PATERICUL COPT

APOFTEGMELE PĂRINŢILOR DEŞERTULUI
Redactor: Georgeta-Anca Ionescu
Coperta: Ioana Nedelcu
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu
DTP: Andreea Dobreci, Dan Dulgheru
Tipărit la Monitorul Oficial R.A.
© HUMANITAS, 2021, pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Apoftegmele părinţilor deşertului: versiunea coptă sahidică sau Patericul copt ed. critică, st. introd., note, revizie finală, concordanţă de Ştefan Colceriu; trad. inedită din lb. coptă sahidică de Melania Bădic, Ştefan Colceriu, Emanuel Conţac,… bucureşti: Humanitas, 2021 Conţine bibliografie ISBN 978-973-50-7063-2
I. Colceriu, Ştefan (ed. şt.)
II. Bădic, Melania Daniela (trad.)
III. Conţac, Emanuel (trad.) 2
EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1,013701 Bucureşti, România tel. 021.408.83.50, fax 021.408.83.51 www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.ro
Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 0723.684.194
APOFTEGMELE PĂRINŢILOR DEŞERTULUI
VERSIUNEA COPTĂ SAHIDICĂ SAU PATERICUL COPT
EDIŢIE CRITICĂ, STUDIU INTRODUCTIV, NOTE, REVIZIE FINALĂ, CONCORDANŢĂ DE ŞTEFAN COLCERIU
TRADUCERE INEDITĂ DIN LIMBA COPTĂ SAHIDICĂ DE MELANIA BĂDIC, ŞTEFAN COLCERIU, EMANUEL CONŢAC, ALEXANDRU MIHĂILĂ, DELIA MIHĂILĂ, GEORGIAN TOADER, MONICA VASILEANU ŞI CRISTIAN VECHIU
HUMANITAS
BUCUREŞTI
CUPRINS
Mulţumiri 7
Studiu introductiv 9
Notă asupra ediţiei 37
Bibliografie 39
APOFTEGMELE PĂRINŢILOR DEŞERTULUI. VERSIUNEA COPTĂ SAHIDICĂ SAU PATERICUL COPT 43
Anexă 295
Concordanţă 323
MULŢUMIRI
Prezentul volum este rezultatul muncii unei echipe de filologi clasici, teologi şi filozofi care s-au constituit într-un grup de studiere a limbilor Bibliei, cu o atenţie specială asupra limbii copte sahidice. Grupul s-a întâlnit săptămânal, vreme de şapte ani, la Colegiul Noua Europă (NEC), institutul de studii avansate din Bucureşti. Suntem, de aceea, profund recunoscători domnului profesor Andrei Pleşu, rector şi preşedinte al Fundaţiei „Noua Europă“, că a răspuns cu o promptitudine fără egal în România la solicitarea noastră ca proiectul să fie găzduit de NEC. De asemenea, le mulţumim doamnei Profesor Valentina Sandu Dediu, rector al NEC, doamnei Profesor Anca Oroveanu, coordonator ştiinţific, şi doamnei Marina Hasnaş, director NEC, pentru sprijinul constant şi variat pe care ni l-au acordat în tot acest timp. Gratitudinea noastră specială îi revine doamnei Lelia Ciobotariu, director NEC, pentru preocuparea constantă, entuziastă, eficientă şi pentru răbdarea îngerească cu care ne-a susţinut în toată clipa.
Mulţumiri se cuvin şi Editurii Humanitas şi, în special, doamnei director general Lidia Bodea, pentru răspunsul prompt la propunerea ca volumul să fie publicat aici. Suntem încrezători că Patericul copt va deschide seria unei fructuoase colaborări în domeniu.
Acest proiect nu ar fi putut exista însă fără Alin Suciu, docent şi cercetător la Academia de Ştiinţe din Gottingen, mentorul absolut al grupului. Lui îi datorăm liniile mari şi mici ale proiectului, sugestiile de lectură, de metodă, discuţiile de detaliu, lectura ultimă, întâlnirile de lucru de la Bucureşti şi de la Gottingen şi arhiva fotografică a manuscriselor.
Miza ultimă a acestui volum şi a constituirii grupului este lansarea în România a unui domeniu de studiu aflat în plină expansiune în lumea ştiinţifică occidentală, dar care nu şi-a găsit locul în universităţile de la noi. Sunt semne că suntem pe cale să ne atingem scopul.
STUDIU INTRODUCTIV
A spune că Patericul egiptean a avut un rol crucial în dezvoltarea spiritualităţii şi culturii creştine este un truism. Succesul la public al colecţiilor de spuse ale Părinţilor pustiei, cunoscute în genere ca Apoftegmele Părinţilor deşertului (= AP), a produs o asemenea emulaţie în generaţiile succesive de practicanţi, încât puţini au fost cei care au scăpat de ispita adăugării câte unei apoftegme la corpusul originar. Spre deosebire de Scriptură, care e rezultatul multiplelor redactări, revizuiri şi decantări canonice, Patericul nu a cunoscut rigori şi scrupule redacţionale. Aşa încât, de la fixarea în scris a colecţiilor primare, probabil din secolul al V-lea, până în vremea manuscriselor târzii de acum două sau trei veacuri, Patericul egiptean devine un ocean foarte greu de stăpânit cu modestele, dar atât de necesarele mijloace ale filologiei. Dacă la aceasta se adaugă şi constatarea că Patericul egiptean, redactat în greacă veche, cunoaşte, la fel ca Biblia, o pletoră de traduceri timpurii în latină, coptă, siriacă, aramaică creştină, etiopiană, armeană, arabă, slavonă, georgiană, fiecare cu specificul şi cu adaosurile ei, tabloul poate deveni, la propriu, descumpănitor.
Aşa se explică disproporţia marcantă din lumea academică de azi dintre studiile care vizează aspectele de conţinut teologic, moral, istoric, filozofic, literar, antropologic, chiar arheologic ale Apoftegmelor şi cele strict filologice, dedicate problemei transmiterii textului şi stabilirii instrumentelor fundamentale pentru orice întreprindere hermeneutică. Majoritatea cercetărilor din prima categorie s-au bazat până relativ curând pe ediţia colecţiei alfabetice publicată de Jean-Baptiste Cotelier în 1677 Şi preluată în monumentala Patrologia Graeca a lui Jacques-Paul Migne la 18641 şi pe cea a seriei de anonime publicată de François Nau la începutul secolului trecut2. Abia de mai puţin de treizeci de ani beneficiază comunitatea academică de ediţia excepţională a colecţiei sistematice datorată lui Jean-Claude Guy3. Aceasta este situaţia actuală în cazul, am zice fericit, al originalului grec. În privinţa editării traducerilor Patericului în diversele limbi amintite mai sus, lucrurile sunt mai complicate.
în volumul de faţă propunem textul editat critic al versiunii copte sahidice a Apoftegmelor Părinţilor şi traducerea lui în limba română, înainte să intrăm în detaliile întreprinderii, ne mărginim să spunem din
1. Jacques-Paul Migne, Patrologia Graeca vol. 65, Paris, 1864, coll. 71-440.
2. François Nau, „Histoires des solitaires égyptiens (ms. Coislin 126, foll. 158-256), în Revue de L’Orient Chrétien 12,1907, 43-69.171-189. 393-413; 13,1908, 47-66. 266-297; 14,1909,357-379; 17,1912, 204-211. 294-301; 18,1913,137-146.
3 Jean-Claude Guy, Les Apophtegmes des Pères. Collection Systématique, 3 vol., Sources Chrétiennes 387, 474, 498, Editions du Cerf, Paris, 1993, 2003,2005.
9
capul locului că am ales să ne ocupăm de versiunea coptă a Patericului întrucât este de mare relevanţă pentru istoria întregii constelaţii de tradiţie a Apoftegmelor. Cazul copt este, prin vechimea, coerenţa şi dispunerea materialului, cel puţin la fel de relevant precum cea mai veche traducere latină a colecţiei sistematice, databilă în secolul al VI-lea d.H. Probabil contemporană cu aceasta din urmă, versiunea coptă de care ne ocupăm în cele ce urmează este un martor de primă mână al celor mai timpurii stadii de redactare a originalului grec, un stop-cadru esenţial care furnizează, în mod paradoxal, un tip de informaţie pe care originalul grec, în perpetua lui evoluţie de-a lungul vremii, nu o mai conţine. La fel ca în cazul versiunii latine amintite, datorată papei Pelagius I şi diaconului Ioan, asupra căreia vom reveni, traducerea coptă atestă în chip mai limpede starea de început a tradiţiei majore a originalului grec. Spre deosebire însă de traducerea latină amintită, editată de Heribert Rosweyde la 1615 1 şi preluată ca atare de Jacques-Paul Migne în Patrologia Latina2, versiunea coptă sahidică a fost editată de părintele Marius Chaîne şi publicată, alături de traducerea în limba franceză, în 1960 3. Totuşi ediţia Chaîne, bazată pe un singur manuscris, este, aşa cum vom avea prilejul să arătăm, parţială şi perfectibilă. Aceasta nu numai pentru că în cei şaizeci de ani scurşi de atunci au mai fost descoperite şi chiar editate alte fragmente din acelaşi manuscris şi din altele, ci şi pentru că metodele de editare au evoluat, normele şi convenţiile ortografice ale limbii copte s-au schimbat, iar informaţia filologică şi de istorie textuală a sporit simţitor.
Aşadar două sunt argumentele care pledează pentru alcătuirea unei ediţii critice a versiunii copte sahidice: pe de o parte, importanţa majoră a acesteia pentru reconstituirea contextului larg al întregii tradiţii a Patericului egiptean, adică a uneia dintre pietrele de temelie ale creştinismului primar, şi, pe de altă parte, îndatorirea intrinsecă de a produce informaţie ştiinţifică nouă în beneficiul întregii comunităţi academice. E important de subliniat că ediţia critică pe care o propunem nu este o simplă actualizare a uneia mai vechi, ci o întreprindere de anvergură pentru obţinerea unui produs ştiinţific nou şi autonom.
La aceste două argumente esenţiale se adaugă, desigur, şi altele de mai mică amploare. Să spunem doar că apariţia ediţiei critice şi a traducerii versiunii copte a Apoftegmelor părinţilor pustiei egiptene reprezintă o premieră absolută în spaţiul culturii române. Mai important decât ediţia în sine este semnalul pe care apariţia ei îl dă, anume acela de a încuraja dezvoltarea studiilor copte în România.4
1. De uita et uerbis seniorum libri X, Historiam eremiticam complectentes, auctoribus suis et nitori prístino restituti ac notationibus illustrati opera et studio Heriberti Rosweydi Ultraiectini e Soc. Jesu theologi, Lugdunum, 1615.
2. Jacques-Paul Migne, Patrologia Latina 73, coll. 852-1022, Paris, 1849.
3 Marius Chaîne, Le manucrit de la version copte en dialecte sahidique des „Apophthegmata Patrum”, imprimerie de Institut Français dArchéologie Orientale, Paris, 1960.
4. Cea mai bună traducere a Patericului egipean din originalul grec, dar al colecţiei alfabetice, este cea datorată lui Cristian Bădiliţă, Patericul sau Apoftegmele părinţilor din pustiu, ediţia a III-a, Polirom, Iaşi, 2007. Colecţia sistematică greacă a beneficiat şi ea de o traducere, datorată lui Constantin Coman, Patericul mare. Apoftegmele părinţilor pustiei. Colecţia tematică, Editura Bizantină, Bucureşti, 2016.
10
OAMENII ŞI FAPTELE
Patericul egiptean este cea mai preţioasă mărturie despre un fenomen care nu încetează să uimească nici după trecerea a mai mult de un mileniu şi jumătate de la producerea lui şi care a avut consecinţe majore asupra creştinismului oriental şi occidental deopotrivă: monahismul. Cazul Egiptului este cu atât mai interesant cu cât, cu excepţia marelui centru de iradiere culturală de la Alexandria, creştină şi necreştină, puţine semne indicau apariţia unui fenomen social de amploarea mişcării ascetice din secolul al IV-lea.
Primii creştini care s-au retras în pustie au făcut-o de teama persecuţiei lui Decius de la mijlocul secolului al III-lea. Mai mult decât o opţiune deschisă şi o asumare totală a unui stil de viaţă, fuga în deşert a fost pentru cei mai mulţi dintre ei doar atât, o scurtă perioadă de exil autoimpus. Puţini au fost cei care, precum Pavel Pustnicul, au rămas să ducă un trai de greu imaginabile privaţiuni. Realitatea implacabilă a deşertului li se impune tuturor celor care trăiesc în marginea lui: de aici şi imaginarul sumbru care-l însoţeşte dintotdeauna, al morţii sigure, fără rest.
Uimitor este şi că, în ciuda persecuţiilor din aceste vremuri, egiptenii se convertesc în masă la creştinism. Animaţi de cuvintele lui Hristos din Evanghelii pe care le interpretează în cel mai propriu sens cu putinţă, unii locuitori, puţini la început, iau treptat calea inversă a celor care se întorc din pustiu. E cazul celebru al sfântului Antonie cel Mare, care, rămas orfan la tinereţe, aude într-o zi la biserică îndemnul Mântuitorului de abandonare a tuturor bunurilor pământeşti (Mc 10.21). Ceea ce şi face pe loc, retrăgându-se la marginea satului lui de pe malul de vest al Nilului, unde trăieşte vreme de zece ani, după care trece fluviul în căutarea unui sălaş mai izolat. Îl găseşte în apropiere de Pispir, actualul Dayr al Maymun, într-un fort părăsit unde se luptă alţi douăzeci de ani cu demonii locului, pe care-i înfrânge cu virtuţile sale dobândite prin practici ascetice nemaiauzite. Între timp, este asaltat de discipoli care vin să-i urmeze exemplul. Simţind chemarea unei şi mai profunde izolări, Antonie se retrage în „deşertul dinlăuntru“, la o sută de kilometri spre est de Valea Nilului, într-un munte care străjuieşte Marea Roşie, în accidentatul Pustiu Arab, unde şi rămâne, cu sporadice intermitenţe, până la sfârşit.
Exemplul covârşitor al sfântului Antonie e urmat de Pahomie, un soldat păgân convertit în anul 313 d.H., care, retras la Tabennesi, în Egiptul de Sus, înfiinţează o formă de organizare monahală, cenobitismul, aşa-numita vieţuire de obşte, care devine modelul curent atât în creştinismul răsăritean, cât şi în cel apusean. În anul în care Pahomie primeşte botezul, un tânăr orfan bogat din Delta Nilului, Amun, este obligat de unchiu-său să se căsătorească în ciuda voinţei lui. Odată căsătoriţi, tinerii trăiesc caşti vreme de optsprezece ani, până când Amun este îndemnat de soţia lui să-şi urmeze calea ascetică. Amun se retrage în deşert la şaptezeci de kilometri sud de Alexandria. Exemplul lui este urmat imediat de o mulţime de creştini care se nevoiesc alături de el la Nitria.
După mai puţin de zece ani, din cauza pericolului suprapopulării, Amun se retrage şi mai mult în deşert şi fondează, la o distanţă de cincisprezece kilometri de Nitria, o nouă aşezare monahală cu regim ascetic sever, aşa-numitele Chilii. În acelaşi an în care Amun se aşază la Nitria, 330 d.H., Macarie, un fost cămilar şi cărăuş de salpetru, se retrage în „pustiul dinlăuntru“ de la Sketis, la cincizeci de kilometri sud de Chilii,
11
într-o depresiune, azi Wadi al-Natrun, cunoscută pentru depozitele mari de silitră, mineral pe care egiptenii îl foloseau la îmbălsămări. Foarte greu accesibilă, Sketis a devenit expresia celei mai înalte şi mai aspre forme de viaţă anahoretică, adunând în pustietăţile ei cele mai importante figuri ale monahismului de început.
Fenomenul retragerii în deşert cunoaşte, vreme de trei generaţii, o efervescenţă extraordinară. La sfârşitul secolului al IV-lea, Palladius constată că numărul monahilor de la Nitria ajunsese la cinci mii, iar al celor de la Chilii, la şase sute (Istoria Lausiacă 7,2). Deşi mult mai adâncă, liniştea din Sketis nu este nici ea scutită de ameninţarea aglomerării grupurilor de asceţi. Totuşi, nu aceasta a fost cea mai mare primejdie, ci invaziile repetate ale unor triburi berbere, maziţii, care au devastat Sketis, ucigându-i pe unii dintre monahi şi punându-i pe alţii pe fugă, mai întâi în 407 d.H. şi, din nou, în 434 d.H. Deşi supravieţuieşte, centrul monahal de la Sketis nu-şi va mai reveni la gloria primului său veac.
Cine erau însă oamenii aceştia? Să spunem mai întâi că larga majoritate a monahilor din pustia egipteană erau oameni ai locului, egipteni sau copţi. Neologismul copt din limba română provine din francezul copte, împrumutat la rândul lui din neolatinul coptus sau cophtus, provenit din arabul qiht sau quht, nume dat de invadatorii arabi populaţiei creştine din Egipt, după etnonimul grecesc Aigyptios „egiptean“, ca să-i deosebească de creştinii calcedonieni melchiţi, pe care-i numeau rum, rumi „bizantini“.
într-o carte fundamentală pentru domeniu, Lucien Régnault face un portret impresionant al acestor oameni ai deşertului.1 Profund religioşi, mari cunoscători ai deşertului în proximitatea căruia se născuseră şi trăiseră toată viaţa, obişnuiţi cu o viaţă aspră, echilibraţi, sănătoşi trupeşte, inteligenţi, conservatori, optimişti, sociabili, înzestraţi cu un subtil simţ al umorului, adesea surprinzător. Deşi în majoritate ţărani vorbitori de coptă, avuseseră înainte să plece în deşert tot felul de meserii: Macarie cel Mare a fost cămilar şi transporta salpetru, Amun era producător de aromate, Antonie cel Mare era moştenitorul unei averi considerabile, Macarie din Alexandria era vânzător de dulciuri în oraş, Ioan din Lycopolis era tâmplar. Erau şi scribi şi mici funcţionari printre ei, ca Marcu şi Dioscoros. Unii însă duseseră o viaţă mai puţin onorabilă: e cazul celebru al lui Moise Etiopianul, şef de bandă, devenit după convertire un ascet de uimitoare măsură. Existau şi străini printre ei, intelectuali de primă mărime ca Evagrie din Pont sau foşti înalţi demnitari imperiali ca Arsenie cel Mare.
Traiul lor zilnic era, chiar pentru contemporanii lor, cu totul ieşit din comun: vieţuitorii de pe malul Nilului se adăposteau adesea în grote săpate în malurile stâncoase ale fluviului, la fel şi cei care locuiau în deşertul muntos din estul fluviului. Deşertul din vestul lui însă este plat. Călugării din cele trei mari comunităţi îşi construiau chilii modeste de pământ, de cărămidă sau de piatră, rotunde sau pătrate, uneori cu acoperiş boltit, locuinţe în majoritate alcătuite dintr-o singură încăpere. În mod excepţional, unele chilii, supranumite chilii duble, aveau o cameră spre intrare şi una mai mică în spate. În cea din faţă călugărul lucra şi îşi primea eventualii vizitatori, în cea din spate se ruga şi dormea. Unele
1. Lucien Régnault, The Day-To Day Life of the Desert Fathers in the Fourth Century Egypt, transi, by Etienne Poirier jr., Saint Bedes Publications, Petersham, Massachusetts, 1999, pp. 12-23 (titlul originalului: La vie quotidienne des Pères du désert en Egypte au IVe siècle, Hachette, Paris, 1990).
12
dintre aceste locuinţe aveau şi o mică grădină de zarzavaturi împrejur şi nu foarte frecvent un izvor.
Deşi la început monahii nu aveau o îmbrăcăminte specială, aceasta pare să se impună de la mijlocul secolului al IV-lea şi consta într-o tunică de in cu mâneci scurte şi glugă (kukulion) şi o a doua haină mai groasă de piele. Majoritatea călugărilor nu purtau nici un fel de încălţăminte.
Programul zilnic al monahilor era simplitatea însăşi: se sculau înainte de răsăritul soarelui şi îşi făceau rugăciunile care au devenit mai târziu practica aproape canonică a celor doisprezece psalmi. Apoi începeau „lucrul de mână“, adică împletirea de funii din frunze de palmier pentru confecţionarea coşurilor, şi, simultan, meditaţia, adică recitarea sau rememorarea unor pasaje din Scriptură. La ora a noua, adică în jurul orelor trei după-amiaza, mâncau un prânz sărăcăcios, alcătuit dintr-o pâinică cu sare şi cu apă, şi apoi până seara programul continua în aceeaşi notă de muncă şi rugăciune. După apusul soarelui şi după canonul de seară, dar nu era o regulă, mai mâncau o a doua pâinică. În timpul posturilor se mânca doar după apus. Pentru toate aceste activităţi, călugărul era chemat să stea, aşezat sau în picioare, în chilie şi să iasă cât mai puţin, de preferinţă deloc. Apă, foarte preţioasă în deşert, beau foarte puţină şi, deşi în a doua jumătate a secolului al IV-lea se instituise practica distribuirii unei cantităţi anuale de ulei, călugării se întreceau să consume cât mai puţin şi mulţi se întorceau anul următor cu recipientele neatinse.
Dintre multele încercări prin care treceau şi cărora li se supuneau voluntar, probabil că cea mai greu de îndurat era statul permanent în chilie, dovada cea mai limpede a ruperii de lumea din afară. Părăsirea chiliei era îngăduită numai în situaţii speciale, când călugării mergeau să ceară sfaturi de la alţii mai experimentaţi şi sâmbăta şi duminica, desigur, când se strângeau la liturghie. Cum la început nu toate comunităţile aveau biserică, unii vieţuitori izolaţi aveau de mers şi câte cincizeci de kilometri pe jos. Atunci, la agapa de după sinaxă, îşi permiteau luxul unei fierturi de legume. Puţinele ore de somn şi le petreceau cei mai mulţi întinşi pe rogojini de papirus sau de-a dreptul pe podeaua chiliei. Marii asceţi dormeau aşezaţi în mijlocul chiliei, fără să se sprijine de nimic, iar unii dintre ei aţipeau chiar fără să se aşeze.
Invers proporţională cu sărăcia extremă a traiului exterior al acestor oameni era viaţa lor interioară: călugărul era chemat să-şi amintească şi să-şi plângă fără încetare păcatele. Mai mult şi poate mai intens, i se cerea să fie mereu atent la mişcările sufletului, cu alte cuvinte să aibă o cunoaştere adecvată şi un control permanent al conştiinţei proprii. În acest sens, cei mai modeşti oameni de pe faţa pământului devin încununări ale idealului socratic al cunoaşterii de sine.
Dacă prima fază a coborârii în sine prin rugăciune şi meditaţie presupunea anihilarea gândurilor de orice natură, treapta a doua de iniţiere era „deosebirea“ lor, capacitatea de a discerne între gânduri bune, venite de la Dumnezeu, şi gânduri rele, aţâţate de vrăjmaş sau pur şi simplu produse parazitare ale propriului adânc. În acest caz, călugării blocau pur şi simplu gândurile „de stânga“ înainte ca acestea să le tulbure conştiinţa. În fine, treapta ultimă era atinsă de cei care erau atât de înaintaţi în practicile spirituale încât, după discernerea gândurilor, le permiteau celor de rea inspiraţie să le intre în conştiinţă ca să le nimicească acolo cu armele duhului.
13
Nimic din toate aceste performanţe nu cerea vreo formă de pregătire intelectuală. De cele mai multe ori, iniţierea era de natură „practică“, înlesnită de un mentorat spiritual strâns. Novicii trăiau pe lângă un „bătrân“ (apa) care-i punea la început să-l observe şi să-l imite întru totul fără să pună vreo întrebare, după modelul lui Antonie cel Mare. Abia după ce treceau de această probă a confruntării cu propriile perplexităţi începea dialogul, care putea dura o viaţă întreagă, cu maestrul. În unele cazuri, datorită evoluţiei spirituale spectaculoase a învăţăcelului, raportul dintre acesta şi bătrân se putea inversa. Acest tip de situaţie paradoxală s-a păstrat în biserica răsăriteană până în modernitatea târzie.
EXPLICAŢII PENTRU ÎNCEPUTURILE MONAHISMULUI EGIPTEAN
Deşi a devenit rapid un fenomen de mare anvergură, deopotrivă numeric şi spiritual, fundamentul unei practici esenţiale a creştinismului ulterior din Orient şi din Occident, totuşi e greu explicabilă apariţia lui. Ce-i va fi determinat pe acei ţărani copţi să ia calea deşertului şi să nu se mai întoarcă niciodată definitiv în comunităţile pe care le părăsiseră? în literatura de specialitate încă domină două teorii formulate secolul trecut de E.R. Dodds şi, respectiv, Peter Brown.
Cel dintâi, autor al celebrei cărţi Grecii şi iraţionalul, care a schimbat radical viziunea modernităţii târzii asupra psihologiei Antichităţii clasice1, arată în altă parte că secolele al II-lea şi al III-lea ale erei creştine au fost o „epocă a anxietăţii“ generalizate a lumii mediteraneenei. 2. Factorii care au condus la această stare de angoasa nu numai individuală, ci şi instituţională au fost dezagregarea treptată a structurilor Imperiului Roman sub presiunea marilor încercări la care era supus începând cu domnia lui Marcus Aurelius: molime teribile, invazii barbare, războaie civile, decăderea morală a actului de guvernare, nesfârşite crize economice, inflaţie galopantă. Răspunsul autorităţii imperiale la provocările în cauză a fost insuficient, pentru că ea însăşi căzuse, într-un fel sau altul, pradă unei forme de defetism cronic, alimentat de ideea platoniciană a inferiorităţii lumii materiale, idee care a evoluat până într-acolo încât a ajuns la negarea realităţii obiective. La această evoluţie ideatică, strict internă gândirii clasice greco-romane, s-a adăugat pletora de ideologii şi credinţe orientale care au pătruns în inima Imperiului odată cu lărgirea lui teritorială şi care fundamentau un tip de gândire similară cu cea amintită mai sus. Nesiguranţa instituţiilor a indus indivizilor un soi de lipsă de încredere în establishment, de spaimă dinaintea oricărei dificultăţi curente şi de dorinţă de evadare din acest loc al pierderii de sine. Retragerea temporară în deşert a unor creştini egipteni în vremea persecuţiilor lui Decius ar fi fost una dintre manifestările posibile ale acestui tip de scenariu psihologic. Mai greu de explicat, deşi nu imposibil, sunt convertirea în masă la creştinism a locuitorilor Egiptului care a urmat şi valul semnificativ mai mare de retragere voluntară şi definitivă în deşert de după edictul lui Constantin cel Mare.
1. E.R. Dodds, Grecii şi iraţionalul, traducere de Catrinel Pleşu, prefaţă de Petru Creţia, ediţia a II-a, Polirom, Iaşi, 1998.
2. E.R. Dodds, Pagan and Christian in an Age ofAnxiety: Some Aspects ofReligious Experience from Marcus Aurelius to Constantine, Cambridge, 1965.
14
O explicaţie mai nuanţată, de natură sociologică, a formulat Peter Brown, care interpreta migrarea masivă în deşert a ţăranilor copţi ca pe o consecinţă a deteriorării acute a relaţiilor sociale din mediul rural din Egipt de la sfârşitul secolului al III-lea. Criza de solidaritate dintre locuitorii satelor egiptene devenise aproape insuportabilă din pricina polarizării fără precedent a microsocietăţilor rurale. Alcătuite din gospodării răsfirate, comunităţile rurale din Egipt au fost dintotdeauna bântuite de tensiuni explicabile între locuitorii ei: visul absolutei independenţe de vecinii chiar şi îndepărtaţi ai acestor oameni aspri era spulberat de nevoia de împărţire a apei, de apărare de bandele de tâlhari, de frecventele invazii de insecte. Când la asemenea constante ale traiului comun s-a adăugat şi un oarecare decalaj de proprietate, relaţiile dintre oameni au explodat. Aceasta şi pentru că impozitele erau percepute colectiv şi cădeau pe umerii întregii comunităţi, nefiind defalcate în funcţie de cantitatea de bunuri a membrilor ei. Fuga dintr-un spaţiu comunitar atât de tensionat devenise dintr-odată nu numai o opţiune, ci, în unele cazuri, o necesitate, iar etica creştină, care încuraja recluziunea şi abandonarea bunurilor pământeşti în schimbul mântuirii sufletului, nu a făcut decât să sporească dorinţa celor prinşi în menghina tensiunilor sociale de a se elibera subit şi de a-şi schimba viaţa, retrăgându-se în deşert.1 Ruptura de lume a acestor oameni a avut însă efecte care le-au depăşit vieţuirea solitară. Exilul lor în deşert a constituit paradigma unui nou tip de umanitate, modelul ideal de existenţă creştină, metafora dusă la extrem a vieţii pământeşti a creştinului din toate timpurile, a relaţiei dificile a omului cu o divinitate neaflată la dispoziţie imediată şi a recluziunii senine într-un univers interior nebănuit.
Aşa cum observa Graham Gould, cele două teorii nu sunt incompatibile, ele pot intra în categoria complementarului.2 Ceea ce distinge cele două viziuni este scala cu care operează cei doi autori: Dodds face din monahismul egiptean, fenomen inedit până atunci în creştinism, un caz particular al unei tendinţe şi dispoziţii globale, pe când Brown, mai aplicat, arată cum un context social eminamente local poate, în anumite condiţii istorice, să schimbe modelul de aşezare a lumii. Ceea ce face remarcabilă viziunea celui din urmă este modul în care se serveşte de scrierea esenţială despre Părinţii pustiei egiptene, adică de Patericul egiptean. Deşi există surse multiple contemporane cu fenomenul din veacul lui de glorie3, nici una dintre ele nu oferă o viziune mai amplă,
1. Peter Brown, The Making of Late Antiquity, 2nd ed., Harvard University Press, Cambridge-London, 1993, pp. 82-85.
2. Graham Gould, The Desert Fathers on Monastic Community, Clarendon Press, Oxford, 1993, p. 5.
3. Ne referim la Istoria monahilor din Egipt, operă cunoscută mai ales cu titlul traducerii în latină, Historia monachorum in Aegypto, care relatează călătoria a şapte călugări prin Egipt, mai întâi la comunităţile din Egiptul de Sus, apoi la cele din Egiptul de Jos. Redactată în greacă, probabil în jurul anului 395 d.H. (vezi Peter Toth, „The Syriac Versions of the Historia Monachorum in Aegypto. A Preliminary Investigation on the Basis of the First Chapter“, în Oriens Christianus 94, 2010, pp. 58-104), relatarea a fost tradusă în latină de Rufinus de Aquileia şi, ulterior, în alte limbi coptă, siriacă, armeană, arabă, slavonă, georgiană. În 419-420, Palladius, episcop de Helenopolis, scrie Istoria lausiaca, la cererea lui Lausus, şambelan al curţii lui Teodosius II. Redactată în greacă, cu o istorie textuală foarte complicată şi tradusă de asemenea în numeroase limbi, cartea conţine relatarea şederii lui Palladius în Egipt între 388 şi 398 d.H. şi întâlnirile sale cu mari figuri ale monahismului egiptean, dintre care Macarie din Alexandria şi, mai ales, Evagrie Ponticul i-au marcat definitiv existenţa. La rândul său, Evagrie Ponticul, unul dintre marii intelectuali ai pustiei egiptene, trăitor mai întâi la Nitria (din 383 până în 385 d.H.) şi stabilit apoi la Chilii, unde a şi murit în 399 d.H., şi-a încheiat celebrul Tratat practic cu zece apoftegme foarte valoroase despre care s-a crezut multă vreme că reprezintă nucleul dur, modelul apoftegmelor din Pateric (pentru detalii, vezi Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, introducere, dosar, traducere şi comentarii de Cristian Bădiliţă, ediţia a II-a, Polirom, Iaşi, 2003). În fine, marele discipol al lui Evagrie, Ioan Cassian, scrie la douăzeci de ani după moartea maestrului său două lucrări fundamentale în care se ocupă îndeaproape de monahismul egiptean: Instituţiile cenobitice (De institutis coenobiorum), devenită un model pentru monahismul occidental, şi Convorbirile cu părinţii pustiei de la Sketis (Collationes patrum in scetica eremo), o serie de douăzeci şi patru de „discuţii“ cu marii asceţi de la Sketis pe diverse teme duhovniceşti.
15
mai autentică şi mai problematizantă decât Apoftegmele părinţilor pustiei egiptene.
CE SUNT APOFTEGMELE PĂRINŢILOR PUSTIEI?
T?Imenul CŒÔcpOeypa înseamnă „sentenţă, cuvânt solemn“ şi este un derivat de la à7io(p0éyyoiiai „a declara, a rosti o sentenţă“, la rândul său compus al verbului (pOeyyopai, care la origine însemna „a scoate un sunet“, apoi fie „a murmura, a şuşoti“, fie „a vorbi cu glas tare“. În cazul nostru, e vorba despre spusele părinţilor pustiei, adresate de regulă unuia sau mai multor discipoli, care au dobândit atâta autoritate în comunitatea monastică încât au fost fixate în scris şi grupate în colecţii.
După o viaţă dedicată cercetării Apoftegmelor părinţilor, Jeanclaude Guy este de părere că ele reprezintă un gen literar aparte ale cărui trăsături îl deosebesc de oricare altul: esenţialmente fragmentare, apoftegmele transmit nesistematic, uneori chiar contradictoriu, o serie de doctrine şi de practici atribuite unor mari asceţi sau rămase anonime. Ceea ce cultivă în cel mai înalt grad apoftegmele, spre deosebire de toate celelalte specii literare consacrate în Antichitate, precum discursul, comentariul biblic, tratatul, dialogul, este paradoxul, semn al singularităţii acestui tip de literatură care nu şi-a pierdut nici după fixarea în scris vigoarea oralităţii1.
De fapt, în această din urmă constatare rezidă şi cea mai mare dificultate de înţelegere a genezei Patericului. Vreme de cel puţin patruzeci de ani, părintele Guy a încercat să sistematizeze în acest sens materialul eterogen al Apoftegmelor, iar concluziile cercetării sale nu sunt foarte îndepărtate de premise.
într-un articol publicat în 1955, filologul era de părere că grosso modo se pot urmări trei faze în evoluţia apoftegmelor. Cea dintâi ar fi fost faza uzului personal: un novice îl roagă pe un bătrân să-i spună o vorbă de mântuire, iar bătrânul îi dă un răspuns edificator. Răspunsul în cauză se poate dovedi a avea aplicabilitate generală şi atunci novicele respectiv, ajuns la maturitate sau nu, îl poate transmite, în particular sau în public, şi altor confraţi. În acest scenariu, un novice sau un grup de novici îl roagă pe un apa să-i zică o vorbă de mântuire, iar apa citează cuvântul altui bătrân, în aşa fel încât folosul cuvântului creşte, înglobând chestiuni de interes general pentru întreaga comunitate. În fine, faza a treia de dezvoltare a unei apoftegme presupune integrarea unor naraţiuni, consideraţii
1. Jean-Claude Guy, Les apophtegmes des Pères. Collection systématique, introduction, texte critique, traduction et notes par J.-C. Guy, vol. I, Chapitres I-IX, Sources Chrétiennes, Editions du Cerf, Paris, 1993, p. 22.
16
de natură filozofică, elaborări intelectuale care depăşesc cadrul strict al întrebării iniţiale.1
Acestei ultime trepte de dezvoltare îi corespunde şi trecerea de la stadiul oral la cel scris a apoftegmelor. Lucien Régnault observase în urma unei investigaţii pe întregul corpus al colecţiei alfabetice că apoftegmele din primul stadiu propus de Guy, al întrebării şi răspunsului simplu, nu sunt atât de frecvente şi de tipice, şi că e foarte plauzibil ca monahii să se fi servit de la început de mici naraţiuni exemplare pentru ilustrarea unui răspuns.2 La acest punct de vedere a aderat ulterior, în repetate rânduri, şi Gould, care considera că viziunea lui Guy este prea rigidă şi că sacrificase de dragul logicii realitatea mai nuanţată a scopului spiritual al apoftegmelor. Cu alte cuvinte, că părintele Guy a fost mai atent la valoarea literară a Patericului decât la diversitatea de modalităţi a fenomenului oral, care nu este numai fundamentul colecţiilor de apoftegme, ci energia care încă le animă şi în forma scrisă.3
Cu toate acestea, contribuţia părintelui Guy la cunoaşterea universului filologic al Patericului este, cel puţin până acum, cea mai importantă din domeniu. Publicarea în trei volume în colecţia Sources Chrétiennes a ediţiei critice a colecţiei sistematice a Apoftegmelor este încununarea unei vieţi dedicate studierii nisipurilor veşnic mişcătoare ale Patericului egiptean. Fundamentul acesteia rămâne una dintre cele mai complexe opere de filologie scrise vreodată, Recherches sur la tradition grecque des Apophthegmata Patrum4.
COLECŢIILE DE APOFTEGME
Cum au ajuns Apoftegmele Părinţilor pustiei până la noi? Dacă momentul trecerii lor din stadiul oral în cel scris este dificil de indicat cu precizie, esenţial de observat este că majoritatea manuscriselor care le transmit conţin, în principal, două moduri de ordonare a lor, cu alte cuvinte, apoftegmele sunt dispuse în două colecţii majore: colecţia alfabetico-anonimă şi colecţia sistematică.
în fruntea fiecăreia stă un Prolog care, comun până la un punct, dă seama de principiul de ordine care le organizează. Mai întâi, în partea comună, redactorul arată că el nu e primul care s-a ocupat de punerea în scris a faptelor Părinţilor, însă că, pentru a fi cu adevărat utile, ele trebuiau să fie ordonate. Apoi prologul se scindează şi redactorul explică, în cazul colecţiei alfabetice, că apoftegmele sunt grupate în ordinea alfabetică (icara oroi8Îov) a numelor părinţilor cărora le sunt atribuite. Totuşi nu toate apoftegmele sunt atribuite unui părinte numit. Pe cele anonime compilatorul le-a ordonat la sfârşitul colecţiei în capitole
1. Jean-Claude Guy, „Remarques sur le texte des Apofthegmata Patrum“, în Recherches des Sciences Religieuses 43,1955, pp. 252-258.
2. Lucien Régnault, Les sentences des pères du désert. Nouveau recueil, 2e édition, Solesmes, 1977, p. 10.
3. Pentru o primă reacţie a lui Graham Gould la teoria mai veche a lui Guy despre dezvoltarea Patericului, vezi „A Note on the Apophthegmata Patrum“, în Journal of Theological Studies, 37,1,1986, pp. 133-138. Gould revine cu o critică deschisă în volumul său valoros despre viaţa comunităţii monastice din pustia egipteană, The Desert Fathers on Monastic Community, Clarendon Press, Oxford, 1993, pp. 18-25.
4. Jean-Claude Guy, Recherches sur la tradition grecque des Apophthegmata Patrum, Subsidia Hagiographica 36, Bruxelles, 1962 (ediţia a II-a revizuită şi adăugită 1984).
17
tematice (KEáXata)1. Guy a demonstrat în Recherches… că, din corpusul masiv al anonimelor, a căror editare o începuse F. Nau la începutul secolului trecut, doar o secţiune (N 133-369) făcea parte din colecţia originară la care se referă prologul sus-amintit, restul fiind adăugate la momente diferite.2
A doua mare colecţie este cea sistematică. Prologul iniţial comun cu cel al colecţiei alfabetice se scindează, aşa cum ziceam, şi explică apoi şi rostul acestei de-a doua colecţii. Ca să pună ordine în masa apoftegmelor, compilatorul le grupează în douăzeci şi unu de capitole tematice, menţinând principiul ordonării alfabetice la începutul fiecărui capitol şi lăsând la urmă anonimele cu aceeaşi temă. Relaţia dintre cele două colecţii a fost percepută drept complicată: dacă unii specialişti erau de părere că între constituirea colecţiilor există un oarecare decalaj temporal, cea alfabetică precedând-o pe cea sistematică, Guy susţinea, în primă instanţă, că au apărut aproape simultan şi, mai ales, că nu sunt dependente una de cealaltă.3 Totuşi, la publicarea ediţiei critice a colecţiei sistematice în seria Sources Chrétiennes, Guy revine asupra acestui punct de vedere, admite că colecţia sistematică este mai târzie şi explică existenţa ambelor colecţii în funcţie de intenţia cu care au fost concepute. Dacă seria alfabetică era destinată lecturii mai degrabă individuale, ca de pe urma ei monahul să facă cunoştinţă cu marile modele şi să le urmeze în viaţa lui de schivnicie, colecţia sistematică se adresează unui public mai larg, comunităţilor monahale în ansamblu, şi este înţeleasă ca o regulă generală de urmat, ca o primă formă de agregare a unei doctrine spirituale. Unele manuscrise atestă faptul că, după constituirea colecţiilor, ele au continuat să se amplifice cu apoftegme care fie provin din surse anterioare pe care un compilator târziu le-a refolosit cu scopul de a nu pierde nimic din literatura referitoare la părinţii pustiei egiptene, fie se referă la un număr tot mai mare de anahoreţi din afara spaţiului egiptean. Aceste colecţii, pe care Guy le numeşte „derivate“, nu fac obiectul preocupării fundamentale de reconstituire a colecţiilor originare.4
DATAREA COLECŢIILOR ŞI LOCUL CONSTITUIRII LOR
Două paradoxuri fundamentează şi catalizează extraordinarul succes de care s-au bucurat Apoftegmele părinţilor pustiei egiptene. Primul este că, deşi monahii erau în majoritate copţi, relatările spuselor şi faptelor lor au fost redactate în greacă veche, limba culturii majore a epocii şi a întregului Imperiu de Răsărit. Al doilea, că, deşi Patericul este al pustiei egiptene şi se concentrează, aşa cum observa deja Bousset în prima monografie ştiinţifică dedicată fenomenului, asupra mişcării monahale de la Sketis5, el nu a fost redactat în Egipt, ci în diaspora, după toate aparenţele
1. Migne, Patrología Graeca 65, 73.
2. J.-C. Guy, Recherches…, pp. 63-88, şi Les apophtegmes des Pères… I, pp. 28-32.
3. Pentru teoria decalării temporale şi a dependenţei colecţiei sistematice de colecţia alfabetică, vezi mai ales Derwas J. Chitty, „The Books of the Old Man“, Eastern Churches Review, 6,1974, pp. 15-21 (pentru discuţia de faţă, pp. 18-19), Şi Gould, The Desert Fathers…, pp. 6-9. Contra, Guy, Recherches…, pp. 190-200.
4. J.-C. Guy, Les Apophtegmes des Pères… I, pp. 31-32.
5. Wilhelm Bousset, Apophthegmata. Studien zur Geschichte des ältesten Mönchtums, Tübingen, 1923, p. 60.
18
în Palestina. Consensul ştiinţific actual este că cele două colecţii „normale“, alfabetico-anonimă şi sistematică, vor fi fost alcătuite în secolul al V-lea. Cum însă „normal“ nu înseamnă „normativ“, iar trecerea de la faza oralităţii la cea a scrierii este foarte greu de fixat în termeni exacţi, Guy atrage atenţia că discuţia legată de datarea şi localizarea compunerii Patericului are loc în teritoriul conjecturii.1
Wilhelm Bousset observa, la începutul secolului trecut, că o parte importantă a apoftegmelor din colecţia alfabetică, aproape un sfert, îl vizează pe apa Poimen. Acesta, împreună cu cei şapte fraţi ai săi, dintre care ne sunt cunoscuţi cel mare, Anub, şi Paesios, s-au refugiat după prima devastare de către maziţi a aşezării de la Sketis, adică în 407, la Terenoutis, pe malul vestic al Nilului, unde au şi fondat, după toate aparenţele, o comunitate cenobitică. Numărul impresionant de apoftegme care-l au în centru pe Poimen este un posibil indiciu că nucleul colecţiei alfabetice se datorează unei tradiţii dezvoltate în interiorul comunităţii sale.2 E important de adăugat că monahul era încă în viaţă în 449, anul morţii lui Arsenie cel Mare, pentru că în colecţia alfabetică, în capitolul dedicat acestuia din urmă, în apoftegma 41 (Alf. Arsenie 41), se spune că Poimen l-ar fi plâns, în portretul pe care i-l face în introducerea la ediţia colecţiei sistematice, părintele Guy arată că Poimen „pare mai puţin un pionier, cât un înţelept care gestionează un tezaur al cărui moştenitor devine. Înţelegând probabil că odată cu devastarea de la Sketis s-a întors o filă a istoriei, el s-a străduit să adune toate roadele marelui secol sketiot şi a rânduit astfel fragmentele ca nimic să nu se piardă“3. Un argument în plus în favoarea acestei conjecturi este că Poimen este aproape necunoscut în afara Patericului.4
Totuşi, Derwas Chitty arată că fenomenul abandonării Sketei şi al retragerii spre Palestina începuse devreme. Astfel, Porfir, devenit ulterior episcop de Gaza, va fi plecat de la Sketis prin 377 şi s-a sălăşluit câţiva ani într-o peşteră de pe Valea Iordanului, pentru ca apoi să ajungă la Ierusalim. Şi mai relevantă este figura lui Siluanos, palestinian de origine, cap al unei comunităţi de doisprezece monahi la Sketis, care a plecat din Egipt şi s-a stabilit în Sinai prin 380 d.H., iar apoi a fondat o lavră în Palestina în Gaza, lângă Gerara, la Wadi Ghazzeh. În fine, mult mai interesant, deşi mai controversat, este cazul lui Isaia din Sketis, călugăr format într-o comunitate cenobitică şi retras la Sketis, de unde pleacă mai târziu, cândva „între conciliul de la Efes (431) şi cel de la Calcedon (451)“, şi se aşază o vreme la Eleutheropolis, după care se stabileşte, pentru patruzeci de ani, la câţiva kilometri de Thavatha, în Gaza, unde şi moare în 489 d.H. Figura lui este importantă în primul rând pentru că, în Asketikonul care i se datorează şi care are şi el o istorie foarte complicată, există un nucleu important de apoftegme şi în al doilea rând pentru că scrierile lui atestă poziţiile extrem de conservatoare ale mediului monahismului egiptean faţă de inovaţiile pe care le aducea, în percepţia acestuia cel puţin, conciliul de la Calcedon.
Apoftegmele pe care pare să le fi folosit ulterior compilatorul colecţiei alfabetice reprezintă ilustrarea perfectă a vechiului mod de vieţuire
1. Guy, Apophtegmes… I, 79.
2. Bousset, Apophthegmata…, p. 71.
3. Guy, Apophtegmes… I, 78.
4. Pentru o discuţie legată de identitatea controversată a lui Poimen, vezi Derwas James Chitty, The Desert A City. An Introduction to the Study ofEgyptian and Palestinian Monasticism under the Christian Empire, St. Vladimirs Seminary, 1977, pp. 69-70.
19
sketiot şi a purităţii credinţei din vechime.1 Există unele diferenţe între forma apoftegmelor din Asketikon şi a celor din colecţia alfabetică: ceea ce le face pe cele dintâi cu atât mai valoroase este, după părerea lui Gould, faptul că ele păstrează mărci evidente ale oralităţii pe care apoftegmele din colecţia alfabetică nu le conţin: persoana întâi („apa X mi-a spus mie, lui Isaia…“) este pur şi simplu eliminată în Pateric, semn al prelucrării lor ulterioare de către compilatori.2 Şi mai interesant e „purismul egiptean“ al culegerii de apoftegme a lui Isaia, care nu conţine decât relatări despre călugări din Egipt şi nici o referire la alţii, trăitori în Palestina.
Spre deosebire de Chitty, care sugerează generic că Apoftegmele sunt un produs al diasporei, Lucien Regnault afirmă limpede originea palestiniană a Patericului egiptean. O serie de scrieri din secolele al V-lea şi al VI-lea din mediul monahismului palestinian se referă la figuri importante ale pustiei egiptene şi indică sursele de cunoaştere a celor dintâi. Astfel Viaţa Sfintei Melania cea Tânără (mijlocul secolului al V-lea) aminteşte că, după Scriptură, sfânta citea Vieţile părinţilor (capitolul 23). În alt loc se face aluzie la apoftegma Alf. Anub 1. (capitolul 44). În Viaţa lui Euthymios, scrisă de Chiril de Scythopolis, din prima jumătate a secolului al VI-lea, se spune că sfântul, trăitor în secolul al V-lea (377-473 d.H.), cita din Pateric. O serie de apoftegme sunt amintite explicit în capitolele 19,21,24. În Convorbirile lui Zosimos, monah trăitor în prima jumătate a secolului al VI-lea şi care a fondat o mănăstire în apropiere de Cezareea, se găseşte, pe lângă o serie de trimiteri la Pateric, şi prima atestare a colecţiei sub numele de „Apoftegme ale sfinţilor bătrâni“ (ATrocpOeypaTa rcbv ayicov
yepovrcov). Esenţial e faptul că autorul vorbeşte de aceasta ca de o sursă scrisă (capitolul 12). În corespondenţa dintre Ioan şi Barsanuphios din Gaza, trăitori la începutul aceluiaşi secol, sunt citate abundent apoftegmele, la care părinţii se referă ca la o sursă scrisă. Regnault a identificat în jur de optzeci de asemenea citări. În fine, discipolul celor doi şi fondator de mănăstire, Dorotheus din Gaza citează şi el in extenso din Pateric, pe care îl numeşte, pentru prima oară în literatura patristică, Gerontikon. Toate scrierile amintite sunt de o importanţă capitală pentru înţelegerea difuziunii foarte timpurii în ambianţa monahală palestiniană a Patericului, mai întâi pe cale orală, apoi ca sursă scrisă. Ţinând seama şi de dispersarea, după 434 d. H., a comunităţii de la Sketis, de migrarea masivă a călugărilor spre Sinai şi Palestina şi de constituirea acolo a unor centre monahale de orientare conservatoare, care îşi făcuseră din vieţuirea de la Sketis un model absolut, Regnault conchide că redactarea colecţiei alfabetice a avut loc în Palestina. La argumente se adaugă şi acela că, dacă nucleele reperabile ale colecţiei, adică micile grupaje de apoftegme păstrate în operele lui Evagrie din Pont, Ioan Cassian şi Isaia din Sketis, conţin informaţii referitoare doar la părinţii egipteni, seria alfabetică îi menţionează şi pe călugării neegipteni. În fine, succesul extraordinar al difuzării Patericului şi traducerea lui în numeroase limbi se explică tot prin alcătuirea lui în Palestina, placă turnantă a creştinismului în epocă.3 Părintele Guy a înaintat însă o ipoteză mai precisă pentru datarea colecţiilor, în orice caz a colecţiei sistematice. În această privinţă, există un martor extern de importanţă capitală: o foarte veche traducere latină
1. Chitty, op. cit., pp. 73-75.
2. Gould, The Desert Fathers…, pp. 19-20.
3. Lucien Regnault, „Les apophtegmes des Pères en Palestine aux Ve-VIe siècles“, Irémkon 54,1981, pp. 320-330.
20
a colecţiei sistematice, datorată lui Pelagius şi Ioan. În urma comparării conţinutului apoftegmelor şi a ordinii în care sunt dispuse în capitole, rezultă că această traducere latină este mai apropiată de colecţia alfabetico-anonimă decât colecţia sistematică păstrată în manuscrisele greceşti de care dispunem astăzi.
Chiar dacă iniţial Guy a respins posibilitatea ca colecţia sistematică să fi fost dependentă de cea alfabetică, el a formulat ipoteza existenţei unui prim start redacţional al colecţiei sistematice, paradoxal, pierdut astăzi din originalul grec, dar păstrat în traducerea latină a lui Pelagius şi Ioan (= PJ)1. Avantajul acestei observaţii constă în datarea cu mai mare precizie a redactării colecţiei sistematice. Astfel, traducerea latină i se datorează, în cuprinsul primelor optsprezece cărţi, celui care a devenit în 555 d.H. papa Pelagius I, iar restul, diaconului şi succesorului lui pe tronul pontifical, Ioan III (561 d.H.). E plauzibil ca Pelagius să fi făcut traducerea primului strat redacţional al colecţiei sistematice din greacă în latină cândva între 538 d.H., când l-a însoţit pe papa Agapetus I la Constantinopol, şi 555 d.H., când a devenit papă, ceea ce înseamnă că prima versiune „normală“ a colecţiei sistematice era deja în uz în jurul anului 530. Cum apoftegmele din Asketikonul lui Isaia din Sketis nu făceau încă parte din colecţie până la moartea acestuia în 488 d.H., Guy conchide că formarea colecţiei va fi avut loc în jurul ultimelor două decenii ale secolului al V-lea.2
TRADUCEREA APOFTEGMELOR ÎN COPTĂ SAHIDICĂ. MODELUL GREC, PARALELA LATINĂ şi POSIBILA DATARE
Totuşi, traducerea latină a lui Pelagius şi Ioan nu este singurul martor al primului strat redacţional al colecţiei sistematice greceşti, astăzi altfel nedocumentabil. Traducerea în coptă sahidică, păstrată fragmentar, prezintă asemănări uimitoare de structură cu PJ, fapt remarcat deja de Marius Chaîne, cel care urma să dea prima ediţie critică a celui mai important manuscris, şi de Th. Hopfner, la începutul secolului trecut.3 Observaţia este reluată de Paul Kahle, care editează în 1954 câteva fragmente din Apoftegmele în coptă, păstrate într-un codice de papirus care datează probabil din secolul al VII-lea. Deşi apoftegmele în cauză nu au corespondent în nici un alt manuscris copt descoperit de care să avem până azi cunoştinţă4, ele respectă fidel ordinea din traducerea latină a lui
1. Pentru o discuţie detaliată despre alcătuirea colecţiei sistematice, vezi Guy, Recherches…, pp. 120-181. Concluziile foarte valoroase ale acestui studiu critic amănunţit vorbesc despre locul ocupat de traducerea latină ca martor al celui dintâi strat redacţional (pp. 182-190). Guy respinge însă în Recherches… ipoteza dependenţei colecţiei sistematice de cea alfabetică, deja formulată de Bousset (pp. 190-200) şi reluată de Chitty, „The Books of the Old Men“, pp. 18-19. Guy revine în studiul introductiv al ediţiei critice a colecţiei sistematice şi admite atât posibila ei dependenţă de colecţia alfabetică, cât şi datarea ceva mai târzie a colecţiei sistematice, dar îşi menţine ipoteza straturilor redacţionale succesive (Les Apophtegmes…, pp. 30-31).
2. Guy, Apophtegmes…, pp. 80-82.
3. Marius Chaîne, „Le texte original des Apophtegmes des Pères“, Mélanges de la Faculté Orientale de Beyrouth, vol. V2,1912, pp. 541-569, şi Th. Hopfner, Über die koptisch-saidischen Apophthegmata Patrum Aegyptiorum und verwandte griechische, lateinische, koptisch-bohairische und syrische Sammlungen, Wien, 1918, pp. 22-28.
4. E vorba de apoftegmele din colecţia sistematică (Şist.) Guy 2,24; 2,25; 2,26; 2,28,5,4; 10,26.
21
Pelagius şi Ioan. Mai mult, Kahle presupune, cu intuiţia lui dovedit excepţională şi în alte ocazii, că aceste fragmente de text aparţin aceleiaşi traduceri pe care o atestă şi celelalte manuscrise mai târzii din codicii de pergament. Datarea propusă de savantul germano-britanic, din păcate dispărut foarte devreme, este uluitoare, dar plauzibilă: „înainte de secolul al VI-lea“1. Ceea ce nu înseamnă, desigur, că versiunea coptă sahidică (VS) traduce versiunea latină (PJ), ci o variantă foarte veche a colecţiei sistematice greceşti, azi nedocumentabilă, pe care se bazează, în mare parte, şi traducerea latină a lui Pelagius şi Ioan.
într-un articol dedicat concordanţei dintre textul colecţiei sistematice greceşti „normale“ stabilit de părintele Guy în ediţia sa critică, traducerea latină şi traducerea coptă, Joseph-Marie Sauget observă că versiunea coptă urmează cu fidelitate ordinea din PJ. O simplă privire asupra concordanţei între aceleaşi versiuni ale Patericului pe care o propunem la sfârşitul volumului de faţă după consemnarea tuturor apoftegmelor cunoscute azi este suficient de convingătoare. Chiar dacă, faţă de articolul lui Sauget, la ora actuală colecţia coptă s-a îmbogăţit cu un număr semnificativ de apoftegme, concluziile lui sunt perfect valide: anume că versiunea sahidică este traducerea unui original grec al colecţiei sistematice anterior „ediţiei normale“ a lui Guy şi foarte apropiat structural de traducerea latină a lui Pelagius şi Ioan. Totuşi, faţă de aceasta din urmă, modelul grec va fi conţinut şi câteva adăugiri care îl apropie de fazele mai dezvoltate ale colecţiei greceşti.2
Pentru o lectură lămuritoare a concordanţei noastre vom spune din capul locului că ea nu diferă în liniile generale de cea făcută de Sauget. Ceea ce nu mai corespunde este numerotarea apoftegmelor, care, prin editarea şi includerea în volum, la locul cuvenit, a fragmentelor de la Moscova, de la Toronto şi de la Philadelphia, s-a modificat. Astfel, e important de observat că ordinea apoftegmelor în capitole este mai fidelă celei din PJ decât celei din Guy, fapt evident în cazul apoftegmelor 80-81, 90-91,101-102,112-113,134-135,147-148, 227-228, 235-236, 267-269, unde versiunea greacă prezintă câte o piesă în plus între cele două ale perechilor enumerate. Numai în seria 141-144, VS urmează strict ordinea din Guy. În două locuri, VS trădează atât ordinea din PJ, cât şi pe cea din Guy, şi anume în cazul seriei 118-121, unde VS sare de la PJ 11,15 la 11,26 şi de la 11,28 la 11,34 (Guy 11,41 la 11,65 Şi n,68 la 11,75), şi al seriei VS 219-222, unde e omisă PJ 18,19 (dar Şi Guy 18,23 şi 18,24). Când PJ se abate de la ordinea din Guy, VS îi urmează, cu o excepţie, exemplul. Aşa se întâmplă în cazul seriilor 235-236,242-243,267-269,134-135 şi, în ciuda a ceea ce crede Sauget, şi pentru 126-128. Doar pentru seria 141-144, VS urmează ordinea din Guy, nu pe cea din PJ. Dacă în prima parte a VS lipsesc apoftegmele de la începutul şi sfârşitul capitolelor, spre sfârşit ele se păstrează, iar prezenţa lor oferă informaţii relevante pentru modelul pe care îl urmează VS. Aşa stau lucrurile între capitolele 17,18,19 şi 20. Dar dacă în capitolul 19 ultima apoftegmă din VS (265) corespunde atât celei din modelul grec (19,21), cât şi celei din traducerea latină (19,17), în capitolul 17 ultima apoftegmă din VS (201) corespunde numai ultimei din PJ (17,25, cf Guy 17,29), nu şi ultimei din Guy (17,35).
1. Paul E. Kahle, Baldizah. Coptic Textsfrom Deir El-Balaizah in Upper Egypt, vol. I, Oxford University Press, London, 1954, pp. 416-417.
2. Joseph-Marie Sauget, „La version sahidique des Apophthegmata Patrum et son modèle grec“, Orientalia Christiana Periodica, 39,1973, pp. 445-453.
22
Pe lângă aceste două observaţii, pe care le face şi Sauget1, ceea ce îi scapă este că şi capitolul 18 din VS se încheie cu aceeaşi apoftegmă cu care se încheie şi cel din PJ (18,37, cf. Guy 18,42), nu însă şi cu cea din urmă din Guy (18,53). Ceea ce plasează, în mod indiscutabil, VS mai aproape de PJ şi, desigur, de modelul grec care i-a servit acesteia din urmă drept model. Totuşi există un număr de apoftegme care se găsesc în Guy şi în VS, dar nu şi în PJ, ceea ce trebuie interpretat ca o dovadă că modelul grec al VS era „mai evoluat“ decât cel al PJ. E vorba despre apoftegmele VS 18, 20, 32, 45,55, 73, 82, 86,100,117,122,129,139,168,178,189, 202, 221, 224, 237, 238, 242, 249, 250, 268.
în fine, spectaculoasă este prezenţa în VS a unor apoftegme inedite, probabil de redactare coptă. Avem în vedere trei apoftegme izolate (VS 5,255 şi 268) şi două grupuri compacte, 271-291 (despre apa Bane şi despre apa Dioscoros) şi 297-300 (dintre care două, 298 şi 299, foarte valoroase, despre apa Ilie din Sketis).
Importanţa apoftegmelor despre apa Ilie din Sketis constă în aceea că ele pot furniza un terminus post quem plauzibil pentru colecţia coptă. Cum Ilie moare în 489, se poate lua în calcul ca apoftegmele să dateze după acest an sau, în orice caz, din ultimele decenii ale secolului al V-lea, cu atât mai mult cu cât ele sunt inedite, deci proprii numai colecţiei copte. Apoi textul mai conţine un posibil indiciu intern pentru datarea ante quem a traducerii copte, de data aceasta în acord cu traducerea latină şi, foarte important, în dezacord cu stadiul Guy („colecţia normală“) al originalului grec. În VS 27 este menţionat numele lui Evagrie din Pont, aşa cum se întâmplă şi în PJ (6,5), ceea ce înseamnă că ambele traduceri datează dinainte de 553 d.H., anul celui de-Al Doilea Conciliu de la Constantinopol, care condamna opera lui Evagrie pe considerente de origenism. Că acesta nu este un accident o dovedeşte a contraria absenţa numelui lui Evagrie din apoftegma corespunzătoare din colecţia sistematică greacă de care dispunem astăzi (ediţia Guy 6,6), ceea ce înseamnă că aceasta conservă un stadiu de evoluţie posterior anului 553.
LIMBA COPTĂ ŞI DIALECTELE EI
Copta este ultima fază de evoluţie a limbii egiptene, care începuse să se vorbească prin secolul I d.H. şi să fie atestată în scris într-o variantă cunoscută drept veche coptă în secolul al II-lea d.H. În inscripţii şi texte necreştine, mai ales literatură de natură magică. Noutatea era că limba era scrisă cu literele alfabetului grecesc la care se mai adăugau şapte semne provenite din scrierea demotică, semne care notau sunete specifice limbii copte. După secolul al XII-lea ea se fosilizase deja în tot Egiptul, inclusiv în mănăstiri, ultimele bastioane care conservaseră vernaculara. În secolul al XIX-lea, odată cu trezirea interesului ştiinţific pentru literatura coptă şi cu descoperirile majore din domeniu, începe şi un proces de revivificare timidă a limbii în rândul comunităţii creştine din Egipt, care se servea de coptă numai ca limbă de cult.
Sunt atestate de-a lungul istoriei literare a limbii mai multe dialecte, trei vorbite în Egiptul de Sus şi trei în Egiptul de Jos. Diferenţele dialectale sunt mai ales de natură fonetică.
1. Sauget, art. cit., p. 447.
23
Dintre acestea, dialectul sahidic este dialectul marii literaturi copte a primului mileniu. Socotit a fi originar din regiunea Aşmunein (antica Hermopolis Magna), în Egiptul de Sus, el ajunge, odată cu opera majoră a lui Şenute, arhimandritul celebrei Mănăstiri Albe de lângă Sohag şi trăitor în cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea şi prima jumătate a secolului al V-lea, limba standard a literaturii copte până în secolele al VIII-lea sau al IX-lea şi dialectul astăzi cel mai studiat de orientaliştii non-egipteni (aşa cum se întâmplă cu dialectul ionic-atic al limbii eline în cazul clasiciştilor).
Dialectul achmimic, originar din Achmim (antica Panopolis), este atestat mai ales în scrieri din secolele al IV-lea şi al V-lea d.H. Cu pronunţate trăsături arhaice, care îl apropie şi ortografic de vechea coptă, se remarcă mai ales prin utilizarea regulată a fonemului [x] în loc de [ş] din celelalte dialecte.
înrudit cu acesta din urmă este dialectul subachmimic, de fapt o constelaţie de subdialecte, atestat în scris în Asiut (antica Lycopolis). E important întrucât e dialectul în care au fost redactate manuscrisele maniheene şi cele gnostice de la Nag Hammadi.
Dialectul faiyumic originar din oaza Faiyum, în Egiptul de Mijloc, este atestat pe o perioadă lungă, din secolul al IV-lea până în secolul al XI-lea, şi prezintă o serie de trăsături care îl apropie de ambele arii dialectale majore, de sud şi de nord. Propriu îi este tratamentul lichidelor, dialectul faiyumic privilegiind sunetul l unde celelalte dialecte au r.
în Egiptul de Jos, dialectul Deltei este dialectul bohairic, care subîntinde o arie majoră de vorbire şi de scriere, de importanţa celei sahidice. Atestat în scris din secolul al IV-lea, dialectul devine predominant ca limbă literară după secolul al IX-lea şi rămâne până astăzi limba liturgică a Bisericii Copte. În ciuda masivei lui atestări în scris de dată mai târzie, dialectul bohairic prezintă trăsături arhaice şi are, în general, înclinaţii conservatoare. Foloseşte un semn propriu în plus faţă de celelalte dialecte şi o conjuncţie copulativă proprie. În fine, dialectul mesokemic, originar din regiunea din jurul centrului de la Oxyrhinchus, prezintă asemănări atât cu dialectul faiyumic, cât şi cu cel subachmimic.1
Ediţia de faţă a Apoftegmelor părinţilor vizează traducerea cea mai veche a acestora în coptă sahidică.
MANUSCRISELE
La ora actuală, versiunea sahidică a Apoftegmelor părinţilor se păstrează în cinci manuscrise. În cele ce urmează le vom prezenta, după o scurtă enumerare, pe fiecare în parte. E vorba despre
A Codice reconstruit, păstrat parţial la Biblioteca Naţională din Napoli, la Biblioteca Naţională a Franţei de la Paris, la Biblioteca Marciana de la Veneţia, Biblioteca Naţională din Viena, la Muzeul de Arte Frumoase „A.S. Puşkin“ din Moscova, la Thomas Fisher Rare Books Library, Universitatea din Toronto (MONB.EG).
1. Pentru o impresionantă şi inspirată prezentare comparativă a dialectologiei copte, vezi studiul introductiv al lui Eric Kahle din volumul Balăizah. Coptic Texts from Deir El-Balatizah in Upper Egypt, vol. I, Oxford University Press, London, 1954, pp. 193-268.
24
B Fragment păstrat la Berlin, Ägyptisches Museum und Papyrussammlung (P 20994).
C Fragmente păstrate la Philadelphia, University of Pennsylvania Library (E16395), şi la Cairo, Muzeul Copt (număr de inventar 8095, ilizibil în fotocopiile de care dispunem).
D Fragmente păstrate la Oxford, Bodleian Library (Ms. Copt. 23).
E Fragment păstrat la Biblioteca Naţională din Napoli (MONB.DVI.B. oif. 2r-28v).
Manuscrisul A (MONB.EG)
A este manuscrisul cel mai important care conţine Patericul sahidic. Ediţia critică anterioară, a lui Marius Chaîne din 1960, se baza exclusiv pe acesta. Aşa cum se întâmplă de obicei cu manuscrisele copte, şi A a avut o istorie zbuciumată. În mod limpede el provine din biblioteca Mănăstirii Albe de lângă actualul oraş Sohag din Egiptul de Sus. Înainte să trecem la descrierea succintă a manuscrisului, trebuie să spunem câteva cuvinte despre locul din care-şi trage originea. Mănăstirea Albă, situată pe malul stâng al Nilului lângă vechea Atripe, peste fluviu de antica Panopolis (Achmim), a fost înfiinţată în secolul al IV-lea d.H. de un misterios monah Pgol şi este încă în uz. Biserica mănăstirii a fost în Antichitatea Târzie una dintre cele mai vaste clădiri din întregul bazin mediteraneean. A dobândit un statut de excelenţă datorită activităţii arhimandritului Şenute (348-465 d.H.), om cu multiple şi remarcabile înzestrări, dintre care două, cea de organizator al vieţii monahale şi cea de autor al unei prodigioase opere originale în coptă sahidică, i-au asigurat nemurirea în conştiinţa generaţiilor succesive de călugări copţi. Într-adevăr, cu cele şaptesprezece volume de scrieri, din care s-au păstrat un număr încă impresionant de omilii şi de scrisori pastorale adresate propriilor călugări sau altora din afara mănăstirii, jSenute este cel care consacră dialectul sahidic ca idiom major de expresie literară coptă până spre sfârşitul primului mileniu.1 Cu toate acestea, el este necunoscut în afara creştinismului egiptean.
Modelul lui Şenute a fost însă atât de marcant pentru mediul monahal egiptean, încât Mănăstirea Albă a devenit centrul prin excelenţă de difuzare a culturii creştine de aici. Aceasta a însemnat existenţa unei biblioteci prodigioase şi a unui scriptorium devenit celebru care a funcţionat şi după cucerirea arabă şi după interdicţiile cuceritorilor de folosire a limbii copte în administraţia ţării. Un calcul statistic al descoperirilor făcute în epoca modernă la faţa locului îl determină pe Tito Orlandi să conchidă că, în vremurile ei de glorie, biblioteca număra cel puţin o mie de codici, adică dublu faţă de cele mai mari biblioteci similare din aceeaşi perioadă.2
Lumea academică occidentală află însă de existenţa comorii de la Mănăstirea Albă mult mai târziu, adică începând din secolul al XVIII-lea, când interesul pentru creştinismul oriental creşte, odată cu interesul faţă
1. Pentru o introducere fundamentală în viaţa şi activitatea arhimandritului Şenute din Atripe, vezi Stephen Emmel, Shenoutes Literary Corpus, Corpus Scriptorum Christianorum Orientalium, vol. 1, Peeteres, Louvain, 2004.
2. Tito Örlandi, „The Library of the White Monastery of Shenute at Atripe“, în A. Egberts et alii (eds.), Perspectives on Panopolis, Papyrologica Lugduno-Batava 31, Leiden, 2002, p. 225 (pp. 211-231).
25
de cunoaşterea limbilor de expresie a acestuia şi faţă de artefactele şi antichităţile din regiune. Astfel, cardinalul Stefano Borgia, savant pasionat de lumea clasică şi de Egiptul din toate perioadele şi secretar al congregaţiei De Propaganda Fide, colecţionează, pe lângă o sumă impresionantă de antichităţi, şi manuscrise copte pe care le cataloghează cu ajutorul lui Georg Zoega, filolog danez şi colaborator fidel. Manuscrisele rămân până la moartea cardinalului în muzeul particular pe care acesta l-a organizat în casa lui de la Velletri, deschis spre vizitare unui public de elită care l-a numărat şi pe Goethe în timpul vizitei sale în Italia. După moartea cardinalului, manuscrisele, 2383 de file, au ajuns o parte la Biblioteca Vaticanului şi altă parte la Biblioteca Naţională din Napoli.1
Cu toate acestea, provenienţa exactă a manuscriselor nu este cunoscută sau, în orice caz, nu e dezvăluită. E posibil ca cineva din interiorul Mănăstirii Albe, probabil unul sau mai mulţi călugări, să fi început de fapt un mic comerţ cu bucăţi de codici. În aceeaşi perioadă, Cari Gottfried Woide, curator la British Museum şi orientalist, procură 130 de file pentru Oxford Clarendon Press, iar Jacopo Nani, 64 de file pentru Biblioteca Marciana din Veneţia. Au urmat, în jurul anului 1840, colecţiile lui Robert Curzon şi Henry Tattam, de 180 de file şi, respectiv, 130 de file, aflate azi la British Library şi la Biblioteca „John Rylands“ a Universităţii din Manchester. Provenienţa exactă a acestor comori a fost descoperită însă în 1883 de Gaston Maspero, şef al misiunii arheologice din Egipt şi director al Serviciului de antichităţi din Egipt, într-o cămăruţă ascunsă în spatele absidei bisericii Mănăstirii Albe. Această descoperire esenţială s-a soldat cu îmbogăţirea fondului de manuscrise copte de la Biblioteca Naţională a Franţei cu 4000 de file de manuscris. Au urmat alcătuirea fondului Goleniscev de la Muzeul de Ate Frumoase „A.S. Puşkin“ din Moscova (50 de file), a fondului Th. Graf de la Biblioteca Naţională din Viena (1000 de file), a fondului de la Muzeul Copt din Cairo, a celui de la Ann Arbor Michigan University ş.a.m.d.
După calculele lui Tito Orlandi, e vorba de aproximativ zece mii de file răspândite în toată lumea, pe care comunitatea ştiinţifică a înţeles că trebuie să le catalogheze şi, în măsura posibilităţilor, să le pună în ordinea iniţială, adică să treacă la reconstrucţia codicilor din care au fost desprinse. Cea de-a doua operaţiune a început prin fotografierea masivă a paginilor şi a fragmentelor: Henry Hyvernat, Louis-Theophile Lefort, Walter Ewing Crum au alcătuit primele astfel de colecţii de fotografii, dar meritul major îi revine lui Tito Orlandi, care, începând din 1969, pune bazele azi celebrului Corpus dei Manoscritti Copti Letterari (CMCL), o arhivă fotografică şi un indice al tuturor manuscriselor sahidice de la Mănăstirea Albă, dar nu numai. Odată cu anii 80 şi cu „revoluţia electronică“, CMCL devine un instrument esenţial pentru cercetarea manuscriselor copte, pentru reconstrucţia codicilor şi pentru consultarea catalogului extins2.
1. O prezentare exhaustivă a personalităţii cardinalului Stefano Borgia, a colaboratorului său apropiat Georg Zoega şi a situaţiei fondului de manuscrise copte din biblioteca celui dintâi face Paola Buzi în Cataloqo dei manoscritti copti borqiani conservati presso la Biblioteca Nazionale „Vittorio Emanuele III“ di Napoli con un profilo scientifico di Stefan Borgia e di Georg Zoega e una breve storia della collezione borgiana, Atti della Accademia Nazionale dei Lincei, Scienze e lettere, Editore commerciale, Roma, 2010, pp. 15-88.
2. Tito Orlandi, art. cit., pp. 230-231.
26
Am folosit sigla A pentru manuscrisul principal care conţine Patericul sahidic. În CMCL e vorba de codicele MONB.EG (clavis coptica 0443), datând cu mare probabilitate din secolul al X-lea. Aşa cum am anticipat, codicele a fost reconstruit din fragmente aflate în mai multe biblioteci occidentale: Biblioteca Naţională din Napoli, Biblioteca Naţională Austriacă din Viena, Biblioteca Naţională a Franţei, Biblioteca Muzeului de Arte Frumoase „A.S. Puşkin“ din Moscova, British Museum, Biblioteca Marciana din Veneţia şi Biblioteca de Carte Rară „Thomas Fisher“ a Universităţii din Toronto.
După o reconsiderare a întregului manuscris reconstruit, am ajuns la următoarea ordine a conţinutului:
Biblioteca Cota Pagina ms. Capitol Caiet
Napoli IB 17.19 15-16 B15
Napoli IB 17.20 31-32 B32
Toronto F 2o65-i-o(ar) 45
F 2o64-i-o(av) 46
Toronto F 2065-1-0 (br) 47
Moscova I.i.b.713 65-66 e65
Viena K 321. A 67-68
Moscova Li.b.649 69-70
Viena K321.B 73-74
Moscova Li.b.649 75-76
Londra Or 3581A.103 79-80 e 80
Viena K 9561 87-88
Moscova I.i.b.711 101-102
Moscova I.i.b.711 107-108
Londra Or 3581A.104 109-110
Viena K9562 115-116
Paris 129(13).32 145-146 1145
Paris 129(13).3334 149-150
Paris 129(13).3572 155-156
Viena K9563 161-162
Napoli IB 17.62 177-178
Napoli IB 17.21 183-184
Napoli IB 17.22 197-198
Napoli IB 17.23 201-202
Napoli IB 17.24 203-204
Napoli IB 17.25 205-206
Napoli IB 17.26 207-208
Napoli IB 17.27 209-210
Napoli IB 17.28 213-214 l6 213
Napoli IB 17.29 229-230 l7 229
Napoli IB 17.30 231-232
Napoli IB 17.31 233-234 19 234
Napoli IB 17.32 235-236
Napoli IB 17-33 237-238
Napoli IB 17-34 239-240
Napoli IB 17-35 241-242
Napoli IB 17.36 243-244 19 244
Napoli IB 17-37 245-246 IZ245
Napoli IB 17.38 247-248
Napoli IB 17-39 249-250
Napoli IB 17.40 251-252
Napoli IB 17.41 253-254
Napoli IB 17.42 255-256
27
Biblioteca Cota Pagina ms. Capitol Caiet
Napoli IB 17-43 257-258
Napoli IB 17-44 259-260 iZ 260
Napoli IB 17-45 261-262 IH 261
Napoli IB 17.46 263-264
Napoli IB 17-47 265-266
Napoli IB 17.48 267-268 1Z267
Napoli IB 17-49 269-270
Napoli IB 17.50 271-272
Napoli IB 17.51 273-274
Napoli IB 17.52 275-276 IH 276
Napoli IB 17-53 277-278 lH 278 ie 277
Napoli IB 1754 279-280
Napoli IB17-55 281-282
Napoli IB 17.56 283-284
Napoli IB 17-57 285-286
Napoli IB 17.58 287-288
Napoli IB 1759 289-290
Napoli IB 17.60 291-292 ie 292
Venetia VM 192.103 295-296
Napoli IB 17.61 313-314
Codicele este unul de dimensiuni mari, variind de la 42 x 32,5 cm la 38 x 27 cm. Materialul, pergament, este neted şi deschis la culoare, ceea ce, observă şi Paola Buzi, face greu de distins partea carne de partea blană1, şi e relativ bine păstrat. Ochiurile sunt rare şi prezintă, la fel de rar, urme de arsură. Marginile sunt în general deteriorate, rupte şi neregulate. Textul e dispus pe două coloane în general de 42 de rânduri, iar extremele sunt de 45 (IB 17.62V) şi de 36 (IB 17.48, dar în cel din urmă caz e vorba de un început de capitol. Cerneala e de nuanţă brun-roşcată şi vizibilă şi pe faţa adversă a filei. Litera e aşa-numita „majusculă alexandrină“2 sau „unciala greacă de tip copt“, scriere bimodulară, cu „m“ „ale cărui linii oblice, bară şi contrabară sunt înlocuite cu o linie curbă care uneşte cele două linii verticale, picior şi contrapicior“ şi „a“ ocelat3. Capitalele, mereu de mari dimensiuni, sunt ornate cu diplai sau cu obeli. Unele litere interioare de pe primul rând sunt mărite până la marginea superioară a paginii. Paginarea este regulată. La fel, notarea caietelor, care sunt, în general, de dimensiunea standard de şaisprezece pagini şi, după calculele noastre, în număr de cel puţin douăzeci şi unu.
Sfârşiturile şi începuturile de capitole care s-au păstrat (16,17,18) sunt delimitate de un marcaj consecvent. Astfel, sfârşitul capitolului 15 coincide cu sfârşitul coloanei a doua de la IB 17.3 şi e marcat de două perechi de linii paralele întrerupte prin puncte. Între cele două perechi de paralele se află o linie punctată. Motivul se repetă la începutul primei coloane de la IB 17.31V şi este precedat de o ornamentaţie de tip casetă cu panglici împletite, realizată cu cerneală verde, galbenă şi roşie. Între casetă şi seria de linii se află titlul cu indicaţia capitolului. Aceleaşi ornamente se găsesc şi la sfârşitul şi începutul capitolului 17 de la IB 17.48E Dar capitolul 16 se sfârşeşte la jumătatea celei dintâi coloane şi următorul începe la
1. P. Buzi, op. cit., p. 346.
2. Guglielmo Cavallo, „Fpappctia ÄÄsavöptva“, în Jahrbuch der österreichischen Byzantinistik, vol. 24 (1975), pp. 23-54.
3. Jean Irigoin, „L’onciale grecque du type copte“, Jahrbuch der österreichischen byzantinischen Gesellschaft, vol 8 (1959), p. 42 (pp. 29-52).
28
începutul celei de-a doua coloane. În spaţiul rămas, de o jumătate de coloană, este reprezentat un călugăr îmbrăcat cu o tunică roşie, în poziţia canonică de rugăciune, adică în picioare şi cu mâinile ridicate. Conturul miniaturii este vizibil şi pe verso. Paola Buzi observă că, stilistic, această reprezentare e similară celor din pictura bisericească, mai ales frescelor din mănăstirea lui apa Ieremias de la Saqqara.1 O reprezentare similară se găseşte la IB 17.53 la sfârşitul capitolului 17. E vorba tot de un călugăr în poziţie de rugăciune, de data aceasta însă cu legenda explicită (OYXXO eqcpXuX „bătrân rugându-se“). Ornamentele de început şi de sfârşit de capitol sunt şi ele prezente, cu excepţia liniilor întrerupte de puncte care nu sunt perechi, ci simple.
Important de observat este că există un decalaj între numărul capitolelor a căror notare s-a păstrat faţă de cea din „varianta normală“ greacă (Guy) şi faţă de cea din versiunea latină (PJ). Astfel, capitolul despre văzătorii cu duhul poartă numărul 16 în versiunea coptă sahidică (VS) şi 18 în Guy şi PJ. Decalajul se menţine, în mod consecvent, şi la celelalte două capitole, notate 17 şi 18 (VS), în loc de 19 şi 20 (Guy şi PJ). În stadiul actual al cercetării, nu am găsit explicaţia acestui decalaj. E posibil ca cele două capitole lipsă să fi fost relocate în cuprinsul VS, după secţiunile pe care le cunoaştem. E de asemenea posibil ca scribul să fi făcut o greşeală de numerotare a capitolelor la un moment dat şi să o fi perpetuat fără să-şi dea seama. O comparaţie sumară a cantităţii de text de la începutul lucrării până la capitolul 16 VS, respectiv 18 PJ, indică o diferenţă de aproximativ zece pagini între cele două versiuni, cu alte cuvinte sunt zece pagini mai puţin în VS decât în PJ. Pe de altă parte, o comparaţie a conţinutului şi o plauzibilă reconstituire a dimensiunilor fiecărui capitol din cele absente din VS fac greu decelabile decalajele în cauză. O cercetare aprofundată a acestei chestiuni complicate va trebui să aibă în vedere şi manuscrisele greceşti ale diverselor variante din stadiile timpurii.
O caracteristică problematică a acestui manuscris este prezenţa în număr covârşitor a punctelor supraliniare, aşa-numitele „puncte djinkim“. În manuscrisele sahidice târzii, mai ales cele produse în Faiyum de după secolul al IX-lea, punctele djinkim reprezintă un sistem de notare obişnuit care-l înlocuieşte pe cel clasic al liniilor supraliniare. Dacă însă notarea cu linii supraliniare este un sistem standard şi utilizarea lui e predictibilă, în cazul punctelor djinkim situaţia diferă aproape de la manuscris la manuscris. Bentley Layton a descris situaţia punctelor djinkim din manuscrisul la care ne referim în paginile de faţă, mai precis a opt pagini din acesta, păstrate în Biblioteca Naţională din Napoli. Autorul articolului atrage atenţia că o eventuală editare a manuscrisului va presupune o foarte atentă transcriere a acestuia şi va necesita mai mult decât o foarte bună cunoaştere a sahidicei clasice. Exemplul personal este, în acest caz, relevant. Aflat într-un stagiu de documentare la Napoli, Layton a transcris cele opt pagini cu mare atenţie. Apoi le-a colaţionat şi a observat că-i scăpaseră multe puncte djinkim la transcriere. Ajuns în Statele Unite, a observat că anumite pasaje necesitau o a treia revizie, întrucât în anumite locuri în care specialistul presupunea că ar trebui să existe puncte djinkim acestea nu erau vizibile în poze. Întâmplarea a făcut ca un coleg să studieze în aceeaşi bibliotecă din Napoli şi să-i confirme ipotezele.2 Pentru că am lucrat în principal cu fotocopii ale manuscriselor,
1. P. Buzi, op. cit., p. 347.
2. Bentley Layton, „A Sahidic Manuscript with Djinkim Points: The Sahidic Coptic Apophthegmata Patrum Aegyptiorum“, în Louis Painchaud, Paul-Hubert Poirier (eds.), Coptica gnostica manichaica. Mélanges offerts à Wolf Peter Funk, BCNH Études, LavalLouvain, 2006, pp. 493-517.
29
am decis, după îndelungă deliberare, să standardizăm textul şi să folosim sistemul clasic de linii supraliniare, aşa cum a făcut şi Marius Chaîne în ediţia din 1960, urmând să revenim asupra acestei probleme în viitor. În orice caz, standardizarea textului nu are nici un impact asupra înţelegerii şi lecturii acestuia, interesul suscitat de prezenţa punctelor djinkim fiind unul de natură fonologică.
De-a lungul a aproape două secole manuscrisul a fost editat fragmentar. Situaţia fragmentelor de la Biblioteca Naţională din Napoli este următoarea. La 1793, A.A. Giorgi edita, în notele la o ediţie a Faptelor Sfântului Panesniv, o apoftegmă despre condiţia străinilor (IB 17.26, p. 207, apoftegma VS 169), una despre apa Simion Sirianul (IB 17.56, p. 284, apoftegma VS 271) şi una despre apa Serapion (IB 17.55, Papoftegma VS 268)1. La 1810, Georg Zoega, colaboratorul apropiat al cardinalului Stefano Borgia, a editat, în celebrul său Catalogus codicum copticorum manuscriptorum, cele 44 de file aflate şi astăzi la Biblioteca Naţională din Napoli. Un bogat aparat de note de subsol mai ales de natură lexicală, foarte util şi acum, o scurtă notă introductivă cu descrierea manuscrisului şi un indice de nume la sfârşit însoţesc această ediţie remarcabilă2. Întregul material de la Napoli a fost reluat şi editat de părintele Chaîne în 1960.
O parte a fragmentelor de la Biblioteca Naţională din Viena au fost editate de Cari Wessely, în 1911. E vorba de K321A-B, adică paginile 67-68 şi 73-74 din manuscris3. Apoi, în 1937, Marius Chaîne editează şi celelalte trei file aflate în aceeaşi bibliotecă: K9561 (p. 88-89 ms), K9562 (p. 115-116 ms) şi K 9563 (p. 161-162 ms)4. Toate aceste fragmente figurează în ediţia Chaîne din 1960.
La Biblioteca Marciana din Veneţia se păstrează o filă pe care a editat-o la 1785 Giovanni Luigi Mingarelli, de asemenea cu un aparat de note bogat: VM 192.103 (p. 295-296 ms.)5. Şi acest fragment face parte din ediţia Chaîne din 1960.
La Biblioteca Naţională a Franţei de la Paris se păstrează, reconstituibile, trei file, una integral, adică 129.(13).32, p. 145-146 ms, şi două reconstruite din câte două fragmente: 129. (13).3334, p. 149-150 ms., şi 129. (13).3572, p. 155-156 ms. La 1913, Émile Porcher a editat primele două file integral, reconstituind-o pe cea de-a doua din două jumătăţi de filă (3334). Din a treia a editat numai o jumătate de filă (35)6toate fragmentele editate de Porcher figurează şi în ediţia Chaîne din 1960. Fără s-o identifice cu precizie, ultima jumătate de filă (72) fusese editată de E. Amélineau în 1895 7, dar atât Porcher, cât şi Chaîne mai târziu au scăpat-o
1. A.A. Giorgi, De miraculis Sancti Coluthi et religuiis Actorum Sancti Panesniv martyrum, Roma, 1793, pp. 114,140,150.
2. Georg Zoega, Catalogus codicum copticorum manu scriptorum gui in Museo Borgiano Velitris adservantur, Romae, 1810, Num. CLXIX, pp. 287-361.
3. Cari Wessely, Griechische und koptische Texte teologischen Inhalts II, Eduard Avenarius Verlag, Leipzig, 1911, pp. 165-170.
4. M. Chaîne, „Trois nouveaux feuillets du recueil sahidique des Apophtegmes des Pères“, BIFAO 37 (1937), pp. 49-61.
5. Giovanni Luigi Mingarelli, Aegyptiorum codicum religuiae Venetiis in Bibliotheca Naniana asservatae, II, Bologna, 1785, pp. 337-344.
6. Émile Porcher, „Les apophthegmes des Pères. Fragments coptes de Paris“, Revue de l’Orient Chrétien 18, (1913), pp. 168-182.
7. E. Amélineau, Monuments pour servir à l’histoire de lÉgypte chrétienne aux IVe, Ve, VIe et VIIIe siècles, în Monuments publiés par les membres de la mission archéologigue française au Caire IV.2, Ernest Leroux, Paris, 1895, P. 825.
30
din vedere. E meritul lui Enzo Lucchesi că a observat că cele două jumătăţi (35 şi 72) fac parte din aceeaşi filă1. Am reconstituit şi am editat în cunoştinţă de cauză în volumul de faţă fila 129. (13). 3572.
La Muzeul de Arte Frumoase „A.S. Puşkin“ din Moscova se păstrează cinci file din vechiul fond Goleniscev, cu cotele I.i.b.713, p. 65-66 ms; I.i.b.649 p. 69-70 ms şi 75-76 ms (bifolium) şi I.i.b.711, p. 101-102 ms şi 107-108 ms (bifolium). Alla Elanskaya a editat pentru prima oară cele cinci file în 1986 2. Editarea excepţională de către specialista din Rusia a fragmentelor de la Moscova a fost remarcată şi recenzată rapid în termeni superlativi de Paul DevdLa acest fragment Marius Chaîne nu a avut acces, drept care nu figurează în ediţia sa din 1960.
Ultimul fragment descoperit şi identificat din MONB.EG este unul aflat astăzi la Thomas Fisher Rare Books Library de la Universitatea din Toronto. Descoperirea şi identificarea lui îi aparţin lui Alin Suciu, care a şi publicat pozele fragmentului şi o descriere a conţinutului acestora pe blogul personal, la 9 ianuarie 2015. Este vorba despre două fragmente din Ms. coll. 00045, cu cotele digitale F 2064 şi F 2065. Primul fragment, de dimensiuni mai mari, conţine câte o coloană aproape întreagă. Lizibile sunt 41 de rânduri, din probabil 42 recto: coloana dreaptă şi verso coloana stângă. Prima coloană (recto) conţine sfârşitul apoftegmei care corespunde la Guy 5,25, respectiv PJ 5,21 şi începutul apoftegmei care corespunde la Guy 5,26, respectiv PJ 5,22. A doua coloană (verso) conţine sfârşitul apoftegmei care corespunde la Guy 5,26, respectiv PJ 5,22 şi începutul apoftegmei care corespunde la Guy 5,27, respectiv PJ 5,23. Al doilea fragment, mult mai mic, de 18 rânduri lizibile, aparţine după toate probabilităţile paginii următoare şi conţine un pasaj mult mai scurt de doar 18 rânduri lizibile, situate, probabil, pe partea mediană a coloanei din stânga recto. Cele 18 rânduri fac parte din apoftegma care corespunde la Guy 5,28, respectiv PJ 5,24. După calculele noastre, ar fi vorba de paginile 45, 46 şi 47 din manuscris. Toate aceste fragmente sunt editate în premieră în volumul de faţă. Din păcate, partea corespunzătoare verso a celui de-al doilea fragment este ilizibilă. Este vorba despre partea mediană a coloanei din dreapta verso, situată, adică, pe pagina 48.
ManuscrisulB (P 204) se află la Ägyptisches Museum und Papyrussammlung de la Berlin şi este un bifolium din care se păstrează două fragmente mari şi unul mic. A fost editat de Joost Hagen4. A mai fost descris de Walter Beltz în catalogul de manuscrise copte în amintita colecţie de la
1. Enzo Lucchesi, „Un petit complement au manuscrit de la version copte en dialecte sahidique des Apophthegmata Patrum“, în Ugo Zanetti, Enzo Lucchesi (eds.), Aegyptus Christiana. Mélanges d’hagiographie égyptienne et orientale dédiés à la mémoire du P. Paul Devos bollandiste. Cahiers dOrientalisme 25, Genève, 2004, pp. 163-164.
2. Alla Elanskaya, „Apophthegmata Patrum Aegyptiorum v koptskoj rukopisi IX v. [Apoftegmele Părinţilor egipteni într-un manuscris copt din secolul al IX-lea] “, Palestinkij sbornik 29 (1986), pp. 128-152. Elanskaya a mai publicat editarea fragmentului de la Moscova în volumele Coptic Literary Texts ofthe Pushkin State Fine Arts Museum in Moscow, Budapest, 1991, pp. 12-47, Şi The Literary Coptic Manuscripts in theA.S. Pushkin State Fine Arts Museum in Moscow, E.J. Brill, Leiden-New York-Köln, 1994, pp. 11-25.
3. Paul Devos, „Nouveaux Apophtegmes en copte“, Analecta Bollandiana: Revue critique d’hagiograp 232-235.
4. Joost L. Hagen, „A Fragmentary Bifolium from a Fourth Parchment Codex of the Sahidic Apophthegmata Patrum (P. Berlin P. 20994)“, Bulletin de la Société dArchéologie Copte 56 (2017), pp. 61-90.
31
Berlin1. Provenienţa manuscrisului este necunoscută. E de culoare gălbuie, iar cerneala e brun-roşcată. Prezintă ochiuri şi pete. Cele două fragmente mari sunt de 23 x 27 cm, respectiv 17 x 12 cm. Asamblat, e probabil ca dimensiunile acestui bifolium să fi fost de 41 x 26 cm. Numerotarea paginilor nu se poate reconstitui. Textul e scris pe două coloane pe pagină, cu 38 de rânduri pe coloană. Astfel sunt lizibile, la limită: pe prima pagină, r. 16-33 Pe coloana stângă şi 16-33 Pe coloana dreaptă; pe a doua pagină, r. 6-33 pe coloana stângă şi r. 16-33 Pe coloana dreaptă; pe pagina a treia, r. 1-37 pe coloana stângă şi r. 3-37 pe coloana dreaptă: pe pagina a patra, r. 3-37 pe coloana stângă şi r. 1-37 pe coloana dreaptă. Pe pagina a treia coloana din dreapta şi pe pagina a patra coloana din stânga, ultima, respectiv prima literă din fiecare rând este absentă. Litera folosită este unciala biblică, adică aşa-numita scriere unimodulară, însă e de observat că litera M este, la fel ca în MONB.EG, de tipul celei cu bara şi contrabara înlocuite cu o linie curbă între liniile verticale. Spre deosebire de MONB.EG, textul este cu obişnuitele linii supraliniare ale scrierii standardizate. Walter Beltz e de părere că manuscrisul datează din secolul al VIII-lea d.H.
Textul conţinut în acest bifolium se suprapune cu cel din manuscrisul A (MONB.EG), şi anume cu fragmentul păstrat la Biblioteca Naţională din Napoli. Mai precis, e vorba de pasajul de la IB. 17.40V, rândul 33a până la IB 17.42 rândul 16a, adică de la pagina 252 a manuscrisului A (apoftegma 233) până la pagina 255 a manuscrisului A (apoftegma 238). Aşa stând lucrurile, am procedat la alcătuirea unui aparat critic după principiile clasice, aşa cum face şi Jean-Claude Guy în ediţia sa la colecţia sistematică greacă. Aşa cum se va putea constata la consultarea aparatului critic, diferenţele dintre cele două manuscrise nu sunt notabile şi, în urma unei comparaţii sistematice a pasajului conţinut în cele două manuscrise cu textul grec al ediţiei Guy şi cu cel latin din PJ, nu este vorba despre traduceri diferite în coptă, aşa cum susţine Joost Hagen2, ci de obişnuite variaţii datorate neglijenţei sau, dimpotrivă, hipercorectitudinii acestuia.
Manuscrisul C (E 16395) este păstrat la Philadelphia, în Muzeul Universităţii din Pennsylvania. Fragmentul de mici dimensiuni a fost identificat de Alin Suciu, care face o prezentare succintă a acestuia pe blogul lui ştiinţific într-o postare din 17 mai 2015 (https://alinsuciu.com/2012/05/17/anew-fragment-from-the-sayings-of-the-desert-fathers-the-university-of-pennsylvania-coptic-fragment-e-l6395, ultima accesare 20 decembrie 2020). E vorba despre un fragment de pergament de 16 x 16 cm care conţine jumătatea inferioară a unei file. Textul e scris cu cerneală brună, pe două coloane, fără culori şi fără ornamente. Litera folosită este unciala biblică, adică scrierea unimodulară, iar litera M are forma obişnuită cu patru linii, două verticale şi două oblice.
Din Ei6935r sunt lizibile numai 16 rânduri din coloana dreaptă, întrucât partea stângă a filei este strânsă şi necesită întindere. Din păcate, biblioteca nu are un specialist care să execute respectiva operaţiune. Totuşi, aşa cum urmează să arătăm mai jos, este esenţial de remarcat că pe
1. Walter Beltz, „Katalog der koptischen Handschriften der Papyrussammlung der Staatlichen Museen zu Berlin, Teii 1“, Archiv der Papyrusforschung 26 (1978), pp. 57-119.
2. Hagen, art. cit., pp. 87-88.
32
rândul al treilea al acestei părţi ilizibile se poate totuşi citi AMA CAPPA. r Situaţia este, desigur, simetrică în E16935V, pagină pe care sunt lizibile cele şaisprezece rânduri de pe coloana stângă, iar partea dreaptă necesită întindere. Aşa cum observă Alin Suciu, E16935 conţine în părţile lizibile textul unei apoftegme lungi despre Sfântul Arsenie cel Mare care corespunde la Guy 10,110, respectiv PJ 10,76.
în timpul unei consultări din octombrie 2019 cu Alin Suciu la Academia de Ştiinţe din Göttingen, am ajuns la constatarea că fragmentul păstrat la Biblioteca Universităţii din Pennsylvania este parte a aceluiaşi manuscris din care sunt desprinse trei fragmente identificate de Walter Ewing Crum în Muzeul Copt din Cairo şi catalogate sub numărul 8o95a-c în ciuda faptului că Matthias Müller2 şi, pe urmele lui, Joost Hagen3 cred că fragmentul Pennsylvania şi cele de la Cairo fac parte din codici diferiţi, o banală analiză paleografică este în măsură să confirme unicitatea şi identitatea mâinii scribului căruia i se datorează toate aceste patru fragmente. O dovadă în plus, de nezdruncinat, constă în perfecta potrivire a unuia dintre fragmentele de la Muzeul Copt din Cairo într-una din lacunele fragmentului de la E16935.
însă înainte să ne aplecăm asupra acestei chestiuni specifice ar trebui să vedem în ce constau fragmentele de la Cairo. E vorba de un fragment mai mare (a: 21 x 17 cm) şi două mai mici (b: 7×7 cm şi c: 10 x 13 cm) de pergament, fără culori şi fără ornamente. Litera este unciala biblică, adică scrierea unimodulară, cu M cu patru linii şi acelaşi A. Nu există nici un dubiu că mâna care a scris E16935 este aceeaşi cu cea care a scris aceste pasaje. Textul e scris pe două coloane, iar pe fiecare coloană sunt, aşa cum rezultă din 8095a, douăzeci şi nouă de rânduri. Deşi cu lacune importante pe ambele coloane, 8095a reprezintă o filă întreagă. Din 8095b se pot număra 12 rânduri, iar din 8095c, 10 rânduri. Din păcate, fotocopiile de care dispunem nu sunt suficient de bune ca să permită o lectură completă şi, în consecinţă, editarea acestor fragmente. Totuşi, în catalogul său, Crum observa că 8065b o menţionează pe ama Sarra. Aşa cum arătam mai sus, E16935 Pennsylvania conţine apoftegma despre Arsenie cel Mare care corespunde la Guy 110,10, respectiv PJ 10,76. Aceasta începe cu trei-patru rânduri deasupra mijlocului coloanei din dreapta recto, lizibilă şi editată în cuprinsul volumului de faţă. Un calcul cantitativ comparativ indică faptul că jumătatea superioară a coloanei a doua conţine 12 rânduri, care însumează cu cele 16 din jumătatea de coloană editată 28 de rânduri. E probabil cantitativ ca jumătatea de coloană superioară dreaptă să conţină apoftegma despre Hyperichios corespunzătoare la Guy 10,109, respectiv PJ 10,75. Partea inferioară a coloanei din stânga a Ei6935r nu este, aşa cum am văzut, lizibilă, cu excepţia menţionării, pe rândul al treilea al fragmentului, a sintagmei AMA CAPPA. Aceasta se vede bine. Ceea ce înseamnă că rândurile în cauză conţin, cum e de aşteptat, apoftegma despre ama Sarra corespunzătoare la Guy 10,108, respectiv PJ 10,74. Analiza cantitativă a fragmentului E i6r arată că, la fel ca în cazul coloanei din dreapta, lacuna coloanei din stânga e de 12 rânduri. Or, 8095b conţine exact 12 rânduri. Mai mult, 8095b conţine
1. Walter Ewing Crum, Catalogue général des antiquités égyptiennes du Musée du Caire (no. 8001-8741), Coptic Monuments, Le Caire, 1902, p. 30.
2. Matthias Müller, „Zwei Apophthegmata über Makarius den Ägyptier“, Journal of Coptic Studies 18 (2016), pp. 85-90, n. 7.
3. Hagen, art. cit. p. 64.
33
sintagma XMX cxppx. În fine, analiza comparativă sugerează că lacuna din E16935 conţinea de fapt altă apoftegmă despre ama Sarra, corespunzătoare la Guy 10,107, respectiv PJ 10,73. Din toate aceste argumente rezultă fără dubiu că fragmentul Cairo E 8095b acoperă perfect lacuna din Ei6935r şi că e vorba de acelaşi manuscris. De asemenea, în lacuna din partea superioară a coloanei drepte din E16935V se potriveşte perfect 8095b verso. Textul corespunzător din Guy 10,110 este Kai 7ipooK8(paXaiov iiKpdv, 8ovra 8â Kai roîx; noSac; KaOapobc; psra oav8aXicov. Kai raura i8d)v 8OKav8aXia0r (,,…şi o pernă mică. Avea picioarele curate cu sandale. Şi, când a văzut astea, s-a scandalizat…“). Aşa cum spuneam, calitatea fotocopiei de care dispunem e prea slabă ca să putem edita satisfăcător fragmentul 8095b verso, dar câteva cuvinte se pot citi. Astfel:
.. CgXAN..
..eqo MHK[Ă]
OXpCDC Neq
OYepHTe e.
… NeqCNNAX
XlON NpNTq- [x] YOJ NTepeq [NN]Y epooY xq [CK]XNAXXlZe
„…dar avea picioarele curate,… Încălţat cu sandale; şi când a văzut asta, s-a scandalizat…“
Desigur, în momentul în care vom dispune de fotocopii de mai bună calitate vom fi în măsură să edităm cele trei fragmente aflate în arhiva Muzeului Copt de la Cairo, singurele fragmente despre care ştim că fac parte din VS a Apoftegmelor, dar pe care nu am reuşit să le edităm în prezentul volum.
Manuscrisul D (Oxford BodleianLibrary Ms. Copt, 23)
Fragmentele unui manuscris de papirus păstrate la Oxford Bodleian Library au fost pentru prima oară editate şi prezentate de Paul E. Kahle în celebra sa lucrare Balaizah. Coptic Textsfrom Deir el-Balaizah in Upper Egypt1. Coptolog de mare înzestrare, dispărut însă de foarte tânăr, Kahle analizează şi identifică trei fragmente mai mari dintre cele mai mult de douăzeci. Litera folosită este unciala biblică, aşa-numita scriere unimodulară, dar cu M de tipul celui cu bara şi contrabara înlocuite cu o linie curbă între liniile verticale. Paginaţia nu este lizibilă. Textul e dispus pe două coloane.
Fragmentele identificate conţin următoarele texte: cel dintâi, de nouăsprezece rânduri lizibile recto pe coloana dreaptă şi optsprezece rânduri verso pe coloana stângă, cuprinde finalul apoftegmei care corespunde la Guy 2,25 şi PJ 2,12) şi începutul celei care corespunde la Guy 2,16 (PJ 2,13) şi, respectiv, sfârşitul apoftegmei care corespunde la Guy 2,27 (PJ 2,14), întreaga apoftegmă Guy 2,28 (PJ 2,15) şi începutul apoftegmei Guy 2,28 (PJ 2,16). În al doilea fragment sunt lizibile parţial ambele coloane recto şi coloana stângă verso. Astfel, recto pe coloana stângă e vorba de nouă rânduri, iar pe cea dreaptă, de treisprezece. Recto stânga sunt vizibile şaisprezece rânduri. Textul conţinut e cel al apoftegmei
1. Paul E. Kahle, op. cit., pp. 416-423.
34
Guy 5,4 (PJ 5,4). Al treilea fragment are recto dreapta trei rânduri lizibile şi verso stânga şase rânduri lizibile. Apoftegma conţinută e cea care corespunde la Guy 10,16 (PJ 10,21). Restul de fragmente sunt, unele, de şi mai mici dimensiuni şi au lizibile doar cuvinte disparate, ceea ce face identificarea lor imposibilă. Conţinutul nici unuia dintre aceste fragmente nu se suprapune cu cel al altor manuscrise.
Importanţa descoperirii savantului american nu constă însă numai în identificarea fragmentelor amintite, ci şi în observaţia că ordinea apoftegmelor e cea din colecţia sistematică. Mai mult, că ea e aceeaşi cu cea din celelalte manuscrise sahidice care conţin textul Patericului. În acest sens, Kahle a fost foarte atent la detaliul similitudinii dintre traducerea coptă şi cea latină (PJ), ceea ce îl face să afirme că ambele traduceri au fost făcute după aceeaşi redacţie greacă. Ochiul expert al lui Kahle a văzut în aceste fragmente aceeaşi versiune cu cea păstrată în celelalte manuscrise. Ţinând seama de vechimea manuscrisului de la Balaizah, pe care o stabileşte paleografic în secolul al VII-lea, coptologul conchide că traducerea va fi fost făcută înaintea secolului al VI-lea.1
Am ales să aşezăm fragmentele pe care le-am editat din acest manuscris în anexă. Principalul argument al opţiunii noastre este forma extrem de fragmentară a acestuia. Nu numai că nici o apoftegmă nu poate fi reconstituită integral din acest manuscris, ci dimensiunile textului lizibil sunt foarte mici. Prin urmare, cititorul nu ar avea un mare folos de pe urma publicării fragmentelor la locul în care acestea vor fi fost la început. Dacă am fi procedat astfel, volumul ar fi început cu primul fragment de la Balaizah, ceea ce ar fi produs cel puţin nedumerire. Totuşi, avem obligaţia ca, într-o ediţie critică a VS, să exploatăm toate resursele disponibile şi să edităm toate fragmentele existente. Altfel, dosarul sahidic ar fi incomplet.
Manuscrisul E (MONB.DV).
La Biblioteca Naţională din Napoli se păstrează sub cota IB 01.27-28 într-un codice de miscelanee, MONB.DV, două file de manuscris de pergament. Ambele sunt deteriorate, însă în proporţii diferite, cea dintâi, lb 01.27, prezentând o lacună de aproximativ 25% din întreg, iar cea de-a doua, IB 01.28, una mai redusă. Dimensiunea paginilor e de 31 x 25 cm, textul e scris pe două coloane de câte 31-32 de rânduri. Scrierea e bimodulară, cu M de tipul celui cu bara şi contrabara înlocuite cu o linie curbă între liniile verticale. Capitalele ies în evidenţă, fiind mereu în registru major. Numerotarea paginilor nu este vizibilă, din cauza deteriorării acestora.
Cele două file conţin excerpte din trei discursuri atribuite sfântului Pahomie cel Mare şi dintr-unul atribuit sfântului Atanasie din Alexandria: cel dintâi, fragmentar, despre diavol, al doilea de exortaţii spirituale, al treilea despre lenea spirituală şi ultimul despre celibatul călugărilor. Excerptele sunt delimitate de titluri. Astfel, pe coloana din dreapta la 27r se poate citi începutul a două rânduri: xnx n.. OMXIOC… Titlul 2
1. Kahle, op. cit., pp. 416-417.
2. Buzi, op. cit., pp. 126-127. Alin Suciu confirmă apartenenţa acestor două file la MONB.DV, dar observă că f. 30, despre care Buzi crede că aparţine aceluiaşi codice, aparţine unui codice reconstituit, MONB.oo. Pentru detalii, vezi Alin Suciu, „The Borgian Coptic Manuscripts in Naples: Supplementary Identification and Notes to a Recently Published Catalogue“, OCP 77 (2011), pp. 302-303 (299-325).
35
este reluat şi se poate citi integral pe coloana din dreapta de la 27 vxnx nxgcDMO XPXMXNAP OMXIOC TOY XYToy. Aceleaşi două rânduri şi pe coloana din dreapta de la 28r. În fine, la sfârşitul celui de-al patrulea fragment, la 28v dreapta: xnx XOXNXCIOC xpxnenicKonoc npxKOTe. Buzi observă că în cazul celor dintâi e vorba de titluri duble, primul rând indicând autorul fragmentului încheiat („apa Pahomie arhimandritul“) şi al doilea pe al celui următor („de asemenea al aceluiaşi“).1 Toate titlurile sunt încadrate cu două linii paralele, iar literele sunt drepte.
în catalogul lui Zoega, cele două file figurează cu descriere sub numărul CLXXIV2 şi au fost editate şi traduse prima oară de Amelineau3 şi apoi, cu introducere şi comentarii, de L.Th. Lefort4.
De interes în ceea ce ne priveşte este al treilea fragment, care e introdus de formula consacrată a apoftegmelor („un bătrân a spus…“). El începe la pagina 27V, rândul 15 pe coloana din dreapta şi se încheie la 28r, rândul 26 pe coloana din dreapta. Este vorba despre o paralelă la apoftegma 1 din VS, care corespunde la Guy 3,38 şi PJ 3,20. Am ales să o punem în anexă, şi nu în aparatul critic de la apoftegma 1 VS întrucât diferenţele dintre cele două versiuni sunt, de la un punct încolo, foarte mari. Astfel, manuscrisul de faţă prezintă, spre deosebire de varianta din A (MONB.EG:IB lyiQr ia-29b), începutul păstrat: IB 01.27V, r. 18-23 dreapta. Apoi pasajul din EIB 01.27V, r. 19 dreapta iB oi.28r, 30 stânga se suprapune, cu minime şi neglijabile diferenţe, pasajului din A IB 17.191 r. 1-35 stânga. De aici înainte însă textul diferă masiv până la sfârşitul apoftegmei (E IB oi.28r 26 dreapta, respectiv A IB 17.19, r. 29 dreapta). Versiunea din A este fidelă deopotrivă celei din colecţia sistematică greacă (Guy 3,38) şi latină (PJ 3,20), pe când cea din E pare mai degrabă un rezumat al celei dintâi. În orice caz, detaliile narative şi „psihologice“ din A sunt absente din E, care preferă să conchidă abrupt. Mai mult, nici unul dintre multiplele manuscrise pe care se bazează ediţia Guy nu conţine o variantă care să explice versiunea din E.
1. Buzi, op. cit., p. 127.
2. Zoega, op. cit., p. 371.
3. Amélineau, op. cit. pp. 616-619.
4. L.Th. Lefort, Œuvres de S. Pachôme et de ses disciples. Corpus Scriptorum Christianorum Orientalium. Scriptores Coptici 23, Louvain, 1956, vol. 1, pp. VIII-IX, 26-30.
36
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
Am optat în volumul de faţă pentru prezentarea textului versiunii copte sahidice a Apoftegmelor părinţilor din deşert într-o ediţie semidiplomatică, după toate standardele ştiinţifice ale momentului, încercând să reconstituim corpusul în ordinea originară. Ediţia cuprinde toate fragmentele păstrate ale versiunii copte sahidice cunoscute astăzi, cu excepţia a trei fragmente păstrate la Muzeul Copt din Cairo, a căror lectură a fost imposibilă din cauza calităţii slabe a fotocopiilor de care dispunem. Aşa cum arătam şi în Studiul introductiv, am plasat în anexă fragmentele foarte scurte din codicele de papirus de la Balaizah. Deşi nu avem dubii în privinţa apartenenţei textului conţinut în ele la aceeaşi versiune cu cea păstrată în celelalte manuscrise, am preferat să procedăm astfel pentru înlesnirea lecturii, care ar fi fost altminteri îngreunată de caracterul extrem de fragmentar al manuscrisului. De asemenea, în anexă se găseşte textul apoftegmei păstrate la Biblioteca Naţională din Napoli sub cota IB 01.27-28, care, după toate probabilităţile, nu făcea parte din versiunea de faţă.
Ortografia coptă a prezentei ediţii este cea utilizată de proiectul de editare digitală a Vechiului Testament Copt Sahidic, desfăşurat la Academia de Ştiinţe din Gottingen, o variantă de echilibru între opţiunea ortografică pe baze lexicale şi cea pe baze morfologice.
Substantivele proprii, antroponime şi toponime (cu excepţia celor mai mari centre monahale de la Sketis, Chilii şi Nitria), sunt transliterate fidel, în ciuda împământenirii unora în tradiţia literară românească. Am făcut această alegere pentru coerenţa întregului. De asemenea, după îndelungi deliberări, am transliterat „apa“ din coptă, aşa cum se practică în toate traducerile academice occidentale, şi nu am folosit tradiţionalul „ava“, care ar fi fost deplasat în contextul de faţă.
BIBLIOGRAFIE
Amélineau, Émile, Monuments pour servir à histoire de lÉgypte chretienne aux IVe, Ve, VIe et VIIIe siècles, în Monuments publiés par les membres de la mission archéologique française au Caire IV.2, Ernest Leroux, Paris, 1895
Bartelink, „Les Apophtegmes des Pères. À propos de deux études récentes“, Vigiliae Christianae 47 (1993), pp. 390-397
t Bădiliţă, Cristian, Patericul sau Apoftegmele părinţilor din pustiu, ediţia a III-a, Polirom, Iaşi, 2007
Beltz, Walter, „Katalog der koptischen Handschriften der Papyrussammlung der Staatlichen Museen zu Berlin, Teil I“, Archiv der Papyrusforschung 26 (1978), pp. 57-119
Bousset, Wilhelm, Apophthegmata. Studien zur Geschichte des ältesten Mönchtums, Tübingen, 1923
Brown, Peter, The Making of Late Antiquity, 2nd ed., Harvard University Press, Cambridge-London, 1993
Buzi, Paola, în Catalogo dei manoscritti copti borgiani conservati presso la Biblioteca Nazionale „Vittorio Emanuele III“ di Napoli con un profilo scientifico di Stefan Borgia e di Georg Zoega e una breve storia della collezione borgiana, Atti della Accademia Nazionale dei Lincei, Scienze e lettere, Editore commerciale, Roma, 2010
Cavallo, Guglielmo, „Fpappara AXeavÖpTva“, în Jahrbuch der österreichischen Byzantinistik vol. 24 (1975), pp. 23-54
Chaîne, Marius, „Le texte original des Apophtegmes des Pères“, Mélanges de la Faculté Orientale de Beyrouth, vol. V2,1912, pp. 541-569
Chaîne, Marius, „Trois nouveaux feuillets du recueil sahidique des Apophtegmes des Pères“, BIFAO 37 (1937), pp. 49-61
Chaîne, Marius, Le manuscrit de la version copte en dialecte sahidique des „Apophthegmata Patrum“, Imprimerie de l’institut Français dArchéologie Orientale, Le Caire, 1960
Chitty, Derwas James, „The Books of the Old Man“, Eastern Churches Review 6 (1974), PP-15-21
Chitty, Derwas James, The Desert A City. An Introduction to the Study of Egyptian and Palestinian Monasticism under the Christian Empire, St. Vladimirs Seminary, 1977 r Coman, Constantin, Patericul mare. Apoftegmele părinţilor pustiei. Colecţia tematică, Editura Bizantină, Bucureşti, 2016
Crum, Walter Ewing, Catalogue général des antiquités égyptiennes du Musée du Caire (no. 8001-8741). Coptic Monuments, Le Caire, 1902
Crum, Walter Ewing, Catalogue of the Coptic Manuscripts in the British Museum, Oxford University Press, London, 1905
Devos, Paul, „Nouveaux Apophtegmes en copte“, Analecta Bollandiana: Revue critique d’hagiographie 1 (1986), pp. 232-235
Dodds, E.R., Pagan and Christian in an Age of Anxiety: Some Aspects of Religious Experience from Marcus Aurelius to Constantine, Cambridge, 1965
Dodds, E.R., Grecii şi iraţionalul, traducere de Catrinel Pleşu, prefaţă de Petru Creţia, ediţia a II-a, Polirom, Iaşi, 1998
39
Elanskaya, Alla, „Apophthegmata Patrum Aegyptiorum v koptskoj rukopisi IX v. [Apoftegmele Părinţilor egipteni într-un manuscris copt din secolul al IX-lea]“, Palestinkij sbornik 29 (1986), pp. 128-152
Elanskaya, Alla, Coptic Literary Texts of the Pushkin State Fine Arts Museum in Moscow, Budapest, 1991
Elanskaya, Alla, The Literary Coptic Manuscripts in the A.S. Pushkin State Fine Arts Museum in Moscow, E.J. Brill, Leiden—New York—Köln, 1994
Emmel, Stephen, Shenoutes Literary Corpus, Corpus Scriptorum Christianorum Orientalium, vol. 1, Peeters, Louvain, 2004
Giorgi, A.A., De miraculis Sancti Coluthi et religuiis Actorum Sancti Panesniv martyrum, Roma, 1793
Gould, Graham, „A Note on the Apophthegmata Patrum“, în Journal of Theological Studies yj, 1 (1986), pp. 133-138
Gould, Graham, The Desert Fathers on Monastic Community, Clarendon Press, Oxford, 1993
Guy, Jean-Claude, Recherches sur la tradition grecgue des Apophthegmata Patrum, Subsidia Hagiographica 36, Bruxelles, 1962 (ediţia a II-a revizuită şi adăugită 1984)
Guy, Jean-Claude, „Remarques sur le texte des Apophthegmata Patrum“, în Recherches des Sciences Religieuses 43 (1955), pp. 252-258
Guy, Jean-Claude, Les Apophtegmes des Pères. Collection Systématigue, 3 vol., Sources Chrétiennes 387, 474, 498, Editions du Cerf, Paris, 1993,2003,2005
Hagen, Joost L., „A Fragmentary Bifolium from a Fourth Parchment Codex of the Sahidíc Apophthegmata Patrum (P. Berlin P. 20994)“, Bulletin de la Société dArchéologie Copte 56 (2017), pp. 61-90
Hopfner, Theodor, Über die koptisch-saidischen Apophthegmata Patrum Aegyptiorum und verwandte griechische, lateinische, koptisch-bohairische und syrische Sammlungen, Wien, 1918
Irigoin, Jean, „L’onciale grecque du type copte“, Jahrbuch der österreichischen byzantinischen Gesellschaft, vol 8 (1959), pp. 292
Kahle, Paul E., Balaizah. Coptic Texts from Deir El-Balaizah in Upper Egypt, vol. I, Oxford University Press, London, 1954
Layton, Bentley, „A Sahidic Manuscript with Djinkim Points: The Sahidic Coptic Apophthegmata Patrum Aegyptiorum“, în Louis Painchaud, Paul-Hubert Poirier (eds.), Coptica — Gnostica — Manichaica. Mélanges offerts à Wolf-Peter Funk, BCNH Etudes 7, LavalLouvain, 2006, pp. 493-517
Lefort, Louis-Théophile, Œuvres de S. Pachôme et de ses disciples, Corpus Scriptorum Christianorum Orientalium. Scriptores Coptici 23, vol. 1, Louvain, 1956
Lucchesi, Enzo, „Un petit complément au manuscrit de la version copte en dialecte sahidique des Apophthegmata Patrum“, în Ugo Zanetti, Enzo Lucchesi (eds.), Aegyptus Christiana. Mélanges d’hagiographie égyptienne et orientale dédiés à la mémoire du P. Paul Devos bollandiste. Cahiers dOrientalisme 25, Genève, 2004, PP- 163-164
Migne, Jacques-Paul, Patrología Graeca vol. 65, Paris, 1864, coll. 71-440
Migne, Jacques-Paul, Patrología Latina vol. 73, coll. 852-1022, Paris, 1849
Mingarelli, Giovanni Luigi, Aegyptiorum codicum religuiae Venetiis in Bibliotheca Naniana asservatae, II, Bologna, 1785
Müller, Matthias, „Zwei Apophthegmata über Makarius den Ägyptier“, Journal of Coptic Studies 18 (2016), pp. 85-90
Nau, François, „Histoires des solitaires égyptiens (ms. Coislin 126, foil. 158-256)“, în Revue de Orient Chrétien 12,1907, 43-69.171-189. 393-413; 13,1908, 47-66. 266-297; 14,1909,357-379; 17,1912,204-211. 294-301; 18,1913,137-146
Orlandi, Tito, „The Library of the White Monastery of Shenute at Atripe“, în A. Egberts et alii (eds.), Perspectives on Panopolis, Papyrologica Lugduno-Batava 31, Leiden, 2002, pp. 211-231
Orlandi, Tito (coord.), Corpus dei Manoscritti Copti Letterari, Enterprise Dedicated to the Study of Egyptian Christian Culture in the I-XII Centuries CE (CMCL) (http:www.cmcl.it)
40
Porcher, Émile, „Les Apophthegmes de Pères. Fragments coptes de Paris“, Revue de Orient Chrétien 18 (1913), pp. 168 182
Reg. u Lucien, Les sentences des r es du désert. Recueil de Pélage et Jean, Solesmes, 1966
Régnault, Lucien, Les sentences des Pères du désert. Troisième recueil et tables, Solesmes, 1976
Régnault, Lucien, Les sentences des Pères du désert. Nouveau recueil, 2e édition, Solesmes, 1977
Régnault, Lucien,,,L apophtegmes des Pères en Palestine aux Ve-VIe siècles“, Irénikon 54,1981, pp. 320-330
Régnault, Lucien, The Day-To Day Life of the Desert Fathers in the Fourth Century Egypt, transi, by Etienne Poirier jr., Saint Bedes Publications Petersham, Massachusetts, 1999, pp. 12-23 (titlul originalului: La vie guotidienne des Pères du désert en Egypte au IVe siècle, Hachette, Paris, 1990)
Sauget, Joseph-Marie, „La version sahidique des Apophthegmata Patrum et son modèle grec“, Orientalia Christiana Periodica 39 (1973), pp. 445-453
t Suciu, Alin, „The Borgian Coptic Manuscripts in Naples: Supplementary Identification and Notes to a Recently Published Catalogue“, OCP 77 (2011), pp. 299-325 y Suciu, Alin, „A New Fragment from the Sayings of the Desert Fathers: The University of Pennsylvania Fragment E 16935 (https:alinsuciu.com 20120517anew-fragment-from-the-sayings-of-the-desert-fathers-the-university-of-pennsylvania-coptic-fragment-e-l6395)
T6th, Peter, „The Syriac Versions of the Historia Monachorum in Aegypto. A Preliminary Investigation on the Basis of the First Chapter“, in Oriens Christianus 94, 2010, pp. 58-104
Wessely, Carl, Griechische und koptische Texte teologischen Inhalts II, Eduard Avenarius Verlag, Leipzig, 1911
Zoega, Georg, Catalogus codicum copticorum manu scriptorum gui in Museo Borgiano Velitris adservantur, Romae, 1810
APOFTEGMELE PĂRINŢILOR DEŞERTULUI
VERSIUNEA COPTĂ SAHIDICĂ SAU PATERICUL COPT
A Biblioteca Naţională din Napoli
LB. 17.191
44
(15a) 1. […gândul]1, zicând: Vreau să-mi mântuiesc sufletul“. Ea s-a străduit să-l oprească, dar nu a izbutit, aşa că i-a dat drumul. După ce s-a dus să se călugărească, a fost nepăsător şi şi-a dus viaţa rău. Iar când a murit maică-sa, după o vreme, s-a îmbolnăvit de o boală atât de grea încât a intrat în extaz de parcă era dus la judecată. Şi a găsit-o pe maică-sa împreună cu cei care erau judecaţi. Când l-a văzut, ea s-a minunat şi i-a zis: „Ce-i, fiule, de-ai ajuns şi tu aici ca să fii judecat? Unde sunt vorbele pe care le spuneai: Vreau să-mi mântuiesc sufletul?“ El s-a ruşinat de cele auzite şi a rămas trist, fără să spună nimic în apărarea sa. Prin iconomia lui Dumnezeu cel iubitor de oameni, s-a vindecat de boală după (15b) cele văzute şi s-a pocăit în inima lui de când a avut această cercetare de la Dumnezeu. S-a zăvorât din nou de unul singur, apoi a stat să cugete la mântuirea sa; şi a plâns pentru cele făcute cu nepăsare mai înainte. Şi s-a canonit în aşa măsură, încât mulţi l-au îndemnat să se odihnească un pic ca să nu se vatăme din pricina lacrimilor multe. El însă nu voia să fie mângâiat, ci zicea: „Dacă nu am putut îndura mustrarea mamei mele, cum voi putea îndura ruşinea din ziua judecăţii în faţa lui Hristos şi a tuturor îngerilor?“ (Guy 3,38 PJ 3,20)
2. Un bătrân a spus: „Dacă ar fi cu putinţă ca sufletele oamenilor să iasă de frică după înviere la venirea lui Dumnezeu, lumea ar muri de groază şi cutremur. Ce privelişte să vezi cum cerurile se deschid şi Dumnezeu se arată cu mânie şi ameninţare
1. Întâmplare povestită de un bătrân despre un tânăr care voia să devină anahoret, dar era împiedicat de mama lui să o facă. Tânărul a insistat. Primele cuvinte ale apoftegmei traduse în coptă îi aparţin. (Guy 3,38 PJ 3,20)
45
A Biblioteca Naţională din Napoli
LB. 17.19V
46
(16a) şi cu mulţimi nenumărate de cete îngereşti, ca atunci toată omenirea să vadă acestea laolaltă. De aceea, se cuvine ca aşa să cugetăm ca şi cum i-am da socoteală lui Dumnezeu în fiecare zi, fiind întrebaţi de faptele din timpul vieţii.“ (Guy 3,39 PJ 3,21)
3. Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Părinte, de ce am inima împietrită şi fără frică de Dumnezeu?“ Bătrânul i-a răspuns: „Socotesc că, dacă omul păstrează mustrarea în inima sa, va dobândi frica de Dumnezeu.“ Fratele a întrebat: „Ce este mustrarea?“ Bătrânul i-a răspuns: „[înseamnă] ca omul să-şi mustre sufletul pentru toate lucrurile, zicându-i: Adu-ţi aminte că trebuie să ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu. Şi să-i mai spună: Ce am eu [de-a face] cu omul? Dacă cineva stăruieşte în acestea, va dobândi frica de Dumnezeu.“ (Guy 3,40 PJ 3,22)
4. Apa Poimen a spus: „Un frate i-a zis lui apa Paisie: Ce să fac, căci am inima împietrită? Nu am frică de Dumnezeu. Acela i-a răspuns: Du-te şi alătură-te unui frate care are frică de Dumnezeu şi din felul lui (16b) de a se teme vei dobândi şi tu frica de Dumnezeu.“ (Guy 11,59 PJ 1]L23)
5. Unul l-a întrebat pe un bătrân: „De ce, când stau în sălaşul meu, duhul îmi cutreieră în toate părţile?“ Bătrânul i-a răspuns: „Fiindcă sunt bolnave celelalte simţuri din afară: văzul, auzul, mirosul, vorbirea. Dacă însă le întrebuinţezi pe acestea în curăţie, celelalte simţuri dinlăuntru îşi găsesc liniştea şi tămăduirea.“ (fără corespondent)
6. Unul l-a mai întrebat pe un bătrân: „De ce, când stau în sălaşul meu, deznădăjduiesc?“ [Acela] i-a răspuns: „Fiindcă nu ai cugetat încă nici la odihna la care nădăjduim, nici la pedeapsa viitoare. Dacă ai fi luat bine aminte la acestea, chiar de ţi-ar fi plină de viermi chilia ta, încât să-ţi ajungă până la gât, ai rămâne între ei şi i-ai răbda şi nu ai deznădăjdui.“ (Guy 7,35 PJ 7,28)
7. Un bătrân a văzut pe cineva râzând şi a spus […]? (Guy 3,41 PJ 3,23)
V.
1. Bătrânul îi spune celui pe care-l vede râzând că nu se cuvine să râdă, pentru că oamenii trebuie să dea seamă de întreaga lor viaţă înaintea cerului şi a pământului. (Guy 3,41PJ 3,23)
47
A Biblioteca Naţională din Napoli
48
8. (31a) [..)1 pentru măgarii sălbatici, tot aşa este monahul de gândurile poftei. (Guy 4,53 PJ 4,45)
9. A mai spus: „Postul este frâul cu care monahul se luptă împotriva păcatului; cel care îl leapădă este un armăsar în călduri.“ (Guy 4,54 PJ 4,46)
10. A mai spus: „Trupul uscat al monahului înalţă sufletul deasupra adâncurilor şi usucă plăcerile prin post.“ (Guy 4,55 PJ 4,47)
11. A mai spus: „Monahul cumpătat e încununat pe pământ; de asemenea, e încununat în ceruri înaintea lui Dumnezeu.“ (Guy 4,56 PJ 4,48)
(jS) A mai spus: „Monahul care nu-şi stăpâneşte limba, mai ales în ceasul mâniei, nu-şi stăpâneşte niciodată vreo patimă.“ (Guy 4,57 PJ 4,49)
13. A mai spus: „Să nu iasă nici un cuvânt stricat din gura ta, căci viţade-vie nu face spini.“ (Guy 4,58 PJ 4,50)
14. A mai spus: „Bine este să mănânci carne şi să bei vin, dar să nu mănânci carnea (3lb) fraţilor tăi prin clevetire.“ (Guy 4,59 PJ 4,51)
15. A mai spus: „Şarpele i-a şoptit Evei până când aceasta a fost izgonită din rai. Cel care îl cleveteşte pe fratele său este asemenea şarpelui, pentru că îi nimiceşte sufletul celui care ascultă şi nici pe al său nu şi-l mântuieşte.“ (Guy 4,60 PJ 4,52)
16. A fost odată o sărbătoare la Sketis şi unui bătrân i s-a dat o cană de vin. Acela a spus: „Luaţi de la mine moartea aceasta!“ Când au văzut [asta], ceilalţi care mâncau cu el nu au mai luat nici ei. (Guy 4,63 PJ 4,53)
17. De asemenea, a fost adus un urcior cu vin nou ca să li se dea fiecăruia dintre fraţi câte o cupă. Unul dintre fraţi s-a urcat pe acoperiş, a alergat pe el şi deodată s-a prăbuşit acoperişul. S-au dus să vadă ce-i cu zgomotul acela şi şi-au găsit fratele [acela] întins pe jos. Au prins să-şi bată joc de el, zicând: „Eşti iubitor de slavă deşartă! Ai păţit-o bine!“ însă bătrânul l-a îmbrăţişat,
1. Apa Hyperichios spune că pe cât e leul de înfricoşător pentru măgarii sălbatici, pe atât e monahul de încercat de gândurile poftei.“ (Guy 4,53 PJ 4,45)
49
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.20V
50
(32a) zicând: „Lăsaţi-l [în pace] pe fiul meu, că bun lucru a făcut. Viu este Domnul, că acoperişul acesta nu se va mai zidi câte zile-oi mai avea, ca toată lumea să ştie că un acoperiş din Sketis s-a prăbuşit pentru o cupă cu vin.“ (Guy 4,64 PJ 4,54)
18. Un frate s-a aprins de mânie împotriva altuia. A început să se roage, a cerut să aibă răbdare cu fratele său şi a trecut de ispită fără nici o vătămare. Şi îndată a văzut ieşindu-i fum din gură. Când s-a întâmplat aceasta, a încetat să mai fie mânios. (Guy 4,65 fără corespondent)
19. Odată preotul din Sketis s-a dus la arhiepiscopul din Alexandria. Şi când s-a întors la Sketis, fraţii l-au întrebat: „Cum e la oraş?“, iar el le-a răspuns: „Fraţilor, n-am văzut chip de om în afară de arhiepiscop“. Când au auzit aşa, s-au întărit prin cuvântul acesta să se păzească de rătăcirea ochilor. (Guy 4,66 PJ 4,55)
20. Un bătrân a spus (32b): „Diavolul se agaţă de scăderile călugărului.“ Dacă este un nărav de demult, acela creşte şi se întăreşte ca o [a doua] natură, mai ales celor nepăsători. Orice hrană vezi că întăreşte [năravul], nu i-o da, mai ales dacă eşti izbăvit de boală. Să nu mănânci din ceea ce te ispiteşte. Dar să mănânci din ceea ce îţi dă Dumnezeu şi să fii recunoscător tot timpul. Risipim hrana călugărului şi toată tihna lui, dar lucrarea călugărului n-o facem. Spune-ţi în sinea ta: „Frate, păstrează pecetea lui Hristos, adică smerenia.“ (Guy 4,67-68 fără corespondent)
21. Un bătrân s-a dus la alt bătrân şi acesta i-a spus ucenicului său: „Fă-ne nişte linte“, iar el le-a făcut. Apoi i-a zis: „înmoaie-ne nişte pâinici“, iar el le-a înmuiat. Ei însă şi-au petrecut toată ziua şi toată noaptea vorbind despre cele duhovniceşti.1 (Guy 4,69 PJ 4,56)
1. Apoi bătrânul îi cere din nou ucenicului să le pregătească nişte linte. Ucenicul răspunde că le-a pregătit lintea deja cu o zi în urmă, iar bătrânii se apucă să mănânce. (Guy 4,69PJ 4,56)
51
A Biblioteca de Carte Rară „Thomas Fisher“,
Universitatea din Toronto
52
22. (45b) tatăl lui şi, văzând femei, i-a spus tatălui său: „Din astea sunt cele care au venit la mine noaptea la Sketis.“ însă bătrânul n-a vrut să-i spună că sunt femei, ci i-a zis: „Fiule, ăştia sunt călugării de la sat. Au altă îmbrăcăminte decât cei din deşert.“ Şi […]. [Şi bătrânul s-a minunat că demonii se arată în Sketis în chip de femei. Şi s-au întors în chilia lor. (Guy 5,25 PJ 5,21)
21. Era un frate care se nevoia la Sketis. Şi vrăjmaşul i-a adus aminte de o femeie foarte frumoasă şi l-a strâmtorat mult. Dar, prin grija [lui Dumnezeu], a venit un frate din Egipt la Sketis şi, stând ei de vorbă, i-a zis că femeia lui cutare a murit. […] Iar el se chinuia din pricina ei. Când a auzit, fratele şi-a luat levitonul şi a plecat noaptea […]2

1. Un bărbat venise la Sketis să se călugărească, având cu el un copil abia născut. Copilul creşte, ajunge bărbat, iar demonii i se arată în chip de femei. Fiul îi spune bătrânului despre vedenii, iar acesta se miră. Odată, în drum spre Egipt, fiul vede pentru prima oară în viaţă femei. (Guy 5,25 PJ 5,21)
2. Fratele respectiv ajunge în Egipt şi deschide mormântul femeii.
53
A Biblioteca de Carte Rară „Thomas Fisher“, Universitatea din Toronto
54
[…] (46a) mormântul ei. Şi şi-a luat levitonul şi l-a mânjit în necurăţiile ei. Şi s-a întors şi l-a adus în chilie. Şi şi-a aşezat duhoarea aceea dinainte şi s-a luptat cu gândul lui, zicând: „Iată pofta pe care o căutai […].1 (Guy 5,26 PJ 5,22)
24. A venit unul la Sketis ca să se călugărească, având cu el un copil […]. Când s-a făcut băietan, [un demon] a început să se lupte cu el. Şi el i-a spus părintelui său: „O să mă duc în lume. Nu mai pot îndura lupta [aceasta].“ însă tatăl lui a stăruit, încurajându-l. Şi iarăşi i-a zis […] bătrânului […]2. Bătrânul i-a zis: „Ascultă-mă de data asta […].“3 (Guy 5,27 PJ 5,23)
1. Nevoinţa aceasta continuă până când lupta cu demonul încetează.
2. Tânărul insistă ca bătrânul să-i dea drumul.
3. Bătrânul îl sfătuieşte să ia patruzeci de pâini şi frunze de palmier, să se ducă în inima pustiei şi să rămână acolo vreme de patruzeci de zile. Tânărul se supune şi, după douăzeci de zile, vede venind asupra lui puterea diavolului sub chipul unei etiopiene care însă mirosea îngrozitor. Tânărul a alungat-o. Atunci demonul îi spune tânărului că, de obicei, îi poate păcăli pe bărbaţi cu înfăţişarea de femeie, dar că, acum, Dumnezeu i-a îngăduit monahului să-l recunoască. Tânărul îl slăveşte pe Dumnezeu, se întoarce la părintele său şi îi spune că nu mai vrea să plece, pentru că a văzut puterea diavolului. Bătrânul, care ştia de cele întâmplate, i-a răspuns tânărului că, dacă mai rămânea încă douăzeci de zile în pustiu, ar fi avut o vedenie şi mai mare. (Guy 5,27 PJ 5,23)
55
A Biblioteca de Carte Rară „Thomas Fisher“,
Universitatea din Toronto
56
25. (47a) [—P în deşert. Avea o rudă, o femeie, şi, după mulţi ani, ea a vrut să-l vadă. A ştiricit unde trăieşte şi s-a sculat şi s-a dus pe calea deşertului. A găsit o caravană de cămilari şi s-a dus cu ei în deşert, […] fiind trasă de diavol, […la] uşa bătrânului a început să […]2 (Guy 5,28 PJ 5,24)
1. Un bătrân trăieşte în inima deşertului.
2. Când ajunge la uşa bătrânului, femeia începe să-i arate anumite semne de recunoaştere şi îi spune că vrea să rămână lângă el. La marginea deşertului trăia un alt pustnic, căruia i se tot răsturna urciorul cu apă la ora prânzului, aşa că, uimit, se hotărăşte să meargă la bătrânul din inima pustiei ca să ceară un sfat. În drum spre acesta, pustnicul înnoptează într-un templu păgân şi îi aude noaptea pe demoni spunând că l-au ademenit pe bătrân la desfrâu. Când ajunge la bătrân, pustnicul îl întreabă ce să se facă cu urciorul. Bătrânul însă e mâhnit şi îi mărturiseşte că a păcătuit şi că vrea să plece în lume. Pustnicul îl opreşte şi îi spune s-o alunge pe femeie. După aceea, bătrânul îşi sporeşte nevoinţa şi îşi recapătă virtutea dinainte. (Guy 5,28PJ 5,24)
57
A Muzeul de Arte Frumoase din Moscova
58
26. (65a) [..)1 să meargă cu el. (Guy 6,4 PJ 6,4)
27. Apa Evagrios a spus că un frate avea numai o evanghelie; şi a vândut-o şi pe aceasta şi a dat nevoiaşilor, zicând: „Aşa îmi porunceşte Cuvântul: Vinde ce ai şi dă săracilor!“ (Guy 6,6 PJ 6,5)
28. Apa Theodoros de la Phermes avea trei cărţi bune. S-a dus la apa Macarios şi a zis: „Am trei cărţi bune şi trag folos de pe urma lor. Şi fraţii, de asemenea, le iau şi trag folos de pe urma lor. Spune-mi dar ce s-ar cuveni să fac.“ Bătrânul a răspuns: „Bun lucru este acesta, dar sărăcia este mai bună decât toate.“ Când a auzit el aceasta, s-a dus şi le-a vândut şi câştigul l-a dăruit nevoiaşilor. (Guy 6,7 PJ 6,6)
29. Se spune despre apa Ioan Persul că, datorită virtuţilor lui celor multe, a ajuns la o mare curăţie a inimii. Locuia în Ar abia Egiptului. A luat odată cu împrumut (65b) un ban de aur2 de la un frate şi a cumpărat un caier de in ca să-l lucreze. A venit la el un alt frate, care i-a zis: „Părinte, dă-mi şi mie puţin din caierul tău ca să-mi fac un mic leviton.“3 Şi i-a dat cu bucurie. Apoi a mai venit un frate la el şi i-a cerut, zicând: „Dă-mi şi mie nişte in din caier ca să-mi fac un leviton.“ Şi i-a dat şi acestuia. Tot aşa i-au cerut şi alţii şi el le-a dat, în simplitatea lui, cu bucurie. În cele din urmă a venit la el stăpânul banului de aur, dorind să-l ia înapoi. [Bătrânul] i-a zis: „O să mă duc să ţi-l aduc“, dar nu ştia de unde să-l aducă. S-a sculat şi s-a dus la apa Iacob Milostivul să-l roage să-i dea un ban de aur ca să-l dea fratelui său. Şi pe când mergea [într-acolo], a găsit un ban de aur pe jos. Dar nu l-a luat, nici nu s-a atins de el, ci s-a rugat şi s-a întors
1. Apa Agathon s-a căznit multă vreme cu ucenicii lui să construiască o chilie. La o săptămână după ce au terminat, bătrânul a avut o vedenie şi le-a spus ucenicilor că trebuie să plece de acolo. Ei s-au revoltat şi i-au spus lui apa că lumea o să-i socotească nestatornici. Apa a insistat zicându-le că, dacă unii vor spune că sunt nestatornici, alţii vor înţelege că Dumnezeu le-a poruncit să plece de acolo. Atunci ucenicii i s-au închinat şi l-au rugat să le îngăduie să meargă cu el (Guy 6,4 PJ 6,4).
2. Holokottinos (în text). Monedă de aur de 2,20 g. Aici însă echivalată cu nomisma, termen tradus prin „monedă“, desemnând un ban de aur de 4,55 g (cf. A. Elanskaya, p. 35, n. 15).
3. Haină călugărească fără mâneci, făcută din in.
59
A Muzeul de Arte Frumoase din Moscova
60
(66a) în chilia lui. Şi iar a venit fratele şi l-a sâcâit pentru banul de aur şi apa i-a spus: „Sigur, o să mă îngrijesc de asta.“ Şi bătrânul s-a dus din nou şi a găsit banul de aur în locul cu pricina. Şi iar s-a rugat şi s-a întors la chilie. Şi fratele [acela] l-a sâcâit din nou, iar el i-a zis: „De data asta ţi-l aduc.“ S-a sculat iar, s-a dus la locul cu pricina, s-a rugat şi l-a luat. Şi s-a dus la apa Iacob şi i-a zis: „Apa, pe când veneam la tine, am găsit pe drum un ban de aur. Te rog, dă strigare în mănăstire ca nu cumva să-l fi pierdut cineva, iar dacă-i găseşti stăpânul, dă-i-l înapoi.“ Bătrânul s-a dus şi, vreme de trei zile, a dat strigare în mănăstire, dar nu a găsit pe nimeni care să fi pierdut moneda. Atunci bătrânul i-a zis lui apa Iacob: „Dacă nici unul dintre fraţi nu l-a pierdut, (66b) o să-l dau eu fratelui cutare, pentru că îi sunt dator. Pe când veneam să-l primesc de la tine ca milostenie ca să-mi plătesc datoria, l-am găsit pe ăsta pe drum.“ Iar apa Iacob s-a mirat că bătrânul nu l-a luat pe loc de pe jos, deşi era dator, ca să i-l dea înapoi stăpânului. Dacă venea cineva la el vrând să împrumute ceva, el nu-i dădea, ci îi zicea: „Du-te şi ia-ţi ce-ţi trebuie.“ Dacă aducea lucrurile înapoi, zicea: „Pune-le la locul lor.“ Iar dacă nu le aducea, nici nu-i punea vreo întrebare, nici nu-i spunea celui care le luase decât o singură dată. (Guy 6,8 PJ 6,7)
30. Unii părinţi au spus că a venit într-o zi la biserica de la Chilii, la apa Isac, un frate care purta un kasulion mic. Şi apa Isac s-a dus la el şi i-a zis: „Locul acesta este al călugărilor,
61
A Biblioteca Naţională a Austriei, Viena
62
(67a) tu însă eşti din lume şi nu poţi să stai aici.“ (Guy 6,9 PJ 6,8)
31. Apa Isac a spus: „Părinţii noştri şi apa Pambo purtau haine vechi, făcute din zdrenţe şi din frunze de palmier. Voi însă purtaţi acum haine scumpe. Plecaţi din locul acesta! L-aţi nimicit.“ Pe când se pregăteau să meargă la seceriş, le-a zis: „Nu mai vin să vă dau porunci, fiindcă nu le păziţi.“ (Guy 6,10 PJ 6,9)
32. El a mai spus că apa Pambo spunea: „în aşa fel se cuvine să îşi poarte călugărul straiul, încât, dacă îşi leapădă haina în afara chiliei, vreme de trei zile nimeni să nu se sinchisească s-o ridice; apoi s-o poarte din nou.“ (Guy 6,11 fără corespondent)
33. Apa Casianos a spus că un dregător, după ce a renunţat la toată averea şi a dat-o săracilor, şi-a mai păstrat însă puţin pentru (67b) nevoile sale; nu a vrut să trăiască în renunţarea desăvârşită a curăţiei inimii. Iar Basimos, unul dintre sfinţi, i-a spus acest cuvânt: „Ai pierdut dregătoria, iar călugăria n-ai aflat-o!“ (Guy 6,14 PJ 6,10)
34. Unul dintre fraţi l-a întrebat pe apa Pastamon: „Ce să fac, că mi-e greu să-mi vând lucrul de mână.“ Bătrânul i-a răspuns: „Şi apa Djidjoi şi ceilalţi îşi vând, de asemenea, lucrul de mână; asta nu e rău. Dacă ai de gând să vinzi, spune preţul obiectului o singură dată. Iar dacă vrei să laşi puţin din preţ, tu hotărăşti. În felul acesta îţi vei găsi liniştea.“ Atunci fratele [acela] i-a spus: „Dacă am [destul] pentru nevoile mele, vrei să nu mă mai ocup cu lucrul de mână?“ Bătrânul i-a răspuns: „Chiar dacă ai de toate, nu-ţi lăsa
63
A Biblioteca Naţională a Austriei, Viena
64
(68a) lucrul de mână! Asta îţi stă în putere să faci. Fă-o, numai fără tulburare!“ (Guy 6,10 PJ 6,11)
35. Un frate i-a zis lui apa Sarapion: „Spune-mi o vorbă.“ Bătrânul i-a răspuns: „Ce să-ţi zic? Că ai luat lucrurile săracilor şi ale văduvelor şi ale orfanilor şi ţi le-ai pus la fereastră?“, căci îi văzuse fereastra plină de cărţi. (Guy 64,67 PJ 6,12)
36. Fericita Synkletike a fost întrebată dacă sărăcia este un bine desăvârşit, iar ea a răspuns: „Este un bine desăvârşit mai ales pentru cei neputincioşi, căci cei care o îndură au parte de strâmtorare în trup, dar în suflet au parte de har. Căci la fel cum hainele scorţoase sunt călcate în picioare şi spălate şi răsucite zdravăn până se albesc, tot aşa şi sufletul tare se face şi mai puternic prin sărăcia de bunăvoie.“ (Guy 6,17 PJ 6,13)
37. Apa Hyperichios a spus: „Comoara călugărului este să nu-şi (68b) agonisească nimic material. Zăvorăşte-te şi adună-ţi în ceruri, căci fără sfârşit îţi va fi odihna în veci.“ (Guy 6,18 PJ 6,14)
38. Era unul dintre sfinţi pe care îl chema Philagrios şi care trăia la Ierusalim şi care muncea din greu ca să-şi câştige pâinea. Pe când stătea el în piaţă ca să-şi vândă lucrul de mână, a găsit deodată o pungă cu o mie de bani de aur (holokottinos). A stat la locul lui, zicându-şi: „Trebuie să vină după ea cel care a pierdut-o.“ Şi iată că acela a venit plângând. Bătrânul l-a apucat, l-a luat deoparte şi i-a dat-o. Acela l-a oprit pe bătrân, voind să-i dea şi lui o parte, dar bătrânul n-a vrut să primească. Atunci omul a început să strige, zicând: „ Veniţi să vedeţi un om al lui Dumnezeu şi ce a făcut el!“, însă bătrânul a plecat pe furiş şi a ieşit din oraş ca să nu ştie nimeni
65
A Muzeul de Arte Frumoase din Moscova
66
(69a) ce făcuse şi să-l laude. (Guy 6,19 PJ 6,15)
39. Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Cum să mă mântuiesc?“ Iar bătrânul şi-a dat Jos levitonul, şi-a încins coapsele cu el, şi-a întins braţele şi a zis: „Aşa se cuvine să fie monahul: să lepede materia lumii ca să fie răstignit în lupta sa.“ (Guy 6,20 PJ 6,16)
40. Un bătrân a fost rugat să primească bani pentru orice nevoie ar avea, dar el nu a vrut să primească, pentru că lucrul de mână îi era de ajuns. Şi cum au stăruit să-l roage să primească măcar pentru nevoile săracilor, bătrânul a răspuns: „Ar fi o îndoită ruşine: să iau când n-am nevoie şi să dau nevoiaşilor lucruri care nu sunt ale mele ca să dobândesc slavă deşartă.“ (Guy 6,21 PJ 6,17)
41. Au venit nişte greci ca să facă milostenie în Ostrakine1. Şi i-au întrebat pe iconomi: „Cine are nevoie?“ Şi i-au dus (69b) la un olog ca să-i dea milostenie. Dar el n-a vrut să primească şi le-a zis: „Uite aici câteva ramuri de palmier. Eu le-am făcut, îmi sunt de ajuns pentru cât am nevoie.“ Apoi s-au dus la o văduvă cu copii. Le-a răspuns o fată dinăuntru, de după uşă, căci era goală. Mama ei era plecată la lucru, pentru că era spălătoreasă, i-au dat o haină şi nişte bani. Dar ea nu i-a luat, zicând: „Mama mea ne-a zis: Curaj, fiica mea! Dumnezeu a rânduit să găsesc de lucru astăzi, aşa că avem de mâncare.“ Când s-a întors mama ei, au rugat-o să primească, dar ea n-a vrut, zicând: „Am un păzitor, adică pe Dumnezeu, iar voi vreţi astăzi să mi-l luaţi.“ Iar ei au văzut credinţa ei şi l-au slăvit pe Dumnezeu. (Guy 6,22 PJ 6,18)
42. Un om de seamă a venit la Sketis cu mulţi bani
1. Ostrakine era o aşezare situată pe drumul dinspre Alexandria spre Gaza, celebră pentru sticla care se producea acolo.
67
A Muzeul de Arte Frumoase din Moscova
68
(70a) din străinătate şi i-a cerut preotului să-i împartă fraţilor. Preotul a zis: „Fraţii n-au nevoie.“ Şi cum el stăruia, a lăsat coşul cu [banii de] aur înaintea uşii bisericii. Preotul le-a zis fraţilor: „Cine are nevoie să ia.“ Şi nici unul dintre ei nu s-a apropiat de bani. Ba chiar unii nici nu s-au uitat la ei. Preotul i-a zis celui care-i adusese: „Dumnezeu ţi-a primit milostenia. Mergi şi dă-le săracilor!“ El a dobândit mult folos şi s-a dus. (Guy 6,23 PJ 6,19)
43. Cineva i-a adus bani unui bătrân, zicând: „Ia pentru ce ai nevoie, fiindcă eşti bătrân şi bolnav.“ Căci era copt de boală. Iar el a zis: „Tu vii la mine, după şaizeci de ani, ca să mi-l iei pe Cel care mă hrăneşte?“ Iată, în toată vremea asta am fost aşa de bolnav şi nu (70b) mi-a lipsit nimic, pentru că Dumnezeu mi-a purtat de grijă cu cele de trebuinţă şi mă hrăneşte.“ Şi nu a vrut să primească. (Guy 6,24 PJ 6,20)
44. Bătrânii au spus că un grădinar lucra şi toată strădania o dăruia ca milostenie, păstrând pentru sine numai cât avea nevoie. În cele din urmă Satana i-a strecurat un gând în inimă, zicând: „Pune-ţi deoparte câţiva bănuţi, ca nu cumva, când vei fi bătrân şi bolnav, să duci lipsă de toate cele.“ Şi-a adunat o ulcică de bani. Şi i s-a întâmplat să se îmbolnăvească la picior de o boală grea, a dat banii la doctori, dar nu şi-a găsit liniştea nicicum. În cele din urmă a venit la el un doctor mare, zicând: „Dacă nu-ţi tai piciorul, tot trupul îţi va putrezi.“ Şi s-a hotărât să-i taie piciorul cu ferăstrăul.1 (Guy 6,25 PJ 6,21)
1. Cu o noapte înainte de amputare, călugărul i se roagă lui Dumnezeu, amintindu-i de toate faptele sale bune. Pe loc i se arată un înger care îl întreabă unde-i sunt acum banii puşi deoparte şi la ce-i mai folosesc. Călugărul se căieşte şi promite să nu mai păcătuiască. Atunci îngerul îi atinge piciorul, care se vindecă pe loc, aşa încât a doua zi în zori călugărul pleacă la munca câmpului. Doctorul vine pregătit de operaţie, dar nu-şi mai găseşte pacientul, pe care însă îl vede mai târziu muncind de zor pe câmp. (Guy 6,25 PJ 6,21)
69
A Biblioteca Naţională a Austriei, Viena
70
45- (73a) Apa Beniamin [le-a zis] ucenicilor lui: „Mergeţi pe calea împărătească, număraţi milele şi nu deznădăjduiţi.“ (Guy 7,5 fără corespondent)
46. Apa Besarion a zis: „Am petrecut patruzeci de nopţi în mijlocul unui mărăciniş, stând în picioare, fără să dorm.“ (Guy 7,4 PJ 7,4)
47. Un frate care trăia singur într-o chilie era tulburat, aşa că s-a dus la apa Theodoros de la Pherme şi i-a spus. Iar bătrânul i-a răspuns: „Du-te, smereşte-ţi inima, stai cu alţii şi supune-te lor.“ Fratele [acela] a plecat şi a stat cu unii în munte, dar s-a întors şi s-a dus la bătrân, zicând: „Nu-mi găsesc liniştea să trăiesc laolaltă cu oamenii.“ Atunci bătrânul i-a spus: „Dacă nu-ţi găseşti liniştea singur şi dacă nici cu alţii nu ţi-o găseşti, de ce-ai mai venit să te călugăreşti? Oare nu ca să înduri strâmtorarea? Hai, spune-mi de câţi ani ai îmbrăcat straiul acesta?“ (73b) El a răspuns: „Ia, de opt ani.“ La care bătrânul a zis: „Ei, de şaptezeci de ani de când m-am călugărit, nu mi-am găsit liniştea nici măcar o zi, iar tu vrei să te linişteşti după opt ani?“ (Guy 7,9 PJ 7,5)
48. Un frate l-a întrebat într-o zi: „Apa, dacă s-ar întâmpla deodată ceva groaznic, ţi-ar fi frică?“ Bătrânul i-a zis: „ [Şi] dacă s-ar face una cerul cu pământul, lui Theodoros nu i-ar fi frică.“ Căci i se rugase Domnului să-i înlăture slăbiciunea inimii. (Guy 7,10 PJ 7,6)
49. S-a spus despre apa Theodoros şi despre apa Lukianos de la Henaton că au petrecut cincizeci de ani amăgindu-se cu acest gând: „Dacă trece iarna, o să plecăm de aici.“ Apoi, dacă era vară: „Dacă s-o duce vara, o să plecăm de aici.“ Aşa şi-au trecut toată vremea părinţii aceştia ai noştri
71
A Biblioteca Naţională a Austriei, Viena
72
(74a) a căror pomenire rămâne pe veci. (Guy 7,11 PJ 7,7)
50. Apa Poimen a povestit despre apa Ioan Kolobos că l-a rugat pe Dumnezeu să ia de la el lupta; şi a fost lipsit de griji. Iar el s-a dus şi i-a zis unui bătrân: „Eu văd, în ceea ce mă priveşte, că sunt liniştit fără luptă.“ Iar bătrânul i-a spus: „Mergi şi roagă-te lui Dumnezeu să-ţi dea lupta, căci numai prin luptă sufletul poate să crească.“ Iar când a venit lupta asupra lui, el nu s-a mai rugat [lui Dumnezeu] să i-o alunge, ci i-a spus: „Doamne, dă-mi răbdare în luptă“. (Guy 7,12 PJ 7,8)
51. Apa Macarios cel Mare a mers la apa Antonios. Când a bătut la uşă, apa Antonios a ieşit la el şi i-a zis: „Cine eşti?“ Acela a răspuns: „Macarios“, iar apa Antonios a închis uşa şi a mers înăuntru şi l-a lăsat acolo. Când i-a văzut răbdarea, [Antonios] i-a deschis. Şi s-a bucurat împreună cu el şi i-a zis: „De multă (74b) vreme voiam să te văd, căci am auzit de tine.“ L-a primit înăuntru cu mare ospitalitate şi l-a lăsat să se odihnească, căci ajunsese după multă osteneală. Când s-a înserat, apa Antonios a înmuiat câteva frunze de finic pentru el. Apa Macarios i-a zis: „Porunceşte să-mi înmoi frunzele de unul singur.“ Şi apa Antonios a răspuns: „înmoaie!“, iar acela a făcut un mănunchi mare de frunze de finic şi l-a înmuiat. Apoi, s-au aşezat şi au vorbit despre cele prielnice sufletului. De la ceasul înserării au făcut o împletitură. Şi aceasta a coborât în peşteră pe fereastră. În zori, a intrat fericitul apa Antonios şi a văzut numărul mare de mănunchiuri făcute de apa Macarios, s-a minunat şi i-a sărutat mâinile, zicându-i: „Multă putere stă în aceste mâini.“ (Guy 7,14 PJ 7,9)
52. Bătrânul apa Macarios a mers odată de la Sketis la Terenute1. Şi s-a dus într-un loc mic şi s-a culcat, dar acolo se găseau leşurile
1. Terenute, actualul Tarrana, este un oraş important din vestul Deltei Nilului, atestat din vremea celei de-a şasea dinastii a Regatului celui vechi.
73
A Muzeul de Arte Frumoase din Moscova
74
(75a) unor păgâni. Şi el a luat unul şi şi l-a pus sub cap în chip de pernă. Când au văzut demonii ce curajos este, l-au pizmuit şi au vrut să-l înspăimânte. Şi au început să cheme cu glas ca de femei, zicând: „Cutare, vino cu noi la scăldătoare“, iar unul dintre demoni răspundea de sub el: „Ia, un străin stă pe mine şi nu pot veni“. Bătrânul însă nu s-a speriat, ci era plin de curaj: i-a dat una leşului şi i-a zis: „Scoală-te şi du-te dacă eşti în stare!“ Când l-au auzit, demonii au strigat cu glas mare: „Ne-ai învins“ şi au fugit de mai mare ruşinea. (Guy 7,15 PJ 7,10)
53. Apa Matoi a spus: „Vreau mai degrabă o nevoinţă uşoară, dar statornică decât una grea, care încetează de îndată.“ (Guy 7,16 PJ 7,11)
54. S-a spus despre apa Melitos că vieţuia odată cu doi ucenici în noma Persis (75b). Pe atunci doi fraţi de sânge au ieşit, după obicei, la vânătoare. Şi-au întins plasele cale de patruzeci de mile ca să prindă şi să ucidă cu suliţele orice ar fi găsit în ele. Şi i-au prins pe bătrân şi pe cei doi ucenici. Când au văzut însă cât e de păros şi de înfricoşător la înfăţişare [bătrânul], [cei doi fraţi] s-au mirat din cale-afară şi i-au zis: „Eşti om sau duh, zi-ne!“. El a răspuns: „Sunt un om păcătos şi am venit să-mi plâng păcatele şi să-l preamăresc pe Isus Hristos, fiul lui Dumnezeu celui viu.“ Atunci ei i-au zis: „Nu există alt dumnezeu în afară de soare, de foc şi de apă“ — căci ei acestora li se închinau —, „Vino degrabă şi adu-le jertfe!“. Iar el le-a zis: „Vă înşelaţi, căci acestea sunt create. Eu însă vă rog să vă întoarceţi la Dumnezeul cel adevărat ca să-l cunoaşteţi. Căci el le-a făcut pe acestea şi pe celelalte.“
75
A Muzeul de Arte Frumoase din Moscova
76
(76a) Dar ei au râs şi au zis: „Tu spui că ăla care a fost osândit şi răstignit pe cruce este adevăratul dumnezeu?“, iar el a răspuns: „Da, el e adevăratul Dumnezeu, cel care a răstignit păcatul şi a omorât moartea; acesta e cel despre care spun că este Dumnezeu cel adevărat“. Atunci ei l-au supus la cazne, împreună cu cei doi [ucenici ai săi], silindu-i să aducă jertfe. Celor doi fraţi le-au tăiat capetele, dar pe bătrân l-au chinuit mai multe zile. În cele din urmă l-au pus pe bătrân să stea în picioare şi au tras cu arcul în el: unul din faţă, altul din spate, iar el la mijloc între ei. Iar bătrânul a zis: „Pentru că v-aţi înţeles între voi să vărsaţi sânge nevinovat, mâine pe vremea asta mama voastră nu va mai avea copii, iar sângele vostru chiar de săgeţile voastre va fi vărsat.“ Dar ei şi-au bătut joc de vorba lui şi au ieşit din nou (76b) la vânătoare a doua zi. O căprioară a scăpat din plasă, iar ei au alergat ca s-o prindă şi au tras cu săgeata după ea, dar s-au nimerit unul pe altul în inimă şi au murit, după cuvântul bătrânului (Guy 7,17 PJ 7,12).
55. Un frate i-a zis unui bătrân: „Mi se tulbură inima dacă mă atinge chiar şi cea mai mică grijă.“ Bătrânul i-a spus: „Noi ne mirăm de Iosif că era doar un copil când a ajuns în pământul Egiptului, pământ al închinării la idoli, cum a îndurat el încercările care au venit asupra lui. Iar Dumnezeu i-a dăruit slavă în cele din urmă. Îl vedem şi pe Iov că n-a lepădat frica de Dumnezeu şi nu a putut fi abătut de la nădejdea sa.“ (Guy 7,19 fără corespondent)
56. Apa Poimen a spus: „Semnul [care-l deosebeşte] pe călugăr în încercări se arată.“ (Guy 7,18 PJ 7,13)
57. Apa Isidor, preotul de la Sketis, a spus odată pe când vorbea cu poporul: „Fraţilor, oare nu am venit aici [..-]1 (Guy 7,20 PJ 7,14)
1. Apa Isidor întreabă „poporul“ de călugări, adică întreaga comunitate, dacă nu cumva s-au retras în pustiu din pricina durerii. Or, aici, nu mai au parte de nici o durere. Aşa stând lucrurile însă, el îşi va lua haina şi se va duce acolo unde este durere. Pentru că acolo îşi va găsi cu adevărat liniştea. (Guy 7,20 PJ 7,14)
77
A British Museum, Londra
78
58. […1 (79a) plăcerile ruşinoase. Acestea [i.e. nevoinţele] ne-au fost statornicite prin lege împotriva plăcerilor. Dar dacă boala ne slăbeşte plăcerile, atunci raţiunea [nevoinţelor] este de prisos. De ce zic că este de prisos? Pentru că, de fapt, aşa cum e leac puternic pentru trupul bolnav, suferinţa nimiceşte păcatul aflat înlăuntru. Aceasta este marea nevoinţă: să te suferi pe tine însuţi pe timp de boală şi să-i arăţi recunoştinţă lui Dumnezeu prin imnuri. Să ne ridicăm ochii spre El cu recunoştinţă. Să nu fim ca aceia care îndură cu greutate, căci noi ne-am înlăturat organele lăcomiei şi vedem slava lui Dumnezeu ca într-o oglindă cu ochiul lăuntric, chiar dacă ochiul nostru trupesc, ochiul din afară ne-a fost luat. Dar dacă (79b) surzim? Să fim recunoscători că ne pierdem auzul cel deşert. Ne-am rănit mâinile? Le avem pe cele lăuntrice pregătite pentru lupta cu vrăjmaşul. Dacă boala ne cuprinde tot trupul, în omul lăuntric sănătatea sporeşte cu atât mai mult.“ (Guy 7,24 PJ 7,17)
59. Ea mai spunea: „în lume, cei care se tem nu sunt trimişi la închisoare, se păzesc să nu păcătuiască. Cât despre noi, despre păcatele noastre, să ne închidem în noi înşine ca, prin voinţa cugetului nostru, să îndepărtăm de la noi pedepsele viitoare. Dacă ţii post, nu-ţi găsi scuză în vreo boală, căci şi cei care nu postesc cad în aceleaşi necazuri. Ai început să faci bine? Nu da înapoi, căci duşmanul îţi va pune piedici. El (Guy 7,25 PJ 7,18)
1. Fericita Synkletike spunea că monahul nu trebuie să se întristeze că, bolnav fiind, nu poate să stea neclintit în rugăciune sau să psalmodieze cu glas mare, fiindcă toate aceste suferinţe au drept scop nimicirea plăcerilor celor ruşinoase. (Guy 7,24PJ 7,17)
79
A British Museum, Londra
80
(80a) e răpus de răbdarea ta. Căci cei care pornesc pe mare, prima dată prind un vânt prielnic şi îşi ridică pânzele. Apoi, urmează un vânt potrivnic, dar marinarii nu aruncă încărcătura [corăbiei] din pricina vânturilor celor multe care vin asupra lor. Ci ei rămân liniştiţi şi continuă să lupte cu valul care vine asupra lor în timp ce sunt pe mare. Acesta să fie de asemenea felul nostru de a proceda: dacă un vânt puternic ni se pune împotrivă, să întindem crucea în locul pânzelor ca să sfârşim călătoria pe mare fără frică.“ (Guy 7,25 PJ 7,18)
60. S-a spus despre fericita Sara fecioara că a trăit şaizeci de ani locuind lângă râu fără să iasă afară vreodată ca să-l vadă. (Guy 7,26 PJ 7,19)
61. Apa Hyperichios a spus că imnurile duhovniceşti şi meditaţia stăruitoare vor împuţina luptele ce vin peste noi. (Guy 7,27 PJ 7,20)
62. Şi a mai spus: „Trebuie (80b) să ne înarmăm împotriva ispitelor, căci ele vin, şi dacă atunci când vin ne găsesc veghind, vom fi slăviţi.“ (Guy 7,28 PJ 7,21)
63. Un bătrân a spus: „Dacă ispita se ridică împotriva unui om, încercările i se înmulţesc din toate părţile până când devine slab de înger şi cârteşte.“ Şi bătrânul a spus aşa: „Era un frate la Chilii asupra căruia s-a ridicat o ispită. Şi, dacă îl vedea cineva, nu dorea să-i vorbească şi nici să-l primească în chilie. Şi, dacă avea nevoie de pâine, nu-i împrumuta nimeni. Şi, dacă venea la seceriş, nu era chemat nici la biserică, după cum este obiceiul, la agapă. Şi s-a întâmplat odată în timpul verii să nu aibă pâine şi, cu toate acestea, îi mulţumea lui Dumnezeu. Şi, pentru că Dumnezeu i-a văzut răbdarea, i-a luat [lupta…]1 (Guy 7,29 PJ 7,22)
1. Dumnezeu îi curmă încercarea bătrânului şi, pe dată, un om cu o cămilă încărcată cu pâine de la Alexandria îi bate la uşă. Bătrânul îl întreabă pe Dumnezeu dacă nu e vrednic nici măcar de puţină suferinţă. Odată trecută încercarea, fraţii îl cheamă la ei la chilii şi la biserică. (Guy 7,29 PJ 7,22)
81
A Biblioteca Naţională a Austriei, Viena
82
64. (87a) [„..(P)în acest fel. O să vin să stau lângă apă.“ După ce a zis aceasta, şi-a întors chipul şi a văzut pe cineva urmărindu-l şi numărându-i urmele paşilor. Iar el l-a întrebat: „Cine eşti tu?“ Şi acela i-a răspuns: „Eu sunt îngerul Domnului şi am fost trimis să-ţi număr urmele paşilor şi să-ţi dau răsplata.“ Când a auzit aceasta, bătrânul s-a liniştit în inima lui şi a fost foarte bucuros şi s-a retras încă cinci mile în deşert. (Guy 7,38 PJ 7,23)
65. Bătrânii spuneau: „Dacă ispita se ridică asupra ta în locul în care trăieşti, nu-ţi părăsi locul la vremea ispitirii; dacă nu, oriunde vei merge, vei găsi lucrul de care ai fugit. În schimb, fii răbdător până când ispita va pieri, aşa încât plecarea ta (87b) să nu fie o piatră de poticnire şi, la vreme de pace, plecarea ta să nu-i tulbure pe cei care rămân în locul acela.“ (Guy 7,39 PJ 7,32)
66. Era un frate fără linişte într-o mănăstire. De multe ori ajungea la mânie. Astfel că a zis în sinea lui: „Voi pleca să rămân singur în sihăstrie şi, neavând de-a face cu nimeni, voi fi în tihnă şi patima va înceta.“ Apoi a plecat şi a locuit singur într-o peşteră. Odată şi-a umplut ulcica cu apă, a pus-o jos şi aceasta s-a răsturnat dintr-odată. Atunci el s-a mâniat, a luat-o şi a spart-o. Dar s-a întors în sine, şi-a dat seama că diavolul era cel care se lupta cu el. Şi a zis: „Iată că, şi sihăstrind, tot mă mânii. O să mă duc atunci la mănăstire, căci cu el trebuie să te lupţi în tot locul şi, mai ales,
1. Bătrânul locuia la douăsprezece mile depărtare de apă şi s-a întrebat odată, în vreme ce mergea să-şi umple urciorul, la ce bun tot acest chin. (Guy 7,38 PJ 7,23)
83
A Biblioteca Naţională a Austriei, Viena
84
(88a) să aştepţi ajutorul lui Dumnezeu.“ S-a întors dar şi s-a dus la locul lui. (Guy 7,40 PJ 7,33)
67. Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Ce să fac, părinte, căci nu fac nimic din cele ale călugăriei. Sunt mereu în nepăsare: mănânc, beau, dorm, am gânduri necurate, sunt în mare tulburare. Sar de la un lucru la altul şi de la un gând la altul.“ Bătrânul i-a zis: „Rămâi tu în chilia ta. Ceea ce poţi face, fă fără să te tulburi. Dăruieşte-te lucrului mărunt pe care-l faci acum în chilia ta, precum apa Antonios cu lucrurile mari pe care le făcea în deşert. Eu cred că cel care rămâne în chilia lui pentru Dumnezeu şi îşi păzeşte cugetul se va afla şi el în locul lui apa Antonios.“ (Guy 7,41 PJ 7,34)
68. Un bătrân a fost întrebat cum să nu se smintească un frate zelos (88b) când îi vede pe unii care se întorc în lume. El a răspuns: „Ia aminte la câinii care vânează iepuri şi la cum unul dintre ei, abia după ce pândeşte iepurele şi îl vede, aleargă după el. Când ceilalţi îl văd că aleargă, fug şi ei după el. Apoi fug după altul. Însă, în cele din urmă, se opresc şi se întorc. Doar câinele care a văzut iepurele continuă să-l urmărească. El nu se opreşte din osteneala sa din pricina celor care s-au întors, nu se îngrijorează din cauza spinilor şi a mărăcinilor, cu toate că aleargă prin mijlocul lor. Tot aşa este şi cel care îl caută pe Domnul Isus Hristos cugetând la cruce fără încetare. El este mai presus de orice piedică ce ne va ieşi în cale, până când ajunge la Cel răstignit.“ (Guy 7,42 PJ 7,35)
69. A spus un […] (Guy 7,43 PJ 7,36)
1. Un bătrân a spus că, la fel cum un pom strămutat dintr-un loc într-altul nu poate rodi, călugărul care se mută dintr-un loc într-altul nu va aduce roadă duhovnicească. (Guy 7,43 PJ 7,36)
85
A Muzeul de Arte Frumoase din Moscova
86
70. (101a) [..]1 l-au rugat să-l ducă la bătrân. Dar el nu a vrut, zicând: „Aici o să mor.“ Iar ei s-au dus la apa Poimen şi i-au spus. Şi el i-a rugat şi le-a zis: „Spuneţi-i: Te cheamă apa Poimen.“ Apoi fratele a venit la el şi bătrânul a văzut că era tulburat şi deznădăjduit. S-a sculat, l-a îmbrăţişat vesel şi bucuros şi l-a îndemnat să mănânce. Apoi apa l-a trimis pe unul dintre fraţi la pustnic, zicând: „Doresc să te văd. Iată de mulţi ani am auzit de faptele tale, dar, din pricina lenei amândurora, nu ne-am întâlnit. Acum însă Dumnezeu vrea să fie şi un motiv. Osteneşte-te până aici ca să ne vedem“, căci el nu ieşea din chilie. Când a auzit, pustnicul a zis: „Dacă Dumnezeu nu l-ar fi convins pe bătrân, el n-ar fi (101b) trimis după mine.“ Atunci s-a sculat şi s-a dus la bătrân. S-au îmbrăţişat cu bucurie şi [pustnicul] s-a aşezat. Iar apa Poimen i-a zis: „Doi oameni locuiesc într-un loc şi au amândoi propriii morţi. Iar unul şi-a lăsat mortul de izbelişte, a plecat şi l-a plâns pe [mortul] celuilalt.“ Când a auzit bătrânul, a fost atins de vorba aceasta şi şi-a adus aminte de ce făcuse şi a zis: „Poimen e sus în cer, iar eu jos pe pământ.“ (Guy 9,10 PJ 9,7)
71. Un frate i-a spus lui apa Poimen: „Ce să fac, pentru că deznădăjduiesc când stau [în chilie]?“ Bătrânul i-a răspuns: „Nu batjocori pe nimeni, nu învinovăţi, nu cleveti şi Dumnezeu o să-ţi dea liniştea şi vei sta [în chilie] fără să te tulburi.“ (Guy 9,11 PJ 9,8)
72. Odată a fost o adunare la Sketis şi părinţii vorbeau despre păcatele unui frate. Apa Pihor însă tăcea. În cele din urmă s-a sculat, a ieşit, a luat
1. Un frate de mănăstire cade în păcat. Stareţul mănăstirii cere sfat în privinţa lui de la un pustnic. Pustnicul îi spune stareţului să-l dea afară pe frate din mănăstire. Odată dat afară, fratele se refugiază într-o îngrăditură şi deznădăjduieşte. Aflaţi în trecere pe acolo, câţiva călugări îl aud plângând şi îl îndeamnă să meargă la apa Poimen. (Guy 9,10 PJ 9,7)
87
A Muzeul de Arte Frumoase din Moscova
88
(102a) un sac, l-a umplut cu nisip şi l-a luat în spinare. Şi a mai luat şi un coş mic, a pus puţin nisip în el, şi şi l-a pus dinainte. Când fraţii l-au întrebat ce e asta, el a spus: „Sacul cu nisip mult înseamnă păcatele mele, căci am multe. Le-am lăsat în spate ca să nu mă necăjesc din pricina lor şi să plâng. Iar cele puţine dinaintea mea sunt păcatele fratelui meu. De astea mă îngrijorez şi le plâng. Dar nu se cuvine să fac aşa ceva, ci mai degrabă să mă învrednicesc să le pun pe ale mele dinaintea mea, să mă îngrijorez de ele şi să-l rog pe Dumnezeu să mă ierte pentru ele.“ Când au auzit fraţii, au zis: „Aceasta este într-adevăr calea mântuirii.“ (Guy 9,13 PJ 9,9)
73. Apa Papnute a spus: „Mi s-a întâmplat să merg pe cale, să mă rătăcesc prin ceaţă şi să mă pomenesc într-un sat. I-am văzut pe unii vorbind, m-am oprit şi (102b) m-am rugat la Dumnezeu pentru păcatele mele. Şi, iată, a venit un înger cu o sabie în mână şi mi-a zis: Papnute, oricine îşi judecă fraţii va cădea sub [sabia] asta. Dar, pentru că tu nu ai judecat, ci te-ai smerit înaintea lui Dumnezeu, numele tău [este scris] în cartea vieţii.“ (Guy 9,14 fără corespondent)
74. Un frate a spus: „Nu-l judeca pe curvar, chiar dacă tu eşti curat. Dacă judeci, ai încălcat şi tu legea. Căci cel care a zis Nu curvi a zis şi Nu judeca.“ (Guy 9,15 9,10)
75. Un preot din cler se ducea la un pustnic ca să săvârşească pentru acela jertfa sfintei taine. Un oarecare s-a dus la pustnic şi l-a vorbit de rău pe preot. Când preotul a venit, după obicei, să săvârşească jertfa, pustnicul s-a smintit şi nu i-a deschis. Preotul a plecat şi, iată, […1 Guy 9,16 PJ 9,11)
1. pustnicul aude o voce care spune că oamenii i-au luat lui Dumnezeu judecata, cade în extaz şi vede o fântână de aur cu o găleată de aur şi o funie de aur. În fântână apa e foarte limpede, dar un lepros scoate apă, iar pustnicul ezită să bea. Vocea îl întreabă de ce nu bea, de vreme ce leprosul doar scufundă găleata şi toarnă apa din ea într-un ulcior. Ce contează cine scufundă găleata? Atunci pustnicul îşi vine în simţiri, înţelege sensul viziunii şi îl cheamă pe preot să săvârşească sfintele taine. (Guy 9,16 PJ 9,11)
89
A Muzeul de Arte Frumoase din Moscova
90
76. (107a) [..)1 „Tu eşti apa Agathon? Am auzit că eşti curvar şi mândru.“ Iar el a zis: „Aşa e.“ Şi i-au spus: „Tu eşti apa Agathon, vorbăreţul şi clevetitorul?“ Iar el a zis: „Eu sunt.“ Şi i-au spus: „Tu eşti Agathon, ereticul?“ Iar el a răspuns: „Nu sunt eretic.“ Atunci l-au întrebat, zicând: „De ce ai primit tot ce ţi-am zis, dar vorba din urmă n-ai îndurat-o?“ El le-a zis: „Pe cele dintâi le primesc, pentru că îi sunt de folos sufletului meu. Dar ereticul înseamnă rupere de Dumnezeu.“ Când au auzit, s-au minunat de discernământul lui. Şi au plecat zidiţi lăuntric (Guy 10,12 PJ 10,10).
77. Apa Agathon a fost întrebat: „Ce e mai important: căznirea trupului sau păzirea celor dinlăuntru?“ Iar el a zis: „Trupul e ca un pom, căznirea lui (107b) ca frunzişul, iar păzirea părţii dinlăuntru e ca roada. De vreme ce, după Scriptură, orice pom care nu aduce roadă bună va fi tăiat şi azvârlit în foc, e limpede că trebuie să facem orice pentru pom ca să-i aflăm roada, adică păzirea inimii. E însă nevoie şi de umbra frunzelor şi de frumuseţea lor, adică de căznirea trupului.“ (Guy 10,13 PJ 10,11a)
78. Apa Agathon era înţelept în judecata lui şi neleneş cu trupul, îndeajuns sieşi în toate privinţele: la lucrul de mână, la mâncare, la îmbrăcăminte. (Guy 10,14 PJ 10,1b)
79. Tot apa Agathon s-a întâmplat să fie la Sketis în timpul unui sfat ţinut pentru o chestiune oarecare [şi sfatul] a luat hotărârea. La sfârşit a intrat [apa Agathon] şi a zis: „N-aţi hotărât bine.“ Iar ei i-au zis: „Cine eşti tu, până la urmă, de vorbeşti [aşa]?“ Şi el a răspuns: „Sunt un fiu al omului. Căci scris este: dacă
1. Se spune că unii s-au dus la apa Agathon, pentru că aflaseră că are mare discernământ. Aşa că au vrut să-l încerce şi l-au întrebat cele ce urmează. (Guy 10,12)
91
A Muzeul de Arte Frumoase din Moscova
92
(108a) cu adevărat grăiţi dreptate, judecaţi nepărtinitor, fii ai oamenilor.“ (Guy 10,15 PJ 10,12)
80. Apa Agathon a zis: „Pe cel mânios, chiar dacă ar învia un mort, nu-l va primi nimeni, din pricina mâniei sale.“ (Guy 10,16 PJ 10,13)
81. Au venit odată la apa Achillas trei bătrâni. Unul dintre ei avea un renume rău. Unul dintre ei i-a zis bătrânului: „Fă-mi o plasă să am ceva care să-mi aducă aminte de tine în chilia mea.“ Iar el a spus: „N-am vreme.“ Celălalt, cel care avea nume rău, i-a zis: „Fă-mi o plasă, să am ceva din mâinile tale.“ El a răspuns: „O să-ţi fac una.“ Atunci, cei doi bătrâni l-au întrebat deoparte: „Cum vine asta? Noi te-am rugat să ne faci şi tu nu ai vrut, dar acestuia i-ai spus: O să-ţi fac.“ Bătrânul le-a zis: „Eu v-am spus că n-o să v-o fac şi nu v-aţi întristat că nu am vreme. (108b) Acesta însă, dacă nu i-o fac, o să spună: A auzit de păcatul meu şi nu a vrut să-mi facă. Şi o să rupă îndată legătura [cu noi]. [Aşa] însă i-am înviorat sufletul, ca unul ca ăsta să nu fie copleşit de întristare.“ (Guy 10,18 PJ 10,14)
82. Un frate l-a întrebat pe apa Macarios: „Cum să mă mântuiesc?“ Bătrânul i-a spus: „Fii ca morţii; să nu-ţi pese nici de dispreţul oamenilor, nici de preţuirea lor.“ (Guy 10,47 fără corespondent)
83. S-a spus despre un bătrân că, vreme de cincizeci de ani, nu a mâncat pâine şi nu a băut apă pe îndestulate. Şi s-a spus că a ucis desfrâul, iubirea de arginţi şi slava deşartă. Apa Abraham a venit la el şi i-a zis: „Ai spus tu cuvintele acestea?“ El a spus: „Da.“ Apa Abraham i-a spus: „Iată, dacă intri în chilia ta şi găseşti o femeie pe rogojina ta, ai fi în stare să socoteşti că nu e femeie?“ El ne-a spus: „Nu, dar
93
A British Museum, Londra
94
(109a) mă voi lupta cu gândurile mele ca să n-o ating.“ Apa Abraham i-a zis: „Iată, nu ai ucis patima; ea e încă vie, dar stăpânită. Şi din nou, [dacă] mergi pe drum şi vezi pietre şi cioburi, iar printre ele aur, poate inima ta să-l socotească a fi la fel ca acelea?“ El a răspuns: „Nu, dar mă voi lupta cu gândurile mele ca să nu-l iau.“ Bătrânul a zis: „Iată, din nou, că patima e vie, dar stăpânită.“ Şi apa Abraham a mai spus: „Fii atent: ai doi fraţi, unul te iubeşte şi te slăveşte, iar celălalt te urăşte şi te vorbeşte de rău. Dacă vin la tine, îi vei primi pe amândoi cu acelaşi gând?“ El a răspuns: „Nu, dar mă voi lupta cu inima mea să fiu la fel de bun cu cel care mă urăşte, precum cu cel care mă iubeşte.“ Apa Abraham i-a zis: (109b) „ [înseamnă] că patimile sunt vii, dar stăpânite de sfinţi.“ (Guy 10,19 PJ 10,15)
84. Unul dintre părinţii noştri a povestit că era un bătrân suferind la Chilii care se acoperea cu o rogojină. El s-a dus la apa Amon. Bătrânul l-a văzut îmbrăcat cu rogojina şi i-a zis: „Asta nu-ţi va folosi la nimic.“ Iar el l-a întrebat: „Sunt trei gânduri care mă tulbură: să pribegesc în deşert, să merg într-un loc străin unde nimeni nu mă cunoaşte şi să mă închid într-o chilie ca să nu mai întâlnesc pe nimeni şi să mănânc o dată la două zile.“ Apa Amon i-a răspuns: „Nici unul dintre aceste trei lucruri nu-ţi este de folos, rămâi dar în chilia ta, mănâncă puţin în fiecare zi, păstrează în inima ta în toată vremea cuvântul vameşului şi o să te poţi mântui.“ (Guy 10,20 PJ 10,16)
85. Apa Daniel a zis: „Cu cât trupul înfloreşte, cu atât sufletul
95
A British Museum, Londra
96
(110a) slăbeşte; şi cu cât trupul slăbeşte, cu atât sufletul înfloreşte.“ (Guy 10,22 PJ 10,17)
86. S-a spus la Sketis despre apa Daniel că, atunci când au venit barbarii, fraţii au fugit şi bătrânul a zis: „Dacă Dumnezeu nu are grijă de mine, atunci de ce să mai trăiesc?“ Apoi a trecut prin mijlocul barbarilor, iar ei nu l-au văzut. Bătrânul a zis: „Iată că Dumnezeu s-a îngrijit de mine şi nu am murit, aşa că fă şi tu ca oamenii şi fugi ca ceilalţi părinţi.“ (Guy 10,21 fără corespondent)
87. Apa Daniel a spus: „Pe vremea când apa Arsenios era la Sketis, era acolo un călugăr care fura lucrurile bătrânilor. Apa Arsenios, dorind să-i ajute sufletul, l-a luat în chilia sa şi i-a zis: „O să-ţi dau tot ce doreşti, doar să nu mai furi.“ Şi i-a dat tot ce avea nevoie. Apoi, acela a plecat şi a furat din nou. Când au văzut bătrânii că el (110b) nu înceta să fure, l-au alungat, zicând: „Dacă se află un frate care are o scădere din slăbiciune, trebuie îngăduit până când se întremează. Iar dacă fură şi e dojenit şi asta nu-i e de ajuns, trebuie alungat, pentru că îşi pierde sufletul şi tulbură pe toată lumea din locul acesta.“ (Guy 10,23 PJ 10,18)
88. La început, apa Evagrios a mers la un bătrân şi i-a zis: „Apa, spune-mi o vorbă! Cum să mă mântuiesc?“ Iar bătrânul i-a răspuns: „Dacă vrei să te mântuieşti, nu dispreţui, iar dacă mergi la cineva, nu vorbi înainte ca acela să te întrebe.“ Iar el a fost izbit de vorba [aceasta], i s-a închinat, zicând: „Iartă-mă, într-adevăr am dorit1 o mulţime de cărţi şi nu am aflat niciodată înţelepciunea.“ I-a fost de folos şi aplecat. (Guy 10,24 PJ 1049)
1. Greşeală de transmitere a textului copt. Greaca are „am citit“, tradus în coptă probabil iniţial xieq), dar scribul înţelege Moyecy Tain dorit“.
97
A Biblioteca Naţională a Austriei, Viena
98
(115a) 89. […]1 căci cele patru biserici din Sketis au fost distruse din cauza copiilor. (Guy 10,44 PJ 10,32)
90. Într-o vreme, apa Longin l-a întrebat pe apa Lucius despre trei gânduri şi i-a zis: „Vreau să mă înstrăinez.“ Apa Lucius i-a răspuns: „Oriunde vei merge, dacă nu-ţi stăpâneşti limba, nu te vei înstrăina.“ Şi i-a mai zis: „Vreau să postesc din două în două zile. “ Apa Lucius i-a răspuns: „Isaia profetul a spus: Chiar dacă-ţi pleci capul precum un cârlig, acesta nu se poate chema post bine primit. Mai degrabă înfrânează-ţi gândurile rele.“ Şi i-a mai zis în al treilea rând: „Vreau să fug dintre oameni.“ Apa Lucius i-a răspuns: „Dacă […], dacă [eşti] de unul singur, n-o să vieţuieşti bine.“ (Guy 10,45 PJ 10,33)
(115b) 91. Apa Macarios a zis: „Dacă ţinem minte relele care ne-au venit de la oameni, o să ne pierdem şi o să ne risipim puterea de a ne aminti de Dumnezeu. Dar dacă ţinem minte relele făcute de demoni, o să fim fără pată, iar ei n-o să ne poată străpunge.“ (Guy 10,48 PJ 10,34)
92. Apa Matoi a zis: „Satan nu ştie prin ce fel de patimă este învins sufletul. El seamănă, dar nu ştie dacă va secera: unii prin desfrânare, unii prin vorbire de rău şi unii prin celelalte patimi. Dar când vede patima spre care înclină sufletul, [cu aceea] îl aţâţă.“ (Guy 10,49 PJ 10,35)
93. S-a spus despre apa Neitra, ucenicul lui apa Siluanos, că atunci când stătea în chilia sa de pe Muntele Sinai se apleca cu măsură asupra
1. Apa Isac din Teba le spune fraţilor să nu aducă la Sketis copii. (Guy 10,44)
99
A Biblioteca Naţională a Austriei, Viena
100
(116a) nevoii trupului. Dar după ce a devenit episcop în Faran, el şi-a sporit şi mai mult asprimea traiului. Ucenicul lui l-a întrebat: „Apa, pe vremea când erai în deşert nu te nevoiai atât de mult.“ Bătrânul i-a răspuns: „Locul acela era deşert, linişte şi sărăcie. Acolo am vrut să mă îngrijesc de trup ca să nu fiu fără vlagă, bolnav şi să cerşesc ce nu aveam. Dar acum mă aflu în lume, cu toate înlesnirile ei; iar dacă mă îmbolnăvesc aici, se va găsi cineva care să mă primească la el şi să nu-mi pierd călugăria.“ (Guy 10,50 PJ 10,36)
94. Un frate i-a spus lui apa Poimen: „Vreau să părăsesc locul [acesta], dar sunt tulburat.“ Bătrânul l-a întrebat: „Din ce pricină?“, iar fratele i-a răspuns: „Iată, am auzit nişte vorbe despre un frate care nu-mi sunt de folos.“ Bătrânul i-a zis: „Nu e adevărat ce ai auzit.“ (116b) Fratele a zis: „Ba da, părinte, căci fratele care mi-a povestit este credincios.“ Iar bătrânul a răspuns: „Nu e credincios, căci, dacă ar fi fost credincios, nu ţi-ar fi zis asta. Dumnezeu a auzit glasul celor din Sodoma, dar El nu a crezut până nu a văzut cu ochii Săi.“ Fratele i-a spus: „Dar eu am văzut cu ochii mei.“ Când a auzit [asta], bătrânul a privit spre pământ, a luat un mic pai şi a spus: „Ce e acesta?“ Fratele a răspuns: „Un pai.“ Iar bătrânul a privit spre tavanul chiliei şi a spus: „Ce e aceasta?“ Fratele a răspuns iar: „O bârnă.“ Şi bătrânul a zis: „Imaginează-ţi că păcatele tale sunt bârna aceea. Iar cele ale fratelui tău sunt paiul acesta mic.“ Când a auzit aceasta, apa Djidjoi […a spus]: „Cum să [te binecuvântez], apa, piatră preţioasă? Cuvintele tale […1 (Guy 10,51 PJ 10,37)
1. „…sunt pline de bucurie şi de slavă.“ (Guy 10,51 PJ 10,37)
101
C Muzeul Universităţii din Pennsylvania, Philadelphia E163951
102
[?] 95p biserică. Iar el avea un slujitor care-l ajuta. Când i-a văzut preotul slăbiciunea şi ştiind ce fel de viaţă dusese, orice rânduia Dumnezeu îi trimitea la biserică […] (Guy 10,110 PJ 10,76)
1. Un călugăr „roman“, care avusese un rang însemnat la Palat, ajunge să locuiască la Sketis, aproape de biserică. (Guy 10,110)
103
[?]
C Muzeul Universităţii din Pennsylvania, Philadelphia E 16395V
104
[…]1 să-l vadă, socotind că o să găsească la el o şi mai aspră nevoinţă trupească. A intrat, l-a îmbrăţişat şi, după ce s-au rugat, s-au aşezat. Însă egipteanul a văzut că poartă haine moi şi că are sub el o rogojină […]2 (Guy 10,110 PJ 10,76)
1. După douăzeci şi cinci de ani, „romanul“ ajunge văzător cu duhul şi foarte faimos. Unul dintre marii asceţi egipteni decide să se ducă să-l vadă. (Guy 10,110)
2. Egipteanul mai vede şi că „romanul“ are picioarele curate şi că e încălţat cu sandale şi se scandalizează. Tratat cu puţin vin şi cu legume fierte, egipteanul îşi ia a doua zi rămas-bun de la roman, fără să fie lămurit în privinţa lui. Romanul îl cheamă înapoi şi îl întreabă cine şi ce-a făcut înainte să se călugărească. Iar acela răspunde că era de loc din Egipt, că fusese păstor, băiat de la ţară, că dormea nopţile sub cerul liber, culcându-se de-a dreptul pe pământ, că nu s-a spălat toată viaţa lui decât la râu şi altele asemenea. Atunci îi vine rândul şi romanului să spună cine a fost: mare demnitar la palatul imperial de la Roma, că fusese foarte bogat, că dormea în paturi aurite, că avea haine foarte scumpe, că mânca mâncăruri sofisticate şi aşa mai departe. Când aude acestea, egipteanul înţelege la cât de multe renunţase romanul călugărindu-se, spre deosebire de el, care, făcând acelaşi lucru, fugise de fapt de greutăţile din lume. (Guy 10,110)
105
A Biblioteca Naţională a Franţei, Paris
106
96. (145a) […]1 spre cer. Dar acum, când ne strângem laolaltă, o facem ca să ne vorbim de rău şi fiecare continuă să-l tragă în adânc pe aproapele lui. (Guy 10,165 PJ 10,105)
97. Un bătrân a zis: „Dacă omul lăuntric este cucernic, atunci îi stă în putere să-l păzească pe cel din afară. Dacă nu se întâmplă astfel, să ne ferim limba de tot răul cu toată puterea.“ (Guy 10,166 PJ 10,106)
98. El a mai spus: „Este nevoie de lucrare duhovnicească, căci pentru aceasta am venit noi aici. Iar cel care dă învăţătură doar din gură, fără să împlinească lucrarea, este în primejdie.“ (Guy 10,167 PJ 10,107)
99. Un alt părinte de-ai noştri a spus: „Se cuvine ca omul să ia asupra sa o lucrare lăuntrică. Dacă într-adevăr stăruie în lucrarea lui Dumnezeu, vrăjmaşul vine la el din când în când, dar nu-şi găseşte sălaş în inima lui. Dacă este stăpânit de robia vrăjmaşului, duhul lui Dumnezeu mai (145b) vine la el câteodată. Dar dacă nu-i face loc din pricina răutăţii, [duhul] se îndepărtează.“ (Guy 10,168 PJ 10,108)
100. Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Zi-mi o vorbă. Cum o să mă mântuiesc?“ Bătrânul i-a răspuns: „Să lucrăm puţin câte puţin, cu grijă, şi o să ne mântuim.“ (Guy 10,169 fără corespondent)
101. Nişte călugări din Egipt au venit la Sketis. Ei au văzut că bătrânii, foarte înfometaţi din pricina nevoinţei, mâncau cu neastâmpăr şi s-au smintit. Când preotul a aflat aceasta, a vrut să-i îndrepte [pe egipteni]. A predicat poporului în biserică, spunând: „Postiţi, măriţi-vă nevoinţa şi păstraţi-vă purtarea, fraţilor, căci au venit egiptenii.“ Egiptenii voiau să plece, dar au fost ţinuţi [pe loc]. După ce au postit în prima zi, li s-a făcut foame. Au fost puşi [apoi] să postească din două în două zile. Cei din
1. Unul dintre bătrâni a spus că, pe vremuri, se adunau şi vorbeau despre folosul duhovnicesc şi deveneau o singură voce şi se ridicau la cer. (Guy 10,165 PJ 10,105)
107
A Biblioteca Naţională a Franţei, Paris
108
(146a) Sketis şi-au întins [postul] toată săptămâna. Dar când a venit ziua de sâmbătă, egiptenii s-au aşezat să mănânce cu bătrânii şi au mâncat cu tulburare. Unul dintre bătrâni l-a apucat de mână pe un egiptean şi i-a zis: „Mănâncă cumpătat ca un călugăr.“ Acela i-a împins mâna şi i-a răspuns: „Lasă-mă în pace, apa, că mor. Uite, de o săptămână nu am mai mâncat ceva cald.“ Iar bătrânul le-a zis [egiptenilor]: „Dacă sunteţi atât de slăbiţi pentru că aţi postit din două în două zile, atunci pentru ce v-aţi smintit din pricina fraţilor care îşi împlinesc aşa nevoinţa întotdeauna?“ [Egiptenii] s-au căit, s-au întărit în nevoinţa lor şi au plecat cu bucurie. (Guy 10,170 PJ 10,109)
102. Un frate a îmbrăcat straiul călugăresc şi s-a retras în pustie, zicând: „Sunt pustnic.“ Bătrânii l-au auzit, au venit, au pus mâna pe el şi l-au pus să treacă (146b) pe la chiliile fraţilor. [El], căindu-se, a zis: „Iertaţi-mă, nu sunt un pustnic, ci un păcătos şi un novice.“ (Guy 10,172 PJ 10,110)
103. Bătrânii au zis: „Dacă vei vedea un tânăr ridicându-se la cer din voia lui, apucă-l de picioare şi trage-l în jos, căci nu-i este de folos.“ (Guy 10,173 PJ 10,111)
104. Un frate i-a zis unui bătrân dintre cei mari: „Apa, vreau să găsesc un bătrân după sufletul meu şi să mor alături de el.“ Bătrânul i-a răspuns: „Cauţi bine“, iar el şi-a spus că asta e calea, dar n-a înţeles gândul bătrânului. Iar când l-a văzut bătrânul gândind în sinea lui că „aceea era calea“ şi că îşi făcuse bine treaba, i-a spus: „Dacă vei găsi un bătrân după voia ta, vei dori să rămâi cu el?“ Iar fratele a răspuns: „Da, desigur!“ Bătrânul i-a spus [atunci]: „Nu să urmezi tu voia bătrânului, ci [..J“1 (Guy 10,174 PJ 10,112)
1. Apa îi spune novicelui că îşi va găsi liniştea nu urmând numai el voia bătrânului, ci şi ca acesta din urmă să urmeze voia lui, a tânărului. Atunci fratele cel tânăr înţelege şi îl roagă pe bătrân să-i ierte mândria care l-a făcut să creadă că spune ceva de soi, când el de fapt nu ştia nimic. (Guy 10,174 PJ 10,112)
109
A Biblioteca Naţională a Franţei, Paris
110
105. (149a) „[…]1 nu cumva, când vorbim despre ceva folositor, să nu strecurăm cuvinte străine.“ Tocmai din pricina asta [bătrânul] nu-l lăsa să zăbovească în preajma lui. Iar dacă venea să-l întrebe o vorbă, îl izgonea. (Guy 11,11 PJ 11,3)
106. Apa Hamoi i-a zis lui apa Şoi la început: „Cum mă vezi?“ Acesta i-a răspuns: „Părinte, te văd ca pe un înger.“ Apoi l-a întrebat din nou: „Cum mă vezi?“ Iar el i-a răspuns: „Ca pe Satana, iar cuvântul bun pe care mi l-ai spus e ca o sabie înlăuntrul meu.“ (Guy 11,12 PJ 11,4)
107. Apa Salonis a zis: „Dacă omul nu-şi spune în inima lui: Sunt singur cu Dumnezeu, nu găseşte odihnă în lume.“ (Guy 11,13 PJ 11,5)
108. El a mai spus: „Dacă omul vrea, până la vremea înserării poate să ajungă la măsura dumnezeirii.“ (Guy 11,14 PJ 11,6)
109. Apa Besarion a zis când era pe moarte: „Se cuvine ca monahul să fie numai ochi (149b) ca heruvimii şi serafimii.“ (Guy 11,15 PJ 11,7)
110. Apa Daniel mergea odată cu apa Hamoi. Şi apa Hamoi i-a zis: „în cât timp o să ajungem şi noi în chilie?“ Apa Daniel i-a răspuns: „Cine l-a luat pe Domnul de lângă noi acum? Dumnezeul din chilie este şi Dumnezeul de afară.“ (Guy 11,16 PJ 11,8)
111. Apa Evagrios a mai spus: „Mare lucru e rugăciunea fără grijă.“ (Guy 11,17 PJ 11,9)
112. El a mai spus: „Adu-ţi aminte în toată vremea de plecarea din trup şi nu uita de pedeapsa veşnică şi atunci păcatul nu va sălăşlui în sufletul tău.“ (Guy 11,18 PJ 11,10)
113. Apa Theodoros din Henaton2 a spus: „Dacă Dumnezeu ne-ar pune la socoteală nepăsarea faţă de rugăciune şi înrobirile care ni se întâmplă în timp ce psalmodiem, n-am mai putea să ne mântuim.“ (Guy 11,35 PJ 11,11)
114. Apa Theona a spus: „Din pricina felului în care inima noastră se rătăceşte în contemplarea lui Dumnezeu,
1. Când mergea la biserică, apa Hamoi nu-l lăsa pe ucenicul lui să meargă lângă el. (Guy 11,11) în coptă, „topica“ apoftegmei e diferită faţă de cea din greacă.
2. Important centru monahal situat, în mod tradiţional, la a noua piatră de hotar sud-vest de Alexandria (gr. ăvarov), probabil pe limba de pământ dintre Marea Mediterană şi lacul Mareotis.
111
Biblioteca Naţională a Franţei, Paris
112
(150a) suntem robiţi de patimile trupului.“ (Guy 11,36 PJ 11,12)
115. Câţiva fraţi l-au încercat odată pe apa Ioan Colobos, pentru că nu-i îngăduia minţii să vorbească despre lucrurile acestei lumi, şi i-au spus: „Mulţumim lui Dumnezeu, cerul şi-a revărsat ploile de multe ori anul acesta şi finicii au băut şi vor da mlădiţe, iar fraţii îşi vor găsi lucrul de mână.“ Şi apa Ioan le-a spus: „Acesta este felul Duhului Sfânt, se înnoieşte ca să iasă mlădiţe prin frica de Dumnezeu.“ (Guy 11,37 PJ 11,13)
116. Şi s-a mai spus despre el că a folosit funia împletită rânduită pentru două coşuri doar pentru un coş fără să-şi dea seama, fiindcă mintea lui rătăcea în contemplare. (Guy 11,38 PJ 11,14)
117. Spunea apa Ioan Colobos: „Sunt ca un om care stă la poalele unui copac şi care vede multe fiare şi târâtoare venind (150b) spre el. Cum el nu le poate sta împotrivă, degrabă urcă în copac ca să se salveze. Tot aşa e când stau în chilia mea şi văd că mă împresoară gândurile rele. Cum nu am putere împotriva lor, degrabă alerg la picioarele lui Dumnezeu prin rugăciune şi scap din mâna vrăjmaşului.“ (Guy 11,40 fără corespondent)
118. Era la Sketis un bătrân nevoitor, care-şi mortifica trupul, dar care nu era rânduit în gânduri. Şi a mers la apa Ioan Colobos şi l-a întrebat despre uitare şi i-a ascultat cuvântul şi s-a întors în chilie. Dar a uitat ce îi spusese apa Ioan şi a mers din nou să-l întrebe şi i-a ascultat cuvântul şi s-a întors în chilie. Şi iarăşi a uitat cuvântul şi astfel de o mulţime de ori […]. (Guy 11,41PJ 11,15)1
1. După un timp, bătrânul îi mărturiseşte lui apa Ioan că, ori de câte ori vine la el, uită ce i se spune şi că, până la urmă, a renunţat să mai vină, ca să nu-l supere. Apa Ioan îl pune să aprindă o candelă şi apoi altele de la flacăra celei dintâi şi îi spune că, aşa cum flacăra dintâi nu pierde nimic din vigoare când se aprind celelalte de la ea, nici el nu pierde nimic din harul lui Dumnezeu ori de câte ori vin fraţii să-l întrebe diverse lucruri. Astfel încurajat, bătrânul se vindecă treptat de uitarea care-l chinuia. (Guy 11,41 PJ 11,15)
113
Biblioteca Naţională a Franţei, Paris
114
119. (155a) […]1 în locul acela. I-a spus: „Când sunt în chilie, mă cuprinde întristarea; dar dacă vine cineva la mine sau plec din chilia mea, n-o mai aflu.“ [Apa Petru] i-a zis: „Nu ţi s-a dat de tot, ci ţi s-a dat cu împrumut.“ Iar el a spus: „Ce vorbă e aceasta?“ Apa i-a răspuns: „Dacă un om se nevoieşte într-o lucrare din [toată] puterea lui, întotdeauna găseşte ce-i este de trebuinţă.“ (Guy 11,65 PJ 11,26)
120. Pe când apa Siluanos stătea în muntele Sinai, ucenicul lui, Zaharias, s-a dus la o slujire […]2 şi-a acoperit faţa […] şi îşi vedea doar urmele. Un frate a venit pe la el la ceasul acela şi l-a văzut de departe şi a înţeles ce face. Iar când fratele a intrat la el, i-a zis: „Părinte, de ce ţi-ai acoperit faţa? […].“3 (Guy 11,68 PJ 11,28)
1. Un frate îi spune lui apa Petru, ucenicul lui apa Lot, că, atunci când stă în chilie, sufletul său e liniştit, dar, ori de câte ori vine un frate şi îi vorbeşte despre ce se întâmplă afară, sufletul i se tulbură. Apa Petru îi răspunde că apa Lot zicea că o cheie îi deschide uşa. Neînţelegând vorba aceasta, fratele cere lămuriri. Apa Petru îl întreabă dacă, atunci când îl vizitează cineva, se apucă să-l întrebe pe vizitator ce face, de unde vine, ce fac ceilalţi fraţi. Asta înseamnă că îşi deschide uşa pentru lucruri pe care nu vrea să le audă. Fratele încuviinţează şi îl întreabă pe apa Petru ce trebuie făcut dacă te vizitează cineva. Bătrânul răspunde că singura soluţie e întristarea. (Guy 11,65 PJ 11,26)
2. Înainte să plece, Zaharias îi spune lui apa Siluanos să ude grădina. Bătrânul ascultă, îşi pune gluga pe cap şi se duce în grădină, nevăzându-şi decât urmele picioarelor. (Guy 11,68 PJ 11,28)
3. Apa îi răspunde că refuză să vadă copacii ca să nu se abată de la contemplarea lui Dumnezeu. (Guy 11,68 PJ 11,28)
115
A Biblioteca Naţională a Franţei, Paris
116
121. (156b) (Ea) mai spunea: „Aici nu avem nici o siguranţă. Căci Scriptura spune: ceea ce stă în picioare să luăm seama1 să nu cadă (1 Cor. 10,12). Plutim în necunoscut, căci viaţa aceasta e o mare2, ne spune psalmistul David, dar e o mare cu locuri pline [de…]. Noi părem să plutim pe o mare liniştită […] în noapte […] din neştiinţă. Dar se întâmplă ca mirenii să strige la Domnul ca să-i scape din furtuna cea primejdioasă, pentru că veghează, pe când noi, pe calm, din nepurtare de grijă, să ne scufundăm […].“3 (Guy 11,75PJ n34)
1. În textul grec este „cel ce stă să ia seama să nu cadă“ (la fel şi în cel sahidic biblic).
2. Referinţă imposibil de identificat.
3. Amma Synkletike spune că marea e şi plină de fiare, şi liniştită. Astfel, călugării par să navigheze pe o mare liniştită, pe când mirenii, pe una plină de primejdii. Cei dintâi navighează ziua, conduşi de soarele dreptăţii, pe când ceilalţi, noaptea, mânaţi de neştiinţă. Se întâmplă totuşi adesea ca, cerând ajutor şi veghind în furtună şi în primejdie, mireanul să-şi salveze copaia, iar călugării să naufragieze din neglijenţă chiar şi pe o mare liniştită, abandonând cârma dreptăţii. (Guy 11,75 PJ 11,34)
117
A Biblioteca Naţională a Austriei, Víena
118
(161a) 122. […] unul dintre bătrâni; [..)1 a văzut felul în care vieţuia şi i-a spus: „Nu aveţi nici o vedenie de la Dumnezeul vostru?“. El a răspuns: „Nu.“ Preotul i-a spus: „Nouă, cu puţinele liturghii pe care le săvârşim, ni se şi descoperă tainele; iar voi vă munciţi cu nopţi din astea de priveghere şi cu nevoinţele astea şi cu tăcerea asta. Dar spuneţi Nu avem nici un gând necurat în inimile noastre. Asta e ceea ce vă desparte de Dumnezeul vostru, de nu vă descoperă tainele lui.“ Şi când au auzit, părinţii noştri s-au minunat şi au spus: „într-adevăr, gândurile necurate ne despărţeau de Dumnezeu.“ (Guy 11,109 fără corespondent)
123. Se spunea că în mănăstirea lui apa Antonios… stăteau şapte fraţi şi, la vremea curmalelor (161b), alungau cu rândul păsările. Şi era un bătrân acolo care, atunci când îi venea rândul să vegheze, striga: „Plecaţi, gânduri necurate dinăuntru, şi la fel şi voi, păsări din afară!“ (Guy 11,110 PJ 11,50)
124. Un frate de la Chilii şi-a pus la înmuiat frunzele de palmier. Şi, astfel, când s-a aşezat să le împletească, gândurile lui i-au spus: „Du-te la cutare şi cutare bătrân.“ Şi s-a gândit în sinea lui: „O să mă duc peste câteva zile.“ Iar [gândurile] i-au spus din nou: „Şi dacă moare, ce o să faci?“ Totuşi, s-a gândit la recoltă şi şi-a zis din nou în sinea lui: „Nu e momentul.“ Şi iar s-a gândit în sinea lui: „Dar după ce baţi frunzele înmuiate, o să fie timp.“ Şi şi-a răspuns: „Numai să scot frunzele şi o să merg.“ (Guy 11,111 PJ 11,51)
1. Un preot păgân vine la Sketis şi doarme la un bătrân. După ce observă traiul călugărului, preotul păgân îi pune întrebări. (Guy 11,109)
119
A Biblioteca Naţională a Austriei, Viena
120
(162a) Şi iar şi-a zis în sinea lui: „Dar astăzi vremea e bună.“ Şi pe dată s-a ridicat, a lăsat frunzele de palmier la înmuiat, şi-a luat tunica şi a plecat. Dar mai era un bătrân în apropiere care avea darul vederii şi, când l-a văzut fugind, i-a strigat zicând: „Robule, vino încoace!“ Şi când a venit, bătrânul i-a spus: „întoarce-te degrabă în chilia ta!“ Şi atunci fratele i-a spus despre războiul cu toate aceste gânduri care i-au venit în minte. Iar când a intrat în chilia lui, s-a închinat şi s-a pocăit, demonul a strigat cu glas mare: „Ne-aţi învins, călugărilor!“ Şi rogojina de sub el s-a făcut ca focul […]. (162b) Şi [demonii] s-au făcut fum şi au plecat […], făcându-se pe dată nevăzuţi, iar el a înţeles lucrarea şi răutatea lor. (Guy 11,111 PJ 11,51)
125. Se spunea că a murit un bătrân la Sketis şi fraţii s-au adunat în jurul patului său, l-au întins şi l-au aşezat şi l-au plâns din cale-afară. Iar el pe dată a deschis ochii şi a râs. Apoi a mai râs o dată. După aceea şi-a desfăcut mâinile şi a râs a treia oară. Atunci fraţii l-au întrebat, zicând: „Spune-ne, apa, de ce plângem noi din cale-afară, iar tu râzi?“ El le-a răspuns râzând: „Voi toţi vă temeţi de moarte în inimile voastre şi am râs a doua oară […].1 (Guy 11,115 PJ 11,52)
1. A doua oară râde pentru că fraţii nu sunt pregătiţi de moarte, iar a treia oară, pentru că el lasă nevoinţa pentru odihnă. Apoi îşi dă sufletul. (Guy 11,115 PJ 11,52)
121
A Biblioteca Naţională din Napoli
122
177a) 126. […1 cu cât fratele îi dădea, cu atât [acela] sărăcea mai tare. Fratele s-a dus şi a vorbit cu un bătrân, iar acesta i-a spus: „Dacă vrei cu adevărat să mă asculţi, nu-i mai da, ci spune-i: Frate, când am avut, ţi-am dat. Dar adu-mi şi tu câştigul din lucrul tău. Şi ia de la el ce-ţi va aduce. Şi unde ştii că este un străin sau un bătrân sărac, dă-i aceluia şi cere-i să se roage pentru el.“ Iar fratele [acela] a mers şi a făcut întocmai. Şi când a venit fratele lui din lume, a vorbit cu el cum i-a spus bătrânul şi [acela] a plecat întristat. Şi iată că, în prima zi, [mireanul] a luat nişte legume din grădină de mâncare şi i le-a adus. Iar fratele le-a luat şi li le-a dat bătrânilor şi le-a cerut să se roage pentru el. A luat binecuvântare şi s-a întors acasă. După aceea, [mireanul] a adus din nou legume de fiert şi trei pâini. Iar fratele le-a luat din nou (177b) şi a făcut ca mai înainte, apoi a luat binecuvântare şi s-a întors. Şi iarăşi a venit a treia oară şi a adus multe scumpătăţi şi vin şi peşti. Şi când a văzut acestea, fratele a rămas uimit. I-a chemat pe fraţii săraci şi le-a dat de pomană. Apoi i-a spus fratelui său: „Ai trebuinţă de puţină pâine?“ Iar el a răspuns: „Nu, frate, căci atunci când aveam nevoie şi primeam ceva de la tine, eram ca unul care aduce foc în casă şi acesta o mistuie. Când însă nu primesc nimic de la tine, am de toate din belşug: Domnul m-a binecuvântat.“ Atunci fratele a plecat, i-a povestit bătrânului toate câte s-au întâmplat, iar bătrânul a spus: „Nu ştii că lucrarea monahului e un foc? Mistuie orice loc în care se duce. Aceasta i-a folosit cu atât mai mult [fratelui tău], anume că a făcut milostenie din truda lui şi a primit rugăciunile sfinţilor. Aceasta este calea prin care va fi binecuvântat.“ (Guy 13,14 PJ 13,13)
127. Un bătrân a spus că, oricui face mult bine, Cel rău
1. Un călugăr are un frate de sânge mirean sărac lipit, căruia îi dă tot rodul muncii sale. (Guy 13,14 PJ 13,13)
123
A Biblioteca Naţională din Napoli
124
(178a) […] puţin [..1 numără cele mai mici fapte ca să nimicească răsplata pentru marile fapte bune pe care le-a făcut. „Căci stăteam cândva în Pemdje2“, a zis el, „pe lângă un bătrân care făcea milostenie. Şi a venit la el o văduvă, care i-a cerut puţin grâu. El i-a spus: Du-te şi adu o măsură de grâu ca să-l măsor. Şi a adus-o. El a cercetat-o şi i-a zis: E mare măsura şi a ridicat-o în mână şi a ocărât-o pe văduvă. Iar când văduva a plecat, i-am spus: Părintele meu, bătrâne, i-ai dat grâu văduvei?, iar el a răspuns: Nu. Atunci i-am spus: Dacă din dragoste dăruieşti, de ce ai mai cercetat măsura şi ai ocărât-o pe văduvă?“. (Guy 13,16 PJ 13,14)
128. Un bătrân vieţuia la un loc cu un frate, iar bătrânul dădea pâine oricui venea la el. Când a văzut fratele [acela] ce se întâmplă, i-a spus bătrânului: „Dă-mi partea mea de pâine şi fă cu partea ta ce doreşti.“ Iar bătrânul a împărţit pâinea cu fratele acela şi a continuat să facă milostenie (178b) cu partea lui. Şi mulţi alergau la el, la bătrân, fiindcă auziseră că dă tuturor. Iar Domnul l-a văzut că se bucură în inima lui şi i-a binecuvântat pâinea. Iar fratele [acela] şi-a mâncat pâinea şi i-a spus bătrânului: „Pentru că mai am puţină pâine, ia-o şi hai să ne ducem din nou traiul împreună.“ Iar bătrânul i-a zis: „Cum vrei tu, aşa fac“ şi au început din nou să vieţuiască la un loc. Şi când s-a împlinit vremea, au venit cei care aveau nevoie să ia milostenie. Într-o zi fratele a intrat [în cămară] şi a văzut că s-au împuţinat pâinile. Şi a venit un frate sărac şi bătrânul a spus: „Dă-i nişte pâine.“ Fratele a zis: „Nu mai e nici una, apa.“ Bătrânul i-a spus: „Du-te înăuntru şi vezi.“ Fratele [acela] s-a dus înăuntru şi a găsit cămara de pâine plină ochi. Când a văzut aceasta, s-a înfricoşat şi i-a dat fratelui celui sărac. Atunci a cunoscut credinţa şi virtutea bătrânului şi I-a dat slavă lui Dumnezeu. (Guy 13,15 PJ 13,15)
1. Celor care fac mari fapte bune Diavolul le inspiră o meschinărie uimitoare în privinţa celor mai neimportante chestiuni.
2. Pemdje este numele copt al celebrului Oxyrhynchos.
125
A Biblioteca Naţională din Napoli
126
(183a) 129. „[…]1 în mare grabă şi doresc să-l văd pe rege. Du-mă acolo!“ Iar el i-a spus: „Eu vin cu tine până la jumătatea drumului.“ Atunci i-a spus altui prieten: „Du-mă la rege!“, iar el i-a zis: „Vin cu tine până la palat“. Şi i-a spus altui prieten: „Du-mă la rege!“, iar acesta i-a răspuns: „O să te duc cu îndrăzneală la rege şi o să vorbesc pentru tine“. Iar ei i-au zis [bătrânului]: „Tâlcuieşte-ne această pildă!“ Şi el le-a răspuns: „Primul [tovarăş] este asceza, care te duce până la jumătatea drumului. Al doilea este cumpătarea, care te duce până la cer. Al treilea este mila, care te duce cu îndrăzneală la Dumnezeu.“ (Guy 14,13 fără corespondent)
130. Bătrânii au spus: „Dumnezeu nu caută nimic altceva la novici decât ascultare.“ (Guy 14,24 PJ 1445)
131. Un bătrân pustnic avea un slujitor care locuia într-un (183b) sat. Şi s-a întâmplat odată ca acesta să întârzie să ajungă la bătrân după obicei. Bătrânul era lipsit de toate cele, până şi de lucrul de mână din chilie, şi era trist că nu avea nimic de făcut şi nici de mâncare. Atunci i-a spus ucenicului său: „Vrei să mergi să-l chemi pe cel care ne slujeşte?“ Acesta a răspuns: „O să fac ce porunceşti.“ Dar bătrânul n-a îndrăznit să-l trimită pe ucenic. Fiindcă erau tot mai strâmtoraţi şi slujitorul nu mai venea, bătrânul i-a spus fratelui: „Vrei să te duci până în sat?“ Fratele i-a zis: „O să fac ce porunceşti.“ Fratele [slujitor] se temea să meargă în sat ca să nu se smintească, dar, ca să nu fie neascultător faţă de părintele lui, s-a învoit să plece. Iar [bătrânul] i-a zis: „Du-te, mă încred cu totul în Dumnezeu că te va păzi
1. Un mirean foarte evlavios vine la apa Poimen, unde se găsesc mulţi călugări care-i cer bătrânului să le zică o vorbă de folos. Apa Poimen îi porunceşte mireanului să le zică acelora o vorbă. Mireanul spune că a auzit de la un bătrân mare o pildă, şi anume că, într-o zi, un om i-a cerut unui prieten să-l ducă degrabă la rege. (Guy 14,13)
127
A Biblioteca Naţională din Napoli
Col B: 31 Eroare de traducere din greacă în coptă. Textul grec are termenul naĂaicopa „vechitură, (haină) veche“, pe care însă traducătorul în coptă îl confundă cu naXaiopa „luptă, întrecere“ şi îl traduce prin tsîNMicpe „luptă“. În traducerea noastră am menţinut coerenţa semantică a originalului.
128
(184a) de orice ispită.“ S-a rugat şi l-a trimis. Când a ajuns în oraş, [ucenicul] s-a dus la locul unde stătea slujitorul, dar a aflat că, în afară de fetiţa lui, plecase împreună cu toţi oamenii lui afară din sat la o pomenire. Când a bătut la uşă, fata i-a răspuns şi i-a deschis. [Ucenicul] a întrebat-o de tatăl ei, iar fata l-a rugat şi l-a ademenit să vină înăuntru, dar el s-a împotrivit. După ce fata l-a luat cu de-a sila, l-a dovedit şi l-a tras înăuntru. Iar el, ştiind că fata îl trage la pierzanie, a gemut şi a strigat: „Doamne, ajută-mă acum după rugăciunile părintelui meu!“ Şi când a zis aceasta, pe dată s-a aflat pe malul râului, mergând spre mănăstire, şi s-a dus teafăr la părintele său. (Guy 14,25 PJ 14,16)
132. Doi fraţi de sânge s-au dus la o mănăstire. Unul dintre ei era ascet, iar celălalt era foarte ascultător. Dacă părintele îi spunea „Fă cutare lucru!“, el îl făcea; „Mănâncă dimineaţa“, el mânca. Şi era lăudat în mănăstire (184b) pentru ascultarea lui. Iar fratele lui, ascetul, era ros de invidie. Şi-a spus în sinea lui: „O să-l pun la încercare să văd dacă este ascultător.“ S-a dus la părintele lui şi i-a spus: „Trimite-ne pe fratele meu şi pe mine să mergem în cutare loc“ şi părintele i-a trimis. Şi l-a luat ascetul [pe fratele lui] pe care dorea să-l pună la încercare, şi s-a dus de-a lungul râului. În locul acela erau mulţi crocodili. [Ascetul] i-a zis: „Coboară la râu şi trece-l.“ Iar acela s-a dus şi au venit crocodilii, i-au lins trupul, dar nu i-au făcut nici un rău. Când ascetul a văzut aceasta, i-a spus: „Ieşi din râu!“ Şi pe când mergeau, au găsit un trup zăcând pe drum. Atunci ascetul a zis: „Dacă ai la tine o haină veche, s-o punem pe el.“ Dar cel ascultător a zis: „Mai bine să ne rugăm pentru el, poate se va ridica“ şi au început să se roage. Şi pe când se rugau […]1 (Guy 14,27 PJ 14,17)
1. Mortul înviază, iar ascetul exclamă că aceasta s-a întâmplat datorită nevoinţelor sale. Între timp Dumnezeu îi descoperă stareţului mănăstirii la ce încercări grozave l-a supus ascetul pe fratele său. Şi când ajung cei doi fraţi la mănăstire, stareţul îl întreabă de ce a făcut toate grozăviile acelea cu fratele său, pentru că oricum mortul a înviat datorită ascultării aceluia, şi nu datorită nevoinţelor sale. (Guy 14,27 PJ 14,17)
129
A Biblioteca Naţională din Napoli
130
(197a) 133. […]1 întors cu mine pe toate drumurile din sat. Ei mă loveau spunând: „Acest călugăr i-a luat fecioria fetei noastre. Loviţi-l!“ şi m-au lovit. Mai era puţin şi muream. Dar unul, care era mai milos, a spus: „Până când o să-l mai loviţi pe călugărul acesta străin?“ Iar cel ce mă slujea venea pe urmele mele ruşinat, căci îl umileau spunându-i: „Acesta este pustnicul pentru care tu dai mărturie? Uite ce-a făcut!“ Părinţii ei îi spuneau la rândul lor: „N-o să-i dăm drumul până când nu dă chezăşie că o să plătească pentru hrana fetei.“ Şi i-am spus celui care mă slujea să se pună chezaş pentru mine. Apoi m-am dus în chilia mea şi toate coşurile pe care le-am găsit i le-am adus şi i-am spus: […]. Şi [mi-am spus] în sinea mea: „Uite, Macarios, ţi-ai găsit o femeie, trebuie (197b) să munceşti un pic mai mult ca s-o hrăneşti.“ Şi am muncit noaptea şi ziua ca să-i trimit ei. Iar când nefericitei i-a venit [sorocul] să nască, s-a tot chinuit, dar nu a născut. Şi au întrebat-o: „Ce-i asta?“, iar ea a spus: „Ştiu eu ce e. L-am defăimat pe pustnic şi am minţit în privinţa lui. El nu mi-a făcut nimic; a fost cutare tânăr“. Şi a venit cel care mă slujea şi mi-a spus: „Femeia nu a putut să nască până nu a mărturisit că nu pustnicul a fost cu mine, am minţit în privinţa lui şi iată că acum tot satul vrea să vină încoace ca să ceară iertare.“ Iar eu, când am auzit acestea, ca să nu mă tulbure oamenii, m-am sculat şi am venit aici la Sketis. Aceasta este pricina pentru care sunt aici. (Guy 15,39 PJ 125)
134. Apa Macarios trecea odată pe lângă o mlaştină,
1. Apa Macarios povesteşte despre sine că, pe când era tânăr şi sălăşluia într-o chilie, a fost luat şi făcut slujitor într-o biserică dintr-un sat. Cum nu a vrut să accepte această însărcinare, a fugit în alt loc, unde l-a găsit un mirean evlavios, care a început să-i slujească. Din ispită diavolească, o fecioară din sat a călcat strâmb şi a rămas însărcinată cu un tânăr oarecare. Când ai ei au întrebat-o cine e tatăl copilului, fata l-a arătat pe pustnicul Macarios. (Guy 15,39 PJ
131
A Biblioteca Naţională din Napoli
132
(198a) cărând nişte frunze de palmier. Şi iată că i-a ieşit în cale diavolul cu o seceră în mână. A vrut să-l lovească, dar nu a putut. Şi i-a spus: „Am venit cu mare înverşunare asupra ta, dar nu am putere asupra ta. Căci, uite, tot ce faci fac şi eu. Dacă tu posteşti câteva zile, nici eu nu mănânc deloc; dacă tu veghezi noaptea, nici eu nu dorm deloc. Doar într-o privinţă mă întreci.“ Apa Macarios a întrebat: „Care anume?“, iar el a răspuns: „Smerenia. Eu nu pot să mă smeresc nicidecum, de aceea nu am putere asupra ta“. (Guy 15,40 PJ 15,26)
135. Apa Mathes a plecat odată din Raithu în ţinuturile Gabalonului, iar [fratele lui era cu] el. Episcopul l-a oprit şi l-a hirotonit. Pe când mâncau împreună, episcopul i-a spus: (198b) „Iartă-mă, părinte, ştiu că n-ai vrut aceasta, dar am îndrăznit s-o fac ca să iau binecuvântare de la tine.“ Bătrânul i-a spus cu smerenie: „Prea puţin mi-am dorit lucrul acesta, dar mă tulbură că o să mă despart de fratele meu, care este cu mine, căci n-o să pot face toate rugăciunile.“ Episcopul i-a spus: „Dacă ştii că e vrednic, o să-l hirotonesc şi pe el.“ Şi i-a spus apa Mathes: „Nu ştiu dacă e vrednic, dar una ştiu: eu nu sunt mai vrednic decât el.“ Episcopul l-a hirotonit şi pe celălalt şi au murit amândoi fără să se fi apropiat vreodată de altar ca să aducă prinos. Căci bătrânul spunea: „Cred în Dumnezeu: poate nu mă va judeca prea aspru că, hirotonit fiind, nu aduc prinos. Căci este pentru oamenii1 […].“ (Guy 15,42 PJ 15,27)
1….fără prihană hirotonirea. (Guy 15,42 PJ 15,27)
133
A Biblioteca Naţională din Napoli
134
(201a) 136. [Un frate l-a întrebat] pe apa Poimen: „în ce fel se cuvine să vieţuiesc în locul în care mă aflu?“ Bătrânul i-a zis: „Ţine minte că eşti străin în orice loc te-ai afla ca să nu cauţi să-ţi pui cuvântul înaintea [altora] şi o să ai linişte.“ (Guy 15,49 PJ 15,33)
137. A mai zis: „Omul să se închine înaintea lui Dumnezeu şi să nu se măsoare pe sine şi să-şi dea voia la spate. Acestea sunt lucrări ale călugărului.“ (Guy 15,50 PJ 15,34)
138. A mai zis: „Nu te măsura pe tine însuţi, ci alătură-te unuia care vieţuieşte frumos.“ (Guy 15,51 PJ 15,35)
139. Un frate l-a întrebat: „La ce se cuvine să iau aminte când şed în chilie?“ El i-a răspuns: „Sunt doar un om într-o groapă adâncă până la gât şi pentru că sunt încărcat cu o povară strig: Doamne, ai milă de mine!“ (Guy 15,52 fără corespondent)
140. A mai zis: „Un frate l-a întrebat pe apa Allonios: Ce este dispreţul [de sine]? Bătrânul a zis: Să te pui pe tine mai prejos de (201b) animale şi să ştii că acelea sunt fără cusur.“ (Guy 15,53 PJ 1536)
141. A mai zis că, pe când şedeau odată bătrânii şi mâncau, el a stat şi i-a slujit pe aceia împreună cu apa Allonios. Ei l-au văzut şi l-au lăudat, dar el nu le-a răspuns deloc. Cineva i-a spus: „De ce nu le răspunzi bătrânilor când te laudă?“, iar apa Allonios i-a zis: „Dacă le răspund, o să socoteşti că mă bucur de laudă şi că o primesc“. (Guy 15,54 PJ 15,39)
142. A mai zis: „Pământul pe care Domnul a poruncit să se aducă jertfă este smerenia inimii.“ (Guy 15,55 PJ 1537)
143. A mai zis bătrânul: „Dacă omul îşi păzeşte rânduiala, nu se va tulbura.“ (Guy 15,56 PJ 15,38)
144. Apa Iosif a spus: „Pe când şedeam noi cu apa Poimen, el l-a numit apa pe Agathon şi noi îi spuneam: Este [doar] un tânăr. De ce îl numeşti apa? Şi apa Poimen a zis: Gura lui îl face să fie numit apa.“ (Guy 15,57 PJ 15,40)
135
A Biblioteca Naţională din Napoli
136
145- (202a) S-a spus despre apa Poimen că nu a vrut niciodată să pună cuvântul lui mai presus de cuvântul vreunui bătrân, ci mai degrabă lăuda cuvântul lor mai mult decât pe al său. (Guy 15,58 PJ 15,41)
146. A venit odată la Sketis fericitul apa Teophilos arhiepiscopul. Fraţii s-au adunat şi i-au spus lui apa Pambo: „Spune un singur cuvânt pentru apa ca să-i fie de folos.“ Bătrânul le-a zis: „Dacă tăcerea noastră nu îi este de folos, atunci nici vorba noastră nu îi va fi de folos.“ (Guy 15,59 PJ r542)
147. Un frate credincios1 a spus: „Am mers noi, şapte fraţi, la apa Djidjoi, care trăia în insula Klysma2. L-am rugat să ne spună un cuvânt, iar el a zis: Iertaţi-mă, sunt un om simplu, dar am mers la apa Hor şi la apa Hâtre. Apa Hor era bolnav de optsprezece ani. Şi m-am închinat înaintea lor, zicând: Spuneţi-mi un cuvânt. Iar apa Hor mi-a spus: Ce să-ţi spun? Du-te, (202b) şi ce vezi, aia să faci. Dumnezeu nu este pentru cel care iubeşte mai mult, ci pentru cel care se sileşte pe sine în orice lucru. Apa Hor şi cu apa Hâtre erau din aceeaşi nomă. Între ei a fost o pace deplină până când au ieşit din trup. Pe cât de mare era ascultarea lui apa Hâtre, pe atât de mare era smerenia lui apa Hor. Am petrecut câteva zile alături de ei ca să iau aminte la ei şi am văzut o minune mare pe care a făcut-o apa Hâtre. Cineva le-a adus un peşte mic şi apa Hâtre a voit să-i fie pe plac lui apa Hor. A apucat cuţitul şi a despicat peştele, dar apa Hor l-a chemat: Hâtre, Hâtre! Apa Hâtre a lăsat cuţitul în peşte fără să taie şi restul şi a alergat la el. Eu m-am minunat de marea lui ascultare, pentru că nu a răspuns: Ai răbdare până tai peştele! L-am întrebat 2
1. Eroare a traducătorului în coptă. În original e vorba despre fratele Pistos. Traducătorul a crezut că e vorba de un oarecare frate „credincios“ (gr. rtiaroţ).
2. Klysma, oraş situat în capul golfului de Suez, a fost fondat de împăratul Traian şi a devenit un port relativ important, întrucât de aici pornea amnis Traiam, un canal care lega Nilul de Marea Roşie. Muntele din apropiere, cunoscut şi ca muntele sfântului Antonie, a fost unul din centrele esenţiale ale monahismului egiptean.
137
A Biblioteca Naţională din Napoli
138
(203a) pe apa Hâtre: Unde ai găsit o ascultare aşa de mare?“ El mi-a răspuns: Nu eu o am, ci bătrânul. M-a luat la sălaşul bătrânului şi a spus: Hai să vezi ascultare. A gătit peştele cel mic şi l-a stricat dinadins şi l-a adus bătrânului, iar [acela] a mâncat fără să spună [nimic]. Atunci apa Hâtre l-a întrebat: E bun, bătrâne? Iar el a răspuns: E foarte bun. După aceea i-a adus1 puţină [mâncare] foarte bună şi i-a zis: Am stricat-o, bătrâne. Iar [acela] i-a răspuns: Da, ai stricat-o un pic. Atunci apa Hâtre mi-a spus: Ai văzut ce ascultare are bătrânul? Apoi am plecat de la ei şi am luat aminte la ceea ce am văzut după puterea mea. Aşa a zis apa Djidjoi. Unul dintre noi l-a rugat: Fii bun şi spune-ne un cuvânt. El a zis: Dispreţul de sine (203b) de bunăvoie va împlini întreaga Scriptură. Iar altul dintre noi i-a zis: Ce este înstrăinarea, părinte? El a răspuns: Este tăcerea şi să spui în orice loc unde te vei duce: Nu am nimic. Aceasta este înstrăinarea.“ (Guy 15,60 PJ 15,43)
148. Un frate a mers la apa Djidjoi, la muntele lui apa Antonios şi, pe când stăteau de vorbă, i-a spus lui apa Djidjoi: „Apa, n-ai ajuns încă la măsura lui apa Antonios?“ El a zis: „De-aş avea un singur gând ca al lui apa Antonios, m-aş face foc pe de-a-ntregul. Totuşi, ştiu un singur om care poate îndura cu greu gândirea lui.“ (Guy 15,62 PJ 15,44)
149. Fratele a mai întrebat: „Oare tot aşa îi căznea Satana şi pe cei din vechime?“ Apa Djidjoi i-a răspuns: „Acum [ne] chinuieşte şi mai tare, pentru că i s-a apropiat vremea şi, de aceea, e tulburat.“ (Guy 15,63 PJ 15,45)
150. Unii s-au dus la el ca să audă
1. În manuscris apare persoana întâi a verbului, probabil dintr-o eroare a traducătorului sau a copistului.
139
A Biblioteca Naţională din Napoli
140
(204a) un cuvânt. El nu le-a răspuns nimic, ci spunea: „Iertaţi-mă.“ Când i-au văzut coşurile, l-au întrebat pe Abraham, ucenicul lui: „Ce faceţi cu coşurile acestea?“ Le-a răspuns: „Le dăm ici şi colo.“ Bătrânul a auzit şi a spus: „Şi Djidjoi mănâncă ici şi colo.“ Ei au auzit, le-a fost de mare folos şi au plecat cu bucurie, zidiţi de smerenia lui. (Guy 15,64 PJ 15,46)
151. Un frate l-a întrebat pe apa Djidjoi: „Mă uit la mine că îmi rămâne gândul la Dumnezeu.“ Bătrânul i-a răspuns: „Nu e mare lucru să-ţi rămână gândul la Dumnezeu. Mare [lucru] e să te vezi pe tine însuţi mai prejos de orice făptură, căci aceasta duce la sârguinţa trupului. Acestea sunt lucrările smereniei inimii.“ (Guy 15,65 PJ 15,47)
152. Fericita Synkletike a spus: „Aşa cum nu-i e cu putinţă (204b) corăbiei să se ţină fără cuie, tot aşa nu e cu putinţă să te mântuieşti fără smerenia inimii.“ (Guy 15,66 PJ 15,48)
153. Apa Hyperichios a spus: „Smerenia inimii este un pom al vieţii care ţâşneşte în sus.“ (Guy 15,67 PJ 15,49)
154. A mai spus: „Aseamănă-te vameşului ca să nu fii osândit cu fariseul. Alege-ţi blândeţea lui Moise ca să-ţi prefaci inima din stâncă în izvoare de apă.“ (Guy 15,68 PJ 15,50)
155. Apa Horsiesi a spus: „Dacă o cărămidă de lut nears e pusă la temelie lângă râu, ea nu durează nici măcar o zi. Dacă e arsă, ea ţine ca piatra. Tot aşa e omul care are gând lumesc: nu este ars de frica de Dumnezeu. Dacă ajunge la vreo mărire, atunci se destramă, căci multe sunt ispitele unora ca aceştia, mai ales dacă sunt în mijlocul oamenilor. E bine ca
141
A Biblioteca Naţională din Napoli
142
(205a) omul să-şi cunoască măsura ca să fugă de povara măririi. Cei întăriţi prin credinţă sunt de neclintit. Cât despre Sfântul Iosif, dacă cineva voia să-i vorbească, el spunea: Nu sunt un om pământesc. Căci cu câte ispite a fost ispitit şi în ce ţinuturi, unde nu era urmă de slujire a lui Dumnezeu! Dar era cu el Dumnezeul părinţilor lui şi l-a izbăvit din tot necazul. Şi acum se află cu părinţii lui în împărăţia cerurilor. Noi însă, cunoscându-ne măsura, să ne luptăm, căci de-abia putem să scăpăm de judecata lui Dumnezeu.“ (Guy 15,69 PJ 15,51)
156. Un bătrân anahoret care rătăcea prin pustiu şi-a zis în inima sa: „Sunt desăvârşit (205b) în virtute.“ Şi s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Dă-mi ce-mi lipseşte!“ Dumnezeu a voit să-i smerească gândul şi i-a zis: „Du-te la arhimandritul cutare şi fă ce îţi va spune!“ Dumnezeu s-a arătat arhimandritului şi i-a zis: „Iată, vine la tine anahoretul cutare. Dă-i un bici ca să pască porcii.“ Bătrânul a venit, a bătut la uşă, a intrat la stareţul mănăstirii, s-au îmbrăţişat, s-au aşezat, iar anahoretul a întrebat: „Ce să fac ca să mă mântuiesc?“ Atunci arhimandritul i-a spus: „O să faci ce-ţi spun?“ El a răspuns: „Da.“ [Arhimandritul] i-a zis: „Ia biciul ăsta şi paşte porcii.“ Cei care îl cunoşteau l-au văzut păscând porcii şi au zis: „Uitaţi-l pe marele anahoret! Şi-a ieşit din minţi
143
A Biblioteca Naţională din Napoli
144
(206a) şi are demon, pentru că paşte porcii.“ Dar Dumnezeu i-a văzut smerenia, că răbdase astfel batjocura oamenilor, şi l-a dus iarăşi în locul lui. (Guy 15,70 PJ 15,52)
157. Un om care avea demon, se chinuia din cale-afară şi făcea spume l-a lovit pe un monah bătrân peste obraz. Bătrânul i-a întors grabnic celălalt obraz. Demonul n-a răbdat zelul smereniei şi a ieşit. (Guy 15,71 PJ 15,53)
158. Un bătrân a zis: „Dacă îţi vine vreun gând care-ţi stârneşte mândria, cercetează-ţi gândurile dacă ai păzit poruncile, dacă ţi-ai iubit vrăjmaşii, dacă te-ai bucurat de slava lor, dacă te-ai întristat de lipsurile lor, dacă te-ai făcut pe tine însuţi un slujitor mai netrebnic şi mai păcătos decât oricine. Aceasta ca să nu ai vreun gând de mărire, cum că ai fi făcut bine vreun lucru; pentru că ştii că gândul acesta nimiceşte orice.“ (Guy 15,72 PJ 11,54)
159. (206b) Un bătrân a zis: „Să nu-ţi laşi inima să vorbească împotriva fratelui tău aşa: Am mai multă trezvie decât el, nici aşa: Mă nevoiesc mai mult decât el, nici aşa: Am mai multă minte decât el. Ci supune-te duhului sărăciei pentru Hristos, dobândeşte dragostea nefăţarnică, ca să nu dai frâu liber mândriei duhului care se află în tine. Căci scris este: Cel care stă să ia aminte să nu cadă (iCor. 10,12) şi sărează-te cu sarea lui Hristos (Col. 4,6).“ (Guy 15,73 PJ 15,55)
160. Un bătrân a zis: „Cel căruia i se dă mai multă cinstire decât e vrednic sau care e lăudat păgubeşte serios. Cel care nu este slăvit între oameni va primi slava în cer.“ (Guy 15,74 PJ 15,56)
161. Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Este bine să-mi sporesc metania?“ Bătrânul i-a zis: „Vedem că, atunci când Isus, fiul lui Navi, se închina cu faţa [la pământ], Dumnezeu i s-a arătat.“ (Guy 15,75 PJ 15,57)
162. Un bătrân a fost întrebat: „De ce demonii
145
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.26t
146
(207a) se luptă cu noi în orice chip?“ Bătrânul a zis: „Pentru că ne-am lepădat armele, adică dispreţul [de sine], smerenia, lepădarea de toate şi răbdarea.“ (Guy 15,76 PJ 15,58)
163. Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Dacă un frate îmi aduce veşti, vrei, apa, să-i spun să nu-mi aducă?“ Bătrânul i-a răspuns: „Nu.“ Fratele l-a întrebat: „De ce?“ Iar bătrânul i-a zis: „Pentru că nici noi nu putem păzi această [poruncă]. Şi nu cumva să-i spunem aproapelui nostru: Nu fă aceasta!, şi apoi să ne aflăm noi înşine făcând aşa.“ Fratele i-a spus: „Ce se cade atunci să fac?“ Iar bătrânul i-a zis: „Dacă vrem să tăcem, această purtare îi este îndeajuns aproapelui nostru.“ (Guy 15,77 PJ 15,59)
164. Un bătrân a fost întrebat: „Ce este smerenia?“, iar el a zis: „Dacă fratele tău îţi greşeşte, iartă-i înainte să se pocăiască“. (Guy 15,78 PJ 15,60)
165. Un bătrân a zis: „în orice ispită, să nu învinuieşti pe nimeni, ci (207b) numai pe tine însuţi, spunând: „Acestea mi s-au întâmplat din pricina păcatelor mele.“ (Guy 15,79 PJ 15,61)
166. Un bătrân a zis: „Nu mi-am încălcat niciodată rânduiala ca să umblu în înălţime (Ps. 130,1) şi, coborând şi smerindu-mă, nu m-am tulburat. Toată grija mea e să mă rog lui Dumnezeu până m-o scăpa de omul cel vechi.“ (Guy 15,80 PJ 15,62)
167. Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Ce este smerenia inimii?“ Bătrânul i-a zis: „Să faci bine celui care îţi face rău.“ Fratele i-a zis: „Dacă cineva n-a ajuns la această măsură, ce să facă?“ Bătrânul i-a spus: „Să-şi aleagă tăcerea.“ (Guy 15,81 PJ 15,63)
168. Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Spune-mi un cuvânt de mântuire, apa, chiar dacă tu îl spui şi noi nu îl păzim, pentru că pământul nostru e sărătură.“ (Guy 15,82 fără corespondent)
169. Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Cum să mă înstrăinez?“ El i-a zis: „Cunosc un frate care era străin; s-a aflat odată în biserică
147
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.26V
148
(208a) când se făcea agapă. El s-a aşezat la masă ca să mănânce cu fraţii, dar unii au zis: Cine-i ăla? L-au luat, l-au făcut să se ridice, zicându-i: Scoală-te şi pleacă! El s-a sculat şi a plecat. Alţii însă s-au întristat şi l-au chemat [înapoi]. Apoi cineva l-a întrebat: Ce a fost în inima ta când ai fost izgonit şi [pe urmă] adus înapoi?, iar el a răspuns: M-am gândit că trebuie să fiu ca un câine. Acesta, dacă e izgonit, pleacă şi dacă e chemat vine.“ (Guy 15,83 PJ 15,64)
170. Au venit odată unii în Tebaida la un bătrân şi aduceau cu ei un demonizat ca să-l vindece. După ce l-au rugat îndelung, bătrânul i-a zis demonului: „Ieşi din făptura lui Dumnezeu!“ Demonul i-a zis bătrânului: „Ies, dar te întreb un singur lucru: Cine sunt caprele şi cine sunt oile?“ Bătrânul a zis: „Caprele sunt eu, iar oile sunt (208b) cei pe care îi ştie Dumnezeu.“ Când a auzit asta, demonul a zis: „Iată, pentru smerenia ta, ies.“ (Guy 15,84 PJ 15,65)
171. Trăia în mahalalele Constantinopolului un călugăr egiptean pe vremea împăratului Teodosios. Când a trecut împăratul [odată] pe uliţa aceea, şi-a lăsat alaiul şi a plecat singur. A bătut [la uşa] călugărului, [el] l-a recunoscut, dar l-a primit ca pe unul din alai. După ce au intrat, s-au rugat şi s-au aşezat. Împăratul a început să-l cerceteze, spunându-i: „Ce mai fac părinţii noştri din Egipt?“, iar el a zis: „Se roagă toţi pentru mântuirea ta.“ Şi i-a spus să mănânce puţină pâine. I-a dat puţin ulei şi sare şi a mâncat. Apoi i-a dat puţină apă şi a băut. Atunci împăratul i-a zis: „Ştii cine sunt eu?“ Acela i-a zis: „Te ştie Dumnezeu.“
149
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.271
150
(209a) El i-a zis: „Eu sunt împăratul Teodosios!“ Şi pe dată i s-a închinat bătrânul. Împăratul i-a zis: „Binecuvântaţi sunteţi voi, cei lipsiţi de grijă în lume! într-adevăr, de când m-am născut în împărăţie, nu m-am săturat niciodată nici de pâine, nici de apă, ca astăzi, nici n-am ştiut că sunt aşa de gustoase.“ Din ziua aceea, împăratul a început să-l laude pe bătrân, dar acesta s-a sculat, a plecat şi s-a întors în Egipt. (Guy 15,85 PJ 15,66)
172. Un bătrân a spus: „Dacă nu se dă nici un război împotriva noastră, să ne smerim şi mai mult. Căci Dumnezeu ne vede slăbiciunea şi ne păzeşte, dar dacă ne semeţim, îşi ia paza de la noi şi pierim.“ (Guy 15,86 PJ 15,67)
173. Diavolul s-a prefăcut în chip de înger de lumină, s-a arătat unuia dintre fraţi şi i-a zis: „Eu sunt Gavriil şi am fost trimis la tine.“ [Acela] i-a zis: „Vezi să nu fi fost trimis la alt (209b) frate, că eu nu sunt vrednic.“ Iar el pe dată s-a făcut nevăzut. (Guy 15,87 PJ 15,68)
174. Bătrânii au spus: „Chiar dacă ţi se arată cu adevărat un înger, nu-l primi, ci smereşte-te, zicând: Nu sunt vrednic să văd un înger, pentru că trăiesc în păcate.“ (Guy 15,88 PJ 15,69)
175. S-a spus despre unul dintre bătrâni că, [pe când] stătea în chilie şi se lupta [cu patimile], a văzut demoni într-o viziune şi şi-a bătut joc de ei. Iar diavolul s-a văzut biruit de bătrân, a venit şi i s-a arătat, zicând: „Eu sunt Hristos!“ Dar când bătrânul l-a văzut, a închis ochii. Diavolul i-a zis: „De ce ai închis ochii? Eu sunt Hristos!“ Bătrânul a zis: „Nu vreau să-l văd pe Hristos aici.“ Când a auzit acestea, diavolul s-a făcut nevăzut. (Guy 15,89 PJ 15,70)
176. Demonii i-au spus
151
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.27V
152
(210a) altui bătrân, dorind să-l amăgească: „Vrei să-l vezi pe Hristos?“ El le-a zis: „Să fiţi blestemaţi cu cel despre care spuneţi că este Hristos! Hristosul în care cred este Cel care a spus: Dacă vă zice cineva: Iată-l aici pe Hristos sau acolo!, să nu credeţi!“ Şi pe dată s-au făcut nevăzuţi. (Guy 15,90 PJ 15,71)
177. S-a spus despre alt bătrân că a petrecut şaptezeci de săptămâni postind: mânca o dată pe săptămână, pentru că cerea [tâlcuirea] unui cuvânt din Scriptură. Dar Dumnezeu nu i l-a descoperit. Atunci el şi-a zis în sine: „Iată m-am nevoit din greu şi nu mi-a folosit deloc. O să merg prin urmare la un frate să-l întreb.“ Pe când îşi încuia uşa ca să plece, i-a fost trimis un înger al Domnului, care i-a zis: „Aceste şaptezeci de săptămâni pe care le-ai petrecut nu te-au adus aproape de Dumnezeu, dar când te-ai smerit să mergi la fratele tău am fost trimis să-ţi spun [tâlcuirea] cuvântului.“ Şi (210b) l-a încredinţat în privinţa cuvântului pe care-l căuta [bătrânul] şi s-a dus de la el. (Guy 15,91 PJ 15,72)
178. Părinţii noştri au spus despre unul că s-a rugat şapte ani la Dumnezeu pentru un dar şi [Dumnezeu] i l-a dat. Iar un bătrân a auzit şi s-a întristat foarte tare. I-a zis: „Mare povară e asta. Du-te şi roagă-te la Dumnezeu alţi şapte ani ca să-ţi ia înapoi darul, pentru că nu-ţi este de folos.“ Iar acela a mers şi a făcut întocmai până când darul i-a fost luat înapoi. (Guy 15,92 fără corespondent)
179. Un bătrân a zis: „Dacă cineva cu frică de Dumnezeu şi cu smerenie îi porunceşte aproapelui lui să facă un lucru, cuvântul acela, care vine de la Dumnezeu, îl face pe fratele lui să se supună şi să-l îndeplinească. Dar dacă cineva vrea să-i poruncească altuia, fără frică de Dumnezeu, ci cu de la sine putere, ca şi cum ar dori să se înstăpânească asupra aceluia, Dumnezeu, care vede […] Guy 15,93 PJ 15,73)
1. Dumnezeu, care cunoaşte tainele inimii, îl convinge pe cel asaltat să nu asculte şi să nu îndeplinească porunca samavolnică. Există o deosebire între lucrarea cerută de Dumnezeu şi cea impusă de voinţa omenească: cea dintâi este blândă şi smerită, pe când cea de-a doua conduce la abuz, mânie şi tulburare şi vine de la cel rău. (Guy 15,93 PJ 15,73)
153
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.281
154
(213a) 180. [..)1 dacă poţi îndura când eşti batjocorit, acest lucru e mai important decât orice virtute. (Guy 15,105-106 PJ 15,83)
181. Un bătrân a zis: „Cel care îndură batjocura şi dispreţul poate să se mântuiască.“ (Guy 105-106 PJ 15,84)
182. Un bătrân a zis: „Să nu fii prea apropiat cu egumenul, nici să nu-i calci pragul de multe ori, căci prin asta vei căpăta îndrăzneală şi astfel vei dori şi tu să fii mare.“ (Guy 15,107 PJ 15,85)
183. Într-o mănăstire era un frate asupra căruia era pusă toată povara [celorlalţi] fraţi, aşa încât se învinuia până şi de curvie. Unii fraţi n-aveau habar de strădania lui, ba unul l-a învinuit, zicând: „Câte păcate face ăsta şi nici nu munceşte!“ Stareţul, care ştia de lucrarea lui, le-a zis fraţilor: „Prefer o singură rogojină de stuf şi smerenia lui (213b) tuturor celor ale voastre în duh de mândrie. Şi de vreme ce vreţi încredinţare de la Dumnezeu, uitaţi-vă!“ Şi a adus toate bunurile lor împreună cu rogojina de stuf a fratelui aceluia, a aprins un foc şi le-a aruncat pe toate în el. Toate au ars, mai puţin rogojina fratelui. Când au văzut aceasta, fraţii s-au înspăimântat, i s-au închinat fratelui [aceluia], căindu-se faţă de el, şi l-au socotit ca pe un părinte. (Guy 15,109 PJ 15,86)
184. Un bătrân a fost întrebat: „Cum sunt cei care zic: Vedem chip de îngeri?“ Bătrânul le-a răspuns: „Mult mai binecuvântat e acela care-şi va vedea singur păcatele în toată vremea.“ (Guy 15,110 PJ 15,87)
185. Un frate era supărat pe un [alt] frate, iar acesta din urmă a auzit, a venit şi i s-a închinat, însă el nu i-a deschis uşa. De aceea fratele [din urmă] s-a dus la un bătrân şi i-a povestit tărăşenia, iar bătrânul i-a răspuns: „Vezi să nu fie în inima ta gânduri care-l acuză pe fratele tău că el este
1. Un frate îl roagă pe un bătrân să-i arate o cale practică pe care, urmând-o, să dobândească toate virtuţile, iar bătrânul îi răspunde. (Guy 15,105-106)
155
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.28V
156
(214a) cel care a greşit şi să-l învinovăţeşti doar pe el. De aceea nu s-a învoit să-ţi deschidă uşa. Însă îţi spun aşa: chiar dacă el ţi-a greşit, du-te şi fii încredinţat că tu i-ai greşit; dă-i lui dreptate, nu ţie, şi atunci Dumnezeu îl va convinge să facă pace cu tine.“ Şi bătrânul i-a zis pilda următoare: „Erau odată doi fraţi evlavioşi care trăiau în lume şi care au hotărât împreună să meargă să se călugărească. Şi au urmat cu zel glasul Evangheliei, însă, pentru că erau neştiutori, s-au castrat pentru împărăţia Cerurilor. Când a auzit [aceasta], arhiepiscopul i-a afurisit. Dar ei, gândind că lucrul pe care l-au făcut este bun, s-au mâniat pe el, zicând: Noi ne-am făcut eunuci pentru împărăţia Cerurilor, iar tu ne-ai afurisit. Să mergem şi să ne înfăţişăm episcopului Ierusalimului. Şi s-au dus şi i-au spus toată tărăşenia. Iar celălalt arhiepiscop le-a zis (214b): Şi eu vă afurisesc. Ei s-au supărat şi pe acesta. Şi s-au dus în Antiohia la arhiepiscop şi i-au vorbit despre păţaniile lor. Dar şi acesta i-a afurisit. Atunci au zis din nou: Să mergem la Roma, la patriarh, iar el o să ne facă dreptate cu toate astea. S-au dus la marele arhiepiscop al Romei şi i-au zis ce le-au făcut arhiepiscopii: Am venit la tine, au zis, pentru că tu eşti capul tuturor. Iar el le-a spus la rândul lui: Şi eu vă afurisesc: afurisiţi să fiţi! Atunci ei au fost uluiţi şi îşi ziceau: Fiecare îi face pe plac aproapelui său, fiindcă se întâlnesc în sinoade. Să mergem dar la sfântul lui Dumnezeu, Epifanie, episcopul Ciprului, pentru că el este profet şi nu va căuta la faţa omului. Pe când se apropiau de oraşul lui, [Epifanie] a avut o vedenie despre ei şi le-a zis […].U1 (Guy 15,111 PJ 15,88)
1. După ce are vedenia, episcopul le trimite vorbă celor doi fraţi să nu intre în cetate. Când aud verdictul, ei îşi dau seama că au păcătuit, pentru că, în vreme ce ceilalţi episcopi ar fi putut fi bănuiţi de rea intenţie, Epifanie al Salaminei era profet, deci unul care nu se înşală. Prin urmare se învinuiesc şi se căiesc din toată inima, iar Dumnezeu, cunoscătorul inimilor, îl convinge pe Epifanie să-i cheme la el şi, după o muştruluială bună, acesta din urmă îi primeşte din nou în sânul Bisericii şi îi scrie arhiepiscopului Alexandriei să procedeze la fel, întrucât Dumnezeu îi cere omului, pentru mântuirea lui, să-şi recunoască păcatele şi să se roage. (Guy 15,111 PJ 15,88)
157
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.291
158
(229a) 186. […care]1 şedeau, el le-a zis: „Ridicaţi-vă să-i salutaţi pe monahi ca să fiţi binecuvântaţi. Căci ei vorbesc cu Dumnezeu în tot ceasul şi gurile lor sunt sfinte.“ (Guy 17,14 PJ 17,11)
187. S-a spus despre apa Papnute că nu se înghesuia să bea vin. Mergând el odată, a dat peste o ceată de hoţi şi i-a găsit bând. Iar căpetenia l-a recunoscut şi ştia că nu bea vin. A văzut că era foarte tulburat. A umplut un pahar cu vin şi, cu sabia în mână, i-a zis bătrânului: „Dacă nu bei, te omor!“ Bătrânul şi-a dat seama că Dumnezeu vrea să-i împlinească o poruncă şi, vrând să-i fie aceluia de folos, a luat [paharul] şi l-a băut. Atunci căpetenia hoţilor s-a căit şi i-a spus: „Iartă-mă, părinte, că te-am supărat.“ Bătrânul i-a zis: „Eu cred că Dumnezeu se va milostivi de tine pentru acest pahar de vin în viaţa de acum şi în cea viitoare.“ (229b) Căpetenia hoţilor i-a spus: „Din clipa aceasta cred în Dumnezeu şi n-o să mai fac rău nimănui.“ Bătrânul a câştigat de partea sa toată ceata de hoţi pentru că şi-a lepădat voia pentru Dumnezeu. (Guy 17,15 PJ 17,12)
188. Apa Hyperichios a spus: „Izbăveşte-l de păcate pe aproapele tău din toată puterea ta, fără mustrare, căci Dumnezeu nu-i respinge pe cei pe care tu îi întorci la El. Nu lăsa să se sălăşluiască în inima ta vreun cuvânt rău şi viclean împotriva fratelui tău, ca să poţi spune: Iartă-ne nouă precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. (Mt. 6,12)“ (Guy 17,16 PJ 17,13)
189. Un pustnic a văzut un posedat care nu putea să postească. Prin dragostea lui Dumnezeu, fără să caute propriul folos, ci pe al celuilalt, s-a rugat ca demonul să-l lase pe acela şi să intre în el, iar acela să scape de suferinţă. Astfel Dumnezeu

1. Apa Pambo călătoreşte odată, împreună cu câţiva fraţi, prin Egipt şi vede nişte mireni care şedeau pe marginea drumului. (Guy 17,14 PJ 17,11)
159
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.29V
160
(230a) l-a auzit, iar demonul, în locul celuilalt, l-a împovărat pe nevoitor, care şi-a sporit nespus postul şi rugăciunile şi şi-a asprit nevoinţa. Datorită iubirii lui, Dumnezeu l-a gonit pe demon din acela în câteva zile. (Guy 17,17 fără corespondent)
190. Erau doi fraţi la Chilii. Unul dintre ei era bătrân şi l-a îndemnat pe cel mai tânăr: „Să rămânem împreună!“ Acela a zis: „Sunt un păcătos şi nu pot rămâne cu tine, apa!“ Bătrânul l-a îndemnat: „Ba da, poţi!“ Bătrânul era curat şi nu dorea să audă că există vreun monah care are gânduri de curvie. Fratele i-a zis: „Să lăsăm [să treacă] o săptămână şi mai vorbim!“ Când a venit bătrânul [din nou], fratele, vrând să-l încerce, i-a spus: „Am căzut într-o mare ispită săptămâna aceasta, părinte, căci m-am dus cu o (230b) treabă într-un sat şi am căzut [în păcat] cu o femeie.“ Bătrânul l-a întrebat: „Te pocăieşti?“ Fratele i-a răspuns: „Da“, iar bătrânul i-a zis: „Voi purta cu tine o jumătate din păcat.“ Atunci fratele i-a răspuns: „Putem rămâne împreună.“ Şi au locuit împreună până la moarte. (Guy 17,18 PJ 17,14)
191. Un bătrân a spus: „Dacă cineva îţi cere un lucru, nu te împotrivi cu cerbicie, ci dă-i-l de bunăvoie, fiind convins în sinea ta că dai după cum este scris: „Dacă te sileşte cineva să mergi o bucată de drum, mergi cu el două.“ Altfel spus, dacă cineva îţi cere un lucru, dă-i din toată inima şi din tot sufletul tău.“ (Guy 17,19 PJ 17,15)
192. S-a spus despre unul dintre fraţi că făcea coşuri şi le punea toarte. Şi l-a auzit pe vecinul său zicându-i: „Ce să mă fac? Se sfârşeşte lucrul şi nu am toarte pentru coşuri.“ [Acela] s-a dus
161
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.301
162
(231a) a desfăcut toartele de la coşurile pe care le făcuse şi i le-a adus fratelui său, zicându-i: „Iată, mie îmi prisosesc. Ia-le şi pune-le la coşurile tale.“ A făcut ca munca fratelui său să fie gata mai devreme, lăsându-şi-o deoparte pe a sa. (Guy 17,20 PJ 17,16)
193. S-a spus despre un bătrân de la Sketis că s-a îmbolnăvit şi voia să mănânce puţină pâine proaspătă. Când a auzit, unul dintre fraţii nevoitori şi-a luat haina şi a umplut-o cu pâine uscată şi a plecat în Egipt. A schimbat-o [pe pâine proaspătă] şi i-a adus-o bătrânului. Când a văzut că [pâinea] e caldă, bătrânul s-a minunat şi n-a vrut să mănânce, zicând: „E sângele fratelui acestuia.“ Bătrânii l-au rugat, zicându-i: „Mănâncă pentru Domnul, pentru ca Jertfa fratelui să nu fie în zadar.“ Şi fiindcă l-au rugat, a mâncat. (Guy 17,21 PJ 17,17)
194. Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Erau doi fraţi. Unul şi-a găsit liniştea în chilie, a postit şase zile (231b) şi s-a nevoit foarte tare, pe când celălalt i-a slujit unui bolnav. Lucrarea căruia dintre ei o va primi Dumnezeu mai bine?“ Bătrânul i-a răspuns: „Chiar dacă cel care a postit şase zile s-ar spânzura de nări, nu va putea să fie pe potriva celui care slujeşte celui bolnav.“ (Guy 17,22 PJ 17,18)
195. Unul dintre fraţi l-a întrebat pe un bătrân: „Cum se nevoiesc acum unii în vieţuirea lor, de n-au primit încă harul ca în vechime?“ Bătrânul i-a răspuns: „în vremea aceea era iubire şi fiecare îl trăgea pe aproapele său în sus, dar acum, când iubirea a devenit o povară, fiecare îl trage pe aproapele său în Jos. De aceea nu mai primim harul.“ (Guy 17,23 PJ 17,19).
196. Au mers odată trei fraţi la seceriş şi şi-au luat şaizeci de pogoane. Iar unul dintre ei s-a îmbolnăvit în prima zi şi s-a întors în chilie. Şi
163
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.30V
164
(232a) unul dintre cei doi i-a zis prietenului său: „Frate, uite, vezi că [celălalt] frate s-a îmbolnăvit. Ia seama şi căzneşte-te puţin, [după cum] şi eu [o să mă căznesc] puţin, şi să avem credinţă că, prin rugăciunile lui, o să secerăm şi partea lui.“ Când s-a terminat munca, s-au dus să-şi ia răsplata. L-au chemat pe fratele [bolnav], zicând: „Vino să-ţi iei partea din răsplată!“ Dar el le-a zis: „Ce răsplată? Eu n-am secerat.“ Dar ei au răspuns: „Dar prin rugăciunile tale am terminat secerişul. Vino să-ţi iei răsplata!“ Pentru că s-a iscat o ceartă aprigă între ei, unul zicând: „Nu pot să primesc“, iar ceilalţi necontenind să-i zică să primească, s-au dus la un bătrân renumit să le facă dreptate. Fratele [bolnav] a zis: „Am mers tustrei să secerăm, dar când am ajuns la câmp, în prima zi, m-am îmbolnăvit şi m-am întors în chilia mea. N-am făcut nici măcar o zi de seceriş, dar fraţii mă silesc (232b) să iau răsplata pentru care nu m-am ostenit.“ La rândul lor, fraţii au zis: „Am mers la seceriş tustrei şi am luat şaizeci de pogoane. Trei fiind, de abia am fi secerat cu trudă. Dar cu rugăciunile fratelui am secerat noi doi împreună şi i-am spus: Vino să-ţi primeşti răsplata!, iar el nu a vrut.“ Bătrânul, când a auzit aceasta, s-a minunat şi a spus: „Bateţi să se adune toţi fraţii!“ Şi când s-au adunat, le-a zis: „Veniţi, fraţilor, să auziţi o judecată dreaptă!“ Şi bătrânul le-a spus toată păţania. Şi l-au alungat pe fratele acela pentru că a şovăit să-şi primească partea de răsplată, iar fratele a plecat plângând, întristat. (Guy 17,24 PJ 17,20)
197. Un bătrân a spus: „Părinţii noştri obişnuiesc să cerceteze în ce fel petrec mlădiţele tinere, fraţi care trăiesc singuri după voia lor, ca nu cumva să fie vreunul dintre ei ispitit de demoni şi rănit
165
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.311
166
(233a) în cuget. Iar dacă-l găsesc rănit pe unul dintre ei, îl aduc în biserică, pun vasul de spălat picioarele, se roagă asupra suferindului şi toţi fraţii îşi spală picioarele. Apoi varsă peste el apa şi pe dată fratele se curăţeşte. (Guy 17,25 PJ 17,21)
198. Doi fraţi au petrecut împreună mulţi ani într-un singur loc. Nu s-au certat între ei niciodată şi au stat în pace până în ziua morţii lor. (Guy 17,26 PJ 17,22)
199. Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Dacă văd un frate despre al cărui păcat am auzit, n-am linişte să-l iau în casă, dar dacă văd un frate bun îl primesc la mine cu bucurie.“ Bătrânul i-a zis: „Dacă-i faci un mic bine celui bun, fă-i-l şi celuilalt, căci acela este cel bolnav.“ (Guy 17,27 PJ 17,23)
200. Un bătrân a spus: „N-am iubit niciodată vreun lucru (233b) care să-mi fie mie de folos, dar care să-l păgubească pe fratele meu, căci aveam nădejdea că folosul fratelui meu este rodnic şi pentru mine.“ (Guy 17,28 PJ 17,24)
201. Un frate îi slujea unui bătrân bolnav. Iar trupul aceluia a început să se strice şi să aibă supuraţii urât mirositoare. Un gând i-a spus fratelui: „Fugi, pentru că nu poţi îndura duhoarea şi putoarea asta!“ Dar fratele a luat un vas, a pus în el apa cu care spăla rănile celui bolnav şi, când îi era sete, bea din ea. Gândul însă i-a spus: „Nu fugi, dar nu mai bea din apa asta împuţită!“ Dar fratele a îndurat şi a continuat să bea din apa de spălat [rănile] şi îl slujea pe bătrân. Iar Dumnezeu i-a văzut strădania şi dragostea şi a preschimbat apa de spălat în apă curată, iar bătrânul s-a însănătoşit. (Guy 17,29 PJ 17,25)
167
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.31V
168
Col B: 33 dubium A
Capitolul XVI Despre văzătorii cu duhul
202. Apa Antonios a avut în pustie [următoarea] revelaţie: „Este cineva pe potriva ta în cetate, doctor de meserie, care dă din prisosul său celor lipsiţi şi îşi petrece ziua întreagă spunând Trisaghionul cu îngerii.“ (Guy 18,1 fără corespondent)
203. Un frate a mers la chilia lui apa Arsenios la Sketis. S-a uitat pe fereastră şi l-a văzut pe bătrân cuprins cu totul de foc, pentru că fratele era vrednic să vadă. Şi, când a bătut [la uşă], bătrânul a ieşit şi a văzut că fratele era cuprins de uimire. Şi i-a zis: „Ai bătut multă vreme? N-ai văzut nimic?“ Fratele i-a zis: „Nu.“ Apoi [apa Arsenios] a vorbit cu el şi l-a lăsat să plece. (Guy 18,2 PJ 18,1)
204. Apa Daniel, ucenic al lui apa Arsenios, a spus (234b): „Apa Arsenios ne-a spus, ca şi cum ar fi vorbit despre altul, că era un bătrân care stătea în chilia lui dar poate că vorbea despre sine şi a auzit o voce, zicând: Vino să-ţi arăt lucrările oamenilor! El s-a ridicat şi a ieşit. Şi [vocea] l-a dus într-un loc unde i-a arătat un etiopian care tăia lemne. Acesta făcuse o legătură mare şi a încercat să o care, dar n-a putut să o ridice. Atunci, în loc s-o care, a mers şi a tăiat şi alte [lemne] şi le-a pus pe legătură. Şi a făcut aşa de mai multe ori. Apoi [apa] a mai mers pe cale şi i s-a arătat un om care stătea la o cisternă, scotea apă şi o vărsa într-un vas găurit, iar apa curgea înapoi în cisternă. Apoi [vocea] i-a spus: Vino să-ţi arăt altceva. Şi iată, a văzut
169
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB i732r
170
(235a) un templu şi doi oameni călare pe cai, care duceau o prăjină în spinare, unul lângă altul, privindu-se faţă în faţă. Ei voiau să intre pe poartă, dar nu puteau din pricina prăjinii din spate. Nici unul nu se smerea să fie dinapoia celuilalt ca să intre amândoi cu prăjina de-a lungul şi de aceea s-au oprit înaintea porţii. Aceştia, a zis, sunt cei care poartă jugul, îndreptăţindu-se cu mândrie. Ei nu se smeresc ca să se rânduiască şi să umble pe calea smereniei lui Hristos, ci rămân în afara împărăţiei cerurilor. Etiopianul care tăia lemne este omul cu multe păcate, care, în loc să se pocăiască, adaugă nelegiuiri peste nelegiuiri. [Cel care scoate apă şi o varsă este omul care face fapte bune], dar pentru că (235b) le amestecă cu rele, le pierde pe cele bune. Fiecare om trebuie să fie cu băgare de seamă la faptele sale ca să nu se trudească în zadar. (Guy 18,3 PJ 18,2)
205. Apa Daniel a mai spus: „Părintele nostru Arsenios spunea despre unul de la Sketis că era foarte mare nevoitor, dar simplu în credinţă. Şi era în rătăcire din pricina simplităţii sale şi spunea că pâinea pe care o primim la altar nu este trupul firesc al lui Hristos, ci doar un simulacru. Doi bătrâni l-au auzit spunând vorbele acestea şi, ştiind cât de înaltă îi era vieţuirea, şi-au dat seama că spunea asta din naivitate şi din neştiinţă. Şi au venit la el şi i-au spus: Apa, am auzit o vorbă lipsită de credinţă, cum că unul ar fi spus că pâinea pe care o
171
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.32V
172
(236a) primim nu este cu adevărat trupul lui Hristos, ci simulacrul lui. Bătrânul a răspuns: Eu am spus asta. Iar ei l-au rugat, spunându-i: Nu te îndârji în asta, apa, ci, după cum spune Biserica Universală, crede că pâinea pe care o primim este cu adevărat trupul lui Hristos, nu un simulacru, iar potirul este cu adevărat sângele Lui, nu o părere. Aşa cum la început, luând [Dumnezeu] ţărână din ţărână, l-a plămădit pe om după chipul său şi nu poate nimeni să spună că nu este chipul lui Dumnezeu, chiar dacă aceasta este o taină de neînţeles, tot aşa credem că pâinea despre care El a spus: Acesta este trupul Meu este cu adevărat trupul lui Hristos. Bătrânul a răspuns: Dacă nu mă convingeţi cu fapta, nu voi fi încredinţat! Atunci ei i-au zis: (236b) Să ne rugăm lui Dumnezeu săptămâna asta pentru această taină; credem că Dumnezeu ne-o va dezvălui. Bătrânul a primit cuvântul cu bucurie şi s-a rugat lui Dumnezeu: Doamne, tu ştii că nu sunt necredincios din răutate, ci, ca să nu rătăcesc în necredinţă şi necunoaştere, dezvăluie-mi-o, Doamne, Isuse Hristoase! şi bătrânii s-au dus în chilii şi s-au rugat lui Dumnezeu, spunând: Isuse Hristoase, dezvăluie bătrânului taina ca să creadă şi să nu mai fie chinuit de suferinţa aceasta. Dumnezeu i-a ascultat deodată. Când s-a isprăvit săptămâna, au mers la biserică duminica şi s-au aşezat tustrei laolaltă pe o singură pernă, iar bătrânul în mijlocul lor. Şi li s-au deschis ochii lăuntrici şi când au aşezat pâinea
173
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.331
174
(237a) pe Sfânta Masă, [Domnul] le-a apărut doar celor trei ca un copilaş, iar când preotul a întins mâna ca să ia pâinea să o frângă, iată, un înger a venit din ceruri, având în mână un cuţit, l-a înjunghiat pe copilaş şi i-a vărsat sângele în potir. Şi pe când făcea preotul pâinea fărâme-fărâmiţe, îl tăia şi îngerul pe copilaş bucăţele. Şi când s-au apropiat să primească cele sfinte, bătrânul a primit o bucată plină de sânge şi, când a văzut-o, i s-a făcut frică şi a strigat: Cred, Doamne, că pâinea este trupul tău şi potirul este sângele tău. Şi pe dată, [bucata de] carne din mâna lui s-a făcut pâine după slăvita taină. El a primit-o în gură (237b) şi a adus mulţumire Domnului. Bătrânii i-au spus: Dumnezeu cunoaşte firea oamenilor, că nu pot să mănânce carne crudă. De aceea, trupul lui se face pâine şi sângele vin pentru cei care îl primesc cu credinţă. Şi i-au mulţumit lui Dumnezeu pentru ce s-a petrecut, că nu l-a lăsat pe bătrân să se chinuiască în suferinţa lui. Şi au plecat tustrei cu bucurie la chilii.“ (Guy 18,4 PJ 18,3)
206. Şi a mai povestit apa Daniel despre un bătrân mare care trăia în Egiptul de Jos şi care zicea, în simplitatea lui, că Melchisedec este Hristos, fiul lui Dumnezeu. I s-a dat de ştire despre el fericitului Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, iar acesta a trimis după bătrân. Ştiind că bătrânul era făcător de minuni, că, orice i-ar fi cerut lui Dumnezeu, i se dezvăluia,
175
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.33V
176
(238a) şi că spusese vorba [aceea] din simplitate, Chiril l-a întrebat cu înţelepciune aşa: „Părinte, rogu-te, pentru că un gând îmi spune că Melchisedec este fiul lui Dumnezeu, însă îmi vin alte gânduri că acela nu e [fiul lui Dumnezeu], ci un om, un preot al lui Dumnezeu, deci, pentru că stau în cumpănă în privinţa aceasta, am trimis după tine, ca să te rogi la Dumnezeu să-ţi descopere răspunsul. Bătrânul, încrezător în vieţuirea lui, i-a spus cu îndrăzneală: „Dă-mi trei zile. O să mă rog la Domnul pentru asta şi o să-ţi spun tot.“ Apoi a plecat, s-a rugat la Dumnezeu pentru treaba asta şi, după trei zile, a venit la arhiepiscop şi i-a zis: „Melchisedec este om.“ Atunci arhiepiscopul l-a întrebat: „în ce fel ţi-ai dat seama?“, iar el a răspuns: „Dumnezeu (238b) mi-a descoperit care e treaba cu toţi patriarhii: a trecut fiecare dintre ei [prin faţa mea], de la Adam la Melchisedec, iar un înger mi-a zis: Acesta este Melchisedec, fii încredinţat că el este!“ După aceea, [bătrânul] a plecat, propovăduind el însuşi că Melchisedec este om, iar fericitul Chiril s-a bucurat foarte mult. (Guy 18,5 PJ 18,4)
207. Pe când era copil, fericitul Efrem a avut un vis sau o vedenie, că i-a răsărit pe limbă un lăstar de viţă. Şi a crescut şi a umplut tot pământul până la cer, iar rodul ei era foarte bun. Şi toate păsările cerului veneau şi mâncau din rodul ei şi ce mâncau din viţă rodea din nou mai mult. (Guy 18,6PJ 18,5)
208. De asemenea, unul dintre sfinţi a văzut în vis cete de îngeri care coborau din cer la porunca lui Dumnezeu, ţinând
177
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.341
178
(239a) în mâini un sul, adică o carte scrisă şi pe dinăuntru, şi pe dinafară, şi spunându-şi unii altora: „Cine e vrednic să lucreze cu el?“ Unii au zis: „Cutare“, alţii: „cutare“, iar alţii au răspuns, zicând: „Cu adevărat sunt buni şi sfinţi şi drepţi aceştia, numai că nu pot face asta“. Apoi au rostit numele unei alte mulţimi de sfinţi şi în cele din urmă au zis: „Nimeni nu va putea lucra cu el în afară de Efrem.“ Şi bătrânul care a avut vedenia a văzut că sulul i-a fost dat lui Efrem. S-a sculat dimineaţă şi l-a găsit pe Efrem învăţându[-i pe unii] şi l-a ascultat [vorbind] de parcă i-ar fi ţâşnit din gură un izvor. Atunci bătrânul care avusese vedenia a înţeles că cele ce-i ieşeau lui Efrem de pe buze erau de la Duhul Sfânt. (Guy 18,7 PJ 18,6)
209. (239b) S-a spus despre apa Zenon că, pe când stătea la Sketis, a ieşit din chilia lui ca să meargă la mlaştină şi s-a rătăcit. A petrecut trei zile şi trei nopţi mergând. Şi, când a obosit, s-a întins la pământ ca să moară. Şi iată, i-a stat dinainte un băieţel, având o pâine în mână şi o ulcică de apă, şi i-a zis: „Scoală-te şi mănâncă!“ Iar el s-a sculat şi s-a rugat, pentru că se gândea că are o vedenie. Şi [băieţelul] i-a zis: „Bine ai făcut.“ Atunci el s-a rugat a doua oară şi a treia, iar [băieţelul] i-a zis: „Bine ai făcut.“ Atunci s-a sculat, a primit, a mâncat. Iar [băieţelul] i-a zis: „Oricât de mult ai umblat, tot nu eşti departe de chilia ta. Scoală-te dar şi urmează-mă!“ şi pe loc s-a aflat în chilia lui. Atunci bătrânul a zis: „Să ne
179
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.34V
180
(240a) rugăm!“ Şi de îndată ce a intrat în chilie, acela s-a făcut nevăzut. (Guy 18,8 PJ 18,7)
210. Apa Ioan a spus: „Un bătrân a văzut în extaz că trei călugări stăteau pe malul mării şi a venit la ei o voce de pe celălalt mal zicând: Luaţi-vă aripi de foc şi veniţi la mine. Doi dintre ei şi-au luat aripi, au zburat până au ajuns pe celălalt mal, dar unul a rămas în urmă plângând şi strigând. În sfârşit i s-au dat şi lui aripi, dar nu de foc, ci slabe şi fără vigoare. Zbura cu greutate, căzând şi ridicându-se, şi, cu mare caznă, a ajuns şi el pe malul [celălalt]. Aşa este şi cu generaţia aceasta: deşi primesc şi ei aripi, acestea nu sunt de foc, şi cele pe care abia de le primesc sunt slabe şi fără vigoare.“ (Guy 18,10 PJ 18,8)
(240b) 211. Apa Macarios trăia în pustia cea mare, fiind singurul pustnic de acolo. De la el mai în jos era altă pustie, unde se găseau o mulţime de fraţi. Bătrânul veghea la drum. Şi l-a văzut venind pe Satana, cu chip de om. A trecut pe lângă el îmbrăcat cu o tunică, o haină găuri-găuri şi de fiecare bortă atârna câte o strachină. Bătrânul i-a zis: „Unde te duci?“, iar el i-a răspuns: „Să-i conving pe fraţi“. Atunci bătrânul l-a întrebat: „Şi ce faci cu toate străchinile astea?“, iar el a răspuns: „Sunt nişte trufandale din care să guste fraţii. Poate că unuia nu-i place vreun fel şi atunci îi dau altul, dacă nici acela nu-i place, îi dau altul şi, în cele din urmă, ceva tot îi va plăcea din ele.“ Zicând aşa, a plecat. Iar bătrânul s-a pus să vegheze drumul până
181
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.35p
182
(241a) când s-a întors Satana. […] [Şi când l-a văzut, i-a zis: Voie bună!“], iar acela a răspuns: „Ce voie bună?“, la care bătrânul: „Păi, de ce?“. Satana a zis: „Pentru că toţi îmi sunt potrivnici şi nici unul nu mi-e prielnic.“ Bătrânul i-a zis: „Nu ai nici un tovarăş printre ei?“, iar el a răspuns: „Ba da, am un singur frate printre ei: acela mă ascultă şi, când mă vede, vine ca o slugă“. Bătrânul l-a întrebat: „Cum îl cheamă?“, iar el a zis: „Theopentos“. După ce a zis asta, a plecat. Iar apa Macarios s-a sculat şi s-a dus către pustia din afară. Când au auzit fraţii, au luat ramuri de finic şi i-au ieşit înainte. Apoi s-a pregătit fiecare, zicând: „Poate că bătrânul o să vină să stea cu mine.“ Dar el a întrebat: „Cine e cel care se cheamă Theopentos în (241b) mănăstirea aceasta?“ şi, când l-a aflat, a intrat în chilia lui, iar acela l-a primit şi s-a bucurat. Când au prins să vorbească între patru ochi, Macarios l-a întrebat: „Cum îţi merg treburile, frate?“, iar el i-a zis: „Merg din plin, cu rugăciunile tale!“, la care bătrânul: „Nu se luptă nici un gând cu tine?“, iar el a răspuns: „Ia, acum mi-e bine“, pentru că îi era ruşine să vorbească. Atunci Macarios i-a zis: „De atâţia ani mă nevoiesc şi toată lumea mă laudă, şi totuşi, bătrân cum sunt, mă chinuieşte duhul curviei“, iar Theopentos i-a răspuns: „Crede-mă, părinte, că şi pe mine mă chinuieşte“. Apoi bătrânul a găsit prilej şi i-a zis că îl chinuiesc şi alte gânduri, până când l-a făcut să-şi mărturisească gândurile. După care l-a întrebat [bătrânul]: „Cum posteşti?“, iar el a zis: „Postesc până la ora a noua“. „Posteşte până seara“, i-a spus bătrânul
183
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.35V
184
(242a), „şi nevoieşte-te şi spune pe de rost evangheliile şi celelalte scripturi şi, dacă îţi vine vreun gând, nu te uita nicidecum în jos, ci uită-te mereu spre cer şi pe dată te va ajuta Dumnezeu“. După ce l-a învăţat [aşa] pe fratele Theopentos, bătrânul a plecat în pustia lui. Şi pe când veghea, l-a văzut din nou pe diavolul acela şi l-a întrebat: „încotro mergi?“, iar el i-a spus: „Mă duc să-i conving pe fraţi“ şi a plecat. Când s-a întors, sfântul l-a întrebat: „Ce fac fraţii?“ „Rău“, a zis. „De ce?“, a întrebat bătrânul. „Toţi îmi sunt potrivnici şi cel mai rău e că singurul care mi-era supus şi prieten, nu ştiu cum, şi acela mă urăşte. Nu numai că nu mă ascultă, dar mi-e mai potrivnic (242b) decât toţi. Am jurat să nu mă mai apropii de ei până într-o vreme.“ Şi după ce a spus aceasta, a plecat şi l-a lăsat pe bătrân, iar sfântul s-a dus la chilia sa. (Guy 18,13 PJ 18,9)
212. Se spunea că apa Macarios, voind să-i aline pe fraţi, a zis: „Odată a venit aici, împreună cu mama lui, un băieţel care avea demon. Iar el i-a spus maică-sii: Scoală-te să plecăm de aici, însă ea i-a răspuns: Nu pot să merg. Copilaşul i-a zis: O să te car eu. Am rămas uimit de ticăloşia demonului şi de felul în care voia să-i îndepărteze de aici.“ (Guy 18,15 PJ 18,10)
213. Tot el le-a spus fraţilor despre pustiirea Sketei, zicând: „Când vedeţi o chilie construită în mlaştină, să ştiţi că s-a apropiat pustiirea Sketei, când vedeţi copaci, [ea] e dinaintea intrării în chilii, iar când vedeţi
185
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.361
186
(243a) copii, să fugiţi cu tot cu desagii voştri.“ (Guy 18,16 PJ 18,11)
214. Apa Moise se lupta odată cu curvia la Petra şi era atât de chinuit încât nu putea să mai îndure şi să stea în chilia lui. S-a dus şi i-a zis lui apa Isidoros, iar bătrânul l-a rugat să se întoarcă în chilie, însă el nu voia şi i-a zis: „Nu pot, părinte.“ Atunci bătrânul l-a luat şi s-a dus cu el sus pe acoperiş, zicându-i: „Uită-te spre apus.“ El s-a uitat şi a văzut o mulţime de demoni tulburaţi şi zavistnici de parcă se luptau. Apoi apa Isidoros i-a zis: „Uită-te spre răsărit.“ El s-a uitat şi a văzut mulţimi fără număr de [făpturi] în slavă. Iar apa Isidoros i-a spus: „Aceştia sunt cei trimişi de Dumnezeu sfinţilor ca să îi ajute. Iar cei aflaţi spre (243b) apus sunt cei care se luptă cu noi. Dar sunt foarte mulţi cei împreună cu noi.“ în felul acesta, apa Moise i-a mulţumit lui Dumnezeu, a prins la inimă şi s-a întors în chilia lui. (Guy 18,17 PJ 18,12)
215. A zis apa Moise la Sketis: „Dacă ţinem poruncile părinţilor noştri, eu însumi mă pun chezaş pentru voi înaintea lui Dumnezeu că nici un barbar nu va veni încoace, dar dacă nu le ţinem, locul [acesta] va fi pustiit.“ (Guy 18,18a PJ 18,13). Iar pe când fraţii şedeau într-o zi alături de el, apa Moise le-a zis: „Iată, vin barbarii astăzi la Sketis! Sculaţi-vă şi fugiţi!“ Ei l-au întrebat: „Dar tu nu fugi?“, iar el le-a zis: „Toţi anii aceştia am aşteptat ziua de astăzi, ca să se împlinească cuvântul lui Hristos care zice: Toţi cei ce ridică sabia de sabie vor pieri“. Atunci ei i-au zis: „Nici noi“
187
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.36V
188
(244a), „n-o să fugim, ci o să murim împreună cu tine“, iar el a răspuns: „Asta nu e treaba mea. Fiecare să ia seama cum stă.“ Iar fraţii erau şapte. Şi bătrânul le-a zis: „Iată, barbarii sunt aproape de poartă.“ Şi au intrat şi i-au omorât. Însă unul dintre ei s-a speriat, s-a băgat sub nişte împletituri şi a văzut şapte cununi coborând din cer şi încununându-i pe cei şapte. (Guy 18,18b PJ 18,14)
216. S-a spus despre apa Siluanos că a vrut odată să plece în Siria, însă ucenicul lui, Markos, i-a zis: „Părinte, nu vreau să plec de aici şi nici pe tine, apa, n-o să te las să te duci. Rămâi dar aici încă trei zile!“ Şi în a treia zi au murit. (Guy 18,20 PJ 18,15)
217. Apa Ioan, care fusese surghiunit de Marcion, a spus: „Am venit odată la (244b) apa Poimen din Siria, pentru că voiam să îl întrebăm despre învârtoşarea inimii. Bătrânul însă nu ştia greceşte şi acolo nu se afla nici un tălmaci. Când a văzut că ne întristăm, a început să vorbească greceşte, zicând: „Apa este moale prin firea ei, pe când piatra e tare. Dar dacă dintr-un urcior de deasupra pietrei picură apă [..)1. La fel e şi cuvântul lui Dumnezeu, moale, iar inima noastră, tare. Dacă însă omul aude cuvântul lui Dumnezeu de mai multe ori, i se deschide inima şi se teme de El.“ (Guy 18,21 PJ 18,16)
218. Apa Poimen a spus: „Scris este: Cum râvneşte cerbul la izvoare de apă, aşa vine sufletul la tine, Dumnezeule (Ps. 41,1). Căci ori de câte ori cerbii care trăiesc în pustiu mănâncă şerpi şi otrava îi arde la
1. Ea va străpunge încet-încet piatra (Guy 18,21). Traducătorul în coptă a omis această propoziţie.
189
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.371
190
(245a) inimă, se duc la apă şi, bând, se răcoresc de otrava şerpilor. La fel şi monahii care trăiesc în pustiu: ard din pricina otrăvii demonilor celor răi, tânjind după ziua de sâmbătă şi de duminică ca să vină la izvorul de apă care este trupul şi sângele Domnului şi să se cureţe de toată amărăciunea celui rău.“ (Guy 18,22 PJ 18,17)
219. Un frate l-a întrebat: „Ce înseamnă: Să nu răspunzi la rău cu rău?.“ Apa Poimen i-a zis: „Această patimă are patru chipuri: primul e inima, al doilea e faţa, al treilea e limba şi al patrulea e să faci rău în schimbul răului care ţi s-a făcut. Dacă poţi să-ţi curăţeşti inima, nu se va vădi supărarea pe faţa ta. Dacă se va vădi însă pe faţa ta, ai grijă să n-o laşi să-ţi asmuţă limba. Dacă vorbeşti cumva, stăpâneşte-te iute (245b) să nu răspunzi cu rău la rău.“ (Guy 18,23 PJ 18,18)
220. Fericitul Paulos cel Simplu, ucenicul lui apa Antonios, le-a povestit părinţilor noştri lucrul următor: s-a dus la o mănăstire ca să îi cerceteze pe fraţi şi să le fie de folos. După ce au vorbit unii cu alţii, au intrat în biserica lui Dumnezeu, ca să săvârşească sinaxa obişnuită. Şi a zis apa Paulos: „M-am uitat cu luare aminte la fiecare dintre cei care intraseră, în ce fel erau sufletele lor.“ Avea acest dar de la Dumnezeu, să vadă cum era fiecare, aşa cum ne vedem noi chipul unii altora. Şi toţi cei care au intrat erau strălucitori la chip şi voioşi la mers şi îngerul fiecăruia se bucura împreună cu el. Dar l-a văzut şi pe unul al cărui trup era cu totul întunecat, iar demonii îl înconjurau, apucându-l din toate părţile şi trăgându-l spre ei, căci îi puseseră un belciug în nas. Iar îngerul lui cel
191
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.37V
192
(246a) sfânt mergea mult în spatele lui şi era mâhnit din cale-afară. Iar Paulos a plâns şi şi-a bătut pieptul cu mâinile în mai multe rânduri. S-a aşezat la intrarea în biserică şi a plâns mult pentru cel care i s-a arătat în chipul acela. Cei care au văzut purtarea aceasta uimitoare a bătrânului şi faptul că şi-a schimbat starea din pricina omului [aceluia] şi plânsul şi întristarea lui s-au tulburat şi l-au întrebat, rugându-l să le spună ce a văzut, pentru că se temeau ca nu cumva să le fi văzut toate cusururile, de vreme ce făcea aşa. Şi l-au rugat să meargă cu ei ca să săvârşească sinaxa. Însă el i-a alungat de la el şi nu s-a învoit să facă asta, s-a aşezat în tăcere şi a plâns foarte mult din pricina a ceea ce i se arătase. Când, după multă vreme, au ieşit din biserică şi au plecat cu toţii, Paulos i-a cercetat din nou pe fiecare, ştiind (246b) în ce chip intraseră. Şi pe cel pe care îl văzuse înainte negru şi întunecat l-a văzut acum cu totul strălucitor la trup pe când ieşea din biserică, alb şi luminos la chip. Demonii îl urmau, dar de departe, pe când îngerul cel sfânt îi era foarte aproape, plin de voie bună şi de bucurie pentru om şi fericit. Iar Paulos a tresăltat de bucurie, strigând şi binecuvântându-l pe Dumnezeu şi zicând: „O, negrăită iubire a lui Dumnezeu pentru om, o, bunătate a lui şi o, sfinte milostiviri ale Lui şi o, binefacere1 a lui, ce nu se poate măsura!“ Apoi a fugit şi s-a urcat pe o scară, zicând cu glas mare: „Veniţi să vedeţi lucrările lui Dumnezeu, cât de înfricoşătoare şi cât de vrednice de mirare sunt! Veniţi să-l vedeţi pe cel care vrea ca tot omul să trăiască şi să ajungă
1. Traducătorul face o confuzie şi redă grecescul xprororr; „bunătate“ prin MNTxpc „faptul de a fi Hristos“.
193
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.38?
194
(247a) la cunoaşterea Adevărului. Veniţi să ne închinăm şi să-l preaslăvim şi să-i zicem: Tu singur ai puterea să ierţi păcatele.“ Iar ei au fugit toţi cu grăbire ca să-l audă ce spune. Şi s-au adunat cu toţii. Iar Paulos le-a spus ce i s-a arătat când au intrat în biserică şi ce s-a întâmplat când au ieşit. Atunci ei l-au rugat pe omul acela să le spună ce i s-a întâmplat de i-a dăruit Dumnezeu o prefacere atât de mare. Iar omul, mustrat de Paulos pe faţă în văzul tuturor ca să nu ascundă nimic din faptele sale, a zis: „Eu sunt un păcătos. Şi am trăit în desfrânare vreme îndelungată până acum. Însă de îndată ce (247b) am intrat în biserica cea sfântă a lui Dumnezeu, am auzit citindu-se din sfântul Isaia sau mai degrabă pe Dumnezeu vorbind prin acesta: Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, lepădaţi-vă de răutatea din inimile voastre dinaintea ochilor Mei. Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea. Şi dacă păcatele voastre sunt ca purpura, le voi face albe ca zăpada şi dacă vreţi să mă ascultaţi, veţi mânca din bunătăţile pământului. (Is. 1,16-19) Iar eu am zis: Eu sunt desfrânatul despre care se citeşte în locul acesta din profet astăzi sau mai degrabă Dumnezeu îmi vorbeşte prin el. M-am întristat foarte tare în sufletul meu şi am suspinat în inima mea. şi am zis înaintea lui Dumnezeu: Tu eşti Dumnezeul meu, tu care ai venit în lume ca să îi mântuieşti pe păcătoşi: lucrurile pe care acum
195
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.38V
196
(248a) le făgăduieşti păcătoşilor, împlineşte-le cu mine, nevrednicul păcătos. Căci iată, de acum îţi dau cuvântul meu şi îl statornicesc cu tine din toată inima mea, mărturisindu-ţi că nu mă voi mai apuca să fac lucrul acela rău, ci voi alunga toată nelegiuirea şi de acum înainte te voi sluji cu cuget curat. Astăzi, Doamne, mă închin ţie. Cu astfel de [făgăduinţe], am ieşit din biserică şi m-am hotărât în sufletul meu să nu mai fac rău de acum înainte în ochii lui Dumnezeu. Când au auzit acestea, toţi au strigat cu glas mare înaintea lui Dumnezeu, zicând: Cât de multe sunt lucrările tale, Doamne, pe toate cu înţelepciune le-ai făcut (Ps. 103, 24). Voi ştiţi, o creştinilor, din Sfintele Scripturi şi din vedeniile (248b) cele curate cât de mare este bunătatea lui Dumnezeu pentru cei care aleargă la el cu smerenie şi cum le sunt curăţite păcatele de dinainte prin pocăinţă şi că făgăduinţele pe care le-a făcut le va împlini cu toate bunătăţile, fără să judece pe nimeni pentru păcatele de dinainte. Să nu ne pierdem nădejdea mântuirii. Căci, aşa cum a promis prin profetul Isaia că pe cei pângăriţi de păcate îi va spăla şi îi va curăţi ca lâna albă şi ca zăpada (Is. 1,18), la fel ne va da nouă bunătăţile Ierusalimului ceresc. Astfel vorbeşte El prin profetul cel sfânt Ezechiel, încredinţându-ne prin jurământ că nu ne va nimici: Viu sunt Eu, zice Domnul, nu vreau moartea păcătosului, ci să se pocăiască şi să trăiască (Ezek. 18,3.23)“. (Guy 18,26 PJ 18,20)
221. Unul a spus: „Când
197
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.391
198
(249a) preoţii sunt pe cale să aducă jertfă, un vultur coboară asupra ei. Şi nimeni nu-l vede, în afară de preoţii înşişi. Însă, într-o zi, un frate i-a cerut ceva unui diacon, iar [acela] i-a răspuns: „Nu am timp“. Dar, când s-au dus să săvârşească jertfa, vulturul n-a mai coborât ca de obicei, iar preotul i-a spus diaconului: „Ce treabă e asta de n-a venit vulturul ca de obicei? E din vina mea sau a ta? îndepărtează-te dar, să văd dacă nu cumva nu coboară din pricina ta. Dacă nu, atunci se întâmplă din pricina mea.“ Când s-a sfârşit sinaxa, preotul i-a zis diaconului: „Spune-mi, ce-ai făcut?“ Iar el i-a răspuns: „Nu ştiu în adâncul inimii să fi păcătuit. Un frate a venit la mine, mi-a cerut ceva, iar eu i-am spus că nu am timp.“ Preotul i-a zis: „Deci (249b) din pricina ta nu coboară [vulturul], pentru că l-ai mâhnit pe fratele tău.“ Atunci diaconul s-a dus şi s-a închinat înaintea fratelui său. (Guy 18,32 fără corespondent)
222. Apa Zaharias, ucenicul lui apa Siluanos, a venit odată la el şi l-a găsit în extaz, cu mâinile întinse spre cer. A închis uşa şi a plecat. Şi a venit din nou la ceasul al şaselea şi la al nouălea şi l-a găsit la fel. La ceasul al zecelea, a bătut la el, a intrat, l-a găsit odihnindu-se. Şi i-a spus: „Ce e cu tine astăzi, părinte?“ El i-a răspuns: „Fiule, astăzi sunt bolnav“. [Apa Zaharias] i-a cuprins picioarele şi i-a zis: „N-o să te las dacă nu-mi spui ce-ai văzut.“ Bătrânul i-a răspuns: „Am fost răpit la cer, am văzut slava lui Dumnezeu şi am stat acolo până acum; acum am fost lăsat să plec.“ (Guy 18,27 PJ 18,21)
199
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.39V
200
(250a) 223. Sfânta Synkletike a spus: „Să fim înţelepţi ca şerpii şi simpli ca porumbeii, să fim atenţi la cursele şi la mişcările gândurilor. Căci a spus: Fiţi ca şarpele (Mt. 10,16) ca să nu uităm de înşelăciunile şi de meşteşugul diavolului. Cel asemenea pe cel asemenea lui degrabă îl cunoaşte. Iar cel simplu ca porumbeii dă la iveală curăţia faptei.“ (Guy 18,28 PJ 18,22)
224. Odată s-a pocăit unul şi s-a sihăstrit. Şi atunci i s-a întâmplat să cadă pe o stâncă. S-a rănit la picior şi i-a ţâşnit sângele, a deznădăjduit şi şi-a dat duhul. Iar demonii au venit ca să-i împiedice sufletul să urce la cer. Dar îngerul le-a spus: „Uitaţi-vă la stâncă şi vedeţi-i sângele care a curs pentru Domnul.“ Şi când a zis aceasta, sufletul s-a eliberat. (Guy 18,47 fără corespondent)
225. A spus unul că stăteau odată nişte bătrâni (250b) şi vorbeau despre desăvârşire. Între ei era un văzător cu duhul, care i-a văzut pe îngeri slăvindu-i şi cântându-le. Dar când s-au iscat alte cuvinte în mijlocul lor, îngerii s-au îndepărtat şi au venit porci grei de duhoare care i-au murdărit. Iar când au revenit şi au vorbit despre desăvârşire, îngerii au apărut din nou şi i-au slăvit. (Guy 18,29 PJ 18,23)
226. Un bătrân a spus: „Scris este: Pentru a treia şi a patra nelegiuire a Tyrului, nu mă voi întoarce (Amos 1,9): [prima e] să-ţi vină un gând, [a doua] să-l rosteşti, iar a treia nelegiuire este să-l faci. A patra este să-l convingi pe altul să-l facă şi el.“ (Guy 18,30 PJ 18,24)
227. Se spunea despre un bătrân mare de la Sketis că, atunci când fraţii lui zideau, el ieşea bucuros, punea temelia şi nu mai pleca până când isprăvea. Odată a ieşit să zidească o chilie, s-a întristat nespus, iar fraţii l-au întrebat: „De ce eşti trist
201
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.40c
202
(251a) şi mâhnit, apa?“ El le-a răspuns: „Fiii mei, acest loc va fi pustiit. Căci am văzut un foc care ardea la Sketis. Şi fraţii au luat ramuri de finic, le-au aruncat peste el, l-au stins1, dar [focul] s-a aprins pentru a treia oară şi a cuprins întregul Sketis şi nu l-au mai putut stinge. De aceea sunt trist şi mâhnit.“ (Guy 18,31 PJ 18,25)
228. Un bătrân a spus: „Scris este: Cel drept se va înălţa ca un finic (Ps. 91,13), iar vorba aceasta arată înălţimea faptelor bune şi dulceaţa lor. După cum e o singură inimă în finic, iar aceea e albă, tot aşa şi dreptul stă cu o singură inimă înaintea lui Dumnezeu, privind numai la sine; acolo are lumina credinţei, căci toată lucrarea dreptului este în inima lui. Iar spinii care înţeapă sunt luptele împotriva diavolului.“ (Guy 18,33 PJ 18,26)
229. (251b) Un bătrân a spus: „Sunamita l-a primit la ea pe Elisei, fiindcă ea nu avea tovărăşie cu nici un om. Se spune că Sunamita a luat chipul sufletului, iar Elisei, chipul Sfântului Duh. Ori de câte ori sufletul se îndepărtează de grijile lumii şi de necazurile ei, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în ea şi tot sufletul neroditor va putea da roade sfinte.“ (Guy 18,34 PJ 18,27)
230. Un alt părinte a spus: „Ochii porcului sunt prin firea lor făcuţi să privească întotdeauna în pământ şi nu pot privi niciodată spre cer. Tot aşa şi sufletul care se dedulceşte la patimi. După ce a căzut o dată în plăcere şi în noroi, îi este greu
1. Traducătorul în coptă omite să amintească şi a doua incendiere.
203
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.40V
204
(252a) să se ridice către Dumnezeu sau să se preocupe de vreun lucru vrednic de EL“ (Guy 18,35 PJ 18,28)
231. Un bătrân dintre cei mari, văzător cu duhul, a dat mărturie, zicând: „Puterea pe care am văzut-o stând deasupra la botez, am văzut-o şi deasupra veşmintelor călugăreşti atunci când vreunul îmbracă sutana.“ (Guy 18,36 PJ 18,29)
232. Un bătrân s-a lăsat convins odată să privească la ce se va întâmpla şi a spus: „Am văzut un frate într-o mănăstire, care se ruga într-o chilie, iar un demon stătea afară, la uşă. Cât timp s-a rugat fratele, acela n-a putut intra în chilie, dar când fratele a încetat să se roage, demonul a intrat.“ (Guy 18,38 PJ 18,30)
233. Se spunea despre un bătrân că s-a rugat să vadă demoni şi i s-a arătat: „Nu trebuie să-i vezi“. Dar bătrânul a stăruit, zicând: „Doamne, Tu poţi să mă aperi cu harul Tău.“ (252b) Dumnezeu i-a deschis ochii şi atunci el i-a zărit ca pe nişte albine ce se învârteau în jurul omului, scrâşnind din dinţi împotriva lui, iar îngerii lui Dumnezeu îi certau. (Guy 18,39 PJ 18,31)
234. Unul dintre părinţii noştri a povestit că au venit la el doi fraţi. Unul era un străin, celălalt era de-al locului. Străinul era puţin mai delăsător, însă egipteanul era mai zelos. Şi când a murit străinul, bătrânul a văzut o mulţime de îngeri deschizându-i calea sufletului. Când a ajuns la cer ca să intre, s-a iscat o controversă în privinţa lui. Atunci s-a auzit voce de sus: „E limpede: a fost puţin cam delăsător, dar pentru că e străin, deschideţi-i!“ După aceasta, omul care era de-al locului a murit şi el. Şi a venit tot neamul lui, dar bătrânul n-a văzut nici un înger nicăieri. Şi
205
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.411
206
(253a) s-a minunat. S-a aruncat cu faţa la pământ şi a spus înaintea lui Dumnezeu: „Cum a dobândit acest străin o asemenea slavă, deşi a fost delăsător, iar cel care era zelos nu a avut parte de aşa ceva?“ O voce a venit la el, zicând: „Acest [frate] zelos, când era pe moarte, şi-a deschis ochii, şi-a văzut părinţii, iar inima lui s-a liniştit. Dar străinul, dacă a fost nepăsător, n-a văzut pe nimeni apropiindu-se, [aşa că] a suspinat şi a plâns. Dumnezeu s-a îndurat de suspinul lui, căci este milostiv din fire. I-a trecut cu vederea delăsarea pentru suspinul lui şi i-a trimis îngerii Lui să-l mângâie.“ (Guy 18,40 PJ 18,32)
235. Un bătrân a spus: „A fost odată un pustnic în deşertul Nicopolei1, pe care îl slujea un mirean credincios. În cetate trăia un om bogat şi necredincios. Când acesta a murit, toată cetatea l-a petrecut, împreună cu (253b) episcopul, care mergea cu făclii dinainte-i. Ca de obicei, slujitorul pustnicului s-a dus în oraş ca să ia pâine, dar [la întoarcere] l-a găsit pe acela mâncat de o hienă. [Atunci] a căzut cu faţa la pământ înaintea Domnului, zicând: „N-o să mă ridic până nu-mi vei spune ce înseamnă acestea. Acela, deşi a fost un necredincios, a avut parte de mare cinstire, iar cel care ţi-a fost rob zi şi noapte a murit în felul acesta.“ Atunci a venit un înger şi i-a spus: „Necredinciosul acela avea puţine fapte bune şi şi-a primit [răsplata] aici ca dincolo să nu-şi afle odihna. Acest pustnic însă, deşi împodobit cu toată virtutea, avea şi puţine păcate, ca [orice] om; de aceea şi-a primit răsplata aici, ca să se găsească cu totul curat în faţa lui Dumnezeu în viaţa cealaltă.“ Iar când s-a convins, [slujitorul pustnicului] a plecat
1. În coptă fxox.
207
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.41V
208
(254a) slăvindu-l pe Dumnezeu pentru judecăţile sale drepte.“ (Guy 18,41 PJ 18,33)
236. Părinţii noştri sfinţi de la Sketis au prorocit despre generaţia de pe urmă, spunând: „Ce facem noi?“ Unul dintre ei, care era un om de seamă, al cărui nume era apa Ischyrion, a răspuns: „Noi am păzit poruncile lui Dumnezeu.“ Ei au răspuns şi i-au zis: „Dar cei care vin după noi, ei ce vor face?“ El a zis: „Vor ajunge la jumătatea lucrării noastre.“ Şi au mai zis: „Şi cei care vor veni după ei?“ El a spus: „Aceia nu vor avea nici o lucrare; va veni o încercare asupra lor, iar cei care vor fi găsiţi curaţi în încercare vor fi mai mari decât noi şi decât părinţii noştri.“ (Guy 18,9 PJ 18,34)
237. Nişte călugări au ieşit din chiliile lor, s-au adunat într-un loc şi au început să vorbească despre nevoinţă, despre slujirea lui Dumnezeu şi despre trebuinţa de a-i fi plăcut lui Dumnezeu. (254b) Pe când vorbeau ei, au apărut doi îngeri în faţa unor bătrâni care se aflau acolo. În mâini aveau omofoare şi îi lăudau pe fiecare dintre cei care vorbeau despre împărăţia lui Dumnezeu; şi cei care au avut vedenia au tăcut. În ziua următoare s-au adunat în locul acela şi au început să vorbească despre unul dintre fraţi, care păcătuise, şi l-au bârfit. Atunci le-a apărut bătrânilor dinainte un porc plin de duhoare şi necurat întru totul. Cei care au avut vedenia, când şi-au dat seama ce păcat au săvârşit, le-au povestit fraţilor despre lauda îngerilor şi despre arătarea porcului. (Guy 18,43 fără corespondent)
238. Părinţii noştri au spus: „Se cuvine ca fiecare să se învinovăţească pe sine de păcatul aproapelui său ca să se roage pentru el până când se întoarce la Dumnezeu, să sufere cu el şi să se şi bucure cu el când acela încetează să mai sufere.“ De vreme ce
209
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.42t
210
(255a) toţi oamenii sunt un singur trup şi un singur suflet, e ca şi cum s-ar strâmtora fiecare ca nu cumva să ajungă la un moment dat la strâmtoare. Căci este scris: „Suntem un singur trup în Hristos.“ Şi, de asemenea: „Mulţimea credincioşilor era o inimă şi un suflet“, iar dragostea bisericii dovedeşte aceasta. (Guy 18,44 fără corespondent)
239. Unul dintre bătrâni a spus: „Era o fecioară în vârstă, care sporea în frica de Dumnezeu. Am întrebat-o cum s-a pustnicit. Ea a suspinat şi mi-a zis: Prietene, sunt fiica unui om care, pe când eram copilă, era modest şi cumpătat de felul său, dar neputincios şi bolnăvicios la trup. A trăit multă vreme în singurătate, aşa încât sătenii nu-l întâlneau prea des. Muncea (255b) mult la câmp; acolo îşi vedea de treabă. Când se simţea bine, strângea cu vrednicie roadele câmpului. Dar cea mai mare parte din viaţă şi-a petrecut-o în pat, bolnav; era mereu tăcut, aşa încât cei care nu-l cunoşteau spuneau că este mut. Aveam şi o mamă, străină de toate astea. Era mai băgăreaţă decât toată lumea şi decât toţi oamenii din sat. Vorbea cu oricine, îi aţâţa pe toţi, încât se spunea despre ea că trupul ei e tot o limbă. Se ciorovăia întruna cu toată lumea, îşi petrecea timpul în beţii cu oamenii fără minte, bând împreună cu ei. De casă avea grijă ca o desfrânată, foarte rău. Deşi aveam multe bunuri acolo, ele nu ne ajungeau, căci tatăl meu îi lăsase pe mână treburile casei
211
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.42V
212
(256a), bolnav fiind. Şi atât de tare şi-a pângărit trupul cu toată necurăţia, încât puţini au fost tinerii din satul acela care au scăpat de desfrânarea ei. Boală trupească n-a cunoscut vreodată, ci a fost zdravănă la trup până în ziua morţii ei. În schimb tatăl meu a fost bolnav şi a suferit multă vreme până când a murit. Atunci s-a tulburat cerul şi era cu totul frământat de ploaie şi de fulgere şi de tunete. Şi nu a fost noapte şi nu a fost zi în care să nu plouă, iar ploaia nu a încetat să cadă trei zile. Şi tatăl meu a zăcut neîngropat trei zile în patul său, iar oamenii din sat clătinau din cap a mirare, că toţi îl uitaseră din pricina marii lui suferinţe şi ziceau: Acesta a fost un duşman al lui Dumnezeu, de nici pământul nu-l primeşte pentru îngropare. Însă, ca nu cumva să-i putrezească trupul şi să nu mai putem intra în casă şi deşi cerul (256b) era tulbure şi ploaia cădea peste noi, l-am îngropat cum am putut. Dar mama mea s-a dedat la şi mai mare neruşinare, lăsându-şi trupul în voia desfrâului chiar dacă nu mai simţea plăcerea şi trăia astfel în necurăţie şi în desfătare. Dar eu eram încă mică şi nu am luat seama la aceste lucruri. Când a murit, aproape că am fost şi eu îngropată cu ea. După cum îmi aduc aminte, i s-a făcut cu mult zel îngropăciune mare, încât ai fi crezut că îngropau şi cerul cu ea. După moartea ei, am lăsat în urmă vârsta copilăriei, iar poftele trupului se răscoleau în mine. Şi la vreme de seară am intrat în inima mea şi am cugetat la ce fel de viaţă să-mi aleg să trăiesc. Tatăl meu şi-a petrecut viaţa în bunătate, cumpătare şi bună-cuviinţă. Dar eu am socotit,
213
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.431
214
(257a) că n-a fost nimic bun în viaţa tatălui meu, ci că şi-a petrecut tot timpul în dureri şi încercări până când, istovit, a murit în suferinţă şi nici măcar pământul nu i-a primit trupul cu bucurie. Dacă el a fost drept înaintea lui Dumnezeu prin traiul său, de ce a avut parte de toate suferinţele astea? Atunci m-am întrebat dacă nu e mai bun traiul maică-mii şi să mă dedau curviei şi necurăţiei şi păcătoşeniei trupului. Mama nu s-a dat în lături de la nici o faptă rea. Se îmbăta tot mereu, dar a scăpat de boală şi a plecat din lumea aceasta în pace. Aşa că acum o să fac ca mama mea, căci e mai bine să nu tăgăduim lucrurile pe care le vedem decât să credem [în] ceea ce nu cunoaştem în chip lămurit. Iar eu, nenorocita de mine, m-am dedat unui trai rău de felul acesta. Când s-a lăsat noaptea (257b) m-a cuprins somnul şi m-a copleşit. Atunci cineva a stat deasupra mea: era mare la trup şi înspăimântător la chip. Iar eu m-am speriat de înfăţişarea lui. Cu chip furios şi cu o voce aspră m-a întrebat: Spune-mi, ce gânduri ai în inima ta? Eu însă, înfricoşată de chipul şi înfăţişarea lui, n-am îndrăznit nici măcar să mă uit la el. Iar el a strigat din nou cu glas mare, poruncindu-mi să-i spun ce hotărâri am luat în inima mea. Iar eu de frică i-am răspuns, şi, deşi îmi ştiam gândurile toate, am zis: Nu ştiu nimic. Dar el mi-a atras atenţia că minţeam şi mi-a spus toate cele la care cugetam. Iar eu m-am întors, rugându-l şi implorându-l să mă ierte pentru gândurile mele. El mi-a spus: Vino să-i vezi pe tatăl tău şi pe
215
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.43V
216
(258a) mama ta, pe amândoi, [şi] alege-ţi, de data aceasta, viaţa pe care o doreşti. M-a prins de mână, m-a tras şi m-a adus pe o câmpie mare, unde erau multe grădini şi copaci de toate felurile, a căror frumuseţe este mai presus de orice rostire. M-a dus în locul cel sfânt şi mi-a ieşit în cale tata, m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat, zicând: Fiica mea, să fii printre cei buni. Iar eu l-am îmbrăţişat [şi] l-am rugat să mă lase [să rămân] cu el. Dar el mi-a spus: Acum nu este cu putinţă, dar, dacă [-mi] urmezi căile de bunăvoie, o să fii adusă aici fără întârziere. Şi în timp ce-l rugam să rămân împreună cu el, cel care m-a adus în acest loc m-a luat [şi] cuprinzându-mă a zis: Vino s-o vezi pe mama ta arzând în foc ca să ştii care este viaţa bună şi folositoare pe care să o alegi. M-a dus apoi într-o casă întunecată (258b) şi toată [numai] fum, plină de scrâşnet de dinţi şi tulburare. Mi-a arătat un cuptor în flăcări care ardea şi clocotea tot deasupra căruia stăteau unii foarte înspăimântători. Am privit în jos şi am văzut-o pe mama în cuptor, afundată până la gât, scrâşnind şi clănţănind din dinţi. Şi focul o ardea, iar o mulţime de viermi mâncau din ea. Dar când m-a văzut, m-a strigat plângând, chemându-mă: Fiica mea, vai mie pentru faptele mele, vai mie pentru purtarea mea, că am uitat de cumpătare. Mi-am petrecut viaţa în curvie şi adulter, n-am crezut că voi fi pedepsită, n-am socotit că beţia şi necurăţia îmi vor fi spre caznă. Iată pentru plăceri de nimic am primit aceste pedepse
217
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.441
218
(259a) şi plătesc pentru o plăcere de nimic pe care am aflat-o, îndurând o judecată ca aceasta. Iată, în schimbul dispreţului pe care i l-am arătat lui Dumnezeu, cu ce chinuri mari sunt răsplătită, toate relele s-au abătut asupra mea fără şir. Dar acum este timpul să mă ajuţi, fiica mea, aminteşte-ţi de sânii cu care te-am hrănit. Fă acum şi tu pentru mine nişte fapte bune, dacă ţi-am făcut vreun bine vreodată. Ai milă de mine, mama ta arsă în foc, nimicită de el. Ai milă de mine, cea care trece prin asemenea chinuri. Ai milă de mine, fiica mea, întinde-mi mâna şi du-mă departe de locul acesta. Însă eu am şovăit să fac asta, din pricina celor care stăteau acolo, iar ea a strigat din nou cu lacrimi: Fiica mea, ajută-mă (259b) şi nu uita de lacrimile mamei tale, aminteşte-ţi de durerile naşterii şi nu uita că o să pier în focul Gheenei. M-am întristat din pricina lacrimilor şi a vorbelor, ca tot omul, şi am scos un ţipăt cu un suspin. [Atunci] cei din casă s-au trezit, au aprins focul căutând să afle de ce suspinam. Iar eu le-am povestit ce mi s-a arătat şi, prin dragostea de negrăit a lui Dumnezeu pentru oameni, am rămas la un singur gând şi am ales să trăiesc după purtarea tatălui meu, căci astfel de pedepse sunt pentru cei care aleg o viaţă rea! Fericita fecioară a spus acestea pentru că i s-au arătat într-o vedenie. A făcut multe fapte bune zicând: De vreme ce faptele rele şi necurate vor fi răsplătite cu pedepse mari,
219
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.44V
220
(260a) să alegem, în cugetul nostru, să fim mai buni, ca să găsim calea spre fericire.“ (Guy 18,45 PJ 18,35)
240. Acelaşi bătrân a mai spus următoarele despre un episcop, ca să prindem mai mult curaj şi să ne fie de folos pentru mântuire: „I s-a spus1 unui episcop de la noi, după cum el însuşi a povestit apoi, că două credincioase erau fără căpătâi şi nu trăiau cuviincios. Episcopul era îndurerat de lucrurile care i se spuneau despre acestea. Dar, văzând că sunt şi alţii în aceeaşi situaţie, a căutat întărire de la Dumnezeu şi s-a dus să se roage ca să afle adevărul şi să se încredinţeze, şi aşa s-a şi întâmplat. Căci, după ce aceia care s-au apropiat de sfintele taine au primit cu frică sfânta împărtăşanie, episcopul le-a văzut sufletele (260b) după chipurile lor şi ce păcat îi stăpânea pe fiecare dintre ei. Şi a văzut că feţele păcătoşilor erau ca tăciunele. Şi a văzut că feţele unora ardeau, având ochii roşii şi plini de sânge, iar alţii aveau feţe strălucitoare şi veşminte albe. Unii ardeau şi erau mistuiţi în timp ce se împărtăşeau cu trupul Domnului, iar alţii erau ca lumina care le intra pe gură, de le strălucea tot trupul. Erau printre ei unii care aleseseră traiul călugăresc şi unii care erau căsătoriţi. Apoi, a spus, le-a dat şi femeilor care au venit să primească [împărtăşania], ca să înţeleagă cum erau ele în sufletul lor. Şi a văzut acelaşi lucru ca la cei care erau roşii şi negri. Printre ele au venit
1. Greşeală de traducere în coptă. Literal ar trebui să traducem „ni s-a spus de către un episcop“, însă, în această variantă, textul ar deveni incomprehensibil. Chaîne conjecturează plauzibil varianta corectă de traducere: exyxooc NoyeniCKonoc (Chaîne 58, n. 1). Originalul grecesc are: fiyyeXXeTO Trapa rivcov TQ) 7tap flîV TUOKOTlCp.
221
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.451
222
(261a) şi cele două femei despre care i se vorbise părintelui şi pentru care [el] se rugase astfel. Şi, în timp ce se apropiau ca să primească şi ele sfintele taine ale lui Hristos, [apa] a văzut că aveau chipurile luminoase şi cinstite şi veşmintele lor erau albe. Şi când s-au împărtăşit şi ele cu sfintele taine ale lui Hristos, s-au făcut strălucitoare ca lumina. Dar după ce episcopul s-a întors să se roage lui Dumnezeu ca să înţeleagă în ce chip i s-a dezvăluit ce i s-a dezvăluit prin rugăciune, a coborât şi s-a aşezat lângă el un înger al lui Dumnezeu. [Şi îngerul] i-a poruncit să-l întrebe despre fiecare lucru în parte. Atunci, sfinţitul episcop l-a întrebat despre cele două femei dacă (261b) acuzaţiile spuse împotriva lor sunt adevărate ori ba. Iar îngerul i-a răspuns: Tot ce s-a zis despre ele este adevărat. Episcopul i-a spus îngerului: Cum se face că, atunci când au primit sfintele taine ale lui Hristos, chipurile lor s-au luminat, veşmântul lor s-a albit, iar mersul lor e foarte luminos? Şi îngerul i-a răspuns: De vreme ce s-au căit pentru faptele lor, s-au îndepărtat cu lacrimi şi suspine de ele, dându-şi cuvântul, la sfintele taine, să facă milostenie cu cei săraci, au luat cuviincios sfintele taine, făgăduind să nu mai cadă în aceste rele şi, după ce au aflat iertarea pentru păcatele lor de mai înainte, au primit-o. De aceea au avut parte de această sfântă primenire, li s-au iertat păcatele
223
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.45V
224
(262a) şi au trăit apoi în cumpătare, dreptate şi slujire a lui Dumnezeu. Episcopul s-a minunat şi a spus: Nu de schimbarea purtării ruşinoase a femeilor sunt uimit, căci acest lucru s-a mai întâmplat de multe ori, ci de darul lui Dumnezeu, care nu a abătut asupra lor pedeapsa în clipa în care au păcătuit, ci le-a învrednicit cu acest mare har. Îngerul i-a răspuns: Tu te minunezi de asta şi pe drept cuvânt te minunezi, pentru că eşti om, dar Domnul nostru al tuturor este bun şi iubitor de oameni. Pe oricine se îndepărtează de păcat, supunându-I-se şi mărturisindu-I-se din toată inima, Domnul nu doar că nu îl trimite la cazne, ci îl fereşte de mânia Sa, făcându-l vrednic de cinstire. Căci atât a iubit Dumnezeu lumea (262b) încât L-a dat pe singurul Său Fiu pentru ei (In. 3,16), pe Cel care a ales să moară de bunăvoie pentru cei care îi erau încă potrivnici. Cu atât mai mult îi alege El pe aceştia să-I devină slujitori dacă se căiesc pentru păcatele lor. El le înlătură pedepsele şi le dăruieşte bucuria bunătăţilor pregătite de EL Aşadar, să ştii că nici un păcat al oamenilor nu va precumpăni asupra iubirii lui Dumnezeu, ci El însuşi îl va ajuta pe om să se cureţe prin pocăinţă de păcatele lui de mai înainte. Dumnezeu este iubitor de oameni, El cunoaşte şi slăbiciunea lor, şi puterea patimilor, şi puterea diavolului, şi răutatea lui. Dacă oamenii cad în păcat, dar se căiesc, El îi iartă ca
225
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.461
226
(263a) pe copii. El este răbdător, aşteptând de la ei fapte bune, căci dacă se căiesc şi nu încetează să I se roage, El, în bunătatea Sa, îi îndură ca pe nişte neputincioşi. Şi pe loc le îndepărtează pedepsele şi le dăruieşte bunătăţile hărăzite drepţilor. Iar episcopul l-a întrebat pe înger: Lămureşte-mi, te rog, schimbarea de pe chipurile lor: la ce păcat s-a dedat fiecare? Pentru ca, aflând şi aceasta, să fiu străin de neştiinţă. Îngerul Domnului i-a răspuns: Cei cu chip luminos trăiesc cu bucurie, în bună rânduială şi curăţie şi dreptate, sunt răbdători şi milostivi. Cei întunecaţi la chip sunt meşteri (263b) la curvie şi necurăţie şi la alte spurcăciuni şi desfătări. Cei cu chip de culoarea sângelui, roşu, trăiesc în răutate şi în nedreptate. Iar îngerul i-a mai spus: Aşadar, de acum ajută-i dacă preţuieşti mântuirea lor, căci asta ţi-a fost dat în urma rugăciunilor tale: să vezi şi să cunoşti păcatele celor pe care-i înveţi să-ţi devină ucenici prin îndrumările şi rugăciunile tale şi să-i faci, prin pocăinţă, aleşi ai Celui care s-a dat pe Sine, a murit şi a înviat pentru ei, Isus Hristos, Domnul nostru. Arată-le toată puterea şi stăruinţa pe care le ai înaintea lui Hristos şi îngrijeşte-te de ei ca să-i întorci de la păcatele lor către Dumnezeu; convinge-i că cel care nu se va căi este rob al păcatului.
227
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.46V
228
(264a) Nu-i lăsa nicidecum să rămână fără credinţa în mântuirea lor, căci de ei depinde să se căiască şi să se întoarcă spre Dumnezeu ca să primească mântuirea sufletelor lor şi bucuria bunătăţilor viitoare. Iar tu vei avea parte la rândul tău de mare răsplată, imitându-l pe Domnul tău, care a venit din ceruri şi a umblat pe pământ pentru mântuirea oamenilor.“ (Guy 18,46 PJ 18,36)
241. Un frate l-a întrebat odată pe un bătrân: „Numele [ne] va mântui sau fapta?“ Bătrânul i-a răspuns: „Cunosc un frate care se ruga. Într-o vreme i-a venit în minte aşa: Vreau să văd un suflet drept şi unul păcătos ieşind din trup. Iar Dumnezeu nu a vrut să-l întristeze [neîmplinindu-i] dorinţa. În vreme ce stătea în chilie, a intrat la el un lup, l-a prins de haine şi l-a tras. Bătrânul (264b) s-a sculat şi l-a urmat. Pe când se apropia de oraş, [lupul] a plecat şi l-a lăsat pe bătrân să se aşeze lângă o mănăstire. Acolo trăia un om care avea renume de mare pustnic, dar era bolnav şi îşi aştepta ceasul. Fratele s-a uitat, a văzut multe lumânări şi torţe. Erau gata pregătite. Şi tot oraşul plângea şi zicea: Dumnezeule, el este cel care ne dă pâine şi apă şi tot oraşul nostru îl jeleşte, căci dacă va păţi ceva, vom muri toţi împreună cu el. Când s-a apropiat ceasul morţii, fratele s-a uitat şi l-a văzut venind pe cel din fundul iadului care purta în mână o torţă de foc cu trei vârfuri. Şi a auzit un glas zicând: Aşa cum sufletul ăsta nu mi-a dat nici o clipă de răgaz, să nu-i laşi nici o clipă
229
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.471
230
(265a) de tihnă când îl scoţi afară din trup. Şi i-a pus flacăra torţei deasupra inimii şi l-a chinuit vreme de un ceas şi i-a scos sufletul. După aceea, fratele s-a dus în oraş, a întâlnit un străin care zăcea bolnav, fără ca nimeni să se îngrijească de el, şi a stat lângă el preţ de o zi. Pe când străinul trăgea să moară, fratele i-a văzut venind pe Mihail şi Gavriil şi voind să-i ia sufletul. Unul s-a aşezat la dreapta străinului, celălalt la stânga şi au continuat să se roage de suflet ca să iasă din trup, dar acesta nu voia să iasă. Iar Mihail i-a zis atunci lui Gavriil: Ia sufletul acesta şi hai să mergem! Dar Gavriil i-a răspuns: Dumnezeu ne-a zis să nu-l tulburăm aducându-l cu de-a sila. De aceea nu pot să-l aduc acum silnic. Şi Mihail a strigat (265b), zicând: Dumnezeule, ce ai de gând să faci cu acest suflet care nu vrea să iasă? Şi s-a auzit atunci un glas: Iată, am să-i trimit pe David cu harfa şi pe toţi cântăreţii Ierusalimului pentru ca sufletul, auzind glasurile lor frumoase, să iasă. Şi îndată toţi aceştia s-au coborât, s-au aşezat în jurul sufletului şi i-au cântat imnuri. Iar sufletul a ieşit, s-a aşezat pe mâna lui Mihail şi a fost dus cu bucurie în sus.“ (Guy 20,17 doar la PJ 20,13)
242. Se spune despre un bătrân că a mers la oraş să vândă nişte lucruri şi s-a aşezat într-un ceas bun în faţa porţii unui om bogat care trăgea să moară. Şi stând acolo, bătrânul s-a uitat şi a văzut nişte cai negri, iar călăreţii erau şi ei negri şi înspăimântători, având fiecare în mână retevei de foc. S-au apropiat de poarta casei, şi-au lăsat
231
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.47V
232
(266a) caii afară şi au intrat în grabă pe rând. Bolnavul i-a văzut, a izbucnit în plâns şi a strigat cu glas mare, zicând: „Doamne, ajută-mă!“ Dar cei care veniseră după el i-au răspuns: „Tocmai acum, când îţi apune soarele, îl cauţi tu pe Dumnezeu? De ce nu L-ai căutat până acum? De aceea acum nu ai parte nici de nădejde, nici de mângâiere.“ (Guy 18,51 fără corespondent)
243. Un bătrân a spus: „Trei sunt lucrurile respectabile la călugări, de care se cuvine să ne apropiem cu teamă, cu înfiorare şi cu bucurie duhovnicească: împărtăşirea cu sfintele taine, masa fraţilor şi vasul pentru spălarea picioarelor.“ El a mai zis o pildă cam aşa: „Era odată un bătrân renumit care avea darul vederii. (266b) Şi s-a întâmplat să mănânce împreună cu mai mulţi fraţi şi, în timp ce mâncau, bătrânul a avut o vedenie în duh: i-a văzut pe cei care stăteau la masă. Unii mâncau miere, unii pâine, iar alţii necurăţii. Şi s-a minunat în sinea lui şi s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: Doamne, dezvăluie-mi taina aceasta: aceleaşi bucate sunt dinaintea tuturor, dar, în timp ce [fraţii] mănâncă, ele par să se preschimbe la unii în miere, la unii în pâine, iar la alţii în necurăţie. Şi a auzit un glas de sus, zicând: Cei care mănâncă miere sunt aceia care se aşază la masă cu frică, cu înfiorare şi cu bucurie duhovnicească şi se roagă fără încetare, iar ruga lor se înalţă până la Dumnezeu asemenea tămâii; de aceea mănâncă miere. Cei care mănâncă pâine sunt aceia care îi mulţumesc
233
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.481
234
(267a) lui Dumnezeu pentru ea, pentru toate bunătăţile pe care El ni le-a dat. Cei care mănâncă mizerii sunt cei care cârtesc, zicând: asta-i bună, asta-i rea. Aşa ceva nu se cuvine, ci mai nimerit ar fi să-L slăvească pe Dumnezeu şi să-i trimită binecuvântări Domnului, ca să se împlinească cu noi tot ce s-a zis, adică: Tot ce faceţi, să faceţi pentru slava lui Dumnezeu (1 Co. 10,31).“ (Guy 18,42 PJ 18,37)
(267b) Capitolul XVII Despre sfinţii noştri părinţi făcători de semne şi de minuni
244. Apa Doulos, ucenicul lui apa Besarion, a zis: „Pe când mergeam pe ţărmul mării, mi s-a făcut sete şi i-am spus lui apa Besarion: Părinte, mi-e foarte sete. Bătrânul s-a rugat şi mi-a răspuns: Bea din mare. Şi apa era dulce, iar eu am băut. Şi am pus puţină apă într-un vas pe care-l aveam la mine, gândindu-mă să nu mai însetez din nou. Când a văzut aceasta, bătrânul mi-a spus: De ce l-ai umplut cu apă? Iar eu i-am răspuns: Iartă-mă! Ca să nu mai însetez în alt loc. Bătrânul mi-a zis: Dumnezeu este acelaşi şi aici, şi în alt loc.“ (Guy 19,1 PJ 19,1)
245. Altă dată [apa Besarion] a avut o altă trebuinţă. S-a rugat şi a trecut
235
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.48V
236
(268a) râul care se cheamă „cel cu ape de aur“1, călcând pe el până când a ajuns pe malul celălalt. Uimit, m-am închinat înaintea lui, zicând: „Cum ţi-ai simţit picioarele când ai mers pe apă?“ Bătrânul mi-a răspuns: „Am simţit apa venindu-mi până la genunchi, dar ce era dedesubt era tare.“ (Guy 19,2 PJ 19,2)
246. Iar altă dată, pe când mergeam la alt bătrân şi soarele stătea să apună, apa Besarion s-a rugat, zicând: „Rogu-Te, Doamne, fă ca soarele să se oprească până ce voi ajunge la robul Tău.“ Şi aşa s-a şi întâmplat. (Guy 19,3 PJ 193)
247. A venit odată la Sketis un om care avea demon. S-au rugat pentru el în biserică, dar demonul nu ieşea, căci era unul foarte puternic. Şi au zis preoţii: „Ce să ne facem cu demonul ăsta? Nimeni nu-l poate scoate în afară de apa Besarion. Dar dacă-i cerem asta, el n-o (268b) să vină la biserică. Atunci să facem aşa: el vine primul la biserică, înaintea tuturor. Să facem în aşa fel încât bolnavul să vină şi să se aşeze în locul său, iar când va intra [apa Besarion], să ne sculăm, să ne ridicăm la rugăciune şi să-i spunem: Apa, trezeşte-l şi pe fratele acesta. Şi au făcut întocmai. Iar dimineaţă, când a intrat bătrânul, s-au ridicat să se roage şi i-au zis: „Trezeşte-l şi pe fratele ăsta.“ Iar el i-a spus: „Scoală-te şi ieşi!“ Şi pe dată demonul a ieşit şi în clipa aceea omul s-a vindecat. (Guy 19,4 PJ 19,4)
248. Bătrânii i-au spus lui apa Ilie în Egipt despre apa Agathon că era un frate bun. Bătrânul le-a zis că acela fusese bun pentru generaţia lui. Iar ei l-au întrebat: „Dar faţă de cei din vechime cum era?“ Şi el le-a răspuns: „ V-am spus că a fost bun pentru generaţia lui. Cât despre cei din vechime
1. În text „cel cu rodii de aur“. Eroare de traducere în coptă. În originalul grecesc se dă epitetul Nilului, xpvaoppoaq „cel cu ape de aur“. Prin falsă analiză, traducătorul confundă grecescul pof „curgere, curent“ cu poet „rodie“.
237
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.49t
238
(269a), am văzut un om la Sketis care avea puterea să oprească soarele pe cer ca Isus, fiul lui Navi.“ Când au auzit acestea, bătrânii s-au minunat foarte şi L-au slăvit pe Dumnezeu. (Guy 19,5 PJ 19,5)
249. O femeie care avea o boală la sân numită cancer a auzit de apa Longinus şi a căutat să-l întâlnească pe când acesta trăia în Henaton, cale de nouă mile de la Alexandria. Pe când umbla în căutarea lui, femeia l-a găsit din întâmplare adunând surcele pe malul mării şi l-a întrebat, pentru că nu ştia cine este: „Apa, unde se află robul lui Dumnezeu, Longinus?“ Iar el a răspuns: „Ce doreşti de la şarlatanul acela? Nu te duce la el, că e un şarlatan. Ce ai?“ Femeia i-a vorbit despre boala ei, iar bătrânul a făcut semnul crucii asupra locului (269b) bolnav, zicând: „Du-te, Domnul te va vindeca! Longinus nu te poate ajuta.“ Iar ea a plecat crezând în cuvântul lui şi s-a vindecat pe loc. După aceea le-a povestit unora întâmplarea şi le-a vorbit de înfăţişarea bătrânului, iar ei i-au zis că acela fusese apa Longinus. (Guy 19,6 fără corespondent)
250. Alţii i-au adus odată un om care avea demon, iar el le-a spus: „Eu nu pot să vă ajut, dar mergeţi la apa Zenon.“ Când s-a rugat apa Zenon, demonul l-a tulburat şi mai mult pe acela şi s-a repezit la bătrân. Apoi a urlat: „Tu crezi acum că din cauza ta am ieşit? Uite, apa Longinus se roagă la locul său şi mă alungă. Mi-e frică de rugăciunile lui şi ies, de aceea n-am să-ţi dau ţie socoteală.“ (Guy 19,8 fără corespondent)
251. S-a spus despre apa Macarios cel Mare
239
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.49V
240
(270a) că a plecat din Sketis cărând multe coşuri. A obosit, s-a aşezat şi s-a rugat, zicând: „Doamne, Tu ştii că nu mai am putere.“ Şi de îndată s-a aflat lângă râu. (Guy 19,10 PJ 19,6)
252. Era un om în Egipt care avea un copil paralitic pe care l-a dus şi l-a lăsat la chilia lui apa Macarios. L-a lăsat plângând la uşă şi s-a îndepărtat. Iar bătrânul s-a uitat şi a văzut copilaşul plângând şi l-a întrebat: „Cine te-a adus aici?“ Iar el i-a răspuns: „Tatăl meu! El m-a adus, m-a azvârlit şi a plecat.“ Iar bătrânul i-a zis: „Ridică-te, du-te, prinde-l din urmă!“ Şi copilul pe dată s-a vindecat, s-a ridicat, l-a prins din urmă pe tatăl său şi astfel s-au dus acasă bucuroşi. (Guy 19,11 PJ 19,7)
253. Apa Djidjoi a zis: „Pe când am fost la Sketis cu apa Macarios, am mers cu el (270b) la seceriş. Eram şapte fraţi. Şi iată o văduvă aduna spice în urma noastră şi plângea şi nu mai contenea să plângă. Bătrânul l-a chemat pe proprietarul câmpului şi i-a spus: De ce plânge aşa bătrâna asta? Acela i-a răspuns: Pe când trăia soţul ei, avea strânse la el nişte lucruri ale altuia. Dar el a murit pe neaşteptate, fără să poată vorbi, şi nu a spus unde le-a pus. Însă cel care strânsese lucrurile a dorit să şi le ia înapoi. Cum femeia nu le-a găsit, omul vrea s-o ia pe ea şi pe copiii ei robi. Atunci bătrânul i-a zis: Spune-i să vină la locul în care ne odihnim când e arşiţă. Iar când a venit, bătrânul a întrebat-o: De ce plângi mereu? Iar ea i-a răspuns: Soţul meu a murit după ce a primit spre păstrare nişte lucruri ale unuia. Când trăgea să moară, n-a spus unde le-a pus.
241
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.501
242
(271a) Bătrânul i-a zis: Vino şi arată-ne unde l-ai îngropat. Şi i-a luat pe fraţi şi s-a dus cu ea. Iar când au ajuns în locul cu pricina, bătrânul i-a spus femeii să se ducă acasă. Şi s-au rugat. Bătrânul l-a chemat pe mort, zicând: Cutare şi cutare, unde ai pus lucrurile omului? Iar el i-a răspuns: în casa mea, la piciorul patului. Şi bătrânul i-a zis: Culcă-te acum până în ziua învierii! Iar fraţii au văzut acestea şi au căzut la picioarele lui. Dar bătrânul le-a spus: Cele întâmplate nu mi se datorează, căci eu unul nu sunt nimic, ci pentru văduvă şi pentru orfanii aceştia a făcut Dumnezeu treaba asta. Important e că Dumnezeu doreşte un suflet fără păcate şi orice lucru o să ceară i se va da. Şi s-a dus şi i-a spus văduvei unde erau lucrurile. Ea le-a luat, le-a înapoiat (271b) proprietarului lor şi a fost eliberată împreună cu copiii ei.“ Iar cei care au auzit l-au slăvit pe Dumnezeu. (Guy 19,12 PJ 19,8)
254. S-a mai spus despre apa Macarios că, plimbându-se odată în pustiu, a găsit un craniu şi l-a atins cu toiagul şi [acela] a vorbit. Bătrânul l-a întrebat: „Cine eşti?“ Iar acela i-a răspuns: „Sunt preotul grecilor care au fost în acest loc, iar tu eşti Macarios purtătorul-de-Duh, care te înduri de cei aflaţi sub osândă şi care dobândesc [astfel] puţină odihnă.“ Apa Macarios i-a spus: „Ce fel de odihnă?“ [Craniul] i-a răspuns: „Pe cât este de departe cerul de pământ, aşa este focul de sub noi şi de deasupra noastră, iar noi ne aflăm în mijlocul focului. Nimeni nu poate să vadă faţa aproapelui său, ci fiecare stă
243
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.50V
244
(272a) spate în spate. Dar când te rogi tu pentru noi, fiecare vede în parte faţa aproapelui său.“ Când a auzit asta, bătrânul a spus: „Vai de ziua în care s-a născut omul, dacă acesta este răgazul de la pedepse.“ Bătrânul a întrebat: „Nu este oare o caznă şi mai rea decât aceasta?“ Craniul i-a spus: „Cazne mai mari sunt cele de sub noi.“ Bătrânul a zis: „Cine sunt cei de acolo?“ Craniul a zis: „Nouă, celor care nu l-am cunoscut pe Dumnezeu, ni se face întrucâtva milostivire, dar cei care l-au cunoscut pe Dumnezeu, dar l-au tăgăduit şi n-au făcut voia Lui sunt sub noi.“ După asta, bătrânul a luat craniul, a săpat [o groapă] în pământ, l-a pus acolo şi a plecat. (Guy 20,20, cf 3,19 PJ 20,16)
255. S-a mai spus despre un bătrân din Sketis că a ieşit şi s-a dus la seceriş. Nişte fraţi au ieşit şi ei şi, mergând, au dat peste un mort şi s-au oprit (272b) lângă el. Apoi au ieşit alţii şi i-au luat pe aceia drept cei ce l-au ucis pe omul cu pricina. În timp ce vorbeau unii cu alţii şi ziceau: „Voi l-aţi omorât pe omul [acesta]“, a ieşit bătrânul mergând cu toiagul în mână. Când l-au văzut fraţii, au alergat la el plângând şi zicând: „Ajută-ne, părinte!“ Şi i-au povestit păţania. Iar el l-a mişcat cu toiagul pe mort şi i-a zis: „Fraţii ăştia te-au lovit?“ Mortul a răspuns: „Nu!“ Bătrânul i-a zis: „Ce ai făcut?“ [El] a răspuns: „Eram tâlhari, ne-am bătut unii cu alţii, m-au lovit şi au plecat.“ Oamenii s-au minunat nespus, iar bătrânul s-a grăbit şi s-a pierdut în păpurişul care creştea [acolo, smerindu-se] de puterea pe care au văzut-o prin el. (fără corespondent)
256. Pe când trecea odată printr-un loc, apa Milios
245
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.511
246
(273a) a văzut un monah prins de către unii pentru că ar fi săvârşit o ucidere. Bătrânul s-a apropiat de el, l-a întrebat şi când a înţeles că îl învinovăţeau pe nedrept, le-a spus celor care îl prinseseră: „Unde este omul ucis?“ Şi i l-au arătat. S-a apropiat de acela şi le-a spus: „Să ne rugăm cu toţii.“ Iar când şi-a ridicat mâinile către Dumnezeu, cel care fusese omorât s-a ridicat, iar bătrânul l-a întrebat de faţă cu toţi: „Spune-ne, cine te-a omorât?“ Iar el a zis: „Când am intrat în Biserică, am dat banii preotului, dar acela s-a ridicat asupra mea, m-a ucis, apoi m-a adus la mănăstirea acestui om mare. Ci vă rog, luaţi banii şi daţi-i fiilor mei!“ Iar bătrânul i-a spus (273b): „Du-te şi te culcă până când va veni Domnul să te ridice.“ Şi acela s-a culcat îndată. (Guy 19,13 PJ 19,9)
257. A mers odată o mulţime de bătrâni la apa Poimen, iar un om de acolo avea un copil a cărui faţă fusese întoarsă prin lucrarea [celui rău]. Când tatăl lui a văzut mulţimea de bătrâni a părinţilor noştri, l-a dus pe copil în afara mănăstirii, l-a pus jos, s-a aşezat şi a început să plângă pentru el. S-a întâmplat apoi prin grija [lui Dumnezeu] că unul dintre bătrâni a ieşit şi, văzându-l, i-a spus: „Omule, de ce plângi?“ Iar acesta i-a spus: „Sunt o rudă a lui apa Poimen şi iată că s-a abătut încercarea asupra acestui copil mic. Am vrut să-l aducem la bătrân, dar ne-am temut, căci nu vrea să ne vadă. Iar acum, dacă o să ştie că sunt aici, o să trimită [pe cineva] să mă izgonească. Dar v-am văzut
247
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.51V
248
(274a) sosind şi am îndrăznit să vin. Acum, ai milă de noi precum voieşti, du-l pe copilaş înăuntru şi roagă-te pentru el.“ Bătrânul l-a dus înăuntru şi s-a purtat cu chibzuinţă şi, fără să-l ducă degrabă la apa Poimen, a început să spună de la cel mai mic dintre fraţi: „Fă semnul crucii asupra acestui copilaş.“ A făcut astfel încât toţi, unul după altul, să-l însemneze. La sfârşit, l-a adus la apa Poimen, dar acela n-a vrut să se apropie de el. Atunci l-a rugat, zicând: „Părinte, fă şi tu aşa cum au făcut toţi fraţii.“ El a suspinat, s-a ridicat şi s-a rugat, zicând: „Dumnezeule, tămăduieşte zidirea ta, ca să nu fie stăpânită de vrăjmaşul.“ Apoi l-a însemnat (274b) şi l-a dat tatălui său. (Guy 19,14 PJ 19,10)
258. Unul dintre părinţii noştri a spus despre un oarecare apa Paulos care era din Egiptul de Jos, dar locuia în Thebaida că prindea într-un fel şerpii, viperele cu corn şi scorpionii şi îi rupea de la mijloc. Iar fraţii i s-au închinat, zicând: „Spune-ne ce lucrare faci de ai căpătat acest har?“ Iar el a zis: „Iertaţi-mă, părinţilor, celui care dobândeşte curăţia, aceluia toate i se supun ca lui Adam pe când se afla în rai, înainte să încalce porunca.“ (Guy 19,15 PJ 19,11)
259. În vremea lui Iulian Apostatul, când acesta a mers în Persia, a trimis un demon în apus ca să-i dea pe dată veşti. Când demonul
249
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.521
250
(275a) a ajuns într-un loc unde stătea un monah, a rămas acolo zece zile fără să se mişte şi fără să poată merge mai departe, pentru că monahul nu înceta să se roage nici ziua, nici noaptea. Demonul s-a întors la cel care l-a trimis fără să fi făcut nici o treabă. Acela l-a întrebat: „De ce ai zăbovit?“ Demonul i-a răspuns: „Am zăbovit şi nu am făcut nici o treabă. Am petrecut zece zile stând să pândesc în ce clipă monahul Publius încetează să se roage ca să trec mai departe. Dar el nu a încetat şi am fost oprit să trec mai departe şi m-am întors cu mâinile goale.“ Atunci s-a mâniat Iulian Apostatul şi a zis: „Când o să mă întorc, o să mă judec cu el.“ Dar peste (275b) câteva zile a fost lovit şi a murit prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Pe dată, unul dintre eparhii care erau cu el s-a dus şi a vândut tot ce avea şi a dat săracilor şi a mers la bătrân şi a devenit monah pe lângă el. (Guy 12,12 PJ 19,12)
260. Un mirean a mers odată cu fiul său la apa Djidjoi, care stătea în muntele lui apa Antonios, dar fiul i-a murit pe drum. El nu s-a tulburat, ci l-a dus la bătrân cu credinţă şi s-a închinat, împreună cu fiul său, ca şi cum ar fi făcut o metanie înaintea bătrânului ca să-i binecuvânteze. Tatăl s-a ridicat, l-a lăsat pe fiu la picioarele bătrânului şi a ieşit din chilie. Bătrânul, socotind că acela i se închină ca să-i facă
251
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.52V
252
(276a) metanie, i-a spus: „Scoală-te şi ieşi!“, căci nu ştia că murise. [Băiatul] s-a ridicat îndată şi a ieşit. Tatăl lui, când l-a văzut, s-a minunat şi a intrat şi i s-a închinat bătrânului şi i-a povestit întâmplarea. Bătrânul a ascultat şi s-a întristat, căci nu voia să facă aşa ceva. Iar ucenicul lui i-a îndemnat să nu spună nimănui despre aceasta cât timp trăieşte bătrânul. (Guy 19,17 PJ 19,13)
261. Abraham, ucenicul lui apa Djidjoi, a fost odată ispitit de diavol.1 Bătrânul s-a ridicat, şi-a înălţat mâinile la cer, zicând: „Dumnezeule, fie că vrei, fie că nu vrei, nu te las până nu-l vindeci.“ Şi [Dumnezeu] l-a vindecat pe dată. (Guy 19,18 PJ 19,14)
262. Era un bătrân care se aşezase la Iordan, fiind pustnic. (276b) A intrat într-o peşteră din pricina arşiţei şi acolo a găsit un leu, iar [leul] a început să-şi arate colţii şi să ragă. Atunci bătrânul i-a spus: „De ce eşti supărat? Este loc aici să ne încapă şi pe mine, şi pe tine. Dacă nu vrei să stai cu mine, ridică-te şi pleacă!“ Iar leul nu l-a suportat şi a plecat. (Guy 19,19 PJ 1945)
263. S-a spus despre apa Agathon că se aşezase odată într-o peşteră din pustie, în care era un balaur mare. Iar şarpele s-a hotărât să iasă şi să plece. Dar apa Agathon i-a zis: „Dacă pleci, n-o să mai rămân nici eu înăuntru.“ Atunci şarpele a rămas şi n-a mai plecat. Şi fiindcă era un sicomor în pustiul acela, ieşeau împreună. Iar apa Agathon făcea o tăietură în sicomor şi-l împărţea
1. Atât versiunea greacă, cât şi cea latină arată că Abraham a cedat ispitei.
253
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17-53r
254
(277a) cu el, încât şarpele mânca de o parte a sicomorului, iar bătrânul mânca de cealaltă parte. Când terminau de mâncat, se duceau amândoi înapoi la peştera lor. (fără corespondent)
264. Un bătrân de la Sketis s-a dus odată în Terenute şi în locul unde se afla i-au adus puţin vin din pricina asprimii ascezei. Atunci unii, când au auzit de el, i-au adus un om care avea demon. Iar demonul a început să-l înjure pe bătrân, spunându-i: „Am fost adus la un beţivan.“ Bătrânul, fiind smerit în inima sa, nu a vrut să-l alunge, dar, din pricina ocărilor lui, i-a spus: „Cred în Dumnezeu. Nici nu voi termina de băut acest pahar şi vei ieşi.“ Când bătrânul a început să bea, [demonul] a strigat, zicând: (277b) „Mă arzi!“ Şi până să isprăvească bătrânul de băut cupa, demonul a ieşit datorită harului Dumnezeului nostru. (Guy 19,20 PJ 19,16)
265. Unul dintre părinţii noştri şi-a trimis ucenicul să scoată apă. Fântâna era foarte departe de chilie şi acela a uitat să ia frânghia cu el. Când a ajuns la fântână, şi-a dat seama că nu a luat frânghia. Atunci a făcut o rugăciune şi a strigat, zicând: „Fântână, părintele meu mi-a spus: Umple urciorul cu apă.“ Şi îndată apa a urcat în fântână, fratele şi-a umplut ulcica, iar apoi apa s-a dus iarăşi la locul ei. (Guy 19,21 PJ 19,17)
255
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.53V
256
(278a) Capitolul XVIII Despre feluritele purtări pline de virtute ale Sfinţilor noştri Părinţi
266. Apa Doulos a spus: „Odată am mers în pustie eu şi părintele meu Besarion. Am ajuns la o peşteră, am intrat şi am găsit un frate care şedea şi lucra împletituri. Nu şi-a ridicat faţa să se uite la noi şi nici nu ne-a grăit. Bătrânul mi-a spus: Să ieşim. Poate fratele nu voieşte să ne vorbească. Am plecat de acolo şi am mers la Siuza să ajungem la apa Ioan. Când ne-am întors, am ajuns iarăşi la peştera unde l-am văzut pe fratele acela şi bătrânul mi-a zis: Să intrăm la el. Poate că (278b) Dumnezeu l-a convins să vorbească cu noi. Când am intrat, l-am găsit mort. Bătrânul mi-a spus: Haide, frate, să luăm trupul, căci pentru aceasta ne-a trimis aici Dumnezeu. Când l-am pregătit pentru îngropare, am aflat că după fire era femeie. Bătrânul s-a minunat şi a spus: Şi femeile se luptă cu Satana şi îl leapădă în pustie prin puterea crucii, iar noi ne facem de ruşine în cetate. Am dat slavă lui Dumnezeu, care poartă de grijă oricui îl iubeşte, şi am plecat de acolo.“ (Guy 20,1 PJ 20,1)
267. Apa Titimos spunea că apa Macarios a zis: „Când stăteam odată la Sketis, au venit doi tineri străini, dintre care unul avea barbă, iar celălalt încă nu avea, dar începuse să-i crească.
1. Astăzi Asyut, localitate în Egiptul de Sus, pe malul vestic al Nilului, cunoscută ca Lycopolis în perioada greco-romană. A fost capitală a celei de-a treisprezecea nome a Egiptului de Sus încă de la începutul mileniului III î.Hr.
257
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.541
258
(279a) Au venit la mine, zicând: Unde este chilia lui apa Macarios? Eu le-am răspuns: Ce treabă aveţi cu el? Ei mi-au zis: Am auzit despre el şi despre Sketis şi am venit să-l vedem. Atunci le-am spus: Eu sunt. Ei s-au închinat, zicând: Vrem să rămânem aici. Dar eu am văzut că au trupuri delicate, ca şi cum s-ar trage din oameni bogaţi, şi le-am spus: Nu puteţi rămâne aici. Cel mai mare mi-a răspuns: Dacă nu putem rămâne aici, o să mergem în altă parte. Dar eu mi-am spus în sinea mea: De ce să le dau prilej să se smintească de noi? Asprimea îi va face să fugă ei singuri. Eu le-am zis: Dacă vă stă în putere, veniţi şi zidiţi-vă o chilie. Ei au spus: învaţă-ne numai şi o s-o zidim. Bătrânul le-a dat doar o secure şi un coş plin de pâine şi (279b) sare. Le-a arătat o stâncă şi le-a zis: Scoateţi piatră de acolo, luaţi lemne din mlaştină şi zidiţi-vă un sălaş. Mă gândeam în sinea mea că vor da bir cu fugiţii din pricina greutăţii lucrului. Ei m-au întrebat: Ce se lucrează aici? Le-am răspuns: Se fac împletituri. Apoi am luat nişte frunze de palmier din mlaştină şi le-am arătat cum să înceapă împletiturile şi cum să le ţeasă. Le-am zis: Faceţi coşuri, daţi-le paznicilor, iar ei vă vor aduce pâine. Apoi m-am îndepărtat, iar ei au făcut cu răbdare tot ce le-am zis şi nu au mai venit la mine. După trei ani însă, am rămas să mă muncesc cu gândul, zicându-mi: Oare ce treabă fac aceia, de nu au venit să-mi ceară nici un sfat? Ăi care locuiesc departe vin la mine, pe când ăştia-s aproape şi nu vin nici la mine
259
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.54V
260
(280a) şi nu se duc nici la altul, ci merg numai la biserică, păstrează tăcerea, iau sfintele taine. M-am rugat şi am postit o săptămână ca să-mi arate Dumnezeu ce treabă fac ei. Apoi m-am sculat să mă duc la ei şi să văd cum le merge. Şi când am bătut la uşă, mi-au deschis, m-au îmbrăţişat păstrând tăcerea. După ce m-am rugat, m-am aşezat. Iar cel mare i-a făcut semn celui mic să iasă, apoi s-a aşezat şi a lucrat la împletituri fără să vorbească. La ora a noua a bătut, iar cel mic a venit, a făcut un pic de mâncare şi a pus o masă. Când cel mare i-a făcut semn, a pus pe masă trei pâinişoare; apoi a stat păstrând tăcerea. Iar eu le-am zis: Să ne sculăm şi să mâncăm. Şi ne-am sculat şi am mâncat. Apoi a adus (280b) un urcior cu apă şi am băut. Când s-a făcut seară, mi-au zis: Pleci?, iar eu le-am răspuns: Nu, o să mă culc [aici]. Atunci ei mi-au aşternut o rogojină într-o parte, iar ei s-au pus împreună pe cealaltă parte. Şi-au luat cingătorile şi centurile, s-au pus jos împreună şi s-au culcat pe o singură rogojină dinaintea mea. Când au adormit, m-am rugat la Dumnezeu să-mi dezvăluie lucrarea lor. Şi s-a deschis acoperişul şi s-a făcut lumină ca la vremea amiezii. Ei însă nu vedeau lumina. Iar când au socotit că dormeam, cel mare l-a îmboldit pe cel mic, s-au sculat, s-au încins, şi-au întins mâinile spre cer. Eu îi vedeam pe ei, dar ei nu mă vedeau pe mine. Şi am văzut nişte demoni care zburau deasupra celui mic ca nişte muşte: unii i se aşezau pe gură
261
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.551
262
(281a) alţii pe ochi. Şi am văzut un înger al Domnului cu o sabie de foc în mână, care-l înconjura şi îi alunga pe demoni departe de el. Însă de cel mare nu se puteau apropia. Când a venit vremea, s-au culcat. Iar eu am făcut ca cei care se trezesc. Cel mare mi-a zis o singură vorbă: Vrei să rostim doisprezece psalmi?“ Eu am zis că da. Cel mic a rostit cinci psalmi de şase stihuri cu un singur Aliluia şi, la fiecare stih, o flacără de foc îi ieşea din gură şi se ducea în cer. Iar cel mare a făcut la fel. Când a început să deschidă gura ca să psalmodieze, i-a ieşit din ea un fel de dâră de foc care se îndrepta spre cer. Eu am rostit câţiva psalmi pe de rost şi am plecat de la ei, zicând: Rugaţi-vă pentru mine! (281b) Iar ei mi s-au închinat, făcând metanie şi păstrând tăcerea. Şi mi-am dat seama că cel mare e desăvârşit, dar că pe cel mic îl războieşte încă vrăjmaşul. După câteva zile fratele cel mare a murit şi după încă trei zile a murit şi cel mic.“ Şi când câţiva bătrâni s-au dus la apa Macarios, el i-a dus la chilia lor, zicând: „Veniţi să vedeţi mărturia micilor străini.“ (Guy 20,3 PJ 20,2)
268. Apa Sarapion a văzut o femeie uşoară şi i-a spus: „O să vin la tine diseară. Pregăteşte-te.“ Când a intrat la ea, i-a zis: „Aşteaptă-mă puţin, am o rânduială şi trebuie s-o isprăvesc.“ Ea i-a spus: „Bine, părinte.“ Iar el a început să psalmodieze, de la primul psalm până s-au isprăvit cei o sută cincizeci, şi de fiecare dată, în tăcere, îngenunchea de trei ori
263
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.55V
264
(282a). Ea însăşi a rămas şi s-a rugat în spatele lui, cu frică şi cu înfiorare. Iar el a continuat să se roage pentru ea ca să se mântuiască şi Dumnezeu l-a ascultat. Femeia s-a aruncat la picioarele lui, plângând, şi i-a zis: „Fie-ţi milă, părinte. E vreun loc pe care îl ştii unde să mă mântuiesc? Du-mă într-acolo. Căci pentru asta te-a trimis Dumnezeu la mine.“ Şi a dus-o la o mănăstire de fecioare şi i-a spus stareţei mănăstirii: „Ia-o pe sora aceasta şi nu-i pune nici un jug şi [nu-i da] nici o poruncă, ci aşa cum voieşte să facă, las-o cu Domnul!“ După câteva zile, ea a spus: „Sunt o păcătoasă, vreau să mănânc doar o dată pe zi.“ Apoi după o vreme a zis din nou: „Vreau să mănânc o dată pe săptămână.“ După aceea a zis iar: „Pentru că am făcut multe păcate, încuiaţi-mă într-o chilie şi mâncarea (282b) daţi-mi-o printr-o fereastră, împreună cu lucrul de mână.“ Şi au făcut aşa. Şi a fost plăcută lui Dumnezeu şi a adormit în locul acela în Domnul. (Guy 17,34 fără corespondent)
269. Doi dintre părinţii noştri l-au rugat pe Domnul să le dezvăluie la ce măsură au ajuns. Şi a venit la ei un glas zicând: „în satul cutare din Egipt trăieşte un mirean pe nume Eucharistos, cu soţia lui, pe care o cheamă Maria. Voi n-aţi ajuns la măsura lor.“ Atunci cei doi s-au sculat şi s-au dus în satul [acela], au căutat şi au găsit casa bărbatului şi a soţiei sale. Şi i-au zis [femeii]: „Unde este soţul tău?“, iar ea le-a răspuns: „E păstor şi e la păscut cu oile“. Apoi i-a primit în casă. Când s-a făcut seară, a venit şi Eucharistos cu oile şi, când i-a văzut pe părinţi, a aşternut masa
265
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB i756r
266
(283a) şi a adus apă ca să le spele picioarele. Dar bătrânii i-au zis: „Nu mâncăm nimic aici până când nu ne spui mai întâi care e îndeletnicirea ta.“ Iar Eucharistos le-a zis cu inimă curată: „Sunt păstor, iar ea e soţia mea.“ Bătrânii au continuat să-l descoasă, însă el n-a vrut să le zică nimic. Atunci ei i-au spus: „Dumnezeu ne-a trimis la tine.“ Când a auzit aceasta, [Eucharistos] s-a înspăimântat şi le-a zis: „Oile acestea le avem de la părinţii noştri şi ce ne rânduieşte Dumnezeu de pe urma lor împărţim în trei: o parte pentru săraci, o altă parte pentru străini şi o parte o folosim pentru noi. Din clipa în care mi-am luat nevastă, nu ne-am pângărit nici eu, nici ea, ci am rămas curaţi. Fiecare dintre noi doarme singur (283b), cu un sac pe noi noaptea, iar ziua purtăm hainele acestea de pe noi. Până acum nimeni nu ştie despre asta.“ Când au auzit acestea, bătrânii s-au minunat şi au plecat de acolo. (Guy 20,2 PJ 20,3)
270. A venit odată la Nitria apa Macarios Egipteanul de la Sketis: era în ziua de pomenire a lui apa Pambo. Bătrânii l-au rugat să le spună o vorbă fraţilor, iar el le-a zis: „Nu eram călugăr încă şi stăteam odată în chilia mea de la Sketis şi mă căzneau gândurile aşa: Du-te în pustiu şi ia seama la ce o să ţi se dezvăluie acolo. M-am tot luptat cu gândul acesta vreme de cinci ani, zicând că poate sunt gânduri de la demoni. Cum însă gândul stăruia, m-am dus în pustiu şi am găsit acolo
267
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.56V
268
(284a) un ochi de apă în mijlocul căruia era o insulă. Acolo veneau fiarele din pustiu ca să se adape, iar în mijlocul lor am văzut doi oameni goi. Trupul mi-a înţepenit de groază la gândul că sunt duhuri. Ei însă, când au văzut că mi-e frică, mi-au zis: Nu te teme, şi noi suntem oameni. Atunci i-am întrebat: De unde sunteţi şi cum aţi ajuns în pustiul acesta?, iar ei mi-au răspuns: Suntem de la o mănăstire şi, după ce ne-am înţeles între noi, am plecat în pustiul acesta acum patruzeci de ani. Unul era egiptean, iar celălalt libian. Şi m-au întrebat: Cum e lumea? Vine ploaia la vremea ei? E lumea la fel ca înainte?, iar eu le-am spus că da şi i-am întrebat: Cum aş putea ajunge călugăr? Ei mi-au spus: Dacă (284b) omul nu se leapădă de toate cele din lume, nu poate ajunge călugăr, iar eu le-am zis: Sunt slab, nu sunt în stare să fiu ca voi. Atunci ei mi-au zis: Dacă nu eşti în stare să fii ca noi, stai în chilia ta şi plânge-ţi păcatele. Apoi i-am întrebat: Dar iarna nu îngheţaţi, iar pe arşiţă nu vă încingeţi la trup?, iar ei au spus: Dumnezeu a făcut cu noi următoarea rânduială: iarna nu e frig şi vara nu e cald. De aceea v-am zis că încă nu eram călugăr, dar am văzut călugări. Iertaţi-mă, fraţilor!“ (Guy 20,4 PJ 20,4)
271. S-a spus despre apa Symeon Sirianul că a stat mai mult de şaizeci de ani pe un stâlp fără să mănânce hrană omenească şi nimeni
269
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17-57T
270
(285a) nu ştia în ce chip trăia. Când cei din jurul lui au început să şovăiască, gândindu-se că e un duh, s-au adunat doisprezece episcopi şi s-au rugat la Dumnezeu să înţeleagă treaba aceasta. Pe când posteau ei aşa în preajma lui şi se rugau, sfântul apa Simeon vorbea cu ei, zicând: „Sunt om ca toţi oamenii“, dar ei nu credeau şi stăruiau în nevoinţă. Atunci unul dintre ei care ducea o viaţă curată l-a văzut după ce a fost ridicat lângă apa în vârful stâlpului. Şi iată un înger a venit dinspre răsărit, ţinând în mână hrană îngerească. După ce i-a dat-o sfântului apa Simeon, [el] i-a dat la rândul lui din aceeaşi mâncare celui care se afla împreună cu el [pe stâlp]. Iar acela a mărturisit: „Pot să nu (285b) mă mai ating de mâncare omenească până când mor datorită puterii hranei acesteia.“ Şi după ce s-au încredinţat cu toţii şi au înţeles că apa e un om al lui Dumnezeu, a fost crezut de toată lumea datorită spuselor celor doisprezece episcopi. Şi [oamenii] au tot venit să se roage lângă stâlp, în toată vremea, până când [apa] şi-a împlinit mucenicia în Hristos. Iar el le aducea mărturie tuturor celor care veneau la el să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu prin fapte bune. Iar când şi-a sfârşit calea, s-au petrecut o mulţime de minuni prin mijlocirea sfântului său trup, la fel ca în zilele când era în viaţă. Mulţi s-au însănătoşit datorită lui şi s-au întors la Dumnezeu dintre păgâni, iar eretici, şi mai mulţi. (fără corespondent)
272. S-a spus despre unul din Egipt, pe nume
271
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.57V
Chaíne proposuit XN (p. 75, n. 3)
272
(286a) Bane, care trăia pe muntele Huor, că a stat în picioare vreme de optsprezece ani şi a locuit zăvorât într-o chilie fără nici un pic de lumină, în faţa uşii chiliei era însă o curte mică. Nu se hrănea cu mâncare omenească şi nu a dormit deloc până când nu şi-a sfârşit calea. Viaţa lui de dinainte fusese astfel: era un călugăr evlavios şi foarte nevoitor. Căpeteniile din noma lui se temeau de el din pricina traiului său, pentru că îi îngrozea din cale-afară cu marea lui sfinţenie. Îl sileau să primească de la ei bani ca să-i împartă nevoiaşilor. Aşa că el îşi făcea de drum prin cetăţi şi prin sate, împărţind bani nevoiaşilor. Îşi făcuse o rânduială (286b) în următorul fel: dacă era plecat din mănăstire ca să facă milostenie şi treceau zece zile până când îşi isprăvea slujirea, nu mânca şi nu bea nimic, nevoindu-se până se întorcea la mănăstire. Şi s-a ţinut de obiceiul acesta până când s-a apropiat de bătrâneţe. După aceea s-a zăvorât în singurătate şi a vieţuit aşa cum am zis mai înainte: a stat în picioare până când oasele picioarelor i s-au făcut tari ca fildeşul. Ucenicul lui l-a silit într-o zi să-i arunce sorţii, iar el i-a zis: „Du-te la munte şi adu trei pietricele.“ Acela le-a adus, socotind că vor sluji drept sorţi, şi i le-a arătat. În curte era un crater plin cu apă. Bătrânul i-a spus ucenicului: „Aruncă-le
273
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.581
274
(287a) înăuntru.“ Şi Domnul e martor că fiecare piatră plutea, aşa cum prorocul a făcut să plutească fierul pe apă. (fără corespondent)
273. Când fraţii îl întrebau pe bătrânul apa Abraham despre rânduiala lui apa Bane, el le spunea: „Bane nu-şi avea defel sălaşul în trup. S-a mai adus despre el mărturie că şi-a lungit perioada [de post] de patruzeci de zile cu încă trei zile. Cele trei zile nu i-au fost o povară, ci s-a smerit că nu e pe potriva sfinţilor.“ (fără corespondent)
274. Apa Bane l-a întrebat într-o zi pe apa Abraham: „Mai are nevoie un om care e ca Adam în paradis să ceară sfat?“, iar el i-a zis: „Da, Bane. Căci de-ar fi cerut Adam sfat de la îngeri dacă să mănânce din pom, ei i-ar fi spus Nu“, (fără corespondent)
275. (287b) Preotul care slujea împreună cu el l-a găsit dărâmat şi l-a îmbărbătat zicându-i: „De ce eşti atât de tulburat?“, iar el i-a spus: „Azi s-a sfârşit temelia pământului“. Atunci preotul l-a întrebat: „Ce s-a întâmplat, părinte?“, iar el a spus: „Azi a murit împăratul Theodosios“. Când a plecat de la el, preotul a însemnat în scris ziua aceea, iar când au ajuns scrisorile în sud, ziua pe care i-o spusese [Bane] se potrivea cu scrisorile care i-au fost aduse, (fără corespondent)
276. Când se ducea să mănânce, stătea în picioare lângă un zid. Îşi mânca pâinea şi muncea în picioare. Când se ducea să se odihnească, se punea cu pieptul pe zidul pe care şi-l făcuse numai pentru asta. Cei mai în vârstă dintre fraţi îl cercetau
275
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.58V
Col A: 30 lapsus ABpApxu pro BANS A
276
(288a) în fiecare duminică. Când veneau la liturghie, îl întrebau: „Părinte, eşti mai mulţumit acum în inima ta decât pe vremea când îi hrăneai pe săracii cei mulţi?“ Atunci fericitul apa Bane le răspundea, zicând: „Toată viaţa pe care am trăit-o înainte să mă zăvorăsc spre liniştire, fie în nevoinţe, fie în milostenie, îmi pare precum curvia faţă de cum sunt acum.“ (fără corespondent)
277. Într-o zi bătrânii s-au dus la apa Abraham, profetul locului, şi l-au întrebat despre apa Bane, zicând: „Am vorbit cu apa Bane1 despre singurătatea în care se află şi ne-a spus cu vorbe adânci că socoteşte că toată nevoinţa şi milostenia pe care le-a făcut înainte sunt precum curvia.“ Iar bătrânul, sfinţitul apa Abraham, a răspuns şi le-a zis: (288b) „Bine a spus.“ Atunci bătrânii s-au întristat la gândul că şi viaţa lor era tot aşa. Însă bătrânul apa Abraham le-a spus: „De ce vă întristaţi? Oare pe vremea când apa Bane împărţea milostenia putea hrăni el un sat, o cetate sau o ţară? Pe când acum Bane poate să-şi ridice cele două mâini ca să coboare rouă îmbelşugată peste toată lumea. Tot aşa el poate să-L roage pe Dumnezeu să ierte păcatele acestei generaţii întregi.“ Când au auzit acestea, s-au bucurat, căci aveau un reazem care se roagă pentru ei. (fără corespondent)
278. Mai era unul în acelaşi loc, pe nume Daniel, mare rugător înzestrat cu discernământ, care ştia toată Scriptura pe de rost, şi pe cea nouă, şi pe cea veche, laolaltă cu toate canoanele şi scrierile episcopilor. Ţelul lui era
1. În manuscris e, din nou, Bane, probabil dintr-o eroare a copistului.
277
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.591
278
(289a) să nu vorbească deloc decât dacă era un lucru de mare trebuinţă. Ţinerea de minte şi meditaţia lui erau uimitoare. Rostea dulce şi răbdător fiecare cuvânt pe care îl spunea cu mare acribie. S-a povestit despre el că s-a pornit odată să mediteze din Ieremia profetul. S-a luat cu un cuvânt, s-a tot necăjit cu el, fiindcă voia să şi-l aducă aminte, ca să nu treacă de el fără să-l rostească. Atunci profetul i-a răspuns: „Aşa am spus.“ S-a mai povestit despre el că spunea pe de rost câte zece mii de versete pe zi. Dacă îl lua puţin somnul în timpul privegherii, cădea în sine şi rostea mai departe, şovăind la câte un cuvânt. Înmulţirea meditaţiei lui celei mari îi devenise firească, aşa cum se spune în Cântarea Cântărilor: „Eu dorm, dar inima mea veghează.“ (fără corespondent)
279. (289b) S-a spus despre apa Niran că era foarte chibzuit în vorbire şi cumpătat în traiul lui cu totul ales. Vreme de şaizeci de ani cât s-a aflat în biserică, la slujbă, nu s-a uitat niciodată nici la acoperiş, nici la capetele stâlpilor. Făcea sinaxa de două ori pe zi. Am aflat acestea despre el când a murit, fiindcă ni le-a spus fratele lui în Dumnezeu, (fără corespondent)
280. Se spunea despre apa Dioscoros că fusese scrib şi scria, la începuturile lui, în catastif grânele. Când s-a călugărit, dacă oamenii îi spuneau: „Ai fost om de vază“, el le răspundea: „I-am luat unuia într-o zi sacul pe ascuns; altuia i-am luat coşul“. De bună seamă, făcea astfel ca să se ţină departe de slava deşartă, (fără corespondent)
281. S-a mai spus că zicea: „Trei daruri mi-a dat Dumnezeu: un ochi
279
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.59V
280
(290a) bun, un loc în chilie şi o suferinţă în trup.“ (fără corespondent)
282. Cât despre îmbrăcăminte, avea o haină de in cu glugă de in şi o altă haină după poruncă. Dacă cineva i-o cerea, îi dăruia una şi o păstra pe cealaltă. Tot aşa, în privinţa hranei, nu gusta nimic, în afară de pâine, sare şi apă. Când dormea, nu-şi punea pe el nici rogojină, nici învelitoare de piele, nici altceva de felul acesta, ci se culca de-a dreptul pe pământ, după cum am auzit. Şi era cu neputinţă să duci ulei în chilia lui. (fără corespondent)
283. Un alt lucru minunat i s-a întâmplat la început, când s-a dus plin de avânt la Dumnezeu ca să-i slujească. Măruntaiele-i sângerau din pricina nevoinţei trupului şi picioarele-i erau pline de cangrenă. Nu şi le-a oblojit deloc şi nu a zis (290b) nimănui nimic despre ele, ci şi le-a învelit în nişte cârpe până când Dumnezeu i-a dat odihnă. Iar ucenicul lui i-a spus odată: „Pune-ţi pe ele un pic de şofran copt“, însă nu l-a putut convinge defel, (fără corespondent)
284. Pe când era scrib, avea o singură pernă pe care şi-o punea dedesubt ca să şadă: nu se ataşa şi nu îi păsa de lucruri de felul acesta, ci, dacă scria o carte pentru cineva, i-o dădea. Îi dăruia şi pâine, [când] primea, sau orice altceva de care acela avea trebuinţă. Dacă nu era luat în seamă, nici nu se supăra, nici nu tulbura pe nimeni. Dacă vreun frate venea la mănăstire, îl poftea înăuntru ca să-i arate coşul de pâine, zicând: „Nu te sfii! Sunt ale noastre, de obşte“, până când Dumnezeu îi punea El însuşi stavilă fratelui, (fără corespondent)
285. Un mirean şi-a luat odată un strai călugăresc, s-a dus la el şi i-a zis: „Dă-mi nişte pâini.“ El a pus
281
A Biblioteca Naţională din Napoli
282
(291a) câteva în coşul lui de pâine şi i le-a adus. Dar fratele nu a zis „destul!“, aşa că bătrânul s-a hotărât în sinea lui: dacă nu zice „destul“, n-o să mă opresc. Când s-au terminat pâinile de n-a mai rămas decât un pic, omul a zis în sfârşit „destul“. Atunci s-a oprit bătrânul, (fără corespondent)
286. Un frate a venit odată la el şi i-a zis: „N-am găsit uşă să-mi pun la sălaş.“ Atunci el i-a zis: „Ia-ţi-o pe asta!“ Fratele a scos uşa de la intrarea dinspre uliţă, a luat-o şi a plecat. Iar bătrânul a atârnat o pătură, până când şi-a făcut o uşă din ramuri de palmier, ca s-o pună la loc. (fără corespondent)
287. Încă o minune petrecută cu el: preotul mănăstirii venea la el ca să slujească, iar el, la rândul lui, se ducea adesea la acela şi-i tot spunea: „Să nu îngădui să intre vreo femeie în mănăstire!“ Acela i-a zis: „Dar n-a intrat nici una“, bătrânul i-a răspuns: „Chiar acum e una aici“. Preotul a ieşit (291b) să vadă care-i treaba şi a aflat că era adevărat, (fără corespondent)
288. Avea odată două tunici de in: una bună, pusă deoparte, una rea pe el. Un străin i-a cerut şi el i-a dat-o pe cea bună, păstrând-o pe cea rea. Atunci preotul l-a întrebat: „De ce nu i-ai dat-o pe cea rea şi n-ai păstrat-o pe cealaltă ca să mergi cu ea la slujbă?“ El i-a răspuns: „Tu i-ai da-o pe cea rea lui Isus?“ (fără corespondent)
289. Se mai spunea despre el că, pe când locuia în pustiu, au venit barbarii odată spre răsărit şi s-au dus la el la chilie. Cu el mai era un frate, pe care bătrânul l-a ascuns. Barbarii l-au întrebat: „Mai e vreun om aici?“, iar el a răspuns: „Nu.“ Apoi au căutat, l-au găsit şi i-au dus [pe amândoi] la căpetenia lor, care le-a zis: „Dacă aţi auzit că venim, de ce n-aţi fugit?“. Atunci apa Dioscoros şi-a întins gâtul şi i-a zis: „Dacă-l ucideţi pe el, ucideţi-mă mai întâi pe mine!“
283
A Biblioteca Naţională din Napoli
IB 17.60V
284
(292a) Iar ei i-au spus: „N-o să te ucidem nici pe tine, nici pe el, dar, de acum, ieşiţi când auziţi că venim şi fugiţi!“ Şi le-au dat drumul. Când s-a făcut seară, au dat să plece, au venit la el şi i-au adus brişca, fiindcă i-o luaseră împreună cu celelalte lucruri. Şi i le-au dat înapoi, (fără corespondent)
290. Odată şi-a pus deoparte o pătură frumoasă. Şi a venit un frate la el şi s-a culcat în locul lui, iar el l-a acoperit cu pătura. Şi-a dorit [pătura] şi i-a zis [bătrânului]: „Unde ai găsit-o, ca să-mi fac şi eu rost de una aşa?“ Bătrânul a rămas tăcut până dimineaţă şi a pus pătura în desaga fratelui care urma să plece. Atunci a zis [acela]: „Ce grea e desaga!“, iar el a răspuns: „Din pricina păturii celei mici pe care ţi-am dat-o. Eu unul o să-mi găsesc alta.“ Şi i-a dat drumul să plece, (fără corespondent)
291. Tot el s-a îmbolnăvit de moarte. Deşi a fost mai multe zile bolnav, nu a îngăduit nimănui să-i facă (292b) absolut nimic, nici măcar să-i pună ceva dedesubt. Dar, când a ajuns în pragul morţii, i s-au adus două rogojini puse una peste alta, [ca să le aibă] până când avea să moară. Însă el le-a apucat de legături şi le-a aruncat cât colo zicând: „Căutaţi-vă de lume.“ (fără corespondent)
292. S-a spus despre apa Hor că nu a minţit niciodată, nici nu a jurat, nici n-a învinuit pe nimeni, nici n-a vorbit când nu era nevoie. (Guy 20,8 PJ 20,7)
293. Apa Djidjoi stătea singur în muntele lui apa Antonios. Cum cel care-i slujea a întârziat vreme de zece luni să ajungă la el, nu a văzut pe nimeni. Şi pe când mergea el pe munte, a dat peste un om din Pharan, care pândea animale din munte ca să le prindă, şi l-a întrebat: „De unde vii şi de câtă vreme eşti aici?“ Iar acela i-a spus: „Să zic drept, părinte, sunt în muntele ăsta de unsprezece luni şi [..-].“1 (Guy 20,5 PJ 20,5)
1. Vânătorul îi spune lui apa Sisoe că e de unsprezece luni în munte şi că nu a văzut pe nimeni în afară de călugăr. Atunci Sisoe exclamă că mireanul cu pricina e mai răbdător decât el. (Guy 20,5 PJ 20,5)
285
A Biblioteca Naţională „Marciana“ din Veneţia
VM 192.1031
286
294. (295a) [..)1 peştera, în afară de ea singură, care zăcea bolnavă. Şi ea a zis: „Iată, de treizeci şi opt de ani stau în această peşteră, mă hrănesc cu verdeţuri, fiind roaba lui Hristos, şi n-am văzut nici un om până în ziua de azi. Dumnezeu v-a trimis să-mi îngropaţi trupul.“ Şi după ce a zis acestea, a adormit. Bătrânii l-au slăvit pe Dumnezeu, au îngropat trupul şi au plecat. (Guy 20,12 PJ 20,9)
295. S-a spus despre un pustnic că a mers în pustiu, având cu el doar un veşmânt. Şi a mers el trei zile şi a urcat pe o stâncă. La poalele acesteia era verdeaţă şi în mijlocul ei un om care mergea împreună cu animalele. [Pustnicul] s-a coborât într-ascuns ca să-l prindă. Dar bătrânul acela era gol şi nu putea îndura mirosul oamenilor (295b) şi […] vrea […] şiafugit2. Iar fratele a fugit după bătrân şi a strigat, zicând: „Am fugit după tine de dragul lui Dumnezeu, opreşte-te!“ Bătrânul s-a întors şi i-a răspuns: „Şi eu am fugit de tine de dragul lui Dumnezeu.“ în cele din urmă, [pustnicul] şi-a aruncat veşmântul şi a fugit după el. Când a văzut bătrânul că [pustnicul] şi-a aruncat veşmântul şi că a fugit după el, s-a oprit şi, când [celălalt] s-a apropiat, i-a zis: „Fiindcă ai lepădat materia lumii, m-am oprit.“ Dar [pustnicul] l-a rugat: „Spune-mi, părinte, cum să mă mântuiesc?“ Iar [bătrânul] i-a zis: „Fugi de oameni, păstrează tăcerea şi te vei mântui!“ (Guy 20,13 PJ 20,10)
296. Un pustnic a vorbit [odată] cu fraţii din Elim locul în care se află
1. Doi bătrâni mari se plimbă prin deşertul de la Sketis şi aud din pământ un glas slab. Caută şi găsesc gura unei peşteri. (Guy 20,12 PJ 20,9)
2. Bătrânul gol reuşeşte să scape şi să fugă. (Guy 20,12 PJ 20,9)
287
A Biblioteca Naţională „Marciana44 din Veneţia
VM 192.103V
288
(296a) şaptezeci de palmieri şi unde Moise a găsit cu cale să poposească cu poporul după ce au ieşit din Egipt şi le-a spus aşa: „M-am gândit odată să merg în pustiul dinlăuntru să ştiu sigur dacă găsesc pe cineva care trăieşte acolo şi e rob al Domnului nostru Isus Hristos. Şi am mers patru zile şi am găsit o peşteră şi m-am uitat înăuntrul ei şi am văzut un om care şedea. Am bătut, după obiceiul călugărilor, ca să iasă să mă salute. Dar el nu s-a mişcat, căci murise. Iar eu n-am mai aşteptat, ci am intrat şi l-am apucat de umăr. Dar pe dată s-a prăbuşit şi s-a făcut ţărână. M-am uitat iar şi am văzut o tunică atârnată. Am luat-o, dar şi aceasta s-a destrămat, n-a mai rămas nimic din ea. Cum nu ştiam ce să fac, am ieşit şi m-am dus în pustiu (296b). Am găsit o altă peşteră cu urme de paşi omeneşti. M-am bucurat şi m-am apropiat de peşteră. Am bătut, dar iarăşi nu mi-a deschis nimeni. Am intrat şi n-am găsit pe nimeni acolo. Am stat în afara peşterii şi mi-am zis: Trebuie c-o să vină robul lui Dumnezeu încoace. Pe când ziua se apropia de sfârşit, am văzut venind nişte capre şi pe un rob al lui Dumnezeu împreună cu ele. Era gol, iar părul îi acoperea părţile ruşinoase. Când s-a apropiat de mine a crezut că sunt vreun duh şi s-a oprit să se roage, căci de multe ori fusese ispitit de duhuri. Dar eu i-am zis: Sunt om, robule al lui Dumnezeu. Iată urmele paşilor mei pe pământ. Atinge-mă, că sunt carne şi sânge. După ce a spus Amin!, m-a privit, s-a liniştit şi m-a primit în peştera lui, zi [când]…“1 (Guy 20,15 PJ 20,11)
1. Odată intraţi în peşteră, pustnicul îl descoase pe călugărul călător cine e, de unde vine şi cum de a ajuns până acolo. Bătrânul îi răspunde, după care îl întreabă la rândul lui aceleaşi lucruri pe pustnic. Acesta spune că a trăit într-o chinovie în Thebaida, unde făcea ţesături de in. Dar, la un moment dat, i-a venit un gând să plece de acolo. Şi după ce a plecat, s-a aşezat în altă parte, a zidit o mănăstire bogată, ai cărei călugări îşi vindeau lucrul de mână ca să-i ajute pe săraci. Aşa se face că, într-o zi, o fecioară i-a cerut să-i facă un ştergar. Apoi a revenit şi cei doi au căzut şi au trăit în păcat vreme de şase luni. Plin de remuşcări, călugărul s-a retras în pustiul dinlăuntru şi a trăit, gol, numai din roada lunară a unor curmali. Bolnav de ficat, omul nu se mai putea ridica de pe jos nici măcar ca să-şi facă rugăciunile. Aceasta până într-o zi când un om misterios a venit la el, l-a întrebat ce-l doare şi i-a făcut o operaţie miraculoasă la ficat care i-a luat suferinţa. La sfârşit, doctorul i-a spus să asculte de Isus Hristos. Iar din ziua aceea a trăit fără griji în locul acela din pustiul dinlăuntru. (Guy 20,15 PJ 20,11)
289
A Biblioteca Naţională din Napoli
290
(313a) Să se împodobească cu sfială, ochii lui să fie plecaţi, dar sufletul să-i fie în cer în toată clipa. Să stea departe de certuri. Să fie supus binelui. Să fie harnic la lucrul de mână. Să-şi amintească de sfârşit. Să se bucure mereu cu speranţă. Se cuvine de asemenea să se roage fără încetare. Să mulţumească pentru tot lucrul. Să îndure la necaz. Să fie smerit faţă de toată lumea. Să-şi păzească straşnic inima de orice gând necurat. Să urască mândria pe care Dumnezeu o urăşte. Să fie cumpătat în tot lucrul. Să-şi abată ochii de la trup. Să trăiască mereu în înfrânare cu stăruinţă (313b). Să mănânce sărăcăcios. Să-şi strângă comoară în cer după porunca milostivirii. Să-şi poarte veşmântul în sărăcie. Să-şi cerceteze zilnic faptele. Să nu se mai lege de treburile vieţii. Să nu ducă o viaţă de nepăsare şi de trândăvie, ci să imite viaţa sfinţilor săi părinţi. Să fie împreună cu cei care se ţin de virtuţi. Să […] nimănui. Să sufere cu cei căzuţi şi să plângă mult pentru aceştia. Dar să nu-i osândească pe cei care se întorc la păcat şi nici să nu-i judece. Ba se cuvine să se osândească pe sine şi să-şi mărturisească păcatele înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Să-i înveţe pe neştiutori.
291
A Biblioteca Naţională din Napoli
LB. 17.61V
292
(314a) Să-i încurajeze pe cei deznădăjduiţi. Să-i slujească pe cei bolnavi. Să spele picioarele sfinţilor. Să deprindă primirea de oaspeţi şi dragostea frăţească. Să facă pace cu fraţii săi de credinţă. Să se îndepărteze de toţi ereticii şi de vorbele lor. Cel care face astfel este călugăr, (fără corespondent)
298. Apa Ilie de la Sketis a spus: „Când m-am dus în Sketis, l-am rugat pe apa Ierax: Fă-mă fiul tău ca să învăţ de la tine! El mi-a zis ca să mă pună la încercare: O să-mi dai ascultare în ce îţi spun? Eu i-am răspuns: Da, negreşit. Atunci a aprins un foc şi mi-a zis ca să mă încerce: Dacă vrei să te aşez lângă mine şi dacă o să-mi dai ascultare, pune-ţi mâna în foc. Iar eu mi-am pus mâna (314b) în foc. Am lăsat-o până când s-a înnegrit şi dacă nu ar fi luat-o el şi nu ar fi scos-o, nu aş mai fi avut-o.“ Aşa ne-a spus apa Ilie despre semnul de pe mâna sa. (fără corespondent)
299. Apa Ilie a fost întrebat: „Cum ne vom mântui în vremurile acestea?“, iar el a zis: „Ne vom mântui prin dispreţul de sine“, (fără corespondent)
300. S-a spus despre un frate că a mers la un bătrân şi i-a zis: „Doresc un mic sălaş.“ Bătrânul i-a răspuns: „Şezi aici, ca să mă duc şi să-ţi caut unul.“ Fratele a rămas singur în locul în care l-a pus bătrânul. Bătrânul a plecat, au trecut trei ani şi după trei ani acesta s-a întors şi l-a găsit pe frate unde îl lăsase. Fratele nu plecase la alt sălaş. Bătrânul s-a mirat mult de […]. (fără corespondent)
293
APPENDIX
ANEXĂ
D Oxford Bodleian Library Ms. Copt. c. 23r
294
301. (b) […]1 să-l azvârle, pe cât de tare trage de el ca să-l azvârle, Domnul îl ajută. (Guy 2,25 PJ 2,12)
302. Apa [Abraham], ucenicul lui apa Djidjoi, a spus odată: „Părinte, ai îmbătrânit. Hai să mergem un pic mai spre lume.“ Apa Djidjoi a zis: „Să mergem unde nu-s femei.“ Ucenicul i-a spus: „Ce loc e acela unde nu-s femei […] -2 (Guy 2,26 PJ 2,13)
1. Apa Poimen îşi îndeamnă ucenicii să se ţină departe de plăcerile trupului. Pentru că omul care se luptă cu ele e ca unul care stă la marginea unei prăpăstii. Dacă consimte, diavolul îl aruncă în hău. Dacă se ţine departe de ele, se ţine departe şi de prăpastie, oricât de tare ar încerca diavolul să-l azvârle în ea. (Guy 2,25 PJ 2,12)
2. Ucenicul întreabă ce alt loc mai e fără femei în afară de pustiu, iar bătrânul îl îndeamnă atunci să meargă în inima pustiului. (Guy 2,26 PJ 2,13)
295
D Oxford Bodleian Library
Copt. c. 23V
296
303. (a) […] dacă e liniştit în inima lui.1 (Guy 2,27 PJ 2,14)
304. Un bătrân a spus: „Se cuvine ca monahul să-şi cumpere liniştea. Dacă l-ar atinge neajunsurile lumii, trebuie să le dispreţuiască. (Guy 2,28 PJ 2,15)
305. Unul a spus: „Trei prieteni2 foarte evlavioşi3 s-au călugărit. Unul dintre ei şi-a ales […].4 (Guy 2,29 PJ 2,16)
1. Amma Synkletike spune că unii se poartă „la munte“ ca în oraş şi pier, iar alţii, în oraş fiind, trăiesc ca în pustiu şi se mântuiesc. Se poate ca, aflându-te în mijlocul mulţimii, să trăieşti lăuntric (rucoMH) ca un monah şi ca, trăind singur, să fii cu gândul în mijlocul gloatelor. (Guy 2,27 PJ 2,14)
2. Textul copt e corupt. Kahle conjecturează MGPIJMNHTHC], care i se pare corespondentul optim al latinescului studioşi, din traducerea PJ. Totuşi, textul grec are âya7trTOÎ „iubiţi“, „prieteni“. De aici opţiunea noastră.
3. În textul copt 4iXonoNOC. Philoponoi erau laici organizaţi într-un fel de confrerii religioase, foarte implicaţi în viaţa bisericii. (Guy, Les Apophtegmes…, II, 140, nota 1)
4. Cel dintâi şi-a ales să facă pace între cei care se bat, al doilea, să-i viziteze pe bolnavi, al treilea, să se nevoiască în pustiu. Cum primii doi nu reuşesc să-şi îndeplinească cu desăvârşire misiunea, se duc la al treilea să-i ceară sfat. Iar el îi pune să se uite la apa pe care o toarnă într-un vas: la început tulbure şi agitată, apa se linişteşte şi se limpezeşte într-atât încât cei doi îşi văd chipurile oglindite în ea. Ca apa tulbure şi agitată, le spune pustnicul, e omul aflat în mijlocul semenilor săi. Ca să se limpezească şi să se poată vedea cu adevărat are însă nevoie să se retragă în pustiu. (Guy 2,29 PJ 2,16)
297
D Bodleian Library Oxford
Ms. Copt. c. 23r
298
306. (a) […] când şi-a terminat rugăciunea, a văzut un etiopian stând lângă chilia bătrânului şi trăgând […] (b) [fiindcă şi-a dat seama] însă că sfântul apa Apollo ştia ce s-a întâmplat, s-a ruşinat să-i mai zică ceva. Iar apa Apollo i-a spus: „întoarce-te în chilia ta şi cunoaşte-ţi slăbiciunea de azi înainte şi ia seama […]. (Guy 5,4 PJ 5,4)
299
D Oxford Bodleian Library
Ms. Copt. c. 23V
300
(?a) [… nu] l-ai îndemnat să intre în luptă, ci l-ai aruncat în […], [fără să ţii seama de] înţelepciunea aceasta şi de poruncile de cumpătare, după cum e scris: „Izbăveşte-i pe cei târâţi la moarte şi nu îngădui să fie omorâţi (Prov. 24,11)“ […]? (Guy 5,4 PJ 5,4)
1. Apa Casian spune că apa Moise povestea că un frate foarte zelos era foarte chinuit de demonul desfrânării şi i s-a destăinuit unui bătrân, care, fără tact, îl ceartă şi îl face să plece în lume. Pe drum însă, tânărul se întâlneşte cu apa Apollo, care-l descoase în cele din urmă şi-l împiedică să plece zicându-i că şi el, cât de bătrân e, continuă să fie muncit de gânduri asemănătoare, după care îl îndeamnă să se întoarcă în chilie şi să aştepte vreme de o zi. Apoi se duce la chilia bătrânului şi-l roagă pe Dumnezeu să treacă, pentru scurtă vreme, lupta pe care o dădea tânărul cu demonul asupra bătrânului. Pe loc, lângă chilia acestuia apare un etiopian care trage cu săgeţi înspre bătrân, care o apucă, deznădăjduit, pe aceeaşi cale pe care o apucase şi fratele cel tânăr înainte. Apa Apollo îl întâmpină, bătrânul îşi dă seama de păcatul pe care-l săvârşise şi nu zice, ruşinându-se, nimic. Atunci apa Apollo îi arată că nimeni nu poate rezista atacurilor vrăjmaşului dacă nu are sprijinul lui Dumnezeu. Apoi, cu rugăciunile lui apa Apollo, bătrânul se întoarce în chilie înţelepţit. (Guy 5,4 PJ 5,4)
301
D Oxford Bodleian Library
Ms. Copt. c. 23r
302
307. Apa Efrem a trecut odată [..)1 (Guy 10,26 PJ 10,21)
1. Apa Efrem trece odată pe un drum şi se întâlneşte cu o femeie uşoară care e pusă să-l ademenească, iar, dacă nu reuşeşte, să-l mânie măcar. Bătrânul îi spune să-l urmeze şi se duc împreună într-un loc foarte aglomerat. Aici, în văzul tuturor, apa Efrem îi spune femeii să facă ce are de făcut. Femeia se ruşinează şi refuză. (Guy 10,26 PJ 10,21)
303
D Oxford Bodleian Library
Ms. Copt. c. 23V
304
[i-a spus]: „Dacă îţi e ruşine de oameni, cu cât mai mult ar trebui să îţi fie ruşine de Domnul, care va dezvălui […]1 (Guy 10, 26 PJ 10,21)
1. Domnul va dezvălui cele ascunse în întuneric. Când aude aceasta, femeia se leapădă de păcatul ei. (Guy 10,26 PJ 10,21)
305
D Oxford Bodleian Library
Ms. Copt. c. 23r
[…] războieşte […]
306
D Oxford Bodleian Library
Ms. Copt. c. 23V
307
D Oxford Bodleian Library
Ms. Copt. c. 23V
308
[…] l-au rugat […]
309
D Oxford Library
Ms. Copt. c. 231
[…] i-a spus […] traiul […]
310
D Oxford Bodleian Library
Ms. Copt. c. 23V
311
[…] în el. Dar el i-a zis […]
312
i-a zis […]
313
D Oxford Bodleian Library
Ms. Copt. c. 23r
314
[…] Dumnezeu […] la noi […] om […] dar ei […] au zis […] cu acest […] puţin […] despre […] căci […]
315
D Oxford Bodleian Library
Ms. Copt. c. 23V
316
[…] azis
317
E Biblioteca Naţională din Napoli
I.B. 01.27V
318
(?b) Apa Pahomios arhimandritul. De asemenea al aceluiaşi
308. Un bătrân spunea că un frate a vrut să se călugărească, dar maică-sa l-a împiedicat. El însă nu a renunţat la gândul lui, zicând: „Vreau să-mi mântuiesc sufletul. Ea a continuat să se împotrivească, dar nu a izbutit, aşa că i-a dat drumul.
319
E Biblioteca Naţională din Napoli
320
(?a) şi a plecat. Iar după ce a plecat, s-a călugărit, a umblat cu nepăsare şi şi-a dus viaţa rău. Iar când a murit maică-sa, după o vreme, s-a îmbolnăvit de o boală atât de grea, încât a intrat în extaz ca şi cum era dus la judecată. Şi a dat peste maică-sa împreună cu cei care erau judecaţi. Când l-a văzut, maică-sa a fost uluită şi a zis: „Ce-i, fiule, de-ai ajuns şi tu aici jos ca să fii judecat? Unde sunt vorbele pe care mi le-ai zis: Vreau să-mi mântuiesc sufletul?“ Iar el s-a ruşinat de spusele maică-sii (b) şi s-a întors la strâmtorarea în care se afla. Şi când s-a trezit din extaz şi când l-a mai lăsat febra un pic, a cugetat în sine: „Dacă mama care m-a născut zice asta, ce-o să fac când o să fiu dus la tribunalul judecătorului celui adevărat, care nu caută la faţa [omului]. Şi astfel a lucrat la mântuirea lui cu mare zel şi a ajuns atât de faimos, încât şi alţii s-au mântuit datorită lui. (cf. Guy 3,38 PJ 3,20)
CONCORDANŢĂ
vs Guy PJ
1 3.38 3,20
2 3,39 3,21
3 3,40 3,22
4 n,59 11,23
5 – –
6 7,35 7,28
7 3,4i 3,23
8 4,53 4,45
9 4,54 4,46
10 4,55 4,47
11 4.56 4,48
12 4,57 4,49
13 4.58 4,50
14 4,59 4,51
15 4,60 4,52
16 4.63 4,53
17 4.64 4,54
18 4,65 –
19 4,66 4,55
20 4,67-68 –
21 4,69 4,56
22 5,25 5,21
23 5,26 5,22
24 5,27 5,23
25 5,28 5,24
26 6,4 6,4
27 6,6 6,5
28 6,7 6,6
29 6,8 6,7
30 6,9 6,8
3i 6,10 6,9
32 6,11 –
33 6,14 6,10
34 6,15 6,11
35 6,16 6,12
36 6,17 6,13
37 6,18 6,14
38 6,19 6,15
39 6,20 6,16
40 6,21 6,17
vs Guy PJ
41 6,22 6,18
42 6,23 6,19
43 6,24 6,20
44 6,25 6,21
45 7,5 –
46 7,4 7,4
47 7,9 7,5
48 7,io 7,6
49 7,n 7,7
50 7,12 7,8
51 744 7,9
52 745 7,io
53 7,16 7,n
54 747 7,12
55 749 –
56 7,18 743
57 7,20 744
58 7,24 7,17
59 7,25 7,18
60 7,26 7,19
61 7,27 7,20
62 7,28 7,21
63 7,29 7,22
64 7,38 7,23
65 7,39 7,32
66 7,40 7,33
67 7,41 7,34
68 7,42 7,35
69 7,43 7.36
70 9,io 9,7
71 9,n 9,8
72 943 9,9
73 944 –
74 945 9,io
75 9,16 9,n
76 10,12 10,10
77 10,13 10,11a
78 10,14 10,1lb
79 10,15 10,12
80 10,16 10,13
323
VS Guy PJ
81 10,18 10,14
82 io,47 –
83 10,19 10,15
84 10,20 10,16
85 10,22 10,17
86 10,21 –
87 10,23 10,18
88 10,24 10,19
89 io,44 10,32
90 io,45 io,33
91 10,48 io,34
92 io,49 io,35
93 10,50 10,36
94 10,51 io,37
95 10,110 10,76
96 10,165 10,105
97 10,166 10,106
98 10,167 10,107
99 10,168 10,108
100 10,169 —
101 10,170 10,109
102 10,172 10,110
103 10,173 10,111
104 10,174 10,112
105 11,11 ii,3
106 11,12 11,4
107 11,13 ii,5
108 11,14 11,6
109 11,15 ii,7
HO 11,16 11,8
111 11,17 11,9
112 11,18 11,10
II3 11,35 11,11
IU 11,36 11,12
II5 ii,37 11,13
116 11,38 11,14
117 11,40 —
118 11,41 11,15
119 11,65 11,26
120 11,68 11,28
121 ii,75 ii,34
122 11,109 —
123 11,110 11,50
124 11,111 11,51
125 11,115 11,52
126 13,14 13,13

VS Guy PJ
127 13,16 13,14
128 13,15 13,15
129 14,13 —
130 14,24 14,15
131 14,25 14,16
132 14,27 14,17
133 15,39 15,25
134 15,40 15,26
135 15,42 15,27
136 15,49 15,33
137 15,50 15,34
138 15,51 15,35
139 15,52 —
140 15,53 15,36
141 15,54 15,39
142 15,55 15,37
143 15.56 15,38
144 15,57 15,40
145 15.58 15,41
146 15,59 15,42
147 15,60 15,43
148 15,62 15,44
14 15.63 15,45
150 15.64 15,46
151 15.65 15,47
152 15,66 15,48
153 15.67 15,49
154 15,68 15,50
155 15.69 15,51
156 15,70 15,52
157 15,71 15,53
158 15,72 15,54
159 15,73 15,55
160 15,74 15,56
161 15,75 15,57
162 15.76 15,58
163 15,77 15,59
164 15,78 15,60
165 15,79 15,61
166 15,80 15,62
167 15,81 15,63
168 15,82 —
169 15.83 15,64
170 15,84 15,65
171 15,85 15,66
172 15,86 15,67

vs Guy PJ
173 15,87 15,68
174 15,88 15,69
175 15,89 15,70
176 15,90 15,71
177 15,91 15,72
178 15,92 –
179 15,93 15,73
180 15,105-106 15,83
181 15,105-106 15,84
182 15,107 15,85
183 15,109 15,86
184 15,110 15.87
185 15,111 15,88
186 17,14 17,11
187 17,15 17,12
188 17,16 17,13
189 17,17 –
190 17,18 17,14
191 17,19 17,15
192 17,20 17,16
193 17,21 17,17
194 17,22 17,18
195 17,23 17,19
196 17,24 17,20
197 17,25 17,21
198 17,26 17,22
199 17,27 17,23
200 17,28 17,24
201 17,29 17,25
202 18,1 –
203 18,2 18,1
204 18,3 18,2
205 18,4 18,3
206 18,5 18,4
207 18,6 18,5
208 18,7 18,6
209 18,8 18,7
210 18,10 18,8
211 18,13 18,9
212 18,15 18,10
213 18,16 18,11
214 18,17 18,12
215 i8,i8a-b 18,13-14
216 18,20 18,15
217 18,21 18,16
218 18,22 18,17

VS Guy PJ
219 18,23 18,18
220 18,26 18,20
221 18,32 –
222 18,27 18,21
223 18,28 18,22
224 18,47 —
225 18,29 18,23
226 18,30 18,24
227 18,31 18,25
228 18,33 18,26
229 18,34 18,27
230 18,35 18,28
231 18,36 18,29
232 18,38 18,30
233 18,39 18,31
234 18,40 18,32
235 18,41 18,33
236 18,9 18,34
237 18,43 —
238 18,44 —
239 18,45 18,35
240 18,46 18,36
241 20, 17 1 20,13
242 18,51 —
243 18,42 18,37
244 19,1 194
245 19,2 19,2
246 19,3 193
247 19,4 19,4
248 19,5 19,5
249 19,6 —
250 19,8 —
251 19,10 19,6
252 19,11 197
253 19,12 19,8
254 20,20, c 3,19 20,16
255 – —
256 1943 19,9
257 19,14 19,10
258 1945 1941
259 12,12 19,12
260 1947 1943
261 1948 1944
262 19,19 1945
263 – –
324
325
VS Guy PJ
264 19,20 19,16
265 19,21 19,17
266 20,1 20,1
267 20,3 20,2
268 17,34 –
269 20,2 20,3
270 20,4 20,4
271 — –
2Ţ1 – –
273 – –
274 – –
275 – –
276 – –
277 — –
278 – –
279 – —
28O – —
281 – –
282 – –
283 — —
284 – –
285 – –
286 – –

vs Guy PJ
287 – –
288 – –
289 – –
290 – –
291 — –
292 20,8 20,7
293 20,5 20,5
294 20,12 20,9
295 20,13 20,10
296 20,15 20,11
297 – –
298 – –
299 – –
300 – –
301 2,25 2,12
302 2,26 2,13
303 2,27 2,14
304 2,28 245
305 2,29 2,16
306 5,4 5,4
307 10,26 10,21
308 Cf. 3,32 Cf. 3,20