ÎMPREUNĂ CU DUMNEZEU SUNTEM PUTERNICI
VLADETA IEROTICI
împreună cu Dumnezeu suntem puternici
Convorbiri cu duhovnici sârbi
Traducere din limba sârbă: Monahia Domnica Ţalea
Bucureşti
Redactor: Laura Mândrilă
Coperta: Mona Velciov
Traducerea a fost realizată după originalul în limba sârbă: Vladeta Ierotici,,4j0 pa32080pu, Beograd, 2017.
© Editura Sophia, pentru prezenta traducere
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
IEROTICI, VLADETA
împreună cu Dumnezeu suntem puternici: convorbiri cu duhovnici sârbi Vladeta Ierotici; trad, din lb. sârbă: Monahia Domnica Ţalea bucureşti: Editura Sophia, 2025
ISBN 978-630-346-051-2
I. Ţalea, Domnica (trad.)
2
SfântulNicolae Velimirovici (1880-1956)
Ca şi cum aş purta astăzi o convorbire cu Vlădica Nicolae Velimirovici1
Patru convorbiri posibile
Nu am avut fericirea, Preasfinţia voastră, de a vă cunoaşte personal. Înainte de război, eram un simplu licean din Belgrad, iar după război, Pronia dumnezeiască şi soarta poporului ne-au despărţit de Preasfinţia voastră pentru totdeauna. În anii 50 ai acestui veac2, mulţumită lucrărilor Preasfinţiei voastre, am intrat într-o legătură mai strânsă cu părintele Iustin Popovici3, la care m-a trimis Dumnezeu în furtunoşii ani ai tinereţii mele şi ai năvalnicei perioade postbelice, atunci
1 Prima ediţie a cărţii de faţă a fost editată înainte de anul 2003, când Vlădica Nicolae Velimirovici a fost canonizat ca sfânt de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe, cu date de prăznuire 18 martie trecerea la cele veşnice şi 3 mai aducerea sfintelor sale moaşte din America la Lelici (Serbia). În timpul vieţii sale, fiind desemnat de B.O.S. drept coordonator al mişcării bogomolite, Vlădica Nicolae a avut o relaţie deosebit de strânsă cu oamenii din popor, astfel încât chiar şi acum, după canonizare, majoritatea sârbilor îl numesc „Vlădica Nicolae”. (n. trad.)
2Scil. veacul al XX-lea. (n. trad.)
3 Este vorba despre Sfântul Iustin Popovici, canonizat de Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe în anul 2010, cu data de prăznuire 1 iunie. Prof. dr. Vladeta Ierotici a scris textul cărţii de faţă înainte de canonizarea oficială a Sfântului Iustin, fără a reveni mai apoi asupra textului.
7
când un astfel de duhovnic îmi era cât se poate de necesar. Aţi fost adesea prezent în cadrul dialogurilor noastre, iar cărţile Preasfinţiei voastre au devenit, de-a lungul anilor, o necesitate duhovnicească şi sufletească inevitabilă în discuţiile mele cu ceilalţi pe teme creştine. Am şi câteva dintre fotografiile Preasfinţiei voastre, în care mereu sunteţi altfel, ceea ce mi-a atras atenţia asupra complexităţii, pe alocuri, şi asupra caracterului contradictoriu în cadrul bogatei voastre vieţuiri duhovniceşti. Am aprofundat împreună cu Sfinţia sa în decursul acelor convorbiri pe cele mai diversificate teme, potrivit conţinutului felurit al cărţilor Preasfinţiei voastre ideile pe care le susţineţi. Din astfel de convorbiri au ieşit la iveală aceste îndrăzneţe întrebări pe care vi le adresez, dar şi răspunsurile Preasfinţiei voastre, care, răspândite şi prefirate, se regăsesc în cuvântările, conferinţele, articolele, eseurile, învăţăturile Preasfinţiei voastre…
întâia serie de convorbiri
Iată una dintre primele mele întrebări, referitoare la firea omenească. Psihologia contemporană, aşa-zis „abisală”, mai cu seamă în a doua jumătate a veacului acestuia, consideră că a ajuns la cele mai însemnate descoperiri despre aşa-zisa „fire umană”. Atunci când este moderată şi când, în privinţa firii omeneşti, este mai mult sau mai puţin neutră faţă de chestiunile filosofico-religioase formulate într-un limbaj filosofic, am putea spune, agnostică, această psihologie profundă evită să amintească de rădăcinile omului, fie că ele pot sau ar trebui înţelese material, în sensul evoluţiei darwiniste sau neo-darwiniste, fie spiritual, în sensul expunerii biblice despre plămădirea omului „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Evitând să se decidă asupra unor aspecte esenţiale pentru înţelegerea omului şi a menirii sale pe pământ, psihologia contemporană se încurcă inevitabil în neelucidata problemă despre presupusa „fire umană primară” şi despre presupusa „fire umană secundară”. Această psihologie consideră că este suficient faptul că a putut dovedi empiric: omul este o fiinţă complexă, alcătuită dintr-o mare parte inconştientă (o expresie care nu este cel mai fericit aleasă) şi dintr-o parte mai redusă, deşi destul de însemnată, conştientă a personalităţii, a aşa-numitului „principiu al eului”. Latura inconştientă a individului ar trebui să fie umplută de conţinuturi de origine colectivă, naţională, familiară, precum şi de cele date uitării, dar şi reprimate individual, dobândite prin experienţă de la naştere, şi
9
probabil dinainte de naştere (descoperirile psihologiei prenatale sunt uimitoare), precum şi de-a lungul întregii sale vieţuiri. Însă latura conştientă a omului este scena celei mai frecvente bătălii, care se poartă între dorinţele imorale, inumane şi ilogice, care răzbat din instincte (cel sexual şi cel agresiv), instincte atât de străvechi, pe cât de străvechi e omul, pe cât de puternice, pe atât de iraţionale şi aşa-zisul „principiu al realităţii”, reprezentat de cerinţele logice ale raţiunii umane, dar şi supuse cenzurii de către conştiinţa umană numită „supraeu”.
Şi, în ciuda încercărilor timide ale unor reprezentanţi ai psihologiei abisale contemporane de a introduce în discuţia despre viaţa sufletească a omului, în afara celei inconştiente, subconştiente sau preconştiente şi conştiente, şi pe cea supraconştientă, ca dimensiune spirituală a omului, întreaga psihologie actuală, nu doar cea abisală, ci şi cea umanistă şi, mai cu seamă, cea comportamentală, lasă asupra observatorului atent al aspectelor umane şi, îndeosebi, asupra creştinului, o impresie neplăcută, incompletă, în orice caz, o impresie a ceva inexprimabil sau inefabil, fragmentat şifrânt. Ce părere aveţi Preasfinţia voastră, în calitate de creştin asumat şi experimentat, desprefirea umană?
Oamenii sunt un fel de zăcăminte, iar, de obicei, în mine trebuie săpat adânc pentru a afla ce este cel mai de preţ. Astfel este alcătuirea acestui univers: cu cât un lucru este mai preţios, cu atât este mai tăinuit.
Firea noastră este conservatoare, credinţa noastră este progresistă. Firea tânjeşte să ne menţină în deprinderile noastre vechi, credinţa nu ne îngăduie nici o clipă să fim mulţumiţi de noi înşine şi să lâncezim. Credinţa cere de
10
la noi o neîncetată înnoire a inimii şi o renaştere a sufletului; în fiecare seară, ea ne pune fiecăruia dintre noi o întrebare: Oare astăzi ai devenit mai bun şi mai desăvârşit decât ai fost ieri? Firea noastră este ca o piatră zgrunţuroasă, neşlefuită, din care artistul face cele mai minunate forme. Credinţa este neostenită în lustruirea firii noastre.
Hristos a spus: „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor.”
Smerenia este o stare adâncă şi tainică, încât mulţi nu coboară până în străfundul său. Ferice de cei care se pogoară până în adâncul ei! Conştientizarea nimicniciei nu este un dar care se dobândeşte din afară, ci este o stare reală pe care trebuie să o afli singur. Iar la aceasta se ajunge prin neprietenoasa cercetare de sine. Cel care face acest lucru acela ajunge să afle despre întreita sa sărăcie: 1) despre sărăcie în privinţa cunoaşterii sale; 2) despre sărăcie în privinţa bunătăţii sale şi 3) despre sărăcie în privinţa faptelor sale. Sărăcia cu duhul este un grad mai înalt de sărăcie.
Prin acest adevăr în privinţa firii omeneşti v-aţi apropiat, poate, de cel mai sensibil aspect al omului modern de mândria sa. Un creştin nu poate da uitării faptul că mândria stă în fruntea celor şapte păcate de moarte, ceea ce înseamnă că ea este începutul oricărui păcat, respectiv, că este cuprinsă înfiecare păcat. De asemenea, un creştin ortodox nu trebuie să-l dea uitării pe cel mai mare scriitor ortodox slav, pe Dostoievski, cel care a adresat tuturor creştinilor lumii, fireşte, şi celor ortodocşi, mesajul de neuitat: „Smereşte-te, omule mândru!” Căderea lui Lucifer, căreia i-a urmat omul, a avut urmări catastrofale în decursul vieţii omului şi al istoriei sale. Dimitri
11
Merejkovski4 a considerat pe bună dreptate că istoria umanităţii, pe măsură ce timpul trece şi se scurge mai repede, este scena unor bătălii din ce în ce mai crâncene între Dumnezeul-om şi omul-dumnezeu. Din ce în ce mai puţin inconştient şi din ce în ce mai conştient, oamenii se afierosesc fie lui Dumnezeu şi omului, fie doar omului, adică omului-dumnezeu.
A nu-ţi cunoaşte şi a nu-ţi simţi nimicnicia înseamnă că este mai multă aroganţă decât nimicnicie. Căci aroganţa nu este doar necunoaştere, ci şi prostie. Aroganţa este maica tuturor absurdităţilor şi răutăţilor omeneşti. A te cunoaşte pe tine înseamnă a-ţi vedea neputinţa, apoi a ajunge la străpungerea inimii şi, în cele din urmă, a-L implora pe Dumnezeu, cerându-I mila şi ajutorul.
Sfântul Isaac sirul a spus: „Atâta timp cât omul nu dobândeşte smerenie, nu primeşte răsplată pentru faptele sale. Răsplata se dăruieşte nu pentru fapte, ci pentru smerenie.”
Psihiatrul şi psihologul elveţian contemporan Carl Gustav Jung5, creştin convins, ce-i drept, în partea masculină
4Dimitrie Merejkovski (1865-1941) scriitor rus, considerat ideologul simbolismului în literatura rusă. În limba română a fost editată lucrarea sa Evanghelia necunoscută, Ed. Contemporanul, 1997. (n. trad)
5 Carl Gustav Jung (1875-1961) medic, psiholog şi psihoterapeut elveţian, fondatorul psihologiei analitice. Tatăl său a fost pastor într-o zonă sărăcăcioasă a Elveţiei, iar mama sa provenea dintr-o familie de elveţieni bogaţi. Atunci când Jung a împlinit vârsta de şase ani, tatăl său a fost numit pastor într-o parohie mai prosperă. Mama sa, Emilie Jung, era o femeie excentrică şi deprimată; cu toate că se comporta normal în timpul zilei, noaptea Emilie devenea ciudată şi misterioasă, fapt pentru care a fost internată în spital timp de mai multe luni din pricina unei boli fizice necunoscute. Crizele continue ale mamei, absenţa din mijlocul familiei şi starea deprimantă au influenţat atitudinea fiului ei în privinţa femeilor. Mai târziu, Jung a numit această înrâurire „handicapul cu care m-am născut”. În copilărie, Carl G. Jung a fost un copil singuratic şi introvertit şi avea convingerea că, la fel ca mama lui, a avut două personalităţi: 1. cea a unui elev tipic pentru viaţa din acea epocă; 2. cea a unui om demn, cu autoritate şi influenţă din trecutul îndepărtat. Deşi C.G. Jung a fost apropiat de ambii părinţi, rămânând dezamăgit de abordarea academică a tatălui său în privinţa credinţei, mai apoi a considerat psihicul uman ca fiind „de natură religioasă” şi a făcut din această religiozitate centrul explorărilor sale. (n. trad.)
12
a personalităţii (Animus6), un gnostic protestant, iar în partea feminină (Anima), un romano-catolic, din păcate, nu a ajuns să cunoască niciodată Ortodoxia credea că îl ajută pe omul european contemporan, prezentându-i ca un indicator în viaţă aşa-numitul „proces de individuaţie”7. Pe calea sa spinoasă, omul ar trebui să treacă prin multe ispite, adesea aducătoare de moarte, pentru a ajunge să atingă acel ultim ţel, pe care Jung îl numeşte „sinele”8, în al cărui centru Se află Hristos. De curând, Preasfinţia voastră pare să-i fi dat dreptate lui Jung, deoarece aţi descris calea necreştinilor şi a creştinilor care vin la Dumnezeu. Ca şi cum s-ar părea că toţi trebuie să trecem printr-o perioadă de mândrie,
6 „Animus” şi „anima” sunt două arhetipuri care fac parte din subconştientul colectiv, ce influenţează şi condiţionează reprezentările noastre despre lume şi aparţin zonei imaginarului, din care eu-ulindividualitatea se alimentează şi se reînnoieşte, după cum susţine C.G. Jung. (n. trad.)
7 Procesul de individuaţie (concept dezvoltat de Carl Gustav Jung părintele psihologiei abisale sau analitice) este procesul psihic prin care cineva devine el însuşi, indivizibil, unic, o monadă, în cuvintele lui Jung: persoana care trebuia să fie; după Jung, acest proces este calea către înţelegerea adevăratei naturi, integrarea diferitelor aspecte ale propriei persoane şi atingerea plenitudinii psihologice, (n. trad.)
8 în filosofie, „sinele” reprezintă întreaga esenţă, de natură spirituală, care, ca supra-concept, în sensul completitudinii, include şi sinele conştient. Încă din secolul trecut, termenul a fost inclus ipotetic de Carl Gustav Jung printre fenomenele psihologice stabilite empiric în cadrul psihologiei analitice. În simbolismul filosofic sau religios, „sinele” reprezintă întotdeauna factorul unificator, care are un efect benefic, vindecător sau izbăvitor asupra sufletului uman (conştiinţă, minte), (n. trad.)
13
cel mai adesea în timpul tinereţii şi la vârsta maturităţii, atunci când ne închipuim că am învăţat mult, că suntem mai deştepţi şi mai huni decât alţii, atunci când ne închipuim, dacă suntem creştini, că suntem aleşii lui Dumnezeu, tratându-i cu un uşor dispreţfie pe atei, fie pe adepţii altor religii, fie pe poporul neînvăţat. Uneori, separe, este necesar să experimentăm o cădere adâncă pentru a striga către Dumnezeu şi doar către El, Singurul Care ne poate izbăvi de noi înşine. Se pare că omul însuşi este cel mai mare vrăjmaş al său! El nu împlineşte una dintre cele dintâi porunci vetero-testamentare şi nou-testamentare: lubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!
iubindu-se doar pe sine însuşi, omul nu-L iubeşte nici pe Dumnezeu, nici pe vreun alt om. Nu iubeşte nici măcar pe omul din sine însuşi; el iubeşte doar părerea sa despre sine însuşi, iluzia pe care o are despre sine însuşi. Dacă ar iubi omul dinăuntrul său, ar iubi totodată şi chipul lui Dumnezeu din sine şi ar deveni iubitor de Dumnezeu şi iubitor de om, pentru că ar căuta şi în alţi oameni pe om şi pe Dumnezeu, subiecţii iubirii sale. Însă iubirea de sine, în principiu, nu este iubire, ci lepădarea de Dumnezeu şi dispreţuirea oamenilor, indiferent dacă acest lucru se manifestă pe faţă sau în taină.
Dragostea creştină este concentrică. Mai întâi, iubirea de sine, apoi iubirea de prieteni, iubirea de vrăjmaşi şi iubirea de Dumnezeu. Hristos a considerat iubirea de sine ca măsură a iubirii de oameni şi a iubirii de Dumnezeu. „Aşa cum te iubeşti pe tine însuţi” spune Hristos. Dacă oamenii ar avea dragoste creştinească faţă de sine, ei ar dobândi dragoste creştinească şi faţă de prietenii, şi faţă de vrăjmaşii lor. Însă această iubire fundamentală a oamenilor
14
iubirea de sine în cea mai mare parte, este încă animalică, egoistă, lacomă, necurată, şi orice altă iubire, pentru care iubirea de sine este temei, va fi de acelaşi fel.
încă nu a venit vremea iubirii de vrăjmaşi, fiindcă încă nu s-a împlinit nici porunca în privinţa iubirii faţă de prieteni.
Oare nu se întâmpla acest lucru din pricina faptului că astăzi, mai mult decât oricând în istoria umanităţii, oamenii nu sunt în stare să-şi recunoască păcatele? în conferinţe, prelegeri ori cărţi se evită cu prudenţă până şi cuvântul „păcat” în literatura psihologică, acest cuvânt nu există niciunde, iar în cea teologică, mai cu seamă în cea protestantă şi romano-catolică, este tot mai puţin de găsit. Explicaţia, pe care o oferă teologii şi psihologii în privinţa acestui fenomen, este simplă: mai mult de o mie de ani lumea creştină a trăit sub o permanentă presiune şi în frica de păcat şi iad, care i-au fost prezentate sugestiv cu privire la Înfricoşata Judecată a lui Dumnezeu. Atunci când în creştin a început să slăbească credinţa în Dumnezeu, iar, împreună cu ea, şi bucuria în Hristos cel înviat, omului i-a rămas doar împlinirea chinuitoare a legii saducheice şi a îndatoririi fariseice, pentru încă destulă vreme, din pricinafricii de mâniosul Yahve, Care pedepseşte, şi mai apoi nici măcar acest lucru. Astăzi în Europa domină o concepţie morală ambivalentă: economico-profitabilă şi etică, însăfără religie; as fel, omul stă neputincios în faţa omului înstrăinat, aflat în faţa lui Dumnezeu închipuit deistic, un om singuratic, înfruntând „omeneşte” nihilismul. Putem ignora, suprima sau uita, putem, oare, însă, să ne dezicem de păcatele noastre? De ce, oare, omul de azi suportă cu greu orice pătimire?
15
Ferice de omul care, cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu, îndură în viaţă orice pătimire! O singură zi de-a sa va înclina mai mult pe cântarul Cerului decât lunile şi anii ateilor care fie s-au veselit fără a pătimi, fie pătimesc fără a răbda şi a nădăjdui în Dumnezeu.
Ferice de omul care nu cârteşte din pricina pătimirii, ci cercetează cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu pricinile pentru care pătimeşte! Unde va afla cel ce pătimeşte pricinile pătimirii sale? Fie în sine însuşi, fie în părinţii sau vecinii săi. Însă, dacă cel ce pătimeşte va căuta motive şi mai profunde, unde le va afla? în Pronia lui Dumnezeu cea de oameni iubitoare şi tămăduitoare aici, cel ce pătimeşte va afla motive şi mai profunde ale pătimirii sale.
A căuta pricinile pătimirii în sine însuşi este trăsătura omului raţional, iar a se plânge mereu de ceilalţi este trăsătura omului iraţional. Cel raţional îşi aminteşte toate păcatele din copilărie cu frică de Dumnezeu, aşteptând pătimirea pentru ele. Aşa că, atunci când ajunge să pătimească cu adevărat, fie prin prieteni, fie prin vrăjmaşi, fie prin oameni, fie prin duhurile rele, ori mai devreme, ori mai târziu, el ştie motivele pătimirii sale, fiindcă îşi cunoaşte şi-şi aduce aminte de păcatele sale. Cel iraţional însă este buimac, îşi uită toată nedreptatea; aşa că, atunci când ajunge să pătimească, cuprins de nelinişte, se întoarce şi se întreabă mirat: De ce tocmai pe el să-l doară capul?! De ce tocmai averea lui să dispară? De ce tocmai copiii lui să moară? Şi, în iraţionalitatea şi mânia sa, el arată cu degetul spre orice fiinţă de pe pământ şi din Cer ca spre cei vinovaţi de pătimirea sa, înainte de a se arăta cu degetul pe sine însuşi, adică pe adevăratul vinovat al chinurilor sale.
16
Ferice de omul care ajunge să pătimească, ştiind că orice pătimire în această scurtă viaţă este îngăduită de Dumnezeu cel Iubitor de oameni spre binele şi folosul lui! Din milostivirea Sa, Dumnezeu îngăduie pătimirea oamenilor pentru păcatele lor, din milostivire, iar nu după dreptate. Căci, dacă ar fi după dreptate, fiecare păcat ar aduce inevitabil moartea, precum spune apostolul: iar păcatul săvârşit aduce moarte (Iacov 1, 15). În locul morţii, Dumnezeu trimite leacul prin pătimire. Pătimirea este metoda lui Dumnezeu, metoda de tămăduire a sufletului de lepra păcatului şi a morţii.
Omul îl urăşte pe cel împotriva căruia a păcătuit. Mai întâi se teme de el, apoi îl urăşte.
Atunci când un om săvârşeşte un păcat faţă de un prieten al său, mai întâi îl cuprinde frica, care curând se transformă în ură. Iar ura îl orbeşte cu totul.
Acelaşi proces se desfăşoară în sufletul omului care este conştient de faptul că fie a săvârşit un păcat faţă de Dumnezeu, fie că El îi cunoaşte păcatul. Mai întâi îl cuprinde frica de Dumnezeu; frica se transformă repede în ură faţă de Dumnezeu. Iar ura îl orbeşte cu totul.
Orbit din pricina urii faţă de o persoană anume, el cugetă la ucidere. Dar cum uciderea lui Dumnezeu este imposibilă, atunci cel orbit de ura faţă de Dumnezeu foloseşte în locul uciderii tăgăduirea lui Dumnezeu. Acest lucru este echivalent doar cu sinuciderea.
Dacă despre păcat nu se mai poate vorbifără ca omul să nu fie luat în derâdere sau dispreţuit cu compătimire, nu mai sunt motive să se vorbească nici despre pocăinţă, atâta timp cât nu mai există căinţă înlăuntrul unui om fără o recunoaştere a păcatului. Iar dacă nu mai există
17
nici păcat, nici căinţă, atunci nu mai există nici creştin, căci cum să uiţi sau să ocoleşti zeci şi zeci de locuri din Evanghelie, începând cu chemarea Sfântului Io an Botezătorul la pocăinţă, care atrage atenţia în primul rând asupra păcatului şi pocăinţei, dând mărturie astfel despre sensul venirii Domnului Iisus Hristos pe pământ? Cum au început această delăsare şi lipsă de grijă?
Pedeapsa pentru un păcat este un alt păcat; răsplata pentru o virtute este o altă virtute. Şi păcatul, şi virtutea se înmulţesc, şi acest lucru are loc repede. Adesea, în aceeaşi zi în care săvârşeşti un păcat, vei săvârşi şi un altul. Mândria este întotdeauna urmată de curvie; lenea de mânie; iubirea de arginţi de invidie; un furt de o minciună; lauda de sine de clevetire. Ca într-o grămadă de şerpi adormiţi, atunci când îl trezeşti pe unul, treptat, se trezesc toţi ceilalţi.
Biserica Ortodoxă afirmă categoric că originea tuturor bolilor, pătimirilor, ba chiar şi a morţii este de ordin moral. De aceea şi leacurile recomandate sunt de natură morală: căinţă, post, rugăciune, milostenie, spovedanie şi dezlegare [de păcate].
Vlădică, vă rugăm să ne explicaţi printr-o pildă simplă din viaţa de zi cu zi a omului, fie el creştin sau nu, fenomenul larg răspândit de negare individuală şi socială a oricărui păcat. Omul de astăzi şi-a pierdut caracterul veghetor în privinţa păcatului, de aceea s-a înăsprit atât de mult faţă de tot ce estefrumos şi bun în natură.
Cu fiecare nou păcat, omul cel bun se împovărează cu osândă şi scârbite de sine; cu fiecare nou păcat, omul cel rău se împovărează cu osândă şi scârbire de sine în viaţă
18
îndeobşte. Totuşi povara celui dintâi este mai uşor de dus decât povara celui de-al doilea, deoarece, mai devreme sau mai târziu, povara celui dintâi îl va conduce la îndreptare, pe când povara celui de-al doilea, mai devreme sau mai târziu, îl va conduce la sinucidere.
În acest fel aţi intrat în cea mai adâncă rană a umanităţii moderne, mai cu seamă a părţii creştine, vest-europene a lumii. Tăgăduind existenţa păcatului, nesocotind şi anulând spovedania şi împărtăşania, creştinul încetează de a mai fi creştin, însă, mai devreme sau mai târziu, devine urâtor de sine, deci un urâtor al omului şi al lui Dumnezeu. Însă ce să credem, dragă vlădică, despre poporul nostru sârb şi cumplita sa istorie din veacul al XX-lea, despre cel de-al Doilea Război Mondial, despre masiva pieire a sârbilor din Croaţia, despre omnipotenţa comunistă de după război, despre un nou război şi despre cumplita animozitate şi neînţelegere a sârbilor?
Ţările balcanice au păcătuit mult, de aceea au şi pătimit mult. Adevărul este că în fiecare ungher al lumii s-a păcătuit şi s-a pătimit, însă nicăieri nu se observă atât de limpede legătura cauzală dintre păcat şi pedeapsă precum în istoria Balcanilor creştini… Noi credem că, prin noi, Dumnezeu îşi împlineşte lucrarea. Acum cinci sute de ani, Dumnezeu a trimis din Asia un neam viteaz să-i pedepsească pe creştinii învrăjbiţi şi divizaţi din Balcani, decăzuţi moral şi intelectual… Turcii şi-au săvârşit bine misiunea încredinţată de Dumnezeu; nimeni n-ar fi împlinit-o mai bine decât ei. În acea perioadă, când peninsula noastră, în neputinţa şi păcătoşenia sa, era scindată de la Bosfor până la Sava şi Dunăre, nimeni în lume
19
nu putea ajunge drept cea mai cumplită armă a dreptăţii dumnezeieşti precum turcii. Nimeni, în acea vreme, nu putea mânui sabia şi să treacă prin foc mai bine decât turcii. Nici un popor nu avea o astfel de rânduială gospodărească precum turcii. Atunci nici un popor nu deţinea atâtea noţiuni certe şi neclintite despre dreptate şi nedreptate, despre bine şi rău, despre mărinimie şi ticăloşie ca turcii. Atunci nici un popor nu-şi punea lucrarea în legătură cu voia lui Dumnezeu aşa cum o făceau turcii. Mai mult decât atât, nici un popor nu era atât de aproape de Dumnezeu precum turcii. De aceea Dumnezeu a ales acest popor cu o morală vetero-testamentară să pedepsească Balcanii creştini, atrofiaţi în toate privinţele, cu excepţia încălcării legilor. Dumnezeu nu i-a ales pe turci pentru a ne lumina, ci pentru a ne pedepsi. Turcii nu au venit în Balcani ca nişte pedagogi ai noştri, ci ca nişte judecători. Stăpânirea otomană nu a însemnat pentru popoarele balcanice o şcolire, ci un purgatoriu.
Cercetaţi, fraţilor, toate marile evenimente istorice din perspectiva întreită a căderii, răscumpărării şi învierii, şi le veţi înţelege! Oricărei decăderi îi urmează răscumpărarea, oricărei răscumpărări îi urmează renaşterea. Un păcat atrage inevitabil suferinţa, iar suferinţa conduce inevitabil la o nouă viaţă la renaştere. Nu există acele puteri care pot încălca legea istorică. Căci ce altceva este legea istorică decât voia lui Dumnezeu?
Dacă nu vom adera la vechea erezie deistă, potrivit căreia Dumnezeu l-a creat pe om şi Pământul, însă apoi S-a retras în îndepărtatele adâncuri celeste, lăsând istoria, cursul şi sfârşitul ei în seama omului, mi se pare că reflecţia Preasfinţiei voastre despre sârbi şi turci esteposibilă
20
şi acceptabilă pentru fiecare creştin, care crede că Pronia dumnezeiască călăuzeşte istoria. Atunci cred că modul Preasfinţiei voastre de a cugeta la evenimentele istorice care are un oarecare ecou în ideile filosofiei istoriei ale unuia dintre cei mai mari istorici creştini contemporani, Arnold Toynbee9, despre provocare şi răspuns se poate aplica la toate evenimentele nefericite din istoria poporului sârb în decursul ultimilor cincizeci de ani. Tot ceea ce s-a întâmplat în chip tragic cu poporul sârb de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial ar trebui privit din perspectiva declinului brusc al integrităţii patriarhale şi al moralităţii creştine a poporului din perioada interbelică. Marele prieten al poporului sârb, Archibald Reiss10, elveţian şi profesor de chimie la Universitatea
9 Arnold Joseph Toynbee (1889-1975) istoric cunoscut cel mai bine pentru lucrarea Un studiu de istorie în 12 volume (1934-1961). El a prezentat istoria fiecărei civilizaţii ca unităţi identificate în termeni de „provocare şi răspuns”, proces pe care l-a propus ca lege ştiinţifică a istoriei: civilizaţiile au apărut ca răspuns la un set de provocări extreme. Când civilizaţiile au răspuns provocărilor, s-au dezvoltat, însă s-au dezintegrat atunci când liderii lor au încetat să răspundă creativ, scufundându-se în naţionalism, militarism sau tirania unei minorităţi despotice. El vede sporirea şi declinul civilizaţiilor ca pe un proces spiritual: „Omul atinge un anumit nivel de civilizaţie nu ca urmare a unei dotări biologice superioare sau a unui mediu geografic superior, ci ca răspuns la o provocare într-o situaţie de o anumită dificultate, care îl determină să facă un efort fără precedent până atunci”, (n. trad.)
10Rudolph Archibald Reiss (1875-1929) a absolvit liceul în Germania şi a plecat la studii în Elveţia. A obţinut doctoratul în chimie la vârsta de 22 de ani şi a devenit expert în fotografie şi ştiinţe medico-legale. În 1906 a fost numit profesor de criminalistică la Facultatea din Lausanne. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, R. Reiss a fost angajat de guvernul sârb pentru a investiga atrocităţile comise de trupele invadatoare ale Puterilor Centrale împotriva sârbilor. Atunci când, în anul 1915, Serbia a fost invadată, R.A. Reiss s-a alăturat armatei sârbe aflate în retragere prin Albania şi s-a întors în Belgradul eliberat împreună cu aceasta, care ieşise victorioasă din război. R.A. Reiss a făcut parte din delegaţia guvernului sârb la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, a contribuit la înfiinţarea primei Academii de Poliţie din Serbia şi a predat cursuri de criminalistică; a fost unul dintre fondatorii organizaţiei de Cruce Roşie din Serbia. După trecerea sa la cele veşnice, trupul său a fost înmormântat în cimitirul Topcider din Belgrad, (n. trad.)
21
din Lausanne, care şi-a părăsit ţara mândră şi liniştită şi a trecut prin Albania împreună cu dragii săi sârbi, spunea în strigătul său îndurerat şi sincer încă din anul 1928: „Ascultaţi, sârbilor!” — nu a mai putut recunoaşte poporul sârb şi toate virtuţile sale creştine datorită cărora i se şi afierosise în întregime în timpul de dinainte şi după Primul Război Mondial. Omul se înfricoşează atunci când vede cât de mult s-a putut schimba poporul sârb din vremea slăviţilor Nemania, prin robia otomană şi străbaterea Albaniei până în ziua de azi. Iar despre Europa ce credeţi, vlădică?
Mereu dezinformată în privinţa celor slabi şi asupriţi, Europa creştină pierduse complet socoteala creştinilor din Balcani. Ea considera Balcanii ca fiind legitimul Imperiu Otoman, iar locuitorii din Balcani — ca pe nişte înecaţi iremediabil şi fără nădejde în marea otomană.
Iertaţi-mă că vă întrerup, însă după Războiul din Balcani şi Primul Război Mondial, poate chiar puţin mai devreme, Europa era speriată de moarte că, în locul unui Imperiu Otoman ruinat pentru totdeauna, în Balcani va stăpâni legitim Imperiul Slav. Indiferent dacă erau creştini sau bolşevici, ruşilor nu li s-a îngăduit sub nici o formă să ajungă la Marea Adriatică şi Marea Mediterană.
Dostoievski a scris: „Ştiinţa şi meşteşugurile le putem primi din Apus, însă credinţa nu, pentru că nici Apusul
22
nu o are. Creştinismul este şi trebuie să rămână pentru totdeauna principalul flux de lumină vitală, de bază, al poporului nostru. Uniunea slavă este posibilă doar în numele adevărului lui Hristos. Slavismul va spune lumii un cuvânt nou, sănătos şi nemaiauzit până acum. Acest cuvânt va fi rostit pentru binele întregii omeniri. Acest cuvânt se va referi la o alianţă fraternă, la nivel mondial, un principiu care constă în geniul slavilor. Fiţi fraţi, Însă nu doar pentru câştiguri economice, ci pentru plinătatea bucuriei vieţii şi a iubirii.”
Deoarece aţi menţionat cunoscutele cuvinte ale lui Dostoievski, am ajuns la concluzia că sunteţi în deplin acord cu ele. Astfel, mi-ar plăcea ca eu şi poporul meu, cu întreaga fiinţă, să credem în aceste minunate cuvinte, dar, iată, împreună cu poetesa rusoaică Marina Ţvetaeva11, pot spune doar: „în Rusia se poate doar crede!” Mulţi gânditori de seamă din Apus, precum şi un număr însemnat dintre cei slavi consideră că marea şansă, pe care slavii, în frunte cu cei din Rusia, au avut-o la începutul veacului al XX-lea, a fost să infuzeze sânge nou în Europa, dar numai sânge duhovnicesc, şi acesta creştin (creştin-ortodox), în nici un caz vreo tentativă politică sau militară eşuată. Pentru unii gânditori îl Marina Ţvetaeva (1892-1941) s-a născut la Moscova în familia unui profesor universitar. Din copilărie scria versuri atât în limba rusă, cât şi în poloneză. A studiat la Universitatea din Moscova, emigrând mai târziu în Elveţia şi Germania. La vârsta de 18 ani a debutat cu volumul Album de seară. Poezia sa surprinde freamătul, agitaţia unui început de secol în care spiritul avangardist, înnoitor, se manifestă pe un fundal sângeros, cel al Primului Război Mondial, spirit mai apoi sufocat în chip necruţător în Rusia, prin deportarea şi asasinarea intelectualilor incomozi. (n. trad.)
23
a fost complet eşuată, pentru alţii, mai puţin pesimişti, doar zdruncinată pentru un timp nedeterminat în decursul veacului al XX-lea sau al celui de-al XXI-lea. Prin urmare, încă ne mai rămân credinţa şi nădejdea în Ortodoxie şi, împreună cu ele, în viitorul slavilor.
Dar ce se va întâmpla cu sârbii, vlădica? De la cine să aşteptăm ajutor, renaştere morală, un viitor creştinesc? Lepădaţi nevrednica convingere că pe voi vă va elibera şi vă va întări vreun om. Sloboziţi-vă şi întăriţi-vă fiecare pe sine însuşi, şi atunci când toţi veţi fi liberi şi puternici, şi patria voastră va fi la fel. Iată, libertatea exterioară nu valorează prea mult fără cea lăuntrică, şi nici puterea exterioară — fără cea lăuntrică. Voi, în Serbia, aveţi libertate exterioară, dar la ce vă foloseşte, când sufletul vă este înrobit de îndoială şi deznădejde?
Renunţaţi la gândul ridicol că un singur om ar putea construi o viitoare Serbie fericită. Fiţi realişti, iar realitatea este că toţi trebuie să investiţi câte o cărămidă bună în clădirea dorită. Fiindcă toţi sunteţi ziditorii posterităţii poporului vostru.
A doua serie de convorbiri
Pe parcursul veacurilor creştine a existat o dezbatere necontenită şi îndelungată despre împărţirea bipartită, platoniciană, a fiinţei umane în trup şi suflet, dar şi despre împărţirea tripartită, aristotelică, în trup, suflet şi duh, precum şi despre influenţa lor reciprocă. Cugetând creştineşte, şi mi se pare că astfel se cugeta şi în culturile străvechi, precreştine, cel puţin când vine vorba despre „paralelismul psihosomatic” al sufletului şi trupului, va fi fost mai mult adevăr în acel străvechi slogan: o minte sănătoasă într-un trup sănătos! decât în cel roman, de mai târziu, care spune: într-un trup sănătos, şi duhul este sănătos!
în decursul întregii sale istorii, creştinismul s-a luptat împotriva eresurilor gnostice, care învaţă despre o zeitate inferioară, un demiurg, şi rolul său în crearea omului imperfect. Conform învăţăturii gnostice, care are modele parţiale şi în veacurile străvechi, sufletul este înrobit în trup, care apoi este tratat cu dispreţ şi subestimat. De unde, în principiu, în creştinism, mai ales în cel timpuriu şi cel medieval, o atât de mare lipsă de preţuire a trupului, chiar şi prin supunerea la chinuri cumplite, când ştim, după tradiţia biblică, că Dumnezeu a plămădit şi trupul, nu doar sufletul?
Duhul sănătos este Duhul lui Dumnezeu. El este ca un aer curat, datorită căruia pier toţi microbii. De la un duh sănătos şi sufletul devine sănătos, iar de la un suflet sănătos,
25
şi trupul sănătos. A dobândi un duh sănătos, Duhul dumnezeiesc, înseamnă a avea parte de cea mai mare biruinţă. Duhul este Cel Ce dă viaţă, trupul nu ajută la nimic. Mulţi sfinţi şi sfinte au vieţuit fără a se îngriji prea mult de trup şi, cu toate acestea, trupul le-a fost sănătos şi puternic până la cele mai adânci bătrâneţi.
În Sfânta Scriptură este subliniată în chip limpede deosebirea dintre sufletul dobitoacelor şi cel al oamenilor. La crearea dobitoacelor, Dumnezeu a poruncit pământului să scoată animale cu trup şi suflet. Apoi a zis Dumnezeu: Să scoată pământulfiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şifiare sălbatice după felul lor (Facerea 1, 24). Însă despre om se vorbeşte altfel: Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omulfiinţă vie (Facerea 2,7). Prin urmare, animalele sunt de jos, iar omul de sus. Deosebirea este mare şi evidentă. Dacă moare ceea ce este din pământ, cum ar putea muri ceea ce este de la Dumnezeu? Precum Dumnezeu nu poate muri, nici duhul viu, care este de la Dumnezeu, nu poate muri.
Răspunsul Preasfinţiei voastre se pare că susţine acea convingere creştinească ce împarte fiinţa omenească în trup, suflet şi duh, fiind în concordanţă cu teoriile antropologice şi psihologice contemporane despre unicitatea omului, care îşi află fundamentul în cuvintele Sfântului Apostol Pavel din întâia Epistolă către Tesaloniceni (5 23): „şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos. ” Şi Preasfinţia voastră aţi rostit o minunată rugăciune întru slava duhului, a sufletului şi a trupului. Cum sună aceasta?
26
Dăruieşte-ne, Doamne al nostru, să păzim pentru Tine trei cădelniţe înmiresmate.
Dăruieşte-ne, Doamne al nostru, să-Ţi aprindem trei lumânări: duhul, sufletul şi trupul, trei lumânări pentru O Treime.
Duhul să-l afierosim Tatălui, sufletul fiului, iar trupul duhului Sfânt, Cel Care îl va şi învia din pulbere.
Părinte, sfinţeşte duhul nostru! Fiule, sfinţeşte sufletul nostru! Duhule Sfinte, sfinţeşte trupul nostru!
De asemenea, arătând pildele unor oameni sfinţi, aţi dat dreptate acelui îndemn mai profund şi, probabil, mai străvechi, care ne învaţă că într-un duh sănătos, şi trupul este sănătos. Astăzi oamenii suferă din plin de aşa-numitele „boli psihosomatice”, în cadrul cărora putem enumera toate bolile cunoscute, de la cancer la gripă, în timp ce sunt deosebit de răspândite bolile sistemului circulator, ale organelor respiratorii şi ale organelor digestive fără a se respecta igiena corporală, dar mai cu seamă subestimându-se igiena psihică. Fumatul, alcoolul, drogurile, dieta iraţională şi nesănătoasă afectează în acelaşi timp şi trupul, şi duhul.
Cel ce săvârşeşte un păcat trupesc, acela nu îşi cinsteşte trupul şi nu-L cinsteşte pe Dumnezeu, Ziditorul trupului. Oare există în lume vreun împărat nebun care să-şi folosească cea mai scumpă maşină pentru a duce gunoaiele? Iar trupul este cea mai scumpă maşină pe care a plămădit-o Dumnezeu pe pământ din ţărână, ca prin el să se călăuzească fiii de împărat, sufletele împărăteşti. Cel care săvârşeşte un păcat trupesc, condus de nebunia sa, foloseşte această maşină preţioasă pentru a duce cu ea gunoaie.
27
Aţi tâlcuit în chip lămurit cuvintele de neuitat ale Sfântului Apostol Pavel din întâia Epistolă către Corinteni (6, 19-20): „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu. ” Oare ne pregătim noi cu adevărat trupurile pentru slăvitulpraznic al Schimbării la Faţă?
În cântările bisericeşti (Triod) se vorbeşte cum în Rai, Adam a fost îmbrăcat în „veşmânt ţesut de Dumnezeu din harul, lumina şi slava dumnezeiască”, iar, atunci când a căzut în păcat, a fost nevoit să lepede acest veşmânt strălucitor şi să se îmbrace cu o haină din piele de animal, adică într-un trup dobitocesc. Într-un astfel de trup dobitocesc, omul este îmbrăcat după căderea în păcat a lui Adam. Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat (Facere, 21). Aceasta s-a întâmplat atunci când Adam, prin păcatul neascultării, s-a arătat cu totul dezgolit şi s-a ascuns de faţa Domnului. Într-un astfel de trup ne naştem şi noi. Iar în „veşmânt strălucitor, ţesut de Dumnezeu” se îmbracă cerşetorul atunci când devine din nou împărat.
Dacă este greu sau imposibil să devenim un astfel de împărat cât timp vieţuim pe pământ, putem aştepta acest lucru „de cealaltă parte”. Acum, câtă vreme vieţuim pe pământ, să ne păzim trupurile, ceea ce nu înseamnă altceva decât să fim în permanenţă conştienţi de duhul, care însufleţeşte trupul, iar, în limbajul medical modern, să fim conştienţi de Duhul, Care reînnoieşte constant,
28
făcând astfel sistemul nostru imunobiologic mai rezistent. Majoritatea aşa-ziselor „boli de sistem” (autoimune), precum şi ale celor virale (care includ cancerul, leucemia şi sida) sunt rezultatul scăderii imunităţii, a cărei lipsă de funcţionare este strâns legată de dezavuarea funcţiilor noastre duhovniceşti. Întotdeauna atunci când uităm sau tăgăduim duhul lui Dumnezeu din noi, mai devreme sau mai târziu, ne cuprind tristeţea, frica sau ura, trei binecunoscute „bice ale lui Dumnezeu”, care, chiar dacă acţionează fie şi numai câte unul în parte, sunt suficiente ca, după câţiva ani, împreună cu sufletul, să distrugă şi trupul. Oare nu este uitarea duhului o înăbuşire a păcatului din noi? De unde în om atâtafrică din pricina păcatului?
Nu trebuie să te temi atât de mult din pricina păcatului, cât de înrâurirea lui. Când omul se supune şi se identifică în întregime cu păcatul său, atunci se află sub înrâurirea păcatului. Omul săvârşeşte păcate, însă nu trebuie să fie sub înrâurirea păcatului. Omul nu trebuie să-şi ierte păcatul, pentru ca Dumnezeu să i-l ierte. Şi nu trebuie să accepte osândirea păcatului, ca să nu-l osândească Dumnezeu. Căci cel ce se iartă pe sine, pe acela Dumnezeu nu-l va ierta.
Unul este păcatul vostru de moarte, prietenii mei; voi sunteţi neîncetat fascinaţi de voi înşivă şi nu îngăduiţi nicicând cugetelor voastre ca, în această fascinaţie de sine, să fie cuprinse de dezamăgire. Păcatul vostru de moarte este că nu puteţi şi nici nu îndrăzniţi să fiţi dezamăgiţi de voi înşivă.
Dezamăgirea de sine, aceasta este biciuirea de sine. Cât timp îi veţi mai biciui pe alţii şi veţi pretinde că vă doare?
29
Cât timp vă veţi mai astupa urechile pentru a nu-i auzi pe cei ce merg pe cealaltă parte a străzii, paralel cu voi, care vă fac cunoscută dezamăgirea faţă de voi? Ciuliţi-vă urechile şi ascultaţi câte voci vorbesc înăuntrul vostru despre dezamăgire!
Dezamăgirea de sine este înrolare pentru viaţă. În timpul acestei înrolări, o parte dintre candidaţi se predă sinuciderii, iar cealaltă parte vieţuirii. O mare parte nu aşteaptă această înrolare deoarece este necoaptă, nu a ajuns încă la maturitate, în ciuda, de cele mai multe ori, a vârstei înaintate.
Se poate spune că doar omul duhovnicesc a ieşit din perioada copilăriei, chiar dacă, în alt sens, este un copil mai mare. De aceea omul duhovnicesc vede umanitatea – ca o mamă a unui copil nebun înconjurată de cumplite primejdii.
Şi, aşa cum sfaturile şi îndemnurile părinţilor, ce îl privesc cu un ochi veghetor pe copilul aflat în primejdie, sunt adesea de neînţeles pentru acesta, tot la fel şi sfaturile, şi îndemnurile oamenilor duhovniceşti sunt de neînţeles pentru mulţi, mulţi oameni. Căci pentru mulţi, perspectivele pe care le au oamenii duhovniceşti, şi golul în care vieţuiesc rămân pentru totdeauna invizibile şi de necrezut.
Am întâlnit în decursul vieţii mele mulţi oameni cu adevărat înaintaţi în vârstă, dar care nu erau maturi şi se plângeau de condiţiile exterioare rele; însă de nepăsarea lor şi de ceea ce numiţi „autodezamăgire”, care i-ar fi împiedicat, chipurile, să devină creştini, nu s-au plâns niciodată. A deveni creştin autentic, după judecata unor astfel de oameni, este acelaşi lucru cu a deţine sau nu un talent înnăscut pentru pictură sau poezie. Dacă, deci,
30
m-am născut fără vreun talent pentru credinţă în acest fel încearcă să se înşele pe ei înşişi ateii şi agnosticii nu-mi poate cere nimeni, în acest caz, să fiu creştin.
Un creştin nu se naşte creştin, ci acest lucru se întâmplă. Despre aceasta a relatat în nenumărate rânduri Sfântul Apostol Pavel, despre ce s-a întâmplat cu el, despre principalul eveniment din viaţa sa şi principala dovadă a transfigurării duhovniceşti din prigonitor în apărător, din urâtor în iubitor, din Saul în Pavel.
Sunt aproape convins că un creştin nu se naşte, cu toate că Tertulian susţine că sufletul omului este prin natura sa creştin. Dar dacă un creştin nu se naşte -pentru că în acest caz aşa-zişii „creştini tradiţionali” ar fi fost suficienţi pentru a susţine creştinismul timp de sute de ani, şi ştim bine că sarea creştinismului nu sunt creştinii tradiţionali, ci cei care au experimentat creştinismul şi apoi au continuat să-l trăiască -, ce le-am putea spune scepticilor, cum ar trebui să se pregătească, ca să li „se întâmple” şi lor creştinismul?
Omul cade din pricina slăbiciunii sale, dar se ridică cu puterea lui Dumnezeu. Datoria omului este să-şi pregătească inima, să o cureţe de praful păcatelor mărunte şi de noroiul păcatelor mari. Inima se curăţeşte prin credinţă, nădejde, dragoste şi frică de Dumnezeu şi prin aducerea-aminte de moarte, de Judecata lui Dumnezeu, prin minunarea de creaţiile Ziditorului, prin cercetarea căilor Proniei şi prin răbdare, blândeţe şi milostenie, precum şi prin multe altele. Potrivit cuvintelor Sfinţilor Părinţi: când dispar amintirile legate de păcatele săvârşite, abia atunci putem vorbi despre o inimă curăţită.
31
Cât de mult mi-aş dori să pot transmite aceste cuvinte ale Preasfinţiei voastre despre păcat, uitare şi inimă curăţită popoarelor, cu privire la ura lor reciprocă şi la păcatele săvârşite! Nu am putut înţelege şi experimenta, şi ca psiholog, şi ca creştin, cum este posibil să-i ierţi cuiva jignirea provocată, dar să nu o uiţi! Mi-am adus aminte de cuvintele Sfinţilor Părinţi, şi ale Sfântului Ioan Scărarul, care a spus: „A nu-ţi aduce aminte răul este adevărata pocăinţă!” A nu da la o parte insulta sau ticăloşia săvârşită ţie (poate şi vreo ucidere), ci a o uita, la fel ca un copil, care uită repede nedreptatea, pe care părinţii sau altcineva i-au făcut-o (desigur, chiar şi în această inocenţă şi neprihănire nu sunt toţi copiii la fel!). Nuvela lui Borges despre Cain şi Abel, care s-au întâlnit încă o dată după evenimentele biblice, spune că au mers împreună o bucată de drum, au aprins focul şi au început să mănânce. În vreme ce Cain se temea tot timpul de răzbunarea lui Abel, acesta din urmă nici măcar nu-şi aducea aminte de uciderea lui Cain, căci, în neprihănirea inimii sale, pur şi simplu, uitase această faptă.
O, dacă am şti cât de mult ni se iartă în tăcere nu doar de către Dumnezeu, ci şi de către oameni, ne-am grăbi cu sfială să-i iertăm pe ceilalţi! Câte cuvinte necuviincioase, jignitoare aruncăm, cărora li se răspunde prin tăcere; câte priviri cuprinse de indignare, câte gesturi nepotrivite, ba chiar şi fapte neîngăduite! Şi oamenii trec peste ele, nu ni se răspunde cu ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Dar ce am mai putea spune despre iertarea lui Dumnezeu?!
Iertarea (prin uitare) o cerinţă firească pentru un creştin, nefirească pentru omul vetero-testamentar sau
32
păgân ar trebui aplicată şi asupra popoarelor! Unul dintre remarcabilii noştri intelectuali a declarat, în urmă cu câţiva ani, din fericire într-un cerc restrâns de oameni, un fapt vetero-testamentar sau păgân, însă nicidecum experimentat creştineşte: „Poporul, care nu răspunde la genocid cu genocid, este condamnat la un nou genocid!” Cum să afli, ca popor, calea de mijloc şi să eviţi aceste extreme, sau e cu putinţă să fii creştin şi totodată o persoană radicală, sau un popor creştin poate fi deopotrivă radical asemenea unui popor vetero-testamentar sau păgân?
La urma urmelor, doar Dumnezeu poate ierta păcatele şi le poate şterge din viaţa noastră şi ne poate înălbi sufletul pentru a fi mai alb decât zăpada, după cuvântul psalmistului (cf Psalmul 51, 7). Însă Bunul Dumnezeu ne-a arătat o osteneală la măsura puterii şi raţiunii noastre. Trezirea înseamnă că omul a observat rănile de pe sufletul său. Pocăinţa înseamnă că le-a făcut câte o incizie şi le-a deschis. Curăţirea înseamnă că omul a făcut totul ca puroiul să iasă din răni şi ca acestea să se vindece… Rănile nu se pot curăţa de puroi dacă nu se deschid. De aceea, nu e cu putinţă curăţie fără pocăinţă. Atunci când rănile se curăţă în întregime şi se vindecă, ele nu mai sunt răni. Atunci încetăm a mai cugeta la păcatele săvârşite şi a ne mai pocăi. La fel cum nu ne gândim la rănile pe care le-am avut cândva pe trupul nostru şi care s-au vindecat, tot aşa nu ne mai gândim la păcatele care au existat şi au fost şterse din sufletele noastre.
Pedepsirea pentru un păcat săvârşit se face după înţeleapta Purtare de grijă a lui Dumnezeu din această lume. Dacă Dumnezeu nu ar pedepsi îndată un păcătos, am
33
deznădăjdui aşteptând dreptatea dumnezeiască; iar dacă Dumnezeu n-ar amâna cu răbdare pedepsirea altor păcătoşi, cum am mai învăţa noi răbdarea faţă de cei care ne jignesc?
Este evident că personal, pentru un creştin, nu există altă cale de a spăla păcatele săvârşite cu sau fără intenţie împotriva altui om decât calea pocăinţei, ca singurul mijloc de curăţire aducător de mântuire, despre care, încă din vremea Sfântului Ioan Botezătorul şi a însuşi Domnului Iisus Hristos, auzim, dar nu o urmăm. Şi Preasfinţia voastră vorbiţi neîncetat despre creştin ca persoană. Astfel, aţi fi de acord cu filosoful rus din veacul al XX-lea, Nicolae Berdiaev12, care a scris odinioară că „nu este posibil să se ceară unei stăpâniri împlinirea la nivel statal a poruncilor lui Moisi, deoarece ele se pot aplica doar asupra persoanei.” Dacă îndrăznesc să mai adaug la aceste cuvinte şi observaţia că printre oameni există mai mulţi indivizi decât persoane, iar, în al doilea rând, fiindcă este greu şi imposibil să ceri statului să
12 Nicolae Alexandrovici Berdiaev (1874, Kiev-1948, Clamart, Ile-de-France) provenea dintr-o familie aristocrată care deţinea funcţii în domeniul militar. S-a apropiat de ideologia marxistă încă de la vârsta de 20 de ani, iar în anul 1901, împreună cu alţi social-democraţi, a fost deportat la Vologda, în nordul Rusiei, însă mai apoi a devenit preocupat de filosofía religiei. În anul 1907 s-a mutat la Moscova, unde a înfiinţat o societate filosofico-religioasă, iar în anul 1916 a fondat revista Calea. A devenit profesor de istorie şi filosofie la Universitatea din Moscova şi la puţin timp după ocuparea catedrei a fost arestat de serviciile de securitate sovietice, iar, în septembrie 1922, din motive ideologice, împreună cu un grup de alţi 25 de intelectuali, este exilat de regimul bolşevic. S-a stabilit pentru doi ani la Berlin, unde a înfiinţat „Academia rusă de filosofie religioasă”. În anul 1924 s-a mutat la Clamart, lângă Paris, unde a publicat mai multe lucrări şi până la sfârşitul vieţii sale a susţinut mai multe conferinţe atât în ţară, cât şi în afară. Universitatea din Cambridge i-a conferit titlul de „Doctor Honoris Causa” în Teologie, (n. trad.)
34
pună în aplicare poruncile lui Moisi, cum ar fi dacă i-am cere să înceapă să le pună în aplicare pe cele ale lui Hristos? Trebuie să amintesc aici de un alt filosof rus, Mihail Tareiev13, care era convins că „nu există popor, stat creştin, nici familie creştină, ci doar individ creştin”, care, aş adăuga eu, are şansa de a deveni persoană.
Dacă am aplica acest tip de gândire la relaţiile sârbo-croate, am putea spune cu prudenţă că, cu cât sunt mai multe persoane în cadrul unei religii creştine şi în poporul sârb, şi în cel croat, în stare să se căiască sincer şi astfel să se curăţească de păcate, cu atât este mai mare probabilitatea ca relaţiile dintre aceste popoare să devină din nou apropiate, iar acest lucru ar însemna că sunt, cu adevărat, creştine. Procesul căinţei şi al transfigurării este îndelungat şi este un proces invizibil, în timp ce roadele pocăinţei sunt strălucitoare şi vizibile pentru toată lumea. Prin urmare, nu este necesar, dar nici bine (din punct de vedere psihologic, şi din punct de vedere creştinesc, chiar e absolut greşit) să ceri unui alt popor pocăinţă publică. Nu există pilde în istorie ca vreodată vreun popor să se fi pocăit pentru păcatele săvârşite asupra altui popor; acest lucru l-au făcut doar persoanele. Nici poporul german, în veacul al XX-lea, nu s-a pocăit pentru crimele naziste săvârşite în decursul celui de-al
13Mihail Tareiev (1866-1934) a fost fiul unui preot de ţară; în anul 1891 a absolvit Academia Teologică din Moscova ca licenţiat în Teologie, iar în 1904 îl primeşte pe cel de Doctor în Teologie. În anul 1893 devine profesor de Teologie morală la Academia Teologică din Moscova. Teologia sa chenotică a fost influenţată de opera Fraţii Karamazov a lui Dostoïevski, de lucrările teologilor „chenotişti” ai veacului al XIX-lea, în special de cele ale lui A.B. Bruce; Tareiev a fost primul care şi-a construit întregul sistem în jurul umilinţei lui Hristos, pe care o consideră o expresie a dragostei Tatălui Său pentru lume. Pentru Tareiev, ispitirea lui Iisus este o ispitire „religioasă” sau „teantropică”, şi are un înţeles mântuitor, (n. trad.)
35
Doilea Război Mondial, însă, dacă procesul lăuntric şi invizibil al căinţei s-a petrecut în sufletul majorităţii nemţilor, atunci poporul german în întregime odată ce Dumnezeu cel Viu îl va fi iertat se află pe calea cea bună a curăţirii. În principiu, ce ştim noi cu adevărat despre vrăjmaşii noştri, şi, din punct de vedere creştinesc, cine ne este defapt vrăjmaş?
Cum să nu-i iubim pe aceia pe care Dumnezeu îi iubeşte? Dumnezeu nu ne iubeşte mai mult decât pe vrăjmaşii noştri, mai cu seamă dacă şi noi suntem vrăjmaşii altor oameni. Şi cine dintre noi poate spune că nimeni din lume nu-l numeşte „vrăjmaş”? Dacă soarele lui Dumnezeu i-ar încălzi, şi ploaia i-ar uda doar pe cei pe care nimeni nu-i consideră vrăjmaşi, ar fi dificil ca orice rază de soare să coboare pe pământ şi orice picătură de ploaie să cadă în praful pământului. Ce mare sperietoare fac oamenii din vrăjmăşia faţă de ei înşişi! Păcatul a băgat frica în oameni şi, de frică, trăiesc cu bănuiala că toate făpturile din jurul lor le-ar putea fi vrăjmaşi. Iar Dumnezeu este fără de păcat şi fără de patimă, de aceea nu bănuieşte pe nimeni, ci îi iubeşte pe toţi. El ne iubeşte atât de mult, încât şi atunci când, fără să fim vinovaţi, ne înconjoară vrăjmaşii, trebuie să credem că acest lucru se întâmplă cu ştirea Sa şi spre binele nostru. Să fim drepţi şi să spunem că vrăjmaşii noştri ne sunt sprijin în sporirea noastră duhovnicească. Dacă nu ar fi fost vrăjmăşia din partea oamenilor, cei mulţi şi bineplăcuţi ai lui Dumnezeu nu ar fi devenit prieteni ai Săi. Chiar şi vrăjmăşia lui satana însuşi este de folos celor ce au râvnă pentru a dobândi sfinţenie de la Dumnezeu şi pentru a-şi mântui sufletele… Pentru mântuirea voastră, nu este defel important dacă veţi avea în această viaţă mai
36
mulţi prieteni sau vrăjmaşi, ci să nu fii vrăjmaşul cuiva şi, în inima ta, în rugăciunile şi cugetul tău, să fii prietenul tuturor.
Noi, prin răutatea din noi înşine, atragem răul asupra noastră. Acest lucru este atât de cert precum un magnet atrage un altul.
Ne-am înfricoşa dacă am putea pricepe şi aprecia cât de multă răutate transmitem oamenilor prin cugetele şi dorinţele noastre rele. Da, câtă răutate tuturor fiinţelor vii, şi cât de multă pagubă universului! Dar ne-am bucura, dacă am putea pricepe şi aprecia cât de mult bine facem oamenilor prin gândurile noastre bune şi prin dorinţele pline de mărinimie. Aşadar, bucuria noastră ar fi nesfârşită, dacă am putea pricepe şi aprecia cât de mult bine facem tuturor şi fiecăruia din acest univers prin rugăciunea pentru toţi şi pentru fiecare.
De la cugete rele până la cuvinte şi fapte rele nu este o distanţă mai mare decât de la o sămânţă până la rădăcina plantei. Înseamnă că aici nu vorbim de nici o distanţă, ci toate stau alături într-o legătură organică.
Atunci când un duhovnic a fost întrebat cine ar putea primi de la Dumnezeu harul de a iubi, el a răspuns: acela care, văzându-l pe fratele său în păcat, îl roagă din toată inima pe Dumnezeu să-l izbăvească.
Îngăduie-I lui Dumnezeu să facă ce vrea. Iar El îşi va aşeza Prestolul Său în sufletul tău. Şi va lupta pentru tine pe toate câmpurile de luptă, va dobândi toate biruinţele şi ţi le va da în stăpânire. Împreună cu Dumnezeu suntem puternici.
A treia serie de convorbiri
Dacă omul este cu adevărat atât de străvechi, de câteva sute de mii de ani, aşa cum crede şi arată ştiinţa, atunci timpurile preistorice politeisto-ateiste, idolatre şi păgâne trebuie să fi durat la fel de mult. Venirea lui Moisi la cel dintâi popor monoteist al preistoriei şi istoriei, la poporul evreu, revelarea lui Dumnezeu pe Sinai şi aducerea la cunoştinţă a celor zece porunci dumnezeieşti, care au avut o valoare universală pentru toate timpurile şi popoarele viitoare, au reprezentat cea mai mare revoluţie duhovnicească de la plămădirea omului. Venirea Domnului Iisus Hristos în lume, arătarea Dumnezeului-om în mijlocul poporului ales al lui Dumnezeu, al celui evreiesc, şi aducerea la cunoştinţă a iubirii, iertării, pocăinţei, milostivirii şi împărăţiei cerurilor au însemnat cea de-a doua şi ultima revoluţie, prin care a început istoria mântuirii şi a răscumpărării omului, a deplinei împăcări cu Dumnezeu, adiberei sale hotărâri de a primi cu credinţă pătimirea lui Hristos pentru păcatele sale, şi învierea lui Hristos, prin care omul credincios va fi, de asemenea, înviat în viaţa cea veşnică.
Iconomia mântuirii se arată limpede înaintea privirii noastre duhovniceşti atunci când Dumnezeu ne deschide ochiul orbit de păcat. Până în acel moment, în noi toţi trăieşte păgânul închinător la idoli, politeist şi poligam, cel de acum mii şi mii de ani, egoistul doritor de desfătări, invidiosul agresor pregătit să atace şi să pună stăpânire cu forţa, Cain, care, la începuturile istoriei,
38
şi-a ucis fratele, pe Abel, însă şi omul vetero-testamentar în care deja s-a trezit conştiinţa, cu toate că încă doar bănuieşte ce este bine şi ce este rău. De acum mai bine de două mii de ani până astăzi, sângele mistic de pe Golgota a fost absorbit de întregul pământ şi, astfel, din ţărâna lui şi Duhul lui Dumnezeu, a ajuns la fiecare om nou-născut, fie că acesta a ştiut sau nu despre Hristos. Astfel, astăzi, după părerea mea, în fiecare om se duce o grozavă luptă nevăzută între omul păgân, cel vetero-testamentar, şi cel nou-testamentar, iar în această luptă sunt antrenate şi puteri spirituale nevăzute a căror prezenţă o simt, fără îndoială, sufletele mai sensibile.
Cum este posibil ca unii creştini să creadă că se poate deveni ostaş al lui Hristos şi fără Vechiul Legământ, uitând că înăuntrul nostru, în profunzimile întunecoase ale fiinţei noastre arhaice trăieşte şi mai departe, uneori ascuns, alteori vădit păgânul închinător la idoli?
Precum copiii lipsiţi de griji nu bănuiesc cumplita luptă a vieţii, în care se află lumea din jurul lor, tot aşa şi mulţi adulţi nu bănuiesc cumplita luptă duhovnicească, pe care Hristos împreună cu oştirile îngereşti şi ale sfinţilor o duc în lume împotriva puterilor întunecate.
Cel ce nu împlineşte legea lui Moisi va bate în zadar la poarta palatului lui Hristos, căci El nu-i va deschide uşa.
Acest fel de gândire îmi este familiară şi firească. Este imposibil să-mi închipui un prieten al lui Hristos, care nu împlineşte toate poruncile lui Moisi. În acest fel Tatăl nostru ceresc ne-a descoperit treptat şi ne-a predat atâtea porunci pe cât sufletul încă imatur al omului şi le-ar putea asuma într-un răstimp deosebit de lung. Acum două
39
mii de ani, când omul s-a întărit împlinind, deşi cu chin şi împotrivire, poruncile lui Moisi, i-a venit în întâmpinare Fiul, l-a învâţat că se va transfigura, făgăduindu-i şi pe Duhul Sfânt. Dar ce se întâmplă cu acei oameni care din diferite motive nu L-au primit pe Hristos, oare, pentru a fi mântuiţi, le-ar fi suficiente poruncile lui Moisi, dacă le-ar împlini?
Adevărul alcătuieşte o colivie din legi şi îi închide în ea pe cei ce apostaziază de la el. Din milostivire, adevărul alcătuieşte o colivie din legi, ca să nu-i despartă complet pe apostaţi de el şi să-i împingă către pierzanie. De aceea şi spunem că legile reprezintă puntea între adevăr şi pierzanie.
Acum este mai limpede de ce în majoritatea epistolelor sale despre lege şi milostenie, despre revelaţia vetero-testamentară şi cea nou-testamentară, Apostolul Pavel nu renunţa niciunde la legea vetero-testamentară dar trebuie să recunoaştem, un fel de lege a reglementării omului în comunitate a existat în vechile civilizaţii înainte de Moisi şi, cu multă dragoste de Hristos, doreşte să arate oamenilor nou-testamentari profunda şi măreaţa milostivire a lui Dumnezeu, care este mai presus de orice lege; căci, cu adevărat, sfârşitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede (Romani 10, 4). Cât de jalnică pare, după venirea lui Iisus Hristos, morala datoriei, şi totuşi, ea este legătura, aşa cum aţi spus, dintre adevăr şi pierzanie… Şi, odată ce omul păcătos trece această punte se apropie de mântuire.
Morala datoriei este morala slugii şi a robului. Morala iubirii este morala persoanei. Cuvântul „datorie” este
40
o insultă la adresa iubirii. Iubirea nu este cu nimic datoare, ci ea dăruieşte totul. Singurul lucru necunoscut iubirii este datoria. „Iubirea” este singurul cuvânt înainte de păcat, „datoria” este singurul cuvânt după păcat. Iubirea dăruieşte, datoria îndatorează.
Iubirea şi-a întins gândul dincolo de hotarele lumii, de aceea iubirea pare că nu gândeşte. Datoria şi-a mărginit gândul la lucruri şi întâmplări; de aceea, datoria pare că gândeşte.
Iubirea şi-a întins lucrarea dincolo de marginile timpului; de aceea, iubirea pare că nu lucrează. Datoria şi-a mărginit lucrarea la zile şi întâmplări; de aceea, datoria pare că este lucrătoare.
Iubirea este mai presus de împărţirea în bine şi în rău. Datoria este neostenita împărţire a ceea ce e bine şi ceea ce e rău.
Din moment ce este atât de dificil să deschizi inimile oamenilor faţă de iubire, aşa cum este propovăduită de Hristos şi ştim că omul nu împlineşte cu bucurie nici datoriile moralei v eter o-testamentare, ci se plânge şi le ocoleşte pe oriunde poate -, atunci pare imposibil să creştinezi popoare întregi, când nici măcar nu au ajuns la împlinirea dezideratelor de pe tablele lui Moisi. În cel de-al Doilea Război Mondial, invadatorii germani din Balcani nu s-au purtat nici creştineşte, însă nici vetero-testamentar (faţă de cunoscuta regulă în condiţii de război: „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”), căci, pentru un singur neamţ ucis, au împuşcat sute de ostatici sârbi. Secolul nostru, care se mândreşte atât de mult cu realizările sale ştiinţifice şi tehnice, se va ruşina înaintea generaţiilor viitoare, deoarece a dezvăluit cruntul
41
adevăr că şi popoarele, care au primit creştinismul acum mai bine de o mie de ani, doar în decursul câtorva ani, şi-au dat la iveală adevărata fire umană pentru ei înşişi şi pentru alţii răzbunătoare şi însetată de sânge. O is torieprea îndelungată şi împovărată de războaie nu ştie de iubire, şi totuşi cred că cruzimile războiului de odini oară au înmuiat măcar puţin tablele lui Moisi şi iubirea lui Hristos.
Atunci când iubirea se epuizează, datoria o înlocuieşte. Atunci când datoria se epuizează, legea o înlocuieşte. Cel ce consideră legile ca o sumă a întregii morale, acela cunoaşte doar coperţile cărţii despre morală. Cel ce consideră datoria ca o sumă a moralei, acela vede şi citeşte doar literele din cartea despre morală. Iar cel ce consideră iubirea ca o sumă a întregii morale, acela vede, citeşte şi cunoaşte duhul şi viaţa moralei. Nimeni din lume nu-şi poate face datoria faţă de Dumnezeu, dacă acest lucru nu i-a devenit la fel de plăcut ca hrana de zi cu zi.
Iubirea este absolvită de toate legile umane şi fireşti, şi mai presus de toate îndatoririle.
Fără a cunoaşte nici prescripţiile legii, nici denumirea datoriei, iubirea le împlineşte şi le covârşeşte, precum strălucirea soarelui covârşeşte reflexele pietrelor şi ale stelelor.
Imnul de iubire al Preasfinţiei voastre, dragă vlădică, seamănă oarecum cu cel al Apostolului Pavel, atinge însăşi esenţa creştinismului, proiectând cea mai amplă viziune asupra cerului şi a stelelor, atât cât a putut atinge, cu ajutorul lui Hristos, prin istoria lui zbuciumată, privirea duhovnicească a omului. Oare să îndrăznesc să spun, repetând un gând îndrăzneţ al lui Mihail Tareiev,
42
că creştinismul a fost şi a rămas religia a puţini oameni din lume? La urma-urmei chiar Domnul Iisus Hristos, când a prezis semnele care vor marca sfârşitul lumii, a Doua Sa Venire şi Judecata dumnezeiască, apăsat de durerea şi de întristarea premergătoare prinderii Sale în Grădina Ghetsimani, nu S-a întrebat oare: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” Şi ce-am mai putea spune despre aşa-numitele „popoare creştine” din Europa şi America şi de Bisericile creştine de acolo?
Popoarele creştine deţin cheia de la împărăţia cerurilor, însă astăzi puţini sunt cei care mai intră în această împărăţie şi nu le dau voie să intre nici celor ce ar vrea. Pentru că, în faţa popoarelor necreştine, ele se arată mai rele, mai răutăcioase, mai egoiste, mai pământeşti chiar decât aceste popoare (necreştine). Prin aceasta, ele îndepărtează popoarele necreştine de Hristos şi le împiedică să intre în împărăţia după care aceste popoare tânjesc. Înaintea acestor popoare cad doar fărâmituri de la masa împărătească a lui Hristos, şi ele le adună şi le mănâncă. Oare nu va veni curând sfârşitul îndelungii răbdări dumnezeieşti? Oare nu-i va lepăda curând Domnul pe aceia care îl leapădă, precum a făcut odinioară cu unii şi-i va numi „aleşi” pe cei nealeşi, iar „nealeşi” pe cei aleşi, „binecuvântaţi” pe cei blestemaţi, iar „blestemaţi” pe cei binecuvântaţi?
însă ce ne mai rămâne de făcut cu acest neam potrivnic lui Dumnezeu? Nimic altceva decât ceea ce a făcut femeia canaaneancă, să ne rugăm cu stăruinţă Domnului Hristos cel Viu şi Atotputernic şi să-L implorăm cu credinţă: Doamne, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii! Căci este voia lui
43
Dumnezeu să se schimbe o hotărâre şi să se ia alta, este voia Sa sfântă să ia împărăţia de la popoarele creştine şi să o predea altora, dacă pedeapsa pentru păcate este aproape. Cu toate acestea, prin lepădarea popoarelor creştine, nu vor fi lepădaţi toţi creştinii, aşa cum prin lepădarea poporului evreu nu au fost lepădaţi toţi evreii căci lui Dumnezeu nu-I pasă atât de mult de state, cât de oameni; şi lui Dumnezeu nu i-a păsat atât de mult de popoare, cât de mântuirea anumitor suflete vii. De aceea, nu trebuie să ne temem şi să spunem: Vor pieri statele şi popoarele creştine de acum şi, prin urmare, vom pieri cu toţii. Orice se va petrece cu statele şi popoarele, nicicând vreun credincios în Domnul nu va pieri.
A patra serie de convorbiri
De multe ori şi din diferite direcţii, pe bună dreptate, s-a atras atenţia asupra faptului că veacul nostru, dobândind rezultate strălucitoare în domeniul ştiinţei şi tehnicii, a permis oamenilor să-şi uşureze modul de a trăi, a explicat multe fenomene naturale, a prelungit durata vieţii umane, i-a făcut cunoştinţă omului cu alte continente, rase şi culturi, a permis cu mai mare uşurinţă întâlnirea şi cunoaşterea lor Pe de altă parte, un observator mult mai atent al relaţiilor politice, economice şi, mai cu seamă, al celor familiale din veacul al XX-lea remarca semne clare ale declinului credinţei şi ale influenţei tuturor celor trei biserici creştine asupra cetăţeanului obişnuit, iar odată cu declinul credinţei se observă şi o decădere a moralei şi responsabilităţii oamenilor Două războaie mondiale în veacul nostru, revoluţia bolşevică şi regimul comunist de teroare într-o parte a lumii, după cele naziste şi fasciste, au zdruncinat din temelii credinţa, nădejdea şi dragostea creştină în om. La sfârşitul veacului suntem profund preocupaţi de viitorul unui om confuz, divizat şi, în acelaşi timp, încă stăpânit de mândrie, fiind întru totul de acord cu avertismentul lui Alb ert Einstein: „Nu bomba atomică decide, ci inima omului. Ce reprezintă inima în Ortodoxie? „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa (Pildele lui Solomon 4,23). Gospodarul îşi păzeşte ţarina semănată să nu fie compromisă de păsări, livada de omizi, turma de animale sălbatice. Însă nimic
45
nu-şi păzeşte atât de mult gospodarul precum casa de tâlhari, de incendii, de inundaţii, de tunete şi de orice necurăţii. Ceea ce este casa într-o gospodărie, aceea este inima înlăuntrul omului. De aceea s-a spus: păzeşte-ţi inima mai mult decât orice. Cel ce cumpără nuci nu le preţuieşte după coajă, ci după miez. Tot astfel şi acela care cumpără ouă sau orice alte lucruri obişnuite apreciază acele lucruri nu după cele ce se văd, ci după ceea ce nu se vede. Şi Dumnezeu te preţuieşte după inimă. Prin carapacea trupească, El priveşte în miezul tău, în inima ta şi îţi cere inima. „Fiule, dă-Mi inima ta”, spune Ziditorul oamenilor prin proorocul (Pildele lui Solomon 23,26).
înseamnă că în inima noastră cele unite în chip tainic sunt împreună într-o inimă curată, într-o alcătuire armonioasă şi sentimentele, şi gândurile, şi voinţa. Orice unilateralitate în dezvoltarea doar a uneia dintre aceste trei duce la degenerarea celorlalte două şi la un fel de neputinţă a întregii fiinţe umane. Sentimentele excesive duc la sentimentalism zadarnic, gândirea excesiv-cultivată la aroganţă, iar o voinţă puternică la acţiuni primejdioase. De aceea, povaţa Sfinţilor Părinţi, ştiind din experienţă neajunsurile dezvoltării unilaterale ale acestor trei daruri ale lui Dumnezeu către om, ne-ar putea dojeni timp de veacuri cu cuvintele: Ferice de tine dacă mintea ţi se odihneşte în inimă!
Oare nu vi se pare, vlădică, că multe dintre viciile noastre şi, uneori, chiar abaterile grave ale caracterului provin dintr-o şubredă educaţie? Oare nu este proasta creştere în familie de cele mai multe ori proastă, pentru că provine din căsătorii nepotrivite sau divorţuri, în care soţii nu numai că nu s-au iubit, dar au fost adeseori şi fără nici o credinţă motivul crizei (judecăţii) vremurilor
46
actuale şi al omului contemporan? Care sunt cele mai frecvente greşeli ale mamelor noastre sârb o aice?
Datoria părinţilor este să nu-şi considere copiii ca fiind proprietatea lor exclusivă, ci să-i educe mai puţin pentru ei înşişi şi mai mult pentru societate. Mama-natură a sădit în fiecare copil suficient egoism, mama sârboaică nu are nimic de adăugat la acest lucru, ci de scos. Cei ce vieţuiesc sub acelaşi acoperiş cu noi şi sunt deosebit de preocupaţi în privinţa îngrijirii şi desfătării noastre trupeşti sunt adesea cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai mântuirii noastre.
Nu este creştineşte să dai vina pe mame pentru proasta creştere a copiilor, adeseori nici taţii nu sunt mai puţin vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, a oamenilor şi a poporului Său, căci şi unii, şi alţii provin de cele mai multe ori din căsătorii nefericite ale părinţilor lor, dar cu o astfel de educaţie înfamilie, părinţii vor să-şi păstreze copiii numai pentru ei înşişi, nerespectând personalitatea lor şi ceea ce este propriu copilului, ceea ce ar trebui dezvoltat treptat şi ceea ce nu seamănă neapărat nici cu tata, nici cu mama. Este trist să observi cum copiii egoişti întorc spatele părinţilor, îi părăsesc devreme sau sunt nevoiţi să trăiască cu ei fără a-i iubi. Totuşi există şi alte motive pentru care astăzi se formează prost caracterul unui copil. Nu cumva societatea însăşi, cu sistemul ei unilateral de educaţie, este responsabilă pentru formarea de oameni care devin economişti, avocaţi, medici, politicieni pricepuţi, dar fără fermitate de caracter şi încredere morală în relaţiile interumane? în noul veac, punând accentul pe om ca fiind un potrivnic al lui Dumnezeu, sistemul actual de educaţie al tinerilor pare să fie, în mod deliberat, lipsit de orice influenţă creştină.
47
Printre multele crize contemporane, criza educaţiei este cea mai însemnată. Cine ştie dacă o doamnă de la oraş poate fi mai educată decât o ciobăniţă sfioasă de la munte?! Aici nu se va ajunge niciodată la vreun consens până nu ne întoarcem la conceptul popular de educaţie şi nu spunem în acord cu nenumărate voci: „educat este cel ce are bun-simţ14”. Iar cel care nu are bun-simţ nu este educat, indiferent unde ar vieţui, ce poziţie ar ocupa, indiferent câte cunoştinţe ar deţine.
Chiar şi în vremurile mai vechi, pentru a deprinde o anumită îndeletnicire, oamenii trebuiau educaţi încă de la o vârstă fragedă; cu toate acestea, o însemnătate deosebită era acordată educaţiei caracterului. Din cauza aceasta, în vremurile noastre sunt mulţi specialişti şi maeştri buni pentru orice meserie, însă puţini oameni de caracter, spre deosebire de vremurile de demult care aveau mai puţini specialişti, însă mai mulţi oameni. De aici şi pesimismul vremurilor noastre, şi dezamăgirea, şi deznădejdea, şi sinuciderea!
Cultura tehnică a vremurilor noastre, deopotrivă de folositoare şi dăunătoare, nu a redus răutatea din lume, ci puterea oamenilor de a se revolta împotriva răutăţii.
Uite, toţi vreţi copii bine educaţi, însă puţini dintre voi îi educaţi, deoarece puţini înţeleg de ce fel de duh este nevoie în aceste vremuri. Prea sătule sunt aceste vremuri de spiritul tehnic, de spiritul revoluţiei egoiste, de spiritul umanităţii căldicele, al înjumătăţirii credinţei şi al jumătăţilor de măsură şi al unor pacte secrete cu răutatea! Este nevoie de un duh nou, duhul revoluţiei bărbăteşti împotriva răutăţii, însufleţit de Duhul lui Dumnezeu.
14 în limba sârbă rădăcina adjectivului „educat” o6ţa3oeanlobrazovan”o6paiobraz se traduce în limba română prin „chip, faţă” sau „simţul ruşinii, bunul-simţ”, autorul alcătuind aici un joc de cuvinte, (n. trad.)
48
Acest duh nou trebuie să facă parte din educaţie, pentru ca lumea să fie reînnoită şi răul, înăbuşit. Acest duh nou trebuie să se instaleze în case şi şcoli şi să alunge toate duhurile necurate de care sunt dependenţi tinerii din epoca noastră tehnică. Fiecare nou copil trebuie considerat ca un ostaş nou-născut împotriva răutăţii.
Multor oameni din lume şi din poporul nostru le place să se întoarcă adeseori la conceptul de „soartă”, răspândit şi cunoscut printre toate popoarele păgâne, încă de mare însemnătate în cultura Greciei antice, care mai apoi, în cele din urmă, în creştinism a devenit perimat. Şi, cu toate acestea, mulţi aşa-zişi „creştini”, care se plâng de „soartă”, cred mai mult în „soartă” decât în Dumnezeu, şi astăzi se adresează mai degrabă vrăjitorilor şi astrologilor, pentru a primi un sfat de la ei, decât preoţilor şi monahilor. O astfel de raportare a sârbilor de astăzi faţă de „soartă” este cu atât mai tristă şi mai de neînţeles dacă ne raportăm la scriitorul bizantin din veacul al VI-lea, Procopius din Caesarea15, care în lucrarea sa De bello gothico a scris despre slavi următoarele: „Slavii cred că există un singur Dumnezeu, Care producefulgere şi Care este singurul Stăpân al universului; Lui li sacrifică dobitoace şi îi aduc şi alte jertfe felurite. Nu ştiu de soartă şi nu îngăduie ca ea să joace vreun rol în treburile oamenilor
Oare nu este acesta încă un semn al unei responsabilităţi scăzute la oamenii de astăzi, chiar frică de responsabilitate, prin recurgerea la noţiuni vagi, precum: soartă, întâmplare, fatala inevitabilitate şi altele asemenea?
15 Procopius din Caesarea (cca 500-cca 565) erudit bizantin din Palestina, care l-a însoţit pe generalul Belisarie în războaiele purtate de împăratul Iustinian I, devenind principalul istoric al veacului al VI-lea. (n. trad.)
49
După Sfânta Scriptură, două sunt cele ce rânduiesc „soarta” tuturor şi a fiecăruia: inima omului şi Pronia lui Dumnezeu. Îţi va dărui Domnul după inima ta… Precum îţi este inima, astfel îţi este „soarta” de la Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a spus: „Cauzele sunt în puterea noastră, însă nu şi efectele.” Cauzele „soartei” noastre exterioare, plăcute sau neplăcute, depind de noi înşine. Şi tocmai acesta este singurul lucru care depinde de noi. Ceea ce va rezulta din acele cauze este în puterea Celui Ce le-a plămădit pe toate şi stăpâneşte peste toate. Cu adevărat, acest cuget curat evanghelic sporeşte vrednicia, dar şi responsabilitatea noastră de fiinţe libere.
Mântuitorul a spus: Nici o vrabie nu cade de pe vreun acoperiş fără voia Tatălui vostru (cf. Matei 10, 29), şi încă: Iar vouă, şi firele din cap vă sunt numărate (cf. Matei 10, 30). Iată, prin urmare, ambii factori care rânduiesc „soarta” oamenilor. Al nostru este să ne punem în rânduială inima, iar pe celelalte le pune în rânduială atotputernica Pronie a lui Dumnezeu. Cei ce îşi atribuie cu aroganţă „soarta” doar loruşi tăgăduiesc puterea lui Dumnezeu; iar cei care aruncă totul asupra lui Dumnezeu îşi contestă responsabilitatea. Iată o altă pildă despre modul în care adevărul se strecoară prin strâmtoarea dintre două înşelăciuni.
îndată ce omul îşi schimbă inima, i se schimbă şi „soarta”… Adeseori vorbim despre caracterul schimbător al „soartei” omeneşti, însă rareori cercetăm cauzele acestei schimbări. Cu toate acestea, inima este cauza noastră. Inima ne este şovăitoare şi schimbătoare, de aceea Dăruitorul „soartei” îşi schimbă metodele, asemenea unui medic care schimbă tratamentul, în funcţie de schimbarea stării pacientului.
50
Atunci când nu am mai vrut să ne legăm soarta de Dumnezeu şi să ne pregătim inimile pentru apune în aplicare planurile dumnezeieşti, am început să ne luăm cu aroganţă soarta în mâini, crezând că am rostit un lucru înţelept aparte când, precum filosofii, am declarat că „lucru în sine” devine de acum „lucru pentru noi”16. Din vremurile Revoluţiei franceze, în care, după scrierile istoricilor contemporani, şi-au pierdut viaţa aproximativ două milioane de oameni, iar printre ei se spune că cei mai mulţi erau nevinovaţi deşi cine este acela, în afară de Dumnezeu, care poate spune despre un om că este nevinovat sau că a pătimit pe nedrept?! omul nu s-a mai putut linişti. La fiecare cincizeci de ani sau cam aşa ceva de la aşa-zisa „mare Revoluţie franceză”, omul a pornit o revoluţie într-o parte a lumii, de cele mai multe ori în partea creştină, şi acest lucru l-a realizat în numele dreptăţii, egalităţii şi fraternităţii, chiar al tuturor conceptelor şi virtuţilor creştine, care nu mai trebuiau înfăptuite prin mijloace creştineşti prin iubire, iertare şi bunătate, ci prin ură, răzbunare şi arme. Revoluţia bolşevică a reprezentat apogeul bestialităţii şi cruzimii ateiste, care luptă împotriva lui Dumnezeu pe drumul
16 în viziunea lui Hegel, cunoaşterea trebuie să fie centrată pe ceea ce noi numim astăzi „obiect real. A cunoaşte — susţine Hegel — înseamnă a cunoaşte în mod absolut, iar nu limitat. Nu există argumente pentru a limita cunoaşterea. Kant greşeşte când elimină din aria filosofiei putinţa de cunoaştere a Absolutului, decretând că noi putem cunoaşte doar fenomenul, ceea ce este „lucru pentru noi”, iar nu şi „lucrul în sine”, obiectul real. Hegel îşi propune să continue teoria susţinută de Kant, care s-a limitat la opoziţiile dintre „lucru în sine”-„lucru pentru noi”, spirit-lume, suflet-corp etc. Filosofia kantiană se opreşte simplu la aceste opoziţii şi, definindu-se astfel, nu face decât să se transforme într-o limită pură, care este o negaţie a filosofiei, şi subminează sarcina adevăratei filosofii, care este depăşirea absolută a opoziţiilor, (n. trad.)
51
realizării unei fictive frăţietăţi proletare a umanităţii. Ce credeţi, dragă vlădică, despre revoluţii?
Singura revoluţie, care îl face pe om nobil, este aceea a creștinismului. Orice altă revoluţie îl face pe om mai brutal decât este… Aproape toate celelalte revoluţii au urmărit să facă din oameni niște animale sătule; doar revoluţia creștinismului a urmărit să facă din oameni niște dumnezei flămânzi. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate! A te revolta mai întâi împotriva ta însuţi, și apoi împotriva lumii – aceasta ar putea fi deviza formulată din principalele alocuţiuni ale lui Hristos. Aceasta a fost o daltă pentru cioplire și cizelare. Aceasta a fost metoda lui Hristos: prin revoluţie către revoluţie. Mai întâi revoluţia împotriva răutăţii din sine, și apoi revoluţia împotriva răutăţii din afara sinelui. Domnul caută zidari, iar nu distrugători. Cel ce zidește bine, prin acest fapt surpă răutatea. Cel ce se întoarce să distrugă răutatea uită curând să zidească bine și se preschimbă într-un răufăcător.
Oricine se împotrivește legii lui Dumnezeu va începe curând să se împotrivească legii naturale și sociale. Oricine se împotrivește voii lui Dumnezeu va începe curând să se împotrivească voii oricui. Oricine se împotrivește autorităţii lui Dumnezeu va începe curând să se împotrivească autorităţii oricui. Oricine se împotrivește iubirii lui Dumnezeu va începe curând să se împotrivească și dragostei de mamă, de soţie, de copii și de prieteni. Dragostea unui astfel de om se va preface în iubire de sine, iubirea de sine, în deznădejde, iar deznădejdea este cea mai scurtă cale către sinucidere.
Toţi oamenii botezaţi, care se ridică împotriva religiei creştine, au sigur un defect moral. Unul dintre ei vă poate înşela cu părelnica sa logică, însă, dacă aruncaţi o privire
52
în viaţa sa lăuntrică, veţi afla ceva pătat, care vă va lămuri antagonismul său faţă de Hristos. Repetăm ceea ce este spus de nenumărate ori în scrierile Sfinţilor Părinţi, și anume că o viaţă imorală îl îmboldește pe omul imoral să lupte împotriva lui Hristos.
Prin aceste cuvinte ne-aţi arâtat încă o dată că este cu neputinţă omului să evite confruntarea și intrarea într-un conflict cu conștiinţa sa, adică cu păcatul, indiferent cât de mult o persoană neagă, evită ori dorește să dea uitării în mod stăruitor această întâlnire și acest conflict. Conștiinţa creștină, care a început să prindă contur în om încă din vremurile politeiste, când au fost stabilite cele dintâi interdicţii (mai cu seamă interzicerea uciderii și a incestului) – iar mai apoi această conștiinţă a fost bine pregătită pentru venirea lui Hristos, într-o perioadă relativ îndelungată a vieţuirii popoarelor veterotestamentare – nu a putut fi nicicând distrusă, în ciuda întregii ei amorţeli sporadice, a aparentei încetări de a acţiona sau chiar de a fi redusă la tăcere în unii dintre ucigașii de astăzi și alţi criminali (moral insanity17);
17 Termenul de moral insanity se traduce în limba română prin „nebunie morală”. Se consideră că acest termen a fost folosit mai întâi în Anglia de dr. J.C. Prichard (1786-1848), care în anul 1835 scria: „Există o formă de tulburare mintală în care facultăţile mintale sunt nevătămate, în timp ce tulburarea se manifestă în principal asupra stării sentimentelor, temperamentului și obiceiurilor.” în anul 1881 termenul „nebunie morală” este folosit în cadrul procesului lui Charles Guiteau, care îl asasinase pe președintele Garfield. Un psihiatru al apărării susţinea că Guiteau suferea de „nebunie morală”, iar un altul, că „este un imbecil moral”. în cursurile predate de prof. David Henderson de la Universitatea din New York, termenul „nebunie morală” este înlocuit cu cel de „stare psihopatică”, și prof. Henderson afirmă că se aplică persoanelor „care se conformează unui anumit standard intelectual, dar care de-a lungul vieţii manifestă tulburări de conduită de natură antisocială sau asocială”, considerând această afecţiune o adevărată boală, (n. trad.)
53
Erich Fromm18 a prezentat acest adevăr succint exact în acest fel: „în cele din urmă, cred că fiinţele umane au dezvoltat o astfel de nevoie de iubire, încât, purtându-se precum lupii, trebuie să aibă o conştiinţă murdară” („A avea sau a fi”)
Sporirea numărului de boli psihice în lume, precum şi al sinuciderilor, de care şi Preasfinţia voastră aţi făcut pomenire de vreo câteva ori şi, mai cu seamă, numărul mare de boli psihosomatice, sunt pentru mine un semn limpede că omul veacului al XX-lea, chiar la sfârşitul acestuia, se distruge constant pe sine drept pedeapsă, pe care şi-a stabilit-o (nu îl pedepseşte Dumnezeu, Care este întotdeauna Prietenul omului!) din pricina distrugerii naturii, pe care Dumnezeu a lăsat-o pentru lucrare şi spre delectare, din pricina abuzării trupului ca pe o unealtă preţioasă a sufletului şi, în cea mai mare măsură, din pricina lepădării conştiente de pocăinţa pentru păcatele săvârşite, pocăinţa care rămâne una dintre cele mai însemnate îndatoriri ale omului pe pământ şi pentru a cărei săvârşire a primit de la Iisus Hristos toate îndrumările necesare.
însă, să ne întoarcem la poporul sârb şi la păcatele sale nepocăite. Cugetând strict creştineşte, orice om care îl atacă pe un altul, şi în mod similar, atunci când un popor
18 Erich Fromm (1900-1980) psiholog social, psihanalist german, sociolog, filosof umanist. În anul 1943 a fondat Şcoala de Psihiatrie din Washington, iar în anul 1946 a devenit fondatorul Institutului de Psihiatrie, Psihanaliză şi Psihologie „William Alanson White”, o şcoală de gândire psihanalitică neo-freudiană. A predat ca profesor de psihologie la Universitatea de Stat din Michigan şi la Societatea Mexicană de Psihanaliză. Lucrarea sa avea, sau a fi continuă lucrarea în domeniul psihanalizei radical-umaniste, concentrându-se pe analiza egoismului şi altruismului. Ultima parte a cărţii dezvoltă tema: criza societăţii contemporane şi posibilităţile de a fi soluţionată, (n. trad.)
54
îl ataca pe un altul, fie prin cuvinte, fie cu arme, ar trebui să fie sigur că s-a eliberat de ceea ce în psihologie se numeşte „proiecţie” sau „umbră” în psihologia lui Jung („fratele întunecat, inferior, din noi”). Este o regulă veche, dovedită de multe ori prin experienţă, că un om observă la o altă persoană defectul, greşeala sau păcatul, pe care el însuşi îl poartă ascuns în inima sa. „A-l înţelege pe un alt om înseamnă a te identifica cu el” este de asemenea un adevăr vechi, dovedit. În loc să recunoască această greşeală a sa, ascunsă în partea inconştientă a fiinţei sale, să devină conştient de ea şi astfel să-şi atenueze efectul distructiv (şi să lupte în mod conştient împotriva ei, chiar anulând-o) singura cale creştină corectă -, o persoană alege o cale mai uşoară şi mai puţin dureroasă, care duce la un atac asupra altei persoane, purtătoare a aceloraşi greşeli sau a unora similare. Astfel, răutatea îl deranjează pe om, este „un pai în ochi”. Dar, în loc să-l scoată din ochiul său, el vede „bârna din ochiul fratelui său”. În felul acesta, suntem încă o dată convinşi de cât de mare este sufletul omului, în fond, cu adevărat animae naturaliter christianae19, pentru că răul pe care îl poartă, dacă nu a vrut să-l recunoască şi să-l învingă în sine, urmăreşte să-l biruie şi să-l stârpească într-altă persoană sau într-altpopor.
Nu voi aborda acum toate cauzele complexe ale otrăvirii succesive a sufletului sârbesc, care a început în perioada interbelică, mai exact, imediat după crearea acelei
19 Animae naturaliter christianae se traduce prin „sufletul este prin natura sa creştin”. Expresia a fost folosită de Tertulian, care, asemenea filosofilor eleni, căuta cunoaşterea lui Dumnezeu atât în lumea din afara omului, cât şi în cea din sufletul acestuia. Astfel, el apelează chiar şi la mărturia unui păgân, pe care o numeşte „mărturia sufletului care este prin natura sa creştin”, (n. trad.)
55
Iugoslavii nefericite şi prematur unite. Războiul civil din vremea celui de-al Doilea Război Mondial, care s-a dus pe teritoriul Iugoslaviei, şi nicăieri în vreo altă ţară a Europei invadată de nemţi, precum şi teroarea comunistă, care a durat câteva decenii după război, sunt, după părerea mea, consecinţe fireşti, iarăşi, nu pedepse ale lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire şi doar iubire (însă şi dreptate); sunt consecinţe ale tuturor acelor evenimente iniţial invizibile sau abia sesizabile, care s-au petrecut în sufletul sârbesc, iar apoi ale tuturor evenimentelor vizibile din istoria sa externă, care dădeau tot mai limpede mărturie despre părăsirea lui Hristos şi a Bisericii Ortodoxe a lui Hristos de către sufletul sârbesc.
Pe cât îmi amintesc, Preasfinţia voastră încă dinainte de război aţi atras atenţia asupra semnelor dezastruoase ale pierderii identităţii sârbe şi ale păgubirii credinţei sale ortodoxe.
Noi nu suntem un popor care călătoreşte printr-o apă de mică adâncime. De-a lungul tuturor veacurilor istoriei, corabia neamului nostru a navigat prin marea adâncă a vieţii. Furtunile s-au abătut din toate părţile, însă nu au putut să o sfărâme… Oare, patru sute de ani20, cât timp am
20 în urma bătăliei de la Maritsa din 1371 şi a bătăliei din Kosovo din anul 1389, Serbia a fost cucerită de Imperiul Otoman sub a cărui stăpânire rămâne între anii 1459 şi 1815, cu mici întreruperi în favoarea Imperiului Habsburgic, care pe la sfârşitul veacului al XVII-lea a început să se extindă spre Serbia Centrală. La începutul veacului al XIX-lea, Revoluţia sârbă a dus la apariţia statului naţional ca prima monarhie constituţională în regiune, care, ulterior, şi-a extins teritoriul. În anul 1907 se observă o încordare a relaţiilor dintre Austro-Ungaria şi Serbia prin declanşarea „Războiului porcilor”, în timp ce la începutul anului 1908 are loc anexarea Bosniei şi Herţegovinei, teritorii pe care Imperiul Habsburgic le stăpânea de facto încă din 1878. În anul 1912, profitând de şubrezirea Imperiului Otoman, Serbia alături de Muntenegru şi Bulgaria au declanşat Primul Război Balcanic, încheiat cu Tratatul de la Londra din 30 mai 1913, prin care Liga Balcanică a eliminat Imperiul Otoman din Europa. Cel de-al Doilea Război Balcanic a avut loc în anul 1913 şi a fost purtat între Bulgaria, Serbia şi Grecia, (n. trad.)
56
comunicat în taină cu Unicul şi Singurul Hristos, îngrămădind suferinţa neamului sub Crucea Sa pe acel pământ îmbibat de sânge şi lacrimi, acum să-L trecem cu vederea şi să învăţăm alfabetul vieţuirii de la cei care îşi atribuie soarta unei întâmplări necugetate şi imperceptibile? O, ce ruşine! O, ce decădere!
Şi de câte ori am avut prilejul să ne ruşinăm atunci când, în timpul războiului, un frate şi-a ucisfratele, sau după război, atunci când un frate şi-a trimis fratele în robie, doar pentru că acesta nu a vrut să se închine în faţa stelei cu cinci colţuri21, deoarece acum o mie de ani a fost învăţat înaintea Cui (lui Hristos) şi înaintea a ce (a Crucii) se cuvine să se închine! Şi cât timp va trebui să ne mai ruşinăm şi să ne căim, căci cu atâta uşurinţă şi indiferenţă ne-am ferit ochii pentru a nu privi umilinţa la care a fost supus un preot sârb de către vreun fost enoriaş înfuriat! Mă întreb dacă poporul sârb a trebuit să treacă printr-o experienţă atât de groaznică de exterminare
21 Steaua roşie cu cinci colţuri este în general un simbol al comunismului şi al socialismului. Se mai crede că ea reprezintă cele cinci degete ale mâinii muncitorului sau cele cinci continente (atâtea se considera că existau atunci), sugerând că există comunişti pe toate cele cinci continente. Ideea de bază a comuniştilor a fost aceea că toţi trebuie să fie egali, indiferent de clasa socială de provenienţă. La nivel teoretic, acest lucru era atractiv şi i-a convins pe mulţi tineri idealişti să facă parte din mişcarea comunistă. Dezamăgirea le-a fost pe atât de mare, pe cât le fusese iniţial entuziasmul; la scurt timp după preluarea puterii, au început abuzurile, mediocritatea şi restrângerea drepturilor fundamentale până când, în cele din urmă, s-a ajuns la restricţionarea dreptului la credinţă. Precum multe alte ideologii politice, şi steaua comunistă a apus, însă din păcate cu preţul multor jertfe de vieţi omeneşti, (n. trad.)
57
fratricidă (începând cu „nimicirea celor turciţi”, şi chiar înainte de ea), din moment ce era suficientă experienţa poporului ortodox rus care, trecând prin cele şapte cercuri ale iadului bolşevic, a devenit o pildă suficientă a jertfei lui Hristos, pentru ca omul şi popoarele din veacul nostru şi din toate veacurile viitoare să înveţe ceva fundamental. De ce a trebuit ca şi micul popor sârb să repete acest experiment teribil şi, în următoarele câteva decenii, să iasă din el infirm? Tot ceea ce gândim şi de care ne temem iar ceea ce s-a întâmplat cu poporul nostru în ultimii şaptezeci de ani, viziunea unui creştin asupra lui Dumnezeu şi a Proniei Sale nu trebuie să fie niciodată întunecată, oricât de incapabil sau de nevrednic ar fi el să înţeleagă această Providenţă atunci când vine vorba despre istoria lumii şi, mai cu seamă, despre istoria poporului său nu ar trebui să stârnească în inima sa nici măcar o mică văpaie de ură faţă de toţi cei care, în mod invizibil sau vizibil, intenţionat sau neintenţionat, au participat la mutilarea poporului sârb. Întotdeauna un creştin condamnă şi urăşte răutatea şi păcatul, nicicând pe cel păcătos, de care se deosebeşte într-o măsură mai mică decât vrea să-şi recunoască. Ateii sârbi i-au prigonit pe credincioşii sârbi cu o mai mare înverşunare decât vrăjmaşii din afară. Oare îmi este îngăduit astăzi, în calitate de creştin, să-l prigonesc, chiar şi în gând, pe necredinciosul care locuieşte lângă mine, cu mine şi, uneori, chiar înăuntrul meu?
Durerea şi suferinţa, pe care ţi le pricinuiesc necredinţa unor oameni, arată dragostea ta faţă de Domnul. Ştii tu însuţi că suferinţa este una dintre cele mai frecvente manifestări ale dragostei, însă păzeşte-te să nu-i urăşti pe cei
58
ce nu cred. Acest lucru ar fi fatal pentru tine şi nefolositor pentru ei; ci priveşte-i cu compătimire ca pe nişte călători, care au fost atacaţi şi jefuiţi de nişte tâlhari mascaţi. Compătimeşte-i precum îi compătimeşti pe cerşetorii de pe stradă. Cel ce nu are răbdare cu noi atunci când păcătuim, de fapt, nu ne iubeşte. Nu ne iubeşte nici cel care nu ne iartă atunci când ne pocăim pentru păcate. Şi cel care nu se bucură de îndreptarea noastră, acela ne iubeşte cel mai puţin.
Şi la capătul acestei convorbiri imaginare, pe care s-a încumetat să o poarte cu Preasfinţia voastră un slujitor păcătos al lui Dumnezeu şi un sârb de-al tău, slab în credinţa în Singurul Răscumpărător al lumii Iisus Hristos -, şi cu o credinţă şi mai slabă în poporul său sârb, pe care întotdeauna mi-a fost mai uşor să-l critic şi să-l judec în loc să-l iubesc şi să-l iert, te rog, măritule rugător sârb înaintea lui Dumnezeu şi a Sfântului Sava, spune-ne ce este aceea o rugăciune autentică, cum să ajungem la ea, rosteşte tu o rugăciune de iubire, iertare şi pocăinţă pentru întregul neam sârb, deoarece, chiar şi atunci când suntem cei mai descurajaţi, când ne pierdem nădejdea, când ne poticnim şi rătăcim, ceea ce este creştinesc întru noi este şi rămâne aceasta este rugăciunea către Dumnezeu, o adresare a eului meu către Tu-ul lui Dumnezeu, a persoanei mele către Persoana lui Dumnezeu, cu convingerea fermă că lacrimile mele în rugăciune atunci sunt evanghelice când sunt sincere; însă, când sunt şi dacă sunt sincere, după cuvintele tale, dragă vlădică, atunci plânsul meu nu este înaintea „unei nirvane oarbe şi surde”, ci „înaintea unui Mângâietor viu” de la Care voi primi mângâiere.
59
Ce este aceea o rugăciune adevărată? Este implorarea lui Dumnezeu din adâncul inimii. Nu este nici o rugăciune căldicică, nici una rece; nu este nici o rugăciune a unui suflet dezbinat, ca şi cum cineva s-ar adresa şi lui Dumnezeu, şi lumii pentru a primi ajutor. Adevărata rugăciune este implorarea lui Dumnezeu ca fiind Singurul Mântuitor, fără a căuta în stânga sau în dreapta, fără a nădăjdui în oricine altcineva. Ca şi cum cineva s-ar scufunda într-un râu şi ar vedea pe mal un singur om, l-ar striga şi l-ar implora să-l ajute, însă nu l-ar mai striga şi pe vreun alt cunoscut aflat în depărtare.
Oricine spune că s-a rugat lui Dumnezeu şi El nu l-a ajutat, acela huleşte împotriva Lui. De fapt, acuzându-L pe Dumnezeu, el se acuză pe sine însuşi. Căci face cunoscut (Celui Ce pricepe) că rugăciunea sa a fost nedreaptă, ceea ce îl şi acuză. M-am rugat, spune, şi lui Dumnezeu. Acest lucru înseamnă că s-a rugat tuturor şi fiecăruia şi, în cele din urmă, lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că îl identifică pe Dumnezeu cu oamenii. Însă nu este îngăduit ca Dumnezeu să fie identificat cu nimeni. Chiar îl înjoseşte pe Dumnezeu, considerându-L mai prejos decât oamenii, deoarece, în cele din urmă, I se adresează Lui.
Rugăciunea trebuie să preceadă o faptă bună, căci atunci ea este de vreun ajutor. Mai întâi trebuie să ne dovedim credinţa printr-o faptă bună şi apoi să o mărturisim prin cuvinte. Rugăciunea este de folos doar atunci când ne pregătim să facem o faptă bună şi ne rugăm lui Dumnezeu, cerându-I ajutorul. Rugăciunea către Dumnezeu, ca El să ne acorde ajutorul într-o faptă rea, nu este doar lipsită de scop, ci e şi blasfemie. Să săvârşeşti răutăţi şi să te rogi, acest lucru este ca şi cum ai semăna neghină şi ai cere de la Dumnezeu să încolţească grâu.
60
Pocăinţa obştească
Ne pocăim în primul rând pentru toate păcatele săvârşite de noi, prin care am încălcat Legea lui Dumnezeu şi ne-am pângărit chipul dumnezeiesc, fie prin minciună, fie prin furt, fie prin răutate şi fărădelege, fie prin desfrânare sau tâlhărie, fie prin beţie şi lăcomie, fie prin înşelăciune şi jocuri de noroc, fie prin ocărârea şi hulirea celor sfinte, fie prin clevetirea sau bârfirea apropiaţilor noştri, fie prin lipsa de credinţă şi ispitirea celor apropiaţi; ne pocăim pentru nenumăratele noastre păcate, ştiute şi neştiute, cu voie sau fără de voie, fie cu cuvântul, cu fapta sau cu gândul, fie la vedere sau în taină, ne pocăim şi ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte ca din pricina noastră să nu pedepsească poporul nostru şi întreaga ţară. Cu inima înfrântă ne pocăim, iartă-ne, Doamne! După aceea ne pocăim pentru toate păcatele acelor duhovnici şi preoţi care au greşit prin ceva înaintea Domnului Dumnezeu şi a Sfântului Sava, fie că s-au clătinat în credinţă sau în frica de Dumnezeu, fie că au fost nepăsători în lucrarea Domnului, fie că au slăbit în dragostea frăţească. Dacă ei nu se pocăiesc, ne pocăim noi înaintea lui Dumnezeu pentru tot ce este rău în inimă, pe limbă sau în stăpânirea lor. Cu inima înfrântă, ne pocăim, iartă-i, Doamne!
Ne pocăim pentru păcatele căpeteniilor şi călăuzitorilor poporului nostru, care au uitat că sfinţii sârbi au întemeiat acest stat şi că acest pământ este sfinţit, care au uitat că s-au făcut cunoscuţi drept căpetenii şi călăuzitori ai unui popor sfinţit şi martirizat, că, fără frică de Dumnezeu şi dragoste pentru popor, au abuzat de puterea lor şi de nenorocirea ce s-a abătut vremelnic asupra poporului,
61
însă spre veşnica pieire şi blestemul lor şi al poporului lor. Cu inima înfrântă, ne pocăim, iartă-i, Doamne!
Ne pocăim pentru păcatele tuturor acelor învăţători, scriitori şi traducători de cărţi, care au arătat tinerilor din Iugoslavia calea alunecoasă a diferitelor născociri şi baliverne „din lumea civilizată”, calea atee şi imorală, care conduce poporul la sânge, fărădelege şi nimicire spre bucuria satanei şi a puterilor sale demonice. Cu inima înfrântă ne căim, iartă-i, Doamne! Ne pocăim pentru păcatele tuturor acelor fii şi fiice sârboaice, care au dispreţuit duhul, experienţa, memoria, credinţa, sfinţenia, cinstea şi bunătatea poporului lor, şi care au primit sminteală şi necinste străină şi orice altă marfă ieftină pentru a înlocui cu acestea aurul curăţat al poporului, lămurit în sute de focuri. Cu inima înfrântă ne pocăim, iartă-i, Doamne!
Ne pocăim, de asemenea, pentru toate nedreptăţile judecătorilor şi primarilor nedrepţi, ale colectorilor de taxe, ale pădurarilor, ale chiriaşilor, ale negustorilor, ale importatorilor şi ale exportatorilor; ne pocăim şi pentru răutatea tuturor răufăcătorilor, pentru viciile celor depravaţi, pentru patimile celor pătimaşi, pentru crimele ucigaşilor, pentru năpăstuirea asupritorilor, pentru insultele copiilor adresate părinţilor; ne pocăim pentru certurile şi dezbinările dintre fraţi, pentru cruzimea celui mai puternic împotriva celui mai slab, pentru toate meschinăriile şi vulgarităţile, care se aud şi se văd prin cârciumi, prin teatre şi prin diferite stadioane de pe întreg cuprinsul teritoriului nostru, sub a cărui scoarţă sunt ascunse trupurile a milioane de ostaşi şi mucenici pentru cinstita cruce şi libertatea de aur. Cu inima înfrântă, ne pocăim, iartă-i, Doamne!
Ne pocăim şi pentru toţi cei al căror suflet este dezbinat şi al căror caracter este şovăielnic, cei care îi laudă, dar îi şi
62
blestemă pe sfinţi, se închină la cruce, dar şi blestemă crucea, postesc, dar şi blestemă postul, se roagă lui Dumnezeu şi îl ocărăsc pe Dumnezeu, se laudă cu biserica şi nu merg la biserică. Proslăvesc Serbia, dar îi sfâşie pe sârbi, sunt mândri de ţară, dar păgubesc statul. Oh, Dumnezeule Mare, pentru ei toţi îţi aducem inimă înfrântă şi pocăinţă scăldată în lacrimi! Dacă nu-Ţi este suficientă pocăinţa noastră pentru fraţii noştri, îndeamnă-i şi pe ei spre pocăinţă, Bunule Doamne! Şi nu îngădui, împărate şi Ziditorule al cerului şi al pământului, ca biciul mâniei celui drept al Tău, cu care în aceste zile baţi pe cei mândri şi fără de Dumnezeu, să coboare peste poporul slugii Tale, al Sfântului Sava şi al Mucenicului Tău, al Sfântului Cneaz Lazăr. Slavă Ţie, Dumnezeului nostru, slavă Ţie, Ziditorului şi Mântuitorului nostru în vecii vecilor! Amin. Dumnezeule, Doamne, nesecatule şi singure Izvor al puterii, înzestrează-mă pe mine cel slab cu mai multă putere, ca să-Ţi pot sluji mai abitir! Şi dăruieşte-mi înţelepciune, Dumnezeule, ca puterea primită să nu o folosesc spre rău, ci spre binele meu şi al celor apropiaţi mie, şi spre mărita Ta slăvire!
O, dacă ai putea vedea frumuseţea lăuntrică a lucrurilor! O, dacă ai putea vedea strălucirea lăuntrică a lucrurilor oceanul de lumină, în care sunt scufundate toate lucrurile! Morţii şi viii, deopotrivă, se scaldă în acest ocean, şi între ei nu există vreo deosebire. Iarba care înfloreşte astăzi, ca şi cea care s-a veştejit ieri sunt deopotrivă de frumoase şi înmiresmate în această lumină. Oh, doar dacă ai putea vedea toate acestea! Cu adevărat, lacrimile ţi-ar înlocui toate cuvintele, iar dragostea dumnezeiască ar înlocui orice altceva.
63
Sfântul Iustin Popovici (1894-1979)
Convorbiri cu părintele Iustin
Pe părintele arhimandrit Iustin Popovici, profesor la Facultatea de Teologie din Belgrad, l-am cunoscut mai întâi prin intermediul lucrării sale Dostoievski, despre Europa şi slavi, care a apărut în anul 1940, ca cea de-a doua versiune a lucrării omonime, pe care părintele Iustin a alcătuit-o, editând-o într-o carte, la zece ani după Primul Război Mondial. Unii cunoscători ai lucrărilor părintelui Iustin susţin că această cea dintâi lucrare a sa despre Dostoievski este mai amplă şi mai profundă decât cea de-a doua, de care la începutul anului 1942 făcusem rost dintr-o librărie belgrădeană. Împlineam atunci optsprezece ani, urmam clasa a opta a celui de-al doilea Liceu de băieţi din Belgrad, pregătindu-mă pentru marele examen de maturitate.
în acea vreme a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial. Iugoslavia era biruită, ocupată şi împărţită de invadatorii nemţi. În vremea când în Serbia abia începuseră răscoalele cetnicilor şi partizanilor22, eu trăiam cea mai
22 în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1941-1945) în Iugoslavia a fost purtat un război între partizanii iugoslavi (rezistenţa naţională) şi puterile Axei. Rezistenţa iugoslavă a fost iniţial divizată în două armate de gherilă: cea sub conducerea comuniştilor (partizanii iugoslavi) şi cea a regaliştilor naţionali (cetnicii, cunoscuţi în mod oficial ca Armata Iugoslavă a Patriei), condusă de Dragoliub Mihailovici (1893-1946), care a luptat cu vitejie în Războaiele balcanice şi în Primul Război Mondial. După căderea Iugoslaviei, în luna aprilie a anului 1941, Mihailovici a organizat cetnicii la Ravna Gora şi, alături de partizanii lui losip Broz Tito, s-a angajat în războiul de gherilă împotriva forţelor germane de ocupaţie. Strategiile opuse, diferenţele ideologice şi neîncrederea generală i-au înstrăinat, încât până la sfârşitul anului 1941 cele două grupuri erau în conflict deschis, ceea ce a făcut ca cetnicii să colaboreze din ce în ce mai mult cu forţele Axei, fapt ce a dus în cele din urmă la pierderea sprijinului politic şi militar din partea Aliaţilor occidentali. După o scurtă perioadă de cooperare, cele două facţiuni au început să se lupte între ele. Treptat, cetnicii au ajuns să se lupte, în principal, doar cu partizanii pro-comunişti neglijând lupta cu forţele de ocupaţie. Mai mult, primind treptat ajutoare tot mai substanţiale, în special din partea Italiei fasciste, cetnicii au început să coopereze cu forţele de ocupaţie în încercarea de distrugere a forţelor lui Tito, care se afla la conducerea armatei partizanilor iugoslavi, (n. trad.)
65
mistică perioadă a tinereţii mele. uo Vadis a lui Henrik Sienkiewicz şi mai cu seamă întreaga colecţie de lucrări a lui Feodor Mihailovici Dostoievski (unele dintre cărţile sale se aflau încă dinainte de război în biblioteca casei tatălui şi a mamei mele) m-au umplut de o ardoare mistică neobişnuită, precum şi de cumplita suferinţă a dramei vieţuirii lui Hristos, şi mai că ajunsesem la hotărârea ca după absolvirea liceului să mă retrag pentru totdeauna într-o mănăstire ortodoxă, şi acolo să mă afierosesc în întregime lui Dumnezeu.
La hotărârea mea, pe care nu îndrăzneam să o împărtăşesc cuiva, şi cu atât mai puţin severului şi realistului meu tată Momcilo, a contribuit semnificativ cartea despre Dostoievski a părintelui Iustin, de care am amintit. Deoarece o citisem cu luare-aminte, dar şi cu mare înflăcărare am notat chiar şi data exactă când am început lectura, 12 aprilie 1942, şi aproape în întregime subliniată cu un creion roşu -, am simţit în întregul an 1942, precum şi într-o bună parte din cel următor ca şi cum aş fi fost „în al nouălea cer”. Ştiam pe de rost unele paragrafe din lucrările
66
părintelui Iustin, iar cartea lui Dostoievski nu o lăsam din mână. Este extraordinar faptul că încă de pe la sfârşitul anului 1941, dintre toate romanele, începusem cu Fraţii Karamazov, şi că acest roman „m-a înnebunit” de-a dreptul (expresie pe care tatăl meu o folosea furios, probabil, de teamă că voi lăsa şcoala şi nu voi mai continua să studiez mai departe), iar mai apoi am ajuns la lucrările sale de debut: Sărmanii oameni, umiliţi şi înjosiţi…
Fireşte că, după lectura cărţilor părintelui Iustin, ardeam de dorinţa de a-l cunoaşte pe acest duhovnic ortodox, care, în privinţa lucrărilor lui Dostoievski, a făcut cunoscute gânduri şi a exprimat sentimente, despre care aveam convingerea că erau chiar sentimentele şi gândurile mele, ca şi cum le-aş fi pus pe hârtie dacă aş fi fost în stare de acest lucru la momentul respectiv.
Cu toate acestea, nu m-am interesat unde vieţuieşte acest părinte duhovnicesc al meu, care îmi era atât de bine cunoscut şi, cumva, necunoscut, şi nici nu eram nerăbdător să-l caut personal. Poate răbdarea mea nu era chiar atât de lucrătoare la vârsta de optsprezece ani, ci, mai degrabă, mă încercau timiditatea şi teama de a mă înfăţişă înaintea acestui dascăl ortodox. Ca şi cum aş fi aşteptat o împrejurare prin care însuşi Dumnezeu „să aranjeze” întâlnirea noastră şi astfel să-mi sporească bucuria.
Acest prilej s-a ivit curând, în luna martie a anului 1943 cu toate că nici atunci nu am putut să mă prezint personal părintelui Iustin într-un mod deosebit de solemn şi în duh de rugăciune, când Biserica Sârbă, în decursul Postului Paştelui, aşteaptă cel mai măreţ praznic creştin-ortodox învierea lui Hristos. Mergeam adesea la catedrală, nu doar la Liturghia de duminică, ci şi la slujba
67
vecerniei şi la privegheri, fiind deosebit de bucuros că merg la această biserică, poate şi pentru că pe o străduţă (Zadarska), la o depărtare mai mică de două sute de metri, mă născusem şi îmi petrecusem cei dintâi zece ani ai vieţii mele.
Chiar într-o duminică, era Duminica Ortodoxiei, pe 14 martie 1943, ca propovăduitor în biserică s-a înfăţişat părintele Iustin începându-şi cuvântarea. Nu ştiu cât a durat cuvântul său, deoarece am pierdut cu totul noţiunea timpului. Din prea-plina catedrală, îl priveam pe părintele Iustin fără a clipi, sorbindu-i cuvintele şi ostenindu-mă să mi le amintesc pe toate pentru ca imediat ce aş fi ajuns acasă să le pot nota.
Cred că, din cauza unei puternice emoţii, nu mi-am putut aminti prea multe şi iată ce am notat de fapt:
„în fiecare floare, în fiecare pasăre există un gând al Iui Dumnezeu… Omul are cea mai mare valoare în toate lumile, el este un mic dumnezeu în ţărână… Aş fi cârtit împotriva lui Dumnezeu pentru că nu m-a plămădit om, dacă Hristos n-ar fi vieţuit pe pământ… Hristos – Acesta este răspunsul la toate întrebările… După venirea lui Hristos, Cerurile au rămas permanent deschise, a fost restabilită legătura permanentă dintre Dumnezeu şi om. Omul – aceasta este icoana lui Dumnezeu, neamul omenesc – iconostasul lui Dumnezeu… Osândiţi păcatul, însă miluiţi-l pe păcătos, aşa cum Iisus a osândit păcatul şi i-a iertat pe păcătoşi. Scopul vieţuirii omului, al cultivării sale neîncetate, trebuie să fie înfăptuirea lui Hristos Dumnezeul-Om întru sine. Aveţi pensulă, zugrăviţi! Zugrăviţi până încheie de zugrăvit Hristos întru voi. Fiecare păcat, fiecare patimă, fiecare viciu pângăreşte chipul lui Hristos
68
din voi. Omul cu multe păcate este omul fără de Dumnezeu… Iubiţi-l pe fiecare om, închinaţi-vă lui, pentru că vă plecaţi chipului plămădit după asemănarea lui Dumnezeu din el. Nici cel mai neînsemnat om nu este fără acest dar întru sine… Sufletul este ceea ce îl face pe om cel mai frumos în întregul univers… Ortodoxia spune: omul este o icoană; Europa spune: omul este o fiară. Ortodoxia spune: neamul omenesc este un iconostas, Europa: aceasta este o grădină zoologică în care fiara puternică o biruieşte pe cea slabă… Omul este cel mai măreţ deoarece Dumnezeu a întipărit chipul Său întru el… Sârbul este doar atunci sârb dacă merge pe calea Sfântului Sava.”
După mai puţin de o lună de zile – am notat în jurnal (pe care am început să-l ţin încă de la vârsta de paisprezece ani), era 14 aprilie, în biserica Rujiţa de pe strada Kalemegdan, în cursul săptămânii duhovniceşti, l-am ascultat din nou uimit pe arhimandritul Iustin, care, cu o voce puternică şi pătrunzătoare, a început să tragă toată salva de focuri disponibile, întotdeauna creştine, împotriva ideologiei comuniste, care atunci cunoştea perioada sa de glorie în rândul tinerilor din Belgrad, şi, mai apoi, cu următoarele cuvinte, a făcut cunoscut motivul pentru care învăţătura creştină este considerată cea mai bună şi singura necesară tuturor sufletelor:
„Cuvintele lui Hristos adresate ucenicilor au stârnit cea mai mare revoluţie şi cea mai mare transfigurare în omenire: Nu-i stăpâniţi pe oameni precum voievozii şi cârmuitorii, ci stăpâniţi-i slujindu-le. Cel ce vrea să fie cel mai mare între voi, să fie mai întâi şi cea mai mare slugă, slugă tuturor şi fiecăruia… Preotul este doar atunci preot dacă slujeşte tuturor enoriaşilor, şi nu se lasă pradă partizanatului,
69
fariseismului şi vicleniei. Iar dacă nu slujeşte, el nu este preot ortodox… Adesea unii spun că omul este întuneric. Însă, prin sfânta sa personalitate, Sfântul Grigorie Teologul a arătat că omul este lumină. El şi-a transfigurat trupul într-o materie transparentă din care iradiau curăţia şi lumina… Virtuţile creştineşti sunt trepte pe care omul poate urca de pe pământ la Cer… Oare Dumnezeu nu mai slujeşte şi astăzi oamenilor? Oare El nu le mai slujeşte prin soare, flori, plante, animale?”
în decursul anului 1943 am mai ascultat de două ori cuvântările sale pline de duhul creştinesc al dragostei, însă şi de fermitatea, perseverenţa, puterea mărturisirii, care puteau proveni din trăirea personală, experiată, a unui monah creştin, care, pentru mine, au fost un indicator permanent în viaţa de mai târziu. La părintele Iustin m-am întors iarăşi şi iarăşi, chiar dacă am mai rătăcit calea, fie m-am orientat pentru o vreme către filosofia şi religia asiatice, fie m-am dedat studiului filosofiei şi ştiinţelor europene.
Nu îmi amintesc exact în ce an, după cel de-al Doilea Război Mondial, l-am întâlnit întâmplător pe părintele Iustin în faţa clădirii Academiei Sârbe de Ştiinţe de pe strada Knez-Mihailov. Mergea grăbit, rasa îi zbura pe lângă el, părea serios şi hotărât. Nu-mi dau seama nici astăzi de unde am avut curajul să-l opresc. M-am prezentat ca fiind un student la Medicină şi un mare cunoscător al cărţilor sale (între timp mai citisem câteva dintre lucrările lui), pe care îl chinuia deja de mult timp o problemă (ce ajunsese la mine din India), pe care nicidecum nu o pot asemăna cu credinţa creştină, căreia întotdeauna i-am fost cel mai devotat: problema karmei şi a reîncarnării.
70
Cu un zâmbet pe chipul blând, mi-a răspuns liniştit şi limpede:
„Tinere prietene în acest fel avea să mi se adreseze întotdeauna mai târziu, fie când îmi scria scurte scrisori, fie când mi se adresa direct -, ştiu ceea ce vă chinuie: cum este posibil ca omul, în relativ scurta sa viaţă, să dobândească desăvârşirea aşa cum ne-o cere Hristos, din moment ce aproape întotdeauna este expus tuturor ispitirilor posibile firii sale fizice, materiale, sufleteşti şi duhovniceşti? Ideea asiatică despre reîncarnare vi se pare logică şi acceptabilă. Vă voi spune că ea este cu desăvârşire nefolositoare creştinului. De ce? Pentru că şi Sfinţii Părinţi creştini învaţă despre continuarea vieţii noastre, însă nu din nou, aici pe pământ, ci într-o lume duhovnicească, după moartea fiinţei noastre pământeşti. Fiecare dintre noi continuă să se desăvârşească după mutarea în acea lume exact de pe acea treaptă duhovnicească a scării până la care a ajuns aici, pe pământ.”
Acest răspuns m-a mulţumit, a fost complet şi, pe deasupra, mă linişteşte şi astăzi. Nu-mi este limpede de ce şi unii dintre teologii noştri vizionari clatină îndoielnic din cap atunci când le relatez acea convorbire esenţială cu părintele Iustin Popovici. Presupun că aceşti pravoslavnici sunt suspicioşi în privinţa unui astfel de răspuns al părintelui Iustin, căci el, de fapt, nu se descoperă cu uşurinţă, şi adesea nu este de găsit nici la sfinţii învăţători creştini (cu excepţia Sfântului Grigorie de Nyssa şi poate a încă unuia). Cu toate acestea, nici unul dintre aceşti teologi nu a îndrăznit să numească „eretică” o astfel de părere a părintelui Iustin; mă întreb, oare, dacă părintele Iustin nu mi-a oferit doar mie un astfel de răspuns, şi acest lucru în momentul
71
în care doar astfel putea să mă întoarcă la calea creştinească, din direcţia deja deviată a religiei asiatice, înspre care pornisem destul de hotărât.
în încheierea acestei scurte convorbiri cu părintele Iustin, m-am simţit onorat şi eram deosebit de bucuros de încă un dar primit din partea sa: de invitaţia de a-l vizita la Mănăstirea Celie, în care a rămas să vieţuiască până la trecerea sa din această viaţă.
De atunci au urmat o sumedenie de vizite la Mănăstirea Celie şi părintele duhovnic al acesteia, la arhimandritul Iustin, până în anul 1957, când am plecat în Europa, unde am rămas câţiva ani. Plecam de obicei la mănăstire sâmbăta şi rămâneam până duminică după-amiaza, sau ajungeam duminică devreme, înainte să înceapă Sfânta Liturghie, care, pentru mine, a fost întotdeauna un praznic, pentru că, de regulă, o slujea însuşi părintele Iustin şi cânta corul de măicuţe dragi de la Celie. Mi-am amintit şi de câteva cuvântări tăioase şi curajoase ale părintelui Iustin din timpul Sfintei Liturghii, cu toate că era conştient că autorităţile comuniste urmăreau cu atenţie nu doar fiecare pas, ci şi fiecare cuvânt al său. Îşi punea însă nădejdea în ocrotirea lui Dumnezeu de care acest virtuos duhovnic sârb a fost mereu înconjurat în chip nevăzut, precum în clipa în care, îndată după război, în anul 1946, printr-o adevărată minune, numele Iustin Popovici a fost şters de pe lista celor condamnaţi la moarte prin împuşcare, şi mai apoi de-a lungul îndelungatei sale perioade de detenţie de la Mănăstirea Celie.
Prin Pronia lui Dumnezeu, temperamentul luptător şi înflăcăratul patriotism sârbesc ale acestui erou ortodox au fost domolite în cel mai bun mod tocmai prin excluderea
72
sa forţată de pe scena publică a vieţii ortodoxe şi politice postbelice din Serbia şi călăuzite către calea lucrării duhovniceşti rodnice mai întâi, în privinţa sa şi, mai apoi, prin scrierea de cărţi şi articole noi, prin traducerea Vieţilor Sfinţilor, precum şi prin pregătirea a patru ucenici pentru a propovădui cuvântul lui Dumnezeu înaintea oamenilor, atunci când vor îngădui vremurile mai bune (aceştia sunt vlădicii de astăzi: Atanasie, Amfilohie, Artemie şi Irinei23).
în ceea ce priveşte sporirea mea duhovnicească, pot spune cu sufletul împăcat că ceea ce a însemnat Vlădica Nicolae Velimirovici pentru părintele Iustin Popovici, aceasta a însemnat părintele Iustin pentru mine, fără a se ţine cont sau poate chiar din acest motiv, de faptul că nu studiasem Teologia, ci Medicina şi Filosofía. Convorbirile pe care le-am avut cu părintele Iustin în decursul unui număr de ani, din 1949 sau 1950 până la trecerea sa din această viaţă, din anul 1979, întotdeauna în aceeaşi încăpere de la parterul corpului de chilii, când timpul era ploios sau rece, sau în curtea mănăstirii, sub marele pin, vara, şi atunci când era timp frumos, au avut o înrâurire esenţială asupra mea pentru ca în decursul celor patru ani de studiu în Olanda, Germania, Elveţia şi Franţa să nu cad în vreo filosofie sau religie eretică. Sau, dacă vremelnic, pentru o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată am răspuns la strigătul sirenei, al învăţăturilor străine de Ortodoxie, întotdeauna aducerea-aminte de părintele meu
23 în prezent toţi cei patru episcopi ai Bisericii Ortodoxe Sârbe nu mai sunt în viaţă, însă, prin lucrările şi cuvântările lor, au continuat să ducă mai departe duhul Sfântului Iustin. Ultimul dintre ei, Vlădica Irinei, a fost patriarh al Serbiei în perioada 23 ianuarie 2010-20 noiembrie 2020, când a trecut la cele veşnice, (n. trad.)
73
duhovnic de departe, din singuratica mănăstire de lângă Valievo, şi cuvântul său de avertizare, oricând a fost vorba despre cultura europeană – faţă de care, printre altele, m-a învăţat să fiu cu luare-aminte încă de la cei şaptesprezece ani când îl citeam pe Dostoievski – şi mai cu seamă Liturghia ortodoxă de duminica, la care participam regulat, de obicei în bisericile ruseşti, oriunde mă aflam în Europa – m-au întors la calea ortodoxă simplu, corect, curat şi frumos.
Aş vrea să adaug şi faptul că convorbirile mele cu părintele Iustin la Mănăstirea Celie au fost călăuzite în duhul unei mari răbdări şi deschideri – atmosferă pe care, fireşte, o crea el. Puteam să pun duhovnicului meu tot felul de întrebări din dogmatica şi apologetica creştină, puteam fie să nu fiu de acord cu părerea părintelui Iustin şi să rămân cu a mea, fie să cer de la el argumente, care deja fuseseră prezentate în anexa vreunei expuneri de-ale sale. Nu îmi amintesc dacă ne-am despărţit vreodată în vreo stare tensionată, neprietenească sau confuză. întotdeauna răbdător şi blând, precum era şi în timpul plimbării împreună până la despărţirea, ce avea loc adesea pe şoseaua ce ducea către Valievo, părintele Iustin îşi menţinea poziţia autoritară de părinte bun şi sprinten; autoritar, în singurul sens posibil al acestui cuvânt latin24.
Aş vrea ca în încheierea tuturor acestor dragi amintiri despre părintele Iustin Popovici – „fostul profesor de la Universitate”, aşa cum îi plăcea să se semneze pe cărţile sale – să evidenţiez cea din urmă întâlnire, pe care am avut-o cu acesta, cu prilejul vizitei mele la Celie, în luna februarie a anului 1979, când era în pragul vârstei de 85 de ani!
24 Auctoritas – cel care, prin reputaţia sa, influenţează, sporeşte, îmbărbătează, cultivă, îndeamnă, (n. ed. srb.)
74
Iată ce am notat după această întâlnire duhovnicească:
„Duhovniceşte tot mai curat, cu o minte sprintenă pentru vârsta sa înaintată, iar trupeşte, după o insuficienţă cardiacă decompensată, de acum circa un an, este plin de putere, fiind în stare să stea în picioare mai mult timp, şi maica stareţă Glicheria spune că uneori poate sluji şi întreaga Sfântă Liturghie. Cu toate că de ani de zile repetă ideile sale dragi despre Europa şi Ortodoxie, având în vedere că acestea sunt deosebit de actuale, nu este nicicând plictisitor ca din când în când omul să le audă din nou. Astăzi a izbutit să le prezinte deosebit de succint şi impresionant şi unui tânăr teolog francez, care se pregătea pentru a se converti la Ortodoxie şi se afla chiar înaintea unui pelerinaj în Sfântul Munte.
Părintele Iustin ne-a spus atunci:
«Europa a pierdut creştinismul atunci când a pierdut rugăciunea, cu pierderea rugăciunii s-a pierdut şi sensul postului. Europa a pierdut creştinismul din pricina mândriei sale şi pentru că a crezut că este în stare să dezlege toate enigmele din această lume şi din cealaltă. Nu este un cugetător adevărat cel care nu a ajuns în cugetările sale la problema morţii. Nu este un cugetător serios cel care nu s-a întrebat dacă există, oare, cineva care a rezolvat pentru sine problema morţii. Dacă toţi murim pentru totdeauna, care este sensul vieţii?
Problema morţii a rezolvat-o numai Hristos, o dată pentru totdeauna şi pentru toţi oamenii şi a realizat acest lucru prin vieţuirea Sa, prin moartea Sa şi prin învierea Sa. Ortodoxia a păstrat cel mai bine acest adevăr şi, din acest motiv, este îmbucurător să fii ortodox. Cea mai cunoscută cale de a se ajunge la acest Adevăr este rugăciunea
75
şi de aceea mă rog Domnului: umple-mă de rugăciune şi de dragoste pentru Hristos. Credinţa este cea mai mare dintre virtuţile creştine. Ea este strâns legată şi de nădejde, şi de dragoste, dar, atunci când acestea două se vlăguiesc, credinţa trebuie să rămână prezentă. Toate cele trei virtuţi se atrag reciproc. La oameni există doar una, însă abia atunci când cele trei sunt toate împreună, este înfăptuită deplinătatea. Trebuie să ne rugăm să ajungem la această deplinătate. Sfântul Ioan din Kronstadt le-a spus preoţilor că se miră cum de ei nu se roagă neîncetat. Acest lucru înseamnă că el, printr-o rugăciune stăruitoare, a ajuns la starea ca rugăciunea să se lucreze singură întru sine; el devenise cu totul rugăciune.
În afară de rugăciune şi post, smerenia este un lucru absolut necesar pentru om. El trebuie să simtă că este neînsemnat înaintea lui Dumnezeu şi îi va oferi smerenia, absolut necesară, în relaţiile cu oamenii şi cu sine însuşi. Fiecare adevărată căinţă a noastră aduce o bucurie de nedescris fiinţelor cereşti şi fiecare cădere de-a noastră – o durere pe măsură. Dacă am simţi tristeţea şi mâhnirea unui om, căruia noi i-am provocat vreo durere sau întristare, am înţelege simţămintele de tristeţe pe care, mult mai puternic, le simt fiinţele cereşti, atunci când cădem în vreun păcat. Iar dacă un om este capabil să trăiască o covârşitoare stare de tristeţe fără dorinţa de a se răzbuna atunci când l-am jignit, oare cum trăiesc această tristeţe fiinţele cereşti, care sunt mult mai sensibile? Rugaţi-vă cu cea mai simplă rugăciune posibilă: Doamne Iisuse Hristoase, iartă-mă şi ajută-mă!»”
îmi mai aduc aminte cu bucurie de vizitele la părintele Iustin la Mănăstirea Celie de la finele anului 1966 până
76
la sfârşitul vieţii sale pământeşti, când, fiind deja căsătorit şi, plin de bucurie şi recunoscător lui Dumnezeu, voiam „să-i arăt” şi Elenei mele pe cel de-al doilea părinte al meu, pe cel duhovnicesc, şi mult mai însemnat pentru mine decât cel trupesc. Elena a fost întotdeauna binevenită la părintele Iustin, ca cealaltă jumătate firească a mea.
Părintele Siluan Strijkov de la Sainte-Geneviève-des-Bois (1911-1995)
Convorbiri cu părintele Siluan
Părintele Siluan a plecat de tânăr din Rusia, căutând în Sfântul Munte, la Mănăstirea Sfântul Pantelimon, să rezolve o gravă criză sufletească ce îl adusese la limita răbdării fizice şi psihice. Petrecând câteva zile pe lângă obştea mănăstirii în discuţii zadarnice duse cu părinţii, rămăsese sfâşiat şi suferind şi era deja pregătit să plece din Sfântul Munte. I s-a întâmplat însă o minune! Şezând într-o după-amiază pe o piatră caldă de pe malul mării, nu departe de Mănăstirea Sfântul Pantelimon, privind deznădăjduit marea şi având întâia dată gânduri de sinucidere, a simţit că cineva, în spatele său, îl privea stăruitor. Când s-a întors, a văzut în faţa sa un călugăr rus modest care s-a apropiat de el şi l-a întrebat ce i se întâmplase. Acest simplu monah rus era viitorul Sfânt Siluan Athonitul25.
25 Canonizarea Stareţului Siluan ( 1866-1938) simeon Ivanovici Antonov, agricultor din gubernia Tambov, care în anul 1892 a venit în Sfântul Munte, unde timp de mai bine de patruzeci şi şase de ani a vieţuit ca simplu monah până la trecerea sa la cele veşnice; în anul 1987 a fost canonizat de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului la propunerea ucenicului stareţului Siluan, a părintelui arhimandrit Sofronie, care vieţuise împreună cu el în Sfântul Munte, în conversaţii despre vieţuirea lăuntrică şi în rugăciuni de obşte. Rodul unei astfel de apropieri duhovniceşti a fost cartea bătrânului Sofronie (de altfel, înainte de intrarea în monahism, acesta era un distins pictor din Rusia ţaristă), Stareţul Siluan, tradusă în aproape toate limbile europene (textul traducerii în limba sârbă a fost editat de Mănăstirea Hilandar în anul 1975). (n. ed. srb.)
79
Stareţul Siluan a izbutit să dezlege toate problemele chinuitoare ale noului său ucenic şi ale monahului de curând tuns, ale noului Siluan, care a dobândit nume după marele său învăţător.
După trecerea la cele veşnice a Sfântului Siluan şi după cel de-al Doilea Război Mondial, părintele Siluan s-a mutat din Sfântul Munte în Franţa pentru a vieţui şi a mărturisi Ortodoxia rusă în forma sa originală, împreună cu dragul său povăţuitor, bătrânul Sofronie. A preluat rolul preotului rus în biserica rusească din cel mai interesant cimitir al lumii pe care l-am văzut în decursul vieţii mele, cel rusesc, aflat în apropiere de Paris saintegenevieve-de-Bois.
Părintele Siluan a devenit cel dintâi duhovnic al meu; ori de câte ori plecam la Paris nu lăsam să-mi scape prilejul de a-mi afla odihna la cimitirul rusesc şi de a-l întâlni acolo pe dragul meu părinte Siluan, întotdeauna senin şi blând, înalt şi drept, cu mişcări domoale, cu un grai melodios rusesc, lin, ca şi cântarea din biserică. Mi-am notat câte ceva din ceea ce am auzit de la părintele Siluan:
„Păziţi-vă de speculaţiile filosofico-teologice; nici chiar atunci când sunt cât se poate de exacte, nu sunt suficiente pentru împărăţia lui Dumnezeu: Mântuitorul spune în chip lămurit acest lucru în Evanghelie. Intelectualul universitar cultivat, omul deştept devine foarte uşor un om înfumurat, îndrăgostit de propria minte, căreia i se închină, căci, cel mai mult, dă crezare raţiunii sale, adânci, sensibile şi subtile… Iar acesta este şi cel mai grav păcat şi… o nesfârşită nerozie, care ne îndepărtează de Dumnezeu şi ne privează de fericire şi pace duhovnicească.
80
Nici îndrăgirea slujbelor Bisericii, nici pelerinajele pe la mănăstire nu ne vor aduce pace şi linişte lăuntrică, ba chiar ne pot crea iluzia că aparţinem unei oarecare aristocraţii duhovniceşti, ceea ce ne poate conduce către mândrie, apreciere de sine, deşertăciune lăuntrică. Nu-L putem înşela nici pe Dumnezeu, şi nu ne putem înşela nici propria conştiinţă. Toţi suntem păcătoşi şi deosebit de înclinaţi către înşelare de sine. În fiecare zi şi în fiecare clipă avem nevoie de multă luare-aminte şi de ajutorul lui Dumnezeu. Există şi o altă primejdie: din mândrie (deşi inconştientă), exagerarea propriilor păcate. Şi aceasta este o înşelare de sine, o iluzie foarte primejdioasă, care ne îndepărtează de Adevăr. Într-o anumită măsură, în chip tainic, toţi suntem plini de mândrie şi egoism. Şi, în acelaşi fel, într-o anumită măsură, toţi tindem către lumea evanghelică a luminii, toţi suntem însetaţi de cuvintele evanghelice, de adevărul, dragostea evanghelică.
Cine dintre noi poate spune că îi iubeşte pe oameni în mod deplin şi absolut? învăţătura creştină nu neagă şi nu leapădă viaţa lumească, nici nuntirea, respectiv naşterea de prunci. Asceza creştină are un caracter cu totul diferit de asceza sectară! Ura gnostică faţă de trup, faţă de nuntire, faţă de consumul de carne a fost anatemizată încă de la al patrulea Sinod Ecumenic.
Adevărata izbăvire a duhului de poftele trupeşti se realizează nu prin lepădarea de legile materiale fireşti (rânduite în această fire de Dumnezeu-Creatorul naturii), ci prin supunerea trupului duhului, prin stăpânirea duhului asupra trupului, respectiv asupra poftei trupeşti păcătoase; ea este cea care perverteşte firea de Dumnezeu dăruită cu legile ei fireşti.
81
încă din perioada tinereţii, omul poate îndrăgi singurătatea datorită unor năzuinţe cu totul contradictorii: din dragoste faţă de Dumnezeu, dar şi din lipsă de iubire faţă de oameni, din mândrie. Precum a dori urmaşi şi a nu dori urmaşi poate să provină din motive contrare: fie din dragoste faţă de Dumnezeu şi dintr-o vieţuire duhovnicească împreună cu Dumnezeu, fie dintr-o năzuinţă egoistă şi mândră, chiar din ură faţă de făpturile lui Dumnezeu, faţă de oameni, uneori chiar şi faţă de fire. Trebuie să ne cercetăm bine pe noi înşine înaintea lui Dumnezeu: ce se întâmplă, de fapt, în sufletul nostru, către ce năzuim şi spre ce tânjim.
Să ştii, dragă Vladeta, că Dumnezeu nu pedepseşte pe nimeni niciodată; ceea ce numim noi pedeapsă aceasta este îndreptare, atragerea atenţiei, un fel de muştruluială a lui Dumnezeu, nicidecum pedeapsă, pedepsire, mânie a lui Dumnezeu. Înaintea Sa nu există păcate sau greşeli care nu s-ar putea îndrepta şi şterge deplin din viaţa omului; şi atunci când nu se poate îndrepta nimic în vieţuirea din afară (este prea târziu!), în vieţuirea lăuntrică, chiar şi în raport cu un alt om, este posibifo renaştere deplină. Să nu uitaţi nicicând acest lucru!
Strădania personală a omului atrage mila, însă aceasta se va manifesta pe trepte felurite şi va avea o durată diferită. Ceea ce se dobândeşte cu mai puţină osteneală şi durere, pare a se risipi, căci omul nu-l preţuieşte suficient de mult. O altă categorie de oameni este aceea pe care o alege Milostivirea, doar aceştia fiind adevăraţii aleşi.
în convorbirea cu Motovilov, Sfântul Serafim din Sarov a vorbit despre Adam înainte de căderea în păcat, care avea un crup asupra căruia nici focul, nici apa nu aveau
82
nici o înrâurire, care se putea înălţa mai presus de pământ, care, într-un cuvânt, era altfel decât trupul omului de astăzi. Cu un alt prilej, atunci când Motovilov s-a simţit mai puternic şi dorea să se lupte cu un demon, Sfântul Serafim i-a pus repede mâna la gură să nu mai vorbească, spunându-i că, dacă Dumnezeu i-ar îngădui, demonul ar fi în stare cu o singură gheară să răstoarne întregul Pământ. Noi îl schiţăm pe diavol cu coadă şi gheare, Însă aceasta este doar o reprezentare relativă a unei fiinţe care, de fapt, este mult mai oribilă.
în preajma Revoluţiei (bolşevice) a fost editat în Rusia un eseu asemănător unui studiu teologic care făcea o paralelă între un preot rus şi unul occidental. Acest teolog a încheiat prin a-l compara pe Sfântul Serafim de Sarov cu Sfântul Francisc de Assisi, chiar dacă a găsit şi o asemănare, cel mai mult a scos în evidenţă deosebirea. După părerea acestui teolog, deosebirea ar fi fost, în principiu, într-o mai bună practicare a ascezei ortodoxe în faţa ispitelor lumii nevăzute, mai cu seamă înaintea celor văzute, datorită tradiţiei scrise, îndeosebi a monahilor aghioriţi. Nu trebuie uitat nicicând că demonii se pot arăta în chip de îngeri înconjuraţi de lumină. Nu trebuie avută aceeaşi încredere în privinţa tuturor creaţiilor mistice. Similitudinile dintre ele pot ascunde deosebiri importante. În cele din urmă ar trebui să se facă deosebirea dintre o genială presupunere şi o adevărată cunoaştere a adevărului. Deoarece Dumnezeu dă la o parte vălul de pe nesfârşitele taine ale trecutului şi viitorului aceluia pe care îl alege. Însă cel ce ia cunoştinţă de aceste taine şi alesul nu este oricine.
Astăzi, în Rusia, Biserica rusă este foarte bogată, însă nu poate face nimic cu banii, căci, în afară de ritualurile
83
religioase în biserică este interzisă orice altă activitate. Singurul mod de a acţiona asupra poporului este pe calea Liturghiei, iar puterea ei a sporit de-a lungul ultimelor decenii. Statul permite ca Biserica să se îmbogăţească, poate, într-un mod demonic, amintindu-ne de cuvintele lui Lenin: Preoţii graşi nu sunt o primejdie pentru comunism.
Francezii ortodocşi, cu mici excepţii, nu au izbutit să intre în esenţa Ortodoxiei. Felul lor de a cugeta a rămas apusean.
Berdiaev a scris că Ortodoxia este străină de duhul evoluţiei, însă este apropiată de acea transfigurare mistică a umanităţii. Nu este destul de uşor să deosebeşti transfigurarea de evoluţie, căci nici una dintre ele nu apare brusc şi peste noapte. Evoluţia, în duhul apusean, se bazează mai mult, dacă nu chiar în mod deplin, pe puterea omului, Ortodoxia pe cea a lui Dumnezeu. Atunci când omul priveşte legile naturii şi adeseori duce o luptă feroce de supravieţuire în cadrul ei, se întreabă dacă a fost, oare, astfel dintotdeauna, adică dacă lumea nu a fost plăsmuită în chip nedesăvârşit. Atunci când Dumnezeu a spus în ziua a şasea că toate erau bune foarte, adică ceea ce plăsmuise, El avea înaintea Duhului Său ţelul ultim, iar nu lucrarea plămădită. Omului i-a fost afierosit rolul de transfigurator al naturii; el trebuia să fie acela care, prin puterea Duhului, urma să prefacă natura într-una desăvârşită; acesta a fost, fireşte, rolul lui Adam înainte de cădere. Oare nu este procesul domesticirii fiarelor sălbatice un pas înainte către transfigurarea naturii prin voinţa omului? Să ştiţi doar că aceasta este o întreagă filosofie, o speculaţie, iar nu o revelaţie mistică.”
84
Comentariul meu este că, pe lângă reticenţa părintelui Siluan, această cugetare a sa surprinde prin cutezanţă; ea descoperă profunzimea cugetării sale, nu însă şi a inimii ortodoxe. În acelaşi timp, acesta este cel mai primejdios cuget. Dacă lumea a fost plăsmuită în chip nedesăvârşit, nu este, oare, aceasta lucrarea Demiurgului, şi, oare, nu este planul lui Dumnezeu un plan evolutiv? Dacă omul a fost rânduit să săvârşească transfigurarea naturii, nu este el împreună-lucrător cu Dumnezeu, nu este, oare, în acest fel supraestimat rolul său şi nu se apropie, oare, o astfel de concepţie de cea apuseană? Valoarea Ortodoxiei constă şi astăzi, mai mult ca oricând, în conştientizarea slăbiciunii şi nimicniciei omului.
Părintele Iulian de la Mănăstirea Studeniţa (1918-2001)
Convorbiri cu părintele Iulian La Mănăstirea Studeniţa (1975-1979)
încă de la cea dintâi întâlnire cu părintele Iulian un om şi un călugăr plăcut la înfăţişare, senin, echilibrat, care astăzi are cincizeci şi şase-cincizeci şi şapte de ani, am ajuns să-l simpatizez foarte mult. Nu ştiu dacă absolvise liceul, probabil că avea doar clasele primare şi şcoala monahală, însă, atunci când se purta o discuţie cu el, toate şcolile, fie că le avea, fie că nu le avea, cedau locul înaintea şcolii vieţii; un om, mai presus de toate, firesc intelectual, care învăţase să cugete despre viaţă, lume şi despre sine însuşi.
Născut în Aleksandrovacika Jupa, într-o familie de ţărani care a avut cinci fii şi cinci fiice, dintr-o mamă, de care s-a simţit mai strâns legat, bună şi severă în acelaşi timp, şi dintr-un tată căruia îi plăcea să bea şi care, cu toate că atunci se mânia, „m-a bătut doar de două ori, însă aşa, ca să-mi aduc aminte”.
în copilărie fusese foarte năzdrăvan, obişnuia să se ia la bătaie cu alţii, îi plăcea să se remarce şi să fie mai puternic, şi adeseori realiza acest lucru cu succes. Îi plăceau glumele şi cântecele. Nu mi-a relatat cum a devenit, destul de devreme, monah.
87
Când a început discuţia despre tinerii începători în mănăstire, părintele Iulian a spus:
„ Afierosirea pentru viaţa monahală trebuie să fie definitivă şi îndreptată profund către trăirea lăuntrică. Dacă o astfel de hotărâre nu este luată în mod definitiv, va rămâne o fisură în acea persoană, care şi pentru un om obişnuit este grea, iar pentru un monah este, cu adevărat, cumplită. Îmi amintesc că, timp de o lună de zile, chinuindu-mă să iau această hotărâre, nu puteam dormi; după ce am luat-o, m-am putut odihni ca un mieluşel.
Calea monahală este foarte grea. Trăirea monahului nu este firească, el tânjeşte către ceva mai presus de fire şi adesea, pe această cale, se opreşte sau cade.
Mi-a fost greu când tata a trecut la cele veşnice şi când, în timpul războiului, mi-au împuşcat fraţii; când, mai târziu, mama a trecut la cele veşnice.
Însă cel mai greu mi-a fost când fratele meu întru Hristos, monahul Vasile, a trecut la cele veşnice, fiind cu câţiva ani mai mare decât mine, alături de care vieţuisem mulţi ani în nevoinţă monahală. Ştia că va trece la cele veşnice şi îşi făcea griji pentru mine: ce se va întâmpla cu mine când voi rămâne singur…
Timp de cincisprezece zile am ţinut-o într-un plâns continuu. Fiind tânăr monah, mi-a fost foarte greu când m-am îmbolnăvit de febră tifoidă şi am zăcut zile în şir cu temperatură mare. Mi se părea că întâia dată în viaţă rămăsesem singur, deplin singur înaintea sinelui, m-am văzut pe mine însumi aşa cum eram, m-am cunoscut pe mine însumi în păcat din cauza căruia nu puteam să acuz pe nimeni altcineva, nici pe mamă, nici pe tată, nici pe frate, nici pe soră, nici fascismul, nici comunismul, totul
88
era întru mine şi înaintea mea. Îndată după această trăire a unei cumplite însingurări şi după cunoaşterea propriei păcătoşenii şi slăbănogiri, a venit o altă trăire încă şi mai cumplită – astăzi mi se pare ca o pedeapsă pentru păcatele pe care le-am văzut atât de limpede pentru întâia dată trăirea zădărniciei. Mi se părea nu doar că nu voi muri, că moartea nu va mai veni vreodată, ci că niciodată, pe vecie, nu voi mai ieşi din această încăpere în care zăceam bolnav. Iată, acesta este iadul.”
Relatarea acestei trăiri a urmat după întrebarea soţiei mele Elena despre învăţătura Bisericii în privinţa Raiului şi a iadului:
„Nu este necesar să cugetăm atât de mult la ele, mai cu seamă la cum va arăta viaţa după moarte. Iadul se poate trăi încă de aici, de pe pământ. În principiu, după moarte, omul continuă să desăvârşească ceea ce a început aici, pe pământ, unii în bine, alţii în rău. Omul nu mai poate să realizeze nimic după moarte. Se face rugăciune pentru el, şi acesta este singurul ajutor. Este important să se facă rugăciune pentru cel răposat, mai cu seamă în primele patruzeci de zile.”
Multă vreme am stat de vorbă despre situaţia poporului sârb, despre creştinism, despre Europa şi despre viitor. Părintele Iulian avea opinii şi idei foarte îndrăzneţe şi exacte:
„Creştinismul, în majoritatea cazurilor, L-a trădat pe Hristos şi trebuie să recunoaştem acest lucru în mod deschis. După două mii de ani de existenţă a creştinismului, cine mai este astăzi un adevărat creştin? Catolicismul roman şi Europa L-au vândut cel mai mult pe Hristos. Însă nici o confesiune nu este fără de păcat. Dacă am avea
89
în vedere că înainte de război Mănăstirea Studeniţa avea peste o mie de hectare de teren agricol şi păduri! Oare i-a trecut prin minte vreunuia dintre călugări să cedeze o parte din pământ vreunui ţăran sărman?
Comunismul este copilul creştinismului, el a venit să îndrepte nedreptatea şi, pentru întâia oară, va birui. Nu mai putem considera pătrunderea comunismului în lume ca o lucrare diavolească, deoarece trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva Dumnezeu a îngăduit diavolului să acţioneze astfel. Doar atunci când creştinii vor fi prigoniţi, vor fi urmăriţi din nou prin catacombe, pe sub pământ, se va curăţi creştinismul, se va realiza un nou creştinism, în vreme ce comunismul va pieri în învrăjbiri şi dezbinări reciproce.
De-a lungul istoriei, Biserica Ortodoxă s-a deprins cu persecuţiile şi retragerile. Ea ştie şi astăzi să se adapteze, va şti şi pe viitor, atunci când va fi încă şi mai dificil. Timp de mai multe veacuri Biserica Catolică nu a fost prigonită. Pe viitor, ea va trebui să dea un mare examen, atunci când vor începe să o prigonească…
Este greu să fii cetăţeanul unui popor slăvit, căci atunci cugeţi la tine însuţi şi la poporul tău într-un mod superior. Pildă sunt ruşii, nemţii, iar astăzi şi chinezii. Nu sunt nici sârbii lipsiţi de cunoscutul sentiment al superiorităţii faţă de alte popoare. Nu ştiu dacă acest simţământ este în parte îndreptăţit având în vedere trecutul măreţ şi îndelungat…
Trebuie să fii răbdător cu oamenii; dintre toate, cea mai rea este mândria, mai cu seamă pentru monahi. Nervozitatea în om vine de la mândrie, nerăbdare. Şi toţi suntem atât de slabi şi neînsemnaţi, încât acest lucru este
90
chiar ridicol! Nu trebuie să fim unilaterali, căci nici viaţa nu este astfel. Nu putem şti mai mult decât Dumnezeu ne-a îngăduit să cunoaştem. Luaţi, de pildă, cel dintâi păcat şi căderea lui Adam. În acest lucru se ascunde o mare taină. Conştiinţa lui Adam dinainte de cădere ca şi cum nu ar fi avut conştiinţă de sine. Oare căderea a fost necesară din pricina libertăţii umane, cine poate şti acest lucru?”
Vorbind despre cei mai distinşi sârbi ortodocşi din trecutul apropiat, părintele Iulian a amintit de Vlădica Nicolae Velimirovici ca fiind un mare cugetător şi un strălucit orator, pe care îl audiase personal:
„în cuvântări, era capabil să fie concis, expresiv, profund şi să nu se repete niciodată. Adevărata sa lucrare a început după întoarcerea din străinătate, când a vieţuit pentru un timp în Macedonia, la Bitolia. După cel de-al Doilea Război Mondial, în perioada emigraţiei, în America, a trecut prin clipe amare, şi acest lucru i s-a întâmplat chiar din partea feţelor bisericeşti…
Unii dintre vlădicii noştri nu înţeleg vremurile noastre… Un astfel de tip de monahism, ca cel de până acum, nu poate să dăinuiască: fie se va naşte un nou monahism, fie va pieri.
La ce ne foloseşte astăzi atât de mult pământ? Mănăstirea ar trebui să se limiteze doar la curtea sa. În acest fel, am putea repartiza altfel timpul şi ar fi mult mai mult pentru rugăciune, studiu şi contemplaţie.
Monahismul este în decădere. Peste douăzeci şi cinci de ani această mănăstire şi altele vor fi părăsite. Iar toate aceste fresce de aici dăinuiesc datorită ţinerii slujbelor noastre. Altminteri, fără slujire, frescele sunt pe ziduri doar nişte
91
picturi moarte. Doar tradiţia mai ţine acest popor legat de biserică. Mulţi tineri, Însă, nici nu au idee de religie şi biserică. Oare acest fapt este pregătirea pentru ceva nou sau este venirea pieirii oricărei duhovnicii, nu ştiu…
Fiecărui om, mai cu seamă monahului, îi este cel mai dificil să înveţe să asculte, să înveţe ascultarea. Mai cu seamă atunci când i se pare că rânduiala este greşită sau nechibzuită. Şi chiar acest lucru este necesar pentru a fi înfrântă mândria din noi. În principiu, nu trebuie nesocotită nici o discuţie. Poate chiar printr-o nerozie primim un răspuns însemnat la întrebările pe care ni le punem noi înşine.
Toţi tânjim către desăvârşire şi adevăr, iar din lectura uneia dintre povestirile lui Cehov am văzut cât de ciudat este acest lucru: un om parcă s-a născut cu adevărul, altul, cu o mică osteneală, ajunge la el, iar cel de-al treilea îl caută şi se chinuie toată viaţa în zadar…
Creştin se poate deveni din nou, nimeni nu poate spune că acest lucru este pentru totdeauna şi nici că este definitiv.
Chiar la baza fiinţării omului se află credinţa. Nu este posibil să cugeţi la relaţiile reciproce fără credinţă şi încredere. Pentru mulţi marxişti sinceri, marxismul este biblia, iar Marx este un proroc. Marxismul a venit în lume ca să îndrepte greşeala Bisericii creştine, însă şi el a căzut din pricina unor obstacole similare, de nedezlegat. În ţara noastră, omul are tot mai mult impresia că marxismul se împotriveşte în mod direct chiar lui Hristos.
Din păcate, nu există suficienţi creştini, nici în rândul preoţilor ortodocşi; de aici, întâlniri smintitoare şi neizbânda în activităţi. Izbânda răspândirii creştinismului nu
92
constă în propovăduire, ci în pildă şi, de fapt, aceasta din urmă este prea puţin numeroasă.
Naţionalismul fără sprijinul religios este o pervertire şi o primejdie pentru promotorii acestuia şi societatea sa. La baza oricărui fanatism, fie religios, fie politic, zace îngropată îndoiala în privinţa corectitudinii convingerilor sale. Devenim tot mai înrobiţi şi ca urmare a aparentei lupte pentru eliberare. Cu cât ni se pare că suntem mai liberi, cu atât suntem mai înrobiţi.
închinarea păgână şi politeistă la idoli nu a dispărut nicicând din istoria naţiunilor şi a anumitor indivizi. Trebuie să se arate iarăşi un nou Moisi, care, de furie, să sfărâme tablele. Omului i-a fost dintotdeauna mai uşor să se plece înaintea unui zeu, care poate fi văzut, decât înaintea Dumnezeului celui nevăzut. Nu au fost, nu vor fi naţiuni creştine, creştină poate fi doar o persoană.
Odată m-am simţit ruşinat în faţa unui ţăran simplu, care mi-a spus într-o discuţie: De ce vă miraţi că ortodocşii trebuie să rabde şi să pătimească?
Hristos a venit ca oamenii să imprime un sens eticii fireşti şi să-i dăruiască o nouă pecete. Poporul nostru, cu toate că poate nu a primit atât de profund creştinismul precum cel rus, şi-a păstrat totuşi până astăzi etica chiar şi pe lângă păstorii creştini slabi şi insuficienţi. Însă etica firească, fără Hristos, este nesigură şi se clatină, ea nu este un temei sigur pentru viaţă. Hristos a venit şi a adus foc şi război, însă nu pentru lupta dintre popoare, ci pent ru desăvârşirea persoanei în lupta sa lăuntrică. Deoarece aceasta este cea mai grea luptă, au fost mult mai puţine nevoinţe personale decât războaiele duse de un om împotriva altui om.
93
Până la vârsta de cincizeci de ani, omul trebuie să dobândească cunoştinţe şi să citească, după această vârstă, trebuie să înfăptuiască cele citite şi să înceapă de unul singur să cugete.
În fiecare zi omul se pângăreşte şi ar trebui ca în fiecare seară să se spovedească şi, astfel, îndată să se curăţească, ceea ce monahismul ortodox a cunoscut şi a practicat până de curând.
îmi amintesc cuvintele lui Goethe din Faust: Sunt două suflete într-un singur piept, ceea ce uneori este evident şi la stareţul nostru. În vreme ce la amiază, într-o discuţie, a vorbit în mod realist, obiectiv, despre răutatea poporului de pe lângă Mănăstirea Studeniţa, din pricina unei noi sinucideri dintr-un sat aflat în apropierea mănăstirii, apoi relatând despre o altă trecere la cele veşnice, cea a Vlădicăi Vasile (fiecare trebuie să moară la timpul rânduit), seara a vorbit chiar într-un mod poetic, apologetic, despre femeie, rolul ei înălţător de născătoare şi păstrătoare a vieţii. Legătura sa cu mama (după trup) trebuie să fi fost strânsă, caldă şi plină de încredere. I-am spus că fiecare bărbat, după părerea mea, poartă în inconştientul său arhetipul Maicii lui Dumnezeu, ceea ce a dovedit mitologia multor popoare. Poate, de aceea, bărbatul este atât de sever şi critic faţă de soţie atunci când aceasta nu corespunde reprezentării lui despre ea, cu toate că şi miile de ani de morală patriarhală şi-au adus cu siguranţă contribuţia la menţinerea acestei rigurozităţi la sârbi.”
Atunci când am discutat despre posibilitatea împăcării şi unirii tuturor creştinilor, de data aceasta părintele Iulian a fost ferm: „La unirea tuturor creştinilor se poate
94
ajunge doar înaintea unei imense primejdii.” Iar când, de nu ştiu câte ori, am stat de vorbă despre pătimirea poporului ortodox sârb, stareţul a ripostat într-o manieră la fel de severă: „Nu trebuie uitat nicicând că Sfântul Sava împreună cu Biserica şi poporul au jurat credincioşie Ortodoxiei. Abaterea de la acest jurământ a condus şi în trecut, şi în zilele noastre la consecinţe grave pentru popor. Pe de altă parte, a fi creştin înseamnă şi a pătimi pentru Hristos. Trebuie să fim pregătiţi pentru pătimire şi, în acelaşi timp, să ştim că a fi împreună cu Hristos înseamnă o bucurie de nedescris.”
Ieromonahul Pavle de la Mănăstirea Grnceariţa (1924-2000)
Convorbiri cu părintele Pavle La Mănăstirea Grnceariţa, în anul 1986
Vizitez de mai mulţi ani Mănăstirea Grnceariţa, o mănăstire liniştită şi rugătoare, aflată între Batocina şi Kraguievaţ, retrasă la câteva sute de metri de şosea, într-o poiană liniştită din Prniavora, aflată la poalele dealului Kraguievaţ. Obştea mănăstirii este alcătuită din zece monahii, pe care le călăuzeşte blânda şi în acelaşi timp severa maică stareţă Eufrosina în vârstă de optzeci de ani, care s-a închinoviat încă de la vârsta de şaisprezece ani. De obârşie din Voievodina, a trecut prin mai multe mănăstiri (Kovil, Fenek, Ravaniţa), spre folosul Bisericii, care era purtată de tumultul şi haosul anilor ocupaţiei, iar de treizeci şi cinci de ani vieţuieşte la Mănăstirea Grnceariţa. Cu toate că, din afară, bătrâna maică stareţă pare sentimentală, este încă ageră la minte, reţine bine totul şi îşi călăuzeşte în siguranţă corabia. Printre măicuţe sunt şi câteva tinere, inteligente şi drăguţe. Două surori au fost primite de când aveau trei ani şi ambele cântă în strană precum îngerii.
Este o plăcere deosebită şi o bucurie duhovnicească să stai de vorbă cu duhovnicul mănăstirii, ieromonahul Pavle, un părinte în vârstă de şaizeci de ani. Fără multă şcoală (cred că o are doar pe cea monahală), timp de mai mult de treizeci de ani monah, fiind unul dintre rarii călugări
97
în monahismul sârbesc actual care nu şi-a schimbat locul de vieţuire, un creştin tăcut şi rugător, cu o înfăţişare blândă şi un glas smerit. Fiindcă suntem gata să-i subestimăm pe unii, iar pe alţii să-i supraestimăm (pentru a ne păstra echilibrul atât înăuntrul nostru, cât şi în afară, spre a nu părea nici prea maliţioşi, nici prea naivi în ochii oamenilor), ştiam că, poate, îl ridic prea mult în slăvi pe părintele Pavle. Cu un anumit prilej, maica stareţă, ca şi cum şi-ar fi dat seama de această dragoste adolescentină a mea faţă de încă o persoană autoritară, mi-a spus într-un mod firesc şi blând că părintele este un bun monah, retras în sine şi tăcut, însă chiar de aceea, după părerea ei în privinţa oamenilor, pe care a dobândit-o dintr-o îndelungată experienţă monahală şi viaţă de obşte, este predispus la izbucniri neaşteptate de furie.
Deşi părintelui Pavle i se întâmplă foarte rar acest lucru, totuşi şi ea, şi celelalte măicuţe evită să-l provoace sau să-l înfurie dintr-un anumit motiv. Poate că pricina schimbărilor neaşteptate de bună-dispoziţie este că de mai bine de zece ani părintele Pavle este „diabetic”. Şi maica stareţă a explicat boala lui printr-o observaţie despre relaţia dintre trup şi suflet, în mod concret, din pricina unei înfrânări prea mari a părintelui Pavle, dar şi din cauza patimilor trupeşti. Nu este necesar să spun că maica stareţă Eufrosina nu are cunoştinţe de medicină psiho-somatică. Tot ceea ce cunoaşte despre oameni nu a învăţat la şcoală sau din cărţi, ci din trăirea ortodoxă şi experienţa duhovnicească a unei monahii sporite duhovniceşte.
Convorbirea cu părintele Pavle îl solicită pe om să se concentreze la cuvintele pe care le pronunţă, însă această străduinţă nu doar istoveşte, ci aduce şi întărire. Părintele este un interlocutor atent, răspunde la întrebările mele
98
concis, limpede şi la obiect. Trece cu blândeţe peste relatările mele polemice, lipsite de importanţă şi nefolositoare, ca şi cum nu le-ar fi auzit. De la convorbiri pe teme duhovniceşti nu se dă înapoi. Şi discuţiile despre politică au întotdeauna legătură cu fundamentul trăirii sale creştin-ortodoxe. Îi place să vorbească despre poporul pe care îl cunoaşte bine, căci este atât monah, cât şi preot pentru oamenii din parohie. Nu îşi face iluzii în privinţa poporului nostru, însă niciodată nu vorbeşte despre el cu pesimism sau sarcasm. Ba chiar şi atunci când, în timpul relatării unei întâmplări reale, îl ia în derâdere, acest lucru nu este nicicând însoţit de osândire. A fost de mai multe ori martorul lucrării credinţei înlăuntrul omului. Mi-a relatat câteva astfel de experienţe prin care a trecut.
Acum ceva timp, un ţăran mai în vârstă din satul învecinat „se damblagise;” acesta îl primise pe părintele Pavle în casă pentru săvârşirea serviciilor religioase, însă fără vreo tragere de inimă; aproape întotdeauna, atunci când părintele Pavle venea să facă sfeştanie acasă la el, acesta găsea motive să plece pe undeva. Seara, după ce i se făcuse rău, a fost dus la spitalul din Kraguievaţ şi a văzut în acelaşi salon cu el trei pacienţi suferinzi. Pe jumătate adormit, i s-au arătat trei tinere, care purtau rochii strălucitoare şi arătau cu degetul la cei trei bolnavi, amintind de călătoria pe care urmau să o facă în curând. Când una dintre ele a întrebat-o pe cealaltă: „Şi ce va fi cu acesta?”, arătând înspre patul său, aceasta i-a răspuns: „El se va întoarce acasă.” A doua zi dimineaţa când s-a trezit, a privit, şi toate cele trei paturi erau goale. În decursul nopţii toţi muriseră. El s-a însănătoşit, s-a întors acasă şi şi-a schimbat atitudinea în privinţa credinţei şi a părintelui Pavle, căruia i-a relatat toate acestea. Comentariul părintelui Pavle a fost
99
concis: „Dumnezeu trimite prilejuri pentru pocăinţă mai cu seamă acelor oameni care au făcut bine în viaţă, celor sinceri, a căror inimă nu s-a înrăit prea mult.”
Părintele Pavle, aşa cum am spus, are o părere obiectivă despre popor, nici nu-l ridică în slăvi, nici nu-I subestimează. Atunci când i-am spus că există destul de multe pilde în popor, că stăpânul însuşi taie colacul de praznic înaintea celor ai casei sale, părintele Pavle a făcut observaţia că acesta este un obicei străvechi în unele regiuni ale Serbiei să se frământe doi, ba chiar şi trei colaci pentru prăznuirea ocrotitorului casei. Unul dintre ei se aduce la biserică ca să-l taie preotul, un altul se taie în a doua zi de praznic înaintea oaspeţilor. „Este bun acest obicei din vremea stăpânirii turceşti, de atunci când preoţilor nu le era permis să slujească, ţăranii îşi asumau îndatoriri preoţeşti, pentru că primeau aceste cunoştinţe prin tradiţie din tată în fiu. Poate că vor veni din nou vremuri asemănătoare, şi e bine ca ritualurile religioase să fie cunoscute de către popor.” Pe meleagurile natale ale părintelui Pavle, există gospodari care cădesc mormântul celui răposat, iar cei prezenţi răspund cu: „Doamne, miluieşte!”
„Totuşi poporul nostru este ignorant în legătură cu adevărurile creştineşti”, spune părintele Pavle. „Se întâmplă să fie adus copilul pentru a fi botezat, vine şi naşul şi se dovedeşte că nici părinţii copilului, nici naşii nu sunt botezaţi. Nu ştiu să se poarte nici în biserică, în timpul slujbei, nici în momentul împărtăşirii.” „Ce este de făcut?”, strigă cu blândeţe părintele Pavle. „Poporul are calea sa neschimbată încă dinainte de Hristos. Cum să-l schimbi? Nimeni nu învaţă nimic de la generaţiile anterioare. Luaţi aminte doar la războaiele şi inundaţiile care, de pildă, o dată la o sută de ani au loc în Batocina. Din anumite motive
100
nu se face un nou terasament mai bun, iar inundaţia catastrofală se uită repede. Nu aduc o îndreptăţire războaielor, însă uneori mi se pare că în lume s-a adunat o grămadă atât de mare de răutate, încât doar războaiele mai pot face vreo curăţire.”
Părintele Pavle relatează multe lucruri din viaţa poporului cu care este într-o permanentă legătură. Pildele pe care le dă au o înrâurire asupra celorlalţi. Cunoştinţele sale de psihologie umană sunt rodul unei experienţe monahale îndelungate, precum şi al nenumăratelor întâlniri şi convorbiri cu duhovnici ortodocşi îmbunătăţiţi, dar sunt şi urmarea experienţei pe care a dobândit-o ca duhovnic. Astfel, părintele a remarcat că oamenii sunt foarte diferiţi unii de alţii şi trebuie să acceptăm acest lucru atunci când ne împrietenim cu ei şi îi conducem pe calea creştinească. Dacă oamenii sunt diferiţi, trebuie să fie diferite şi căile nevoinţelor lor. În Vieţile Sfinţilor toţi au acelaşi scop: să-L dobândească pe Hristos, ca şi aceleaşi mijloace: rugăciunea, postul, spovedania, împărtăşania, citirea Evangheliei şi, cu toate acestea, din viaţa lor se vede că fiecăruia dintre sfinţi i s-a dăruit o cale diferită pentru a ajunge la Dumnezeu. Astfel, a dat pilda celor doi fraţi care au luat hotărârea de a pleca din sat pentru a se nevoi în chip ascetic într-un loc sihăstresc. Şi unul, şi celălalt erau plini de credinţă şi râvnă, însă aveau temperamente diferite; unul era un om liniştit şi tăcut, a rămas întreaga viaţă într-un singur loc şi a dobândit milostivirea lui Dumnezeu, iar celălalt avea un temperament neliniştit şi schimbător, şi-a părăsit fratele, a plecat la oraş, şi acolo, în decursul anilor ce au urmat, a trecut prin multe întâmplări şi a avut parte de multe lucruri ieşite din comun. În cele din urmă, şi el a dobândit fericirea.
101
Un om, spune părintele Pavle, care avea o manta frumoasă, l-a compătimit pe un sărac, care nu avea haine, şi i-a dăruit-o acestuia. După puţin timp, acel om a văzut mantaua într-o prăvălie spre vânzare. I-a părut rău şi s-a învinovăţit pentru că i-o dăruise. În vis i S-a arătat însuşi Hristos îmbrăcat în acea manta şi i-a spus: „Eu am primit mantaua ta, de ce îţi pare rău că ai dăruit-o?” Povaţa părintelui Pavle: atunci când dăruieşti cu toată inima ceva cuiva, nu te mai interesa nicidecum de soarta lucrului dăruit.
Fiul unui tată foarte evlavios nu era credincios, însă nici nu lupta împotriva lui Dumnezeu. Atunci când l-a văzut pe tatăl său cum moare cu privirea îndreptată spre icoană şi cu un zâmbet blajin, şi-a spus şi sieşi, şi altora: „Tuturor oamenilor moartea li se pare cumplită şi cu toţii se tem de ea. Acum, când l-am văzut pe tatăl meu cum moare, de ce să-mi mai pun întrebări şi să mă îndoiesc? Voi face de-acum şi eu tot ceea ce, plin de credinţă, a făcut şi tatăl meu, pentru a avea şi eu o astfel de trecere din această viaţă.”
Odată a venit la mănăstire o musulmană împreună cu soţul ei. S-a rugat timp îndelungat şi a îngenuncheat cu osârdie în biserică, în vreme ce soţul o aştepta în faţa locaşului. Când părintele Pavle l-a întrebat despre motivul unei astfel de rugăciuni îndelungate, acesta i-a spus că, în timpul războiului din 1992, când nu se ştia cum se va încheia asediul de la Plevalia, soţia lui a petrecut trei zile şi trei nopţi în rugăciune, potolindu-şi foamea doar cu câte o portocală, pe care o puneau lângă ea. După trei zile asediul a încetat, şi regiunea a fost eliberată.
La întrebarea mea adresată părintelui Pavle despre ce se întâmplă la Hilandar, încât monahii se împrăştie şi călătoresc
102
mult, el mi-a spus mai întâi că în Sfântul Munte a pătruns „duhul lumesc al turismului”, care sfâşie unitatea, iar apoi a relatat delicat şi direct despre femeile „clevetitoare”, care transmit din casă în casă ceea ce au auzit că s-ar fi spus. Înainte de război, în multe case de ţărani sârbi se considera necuviincios să vorbeşti despre ce s-a întâmplat într-o casă învecinată, mai cu seamă atunci când era vorba despre ceva urât.
Oamenii, după părerea părintelui Pavle, suportă greu comuniunea, chiar şi a unuia cu un altul, iar acest lucru se petrece de obicei când sunt plini de sine. Atunci îi deranjează fie un nas strâmb, fie forma unei urechi a aproapelui. Astfel, un monah a părăsit obştea monahală pentru că îl deranjau ceilalţi monahi. A plecat la pustie şi odată, de furie, a spart urciorul pentru apă doar pentru că nu stătea drept pe un loc înclinat; atunci a înţeles că orice tulburare venea de la el însuşi. S-a întors în obştea monahală şi de atunci a purtat cu răbdare şi bunăvoinţă orice necaz din afară.
Părintele Pavle vorbeşte despre flux şi reflux în viaţa duhovnicească a fiecărui creştin. Oare am şti să preţuim plinătatea harului lui Dumnezeu dacă am putea rămâne permanent întru el? Oare am mai lupta atât de mult pentru har, dacă l-am dobândi cu uşurinţă? Prin urmare, sunt necesare o luptă constantă şi o permanentă îndreptare de sine. Altfel, păcatele noastre vor fi ca o oglindă (potrivit Epistolelor Mielului) în care ne vedem pe noi înşine; însă, dacă ne îndepărtăm de oglindă, uităm îndată cum arătăm.
La început, diavolul prinde sufletul omului într-o pânză de păianjen şi abia la sfârşit într-una din mrejele groase. Într-un cuvânt, după părerea părintelui Pavle, nu există
103
„păcate mărunte” peste care s-ar putea trece fără consecinţe grave.
Creştinismul şi dezamăgirea sunt două noţiuni total opuse. În cursul vieţii sale, creştinul cu credinţă profundă nu are nici un fel de dezamăgire. Cei puţin credincioşi sunt într-o necontenită dezamăgire.
Odată părintele Pavle a visat că era în Sfântul Munte şi că, plimbându-se, mirosea cele mai frumoase plante şi flori pe care şi le-ar fi putut închipui vreodată. Timp de trei zile după aceea a simţit întru sine acea mireasmă şi a fost cuprins de fericire. Atunci când, după câţiva ani de la acel vis, a mers pentru întâia dată în Sfântul Munte, a simţit cu adevărat mireasma unor astfel de plante.
Părintele Pavle încă mai spunea (în anul 1990): „Odinioară, în familiile noastre sârbeşti, părinţii observau abilităţile speciale ale copiilor lor şi, mai târziu, îi îndrumau către ce anume să se ocupe în viaţă. Astfel, un preot, care dorea ca singurul său fiu să-i urmeze pe calea preoţiei, a observat că, atunci când era mic, fiul său făcea cărucioare din aluat. A înţeles că el nu are înclinaţie spre preoţie, ci spre vreun meşteşug sau spre inginerie. Nu i-a impus să urmeze Teologia. Astăzi, această capacitate a părinţilor de a observa abilităţile şi darurile înnăscute ale copiilor a dispărut aproape cu totul. De ce? în majoritatea cazurilor, acest lucru se întâmplă şi fiindcă s-a diminuat dragostea părinţilor faţă de copii, căci dragostea este cea care deschide ochii părinţilor pentru a vedea harismele copiilor. Mai demult în familiile noastre era mai multă dragoste decât credinţă. A avea credinţă însemna, şi în popor încă mai înseamnă, a prăznui pe sfântul ocrotitor al casei, a boteza copiii, a se cununa la biserică şi, fireşte, a-l conduce pe cel
104
răposat pe ultimul drum cu slujbă preoţească. Acest lucru este tot ceea ce poporul nostru cunoaşte despre credinţă. El nici nu caută să cunoască mai mult! Atunci când eu încerc sau vreun alt preot de aici, din această regiune, încearcă să-l înveţe pe careva despre ceva anume, el se supără şi spune: îmi este suficient că ştiu să-mi fac semnul crucii! însă nu ştie de ce face acel semn şi ce însemnătate are. Sunt puţini care se îngrijesc de spovedanie. Abia izbutesc să spună câte ceva atunci când vin să se împărtăşească după cea dintâi săptămână a Postului Mare. Pur şi simplu, nu ştiu să se spovedească, însă atunci nu pot şti nici ce este căinţa. Oare ne mai poate părea ciudat, din moment ce cunoaştem din istoria Serbiei cât de mult a lovit diavolul credinţa sârbilor?! Cu adevărat, poporul nu se schimbă cu uşurinţă, dacă, în principiu, se schimbă!”
„Pentru ce i-a fost de trebuinţă poporului nostru ca în timpul ocupaţiei, în decursul celui de-al Doilea Război Mondial, să se împartă în cetnici, partizani ş.a. şi să se ucidă unii pe alţii în preajma vrăjmaşilor ţării? De unde această discordie la sârbi?”, îl întreb pe părintele Pavle. „Nu ştiu”, mi-a răspuns, „însă ştiu că sârbii pot fi ademeniţi cu uşurinţă.”
„Despre superstiţii în popor este mai bine să nu vorbim. Atunci când moare careva, se bat cuie în sicriu, se taie o sfoară groasă în faţa sicriului şi, dacă în acelaşi an moare şi altcineva din aceeaşi familie, se taie capul cocoşului, iar trupul i se aruncă în şanţ, deoarece este purtat în prealabil la înmormântare, ba chiar înaintea crucii. Cele ale magiei nu au niciodată un sfârşit! Ce este de făcut? Trebuie să fim blânzi şi răbdători faţă de toţi, aşa cum şi Hristos a fost faţă de apostoli în privinţa slăbiciunilor lor.”
105
Părintele Sava de la Mănăstirea „înălţarea Domnului” (1924-2004)
Convorbiri cu părintele Sava
Tânărul de astăzi, care şi-ar dori să cunoască Ortodoxia sârbă, trebuie să-i facă o vizită stareţului Sava, un părinte în vârstă de şaizeci de ani, din mănăstirea cu hramul înălţării Domnului din defileul Ovcear-Kablar, pentru a se adăpa acolo din izvorul sufletului ortodox al poporului nostru.
Totul la părintele Sava, şi în afară, şi înlăuntru, este sculptat dintr-o singură bucată. Cu faţa uscăţivă, alungită, cu o barbă nu prea stufoasă, albă ca şi mustaţa, ochi albaştri, limpezi şi pătrunzători, din a căror adâncime ţâşnesc din când în când fervoarea credinţei şi asprimea osândirii fără nici un fel de ură acest chip aminteşte mai cu seamă de chipurile sfinţilor şi ale pustnicilor de pe frescele bisericii din perioada medievală, care avea hramul Naşterii Maicii Domnului şi pe care o frecventam în anii studenţiei.
Cu greu şi rar mai poţi vedea oameni de cele mai multe ori făpturi ale lui Dumnezeu, contradictorii, lipsite de deplinătate care să grăiască ceea ce gândesc, respectiv, să dea pildă după cum vorbesc, precum se poate vedea la părintele Sava. Acea „înfăţişare” hamletiană nu există la părintele Sava, el este aşa cum este, în el este şi al lui, şi al lui Hristos doar „da” şi „nu”, fără a şti de nici un
107
„sau-sau”, „poate”, „probabil”, „vom vedea” şi alte mimetisme şi acrobaţii intelectuale similare.
Am ştiut dinainte, când am urcat pe drumul ce ducea la mănăstirea cu hramul „înălţării Domnului” pe care părintele Sava presărase pietriş cu propriile mâini, un drum lung de cincisprezece minute de mers pe jos de la şoseaua principală de-a lungul clisurii -, că dragul meu părinte Sava, pe care de mai bine de zece ani nu-l mai vizitasem, mă aştepta cu o privire dojenitoare, fără a mă mustra, şi judecându-mă, fără a mă osândi.
M-a cuprins puţin teama şi, involuntar, am încetinit urcarea. Nu s-a petrecut totul chiar după scenariul pe care mi-l închipuisem.
Părintele Sava mă aştepta cu o dragoste cumpătată, nici măcar nu a făcut pomenire de anii îndelungaţi de „abstinenţă”, şi mai întâi a început cu situaţia politică de astăzi. I-a lăudat pe toţi cei care reprezintă poziţia fermă din Kosovo şi care au înarmat la timp sârbii din Bosnia şi Herţegovina, iar pe preşedintele26 de acum al Serbiei l-a numit „încăpăţânat”, căci păstrează câte ceva din atmosfera comunistă în care a crescut. Cel dintâi sârb, probabil, care nu şi-a făcut semnul sfintei cruci în biserica Mănăstirii Hilandar, S.M., s-a purtat astfel, după părerea părintelui Sava, nu pentru că în sufletul său ar fi fost necredincios, ci, de fapt, mai mult din mândrie, pentru a nu arăta ceea ce simte!
26 Slobodan Miloşevici (1941-2006) a fost preşedintele Republicii Federale Iugoslavia şi al Partidului Socialist Sârb până în anul 2000, când a fost judecat la Haga pentru crime de război în legătură cu Războiul de independenţă din Bosnia, Croaţia şi Kosovo. A trecut la cele veşnice la Haga în urma unui atac de cord, în celula temniţei în care era deţinut, (n. trad.)
108
„Şi de ce se mai menţine comunismul în Serbia, din moment ce Croaţia şi Slovenia s-au descotorosit de multă vreme de el? Deoarece Dumnezeu îi mântuieşte pe sârbi prin comunism, ceea ce înseamnă prin tot felul de suferinţe şi necazuri.
Acum câţiva ani a trecut pe aici un cunoscut duhovnic de-al nostru, cu mult mai tânăr decât mine, care, atunci când l-am întrebat ce crede despre sârbi şi Kosovo, a răspuns printr-un proverb: A căruia este turma, a aceluia este muntele! I-am replicat tăios şi i-am spus că Vlădica Nicolae Velimirovici nu ar fi dat astăzi un astfel de răspuns. Sunt încredinţat că ar fi chemat sârbii la un sfânt război, chiar de-ar fi fost să piară toţi din Kosovo. Serbia nu poate oferi provincia Kosovo nimănui pe palme; prin luptă, fie se va dobândi, fie se va pierde.”
La întrebarea mea ce crede despre purtarea vetero-testamentară a luptătorilor sârbi de astăzi care, la incendierea unui sat sârbesc sau la ruinarea unei biserici ortodoxe, răspund cu aceeaşi măsură, părintele Sava spune, aşa mi s-a părut, fără a osândi prea mult o astfel de purtare:
„Poporul, care a pătimit în anul 1941 din pricina ustaşilor27, a fost cel care ştia de Biserica Ortodoxă şi de creştinism, iar acesta de astăzi, care se răzbună, este din sămânţă comunistă.”
27 Termenul croat „ustaşa” se traduce în limba română prin „răsculat, insurgent”. „Ustaşa” este o mişcare naţionalistă şi separatistă croată înfiinţată de către avocatul Ante Pavelici în anul 1929, cu puţin timp înainte ca regele Alexandru I să instaureze în Iugoslavia un regim dictatorial. Numele original al organizaţiei a apărut în aprilie 1931: Ustaşa organizaţia Revoluţionară Croată; în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după ocuparea nazistă a Iugoslaviei, ustaşii au obţinut crearea unui stat croat independent, protejat de germani şi italieni. Guvernarea lui Ante Pavelici şi a Ustaşei a durat doar 60 de luni şi este marcată de represalii antisârbeşti, antisemite şi antirrome. (n. trad.)
109
O altă parte a convorbirilor cu părintele Sava a făcut referire la situaţia duhovnicească din Serbia de astăzi. Nu a avut de rostit nici măcar un singur cuvânt frumos nici în privinţa preoţilor, nici a mănăstirilor, cu excepţia unui episcop, pe care l-a asemănat cu un luptător duhovnicesc, şi doar despre Patriarhul Pavle a spus că este sfânt.
Întorcându-se de vreo câteva ori la mişcarea bogomolită28 de dinainte de război, ca o adunare a „rugătorilor nevăzuţi”, părintele Sava a relatat despre ei, din experienţa din vremea copilăriei, atunci când îi privea nedumerit pe aceşti oameni simpli din popor, care se rugau cu lacrimi. A fost interesant de observat că în relatarea părintelui Sava despre mişcarea bogomolită idealizată sau neidealizată de dinainte de război nu era nici un fel de nostalgie a omului în vârstă pentru „vremurile trecute, mai bune”. Părintele sublinia simplu şi liniştit imensa deosebire dintre frăţia bogomolită de dinainte de război şi cea de astăzi, considerând că nu mai sunt bogomoliţi autentici.
Cum să explic sau să-mi exprim poziţia faţă de monologul părintelui Sava, care, mi se pare, nu este din alte şcoli decât din cea monahală? îi sunt recunoscător lui
28 Mişcarea Bogomoliţilor (sau a rugătorilor către Dumnezeu) din Serbia postbelică a fost un curent de reînnoire a vieţii duhovniceşti, călăuzită de Sfântul Nicolae Velimirovici. Membrii acestei mişcări, ortodocşi râvnitori, prin citirea necurmată a Sfintei Scripturi, cântarea de imnuri duhovniceşti, trăirea în rugăciune şi pelerinaje pe la mănăstiri, spovedanie, ţinerea posturilor şi deasa împărtăşire cu Sfântul Trup şi Sângele Domnului Iisus Hristos au început să preschimbe treptat clerul din eparhiile sârbeşti. Prin acest curent de rugăciune, au fost reînsufleţite monahismul şi studiul Teologiei, aşa cum se vădeşte din viaţa Sfântului Iustin Popovici. A nu se confunda bogomoliţii cu bogomilii! Aceştia din urmă erau adepţi ai bogomilismului, ce reprezenta un curent religios dualist gnostic care a sintetizat paulicianismul armean şi mişcarea reformatoare a Bisericii Slave din Bulgaria între 950 şi 1396. (n. trad.)
110
Dumnezeu că, deşi nu am putut să-l ascult personal pe Vlădica Nicolae Velimirovici, am avut prilejul să discut cu câţiva dintre ucenicii şi aleşii săi. Şi astăzi, cu toate că mai sunt doar câţiva, cu întreaga lor fiinţă, dau mărturie de ceea ce este Ortodoxia sârbească, de ceea ce este, fireşte, esenţa creştinismului şi de cum a fost şi ce a vorbit Vlădica Nicolae.
în timpurile noastre rele, „ale nopţii întunecoase a lumii”, când, în mod real, o catastrofă ecologică a întregului pământ ameninţă planeta, când sufletele oamenilor sunt aride şi pustii, indiferente, căci sunt bolnave „noogeno”29, în cugete şi în fapte imorale, din moment ce, poate, chiar se şi nasc din gene răufăcătoare (ca nişte pistrui leproşi pe chipul dumnezeiesc al omului) – „fundamentaliştii”
29 Nevrozele noogene şi cele psihogene sunt abordate diferit în logoterapia lui Frankl, care face analogie la distincţia dintre minte şi suflet, fără a explica acest lucru precum Părinţii niptici. Prin termenul „nevroze noogene”, Frankl reflectă toate acele nevroze care-şi au provenienţa în „dimensiunea noologică a existenţei umane”, iar nu în cea psihologică. Logo terapia foloseşte termenul „minte” (gr. vov;), „care trimite la orice sâmbure spiritual al personalităţii umane” şi, desigur, termenul spiritual nu are conotaţie religioasă; în altă parte, Victor Frankl susţine că omul este şi spirit (duh), nu numai suflet, şi astfel, existenţa umană „este, în esenţa ei, noetică”. Prin urmare, el identifică mintea cu spiritul, pe care-l consideră mai adânc, şi, cu toate acestea, altceva faţă de ceea ce definim ca fiind sufletul. Dacă sufletul are un înţeles psihologic, spiritul-minte este ceva mai adânc. Cred că prin acest punct depăşeşte aşa-numitul „subconştient” al psihanaliştilor şi, desigur, prin aceasta se observă şi deosebirea sa faţă de toate şcolile psihanalitice. Prin urmare, nevrozele noogene se află în relaţie cu golul existenţial, care nu este un fenomen patologic, dar poate sfârşi în nevroză. La baza nevrozelor noogene se află problemele spirituale şi aşa-numita „zădărnicie existenţială”, aşadar, trăirea unui gol existenţial. O asemenea nevroză noogenă nu poate fi vindecată prin metoda clasică a psihanalizei, ci prin logoterapie. Aşadar, o nevroză, care nu este rezultatul complexelor şi traumelor psihice, ci al problemelor spirituale, al conflictelor existenţiale şi morale, „are nevoie de o psihoterapie care să se concentreze pe spirit”, (n. trad.)
111
ortodocşi, precum părintele ieroschimonah Gavriil de la Mănăstirea Raletinaţ, părintele stareţ Sava de la mănăstirea cu hramul înălţării Domnului, precum şi încă câţiva alţi renumiţi monahi simpli din vreo altă mănăstire îndepărtată de pe cuprinsul Serbiei sunt sarea pământului nostru, topită, în mare parte, în diferite chimicale străine otrăvitoare.
Nu este nici un fel de minune că în lumea de astăzi a violenţei, conspiraţiilor insidioase, tendinţelor de rău augur, iubitoare de stăpânire, de a conduce naţiunile „de la un singur centru”, sporeşte rapid mişcarea fundamentalistă, în primul rând în toate cele trei religii monoteiste, care, în principiu, încă de mai bine de trei mii de ani făuresc istoria lumii — ca o apărare firească a unui organism grav bolnav al umanităţii. Şi, în vreme ce, pe de o parte, sunt nenumăraţi oameni ai civilizaţiei metropolelor, ai aşa-numitului „standard de viaţă”, precum şi ai feluritelor idei şi ideologii goale şi lipsite de sens, pe de altă parte, creşte rapid numărul „fundamentaliştilor” al musulmanilor, sioniştilor, romano-catolicilor, protestanţilor şi ortodocşilor.
Dimpotrivă, prin mişcările neizbutite de „internaţionalizare” în lume, aşa cum sunt cele comuniste, tehnologice, oculte (în care este inclus un număr destul de mare de „cocktail-uri” dulci sau dezgustătoare, sincretiste, din diverse religii şi realizări ale ştiinţei), cresc, precum nişte ciuperci uriaşe, naţionalismele dure, nerăbdătoare şi fanatice, pe fondul unora dintre religiile monoteiste. Am văzut că, oricât de respingători şi inaccesibili ar fi astfel de fundamentalişti pentru toţi oamenii civilizaţi şi cultivaţi din lume, care, temându-se, stau departe de ei, mişcarea
112
fundamentalistă este de natură reactivă, răspunsul omului la stăpânirea mondială fie a banului, fie a noului, fie a veşnicului „viţel de aur”, este, de fapt, o încercare de a se opune marelui Inchizitor30, care, din nou, însă acum încă într-un mod şi mai perfid, oferă omului, naţiunilor şi întregii lumi pâine în schimbul libertăţii.
Nu este întâmplător că misionarul ortodox născut în Serbia, părintele Sava din defileul Ovcear-Kablar, nu face misiune, şi acest lucru se întâmplă nu pentru că i-ar fi interzis, ci deoarece nu are pentru cine să facă misionarism. Cuvântul său tăios, aspru şi necruţător graiul bogomoliţilor ortodocşi de mai bine de şaizeci de ani, fireşte, fără profunzimea şi înălţimea discursului unui singur Nicolae Velimirovici în ziua de azi nu-l ascultă nimeni, chiar dacă îl aude. Părintele Sava simte şi ştie acest adevăr trist, de aceea ne cere şi mie, şi altor creştini şcoliţi ai societăţii actuale să facem misiune cu limba noastră (contemporană), să mărturisim întotdeauna acelaşi Adevăr pe Iisus Hristos. De asemenea, o cântare duhovnicească, intonată de Vlădica Nicolae, viersuieşte: „Ieri, astăzi şi până în veci, Iisus este Acelaşi Totul se schimbă, Iisus niciodată Slavă Domnului!” Cu adevărat, Iisus Hristos, Dumnezeul-Om şi Mântuitorul lumii, este de-a pururea Acelaşi, iar în toate veacurile şi în cadrul tuturor popoarelor nevoia sufletului omului de Iisus Hristos este una şi aceeaşi.31 Sunt diferite doar forma, felul, veşmântul exterior în care este îmbrăcat Trupul gol al lui
30 Autorul face referire la lucrarea omonimă a lui Dostoievski Marele Inchizitor, în cadrul căreia demonstrează că satana are dreptate: oamenii nu au nevoie de libertate, căci, dacă o au, aceasta îi încurcă, (n. trad.)
31 „Omul, conştient de neputinţele sale, nu are trebuinţă de un învăţător, ci de Mântuitorul.” (Victor Nesmeilov, 1863-1920) (n. ed. srb.)
113
Hristos, învăţătura sau conţinutul Său, cochiliile Sale de mărgăritare. Intelectualii creştini de astăzi din lume, cu mici excepţii, după un mileniu de la udarea seminţelor creştine, prin cunoştinţele ştiinţifice şi filosofice, sunt căldicei, necombatanţi, nehotărâţi şi confuzi atunci când trebuie să-L mărturisească limpede şi cu voce tare, curajos şi ferm, cu tot sinele, pe Hristos Iisus, pe Mântuitorul cel Răstignit şi înviat al tuturor oamenilor şi al tuturor popoarelor. De fapt, de aceea, acest simplu monah, părintele Sava, ascet ortodox din fragedă tinereţe, un rugător ortodox sârb, într-un mod mai convingător decât cel al numeroşilor noştri intelectuali şcoliţi şi super-şcoliţi, dă astăzi mărturie ce-i drept, printr-un limbaj arhaic şi tot mai puţin înţeles de un număr foarte mic de sârbi de Adevărul lui Hristos.
Suntem conştienţi că o personalitate ca a Vlădicăi Nicolae Velimirovici se naşte o dată la o sută sau mai mulţi ani; însă, dacă ar fi şi mult mai multe suflete sârbeşti evlavioase, care până în ziua de astăzi ar păzi întru sine chipul lui Hristos, pe care l-a purtat Sfântul Sava, dacă rugăciunea unor astfel de sârbi treziţi de Hristos ar putea să devină o propovăduite autentică, cred cu tărie că Dumnezeu S-ar milostivi de nefericitul şi numerosul popor sârb, trimiţându-i un nou Vlădică Nicolae.
Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi, dar, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său (Matei 9,37-38).
Un astfel de om ne-ar fi astăzi mai mult decât vreodată trebuincios şi necesar şi ar şti din nou, luminat de Duhul Sfânt, să mărturisească singurul şi neschimbatul Adevăr, Cale şi Viaţă în Hristos Iisus, într-un limbaj
114
diferit atât poporului simplu, cât şi oamenilor şcoliţi în mod obişnuit, dar şi înalţilor intelectuali din Serbia. Avem trebuinţă de un nou Gură de Aur, care să le vorbească artiştilor într-un fel artistic, oamenilor de ştiinţă — ştiinţific, filosofilor filosofic, poporului pe limba sa, şi tuturor să-L mărturisească pe Acelaşi Dumnezeu, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, pe Sfânta Treime. Dumnezeu ştie, poate el este deja în mijlocul nostru!
Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa (1914-2003)
Convorbiri cu stareţul Tadei
La Mănăstirea Tumane (1978-1981)
La Mănăstirea Tumane, care se află la o distanţă de câţiva kilometri de Golubat, cu o obşte alcătuită din cinci monahii, duhovnic le este părintele Tadei. M-a cucerit doar după câteva fraze, pe care le-am schimbat în curtea corpului de chilii al mănăstirii în care locuieşte. Născut în anul 1914, este monah din tinereţe, iar, înainte de a ajunge la această mănăstire, a vieţuit mai mulţi ani la Mănăstirile Peci, Gorniak, Vitovniţa. Mărunt de statură, uscăţiv, cu barba şi părul aproape cărunte, ochi căprui şi privire blândă, stă de vorbă smerit şi senin. îi simţi bogăţia lăuntrică, ce iradiază din el şi-i determină pe oameni să-şi dorească să fie în preajma sa.
Am stat de vorbă timp îndelungat, mai întâi despre boli, mai cu seamă despre cancer. în această vară a fost în staţiunea Prolom, în apropiere de Kurşumlia, unde câteva persoane s-au tămăduit deja de această boală. Despre un pacient, care avea cancer la nas într-un stadiu avansat, părintele Tadei spune că, după câteva luni petrecute în staţiune, din cancerul acestui suferind a rămas, ca să zic aşa, doar o cicatrice. „Fireşte, trebuie şi să ai credinţa în efectul tămăduitor al apei din aceste băi termale”, spune
117
părintele Tadei, „de a cărei reală valoare nu există motiv de îndoială. Dintre toate, cel mai important este cum îşi acceptă bolnavul suferinţa. Să nu intrăm în haosul vieţii emoţionale a oamenilor care s-au îmbolnăvit de cancer; este foarte important să primească cu pace vestea că suferă de această boală. Dacă bolnavul nu se teme şi nu se tulbură, cancerul fie nu va avansa rapid, fie nu se va mai răspândi deloc. Dimpotrivă, tulburarea emoţională, grija şi frica excesive sporesc răspândirea cancerului. Dacă cineva îşi poate pune întrebarea despre cauza lăuntrică a originii bolii sale, va fi pe cea mai bună cale a unei tămăduiri posibile, însă ceea ce este cel mai important îndreptarea potecii strâmbe a vieţuirii sale de până atunci”.
Mi-am amintit de un referat japonez citit de curând, prezentat la un Congres mondial de psiho-somatică, care a avut loc la Roma. Au comunicat anamneza a zece bolnavi de cancer aflaţi, în principiu, într-o fază avansată a bolii, care, în afară de doi, fără nici o medicaţie, şi, după mai bine de zece ani, de când boala fusese diagnosticată la examenul histologic, nu mai aveau nici o afecţiune. Aproape toţi aceşti oameni erau credincioşi practicanţi, toţi ştiau din ce pricină suferă, toţi şi-au acceptat boala cu pace şi majoritatea lor a considerat-o un semn necesar pentru îndreptarea vieţii de până atunci. Părintele Tadei spune că înşelarea este cea mai grea boală a oamenilor şi fiindcă fiecare om este înclinat spre înşelare, iar bolile trupeşti sunt îndreptători şi dojenitori ai omului. De obicei, omul se răzvrăteşte împotriva bolii, este înclinat spre cârtire şi refuză să dea un sens suferinţelor sale, şi totuşi, omul deplin sănătos pierde mult mai uşor legătura cu Duhul decât cel suferind.
118
O altă temă frecventă a convorbirilor noastre a fost năzuinţa şi râvna pentru cele dumnezeieşti şi către desăvârşirea duhovnicească. Părintele Tadei, asemenea părintelui Iustin Popovici, crede că nu este necesară acceptarea ideii reîncarnării, căci fiecare om se desăvârşeşte după moarte, continuând de la acea treaptă a sporirii sale duhovniceşti până la care a ajuns aici, pe pământ. Se întâmplă rar ca omul să-şi amintească ceva dimineaţa. Fireşte, ţesătura sufletului este determinată şi de cea a viselor obişnuite. Sufletului i se întâmplă noaptea, ca într-un film, toate câte îl preocupă în cea mai mare măsură în stare de veghe.
Lui Dumnezeu îi este dificil să Se arate celui care este precum o oglindă spartă, întrucât în unul ca acesta mesajele duhovniceşti se refractă diferit şi întotdeauna fragmentar. Fiecare primeşte atât cât oglinda lăuntrică, cu care a fost înzestrat de Dumnezeu, a fost curăţată sau refăcută. Hristos a venit pe Pământ ca oglinda noastră să o facă din nou întreagă şi, astfel, să-L poată primi deplin pe Dumnezeu. Fireşte că mulţi nici nu-L pot înţelege pe Dumnezeu şi nici nu-L pot primi în întregime întru sine. Trupul nostru, aşa cum este acum, nu este în stare să suporte Lumina.
Acesta este probabil motivul pentru care sfinţii, luptându-se întreaga lor viaţă cu ispitele şi biruindu-le, au dobândit iluminare şi, destul de curând după acest moment, s-au mutat în cealaltă lume. Mare este bucuria lor acolo, căci sub semnul dragostei slavoslovesc împreună cu celelalte suflete cărora li se asemuiesc şi îl slăvesc pe Dumnezeu, iar, pe lângă acest lucru, îşi păstrează propria personalitate, nicidecum într-un mod egoist, aşa cum o păstrează
119
pentru sine pe pământ chiar şi oamenii duhovniceşti! Mintea, voinţa şi inima oamenilor iluminaţi au devenit una; de altfel, în decursul vieţii pământeşti, ele sunt cel mai adesea despărţite înlăuntrul omului, de unde şi numeroasele necazuri ale acestuia. La marii duhovnici nu este doar acea lumină exterioară care, prin har, li se arată din când în când, ci una mult mai profundă şi mai statornică, lumina lăuntrică, care din inimă urcă şi-l învăluie în întregime pe om. Această lumină este Dragostea şi, doar împreună cu Dragostea, omul este cel mai aproape de Dumnezeu, Care este Dragostea cea adevărată. Desăvârşirea omului şi apropierea sa de Dumnezeu sunt veşnice, căci Dumnezeu nu este doar de necunoscut şi de neînchipuit de raţiunea omenească, ci este şi de neînţeles. În dragoste, noi suntem neîndoielnic împreună cu Dumnezeu. Atingerea de Duhul este fulgerătoare, noţiunea noastră despre timp nu are nici o însemnătate în ierarhiile duhovniceşti. Iar aceste ierarhii există; în Evanghelie se spune: sunt multe locaşuri în casa Tatălui Meu (cf. Ioan 14,2).
La măsura sporirii duhovniceşti atinse aici, după moarte, dobândim aşezarea duhovnicească, unde continuăm să vieţuim împreună cu sufletele înrudite. Nu este lipsit de însemnătate ce a dorit cineva şi pentru ce s-a luptat pe pământ. Omul duhovnicesc s-a luptat pentru cele duhovniceşti, pentru plecarea în împărăţia cerurilor, omul trupesc s-a luptat pentru cele pământeşti. La prima vedere pare că este o mică deosebire între cineva care a crezut în ideea dreptăţii aici, pe pământ, pentru care s-a luptat, poate şi-a pus chiar şi viaţa în joc pentru acea idee, şi cineva care a crezut în Ideea şi dreptatea cerească, pe care nicicând nu le-a înfăptuit aici, pe pământ. Totuşi deosebirea
120
este mare şi, de aceea, pe lângă aparenta credinţă, cinstire şi jertfa ale cuiva care caută dreptatea pe pământ, chiar şi după moarte el continuă să dorească greşit şi se va afla într-o comunitate neautentică. Sufletele înrudite se caută şi aici, şi acolo. Dacă aici aflaţi vreun suflet înrudit duhovniceşte, rămâneţi cu el, căci este o mare bucurie să vă însoţiţi cu cei ce au acelaşi cuget. Când am venit cu observaţia că şi călugării într-o obşte numeroasă nu se înţeleg între ei prea bine, părintele Tadei a zâmbit şi mi-a replicat că acest lucru se întâmplă deoarece ei sunt doar aparent de unul şi acelaşi cuget. „Majoritatea călugărilor dintr-o mănăstire îşi păstrează deprinderile, scopurile şi dorinţele egoiste. De aceea mulţi sfinţi au plecat din mănăstiri şi s-au retras în singurătatea unui schit.” „Oare au luat o hotărâre greşită, sau este o greşeală să rămâi cu monahii în mănăstire?”, am întrebat. „Acest lucru au vrut să-l afle şi duhovnicii înşişi şi au primit răspuns că, atunci când duhul Dragostei este prezent, ambele căi sunt corecte.”
La întrebarea mea directă, părintele Tadei nu răspunde nicicând direct, ci printr-o pildă din vieţile sfinţilor. Cine îl ispiteşte pe om? Dumnezeu sau omul pe sine însuşi, făcând referire la aparenta contradicţie dintre Epistola Sfântului Apostol Iacov (1, 13-17): Nimeni, când este ispitit, să nu zică: „De la Dumnezeu sunt ispitit”…, Psalmul 134 şi câteva părţi ale Vechiului Legământ. În privinţa acestui lucru, părintele Tadei, asemenea aproape tuturor duhovnicilor ortodocşi pe care i-am cunoscut, este mai degrabă înclinat să creadă într-o lucrare mai activă a lumii duhovniceşti din jurul nostru, şi a celei bune, şi a celei rele, decât a celei dintru noi. El consideră că starea lăuntrică a omului, care s-ar numi „lucrarea sa sufletească”, sesizează,
121
atrage şi face active puterile duhovniceşti corespunzătoare. Nu am izbutit să pricep ce crede părintele Tadei despre libertatea omului, mai cu seamă despre starea omului din Europa de astăzi şi despre marea tăcere, chiar aş spune despre retragerea şi aşteptarea puterilor duhovniceşti în privinţa liberei hotărâri a acestui om european. Trebuie să fac pomenire de faptul că părintele Tadei nu este un om şcolit, a absolvit doar şcoala monahală, ceea ce nu înseamnă că nu i-a plăcut să citească. Aş spune că ceea ce grăieşte este mai degrabă rodul contemplaţiei sale lăuntrice decât urmarea parcurgerii unor cărţi.
Într-o zi am mers împreună cu părintele Tadei de la Mănăstirea Tumane până la peştera cuviosului Zosima Sinaitul32. Pe parcursul drumului am stat de vorbă despre diferite probleme „dintre cer şi pământ”. Presimţind că mă frământă nişte „probleme afurisite” cele despre originea răului, despre faptul că drepţii pătimesc, iar păcătoşii se bucură, şi altele asemenea, părintele Tadei mi-a spus că mintea omului nu poate primi ceea ce o covârşeşte. Dacă totuşi poate pricepe câte ceva din „lumea de dincolo”, atunci el dobândeşte acest lucru doar dacă este smerit. Pe lângă acestea, face referire la cuvintele lui Hristos adresate lui Nicodim, al căror sens este: Dacă nu înţelegi lucrurile pământeşti, cum le vei înţelege pe cele cereşti? „Omul trebuie să dobândească un chip sfânt pentru a i se descoperi câte ceva.” Astfel, de pildă, Sfântului Nil Izvorâtorul
32 Cuviosul Zosima Sinaitul, ucenic al cuviosului Grigorie Sinaitul, a fost un pustnic care, după cum susţine tradiţia, s-a nevoit în această regiune pe la sfârşitul veacului al XIV-lea. Se spune că Miloş Obrenovici, plecând la vânătoare, crezând că este vreo jivină, fără să vrea, l-a rănit mortal pe cuviosul Zosima, care se nevoia în acel ţinut sălbatic. Apoi, cu părere de rău pentru fapta săvârşită, a înălţat pe acel loc o mănăstire, care există până în ziua de azi. (n. trad.)
122
de Mir (care a vieţuit în veacul al XVII-lea) i s-a descoperit că Antihrist se va naşte din poporul evreu, şi acest lucru se va realiza într-un mod nefiresc, dintr-o fecioară (am putea spune astăzi că acest lucru ar fi posibil printr-o însămânţare artificială). Mai departe Sfântul Nil a prezis că imaginea lui Antihrist se va arăta tuturor, şi acea imagine va vorbi, ceea ce seamănă cu imaginea unui ecran de televizor. Va fi blând ca un miel, va atrage pe mulţi, până când va căpăta putere. Apoi este prorocit că se vor ridica cardinalii împotriva papei şi că monahismul va dispărea, căci şi acesta se va pângări. Încă din vremea sa, Sfântul Nil observa că în Sfântul Munte exista o înclinaţie a monahilor către cele materiale. De pildă, fie dorinţa de a poseda şi stăpâni, fie clevetirea reciprocă în rândul monahilor. Iar vechea rânduială monahală este bine cunoscută: orice ar face fratele tău monah în mănăstire, nu acorda atenţie, nici nu-i atrage atenţia, nici nu-l critica.
Sfântul Petru s-a lepădat de trei ori de Hristos, iar Sfântul Toma a cerut să atingă rana lui Hristos cel înviat, pentru ca nouă astăzi să ne fie mai uşor; dar noi, asemenea lor, fie ne lepădăm de Hristos, fie nu credem.
După părintele Tadei, cuvintele lui Hristos multe locaşuri sunt în casa Tatălui Meu înseamnă că în lume există fiinţe aflate pe diferite trepte ale maturităţii duhovniceşti. „Nu trebuie crezut că unele dintre aceste fiinţe nu sunt în stare să ia chip material şi să încerce să ne convingă să le acceptăm ideile. Fireşte că există şi fiinţe demonice, aflate pe diferite trepte ale răutăţii. Omul, ca fiinţă liberă, alege şi hotărăşte. Ceea ce cugetă şi cum cugetă stârneşte o vibraţie în univers ce atrage sau respinge făpturile nevăzute. Cosmosul este o centrală imensă de prelucrare
123
a gândurilor. Trebuie să fim plini de gânduri bune, să nu lăsăm loc celor rele. Potrivit lui Hristos, fiinţele demonice nu pot aduce răutatea în ceruri, ci lor le-au rămas doar Pământul şi omul. Asupra omului ele acţionează nu doar direct, ci şi indirect, uneori prin vreun răposat, care s-a arătat gata să servească ca un fel de canal al unei lucrări demonice asupra unui om viu. Astfel de pilde am avut în practica monahală.”
Părintele Tadei spune că, atunci când, tânăr fiind, se pregătea să plece la mănăstire, i s-a spus că are o concepţie despre monahism, care s-ar putea materializa doar în obştea părinţilor ruşi vieţuitori la Mănăstirea Milkovo. Într-adevăr, a plecat acolo, şi întâlnirea cu călugării ruşi, dintre care unii veniseră din Rusia, de la vestita Mănăstire Optina, a fost decisivă pentru a deveni şi rămâne monah. Părintele Tadei consideră că astăzi, pretutindeni, monahismul este în declin, mai cu seamă la noi, căci a fost ratat prilejul excepţional dintre cele două războaie mondiale pentru a fi sporită credinţa în popor. Înainte de război, unii dintre preoţii noştri, în loc să contribuie la sporirea credinţei, s-au ocupat de politică şi, astfel, au oferit o pildă rea poporului.
Când i-am relatat părintelui Tadei despre schimbările din ce în ce mai bruşte ale dispoziţiei mele sufleteşti şi duhovniceşti, a făcut comparaţie cu „armatele vrăjmaşe care, atunci când se află în apropiere, se războiesc tot mai des şi mai înverşunat. Însă atunci când vine perioada întunecată, cel mai important este să refuzi oferta. Căci, dacă această ofertă a gândurilor negative o primeşti chiar şi numai o dată, începe lupta, care se poate transforma într-un îndelungat război cu un rezultat incert. Dar dacă o refuzi, lupta nu mai are loc, cugetele negative se retrag, iar
124
experienţa este dobândită. Perioadele întunecate vin din pricina permisiunii sau îngăduinţei lui Dumnezeu pentru a dobândi experienţă. Cum vom înţelege necazurile celorlalţi oameni dacă din când în când nu vom avea şi noi necazuri? Cu cât necazul este mai mare, cu atât vedem din ce în ce mai mult că nu putem nimic fără Dumnezeu. Mai cu seamă, fără Dumnezeu nu este posibil să dobândeşti pace statornică în suflet, bucurie şi luminare. Omul este o fiinţă profund căzută, nici un fel de legi nu au fost suficiente pentru a-l mântui, a trebuit ca Dumnezeu însuşi să coboare pe pământ şi să ni-L lase pe Hristos pentru totdeauna, Cel Care ne arată calea mântuirii”.
Cum trebuie să se ducă lupta împotriva mâniei? Ca şi cum ar fi ştiut că aveam de gând să-i pun înainte această întrebare, părintele Tadei mi-a relatat pilda a doi aghioriţi, care timp de paisprezece ani au trebuit să se lupte împotriva ispitei mâniei. Unuia dintre ei i S-a arătat Hristos şi i-a zis că mânia se biruieşte prin lepădarea dorinţei şi a voii proprii. Părintele Tadei spune că ne mâniem fie din pricină că nu ni se împlinesc dorinţele, fie pentru că ne înălţăm mai sus de acela pe care ne mâniem: „Dacă încetăm să ne raportăm la oameni precum nişte judecători, precum cineva mai vrednic, mânia nu-şi va mai afla locul. La fel este şi cu neliniştile noastre. Starea de nelinişte provoacă o stare haotică celorlalţi oameni, cu care venim în legătură. Trebuie să învăţăm să ne stăpânim gândurile, să ni le punem într-o rânduială, şi atunci starea de nelinişte a altor oameni nu ne va mai putea vătăma. Să învăţăm modestia şi simplitatea lui Hristos. Atunci când vrem să mergem undeva şi să vizităm pe cineva, şi ne gândim că, poate, vom deranja, atunci vizita noastră nu va merge bine,
125
căci venim deja cu o stare de tulburare, care va avea un efect negativ asupra aceluia la care mergem.”
Nu ne aflăm liniştea atâta timp cât inima se supune şi primeşte influenţele din afară. O stare de pace nu este uşor de dobândit şi ea nu înseamnă insensibilitate faţă de durerile şi suferinţele altor oameni, ci doar faţă de propriile patimi care ne pricinuiesc şi mai departe suferinţa. Cum „să scapi” de tine însuţi şi să rămâi mai departe sensibil faţă de durerile oamenilor şi ale lumii? Prin jertfirea de sine.
Totuşi istoria se apropie de sfârşit. Apocalipsa şi înfricoşătoarea Judecată s-ar fi petrecut demult, dacă nu ar fi fost rugăciunile sincere ale credincioşilor, care amână această clipă. Şi atunci rugăciunile sfinţilor au dus la amânarea sfârşitului. Există tradiţia că al şaselea veac după Hristos este deja hotărâtor pentru eventualitatea sfârşitului33. Cu cât timpul se va scurge mai mult, cu atât vor fi tot mai puţini creştini adevăraţi, tot mai puţine rugăciuni
33 Cuviosul Tadei se referă la prorociile Sfinţilor Părinţi, care, de fapt, sunt despre veacul al optulea. Potrivit cronologiei bizantine, după care se ghidează toate scrierile vechi bisericeşti, anul Naşterii lui Hristos este anul 5508, socotit „de la facerea lumii”. Astfel, anul 2000 coincide cu anul 7508, iar anul 2024 cu anul 7532. Derivată din Septuaginta şi tradiţia ebraică a Bisericii, era bizantină a fixat data creaţiei (facerii) lumii la 5508 ani înainte de Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. Această cronologie a fost folosită de Patriarhia Ecumenică în Imperiul Bizantin şi în bisericile ortodoxe între anii 692 şi 1728. La noi, numărarea anilor după era bizantină s-a făcut până spre mijlocul veacului al XVIII-lea, iar mai apoi, vreme de aproape un veac, au circulat ambele cronologii. Despre veacul al optulea, înţeles ca cel din urmă veac al acestei lumi trecătoare, amintesc mai mulţi sfinţi ai Bisericii Ortodoxe printre care: Sf. Ier. Nifon al Constanţianei, Cuv. Andrei cel nebun pentru Hristos, Cuv. Nil Athonitul, Cuv. Cosma Etolianul, Cuv. Moise Arapul şi Sf. Ier. Calinic de la Cernica. De asemenea, despre acest veac au mai vorbit şi alţi duhovnici de seamă, printre care şi părintele Dionisie Ignat, din Sfântul Munte. Potrivit descoperirilor primite de aceştia, către a doua jumătate a veacului al optulea, când pe pământ se va înmulţi fărădelegea şi se va răci dragostea, se va apropia sfârşitul lumii, (n. trad.)
126
osârdnice şi tot mai mică posibilitatea ca sfârşitul să fie amânat. Valul de necredinţă al celor de astăzi nu va cruţa nici un stat. Nu mai putem nădăjdui că vreo ţară, fie ea chiar şi Rusia pravoslavnică, va străluci cu lumina mântuirii pentru toţi oamenii. În Rusia, unde am fost în urmă cu două luni, stăpâneşte şi mai departe o mare presiune asupra Bisericii şi credinţei. Această presiune ajută oamenii să devină sau să rămână credincioşi, şi în acest fel se mântuiesc. Însă răutatea satanei a ajuns să stăpânească în Rusia; atunci când nu va mai fi acest regim, de care tot mai mulţi oameni sunt nemulţumiţi, nu înseamnă că va veni o stăpânire creştinească. Astăzi întreaga civilizaţie merge pe calea distragerii atenţiei omului, mai cu seamă a tânărului, de la aplecarea asupra inimii şi a adevăratei sale valori. Cultura materialistă îl deviază, oferindu-i neîncetat distracţii şi preocupări exterioare. Astfel, valorile duhovniceşti se atrofiază.
Vechiul Legământ învaţă că în momentul morţii starea sufletului are o importanţă esenţială. Pocăinţa sufletului, precum cea a tâlharului de pe Golgota, indiferent de fărădelegile săvârşite în timpul vieţii, merge direct în veşnicie, „pe aripile acelor duhuri care, după desăvârşirea lor duhovnicească, se află la măsura pocăinţei acelui tâlhar”. Părintele Tadei nu este înclinat spre „cântărirea sufletului”, chiar de-ar fi fost în balanţa Arhanghelului Mihail. „Sufletul, care a făcut fapte bune în decursul vieţii, dacă înainte de moarte s-a lepădat de Bunătate, chiar şi numai pentru o scurtă perioadă, nu poate conta pe starea fericită în viaţa viitoare. În acelaşi fel, nu este bine dacă o persoană, al cărei suflet nu este curăţit suficient, moare în somn, căci cel mai adesea visele derulează imagini negative, cu care el pleacă din această lume.”
127
La Mănăstirea Vitovniţa (1982-1992)
În toamna anului 1981, părintele Tadei s-a mutat la Mănăstirea Vitovniţa, aflată la capătul satului cu acelaşi nume în care s-a născut. Atunci când l-am vizitat la noua mănăstire, nu a vorbit despre motivele strămutării. Până acum este mulţumit aici, pare liniştit şi plin de vigoare. La întrebarea mea cum se simte, părintele Tadei răspunde prin cuvintele stareţului Teoctist de la Mănăstirea Studeniţa, trecut cu mai mult timp în urmă la cele veşnice. Acela, la aceeaşi întrebare, i-a răspuns părintelui Tadei: „în tinereţe am păstorit destul de mult, acum supravieţuiesc.” Părintele Tadei spune că totul începe de la gânduri, de la nestatornicia lor. Gândurile negative, care se arată tuturor, trebuie îndepărtate cât mai repede de la sine, căci, dacă „coboară” în inimă, cuprind simţurile şi se amestecă cu ele, devin mai primejdioase şi mai greu de îndepărtat. Dacă, în cele din urmă, li se mai alătură şi voinţa, libera decizie a omului ca astfel de gânduri şi sentimente negative să fie cultivate, ba chiar să fie puse în lucrare, păcatul a ajuns deja să stăpânească foarte mult în om şi este tot mai greu de îndepărtat. Mai apoi a spus şi despre sine cum că încă de copil a înţeles că, atunci când se juca într-un anumit fel, încât în timpul jocului i se amestecau şi alte gânduri şi griji, jocul nici nu ieşea bine şi nici el nu era mulţumit de acesta. Încă de atunci a hotărât că, după ce va creşte, îşi va călăuzi gândurile numai într-o singură direcţie, şi anume înspre cea de care i se va face dor. Această experienţă, hotărâre şi statornicie l-au ajutat în mod neaşteptat atunci când a devenit frate începător la Mănăstirea Milkovo, în cea dintâi tinereţe a sa.
îndată după sosirea la mănăstire, unul dintre monahii ruşi, care avea mai mulţi ani de mănăstire, în frunte
128
cu marele duhovnic părintele stareţ Ambrozie, un părinte „plin de dragoste”, i-au explicat printr-un limbaj simplu ce înseamnă „Rugăciunea lui Iisus”. A început să se deprindă cu ea şi, după un timp relativ scurt, el trăia prin ea; indiferent ce făcea, rugăciunea îşi săvârşea necontenit lucrarea înăuntrul lui. Nici nu pricepea ce fel de har dobândise. Atunci când părintele Ambrozie, la o vârstă nu prea înaintată, a trecut la cele veşnice, şi a început dezbaterea chinuitoare a monahilor în privinţa succesorului, la care l-au solicitat şi l-au implicat şi pe el, dintr-odată a pierdut darul rugăciunii neîncetate, doar pentru că se lăsase cu totul cuprins de grija în privinţa succesorului.
Odată, din nou, cu mulţi ani în urmă, în vreme ce se nevoia împreună cu un duhovnic iscusit şi bun, cu părintele Roman, a avut parte de un neobişnuit şoc trupesc, aparent fără motiv; într-un mod nefiresc de puternic, a trăit momentul în care sufletul i-a părăsit trupul. Tulburat, a izbutit să-i ceară părintelui Roman să se roage cu osârdie pentru el ca să rămână în trup, pentru a avea vreme de pocăinţă. Cu adevărat, în starea în care se afla, a putut urmări în sine cum curgea rugăciunea părintelui Roman. Îndată ce acesta din urmă slăbea intensitatea rugăciunii, primejdia ca sufletul să părăsească trupul creştea, de aceea l-a implorat să se roage cu stăruinţă. Astfel, a rămas în viaţă.
De două ori, cu mulţi ani în urmă, în vreme ce era duhovnic la Patriarhia din Peci, a trecut din nou prin două căderi nervoase puternice: tremura din tot trupul, era cuprins de frică şi cu totul slăbit. Atunci a înţeles că trebuie să-şi schimbe modul de vieţuire şi să fie preocupat de tot mai puţine griji, mai cu seamă în privinţa lui însuşi. A
129
înţeles că noi toţi ne îngrijim în mod excesiv de noi înşine şi că doar omul, care se predă deplin voii dumnezeieşti, se poate simţi liniştit, bucuros şi împăcat. Mai apoi totdeauna s-a îngrijit să le predea pe toate în mâinile lui Dumnezeu: „Mândria este un mare viciu omenesc; şi cum se recunoaşte ea în om? După ofensa venită din partea altora şi după reacţia noastră la acest lucru. Ori de câte ori, atunci când cineva ne-a spus ceva sau ne-a făcut ceva ce nu ne place, şi ne simţim afectaţi, insultaţi, indiferent dacă acest om are dreptate sau nu, suntem stăpâniţi de mândrie.”
Martie, 1987
Părintele Tadei are şaptezeci şi trei de ani; nu observ la el nici un fel de schimbare: blând, bucuros, cu toţi este acelaşi, accesibil, ospitalier, înfrânat, într-un cuvânt, un creştin aşa cum ne imaginăm că ar trebui să fie. În prezenţa părintelui S., un preot ager din G., şi a soţiei sale, creştini minunaţi plini de pace şi înţelegere, părintele Tadei vorbeşte despre iuţimea inimii omului, de fapt, despre aroganţa omenească, care poate fi atenuată, iar sufletul unui astfel de om poate fi călăuzit smerit către Domnul doar prin necazuri şi suferinţe. Mai apoi vorbeşte despre două posibilităţi atunci când Dumnezeu le ia părinţilor copilul: fie atunci când din acest copil iese un mare răufăcător, fie atunci când este bun şi blând, iar părinţii, după pierderea lui, se îndreaptă pe calea creştinească sau pe una mai dreaptă (părintele S. şi prezbitera M. au pierdut un copil). Părintele Tadei se dă pe sine drept pildă şi spune că de-a lungul întregii sale vieţi a fost bolnav şi că, într-adevăr, s-a simţit mai sănătos abia de curând, când s-a împăcat
130
cu gândul morţii. Atunci a simţit că organele interne, care îi pricinuiau necazuri, s-au liniştit şi au început să se regenereze: „Tot ceea ce am considerat în viaţă că fusese o mare nefericire şi necaz pentru mine, abia acum văd că a fost un har şi că totul s-a îndreptat spre bine.”
Aducerea-aminte de păcatul săvârşit nu înseamnă că păcatul nu a fost iertat. Această aducere-aminte este doar o prevenire pentru ca omul să nu se mândrească din nou. De fapt, omul este cel care nu se iartă pe sine, iar nu Dumnezeu, şi acest lucru are loc tot din pricina mândriei. De altfel, semnul sigur că păcatul a fost iertat este că omul nu-l mai repetă şi-şi află pacea sufletească. Nu este lipsit de importanţă felul în care ne trăim cei din urmă ani ai vieţii noastre. La vremea bătrâneţii, o vieţuire bineplăcută lui Dumnezeu ajunge să şteargă din păcatele săvârşite în vremea tinereţii.
„Sunt oameni care din naştere sunt blânzi, liniştiţi şi buni. Aceasta este şi toată răsplata lor de la Dumnezeu, în lume există mult mai mulţi oameni iuţi şi încăpăţânaţi, care trebuie să treacă prin multe necazuri, dar care, cu fiecare biruinţă pe care o dobândesc asupra răutăţii dinlăuntrul lor, primesc bucurie ca semn al unei minunate răsplătiri din partea lui Dumnezeu.”
Părintele Tadei a dat-o drept pildă pe o preoteasă de o sută de ani cu şaisprezece copii (atât de mulţi a născut!). Singurul lucru pe care i l-a cerut soţul când s-au cununat a fost să nu ucidă în mod deliberat rodul pântecelui ei.
„Credinţa puternică înlăuntrul omului stârneşte şi caută rugăciunea, iar pe termen lung, rugăciunea puternică, fără doar şi poate, dă naştere dragostei. Iar scopul vieţii omului nu este altul decât acela de a-şi curăţi inima ca ea
131
să cânte cu bucurie. Rugăciunea inimii conduce astfel la bucuria inimii. Iar cu bucurie omului nu-i este nimic greu, căci este plin de dragoste.
Să nu vă insultaţi şi să nu vă întristaţi părinţii! Dacă v-aţi mâhnit şi v-aţi înfuriat părinţii, nu vă poate fi nici vouă bine. Veţi avea parte atunci de o luptă îndelungată şi nefolositoare cu sinele, gândind că duceţi un război cu ei. Şi acum îmi pare rău pentru că ani de zile am crezut că tatăl meu nu a vrut să aibă suficientă grijă de noi, copiii. Eram supărat că după moartea mamei se recăsătorise şi dobândise doi copii cu o altă femeie şi, mai cu seamă, m-am necăjit când s-a recăsătorit pentru a treia oară, căci îi murise şi cea de-a doua soţie. Iar el, sărmanul, se recăsătorise pentru a avea în casă o femeie care să se îngrijească de copii. Din pricina războiului gândurilor împotriva tatălui meu, ani de zile nu am putut spori duhovniceşte. Dacă părinţii îţi sunt atei, iar tu eşti credincios, nu-i provoca şi nu-i incita cu credinţa ta, ci roagă-te pentru ei şi fii blând. Nici nu deschide vreun subiect legat de religie. Nu există atei printre oameni. Oare nu-i place fiecărui om să trăiască şi nu-şi doreşte fiecare dragostea şi bunătatea?! Şi ce altceva sunt viaţa, dragostea şi bunătatea, dacă nu Dumnezeu?
Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă că orice răutate provine de la noi înşine, şi abia apoi de la diavol. Dacă ne menţinem mintea trează şi inima tare în credinţă, diavolul nu are acces înlăuntrul nostru. Diavolul iese doar în întâmpinarea propriilor noastre cugete rele. Atunci când adesea sau timp îndelungat suntem invidioşi, mânioşi, urâm pe cineva, de fapt noi înşine deschidem diavolului fereastra fiinţei noastre. El hrăneşte mai departe aceste păcate, şi noi nu ne eliberăm cu uşurinţă. Uneori ne scufundăm
132
atât de mult în vreun păcat, încât el devine o a doua noastră fire, şi atunci doar Dumnezeu ne mai poate mântui şi de noi înşine, şi de diavol.
întreaga natură este tainică, de la plante, la animale şi până la om, căci Dumnezeu este prezent în toate. El îndepărtează puţin vălul celor tainice doar aceluia care îl iubeşte cu adevărat, iar, cel mai adesea, acesta este omul cu inima curată. Dumnezeu este o energie de neînchipuit, dar şi omul poartă în sine o energie de neînchipuit. Dacă s-ar pune în acord aceste două energii, ce Rai ar mai fi pe pământ, ce bucurie şi ce dragoste atotcuprinzătoare!
Doar bunătatea şi dragostea îl mântuiesc pe om şi întreaga lume! Niciodată nu s-a realizat ceva prin constrângere. Prin silnicie poţi doar să provoci rezistenţă şi ură. Oare nu este astfel într-o familie, într-o comunitate mai mare, precum şi într-un stat? Stareţul Ambrozie, sub oblăduirea căruia am vieţuit la Mănăstirea Milkovo, fusese tânăr călugăr şi ucenic al Sfântului Ambrozie de la Optina, era un părinte deosebit de blând. Nu a pedepsit nicicând pe nimeni. Printre noi, treizeci de călugări, majoritatea ruşi, erau oameni de toate felurile: era unul care dispărea din mănăstire şi câte şapte zile, petrecea în beţie şi apoi se întorcea din nou la mănăstire. Nici pe el nu l-a pedepsit vreodată.
Am discutat puţin şi despre războiul sârbo-croat purtat nu demult, şi despre faptul că şi unii, şi ceilalţi au ucis oameni nevinovaţi. Mai întâi părintele Tadei mi-a spus că de mulţi ani are loc stârnirea urii unui popor împotriva altuia, şi că se aseamănă tot mai mult cu chemarea deschisă a sârbilor de a se răzbuna pentru răutăţile ustaşilor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ştiind că sunt vinovaţi, mulţi croaţi s-au temut de răzbunare, de
133
aceea s-au înarmat şi s-au pregătit nu doar să se apere, ci şi să atace. Întotdeauna sunt astfel de reacţii la cel ce este vinovat şi înfricoşat, totuşi, toate se petrec după Purtarea de grijă a lui Dumnezeu. „Jertfele nevinovate sunt seminţele pocăinţei şi ale unor vieţuiri curate ale celor ce rămân. Povaţa unor astfel de cumplite evenimente este întotdeauna aceeaşi: la răutate nu se poate şi nu se cuvine să se răspundă cu răutate. Întotdeauna consecinţele sunt neaşteptate. Chiar şi un singur cuget rău al omului aduce pagubă şi lui însuşi, şi împrejurul său. Dacă la răutate nu răspundem cu bunătate, noi îi aducem o insultă şi îl întristăm pe Hristos însuşi.”
Cu acest prilej, părintele Tadei mi-a relatat un vis de-al său: se afla într-o biserică mare în care săruta icoane. Înaintea icoanei Domnului i S-a arătat însuşi Hristos plângând. La întrebarea lui de ce plânge, Iisus i-a spus că din pricina oamenilor care la răutate răspund cu răutate.
La Mănăstirea Vitovniţa (1994)
Părintele Tadei are optzeci de ani, iar de când am venit întâia dată la el la mănăstire (pentru convorbiri şi rugăciuni) s-au împlini şaptesprezece ani. De fiecare dată când ajung la Mănăstirea Vitovniţa şi îl privesc pe părintele Tadei cum îmi iese în întâmpinare, întotdeauna mi se pare că, de la cea dintâi întâlnire a noastră de la Mănăstirea Tumane de acum şaptesprezece ani, nu s-a schimbat nimic în el şi la el. Un sărut pe frunte, un zâmbet care îl dezarmează şi îl lipseşte pe om de tot ce este de prisos, meschin, urât. Iar la întrebările mele adresate acestui minunat duhovnic ortodox, uneori prea multe, necuviincioase şi dificile, ca şi când nu s-ar mai sfârşi, răspunde cu răbdare şi smerenie. Odată am citit la un sfânt creştin ortodox că
134
răspunsurile la întrebările noastre despre Dumnezeu, nemurire, nesfârşita desăvârşire, nu îşi află sfârşit şi că ele se continuă „de partea cealaltă”, atunci când trecem pe noile cărări ale schimbării „din slavă în slavă”. Părintele Tadei nu a râs niciodată la auzul întrebărilor mele, ci a răspuns fără preget, fără vreo întrerupere sau fără a sta pe gânduri, ca şi cum le-ar fi aşteptat. Acest lucru mi-a insuflat curaj (sau mi-a întărit îndrăzneala?) să continui să-i mai pun şi alte întrebări tot „mai grele”, la care primeam răspunsuri care mă linişteau, unele dintre ele statornice, altele pentru o anumită perioadă de timp.
Iată unele dintre aceste întrebări şi răspunsuri din anul 1994, an care s-a scurs atât de repede:
Oare se poate omul mântui în afara Bisericii?
în afara Bisericii cereşti nu se poate, însă în afara Bisericii pământeşti (ca instituţie) se poate34. Şi totuşi, datoria noastră este să fim mădulare pământeşti ale Bisericii Ortodoxe, din moment ce Dumnezeu ne-a plămădit într-un anumit popor şi într-o confesiune de credinţă ortodoxă.
Ce se întâmpla cu mântuirea sufletelor curate ale budiştilor şi ale necreştinilor care nici nu au auzit de Hristos?
34 Părintele Tadei face referire la mântuire care înseamnă dobândirea unui sălaş în locaşurile Raiului. În cadrul statal, Biserica este o instituţie ca multe altele şi beneficiază de drepturi şi îndatoriri. După mărturiile Sfinţilor Părinţi, mântuirea „în afara Bisericii pământeşti” se poate dobândi în caz de prigoană sau mucenicie. După învăţătura ortodoxă, există două Biserici: cea cerească sau triumfătoare, care este compusă din puterile cereşti şi din sfinţi, cei care au biruit deja puterea păcatului; şi cea pământească sau luptătoare, alcătuită din oameni credincioşi, drepţi şi păcătoşi, care luptă cu păcatele şi puterile întunericului. Între cele două Biserici este o strânsă legătură, iar împreună formează o singură Biserică, unicul Trup, al cărui cap este însuşi Hristos. (n. trad.)
135
în această lume oricine a fost „drept şi milostiv” şi „cu inima curată” este mântuit35. Încă şi în „Cartea lui Tobie” se spune astfel, şi Sfântul Ioan Gură de Aur repetă acest lucru, trecând cu vederea „dreptatea”. Biserica cerească este una pentru toţi, prin urmare, pentru toţi cei care au fost „milostivi şi drepţi”, chiar dacă n-au auzit despre Hristos, mântuirea este deschisă.
Oare cuvintele lui Hristos: „Vouă însă, şi firele din cap, toate vă sunt numărate!” (Matei 10,30) sunt adresate doar apostolilor sau tuturor oamenilor?
Sunt adresate tuturor oamenilor. Acest cuvânt al lui Hristos nu intră în contradicţie cu voinţa liberă a omului. Omului i s-a dăruit posibilitatea desăvârşirii, iar de decizia sa liberă depinde dacă va dobândi sau nu mântuirea. Desăvârşirea tainică este în fiecare „fir de păr numărat”.
Cum se pot tâlcui cuvintele lui Hristos: „Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Tatăl Mi i-a trimis” (cf. Ioan 17, 9)?
Aceste cuvinte Hristos le-a rostit în preajma pătimirii Sale, atunci când cea mai mare însemnătate pentru El o avea rugăciunea către Dumnezeu pentru cei ce trebuiau să răspândească învăţătura Sa prin întreaga lume, iar aceştia au fost apostolii, într-adevăr, acei oameni pe care Dumnezeu i-a trimis.
35 Părintele Tadei consideră că Dumnezeu este corect şi oferă şansa mântuirii oricărui om care are discernământ; modul în care i se oferă această şansă este foarte complex, existând în Biblie prea puţine referiri la acest lucru, căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci faţa către faţă (I Corinteni 13,11). Apostolul Pavel spune că cei care nu au auzit de legea lui Dumnezeu, în care putem include şi Evanghelia, au totuşi o lege morală, iar aceasta este înscrisă în cugetul şi conştiinţa fiecărui om care are discernământ (cf. Romani 2,14-15). (n. trad.)
136
Cum se pot tâlcui cuvintele lui Hristos din Evanghelia Sfântului Ioan, (14, 28): „Căci Tatăl Meu este mai mare decât Mine”?
Deşi este Dumnezeul-om desăvârşit, aceste cuvinte Hristos le-a rostit ca om desăvârşit, mai presus de care este Dumnezeu.
Cum poate fi soluţionată disputa în privinţa egalităţii (Origen) sau inegalităţii (Sf Dionisie Areopagitul) ierarhiei cereşti creată iniţial?
La început, duhurile au fost create identice, însă cu posibilitatea desăvârşirii, iar această desăvârşire depinde de voia liberă.
Care este „starea de mijloc a celor morţi şi care este relaţia acestei stări cu ideea de „purgatoriu”?
Acele suflete, care au răposat în nădejdea învierii, însă au căzut la vămi, aşteaptă rugăciunile Sfintei Biserici şi ale rudelor ca Domnul să-i elibereze din laţurile cugetelor drăceşti, de care nu s-au putut elibera în timpul vieţuirii pământeşti. Această „stare de mijloc” este numită de biserica apuseană „purgatoriu”.
Oare se poate vorbi despre Sfânta Fecioară Maria ca despre „Maica Bisericii”?
Atunci când Preasfânta Maică a lui Dumnezeu a fost înălţată mai presus de toate făpturile şi s-a învrednicit a fi Maica Creatorului lumii, iar Biserica să fie numită „Mireasa Mântuitorului Hristos”, înseamnă că Preasfânta Maică a lui Dumnezeu este şi Maica Miresei Fiului Său, a Bisericii.
137
Cine este Iahve? De ce este atât de aspru când pedepseşte? (în Numerii, cap. 15, versetele 32-35 săfie ucis cu pietre căci a adunat lemne în ziua sâmbetei, sau la Isaia 45, 7: „Eu întocmesc lumina şi dau chip întunericului, Cel Ce sălăşluieşte pacea şi restriştii îi lasă cale. Eu sunt Domnul, Care fac toate acestea.”)
„Iahve” este numele lui Dumnezeu prin care, în scrierile vetero-testamentare, oamenii se adresează Domnului în rugăciune. Dumnezeu este absolut Bun, şi întru El nu este răutate. Răutatea şi pătimirea există doar pentru făpturile raţionale, care, din pricina mândriei, neascultării, invidiei şi răutăţii lor s-au îndepărtat ele însele de harul lui Dumnezeu şi de plinătatea absolută a călăuzirii prin Duhul Sfânt şi s-au prăbuşit într-o cugetare josnică în care pătimesc prin gândurile şi dorinţele lor. Răutatea este întrebuinţarea bunătăţii cu intenţii rele din partea fiinţelor raţionale, care, prin gândurile şi dorinţele lor, după căderea într-o cugetare josnică, creează în sine şi în jurul lor un haos. Sunt înţelepte cuvintele rostite în poporul nostru atunci când se spune: „Poţi lucra ce vrei şi cum vrei, însă nu până când vrei.” Şi încă: „Şi lucrarea bună în mâini rele devine răufăcătoare.”
Oare există o contradicţie între acel verset din psalmul 138, în care se spune: „Doamne, cercetatu-m-ai şi m-ai cunoscut”, şi cel din Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacov (1,13): „Nimeni, când este ispitit, să nu zică: Sunt ispitit de Dumnezeu ”?
Sfântul Apostol Iacov a răspuns corect că Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni, ci îngăduie [ispita] pentru ca făptura să se dezmeticească din răutate, să se întoarcă în sânul Părintelui său şi să simtă bucuria vieţii.
138
Aceeaşi întrebare am adresat-o cândva şi lui Enriko Iosif36, cunoscutului nostru compozitor, un om credincios şi un foarte bun cunoscător al Vechiului Legământ, sau, după cum îi plăcea să spună (împreună cu Noul Legământ), al Veşnicului Legământ. Atunci Enriko Josif mi-a răspuns astfel: „Trebuie mai întâi privit cu luare-aminte cuvântul evreiesc, care este tradus ca fiind ispitire. Atunci, raportul credincioşilor faţă de Dumnezeu este raportul copilului faţă de un tată bun. Copilul, chiar şi inconştient, îl ispiteşte pe tatăl, iar tatăl conştient îl cearcă pe copil ca să-l apropie tot mai mult de sine şi de dragostea sa. Dumnezeu, de fapt, tresaltă permanent în privinţa hotărârii libere a omului, dacă acesta îşi doreşte să se apropie de El şi să-L iubească sau dacă Ii va întoarce spatele şi se va ridica împotriva Lui.”
Care este poziţia creştinismului faţă de cugetele vetero-testamentare vă voi judeca în starea în care vă voi găsi (în ceasul morţii)? Dacă întreaga viaţă am fost un bun creştin şi chiar la sfârşit nu am mai fost (de pildă, din „pricina unei intoxicaţii a organismului din cauza unor produse alterate, care mi-au provocat nişte boli grave), atunci ce va fi?
36 Enriko Iosif (1924-2003) compozitor, pedagog, academician sârb, având publicate zeci de lucrări de specialitate. Provine dintr-o familie de evrei înstăriţi: tatăl său a fost comerciant, iar mama sa Sofia a fost educată într-un institut elveţian şi a lucrat ca traducătoare. Dragostea pentru muzică i-a fost insuflată în familie. Mama sa cânta la pian, iar tatăl îndrăgea opera. Firea emoţională, filosofică şi spirituală a lui Iosif a fost influenţată de Dostoievski, Berdiaev, M. Buber. În „zicerile” sale, Iosif a vorbit despre: viaţa spirituală, primele sale legături cu Biblia, relaţia cu Dumnezeu şi cu toţi oamenii din jurul său. El era interesat de problemele evreieşti, dar nu avea prejudecăţi cu privire la diferenţa dintre Vechiul şi Noul Testament. Le-a văzut ca pe un „pod magnific, invizibil”, fiind încântat de ideea „îmbrăţişării tuturor oamenilor”, (n. trad.)
139
înaintea morţii, doar hula împotriva Duhului Sfânt şi mândria îl conduc în iad chiar şi pe sufletul celui ce în decursul întregii sale vieţi a fost cel mai mare drept, aşa cum în clipa morţii pocăinţa sinceră a unui suflet foarte păcătos îl conduce în Rai. O boală incurabilă, care îl preschimbă pe cel suferind într-un om rău-voitor, ce cârteşte şi huleşte împotriva lui Dumnezeu, nu are consecinţe grave asupra sufletului.
Dacă la locul de muncă un creştin intră în conflict cu şeful sau cu vreo altă persoană de pe opoziţie superioară, iar, după părerea celui aflat în conflict, s-a ajuns la acest fapt din motive obiective, din pricina însuşirilor rele ale caracterului şefului, ce trebuie făcut?
Să cugete permanent că el lucrează acolo după dorinţa şi voia lui Dumnezeu şi că întreaga sa lucrare nu este destinată şefului, ci este afierosită lui Dumnezeu. Când acest lucru îi va deveni limpede, lucrarea se va desfăşura cu pace, deoarece în caz contrar răzvrătirea ar fi îndreptată spre Dumnezeu, iar nu către şef.
Părinte Tadei, spuneţi că nu trebuie să se plece la mănăstire fără încuviinţarea părinţilor. Însă Sfântul Ioan Scărarul, într-un loc din Scara, spune: „Mai bine să se provoace durere părinţilor decât lui Dumnezeu. El ne-a plămădit, iar părinţii sunt copiii Săi iubiţi, care adesea şi-au distrus propriii copii şi i-au predat veşnicelor chinuri.”
Nu se cuvine să pleci la mănăstire fără binecuvântarea părinţilor, deoarece neascultarea, din cauza tristeţii şi furiei pricinuite acestora, va reprezenta o piedică serioasă în perioada de noviciat în mănăstire. Această regulă nu face
140
referire la părinţii atei. Povaţa Sfântului Ioan Scărarul se referea la astfel de părinţi, în vremea pătrunderii islamului.
Părinte Tadei, ce credeţi despre poporul sârb, despre poporul sârb ortodox?
Până la Războiul Balcanic, sârbii mai ţineau în mâini metanierul şi se rugau lui Dumnezeu. De atunci până la cel de-al Doilea Război Mondial, au fost tot mai puţine astfel de metaniere în mâinile sârbilor, şi tot mai puţini ştiau să se folosească de ele. Astăzi, în anul 1994, poporul ortodox sârb nu mai poate fi recunoscut, unii dintre oamenii săi sunt ca şi cum ar fi venit din iad.
Oare va mai fi timp până la Înfricoşătoarea judecată pentru adevărata lucrare misionară ortodoxă în lume?
Nu. După Revoluţia bolşevică, seminţele misionare ortodoxe au fost semănate prin întreaga lume, şi astăzi acestea aduc roade şi se înmulţesc. Acest lucru este suficient.
Părintele Iustin de la Mănăstirile Deceani şi Savina (1936-2005)
Convorbiri cu părintele Iustin
Vizitând mănăstirile ortodoxe în decursul timpului, nu am întâlnit un monah „mai firesc” ca părintele Iustin, stareţul Mănăstirii Deceani, pe care a călăuzit-o timp de treizeci de ani dintre toate mănăstirile sârbeşti din Kosovo fiind cea mai puţin atacată şi distrusă de şiptari37 iar mai apoi arhimandrit al Mănăstirii Savina din Herţeg Novi (Muntenegru).
Născut în anul 1936, în Bosnia (Dobrun), călugăr încă din tinereţe, a deprins cunoaşterea şi arta vieţuirii monahale pe lângă renumitul părinte Macarie, stareţ al Mănăstirii Deceani (cel dinaintea părintelui Iustin). Vorbind întotdeauna cu bunăvoinţă şi recunoştinţă despre stareţul Macarie, părintele său duhovnicesc, părintele Iustin precizează că a fost o rară pildă de vieţuire monahală în lumea ortodoxă sârbă, care s-a nevoit îmbinând armonios datoria creştină ortodoxă cu firescul vieţuirii unui simplu sârb, dar şi cu arta diplomatică, posedând o rară harismă în general, în Ortodoxie, şi în special, în relaţiile inter-bisericeşti ortodoxe (după părerea părintelui Iustin, o astfel de harismă rară a avut şi Patriarhul sârb Gherman). Vorbind cu respect şi simpatie despre o astfel de personalitate precum cea a părintelui Macarie, stareţ al Mănăstirii Deceani timp de mai mulţi ani, părintele Iustin era ca şi cum vorbea despre
37 „Şiptarul” este etnonimul cu care albanezii din Kosovo se numesc pe ei înşişi, (n. trad.)
143
sine. Nu era nevoie de vreo impunere, nici de vreo rivalitate; pur şi simplu, fiul îşi iubea părintele, şi părintele îşi iubea fiul, care nu ar fi dobândit nicicând ascultare faţă de părintele său, dacă nu ar fi fost dragostea părintelui faţă de fiu, căci, lipsiţi de dragoste, noi toţi ne supunem unei autorităţi reale sau false deoarece ne temem de ea.
La şaizeci de ani neîmpliniţi, părintele Iustin a dobândit o mare şi preţioasă experienţă de viaţă şi de trăire duhovnicească. Ortodox convins, fără vreo urmă de fanatism sau xenofobism, dimpotrivă, larg deschis faţă de experienţa şi tradiţia religiei creştine catolice şi protestante, intrând într-un dialog deschis şi liber cu reprezentanţii acestor denominaţiuni, care vizitau Mănăstirea Deceani, părintele Iustin, prin întreaga sa înfăţişare, deşi avea doar Seminarul teologic absolvit, reprezintă teologia ortodoxă deplină.
Aceasta înseamnă că îl preocupă mai puţin să asculte conversaţiile teologice ale unor minţi înalte despre problemele-cheie ale dogmelor creştine, ci este mult mai atras de confirmarea sau cultivarea prin propria trăire a acestor dogme teologice ale Bisericii. Pentru fiecare cuget abstract, teoretic, pe care îl aude de la interlocutorul său, părintele Iustin scoate „ca din mânecă” câte o povestioară de viaţă adevărată, care fie confirmă, fie conduce la îndoială, fie neagă teoria. Scoţând la iveală aceste pilde din vieţuirea proprie sau din practica duhovnicească, părintele Iustin face acest lucru cu spirit, expresiv, uneori fie cu o blândă ironie, fie, adesea, cu un umor sănătos, care, după părerea „caracterologului iugoslav” Vladimir Dvornikovici38, adesea nu poate să-l acuze pe omul balcanic. Orice
38 Vladimir Dvronicovici (1888-1956) etnic croat şi filosof politic iugoslav, etno-psiholog şi puternic susţinător al etniei iugoslave. În anii 20 a fost profesor la Universitatea din Zagreb, fiind cel mai bine cunoscut ca autorul lucrării Caracterologia iugoslavilor, (n. trad.)
144
dispută pe care trebuie să o rezolve, fie în cadrul mănăstirii, fie în afara acesteia, fie la spovedanie, fie când oamenii vin să-i prezinte o problemă, părintele Iustin o rezolvă liniştit, calm, cu răbdare, identificându-se cu oamenii şi cu problemele lor, încercând întotdeauna, pe cât îi stă în putere, să-i înţeleagă mai bine, ca un fel de „preot psihiatru” contemplativ, cum a spus odată în glumă.
în decursul câtorva convorbiri, pe care le-am avut cu părintele Iustin în vreme ce vieţuia la Mănăstirea Deceani, iar mai apoi la Mănăstirea Savina (în anul 1994), aflându-mă de unul singur sau adesea în prezenţa monahilor săi, a obştii monahale sau a frecvenţilor vizitatori ai mănăstirii, am atins felurite şi numeroase probleme de natură existenţialo-teologică, mai apoi ale Bisericii Ortodoxe Sârbe, trecute şi actuale, chiar şi multe probleme practice din viaţă, pe care părintele Iustin nu le-a trecut cu vederea niciodată. Îmi este greu să-mi amintesc dacă vreodată în viaţă, din tinereţe până în ziua de azi, în decursul vizitării multora dintre mănăstirile noastre mai mari sau mai mici, am întâlnit cândva un om care, într-un fel atât de aparte, întruchipa deschis bucuria de a trăi, împreună cu cele mai serioase şi mai profunde deziderate, pe care le cere Ortodoxia chiar de la monahi. A crescut asemenea unui lăstăriş, cu o constituţie trupească viguroasă, primind şi luându-şi rămas-bun de la oaspeţi la porţile seculare ale Mănăstirilor Deceani şi Savina. Părintele Iustin a lucrat întotdeauna ca un neclintit apărător a toate în Ortodoxia sârbă, care s-a păstrat din vremea Sfinţilor Chiril şi Metodiu până în ziua de azi. Cu un zâmbet blând, fără vreo dorinţă de a impresiona, cordial şi ospitalier faţă de oricine, indiferent dacă la Deceani intra vreun şiptar necunoscut
145
sau vreun confrate cunoscut lui de mult timp, dacă era vreo doamnă de la oraş „prea fardată” sau vreo ţărancă simplă, care venise la mănăstire să ceară vreo favoare, părintele Iustin atrăgea pe oricine la fel, prin veselia şi deschiderea sa statornică.
Este cunoscut, aşa cum am spus la început, că Mănăstirea Deceani, „de pe râul Bistriţa”, a fost şi a rămas mănăstirea sârbă din Kosovo care, după cel de-al Doilea Război Mondial, în decursul câtorva decenii a fost cel mai puţin expusă atacurilor de orice fel ale şiptarilor. Practic, cel puţin când vine vorba de mănăstire, având în vedere evenimentele din ultima vreme de la Deceani, singurul merit îi revine părintelui Iustin. învăţând limba albaneză, atât cât îi era de folos pentru o comunicare uzuală, de zi cu zi, cu şiptarii, părintele Iustin îi primea oricând doreau. Iar adeseori şiptarii voiau să audă sfatul unui stareţ experimentat, îi încredinţau chiar şi aspecte intime ale vieţii personale, îi cereau să le citească rugăciuni atunci când erau bolnavi sau la vreme de necaz şi, datorită puternicei lor credinţe, îmi confirmă părintele Iustin, s-a întâmplat ca mulţi să se tămăduiască. Cu adevărat, ca un experimentat psihoterapeut, părintele Iustin, împreună cu fiecare şiptar – în general, şi cu fiecare sârb, iar aceştia din urmă veneau tot mai rar la mănăstire de teama şiptarilor, timp îndelungat şi în mod detaliat cerceta „anamneza” fiecăruia, se interesa de orice amănunt însemnat din viaţa lui trecută, iar rugăciunea sa era urmată de regulă şi de sfaturi „psihoterapeutice” pentru cel suferind şi de altfel pentru orice om nefericit. Glumeam cu părintele Iustin spunând că noi doi am ajunge departe dacă am deschide în mănăstire un „cabinet medical” pentru oamenii cu probleme psihice.
146
Dăruind la despărţire fiecăruia, care îi ceruse, vreun ajutor şi un sfat, întotdeauna auzea din partea şiptarilor cuvinte de întărire şi pentru sine însuşi: „Buzele tale sunt aurite” sau „Să-ţi salte inima de bucurie!”
Oare nu a supraevaluat părintele Iustin unele trăsături bune ale şiptarilor, deoarece timp de treizeci de ani a trăit în comuniune cu ei, temându-se în subconştient că, în spatele unei părute recunoştinţe a şiptarilor pentru binele făcut lor, dintr-odată s-ar putea desprinde dintre ei un chip cu totul altfel al aceluiaşi om sau popor? În privinţa părintelui Iustin, viziunea extrem de realistă asupra vieţii şi oamenilor cred că nu ar fi putut fi întunecată sau distorsionată nici dacă ar fi fost în discuţie şiptarii. Duhovnicul Iustin cunoştea duplicitatea omului în general, era un cunoscător al patimilor omeneşti, al întorsăturilor bruşte ale dispoziţiilor şi vicleniei poporului, şi al celui sârb, şi al şiptarilor, căruia din când în când i-a fost singura armă de apărare; părintele Iustin cunoştea bine şi războinicia şiptarilor, dorinţa lor de răzbunare, precum şi viclenia lor, şi totuşi, el nicicând nu l-a considerat un popor inferior, fără rădăcină şi credinţă.
„Un cuvânt frumos deschide şi o uşă de fier”, spune unul dintre proverbele noastre populare care, probabil, există într-o formă similară la toate popoarele. Oamenii pot fi împărţiţi şi în funcţie de calitatea comunicării cu alte persoane. în vreme ce se pare că unor oameni li se deschid toate uşile, iar, în principiu, experienţa lor cu alte persoane este pozitivă, altor oameni li se întâmplă permanent necazuri în relaţie cu alte persoane, din care, fireşte, mai apoi, despre om, în general, trag concluzii sceptice, pesimiste, chiar agresive. Este evident că părintele Iustin
147
aparţine celei dintâi categorii de oameni deoarece iubeşte felul de vieţuire autentic, crede sincer în Dumnezeu, de la Care provine şi dragostea „firească” faţă de oameni.
După părerea sa, modul în care vieţuieşte cineva nu se învaţă de la călugări, ci de la bătrânii noştri patriarhali, care au dus o vieţuire cinstită şi bineplăcută lui Dumnezeu, petrecând timpul pe pământ şi cu pământul, în lucrare şi în rugăciune, frecventând bisericile împreună cu soţia de care se îndrăgosteşte abia la nuntă şi mai apoi o iubeşte tot mai mult, cu soţia care naşte şi îşi creşte ortodox copiii. Este vorba despre acea sârboaică numită loka, care a dat naştere la paisprezece copii, despre care părintele Iustin spunea că în fiecare dimineaţă, atunci când soţul ei se trezea, o găsea cu nasul lipit de pieptul lui. Atunci când a întrebat-o de ce stă aşa, aceasta i-a răspuns: „Sufletul tău are o bună-mireasmă!”
Părintele Iustin spune că oamenii care au trăit firesc, au şi murit firesc, de obicei, la adânci bătrâneţi. Toţi sârbii din Kosovo pe care, de ani de zile, părintele Iustin i-a înmormântat şi care erau trecuţi de optzeci sau nouăzeci de ani, au trecut la cele veşnice uşor şi frumos, ca nişte sfinţi: cu un chip galben ca ceara, cu trăsături liniştite, paşnice, iar unii dintre ei păreau că răspândesc bună-mireasmă. Au murit deplin conştienţi, fie în somn, fie „într-un pui de somn pe scaun, înainte de trecerea din această viaţă fiind spovediţi şi împărtăşiţi. După părintele Iustin, un aşa fel de a trece la cele veşnice este singurul mod firesc, creştinesc, prin care se moare. Trecerea lor în cealaltă viaţă, în care se află majoritatea acelor străvechi sârbi din Kosovo care au crezut, s-a petrecut la fel de uşor, aşa cum femeile năşteau deosebit de uşor, în grajd sau pe câmp, lucrând
148
până în ultima clipă. „Şi cum nasc femeile în ziua de azi?”, întreabă cu voce apăsată părintele Iustin, şi îndată răspunde: „Mai întâi ani îndelungaţi nu pot rămâne însărcinate, apoi au câteva avorturi spontane şi, în cele din urmă, abia nasc un copil, şi acela prin cezariană!”
într-adevăr, această remarcă puţin cam exagerată a părintelui Iustin despre femeile din ziua de azi, din întreaga lume, precum şi de la noi, a fost şi motivul discuţiei în cadrul căreia mi-a vorbit şi mie, şi altora despre viaţă, despre Dumnezeu, despre oameni şi moarte; a expus totul într-un mod idilic, ce aparţine unei perioade foarte îndepărtate, a unei comunităţi patriarhale, în care se ştia cu exactitate despre datoria şi dreptul fiecărui membru. L-am întrebat pe părintele Iustin dacă nu i se pare, oare, că idealizează trecutul şi tocmai de aceea vorbeşte exagerat de pozitiv despre şiptarii din Kosovo, care par să trăiască în felul patriarhatului mai sus pomenit, aşa cum până de curând au vieţuit atât sârbii de acolo, cât şi cei din alte zone izolate ale Serbiei.
în ciuda faptului că ne exprimăm cu tărie crezul în Pronia lui Dumnezeu, creştini ortodocşi fiind, mi se pare că nu vedem acest lucru în decursul istoriei, care, de fapt, a început cu arătarea, respectiv cu revelarea lui Dumnezeu omului, prin Dumnezeul-om Iisus Hristos, şi, fără de voie, facem comparaţii în toate domeniile în privinţa trecutului vieţii creştineşti, asemenea aceleia a părintelui Iustin în legătură cu naşterea femeilor de odinioară şi a celor de acum.
El este conştient de inevitabilitatea schimbării, preţuieşte şi apreciază ştiinţa şi instruirea oamenilor, care nu îi pricinuieşte nici un fel de complex de inferioritate; prin
149
bogata sa experienţă duhovnicească, precum şi prin studiul literaturii patristice, a ajuns pe bună dreptate la cel mai înalt cin în monahism pentru cei ce nu au urmat Facultatea de Teologie, acela de arhimandrit.
Din moment ce trăim deja vremuri grele care, poate, vor ajunge şi mai grele, l-am întrebat pe părintele Iustin cum trebuie să ne raportăm la noi înşine şi la oameni, ce fel de monahism va fi pe viitor şi cum se prezintă acum pentru călugări. „Trebuie să iubim viaţa, şi atunci nu poţi să nu-L iubeşti pe Dumnezeu. Şi dacă mai întâi îl iubeşti pe Dumnezeu, nu poţi să nu iubeşti viaţa. Atunci când îl iubiţi pe Dumnezeu şi viaţa, este imposibil să nu-i iubeşti pe oameni. Domnul ne-a lăsat un singur mesaj nevremelnic: Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta şi să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi! Poate că ţi se pare că acest mesaj al lui Hristos este de neatins şi de neînfăptuit, însă nu este aşa. Începe să trăieşti aşa cum îţi spune Dumnezeu, şi poate, în decursul vieţii tale sau la sfârşitul acesteia iar unora le este dăruit acest har încă de la început -, vei ajunge să împlineşti şi acest mesaj de neînfăptuit. Iar atunci când îl vei înfăptui, vei vedea că nu vei mai avea nici un potrivnic în viaţa din afară, singurul potrivnic pe care îl vei mai avea va fi şi va rămâne în tine. Nu vor mai fi nici evrei, nici greci, nici nemţi, nici bulgari… Însă nici catolici, nici musulmani, ci va fi raiul în suflet, raiul înfăptuit deja aici pe pământ… Toţi oamenii îti vor fi fraţi.,
Viaţa monahală este grea, însă, în acelaşi timp, este şi o vieţuire creştinească uşoară asemeni poverii lui Hristos; dacă o porţi cu dragoste şi credinţă, povara este uşoară,
150
dacă nu, este cumplit de grea, mulţi nu o suportă. Fiecare persoană care intră ca începător într-o mănăstire trebuie să ştie de ce intră. Nu toate motivele, care îl conduc pe tânăr la mănăstire, sunt la fel de bune şi de acceptabile. După părerea mea, de aceea stagiul de începător trebuie să fie îndelungat, cel puţin de trei ani, pentru ca atât începătorul, cât şi obştea monahală să înţeleagă dacă Dumnezeu l-a călăuzit la mănăstire sau voia sa, ba uneori, chiar răutatea şi îndărătnicia…
Ne mirăm şi ne supărăm că s-au înmulţit sectele şi au succes atât în rândul celor şcoliţi, cât şi al poporului simplu. Vinovaţi suntem doar noi, călugării şi preoţii, căci suntem mărturisitori nevrednici ai lui Hristos. Dacă viaţa noastră ar fi în acord cu ceea ce spunem, toţi cei ce vor să îndrepte Ortodoxia ar fi cu totul de prisos. În acest fel, sectarii ne avertizează că noi, mărturisitorii ortodocşi ai lui Hristos, trebuie să devenim ceea ce ar fi trebuit să fim încă de când am îmbrăcat rasa…
Preotul sau călugărul nu trebuie să slujească nici o slujbă religioasă în mod formal şi în grabă. Atunci când faci sfeştanie în casa vreunui enoriaş, ca preot, când, de vreun praznic, săvârşeşti slujba de tăiere a colacului, când slujeşti la vreun botez, cununie sau înmormântare, nu sări nici un cuvânt, trăieşte tot ceea ce citeşti, doar astfel îl vei trezi pe Hristos în om. Aici, în Muntenegru, înainte de război, nu era obiceiul sfinţirii apei, al aghesmei. Preoţii erau registratori, stăteau în biserici şi se ocupau cu tot felul de lucrări sacre, însă acest lucru nu a fost bun. Poporul nu şi-a cunoscut preotul, nici preotul pe oamenii din popor, şi nu trebuie să ne mire ceea ce s-a întâmplat cu creştinismul în Muntenegru.”
151
îi pun o nouă întrebare părintelui Iustin, care este mereu gata să răspundă: cum să te comporți în societatea de azi cu oamenii atunci când suntem departe de desăvârşire, de dragostea față de Dumnezeu şi oameni? Despre acest lucru a vorbit cu înțelepciune, rezervat, cu multă înțelegere pentru fiecare persoană.
„începe de la faptul că dispoziția sufletească ți se schimbă de vreo câteva ori în cursul zilei. Eşti vesel câteva ceasuri, apoi eşti trist, după aceea pus pe ceartă pentru că fie te-a înțepat cineva, fie te doare ceva în pântece. Şi acum închipuie-ți ceea ce se întâmplă mereu cu fiecare dintre noi: te întâlneşti cu un om cunoscut sau cu vreun altul necunoscut, care este trist sau pus pe ceartă, iar tu eşti vesel sau invers. Ce trebuie să faci? Păi, dacă vezi că nu eşti pe aceeaşi lungime de undă, înfrânează-te, schimbă câteva cuvinte cu el şi te desparți de el în nădejdea că vă veți întâlni în condițiile unei dispoziții sufleteşti mai bune…
Omul, în general, trebuie să facă exercițiul tăcerii. Priveşte frescele cu sfinți: ochi mari, nas drept, urechi de dimensiuni medii, gură mică. Tăcerea este un lucru mare, şi sfinții ne-au învățat că nicicând nu au greşit când au tăcut, şi de multe ori au păcătuit atunci când au grăit. Cinsteşte-l şi, dacă poți, iubeşte-l pe om, indiferent de credință şi naționalitate.”
La întrebarea dacă un chinez, cu o viaţă morală, se va mântui în credința sa, a răspuns: „Oare asta este grija ta? Ia aminte cum te vei mântui tu! Mare har dumnezeiesc este că te-ai născut în credința ortodoxă; şi câte popoare ortodoxe ştiu să prețuiască acest lucru?
Poartă-L pe Hristos întru tine, adaptează-ți chipul după al Său, şi nu ți se va întâmpla nimic rău. Am viețuit
152
timp de treizeci de ani în mijlocul şiptarilor, am trecut pe ulițele şi străzile lor, prin satele şi oraşele lor, am păşit fără frică, firesc şi normal şi nicicând nu a aruncat cineva cu vreo piatră după mine. Oamenii buni se atrag reciproc, ca şi cei răi. însă şi oamenii răi sunt copiii lui Dumnezeu, chiar dacă atacă un om al lui Dumnezeu, atunci când izbutesc să-l provoace pe vreun preot sau pe vreun călugăr să se certe cu ei, vor să întărească şi să confirme răutatea dinlăuntrul lor sau încep să se îndoiască de răutate ca atare, atunci când la insultă li se răspunde cu blândețe şi iertare. Şi nu poți răspunde în acest fel la o insultă dacă nu-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni; orice falsă înfrânare se observă imediat şi nu îşi află lucrarea creştinească asupra altui om, chiar dacă o astfel de reținere este mai bună decât o ceartă deschisă.”
îl întreb pe părintele Iustin despre posibilitatea desăvârşirii sufletului omenesc şi după moarte, având în vedere că viața omului este scurtă, uneori prea scurtă pentru a pune un început în împlinirea poruncii Domnului: „Fiți desăvârşiți precum Tatăl vostru desăvârşit este!”
Mai întâi, făcând pomenire de avertismentul Domnului prin pilda evanghelică despre bogat şi săracul Lazăr, pentru care „din acea parte” nu a mai fost posibilă nici o schimbare, părintele Iustin are încredere în nemărginita şi de neînțeles iubire a lui Dumnezeu față de făptura Sa – față de om, şi îşi pune nădejdea sau vrea să creadă că şi după moarte se continuă pentru om acea cale nicicând încheiată a desăvârşirii acestuia după chipul lui Dumnezeu şi pe calea către Dumnezeu. Alta este problema, despre care nu ştie sau nu vrea să vorbească părintele Iustin, dacă această sporire veşnică pe mai departe a omului în cele duhovniceşti este
153
valabilă pentru toţi oamenii sau doar pentru cei care aici, pe pământ, s-au întors către Dumnezeu şi au început, măcar câtuşi de puţin, să împlinească voia Sa.
După fiecare despărţire de părintele Iustin îmi doream să-l revăd cât mai curând posibil. Deşi înţelesesem mai demult, fiind creştin, că fără un duhovnic de încredere nu există sporire duhovnicească în Ortodoxie, chiar convorbirile cu părintele Iustin şi cu alţi duhovnici mi-au arătat într-o lumină deplină sensul adânc al raportului de iubire dintre un părinte şi un fiu duhovnicesc. Ascultarea nu este un fel de poruncă pentru împlinirea unei legi vetero-testamentare, ci este comuniunea dragostei din care Se arată Duhul Sfânt. Complexa taină creştinească a Sfintei Treimi nu poate fi înţeleasă de nici un filosof printr-un efort intelectual, ci ea este revelată şi accesibilă omului doar dacă în viaţa sa sintetizează veşnica Comuniune a dragostei Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt.
Şi, în încheiere, să mai spun ceva: că umorul sănătos, vioiciunea firească a unui temperament înnăscut, care se apropie de vârsta de şaizeci de ani şi care întreaga sa viaţă nu doar că s-a rugat, ci a şi lucrat fizic (ora et labora – „roagă-te şi lucrează”, cunoscutul mesaj al Sfântului Benedict din veacul al VI-lea, atât pentru monahi, cât şi pentru laici!), însă, mai presus de toate, darul optimismului creştin original şi inepuizabil, provenit din credinţa în Hristos cel înviat, de unde şi bucuria, şi dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi oamenii (nu sunt aici şiptari sau sârbi, culţi sau analfabeţi, de parte bărbătească sau femeiască!), au făcut din arhimandritul Iustin un duhovnic de încredere, dorit şi căutat, unul dintre cei mai originali din Biserica Ortodoxă Sârbă de la sfârşitul veacului al XX-lea.
154
Amintiri din mănăstiri ortodoxe
în luna noiembrie a anului 1970, împreună cu soţia mea Elena, am vizitat ruinele Mănăstirii Şişatovaţ39, aflată în satul cu acelaşi nume, la un kilometru de Lejimir. Suntem oaspeţii bătrânului gospodar al satului, Duşan Markovici, care ne citeşte însemnările sale cu privire la istoria mănăstirii. Ne preocupă mai cu seamă soarta sfântului locaş în vremea ocupaţiei.
în anul 1941, când au venit nemţii şi ustaşii, spune Duşan, satul era condus de Nenad Filip şi soţia sa Kata. Pe la sfârşitul anului 1941, ustaşii au aruncat din chivot moaştele Sfântului Ştefan Stilianovici40, care, după
39 Mănăstirea Şişatovaţ este o mănăstire ortodoxă sârbă din regiunea Fruşka Gora, aflată în provincia Voievodina, din Serbia. Întemeierea mănăstirii este atribuită unor călugări refugiaţi de la Mănăstirea Jicea. Primele informaţii sigure despre viaţa călugărilor în această mănăstire datează de la mijlocul veacului al XVI-lea. În anul 1778, sub purtarea de grijă a Vlădicăi Vikentie, Episcop de Vârşeţ, a fost reconstruită biserica mănăstirii. Icoanele de pe catapeteasmă sunt opera faimosului pictor baroc Grigorie Davidovici-Obşici. (n. trad.)
40 Sfântul Ştefan Stilianovici s-a născut într-o familie evlavioasă din Muntenegru, iar despre familia sa nu s-au păstrat prea multe date; cert este că, părăsind ţinutul natal al Muntenegrului, s-a mutat în nordul ţinutului Srem din Serbia de astăzi, unde mai apoi a devenit despot; s-a căsătorit cu Elena (mai apoi în schimă, monahia Elisabeta, închinoviată la Mănăstirea Kuvejdin), de viţă nobilă, care îşi ajuta soţul la administrarea ţinuturilor Srem şi Slavonia, pe care le moştenise în urma trecerii la cele veşnice a despotului Ioan Brankovici (1502). Dumnezeu l-a înzestrat cu un mare curaj, pe care Sfântul Ştefan l-a folosit în lupta pentru apărarea credinţei, luptând cu vitejie împotriva turcilor, care căutau să-şi sporească dominaţia către partea de nord, invadând şi prădând de multe ori popoarele creştine. În anul 1502 a devenit principe al regiunii Srem (la nord de Dunăre), iar în anul 1526 s-a împotrivit eroic cotropitorilor, înfrângându-i pe unguri în bătălia de la Mohacea. După ce Slovenia a fost cucerită de oştirea otomană, alături de soţia sa au fost siliţi să fugă în Siklos. Acolo nu au încetat milostenia şi rugăciunea, prin purtarea lor de grijă mulţi săraci şi suferinzi fiind mângâiaţi. Astfel, în vremea unei foamete, la cererea soţiei sale, pentru a-i hrăni pe sârbii înfometaţi, Sfântul Ştefan a dăruit cu toată inima grâul păstrat în jitniţele lor. După o vieţuire bineplăcută lui Dumnezeu, în anul 1543, Sfântul Ştefan s-a mutat la Domnul, fiind înmormântat pe culmea unui deal ce se numeşte Tzundir. În preajma anului 1544, într-o noapte, nişte monahi au văzut o lumină strălucind pe vârful acelui deal şi, săpând, au găsit moaştele sfântului principe, care răspândeau o minunată bună-mireasmă. Turcii au îngăduit monahilor sârbi să mute cinstitele moaşte şi să le aşeze în Mănăstirea Şişatovaţ, care fusese întemeiată în anul 1520 de către soţia sfântului, principesa Elena. Pe data de 26 mai 1780, Vlădica Vincenţiu, Episcop de Vârşeţ, a aşezat cu evlavie cinstitele moaşte ale Sfintei Elisabeta alături de cele ale soţului său, Sfântul Ştefan, strămutându-le în catedrala cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail din Belgrad, unde se odihnesc până în ziua de azi. (n. tracL)
155
tradiţie, au rămas timp îndelungat nestricate, fapt consemnat chiar şi în analele otomane păstrate prin aceste ţinuturi. Atunci Kata, soţia lui Filip, a adunat sfintele moaşte într-un cearşaf alb, le-a păstrat în taină şi mai târziu le-a predat preoţimii sârbe care le-a mutat în catedrala din Belgrad, unde şi astăzi se odihnesc. De aceea, şi poate şi din alte motive, Filip şi Kata s-au strămutat de pe aceste meleaguri.
în anul 1942 au început acţiunile partizanilor. Probabil că, încă înainte de acestea, ustaşii jefuiseră tot ceea ce era de valoare din mănăstire; au dus câte ceva la Zagreb, au înşfăcat odoare şi, pesemne, le-au vândut după aceea. În biserică şi în corpul de chilii, precum şi în tunelele mănăstirii era ascuns material de război adus de ustaşi. Într-una dintre acţiunile raidurilor ustaşilor asupra mănăstirii, au pierit aproape toţi partizanii. Doar unul singur
156
a scăpat, şi atunci când, după câteva zile, partizanii au venit din nou cu întăriri, i-au alungat pe ustaşi din mănăstire şi, cu acest prilej, au incendiat corpul de chilii. Atunci au ars multe lucruri de valoare, de la bibliotecă până la mobilier vechi. Partizanii au spus că într-o zi se va reconstrui totul mai frumos şi mai bun! Această incendiere a mănăstirii trebuia, fireşte, să împiedice cuibărirea din nou a ustaşilor. Totuşi, după ceva vreme, aceştia împreună cu nemţii au venit şi s-au răzbunat pe locuitori ucigându-i cu sânge rece. La sfârşitul războiului nu mai era nici un tânăr în sat. Toţi, fie că au vrut, fie că nu, au trebuit să plece din sat, pentru că acolo nimeni nu le mai putea garanta viaţa. La începutul războiului unii au mers la cetnici, însă mai apoi s-au întors, deoarece, pe cât se pare, nu au fost acceptaţi de aceştia.
în anul 1944, martorul şi cel care a consemnat aceste evenimente, Duşan Markovici, interlocutorul nostru, a fost cel din urmă care a părăsit biserica mănăstirii, după care nemţii au înconjurat-o cu tunuri şi au dărâmat-o cu douăzeci de lovituri. Şi astăzi există ruinele. Mai sus de mănăstirea de odinioară se află un mic paraclis cu mormântul stareţului de atunci al mănăstirii, arhimandritul Petronie Trboievici41 din Gospici, care a absolvit două facultăţi, rudă apropiată a lui Nikola Tesla42. Uneori în acest paraclis vine să slujească preotul din Lejimir. Chiar
41 Arhimandritul Petronie Trboievici (1876-1933) arhimandrit sârb, stareţ al Mănăstirii Şişatovaţ, licenţiat în Drept şi Teologie, cu doctorat în ştiinţe juridice (1900) şi în Teologie (1906). (n. trad.)
42 Nikola Tesla (1856-1943) inventator sârb, fizician, inginer mecanic, inginer electrician şi unul dintre cei mai importanţi promotori ai electricităţii comerciale, care a pus bazele cunoştinţelor teoretice despre curentul alternativ, puterea electrică, motorul pe curent alternativ, ce au determinat cea de-a doua Revoluţie industrială, (n. trad.)
157
Duşan a cântat o dată în strană. În acest război şi-a pierdut fiul, ucis de către partizani, iar curând după aceea i-a murit şi soţia.
în iunie 1971, cu prilejul unei vizite la Mănăstirea Studeniţa, împreună cu părintele Iovan, care abia absolvise Teologia şi slujea aici ca ieromonah, am mers într-o drumeţie la schitul mănăstirii. Pe drum, am purtat o discuţie despre oamenii care au ajuns la o transfigurare pe calea de la ateism sau indiferenţă la credinţa în Dumnezeu, trăind astfel sub prezenţa unei intense iluminări. Părintele Iovan mi-a relatat despre un astfel de om, pe care îl cunoscuse şi care, într-o zi, în timp ce citea ziarele, a văzut deodată că literele strălucesc cu o lumină puternică şi a început să citească evenimente din viaţa sa. Pentru el, acesta a fost momentul decisiv al unei transfigurări duhovniceşti.
în mai puţin de o oră, pe cărări întortocheate şi plăcute, care şerpuiau, înălţându-se pe deal, în ciuda căldurii, respirând un aer tot mai curat, de la schitul aflat mai jos, care era în renovare, în cele din urmă am ajuns până sus. În zare ni se înfăţişează sihăstria cu deschizături în stâncă precum nişte ferestre ceva mai mari decât cele pentru porumbei, cu trapeza vitrată oferind împrejur o minunată privelişte. La câţiva metri de ea se află o bisericuţă a cărei întemeiere este legată de Sfântul Sava. Pe toate acestea ni le arată singurul vieţuitor din ultimii treizeci şi trei de ani al acestei sihăstrii părintele Rafail, un sihastru în vârstă de şaptezeci de ani (mai târziu, schimonahul Gavriil), născut în Vencean. A venit pe aceste minunate meleaguri,
158
în această sihăstrie, în anul 1938, şi de atunci nu a mai părăsit acest loc tăinuit. Acum meşterii îi construiesc un mormânt în stâncă, deoarece de curând a avut un accident cerebral, care i-a amintit de apropiatul sfârşit. Atunci când unul dintre muncitorii care îi pregăteau mormântul s-a rănit la mână în timp ce lucra, părintele Rafail a interpretat această uşoară accidentare în acest fel: „Nu e de mirare că s-a rănit din moment ce într-un loc atât de sfânt vorbesc între ei necuviincios despre orice, ca, de pildă, despre femei.”
Până la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, în sihăstria sa stâncoasă, părintele Rafail era legat de pământ doar printr-o scară pe care noaptea o trăgea în sus, fără a fi deranjat de nimeni în acest răstimp. Părintele Rafail lăsa impresia unui om înţelept din popor, deşi era semianalfabet. Vorbea logic şi convingător, există în învăţăturile sale adevăruri practice ale cunoaşterii vieţii de zi cu zi. În sporirea duhovnicească a omului, punea foarte mult accentul pe post.
Părintele Sava, ani îndelungaţi stareţ al Mănăstirii Stubal, iar mai apoi al Mănăstirilor Dulievo şi Podostrog din Muntenegru, spune: „Toate nenorocirile care se abat asupra sârbilor vin de la ei înşişi. Doar cel mai mare necaz îi întoarce pe sârbi către Dumnezeu! Fără probleme majore, sârboaicele avortează copiii, sârbii îl înjură pe Dumnezeu, iar, pentru bani, îşi vând chiar şi pământul ţării, şi poporul. Acestea sunt păcate care nu trec fără a fi pedepsite.” (iunie 1992)
159
într-una dintre vizitele mele la Mănăstirea Vracevşniţa, maica stareţă Ştefania (acum răposată) ne spunea: „îndată, oricum, după cel de-al Doilea Război Mondial, Mitropolitul Iosif a venit în vizită la Mănăstirea Vracevşniţa. Într-o discuţie cu stareţa de atunci, maica Ana, a cărei ucenică era maica Ştefania a auzit cum mitropolitul o sfătuia pe aceasta: Atunci când vei sta de vorbă cu comuniştii, să nu te temi de ei. Stai de vorbă cu ei ca şi cu nişte fraţi sârbi, care s-au abătut de la cale. În anii de stăpânire comunistă ce au urmat, stareţa de atunci a ţinut seama de aceste sfaturi; a stat creştineşte de vorbă cu comuniştii, ca şi cu orice sârb ortodox, şi nu numai că s-a îngrijit de mănăstire cu pace, ci a şi dus la sporirea ei.” (iunie 1995)
Timp de câteva zile cât am rămas la Mănăstirea Vracevşniţa, maica I. mi-a dat să citesc din caietul de „însemnări” textul cu titlul: „Din pădure şi prin ţarini”. Acesta este jurnalul pe care începând cu anul 1929 l-a ţinut stareţa acestei mănăstiri, maica Ana.
încă îmi mai amintesc momentul în care, în anul 1969, împreună cu Elena, vizitând Mănăstirea Vracevşniţa pentru întâia dată, maicile ne-au condus până la chilia stareţei aflată la parterul vechiului corp de chilii. Maica stareţă Ana ieşea rareori din chilie, era bolnavă de astm, aerul proaspăt îi îngreuia respiraţia, astfel că prefera să-şi petreacă timpul înăuntru, unde le primea pe maici şi pe oaspeţi. Cu trăsăturile puternice ale unui chip care pătimea din pricina bolii, părea mai în vârstă decât era. Vorbea încet şi uşor, cu privirea concentrată la chipurile noastre. S-a interesat de unde suntem şi cu ce ne ocupăm şi, astfel, convorbirea
160
şi-a urmat cursul. Poveţele creştine, pe care ni le-a dat, erau echilibrate, convingătoare şi potrivite. Orice om observa îndată că este o persoană cu o puternică credinţă ortodoxă, care nu grăieşte în deşert, ci vorbeşte cât trebuie, limpede şi cu experienţă.
în Jurnalul maicii Ana, cele mai emoţionante sunt amintirile pe care le-a consemnat după întâlnirile şi adunările al căror coordonator era Vlădica Nicolae Velimirovici. Cele mai impresionante mi s-au părut pasajele care relatează despre întâlnirile bogomoliţilor la Mănăstirea Jicea, fie din perioada sinaxelor, cu prilejul cărora în mănăstire se adunau mai multe mii de suflete, fie din cele organizate periodic, atunci când vlădica invita vreo douăzeci dintre distinşii săi misionari, majoritatea ţărani din împrejurimile localităţilor Valievo şi Ujiţa, precum şi din Voievodina şi Bosnia, şi-şi petrecea timpul cu pregătirea acestor oameni pentru viitoarea lor lucrare misionară. Cu acest prilej, vlădica avea înaintea sa o mulţime de hârtii, pe care îşi însemna cu luare-aminte tot ceea ce misionarii relatau din viaţa şi lucrarea lor misionară. Odată a încheiat această însemnare cu cuvintele: „Ehe, fraţilor, astăzi m-aţi îmbogăţit de-a binelea!” La adunările bogomolite răsunau cântări, se auzeau cuvântările vlădicăi, însă şi emoţionantele relatări ale acestor sârbi simpli, ortodocşi înflăcăraţi. În decursul nopţii câţiva ieromonahi distinşi spovedeau oamenii din popor. La Mănăstirea Jicea, scrie maica Ana, „mulţi s-au trezit duhovniceşte, mulţi s-au pocăit şi s-au îndreptat pe drumul cel bun… de aici lumea a ieşit renăscută, ca şi cum s-ar fi scufundat în scăldătoarea din Siloam, spulberând materialismul, dar îmbogăţindu-se cu duhul unei depline bucurii — ca şi cum ar fi dobândit aripi”.
161
Adunările se ţineau la două săptămâni, şi de ceva vreme de la Căile Ferate se obţinuseră călătorii cu preţ redus, ceea ce dădea posibilitate frăţiilor creştine din vreo comunitate aflată foarte departe, precum şi persoanelor individuale, să ia parte la acestea.
Vieţuind timp de mai mulţi ani împreună cu poporul credincios de la Ohrid şi Bitolia, vlădica plângea, scrie maica Ana, deoarece Patriarhul Varnava îl mutase la Jicea, ca şi cum un astfel de popor, cu care petrecuse ani de zile în Macedonia, nu ar mai fi găsit nicăieri. Era atunci foarte amărât şi spunea: „Mă căiesc că nu am rămas în Sfântul Munte. Acolo mi-a fost bine, nu mă voi mângâia.”
A mai fost un loc emoţionant în jurnalul stareţei. Vlădica Nicolae dorea, după spusele maicii Ana, ca toate mănăstirile noastre să crească albine şi, după sinaxe, ţinea, pe scurt, un curs de apicultură. Comparând viaţa oamenilor, dar în primul rând pe cea a monahilor şi monahiilor cu cea a albinelor şi minunându-se de lucrarea lui Dumnezeu, vlădica vorbea despre albine ca despre „sfintele fecioare ale lui Dumnezeu pentru că doar matca rodeşte şi depune ouă, iar toate celelalte albine-lucrătoare sunt feciorelnice. Şi toţi apicultorii, care iau pildă din felul de vieţuire al albinelor, sunt nişte oameni mai înţelepţi”.
„Mănăstirea Jicea”, încheie maica Ana această parte a Jurnalului, „avea mulţi stupi cu albine, şi toţi oaspeţii, care în decursul întregului an treceau pe acolo, erau serviţi cu miere.”
Arhimandritul Dionisie de la Mănăstirea Lipovaţ spune: „Astăzi începătorii vin adeseori la mănăstire din dezamăgire,
162
din motive sociale sau fiindcă sunt bolnavi. Iar noi nu-i iubim cel mai mult pe cei care vin dintr-o dezamăgire, ci pe cei înflăcăraţi de credinţa ortodoxă. Însă este posibil să iasă monahi şi monahii bune şi dintre cei care vin la mănăstire din primele două motive; cel mai greu este cu cei bolnavi, mai cu seamă atunci când boala nu a fost identificată şi pătimesc de mult timp. Bolnavii cu tulburări evidente (se referă aici la bolnavii psihic) nu trebuie primiţi în mănăstire, fiindcă sunt pildă rea şi pentru cei dinăuntru, şi pentru vizitatorii mănăstirii. Totuşi, acest lucru nu înseamnă că în mănăstire ar trebui să vină doar cei care-şi arată râvna după desăvârşire. Întotdeauna, în fiecare mănăstire există cel puţin o cioară albă. Dacă ea va fi îndepărtată se vor abate asupra mănăstirii mai multe necazuri, de aceea mai trebuie şi să faci răbdare cu vreunul.”
„Oamenii nu trebuie lăudaţi când sunt de faţă”, continuă părintele Dionisie, acest lucru se face fie din necunoştinţă, fie din ipocrizie. După Vlădica Nicolae, pentru ca oamenii să nu se mândrească, trebuie mustraţi cu bună-intenţie când sunt de faţă, şi lăudaţi atunci când nu sunt de faţă („spune-i în faţă, iar nu pe la spate”). Un copil trebuie lăudat atunci când este de faţă dacă a făcut ceva bine, însă nu într-un mod exagerat. Este rău pentru un copil când creşte, dacă în copilărie a ascultat doar mustrările şi certurile părinţilor, iar nu şi laudele, care încurajează conştientizarea şi dezvoltarea de sine. Tot ceea ce la vremea tinereţii am criticat la vlădica şi la părintele stareţ, atunci când am ajuns la rândul meu stareţ şi am îmbătrânit,
163
am văzut că nu trebuia să fie criticat şi că s-au purtat aşa cum se cuvine.” (septembrie 1994)
Atunci când, într-una dintre mănăstirile noastre, l-am întrebat pe părintele stareţ, un bătrân iscusit, un rugător şi un mărturisitor, ce se întâmplă după moarte cu sufletele păcătoşilor care s-au pocăit chiar înainte de sfârşitul vieţii, mai întâi părintele mi-a relatat o întâmplare adevărată din eparhia Nişka. Într-un locşor din această eparhie, un timp îndelungat o bătrânică a zăcut la pat, suferind din pricina a tot felul de dureri în trup, fără a putea să-şi dea sufletul, cu toate că toţi cei dimprejurul ei se rugau pentru ea. Acea femeie nu mersese niciodată la biserică, nu se spovedise şi nu se împărtăşise vreodată. Într-o zi preotul a fost surprins cerându-i-se să vină în acea casă. A plecat îndată. Acea bătrânică a dorit să rămână singură cu el pentru a se spovedi. Şi ce a avut de spus? Cu patruzeci de ani în urmă o împinsese de pe geam pe cumnata ei, pe care o ura de moarte. Aceea a murit repede ca urmare a căzăturii, însă nimeni din casă sau din acel loc nu a bănuit cauza reală a morţii. De-a lungul vieţii a mustrat-o conştiinţa, însă nu a spus nimănui nimic. Acum simţea că nu poate muri până nu se spovedeşte. După câteva ceasuri, după ce s-a spovedit şi a primit Sfintele Taine, acea bătrână a murit în pace şi uşor.
După această relatare, părintele stareţ mi-a citit de pe o foaie de hârtie, care se afla pe masa din chilia sa, mărturisirea de credinţă, în care Patriarhii Sinodului Ecumenic ai Bisericii Răsăritene spuneau: „Sufletele oamenilor căzuţi în păcate de moarte, care pe patul de moarte nu
164
au arătat deznădejde, ci s-au pocăit înainte de a ieşi din această viaţă, însă nu au ajuns să aducă nici un fel de roade ale pocăinţei, precum: rugăciunea, lacrimile, plecările de genunchi la privegheri, frângerea inimii, mângâierea celor necăjiţi şi manifestarea credinţei prin faptele dragostei faţă de Dumnezeu şi de aproapele ceea ce, încă de la întemeiere, Biserica Sobornicească consideră bineplăcut lui Dumnezeu şi folositor -, sufletele unor astfel de oameni coboară la iad şi îndură pedepse pentru păcatele săvârşite, fără a se lipsi, însă, de nădejdea unei uşurări de ele. Iar aceia vor dobândi uşurare pentru nemărginita bunătate, rugăciunile preotului şi ale binefăcătorilor şi, mai cu seamă, cu puterea jertfei nesângeroase pe care o aduce preotul pentru orice creştin răposat.”
Atunci când l-am întrebat pe acelaşi stareţ ce crede despre un mesaj al unui „străvechi filosof”, care spune: „Atâta timp cât chiar şi doar o singură persoană arde în iad, nici unul dintre noi nu va ajunge în Rai”, părintele stareţ a vărsat mai întâi lacrimi, apoi a făcut semn cu mâna respingând în mod categoric această „pălăvrăgeală neortodoxă”. Atunci când a observat că mă întristasem, şi-a amintit că într-o cuvântare, pe care a izbutit să o afle printre cărţile sale, Sfântul Simeon Noul Teolog a spus următoarele: „L-am văzut pe altul, care voia cu atâta râvnă mântuirea fraţilor săi, încât de multe ori cu lacrimi fierbinţi se ruga din toată inima iubitorului de oameni Dumnezeu, fie să-i mântuiască pe aceia, fie să fie osândit şi el împreună cu aceia, nevrând să se mântuiască singur (am aflat mai apoi aceste cuvinte în Cateheza 8 a Sfântului Simeon Noul Teolog); mi-am mai amintit şi neuitatele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel (din Epistola către
165
Romani 9, 1-5): Spun adevărul în Hristos, nu mint, martorfiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt, că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit săfiu eu însumi anatema de la Hristospentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup, care sunt israeliţi, ale cărora sunt înfierea şi slava şi legămintele şi Legea şi închinarea şi făgăduinţele, ai cărora sunt părinţii şi din care după trup este Hristos, Cel Ce este peste toate Dumnezeu, binecuvântat în veci. Amin!
Odată l-au rugat pe părintele Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa să explice cuvintele enigmatice ale lui Hristos: Mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului, decât bogatului să intre în împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 10,25)
Mi-am amintit, mai întâi, că într-o altă traducere a acestui loc din Sfânta Scriptură am găsit scris următoarele: „Mai lesne îi este unei cămile (cămilă43, iar nu cămilă notă V.I.) să treacă prin urechile acului decât bogatului să intre în împărăţia lui Dumnezeu.”
însă părintele Tadei, făcând referire la un cuvânt al Vlădicăi Nicolae Velimirovici în privinţa acestui pasaj, a tâlcuit „cămila şi urechile acului” astfel: „Exista în Ierusalim o poartă prin care treceau oile şi cămilele. Pentru ca prin această poartă relativ joasă să poată trece cămilele, acestea trebuiau descărcate de încărcătură (bogatul se leapădă de bogăţie), iar apoi urmau să îngenuncheze (umilinţa creştinilor) şi abia apoi puteau trece prin acea poartă.”
43 Prin „cămilă” se traduce în limba română termenul aramaic „gamlă”, care înseamnă „funie groasă”, făcută din păr de cămilă, (n. trad.)
166
Odată am scris despre cuvintele tainice ale Domnului: în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt (Ioan 14, 2), şi acest lucru l-am făcut atunci când am încercat să-l tâlcuiesc pe Sfântul Isaac sirul (din veacul al VILlea), care a scris: „Mântuitorul vorbeşte că în casa Tatălui sunt multe locaşuri pregătite, în funcţie de diferitele virtuţi duhovniceşti. Locaşurile nu sunt diferite, ci sunt diferite doar treptele acestor virtuţi.”
La Sfântul Ignatie Briancianinov (din veacul al XIX-lea) am aflat mai multe tâlcuiri la cuvintele lui Hristos, dar şi la cele ale Sfântului Isaac sirul, exprimate în felul următor: „Locaşurile viitoare ale sufletelor corespund naturii lor, adică firii lor netrupeşti. Acestei firi îi corespunde fie Edenul sau Raiul, fie iadul. În afară de harul duhovnicesc şi împărăţia cerurilor, care sunt prezente înlăuntrul sufletelor sfinte încă de aici, fiecărui suflet îi este pregătit şi un locaş, care corespunde gradului său de curăţie, pentru care, din mila lui Dumnezeu, s-a învrednicit de fericirea veşnică.”
CONVORBIRI DESPRE PROBLEME DUHOVNICEŞTI
Tinerii şi religia44
Perioada adolescenţei şi criza adolescentină
Perioada adolescenţei este, cu siguranţă, una dintre cele mai dinamice, cele mai interesante şi cele mai riscante perioade din decursul întregii vieţuiri omeneşti. Perioada tinereţii, cel puţin în condiţiile civilizaţiei şi culturii vest-europene şi, mai cu seamă, în veacul nostru, este plină până la refuz de contradicţii, care, în cea mai mare parte, provin din afară, însă există şi o parte, deloc neglijabilă, lăuntrică, care îşi are originea în alcătuirea trupească şi sufletească a tânărului. Prin acest fapt, am vrea să subliniem că există şi o dinamică lăuntrică a adolescentului exprimată, ce-i drept, mai mult la cel din mediul urban decât la cel din mediul rural, şi mai mult la tinerii şcoliţi decât la cei neşcoliţi, pe care Hermann Hesse45 a redat-o cel mai bine în romanul său Demian, prin cuvintele: „Nu am vrut altceva decât să încerc să experimentez ceea ce
44 Conferinţa susţinută în data de 3 septembrie 1996, la întâlnirea anuală a preoţilor din eparhia Şabacika şi Valievo, precum şi răspunsurile la întrebările preoţilor. (. ed. srb.)
45 Hermann Hesse (1877-1962) scriitor german, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1946. Romanul său Demian, publicat în anul 1917 sub pseudonimul Emil Sinclair, este reprezentativ pentru proza lui Hesse, cuprinzând referiri la mistica indiană, la psihanaliză şi la propria biografie a autorului, (n. trad.)
171
voia să ţâşnească de la sine, din lăuntrul meu. De ce a fost atât de dificil?”
Adolescenţa este o recapitulare a copilăriei timpurii46. Atâta timp cât copilăria a fost însoţită de conflicte mai multe şi mai dificile, din cauza cărora nu s-a putut ajunge la identitatea necesară, perioada adolescenţei va fi marcată de o ambivalenţă mai puternică a adolescentului, şi acest lucru între dorinţa de a creşte sau nu, corelată cu anxietatea separării de părinţi, pe care, de aceea, în acelaşi timp îi şi urăşte, îi şi iubeşte. Atunci când acestei ambivalenţe a tânărului i se alătură o puternică frică de dorinţele sale, există condiţiile activării mecanismelor de apărare, care în sine nu sunt patologice, însă care pot deveni astfel.
Necesitatea adolescentului de a dobândi independenţă şi autonomie este mare, motiv pentru care în anul 1967 un psihoterapeut a numit-o „un alt proces de individuaţie”. Pe această cale, adolescentul trăieşte permanent urcuşuri şi coborâşuri, se cercetează pe sine în mod constant şi îşi pune la îndoială vechile modele de urmat. Înainte de toate, înăuntrul lui se dă permanent o luptă cu figurile parentale cu care se identifică.
Credem că, dacă identificarea anterioară cu ambii părinţi a fost mai puternică şi dacă, după aceea, în perioada adolescentină, s-a ajuns la o răzvrătire împotriva unei astfel de identificări, se va ajunge până la dezvoltarea unei personalităţi independente şi noi a adolescentului.
Dacă identificarea copilului cu părinţii săi o considerăm o formă a arhetipului său comportamental, şi în
46 „Copilăria timpurie”, cuprinzând perioada de la naştere până la 6-7 ani, este considerată de către oamenii de ştiinţă cea mai importantă perioadă din viaţa copilului, deoarece de ea depinde succesul de mai târziu, de la şcoală şi din cursul vieţii, (n. trad.)
172
perioada pubertăţii, şi mai târziu în decursul vieţii, şi în acest model comportamental, probabil înnăscut, pe lângă încredere, introducem şi credinţa copilului în autoritatea părinţilor încrederea în cineva este practic imposibil şi inutil despărţită de credinţa în aceeaşi persoană -, ne confruntăm atunci cu o nouă problemă. Cum răspund mai întâi părinţii la această nevoie esenţială a copilului de încredere şi credinţă, şi ce transformări ulterioare determină această credinţă în autoritate? Astăzi termenul „autoritate” nu este nicăieri îndrăgit. Cu atât mai mult trebuie amintit că, etimologic, termenul latinesc autoritas este acea putere pozitivă de a influenţa, care contribuie la susţinerea şi sporirea omului.
Este cunoscut că doar acel copil, care se identifică pozitiv timpuriu şi dezvoltă o capacitate deplină pentru raporturi obiective, poate cultiva în continuare relaţii obiectiv pozitive şi poate dobândi un nou ego. Aceasta este, în acelaşi timp, şi condiţia pentru dobândirea unui sistem autentic de valori, iar nu a unuia fictiv, fără de care nu există o integritate a personalităţii şi fără de care persoana răspunde doar în parte pentru faptele sale. Imaturitatea oamenilor, şi chiar a întregii omeniri, se bazează pe teama de a prelua în întregime un sistem de valori, adică de a avea o responsabilitate deplină, şi acest lucru nu doar pentru faptele şi cuvintele lor, ci şi pentru gândurile lor.
Răzvrătirea adolescentului nu este întotdeauna îndreptată împotriva unei autorităţi reale, sau, în acest răzvrătit există mai multe dorinţe şi necesităţi de a schimba acea autoritate, astfel încât să se modifice, devenind de acum a mea şi să nu mai fie ca până acum, autoritatea ta, prin care, de obicei, nucleul de identificare pozitivă este păstrat întru sine. Răzvrătirea adolescentului este îndreptată mai
173
mult împotriva autorităţilor false, şi încă şi mai mult, oricât ar părea de paradoxal acest lucru la prima vedere, împotriva unei insuficiente autorităţi.
Adesea adolescentul consideră că nimeni nu-l iubeşte şi nu-l înţelege. Pe de altă parte, preocuparea pentru propria persoană, precum şi narcisismul încă pronunţat îl fac incapabil de a putea accepta personalitatea altuia, iar, de aici, conflictul şi un fel de voluptate în trăirea faptului că este neînţeles.
Criza adolescentină este subiectul diferitelor convingeri şi abordări. Se pun mai multe întrebări: Oare fiecare adolescent trebuie să treacă printr-o criză? Oare această criză este normală? Care este însemnătatea acestei crize? Până unde ajunge graniţa între criza psihologică normală, prin care trece fiecare tânăr, şi de unde începe patologia, care necesită intervenţia specialiştilor?
După Erikson47, criza normativă, care este de natură reversibilă şi plină de energie, asigură iniţiativa unor funcţii tot mai largi ale eu-ului, dar nu tinde să se repete, nici să întărească mecanismele de apărare şi izolare socială, ca în cazurile crizelor nevrotice şi psihotice.
Majoritatea crizelor normative, în cadrul cărora apare criza unei atitudini anterior teiste sau ateiste faţă de
47Erik Homburger Erikson (1902-1994) psiholog şi psihanalist american de etnie evreiască, născut în Germania, cunoscut ca autor al teoriei dezvoltării sociale a fiinţelor umane. Considera că fiecare etapă de dezvoltare este caracterizată prin evenimente şi conflicte, sarcini specifice de rezolvat, pe care copilul şi mai târziu adolescentul, adultul trebuie să le parcurgă şi să le soluţioneze adecvat pentru fiecare vârstă sau etapă specifică. După Erikson, personalitatea individului este un produs al modului în care au fost soluţionate aceste crize sau conflicte, (n. trad.)
174
transcendenţă, trec spontan, fără a fi nevoie de tratament, şi acest lucru este bun, căci tânărul dobândeşte o preţioasă încredere în sine şi adesea de durată tocmai la vârsta adolescenţei, în care şi-a depăşit singur criza sau, cel puţin, fără ajutorul unui psihoterapeut profesionist. Aş marca acest tip de criză a tinerilor ca fiind dezirabilă deoarece reprezintă o şansă de maturizare, respectiv de formare a personalităţii.
Anna Freud48 consideră că atunci când este vorba despre un tânăr în dezvoltare o anumită discordanţă între anumite direcţii de dezvoltare (fizice, emoţionale, sociale, iar noi am spune şi duhovniceşti) nu este în sine patologică, ci este moderată şi, de fapt, pregăteşte terenul pentru numeroasele variaţii ale normalităţii.
Adolescenţa şi religia
Unul dintre psihologii germani, pe nedrept dat uitării, destul de cunoscut în perioada interbelică, Eduard Spranger49, a cărui lucrare Psihologia adolescenţei a fost tradusă la noi înainte de război, a spus odată: „Existenţa celor omeneşti este întotdeauna posibilă numai în legătură cu cele dumnezeieşti.”
48 Anna Freud (1895-1982) este al şaselea şi cel mai mic copil al lui Sigmund Freud şi Martha Bernays; a urmat calea tatălui său, făcând cercetări în domeniul psihanalizei. Alături de Hermine Hug-Hellmuth şi Melanie Klein poate fi considerată fondatoarea psihologiei psihanalitice a copilului. Studiile sale au subliniat importanţa ego-ului şi a „liniilor de dezvoltare” normale, precum şi însemnătatea cercetării în psihoterapia dinamică, (n. trad.)
49 Eduard Spranger (1882-1963) teoretician, filosof, educator şi psiholog german. A contribuit la consolidarea pedagogiei ca disciplină academică. A fost preocupat de psihologia adolescenţei şi a promovat o direcţie de cercetare numită „psihologia înţelegerii”, (n. trad.)
175
La început tânărul îşi soluţionează nevoile emoţionale şi sociale prin apartenenţa la un grup al celor de vârsta sa, la un grup de prieteni aleşi dintr-o organizaţie sportivă, muzicală sau religioasă.
În nici un caz nu trebuie ignorat faptul că imaginea, pe care tânărul o are despre sine, depinde de alţii. Este dificil pentru o persoană să se împotrivească obiceiurilor oamenilor din jurul său, tinerilor de aceeaşi vârstă. Tinerii, care simt o afinitate faţă de anumite persoane de pildă, un prieten faţă de o prietenă, o tânără faţă de un tânăr – care se află într-o grupare religioasă, pot atrage pe cineva, care până atunci nu a mai avut nici o legătură cu religia, iar, datorită procesului de imitare, el se apropie de acea grupare.
Într-un tânăr spirit agitat, purtat printre alte dorinţe arzătoare, fără îndoială şi de prezenta şi fireasca năzuinţă religioasă, sunt multe întrebări, îndoieli, însă adesea se află şi răspunsuri chiar la întrebări esenţiale despre viaţă şi sensul acesteia, despre Ziditorul lumii, despre moarte, în istoria creştinismului au fost multi sfinţi, însă şi astăzi sunt monahi şi preoţi de excepţie, care chiar în perioada adolescenţei şi-au descoperit menirea în viaţă, crezul lor permanent. *
După Eduard Spranger, în privinţa felului de a căuta valori autentice, în rândul tinerilor, pot fi observate relativ timpuriu două tipuri: tipul cercetătorului, mai înclinat spre ştiinţă şi cercetarea critică a celor perceptibile, şi tipul filosofului, care tânjeşte după o cunoaştere despre „lume”, care însă este îngrădită şi limitată. După părerea lui Spranger, în aceşti ani, materialul pentru filosofare este, de regulă, „mistica experienţei de sine”.
Rezultatul luptei lăuntrice, uneori dificile, a tânărului pentru credinţă nu este întotdeauna acela al luptei nevăzute
176
a lui Iacov cu îngerul, un rezultat prielnic şi pozitiv. Unii adolescenţi se pronunţă pentru ateism, chiar pentru ateismul care luptă împotriva lui Dumnezeu, alţii rămân ani îndelungaţi într-o îndoială chinuitoare şi sfâşietoare. Nu este mic nici numărul celor care, şi în tinereţe, dar şi mai târziu, rămân indiferenţi în privinţa religiei.
Pe calea spinoasă a dobândirii unei credinţe tari, în afară de neputinţele lăuntrice pe care tânărul trebuie să le biruie în vremurile actuale, şi stavilele din afară, care le stau în cale, sunt mari şi dificil de biruit. Pe de o parte, până de curând, atitudinea negativistă a societăţii faţă de religie, pe de altă parte, părinţii atei sau cei indiferenţi reprezintă o mare ispită pentru tânărul care îl caută pe Dumnezeu şi a cărui credinţă, aflată la început, este precum cea mai fragedă tulpină din imensa grădină a lui Dumnezeu.
Trebuie să amintesc de încă două probleme semnificative din punct de vedere psihologic, ce se ivesc înaintea tânărului, care şi-a câştigat parţial credinţa pentru sine. O problemă constă în chinuitoarea şi istovitoarea luptă cu sine însuşi în scopul de a armoniza credinţa cu morala, ceea ce ştim despre credinţă şi ceea ce este ea în practică, aşa cum o aplicăm în viaţa de zi cu zi. Discordanţa dintre idealurile noastre şi viaţa reală, dintre trebuinţele sincere ale unui suflet tânăr de a influenţa pozitiv lumea din jurul său şi chiar de a o schimba în bine, şi atitudinile morale insuficient de fortificate, încă neîntărite, care ar fi în concordanţă cu comportamentul propriu reprezintă o sciziune, care uneori chinuie o persoană pe parcursul întregii sale vieţi, fiind deosebit de puternică şi dificil de experimentat la vârsta adolescenţei, când reacţiile instinctive şi afective, pe de o parte, şi idealurile, pe de altă parte, sunt la fel de puternice şi adeseori contradictorii.
177
problemă pentru tânărul credincios este acceptarea sau neacceptarea, încadrarea sau ieşirea din religia în care s-a născut sau a fost educat.
Vremurile actuale, ca nişte vremuri de criză, care, în acelaşi timp, sunt şi o judecată (după înţelesul original al termenului grecesc xpicrrp care înseamnă printre altele şi „judecată”), sunt înainte de toate o perioadă a ispitirilor şi provocărilor libertăţii omului. Ele pretind şi o atitudine diferită faţă de religie decât pe vremuri. Tipul tradiţional al credinciosului ereditar, care, prin naştere, pur şi simplu, a intrat mereu în aceeaşi albie a unei credinţe dobândite, însoţită de obiceiuri populare, care din moşi-strămoşi urmează şi ritualurile acestei credinţe, parcă a început tot mai mult şi mai adesea să cedeze locul credinciosului după libera alegere. În lumea religioasă a tinerilor este din ce în ce mai mult acceptat şi apreciat acel tip de credincioşi, oricât de puţini ar fi, care au ajuns la această credinţă printr-o experienţă personală, pe calea transfigurării de la ateism, agnosticism sau de la vreo altfel de credinţă, sau de la vreo astfel de stare sufletească sau duhovnicească, care îi devenise lipsită de sens.
Actualmente, urmărind involuntar un text, care dezbătea problemele adolescenţei din comunitatea ortodoxă sârbă de la mijlocul veacului al XX-lea, am făcut o clasificare a mai multor tipuri de tineri, care au o deschidere diferită în privinţa religiei şi a problemelor religioase. Aceste tipuri sunt:
1. tipul celui convertit, care îşi alege liber o anumită opţiune religioasă;
178
2. tipul aşa-numitului „credincios la modă”, care, sub înrâurirea comunităţii, a vreunui prieten sau prietenă din acea comunitate, are nişte căutări în domeniul religiei;
3. tipul tânărului ateu, luptător împotriva lui Dumnezeu;
4. tipul adolescentului curios, suspicios şi experimental, care doreşte să încerce de la droguri până la vreo învăţătură filosofico-religioasă orientală, fără a se concentra pe vreun experiment nici prea mult timp şi nici prea temeinic;
5. tipul credinciosului naţional, care respectă ritualurile religioase tradiţionale, însă, mai presus de toate, îşi însufleţeşte naţiunea în credinţă;
6. tipul „religiosului privat sau liber” (cu o vădită teamă de supunere faţă de oricine);
7. tipul „misticului”, predispus monahismului, vieţuirii monahale şi
8. tipul adolescentului indiferent în privinţa problemelor religioase.
Deşi, enumerând diferitele tipuri de adolescenţi interesaţi de religie, am dobândit o imagine aproximativ reală în privinţa stării sufleteşti şi duhovniceşti a tinerilor de azi, totuşi un nou studiu sociologico-psihologico-teologic, realizat cu mijloace moderne de analiză, ne-ar putea arăta cu mai multă exactitate situaţia reală a interesului religios printre tinerii din Serbia. Ar fi şi mai folositor să aflăm nişte rezultate ştiinţifice, susţinute de statistici, care ne-ar putea răspunde la întrebări: care este starea sănătăţii sufleteşti a tinerilor orientaţi spre religie? Dacă, de pildă, procentul nevrozelor (dar şi al psihozelor) în rândul acestor tineri corespunde mediei unor astfel de tulburări psihice
179
din cadrul populaţiei întregii comunităţi, sau, poate, acest procent în rândul tinerilor cu orientare religioasă este mai mare sau mai mic, iar, în urma acestor rezultate, am putea trage concluzii utile şi chiar însemnate.
Ce rămâne înlăuntrul unui om din tot ceea ce a trăit şi a cugetat, în grup sau individual în privinţa religiei, atunci când trece perioada adolescentină? Deşi şi la această întrebare ne-ar putea răspunde cu adevărat doar nişte studii serioase realizate de o echipă de specialişti, am putea totuşi spune că, după încheierea studiilor, în principiu timp de 25 de ani din viaţă, tinerii, care au avut o relaţie cu religia, îşi formează cel mai adesea şi în mod definitiv nişte principii mai mature şi mai durabile. Ar trebui să le fie limpede celor ce cercetează cu luare-aminte experienţa convertirii religioase că, în ultimii ani ai tinereţii, o mare parte din ceea ce a pătruns în sentimentele religioase ale adolescentului, ca o consecinţă a dezvoltării nevrotice anterioare, precum şi tot ceea ce a fost supra-accentuat isteric, autosugestiv-iluzoriu dispare (din fericire!) definitiv. Ceea ce mai rămâne încă multă vreme la oamenii maturi, ca o piedică în calea manifestării autentice a unei religiozităţi sănătoase, reliefând-o în culori întunecate, sunt: nevrozele de caracter deja formate, precum şi izbucnirile psihotice ocazionale sau vreun alt fel de disociaţie schizoidă sau isterică, care se manifestă adesea prin refuzul de a-şi asuma roluri sociale, adică orice fel de responsabilitate serioasă; în alte cazuri, în privinţa abordării religiei în perioada adolescenţei, tot ceea ce a fost superficial, pripit, nevrotic, acum, când perioada adolescenţei s-a scurs, prin procesul reuşit de individuaţie, dobândeşte forme mai profunde şi mai sincere ale unei vieţi religioase mai mature.
180
înclinaţia firească a tânărului de astăzi către „răsturnarea tuturor valorilor” contribuie la adevărata răsturnare a tuturor valorilor în lume, ceea ce se oglindeşte nu doar în lepădarea cu uşurătate a tuturor valorilor tradiţionale, ci şi în deosebiri semnificative în privinţa atitudinii faţă de valori la două generaţii tinere, care sunt despărţite de cel mult câţiva ani. Această stare obiectivă a societăţii din vremurile noastre este doar o provocare pentru a cerceta cât mai atent generaţia tânără, adică numărul nu prea mic de tineri, care pretind că îşi doresc şi pot trăi fără nici un sistem de valori, mai cu seamă fără acelea care le aduc aminte de părinţii lor, precum şi de societatea în care se mişcă. Sunt încredinţat că această cercetare obiectivă şi atentă va dezvălui rapid nefirescul, ba chiar absurdul unei astfel de atitudini a tinerilor. În spatele atitudinilor nihiliste sfidătoare ale celor care au trecut prin experienţe de viaţă negative, lipsiţi de modele, prin ispite cu droguri, alcool, parteneri sexuali şi rătăciri, există un dor arhetipal profund al unui psihic gol şi fragmentat, un dor de întreg, de un model adevărat, dar şi nevoia de ajutor.
în perioada tinereţii există încă o discordanţă care provoacă sentimentul de nesiguranţă şi vulnerabilitate; aceasta este, pe de o parte, discrepanţa dintre negarea oricărui caracter durabil la tinerii de astăzi, care tânjesc să trăiască în prezent, acum şi aici, şi, pe de altă parte, după părerea mea, nevoile neîndoielnice, înnăscute ale fiecărei fiinţe umane, exprimate mai cu seamă în perioada tinereţii, pentru un astfel de sistem de valori, care să asigure caracterul durabil, trăirea întregului, precum şi sentimentul neîncetatei continuităţi a vieţii. Această singură nevoie a omului poate fi satisfăcută mai cu seamă de religie, a cărei rădăcină,
181
religare în limba latină, indică deja un ataşament faţă de ceva, ce îl transcende pe om şi care oferă sau poate oferi un sentiment de siguranţă, sens şi împlinire lăuntrică de natură mai durabilă. De aici, probabil, interesul sporit al tinerilor de astăzi pentru religie, precum şi perseverenţa surprinzătoare, de ani îndelungaţi, a tinerilor, în privinţa devotamentului faţă de grupurile religioase, în frunte cu nişte autorităţi, care sunt cu adevărat astfel şi care au trecut cu succes testul îndoielii şi criticii tinerilor. Aceste autorităţi sunt cele care au izbutit să stabilească într-un mod armonios un echilibru între sentimente şi raţiune, să scoată puternic în evidenţă dimensiunea orizontală a societăţii actuale faţă de dimensiunea verticală (a transcendentului şi metafizicului), să procedeze ceea ce este deosebit de important pentru atenta privire a tinerilor în concordanţă cu ceea ce spun şi gândesc, într-un cuvânt, cel puţin când vine vorba de grupuri, să iradieze acea forţă de atragere pe care, în urmă cu ceva timp, Busch50 o numea pe bună dreptate „entuziasmul pre-creştin”.
În concluzie putem spune următoarele:
1. Perioada adolescenţei, cu dinamica sa bogată, plină de conflicte, crize, diverse capricii şi dorinţe, într-un fel firesc, include şi preocuparea pentru religie şi problemele religioase.
50Fredric N. Busch (n. 1958) profesor de psihiatrie clinică la Weill Corneli Medical College, cu sediul în New York City şi, de asemenea, membru al Centrului de Formare şi Cercetare Psihanalitică al Universităţii Columbia. A scris mai multe lucrări despre abordări psihodinămice concentrate ale tulburărilor psihice, inclusiv despre anxietate, panică şi depresie. A publicat un studiu, „Abordări psihodinamice ale schimbării comportamentale”, tradus şi editat în limba română în anul 2019, la Ed. Trei. (n. trad.)
182
2. În epoca noastră, în special în mediul nostru, care, timp de mulţi ani, a fost sfâşiat de ideologia marxistă şi ateismul militant, criza credinţei, ideilor şi ideologiilor a deschis larg porţile tineretului în privinţa religiei, supravieţuirii şi reflecţiilor religioase. Abordarea tinerilor în privinţa religiei este încă haotică, plină de tot felul de contradicţii, rătăciri şi căutări individuale.
3. Este necesar să se indice criterii din ce în ce mai precise (mai cu seamă în psihologia şi sociologia religiei, însă chiar şi în teologie), pentru deosebirea dintre religiozitatea normală (autentică şi matură) şi cea anormală şi bolnavă în rândul tinerilor de astăzi.
4. Responsabilitatea morală a părinţilor, preoţilor, psihoterapeuţilor şi pedagogilor în raport cu adolescentul, mai cu seamă cu cel care are probleme cu religia, este foarte mare. De aceea, este necesar ca toţi aceia să cunoască problematica religiei (din literatură şi, după posibilităţi, şi din trăirile proprii), să nu fie nici nişte atei militanţi, nici nişte teisti militanti, ci să se folosească de autoritatea lor doar în sensul iniţial şi singurul corect al acestui cuvânt.
Vremurile actuale sunt pline de astfel de contraste flagrante şi într-adevăr de o „răsturnare a tuturor valorilor”, încât se pune tot mai mult întrebarea sensului vieţii, precum şi a perpetuării în continuare a omului. Credinţa omului în Dumnezeu, credinţa în Hristos ca Dumnezeu, dar şi, în general, credinţa în sensul vieţii a fost pusă la încercare într-un mod înverşunat, aşa cum rar s-a întâmplat în istorie. Tot ceea ce civilizaţia tehnică modernă poate oferi omului, cel puţin în acele ţări în care a fost realizată cu succes revoluţia industrială şi îi oferă o foarte mare avuţie exterioară, iar, împreună cu această bogăţie materială,
183
şi o sumedenie de idei de origine îndoielnică – este o provocare directă pentru natura religioasă a omului.
în ajunul morţii sale, filosoful rus Vladimir Soloviev51 a scris că rolul pedagogic al procesului istoric este de a-i pune pe toţi oamenii înaintea alegerii dintre viaţă şi moarte. Soloviev arată într-un mod profetic că, din moment ce satana nu a izbutit să-L ispitească pe Hristos, în cele din urmă, ispiteşte omenirea în decursul istoriei şi cu ideea dreptăţii şi binelui social.
51 Vladimir Sergheievici Soloviov (1853-1900) – filosof, teolog, poet şi critic literar rus. Filosofia sa religioasă a fost sincretică şi a îmbinat elementele filosofice ale diferitelor tradiţii religioase cu creştinismul ortodox şi propria experienţă. Soloviov a elaborat şi un studiu de teocraţie universală, explorând posibilitatea existenţei unei societăţi clădite pe principii spirituale şi este apreciat pentru scrierile sale politice, ca şi pentru lucrările de critică literară, (n. trad.)
184
Creştinii şi provocările lumii actuale52
Cum se poate explica faptul că copiii unor atei devin credincioşi şi mărturisitori ai credinţei, iar, pe de altă parte, copiii, care au fost crescuţi într-o familie sau într-un mediu religios, devin atei şi în fapte, şi în convingeri?
Psihologia şi psihopatologia vârstei adolescentine, ocupându-se de dezvoltarea normală, anormală şi patologică a tânărului, consideră că adolescentul se dezvoltă firesc şi dezirabil atunci când, mai întâi, copil fiind, se identifică pozitiv cu ambii părinţi, iar mai apoi, în perioada adolescenţei, ajunge la o răzvrătire trecătoare, în pofida unei astfel de identificări. în cazul absenţei oricărui fel de revoltă împotriva părinţilor, tinerii cu vârsta cuprinsă între 15 şi 25 de ani – psihologii consideră că e vorba mai ales despre tinerii independenţi, cu abilităţi şi dorinţe mai modeste, de altfel, în unele situaţii prea ascultători, mai limpede spus, supuşi – rămân cel mai adesea astfel pentru tot restul vieţii.
în perioada adolescenţei, revolta unui tânăr împotriva părinţilor nu înseamnă o părăsire radicală a părinţilor şi a principiilor parentale de educaţie. Aceasta este doar o etapă trecătoare (care poate dura şi câţiva ani) a îndepărtării
52 Convorbiri cu preoţii din eparhiile Şabask şi Valievo. (n. ed. srb.)
185
temporare de autoritatea parentală, pentru ca tocmai prin dezacordul cu părinţii în cazul unei dezvoltări pozitive ulterioare — acesta să dobândească o independenţă relativă, luptându-se pentru convingerea sa personală, experimentată şi chibzuită faţă de unele probleme esenţiale ale vieţii, care, cu siguranţă, includ şi problemele religioase.
Cazurile de convertire religioasă a tinerilor, în ambele sensuri (aşa cum este pusă problema în cadrul întrebării), nu sunt necunoscute psihologiei şi psiho-patologiei religiei. Şi în vremuri mai vechi — la noi, mai cu seamă în perioada interbelică — a fost pilda părăsirii credinţei strămoşilor săi (în mod concret, a credinţei ortodoxe), din cauza unei noi credinţe în vreo orientare politică (de stânga, comunistă) sau în vreo altă ideologie. Au fost mai rare cazurile (este vorba şi mai departe despre perioada interbelică) în care tinerii din familii atee, comuniste, s-au convertit la Ortodoxie. Într-adevăr, numărul unor astfel de tineri a sporit şi în fosta Iugoslavie şi, mai cu seamă, în ultimii ani în Serbia de azi.
Ar trebui să putem deosebi schimbarea autentică de cea falsă, care se întâmplă cu tinerii, atunci când ei, adeseori într-un mod violent şi cu proteste impetuoase, lasă în urmă convingerile (politice sau religioase) ale părinţilor. Această deosebire nu este simplu de realizat. În perioada adolescenţei, răzvrătirea tinerilor, firească şi previzibilă, poate fi de asemenea autentică şi falsă. Un lucru pare sigur: pretutindeni, acolo unde în familie nu este cultivată adevărata credinţă în Cineva — credinţa ortodoxă în Mântuitorul lumii Iisus Hristos, credinţă care ar trebui să fie neîntreruptă, mai cu seamă în decursul primilor ani de viaţă ai copilului, adeverită prin fapte (iar nu doar prin cuvinte) -, este firesc să ne aşteptăm la o răzvrătire
186
a adolescentului, care atunci se afieroseşte unei alte direcţii, de fapt, religiei opuse. Deoarece în astfel de cazuri, într-adevăr, încă din copilăria lor, tinerii nu au avut fericirea de a se identifica cu convingerile creştine autentice ale părinţilor lor, răzvrătirea lor astfel se consideră în psihologie şi psihopatologie este una nevrotică, ce nu va aduce roade în viitor.
în sfârşit, iată şi cel mai concret răspuns la întrebarea dumneavoastră. În situaţiile convingerilor comuniste (cel mai adesea în perioada de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial) ale tinerilor proveniţi din familiile de preoţi ortodocşi, ar trebui, din păcate, să ne îndoim de suficienta autenticitate a credinţei ortodoxe a părinţilor. Aceeaşi concluzie este trasă şi în cazurile în care, din familiile comuniste, atee, tinerii se îndreaptă spre religie, în ambele cazuri, într-un cuvânt, nu a fost o adevărată identificaţie a copiilor cu părinţii. Roadele arată întotdeauna cum au fost rădăcina şi trunchiul!
Cum se poate lupta împotriva pedocentrismului excesiv la sârbi?
Conform definiţiei, pedocentrismul este o orientare în pedagogie care consideră „că copilul este centrul întregului proces instructiv-educativ şi singurul criteriu la alegerea conţinutului şi metodelor de predare şi educare”.
Punerea copilului în centrul întregii vieţi familiale a fost un fenomen larg răspândit în acele familii patriarhale din trecut şi din prezent, în care numărul copiilor s-a redus la unul sau doi (în special, băieţi). Pedocentrismul era mai puţin cunoscut în cadrul acelor familii patriarhale sârbeşti, în care erau şi rămâneau mai mulţi copii, băieţi şi fete.
187
În Europa, încet, iar la sârbi, odată cu dispariţia accentuată a comunităţii patriarhale, a scăzut şi natalitatea, încât am ajuns astăzi (mai cu seamă noi, sârbii) într-o fază critică a reproducerii biologice a poporului. Este firesc să ne aşteptăm atunci ca în familiile cu unul sau doi copii, copilul să devină „un prinţ” (băiatul ca „moştenitor al tronului”) sau fata ca o „prinţesă”, întărind astfel pedocentrismul cu toate urmările sale negative binecunoscute: un copil, ba chiar doi devin adesea obiectul „cuceririi” unuia sau ambilor părinţi. De fiecare dată când soţul şi soţia nu sunt unul faţă de celălalt în relaţii afective relativ armonioase, „se năpustesc” asupra copilului, care în familie devine centrul interesului excesiv. Dacă relaţia dintre un soţ şi o soţie, în timpul căsătoriei (care nu se desface), se răceşte şi mai mult, copilul devine „prada” unuia dintre părinţi (de cele mai multe ori băiatul devine „fiul mamei răsfăţatul în timp ce fata este „favorita tatălui”), cu o inevitabilă dezvoltare nevrotică în perioada adolescentină şi post-adolescentină. Neascultarea părinţilor creştini faţă de sfatul dumnezeiesc, ca poruncă: Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa (Matei 19, 5-6), conduce nu doar la un pedocentrism bolnăvicios în familie, ci şi la cedarea tacită (de bunăvoie) a soţului unei alte femei. Narcisismul nevrotic al multor sârbi, orgoliul lor adesea dispreţuitor, invidia şi gelozia, egoismul şi „individualismul anarhic” sunt în mare parte rezultatul pedocentrismului, din cauza relaţiilor dezechilibrate dintre sot şi soţie în cadrul unei căsătorii.
Există părerea că omul nu este o fiinţă dihotomică suflet şi trup, ci trihotomică trup, suflet şi duh. De trup
188
se îngrijesc medicii, de suflet psihiatrii, iar de duh preoţii. Ce părere aveţi despre această concepţie?
Credinţa creştină susţine că omul este plămădit din „ţărână” (acesta este trupul său, care conţine toate componentele naturale, de la minerale, prin vegetale şi aproape toate speciile de animale până la om), iar, prin primirea Duhului dumnezeiesc, astfel, l-a făcut pe om „cu duh viu”; în această privinţă, există mărturii în mai multe locuri din Vechiul Legământ, precum şi în Epistolele Sfântului Apostol Pavel. Să ne amintim doar de Epistola către Tesaloniceni, în care se spune: şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos (I Tesaloniceni 5, 23). Aşadar, omul este o fiinţă trinomică: trupească, naturală (fireşte, natura a fost plămădită, de asemenea, de către Dumnezeu), sufletească (prin care se înţelege bogata, dar şi emoţionala sa lume, care izvorăşte din adâncurile întunecoase ale fiinţei umane iraţionale psihologii vorbesc despre o vastă suprafaţă a fiinţei noastre iraţionale) şi duhovnicească (singura nemuritoare), căci Duhul ne ajută, dacă ne străduim, să ducem o vieţuire creştină într-o epectază continuă şi, astfel, să împlinim îndemnul lui Hristos din Evanghelie: Fiţi desăvârşiţi după cum şi Tatăl vostru desăvârşit este! (cf Matei 5,48).
Este justă remarca voastră despre grija pentru trupul, sufletul şi duhul nostru. Însă primejdia unei preocupări unilaterale doar pentru trup (a medicului-somatician), doar pentru suflet (a psihiatrului) şi doar pentru duh (a preotului) este evidentă. Întru noi, neîncetat şi în chip nevăzut, există o relaţie simultană între trup, suflet şi duh, şi orice grijă canalizată înspre o singură parte componentă a unei
189
fiinţe umane duce la scindarea acesteia (de aici titlul bine ales al cărţii teologului grec Ioannis Kornarakis: Asceza sau schizofrenia?). Totuşi este necesar ca medicul specialist să se ocupe de organul trupesc bolnav al pacientului său, psihiatrul de starea psihică bolnavă a unei persoane, iar preotul să se ocupe de starea duhovnicească a enoriaşului său. Cu toate acestea, atât sănătatea fizică, cât şi cea psihică a unei persoane se află într-o strânsă relaţie reciprocă, inseparabilă şi, cel mai adesea, ele însele depind de structura spirituală a fiecărei persoane. Cred că, într-adevăr, este mai corect proverbul care spune că: „într-o minte sănătoasă este un trup (şi un suflet) sănătos” decât acela, probabil, de o dată ulterioară, că: „într-un trup sănătos este şi un duh sănătos. Totuşi nu descompunem această unitate dumnezeiască (trup, suflet şi duh), ci ne ostenim, pe cât ne stă în putinţă, în decursul vieţuirii noastre, să menţinem între ele relaţii armonioase cât se poate de bune.
Ce relaţie trebuie să fie între un preot şi cei ce suferă de vreo boală psihică? Este suficient ca preotul să le citească nişte rugăciuni şi să poarte o convorbire duhovnicească cu ei sau trebuie să existe şi o anumită colaborare cu psihiatrul?
Pentru ca între un preot şi un bolnav psihic să se poată stabili o relaţie cât de cât bună, condiţia este ca acesta să nu se teamă nici de bolnavul psihic, nici de boala acestuia. Apoi, pe cât îi stă în putinţă, prin intermediul unei literaturi accesibile, să cunoască cât mai bine punctul de vedere al medicinei în privinţa acestor boli, adică să nu aibă nici un fel de prejudecăţi vis-a-vis de acestea. Nu este de datoria preotului, dar nici dreptul (încă şi mai mic este dreptul psihiatrului) să-l judece sau să-l condamne moral
190
pe cel bolnav psihic sau pe părinţii lui considerându-i principalii vinovaţi pentru debutul bolii. Cu cât oamenii de ştiinţă cercetează mai mult boala psihică (nevroza, psihopatia, psihoza ş.a.), cu atât mai mult observă că este mai enigmatică şi mai complexă. Fiecare boală psihică are anumite cauze caracteristice, iar pentru debutul timpuriu sau tardiv al bolii sunt deosebit de importante ereditatea şi primii ani ai copilăriei.
Din păcate, nu este întotdeauna suficient ca unui bolnav psihic să-i fie citite nişte rugăciuni, chiar şi din partea celui mai renumit şi celui mai duhovnicesc mărturisitor ortodox. De aceea, este absolut necesară conlucrarea cu psihiatrii şi psihoterapeuţii (preferabil, persoane credincioase), care, prin cunoaşterea şi experienţa dobândite, împreună cu rugăciunea duhovnicului, contribuie la tratarea mai bună şi mai rapidă a celui bolnav psihic. Nu este recomandat să-l descurajaţi pe cel bolnav psihic, îndemnându-l să nu mai urmeze un tratament oportun prescris de un psihiatru şi adesea, din păcate, pe termen lung. Nu este mic numărul celor bolnavi psihic, care pot fi trataţi cu succes (chiar se pot vindeca) doar printr-o combinaţie de metode de tratament; şi această combinaţie este duhovnicească: spovedanie, împărtăşanie şi rugăciuni la un duhovnic ortodox, precum şi medicală: administrarea regulată de medicamente, despre care astăzi în psihiatrie se cunoaşte cu exactitate asupra cărei părţi a creierului bolnav acţionează, influenţând metabolismul.
Cum îi putem ajuta pe părinţii ai căror copii au trecut la vreo sectă (satanistă, indiană sau de altfel)?
Cu toate că uneori era absolut necesar ca tânărul să fie scos cu forţa (mai bine cu ajutorul autorităţilor, dacă există
191
înţelegere din partea lor) din rândurile vreunei secte agresive, care exercită o influenţă distructivă asupra unei fiinţe tinere, o astfel de purtare pentru ca fiul sau fiica să se întoarcă la părinţi, în sânul familiei, al bisericii cel mai adesea, nu este posibilă şi nu este întotdeauna indicată. Să nu uităm că unul dintre motivele alipirii tinerilor de secte este nu numai indiferenţa părinţilor lor faţă de religie în general, ci şi nepăsarea pentru dezvoltarea fizică şi sufletească a copilului lor. Deznădejdea părinţilor din pricina alipirii copilului lor de vreo sectă şi, mai ales, furia şi ameninţările lor îndreptate împotriva sectei şi a tânărului sau tinerei nu numai că nu ajută la nimic, ci şi întăresc convingerile tânărului sau tinerei că în cadrul acelei secte a aflat nişte părinţi mai buni şi un mediu mai bun decât a avut înainte.
în măsura în care pe calea către vreo sectă, un tânăr sau o tânără a acceptat să stea de vorbă cu un duhovnic ortodox, asupra acestuia cade o mare responsabilitate (pe care, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu o poate îndeplini), aceea de a-i explica într-un mod blând şi rezonabil, nu numai toate neajunsurile şi primejdiile unei secte, ci şi în ce constă superioritatea Ortodoxiei faţă de seete. Dacă părinţii nu mai au posibilitatea să-şi aducă fiul sau fiica la o astfel de discuţie, rămâne convorbirea psiho-pedagogică (sau repetarea conversaţiei) a duhovnicului cu părinţii, care, poate, dintr-o astfel de discuţie vor pricepe (şi apoi se vor îndrepta favorabil) că ei înşişi poartă o bună parte din responsabilitatea pentru deciziile copilului lor. Fireşte că o astfel de convorbire a duhovnicului cu părinţii nu ar trebui să meargă atât de departe, încât să sporească vinovăţia părinţilor deja disperaţi (uneori şi depresivi), pe care, adesea, nu întotdeauna, o intuiesc în ei înşişi.
192
întotdeauna ar trebui să existe nădejdea că, înaintea intrării într-o sectă, cu ajutorul harului dumnezeiesc, tinerii relativ inteligenţi şi prea puţin lezaţi psihic (adesea printre sectari se află oameni labili psihic) vor observa ei înşişi paguba rămânerii îndelungate în cadrul unei secte şi într-o zi, pentru totdeauna, vor ieşi din ea relativ nevătămaţi duhovniceşte. În cazul unui tânăr, care rămâne persistent într-o sectă, în condiţiile existenţei unui al doilea sau al treilea copil în acea familie, ar fi bine dacă i s-ar îngădui preotului să propovăduiască credinţa ortodoxă într-o astfel de familie, pentru ca ceilalţi copii nu numai să evite sectele, ci şi să-şi sporească dragostea faţă de Ortodoxie.
După cum se cunoaşte de multă vreme (în Europa şi, mai cu seamă, în America), uneori, în practică, tratarea alcoolicilor şi narcomanilor se realizează cu succes de către alcoolicii şi narcomanii vindecaţi. O experienţă similară există deja şi în mijlocul nostru, din partea foştilor sectari, iar acum nişte ortodocşi dezmeticiţi.
Ce atitudine ar trebui să aibă Biserica faţă de narcomani şi alcoolici şi cum ar putea preoţii să-i ajute?
în cea mai mare parte, cred că, prin afirmaţiile anterioare, deja am dat răspunsul la această întrebare. Este important ca ortodocşii, atât preotul, cât şi oamenii obişnuiţi, sporiţi duhovniceşte, care desfăşoară activităţi pedagogice în diferite moduri, să-şi aducă mereu aminte de prescripţia de bază a creştinismului şi Ortodoxiei (deşi este greu de înfăptuit în practică): osândeşte păcatul şi luptă-te împotriva lui, însă miluieşte-l şi fii bun faţă de cel păcătos! Să nu uităm că, pe lângă voia liberă, pe care Dumnezeu a sădit-o în oameni atunci când i-a plămădit,
193
omul nu devine întotdeauna din voia sa alcoolic, narcoman, bolnav psihic sau sectar. Chiar şi Platon, înaintea venirii lui Hristos (din vremea lui Hristos a apărut responsabilitatea fiecărui om pentru decizia sa!), a spus: „Nimeni nu este rău cu voia sa, ci un om devine rău din pricina structurii fizice precare şi a lipsei de educaţie, şi acest lucru este pentru toată lumea oribil şi pune stăpânire pe el împotriva voinţei sale. Este aproape de necrezut în ce măsură aceste cuvinte ale lui Platon se potrivesc cu cele mai actuale descoperiri ştiinţifice!
Chiar este nevoie de multă dragoste, înţelegere, răbdare, precum şi de un anumit dar pedagogic din partea unui preot pentru a-l putea ajuta cu adevărat pe vreun alcoolic sau narcoman, dar, şi atunci, doar cu ajutorul rugăciunilor personale şi în colaborare cu familia acestui nenorocit, precum şi cu asistenţa specialiştilor medicali.
Ce părere aveţi despre a doua căsătorie, mai cu seamă în cazul unui preot căruia ii moare soţia? Este cunoscut că protopopul Matei Nenadovici53 s-a căsătorit a doua oară şi că din această căsnicie s-a născut cunoscutul cărturar Liuba Nenadovici54.
53 Matei Nenadovici (1777-1854) a fost hirotonit preot la vârsta de şaptesprezece ani, iar caţiva ani mai târziu a fost numit protopop; a fost cea mai proeminentă personalitate din cursul istoriei celei dintâi şi celei de-a doua Revolte sârbe împotriva turcilor. În 1805 a fost trimis la Sankt Petersburg într-o misiune secretă, iar ulterior a fost angajat ca reprezentant permanent al Serbiei, fiind trimis în misiuni diplomatice în Rusia, Austria, Bucureşti şi Constantinopol. Miloş Obrenovici l-a trimis pe protopopul Matei N. la Congresul de la Viena (1814-1815), unde a pledat neostenit pentru cauza sârbească, (n. trad.)
54 Liubomir Nenadovici (1826-1895) scriitor, poet, traducător, diplomat, ministru al Educaţiei şi membru al Academiei Regale Sârbe. S-a născut în Brankovina, regiunea Valievo, în sânul bogatei familii Nenadovici; în perioada 27 august 1805-ianuarie 1807 tatăl său, Matei Nenadovici, a fost numit de către regele Karageorge prim-ministru. Liubomir a absolvit gimnaziul şi liceul la Belgrad, şi în perioada 1844-1848 a studiat la Universităţile din Praga, Berlin şi Heidelberg. În anul 1850 a fondat revista literară Şumadinka, pe care a editat-o până în anul 1857, când a fost numit funcţionar la Ministerul Educaţiei şi Afacerilor Interne. În anul 1858 a fost numit secretar al misiunii Principatului Serbiei la Istanbul, iar în anul următor, şef al Ministerului Educaţiei, (n. tradi)
194
îmi este aproape imposibil să răspund la această întrebare. Pe Liuba Nenadovici, noi sârbii îl iubim cu toţii. De multe ori, în cadrul conferinţelor pe care le-am ţinut, am menţionat înţeleptele sale cuvinte: „Cele mai dificile două lucruri din lume sunt: să educi bine un copil şi să conduci bine un stat!” Dacă vreunul dintre scriitorii, psihologii sau filosofii de renume mondial ar fi spus asta, nu l-am fi admirat mai mult, însă trebuie să ne minunăm de modestia şi înţelepciunea lui Liuba Nenadovici. Şi, iată, Liuba Nenadovici este un copil din a doua căsătorie (oficial neîngăduită de către Biserică) a protopopului Matei Nenadovici!
Aş spune, pe bună dreptate, că în Biserica Romano-Catolică, şi mai cu seamă, în cea Ortodoxă, nu se fac reforme majore nici cu uşurinţă, nici prea des, şi totuşi! Câte ceva trebuie supus reformei: ceea ce, sub aspect practic, s-a perimat, înstrăinându-se de esenţa Ortodoxiei. Este uşor de spus că, atunci când un preot tânăr sau între două vârste îşi pierde soţia, trebuie să se călugărească sau să se dedice copiilor sau turmei sale! Numărul unor astfel de preoţi este mic, şi aceştia, numai printr-o minune a lui Dumnezeu, sunt în stare să împlinească o astfel de făgăduinţă. Dar ce se întâmplă cu ceilalţi preoţi?
Se remarcă conflictul şi rivalitatea oamenilor de aceeaşi profesie medicilor, avocaţilor, educatorilor, ba chiar şi în rândul preoţilor. Care sunt cauzele acestuifenomen?
195
Astăzi psihologia şi psihopatologia contemporane spun destul de elocvent că oamenii sunt invidioşi, apoi şi geloşi (invidia este mai veche decât gelozia!) încă din cea mai fragedă copilărie. Dacă toţi oamenii se nasc invidioşi sau devin timpuriu astfel (din pricina păcatelor părinţilor) nu este important. Mai demult, înaintea psihologilor contemporani, Biserica creştină (de fapt, religia iudeo-creştină) cunoştea şi învăţa că, din pricina invidiei, Lucifer a căzut din Cer despărţindu-se de Dumnezeu! Atunci nu este deloc de mirare că omul, prin germenele păcatului strămoşesc, este gata, ca să zic aşa, încă de la naştere, să devină invidios (invidia o descoperim şi în lumea animală). Fraţilor şi surorilor, chiar şi într-o familie bună şi într-una ortodoxă bună, invidioşii sunt şi geloşi unii pe alţii. De la şcoala primară până la universitate ne întâlnim cu acelaşi fenomen manifestat între elevi şi studenţi. Oare atunci este ceva ciudat că „rivalitatea şi conflictul” (din pricina acestei rivalităţi) există în cadrul tuturor profesiilor, şi la aşa-numiţii „oameni maturi”, din păcate şi la cei ce slujesc în funcţiile preoţeşti? (Pentru „consolarea” preoţilor, invidia şi gelozia există şi în mănăstirile ortodoxe, şi în cele de părinţi, şi în cele de maici, şi asta susţin eu, ca psihiatru şi psihoterapeut, a fost mereu, deşi nu în toate mănăstirile în aceeaşi măsură.)
Aşadar, dacă la doi sau trei preoţi dintr-un oraş se vădesc invidia şi gelozia, este absolut necesar ca acest rău să fie smuls din rădăcină. Cum? Mai întâi, prin cercetarea de sine şi prin cunoaşterea de sine. De pildă, ne amintim că încă de copii am fost invidioşi şi geloşi faţă de alţi copii, în familie, printre vecini, la şcoală. Cunoaşterea de sine conduce deja la îndreptare! Şi apoi, cum ar putea un preot ortodox să fie bun şi, în cadrul cuvântărilor ţinute înaintea
196
poporului, să pună accentul pe iertare, bunătate, căinţă, dacă nu este în stare să se îndrepte pe sine însuşi?! în cele din urmă, dacă nu-i este de vreun ajutor, nici cercetarea de sine, nici mustrarea persoanelor duhovniceşti mai în vârstă, rămâne strămutarea. Cu rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu ca la noul „loc de muncă să nu se repete vreun vechi viciu „firesc”!
Ce părere aveţi despre Sfânta Taină a Spovedaniei şi cum să se întărească spiritul de pocăinţă în poporul nostru?
Spovedania este tot atât de firească pentru om precum este primirea hranei sau nevoia de somn. Copilul se spovedeşte mamei, tinerii părinţilor sau unul altuia, soţul soţiei şi soţia soţului, credinciosul celui ce îl spovedeşte, iar persoanele cu probleme psihice psihoterapeutului. Omul este o fiinţă socială şi, din punct de vedere ortodox, el este o fiinţă sobornicească, care vrea să împărtăşească cu alţi oameni bucuriile şi suferinţele sale. Atunci când, într-un necaz mare, omul nu are cui să se spovedească, se spovedeşte cu voce tare sieşi; credinciosul, în legământul său, se adresează lui Dumnezeu, iar mulţi tineri recurg la un jurnal, uneori chiar şi la opere literare de succes, în care îşi revarsă sentimentele şi gândurile ascunse.
în Biserica Ortodoxă, spovedania este o Taină care precede Sfânta împărtăşanie. Până la robia otomană, spovedania a fost cultivată cu râvnă în poporul sârb, de atunci şi până în vremurile recente, prin forţa împrejurărilor, a fost tot mai mult neglijată şi este tot mai rar practicată. Astăzi Biserica noastră trăieşte o renaştere şi a Tainei Mărturisirii. Ca psihiatru şi psihoterapeut, dar şi credincios ortodox, preţuiesc foarte mult Sfânta Taină a Spovedaniei
197
şi consider că este o profilaxie pentru diferitele tulburări psihice, ce apar la oamenii care, din diferite motive, nu au acces nici la duhovnic, nici la psihoterapeut. Psihoterapia la un psihoterapeut şcolit şi spovedania la un duhovnic ortodox din anturajul nostru nu se exclud, ci se completează. Din păcate, în vremurile noastre, numărul tulburărilor psihice nu este mic, iar tratamentul se face pe două căi: spovedanie la un duhovnic (în biserici şi mănăstiri) şi tratament la un psihoterapeut (în cadrul unui spital sau în regim ambulatoriu). Din acest motiv, după posibilităţile credincioşilor ortodocşi, este necesară o tot mai strânsă colaborare între iscusiţii duhovnici ai Bisericii Ortodoxe şi psihoterapeuţii cu experienţă.
în ceea ce priveşte frecvenţa şi rânduiala spovedaniei şi împărtăşirii în Biserica noastră, sunt de părere că este necesar ca şi una, şi cealaltă să fie făcute de mai multe ori pe an, cu menţiunea că nu este obligatoriu ca ambele să fie săvârşite în aceeaşi zi. De asemenea, este absolut necesar ca în biserică părinţii duhovnici să facă deosebirea între o convorbire duhovnicească cu o persoană, care doreşte să se spovedească iar aceasta nu ar trebui să dureze mai mult de o oră -, şi o spovedanie directă sub epitrahil, care, de regulă, ar trebui să dureze câteva minute.
Astăzi mulţi intelectuali şi preoţi sunt înclinaţi să susţină că sârbii sunt un popor ceresc, că există o conspiraţie mondială împotriva sârbilor. Sunt puţini cei care sunt autocritici şi văd decăderea poporului sârb ca o consecinţă a păcatului nostru şi a decăderii morale şi duhovniceşti. Cum să reînviem această conştiinţă în popor, în special în Biserica Sârbă, şi cum să stârnim pocăinţa naţională?
198
Mi se pare foarte greu să dau un răspuns la această întrebare, în primul rând din pricina unei alte probleme. Despre „un popor sârb ceresc”, despre un popor sârb ales, nici nu poate fi vorba. Până la venirea Domnului Iisus Hristos pe lume, poporul evreu a fost singurul popor ales de Dumnezeu în care trebuia să Se nască Mântuitorul lumii. Din vremea lui Hristos, toate popoarele pământului (care au aflat despre Iisus Hristos) sunt popoare potenţial alese, care pot fi mântuite. Totuşi, este mult mai probabil că se mântuiesc doar unele persoane creştine, iar nu întregul popor. Înaintea Tronului dumnezeiesc nu se înfăţişează popoarele, ci fiecare persoană în parte!
Indiferent dacă există un sâmbure de adevăr în afirmaţia multor sârbi că ocârmuitorii de stat europeni, şi, încă mai mult, cei americani ne sunt potrivnici, ideea exagerată în privinţa „unei conspiraţii mondiale” împotriva sârbilor şi a Ortodoxiei mi se pare neîntemeiată. Psihologic vorbind, ea este proiecţia tuturor viciilor, slăbiciunilor şi incompetenţelor noastre, care ne-au condus astăzi, ca popor, la o astfel de poziţie mizerabilă în lume, proiecţia în alte popoare şi în conducătorii lor, pe care acum îi proclamăm drept principalii vinovaţi ai tuturor nenorocirilor noastre.
însă, în realitate, nu este doar o chestiune de psihologie şi psihopatologie, atunci când este vorba despre starea noastră jalnică de astăzi. De două mii de ani, Biserica creştină şi Ortodoxia noastră ne avertizează permanent: să nu privim „paiul din ochiul fratelui” până nu am recunoscut şi nu am scos „bârna din propriul ochi”. De ce să venim cu acuzaţii împotriva popoarelor învecinate şi a altora îndepărtate, înainte de a înţelege care au fost propriile noastre neglijenţe şi neajunsuri catastrofale?
199
Cum, ca popor, să-ţi recunoşti propriile vicii şi, după recunoaşterea lor, să le îndrepţi şi să le schimbi? Oare nu ar ajuta acest lucru la maturizarea naţiunii? Toate popoarele sunt chemate la o permanentă maturizare, aşa cum, încă şi mai mult, fiecare individ este chemat de Dumnezeu la maturizare până când devine persoană, şi apoi chiar şi persoană dumnezeiască; pentru că doar astfel putem evita „obligaţia de a repeta” greşelile naţionale cu consecinţe de amploare în viitor.
Despre pocăinţa universală a scris mai demult cutremurător şi exact al nostru Gură de Aur, Vlădica Nicolae Velimirovici. Din păcate, nici în popor, dar nici în mijlocul intelectualilor sârbi nu a răsunat vreodată ecoul acestei chemări vlădiceşti. Şi cine ar trebui iniţiat mai întâi în autocritica şi conştientizarea „consecinţelor păcatului nostru şi decăderii morale şi spirituale” poporul sau elita sa intelectuală? într-adevăr, nu ştiu ce este mai dificil sau şi mai neverosimil! De ce? Fiindcă ne tot poticnim de întrebarea: despre care popor sârb este vorba? Despre cel al dinastiei Nemania, despre acela de după prima răscoală sârbească şi până la sfârşitul Primului Război Mondial sau, poate, despre vreun popor sârb nou, de după Primul Război Mondial, şi mai cu seamă cel de după cel de-al Doilea Război Mondial până în ziua de azi? Lipsa de unitate şi caracterul divers al poporului sârb sunt un fapt cert!
Elita intelectuală sârbă? Oare este aceasta o noţiune suficient de bine definită? Nu este. Şi, oare, este această elită, în principiu, creştină, şi încă şi creştin-ortodoxă? în cele din urmă, să spun (ceea ce ştim cu toţii) că noţiunile de „păcat” şi de „căinţă” sunt extrem de neplăcute, aproape necunoscute, în întreaga aşa-numită „lume creştină” a
200
Apusului. Din păcate, nici sârbii, ca popor ortodox, nu sunt mai pregătiţi decât alte popoare pentru o autocritică, respectiv pentru pocăinţă.
Tot ceea ce am afirmat nu trebuie să stârnească cititorului îndoieli, nici în privinţa poporului său, nici a viitorului acestuia. În privinţa Bisericii Ortodoxe Sârbe, depinde de cât de buni şi înţelepţi sunt preoţii, pentru ca, în cuvântările lor, dar şi atunci când îşi cercetează turma cuvântătoare, să poată explica cu blândeţe şi smerenie ce sunt păcatele, şi cele personale, şi cele ale poporului, şi ce sunt pocăinţa şi curăţirea sufletului.
în politica noastră de zi cu zi şi, în politică, în general, este evidentă lipsa moralei. Preoţilor şi Bisericii nu li se recomandă să se ocupe cu politica. Cum pot fi atunci influenţate politica şi viaţa politică pentru a avea mai multă morală, mai ales când se ştie că de politică depind întreaga noastră viaţă, libertatea şi toate celelalte?
întrebarea este pusă bine, însă răspunsul (dacă vrem să-i ascultăm pe Vlădica Nicolae Velimirovici şi pe majoritatea celorlalţi duhovnici ortodocşi vizionari din trecut) este fără echivoc, şi îl susţin cu fermitate, iar el sună astfel: „îi rog pe fraţii preoţi să nu intre în nici un fel de partid. Şi vă rog pe voi, domnilor sârbi, să nu-i atrageţi pe preoţi în partidele voastre. Preoţii sunt ofiţeri duhovniceşti ai lui Hristos şi ai poporului şi, ca atare, nu pot intra în diferende de partid. Calea Bisericii este lungă. De aceea pe ea nu se grăbeşte, ci se păşeşte cu luare-aminte, în vreme ce toate celelalte organizaţii omeneşti aleargă şi, ostenindu-se, se epuizează şi se sfârşesc.”
Depinde de fiecare preot dacă-şi luminează poporul aducându-i la cunoştinţă elementele de bază ale învăţăturii
201
ortodoxe şi principiile unei vieţi morale. Dacă în acea lucrare şi osteneală de-o viaţă preotul câştigă un număr de credincioşi pentru Ortodoxie şi pentru o călăuzire morală, care este în concordanţă cu învăţătura ortodoxă, el a realizat mult mai mult şi mai durabil, atât pentru poporul său, cât şi pentru politica ce se duce în ţara sa, decât toată multitudinea de politicieni îndoielnici sau de preoţi predispuşi spre politică. Deoarece deprinderea seculară în Serbia, ca mai toţi locuitorii să se ocupe de politică (cel mai adesea, într-un mod afectiv, iraţional), s-a dovedit complet greşită; să încercăm, cel puţin, la sfârşitul veacului, să construim un profil cât mai curat atât al preoţilor, cât şi al politicienilor. Să nu mă învinovăţească unii preoţi, însă mi se pare că preoţii, care sunt preocupaţi de politică, nu sunt prea interesaţi nici de Ortodoxie, nici de turma încredinţată lor. Energia, ce le-ar fi necesară pentru a aprofunda cunoştinţele şi cunoaşterea despre credinţa ortodoxă, care, în profunzime şi frumuseţe, este inepuizabilă, precum şi cea pentru luminarea credincioşilor lor în mare parte aflaţi într-o ignoranţă catastrofală, nu doar a normelor elementare de purtare civilizată ori igienă a fost irosită zadarnic în dezbateri politice nefolositoare.
Care perioadă a vieţii unui om este crucială pentru educaţia religioasă, respectiv, când devine un creştin, aşadar, o persoană religioasă? Cât este de importantă educaţia religioasă în familie?
Practic, toate psihologiile din lume, chiar şi cele cu orientări teoretice diferite, sunt în deplină înţelegere în privinţa unui singur lucru: temelia caracterului unui om se pune în cei dintâi cinci ani din viaţa sa. De aici, însemnătatea
202
imensă a unei căsătorii relativ armonioase a unui bărbat cu o femeie, cel puţin până la plecarea copilului lor la şcoală. O viaţă conjugală relativ bună a părinţilor asigură, cu certitudine, o dezvoltare relativ favorabilă a copilului pe calea de la individ la persoană. Nu există nici o îndoială că o astfel de experienţă psihologică cu copilul are o importanţă similară şi pentru educaţia religioasă a acestuia. De aceea, consider că educaţia religioasă în familie are o mare importanţă, mai cu seamă până la plecarea copilului la şcoala primară. Este important să subliniem două lucruri: 1. Dacă părinţii nu sunt de aceeaşi credinţă sau nu au aceleaşi convingeri religioase (unul dintre părinţi este credincios, în timp ce celălalt este ateu sau agnostic), deşi cel mai de dorit este ca ambii părinţi să fie de aceeaşi confesiune creştină sau să aibă o concepţie similară în privinţa educaţiei religioase a copilului -, este suficientă răbdarea unuia dintre părinţi atunci când îngăduie sau permite celuilalt părinte să-i facă copilului educaţie religioasă; 2. Transmiterea convingerilor sale religioase copilului nu trebuie nicidecum să fie una forţată sau să fie realizată pe calea vreunei îndoctrinări (manipulări) conştiente sau inconştiente a copilului de către părinţi; nu mult după aceea, cu siguranţă, ne putem aştepta ca în astfel de cazuri copilul, după ce va mai creşte, să devină ateu sau membru al vreunei alte învăţături religioase; fireşte că educaţia copilului în credinţa ortodoxă în cadrul unei familii este doar atunci o reuşită când ambii părinţi sau măcar unul dintre ei este un vrednic creştin ortodox.
La întrebarea: Când devine omul creştin, aşadar, o persoană religioasă?, singurul răspuns posibil, după părerea mea, este că el devine astfel (dacă devine, adică dacă,
203
în principiu, a început să devină) în decursul întregii sale vieţi. Chiar dacă ştim că nu este niciodată prea târziu pentru un om să se convertească şi să devină un creştin adevărat, cu toate acestea, este bine să primească cele dintâi îndemnuri pentru educaţia creştină cât mai devreme, în copilărie. Dacă, din diverse motive subiective sau obiective, un astfel de îndemn a lipsit, nădăjduim în harul lui Dumnezeu că, în orice moment din decursul vieţuirii sale, El îi va trezi credinţa.
Ce părere aveţi despre studierea religiei în şcoală ca obiect de studiu obligatoriu, sau ar trebui găsit un nou mod de organizare a educaţiei religioase a tinerilor?
În ultimii ani s-a spus şi s-a scris mult despre studierea religiei în şcoală. Şi eu însumi mi-am exprimat de mai multe ori poziţia în această privinţă. Să repet pe scurt: fireşte că educaţia religioasă este necesară elevilor pe tot parcursul şcolarizării lor, însă… Singurul mare ÎNSĂ! Mai întâi cine ar trebui să predea religia? Preotul, profesorul de religie, pedagogul ortodox sau psihologul ortodox? Nu toţi preoţii, chiar şi atunci când sunt cu adevărat nişte preoţi virtuoşi, sunt în acelaşi timp şi nişte buni pedagogi. De aceea, nu-i putem împovăra cu obligaţia de a transmite copiilor credinţa ortodoxă, de a le face o educaţie religioasă. În al doilea rând: chiar dacă au simţul educaţiei religioase, există profesori de religie lipsiţi de orice fanatism religios, dar care reduc credinţa ortodoxă la acest fapt, în al treilea rând: oare preoţii sau călugării, care se ocupă prin mănăstiri cu predarea orelor de religie, sunt suficient de buni cunoscători ai învăţăturii creştin-ortodoxe? în al patrulea rând: există suficiente manuale de religie şi destul de bine alcătuite, deoarece nu se recomandă ca
204
fiecare profesor de religie să predea copiilor sau tinerilor cunoştinţele sale religioase. În cele din urmă, nu se poate preda în acelaşi mod religia copiilor preşcolari, copiilor de la şcoala primară, gimnazială sau liceu şi, mai cu seamă, nu se poate face aceeaşi expunere a învăţăturii ortodoxe tinerilor maturi şi educaţi.
îmi amintesc că înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, în timpul celor opt ani de gimnaziu şi liceu, religia era obiect de studiu obligatoriu. Rezultatul unei astfel de în-ortodoxiri a poporului sârb nu a fost nici unul: războiul civil în patria ocupată şi ateismul relativ rapid şi reuşit după cel de-al Doilea Război Mondial! Cum a fost posibil acest lucru? Religia a fost predată de cele mai multe ori de teologi-mireni, şi au făcut acest lucru într-un mod funcţionăresc, birocratic! Cât de înflăcăraţi erau ei înşişi de ceea ce predau din Ortodoxie elevilor? Care este morala? Doar cel ce crede cu adevărat în ceea ce spune altora poate sădi cu adevărat sămânţa în pământul cel bun.
Cum să-i convingem pe oamenii cu probleme duhovniceşti să ceară ajutor de la preoţi sau psihiatri, iar nu de la vrăjitoare, proroci mincinoşi şi ghicitori? Ce părere aveţi despre apariţia unui număr tot mai mare de vrăjitori şi proroci autoproclamaţi, compilatori şi interpreţi ai horoscopului, ai viselor şi ai calendarelor eterne ş. a.?
Pentru că preistoria şi istoria există în întregime întru noi, şi abia cu libertatea din noi înşine începem să ne trăim propria istorie, este firesc ca în toţi oamenii să existe un strat animist-magic. Acest strat este mai cu seamă activ la oamenii nevrotici şi la cei psihotici, şi a fost şi a rămas un subiect de interes nu doar pentru magie, ci şi pentru studiile medicale. Însă felul de tratament magic, pe lângă
205
cel pragmatic şi terapeutic (diviziunea tripartită a tratamentului, după părerea psihosomaticianului contemporan german, dr. Arthur Jores55) a rămas prezent şi în cadrul celor mai moderne metode de tratament în medicină. Străvechea problemă a obsesiei omului faţă de duhurile răutăţii a rămas actuală până în ziua de azi, căci despre obsesie se poate vorbi ca despre un fenomen psihotic, nevrotic, para-psihologic, religios, ca dovadă a aşa-numitei „mentalităţi primitive”.
Cred că nu este contestat faptul că apariţia pe scară largă a vrăjitorilor şi a profeţilor autoproclamaţi este o consecinţă a declinului adevăratei credinţe creştine din lumea de azi. Atunci vrăjitorul ia locul duhovnicului (mărturisitorului) ortodox, vreun ritual magic păgân înlocuieşte Liturghia ortodoxă de duminica, iar horoscopul substituie credinţa în Dumnezeu şi călăuzirea duhovnicească pe calea vieţuirii sale pe pământ.
Nu ne este spre consolare, dar este bine cunoscut că întotdeauna, în decursul îndelungii istorii creştine, au existat vrăjitori şi proroci autoproclamaţi; nu li se cunoaşte numărul tălmăcitorilor de vise, şi, de asemenea, ghicitoarelor de toate felurile. De ce este astfel? Deoarece credinţa creştină este cea mai dificilă credinţă de pe pământ şi îi cere omului mari deziderate, solicitându-i o mare responsabilitate. Carl Gustav Jung a scris pe bună dreptate: „Creştinismul este o religie foarte dezvoltată care necesită
55 Arthur Theodor Jores (1901-1982) — medic german şi co-fondator al psihosomaticii ştiinţifice. În anii 1950, respectiv 1955 a publicat lucrările Despre semnificaţia bolii. Trecerea medicinei de la pacienţi la oameni şi Omul şi boala lui, care a fost urmată de alte publicaţii pe tema psihosomaticii. Experienţele războiului şi ale perioadei postbelice i-au atras interesul către interacţiunile dintre suferinţa psihică şi boala fizică. Crezul său era că bolnavii trebuie să se vindece singuri, (n. tradl)
206
un psihic foarte dezvoltat pentru a-şi putea desfăşură lucrările binecuvântate.”
Cu cât vor fi mai mulţi preoţi care vor lucra tot mai sârguincios asupra loruşi, curăţindu-se şi iluminându-se şi, astfel, credinţa ortodoxă va ajunge să strălucească (mai mult prin înfăţişare şi purtare decât prin cuvinte), sunt sigur că un număr corespunzător de căutători de Dumnezeu în mijlocul oamenilor (de fapt, fiecare om, şi fără să ştie, îl caută pe Dumnezeu) vor înceta să meargă la vrăjitori şi prezicători, adresându-se pe viitor Bisericii şi preotului lor. Într-un cuvânt, în decursul vieţii noastre trebuie să ne schimbăm şi să ne îndreptăm pe noi înşine, chiar şi atunci când suntem încredinţaţi că suntem nişte buni creştini! Doar aşa ne vom schimba şi îi vom îndrepta şi pe alţii din jurul nostru care ne cer ajutorul. La urma urmei, este bine cunoscut că cel mai dificil dintre toate este a te schimba pe tine însuţi.
Domnule profesor, în răspunsul dumneavoastră l-aţi pomenit şi pe Vlădica Nicolae. Însă se pare că Vlădica Nicolae nu este cea mai potrivită pildă atunci când este vorba despre biserică şi politică, respectiv despre preot şi politică. Este cunoscut faptul că, de-a lungul întregii sale vieţi, afost implicat în toate evenimentele politice, de stat şi naţionale. Ne amintim luptele în privinţa Concordatului56, şi este cunoscută epistola sa din anul 1938 trimisă
56 Relaţiile dintre statele în care trăiau romano-catolici şi Vatican erau de regulă stabilite printr-o înţelegere specială, care în mod obişnuit se numea „Concordat”. Problematica Concordatului statului sârb cu Vaticanul este una extrem de spinoasă, deoarece, în realitate, între statul sârb şi Vatican nu a fost încheiat niciodată un concordat. Opoziţia faţă de Concordat era de două feluri: politică şi religioasă. Biserica Ortodoxă însă nu putea să se supună unor preocupări de ordin pur politic, ci s-a revoltat mai mult datorită faptului că Bisericii Romano-Catolice i s-a creat o situaţie privilegiată, pe care cea Ortodoxă nu a avut-o niciodată, cu toate că era biserică de stat. Opoziţia politică s-a întovărăşit cu masele, iar atmosfera, ce s-a creat, a devenit una care stătea să explodeze. Încercarea de ratificare a Concordatului din anul 1935 nu numai că a afectat foarte grav relaţiile Bisericii Ortodoxe cu statul regal, ci a dus şi la adevărate proteste şi lupte de stradă, cum au fost şi cele din data de 19 iulie 1935. (n. trad.)
207
preoţimii din eparhia de Jicea prin care îi îndemna pe preoţi să ajute în campania pre-electorală a partidului de provenienţă naţională, dar, în acelaşi timp, să fie împotriva partidelor de stânga (cele comuniste şi altele). Înseamnă că şi astăzi Biserica este datoare să fie împotriva partidelor din blocul de stânga. Se cunoaşte că ele sunt purtătoarele ateismului, ale impietăţii, a tot ceea ce este împotriva omului, demnităţii, libertăţii şi democraţiei sale, iar Răsăritul este martorul pustiirii pe care acestea au săvârşit-o. Ţinerea deoparte a Bisericii Ortodoxe Sârbe pare, cel mai blând spus, ipocrită. Poate că amploarea nenorocirii şi suferinţei noastre este tocmai din cauza acestei atitudini a Bisericii.
Oare, după părerea dumneavoastră, a jucat Biserica vreun rol m acord cu misiunea, cu menirea ei în lume, cu tradiţia?
Cât de mare este responsabilitatea ei pentru ceea ce a făcut, şi mai cu seamă pentru ceea ce nu afăcut?
Sunt de acord cu faptul că pilda Vlădicăi Nicolae Velimirovici nu este cea mai potrivită atunci când este vorba despre biserică şi politică, însă în privinţa rolului BOS în politica Serbiei, vlădica nu este un exemplu acceptabil pentru nici o parte. Poziţia Vlădicăi Nicolae în privinţa politicii şi a partidelor politice am expus-o în răspunsurile la întrebările anterioare. Aş mai putea specifica încă destul de multe răspunsuri similare din însăşi gura şi peniţa vlădicăi.
208
Cu siguranţă vă aduceţi aminte de aceea: „Politica nu este preocuparea mea. Credinţa este viaţa mea şi propovăduirea credinţei lui Hristos este preocuparea mea, bucuria mea”, sau unul similar acestuia: „Naţionalismul sârbesc este universal creştin, nicicând şovinism îngust şi stupid. Cea dintâi virtute de bază a adevăratului creştinism este să nu fie exclusiv, ca un patriot cu o minte îngustă, care îşi slăveşte propria naţiune, însă le urăşte şi dispreţuieşte pe toate celelalte.” Oare l-am ascultat pe Vlădica Nicolae la sfârşitul veacului al XX-lea?
Nu mă îndoiesc nici o clipă că mi-aţi putea menţiona cuvinte diverse şi cu totul diferite ale Vlădicăi Nicolae Velimirovici atunci când vine vorba de relaţia dintre politica sârbă, stat şi biserică (din vremea sa). Ce înseamnă acest lucru? înseamnă că, pur şi simplu, Vlădica Nicolae, ca toţi oamenii mari din domeniul religiei, artei şi filosofiei, a fost uneori o personalitate antinomică şi contradictorie. Din nou, ce mai înseamnă acest lucru? în esenţa sa, omul este o fiinţă dualistă, dezbinată între simţăminte, dorinţe, păreri, purtări contrare, şi acest lucru încă de la naştere. Cu cât omul are o structură sufletesc-duhovnicească mai complexă a personalităţii şi, atunci când Dumnezeu l-a mai şi înzestrat cu aptitudini, cu atât este mai mult şi mai tragic divizat în sine şi într-o neîncetată luptă cu sine însuşi. În literatura mondială nu există o pildă mai bună în privinţa unui asemenea zbucium al conştiinţei, voinţei şi sentimentelor decât la Dostoïevski. Vlădica Nicolae Velimirovici L-a iubit pe Hristos şi şi-a iubit poporul sârb în egală măsură, cu o dragoste neobişnuit de puternică.
Iată încă un răspuns la întrebarea dumneavoastră grea şi îndreptăţită, care nu mi-ar plăcea să sune pesimist:
209
Relaţia dintre stat şi Biserică este antinomică şi nu poate fi niciodată rezolvată satisfăcător pentru ambele părţi! Nicolae Berdiaev a exprimat această antinomie în felul următor: „Antinomia dintre împărăţia cezarului şi împărăţia lui Dumnezeu nu va fi niciodată conciliantă şi biruită în graniţele vieţii pământeşti, empirice. Statul şi Biserica nici nu pot fi unite în mod absolut, nici nu pot fi despărţite pentru totdeauna.”
Să ne amintim doar de posibilele întorsături şi cotituri prin care a trecut Sfântul Atanasie cel Mare, de mai multe ori osândit şi exilat şi din nou „reabilitat” de către Biserică. Nici virtuosul nostru Episcop Atanasie nu se află astăzi într-o scindare internă şi externă mai puţin tragică decât gloriosul său predecesor de demult, între dragostea pentru Hristos, Care îi iartă pe toţi, deoarece îi înţelege pe toţi, şi dragostea sa cam pătimaşă pentru poporul sârb.
Sunt de părere că de-a lungul veacurilor mica Serbie nu putea şi nu poate nici astăzi să evite relaţia strânsă şi înflăcărată dintre guvernul politic şi Biserică. Am putea să ne întrebăm de ce ar trebui să o evite, când în statele în care s-a ajuns la deplina separare a statului de Biserică stăpâneşte de mult timp păgubitoarea indiferenţă a majorităţii poporului faţă de Biserica creştină! Ceea ce este totuşi mult mai dificil, atunci când este vorba de relaţia Bisericii Ortodoxe Sârbe faţă de stăpânire, este să ştii cum să atingi măsura şi înţelepciunea în această atitudine (cf. 1 Corinteni 2, 4-8). Căci uneori este necesară vreo angajare activă a Bisericii, iar alteori, cu adevărat, o făţişă „ţinere deoparte”. Pe viitor, Biserica Ortodoxă nu ar trebui să mai îngăduie ceea ce i s-a întâmplat în prima şi a doua jumătate a veacului al XX-lea: scindarea şi împărţirea! Sunt încredinţat că
210
rugăciunile celor mai sinceri ortodocşi din lume au ajutat ca astăzi Constantinopolul şi Moscova să-L slăvească din nou împreună pe Hristos. Cine le-a despărţit într-un chip atât de cumplit? Politica şi dorinţa de stăpânire. Unde este locul lui Hristos aici? Hristos sau politica?
Se remarcă un fenomen de dezamăgire a tinerilor în privinţa Bisericii şi preoţilor de astăzi. Aceasta se întâmplă dintr-un singur motiv: din partea Bisericii au avut multe aşteptări şi au primit puţin. Cât de mult a sporit preoţimea în acest răstimp? Cum apreciaţi contribuţia preoţilor sârbi de astăzi? S-ar putea, oare, mai mult şi mai bine?
Nu sunt sigur dacă majoritatea tinerilor din Serbia este dezamăgită de Biserica lor Ortodoxă şi de preoţii lor. Avem multe prejudecăţi în privinţa unor probleme importante, pe care ni le-am format cu uşurinţă, superficialitate, pe baza impresiilor personale. Doar lucrarea serioasă a unor echipe de experţi alcătuite din teologi, sociologi şi psihologi, după o cercetare temeinică a problemei într-un răstimp îndelungat, ar putea să ne spună (şi atunci) doar cu aproximaţie, cum stau lucrurile în privinţa relaţiilor tinerilor sârbi cu Biserica şi Ortodoxia.
întotdeauna şi pretutindeni, mai cu seamă în Serbia şi în mijlocul sârbilor au fost şi vor fi oameni dezamăgiţi. Acum mai mulţi ani, distinsul nostru scriitor Milovan Dainoilici57 a scris: „Sârbii alcătuiesc un popor imatur, naiv, care
57 Milovan Dainoilici (1937-2022) poet, eseist, critic literar sârb, membru al Academiei Sârbe de Ştiinţe şi Arte, beneficiar al mai multor premii. Din 1984 a trăit în Franţa şi a predat ca lector limba sârbo-croată în cadrul Universităţii din Poitiers. În fiecare an, în lunile de vară, din mai până în septembrie revenea în satul natal. Trimitea regulat bani părinţilor săi care nu i-au cheltuit, astfel că după trecerea acestora la cele veşnice, cu aceşti bani a construit o biserică nu departe de mormântul părinţilor săi, a cărei sfinţire a avut loc pe data de 8 august 2001. Din anul 2000 Milovan D. a devenit membru al Academiei Sârbe de Ştiinţe şi Arte. în anul 1995, când i s-a decernat oficial premiul Dis, a vorbit în stilul său pătrunzător, printre altele, despre creaţia poetică: „Nu aş echivala atât de uşor durerea scrisului cu durerea trăirii. Pe prima am ales-o chiar eu pentru a o atenua pe cea de-a doua. Nu sunt un poet, sunt întrucâtva un suferind.” El a deplâns distrugerea satului şi toate nenorocirile care s-au abătut asupra neamului sârbesc, (n. trad.)
211
întotdeauna este dezamăgit de ceva. Ar trebui să ascultăm mai atent motivele altora, pentru a le putea administra cu mai mult succes şi într-un mod mai chibzuit pe ale noastre. în patriotismul nostru este ceva arhaic, din veacul al Xix-lea… Biserica noastră ar trebui să conlucreze pentru a birui ura, în loc să o stârnească din pricina implicării sale politice naive şi a folosirii unui limbaj depăşit.”
Fireşte că ne-ar plăcea să avem un cler ortodox erudit şi că el ar trebui să fie întotdeauna mai bun. Cum?
Printr-o afierosire mai conştientă şi mai volnică pentru chemarea preoţească, printr-o reformă a teologiei, prin introducerea de noi materii de studiu la Facultatea de Teologie (încă lipsesc „Sociologia religiei” şi o disciplină separată de „Istoria artei”), însă, înainte de toate, printr-o mai mare armonie a punctelor de vedere, uneori opuse, ale demnitarilor bisericeşti cu privire la cele mai importante probleme, cum ar fi relaţiile dintre stat şi Biserică sau în privinţa modului în care să formăm un cler de o mai bună calitate. Toate acestea se pot realiza – însă doar în condiţiile păcii pe termen lung pe întreg cuprinsul ţării şi printr-o atitudine mai rezonabilă a poporului faţă de Europa şi alte biserici creştine. Pătimaşi, cum suntem, de cele mai multe ori, nu dobândim ajutor nici de la Dumnezeu, nici de la oameni!
212
Consideraţi că Biserica Sârbă, Academia de Ştiinţe şi celelalte instituţii sârbeşti importante deţin viziunea necesară ieşirii din această fundătură? Pot fi ele însele busolă şi călăuză, sau, făcând parte din această naţiune, s-au încurcat în ele însele şi au cedat confuziei generale de care este stăpânit poporul nostru?
După cum ne este poporul, aşa ne este şi stăpânirea (şi cea de stat, şi cea bisericească) şi invers. Şi cele mai bune şcoli, pe care le-am absolvit, şi cinstea pe care am dobândit-o prin titluri sonore, şi poziţia pe care o ocupăm – nimic nu ne ajută fără o lucrare personală asupra sinelui, fără o necontenită îndreptare de sine pe tot parcursul vieţii noastre, ba chiar şi după moarte. Astăzi avem nevoie, ca de o bucată de pâine, de adevăraţi vizionari şi în Biserică, şi la cârma statului. Doar Dumnezeu îi poate trimite; însă unde sunt adevăraţii vizionari în alte ţări ale lumii, în special în cele creştine şi ortodoxe?
Să aruncăm o privire doar în politică, şi în cea mondială, şi într-a noastră! A trecut de mult vremea marilor oameni de stat, care îl purtau pe Dumnezeu în sine, aşa cum au fost Gandhi58, Adenauer59, de Gaulle60. Ceilalţi sunt doar nişte pragmatici pigmei primejdioşi pentru că sunt inferiori sau, ceea ce este încă şi mai rău, fiindcă sunt nişte profanatori.
58Mahatma Gandhi (1869-1948) – avocat indian, părintele independenţei Indiei şi iniţiatorul mişcărilor de revoltă non-violente. Poetul indian Rabindranath Tagore l-a numit prin expresia sanscrită Mahatma, care se traduce în limba română prin „suflet măreţ”, (n. trad.)
59Konrad Adenauer (1876-1967) – politician creştin-democrat german, de profesie jurist, primul cancelar german postbelic, (n. trad.)
60 Charles de Gaulle (1890-1970) – general şi politician francez. A fost ales preşedinte al Franţei în anul 1958, păstrându-şi postul până în 1969, când a demisionat, (n. trad.)
213
Singurul nostru Vizionar adevărat, Care încă de acum două mii de ani ne-a arătat cine este, unde este şi ce este Adevărul, Calea şi Viaţa Iisus Hristos.
Ce este defăcut? De unde ar trebui început? Care este cel dintâi pas şi cum putem scoate în evidenţă şi stabili un obiectiv clar şi realist în lupta pentru reconstrucţie şi sporire în toate domeniile de activitate ale unui popor sârb decăzut? Cine ar putea ajuta astăzi cel mai mult în această privinţă?
Nu ştiu. Toţi trebuie să ajutăm, fiecare după puterile sale, însă numai atunci când suntem plini de lepădare de sine unul dintre postulatele comune, aş spune şi o axiomă clară în toate religiile lumii prin restrângerea scopurilor noastre egoiste, a acţiunii acelui: Eu, păi eu! Cine poate fi de cel mai mare ajutor acestui scop nobil? Cred că, într-adevăr, mai întâi, Biserica Ortodoxă Sârbă. De pildă, cum să-i instruieşti pe preoţii ortodocşi sârbi şi să îndrepţi situaţia în rândul acestora, pentru ca, întăriţi în credinţă, nădejde şi dragoste, să poată călăuzi turma care le-a fost încredinţată? Este absolut obligatoriu să întăreşti încrederea: arhiereilor în preoţi, şi invers; a poporului în preoţii şi în biserica lor, şi invers. Cum să trezeşti nevoia esenţială şi dorinţa adevărată a unui preot de a se desăvârşi în decursul vieţii sale? Prin rugăciune şi citirea de cărţi folositoare (care astăzi sunt mai multe decât vreodată în trecut), precum şi prin purtarea de convorbiri bine organizate, care sporesc, încurajează şi întăresc optimismul ortodox.
în mijlocul nostru, tot mai frecventă este apariţia incestului. De asemenea, în poporul nostru, o altă excentricitate
214
sexuală (homosexualismul, lesbianismul) îşi află loc, ce-i drept, încă într-un mod timid. Cum se face că au apărut aceste fenomene, cum să ne luptăm împotriva lor şi cu ce mijloace? Ce trebuie să facă Biserica?
Două dintre cele mai vechi prohibiţii în preistoria şi istoria umanităţii au fost şi au rămas: interzicerea incestului şi a uciderii. Evident că, încă din vremuri străvechi, cei mai în vârstă legislatori străini au remarcat cu exactitate primejdia din pricina pervertirii firii umane căzute. Este destul de cunoscut că nu doar din mitologie în mitologia elină, Zeus l-a castrat pe tatăl său, Uranus răpeşte şi apoi se căsătoreşte cu mama sa Rhea -, ci şi pe baza unor studii antropologice, la începutul dezvoltării umane, în privinţa relaţiilor sexuale, domina legea incestului. Mai multe triburi primitive din Arhipelagul Malaez afirmă că tribul lor provine din unirea sexuală a mamei cu fiul sau a fratelui cu sora. În unele dinastii din Egipt era valabilă regula ca moştenitorul tronului să aibă obligaţia de a se căsători cu sora lui. Evreii de dinaintea perioadei lui Moisi îngăduiau căsătoria între fratele şi sora din acelaşi tată, dar nu şi din aceeaşi mamă. De aceea, Avraam s-a căsătorit cu sora vitregă Sara. Mai târziu, în această privinţă s-a procedat mai strict. În legislaţia Leviticului, a treia carte a lui Moisi, este interzisă, sub ameninţarea cu blestemul şi izgonirea, nu doar căsătoria unui frate cu o soră, ci şi orice act sexual între rude apropiate. Nu trebuie să uităm că, în ciuda instituirii interzicerii cu mult timp în urmă a relaţiilor consangvine, în decursul istoriei omenirii de mai târziu, adică din Evul Mediu până astăzi, relaţiile sexuale între membrii apropiaţi ai aceleiaşi familii nu au fost nicidecum rare. Afirmaţia binecunoscută, oarecum
215
supraevaluată, dar nu inexactă a lui Sigmund Freud despre existenţa „complexului Oedip şi Electra”61 în fiecare familie, într-o formă ascunsă, sau oarecum manifestată, pare să dea dreptul ipotezei antice în ştiinţă că ontogeneza62 este o repetare prescurtată a filogenezei63.
Nu ne mai putem opri asupra altor ipoteze despre originea interzicerii incestului. Probabil că această interdicţie, precum şi instituirea exogamiei64 (din presupusa endogamie65 originară) să fi fost urmarea unor noi relaţii sociale dintre oameni, a curiozităţii umane de a depăşi cercul familial îngust, a nevoii lui de comunicare, mai apoi, a războaielor cu alte triburi şi a subjugării femeilor din triburi străine şi, cu siguranţă, un rol însemnat l-a jucat puterea tot mai mare a grupului religios, care considera incestul ca o dovadă certă a păcatului şi păcătoşeniei.
În societatea vest-europeană, precum şi în cea americană de azi, apariţia tot mai frecventă a incestului, homosexualităţii şi lesbianismului (care sunt de asemenea cunoscute din cele mai străvechi timpuri), precum şi a relaţiilor sexuale violente, spus într-un limbaj psihologic, este un
61 Sintagma „complexul lui Oedip” a fost creată de Sigmund Freud pentru a descrie cauza „dorinţei” unui copil faţă de mama sa şi ura pe care o experimentează faţă de tatăl său, pe care îl vede ca pe un concurent în cucerirea afecţiunii mamei. „Complexul Electra” omologul feminin al complexului Oedip la copii; acest complex este înţeles ca obsesia tipului de iubire, pe care o fiică o simte pentru tatăl ei, manifestându-se de obicei între vârsta de 4 şi 6 ani. Denumirea de „complex Electra” a fost extrasă dintr-o faimoasă lucrare a lui Sofocle din veacul al V-lea î.Hr. (n. trad.)
62 Ontogeneza proces de dezvoltare individuală a organismelor vii din stadiul embrionar până la încheierea ciclului vital, (n. trad.)
63Filogeneza proces de dezvoltare al vieţii pe Pământ, (n. trad.)
64 Exogamia lege fundamentală a ginţii matriarhale, conform căreia căsătoriile dintre membrii aceleiaşi ginţi erau interzise, (n. trad.)
65 Endogamie contractarea obligatorie a căsătoriei în cadrul aceluiaşi trib. (n. trad.)
216
fenomen regresiv în societatea umană şi indică fundamentele puternic zdruncinate ale civilizaţiei şi culturii creştine din Occident. Vă reamintesc că toate fenomenele patologice menţionate aici în viaţa sexuală a unei persoane sunt determinate de decăderea morală din cadrul familiei, de numărul mare de divorţuri şi de căsnicii fără copii, de creşterea numărului de ucideri şi de sinucideri, care au marcat sfârşitul unui imens stat şi al civilizaţiei sale de acum două mii de ani al Imperiului Roman. În civilizaţia noastră actuală de la sfârşitul veacului al XX-lea, există multe fenomene ameninţătoare similare, care avertizează asupra unui sfârşit similar al unei civilizaţii şi culturi măreţe şi de lungă durată. Odată cu venirea Domnului Iisus Hristos în lume, de acum două mii de ani, omului i s-a dăruit şansa de a se mântui, i s-a arătat obârşia sa dumnezeiască, precum şi misiunea sa pe pământ s-au născut cultura şi civilizaţia creştine. Ce fel de nou Mesia poate aştepta omul vest-european al veacului al XXI-lea, care ar trebui să salveze de la pieire o civilizaţie grav deteriorată şi epuizată, când, în calitate de creştini, ştim şi credem că Mesia a venit, fiind totodată în aşteptarea chiar şi a celei de-a Doua Veniri a Lui?
Lupta împotriva incestului, a perversiunilor sexuale, dar şi a declinului familiei şi căsătoriei toate urgiile care nu mai intră în societatea sârbă prin uşile mici, ci prin cele mari în care Biserica noastră, încă o dată, ar trebui să aibă cel mai important cuvânt de spus, este posibilă prin modalităţi cunoscute şi confirmate de-a lungul veacurilor: prin rugăciune, spovedanie şi împărtăşanie, prin participarea la Sfânta Liturghie, dar şi prin iluminarea poporului sârb, în mare parte ignorant prin cuvinte
217
şi fapte. Ar fi nedrept să se spună astăzi că Biserica Sârbă stă cu mâinile încrucişate în faţa provocărilor amintite la sfârşitul unui mileniu. Biserica noastră se luptă împotriva răului general din lume şi din mijlocul nostru în limitele puterii sale şi, deocamdată, atât cât îi este permis să fie activă. Tuturor ne-ar plăcea ca pe viitor rolul Bisericii să fie mai perceptibil şi mai izbutit (dar fără a tinde spre teocraţie). Cum? Prin instruirea mai multor preoţi cu conştiinţă de sine, care să cultive mai mulţi tineri cu conştiinţă de sine, care vor putea şti pe viitor mai bine şi mai limpede de ce sunt ortodocşi şi de ce sunt sârbi.
Poporul nostru este mai înclinat să-şi manifeste credinţa, adică trăirea credinţei şi a lui Dumnezeu, prin obiceiurile şi ritualurile lor, care au adesea mult păgânism în ele. Care este relaţia dintre ritualuri şi obiceiuri, pe de o parte, şi esenţa credinţei, rânduielilor şi slujbelor religioase, pe de altă par te?
încă de la naştere, omul este o fiinţă ritualică (ceremonială) şi a fost astfel chiar şi în trecutul său cel mai îndepărtat. Toate lucrările mai importante ale omului, care au avut drept scop sporirea fizică, sufletească şi duhovnicească şi a sa, şi a societăţii, au fost realizate ritualic. A denumi diferitele ritualuri din viaţa omului, incluzându-le şi pe cele religioase, şi pe cele păgâne, este posibil, însă nu într-un sens peiorativ. În unele biserici creştine, subestimarea ritualurilor religioase până la reducerea acelora la repetarea unor texte pronunţate sau cântate mecanic a dus la îngustarea experienţei religioase a credincioşilor, la scăderea interesului pentru cultivarea în continuare a vieţii religioase şi la o creştere relativ bruscă a numărului
218
de aşa-numiţi „creştini privaţi”, precum şi la sporirea numărului celor ce manifestă o atitudine indiferentă sau atee în privinţa religiei, şi mai cu seamă, faţă de Biserică.
Pe de altă parte, există o primejdie pentru duhul viu al Ortodoxiei, ca obiceiurile populare moştenite (de data aceasta evaluate drept păgâne şi într-o lumină negativă) şi ritualurile legate de anumite acţiuni, în cea mai mare parte mecanice, pe care credinciosul din biserică trebuie să le îndeplinească, uneori, într-un mod obsesiv, prevalează asupra însemnătăţii reale a unei Sfinte Liturghii. Tuturor celor care merg la biserica noastră, şi mai cu seamă preoţilor, le este cunoscut numărul credincioşilor din biserică, care în timpul slujirii nu urmăresc cursul ei, supunându-se într-un mod stereotip constrângerii lăuntrice pentru acţiuni rituale de prisos. Oare nu prevalează la astfel de oameni elementul magic asupra celui religios, şi atunci când vin în mod regulat la biserică, oricât de greu (dar şi necesar) ar fi să despărţim magia de religie?!
Cum să găsim calea de mijloc potrivită şi să trecem în siguranţă printre Scila respingerea ritualurilor sau reducerea lor la minimum (ca în multe comunităţi religioase din Occident) şi Caribda transformarea ritualului bisericesc în ritualism, în care păgânul dinlăuntrul nostru devine în mod evident mai puternic în raport cu Vechiul Legământ şi, mai cu seamă, în raport cu cel Nou al lui Hristos? (Sunt de părere că înlăuntrul fiecăruia dintre noi sunt prezenţi constant atât omul păgân, cât şi cel vetero-testamentar, precum şi cel nou-testamentar, care duc o bătălie lăuntrică nevăzută pentru supremaţie.)
Relaţia dintre ritualuri şi obiceiuri, pe de o parte, şi esenţa credinţei, tipicului şi slujbelor religioase, pe de altă
219
parte aşa cum aţi menţionat în întrebare ar trebui să fie firească şi unică pentru toţi credincioşii, vindecătoare pentru fiinţa lor fizică, psihică şi duhovnicească. Pentru ca un asemenea caracter firesc al ceremonialului religios şi al esenţei slujbelor religioase să-şi înfăptuiască scopul în rândul majorităţii credincioşilor care frecventează biserica, sunt necesare reforme mai radicale în Biserică, care să nu schimbe prin nimic esenţa învăţăturii ortodoxe. La care dintre reforme mă gândesc în acest caz? La deplina introducere a limbii sârbe în cadrul slujbelor (fără necesitatea fanatică de eradicare a limbii slavone bisericeşti), la distribuirea în mod gratuit către credincioşi a întregului text al Sfintei Liturghii în limba sârbă, la organizarea mai frecventă în cadrul bisericii, după slujbă, de adunări a acelor credincioşi care acordă o atenţie mai mare esenţei tainei liturgice. (Preoţii ar putea încredinţa călăuzirea unor astfel de adunări unor autorităţi creştine erudite, şi mai cu seamă profesorilor de religie.)
Sunt încredinţat că Ortodoxia ascunde nenumărate căi divino-umane măreţe ce ar putea fi alese, potenţial, de fiecare fiinţă umană, care îi urmează lui Hristos. De asemenea, cred sincer că, dacă Dumnezeu mai îngăduie ca „cele din urmă zile” ale omului şi umanităţii să nu se scurteze, să mai rămână timp pentru o altă misiune, poate ultima, a Cuvântului lui Hristos în întreaga lume, atunci acest misionarism ar trebui să vină în primul rând de la oamenii profund credincioşi, dar şi de la cei bine educaţi din lumea ortodoxă, şi, de fapt, va veni din Trupul mistic al lui Hristos din Biserica Ortodoxă.
O scurtă biografie a autorului
Academician, medic, neuropsihiatru şi psihoterapeut, profesor şi scriitor, Vladeta Ierotici s-a născut la 2 august 1924 în Belgrad, ca singurul fiu al unei familii de funcţionari. După ce a absolvit şcoala primară şi pe cea gimnazială, s-a înscris la Liceul de stat pentru băieţi, unde asculta cu cea mai mare bucurie prelegerile de la orele de istorie şi religie, dorind ca, după absolvirea liceului, să se înscrie la Facultatea de Teologie sau la cea de Filosofic. În anul 1942 a obţinut diploma de maturitate, însă nu şi-a mai putut continua studiile la Universitate, deoarece instituţia academică din Iugoslavia a fost închisă în anii ocupaţiei germane din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În memoriile sale, şi-a descris casa părintească ca fiind una fără orientări şoviniste sau comuniste, precizând că nimeni din întreaga sa familie nu s-a alăturat partizanilor lui Tito sau cetnicilor lui Mihailovici. Vladeta Ierotici a rămas fidel acestui principiu şi nu a devenit niciodată membru al partidului comunist sau al vreunei alte organizaţii politice.
Dragostea pentru valorile Ortodoxiei şi patriotismului, întemeiată în familie, sporită în cursul anilor de studiu, cu care şi-a îmbogăţit spiritul tineresc, i-a rămas alături până la sfârşitul vieţii. În anul 1945 a început să studieze la Facultatea de Medicină, pe care a absolvit-o în 1951, iar în anul 1957 a obţinut titlul de specialist în neuropsihiatrie şi psihoterapie. Între anii 1958 şi 1961 a urmat mai multe cursuri de specialitate la clinici
221
din Germania, Elveţia şi Franţa. În anul 1961 s-a întors la Belgrad şi a făcut practică la Institutul de Sănătate Publică.
S-a angajat ca asistent universitar la Clinica Universitară de Neurologie din Belgrad până în 1963, apoi la spitalul „Dr. Dragişa Mişovici”, la cea dintâi secţie de Psihoterapie înfiinţată în Iugoslavia de medicul Vladislav Klain. Timp de aproape 20 de ani, Vladeta Ierotici s-a ocupat de dezvoltarea acestei specializări în Iugoslavia, fiind numit în 1971 şeful Departamentului de Psihiatrie. Interesul, care a depăşit cadrul medicinei şi a hrănit spiritul de cercetător, l-a condus pe dr. Ierotici de la psihiatrie şi psihoterapie la antropologie culturală. Astfel, din 1985 devine profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Belgrad, disciplina Psihologie pastorală. Alegând între a lucra într-un spital şi a înfiinţa Departamentul de „Psihologie pastorală”, a părăsit spitalul şi s-a dedicat pe deplin activităţii didactice, urmând o carieră universitară. Interesele sale în domeniile religiei, psihoterapiei, sociologiei, psihiatriei sociale, filosofiei şi psihiatriei au dat naştere la peste şaptezeci de cărţi publicate şi câteva sute de articole ştiinţifice. Pe lângă fructuoasa sa activitate publicistică, a susţinut o serie de conferinţe pe tot cuprinsul Iugoslaviei şi Serbiei de azi. Profunzimea şi amploarea cugetărilor profesorului Vladeta Ierotici pot fi observate cel mai bine în sfera şi cadrul apariţiilor sale publice, în care, ca un far duhovnicesc, a arătat calea şi a răspândit ideile de toleranţă, înţelegere, iubire şi educaţie, pe temeliile principiilor morale.
în 1994 a fost ales membru corespondent al Academiei Sârbe de Ştiinţe şi Arte, devenind în 2000 membru titular. A fost membru al Asociaţiei Scriitorilor din Serbia şi membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale. A obţinut numeroase recunoaşteri şi premii pentru munca sa ştiinţifică şi socială. Pe data de 4 septembrie 2018, în Belgrad, la vârsta de 94 de ani, profesorul Vladeta Ierotici a trecut la cele veşnice.
222
Cuprins
Convorbiri cu duhovnici sârbi
Ca şi cum aş purta astăzi o convorbire cu Vlădica Nicolae Velimirovici 7
Convorbiri cu părintele Iustin 65
Convorbiri cu părintele Siluan 79
Convorbiri cu părintele Iulian 87
Convorbiri cu părintele Pavle 97
Convorbiri cu părintele Sava 107
Convorbiri cu stareţul Tadei 117
Convorbiri cu părintele Iustin 143
Amintiri din mănăstiri ortodoxe 156
Convorbiri despre probleme duhovniceşti
Tinerii şi religia 171
Creştinii şi provocările lumii actuale 185
O scurtă biografie a autorului 221
www.librariasophia.ro
Difuzare: SUPERGRAPH
Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro www.sophia.ro
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro
Cartea de faţă, a cunoscutului neuropsihiatru Vladeta Ierotici, nu este doar o culegere de convorbiri duhovniceşti cu renumiţi părinţi ortodocşi sârbi ai veacurilor al XX-lea şi al XXI-lea, ci şi o incursiune în provocările lumii actuale şi răspunsurile la acestea, privite din punctul de vedere al unui om care de-a lungul întregii sale vieţi, prin lucrarea rugăciunii, smereniei şi pocăinţei, s-a străduit să se apropie şi să-L cunoască pe Dumnezeu.
„În afară de rugăciune şi post, smerenia este un lucru absolut necesar pentru om. El trebuie să simtă că este neînsemnat înaintea lui Dumnezeu, aducându-I Acestuia ca jertfă smerenia, absolut necesară în relaţiile cu oamenii şi cu sine însuşi. Fiecare adevărată căinţă a noastră aduce o bucurie de nedescris făpturilor cereşti şi fiecare cădere a noastră o durere pe măsură. Dacă am simţi tristeţea şi mâhnirea unui om căruia noi i-am provocat vreo durere sau întristare, am înţelege simţămintele de tristeţe pe care, mult mai puternic, le simt făpturile cereşti când cădem în vreun păcat. Iar dacă un om este capabil să trăiască o covârşitoare stare de tristeţe fără dorinţa de a se răzbuna atunci când l-am jignit, oare cum vor resimţi această tristeţe fiinţele cereşti, care sunt mult mai sensibile? Rugaţi-vă cu cea mai simplă rugăciune posibilă: Doamne Iisuse Hristoase, iartă-mă şi ajută-mă! ”
pr. Iustin Popovici
www.sophia.ro
ISBN: 978-630-346-051-2
9 786303 460512