EVERGHETINOSUL
Volumul I
Ediţia a treia
Transliterare, diortosire, revizuire după ediţia grecească şi note:
ŞTEFAN VORONCA
Carte tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte GALACTION Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
Everghetinosul a apărut cu osteneala Sfântului Nicodim Aghioritul într-o primă ediţie la Veneţia în 1783, după ce circulase în multe manuscrise de-a lungul secolelor. El a fost cel care i-a scris şi prefaţa. Deşi nu se numeşte ca îngrijitor al ediţiei, este socotit de toţi ca fiind cel care a editat cartea.
Deşi prima ediţie s-a tipărit într-un volum, ediţiile ulterioare au circulat în 4 volume. Lucrarea a fost tradusă între anii 1794 şi 1797 de către Ieromonahul Climent de la Slatina, într-o variantă care a circulat prin diverse copii-manuscrise. Tipărim aici textul volumului I, urmând apoi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să dăm tiparului şi celelalte volume. Pentru o diortosire mai cu de-amănuntul a textului am folosit ediţia de la Atena 1992, care o reproduce fidel pe cea de la Veneţia dând şi o traducere în neogreacă a textului.
Editura
T R N GEOIHOTrfiN PHMATftN, KAF AÎAAZKAAION TON GEMOTON, KAF aţi ON
A irw? rpoik 0eowp4a ffuvx3puW3 omriHCTe. KAF niozeoHc EXreeti EA n n A T A o Tor OTIOTATOT MONAXOT Ku K.-nrm Mow TtpaVa; 0to7vx W Euifysnfoţ 9 KAI ETEPrETlNOT PHISAAOTMENOT rrit AKBFSA
E f îf er AytMun Op 9 BAM W
Mimj w KirrAvpirff wuxieK.
NTN nPOTTON TTHOIS EHEAaeH
TOT TIMiaTATOT. W tTTKETArOT XTriOT 1THOT n A N N O T KANNAnpas nWAEiAN m N ENirrxANONTnN.
n A P A A: N T Q N 1 A TQ; B O P T O A U COS LiCENZA DESUBERlORhE PRIVILEGE
Frontispiciul primei ediţii a Everghetinosului, Veneţia 1783.
Adunarea graiurilor şi a învăţăturilor celor de Dumnezeu grăite, a Purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, din toată scrierea cea de Dumnezeu insuflată, adunată şi cuviincios şi prinosicios la iveală pusă, spre folosul celor ce vor citi, de Pavel, Preacuviosul Monah şi ctitor al Sfintei Mănăstiri a Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu ce se numeşte Everghetinos.
PROLOG1
Mintea2 cea mai-nainte de veci şi mai presus înfiinţată, ceea ce este mai presus decât toată înţelegerea3 celor ce înţeleg, chiar şi neînţelegându-se, din cele înţelese a fi se crede; ca ceea ce este începătoare de bunătate4, şi prin fire a binelui lucrătoare, din nimic, din ceea ce nu era nicidecum, zidindu-le pe toate, cu Cuvântul împlinindu-le şi cu Duhul lui Cel de viaţă făcător desăvârşindu-le, cu oarecari hotare şi legi a voit să le hotărnicească. Iar fiinţele cele prea-de-sus şi gânditoare5, cu oarecari legi mai presus de lume prin bunătate le chiverniseşte; după care legi, prin dumnezeiască alcătuire şi măsurare mişcându-se, cele ce sunt mai sus se îndulcesc de strălucirile cele după putinţă. Iar în trupurile cele ce sunt în lumea aceasta materială a sădit oarecari puteri înfiinţate6, care şi legi ale firii de toţi se numesc; ca de dânsele şi după dânsele7 mişcându-se şi mânându-se, în rânduială ale lor lucrări să le săvârşească; ca aşa, cu adevărat, să poată fi numită lume8. Iar în om, deodată, o oarecare
1 Numele Sfântului Nicodim Aghioritul nu apare nicăieri în ediţia 1783, însă ucenicul său, monahul Eftimie, notează: „De asemenea, a diortosit şi Everghetinosul, împodobindu-l cu un preafrumos prolog” (n. NiKOrjpoc MmAdAr;, O ITQWTOTVTIOC Biog TOV OCTLOV NiKobppov TOV AYLOQELTOV, Aytov Opoţ, A0rvct, 2007, p. 10).
2 A Tatălui.
3 Sau „gândirea”.
4 Sau „obârşia binelui”.
5 îngerii.
6 Sau „fiinţiale”.
7 Sau „potrivit lor”.
8 Lit. cosmos, adică lumea raţional şi frumos rânduită.
10
putere cuvântătoare [raţională] şi de-sine-socotitoare a semănat, şi poruncă ca ajutor i-a dat, care şi lege a năravurilor [morală] se numeşte; ca după dânsa şi către dânsa îndreptându-se ca şi către un hotar9 prea-drept, de toată răutatea (ceea ce se abate de la îndreptarea legii celei a năravurilor) să se înstrăineze cu toată puterea, şi de toată bunătatea şi de toată fapta bună cu cuvânt [în chip raţional] să se ţină, căci aceasta este scopul filosofiei năravurilor, zic adică bunătatea.
Oare ce voieşte sau ce neguţătoreşte dintru acestea Mintea cea născătoare de lume? Fără decât negreşit ca, din mişcarea tuturor cea bine-rânduită şi prea-alcătuită după legile cele puse, slăvirea Sa să-şi logodească. Căci făpturile au ori faptă bună, ori răutate; cu aceasta sau îl slăvesc, sau îl necinstesc pe Făcătorul. Pentru aceea a şi zis oareşiunde despre dânsele Sfânta Scriptură: Cerurile spun slava lui Dumnezeu (Psalmii 18,1), iar pentru om: Ca să vadă, zice, faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri (Matei 5,16). Iar dacă [făpturile] celelalte toate (afară de oarecari) poruncii Ziditorului plecându-se, înlăuntrul hotarelor sale au stătut că Hotar ai pus, zice, pe care nu-l vor trece (Psalmii 103,10) şi prin buna lor versuire cea mult răsunătoare, ca cu nişte glasuri negrăite, atât cât se putea dinspre dânsele, îl slăveau pe Dumnezeu, omul dar, o! cum fără lacrimi voi trece cuvântul? este singurul din cele de pe pământ care s-a împărtăşit Puterii celei de sine-însăşi stăpânitoare [alegerii]. Însă el, prin pizma diavolului amăgindu-se, asupra Ziditorului său ridicându-şi grumazul, s-a abătut de la calea raţiunii celei drepte, a celei semănate întru dânsul. Şi a lepădat şi legile năravurilor cele date lui în felurite vremi, uitând
9 în original, „dreptar” sau „canon”.
11
toată fapta bună şi bunătatea, iar răutăţii vai! şi patimilor celor cu milioane de răutăţi a stătut lucrător. De aici, slava ceea ce era să se lucreze printr-însul nesocotind-o dinspre partea sa, pe Dumnezeu a-L necinsti a ajuns.
Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Cuvântul, cele ale căderii acesteia mult-pătimitoare luând, în zilele cele mai de pe urmă făcându-Se om, pe acele legi ale năravurilor şi mai-nainte aşezate le-a înnoit. Şi, adică, pe filosofia cea nărăvelnică [morală] a Evangheliei cu canoane mai cuprinzătoare şi cu hotare mai desăvârşitoare decât cele dintâi, preafrumos împodobind-o, şi pe Dumnezeu slăvindu-L printr-însele pe pământ, aşa şi nouă pe dânsa ne-a dat-o. Ca urmând urmelor Aceluia, a tot felul de fapte bune lucrători să ne arătăm, şi printr-însele, după urmare, pe Ziditorul să-L slăvim; ca aşa să ne fie nouă cu putinţă şi la scopul cel dintâi să ne întoarcem.
Dar însă, întru această a năravurilor filosofie Dumnezeu a poruncit celor mulţi a petrece fără despărţire, crescând ca o mlădiţă într-aceasta, iar celor ce pot şi mai departe a spori, le-a lăsat a adăuga la cele puse înainte câte pentru iubirea de Dumnezeu vor avea râvnă să facă. Şi a însemnat aceasta mai adânc, una adică zicând pentru scopirea cea tainică a fecioriei: Cel ce poate cuprinde, să cuprindă (Matei 19,12), iar cealaltă pentru cei doi dinari al Legământului celui Vechi zic, şi al celui Nou: Şi orice vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce îţi voi da ţie (Luca 10,35).
Acestea aşa aflându-se, şi filosofia Evangheliei către sine pe toţi chemându-i, unii nu ştiu cum! cu alte chipuri ale filosofiei se îndeletnicesc; unii dintre aceştia cu chipul matematicii sau al fizicii, iar alţii cu cel al metafizicii şi cu învăţăturile gramaticilor toată viaţa şi-o petrec; iar faţă de chipul năravurilor, măcar că mai de nevoie este, şi cu rânduială
12
înaintea celorlalte merge, foarte cu lenevire se află. Iar aceştia nu prididesc a iscodi şi cele despre cer şi pământ, şi despre celelalte toate, cum cu bună-întocmirese află, dar pe ei înşişi cum, prin buna podoabă a obiceiurilor, la cale10 să se pună şi adevărate fapte bune să înveţe, foarte puţini se sârguiesc; neştiind, precum se vede, că cu mult mai bună este sârguinţa cea pentru noi înşine decât pentru cele străine, şi că cunoştinţa singură şi fără de faptă, fără fiinţă [temei] este, şi cu nimic mai prejos decât nălucirea precum zice Sfântul Maxim: „Că ce dobândă mi s-a făcut mie din filosofia celorlalte, sufletul nefilosofeşte şi mojiceşte tulburându-se cu patimile? Eu nimic nu văd [a dobândi]”. Deci se cuvine mai vârtos şi de filosofia năravurilor a purta grijă, ca nu cumva de partea cea mai bună să fim lipsiţi.
Aceştia sunt deci aşa. Iar sfinţita ceată a cuvioşilor Părinţi cele mai bune sfătuindu-se, şi cu ochii cei iuţi ai minţii au văzut cât folos este din chipul acesta al filosofiei şi cum, de se vor face întru deprinderea acesteia, cu lesnire le-ar fi şi peste celelalte să se suie. Cu toate acestea, încă, fiindcă şi de când sunt oamenii pe pământ este filosofia năravurilor (precum mai-nainte s-a zis) şi mai presus de celelalte chipuri ale filosofiei, de celelalte toate nicidecum îngrijindu-se, numai de aceasta singură s-au lipit. Şi, deci, în pustietăţi, şi în munţi, şi în peşteri, în crăpăturile pământului după Pavel zicând (c Evrei 11, 38) pe ei închizându-se şi linişte fără de grijă alegându-şi, scopul cel prea-vechi l-au pus lângă sine; ca aşa cu iscusinţă să afle pricinile cele întâi-începătoare ale patimilor, şi pe acestea desăvârşit să şi le taie; iar la fapta-bună nu numai întru aşezare singură sau prin iscusinţă întâmplătoare să vină (căci aceasta fiecăruia
10 Adică „în rânduială”.
13
este cu lesnire), ci întru deprindere vârtoasă11, ca într-o a doua fire, şi cu totul să se amestece cu faptele bune şi să se felurească, împreună de o vârstă făcându-se ele cu dânşii şi împreună îmbătrânind prin multe osteneli şi prin îndelungata nevoinţă; căci legile cele mai cuprinzătoare ale Evangheliei, cele pentru faptele bune, precum a apucat să arate cuvântul, ca pe nişte începătoare întâielnice12 mai-nainte le-au pus de a lor filosofie, şi întru acestea ziua şi noaptea au cugetat, apoi aşa, prin acestea, le-au despărţit în cele din parte legi ale faptelor bune, ce se pot socoti pe scurt din acele legi; astfel, cu multe ispite cu cele de la oameni, zic, şi cu cele de la draci au fost dărăciţi, şi cu multă înfrânare a trupului şi cealaltă rea-pătimire a trupului şi înfrânare s-au tescuit; după aceste multe stadii ale nevoinţelor au lucrat adică toate faptele bune şi întru deprinderea cunoştiinţei celei prea-iscusite a acestora s-au făcut, şi au adăogit la Evanghelie adăugire vrednică de laudă cei ce au minte, folosindu-se de îndestularea voirii, cât nu numai până la poruncă să se afle, ci, iată, şi peste poruncă să facă.
Şi argintul dându-l Stăpânului cu dobândă prin fapte bune, precum a cerut de la dânşii (cf. Matei 25, 27), L-au slăvit adică prin ei înşişi pe Dumnezeu (care lucru a fost, precum s-a zis, cel de demult sfat al lui Dumnezeu). Împărţitu-ne-au încă şi nouă, ca unor zarafi buni, din cunoştinţa cea iscusită a faptelor bune prin scrisorile lor; ca de pildele acelora folosindu-ne, să ne sculăm şi noi, pe cât ne este puterea, către lucrarea desăvârşirii, a faptei bune. Şi, ca dintr-o pildă prea-potrivită să arăt totul, zic că, precum cei ce se îndeletnicesc cu fiziologia, prin miriade de măiestrii, şi cu
11 Ka0 sau „la măsura deplinătăţii”, „ca stare deplină”.
12 Principii de temelie sau primordiale.
14
nenumărate cercări şi cu topiri umezealnice13, şi cu multe feluri de osteneli de veacuri iscodesc deosebirile trupurilor, tot într-acest chip şi aceştia, prin miriade de ispite şi prin multe cercări cu fapta şi prin îndelungaţi ani (căci se poate a se vedea la dânşii undeva şi un singur cuvânt în cincizeci de ani, cercat fiind). Încă şi prin povăţuirea luminătorului Duh, adâncurile filosofiei năravurilor le descoperă şi faptele bune le curăţesc de covârşiri şi de lipsiri dinspre amândouă părţile, şi aşa, în chip îndoit14 îl învaţă nepătimirea cea împătrită15, ascultarea cea făcătoare de desăvârşire, smerenia cea prea-bună, dreapta-socoteală cea de-Dumnezeu-strălucită, răbdarea cea mulţumitoare, milostivirea cea care urmează lui Dumnezeu, milostenia cea de suflet mântuitoare, rugăciunea cea necurmată, pocăinţa cea zdrobită, mărturisirea cea adevărată, conştiinţa cea neosândită, dragostea cea de Dumnezeu făcătoare şi tot lanţul de aur al faptelor bune.
Mai învaţă şi care dintr-însele sunt trupeşti, şi care sufleteşti, şi care gânditoare [ale minţii]; şi cum, şi cât, şi pentru
13 Diverse experimente chimice.
14 Ca cel ce e şi suflet, şi trup.
15 Despre acestea a scris Sf. Maxim Mărturisitorul: „Prima nepătimire este înfrânarea desăvârşită de la păcatele cu fapta, constatată la cei începători. A doua nepătimire este lepădarea totală a gândurilor care consimt la păcate; aceasta o găsim la cei care cultivă virtutea cu raţiune. A treia este nemişcarea totală a poftei spre patimi; ea e proprie celor ce contemplă în chip spiritual înfăţişarea lucrurilor văzute în raţiunile lor. A patra este curăţirea totală chiar şi de închipuirea simplă a patimilor; aceasta o aflăm la cei ce şi-au făcut mintea, prin cunoştinţă şi contemplaţie, oglindă curată şi străvezie a lui Dumnezeu. Fiecare dintre aceste patru trepte ale nepătimirii se manifestă potrivit gradului de purificare duhovnicească a omului” (cf. Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: ştiinţa Sfinţilor Părinţi, traducere de Irina Luminiţa Niculescu, Ed. Învierea, Arhiepiscopia Timişoarei, 1998, pp. 345-346).
15
ce, lucrându-se, sunt fie bine-primite, fie neprimite; şi care dintre patimi sunt cuprinzătoare şi care din parte; care, iar, sunt cele trupeşti, care sufleteşti şi care gânditoare; şi cum cineva dintru acestea s-ar putea izbăvi cu lesnire; şi, pe scurt zicând: toate câte ştiu a-l desăvârşi pe omul cel după Hristos cu de-amănuntul le tâlcuiesc. Şi lucrul cel minunat acesta este, că cuvintele acestor fericiţi Stareţi, deşi sunt alcătuite cu simple şi nemeşteşugite grăiri, sunt însă atât de bogate cu lucrarea şi îndemnarea, încât pe toţi cei ce citesc îi pot pleca. Că de multe ori, mulţi vorbind către oarecari din felurite scripturi, şi a-i pleca pe aceia nicidecum putând, un cuvânt sau faptă a înţelepţilor Părinţilor acestora în mijloc căzându-le, îndată i-a înduplecat şi către încuviinţare i-a tras pe ascultători. Că, deşi după cei înţelepţi, organul celei nărăvelnice16 are ca scop grăirea spre înduplecare, cuvintele Părinţilor însă au împreună cu înduplecarea şi silirea (dar cum să zic?), înduplecarea cea cu nevoinţă17 punând-o înainte din lucrurile cele ce au negreşit încredinţarea adevărului. Dar şi parimia18 aceea ce zice: „Văzut-ai pe tânăr alergând? Un bătrân l-a amăgit”, însăşi aceasta o adevereşte încât, adică, cel ce ar numi cuvintele Dumnezeieştilor Părinţilor acestora „canoane”, şi „hotare”, şi „legi” ale filosofiei năravurilor, va zice tot adevărul.
Deci, aceste cuvinte tuturor folositoare ştiindu-le şi Pavel acela, preacuviosul între monahi care a fost ctitor al cinstitei mănăstiri a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu ce se numeşte „Everghetinos”19, şi pentru aceasta Everghetinos
16 Sau „unealta moralei”.
17 Sau „cea silită”.
18 Zicală în general.
19 „De-bine-făcătoarea” (gr.)
16
şi el numindu-se într-o parte şi într-alta risipite fiind ele, pentru o mai lesne cuprindere în oarecari capete şi pricini le-a adunat şi în patru cărţi le-a despărţit. Şi era cu adevărat cartea un lucru dorit de toţi cei ce o ştiau şi prea de trebuinţă, iar pentru sudorile şi ostenelile scrierii20 de foarte puţini câştigată. Iar celor ce nu o ştiau, din pricina rărimii ei, şi pentru că niciodată nu se dăduse în tipar, era necunoscută. Iar acum, dându-se în tipar, şi dintru întunericul cel mai dinainte ca de sub obroc scoţându-se şi întru sfeşnic înalt punându-se (cf. Matei 5, 15), să ne sârguim a împlini cele dintr-însa; slăvind pe Tatăl nostru Cel din ceruri, împreună şi pe Unul-Născut Fiul Lui, şi pe Duhul Lui Cel de viaţă făcător, în veci. Amin.
în manuscrisele româneşti ale Everghetinosului, prologul original al cărţii nu a fost tradus integral; lipsesc câteva paragrafe de la sfârşit, pe care le redăm în cele ce urmează:
„Se aştepta, deci, cel care să o editeze dând-o tiparului spre folosul obştesc al tuturor şi [care] să pună acest argint curat şi cuvântător la cunoscătorii zarafi. Acesta a fost prea-strălucitul întru toate, prea-de-Dumnezeu-cinstitorului şi prea-evlaviosul kir [domn] Ioannis Kannas, al cărui suflet iubitor de Dumnezeu este, a cărui purtare pe Hristos urmează, a cărui alegere iubitoare de săraci este, şi darnică socotinţă, şi ale cărui însuşiri cele mai de sus în amândouă înţelesurile strălucite şi însemnate sunt. Ar putea zice cineva că într-un suflet al său împreună sălăşluiesc toate faptele bune.
Acesta deci, care în lupte bune cu nimic n-a ieşit din întâietăţile lui, ci în mişcare orice piatră, din zicală, punând
20 Copierii manuscriselor.
17
ca să nu se lase altora în urmă, îndemnându-se pe cât îi era în putinţă să fie cel dintâi în unele ca acestea, el, cel lucrător şi putincios întru toate cele ce ţin de folosul obştesc, suflând cu o prea-fierbinte râvnă pentru fraţi sau, mai bine zis, insuflat de harul de sus, a avut buna-îndrăzneală să se apuce dintru îndemnul său lăuntric de această lucrare; căci se cădea ca acela ce scânteia de fapte bune, să-şi însuşească, după cuviinţă, şi această carte nărăvelnică [de morală]. Şi dintru întunericul cel mai dinainte ca de sub obroc scoţând acest preastrălucitor sfeşnic al cucerniciei, şi ridicând pe cheltuiala sa această înaltă făclie în vârful tipografiei, face lumina sa bogată şi lesne de ajuns tuturor şi cunoscută în toată lumea cât a alergat în ea cuvântul mântuitor, şi cu aceasta trezindu-i pe toţi spre slava lui Dumnezeu, se face al lui Dumnezeu împreună-lucrător într-această parte; iar a aduce slavă lui Dumnezeu este în chip mărturisit o slavă mai presus de slavă. Vedeţi cât de mare e înălţimea cinstei?
Adusă dar fiind acum la lumină această cu de-amănuntul arătare a faptelor bune, această şcoală a nepătimirii, acest cuget bătrân al înţelepţilor Părinţi, această cinstită istorisire a sfaturilor bătrâneşti şi, într-un cuvânt, această vistierie a tuturor bunurilor nărăvelnice [morale], să tacă Solonii, să plece Licurgii, să se acopere Socraţii, să se ascundă Aristotelii şi Platonii, şi alţii câţi dintre cei din afară [Bisericii] acum sau mai-nainte au scris despre faptele bune, toţi împreună să plece şi să facă loc acestei cărţi; pentru că, rătăcind ei departe de scopul nărăvelniciei [moralei] (adică de binele adevărat), n-au avut drept capăt al ei pe Dumnezeu care este şi Binele cel mai înalt şi spre Care avântându-se, toată fapta bună se învredniceşte de plata filosofiei sale ci, pierzând scopul, vădit este că nu învaţă nici despre faptele bune, dacă, potrivit lor, orice obicei se arată după scop.
18
Voi, însă, toţi cei părtaşi chemării cereşti şi pravoslavnice, câţi care priviţi numai spre Dumnezeu, cu tot felul de fapte bune vreţi să vă împodobiţi sufletele, ca nişte coloane de aur dedesubt să vă puneţi mâinile voastre, strângeţi la piept ţinând cu multă bucurie şi în sfântă îmbrăţişare snopul sfânt al legii, citind-o adeseori şi culegând roadele grase ale folosului. Nu obosiţi, rogu-vă, solind la Domnul pentru cel ce cu cheltuială a sădit şi cu împreună-lucrare a udat; căci aşa veţi arăta mulţumire. Iubindu-i pe Părinţii aceştia şi pentru că Domnul a voit ca să-i iubească pe ei (Deuteronom 10,15) şi cercetându-i în fiecare zi, să vă rânduiţi viaţa ca şi cu nişte canoane prin bătrâneştile lor îndemnuri şi cu dumnezeiască înţelepciune, potrivit poruncii ce spune: întreabă pe părintele tău şi va povesti ţie, şi pe cei mai bătrâni decât tine şi vor spune ţie (Deuteronom 32,7); iar punându-vă în rânduială, vă veţi arăta lucrători ai faptelor bune, şi lucrându-le pe acestea, veţi slăvi pe Tatăl nostru Cel din ceruri, împreună cu Unul-Născut Fiul Lui şi cu Duhul Lui Cel de viaţă făcător, Dumnezeul Unul a toate; Căruia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin”.
PREDOSLOVie
Despre viaţa Cuviosului Pavel Everghetinosul nu se ştiu decât foarte puţine1. În Prologul său la scrierea acestuia, Sfântul Nicodim nu pomeneşte decât că „a fost ctitor al cinstitei mănăstiri a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu ce se numeşte Everghetinos [Binefăcătoarea]”, de unde şi numele autorului. Câteva date împrăştiate ici-colo însă ne vor ajuta să schiţăm în câteva cuvinte personalitatea lui. Sub numele lui („Facerea lui Pavel Monahul”), aflăm o rugăciune din paginile Ceaslovului, iar Tipiconul ctitoricesc şi liturgic al mănăstirii întemeiate de el oferă unele amănunte despre viaţa lui. În acesta din urmă, ucenicul său Timotei spune despre Pavel că a fost fiu al unei bogate familii din Constantinopol, care, aprins fiind de râvnă călugărească, a plecat din lume în luna iunie a anului 1049, întemeind la circa 3 km de cetatea lui Constantin, pe un pământ ce-l avea ca moştenire, o mănăstire în cinstea Maicii Domnului Binefăcătoarea.
1 Pentru viaţa autorului, Tipiconul mănăstirii şi unele observaţii asupra cărţii, am folosit puţina bibliografie existentă: Gheorghe F. (pe atunci pseudonim al D-lui Academician Virgil Cândea): „Un dascăl icumenic uitat: Cuviosul Pavel Everghetinul. Ctitoria şi scrierile sale”, Mitropolia Olteniei 8 (1956), pp. 456-481; „Dictionaire de Spiritualite”, Tome V, Beauchesne, Paris, 1964, pp. 502-503. Elia Citterio, Nicodim Aghioritul, Personalitatea opera învăţătura ascetică şi mistică, Editura Deisis, Sibiu, 2001; „Byzantine monastic Foundation Documents”, A Complete Translation of the Surviving Founders, Typika and Testaments. Edited by John Thomas and Angela Constantinides Hero, Dumbarton Oaks, 2000, Vol. II, ch. 22, pp. 454-506, ch. Evergetis: Typikon of Timothy for the Monastery of the Mother of God Evergetis (trans. Robert Jordan).
20
în anii ce au urmat, el a adunat câţiva fraţi pe care ulterior i-a călugărit, a clădit câteva chilii pentru aceştia, iar prin petrecerea sa, vestea sfinţeniei lui s-a răspândit repede, după moartea lui ucenicii cinstindu-l după cuviinţă. Ctitoria sa e continuată de ucenicul său, Timotei, care a zidit şi alte chilii, precum şi o biserică. Tipiconul a fost alcătuit de Timotei, ce s-a călăuzit şi după testamentul pe care i l-a lăsat Cuviosul Pavel; acest testament nu a mai ajuns până la noi. Tipiconul oferă amănunte despre organizarea mănăstirii, despre extinderea acesteia prin zidirea de chilii şi a unei biserici sub egumenia ucenicului său, despre rânduielile liturgice şi altele. Deşi originalul grecesc al acestuia nu ne-a fost accesibil, nădăjduim pentru viitor o traducere a acestuia dintr-o limbă modernă2. Tipiconul se inspira din cel al Studiţilor, al bisericii celei mari din Constantinopol şi al mănăstirii din Muntele Olimp. Cuviosul Pavel a trecut la Domnul pe 16 aprilie 1054, tot întru această zi având şi zi de pomenire.
Despre mănăstirea Maicii Domnului „Binefăcătoarea” avem date din documente ce merg numai până în veacul al XIV-lea. Împăratul Alexis al III-lea Anghelul îi dăruieşte pe la 1195 Sfântului Sa va, Patriahul Serbiei şi ctitorul mănăstirii Hilandar, câteva metocuri din Constantinopol, printre care şi cel al mănăstirii noastre. În tot acest răstimp, din alte documente, mai aflăm că mănăstirea primeşte numeroase danii ale evlavioşilor închinători: pământuri, bani şi altele. De aici înainte, faima autorului se răspândeşte mai mult prin scrierile sale, prin rugăciunea din Ceaslov de la Pavecerniţă către Maica Domnului, vestitul Everghetinos şi prin
2 O scurtă descriere a acestuia după original face Virgil Cândea în studiul citat.
21
ctitoria sa închinată Maicii Domnului Binefăcătoarea (sau „Everghetissa”).
Everghetinosul este o carte mare foarte din toate punctele de vedere. Cum se face că ea iese la lumină abia acum e un lucru mai presus de ştiinţa noastră. Cartea a avut cumva soarta Filocaliei: când traducătorul acesteia a avut ideea publicării ei, „distinşii” teologi de atunci s-au dat înapoi de la a pune umărul la traducerea ei, întorcându-se la „ţarinile” şi „boii” lor (cf. Luca 14), trebuind să treacă aproape jumătate de veac până la desăvârşirea ei prin sârguinţa unui singur om. Tot aşa şi acum, „ţarinile” sunt pline de lucrători care pretind a curăţa mărăcini, a ara cu boii şi a semăna grâu pe care mărăcinii nu vor zăbovi a-l înăbuşi din nou, dar puţini sunt aceia care se îngrijesc să caute sămânţă bună pentru care să se grijească a o face roditoare prin voia Tatălui, cu împreună-lucrarea lui Hristos şi cu ploaia Duhului. Pentru Everghetinos însă, a trebuit să treacă mai bine de două veacuri pentru a fi scos la lumină.
Citind Prologul Sfântului Nicodim Aghioritul la cartea de faţă, un negrăit cutremur cuprinde pe cititorul evlavios; lectura lui cheamă la nenumărate alte lecturi, precum, de asemenea, lectura Everghetinosului stârneşte parcă Duhul Sfinţilor autori spre a ne sili la nenumărate lecturi ale lui. Este cutremurul ce l-a cuprins pe Sfântul Nicodim Aghioritul în faţa cugetării Sfinţilor Părinţi, îndemnându-l mai puţin la alcătuirea unui Prolog de detalii tehnice asupra vieţii autorului sau la observaţii critice la adresa operei, cât la slăvirea lui Dumnezeu întru Sfinţii Săi (cf. Ps. 150:1; 67:36) sau prin lucrările acestora.
Roadele acestei slăviri se regăsesc cu prisosinţă în Prologul său şi în lucrarea de editare a cărţii. Ea a fost editată la Veneţia, în 1783, într-un volum imens in quarto, de peste
22
1100 de pagini, la numai un an după editarea Filocaliei. Astfel se face că Everghetinosul pare cumva o Filocalie aranjată tematic şi îmbogăţită cu alte şi alte texte, îndeosebi cu fragmente din Vieţile Sfinţilor.
Toate manualele sau tratatele de morală fie ele ortodoxe sau de alte confesiuni (adică eretice) -, toate încercările de sistematizare a vieţuirii ortodoxe (a celei creştine în general sau „morale”, cum în chip vag i se mai zice) după cugetul tradiţiei evanghelice şi sau patristice nu pot egala vrednicia şi puterea Filocaliei şi a Everghetinosului (desigur, şi a celor de dinaintea lor, care au gătit cumva calea pentru acestea sau au inspirat alcătuirea altora: Patericul, Vieţile Sfinţilor, Limonariul etc.). Sistematizarea, dacă o putem numi aşa, pe care autorul o propune nu e una făcută pe principii abstracte: el nu vine cu scheme, definiţii atotcuprinzătoare, note de subsol, împărţiri ameţitoare etc., ci împleteşte în chip armonios învăţătura Bisericii şi pildele de sfinţenie care o întemeiază pe aceasta, aduce pilde şi învăţături ce pot fi cunoscute numai printr-o nevoinţă ascetică trupească şi sufletească, şi mai puţin printr-o pricepere filologică sau demers „ştiinţific”.
Adeseori, apoftegmele, prin ideea pe care o cuprind, au un oarecare laconism, lucru ce îndeamnă cititorul la multă cugetare, la cunoaşterea prin „iscus” sau experienţă, în general, şi rugăciune a graiului părintesc. Antologia nu vrea totuşi, precum tratatele scolastice, să epuizeze o temă anume, nu vrea să ucidă cuvântul printr-o clarificare, printr-o încercare de a defini exact o idee sau o temă, ci lasă cititorul să adune ca o albină roadele cugetării Părinţilor şi să le urmeze în chip personal şi sau ecclesial, lăsându-l deci a urma fie o cale sau un meşteşug al unui autor anume, fie a mai multor Părinţi, în chip amestecat.
23
Prin mulţimea manualelor sau tratatelor asupra vieţii creştine, nu de puţine ori autorii au ucis sau ignorat Cuvântul din propriile suflete, încercând să-L reducă la o definiţie sau concepţie anume, extinzându-şi astfel nefasta lucrare şi în sufletele celor ce vor fi citit. Să nu uităm că lucrarea se intitulează „Adunarea graiurilor şi a învăţăturilor celor de Dumnezeu grăite…” lucru întărit cu prisosinţă şi de Sfântul Nicodim în Prologul său şi nu (sau mai puţin) de oameni, în schimb, în unele lucrări „teologice” de azi reiese literalmente mai mult numele autorului, personalitatea sa, osteneala editurii etc., iar eventuala înrâurire a lui Dumnezeu sau nădejdea autorilor în aceasta lipseşte adesea cu desăvârşire, totul părând că se atribuie ostenelii autorului sau „teologului”.
Aparentul laconism al Părinţilor nu e dovadă de relativism sau nepricepere, ci e un chip de slăvire şi cunoaştere a tainei vieţii creştine, a tainei negrăitei întâlniri dintre Dumnezeire şi omenitate, dintre om şi Dumnezeu. Ca şi în cazul Dumnezeieştii Scripturi, lucrarea are o arhitectură tainică, ce se descoperă numai cititorului ce se trezveşte prin nevoinţa minţii şi a trupului (desigur, şi prin călăuzirea unui duhovnic sau cunoscător, în general) spre înţelegerea dumnezeieştilor noime. În sprijinul descoperirii cât mai fidele a acestei arhitecturi tainice şi a graiului aparent laconic al Părinţilor adunati aici, am urmărit la rândul nostru o diortosire sau o redare cât mai aproape de litera şi duhul Părinţilor, de descoperirea cugetării lor în cugetul cititorului de azi. Cugetul, limba, formele de exprimare ale lumii actuale sunt mult diferite de cele ale Părinţilor: „omul recent”, cum a fost numit, îşi justifică patimile printr-o limbă proprie acestora; omul tradiţional, omul ce caută cugetarea şi Duhul Părinţilor caută să dobândească cât mai mult cugetul Părinţilor
24
şi chipul în care ei s-au exprimat3. Strict vorbind, numai cei întrucâtva asemenea Sfinţilor Părinţi îi pot face cu adevărat cunoscuţi pe aceştia fie prin traducere, fie printr-un alt chip al propovăduirii. O asemenea descoperire a acestora au făcut-o, cu deosebire, o bună parte din vechii traducători români, adevăraţi continuatori ai Sfintei Tradiţii a Părinţilor, printre aceştia, iată, şi Ieromonahul Clement de la mănăstirea Slatina, a cărui smerenie, arătată (şi) prin această tălmăcire, n-a mai îngăduit poate Proniei să ne descopere şi date despre viaţa lui4.
Lucrarea nu este simplu doar o carte a cuiva, ci este „o adunare a graiurilor din toată scriptura [scrierea] cea
3 Nu întâmplător, o mulţime covârşitoare de termeni liturgici sau forme de exprimare în general au fost preluate în limba română din limbile greacă şi slavonă aproape literal, pe de o parte pentru neputinţa acesteia de a exprima deplin învăţătura Bisericii în general, iar pe de alta, pentru păstrarea, continuarea şi trăirea cât mai fidelă a Duhului celor de dinaintea lor. O adaptare la cugetul contemporan prin traduceri întemeiate cel puţin! pe parafrază (precum, aşa cum am arătat în note, este de pildă traducerea în neogreacă a Everghetinosului) nu poate fi decât însoţită de unele răstălmăciri ale cugetării Părinţilor, respectiv de răspândirea de duhuri străine acestora.
4 De însemnat e şi faptul că, cel puţin pentru termenii fundamentali ai spiritualităţii sau asceticii şi misticii ortodoxe tradiţionale, tălmăcitorul pare să fi folosit şi Dicţionarul grec-român după alfabet, păstrat în manuscris la Academia Română (ms. rom. 1577) şi editat recent (Ediţie, introducere, studiu filologic şi glosar de Lia Brad Chisacof, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, I-XLVI [introducere] + 1-390 [dicţionar]), şi întocmit, precum afirmă editorul, în obştea mănăstirii Neamţ după Lexicoane greceşti anterioare mult mai voluminoase, unele rămase în manuscris, altele tipărite. Despre toate acestea se poate citi în studiul pomenit mai sus. O serie de termeni greceşti tălmăciţi în româneşte în Everghetinos se află tălmăciţi întocmai în acest Dicţionar, alţii însă n-au fost găsiţi, dovadă că tălmăcitorul a folosit şi alte instrumente.
25
de Dumnezeu insuflată”, cum o numeşte autorul, o adunare săvârşită, precum Filocalia, cu multă acrivie şi frică de Dumnezeu, care conţine învăţătura şi viaţa sfântă a marilor scriitori şi trăitori ai Bisericii primului mileniu descoperită prin sfintele mâini ale Cuvioşilor Pavel Everghetinosul (sau Everghetinul) şi Nicodim Aghioritul.
Alte colecţii sau scrieri ascetice îşi arată mai mult vrednicia prin bogăţia duhovnicească sau dimensiunea lor, prin viaţa sfântă şi stilul unor autori, mulţimea lor şi folosul pe care aceştia, împreună cu scrierile lor, l-au adus la un moment dat (şi pe care încă îl mai aduc). Însă autorul Everghetinosului a încercat pe cât s-a putut să unifice toate aceste aspecte printr-o „adunare a graiurilor” din marile scrieri duhovniceşti ale întregului mileniu întâi, prezentându-le, cum în chip inspirat a zis domnul Virgil Cândea, în spirală, ca simbol al urcuşului duhovnicesc5, folosit şi de alţi scriitori duhovniceşti, precum Sfântul Dionisie Areopagitul şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, în al cărei centru stă Hristos, SprijinitorulŢiitorul, Mijlocitorul şi Scopul/Sensul/Ţinta oricărei nevoinţe.
Toate căile arătate aici sunt linii călăuzitoare ce pornesc din acest Centru ca din nişte raze ale raţiunilor duhovniceşti şi proniatoare ce izvorăsc din El prin graiurile şi vieţile Părinţilor; dumnezeieştile graiuri adunate aici sunt deci tot atâtea actualizări prin nevoinţă ale cunoaşterii acestor raţiuni, acestea luând chip în vieţile şi scrierile adunate aici spre folosul nostru.
Lucrarea se remarcă, deci, atât prin bogăţia, cât şi prin sistematizarea unei covârşitoare „adunări” a nectarului Părinţilor, totul „spre folosul celor ce vor citi”. Cărţi precum
5 Deşi a pomenit de aceasta, el nu a dezvoltat ideea mai departe.
26
Scara Sfântului Ioan Sinaitul sau Cuvintele Sfântului Isaac Sirul au adus o oarecare sistematizare a urcuşului ascetic, dar nu fără a sugera şi o oarecare inversare a treptelor sau o îmbinare a lor; ele însă sunt scrieri ce exprimă îndeosebi chipul personal de trăire a lui Hristos sau o asceză conformă unui context dat, chiar dacă autorii n-au fost străini de experienţa înaintaşilor, folosindu-se din plin şi de aceştia. Oricum, o comparaţie sau o ierarhizare valorică a cărţilor de acest fel comportă unele primejdii: a le compara poate însemna a pune cumva o scriere într-o lumină mai bună decât alta, or ierarhia sau ierarhizarea în Ortodoxie, sau mai degrabă în sfinţenie şi roadele acesteia în general, este una funcţională, iar vrednicia unui autor sau a unei cărţi anume o ştie cel mai bine Dumnezeu, noi cunoscând-o doar prin roadele pe care Acesta le-a făcut cunoscute şi nouă, înrâurirea duhovnicească a cărţii de faţă în general sau de-a lungul timpului este peste putinţa noastră a o socoti, căci Everghetinosul a circulat în nenumărate manuscrise încă de la scrierea lui în veacul al unsprezecelea, arătându-se cumva ca o Filocalie înainte de vreme, iar publicarea lui de Sfântul Nicodim Aghioritul (Veneţia, 1783) a exercitat o influenţă imensă asupra spiritualităţii greceşti „moderne” în general6.
6 Ediţii: Veneţia, 1783, XXXVI +1098 p. in 4; Constantinopol, 1861; Athena, 1900 (3 vol.), 1901 (3 vol.), 1957-1958 (2 vol.), 1983-1985 (4 vol., text original + traducerea neogreacă.), 1993 (4 vol.), ultima fiind folosită pentru diortosirea prezentei ediţii. O traducere engleză, planificată în paisprezece volume de mici dimensiuni, este pe rol încă din 1988, din care până astăzi au apărut nouă, ultimul în 2005 (The Everghetinos. A complete text, translated by Bishop Chrysostomos with Hieromonk Auxentios, John Petropoulos, Gregory Telepneffand Hieromonk Ambrosios, CENTER FOR TRADITIONALIST ORTHODOX STUDIES, ETNA, CALIFORNIA, 1988, 1991, 1998, 1999, 2000, 2002, 2005); în sfârşit, o altă traducere este în pregătire la Queens College, Belfast, de către un colectiv ce plănuieşte o ediţie critică a lucrării. Însă manuscrisele sau copiile greceşti ale lucrării circa 40! s-au răspândit în multe biblioteci din Apus şi din Răsărit încă din veacul al XII-lea, ele păstrându-se în marile biblioteci din Paris, Moscova, Athena, în mănăstirile din Ierusalim, în Muntele Sinai şi în altele, lista, descrierea lor, modul cum au circulat şi diferenţele dintre ele putând fi pricină de alcătuire a unei lucrări întregi, însă o astfel de lucrare, respectiv o ediţie aşa-zis critică a lucrării, n-a fost până azi alcătuită. Scopul nostru însă a fost asemănător celui al egumenului Pavel: întocmirea sau îngrijirea cât mai cu de-amănuntul a unui text concret pentru folosul duhovnicesc al celor care vor citi, şi mai puţin pentru iscodirea izvoarelor sale şi a altor aspecte; acest scop îl afirmă de altfel şi titlul; pe acesta am vrut să-l sporim şi prin îngrijirea textului din punct de vedere filologic (prin note de subsol şi paranteze explicative) sau „critic”, urmărind a facilita accesul cititorului de azi la un text ce nu de puţine ori pune probleme de înţelegere, text destinat iniţial cu deosebire celor ancoraţi în tainele unei tradiţii patristice sănătoase, şi mai puţin celor „ai lumii”. Prin note am încercat să urmăm obiceiul patristic al adăugării de scolii întru limpezirea sau îmbunătăţirea unor texte ce necesită alte dezvoltări, nuanţări etc., cu deosebire pentru cititorii de mai târziu, nefamiliarizaţi cu textele vechi sau cu modul cumva diferit al unui scriitor de a scrie despre un lucru sau altul. Pentru diortosire însă, n-am urmat traducerea neogreacă a cărţii, ci numai originalul din greaca veche, din traducerea neogreacă dând doar unele variante textuale la note, acolo unde textul era greu inteligibil. O mare mâhnire îl cuprinde astăzi pe cititorul căutător de folos duhovnicesc în scrierile Părinţilor atunci când descoperă că în unele „traduceri” nu mai transpare personalitatea vechilor autori, ci „muşchii” filologiei cărturarilor şi fariseilor contemporani, aşezaţi confortabil pe crucea „talentului” scriitoricesc, care întunecă lumina sfintelor învăţături cu desişul aparatelor critice, din care, odată intraţi, cu greu se mai poate ieşi, şi nu fără sminteala adiacentă, dobândită uneori şi din răstălmăcirile prezentate ca „traduceri riguroase”, făcute după ultimele (socotite cele mai bune!) meşteşuguri cărturăreşti.
27
Pentru a se feri de o oarecare „originalitate” ce putea stârni oarecari reacţii contrare sau suspiciuni, autorul îşi
28
întemeiază Pricinile pe mărturiile Părinţilor, prin viaţa şi scrierile lor, pe care arareori, „discret”, acolo unde a fost nevoie de o plinire sau alta, le-a însoţit de scurte adăugiri sau comentarii sub formă de apoftegme în textele autorilor citaţi; pe unele dintre ele, atunci când s-au vădit cu uşurinţă, le-am remarcat în note, ele nefiind întotdeauna lesne de observat. Titlurile celor 200 de pricini rânduite în 4 cărţi îi aparţin autorului. Acestea nu au fost nicidecum aşezate fără o ordine bine chibzuită. Ca unul care a fost egumenul unei mănăstiri, călăuză duhovnicească a multor monahi, el a întocmit cartea ca pe un îndreptar practic pentru cei de sub povăţuirea sa şi pentru alţii asemenea lor, întocmit după scrierile Sfinţilor Părinţi, trecut prin experienţa nevoinţei personale şi aşezat după nevoile duhovniceşti ale mănăstirilor în general. S-a zis că între pricinile cărţii există o strânsă legătură, un fir lăuntric ce dă o unitate întregii scrieri, că toate textele patristice sunt trecute prin propria viziune a egumenului Pavel despre călăuzirea duhovnicească. S-ar putea spune că originalitatea fiecărui autor cuprins în lucrare se împlineşte în chip minunat în originalitatea cu care el a alcătuit cartea. Lucrarea se arată ca o întâlnire duhovnicească sau o sinaxă a Părinţilor Bisericii şi a celei de Apus, şi a celei de Răsărit7.
7 Să avem în vedere că autorul a adunat poate cele mai bune mărturii ale vieţilor şi învăţăturilor marilor Sfinţi din Apus (mai exact, cele din sfera monahală, pe cât i-au fost accesibile traducerile greceşti ale acestora puţine de altfel ale lucrărilor citate), şi că el a trecut la Domnul, parcă nu întâmplător, în anul 1054, anul Schismei dintre cele două părţi ale Creştinătăţii. Dar oare Marea Schismă nu s-a datorat lipsei unei oarecari sinaxe sau întâlniri duhovniceşti, cum am zis mai sus, întemeiate pe mărturia sfântă a Tradiţiei celor două părţi, aşa cum, am putea presupune, a dorit şi Egumenul Pavel prin cartea sa? Oricum, o astfel de dorinţă, dacă a existat, nu s-a împlinit, iar pricinile Schismei sunt astăzi bine-cunoscute.
29
Să nu uităm că autorul a trăit într-o perioadă (numită de unii „teologi” ai vremurilor noastre „post-patristică”) în care, din diferite pricini, bogata moştenire scriitoricească şi de trăire a marilor Părinţi ai primului mileniu nu se bucura de atenţia cuvenită, nu mai era primită la adevărata valoare; aşadar, aceasta trebuia reactualizată, continuată sau adusă în atenţie prin scrisul şi viaţa unora care puteau să o continue printr-o lucrare duhovnicească sau alta. Nume sfinte, precum Sfinţii Ioan Damaschin, Teofilact al Bulgariei, Eftimie Zigaben, Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi mulţi alţii ce n-au încetat nici până astăzi să se nască duhovniceşte din viaţa şi scrierile celor de dinaintea lor, au luat plugul predaniei lăsate de Hristos şi Sfinţii Săi; acest plug, ei l-au dus mai departe, aducând prin scrisul şi viaţa lor roade ce hrănesc şi azi generaţii de creştini. Din această adevărată „Livadă duhovnicească a Părinţilor” (cum e numit de pildă Limonariul), plină de mireasmă duhovnicească, ce a rodit, iată, până la noi, ei s-au folosit din plin: ca pe nişte seminţe sau ca pe un altoi, ei au luat învăţăturile celor de dinainte şi le-au lucrat cu multă osârdie, făcând să crească alţi şi alţi copaci plini de roade duhovniceşti.
Nu se cunoaşte pricina pentru care autorul nu a inclus şi texte din alţi mari Părinţi ai primului mileniu8, însă, pentru scopul său, autorul a găsit cu prisosinţă texte din
8 Nu avem de pildă texte din Sfinţii Ioan Scărarul, Simeon Noul Teolog, Ioan Gură de Aur, Avva Dorothei, Grigorie al Nyssei şi alţii.
în schimb, texte din aceştia s-au găsit în Tipiconul mănăstirii, texte care se citeau liturgic sau la osebitele sinaxe ale monahilor, ceea ce arată că Pavel Monahul şi cei de sub el nu erau familiarizaţi doar cu autorii din Everghetinos.
30
colecţii precum Patericul9, Lavsaiconul10, Menologhionul
9 Patericul este citat în Everghetinos aproape în întregime. S-a observat de asemenea că Patericul (în varianta ediţiei de la Neamţ, 1844) cuprinde la rândul lui fragmente din Everghetinos, care de-a lungul veacurilor au fost adăugate de copişti sau de traducătorii români. De însemnat e şi faptul că unele citate din Pateric nu se regăsesc în ediţiile moderne („critice”) în limba greacă ale Patericului sau în alte limbi moderne, ci numai în ediţia românească; de asemenea, nu toate citatele din Pateric în forma în care l-a avut egumenul Pavel în vremea sa se regăsesc în ediţia românească, iar adeseori, acolo unde se găsesc, nu au aceeaşi formă, iar uneori nici acelaşi sens. Ediţia de la Râmnic 1930 a Patericului s-a diortosit după o ediţie din 1905, diortosită la rândul ei de Episcopul Antim Petrescu după prima versiune de la Neamţ, fără a avea vreun original grecesc la îndemână; în sfârşit, ediţia de Alba Iulia, apărută în mai multe ediţii după anii 1990, a urmat-o pe cea de la Râmnic. Ediţia aceasta şi cea anterioară au fost diortosite cu amatorism, ele fiind pentru aceasta precare din mai multe puncte de vedere (de pildă, în cea de la Alba Iulia nu este pomenit nici măcar traducătorul sau ostenitorii primei ediţii, este foarte puţin actualizată ortografic, adesea în chip hazardat, este folosită în chip nemăsurat parafraza, ajungându-se adesea la răstălmăciri; prin comparaţie cu originalul grecesc şi fragmentele din Everghetinos, se observă mai multe omisiuni). Pentru a nu îngreuia textul, în notele pe care le-am dat, am scos în evidenţă numai câteva din aceste diferenţe, lucrul necesitând un studiu extins.
10 Uneori, extrasele din Lavsaicon (Istoria Lausiacă a lui Palladie) nu se potrivesc cu versiunile din ultimele veacuri, aşa cum sunt traduse în română (Bucureşti, 1760, reeditat la Editura Episcopiei Alba Iulia, 1994; Bucureşti, 1993, trad, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R.; de notat că aceste două versiuni diferă în chip semnificativ) sau în alte limbi, ba chiar şi din versiunea grecească ce a ajuns până la noi, care stă la baza traducerilor în limbile moderne, lucrarea circulând în trecut cu adăugiri din Pateric, Istoria monahilor din Egipt (390-394), atribuită lui Timotei Alexandrinul (ed. rom. trad, de Arh. Dr. Ioasaf Popa, Editura „România Creştină”, Bucureşti, 1998), din Limonariu şi din altele; aşadar, la o simplă comparaţie, se poate observa că unele fragmente adunate din Lavsaicon în Everghetinos prezintă diferenţe semnificative faţă de ediţiile moderne ale Lavsaiconului.
31
(Vieţile Sfinţilor) alcătuit de Sfântul Simeon Metafrastul (cca. f 960)11, Aşezămintele Sfinţilor Apostoli sau Constituţiile Apostolice şi alte texte inedite din Vieţile Sfinţilor, altele decât cele din antologia Sfântului Simeon Metafrastul, apoi din Pandectele Cuviosului Antioh Pandectul, din Convorbirile lui Ioan Cassian, Scrisorile Cuvioşilor Varsanufie şi Ioan din Gaza, din Suta lui Diadoh, Cuvintele Sfinţilor Efrem Sirul, Isaac Sirul şi Isaia Pustnicul, din Capetele Cuvioşilor Marcu Ascetul, Maxim Mărturisitorul, Dialogurile Sfântului Grigorie Dialogul, scurte texte din Sfinţii Vasilie cel Mare, din Anastasie Sinaitul, din Istoria iubitoare de Dumnezeu a lui Teodorit, Amfilohie din Iconiu, Sfântul Nil Ascetul sau texte scrise de el însuşi12.
Cele 4 cărţi ale lucrării s-ar putea prezenta, tematic, astfel:
11 Majoritatea fragmentelor din Vieţile Sfinţilor adunate aici sunt semnificativ diferite de cele ale ediţiei de la Neamţ, care are la bază izvoare târzii, în ciuda unor asemănări dintre ele, pe care, atunci când a fost nevoie, le-am remarcat în note.
12 S-a remarcat de asemenea de către cercetători că unele fragmente din Everghetinos (ale autorilor numiţi şi astăzi „filocalici”) nu se regăsesc în Filocalie, fie pentru că au fost luate din scrieri (din care unele au ajuns până la noi) nepublicate în Filocalie, fie din scrieri neaflate în operele adunate în Filocalie, atâtea câte s-au păstrat până azi. În plus, scrierile Sfinţilor Cuvioşi Antioh Pandectul, Efrem Sirul, Isaac Sirul, Varsanufie şi Ioan din Gaza, Anastasie Sinaitul, pentru a-i cita doar pe cei mai des folosiţi, nu se regăsesc în Filocalia de la Veneţia, unele dintre ele fiind adăugate mai târziu în Filocalia în traducere românească şi în cea slavonească. În sfârşit, din scrierile Sfântului Ioan Cassian doar o mică parte se regăseşte în Filocalie, iar o parte oarecare, remarcă dl acad. Virgil Cândea, nu se regăseşte nici în traducerile moderne ale operelor Sfântului Ioan Cassian, aşa cum acestea au ajuns până la noi în latină, poate doar în traducerile greceşti, din care nu toate s-au păstrat, ci care oricum au redat doar într-o formă prescurtată originalul latin.
32
Prima carte e destinată începătorilor, având ca principii generale: tămăduirea deznădejdii, pomenirea morţii şi a judecăţii, nădejdea în bunătăţile cele viitoare, despărţirea de trup, păcatul şi pocăinţa. Apoi sfaturi premergătoare intrării în stadionul nevoinţei: înstrăinarea, frica lui Dumnezeu, lepădarea, chipul intrării şi primirii în mănăstire, însoţirea cu cei îmbunătăţiţi, ascultarea, descoperirea gândurilor sau a conştiinţei bătrânilor celor cu dreaptă-socoteală, primejdiile întâlnirii cu cei dinafară şi împătimirea de cele ale lumii, uşurinţa şi greutatea dobândirii faptei bune, războiul cu dracii, schima (veşmântul) monahală, de ce nu trebuie părăsită mănăstirea, a nu grăi-împotrivă, purtarea faţă de ceilalţi, smerita cugetare, smerenia, tăierea voii.
A doua carte se apleacă asupra rânduielilor vieţii în comunitate: munca, grija pentru cele din mănăstire, slujbele, orele sau vremile de rugăciune, psalmodierea, primejdiile iubirii de sine, grija pentru trup şi măsurile nevoinţei, masa, chipul şederii la masă şi postul, evitarea necurăţiei (curviei), cinstea fecioriei, mânia, plânsul, râsul, suferirea cu răbdare a nedreptăţilor, vremea vorbirii şi vremea tăcerii, păzirea de minciună, jurământul, clevetirea, chipurile purtării frăţeşti.
A treia carte tratează despre aşezarea lăuntrică a călugărului şi manifestarea acesteia în relaţiile cu ceilalţi: să nu judecăm, să nu smintim şi să nu ne smintim, făţărnicia, vicleşugul, pizma, batjocura, conştiinţa („marele dar al lui Dumnezeu”), akedia, tristeţea, purtarea în pricină de boală, chipul tăinuirii bunătăţilor (virtuţilor), hula, prieteşugurile primejdioase, mândria, plăcerea de sine, trebuinţa ajutorului dumnezeiesc în pocăinţă şi sporirea în viaţa de fii ai lui Dumnezeu (în înfiere), care nu se datorează eforturilor proprii, ci harului lui Dumnezeu, despre ispite, despre harisme,
33
dragostea este cea mai mare dintre bunătăţi, lăsarea nevoinţei pentru primirea unui oaspete, milostenia care se cuvine monahului, iconomisirea banilor şi a altor lucruri.
Cartea a patra se apleacă asupra chipurilor sporirii sau desăvârşirii în viaţa duhovnicească: o primă parte (primele 26 de capitole) vorbeşte despre osebite căi ale desăvârşirii: sărăcia, bunăvoinţa în milostenie, neiubirea de arginţi, dragostea care ne apropie de Dumnezeu, liniştea (isihia), paza minţii, lupta cu moartea duhovnicească, rugăciunea neîncetată (foloasele şi împrejurările prielnice ei), harul şi rugăciunea sunt cele ce unesc pe om cu Dumnezeu, trebuinţa, folosul, primejdiile citirii Scripturilor şi împlinirea celor citite, şi că acestea luminează mintea, fuga de eretici şi învăţătura lor, neluarea-aminte la vise, netemerea de draci şi de lucrurile lor, nepătimirea, teologhisirea (cuvântarea de Dumnezeu), înţelepciunea şi cunoaşterea duhovnicească, părtăşia minţii la har şi lucrarea ei în vederea duhovnicească, preoţia şi vrednicia ei, rânduiala sfintei împărtăşiri, folosul sfintelor slujbe, chipul îngropării trupurilor, osebite sfaturi către dascăli, duhovnici şi păstori şi despre îndatoririle lor, mai vârtos asupra alungării deznădejdii din sufletele ucenicilor, temă prezentă şi la începutul cărţii întâi, reluată aici din perspectiva duhovnicului sau păstorului.
Precum mărturiseau şi alţii care au încercat o împărţire a cărţilor, şi cea făcută mai sus e departe de a ne face cunoscut firul lăuntric sau duhul după care s-a călăuzit autorul. Faptul că, prin prezenţa ei în nenumărate manuscrise sau codici, lucrarea a avut atâta căutare, folosind generaţii întregi de creştini, cu deosebire monahi, arată covârşitorul ei folos în viaţa creştină, constituind până astăzi, alături de Filocalie, Proloage, Vieţile Sfinţilor şi de alte câteva, cărţile de temelie ale spiritualităţii ortodoxe în general.
34
Prin urmare, precum spunea şi Cuviosul Paisie Aghioritul (f 1994), „prin Everghetinos putem cunoaşte pe deplin Duhul Sfinţilor Părinţi”, chipurile vieţuirii şi conglăsuirea învăţăturilor lor, mulţimea cugetărilor şi a vieţilor adunate într-o unime duhovnicească; şi nu întâmplător zice pe deplin, pentru că Everghetinosul (spre deosebire de altele, pentru care e necesară o osteneală suplimentară pentru a cunoaşte cu de-amănuntul duhul lor), prin împărţirea tematică pe care o propune, scoate la lumină toate treptele sau aspectele vieţii duhovniceşti în chip sistematic, sau în spirală, precum s-a zis. Scrierea de faţă nu e atât mărturie a vieţii şi învăţăturilor unor sfinţi dintr-o anumită epocă, cât mărturie despre adevărata viaţă creştină în Biserică, despre adevărata viaţă cu Dumnezeu, despre chipurile îndreptării sau dobândirii unei astfel de vieţi. Cuvintele Sfinţilor, cel puţin în ceea ce au ele esenţial, trebuie mai puţin primite spre o oarecare actualizare în vieţile noastre sau în viaţa Bisericii, ci, prin evlavia faţă ele şi/sau rugăciunea către Dumnezeu Cel slăvit în viaţa lor, ele trebuie lăsate a fi lucrătoare în viaţa noastră, a celor ce ne sârguim să le citim cu bună-cinstire, prin Duhul care le însufleţeşte. Întoarcerea la cuvintele şi viaţa Sfinţilor Părinţi înseamnă întoarcerea către Evanghelie, către viaţa cu Hristos; această întoarcere e una cu sporirea în viaţa duhovnicească; nu este o fugă din istorie, ci o împlinire a ei, este adevărata dezvoltare a omului în istorie, atât către Hristos Cel de acum două mii de ani, cât şi către Hristos Care vine, Cel ce este Acelaşi din veac şi până în veac (cf. I Cor. 16: 22; Evr. 13: 8) şi Care nu vine pentru cei ce şi L-au închipuit după o tradiţie sau alta, ci pentru cei ce îl aşteaptă precum Sfinţii Părinţi.
Filosofia, ştiinţa, morala (chiar cea „religioasă” uneori) vieţii de azi, prin reprezentanţii ei, încearcă să ne convingă
35
că cultura şi civilizaţia lumii contemporane e mult superioară celei clasice din multe puncte de vedere şi că, prin ea, ne îndreptăm spre o viaţă mai „bună”. Filosofia Everghetinosului, ca filosofie integrală sau program al vieţuirii creştine, este opusul acestei direcţii de gândire. Ea propune transcenderea evanghelică a vieţii, îndreptarea către o viaţă mai bună din punct de vedere duhovnicesc şi mai puţin, sau deloc, materialicesc. În concluzie, am putea spune că, pe cât ni se propune de către civilizaţia materialistă de azi să avansăm materialiceşte, să fim mai eficienţi pentru o viaţă mai „bună” ce presupune, pentru noi, eliminarea treptată a modului de gândire patristic-evanghelic -, pe atât ba cu mult mai vârtos! ni se cuvine să sporim duhovniceşte în Hristos, Cel ce vine, spre Hristos ce vine întru împărăţia Sa dumnezeiesc-omenească, şi nu spre hristoşii mincinoşi ce ne vorbesc de o societate menită a fi „mult superioară” oricărei alta de dinainte şi care cer ascultare necondiţionată.
Dacă despre propovăduirea Evangheliei prin Apostoli şi cei de după ei Psalmistul David zicea că în tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor (Ps. 18. 4), nădăjduim şi noi ca şi aceste smerite osteneli ale editării acestor „scripturi de Dumnezeu insuflate” (precum le numeşte autorul), aranjate (ca şi Evangheliile) în patru cărţi, să rodească (ca şi acelea) şi ele în cele patru colţuri ale lumii sau până la marginile ei, spre folosul şi slava Bisericii lui Hristos. Amin.
Ştefan Voronca
PRICINA1 ÎNTÂI
Că nu se cuvine să se deznădăjduiască cineva pe sine vreodată, măcar şi multe de ar greşi, ci prin pocăinţă să nădăjduiască mântuirea.
I.
A Sfântului Palladie
Cuviosul Părintele nostru Ioan cel din Licopole2, despre care alt capitol ne arată mai luminat cele despre el, adică cel despre fuga de vorbirea femeilor, ne-a povestit nouă aceasta:
1. „Era, zice, un tânăr oarecare într-o cetate, păcătuind foarte multe şi cumplite, care, cu voia lui Dumnezeu, umilindu-se spre păcatele lui cele multe, a ajuns la mormânturi şi, încuindu-se pe sineşi într-unul din acestea, îşi tânguia viaţa sa cea mai dinainte: zăcând cu faţa în jos, dese suspinuri înălţa dintru adâncul inimii.
1 UÎTOOCOLC; = LIT. ceea ce este pus subîn; subiect în discuţie, pretext.
2 După unii, acesta pare să se fi născut pe la 305 şi a murit după 40 de ani de sihăstrie. Licopole e o cetate pe partea apuseană a Nilului, în Egiptul de Sus. Azi se numeşte Asiut. Viaţa lui a fost povestită în osebite feluri. Nu de puţin folos e să se vadă cum diferitele variante se completează una pe alta, fiecare aducându-şi contribuţia specifică. Despre el, să se vadă şi Vol. II, Pricina XIX, 1; Lavsaiconul, 35 (în cele două ediţii româneşti [vezi despre ele în Prefaţă, Vol. 1]. Informaţiile despre viaţa lui de asemenea diferă şi, într-un fel, se întregesc reciproc; Istoria monahilor din Egipt, atribuită lui Timotei Alexandrinul, ed. cit., pp. 26-52, unde avem, pare-se, cele mai multe detalii despre el; din nefericire însă, traducerea e adesea precară.
38
Şi, petrecând o săptămână întru aceasta, au stătut asupra lui noaptea dracii care mai-nainte îi vătămau viaţa lui, strigând şi, zicând: Unde este spurcatul acela care întru neastâmpărări din destul umblând, acum, nouă, fără de vreme întreg-înţelept de năprasnă şi bun s-a arătat; acum când, deşi încă e în stare, el voieşte să fie creştin; ce bine mai aşteaptă el să-i fie lui, după ce s-a umplut de răutăţile noastre? Nu vrei să te scoli degrab de acolo? Nu vrei să ieşi cu noi spre cele obişnuite? Te aşteaptă curvele şi cârciumarii; nu ieşi ca să te îndulceşti de poftele tale? Orice altă nădejde fiind stinsă, veni-va ţie judecata, celui ce te ucizi în felul acesta. Şi ce te grăbeşti către muncă, ticălosule? De ce te priceşti aşa degrab să-ţi aduci asupră-ţi izbândire? Toată fărădelegea o ai iscusit; te-ai făcut vinovat nouă tuturor, şi aşa, ca un rob, cutezi să fugi? Nu răspunzi? Nu încuviinţezi? Nu ieşi împreună cu noi?
Iar după ce acela, în plâns petrecând, nimic nu răspundea, şi nici cu auzul nu lua aminte, aceia ca cei ce nimic nu isprăviseră, luându-l pe dânsul, cumplit l-au muncit: şi, tot trupul lui strujindu-l cu muncirile, s-au dus lăsându-l jumătate mort; iar el, iarăşi suspinând întru neslăbită pocăinţă, petrecea nemişcat.
Şi căutându-l ai lui şi aflându-l, şi aflând de pricina primejdiei, l-au poftit pe dânsul să se întoarcă acasă, dar el n-a primit.
Şi iarăşi, în noaptea ce a urmat, venind demonii asupră-i, i-au adus munci mult mai rele decât cele dintâi; iar dacă rudeniile iarăşi s-au apropiat ca să-l mute pe dânsul de acolo, el însă nu s-a supus, zicând: Mai bine să mor decât să cad întru neastâmpărarea cea dintâi; întru a treia noapte puţin de nu l-au scos pe el diavolii din viaţă, căzând asupră-i cu munci fără de milă.
39
Iar dacă l-au văzut pe dânsul neslăbind, depărtându-se, strigau, grăind: Ai biruit, ai biruit!. Iar de aici înainte n-a mai avut parte de ceva cumplit de acest fel, ci curat s-a iscusit întru bunătăţi până la sfârşitul vieţii lui: în mormânturi locuind şi lângă Dumnezeu făcându-se cinstit întru puteri şi întru arătarea minunilor”.
II.
Din viaţa Sfintei Singlitichia
Zicea Sfânta Singlitichia că se cuvine a lăuda sufletele cele leneşe şi trândave şi amorţite întru sporirea binelui, încă şi către deznădăjduire lesnicioase, căci, cu adevărat, de vor arăta chiar şi numai puţină bunătate, se cuvine a ne minuna şi a le mări pe dânsele; iar greşealele cele iuţi şi prea mari, prea mici şi de nimic să le numim; că Diavolul, pe toate vrând să le răzvrătească spre a noastră pierzare, întru cei adică nevoitori se ispiteşte să ascundă păcatele şi întru uitarea acestora să-i aducă, ca să facă mândrie întru dânşii, iar sufletelor celor de curând venite în viaţa de nevoinţă şi neîntărite, cu adăugire să le pună păcatele înaintea ochilor, arvunindu-le lor deznădăjduirea.
Deci pe sufletele astfel clătite se cuvine să le mângâiem într-un chip ca acesta: a le aduce lor aminte de neasemuita împreună-pătimire3 a lui Dumnezeu şi bunătate, şi de
3 oup,iraOeîao, tradus în manuscris prin „milostivire”. Împreună-pătimire poate fi numită şi milostivirea şi invers, căci nu poţi a te milostivi de cineva dacă nu mai întâi suferi cumva cu el, te întristezi, suspini cu pentru el, de unde poţi apoi a-i da un oarecare ajutor printr-un cuvânt sau o lucrare. Aşa înţelegem deci şi împreună-pătimirea lui Dumnezeu cu noi.
40
aceea că Domnul nostru este Multmilostiv şi Milosârd şi Indelung-răbdător, şi Se pocăieşte4 de răutăţile oamenilor.
A le aduce lor mărturii din dumnezeieştile scrieri: cum au arătat acestea nesfârşita Lui milostivire spre cei ce au greşit şi s-au pocăit, şi a zice că, deşi Raav era curvă, s-a mântuit prin credinţă; Pavel era prigonitor, dar s-a făcut vasul alegerii; tâlharul fura şi ucidea, dar, cu un cuvânt, uşa Raiului întâi o a deschis; încă şi de Matei, de vameş, de fiul cel curvar şi de cele asemenea acestora cu de-amănuntul a zice, şi prin acestea a le chema înapoi pe dânsele din deznădăjduire.
Iar acele suflete prinse de mândrie a le tămădui din mai mari pilde: căci şi lucrătorii de pământ, acolo unde vor vedea sadul mic şi slab, îl adapă cu îndestulare şi de grijă multă îl învrednicesc spre a creşte şi a se întări, iar dacă vor vedea odraslă în sad mai-nainte de vreme, curăţă pe cele prisosite, ca nu degrab să se usuce; încă şi doftorii, pe unii din bolnavi îi hrănesc cu îndestulare şi-i îndeamnă a se plimba, iar pe alţii cu flămânzirea în multă vreme legându-i, neieşiţi îi păzesc.
III.
A Sfântului Palladie
înştiinţatu-m-am despre Moise Arapul [Etiopianul], care era vestit întru părinţii cei din Schit, că, mai-nainte de
4 geravowv de la peravocw = lit. a-şi schimba mintea; a se răzgândi, a se schimba (pentru sine sau pentru altcineva, cf. şi Iona 3:9); afirmaţii ca acestea sunt traduse adesea greşit prin „lui Dumnezeu îi pare rău pentru…”, neînţelegându-se după cuviinţă chipul în care Dumnezeu priveşte păcatele oamenilor şi doreşte întoarcerea lor. Cine a înţeles Taina Crucii şi sensul pătimirilor lui Hristos ca om pentru om va înţelege şi cum S-a pocăit şi Se pocăieşte Hristos-Dumnezeu până la sfârşitul veacului.
41
a se face călugăr, era slugă la un cetăţean; iar acest stăpân al său, pentru multa lui îndărătnicie şi pentru obiceiul lui cel ucigaş şi sălbatic, l-a lepădat pe dânsul; iar el, ducându-se, s-a făcut tâlhar; şi, pentru covârşirea puterii lui, s-a făcut povaţă [căpetenie] celorlalţi tâlhari.
Printre celelalte lucruri tâlhăreşti ale lui, se povestesc şi acestea: că avea pizmă pe un păstor care l-a oprit pe dânsul prin câinii turmei, mergând el noaptea la oarecari tâlhării; pe care păstor, căuta să-l ucidă, pentru care lucru cu sârguire cerceta unde petrece cu oile.
Iar dacă a aflat că este de cealaltă parte a Nilului, Moise a trecut atunci râul, care atunci se lăţise ca la un semn5: dezbrăcând hainele cu care era îmbrăcat şi punându-le pe cap şi sabia luând-o în gură, s-a aruncat pe sineşi în râu şi, înotând, a trecut; iar păstorul, văzându-l de departe înotând, a fugit şi s-a ascuns.
Iar Moise, nedobândind pe păstor, şi-a întors mânia spre turmă, şi, înjunghiind patru berbeci dintre cei mai frumoşi, i-a legat şir şi a înotat iarăşi trecând Nilul; venind în oarecare ocol, a jupuit berbecii şi, foc aprinzând, a mâncat carnea care era mai bună, iar pielea a vândut-o pe un vin bun din Sain şi, bând optsprezece măsuri6, a mers cincizeci de stadii spre locul unde îşi aveau locul tâlharii.
Acesta, târziu oarecând, din oarecare primejdie umilindu-se şi viaţa cea mai dinainte urând, s-a apropiat de viaţa călugărească şi, luând chilie în Schit, desăvârşită nevoinţă a arătat.
5 Expresie ce arată revărsarea Nilului, ridicarea nivelului de apă, fluxul. Măsura în semne este des întâlnită în Everghetinos. Nu se ştie exact cât măsura. Unii comentatori au zis că era o măsură comună, ce indica o distanţă socotită „mare”, asemănătoare kilometrului de azi.
6 în jur de şase litre de vin. Sain era o cetate a Egiptului.
42
Se povesteşte că încă de la începutul lepădării sale, atunci când şi-a luat chilie, au venit asupra lui patru tâlhari, neştiind că acesta este Moise [vestitul tâlhar]; pe care, prinzându-i acela şi legându-i, i-a pus pe umerele sale ca pe un sac plin de paie, şi i-a adus la fraţi la biserică, zicând: „De vreme ce nu-mi este cu putinţă a nedreptăţi pe cineva, pentru că i-am aflat pe aceştia venind asupra mea, ce porunciţi pentru ei?” Iar fraţii, dezlegându-i, i-au slobozit.
Iar ei, necunoscând pe Moise, şi văzând pocăinţa lui, nici ei n-au voit să se mai întoarcă în viaţa cea mai dinainte; ci, lepădându-se de lume prin pilda lui Moise, s-au făcut călugări iscusiţi.
După aceasta, Moise a arătat acelaşi fel de nevoinţă, despre care nevoinţă şi într-altele s-a scris; şi aşa cu tărie către demoni s-a luptat şi întrebuinţând toată petrecerea asprimii, împreună cu Părinţii cei mari şi desăvârşiţi s-a numărat, şi preot s-a făcut, şi întru cele prea mari daruri ale Duhului strălucind, aşa s-a săvârşit, lăsând şaptezeci de ucenici.
IV.
Din Pateric
1. Întrebatu-s-a avva Mios de un ostaş: „Oare Dumnezeu primeşte pocăinţa?” Iar el, după ce l-a învăţat pe dânsul întru multe cuvinte, a zis: „Iubitule, spune-mi, de se va sfâşia haina ta cea ostăşească, o lepezi afară?” Răspuns-a acela: „Nu, ci o cos pe dânsa, şi iarăşi umblu cu ea”. Zis-a lui bătrânul: „Dacă tu cruţi haina ta, oare Dumnezeu nu va cruţa plăsmuirea Sa?”
2. Un frate a întrebat pe avva Pimen, zicând: „Am făcut păcat mare, şi voiesc să mă pocăiesc trei ani”. Zis-a bătrânul:
43
„Mult este”. Iar cei de faţă au zis: „Până la patruzeci de zile?” Şi iarăşi a zis: „Mult este; că eu zic că, dacă din toată inima se va pocăi omul şi nu va mai adăuga la păcatul său, şi în trei zile îl primeşte pe el Dumnezeu”.
3. Altul iarăşi l-a întrebat pe dânsul, zicând: „De va cădea omul în vreo greşeală şi se va întoarce, îi va ierta lui Dumnezeu?” Şi i-a răspuns lui bătrânul: „Dumnezeu, Cel ce a poruncit oamenilor să facă aceasta, au nu El mai vârtos va face? Că [doar El] a poruncit lui Petru să ierte celor ce greşesc şi se pocăiesc până de şaptezeci de ori câte şapte”.
4. Altul iarăşi l-a întrebat pe dânsul, zicând: „Ce este pocăinţa păcatului?” Şi a zis bătrânul: „A nu-l mai face de aici înainte pe dânsul; că pentru aceasta s-au numit drepţii fără prihană, pentru că au părăsit păcatele şi s-au făcut drepţi”.
5. Un frate a întrebat pe avva Sisoe, zicând: „Ce voi face, Avvo, că am căzut?” Zis-a bătrânul: „Scoală-te iarăşi”. Zis-a fratele: „M-am sculat şi iarăşi am căzut”. Răspuns-a bătrânul: „Scoală-te iarăşi”. Iar fratele a zis: „Până când?” Iar bătrânul a zis: „Până la moarte, cum te va afla, sau întru cel bun, sau în cădere, că întru ce se află omul, întru aceea se şi duce”.
6. Un frate oarecare şedea într-o chilie din Egipt, întru multă smerenie petrecând; şi avea o soră care curvea în cetate, şi multor sufletele le pricinuia pierzare; şi de multe ori supărându-l bătrânii, au putut în cele din urmă să-l plece pe frate ca să meargă la dânsa, doar-doar, cumva sfătuind-o, va opri păcatul cel ce se făcea într-însa.
Iar dacă a ajuns la locul acela, văzându-l oarecine din cunoscuţi, alergând înainte, a vestit surorii lui, zicând: „Iată, fratele tău la uşă!” Iar ea, tulburându-se cu inima în cele dinlăuntru, părăsind pe ibovnicii cărora le slujea, a sărit cu capul gol spre întâmpinarea fratelui, şi ispitindu-se ea să se îmbrăţişeze cu dânsul, a zis fratele său: „Buna mea
44
soră, fie-ţi milă de sufletul tău, căci mulţi pier prin tine, şi oare cum vei putea suferi veşnica şi amara muncă?”
Iar ea, îngrijată făcându-se, a zis lui: „Oare poate fi mie acum mântuire?” Răspuns-a fratele: „De voieşti, este mântuire”. Iar ea, aruncându-se pe sine la picioarele fratelui, îl ruga pe dânsul ca să o ia pe dânsa la pustie împreună cu dânsul”. Iar el a zis ei: „Pune-ţi ceva pe cap şi urmează-mi”. Iar ea a zis: „Să mergem, că mai de folos îmi este mie să umblu eu cu necuviinţă în capul gol decât a intra în prăvălia fărădelegii”.
Iar pe când mergeau, o sfătuia pe dânsa fratele cele către pocăinţă; şi văzând pe oarecari venind întru întâmpinarea lor, a zis către dânsa: „De vreme ce nu toţi ştiu că-mi eşti soră, dă-te puţin în lături din cale până când vor trece cei ce vin, ca să nu pricinuim sminteală”. Iar ea s-a abătut la oarecare depărtare de drum.
După aceasta a zis către dânsa: „Să mergem pe calea noastră, soro”. Iar ea nu i-a răspuns lui; şi abătându-se către dânsa, o a aflat moartă; şi a văzut şi urmele picioarelor ei însângerate, că era desculţă; iar dacă fratele a vestit bătrânilor întâmplarea, se întrebau între sineşi despre aceasta. Dar s-a descoperit unuia din bătrâni întâmplarea despre dânsa, şi zicea că: „De vreme ce de nimic trupesc nu s-a grijit, ba şi pe al său trup l-a dispreţuit, nesuspinând de atâta durere a rănii din călătorie, pentru aceasta i s-a primit pocăinţa ei”.
V.
A Sfântului Amfilohie, despre a nu ne deznădăjdui
1. Un frate oarecare, biruindu-se de curvie, se afla săvârşind în toate zilele păcatul; însă în toate zilele cu lacrimi
45
şi cu rugăciuni îmblânzea pe Stăpânul său; şi aşa făcând, amăgindu-se cu cea prea rea obişnuinţă, păcatul îl săvârşea.
Apoi iarăşi, după ce săvârşea păcatul, în biserică se ducea şi, văzând cinstitul şi închinatul chip al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca pe sineşi înaintea Lui cu multe lacrimi, zicând: „Miluieşte-mă, Doamne, şi ridică de la mine această ispită vicleană, căci cumplit mă strâmtorez, şi mă răneşte cu amărăciunea dulceţilor; că nu am faţă, Stăpâne, a căuta şi a vedea chipul Tău cel Sfânt şi vederea feţei Tale cea mai luminată decât soarele, ca inima mea îndulcindu-se să se veselească”.
Acestea zicând şi ieşind din biserică, iarăşi cădea în noroi; dar însă nu se deznădăjduia de a sa mântuire, ci din păcat împotrivă întorcându-se în biserică, asemenea striga către Iubitorul de oameni Dumnezeu şi Domnul, zicând: „Pe tine, Doamne, chezaş Te pun de acum că nu voi mai face păcatul acesta, numai, Bunule, iartă-mi cele ce dintru început şi până acum am greşit Ţie”.
Iar după ce făcea aceste înfricoşătoare făgăduinţe, iarăşi se afla întru păcatul său cel rău; şi era văzând prea dulcea iubire de oameni a lui Dumnezeu şi nemărginita bunătate suferind în toate zilele şi răbdând neîndreptata şi reaua călcare de lege şi nemulţumire a fratelui, şi din mulţimea milei căuta pe a lui pocăinţă şi neîntoarsă întoarcere; că nu un an a făcut aceasta sau doi, sau trei, ci zece ani, încă şi mai mult.
Vedeţi, fraţilor, pe cea nemăsurată suferire [răbdare] şi nemărginită iubire a lui Dumnezeu? Cum în toate zilele rabdă şi Se milostiveşte, suferind cumplitele noastre fărădelegi şi păcate? Că de aceea trebuie să se înfricoşeze cineva şi să se minuneze de bogatele îndurări ale lui Dumnezeu: că, pocăindu-se [fratele] şi făgăduindu-se a nu mai face altă dată păcatul, se afla mincinos.
46
într-una din zile, pe când făcea acestea, lucrând păcatul, fratele veni alergând în biserică, tânguindu-se şi suspinând şi jelindu-se. Şi silind milostivirile7 lui Dumnezeu ca să Se milostivească de dânsul ca să scape din noroiul neastâmpărării, iată, pe când ruga pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, văzând începătorul răutăţii şi stricătorul sufletelor noastre, Diavolul, că nimic nu foloseşte, ci, cele ce el prin păcat împreună le coase, fratele prin pocăinţă le desface, obrăznicindu-se, se arătă lui în vederea ochilor, căutând la faţa lui şi strigând aşa către cinstita icoană a Domnului nostru Iisus Hristos: „O, ce este mie şi Ţie, Iisuse Hristoase? Milostivirea Ta cea nemărginită biruieşte şi mă bagă în pământ, pentru a primi Tu pe acest curvar neastâmpărat, care Te minte pe Tine în toate zilele, defăimând stăpânirea Ta; deci, pentru ce nu-l arzi pe dânsul, ci îndelung-rabzi şi suferi? Că Tu vei judeca pe curvari şi pe curve şi pe toţi păcătoşii îi vei pierde! Cu adevărat, nu eşti Judecător drept, ci, unde i se pare stăpânirii Tale, abaţi judecata şi treci cu vederea; iar pe mine, pentru o mică încălcare a înălţării, de sus din ceruri m-ai aruncat jos; iar acesta, mincinos fiind şi curvar şi neastâmpărat, doar fiindcă zace înaintea feţei Tale, lesne îi dăruieşti Tu blândeţea Ta. Pentru ce dar Te numesc pe Tine Judecător preadrept, că, precum văd, şi Tu cauţi la faţă pentru multa bunătate, dar dreptatea o treci cu vederea?” Iar acestea le zicea Diavolul, iuţit fiind de multa amărăciune, şi pară de foc înfuningenată ieşea din nările lui.
Acestea zicând, a tăcut; şi s-a făcut glas ca din altar: „Balaure preaviclene şi pierzătorule, nu te-ai săturat întru vicleana ta socoteală că lumea o ai înghiţit? Chiar şi pe cel ce se apropie la negrăita milă a milostivirii Mele te sârguieşti
7 Lit. iubirile de oameni.
47
a-l hrăni şi pe dânsul a-l înghiţi? Ai atâtea greşeale încât să le pui şi să le cumpăneşti împotrivă către cinstitul Sânge pe care pe Cruce L-am vărsat? Iată, junghierea Mea şi moartea i-au iertat fărădelegile. Iar tu adică, când la păcat vine, nu-l goneşti pe dânsul, ci-l primeşti cu bucurie, şi nu te întorci dinspre dânsul, nici nu-l opreşti, nădăjduind a-l dobândi pe el. Iar Eu, Cel ce atâta sunt de milostiv şi iubitor de oameni, Cel ce am poruncit Verhovnicului şi Apostolului Meu a ierta de şaptezeci de ori câte şapte celor ce cad în păcate în fiecare zi, oare-l voi lăsa, oare nu-l voi milui? Aşa, de vreme ce ştiu că aleargă către Mine, nu Mă voi întoarce dinspre dânsul până ce nu-l voi moşteni, că Eu pentru păcătoşi M-am răstignit, şi preacuratele Mele mâini pentru dânsul le-am întins; că din cei ce vor vrea să se scape către Mine şi să se mântuiască, dinspre niciunul nu Mă voi întoarce, nici nu-l voi izgoni, măcar de mii de ori de ar greşi în zi; şi, de mii de ori de ar veni către Mine, nu va ieşi mâhnit, căci n-am venit să chem pe cei drepţi ci pe cei păcătoşi la pocăinţă”.
Şi cum s-a făcut acest glas, Diavolul stătu tremurând şi neputând a fugi, şi iarăşi s-a făcut glas, zicând: „Ascultă, înşelătorule, pentru cele ce zici că sunt nedrept. Că Eu spre toţi sunt drept: că întru ceea ce aflu pe cineva întru aceea îl judec. Deci iată, pe acesta l-am aflat până acum în pocăinţă, şi întru întoarcere înaintea picioarelor Mele zăcând, şi biruitor al tău [împotriva ta] arătându-se; deci îl voi lua pe el şi voi mântui sufletul lui, ca cel ce nu s-a deznădăjduit de mântuirea sa. Iar tu priveşte cinstea lui şi crapă de pizma ta şi te ruşinează.
Şi şezând fratele pe faţa-şi înaintea Icoanei Mântuitorului, mângâindu-se, şi-a dat duhul; şi îndată urgie ca de foc venind din cer, a căzut pe Satana şi l-a mâncat pe el.
48
Deci, să ne învăţăm de aici, fraţilor, de nemăsurata milostivire şi iubire de oameni a lui Dumnezeu, şi de ce fel de Stăpân bun avem, şi niciodată să nu ne deznădăjduim sau să ne lenevim de mântuirea noastră.
2. Altul iarăşi, pocăindu-se, se liniştea; dar s-a întâmplat ca, pe piatră îndată căzând el, să i se rănească picioarele; şi atât de mult sânge se vărsa din rană şi atât de tare slăbise, încât mai că-şi dădea sufletul. Şi au venit diavolii vrând să ia sufletul lui, şi au zis îngerii către dânşii: „Luaţi aminte la piatră şi vedeţi sângele lui pe care l-a vărsat pentru Domnul”. Şi, aceasta zicând îngerii, s-a izbăvit sufletul lui8.
3. Unui frate, şezând în păcate, i s-a arătat Satana şi i-a zis: „Nu eşti creştin”. Iar fratele i-a răspuns lui: „Orice aş fi, până acum înaintea ta merg”. Iar Satana i-a zis iarăşi: „Zic ţie: în muncă vei merge!” Şi a zis fratele: „Nu eşti tu judecătorul meu, nici Dumnezeul meu”. Şi aşa, nimic isprăvind Satana, s-a depărtat; iar fratele s-a pocăit lui Dumnezeu în curăţie; şi iscusit s-a făcut.
4. Un frate, fiind stăpânit de mâhnire, a întrebat pe un bătrân, zicând: „Ce voi face? Că gândurile mă sfătuiesc, zicând: Degeaba te-ai lepădat de lume, nu poţi să te mântuieşti”. Şi a răspuns bătrânul: „Măcar deşi nu vom putea
8 Dumnezeu trimite sau îngăduie necazuri şi boli oamenilor, mai vârtos în preajma morţii (unele chiar pricinuitoare de moarte), pentru iertarea acelor păcate de care n-au putut să se pocăiască; totuşi, aceasta nu e o pricină de lepădare sau slăbire a duhului umilit întru jertfă cu care trebuie să ne înfăţişăm la judecată, ci dimpotrivă. Toate aceste necazuri şi boli, mai vârtos cele ale bătrâneţii, sunt de asemenea şi o plată mai mică sau mai mare pentru păcatul strămoşesc, care, în ciuda venirii lui Hristos şi a puterii dată de El oamenilor, a lăsat urme ale stricăciunii (precarităţii, coruptibilităţii): îmbătrânirea, boala, osebitele neputinţe omeneşti şi moartea, dar şi suspinul făpturii supuse prin om stricăciunii (cf. Rom. 8: 20 ş.u.).
49
intra în pământul făgăduinţei, mai de folos este să ne lăsăm oasele noastre să cadă în pustie, decât să ne întoarcem în Egipt”.
5. Un alt frate l-a întrebat pe acelaşi bătrân, zicând: „Părinte, ce însemnează prorocul când zice: Nu este mântuire lui întru Dumnezeul lui (Ps. 3: 3)?” Iar bătrânul i-a răspuns aşa: „însemnează gândurile deznădăjduirii, cele ce de la draci i se pun înainte celui ce a păcătuit, şi îi zic: De aici nu este mântuire ţie întru Dumnezeul tău. Şi aşa se apucă să-l surpe pe el întru deznădăjduire; pe care gânduri se cuvine a le lupta, zicând: Domnul este scăparea mea şi el va scoate din laţ picioarele mele (Ps. 17: 3; 24:15)”.
6. Povestit-a oarecare din Părinţi că era în Tesalonic o mănăstioară de fecioare; iar una dintr-însele, prin lucrarea vrăjmaşului de obşte, ieşind din mănăstire, a căzut în curvie; şi a petrecut aşa curvind vreme destulă; apoi, cu ajutorul Iubitorului de oameni Dumnezeu căindu-se, s-a întors în obştea ei; unde căzând înaintea porţii, s-a sfârşit.
Şi s-a descoperit unuia dintre sfinţi moartea ei; şi a văzut pe Sfinţii îngeri venind să ia sufletul ei, şi pe draci urmându-le acestora, şi vorbă făcându-se între dânşii, Sfinţii îngeri ziceau: „în pocăinţă a venit”. Iar diavolii grăiau împotrivă: „Nouă ne slujeşte de multă vreme, şi a noastră este; cum dar ziceţi voi despre ea, care nici măcar n-a ajuns în obşte, că s-a pocăit?”
Şi au zis îngerii: „Că de când a văzut Dumnezeu punerea9 ei plecată spre aceasta, a primit pocăinţa ei; şi aşa, prin scopul pe care şi-l pusese, ea era stăpână a pocăinţei; însă al vieţii, era Stăpânul tuturor”, şi întru aceasta ruşinându-se
9 irpoSeoiţ = scopul, hotărârea, voinţa, chipul sau aşezarea cugetării.
50
demonii, s-au depărtat”. Iar cel ce a văzut descoperirea a povestit-o şi celor de faţă10.
7. Zis-a Avva Alonie: „Că de va voi omul, de dimineaţa până seara, vine la măsură dumnezeiască”.
8. Întrebat-a un frate pe Avva Moise, zicând: „Că iată, omul bate sluga sa pentru greşeala ce a făcut. Ce va zice dar sluga?” Răspuns-a bătrânul: „De este sluga bună, va zice: Miluieşte-mă, că am greşit!” Zis-a fratele: „Nu mai zici nimic altceva?” Şi bătrânul: „Nimic. Că de câte ori va pune vina la sine, zicând greşit-am, îndată domnul ei se va milostivi spre dânsul”.
9. Zis-a un frate către Avva Pimen: „De se întâmplă să cad cu cădere jalnică, mă roade gândul şi mă mustră pentru pricina căderii”. Zis-a bătrânul: „Dacă în ceasul în care va cădea omul va zice greşit-am, îndată încetează”.
10. Unei tinere oarecare pe nume Taisia i s-au săvârşit născătorii şi a rămas orfană; iar ea, făcându-şi casa primitoare de străini cu cuvântul11 Părinţilor de la Schit, a petrecut vreme îndestulă primindu-i pe aceştia şi mângâindu-i. Iar dacă a cheltuit ce avea, a început să se lipsească; şi lipindu-se
10 Nu ea era stăpâna vieţii, nici dracii, nici chiar îngerii, ci numai Stăpânul tuturor. De aceea, nimeni nu poate socoti şi judeca cele ale vieţii decât Stăpânul a toate. A noastră e pocăinţa (adică schimbarea minţii către ceva mai presus de noi viaţa cu covârşire, viaţa din belşug [cf. Ioan 10:10] şi iubirea acesteia), şi nu viaţa, iar dacă zicem totuşi că e şi viaţa, o zicem nu de ca şi cum am fi câştigat-o de undeva prin oarece meşteşug, ci pentru că am primit-o în dar, iar acest dar al bunătăţii lui Dumnezeu nu îndeamnă la altceva decât la pocăinţă (cf. Rom. 2: 4). Aşadar, pocăinţa nu este doar lepădarea de sine şi de păcate, ci şi sporirea neîncetată către ceva mai bun, mai plin de viaţă şi de bunătate.
11 Expresie dificilă: „cu cuvântul” redă pe Âoyw (dativ). Trad, neogr. redă Âoyw prin xâpiv, pesemne vrând să spună că ea îşi oferea casa cu voia şi binecuvântarea părinţilor.
51
de dânsa nişte oameni răi şi răzvrătiţi, au abătut-o pe ea de la scopul cel bun; iar de aici înainte a început să petreacă rău, ajungând chiar şi la a curvi.
Iar auzind Părinţii, mult s-au mâhnit; şi chemând pe Avva Ioan Colovul, au zis către dânsul: „Auzit-am despre cutare soră că petrece rău, ea care, pe cât putea, arăta dragoste către noi; deci şi noi acum să-i ajutăm ei, ca cei ce putem; deci osteneşte-te către dânsa, şi, după înţelepciunea ce ţi-a dat-o Dumnezeu, iconomiseşte cele pentru dânsa”.
Şi a venit bătrânul către dânsa, şi a zis babei de la poartă: „Du-mă către stăpâna ta”. Iar ea l-a izgonit pe dânsul, zicând: „Voi dintru început aţi mâncat cele ale ei, iar acum ea e săracă”. Şi a zis bătrânul: „Da, aşa e, dar eu foarte m-am folosit”. Şi suindu-se baba, i-a spus ei cele despre bătrân. Şi auzind tânăra, a zis: „Aceşti călugări pururea trec pe lângă Marea Roşie şi află mărgăritare”. Şi împodobindu-se pe sine, a şezut pe pat şi i-a zis portăriţei: „Adu-l pe dânsul la mine”.
Şi intrând Avva Ioan, a şezut aproape de dânsa, şi căutând la faţa ei, a zis către ea: „Pentru ce ai osândit pe Iisus venind întru aceasta?” Iar ea, auzind, a amorţit toată. Iar bătrânul, plecându-şi capul, a început a plânge foarte. Iar ea i-a zis lui: „Avva, pentru ce plângi?” Iar el, ridicându-se, iarăşi s-a plecat şi a zis: „Vezi că Satana se joacă12 în faţa ta, iar eu să nu plâng?” Zis-a lui fecioara: „Este pocăinţă Avvo?” Iar bătrânul a zis: „Este”. Iar ea a zis: „Ia-mă unde voieşti”. Iar el a zis: „Să mergem”. Iar ea îndată s-a sculat şi a urmat lui. Şi luând aminte bătrânul că nimic nu rânduieşte pentru casa ei, s-a minunat. Iar când s-au apropiat de pustie, i-a apucat seara, şi făcând bătrânul un mic căpătâi pentru dânsa, l-a însemnat cu sfânta cruce şi a zis către ea:
12 Tracei = dănţuieşte, cântă; batjocoreşte.
52
„Dormi aici”. Şi făcându-şi şi el rugăciunile lui, s-a culcat şi el. Iar deşteptându-se la miezul nopţii, a văzut o cale luminată, din cer întărită până la dânsa, şi a văzut pe îngerii lui Dumnezeu suind sufletul ei.
Şi sculându-se a mers către dânsa şi a îmboldit-o cu piciorul; iar dacă a cunoscut că era moartă, s-a aruncat pe sine cu faţa la pământ rugându-se lui Dumnezeu, şi s-a auzit glas, zicând: „Un ceas al pocăinţei ei s-a primit mai mult decât pocăinţa acelor mulţi care zăbovesc şi nu arată fierbinţeala pocăinţei”.
VI.
Despre Fericitul Pavel cel Simplu, care era ucenicul Sfântului Antonie
1. Povestit-au Părinţii un lucru ca acesta: că venind oarecând în mănăstire Pavel cel Simplu pentru cercetarea şi folosul fraţilor, după ce s-a închinat lor, s-a dus cu dânşii în biserică pentru a săvârşi slujba; şi, stând înaintea uşilor bisericii, lua aminte la fiecare dintre ei, ca să vadă cu ce fel de suflet intră, căci avea şi acest har de la Dumnezeu: a vedea adică pe fiecare ce fel este cu sufletul, precum şi noi ne vedem unii pe alţii pe dinafară; şi-i vedea pe toţi cu faţa luminată şi cu obrazul vesel, şi pe care îngerul cuiva îl vedea bucurându-se spre acela, se bucura şi el şi mulţumea lui Dumnezeu.
Văzu apoi pe oarecare intrând negru la faţă şi întunecat în tot trupul, şi diavolii ţinându-l pe acesta din amândouă părţile, şi, printr-un căpăstru pe care-l puseseră în jurul lui, îl trăgeau către dânşii, iar pe îngerul lui îl văzu urmând de departe trist şi posomorât.
53
Acestea văzându-le bătrânul, a lăcrimat şi, bătându-şi pieptul cu mâna, a şezut înaintea bisericii, plângând foarte pe fratele ce i se arătase astfel; iar fraţii, văzând schimbarea cea de năprasnă a bătrânului şi acea plângere jalnică şi dureroasă, apropiindu-se, îl întrebau voind să ştie pricina, rugându-l totodată să intre cu dânşii la slujbă; iar el, scuturându-se de dânşii, şedea afară, tare tânguindu-l pe fratele; iar slobozindu-se ei de la slujbă şi ieşind, lua aminte Pavel la fiecare, voind a şti în ce fel se află atunci când ies.
Şi l-a văzut pe bărbatul acela care la intrare i s-a arătat cu faţa neagră şi întunecat, care şi tot trupul îl avea înconjurat de draci; dar acum l-a văzut cu faţa luminată şi cu trupul alb, şi pe draci adică urmând de departe, iar pe sfântul înger petrecând aproape de dânsul şi bucurându-se foarte spre dânsul. Acestea dar în chip neaşteptat văzându-le Pavel, a sărit cu uimire şi, bucurându-se, striga, binecuvântând pe Domnul şi, zicând: „O, negrăită iubirea de oameni a Stăpânului nostru şi bunătatea Lui!” Şi, alergând, s-a suit pe o treaptă oarecare mai înaltă şi a strigat, zicând: „Veniţi şi vedeţi lucrurile lui Dumnezeu! Cât sunt de înfricoşătoare şi pline de toată mirarea!”
Şi s-au adunat toţi cu sârguinţă, auzind cele zise. Şi a povestit Cuviosul Pavel cele ce a văzut atunci când intra fratele, şi iarăşi cele când ieşea; apoi a poftit şi pe acel bărbat să spună tuturor de acea schimbare atât de mare. Iar el, fără de sfială, povestea cele despre sine, zicând: „Eu sunt om păcătos, şi până acum am trăit în curvie. Iar acum, intrând în sfânta biserică a lui Dumnezeu, am auzit pe Prorocul Isaia grăind, ba mai vârtos pe Dumnezeu grăind printr-însul: Spălaţi-vă, şi curaţi vă faceţi. Alungaţi afară vicleşugurile din inimile voastre şi dinaintea ochilor Mei. Învăţaţi-vă a face binele. Şi de vor fi păcatele voastre ca purpura, ca zăpada le voi albi.
54
Şi, de veţi voi şi Mă veţi asculta pe Mine, veţi mânca bunătăţile pământului (Is. 1:16-19).
Acestea auzindu-le eu, umilindu-mă şi suspinând dintr-adânc, am zis către Dumnezeu: Stăpâne, Doamne Dumnezeule, Cel ce ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, cele ce acum le-ai făgăduit prin Prorocul Tău le împlineşte şi întru mine, păcătosul şi nevrednicul. Că iată, îţi dau Ţie cuvânt, cunoscătorului de inimi Dumnezeu, că mă lepăd de toată fărădelegea şi fapta spurcată, cărora le-am slujit, şi nu voi mai adăuga către acestea, de Tine fiind ajutorat, ci Ţie voi sluji din toată puterea, Iubitorului de oameni şi Stăpânului nostru. Şi întru aceste aşezăminte ieşind din biserică, am judecat ca şi cu lucrurile să plinesc acestea prin harul cel de sus”.
2. Zis-a un bătrân: „Precum cositorul [tinicheaua], înnegrindu-se, apoi iarăşi poate să strălucească, tot aşa şi cei credincioşi, măcar de se înnegresc de păcate, iarăşi pot să strălucească prin pocăinţă, pentru care pricină poate şi credinţa s-a asemănat cositorului”.
VII
A Sfântului Efrem
Ia aminte, frate, că cu cei ce se nevoiesc în multe feluri bate vrăjmaşul război; şi mai-nainte de a se săvârşi fărădelegea, foarte o micşorează vrăjmaşul pe aceasta în ochii lor; dar mai vârtos cu pofta îndulcirii trupeşti, pe care atât de mult o micşorează pe ea înainte de a se face arătându-i-o fratelui foarte pe scurt -, încât aceasta să nu se deosebească cu nimic de un pahar de apă ce s-ar vărsa pe pământ; iar după ce se va fi lucrat fărădelegea, foarte înalţă vicleanul
55
fărădelegea înaintea celui ce a păcătuit, ridicând înaintea lui nenumărate valuri de gânduri, ca, cufundând gândul fratelui, să-l pogoare pe dânsul întru adâncul deznădăjduirii.
Deci, iubitule, aceste măiestrii ale vrăjmaşului ştiindu-le de mai-nainte, ia aminte să nu te amăgeşti de dânsul şi să păcătuieşti, iar de te-ai şi prins în vreo cădere, să nu rămâi într-însa, deznădăjduindu-te de a ta mântuire, ci, sculându-te, întoarce-te către Domnul Dumnezeul tău, şi milostiv va fi ţie, că Stăpânul nostru este îndurat şi milostiv, îndelung-răbdător şi mult-milostiv, şi nu se întoarce dinspre cei ce cu adevărat se pocăiesc, ci cu lesnire şi cu bucurie îi primeşte pe dânşii.
Deci, atunci când îţi zice ţie vrăjmaşul „ai pierit, nu mai poţi să te mântuieşti”, zi către dânsul: „Eu Dumnezeu am, milostiv şi îndelung-răbdător, nu mă deznădăjduiesc de a mea mântuire”. Că Cel ce ne-a poruncit nouă a ierta aproapelui de şaptezeci de ori câte şapte, cu mult mai vârtos va ierta păcatele celui ce cu tot sufletul se întoarce către Dânsul, şi aşa, cu harul lui Dumnezeu, se va depărta de la tine războiul.
VIII.
A lui avva Isaia
Dacă te-ai lepădat de lume şi te-ai dat pe sineţi lui Dumnezeu a te pocăi, nu lăsa gândul tău să te necăjească pentru păcatele tale cele dinainte, zicându-ţi că nu ţi se vor ierta; nici, iarăşi, nu defăima poruncile Domnului, socotind că nu ţi-a iertat nici păcatele de mai-nainte. Trezveşte-te, frate, către duhul ce aduce întristare omului, că multe sunt cursele lui, până când te va face neputernic.
56
Că întristarea cea după Dumnezeu este bucurie întru a te vedea pe sineţi stând întru voia lui Dumnezeu. Iar cel ce-ţi zice ţie „unde vei putea fugi, că nu ai pocăinţă?”, acesta este al [gândul] vrăjmaşului, până ce va face pe om să dezlege înfrânarea; iar întristarea după Dumnezeu nu se pune greu asupra omului, ci îi zice lui: „Nu te teme, vino iarăşi”. Că ştie că este om neputincios, şi aşa îl împuterniceşte pe el.
Inimă pricepută să ai spre gândurile tale, şi se vor uşura de la tine; că, pe cei ce se tem de dânsele, îi face a se slăbănogi de greutatea lor. Puterea celor ce voiesc să câştige fapte bune este aceasta: ca, de vor cădea, să nu se împuţineze cu sufletul, ci iarăşi să ia aminte. Aceasta este bunătatea lui Dumnezeu: că, în orice ceas în care se va întoarce omul din păcatele lui, Dumnezeu îl primeşte cu bucurie, şi nu-i socoteşte lui păcatele cele de dinainte, precum este scris şi despre fiul cel curvar: că, lăsând hrana porcilor, adică gândurile lui cele trupeşti, s-a întors către Părintele său în smerenie. Pentru aceasta dar şi Părintele său l-a primit, poruncind a i se da lui îndată podoaba curăţiei şi arvuna înfierii pe care o dăruieşte Duhul Sfânt; că Stăpânul nostru este milostiv şi voieşte ca omul să se întoarcă, precum a zis: Amin, amin, zic vouă: Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15: 7).
Deci, fraţilor, întrucât avem atât de multă milă de la El şi bogăţie de îndurări, să ne întoarcem cu toată inima către Dânsul, şi El ne va primi cu iubire de oameni, şi aşa ne va face părtaşi vieţii celei de veci. Deci, întorcându-te, ţine-ţi inima ta şi să nu te leneveşti, zicând: „Că nu pot, om păcătos fiind, să păzesc toate faptele bune”. Sau: „Nu cere Dumnezeu pocăinţa aceasta de la mine”.
Dar când omul se va întoarce către Dumnezeu părăsind păcatele sale, îndată de iznoavă îl naşte pe dânsul pocăinţa,
57
şi ca unui prunc îi dă lui lapte din sfintele ei ţâţe, şi-l hrăneşte pe dânsul ca o maică iubitoare de fii. Căci şi pruncul, atâta cât stă la sânurile maicii sale, în tot ceasul îl păzeşte pe el de tot răul; iar atunci când plânge, îndată îi dă lui din ţâţa ei şi-l bate uşor peste faţă, după puterea lui, înfricoşându-l pe dânsul ca să primească cu frică laptele ei şi să nu-şi îndârjească inima. Iar dacă plânge, se milostiveşte spre el, că din pântecele şi din trupul ei este; şi-l mângâie, îl sărută şi-l încălzeşte până ce va primi ţâţa ei.
Şi de i se va arăta pruncului aur şi argint şi mărgăritare sau orice alt lucru al lumii, el ia aminte la dânsele, dar, la sânurile maicii fiind, pe toate le trece cu vederea, ca aşa să se împărtăşească de ţâţa ei. Iar tatăl nu se ceartă cu dânsul pentru ce adică nu lucrează, sau nu merge la război asupra vrăjmaşilor lui, că ştie că este mic şi nu poate; picioare adică are, dar nu poate sta pe dânsele; mâini are, şi nu poate ţine armele. Şi aşa părinţii lui îndelung-rabdă spre dânsul până când va creşte.
Crescând puţin şi făcându-se copil, de va voi să se lupte cu altul, iar acela îl va trânti jos, tatăl lui nu se mânie pe dânsul, ştiind că încă este copil; iar când se face bărbat, atunci se arată şi sârguinţa lui: vrăjmăşind pe vrăjmaşii tatălui său, tatăl îi încredinţează atunci cele ale sale, căci este fiul lui. Iar după ce după atâtea osteneli prin care părinţii lui s-au ostenit pentru dânsul, crescând, se va face pierzător, şi va urî pe părinţii lui, şi nu va asculta de blagorodia13 lor, şi se va împrieteni cu vrăjmaşii lor, ei îşi iau milostivirea lor de la dânsul şi îl scot din casa lor, nedându-i nicio moştenire.
13 euyevcia = nobilitatea, neamul bun, naşterea dintr-o spiţă bună. Această „blagorodie” i s-a dat primului om, ca unuia ce s-a înrudit cu Dumnezeu, ca unuia care a fost făcut după chipul Lui.
58
Deci şi noi, fraţilor, să ne grijim de noi înşine a petrece întru acoperământul pocăinţei, şi să primim lapte din sfintele ei ţâţe, ca să ni se îmbie spre hrană; şi să purtăm jugul ei, al celeia ce pedepseşte, până când de iznoavă ne vom naşte de sus întru voia lui Dumnezeu, ajungând întru bărbat desăvârşit, în măsura vârstei plinirii lui Hristos.
IX.
A lui avva Marcu
Tot păcatul nepocăit este păcat spre moarte14. Nimeni nu este aşa bun şi îndurat ca Dumnezeu; iar celui ce nu se pocăieşte, nici El nu-i iartă. Mulţi ne întristăm spre păcate, iar pricinile lor le primim.
X.
Din Pateric
1. Un frate ce locuia în mănăstire, de multe ori, din lucrarea Diavolului, cădea în curvie; şi petrecea silindu-se pe sineşi a nu părăsi călugăria; şi făcându-şi mica lui slujbă, ruga pe Dumnezeu cu suspinuri, zicând: „Doamne, ori de voiesc, ori de nu voiesc, mântuieşte-mă; că eu, ca om, spurcăciunea păcatului poftesc, dar Tu, ca un Dumnezeu şi Atotputernic, poţi a mă opri. Că, dacă vei milui pe cel drept, nu
14 Iată o frumoasă definiţie a păcatului de moarte sau împotriva Duhului Sfânt, despre care s-a vorbit în Evanghelii şi în multe alte cărţi. Păcatul de moarte este deci stăruinţa în păcate şi refuzul de a le mărturisi sau a ne pocăi pentru ele.
59
este nimic mare, iar de vei mântui pe cel curat, nu este nimic vrednic de minunare, că vrednici sunt a dobândi a Ta bunătate; ci spre mine, Stăpâne, minunează milele Tale şi arată neasemuita Ta iubire de oameni întru aceasta, că săracul Ţie s-a lăsat (cf. Ps. 9:38), adică cel sărac de toate bunătăţile”.
Şi acestea şi asemenea acestora fratele cu lacrimi le zicea în toate zilele, fie de se întâmpla lui a cădea sau nu. Odată, căzând noaptea în obişnuitul lui păcat, s-a sculat îndată şi a început canonul; iar Diavolul, uimindu-se de nădejdea lui şi de neruşinarea15 lui cea către Dumnezeu, arătându-se stând lângă dânsul, în vederea ochilor săi, îi zicea: „Ticăloase, cum nu te ruşinezi a sta înaintea lui Dumnezeu? Sau cum poţi cu totul a numi numele lui Dumnezeu? Şi cum, neruşinându-te, a şi cânta îndrăzneşti?” Răspuns-a fratele: „Chilia aceasta fierbinte16 este: un ciocan dai, şi altul primeşti. Deci voi lupta până la moarte, cu tine luptându-mă, oriunde aş ajunge în ziua cea de pe urmă. Iată, deci, cu jurământ te încredinţez şi, îndrăznind întru nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, zic: Juru-mă pe Cel ce a venit să cheme pe păcătoşi la pocăinţă şi a-i mântui, nu voi înceta asupra ta rugându-mă lui Dumnezeu, până când şi tu vei înceta a mă lupta pe mine, şi să vedem dar cine va birui: tu, sau Dumnezeu.
Acestea auzindu-le Diavolul, a zis către dânsul: „Cu adevărat, de aici înainte nu te voi mai lupta pe tine, ca nu cumva prin răbdarea ta să-ţi solesc ţie cunună”. Şi de atunci s-a dus de la dânsul luptătorul; iar fratele, venind întru străpungere,
15 Adică nu se ruşina de păcatul lui, nu-l „ascundea”, ci-l arăta deschis lui Dumnezeu, desigur, nu ca o laudă, ci ca pe o privelişte jalnică, de care, deşi se ruşina în felul lui, grăia despre ea lui Dumnezeu, ca o mărturisire a păcatelor.
16 Lit. topitorie, făurărie.
60
de aici înainte îşi plângea de-a pururea păcatele sale. Şi îi zicea lui gândul de multe ori: „Că bine plângi!” Iar el aducea împotriva gândului: „Anatema binelui acesta! Că Dumnezeu nu voieşte ca cineva să-şi piardă sufletul în vreun lucru al necinstirii, iar apoi să şadă să-l plângă pe dânsul [socotind] de-l va mântui sau nu”.
2. Era un frate oarecare în Schit cu Avva Pafnutie; şi era luptat spre curvie şi zicea: „De nu voi lua zece femei, nu voi plini pofta mea”. Iar bătrânul îl ruga, zicând: „Nu, fiule, că este război al dracilor”. Iar el nu s-a supus şi s-a dus în Egipt şi şi-a luat femeie. Iar după o vreme, a fost că bătrânul s-a suit în Egipt şi s-a întâmplat să treacă pe lângă dânsul, acesta purtând o coşniţă cu vase de lut; iar bătrânul nu l-a cunoscut pe el. Iar el a zis bătrânului: „Eu sunt cutare ucenic al tău”. Şi văzându-l bătrânul întru necinstirea aceea, a plâns şi a zis: „Cum de ai lăsat cinstea în care erai şi ai venit în necinstea aceasta? Luat-ai zece femei, precum ziceai?” Iar el, greu-suspinând şi lăcrimând, a zis: „Ferească Dumnezeu, una am luat, părinte, şi mă ticăloşesc cum o voi sătura de pâine”. Zis-a bătrânul: „Vino iarăşi cu noi”. Iar el a zis: „Este pocăinţă, Avvo?” Şi i-a răspuns bătrânul: „Este”. Şi îndată, părăsind toate, a urmat bătrânului. Şi intrând în Schit, din cercare s-a făcut monah iscusit.
3. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „De se va întâmpla ca cineva să cadă în ispită din oareşicare lucrare a Diavolului, adică în curvie, ce se întâmplă cu cei ce s-au smintit?” Şi a povestit bătrânul, zicând: „Un diacon era vestit în obştea din Egipt; iar un cetăţean, fiind izgonit de dregător, a venit cu toată casa lui în obşte; şi, din ispita Diavolului, diaconul a căzut în curvie cu o femeie a celor ce veniseră cu cetăţeanul, şi, cunoscându-se lucrul, s-a făcut tuturor de ruşine. Iar el, ducându-se către un stareţ iubit al
61
lui, i-a vestit lui întâmplarea. Şi avea bătrânul mai înlăuntrul chiliei sale o ascunzătoare oarecare, pe care o ştia şi diaconul. Şi l-a rugat pe dânsul să intre acolo şi să se îngroape, cum se zice, de viu, ceea ce s-a şi făcut, nefiind ştiut decât de stareţ, iar el s-a plecat.
Deci intrând diaconul în acel întuneric, s-a pocăit către Dumnezeu din toată inima, plângând păcatul de-a pururea, de nimic altceva împărtăşindu-se, fără numai de pâine şi apă, pe care i-o dădea stareţul din vreme în vreme. Apoi, trecând câtăva vreme, apa râului n-a mai crescut după obicei. Şi toţi, făcând Litie, şi cu deadinsul rugându-se lui Dumnezeu, s-a descoperit unuia dintre sfinţi că, de nu va veni cutare diacon, care e ascuns la cutare monah, apa râului nu va creşte. Iar cel ce a primit răspunsul a povestit tuturor cele făcute cunoscute lui de la Dumnezeu. Şi auzind cei de faţă, s-au minunat şi, venind, l-au scos pe dânsul din locul în care era ascuns. Şi l-au silit a se ruga; şi cum s-a rugat, îndată au crescut apele. Iar cei ce s-au smintit mai-nainte, acum cu mult mai vârtos s-au folosit pentru pocăinţa lui, şi au preaslăvit pe Dumnezeu”.
4. Un frate a fost luptat de dracul curviei; şi s-a întâmplat ca, trecând prin oarecare sat al Egiptului, să vadă o femeie frumoasă care era fiică a popilor Elinilor; şi văzând-o, s-a rănit spre dânsa. Şi, apropiindu-se, a zis tatălui ei: „Dă-mi-o pe dânsa de femeie”. Iar el, răspunzând, a zis lui: „Nu pot să ţi-o dau, dacă nu mai întâi mă voi învăţa de la dumnezeul meu”. Şi mergând către dracul, l-a întrebat pe el, zicând: „Iată, un călugăr a venit poftind fata mea. Da-voi oare pe dânsa lui?” Şi a răspuns dracul: „întreabă-l de se va lepăda de Dumnezeul lui, şi de Botez, şi de făgăduinţa călugărească”. Şi întorcându-se popa dracilor către fratele, a zis către dânsul: „Te lepezi de Dumnezeul tău, şi de Botez,
62
şi de făgăduinţa călugărească?” Iar el s-a făgăduit. Şi îndată a văzut ieşind din gura lui un porumbel şi zburând în cer.
Şi s-a dus popa către dracul şi i-a zis lui: „Iată, s-a făgăduit”. Atunci i-a zis lui dracul: „Nu-i da lui fata spre a-i fi femeie, căci Dumnezeul lui nu se depărtează de dânsul, ci încă îi ajută Lui”. Şi venind iarăşi spurcatul popă, i-a zis fratelui: „Nu pot să ţi-o dau, că Dumnezeul tău încă este cu tine şi încă îţi ajută ţie”.
Şi, auzind fratele, s-a umilit, şi a zis întru sineşi: „Dacă de atâtea bunătăţi m-am învrednicit de la Dumnezeu pentru singură bunătatea Lui iar eu ticălosul şi păcătosul m-am lepădat de Dânsul, şi de Botez, şi de făgăduinţa călugărească, iar El îmi ajută şi încă nu Se depărtează de la mine, chiar lepădându-mă eu în acest fel oare nu sunt dator a alerga către Dânsul, îndrăznind în nemărginita Lui bunătate?” Deci, venind întru sineşi, a venit în pustie; şi, ducându-se la un stareţ, i-a povestit lui lucrul.
Şi i-a zis lui stareţul: „Şezi cu mine în peşteră şi posteşte trei săptămâni câte două zile şi întru a treia mănâncă, şi eu voi ruga pe Dumnezeu pentru tine”. Şi l-a durut pe stareţ pentru fratele, şi a rugat pe Dumnezeu, zicând: „Doamne, dăruieşte-mi mie sufletul acesta şi primeşte pocăinţa lui”. Şi l-a ascultat Dumnezeu. Şi împlinindu-se o săptămână, a venit stareţul către fratele şi l-a întrebat pe dânsul, zicând: „Văzut-ai ceva?” Iar el a răspuns: „Da, am văzut un porumbel, sus, întru înălţimea cerului, în dreptul capului meu”. Şi i-a zis stareţul: „Ia aminte de sineţi şi roagă pe Dumnezeu întins17″. Şi, zicând aceasta, s-a dus.
Şi, trecând şi a doua săptămână, a venit iarăşi stareţul către fratele şi l-a întrebat pe el, zicând: „Văzut-ai ceva?”
17 Cu întindere de suflet, stăruitor.
63
Iar el a zis: „Am văzut porumbelul aproape de capul meu”. Şi poruncindu-i lui stareţul iarăşi a se trezvi şi a se ruga, s-a dus de la dânsul. Apoi, împlinindu-se a treia săptămână, venind stareţul către dânsul, a zis: „Nu cumva ai văzut mai mult?” Iar el a răspuns: „Am văzut porumbelul că a venit şi a şezut deasupra capului meu, şi am întins mâna ca să-l apuc, iar el a intrat în gura mea”. Şi auzind stareţul, a mulţumit lui Dumnezeu şi a zis fratelui: „Iată, Dumnezeu a primit pocăinţa ta. De aici ia aminte de sineţi”. Iar el a zis: „Iată, de acum voi fi cu tine, Avvo, şi până în sfârşit nu mă voi despărţi”. Şi au petrecut de aici înainte stareţul cu fratele nedespărţiţi.
5. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Avvo, îmi zice gândul că, dacă călugărul care va zăbovi în călugărie va cădea în ispită, adică în curvie, cu anevoie şi cu multă osteneală se ridică, ca cel ce din sporire a venit în micşorare. Iar cel ce acum a venit din lume, ca cel ce [abia] pune început, nu suferă atâta pagubă”. Şi, răspunzând stareţul, a zis: „Călugărul ce cade în ispită este asemenea cu casa căzută, pe care, dacă zidarul se va trezvi cu gândul, va voi să o ridice iarăşi şi află multe materii gata [spre lucru], adică săpăturile temeliilor, pietrele, lemnele şi aşa poate mai cu lesnire şi mai degrabă să o ridice pe dânsa pentru lesnicioasa aflare a materiilor decât cel ce nici nu a săpat; şi aşa se pune temelia şi cele trebuincioase, netrebuind să le câştige pe acestea de undeva, ci la adunarea materiilor şi la zidire acum întru nădejde începând, socoteşte cum de ar şi săvârşi cumva.
Tot această pildă e potrivită şi călugărului, cel ce, iată, întru călugăreasca lucrare a zăbovit; şi pentru cel nou-începător, care de asemenea voieşte să se păzească. Căci călugărul, de va cădea, şi se întoarce, află mult ajutor din obiceiul
64
lucrurilor întru care s-a nevoit: adică din cugetare, din cântarea psalmilor, din rucodelie şi din cealaltă lucrare călugărească, pe care fără greutate a o săvârşi i-a făcut lui obişnuinţa vremii şi a lucrării. Pentru aceasta şi casa cea căzută a sufletului lui în scurt timp o poate zidi. Iar noul-începător, pe cele mai-nainte zise obişnuindu-le şi învăţându-le, de va cădea, se scoală mai cu zăbavă, ca cel ce abia acum împreună şi materiile le câştigă, şi zidirea o face”.
6. Un episcop era într-o cetate; şi, bolnăvindu-se el, s-a deznădăjduit de a mai trăi; şi era în cetatea aceea o mănăstire de femei; şi, înştiinţându-se egumeniţa că episcopul va să moară, luând cu sineşi două surori, a mers să-l cerceteze pe el. Şi, şezând ea şi vorbind cu episcopul, una din uceniţele ei, stând mai aproape, s-a atins de piciorul episcopului, vrând să ştie cum se află; iar el, de pipăire fiind luptat, a rugat pe egumeniţă, zicând: „Nu mai am pe nimeni iscusit a-mi sluji mie. De voieşti, lasă-mi-o pe aceasta să-mi slujească mie”. Iar egumeniţa, nimic socotind rău, a lăsat pe soră să-i slujească episcopului. Iar el, slujindu-se de dânsa, şi împuternicit fiind de Diavolul, a căzut cu dânsa, iar călugăriţa a luat în pântece. Apoi, dacă mărimea pântecelui vestea tuturor celor ce o vedeau zămislirea ei, clericii o au prins pe dânsa şi i-au zis: „Spune-ne nouă, cine te-a îngreuiat?” Iar ea nu mărturisea.
Atunci a zis episcopul: „Lăsaţi-o pe dânsa, că eu sunt cel ce am făcut păcatul acesta”. Şi sculându-se din boală a intrat în biserică şi a pus omoforul său pe sfântul prestol [jertfelnic]; şi, ieşind, a luat un toiag în mâna lui şi a început să meargă la vreo mănăstire unde să nu-l cunoască nimeni cine a fost. Şi, ducându-se el într-un loc, egumenului obştii aceleia, fiind văzător, i s-a descoperit că episcopul vine în mănăstire. Şi, chemând pe portar, i-a poruncit lui, zicând:
65
„Ia aminte, frate, că aici vine un episcop; întâmpină-l, dar, precum se cuvine”. Iar portarul, aşteptând cu bucurie şi socotind cum că cu vreo lectică sau cu cine ştie ce alai va veni episcopul, de îndată ce l-a văzut singur şi pe jos, n-a înţeles, nici nu i-a deschis până ce mai întâi n-a spus proestosului.
Iar acesta, cum a auzit, a ieşit de îndată întru întâmpinarea lui. Şi, întâmpinându-l, i s-a închinat lui, zicând: „Bine ai venit, chir episcope!”18 Iar el, umilindu-se pentru că a fost cunoscut de cei ce cu totul nu-l cunosc pe dânsul, a voit să fugă la altă mănăstire. Iar egumenul i-a zis: „Oriunde vei merge, eu cu tine merg, şi voi face cunoscute cele ale tale”. Şi, rugându-l, l-a dus în mănăstire şi, pocăindu-se din toată inima şi mare nevoinţă din inimă pentru fapta bună arătând, s-a dus în pace către Domnul, ieşirea lui fiind preaslăvită de Dumnezeu cu multe semne şi minuni.
18 Iată cum un episcop, în ciuda păcatului său, este totuşi cinstit ca episcop! Iar dacă unii socotesc că fac bine scoţând la iveală păcatele clericilor, să ia seama la statura duhovnicească a egumenului şi abia atunci să grăiască ceva despre alţii.
PRICINA A DOUA
Că se cuvine ca în vremea aceasta de faţă a face binele, şi nu a-l amâna pentru cea viitoare, şi că după moarte nu este îndreptare.
I.
A lui Grigorie Dialogul
1. Un frate a întrebat pe avva Pimen, zicând: „Avvo, erau doi oameni, unul era călugăr şi unul mirean. Călugărul s-a gândit de cu seară ca dimineaţa să lepede călugăria, iar mireanul s-a gândit să se facă călugăr; dar amândoi au murit în noaptea aceea şi n-au ajuns a săvârşi ce şi-au pus în gând. Oare ce se va socoti lor?”
Şi a zis stareţul: „Călugărul a murit călugăr şi mireanul a murit mirean, căci s-au dus întru ceea ce s-au aflat”.
2. Zis-a un stareţ: „Acest glas strigă către om până la suflarea cea mai de pe urmă: Astăzi întoarce-te!”
3. Zis-a un stareţ: „Neamul acesta nu caută pe astăzi, ci pe mâine”.
4. Se zicea despre un stareţ că atunci când îi ziceau lui gândurile „lasă pe mâine, şi mâine te vei pocăi”, el le răspundea împotrivă, zicând: „Ba nu, ci astăzi mă voi pocăi, şi mâine va fi voia lui Dumnezeu”.
5. Zis-a un stareţ: „Toată răutatea, nesăvârşindu-se, nu este răutate; şi toată dreptatea, nesăvârşindu-se, nu este dreptate”19.
19 Altfel spus: Degeaba ai gând rău sau bun, dacă nu-l pui în lucrare prin grai sau faptă. Oricum, starea aceasta ambiguă, oarecum de mijloc, nu e plăcută nici lui Dumnezeu, nici dracilor; e poate una cu a fi căldicel, precum zice Apocalipsa.
67
II
A Sfântului Efrem
1. Fraţilor, vremea pocăinţei este ceea ce stă de faţă; deci fericit este cel ce nicidecum nu a căzut în mreaja vrăjmaşului; iar dacă cineva, şi căzând, a rupt mreaja şi, sărind, a scăpat de la dânsul, întrucât este în viaţa aceasta, şi acesta este fericit: că, încă trăind în trup, a putut scăpa de război, precum peştele a scăpat din năvod; căci peştele, în apă fiind, dacă va fi vânat, rupe mreaja şi se sloboade fugind în adânc, şi aşa se va mântui; iar de se va trage la uscat, nu-i va fi lui de niciun ajutor.
Aşa şi noi, întrucât suntem în viaţa aceasta, am luat stăpânire şi putere de la Dumnezeu a rupe legăturile voilor vrăjmaşului şi a lepăda sarcina păcatelor prin pocăinţă şi a ne mântui întru împărăţia cerurilor; iar de ne va cuprinde cumva acea poruncă înfricoşătoare, şi sufletul va ieşi din trup, iar trupul se va băga în mormânt, nu mai putem a ne ajuta nouă înşine; precum şi peştele, trăgându-se afară din apă sau încuindu-se într-un vas.
2. Frate, să nu zici „astăzi păcătuiesc, şi mâine mă voi pocăi”, că nu te vei afla fără primejdie, căci grija pentru mâine e numai a Domnului20.
20 Momentul de faţă e hotărâtor pentru cel următor, sau astăzi pentru mâine. Dacă nu ne pocăim acum, primejdia va fi asupra noastră, şi Domnul nu se va griji de noi. Dacă ne pocăim acum sau astăzi, pentru cele ce urmează grija va fi a lui Dumnezeu, nu a noastră; precum şi invers, dacă nu ne îngrijim acum de noi pocăindu-ne, se va „griji” apoi de noi vrăjmaşul cu toate ispitele şi primejdiile lui.
68
III.
A lui avva Isaac
Cel ce cu nădejdea pocăinţei alunecă şi a doua oară, acesta umblă cu vicleşug înaintea lui Dumnezeu; acestuia fără de veste îi va veni moartea şi vremea nădejdii lui nu-i va ajunge.
PRICINA A TREIA
Despre cum se cuvine a ne pocăi.
I.
A lui avva Marcu
1. Lepădând durerea şi necinstirea, nu te făgădui să te pocăieşti prin alte fapte bune, că slavă deşartă este, iar nedurerea are fire a sluji păcatului şi prin cele de-a dreapta. Dacă cineva va cădea în vreun păcat, şi nu se va întrista după măsura greşealei, cu lesnire iarăşi întru aceleaşi mreje va cădea.
II.
A lui avva Isaac Sirul
1. Întru cele ce ai pierdut bunătatea, întru aceleaşi iarăşi câştig-o pe dânsa. Eşti dator aur lui Dumnezeu? Nu primeşte de la tine mărgăritare; adică, ai pierdut întreaga-înţelepciune? Nu primeşte Dumnezeu de la tine milostenie, tu petrecând în curvie; pentru că sfinţirea trupului voieşte de la tine. De vreme ce ai călcat porunca, de pizmă fiind biruit, de ce te lupţi cu somnul priveghind şi de post cu totul te-ai lipit? Niciun folos nu-ţi va fi ţie din aceasta către acea patimă. Că fiecare boală, şi de la suflet, şi de la trup, cu potrivitele sale doftorii se tămăduieşte.
70
2. Doi fraţi după trup s-au lepădat de lume21, din care unul, şezând în Muntele Eleonului22, într-o zi, foarte cu umilinţă înfocându-se la inimă, s-a pogorât în sfânta cetate23. Şi, mergând la dregător a povestit lui păcatele sale, zicând lui: „Munceşte-mă după lege”. Iar dregătorul, minunându-se, s-a îndoit întru sineşi şi a zis fratelui: „Cu adevărat, omule, pentru că tu de sineţi ai mărturisit, nu îndrăznesc să te judec pe tine mai-nainte de Dumnezeu; că poate ţi-a şi iertat ţie”. Şi, ducându-se fratele, şi-a pus fiare în picioare şi în grumaji, şi s-a încuiat pe sine în chilie. Iar dacă cineva venea vreodată şi întreba, zicând: „Cine ţi-a pus părinte astfel de fiare grele?” El răspundea: „Dregătorul”.
Cu o zi mai-nainte de săvârşirea lui, stând îngerul înaintea lui, îndată fiarele au căzut de la dânsul. Apoi, a doua zi, venind cel ce-i slujea lui şi întrebându-l cine i-a dezlegat fiarele de la dânsul, fratele a răspuns aşa: „Cel ce a dezlegat păcatele mele. Că s-a arătat mie ieri, zicând: Iată, pentru răbdarea ta, s-au dezlegat ţie păcatele tale. Şi s-a atins cu degetul lui de fiare şi îndată au căzut de la mine”. Şi, acestea zicând fratele, numaidecât a adormit.
3. Un alt frate şedea deosebi într-una din chiliile mănăstirii Monidia şi se ruga rugăciunea aceasta de-a pururea către Dumnezeu: „Doamne, nu am frica Ta, şi, pentru aceasta, trimite-mi trăsnet, sau altă muncă, sau boală, sau drac, ca măcar aşa să vină întru frică împietritul meu suflet”. Apoi, iarăşi rugându-se, zicea iarăşi: „Ştiu că multe am greşit Ţie, Stăpâne, şi nenumărate sunt greşealele mele; pentru aceasta nici nu îndrăznesc a zice ca să mă ierţi, ci, de e cu putinţă,
21 De aici se dau Apoftegme din Pateric.
22 Sau: Măslinilor.
23 Ierusalimul.
71
pentru îndurările Tale, iartă-mă, iar de nu-i cu putinţă, pedepseşte-mă aici, iar acolo să nu mă munceşti; iar dacă şi aceasta este cu neputinţă, răsplăteşte-mi aici parte din muncă, iar acolo lucrează munca mai uşor. Numai începe acum a mă pedepsi, însă cu milă, şi nu cu mânia Ta, Stăpâne”.
Deci aşa într-un an întreg pocăindu-se, şi aceasta cu lacrimi fierbinţi şi din tot sufletul rugându-se, în post, în priveghere şi întru cealaltă rea-pătimire, trupul şi sufletul său cheltuindu-l şi sfărâmându-l, şezând el într-o zi jos şi tânguindu-se după obicei şi cu scârbă jelindu-se, din multa mâhniciune i-a venit lui dormitare şi a adormit. Şi iată, a stătut lângă dânsul Hristos, zicând cu glas lin: „Ce ai, omule? De ce plângi aşa?” Iar el, cunoscând Cine este, a răspuns cu cutremur: „Că am căzut, Doamne!” Zis-a lui Cel ce S-a arătat: „Scoală-te dar!”
Iar el, sculându-se, plângea foarte. Şi Cel ce i S-a arătat i-a zis iarăşi, aşijderea cu blândeţe şi cu glas lin: „De ce plângi, omule? De ce te întristezi?” Răspuns-a fratele: „Nu voieşti, Doamne, ca să plâng şi să mă întristez eu, cel ce cu atâtea Te-am scârbit şi care de atâtea bunătăţi m-am îndulcit de la Tine?” Iar El, tinzând iarăşi mâna Sa, o a pus pe capul fratelui şi i-a zis lui: „De aici nu te mai întrista, că, de vreme ce tu pentru Mine te-ai scârbit [pentru păcatele tale], eu nu Mă voi mai scârbi asupra Ta. Că dacă Eu Mi-am dat sângele Meu pentru Tine, cu atât mai vârtos îţi voi da ţie iertăciune, şi la tot sufletul curat ce se va pocăi”. Şi venindu-şi fratele întru sineşi de la vedenie, a aflat inima lui plină de toată bucuria, şi aşa s-a încredinţat că Dumnezeu a făcut milă cu dânsul. Şi totdeauna a petrecut în multă smerenie, mulţumind lui Dumnezeu24.
24 Scârba (Ăuirr)) despre care se vorbeşte e durerea trupească şi sufletească, mâhniciunea, ce-şi poate avea osebite pricini. Mila de care fratele s-a bucurat de la Dumnezeu i-a venit din mila pe care a avut-o pentru sufletul şi trupul lui cele spurcate de păcat, de care el atât de tare s-a scârbit, încât a socotit că, pentru un suflet şi trup bolnav, orice altă mângâiere lumească ar spori boala şi suferinţa lui, drept care, precum zicea şi Sfântul Isaac mai-nainte, a socotit că are trebuinţă de o doftorie pe măsură, pe măsura boalei sale lipsa fricii lui Dumnezeu -, care e una din cele mai cumplite; aceasta e una cu nesimţirea prezenţei Lui celei covârşitoare. Lipsa acestei frici se datoreşte îndulcirii nemăsurate de cele ale lumii, care desparte sufletul de dulceaţa şi prezenţa lui Dumnezeu care aduce multă frică şi cutremur dimpreună cu îndemnul la slăvirea şi lauda Lui (cf. şi Ps. 2:11). De notat că de această scârbă s-a vorbit şi în Noul Legământ (cf. Ioan 16: 20, 21, 22; Rom. 9: 2; II Cor. 2: 1, 7; Evr. 12:11).
72
4. Zis-a un stareţ: „De vei cădea în păcat şi te vei întoarce dintr-însul, şi vei începe în scârbă şi în pocăinţă, vezi să nu încetezi întristându-te şi suspinând către Domnul până în ziua morţii tale, altminteri în aceeaşi groapă vei cădea; că întristarea cea după Dumnezeu este frică a sufletului, care nu-l lasă pe dânsul să cadă”.
5. Spunea avva Daniil despre Avva Arsenie: „Că apa în care muia smicelele nu o schimba decât numai o dată în an, şi, împuţindu-se ea, el numai puţin îi mai adăuga. Şi aşa împletea şirul până la ceasul al şaselea. Iar neschimbându-se apa, se făcea putoare. Şi l-au rugat bătrânii care veneau: „De ce nu schimbi apa smicelelor, şi suferi o putoare ca aceasta?” Şi le-a răspuns lor stareţul: „în locul tămâierilor şi al mirurilor cu care m-am îndulcit în lume, eu trebuie să sufăr o putoare ca aceasta”. Aşa şi noi25, prin cele
25 Precum ziceam şi undeva în Volumul II, Pavel Monahul (Everghetinosul) intervine uneori pe lângă texte, îmbogăţindu-le sau trăgând o concluzie acolo unde e de cuviinţă. Iată aici un alt loc unde, alături de zisa din Pateric, el adaugă o concluzie sau întăreşte cele zise. Vom nota de aici şi celelalte adăugiri ale lui, acolo unde le vom găsi. Ele se vădesc atât prin aceea că textul ales din Sfinţii Părinţi nu se regăseşte ca atare în opera din care a fost luat (care şi ea s-a păstrat până azi), adică se află fără adăugirea lui Pavel, cât şi din construcţia stilistică a textului.
73
potrivnice să ne sârguim a tămădui cele potrivnice, iar dulceţile cu care ne-am îndulcit, prin potrivnice rele-pătimiri ucigându-le, întru cunoştinţă să ne nevoim.
6. Zis-a Avva Teodor al Fermei: „Că omul, stând întru pocăinţă26, nu este legat întru poruncă; adică cel ce se pocăieşte cu adevărat, dacă voieşte a face şi peste poruncă, nimic nu-l opreşte pe dânsul; iar, zicând poruncă, nu zic doar de una, ci de toată porunca pe care Duhul o a pus în Biserică [căci nu a pus numai una]; întocmai este şi dacă a luat în chip osebit vreo poruncă de la părintele27″.
7. Doi fraţi, luptaţi fiind de Diavolul, s-au dus şi şi-au luat femei; apoi au zis unul către altul: „Ce am dobândit oare lepădând chipul îngeresc şi venind întru necurăţia aceasta, pentru care pricină vom şi merge în veşnicul foc şi în nesfârşitele munci? Deci, să ne întoarcem iarăşi la pustie şi să ne pocăim. Şi, ducându-se, au rugat pe Părinţi să le dea lor porunci, mărturisind cele ce au lucrat. Deci au poruncit Părinţii să fie închişi ei un an şi să li se dea amândurora deopotrivă pâine şi apă; căci fraţii erau deopotrivă şi la chip28.
26 Trad, neogr. redă în chip interpretativ: „Că omul, dacă împlineşte un canon al pocăinţei…”.
27 Se pare că aici porunca şi canonul sunt echivalate, ambele fiind oarecum două feţe ale aceleiaşi monede pocăinţa. Cel ce se pocăieşte cu adevărat, adică se află în ascultare statornică faţă de un părinte, acesta sau mai curând Duhul care îi însufleţeşte pe amândoi îl face slobod a împlini orice poruncă evanghelicească, căci el are deja pe Duhul Cel ce le-a pus în Biserică, Care nu a pus doar o poruncă, ci mai multe, în schimb, cei ce sunt la începutul pocăinţei nu au atâta dreaptă-socoteală încât să ştie şi să îndrăznească să împlinească orice poruncă, putând uşor cădea în slava deşartă sau într-o râvnă fără cunoştinţă.
28 Erau adică gemeni.
74
Iar dacă s-a plinit vremea pocăinţei, au ieşit; şi i-au văzut pe ei Părinţii: şi unul adică era galben, posomorât şi topit [de nevoinţă], iar altul, luminat şi înflorit; şi s-au mirat Părinţii cum, de aceeaşi hrană deopotrivă împărtăşindu-se amândoi şi închişi fiind amândoi, aşa, la faţă, unul de altul foarte mult se deosebesc. Şi l-au întrebat pe cel posomorât, zicând: „Ce îndeletnicire era aceea cu care cu gândurile te îndeletniceai, şezând în chilie?” Iar el a zis: „Răutăţile pe care le-am făcut şi munca întru care eram a merge socotind de-a pururea, de frică osul meu s-a lipit de carnea mea (cf. Ps. 101: 6)”. Şi l-au întrebat şi pe celălalt despre ce gândea în chilie, şi el a răspuns: „Mulţumeam lui Dumnezeu că nu m-a lăsat să mor în păcat, ci m-a scos din spurcăciunea lumii şi din muncă, şi m-a adus la această vieţuire îngerească; şi, pomenind pe Dumnezeu, mă veseleam”. Şi au zis bătrânii că pocăinţa amândurora este către Dumnezeu.
PRICINA A PATRA
Că celor neputincioşi cuviincios lucru este câte puţin a intra în lucrările pocăinţei.
I.
Din Pateric
1. Un frate, căzând în ispită, adică în păcat, de necaz şi-a pierdut canonul călugăresc; şi, vrând a pune început, era oprit de mâhnirea sa; şi zicea întru sineşi: „Când oare mă voi afla pe sinemi precum eram odată?” Şi, împuţinându-se [la suflet], nu putea să înceapă lucrul călugăresc. Şi, venind către un stareţ, i-a povestit lui cele despre sineşi. Şi, auzind stareţul necazul lui, i-a povestit lui o pildă ca aceasta, zicând: „Un om avea o ţarină, iar din lenevirea lui, aceasta s-a înţelenit şi s-a umplut de pălămidă şi de rădăcini; dar mai pe urmă i s-a părut că ar trebui să o cureţe pe dânsa. Şi a zis fiului său: Mergi de curăţă ţarina. Şi, ducându-se fiul să o cureţe, văzând mulţimea mărăcinilor, s-a împuţinat, zicând întru sine: Când dar voi smulge toate acestea şi voi curăţa cele de aici? Şi, culcându-se, a adormit. Iar deşteptându-se, şi iarăşi privind la mulţimea mărăcinilor şi lenevindu-se, a rămas zăcând. Şi aşa, uneori dormind, alteori întorcându-se aici şi acolo, ca uşa pe ţâţânile ei, căci, precum zice Scriptura, precum uşa se întoarce la ţâţână, tot aşa şi leneşul la patul lui; ascunzând leneşul mâna în sânul lui, nu poate să o ducă la gură (Pilde 26:14-15), şi aşa, nu puţine zile a cheltuit degeaba. Iar după toate acestea, a venit şi tatăl
76
lui ca să vadă ce a făcut, şi l-a aflat pe dânsul că nimic n-a lucrat, şi i-a zis lui: De ce n-ai lucrat nimic până acum? Iar el a zis: Taică, cum am venit să lucrez, văzând mulţimea pălămidelor şi a mărăcinilor, m-am cuprins de scârbă, şi, de necaz, m-am culcat şi am adormit, şi pentru aceasta n-am lucrat nimic. Şi i-a zis tatăl lui: Fiule, deopotrivă cu latul aşternutului tău fă în fiecare zi, şi aşa sporeşte lucrul tău şi nu te împuţina. Iar tânărul a făcut aşa. Şi în puţină vreme a curăţit ţarina.
„Deci aşa şi tu, frate, câte puţin lucrează, şi nu te împuţina, şi Dumnezeu cu harul Lui iarăşi te va aşeza întru rânduiala ta cea din început”. Şi, auzind fratele şi şezând cu răbdare, făcea precum l-a învăţat stareţul, şi cu harul lui Dumnezeu a aflat odihnă.
PRICINA A CINCEA
Că se cuvine pururea a ne aduce aminte de moarte şi de judecata ce va să fie; că cei ce pururea pe acestea nu le aşteaptă şi nu le socotesc, de oameni cu lesnire se prind29.
I.
Din viaţa Sfântului Antonie
1. Zis-a Sfântul Antonie către ucenicii săi: „Că spre a nu ne împuţina noi şi a nu slăbi în nevoinţă, bine este a cugeta pururea graiul Apostolului, acela adică: Mor în toate zilele (I Cor. 15: 31). Căci dacă şi noi vom trăi de ca şi cum am muri în fiecare zi, nu vom păcătui. Iar ceea ce se zice este într-acest fel: ca, sculându-ne în fiecare zi, să nu gândim că vom ajunge până seara; şi iarăşi, vrând a dormi, să socotim că nu ne vom scula; căci, după fire, viaţa noastră este nearătată30, măsurându-se în fiecare zi de Pronie.
Aşa aflându-ne, nici nu vom păcătui, nici poftă de ceva nu vom avea, nici nu ne vom mânia asupra cuiva, nici nu vom învistieri ceva pe pământ; căci, ca unii care aşteptăm să murim în fiecare zi, ne vom lipsi de câştiguri şi toate tuturor le vom ierta; dar nici de pofta femeiască, nici de altă dulceaţă spurcată nu vom voi să ne îndulcim, ci ca de la ceea ce trece ne vom întoarce, nevoindu-ne pururea şi mai-nainte văzând ziua judecăţii; că pururea frica cea mai
29 âĂioKOVTai, de oameni adică se biruiesc, sau le cad în mâna acestora pentru o pricină sau alta.
30 â6rĂou = ascunsă, tainică; necunoscută, nesigură.
78
mare de chinul muncilor risipeşte dezmierdarea dulceţii şi pe sufletul ce s-a plecat [spre păcat] îl ridică.
II.
Din viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv
1. Marele Ioan, Patriarhul Bisericii din Alexandria, pentru ca pomenirea morţii să se pecetluiască întru adâncul cugetului său şi ca, de-a pururea stând lângă sine, să o aibă înaintea ochilor, ce a făcut? A poruncit să i se zidească luişi mormânt, dar să nu-l sfârşească, ci să-l facă numai pe jumătate. Apoi, cei rânduiţi la lucru în vremea unui praznic slăvit, stând ei înaintea celor ce vor fi de faţă, să zică întru arătare: „Mormântul tău până astăzi e nesăvârşit, stăpâne; deci porunceşte să fie desăvârşit, că nearătat este ceasul în care va veni furul, adică moartea”.
III.
Din Pateric
1. Zis-a avva Agathon: „Se cuvine ca călugărul în tot ceasul să ia aminte la judecata lui Dumnezeu”.
2. Era un pustnic în părţile Iordanului care se nevoia de mulţi ani; acesta, de Dumnezeu fiind acoperit, asuprelile vrăjmaşului nu le primea; şi, pe scurt, era neluptat. Pentru aceasta, pentru toţi cei ce veneau la dânsul pentru folos el defăima pe Satana şi îl ocăra, zicând: „Cumplit este, şi nu poate nimic către nevoitori, de nu va afla spurcaţi asemenea lui, robiţi de-a pururea păcatului, pe care-i slăbănogeşte”.
79
Iar acestea le zicea fără a simţi harul cel de sus31, care nu îngăduia Satanei a-l asupri.
Şi apropiindu-se sfârşitul lui după îngăduinţa lui Dumnezeu, se arată lui Diavolul în vederea ochilor şi zice către dânsul: „Ce am eu cu tine, Avva? Pentru ce mă ocărăşti? Au te-am supărat cu ceva?” Iar el, scuipându-l, aceleaşi graiuri le unelti asupra lui: „Mergi înapoia mea, Satano, că nimic nu poţi către robii lui Hristos!” Iar el a răspuns: „Aşa, aşa! Alţi patruzeci de ani să trăieşti, şi în niciun ceas în atâţia ani nu-ţi voi pune piedică!” Şi, zicând acestea, s-a făcut nevăzut. Iar călugărul a început îndată a bate război cu gândurile, şi zicea către sineşi: „Am atâţia ani de când mă chinui aici, şi Dumnezeu voieşte să trăiesc încă alţi patruzeci de ani? Deci, mă voi duce în lume şi voi vedea pe cei de aproape ai mei şi voi fi împreună cu dânşii câţiva ani; şi apoi iarăşi mă voi întoarce şi mă voi ţine de ne voinţa mea”.
Deci, precum i s-au părut lui acestea, a purces a le plini cu lucrul; şi, ieşind din chilie, se ţinea de cale; şi, neducându-se el prea departe, Iubitorul de oameni Dumnezeu miluindu-l pe dânsul şi nevrând a i se pierde ostenelile lui, a trimis pe îngerul Lui spre ajutor; şi, întâmpinându-l îngerul, a zis către dânsul: „Unde mergi, Avvo?” Iar el a zis: „în cetate”. Iar îngerul a zis către dânsul: „întoarce-te la chilia ta, şi nimic nu-ţi va fi ţie, şi de Satana nu vei fi batjocorit”. Iar el, venind întru sineşi, s-a întors la chilia lui şi, făcându-se trei zile, s-a săvârşit.
3. Zis-a un stareţ: „Atunci când lucrez, pogor fusul şi pun moartea în faţa ochilor mei înainte de a-l ridica pe el”.
31 Trad, neogr. redă prin parafrază: „Şi zicea acestea cu încredinţare, ca unul care nu cunoştea acest har dumnezeiesc…”. Monahul primeşte apoi o ispită ceva mai puternică de la Satana, pesemne din pricina unei oarecare păreri de sine sau slavă deşartă (mai vârtos şi pentru că i se apropia sfârşitul).
80
A zis acelaşi: „Omul, având înaintea ochilor lui moartea în tot ceasul, biruieşte împuţinarea de suflet”.
4. Zis-a un stareţ: „întru tot lucrul ce-l vei face, zi întotdeauna: De mă va cerceta acum Dumnezeu, ce va fi? Şi vezi ce-ţi răspunde gândul; şi de te va osândi pe tine pentru lucrul de care te-ai apucat, leapădă-l de la tine şi ia altul, ca să te bizui pe împlinirea aceluia; că lucrătorul trebuie a fi întotdeauna gata a merge în calea sa: măcar la lucrul mâinilor tale de vei şedea, măcar în cale de vei merge, măcar de vei mânca, aceasta zi-o totdeauna întru sineţi: Că dacă acum ne va chema Dumnezeu, ce se va face? Şi vezi ce-ţi răspunde conştiinţa ta, şi grăbeşte a face ce-ţi va zice ţie.
Şi de voieşti a afla dacă s-a făcut milă cu tine, întreabă conştiinţa ta, şi să nu încetezi făcând aceasta, până când se va adeveri inima ta, şi conştiinţa ta va spune ţie: Credem că, pentru îndurările Lui, Dumnezeu va face milă cu noi. Şi ia aminte cu inima ta ca nu cumva din îndoire să zici cuvântul, că, de se va îndoi credinţa ta până la un fir de păr, departe de tine este mila”.
5. Vrând Avva Arsenie a se săvârşi, iată, când era ceasul, l-au văzut fraţii plângând şi i-au zis lui: „Şi tu te temi Părinte?” Iar el le-a zis: „Frica pe care o am eu este întru adevăr, şi, de când m-am făcut călugăr, nu s-a depărtat niciodată de la mine”. Şi, aceasta zicând, a adormit.
IV.
A Sfântului Efrem
Frate, aşteaptă în fiecare zi ieşirea ta. Şi aşa te găteşte către călătoria aceea, că în ceasul în care nu te aştepţi va veni porunca aceea, şi vai celui ce se va afla negătit. Iar de
81
eşti tânăr, vrăjmaşul îţi pune de multe ori în gând, zicând: „Eşti încă tânăr, îndulceşte-te de plăcerile tale, şi la bătrâneţe te vei pocăi; că pe câţi ştii tu care, de plăcerile acestea de aici îndulcindu-se, iar apoi pocăindu-se, nu au dobândit şi bunătăţile cereşti? Şi oare tu ce voieşti dintr-această vârstă? Să-ţi chinui trupul? Nu cumva vei cădea şi în vreo boală?”
Iar tu, împotrivă stând, zi-i vrăjmaşului: „O, prigonitorule al sufletelor şi luptătorule, încetează a pune în gând unele ca acestea; că dacă mă va apuca moartea la tinereţe şi a îmbătrâni nu voi ajunge, ce voi răspunde înaintea Stăpânului Hristos? Că văd mulţi tineri murind şi mulţi bătrâni trăind, că în chip nearătat s-a aşezat oamenilor hotarul morţii. Deci, de mă voi prinde de moarte, pot a zice atunci Judecătorului că: Deşi m-am prins, încă sunt tânăr, şi deci sloboade-mă ca să mă pocăiesc? Nicidecum! Iată şi alt chip prin care Domnul slăveşte pe cei ce din tinereţe îi slujesc Lui până la bătrâneţe. Că a zis către Ieremia Prorocul: Adusu-Mi-am aminte de mila tinereţilor tale; şi de dragostea săvârşirii tale, pentru că tu urmai Sfântului lui Israil (Ier. 2: 2). Iar pe cel ce a urmat din tinereţe până la bătrâneţe gândului înşelăciunii, prorocul l-a mustrat, zicând: Tânăr fiind tu, vechiule de zile rele, acum au venit păcatele tale pe care le-ai făcut mai-nainte (Suzana 1: 52). Pentru aceasta şi Duhul Sfânt fericeşte pe cei ce din tinereţe ridică jugul lui Hristos, zicând: Bine este omului atunci când va ridica jugul din tinereţile lui (Plâng, lui Ier. 3:27). De aceea, depărtează-te de la mine, lucrătorule al fărădelegii şi sfătuitorule viclean. Domnul Dumnezeu să strice măiestriile tale şi pe mine din vrăjmăşirile tale să mă scoată cu puterea şi harul său”.
Deci, iubitule, să ai în minte pururea ziua şi noaptea sfârşitul tău: când vei şedea pe rogojina ta trăgând spre moarte vai, vai, ce frică şi ce cutremur cuprinde atunci
82
sufletul într-acel ceas, şi mai vârtos dacă va avea conştiinţa lui osândindu-l. Dar dacă a făcut ceva bun în viaţa aceasta, adică de a răbdat necaz şi ocară pentru Domnul şi a făcut cele plăcute înaintea Lui, cu bucurie multă se suie în ceruri, de Sfinţii îngeri povăţuindu-se; că precum lucrătorul ostenicioaselor lucrări aşteaptă toată ziua cel de-al doisprezecelea ceas, ca, după osteneală, primindu-şi plata sa, să se odihnească, tot aşa şi sufletele drepţilor aşteaptă ziua aceea. Iar în ceasul acela, păcătoşii cu frică şi cu cutremur mult se cuprind: că precum un osândit, prinzându-se de slujitori şi ducându-se la divan, se teme şi se clatină din toate părţile, socotind chinurile pe care va să le pătimească, tot aşa şi sufletele nedrepţilor cumplit tremură privind în ceasul acela la nesfârşita muncă a focului celui veşnic şi la celelalte chinuri nesfârşite şi netrecute; măcar de va zice către cei ce-l silesc a merge „lasă-mă puţin ca să mă pocăiesc”, nu va avea pe Cel care să-l asculte; încă mai vârtos îi răspunde lui: „Când aveai vreme, nu te-ai pocăit, iar acum te făgăduieşti a te pocăi? Când tuturor era deschis stadionul, nu te-ai nevoit, iar acum, după ce s-au închis toate uşile, voieşti să te nevoieşti? A trecut vremea nevoinţei, nu ai auzit pe Domnul, zicând: Privegheaţi, că nu ştiţi nici ziua nici ceasul! (Matei 25:13)?
Acestea şi altele ca acestea ştiind, iubitule, nevoieşte-te până când ai vreme şi făclia sufletului tău nestinsă o păzeşte pururea cu lucrarea bunătăţilor, ca, venind Mirele, să fii gata a intra împreună cu Dânsul în cămara cea cerească, împreună cu celelalte suflete ale fecioarelor celor ce cu vrednicie au vieţuit Lui.
83
V.
A lui avva Isaia
Sunt trei lucruri pe care omul le câştigă cu anevoie, iar acestea sunt cele care păzesc faptele bune: plânsul, tânguirea pentru păcatele proprii şi a avea moartea înaintea ochilor că tot cel ce gândeşte în toate zilele şi zice întru sine „că numai astăzi voi mai fi în lume”, niciodată nu va greşi spre Dumnezeu; iar tot cel ce aşteaptă să trăiască multă vreme, cu multe păcate se va împletici.
Dar celui ce se găteşte a da seamă lui Dumnezeu pentru toate lucrurile sale, Dumnezeu Se grijeşte a curăţi de păcat toată calea lui. Iar cel ce defaimă şi zice „cine ştie când voi ajunge acolo?” nemerniceşte [călătoreşte] în răutăţi.
Mai-nainte de a face vreun lucru în fiecare zi, adu-ţi aminte unde eşti şi unde vei merge când vei ieşi din trup, şi să nu te leneveşti de sufletul tău în nicio zi.
Ia aminte de sineţi, ca de-a pururea să pomeneşti şi să ai înaintea ochilor tăi moartea şi veşnicele munci şi pe cei ce se muncesc şi se chinuiesc acolo, şi socoteşte-te pe sineţi ca unul dintr-aceia mai vârtos decât unul dintre cei vii.
Vai nouă, că, vrând a ne muta de pe pământul în care nemernicim, ne facem griji de mulţi ani pentru lucrurile cele pământeşti şi stricăcioase şi în vremea neiertatei noastre duceri de aici nu ne învrednicim de stăpânirea niciunui lucru [din cele de care ne-am îngrijit].
Vai nouă, că pentru toată fapta cea dintru viaţa pământească şi pentru tot cuvântul deşert şi relele şi necuratele pomeniri şi aduceri aminte ale sufletului vom suferi întrebare la înfricoşătorul Judecător, dar noi, arătându-ne chipurile
84
ca nişte nevinovaţi32 în toată vremea vieţii noastre, ne aflăm fără de grijă de sufletele noastre. Pentru aceasta, acolo ne aşteaptă focul cel nestins al Gheenei şi întunericul cel dinafară şi viermele cel neadormit şi plângerea şi scrâşnirea dinţilor şi veşnica ruşine cea înaintea a toată zidirea celei de jos şi a celei de sus. Vai nouă, că dacă nici înţepăturile purecilor, păduchilor, lindinilor, muştelor, ţânţarilor şi ale albinelor nu le răbdăm iar gânditul balaur, muşcându-ne pe noi în toate zilele, şi ca într-o sorbitură înghiţindu-ne, şi cu boldurile cele veninoase ale morţii străpungându-ne, noi de nimic nu ne grijim, nici a fugi de dânsul nu voim -, cum dar vom putea suferi înfricoşatele şi nesfârşitele munci?
VI.
Din Pateric
1. Zis-a Avva Evagrie: „Pururea adu-ţi aminte de judecata ta cea viitoare; şi să nu uiţi de ieşirea ta; şi nu va fi greşeală sufletului tău”.
2. Zis-a un stareţ: „Şezând în chilie, adu-ţi aminte şi pomeneşte ziua morţii tale; vezi murirea33 trupului; socoteşte durerea cea întru despărţirea sufletului; defaimă deşertăciunea cea din lumea aceasta; adu-ţi aminte de muncile cele din iad, gândeşte-te la chipul în care sunt acum sufletele acolo; în ce fel de tăcere amară, sau în ce fel cumplit suspină, în ce frică mare şi cutremur rabdă ele pururea durerea cea neîncetată,
32 aveuObvoL. Termenul se referă la un lucru sau o persoană aşezaţi nepotrivit, ori într-un chip nefavorabil pentru ei. Textul se regăseşte şi în Filocalia românească, Vol. XII, cap. XXIX, 4, loc în care termenul nostru e redat foarte liber aşa: „lipsiţi de răspundere”.
33 Caracterul muritor al…
85
şi muncile nesuferite ce le aşteaptă pe ele. Pe lângă acestea, închipuieşte-ţi întru sineţi Ziua învierii şi starea înaintea scaunului lui Hristos, încă şi divanul acela înfricoşat şi spăimântător, întru care pe păcătoşi îi va acoperi cu ruşine veşnică înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor, şi a tuturor oamenilor celor din început până în sfârşit; apoi, ruşinea e moştenită [urmată] de nesuferitele şi nesfârşitele munci, focul cel nestins al Gheenei, viermele cel neadormit, scrâşnirea dinţilor, întunericul cel mai dinafară, tartarul şi celelalte munci nenumărate ce sunt păstrate unora ca aceştia.
Iar drepţii vor străluci mai mult decât lumina soarelui, şi vor fi în veci împărăţind împreună cu Hristos, şi de negrăita slavă împreună cu Dânsul se vor împărtăşi, vor cânta cântare de biruinţă împreună cu cetele cereşti şi se vor îndulci totdeauna de acea fericită petrecere şi de bunătăţile cele din ceruri, nemaifiind vreo lipsire sau încetare a acelei bucurii şi veselii negrăite că au fugit, zice, de acolo, toată durerea, întristarea şi suspinul (Is. 51:11) -, ci, veselie veşnică având şi prăznuire neîncetată şi cele mai presus de minte bunătăţi întru neprimejduirea [siguranţa] de aici le vor ţine nestricate.
La acestea gândeşte-te totdeauna; întru acestea cugetă neîncetat; şi sârguieşte-te să scapi de relele cele dintâi, cele păstrate păcătoşilor, iar bunătăţile cele ce urmează cele gătite drepţilor să le dobândeşti; încă şi de gândurile cele rele vei scăpa dacă vei avea mintea îndeletnicindu-se întru acestea.
3. Zis-a avva Ilie: „Eu de trei lucruri mă tem pururea: când se va despărţi sufletul meu de trup, când voi întâmpina pe Dumnezeu şi ce hotărâre va să iasă asupra mea”.
4. Zis-a un stareţ: „De va fi fiind cu putinţă întru venirea lui Hristos după înviere a ieşi iarăşi sufletele oamenilor
86
din trupuri, toată lumea ar muri de frică, de groază şi de uimire; căci cum ar suferi a vedea cineva cerurile despicându-se, şi pe Dumnezeu arătându-Se cu urgie şi cu mânie, şi pe nenumăratele cete ale îngerilor împreună cu Dânsul pogorându-se, şi toate omenirea adunată împreună? De aceea, acestea pururea gândindu-le, aşa să trăim, ca unii ce vom sta înaintea Unui Judecător ca Acesta şi la un divan înfricoşător şi vom da răspuns pentru cele din viaţă”.
5. Un frate sârguitor a venit dintr-un pământ străin şi a petrecut singur într-o chilie mică în muntele Sinai; şi cum a venit ziua cea dintâi, a aflat un lemn mic scris de fratele cel ce a petrecut oarecând acolo, ce zicea aşa: „Eu, Moise, de faţă sunt şi mărturisesc lui Teodor”. Şi, luându-l la el, îl punea în toate zilele înaintea ochilor şi, ca şi când cel ce a scris era de faţă, îl întreba: „Oare unde eşti, omule, că zici că de faţă sunt şi mărturisesc? în ce lume eşti? Unde este mâna care a scris aceasta?” Şi aşa făcând toată ziua, şi de moarte aducându-şi aminte, petrecea tânguindu-se. Ca rucodelie el avea scrierea; şi pentru aceasta obişnuia să ia de la fraţi hârtie şi poruncă pentru scriere; însă el a murit neapucând să scrie nimic pe hârtiile lor fără numai aceasta: „Iertaţi-mă, domnii mei şi fraţi, că am avut puţin lucru de făcut cu oarecare, şi de aceea n-am avut vreme să vă scriu şi vouă”.
6. Un stareţ a venit la unul din părinţi ce şedea în Raith, şi i-a zis lui: „ Avvo, când trimit undeva pe fratele ce este cu mine la slujbă, mă necăjesc, şi mai vârtos atunci când zăboveşte”. Răspuns-a acela: „Eu, când trimit pe slujitorul meu pentru vreo trebuinţă, stau aproape de uşă şi privesc, iar când zice mie gândul oare când va veni fratele?, zic şi eu gândului apoi de va apuca înainte alt frate a veni să mă ia către Domnul, adică îngerul, ce voi face? Şi aşa şed în toate zilele, căutând la uşă, îngrijindu-mă şi plângându-mi păcatele
87
şi, zicând: Oare care frate apucă înainte şi vine, cel de jos sau cel de sus?” Şi, umilindu-se bătrânul, s-a dus; şi de atunci înainte ţinea lucrarea aceluia.
7. Un stareţ şedea în Raith şi avea o lucrare ca aceasta: Şezând pururea în chilia sa, îngrijat34 căutând la pământ şi capul totdeauna clătinându-l, zicea cu suspin: „Oare ce va fi?” Şi zăbovea puţin. Şi iarăşi zicea acel cuvânt, făcând asemenea. Încă lucra şi împletitură, şi aşa a săvârşit toate zilele vieţii sale, îngrijindu-se pentru ieşirea sa.
34 ouvvouc; = mohorât, adâncit în gânduri.
PRICINA A ŞASEA
Că neasemuită este veselia ce este în ceruri şi slava cea învistierită sfinţilor; pentru aceasta trebuie ca de aceasta a dori cu toată inima; şi că nimic din cele ce sunt sau se fac de noi nu sunt vrednice de acestea.
I.
Din viaţa Sfintei Singlitichia
Zicea Fericita Singlitichia: „Că aici, pe pământ, suntem ca întru al doilea pântece de maică: că, precum în pântecele maicii nu aveam o astfel de viaţă, nici de astfel de bucate tari de care ne îndulcim aici nu aveam parte, încă nici nu puteam a lucra precum acum, aici, căci şi de lumina soarelui şi de toată cealaltă strălucire eram despărţiţi, şi de multe alte lucruri veselitoare de aici eram lipsiţi, tot aşa şi întru această lume fiind, de mari oarecari şi minunate lucruri din împărăţia cerurilor ne lipsim; deci, de vreme ce iscusul [cercarea] celor de aici din destul l-am luat, de aici înainte de cele de acolo să dorim; hranele cele de aici le-am ispitit, pe cele dumnezeieşti să le gustăm, de lumina cea de aici ne-am îndulcit, pe Soarele dreptăţii să-L dorim, pe Ierusalimul cel de sus ca pe o patrie a noastră şi maică a-l vedea să dorim, cealaltă viaţă către nădejdile cele de acolo să o vieţuim, ca şi pe bunătăţile cele veşnice să le dobândim.
Că, precum pruncii cei din pântece săvârşindu-se, din cea mai mică hrană şi viaţă ies de aici către cea mai mare hrănire, tot aşa şi drepţii, din petrecerea cea din lume sporind,
89
întru petrecerea cea de sus se mută, după cea scrisă: Mergând din putere în putere (Ps. 83: 8); iar păcătoşii, precum pruncii care mor în pântece, din întuneric se dau întunericului: că, pe pământ fiind, şi cu împătimirea de cele pământeşti ca întru întuneric petrec, odată sfârşindu-se, se trag în locurile de jos, mai pâcloase ale tartarului.
Deci, în viaţă ne naştem de trei ori: odată din sânurile maicilor, şi din pământ în pământ venim, iar prin celelalte două, de la pământ în ceruri ne mutăm: dintru acestea adică, una este din har, cea prin Dumnezeiescul Botez, pe care, cu adevărat, o numim şi a doua naştere, iar cealaltă ni se face nouă din pocăinţă şi din ostenelile cele bune, întru care şi stăm35.
II.
Din Pateric
1. Zis-a un stareţ: „Nu te minuna [mira] dacă, om fiind, vei putea să te faci înger; că îngerească slavă ne stă înainte; iar aceasta o făgăduieşte dătătorul de nevoinţă36 celor ce se nevoiesc”.
2. Zis-a Avva Iperechie: „Fie cugetarea ta totdeauna în împărăţia cerurilor, şi degrab o vei moşteni pe dânsa”.
3. Pe oarecare din bătrâni fraţii îl rugau a înceta din ostenelile cele mari, iar el a răspuns lor: „Zic vouă, fiilor, că
35 Deci sunt trei naşteri: din pântece, din Botez, şi cea de pe pământ spre cer, prin pocăinţă.
36 aywvoOeTric; = lit. În lipsa unui echivalent mai exact, ar fi fost redat prin agonotet. Termenul a fost folosit în Antichitate pentru a-l numi pe cel ce prezida sau judeca jocurile sau întrecerile sportive, care putea fi de asemenea, şi antrenor.
90
Avraam, văzând covârşitoarele daruri, are să se căiască că nu s-a nevoit mai mult”.
III.
A Sfântului Efrem
Fraţilor, mare şi necuprinsă este slava cea învistierită sfinţilor, iar cea a vieţii acesteia trece ca floarea şi ca verdeaţa buruienii degrab cade; că mulţi tirani şi împăraţi au stăpânit nu puţine oraşe şi cetăţi, iar după puţin s-au făcut de ca şi cum n-ar fi fost; câţi împăraţi au stăpânit neamuri multe, ridicându-şi lor icoane şi stâlpi, cugetând ca prin acestea să se facă vestiţi după moarte; şi au venit alţii şi au răsturnat icoanele şi au sfărâmat chipurile cioplite; iar unora chiar şi feţele ştergându-le37, şi le-au întipărit pe ale lor; încă şi lucrurile acestora s-au stricat de alţii.
Iar alţii şi-au gătit şi mormânturi slăvite, părându-le că printr-acestea şi-au întărit loruşi nume veşnic, scriind deasupra mormânturilor propriile însuşiri; şi a venit alt neam şi mormânturile s-au făcut sub stăpânirea lor; şi voind ei a curăţi mormânturile după cuviinţă, ca pe nişte pietricele au mutat oasele acelora.
Şi cu ce oare i-a folosit pe dânşii mormântul cel de mult preţ sau cula38? Deci toate lucrurile deşertăciunii întru nimic se sfârşesc.
37 nepteXovro; = defăimându-le, înlăturându-le de pe diferite suporturi.
38 Cula este un turn circular, eventual boltit, zidit spre apărare sau pentru păstrarea vistieriei; beci boltit, subterană. Sfântul vorbeşte poate de catacombele sau grotele unde erau înmormântaţi conducătorii de seamă.
91
Iar cei slăviţi întru Dumnezeu nu sunt aşa; căci lor li s-a gătit viaţă veşnică şi nestricată; că, precum lumina soarelui, a lunii şi a stelelor de la zidirea lor nici până acum nu s-au umbrit, nici nu s-au schimbat întru vechime, ci pururea întineresc şi luminează şi stau în puterea lor şi luminează în vârtutea hotarului pus de Ziditor, pe care El l-a hotărât din început pentru a stăpâni ziua şi noaptea, tot aşa şi celor ce-L iubesc pe Dânsul le-a hotărât împărăţia cerurilor şi bucurie nedezlegată.
Şi precum în acestea arătate aici este nemincinos, tot aşa adică şi întru cele gândite cu mintea; iar când va voi Ziditorul, acestea vor trece, iar slavei sfinţilor nu va fi sfârşit. De aceea, să ne rugăm a face roade vrednice de pocăinţă, ca nu încuindu-ne în afara acelei bucurii să fim trimişi în întunericul cel veşnic, unde este durerea cea nesuferită. Intră dar, de ţi se pare, în căscioara ta şi închide uşile şi ferestrele şi astupă toate razele, şi şezi înăuntru, şi vei cunoaşte ce fel de durere are întunericul; şi dacă aici, fără de chin şi muncă şezând, aşa de mult te doare măcar că putere ai ca după puţin să ieşi oare câtă muncă socoteşti că are întunericul acela cel mai dinafară, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor şi focul cel nestins muncind veşnic pe cei ce o dată într-însul vor fi trimişi? încă să gândim şi ce fel de ruşine ne va cuprinde mai-nainte de muncă, când vom vedea adică pe sfinţi îmbrăcaţi cu acea prealuminată şi negrăită podoabă pe care şi-au gătit-o loruşi prin lucrurile cele bune; iar pe noi înşine nu numai că ne vom vedea goi de slava cea în chipul fulgerului, ci şi înnegriţi şi pâcloşi şi plini de împuţiciune, precum pe înşine ne-am gătit de aici prin lucrurile întunericului şi ale ospeţelor şi ale răsfăţării; să plângem dar înaintea Domnului Dumnezeului nostru, ca să aflăm îndurări de la Dânsul.
92
Nevoinţa noastră nu este pentru bani pe care, de-i va păgubi cineva, poate şi alţii să câştige în locul lor; primejdia ne este pentru suflet, pe care, de-l vom pierde, nu-l vom mai putea dobândi vreodată, după cea scrisă: Ce va folosi omului lumea toată, dacă sufletul său şi-l va păgubi? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său (Matei 16: 24,26). Dar să socotim şi aceea că, precum ostaşii cei din lume, daruri jalnice39 luând de la împăratul cel pământesc, cu râvnă pentru dânsul până la moarte se primejduiesc, cu atât mai vârtos noi, cei ce am primit o astfel de făgăduinţă, suntem datori a nu ne slăbănogi din lucrul dreptăţii, ca şi de judecata ceea ce va să fie să ne mântuim şi neasemuitele bunătăţi să le dobândim. Să ne aducem încă aminte şi de aceasta: că dacă arşiţa soarelui şi tăria frigurilor nu le putem suferi, cum vor suferi oare arderea focului cel veşnic? A celui ce de-a pururea arde şi nu mistuie?
Şi, de voieşti, iubitule, cearcă de aici şi te învaţă despre acea nesuferită muncă din focul acesta de faţă: aprinzând lumânarea, pune vârful degetului în pară, şi, de vei putea purta durerea, poate că şi focul cel de acolo îl vei putea suferi; iar dacă durerile acestuia mic nu poţi să le suferi, ce vom face când tot trupul împreună cu sufletul se va băga în acel foc înfricoşător şi nestins?
IV.
A lui avva Isaia
Socoteşte cinstea pe care au luat-o toţi sfinţii, şi râvna lor te va trage puţin câte puţin; adu-ţi aminte iarăşi de ruşinea
39 Fără cine ştie ce valoare.
93
[ocara] pe care au câştigat-o păcătoşii, şi gândul acesta te va păzi pe tine de cele rele.
V.
A Sfântului Maxim
Dacă Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl, pentru aceea S-a făcut Om şi Fiu al Omului, ca să facă dumnezei şi fii ai lui Dumnezeu pe oameni, să credem că vom ajunge acolo unde este însuşi Hristos, Cel mai presus de toate cerurile, Capul a tot trupul, Care ca şi noi şi pentru noi făcându-Se ca Înainte-Mergător către Tatăl căci în adunarea dumnezeilor, adică a celor ce se mântuiesc, Dumnezeu va sta împărţind vredniciile fericirii de acolo, nemaifiind vreo depărtare de loc între El şi cei vrednici. Unii zic că împărăţia cerurilor este petrecerea în ceruri a celor vrednici, iar alţii, aşezarea deopotrivă cu îngerii a celor ce se mântuiesc, iar alţii, însuşi chipul frumuseţii dumnezeieşti, al celor ce poartă icoana Celui ceresc. Însă, pe cât mi se pare mie, toate aceste trei păreri se conglăsuiesc cu adevărul, că tuturor după măsura ce este întru ei, adică, după felul şi mărimea dreptăţii celei dintru dânşii, se dă darul ce va să fie.
PRICINA A ŞAPTEA
Că, de multe ori, sufletele celor îmbunătăţiţi, la moarte, cu oarecare dumnezeiască umbrire mângâindu-se, aşa din trup se desjugă.
I.
A lui Grigorie Dialogul
1. În oraşul Nursia era un preot; acesta îşi păştea biserica cea încredinţată lui cu prea mare frică către Dumnezeu. Din vremea hirotoniei lui însă, pe cea împreună-vieţuitoare cu sine40 o iubea ca pe soră a sa, iar de apropierea acesteia temându-se ca de un vrăjmaş, nu a lăsat-o niciodată în niciun fel a se apropia de el, tăind în chip desăvârşit prieteşugul împărtăşirii către dânsa; căci, alături de toate bunătăţile, sfinţii bărbaţi au şi această osebire: că pot adică nu numai de cele necuviincioase totdeauna a fi departe, ci de multe ori şi pe cele cuviincioase pot să le taie de la dânşii; drept aceea, şi acest bărbat, ca nu cumva în vreo greşeală să se prindă printr-însa, nu primea a se sluji de dânsa nici întru cele de nevoie.
Deci aşa petrecându-şi viaţa, şi întru adânci bătrâneţi ajungând, cu aprindere de friguri prea grele fiind cuprins într-al patruzecilea an al hirotoniei sale, a ajuns întru cea de pe urmă răsuflare. Şi văzând soţia lui că toate mădularele
40 E vorba pesemne de o femeie-în-casă, sau ajutor pentru episcop, precum este şi azi.
95
s-au omorât, şi de aici de moarte s-a apropiat, punând lin auzul spre nările lui, se sârguia să cunoască de încă este întru dânsul suflare de viaţă, pe care lucru cunoscându-l acela, măcar că într-însul mai era doar suflare subţire iar mai vârtos cu darul Duhului încălzindu-se câtă suflare a strânge pentru a grăi, [cu atâta] a grăit, zicând: „Depărtează-te de la mine, femeie, că focul încă trăieşte şi ridică paiele”. Iar depărtându-se aceea, şi puterea trupului lui crescând, cu mare veselie a început a zice şi a striga: „Bine aţi venit, domnii mei, bine aţi venit, domnii mei! Pe nevrednicul vostru rob l-aţi învrednicit cu venirea? Vin, mulţumesc, mulţumesc!”
Iar cunoscuţii lui care se aflau acolo, auzind adeseori acest cuvânt al dânsului, l-au întrebat, zicând: „Ce-ţi este ţie aceasta?” Către care acela a răspuns, minunându-se: „Nu vedeţi pe Dumnezeieştii Apostoli adunaţi aici? Nu vedeţi pe Fericiţii Petru şi Pavel, pe cei dintâi ai Apostolilor?” Către care iarăşi închinându-se, a zis: „Vin! Iată, vin!” Şi întru aceste graiuri şi-a dat sufletul său. Deci, într-adevăr, pe Apostoli i-a văzut, cărora şi urmându-le a mărturisit.
Drept aceea, arătat este că şi acestea cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu se întâmplă întru cei drepţi: ca, întru moarte fiind, oareşicare vedenii ale sfinţilor să vadă, ca astfel întru hotărârea morţii să nu se teamă de muncă, ci aşa pentru a li se arăta în gândul lor cel mai dinlăuntru cu cine vorfipărtaşi, ca şi din legătura trupului fără de durere şi fără de frică să se slobozească.
2. Încă şi despre Prob, episcopul cetăţii Reati42, m-am înştiinţat cum că toată aceeaşi s-a făcut43; că, apropiindu-se
41 Sublinierea de aici şi cele următoare îmi aparţin. Locurile subliniate sunt arătate cumva de autor ca nişte subcapitole.
42 Reate (Rieti) este un vechi oraş al provinciei Valeria din Italia, aproape de Roma.
43 Adică ca şi în cazul episcopului de mai-nainte.
96
sfârşitul, grea boală l-a apucat pe dânsul; iar tatăl aceluia, pe nume Maxim, trimiţând solii prin împrejurimi, a chemat doftori, ca, de vor putea face ceva bolnavului, să-i ajute. Şi adunându-se mulţi doftori şi strângerea bolnavului văzând şi pipăind, au vestit că moartea lui va veni în scurt timp; şi, păşind ceasul, iată, sosi şi vremea prânzului, iar episcopul cel bolnav nu se îngrijea atât pentru odihna lui cât pentru a acelora, drept care şi pe doftorii aceia i-a rugat ca împreună cu bătrânul lui tată să se suie în foişoarele episcopiei şi de hrană să se împărtăşească. Şi s-au suit cu toţii ca să prânzească, lăsând acolo un copil de bună treabă ca să stea lângă dânsul, care copil trăieşte încă şi până acum.
Şi stând copilul lângă patul celui ce zăcea, a văzut de năprasnă pe oarecari bărbaţi îmbrăcaţi cu podoabe albe, care, intrând la dânsul, cu lumina strălucirii feţei lor covârşeau strălucirea hainelor.
Deci, spăimântându-se copilul de fulgerul strălucirii lor, a început să strige: „Cine sunt aceia?” Iar episcopul Prob, tulburându-se de glasul copilului şi văzându-i pe bărbaţi intrând, i-a cunoscut de îndată; şi tot de bucurie umplându-se, pe copilul ce striga îl mângâia, zicând: „Nu te teme, nu te teme! Căci au venit la mine Sfântul Juvenalie şi Sfântul Elefterie Mucenicii”. Iar acela, nerăbdând strălucirea vederii acelora, ieşind în fugă, a vestit tatălui său şi doftorilor cele văzute, care, pogorându-se degrab, au aflat pe episcop răposat. Drept aceea, arătat lucru este de aici că aceia l-au primit pe el alături de ei, a căror vedere copilul nu o a putut răbda.
3. Încă de nevoie este a face cunoscut şi aceasta: aceea că, de multe ori, sufletele celor aleşi ieşind din trup, cântare se aude în ceruri; ca, ascultând-o pe aceasta cu dulceaţă, sufletele să nu simtă despărţirea de trup şi să nu sufere din pricina ei.
97
Iar voind să zic de unele ca acestea, îmi aduc aminte cum că le-am povestit şi în omiliile la Evanghelie. Că în uliţa ce ajunge până la biserica Sfântului Clement era un oarecare zăcând pe cale cu numele Servulos, pe care nu se poate să nu-l cunoşti şi tu44. Deci acesta, deşi în lucrurile vieţii era sărac, întru bunătăţi era foarte bogat, iar trupul lui de multă vreme era slăbănogit de boală; că, de când l-am cunoscut, până la sfârşitul vieţii lui, slăbănog a zăcut. Iar să stea cu totul drept sau întins în pat nu putea, şi nici măcar mâna sau piciorul nu putea să le mute. Pe lângă acesta însă stăteau spre îngrijire maica sa şi fratele său, iar dacă lua ceva de milostenie, pe aceasta prin mâinile maică-si şi ale fratelui său iarăşi spre milostenie o da; deşi slovele nicidecum nu le ştia, cărţile Sfintelor Scripturi îşi cumpăra. Şi primind el spre sălăşluire pe oarecari bărbaţi cucernici, nu cu mică osteneală îi făcea pe aceştia să-i citească înaintea sa. Aşadar, că pe cât îi era lui cu putinţă şi de folos, a învăţat Sfânta Scriptură pe de rost45, măcar că slovele nicidecum nu le cunoştea; şi cu mulţumire toată durerea o suferea, şi întru lauda lui Dumnezeu ziua şi noaptea se îndeletnicea.
Iar dacă a venit vremea ca de aici să ia răsplătirea faptei răbdării lui, aceea a fost încetarea durerii din mădularele lui; iar când s-a apropiat de moarte, s-a cunoscut pe sine46; iar pe bărbaţii pe care-i primise spre sălăşluire i-a rugat să se scoale şi, împreună cu dânsul, pentru răbdarea sufletului
44 Să ne amintim din Volumul II că toate cuvintele Sfântului Grigorie sunt consemnate în forma dialogului, el adresându-se unui anume Petru.
45 Deşi pare de necrezut, 6Kgx0eoio înseamnă învăţare pe de rost sau cunoaştere desăvârşită. Totuşi, poate, dacă literalmente nu ştia Scriptura chiar pe de rost, totuşi ideea e că o cunoştea cumva cu desăvârşire.
46 Şi-a cunoscut vremea morţii.
98
său, să cânte cântare lui Dumnezeu. Iar când împreună cu dânşii cânta şi cel ce era să se săvârşească, de năprasnă i-a oprit pe aceia de la cântare şi cu strigare mare zicea: „Tăceţi! Au doară nu auziţi cum glăsuiesc laude în ceruri? Deci la alte laude să luăm aminte”. Iar când pe acestea înlăuntrul urechilor sfântului lui suflet le auzea, s-a dezlegat din legăturile trupului; şi ieşind acesta [sufletul], s-a făcut atât de multă mireasmă de mir în locul acela, încât toţi cei ce stăteau acolo nu se mai săturau de aceasta. Iar din aceasta se face arătat că laudele cele din ceruri au primit sufletul acela. Iar la lucrul acesta a fost acolo un călugăr de-al nostru; acesta şi până acum trăind, cu lacrimi şi acum mărturiseşte, zicând: „Că până ce s-a dat trupul lui spre îngropare, nu s-a depărtat din nările lui dulceaţa miresmei aceleia”.
4. Încă şi o femeie, Redempta cu numele, în sfânta călugărie fiind, locuia în această cetate a Romei; iar aceasta avea două uceniţe, din care una se chema Romilla; toate trei petreceau într-o căscioară, cu bunele obiceiuri fiind împodobite, iar cu viaţa aceasta vremelnică petrecând întru lipsă; iar Romilla, în vieţuirea cea prea mare a îndreptării, pe cea împreună uceniţă cu sine o covârşea: că era o minunată răbdătoare, o desăvârşită ascultătoare, cu de-amănuntul păzitoare a gurii sale, iscusită spre tăcere şi stăruitoare în rugăciune.
Iar pentru că oamenii pe unii îi socotesc aproape de desăvârşire, înaintea Ziditorului însă au oarece lucru nedesăvârşit; că precum peceţile ce nu sunt gravate desăvârşit, adeseori, văzute fiind de cei ce sunt necunoscători, aceştia le laudă de ca şi cum ar fi desăvârşite, iar meşterul, deşi le aude a fi lăudate, cu toate acestea el nu încetează a le rade, ciocăni şi înfrumuseţa. Astfel s-a făcut şi Romilla de la Meşterul a toate: căci căzând aceasta în boală trupească, pe care doftorii o numesc
99
slăbănogire, zăcând vreme de mulţi ani nemişcată în pat, nu se putea mişca în niciun chip; însă durerile acesteia n-au putut trage gândul ei spre nerăbdare, ci mai vârtos s-au făcut adăugire a puterii ei celei duhovniceşti: că atât de mult s-a făcut osârdnică întru rugăciune, pe cât era de neputincioasă întru lucrurile cele trupeşti.
într-o noapte, chemându-le pe dăscăliţa ei şi pe cea împreună cu sine uceniţă iată, şi miezul nopţii făcându-se -, a văzut, iată, cum de năprasnă din cer s-a trimis lumină şi tot locul chiliei aceleia l-a umplut, şi atât de mare era fulgerul luminii aceleia, încât inimile celor ce stăteau acolo cu frică mare le-a umplut, iar mădularele lor au încremenit, precum au povestit mai pe urmă acelea. Deci, uimite stând ele, glas mare s-a auzit, de ca şi cum venea mulţime mare, şi uşile chiliei se trânteau de înghesuiala celor ce intrau, iar de covârşitoarea frică şi de fulgerul acelei lumini nu puteau vedea pe nimeni, căci ochii lor erau îngreuiaţi de frică, iar de strălucirea unei lumini aşa de mari se întunecau. Iar luminii aceleia îi urma o minunată mireasmă de mir, căci dacă o lumină ca aceea speria acele suflete, acea mireasmă minunată mai vârtos le mângâia.
Iar pentru că nu puteau suferi strălucirea luminii, Romilla, văzând pe dăscăliţa ei stând înainte şi tremurând, o mângâia cu glas lin, zicând: „Nu te teme, maică, că nu mori acum”. Şi, zicând ea de mai multe ori aceasta, puţin câte puţin lumina aceea s-a strâns de tot până s-a depărtat, iar mireasma a rămas înlăuntru. Dar trecând şi a doua şi a treia zi, mirosul acelei miresme deşertate acolo petrecea tot aşa. Iar în a patra noapte, chemând pe dăscăliţa ei, cerea a i se da împreună-călător Stăpânescul Trup; şi de năprasnă, în uliţă, înaintea uşilor chiliei, au stătut două cete de cântăreţi, şi, precum spunea dăscăliţa ei împreună cu uceniţa, în cântarea
100
psalmodiei se cunoşteau glasurile a două firi: bărbaţi şi femei cântând din amândouă părţile (ca din nişte strane). Iar când era să se săvârşească această cerească slavoslovie înaintea chiliei, acel suflet s-a dezlegat din legăturile trupului şi în ceruri suindu-se, pe cât de mult se suiau cetele celor ce cântau întru cele mai înalte, pe atât de sus se auzea şi cântarea, până când, de aici, şi glasul cântării şi mirosul miresmei, depărtându-se, s-au dus”.
5. Iar de multe ori, pentru mângâierea sufletului care iese, se arăta însuşi începătorul vieţii şi Răsplătitorul vieţii şi al faptelor noastre. Şi îmi amintesc că aceasta am zis-o şi într-alt loc, anume despre Tarsila, mătuşa mea; că aceasta, între două nepoate ale ei (după frate), cu toată puterea întru neîncetată rugăciune răbda: întru singurătate petrecând şi întru înălţimea înfrânării, întru sfinţire foarte a crescut; iar prin vedenie i s-a arătat Felix, strămoşul meu, care fusese Patriarh al Bisericii acelei cetăţi [Roma]. Iar acesta i-a arătat sălaşul veşnicei străluciri, zicând: „Vino, că aici, în sălaşul luminii, te aştept!” Iar venindu-i ei asupră fierbinţeală, s-a apropiat de moarte; şi, precum este obiceiul de a muri al bărbaţilor şi al femeilor de bun neam, a veni adică mulţi spre mângâierea rudeniilor lor, în ceasul ieşirii stăteau în jurul patului ei mulţi bărbaţi şi femei.
Şi, de năprasnă, ceea ce şedea în sus privind a văzut pe Iisus venind, şi, cu prea mare râvnă a sufletului, celor ce stăteau împrejurul ei, cu strigare le zicea: „Depărtaţi-vă, depărtaţi-vă, vine Iisus!” Şi, întru luarea-aminte la Cel către Care privea, sfântul ei suflet a ieşit din trup; şi o astfel de mireasmă bine-mirositoare a minunatei miresme s-a vărsat acolo, încât tuturor celor ce se aflau acolo le era limpede că acolo nu venise altul decât începătorul miresmei. Iar după obiceiul ce se săvârşeşte la cei morţi, dezbrăcând trupul ei spre a-l spăla,
101
au aflat la genunchii şi la coatele ei o piele aspră, precum cea a cămilei, de întinsa ei rugăciune şi de metanii până şi trupul cel mort mărturisind despre ce lucra duhul ei încă trăind ea.
6. Încă şi o tânără fecioară pe nume Musa, precum mi-a povestit Prov, fratele ei, bărbat cucernic, a văzut noaptea în vedenie pe Născătoarea de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, care i-a arătat ei pe femeile cele de o vârstă cu dânsa, cu care aceea nu îndrăznea a se amesteca pe sine. Şi a întrebat Născătoarea de Dumnezeu de voieşte să fie împreună cu ele şi să se rânduiască împreună cu ceata ei. Iar ea, zicând cum că foarte voieşte, îndată Născătoarea de Dumnezeu i-a dat poruncă ca de aici înainte nimic copilăresc sau deşert să nu facă, ba şi de râs şi de joc să se înfrâneze, făcându-i cunoscut cu de-amănuntul că la fecioarele pe care le-a văzut în ceata ei va veni în ziua a treizecea.
Iar de atunci, fecioara s-a schimbat din toate obişnuinţele, şi toată copilăreasca ei uşurime din toată puterea o a ridicat de la dânsa; iar născătorii ei, aşa deodată schimbată văzând-o, minunându-se, o întrebau pe dânsa de pricina schimbării, iar ea le-a răspuns, zicându-le ceea ce-i poruncise Născătoarea de Dumnezeu, pe care o văzuse noaptea, vestindu-le lor şi în ce zi va să meargă în ceata ei. Şi, iată, în ziua a douăzeci şi cincea, a fost cuprinsă de fierbinţeală, iar întru cea de-a treizecea, când ceasul ieşirii ei s-a apropiat, a văzut iarăşi pe Născătoarea de Dumnezeu venind către dânsa, împreună cu fecioarele cu care i se arătase mai-nainte, şi chemând-o pe ea, aceasta le-a răspuns cu glas blând şi cu vederea plecată: „Iată, Doamnă, vin! Iată, Doamnă, vin!” Şi întru aceste glasuri şi-a dat duhul, care, din fierbinţeala trupului ei ieşind, a locuit cu fecioarele.
7. M-am înştiinţat încă şi de ceea ce s-a făcut la Preacucernicul Părinte Ştefan; care era bărbat fără de răutate, ce
102
nu căuta câştigul şi care întru rugăciune se îndeletnicea totdeauna; despre acesta voi arăta mai întâi un lucru osebit, ca dintru acesta şi pe celelalte ale lui să le poţi înţelege. Odată, secerând grâul pe care îl semănase, l-a dus în arie [şopron]; şi în tot anul, împreună cu ucenicii săi, nu avea nimic altceva spre hrană decât grâul acela. Iar un om, de Diavolul fiind lucrat, văzând grâul zăcând în arie, foc aprinzând, l-a ars; iar altul, văzând ceea ce s-a făcut, i-a vestit robului lui Dumnezeu, adăugând şi acestea: „Vai, vai, părinte Ştefane, ce ţi s-a întâmplat!” Iar el, cu faţă liniştită şi cu ochi netulburat, i-a răspuns, zicând: „Vai ce i s-a întâmplat celui ce a făcut aceasta! Că mie ce mi s-a întâmplat?” înţeleg dar din aceasta la ce înălţime a puterii şi treaptă era întărit gândul acestuia: că, pe cel pe care-l avea spre hrană în tot anul pierzându-l, aşa fără de grijă a rămas şi netulburat, şi mai vârtos pentru acela ce a făcut păcatul l-a durut decât pentru paguba pe care a pătimit-o el.
Şi, apropiindu-se el de moarte, mulţi au fost cei ce s-au adunat acolo, ca acel sfânt suflet, din trup ieşind, sufletele lor să le pună lângă al său. Şi stând ei împrejurul patului lui, unii i-au văzut pe îngeri intrând, iar să zică ceva nicidecum n-au putut, iar alţii n-au văzut nimic, dar cu altă frică s-au prins la suflete. Dar şi cei ce au văzut şi cei ce n-au văzut, temându-se foarte, au fugit, neputând rămâne acolo. Şi ieşind acel sfânt suflet, s-a arătat luminat cine erau cei care l-au primit, a cărui ieşire nimeni din muritori n-a putut să o sufere.
8. Peste acestea, să-ţi fie ţie cunoscută şi aceasta: că nu totdeauna întru ieşirea sufletului se arată vrednicia acestuia, ci după moarte negreşit se arată. Drept aceea şi Sfinţii Mucenici multă cruzime au răbdat de la necredincioşi, dar care prin oasele lor cele moarte, prin semne şi minuni, în toate zilele
103
au strălucit; iar uneori şi altminteri: mai-nainte de sfârşit temându-se unii, Atotputernicul Dumnezeu împrăştie gândul lor cu descoperiri, ca ajungând la moarte să nu se teamă de nimic.
Iată, un frate ce petrecea împreună cu mine în mănăstire, pe nume Antonie, întru plânsul cel din toate zilele şi întru nelipsitele lacrimi se nevoia a dobândi bucuria cea învistierită în moştenirea cea cerească; cu mult dor şi în multă vreme cugetând la sfinţitele cuvinte, nu căuta într-însele cunoştinţa graiurilor, ci plângerea cu străpungere [umilinţă], ca, printr-acestea trezvind gândul lui, părăsind cele pământeşti, în patria cea cerească prin vedere ridicată să se facă.
Deci acestuia prin vederea nopţii s-a zis aşa: „Iată, să fii gata, că Domnul a poruncit ca să te muţi!” Iar acela, zicând că nu are gata cele trebuincioase spre a se muta, a auzit îndată răspuns, zicându-i: „Dacă ceea ce zici este pentru păcatele tale, iată, s-au iertat ţie”. Iar auzind el acestea, întru mare frică şi temere era. Iar în cealaltă noapte i s-au zis aceleaşi cuvinte. Iar după cinci zile, cu fierbinţeală fiind cuprins, toţi fraţii plângând şi rugându-se, a călătorit întru bucurie către Domnul.
9. Şi alt frate dintr-aceeaşi mănăstire, Merul cu numele, în multe lacrimi şi milostenie petrecea, iar rugăciunea nu lipsea niciodată din gura lui, fără decât în ceasul hranei şi al somnului. Deci s-a arătat lui prin vedenia nopţii cum o cunună de flori albe se pogora din cer; care [frate], după puţin, cu boală trupească fiind ţinut, cu multă negrijă şi în alinarea sufletului s-a săvârşit. Iar după patruzeci de ani, aproape de mormântul unde a fost îngropat, Petru, care acum este întâistătător al aceleiaşi mănăstiri, a voit a-şi face luişi mormânt; şi, ostenindu-se el acolo, precum a povestit, atâta mireasmă bine-mirositoare s-a suit din mormântul
104
său, de ca şi când acolo ar fi fost adunate felurite flori mirositoare. Drept aceea, s-a făcut arătat că adevărat a fost ceea ce a văzut prin vedenia nopţii.
II.
Din viaţa Sfântului Sava
Trăia odată un bătrân, ce se trăgea din Bethania, pe nume Antim, care, după multe osteneli, după Dumnezeu împodobindu-şi viaţa, se afla de acea parte a râului către răsărituri, unde îşi zidise chilie în preajma turnului întemeiat de Fericitul Sava, şi, săvârşind acolo al treizecilea an, fiind cuprins aproape de sfârşit de oarecare boală, bătrânul zăcea acum pe patul durerii. Văzându-l deci aşa minunatul Sava, slăbit de boală şi de bătrâneţi îndelungate, îl poftea să se mute către una din chiliile bisericii, căci aşa ar fi putut fraţii să-l cerceteze şi să-l slujească fără osteneală. Cu acestea dar îl poftea pe el, dar el nu suferea, că „îndrăznea”47 la Dumnezeu, zicea el, să se săvârşească acolo unde a şi pus început de a locuit.
Apoi, sculându-se Sava noaptea, mai-nainte de adunarea Utreniei, i se părea că aude o glăsuire ca de cântăreţi mulţi, dar socotind că se săvârşeau obişnuitele cântări ale Utreniei, se nedumerea întru sineşi cum se făcea că nu după obicei, ci afară de obicei se săvârşea Utrenia. Deci mergând degrab la biserică, şi bine-încuiate aflând uşile, s-a întors înapoi şi iarăşi i se părea că aude glasurile auzite mai-nainte cântându-se cu multă dulceaţă. Iar cântarea era aşa: Trece-voi în locul cortului celui minunat, până la casa lui Dumnezeu,
47 0xppeîv; altfel spus: avea încredere în Dumnezeu.
105
în strigăt de bucurie şi în mărturisirea glasului ce prăznuieşte (cf. Ps. 41: 4-5; 42: 4).
înţelegând deci de unde este glasul acestor minunate cântări, deşteaptă îndată şi porunceşte celui rânduit cu lovirea toacei să cheme pe fraţi; şi deodată adunându-se ei, luând Sava cu sineşi pe oarecari fraţi, au ajuns cu tămâieri şi făclii la chilia bătrânului, căci cântarea de acolo se auzea. Şi, intrând înlăuntrul chiliei, n-a aflat pe nimeni altul decât pe bătrân, şi pe acesta, iată, săvârşit; pe care şi îmbrăţişându-l cu evlavie, şi câte de lege zise săvârşind, trupul cel sfinţit l-a dat îngropării.
III.
Din viaţa Sfântului Daniil Stâlpnicul
Se povesteşte despre Sfântul Daniil Stâlpnicul cum că, cu trei zile înainte de sfârşitul lui, s-au adunat către dânsul toţi sfinţii cei din veac: Prorocii, Apostolii, Mucenicii şi toţi Sfinţii, ca să-l întâmpine pe dânsul; încă şi oarecari puteri cereşti, care, prieteneşte îmbrăţişându-l pe marele, îl îndemnau să săvârşească dumnezeiasca jertfă, pe care s-a şi arătat săvârşind-o. Şi însuşi împărtăşindu-se de preacuratele Taine, a dat după cuviinţă şi acelora. Şi iată, fiind el la cele de pe urmă răsuflări şi mulţi fiind cei ce s-au adunat, un bărbat, fiind stăpânit de dracul, s-a apropiat de stâlp, care prin venirea sfinţilor cea către cuviosul, strigând pe faţă, îi numea pe aceştia pe nume, pomenind şi de îngerii ce se adunaseră acolo; apoi a adăugat că pe când ziua va avea ceasul al treilea, Daniil se va duce către Domnul, iar necuratul duh, de Dumnezeu fiind mişcat, se va izgoni din locuirea cea îndelungată; şi iată acestea amândouă s-au şi făcut la vreme.
106
IV.
Din Pateric
Se spunea despre Avva Sisoe că atunci când era să se săvârşească, chemând pe Părinţi alături de el, faţa lui strălucea ca focul, şi a zis către dânşii: „Iată, a venit Avva Antonie!” Iar după puţin a zis: „Iată, a venit ceata Prorocilor!” Şi iarăşi faţa lui mai mult s-a luminat. Şi a zis iarăşi: „Iată, a venit ceata Apostolilor!” Şi încă lumina feţei lui s-a îndoit. Iar el, de ca şi cum grăia cu oarecine, s-au rugat lui Părinţii, zicând: „Cu cine vorbeşti, Părinte?” Iar el a zis: „Iată, au venit îngerii ca să mă ia! Şi mă rog ca să mă lase să mă pocăiesc puţin”. Şi i-au zis lui Părinţii: „Nu ai trebuinţă a te pocăi, Părinte!” Şi a zis lor: „Cu adevărat, nu mă ştiu pe sinemi să fi pus început”. Şi aşa aflară toţi că era desăvârşit. Şi iarăşi deodată faţa lui s-a făcut ca soarele, şi s-au spăimântat toţi, iar el a zis lor: „Vedeţi? Domnul a venit, zicând: Aduceţi-Mi pe vasul pustiei!” Şi îndată şi-a dat duhul; şi s-a făcut ca un fulger, şi casa s-a umplut de mireasmă.
PRICINA A OPTA
Despre cei ce lipsesc din trup şi iarăşi se întorc, că după oareşicare iconomie Dumnezeiască se face aceasta;
şi că păcătoşii de multe ori, încă suflând, văd pedepsele cele din iad, şi de draci se cutremură, şi aşa se despart de trup.
I.
A Sfântului Grigorie Dialogul
întrebarea lui Petru
1. Ce este aceasta pe care mulţi pătimesc, care, ca printr-o înşelăciune, sunt traşi din trup? Şi, până la vreme neînsufleţiţi făcându-se, iarăşi se întorc?
Răspunsul Sfântului Grigorie
Aceasta, Petre, dacă vei înţelege bine, nu este înşelare, ci învăţătură; că milostivirea lui Dumnezeu, pentru prea marele dar al milei, face aceasta iconomiceşte, ca mulţi după ieşire iarăşi în trup să se întoarcă, pentru ca văzând muncile iadului, de care auziseră şi în care credeau, mai vârtos să se teamă.
2. Un călugăr oarecare pe nume Petru, lipindu-se de un călugăr bătrân ce locuia într-un loc pustiu şi stufos numit Evvasa48, s-a înştiinţat de acest povăţuitor că, mai-nainte de a locui în pustie, venindu-i boală, a murit; şi îndată iarăşi înapoi dându-se [sufletul lui], zicea că a văzut muncile iadului
48 După unii, Evvasa (Eppaoot) pare a fi una cu Ibiza, o insulă din Arhipelagul Balearelor, din Marea Mediterană, ce aparţine Spaniei.
108
şi nenumăratele locuri ale focului, adeverind cum că văzuse şi pe oarecari puternici ai lumii ce stăteau spânzuraţi într-aceeaşi pară de foc; iar dacă şi el fusese adus pentru a fi aruncat acolo, zicea că de năprasnă s-a arătat un înger strălucind, care l-a ţinut pe acesta ca să nu mai fie aruncat acolo, şi i-a zis acestuia: „Du-te în calea ta, luând de aici încolo aminte de sineţi la cum vei trăi!”
Iar după glasul acestuia, încălzindu-se câte puţin mădularele acestuia, şi deşteptându-se din somnul morţii celei veşnice, a povestit toate cele ce s-au făcut cu dânsul. Iar pe urmă, pentru că a văzut muncile cele din iad şi s-a spăimântat, într-atâtea postiri şi privegheri s-a dat pe sineşi, încât şi limba o lăsa fără vorbă, pentru el grăind petrecerea lui.
Aşadar, moartea lui s-a lucrat cu prea minunata Pronie a lui Dumnezeu. Iar fiindcă inima omenească este [adesea] în grea asprime [învârtoşare], iar arătarea muncilor poate cândva să o întoarcă prin pocăinţă, la unii, dimpotrivă, se poate face spre mai multă osândă: aceştia, chiar şi după ce au văzut acele înfricoşătoare munci, întorcându-se în viaţa de acum, iarăşi aşijderea au rămas neîndreptaţi, nemai rămânându-le niciun răspuns.
II.
Al aceluiaşi Sfânt Grigorie Dialogul, către acelaşi diacon Petru
Că de multe ori, sufletele, în trupuri fiind, văd oarecari munci de la duhurile răutăţii, unele spre zidirea lor, iar altele spre zidirea celor ce aud.
1. Un copil oarecare, pe nume Teodor, era foarte neaşezat; iar fratele lui, fiind călugăr, de nevoie mai vârtos decât
109
de voie, a urmat viaţa în mănăstire; şi foarte nesupus fiind, dacă cineva îi spunea ceva bun spre mântuirea sa, nu numai că nu făcea, dar nici cu auzul nu voia să audă şi nici nu suferea să vină vreodată în portul (schima) sfintei petreceri (adică să se călugărească). Dar fiind el lovit în coapsă de boala ciumei49 şi venind în ceasul de pe urmă, s-au adunat toţi fraţii lângă dânsul; iar dacă l-au văzut stingându-se că trupul lui deja se răcise şi murise din mai toate părţile, în pieptul lui rămânând doar puţină căldură de viaţă -, făceau în chip osebit rugăciune pentru dânsul, rugându-se Iubitorului de oameni Dumnezeu a-i fi lui milostiv întru ieşire. Iar rugându-se fraţii, acela a început de năprasnă a striga cu mare glas şi a tăia astfel rugăciunile fraţilor, zicând: „Depărtaţi-vă de la mine, depărtaţi-vă, că, iată, m-am dat spre mâncare balaurului, care, pentru starea voastră de faţă, nu poate a mă mânca. Că, iată, capul meu l-a îmbucat în gura lui. Deci daţi loc ca nu mai mult să mă osândească, ci ce are să facă să facă mai degrab, căci dacă m-am dat lui aici spre mâncare, de ce zăboviţi ca să fiu ţinut aici?” Iar fraţii i-au zis lui: „Frate, fă-ţi semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci peste tine!” Iar acela cu prea mare strigare a răspuns, zicând: „Cu adevărat, aş vrea, dar nu pot, căci sunt îngreuiat de balele balaurului acesta!”
Şi auzind fraţii aceasta, au căzut cu toţii la pământ, rugându-se cu lacrimi pentru izbăvirea lui cu mai multă osârdie şi fierbinţeală; petrecând ei dar întru rugăciune, bolnavul a strigat cu glas mare: „Dau mulţumire lui Dumnezeu că, iată, balaurul cel ce mă luase spre mâncare a fugit, pentru rugăciunile voastre, şi n-a putut să mai stea aici. Iar acum rugaţi-vă pentru păcatele mele, că sunt gata a mă întoarce şi
49 Mai exact, ciumă bubonică.
110
desăvârşit a părăsi viaţa cea mirenească. Şi, dobândind îndată putere de viaţă, s-a întors apoi cu toată inima către Dumnezeu şi, astfel, pentru bătaia cu care se pedepsise din destul, [a ajuns de] şi-a schimbat socoteala50, şi aşa a ieşit din trup.
2. Iar aceasta, muncirea cea după moarte adică, spre folosul său a văzut-o; iar alţii, precum am zis, încă suflând, pentru a noastră zidire, văzând muncile cele de la duhurile cele necurate, le spun de îndată celorlalţi şi îndată îşi dau duhul. Iată şi un bărbat oarecare, pe nume Hrisaorie, era foarte vestit după cele ale lumii acesteia, şi cu cât prisosea în bogăţie, cu atât se îmbogăţea întru patimi: îngâmfându-se întru mândrie se supunea voilor trupului, cu sârguinţă nevoindu-se spre a grămădi bogăţie -, cu scumpătatea se ardea peste măsură. Dar binevoind Dumnezeu a pune sfârşit mulţimii răutăţilor lui, l-a lăsat să cadă într-o boală purtătoare de moarte.
Şi venind ceasul morţii, iar el având ochii deschişi, a văzut înfricoşătoarele şi întunecatele duhuri stând înaintea lui şi trăgându-l cu sila spre a-l duce în cuptoarele iadului. Iar el a început a tremura şi a se îngălbeni şi, peste tot trecându-l sudorile, a strigat cu glas mare şi a cerut o încetare hotărâtă, iar către fiul său, pe nume Maxim pe care eu, ajungând mai pe urmă călugăr, şi pe acela l-am cunoscut de călugăr -, zicea: „Aleargă, Maxime, că eu niciodată nu ţi-am făcut rău, întru credinţa ta mă primeşte”.
Iar Maxim, tulburat şi plângând, a venit lângă el, urmându-l pe el şi ceilalţi ai casei; dar aceştia nu vedeau duhurile viclene ce-l sileau foarte pe acesta, venirea acestora pricepând-o prin mărturisirea aceluia şi prin chinul pătimirilor lui: că de frică şi de vederea lor se întorcea pe sine în pat încoace şi-ncolo, iar uneori, şi pe partea stângă zăcând,
50 yvcojir).
111
îi vedea pe aceia stând înaintea lui, a căror vedere nu o putea suferi, iar alteori, spre perete întorcându-se, şi acolo îi vedea pe dânşii de faţă şi, aşa strâmtorându-se, a început a striga cu mare glas aşa: „Măcar până dimineaţă să înceteze! Măcar până dimineaţă să înceteze!” Iar într-aceste glasuri a ieşit din trup. Deci, dintr-aceasta se arată luminat că nu pentru sineşi, ci pentru noi a văzut aceasta, ca, învăţându-ne noi acestea, să ne temem şi să ne îndreptăm. Că ce l-a folosit pe acela vederea duhurilor celor rele mai-nainte de moarte şi a cere curmarea lor, pe care şi cerând-o, nu o a dobândit?
3. Încă şi Atanasie, care era preot la noi, mi-a povestit că în Icordu, de unde se trăgea şi el, este o mănăstire ce se numeşte a „Galatenilor”, întru care oarecare călugăr de toţi era socotit a fi întru prea mari petreceri şi deprinderi şi cinstit; dar, precum s-a arătat în sfârşit, era departe de ceea ce se arăta: că pe sineşi se arăta că posteşte împreună cu fraţii, iar pe ascuns de aceştia mânca. Şi, venind boală asupră-i, a ajuns întru cele de pe urmă ale vieţii; şi, cunoscându-se pe sine apropiat de sfârşit, i-a chemat la sine pe toţi fraţii din mănăstire, iar ei s-au adunat cu osârdie, aşteptând să audă oarece lucru mare şi dorit de la un bărbat îmbunătăţit ca acesta care se săvârşea. Iar acela, plângând şi tremurând, a zis către dânşii: „Voi credeţi că am postit împreună cu voi, iar eu mâncam pe ascuns, iar acum m-am dat spre mâncare balaurului, care picioarele şi genunchii mei cu coada lui le-a legat, iar capul lui, înlăuntrul gurii mele băgându-l, duhul meu sugându-l îl smulge”. Acestea zicând, îndată a murit, neîngăduindu-i-se ca prin pocăinţă să se poată izbăvi de balaurul acela. Deci se arată luminat şi întru aceasta că numai spre folosul nostru, al celor ce auzim aceasta, s-a arătat aceasta, căci el, deşi l-a făcut cunoscut pe vrăjmaşul căruia i s-a dat, nu a putut scăpa de el.
112
III.
Din povestirea călătoriilor Sfântului Apostol Toma
Toma, Marele Apostol, de Domnul fiind pus în slujba neguţătorului Ambani ca rob desăvârşit în meşteşugul teslăriei, şi împreună cu dânsul în India ajungând, a fost adus către împăratul şi, despre iscusinţă fiind întrebat, a adeverit că este desăvârşit în meşteşugul teslăriei, povestind prea multe despre dânsa. Şi, cu adevărat, mult-iscusit la aceasta se arăta celor ce-l auzeau prin cuvintele lui, pentru care şi bani prea mulţi de la împăratul i s-au încredinţat, ca să-i zidească lui palate în oareşicare loc. Iar el, luând banii cei mulţi, i-a dat celor în nevoi. Deci, după oarecare vreme, împăratul a trimis ca să cerceteze cele zidite şi s-a înştiinţat de la trimişi că Toma nu s-a atins nicidecum de zidiri, nici de începutul lor, iar banii încredinţaţi lui i-a risipit pe toţi la săraci. Îndată aprinzându-se de mânie, a poruncit ca numaidecât să-l aducă înapoi pe Apostol legat de mâini, însă acesta a stat de faţă mai degrab decât cuvântul. Iar împăratul a zis către Toma: „Ziditu-mi-ai palatul?” Iar el a zis cu multă veselie: „Da”. Iar împăratul: „Să merg şi să-l văd”. Iar Apostolul: „Nu-ţi este cu putinţă să-l vezi în veacul de acum; dar după mutarea de aici îl vei vedea şi te vei îndulci de el”, căci a se închipui cineva vrednic să-l dobândească şi să-l îmbrăţişeze în veacul de acum, aceasta socoteşte-o amăgire, împărate Gundafor (căci aşa se numea).
Iar atunci, fără lucruri şi fără nimic împrejur aflându-l pe Toma, şi, de aici, deznădăjduindu-se de darea înapoi a banilor, deopotrivă cu greutatea mâniei, i-a izvodit şi moartea: a-l dezgoli de piele şi a-l trimite focului. Dar Cel ce pe toate
113
le face şi le preface după voia Sa îl atinge cu rană de moarte pe Gad, fratele lui Gundafor împăratul. Iar acest Gad, rănindu-se mai mult decât fratele său, împăratul, cu mâhniciunea nedobândirii palatelor, însuşi se turba asupră-i, ca asupra unui batjocoritor, şi cu fratele său se pricea către grăbirea morţii aceluia, însă moartea acestuia [a lui Gad] s-a făcut dezlegare apostoleştii morţi [ce o plănuise Gundafor]: că, uimind pe acesta cu mărimea aceluia, pentru îngroparea aceluia [a lui Toma] nu se mai îndeletnicea; dar cum şi întru aceasta face minuni Dumnezeu, Cel ce nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, luând atunci îngerii sufletul lui Gad, i-au arătat veşnicele locaşuri ale celor ce se mântuiesc. Şi era unul care le întrecea pe celelalte cu frumuseţea şi cu mărimea şi cu covârşitoarea slavă, iar el se ruga celor ce-l purtau să-l pună să locuiască într-una din cele mai mici chilii ale acestuia; iar ei nu voiau să-l asculte, zicând că sunt ale lui Gundafor, fratele său, pe care i le-a zidit Toma străinul. Iar el, auzind aceasta, mai fierbinte se ruga să-l lase pe dânsul să meargă şi să le cumpere de la fratele său. Iar Cel ce pe cele de aici le-a binevoit, Acela cu al Cărui Duh toate se poartă, a întors iarăşi în trup sufletul acelui om, pentru ca, pe lângă izbăvirea Apostolului, să dăruiască prin învierea lui [a lui Gad] mântuire multor suflete.
Deci îmbrăcând [Gundafor] trupul cel fără suflare a lui Gad cu cele de îngropare, s-a făcut cunoscut îngropătorilor insuflat de năprasnă, care, şi spăimântându-se, au alergat de au vestit împăratului Gundafor ceea ce s-a făcut. Şi, minunându-se, a venit şi a stătut de faţă lângă fratele său. Iar el o, minune! -, buzele cele închise cu moartea ca din somn desfăcându-le, se ruga lui, zicând: „Te poftesc, frate, să-mi vinzi palatul pe care-l ai în ceruri, cel pe care ţi l-a zidit creştinul Toma”.
114
Ridicându-şi împăratul mintea la cele zise de dânsul şi înţelegând cum că Toma ar fi Apostol al lui Dumnezeu şi cum că Cel propovăduit de dânsul. Acela este Dumnezeu adevărat şi iubitor de oameni, s-a luminat şi el cu raza credinţei şi a răspuns către fratele lui: „Mi-e peste putinţă, frate, să-ţi dau acea avere, al cărei câştig iarăşi nu este cu lesnirea a-l afla, ci mă rog ca mai vârtos eu însuşi să-l dobândesc; însă eu pe acel meşter ţi-l voi da care prin Dumnezeiasca Pronie încă se află viu -, nădăjduind că-ţi va lucra şi ţie asemenea”. Şi a pus îndată înaintea lui pe Toma, scoţându-l din temniţă şi din legături, şi amândoi mai-nainte de toţi au căzut înaintea Marelui rugându-se să le ierte lor fărădelegea cea întru necunoştinţă şi să le vestească şi lor pe Dumnezeul Cel necunoscut şi poruncile Lui, ca, de aici înainte trăind, să poată dobândi nevăzutele şi veşnicele bunătăţi, a căror icoane şi preînchipuiri Gad s-a învrednicit a le vedea.
Acestea auzindu-le Apostolul, şi de adâncul Proniei spăimântându-se, şi lui Dumnezeu după cuviinţă mulţumindu-I, s-a rugat apoi peste dânşii şi i-a făcut catehumeni, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh; încă şi pe ceilalţi hinduşi, dintru aceasta crezând ei, a botezat aici nenumărate mulţimi.
IV.
Din Pateric
Un stareţ oarecare a mers odinioară într-o cetate ca să-şi vândă vasele; şi s-a întâmplat de a şezut la poarta unui bogat ce trăgea să moară. Deci, şezând el, lua aminte; şi a văzut pe oarecari bărbaţi negri cu chip înfricoşător călare pe cai, şi
115
aceia negri, având dobe de foc în mâinile lor. Şi, ajungând la poartă, au pus caii să stea afară, iar ei au intrat; şi, văzându-i pe dânşii bolnavul, a strigat cu mare glas: „Doamne, miluieşte-mă şi-mi ajută!” Iar aceia i-au zis lui: „Acum, când a apus soarele, ţi-ai adus aminte de Dumnezeu? Pentru ce, luminând ziua, nu L-ai căutat pe El? Acum nu mai este ţie nădejde de mântuire, nici mângâiere”. Şi aşa, cu sila smulgându-i sufletul, s-au dus.
V.
A Sfântului Efrem
Fraţilor, mare frică este în ceasul morţii; căci în ceasul despărţirii sufletului de trup, stau lângă el toate lucrurile pe care le-a făcut în noapte şi în zi, şi bune şi rele; iar îngerii se grăbesc sârguindu-se a-l împinge afară din trup; deci sufletul celui păcătos, văzând lucrurile sale, se teme să iasă, iar silit fiind de îngeri şi tremurând pentru lucrurile sale, zice către dânşii: „Daţi-mi loc un ceas ca să ies!” Iar către suflet răspund toate lucrurile şi zic: „Tu eşti cel ce ne-ai lucrat pe noi, deci mergem cu tine către Dumnezeu”. Şi aşa tremurând sufletul şi tânguindu-se, se desparte de trup şi se duce să stea înaintea nemuritorului împărat.
VI.
Din Pateric
Povestit-a un stareţ acestea: „Un frate, vrând să se ducă la călugărie, era oprit de mama sa. Iar el nu înceta să stăruie către scopul lui, zicând: Voiesc să-mi mântuiesc sufletul.
116
Şi dacă mult sârguindu-se, n-a putut să-l oprească pe el, mama i-a dat voie să se ducă. Iar el, ducându-se şi făcându-se călugăr, şi-a cheltuit viaţa sa întru lenevire. Iar mama lui a murit. După o vreme însă, îmbolnăvindu-se şi el de boală grea, trăgea să moară cu moarte îngrozitoare, şi, ca întru leşinare făcându-se, a ieşit din trup şi s-a răpit la judecată; şi a aflat pe mama lui alături de cei osândiţi, adică cu cei ce se muncesc. Iar aceea, dacă l-a văzut mirându-se, a zis: „Fiule, au şi tu te-ai osândit în locul acesta? Şi unde sunt cuvintele pe care le ziceai, că voiesc să-mi mântuiesc sufletul?” Iar el, foarte ruşinându-se de cele ce le-a auzit, stătea mâhnit, neavând ce răspunde către dânsa. Apoi a auzit glas, zicând: „Luaţi-l pe acesta de aici!” Şi îndată întorcându-se întru sine din uimire, povestea celor de faţă toate câte a văzut şi a auzit, şi slavă mare înălţa lui Dumnezeu, Celui ce caută în tot chipul mântuirea păcătoşilor.
Iar când s-a însănătoşit de boală, închizându-se pe sine, şedea grijindu-se de mântuirea sa, pocăindu-se şi plângând pentru cele ce a lucrat mai-nainte întru lenevirea sa. Şi atât de mare era străpungerea [umilinţa] lui întru lacrimi, încât cei ce-l vedeau îl rugau să mai slăbească puţin [nevoinţa], ca nu cumva să pătimească şi vreo vătămare oarecare din nemăsurarea plânsului, iar el nu voia să se mângâie, zicând: „Dacă dosădirea maicii mele n-am putut suferi, cum voi răbda ruşinea din ziua judecăţii înaintea lui Hristos, a Sfinţilor îngeri şi a toată făptura?”
Să luăm aminte şi noi, fraţilor51, a petrece şi a ne nevoi şi după făgăduinţa şi socotinţa rudeniilor noastre după trup şi a celorlalţi oameni, de care ne-am depărtat cu mărturisire pentru plăcerea cea către Dumnezeu; iar dacă vom
51 De aici ne grăieşte autorul, Pavel Monahul.
117
trăi într-alt fel care lucru să nu fie! cum vom răbda ruşinea de la înfricoşătoarea Judecată? Nu numai înaintea a toată făptura cea de sus şi a celei de jos, ci şi înaintea celor care înainte erau ai noştri sau cunoscuţi de-ai noştri, de care am fugit ca să ne apropiem de Dumnezeu? Iar dacă atunci ne vom osândi împreună cu dânşii, pe lângă toate relele noastre [care ne pârăsc], îi vom avea pârâşi şi dosăditori şi pe aceştia; iar pierzând singliticul52, precum zicea oarecare din sfinţi, nici [viaţa] cea călugărească nu o am îndreptat, pentru care am ieşit din lume53.
52 Viaţa ca senator, rangul de senator. Avem aici o ironie însoţită de o metaforă. Nu întâmplător trad, neogr. redă termenul prin „desfătările vieţii din lume”.
53 Sfântul citat mai-nainte e Sfântul Vasile cel Mare. Apoftegma din care citează Pavel se află în Pateric, la Avva Cassian, Cap. 7, loc în care trad. rom. a Patericului nu o redă fidel pe cea grecească.
PRICINA A NOUA
Arătare despre locul unde se duc sufletele celor ce se sfârşesc şi cum sunt după despărţire.
I.
Din viaţa Sfântului Pavel Thebeul
întorcându-se Sfântul Antonie către Sfântul Pavel Thebeul şi aducând lui veşmântul Sfântului Atanasie, precum i se poruncise a i se aduce de acela, iată, nu departe de peşteră fiind, la al treilea ceas a văzut pe cale cu ochii cu care văd cei ce se învrednicesc a vedea unele ca acestea cetele îngerilor, adunarea Apostolilor, danţurile Prorocilor, rânduiala [tagma] Mucenicilor, iar în mijlocul lor era sufletul lui Pavel, care biruia strălucirea zăpezii, luminând mai mult decât dânsa, cu multă veselie suindu-se la ceruri.
II.
Din viaţa Sfântului Pahomie
Marelui Pahomie ce petrecea într-una din mănăstirile lui i s-a vestit că un frate din Mănăstirea Hinoboschionilor, în boală zăcând şi la mare strâmtorare fiind, cerea să dobândească binecuvântare de la dânsul; acestea auzindu-le omul lui Dumnezeu, sculându-se, mergea către dânsul şi, apropiindu-se ca la două-trei stadii de locul unde era fratele cel bolnav, a auzit glas sfinţit şi minunat cântându-se
119
în văzduh şi, privind, a văzut sufletul fratelui ducându-se pe drum luminat de îngeri cântători spre fericita viaţă, iar fraţii care îi urmau lui nici glas nu simţeau, nici altceva nu vedeau, ci numai pe dânsul văzându-l privind către răsărituri, au zis către el: „Te-ai oprit, Părinte?” Iar el a zis către dânşii: „Alergăm în zadar, că de atunci privesc la dânsul cum e dus în viaţa veşnică”. Şi rugându-l să le spună lor cum a văzut [că se afla] sufletul, le-a povestit lor toate câte erau cu putinţă a fi povestite. Iar unii dintre ei, mergând mai repede la mănăstire, au cercetat mai cu deadinsul de ceasul în care a adormit fratele şi au cunoscut că era acelaşi cu cel în care Părintele l-a văzut suindu-se cu slavă la ceruri.
III.
Din Pateric
Povestit-a un stareţ: „Era o fecioară oarecare bătrână, foarte sporită întru frica lui Dumnezeu, şi care, întrebată fiind de mine despre pricina depărtării sale de lume, a povestit, zicând: Mie, o, minunatule, tata îmi era blând şi liniştit cu obiceiul, iar cu trupul era neputincios şi bolnăvicios, încât cea mai mare parte a vieţii lui a petrecut-o lipit de pat. Şi trăia cu atâta neiscodire de sine54, încât arareori venea în vorbă cu cineva. Iar de se întâmpla să fie sănătos, se îndeletnicea lucrând cu răbdare la munca pământului, de unde ne aducea şi roade; şi avea atât de multă tăcere, încât celor ce nu-l ştiau li se părea că este mut.
încă şi mamă având, aceasta era cu totul împotriva tatălui: că iscodea şi cele din afara ţării, şi aşa cu multă limbuţie
54 Sau: simplitate.
120
uneltea către toţi, încât niciodată nu o puteai vedea pe dânsa măcar cât de puţin tăcând, uneori ba certându-se şi pricindu-se, iar alteori, zicând cele deşarte şi fără de ruşine; încă şi multă vreme petrecea la beţia vinului cu bărbaţi neastâmpăraţi; şi era precum o curvă mult-cheltuitoare, şi rău-iconomisea cele dinlăuntru ale casei, încât averile, măcar că nu puţine erau, nu era cu putinţă să ne ajungă, că îi erau încredinţate de tatăl meu cele ale casei. Astfel trăind aceasta, n-a fost nicio boală trupească care să o întunece vreodată şi nici vreo durere întâmplătoare n-a simţit în toată viaţa ei, ci trupul ei îl avea zdravăn şi sănătos.
Şi s-a întâmplat ca tatăl meu să moară doborât de boalele cele îndelungate. Şi îndată s-a tulburat văzduhul, şi tunete şi fulgere deseori se făceau, şi atât de multă şi necurmată ploaie se pogora, încât n-am putut ieşi deloc din căscioară vreme de trei zile, întru care şi tatăl meu zăcea neîngropat. Iar oamenii satului, văzând aceasta, aduceau nenumărate clevetiri asupra mortului, zicând: Iată ce fel de răutate a fost acesta între noi, care, deşi se afla împreună cu noi, se tăinuia de noi! Căci, cu adevărat, vrăjmaş al lui Dumnezeu a fost unul ca acesta, pentru aceasta nici nu-i este îngăduit a se îngropa.
Dar noi, ca nu cumva trupul să se dezlege înlăuntru şi aşa neintrată să ne facă nouă casa, scoţându-l pe dânsul, măcar că ploua, cum am putut, l-am dat pe dânsul îngropării. Iar maica mea, mai multă slobozenie luând, mai fără de ruşine uneltea neastâmpărarea; şi, pe scurt, făcând casa curvăsărie, cu cele de-a pururea desfătări îşi cheltuia avuţia, încât, după atâtea prădăciuni, începurăm să ne lipsească aproape toate. Iar după multă vreme, abia venindu-i ei moartea, a dobândit o grijire atât de mare, încât se părea că şi văzduhul ajută la îngroparea ei.
121
Deci, după îngroparea maicii mele, trecând eu de vârsta copilărească şi poftele ridicându-se acum spre urmarea desfătărilor, într-o seară mi-a venit un cuget: Oare ce viaţă voi alege? Şi ziceam întru sine-mi: Oare voi alege viaţa tatălui meu, trăind în blândeţe, cinste şi întreagă-înţelepciune? Dar acela, petrecând aşa, n-a dobândit niciun bine, ci totdeauna cu boli şi cu necazuri topindu-se, aşa s-a dus de aici, nici măcar de îngropare ca ceilalţi oameni neavând parte. Deci, dacă o astfel de petrecere plăcea lui Dumnezeu, pentru ce a pătimit atâtea rele? Dar viaţa maicii mele cum era? Oare nu petrecea pururea în benchetuiri şi în dezmierdări, şi în sănătate şi fără rea pătimire a petrecut viaţa? Aşa trebuie să trăiesc şi eu, că mai bine este a da crezare ochilor mei decât cuvintelor altora.
Deci, cum mi s-a părut mie, ticăloasei, a urma urmelor maicii mele, iată, m-a apucat noaptea şi, în somn cufundându-mă, mi-a stătut înainte un bărbat oarecare, mare la trup şi înfricoşător la vedere; şi mânios pe mine, şi sălbatic căutând spre mine, mă întreba cu glas aspru, zicând: Spune-mi mie care sunt gândurile inimii tale? Iar eu, tremurând toată, nu îndrăzneam nici să caut la dânsul. Iar acela, folosind glas aspru, zicea: Vesteşte-mi care sunt cele părute ţie? Iar dacă m-am văzut slăbănogită cu totul de frică şi ieşită din minţi, el mi-a adus aminte de toate câte am cugetat în mintea mea. Iar eu, puţin putând a mă întări pe sinemi şi pentru că nu puteam tăgădui, m-am întors spre rugăciune şi mă rugam să mă învrednicesc de iertare. Iar el, luându-mă de mână, zicea: Vino de vezi pe mama ta şi pe tatăl tău, iar după acestea, a cărui viaţă vei voi, pe aceea alege-o ţie.
Deci, scoţându-mă din trup, m-a dus într-un câmp oareşicare al Raiului, unde erau fel de fel de copaci plini de
122
roade, a căror frumuseţe biruiesc putinţa povestirii. Acolo dar umblând eu împreună cu dânsul, m-a întâmpinat tatăl meu, şi, îmbrăţişându-mă, mă săruta, numindu-mă fiică dorită. Şi, îmbrăţişându-l şi eu, mă rugam a fi împreună cu dânsul. Iar el a zis: Acum nu este cu putinţă a fi aceasta; dar, dacă vei urma urmelor mele, nu după mult timp vei veni aici. Iar eu, pe când încă mă rugam a fi împreună cu dânsul, trăgându-mă îngerul de mână, a zis: Vino de vezi şi pe mama ta, ca să cunoşti din lucruri către care viaţă socoteşti că-ţi este de folos a te abate. Şi luându-mă într-un loc oarecare foarte întunecat, plin de scrâşnire şi de tulburare, mi-a arătat un cuptor de foc arzând ce vâlvâia cumplit şi pe oarecari înfricoşaţi stând înaintea cuptorului; iar eu, privind în cuptor, am văzut înlăuntru pe maica mea cufundată până la grumaz în foc şi mulţime de viermi de pretutindeni muncind-o, iar ea, de atâta durere, scrâşnea şi clănţănea din dinţi; şi, văzându-mă pe mine, mă striga cu plângere, zicând: Vai mie, fiica mea, de nesuferitele dureri! Vai mie de nesuferitele munci! Amar mie, ticăloasei! Că, pentru puţină dulceaţă, ce fel de munci mi-am solit mie! Amar mie, nenorocitei, că în locul dulceţilor celor vremelnice mă muncesc veşnic! Ci miluieşte-mă, fiică, pe mine, maica ta, pe cea aşa arsă şi mâncată! Adu-ţi aminte de hrana pe care o ai câştigat de la mine şi mă miluieşte, şi-mi dă mână de mă scoate de aici! Iar eu, lepădându-mă de acei cumpliţi ce stăteau înainte şi nici îndrăznind să mă apropii, aceea iarăşi striga cu lacrimi: Nu trece cu vederea pe cea care se chinuie atât de cumplit în Gheena focului, pe cea mâncată de viermele cel neadormit. Iar eu, durându-mă sufletul pentru dânsa, am întins mâna ca să o trag pe dânsa; dar, atingându-se puţin focul de mână, durându-mă foarte, am început a mă văieta şi a suspina cu plângere. Iar cei din
123
casă, sculându-se din pricina vaietelor şi aprinzând focul, au alergat către mine şi mă întrebau de pricina plângerii.
Iar eu, venindu-mi întru sine-mi, cele ce am văzut le-am povestit lor; şi, de aici, am început a râvni viaţa tatălui meu, şi aşa mă rog a dobândi aceasta şi părţii celor împreună cu dânsul a mă face, din înseşi lucrurile adeverindu-mă cu darul lui Dumnezeu ce fel de cinste şi slavă sunt învistierite celor ce aleg a vieţui cu bună şi dreaptă credinţă; şi iarăşi, ce fel de munci aşteaptă pe cei ce cu îndulcirile patimilor îşi cheltuiesc viaţa”.
IV.
A Sfântului Grigorie Dialogul
1. Benedict, omul lui Dumnezeu, stând într-o zi în chilia sa, ridicând în văzduh ochii săi, a văzut sufletul cuvioasei lui surori ca un porumbel strălucind ridicându-se la cer; şi, umplându-se de duhovnicească veselie, a mulţumit mult lui Dumnezeu; apoi a vestit sfârşitul ei fraţilor celor ce erau cu el, pe care i-a şi trimis de îndată ca pe cinstitul şi curatul ei trup să-l aducă în mănăstire; căci locul unde se nevoia fecioara aceasta nu era departe de locul mănăstirii cuviosului; deci, mergând fraţii şi aflând-o pe dânsa răposată, au adus sfântul ei trup şi l-au îngropat la mormântul pe care şi-l gătise luişi dumnezeiescul Benedict; căci cei a căror minte era împreunată întru Duhul Sfânt Cel dintru dânşii în timpul vieţii, nici de preasfintele trupuri nu s-au despărţit.
2. Încă şi altădată, acest om al lui Dumnezeu, stând într-o noapte şi rugându-se Preaputernicului Dumnezeu, căutând în sus, iată, fără de veste vede arătându-se o revărsare de lumină ce a făcut să se risipească tot întunericul
124
nopţii, iar văzduhul se lumina aşa de tare, încât strălucea mai mult decât lumina zilei; şi încă altă taină, plină de minune a urmat în ceasul vedeniei aceleia, precum a povestit pe urmă cuviosul acesta. „Că am văzut, zice, şi iată, toată lumea, ca sub o rază de soare se adunase”; şi luând aminte la această strălucire cerească, a văzut sufletul lui Ghermano, episcop de Capua55, ca o sferă de foc înălţându-se de îngeri în ceruri. Şi, trimiţând a doua zi solie în cetatea acestui bărbat drept, s-a înştiinţat că săvârşirea Sfântului Ghermano a fost în aceeaşi vreme în care văzuse şi el ieşirea sufletului lui către cer.
Petru
Şi cum se poate să se adune toată lumea sub o rază de soare mai-nainte de învierea cea de obşte, şi cum este cu putinţă a se vedea toată lumea de către un singur om?
Grigorie
Ia aminte cu deadinsul Petre la ceea ce zic: sufletului celui ce vede pe Ziditorul, toată lumea îi pare strâmtă; căci însăşi vederea dumnezeieştii lumini se face prin sălăşluirea acesteia înlăuntru în minte, şi atât de mult se suie, se lărgeşte şi se întinde mintea de dânsa către Dumnezeu, încât se face mai presus de toată făptura, şi, aşa făcându-se acolo şi atât de lărgită văzându-se pe sine, cunoaşte cât de mică este făptura pe care mintea, întru smerirea trupului fiind, nu o putea cuprinde sau vedea. Deci cum nu e lucru minunat dacă şi acest bărbat, întru lumina lui Dumnezeu fiind şi de Dânsul fiind aşa de înălţat şi lărgit, pe toată lumea ca
55 Vechi oraş din Italia, din provincia Campania.
125
şi când ar fi fost adunată înaintea lui o a văzut? Nu e aşa de minunat că înainte-i a stătut cerul şi pământul pe cât este aceea că mintea lui, cu acea lumină gândită către Dumnezeu fiind răpit şi înălţat, a văzut cu lesnire întru Dânsul toate cele arătate; că fiecare din cele ce sunt, în lăuntrul lui Dumnezeu sunt. De aceea, într-acea lumină ce i-a luminat ochii cei dinafară, lumina cea dinlăuntru i-a luminat ochii lui cei gânditori, prin care lumină şi sufletul, întru cele înalte hrănindu-se, i s-au arătat lui şi cât de strâmte sunt toate părţile cele mai de jos.
Petru
Aşa este; precum zici, aşa socotesc şi eu.
Grigorie
în vremea în care acest pururea-pomenit bărbat voia să iasă din această viaţă şi a merge către Dumnezeu, apucând înainte, a vestit ziua sfârşitului său şi celor împreună cu dânsul ucenici, şi celor de departe, dar şi cum că se va face şi oarecare semn prin care vor cunoaşte când se va despărţi de trup. Deci, mai-nainte cu şase zile de cuvioasa lui adormire, a poruncit a i se deschide mormântul lui. Şi numaidecât căzând într-o fierbinţeală56, timp de şase zile trupul lui n-a încetat să ardă; iar în a şasea zi a poruncit ucenicilor lui ca să-l ridice pe dânsul şi să-l ducă în casa de rugăciune. Şi ducându-se acolo, şi de Preacuratele Taine împărtăşindu-se, în mijlocul ucenicilor stând şi de dânşii purtându-se şi întărindu-se, a înălţat mâinile la cer şi, aşa, privind în sus şi rugându-se, şi-a dat sfântul suflet. Iar într-acel ceas,
56 Mai exact, malarie.
126
unor doi fraţi unul adică care se liniştea în chilia sa, iar altul locuind departe li s-a arătat o vedenie asemănătoare. Văzut-au aşadar fiecare, iată, o cale oarecare minunată, întinsă de la chilia cuviosului până la cer către răsărituri, şi era aşternută cu oarecari haine minunate numai de mătase, şi pe dânsa nişte bărbaţi minunaţi ţinând făclii, care suiau păşind apăsat, iar un alt bărbat ce purta haine albe, luminat şi acela, îi întreba de ştiu a cui este calea aceasta la care luând aminte se minunează. Iar ei, zicând că nu ştiu, cel ce li s-a arătat le-a zis lor: „Aceasta este calea pe care iubitul lui Dumnezeu Benedict se suie la cer”. Şi venindu-şi întru sine fiecare din cei ce au văzut, s-au înştiinţat de săvârşirea sfântului bărbat de ca şi cum ar fi fost de faţă şi l-ar fi văzut pe dânsul săvârşit.
V.
Din Pateric
1. Povestea Avva Macarie Egipteanul unele ca acestea: „Umblând odată prin pustie, am aflat o căpăţână de om zăcând jos şi, mişcând-o pe dânsa cu toiagul de finic, am auzit glas dintr-însa şi i-am zis ei: Tu cine eşti? Iar aceea a zis: Eu eram arhiereu al idolilor şi al elinilor ce petreceau în locul acela, iar tu eşti Purtătorul de Duh Macarie. Deci să ştii că în orice ceas te milostiveşti de cei din muncă şi te rogi pentru ei, aceia se mângâie puţin. Întrebat-a bătrânul: Care este mângâierea şi care munca? Răspuns-a căpăţâna: Pe cât este de departe cerul de pământ, atât este şi focul de sub noi [de întins], din picioare până la cap stând noi în mijlocul focului, şi nu este cu putinţă să vadă cineva pe altul faţă către faţă, ci faţa fiecăruia este lipită de
127
dosul celuilalt. Pentru aceasta, atunci când te rogi pentru noi, unul poate vedea din parte faţa altuia, şi aceasta este mângâierea.
Iar auzind bătrânul, şi greu suspinând şi plângând, a zis: Amar zilei întru care s-a născut omul, adică păcătosul. Că acestuia i-ar fi fost mai bine dacă nu s-ar fi născut, precum a zis Domnul despre Iuda. Şi a zis iarăşi bătrânul către căpăţână: Este vreo altă muncă mai rea? Iar ea a răspuns: O muncă mai mare este dedesubtul nostru. Zis-a bătrânul: Şi cine este acolo? Iar ea a zis: Noi, ca cei ce n-am ştiut pe Dumnezeu, măcar că puţin şi tot ne miluim, iar cei ce au cunoscut pe Dumnezeu şi s-au lepădat de Dânsul sunt dedesubtul nostru şi se muncesc mai rău. Şi luând bătrânul căpăţâna, o a îngropat pe ea şi a trecut mai departe.
Să auzim57 dar şi să ne temem noi, cei ce ne întâlnim cu povestirea [de faţă], că de vreme ce cei ce se leapădă de Dumnezeu se muncesc mai rău decât necredincioşii, să ne sârguim să nu ne lepădăm de El cu lucrurile întunericului, ca aşa să putem scăpa de această muncă cumplită. Lepădător de Dumnezeu este nu numai cel [ce se leapădă de El] cu cuvântul şi cu lucrul, ci şi cel ce cu faptele cele fărădelege se leapădă, chiar dacă, deşi pare că mărturiseşte cu cuvântul credinţă în El, unul ca acesta se va vădi [ca nelegiuit]; iar martor este Apostolul care zice: Pe Dumnezeu mărturisesc a-L şti, iar cu faptele se leapădă (Tit 1:16).
2. Dar şi Iacov, fratele lui Dumnezeu, zice: De i se pare cuiva că e cucernic, adică credincios, neînfrânând limba lui, ci înşelând inima lui, acestuia în deşert îi este credinţa (Iac. 1: 26). Căci credinţa fără fapte este moartă (2:26), şi are cuvântul [raţiunea]
57 De aici urmează cuvântul autorului pavel Monahul.
128
arătat întemeiat[ă] pe dreptate58; că şi Dumnezeu zice prin Prorocul: Vei celor prin care numele Meu se huleşte întru neamuril (Is. 52: 5; Rom. 5: 24). Deci dacă noi, poporul lui Dumnezeu şi moştenirea cea sfântă, cu unele ca acestea fiind numiti prin faptele necinstirii pe Dumnezeu îl ocărâm şi facem ca bunul nume cel numit asupra noastră să fie hulit de necredincioşi prin cele ce le lucrăm, cum nu este cu dreptate ca pe noi, cei ce suntem pricinile hulei acesteia şi a ocării, a ne munci mai greu decât necredincioşii? Şi altfel: Şi cel ce ştie voia Dumnezeului său, precum zice însuşi Mântuitorul, Dreptul şi Neamăgitul Judecător, şi nu o va face, mult se va bate, iar cel ce nu ştie şi nu face, puţin se va bate (Luca 12:47-48).
Pentru aceasta să ne spăimântăm, fraţilor, şi să ne nevoim după puterea noastră cea dată de la Dumnezeu, şi mai vârtos credincioşi din fapte să ne arătăm; şi pe toate să le facem întru slava lui Dumnezeu, ca şi prin noi, de la oamenii cei ce văd [faptele noastre], Cel Preaslăvit să se slăvească.
3. Şezând odată Avva Siluan cu fraţii, s-a făcut întru uimire [extaz] şi a căzut pe faţă; apoi, după puţin sculându-se, plângea, iar fraţii îl rugau pe dânsul, zicând: „Spune-ne nouă, părinte, ce ai?” Iar el tăcea şi plângea. Iar dacă mai vârtos l-au silit, a zis: „Eu la judecată m-am răpit, şi am văzut pe mulţi dintre călugări ducându-se în muncă, şi pe mulţi dintre mireni ducându-se întru împărăţie”. Pentru aceasta şi plângea de-a pururea bătrânul, şi niciodată nu voia să iasă din chilia lui; iar de se şi întâmpla să iasă, silit fiind de vreo treabă, îşi acoperea faţa cu culionul.
58 Adică credinţa se adevereşte în dreptate, care nu e alta decât una cu dobândirea faptelor bune sau virtuţilor.
PRICINA A ZECEA
Despre aceea că sufletul, după ieşire, primeşte o înfricoşătoare judecată, pe care suflet, duhurile cele rele, întâmpinându-l pe dânsul, îi opresc suirea pe cale.
I.
Din viaţa Marelui Antonie
1. Vrând odinioară Sfântul Antonie să mănânce, sculându-se ca să se roage în ceasul al nouălea, s-a simţit pe sineşi răpit cu cugetul; şi, ce e mai preaslăvit, stând, se vedea pe sineşi de ca şi cum era în afară de sineşi şi prin văzduh povăţuindu-se de oarecari; apoi văzu nişte amari oarecari şi cumpliţi stând în văzduh şi vrând a-l opri pe dânsul ca să nu treacă, iar cei ce-l povăţuiau pe dânsul erau certaţi de aceia, care ziceau cum că lor le este dator. Şi vrând să facă socoteală de la naştere, cei ce-l povăţuiau pe Antonie s-au oprit şi le-au zis celorlalţi: „Cele ale naşterii le-a şters Domnul; iar de când s-a făcut călugăr şi s-a făgăduit lui Dumnezeu, de atunci se poate face socoteală”. Şi pârându-l ei şi nedovedind [nimic], el s-a făcut slobod şi neoprită i s-a făcut lui calea şi, deodată, s-a văzut venind către sineşi şi stând; şi era iarăşi Antonie întreg. Iar atunci, uitând el a mânca, a petrecut cealaltă parte a zilei şi toată noaptea suspinând şi rugându-se căci se minuna socotind către câţi ne va fi nouă a lupta şi prin câte osteneli va să treacă cineva văzduhul; şi pomenea cum că aceasta este cea zisă de Apostolul Pavel:…după începătorul stăpânirii văzduhului (Ef. 2: 2);
130
căci vrăjmaşul [numai] întru aceasta are stăpânire: întru a se lupta şi a se ispiti să oprească pe cei ce vor să treacă. Pentru aceasta şi mai vârtos îndemna: Luaţi toate armele lui Dumnezeu ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea (Ef. 6:13), ca, neavând vrăjmaşul nimic rău a zice despre noi, aşa să se ruşineze.
2. După acestea, s-a făcut odată lui întrebare, de la oarecari care intraseră la dânsul, despre petrecerea sufletului şi despre ce loc va fi sufletului după ieşirea de aici; iar în noaptea următoare l-a chemat pe dânsul oarecine de sus, zicând: „Antonie, sculându-te, ieşi şi vezi!” Şi ieşind că ştia de cine trebuie să asculte şi privind, a văzut pe oarecine lung, urât şi înfricoşător, stând şi ajungând până la nori, şi pe oarecari suindu-se de ca şi cum zburau, iar acela îşi întindea mâinile, iar unii erau opriţi de dânsul, iar alţii, zburând mai presus şi trecând, fără grijă petreceau de aici. Spre unii ca aceia acel urât scrâşnea din dinţi, iar spre cei ce cădeau se bucura, şi îndată s-a făcut glas către Antonie: „înţelege ce vezi!” Şi îndată, deschizându-se lui cugetul, a înţeles cum că este trecerea sufletelor, iar acel lung care stătea este Diavolul ce pizmuieşte credincioşilor, care pe cei vinovaţi [datori] lui îi ţine şi-i opreşte a trece, iar pe cei ce nu s-au plecat lui nu-i putea ţine, aceia suindu-se mai presus. Aceasta văzând iarăşi, şi oarecum pomenire făcându-şi, mai vârtos se nevoia a spori întru cele dinainte.
II.
Din Pateric
1. Odinioară, doi fraţi s-au tocmit şi s-au făcut călugări; şi, dacă au sporit, au socotit între dânşii să zidească două
131
chilii, departe una de alta; şi aşa fiecare s-a dus de sineşi singur pentru liniştire; şi au trecut mulţi ani şi ei nu s-au văzut unul cu altul, pentru că niciunul nu ieşea din chilia sa. Şi s-a întâmplat ca unul dintr-înşii să se îmbolnăvească; şi au venit Părinţii ca să-l cerceteze pe el, şi uneori era în uimire59, iar alteori se deştepta. Şi îl întrebau pe dânsul, zicând: „Ce ai văzut?” Iar el a zis: „Am văzut îngeri ai lui Dumnezeu venind, care m-au luat pe mine şi pe fratele meu şi ne-au dus în cer, şi ne-au întâmpinat pe noi puterile cele potrivnice, şi erau mulţimi nenumărate şi înfricoşătoare la chip şi, ostenindu-se, n-au putut asupra noastră. Şi a fost că, dacă am trecut noi, au început să zică: „Mare îndrăzneală este curăţia!” Şi, acestea zicând fratele, a adormit. Şi, văzând părinţii, au trimis un frate ca să spună fratelui său că a adormit. Şi, mergând, l-au aflat şi pe dânsul adormit, şi s-au minunat, slăvind pe Dumnezeu.
III.
A lui avva Isaia
Iubite frate, cei ce fac lucrurile acestei lumi pieritoare, dacă sporesc într-însele, sau câştigă, nu socotesc60 ostenelile pe care le-au suferit, ci se bucură pentru sporirea pe care au avut-o la urmă. Deci câtă bucurie socoteşti că se va face în sufletul celui ce a început după Dumnezeu şi a săvârşit lucrul Lui? Că întru ieşirea sa, înseşi lucrurile lui vor merge înaintea lui, şi îngerii se vor bucura cu dânsul când îl vor vedea izbăvit de stăpânirile întunericului. Căci atunci când
59 Cădea în extaz.
60 Trec cu vederea.
132
sufletul iese din trup, cu dânsul merg îngerii, iar atunci, întru întâmpinarea lui, ies toate puterile întunericului, vrând a-l opri pe el şi cercând de are ceva dintr-ale lor întru dânsul; iar atunci nu îngerii sunt cei ce bat război cu dânsele, ci lucrurile pe care le-a făcut, acelea îl vor înconjura şi-l vor păzi de acele puteri ca să nu se atingă de el. Şi, de vor birui lucrurile lui, înaintea lui vor cânta îngerii până ce va întâmpina pe Dumnezeu întru veselie. Într-acel ceas el uită toate lucrurile lumii acesteia şi de toată osteneala sa.
Deci fericit este acela întru care nu se va afla nimic din cele ale boierilor întunericului, că bucuria şi cinstea, şi odihna lui sunt mai presus de orice măsură; să facem dar puterea noastră în lacrimi înaintea lui Dumnezeu, poate aşa ne va milui pe noi bunătatea lui Dumnezeu şi ne va trimite ajutor, prin care vom putea face acelea ce biruiesc pe boierii răutăţii, pe cei ce ne întâmpină pe noi. Să purtăm de grijă întru posomorârea inimii şi să ne câştigăm dorirea spre Dumnezeu întru simplitate, Care ne va mântui pe noi din mâinile vicleanului atunci când va ieşi acolo întru întâmpinarea noastră. Să iubim a iubi pe săraci, ca să ne mântuiască pe noi de iubirea de argint, când va ieşi întru întâmpinarea noastră. Să iubim a avea pace cu toţi, şi cu mici şi cu mari, că ne va păzi pe noi de urâciune. Să câştigăm îndelungă-răbdare întru toate, care ne va păzi pe noi de împuţinare, când va ieşi întru întâmpinarea noastră.
Să iubim pe toţi fraţii noştri, pe niciunul urând sau răsplătind cuiva cu rău, care lucru ne va păzi pe noi de râvna cea rea61, când va ieşi întru întâmpinarea noastră. Să iubim smerita cugetare, întru toate suferind cuvântul aproapelui, măcar de ne va vătăma pe noi sau ne va ocărî, care [lucrare]
61 De zelotism, de râvna nesocotită pentru ceva.
133
ne va păzi pe noi de mândrie, când va ieşi întru întâmpinarea noastră. Să căutăm cinstirea aproapelui, negrăind pe nimeni de rău sau defăimând, care ne va păzi pe noi de clevetire, când va ieşi întru întâmpinarea noastră. Să trecem cu vederea trebuinţa de lume şi cinstirea ei, ca să ne mântuim de pizmă, când va ieşi întru întâmpinarea noastră. Să învăţăm limba întru cugetarea lui Dumnezeu, în dreptate şi rugăciune, ca să ne păzească pe noi de minciună, când va ieşi întru întâmpinarea noastră. Că acestea toate ţin sufletul atunci când iese din trup, iar faptele bune ajută lui, de le va fi câştigat pe ele. Deci care înţelept nu va voi a-şi da sufletul său la moarte ca să se izbăvească de acestea toate? Să facem dar puterea noastră62, şi puterea Domnului nostru Iisus Hristos mare este spre a ajuta smereniei noastre, că ştie că omul este ticălos, şi, până este în trup, îi dă lui pocăinţă până la suflarea cea mai de pe urmă63.
IV.
Din Pateric
1. Zicea Fericitul Teofil Arhiepiscopul: „Fraţilor, ce fel de frică şi de nevoie şi de cutremur suferă sufletul atunci când se desparte de trup, sau după despărţire: că vin către
62…putincioasă întru nevoinţă spre a isprăvi acestea.
63 îngerii răi şi cei buni îşi vor recunoaşte cumva lucrarea lor în isprăvile sau agoniseala sufletului ce se înalţă la cer şi aşa, fiecare înger îşi va revendica partea lui sau „cele ale lor”, cum zice Avva Isaia. Această agoniseală a noastră (precum untdelemnul fecioarelor din pilda din Evanghelie) se va vădi prin lumina sau focul lui Dumnezeu, căci omul, în greutatea trupului fiind, nu le poate socoti şi conştientiza pe toate la adevărata vrednicie (cf. şi I Cor. 3: 8-15).
134
dânsul toate începătoriile şi puterile întunericului şi îi aduc lui toate păcatele cele întru ştiinţă şi cele întru neştiinţă, de la naştere până în ceasul lui cel mai de pe urmă întru care s-a despărţit de trup, şi stau pârându-l cumplit. Dar înaintea feţei potrivnicilor stau şi sfintele puteri, aducând cele împotrivă, dacă sufletul va fi lucrat oareşicare lucruri bune. Deci ce fel de cutremur şi nevoie ţi se pare a avea atunci acesta într-o cercetare înfricoşătoare ca aceasta şi întru neamăgită cercetare fiind ţinut în mijloc? Nu este cu putinţă a povesti cu cuvântul sau a înţelege cu cugetul frica aceea ce cuprinde atunci sufletul până va ieşi hotărârea şi se va izbăvi de cei ce-l opresc pe dânsul. Acela dar este ceasul nevoii lui, până ce judecata va lua hotărâre de la dreptul Judecător.
Deci, de se va da lui izbăvire64, îndată vrăjmaşii se risipesc şi îngerii răpesc sufletul de la ei şi fără opreală se duce întru acea negrăită bucurie şi slavă întru care se va aşeza; iar dacă va fi trăit întru lenevire, se va afla nevrednic de izbăvire şi va auzi acel glas înfricoşător: Ridică-se necredinciosul, ca să nu vadă slava Domnului! Atunci îl ajunge pe dânsul ziua mâniei, ziua necazului, a durerii celei nesfârşite; că, pogorându-se întru întunericul cel mai dinafară al iadului şi în focul cel veşnic osândindu-se, într-însul în vecii netrecuţi va fi muncindu-se. Unde este atunci lauda şi nălucirea lumii65? Unde este slava deşartă şi răsfăţarea, şi îndulcirea de nestatornicia vieţii acesteia? Unde, banii? Unde, neamul bun? Unde, tatăl sau mama, fraţii, surorile sau prietenii? Cine-l va putea scoate dintru acestea pe sufletul cel ars de foc şi muncit de alte cumplite munci nepovestite?”
64 Lit. slobozenie, libertate.
65 Ce se va alege de toate închipuirile, născocirile lumii?
PRICINA A UNSPREZECEA
Că cei asemenea cu cei asemenea se rânduiesc după moarte.
I.
A Sfântului Grigorie Dialogul
1. Despre cei aleşi în Evanghelie se zice aşa: În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt (Ioan 14:2). Că dacă toţi drepţii întru acea veşnică fericire în chip asemănător ar fi luat cele ale răsplătirii, ar fi fost numai un locaş, şi nu multe.
Deci ele sunt multe, întru care, şi după vrednicie împărţiţi fiind pentru dreptatea lor, de obşte se vor bucura, iar aceasta, adică că toţi sunt împărţiţi în multele locaşuri, o arată prin cei ce au luat un dinar (cf. Matei 20: 10), iar fericirea pe care toţi o iau acolo este una, numai potrivirea răsplătirii este schimbată, după felurimea lucrurilor cu care au câştigat-o. Iar despre păcătoşi, arătând Domnul ziua judecăţii, a zis: Atunci voi zice secerătorilor: Adunaţi întâi neghinele şi le legaţi pe ele snopi pentru a se arde (Matei 13: 30).
Deci secerătorii îngeri pe cei asemenea păcătoşi cu cei asemenea îi adună împreună spre munci: ca mândrii [să fie] cu mândrii, curvarii cu curvarii, iubitorii de argint cu iubitorii de argint, mincinoşii cu mincinoşii, pizmaşii cu pizmaşii, necredincioşii cu necredincioşii, [şi aşa toţi] să se ardă în locurile muncilor, de îngeri aruncându-se.
136
Petru
2. Cum se înţelege aceasta, rogu-te: că în vremile cele mai de pe urmă atâtea se vor arăta despre suflete câte mai-nainte erau ascunse? Oare nu, cu adevărat, lumea ce va să fie ni se va arăta ca să o vedem prin descoperiri luminoase?
Grigorie
Aşa este, precum ai socotit: că pe cât de mult se apropie sfârşitul lumii acesteia, pe atâta venirea cea viitoare prin semne luminate se cunoaşte, de vreme ce în lumea aceasta de acum gândurile unii altora nicidecum nu le vedem, iar în cea viitoare pe toate ale noastre în inimi unii altora le vedem; iar lumea aceasta se aseamănă cu noaptea, iar cea viitoare cu ziua.
Deci precum noaptea, sfârşindu-se, ziua începe a lumina, iar mai-nainte de răsăritul soarelui întunericul se amestecă oarecum cu lumina până când întunericul nopţii va trece desăvârşit, iar lumina zilei următoare cu totul se va fi întors, tot aşa şi sfârşitul lumii acesteia de acum: cu răsărirea celei viitoare, iată, amestecându-se, din lucrurile cele întunecate ale acesteia, cu amestecarea celor duhovniceşti, pe cineva lesne îl poate lumina.
Aşadar, înţelegem multe din lumea aceea, însă nu le cunoaştem pe toate desăvârşit, ci, cu o rază oarecare a minţii, pe acestea le vedem precum [le vedem pe cele de aici] mai-nainte de răsăritul soarelui.
137
II
Din viaţa Sfântului Eftimie
1. Iată, adormind Cuviosul Părintele nostru, iar nevoitorul şi mult-pătimitorul lui trup cu laudele cele de cuviinţă în mormântul cel de mult-preţ punându-se, Dometie, ucenicul Marelui şi Marele cu adevărat, ca cel ce era şi următor cu de-amănuntul vieţii lui, slujind sfântului de peste cincizeci de ani, nu s-a depărtat de loc, ci petrecea lângă mormânt, de atunci şi până în a şasea zi a adormirii, judecând că nu este lui cu putinţă a trăi de aici înainte, nici această lumină neputând-o suferi cu totul fără vederea lui. Iar sosind a şaptea zi, s-a arătat lui noaptea Eftimie, luminat la faţă: „Vino, zicea, de te îndulceşte de slava cea gătită ţie! Că, iată, zice, ne-a dăruit Dumnezeu a ne fi [unul altuia] de obşte şi de aici şi împreună-petrecerea”. Venind Dometie la slujba bisericii, a vestit acestea fraţilor şi, aşa întru bucurie, şi el, întru nădejdea bunătăţilor ce vor să fie, a părăsit viaţa.
III.
A lui avva Isaac
1. Mântuitorul numeşte multele lăcaşuri ale Părintelui măsurile cugetărilor celor ce petrec în latura aceea; grăiesc adică de deosebirea întru care se desfătează cu cugetarea, căci a grăit nu de deosebirile locurilor, ci de rânduiala66 cea multă a darurilor. Că precum fiecare dintre noi, de soarele cel simţit, după curăţia puterii celei văzătoare se desfătează,
66 Felurimea, treptele.
138
acela nedespărţindu-se în multe lumini, ci tuturor deopotrivă luminând, tot aşa şi în veacul ce va să fie, drepţii toţi petrec într-o latură; iar fiecare, după măsura curăţiei sale, [atât] strălucirea soarelui celui înţelegător, [cât] şi veselia o va trage şi o va avea întru sineşi, pe cât adică este cu putinţă a încăpea şi a primi.
IV.
A Sfântului Grigorie Dialogul
Petru
Socotesc, cinstite stăpâne, că, de vreme ce neamul omenesc este supus de multe şi nenumărate patimi, cea mai mare parte a Ierusalimului ceresc se va umple de prunci.
Grigorie
Nu putem să nu credem că toţi pruncii cei botezaţi şi care mor întru pruncie se vor duce în împărăţia cerurilor, însă nu se cuvine a crede că vor intra într-însa şi toţi cei ce încep să vorbească; că mulţi dintre prunci, dacă se vor creşte rău de către născătorii lor, aceştia din urmă le vor închide intrarea în împărăţia cerurilor.
Iată şi în cetatea aceasta, acum trei ani, un bărbat ce era cunoscut de toţi avea un copil de cinci ani, pe care, foarte iubindu-l el, îl creştea fără a-l pedepsi trupeşte. Drept care, acel copil67, când oareşicum o pomenire a intrat în sufletul lui, a dobândit obicei de care a şi grăi este cu primejdie de a huli mărirea lui Dumnezeu.
67 Trad, neogr. adaugă aici „atunci când cineva l-a împiedicat pe cale”.
139
Acel copil, fiind lovit acum trei ani de acel mare omor şi căzând bolnav68, a venit spre moarte. Iar pe când tatăl îl ţinea la sânul lui precum mărturisesc cei ce au fost acolo de faţă -, văzând copilul venind către dânsul duhurile vicleşugului, tremurând tot şi ochii închizându-i, a început să strige: „Izbândeşte-mi, tată, izbândeşte-mi!” Şi, strigând glasurile acestea, pleca faţa pe sânul tatălui său, vrând să se ascundă. Şi, văzându-l tatăl său tremurând aşa, l-a întrebat ce vede, iar copilul a răspuns, zicând: „Au venit oameni negri, vrând să mă ia”. Şi, zicând aceasta, îndată a hulit numele măririi lui Dumnezeu, şi întru acestea şi-a dat sufletul său. Că spre a arăta Preaputernicul Dumnezeu lumii pentru care greşeală s-a dat unor slujitori ca aceştia, a îngăduit să moară cu acest păcat, pe care tatăl său, pe când trăia, n-a făcut nimic ca să-l oprească. Pe acest copil însă, dumnezeiasca milostivire, pe care nu l-a suferit a huli, cu dreapta judecată şi murind l-a slobozit a huli, ca aşa tatăl său să cunoască păcatul acestuia, căci, lenevindu-se el de sufletul micului său fiu, a crescut nu mic păcătos, ci mare, pe care l-a dat ca hrană gheenei focului.
V
Din Pateric
1. Ziceau stareţii: „Pedepsiţi pe copii, fraţilor, ca să nu vă pedepsească ei pe voi”.
68 Vorbeşte de marea ciumă care a devastat Roma la începutul anilor 590, timp în care Sfântul Grigorie a fost ales papă la moartea papei Pelagiu al II-lea.
PRICINA A DOUĂSPREZECEA
Despre aceea că se cuvine născătorilor iubitori de Dumnezeu a se bucura şi a mulţumi pentru ispitele fiilor lor pentru Domnul; încă şi a îndemna pe copiii lor spre nevoinţele şi primejdiile cele pentru fapta bună.
I.
Din povestirea uciderii Sfinţilor Părinţi celor din Sinai şi Raith69
[…] Înştiinţându-se mama tânărului acela pe care, într-altele70, cuvântul l-a făcut vestit şi cunoscut pentru mărimea lui de suflet că aşa împotriva barbarilor vitejeşte s-a nevoit, şi chiar întru chilia în care sihăstrea s-a junghiat, şi a primit acele rane nenumărate fără măcar a ieşi din chilie sau haina călugărească a o dezbrăca, şi că nu s-a supus barbarilor nici atunci când aceia s-au făgăduit că nu-l vor omorî dacă va face ceva din acestea, ci aşa bărbăteşte împotriva barbarilor a stătut, şi moartea vitejeşte a răbdat, de acestea dar, zic, înştiinţându-se mama sa, cu fapta a arătat şi ea înrudirea cea către dânsul, arătându-se maică bună şi adevărată a aceluia: îndată haină luminată împrejur punându-şi şi portul tot spre chip veselitor schimbându-şi, şi-a întins mâinile către cer şi a slobozit către Mântuitorul Hristos nişte
69 Despre uciderea aceasta se povesteşte şi în Vieţile Sfinţilor (14 Ianuarie) deşi fragmentul de faţă nu se găseşte acolo.
70 Într-alte povestiri despre mucenicia lui sau alte vieţii de sfinţi.
141
glasuri ca acestea: „Ţie, Stăpâne, Ţi l-am dat pe tânărul şi el mi s-a mântuit şi acum, şi în veac; Ţie Ţi l-am încredinţat pe tânăr şi Păzitor al acestuia pe Tine Te-am pus, şi mi s-a păzit întreg cu adevărat şi nerănit; căci nu gândesc cum că a murit sau că şi-a sfârşit viaţa, ci socotesc că a scăpat de ispita a tot păcatul, nu că s-a rănit trupul şi amar sfârşit a răbdat, ci că sufletul curat şi fără prihană l-a adus acolo, şi duhul neîntinat întru ale Tale mâini l-a pus.
Eu dăruiri71 judec junghierile; eu ranele le socotesc cununi. O, şi mai multe de ar fi încăput trupul tău, fătul meu, ca mai multe să-ţi fie plăţile! De aici mie plăţile purtării pântecelui mi-ai răsplătit; de aici răsplătirile durerilor mi-ai dat; de aici cinstele aplecării [alăptării] mi-ai întins. Ce dar? Nu mă vei lua oare şi durerilor împreună-împărţitoare? Mă pun dar şi eu părtaşă cu tine la nevoinţele tale. Nevoitu-te-ai? Şi eu întru nevoinţă mă îndulcesc. Stătut-ai împotriva mâniei celei barbare? Eu stau împotriva tiraniei firii. Tu de moarte n-ai băgat de seamă? Iar eu mai presus de rărunchi72 cuget. Tu durerea junghierii o ai suferit
71 ppapeîa = premii, cununi, răsplătiri.
72 oTrXctYxvov. Termenul este redat în manuscris prin „milostivire”, termen care nu redă sensul literal al cuvântului. Deşi va fi folosit şi mai departe în Everghetinos, precum aici, el va fi redat mai mult cu sensul de „afecţiune”. Cu sensul de milostivire, milosârdie, mângâiere, iubire, afecţiune îl aflăm de pildă în Noul Testament la Luca 1: 78, Filip. 1: 8; 2:1; II Cor. 7: 15 etc.. Sensul său literal măruntaie, rărunchi, viscere şi cele ce presupun acestea (cf. Fapte 1: 18; II Macab. 9: 5,6; IV Macab. 10: 8 etc.) nu diferă totuşi prea mult de cel figurat, pomenit mai sus, acesta din urmă fiind cumva o expresie a primului, şi aceasta pentru că, în Antichitate, părţile dinlăuntrul trupului slujeau drept referinţe sau corespondenţe pentru aspectele psihologice (de ex., inima), ca părţi adică sau locuri ale emoţiilor sau simţămintelor. În vremurile mai noi, începând mai cu seamă cu Noul Testament, sensul literal al termenului s-a redus la inimă, ca expresie sau simbol al lucrărilor şi trăirilor trupeşti şi sufleteşti. Însă în cărţile cu conţinut ascetic s-a avut adesea în vedere toate sensurile lui, şi aceasta pe măsura complexităţii acestei vieţi. Mama Cuviosului Mucenic de faţă cugeta, deci, în nevoinţa ei spre cele cereşti, mai presus de cele stricăcioase ale trupului şi sufletului, lepădându-se adică după Sfântul Apostol Pavel de cugetarea la cele ale cărnii (Rom. 8: 5), slăbite de păcat şi aplecate spre cele stricăcioase ale lumii, care cugetare voieşte la rândul ei spre această aplecare a robi şi mintea, făcând-o prin „moliciunea” ei să cugete la cele proprii ei. Dar aceea că trupul sau carnea pleacă omul spre astfel de cugetări e din pricina socotinţei sau alegerii slobode a omului care n-a cugetat să asculte porunca lui Dumnezeu, ci cele ale cărnii şi ale minţii iubitoare de sine, a refuzat adică puterea luminii harului Său care întărea firea şi a ales cele ce-i satisfăceau egoismul sau iubirea trupească de sine.
142
cu răbdare? Iar eu, strujindu-mi-se cele dinlăuntru, sufăr muncirea. Deopotrivă şi numaidecât ale tale sunt ale mele. Tu cu amărăciunea durerii biruieşti? Eu cu lungimea vremii covârşesc.
Măcar că ţie foarte dureroasă şi într-un ceas cu adevărat s-a făcut moartea, eu lungă durere trag şi blând pe aceasta o port, fiind încredinţată că trăiesc lângă Dumnezeu viaţă nestricată, crezând că, nu după mult timp, te voi avea acolo ajutor bătrâneţilor, când, într-un chip oarecare, vasul acesta de lut mi se va sfărâma şi către veacul cel de acolo voi merge.
Punând eu acest fel de nevoitor lângă Dumnezeu şi fericită întru maici stând, fericită iarăşi sunt eu: că îndrăznesc cu adevărat a mă lăuda, că de aici în Hristos te-ai dezlegat şi, veşnic lângă Acela fiind, te-ai împărtăşit desfătării celei negrăite.
143
II
Din viaţa Sfântului Clement, Episcopul Ancirei şi Mucenicul73
încă de când Sfântul Clement era foarte mic, tatăl său s-a săvârşit; iar maica sa, aşa făcându-se pustie de bărbat şi nădejdile spre copil numai către Dumnezeu punându-le, aşa oarecum stătea lipită cu iubire de osteneală, încât se făcuse toate lui: şi maică, şi povăţuitor, şi tată. Deci, într-acest fel fiind Clement, şi de maica cea iubitoare de fii bine hrănindu-se şi crescându-se, simţind ea că s-a apropiat de sfârşit, îmbrăţişându-l pe copil cu multă blândeţe şi dragoste ca pe unul care nici zece ani nu împlinise încă -, se ruga a-l face pe dânsul nu mai vârtos diadoh [moştenitor] al bogăţiei sale, cât moştenitor al vistieriilor celor din ceruri.
Cu prea dulci sărutări plecându-se către dânsul, zicea unele ca acestea: „Fiul meu, fiule preaiubite, fiule, mai-nainte până a vedea pe Tatăl tău, ai văzut sirimania74, iar de mamă eşti bogat de Dumnezeu; folosindu-mă eu de bogăţia sirimaniei, eu adică te-am născut trupeşte, iar Hristos te-a născut prin Duhul; cunoaşte deci pe Tatăl tău; să nu faci deşert numele de fiu al Lui; slujeşte numai lui Hristos singur; fii nădăjduindu-te spre Hristos; Acesta este cu adevărat Nemurirea, Acesta, Mântuirea, Acesta, Care din cer pentru noi S-a pogorât şi împreună cu Sineşi ne-a înălţat şi
73 Sfântul e prăznuit de Biserică la 23 Ianuarie. În Vieţile Sfinţilor editate la noi avem acest fragment într-o formă destul de schimbată şi prescurtată.
74 Lit. „orfania”. „Orfania” e acelaşi lucru cu „sirimania”, ce vine de la „siriman”, termen care a dat pe actualul „sărman”, adică copilul fără tată sau mamă.
144
pe noi şi ne-a făcut fii ai Săi şi dumnezei. Deci cel ce este supus sub Acest Stăpân va birui toate cele cumplite, surpând nu numai pe tiranii şi împăraţii cei ce cinstesc pe idoli, ci ruşinând şi pe demonii cei cinstiţi de dânşii, ca şi pe începătorul lor şi înainte-stătătorul lor, pe Diavolul.
Apoi, printre cuvinte umplând ochii de lacrimi, şi harul umplând de vedenie dumnezeiască, cele ce voia să i se întâmple lui, proroceşte le povestea şi zicea: „Rogu-mă ţie, fiule preaiubite, rogu-mă ţie, un dar să-mi dai în locul tuturor, fiindcă vreme cumplită ne-a stătut înainte şi prigoana păgânătăţii suflă cumplit, şi ştiu că şi tu vei fi dus, precum zice Stăpânul, înaintea împăraţilor şi a ighemonilor pentru Dânsul. Această cinste să-mi faci, o fiule: să stai vitejeşte pentru Dânsul şi neclintită până în sfârşit să-mi păzeşti mărturisirea; şi mă nădăjduiesc către Hristosul meu, Partea mea, că şi pe capul tău va înflori degrab cunună mucenicească.
Deci găteşte-te pe sineţi şi către bărbăţie zădărăşte sufletul, ca nu cumva negătat către nevoinţă să-ţi prinzi sufletul, că nu pentru proşti75, nici pentru cele proaste este lupta, ci către cei împotrivă-luptători, către însuşi vicleanul şi către ostaşii aceluia şi către slujitorii lui, sau adică pentru viaţa veşnică şi cinstea aceea, sau pentru nesuferita ruşine şi muncă. De aceea, sau de cele bune îndeamnă-te, sau de cele cumplite spăimântează-te.
Urât este, o fiule, ca ostaşii adică pentru cel împreună rob şi muritor împărat să voiască a muri, iar noi, pentru Nemuritorul împărat, asemenea cu aceia a nu răbda moartea; măcar că ei nimic vrednic nu iau de la acela pentru o moarte ca aceasta. Că ce dar este deopotrivă cumpănit cu viaţa? Sau ce simţire de cele date este după moarte? Iar dacă
75 Tu6vTao.
145
pentru Stăpânul Cel de obşte al tuturor, Hristos, vei muri, în locul vieţii vremelnice, vei dobândi nemurire, în locul desfătării şi al măririi şi al bogăţiei celei curgătoare, te vei desfăta de fericirea cea veşnică. Şi ce e dacă acum nu vom muri? Au nu după puţin vom muri şi vom plăti tuturor datoria cea de obşte? Şi încă şi altfel: sfârşitul cel pentru Hristos nu e cu cuviinţă a-l socoti a fi moartea, că pururea, prin nădejdea cea bună a celor viitoare, această simţire va pieri.
Iar mai-nainte de toate, o fiule, acelea se cuvine a socoti: cum însuşi Făcătorul a toată făptura şi Ziditorul neamului nostru S-a făcut om pentru noi şi, venind pe pământ, cu oamenii împreună a petrecut. Dar de ce să nu o zic şi pe cea mai mare? Că şi pentru noi, robii cei nemulţumitori, Stăpânul a toate la moarte a fost osândit, şi a fost pălmuit, iar după puţin a murit. Şi acestea toate El le-a pătimit pentru noi şi pentru mântuirea noastră, ca să se dezlege tirania păcatului, ca să se strice osândirea cea de mai-nainte, ca iarăşi să se deschidă porţile cerului.
Deci, cum nu este lucru neiertat, o fiule, ca El, pentru noi, cei ce am îndrăznit a face cele netămăduite, şi mai vârtos Stăpân fiind El, să pătimească unele ca acestea, iar noi să nu suferim nici măcar puţin pentru Dânsul? Acestea, o, fătul meu, socoteşte-le şi nimic să nu te despartă pe tine de dragostea lui Hristos: nici îngrozirile ighemonilor, nici muncirile, nici fricile acestor împăraţi vremelnici, a căror mânie cade degrab împreună cu sprânceana, iar focul se stinge şi sabia rugineşte, ci mai vârtos să te mângâie bunătăţile cele gătite mucenicilor, şi însuşi cerul, şi această plată a muceniciei ce-ţi stă înainte”.
Acestea în toate zilele sfătuind maica pe dânsul, avea cu adevărat într-însa Duhul înţelepciunii grăind printr-însa; încă şi tânărul, acum, aflat încă înainte de vârsta bătrâneţilor,
146
avea priceperea acestora, însă încă mai avea trebuinţă de mai adâncă sfătuire.
Iar la sfârşit i-a adăugat lui: „Cu acestea, pentru hrană76, mie, maicii tale, îmi răsplăteşte, fiule; aceasta să-mi fie plata pentru durerile cele spre tine, prea dulce fiule, ca eu, maica ta, după Pavel, să mă mântuiesc prin naşterea de fii, şi întru mădularele copilului să mă slăvesc; că iată, o fiule, acum mă duc (căci se simţea pe sine pierind), iar puterea harului şi această lumină simţitoare nu-mi va mai lumina mie dimineaţa, căci tu îmi eşti lumină întru Hristos şi viaţă, şi mă rog ţie, inimii77 mele, să nu faci deşarte nădejdile cele spre tine.
Odinioară, o femeie evreică a adus spre mucenicie şapte fii, şi într-acele şapte trupuri s-a nevoit; iar tu singur îmi vei ajunge spre slavă; şi fericită între maici voi fi eu că prin tine voi fi slăvită. Iată, mă duc înaintea ta, fătul meu, mă duc trupeşte de aici, şi de doriţii tăi ochi mă despart astăzi, iar de mă voi săvârşi, sufletul meu să-l socoteşti pururea atârnat de sufletul tău, cu care cu îndrăzneală mă voi închina scaunului lui Hristos, lăudându-mă întru ostenelile tale; întru arsurile tale împodobindu-mă şi făcându-mă părtaşă cu tine dăruirilor celor de mult-preţ şi bucuriei”.
Acestea zicea maica către copilul ei; şi toate mădularele aceluia le săruta, zicând: „Fericită iarăşi sunt, că mădulare de mucenic sărut, mădulare ce vor să aducă jertfă lui Hristos”. Şi aşa pe dânsul sărutându-l şi dulce vorbind, fericită cu adevărat odihnă s-a odihnit: duhul adică dând lui Dumnezeu, iar trupul în prea dulcile mâini ale copilului său.
Iar el, ca un fiu iubitor de maică, stând până în sfârşit cu maica cea iubitoare de fii, trupul adică l-a dat pământului,
76 rpoleia = sau pentru laptele ce l-ai supt de la mine.
77 Din nou OITA.(XYXVOV, despre care am vorbit ceva mai-nainte.
147
iar el şi-a ales viaţă călugărească; şi îndată s-a plecat mai întâi spre poruncile maicii sale, adică a se lepăda de lume pentru Hristos, pentru Care mai pe urmă şi de viaţă a voit adică a se lepăda. Iar de atunci, în toată viaţa sa, pentru hrană folosea doar nişte seminţe, aducându-şi aminte pururea de acei trei tineri ale căror trupuri, întărindu-le postul, le-a făcut necuprinse de focul patimilor şi de văpaia cuptorului celui simţit [văpaia aprinderii simţurilor].
III.
Din viaţa Sfântului Alipie78
1. Marele Alipie, cu dorul cel către Dumnezeu înfocându-şi inima, şi cântărind cu socoteală cele ce le-ar putea face în viaţa aceasta pentru a fi împreună cu Cel Dorit totdeauna, şi cu toată mintea pe Dânsul a-L vedea şi curat a se uni, a socotit să se lepede de toate, şi s-a dus oareunde departe de prieteni, de rudenii, de cunoscuţi şi de însăşi ceea ce l-a născut pentru a alege bunătatea liniştii. Şi încredinţând lucrul acesta numai maicii sale, a zis: „O, maică, m-a cuprins dor fierbinte spre a mă duce spre răsărit, unde mulţi, alegând viaţă liniştită, au trăit cu iubire de Dumnezeu; către această cale dar să mă petreci, dăruindu-mi rugăciunile tale”.
Acestea auzindu-le ea, n-a pătimit nimic femeiesc, nepunând înainte nici văduvia, nici singurătatea, nici lipsirea de un fiu aşa de bun lucru nesuferit maicilor -, nici altceva dintr-acestea grăind sau făcând spre moleşirea alegerii celei slobode a iubitului său (căci, cu adevărat, aceea nu iubea folosul ei, ci mai vârtos pe cel al fiului ei), şi, ridicându-şi
78 Sfântul Alipie e prăznuit de Biserică la 26 noiembrie.
148
în sus ochii şi mâinile, cugetul tot spre rugăciune l-a strâns: „Du-te, fiul meu, du-te acolo unde Duhul Cel poruncitor te va îndrepta. Că iată, Dumnezeu, Căruia îi viem, Căruia I te şi pui înainte, El să trimită pe îngerul tău înaintea feţei tale şi să te povăţuiască după voia Sa trimită ţie ajutor din cel sfânt, şi din Sion să te sprijine pe tine (Ps. 19:3) -, să te îmbrace în zaua dreptăţii şi coiful mântuirii să-ţi pună ţie, strălucească-ţi ca amiaza dreptatea lucrurilor tale, că mai mult decât pe părinţi, mai mult decât patria, pe Stăpânul L-ai iubit”.
Maică cu adevărat era aceea unui fiu ca acesta, şi, pentru aceasta, socotind fapta bună mai mare decât firea, nimic nevrednic n-a putut face sau grăi.
Apoi, după rugăciune, copilul grumazul maicii cuprinzându-l, şi maica pe copil cu dorul îmbrăţişându-l, lacrimi fierbinţi picând unul pe altul şi sărutându-se, s-au despărţit unul de altul: maica spre casă, iar tânărul, de călătoria cea dorită apucându-se. După multe zile, însă după cum era de aşteptat, depărtarea acestuia s-a făcut mai vădită, iar mâhniciunea i-a cuprins pe toţi. Însă întâistătătorul bisericii nici câtuşi de puţin lenevindu-se din pricina celor auzite, a purces la a trimite după el, căutându-l în Evhaita79, acum când se sfârşise praznicul Mucenicului Teodor; şi plecându-l pe el cu rugăciunea şi cu lacrimile, l-a făcut a se întoarce în patria sa; încă şi vestire dumnezeiască în vis a auzit, poruncindu-i a nu se mâhni întru nimic, chiar dacă nu-şi va ajunge scopul: „Că acolo, zicea cel ce s-a arătat, sunt sfintele locuri, unde, iubind omul pe Dumnezeu, îşi alege a vieţui creştineşte”.
79 Evhaita e o veche şi mică cetate din Asia Mică, ce avea şi rang de Mitropolie. Ea este şi locul natal al Sfântului şi Marelui Mucenic Teodor Stratilat, de care se zice mai apoi. Astăzi ea se află pe teritoriul Turciei, cu numele de Metzit-Uzu.
149
Şi aşa, cu bunăvoirea lui Hristos, pe pământul şi locul natal, iarăşi acel dulce rod al aceluia înapoi s-a dat. Iar dacă s-a întors, suindu-se pe unul din munţii de la miazăzi de cetate şi închizându-se pe sine mai întâi într-o căscioară oarecare, către nevoinţele cele pustniceşti s-a pedepsit; şi petrecând aşa câtăva vreme, şi din destul întru ostenelile faptei bune iscusindu-se, cercându-se pe sine întru cea smerită şi de pe pământ locuinţă, cel de-a pururea poftitor de cele mai înalte şi dumnezeieşti se dorea acum de una mai-înaltă80.
Şi văzând la căpătâiul unuia din mormintele de acolo un stâlp mic, l-a înconjurat pe acesta cu câteva scânduri, după care şi-a cuprins trupul întru acesta şi aşa se întrecea pe sine întru schimbările cele potrivnice ale văzduhului, iar spre aceasta nu mică ajutătoare o avea pe mamă-sa, care nicidecum nu se depărtase de dânsul. Odinioară, pentru acea petrecere îngerească, duhurile viclene ale văzduhului au început să-l pizmuiască: şi, rânduindu-se pe ele întru oaste, atâtea pietre au azvârlit asupra lui, încât, din pricina zvârliturilor, scândurile cele dimprejur cu care era cuprins au început să se desfacă, începând a pătimi sfărâmare din alcătuirile lor. Iar una din pietrele acestea (şi mare era aceea) a lovit umărul sfântului, cărui i-a şi pricinuit rană mare. Iar el, vrând a arăta că rănile cele de la ei le socoteşte săgeţi ale pruncilor, după rugăciunea de dimineaţă, luând o teslă de la mamă-sa, a desfăcut tot acoperământul şi l-a surpat la pământ, ca aşa să facă zadarnice azvârliturile pietrelor81. Iar mamă-sa, dacă a simţit sunetul scândurilor, şi pe acestea
80 Adică voia să se mute din casa cea de pe pământ către „casa” cea de sus stâlpul.
81 Din context pare să se înţeleagă că el a stricat doar scândurile ce împrejmuiau şi acopereau stâlpul, nu şi stâlpul ca atare, pe care încă voia să locuiască.
150
sfărâmate le-a văzut la pământ, cu dreapta lovindu-şi fruntea, zicea: „Ce este aceasta, fiule? Pentru ce ai răsturnat această mică adăpostire? Cum vei răbda vremea iernii? Cum vei răbda potopurile cele mari ale ploilor de vară? Cum vei răbda razele cele din vremea secerişului ce ard deopotrivă cu focul?” La care acestea, Cuviosul a răspuns: „Dar ce? Nu vom tremura oare, ca acolo să ne încălzim? Nu vom răbda arşiţa zilei, ca să scăpăm de munca focului cel veşnic? Şi, pe lângă aceasta, şi plată vrednică de lucrare să luăm?” Acestea şi altele asemenea acestora zicând, a plecat pe maica sa ca să-l îngăduie, adică scândurile să nu-l mai îndemne să le lepede, ba chiar şi haina a o îmbrăca, că deşi foarte era într-însa iubirea de fii, acum nu mai ştia să miluiască pe fecior, ci-l vedea ca pătimind în acel loc pentru Hristos prin lepădarea de fire, ca aşa mai mult să cinstească pe Dumnezeu decât pe cel născut mai întâi.
Şi cu adevărat se putea vedea privelişte de maică iubitoare de fiu, şi fiu veselindu-se de maică iubitoare de Dumnezeu, apoi şi Dumnezeu de dânşii cu apropiere proslăvit. Că cine nu putea să nu binecuvânteze rodul cinstei aceleia? Şi iarăşi, cine nu fericea rădăcina unuia ca acesta? Că pe lângă alte bunătăţi pe care le avea, petrecea şi împreună cu fiul, precum am zis, slujind trebuinţelor lui, înfigând lângă stâlp coliba, de la toate cele veselitoare din viaţă luându-şi ziua bună ca într-un rai şedea şi se desfăta, şi cu mâinile sale se ostenea la cele de trebuinţă, şi totdeauna de milostenie şi de săraci purtând de grijă. Drept aceea şi oarecine odinioară, trei galbeni cu chip de blagoslovenie dându-i, cu voia feciorului s-a dus în cetate pentru cheltuială ca să cumpere cele de nevoie.
Şi făcând aceasta, când s-a întors spre jurămintele faţă de săraci, milostivindu-se, a dat [acestora] tot; iar dacă o
151
a văzut pe dânsul sfântul neavând nimic în mâini, a zis: „Unde sunt, mamă, cele ce le-ai cumpărat, cele ce ne trebuie aici spre folos?” Iar ea a zis: „La Dumnezeu, fiule, şi la săraci; dar şi la noi, precum cred; căci n-am judecat ca pe un lucru de cuviinţă ca jurămintele faţă de săraci să le socotesc mai mici decât hrana noastră, ci, mai vârtos pe Dumnezeul Cel viu jurându-mă, am crezut mai vârtos că şi noi, prin rugăciunile acelora, milă vom câştiga”. Spre acestea iată a blagoslovit dumnezeiescul bărbat pe maica sa, ca un fiu al aceleia, iar lucrul ce s-a făcut l-a primit cu dulceaţă.
2. Încă şi minunata Sofia, pe ale sale fete, Pistis, Elpida şi Agapi, şi mai-nainte de mucenicie cu cuvinte îndemnătoare şi iubitoare de Dumnezeu către nevoinţă şi către moarte le-a întărit; încă şi însăşi mucenicia, de faţă fiind, şi pe fiecare văzându-le pătimind, cu cuvinte mângâietoare îndrăzneţe le făcea, până ce le-a văzut pe toate săvârşite şi foarte veselindu-se; iar mulţumind lui Dumnezeu, după trei zile s-a alăturat şi ea fiicelor, fiind pusă lângă trupurile acelora, astfel făcându-se, împreună cu dânsele, moştenitoare a slavei celei cereşti.
IV.
Din Mucenicia Sfinţilor Patruzeci de Mucenici
Sfinţii Patruzeci de Mucenici, săvârşindu-se pe stadionul nevoinţei, şi, după starea cea de toată noaptea în iezer şi după răbdarea cea de diamant către ger, fiind traşi către dimineaţă la ţărmuri pentru a li se sfărâma cu beldiile fluierele picioarelor, pe când pătimeau ei, mama unuia dintre ei petrecea lângă dânşii, privindu-l pe feciorul său, mai ales
152
şi pentru că acesta era mai tânăr la vârstă decât toţi; şi se temea ca nu cumva tinereţea şi iubirea de viaţă să facă frică întru dânsul şi nevrednic să se afle de cinstea şi rânduiala ostăşească. Deci stătea uitându-se, şi, precum putea, şi cu chipul şi cu vederea punea într-însul îndrăzneală, mâinile întinzându-le către dânsul şi zicând: „Fiul meu preadulce, fiu al Tatălui ceresc, puţin rabdă, ca desăvârşit să te faci; nu te spăimânta de munci, că, iată, lângă tine stă Hristos ajutător; nimic nesuferit, nimic dureros nu te va întâmpina; toate acelea au trecut, pe toate acestea cu a ta vitejie le-ai biruit; după aceasta, [vei afla] bucurie, dulceaţă, răsuflare şi veselie, de care te vei împărtăşi împărăţind cu Hristos, şi soli tor mie, celeia ce te-am născut, către Dânsul te vei face”.
Deci zdrobindu-li-se sfinţilor fluierele picioarelor, şi-au dat sufletele la Dumnezeu; iar ostaşii, aducând care, au pus într-însele sfinţitele trupuri ale sfinţilor, pe care le-au adus la gura râului vecinilor. Iar pe tânărul acela al cărui nume era Meliton, suflând încă viforul, l-au părăsit, lăsându-l aşa, cu nădejdea că va trăi, pe care, maica sa, trecând cu vederea slăbiciunea femeiască şi uitând de milostivirile82 cele de maică, văzându-l lăsat aşa singur, această privelişte o a socotit a fi mai vârtos ca o moarte a sa şi a fiului său; şi ridicându-l pe umerii ei, urma carelor cu mărime de suflet. Apoi, pe când i se părea că arată mai degrabă ca un mort şi stins, l-a aflat pe dânsul că trăieşte.
Deci, de vreme ce era astfel purtat de dânsa, şi-a dat duhul, iar atunci, de griji dezlegându-se mama sa, de o mare oarece şi foarte dulce [simţire] pentru sfârşitul fiului său săltând, l-a adus până la locurile unde erau sfinţii, punând trupul cel mort al fiului ei cel preaiubit deasupra, şi
82 Afecţiunea.
153
aşa cu ceilalţi l-a numărat, ca nici acest trup să fie lipsit de celelalte trupuri, al cărui suflet se silea cu sufletele acelora să se numere. Iar slujitorii potrivnicului [ighemon], aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinţilor şi, pizmuind ei pe Creştini, au luat oasele lor şi le-au slobozit într-un râu. iar acelea, cu adevărat, cu dumnezeiască Pronie s-au aflat aproape de o râpă, iar scoţându-se ele cu mâinile Creştinilor, s-a dăruit nouă astfel bogăţie nefurată.
PRICINA A TREISPREZECEA
Despre aceea că se cuvine ca cei ce se leapădă de lume să se înstrăineze, şi care este străinătatea cea cu socoteală, şi folosul cel din aceasta, şi care locuri sunt îndemânatice [potrivite] spre nevoinţă.
I.
Din Pateric
1. Zis-a Avva Iacov: „Decât să te faci primitor de străini, mai mare este să te faci străin spre Dumnezeu”.
2. Întrebat-a odinioară Avva Longhin pe Avva Luchion şi i-a zis lui: „Sufletul meu pofteşte a se înstrăina”. Răspuns-a stareţul: „De nu vei ţine limba ta, nu eşti străin, oriunde vei merge; deci şi aici ţine-ţi limba ta, şi aşa eşti străin”.
3. Zis-a un stareţ: „De va şti călugărul vreun loc având sporire, dar pentru lipsa celor ale trupului nu se va duce acolo, unul ca acesta nu crede că este Dumnezeu”.
4. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Cum se poate, părinte, ca neamul nostru să nu poată ţine nevoinţa Părinţilor?” Şi a răspuns bătrânul: „Pentru că nu iubeşte pe Dumnezeu, nici nu fuge de oameni, nici nu urăşte materia lumii. Căci omul ce fuge de oameni şi de materii, de la sineşi îi vin lui străpungerea şi nevoinţă. Că precum cel ce voieşte să stingă focul cel aprins în ţarina sa, de nu va apuca mai-nainte să taie materia cea dinaintea focului, nu-l va putea stinge. Tot aşa şi omul: de nu va merge în locul unde cu
155
osteneală şi însăşi pâinea sa o va afla, nu poate să câştige nevoinţa; căci sufletul, de nu va vedea, nu va pofti degrabă”.
5. Un frate a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: „Ce este înstrăinarea, Părinte?” Şi a răspuns bătrânul: „A tăcea; şi a nu avea vreun lucru83 oriunde merge străinul. Aceasta este adevărata străinătate”.
6. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Care este lucrul înstrăinării?” Şi a zis bătrânul: „Văzut-am un frate străin care se afla la biserică, şi s-a întâmplat să se facă agapă, şi a şezut la masă cu fraţii ca să mănânce. Iar unul a zis: Cine l-a lăsat pe acesta? Şi i-a zis lui: Scoală, du-te afară! Şi, sculându-se, a ieşit. Iar alţii, scârbindu-se de ceea ce s-a făcut, s-au sculat şi l-au adus înlăuntru. Iar după aceasta l-au întrebat pe dânsul: Oare ce era în inima ta când te-au scos şi te-au băgat? Iar el a zis: „Am pus în inima mea: deopotrivă cu câinele sunt, care, atunci când e gonit, se duce, iar când e chemat, vine”.
7. Povestit-a oarecine din părinţi că erau doi fraţi care se învecinau cu dânsul: unul străin şi altul de-al locului; iar străinul era puţin [la suflet] şi lenevos, iar cel de loc era sârguitor foarte. Şi s-a întâmplat de a adormit mai întâi cel străin, iar bătrânul, fiind văzător, a văzut mulţime de îngeri povăţuind sufletul lui; iar dacă a ajuns la cer şi era aproape de a intra, s-a făcut cercare pentru dânsul şi a venit glas de sus, zicând: „Arătat este că era puţin lenevos, dar, pentru înstrăinarea lui, deschideţi-i lui”. Şi a adormit şi cel de loc, iar la vremea morţii lui a venit tot neamul lui; iar bătrânul a văzut că nu era niciun înger şi s-a minunat şi a căzut pe faţă înaintea lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, cum s-a făcut că străinul, lenevos fiind, o astfel de slavă a câştigat, iar acesta,
83…al său sau de făcut.
156
cu osârdie fiind, de nimic de acest fel nu s-a învrednicit?” Şi i-a venit lui glas, zicând: „Când i-a venit lui a adormi, a deschis ochii şi a văzut neamul lui plângând, şi s-a mângâiat cu sufletul lui, iar străinul, deşi era lenevos, n-a văzut pe nimeni dintr-ai săi şi, suspinând, a plâns, iar Dumnezeu l-a mângâiat pe dânsul”.
II.
A lui avva Isaia
De te vei înstrăina pentru Dumnezeu, să nu voieşti să te amesteci pe sineţi cu cei de loc, nici cuvântul tău să-l amesteci cu dânşii, căci pentru aceasta mai de folos ţi-ar fi fost să fii cu rudeniile tale după trup. De vei lua chilie într-un loc pe care-l cunoşti, să nu-ţi îngădui mulţi prieteni, ci numai unul, pentru pricinile neputinţei sau ale boalei; şi să nu pierzi puterea străinătăţii tale. De vei merge să locuieşti într-un loc, să nu voieşti a-ţi lua ţie degrab chilie spre locuinţă, până când nu vei deprinde petrecerea [felul de vieţuire al] locului, ca nu cumva să-ţi fie ţie acolo sminteală: fie pentru grija ce ţi-o dă, fie pentru odihnă, fie pentru slavă, sau pentru sminteala prietenilor tăi. Că, de vei fi înţelept, le vei pricepe pe toate în puţine zile, şi [cele spre] moartea ta, şi [cele spre] viaţa ta.
Deci, mai-nainte de toate, întâia nevoinţă este cea a străinătăţii, mai ales dacă, deosebi [singur] fugind, vei părăsi pe ale tale şi te vei duce într-alt loc, ducând cu tine credinţă desăvârşită şi nădejde şi inimă întărită împotriva voilor tale. Iar făcând aceasta, demonii te vor înconjura cu multe înconjurări, îngrozindu-te prin ispite, sărăcie aspră şi boale cumplite, punându-ţi în gând că, dacă vei cădea în acestea, te vei prăpădi, neavând pe nimeni care să te grijească sau
157
care să te cunoască. Şi aşa bunătatea lui Dumnezeu te va ispiti ca să se arate osârdia şi dragostea cea către Dânsul. Iar de vei rămâne singur în chilie, îţi vor semăna [dracii adică] în gând şi alte gânduri [de acum] mai grele, precum frica, zicând: „Nu străinătatea singură mântuieşte pe om, ci şi păzirea poruncilor”. Încă aducându-ţi ţie pomenire de cei din lume ce sunt aproape şi de cei ai tăi după trup, vor zice: „Ce dar? Nu sunt şi aceştia robi ai lui Dumnezeu?” Apoi îţi pun în gând şi cele despre greaua amestecare a aerului84, şi de greutatea trupului, şi altele ca acestea pun în inimă, aducându-te întru împuţinare de suflet. Dar dacă în inimă vor fi dragostea şi nădejdea, răutatea lor nu va lucra: căci atunci se arată dorul tău către Dumnezeu de-L iubeşti pe El mai mult decât odihna trupului. Că nu în zadar te-ai înstrăinat, ci ca să te găteşti pe sineţi şi să te îndeletniceşti a bate război împotriva vrăjmaşilor, şi să ştii cum să trânteşti pe fiecare la vremea lui, până când te vei izbăvi de dânşii,
Ai părăsit toată materia văzută, trezveşte-te dinspre dracul întristării, ca nu cumva, din pricina sărăciei celei mari sau pentru necazuri, să nu poţi veni spre mari fapte bune, care sunt: a nu te număra pe sineţi, a suferi ocara, a nu te numi85 pe sineţi întru toată petrecerea lumii acesteia. Că dacă te vei nevoi să le câştigi pe acestea, acestea îţi vor găti ţie cununile sufletului. Că nu numai cei ce s-au lepădat de lume şi sărăcesc întru cea văzută86 sunt săraci, ci cei ce sărăcesc dinspre toată răutatea şi însetoşează de pomenirea lui Dumnezeu;
84 Zice poate despre intemperii sau de arşiţă şi atmosfera pe care acestea o creează.
85 A nu te arăta cu niscai merite, isprăvi sau vorbiri mai ceva decât ale altora.
86 în înfăţişare, în cele din afară, din lumea în care petreci, cu care te îndeletniceşti.
158
nici, de asemenea, cei ce au necazul cel văzut câştigă nepătimirea, ci cei ce se grijesc pentru omul cel dinăuntru şi voile lor le taie aceştia, dar, vor lua cununa bunătăţilor.
încă înţelege şi pe cei ce te tulbură pe tine, şi vezi din care pricină te tulbură, că de multe ori îţi aduc împuţinare de suflet: ca să-ţi alegi vreun loc fără vreo pricină, ca apoi, căindu-te, să şezi în acelaşi; şi aceasta o fac ca mintea să se facă risipită şi deşartă. Dar cei ce cunosc vicleşugul lor petrec netulburaţi, mulţumind Domnului pentru locul în care le-a dat lor a răbda. Că răbdarea şi îndelungă-răbdarea şi dragostea fac pe om mulţumitor în ostenelile şi trudele sale, iar iubirea odihnei caută loc întru care să se slăvească, iar din slava multora, simţurile se slăbănogesc, de unde de nevoie îi silniceşte pe ei şi robimea patimilor, iar prin saţiu şi risipirea minţii pierd înfrânarea cea lăuntrică87.
III.
A Sfântului Diadoh
Dacă aşezarea sufletului nu se va fi făcut nemişcată către văzduhul cel de aici, nu va pofti să se despartă de trup88. Căci toate simţirile trupului se împotrivesc credinţei, de
87 Slăbănogirea simţurilor pricinuită de odihna nemăsurată a trupului şi înfumurarea din slava sau laudele altora aruncă pe om în mreaja tuturor patimilor, care află într-însul loc prielnic de lucrare. Reprezentative sunt saţietatea şi rispirea minţii, care îl aruncă pe om în prăpastia pierzării prin nimicirea înfrânării de la cele nefireşti.
88 Trad. lit. O traducere foarte liberă a acestui text mai dificil găsim în Filocalie (Vol. 1, Diadoh al Foticeei, Cap 52): „Sufletul nu va dori să se despartă de trup, până nu-şi va pierde orice plăcere pentru lumea de aici”.
159
vreme ce ele se fac [se pleacă mai mult] spre lucrurile cele de faţă, iar aceasta vesteşte bogăţia bunătăţilor celor ce vor să fie. Deci, se cuvine ca cel ce se înstrăinează şi se nevoieşte să nu-şi aducă aminte vreodată de oarecari copaci cu ramuri bune şi umbroşi, sau de izvoare bine-curgătoare, sau de grădini de multe feluri, sau case bine-împodobite, sau şi despre petrecerile cu rudeniile, şi a nu pomeni nici chiar de praznicele cele de mult-preţ şi de vremea când s-ar întâmpla ele, ci să se folosească numai de cele de nevoie cu toată mulţumirea, iar viaţa să o socotească ca o cale străină, pustie de toată aşezarea spre îndulcirea trupească. Că numai aşa, strâmtorând cugetul nostru, pe el îl vom întoarce cu totul pe urma vieţii veşnice. Că vederea şi gustul şi celelalte simţiri atunci când le folosim pe dânsele peste măsură împrăştie89 pomenirea inimii. Iar aceasta ne-o spune Eva cea dintâi: că, până ce nu s-a uitat ea [poftind] la copacul poruncii, îşi aducea aminte cu osârdie de dumnezeiasca poruncă; iar pentru că încă era acoperită cu aripile dumnezeiescului dor, pentru aceasta nu cunoştea goliciunea ei. Iar pentru că s-a uitat cu dulceaţă la lemn, s-a şi atins de dânsul cu multă poftă, şi, de aici, din lemnul lui, cu oarecare dulceaţă lucrătoare a gustat; şi aşa de îndată s-a aplecat cu îndulcire, ca o goală ce era, către trupeasca împleticire [împreunare] şi, împreunând cu patima toată pofta ei, întru îndulcirea acestora de acum s-a dat, amestecând pentru pricina părelnicei dulceţi a rodului întru sminteala90 ei şi pe Adam. Drept aceea, de aici înainte mintea omenească cu anevoie a mai putut pomeni pe Dumnezeu sau poruncile Lui. Deci noi, întru adâncul inimii noastre pururea privind
89 6ia4opouoL = jefuieşte, duce dintr-un loc într-altul, sfărâmă.
90 iTTaîopaTL = eşec, pas greşit, nenorocire, înfrângere.
160
cu neîncetata pomenire a lui Dumnezeu, viaţa aceasta iubitoare de amăgire ca nişte lipsiţi de vedere să petrecem. Căci lucrare osebită a filosofiei duhovniceşti este a păzi de-a pururea neînaripat dorul vederii. Aceasta încă şi mult-iscusitul Iov ne învaţă pe noi, zicând: Iar inima mea n-a urmat ochiului meu (Iov 31: 7); iar aceasta nu este altceva decât arătare şi pricină a înfrânării celei desăvârşite.
IV.
A lui avva Isaac
Lumea se aseamănă cu o curvă, care cu pofta frumuseţii ei trage pe cei ce o văd spre dragostea eişi; iar cel ce este ţinut în parte de dragostea ei şi [este] împleticit nu poate să se izbăvească din mâinile ei până când nu-l va dezbrăca pe el de viaţa lui; iar când îl va goli pe el de toate, îl scoate pe dânsul din casa ei în ziua morţii; iar atunci omul o va cunoaşte că a fost rătăcitoare şi amăgitoare. Iar dacă cineva voieşte să iasă din lumea aceasta, voind să vadă împleticirile91 ei, să se facă departe de dânsa, şi atunci va fi putincios a vedea urâciunea ei.
V.
Din Pateric
1. Era în Schitopole un ostaş oarecare care făcuse multe rele şi în tot chipul întinase trupul său; iar umilindu-se el de la Dumnezeu, s-a lepădat de lume; şi, zidindu-şi lui chilie
91 încurcăturile, sucelile.
161
într-un loc pustiu, şedea grijindu-se de suflet şi de mântuirea sa. Iar aflând unii din cunoscuţii lui, au început să-i trimită pâine şi finice, făcându-l fără lipsă la toată trebuinţa lui. Iar dacă s-a văzut pe sine întru odihnă, nimic lipsindu-i, a zis întru sineşi: „Cu adevărat, o odihnă ca aceasta ne scoate pe noi din odihna cea de acolo; iar eu nu sunt vrednic de aceasta”. Deci, părăsind chilia sa, s-a depărtat, zicând: „Să mergem, suflete, întru necaz; că pâinea mea este [se cuvine a fi] hrana dobitoacelor, adică iarba cea potrivită dobitoacelor, ca celui ce am lucrat lucrurile dobitoacelor”.
2. Întrebat-a cineva: „în ce chip poate omul tăia obişnuinţele cele dintâi, ca să se obişnuiască pe sineşi în viaţa cea lipsită şi sihăstrească?” Răspuns: „Nu e cu putinţă să trăiască trupul afară de trebuinţa sa, dar, pe cât este cu putinţă, mintea îl poate ţine pe dânsul departe de desfătare şi moliciune, atunci când şi departe va fi de cele ce pricinuiesc moliciunea, de vreme ce, atunci când vede pricinile răsfăţării şi ale slăbănogirii, se deşteaptă într-însul pofta cea înfocată; şi aşa, fie iarăşi se întoarce într-însele, fie primeşte nevoinţă mare de război. Pentru aceasta şi Izbăvitorul nostru, celui ce voieşte a-I urma, i-a poruncit întâi a goli şi a lepăda de la sineşi pricinile slăbănogirii92, şi aşa să-I urmeze Lui; încă şi însuşi Acela, când a început să bată război cu Diavolul, în pustie, pe uscat l-a biruit pe el.
3. Încă şi Pavel, atunci când luăm crucea lui Hristos, ne îndeamnă să ieşim din cetate, zicând: Să ieşim împreună cu Hristos şi să luăm ocara Lui, că în afara cetăţii a pătimit (Evr. 13: 13). Că, prin despărţirea omului de lume şi de ai săi, degrab uită şi de obişnuinţa cea de mai-nainte şi nu se va osteni multă vreme întru pomenirea acestora. Iar întru nevoinţa
92 Zice poate de Matei 16: 24.
162
aceasta ajută mult şi aceea de a avea aşezarea chiliei călugărului întru sărăcie şi lipsă, ca aşa chilia lui să fie deşartă şi nelucrătoare de toate cele ce mişcă într-însul pofta odihnei; căci atunci când pricinile slăbănogirii sunt departe de om, nu se va primejdui într-un război îndoit: nici întru cel dinafară, nici întru cel dinlăuntru, adică întru cel prin simţiri şi întru cel prin gânduri.
Şi aşa, mai mult biruieşte omul cel ce se află departe pe cele către dulceaţă decât cel ce are pofta zădărându-l; căci omul are război în fiecare din mădularele trupului; pentru aceasta, dator este să se păzească pe sine şi a micşora astfel războiul cel asupra sa.
4. Zis-a avva Pimen: „Se cuvine a fugi de cele trupeşti, adică de materiile cele ce zădărăsc patimile, căci, atunci când omul va fi aproape de războiul trupesc, se aseamănă cu bărbatul ce stă deasupra unei gropi prea adânci, asupra căruia, când voieşte a năvăli vrăjmaşul, cu lesnire îl trage în groapă; iar dacă cineva va fi departe de cele trupeşti, va fi asemenea bărbatului ce stă departe de groapă, care, deşi vrăjmaşul, prinzându-l, îl va trage să-l arunce în groapă, se poate împotrivi acestuia, încă fiind el tras, încă şi ajutorul lui Dumnezeu poate cere, Care, şi degrab stând lângă dânsul, îl răpeşte pe om din mâinile vrăjmaşului”.
5. Povestit-a oarecine că trei iubitori de osteneală s-au făcut prieteni şi şi-au ales vieţi deosebite: şi unul dintr-înşii a ales a împăca pe cei învrăjbiţi, după cea zisă: Fericiţi făcătorii de pace, iar altul a cerceta pe cei bolnavi, iar altul s-a dus în pustie să se liniştească şi să se nevoiască cu Părinţii. Deci cel dintâi, foarte ostenindu-se pentru desele vrajbe ale oamenilor şi neputând a împăciui pe toţi, obosind, veni către cel ce slujea bolnavilor şi l-a aflat pe dânsul împuţinat şi neputând a săvârşi porunca. Iar tocmindu-se amândoi,
163
s-au dus către sihastru, vrând a se învăţa dacă a dobândit ceva din nevoinţa cea din liniştire. Şi, văzându-l pe dânsul, au povestit lui mai întâi cele despre dânşii, cum adică, nenumărate necazuri răbdând fiecare din ei, n-au putut duce la bun sfârşit lucrul ce şi l-au pus înainte. Apoi l-au rugat şi pe acela să le spună lor ce a câştigat din linişte. Iar el a pus apă în pahar şi a zis către ei: „Luaţi aminte la apă (şi era tulbure)”. Iar după ce au mai stat puţin, a zis către dânşii: „Luaţi acum aminte la apă”. Iar acum era aşezată. Şi, dacă au luat aminte şi au văzut în apă ca într-o oglindă feţele lor, a zis către dânşii: „Aşa este şi cel ce petrece în mijlocul oamenilor, din pricina tulburării nu-şi poate vedea păcatele sale, iar când se va face departe de lume, ducându-se întru loc pustiu ca acesta, şi se va linişti cu simţurile, atunci vede neajunsurile93 sale; şi, dacă voieşte, cu împreună-lucrarea harului lui Dumnezeu pe sine se îndreptează.
6. Zis-a un stareţ: „Precum în drumul cel mare, adică pe calea cea bătută şi adeseori călcată, nu se iveşte nimic verde, nici nu răsare ceva, chiar de ai şi semăna ci numai întru cel necălcat şi nebătătorit -, tot aşa şi pentru noi, până când suntem în mijlocul materiilor lumii, surpându-se mintea de grijile cele dinafară şi deseori călcându-se, nu poate să cunoască patimile cele ascunse într-însa; iar atunci când, departe făcându-se de risipire şi de griji, se va linişti, atunci vede patimile cele ce răsar şi se arată în ea, care mai-nainte erau ascunse de dânsa, înlăuntrul ei fiind, măcar că întru dânsele de-a pururea umbla şi petrecea”.
7. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Bine este, Avvo, a locui în pustie?” Şi a răspuns bătrânul: „Fiii lui Israil, atunci când au încetat din grija cea din Egipt şi au locuit
93 eÂaTTCjpaTa = defectele, lipsurile.
164
în corturi, atunci au cunoscut ei cum se cuvine a se teme de Dumnezeu. Încă şi corăbiile, până când se înviforează în luciul mării, nelucrătoare petrec, iar după ce vin la liman, atunci fac negustoria. Aşa şi omul, de nu va ieşi din tulburare, ca să rabde într-un loc liniştit, nu va lua niciodată cunoştinţa adevărului”.
întrebat-a fratele iarăşi: „Şi ce va face, părinte, cineva pentru a lua darul faptelor bune?” Şi a răspuns bătrânul: „Dacă cineva voieşte să înveţe meşteşugul, lasă toată grija, şi întru dânsul singur se îndeletniceşte, şi petrece lângă dascăl, smerindu-se şi ticăloşindu-se pe sine, şi aşa învaţă meşteşugul. Tot aşa şi călugărul, de nu va lăsa toată îndeletnicirea omenească, socotindu-se pe sine mai rău decât tot omul, dându-se pe sine fără cârtire94 la un dascăl duhovnicesc, nu va câştiga nicidecum fapta bună”.
8. Povestit-a un bătrân: „Atunci când eram mai tânăr, aveam, zice, un stareţ care iubea să se ducă în cele mai îndepărtate pustietăţi şi acolo să se liniştească. Şi i-a zis lui într-o zi: Pentru ce, Avvo, fugi totdeauna în pustietăţi? Că mi se pare că cel ce petrece aproape de lume, şi văzând, trecu cu vederea pentru Dumnezeu, are plată mai mare decât cel ce nu vede nicidecum. Şi mi-a răspuns bătrânul: Crede-mă, fiule, că până când nu va veni omul la măsura lui Moise, şi, pe scurt, să se facă fiu al lui Dumnezeu, nu se foloseşte din lume. Iar eu încă sunt fiu al lui Adam: precum tatăl meu, de văd rodul păcatului, îndată îl poftesc, pe care îl iau, îl mănânc şi mor. Pentru aceasta fugeau şi Părinţii noştri în pustie, întru care, neaflând materiile patimilor, cu lesnire le-au ucis pe acestea”.
94 în manuscris: „cu prostime”, ce redă pe âpovcorepov, fără gânduri (iscoditoare, de bănuială), fără griji, slobod de acestea; nebuneşte.
165
9. Zis-a Avva Tithoi: „Străinătatea este a-şi ţine omul gura sa în orice loc s-ar afla”.
VI.
A Sfântului Efrem
Lucrul cel bine-canonisit [măsurat] este liman liniştit, iar la cei ce nu este călăuzire, aceia cad precum frunzele95.
95 Sfârşit destul de neobişnuit sau, ca să zicem cumva ca şi autorul, plin de lucruri străine şi afară de lume pentru această pricină dedicată înstrăinării. Cu alte cuvinte, înstrăinarea (ba şi rămânerea într-o obşte monahală sau în lume) se face în chip măsurat, cu dreaptă-socoteală, sub o călăuzire (Kvpepvrioiţ) duhovnicească, şi astfel înstrăinarea se face liman liniştit celor ce o îmbrăţişează şi prin depărtarea de lume, şi cumva în lume, printr-o înstrăinare a minţii prin tăcere şi cugetare la cele dumnezeieşti, precum zice şi Avva Tithoi la punctul 9 şi cum zic şi alţii mai-nainte de el. Iar unde nu este călăuzire, cei ce se vor fi dorit după o oarecare înstrăinare (cf. şi I Ioan 2:15) vor cădea ca frunzele, de unde şi peisajul „tomnatic” care s-a aşternut ca şi frunzele, cuprinzând tot mai mult „anul” mântuirii duhovniceşti (cf. şi Luca 4:19) al Bisericii.
PRICINA a PAISPREZECEA
De unde se face frica lui Dumnezeu şi dragostea în om întru început, şi spre cât este cu datorie96.
I.
Din Pateric
1. Un frate a întrebat pe Avva Evprepie, zicând: „Cum vine frica lui Dumnezeu întru început în suflet?” Şi a răspuns bătrânul: „De va alege omul smerenia şi necâştigarea, degrab vine într-însul frica lui Dumnezeu”.
2. Zis-a Avva Iacov: „Precum făclia luminează în loc întunecos, tot aşa şi frica lui Dumnezeu, atunci când va veni în inima omului, îl luminează pe acesta şi-l învaţă toate faptele bune şi poruncile lui Dumnezeu”.
3. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Cum vine frica lui Dumnezeu în suflet?” Şi a zis bătrânul: „De va alege omul smerenia, şi neagoniseala, şi a nu judeca, şi întru tot lucrul a mustra sufletul său, ca să-şi aducă aminte că trebuie să întâmpine pe Dumnezeu, [atunci] îi vine lui frica lui Dumnezeu”.
96 Trad, neogr. adaugă „…a ne teme şi a iubi pe Dumnezeu”.
PRICINA A CINCISPREZECEA
Că cei ce se leapădă de lume, de nevoie este a nu se amesteca cu rudeniile cele după trup sau cu patimă către dânşii a se afla.
I.
A lui Palladie
1. Un oarecare Pior, de neam egiptean, tânăr cu vârsta, lepădându-se de lume, a ieşit din casa părintească, pentru covârşirea dumnezeiescului dor, şi a făcut făgăduinţă lui Dumnezeu să nu mai vadă pe cineva dintre ai săi. Iar după cincizeci de ani, sora acestuia, bătrână fiind şi înştiinţându-se de la oarecine că fratele său trăieşte, simţea că-şi va ieşi din minţi dacă nu va apuca să-l vadă pe acesta; dar neputând merge în pustie, a rugat pe episcopul de acolo să scrie părinţilor celor din pustie ca să-l trimită pe dânsul şi să-l vadă. Şi, silă multă punându-se lui, ascultând de părinţi, a luat cu sine pe încă unul şi s-a dus; şi, ajungând la casa unde era sora lui, a vestit aşa: „Fratele tău, Pior, a venit”. Şi simţind că soru-sa iese către dânsul, închizându-şi ochii, a strigat către ea: „Soro cutare, eu sunt fratele tău, eu sunt Pior, fratele tău; uită-te şi vezi cât voieşti”. Şi, încredinţându-se aceea, a proslăvit pe Dumnezeu. Şi, multe făcând ea, nu l-a putut pleca pe dânsul să intre în casă; şi, făcând rugăciune în prag, s-a dus iarăşi în pustie.
2. Vestitu-s-a odinioară Fericitului Evagrie Diaconul săvârşirea părintelui său; şi a zis celui ce i-a vestit: „încetează de a huli, că tatăl meu e nemuritor”.
168
II
Din viaţa Sfântului Pahomie
1. Auzind sora cea după trup a Cuviosului despre viaţa lui cea îmbunătăţită, a venit la mănăstire poftind a-l vedea pe acesta. Şi, aflând Marele de venirea ei, a trimis pe portar ca să-i zică ei: „Iată, ai auzit despre mine că trăiesc, deci du-te, şi să nu te mâhneşti că nu te voi vedea. Iar de voieşti şi tu să râvneşti acestei vieţi a mea, spre a afla noi milă de la Domnul, socoteşte întru sine şi, de-ţi este ţie plăcut, îţi vor face fraţii o chilie ca să te poţi linişti de sine; şi poate Domnul va chema şi pe altele prin tine. Că nicio altă odihnă nu are omul pe pământ decât a face bunătate şi a plăcea lui Dumnezeu”. Primind ea acest răspuns, a lăcrimat şi, străpungându-se [la inimă], a dat inima ei spre mântuire.
Şi, aflând Pahomie de râvna ei şi proslăvind pe Dumnezeu, a ridicat pe cei mai cucernici dintre fraţi ca să-i facă ei undeva mai departe de mănăstire o sihăstrie. Iar nevoindu-se aceasta după Dumnezeu, s-au adunat şi altele, arătându-le ea toate căile cele către mântuire. Iar pe oarecare Petru, foarte bătrân cu vârsta şi cucernic, l-a rânduit spre a le cerceta pe ele; încă şi canoane scriind, le-a trimis lor, ca, după dânsele purtându-se, să se ţină de viaţa cea după Dumnezeu.
încă şi maica lui Teodor (ce şi el era sub dânsul, pe care foarte îl iubea Pahomie, văzând ascultarea lui cea mare şi minunată şi nevoinţa lui strălucind), căutându-l pretutindenea şi aflând că petrece acolo, a ajuns la mănăstire aducând scrisori de la episcopi care porunceau să-i dea [spre vedere] pe fiul ei; şi, găzduind ea la mănăstirea de femei, a trimis scrisorile lui Pahomie, rugându-se să poruncească să poată vedea pe fiul ei.
169
Şi, chemând el atunci pe Teodor, i-a zis lui: „Ai auzit, dar, fiule, că maica ta a venit aici, vrând să te vadă pe tine; iată, ne-a adus nouă şi scrisoare de la episcopi; deci du-te şi o întâmpină pe ea, mai vârtos pentru bărbaţii cei sfinţi care ne-au scris nouă”. Zis-a lui Teodor: „Încredinţează-mă pe mine, părinte, că, dacă o voi vedea pe ea, după atâta cunoştinţă, nu mi se va face mie cuvânt de la Domnul în ziua aceea, pentru că, după ce o am părăsit, iarăşi spre poticneala fraţilor vorbesc cu ea. Că dacă fiii lui Levi cei mai-nainte de har, pe părinţii şi fraţii lor nu i-au cunoscut97, ca dreptăţile lui Dumnezeu să le păzească, cu mult mai vârtos eu, cel ce m-am învrednicit de atâta, sunt dator a nu cinsti mai întâi decât dragostea lui Dumnezeu pe născători sau rudenii; că zice Domnul: Cel ce iubeşte pe tatăl său sau pe mama sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine (Matei 10:37)”. Zis-a lui Pahomie: „Dacă ai cercat, fiule, că nu-ţi este de folos, eu nu te silesc; iar aceasta este a celor ce desăvârşit s-au lepădat de lume şi cu totul s-au lepădat de sineşi. Zic adică că se cuvine ca călugării să fugă de vorbele cele mireneşti nefolositoare, iar pe cei ce sunt mădulare ale lui Hristos şi slujesc Lui cu totul, pe aceştia pe toţi deopotrivă să-i iubească. Iar dacă cineva este ţinut de oareşicare pătimire şi zice că sunt trupul meu, şi îi iubesc, să ia aminte la ce zice Scriptura: De ce se biruieşte cineva, de aceea se şi robeşte (II Pt. 2:18)”.
Deci nevrând el să se arate maicii sale, şi ea la rândul ei a socotit să rămână în mănăstire lângă cele întru Hristos fecioare, socotind că, „de va voi Dumnezeu, îl voi vedea poate cu fraţii, şi sufletul meu îl voi câştiga pentru dânsul”. Aşadar, o astfel de asprime după Dumnezeu, ce se face întru slava lui Dumnezeu, ajunge pricinuitoare de folos celor
97 l-au neglijat.
170
ce se întâmplă [pe la mănăstire], deşi, pentru puţin, pare a fi întristăcioasă.
III.
Din viaţa Sfântului Simeon Stâlpnicul
Trecând douăzeci şi şapte de ani de când s-a lepădat de legile firii şi de toate cele din lume, acest mai presus de lume bărbat, Marele Simeon, purtând încă mamă-sa focul firesc al inimii iubitoare de fii şi neputând cu niciun chip să stingă para, s-a dus la acesta în trup şi fără de trup fiu căci aşa ne sileşte cuvântul a-l numi -, poftind ea şi faţa fiului a o avea, şi cuvântul lui a-l auzi, de care fusese lipsită de atâta vreme. Iar el, aflând de venirea maică-si, priveşte dar cum a păzit şi cinstea maică-si, şi nedezlegata poruncă a legii celei mari: că n-a primit venirea, ci a trimis [solie] către dânsa, zicând: „De ţi se pare, o, maică, că s-ar cuveni mai degrabă vederea noastră, în veacul cel de acolo să o învistierim şi dacă cu adevărat plăcută lui Dumnezeu va fi viaţa noastră, [să ştii că] după ducerea cea de aici în Hristos unul pe altul ne vom vedea mai îndeaproape şi mai cunoscuţi ne vom face”.
Acestea dar i-a trimis el maicii şi a sfătuit-o; iar de vreme ce para care ardea pe sufletul ei nu a lăsat-o să [şi] simtă cele zise, ea petrecea mai departe punând înainte dorul vederii, drept care el i-a vestit a doua oară, zicând: „Eu, maică, socoteam mai vârtos că vei primi şi tu cele ce ne sunt de folos de obşte, nouă fiecăruia, şi nu te vei sili aşa spre vorbire, dar, de vreme ce le văzui pe toate mai prejos decât dorul tău, iată, de aici înainte se cuvine a ne linişti, iar după puţin te voi vedea; căci aşa s-a părut lui Dumnezeu”. Iar mamă-sa, ca pe o prea dulce şi vrednică de dorit primind
171
făgăduinţa, sufletul ei se ridică de la dânsa, şi cu nădejdile se bucura şi se veselea, şi toată era a vremii viitoare, şi, pe scurt [fie zis], i se părea de ca şi cum îl vedea pe fiul ei de faţă, şi-l cuprindea şi îmbrăţişa, şi glasul lui îl auzea. Iar întrucât acestea erau astfel, aceea şi-a întors de îndată viaţa98 şi sufletul l-a dat lui Dumnezeu, fericită, cu adevărat, pentru viaţă şi cu mult mai fierbinte fericită pentru sfârşit, că unui fiu ca acesta a fost maică şi că l-a lăsat ajuns întru fapta bună. Deci a poruncit dumnezeiescul Simeon ca trupul ei cel mort să fie adus înlăuntrul mandrei (adică al staulului99, că aşa se chema ocolul stâlpului); căci stâlpul era împrejmuit de pretutindenea cu un zid, ca aşa să nu facă vreo intrare femeilor. Deci aducându-se maica sa la dânsul, moartă fiind, o a văzut pe ea după făgăduinţă şi, spre dânsa rugându-se, acolo oareunde lângă stâlp o a îngropat. Aşa şi maicii cinste i-a dat, şi stăpâneasca poruncă nu numai că o a împlinit, ci şi, cu ale sale sporiri, şi crescând-o s-a arătat100.
98 Karaorpeiţci, sau: „şi-a răsturnat”, adică a întors prin moarte viaţa trupului acolo de unde a venit. Expresia desemnează deci moartea vieţii trupului (pîoţ-ul) dar nu şi a vieţii sufletului (Cwf, adică viaţa în har cu Dumnezeu) sau sufletul însuşi, pe care, se zice mai departe, l-a dat lui Dumnezeu. În acest sens, Părinţii mai vorbesc şi de o întoarcere sau răsucire a sufletului în sus, în spirală, către Dumnezeu, astfel încât să nu se facă una cu viaţa trupului sau să-i urmeze acesteia spre cele stricăcioase, răsucindu-se adică într-o spirală ce se învârte întru cele mai de jos.
99 Despre sensul cuvintelor mandră sau staul, am scris în Volumul II, la Pricina XIX, 3. De altfel, paranteza din text confirmă şi cele scrise de noi.
100 upoKomxîo; sau: „îmbunătăţită s-a arătat făcând-o”, adică a împlinit cumva două porunci deodată: a rămas, pe de-o parte, departe de maica sa pentru Domnul, iar pe de alta a reuşit să fie într-o comuniune de iubire fără a se depărta de Domnul. Vedem aşadar de aici şi din celelalte vieţi de mai-nainte cum în viaţa pustnicilor acrivia faţă de poruncile evanghelice şi rânduielile monahale legate de aşezarea departe de lume era îmbinată foarte bine cu iconomia, dar aceasta numai după
Dumnezeu, sau, cum zice Sfântul Simeon mai-nainte, numai în vârtutea faptului că „că aşa s-a părut lui Dumnezeu”.
172
IV.
Din Pateric
1. Un frate, străin fiind de loc, a întrebat pe un stareţ, zicând: „Voiesc să mă duc întru ale mele”. Şi i-a zis lui bătrânul: „Aceasta să cunoşti, frate, că, venind din oraşul tău în cele de aici, îl aveai pe Domnul povăţuindu-te, iar de te vei întoarce, nu-L vei mai avea pe Dânsul”101.
2. Un frate, sârguindu-se spre cetate, cerea rugăciune de la un stareţ, iar bătrânul a zis către dânsul: „Nu te sârgui spre cetate, ci sârguieşte-te a fugi de cetate, şi te vei mântui”.
3. Un frate cucernic foarte avea o mamă săracă; şi, făcându-se o foamete mare, luând pâine, a mers să ducă maică-si; şi, iată, s-a făcut glas către dânsul, zicând: „Tu porţi grijă de mamă-ta, sau Eu să port?” Şi, socotind fratele puterea glasului, s-a aruncat pe sineşi cu faţa la pământ, rugându-se şi zicând: „Tu, Doamne, poartă grijă de noi”. Şi, sculându-se, s-a întors în chilia sa. Iar a treia zi a venit maica sa către el, zicând: „Cutare călugăr mi-a dat puţin grâu; ia-l şi fă-ne
101 Se socoteşte de obşte că cel odată ajuns în călugărie, de se va întoarce în cele ale sale, adică în lume, nu va mai dobândi, ca mirean, nădejde de mântuire. Pentru aceasta există şi acea perioadă de un an sau mai mulţi de probă, în care viitorul monah e doar frate de mănăstire, în care timp el se poate întoarce oricând în lume fără nicio piedică, dar, odată rasoforit sau călugărit, de se întoarce în lume, se socoteşte că nu mai află nădejde de mântuire decât dacă se întoarce din nou la mănăstire. După cunoştinţele pe care le avem din literatura ascetică, nu ştim să fi fost cineva care s-a mântuit sau a sporit cumva în Dumnezeu, în lume fiind, după ce mai-nainte a fost călugăr.
173
nouă câteva pâinişoare ca să ne hrănim”. Iar auzind fratele acestea, a proslăvit pe Dumnezeu şi, bine-nădăjduit făcându-se, sporea cu harul lui Dumnezeu întru toată fapta bună.
4. Un călugăr ce locuia într-un schit avea un fiu într-un sat; şi, pârât fiind fiul la stăpânire, l-a prins un ostaş şi l-a dus; şi, venind mama fiului său la călugăr, l-a rugat prin cineva ca să scrie către dregător şi să-l roage să-l slobozească pe fecior. Şi a zis călugărul către cel trimis: „Şi dacă acesta se va slobozi, oare nu vor prinde pe altul în locul lui?” Şi acela a răspuns: „Da”. Şi a zis bătrânul: „Şi ce folos îmi este dacă voi pune bucurie în inima maicii lui şi, luând mâhnirea ei, o voi pune în inima altei femei?”
5. Tot acel stareţ era lucrând multă rucodelie şi-şi oprea numai cât îi ajungea spre trebuinţa sa, iar cealaltă parte o dădea săracilor; şi, făcându-se foamete, maica a trimis pe fiul său rugându-l să le dea câteva pâinişoare. Iar auzind bătrânul, a zis fiului său: „Mai sunt şi alţii în acel loc ce au trebuinţă ca şi voi?” Răspuns-a acela: „Da, sunt mulţi”. Iar bătrânul, închizând uşa în faţa lui şi lăcrimând, a zis: „Du-te, fiul meu, Cel ce poartă grija acelora, şi a voastră o va purta”. Iar un frate, fiind de faţă atunci, acolo, şi văzând ceea ce a făcut stareţul, l-a întrebat pe dânsul, zicând: „Acum nu ai suferit cu gândul, pe fiul tău aşa întorcându-l deşert?” Şi a zis bătrânul: „Dacă nu se va sili omul pe sineşi în fiecare lucru, plată nu va avea!”
6. Era un călugăr oarecare ce avea un frate mirean sărac şi orice lucra, îi dădea lui; şi, pe cât îi dădea lui, cel ce lua sărăcea şi mai mult. Şi, ducându-se călugărul, a vestit unui stareţ lucrul; şi i-a zis lui bătrânul: „De voieşti, ascultă-mă: să nu-i mai dai; ci zi-i lui: Frate, când aveam, îţi dădeam ţie, deci şi tu, ce vei câştiga din cele ce vei lucra, adu-mi şi mie, şi orice va aduce, ia de la dânsul şi, unde ştii că e
174
vreun străin sau bătrân sărac, dă-le pe acelea, şi te roagă ca să facă rugăciune pentru dânsul”. Şi, ducându-se fratele, a făcut întocmai; iar când a venit fratele său mirean, i-a grăit lui despre graiurile bătrânului, şi, auzind acela, s-a dus mâhnit. Însă, în chiar ziua cea dintâi, luând din osteneala sa câteva verdeţuri, le-a adus călugărului; iar el, luându-le pe acelea, le-a dat bătrânilor şi i-a rugat pe ei să se roage pentru dânsul; şi, blagoslovindu-se, s-a întors la casa sa.
Iar după puţin, a venit iarăşi către călugăr şi a adus verdeţuri şi trei pâini; şi, luându-le călugărul şi pe acelea, a făcut ca mai-nainte; şi, blagoslovindu-se mireanul de la bătrâni, s-a dus. Apoi a venit a treia oară şi a adus multe bunătăţi, şi vin, şi peşte; şi, văzând călugărul, s-a minunat; şi a chemat pe săraci şi i-a odihnit. Şi a zis mireanului: „Nu cumva ai trebuinţă de puţină pâine?” Iar el a zis: „Nu, doamne. Că şi când luam de la tine ceva, ceva ca un foc intra în casa mea şi prăpădea şi acel puţin pe care-l aveam. Iar de când nu mai iau de la tine, Dumnezeu mă blagosloveşte”. Şi, ducându-se fratele, [călugărul] a vestit bătrânului toate cele întâmplate, şi i-a zis lui bătrânul: „Au nu ştii că lucrul călugărului este foc, şi oriunde ar intra, arde? Şi mai vârtos aceasta este ceea ce-l foloseşte pe dânsul: a face milostenie din osteneala sa, şi a lua rugăciune de la sfinţi, şi aşa se blagosloveşte”102.
102 Iată cum, uneori, mai de folos este, chiar sărac fiind, să faci milă cu cineva, decât să iei milă de la altul, şi aşa, mai multă blagoslovenie vei avea, chiar încă din viaţa aceasta. De luat aminte e şi lucrarea bătrânului de la punctul 5, ce-i drept mai greu de înţeles pentru mulţi. Poate că gândul lui s-ar putea reda şi aşa: „Cum să faci oare mai multă milă cu cei ai tăi, când mai sunt încă mulţi alţii în aceleaşi nevoi? Au nu toţi suntem fraţi înaintea lui Dumnezeu (cf. Fapte 17: 28; I Ioan 3:16; Evr. 2:11 etc.), şi oare e mai mare rudenia după trup (de familie) decât cea după duh, ce o avem cu toţi oamenii?” Un răspuns dă şi Mântuitorul Hristos: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi!
175
7. Venit-a odinioară mama Sfântului Marcu, ucenicul Avvei Siluan, ca să-l vadă pe dânsul, şi avea mult alai; şi a ieşit bătrânul [Avva Siluan] către dânsa, şi i-a zis lui: „Avvo, zi-i fiului meu să iasă, ca să-l văd”. Şi, intrând bătrânul, i-a zis lui: „Ieşi, ca să te vadă mama ta”. Şi era îmbrăcat cu fotă (chenotarion) şi murdar de la bucătărie. Şi, ieşind pentru ascultare, şi-a închis ochii săi şi le-a zis lor: „Mântuiţi-vă103″. El însă nu i-a văzut pe dânşii, iar maica sa nu l-a cunoscut pe el. Şi a trimis iarăşi către bătrânul, zicând: „Avvo, trimite-mi pe fiul meu ca să-l văd!” Şi, chemând bătrânul, i-a zis: „Nu ţi-am zis să ieşi ca să te vadă mama ta?” Răspuns-a acela: „Am ieşit după cuvântul tău, Avvo, şi am zis lor mântuiţi-vă!; însă, rogu-te, nu-mi zice să ies încă o dată, ca să nu mă fac neascultător”. Şi ieşind bătrânul, a zis ei: „Acela este, cel ce v-a întâmpinat pe voi şi a zis mântuiţi-vă!; şi, mângâind-o pe dânsa, a slobozit-o.
8. Mers-au odinioară bătrâni mulţi la Avva Pimen şi, iată, venise şi oarecine din rudeniile Avvei Pimen, având pe copilul său cu sine, a cărui faţă, prin lucrarea Satanei, se întorsese înapoi; şi văzând tatăl copilului mulţimea părinţilor, luând copilul afară de mănăstire, şedea plângând. Şi s-a întâmplat să iasă un bătrân şi, văzându-l pe dânsul plângând, a zis: „Omule, de ce plângi?” Iar el a zis: „Sunt rudenie a Avvei Pimen şi, iată, copilului meu i s-a întâmplat ispita aceasta. Şi, vrând a-l duce pe dânsul la bătrânul, m-am temut că nu va voi să ne vadă pe noi, iar acum, de
103 0W06 LT)T. Deşi pare o zicere simplă şi aparent uşor de înţeles, ea este de fapt un salut, precum „bucură-te”, sau „bucuraţi-vă”, sau „fii binecuvântat”, pe care le întâlnim şi în Scriptură. În manuscris e redat „mântuitu-v-aţi”, care, deşi la prima vedere pare o întrebare, urarea nu este urmată de semnul întrebării. Mai exact s-ar putea reda poate prin „o, de v-aţi mântui!”
176
va afla că suntem aici, va trimite şi ne va izgoni pe noi, iar eu, văzând venirea voastră, am îndrăznit să venim. Deci, precum voieşti, Avvo, miluieşte-mă, şi ia copilul înlăuntru şi rugaţi-vă pentru dânsul”. Şi, luându-l bătrânul, a intrat şi a lucrat înţelepţeşte: că nu îndată l-a dus pe dânsul la avva Pimen, ci, începând de la fraţii cei mai mici, zicea: „însemnaţi copilul cu semnul cinstitei cruci”. Şi, făcând toţi pe rând, îl însemnară pe el. Iar mai pe urmă l-a dus şi la avva Pimen, iar el nu voia să se apropie de dânsul. Iar ei l-au rugat pe dânsul, zicând: „Precum au făcut toţi, aşa fă şi tu, Părinte!” Şi, suspinând, sculându-se, s-a rugat, zicând: „Dumnezeule, tămăduieşte zidirea Ta, ca să nu fie stăpânită de vrăjmaşul!” Şi, însemnându-l îndată, l-a tămăduit, şi l-a dat tatălui său sănătos.
V
A lui avva Isaia
Dacă te-ai depărtat de rudeniile tale cele după trup şi voieşti să te faci străin pentru Dumnezeu, şezând în chilie, să nu laşi dulceaţa lor104 să intre în inima ta, milostivindu-te105 cumva de tatăl sau maica ta, sau pomenind în inima ta de frate sau de soră şi de milostivirea [afecţiunea] fiilor, sau de voia femeii, sau de cele ce le-ai lăsat, ci adu-ţi aminte de ieşirea ta şi de nevoia [greutatea] morţii, că niciunul dintr-înşii nu-ţi va ajuta atunci. Şi pentru ce, dar, n-ai voi să-i părăseşti pe dânşii pentru fapta bună?
104 Altfel spus: dulcele dor către ei.
105 Despre milostivire (ovXâYxyoo) şi modul cum s-a înţeles ea, vezi nota de la Pricina a douăsprezecea, 1.
177
De ţi se va face nevoie să mergi în satul tău pentru vreun lucru, păzeşte-te pe sine dinspre rudeniile tale cele după trup: să nu ai adică îndrăzneală către ele, nici să te amesteci pe sine cu cuvintele lor.
VI.
Din Pateric
Povestit-a oarecine din părinţi despre avva Pimen şi despre fraţii lui care locuiau în Egipt; că, poftind mama lor să-i vadă, nu putea. Deci a pândit, iar când mergeau ei la biserică, i-a întâmpinat pe dânşii, iar ei, văzând-o pe ea, s-au întors şi au închis uşa de la faţa ei. Iar ea, dacă stătea în afara uşii, striga cu mare plângere şi cu jale, zicând: „Voiesc să văd pe voi, fiii mei cei iubiţi!” Deci fiind ei înlăuntru şi auzind-o pe dânsa, a zis avva Anuv către avva Pimen: „Ce să facem bătrânei acesteia de lângă uşă care plânge?” Şi, ducându-se avva Pimen şi stând aproape de uşă, a zis ei: „Ce strigi aşa, bătrână?” Iar ea, auzind glasul lui, striga mult mai vârtos, plângând şi zicând: „Voiesc să vă văd, fiilor! Că ce este de vă voi vedea? Au nu sunt eu maica voastră? Au nu sunt eu care v-am aplecat [alăptat] pe voi? Acum toată sunt căruntă, deci miluiţi bătrâneţile mele. Lăsaţi-mă numai puţin să vă văd pe voi şi să potolesc măcar puţin pârjolul inimii mele, că foarte mă ard cu dorul vostru, mai vârtos acum, când am auzit glasul tău, fiule!” Zis-a ei avva Pimen: „Aici voieşti să ne vezi pe noi sau în lumea cea de acolo?” Răspuns-a aceea: „Şi, dacă nu vă voi vedea pe voi aici, vedea-vă-voi oare în lumea cea de acolo?” Iar el a zis ei: „Dacă te vei sili a nu ne vedea pe noi aici, ne vei vedea acolo”. Iar aceea, cum a auzit aceasta, s-a dus bucurându-se şi a zis: „Dacă urmează să vă văd pe voi acolo, nu voiesc să vă văd aici”.
178
VII
A Sfântului Grigorie Dialogul
Un călugăr oarecare din mănăstirea Sfântului Benedict era supărat de dracul mâhniciunii [akediei] cu risipirea gândurilor, şi nu voia nicidecum să umble în predania cea cu de-amănuntul a canonului; iar omul lui Dumnezeu [Sfântul Benedict] nu lipsea niciodată să-l înveţe şi nici să-l pedepsească nu se dădea înapoi, iar acela nu numai că nu voia cu niciun chip să asculte sfătuirea Părintelui, ci şi cerea cu neruşinare Părintelui să-l lase să meargă la părinţii săi.
Într-o zi, supărându-se foarte Sfântul Părinte de rugăminţile lui, i-a poruncit cu mânie să se ducă din mănăstire. Iar el, ieşind din mănăstire pentru a merge la născătorii lui, a aflat înainte-i pe cale un balaur106 foarte mare, ce avea gura deschisă, voind a-l înghiţi pe el. Iar fratele a început a tremura şi de frică a căuta scăpare încolo şi-ncoace şi cu prea mari glasuri a striga: „Alergaţi, alergaţi! Că balaurul acesta voieşte să mă mănânce!” Şi, alergând fraţii, n-au văzut niciun balaur, iar pe fratele, aflându-l tremurând şi căutând cu mâna ajutor, l-au luat şi l-au întors în mănăstire. Şi îndată a făgăduit că nu va mai ieşi din mănăstire de voia sa, nici nu se va mai depărta până la moarte. Şi aşa întru această făgăduinţă a petrecut până la sfârşit, îngrădit fiind cu rugăciunile Sfântului Părinte, nemaivăzând de aici încolo pe balaurul acela stând înainte.
106 SpâKovra = şarpe mare sau un monstru oarecare, asemănător şarpelui sau altor reptile.
PRICINA a ŞAISPREZECEA
Despre aceea că nu se cuvine a iubi pe ceilalţi fraţi deopotrivă cu rudeniile cele trupeşti, ci numai dacă şi aceia urmează aceeaşi vieţuire, iar dacă pe cea potrivnică, se cuvine să ne întoarcem dinspre dânşii ca de nişte vătămători.
I.
Din viaţa Sfântului Pahomie
La mulţi ani după lepădarea de lume a lui Teodor, care era ucenic al Sfântului Pahomie, şi încă unul foarte sârguitor, a venit la mănăstire şi Pafnutie, fratele lui Teodor, cerând şi el să se facă călugăr; dar, nevrând Teodor ca să-l aibă acolo ca pe fratele lui (căci se dezbrăcase cu totul de omul cel vechi), Pafnutie petrecea mâhnit foarte şi plângând.
însă aflând Marele, a zis lui: „Bun este pogorământul către unii ca aceştia [ce sunt] întru început, frate; căci, aşa precum unui copac de curând sădit îi trebuie multă grijire, tot aşa şi celui ce începe călugăria, până când se va înrădăcina şi el cu harul Domnului şi se va întări prin credinţă”.
Acestea auzindu-le Teodor, s-a supus Părintelui, întărind pe fratele în toate, după cea poruncită lui; căci pricepuse toate cele zise.
180
II
Din viaţa Sfântului Ioanichie
Fiica unuia dintre singlitici [senatori] era bolnavă, şi la mădulare era slăbănogită, dar bine-credincioasă şi cinstind cele creştineşti. Iar cumnatul dinspre soră al Sfântului se turba şi se nebunea cumplit asupra sfintelor icoane ale lui Hristos. Dar, ajutând Fericitul, o a izbăvit pe ea de boala cea cumplită cu rugăciunea şi cu semnul crucii; iar pe el, de vreme ce, învăţându-l, nu era cu putinţă a-l pleca ca să se depărteze de cumplita nebunie, s-a pornit spre pedeapsă; şi, trecând cu vederea legăturile de neam şi uitând, pentru buna-credinţă, de sângele său, a orbit prin rugăciune ochii acestuia. Vedem dar cum râvna cinstirii de Dumnezeu se laudă şi [întru biruinţa] asupra firii, iar dorul cel adevărat către Dumnezeu e mai puternic şi decât nevoia cea către rudenie: că pe aceea, deşi după neam nu-i era apropiată, pentru că cinstea pe Dumnezeul Creştinilor, o a izbăvit de pătimiri, iar pe acela, măcar că îi era cumnat, pentru că se lupta cu dumnezeieştile icoane, l-a lipsit de vedere, şi, ca să aibă pedeapsa ochilor nevăzuţi, pe cei văzuţi cu bună-dreptate i-a judecat107.
III.
Din Pateric
Un oareşicare om cucernic şi iubitor al vieţii celei după Dumnezeu, Carion cu numele, auzind şi minunându-se de
107 Trad, neogr. dă o interesantă parafrază: „…iar cu pedeapsa orbirii i-a arătat lui cât de drept pot vedea ochii sufletului”.
181
fericita viaţă a celor din Schit, aprinzându-se cu dragoste de aceasta, a venit singur de sineşi în Schit; acesta, având şi un fiu după trup, l-a luat pe dânsul cu sine şi îl creştea pe el acolo, ştiind toţi că era fiul lui după trup, iar numele lui era Zaharia. Iar dacă a ajuns în floarea vârstei şi a început a sminti pe mulţi dintre fraţi, nu mică cârtire s-a făcut între dânşii din pricina lui. Şi auzind avva Carion, a zis copilului său: „Zaharia, scoală ca să mergem de aici, că cârtesc părinţii”. Zis-a lui copilul: „Avvo, toţi cei de aici ştiu că eu sunt fiul tău, iar dacă vom merge în alt loc, să nu zici că eu sunt fiul tău”. Şi a zis lui bătrânul: „Scoală, ca să mergem în Thebaida108″. Şi s-au dus acolo; şi, luându-şi chilie, dacă au şezut câteva zile, şi acolo aceeaşi cârtire s-a făcut din pricina copilului. Şi a zis iarăşi avva Carion: „Scoală, ca să mergem iarăşi în Schit”. Şi, ducându-se, n-au trecut multe zile şi iarăşi s-a făcut cârtire din pricina lui.
Atunci, copilul Zaharia, venind la iezerul Nitriei şi dezbrăcându-se, s-a pogorât în el, cufundându-se pe sineşi până la nas; şi, răbdând, pe cât putea, destule ceasuri, şi-a netrebnicit trupul său şi s-a făcut ca un bubos [lepros]. Şi, ieşind, şi-a îmbrăcat hainele sale şi s-a dus către tatăl său; iar el abia dacă l-a cunoscut. Şi, ducându-se după obicei la Sfânta împărtăşanie, s-a descoperit [cu vedenie] Sfântului Isidor, preotul Schitului, ceea ce a făcut. Şi văzându-l pe dânsul şi minunându-se, a zis: „Copilul Zaharia, în duminica trecută a venit şi s-a împărtăşit ca un om, iar acum s-a făcut înger”.
108 Thebaida (numită aşa de la vechea cetate Theba) se numeşte Egiptul de Sus, loc în care, în vechime, împăraţii îşi aveau scaunul sau reşedinţa. Acesta includea cetăţile Luxor şi Karnak.
PRICINA a ŞAPTESPREZECEA
Că cel ce se leapădă de lume se cuvine să se lepede de toate, şi despre cum se cuvine a iconomisi partea sa, şi cum că celor din obşte agoniseala cea deosebită [tăinuită] e vădit pierzare [a sufletului].
I.
A Sfântului Varsanufie
Un frate a întrebat pe un bătrân, zicând: „De vreme ce rudele mele îmi sunt datoare cu o mică socoteală [ceva bani], pe care eu voiesc să o dau săracilor, iar aceia nu par că vor să mi-o dea, ce voi face?” Şi a răspuns bătrânul: „De nu vei tăia gândul cel trupesc, şi aşa să iei puţintică îndrăzneală către Dumnezeu, vei cădea în plăcerea omenească”.
II. –
Din Pateric
1. Un frate, lepădându-se de lume şi împărţind averile sale săracilor, oprind puţin pentru sine, a mers la Avva Antonie, cerând să se facă călugăr. Iar el, aflând că acesta a oprit câte ceva dintr-ale sale, i-a zis lui: „De voieşti să te faci călugăr, du-te în cutare sat şi cumpără carne; şi, dezbrăcând hainele tale, pune carnea împrejurul trupului tău cel gol, şi aşa vino aici”. Şi făcând aşa fratele, pe când se întorcea el precum s-a zis: cu trupul gol purtând carnea
183
pe umăr câinii şi păsările, poftind carnea, îi sfâşiau trupul lui. Deci aşa întorcându-se el către bătrânul şi trupul său zgâriat arătându-l, a zis către dânsul Marele Antonie: „…Tot aşa şi cei ce voiesc să se lepede de lume, de voiesc să aibă bani, luptându-se cu dracii, sunt sfâşiaţi de aceştia”.
2. Zicea avva Isidor: „Cumplitul şi întru tot îndrăzneţul dor al iubirii de bani, necunoscând saţiul, împinge mai apoi sufletul cel prins de el spre săvârşirea răutăţilor. Deci, la început, mai vârtos pe el să-l gonim, că de va apuca să pună stăpânire pe oarecine, pe urmă va fi nebiruit”.
3. Un om oarecare, vrând a se lepăda de lume, a venit către un stareţ mare şi i-a zis lui: „Voiesc să mă fac călugăr”. Răspuns-a bătrânul: „De voieşti, du-te de te leapădă de toate ale lumii şi, venind, şezi în chilia ta”. Şi, ducându-se, a dat cele ce avea, oprind la sine o sută de monede. Şi a venit către bătrân, şi i-a zis lui bătrânul: „Nu poţi să te faci călugăr”. Iar el i-a zis: „Ba pot”. Răspuns-a bătrânul: „Du-te şi şezi în chilia ta”. Deci s-a dus şi a şezut; şi, şezând el aşa, i-au zis gândurile: „Uşa este veche, drept care este trebuinţă de a fi schimbată”. Şi, venind, a zis bătrânului: „Părinte, gândurile îmi zic că uşa este veche şi trebuie schimbată”. Zis-a lui bătrânul: „Nu te-ai lepădat; du-te de te leapădă, şi atunci, venind, şezi aici”. Iar el, ducându-se, a dat nouăzeci de monede şi, întorcându-se, a zis bătrânului: „Iată, m-am lepădat”. Şi poruncind bătrânul, ducându-se, s-a aşezat în chilie. Iar după ce s-a aşezat, i-au zis lui iarăşi gândurile: „Toate sunt vechi pe aici, şi locul este pustiu, şi vine leul şi mă mănâncă”. Şi, ducându-se către bătrânul, i-au zis lui gândurile, iar bătrânul a zis lui: „Tu zi gândurilor: Eu aştept ca toate să vină asupra mea: să cadă chilia şi leul să vină şi să mă mănânce, ca mai degrab să mă izbăvesc. Acestea dar zi gândurilor, şi du-te de şezi în chilie şi
184
te roagă lui Dumnezeu adeseori, de nimic spăimântându-te sau îngrijindu-te”. Şi, făcând aşa, fratele s-a odihnit109.
4. Un tânăr oarecare căuta să se lepede de lume; şi, de multe ori pornindu-se el şi ieşind din cetate spre a se duce în mănăstire, gândurile îl întorceau înapoi, împleticindu-l cu oarecari griji şi lucruri ce se păreau de nevoie; căci era şi bogat. într-o zi, pornindu-se el aşijderea şi ieşind, dacă l-au înconjurat din nou gândurile, multă negură ridicând asupră-i pricini oarecare părut de nevoie întinzându-i, ca iarăşi să-l întoarcă pe el înapoi -, acela de cum a simţit războiul şi sila gândurilor, neavând ce să facă, s-a dezbrăcat de năprasnă de hainele ce le purta şi, lepădându-le, alerga gol, voind a se duce către una din mănăstiri. Iar unui bătrân spre care tânărul îşi făcea şi pornirea dumnezeu i-a descoperit, zicând: „Scoală şi primeşte pe nevoitorul meu”. Şi, sculându-se bătrânul, a ieşit şi l-a întâmpinat pe dânsul. Şi, aflând de lucru, s-a minunat; şi, primindu-l pe dânsul, îndată l-a învrednicit schimei. Iar când venea cineva să-l întrebe pe bătrân despre gânduri, dacă întreba pentru osebite alte oarecare, însuşi răspundea, iar dacă despre lepădare, îl trimitea către acela, zicând: „întrebaţi pe fratele”.
5. Era un oarecare călugăr bolnav; şi l-a primit pe el părintele din chinovie, şi l-a odihnit pe el ca pe unul care nu avea cele de trebuinţă, şi zicea şi fraţilor celor de sub dânsul: „Siliţi-vă pe înşivă puţin, ca să odihnim pe bolnav!” Iar cel bolnav avea o ulcică plină cu aur; şi, săpând sub aşternutul sub care zăcea, a ascuns-o pe ea. Iar nu după mult
109 Banii şi celelalte materii de care se ataşează omul îi dau acestuia nesiguranţă, indiferent de mulţimea sau puţinătatea lor. Bătrânul îndeamnă deci la lipsa temerii şi a grijii pentru cele din jur, şi la aflarea fricii lui Dumnezeu, care aduce sufletului odihnă de tirania gândurilor mincinoase.
185
timp, s-a întâmplat de a murit; şi, murind, n-a mărturisit nimic despre aur. Iar dacă l-au îngropat pe el, a zis Avva către fraţi: „Ridicaţi aşternutul acesta de aici”. Iar ei, răsturnându-l, au aflat dedesubtul lui aurul îngropat, că era vădit din săpătura locului, şi l-au dat pe el Avvei; iar el, văzând aurul şi aflând cum a fost găsit, a zis: „Pentru că nici când a trăit, nici când a murit nu a mărturisit despre el, el avându-şi nădejdea în el, eu nu mă ating de el. Mergeţi şi-l îngropaţi împreună cu el”. Deci s-au dus şi au pus aurul în mormânt; şi, cum s-au întors, iată, au văzut foc pogorându-se din cer şi căzând pe mormânt, şi a petrecut multe zile nestins, până când a mistuit şi pietrele şi ţărâna şi toate cele din mormânt. Şi toţi cei ce vedeau se spăimântau şi se mirau.
PRICINA A OPFSPREZECEA
Că se cuvine ca cel ce voieşte să se mântuiască să vâneze [caute] vorbirile celor îmbunătăţiţi, ca cele ce sunt folositoare foarte, şi a întreba pe dânşii şi a învăţa de la ei cele de mântuire cu mare poftă şi cu dor fierbinte.
I.
Din Pateric
1. Zis-a Avva Palladie: „Se cuvine ca sufletul cel ce se nevoieşte după Dumnezeu, sau să se înveţe cele ce nu ştie prin credinţă, sau să înveţe pe alţii înţelepţeşte cele ce a cunoscut, iar dacă nu voieşte pe niciuna din cele două, boleşte cu nebunie; căci începutul depărtării de Dumnezeu110 este lipsa învăţăturii cuvântului şi nepoftirea acestuia111, de care cuvânt, de-a pururea flămând este sufletul iubitorului de Dumnezeu”.
2. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Avva, iată, îi rog pe bătrâni, şi ei îmi spun mie despre sufletul meu, şi întru nimic nu mă ţin din cuvintele lor; deci, la ce să-i mai rog, dacă nu fac nimic? Căci sunt cu totul necurăţie”. Şi erau acolo două vase deşarte, şi i-a zis lui bătrânul: „Du-te de adu unul din vase, pune untdelemn în el, astupă-l şi apoi mută-l, punându-l la locul lui”. Şi a făcut fratele aşa o dată, şi de două ori. Şi, deşertând untdelemnul, a pus vasul în
110 Lit. apostaziei.
111 Lit. anorexia cuvântului.
187
locul unde era mai-nainte, apoi i-a zis lui bătrânul: „Adu-le acum pe amândouă împreună, şi vezi care este mai curat”. Zis-a fratele: „Cel în care am pus untdelemn”. Răspuns-a bătrânul: „Tot aşa este şi sufletul: că măcar, deşi nu ţine nimic din cele ce întreabă, care lucru [totuşi] nu mi se pare, se curăţeşte însă mai mult decât cel ce nicidecum nu întreabă”.
3. Zis-a Avva Palladie: „Mai mult decât o fereastră bine-luminată se cuvine a vâna vorbirile bărbaţilor celor cuvioşi, ca, printr-acestea, precum într-o carte scrisă frumos, cineva să poată vedea şi inima sa şi, prin alăturare [contrast], să cunoască lenevirea sau sârguinţa sa; că multe din cele văzute sunt la cei îmbunătăţiţi, cele ce mărturisesc curăţia sufletului lor, şi floarea feţelor ceea ce înfloreşte împreună cu vieţuirea şi neîmpodobirea hainei, lipsa slavei deşarte în obicei, lipsa îngâmfării în cuvinte, simplitatea noimelor şi cucernicia năravurilor [obiceiurilor], cele ce [adică] pe cei ce iau aminte mult îi folosesc şi în sufletele lor pun închipuiri112 neschimbate ale faptei bune.
4. Un frate a întrebat pe un bătrân, zicând: „Bine este a merge la bătrâni, sau a ne linişti?” Şi a răspuns bătrânul: „A merge la bătrâni este canon al Părinţilor celor vechi”.
5. Venit-a odinioară un frate la Avva Ioan Colovul, seara, şi se sârguia să se ducă. Dar, începând el a grăi cu bătrânul pentru folos, s-a făcut dimineaţă şi n-a cunoscut; şi a ieşit bătrânul petrecându-l pe el, şi au petrecut grăind până la al şaselea ceas; şi l-a adus pe el bătrânul înlăuntru; şi, gustând ceva, s-a dus aşa.
6. Povestit-a Avva Cassian despre un stareţ ce şedea în pustie că s-a rugat el lui Dumnezeu ca să-i dăruiască ca, atunci când se va porni vorbă duhovnicească, niciodată să
112 Twrovţ = întipăriri, imagini, pilde, forme, exemple.
188
nu dormiteze. Iar dacă cineva ar aduce cuvinte de clevetire şi de vorbă deşartă, să se cufunde în somn, ca nu cumva auzurile lui să guste o otravă ca aceasta113; şi ceea ce a cerut, aceea i-a şi dat lui Dumnezeu. Şi zicea aceasta pentru că Diavolul este sârguitor al cuvântării deşarte şi vrăjmaş a toată învăţătura duhovnicească. Şi adeverea cuvântul cu o pildă ca aceasta: „Odinioară, grăind eu pentru folos pentru nişte fraţi oarecare, cu atâta greutate de somn s-au cuprins, încât nici genele lor n-au putut să le mişte. Apoi, vrând eu a arăta lucrarea cea arătată a dracului, am adus în mijloc cuvânt de grăire în deşert, spre care, veseli făcându-se ei, îndată s-au trezit. Şi, suspinând, am zis: Iată, fraţilor, cât am vorbit eu despre lucrurile cele cereşti, ochii voştri ai tuturor erau ţinuţi de somn, iar când a curs cuvântul deşert, toţi cu sârguinţă v-aţi trezvit. Deci, rogu-mă, fraţilor, să cunoaşteţi lucrarea vicleanului drac şi luaţi aminte de sine, păzindu-vă de dormitare, atunci când faceţi sau auziti ceva duhovnicesc”.
7. Dusu-s-a odinioară avva Pimen, pe când era mai tânăr, către un stareţ, ca să-l întrebe trei gânduri; iar dacă a venit către bătrân, a uitat unul şi a întrebat numai despre cele două şi, auzind cuvântul, s-a întors în chilia sa; şi, cum a pus mâna ca să deschidă cu cheia, şi-a adus aminte de gândul pe care-l uitase; şi a lăsat cheia şi s-a întors către bătrânul; şi, văzându-l bătrânul pe el, a zis: „Te-ai grăbit să vii, frate”. Iar el i-a povestit lui, zicând: „ Atunci când am pus mâna mea ca să iau cheia, mi-am adus aminte de gândul pe care-l căutam, şi n-am deschis, ci m-am întors îndată, iar lungimea drumului era mare foarte”. Şi i-a zis lui bătrânul: „Pimen, îngeresc păstor114, numele tău se va vesti în tot pământul Egiptului”.
113 Prin urmare, vorba deşartă este şi ea o otravă primejdioasă!
114 în greceşte, Pimen înseamnă păstor.
189
8. Trei Părinţi aveau obicei a merge în tot anul la Fericitul Antonie; doi dintre ei îl întrebau despre gânduri şi mântuirea sufletului, iar unul tăcea totdeauna, nimic întrebând. Deci, de multe ori venind, şi aşa fratele acela era tăcând şi nimic întrebând, i-a zis lui avva Antonie: „Iată, ai atâta vreme de când vii aici, şi nimic nu întrebi”. Iar acela, răspunzând, a zis lui: „îmi ajunge mie numai să te văd, Părinte”.
9. Zicea avva Pafnutie: „în toate zilele vieţii bătrânilor mergeam la dânşii de două ori pe lună, având chilia departe de dânşii cu douăsprezece mile; şi toate gândurile le ziceam lor, iar ei nu-mi ziceau nimic altceva fără numai aceasta: în care loc vei merge, să nu te numeri pe sineţi, şi vei fi odihnit”.
10. Povestit-a oarecine despre un stareţ că a făcut şaptezeci de săptămâni mâncând o dată pe săptămână; şi se ruga pentru un grai al Scripturii, şi nu i-a descoperit lui Dumnezeu; şi a zis întru sineşi: „Iată, atâta osteneală am făcut, şi n-am isprăvit nimic; mă voi duce către fratele meu şi-l voi întreba pe el”. Şi cum a închis uşa ca să meargă, iată, s-a trimis la el îngerul Domnului, zicând: „Cele şaptezeci de săptămâni pe care le-ai postit nu s-au apropiat de Dumnezeu, iar când te-ai smerit pe sine a ieşi către fratele tău, am fost eu trimis ca să-ţi vestesc cuvântul”. Şi, adeverindu-l pe el despre cuvântul pe care-l căuta, s-a dus.
II.
A Sfântului Marcu
Omul sfătuieşte pe aproapele precum ştie; iar Dumnezeu lucrează întru cel ce aude, după cum acela a crezut.
Bărbatul îndelung-răbdător mult este întru pricepere; aşijderea şi cel ce pune urechea sa la cuvintele înţelepciunii.
190
Nu te da înapoi de la a învăţa, măcar foarte priceput de ai fi; căci iconomia lui Dumnezeu este mai folositoare decât priceperea noastră.
Celui ce voieşte a ridica crucea şi a urma lui Hristos i se cuvine ca, înaintea îndeletnicirii cu vreo cunoştinţă sau învăţătură, să se sârguiască prin cea necurmată întru dânsul cercare a gândurilor, şi prin multa grijire cea pentru mântuire, şi prin întrebarea robilor lui Dumnezeu, a celor ce sunt de o minte şi de un suflet, a celor ce se nevoiesc într-aceeaşi nevoinţă; ca nu cumva, necunoscând unde şi cum umblă, întru întuneric, fără lumina făcliei să călătorească. Căci, călătorind cu rânduială de sine, fără cunoştinţa evanghelicească şi fără dreapta-socoteală şi fără povăţuirea cuiva, mult se poticneşte şi în multe gropi şi curse ale vicleanului cade, mult se rătăceşte, mult se osteneşte şi în multe primejdii cade, şi nu ştie ce sfârşit va dobândi.
Că mulţi, deşi prin multe osteneli şi nevoinţe au trecut, şi rea-pătimire şi multe trude au răbdat pentru Dumnezeu, însă prin rânduiala de sine [idioritmia] şi nedreapta socoteală şi neîndeletnicirea cu folosul de la aproapele, mulţimea ostenelilor lor netrebnice şi deşarte le-au făcut. Pentru aceasta, de este cu putinţă, se cuvine să fii împreună şi adeseori a te sârgui şi a te nevoi să vorbeşti cu bărbaţi cunoscători. Căci, dacă nu ai făclia adevăratei cunoştinţe, călătorind împreună cu cel ce o are, nu vei umbla întru întuneric, nu te vei primejdui în curse şi în laţuri şi nu vei cădea în fiarele cele înţelegătoare ce se pasc întru întuneric, care pe cei ce umblă întru dânsul fără gânditoarea făclie a dumnezeiescului cuvânt, îi hrăpesc şi îi strică.
191
III.
A lui avva Isaac Sirul
întru tot lucrul socoteşte-te pe sineţi a fi lipsit de învăţătură, şi în toată viaţa ta te vei arăta înţelept.
IV.
A Sfântului Maxim
Precum născătorii trupurilor au patimă115 către cei născuţi dintr-înşii, tot aşa şi mintea stă fireşte lipită la cuvintele sale. Şi precum cei mai pătimaşi dintre aceia, privesc la copiii lor ca pe cei mai blânzi şi mai frumoşi dintre toţi tot aşa şi nebunii privesc la cuvintele lor: măcar că sunt decât toate mai rele, lui i se par mai înţelepte decât toate. Iar înţeleptului, nu aşa [i se par] cuvintele sale, ci, atunci când i se pare că se vesteşte cum că sunt bune şi adevărate, atunci mai vârtos nu crede judecăţii sale, ci pune pe alţi înţelepţi drept judecători ai cuvintelor şi gândurilor sale ca nu cumva să fi alergat sau încă să alerge în deşert şi de la dânşii primeşte adeverirea.
V.
Din Pateric
1. Zis-a un stareţ: „Cel ce intră în fierbătoarea de mir, măcar nimic de nu va cumpăra, tot se împărtăşeşte de mireasmă;
115 Aici în sensul de „suferă pentru” sau „sunt legaţi afectiv de”.
192
tot aşa şi cel ce merge la stareţ, de va voi să lucreze, îi arată lui calea smereniei şi se face lui zid întru năvălirile dracilor”.
2. Mers-a un frate către Avva Filica, având cu sine mireni, şi l-au rugat pe el să le spună lor cuvânt, iar bătrânul tăcea. Şi, mult rugându-l ei, a zis lor bătrânul: „Cuvânt voiţi să auziţi?” Iar ei au zis: „Da, Avvo”. Iar el a zis lor: „Acum nu este cuvânt: căci atunci când întrebau fraţii pe bătrâni şi făceau cele ce le ziceau lor bătrânii, Dumnezeu dădea cuvânt, pentru folosul celor ce întrebau. Iar acum, de vreme ce întreabă, dar nu fac cele ce aud, a ridicat Dumnezeu darul de la bătrâni, şi nu află ce să grăiască, căci nu este cel ce lucrează”. Şi, auzind, au oftat şi au zis: „Roagă-te pentru noi, Avva”.
VI.
A Sfântului Efrem
Nu te lepăda de sfătuirea sfinţilor bărbaţi, măcar de ai fi cunoscător; că şi aceasta este rod al cunoştinţei.
VII
A lui avva Isaac
Nu căuta a lua sfat de la cineva ce nu este întru petrecerea116 ta, măcar foarte înţelept de ar fi; ci mai vârtos vesteşte cele ale tale prostului ce este întru iscusul117 lucrurilor,
116 Siaywyi], sau care e străinnecunoscător de cele ale vieţii tale.
117 Experimentarea, (în)cercarea.
193
decât filosofului în cuvânt ce vorbeşte din cercetare, fără iscusul lucrurilor. Iar iscusul este aceea a nu intra cineva şi a iscodi oarecari părţi ale lucrurilor, neluând încă întru sineşi cunoştinţă din lucrare, ci a simţi cu lucrul folosul sau paguba lor prin a zăbovi într-însele. Căci, de multe ori, lucrul se arată având pagubă, iar înlăuntrul lui se arată având ascuns mare folos; iar la cel împotrivă aşijderea: altădată se arată cumva plin de folos, iar înlăuntru este plin de pagubă; pentru aceasta, din mulţimea oamenilor nu puţini s-au păgubit din lucrurile ce se arată aducătoare de câştig. Deci pe acela să-l ai sfătuitor: care cu iscusul ştie firile şi puterile lucrurilor şi care ştie a le deosebi pe acestea fără greşeală, care slobozenia întâi spre sineşi temeinic o a chivernisit, acesta dar care este cel mai vrednic de crezut, pe care slobozenie cu socotinţă o dă şi altora.
PRICINA A NOUASPREZECEA
Că supunerea este [un lucru] de nevoie; şi care este folosul acesteia, şi cum se îndreptează [dobândeşte].
I.
Din viaţa Sfântului Teodosie Chinoviarhul118
Sfântul Teodosie, ajungând la o vârstă înţelepţească, zămislind dor de viaţă filosoficească119, plecând din ţara sa, a venit la Ierusalim. Şi, închinându-se celor sfinte cu sfinţenia cuvenită, era întorcând gândul întru sineşi: oare cum să înceapă a filosofa şi pe care cărări din cele două să o aleagă pe cea foarte singuratică şi neamestecată [cu grijile lumeşti] sau pe cea împreună cu alţi cucernici deopotrivă la scop cu dânsul? însă, precum era atunci, n-a cercat a se linişti deosebi, judecându-l ca pe un lucru fără temei, neiscusit fiind el a se lupta singur de sineşi cu duhurile vicleşugului.
„Că dacă din cei din lume care se ostăşesc, zicea, nimeni din cei ce s-ar lupta de sine n-ar ieşi nebiruit la vitejie, nici cineva cu neştiinţa prisosit, care să fie adică cu totul nedeprins şi neînvăţat în războaie, care îndată din şanţ în mijlocul vrăjmaşilor pe sineşi să se împingă, eu, având mâinile încă neînvăţate spre oştire, nici degetele la război
118 De aici este numit şi „începătorul vieţii de obşte”. Este prăznuit de Biserică la 11 ianuarie.
119 Trad. lit. În context: „călugărească”.
195
(cf. Ps. 143:1), nici cu putere de sus fiind îmbrăcat, şi mai vârtos pentru că luptarea aceasta este mult mai primejdioasă şi plină de alunecări şi curse, cum oare mă voi putea oşti împotriva începătoriilor, stăpânirilor, către ţiitorii lumii acestui veac întunecat, către duhurile vicleşugului? Lipseşte doar ca mai întâi să mă fac ucenic la Părinţii cei sfinţi, la cei ce s-au iscusit întru aceste [fapte] bune, şi aşa să mă deprind din destul dintr-înşii de cele către înţelegătorii vrăjmaşi, iar apoi să secer la vreme şi roadele cele ce răsar din linişte”.
Acestea prea înţelepţeşte socotindu-le (căci la el avea, alături de altele, pricepere adâncă120), îndată către cercarea celor ce cu osteneală fac cugetarea [lucrului] celui bun s-a dus, ştiind că deprinderea şi învăţătura din pătimire este mai temeinică. Deci aducându-se pe sineşi lui Loghin, fericitului bătrân, care era mult deosebit de părinţii cei din vremea lui, s-a dat aceluia, împărţind hrana şi făcându-se locuitor cu dânsul; şi, foarte îndulcindu-se întru obiceiurile aceluia, era pentru aceasta cu totul altoit lui, şi, precum zice şi dumnezeiescul David (cf. Ps. 62: 8), se lipise cu sufletul de el. Şi bine se zice aceasta de cei vechi: că acela care stă alături de altul se aseamănă cu el, îndulcindu-se de acela, şi, de aici, astfel se şi crede a fi.
II.
Din Pateric
1. Zis-a Avva Antonie: „Ascultarea cu înfrânare supune fiarele”.
120 Lit. „cu acrivie”.
196
2. Zis-a avva Pimen: „ A întrebat oarecine odinioară pe avva Paisie, zicând: Ce voi face sufletului meu, că nesimţitor este şi nu se teme de Dumnezeu? Şi i-a răspuns lui bătrânul: Du-te de te lipeşte de omul ce se teme de Dumnezeu; şi întru apropierea ta de acela te vei învăţa şi tu de la dânsul să te temi de Dumnezeu”.
3. Zis-a Avva Isaia către cei ce încep şi se supun la Sfinţii Părinţi: „Cea dintâi vopsea nu se şterge, precum la porfiră; şi precum mlădiţele cele tinere cu lesnire se întorc şi se pleacă, tot aşa şi noi, începători fiind întru supunere”.
4. Zis-a Avva Moise către oarecare frate: „Vino, frate, întru ascultarea adevărului, acolo unde este smerenia, unde este tăria, unde este bucuria, unde este răbdarea, unde este îndelungă-răbdarea, unde este iubirea de frăţie, unde este umilinţa, unde este dragostea. Că cel ce are ascultare bună este plin de toate poruncile Domnului”.
5. Mers-au odată patru schitioţi la Marele Pamvo şi fiecare a vestit fapta bună a celuilalt. Unul avea post mult, unul era neagonisitor, unul a câştigat multă dragoste, iar al patrulea era sub ascultarea unui bătrân de douăzeci şi doi de ani. Şi a răspuns lor Avva Pamvo: „Zic vouă că bunătatea [virtutea] celui de-al patrulea este mai mare decât cea a celorlalţi. Că fiecare din voi, orice bunătate de aţi câştigat, cu voia voastră aţi ţinut-o, iar acesta, voia sa tăind-o, voia altuia o face, şi, pentru aceasta, mai mare decât voi este. Căci unii ca aceştia [precum al patrulea] sunt mărturisitori: dacă se vor păzi aşa până în sfârşit”.
6. Zis-a Avva Ruf: „Cel ce şade întru supunerea unui Părinte duhovnicesc are plată mai mare decât cel ce se depărtează în pustie singur de sine”.
7. Zicea acelaşi: „Că a povestit unul din Părinţi, zicând: M-am răpit şi am văzut în cer patru cete: în cea dintâi era
197
omul bolnav care mulţumeşte lui Dumnezeu, în a doua, iubitorul de străini, care primea şi slujea pe fraţi, în a treia, cel ce petrece în pustie şi nu vede pe nimeni, iar în a patra, cel ce şade întru supunerea părintelui său şi se supune lui întru toate pentru Domnul. Iar cel pentru ascultare purta lanţ de aur şi haină albă în chipul norului, acela avea mai multă slavă decât ceilalţi. Iar eu, de cum am văzut acestea, i-am zis celui ce mă povăţuia: Cum acest mai mic are mai multă slavă decât ceilalţi? Iar el mi-a răspuns, zicând: De vreme ce iubitorul de străini şi pustnicul întru a lor voie şi-au ales fapta bună, ascultătorul, toate voile sale părăsindu-le, atârnă de Dumnezeu şi de părintele său, şi pentru aceasta este mai proslăvit decât aceia”.
8. Zis-a avva Iperehie: „Ascultarea este chezăşia călugărului; cel ce o a câştigat pe aceasta va fi ascultat de Dumnezeu şi cu îndrăzneală va sta lângă Cel ce S-a răstignit; că şi Domnul Cel ce S-a răstignit S-a făcut ascultător până la moarte”.
9. Doi fraţi după trup au venit ca să locuiască într-o mănăstire; unul din ei era postitor, iar celălalt îşi alesese ascultarea, căruia orice îi zicea părintele, fără de îndoire făcea: că-i zicea lui de multe ori „mănâncă de dimineaţă”, şi mânca, şi iarăşi, „să nu mănânci până diseară”, şi nu mânca, şi la altele aşijderea, orice îi poruncea, împlinea cu bucurie. Şi pentru ascultarea lui era slăvit de toţi din mănăstire. Dar pizmuind fratele lui, postitorul, a zis întru sine: „Voi ispiti pe el [ca să văd] de are ascultare”. Şi, venind către părintele, i-a zis: „Trimite cu mine pe fratele, ca să mergem la oarecare trebuinţă”. Şi l-a slobozit Avva pe el. Şi dacă au venit la râu, unde erau o mulţime mare de crocodili, a zis postitorul către fratele: „Pogoară-te în râu şi treci”. Şi s-a pogorât; şi au venit crocodilii şi-i lingeau trupul lui şi nu l-au vătămat. Şi, văzând postitorul, i-a zis lui: „Ieşi din râu”. Şi a
198
ieşit nevătămat. Şi, călătorind ei, au aflat un trup lepădat pe cale, şi a zis postitorul: „De am avea o vechitură, am pune peste el”. Răspuns-a fratele: „Mai vârtos să ne rugăm, cumva poate va învia”. Şi au stătut la rugăciune şi, rugându-se ei, a înviat mortul, şi se lăuda postitorul, zicând: „Pentru postirea mea a înviat mortul”. Dar Dumnezeu a descoperit toate părintelui mănăstirii. Şi, dacă s-au întors, a zis Avva către postitor: „Fiindcă aşa ai ispitit pe fratele tău la râu, iată, pentru ascultarea lui a înviat mortul”.
10. Zis-a Avva Pimen: „Nu te număra pe sineţi, ci te lipeşte de cel ce petrece bine”.
III.
A lui avva Marcu
Cel ce este sub păcat nu poate să biruiască singur voia trupească, pentru că zădărârea o are neîncetat zăcând întru patimi.
Pătimaş fiind [cineva], se cuvine a se ruga şi a se supune, căci a bate război cu deprinderile cele de mai-nainte e cu putinţă [numai] prin ajutor.
Cel ce se luptă împotriva voii cu supunerea şi cu rugăciunea este nevoitor bine-meşteşugos, arătând în chip luminat gânditoarea luptă prin depărtarea de cele simţite.
IV.
A Sfântului Diadoh
Ascultarea s-a cunoscut a fi întâia bunătate dintre toate faptele bune cele începătoare pe care cineva trebuie să o
199
aibă, ca una care leapădă părerea de sineşi astfel născând nouă smerita cugetare. Drept aceea, celor ce o suferă pe ea cu dulceaţă, ea li se face uşă a dragostei către Dumnezeu. Pe aceasta lepădând-o Adam, a alunecat în adâncul tartarului; pe aceasta îndrăgind-o Domnul, întru cuvântul [pricina] iconomiei [mântuirii], a ascultat de Părintele Său până la Cruce şi la moarte iar întru acestea nu S-a făcut întru nimic mai prejos decât măreţia Lui -, ca, dezlegând prin ascultarea Sa vina neascultării omeneşti, să întoarcă întru fericita şi veşnica viaţă pe cei ce trăiesc cu ascultare. Deci se cuvine ca mai întâi pentru aceasta să ne sârguim noi, cei ce am primit asupră-ne lupta împotriva părerii de sine a [îngâmfării] diavolului; căci aceasta ne va arăta nouă (celor ce ne apropiem) în chip nerătăcit toate cărările faptelor bune.
V.
A lui avva Cassian
Prin nicio altă neajungere nu pogoară Diavolul pe om aşa de mult în prăpastia pierzării precum prin a-l pleca pe el să nu primească a-şi pune în rânduială viaţa sa prin învăţătura şi tipicul Părinţilor, şi aşa a urma voii sale. Că cel ce umblă cu a sa socoteală şi judecată, niciodată nu va călători temeinic, ci în multe se va poticni şi se va rătăci, şi peste primejdii multe şi cumplite va da, că cel ce călătoreşte întru întuneric de-a pururea va suferi.
încă se cuvine nouă să ne învăţăm şi aceasta, şi din meşteşugurile şi ştiinţele cele omeneşti să luăm pildă: că, dacă pe acelea şi cu mâinile de le pipăim, de la înşine nu putem a le îndrepta [învăţa,], ci avem pentru aceasta trebuinţă de cel ce ne învaţă bine şi ne arată fiecare lucru, cum nu-i nebunie
200
şi nepricepere a socoti că meşteşugul cel duhovnicesc cel decât toate meşteşugurile şi ştiinţele mai anevoie şi mai ostenicios îl putem îndrepta fără dascăl? Care [meşteşug] nu este numai trupesc şi văzut precum celelalte meşteşuguri cu care se îndeletniceşte cineva numai împrejurul celor trupeşti -, ci şi ascuns şi nevăzut, ca cel ce numai către suflet priveşte şi numai un scop ca acesta are, ca pe dânsul să-l facă [cu] chip dumnezeiesc; iar neizbutirea în acest meşteşug face nu numai pagubă vremelnică, ci pricinuieşte şi pierzarea sufletului, moarte veşnică şi muncă.
VI.
A Sfântului Maxim
Dumnezeu-Cu vântul lui Dumnezeu şi Tatăl Se află tainic în fiecare din poruncile Sale; iar Dumnezeu şi Părintele nedespărţit este de Cuvântul Său, fiind cu totul într-însul în chip firesc [după fire]. Deci cel ce primeşte dumnezeiasca poruncă, şi o face pe ea, primeşte pe Cuvântul lui Dumnezeu Cel dintru dânsa; pe Care, cel ce L-a primit prin porunci, L-a primit printr-însul şi pe Tatăl, Cel ce este după fire împreună cu Dânsul. Încă şi pe Duhul Cel ce este în chip firesc întru Dânsul, că zice: Amin zic vouă: Că cel ce-L primeşte pe Cel pe care-L voi trimite, pe Mine Mă primeşte; iar cel ce Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Ioan 13: 20). Deci cel ce primeşte porunca, şi o face pe ea, o are tainic primită pe Sfânta Treime121.
121 La prima vedere cuvântul Sfântului Maxim nu pare a fi zis despre ascultare, nepomenind de termen ca atare. Socotind şi cele zise mai-nainte şi unindu-le cumva cu cele ale Sfântului Maxim, am putea spune că Sfântul Maxim arată ce înseamnă sau ce presupune ascultarea după Dumnezeu. Citatul de la Ioan a fost tâlcuit de alţi Sfinţi Părinţi şi ca o referire la chipul trimiterii şi primirii Apostolilor şi a celorlalţi de după ei preoţi, episcopi etc. Prin urmare, cel ce primeşte pe cei uniţi cu Dumnezeu, pe fiii Lui după har, fie ei clerici sau nu, şi ascultă de ei ca de unii ce sunt cu totul ai lui Hristos ascultă şi primesc tainic (şi) pe Sfânta Treime, ale Cărei porunci le-au împlinit (şi) prin cei trimişi de Aceasta. Dacă totuşi sunt şi unii care pretind ascultare în numele Bisericii sau a lui Dumnezeu de la alţii, şi care nu sunt cu totul ai lui Hristos, lucrând tainele Lui în chip făţarnic şi în alte scopuri, dar care totuşi folosesc cumva pe aceia de la care pretind ascultare, iar aceia îi ascultă, aceasta este o excepţie sau o iconomie deosebită îngăduită de Dumnezeu, care întăreşte şi confirmă de fapt acrivia de care s-a vorbit mai-nainte; iar atunci când tainele acelora, propovăduirea lor, continuă să fie lucrate în chipul pomenit mai sus, sau chiar prin abatere de la credinţă, ajungând obicei de sine stătător sau chiar „binecuvântat”, atunci nu se mai poate crede într-o iconomie a lui Dumnezeu de dragul unora, ci de o înşelare de care se cuprind tot mai mulţi (cu deosebire cei din cler), în chip ierarhic.
201
VII
Din Pateric
1. Zis-a avva Iosif Thebeul: „Trei lucruri sunt cinstite înaintea Domnului: când omul este bolnav şi i se adaugă lui ispite, şi le primeşte pe ele cu mulţumire; al doilea: când cineva face toate lucrurile lui curate înaintea lui Dumnezeu, neavând nimic omenesc; iar al treilea: când cineva şade întru supunerea unui părinte duhovnicesc şi se leapădă de toate voile sale; iar aceasta are o cunună mai mult”.
2. Zis-a un stareţ: „Purtându-ţi păcatele tale, fii ca cămila: urmând legat celui ce ştie calea lui Dumnezeu”.
3. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Fac în chilia mea toate cele ce se cuvin, şi nu aflu mângâiere de
202
la Dumnezeu”. Şi i-a răspuns lui stareţul: „Aceasta ţi se întâmplă ţie pentru că te sfărâmi fără socoteală şi voieşti ca voia ta să sporească”. Zis-a fratele către stareţ: „Dar ce porunceşti să fac, părinte?” Zis-a lui bătrânul: „Du-te şi te lipeşte de omul ce se teme de Dumnezeu, şi smereşte-te pe sineţi dându-i lui voia ta, şi atunci vei afla mângâiere de la Dumnezeu”.
VIII.
A Sfântului Efrem
Pentru a nu voi noi a răbda mic necaz pentru Domnul, cădem fără voie în multe şi rele necazuri; şi, pentru că nu voim să ne părăsim voia pentru Domnul, înşine ne solim nouă pagubă sufletească şi pierzare; şi pentru că nu voim să suferim întru supunere şi să ne facem defăimare pentru Domnul, pe înşine ne lipsim de mângâierea drepţilor; şi pentru că nu ne plecăm sfătuirii celor ce ne pun lege pentru Domnul, ne facem pe înşine bucurie viclenilor draci; iar pentru că nu primim pedeapsă cu toiag, ne va moşteni pe noi cuptorul focului nestins, unde nu este mângâiere.
IX.
A lui avva Marcu
Nu te face ucenic al celui ce se laudă pe sine, ca nu în locul smereniei să te înveţi mândria.
PRICINA A douăzecea
Că nu se cuvine ca cineva să creadă luişi, ci din sfătuirea Părinţilor să se împărtăşească în toate, şi pe cele ascunse ale inimii curat a le mărturisi, fără a ascunde ceva.
I.
A lui Palladie
1. Era un oarecare Iron, Alexandrin de neam, ce locuia aproape de mine, tânăr, isteţ, ascuţit la minte, curat cu viaţa în chip covârşitor, subţire la buna-petrecere, încât mulţi din cei obişnuiţi ai lui ziceau cum că de multe ori mănâncă o dată la trei luni, îndestulându-se numai cu împărtăşania, sau cu vreo buruiană sălbatică pe care ar fi găsit-o.
Pe acesta l-am cunoscut şi eu mergând împreună cu Fericitul Albin la Schit, care era departe de noi, ca la patruzeci de stadii; şi, întru acestea călătorind noi, mâncam şi beam de două ori, iar acela nicidecum gustând, mergea pe jos, recitând pe de rost psalmi, pe cel mare [Ps. 118] şi pe ceilalţi cincisprezece, Trimiterea către Evrei, Isaia, parte din Ieremia Prorocul, Evanghelistul Luca şi Parimiile [Pildele]; mergând noi cu acesta, a-l ajunge nu puteam.
Acesta, după mari osteneli vitejeşti şi sudori, cu îngâmfarea nebuniei ridicându-se sus întru înălţime, de acolo înaintea tuturor cu jalnică cădere s-a surpat, şi asupra Sfinţilor Părinţi s-a ridicat cu slavă deşartă, şi zicea:
„Cei ce se pleacă învăţăturii voastre se amăgesc; că nu se cuvine a avea alţi învăţători afară de singur Hristos; că însuşi
204
Mântuitorul a zis: Să nu vă chemaţi pe voi învăţători pe pământ (Matei 23:10)”.
Ca şi cel mai-nainte scris Oualis122, s-a întunecat atât de mult la minte, încât a căzut cu pierzătoarea mândrie de sus în jos, iar mai pe urmă a trebuit să fie pus în fiare, căci nici de Dumnezeieştile Taine nu voia să se apropie. În sfârşit, ca de un foc mare de dracul fiind gonit, prin Dumnezeiasca Pronie s-a pogorât în Alexandria, ca să scoată un cui, cum se zice, cu un alt cui.
Şi aşa a căzut în nebăgare de seamă123 mergând la hipodrom, şi petrecându-şi cealaltă vreme în cârciumi; în sfârşit, şi de pofta femeiască cuprinzându-se, se sfătuia să păcătuiască către oarecare actriţă, adeseori vorbind cu ea cele spre rana sa124. Şi, întru unele ca acestea fiind, i s-a făcut lui după o oarecare iconomie bube la mădulare, şi în şase luni atâta a bolnăvit, încât părţile cele de ruşine i-au putrezit şi au căzut de la sine. Însă însănătoşindu-se mai pe urmă şi întru simţire venind, s-a întors fără aceste mădulare; şi, venind întru pomenirea cereştii petreceri întru pricepere dumnezeiască, a mărturisit Părinţilor toate cele întâmplate lui, dar nemaiaj ungând a lucra iarăşi petrecerea cea mai-nainte, după puţine zile a adormit.
2. Un altul, pe nume Ptolemeu, viaţă de fapte bune anevoie de povestit iscusind la început, a locuit dincolo de
122 Despre Oualis s-a vorbit mai-nainte în Istoria Lausiacă, carte din care citează autorul. Aşijderea şi acesta căzuse în multă mândrie: închizându-se în chilia sa, refuza să iasă ca să primească Sfintele Taine.
123 Indiferenţă, negrijă.
124 CĂKOC;. Propriu-zis despre rana sa pricinuită de bube (mai exact: abces) la mădularele de sub pântece, se scrie după aceasta. Traducerea neogreacă redă EXKOC; prin îiaOoc; (patimă, suferinţă), termen care ne face să credem că el vorbea cu actriţa mai degrabă despre patimile în care se complăcea.
205
Schit, într-un loc ce se cheamă Scara, întru care, pentru că era departe de apă la optsprezece stadii, niciunul din călugări n-a putut locui. Iar acela ţinea vase de lut şi burete, adunând în vase roua care se pogora în decembrie şi ianuarie; şi, aşa punând-o în vase de lut, i-a ajuns lui timp de cincisprezece ani; iar în toată această vreme n-a vorbit deloc cu nimeni. Deci înstrăinându-se de folosul cel învăţătoresc [de la dascăli] şi de vorbirea Sfinţilor Părinţi, ca şi de deasa împărtăşire cu Sfintele Taine ale lui Hristos, atâta s-a nebunit abătându-se din calea cea dreaptă, încât a căzut în eresul cel fără de Dumnezeu, vrăjmaşul punându-i acestuia în minte să zică că lucrurile nu au nicio fiinţă, că toate sunt simple şi lumea se poartă de sineşi.
Apoi, intrând cu totul în sufletul lui, zicea125: „Acestea dar astfel fiind, ce te împilezi pe sineţi aşa în deşert, că ce te va folosi pe tine, nefiind răsplătire? Şi ce plată ţi-ar ajunge ţie pentru atâtea osteneli? Sau cine este cel ce îţi răsplăteşte ţie? Şi care este judecata cu care îngrozeşte Scripturile, toate fiind fără Pronie?”
Cu aceste gânduri sataniceşti fiind stăpânit ticălosul Ptolemeu, depărtându-se de pustnicie, se povesteşte despre el că umbla cu capul pe sus126, ieşit din minţile cele după fire până în ziua de astăzi, rătăcea prin Egipt, dându-se pe sine îndrăcirii pântecelui şi beţiei, nevorbind nicidecum cu nimeni şi înconjurând aşa mut târgul, se arăta pe sine jalnică privelişte şi vrednică de plâns creştinilor spre batjocura celor ce nu cunosc viaţa noastră [creştinească]. Şi o atât de mare şi netămăduită primejdie l-a ajuns pe ticălosul Ptolemeu din părerea cea dobitocească [iraţională], încât se socotea pe sine că are o cunoştinţă mai presus de toţi Sfinţii
125 îi sugera.
126 Plin de părere de sine, de slavă deşartă.
206
Părinţi, nevorbind [de fapt] niciodată cu dânşii, ca prin învăţătura acestora să se povăţuiască, ci, nepovăţuit aflându-se, în cel mai dedesubt fund al morţii a căzut; căci cei ce nu au povăţuire, aceia cad ca frunzele.
II.
Din viaţa Sfântului Sava
Odinioară, Cuviosul Părintele nostru Sava, precum se obişnuise, în vremea postului ducându-se în pustie şi petrecând acolo, un oarecare din ucenicii săi, Iacov, de neam ierusalimit şi obraznic cu năravul, uneltind o socoteală mojicească127, întovărăşind încă şi pe alţi călugări asemenea cu el la mojicie, s-a apucat a-şi alcătui lângă lacul ce se cheamă Eptastomon o lavră a sa, zidind chilii şi rânduind casă de rugăciune, gătind şi celelalte câte îi sunt de folos lavrei.
Dar, mâniindu-se fraţii şi nelăsând a spori mai mult zidirea, acela, pe lângă nedreptatea lucrului, a adăugat şi minciună, zicând că acestea se fac după voia Părintelui Sava; care, auzindu-se de călugări, aceştia s-au depărtat şi nu l-au mai oprit pe el de la zidire, însă nu s-au putut izbăvi de mâhnire, văzându-l cu ochii lor pe el că tăia nu mică parte din lavră; însă, socotind că Iacov grăieşte adevărat, tăceau, aşteptând întoarcerea Părintelui lor.
Iar după plinirea postului, întorcându-se către lavră şi dumnezeiescul Sava şi cuprinzând cu vederea cele făcute, a chemat îndată pe Iacov, pe care l-a sfătuit părinteşte să se depărteze de ceea ce s-a apucat, căci nu este nici după Dumnezeu,
127 OKaiorepa = rea, vătămătoare, întemeiată pe neascultare şi îngâmfare.
207
nici după voia fraţilor, şi chiar şi lui îi este foarte cu greşeală, a i se încredinţa adică sufletele altora, mai-nainte de a se învăţa bine pe sineşi. Şi aşa dumnezeiescul Părinte mai întâi l-a sfătuit cu blândeţe şi părinteşte, dar, de vreme ce vedea pe Iacov împotrivindu-se şi nicidecum supunându-se, schimbându-şi puţin din obişnuita blândeţe, a zis: „Eu, o fiule, socotesc a fi ţie de folos ceea ce te-am sfătuit eu, dar de vreme ce tu nu te supui, vezi ca nu cumva cu vreo mare vătămare să te înveţi a-ţi fi ţie de folos aceea128″.
Acestea zicându-le, se îndrepta spre turn; iar Iacov îndată începu a pătimi de tremurare a trupului, numaidecât fiind cuprins de mare fierbinţeală, apoi, căzând la pat, şapte luni de-a rândul s-a chinuit şi s-a strâmtorat cu o boală ca aceasta; iar în tot acest răstimp, stingându-se toată nădejdea lui pentru viaţă, şi-a adus aminte de nesupunerea pe care a arătat-o odinioară către Sava şi îndată întins s-a rugat către cei de faţă ca să-l ridice pe el pe pat precum era şi, ducându-l, să-l pună lângă sfinţitele picioare ale Marelui Sava, „ca să mă ierte, zicea, de neascultare, şi nu aşa, neiertat către dânsul fiind eu, să-mi sfârşesc viaţa”.
Aceasta dar făcându-se, şi pe pat zăcând fiind adus Iacov, blând către dânsul căutând cu adevărat blândul şi milostivul, i-a zis: „Cunoscut-ai, zice, frate, care este rodul obrăzniciei? Te-ai învăţat îndestul? Ai învăţat care sunt începerile neascultării şi nesupunerii?” Iar el, abia putându-şi desface buzele (că din pricina boalei i se ferecaseră şi acelea), a zis într-un târziu: „Iartă-mă pe mine, cinstite Părinte, pe mine, care durerea cea de pe urmă o duc”. Iar acela îndată a zis: „Dumnezeu, frate, să te ierte”. Şi, zicând aşa,
128 Vezi ca nu cumva din părutul folos al acestei lucrări ale tale să primeşti spre învăţătură o mare vătămare.
208
i-a atins mâna, iar mâna aceluia s-a făcut în putere; şi, o, minune, îndată s-a sculat, apoi i-a dat şi din Preacuratele şi sfintele Taine, iar acelei Dumnezeieşti hrane i-a urmat hrana trupească, şi aşa se hrănea şi se întărea. Şi, însănătoşindu-se, se arăta tuturor mai presus de fire, sculându-se din pat mai cu lesnire decât cei ce sunt sănătoşi. Apoi şi-a dat luişi o certare ca aceasta: să nu se mai întoarcă către acele zidiri noi. Iar venind lucrul întru auzurile lui Ilie Patriarhul, nu i s-a părut de suferit a lăsa pe acestea să petreacă mai mult, ci, trimiţând de îndată, le-a surpat pe toate din temelie, peste care a pus şi foc.
însă dumnezeiescul Savva, vrând a-l arăta pe Iacov fiu al ascultării, i-a dat lui în mână slujirea străinilor ce veneau la lavră. Deci s-a întâmplat odată că, pe când fierbea bob ca un nedeprins cu totul şi neiscusit fiind către acestea -, l-a gătit aşa de prisosit şi peste trebuinţă, încât din el rămânea şi pentru a treia zi. Iar el, atâta din bob cât era peste trebuinţă l-a aruncat ca pe o lepădătură lângă pârâul de lângă lavră, care lucru n-a fost tăinuit nicidecum de Sfântul Savva, că zice: Ochii înţeleptului în capul lui (Eccl. 2: 14). Deci s-a dus îndată pe ascuns şi pe bobul cel vărsat adunându-l, l-a întins puţin la soare, pe care apoi l-a strâns iarăşi.
Apoi, trecând la mijloc o vreme oarecare, a chemat la ospăţ numai pe Iacov; şi gătind bine foarte acel bob pe care el, cu puţin mai-nainte aruncându-l lângă pârâu, l-a lăsat acolo -, mâncare dulce i-a pus lui înainte. Iar pe când mâncau, dumnezeiescul Savva a început a ispiti pe Iacov, zicând: „Iartă-mă, frate, că poate nu după cum mi-a fost voia te-am mângâiat cu bucatele, de vreme ce nu ştiu nici iscusul gătirilor şi al dresurilor”. Iar el, zicând că foarte s-a îndulcit de dânsele şi cum că este multă vreme de când nu s-a mai îndulcit cu o astfel de mâncare, luând prilej Marele
209
Savva, i-a zis: „Să ştii, fiule, că acel bob este, pe care tu, cu puţin mai-nainte, ca pe un netrebnic l-ai slobozit lângă pârâu. Iar acum este ţie vreme a socoti că celui ce nu-i este cu putinţă a iconomisi nicio oală de legume ca să fie deopotrivă cu trebuinţa şi să nu treacă de aceasta -, nici îndestulat nu va fi spre a putea bine-povăţui starea-înainte a fraţilor. Drept aceea, nu este nepotrivit a aduce spre mărturie şi zicerea apostolească: Dacă casa sa nu ştie a o chivernisi, cum va şti acesta a chivernisi Biserica lui Dumnezeu? (I Tim. 3: 5)”. Acestea şi altele ca acestea vorbindu-i lui Iacov, pe de-o parte a îndreptat părinteşte iconomia, iar pe de alta a mustrat pe cea mai-nainte obrăznicie a aceluia; şi, întărindu-l ca nu cumva iarăşi să fie prins într-o patimă ca aceasta, l-a slobozit pe bărbat cu rugăciunea şi cu blagoslovenia.
Iar în vremea mai de pe urmă, liniştindu-se Iacov în chilie, s-a supărat cumplit de gândurile cele necuvioase ale trupului; şi mare furtună a poftei era împrejurul lui; dar stând vitejeşte nu puţină vreme împotriva acestora, privind apoi spre noianul ispitelor şi părându-i-se cum că furtuna ispitelor nu se va opri niciodată (iar acest lucru cu adevărat a fost [gând] al vicleanului şi al amestecării aceluia şi a năvălirii vrăjmaşilor), întunecându-se la minte, încă venind şi întru uitarea pravilelor, smulgând cuţitul, şi-a tăiat mădularele cele născătoare de copii, cu rău pe răul acela mai vârtos rău tămăduindu-l129; apoi, nesuferind durerea şi curgerea sângelui, îi striga pe cei de aproape, chemând pe cei ce puteau ca să-l ajute.
Şi alergând ei şi văzând această voită grozăvie a sa, cu meşteşuguri doftoriceşti precum puteau îi ajutau şi durerea
129 Afirmaţie ironică. Scăpând adică în chip rău de un rău, a făcut un rău şi mai mare.
210
o opreau. Dar lucrul a mers şi până la Sfântul Savva; şi, tămăduindu-se Iacov de durere, l-a scos pe dânsul din lavră ca pe un vrăjmaş de sineşi ce cu a sa mână şi-a făcut rău. Pentru aceasta, oarecare iute căinţă intrând în Iacov, rănea amar sufletul lui: lacrimi fierbinţi îl făcea a vărsa şi cu amar dintru adânc a suspina, şi cu totul jalnică era priveliştea aceea, încât pe cei de acolo ce-l vedeau îi îndemna spre milostivire.
Deci, aşa aflându-se, s-a apropiat către Fericitul Teodosie, căruia i-a vestit acele cumplite războaie ale trupului, vrăjmăşia cea spre sine spunându-i şi pe înstrăinarea din lavră tânguind-o. Deci, miluindu-l acela pe dânsul, s-a dus cu dânsul la Fericitul Sava şi s-a făcut lui rugător ca să ierte pe fratele, ca pe dânsul cu cele cuviincioase canonisiri [epitimii] iarăşi în lavră să-l primească.
Iar Sava, spre rugăminţile prietenului său îmblânzindu-se, mult foarte spre aceasta ajutându-i lui şi ale sale îndurări, a primit pe Iacov, căruia i-a pus încă şi alte porunci: ca cu niciunul din lavră să nu se împărtăşească, nici de cuvânt nici de vedere. Şi deci avea iarăşi pe Iacov liniştindu-se în chilie şi arătând multă pocăinţă, rugându-se întins lui Dumnezeu, până când de sus i s-a iertat lui vina, iar în ce fel, se va spune îndată.
I s-a părut130 odată acestui dumnezeiesc Sava că vede un oarecare bărbat luminat şi, dulce rază de lumină de pretutindenea slobozind, stătea aproape de el, iar înaintea picioarelor lui Iacov arăta spre un mort lepădat, iar Iacov, rugându-se pentru mort lui Dumnezeu, s-a auzit apoi un glas de sus, zicând: „Iacove, auzitu-s-a rugăciunea ta, atinge-te
130 eSoKei de la SOKCW = a (i se) părea (că); a socoti, a gândi sau a grăi ceva în urma unei încredinţări, luări la cunoştinţă sau vedenii.
211
dar de mort şi va învia”. Apoi, atingându-se Iacov, precum i s-a poruncit, mortul a înviat. Iar acel bărbat luminat, uitându-se către Sava şi ce voieşte vedenia degrab tâlcuindu-i, a ieşit îndată din chilie şi, chemând pe Iacov, i-a poruncit ca de aici înainte să se apropie de dumnezeiasca slujbă. Deci, apropiindu-se acela la biserică şi cu fraţii de cea după Hristos sărutare împărtăşindu-se, s-a pogorât apoi şi către Fericitul Teodosie, şi pe acela aşijderea în Hristos sărutându-l, a şaptea zi după vedenie, dintru această viaţă bucurându-se s-a dus.
III.
Din Pateric
1. Mers-am odinioară la oarecine din Părinţi şi l-am întrebat pe el, zicând: „De va avea cineva vreun gând, şi se vede pe sineşi [deja] biruit, şi, de multe ori citind cele ce au zis Părinţii despre un gând ca acesta, se ispiteşte a-l îndrepta pe acesta, dar nu poate cu niciun chip, ce este mai bine: a vesti gândul oarecăruia din Părinţi sau a se sârgui a face cele ce a citit, îndestulându-se cu a sa conştiinţă?” Răspuns-a bătrânul:
„Dator este a vesti la un om ce-l poate folosi pe el, şi a nu îndrăzni de sine, că nu poate cineva să-şi ajute luişi, mai vârtos atunci când de patimi este împilat. Că mie, zice, tânăr fiind, una ca aceasta mi s-a întâmplat:
Aveam patimă sufletească şi mă biruiam întru dânsa; dar, auzind de Avva Zinon că pe mulţi, aşa având, i-a tămăduit, am voit să mă duc şi să-i vestesc lui, iar Satana mă împiedica, punându-mi în gând: Că de vreme ce ştii ce eşti dator a face, fă precum citeşti. Şi dar ce mergi să osteneşti
212
pe bătrânul? Deci, când mă sârguiam a merge şi a vesti lui, războiul se uşura de la mine prin meşteşugul vicleanului care-l uşura tocmai ca să nu mă duc, iar dacă mă supuneam a nu merge, iarăşi de patimi mă stăpâneam, şi aceasta multă vreme mi-a meşteşugit-o mie vrăjmaşul, nelăsându-mă a mă mărturisi bătrânului. Încă de multe ori am şi mers la bătrânul vrând a-i spune lui cugetul, şi vrăjmaşul nu mă lăsa, aducând ruşine în inima mea şi zicând: Că de vreme ce ştii cum trebuie să te tămăduieşti pe sineţi, ce trebuinţă este să mai spui şi altcuiva? Că doar nu te leneveşti pe sineţi, ştiind doar ce au zis Părinţii.
Acestea îmi punea deci în gând potrivnicul, ca să nu arăt patima la doftor şi să mă tămăduiesc; iar bătrânul cunoştea cum că am gânduri, dar nu mă vădea, aşteptând ca eu să le mărturisesc pe ele; şi mă învăţa despre dreapta vieţuire, iar apoi mă slobozea. Iar mai pe urmă, plângând eu, am zis întru sinemi: Până când, ticăloase suflete, nu voieşti a te tămădui? Alţii de departe vin la stareţul şi se tămăduiesc, iar tu nu te ruşinezi, aflându-te aproape de doftor şi nemărturisindu-te? Deci, înfierbântându-mă cu inima, m-am sculat şi am zis întru sinemi că, ducându-mă la bătrânul, de nu voi afla acolo pe cineva, voi cunoaşte că este voia lui Dumnezeu ca să-i vestesc lui gândul. Şi, ducându-mă eu, n-am aflat pe nimeni. Iar stareţul, după obicei învăţându-mă despre mântuirea sufletului şi cum se curăţă cineva de gândurile cele spurcate, eu, de vreme ce m-am ruşinat şi nu i-am descoperit lui nimic, vrând eu a mă duce, sculându-se el, a făcut rugăciune şi mă petrecea, mergând înaintea mea până la uşa cea din afară. Iar eu, muncindu-mă de gânduri a spune sau a nu spune bătrânului -, mergând încetişor-încetişor înapoi, iar acela întorcându-se şi văzându-mă muncit de gânduri, mă bate în piept şi-mi zice: Ce ai? Şi eu sunt om.
213
Iar aceasta zicând, mi s-a părut că mi s-a deschis inima şi am căzut pe faţă la picioarele lui, zicând: Miluieşte-mă! Iar stareţul mi-a zis: Ce ai? Răspuns-am eu: Nu ştii ce am? Răspuns-a acela: Se cuvine ca tu să spui aceasta.
Iar atunci am spus lui cu ruşine cu de-amănuntul patima mea. Şi el mi-a zis: Pentru ce mai demult te-ai ruşinat a-mi spune? Nu sunt şi eu om? Vrei însă să-ţi spun totuşi ceea ce ştiu? Nu ai oare trei ani de când vii aici având aceste gânduri şi nemărturisindu-le pe ele? Iar eu mărturisind şi căzând iarăşi şi rugându-mă şi zicând lui: Miluieşte-mă pentru Domnul, mi-a zis: Du-te şi nu te lenevi de rugăciunea ta şi să nu cleveteşti pe nimeni. Deci ducându-mă în chilia mea şi nelenevindu-mă de rugăciunea mea, cu darul lui Hristos şi rugăciunea bătrânului, nu m-am mai supărat de patima aceea. Iar după un an mi-a venit un gând ca acesta: Oare nu pentru mine Dumnezeu a făcut mila Sa, şi nu pentru stareţul? Şi, cugetând aceasta, m-am dus să-l ispitesc pe el; şi, luându-l pe el deosebi, i-am făcut metanie şi i-am zis: rog pe iubirea ta de Dumnezeu131, părinte, roagă-te pentru mine pentru gândul acela de care ţi-am vestit odinioară. Iar el m-a lăsat să zac lângă picioarele lui; şi, tăcând puţin, mi-a zis: Scoală, ai credinţă! Iar eu, auzind, de ruşine voiam să mă înghită pământul. Şi, sculându-mă, nu puteam să privesc şi să-l văd pe bătrânul; şi m-am întors la chilie, minunându-mă şi înspăimântându-mă”.
2. Zis-a un stareţ: „Cine se face nebun pentru Domnul, îl înţelepţeşte pe el Domnul”132.
131 Sau: „theofilia ta”.
132 în context, nebunia sugerată aici pare a fi cea a ascultării necondiţionate, care urmează şi acele sfaturi care în aparenţă par nebuneşti pentru mulţi, precum zice şi Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 4:10).
214
3. Întrebat-a un frate pe oarecare din stareţi: „Cum de nu sunt lăsat a fi slobod cu bătrânii despre gândurile mele?” Şi a răspuns bătrânul: „Pentru nimic nu se bucură vrăjmaşul aşa de mult precum pentru cei ce nu-şi arată gândurile lor”.
4. Zis-a Avva Antonie: „Am văzut călugări căzând după multe osteneli, şi venind întru ieşirea din minţi pentru nădejdea cea spre lucrul lor, şi pentru a amăgi pe cel ce a zis: întreabă pe tatăl tău, şi-ţi va vesti ţie; pe cei bătrâni ai tăi, şi-ţi vor spune ţie (Deut. 32: 7)”.
5. Zis-a iarăşi: „De este cu putinţă, şi câţi paşi pune călugărul sau câte picături bea în chilia lui, dator este a mărturisi bătrânilor şi a întreba, ca nu cumva să greşească întru dânsele. Că un frate, fiind sub un părinte, a aflat un loc depărtat şi liniştit în pustietate, şi ruga pe părintele său, zicând: Blagosloveşte-mă să locuiesc întru dânsul, şi nădăjduiesc întru Dumnezeu şi întru rugăciunile tale că mă voi osteni foarte. Şi nu l-a lăsat stareţul său, zicând: Cu adevărat, ştiu că te vei osteni mult, dar tocmai pentru că nu ai stareţ îndrăzneşti spre lucrul tău, cum să placi adică lui Dumnezeu; iar de vei îndrăzni cu totul [să socoteşti] că lucru călugăresc faci, pierzi osteneala ta şi-ţi pierzi minţile”.
6. Zis-a Avva Moise: „Monahul, sub părinte duhovnicesc fiind, dar neavând ascultare şi smerenie, de posteşte de sineşi sau face altceva, având pentru aceasta părere bună despre sine, unul ca acesta nu va câştiga nicio faptă bună, nici nu ştie ce este monahul”.
7. Spus-a Avva Pimen: „Zicea Avva Theona că, măcar de va câştiga cineva fapta bună de la sineşi, Dumnezeu nu-i va da lui har ca fapta bună să rămână după dânsul; căci ştie că nu este credincios întru lucrul său; iar de va merge către prietenul său, atunci (darul) va rămâne întru dânsul”.
215
8. Zis-a un stareţ: „De te supără pe tine gândurile spurcate, nu le ascunde pe ele, ci spune-le pe ele îndată duhovnicescului tău părinte şi le vădeşte; că atâta vreme cât omul va ascunde gândurile sale, pe atâta se vor înmulţi şi vor lua putere. Că precum şarpele, dacă iese din culcuşul său, fuge îndată, tot aşa şi gândul cel viclean, arătat fiind, îndată piere; şi precum viermele în lemn, aşa gândul cel rău strică inima. Cel ce arată gândurile sale, îndată se tămăduieşte, iar cel ce le ascunde, cu mândria boleşte”.
9. Avva Macarie, locuind în pustie, sihăstrea singur întru dânsa; şi era în josul lui o altă pustie, întru care locuiau mai mulţi fraţi. Deci într-o zi, stând afară din chilia sa, a văzut pe Satana trecând pe cale în chip de om, şi purta un fel de stihar de in cu găuri şi de fiecare gaură era spânzurată o tigvuliţă; şi, cunoscându-l pe dânsul bătrânul, a zis: „Unde merge marele?” Iar el a zis: „Mă duc să aduc aminte fraţilor133″. Şi a zis bătrânul: „Şi pentru ce-ţi trebuie tigvuliţele acestea?” Iar acela a zis: „Aduc gustări fraţilor”. Iar bătrânul: „Şi acestea toate?” Iar acela a răspuns: „Da, dacă cuiva nu-i place una, îi dau alta, iar dacă nici aceasta, îi dau alta. Şi, cu adevărat, dintr-acestea toate, măcar una tot îi va plăcea”. Şi, acestea zicând, s-a dus.
Iar bătrânul a rămas pândind căile până când se va întoarce acela. Iar dacă l-a văzut pe dânsul bătrânul, a zis: „Mântuieşte-te”134. Iar el a zis: „Unde este cu putinţă a mă mântui?” Zis-a lui bătrânul: „Pentru ce?” Răspuns-a acela: „Pentru că toţi mi s-au făcut sălbatici şi niciunul nu
133 În Patericul egiptean (Slova M, 3) la această expresie avem o scolie: „Adică să-i zădărască”.
134 Pentru acest chip de a saluta, vezi nota de la Pricina a cincisprezecea, IV, 7.
216
mă suferă”. Şi a zis bătrânul: „Dar n-ai niciun prieten acolo?” Iar el a zis: „Da, acolo am numai un frate, şi numai el mi s-a supus; iar când mă vede, se întoarce ca o vârtelniţă”, întrebat-a bătrânul: „Şi cum se cheamă fratele?” Răspuns-a acela: „Theopempt”. Şi, acestea zicând, s-a dus. Şi sculându-se bătrânul, a mers către fraţi, iar ei, cunoscându-l cum că vine, luând stâlpări de finic, au ieşit întru întâmpinarea lui. Şi fiecare se gătea spre primirea bătrânului, gândind că poate va găzdui la dânsul. Iar el cerceta întru dânşii cine ar putea fi cel pe nume Theopempt; şi, aflând, a intrat în chilia lui; şi l-a primit fratele bucurându-se. Deci făcând ei rugăciune şi şezând, a zis bătrânul către fratele: „Cum sunt cele ale tale, frate?” Iar el a zis: „Cu rugăciunile tale, bine”. Şi a zis bătrânul: „Nu te luptă gândurile?” Răspuns-a fratele: „Până acum mă aflu bine (că se sfia să spună)”. Şi i-a zis lui bătrânul: „Iată, eu de atâţia ani postesc şi mă cinstesc de toţi, şi pe mine, bătrânul, mă supără duhul curviei”. Iar el a zis: „Crede-mă, Avva, şi pe mine”. Şi bătrânul pricinuia cum că şi alte gânduri, până când l-a făcut pe dânsul să mărturisească. Apoi a zis lui: „Cum posteşti, frate?” Iar el a zis: „Până la ceasul al nouălea”. Şi a zis bătrânul: „Posteşte până seara şi te nevoieşte, şi citeşte din Evanghelie şi din osebiţi psalmi, şi de se va sui întru tine gând, să nu iei aminte nicidecum jos, ci totdeauna sus; şi-l vesteşte pe dânsul la bărbaţi duhovniceşti, şi îndată Domnul îţi va ajuta”. Şi, îndreptând135 bătrânul pe fratele, s-a întors întru chilia sa.
135 în manuscris avem „tiposind”, iar în Patericul egiptean „şi punându-l la cale bătrânul” (…). Verbul însă e ruirowoao de la TUITOO) = a forma, modela; a închipui pe cineva după un model/tipar. De luat aminte şi chipul în care vrăjmaşul priveşte smerenia fraţilor: sălbăticie, răutate, răzvrătire, adică, pe scurt, ofensivă, „dobândire de teren” de către monahi pe câmpul de luptă al inimii întru care se aşază slava lui Dumnezeu spre risipirea „aducerilor-aminte” de la vrăjmaş, adică a sugestiilor pe care el le aduce, pornind de la lucruri şi gânduri după care monahul se poate împătimi.
217
Şi, pândind drumurile, a văzut pe acel drac, aşijderea îmbrăcat, şi i-a zis lui: „Unde mergi iarăşi?” Iar el a răspuns: „Să le aduc aminte fraţilor”. Şi s-a dus, iar stareţul, aşteptând şi veghind, cum l-a văzut pe dânsul întorcându-se iarăşi, i-a zis lui: „Cum se află fraţii?” Iar el a zis: „Rău”. Şi bătrânul: „Pentru ce?” Iar el a zis: „Sălbatici sunt toţi, şi ce e cu mult mai rău e că, şi pe cel pe care-l aveam prieten ascultându-mă, şi acela, nu ştiu de unde, s-a răzvrătit, şi nu mi se mai supune, şi s-a făcut mai sălbatic decât toţi; şi m-am jurat să nu mai calc o vreme pe acolo”. Şi, acestea zicând, s-a dus. Iar Sfântul a intrat în chilia lui, mulţumind lui Dumnezeu pentru mântuirea fratelui.
IV.
A Sfântului Efrem
Frate, ia aminte de sineţi, ca nu cumva să fie grai viclean în inima ta, iar de te vei învoi cu un gând ca acesta, să nu-l ascunzi de părintele tău duhovnicesc; că aşa a pătimit oarecine din cei de demult: luând din afierosire şi ascunzând în cortul său. Aşijderea şi Ghiezi, sluga Prorocului Elisei, nu s-a ascuns nici de Dumnezeu, nici de oameni: că, pe ascuns făcând răutate, întru arătare şi-a luat plata: unul adică fiind ucis de tot poporul cu toată casa sa (cf. Iisus Navi 6:18; 7:1-26), iar altul a moştenit lepra împreună cu seminţia lui până în veac (II împ. 5:20-27). Că nemincinos e cel ce a zis: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit şi ceea ce seamănă cineva, aceea şi seceră (Gal. 6:7).
218
V
A lui avva Isaac
Frate, de vei greşi în vreun lucru, să nu minţi din pricina ruşinii, ci fă metanie, zicând: „Iartă-mă”, şi greşeala trece. Să nu fie una în gura ta şi alta în inima ta, că Dumnezeu nu se lasă batjocorit, ci pe toate le vede şi pe cele ascunse, şi pe cele arătate. Deci tot gândul, şi tot necazul, şi toată voia ta, şi toată bănuiala să nu le ascunzi, ci vesteşte cu slobozenie stareţului tău; şi ce vei auzi de la dânsul, sârguieşte-te să faci cu credinţă, şi aşa se va uşura războiul de la tine; că duhurile cele rele nu au bucurie fără numai în omul ce face gândurile sale, fie ele bune sau rele.
Dă inima ta spre ascultarea Părinţilor, şi harul lui Dumnezeu va locui întru tine. Nu fi lângă sineţi înţelept, ca să nu cazi în mâna vrăjmaşilor tăi. A tăcea întru a nu spune gândurile te face pe tine cum că cauţi cinstea lumii şi slava ei cea urâtă; iar cel ce îndrăzneşte a mărturisi gândurile sale înaintea Părinţilor săi le goneşte pe ele de la sineşi. Împărtăşeşte-te de-a pururea din sfatul Părinţilor tăi, şi vei face toată vremea ta întru odihnă.
VI.
A lui avva Cassian
1. Semn al adevăratei smerenii este a descoperi Părinţilor nu numai ce facem, ci şi ceea ce gândim. Că această lucrare găteşte pe călugăr a merge fără poticneală pe calea cea dreaptă. Că cu neputinţă este ca cel ce îşi rânduieşte viaţa sa prin judecata şi socoteala celor mai bătrâni să cadă
219
în amăgirea dracilor. Încă şi într-alt chip: că însăşi aceasta, a arăta adică şi a descoperi Părinţilor pomenirile cele rele, le veştejeşte pe acestea şi mai slabe le face. Că precum şarpele, din gaură întunecoasă ieşind la lumină, se sârguieşte a unelti fugă şi a se ascunde, tot aşa şi gândurile cele rele se arată prin curata mărturisire şi spovedanie.
2. Una ca aceasta mi-a povestit şi Avva Serapion despre sineşi, zicând: „Când eram mai tânăr şi petreceam cu stareţul meu, după ce mâncam, sculându-mă de la masă, furam, prin lucrarea Diavolului, câte un posmag, pe care îl mâncam pe ascuns de stareţul meu. Deci, dacă am stăruit întru aceasta, făcând-o multă vreme, stăpânit fiind, nu mă puteam opri pe sine: conştiinţa nu mă mai odihnea, iar bătrânului mă ruşinam a-i spune.
Şi s-a întâmplat după iconomia Iubitorului de oameni Dumnezeu ca să vină la stareţ oarecari fraţi pentru folos, care l-au întrebat despre gândurile lor. Şi a răspuns stareţul: Nimic nu vatămă mai mult pe călugăr şi veseleşte pe draci precum ascunderea gândurilor de Părinţii duhovniceşti. Apoi le-a grăit lor şi despre înfrânare. Iar eu, cele grăite auzindu-le şi întru sinemi venind, am gândit că Dumnezeu a descoperit stareţului greşealele mele; şi, umilindu-mă, am început să plâng. Şi am scos posmagul din sânul meu, pe care eram obişnuit a-l fura, şi, aruncându-mă pe sinemi la pământ, ceream iertare pentru greşealele cele ce s-au făcut de mine şi rugăciune de întărire pentru cele ce vor veni de aici înainte. Şi a zis stareţul: O fiule, mărturisirea ta, chiar şi tăcând eu, te-a izbăvit pe tine; şi pe dracul cel ce te rănea până acum prin tăcere, mărturisind tu cele despre tine, l-ai junghiat; de acum nu va mai avea loc întru tine, căci l-ai scos din inima ta la arătare. Şi încă nu sfârşise stareţul grăind, şi iată, lucrarea Diavolului s-a arătat ca o făclie ieşind
220
din sânul meu şi umplând casa de putoare, încât cei de faţă au socotit că acolo arde multă pucioasă. Atunci a zis stareţul: Iată arătarea cuvintelor mele şi a izbăvirii tale, pe care Domnul o a făcut cunoscută în chip simţit prin semnul ce s-a făcut. Deci, de atunci, aşa s-a depărtat de la mine patima îndrăcirii pântecelui şi acea poftă diavolească, încât nici în minte nu-mi mai venea”.
3. Ne învăţăm dar din cele zise că nu este altă cale de mântuire fără decât a vesti gândurile la Părinţi şi a nu defăima predania strămoşilor: că şi ei, nu pornind de la sineşi, ci de la Dumnezeu şi din Scripturile cele de Dumnezeu insuflate au lăsat celor mai de pe urmă a întreba pe cei ce au călătorit mai-nainte. Şi este cu putinţă adică şi din multe altele ce se găsesc în Scripturile cele de Dumnezeu insuflate a ne învăţa, şi mai vârtos din istoria cea despre Samuil Prorocul (cf. I Samuil 3:1-14), care, din pruncie fiind dăruit lui Dumnezeu de maica sa şi învrednicindu-se de Dumnezeieşti vorbiri, n-a crezut gândului său, ci, odată, şi de două ori fiind chemat de Dumnezeu, a alergat către bătrânul Eli şi, cu învăţătura acestuia îndreptându-se136, s-a canonisit despre cum trebuie a răspunde lui Dumnezeu; Care Dumnezeu, pe cel ce l-a hotărât vrednic de Sine prin chemarea Sa, pe acela voieşte să-l povăţuiască prin îndreptarea şi învăţătura bătrânului, încât prin aceasta să fie călăuzit spre smerenie.
4. Încă şi pe Pavel, chemându-l Hristos prin Sine şi mai multe vorbindu-i, deşi de îndată putea să-i deschidă ochii lui şi calea desăvârşirii să i-o facă cunoscută, l-a trimis către Anania, poruncindu-i să înveţe de la dânsul calea adevărului, zicând: Mergi în cetate, şi acolo ţi se va spune ce se cade să
136 Pentru verbul de aici, vezi nota a treia de la cap. III, 9 din Pricina de faţă.
221
faci (Fapte 9: 6), printr-acestea învăţându-ne pe noi să urmăm povăţuirii celor ce au călătorit mai-nainte pe cale. Iar aceasta şi însuşi Apostolul învăţându-se, a plinit-o apoi cu lucrurile lui, precum despre sineşi, scriind, zicea: Că m-am suit în Ierusalim ca să văd pe Petru şi pe Iacov, cărora le-am spus Evanghelia pe care o propovăduiesc, ca nu cumva să fi alergat în deşert şi încă alerg (Gal. 2:2). O, minune, vasul alegerii, cel ce s-a ridicat până la cerul al treilea şi a auzit de la Dumnezeu graiuri negrăite, cel ce darul Duhului îl avea împreună cu sine călător şi cuvântul învăţăturii îl adeverea prin semnele ce urmau, acesta mărturiseşte că are trebuinţă de sfătuirea Apostolilor celor mai-nainte decât dânsul!
Cine, dar, va fi aşa de fudul şi mândru, care, auzind acestea, să nu se îngrozească, şi aşa să se teamă ca de gheena focului şi de veşnica muncă, şi să mai umble vreodată în a sa socoteală? Că nimănui nu descoperă Dumnezeu calea desăvârşirii, decât celor ce se vor povăţui spre dânsa prin Părinţii cei duhovniceşti, precum porunceşte şi prin prorocul, zicând: întreabă pe tatăl tău, şi-ţi va vesti ţie, pe cei mai bătrâni ai tăi, şi-ţi vor spune ţie (Deut. 32: 7).
VII
De la avva Varsanufie
1. Un frate a întrebat pe stareţul, zicând: „Am fost trimis în sfânta cetate pentru un răspuns al obştii, şi m-am pogorât la Iordan ca să mă rog, necerând pentru aceasta de la stareţul blagoslovenie. Oare am făcut bine, sau nu?” Răspuns-a stareţul: „Nu eşti dator a merge undeva fără blagoslovenie, că cele ce se fac cu gândul propriu, măcar bune de se par a fi, nu plac lui Dumnezeu; ia spre păzire porunca
222
stareţului ce te-a trimis, aceasta este şi rugăciune, şi mângâie pe Dumnezeu, pe Cel ce a zis: N-am venit să fac voia Mea, ci voia Tatălui, Cel ce M-a trimis (Ioan 6: 36)”. Zis-a fratele: „De mă voi duce departe şi voi uita să întreb pe Avva unde sunt dator a găzdui, ce voi face?” Răspuns-a bătrânul: „Trebuie să iei aminte la lucrurile ce te întâmpină, şi aşa, spre folosul sufletului, a face după putinţă; însă de ca şi cum ai călca porunca, şi nu ca şi cum ai face bine, căci îndrăzneşti să faci ceva fără a lua voie; şi aşa se încredinţează stareţul tău pentru a te ierta pe tine”.
2. Întrebat-a iarăşi fratele: „Ce este cunoştinţa mincinoasă (cf. I Tim. 6: 20)?” Răspuns-a stareţul: „Mincinoasa cunoştinţă este a crede gândului tău, adică că aşa este lucrul cutare; şi oricine voieşte să se izbăvească de dânsa, să nu creadă niciodată gândului său, părându-i-se a judeca bine, ci să zică către sine: Eu de draci mă batjocoresc, ca să cred gândului că am cunoştinţă adevărată şi să nu întreb pe cei mai bătrâni, ca dintru aceasta şi într-altele să mă aduc cu capul în jos”137. Deci stareţul a zis adevărul; că de la Dumnezeu grăieşte, şi nu se batjocoreşte nicidecum de draci, iar gândul meu este batjocură şi amăgire.
VIII.
Din Pateric
1. Un frate ce de multă vreme era luptat de dracul curviei, mult ostenind, n-a putut însă a se izbăvi de dânsul, într-o zi, simţindu-se pe sineşi aşijderea supărat de patimă şi aflându-se printre alţi călugări, s-a hotărât să lupte, ca să
137 Să ajung şi la alte căderi.
223
iasă biruitor din vătămarea ce o aducea Diavolul, rugându-i pe fraţi să se roage pentru el, ca aşa să afle o oarecare izbăvire de patimă. Şi deci, trecând cu vederea toată ruşinea, s-a dezgolit pe sineşi înaintea tuturor fraţilor şi a vădit lucrarea Satanei, zicând: „Rugaţi-vă pentru mine, părinţi şi fraţi, că, iată, paisprezece ani am de când sunt luptat aşa”. Şi îndată s-a depărtat de la dânsul războiul, pentru smerenia pe care a arătat-o.
2. Alt frate aşijderea a fost luptat de curvie, şi se nevoia întinzând osteneala, şi se păzea ca gândul să nu i se învoiască cu pofta; iar dacă războiul n-a încetat, venind la biserică, l-a arătat pe acesta la toată mulţimea. Şi s-a dat poruncă de la preoţi, şi toţi s-au ostenit pentru dânsul, o săptămână rugându-se lui Dumnezeu; şi s-a izbăvit fratele de război.
3. Alt frate a fost luptat spre curvie; şi, sculându-se noaptea, s-a dus la un bătrân şi a mărturisit lui gândul; iar bătrânul îl mângâia pe dânsul cu cuvinte duhovniceşti. Şi folosindu-se fratele, s-a întors în chilia sa. Şi îndată războiul s-a pornit iarăşi asupra lui; iar el, neîndoindu-se, s-a dus iarăşi către bătrânul; şi, mângâindu-se de la dânsul, aşijderea s-a întors. Şi iarăşi, precum era supărat, se întorcea către stareţ, de nimic îndoindu-se; iar bătrânul îl primea pe el cu osârdie. Şi, întărindu-l cu sfătuiri şi cu mângâieri, îl primenea, poruncindu-i a nu slăbi, ci de-a pururea, ori de câte ori va fi luptat, să vină către dânsul şi vătămarea Diavolului să o vădească: „Că nimic, zice, nu-l izgoneşte pe el aşa de mult precum vădirea şi curata mărturisire cu smerenie şi cu credinţă”. Şi, multă vreme făcându-se aceasta, Dumnezeu, văzând răbdarea fratelui şi suferirea [îngăduinţa] bătrânului, a izgonit războiul de la fratele.
PRICINA A douăzeci ŞI UNA
Despre aceea că celor cu dreaptă-socoteală dintre Părinţi ni se cuvine a spune gândurile, şi nu celor ce ajung să creadă (loruşi); şi cum că se cuvine a mărturisi şi a întreba; şi cu ce fel de credinţă a primi răspunsurile Părinţilor; şi cum că prin aceasta se ajutorează138.
I.
Din Pateric
1. Doi fraţi, locuind deosebi, au mers unul la altul; şi a zis unul către celălalt: „Voiesc să mă duc la Avva Zinon şi să-i spun lui oarece gând”. Zis-a şi celălalt: „Şi eu voiesc aceeaşi”. Şi s-au dus amândoi împreună. Şi, luându-l fiecare deosebi, i-au vestit gândurile lor. Şi unul adică, vestind, a căzut la bătrânul, rugându-l pe dânsul cu multe lacrimi să se roage pentru dânsul, şi stareţul i-a zis lui: „Du-te, şi nu te vinde pe sineţi, şi nu cleveti pe nimeni, şi nu te lenevi de rugăciunea ta”. Şi, ducându-se fratele, s-a tămăduit. Iar celălalt, spunând gândul său bătrânului, a adăugat cu slăbănogire [în grai] şi cu lenevire, zicând: „Roagă-te pentru mine”. Şi n-a cerut cu osteneală [deadinsul]. Iar după o vreme, s-a întâmplat lor să meargă unul la altul; şi a zis unul către celălalt: „Atunci când ai mers la bătrânul, i-ai vestit lui gândul pe care voiai a-l spune lui?” Iar el a zis: „Da”.
138 awepyeîp. Propoziţie relativ eliptică. Altfel spus: „Şi despre faptul că prin aceasta (adică prin credinţă) împreună-lucrează (spre Dumnezeu şi Părinţii, şi cei ce se mărturisesc lor).
225
întrebat-a acela: „Oare te-ai folosit vestind lui?” Răspuns-a fratele: „Da, cu rugăciunile bătrânului, m-a tămăduit Dumnezeu”. Iar el a zis: „Eu, măcar că i-am vestit, n-am simţit tămăduire”. Zis-a lui cel ce s-a folosit: „Şi cum ai rugat pe bătrânul?” Răspuns-a acela: „I-am zis lui: Roagă-te pentru mine, că am cutare gând”. Iar el a zis: „Eu, atunci când i-am vestit lui, am udat picioarele lui cu lacrimi, rugându-l pe dânsul să se roage pentru mine, şi, prin rugăciunile lui, m-a tămăduit Dumnezeu”.
Şi acestea ni le-a povestit nouă bătrânul, învăţându-ne că dator este cel ce roagă pe cineva din Părinţi despre gânduri să-l roage cu durere şi din toată inima, ca pe Dumnezeu, şi atunci va dobândi; iar cel ce cu lenevire vesteşte, sau ispitind, nu numai că nu se foloseşte, dar se şi osândeşte.
2. Zis-a un stareţ: „Că oarecine, odinioară, alunecând în greşeală grea, umilindu-se spre pocăinţă, s-a dus a-i vesti unuia din bătrâni, căruia nu i-a spus fapta, ci numai gândul: Mi s-a suit mie un gând de acest fel: am oare mântuire? Răspuns-a acela, neiscusit fiind a deosebi: Ai pierdut sufletul tău. Şi, auzind fratele aceasta, a zis: Dacă am pierdut sufletul meu, mă voi duce în lume.
Şi, ducându-se [de la bătrânul], a gândit să meargă şi la Avva Siluan, care avea multă dreaptă-socoteală, ca să-i vestească şi lui gândul acela. Şi, venind către dânsul, nu i-a spus nici lui fapta, ci numai gândul, precum şi la celălalt bătrân. Iar Părintele, deschizându-şi gura sa, a început a-i spune lui din Scriptură: că nu este osândă cu totul139 celor ce numai gândesc. Iar auzind fratele, şi luând putere în
139 irâvTwi;. Altfel spus: „Nu este sigur că cei ce au numai gândul (păcatului) se vor şi osândi”. Sau: „E cu putinţă ca cei ce au doar gândul (spre păcat) să nu se osândească”. Zicerea nu se află ca atare în Scriptură, ci pare mai degrabă o parafrază.
226
suflet, şi bine-nădăjduit făcându-se, i-a vestit lui şi fapta, iar stareţul, înştiinţându-se şi de faptă, ca un bun doftor, a pus oblojeli pe sufletul lui din Dumnezeieştile Scripturi, arătând că este pocăinţă celor ce întru cunoştinţă se întorc către Dumnezeu.
Iar după aceasta, mergând stareţul meu către acest duhovnicesc Părinte, i-a povestit lui despre fratele şi a zis: Iată, cel ce se deznădăjduise de sine şi voia să meargă în lume, ca o stea luminoasă este în mijlocul fraţilor. Iar acestea le-am zis ca să ştim că nu mică primejdie este a spune cineva gândurile la bărbaţi fără dreaptă socoteală”140.
II.
A Sfântului Efrem
De-ţi va vesti ţie cineva gândurile sale, ia aminte, frate, ca nu cumva, spunând acela, să nu fii şi tu supărat de acele
140 Iată deci că Mărturisirea gândurilor şi a păcatelor (precum şi celelalte Sfinte Taine) şi dobândirea iertării de la Dumnezeu şi a folosului sau doftoriei întru vindecarea patimilor şi a alungării gândurilor nu se face întotdeauna „automat”, indiferent de starea duhovnicească a preotului sau a fiului duhovnicesc. Din alte istorioare ştim că uneori, mai mult pentru râvna celui ce se mărturiseşte decât pentru virtutea preotului, iartă şi vindecă Dumnezeu pe cel ce se mărturiseşte, dar aceasta este o iconomie deosebită a lui Dumnezeu. În cele din urmă duhovnicul este cel ce naşte duhovniceşte (cf. şi Filim. 1:10; I Cor. 4:15 etc.) pe cel care vine la el; chiar dacă primul face aceasta mai puţin sau deloc din puterea lui (cf. I Cor. 15:10), el este cel trimis de Hristos în numele Lui spre a face aceasta, drept care nu ar putea decât să zică cumva ca şi Apostolul Pavel (cf. I Cor. 9: 16): „Vai mie dacă nu voi naşte în Hristos pe cel ostenit şi împovărat, care a venit la mine spre pocăinţă”. Sfântul Efrem oferă însă în cuvântul următor o cale de a ieşi din ispitele, tulburările şi lipsurile ce le-ar putea avea o mărturisire curată după Dumnezeu.
227
gânduri; şi, mai vârtos, dacă şi mai neputincios este ochiul minţii tale, eşti asemenea cârmaciului aflat în furtună mare. De aceea se cuvine ţie ca, auzind începerile celor ce se grăiesc, dintr-acestea pe cele următoare să le socoteşti, şi aşa să mângâi pe cel necăjit, fie din cele ce le-am primit mai-nainte de la Sfinţii Bărbaţi, fie din cele ispitite de noi; că nu este voia Domnului ca unul să cadă prin altul; că El voieşte ca toţi să se mântuiască; încă şi tu, omule, nu la tot omul să-ţi descoperi gândurile, ci la cei pe care i-ai cercat că sunt duhovniceşti, neluând aminte la schimă [port] sau la cărunteţe.
Că mulţi, după glasul Apostolului, au chipul blagocestiei, iar de puterea ei se leapădă (cf. II Tim. 3: 5); încă şi Mântuitorul a zis: Păziţi-vă de prorocii cei mincinoşi, care vin către voi întru îmbrăcăminte de oi, iar pe dinlăuntru sunt lupi răpitori; din roadele lor să-i cunoaşteţi pe dânşii (Matei 7:15).
Deci se cuvine să nu luăm aminte la chipul cel dinafară, că multe sunt pândirile vrăjmaşului, ci a privi la cugetul fiecăruia; şi întru care vei afla roadele Duhului, să nu ascunzi de la dânşii gândurile tale, ca nu cumva, aflând vrăjmaşul [vreun] unghi141, să se încuibeze întru tine şi, câte puţin, întru pierzare să te tragă.
Şi ia aminte, frate, ca nu cumva, auzind neajunsurile fratelui, să-l defaimi pe el în inima ta, ca pe cel ce a făcut unele ca acestea, ci mai vârtos minunează-te de schimbarea fratelui şi de mărturisirea lui cea fără de ruşine; că a descoperi cineva de bună voie greşealele sale la bărbaţi duhovniceşti
141 Vreo pricină de ispită, o slăbiciune, o uşă de intrare. Orice dovadă de necredinţă în puterea de a ierta a lui Dumnezeu prin duhovnic presupune o depărtare a lui Dumnezeu de om sau o întoarcere a acestuia dinspre ajutorul Lui, lucru care creează o breşă în zidul nostru de apărare împotriva vrăjmaşului.
228
este semn al îndreptării vieţii şi a fricii lui Dumnezeu, al smeritei cugetări şi a credinţei.
Deci se cuvine ca mai vârtos de aceasta să te minunezi de fratele şi a-l mângâia pe dânsul cu toată smerita cugetare, precum este scris: Păzindu-te pe sineţi, ca să nu cazi şi tu în ispită (Gal. 6:1). Zice încă şi Dumnezeu prin Prorocul Iezechiil: Şi tu, fiul al omului, zi către fiii poporului tău: dreptatea dreptului nu-l va izbăvi pe el în ziua în care va rătăci, şi fărădelegea călcătorului de lege nu-i va face rău lui în ziua în care se va întoarce din fărădelegea lui (Iez. 33:12).
III.
A lui avva Isaia
De întrebi un stareţ de vreun gând, de ştii că este credincios a păzi cuvântul tău, dezgoleşte-i lui gândul cu slobozenie, iar de va grăi cineva despre gânduri din cele ce te luptă pe tine, să nu voieşti să-l asculţi pe dânsul, ca să nu ţi se facă ţie războaie. Dacă fratele îţi va încredinţa ţie, ca unui vrednic de încredere, neajunsurile lui, să nu spui aceasta înaintea cuiva, că moarte a ta este142. De întrebi pe bătrânul despre gândurile tale, să întrebi nu după ce ai făcut [fapta cea după gânduri], ci spune [degrab] ceea ce te luptă pe tine acum, şi nu fi făţarnic, zicând unele în loc de altele, sau că altul a făcut, ci spune adevărul, şi te găteşte pe sineţi, ca
142 La această zicere ce pare mai puţin lesne de înţeles, în pasajul echivalent din Filocalie (Vol. 12, Cap. IV, 1: „De auzi de vreo scădere a fratelui tău, să nu-i spui bătrânului despre cine e vorba, căci aceasta este moarte”), găsim o scolie ca aceasta (nota 63): „De mărturiseşti bătrânului (duhovnicului) tău scăderea aflată a unui frate, să nu-i spui numele fratelui”.
229
orice-ţi va zice ţie să faci, de vreme ce, altminteri, pe tine singur te batjocoreşti, şi nu pe bătrânii pe care-i întrebi.
Şi când întrebi pe bătrâni despre război, să nu asculţi [de] gândurile cele ce-ţi grăiesc ţie dinlăuntru mai mult decât de cele ale bătrânilor, ci te roagă lui Dumnezeu, zicând: „Fă cu mine milă şi, ceea ce voieşti, dă Părinţilor mei, ca să-mi spună mie143″. Şi orice îţi vor spune ţie Părinţii, fă cu credinţă, şi te va odihni pe tine Dumnezeu. Dacă eşti neputincios şi cazi întru patimi, păzeşte-te pe sine a nu lăsa pe cineva să-ţi spună ţie patimile gândurilor lui, ca unui credincios, că pierzare este sufletului tău acest lucru. Să nu descoperi înaintea tuturor gândurile tale, ca să nu dai sminteală Părinţilor, ca darul lui Dumnezeu să te acopere pe tine144.
IV.
A lui Avva Cassian
înconjurând pe Sfinţii Părinţi cei de la Schit, am mers şi la Avva Moise, bărbat înalt cu fapta bună şi înţelept la cele
143 în primele secole, ba chiar şi până astăzi în unele mănăstiri, mărturisirea gândurilor se făcea după tipicul fiecărei mănăstiri sau după învoiala dintre călugări nu numai în faţa unui bătrân (duhovnic), ci, după nevoie, şi altora, deşi se socoteşte că fiecare avea la bază un duhovnic al lui. Ce deosebea această practică de chipul spovedaniei de astăzi, înţeleasă ulterior ca Sfântă Taină între cele şapte Taine, este o altă temă încă necercetată îndestul până azi, mai ales într-un context în care împărţirea în şapte Taine a apărut datorită scolasticii de mai târziu, când s-a accentuat mai mult caracterul juridic al Tainelor.
144 Pesemne un îndemn către părinţii care primesc mărturisirile altora: prin urmare, neputinţa (aoOevcc) de care zice mai sus prin care preotul, socotind-o ca pe o virtute, nădăjduieşte să mărturisească pe cineva e una cu pierzarea sufletului.
230
Dumnezeieşti; şi, apropiindu-ne noi, după alte oarecare vorbe de suflet folositoare, l-am întrebat pe dânsul despre ce se cuvine a face pentru mărturisirea gândurilor, zicând că acestea se fac pricină de ruşine şi de sfială vătămătoare de suflet: aceea adică că, de multe ori, oarecari din Părinţi, ascultând gândurile fraţilor, nu numai că nu i-au tămăduit pe dânşii, ci şi, osândindu-i, i-au adus în deznădăjduire, care lucru şi noi înşine am cunoscut că s-a întâmplat în părţile Siriei.
Că un frate oarecare i-a spus unuia din părinţii de acolo gândurile sale cu toată simplitatea şi adevărul, dezgolind fără ruşine cele ascunse ale inimii sale; iar el, îndată ce a auzit, a început să se mânie şi să se pornească asupra fratelui, prihănindu-l pe dânsul pentru nişte pomeniri rele ca acestea, încât dintru aceasta, mulţi auzind, se ruşinează a-şi vesti gândurile lor bătrânilor.
Iar Avva Moise, răspunzând, ne-a zis nouă: „Bine este, o fiilor, a nu ascunde gândurile de Părinţi, ci slobod şi curat a mărturisi, şi nu judecăţii proprii a urma, ci a ne supune fără de îndoială cercării acelora. Însă nu se cuvine a încredinţa cele ascunse ale inimii oricui s-ar întâmpla, ci bătrânilor celor duhovniceşti şi cu dreaptă-socoteală, şi de mulţi mărturisiţi [ca atare], nu celor cărunţi numai de vreme; că mulţi, către singură vârsta şi către chipul cel dinafară privind şi pe ale sale gânduri spunând, în loc de [a primi] tămăduire întru deznădăjduire au căzut.
Era un oarecare frate foarte sârguitor, care, cumplit fiind supărat de dracul curviei, a venit către un bătrân oarecare, căruia i-a vestit gândurile sale. Iar acela, cum a auzit, neiscusit fiind, s-a mâniat şi ticălos îl numea pe fratele, judecându-l pe dânsul nevrednic de schima călugărească pentru că primeşte nişte gânduri ca acestea. Acestea auzind
231
fratele, s-a deznădăjduit şi, părăsind locul său, s-a îndreptat spre lume; dar, prin Dumnezeiasca Pronie, l-a întâmpinat pe dânsul Avva Apollo, cel prea-iscusit între stareţi; şi, văzându-l pe dânsul tulburat şi posomorât foarte, îl întreba, zicând: Care este pricina posomorârii tale? Iar el, din multa scârbă a inimii, nu răspundea. Apoi, dacă bătrânul n-a încetat rugându-l pe dânsul a-i vesti lui pricina acestei scârbe prea mari, a povestit cele de sine, zicând: Gândurile curviei mă supără; şi mergând eu, am vestit cutărui bătrân, iar după cuvântul lui, nu este mie nădejde de mântuire. Deci, deznădăjduindu-mă de mine, mă duc în lume.
Acestea auzind părintele Apollo, mult îl ruga şi-l sfătuia pe dânsul, zicând: Nu te mira, fiule, nici nu te deznădăjdui, că eu, întru vârstă şi bătrâneţe ca aceasta, foarte mă supăr de nişte gânduri ca acestea. Deci nu te slăbănogi pentru o înfocare ca aceasta, care se tămăduieşte nu atât cu sârguinţa omenească, cât cu iubirea de oameni a lui Hristos; dăruieşte-mi mie numai ziua de astăzi şi întoarce-te la chilia ta. Şi fratele a făcut aşa; şi, aşezându-l pe dânsul Avva Apollo la chilia lui, s-a dus la acel bătrân ce l-a deznădăjduit pe fratele. Şi, stând în afara chiliei lui, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: Doamne, Cel ce toate le faci spre folos, şi ispitele le laşi a se aduce asupra noastră spre folosire, însuţi mă ascultă pe mine şi întoarce războiul fratelui spre acest bătrân, ca prin cercare să se înveţe la bătrâneţe ceea ce în lungă vreme nu s-a învăţat: că se cuvine a pătimi împreună cu cei luptaţi. Şi cum a sfârşit rugăciunea, a văzut un arap stând aproape de chilie şi slobozind săgeţi asupra bătrânului; iar bătrânul, sărind îndată ca dintr-o beţie, se întorcea ici şi acolo; şi neputând a aştepta mult, a ieşit din chilie pe aceeaşi cale pe care şi tânărul s-a dus spre lume. Iar văzându-l Avva Apollo pe
232
dânsul aşa ducându-se şi pricepând ceea ce s-a făcut, prin altă cale întrecându-l pe dânsul, l-a întâmpinat, zicând: Unde te duci? Care este pricina unei turburări ca aceasta ce te ţine pe tine? Iar el, simţind că s-au cunoscut cele ale lui sfântului, de ruşine nu răspundea nimic.
Şi a zis avva Apollo: întoarce-te la chilia ta, iar de aici, cunoscând neputinţa ta, să te socoteşti pe tine sau necunoscut de Diavolul, sau nebăgat în seamă de el, pentru că nu te-ai învrednicit de lupta cu el, că asupreala lui n-ai suferit-o nicio zi, iar aceasta ţi s-a întâmplat din pricină că, primind pe fratele cel luptat de vrăjmaşul de obşte, în loc să-l îndemni spre nevoinţă, l-ai adus în deznădăjduire, nesocotind acea înţeleaptă poruncă ce zice: Scapă pe cei târâţi la moarte, şi nu înceta să răscumperi pe cei duşi lajunghiere (Prov. 24:11), ba nici pilda Mântuitorului care zice: Trestia zdrobită să nu o frângi; şi inul fumegând nu-l stinge (Matei 12:20). Căci nimeni n-ar putea suferi uneltirile vrăjmaşului, şi nici a stinge înfocata înfierbântare a firii, de n-ar întări harul lui Dumnezeu slăbiciunea omenească.
Deci, după ce s-a împlinit această iconomie mântuitoare pentru noi, cu rugăciuni de obşte să-l rugăm pe Dumnezeu ca să depărteze biciul cel lăsat asupra ta; căci El face durerea, şi iarăşi aşază, El răneşte şi mâinile Lui tămăduiesc, El smereşte şi El înalţă, omoară şi viază, pogoară în iad şi ridică (I împ. 2: 6-7).
Acestea zicând şi rugându-se, îndată de război pe dânsul l-a izbăvit, îndemnându-l să ceară de la Dumnezeu a i se da lui limbă de învăţătură, ca să cunoască când se cuvine a zice cuvânt. Deci, din cele zise, ne învăţăm că nu se află vreo altă cale de mântuire mai temeinică fără decât a mărturisi fiecare gândurile sale la Părinţii cei ce au dreaptă-socoteală, şi de la aceia a se canonisi spre fapta bună, şi a nu urma
233
voii şi socotelii145 sale; iar dacă cineva s-ar întâlni cu vreun bătrân mai simplu şi mai puţin iscusit, pentru aceasta nu se cuvine să nu-şi mărturisească gândurile [şi] Părinţilor mai iscusiţi, sau a ascunde gândurile şi a nu le mărturisi din pricina celor mai slabi şi mai neiscusiţi, agonisind astfel necredinţă şi de toţi deopotrivă fugind, ci, precum pe doftorii cei trupeşti, mai întâi a cerca pe cel ce învaţă, şi atunci a-i arăta ranele sufleteşti, şi a nu grăi împotriva tămăduirilor lui, ci a le primi pe acestea cu mulţumire, măcar că întru vremea de faţă aduc mâhnire şi suferinţă”.
V.
Dintr-ale Sfântului Varsanufie
1. Un frate a întrebat pe stareţul, zicând:
„Pe cine se cuvine a întreba despre gânduri, şi oare se cuvine tot pentru aceleaşi [gânduri] a întreba şi pe altul?”
Şi a răspuns stareţul:
„Se cuvine a întreba pe cel spre care ai credinţă şi despre care ai aflat cum că poate purta gândurile, şi aşa se cuvine a crede lui ca lui Dumnezeu. Iar a întreba pe altul de acelaşi gând este necredinţă şi ispitire. Căci dacă crezi că Dumnezeu a grăit întru sfântul Lui, ce trebuinţă mai este a ispiti pe Dumnezeu de acelaşi şi a întreba pe altul?”146
2. Zis-a fratele:
„Dacă pentru gândul ce face necaz, răspunsul se va da şi necazul va stărui, ce se cuvine a socoti sau lucra?”
145 KpiTripîw = criteriilor, mai exact: propriului chip de a deosebi lucrurile.
146 Iată pe scurt cum se alege un duhovnic!
234
Răspuns-a bătrânul:
„De va stărui gândul, necăjind pe cel ce a întrebat după răspunsul acelui părinte, nu stăruie în zadar, ci arătat este cum că cel ce a auzit, nici curat, nici cu sârguinţă nu a făcut cea poruncită lui; drept care dator este a îndrepta greşeala şi a face ceea ce i s-a poruncit, că Dumnezeu, Cel ce grăieşte întru Sfinţii Săi, nu minte”.
3. Zis-a fratele: „Oare pe acelaşi se cuvine a-l întreba pentru acelaşi, sau nu? Că ştiu, Părinte, că odinioară, întrebând eu pe un stareţ pentru un gând oarecare, mi s-a zis de dânsul să nu fac cutare lucru. Iar după aceasta, iarăşi l-am întrebat pe acelaşi pentru aceleaşi, şi mi-a zis să fac cutare lucru pe care mai-nainte mi-a poruncit să nu-l fac; şi cum este aceasta?”
Şi a răspuns stareţul:
„Judecăţile lui Dumnezeu sunt adânc mult. Însă cunoaşte că, după inima celui ce întreabă, Dumnezeu pune uneori în gura celui ce-i grăieşte lui [a celui ce întreabă]: sau spre ispitirea celui ce aude, sau pentru că inima lui s-a schimbat şi [pentru aceasta] s-a învrednicit a auzi în alt fel; adică unii se schimbă întru acelaşi lucru, iar Dumnezeu grăieşte într-alt fel întru sfântul Lui pentru dânşii; precum prin Isaia a grăit către împăratul Iezechia, că, după ce i-a zis lui: Rânduieşte cele pentru tine, că vei muri (Is. 38: 1), inima împăratului s-a schimbat şi s-a mâhnit. Şi iarăşi prin acelaşi Isaia i-a zis lui: Iată, a adăugat Dumnezeu la viaţa ta alţi cincisprezece ani (Is. 38: 5). Deci, dacă ar fi grăit printr-altul, lucrul ar fi avut sminteală, văzând că sfinţii grăiesc în chip felurit. Şi iarăşi, după inima Ninivitenilor, a grăit către Iona şi a zis: După trei zile voi nimici cetatea (Iona 3: 4). Iar când inima lor s-a schimbat spre pocăinţă, Dumnezeu a arătat marea Lui iubire de oameni şi a lăsat cetatea, căci s-a schimbat spre bine.
235
Pentru aceasta dar nu trebuie ca cineva să schimbe pe sfântul cel întrebat, ci pe acelaşi iarăşi să-l întrebe, căci, dacă vreodată se iveşte trebuinţa ca Dumnezeu să schimbe răspunsul, pricină făcându-se, să o facă prin acelaşi, ca să nu se afle sminteală”.
4. Zis-a fratele:
„Deci, dacă luând sfat de la părinte pentru vreun lucru, voi veni întru dânsul şi voi afla că nu mă potrivesc cu dânsul după răspunsul bătrânului, ce mi se cuvine a socoti sau a face într-o greutate ca aceasta?”
Răspuns-a stareţul:
„Acest răspuns se apropie de cel dintâi. Cum? Ascultă. Ai luat răspuns pentru vreun lucru: că adică fă cutare, şi ai aflat potrivnicie? întâi adică eşti dator a te cerca pe sineţi, de nu cumva inima ta s-a îndulcit în lucru, şi nu l-ai lăsat pe tot lui Dumnezeu, şi, pentru aceasta, Dumnezeu nu a îngăduit ca lucrul să se facă după răspunsul bătrânului; şi, de vei afla, cunoaşte că din tine este pricina, drept care nu trebuie să pui aceasta pe seama răspunsului bătrânului, ci pe tine să te prihăneşti. Că Elisei, nădăjduindu-se, a trimis pe ucenicul său ca să scoale pe mort, şi acesta nu s-a sculat, iar pricina nu e de la cel ce l-a trimis, ci de la trimis, căci altminteri cum se face că el l-a sculat pe dânsul mai pe urmă? (cf. IV împ. 4: 29-35).
Deci dator eşti ca mai întâi să faci după puterea ta ca să te păzeşti a se face după răspuns; iar de se va întâmpla ca lucrul să nu se facă după sârguinţă ta, să ştii că s-a făcut schimbare într-una din părţi: sau tu îndulcindu-te de lucru, precum ţi-am zis mai-nainte, sau însuşi lucrul sau felul în care ai [priveşti] lucrul s-a schimbat; şi, pentru aceasta, şi Dumnezeu schimbă cele ale răspunsului, precum la Iezechia şi la Niniviteni. Deci atunci, de nu este aproape de
236
trupul tău cel pe care l-ai întrebat ca iarăşi să-l întrebi pe dânsul, roagă-te lui Dumnezeu, numind pe acel stareţ şi zicând: Dumnezeule al cutăruia, nu mă lăsa să mă rătăcesc din voia Ta şi din răspunsul robului tău, ci vesteşte-mi ce să fac. Şi ce te va vesti pe tine, aceea fă, crezând că Dumnezeu a grăit ţie prin sfântul şi te-a povăţuit, şi văzând că cu adevărat schimbare oarecare s-a făcut, şi pentru dânsa Dumnezeu a schimbat răspunsul”.
5. Zis-a fratele:
„De câte ori se cuvine, stăpâne al meu, a mă ruga ca să se vestească gândul meu pentru aceasta?”
Răspuns-a bătrânul:
„Când nu poţi întreba pe bătrânul, de trei ori trebuie a te ruga pentru tot lucrul; iar după aceasta trebuie să priveşti unde se pleacă inima măcar şi până la un fir de păr şi apoi a face aceasta; că vestirea de la Dumnezeu este, şi, cu adevărat, se arată inimii”.
6. Zis-a fratele:
„A mă ruga de trei ori se cuvine a o face în osebite vremi sau în acelaşi ceas? Că de multe ori se întâmplă ca lucrul să nu aibă zăbavă”.
Răspuns-a stareţul:
„De ai odihnă [slobozenie] de vreme, te poţi ruga în răstimp de trei zile, iar dacă te zoreşte, ca în ceasul vânzării Mântuitorului, şi e greu de îndurat, ia-L pe Hristos ca chip, că El, mergând de trei ori, acelaşi cuvânt a zis rugându-Se (cf. Matei 26:44), iar la vedere n-a fost ascultat, de vreme ce trebuia să împlinească iconomia; iar din aceasta ne învaţă ca să nu ne scârbim când ne rugăm, sau dacă nu suntem ascultaţi în acea vreme, că El, mai mult decât noi, ştie ce este de folos; numai noi să nu ne depărtăm de mulţumire şi aşa ne mântuim”.
237
7. Zis-a fratele:
„Şi dacă după rugăciune va zăbovi a veni vestirea, ce trebuie să fac? Dacă încă şi dintru a mea pricină este, şi aceasta se ascunde de mine, de unde o voi cunoaşte?”
Răspuns-a stareţul:
„Dacă după a treia rugăciune nu-ţi va veni ţie vestire, cunoaşte că din tine este pricina; măcar că nu ţi se arată ţie greşeala, prihăneşte-te pe sineţi, şi aşa te va milui Dumnezeu”.
8. Zis-a fratele:
„Dar întrebând cineva pe Părinţi, şi primind răspunsurile, oare pe toate în chip nestrămutat este dator a le săvârşi?”
Răspuns-a stareţul:
„Nu pe toate, ci pe cele date lui după poruncă; că adică sfătuirea este îndemnare afară de nevoie147, arătând omului calea cea dreaptă, iar porunca se pune ca un jug ce fără cârtire cere purtarea şi lucrarea lui”.
9. Zis-a fratele:
„Mi-ai spus, Părinte, despre osebirea dintre poruncă şi sfătuirea cea după Dumnezeu; lămureşte-mi acum şi semnele deosebitoare ale fiecăreia, cum se cunosc şi care este puterea fiecăreia dintr-însele?”
Răspuns-a stareţul:
„Dacă tu te apropii de vreun Părinte duhovnicesc şi-l întrebi de vreun lucru, nu ca şi cum vrând a lua poruncă, ci a auzi răspuns după Dumnezeu, şi ţi se spune ce trebuie să faci, fără îndoială că eşti dator a o păzi şi pe aceasta; iar de vei voi să faci aceasta şi eşti încercat de un necaz, să nu te tulburi, că pentru folosul tău se face. Iar de nu vei voi să faci
147 Fragmentul e luat din răspunsul dat întrebării cu numărul 368, după numărul ei din Filocalie (Vol. XI). În varianta de acolo, expresia aceasta ceva mai greu de înţeles este redată aşa: „Sfatul este o îndrumare care nu obligă”.
238
ceea ce ai auzit, să nu te arăţi ca unul ce ai călcat porunca, căci nu ai luat [sfătuirea] ca pe o poruncă, ci să socoteşti că ai trecut cu vederea ceea ce îţi era de folos, şi pentru aceasta să te osândeşti pe sineţi. Deci se cuvine să crezi că toate cele ce ies din gura sfinţilor sunt spre folosul celor ce le aud, de aceea, tot aşa trebuie să socoteşti şi atunci când, neîntrebând tu, stareţul îţi zice ceva de la sineşi, pornindu-se de gândul cel după Dumnezeu, precum s-a întâmplat şi odinioară: că oarecare din fraţi căuta să intre în cetate, iar un bătrân i-a zis lui de la sineşi: Dacă vei intra, vei cădea în curvie. Şi, neascultând el, a intrat şi a căzut. Iar de întrebi în chip deosebit despre un lucru, vrând a lua poruncă, dator eşti să pui metanie şi să rogi ca să ţi se dea poruncă; iar după ce ţi-a dat-o, iarăşi să faci metanie, ca cel ce ţi-a dat-o să te blagoslovească, zicându-i lui: Blagosloveşte-mă, Părinte, pentru porunca ce mi-ai dat-o, şi roagă-te ca să o păzesc.
Şi cunoaşte, frate, că cel ce dă porunca nu face aceasta în deşert, ci te ajută cu cererea şi cu rugăciunile, ca să o poţi păzi. Iar dacă printr-o răpire148 nu-i vei face metanie, să nu socoteşti porunca deşartă (căci ea oricum este tare [vrednică spre a fi lucrată]), căci tu ai primit-o fără a o lucra şi împlini desăvârşit pe dânsa. Iar de vei putea, nu te lenevi ca să te întorci şi să pui metania şi să ceri blagoslovenia. Iar de nu poţi aceasta, socoteşte-te pe sineţi ca pe unul ce ai primit porunca cu o lipsă”.
10. Zis-a fratele:
„Dacă eu întreb ca să primesc o poruncă, iar bătrânul nu are ca scop să-mi dea vreo poruncă, ci doar o sfătuire, sau dacă, dimpotrivă, eu nu cer, dar el îmi dă o poruncă,
148 E o uitare produsă de cel rău prin ispitirea cu alt gând în acel moment (cf. Filocalia XI, nota 526).
239
o voi socoti oare ca poruncă, pe care trebuie să o păzesc numaidecât? Şi, de vreme ce sunt şi canoane bisericeşti, şi graiuri ale Părinţilor ce se află în scris, oare cu adevărat şi pe acelea ca pe o poruncă trebuie să le păzim?”
Răspuns-a stareţul:
„Dacă, întrebat fiind bătrânul, nu a avut ca scop să-ţi dea poruncă, nu ţi se va socoti ţie întru poruncă, chiar dacă tu ai cerut aceasta. Iar dacă el a socotit să-ţi dea ţie poruncă, deşi tu nu ai cerut aceasta, poruncă este, şi este trebuinţă de a o păzi. Încă şi aceea se cuvine a o primi ca pe o poruncă: atunci când oarecari canoane dogmaticeşti149 hotărăsc ceva, sau răspunsuri ale Părinţilor care hotărăsc ceva, dar nu trebuie simplu a le primi, ci, prin întrebarea Părinţilor şi a bătrânilor, să te adevereşti în gândul tău; că nu poţi înţelege întotdeauna drept puterea graiurilor, şi, pentru aceasta, trebuie să întrebi pe bătrâni, şi a te pleca mai degrabă răspunsului lor şi a păzi în chip nestrămutat cele auzite, cu ajutorul Iubitorului de oameni Dumnezeu şi cu rugăciunile sfinţilor. Amin”.
11. Zis-a fratele:
„Dar dacă, căzând în ispită, voi călca porunca, ce voi face?”
Răspuns-a stareţul:
„Dacă, luând poruncă de la cineva din sfinţi, o vei călca pe dânsa, să nu te tulburi, nici să te deznădăjduieşti întru a o strica pe dânsa, ci adu-ţi aminte de cel ce zice: Dreptul, de cade şi de şapte ori în zi, se ridică (Prov. 24:16), şi de Domnul, Care a zis lui Petru: De şaptezeci de ori câte şapte să ierţi fratelui tău (Matei 18: 22). Deci dacă oamenilor li s-a poruncit a ierta aşa, cu atât mai vârtos însuşi va face aceasta, bogat fiind întru milă şi întru îndurări, Care pe toate le biruieşte
149 E vorba de canoane ale unor Părinţi sau ale Sinoadelor.
240
cu covârşire; Care prin prorocul în toate zilele strigă: întoarceţi-vă către Mine, şi Mă voi întoarce către voi; că milosârd sunt, şi nu voiesc moartea păcătosului (Ioil 2:13; Zah. 1: 3) şi celelalte. Dar ia seama ca nu cumva, auzind că porunca se zădărniceşte [strică] prin călcare, dar şi că iarăşi se arată lucrătoare prin pocăinţă, să te trândăveşti şi să vii întru lenevire, că greu [împovărător] este lucrul acesta; dar nici spre lucrurile ce par mici să nu defaimi porunca, şi, chiar de se va face oarecare lenevire [nesocotire] într-însele, sârguieşte-te a o îndrepta [împlini], ştiind că din nesocotirea celor mici se ajunge la mari greşeale”.
12. Zis-a fratele:
„Mă sfătuieşte gândul a nu întreba pe sfinţi, ca nu cumva, primind răspuns şi defăimându-l pentru neputinţa mea, să greşesc”.
Răspuns-a stareţul:
„Acest gând este prea cumplit şi pierzător, deci nu-l suferi pe dânsul; că dacă cineva, învăţându-l150, va greşi, se osândeşte cu totul pe sineşi; iar dacă, neînvăţându-se, va păcătui, nu se osândeşte niciodată, dar patimile lui rămân netămăduite. Pentru aceasta pune Diavolul în gând unele ca acestea cuiva, spre a rămâne ele netămăduite. Deci tu, atunci când te va sfătui gândul că nu poţi împlini răspunsul [sfatul, porunca] bătrânului din pricina neputinţei, atunci întreabă aşa: De vreme ce aceasta voiesc să fac, spune-mi, Părinte, ce-mi este de folos? Că adică, măcar de-mi vei spune, nu pot să fac şi să păzesc cea zisă [de tine], dar pentru aceasta voiesc să ştiu, ca să mă osândesc pe sinemi că trec cu vederea folosul. Iar aceasta îţi va fi ţie smerenie. Domnul
150 naQwv. Adică: aflând despre el (ca sfat sau poruncă de la stareţ) şi primindu-l pentru a-l împlini.
241
să lumineze inima ta a auzi şi a păzi, cu rugăciunile sfinţilor. Amin”151.
13. Întrebat-a fratele:
„Spune-mi, Părinte, atunci când mă îngreunez de gânduri şi rog pe bătrâni a se ruga pentru mine şi ascult cele zise de dânşii, îndată se odihneşte sufletul meu. Cum să înţeleg aceasta?”
Răspuns-a stareţul:
„Atunci când se înviforeşte corabia de valuri, de are cârmaci, acesta, prin înţelepciunea cea dată lui de la Dumnezeu, mântuieşte corabia, şi cel din corabie [călătorul] se veseleşte, mântuindu-se corabia. Încă şi pe bolnav, nu îl veseleşte atât pomenirea doftorului, cât mai vârtos iscusirea lui. Şi oare pe cel ce se primejduieşte pe cale de tâlharii cei ce vin asupra lui, nu-l întăreşte glasul paznicilor, şi mai vârtos venirea lor? Deci dacă acestea sunt aşa, câtă veselie şi întărire poate da răspunsul Părinţilor celui ce ascultă! Aceasta mai vârtos atunci când este amestecată cu întinsă
151 Iată un răspuns deosebit de delicat şi plin de învăţăminte pentru mulţi care disperă din pricină că nu pot împlini sfătuirile şi poruncile Părinţilor. O traducere mai liberă, sau mai degrabă o parafrază, găsim în Filocalia citată: „Când deci gândul îţi şopteşte că nu poţi împlini răspunsul din slăbiciune, întreabă aşa: Spune-mi, Părinte, ce-mi este de folos? Căci ştiu că, dacă-mi spui, nu pot să păzesc ceea ce-mi spui. Dar voiesc să întreb chiar şi numai pentru ca să mă dispreţuiesc pe mine că am trecut cu vederea ceea ce îmi este de folos. Iar prin aceasta câştigi măcar smerenia”. La care răspuns găsim o frumoasă scolie la nota 530: „E mai bine să afli ce eşti dator să faci, chiar dacă ştii că nu vei putea face. Dar să-ţi fie neîmplinirea poruncii nu din dispreţuirea ei, ci din reala ta neputinţă. Căci însuşi chinul de a şti ce trebuie să faci, dar nu poţi face, e o continuă smerire şi întreţine în tine o luptă continuă de a te ridica încet-încet peste neputinţa ta. E mai bun chinul mustrării de sine pentru ce nu poţi face decât nepăsarea insensibilă. E şi acesta un mijloc de sensibilizare şi umanizare”.
242
rugăciune către Dumnezeu, Care a zis: Rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să vă vindecaţi (Iac. 5: 16). Iar atunci când îşi fac ca a loruşi [însuşesc] patima152 mădularelor [fiilor] lor, vor striga către Iisus, către Stăpânul lor, zicând cu preadulci lacrimi: învăţătorule, mântuieşte-ne, că pierim! (Luca 8: 24).
Deci dacă mult poate rugăciunea dreptului care se face, precum este scris (cf. Iac. 5:16), să nu ne lenevim a ruga pe drepţi ca să se roage pentru noi; măcar că noi suntem nevrednici, Bunul Stăpân primeşte faţa robilor Săi (cf. şi Filip. 2: 6-8), precum, iată, de multe ori a şi făcut, şi ne miluieşte pe noi. Că zice: Voia celor ce se tem de El o va face (Ps. 144:19) şi celelalte. De multe ori, frate, când tâlharii aud glasul celor mai tari, fug, tot aşa şi tâlharii cei gândiţi, când aud răspunsurile şi glasurile celor mai tari întru puterea Duhului a celor ce au auzit de la Stăpânul şi înainte-stătătorul lor Iisus îndrăzniţi, că Eu am biruit lumea (Ioan 16: 33), şi iarăşi, dau vouă putere ca să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului şi nimic nu vă va vătăma pe voi (Luca 10:19) -, fug cu cutremur, ruşinându-se. Deci să rugăm pe sfinţi153 ca să se roage pentru noi, şi aşa ne facem pe înşine ai lor [familiari], că mare folos este dintru aceasta”.
VI.
Din Pateric
1. Zis-a avva Pimen: „Către cel spre care inima nu se încredinţează deplin154, nu încredinţa lui conştiinţa ta”.
152 TrăSoţ = suferinţa, nenorocirea etc. Aici se aplică I Cor. 12: 26.
153 Am văzut şi mai-nainte că duhovnicii sunt numiţi (şi) sfinţi.
154 TrÂT-]po4op6LTai (de la nlripoopew). Altfel spus: „spre care nu se împlineşte, nu are vestire că este de încredere”. Iată unul din criteriile alegerii unui duhovnic.
243
2. Un frate, căzând în păcate mari, a mers la Avva Lot, şi, strâmtorându-se, se tulbura: intrând şi ieşind, nu putea să şadă. Şi i-a zis lui bătrânul: „Ce ai, frate?” Iar el a zis: „Am făcut păcat mare, şi nu pot să-l spun”. Iar stareţul a zis către dânsul: „Mărturiseşte-l mie, şi eu îl iau asupra mea”. Atunci fratele, punându-se pe sine la pământ, a zis: „Am căzut în curvie, şi am jertfit155 ca să dobândesc lucrul”. Iar stareţul, dându-i lui mâna şi ridicându-l, a zis către dânsul: „îndrăzneşte, că este pocăinţă. Du-te de şezi în peşteră şi posteşte câte două zile, şi eu [iată] port cu tine jumătate de păcat”. Şi ducându-se fratele şi făcând precum i-a poruncit lui stareţul, trecând trei săptămâni, bătrânul s-a înştiinţat că Dumnezeu a primit rugăciunea lui şi pocăinţa fratelui şi i-a iertat lui greşeala. Şi, chemându-l, i-a vestit lui mila lui Dumnezeu, şi a rămas fratele supunându-se bătrânului până la moartea lui.
3. Venit-a odinioară un frate la Avva Pimen şi i-a zis lui: „Ce voi face, Părinte, că mă necăjesc dinspre curvie? Şi, iată, m-am dus la Avva Ivistion şi mi-a zis: Nu trebuie să o laşi pe dânsa să zăbovească întru tine”. Şi i-a răspuns lui Avva Pimen: „Faptele lui Avva Ivistion sunt sus împreună cu îngerii, şi se ascunde de dânsul că eu şi tu suntem în curvie. Iar tu să ştii că, de va ţine călugărul pântecele, limba şi înstrăinarea, îndrăzneşte, că nu moare”156.
155 e0uoa (de la 0vw) sau: am ucis. În Patericul egiptean, la Avva Lot, 2, se redă prin „am jefuit”. Verbul e luat din terminologia liturgică în general iudaică, creştină şi păgână. Nu ştim în cazul nostru la ce se referă exact, dar putem presupune că fratele s-a dus fie la vreo capişte păgână, unde, în schimbul unei jertfe, a căzut în curvie cu oarecare preotese de acolo, precum, de pildă, erau riturile de la templele romane, fie a jefuit pe cineva.
156 Trad. lit. În Patericul egiptean: „Să îndrăzneşti că nu moare”. Altfel spus: „îndrăzneşte la Dumnezeu, căci, pentru că ai ţinut cele zise, El te va mântui, şi crede că un călugăr ca acesta nu va muri”.
244
4. Un frate oarecare ce era supărat de curvie, a mers către un stareţ mare; şi, vestindu-i lui gândul său, îl ruga pe stareţ ca să se roage pentru el. Iar stareţul s-a rugat pentru el lui Dumnezeu. Şi, întorcându-se fratele, iarăşi a fost supărat, şi iarăşi a venit către stareţul. Şi, mărturisind aşijderea, îl ruga pe el ca să se roage pentru dânsul, iar el s-a făgăduit. Şi ruga pe Dumnezeu, zicând: „Doamne, descoperă-mi mie aşezarea fratelui acestuia; şi de unde este lucrarea aceasta. Că Te-am rugat, şi el n-a aflat odihnă!” Şi a descoperit Dumnezeu cele despre fratele: şi l-a văzut pe dânsul şezând, şi duhul curviei aproape de dânsul; şi îngerul Domnului stătea [acolo], trimis fiind spre ajutor, care se şi mânia spre fratele: că nu se arunca pe sineşi către Dumnezeu, adică că nu se nevoia prin rugăciune împotriva gândurilor, ci, îndulcindu-se cu gândurile, toată mintea sa o vindea lucrării aceleia. Deci a cunoscut stareţul că pricina este de la fratele. Şi i-a vestit lui, zicând: „Tu eşti pricina pentru care nu se depărtează războiul: că te învoieşti şi te îndulceşti cu gândurile”. Apoi l-a învăţat pe dânsul cum că se cuvine a sta împotriva gândurilor, prin rugăciune izgonindu-le pe dânsele. Şi, trezvindu-se fratele prin rugăciunile şi învăţătura stareţului, a aflat odihnă.
5. Un frate, luptându-se spre curvie, a mers la un stareţ; şi l-a rugat pe el să se roage pentru dânsul ca să se uşureze războiul de la dânsul; iar el s-a făgăduit; şi s-a rugat stareţul pentru fratele şapte zile. Iar a şaptea zi a întrebat pe fratele, zicând: „Cum se află, frate, războiul?” Şi a răspuns acela: „Rău, n-am simţit nicio uşurare”. Şi s-a mirat stareţul; şi a rugat pe Dumnezeu să-i descopere lui pentru care pricină nu s-a uşurat fratele; şi s-a arătat lui Satana noaptea şi a zis: „Crede-mă, bătrâne, că, din ziua cea dintâi de când ai început a te ruga lui Dumnezeu, eu m-am depărtat de la dânsul,
245
dar el are un osebit drac al său, şi osebit război din lăcomia gâtului şi a pântecelui lui; că eu nu am treabă la războiul lui, ci însuşi pe sineşi se luptă mâncând şi bând şi dormind mult, adică până la săturare sau şi peste săturare”157.
6. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „De-mi va veni necaz, şi nu voi avea pe cineva căruia să-i vestesc cu încredinţare, ce să fac?” Şi a răspuns stareţul: „Cred lui Dumnezeu că-ţi trimite harul Său şi-ţi ajută ţie dacă într-adevăr te vei ruga Lui”. Că era în Schit un nevoitor oarecare, care, auzind de oarece lucruri şi primind gânduri, şi neputând să le vestească pe dânsele pentru că nu avea încredinţare despre nimeni, şi-a gătit cojocul ca să plece. Şi, iată, s-a arătat harul lui Dumnezeu ca o fecioară care l-a mângâiat pe dânsul, zicând: „Nicăieri să nu te duci, ci şezi aici cu mine; şi să ştii că, din cele ce ai auzit, niciun rău nu s-a făcut”. Iar el, supunându-se, a şezut; şi îndată s-a tămăduit inima lui.
VII
A Sfântului Varsanufie
Un frate a întrebat pe un bătrân: „Oare pentru toate gândurile care răsar în inimă trebuie a întreba pe bătrâni?”
157 Apoftegma se află în Patericul egiptean (Despre curvie, 23). Deşi textul nu prezintă probleme de traducere, e de mirare cum se poate ca Satana (pesemne Diavolul însuşi, căpetenia celorlalţi draci), deşi la urmă zice că prin rugăciunea bătrânului el s-a depărtat de la fratele şi că acesta suferă numai din pricina lăcomiei sale, mai-nainte a zis că are un drac (8alpova) osebit al lui, sau propriu. Poate că 8aiiova e folosit aici cu unul din sensurile lui secundare: soartă (rea sau bună) sau destin propriu, sens cu care era folosit în filosofia păgână. Adică fratele şi-a ales lăcomia, socotind-o proprie sieşi, ca pe o soartă de care vrea să se îndulcească neîncetat.
246
Şi a răspuns bătrânul: „Nu trebuie a întreba pentru toate gândurile ce răsar, căci unele sunt trecătoare; ci pentru cele ce rămân şi bat război; că precum un om, de mulţi fiind ocărât, îi dispreţuieşte şi nu-i bagă în seamă, aşa se face fără de grijă, dar de se va porni cineva împotriva lui sau se va sfădi cu el, atunci se plânge dregătorului; adică, apropiindu-se de dregător, îl pârăşte pe cel ce s-a sfădit cu el; tot aşa este şi la gânduri: pe cele ce ne luptă sau se zăbovesc, se cuvine să le mărturisim la bătrâni”. Zis-a fratele: „Dar de unde mi se întâmplă ca, după întrebare, să stărui a osândi pe alţii?” Şi a răspuns stareţul: „A osândi pe alţii şi după întrebare ţi se întâmplă ţie pentru aceea că îndreptăţirea n-a murit de la tine; osândeşte-te pe sineţi, şi osândirea altora se va duce de la tine”.
PRICINA A douăzeci şi DOUA
Că se cuvine a ne abate de la vorbirile oamenilor ce nu iau aminte şi de la gâlcevi, şi cum că celui ce voieşte a se mântui de nevoie îi este înstrăinarea cea dinspre mireni.
I.
A lui Palladie, către Laus Paharnicul158
Fugi pe cât îţi este în putere de vorbele bărbaţilor care nu au niciun folos, şi a celor ce-şi împodobesc în chip necuviincios pielea, chiar şi monahi de vor fi, necum mireni, a celor ce vatămă cu făţărnicia pe cei cu care se întâlnesc, măcar de se vor părea că sunt întru cărunteţea capului şi întru zbârciturile obrazului şi trăiesc mulţi ani, că, măcar că cu nimic nu te vei vătăma de la dânşii pentru nobilitatea năravurilor tale, aceea159 însă ce se pare [acum] prea mică te va vătăma pe tine; şi, slăbănogindu-te la cuget din pricina lor, te vei înălţa, luându-i în râs pe aceştia; care lucru îţi va fi ţie vătămare, întru mândrie căzând tu.
158 Despre Laus, a se vedea Pricina a douăzeci şi patra din Vol. II.
159 Vorba, sminteala etc.
248
II.
A lui Grigorie Dialogul
Un diacon oarecare, locuind în părţile Nursiei, a venit către omul lui Dumnezeu Florentie pustnicul (care trăia retras în isihie), ca să se dea pe sineşi rugăciunilor aceluia. Şi a aflat diaconul în afara chiliei aceluia o mulţime nenumărată de şerpi cuprinzând aproape tot locul acela. Şi, înspăimântându-se de aceasta, a strigat, zicând: „Roagă-te, robule al lui Dumnezeu!” Şi era atunci cer senin. Şi, ieşind Florentie, văzând mulţimea nenumărată de şerpi, ridicându-şi ochii şi mâinile la cer, se ruga lui Dumnezeu ca să ridice precum ştie pierzarea aceea. Şi, de îndată ce a început să se roage, cerul a tunat, iar tunetul a omorât toţi şerpii aceia. Iar Florentie, văzându-i pe toţi morţi, a zis: „Iată, Doamne, pe aceştia i-ai omorât, dar cine să-i ridice de aici?” Şi, îndată cu cuvântul lui, atât de multe păsări au venit, pe cât de mulţi şerpi erau, pe care, şi ridicându-i, i-au aruncat departe, iar locul l-au curăţit cu totul.
Petru
Câtă putere şi dreptate avea bărbatul acesta, încât Atotputernicul Dumnezeu să fie atât de aproape de cererea lui?
Grigorie
La Cel singur curat şi fără de răutate, mult poate, Petre, şi curăţia, şi nerăutatea inimii omeneşti; căci slugile Lui, din cele pământeşti fiind despărţite, nu ştiu să zică ceva deşert; căci nici minţii nu-i îngăduie a se risipi prin graiuri; drept aceea, şi gata pe Dumnezeu îl află ascultându-i pe dânşii
249
mai mult decât pe alţii, pentru că se sârguiesc pe cât le este cu putinţă să se asemene Lui la curăţie şi la nerăutate; iar noi, cu tulburările poporului fiind amestecaţi, adeseori cuvinte deşarte grăim, încă de multe şi vătămătoare, şi, cu cât apropiem gura noastră de lume, cu atât o depărtăm pe ea de Atotputernicul Dumnezeu. Deci mult ne ducem în jos, căci cu lesnire în vorbă cu mirenii ne împreunăm; care lucru bine l-a zis şi Isaia după ce L-a văzut pe împăratul şi Domnul Savaoth, pe sineşi ticăloşindu-se: O, ticălosul de mine, căci m-am străpuns de durere, că necurat sunt, şi necurate buze am (Is. 6:3).
Iar de unde are buzele necurate, arată adăugând: Locuiesc în mijloc de popor ce are buze necurate; că îl durea de necurăţia buzelor sale, iar de unde i se trage aceasta a arătat atunci când a mărturisit că locuieşte în mijlocul unui popor ce are buze necurate; căci cu neputinţă este ca din limba mirenilor mintea să nu se întineze; căci, cu cât ne pogorâm cu dânşii cumva întru oarecare vorbe, pe atât ne obişnuim a vorbi cu ei vorbă care nouă ne este necuviincioasă. Şi, de aici, cu dulceaţă pe aceasta ţinând-o, nu mai voim să ne întoarcem dintr-însa, căci ne biruieşte pe noi cu sila obiceiului. De aici se şi întâmplă ca din cele deşarte să ajungem la cele vătămătoare, şi din graiurile cele uşoare în cele grele. Iar din această pricină, gura, pe cât se întină de deşarta vorbire, nu se mai aude la Dumnezeu întru cerere, precum este scris: Cel ce întoarce urechea sa a nu asculta legea, rugăciunea lui este lepădată (Pilde 28: 9).
Şi de ce să ne mirăm dacă, cerând ceva de la Domnul, suntem auziţi mai târziu, când şi noi din partea noastră întârziem a asculta porunca Domnului sau nu-i dăm nicio atenţie? Deci nu e de mirare dacă Florentie a fost auzit degrab în rugăciunea lui, ca unul care la rândul lui degrab a ascultat poruncile Domnului.
250
III.
Din viaţa Sfântului Antonie160
Sfântul Antonie iubea foarte petrecerea cea din munte. Odată, pătimind silă de la cei ce aveau trebuinţă şi stratilatul161 prin mulţi poftindu-l pe dânsul a se pogorî, venind el şi vorbind puţine, dar îndestulate spre mântuire şi pentru cei ce aveau trebuinţă, s-a sârguit apoi spre munte. Iar strategul, poftindu-l pe dânsul ca să zăbovească, zicea cum că nu poate să se zăbovească cu dânşii, dar l-a plecat, zicând o pildă frumoasă ca aceasta: „Precum peştii, zăbovind la uscat, mor, tot aşa şi călugării, zăbovind cu voi, şi la voi petrecând, se slăbănogesc. Deci trebuie ca, precum peştele în mare, tot aşa şi noi în munte să ne sârguim, ca nu cumva, zăbovind, să uităm de păzirea cea dinăuntru”.
IV.
Din Pateric
1. Un frate, sârguindu-se spre cetate, cerea de la un stareţ blagoslovenie; iar stareţul a zis către dânsul: „Nu te sârgui spre cetate, ci sârguieşte-te a fugi de cetate, şi te vei mântui”.
2. Auzit-a Avva Ioan Colovul, la seceră fiind, pe un frate grăind aproapelui cu mânie: „O, şi tu!” Şi, lăsând secerişul, a fugit.
160 Viaţa lui a fost scrisă, precum se ştie, de Sfântul Atanasie cel Mare.
161 Comandantul de oşti, generalul.
251
3. Povestit-au ucenicii lui Avva Evloghie: „Atunci când ne trimitea pe noi stareţul în Alexandria spre a vinde lucrul mâinilor, ne dădea nouă poruncă ca să nu zăbovim mai mult de trei zile. Iar dacă veţi zăbovi mai mult de trei zile, zicea, nevinovat sunt eu de păcatul vostru. Iar noi îl întrebam pe dânsul: Dar cum călugării, în cetăţi şi în sate cu mirenii ziua şi noaptea petrecând, nu se vatămă? Iar el a zis: Credeţi-mă, fiilor, că eu, de când m-am făcut monah, am făcut [până acum] treizeci şi opt de ani fără a ieşi din Schit; iar după aceasta m-am dus în Alexandria, la Papa [Episcopul] Eusebie, împreună cu Avva Daniil pentru oarecare trebuinţă, şi intrând noi în cetate, am văzut mulţi monahi. Şi vedeam pe unii dintr-înşii de corbi loviţi peste obraz, iar pe alţii femei goale îmbrăţişându-i pe ei şi la urechea lor vorbind, iar înaintea altora, goi fiind ei, copiii jucau, şi cu balegă de om îi mînjeau, iar pe oarecari i-am văzut ţinând cuţite şi trupuri de oameni tăind şi dând monahilor de mâncare. Şi aşa am cunoscut că fiecare monah, în orice patimă greşea, acest fel de draci avea care ca roiul îi urma şi-i vorbea în cuget.
Deci, pentru aceasta, fraţilor, nu voiesc ca voi să zăboviţi vreodată în cetate, ca nu de nişte gânduri ca acestea… ba mai vârtos de draci să fiţi supăraţi”.
V.
A Sfântului Efrem
Fraţilor, cunoaşteţi că, venind la mănăstire, de lume ne-am lepădat şi de toate împătimirile ei; deci, de aici, ce este nouă, celor ce am murit lumii şi lucrurilor vieţii şi tulburărilor ei, că iar întru acestea ne tragem? Despre hrană e
252
cuvântul, nu pentru răsfăţare; mâinile ne ajung spre slujirea trupului, căci Domnul ne ajută nouă. Să fugim dar de lume şi de cele ce sunt în lume, şi nici a ne apropia de dânsa să nu suferim, ca nu cumva de făgăduinţă să ne lepădăm, că zice: Nimeni, ostaş fiind, nu se amestecă cu lucrurile vieţii, ca să fie plăcut voievodului (II Tim. 2: 4). Şi iarăşi zice: Noaptea şi ziua lucrând, spre a nu îngreuia pe cineva (II Tes. 3: 8).
Că dacă şezând şi liniştindu-ne în chilie, nu putem a sta vitejeşte împotriva gândurilor patimilor şi împotriva umbrei lucrurilor, cum oare mai vârtos nu vom fi lesne războiţi, dacă pe noi înşine ne vom arunca în tabăra celor de alt chip? Iar dacă, după porunca egumenului, de cetate sau de sat te vei apropia, de se va face cea poruncită ţie cu frica lui Dumnezeu, nevinovat eşti. Căci sunt unii care, cu pricina ascultării, vor a săvârşi şi poftele lor cele după omul cel vechi; dar tu vezi ca un înţelept: nu, în loc de aur şi de argint, să aduci tină sau noroi, în loc de ascultare, să lucrezi neascultare.
Că ce s-au folosit cei ce împreună cu Iisus fiul lui Navi şi Haleb, trimişi fiind a iscodi pământul, n-au păzit adevărul, întorcându-se adică şi spunând minciuni, şi aşa întorcând inimile fiilor lui Israil de la Domnul? Că şi aceştia nu ascultare, ci mai vârtos neascultare au lucrat; pentru aceasta au pierit şi ei împreună cu poporul. Deci şi tu, trimiţându-te în slujbă, cu frica lui Dumnezeu fă ceea ce ţi s-a poruncit, având în cuget că Dumnezeu priveşte lucrurile tale, şi să nu adaugi sau să scazi, şi să faci ceva după voia ta, ci lucrează-le pe toate privind la scopul şi voia celui ce a poruncit, şi atunci vei avea mare şi covârşitoare plată pentru slujbă. Şi să ştii, frate, că cel ce iubeşte vorbirile mirenilor, lumea încă nu o a urât. Că, precum cel ce zădărăşte focul ridică văpaie, tot aşa şi vorbirile mirenilor deşteaptă patimile în inima monahului.
253
VI.
A lui Antioh Pandectul162
Bun lucru cu adevărat este, frate, a ne abate dinspre vorbirile cele deşarte ale mirenilor şi de vătămarea cea de la dânşii departe pe sinene a ne duce. Căci [ei] grăiesc pe cele ale veacului acestuia, iar pe acestea primindu-le mintea la sineşi, se slăbănogeşte şi se strică din lucrarea cea duhovnicească şi slăbeşte către întinderea [măsura] nevoinţei. Iar după ce ei se duc, ea se îngreuiază pentru rămăşiţa canonului. Şi pentru aceasta căutau cei nevoitori pustietăţile, ca, afară de acestea [cele ale veacului acestuia] făcându-se, fără de opreală să vorbească cu Dumnezeu. Că, precum o fecioară ce este păzită înăuntru e dorită de cei de afară, iar dacă va ieşi, nu place tuturor, ba şi de mulţi se prihăneşte, tot aşa şi monahul, departe de oameni fiind, luişi şi lui Dumnezeu se va îndeletnici şi neieşit va fi la popor; acesta va fi cinstit la Dumnezeu şi la îngeri, ba mai vârtos şi la
162 Despre Antioh Pandectul se ştiu foarte puţine. Monah învăţat trăitor la Mănăstirea Sfântului Savva, în vremea când Stareţul Toma conducea mănăstirea. Scrierile lui (Pandecte scripturae divinitus inspiratae, păstrate în PG 89, 1415-1850 şi în alte ediţii ulterioare), Pandectele [rezumate, culegeri, digeste, enciclopedii sau comentarii, cum au fost numite de unii şi de alţii], cum au fost numite pe scurt, în număr de 130, reflectă spiritualitatea Lavrei Sfântului Savva, ce era pe atunci un mare centru cultural de scriere şi copiere de manuscrise. Ele au fost scrise pe la anul 620, la cererea monahului Eustatie, refugiat în Ancira [astăzi Ankara] Galatiei din pricina invaziei persane din Ţara Sfântă în anul 614. Acesta ceruse de fapt o copie a Bibliei într-un format mic, ca să o poată purta mai uşor dintr-un loc într-altul. Scrierile lui au fost foarte răspândite în mediul monahal.
254
oameni. Iar de se va pogorî din înalta vedere şi petrecere şi se va împletici cu lucrurile şi vorbele vieţii, neplăcut lui Dumnezeu şi oamenilor lesne defăimat se va face.
Deci, de folos ne este nouă a ne depărta noi de mireni, şi a ne depărta cu totul de vorbele lor cele de suflet vătămătoare, şi a ne încuia în chilie, şi aşa a ne mântui ca o căprioară [izbăvită] din cursă şi ca o pasăre din laţ; căci, cu adevărat, ca nişte curse şi laţuri sunt celor ce vor să se mântuiască vorbirile celor din lume, şi nefolositoare, şi mult-cuvântătoare163, care lipsesc mintea, depărtând-o de îndeletnicirea cu voia şi vorba cea dulce a lui Dumnezeu, făcând-o a se îndeletnici întru deşertăciunea lor.
Deci, ce împărtăşire este nouă celor din afara lumii şi a lucrurilor celor ce sunt în lume, încât şi pentru dânsele să voim a ne înştiinţa? Căci călugărul care s-a lepădat de lume şi a pus grumazul său sub jugul cel dulce al Domnului, de aici nu el este cel ce se mai stăpâneşte pe sineşi, ci se sârguieşte a tăia pururea fără întoarcere brazdele cele ce înmulţesc dumnezeiescul grâu în văile smeritei cugetări, cele îmbătate din ploaia cerescului şi de viaţă dătătorului Duh, cu ale Cărui picături, odată ce răsar înţelegerile, sufletul se veseleşte. Deci cel ce voieşte a vieţui cu linişte şi de-a pururea cu nerisipită minte a vorbi cu Dumnezeu, dator este ca nici cu mulţi a vorbi, nici ieşiri dese a face.
Iar de se va face vreodată trebuinţă şi de vorbire cu Părinţi duhovniceşti sau cu fraţi împreună-nevoitori sau cu alţi călugări ce au trebuinţă de folos, cu cuviinţă [îngăduit] este lui a vorbi; căci o vorbire ca aceasta se socoteşte teologhisire, şi, cu adevărat, ori va folosi, ori se va folosi. Iar dacă vreodată vor veni la noi şi mireni pentru folosul sufletului,
163 Izvorâtoare de poliloghii deşarte.
255
prin puţine cuvinte cu sare dumnezeiască să facem către dânşii vorbă şi apoi să le dăm drumul; căci mai mult se vor zidi într-o cuvântare scurtă şi duhovnicească, decât într-o mirenească lungă-cuvântare. Încă mai vârtos şi prin rugăciune să le ajutăm lor şi cu lucrul să-i învăţăm fapta bună: că bun lucru este şi prin cuvinte a-i folosi pe cei ce întreabă, dar cu mult mai bine este prin fapta bună [virtute] şi prin rugăciune a ajuta lor.
VII
A lui avva Isaia
Zis-a avva Isaia: „De-ţi va spune ţie cineva cuvinte nefolositoare, să nu voieşti să le asculţi pe ele, ca să nu ucizi sufletul tău; dar să nu ruşinezi faţa celui ce ţi-a spus, spre a nu-l scârbi pe dânsul, zicând: Nu le primesc în inimă. Să nu spui aceasta, că nu eşti mai presus de cel întâi zidit, pe care Dumnezeu l-a zidit cu mâna Sa, pe care nu l-a folosit vorba cea rea. Deci fugi, şi să nu voieşti să auzi; dar vezi ca nu cumva, deşi fugind cu trupul, să voieşti a cunoaşte cele grăite. Căci dacă auzi chiar şi un cuvinţel, dracii nu vor lăsa pe cea pe care o ai auzit, ci vor omorî sufletul tău. Fugi, fugi cu totul!”
VIII.
A Sfântului Marcu
Să nu voieşti a auzi răutăţile străine; că într-o voie ca aceasta se scriu şi chipurile [trăsăturile] vicleşugurilor. De-ţi intră în ureche cuvintele relelor, asupra ta te mânie,
256
şi nu asupra celui ce a grăit; că a auzului celui rău, rău este şi solul164.
IX.
A lui avva Isaac
Fugi de cei iubitori de agoniseală, ca şi de a agonisi; depărtează-te pe sineţi de cei ce se răsfaţă, ca şi de răsfăţare. Fugi de cei neastâmpăraţi, ca şi de neastâmpărare. Iar dacă simpla pomenire a celor zise tulbură cugetul, cu mult mai vârtos tulbură vederea şi petrecerea cea împreună cu dânşii. Apropie-te de cei drepţi, şi printr-înşii te vei apropia de Dumnezeu. Petrece împreună cu cei ce au smerenie, şi te vei deprinde cu purtarea lor. Că dacă singură vederea celor pomeniţi este folositoare, cu atât mai vârtos învăţătura gurii lor.
X.
Din Pateric
1. Venit-au odinioară şapte fraţi din Alexandria către Avva Macarie ca să-l ispitească pe dânsul, şi au zis: „Spune-ne nouă, Părinte, cum să ne mântuim?” Iar stareţul, suspinând, a zis: „O fraţilor, fiecare din noi ştie cum să se mântuiască, dar nu voim să ne mântuim”. Iar ei au zis către dânsul: „Foarte mult voim să ne mântuim, dar nu ne lasă gândurile cele rele. Deci ce să facem?” Iar bătrânul le-a răspuns lor: „Dacă sunteţi monahi, ce căutaţi cu mirenii? Sau
164 Trad. lit. În Filocalie (Despre legea duhovnicească, 153) avem aşa: „Căci dacă urechea e rea, rău e şi cel care o poartă”.
257
de ce vă apropiaţi de locul unde sunt mirenii? Cei ce s-au lepădat de lume şi poartă sfânta schimă, trăind în mijlocul mirenilor, se înşală. Că deşartă este toată osteneala lor şi departe sunt de frica lui Dumnezeu. Căci de la mireni nu câştigă nimic altceva decât odihnă trupească. Iar unde este odihnă trupească, acolo nu poate locui frica lui Dumnezeu, şi mai vârtos în monah.
Că monahul pentru aceea se numeşte monah: pentru că ziua şi noaptea vorbeşte cu Dumnezeu, şi numai pe ale Lui şi le închipuie, neavând nimic pe pământ. Iar monahul cel ce petrece cu mirenii, sau care petrece cu dânşii mai mult de o zi, sau cel mult două, şi aceasta pentru trebuinţa cea de nevoie, şi pentru că nu poate trăi altfel adică pentru a vinde rucodelia sa şi a cumpăra cele de trebuinţa sa -, trebuie să se întoarcă cu sârguinţă [degrab], iar apoi să se pocăiască curat lui Dumnezeu pentru acea zi sau acele două zile pe care le-a petrecut în lume pentru nevoia firii.
Deci cel ce nu face aşa, ci merge adesea la mireni nesilindu-l vreo nevoie, sau zăboveşte în zadar cu ei -, nu este cu adevărat monah, nici nu se va folosi vreodată, ci din petrecerea cea cu mirenii mai vârtos va câştiga necazuri ca acestea: la început, când se apropie de ei, îşi înfrânează limba, posteşte şi se smereşte pe sineşi până se va face cunoscut, şi aşa va ieşi veste despre el cum că cutare călugăr este robul lui Dumnezeu; şi îndată pune Satana în gândul mirenilor ca să-i aducă lui toată trebuinţa: şi de vin, şi de untdelemn, şi de aur, şi de tot felul, zicând despre dânsul: Sfântul, Sfântul. Iar el, auzind aceea sfântul, smeritul! -, se îngâmfă şi începe a şedea cu dânşii mâncând şi bând şi odihnindu-se, şi, la cântarea de psalmi sculându-se, înalţă glasul său, ca să zică mirenii că cutare călugăr cântă şi priveghează, ca să-l laude pe el, şi aşa din laude mai mult se
258
ridică şi se înalţă, iar atunci desăvârşit se duce de la dânsul smerenia.
Iar de atunci, de-i va zice cineva lui vreun cuvânt aspru, el răspunde şi mai aspru, şi astfel, mânia ajutorându-se de slava deşartă, creşte întru el. Încă şi pofta mai cu tărie se aprinde întru el: văzând adeseori femeiuşti şi copii şi auzind cuvinte femeieşti; pentru aceasta şi preacurveşte în toate zilele şi nu simte că se zice: Tot cel ce caută spre femeie şi pofteşte, iată, a preacurvit cu dânsa în inima lui (Matei 5: 28).
Apoi se apucă să strângă cele de trebuinţă pentru un an pentru sineşi şi pentru cei ce vin; apoi le îndoieşte pe acestea, ca spre mai multă odihnă a celor ce vin; şi, de aici, adună aur şi argint şi înainte nu mai încetează a adăuga la răutăţile lui, până când dracii desăvârşit îşi vor râde de dânsul: depărtându-l pe el de la Dumnezeu şi întru pierzarea iubirii de argint prăpăstuindu-l; că rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint, precum a zis Apostolul (cf. II Tim. 6:10); şi, pe cât este de departe cerul de pământ, atât este de departe călugărul cel iubitor de argint de slava lui Dumnezeu; şi nu este vreo răutate mai presus de răutatea călugărului iubitor de argint.
Călugărul ce vorbeşte vorbe mireneşti are cu adevărat trebuinţă de multe rugăciuni ale Sfinţilor Părinţi, măcar puţin de vor putea să-l folosească, că cel ce pe sineşi se vâră în moarte, cine-l va ajuta? Să-l auzim pe Apostolul Ioan, zicând: Nu iubiţi lumea, nici cele din lume. De iubeşte cineva lumea, nu este dragostea lui Dumnezeu într-însul (I Ioan 2:15), şi pe Iacov, fratele lui Dumnezeu, zicând: Oricare vrea să fie prieten al lumii se face vrăjmaş al lui Dumnezeu, căci prietenia lumii e vrăjmăşie spre Dumnezeu (Iac. 4: 4).
Deci, să fugim, fraţilor, de lume, precum fuge cineva de şarpe; că cel muşcat de şarpe, sau moare, sau abia se
259
însănătoşează; mai folositor este nouă a avea un singur război, şi nu multe şi nenumărate. Spuneţi-mi, fraţilor, Părinţii noştri unde au câştigat faptele bune? în lume, sau în pustie? E limpede că în pustia cea necălcată de mireni. Iar noi, dacă suntem în lume, cum vom câştiga fapta bună? Că de nu vom flămânzi, de nu vom însetoşa, de nu vom tremura, de nu ne vom face departe de materiile lumii şi de nu vom muri tuturor voilor trupului, cum oare vom trăi cu sufletul? Cum vom dobândi împărăţia cerurilor? Căci, dacă ostaşul nu va bate război şi nu va birui, nu se învredniceşte de cinste; iar noi, mâncând şi bând, şi în mijlocul mirenilor aflându-ne, între care eram şi mai-nainte, cum dar ne vom învrednici împărăţiei cerurilor?
Călugărul ce are aur sau argint sau alte materii nu va crede că Dumnezeu îl poate hrăni pe el cel ce şi fiarele şi chiţii cei din mare îi hrăneşte; şi dacă [socotim că] pâine nu ne poate da, nici împărăţia cerurilor [socotim că] nu poate să ne-o dea. Drept care, la ce să ne mai ostenim? Spuneţi-mi, fraţilor? Oare îngerii din cer grămădesc aur şi argint, sau slava lui Dumnezeu? Dar noi, pentru ce ne-am depărtat de lume, ca bani şi materii iarăşi să adunăm? Sau ca îngeri să ne facem? Sau nu ştiţi că ceata cea căzută din cer din călugări se împlineşte? Căci aceasta o arată şi schima noastră, de toţi îngerească numindu-se”.
2. Un frate a întrebat pe avva Pimen, zicând: „Ce voi face cu nefolositoarele mele prieteşuguri pe care le am?” Şi a răspuns stareţul: „Este vreun om horcăind [trăgând] să moară care să ia aminte la prieteşugurile lumii acesteia? [Deci] nu te apropia, nici nu te atinge de dânsele, şi de la sineşi se vor înstrăina”.
3. Zis-a un stareţ: „Cel ce a greşit lui Dumnezeu, dator este să se despartă pe sineşi de tot prieteşugul omenesc,
260
până când se va încredinţa că s-a făcut prieten al lui Dumnezeu. Căci dragostea oamenilor ne opreşte pe noi de la dragostea lui Dumnezeu”.
4. Zis-a un stareţ: „Precum cineva, după ce a murit într-o cetate, nu mai aude nici glasul celor de acolo, nici cele ce se fac acolo nu le mai simte, ci se mută într-alt loc unde glasurile şi strigările cetăţii nu mai ajung, tot aşa şi călugărul, de se va lepăda de lume şi către viaţa monahicească se va muta pe sineşi, dator este să se facă mort dinspre toată împătimirea lumii şi departe să se facă de grija şi truda deşartei şi de suflet stricătoarei vieţi. Iar dacă, şi după ce s-a lepădat, nu va ieşi din patria sa, ci stă în mijlocul tulburărilor celor mai dinainte, unul ca acesta se aseamănă unui mort ce zace în casă şi s-a împuţit, de care fug toţi cei ce-l miros”.
5. Acelaşi a zis: „Precum cărnurile nesărate, pentru aceea că nu au sare, putrezesc şi se fac împuţite încât toţi cei de aproape îşi întorc feţele lor înapoi din pricina putorii şi a viermilor care se nasc şi se încuibează, târându-se şi mâncând într-însele -, de se va pune însă în ele sare, iar viermii se prăpădesc şi putoarea încetează căci pierzătoare către amândouă este firea sării -, tot aşa şi călugărul cel ce se dă pe sineşi la grijile cele pământeşti şi la risipirile cele dinafară, care nu se linişteşte în mănăstirea sa şi nu se întăreşte în frica lui Dumnezeu pentru a nu se slăbănogi cu lenevirea, care nu se aspreşte pe sineşi cu cugetarea la moarte şi la muncile cele de acolo şi inima sa nu o întăreşte cu rugăciunea şi cu privegherea prin care se face sare duhovnicească, unul ca acesta putrezeşte, umplându-se de multa împuţiciune a necuratelor şi viclenelor gânduri, încât se întoarce de la el faţa lui Dumnezeu şi a îngerilor, a celor ce urăsc necurăţia unui suflet ca acesta, care astfel se fac departe de
261
dânsul; şi, de aici, se încuibează într-însul gândiţii viermi, adică puterile întunericului cele ce pururea se îndulcesc în nişte putori ca acestea, şi care umblă şi se pasc întru dânsul, făcându-şi lor mâncare din împuţiciunea necuratelor gânduri şi a faptelor, prin care ticălosul suflet se strică şi intră în pierzare.
Iar dacă călugărul va simţi o vătămare ca aceasta, iar gândurile cele din afară le va lepăda, şi lui Dumnezeu cu totul I se va pune înainte şi întru Dânsul desăvârşit va nădăjdui, şi toată grija şi îndeletnicirea sa o va întoarce spre plăcerea Lui, atunci, nu după multă vreme, Dumnezeu îi va trimite lui sarea cea duhovnicească, adică pe Bunul şi Iubitorul de oameni Duh, Care şi venind, toate patimile şi dracii cei dintru dânsele care printr-însele lucrează îndată se prăpădesc şi ca fumul pier”.
XI
A Sfântului Efrem
Frate, nu te sui pe tina noroiului, iar de la bărbaţii care umblă întru nefrică depărtează-te pe sineţi; pasăre pe păsări cheamă întru închisoare [colivie]; iar cel ce este cuprins de păcate, pe mulţi alţii îi îndeamnă întru adâncurile răutăţilor. Leapădă-te, frate, de cei ce nu iubesc lucrul şi nu vor să se liniştească. Fugi de cei ce iubesc ospeţele şi zic: „Eu voi face astăzi şi tu, mâine”. Că de te vei învoi cu cuvintele acestea, nu vei săvârşi viaţă îmbunătăţită, ci te vei face locaş a toată patima; urmează pe cei ce trăiesc cu duhul şi umblă în calea cea strâmtă şi necăjicioasă, ca să ajungi în viaţa cea veşnică.
PRICINA A DOUĂZECI ŞI TREIA
Că se cuvine a ne depărta de toţi cei ce ne vatămă, măcar de vor fi prieteni sau vom avea oarece nevoie de ei.
I.
Din Pateric
1. Zis-a avva Agathon: „De-mi va fi cineva prea foarte iubit, şi mă pogoară în lucru de stricăciune165, îl tai pe el de la mine”.
2. Zis-a un stareţ: „Trebuie să fugim de toţi cei ce lucrează fărădelegea, fie ei prieteni ori rudenii, măcar de vor avea şi dregătoria împăraţilor sau a preoţilor. Căci fuga de cei ce lucrează fărădelegea ne dăruieşte nouă iubirea166 şi îndrăzneala faţă de Dumnezeu”.
3. Acelaşi a zis: „Nu e de folos a ne lipi de cei fără de lege, nici în biserică, nici în târg, nici în sfat, nici în alt lucru oarecare, ci se cuvine ca desăvârşit să ne depărtăm de împărtăşirea lor. Că tot călcătorul de lege este vrednic de îngreţoşare [din partea celorlalţi], şi de a fi părtaş al muncii celei veşnice”.
4. Zis-a un stareţ: „Să nu locuieşti în locul unde vezi că cineva are pizmă asupra ta, iar de nu [vei face aşa], nu vei spori”.
165 Lit. „în micşorime”, adică „mă pogoară în jos, făcându-mă mic şi neputincios cu sufletul” sau „mă pogoară în jos, abătându-mă de la lucrarea mea”.
166 j)iA.La = apropierea, prietenia, familiaritatea.
263
5. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „De mă va sminti vreun frate, voieşti să-i fac lui metanie?” Şi a răspuns stareţul: „Fă-i metanie şi apoi taie-te pe sineţi de la acela. Căci aveam zicând pe Avva Arsenie: Cu toţi să ai dragoste, dar de toţi te depărtează”.
II.
A Sfântului Efrem
1. Fraţilor, se cuvine a lua aminte la sfătuirea cea rea; că precum doi oarecari luminat împodobiţi [îmbrăcaţi], de vor merge înainte prin târg, iar unul dintr-înşii, neluând aminte, se va poticni şi va cădea în tină şi aşa desăvârşit va netrebnici luminata podoabă iar de aici, mişcat fiind de pizmă, se sârguieşte ca şi pe aproapele să-l surpe în noroi, ca nu numai el singur să fie urât tot aşa şi acum cu cei mulţi, din fapta bună căzând, se nevoiesc să împiedice şi pe alţii, ca să nu fie ei singuri întru urâciune. Iar pentru aceasta grăiesc smerit şi răspund dulce, ca, câte puţin smulgându-i din curăţie pe cei ce-i ascultă pe ei, întru aceeaşi groapă să-i pogoare; şi nu se ruşinează făcând cele rele, ci şi pe aproapele îl îndeamnă, zicând: „Pentru ce te îngreţoşezi de noi, că [doar] suntem păcătoşi? Nu ştii că lucrul acesta este căzut şi sculat?”167
Acestea, şi ca acestea grăind, nu se ruşinează. Pentru ce? Pentru că ei adică, căzând, nu vor să se scoale, precum am zis, ci sunt [trăiesc] spre sminteala celor mulţi, spre căderea şi stricarea lor, şi sunt ca o râmă în undiţa Diavolului, ce
167 Trad. lit. Pare a fi o expresie idiomatică. Traducerea neogreacă încearcă o parafrază sau o interpretare: „Nu ştii că viaţa este cu susul în jos [ireoe-ofKw]?” Aceeaşi filosofie a căderii e valabilă şi pentru demoni.
264
încă se sârguiesc a înşela sufletele cele neîntărite şi întru aceeaşi pierzare a le trage. Pentru aceasta, iubitule, păzeşte-te dinspre unii ca aceştia, ca să nu te tragă cu cuvintele lor cele moi şi focului celui veşnic împreună cu dânşii să te trimită.
2. Odinioară, un frate îl sfătuia pe alt frate după Dumnezeu; şi trecând altul [pe acolo], a zis cel ce sfătuia către cel ce trecea: „Iată, rog pe fratele, şi nu vrea să mă asculte”. Iar el a răspuns: „Este dator să te asculte. Iartă-mă, dar de la tine şi ceva rău de ar auzi cineva şi ar face, pricină de bucurie este”. Iar el a zis: „Nu e aşa; ci de nu va cunoaşte că este după Dumnezeu, să nu mă asculte, şi nu numai pe mine, ci pe niciun proroc, dacă cumva va sfătui afară de voia lui Dumnezeu. Că zice Apostolul: Măcar noi, sau îngerul din cer de va vesti vouă altceva în afară de ceea ce aţi luat, anatema să fie! (Gal. 1: 8-9). Că cine erau cei ce s-au sculat asupra Suzanei în Babilon? Nu bătrânii? Şi nu numai bătrânii, ci şi povăţuitorii şi judecătorii poporului. Dar pentru că nu luau aminte de sine, sub ce fel de sfârşit au căzut? Iar dregătoria lor nu i-a folosit pe ei”.
Trezveşte-te, frate168, şi ia aminte de sineţi, că multe sunt meşteşugirile vrăjmaşului. Că de va vedea potrivnicul pe un frate osârduitor întru lucrul lui Dumnezeu, ridică pe alt frate din cei leneşi asupra lui, ca să-l surpe pe dânsul fără dreptate şi dobitoceşte, ca doar-doar în mânie şi în pomenirea de rău să-l bage pe fratele cel nevoitor, şi aşa să-i împiedice lui drumul faptei bune şi să-l facă a cădea în răutate. Iar de-l va vedea pe dânsul cu îndelungă-răbdare răbdând supărarea şi rugându-se pentru cel ce-i face strâmbătate, se ispiteşte ca prin alt chip să-l surpe pe acesta. Şi se apucă să-l facă a se împrieteni cu cineva din cei neluători-aminte
168 Iarăşi pare a fi cuvântul autorului.
265
şi leneşi, ca printr-un prieteşug ca acesta, făcând tulbure gândul lui, să toarne întru dânsul dulce-pătimirea, şi aşa câte puţin să-l bage întru nebăgare de seamă169; dar cel ce se teme de Dumnezeu nu va iubi niciodată nimic, fără numai înţelepciunea cea de sus, că scris este: înţelepciunea cea de sus, întâi este curată, apoi împăciuitoare (Iac. 3:17) şi celelalte.
III.
A lui avva Isaia
Zis-a Avva Isaia: „De voieşti a urma Domnului nostru Iisus Hristos, şi pe omul tău cel vechi a-l spânzura [răstigni] împreună cu dânsul, trebuie să tai de la sineţi pe cei ce te trag pe tine de la cruce şi a te găti pe sineşi spre a suferi defăimare şi spre a odihni inima celor ce te-au întărâtat”.
IV.
A lui avva Isaac
Prietenul nebun şi nepriceput este vistierie a pagubei, iar vorba celor pricepuţi este izvor dulce; şederea cu cei nepricepuţi este sfărâmare a inimii; mai bine este a locui cu fiarele decât cu cei ce petrec rău; mai bine şezi cu vulturii decât cu lacomul şi nesăţiosul; fă-te mai bine prieten ucigaşului decât iubitorului de pricire; grăieşte mai bine cu porcul decât cu îndrăcitul cu pântecele; mai bună este troaca porcilor decât gura mincinoasă şi nesăţioasă; şezi mai bine între buboşi decât între mândri.
169a8iawp(a = apatie, răceală, indiferenţă, nepăsare.
PRICINA A Douăzeci şi patra
Se cuvine ca cel ce s-a lepădat de lume să nu se amestece nicidecum cu iconomiile lumeşti, chiar de se vor părea că au ceva binecuvântat, ci să dea loc Dumnezeieştii Pronii şi în unele ca acestea.
I.
Din viaţa Sfântului Arsenie
Venit-au odinioară la Schit oarecari din boierii cei mari din Roma, aducând diata uneia din rudeniile lui Arsenie. Pe aceasta luând-o bătrânul în mâini, voia să o rupă; şi ar fi rupt-o, de n-ar fi căzut boierul la picioarele lui pentru a-i opri vrerea, zicându-i că aceasta [ruperea] s-ar face primejdie pentru cel ce a adus-o. Şi, dând Arsenie diata înapoi, a zis: „Eu mai-nainte de aceea am murit, şi nu mai sunt cu cei vii”.
II.
Din Pateric
1. Zis-a un stareţ: „Deşi aici s-au ostenit sfinţii, iată, au luat o parte din odihnă”. Iar aceasta o zicea pentru aceea că ei erau slobozi de grijile lumii.
2. Zis-a Avva Alonie: „De nu va zice omul în inima sa numai eu singur şi Dumnezeu suntem în lumea aceasta, nu va avea odihnă”.
267
3. Zis-a un stareţ: „Călugărul care, după ce s-a lepădat de lume, iarăşi se dă pe sine în ticăloasa grijă a lumii acesteia, şi întru a da şi a lua, este asemenea săracului ce nu are de niciunele, care e lipsit până şi de hrana cea de nevoie, şi care, neaflând cum să se hrănească şi cum să se îmbrace, din multa trândăvie se dă somnului, iar în vis se vede pe sine bogat, dezbrăcat de hainele cele ponosite şi îmbrăcat cu haine luminate, iar deşteptându-se, află sărăcia cea dintâi. Tot aşa şi călugărul cel ce nu se trezveşte şi care cheltuieşte în griji zilele sale, batjocorindu-se de gânduri şi mistuit170 de dracii cei ce îşi bat joc de dânsul şi care îi pun în gând că grija şi truda lui este pentru Dumnezeu, şi pentru aceasta va avea plată. Iar în ceasul despărţirii sufletului de trup se va afla pe sineşi neavut şi sărac şi lipsit de toată bunătatea; şi atunci va pricepe de câte bunătăţi dătătoare este trezvia şi luarea-aminte la sine şi de câte munci solitoare este grija vieţii”.
4. Prins-a odinioară dregătorul oraşului pe oarecine din satul lui avva Pimen; şi au venit toţi rugându-l pe bătrânul să meargă şi să-l scoată pe el. Iar el a zis: „Lăsaţi-mă trei zile, şi după acestea voi veni”. Deci s-a rugat bătrânul către Domnul, zicând: „Doamne, nu-mi da harul acesta, de vreme ce după aceasta nu mă vor lăsa să şed cu pace în locul acesta”. Iar după trei zile a venit către boier, şi-l ruga pe dânsul pentru acel om. Iar boierul a zis către dânsul: „Pentru un tâlhar te rogi, Avva?” Iar bătrânul s-a bucurat, că nu i-a făcut hatârul acesta171.
170 Lit. cheltuit; fig. mistuit, nimicit (de la vb. Sairavâw).
171 Lit. „că n-a primit har de la dânsul”.
268
III.
A lui avva Isaia
Frate, cunoaşte că omul nu poate spori după Dumnezeu dacă nu se va face fără de grijă dinspre toate ale veacului acestuia; că două materii sunt care cuprind sufletul: una adică din afară care se grijeşte de lucrarea lumii acesteia pentru odihna trupului; iar alta dinlăuntru, a patimilor care opreşte faptele bune. Dar sufletul nu va vedea pe cea dinlăuntru, adică pe cea a patimilor, de nu se va izbăvi de cea dinafară. Pentru aceasta auzi-L pe Dumnezeu: Tot cel ce nu se leapădă de toată voia sa nu poate fi ucenicul Meu (Luca 14: 33). Deci materia cea dinafară din voinţă bate război, iar cea dinlăuntru, din cea dinafară. Deci, ştiind Stăpânul nostru cum că voinţa este ceea ce le stăpâneşte pe amândouă, a poruncit ca aceasta să fie tăiată, de vreme ce, atâta vreme cât sufletul se sârguieşte către cele dinafară, mintea se omoară, şi, de aici, patimile cele dinăuntru lucrează fără opreală lucrurile lor.
Deci, dacă sufletul va tăia toate voile sale, va urî toată lucrarea şi grija lumii acesteia; iar atunci mintea se ridică şi stă până va lepăda patimile din casa sa, luând aminte fără încetare la sufletul ei, pe care-l păzeşte a nu se întoarce înapoi spre cei ce-l nedreptăţesc pe el. Căci sufletul este asemenea femeii tinere ce are bărbat, care, atunci când bărbatul ei se duce în străinătate, fără frică şi fără ruşine se face, nepurtând de grijă cu sârguinţă de cele din casa ei; iar dacă bărbatul va veni la casa lui, îndată temându-se, se depărtează de cele ce le făcea, sârguindu-se a face cele după voinţa bărbatului; dar încă şi el, odată întors în casa lui, poartă de grijă de toate câte are trebuinţă, iar sufletul îl
269
păzeşte fără încetare, până când va naşte cu dânsul şi-i va creşte pe fiii lui.
Iar de aici, amândoi se fac o inimă, şi sufletul se supune minţii172, şi mintea se face cap al lui, precum este scris în Apostol: Bărbatul este cap femeii (I Cor. 11: 3). Deci cuvântul acesta este pentru cei ce s-au învrednicit să se facă una în Domnul, ce nu au încă dezbinare între ei, precum a învăţat şi Domnul în Evanghelie, zicând: Dacă doi dintre voi se vor tocmi pentru vreun lucru, orice vor cere li se va face lor (Matei 18:19).
Deci Domnul îi voieşte pe ai Săi a fi sănătoşi [întru slobozirea] dinspre materia cea văzută, şi despre cea ascunsă în suflet, şi dinspre toate cele pe care El, întrupându-se, le-a stricat în trupul Lui, precum şi însuşi a zis: Petreceţi întru Mine, şi Eu întru voi (Ioan 15:4). Că întâi ne voieşte a petrece într-însul prin faptă, în care pricină El petrece întru noi prin curăţie, adică prin vedere. Deci cu neputinţă este ca sufletul să intre întru odihna lui Dumnezeu, neavând icoana împăratului [întipărită întru sine]; că nici cumpănitorul173 nu cumpăneşte lucruri fără folos, nici împăratul nu pune astfel de lucruri în vistieria sa. Tot aşa este şi sufletul: de nu va
172 Precum femeia se supune sau trebuie să se supună bărbatului, tot aşa şi sufletul (care în gr. e de gen feminin) minţii (care în gr. e de gen masculin), dar unei minţi condusă de raţiune sau raţionale ce cugetă întru Raţiunea sau Cuvântul lui Dumnezeu, căci numai cugetând raţional întru înfrânarea afectelor şi/sau a patimilor putem supune sufletul cu toate lucrările lui, văzute şi nevăzute, inteligibile şi sensibile, lucrări guvernate deci de voinţă gnomică sau minte (ca parte socotitoare, sau însăşi socotinţa, cum e numită de Părinţi), ce nu poate hotărî decât prin raţiune şi afectivitate (cf. adică tendinţelor generale ale omului) dar numai printr-o raţiune pătrunsă sau ordonată de raţiunile (Zoyoi) lui Hristos şi înrâurirea Duhului Sfânt, cu ajutorul Cărora ne putem înfrâna de obşte prin nevoinţă tendinţele iraţionale ale sufletului şi trupului.
173 Bijutierul sau alt lucrător al metalelor.
270
avea icoana Marelui împărat Iisus, îngerii nu se vor bucura împreună cu el, ci va fi lepădat, Domnul, zicându-i aşa: „Cum ai intrat aici neavând icoana Mea, adică dragostea, precum am zis?” Căci este cu neputinţă ca, împărţindu-se sufletul, dragostea să fie cu noi: căutând adică pe Dumnezeu şi iubind cele ale lumii; că, precum pasărea nu poate zbura cu o aripă, nici atunci când are ceva spânzurat de ea, tot aşa şi sufletul nu poate spori după Dumnezeu, legat fiind întru ceva dintr-ale lumii.
Deci, cei ce iubesc pe Dumnezeu din toată inima, nimic din cele ale lumii nu-i poate despărţi de dragostea Lui, după cuvântul Apostolului ce zice: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, strâmtorarea, prigoana, sau foamea, sau golătatea, sau primejdia, sau sabia? Căci încredinţat sunt că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici puterile cele de acum, nici cele viitoare, nici altă zidire oarecare nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Hristos (Rom. 8: 35-39).
2. Zis-a acelaşi: „Nu voiesc a cere sfat sau cuvânt al vremii acesteia, nici să încredinţezi celui ce te întreabă pe tine; ci să ai adesea auzurile tale către cei ce grăiesc întru tine, adică către gânduri, şi roagă pe Dumnezeu ca să-ţi dea ţie a cunoaşte de care dintr-însele trebuie să asculţi; că cei ce se îndeletnicesc în cele deşarte uită de lupta cea împotriva Diavolului”.
IV.
A lui avva Marcu
Nimeni, zice, ostaş fiind, nu se amestecă cu lucrurile vieţii (II Tim. 2:4); căci cel ce cu amestecare voieşte a birui patimile este asemenea cu cel ce stinge pârjolul cu paie. Când va afla Diavolul pe om îndeletnicindu-se întru cele trupeşti afară de
271
nevoie, mai întâi răpeşte de la dânsul dobânzile cunoştinţei, apoi ca pe un cap îi taie şi nădejdea cea întru Dumnezeu.
V.
A Sfântului Diadoh
Sufletul care nu s-a izbăvit de grijile cele mireneşti, nici pe Dumnezeu nu va iubi curat, nici de Diavolul nu se va îngreţoşa precum se cuvine; căci are grija vieţii drept acoperământ împovărător. Drept aceea, mintea nu poate cunoaşte într-unele ca acestea judeţul174 ei, ca astfel de la sineşi să cerce hotărârile judecăţii; deci prin toate e bună depărtarea de lume. Foarte puţini pot cunoaşte cu de-amănuntul greşealele lor, şi numai cei cărora mintea nu li se răpeşte niciodată de la pomenirea lui Dumnezeu.
Că în ce chip ochii noştri cei trupeşti, atunci când sunt sănătoşi, pe toate le pot vedea, până şi pe ţânţari sau altceva de felul ţânţarilor ce zboară în văzduh, când sunt acoperiţi cu albeaţă sau cu urdori, chiar de ar trece prin faţa lor ceva mare, nu-l văd decât umbros, iar dacă e ceva mic, nu-l pot vedea deloc cu vederea, tot aşa şi cu sufletul, de va simţi prin rugăciune orbirea ceea ce i se întâmplă lui din iubirea lumii, şi pe greşealele lui cele foarte mici ca pe nişte foarte mari socotindu-le, neîncetat lacrimi peste lacrimi va vărsa întru multă mulţumire. Căci drepţii, zice, se vor mărturisi numelui Tău
174 SiKaoTripiov = lit. curtea judecătorească; fig. judecata sau puterea ei de judecată. În Filocalie (Vol. 1, Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, 18) avem redat mai liber: „Mintea nu-şi poate cunoaşte dreptul de judecată asupra acestor fel de lucruri”. Frumoasă şi plină de adevăr metaforă pentru minte, privită, cum am mai zis, de Părinţi ca parte socotitoare sau hotărâtoare a sufletului.
272
(Ps. 140:14), iar de va rămâne în aşezarea lumii, chiar de ar săvârşi vreo ucidere sau altă faptă vrednică de muncă, o priveşte liniştit, fără supărare, iar de vor fi alte greşeli, nu numai că nu le dă vreo însemnătate, ci, de multe ori, pe oarecari dintr-însele le socoteşte ca pe nişte îndreptări [isprăvi]. Pentru aceasta ticălosul nu se va ruşina nici să le apere cu fierbinţeală, nici să se laude întru ele, fără a simţi astfel [mustrare în cuget].
VI.
Dintr-ale Sfântului Varsanufie
Un frate a întrebat pe stareţul, zicând: „De voi auzi despre cineva că este într-o luptă mare sau în boală, şi simt de ca şi cum aş pătimi împreună cu dânsul, spune-mi, Părinte, împreună-pătimirea aceasta este bună, sau este de la draci, care vor să nu mă îndeletnicesc cu grija păcatelor mele? Apoi, sunt oare dator a-l pomeni în rugăciunile mele? Şi cum îl pot eu ajuta, care mă aflu în păcate şi primejdii mai mari decât el? Şi ce să fac dacă fratele mă va ruga pentru aceasta? Sau dacă îmi va cere să-i spun unuia din Părinţi? Oare rugăciunea pentru aproapele nu-l deprinde întru dragoste şi pe cel pătimaş?”
Răspuns-a stareţul:
„Nimeni nu trebuie să-şi lase mortul său şi să meargă să-l plângă pe altul, precum au zis Părinţii celor mai tineri; căci a pătimi împreună cu aproapele este numai a celor desăvârşiţi; iar a pătimi cel tânăr împreună cu aproapele este amăgire a dracilor, căci fără pricepere judecă oamenii şi lucrurile, şi nu cu negreşită dreaptă-socoteală175, pentru care
175 Prin urmare, lucru de căpetenie a celor desăvârşiţi (în context: părintele duhovnicesc) este a pătimi împreună cu aproapele (cel ce i se mărturiseşte sau cel în nevoie, în general). Am putea spune de aici că părintele duhovnicesc, dacă nu arată împreună-pătimire cu fiul său duhovnicesc (adică dovada desăvârşirii sale) sau cu aproapele în general, nu se poate îndreptăţi arătându-se ca un sfătuitor şi duhovnic adevărat, cu un cuvânt greu în faţa creştinului, ci ca unul care mijloceşte mai mult sau mai puţin personal o Taină a Bisericii sau a lui Dumnezeu, adică o Taină pe care nu o trăieşte plenar.
273
fapt, de multe ori, şi cele bune şi folositoare se arată acestuia ca rele şi nefolositoare. Deci de folos îi este lui a fi fără de grijă dinspre toate cele dinafară; şi, de se va face cumva pomenire inimii lui de cel ce este bolnav sau care pătimeşte ceva de întristare, sau de la alţii va auzi despre el, să zică: Dumnezeu să ne miluiască şi pe mine, şi pe dânsul. Iar de la sineşi să nu zică cuiva dintre Părinţi să se roage pentru dânsul, că aceasta este una cu a se folosi de stăpânirea sa176.
Iar de voieşte, să aducă doar aminte [să pomenească simplu], zicând bătrânului: Cutare se necăjeşte. Iar auzind bătrânul, se va ruga pentru cel neputincios cu duhul. Iar de-ţi va zice ţie cineva să zici pentru dânsul stareţului, spune-i cuvântul poruncii ce ţi s-a zis, adică: Roagă-te, Părinte, pentru cutare. Iar de-ţi va zice cineva să te rogi pentru dânsul, aşijderea pentru cuvântul poruncii, rugându-te, zi aşa: Doamne, iartă-ne pe noi, sau: Dumnezeu să ne acopere pe noi în lucrul acesta177. Iar a pătimi împreună cu cineva ca pentru dragostea lui Dumnezeu, e ceva pe care nu l-ai atins, adică nu ai venit în măsura aceasta. Iar când te va supăra gândul pentru ceva, atunci întreabă, şi te învaţă ce ţi se cuvine să faci”.
176 eouoia = autoritatea, puterea (de judecată, de a hotărî etc.).
177 La aceste delicate îndemnuri, în textul echivalent din Filocalie (Vol. cit. nota 497) se dă următoarea scolie: „Nu te ruga numai pentru celălalt, ca şi când ai fi într-o poziţie superioară şi n-ai avea şi tu nevoie de rugăciune, ci roagă-te şi pentru el, şi pentru tine, socotindu-te împreună păcătos cu el. Aceasta nu e o grijă egoistă de tine, ci o eliberare de slavă deşartă”.
274
VII.
Din Pateric
1. Un frate a zis către avva Cronie: „Spune-mi, Părinte, un grai: cum să mă mântuiesc?” Şi a răspuns stareţul: „Când a venit Elisei către sumaniteanca (cf. IV împ. 4), o a aflat pe dânsa neavând lucru cu cineva; şi, pentru aceasta, a zămislit prin venirea lui Elisei”. Zis-a fratele: „Ce este graiul acesta?” Zis-a stareţul: „Sufletul, de se va trezvi şi se va strânge pe sineşi din griji, şi va părăsi voile sale, atunci vine Duhul lui Dumnezeu, iar de aici poate să nască, de vreme ce este sterp”.
2. Venit-a dregătorul oraşului ca să vadă pe avva Pimen, iar stareţul n-a primit să-l vadă; iar el [pentru a-l face să-l primească] a prins pe fiul surorii sale cu pricină de tâlhărie şi l-a pus în temniţă, zicând: „De va veni stareţul ca să se roage pentru dânsul, eu îl voi slobozi pe el”. Şi a venit sora lui la uşă, iar el nu i-a deschis, şi nici răspuns nu i-a dat. Iar ea îl ocăra pe dânsul, zicând: „Inimă de aramă, miluieşte-mă, că unul-născut îmi este”. Iar el, trimiţând, a zis ei: „Pimen n-a născut niciodată fii”. Şi aşa, nimic isprăvind femeia, s-a dus. Şi auzind dregătorul, a trimis către bătrânul, zicând: „Măcar cu cuvântul porunceşte, şi-l voi slobozi pe el”. Iar stareţul a trimis înapoi acestea: „Cercetează cele despre dânsul după lege, şi, de este vrednic de moarte, să moară, iar de nu este, fă precum voieşti”.
VIII.
A Sfântului Efrem
1. Monahul care se împleticeşte cu lucrurile vieţii, şi întoarce gândul său întru grija celor din lume, este asemenea cu cel ce se taie pe sine.
275
2. Monahul care, după ce s-a lepădat şi s-a făcut monah, caută moştenirea părinţilor celor după trup va cădea în ispite; iar cel ce caută pe Domnul se va mântui. Să nu zici: „Dacă voi îmbătrâni, de unde mă voi hrăni?” Căci nouă nu ni s-a îngăduit a ne îngriji pentru ziua de mâine, iar tu te îngrijeşti de bătrâneţe încă de pe acum?
Să căutăm împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea, şi acestea toate se vor adăuga nouă (cf. Matei 16: 15-34), că nemincinos este Cel ce S-a făgăduit [că ni le va da]. Iar dacă nu le vom căuta mai întâi pe acestea, e limpede că nu pentru acestea ne nevoim. Deci aruncă spre Domnul grija ta, şi El te va hrăni (Ps. 54:23). Iar dacă va spori ceva în mâinile tale, poartă de grijă de acel lucru, căci vei da seama Celui ce a făcut sporirea.
IX.
Din cele ale Avvei Varsanufie
Un frate ce se liniştea în obşte a întrebat pe stareţul, zicând: „O văduvă ce a suferit strâmbătate a trimis către mine, rugându-se să scriu judecătorului ca să-i ajute ei. Pentru aceasta am două gânduri: unul îmi zice că am venit aici ca să mor lumii, iar altul îmi zice că, de nu vei scrie aceluia, calci porunca care porunceşte a ajuta celor ce au trebuinţă; spune-mi, Părinte, ce să fac?”
Şi a răspuns stareţul: „De ai fi fost mort şi ar fi venit văduva ce are strâmbătate, i-ai fi ajutat ei? Nicidecum! Şi altfel: dacă-i vei ajuta acesteia, va veni iarăşi alta, şi pentru aceasta vei călca porunca: căci mortul nu se îngrijeşte de ceva dintr-unele ca acestea. Şi măcar de vor cârti asupra ta, aceasta nu te va vătăma întru nimic”.
PRICINA A DOUĂZECI ŞI CINCEA
Că răutatea este [se face] cu lesnire, şi mulţi sunt cei ce o aleg pe aceasta, mai vârtos acum; şi că bunătatea este ostenicioasă,şi puţini sunt cei ce o urmează pe aceasta;
pe care şi trebuie a-i râvni, iar la cei mulţi a nu lua aminte.
I.
Din Pateric
1. Venit-a odinioară oarecine din fraţi către Avva Teodor al Fermei şi i-a zis lui: „Iată, cutare frate s-a întors în lume”. Şi a răspuns bătrânul: „Te miri de aceasta? Nu te mira, ci mai vârtos te minunează de vei auzi de cineva care a putut scăpa din gura vrăjmaşului”.
2. Zis-a un stareţ: „Mai bine este a locui cu trei care se tem de Domnul, decât cu milioane care nu au frica lui Dumnezeu. Că în zilele cele de pe urmă, dintr-o sută ce vor locui în obşti [mănăstireşti], foarte puţini vor fi care se mântuiesc; şi nu ştiu dacă se vor afla măcar cincizeci, căci toţi se vor schimba, iubind mesele şi îmbuibarea pântecelui şi iubirea de stăpânire şi iubirea de arginţi; deci mulţi sunt cei chemaţi, dar puţini aleşi (Matei 22:14)”178.
178 Dacă vom socoti că această prorocire s-a împlinit (şi se tot împlineşte) în vremurile mai noi, atunci am putea îndrăzni să respingem aşa zisul „aspect dinamic” al tradiţiei aşa cum îl propovăduiesc astăzi unii clerici sau teologi, care resping foarte multe învăţături şi practici mai vechi ale Bisericii, afirmând că astăzi trebuie să continuăm mai mult duhul (oare la ce se referă când zic „duhul”?) vechilor Părinţi şi mai puţin sau deloc forma, ca una care e nepotrivită în bună măsură zilelor noastre. E adevărat că Duhul Sfânt, în lucrarea Sa duhovnicească prin Hristos în duhul credincioşilor în iconomia Sfintei Treimi (sau, pe scurt, duhul Sfintei Tradiţii), lucrează desigur după măsura şi chipul fiecărei epoci, precum şi oamenii, cele ale lor, dar virtuţile nu se dobândesc după mintea fiecăruia sau cu meşteşuguri izvodite de oricine şi oricum, ci dobândirea lor necesită o cale sau metodă ce nu se schimbă niciodată în elementele ei de bază. De pildă, smerenia, sau iubirea aproapelui sau postul, sau rugăciunea au trăsăturile lor specifice, definite foarte clar în Scripturi şi la Părinţi, precum vedem cu prisosinţă şi în Everghetinos. De exemplu: postul, după Părinţi, nu e post dacă nu se mănâncă pe nesăturate; mărturisirea presupune dreaptă-socoteală din partea duhovnicului şi mai puţin împlinirea unei rânduieli, smerenia nu e smerenie dacă cel ce o doreşte nu se socoteşte mai jos decât toţi, rugăciunea nu e rugăciune dacă nu e din inimă zdrobită, nu e rugăciune dacă e alcătuită doar din vocabular şi frazeologie a minţii, rugăciunea nu e rugăciune dacă nu cuprinde toate lucrările vieţii, transformându-le în lucrări spre slava lui Dumnezeu, dogma nu se poate face cunoscută ca atare ca lucru dumnezeiesc dacă nu e trăită în lucrare de cel ce o afirmă, altminteri cel ce o propovăduieşte e un mincinos, căruia i se pare doar că crede dogmele adevărului, drept care nu se poate numi ortodox sau drept-slăvitor, ci rău şi pseudo-slăvitor; toate acestea şi altele ca acestea alcătuiesc sau sunt parte a vieţii în Hristos, care viaţă cere a iubi pe aproapele până în sfârşit (Ioan 13:1), adică a face toate cele în putinţă pentru folosul şi mântuirea lui, împărtăşindu-i şi lui sfinţenia lui Hristos, şi mai puţin „frazeologie biblică şi patristică”. Totuşi separarea între vremurile vechi, „mai bune”, şi cele noi, de lepădare (precum zice Avva Macarie la punctul 4 sau avva Ioan la punctul 5), e cumva umbrită sau relativizată de perspectiva eschatologică sau de modul duhovnicesc personal de privire a vieţii, dar care separare, dintr-o perspectivă mai realistă sau istorică (precum arată Avva Ishirion mai jos), nu e totuşi anulată. Cine citeşte să înţeleagă!
277
3. Acelaşi a zis: „De vei şedea într-un loc şi vei vedea pe oarecari având mângâiere [trupească], nu lua aminte la dânşii, iar de este altul sărac, care nici pâine nu are, la dânsul ia aminte, şi te vei odihni”.
278
4. Rugat-a avva Pimen pe avva Macarie cu multe lacrimi, zicând: „Spune-mi un grai: cum să mă mântuiesc?” Şi, răspunzând stareţul, i-a zis lui: „Lucrul pe care îl cauţi acum s-a dus de la călugări”.
5. Povestit-a avva Ioan că s-a făcut oarecare din stareţi în uimire şi a văzut: „Şi, iată, erau trei monahi ce stăteau de cealaltă parte a mării, şi s-a făcut glas dinspre cealaltă parte a mării, zicând: Luaţi aripi de foc şi veniţi către mine. Iar doi dintre ei au luat şi au zburat în cealaltă parte, iar unul a rămas, şi plângea foarte şi striga; iar mai pe urmă i s-a dat şi lui aripi, însă nu de foc, ci slabe şi neputincioase, cu care, iată, deşi căzuse adesea, cufundându-se şi sculându-se, a venit de cealaltă parte. Tot aşa şi neamul acesta, deşi ia aripi, nu sunt de foc, ci cu totul slabe şi neputincioase”.
6. Sfinţii Părinţi au prorocit despre neamul cel de pe urmă şi au zis, nedumerindu-se unii către alţii: „Ce am lucrat noi?” Şi, răspunzând unul dintr-înşii, Avva Ishirion, care era mare, a zis: „Noi poruncile Domnului am făcut”. Iar ei au zis: „Dar cei de după noi ce vor face?” Iar bătrânul a zis: „Vor veni întru jumătate din lucrul nostru”. Şi iar au întrebat Părinţii: „Dar cei de după dânşii oare ce vor lucra?” Iar el a zis: „Cei ai neamului aceluia nu vor avea nicicum de lucru: căci le vor veni lor ispite şi, cei ce se vor afla iscusiţi, aceia mai mari decât noi şi decât Părinţii noştri vor fi”179.
179 Deşi zice că nu vor avea nicidecum de lucru, zice totuşi că le vor veni ispite, care ispite oare n-ar putea fi tot atâtea pricini de lucru? Dar „lucrul” la care se referă socotim că este „facerea” sau lucrarea poruncilor Domnului, de care a zis mai sus că le-au împlinit ei. Prin urmare, cei de pe urmă nu vor avea deloc de lucru, adică nu poruncile Domnului vor fi temelia vieţii creştine acestea fiind relativizate sau socotite neobligatorii de către unii din cei ce le răspândesc sau socotesc că le împlinesc -, în care porunci e ascuns Domnul, precum zicea Sfântul Maxim Mărturisitorul. Însă pentru cei ce vor dori să le împlinească, săvârşirea lor va fi pesemne condiţionată de biruirea unor ispite sau de scăparea de ele. Despre felul acestor ispite însă, au vorbit alţi Părinţi din Everghetinos (a se vedea de pildă Pricina a unsprezecea din Vol. II şi alte locuri).
279
II.
A Sfântului Efrem
Iubitule, când pe cei mai vechi în schimă îi vei vedea lenevindu-se, ia aminte şi te întăreşte pe sineţi, ca nu cumva, pe aceştia râvnindu-i, pe aceeaşi cale cu dânşii să umbli şi tu, şi împreună cu dânşii să moşteneşti veşnica muncă; sau, iarăşi, înfrânător făcându-te, să nu te înalţi deasupra lor şi să cazi în înalta cugetare, căci aşa te vei face sub mâna vrăjmaşului; ci ia aminte de sineţi şi păzeşte sufletul tău foarte, că nici noi nu ne îndreptăm sau ne osândim din lucrurile altora, ci, atunci când ne vom aduce goi şi împilaţi [legaţi] înaintea Judecătorului, fiecare va da seama pentru sineşi şi sarcina sa o va purta. Pentru aceasta, bine este a lua aminte de sine de-a pururea, şi a urma pe cei ce după Dumnezeu au petrecut, şi a privi către aceia, şi a te asemăna pe sineţi lor.
Iar celor ce defaimă mântuirea lor şi iau aminte doar la schima lor cea dinafară, nu râvni, ca să nu te asemeni ostaşului celui prins de potrivnici care adică are pecetea împăratului, dar slujeşte vrăjmaşilor acestuia; că nemincinos este Cel ce a zis: Amin zic vouă: Tot cel ce face păcatul este rob păcatului (Ioan 8: 34). Că schima se aseamănă cu frunzele, iar lucrul cu rodul. Deci nu lua aminte la schima cea dinafară şi să-i râvneşti pe dânşii, zicând întru sineţi că nu eşti mai rău decât unii ca aceştia ce cad în patimi, ci ia aminte la cea zisă: Că în casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele adică sunt de cinste, iar altele de
280
necinste (II Tim. 2:20). Deci, dacă nu vei asculta de Domnul, săvârşind lucrurile păcatului, vei fi vas de necinste, iar de vei face lucrurile Domnului, vei fi vas ales, cinstit, sfinţit, de bună treabă Stăpânului, gătit spre tot lucrul bun.
Iubeşte sobornicia [însoţirea] cea bună, iar de sobornicia cea rea te depărtează, căci nici vrăjitorii, nici tâlharii, nici săpătorii de morminte nu s-au născut aşa, ci au învăţat acestea de la oamenii cei stricaţi la minte de Satana. Că Dumnezeu le-a făcut pe toate bune foarte. Să nu te veselească băile, băuturile, adunările din piaţă şi răsfăţarea [luxul], ca să nu cazi în primejdii de nesuferit. Adu-ţi aminte de strânsorile [chinurile] păcătoşilor, temându-te ca nu cumva, nu după mult timp, să fii şi tu socotit împreună cu aceia. N-ai intrat niciodată în casa plângerii, şi, văzând tânguirea şi plânsul, nu te-ai silit să ieşi afară din casă? Deci de aici, din cele vremelnice, se cuvine a asemăna pe cele veşnice. Că zice: Dă pricină înţeleptului, şi mai înţelept va fi (Pilde 9: 9). Să ai nerăutatea în primirea poruncilor lui Dumnezeu, iar vicleşugul, în gonirea măiestriilor Diavolului şi spre a tăia vorbele cele vătămătoare, ca omul tău cel dinăuntru să se liniştească.
Nu petrece împreună cu îngânătorii şi cu făcătorii de râsuri180, ca să nu strice înţelegerile tale, căci, pe cei ce îi ascultă, cuvintele lor îi vatămă mai mult decât otrava aspidelor; pe cei bătrâni îi găteşte a face cele ale tinerilor, iar pe cei tineri îi trag întru lucrarea fărădelegii. Iar dacă eşti în obşte şi vezi pe oarecari fraţi umblând fără de rânduială şi grăind cele ce nu plac lui Dumnezeu, tu nu lua aminte la dânşii sau la cuvintele lor, ci să-L ai pe Dumnezeu înaintea ochilor, după cea scrisă: Văzut-am pe Domnul înaintea mea
180 Mimii şi comedianţii.
281
pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin (Ps. 15:8), şi să nu-ţi pui înaintea ta vicleşugul şi să zici în inima ta: „Dacă bătrânii aceştia, şi zăbovind de atâta timp în mănăstire şi nevoindu-se, rău petrec, ce va fi cu mine, tânăr fiind?”, ci ascultă pe Domnul, zicând: Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi (Matei 22:14), şi iarăşi: Oare puţini sunt cei ce se mântuiesc? (Luca 13:23).
Deci fii şi tu dintre cei aleşi şi puţini, şi nu din cei mulţi şi pieritori. Că cei ce fac vicleşugul, sau în obşte sau în alt loc, aceia sunt fiii vicleşugului, care se aseamănă cu neghinele ce sunt în mijlocul grâului. Deci tu fă-te grâu, ca să te aduni în jitniţele Domnului şi să nu fii ars ca o neghină cu focul nestins. Încă socoteşte că dreptul Lot locuia în Sodoma, dar nu s-a tras cu iubirea de dulceaţă a acelora şi cu neastâmpărarea, şi pentru aceasta s-a şi mântuit, precum este scris: Căci cu vederea şi cu auzul locuind dreptul între dânşii, din zi în zi sufletul cel drept se muncea de nelegiuitele lucruri (II Pt. 2: 8). Apoi adaugă: Ştie Domnul cum să izbăvească din ispite pe cei bine-credincioşi, iar pe cei nedrepţi îi păstrează spre munci în ziua judecăţii (II Pt. 2: 9) şi celelalte.
Deci acesta, lucrând cu unii ca aceştia, n-a pierit împreună cu dânşii. Iar Ghiezi slujea Prorocului Elisei, dar a păcătuit. Aşijderea şi Samuil, petrecea lângă Eli şi cu fiii lui vieţuia, dar pierind aceia, acesta s-a mântuit (I împ. IV: 1-22), că iubea pe Domnul întru adevăr şi nu urma căile celor fără de lege. Iar Iuda, deşi urma Domnului şi umbla împreună cu Ucenicii, L-a dat pe Dânsul în mâinile celor fără de lege.
Aşadar, trebuie ca fiecare dintre noi a lua aminte de sine. Iar dacă locuim împreună cu drepţii, privind la dânşii, să vieţuim şi noi drept, având aproape pildele faptelor bune; iar dacă locuim cu păcătoşii, să ne sârguim a nu râvni lucrurilor acelora, ci mai vârtos a le da lor pricini de mântuire
282
prin buna noastră petrecere. Iar de va zice cineva: „Sunt neputincios şi împuţinat, şi de oamenii cei neluători-aminte cu lesnire spre cele rele mă trag în jos”, acesta să ia aminte la Dumnezeieştile Scripturi şi să râvnească viaţa Sfinţilor Părinţi, şi aşa va fi bine-iscusit şi la Dumnezeu şi la oameni, încă să meargă şi la oamenii cei temători de Dumnezeu care mângâie sufletele, şi să primească cu dorire toate cele zise de aceia, şi aşa să le arate întru lucruri, şi apoi degrab va rodi. Că zice Scriptura: întreabă pe tatăl tău, şi-ţi va vesti ţie; şi pe cei mai bătrâni decât tine, şi-ţi vor spune ţie ce se cuvine să ştii (Deut. 32: 7).
Că cel ce este în obşte şi se leneveşte de mântuirea sa şi face lucrurile cele potrivnice va avea parte de muncă mai grea, nu numai pentru sineşi, ci şi pentru sufletele cele ce pier printr-însul, făcându-se lor chip de lenevire şi de răutate. Şi iarăşi: cel ce se sârguieşte la fapte bune şi poartă grijă de mântuirea sa, de mare slavă se va învrednici în ceruri; căci s-a dat pe sine fraţilor săi chip de viaţă îmbunătăţită şi a ridicat osârdia celor mai lenevoşi spre lucrarea poruncilor prin a sa sârguinţă. Că, precum întru lovirea războiului, cel ce se nevoieşte în linia întâi şi taie în două oastea potrivnicilor, mai mult decât alţii se cinsteşte, tot aşa şi la Dumnezeu, mai mult se va slăvi cel ce se trezveşte întru lucrul Domnului, dând multora pildă de folos.
III.
A lui Antioh Pandectul
Precum viespea mănâncă ostenelile albinelor, tot aşa şi fratele lenevos netrebniceşte averea cea îmbunătăţită a soborului [frăţimii]; şi, precum ostaşul fricos slăbeşte mâinile
283
războinicilor, tot aşa şi monahul lenevos slăbănogeşte osârdia fraţilor, şi pentru aceasta şi mare muncă de la Dumnezeu va lua. Deci mai bine este, iubiţilor, a locui cu puţini ce plac lui Dumnezeu, decât cu mulţi care defaimă poruncile lui Dumnezeu. Că, unde este frica lui Dumnezeu, acolo este şi dragostea şi unirea, şi Dumnezeu locuieşte în mijlocul lor; iar unde nu este frica lui Dumnezeu, acolo este cearta şi pizma, şi unde este pizma, acolo se făleşte şi vicleanul.
Deci lucru de căpetenie este a petrece mai bine cu cei puţini şi buni, decât cu mulţime de netrebnici, precum ne-au învăţat pe noi Dumnezeieştile Scripturi, că zice scriitorul de Paremii [Pilde]: Nu pofti mulţime de netrebnici, de nu este frica lui Dumnezeu cu dânşii (Sirah. 16:1: 2). Că mai bun este un drept decât o mie de păcătoşi, căci în adunarea păcătoşilor se va aprinde foc (Sirah 16: 6). Zice încă şi altul: Nu pofti mulţime netrebnică, iar de se vor înmulţi, nu te veseli cu dânşii. De nu este frica Domnului cu ei, să nu te încredinţezi vieţii lor, că vei suspina cu plângere fără vreme. Că mai bun este un drept făcând voia Domnului decât a avea fii necuraţi; căci dintr-unul priceput se va alcătui (umple) o cetate (Sirah 16:1-4).
IV.
A lui avva Marcu
Când vei vedea pe doi răi având dragoste unul către altul, cunoaşte că unul altuia ajută întru voie181. Cel înalt cu cugetul şi cel plin de slavă deşartă cu plăcere se tocmesc unul pe altul; că cel dintâi adică, ca o slugă plecându-se, laudă pe cel plin de slavă deşartă, iar celălalt măreşte pe cel
181 Adică întru voia lor cea rea.
284
înalt cu cugetul, de care te depărtează cât mai departe, ca să nu te împărtăşeşti de vătămarea lor.
V.
Din Pateric
1. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „De voi vedea pe cineva din cei din jurul meu întorcându-se în lume, cum să fac să nu mă smintesc?” Şi a răspuns bătrânul: „Cugetă la câinii care vânează iepuri: că, precum acolo, dacă unul dintre câini va vedea pe iepure, îl goneşte, neoprindu-se până când îl va ajunge, iar ceilalţi, nu pe iepure, ci numai pe câinele ce îl gonesc văzându-l, aleargă şi ei până la un loc; iar mai pe urmă, luând aminte, se întorc înapoi, cel ce a văzut iepurele şi l-a gonit nu se opreşte din drum până când nu-l va ajunge; iar privind la cei ce s-au întors, nu-i pasă nici de prăpăstii, nici de desişuri, nici nu se teme că se va împiedica de ceva dintr-însele, ci se ţine pururea numai de scopul drumului, privind numai spre cel gonit de dânsul; tot aşa şi cel ce-L caută pe Stăpânul Iisus şi se sileşte să îl ajungă, la cruce neîncetat luând aminte, le trece cu vederea pe toate, şi aşa trece peste smintelile ce-l întâmpină, până când îl va ajunge pe Cel Răstignit, pe Cel Viu Care rămâne în veci.
VI.
A Sfântului Efrem
Pe fraţii mai lenevoşi, vrăjmaşul se sileşte a-i întrarma împotriva celor mai sârguitori; dar, de vor lua aminte, cei
285
mai sârguitori prin cei mai lenevoşi vor afla câştig, purtând neputinţele lor pentru Domnul. Cel ce face milă aproapelui va afla milă de la Domnul; căci nemilostivă e judecata celui ce n-a făcut milă. Să nu intri cu fratele tău la păcat, ci, de vei putea, sârguieşte-te a-l izbăvi şi pe el dintr-însul, ca sufletul nostru să trăiască în Domnul. Fie frica lui Dumnezeu înaintea ochilor tăi totdeauna, şi păcatul nu te va stăpâni.
PRICINA A DOUĂZECI ŞI ŞASEA
Că pe cei ce se apropie de viaţa călugărească se cuvine a-i primi cu multă cercare; căci, de cele mai multe ori, cei primiţi cu cercare, aceia se fac şi iscusiţi; şi despre ce se cuvine a porunci lor.
I.
Din viaţa Sfântului Pahomie
încă tânăr fiind Sfântul Pahomie, şi cu dragostea lui Dumnezeu înfocându-se la inimă, avea râvnă a se face călugăr; vestindu-se lui despre un sihastru pe nume Palamon ce locuia deosebi [singur], a venit către dânsul, vrând a locui împreună cu el; ajungând la chilia lui care era aproape de pustie, a început să bată în uşă, iar acela, deschizând puţin, a zis către dânsul: „Ce voieşti, şi pe cine cauţi?” (Că bătrânul, pentru că se nevoia de multă vreme, se făcuse foarte aspru.) Şi, răspunzând Pahomie, a zis lui: „Dumnezeu m-a trimis la tine ca să mă faci monah”. Zis-a lui bătrânul: „Nu poţi să te faci monah; că nu mic este lucrul monahului. Pentru aceasta, şi mulţi venind aici, obosind, n-au răbdat”. Zis-a lui Pahomie: „Nu toate socotelile oamenilor sunt deopotrivă. Primeşte-mă, şi vremea îţi va vesti ţie”. Zis-a către el bătrânul: „Ţi-am spus că nu poţi. Du-te în altă parte şi te nevoieşte câtăva vreme, apoi vino şi te voi primi. Că eu, petrecând aici, aspră nevoinţă am, şi de nimic altceva prin harul lui Dumnezeu nu mă împărtăşesc fără numai de pâine şi sare, iar de vin şi de untdelemn mă îndepărtez cu totul, şi priveghez jumătate de noapte petrecând în rugăciuni şi în citirea cuvintelor lui Dumnezeu; iar uneori şi toată noaptea”.
287
Acestea auzindu-le Pahomie şi ruşinându-se de asprimea cuvintelor, a pus în suflet ca pe toată osteneala vitejeşte a o răbda. Zis-a către dânsul: „Cred Domnului că-mi va da putere şi răbdare atâta cât să mă învrednicesc prin cuvioasele tale rugăciuni aici a mă desăvârşi”. Atunci, cu ochii văzători înţelegând Sfântul Palamon credinţa şi osârdia lui Pahomie pentru a se mântui, deschizând uşa, l-a primit pe dânsul în schima călugărească. Şi de atunci înainte petreceau împreună, nevoindu-se şi îndeletnicindu-se în rugăciuni. Iar lucrul lor era a împleti funii şi a ţese saci. Şi, lucrând, se osteneau după Apostolul: nu pentru odihnă, nici pentru adunarea banilor, ci spre hrănirea săracilor. Şi, văzând Palamon ascultarea lui Pahomie întru toate şi sporirea nevoinţei, se bucura foarte şi slăvea pe Dumnezeu.
II.
Din aceeaşi viaţă
Adeseori, rugăciunea lui Pahomie era pentru ca să se facă spre dânsul voia lui Dumnezeu; şi iată că, după câtăva vreme, tot aceeaşi rugându-se el, s-a arătat lui îngerul Domnului, zicând: „Voia lui Dumnezeu este aceea a sluji Lui şi a împăca neamul omenesc cu Dumnezeu”. Şi, zicând aceasta de trei ori, s-a dus de la dânsul. Deci, mulţumind Pahomie şi încredinţându-se de vedenia ce s-a făcut iarăşi cu dânsul, a început să primească pe cei ce din pocăinţă se apropiau de Dumnezeu; iar schima călugărească cu multă ispitire le-o dădea lor, oprindu-i pe ei de la [împătimirea de] cele din viaţă, sporindu-i astfel puţin câte puţin întru nevoinţă.
288
III.
Din viaţa Cuvioasei Teodora
Preafericita între femei Teodora, judecând să se lepede de lume şi de cele din lume, şi cu prea înţelepte izvodiri a amăgi pe înşelătorul [Diavolul], s-a îmbrăcat cu port bărbătesc ca astfel să nu fie aflată de bărbatul său, ce sigur va voi apoi să o caute pe dânsa cu sârguinţă şi a venit la o obşte de bărbaţi, ce era la optsprezece semne182 de Alexandria. Şi încă în afara porţii fiind ea, se ruga să fie primită şi să se facă din numărul celor ce se nevoiesc. Iar ei au zis că nu o vor primi măcar că nu o socoteau femeie, ci bărbat de nu mai întâi va petrece toată noaptea fără acoperământ deasupra capului şi aşa să dea fraţilor [o dovadă de] cercare [a] răbdării. Iar ea nu numai că a primit cu plăcere cea zisă deşi ştia că noaptea năpădesc fiare multe, din pricina pustietăţii şi multei sălbăticii a locului -, ci şi cu lucrul a adus la împlinire cea poruncită. Şi aşa a petrecut noaptea, aşteptând la poartă. Pentru aceasta şi Cel ce a îmblânzit lui Daniil oarecând cruzimea leilor, Acelaşi, văzând pe cuvioasa în ce fel de înălţime a faptei bune se va sui, a păzit-o neprinsă de fiare, care lucru şi călugării cu iscusul aflându-l, au socotit lucru iubit de Dumnezeu [ca ea] să fie cu aceştia.
Şi fiind primită înlăuntru cu bucurie de proestosul mănăstirii, vorbea cu dânsa deosebi, întrebând-o cine este şi pentru care pricină a venit către călugărie. Şi-i zicea: „Nu cumva ai venit îngreuiată de împrumuturi de bani, sau de uciderea cuiva, sau pentru a nu hrănii copiii lipsiţi de hrană,
182 Nu se ştie exact cât măsura un semn, dar se socoteşte că era o măsură relativ echivalentă kilometrului de azi.
289
şi pentru aceasta ai lepădat portul mirenesc?” Teodora a zis: „Pentru nimic dintre acestea, o Părinte, ci numai pentru a mă linişti de tulburarea mirenească şi a-mi plânge păcatele”. Şi a întrebat-o Marele: „Cum te cheamă?” Iar viteaza: „Teodor îmi este numele”. Iar el a zis: „Să nu socoteşti, frate Teodore, că petrecerea de aici îţi va fi în afara ostenelilor; iar de voieşti a intra sub jugul ascultării, să ştii că vei sluji trebuinţelor tuturor fraţilor, şi nu numai celor din mănăstire adică sârguindu-te la saduri şi la verdeţuri, şi la cărarea apei slujind şi fără lenevire adăpând -, ci încă slujind şi la cele din afara mănăstirii. Iar când treaba ar chema şi mergerea spre cetate, să nu cârteşti şi să zici că aceasta îţi va fi pricină de împuţinare către ostenelile cele pustniceşti, ci aşa mai vârtos în post şi rugăciune fără încetare ţi se cuvine a stărui: a cânta după obicei, în toate zilele, şi slavoslovia de dimineaţă [Utrenia], şi cea de seară [Vecernia]; pe lângă acestea, şi din cele ce se cheamă Ceasuri să nu laşi pe niciunul; a te osteni încă şi la plecarea genunchilor, şi aşa a trudi [chinui] trupul, pentru a te împotrivi pândirilor183 celor de acolo ale războinicilor [draci]”.
183 enLpouÂâţ = comploturilor, planurilor de distrugere. Pentru chipul cum dracii luptă pe om prin trup, a se vedea şi Pricina a cincisprezecea, III, şi nota 108 din Volumul II. Omul nu are alte arme împotriva vrăjmaşului decât trupul său, sau pe el însuşi, trup şi suflet, pe care trebuie să le lucreze conştient că prin puterea sau harul lui Dumnezeu va birui şi nu datorită îndemânării, puterii sau priceperii proprii. Prin urmare, după cuvântul de mai sus, el trebuie să izgonească pândirile dracilor şi lucrarea pusă la cale de aici în trupul omului. Îndulcirea trupească şi sufletească din cele ale lumii [cu măsură sau fără măsură] se face automat pricină de punere în lucrare a „pândirilor” drăceşti, care, văzând că omul încă e nedesăvârşit în slava şi cunoaşterea lui Dumnezeu, îl face să încline din mândrie şi lenevire spre cele lumeşti şi trupeşti (ca oarecând spre rodul pomului cunoaşterii, care era plăcut ochilor la vedere şi frumos spre a fi cunoscut [KaTavofjoaL, adică de a fi cercat, cântărit, gustat sau obţinut în ciuda sau spre sfidarea poruncii lui Dumnezeu; Fac. 3: 6]). Printr-o asemenea îndulcire, omul poate lesne nesocoti că toate (inclusiv el) sunt ale lui Dumnezeu şi că orice ar face în afara voii Sale e una cu a face altceva, adică a face jocul planurilor sau pândirilor vrăjmaşului. Omul desăvârşit prin Hristos, superior primului om, nu mai este ispitit sau chinuit ca odinioară de şoptirile şarpelui decât dacă va lăsa jugul sau plugul lui Hristos care e smerenia (cf. Luca 9: 62; Matei 11: 29-30) şi va privi înapoi sau în jos, spre gândurile care zic că poţi face şi gândi ceva (şi) fără Dumnezeu. Dar slăbiciunea adusă de păcat sau stricăciunea ce o pricinuieşte în trup şi suflet, ce se lucrează atât de profund în lume, a făcut ca acest har al smereniei să nu poată fi ţinut fără încetare de nimeni în viaţa aceasta, drept care toate virtuţile Duhului (sau dobândite prin Acesta) ni se pot face, după Apostolul Pavel (cf. Ef. 1:14) numai arvună sau pârgă spre moştenirea vieţii veşnice, spre lauda slavei Sale.
290
Deci, pe acestea punându-le Fericita în urechi şi socotindu-le ca pe o răsfăţare a sufletului, s-a făgăduit cu multă râvnă a face acestea. Şi aşa s-a făcut împreună rânduită în buna ceată a călugărilor. Şi, de vreme ce toate făgăduinţele cele călugăreşti voia să le ţină în chip nemincinos, de la toate cugetele cele trupeşti luându-şi ziua bună, îndată s-a dat pe sineşi către osteneli, nepunând înaintea slujbei nicio trândăvire sau pricinuire184. Şi aşa a răbdat opt ani la adăparea sadurilor şi a verdeţurilor, la cele ce dădeau trebuinţa celor din mănăstire, în toate zilele măcinând grâul, frământând coca, nelipsind niciodată a face pâine şi a fierbe verdeţurile, de la care lucru şi cei ce se sârguiau a omorî trupul se dădeau adesea înapoi. Niciodată n-a lipsit de la săvârşirea pravilei din biserică, ea mai vârtos în aceasta arătându-şi în sufletul ei iubirea lui Dumnezeu185.
184 Pretext spre evitarea ascultărilor sau a ostenelilor cerute de slujbă.
185 E uimitor cum, în ciuda atâtor ascultări, avea timp şi de pravila din biserică, lucru extrem de rar astăzi în multe obşti călugăreşti.
291
Dar având o astfel de povară şi alegând o viaţă atât de ostenicioasă, gândul greşealelor ce o apucaseră mai înainte-vreme nu o slăbea pe dânsa nicidecum ca să se liniştească: după căderea nopţii după slujbele de toată ziua, când de somn şi de măsurata odihnă trebuia să se împărtăşească ea îşi bătea pieptul şi sufletul şi-l mişca spre lacrimi, zicând: „Iartă-mi, Doamne, păcatul care a pierdut podoaba curăţiei mele”. Încă de cele mai multe ori şi cumpărarea şi aducerea cu mâinile a untdelemnului, a grâului şi a altor [lucruri] de nevoie pentru mănăstire, tot această cuvioasă le făcea, şi, pe scurt a zice, nu era vreo slujbă cu osteneală întru care Teodora să nu se arate mai cu osârdie decât toţi ceilalţi.
IV.
Din viaţa Sfintei Melania Romana186
în Ierusalim, pe Muntele Măslinilor, Sfânta Melania a aşezat o viaţă de obşte ce număra peste nouăzeci de fecioare, peste care a pus o povăţuitoare ce pe toate celelalte le întrecea cu cuvântul şi cu năravul. Aceasta le era fecioarelor ca o slujnică, iubindu-le pe acestea ca o maică, cu multă smerită cugetare sfătuindu-le pe acestea [cu] cele de mântuire. Şi zicea către dânsele despre ascultare şi despre schimbarea vechilor obiceiuri cu cele noi: cum că în cele lumeşti aceasta [ascultarea] mai vârtos este ceea ce le ţine pe toate în rânduială, iar pe împărat adică împărat îl arată, iar pe poporul cel ascultător îl arată ascultător; iar dacă s-ar strica aceasta, s-ar strica şi rânduiala şi, împreună cu numirile187, s-ar tulbura şi lucrurile. Încă adăuga şi o pildă ca aceasta:
186 Prăznuirea ei se face de Biserică la 31 decembrie.
187 Aici: ierarhia, numirile ce le au fiecare în cetate: împărat, slugi etc.
292
„Odinioară, cineva a venit la un stareţ mare, sârguindu-se a se face ucenic al aceluia, iar acela, arătându-i înainte de toate în ce fel se cuvine să fie ucenicul, i-a poruncit ca să se ducă la un idol ce se afla pe acolo prin apropiere şi să-l lovească pe acela cu piciorul cât va putea de mult. Iar pentru că tânărul a ascultat, bătrânul l-a întrebat dacă idolul, aşa bătut fiind lovit cu piciorul, a zis ceva împotrivă sau dacă a arătat vreo scârbă. Iar el, zicând că nimic de acest fel nu s-a făcut, bătrânul i-a poruncit să-l bată iarăşi şi să-i adauge şi ocări. Iar dacă aceasta s-a făcut de trei ori, iar idolul era tot idol neînsufleţit şi fără glas, bătrânul a zis aşa: Dacă şi tu poţi suferi acestea fără a zice ceva împotrivă, precum acest idol care prin toate a fost ocărât, îndrăzneşte şi intră, şi de învăţătura cea de la noi împărtăşeşte-te, iar de nu, nu te apuca de petrecerea cea cu noi”.
V.
A lui Palladie
Povestitu-mi-a mie Cronie, ucenicul Marelui Antonie, despre Pavel, cel zis „cel simplu”, despre covârşitoarea lui nerăutate şi simplitate a năravului său, şi mi-a spus mie, zicând:
„Un oarecare pe nume Pavel, om mojic [ţăran] şi lucrător de pământ, şi-a luat o femeie frumoasă, dar cu nărav rău la socoteală, şi care, stricându-se de altul, de multă vreme se tăinuia de el, iar, acesta, pentru simplitatea vieţii lui şi pentru nebănuirea răului188, n-a băgat seamă de lucru. Deci odată, întorcându-se Pavel de la ţarină şi intrând fără
188 Pentru necercetarea unui posibil rău al celor din jur.
293
de veste în casă, o află pe aceasta preacurvind. Şi, zâmbind spre a râde, a zis către dânşii: Bine, bine; chiar nu-mi pasă. Pe Iisus, că eu nu voi mai trăi cu dânsa. Du-te, ţine-o pe dânsa şi pe copiii ei, iar eu mă duc şi mă fac călugăr. Şi, nezicând nimic nimănui, a trecut de cele opt mănăstiri189 şi s-a dus către Fericitul Antonie şi a bătut la uşă.
Ieşind Marele, l-a întrebat pe dânsul: Ce voieşti? Şi i-a zis lui Pavel: Voiesc să mă fac monah. Şi a răspuns lui Antonie: Un om bătrân de şaizeci de ani nu se poate face monah aici; mai bine du-te şi lucrează în sat şi trăieşte viaţa lucrând şi mulţumind lui Dumnezeu, că nu poţi să rabzi necazurile pustiei. Zis-a bătrânul: Orice mă vei învăţa să fac, aici voi face. Zis-a Antonie: Ţi-am zis că eşti bătrân şi nu poţi să te faci călugăr. Dacă voieşti să te faci monah, du-te într-o obşte cu mai mulţi fraţi, care pot ajuta neputinţei tale. Că eu şed aici mâncând o dată la cinci zile, şi aceasta încă rămânând flămând şi nesăturându-mă. Cu acestea şi alte graiuri ca acestea îl izgonea el pe Pavel, iar dacă el nu suferea, Antonie a intrat în peşteră şi, închizând uşa, n-a ieşit pentru dânsul de acolo vreme de trei zile; iar el, lângă uşă şezând, aştepta.
Iar a patra zi, de oarecare trebuinţă fiind silit Antonie, deschizând uşa, a ieşit. Şi, văzându-l pe dânsul, i-a zis: Du-te de aici, bătrânule, de ce mă superi? Nu poţi să rămâi aici. Zis-a lui Pavel: Cu neputinţă este să mă duc într-altă parte ca să mor, decât aici. Şi, uitându-se Antonie împrejurul lui şi văzând că nu are cele de hrană, nici pâine, nici apă, nici altceva, şi, iată, are patru zile de când aşteaptă, şi
189 govaq. Unii editori ai Lavsaiconului lui Paladie, de unde e luat fragmentul, zic că aici nu e vorba de mănăstiri, ci de anumite popasuri sau locuri de odihnă.
294
temându-se ca nu cumva să moară şi astfel să-şi întineze sufletul pentru nemilostivirea faţă de bătrân, l-a primit pe dânsul. Şi udând smicele de finic, i-a zis lui: împleteşte şir [funii], precum mă vezi pe mine că fac.
Şi a împletit bătrânul până la ceasul al nouălea cu multă osteneală cincisprezece stânjeni. Şi văzând Antonie împletitura, nu i-a plăcut. Şi, apropiindu-se de dânsul, i-a zis: „Rău ai împletit, despleteşte-o şi împleteşte-o din nou”. (Iar aceasta i-a zis-o lui după ce, şi bătrân fiind, postise până în a patra zi, precum am zis, ispitind răbdarea lui.) Iar el a despletit şi iarăşi a împletit cu anevoie aceleaşi smicele, căci se făcuseră zbârcite [şubrede] după prima împletire. Şi văzând Antonie că bătrânul nu a cârtit împuţinându-se cu sufletul, şi câtuşi de puţin nu s-a schimbat, şi nici faţa lui nu şi-a întors, s-a umilit spre dânsul. Şi, apunând soarele, a zis către dânsul: Părinţele190, vrei să mănânci o bucată de pâine? Zis-a lui Pavel: Precum ţi se pare, Avva. Iar aceasta a plecat şi mai mult pe Antonie spre milostivire, că adică nu s-a grăbit a alerga spre vestirea hranei, ci a lăsa lui stăpânirea [puterea de a hotărî]. Deci a zis către dânsul: Pune masa. Iar el a ascultat. Apoi Antonie a adus către dânsul patru posmagi de câte şase unghii191 fiecare, iar luişi şi-a udat unul, iar aceluia câte trei. După aceasta a citit un psalm pe care-l ştia Antonie, pe care, cântându-l de douăsprezece ori, tot de atâtea ori s-a şi rugat, ca şi întru aceasta să-l ispitească pe Pavel. Iar el cu osârdie împreună cu acesta
190 iramriou;, diminutiv de la ircmraţ (părinte). Deşi e folosit şi pentru a numi pe Patriarhul Alexandriei, el se poate folosi şi la episcopul Romei, precum aflăm şi din unele apoftegme din Pateric (nota trad, neogr.). Atunci când e folosit cu un singur TT deşi nu întotdeauna -, el se referă la episcopul Romei.
191 O unghie avea 32 de grame.
295
se ruga. Iar după rugăciune, făcându-se seara târziu, s-a aşezat să mănânce.
Şi, mâncând Marele Antonie un posmag, nu s-a mai atins de altul; iar bătrânul, mâncând încetişor, încă mai avea din posmagul pe care-l începuse, iar Antonie îl aştepta ca să sfârşească. Iar după ce a isprăvit, i-a zis lui: Mănâncă, părinţele, şi alt posmag. Iar Pavel i-a zis lui: Dacă tu vei mânca, voi mânca şi eu; iar dacă tu nu vei mânca, nici eu nu mănânc. Zis-a Antonie: Mie mi-ajunge, căci sunt călugăr. Apoi s-au sculat şi, făcând Antonie douăsprezece rugăciuni şi doisprezece psalmi, s-a rugat şi el împreună. Apoi a dormit puţin până la miezul nopţii. Şi, sculându-se, au început a cânta până la ziuă. Iar dacă a văzut Antonie că bătrânul cu osârdie îi urma lui întru toate, i-a zis lui: Iată, frate, de poţi trăi aşa în toate zilele, rămâi cu mine. Iar Pavel a zis: De ai şi altceva ca să-mi arăţi, nu ştiu, însă acestea pe care le-am văzut că le faci, le fac şi eu cu lesnire. Deci, încredinţându-se Marele spre dânsul că întru toate este un suflet foarte desăvârşit, neprefăcut fiind şi simplu, după câteva luni, ajutând harul lui Dumnezeu, Antonie i-a făcut chilie ca la trei sau patru semne depărtare de chilia lui. Şi i-a zis lui: Iată, puterea lui Dumnezeu lucrând cu tine, te făcuşi monah, deci, de aici înainte petrece singur aici, ca şi ispitire de la draci să ai. Deci, locuind Pavel cel Simplu un an, s-a învrednicit de darul izgonirii dracilor şi a tot felul de boli, îndreptând desăvârşit virtutea nevoinţei.
într-o zi, s-a adus Marelui Antonie un tânăr oarecare ce avea un drac începătoresc192, care hulea până şi cerul. Luând aminte Antonie la tânăr, a zis celor ce l-au adus:
192 Un drac ce stăpâneşte peste alţi draci, precum avem împărţite şi cetele îngerilor lui Dumnezeu: începătorii, Stăpânii şi celelalte.
296
Nu este al meu lucrul acesta, că încă nu m-am învrednicit de darul izgonirii unei astfel de tagme drăceşti; darul acesta este al lui Pavel cel Simplu. Şi, ducându-se Antonie la acela împreună cu aceia, i-a zis lui: Avvă Pavel, scoate pe dracul din om, ca sănătos să se ducă întru ale sale şi să slăvească pe Domnul. Zis-a lui Pavel: Dar de ce nu o faci tu? Răspuns-a Antonie: Nu mă îndeletnicesc cu aceasta, am alt lucru. Şi, lăsând Antonie acolo pe fecior, s-a întors la chilia sa.
Deci, sculându-se Pavel şi rugându-se, a strigat pe dracul şi a zis: Avva Antonie a zis ieşi din om, ca acesta să slăvească pe Domnul. Iar dracul cu hulă a strigat: Nu ies, bătrâne mâncăcios şi bârfitor. Şi, luând Pavel cojocul lui, îl bătea pe dânsul peste spate, zicând: Ieşi, a zis Avva Antonie. Iar dracul ocăra şi pe Antonie şi pe Pavel, zicând: Mult-mâncăcioşilor, împietriţilor, nesăţioşilor, cei ce niciodată nu vă îndestulaţi cu cele ale voastre, ce împărtăşire aveţi cu noi? De ce ne tiranisiţi? într-un sfârşit, Pavel a zis către el: Nu ieşi? Iată, mă duc de te spun lui Hristos, şi vai de tine pentru ce-ţi va face! Sălbaticul diavol l-a grăit de rău chiar şi pe Domnul, strigând: Nu ies!
Spre aceasta mâniindu-se simplul Pavel, a ieşit din chilia sa, deşi era la amiază târziu (iar zăduful cel din Egipt, mai vârtos cel din acele locuri, se aseamănă poate numai cu cuptorul Babilonului). Deci, stând pe o piatră ca un stâlp, se ruga aşa, zicând: Tu vezi, Iisuse Hristoase, Cel ce Te-ai răstignit în zilele lui Pilat din Pont, că nu mă voi pogorî de pe piatra aceasta, nici nu voi mânca, nici nu voi bea până ce nu voi muri, de nu mă vei asculta şi nu vei scoate pe drac din om, făcându-l slobod pe dânsul de acest duh necurat!
Şi încă grăind el aceste cuvinte, a strigat dracul de jos, dinaintea chiliei: Mă duc, mă duc, ies. Cu silă şi tiranisire
297
mă izgonesc. Mă depărtez de om, şi nu mă mai apropii. Iar unde mă voi duce, nu ştiu. Şi îndată a ieşit necuratul drac. Şi, prefăcându-se într-un balaur mare ca de şaptezeci de coţi193, s-a dus târându-se spre Marea Roşie”.
Acesta este lucrul smeritului şi simplului Pavel, prin care Dumnezeu a arătat de ce fel de cinste şi slavă se învrednicesc cei neprefăcuţi şi smeriti; că, pe dracul pe care nici Marele Antonie nu l-a putut scoate, Pavel în puţină vreme pe acesta prin simplitate şi prin cuget măsurat l-a izgonit; iar aceasta numai după un an de nevoinţă, în care s-a împlinit cea zisă de Sfântul Duh: Spre cine voi căuta, zice Domnul, fără decât numai spre cel smerit şi liniştit şi care se cutremură de cuvintele Mele? (Is. 66:2). Este obişnuit ca pe acele duhuri mai de jos ale vicleşugului să le scoată oamenii mai începători cu credinţa, iar pe cele mai începătoreşti [stăpânitoare] să fie izgonite de bărbaţii mai smeriţi.
VI.
A lui Palladie
Rugăciunea cea deasă a Sfântului Pahomie era ca să se facă voia lui Dumnezeu spre dânsul; şi iată că, după câtăva vreme, priveghind el şi aceeaşi rugăciune rugându-se, i s-a arătat lui îngerul Domnului, zicând: „Voia lui Dumnezeu este a sluji Lui şi a împăca neamul omenesc cu Dumnezeu. Deci, de aici înainte, primeşte cu tine pe cei ce se apropie de Dumnezeu cu pocăinţă, şi, după regula pe care ţi-o dau, aşa legiuieşte lor”. Şi, zicând acestea, i-a dat lui o tablă de aramă întru care erau scrise acestea: „Să îngădui fiecărui monah
193 Un cot avea 53 de cm.
298
să mănânce şi să bea după putere; şi să nu opreşti nici postul, nici mâncarea. Sarcinile cele grele încredinţează-le celor mai tari şi care mănâncă, iar cele mai uşoare, celor mai postitori şi mai slabi. Fă şi chilii de multe feluri în aceeaşi mănăstire; iar într-o chilie să petreacă trei. Iar mâncarea tuturor să fie într-o singură casă. Iar de dormit să nu doarmă culcaţi, ci să-şi facă jilţuri puţin întinse [înclinate puţin pe spate], şi, punându-şi într-însele aşternuturile lor, aşa să doarmă. Iar de vor veni străini dintr-o altă mănăstire cu alt obicei, să nu mănânce împreună cu aceştia, nici să bea, nici să intre în mănăstire împreună cu aceştia, afară dacă nu va fi găsit afară pe cale. Iar pe cel ce va veni să petreacă împreună cu dânşii, de nu va fi împlinit trei ani în nevoinţă, să nu-l primeşti, ci, lucrurile cele mai grele făcând în trei ani, aşa să intre în stadion [arenă]. Şi să poarte camilafcă194, nu păroasă, precum copiii, şi să se pecetluiască cu cruci roşii; iar atunci când vor mânca, să-şi acopere capul cu ele, ca nu frate pe frate să vadă mestecând. Nu este slobod a grăi mâncând, nici afară de strachină şi de masă sau într-alt loc să ia aminte cu ochiul”.
încă le-a mai rânduit să facă douăsprezece rugăciuni peste zi, seara, asemenea, douăsprezece şi în privegheri, douăsprezece, iar la ceasul al nouălea, trei, iar la fiecare rugăciune să cânte un psalm.
însă împotrivă-grăind Pahomie îngerului şi, zicând că rugăciunile sunt puţine, îngerul a zis către dânsul: „Am rânduit aceste rugăciuni astfel încât să ajungă tuturor, iar cei mai mici să nu se scârbească [îngreuieze]; însă cei desăvârşiţi nu au trebuinţă de vreo dare a legii, că, de sineşi în chilii fiind, şi-au închinat toată viaţa lor vederii lui Dumnezeu,
194 Sau culion. Un fel de glugă, am zice noi.
299
iar acestora [celor mai mici] le-am dat lege ca unora ce nu au mintea bine-cunoscătoare, ca, măcar ca nişte slugi ce nu iau aminte cu frica Stăpânului, împlinindu-şi pravila în chilii, să se afle cu îndrăzneală195″.
Acestea rânduindu-le îngerul, şi plinindu-şi slujba, s-a dus. Tipicul acesta e ţinut de şapte mănăstiri, ce numără şapte mii de bărbaţi care lucrează felurite meşteşuguri; dintr-acestea se chivernisesc ei şi mănăstirea de femei de cea parte a Nilului, unde trăiesc patru sute de surori; de multe ori, din prisosinţă dau şi săracilor, şi celor din închisori.
VII
A Sfântului Efrem
Frate, de voieşti a te face monah, întâi socoteşte în gândul tău că de acum te-ai mutat din viaţa aceasta, iar lumea aceasta şi slava ei socoteşte-o ca pe o colibă părăsită; că dacă nu te vei găti astfel pe sineţi, nu poţi să vieţuieşti precum se cuvine călugărilor şi să biruieşti patimile şi poftele cele lumeşti, care pogoară pe oameni întru pierzare. Că nemincinos e Cel ce zice: Că oricine voieşte să-Mi urmeze Mie, să se lepede de sineşi, să-şi ia crucea sa şi să vină după Mine. Că cel ce voieşte să-şi afle sufletul său îl va pierde pe el; iar cel ce îl va pierde pentru mine, afla-l-va pe el (Matei 16: 24-25). Şi să mai ştii că cel ce se apropie de Domnul, acestuia i se va întâmpla unele ca acestea: ispite, necazuri, osteneală, mâhniciune, golătate,
195 îrappr0Îa. În trad, neogr. termenul e tradus prin SiâOeoiv (aşezare, dispoziţie, stare). Orice fel de nevoinţă, fie a celor desăvârşiţi, fie a celor mici, are îndrăzneala sau aşezareastarea ei prin care poate avea trecere într-un fel sau altul la Dumnezeu.
300
strâmtorare, defăimare şi cele ce sunt ca acestea; că întru acestea se cearcă răbdarea omului şi se arată dorul ce-l are către Dumnezeu. Deci cel ce se dă pe sineşi cu toată inima ocârmuirii stareţului după Dumnezeu biruieşte întru toate acestea; căci numai sloboda şi desăvârşita alegere a voinţei196 o cere Dumnezeu de la noi, şi numai El ne dă nouă vârtute şi ne dăruieşte biruinţă, precum este scris: Apărător este tuturor celor ce nădăjduiesc spre Dânsul (Ps. 17: 31).
Deci ţi-am spus acestea de mai-nainte, ca nu cumva, intrând [în viaţa călugărească] şi peste acestea dând, căindu-te, să zici: „N-am ştiu că mi se vor întâmpla unele ca acestea”. Căci, iată, cele ce ţi se vor întâmpla se făcură ţie cunoscute de mai-nainte, ca şi tu de mai-nainte să-ţi găteşti gândul. Căci a pune temelie nu este osteneală, ci a săvârşi zidirea; căci, pe cât de mult se înalţă zidirea, pe atât de multă osteneală dă celui ce o zideşte, până la săvârşirea lucrului. Ascultă ce zice mântuitorul glas: Este oare cineva dintre voi care, voind să zidească turn, să nu şadă mai-nainte şi să numere cheltuiala ce o va face spre săvârşirea lui? Ca nu cumva, punând el temelia şi neputând a săvârşi, toţi cei ce-l vor vedea să înceapă a-l batjocori pe el, zicând: Acest om a început a zidi şi n-a putut să săvârşească (Luca 14: 28-30). Războiul ostaşilor este scurt, iar al călugărului, până la ducerea lui către Domnul.
Din această pricină se cuvine a începe lucrul cu toată sârguinţa şi răbdarea şi trezvirea. Că de te vei apuca, iubitule, să junghii un leu, apucă-l vârtos, ca nu cumva să sfărâme oasele tale ca pe un vas de lut; iar de te vei arunca pe sineţi în mare, să nu te împuţinezi până ce nu vei ieşi la uscat, ca să nu te pogori în adânc ca o piatră. Deci, înaintea uşilor fiind şi primind întrebare, să nu zici: „Toate voi răbda”,
196 0eA.eiav irpoOeoiv.
301
iar mâine să te lepezi cu lucrurile. Că îngerii lui Dumnezeu stau împrejur şi aud toate cele ce ies din buzele tale. Vezi, iubitule, că nimeni nu te sileşte, ci de voie şi adevărat te făgăduieşti, iar de aici înainte să nu tăgăduieşti făgăduinţele tale cele către Dumnezeu, că El va pierde pe toţi cei ce grăiesc minciuna (Ps. 5: 7).
Iubitule, dacă vei pune început bun, şi bătrâneţile tale le vei sfârşi cu plăcere, vei fi ca un luminător, luminând pe toţi pe calea Domnului. Deci pune temelie tare, ca lucrul să se suie la înălţime. Iar dacă de la părerile înalte197 ale deşertăciunii vieţii din lume ai venit la călugărie, păzeşte-te pe sineţi de dracul înaltei cugetări, ca să nu te stăpâneşti de dânsul şi să te pogori în pierzare. Dar de vei avea supunere în Domnul şi cu mâinile tale lucrezi cele bune, aceasta nu-ţi va fi ţie pricină de ruşine; că această puţină strâmtorare şi necaz pe care le rabzi pentru Domnul se vor face ţie solitor spre viaţă veşnică. Şi ce încă să mai zic? Că, precum cel ce schimbă o drahmă pentru zece mii de talanţi de aur, aşa este toată strâmtorarea vieţii călugăreşti către slava ceea ce se va descoperi celor ce se nevoiesc şi ostenesc. Deci mici [lucruri] dai, şi mari primeşti înapoi.
Iar de te vei da de stareţul vreunui frate ca să fii sub mâna lui, să nu zici în cugetul tău: „Eu sunt fecior de mari şi luminaţi părinţi, iar acesta este din părinţi neştiuţi, proşti şi cerşetori, sau poate se trage din robie, acesta nu ştie filosofia cea din lume, eu ştiind-o pe aceasta, şi deci, dar, cum mă pot eu supune acestuia? Că ocară îmi este de voi face aceasta”. Nu gândi unele ca acestea, iubitule, că nu cu pricepere ai socotit pentru aceasta; că cel ce socoteşte unele ca acestea, încă nu s-a dezbrăcat de omul cel vechi, de cel ce se
197 i)ir6A.T]4)eua = prejudecăţile, pripelile, bănuielile.
302
strică după poftele înşelăciunii. Iar noi, iubitule, ca unii ce suntem daţi de Dumnezeu fraţilor celor de un suflet întru slujire, să răbdăm, ca să ne învrednicim slobozeniei drepţilor, gândind la Stăpânul tuturor, Care, bogat fiind, a sărăcit pentru noi, ca noi să ne îmbogăţim cu sărăcia Aceluia (cf. II Cor. 8: 9); El a fost numit Samarinean şi îndrăcit ca să îndrepteze nebunia noastră. Deci pune cerbicea fără ruşine sub jugul cel bun al Acestuia, ca să afli odihnă sufletului tău; iar pentru aceasta, ascultă o pildă:
Doi atleţi au venit ca să se lupte cu cei împotrivă-luptători [adversarii lor], dintre care unul era îmbrăcat cu podoabă luminată, iar celălalt cu una săracă; şi, dezbrăcând amândoi cele ce le purtau, au intrat goi în stadion. Deci, cel ce a dezbrăcat haina cea luminată o va putea oare aduce pe aceasta în vremea nevoinţei spre ajutor împotriva potrivnicului, sau, mai vârtos, pe aceea lepădând-o, ca pe una ce nu ajută întru nimic spre nevoinţă, pe bărbăţie şi pe meşteşug împreună cu vârtutea le va arata împotriva atletului? Tot aşa şi tu, nu socoti cele ce le-ai lăsat că fiecare a lăsat cele ce avea, şi de omul cel vechi s-a dezbrăcat, ca cu omul cel nou să se îmbrace -, ci te apucă de smerita cugetare, ştiind că gol întru nevoinţă ai intrat, precum şi ceilalţi împreună-nevoitori [atleţi], că scris este: Cele înalte la oameni urâciune sunt la Dumnezeu (Luca 16: 15); şi nici pentru lumeasca înţelepciune să nu te înalţi, că zice: înţelepciunea lumii nebunie este la Dumnezeu (I Cor. 3:19). Şi iarăşi: Cel dintre voi ce voieşte să fie înţelept în veacul acesta să se facă nebun, ca [aşa] să fie înţelept (I Cor. 3:18).
Deci uită petrecerea cea de mai-nainte, ca şi iertarea păcatelor celor dinainte cu îndrăzneală să o ceri de la Dumnezeu. Iar după ce te-ai lepădat de cele vechi şi ţi-ai smerit gândul, adună bogăţie prin slujirea şi aducerea de roadă
303
către fraţi. Şi, de vei curăţa curţile de gunoi, sârguieşte-te a curăţa şi poftele cele lumeşti de la omul cel dinăuntru; iar de cureţi cenuşa bucătăriei, adu-ţi aminte de prorocul care zice: Cenuşă ca pe pâine am mâncat, şi băutura mea cu plângere o am amestecat (Ps. 101:10).
Văzând focul acesta stricăcios, socoteşte şi văpaia cea veşnică, pe ceea ce va să mănânce pe păcătoşi, şi lăcrimează pentru cele ce ai păcătuit; şi orice faci, cu smerită cugetare şi cu bună socoteală fă şi prea mare folos vei avea, şi harul lui Dumnezeu îl vei trage spre sineţi. Că zice: Domnul le stă împotrivă celor mândri, iar celor smeriţi le dă har (Pilde 3: 34). Iar de te osteneşti mult, socoteşte pe cei din surghiun, în ocne şi în amară robie, şi te supune stareţului tău în Domnul, că nu după om este slujirea pe care o rabzi pentru Domnul. Cine dar, necinstit fiind sau ostenindu-se pentru împăratul, au nu socoteşte ocara cinste şi osteneala odihnă? Iar dacă nu alegem de voia noastră necinste şi osteneală a răbda pentru Domnul, pentru ce am mai ieşit din lume?
Iubitule, cine e vrednic şi fericit să pătimească pentru El? Deci, orice rabzi pentru Domnul, să ştii că mici faci, şi mari iei înapoi. De răbdare dar avem trebuinţă, ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândim făgăduinţa. Că zice: Cel ce va răbda până în sfârşit, acesta se va mântui (Matei 24:13).
Iar dacă cel ce le-a lăsat pe cele luminate astfel trebuie a cugeta smerit, cu atât mai vârtos cei ce au venit dintr-o viaţă ticăloasă şi ostenicioasă la viaţa călugărească se cuvine a se micşora pe eişi şi niciodată a cugeta înalt: măcar de se vor cinsti mai mult decât alţii, ei să arate toată blândeţea şi smerita cugetare, pomenind şi socotind de-a pururea facerile de bine ale Domnului, adică din care strâmtorare a veacului acestuia i-a smuls pe dânşii, ca să nu se risipească cu mintea şi, uitând necinstea lor cea de mai-nainte, să se
304
îngâmfe şi să audă, ca nişte nemulţumitori către Făcătorul de bine, cea zisă în Psalmi: Omul, în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor necuvântătoare şi s-a asemănat lor (Ps. 48: 20).
De aceea, iubiţilor, să slujim Domnului cu multă smerită cugetare în toate zilele noastre, Celui ce scoală de la pământ pe cel sărac şi din gunoi ridică pe cel lipsit, ca şi după sfârşit să ne învrednicească pe noi slavei celor blânzi şi smeriţi. Pentru că scris este: Domnul va răsplăti cu prisosinţă celor ce fac mândrie (Ps. 30: 24).
VIII.
A lui avva Cassian
în toate obştile cele din Egipt şi din tot Răsăritul se păzesc aceste tipice [rânduieli] canonice: cel ce vine la obşte şi voieşte să se facă călugăr nu se va primi înlăuntru în mănăstire de nu va arăta oarecare dovadă şi cercare de dorul cel către Dumnezeu, de smerenie, de stăruinţă şi de îndelungă-răbdare. Deci, odată ispitit prin acestea, se va face primit la fraţi, de unde se învaţă că nu trebuie să aibă nimic învistierit din averea lui. Aşadar, fiecare se goleşte de avuţia lui cea dintâi până într-acolo încât nu i se îngăduie a mai purta nici îmbrăcămintea cu care a venit la mănăstire, ci, toţi fraţii, adunaţi fiind, iar el fiind adus în mijloc, se dezbracă de hainele sale, iar prin mâinile stareţului se îmbracă cu hainele mănăstirii, astfel încât prin această rânduială să cunoască că de toate lucrurile cele lumeşti, de fală şi de îngâmfare dezgolindu-se, s-a îmbrăcat în sărăcia lui Hristos şi că fără de ruşine se poate număra şi potrivi pe sineşi împreună cu trupul frăţimii.
305
Iar hainele pe care le-a dezbrăcat, luându-le iconomul mănăstirii, le păstrează vreme îndelungată, punându-le deosebi, până când podoaba sporirii, a petrecerii şi a răbdării o va arăta prin multe ispite. Iar dacă îl vor afla pe dânsul putincios întru răbdarea acestora, întru sârguinţă şi întru înfocata fierbinţeală întru care a început a petrece, îl vor număra împreună cu ceilalţi; iar dacă vor afla într-însul oareşice neajungere de cârteală sau greşeală cât de mică de neascultare, dezbrăcându-l pe acesta de cele ale mănăstirii cu care a fost îmbrăcat, îmbrăcându-l cu hainele mireneşti, îl gonesc din obşte. Această rânduială a acriviei [stricteţe] nu e pentru cel ce simplu se gândeşte la depărtarea de mănăstire, ci pentru cel ce nu petrece după toate cele ce le-a făgăduit în mărturisirea sa, pe acesta deci îl îmbracă în haină mirenească şi îl sloboade din mănăstire.
Iar când cel primit întru aceasta despre care am zis că va fi ispitit cu multă cercare se va arăta fără prihană, acestuia nu i se va îngădui să se amestece degrab cu soborul fraţilor, ci va fi dat celui rânduit a avea grija străinilor, poruncindu-i-se a face slujba sa cu toată sârguinţa. Iar după ce fără de prihană va sluji un an întreg străinilor, alcătuindu-se [învoindu-se] prin aceasta către smerenie şi îndelungă-răbdare, de aici se va număra împreună cu soborul fraţilor. Iar cel rânduit pentru această grijă îl învaţă pe dânsul, pe cel ce s-a făcut astfel ucenic, pe care cale, începând, va putea să ajungă la desăvârşirea faptei bune. Întâi îl învaţă să-şi biruie plăcerile sale, poruncindu-i a face cele împotriva voilor lui. Căci altfel, zic Părinţii, nu poate cineva a-şi înfrâna plăcerile sale sau mânia a birui, sau scârba, sau a câştiga smerenia, sau simplu împreună cu frăţimea a se desăvârşi în viaţa de obşte de nu mai întâi prin ascultare îşi va omorî voile sale.
306
Sporind cu aceste reguli şi învăţături pe cel ce s-a făcut ucenic, iarăşi, pe rând, îl învaţă să nu-şi ascundă gândurile sale, ci, de îndată ce-i vor veni, să le descopere pe acestea părintelui său şi cu niciun chip să nu-şi creadă inimii sale în judecarea198 acestora, ci, aceea de a cunoaşte de sunt bune sau rele să o încredinţeze judecării părintelui său. Aşadar, atâta supunere se păzeşte la dânşii, încât nimeni nu îndrăzneşte ceva în afara voii stareţului, nici măcar a ieşi din chilia unde şade. Şi aşa, pe cele poruncite, se sârguiesc a le săvârşi de ca şi cum le-ar primi de la Dumnezeu.
Şi, şezând în chilii, iau aminte cu toată sârguinţa la lucru, la citiri şi la rugăciuni, iar de ar auzi pe cineva bătând în uşa chiliei lor, chemându-i afară la slujbă sau la alt lucru, de îndată le lasă pe toate şi spre cea poruncită pornesc cu toată sârguinţa, râvnind la virtutea ascultării, pe care o cinstesc ca pe un lucru mai mântuitor decât celelalte, adică şi decât citirea, şi decât liniştirea în chilie, şi decât toate celelalte fapte bune, pe care le socotesc mai prejos decât aceea. Pe lângă acestea, este de prisos a zice că nimeni dintre dânşii nu are altceva afară de mantie [tunică], de dulamă [pelerină], de încălţăminte, de cojoc şi de rogojină, socotindu-se o ruşine să se zică la dânşii „cartea mea” sau „condeiul meu”, „tăbliţa mea [de scris]” şi altele ca acestea.
Şi fiecare dintre ei, atâta cât câştigă într-o zi din sudoarea lucrului său, pe toate le adună mănăstirii, atâta cât le ajunge nu numai lor, ci şi pentru slujirea străinilor şi spre ajutorarea săracilor. Şi, aşa ostenindu-se, nu se îngâmfă, nu se mândresc şi nici nu se află cineva dintre ei care să ceară de pe urma lucrului şi sudorii sale mai multă odihnă decât îi este de trebuinţă; nici nu-şi opreşte vreo avere din vreun
198 Lit. discernerea.
307
lucru oarecare, ci se are pe sine nemernic [călător] şi străin de toată lumea; chiar de are o oarecare stăpânire asupra unui lucru pământesc, se socoteşte slujitor şi rob al fraţilor. Iar de va sfărâma cineva vreun vas sau va pierde vreun lucru, acela mărturiseşte stareţului greşeala lenevirii sale şi, aşa pocăindu-se, ia iertăciune.
Tot cel ce este chemat la vreun lucru sau la pravila bisericii, de va ajunge cu zăbavă [întârziere], sau răspunde cu asprime ori cu obrăznicie, sau face ascultarea cea poruncită cu cârtire ori mai cu lenevire, sau cinsteşte citirea din cărţi mai mult decât lucrul şi ascultarea, şi astfel cele poruncite lui le va săvârşi mai cu zăbavă, sau, slobozindu-se pravila bisericii199, nu va alerga degrab spre lucrul său, sau va vorbi cu cineva afară de trebuinţa cea de nevoie, sau va apuca mâna altuia cu îndrăzneală, sau ceva din cele asemenea acestora va greşi, se va supune unei certări ca acestea: adunându-se fraţii la pravila bisericii, aruncându-se pe sineşi la pământ, cere iertăciune pentru greşeala sa. Iar de se va afla cineva făcând greşeale mai groase [grave], precum dispreţul, împotrivă-grăirea cu mândrie, ieşirea din mănăstire fără blagoslovenia stareţului, vorbirea cu femeile sau cu cineva din afara obştii, mânia, cearta, vrăjmăşia, pomenirea de rău, iubirea de argint care este lepra sufletului -, dobândirea vreunui lucru afară de ceea ce dă stareţul, hrănirea fără blagoslovenie, ce se face adică ca un furtişag, şi cele asemenea acestora, nu se vor pune sub certarea [epitimia] de care s-a zis, ci sub una mai grea şi mai mare, iar de nu se
199 Lit. sinaxa, adunarea, „bisericii” fiind adăugat. Astăzi, în mănăstirile greceşti, prin sinaxă se înţelege şi adunarea fraţilor într-un loc deosebi de biserică pentru osebite scopuri, în special de ordin duhovnicesc. În cazul de faţă, e posibil ca Sfântul Ioan Cassian să se refere la locurile de adunare de pe lângă biserică., sau la pravila din biserică.
308
va îndrepta, se scoate din mănăstire. Şi slujba200 o săvârşesc cu atâta smerită cugetare şi sârguinţă, încât o astfel de ascultare nici chiar celui mai aspru stăpân nu-i arată vreunul din robii săi.
IX.
Din Canoanele Apostolilor201
Cei ce se apropie pentru prima dată de Taina Creştinătăţii202 să se aducă de diaconi către episcop sau către preoţi şi să cerceteze pricinile pentru care s-au apropiat de cuvântul Domnului; iar cei ce i-au adus să-i cerce cu de-amănuntul şi să mărturisească cele despre dânşii. Încă şi năravul şi viaţa lor, şi de sunt robi ori slobozi; şi, de va fi cineva rob, să fie întrebat stăpânul său, ca să-l mărturisească pe el203, iar de nu, să se lepede [să nu fie primit], până se va arăta pe sineşi vrednic de stăpânul204 său.
200 Lit. diaconia, adică, precum se pare, orice fel de lucrare din mănăstire: în biserică sau în afara ei.
201 Acestea sunt numite astăzi şi Constituţiile apostolice. O notă a editorilor greci zice aici că, deşi textul se referă la primirea idolatrilor la Creştinism, acesta se referă implicit şi la monahul care intră în chinovie.
202 cvocpeiaţ = evalviei, cucerniciei, bunei-cinstiri.
203 Pesemne legat de vrednicia sau caracterul lui.
204 Trad, neogr. Înţelege prin stăpân (Seoirovri) pe episcop.
PRICINA A douăzeci ŞI Şaptea
Că şi lepădările de lume cele primejdioase205 nu sunt de lepădat cu totul; şi cum că pe tot cel ce vine la obşte şi cere cu fierbinţeală a locui împreună cu fraţii, nu se cuvine ca de îndată să-l izgonim, mai-nainte adică de a cunoaşte cu deadinsul cele despre el şi a-l cerca şi ispiti după cele scrise; iar de va stărui în voinţa sa şi după ispitire, se cuvine a-l primi, dar numai dacă lucrului acesta [cercării şi primirii] nu-i va urma ceva oprit de dumnezeieştile legi.
I.
A lui Palladie
Un tânăr oarecare pe nume Macarie, ca de optsprezece ani, jucându-se cu cei de o vârstă cu el, a săvârşit fără de voie o ucidere; şi, temându-se, a fugit în pustie; şi într-atâta frică de Dumnezeu şi de oameni a ajuns, încât a petrecut trei ani întregi în pustie fără acoperământ, fără a simţi [asprimea acestei petreceri]; iar pământul acela de acolo este cu desăvârşire uscat206. Iar după aceasta, şi-a zidit în pustia aceasta o chilie; şi, trăind într-însa alţi douăzeci şi cinci de ani, s-a învrednicit de darul de a trăi în singurătate şi de a scuipa desăvârşit asupra dracilor207.
205 TrepiaTaTiKat, mai exact, cele făcute în anumite circumstanţe, care pot sau nu pune în primejdie pe cel ce se leapădă sau pe alţii.
206 E vorba de Egiptul de sus, unde plouă foarte rar, dar şi când plouă, pământul n-are parte de apă suficientă. Conform unor observaţii contemporane, a fost o perioadă când n-a căzut nici măcar o picătură timp de şaptesprezece ani (nota trad, neogr.).
207 Kanweiv, adică de a-i dispreţui şi alunga.
310
Deci eu cu acesta multă vreme fiind, am aflat de la dânsul cele despre el, precum şi pricina depărtării de lume. Într-o zi i-am cerut să-mi spună cum se află gândul lui despre păcatul uciderii. Iar el a zis că atât de departe este de întristarea pentru dânsul, încât şi mulţumeşte pentru pricina uciderii. „Că mi se făcu mie, zicea, uciderea cea fără de voie pricină de mântuire”. Şi aducea şi mărturie din Scriptură, zicând despre Moise: „Că şi acela, de n-ar fi fost frica pentru uciderea cea din Egipt prin care a scăpat de Faraon fugind la Madianiţi şi la Muntele Sinai, nu s-ar fi învrednicit stăpâneştii vederi a lui Dumnezeu, şi de atâtea daruri, şi de descoperirea cuvintelor Duhului”. Deci arătat este dintr-aceasta cum că se întâmplă ca uneori cineva, şi cu gând fără de voie apropiindu-se de bunătate, să se învrednicească de prea mare sporire spre dânsa.
II.
A Sfântului Efrem
De va veni vreun frate în obşte dintr-o primejdie208, să se păzească pe sineşi, ca nu cumva, dintr-o binecuvântată arătare209, să fie stăpânit de vrăjmaşul; căci îi pune lui în gând şi-i zice: „De ce voieşti să te osteneşti întru faptele bune şi să te ticăloşeşti, nefiind pentru tine nicio răsplătire? Ce, au doar din a ta hotărâre ai venit în călugărie? Că de nu ţi s-ar fi întâmplat ţie acel lucru, şi din pricina nevoii te-ai făcut călugăr, nu ai fi voit a face aceasta de la sineţi. Deci, de ce să
208 Vezi nota de la titlul Pricinii. Ca o continuare: „…şi nu dintr-o hotărâre anterioară de a se face monah”.
209 Din gânduri sau prilejuri ce în aparenţă sunt promiţătoare.
311
te nevoieşti acum în zadar, că Dumnezeu nu-ţi mulţumeşte pentru aceasta?” Aşadar, acestea şi altele ca acestea pune vrăjmaşul în gândul fratelui, vrând a-l surpa pe dânsul întru deznădăjduire; dar, de nu se va trezi fratele, socotind facerea de bine a Domnului, şi de nu va sta vârtos întru credinţă, se dă pe sineşi deznădăjduirii, orbindu-se la minte, şi aşa începe a petrece în lenevire, fără de frică şi în toată nepăsarea, ajungând întru cea desăvârşită pierzare.
Deci nu se cuvine să se supună vrăjmaşului celui ce pune în gând unele ca acestea, ci mai vârtos se cuvine să se ostenească întru faptele bune, aducându-şi aminte de facerile de bine ale Domnului, şi a zice către sine: „Suflete, mulţi prin multe postiri şi milostenii s-au învrednicit a veni într-o petrecere ca aceasta, iar eu, întru lenevire petrecând toată vremea vieţii mele, m-am învrednicit prin bunătatea lui Dumnezeu a veni într-o astfel de rânduială, a unei vieţi cinstite şi fără de grijă, nesocotindu-mi mie Iubitorul de oameni Stăpân multele şi nenumăratele mele păcate. Deci şi noi, suflete, să ne sârguim a face lucruri vrednice de pocăinţă, ca nu îndoit să fim munciţi: ca unii adică ce şi de harul lui Dumnezeu ne-am lepădat, şi făgăduinţa călugărească nu o am păzit”. Şi-ţi voi povesti ţie, suflete, o pildă pentru aceasta, ca mai multă osârdie să ai şi să nu se îndoiască gândul tău.
Un bogat oarecare era într-un oraş; acesta şi-a cumpărat luişi moşie de cealaltă parte a râului, şi îndată s-a dus; dar înainte să plece, chemând pe robii săi, le-a împărţit lor moşia şi le-a zis: „Fiecare dintre voi să se ducă în partea lui şi să lucreze într-însa, până când, venind, voi vedea lucrul fiecăruia dintre voi”. Iar unii dintre ei, aflându-se recunoscători şi iubitori faţă de stăpân, au ascultat de cele ce le-a rânduit stăpânul lor şi s-au dus să lucreze, iar alţii, neascultători
312
fiind şi grei la cerbice, au răspuns împotrivă stăpânului lor, zicând: „Noi nu vom asculta glasul tău, şi nu vom trece râul, şi în moşia ta nu ne vom osteni”. Cu toate acestea, domnul lor nu s-a mâniat, ci a poruncit slugilor sale să gătească băutură; şi, îmbătând pe robii cei neascultători, a poruncit altor slugi să-i ridice pe dânşii şi să-i treacă râul şi să pună pe fiecare în partea ce i se dăduse de la dânsul, iar ei au făcut precum li s-a poruncit şi au adus pe robi în părţile lor.
Iar unul dintr-înşii, trezindu-se din beţie şi aflându-se pe sine zăcând de cealaltă parte a râului în partea pe care i-o dăduse domnul lui, s-a minunat de aceasta şi a zis întru sineşi: „Dacă aşa de mult m-a iubit pe mine stăpânul meu, şi, chiar nesupunându-mă eu, el nu s-a mâniat, ci a suferit cu îndelungă-răbdare, şi acest mare şi silnic [iute] râu m-a trecut ca prin vis fără osteneală şi în partea mea m-a pus, şi eu, dar, mă voi osteni cu sârguinţă în moşia lui, pomenind răbdarea şi bunătatea lui şi facerile de bine ce le-a făcut cu mine”. Şi a început robul acesta să lucreze cu aşa sârguinţă, că i-a întrecut şi pe ceilalţi robi care au început mai-nainte.
Apoi, deşteptându-se şi al doilea rob, aflându-se pe sine zăcând de cealaltă parte a râului în moşia domnului său, viclean fiind şi leneş, a zis întru sine: „Iată, acest râu mare şi silnic m-a trecut ca prin vis, iar eu voi lăsa înţelenită ţarina lui, şi apoi voi vedea ce va face”. Şi iarăşi culcându-se, a adormit; şi, dormind el, s-au suit mărăcinii şi buruienile sălbatice şi l-au acoperit pe el.
Iar după multă vreme, a venit domnul robilor acelora ca să cerceteze lucrul fiecăruia; şi, văzând lucrul celor ce au început de mai-nainte, i-a blagoslovit pe dânşii. Şi venind şi către robul pe care el l-a trecut râul ca prin vis, văzând lucrarea lui cea bună, s-a veselit cu dânsul şi l-a blagoslovit
213
pe el. Apoi a venit şi către robul cel leneş ca să vadă lucrul lui; şi l-a aflat domnul pe el acoperit peste tot cu mărăcini; şi, strigându-l pe dânsul cu îngrozire, i-a zis lui: „Robule viclean şi leneş, pentru ce ai lăsat ţarina mea înţelenită, au nu ştii că te-am trecut râul ca prin vis şi te-am pus în partea pe care ţi-am împărţit-o ţie, şi nu te-am pomenit de rău pentru nesupunerea ta cea de mai-nainte? Nu ţi se cuvenea şi ţie să urmezi celui împreună-rob cu tine, pe care ca şi pe tine l-am trecut râul?” Iar el a tăcut şi niciun răspuns n-a aflat. Atunci domnul lor a făcut după fapta fiecăruia.
Deci cunoaşte cum că bogatul este Hristos, iar credinţa, moşia, iar îmbătarea, primejdia210; iar râul cel silnic, bogăţia lumii acesteia şi amăgirea ei; iar robii cei osârdnici sunt cei ce pentru dragostea lui Dumnezeu s-au lepădat de viaţă; iar cel trezit din beţie este bărbatul cel iubitor de plăcere, care, făcându-i-se şi lui primejdie, a venit la viaţa călugărească şi a lucrat voia lui Dumnezeu; iar omul cel leneş este cel care şi el, din primejdie şi nevoie la călugărie a venit, dar s-a lepădat de darul Domnului şi s-a lenevit de a sa mântuire. Pe lângă acestea, socoteşte şi pe Saul, care, luând cărţi de la arhierei, mergea în Damasc ca să lege pe cei ce cred în Domnul; dar cel ce a ieşit a răsturna credinţa, acelaşi s-a
210 Circumstanţele, condiţiile etc., ce sunt tot atâtea ispite sau încercări ce ne pot duce la Dumnezeu sau în pierzare. Vezi pentru aceasta prima notă de la începutul Pricinii, unde se pomeneşte de acelaşi termen (irepLoraoiv). De luat aminte asemănarea credinţei cu moşia (de fapt, lumea întreagă). Cu alte cuvinte, lumea, cu toate „primejdiile” ei, a fost şi este făcută de Dumnezeu ca pricină de credinţă pentru oameni, ca ei să lucreze cu nădejdea primirii platei de la Dumnezeu, sau, dimpotrivă, lumea poate fi „refăcută” de oameni ca pricină de beţie şi „odihnă” şi scăldare în râul ei cel silnic, ce se arată cu valurile bogăţiei şi amăgirii, care uită, cum se zice, că „nu sunt pe moşia lor”, măcar că nici nu au vreuna a lor.
314
aflat propovăduitor al ei; că multe sunt îndurările Domnului spre toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr.
III.
Din Pateric
Un tânăr oarecare, vrând să se lepede de lume, s-a dus în pustie; şi, văzând un turn, adică o chilie zidită în chipul turnului, a zis întru sineşi: „Pe cel pe care-l voi afla în turn, aceluia îi voi sluji până la moarte”.
Şi, ajungând acolo, a bătut la uşă, şi, ieşind un călugăr bătrân, i-a zis lui: „Ce voieşti?” „Pentru blagoslovenie am venit”. Şi, primindu-l pe dânsul bătrânul şi odihnindu-l, i-a zis lui: „Nu ai treabă nicăieri?” Iar el i-a zis lui: „Nu, ci voiesc să petrec aici”. Şi, auzind acela, l-a lăsat pe el. Şi era bătrânul căzând în curvie, şi avea pe femeia lui cu el. Iar fratele a zis: „De ai femeie, ori soră, nu ştiu, însă eu voi sluji vouă până la moarte”.
Apoi, trecând vreme din destul, şi fără de judecare întru toate slujind fratele, aceia au zis întru eişi: „Nu ne ajunge nouă greutatea [păcatului] pe care o purtăm, oare să mai dăm seama şi pentru acest suflet? Să ne ducem dar din cele de aici şi să lăsăm lui chilia”. Apoi, luând câte ceva din cele ce aveau, au zis fratelui: „Noi ne ducem la rugăciune, tu păzeşte chilia”. Iar dacă s-au îndepărtat puţin, fratele a cunoscut sfatul lor şi s-a dus fuga către dânşii, iar ei, văzându-l pe dânsul, s-au tulburat şi au zis: „Până când ne vei osândi pe noi? Ia chilia, şezi şi ia aminte de sineţi”. Iar el a zis: „Eu n-am venit pentru chilie, ci ca să slujesc vouă”.
Şi, auzind ei, s-au umilit şi au început a se pocăi lui Dumnezeu: şi femeia s-a dus într-o mănăstire, iar bătrânul
315
s-a întors în chilia sa; şi aşa, prin răbdarea fratelui, s-au mântuit amândoi.
Vezi cum bătrânul, duhovnicesc fiind211, nu cunoştea legea Duhului, măcar deşi pătimea alunecare ca un om? Pentru aceasta şi pe fratele ce s-a apropiat nu l-a gonit desăvârşit: măcar că nu voia să primească a locui împreună cu altul, după ce l-a lepădat puţin, dacă l-a văzut pe dânsul că nu suferea să se depărteze, chiar nevrând, l-a primit, ca pe unul ce de la Dumnezeu era pornit spre aceasta, temându-se să nu greşească spre Dumnezeu, Cel ce l-a pornit pe acesta, Care a şi zis: Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară (Ioan 6:37). Aşijderea şi răbdând fratele vreme din destul şi slujindu-i lui fără a aduce pricini, pentru aceasta nu îndrăznea a aduce vreo pricină de a-l izgoni, alegând mai vârtos să se ridice din chilie decât a-l goni fără dreptate pe cel ce din Dumnezeiasca Pronie a venit spre a petrece, Care şi încredinţare a făcut întru dânsul [spre aceasta]. Să se păzească dar şi la noi această lege fără schimbare.
IV.
A Sfântului Efrem
Nu defăima pe bătrâni, de vor voi să vină în osteneala vieţii călugăreşti; căci Domnul, pe cei din al unsprezecelea ceas nu i-a lepădat (cf. Matei 20: 6); că nu ştii dacă nu cumva cutare bătrân va fi vas ales.
211 Trad. lit. Trad. neogr. redă în schimb prin „care nu gândea
drept”. De aici se pare că începe cuvântul lui Pavel Monahul.
PRICINA A douăzeci şi opta
Despre cum se cuvine a începe nevoinţa (călugărească), şi că cei ce încep au trebuinţă de răbdare şi de silă212, pentru că fapta bună la început pare a fi aspră, din pricina patimilor şi a deprinderilor, iar mai pe urmă se află netedă213; şi cum că începutul temeinic prea mult foloseşte; şi cum că cu neputinţă este a urma lui Hristos şi a îndrepta vreo faptă bună cel ce mai-nainte nu s-a gătit pe sineşi spre moarte.
I.
Din viaţa Sfintei Singlitichia
Zice Fericita Singlitichia: „Că multă este nevoinţa celor ce se apropie de Dumnezeu: întâi e osteneală, apoi e bucurie nepovestită. Că aşa cum cei ce vor să aprindă foc, mai întâi adică se afumă şi lăcrimează, iar după aceasta împlinesc ceea ce urmăreau, tot aşa şi noi, de voim a ne aprinde nouă dumnezeiescul foc, cu lacrimi şi cu osteneală să ne ispitim a face aceasta. Că zice Domnul: Foc am venit să arunc pe pământ, şi ce voiesc, dacă acum s-a aprins pe pământ? (Luca 12: 49); unii adică, din pricina împuţinării, s-au ostenit puţin suferind fumul, iar focul nu l-au aprins, şi s-au îndepărtat degrab n-au stăruit îndelung şi n-au răbdat până în sfârşit.
212 pîa = forţă, tărie cu care nevoitorii (piaoral, sau cei ce se silesc) se silesc (6iapi(xCoj.ai) spre împărăţia lui Dumnezeu (cf. Matei 11: 12; Luca 16:16).
213 Uşor de dobândit.
317
II.
Din Pateric
1. Întrebat a fost un stareţ: „Pentru ce adeseori mă împuţinez?” Şi a răspuns: „Pentru că încă n-ai văzut soarele întru sineţi”.
2. Zis-a un stareţ: „A se sili cineva pe sine întru toate, aceasta este calea lui Dumnezeu”.
3. Acelaşi a zis: „Cel ce se sileşte pe sineşi pentru Dumnezeu este asemenea omului ce mărturiseşte (credinţa) [mărturisitorul]”.
4. Întrebat-au fraţii pe oarecine din Părinţi, zicând: „Cum de nu aleargă sufletul întru făgăduinţele lui Dumnezeu pe care le-a făgăduit în Scripturi, ci se abate la cele necurate?” Şi a răspuns bătrânul: „Eu zic că din pricină că nu a gustat din cele de sus, şi pentru aceasta spre cele necurate pofteşte”.
5. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: „Trupul meu a slăbit, dar patimile mele n-au slăbit”214. Şi a răspuns bătrânul: „Rădăcini de spini sunt patimile. Şi precum cel ce caută a smulge unele ca acestea îşi răneşte mâinile, tot aşa şi celui ce voieşte a dezrădăcina patimile, îi trebuie multe sudori şi osteneală”.
6. Zis-a Avva Iosif lui Avva Lot: „Nu poţi să te faci călugăr de nu te faci tot ca un foc învăpăiat, de nu defaimi cinstea şi odihna şi nu tai voile inimii, şi aşa să te sârguieşti a păzi toate poruncile lui Dumnezeu”.
214 Avem aici o întrebare în chip de afirmaţie.
318
III.
A lui avva Isaia
Frate, să nu te leneveşti în vreo osteneală, ca să nu răsară întru tine lucrările vrăjmaşului; că aşa cum o casă din afara cetăţii se face loc puturos, tot aşa şi sufletul unui nou-începător leneş i se face acestuia locuinţă a toată patima necinstită.
IV.
A lui avva Marcu
Tot cel botezat pravoslavniceşte [ortodox] a luat în chip tainic tot harul; dar de aici, el îl adevereşte prin lucrarea poruncilor215. Porunca lui Hristos, împlinindu-se după conştiinţă, adică după scop, dăruieşte mângâierea, după măsura durerilor inimii216.
V.
A Sfântului Diadoh
Calea faptei bune li se arată celor ce încep a îndrăgi cinstirea de Dumnezeu aspră foarte şi cu totul posomorâtă, nu pentru că aceea ar fi astfel, ci pentru că, încă din pântece, firea omenească petrece împreună cu lărgimea dulceţilor, iar celor
215 în Filocalie (Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptează din fapte, cap. 67) e tradus mai liber: „…dar el (harul) lucrează în ei pe măsura împlinirii poruncilor”.
216 Trad, neogr. extinde puţin: după măsura durerilor pe care inima le cheltuieşte în împlinirea poruncilor.
319
ce au putut să treacă de mijlocul ei li se arată dulce foarte şi desfătată; căci, astfel, obiceiul cel rău, fiind supus celui bun prin împreună-lucrarea bunătăţii, piere împreună cu pomenirea dobitoceştilor plăceri. Drept aceea, de aici, sufletul umblă cu dulceaţă pe toate cărările faptelor bune. Pentru aceasta, Domnul, aducându-ne pe noi pe calea mântuirii, zice: Strâmtă şi necăjicioasă este calea ce duce în împărăţie şi puţini sunt cei ce intră printr-însa (Matei 7:14). Iar celor ce cu multă osârdie vor să se apropie de păzirea sfintelor Sale porunci, El le zice: Jugul Meu este bun, şi povara Mea este uşoară (Matei 11:30).
Deci, la începutul nevoinţei, se cuvine să lucrăm sfintele Lui porunci cu oarecare voie silită, ca, văzând bunul Dumnezeu scopul şi osteneala noastră şi cum că cu plăcere foarte alegem a sluji slăvitelor Lui voi, gata spre ajutor să ne trimită sfânta Lui voie. Şi de atunci dar este gătită voia noastră de Domnul, încât cu multă bucurie să lucrăm noi neîncetat binele; căci atunci cu adevărat vom simţi că Dumnezeu este Cel care lucrează întru noi şi pe a voi, şi pe a lucra pentru buna-voinţă.
VI.
A lui avva Isaac
Fericiţi cei ce-şi încing mijlocul lor cu răbdarea şi cu nădejdea, şi se aruncă pe eişi în marea necazurilor în simplitate şi în chip necercător pentru dragostea cea către Dumnezeu, şi care nu se tem de valurile ce se ridică într-însa, nespăimântându-se nici de învăluirea ei, nici de tulburarea ei, căci degrab scapă către limanul împărăţiei, şi se odihnesc în lăcaşurile celor ce bine s-au nevoit, şi se bucură întru veselia nădejdii lor. Cei ce aleargă cu nădejde nu privesc către strâmbătura şi asprimea căii şi nici nu se întorc de la ea, nici
320
nu petrec cercând şi întrebându-se pentru aceasta; ci, atunci când vor fi trecut calea săvârşind-o cu bine, socotind atunci întru dânşii întortocherile şi asprimile cele dintr-însa, aduc mulţumită lui Dumnezeu pentru cum, neştiind ei, i-a izbăvit pe ei dintr-atât de multe şi mari lucruri cumplite.
Iar cei ce cugetă multe gânduri şi voiesc a fi înţelepţi foarte întru eişi, dându-se pe sineşi gândurilor întortocheate, şi care mai întâi s-au cuprins amăgindu-se cu temere, şi care voiesc a vedea de mai-nainte pricinile cele vătămătoare, cei mai mulţi dintr-aceştia rămân totdeauna şezând înaintea uşilor caselor lor. Şi adevărat zice Scriptura despre unii ca aceştia: Leneşul, trimiţându-se pe cale, va zice: Leu este în cale, şi ucigaş pe drumuri (Pilde 22:13). Precum au zis şi aceia: Am văzut fii de uriaşi, şi erau înaintea lor ca şi lăcustele (Num. 13: 33). Aceştia sunt cei ce în vremea sfârşitului lor se află neroditori, cei ce pururea voiesc a fi înţelepţi, dar a pune început nu voiesc cu niciun chip.
Ia seama să nu ţi se facă ţie multa înţelepciune alunecare şi cursă înaintea feţei tale, ci, spre Dumnezeu îndrăznind, apucă întru cea dintâi fierbinţeală şi aşa pune început căii celei stropite de sânge, nefăcând nicidecum grijă de trup, şi nu te marghioli cu multe, ca să nu te afli gol de cunoştinţa lui Dumnezeu; că şi plugarul care se teme şi aşteaptă vânturile nu va semăna niciodată (cf. Eccl 11: 4); mai bună este moartea pentru Dumnezeu decât viaţa cu ruşine şi cu lenevire.
Deci când voieşti a pune început în lucrul lui Dumnezeu, întâi fă tocmeală217 între tine şi între Dumnezeu cum că nu vei mai trăi întru această viaţă şi cum mai întâi te-ai gătit spre moarte şi că te-ai deznădăjduit cu totul de viaţa aceasta de aici; aceasta dar să o ai în cugetul tău, şi aşa vei putea, cu
217 Aşezământ, făgăduinţă, legământ (6ia0f]KT]v).
321
împreună-lucrarea lui Dumnezeu, să te nevoieşti şi să biruieşti. Căci nădejdea vieţii acesteia slăbănogeşte cugetul şi nu lasă pe om să sporească întru ceva bun; iar tu nu întru îndoire de suflet, adică întru slăbănogire, să te apropii de lucrarea lucrului celui bun, ca să nu se facă zadarnică osteneala ta şi grea lucrarea plugăriei tale; ci în bărbăţie şi întru credinţă neîndoită începe binele, ştiind că milostiv este Domnul, şi celor ce-L caută pe Dânsul ajutător gata Se află şi dătător de plată mult-dăruitor se face, dând harul Lui nu după lucrarea noastră, ci după râvna şi credinţa sufletelor noastre. Căci El este Cel ce zice: Precum ai crezut, fie ţie (Matei 8:13).
Deci cel ce voieşte a veni pe urma Lui, să se lepede de sineşi, după cuvântul Lui (Matei 16: 24), şi aşa, luându-şi crucea, va putea să-I urmeze; că Crucea aceea arată: a fi gata adică spre tot necazul şi reaua-pătimire şi chiar spre moarte. Că precum cel gătit a se răstigni ia în gândul lui grija morţii, şi aşa iese ca un om ce nu-şi mai aduce aminte că are parte de viaţă în veacul acesta, tot aşa şi cel ce voieşte a împlini cea zisă: „Că cel ce voieşte, zice Domnul, a trăi în lumea aceasta se va pierde pe sineşi din viaţa cea adevărată, iar cel ce pierde sufletul său în cugetul său pentru dorul Meu218, acesta fără prihană şi nevătămat îl păzeşte spre viaţa veşnică”.
Deci de aici găteşte sufletul tău spre stingerea desăvârşită din această viaţă, şi-ţi voi da ţie, zice Domnul, viaţă veşnică, precum M-am făgăduit ţie, şi întru această viaţă îţi voi arăta cu lucrul făgăduinţa Mea şi adeverirea bunătăţilor ce vor să fie, că arvunele acestora de aici le vei lua. Deci, dacă nu vei defăima mai întâi viaţa cea de acum, nu vei afla viaţa cea veşnică; iar când vei intra în nevoinţă cu această gătire,
218 Trad, neogr. parafrazează astfel: „…cel ce socoteşte, din dorul pentru Mine, a-şi jertfi sufletul său…”.
322
atunci toate cele ce se păreau dureroase şi necăjicioase întru nimic le vei socoti. Şi într-alt fel: nu poate cineva să rabde necazurile de nu va urî mai întâi viaţa aceasta pentru dorirea vieţii ce va să fie.
întrebare
Cel ce a lepădat de la sine toată grija cea dinafară, aşa gătindu-se a intra în nevoinţă, de unde trebuie să înceapă lupta împotriva păcatului?
Răspuns
Temelia a toată fapta bună este postul şi privegherea; că acestea, cu dreaptă socoteală făcându-se, lucrează împreună cu omul spre tot binele; iar începutul tuturor celor rele este odihna pântecelui şi moleşeala somnului, care aprind pofta curviei şi tâmpesc mintea, şi groasă de-a pururea şi întunecată o arată; precum ochilor sănătoşi le urmează poftirea luminii, tot aşa poftirea rugăciunii urmează postului ce se face cu dreaptă-socoteală; căci atunci când cineva începe să poftească, dintru aceasta mintea se deşteaptă spre poftirea vorbirii lui Dumnezeu; încă şi trupul cel postit şi neîngreuiat cu saţiul nu va suferi a dormi toată noaptea în aşternutul său, ci cu osârdie se scoală la slujba lui Dumnezeu.
Deci, întrucât pecetea postului se pune pe trupul omului, gândul lui cugetă întru umilinţă [străpungere], iar inima lui izvorăşte rugăciune, şi posomorârea zace pe faţa lui, iar gândurile cele urâte se fac departe de dânsul, şi aşa se face vrăjmaş poftelor celor rele şi vorbelor celor deşarte. Cale mare spre tot binele este postul, iar cel ce se leneveşte dinspre dânsul, toate faptele bune le scurtează; pentru aceasta a şi fost pusă firii noastre spre păzire porunca cea dintru început, iar de acolo a căzut începutul plăsmuirii noastre.
323
Deci, de unde dintru început s-a făcut căderea, de acolo iarăşi nevoitorii prin păzirea legii înfrânării se nevoiesc să se scoale întru frica lui Dumnezeu spre a face toate poruncile; încă şi Izbăvitorul neamului omenesc lupta cea către Diavolul de aici o a început. Căci după Botez L-a scos pe El Duhul în pustie şi a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.
Aşijderea şi toţi cei ce ies a merge pe urmele Lui, pe această temelie trebuie să pună început zidirii lor celei după Dumnezeu. Că dacă Cel ce a pus Legea mântuirii posteşte, cine din cei ce voiesc a păzi Legea nu are trebuinţă de post? Că până atunci neamul omenesc n-a cunoscut biruinţa, nici Diavolul n-a gustat vreodată biruirea sa dinspre firea noastră, ci întru această armă i-a slăbit puterea cea dintâi.
Iar Domnul nostru, începătorul biruinţei celei asupra lui, a pus prima cunună a biruinţei pe capul firii noastre [omului]. Iar de atunci, ori de câte ori potrivnicul va vedea această armă asupra cuiva dintre oameni, îndată se teme, venind întru pomenirea biruinţei Sale, a celei prin care de Mântuitorul s-a biruit în pustie, iar cu această armă dată nouă de Povăţuitorul mântuirii noastre, puterea lui slăbeşte; care şi prea tare este împotriva săgeţilor trimise de vrăjmaşul; încă şi îndrăznire nu puţină înlăuntru ne dă nouă întru nevoinţă; căci pe cât se trudeşte trupul şi pătimeşte în vremea când pe om îl înconjoară pâlcul dracilor, pe atât se umple inima lui de îndrăznire şi de bună-cutezare, dintru care pricină şi mai vitejeşte stă împotriva celor ce se oştesc împotrivă, şi mai bărbăteşte şi mai cu îndrăzneală se luptă cu dânşii, cu râvna cea împotriva lor neîncetat înfocându-se; şi nu încetează, nici a se linişti nu suferă, până când până în sfârşit de la sineşi nu-i va izgoni şi pierde pe dânşii prin ajutorul cel de sus şi prin lucrarea celorlalte porunci.
324
încă râvnitorul Ilie, când a râvnit pentru Legea lui Dumnezeu, întru acest lucru al postului petrecea: că acesta face pomenire [aminteşte] celui ce îl ţine de poruncile Duhului, el este mijlocitor între Legea cea veche şi harul dat nouă de Hristos219; iar cel ce se leneveşte întru acesta şi întru celelalte lucruri ale nevoinţelor este slab şi neputincios, şi aşa arată vrăjmaşului semn vădit al slăbănogirii sale celei sufleteşti: căci, în vremea când se leneveşte despre post, vădeşte şi că gol intră întru nevoinţă, pentru aceasta şi cu îndrăzneală năpădeşte războinicul asupra lui, şi fără de nicio osteneală, ca pe unul ce este gol şi fricos, îl biruieşte pe dânsul şi degrab îl ucide, toate mădularele omului de-a gata primind săgeţile cele slobozite de potrivnicul, tocmai pentru că nu s-au îngrădit cu această armă tare a postului, pe care de la Stăpânul nostru o am luat.
VII
Din Pateric
1. Zis-a Avva Zosima că harul lui Dumnezeu urmează totdeauna înainte-voirii noastre220, iar prin har ni se îndreptează nouă tot binele; însă noi nu căutăm a pune început spre ce este bun, nici nu arătăm o înainte-voire mare şi sârguincioasă
219 „Moise a primit tablele legii, scrise în muntele Sinai, postind, iar Mântuitorul tuturor a început să binevestească Legea Harului după postul de patruzeci de zile în pustie. De aceea, postul este mijlocitorul Legii Vechi şi al harului. Căci fiecare din acestea ni s-a dat, premergând şi mijlocind postul. Postul subţiază firea cărnii şi întăreşte duhul în om şi prin aceasta omul intră în legătură cu Dumnezeu, Care este Duh. Sau postul face străveziu pe om pentru lumea Duhului şi bun mijlocitor” (cf. nota 545 din Filocalie, Vol. X, Sfântul Isaac Sirul, p. 434).
220 Pentru înţelesul termenului irpoaipeoiţ, să se vadă nota de la Pricina a doua, XI, 1, din Volumul II.
325
pentru a trage spre ajutor harul lui Dumnezeu, iar de ni se va părea vreodată că arătăm voinţă, tâmpă şi proastă o arătăm pe aceasta, nevrednică fiind spre a dobândi ceva de la Dumnezeu. Au nu ştim că toate ale noastre se află ca şi la sămânţă şi la rodire? Că precum plugarul seamănă pământul său şi aşteaptă mila lui Dumnezeu, iar de aici Dumnezeu trimite harul său prin ploaie la bună-vreme şi vânturi îndemânatice [favorabile] răsărind, crescând şi săvârşind seminţele cele aruncate de lucrătorul de pământ, şi din puţine, multe a dobândi îl găteşte pe dânsul -, tot aşa şi noi, dacă vom semăna bogată înainte-voire şi mărime de suflet spre cele bune, după măsura şi harul lui Dumnezeu ce le vom afla, vom putea de aici fără silă şi osteneală a îndrepta toate bunătăţile; căci şi la meşteşuguri vedem făcându-se aceasta: că cel ce se apropie de oarecare meşteşug ca să-l înveţe, la început se osteneşte, se poticneşte şi de multe ori îl şi strică, însă nu se supără, nici nu se deznădăjduieşte, ci iarăşi se apucă. Şi de câte ori strică ceva, de atâtea ori caută îndreptare, arătând meşterului voirea sa.
Căci dacă se supără şi se dă în lături nu va învăţa nimic, iar greşind, şi de multe ori îndreptându-se de meşter, şi aşa stăruind, şi întru osteneală şi întru răbdare lucrând, încet-încet se face întru deprinderea meşteşugului, iar de aici înainte cu odihnă săvârşeşte lucrurile sale, ca astfel să şi trăiască din ele.
Aşa trebuie să fie şi cel ce vrea să se apuce de vreo faptă bună: încă dintru început se cuvine să arate vitejie şi mare înainte-voire, apoi, întru răbdare să se ţină de lucrarea [lucrului] celui bun şi să se roage lui Dumnezeu pentru ajutor şi apărare, neîmpuţinându-se întru căderi sau deznădăjduindu-se şi depărtându-se, că aşa nu va putea niciodată să îndrepte ceva bun, ci să se ridice pe sine ori de câte ori se întâmplă să cadă şi să aştepte mila lui Dumnezeu.
326
Aceasta e şi ceea ce a zis avva Moise: „Puterea celor ce voiesc să câştige faptele bune aceasta este: că, de va cădea, să nu se împuţineze cu sufletul, ci iarăşi să se îngrijească. Deci şi noi, făcând puterea noastră întru lucrarea faptelor bune şi pe Domnul aşteptându-L, arătându-I lui înainte-voire cu mărime de suflet şi de la Dânsul cerând ajutor; şi aşa, cu adevărat, va face cu noi mila Sa şi ne va da nouă din belşug din harul Său prin care cu lesnire şi fără osteneală vom fi îndreptând tot binele”.
2. Era un oarecare călugăr tânăr pe care, cum începea să-şi facă pravila, îl apuca tremurarea şi frigurile, iar capul îl supăra cu durere iute. Iar el zicea către sineşi: „Iată, sunt bolnav, şi poate voi muri după puţin, deci să fac pravila, până nu mor”. Şi cu gândul acesta se silea pe sine şi îşi făcea slujba sa; iar după ce înceta rugăciunea, încetau şi frigurile şi durerea de cap. Şi iarăşi venea ceasul pravilei; iar el, la scopul cel zis luând aminte, se silea să facă slujba sa; şi aşa, nu după multă vreme, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a izbăvit de război.
3. Mers-a oarecine din bătrâni la Avva Achila; şi l-a văzut pe dânsul lepădând sânge din gura lui, şi l-a întrebat pe dânsul: „Ce este aceasta?” Şi a răspuns: „Este un cuvânt al unui frate ce m-a mâhnit, şi m-am nevoit să nu-l spun; şi am rugat pe Dumnezeu să se ridice de la mine221, şi cuvântul s-a făcut sânge în gura mea, şi l-am scuipat pe el şi m-am odihnit, şi aşa am uitat de mâhnire”.
4. Flămânzit-a oarecine din fraţi de dimineaţă; şi bătea război cu gândul ca să nu mănânce până nu se va face ceasul al treilea222; şi, stând de faţă ceasul al treilea, iarăşi s-a
221 Trad, neogr. adaugă aici „războiul”. Fratele pare să fi fost muncit de cuvântul aspru al unui frate, care cuvânt, rămânând într-însul, îl chinuia ca să-l judece sau să-l mustre pe fratele ce l-a mâhnit.
222 Ora 9 dimineaţa. De aici s-ar înţelege că la ora nouă îşi termina slujba de dimineaţă fie de la chilie, fie de la biserică.
327
nevoit a nu mânca până la ceasul al şaselea. Iar dacă a ajuns la ceasul al şaselea, a udat posmag şi a zis gândului: „Să aşteptăm până la ceasul al nouălea”. Şi, făcându-se ceasul al nouălea, a început să facă rugăciune şi a văzut lucrarea dracului ca un fum din rucodelie ieşind; şi, suindu-se în văzduh, îndată a încetat foamea de la dânsul.
5. Nevoitu-s-a un stareţ ca să nu bea apă până la patruzeci de zile; iar dacă se făcea zăduf şi se supăra foarte de sete, spăla cofa, o umplea de apă şi o punea înaintea lui. Şi, întrebat fiind de un frate oarecare pentru ce face aceasta, a răspuns: „Ca prin aceasta eu mai mult să mă ostenesc: văzând apa şi negustând din ea, mai multă plată să iau de la Dumnezeu”.
6. Zis-a un stareţ: „Pentru aceasta nu sporim, nici nu ştim măsurile noastre, pentru că nu avem răbdare în lucru pe care-l începem, ci vrem fără osteneală a câştiga fapta bună; pentru aceasta suntem şi schimbăcioşi şi spulberaţi223, din loc în loc mutându-ne cu lesnire, socotind că vom afla un loc unde nu este diavol”.
7. Acelaşi a zis: „Călugărul, dacă în puţine zile se osteneşte, iar apoi se slăbănogeşte, şi iarăşi se osteneşte, şi iarăşi se leneveşte, unul ca acesta nici nu face, nici nu câştigă răbdare”.
VIII.
A Sfântului Efrem
Iubite, din tinereţile tale alege învăţătura şi până la bătrâneţe vei afla pricepere (Sirah 6:19); din tinereţe seamănă ţarina ta şi poartă grijă de dânsa, ca nu cumva să răsară mărăcinii
223 Lesne bătuţi de vânturile patimilor.
328
şi să crească într-însa; fă rod bun întru tine, şi dă slavă celui ce îţi dă ţie vârtute.
IX.
A lui avva Isaac
1. Temelia tuturor bunătăţilor şi întoarcerea sufletului din robia vrăjmaşului şi calea care duce spre viaţă stau în acestea două: să te aduni pe tine într-un loc şi să posteşti neîncetat, adică a te canonisi pe tine înţelepţeşte şi cu pricepere într-un loc liniştit întru înfrânarea pântecelui, având ca necurmată îndeletnicire cugetarea la Dumnezeu. Cel ce le va ţine pe acestea două, întru [nevoinţă, sfinţenie] mare va spori, iar de aici va îndrepta toate faptele bune.
2. Omul fricos arată că boleşte de două boli: de împuţinarea credinţei şi de iubirea de trup; iar cel ce le dispreţuieşte pe acestea arătat este că lui Dumnezeu crede din tot sufletul şi pe cele viitoare le aşteaptă. Îndrăzneala inimii şi dispreţuirea primejdiilor se face dintr-una din acestea două: sau din asprimea [învârtoşarea] inimii, sau din multa credinţă în Dumnezeu; asprimii inimii îi urmează mândria, iar credinţei, smerenia inimii224.
224 Altfel spus: Inima poate îndrăzni la Dumnezeu din multă credinţă şi smerenie şi aşa se poate întări întru dispreţuirea primejdiilor prin desăvârşita nădejde în ajutorul lui Dumnezeu. Îndrăzneala inimii însă poate fi pricinuită şi de învârtoşarea acesteia, care poate dispreţui primejdiile nu din multa credinţă urmată sau însoţită de smerenia inimii, ci din multa mândrie, din credinţa în propriile puteri.
PRICINA A DOUĂZECI ŞI NOUA
Că, celui ce se nevoieşte, şi dracii cu tărie i se împotrivesc şi-i dau război; iar de cei ce se lenevesc, ca de unii ce sunt în mâna lor, nu le pasă; şi cum că cei ce voiesc binele, ajutor află pe Dumnezeu, Cel ce şi războaiele le sloboade spre folos.
I.
Din Pateric
1. Povestit-a oarecine din Părinţi despre un călugăr iubitor de osteneală care, deşi lua aminte de sineşi, s-a întâmplat a se lenevi puţin; iar în vremea când se lenevea, osândindu-se pe sineşi, a zis: „Suflete, până când te leneveşti de mântuirea ta şi nu te temi de judecata lui Dumnezeu, care, de te va apuca întru lenevirea aceasta, te va da veşnicelor munci?” Acestea zicând, se deştepta pe sineşi întru lucrul lui Dumnezeu. Într-o zi, făcându-şi pravila sa, au venit dracii şi-l tulburau pe el, iar el a zis către ei: „Până când mă tot necăjiţi? Nu v-ajunge vremea lenevirii celei trecute?” Zis-au lui dracii: „Când erai întru lenevire, şi noi eram întru lenevire de tine. Iar dacă te-ai sculat asupra noastră, şi noi ne-am sculat asupra ta”. Acestea auzindu-le, se deştepta pe sine întru lucrul lui Dumnezeu şi sporea cu darul lui Hristos.
2. Povestit-a oarecine din stareţi că un frate, petrecând odinioară în Egipt, mergea pe cale şi, apucându-l seara, din pricina frigului a intrat într-un mormânt ca să doarmă, şi a trezit doi draci. Şi au zis unul către altul: „Vezi ce fel de îndrăzneală are călugărul acesta, că şi în mormânt doarme?
330
Haidem dar să-l scuturăm pe el”. Şi a răspuns celălalt: „De ce să-l scuturăm pe el? Acesta e al nostru, făcând voile noastre: mâncând şi bând şi clevetind, şi de pravilă lenevindu-se. Mai bine să-i dăm pace acestuia şi să mergem să necăjim pe cei ce ne necăjesc pe noi prin rugăciune şi prin cealaltă nevoinţă călugărească, bătând război cu noi ziua şi noaptea”.
3. Zis-a un stareţ: „De vei voi, o omule, a trăi în Legea lui Dumnezeu, vei afla sprijinitor pe Dătătorul de Lege; iar de nu vei vrea să asculţi poruncile, vei afla pe Diavolul ajutându-ţi ţie la cădere”. Zis-a iarăşi: „Dă voire şi iei putere”.
II.
A Sfântului Efrem
Cuvine-se ca fratele pururea a se îngriji să-şi păzească inima sa şi simţirile; căci în mare război suntem întru această viaţă şi vrăjmaşul mai vârtos se turbează asupra celor ce se nevoiesc, şi înconjură, după cea scrisă, căutând pe cine să înghită (I Pt. 5: 8); împotriva căruia se cuvine a sta vârtos, chemând pe Cel de Sus în ajutor. Iar cel ce este în pace cu patimile cum va bate război cu dânsele, rob pe sine vânzându-se dulceţilor şi cu toată dragostea biruri împlinind tiranului? Pentru că, unde este vrajbă, acolo este şi război şi, unde este război, acolo este şi nevoinţa şi, unde este nevoinţa, acolo sunt şi cununile.
Deci, de voieşte cineva a se izbăvi de amara robie, să ridice război împotriva vrăjmaşului; că aşa şi sfinţii, biruindu-l pe dânsul, bunătăţilor celor cereşti s-au învrednicit. Dar cineva poate zice: „Deci, dacă acolo unde este vrajba asupra patimilor, acolo războiul are fire să se facă, precum ai zis, cum de vedem pe iubitorii de plăceri, care, deşi sunt
331
luptaţi foarte de patimile de necinste, nu sunt în stare să se pocăiască?” Către unul ca acesta aş zice aşa: Nu mi se pare, iubitule, că războiul acesta este după fapta bună şi după starea împotriva vrăjmaşului, ci mai vârtos patimă a pătimaşei robii şi a iubirii de plăceri. Pentru aceasta, unii ca aceştia nici cu voirea [hotărârea] nu s-au pus împotriva vrăjmaşului. Pentru că cei ce bat război nu au nicio învoire unii cu alţii; iar cei ce s-au dat pe sineşi voilor vrăjmaşului şi s-au vândut plăcerilor, cum oare se poate pomeni de război în pricina lor? Iar deşi sunt şi luptaţi, nu sunt aşa de ca şi cum ar fi întăriţi în fapta bună şi pe vrăjmaş necăjindu-l, ci din strâmtorarea225 pricinuită de cel ce-i îndeamnă spre fărădelege, şi ca ei să-şi împlinească obişnuitele biruri, şi ca să nu răsufle câtuşi de puţin din lucrarea cărămidăriei celor prea de ruşine pofte, cărora cu a loruşi voire s-au dat pe sineşi, că zice: Cel căruia cineva i se pleacă, aceluia i se dă şi rob (II Pt. 2:19 226). Căci unii ca aceştia nu numai că nu sunt duşi cu sila, nevrând ei, ci şi plăţi dau, pentru ca voia celui ce i-a rătăcit pe ei să o săvârşească; pentru aceasta, şi răutatea împlinind-o, nu arată nicio căinţă sau înfrânare, nicio întărire227 pentru a nu cădea iarăşi.
225 ânopia = greutatea, dificultatea (unei persoane, a unui drum, probleme etc.); lipsa. Pe lângă prilejuirea plăcerilor pătimaşe, vrăjmaşul pricinuieşte în fel şi chip şi oarecari strâmtorări şi/sau lipsuri pentru ca cel odată căzut în acestea să se întoarcă iarăşi şi să caute plăcerile sau dulceţile (cum le numeau cei vechi) spre scăparea de suferinţa adusă de strâmtorări. Pentru cei ce se prind într-un astfel de hău sau cerc vicios, chinul „dureros” al plăcerilor nu va avea sfârşit: adâncul plăcerii îi va arunca pe aceştia în adâncul durerii, şi invers, căci, după Psalmist, adânc pe adânc cheamă (Ps. 42: 7).
226 După altă variantă (Biblia 1688): Pentru că oricine, de ce s-a biruit, spre aceasta s-a şi robit.
227 âotţâXeta = aici: precauţie, măsură.
332
Iar celor ce se nevoiesc, războiul nu este aşa: pentru că, luptaţi fiind, împotrivă se luptă; atunci când se ard [spre împlinirea unei patimi], se înfrânează; necăjiţi fiind, rabdă; şi însăşi materia fiind de faţă, se întorc dinspre dânsa pentru frica Domnului; iar dacă cineva dintre ei se împiedică, îndată se scoală. Căci cei prinşi de barbari şi care s-au făcut sub mână tirănească, câţi întru năravurile celor ce i-au robit pe dânşii se bucură, aceştia şi fără legături şi păzire lângă vrăjmaşi petrec bucuroşi, şi bat război pentru dânşii, şi iscoade împotriva celor de un neam cu ei se fac.
Iar câţi se mâhnesc pentru robia în care au căzut şi întru obiceiurile barbarilor nu se amestecă, nici în nelegiuita lor petrecere, ci se silesc a fugi de la dânşii, pândind vreme întru care să fugă către ai lor, aceştia vor dobândi pe cea dintâi slobozenie a lor, chemând în ajutor şi pe cei de-un neam cu ei, aceştia dar, odată scăpaţi de la vrăjmaşi, îndată se află potrivnici ai lor bătând război pentru cei de-un neam cu ei, şi îndată împreună cu aceştia îi biruiesc. Deci, câţi voiesc a se izbăvi de amara robie a vrăjmaşului datori sunt a se împotrivi voilor lui şi a ridica război vădit asupra acestuia, zicând către dânsul cu aşezarea inimii graiurile tinerilor: Cunoscut să-ţi fie ţie, diavole, că noi glasul tău nu-l vom mai asculta, nici dulceţilor tale nu vom sluji (Dan. 3:18).
Dar întru nevoinţă trebuie să chemăm şi dumnezeiescul ajutor, zicând împreună cu cei trei tineri: Doamne, pe Tine Te urmăm acum cu toată inima şi de Tine ne temem, Doamne, şi căutăm faţa Ta; să nu ne ruşinezi pe noi, ci fă cu noi după blândeţile Tale, şi după mulţimea milei Tale scoate-ne pe noi după minunile Tale; şi dă slavă numelui Tău, Doamne; şi să se ruşineze toţi cei ce arată robilor Tăi rele; şi să se ruşineze de toată puterea Ta, şi tăria lor să se sfărâme, şi să cunoască că Tu eşti Domnul, singurul Dumnezeu, şi slăvit peste toată lumea (Cântarea celor
333
trei tineri 17-21). Şi măcar prea turbat de s-ar face tiranul şi ar arde cuptorul dulceţilor de şapte ori sau îndoit, cei ce nădăjduiesc spre Domnul să îndrăznească, căci cuptorul în rouă se va preface, iar tiranul de care odinioară se temeau, de aici înainte se va cutremura şi de umbra lor, pentru ajutorul ce se face de sus.
III.
A lui avva Isaac Sirul
Când vei voi să faci început lucrării celei bune, întâi găteşte-te către ispitele ce vor să vină spre tine; căci este în obiceiul vrăjmaşului ca, atunci când vede pe cineva ce cu fierbinte credinţă începe viaţa cea bună, să-l întâmpine pe el cu înfricoşate feluri de ispite, ca, de aici speriindu-se, din cea bună înainte-voire să se depărteze. Dar Dumnezeu îngăduie să fii ispitit astfel ca prin stăruinţă să baţi la uşa Lui, şi prin frica celor necăjicioase să se semene pomenirea Lui în cugetul tău; şi aşa apropiindu-te de El prin rugăciuni, inima ta să se sfinţească cu cea de-a pururea pomenire a Lui; şi, rugându-te Tu, El va auzi, şi vei înţelege că Dumnezeu este Cel ce te scoate pe tine; şi vei simţi pe Cel ce te-a plăsmuit pe tine că te întăreşte şi te păzeşte. Că acoperământul şi Pronia lui Dumnezeu înconjoară pe toţi oamenii, dar nu se vede decât de cei ce s-au curăţit pe eişi de păcat şi fără curmare întru Dumnezeu au cugetarea; iar Pronia şi ajutorul lui Dumnezeu se arată mai vârtos acestora atunci când vor intra în ispită mare pentru adevăr; şi atunci lucrător foarte îl vor simţi pe acesta [ajutorul] cu simţirea minţii.
Oarecari însă l-au văzut pe acesta şi cu ochi trupeşti, cunoscându-l după măsura ispitelor; şi, cunoscând ajutorul,
334
de aici s-au sculat întru bărbăţie, precum ne învăţăm de la Iacov, de la Iisus al lui Navi, de la cei trei tineri, de la Petru Apostolul şi de la ceilalţi sfinţi care s-au nevoit pentru Hristos: cărora în vederea ochilor li se arăta nu chip omenesc, îndrăzneţi făcându-i şi gătindu-i către blagocestie. Încă [ne învăţăm] şi de la Părinţii care au locuit pustia şi pe draci i-au gonit dintr-însa şi sălăşluire a îngerilor au săvârşit-o, care adeseori erau cercetaţi de sfinţii îngeri, care în multe feluri îi sprijineau pe dânşii, ajutându-le şi întărindu-i întru toate, care şi din ispite îi izbăveau, din cele ce le veneau asupră-le de la sălbăticia dracilor. Dar încă nici până acum nu se depărtează de oameni ajutorul lui Dumnezeu: de la cei adică ce cu totul s-au dat pe sineşi spre plăcerea Lui, ci aproape este de toţi cei ce-L cheamă pe Dânsul.
IV.
A Sfântului Maxim
Pentru cinci pricini zice-se că suntem sloboziţi de Domnul a fi luptaţi de draci: prima pricină, zice-se, este ca, războindu-ne de ei şi împotrivă-războindu-i, să venim întru dreapta-socoteală a virtuţii şi a răutăţii228, iar a doua, ca, prin război şi osteneală câştigând virtutea, întărită şi necăzută să o avem, iar a treia, ca, sporind întru virtute, să nu cugetăm înalt, ci să ne învăţăm a cugeta smerit, iar a patra, ca, după ce am gustat din răutate, cu ură desăvârşită să o urâm, iar a cincea, cea mai presus de toate, făcându-ne nepătimaşi, să nu uităm de neputinţa noastră, nici puterea Celui ce ne-a ajutat.
228 Să putem face adică deosebire clară între ele.
335
V.
Din Pateric
1. Un frate, bântuindu-se de dracul, s-a dus către un stareţ oarecare şi i-a vestit lui ispitele pe care le răbda; şi i-a zis lui stareţul: „Frate, să nu te spăimânteze ispitele cele ce ţi se întâmplă ţie; că, pe cât văd vrăjmaşii sufletul suindu-se şi atingând pe Dumnezeu, pe atâta se fac mai cumpliţi, topindu-se de pizmă; dar cu neputinţă este ca Dumnezeu să nu fie de faţă, şi îngerii Lui în vremea când se ispiteşte omul, şi să nu-i întindă mână de ajutor. Deci tu să nu încetezi pururea către Dânsul a ridica ochii şi cu smerenie a-L chema pe Dânsul spre ajutor, încă şi împreună luând în cuget întru ispită nebiruita Lui putere, neputinţa noastră şi cruzimea vrăjmaşului, şi aşa degrab câştigi ajutorul lui Dumnezeu”.
2. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Cum trăitorii din lume, de post lenevindu-se şi de rugăciune nepurtând grijă, de privegheri depărtându-se, de toată hrana săturându-se, după toate poftele lor făcând întru a da şi a lua [negustorie], mâncându-se unii pe alţii, cheltuind mare parte din zi cu făgăduinţe [jurăminte] mincinoase, cum se face dar că aceştia nu cad, nici nu zic am greşit, nici nu se osebesc pe sineşi229 de la Sfânta împărtăşire? Iar noi, călugării, la posturi, la privegheri şi la culcări pe jos şi la uscate mâncări de-a pururea fiind pironiţi, şi de toată odihna trupească lipsiţi, plângem şi ne tânguim şi zicem am greşit şi suntem vinovaţi Gheenei?”
Iar bătrânul, după ce a oftat puţin, a zis: „Bine ai zis, frate, cum că mirenii nu cad; căci, o dată căzând cu cădere
229 Sau „nu se dau înapoi de la…”
336
vestită şi cumplită, nu se mai pot scula; dar ei nici nu au de unde să cadă, petrecând, din multa necunoştinţă, întru cea dintâi cădere, neştiind nici măcar că au căzut. Dar ce grijă este Diavolului să se lupte cu cei ce zac jos? Iar călugării, arătat oştindu-se împotriva vrăjmaşului, de-a pururea se luptă cu dânsul; iar pentru aceasta uneori biruiesc, iar alteori se biruiesc; şi nu încetează căzând şi sculându-se: necăjind şi necăjindu-se, lovind şi lovindu-se, până când îl vor birui pe dânsul cu harul lui Dumnezeu şi neputernic pe el întru dânşii şi slab îl vor face. Căci, atunci când în chip desăvârşit se vor fi împăciuit cu Dumnezeu, îndulcindu-se de-a pururea înlăuntru de blândeţea Lui şi de bucurie, atunci dar se vor odihni”.
3. Zis-a avva Pimen către avva Ioan Colovul că a rugat pe Dumnezeu şi s-au ridicat patimile de la el, şi s-a făcut fără de grijă; şi, ducându-se, a spus unui stareţ, zicând: „Mă văd pe sinemi odihnit şi niciun război având”. Şi i-a zis lui stareţul: „Du-te şi roagă pe Dumnezeu ca să-ţi vină ţie război, căci sufletul prin războaie sporeşte”. Şi s-a rugat, şi i-a venit lui război, şi nu s-a mai rugat ca să-l ridice pe el de la dânsul, ci zicea: „Doamne, dă-mi răbdare întru războaie”.
4. Zis-a Avva Coprie: „Fericit cel ce rabdă osteneala cu mulţumită”. Acelaşi, bolnav fiind de multă vreme, zăcea pe pat, şi aşa mulţumea şi-şi tăia voia sa.
5. Zis-a un stareţ: „Un frate se bântuia de nouă ani de un gând, şi, din evlavie, se judeca pe sine, zicând am pierdut sufletul meu, socotindu-se pe sineşi pricină a bântuielii. Iar mai pe urmă, îngreuindu-se şi deznădăjduindu-se de ca şi cum nu s-a folosit pentru mântuirea sa, a zis: De vreme ce am pierit, mă duc în lume. Şi pe când se pornea să se ducă, i-a venit lui glas pe cale, zicând: Cei nouă ani întru care ai fost bântuit ţi-au gătit (solit) ţie cunună; pentru
337
aceea, întoarce-te la locul tău şi te voi uşura de gânduri. Şi, întorcându-se fratele, a aflat odihnă. De unde ne învăţăm că războaiele ne solesc cununi”.
6. Zis-a un stareţ: „La începutul lepădării călugărilor, diavolii nu sunt sloboziţi a bântui silniceşte pe om, ca nu, speriindu-se şi spăimântându-se de lucru, îndată să se întoarcă în lume; iar când prin vreme şi lucru va spori călugărul, atunci sunt lăsate asupra lui războaiele trupeştilor pofte şi ale celorlalte îndulciri, încă poate şi ale mâniei şi ale urii şi ale altor patimi. Iar atunci nevoie are omul de a se smeri şi a plânge: pe sine însuşi osândindu-se şi prihănindu-se, şi aşa prin ispite se învaţă îndelunga-răbdare, iscusinţa şi dreapta-socoteală, iar de aici aleargă către Dumnezeu cu lacrimi. Iar unii, tulburându-se din pricina lucrului şi de nesuferită mâhniciune îngreuindu-se cu totul, s-au pogorât întru adâncul deznădăjduirii, şi cu inima iarăşi în lume s-au întors, iar alţii şi cu trupul. Iar noi, fraţilor, niciodată să nu ne deznădăjduim sau să ne împuţinăm, ci vitejeşte şi cu îndelungă-răbdare să răbdăm ispitele, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate cele ce ni se întâmplă nouă. Căci mulţumirea cea către Dumnezeu dezleagă toate măiestriile vrăjmaşului.
Că aşa cum cel ce are mâinile unse cu smoală (de corăbii) nu le poate curăţa altfel decât prin untdelemn (de măsline), tot aşa şi noi, întinându-ne de păcat, prin mila şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Iisus Hristos iarăşi ne curăţim. Deci, către Dânsul întru toată ispita să ne apropiem şi ajutorul cel de la Dânsul cu întindere să-l cerem, mulţumind pentru toate; şi aşa vom vedea pe vrăjmaşul biruit cu lesnire şi slab şi neputernic făcut către noi”.
7. Zis-a un stareţ: „Dacă rele făcând noi, Dumnezeu ne iartă îndelung, răbdând faţă de noi, nu cu mult mai vârtos ne va ajuta de vom vrea să facem cele bune?”
338
VI.
A Sfântului Efrem
Cel ce voieşte să placă lui Dumnezeu şi prin credinţă să se facă moştenitor al Lui şi fiu al lui Dumnezeu născut din Duhul Sfânt să se numească, înainte de toate, să se apuce de răbdare şi de îndelungă-răbdare, şi aşa nevoile şi necazurile cele ce-l întâmpină, vitejeşte şi cu mulţumire să le sufere, fie ele boale trupeşti, patimi, ocări, defăimări de la oameni sau felurite războaie nevăzute aduse asupra sufletului de duhurile vicleşugului, de la cele adică ce voiesc a-l aduce pe acesta la slăbănogire şi la împuţinare şi a nu-l lăsa să intre în viaţă [cu Hristoscălugărească]. Însă Dumnezeu lasă cu iconomisire ca fiecare să se lămurească în felurite ispite, ca cei ce din tot sufletul îl iubesc pe El arătaţi să se facă, dacă pe toate cele aduse asupră-le de la vicleanul vitejeşte şi cu mulţumite le rabdă, şi de nădejdea cea către Dânsul şi de credinţă nu se depărtează, ci totdeauna pe izbăvirea de cele mâhnicioase prin har întru credinţă şi întru răbdare multă o aşteaptă. Astfel, prin aceasta vor putea suferi toată ispita şi dobândi făgăduinţa, vrednici împărăţiei făcându-se şi ei, ca cei ce au mers pe urmele sfinţilor celor din veac şi a Domnului însuşi, şi care cu dânşii s-au făcut părtaşi nu numai pătimirilor Lui ci şi slavei.
Că socoteşte şi vezi cum din început Părinţii, adică Patriarhii, Prorocii, Apostolii şi Mucenicii, prin calea necazurilor şi a ispitelor trecând, şi pe toate cele anevoie cu stăruinţă şi cu bucurie răbdându-le pentru nădejdea cea aşteptată a dării de plată, aşa au putut plăcea lui Dumnezeu, precum zice şi Scriptura: Fiule, dacă te-ai apropiat să slujeşti Domnului, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită, îndreptează-ţi inima
339
ta şi stăruie, adică priveşte spre Dumnezeu şi cu nădejdea cea întru Dânsul întăreşte-ţi vinele (Sirah 2:1-2). Încă şi Apostolul: Dar de sunteţi fără de certare, căreia toţi s-au făcut părtaşi, iată dar că sunteţi feciori din curvie, şi nu fii (Evr. 12: 8). Iar în altă parte zice: „Pe toate cele aduse asupra ta, pe toate ca pe nişte bune primeşte-le, ştiind că nimic nu se face fără Dumnezeu”230. Iar Domnul fericeşte pe cei ce se nevoiesc pentru Dânsul şi cumplite foarte pătimesc: sau în chip arătat de la oameni, sau într-ascuns de la duhurile răutăţii, cele ce împotrivă se nevoiesc, precum s-a zis, către sufletul cel ce iubeşte pe Dumnezeu, care felurite necazuri aduc asupră-i spre a-i opri acestuia intrarea în viaţă, a celui ce alunecă în împuţinare şi în deznădejde. Deci ispitele osebesc sufletele cele ce iubesc pe Dumnezeu de cele ce nu iubesc, arătând care suflete sunt vrednice şi care nevrednice de Dânsul.
Deci, mai-nainte de toate, tot sufletul ce voieşte să se facă plăcut înaintea lui Dumnezeu trebuie să ţină vitejeşte răbdarea şi nădejdea; şi aşa va putea răbda şi trece de toată ridicarea asupră şi bântuiala vicleanului. Că Dumnezeu nu va lăsa pe sufletul ce nădăjduieşte într-însul şi-L aşteaptă, să fie astfel ispitit până într-acolo încât, îngreuindu-se peste ceea ce poate, să vină întru deznădăjduire. Nici, iarăşi, vicleanul nu bântuie şi necăjeşte sufletul pe cât voieşte, ci, atâta cât îi este îngăduit lui de Dumnezeu că ştie Plăsmuitorul nostru cât trebuie a intra sufletul nostru în ispitire şi în lămurire -, pe atâta îl sloboade.
Că dacă olarul care plăsmuieşte vasele ştie cât trebuie să le lase în foc că, de nu vor trece prin foc, nu se vor face trebuincioase oamenilor şi nu le lasă în cuptor mai multă vreme decât trebuie, ca nu cumva, arzându-se foarte, să se
230 Referinţă neidentificată.
340
strice, nici iarăşi, în lipsă fiind, să le scoată, ca nu asemenea lesne-sfărâmate şi netrebnice să fie; încă şi celor de sub jug, nu tuturor deopotrivă, ci după puterea fiecărui dobitoc punem sarcina; iarăşi, corabia are oarecari semne prin care arată până unde, primind povara, fără vătămare va putea naviga.
Deci, dacă întru cele arătate şi stricăcioase Dumnezeu a dat oamenilor atâta cunoştinţă şi socoteală, ca fără de greşeală să le ocârmuiască [lucreze] pe ele, nu cu mult mai vârtos Dătătorul înţelepciunii şi al priceperii ştie de câte şi de ce fel de ispitiri au trebuinţă sufletele cele ce voiesc a-I plăcea Lui, ca bine-trebuincioase şi îndemânatice către împărăţia cerurilor să se facă? Că precum în felul cânepii nu este de bună-treabă a se face dintr-însa într-alt chip porturi [haine] subţiri, de nu mult se va meliţa231, şi pe cât se căzneşte şi se aspreşte, pe atâta mai curată şi mai îndemânatică [spre porturi] se face, tot aşa şi sufletul cel iubitor de Dumnezeu, întru multe ispite şi necazuri fiind cerc [et] at, răbdând vitejeşte, se subţiază şi mai curat şi mai de treabă se face întru lucrarea cea duhovnicească, iar la sfârşit, după ce a intrat cu bucurie în împărăţia cerurilor, va fi moştenitor al chemării celei cereşti a bunătăţilor în vecii cei netrecuţi.
231 Meliţa este o unealtă primitivă din lemn, numită şi frângător sau zdrobitor, prevăzută cu cuţite sau cu aripi de lemn dispuse circular pe un cilindru. Cu ea se zdrobesc tulpinile de in şi cânepă pentru a se alege fuiorul.
PRICINA A TREIZECEA
Că nu se cuvine a da vina pe draci în toate cele ce greşim, ci pe noi înşine, pentru că pe cei ce iau aminte, mare fiind ajutorul cel de la Dumnezeu, dracii nu-i pot vătăma; şi cum că Dumnezeu sloboade războaie după puterea oamenilor.
I.
Din Pateric
1. Zis-a Avva Antonie: „Dumnezeu nu lasă războaiele asupra neamului acestuia ca asupra celor de demult, că ştie că neputincios este şi nu suferă”232.
2. Întrebat-a Avraam, ucenicul lui Avva Agathon, pe Avva Pimen, zicând: „Ce să fac, că foarte mă luptă dracii?” Şi a răspuns stareţul: „Pe tine te luptă dracii? Atâta vreme cât facem voile noastre, ei nu se luptă cu noi, că voile noastre s-au făcut draci, şi acestea sunt cele ce ne necăjesc pe noi,
232 Din alte apoftegme aflăm că, uneori, lipsa războiului duhovnicesc îngăduit de Dumnezeu pentru sporirea nevoitorului era pricină de încetare a sporirii acestuia, astfel că unii monahi cereau de la Dumnezeu să nu ia războiul de la ei sau să-l aducă înapoi. O îndepărtare desăvârşită a războiului duhovnicesc din viaţa creştinilor în general precum se întâmplă adesea azi e una cu părăsirea noastră de Dumnezeu şi lăsarea la mâna Satanei, care, precum se zicea undeva mai-nainte, şi el la rândul lui renunţă la războiul cel asupra noastră, socotindu-ne deja pierduţi în prăpastia lenevirii, akediei şi a altor patimi subţiri ca acestea, prin care ne mişcăm ca un ceas mecanic întors periodic de acesta, ori de câte ori este nevoie.
342
ca să le împlinim pe ele. Iar de voieşti a şti cu cine s-au luptat dracii, află că cu Moise şi cu cei asemenea”.
3. Un frate a întrebat pe Avva Pamvo: „Pentru ce mă opresc pe mine dracii a face bine aproapelui?” Şi i-a răspuns stareţul: „Nu zice aşa, iar de nu, faci mincinos pe Dumnezeu, ci mai vârtos zi: Nicidecum nu voiesc să fac milă. Că, înainte-apucând, a zis Dumnezeu: Datu-v-am vouă putere a călca peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului (Luca 10:19)233″.
4. Un frate a întrebat pe Avva Sisoe: „Ce voi face pentru patimi şi pentru draci?” Şi a zis stareţul: „Fiecare din noi se ispiteşte de pofta sa”.
5. Zis-a Sfânta Singlitichia: „Pe cât sporesc nevoitorii, pe atât mai tari se fac cei cu care se luptă”.
6. Odinioară, luptat foarte a fost avva Moise spre curvie; şi, nemaiputând şedea în chilie, s-a dus şi a vestit lui Avva Isidor; iar bătrânul l-a rugat să se întoarcă în chilia sa, iar el n-a primit, zicând: „Nu mai pot, Avva”. Şi, luându-l pe dânsul cu sine, l-a suit pe casă şi i-a zis lui: „Ia aminte spre apus!” Şi, luând aminte, a văzut mulţime de draci, şi erau tulburaţi, gâlcevindu-se ca să dea război. Şi i-a zis lui iarăşi Avva Isidor: „Priveşte şi către răsărit”. Şi, căutând, a văzut nenumărate mulţimi de sfinţi îngeri slăviţi. Şi i-a zis lui bătrânul: „Iată, aceştia sunt trimişi sfinţilor de Domnul spre ajutor, iar cei de la apus sunt cei ce bat război cu dânşii, şi
233 Fratele pare, deci, să fi fost oprit de la a face bine aproapelui de lipsa milei, de inima împietrită de patimi. avva Pamvo zice încă că Dumnezeu, din mila Lui faţă de oameni a dat şi acestora din puterea Sa pentru a călca peste lucrarea vrăjmaşului, făcând prin aceasta şi bine aproapelui, iar aceea că, chipurile, nu putem face bine aproapelui nu e (sau e mai puţin) de la draci, ci de la necredinţa în puterea dată de Dumnezeu, în neluarea-aminte faţă de darul Lui.
343
vezi dar că cei ai noştri sunt mai mulţi; pentru aceasta, smereşte-te şi nu te mai teme”. Şi aşa, mulţumind Avva Moise lui Dumnezeu, a luat îndrăzneală şi s-a întors în chilia sa.
7. Zis-a un stareţ: „La începutul lepădării călugărului diavolii nu sunt sloboziţi a bântui silniceşte pe om, ca nu speriindu-se şi înspăimântându-se spre aceasta, îndată să se întoarcă în lume. Iar când prin vreme şi lucru va spori, atunci se ating de dânsul războaiele trupeştilor pofte şi dulceţi, iar scârbindu-se, nevoie are a se smeri şi a plânge, şi pe sineşi a se osândi şi a se prihăni pentru cele ce a greşit şi greşeşte. Şi aşa, prin ispitele acestea se învaţă răbdarea, iscusinţa şi dreapta socoteală. Şi de aici aleargă către Dumnezeu cu lacrimi, iar El va dezlega toate măiestriile vrăjmaşului, şi puţin câte puţin îl aduce pe el întru odihnă. Unii însă, împuţinându-se, fie s-au omorât pe eişi, fie s-au întors în lume, fiind înghiţiţi de mâhniciune.
II.
A lui avva Cassian
Zis-a Avva Serin că nu toţi dracii pun deodată toate patimile în gândul oamenilor, ci fiecare dintre patimi are osebite şi hotărâte duhuri care le pun pe acestea în gând. Unele duhuri întru necurăţie şi întru întinăciunile dulceţilor şi întru împuţiciuni se veselesc, altele, întru huliri, altele se bucură întru iuţime şi turbare [nebunie], altele, întru slava deşartă, iar altele, întru mândrie, şi fiecare din aceste duhuri adeseori iubeşte a pune gând ceea ce vede că primeşte şi sufletul cu dulceaţă.
Şi nu pe toţi deopotrivă îi supără, nici tuturor în acelaşi fel le seamănă răutatea lor, ci în chip schimbat, după îndemânările
344
vremilor234, a feţelor şi a locurilor, şi aşa se ajută unii pe alţii, sau dau loc altora, nepăzind prea mult potriveala şi rânduiala între ei că zice: Căuta-vei la cei răi pricepere şi nu vei găsi; că vrăjmaşii noştri sunt neînţelegători (Is. 56: 11; Deut. 32: 31). Însă spre războiul cel împotriva noastră puţină îngăduială tot dau unii altora, dând loc şi vremilor şi locurilor, precum s-a zis. Că nimeni nu poate deodată să fie batjocorit de slava deşartă şi de pofta curviei a se înfoca, nici de mândrie a se umfla, nici de îmbuibarea pântecelui a se smeri235, nici cu râsurile şi hohotele pruncilor a se desfăta, şi aşa, deodată, a se zădărî cu boldurile iuţimii; ci de nevoie este ca fiecare dintre duhuri să-şi păzească rânduiala sa şi aşa să-l biruiască pe om, iar când acesta se va face biruit, altui duh, mai cumplit, îi lasă luptarea.
încă trebuie să ştim şi aceasta: că nu toţi dracii au aceeaşi sălbăticie sau aceeaşi vârtute, ci osebită le este lor, împreună cu lucrarea, şi puterea, şi osebirea poftirii. Căci, cu nevoitorii lui Hristos cei ce încep fapta bună dar încă sunt slabi, şi duhurile ce-i luptă sunt mai slabe, dar când acestea din urmă se biruiesc, după treaptă de-a pururea mai mari luptători le urmează acestora. Căci, dacă nu s-ar fi făcut nevoia luptei după măsura puterii omeneşti, nimeni dintre nevoitori n-ar fi putut răbda cumplita sălbăticie a atât de multor războinici ca aceştia, şi nici pândirilor celor cu vicleşug nu ar fi putut omul a le sta împotrivă de n-ar fi şezut înaintea nevoinţei acestora Iubitorul de oameni, Mijlocitorul şi Dătătorul de nevoinţă236 şi Judecătorul Hristos, potrivind luptările cu puterea noastră,
234 Circumstanţial, după prilejurile oferite de vremi.
235 Aici în sensul negativ al termenului, adică a ajunge într-o oarecare stare de jos, bolnăvicioasă, precară, în urma îmbuibării.
236 Pentru sensul exact al acestei numiri, vezi nota de la Pricina a şasea II, 1.
345
şi oprind pornirile cele covârşitoare ale vrăjmaşului, şi înapoi întorcându-le, şi nelăsându-ne pe noi, după cea scrisă a fi ispitiţi peste puterea noastră (I Cor. 10:13) ci punând împreună cu ispita şi margine, ca să putem suferi.
Această luptă şi înşişi dracii nu fără de osteneală şi durere credem că o săvârşesc, căci şi aceştia au oarecare grijă şi mâhnire, mai vârtos când se lovesc în luptă cu oarecari bărbaţi mari şi răbdători. La acestea mărturiseşte şi Apostolul, zicând: Nu ne este nouă lupta către sânge şi către trup, ci către începătoriile, către Stăpâniile (Ef. 6:12) şi celelalte. Şi iarăşi: Aşa lovesc, nu ca bătând văzduhul (I Cor. 9:26). Şi în alt loc: Nevoinţa cea bună m-am nevoit (II Tim. 4: 7). Iar unde este nevoinţă şi luptă şi ceartă, de nevoie este să se facă în amândouă părţile şi grijă, şi osteneală, şi durere. Şi, precum noi ne bucurăm atunci când îi biruim pe dânşii, iar biruindu-ne, ne mâhnim, tot aşa pătimesc237 şi aceia. Iar spre cele ce, mult trudindu-se, nu vor putea asupra noastră, ci biruiţi vor fi, ruşinea biruirii care ne aştepta pe noi se întoarce la dânşii, ca să se plinească cea scrisă: Întoarce-se-va durerea lui pe patul lui (Ps. 7: 16) şi iarăşi: Cursa pe care a ascuns-o să-l prindă pe el (Ps. 34: 8).
Pe acestea toate ştiindu-le şi Prorocul David, şi nevăzutul război cu ochii cei dinăuntru privindu-l, şi ştiind că vrăjmaşii se bucură pentru căderea noastră, zice către Dumnezeu: Luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte, ca nu cumva să zică vrăjmaşul meu întăritu-m-am asupra lui. Cei ce mă necăjesc se vor bucura de mă voi clătina (Ps. 12:3-4). Şi iarăşi: Să nu se bucure de mine cei ce mă vrăjmăşesc pe mine cu nedreptate; nici să zică în inimile lor: bine, bine e sufletului nostru! Nici să zică: înghiţitu-l-am pe dânsul (Ps. 34: 22,28). Încă şi de ruşinea lor de care, atunci când sunt biruiţi, se ruşinează,
237 Sau: „tot aşa experiază şi aceia”. La Sfinţii Părinţi, şi bucuria, şi mâhniciunea sunt pătimiri, dar fiecare e experiată (pătimită) în felul ei.
346
vorbind către Dumnezeu, cânta: Să se ruşineze şi să se înfrunte cei ce caută cele rele mie (Ps. 34:6). Încă şi Ieremia: O, de s-ar ruşina vrăjmaşii mei, iar eu să nu mă ruşinez. Adu peste dânşii urgia mâniei Tale, şi îndată cu sfărâmare sfarâmă-i pe ei (Ier. 17:18); şi, cu adevărat, atunci când vor fi biruiţi de noi, dracii îndoit se vor sfărâma. O dată adică pentru că oamenii, după ce odată au avut sfinţenie, au pierdut-o, iar a doua pentru aceea că, deşi sunt duhuri, de cei trupeşti şi pământeşti se biruiesc.
III.
A Sfântului Maxim
Unii zic că răul n-ar fi fost [dintru-nceput] întru cele ce sunt, de n-ar fi fost altă putere oarecare care să ne tragă pe noi spre dânsul; iar aceasta nu este alta decât lenevirea238 lucrărilor celor după fire ale minţii. Pentru aceasta, cei ce au sârguinţă întru acestea pururea fac cele bune, iar pe cele rele niciodată. Deci, de voieşti, dă brânci lenevirii şi izgoneşte răutatea, care e o greşită socotire a noimelor, căreia îi urmează reaua-întrebuinţare a lucrurilor. Lucrarea firească a părţii celei cuvântătoare [raţionale] din noi este aceea ca ea să se supună raţiunii Dumnezeieşti, şi aşa să fie stăpânind asupra părţii iraţionale cei dintru noi. Să se păzească dar în toate această rânduială, şi aşa nici răul nu va fi în cele ce sunt, nici vreo putere care să-l tragă spre rău nu va fi.
238 = negrija, neglijarea. Se întăreşte aceea că omul poate cădea în ispită şi fără şoptirea vrăjmaşului. Lenevirea, zice apoi, slobozeşte răutatea, în general, care e o socotire greşită a noimelor sau a raţiunilor sensurilor lăsate de Dumnezeu omului şi făpturii de obşte, căreia îi urmează, ca o consecinţă, reaua-întrebuinţare a lucrurilor. S-ar putea cugeta că drumul de la lenevire la răutate e asfaltat şi împodobit cu felurite înlesniri de către vrăjmaş, care ne rătăceşte pe acesta precum voieşte.
347
IV.
Din Pateric
1. Se zicea despre Avva Isaia că a luat odată un sac şi s-a dus la arie şi a zis lucrătorului de pământ: „Dă-mi grâu”. Iar el i-a zis lui: „Seceraşi şi tu ceva, Avva?” Zis-a bătrânul: „Ba”. Zis-a plugarul: „Dar cum vrei tu să iei grâu fără să fi secerat?” Răspuns-a stareţul: „Deci, dacă cineva nu seceră, nu va lua plată?” Zis-a plugarul: „Nu”. Şi aşa s-a dus stareţul; iar fraţii, văzând ce a făcut, i-au făcut lui metanii, rugându-l să le spună pentru ce a făcut aceasta. Şi le-a răspuns lor bătrânul: „Spre pildă am făcut aceasta: că, dacă cineva nu va lucra, nu ia plată de la Dumnezeu”.
2. Un bătrân oarecare şedea în pustie; acesta avea chilia la douăsprezece mile depărtare de apă. Şi, ducându-se într-o zi ca să ia apă, s-a împuţinat şi a zis: „Ce trebuinţă este de atâta osteneală? Voi veni şi voi petrece aproape de apă”. Şi, zicând aceasta întru sineşi, a simţit pe oarecine urmându-i; şi, întorcându-se, a văzut pe cel ce-i urma numărând paşii lui. Şi l-a întrebat pe el bătrânul, zicând: „Cine eşti?” Iar el i-a zis: „Sunt îngerul Domnului, şi am fost trimis să număr paşii tăi şi a-ţi da ţie plata”. Şi, auzind bătrânul aceasta, bine-însufleţindu-se, se făcu mai osârdnic şi, de aici, se retrase încă cinci mile mai înlăuntrul pustiei, fiind acum la şaptesprezece mile depărtare de apă”.
3. Se spunea despre Avva Herimon cel din Schit că peştera lui era la patruzeci de mile depărtare de biserică, iar apa şi lunca de unde afla smicele era la douăsprezece. Dar, dintru atâta osteneală pentru aflarea rucodeliei sale şi a apei, stareţul nu s-a împuţinat, şi nici spre a veni duminica la biserică, precum este obiceiul.
PRICINA TREIZECI ŞI UNA
Se cuvine ca cel ce se apropie de nevoinţa călugărească, după ce din destul se va iscusi spre faptele bune, atunci să se îmbrace cu hainele călugăreşti; şi că schima cinstită este, de suflet-folositoare şi de mântuire.
I.
Din viaţa Sfântului Ioanichie
Când Minunatul Ioanichie se afla în cel de-al doisprezecelea an al locuirii sale în pustie, i s-a descoperit lui de sus ca să se depărteze de acolo şi să vină şi să se sălăşluiască în mănăstioara [schitul] ce se cheamă Eristi, şi încă să se îmbrace cu hainele călugăreşti (că deşi se dăduse şi mai-nainte nevoinţelor celor mari ale călugăreştii schime, cu toate acestea, ele erau numai [simple] deprinderi239). Şi, venind vara, a mers la mănăstioara de care s-a zis, unde cele descoperite lui le-a încredinţat lui Ştefan, egumenul călugărilor celor dintr-însa. Iar a doua zi, fără a se îngriji de altceva, îi citeşte acestuia moliftele cele obişnuite şi sfintele grăiri240, după care îl îmbracă în rasa călugărească. Deci cel ce călugăreşte trăia şi mai-nainte de schimă, îmbrăcându-se cu o astfel de schimă a călugărilor, de la nevoinţele cele dinainte s-a gătit pe sineşi către unele mai mari, dându-se pe sine într-o petrecere şi mai aspră.
239 Lit. exerciţii, nevoinţe pregătitoare.
240 lepoXoyîao. Vorbeşte poate de ierurgii, osebite rugăciuni sau sfaturi duhovniceşti. Trad, neogr. redă prin „rânduielile tunderii”.
349
II.
Din viaţa Cuviosului Alipie
Vestea despre Marele Alipie l-a făcut pe acesta atât de cunoscut pretutindenea, încât, pentru aceasta, multe suflete a chemat la pocăinţă, nu numai de bărbaţi ci şi de femei. Iar de vreme ce aceştia nu se puteau lesne număra, a ridicat două case aflate la o oarecare depărtare una de alta, întru care erau despărţite trupurile amânduror firilor (deşi nu se poate zice că şi duhurile), dând canon şi poruncă cuvioaselor ca să nu se arate niciodată feţelor bărbăteşti, nici să le privească vreodată. Iar ele atât de mult s-au îngrijit de porunca aceasta, încât, chiar de multe ori şi dându-se voie de cuviosul după oareşicare întâmplare sau deznădăjduire de viaţă241 ca să se arate celor ce le-au născut după trup, ele n-au primit, vrând astfel să arate că porunca cea părintească [a cuviosului] este mai mare decât cea firească [dorul pentru părinţii lor].
Cu acestea se sălăşluia şi maica cuviosului; aceasta urma acelaşi canon cu celelalte, iar de împărtăşirea de schimă nu se pleca, măcar că era minunată după fapta bună, precum în altele [alte scrieri] a arătat cuvântul; şi, deşi feciorul ei de multe ori o ruga, ea era neascultătoare, zicând că în mănăstire slujirea e tot una cu călugăria. Dar un oarecare vis dumnezeiesc de îndată o a făcut pe aceasta plecată, încât de aici a făcut şi rugăciune fierbinte către fecior.
Că i s-a părut că aude în somn o viersuire oarecare a acestor sfinte femei ce cântau; apoi a simţit cu duhul că voieşte a alerga în casa unde aceste femei cântau ca într-o horă,
241 Trad, neogr. redă această expresie (âiroyvwou;) prin „moarte”.
350
voind şi ea să se facă una dintre ele. Dar cel căruia i se încredinţase poarta nu i-a îngăduit să intre, zicându-i că ei, care nu se împărtăşise de aceeaşi schimă cu ele, nu-i este cu putinţă să se alăture slujitoarelor lui Dumnezeu. Ruşinându-se ea de acelea şi tulburându-se, somnul i s-a risipit; şi, îndată apropiindu-se de sfântul, i-a povestit lui vedenia, şi tare se ruga să dobândească lucrul pe care mai-nainte cu multă împotrivire îl oprea; iar de aici înainte se făcu şi ea părtaşă schimei celorlalte, cu care de mult se asemăna în chipul vieţii şi al nevoinţei; aceasta şi multe seminţe ale dreptăţii semănând, acum din roadele cele nestricăcioase se îndulceşte.
III.
Din Pateric
1. Zis-a un stareţ: „Credeţi-mi mie, fraţilor, celui ce grăiesc, că pe cât de mare laudă şi slavă este unui împărat ce se leapădă de lume şi se face monah, pe atât de mare ruşine este unui monah care-şi leapădă schima şi se face împărat; pentru că cele gândite sunt mai cinstite decât cele simţite”.
2. Un stareţ mare s-a făcut mare văzător cu duhul [cu multă dreaptă-socoteală] şi a adeverit aşa: „Puterea pe care o am văzut stând la Luminare [Botez], pe aceeaşi am văzut-o şi la îmbrăcarea monahului care-şi lua schima”.
IV.
A Sfântului Efrem
Frate, nu te împuţina în vremea în care petreci până vei lua schima; că unora vrăjmaşul le pune poftă necuvântătoare
351
de a se învrednici de schimă afară de vreme; dar tu, iubitule, ca cel ce te sârguieşti a plăcea lui Dumnezeu, îndelung-rabdă şi ascultă pe Apostolul grăind: Deşi poţi să fii slobod, mai mult te supune (I Cor. 7: 21). Priveşte încă şi la neamurile cele de demult, că toţi sfinţii prin îndelungă-răbdare şi stăruinţă au dobândit făgăduinţele, şi aşa mângâie-te pe sineţi în fiecare zi, ca împreună-moştenitor cu dânşii să te afli în împărăţia cerurilor.
Socoteşte dar şi pe Patriarhul Iacov: au n-a slujit el paisprezece ani lui Laban Sirianul pentru Rahila în Mesopotamia, suferind arşiţa zilei şi gerul nopţii? Aşijderea şi Iosif cel iubit: au n-a slujit destui ani în pământ străin? Că scris este: Şi era Iosifde şaptesprezece ani păscând oile cu fraţii săi (Fac. 37:1). Apoi zice: Şi era Iosifde treizeci de ani când a stătut înaintea lui Faraon (Fac. 41: 46). Şi Moise, robul lui Dumnezeu, patruzeci de ani a nemernicit în pământul lui Madiam, iar fiii lui Israil după patruzeci de ani au intrat în Pământul Făgăduinţei; şi, mai-nainte de aceştia, vezi-l pe Avraam şi socoteşte după câţi ani a câştigat făgăduinţa; încă şi toţi sfinţii, îndelung-răbdând, au câştigat făgăduinţele. Deci şi tu aşteaptă întru smerenie pe Domnul, şi la vreme bine-primită te va înălţa, şi va scoate ca lumina dreptatea ta, şi judecata ta ca amiază-zi.
Iar de te-ai învrednicit sfântului veşmânt călugăresc, nu te înălţa deasupra celor ce rămân pentru anul viitor, căci fapta bună este aceea a nu i se părea cuiva că este cel dintâi [înaintea altora], ci a răbda până în sfârşit. Deci, luând schima, să nu zici întru sineţi „acum m-am izbăvit de păcate”, ci mai vârtos mai mult te osteneşte întru faptele bune, ca nu cumva să te păgubeşti mult pe sineţi. Că până acum, de multe ori, din dorirea schimei celei mari, nu te-ai lenevit de mântuirea ta; până acum în bolta cea mai dinafară ai fost, iar acum ai intrat în bolta cea mai dinlăuntru.
352
De acum se va arăta cu de-amănuntul de care cale doreşti: de cea largă, care duce la pierzare, sau de cea strâmtă şi necăjicioasă, ce duce în viaţa veşnică. Deci nu te lenevi de sineţi, ca să nu pierzi şi cele pentru care te-ai ostenit; niciodată să nu voieşti a ieşi din chilie fără mantie, măcar de-ar fi şi un lucru ce te-ar pune pe mare grabă, ci, pe aceasta punând-o în jurul tău, aşa să ieşi, că podoabă îţi dă ţie; căci ruşine este călugărului a umbla ca un tânăr oarecare cu dulama goală şi cu tunica, că scris este: încinge-te şi pune încălţămintea ta, şi îmbracă haina ta, şi vino după mine (Fapte 12:8).
V.
A lui avva Isaia
Până ce Domnul nostru Iisus Hristos n-a tămăduit toate patimile omului pentru care a venit, nu S-a suit pe Cruce; căci, până să vină Domnul în trup, omul era orb şi mut, slăbănog, surd, lepros şi şchiop şi omorât întrude toate cele din afara firii. Iar când a făcut milă şi a venit pentru noi, a ridicat pe cel mort şi a făcut pe cel şchiop să umble, pe cel orb a vedea, pe cel mut a grăi şi pe surd a auzi, şi aşa a sculat pe om nou, slobod de toată neputinţa; şi atunci S-a suit pe Cruce. Şi a spânzurat cu sine doi tâlhari: cel de-a dreapta îl slăvea pe Dânsul şi-L ruga, zicând: Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta (Luca 23: 42), iar cel de-a stânga îl hulea pe Dânsul, cuvântul [Scripturii] arătând că, până ce se va trezvi el din lenevire242, vrăjmăşia este cu el.
Iar dacă Domnul nostru Iisus Hristos îl va fi ridicat din lenevirea lui şi îi va fi dat lui a vedea şi drept a socoti toate,
242 Despre lenevire, vezi nota de la Pricina a treizecea, III.
353
atunci ar fi putut să se suie pe Cruce243; dar vrăjmăşia petrece hulind cu graiuri grele, nădăjduind ca mintea să se slăbănogească şi să lepede osteneala şi, astfel, să se întoarcă iarăşi în lenevire. Aceasta este dar tâlcuirea despre cei doi tâlhari pe care Domnul i-a despărţit din prietenia unuia faţă de altul, din care unul îl ocăra pe Dânsul, aşteptând să vadă, precum am zis, dacă-L va putea depărta de nădejde, iar altul a petrecut rugându-l până ce a auzit: „Astăzi vei fi cu Mine în rai, mâncând din pomul vieţii”.
VI.
Din Pateric
Zis-a Avva Dioscor: „Fraţilor, cu harul lui Dumnezeu am luat sfânta schimă şi, iată, de atâta vreme o purtăm; deci să ne sârguim a ne afla cu îmbrăcăminte de nuntă şi la ceasul de nevoie. Că, dacă vom purta îmbrăcămintea noastră cea cerească, nu ne vom arăta goi; iar de ne vom arăta nepurtând-o pe dânsa, ce vom face, fraţilor? Cu adevărat, vom auzi şi noi acel glas, zicând: Scoateţi-i pe aceştia întru întunericul cel mai dinafară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei 25:30). Vai pentru căinţa ce ni se va face acolo, vai pentru ruşinea şi nesuferita scârbă ce ne va fi nouă când vom vedea pe Părinţii noştri răpiţi întru împărăţia cerurilor, iar pe înşine scoşi de îngerii cei muncitori întru întunericul cel mai dinafară şi în focul cel veşnic”.
243 Trad, neogr. dezvoltă ideea, redând prin „crucea tăgăduirii jertfirii de sine (aîrrairapvTpecja)”.
PRICINA A TREIZECI ŞI DOUA
Se cuvine ca cel credincios să arate viaţă cuviincioasă schimei sale; iar cel ce nu petrece după schimă nu este credincios; şi că nu din vreme, ci din nărav se însuşesc cărunteţele cele după Dumnezeu.
I.
Din viaţa Sfintei Singlitichia
Zice Sfânta Singlitichia: „Vindecarea sufletului trebuie făcută nu numai pe deasupra, ci acesta trebuie împodobit peste tot, luând mai vârtos aminte de adânc. Am tuns perii capului? Să tundem împreună cu dânşii şi boldurile cele din capul cel gândit, adică din suflet; că părul nostru era podoaba din viaţa lumească, cinstele, slavele, agoniselile de avuţii, hainele cele luminate, mergerile la baie, săturările de pântece şi celelalte închipuiri ale lumii şi îndulciri; iar noi ne-am hotărât ca pe acestea să le lepădăm prin tunderea părului.
Deci să nu mai facem ceva dintr-însele, ca nu cumva şi celor ce ne văd să ne facem pricini de sminteală; că, atâta vreme cât în curţile lucrurilor mireneşti fiarele acestea sălbatice se acopereau, li se părea că se pot ascunde, dar acum, că au rămas deşarte, sunt arătate tuturor spre vedere. Pentru aceasta, acum, în călugăr sau în călugăriţă pot fi vădite şi cele mai mici greşeale. Că precum într-o casă curată jivina ce intră, măcar că prea mică este, se vădeşte limpede tuturor, tot aşa şi la noi, şi cea mai mică greşeală se face cunoscută tuturor. Iar la mireni, ca în nişte peşteri
355
necurăţite, şi cele mari din cele veninoase, încuibându-se, se ascund, acoperindu-se sub materia cea multă.
Deci şi noi de-a pururea trebuie să curăţim casa sufletului nostru, şi să pândim împrejur, ca nu cumva din jivinele cele stricătoare de suflet să intre pe alături în cămările cele gânditoare, în care se cuvine a tămâia cu tămâie sfântă, adică cu rugăciune. Că precum jigăniile cele veninoase se izgonesc de mirosul doftoriilor celor iuţi, tot aşa rugăciunea şi postul izgonesc gândul cel spurcat afară de fire. Ne-am dat pe noi surghiunului, adică ne-am făcut afară de hotarul mirenilor. Deci, de la cei de unde ne-am scos, pe cele ale lor să nu le mai căutăm: acolo aveam slavă, aici, ocările; acolo, îndestulare de hrană; aici, până şi lipsă de pâine; în lume, cei ce greşesc, şi nevrând, sunt băgaţi în temniţă, iar noi înşine, pentru păcatele noastre, să ne închidem244, ca hotărârea cea de bună voie a socotelii noastre să ne izbăvească pe noi de munca ce va să fie.
II.
Din Pateric
1. Întrebat a fost un stareţ: „Cum se cuvine a fi călugărul?” Şi a zis: „Dacă, după socotinţa mea, singur către Singur, adică de va privi către singur Dumnezeu”.
2. Tot acelaşi, întrebat fiind: „Ce se cuvine a face călugărul?” A răspuns: „Lucrarea a tot binele, depărtarea de tot răul”.
3. Acelaşi a zis că este ruşinos ca un călugăr, odată ce s-a lepădat de toate lucrurile şi s-a înstrăinat de lume pentru Dumnezeu, după toate acestea să se ducă în iad.
244 în pocăinţă.
356
III.
A Sfântului Efrem
Pe călugăr nu-l alcătuieşte [face] tunderea şi îmbrăcămintea, ci dorul cel ceresc şi petrecerea cea cerească; că întru acestea se cunoaşte călugărul. Aşijderea şi pe bărbatul mirean, nu părul şi haina îl arată, ci năravul, şi a căsca gura către poftele cele mireneşti şi materialnice; că întru acestea se aşază sufletul necurat. Dacă te-ai lepădat de lume, sârguieşte-te la lucrul tău, ca pe mărgăritarul cel căutat să-l afli; căci mulţi s-au lepădat de lume şi s-au depărtat de ea; unii au părăsit ostăşia, alţii au risipit bogăţiile, iar pe urmă, purtându-se după voile lor, au căzut; că nu este lucru mai cumplit decât ca cineva să fie prins în voia sa, şi aşa să umble întru a sa pricepere.
Deci acestora li s-a părut că s-au dat în lături din lucrurile vieţii, [intrând] prin poarta cea împărătească sau din faţă, dar prin fereastră ei se află înlăuntrul [lumii]; căci şi fiii lui Israil, după ce au ieşit din cuptorul cel de fier, adică din Egipt, şi după ce s-au mântuit prin Marea Roşie şi s-au săturat de atât de multe şi mari daruri de la Dumnezeu, purtându-se cu voia lor, s-au înecat pe uscat. Şi dintr-atâta mulţime a celor număraţi, adică din şase sute de mii245, numai doi s-au mântuit în pământul făgăduinţei: Caleb şi Iisus al lui Navi, cei ce n-au amărât cuvântul Domnului şi sfatul Celui Preaînalt cu cuviinţă l-au păzit. Precum nu este cu putinţă a dobândi cu bani învăţătura cărţii, sau a cumpăra vreun meşteşug fără osteneală, tot aşa nu este cu putinţă a se face cineva călugăr fără de sârguinţă şi întinsă răbdare.
245 Israilitenii au părăsit Egiptul în 60 de grupuri a câte zece mii fiecare, fără a se pune la socoteală şi femeile şi copiii (nota trad, neogr.).
357
Deci trezveşte-te, frate, ca un bun ostaş şi nu te lenevi de darul cel dat ţie, ca nu cumva pentru două să fii muncit: ca cel ce şi pe oameni ai scârbit, adică pe părinţii cei trupeşti, şi lui Dumnezeu nu i-ai plăcut; ci nevoieşte-te ca şi cei ce te văd să slăvească pe Dumnezeu pentru buna ta petrecere. Că scris este: Cei ce se tem de Tine mă vor vedea şi se vor bucura (Ps. 118: 74), şi iarăşi: Pace multă este celor ce iubesc Legea Ta şi nu este lor sminteală (Ps. 118:165). Că, dacă ai părăsit lumea, şi părinţii cei trupeşti, şi rudeniile, şi prietenii, şi ţara, şi bogăţia, pentru Domnul, ce folos îţi este ţie dacă şi aici, venind să te mântuieşti, pe cele potrivnice le faci? Astfel dar păcătuieşti înaintea Domnului, şi în zadar porţi cu tine numele de călugăr, iar oamenii ce te fericesc, cei cunoscuţi ai tăi de odinioară, îţi vor zice: „Fericit este cutare, că a urât lumea aceasta, slava şi amăgirea ei, şi nu se mai îngrijeşte de ceva pământesc, că s-a dus şi s-a făcut călugăr”. Şi, iată, tu, aici, necălugăreşte petreci.
Să socotim dar ce fel de ruşine ne va cuprinde pe noi dacă cei ce ne fericesc pe noi acum vor merge înaintea noastră în împărăţia cerurilor şi dacă cei ce se închină nouă acum şi zic „rugaţi-vă pentru noi, păcătoşii, robi ai lui Hristos”, aceia se vor afla întru lărgime, iar noi în strâmtorări pentru greşealele noastre; că nu vom fi judecaţi deopotrivă cu aceia. Că zice: Celui ce i s-a încredinţat mult, mult i se va cere, şi cel ce ştie voia Domnului său şi nu o va face se va bate mult (Luca 12:47-48).
Pentru aceasta, iubitule, să ne trezvim, rogu-te, până când avem vreme, că, iată, stadionul s-a deschis tuturor, iar Dătătorul de nevoinţă zice prin Apostolul: Aşa alergaţi, ca să apucaţi darul; şi tot cel ce se nevoieşte se înfrânează în toate (I Cor. 9: 24-25), şi iarăşi: Nimeni, ostaş fiind, nu se amestecă cu lucrurile vieţii, ca să fie plăcut voievodului. Şi, de se va lupta cineva, nu se
358
încununează de nu se va lupta după lege (II Tim. 2:4-5). Cunoaşte, frate, că cel ce voieşte să se facă călugăr, şi nu suferă ocară, defăimare şi pagubă, nu poate să se facă călugăr.
Iubite frate, dacă, lepădându-te de lume, te vei face călugăr, trezveşte-te, că multe sunt meşteşugirile vrăjmaşului; ca nu cumva, aflând loc întru tine prin lenevire, să-ţi pună în gând unele ca acestea şi să te abată din calea cea dreaptă, zicând: „Iată, te-ai despărţit pe sineţi de oameni şi ai şezut în chilie. Ce, dar? Au nu şi fiarele se liniştesc în vizuinile lor?” Dar tu ceartă-l pe el şi-i zi: „Să te strice pe tine Domnul, diavole, că pe omul pe care l-a făcut după chipul Său şi spre asemănare tu l-ai asemănat cu fiarele cele necuvântătoare. Şi oare până când nu încetezi, vrăjmaşule al adevărului şi potrivnice al neamului nostru, răsturnând căile Domnului cele drepte?”
Ascultă dar, urâtorule de bine, deosebirea călugărilor de mireni: cel ce voieşte să se facă călugăr, întâi se leapădă de lume, apoi şi de voile sale, şi îşi ia crucea sa şi-I urmează Mântuitorului nostru Hristos; nu se priceşte, nu blestemă, nu se jură, nu grăieşte de rău, nu cugetă cuvinte mincinoase prin bârfelnica filosofie; se înfrânează, nu benchetuieşte, are prieteni pe cei ce slujesc asemenea cu dânsul lui Dumnezeu, iar ca vrăjmaş nu are pe niciunul din oameni, ci numai pe tine singur, diavole; nu necăjeşte pe nimeni, nu face strâmbătate, ci, mai vârtos făcându-i-se strâmbătate, suferă cu mulţumită şi întru nerăutate sporeşte. Nu se turbează spre a aduna bogăţie: căci cum e cu putinţă ca cel ce a risipit şi ceea ce avea, şi sărăcia de bună voie o a ales, să fie covârşit de aceasta, mai vârtos când acum pe aceasta [sărăcia] o are ca laudă şi slavă? Nu neguţătoreşte, nu poartă grijă de casă sau de cum va plăcea femeii; nu se îngrijeşte de cum va băga la oştire pe fiii săi, sau de fiică, cum o va da la bărbat;
359
nu este legat cu risipirile minţii246, ci se îndeletniceşte cu slobozenie de mântuirea sa.
Nu caută slavă de la oameni, nu se îngâmfă, ci mai vârtos smerit cugetă, şi bun şi blând este către toţi oamenii; cântă cântări bisericeşti247, şi nu lumeşti; se roagă, dar nu se risipeşte cu mintea; în loc de fluiere şi de timpane şi de muzici, se foloseşte de rugăciune şi de cântarea de psalmi; în loc de a râde, plânge şi lăcrimează, întru cea mai dinlăuntru cămară a casei, şi sufletului cerând iertare pentru păcate, şi se roagă nu numai pentru sineşi, ci şi pentru toată lumea. Nu merge la privelişti deşarte, ci la bărbaţi sfinţi. Mâinile nu le întinde la table248, la ceea ce [adică] pustieşte casele şi sufletele celor ce se bucură de unele ca acestea, ci în lucrul cel după Dumnezeu şi întru citirea Dumnezeieştilor Scripturi. Fără de grijă este dinspre părinţii cei trupeşti şi dinspre rudenii şi toate lucrurile cele lumeşti. Pururea pomeneşte de judecata ce va să fie şi de făgăduinţele Mântuitorului, şi întru pomenirea aceasta se înfierbântă249 cea dinlăuntru, şi aşa face de fuge scârba şi mâhnirea [akedia]; de vine boală trupească, se bucură, căci aproape este cununa.
Socotind amărăciunea veşnicilor munci ce aşteaptă pe cei pătimaşi, stă împotriva tuturor dulceţilor trupeşti; ocărât fiind, grăieşte de bine; hulit, mângâie; pârât, îndelung-rabdă; chinuit, suferă, aducându-şi aminte de patimile Mântuitorului. Acestea şi mai multe şi mai mari decât acestea sunt lucrurile adevăratului călugăr; şi cum tu, urâtorule de oameni şi urâtorule de bine, asemeni o viaţă ca aceasta cu
246 Sau distracţiile, adică cele ce-l distrag de la scop.
247 Parafrază pentru i (psalmodiază).
248 TdpXriv; un fel de joc cu zaruri sau cu alte piese.
249 Trad, neogr. plineşte aici adăugând „lumea lui”. Poate mai degrabă ar fi „omul lui cel dinlăuntru”, precum avem şi la Ef. 3:16.
360
cea mirenească? Deci, depărtează-te de la mine, vicleanule; Domnul îţi porunceşte prin mine, păcătosul, ca eu să cerc poruncile Dumnezeului meu.
Aşa, iubitule, te împotriveşte celui ce-ţi pune ţie în gând unele ca acestea, şi va fugi de la tine cu împreună-lucrarea harului.
IV.
A lui avva Isaia
Amar nouă, că trupului nostru celui spurcat întru necurăţii, cei iubitori de Hristos dintre oameni i se închină şi îl sărută, iar noi suntem mormânturi văruite, puţind cu purtătorul de moarte păcat. Amar nouă, că nebuni suntem şi nepricepuţi, că laudele sfinţilor şi nu lucrurile lor le iubim şi le răpim; şi, întinând pururea sufletele noastre cu gânduri spurcate, vrem să fim socotiţi sfinţi şi cu numirile acelora să fim cinstiţi.
V.
A lui avva Marcu
Să ştii, frate, că cel ce nu s-a dat pe sineşi desăvârşit crucii în cuget de smerenie şi de defăimare, şi nu s-a aruncat pe sineşi spre a se călca, defăima, lua în râs, batjocori şi nedreptăţi de toţi, şi pe acestea toate nu cu bucurie le-a răbdat pentru Domnul, neîndreptăţindu-se nicidecum pentru cele omeneşti: pentru slavă, cinste, laudă sau dulceaţă a hranei, sau a băuturii, sau a îmbrăcămintei, acesta nu se poate face călugăr adevărat.
361
Deci, nişte nevoinţe, plăţi şi cununi ca acestea zăcându-ne înainte, până când ne vom lăsa batjocoriţi de făţarnica evlavie, slujind Domnului cu prefăcătorie, într-un fel părând oamenilor şi în alt fel arătându-ne Celui ce cunoaşte cele ascunse? Că sfinţi socotindu-ne de mulţi, încă ne aflăm sălbatici cu obiceiul, având închipuire [formă] de adevărată pravoslavie [bună-cinstire], înaintea lui Dumnezeu nu avem puterea ei (cf. II Tim. 3: 5); astfel întărindu-ne întru cea părută dreptate a omului din afară şi întru isteţimile cele văzute vrând a plăcea oamenilor, vânăm cinstele şi laudele cele de la dânşii, iar petrecerea cea după conştiinţă cu totul necunoscând-o. Feciorelnici şi curaţi fiind socotiţi de mulţi, iar lângă Cel ce ia aminte cele ascunse, întru necurăţiile gândurilor celor curveşti dinlăuntru suntem întinaţi şi cu lucrările patimilor suntem înnoroiţi. Aşadar, pentru făţărnicita noastră nevoinţă, încă şi pentru laudele oamenilor cădem cu faţa în sus250 şi ne orbim la minte.
Dar verd-va cu adevărat Cel ce descoperă cele ascunse ale întunericului, Judecătorul Cel neamăgit, Care va vădi sfătuirile inimii (cf. I Cor. 4: 5), Care va ridica forma cea dinafară, iar pe adevărul cel dinlăuntru arătat îl va face; Care pe cei ce aşa cu făţărnicie trăiesc înaintea adunării celei de sus a sfinţilor şi a toată oştirea îngerească îi va vădi şi, tare ruşinându-i, întru întunericul cel mai dinafară îi va trimite, ca şi pe cele cinci fecioare nebune (căci ele, deşi au păzit fecioria cea dinafară a trupului, n-au fost pentru aceasta nicidecum învinuite: deşi aveau puţin untdelemn în vase adică erau împărtăşite din oarecari fapte bune şi îndreptări din cele dinafară -, făcliile lor au fost aprinse doar până la
250 î)iTTiouievoi = cădem pe spate, ne răsturnăm, ajungem în negrijă, leneşi, ne „relaxăm”.
362
o vreme), care, pentru lenevire, necunoştinţă şi trândăvire, grijă n-au făcut şi pâlcul patimilor cel ascuns înlăuntru nu l-au curăţit, iar înţelegerilor lor se stricau de lucrările cele potrivnice, încât se învoiau cu ele prin gânduri; pentru aceea au ajuns şi la un sfârşit ca acesta, adică la a se lipsi de bucuria Mirelui şi a se încuia afară de cămara cea cerească.
Deci acestea socotindu-le, cercându-le şi ispitindu-le, să cunoaştem în ce suntem, ca, atâta cât avem vreme de pocăinţă, să ne îndreptăm pe sinene, ca lucrurile noastre cele bune, curat fiind săvârşite şi cu cuget trupesc neamestecate, cerescului Arhiereu Hristos bine-primite să se facă, şi nu lepădate ca o jertfă cu prihană.
VI.
A lui avva Cassian
Din sfătuirea Cuviosului Părinte Pinufrie, pe care o a făcut către un oarecare slujitor
Frate, cunoscut-ai oare câtă vreme ai făcut înaintea porţilor până ce ai fost primit abia astăzi? Cunoaşte, dar, că pentru aceasta am zăbovit a te primi pe tine: nu pentru că nu dorim mântuirea ta şi celor ce se întorc spre Hristos, ci ca nu cumva, obrăzniceşte251 şi la întâmplare [fără luare-aminte] primindu-te, să suferim de la Dumnezeu judecată pentru uşurimea şi lesniciunea cu care te primim, iar pe tine să te facem vinovat de şi mai grea muncă: căci dacă acum vei fi fost primit obrăzniceşte, iar tu nu te vei fi învăţat cu greul şi acrivia făgăduinţei (călugăreşti), după
251 Cu nonşalanţă, fără o pregătire sau ceremonie.
363
acestea te-ai fi arătat trândav şi molatic. Că precum celor ce slujesc cu credinţă Stăpânului, slavă şi cinste li s-a pregătit pentru viitor, tot aşa prea grele chinuiri se gătesc celor ce cu încropire şi cu trândăvie se apropie de această vieţuire. Că, după Scriptură, mai bine este a nu făgădui, decât a făgădui şi a nu da, şi iarăşi este zis: Blestemat e cel ce face lucrul Domnului cu lenevire (Ier. 31:10). Pentru aceasta, înainte de toate, dator eşti a te învăţa pricina lepădării, că, dacă pe aceasta o vei înţelege, vei putea cunoaşte şi ce se cuvine să faci.
Deci cunoaşte că din ziua de astăzi dator eşti a muri şi a te răstigni lumii, şi lumea ţie, după Apostolul (cf. Gal. 6:14); şi învaţă-te cu deamănuntul care este puterea răstignirii, de vreme ce de aici înainte tu nu mai trăieşti, ci Acela trăieşte, Care S-a răstignit pentru tine. Deci într-acest chip şi formă întru care S-a răstignit pentru noi, aşijderea de nevoie este ca şi noi să petrecem astfel în viaţa aceasta, precum se roagă fericitul David, cu frica lui Dumnezeu rugându-se a se pătrunde cărnurile lui (Ps. 118:120).
Că precum cel ce are trupul pironit pe lemn, nemişcat este către orice lucrare pe care o ar voi, tot aşa şi cel ce are cugetul său pironit pe frica cea dumnezeiască este nemişcat către orice voie trupească252; şi precum cel ce este pironit pe cruce nu mai gândeşte cele de aici, nici cu voile sale nu se
252 Lit. carnală. Despre acest fel de voie am mai scris şi în altă parte. Deci lepădarea monahului stă în pironirea pe cruce a voilor dobitoceşti sau iraţionale ale cărnii, şi nu a celor ale trupului. Care e deosebirea dintre ele? Pe scurt, omul ce cugetă raţional, ce urmează rânduiala firească lăsată de Dumnezeu în făpturi, e omul cu trup firesc, adică precum l-a făcut Dumnezeu să fie, iar cel ce cugetă iraţional, adică împotriva rânduielii raţionale lăsate de Dumnezeu în făpturi, urmând mişcărilor oarbe, iraţionale, legilor inflexibile ale naturii care îl duc spre nebunie, slăbiciuni, boli şi moarte, acela e numai carne ce nu gândeşte la ceva superior lui, ci numai la ceva inferior, la lucruri ce-şi au finalitatea numai pe pământ.
364
alcătuieşte [consimte], acela nu se tulbură cu pofta, nici cu pofta câştigului nu se chinuieşte, nici cu mândria nu se îngâmfă, nici cu iubirea de pricire, nici cu pizma nu se aprinde, nu-l doare pentru necinstirile de faţă, ocările cele trecute nu le mai socoteşte (căci aşteaptă ca, nu după mult timp, să se depărteze de lume prin cruce), aşa deci, cel ce curat [sincer] se leapădă de lume, şi pe Dumnezeiasca frică ca pe cruce este pironit, şi mutarea cea din viaţa aceasta în fiecare zi o aşteaptă, nemişcate şi nelucrătoare are toate poftirile şi aşezările trupeşti253.
Deci păzeşte-te, ca nu cândva dintru acestea să pofteşti, din cele de care te-ai lepădat depărtându-te de lume; că, după cuvântul Stăpânului, cel ce pune mâna pe plug şi se întoarce înapoi nu este bine-potrivit pentru împărăţia cerurilor (Luca 9: 62); şi cel ce din înalta petrecere se pogoară către lucrurile cele proaste şi pământeşti ale lumii acesteia, iarăşi se face potrivnic poruncii lui Hristos, făcându-se ca unul care se pogoară din pod încercând să ia ceva din casă.
Păzeşte-te, dar, ca nu cumva mândria pe care acum începi a o călca prin fierbinţeala smereniei să o ridici iarăşi asupră-ţi – [ca, de pildă, atunci] când, învăţând Psaltirea sau ceva dintr-ale Scripturii, să te arăţi, după glasul Apostolului, că pe cele ce le-ai surpat iarăşi le zideşti, făcându-te pe sineţi călcător de lege (cf. Gal. 2:18) -, ci mai vârtos, precum ai început şi ai mărturisit smerenia înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor, aşa până în sfârşit păzeşte-o.
Aşijderea şi răbdarea pe care o ai arătat ca să fii primit în mănăstire în multe zile înaintea porţilor aşteptând şi cu lacrimi rugându-te, sârguieşte-te şi pe aceasta a o spori, căci, cu adevărat, ticălos lucru este acela ca, dator fiind tu
253 Acelaşi termen ca şi în nota anterioară.
365
în fiecare zi a adăuga lângă căldura cea dintâi şi spre desăvârşire a te sui, să te împuţinezi de dânsa şi către cele de jos iarăşi să te întorci. Căci nu cel ce începe [lucrul] cel bun este fericit, ci cel ce până în sfârşit petrece întru acesta; pentru că şarpele ce se târăşte pe pământ, călcâiul nostru de-a pururea îl păzeşte, adică ieşirea noastră din viaţă pururea cu vicleşug o pândeşte; şi până la sfârşitul vieţii noastre stăruie ca să ne împiedice pe noi; şi, pentru aceasta, a începe bine nu va folosi la nimic, nici începutul lepădării şi fierbinţeala, de nu se va face aşijderea şi sfârşitul deopotrivă cu începutul; încă şi smerenia lui Hristos, pe care acum înaintea Lui o ai făgăduit, nu într-alt fel va fi adeverită, de nu o vei arăta pe aceasta până în sfârşit.
Deci, după Scriptură, dacă te-ai apropiat de slujirea lui Dumnezeu, găteşte inima ta nu către răsuflări [odihne] şi veselii, ci către ispite şi necazuri, că prin multe necazuri se cuvine nouă a intra în împărăţia cerurilor; că strâmtă şi necăjicioasă este calea care duce în viaţă, şi puţini sunt cei ce o află pe dânsa (cf. Matei 7:14). Deci ia aminte la cei puţini şi buni, şi din pilda lor canoniseşte-ţi [rânduieşte-ţi] viaţa ta; să nu iei aminte la cei trândavi şi nebăgători de seamă, măcar şi mulţi de vor fi. Că zice: mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi (Matei 22:14), şi mică este turma căreia Tatăl a binevoit a-i da împărăţia (Luca 12: 32); nu socoti a fi păcat mic făgăduirea desăvârşirii, iar apoi urmarea celor trândavi şi leneşi.
VII
A lui avva Isaac
Călugăr este cel ce şade afară de lume, pururea rugându-se lui Dumnezeu a dobândi bunătăţile cele viitoare;
366
bogăţia călugărului este mângâierea ceea ce se face din plâns şi bucuria cea din credinţă ce străluceşte în cămara sufletului; plângător este cel ce în toate zilele vieţii sale petrece în foame şi în sete pentru nădejdea bunătăţilor celor învistierite; pentru că cel ce pentru Dumnezeu flămânzeşte, pe acesta Dumnezeu îl îmbată cu mângâierea Sa; şi cel ce pentru Dânsul gol petrece, El îl îmbracă cu podoaba nestricăciunii şi a slavei.
în toate lucrurile, înfăţişările şi mişcările sale, călugărul se cuvine a fi pildă de folos tuturor celor ce-l văd pe dânsul; căci, mai-nainte de toate, se cuvine a dispreţui toate cele văzute, a avea desăvârşită neagonisire, negrijă de trup, postire înaltă [aspră] şi îndelungată, întreagă-feciorie254, petrecere în linişte, bună-rânduială şi păzire în simţiri, înstrăinare de toată pricirea şi mânia, scurtime în cuvinte, necunoştinţă de pomenirea de rău, simplitate cu dreaptă-socoteală, dispreţuirea vieţii acesteia de aici, dorirea de cea viitoare, fuga de lume şi de cei din lume, ba mai vârtos de toţi cei din afară [din afara mănăstirii], şi a nu voi să fii cunoscut de dânşii, nici a te lega pe sineţi în prieteşugul şi însoţirea vreunuia din aceştia, nici a cerca sau a primi cumva a auzi despre lucrurile lor; a nu iubi cinstea, nici a te bucura de daruri, ci a avea liniştit locul locuinţei şi necunoscut celor mulţi, şi neîncetat a stărui în rugăciuni, a griji de-a pururea şi a cugeta despre latura cea adevărată şi fericită; a avea faţa posomorâtă şi încreţită255 şi a lăcrima de-a pururea noaptea şi ziua.
Acestea sunt faptele bune ale călugărului sau, pe scurt fie zis, cele ce-i mărturisesc lui murirea cea desăvârşită faţă de lume şi apropierea de Dumnezeu. Deci cel ce se sârguieşte
254 0G)()pOOUVrlA
255 Brăzdată adică de semnele mâhniciunii.
367
pentru viaţa sa, să cerce cu deamănuntul de nu cumva îi lipseşte lui ceva din cele enumerate; iar de se va afla pe sine sărac de vreuna din acestea, să ştie că numele de călugăr încă nu desăvârşit i se cuvine lui. Iar când pe toate cele zise le va câştiga, atunci i se va da lui şi cunoştinţa celorlalte de care încă n-am pomenit; şi aşa, când celorlalţi oameni le va fi pricină de slavoslovia cea spre Dumnezeu, atunci, mai-nainte până ce va ieşi din această viaţă, îşi va fi gătit [deja] loc de odihnă sufletului său.
VIII.
A Sfântului Maxim
1. Lume numeşte Scriptura lucrurile cele materialnice; iar lumeşti (mireni) sunt cei ce-şi îndeletnicesc mintea întru acestea, către care şi zice mai cu înfruntare: Nu iubiţi lumea, nici cele din lume, căci tot ce-i în lume pofta cărnii, amăgirea ochilor şi fudulia [trufia] vieţii nu sunt de la Dumnezeu, ci sunt din lume (I Ioan 2:15-16) şi celelalte.
2. Călugăr este cel ce şi-a despărţit mintea de lucrurile cele lumeşti şi de materii, iar prin înfrânare, dragoste, cântarea de psalmi şi rugăciune stăruie lângă Dumnezeu.
3. Nimeni să nu te amăgească pe tine, călugăre, zicând că este cu putinţă să te mântuieşti slujind [în acelaşi timp] dulceţii şi slavei deşarte.
4. Sporirile mirenilor sunt căderile călugărilor, iar sporirile călugărilor sunt căderile mirenilor. Adică sporirile mirenilor sunt bogăţia şi slava, stăpânirea şi odihna şi încămoşarea trupului, belşugul de fii şi cele următoare acestora, întru care, venind călugărul, piere de îndată. Iar sporirile călugărului sunt neagoniseala, lipsa slavei, lipsa puterii, înfrânarea.
368
reaua-pătimire şi cele următoare acestora, întru care, fără voia lui de ar veni iubitorul de lume [mireanul], socoteşte a fi cădere mare, iar de aici se primejduieşte, de multe ori cugetând a-şi face şi spânzurare, precum unii au şi făcut.
5. Cel ce s-a lepădat de lucruri, adică de femeie, de bani şi de celelalte, pe omul cel dinafară l-a făcut călugăr, însă nu încă şi pe cel dinlăuntru; iar cel ce s-a lepădat de cugetele cele pătimaşe faţă de acestea, zidind pe omul cel dinlăuntru, care este mintea, şi pe omul cel dinafară, cu lesnire îl va face călugăr.
6. Oare cine este cel din neamul acesta care să se fi izbăvit de cugetele pătimaşe şi care de-a pururea s-a învrednicit de curata şi nematerialnica rugăciune? Acesta este semnul călugărului celui dinlăuntru.
7. Multe patimi sunt ascunse în sufletele noastre, dar ele se vădesc atunci când se ivesc lucrurile.
IX.
Din Pateric
1. Zicea avva Ioan Chilix, egumenul Raithului256, fraţilor celor de sub dânsul: „Fiilor, precum am fugit de lume, să fugim şi de poftele trupului, că cel ce fuge de acestea, acela este cu adevărat călugăr.
256 Sau: Ioan Cilicianul. Raith este locul în care, precum scrie în cartea Ieşirii, erau douăsprezece izvoare de apă şi şaptesprezece palmieri, în perioada Bizantină, locul se chema Elana, iar astăzi Turcii îl numesc Raith sau Arabs-El-Tor. Este partea stâncoasă a Arabiei, ce se învecinează cu cea bogată, situată la circa 95 km de Muntele Sinai. Precum se ştie, în Raith au fost ucişi mulţi călugări isihaşti de către Vlemi (nota trad, neogr.).
369
Deci, să privim la Părinţii noştri cei de demult, la ce fel de petrecere aspră şi linişte au şezut aici, şi să le urmăm lor, şi să nu spurcăm locul acesta pe care aceia l-au curăţat de draci şi l-au sfinţit. Să ne învăţăm că locul acesta al nevoitorilor257 este, şi nu al negustorilor, şi aşa, cu vrednicie, să ne sârguim a petrece.
încă şi aceasta să cunoaşteţi: că, dacă veţi voi să urmaţi Părinţilor şi să păziţi poruncile lui Dumnezeu, El va trimite harul Său şi va păzi locul acesta; căci şi noi, poruncile Domnului şi poruncile Părinţilor păzindu-le, am stătut în locul
257 Lit. asceţilor. Tălmăcitorul a redat doKîiroc; (ascet, practicant a ceva, exersat, deprins în ceva; dar şi: împodobit, înfrumuseţat) peste tot prin „postnic”, termen prost înţeles astăzi de mulţi, care îl redau prin „pustnic” sau „postitor”. El este întrucâtva sinonim cu dywvLOTTIC (nevoitor) de unde şi dywviCoiaL (a se nevoi, lupta etc. pentru a câştiga un premiu sau pe Dumnezeu). Mai nuanţat: ascetul este şi nevoitor în măsura în care e deprins şi pregătit pentru luptă sau nevoinţă, şi, invers, nevoitorul este şi ascet în măsura în care în vârtutea pregătirii lui sau a ascezei poate lupta în „stadionul virtuţilor”, cum, de pildă, numeşte o cântare nevoinţa Postului Mare. Un alt termen sinonim cu doKriroc; este yuUvaoTLKOc;, de la yuivdCG) (a se antrenaosteni încu exerciţii sportive sau de altă factură, a practica un meşteşug etc.), folosit şi de Apostolul Pavel (cf. I Tim. 4: 7; Evr. 5:14; 12:11); în sfârşit, a0XrTT (atlet, concurent, cel ce luptă pentru un premiu) e folosit în Scriptură pentru a arăta mucenicia (cf. IV Macab. 6:10; 17:15,16), iar mai târziu atât pentru mucenicie, cât şi pentru nevoinţă monahală. Acest antrenament al atletului sau nevoitorului, dar şi lupta propriu-zisă, presupunea cel mai adesea goliciunea trupului, lipsa hainelor. Această practică îi dădea luptătorului mai mult lesnire în luptă şi mai multe şanse de biruinţă. Hainele nevoitorului au fost tâlcuite de Părinţii din Filocalie ca „cele ale lumii”, de care călugărul, odată intrat în stadionul virtuţilor, trebuie să se lepede, altminteri împătimirea de acestea îi făcea împiedicare în luptă şi implicit îi aducea biruinţă din partea vrăjmaşului (vezi de pildă în Filocalie, Vol. 1, Nil Ascetul, Cuvânt Ascetic, cap 64, şi studiul introductiv la scrierile lui).
370
acesta, părându-ni-se că ei sunt cu noi şi după ducerea lor din viaţă, privind toate cele ale noastre. Faceţi dar şi voi aşa, şi vă veţi mântui de toate relele.
2. Spunea oarecine din stareţi, theban de neam: „Eu am fost fiu de popă elinesc; şi, copil fiind, dacă am văzut pe tatăl meu intrând după obicei în idolie (biserica idolească) ca să se săvârşească jertfa, am intrat după dânsul şi am văzut pe Satana şezând şi toată oastea lui şezând împrejurul lui; şi, iată, unul din boierii lui, trecând în mijloc, i s-a închinat lui, iar el a zis către dânsul: Tu de unde vii? Iar acela a răspuns: Am fost în cutare oraş şi am ridicat sfade şi multă vărsare de sânge am făcut, şi am venit ca să-ţi vestesc. Şi a zis Diavolul: în câtă vreme ai făcut aceasta? Iar el a zis: în treizeci de zile. Şi, auzind Satana, a poruncit să fie bătut, zicând: în toată această vreme numai atâta ai făcut? Aşijderea şi altul, trecând, a zis: Eu am fost pe mare, şi am ridicat vânturi, şi am răsturnat corăbii şi pe mulţi oameni am ucis, şi am venit ca să-ţi spun ţie. Şi l-a întrebat şi pe acela în câtă vreme a făcut aceasta, şi, aflând că în douăzeci de zile, aşijderea ca şi pe cel de dinainte a poruncit a fi bătut, căci într-atâta vreme n-a mai făcut şi altceva. Apoi s-a apropiat altul care, zicând despre o nuntă ce s-a făcut într-o cetate, a povestit cum a făcut gâlceavă între cei de acolo, lucrând multă vărsare de sânge, şi chiar mirelui şi miresei le-a gătit moartea; şi zise că un lucru ca acesta l-a săvârşit în zece zile. Şi găsindu-i, precum celor dintâi, şi acestuia pricină cum că a zăbovit, l-a dat spre bătaie. Iar după aceştia a trecut altul în mijloc, şi l-a întrebat Diavolul: De unde vii şi tu?
Iar el a zis: Am fost în pustie, iată, de patruzeci de ani bat război cu un călugăr, şi în noaptea aceasta l-am surpat în curvie. Iar acela, cum a auzit aceasta, îndată sculându-se, l-a sărutat pe el, şi, luând cununa pe care o purta,
371
a pus-o pe capul lui; apoi i-au adus jilţul, pe care l-au pus aproape de dânsul, şi, făcându-l să şadă, i-a mulţumit şi i-a zis: Făcând aceasta, mare lucru ai săvârşit!
Şi văzând eu, zice stareţul, ceea ce se făcuse, şi văzând cât de mare este tagma călugărilor şi cât de înfricoşată cea a dracilor, am ieşit, cu bunăvoirea lui Dumnezeu [din idolie], şi m-am făcut călugăr”.
X.
A Sfântului Efrem
Fraţilor, vremea pe care o am petrecut în viaţa călugărească o numărăm, dar lenevirea pe care o am făcut, necunoscând-o, ne îngâmfăm; lauda bărbatului nu este numai vremea, ci sporirea cea după Dumnezeu, iar sporirea nu e [una cu] cărunteţele, ci a câştiga viaţă îmbunătăţită.
Apucă-te, călugăre, de viaţa cea veşnică, întru care te-ai şi chemat şi ai mărturisit mărturisirea cea bună înaintea a multe mărturii, adică înaintea a toată zidirea cea de sus şi cea de jos; că încă puţin mai este, şi cel ce este să vină va veni, şi nu va zăbovi (cf. Is. 26: 20; Avacum 2: 3). Dar ce este călugărul, şi cu cine se aseamănă? Călugărul este asemenea bărbatului ce cade din înălţime, care, aflând o funie spânzurată la înălţime, se prinde de ea şi stă agăţat, şi strigă către Domnul ca să-i ajute, ştiind că, dacă va slăbi şi va slobozi amândouă mâinile, va cădea şi se va omorî.
Iubiţi fraţi, purtând schimă îngerească, să nu ne întrecem cu Diavolul258, ci, pe cât este cu putinţă, să râvnim viaţa îngerească; căci cu datorie este ca năravul şi faptele [bune]
258 Trad, neogr.: „Să nu luptăm de partea lui”.
372
să urmeze schimei; căci, fără de fapte, schima nu este nimic. Deci, oare îngerii din cer petrec în ceartă şi-n pizmuire, precum vedem făcându-se acum între noi, călugării?
Să ne sârguim, fraţilor, a nu ne face poticnire şi sminteală celor dinafară; să nu fie hulită din pricina noastră schima cea bună, ci mai vârtos de bine să se vestească. Oare ce vom răspunde Judecătorului întru înfricoşatul ceas al cercetării, dacă aşa ne lenevim de a noastră mântuire? Că ce trebuia El să ne facă nouă şi nu ne-a făcut? Ce-I vom răspunde? Cum că n-am văzut pe însuşi Dumnezeu-Cuvântul smerit în chip de rob (Filip. 2: 7), ca şi noi smeriţi să ne facem? Sau cum că n-am văzut faţa Lui cea necuprinsă cu mintea scuipată, ca şi noi, ocărându-ne sau loviţi fiind, să nu ne slăbănogim? Sau cum că n-am văzut sfintele Lui spate date spre bătăi, ca şi noi să ne supunem după toate egumenilor noştri şi tuturor călugărilor? Sau cum că n-am văzut faţa Lui ceea ce caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură (Ps. 103: 32) pălmuită, ca şi noi, defăimaţi fiind, să suferim şi să nu ne facem ca fiarele? Sau cum că nu L-am auzit pe Dânsul zicând că Eu de la Mine nimic nu fac, şi iarăşi, n-am venit ca să fac voia Mea, ci voia Tatălui Care M-a trimis (Ioan 5: 30-31), ca şi noi să nu fim obraznici şi de-sine-stăpânitori? Şi iarăşi: Nu L-am auzit pe Dânsul oarecum zicând „Eu nu sunt nesupus, nici nu Mă împotrivesc”, şi n-am venit să Mi se slujească, ci ca Eu să slujesc (Marcu 10: 45), şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima (Matei 11: 29), şi multe altele ca acestea zicând, ca şi noi să ne nevoim să fim astfel? Că nu este cu putinţă a spori şi a ne mântui într-alt fel, fără decât a urma Domnului întru toate. Deci, rogu-vă pe voi, fraţilor, turma cea aleasă a lui Hristos, să ne trezvim până când avem vreme şi după cum ne este schima să vieţuim, ca mai pe urmă să dobândim şi vrednicia îngerească.
PRICINA A TREIZECI ŞI TREIA
Că se cuvine ca cel credincios, pe cele de la părintele lui duhovnicesc a le primi cu osârdie, ca pe unele ce sunt de folos, măcar de vor fi întristăcioase şi dureroase; căci pentru scopul lui se dau şi mila lui Dumnezeu, şi necazurile.
I.
A Sfântului Grigorie Dialogul
1. Cel ce, după Sfântul Onorat, a luat stăpânirea mănăstirii, într-o zi, asupra robului lui Dumnezeu Libertin, cu prea grea mânie s-a aprins, încât şi-a pus şi mâinile pe dânsul; dar, neaflând băţ cu care să-l bată, luând un scaun, l-a bătut cu acesta peste faţă şi peste cap şi tot negru şi umflat l-a făcut. Deci foarte tare fiind bătut Libertin, ducându-se pe patul său, se liniştea. Pentru ziua care urma însă, i se dăduse să facă un lucru oarecare la mănăstire. A doua zi, plinindu-se laudele cele de dimineaţă, Libertin s-a dus la patul egumenului căruia cu toată smerenia i-a cerut blagoslovenie.
Deşi egumenul cunoştea că pentru covârşirea bunătăţilor lui, Libertin se cinstea şi se iubea de toţi, a socotit că pentru ocara ce i se adusese asupră-i, acum va voi să se despartă de mănăstire; pentru aceasta l-a şi întrebat unde voieşte să se ducă. Şi, răspunzând, el a zis: „Este un lucru al mănăstirii, părinte, pe care nu-l pot lăsa, că ieri am hotărât cum că astăzi mă voi afla acolo [la lucru]”. Atunci, înţelegând egumenul asprimea vieţuirii sale, smerita cugetare şi blândeţea lui Libertin, a suspinat dintru adâncul inimii şi,
374
sculându-se din pat, a apucat picioarele lui Libertin şi aşa s-a mărturisit pe sineşi greşit că unui bărbat mare ca acesta a cutezat a-i aduce o aşa de prea crudă chinuire; dar împotrivă şi Libertin pe pământ aşternându-se şi la picioarele aceluia tăvălindu-se, zicea că ceea ce se făcuse nu era din greşeala [vina] aceluia, ci a lui, socotind că pătimirile sale erau vrednice de greşeala sa. Iar dintru aceasta egumenul s-a întors către prea mare blândeţe, şi aşa smerita cugetare a ucenicului se făcu părintelui povăţuitoare către fapta bună.
După ce a fost slobozit, s-a dus la lucrul cel rânduit, iar mulţi din cunoscuţii lui, bărbaţi de neam bun şi cinstiţi, văzându-l pe dânsul aşa aflându-se cu faţa neagră şi umflată -, îl întrebau de unde i s-a întâmplat lui aceasta. Către care el răspundea: „Ieri, spre seară, din pricina păcatelor mele, poticnindu-mă de un scaun, am pătimit aceasta”. Şi, aşa, dreptul acesta nici mânia părintelui nu o a vădit, nici sub păcatul minciunii nu a căzut.
Deci, pe această putere a răbdării, Petre, o cred a fi cu mult mai mare decât minunile şi semnele pe care le-a făcut acest mare bărbat.
II.
Din viaţa Sfântului Pahomie
Marele Pahomie, încă tânăr fiind, şi supunându-se Sfântului Palamon, întru toate asculta de dascălul său, fără de îndoire şi cu osârdie, şi îi urma lui cu smerită inimă întru acele mari şi peste fire petreceri aspre. Pe lângă alte rele-pătimiri la care se supunea, adesea el era trimis desculţ să aducă lemne din munte; iar pentru că mergea desculţ, picioarele îl dureau foarte şi ghimpii îl înţepau, dar el răbda, bucurându-se, aducându-şi
375
aminte de piroanele cele din mâinile şi picioarele Mântuitorului nostru, cele ce s-au înfipt într-însul pe Cruce.
III.
Din viaţa Sfântului Antonie cel Nou, cel din vremea luptătorilor împotriva icoanelor [iconomahilor]
Acest Cuvios Părinte Antonie, din dregătorie boierească apropiindu-se de vieţuirea cea călugărească, şi nevoindu-se întru linişte cu nevoinţe peste fire vreme îndelungată, s-a apucat odinioară a citi dumnezeiasca scară a faptelor bune259; la sfârşitul cuvântului despre ascultare află pe dascăl zicând aşa: „Cel ce, şezând în linişte, a cunoscut neputinţa sa, iar apoi s-a vândut pe sineşi ascultării mutându-se într-alt loc, acesta, după ce mai-nainte a fost orb, de acum fără osteneală priveşte către Hristos”. Deci acest grai întorcându-l în cuget, zicea întru sineşi: „După atâtea osteneli şi trude ale nevoinţei, oare încă sunt orb? Şi oare când ne vom sârgui să vedem?” Şi lăsând de aici singurătatea şi viaţa cea depărtată de lume, se dădu pe sineşi stadionului vieţii de obşte.
Pentru aceasta, se duse în vestita obşte din Chios, în eparhia260 Bitiniei, unde a petrecut câteva zile în primitoarea de străini261 ca unul din săraci, nezicând nimănui nimic; iar fiindcă în fiecare zi se hrănea cu săracii, nesuferind a mânca pâinea în dar, se suia în muntele din apropiere, de unde aduna o sarcină cu lemne de foc, pe care, ducând-o
259 Cunoscuta Scară a Raiului, a Sfântului Ioan Sinai tul sau Scărarul.
260 Districtul, provincia.
261 Trad. lit. Un fel de arhondaric, precum îi zicem astăzi.
376
pe umerii săi, o punea lângă poartă; pe acest lucru văzându-l cel rânduit la grija străinilor, i-a zis lui: „Ce faci, Avva? Mănăstirea nu are trebuinţă de osteneala ta. Cei ce vin aici mănâncă la agapă, mulţumind lui Dumnezeu”. Zis-a Antonie către dânsul: „Şi eu am cunoscut aceasta, dar, de vreme ce nu sufăr a şedea în zadar, fac de voia mea aceasta şi mă odihnesc”. Iar petrecând el la poartă în acest chip şi nimic zicând, primitorul de străini a zis egumenului cele despre dânsul. Iar acesta era vestitul Ignatie, care şi mănăstirea cu ale sale osteneli o a zidit întru Domnul.
Şi a zis egumenul către primitorul de străini: „întreabă-l pe dânsul ce caută aşteptând la poartă”. Şi, întrebat fiind Antonie de fratele, a zis: „Străin sunt în acestea de aici, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, voiesc să locuiesc cu voi pentru folos”. De acestea înştiinţându-se egumenul, a poruncit să intre şi, cunoscându-l pe dânsul cine era (căci auzise de vieţuirea lui cea înaltă), i-a zis lui: „De ce te-ai ostenit către noi, Avva?” Zis-a lui Antonie: „Ca să mă fac ca unul din voi în fapta bună, cu lipsă spre aceasta aflându-mă până acum”.
Zis-a către dânsul proestosul: „Vieţuind de atâţia ani pentru sineţi şi lui Dumnezeu, nu poţi să te faci ucenic262; că mulţi, întărindu-se întru a lor voie, de orice faptă s-au apucat, o au şi îndreptat zic adică: postul, înfrânarea, necâştigarea, reaua-pătimire a trupului -, dar, pentru lipsa smeritei cugetări, legea cea obştească263 cercându-i de multe ori, i-a arătat nelămuriţi chiar şi în bunătăţile cele în care li se păreau a fi”. Zis-a Antonie: „Aceasta învăţându-mă şi eu din învăţătura cea de Dumnezeu insuflată a Părinţilor, cum că nu mai sunt adică pe calea faptei bune, aducându-mă pe
262 uTroraKTLKoo = lit. ascultător, supus.
263 Rânduiala chinoviilor.
377
sine, mă dădui vouă spre slujire, ca prin voi să pun început în Hristos de viaţa cea cu meşteşug bine-îndreptată la voi”.
După ce a zis acestea, primit fiind Antonie, i s-a poruncit de egumenul ca mai întâi să facă slujirea bisericii, ca una ce era prea grea şi de toţi socotită o povară. Şi, rămânând câtăva vreme în slujba aceasta şi neîndestulându-se de truda ce i se făcea lui de aici, apropiindu-se, i-a zis proestosului: „Eu pentru osteneală mai multă am venit aici, iar slujba pe care o ai rânduit pentru mine este uşoară”.
Acestea auzindu-le egumenul, l-a dat pe dânsul monahului ce era întâi la lucrul viilor, ca să le taie împreună cu ceilalţi fraţi. Dar, neiscusit fiind către o lucrare ca aceasta, în multe locuri îşi vătăma degetele, de unde greu îi era către meşteşugul acesta. Însă, petrecând toată vremea tăiatului, cu osârdie prea tare ostenindu-se, îşi continua lucrul şi în vremea săpatului. Şi, iată, roadele pârguindu-se, i s-a încredinţat lui păzirea acestora.
Venind odată oarecari din fraţi, ori pentru că erau mai leneşi, ori pentru a-l cerca, cereau să ia struguri, către care el zicea: „Iertaţi-mă, fraţilor, că nu mi s-a dat voie să fac aceasta. Iată, viile înaintea voastră sunt, şi, de voiţi, luaţi-vă singuri, iar de veţi lua, nevoie îmi zace asupră-mă ca să vestesc egumenului (căci Avva Antonie, ca şi toţi ceilalţi, obişnuia a-şi vesti gândurile proestosului)”.
Acestea auzindu-le fraţii, s-au depărtat deşerţi. Iată încă şi în ce fel erau cele ce le grăia către sine: că, şezând la amiază în colibă şi adunând păduchii de pe haină, zicea gândurilor sale: „Pe când eram eu la linişte [în pustie], voi îmi ziceaţi: Cu nimic nu te foloseşti trudindu-te aici, fără de plată socotind petrecerea mea din singurătate. Acum m-aţi adus aici şi, vrând să mă depărtaţi de viaţa fraţilor, îmi fericiţi ostenelile de dinainte. Acestea cu lacrimi întru
378
durerile inimii gândindu-le de multe ori şi către sineşi zicându-le, a fost înţeles de oarecare bătrân duhovnicesc, de care se şi mângâia cu cuvinte ale iubirii de frăţie, şi aşa suferea Antonie ispitele pentru darea de plată ce va să fie.
Iar după ce a trecut vremea culesului, l-au dat a sluji la trapezărie, unde şi aici se întâmpla să se ostenească mai mult: că până la al treilea ceas din noapte264 era covârşit întru primirea celor ce intrau şi ieşeau, de la care adesea era spălat cu necinstiri, lucru care aici nu de puţine ori se întâmpla. Şi nevoindu-se el vreme din destul în nişte slujiri ca acestea, hainele şi încălţămintea lui s-au sfărâmat. Acestea i se dăduseră lui să le poarte la rugămintea Episcopului Pavel, căci, mai-nainte de aceasta, în toată vremea nevoinţei celei pustniceşti era cu picioarele goale.
Deci, precum am zis, sfărâmându-se acestea, şi iarna stând de faţă, îngheţa din pricina gerului, egumenul încă zăbovind cu ispitire a-i da lui cea de nevoie acoperire a trupului, [aceasta făcându-se] pentru folosul celor nerăbdători şi pentru a lua el mai multă plată. De aici şi picioarele lui, pentru multa mergere pe marmură, umflare şi rupere suferind, nu puţină durere îi făcea lui. Iar văzând fraţii multa lui silă şi nevoie, unii îi aruncau piei de oaie, iar alţii îi dădeau încălţăminte, dintru care nimic primind nevoitorul, privea la judecata proestosului, zicând fraţilor: „Părintele nostru cunoaşte cele ce-mi trebuiesc pentru lipsa mea, lui dar îi voi lăsa purtarea de grijă cea pentru mine, până când Dumnezeu îl va înştiinţa pe dânsul pentru smerenia mea”.
întru acestea trecând şi iarna, iar primăvara fiind urmată de vară, el încă a rămas a se chinui fără purtare de grijă;
264 După ora bizantină, al treilea ceas din noapte era cel socotit la trei ceasuri după apusul soarelui.
379
şi, biruindu-se de înconjurarea gândurilor celor dinlăuntru şi de lipsa celor din afară, se apropie de îndemnătorul de nevoinţă265, căruia îi zise: „Stăpâne, dacă mănăstirea nu-i îndestulată ca să-mi dea cele de trebuinţă, dă-mi voie ca prin prieteni să-mi fac trebuinţa mea”.
Iar acel dumnezeiesc păstor, prinzându-l pe Antonie întru ceea ce voia, zise către dânsul: „Toată casa [regiunea] e hrănită în Hristos, şi pe tine nu te poate îmbrăca şi încălţa? Auzit-am de demult despre tine că eşti nevoitor şi răbdător în primejdiile cele trupeşti; iar acum, nimic din cele ce am auzit n-am văzut întru tine; toate avuţiile tale cele din lume le-ai lăsat pentru Dumnezeu şi întru osteneli şi sărăcie te dăduşi, bine-liniştindu-te în pustie vreme de mulţi ani şi nevoile trupului răbdându-le. Iar dacă acum ai venit către noi, oare nu te-ai făcut împuţinat cu sufletul şi nerăbdător în aceste mici nevoinţe, căutând odihne, ca unul din cei mai leneşi, şi neprivind cu adevărat la darea de plată cea mare a lui Hristos?” Şi, aşa umilindu-l, fără de răspuns l-a lăsat a se duce.
Deci nişte arsuri ca acestea primind atletul lui Hristos Antonie, a rămas răbdând întru cele după Dumnezeu necăjicioase, în toate zilele cu lacrimi pe sineşi peste tot udându-se şi cu înfrânarea trupului în multe feluri curăţindu-se; căci i se îngăduise lui de păstor a se nevoi precum voia, ca astfel să nu i se pară că a venit înapoi din petrecerea lui cea din linişte. Drept care, nici pe pat n-a primit a se culca, ci, întins puţin pe spate pe un scaun pe care şi-l făcuse, se împărtăşea de somn, iar mai-nainte de ceasul tocii, iarăşi sculându-se, se ruga şi stihuri cuvânta, şi aşa întru cele bune ale sufletului se răsfăţa pe sineşi.
265 runvaoTf] = instructorul, cel iscusit întru îndemnarea altora.
380
Iar de vreme ce, pentru multa lui răbdare, Antonie s-a judecat ca iscusit (cercat) de Părinte şi de fraţi, cei dintre fraţi care erau lucrători de pământ îl luau cu ei şi, dându-i cazmaua în mână, îi porunceau a dezrădăcina şi a tăia desişurile şi mărăcinii, şi, aşa, asudat, cu osteneala şi tăiat tot făcându-se, cu cele ascunse buze ale inimii zicea către Dumnezeu: Vezi, Doamne, smerenia mea şi osteneala mea şi lasă toate păcatele mele (Ps. 24:18). Odată, într-o noapte, vede în somn un bărbat oarecare slăvit ţinând o cumpănă; în partea dreaptă părea că ţine păcatele lui cele din tinereţe, iar în cea stângă, cazmaua ostenelilor lui cele după Dumnezeu, care, şi lovind cu greutatea ei, a risipit toate chipurile greşealelor lui. Şi, răspunzând acel bărbat, a zis lui Antonie: „Iată, Domnul Dumnezeu a primit ostenelile tale şi a iertat păcatele tale”.
După toate acestea, văzând proestosul răbdarea lui cea de atâta vreme, şi cum că cu îndestulare s-a înfocat cu nevoinţele cele înfocate ale supunerii, şi cum că de aici a pus gândul său spre a răbda pentru Dumnezeu cu mărime de suflet orice i s-ar fi adus asupră-i, chemându-l deosebi, i-a zis lui: „Dumnezeu să-ţi dea ţie plată, părinte, pentru sufletele cele folosite întru venirea ta către noi şi întru vieţuirea ta cea după Dumnezeu, că niciodată nu s-au făcut aşa de buni fraţii cei de sub mine precum întru venirea ta cea de Dumnezeu trimisă şi desăvârşită ascultare. Şi, scoţând, îi dărui lui haină şi încălţăminte şi altele asemenea acestora. Şi, de atunci, era ca şi ceilalţi dintre fraţi, având cele trebuincioase trupului, şi orice vedea egumenul că-i lipseşte, pe ascuns îi punea în patul lui, pe care, întorcându-se Antonie, găsea lucrul acolo.
381
IV.
Din Pateric
1. Zis-a Avva Arsenie către Avva Alexandru: „Când vei fi despicat smicelele tale, vino să guşti cu mine ceva; iar de vor veni străini, mănâncă cu dânşii”. Iar Avva Alexandru lucra încet şi moale; şi, venind vremea, el încă mai avea smicele. Şi, văzând Arsenie că a zăbovit, a mâncat, socotind că negreşit are străini; iar dacă s-a făcut seară, a venit Avva Alexandru şi, văzându-l bătrânul, a zis: „Ai avut străini?” Răspuns-a acela: „Ba”. Şi bătrânul l-a întrebat iarăşi: „Cum de n-ai venit la vreme?” Iar el a zis: „Fiindcă mi-ai zis când vei fi despicat smicelele tale, atunci vino, păzind cuvântul tău, n-am venit [la vreme], că [abia] acum am plinit”. Şi auzind bătrânul de subţirătatea266 lui, a zis către el: „Mai degrabă fă dezlegare, ca şi pravila să-ţi faci, şi din apă să te împărtăşeşti, iar de nu, trupul tău degrab se va bolnăvi”.
2. Mers-a Avva Avraam la Avva Ari şi, şezând ei, a venit un frate către stareţ şi i-a zis lui: „Spune-mi, ce să fac ca să mă mântuiesc?” Iar el i-a zis lui: „Du-te de fă anul acesta267, mâncând numai seara pâine şi sare, iar după aceasta, vino iarăşi şi-ţi voi grăi”. Şi, ducându-se, a făcut întocmai; şi, împlinindu-se anul, a venit fratele iarăşi către bătrânul, şi s-a întâmplat ca iarăşi să fie Avva Avraam acolo. Şi iar a zis stareţul fratelui: „Du-te de posteşte şi în acest an, mâncând la două zile”. Şi, dacă s-a dus fratele, a zis Avva Avraam lui Avva Ari: „Pentru ce, atunci când vorbeşti cu ceilalţi fraţi, le pui un jug uşor, iar fratelui acestuia îi pui o sarcină grea?”
266 Lit. acrivia.
267 Trad. neogr. „Du-te de şezi un an în chilie”
382
Răspuns-a bătrânul: „Fraţii, precum vin căutând, aşa le zic, iar acesta este lucrător şi pentru Dumnezeu vine să audă, şi orice voi zice lui, el cu sârguinţă face. Pentru aceasta şi eu [la rândul meu] îi grăiesc lui cuvântul lui Dumnezeu”268.
3. Povestitu-s-a despre avva Ioan Colovul că, ducându-se el la un bătrân theban din Schit269, a şezut cu el în pustie; şi, luând stareţul lui un lemn uscat, l-a sădit şi i-a zis lui: „Adapă-l pe acesta în fiecare zi cu o cană de apă, până când va face rod”. Iar apa era departe de dânşii, încât cineva, ca să o aducă la timp, trebuia să pornească de cu seară, ca apoi să o aducă de dimineaţă. Iar după trei ani, lemnul a răsărit şi a dat rod de nuci. Şi, luând bătrânul rodul acestuia, l-a dus în biserică, zicând fraţilor: „Luaţi de mâncaţi rodul ascultării”.
4. Venit-a oarecine din Thebani la Avva Sisoe, vrând a se face călugăr; şi l-a întrebat bătrânul pe dânsul dacă are pe cineva în lume, iar el a zis: „Am un fiu”. Şi i-a zis lui bătrânul: „Du-te de-l aruncă în râu, şi atunci te vei face călugăr”. Deci, dacă s-a dus să-l arunce, bătrânul a trimis pe un frate dinapoia lui, ca, de se va porni a face aceasta, să-l oprească.
Deci cum s-a pornit a arunca pe fiul său, l-a oprit fratele, alergând spre dânsul; iar el zicea către fratele: „Lasă-mă! Că Avva mi-a zis să-l arunc”. Iar fratele a zis: „Dar el iarăşi a zis nu-l arunca”. Şi, lăsându-l, a venit la bătrânul, şi aşa se făcu călugăr iscusit. Asemenea este şi povestirea lui Patermuthie, pe care o a povestit Sfântul Cassian.
268 Indirect, apoftegma e o minunată tâlcuire a Psalmului 20: 4 (19: 5 în Septuaginta): Dea ţie Domnul după inima ta şi sfatul (hotărârea, planul) tău să-l plinească.
269 Adică la un bătrân ce locuia în Thebaida Egiptului de Sus (nota trad, neogr.).
383
5. Povestit-a oarecine din Părinţi despre un scolastic din Theopolis270 care stăruia la un zăvorât271, pe care-l ruga să-l primească şi să-l facă călugăr. Şi i-a zis bătrânul: „Du-te de vinde averile tale şi le dă săracilor, după porunca lui Dumnezeu, şi atunci, venind, te voi primi”. Iar acela, ducându-se şi făcând precum i s-a poruncit, s-a întors; şi iarăşi i-a zis lui bătrânul: „Şi această poruncă ai a o păzi: să nu grăieşti”. Iar el s-a făgăduit. Şi aşa a făcut cinci ani şi n-a grăit. Iar cei ce-l cunoşteau au început să-l slăvească. Şi, aflând bătrânul de aceasta, i-a zis lui: „Aici nu te foloseşti, drept aceea te voi trimite în viaţa de obşte în Egipt”. Şi l-a trimis. Iar ducându-se el, nu i-a spus să grăiască sau să nu grăiască; iar el, păzind porunca, a petrecut negrăind. Iar stareţul care l-a primit pe dânsul, vrând a-l ispiti prin cercare de este cu adevărat mut, l-a trimis pe dânsul cu o sarcină întru puhoirea272 râului, ca astfel, întorcându-se, să se vadă silit să zică că n-a putut trece. Iar el, ducându-se la râu, a plecat genunchii şi, iată, a venit un crocodil, şi l-a purtat pe el, şi l-a dus de ceea parte. Iar stareţul a trimis un frate în urma lui ca să vadă ce face, care, văzând ceea ce s-a făcut, întorcându-se, a zis stareţului şi fraţilor; şi, auzind toţi, s-au spăimântat. Iar după câtăva vreme, s-a întâmplat ca el să treacă din viaţă; şi trimiţând stareţul către zăvorâtul care-l trimisese, i-a zis lui: „Deşi cel pe care l-ai trimis era
270 „Cetatea lui Dumnezeu”. Alt nume al Antiohiei, numit aşa după reconstrucţia cetăţii de către Justinian. Aceasta a fost devastată de perşi în 540 (nota trad, neogr.).
271 Zăvorâţii erau acei monahi care se închideau în chiliile lor, de unde nu mai ieşeau niciodată. Aceştia primeau hrană printr-o ferestruică (nota trad, neogr.).
272 în acea vreme, Nilul căci despre el e vorba era pe cale să se reverse (nota trad, neogr.).
384
mut, el era înger al lui Dumnezeu”. Dar mai pe urmă zăvorâtul i-a răspuns: „Nu era mut din fire, ci, păzind porunca pe care din început i-am dat-o lui, pentru aceasta a petrecut mut”. Şi, auzind, s-au minunat şi au slăvit pe Dumnezeu.
6. Un stareţ avea un ucenic pe care-l cumpărase de undeva, care avea desăvârşită ascultare. Într-o zi, i-a zis lui stareţul: „Du-te de aprinde bine cuptorul şi, luând cartea cea de citit în adunare273, aruncă-o în cuptor”. Iar el, ducându-se, a făcut fără să se îndoiască; şi, aruncată fiind cartea, cuptorul s-a stins.
7. Ziceau stareţii: „Dacă va avea cineva credinţă către cineva şi se va da pe sine spre supunerea faţă de el, nu va avea trebuinţă a lua aminte la poruncile lui Dumnezeu, ci voile sale le va lăsa părintelui său, şi vină nu va avea la Dumnezeu; că nimic altceva nu caută Dumnezeu de la nou-începători ca supărarea274 cea prin ascultare.
8. Un frate, ducându-se din Schit la seceriş, a mers la un stareţ mare şi i-a zis lui: „Acum, că mă duc la seceriş, ce să fac?” Zis-a lui stareţul: „Şi de-ţi voi spune, te vei pleca?” Răspuns-a fratele: „Da, te voi asculta”. Zis-a lui stareţul: „Dacă te pleci mie, lasă-te de secerişul acesta şi, întorcându-te, intră în chilia ta, şi, făcând cincizeci de zile, seara mănâncă pâine uscată cu sare, iar după aceasta, vino şi-ţi voi vesti ce trebuie să faci”.
Iar fratele, ducându-se şi făcând precum i s-a poruncit, după cincizeci de zile a venit iarăşi la stareţul. Iar acesta, văzând
273 Sinaxă. Precum am mai zis, sinaxa este locul de adunare al călugărilor pentru osebite pricini, cu deosebire cele duhovniceşti. Astăzi, aceste întâlniri, dacă încă mai au loc, se concentrează mai mult pe cele ale iconomiei mănăstireşti, sau pe „cele lumeşti”, excepţie făcând Sfântul Munte şi alte locuri cu tradiţie mai veche.
274 OKUXUWV, dar şi „osteneala”.
385
că este lucrător, i-a spus lui cum se cuvine să şadă în chilie. Şi s-a pus pe sine cu faţa la pământ trei zile plângând înaintea lui Dumnezeu. Apoi îi ziceau lui gândurile: „înălţatu-te-ai, mare te făcuşi!” Iar el aducea înainte-i greşealele sale, zicând: „Şi unde sunt toate greşealele mele?” Şi apoi le număra pe ele. Şi îi ziceau lui iarăşi gândurile altfel: „Multe păcate ai făcut, şi nu poţi să te mântuieşti!” Dar împotrivă aducea şi el, zicând: „Dar [totuşi] fac mici slujbe la Dumnezeu, şi cred întru negrăita Lui bunătate că va face milă cu mine”. Şi aşa, în multă vreme fiind el luptat, luptând el, mai pe urmă au fost biruite şi duhurile, care, simţitoreşte stând de faţă, i-au zis lui: „Tulburatu-ne-am de tine”. „De ce?”, le-a zis el lor. „Dacă te înălţăm pe tine, alergi la smerenie, iar dacă te smerim, te aduci la înălţime”. Şi, certate fiind de dânsul, se făcură nevăzute.
9. Un om trăitor în lume, având trei copii, lăsându-i pe ei în cetate, s-a dus la mănăstire; şi, petrecând trei ani în mănăstire, a început a se supăra de gânduri, care băgau într-însul pomenire şi dor de copiii lui, şi se mâhnea foarte pentru dânşii; iar egumenului nu-i vestise de la început că are fii. Deci văzându-l pe el avva posomorât, i-a zis lui: „Ce ai, că eşti posomorât?” Şi a povestit Avvei: „Am trei copii în cetate, şi voiesc să-i aduc pe ei în mănăstire”. Şi părintele i-a dat voie.
Şi, ducându-se fratele, a aflat că doi dintre ei au răposat, iar unul încă trăia. Şi, luându-l pe dânsul, s-a întors la mănăstire, şi, căutând pe egumen, l-a aflat în pitărie, şi l-a adus la dânsul pe copil; iar avva, luând copilul, îl îmbrăţişa şi-l săruta. Şi i-a zis tatălui lui: „îl iubeşti?” Răspuns-a: „Da”. Şi a zis avva: „Ia-l, dar, şi-l bagă în cuptorul care arde”. Şi, îndată luând acela pe copil cu mâinile sale, l-a aruncat în cuptor, şi îndată văpaia s-a făcut ca roua, şi n-a
386
ars copilul; iar tatăl lui a dobândit o slavă precum cea a Patriarhului Avraam.
10. Zis-a un stareţ: „Drept început al învăţăturilor Sale, Mântuitorul a avut necazul şi strâmtorarea; iar cel ce fuge de început a fugit de cunoştinţa lui Dumnezeu; că, precum buchile275 dau început învăţăturii copiilor pentru a şti [apoi] filosofia, tot aşa şi călugărul, întru osteneli şi necazuri având ascultare, se face împreună-moştenitor lui Dumnezeu şi fiu al lui Dumnezeu”.
11. Auzind avva Pimen despre Avva Nistero cum că, tânăr fiind, şedea în obşte, a poftit să-l vadă, şi a arătat stareţului lui dorinţa sa, rugându-l să-l trimită pe el acolo. Şi, venind el cu iconomul mănăstirii, l-a întrebat pe el bătrânul: „Avvo Nistero, de unde ai câştigat bunătatea aceasta? Căci de se întâmplă vreodată necaz în obşte, tu nu grăieşti nimic, nici nu mijloceşti?” Şi, mult fiind silit fratele de bătrânul, a zis: „Iartă-mă, Avva, dar când am intrat întâia oară în obşte, am zis gândului meu: Tu şi măgarul una sunteţi. Deci precum măgarul este bătut şi nu grăieşte, este ocărât şi nu răspunde nimic, tot aşa şi tu; precum zice şi Psalmistul: Dobitoc m-am făcut la Tine, şi eu pururea cu Tine (Ps. 77: 22)”.
12. Zis-a Avva Pimen: „Omul, lucrând cu aproapele, trebuie să fie ca un stâlp de piatră: ocărându-se, să nu se mânie, slăvindu-se, să nu se înalţe”.
13. Se spunea despre Avva Ioan cel Mic Thebeul, ucenicul Avvei Amoi, că, doisprezece ani slujind stareţului, care era bolnav, a şezut într-o râpă, iar bătrânul îl dosădea adesea. Şi, mult ostenindu-se Ioan cu dânsul, acesta nu i-a zis niciodată „Mântuieşte-te!” Iar când stareţul avea să se săvârşească, şezând bătrânii, l-a apucat de mână şi i-a zis lui:
275 Gramaticile, abecedarele.
387
„Mântuieşte-te! Mântuieşte-te! Mântuieşte-te!” Şi l-a dat pe dânsul bătrânilor, zicând: „Acesta înger este, şi nu om”.
14. Oarecine din Părinţi a rugat pe Dumnezeu ca să-l încredinţeze în ce măsură a ajuns; şi i-a descoperit lui Dumnezeu: „În cutare obşte este un frate mai bun decât tine”. Şi, sculându-se bătrânul, s-a dus în obşte; şi auzind egumenul, l-a întâmpinat cu bucurie, că era mare şi vestit. Şi le-a zis lor bătrânul: „Vreau să văd pe toţi fraţii şi să-i întâlnesc”. Şi, poruncind egumenul, au venit toţi fraţii. Iar cel pentru care bătrânul s-a încredinţat nu venise. Şi le-a zis: „Mai este vreun frate?” Iar ei au zis: „Da, dar este prostănac276 şi se îndeletniceşte în grădină”. Zis-a bătrânul: „Chemaţi-l”. Şi ei l-au chemat.
Şi a fost că, cum l-a văzut pe el bătrânul, sculându-se, l-a întâmpinat; şi, luându-l deosebi, l-a întrebat: „Care este lucrarea ta? Vesteşte-mi!” Iar el, răspunzând, a zis: „Prostănac sunt”. Şi, mult fiind rugat de bătrân, a zis către el: „Egumenul a băgat în chilia mea boul de la moară, şi în toate zilele îmi rupe sforile rogojinii la care lucrez. Şi, iată, de treizeci de ani rabd aceasta, şi niciodată n-am lăsat gândul meu să aibă ceva asupra stareţului meu, nici pe bou nu l-am bătut vreodată, ci, îndelung-răbdând, iarăşi împleteam sforile, mulţumind lui Dumnezeu”. Şi, auzind stareţul, s-a minunat, că dintr-aceasta a cunoscut şi cealaltă lucrare a lui.
V.
A Sfântului Efrem
De vei şedea, frate, întru supunerea Părinţilor, întru aceasta se va arăta neclătinarea credinţei: nu întru a te
276 Lit. „Este ca unul care se clatină, instabil”.
388
mângâia pe tine şi a auzi tu cuvinte îmbietoare şi blânde, ci atunci când, dosădit fiind şi bătut, vei răbda; căci şi fiara, momindu-se, se domesticeşte şi se îmblânzeşte. De cumva şi vas al alegerii voieşti să te faci, nu te amărî către cel ce te pedepseşte, ci întru toate te supune cu blândeţe învăţătorului tău, precum însuşi Domnul, întrupându-Se, întru smerenie Se supunea: întâi Maicii, şi apoi celui socotit tată, precum ne învaţă Evanghelistul, zicând: Şi era supunându-se lor (Luca 2: 51). Iar adevăratului Părinte ceresc ascultător S-a făcut până la moarte, şi chiar moarte pe Cruce (Filip. 2:8), după glasul Apostolului.
Deci primeşte cu mulţumită necazurile ce-ţi vin asupră şi pedepsirile cele de la proestos, că zice: Cine este fiul acela pe care să nu-l pedepsească tatăl său? Iar dacă fără de pedeapsă sunteţi, căreia i s-au făcut părtaşi toţi sfinţii, sunteţi feciori din curvie, şi nu fii (Evr. 12: 8). Ai fost bătut? Bucură-te întru aceasta şi îndreptează-ţi greşeala. Ai fost bătut pe nedrept? Mai mare este plata. Că şi Apostolii, vestind mântuirea lumii, în fiecare cetate erau bătuţi ca nişte tâlhari; şi nu se mâniau, nici nu se supărau, ci se bucurau că s-au învrednicit a se necinsti pentru numele lui Hristos.
Dar poate va zice cineva din cei mai leneşi: „După atâtea osteneli câte m-am ostenit în mănăstire, mă mâhnesc pentru că mi s-a întâmplat aceasta”. Către care aş zice: „Aceasta te mâhneşte, robule al Domnului? Cunoaşte de aici că, după atâţia ani şi multe osteneli de care zici, încă n-ai biruit patimile”. Că, dacă i se pare cuiva că este ceva, nimic fiind, pe sine se amăgeşte. Că, precum cârmaciul, în vremea viforului, se vădeşte în ce fel este la meşteşug, tot aşa şi călugărul, în vremea necinstirii şi a îmboldirii, fie se arată că le suferă pe acestea cu bucurie, ca şi cum ar dobândi prea mult, ori se necăjeşte şi se mâhneşte pentru dânsele
389
[ca de unele ce nu i se cuvin]. Că cel ce se laudă şi zice „am atâţia ani în viaţa călugărească”, iar lucrarea făgăduinţei nu o arată, nici că a îndreptat năravurile cinstitei vieţi, acesta poartă uneltele meşteşugului pe care nu l-a învăţat.
îmbătrânit-ai în schimă? Ca un iscusit într-o viaţă ca aceasta fă-te pildă celor tineri şi neiscusiţi; miră-se astfel şi ceilalţi de răbdarea şi nerăutatea ta. Bucură-Se şi Duhul Sfânt Cel ce locuieşte întru tine, pentru stăruinţa ta cea mare. Dar mai vârtos a mulţumi se cuvine ţie, că toate le pătimeşti spre folosul tău.
Că socotesc cum că cel ce a primit asupră-şi starea înaintea [povăţuirea] ta nu se bucură spre prihana [nedesăvârşirea] ta, ca unul care va da seamă pentru tine la Domnul, ci bucuria lui este dacă te va pune desăvârşit înaintea Domnului; pentru aceea, dator eşti cu mulţumită a răbda toate cele de la dânsul, măcar dureroase de vor fi, ca cel ce te doftoriceşti şi nu te munceşti. Iar dacă mic necaz şi ispită nu suferi pentru Domnul, cum o vei suferi pe cea mare? Şi dacă ocară sau palmă sau rană nu primeşti, cum vei purta crucea pe care te-ai făgăduit a o purta de la început? Şi dacă crucea nu o porţi, cum te vei face moştenitor al slavei cereşti împreună cu cei ce zic: Acestea toate au venit peste noi, şi nu Te-am uitat, şi n-am făcut nedreptate întru aşezământul Tău (Ps. 43:19). Şi iarăşi, pentru Tine ne omorâm toată ziua. Socotitu-ne-am ca nişte oi spre junghiere (Ps. 43: 24).
Iubite frate, am uitat oare cele ce le-a pătimit pentru noi Stăpânul nostru al tuturor? Ocărâtu-S-a, defăimatu-S-a, auzit-a drac ai, şi nu S-a mâniat, pălmuitu-S-a, lovitu-S-a cu pumnii, batjocoritu-S-a, pe Cruce S-a pironit, oţet cu fiere a gustat, cu suliţa în coastă S-a împuns, acestea toate le-a răbdat pentru a noastră mântuire, şi noi pentru Dânsul nu suferim nici puţină ocară? Cum dar ne vom întâlni cu Dânsul
390
în Ziua Judecăţii? Şi ce fel de răspuns vom afla când, pe lângă alte faceri de bine care a făcut cu noi, ne va aduce nouă înainte şi acestea, şi oareşicare greutate în cumpănă va cere? Deci sa ne trezvim, iubitule, dintr-atâta slăbănogire (moliciune) şi, luând inimă vitează şi vârtoasă, să zicem şi noi cu Apostolul că nu numai a ne lega sau a ne bate pentru Hristos suntem gata ci şi a muri gata suntem (cf. Fapte 21. 13), ca dacăimpreună-pătimim, negreşit că şi împreună ne vom proslăvi şi impreună-moştenitori cu Dânsul vom fi în împărăţie (cf. Rom. 8:17).
PRICINA a TREIZECI ŞI PATRA
Că se cuvine ca până la moarte a ne supune celor întru Domnul egumeni, şi a-i iubi pe dânşii, şi a ne teme de ei.
I.
A lui Grigorie Dialogul
Odinioară, liniştindu-se Sfântul Benedict în chilia sa, Plachid, ucenicul lui, s-a dus la gârla ce se numeşte Lacos, precum e numită de cei de loc, ca să ia apă. Însă vasul cu care voia să scoată apă, căzând din mâna sa, se trăgea de curgerea [curentul] apei; vrând el să apuce vasul din apă, a alunecat şi a căzut în apă, iar pornirea cea iute a apei l-a tras până la o aruncătură de arc. Însă omul lui Dumnezeu, liniştindu-se, precum s-a zis, în chilia sa, a cunoscut întâmplarea, şi, chemând pe ucenicul său Mavru, a zis către dânsul: „Du-te, Mavre, grăbeşte-te, că fratele Plachid a căzut în gârlă, iar curgerea apelor l-a târât departe”.
Deci auzind Mavru porunca Părintelui, alergând, s-a dus şi, ajungând la locul cu pricina, a văzut pe Plachid dus departe de locul cu pricina.
Cu toate acestea, cu neîndoită credinţă îndrăznind întru rugăciunile Părintelui, s-a suit pe apă, pe care mergea alergând ca pe uscat, până ce l-a ajuns pe Plachid ce era dus de apă; şi, apucându-l de părul capului, l-a tras din apă, aşijderea umblând până când a ajuns la uscat. Iar atunci, venindu-şi Mavru întru sine, şi cunoscând cum că pe deasupra apei a alergat, şi cum că negreşit cu neputinţă îi era
392
lui aceasta de nu l-ar fi întărit pe el rugăciunile purtătorului de semne277 Părinte, minunându-se, s-a cutremurat de ceea ce s-a făcut şi, întorcându-se către Părintele său, i-a vestit lui dumnezeiasca minune ce s-a săvârşit.
Iar sfântul nu asupra sa, ci asupra ascultării aceluia o a scris [atribuit]; iar Mavru zicea că porunca sfântului a făcut aceasta; că zicea că puterea întru care era când s-a suit pe apă nu era a lui. Şi, luând aminte monahul Plachid la cea de-Dumnezeu-următoare smerenie a acestora şi la prea iubita lor pricire278, a zis: „Eu, atunci când mă trăgeam din adâncul apei, vedeam deasupra capului meu cojocul stareţului meu, de unde am înţeles că dânsul este cel ce mă scotea din apă”.
II.
Din viaţa Sfântului Teodosie Chinoviarhul
Ştiind Marele Teodosie cum că celor ce după Dumnezeu au ales a vieţui, nimic altceva nu le-ar putea ajuta la câştigarea faptei bune precum pomenirea morţii, ce a făcut? A poruncit ucenicilor lui ca să-i gătească mormânt279, ca împreună
277 Altă numire pentru cel ce face cele ale lui Hristos; făcător de minuni sau arătător de semnele lui Hristos în viaţa sa (cf. şi Ioan 2:18; 4:48).
278 La prieteneasca lor dispută.
279 Toccoa (lit. mormânt) înseamnă şi memorial, rit funerar, pomenire, aducere-aminte; de aici asemănarea lui cu JVT1LOV, care înseamnă literal pomenire, amintire (nota ed. gr.). Sfântul pare că profită de jocul de cuvinte şi dă o lecţie ucenicilor: pomenirea morţii e una cu viaţa înţeleasă ca mormânt prin care murim cu Hristos întru învierea cea de obşte.
393
cu aceasta adică să li se facă pomenire şi de sfârşitul lor, căci şi acesta se cheamă mormânt, şi aşa mai vârtos înspăimântaţi să-i facă pe ei şi să-i îndemne ca mai ostenicios să lucreze fapta bună; încă şi murind, să nu-i primească pe ei mormântul înainte de a vedea şi ceva din cele viitoare în chip tainic vestindu-li-se lor de mai-nainte. Iar dacă s-a gătit mormântul, el se aşeză deasupra lui, iar ucenicii împrejurul lui. Iar el, cu ochiul cel iute al cugetului văzând ceea ce va să se facă, glumind oareşicum, zicea uitându-se la dânşii: „Iată, mormântul este gata, dar oare cine este din voi care să-l înnoiască280?”
Astfel a amestecat Teodosie hazul cuvântului cu dulceaţa a ceea ce urma să vadă. Iar oarecare Vasilie, preot cu vrednicia, iar cu râvna către cele bune luminat păzind părinteştile însuşiri, iar celui ce l-a născut duhovniceşte precum părinţii cei trupeşti celor născuţi dintr-înşii cu nimic mai prejos arătându-se întru asemănarea cea din fapta bună, ştiind şi că nu în zadar s-a zis de dascăl cuvântul, apucând întâi între toţi cuvântul, gata şi osârdnic pentru alegerea morţii s-a făcut, de ca şi cum înainte-i ar zăcea un lucru nu vrednic de lepădat, ci plin de câştig şi folositor. Deci îndată în genunchi plecându-se şi faţa de pământ răzimând-o, zicea: „Blagosloveşte-mă, Părinte, şi eu voi fi cel dintâi înnoitor al acestui mormânt”.
Deci unul adică a cerut, iar celălalt a dat, iar mormântul l-a luat pe dânsul: căci a poruncit egumenul să se facă toate pentru dânsul, precum este legea la morţi: de trei zile, de nouă şi, la rând, de patruzeci de zile. Şi, iată, luând sfârşit şi cele patruzeci de zile, Vasilie nu s-a prins nici de fierbinţeală, nici capul sau altceva din părţile trupului nu
280 Inaugureze.
394
l-a durut, ci, adormind cu un oarecare somn moale şi prea dulce, s-a dus către Domnul, astfel luând el plata ascultării şi a osârdiei de a se muta către cele de acolo, pe aceea adică ca să fie cel dintâi dintre fraţi care să se arate la Dumnezeu
şi a se încununa (care plată este semn sigur al celor ce nu cu dulceaţă se află către cele de aici).
Deci trecând patruzeci de zile, la cântările cele de seară, între ceata ucenicilor se vedea stând şi cântând şi acest dumnezeiesc Vasilie, auzindu-se şi văzându-se numai de Marele Teodosie, dintre ceilalţi nimeni auzindu-i glasul, nici chipul văzându-i-l, numai un oarecare Aetie şi el bărbat păşind pe urma dascălului său şi ucenic al lui Teodosie, ca unul care nu numai ştia a povesti cele ale aceluia, ci mai vârtos voia să le şi urmeze -, care însă doar glasul i-l auzea, fără a-i vedea şi chipul. Şi l-a întrebat pe învăţător de aude cumva glasul celui săvârşit, iar el a zis că-l aude şi-l vede şi că, de ar voi, i l-ar arăta şi lui în vremea în care s-ar arăta.
Iar pe când sosea noaptea, iar pravila încă se făcea, omul lui Dumnezeu iarăşi îl vedea cu deadinsul pe Vasilie, care cu cei ce stăteau şi cântau împreună stătea şi cânta, arătându-l cu degetul lui Aetie, în aceeaşi vreme rostind şi o rugăciune către Dumnezeu: „Deschide, Doamne, şi ochii acestuia, ca să vadă această mare minune a lucrurilor Tale celor mari!” Iar el, îndată văzând şi cunoscându-l, şi din dragoste alergând spre a-l cuprinde, Vasilie nu numai că s-a făcut neprins, ci îndată s-a făcut nevăzut de ochii lui, zicând însă întru auz: „Mântuiţi-vă, o, Părinţilor şi fraţilor, mântuiţi-vă; iar pe mine de acum înainte nu mă veţi mai vedea”. Astfel că cea zisă de Hristos în Evanghelie: Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va fi viu (Ioan 11:25) s-a arătat prea credincioasă şi adevărată.
395
III.
Din viaţa Cuvioasei Teodora
Aproape de mănăstirea în care se nevoia Fericita Teodora era un iezer; încuibându-se într-acest iezer un crocodil, pe oricine pe care l-ar fi întâlnit mergând pe lângă iezer, fie om sau dobitoc, mai mic sau mai mare, pe acela îl mânca. Deci aşa de înfricoşătoare stătea celor de loc răutatea, încât Grigorie, eparhul281 cetăţii Alexandria, a pus ostaşi în locul acela ca să oprească pe cei ce călătoreau pe acea cale.
Ştiind egumenul mănăstirii în ce fel era viaţa Teodorei, căreia puţin îi mai lipsea ca să se întreacă şi cu înşişi îngerii, şi cum că nu e cu putinţă să nu fie împărtăşită şi de dumnezeiescul har, a chemat-o pe dânsa şi i-a zis: „Fiule (căci sfânta petrecea în mănăstire ca un bărbat), ia vasul de apă şi du-te de ne adu apă din iezerul cel de aici”. Iar ea, ştiind îndemnul apostolesc ca să ne supunem mai marilor noştri (cf. Evr. 13:17), a pornit a împlini cea poruncită. Deşi mulţi au sfătuit-o să nu se apropie de locul acela pentru a nu fi omorâtă de fiară, aceea a îndrăznit credinţei celei întru Dumnezeu şi, lucrul ascultării isprăvindu-l, care mai vârtos viaţă pricinuia, şi nu moarte, scăpând îndată de toţi cei ce o opreau, s-a dus la iezer. Şi o, preaslăvite lucrurile Tale, Doamne! se vedea purtată deasupra fiarei, şi, scoţând apă şi vasul umplându-l, iarăşi se vedea de toţi purtându-se de fiară şi dându-se uscatului. Şi aşa, aceea a scăpat la pământ fără a pătimi ceva, iar fiara, fiind certată de dânsa, şi-a luat judecata pentru cele ce a cutezat a face până atunci: care şi de îndată căzând, pe loc a murit.
281 Dregător, prefect.
396
Iar lucrul s-a făcut degrabă cunoscut şi altora, că cei ce au văzut aceasta cu ochii lor au voit să o dăruiască şi altora, şi mulţumeau lui Dumnezeu pentru minunea care s-a făcut prin Sfânta Teodora.
IV.
Din Pateric
1. Zis-a avva Isidor: „Se cuvine ca cei uceniciţi pe adevăraţii învăţători să-i iubească ca pe nişte părinţi şi să se teamă de ei ca de nişte dregători şi nici pentru dragoste a dezlega frica, nici pentru frică a înnegri dragostea”.
2. Se spunea despre avva Ioan, ucenicul Avvei Pavel, că avea mare ascultare; şi erau într-un loc nişte mormânturi, iar acolo locuia o hienă; iar stareţul a văzut în locul acela cepe sălbatice, şi i-a zis lui Ioan să meargă şi să le aducă pe ele. Iar el a zis: „Şi ce voi face, Avva, cu hiena?” Iar stareţul, cu haz grăind, a zis: „De va veni asupra ta, leag-o şi o adu încoace”.
Deci s-a dus fratele seara acolo; şi, iată, a venit hiena asupra lui; iar el, după cuvântul bătrânului, s-a repezit să o apuce, iar hiena a fugit, iar Ioan, gonind-o, zicea: „Stareţul meu mi-a zis să te leg”. Şi, apucând-o pe dânsa, o a legat. Iar bătrânul stătea necăjindu-se şi aşteptându-l pe dânsul. Şi iată, a venit având hiena legată; şi, văzând stareţul, s-a minunat; şi, vrând a-l smeri pe dânsul, l-a lovit, zicând: „Nebunule, câine nebun282 mi-ai adus aici?” Şi, dezlegând-o bătrânul, o a lăsat să se ducă.
282 Mai exact, „corcitură”. Pare a fi o ironie dublată de un joc de cuvinte.
397
3. Fericitul Serid, având obşte în Thanata, avea un prieten oarecare egiptean ce locuia în Ascalon, care avea un ucenic. Odinioară, iarnă fiind, bătrânul a trimis pe ucenicul său la Avva Serid cu scrisori ca să-i aducă lui piele pentru hârtii283; şi, venind ucenicul la obşte, s-a întâmplat să se facă ploaie multă, încât şi râul Thiathon284 a crescut în toată puhoirea lui [inundând peste tot]. După ce tânărul a dat scrisorile, a cerut hârtiile ca să se ducă, iar Avva i-a zis lui: „Vezi ploaia? Unde vrei să te duci acum?” Răspuns-a tânărul: „Poruncă am, şi nu pot să rămân”. Iar dacă el stăruia supărându-l, i-a dat hârtiile; şi, luând blagoslovenie de la Avva, s-a dus. Şi a zis Avva către noi: „Duceţi-vă pe urma lui şi vedeţi ce face la râu”.
Şi noi l-am urmat; şi era împreună cu noi şi Avva Dorothei285; şi am văzut că, de îndată ce a ajuns la râu, şi-a dezbrăcat hainele sale, şi-a învelit hârtiile într-însele şi, legându-le deasupra pe capul său, s-a întors către noi şi a zis: „Rugaţi-vă pentru mine”. Şi s-a aruncat pe sine în râul acela întru care abia ne puteam uita. Noi, aşteptând ca negreşit să se primejduiască, el petrecea luptându-se şi împotrivindu-se curgerii apei; şi departe oareunde târât fiind, a trecut de cea parte a râului; şi, îmbrăcând hainele sale şi făcându-ne de acolo metanie, se ducea alergând către stareţul său.
283 0KutaXr. De fapt, un cilindru dintr-un material oarecare pe care se înfăşură pergamentul sau papirusul.
284 Un râu mic din Palestina (nota ed. neogr).
285 Despre Avva Dorothei, să se vadă Filocalia, Voi. 9.
PRICINA A TREIZECI ŞICINCEA
Că se cuvine întru simplitate a ne supune celor întru Domnul egumeni, şi judecăţile lor ca de la Dumnezeu fără iscodire a le primi, şi a nu le cerceta pe ele sau a le îndrepta, chiar dacă uneori nu par a fi folositoare.
I.
A lui Grigorie Dialogul
Preacucernicul episcop Fortunat l-a izbăvit prin rugăciunea sa pe un om oarecare de muncirea dracului. Iar duhul viclean cel izgonit din om iată, de aici ziua fiind spre seară închipuindu-se întru străin, înconjura cetatea, strigând aşa şi zicând: „O, ce făcu Fortunat Episcopul? Iată, om străin a scos din chilia sa. Caut dar un loc unde să mă odihnesc, iar în cetatea lui nu aflu loc”.
Acest glas auzindu-l un bărbat ce şedea la foc cu femeia şi copilul său, l-a chemat pe dânsul şi, întrebându-l ce i-a făcut lui episcopul, l-a primit pe el în casa sa, poruncindu-i a şedea lângă foc împreună cu dânşii. Deci şezând şi vorbind unii cu alţii, intrând duhul viclean în copilul său, l-a aruncat în foc şi îndată l-a omorât. Iar atunci a cunoscut nenorocitul acela pe cine adică a scos episcopul, şi pe cine a primit el, şi din lucruri s-a învăţat a nu se socoti pe sineşi mai bun decât episcopul şi mai iubitor de oameni.
399
II.
Din viaţa Sfântului Eftimie
în Lavra Cuviosului Părintelui nostru Eftimie era un frate oarecare de neam asiatic pe nume Auxentie, aflându-se iscusit la slujba catârilor. Îndemnat fiind acesta de Dometian, iconomul mănăstirii, să intre sub slujba aceasta, se zăbovea şi nu asculta. Iar lucrul fiind de nevoie şi de trebuinţă, luând iconomul cu sineşi pe Ioan şi pe Chirion preoţii, iarăşi poftea pe Auxentie să intre sub slujbă; iar de vreme ce şi aşa era neascultător, iată, venind sâmbăta, când se putea întâlni cu Marele, iconomul a adus aminte Sfântului toate cele despre Auxentie, iar acela, îndată trimiţând, a chemat îndată pe fratele, pe care l-a sfătuit a asculta şi a nu fi nesupus şi neplecat, purtându-se întru singură voia sa, şi să nu lepede slujba cea trebuitoare de obşte fraţilor.
Iar el, nici de rugăminte, nici de o faţă ca aceasta sfiindu-se, lepădându-se la arătare, găsea felurite pricini pentru a-şi arăta stăpână voia sa: o dată, cum că este străin de loc şi limba acestuia nu o pricepe; a doua, din pricina bântuielilor trupului şi a feluritelor meşteşugiri ale vicleanului, „ca nu cumva, zicea, afară de ochii voştri aflându-mă, să mă împiedice şi lucru al răutăţii sale să mă arate; iar pe lângă acestea, ca nu cumva cu griji şi tulburări obişnuindu-mă, să rămân de aici înainte neînduplecat şi nepotrivit către linişte [isihie] şi liniştirea sufletului”. Unele ca acestea zicând şi vătămarea sufletului ca pe una ce părea îndestulată spre milostivirea Sfântului punând-o înainte, Marele Eftimie zise iarăşi: „Dar ne vom ruga lui Dumnezeu, fiule, ca să nu te arăţi robit în niciuna din cele vătămătoare ascultării; căci al lui Dumnezeu este glasul Care zice: N-am venit ca să Mi
400
se slujească, ci ca să slujesc (Matei 20: 28) şi nu fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis, a Tatălui (Ioan 5: 30)”.
Către acestea însă, mai vârtos învârtoşându-se Auxentie, şi nicidecum supunându-se, cu mai multă asprime purtându-se şi dumnezeiescul Eftimie cu el, i-a zis: „O fiule, ceea ce nouă şi ţie însuţi ni se părea a fi de folos, noi te-am sfătuit, iar tu, petrecând tot întru aceeaşi nesupunere, numaidecât vei cunoaşte care este rodul nesupunerii”. Încă nu luaseră sfârşit cele spuse de Marele, că ticălosul Auxentie, începând să tremure, nu ştiu de unde, în tot trupul, a căzut pe pământ, făcându-se astfel pentru nenorocirea sa ca un vrednic de plâns. Iar cei de faţă dintre fraţi, rupându-şi sufletele pentru dânsul, aşa nemiluit aflându-se el, se rugau lui Eftimie şi se cucereau ca să-i ajute celui ce zăcea, care pentru neascultare a păţit o amară cădere ca aceasta. Iar el, către cel aşa neplecat şi neascultător gata era a asculta; pe care şi apucându-l de mâini, a sculat pe Auxentie încă tremurând el care mai prin toate mădularele suferea munciri -, apoi, ca pe o doftorie însemnând peste el semnul crucii, dezlegă omului pătimirea şi sănătos îndată arătându-l pe dânsul.
îndreptându-se Auxentie şi venind întru pomenirea neascultării, încă pricepând şi patima cea căzută peste dânsul, şi nu necunoscând că lucrul era singur al neascultării, încă mai mare judecată i se cerea de la conştiinţă, căinţă oarecare intrând într-însul cumplită; de aici a şi căzut la Eftimie, cerând atât iertăciune pentru cele făcute până atunci, cât şi întărire pentru cele viitoare. Iar el îndată i-a iertat lui (că cum ar putea sufletul ce abia s-a abătut spre iuţime să nu voiasca a alerga spre milostivire?), şi pe cea286 viitoare prin rugăciune întărindu-i-o, acela cu dulceaţă şi cu osârdie a
286 viaţa, nevoinţa.
401
luat asupră-şi slujba catârilor. Şi aşa pedeapsa Domnului, ca să zicem după Dumnezeiasca Scriptură, deschide urechile şi mintea cu deadinsul o adaugă (sporeşte); şi cel ce, mai-nainte de a se smeri, prin nesupunere a greşit, după smerenia cea din pedeapsă, gata către ascultare s-a cunoscut.
III.
Din povestirea călătoriilor Sfântului Apostol Petru, cea istorisită de Sfântul Clement
Petru, verhovnicul Apostolilor, iată, când voind să lipsească din viaţă, într-o zi, strângându-se toţi fraţii în Roma, apucându-mă de mână pe mine, Clement, şi stând în mijlocul bisericii, a zis: „Ascultaţi-mă, fiilor şi fraţilor, sfârşitul drumului meu este aproape, iar pe acest Clement vi-l hirotonisesc vouă astăzi episcop, căruia îi încredinţez şi scaunul propovăduirii mele, şi din stăpânirea mea îi dau a lega şi a dezlega; că va lega ceea ce se cuvine a lega şi va dezlega cu adevărat ceea ce se cuvine a dezlega, ca unul ce ştie bine canoanele Bisericii.
Deci pe dânsul să-l ascultaţi, ştiind că cel ce pe şezătorul înainte al adevărului [episcopul] îl întristează, lui Hristos greşeşte, şi pe Dumnezeu, Părintele a toate îl întărâtă, pentru care pricină acela nu va trăi. Iar voi, cinstea şi supunerea datorată părintelui vostru niciodată să nu lipsiţi a o da; că aşa şi voi, păscându-vă, bine vă veţi afla, iar acesta păstor adevărat va fi, şi nu năimit, purtând turmei de grijă; iar ceea ce am zis voi zice iarăşi: că cel ce pe păstorul şi dascălul îl va mâhni întru cele după Dumnezeu, pe Duhul lui Dumnezeu îl întristează, al Cărui scaun şi loc îl ţine acesta;
402
iar cel ce se leapădă de cuvintele lui, de Hristos se leapădă, şi călcător de lege se află.
IV.
Din Pateric
1. Povestit-a oarecine din bătrâni cum Sfântul Vasilie, venind la o obşte, după cuvenita învăţătură, a zis egumenului: „Ai aici vreun frate având ascultare?” Iar el a zis lui: „Toţi sunt slugile tale şi se sârguiesc a se mântui, stăpâne”. Iarăşi a zis Sfântul: „Ai oare pe cineva într-adevăr având ascultare?” Iar el i-a adus lui un frate, pe care Sfântul Vasile l-a rânduit slujitor la prânz. Iar după ce au mâncat, fratele a dat Sfântului să se spele. Şi, spălându-se, i-a zis lui Sfântul: „Vino, că şi eu îţi voi da ţie să te speli”. Iar el a primit sfatul, Sfântul turnându-i apa. Apoi iar i-a zis lui Sfântul Vasilie: „Când voi intra în altar, adu-mi aminte ca să te hirotonisesc diacon”. Iar el, fără de îndoială, a ascultat şi întru aceasta. Şi hirotonisindu-l Sfântul pe dânsul preot, pentru ascultarea lui, l-a luat cu sine şi în episcopie.
2. Se spunea despre avva Siluan că avea un ucenic pe nume Marcu; şi era având ascultare mare; iar acesta era scriitor287; iar stareţul îl iubea foarte pentru ascultarea lui; şi avea şi alţi unsprezece ucenici, care se necăjeau pentru că pe acela îl iubea mai mult decât pe dânşii. Iar ei au spus despre aceasta stareţilor. Iar într-o zi, stareţii au vestit aceasta către avva Siluan, iar pentru cuvântul ucenicilor săi aceştia i-au băgat vină; iar el, luându-i pe dânşii, au ieşit; şi, trecând pe la chiliile fraţilor, bătea la fiecare uşă, zicând: „Frate cutare, vino că îmi trebuieşti”. Şi niciunul dintr-înşii n-a urmat lui de îndată.
287 Lit. caligraf.
403
Şi, mergând ei, cum au ajuns la chilia lui Marcu, a bătut şi acolo asemenea, zicând: „Marcu…”. Iar el, auzind glasul stareţului său, îndată a sărit afară. Şi trimiţându-l pe dânsul la slujbă, a zis stareţilor: „Unde sunt fraţii, Părinţilor?” Şi venind în chilia lui Marcu, şi pipăind rucodelia lui, a aflat că el apucase să scrie „to”, dar cum l-a strigat pe dânsul stareţul, n-a mai întors trestia ca să săvârşească, ci a lăsat-o pe jumătate; şi, scoţând-o, a arătat-o stareţilor. Iar ei i-au zis lui: „Cu adevărat, pe cel pe care tu îl iubeşti, avva, şi noi îl iubim, că şi Dumnezeu îl iubeşte pe dânsul”.
3. Se zicea iarăşi despre avva Siluan că odată, pe când umbla cu bătrânii în Schit, vrând a arăta el ascultarea ucenicului său, pentru care îl şi iubea pe dânsul, văzând un porc sălbatic [mistreţ] mic, i-a zis lui: „Fiule, vezi acel bivolaş?” Răspuns-a lui fratele: „Da, Părinte”. Şi iarăşi bătrânul: „Vezi şi de câte palme sunt coarnele lui?” Şi a zis: „Da, Părinte”. Şi s-au minunat stareţii de răspunsul lui, şi s-au folosit întru ascultarea lui.
4. Se spunea despre avva Moi că avea ucenic pe avva Sain, căruia dacă-i zicea lui stareţul, ispitindu-l, „du-te şi fură”, pentru ascultare, mergea şi fura de la fraţi, mulţumind Domnului spre toate; iar stareţul, luându-le pe acelea, iarăşi le dădea pe ascuns fraţilor.
5. Povestit-a un stareţ, zicând: „M-am dus la avva Sisoe, care locuia în Clisma; şi l-am rugat să-mi spună cuvânt. Iar el a zis: «Iartă-mă, om mojic sunt»288. Dar m-am dus la avva Or şi la avva Athre; şi avva Or era în boală de optsprezece ani; şi le-am făcut lor metanie ca să-mi spună cuvânt. Şi a zis avva Or: «Ce să-ţi spun? Du-te, şi ceea ce vezi [de cuviinţă], aceea fă; Dumnezeu este [Dumnezeu] numai al celui ce se
288 Om simplu, ţăran, neînvăţat.
404
sileşte pe sine întru toate. Avva Or şi Avva Athre nu erau din acelaşi hotar, dar pace multă s-a făcut întru dânşii, până au ieşit din trup; că mare era ascultarea lui Avva Athre şi smerită cugetarea lui Avva Or. Şi am făcut puţine zile acolo, pândind petrecerea lor; şi, printre multele lucruri minunate pe care le-am văzut, voi povesti-o şi pe aceasta.
Le-a adus lor oarecine un peştişor şi a voit Avva Athre să-l facă pe el bătrânului; iar pe când îl tăia cu cuţitul, l-a chemat pe el Avva Or. Iar el a lăsat cuţitul în mijlocul peştelui fără a tăia şi cealaltă parte. Şi m-am minunat de marea lui ascultare, că n-a zis „aşteaptă până ce voi tăia peştişorul”. Şi i-am zis lui: „Avva Athre, unde ai învăţat această ascultare?” Şi mi-a zis: „Nu este a mea, ci a stareţului; iar de voieşti, vino de vezi ascultarea lui”. După ce a fiert peştişorul, l-a netrebnicit pe el în chip voit şi l-a pus înaintea stareţului, care l-a mâncat fără a grăi ceva. Şi i-a zis Avva Athre: „Bun este, Avva?” Şi a răspuns: „Bun este foarte”. Apoi i-a adus lui alt peştişor, foarte bine gătit. Şi, mâncând bătrânul, a zis: „L-am netrebnicit pe dânsul, Părinte”. „Da, l-ai netrebnicit puţin”, răspunse Avva Or. Iar după aceasta mi-a zis mie Avva Athre: „Văzuşi dar că ascultarea a stareţului este?” Şi am ieşit de la dânşii, şi orice am văzut, am păzit după putere.
V.
A Sfântului Efrem
Un frate a întrebat pe un bătrân, zicând: „Stareţul m-a rânduit să merg la pitărie să fac pâine fraţilor; iar argaţii, deşi sunt mireni, grăiesc cele ce nu trebuie, iar eu nu mă folosesc auzind acestea; ce să fac?” Iar el i-a răspuns lui, zicând:
405
„Ai văzut mulţimea copiilor ce învaţă carte unii lângă alţii, şi fiecare citeşte din tabla sa, şi nu din a altuia, ştiind că aceea o va da dascălului său, şi nu pe a altuia? Deci şi tu, ia aminte de sineţi şi de cugetarea inimii tale. Iar de te biruieşti de patimi, vesteşte stareţului, şi ce-ţi va zice, aceea fă; că el mai mult decât tine ştie folosul tău”.
VI.
A lui avva Isaia
De te vei trimite de stareţul între străini pentru vreun lucru, zi-i lui: „Unde voieşti să merg? De ce ai trebuinţă?” Şi orice-ţi va zice, aceea fă, nimic adăugând sau scăzând. Să nu faci lucru făcător de bine săracului, de nu-l vei fi întrebat mai întâi pe stareţul; iar de vei face fără dânsul, într-ascuns, vei greşi.
VII
De la Sfântul Varsanufie
Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Se cuvine ca numai în cele bune, sau şi întru cele de mijloc, a ne tăia voia, sau numai întru cele ce se par a ajunge călcare de porunca lui Dumnezeu? Iar dacă porunca [de la stareţ] e peste aşezarea mea, oare trebuie să mă lepăd, ca nu cumva mai târziu să-mi aducă scârbă şi tulburare?”
Şi a răspuns stareţul: „Frate, cel ce voieşte a fi călugăr nu trebuie să aibă voie în vreun lucru. Iar aceasta învăţând-o Domnul, a zis: Am venit în lume nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis (Ioan 6: 38). Căci cel ce voieşte
406
să facă aceasta, iar aceea să n-o facă, sau se arată pe sineşi mai priceput decât cel ce-i porunceşte, acela e batjocorit de draci. Dar amândouă sunt rele şi drăceşti, căci întru toate eşti dator să asculţi: că stareţul tău care porunceşte, acesta ridică judecata asupra sa, ca celui ce i se va cere seama pentru tine; iar dacă cea poruncită ţi se va părea grea, întreabă-l pe dânsul şi lasă lucrul la socoteala lui.
Iar dacă cei ce poruncesc vor fi fraţii, şi vezi sau socoteşti că lucru are vătămare sau este peste puterea ta, întreabă iarăşi pe stareţul, şi cele ce-ţi va zice, acelea le fă. Iar dacă vei voi ca nu numai lucrurile, ci şi pe oameni să-i deosebeşti, necazuri îţi tragi asupră-ţi. Iar unde ţi se pare că lucrul este bun, acolo arată ascultare fraţilor. Iar unde gândul se îndoieşte, sau este peste puterea ta, sau unde este vătămare, spune stareţului tău, şi ce va socoti, aceea fă; că el ştie ce face şi cum să se îngrijească de sufletul tău, şi aşa odihneşte-te, crezând că orice-ţi zice ţie este după Dumnezeu, iar tot ce este după Dumnezeu este folositor, şi scârbă şi tulburare nu aduce; că din bunătatea inimii nu iese răul; că tot pomul bun roade bune face (Matei 17: 7)”.
Zis-a fratele: „Ce este a tăia voia?”
Răspuns-a stareţul: „A tăia voia este sporire după Dumnezeu; iar aceasta înseamnă să-ţi tai voia întru cele ce se par bune, şi să o faci pe cea a sfinţilor, iar de cele rele, de la sineţi să fugi, ca de cele ce sunt fără de cale”.
PRICINA a treizeci şi şasea
Care este osânda neascultării şi a cârtirii către cei întru Domnul învăţători; şi că se cade ca creştinul nicidecum a grăi împotrivă sau în cuvânt a se îndreptăţi, ci întru toate a sta împotriva voii sale, şi aşa a iubi mustrarea şi a nu o urî.
I
A lui Antioh Pandectul
Fraţilor, nu se cuvine să cârtim în lucru binecuvântat, sau chiar părut nebinecuvântat, ci bine-plecaţi a fi după toate şi mulţumitori către Dumnezeu, şi către cei ce ne poruncesc nouă după Dumnezeu; iar de cârtim întru ceva, ne vom face asemenea cu pierzătorii şi cu nemulţumitorii jidovi, care au cârtit asupra slugii lui Dumnezeu, precum este scris: Şi era poporul cârtind spre Moise. Şi a zis Moise: nu asupra noastră este cârtirea voastră, ci asupra lui Dumnezeu (Ieş. 16: 2,8), care pentru cârtirea lor au şi căzut în pustie.
încă şi nepoţii lor, părinteasca nemulţumire şi neplecare cu deadinsul păzind-o, s-au pornit uneori şi asupra ucenicilor Domnului, zicând: Pentru ce mâncaţi şi beţi împreună cu păcătoşii? (Luca 5: 30), iar alteori au cârtit şi asupra Mântuitorului, pentru că a zis: Eu sunt Pâinea Care se pogoară din cer (Ioan 6:51), către carii a zis Domnul: Nimeni nu poate veni către Mine, de nu-l va trage pe el Domnul, Care M-a trimis pe Mine (Ioan 6:44) atunci adică când află pe unul ca acesta lesne plecat şi recunoscător, şi nu cârtitor. Aşijderea au zis şi lucrătorii cei dintâi ce cârteau asupra Stăpânului din pricina celor de pe urmă ce au fost chemaţi în al nouălea ceas: „întocmai cu noi
408
i-ai făcut” şi celelalte, către care Domnul a răspuns: Prietene, nu-ţi fac strâmbătate; nu cu un dinar te-ai tocmit cu mine? ia-ţi dar ce e al tău şi du-te în calea ta (Matei 20:1-15). Unde îl trimite pe dânsul? E limpede că acolo unde sunt cei ai părţii celei de-a stânga, în focul cel veşnic, cel gătit Diavolului şi îngerilor lui (cf. Matei 25: 41). Aceasta e arătată şi de pricina cea din urmă, prin care-i numeşte vicleni şi pizmăreţi pentru cele ce zic: Ochiul tău este rău, pentru că eu sunt bun? (Matei 20:15).
II.
A lui avva Marcu
Cel ce în ascuns amestecă întru poruncă voia sa, preacurvar este, precum s-a arătat la înţelepciunea lui Solomon (cf. Pilde 6:32), iar pentru lipsă de minte, dureri şi necinstiri suferă.
Precum potrivnică este adunarea la un loc a apei şi a focului, aşa se împotriveşte smereniei îndreptăţirea în cuvinte.
De voieşti a te mântui, iubeşte cuvânt adevărat, şi niciodată prosteşte (ca un mojic) să te întorci dinspre măsură. Cuvânt adevărat a schimbat pui de năpârci, cărora le-a arătat cum să fugă de mânia ce va să vină.
Cel ce primeşte cuvintele adevărului primeşte pe Dumnezeu-Cuvântul. Că zice Domnul: Cel ce vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte (Matei 10: 40).
Slăbănog slobozit prin pod (acoperiş) este păcătosul cel mustrat de cei credincioşi după Dumnezeu (cf. şi Marcu 2: 4 ş.u.), care pentru credinţa acelora a luat iertare. Cel ce urăşte mustrarea este arătat că cu toată aşezarea zace în patimă; iar cel ce o iubeşte este purtat după deprindere289.
289 Kara irpoĂrupLV, trad. lit. sau „după ceea ce a ales, dobândit sau prins”. Sensul pare a fi acela că cel ce iubeşte mustrarea se va purta cu ea întru deprinderea credinţei în iertarea Domnului de care s-a zis mai-nainte, respectiv în puterea de a suferi mustrarea altora şi cea de sine cu nădejde în Dumnezeu. Trad, neogr.: „…cel ce iubeşte mustrarea vieţuieşte raţional”. În Filocalie (Vol. 1, Despre Legea duhovnicească, cap 151): „…iar cel ce o iubeşte [mustrarea adică] va lupta şi cu obişnuinţa”.
409
Precum cei ce înoată pe mare, cu dulceaţă rabdă arşiţa soarelui, tot aşa şi cei ce urăsc răutatea iubesc mustrarea; căci precum soarele e potrivnic vânturilor, tot aşa şi mustrarea e potrivnică patimilor.
Cel ce nu se pedepseşte cu sfătuirile şi poruncile Scripturii va fi mânat de biciul calului şi boldul asinului (cf. Pilde 26:3); iar dacă şi pe acestea le va lepăda, cu frâu şi cu zăbală i se va strânge fălcile (cf. Ps. 31: 9)290.
III.
A Sfântului Maxim
Precum păcatul este lucrare a neascultării, tot aşa lucrare a ascultării este virtutea; şi precum neascultării îi urmează călcarea poruncilor şi despărţirea de Cel ce a poruncit, tot aşa ascultării îi urmează păzirea poruncilor şi unirea cea nedespărţită prin dragoste cu Cel ce a poruncit. Iar cel ce a călcat prin neascultare porunca şi a lucrat păcatul s-a despărţit pe sineşi de unirea prin dragoste cu Cel ce a poruncit.
290 Prin frâu şi zăbală Sfinţii Părinţi au înţeles pedepsele şi ispitele cu care se frământă omul, prin care creşte şi se apropie de Dumnezeu; acestea se dau oamenilor ce se aseamănă cu dobitoacele, care, ca şi acelea, au nevoie de frâu şi zăbală, adică de pedagogia dumnezeiască arătată în osebite rele-pătimiri prin care trece omul. Acestea, comparativ cu părăsirea de către Dumnezeu, sunt totuşi şi o binecuvântare pentru om. Prin fălci însă, ca sineocă, Părinţii au înţeles omul întreg, adică prin parte, întregul.
PRICINA A TREIZECI ŞI ŞAPTEA
Că nu se cade a osândi pe învăţător, măcar de ar face lucruri potrivnice celor pe care le învaţă; căci mulţi ucenici, la dascăli lenevoşi încredinţându-se, neosândindu-i pe dânşii, ci întru Domnul supunându-se, s-au mântuit, iar de multe ori şi pricină de mântuire se făcură învăţătorilor lor.
I.
Din Pateric
1. Era un sihastru oarecare cu multă dreaptă-socoteală; şi voia să rămână la Chilii, dar încă nu aflase una; iar alt bătrân, aflând despre sihastru şi având mai departe o chilie deşartă, l-a rugat să şadă în chilia aceea până se va afla alta; iar el, ducându-se, a şezut într-însa. Iar unii din cei ai locului veneau la dânsul ca la un străin, aducând ce putea fiecare, iar el, primindu-i, îi mângâia pe dânşii. Iar bătrânul care îi dăduse chilia a început a-l pizmui, a-l grăi de rău şi a zice: „Eu am atâţia ani de când cu multă nevoinţă stau aici, şi nimeni nu vine la mine, iar această lipitură291, puţine zile are, şi iată câţi vin la dânsul!” Şi i-a zis ucenicului său: „Du-te şi zi-i lui du-te de aici, că am trebuinţă de chilie”.
Iar ucenicul, venind la dânsul, i-a zis: „Stareţul meu te întreabă cum te afli?” Iar el a zis: „Să se roage pentru mine, că se îngreuiază stomacul meu”. Şi, întorcându-se către cel ce l-a trimis, a zis: „Bătrânul zice: Iată, văd altă chilie, şi mă
291 Acest impostor.
411
voi duce la ea”. Iar după două zile îi zice iarăşi ucenicului: „Du-te de-i zi lui: Dacă nu te vei duce, voi veni cu băţul şi te voi scoate”. Iar fratele, ducându-se iar, a zis sihastrului: „Stareţul meu a auzit că eşti bolnav şi s-a întristat, şi m-a trimis ca să te cercetez”. Răspuns-a acela: „Zi-i lui: Prin rugăciunile tale, bine-mi este”. Deci a venit la stareţul său şi i-a zis: „Până duminică ies, cu vrerea lui Dumnezeu”.
Iar dacă a venit duminica şi sihastrul n-a ieşit din chilie, luând bătrânul băţul, s-a dus să-l bată şi să-l gonească. Mergând el, i-a zis lui ucenicul lui: „Să merg eu înainte, ca nu cumva să se afle cineva acolo şi să se smintească”, iar el i-a dat voie. Şi, mergând fratele înainte, i-a zis sihastrului: „Stareţul meu vine să te mângâie şi să te ia în chilie”. Iar acela, cum a auzit dragostea bătrânului, a ieşit întru întâmpinarea lui şi i-a făcut lui metanie de departe, zicând: „Eu vin la sfinţia ta, nu te osteni, părinte!”
Iar văzând Dumnezeu lucrarea mai bună a tânărului, a umilit pe stareţul lui, care, lepădând toiagul, alerga spre sărutarea lui. Şi l-a sărutat pe dânsul şi l-a dus în chilie, de ca şi cum n-auzise nimic din cele ce zisese el. Şi i-a zis ucenicului: „Nu i-ai zis nimic din cele ce ţi-am zis ţie?” Iar el a zis: „Nu”. Şi aceasta auzind bătrânul, foarte s-a bucurat şi a cunoscut că a vrăjmaşului era pizma; şi atunci a odihnit pe sihastru. Iar după aceasta, a căzut la ucenicul lui, zicând: „Tu să-mi fii mie acum părinte, iar eu ucenicul tău; căci prin lucrarea ta sufletele amândurora s-au mântuit”292.
2. Povestit-a oarecine din stareţi că era un bătrân oarecare beţiv, şi lucra câte o rogojină pe zi pe care o vindea în
292 Iată cum neascultarea poate uneori da naştere la odihnă şi înţelegere între fraţi! Precum s-a mai zis de atâtea ori în Everghetinos, ascultarea e în cele din urmă după Dumnezeu, şi mai puţin după om.
412
sat, după care bea preţul ei. Iar mai pe urmă a venit un frate la dânsul care a petrecut cu dânsul, şi lucra şi el o rogojină în toată ziua, pe care şi pe aceea o lua bătrânul şi bea preţul amândurora, iar fratelui îi aduce seara puţină pâine. Şi, făcând el aceasta timp de trei ani, fratele nu i-a grăit nimic. Iar după aceasta a zis şi fratele întru sineşi: „Iată, gol sunt, şi pâinea mea cu lipsă o mănânc; deci, sculându-mă, mă voi duce de aici”. Şi iarăşi gândea întru sineşi, zicând: „Unde să mă duc? Voi şedea iarăşi; că eu de obşte lui Dumnezeu şed”. Şi îndată s-a arătat lui îngerul, zicând: „Nicidecum să nu te duci, că vin mâine la tine”.
Iar a doua zi a rugat fratele pe bătrânul, zicând: „Părinte, nicidecum să nu te duci astăzi undeva, că acum îmi vin cei ce mă vor lua”. Iar dacă a venit ceasul în care bătrânul trebuia să se ducă, a zis lui: „Au zăbovit, fiule, nu mai vin astăzi”. Iar el a zis: „Nu, părinte, negreşit vin”. Şi, încă grăind cu bătrânul, a adormit. Şi, văzând bătrânul, a început a plânge, zicând: „Vai mie, fiule, că în mulţi ani sunt de când trăiesc în lenevire, iar tu în puţină vreme sufletul ţi l-ai mântuit întru răbdare”. Şi de atunci s-a înţelepţit şi el, şi iscusit s-a făcut.
II.
A Sfântului Efrem
Fraţilor, se cuvine ca cei ce sunt ucenici să nu fie nicidecum neascultători sau împotrivă-grăitori către cei întru Domnul învăţători, ci toată smerita cugetare a o arăta înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Iar de se va întâmpla ca învăţătorul cu cuvântul să propovăduiască fapta bună, iar de lucrare a se cam lenevi, să nu dăm, din această pricină, încăpere
413
Satanei spre surparea sufletului nostru, ci să ne aducem aminte de Cel ce a zis: Pe scaunul lui Moise au şezut cărturarii şi fariseii; deci toate câte vă vor zice vouă a face, faceţi, iar după lucrurile lor să nu faceţi, că ei zic şi nu fac (Matei 23:2-3).
încă şi Apostolul Petru porunceşte, zicând: Nu numai celor buni şi blânzi să ne supunem, ci şi celor aspri, că aceasta este har [plăcut] la Dumnezeu: dacă pentru ştiinţa lui Dumnezeu rabdă cineva scârbă, pătimind fără dreptate. Că ce laudă este dacă, greşind şi pedepsindu-vă, veţi răbda? Dar dacă bine făcând şi pătimind veţi răbda, aceasta este har înaintea lui Dumnezeu. Că spre aceasta v-aţi chemat, pentru că şi Hristos a pătimit pentru noi, nouă lăsându-ne pildă, ca să urmaţi urmelor Lui, Care păcat nu a făcut, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui, Care ocărându-Se, împotrivă nu au ocărât, pătimind, nu a îngrozit, ci Se lăsa Celui ce judecă cu dreptate (I Pt. 2:18-23). Să aveţi, fraţilor, şi pilda smeritei cugetări a Prorocului Samuil, că nu s-a înălţat cu inima asupra lui Eli preotul: măcar că atâtea şi atâtea a auzit de la Dumnezeu despre el, se smerea sub mâna lui (cf. I împ. 3:1-21).
Deci să ne facem [vrednici] ai mântuirii noastre, iubiţilor, gata fiind spre metanie pentru tot lucrul pe care-l auzim, mai vârtos de la stătătorul-înainte cel întru Domnul. Că precum apa stinge focul, tot aşa metania [plecăciunea, pocăinţa] curată stinge mânia şi iuţimea o întoarce. Să te plece pe tine căpetenia celor cincizeci din vremea lui Ilie, care, prin smerita cugetare îmblânzind pe prorocul, s-a izbăvit de mânie alături de cei ai lui (IV împ. 9:15). Aveţi dar, iubiţilor, ascultare în toate după Domnul către înainte-stătătorul, şi păziţi cuvintele lui până în sfârşit, şi să nu treceţi vreodată cu vederea graiul gurii lui, şi va fi cu voi Cel ce a zis: Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18: 20). Iubiţilor, de se vor face
414
egumenii noştri aspri către noi care, o, să nu fie! -, noi întru bună conştiinţă să le slujim lor ca Domnului, şi nu ca oamenilor, ştiind că de la Domnul vom lua plata.
III.
Din Pateric
Era un bătrân oarecare locuind în chiliile ce se zic „pustniceşti” din afara Alexandriei; şi era bătrânul foarte ţâfnos şi puţin cu sufletul. Şi auzind despre dânsul un frate mai tânăr, aşază legământ cu Dumnezeu, zicând: „Doamne, pentru toate cele lumeşti pe care le-am făcut, mă duc ca să petrec cu bătrânul, şi-i voi sluji şi-l voi odihni pe dânsul”. Şi îl ocăra bătrânul ca pe un câine în toate zilele. Iar văzând Dumnezeu smerenia şi ascultarea fratelui, i-a arătat lui după şase ani de supunere sub bătrânul, în somn, pe oarecine ţinând o hârtie mare, a cărui jumătate era ştearsă, iar cealaltă era scrisă. Şi arătând fratelui hârtia, îi zicea: „Iată, jumătate din datoria ta o a şters Stăpânul Dumnezeu, nevoieşte-te şi pentru celelalte”.
Şi era alt stareţ duhovnicesc locuind aproape de dânsul, care cunoştea cele despre fratele; şi negreşit auzea cum se mânia şi cum îl necăjea bătrânul pe fratele fără dreptate, şi cum fratele îi făcea metanie, iar bătrânul nu făcea pace cu dânsul. Iar când acest duhovnicesc stareţ se întâlnea cu fratele, îl întreba pe el: „Ce este, fiule? Cum ai trecut ziua? Oare am câştigat ceva? Oare am şters ceva de pe hârtie?” Iar dacă se întâmpla să treacă vreo zi fără să fie ocărât, sau bătut, sau gonit de bătrânul, se ducea către stareţul, vecinul său, seara, şi zicea plângând: „Vai mie, Avva, că rea îmi fuse ziua de astăzi, că n-am câştigat nimic, ci întru odihnă
415
am trecut!” Iar după alţi şase ani, a răposat fratele. Şi adeverea acest duhovnicesc stareţ: „L-am văzut pe dânsul cu mucenicii fiind, şi cu îndrăznire multă pentru stareţul său rugând pe Dumnezeu şi zicând: Doamne, precum pe mine m-ai miluit prin acela, miluieşte-l şi pe el pentru îndurările Tale cele multe, pentru [prin] mine, robul Tău!” Iar după patruzeci de zile l-a luat către sineşi şi pe stareţul său în locul odihnei. Iată dar ce îndrăzneală dobândesc cei ce pentru Dumnezeu rabdă necazuri.
PRICINA A TREIZECI ŞI OPTA
Pentru că cei ce iau aminte de sineşi şi la Pronia lui Dumnezeu, harul de multe ori şi prin mojici şi necunoscători îi învaţă cele cuviincioase, şi cum că cei smerit cugetători nu se leapădă a învăţa nici de la oricine peste care se întâmplă a da.
I.
Din viaţa Sfântului Efrem
Marele Efrem, de-a pururea îndeletnicindu-se întru Dumnezeieştile vedenii, şi cu mintea Ziua Judecăţii neîncetat privind-o şi plângând neîncetat, se depărta şi el, precum Psalmistul (Ps. 54: 8), fugind de toată tulburarea vieţii, şi de toată furtuna şi valul dându-se în lături; şi prin pustie sălăşluindu-se, şi loc după loc schimbând, pentru zidirea şi folosul sufletelor ca cel ce şi de Dumnezeiescul Duh se mişca a lăsat odinioară pământul care l-a născut după cum dumnezeiescul Avraam, şi acestuia poruncindu-i-se şi s-a dus în cetatea Edessei293, o dată adică ca să ajungă a se închina la Sfintele Moaşte şi la locurile cele dintru dânsa, iar a doua pentru vorbirea cu vreun bărbat din cei cuvântăreţi [învăţaţi], ca din rodul cunoştinţei lui să se împărtăşească, care lucru îl şi cerea de la Dumnezeu,
293 Edessa era o cetate în Mesopotamia, în care Sfântul Efrem a întemeiat o şcoală teologică în anul 353. Această cetate a fost condusă anterior de împăratul Avgar, cel ce a cerut şi a primit Icoana nefăcută de mână a Domnului (Sfântul „Mandilion” [Sfânta Mahramă]) (nota trad, neogr.).
417
zicând aşa: „Iisuse Hristoase, Stăpâne şi Doamne al tuturor, învredniceşte-mă ca, intrând în cetatea Edessa, cu un bărbat ca acesta să mă întâlnesc, care să fie îndestulat a-mi vorbi mie cele spre zidirea şi folosul sufletului”.
Aşa rugându-se, de vreme ce era lângă intrările cetăţii şi pe poartă intra, era îngrijat şi luător-aminte, pândind şi îngrijindu-se de cum s-ar putea apropia de un bărbat ca acesta, ce să-l întrebe pe dânsul şi de ce fel de folos să se îndulcească. Aşadar, cu îngrijarea păşind, deodată l-a întâmpinat o femeie, iar aceea era curvă; iar lucrul acesta era negreşit al lui Dumnezeu al Celui ce, de multe ori, tainic şi negrăit prin cele potrivnice cele de folos le iconomiseşte. Deci aşa Sfinţitul Efrem, afară de toată nădejdea [în chip neaşteptat] întâlnindu-se cu curva, stătea uimit şi întins [cu ochii aţintiţi] către dânsa uitându-se, slăbind şi pătimind întru sine la suflet cum că nu după rugăciune, ci mai vârtos cu totul împotrivă s-a întâmplat cererea. Iar ea, aşa uitându-se şi privindu-l, mai iute iarăşi pe dânsul punea ochiul.
Iar de vreme ce aşa până la aproape un ceas unul la altul se uitau, vrând Marele pe dânsa a o înfrunta şi întru sfiala cea cuviincioasă femeilor a o aduce, a zis: „Dar ce? Au nu te ruşinezi, femeie, aşa cu ochi înfipţi uitându-te la noi?” Iar aceia a zis: „Dar mie aşa îmi este cu cuviinţă a privi către tine, căci din tine şi dintr-a ta coastă sunt luată, iar tu nu către noi [femeile, curvele], ci mai vârtos către pământ se cuvine a te uita, dintru care te-ai şi luat”. Acestea afară de toată nădejdea [aşteptarea] auzindu-le Efrem, mult îi mulţumea femeii pentru folosul adus, şi lui Dumnezeu fierbinte îi înălţa mulţumiri, Celui ce de multe ori mai mult folos poate să aducă prin cele afară de nădejde decât prin nădejde.
418
II
Din viaţa Cuviosului Pahomie
1. Înţelegând Marele Pahomie priceperea întru toate a lui Teodor, ucenicul său – care, deşi tânăr era, nu precum cei tineri avea cugetarea, şi pe alţii mai slabi în nevoinţă îi îndemna -, foarte se bucura de dânsul. Toţi cei ai mănăstirii aveau obiceiul ca în fiecare seară, într-un loc anume al mănăstirii adunându-se, să asculte învăţătura Marelui; iar strângându-se odată toţi spre aceasta, a poruncit lui Teodor – tânăr fiind el, precum s-a zis, şi trecând încă de douăzeci de ani – să grăiască fraţilor cuvântul lui Dumnezeu294; iar el, îndată şi fără de nicio grăire-împotrivă sau neascultare, deschizându-şi gura sa, le-a grăit lor multe [cuvinte] îndemnătoare spre folos.
Iar unii din bătrânii cei mai vechi, văzând ceea ce se făcu, n-au voit să-l asculte pe dânsul, zicând unii către alţii: „De vreme ce nou-începătorul acesta ne învaţă pe noi, nu-l vom asculta”. Şi, părăsind adunarea, s-au dus fiecare la chilia sa. Iar după ce s-a plinit învăţătura, trimiţând Marele, i-a chemat pe dânşii. Şi, venind ei către dânsul, i-a întrebat, zicând: „Pentru care pricină, lăsând auzirea, v-aţi dus în chiliile voastre?” Iar ei au zis: „Dar [cum se face că] pe un copil l-ai pus învăţător la atâţia bătrâni care de multă vreme trăiesc în mănăstire?”
294 Precum am mai zis într-o altă notă, călugării din vechime (iar astăzi, numai în unele mănăstiri, cu deosebire în cele din Grecia) se adunau într-un loc, sau făceau sinaxă, pentru a grăi cele duhovniceşti, dar şi alte lucruri. Lucru de mare plâns este că aceasta nu se mai întâmplă şi astăzi în toate mănăstirile.
419
Acestea auzind Marele, a oftat tare şi, mult posomorându-se, a zis către dânşii: „Ştiţi de unde a intrat începătura răutăţilor din lume?” Au zis ei: „De unde?” Zis-a lor: „Din mândrie, prin care şi luceafărul cel ce răsărea de dimineaţă a căzut din cer şi s-a sfărâmat pe pământ; aşijderea prin aceasta a căzut şi Nabucodonosor, împăratul Babilonului, care apoi a locuit împreună cu fiarele. Sau n-aţi auzit cea scrisă: Că urâciune este la Dumnezeu tot cel înalt cu inima (Pilde 16: 5) şi că cel ce pe sine se înalţă, acela se va smeri, iar cel ce se smereşte, acela se va înălţa (Matei 23:12)? Deci, necunoscând acestea, v-aţi prădat de Diavolul, toată bunătatea voastră pierzând-o. Că maică şi începere a tuturor răutăţilor este mândria; căci nu pe Teodor lăsându-l v-aţi dus, ci, de cuvântul lui Dumnezeu fugind, de Duhul Sfânt v-aţi despărţit, iar acum cu adevărat de toată jalea sunteţi vrednici! Cum n-aţi priceput că Satana era cel ce vă ajuta vouă a veni întru aceasta?
O, mare minune! Dumnezeu S-a smerit pe Sineşi făcându-Se ascultător până la moarte pentru noi (Filip. 2: 8), iar noi, smeriţi295 fiind după fire, ne îngâmfăm; Cel din fire înalt şi mare foarte prin smerenie lumea o a ocrotit296, putând şi numai cu vederea pe toate a le arde, iar noi, cei ce pământ suntem şi cenuşă, şi orice altceva mai de nimic decât acestea, ne îngâmfăm, necunoscând că dintru aceasta ne trimitem pe înşine întru cele mai de jos ale pământului. Au nu m-aţi văzut pe mine cu multă luare-aminte ascultând? Că zic vouă că eu m-am folosit foarte ascultându-l pe dânsul; căci nu ca ispitindu-vă pe voi i-am poruncit lui a grăi vouă, ci aşteptând ca şi însumi să mă folosesc.
295 în sensul de „ca unii de jos”, „mici”, „precari”.
296 irepieiroirjoato = dobândit, păstrat, ţinut în neprimejduire.
420
Dar cu mult mai vârtos vouă vi se cuvine a asculta cu smerită cugetare de dânsul! întru adevăr zic că eu, cel în Domnul părintele vostru, ca neştiindu-mi dreapta sau stânga, aşa îl ascultam pe dânsul. Deci înaintea lui Dumnezeu vă zic vouă: că de nu prea mare pocăinţă pentru greşeala aceasta veţi arăta pentru a vi se ierta vouă greşeala, întru pierzare veţi fi, iar din pricina acestei prea rele începeri ce s-a făcut întru voi, nu veţi înceta până când nu veţi ajunge întru cea mai de pe urmă hotărâre a osândirii”.
Cu aceste cuvinte din destul strepezind [cauterizând] rana mândriei -, cu măsură îi mângâia, tămăduindu-le boala, căci era şi aspru când trebuia, şi bun când vremea o cerea, mustrând şi pornind spre bunătate pe cei ce greşesc.
2. Altădată, intrând Cuviosul, a şezut la locul ţesătorilor de rogojini; şi, venind un copil rânduit spre slujba săptămânii, a văzut pe Marele lucrând şi i-a zis lui: „Nu suci aşa fâşia; rău lucrezi. Avva Teodor ţese într-alt chip”. Iar el, sculându-se, i-a zis lui: „Dar învaţă-mă, fiule, meşteşugul”. Şi, învăţându-l iarăşi, a şezut cu bucurie multă, scârbind şi întru aceasta duhul mândriei. Căci de ar fi avut cuget trupesc, nu s-ar fi plecat, ci l-ar fi certat ca pe unul ce grăia peste măsura sa.
III.
Din viaţa Sfântului Arsenie
1. Marele Arsenie, deşi mare era la cunoştinţă şi la cea dinafară zic, şi la cea a noastră [creştinească] şi pe toţi, precum se zicea, cei de atunci cu învăţătura şi cu fapta bună îi covârşea pentru care şi înaintea multora s-a cinstit pentru a învăţa pe copiii împăratului Teodosie, pe Onorie şi pe
421
Arcadie -, însă, chiar într-acest fel fiind, şi în schit multă vreme nevoindu-se, şi prin bogăţia smereniei Dumnezeiasca cunoştinţă mai mult la sineşi luând-o, nici pe cei mai mojicoşi [puţin învăţaţi], nu se ruşina a-i întreba şi fiecare folos cu putinţă de la dânşii a-l dobândi.
Odată, văzându-l pe dânsul oarecine întrebând pe un călugăr egiptean pentru gânduri, şi răspunsuri de la dânsul luând, întru minune hotărând ceea ce a văzut, îl întrebă de pricină, iar el [Arsenie] a răspuns: „Din învăţătură adică din destul m-am împărtăşit, nu tăgăduiesc, însă mărturisesc că alfavita [abecedarul] acestui mojic încă nu l-am învăţat”, prin acest răspuns însemnând pe cea după Dumnezeu faptă şi cunoştinţă.
2. Altădată, aproape de râu venind minunatul Arsenie şi vrând a trece cu luntrea, o femeie arăpoaică s-a apucat de cojocul lui, iar el, cumplit şi iute certând-o pe dânsa, aceea a zis: „Dacă monah eşti, Arsenie, du-te în munte”. Care grai nu fără de folos i s-a părut a fi lui Arsenie.
IV.
Din Pateric
1. Odinioară, Avva Antonie a primit scrisoare de la împăratul Constantin ca să vină la Ţarigrad [Constantinopol], şi socotea ce va face. Şi a zis către ucenicul său Pavel: „Datori suntem să mergem”. Iar el i-a zis lui: „De vei merge, Antonie te vei chema, iar de nu vei merge, Avva Antonie”. Şi l-a ascultat pe dânsul şi nu s-a dus.
2. Un frate l-a întrebat odată pe un monah mic, adică de vârstă mică, despre folosul vorbirii. Iar el a răspuns:
422
„Dacă cuvintele vorbirii sunt pălăvrăgeală, fereşte-te de ele, dacă sunt de folos, foloseşte-te de pricină şi vorbeşte; dar oricât de folositoare ar fi, nu vorbi multă vreme, ci fii iute şi rupe vorbirea, şi aşa vei avea odihnă”.
3. Zis-a Avva Olimpie: „S-a pogorât odată un popă elin în Schit şi a venit în chilia mea şi a dormit; şi, văzând petrecerea călugărească, mi-a zis mie: „Aşa petrecând, nimic nu vedeţi de la Dumnezeul vostru?” Şi i-am zis: „Nu”. „Noi, zis-a acela, când slujim dumnezeului nostru, nimic nu ascunde de noi, ci ne descoperă nouă tainele sale, şi voi, atâtea privegheri făcând, liniştiri şi postiri, zici că nimic nu vedeţi? Dar aceea că nimic nu vedeţi, e negreşit pentru că aveţi gânduri rele în inimile voastre, şi acelea vă despart pe voi de Dumnezeul vostru, şi pentru aceasta nu vă descoperă vouă tainele Sale”. După aceasta, m-am dus şi am vestit bătrânilor graiurile popii celui elin. Iar ei s-au minunat şi au zis: „Aşa este; că gândurile cele necurate despart pe om de Dumnezeu”.
4. Zicea Avva Macarie: „Când eram mai tânăr, foarte mâhnindu-mă în chilie297, am ieşit în pustie, zicând gândului meu: Pe oricine voi întâlni, voi întreba pentru folos. Şi am aflat pe un copil păscând vacile, şi i-am zis lui: Ce să fac, copile, că mi-e foame? Răspunsu-mi-a acela: Dar mănâncă! Şi i-am zis: Am mâncat, dar iar mi-e foame. Zisu-mi-a mie copilaşul: Dar mănâncă iar! Iar eu i-am zis lui: De multe ori am mâncat, şi iar mi-e foame. Iar atunci mi-a zis: Avva, doar nu eşti asin, nu? Că [văd că] totdeauna vrei să mănânci! Şi, folosindu-mă, m-am dus”.
5. Zis-a un bătrân: „Mai mult voiesc a mă învăţa decât a învăţa”.
297 Lit. „cuprins foarte de akedie eram”.
423
6. Zis-a Avva Macarie către Avva Zaharia: „Spune-mi, ce este lucrul călugărului?” Răspuns-a lui Zaharia: „Pe mine mă întrebi, Părinte?” Zis-a Avva Macarie: „Mă vestesc spre tine, fiule Zaharie, că este cineva îmboldindu-mă pe mine a te întreba pe tine”.
Zis-a lui Zaharia: „După mine, Părinte, pe sine a se sili întru toate, acesta este lucrul călugărului”298.
298 Acest îndemn, pe care-l găsim şi în alte locuri din Pateric, e unul care ar putea alunga presupusele deosebiri, chipurile foarte însemnate, dintre monahi şi mireni. Silirea întru toate e poruncă (cf. şi Matei 11:12) pentru toţi. Căci dacă Dumnezeu ne-a îmbogăţit deplin întru toate, în tot cuvântul şi în toată cunoştinţa (I Cor. 1: 5), şi noi trebuie să ne silim întru toate cu toată puterea dată de Dumnezeu cu care noi suntem datori să ne silim indiferent de măsura sau lucrarea deosebită a unuia sau altuia la ce este bine, spre zidire (Rom. 15: 2).
PRICINA a Treizeci şi noua
Se cuvine credinciosul să nu se bizuie pe sine, ci a crede că prin duhovnicescul său părinte se mântuieşte şi se împuterniceşte spre toată bunătatea, şi aşa a se sârgui la rugăciunile sale, că mult pot.
I.
A lui Grigorie Dialogul
Libertin, ucenicul dreptului Onorat, despre care şi într-alte capete s-a scris, care şi egumenia lui Onorat o a moştenit, după porunca egumenului său a plecat din mănăstire pentru o treabă oarecare; iar pentru dorul ce-l avea pentru cel întru sfinţi Onorat, oriunde Libertin se ducea vreodată, s-a obişnuit să poarte în sânul său papucul învăţătorului său. Ducându-se el în Ravenna299, s-a întâmplat să dea peste o femeie ce ducea trupul fiului ei cel săvârşit; văzându-l aceasta pe Libertin, şi crezând că este rob al lui Dumnezeu, cu dorul fiului ei al celui ce se sfârşise îmbătându-se, a apucat de frâu calul lui şi cu jurăminte zicea că nicidecum nu-l va lăsa să se ducă de nu va învia pe fiul ei. Iar acela, iscus neavând pentru o minune ca aceasta, s-a mirat de jurământul cererii ei. Pentru aceasta, pentru covârşirea smeritei
299 Ravenna este un oraş în Italia cu deschidere la Marea Adriatică, care în vremea lui Onorie a devenit capitala Imperiului Roman de Apus. În 539, împăratul Justinian a ocupat-o prin Velisarie, generalul său, iar de atunci, aici s-au construit importante edificii bizantine (nota trad, neogr.).
425
cugetări, voia să se abată de la femeie; dar pentru că femeia nu-l slăbea, s-a biruit de milostivire. Pogorându-se de pe cal şi plecând genunchii, şi mâinile la cer întinzându-le, şi scoţând din sânul său papucul pe care-l ducea, l-a pus pe pieptul copilului celui mort. Şi, rugându-se el, sufletul copilului s-a întors în trup şi îndată a înviat. Şi apucându-l de mână, l-a dat mamei care îl plângea; iar după aceasta s-a dus în calea lui.
Petru
Deci ce zicem că este aceasta? Sfinţenia lui Onorat a făcut cu putinţă o minune ca aceasta, sau cererea lui Libertin?
Grigorie
întru arătarea unei minuni ca aceasta, împreună cu credinţa femeii s-a arătat şi puterea amândurora, şi pentru aceasta mi se pare mie că a putut Libertin să facă aceasta; căci nu atât cu puterea dascălului, cât mai vârtos cu puterea sa a crezut că o va face, dar cu papucul dascălului pe care l-a pus pe pieptul mortului, socotind adică că aceasta va putea împlini ceea ce el a cerut; că şi Elisei, ducând cojocul dascălului său şi venind la Iordan, a lovit cu el o dată, dar apa nicidecum nu s-a despărţit, dar de îndată ce a zis „unde este Dumnezeul lui Ilie?” şi iarăşi râul lovindu-l cu cojocul dascălului, atunci a făcut drum prin mijlocul apelor (cf. IV împ. 2:14). Pricepi, Petre, cât poate smerita cugetare întru puterile [minunile] care se fac? Căci atunci a putut să facă o putere la fel ca şi dascălul său, când a scăpat [alergat cu gândul] către acela, şi numele aceluia cu credinţă l-a chemat.
426
II
Din viaţa Sfântului Grigorie Făcătorul de Minuni
Odinioară, Marele Grigorie, cu cei ce erau împreună cu dânsul după obicei lui Dumnezeu rugându-se în munte300, de năprasnă, de frică şi tulburare cu totul umplându-se, arătat era celor de faţă cum că el se minuna şi se spăimânta prin oarecare vedenie, iar cu auzul lua aminte de ca şi cum un sunet ar fi trecut către dânsul; şi, trecând vreme nu puţină, în care el petrecu în mijloc nemişcat şi neplecat, apoi, ca şi cum spre bine părând că se preface vedenia care zăcea înainte, s-a întors iarăşi întru cea [petrecerea] obişnuită, şi a lăudat pe Dumnezeu cu luminat glas, grăind cuvânt de mulţumire şi de biruinţă: Binecuvântat este Dumnezeu, Care nu ne-a dat pe noi spre mâncare dinţilor lor (Ps. 123: 6).
Iar cei dimprejurul lor, întru minune [minunare] aflându-se şi poftindu-l a-i înştiinţa ce fel de minune ar fi aceasta ce se făcu în ochii lui, Sfântul, precum se zice, le-a spus acestea: „Am văzut cum cu mare cădere a căzut Satana lovit de un tânăr, Troadie cu numele, care, adus fiind de muncitori la necredinciosul dregător, după multe chinuri cu cununa muceniciei s-a încununat”.
Spăimântându-se de auzire, ucenicul care era împreună cu Sfântul pe care, de curând crezând, acesta l-a aşezat diacon al Dumnezeieştilor Taine nicidecum cutezând a nu
300 Atunci când era prigonit de idolatri, dumnezeiescul Grigorie, împreună cu ucenicul şi diaconul său pomenit aici, se refugia pe acest munte aflat în apropierea Neocezareei; aceasta era o cetate din Capadocia, Asia Mică, pe ţărmul Mării Negre (nota trad, neogr.).
427
da crezare celor spuse, socotea deopotrivă că e mai presus de puterea omenească ca pe cele ce erau departe, în cetate (niciun om vestindu-i deosebi), de ca şi cum ar fi de faţă, lângă lucruri, să le spună celor de faţă, cele ce adică se fac acolo; pentru aceasta rugător se făcu dascălului său a i se da voie ca cu ochii să vadă cele lucrate, şi a nu se opri de dânsul a ajunge la locurile acelea unde se făcuse minunea301.
Iar el zicând că înfricoşat lucru este a merge în mijlocul ucigaşilor şi primejdios întru a pătimi ceva din ispita potrivnicului, diaconul zicea că îndrăzneşte la ajutorul rugăciunilor lui, grăind acest glas către dânsul: „Tu pune-mă înaintea lui Dumnezeu, şi aşa nicio frică dinspre vrăjmaş nu se va atinge de mine”. Iar el, ca pe un împreună-călător pe ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciune trimiţându-l, diaconul, nădăjduit fiind, a pornit pe cale, neîntorcându-se către niciunul dintre ei.
Seara, ajungând înlăuntrul cetăţii şi ostenit fiind de călătorie, a socotit lucru de nevoie ca prin baie să tămăduiască osteneala. Locul acela era stăpânit de un drac oarecare ucigaş de oameni ce se încuiba în baie, a cărui putere făcătoare de stricăciune se făcea lucrătoare întru întuneric asupra celor ce se apropiau. Pentru aceasta, nepăşită şi nelucrătoare [închisă] era baia aceea după apusurile soarelui; lângă aceasta stând diaconul, poftea pe rândaş [îngrijitor] să-i deschidă intrarea şi a nu-l lipsi de mângâierea cea din baie.
Acela însă a mărturisit că nimeni din cei ce îndrăznesc asupra apei în acea vreme nu iese pe picioarele sale, ci pe toţi, după ce se înserează, îi stăpâneşte dracul, şi că nu puţini din necunoştinţă au pătimit [răni] netămăduite, carii, în
301 Cu alte cuvinte: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele (Marcu 9:24).
428
loc de cea nădăjduită răsuflare, le-au urmat plânsuri, tânguiri şi mormânturi. Acestea şi unele ca aceste povestind, acela cu nimic mai vârtos nu slăbea din poftire, ci sta în tot chipul silindu-l pe dânsul ca să fie primit înlăuntru. Iar el, ca să nu se primejduiască cu necunoştinţa străinului, a luat ceva câştig de la dânsul, căruia şi dându-i cheia, s-a dus în calea lui.
Dezgolindu-se diaconul şi intrând înlăuntru, năpădiri în multe chipuri de frici şi spaime se făceau de la drac, arătându-se tot felul de năluciri înfocate şi fumegoase cu firea; acestea se făceau în formă de oameni şi de fiare înaintea ochilor, în auzuri sunându-i, la năduf apropiindu-se şi împrejurul trupului vărsându-se, iar el, însemnarea înainte punând-o (însemnare cu sfânta cruce) şi numele lui Hristos chemându-L, a trecut de cea dintâi încăpere fără a pătimi ceva.
Iar intrând în cea mai dinlăuntru încăpere, cu mai înfricoşate vedenii se întâlnea, dracul făcându-şi lucrarea mult mai înfricoşată; deodată, i se păru că încăperea se clătina de un cutremur, faţa [podeaua] încăperii părea că se rupe de jos, iar o văpaie de foc se arăta zvârlind din apă scântei. Iar el iarăşi, cu aceeaşi armă şi însemnare, cu al lui Hristos nume şi cu ajutorul rugăciunilor dascălului său, pe cele înfricoşate din cele arătate şi făcute lui de îndată le-a risipit. Iar îmbăindu-se el şi grăbindu-se către ieşire, dracul i se punea iarăşi în cale-i, ţinându-i acum uşa; dar el şi pe aceasta o oprise a se dezlega [distruge] tot prin aceeaşi putere uşa dând loc însemnării.
Iar de vreme ce de la mintea lui se dădură toate în lături, dracul a strigat către dânsul cu glas omenesc [zicându-i] că nu luişi să-şi socotească puterea aceea prin care a scăpat de pierzare; căci glasul celui ce l-a pus pe dânsul
429
înaintea Păzitorului, acela i-a dăruit nepătimirea [biruirea înfricoşărilor]302.
Deci astfel mântuindu-se, precum s-a zis, spaimă mare a dat păzitorilor locului, cum unul adică din cei ce au îndrăznit a intra în apă după ceasul acela să se arate printre cei vii. Iar după ce a povestit acestora cele despre sine şi în ce chip şi-a făcut cunoscute vitejiile mucenicilor celor din cetate în ce chip le-a povestit Marele petrecând în pustie adăugând şi minunile cele despre dânsul prin cele ce a văzut, prin cele ce a auzit şi prin cele ce prin iscusul său a cunoscut puterea credinţei Marelui pe care dracul o a mărturisit a alergat iarăşi către dascălul său, lăsând celor din vremea sa şi celor de după aceştia păzire de obşte303
302 La acest pasaj din urmă, mai dificil, trad, neogr. parafrazează astfel: „Căci acest glas este cel ce în vârtutea căruia a putut scăpa de nenorociri, glasul celui ce-l încredinţase pe el păzirii Celui care numai El poate cu adevărat să ne păzească (adică al lui Dumnezeu)”. Despre un drac care locuia într-o baie se scrie şi în Vol. II, în care baie cel care-l biruieşte pe drac este Sfântul Apostol Ioan. Astăzi dracii nu trebuie să se mai ostenească să-şi găsească locuri înspăimântătoare, acestea fiind orchestrate în chip fidel de ucenicii lor creatorii de „media” -, care ostenitori nu par să mai înfricoşeze pe aşa de mulţi precum dracul în vremea Sfântului Grigorie, căci „nălucirile” şi „vedeniile” lucrate de ei s-au făcut acum şi pricină de îndulcire multor doritori împătimiţi de „băi” mentale (şi nu numai) de „imagini”. Atunci unii mureau de frică sau se îmbolnăveau, acum moartea sufletului a devenit distracţie şi boala o însuşire firească. Unde oare vom găsi un „munte” de scăpare precum Sfântul Grigorie, unde un dascăl ca acesta, cu rugăciunile căruia să izbândim prin toate înfricoşările „mediei”? Tu eşti scăparea mea şi izbăvitorul meu, de cine mă voi teme, de cine mă voi înfricoşa? Tu eşti scăparea mea din necazul ce mă cuprinde, bucuria mea; izbăveşte-mă de cei ce m-au înconjurat!, zicea şi încă zice prin gurile unora dumnezeiescul Psalmist.
303 4wA.aKrfpLOv = sau: mijloace de pază, pentru ferirea de primejdii. Zice poate de osebite cuvinte sau sfaturi de întărire, ce s-au statornicit pentru viitor.
430
prin care cineva prin cei sfinţiţi se poate pune înaintea lui Dumnezeu; iar acum este304 la toată Biserica, dar mai vârtos un glas ca acesta este pomenire a ajutorului cel făcut atunci bărbatului de către Grigorie.
III.
Din Pateric
1. Zicea Avva Daniil: „M-a chemat Avva Arsenie şi mi-a zis: Odihneşte pe aproapele tău, ca, atunci când se va duce către Domnul, să se roage ţie şi bine ţie ţi se va face”.
2. Un frate a venit de la Schit la Avva Ammun şi i-a zis lui: „Mă trimite părintele meu spre slujire [undeva departe], şi mă tem de curvie”. Zis-a lui bătrânul: „în orice ceas îţi va veni ţie ispita, zi aşa: Dumnezeul puterilor, cu rugăciunile părintelui meu, izbăveşte-mă!” Deci într-una din zile, o fecioară a încuiat uşa în urma lui305, iar el a zis cu glas mare: „Dumnezeule, cu rugăciunile părintelui meu, izbăveşte-mă!” Şi o, minune! îndată s-a aflat pe calea Schitului.
3. Un stareţ avea un slujitor locuind în sat. Şi s-a întâmplat odată ca slujitorul să zăbovească şi să nu vină după obicei, stareţului lipsindu-i cele de trebuinţă. Şi încă mai zăbovind el, trebuinţele i-au lipsit cu totul, mai ales rucodelia pe care o lucra în chilie. Şi aşa se strâmtora, neavând nici ce lucra, nici cele de hrană. Şi a zis ucenicului său: „Vrei să te
304 Trad, neogr. adaugă: „Iar această tradiţie este…”, deşi mai departe se zice că e vorba de un „glas”. Prin urmare, aici se vorbeşte de „glasul tradiţiei”.
305 L-a sechestrat cumva.
431
duci în sat?” Iar el a zis: „Precum voieşti, aşa voi face”. Căci şi fratele se temea de sat, din pricina smintelii. Iar ca să nu se facă neascultător de părintele său, a primit să se ducă. Şi i-a zis lui stareţul: „Du-te, şi cred în Dumnezeul Părinţilor mei că te va acoperi de toată ispita”. Şi, făcând rugăciune, l-a trimis.
Şi venind fratele în sat, şi aflând casa slujitorului, stând lângă uşă, a bătut; şi s-a întâmplat ca atunci slujitorul şi toţi cei din casa lui să fie duşi la o pomenire afară din sat, rămânând numai o fiică a sa, care, cum a bătut fratele, i-a deschis. Şi văzându-l pe dânsul şi aflând ce voieşte, îl îndemna şi-l trăgea ca să intre înlăuntru, iar el nu primea, iar ea, mult silindu-se, a biruit, şi aşa l-a tras pe dânsul către sineşi. Iar el, dacă s-a cunoscut pe sineşi cuprins de gânduri, suspinând dintru adânc, a zis către Dumnezeu: „Doamne, pentru rugăciunile Părintelui meu, mântuieşte-mă în ceasul acesta!” Şi, zicând aceasta, s-a aflat îndată la râu mergând în munte, şi aşa s-a dus înapoi nevătămat către Părintele său.
4. Bântuitu-s-a odinioară de un demon Avraam, ucenicul Avvei Sisoe; iar stareţul său a văzut că a căzut; şi, sculându-se, a întins mâinile sale la cer şi s-a rugat către Dumnezeu, zicând: „Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Cel ce nu voieşti moartea păcătosului, până când se va întoarce ca să trăiască, mântuieşte pe robul tău, Avraam, şi-l izbăveşte pe dânsul de ispita demonului!”, şi îndată s-a tămăduit.
5. Trimis-a oarecine din bătrâni pe ucenicul său ca să scoată apă; şi era puţul departe de chilia lor; şi el uitase să ia funie; şi, venind la puţ, a cunoscut că nu a adus funie; şi, făcând rugăciune către Dumnezeu o, minune! -, îndată apa a suit; şi, umplând fratele vasul, apa s-a aşezat iarăşi la locul său.
432
IV.
De la Sfântul Varsanufie
Un frate a întrebat pe stareţul, zicând: „Când am voie slobodă306 de la sfinţi şi mi se întâmplă a merge pe drum tâlhăresc pentru oarecare trebuinţă de nevoie sau blagocestivă, cum trebuie, Părinte, a trece drumul? Oare fără cercetare îndrăznind în voia cea slobodă, sau în ce chip? Iar de mă voi întâlni în chip neaşteptat cu tâlharii, cum trebuie să mă aflu cu gândul pentru sine şi pentru lucrurile ce sunt cu mine? Şi de mi se va întâmpla mie a nu zice [mai-nainte] Avvei despre tâlhari, oare trebuie să mă întorc şi să-i zic lui?”
306 TiapaOeou;. În acea perioadă, termenul avea printre monahi sensul pe care-l au euXoyia (binecuvântare) sau evroArj (poruncă), sau încuviinţare, aşa cum sunt înţelese acestea de monahii de azi. După ce monahul primeşte o binecuvântare sau poruncă pentru a face ceva, i se face semnul crucii pe cap, el sărută mâna stareţului său, şi, după caz precum aici -, stareţul face o rugăciune pentru el pentru ca lucrul încredinţat lui să fie săvârşit cum se cuvine, iar el să fie ferit de osebite piedici sau primejdii (nota trad, neogr.). Termenul e tradus în manuscris literal prin „punere înainte”, variantă prin care a fost tradus şi 7Tp60oi(;; el ca atare, după un prim sens, înseamnă „juxtapunere”, „alăturare”; în cele ale lumii a fost folosit însă pentru „punerea înainte” a cinei sau a farfuriei, deci oferirea de hrană, dar şi pentru oferirea, darea, punerea-înainte a unui sfat, a unei sugestii. Noi am ales o variantă de mijloc, „voie slobodă”, încercând să îmbinăm atât sensul teologic cât şi cel practic, căci atât binecuvântarea stareţului cât şi urmarea acesteia de către ucenic se face prin alegere liberă prin robia faţă de adevărul dumnezeiesc al acestei lucrări, după pilda ascultării lui Hristos ce face din cel ce ascultă un om slobozit de patimi şi ascultător slobod după Dumnezeu al voii sau poruncii stareţului. După caz însă, din raţiuni stilistice, am redat şi prin binecuvântare, poruncă sau ascultare.
433
Răspuns-a stareţul: „Dacă vom ajunge a lua voie slobodă de la cineva dintre sfinţi, datori suntem a îndrăzni, căci, cu adevărat, avem ajutorul lui Dumnezeu. Căci, precum în cele ale lumii, de va da cineva casa sa unuia din cei mari, nu puţin se îngrijeşte de ea, pentru cinstea celui ce i-a dat-o, cu atât mai vârtos la Dumnezeu se săvârşeşte porunca sfinţilor ca să păzească pe cel pus înaintea Lui de dânşii. Că zice Scriptura despre Dumnezeu: Voia celor ce se tem de El o va face, şi rugăciunea acelora o ascultă, şi îi mântuieşte pe dânşii (Ps. 144:19).
Deci întru tot chipul şi lucrul datori suntem a avea desăvârşit voia slobodă a sfinţilor spre ajutorul şi mântuirea sufletului. Iar dacă o luăm pe aceasta şi aflăm trudă şi necaz, şi în cale sau în lucruri după îngăduinţa lui Dumnezeu vom cădea în ispită, să nu ne împuţinăm, nici să socotim neputincioşi pe cei ce ne-au pus pe noi înainte şi aşa să ne smintim întru dânşii, căci astfel porunca ce am primit-o ni se va face nouă pierzare sufletului, ba şi rană trupului. Dar să ne aducem aminte că şi dumnezeiescul Apostol, puternic fiind şi cu desăvârşire sfânt, a căzut în multe [lucruri] întristăcioase, dar întru toate acestea se lăuda, zicând: Multe primejdii am răbdat, şi din toate acestea m-a izbăvit Domnul (cf. II Cor. 11:24-33), şi multe sunt necazurile drepţilor, dar din toate acestea îi va izbăvi pe ei Domnul (Ps. 33:19), şi prin multe scârbe se cuvine nouă a intra întru împărăţia cerurilor (Fapte 14:22; cf. II Cor. 6:1-10). Şi iarăşi: Bărbatul neispitit, neiscusit şi nelămurit este (Iac. 1:12). Şi să avem în minte că tot lucrul bun, fără de necaz nu se săvârşeşte, căci are potrivnică pizma Diavolului.
Iar de se va întâmpla a trece noi fără de necaz, să nu cugetăm înalt, socotind că, vrednici fiind, ne-am mântuit de necaz, ci să socotim că, ştiind Dumnezeu neputinţa noastră cum că neputincioşi ne aflăm a suferi necaz -, prin ascultarea
434
cea dată de sfinţi ne-a acoperit pe noi de necaz; iar pentru cei ce rabdă în necaz sau în ispită, scris este: Fericit cel ce va răbda ispită, că iscusit se face şi celelalte (Iac. 1:12).
Dar ia seama, ca nu cumva, având voia cea slobodă a sfinţilor, cu lenevire să se facă drumul tău; că dator eşti ca, de vei auzi ceva în cale, sau pentru vreun lucru potrivnic, să te păzeşti pe sineţi şi să faci tot ce-ţi stă în putinţă să nu cazi în primejdia lucrului, şi, rugându-te lui Dumnezeu şi pomenind binecuvântarea sfinţilor, sârguieşte fie cu alţii să treci acea cale primejdioasă, fie să întrebi în ce fel poţi fără primejdie a trece pe aceeaşi cale sau pe alta. Iar dacă chiar având pricină de lucru blagocestiv sau voieşti să mergi către Sfinţi Părinţi, vei auzi de tâlhari sau de alte primejdii în cale, nu ca îndrăznind numai blagocestivului tău scop să te bagi pe sineţi a trece acea cale, ci şi cu păzire307, cu care, pe cât poţi, păzeşte-te pe sineţi, ca şi întru aceasta să scapi de primejdia înaltei-cugetări; că nu se cuvine ca cineva să se bage de voie pe sineşi în ispită, ci, pe ceea ce vine după îngăduinţa lui Dumnezeu, [e destul ca] prin mulţumire a o răbda. Căci, iată, aflăm şi de oarecari din Sfinţii Părinţi care, vrând a se duce spre cercetarea altor Sfinţi ce locuiau întru cele mai dinlăuntru ale pustiului, auzind de tâlhari şi de alte necazuri, au mai zăbovit [pentru o vreme] a se duce; iar aceasta spre smerenie ne este nouă.
Dacă ştii sau ai auzit mai-nainte despre un drum cum că are necaz, întreabă pe stareţul ce socoteşti să fac?, şi ce-ţi va zice, aceea fă. Iar dacă din pricina uitării nu-i vei zice lui, ci, luând voie slobodă, te vei duce, şi-ţi vei aduce aminte pe drum că a urmat uitare şi nu i-ai zis lui, nu trebuie să te mai întorci, ci te roagă lui Dumnezeu, zicând: Stăpâne, iartă
307 Oarecari precauţii.
435
mie şi lenevirii mele; dar pentru voia slobodă a Sfântului Tău, şi pentru bunătatea îndurării Tale, povăţuieşte-mă după voia Ta şi mă mântuieşte, şi mă păzeşte de tot răul şi lucrul viclean”.
V.
Din Pateric
1. Un ucenic al unui mare stareţ, luptat fiind de curvie, s-a dus în lume şi s-a logodit; iar stareţul, mâhnindu-se, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, nu lăsa pe robul Tău să se spurce”. Deci, dacă s-a culcat fratele cu femeia, şi-a dat duhul nespurcându-se.
2. Un stareţ oarecare era în Thebaida şezând într-o peşteră şi avea un ucenic iscusit; şi avea stareţul obicei ca în fiecare seară să-l sfătuiască pe dânsul cele de folos, iar după sfătuire făcea rugăciune şi-l slobozea să doarmă. Şi s-a întâmplat odată că oarecari mireni evlavioşi, ştiind de multa nevoinţă a stareţului, au venit la dânsul pentru a-i face mângâiere. Iar după ce s-au dus ei, iarăşi după obicei a şezut stareţul seara învăţându-l pe fratele; şi vorbind cu el, bătrânul s-a adâncit în somn; iar fratele petrecea aproape, până se va fi deşteptat stareţul şi-i va face lui rugăciune.
Deci mult şezând el şi stareţul nedeşteptându-se, s-a supărat de gânduri, dar tot nu s-a dus; şi aşijderea până la şapte ori supărându-se, stând împotrivă, nu s-a dus. Şi, iată, noaptea adâncindu-se, s-a deşteptat stareţul şi, văzându-l pe dânsul şezând, a zis: „Nu te-ai dus până acum?” Şi a zis: „Nu; că nu m-ai slobozit, Avva”. Şi a zis stareţul: „Pentru ce nu m-ai deşteptat?” Răspuns-a fratele: „N-am cutezat a te îmboldi, ca să nu tresalţi”. Deci, sculându-se, au făcut Utrenia,
436
iar după Utrenie a slobozit stareţul pe fratele, şi stareţul a şezut de sineşi. Şi s-a făcut întru uimire: şi iată oarecine îi arăta lui un loc slăvit, şi un jilţ preastrălucit într-însul, iar deasupra jilţului, şapte cununi strălucind. Iar el a întrebat pe cel ce-i arăta lui, zicând: „Ale cui sunt acestea?” Şi i-a răspuns lui acela: „Ale ucenicului tău, şi locul adică şi jilţul i le-a dăruit lui Dumnezeu pentru ascultarea lui; iar acele şapte cununi le-a luat în noaptea aceasta”.
Deci, venindu-şi în sine stareţul, a chemat pe fratele şi i-a zis lui: „Spune-mi, ce ai făcut în noaptea aceasta?” Iar el a zis: „Iartă-mă, Avva, nimic n-am făcut”. Iar bătrânul, socotind că, smerit cugetând el, nu mărturiseşte, i-a zis lui: „Nu te voi lăsa de nu-mi vei spune ce ai făcut sau ce ai gândit în noaptea aceasta”. Iar fratele, neştiind că ar fi făcut ceva, se nedumerea ce să spună. Şi a zis către părintele său: „Avva, nimic n-am făcut, fără decât numai aceasta: că, supărat fiind de şapte ori ca să mă duc fără slobozirea ta, nu m-am dus”. Iar stareţul, aceasta auzind, a înţeles că de câte ori s-a luptat împotriva gândului, de atâtea ori s-a încununat de Dumnezeu; iar fratelui nu i-a grăit nimic din cele ce le-a văzut. Iar pentru folos, a povestit acestea la bărbaţi duhovniceşti, ca să ne învăţăm că, pentru mici osteneli, cununi luminate ne dăruieşte Dumnezeu; încă ca să ne învăţăm cu sârguinţă a căuta rugăciunile Părinţilor şi a nu cuteza a face ceva, sau a ne despărţi cumva de dânşii fără de a lor blagoslovenie308 şi voie slobodă.
308 euXoyia. Aici se face totuşi o deosebire între blagoslovenie şi voia slobodă (punerea-înainte), de care am scris în nota anterioară. Voia slobodă pare a fi deci, în comparaţie cu binecuvântarea, încuviinţarea sau ascultarea ce o dă stareţul cuiva pentru a o împlini, iar binecuvântarea ar fi scurta rugăciune şi semnul crucii pe care le face asupra ucenicului, de care am zis în nota de dinainte.
437
VI.
A Sfântului Efrem
Cu toată puterea ta cinsteşte pe părintele tău, şi nu zadarnice să faci rânduielile aceluia ce întru Domnul te-a născut; căci cu un chip ca acesta viclenii draci niciodată nu vor putea asupra ta, că scris este: Cel ce cinsteşte pe tatăl său, veselise-va de fii, şi în ziua rugăciunii lui auzit va fi. Cel ce slăveşte pe tatăl său, îndelungate-şi va face zilele, şi în ziua sfârşitului său va afla har. În cuvânt şi în lucru cinsteşte pe părintele tău, ca să-ţi vină ţie blagoslovenie de la dânsul. Nu te slăvi întru necinstea părintelui tău, căci slava ta nu e necinstea părintelui tău; căci slava omului este din cinstea tatălui său (Sirah 3:3-12).
De vei şedea cu un stareţ mare, nu povesti numai faptele lui bune, ci şi viaţa lui o urmează; că aceasta îţi este ţie de folos; şi nu numai din cuvinte, ci şi din lucruri arată apropierea ta către dânsul.
PRICINA A PATRUZECEA
Că nu se cuvine cu lesnire să se mute cineva, sau a se duce din mănăstirea în care a făgăduit lui Dumnezeu a se sfârşi; căci Părinţii nici din chilie nu se mutau cu lesnire, întru care pricină nu puţin folos au aflat.
I.
A lui Palladie
1. Un oarecare Nathanail era în Muntele Nitriei; acesta, atâta răbdare a avut în chilie, încât nu s-a mişcat din aşezarea pe care o a pus întru sineşi pentru pricina în care a fost batjocorit mai-nainte de dracul. Căci în chilie şezând el mai-nainte vreme, s-a simţit cuprins de mâhniciune [akedie]; şi, ducându-se de acolo, altă chilie a zidit, ducându-se mai aproape de sat. Şi, pe când locuia într-însa, după trei sau patru luni, a auzit sunete venind de afară, din noapte, de la oarecine ce ţinea o dobă din piele de bou, precum aveau lucrătorii309; iar acela avea chip de ostaş zdrenţăros. Şi, făcând acela zgomot din destul, îndrăznind fericitul Nathanail, i-a zis: „Cine eşti tu, care faci unele ca acestea în chilia mea?” Iar el a răspuns: „Eu sunt cel ce te-am gonit din chilia ta cea dinainte, şi acum am venit să te izgonesc şi din aceasta”.
Deci, cunoscând fericitul că s-a batjocorit de dracul, s-a întors iarăşi în chilia cea dintâi; şi, plinind întru dânsa treizeci
309 Trad. lit. Precum aveau adică cei ce băteau la oarecari sărbători.
439
şi şapte de ani, n-a păşit peste hotar, aşa împotrivindu-se dracului care atâtea i-a arătat lui ca să-l silească a ieşi din chilie câte nu se pot povesti; iar el a stătut într-însa până la sfârşit şi într-însa a adormit310.
2. Supărat-au odată pe Marele Macarie Alexandrinul gândurile slavei deşarte, ispitindu-se a-l scoate pe acesta din chilie; acestea-l sfătuiau, [chipurile] pentru iconomia harului, să meargă la Roma pentru pricina facerii de bine a celor bolnavi de acolo; căci harul Domnului lucra desăvârşit într-însul asupra duhurilor. Şi dacă în multe supărându-l, el n-a ascultat, mai cu iuţime s-au apropiat de dânsul ca să-l gonească. Deci, căzând sfântul pe pragul chiliei sale şi picioarele întinzându-le, le-a lăsat afară, zicând aşa către dracii slavei deşarte: „De puteţi, trageţi-mă târâş, dracilor, că eu cu picioarele în altă parte nu mă duc. Deci, de veţi putea să mă duceţi aşa, unde ziceţi voi, acolo voi merge”. Jurându-se lor că aşa voi fi, zicea, până seara: de nu mă veţi mişca, nu vă voi asculta şi petrecând nemişcat, s-a sculat, seara fiind de acum adâncă.
Şi, făcându-se noapte, iarăşi mai cumplit îl supărau. Şi, sculându-se sfântul şi luând o coşniţă ca de două obroace311, a umplut-o pe aceasta cu nisip, pe care punând-o pe umărul său, se mişca prin pustie. Pe drum, cu acesta s-a întâlnit Theosevie, domnul [guvernatorul] Antiohiei, care i-a zis lui: „Ce duci, avva, lasă-mi mie sarcina, şi nu te trudi singur”. Iar el a zis: „Trudesc pe cel ce mă trudeşte pe mine, că, odihnit fiind, acela mă sfătuieşte spre călătorie”. Şi, mult umblând, după ce aproape şi-a zdrobit trupul, a intrat în chilie.
310 Din „cele câte nu se pot povesti”, câteva care s-au păstrat sunt povestite în Istoria Lausiacă (EIBMBOR, Bucureşti, 1993, cap. 16).
311 noSioţ, măsură pentru lichide (sau chiar fructe uscate sau cereale) egală cu 8,75 litri.
440
2. Întru mâhnire [akedie] foarte petrecând, m-am apropiat odată de Sfântul Marcu şi i-am zis lui: „Ce să fac, că mă necăjesc gândurile, zicând nimic nu faci, du-te de aici?” Răspunsu-mi-a mie Preasfântul Marcu312: „Zi-le şi tu lor: Păzesc pereţii pentru Hristos”.
II.
Din viaţa Sfântului Eftimie
în lavra Marelui Eftimie, doi fraţi oarecari, Maron şi Climatie, obosind din pricina hranei şi a asprei petreceri celei din lavră, au pus făgăduinţă unul către altul ca să fugă pe ascuns de acolo în vreme de noapte. Acestea dar vorbeau ei între ei şi le meşteşugeau; dar Cel ce descoperă cele adânci celor care s-au afierosit Lui, Care prin Isaia grăieşte: Nu-ţi va fi ţie soarele spre lumină de zi, nici răsăritul lunii nu-ţi va fi ţie lumină de noapte, ci Domnul va fi ţie lumină veşnică (Is. 60:19), Acesta arătată şi pe aceasta o face plăcutului Său, şi o face într-acest fel:
Că, liniştindu-se odată acest mare şi minunat Eftimie, i se descoperi lui că lui Maron şi Climatie cel viclean le puse frâu313 pe care el îi vedea de ca şi cum ar fi fost înaintea ochilor sfântului şi într-o cursă prea cumplită îi trăgea. Iar el, pricepând îndată reaua pândire, chemă îndată pe fraţi, pe Maron şi pe Climatie, îndemnându-i, sfătuindu-i, rugându-i şi învăţându-i pe dânşii, vorbindu-le, lungi cuvinte despre
312 în Istoria Lausiacă (ed. cit. 17), deşi întâlnirea de faţă nu e relatată, aflăm că e vorba de Sfântul Marcu Ascetul, autorul unor capete din Filocalie.
313 îi luase în stăpânire.
441
răbdare întinzându-le şi că în tot lucrul trebuinţă este întotdeauna de multă păzire şi îngrădire; apoi şi pe Adam aducându-le lor spre pildă, pe Adam, dar şi pe Iov: pe unul adică care a lepădat porunca în Rai, iar pe celălalt în gunoi arătând tot chipul faptei bune; nelăsând de-o parte niciunele ca acestea: că adică călugărului i se cuvine a fi neprimitor de gândurile vicleanului fie că acela ar băga scârbă, ori urâciune, ori mâhnire [akedie], ori mutare într-altă parte -, cu deosebire la începerile acestora, care slăbesc cugetul, ci a le izgoni pe ele şi brânci a le da cu toată mâna [puterea], ca nu cumva, pe ascuns împiedicându-ne pe noi314, cădere vrednică de lacrimi să ne pricinuiască.
Iar dacă cineva ar voi [de] aici a îndrepta fapta bună şi nu va putea, să nu socotească că, dacă se va muta într-altă parte, mai lesne va îndrepta pe cea sârguită, căci nu de la firea locului, ci de la a noastră voie slobodă este lucrarea celor bune. Aşadar, mutarea este cu totul potrivnică călugărilor, neîncordaţi [slăbănogiţi] şi neroditori de bunătăţi putând a-i face pe dânşii, de vreme ce nici pe sad, de l-am mutat adesea dintr-un loc într-altul, nu e cu putinţă a-l face să rodească; iar pentru mai multa încredinţare a celor zise, le-a povestit lor şi vieţile unora din stareţii din Egipt.
Şi zicea că era un frate oarecare Egiptean şezând într-o viaţa de obşte, care, adeseori întru mânie surpându-se, se sălbăticea şi se tulbura, iar gura lui de amărăciune şi de iuţime se umplea. Într-o zi, apucându-l pe dânsul oareşicare căinţă, socotea că, din pricina mâniei şi pentru lesnirea cu care se iuţea, el bătea astfel război cu sineşi, iar dacă ajungea
314 Adică atunci când avem cugetul slăbit, fără trezvie, sau când am primit începăturile gândurilor, sau simpla iscodire, sau curiozitate faţă de ele.
442
vreodată să facă ceva bun, se primejduia imediat spre a-l pierde, drept care s-a încredinţat că e mai bine să părăsească obştea şi singur, adică de sineşi, cu linişte să trăiască, gândind că mult i-ar ajuta astfel pustia pentru alinare şi netulburare; căci socotea că, dacă nu va fi nimeni către care să se mânie şi asupra căruia să-şi verse iuţimea, negreşit că acel cumplit foc prea iute şi învăpăiat al iuţimii se va stinge încetişor, iar de aici înainte blând îşi va fi şi plin de toată alinarea şi liniştirea.
Acestea socotindu-le acela, se povesteşte că, sculându-se în aceeaşi zi din obşte, singur de sineşi în linişte s-a dus să petreacă. Odată, pentru o trebuinţă oarecare umplând paharul cu apă şi vrând a-l pune puţin jos, prin meşteşugul vicleanului, acesta s-a răsturnat şi nu o dată, nici de două ori, ci de trei ori la rând s-a făcut aceasta -, iar fratele s-a mâniat şi, de covârşirea iuţimii umplându-se, a luat paharul (ce era de lut) şi l-a trântit jos, sfărmându-l în bucăţi, stârnind vrăjmaşului un râs mai înfocat ca niciodată.
Către acestea a râs şi Climatie, înfocându-se de hazul povestirii; iar luând aminte dumnezeiescul Eftimie, a zis: „Cu adevărat, frate, de un drac viclean ca acestea te-ai biruit şi tu; mai vârtos pentru că râzi fără de ruşine şi cu multă obrăznicie, în loc de a te tângui şi a te durea aşteptând pe cea de acolo [de la Dumnezeu] mângâiere. Căci adevărat este Cel ce ne va judeca atunci, fericiţi numindu-i pe cei ce acum fierbinte plâng, că aceia, zice, se vor mângâia (Matei 5:4), şi ticăloşi pe cei ce râd şi nu iau aminte de eişi. Şi altfel încă, pedepsire arătată este şi pentru acel monah care grăieşte fără măsură şi care se porneşte [aţâţă] din orice s-ar întâmpla, sau încă a şi îndrăzni; căci Părinţii numesc îndrăzneala maică a tuturor patimilor”. Aşadar, cu acestea certându-l el pe Climatie, a intrat în cea mai dinlăuntru chilie, iar pe acela,
443
judecata îndată l-a ajuns, că, în brânci pe pământ căzând, cu cutremur se clătina şi cu înfiorare era cuprins.
Iar văzând Dometian aşa zăcând pe Climatie, şi deopotrivă de blândeţea şi de asprimea lui Eftimie minunându-se cum prea bine amestecate erau ele la dânsul -, împreună încă şi de pătimirea lui Climatie îndurerându-se, adună pe oarecari dintre Părinţi, împreună cu care făcu rugăminte către sfântul pentru Climatie, iar împreună cu aceştia îl aduse către Eftimie şi pe Maron. Iar el, de la sineşi [de fel] blând fiind, şi de solia acelora nefiind străin, merse împreună cu dânşii către Climatie care încă zăcea; şi cu semnul crucii îi stinse înfiorarea, oprind îndată şi cutremurul, astfel că Climatie primi desăvârşit izbăvirea de pătimire, căruia i-a şi zis: „Ia aminte de sineţi de aici înainte şi nu defăima învăţătura Părinţilor, nici sfătuirea, ci fă-te cu totul ochi, în felul în care auzim şi despre Heruvimi, de pretutindeni [din fiecare unghi] cercându-te pe sineţi, ca cel ce în mijlocul curselor de-a pururea păşeşti”. Cu unele ca acestea sfătuind şi îndemnând pe Climatie, şi cu pilda cea despre dânsul îngrădindu-i [întărindu-i] pe ceilalţi, slobozi pe bărbat în pace.
III.
Din viaţa Sfintei Singlitichia
Zice Fericita Singlitichia: „în obşte fiind, să nu schimbi locul, că te vei vătăma foarte. Că precum pasărea, sculându-se de pe ouă, le săvârşeşte pe acestea reci şi neroditoare, tot aşa şi monahia sau monahul, de se vor muta din loc în loc, se răcesc dinspre credinţă şi se omoară”.
444
IV.
Din viaţa Sfintei Teodora
Mănăstirea întru care se nevoia Sfânta Teodora arătându-se ca un [cu înfăţişare de] bărbat, aflându-se odinioară întru lipsa grâului, i se porunceşte fericitei de către egumenul ca, luând cămilele, să se ducă în cetate, de unde să le cumpere grâu; şi i s-a mai poruncit ei şi aceasta: de s-ar întâmpla să nu fie cu putinţă a se întoarce înainte de înserare, să găzduiască în mănăstirea lui Enat, loc în care să odihnească şi cămilele. Deci, întorcându-se ea din cetate, de vreme ce, iată, vedea soarele lângă apus, după poruncă s-a dus la Mănăstirea lui Enat, unde a cerut ca să i se dea loc ei şi cămilelor spre odihnă; şi, făcându-se lucrul, s-a odihnit şi ea lângă picioarele cămilelor.
De aici, vicleanul, zădărând-o pe o tânără fecioară oarecare ce zăbovea acolo cu pricina rudeniei cu oarecari dintre monahi cu stârnirea neastâmpărării care, din cele ce le vedea, pe fericita o socotea de bărbat -, chemând-o să doarmă cu ea, lepădă astfel toată ruşinea feţei şi a sufletului; iar dacă o vedea că aceasta nu ascultă, alegând mai vârtos culcarea pe pământ gol lângă cămile, aceea, neputând stinge strechea [nebunia poftei], se dădu pe sineşi unuia din cei ce dormeau pe acolo, călător fiind şi acela, ce era în trecere pe la mănăstire şi găzduia peste noapte.
Acolo deci lucrând acela fărădelegea [cu tânăra], a plecat îndată dis de dimineaţă de la mănăstire, aşijderea şi cuvioasa ducându-se către mănăstirea ei. Trecând oarecare vreme, iată se vădi cum pântecele fetei se îngroşa; iar cercetată fiind ea de rudenii ca să spună de unde îi este, aceasta a zis aşa: „Călugărul Teodor, al mănăstirii Octokedekatului,
445
acela s-a stricat împreună cu dânsa”. Călugării crezură îndată cele zise de ea căci vrăjmaşul care gătea ispite fericitei, acelaşi o a învăţat şi pe fata aceasta să zică unele ca acestea, iar pe aceia să creadă.
După toate acestea, venind aceştia în mănăstirea în care sfânta se nevoia, ziceau cu strigare şi cu tulburare: „Teodor, cel făcut de voi călugăr, nu s-a înfiorat ca să nu facă o urâciune ca aceasta!” Deci întru întrebare de la egumenul venind sfânta de a făcut o faptă urâtă ca aceasta -, ea a zis către dânsul că nu are vreun lucru vrednic de vină. Aceia s-au întors apoi către mănăstirea lor. Iar după ce s-a născut şi pruncul ieşind la lumină, luându-l pe acesta şi ducându-l în mijlocul mănăstirii unde petrecea sfânta, l-au lepădat acolo.
Ce s-a întâmplat însă de aici înainte? Se credea de obşte că Teodora este tatăl pruncului, iar ea primi cu tăcere hotărârea lor cea spre osândă; drept care a fost surghiunită afară din mănăstire împreună cu pruncul. Şi aşa, silită fiind să hrănească un prunc ca acesta, se făcu doica lui: pe acesta îl hrănea cu lapte de la oi, iar cerând lână de la păstori, îi făcea acestuia cele de îmbrăcare. Dar care suflet ar fi putut primi o atât de grea năpăstuire ca aceasta? Şi care, chiar maică fiind, nu s-ar fi supărat din pricina unei osândiri grele ca aceasta?
Iată, trecură şapte ani de când firea unei viteze ca aceasta se ticăloşea o, ochii lui Dumnezeu, care pe toate le vedeţi! -, minţindu-se despre ea cu clevetire deşartă, şi afară din mănăstire fiind lepădată, petrecea de ca şi cum lucrul cel urât l-a făcut de voia ei, şi că iarăşi cu ruşine voia să-l acopere pe acesta. Dar, alături de altele [necazuri etc.], cu ce fel de hrană se hrănea! Căci hrana îi erau buruienile sălbatice din câmp, iar băutura era din iezer, pe care o scotea precum putea, de nu mai vârtos cea a lacrimilor, care de-a pururea curgeau din ochii ei, încât întru dânsa se împlineau
446
cele ale psalmului: Şi băutura mea cu plângere o am amestecat (Ps. 101:10).
Deci aşa fiind trupul ei şi negrijit aflându-se, unghiile îi erau lungi, asemănându-se ghearelor celor mai sălbatice dintre vieţuitoare; părul îi era mârşav şi aspru, asemenea desişurilor sălbatice; iar faţa, cu lovirea cea nemijlocită a soarelui lovindu-se, cu totul arzându-se, iată, se înnegrise ca a unui arap; genele i s-au schimbat315 din cea întinsă nevoie a privegherii. Însă chiar şi cu o povară ca aceasta ducând război, era lovită nu numai cu zăpezile cele din văzduh, ci şi cu ispitele cele din acesta, nesuferind chiar şi aşa a se depărta câtuşi de puţin de mănăstire, ci a petrecut aşa mai departe, făcându-şi o colibă în apropierea porţii, stăruind, după prorocul, mai vârtos a şedea lepădată în afara ei (cf. Ps. 83:11). Dar cine ar putea spune cu de-amănuntul câte alte ispite i-a adus ei vrăjmaşul acolo, măcar că pe dânsa n-au putut-o birui?
Odinioară, întru bărbatul ei prefăcându-se vicleanul, a înconjurat-o pe dânsa cu momeli în chipul cuvintelor drăgăstoase, rugând-o să se întoarcă la casa sa, iar aceea cu semnul crucii şi rugăciunea nevăzut l-a făcut. Altădată îi nălucea toate fiarele pustiei venind asupra sa şi, iarăşi aceea rugându-se, ca fumul se risipeau.
Altădată i-a adus asupră-i în chip părelnic şi gloată de bărbaţi, lovituri cumplite dându-i prin aceia, încât din pricina rănilor se făcu pe jumătate moartă. Iar uneori îi arăta ei şi vedenii de multe feluri: nălucire de mult aur şi de mâncare, dar întru niciuna n-a putut muia învârtoşarea ei, ci, văzând din acestea neluptarea şi nebiruirea ei316, Cel ce era
315 Contorsionat.
316 Aceea că nu se putea lupta cu ea fără a fi biruit.
447
lăudat a pierde pământul şi marea (cf. Fac. 7:4,23) a socotit să depărteze războiul de la dânsa.
Că, trecând cei şapte ani, călugării Lavrei Enat se făcură rugători egumenului mănăstirii pentru a primi iarăşi pe sfânta şi a o număra pe ea cu cealaltă ceată a călugărilor, „căci, ziceau ei, stăruind şapte ani pe lângă poarta mănăstirii, destulă răsplătire îşi luase”. Adăugau însă că şi din dumnezeiască arătare li s-a descoperit cum că, iată, i s-a iertat păcatul lui Teodor. La rugămintea acestora, egumenul a dezlegat-o pe aceasta din nedreapta osândire, poruncind ca aceasta să petreacă neieşind în cea mai dinlăuntru chilie şi nicio slujire de la mănăstire să i se dea.
Doi ani au trecut după aceea, aşa petrecând întru mai mare înfrânare şi întru mai întinse rugăciuni, se făcu o secetă cumplită, încât în puţurile din obşte nu se putea vedea nicio urmă de umezeală; astfel că egumenul, din cele ce auzise şi văzuse adeverindu-se că fericita se învrednicise de darul tămăduirilor, trimise să o cheme pe aceasta, poruncindu-i a pogorî vasul în puţ pentru a scoate apă. Iar ea, deprinsă fiind a se pleca cuvintelor părintelui ei, nimic iscodind, deloc zăbovind, făcu cea poruncită şi îndată plin de apă a adus vasul de lut, dintru care pricină şi toate celelalte puţuri se vedeau pline de apă.
După trecerea a câteva zile, luând copilul şi încuindu-se pe sineşi după înserare, începu vreme de toată noaptea să-l înveţe pe acesta cele preadesăvârşite, iar întru nişte sfaturi ca acestea cu dulceaţă duhul în mâinile lui Dumnezeu şi-a pus. Cei ce se întâmplau a trece pe aproape, aflând de ceea ce se făcuse, au vestit egumenului, care, după ce a auzit acestea, a spus călugărilor celor de sub dânsul visul pe care îl văzuse.
„Mi se părea, zicea, că văd doi bărbaţi ridicându-mă sus la o înălţime peste putinţă de măsurat; şi, iată, eram
448
văzut de îngeri, şi glas în auzurile mele îmi răsuna, vezi, zicea, ce fel de bunătăţi se gătiră miresei Mele, Teodora, încă mi se arăta şi un pat străjuit de un înger, şi o cămară cu o frumuseţe nepovestită; şi mult silindu-mi priceperea a afla ce este cu acea cămară, şi cine este cea căreia i se gătiră acestea, şi, pentru aceasta, pe cei ce mă duceau întrebându-i, îndată horă de proroci, de apostoli, de mucenici şi de alţi drepţi se vedea, iar hora avea în mijloc o femeie înflorit îmbrăcată şi plină de Dumnezeiască slavă, care, după ce a intrat în cămară, se vedea cum se aşază pe pat.
Iar cei ce mă duceau au zis că aceasta este Avva Teodor, asupra căruia s-a minţit cu vina curviei, care mai vârtos a suferit a se ticăloşi lepădată vreme de şapte ani din mănăstire, şi aşa a se socoti tată a copilului cel străin, şi hrana aceluia şi creşterea asupră-i a o primi, decât a se face cunoscută pe sine cine este cu adevărat [că este adică femeie], ca astfel să se izbăvească pe sine de ruşine şi de reaua-pătimire. Pentru aceasta şi de o lumină ca aceasta pe care o vezi s-a învrednicit. Acestea văzându-le, somnul m-a lăsat şi spre tânguirea păcatelor mele m-am pornit”.
Acestea povestindu-le, îndată, precum se afla, a ajuns la chilia cuviosului împreună cu călugării; şi, intrând, pe cea cu adevărat vie o văd moartă; şi aproape stând, acopereau cu lacrimi sfinţitul trup. Iar egumenul, trimiţând, a chemat şi pe călugării Enatului, cărora le puse înainte unele părţi ale sfinţitului trup: „Vedeţi, le zicea lor, această prea nouă vedere, ce fel de fire [femeiască adică] cu ce fel de amăgire l-a înşelat pe boierul întunericului!” Cum era şi firesc, priveliştea îi uimi pe toţi; apoi şi frică multă îi cuprinse pe dânşii, socotind ce fel de osteneli sunt datori să facă cei ce sunt ţinuţi cu patimi trupeşti; iar frica a fost urmată de lacrimi. Către seară, când abia izbutiseră să înceteze din tânguiri,
449
cu psalmi şi cu laude pe acel mult-pătimitor şi sfinţit trup încuviinţându-l, l-au îngropat.
V.
Din Pateric
1. Zis-a un stareţ: „în locul în care este cineva, de va cerca a face ceva bun şi nu va putea, să nu socotească că-l poate face pe el într-altă parte”.
2. Zis-a Maica [Amma] Teodora: „Era un oarecare monah, care, de mulţimea ispitelor, a zis către sineşi du-te de aici; şi, cum şi-a pus sandalele, vede un om care-şi pune şi el sandalele lui şi zicând lui: Au nu pentru mine ieşi? Iată, eu înaintea ta merg oriunde vei merge! Iar aceasta era demonul care-l bântuia pe dânsul”.
VI.
A Sfântului Efrem
1. Voiesc să vă fac vouă pomenire, fraţilor, de cei ce se apucă de cele peste măsură şi cad în primejdii nescăpate, care nu iau aminte la Scriptura care zice: Să nu cugeţi afară de ceea ce se cuvine a cugeta, ci a cugeta spre a fi cu mintea întreagă (Rom. 12: 3).
Şi iarăşi într-alt loc: Nu fi drept peste măsură, şi nu te arăta prea înţelept, ca nu cândva să te uimeşti (EccL 7:17).
Căci s-a întâmplat în zilele acestea ca oarecari fraţi, părăsindu-şi chiliile lor, să se dea pe eişi în pământ neumblat, neroditor şi fără de apă; care, şi mult fiind sfătuiţi de părinţi şi de fraţi, nu s-au plecat şi au zis: „Ne ducem să
450
ne facem păstori317″. Iar dacă au ajuns în prea uscata pustietate, atunci, îngrădindu-se de pământul cel neumblat şi nicio mângâiere aflând, au început a se îngreuia foarte; şi, încercând să se întoarcă în pământurile cele locuite, n-au putut ajunge, că, de sete, de foame şi de arşiţă stingându-se, zăceau abia răsuflând şi pe ale lor suflete jeluindu-le; însă prin oarecare iconomie dumnezeiască, călătorind oarecari prin pustie, i-au aflat pe unii dintr-înşii aşa trăgând să moară, care, şi punându-i pe dobitoacele lor, i-au dus în pământ locuit, de unde au început din destul să se bolnăvească, abia acum prin cercare învăţându-se că nu trebuie să umble în voile lor; iar ceilalţi care n-au fost aflaţi au murit zăcând acolo, trupurile lor făcându-se hrană păsărilor şi fiarelor.
încă şi mulţi alţii, cu obrăznicia gândurilor purtându-se, cumplite primejdii şi-au atras în juru-le, aşijderea ducându-se în pământ neroditor şi fără de apă; ba şi cei care se ridică din lume, ce nu vor să se supună [celor mai mari], nici suferind a sluji celor de un suflet cu ei, aşijderea în aceeaşi primejdie cad; alţii încă nealegând să lucreze cu mâinile lor, alţii cu semeţia gândurilor, ca şi cum pentru dorul liniştii şi al desăvârşirii în fapte bune, măsurile deloc nu le cunosc; alţii cu slava deşartă îngâmfându-se şi laudele cele de la oameni vânându-le ca unii care deja se închipuiesc sihaştri -, iar ostenelile cele următoare nesocotindu-le, şi aceştia toţi, gândurilor lor crezând, cumplit s-au primejduit.
Deci nu trebuie, fraţilor, să fim duşi de voile noastre, ci mai vârtos să ne smerim aproapelui întru dragostea lui Dumnezeu, aşa fiecare cunoscându-şi măsurile sale. Dar poate că, trecând cineva, va zice: „Dar cum găsim nişte Părinţi care lucrează această faptă bună?” Să ia aminte la
317 în trad, neogr. avem „ne ducem să trăim ca şi oile”.
451
aceasta: Părinţii nu făceau nimic fără cercare-împrejur şi la întâmplare; deci, prin pilda lor, fiecare să cugete înţelept.
2. Se istoriseşte despre Avva Macarie că zicea aşa: „Şezând eu, zicea, în chilia mea cea din Schit, m-au supărat gândurile, zicând: Du-te înlăuntrul pustiei şi vezi ce vei putea acolo. Şi aşa am petrecut cinci ani bătând război cu gândul, zicând nu cumva de la draci este?” Vezi priceperea Cuviosului bărbat? Nu cumva tras a fost îndată? Nu cumva a alergat? Nu cumva a primit gândurile? Nu, ci a petrecut cercând, postind, priveghind şi rugându-se, ca nu cumva de la draci să fie. Iar nouă, de ne vine gând, neţinuţi suntem şi ne sălbăticim; şi nu numai că nu cercăm dureros318 rugându-ne, ci nici de alţii fiind sfătuiţi nu ne înduplecăm, drept aceea ne şi înrobim de cel împotrivitor [Diavolul].
„Apoi, zice, dacă gândul a stăruit, am ieşit în pustie, unde am aflat iezer de apă şi ostrov în mijlocul lui, şi au venit dobitoacele pustiului ca să bea apă din el; şi am văzut în mijlocul lor doi oameni goi; apoi, după ce am grăit câte ceva cu ei, am zis către dânşii: Cum pot să mă fac monah? Dacă nu se va lepăda cineva de toate ale lumii, nu poate să se facă călugăr, au zis ei. Iar eu am zis către ei: Eu neputincios sunt, şi nu pot ca voi. Şi mi-au zis aceia: „Dacă nu poţi ca noi, şezi în chiliuţă şi plângi păcatele tale”.
O, smerenie a dumnezeiescului bărbat, o, înţelepciune a îmbunătăţitului suflet! Cel ce într-atât de multe şi într-atât de mari vitejii a sporit nu s-a judecat pe sine vrednic lucrului, iar noi, nimic fiind, şi poate că a ne osteni putem, cu semeţia şi cu plăcerea de sineşi319 purtaţi fiind, ne apucăm de cele peste măsură, astfel ispitind pe Dumnezeu, care lucru
318 eţiirovoc;.
319 auTapeoKeta = suficienţa de sine, independenţa.
452
înfricoşat este. Şi vai de omul care se nădăjduieşte spre a sa putere, nevoinţă sau pricepere, şi nu spre Dumnezeu; că de la Dânsul singur vine stăpânirea şi puterea.
3. Să citim şi din viaţa Avvei Antonie şi-l vom afla şi pe dânsul numai din dumnezeiasca descoperire pe toate făcându-le. Au oare nu şi el şedea în mănăstire? Au nu se folosea de îmbrăcăminte? Au nu mânca pâine? Au nu cu ale sale mâini lucra? Au nu avea şi ucenici, care şi după moarte trupul lui l-au învelit şi l-au îngropat? Dar toţi Părinţii, afară numai de puţini, o petrecere ca aceasta au urmat, a căror viaţă să o râvnim şi noi, şi în calea cea împărătească şi de mijloc să umblăm, neabătându-ne nici întru cele de-a dreapta, nici întru cele de-a stânga.
4. Se cuvine deci ca fiecare să săvârşească lucrul pe care l-a început a-l face cu toată smerita cugetare şi răbdarea; iar aceea a fi nestatornic, nu numai cu obiceiurile, ci şi cu gândurile, şi a umbla încoace şi-ncolo, din loc în loc şi din lucru în lucru cu socotinţa, face ca roadele să fie necoapte, dacă, într-adevăr, va putea rodi cineva unele ca acestea. Căci vicleanul nu aceleaşi asupreli aduce la fiecare, ci, pe cel pe care-l vede îndemânatic [gata] spre a fi luptat întru ceva320, întru acela îi şi pune gânduri prin îndreptăţiri321. Iar celui ce şade în obşte îi năluceşte spre a se găti către pustie mare fiind locul de petrecere în acele locuri uscate -, sfătuind a fugi din aceasta către pustie, ca de o secetoasă şi lipsită de mângâiere, ce nu are câtuşi de puţină pogorâre către cei mai neputincioşi. Acestea dar le mişcă în mintea nevoitorului, ca fără încetare să-l facă a începe zidirea turnului, iar apoi,
320 în punctul lui slab.
321 6iKaiwp.aTwv; prin osebite lucrări ale virtuţilor sau poruncilor pentru îndreptăţirea de sine. Trad, neogr. redă aşa: „…ca o chezăşie, chipurile, a unei vieţi mai desăvârşite”.
453
trândăvindu-se322, să zică: „Mai vârtos voi zidi un foişor!” Apoi, puţin lucrând, să zică iarăşi: „Mai bine ar fi să zidesc chilie”. Şi, înjumătăţindu-se lucrul, să se îngreuieze şi către aceea şi să o lase pe jumătate zidită. Cu adevărat fără niciun folos se osteneşte şi de nicio treabă. Tot aşa şi călugărul, nerăbdând într-un loc, nu poate da roadă desăvârşită întru pricepere duhovnicească.
5. Încă şi alte gânduri le bagă vrăjmaşul celor din obşte, zicând către fiecare: „Ce faci aici mai mult decât oarecând în lume? Căci şi acolo lucrai şi mişcai dobitoacele cele necuvântătoare. Şi ce dreptate este în323 a lucra şi a mânca? Iată că prin mâncare se ridică asupră-ţi şi războiul curviei”. Şi iarăşi: „Dacă vei mânca, cum vei putea să suferi osteneala? Ci mai vârtos vino întru cea mai dinlăuntru pustie şi te mântuieşte; că al Domnului este pământul şi plinirea lui (Ps. 23: 1); numai un cuţitaş mic ia cu tine, cu care să smulgi buruienile şi să mănânci, precum fugeau şi călugării cei de demult, care au şi plăcut lui Dumnezeu. Că ce trebuinţă ai să şezi aici, unde sunt sminteli şi clevetiri şi alte lucruri pe care nu trebuie a le mai spune? Deci, dacă vei ieşi, de acestea toate te vei izbăvi; şi, de nu voieşti a te duce întru cea mai dinlăuntru pustie, du-te într-alt loc, unde nu sunt sminteli; că doar nu-ţi lipseşte ţie loc, că pe cine a părăsit Dumnezeu vreodată, ca şi pe tine să te părăsească, şi mai vârtos pe unul căutând bunătatea? Şi acolo alt meşteşug vei afla, dintru care vei lua plată cu prisosinţă, ca şi săracului să dai din ostenelile tale”.
Gânduri ca acestea, din cele de-a dreapta, bagă dar vicleanul fratelui, ca, părându-i-se lui că într-o mai mare
322 Lit. „căzând în akedie”.
323 Ce virtuţi poţi lua din…
454
sporire se va trage, să se învoiască cu ele; şi aşa, despărţindu-se de obşte şi de acoperământul şi păzirea stareţului, ca mieluşel rătăcit din turmă să se facă lupului mâncare gata. Iar dacă se va duce întru cea mai dinlăuntru pustie, întâi îl va necăji foamea, apoi şi dracii mai mult îl tulbură cu frica, lucruri înfricoşate şi închipuiri multe în cuget arătându-i lui. Atunci va începe fratele a se căi şi a zice întru sineşi: „Bine şedeam cu fraţii mei. Care demon m-a amăgit ca să ies în această înfricoşată pustie unde locuiesc fiare multe şi cumplite? Dar ce voi face ticălosul de mine, de voi cădea şi în mâna barbarilor? Nu cumva voi cădea şi între tâlhari, nu cumva mă va întâlni vreo fiară? Dar şi demoni mulţi se află în locurile acestea, că pustia este locul lor; şi oare cum voi putea singur a locui în pustia aceasta, unde duhurile necurate se mişcă fără încetare, mai ales că de fel m-am obişnuit a locui cu mai mulţi fraţi? Căci, cu adevărat, de nu se va trezvi cel ce locuieşte deosebi în pustie, poate şi minţile să şi le piardă, precum şi mulţi oarecari au şi pătimit aceasta. Dar ce dreptate [folos] este dacă şi de moarte rea voi muri în pustia aceasta?”
Aşadar, luptându-se fratele cu nişte gânduri ca acestea, dacă este cu adevărat priceput, se întoarce în obştea sa, trecând cu vederea toată ruşinea pe care dracii i-o pun lui în gând, zicând: „De te vei întoarce între fraţi, aceia te vor socoti ca pe un netrebnic, care nimic nu poate răbda, ca pe un ostaş ce fuge din război”. Dar fratele nu trebuie să se plece unora ca aceştia, ci mai vârtos împotrivă să zică lor: „Nu va fi aşa, dracilor vicleni, ci mai vârtos mă vor primi ca pe un nevoitor iscusit şi ca pe unul ce am plinit cea zisă de Apostol: Pe toate ispitindu-le, zice, ţineţi ce e bun (I Tesal. 5: 21). Şi, iată, amândouă cercându-le, am aflat că bine este a locui fraţii împreună (Ps. 132:1), precum este scris: Frate pe frate ajutându-se, este ca
455
o cetate tare şi înaltă (Pilde 18:19), şi aşa, întorcându-se el, îl primesc pe el proestosul şi fraţii cu bucurie, pe temeiul celui ce a zis: Sprijiniţi pe cei neputincioşi (I Tesal. 5:14).
Iar dacă, ruşinându-se, nu se va întoarce în obştea sa, în lume poate că se va întoarce, plecându-se dracilor celor ce zic: „Şi acolo, de vei voi să te temi de Dumnezeu, te mântuieşti. Ce, ţi se pare că numai cei din pustie se mântuiesc?” Acestea i le bagă vrăjmaşul, vrând a-l întoarce spre a sa borâtură (cf. II Pt. 2: 22).
Acestea dar se petrec celor ce li se întâmplă să se despartă de obşte ca să se ducă în pustie; iar dacă mergând, şi-ar lua chilie aproape de bătrâni, bătrânii îi vor ajuta lui întru Domnul, aducând lui pe cât poate mâna lor. Iar el, şezând în chilie, zice de aici întru sineşi: „Datori suntem a lucra, ca să aflăm hrană”.
Apoi, ca unul care voieşte să rămână deosebi, începe să se frământe pentru felurite lucruri: că, precum celui ce s-a obişnuit a locui deosebi, obştea i se pare a fi ceva cu anevoie de suferit, tot aşa şi celui obişnuit în obşte singurătatea îi face multă şi nesuferită scârbă. Şi de ispite şi frământări fiind înghesuit, începe a se căi şi a zice: „Iată, pururea mă risipesc cu mintea şi nici pentru puţina mea pravilă nu aflu vreme ca să o fac de atâtea griji şi de gândurile cele dintr-însele, iar cu lucrul [de mână] de-a pururea bat război; iar când eram în obşte, de acestea toate slobod eram, iar toată grija îmi era la pravilă şi la puţina rucodelie. Deci, acum, ce voi face eu, ticălosul? Că pentru păcatele mele mi s-au întâmplat acestea; că, de aş fi ascultat sfatul părintelui, nu aş fi căzut într-atât de multe şi mari necazuri care acum mă strâmtorează. Cu adevărat, nimic nu e mai de pierzare precum neascultarea; că aceasta e şi cea care l-a scos pe Adam din Rai şi pe mine din obşte”.
456
Şi aşa căindu-se fratele, sau în obşte se va întoarce, sau, întorcându-se în lume, va pieri acolo.
Iar dacă, întorcându-se în obşte şi primit fiind, iarăşi va fi luptat de gând din pricina smintelilor şi clevetirilor, să zică întru sineşi: Pune, Doamne, uşă gurii mele (Ps. 140: 3) şi întoarce ochii mei ca să nu vadă deşertăciunea (Ps. 118: 37). Cu acestea vei birui pe amândouă: clevetirea adică prin tăcere, iar sminteala prin păzirea ochilor. Că dacă nu le vom birui pe acestea, oriunde vom merge, ducem întru sinene pe cei ce ne războiesc pe noi.
6. Altui frate vicleanul alt gând îi vâră, vrând a-l răpi pe dânsul din mănăstire, căruia îi zice: „Iată, netovărăşia şi lenevirea s-a cunoscut tuturor fraţilor, de aceea nu mai poţi locui în locul acesta; că, măcar deşi doreşti bunătatea, oamenii cu care locuieşti sunt tot aceiaşi care te ştiu în ce fel erai şi mai-înainte; deci du-te în altă parte, unde nu eşti cunoscut, şi pune început acolo, şi aşa vei plăcea şi lui Dumnezeu şi oamenilor.
Ascultă dar, iubite, pentru ocara oamenilor fugi tu de părintele şi de fraţii cu care te-ai tocmit [făcând făgăduinţă] înaintea lui Dumnezeu? De ce nu-ţi aduci aminte de prorocul, care zice: Ocară a aşteptat sufletul meu şi ticăloşie, şi pentru Tine am răbdat ocară, şi ruşinea a acoperit obrazul meu (Ps. 68: 20), că vei suferi şi tu cu bucurie necinstirea şi defăimarea? Că fericiţi, zice, veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi celelalte (Matei 5:11). Că ocara cea pentru Domnul foarte ajută spre curăţirea păcatelor. Şi să te încredinţeze pe tine şi prorocul, care zice: Că întru smerenia noastră ne-a pomenit pe noi Domnul, şi ne-a izbăvit pe noi de vrăjmaşii noştri (Ps. 135: 23-24).
Şi altfel: tu fă bine, şi vei vedea că Domnul tămăduieşte [întoarce] conştiinţa fraţilor tăi spre tine. Petrece deci acolo
457
unde te apucă potrivnicul şi, acolo sculându-te, războieşte-l pe dânsul, ca celor ce li s-au cunoscut neajunsurile tale, aceloraşi să se arate şi isprăvile tale, şi întru aceasta vei dobândi slavă mare de la Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce a zis: Şi vor fi cei dintâi pe urmă, şi cei de pe urmă dintâi (Matei 19: 30). Că după ce haina cea murdară se va spăla, nu se va mai pune alături de cele murdare; iar dacă cineva din zavistie sau dintr-o râvnă nesocotită va numi pe cea curată murdară, nu va fi crezut, că vederea [înfăţişarea] hainei îl va vădi pe dânsul, că zice: Spăla-mă-vei, şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi (Ps. 50: 7).
7. Iar de multe ori şi celui ce a îmbătrânit în obşte îi pune vrăjmaşul gând de depărtare, zicând: „Iată, atâţia ani ai în mănăstire slujind lui Hristos, iar acum îmbătrâneşti şi nu mai poţi suferi canoanele obştii, şi nici putere de a mai face ceva nu mai ai, că trupul s-a făcut slab, iar de aici înainte vei fi defăimat şi de cei mici, şi de cei mari; de aceea, pentru bătrâneţe, ai nevoie de odihnă.
Deci ieşi de aici şi, şezând într-un loc, linişteşte-te, şi Dumnezeu va trimite hrana Sa din dragoste324 sau prin alte mijloace. Căci care nevoie îţi zace asupră, ca, şi ticăloşindu-te, să fii ocărât pentru mâncarea ta? Şi ce este şi cu mâncarea ta, că aşa în fiecare zi te ticăloşeşti ca un rob rău (cf. Matei 24:48) şi suferi a te supune celor mai mici decât tine?”
Acestea şi altele ca acestea îi bagă vicleanul bătrânului şi nerăbdător îl arată la bătrâneţile lui. Iar dacă bătrânul este uşor cu gândul, se va răsturna îndată, şi e mişcat de dânsul ca gătejul [din foc] de vânt, iar dacă bătrânul este desăvârşit cu gândul, îl biruieşte pe dânsul, zicând: „Nu-mi vei batjocori bătrâneţile, Diavole; că, dacă în tinereţile mele
324 Prin pomană de la osebiţi creştini.
458
am suferit ostenelile mele cu răbdare, cu mult mai vârtos acum le voi suferi, că vremea dezlegării mele a sosit ca să fiu eu împreună cu Hristos; că cel ce a îmbătrânit nu mai aşteaptă nimic altceva decât să se dezlege din viaţă; dar încă şi celor mai tineri nu mă voi face pildă de lenevire, ci mai vârtos de răbdare. Căci dacă blagocestivul bătrân Eleazar, cu nişte munci ca acestea fiind înconjurat şi la mădulare ars peste tot, nu şi-a schimbat gândul, ci pildă de răbdare se făcu celor tineri carii şi către acela uitându-se, vitejeşte şi ei au dispreţuit muncile tiranilor -, cu mult mai vârtos eu, cel ce niciuna dintre acestea nu pătimesc, pentru mica osteneală şi prea mica defăimare, nu voiesc a fi celor mai tineri începătură de depărtare, ci mai vârtos de răbdare şi de suferire; căci eu mă socotesc pe sinemi că sunt rob al celui pe care Domnul l-a pus proestos al mănăstirii întru care şi locuiesc, înaintea căruia m-a pus Domnul şi pe mine, şi sunt de sine stăpânitor pentru a putea să mă depărtez. Dar pentru ce şi pentru puţina mea rucodelie mă necăjiţi [gânduri ale vicleanului]? Că dacă mirenii, pentru cele stricăcioase, nu numai zilele, ci şi nopţile cu iubire de osteneală lucrează şi sunt împresuraţi de grija femeilor şi a fiilor, a casei şi a chiriei, şi rabdă, cu mult mai vârtos eu în această puţină osteneală cu bucurie voi suferi, ca cel ce m-am izbăvit de toate acelea cu harul lui Hristos; că jugul Lui e bun, şi sarcina uşoară este (cf. Matei 11:30); pentru aceasta abateţi-vă de la mine, şi voi cerca poruncile Dumnezeului meu (Ps. 118:115)”. Şi aşa, cu împreună-lucrarea harului petrecând întru a sa socotinţă şi săvârşindu-se într-acel loc în care a îmbătrânit, dobândeşte neveştejită cunună.
459
VII
A Sfântului Maxim
1. Cel fără de minte, care se robeşte de patimi, când de mânie mişcându-se se tulbură, se grăbeşte ca fără de socoteală să fugă de fraţi; şi iarăşi, când de poftă se înfierbântă325, căindu-se, iarăşi alergând merge spre întâmpinarea lor; iar cel priceput împotriva amândurora se pune: căci adică în pricina mâniei, tăind pricinile tulburării, se izbăveşte pe sineşi de scârba cea către fraţi, iar pentru pricina poftei, de iuţimea cea necuvântătoare şi de întâlnirile fără folos se înfrânează.
2. În vremea ispitelor, nu părăsi mănăstirea ta, ci suferă vitejeşte valurile gândurilor, şi mai vârtos ale scârbei şi ale mâhniciunii [akediei]; căci astfel, prin iconomia lui Dumnezeu prin necazuri lămurindu-te, vei avea tare nădejdea cea întru Dumnezeu; iar de o vei lăsa (mănăstirea adică), neiscusit şi fără bărbăţie şi nestatornic te vei afla.
încă nu are dragoste desăvârşită, nici cunoştinţa Dumnezeieştii Pronii întru adânc, cel ce în vreme de ispită nu rabdă-îndelung pentru cele ce se întâmplă în mănăstire, ci se taie pe sineşi de la dragostea fraţilor celor duhovniceşti.
Scopul Dumnezeieştii Pronii este aceea adică ca pe cei ce de răutate în multe feluri sunt dezbinaţi, prin dreapta-credinţă şi prin duhovniceasca dragoste, să-i facă una, căci pentru aceasta a pătimit Mântuitorul, ca pe fiii lui Dumnezeu cei risipiţi să-i adune întru una (cf. şi Ioan 11:52).
3. Deci cel ce nu cunoaşte, nici nu poartă cele ale supărării, nici nu suferă pe cele de întristare, nici nu rabdă
325 Trad, neogr. adaugă „de pofta de a se întoarce la fraţi”.
460
cele dureroase, afară de Dumnezeiasca dragoste şi de Pronie umblă. Dacă dragostea îndelung-rabdă şi este făcătoare de bine (cf. şi I Cor. 13: 4), cel ce se împuţinează cu sufletul pentru cele de întristare ce i se întâmplă, şi pentru aceasta face vicleşug împotriva celor ce l-au scârbit, şi din dragostea cea către dânşii pe sineşi se taie, cum oare să nu cadă de la scopul Dumnezeieştii Pronii?
4. Întâmplatu-ţi-s-a ţie ispită de la fratele şi scârba întru urâciune [ură] te-a adus? Nu te birui de urâciune, ci biruieşte urâciunea întru dragoste, pe care o vei birui într-un chip ca acesta: rugându-te pentru dânsul curat lui Dumnezeu şi primind răspunsul [apologia] lui, sau şi însuşi prin aceasta pe dânsul tămăduindu-l, şi pe sineşi pricinuitor [al scârbei etc.] socotindu-te şi îndelung răbdând, până va trece norul, îndelung-răbdător este cel ce aşteaptă sfârşitul ispitei şi lauda326 inimii aşteaptă.
5. Bărbatul îndelung-răbdător mare este întru pricepere (Pilde 14: 29); că pe toate cele ce i se întâmplă către sfârşit [împlinire] le aduce, şi pe acela aşteptându-l, suferă cele de întristare, iar sfârşitul este viaţa veşnică, după Apostolul: Şi aceasta este viaţa cea veşnică, ca să Te cunoască pe Tine Unul Adevăratul Dumnezeu şi pe Cel pe Care L-ai trimis, pe Domnul IIsus Hristos (Ioan 17: 3). Pe fratele ce-l socoteai ieri duhovnicesc şi îmbunătăţit, nu-l judeca azi de rău şi viclean pentru urâciunea care se face astăzi întru tine din meşteşugirea celui viclean, ci, prin îndelung-răbdătoarea dragoste, socotind bunătăţile cele de ieri, urâciunea cea de astăzi leapăd-o din suflet.
6. Pe cel pe care ieri îl lăudai ca pe un bun şi îl propovăduiai ca pe un îmbunătăţit, nu-l grăi astăzi de rău, ca pe
326 Kaurma = sau: slava, bucuria.
461
un rău şi viclean, pentru a ta prefacere dintru dragoste în urâciune, făcând din defăimarea fratelui pricină de îndreptăţire a viclenei urâciuni celei dintru tine, ci rămâi întru aceleaşi laude, măcar deşi încă eşti ţinut de scârbă, şi aşa lesne te vei întoarce la mântuitoarea dragoste.
Nu pe cea obişnuită laudă a fratelui, pentru scârba cea ascunsă întru tine către dânsul, întru întâlnirea cu ceilalţi fraţi să o spurci, împreună-amestecând în cuvinte pe furiş şi defăimarea, ci curat foloseşte lauda întru întâlniri, şi curat pentru dânsul ca pentru sineţi roagă-te, şi cel puţin de pierzătoarea urâciune prea degrab te vei izbăvi; măcar fratele, poate ispitindu-se, petrece grăindu-te de rău, dar încă tu să nu te scoţi afară din aşezământul [starea] dragostei, pe acelaşi drac suferindu-l să te supere în gând… Şi, aşa, nu vei ieşi dintru aceasta: dacă, ocărându-te, vei binecuvânta, dacă, pândit cu gânduri rele, vei fi de-bine-voitor; aceasta este calea filosofiei celei după Hristos, şi cel ce nu călătoreşte pe aceasta nu se va sălăşlui împreună cu Dânsul.
7. Să nu îmboldeşti pe fratele prin cuvinte cu ghicituri, ca nu, pe cele asemenea de la dânsul împotrivă-primindu-le, aşezământul dragostei de la amândoi să-l izgoneşti, ci, cu îndrăzneală, prieteneşte mergi şi mustră-l pe dânsul, ca, pe pricinile scârbei dezlegându-le, de tulburare şi de scârbă pe amândoi să izbăveşti.
Să nu zici „urăsc pe fratele” în vreme ce dinspre pomenirea lui te întorci, ci ascultă pe Moise, care zice: Să nu urăşti pe fratele tău în gândul tău; cu mustrare să mustri pe fratele tău, şi nu vei lua pentru dânsul păcat (Lev. 19:17).
Nu pomeni în vreme de pace cele ce în vremea scârbei s-au grăit de fratele, ori de faţă de se vor fi grăit cele întristăcioase, ori către altul despre tine, iar după aceasta le-ai
462
auzit şi tu, ca nu cumva, stăruind în cugetele pomenirii de rău, la pierzătoare ură a fratelui tău să te întorci.
8. Nu poate sufletul cuvântător [raţional], către om nutrind urâciune, cu Dumnezeu, Dătătorul poruncilor, să se împace. Că zice: De nu veţi lăsa oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru Cel ceresc nu va lăsa vouă greşealele voastre (Matei 6:15); iar dacă acela nu voieşte să se împace, măcar tu păzeşte-te pe sineţi de urâciune, rugându-te pentru dânsul curat şi negrăindu-l de rău către cineva.
9. Pacea Sfinţilor îngeri cu aceste două aşezământuri [stări] este ţinută: cu cea către Dumnezeu şi cu cea unii către alţii dragoste; asemenea şi tuturor celor din veac sfinţi. Şi preafrumos s-a zis de Mântuitorul nostru: Că întru aceste două porunci atârnă toată Legea şi prorocii (Matei 22:40).
Nu socoti ca pe nişte voitori de bine pe cei ce-ţi aduc ţie cuvinte care lucrează întru tine scârbă şi urâciune către fratele, măcar de s-ar părea că şi adeverează, ci ca dinspre nişte omorâtori, dinspre unii ca aceştia întoarce-te, ca şi pe aceia de la grăirea de rău să-i opreşti şi pe al tău suflet de răutate să-l izbăveşti.
Cearcă conştiinţa cu tot de-amănuntul, ca nu cumva din pricina ta să nu se împace fratele, şi nu o amăgi pe aceasta, căci cunoaşte cele ascunse ale tale şi te va pârî în vremea ieşirii, încă şi în vremea rugăciunii îţi face ţie pomenire.
10. Nu fi lesnicios spre lepădarea dragostei duhovniceşti, pentru că altă cale a mântuirii nu s-a lăsat oamenilor.
Ia aminte ca nu cumva răutatea care te desparte pe tine de fratele, nu întru fratele, ci întru tine să se afle; şi sârguieşte-te a te împăca cu dânsul, ca nu din porunca dragostei să cazi. Nu defăima porunca dragostei, că printr-însa te faci fiu al lui Dumnezeu, pe care, lepădând-o, fiu al Gheenei te vei afla.
463
11. Nu te face plăcut sieţi327, şi nu vei fi urâtor de frate; nu fi iubitor de sineţi, şi vei fi iubitor de Dumnezeu. După ce ai ales a vieţui împreună cu fraţii cei duhovniceşti, înaintea uşilor de voile tale să te lepezi, pentru că nu într-alt chip vei putea trăi în pace nici cu Dumnezeu, nici cu cei cu care vieţuieşti împreună.
12. Al celui ce încă iubeşte slava deşartă, sau la ceva din lucrurile cele materialnice este dat cu împătimire, însuşire de căpetenie este să se mâhnească pe oameni pentru cele vremelnice, sau a-i pomeni de rău328, sau a avea ură către dânşii, sau gândurilor celor de ruşine a robi; însă sufletului celui iubitor de Dumnezeu acestea toate îi sunt străine.
VIII.
Din Pateric
1. Un frate oarecare, într-o viaţă de obşte şezând, se supăra de gândurile mutării. Într-o zi, luând hârtie şi şezând, a scris pe hârtie toate pricinile pentru care i-au zis lui gândurile să se mute din obşte; iar după ce le-a enumerat pe toate, a scris mai pe urmă, întrebându-se pe sineşi: „Le poţi răbda pe toate?” Apoi, de ca şi cum aducea împotrivă şi răspundea, a scris: „Da, întru numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, voi răbda!” Şi, învăluind hârtia, o a legat la brâul său.
Deci, când se pornea vreuna din acele pricini pentru care se lupta şi mai-nainte când năvăleau spre dânsul gândurile mutării, acela, alergând deosebi, lua hârtia şi o citea şi, aflând aceea, adică „întru numele lui Iisus Hristos, Fiul
327 Pentru termenul de faţă, vezi Pricina de faţă, nota 3 de la VI, 2.
328 A avea resentimente.
464
lui Dumnezeu, voi răbda”, zicea către sineşi: „Vezi, ticăloase, că nu omului, ci lui Dumnezeu te-ai făgăduit”, şi îndată se odihnea. Şi aşa pururea făcând fratele, ori de câte ori se întâmpla vreo tulburare dintr-o pricină sau alta, netulburat petrecea.
Deci ceilalţi fraţi, înţelegând ceea ce făcea fratele, cum, citind hârtia, aşa petrecea, de multe ori şi ei, tulburându-se prin meşteşugirea vicleanului, spre zavistia şi ura fratelui s-au pornit; şi, venind la egumenul, ziceau că fratele este fermecător, iar în brâul lui este fermecătoria lui, şi pentru aceasta nu puteau petrece cu dânsul: „Deci, ziceau ei, sau pe dânsul, sau pe noi, slobozeşte-ne de aici”. Iar el, nefiind străin de pândirea vrăjmaşului că ştia smerenia şi evlavia fratelui -, le-a zis lor: „Duceţi-vă de vă rugaţi, şi mă rog şi eu, şi după trei zile voi zice vouă răspunsul”. Noaptea dormind fratele, venind egumenul încetişor, a dezlegat brâul lui şi, citind hârtia, l-a încins iarăşi pe dânsul şi s-a dus. Iar cele trei zile trecând, s-au apropiat şi fraţii şi Avva ca să se înştiinţeze de răspuns. Iar el, chemând pe fratele, a zis: „Pentru ce sminteşti pe fraţi?” Iar el, îndată jos punându-se pe sineşi, a zis: „Greşit-am, iartă-mă, şi vă rugaţi pentru mine”. Şi a zis Avva către fraţi: „Ce-aţi zis despre fratele acesta?” Şi, răspunzând, au zis: „Că fermecător este, şi fermecătoria lui în brâul lui este”. Şi zice egumenul: „Scoateţi dar fermecătoria lui”. Iar ei s-au repezit să dezlege brâul lui, dar fratele nu-i lăsa. Şi a zis egumenul: „Tăiaţi-l!” Şi l-au tăiat; şi au aflat într-însul hârtia, şi egumenul o a dat unuia dintre diaconi, poruncind să stea la loc înalt şi să o citească, ca şi vicleanul mai mult să se ruşineze, cel ce a semănat o diavolie ca aceasta.
Iar cum s-a citit hârtia, iar mai pe urmă că „…întru numele lui Hristos voi răbda”, auzind fraţii, de ruşine nu mai
465
ştiau ce să facă; şi au făcut egumenului metanie, zicând: „Greşit-am!” Iar el a zis lor: „Nu mie să-mi faceţi metanie, ci lui Dumnezeu şi fratelui asupra căruia aţi minţit, ca să vă ierte”. Iar ei au făcut aşa. Şi a zis lui egumenul: „Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să-i ierte pe dânşii”. Şi s-au rugat pentru ei.
2. Zis-a un stareţ: „Cei ce de demult nu degrab se mutau din locul lor de nu se va fi întâmplat lor ceva din aceste trei lucruri: adică dacă cineva va fi avut vecin scârbit asupra lui din zavistie, adică cu pomenire de rău, şi, deşi toate făcând către mângâierea lui, n-ar fi putut să-l schimbe pe dânsul, sau dacă, venind mulţi la dânsul, i-ar fi oferit felurite lucruri, pe care, trebuind el să le primească, l-ar fi slăvit pe dânsul cu prisosinţă, sau de se va fi întâmplat să cadă în ispită de curvie, aproape locuind femei. Deci, dacă s-ar fi întâmplat unul din aceste lucruri, şi el s-ar fi mutat, mutarea n-ar fi fost lipsită de socoteală.
3. Ziceau Părinţii: „De ţi se va întâmpla ţie ispită în locul în care locuieşti, nu părăsi locul în vremea ispitei, iar de nu, oriunde te vei duce, vei afla înaintea ta pe cea de care fugi; rabdă dar până ce trece ispita, ca nu cumva depărtarea ta să se facă pricină de sminteală. Şi mai vârtos nu în vremea păcii, ca nu cumva despărţirea ta să pricinuiască necaz celor ce locuiesc locul”.
4. Zis-a un stareţ: „Precum pomul, adeseori sădindu-se, a rodi nu poate, tot aşa şi călugărul, mutându-se din loc în loc, nu poate săvârşi bunătatea”.
5. Un frate şezând într-o obşte, supărându-se de gândurile mutării, a povestit stareţului. Iar el a zis către dânsul: „Du-te de şezi în chilia ta, dând trupul tău drept zălog peretelui chiliei tale, şi să nu ieşi cu trupul de acolo, iar gândul lasă-l să gândească ce voieşte”.
466
6. Zis-a un stareţ: „Chilia călugărului este cuptorul Babilonului, unde cei trei coconi [tineri] l-au aflat pe Fiul lui Dumnezeu; este şi stâlpul de nor de unde Dumnezeu a grăit lui Moise”329.
7. Un frate a petrecut nouă ani luptat fiind a ieşi din obşte şi în fiecare zi îşi gătea cojocul său ca să iasă. Iar dacă se făcea seară, zicea întru sine: „Mâine mă duc de aici”. Iar dimineaţa zicea gândului: „Să ne silim pe înşine a răbda şi astăzi pentru Domnul”. Şi, dacă s-a luptat nouă ani aşa făcând, a uşurat Dumnezeu toată ispita de la dânsul.
IX.
A Sfântului Efrem
Să nu zici, călugăre: „Aici e strâmtorare şi război, iar mai încolo odihnă şi negrijă”. Spune, de ştii, cine este cel ce ne luptă? Au nu vrăjmaşul nostru, Diavolul? Auzi dar ce zice la Iov că a zis Domnul Diavolului: De unde vii tu? Şi a zis Diavolul înaintea Domnului: Străbătând cea de sub cer şi umblând peste tot, iată, de faţă sunt (Iov 2: 2). Deci cunoaşte că, oriunde vei merge, cerul este mai înalt decât tine; şi nu este loc întru toată lumea cea de sub cer necălcat de vrăjmaşul cel de obşte; deci rămâi în locul întru care te-ai chemat, şi stai împotriva Diavolului, şi va fugi de la tine, şi apropie-te de Dumnezeu, şi El Se va apropia de tine. Vai sufletului întru care va intra necredinţa, netemerea, necunoştinţa, nebunia şi neruşinarea, că parte a vulpii va fi (cf. Ps. 62:10).
Fericit e sufletul întru care locuieşte frica şi evlavia. Celui ce nu-i place a sluji unui stăpân, va fi slujitorul multora;
329 Aşadar adevărata chilie îl aşază pe călugăr între tirania ispitelor (dintru sineşi şi din afară de sineşi) şi norul ocrotitor al lui Dumnezeu.
467
şi cel ce nu suferă a se supune unui egumen se va supune multora, în felurite locuri. Scris este: Pricină caută bărbatul care voieşte să se despartă de prieteni, şi în toată vremea ocărât va fi (Pilde 18: 1). Tot aşa şi călugărul, despărţindu-se de mănăstire, pune drept pricină pe egumen şi pe fraţi, dar de ocara cea de la Dumnezeu şi de la oamenii pricepuţi niciodată nu va scăpa.
Pentru unul ca acesta iarăşi zice Scriptura: Este o cale care oamenilor li se pare dreaptă, dar sfârşiturile merg în fundul iadului (Pilde 14:12). Şi iarăşi zice: De căi ca aceasta se va sătura cel învârtoşat cu inima (Pilde 14:14). De se va întâmpla ca mănăstirea întru care locuieşti să se strâmtoreze întru trebuinţele trupului, să nu părăseşti locul, căci atunci vei afla dobândă multă într-însul. Necuvioşilor nu le va plăcea de egumenul cuvios, nici dreptului tot ce e nedrept.
PRICINA A PATRUZECI ŞI UNA
Că celor nedeprinşi a fi singuri, a locui singuri e lucru primejdios.
I.
Din Pateric
1. Un frate, depărtându-se de lume şi luând schima, s-a încuiat pe sineşi, zicând: „Sihastru sunt”. Şi auzind bătrânii, au venit de l-au scos pe dânsul şi l-au făcut să înconjoare chiliile călugărilor, să facă metanie şi să zică: „Iertaţi-mă, că nu sunt sihastru, ci nou-începător”.
2. Întrebat a fost un stareţ: „Cum poate omul a locui deosebi?” Şi a răspuns: „Atletul, de nu-şi va obişnui mâinile cu mulţi330, nu poate învăţa meşteşugul biruinţei, ca astfel să poată lupta singur cu cel potrivnic lui. Iar călugărul, de nu se va pedepsi împreună cu fraţii ca să se înveţe meşteşugul gândurilor, nu poate locui în singurătate, nici a sta împotriva gândurilor”.
3. Zis-a Avva Teodor: „Mulţi în vremea aceasta au ales odihna, înainte de a le-o da lor Dumnezeu”.
II.
A lui avva Isaia
Zis-a Avva Isaia: „De va voi mintea a se sui pe cruce mai-nainte până nu va fi încetat slăbănogirea simţirilor,
330 De nu se va antrena de mai-nainte cu unul şi altul.
469
mânia lui Dumnezeu va veni peste dânsa pentru că a încercat lucru peste măsura sa, netămăduind adică simţirile sale. Că de n-ar fi tămăduit de mai-nainte Domnul nostru Iisus Hristos toate patimile omului pentru care a venit, nu S-ar fi suit pe Cruce.
Că zice mai-nainte de a Se răstigni: Ducându-vă, vestiţi lui Ioan cele ce aţi văzut: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, morţii se scoală şi săracilor li se binevesteşte; şi fericit este care nu se va sminti întru Mine (Matei 11: 4-6). Iar aceea că Ioan a botezat pe Domnul nostru Iisus Hristos arată că cel ce se apropie să slujească lui Dumnezeu trebuie ca mai întâi să-şi mărturisească faptele sale. Că zice: Se botezau de Ioan, mărturisindu-şi păcatele lor (Marcu 1: 5). Multe alte semne a făcut Domnul Iisus, dar prin cele arătate aici ne învăţăm acestea:
Orbii iarăşi văd: cel ce ia aminte la nădejdea lumii acesteia orb este; iar dacă, părăsind-o pe dânsa, iarăşi va privi către nădejdea cea aşteptată, unul ca acesta va vedea iarăşi. Iar că şchiopii umblă, aceasta arată că cel ce pofteşte pe Dumnezeu, dar iubeşte şi cugetele inimii celei de carne, şchiop este; iar de le va părăsi pe dânsele şi va iubi pe Dumnezeu din toată inima sa, acela umblă. Iar prin aceea că surzii aud ne învăţăm că cel ce este întru risipirea minţii surd este, prin robime şi uitare; iar dacă se va îndeletnici întru cunoştinţă, acela a auzit. Iar aceea că leproşii se curăţesc, aceasta înseamnă că precum este scris în Legea lui Moise: Necuratul să nu intre în casa Domnului (Deut. 23:1-3) lepros este tot cel ce are vrăjmăşie către aproapele, sau ură, sau râvnă [pizmă, invidie], sau clevetire; iar de le va părăsi pe acestea, acela s-a curăţit.
Deci, dacă iarăşi va vedea orbul, şchiopul va umbla, surdul va auzi şi leprosul se va curăţi, omul care a murit
470
prin acestea în vremea lenevirii331, acum, înviază, se înnoieşte şi de aici binevesteşte simţirilor sale celor ce au sărăcit de sfinţitele bunătăţi [virtuţi] că iarăşi au văzut, iarăşi au umblat, iarăşi au auzit şi s-au curăţit. Aceasta dar e mărturisirea pe care o ai dat stareţului tău: întru toată reaua-pătimire şi smerita cugetare a vieţui. Că scris este despre Ioan: îmbrăcămintea lui era de păr de cămilă şi celelalte (Matei 3: 4), prin care se arăta reaua-pătimire care e cea dintâi care curăţeşte pe om, de atunci putându-se el îndeletnici spre a veni spre cruce.
Căci crucea este semn al nemuririi ce va să fie, ca una care înainte de toate închide gurile Fariseilor şi Saducheilor; că fariseul este tip al vicleşugului, al făţărniciei şi al slavei deşarte, iar saducheul, al necredinţei şi al lipsei de nădejde, ale căror guri au fost astupate, după cea scrisă: Iar din ceasul acela nimeni nu mai cuteza a-L întreba. Apoi a trimis pe Petru şi pe Ioan ca să gătească Paştile (Luca 20:40; 22:8), cuvântul arătând că, de se vedea mintea pe sineşi nestăpânită de ceva, atunci se găteşte spre nemurire, aducându-şi simţirile sale întru una şi făcându-le pe dânsele un trup, hrănindu-le pe dânsele şi împărtăşindu-se ele dintr-însa fără de saţiu.
Apoi, Scriptura zice că Iisus S-a rugat, zicând: De este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta în ceasul acesta (Matei 26: 39): al nostru este cuvântul că, de va voi mintea a se sui pe cruce, de multă rugăciune are trebuinţă şi de multe lacrimi, şi a se supune în tot ceasul înaintea lui Dumnezeu, cerând ajutor de la bunătatea lui Dumnezeu, ca să fie întărind-o şi păzind-o pe dânsa întru viaţă nouă, sfântă şi nebiruită. Pentru că mare primejdie este în ceasul crucii: căci, rugându-se cineva, are trebuinţă de Petru, de Iacov
331 iao = negrijii, ignoranţei (precum am întărit şi în altă parte).
471
şi de Ioan, adică de credinţă sănătoasă [Petru], de nădejde bărbătească [Iacov] şi de dragoste desăvârşită [Ioan], ca printr-acestea să tragă asupră-şi harul cel de sus şi aşa să se poată sui pe cruce. Acestea toate Se făcură Stăpânului nostru Hristos, Care chip nouă Se făcu întru toate, precum a zis Apostolul (I Pt. 2: 21), ca noi să cunoaştem puterea învierii Lui şi împărtăşirea de pătimirile Lui, doar cumva închipuindu-ne cu moartea Lui, să ajungem întru a doua înviere din morţi. Iar fierea pe care o a gustat pentru noi ne este nouă închipuire [tip] spre pierderea cu totul a poftei celei rele ce este întru noi, spre a îngrădi gurile noastre şi a nu lăsa poftele să iasă din trup şi a se împlini; iar prin oţetul pe care l-a gustat pentru noi ne învăţăm să stingem toată obrăznicia şi tulburarea deşartă, iar prin scuiparea cu care a fost scuipat ne învăţăm a şterge toată plăcerea omenească şi toată slava lumii acesteia; iar prin cununa de spini ne învăţăm învinuirea şi batjocura ce ni se aduce în tot ceasul, răbdând ocările fără tulburare.
Trestia cu care băteau capul lui pentru mântuirea noastră este o pildă pentru noi, ca totdeauna având coiful smeritei cugetări să umbrim toată mândria vrăjmaşului. Iar aceea de a fi bătut cu vine înainte de a Se răstigni ne este nouă chip pentru a nu băga de seamă toată ocara omenească şi dispreţul; iar prin împărţirea hainelor Lui şi a petrece El netulburat, ne învăţăm să trecem cu vederea cele ale lumii acesteia spre a ne sui pe cruce; iar aceea că era al şaselea ceas când El S-a răstignit, ne este nouă chip spre a ne împuternici împotriva a toată trândăvia [akedia] şi împuţinarea de suflet, până când va muri păcatul, după cea scrisă: Că prin Cruce a omorât întru Sineşi vrăjmăşia (Ef. 2:16).
Iar aceea când în ceasul al nouălea Iisus a strigat cu glas mare şi a zis Eli, Eli Lama Sabahtani ne învaţă pe noi ca după
472
răbdarea necazului pentru patimi până când se vor stinge să îndrăznim de aici întru smerita cugetare şi să strigăm către Dumnezeu. Iar din aceea adică a-Şi da duhul întru apusul soarelui ne învăţăm că, de se va izbăvi mintea din toată nădejdea celor văzute ale lumii acesteia, va fi semn că a murit păcatul în om; atunci se despică şi catapeteasma; adică după izbăvirea minţii, ceea ce stă332 între ea şi Dumnezeu piere. De aici, pietrele se despică şi mormânturile se deschid, cuvântul arătând că, dacă se va face întru noi acea moarte, toată greutatea şi orbirea şi cele ce zac peste suflet vor pieri, şi simţirile cele moarte şi roditoare de moarte se însănătoşesc şi viază nebiruite. Iar a-L înveli pe Dânsul în giulgiu curat şi a-L unge cu aromate arată sfinţenia minţii, care după moartea aceea o învăluie pe aceasta şi arată nemurirea care o odihneşte pe dânsa. Iar aceea adică că L-a pus pe Dânsul în mormânt nou, întru care rumeni n-a fost pus, şi au prăvălit o piatră mare peste uşă arată că, de se va izbăvi mintea de toate acestea şi se va sâmbetiza333, este într-un veac nou, cugetând la cele noi şi nestricăcioase. De aici înainte, unde e stârvul, acolo se adună şi vulturii (Matei 24: 28). Încă se scrie că a înviat întru slava Tatălui Său şi S-a suit în ceruri, şi a stătut de-a dreapta slavei întru cele de sus (Evr. 1: 3), pe care chip, dându-l şi nouă Apostolul, zice: Dacă v-aţi sculat împreună cu Hristos, pe cele de sus căutaţi-le, unde Hristos este şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; cugetaţi deci cele de sus, şi nu cele de jos, căci aţi murit (Col. 3:1-3). Şi puternic este numele Lui cel sfânt a ajuta neputinţei noastre, astfel ca, după măsura sărăciei noastre [duhovniceşti], să părăsim păcatele noastre şi să aflăm milă cu cei vrednici de El. Amin.
332 Intervalul, piedica.
333 Sabatiza sau odihni.
473
III.
A lui avva Marcu
Este o lucrare a harului necunoscută pruncului [începătorului] şi este alta a răutăţii ce se aseamănă adevărului. Şi bine este a nu cugeta unele ca acestea, din pricina înşelăciunii; nici, iarăşi, a le anatematisi, din pricina adevărului334, ci pe toate prin nădejde a le aduce lui Dumnezeu, că El ştie folosul amândurora335.
IV.
A lui avva Cassian
Cei ce sunt împreună cu fraţii, pentru că nu pot răbda războiul cel din patimi, aceştia caută pustia şi singurătatea,
334 Trad, neogr.: „din pricina necunoaşterii adevărului”.
335 Deşi scurt, acest text este plin de bogăţie duhovnicească. S-ar putea spune că aici se cere, pe de o parte, multă credinţă şi nădejde în cuvântul lui Dumnezeu cel arătat prin ascultarea faţă de un părinte, iar pe de alta în lucrarea duhovnicească pe care o urmează începătorul din ascultare faţă de părintele său sau de alţi părinţi care l-au sfătuit sau îl pot sfătui. Primejdia de care trebuie să se ferească este înşelarea şi răutatea; acestea cuprind pe începător fie din cugetarea discursivă, iscoditoare, lipsită de credinţă faţă de cele ce le lucrează sau chiar faţă la Dumnezeu şi părintele său duhovnicesc. avva Marcu cere apoi ca toate (ispitele adică) să fie aduse cu nădejde la Dumnezeu, pentru a rândui El folosul sau vrednicia amândurora. Acestea două sunt cugetarea îndrăzneaţă la lucrarea cea necunoscută sau tainică a harului şi cugetarea plină de bănuială la o posibilă lucrare a răutăţii ce voieşte să se asemene adevărului. Ambele sunt ispite pe care puţini dintre începători le pot înţelege şi birui, drept pentru care avva Marcu propune aducerea lor la Dumnezeu cu nădejde, adică prin rugăciune, prin căutarea voii Sale şi a altor părinţi mai sporiţi, şi prin toate celelalte osteneli.
474
socotind că acolo, nefiind niciunul mişcându-le pe dânsele şi zădărându-le, acestea se vor birui cu lesnire; aceştia dar să cunoască că se batjocoresc de draci, sau şi de mândrie foarte sunt ţinuţi; căci, pentru a nu voi să se osândească pe sineşi şi a-şi atribui asupră-le pricinile patimilor, dau vina pe fraţi şi fără socoteală voiesc a fugi de dânşii, şi pentru aceea nenumăratele lor boale şi le păstrează netămăduite. Căci atâtea patimi netămăduite câte vor duce în pustie, pe acestea prin singurătate numai le acoperă, însă nu le şterg; căci, pentru cei ce nu s-au izbăvit de patimi, depărtarea nu numai că păstrează nedescoperite neajunsurile, ci ştie să le şi acopere pe dânsele, ca aşa cei ce le au pe dânsele să ajungă nici să nu le mai simtă, nici a cunoaşte de aici înainte de ce patimi se biruiesc.
Ba mai mult, [gândurile cele rele] le pun lor în gând nălucire a faptei bune şi cum că ei au îndreptat îndelunga-răbdare şi smerenia şi celelalte fapte bune, dar numai până când nu este de faţă cel ce le-ar putea întărâta. Iar de se va întâmpla vreodată vreo pricină mişcându-i pe aceştia şi zădărându-i, îndată patimile cele învistierite într-înşii şi mai-nainte ascunse, ca nişte cai fără de frâie sărind de pe locurile lor, iute foarte şi în chip sălbatic pe călugăraşul lor spre pierzare îl târăsc, ca unele ce din lunga liniştire şi îndeletnicire sunt hrănite şi îngrăşate. Pentru că patimile cele dintru noi mai mult se sălbăticesc de vor fi odihnite dinspre [slobozite de] petrecerea cea cu oamenii; ba chiar şi acea mică împuţinare a [sălbăticiei] lor, pe care din împreună-petrecerea cea cu fraţii o au împuţinat, este de asemenea pierdută în singurătate, iar atunci când cel ce îi întărâtă pe dânşii este de faţă, ele mai mult se întăresc şi se împuternicesc asupra noastră decât mai-nainte336.
336 Această nevoinţă făţarnică e prezentă şi în viaţa mirenilor, căci şi aceştia obişnuiesc să-şi acopere patimile (cu deosebire tristeţile, necazurile, frustrările şi cele ce vin de aici: mania, viclenia, curvia şi altele), refugiindu-se în „singurătatea” sau „pustia” amăgirii comunicării şi a distracţiei prin mijloacele „media”, aruncându-se pe eişi în hăul fără de sfârşit al imaginii virtuale întru „isihia” adormirii patimilor sau a conştiinţei, şi a indiferenţei ce le lucrează pe acestea, iar de aici, odată sporite şi îngrăşate întru amăgirea vindecării lor, odată ce simt frustrati de lucrarea acestora sau împărtăşirea de roadele lor, devin mult mai sălbatici ca mai-nainte. O a doua formă de fugă în „pustie” spre „liniştire” e cea a unora care, dobândind niscai mângâieri prin oarecari osteneli duhovniceşti, devin refractari până şi la cele mai fireşti relaţii dintre oameni, tremurând de frica ispitelor ce i-ar putea munci prin aceştia, ajungând să se despartă de lume ca de o împărăţie a Diavolului, şi nu ca de o pricină de sporire în credinţă, precum zicea Sfântul Efrem mai-nainte. Bine îndeamnă şi Domnul, nu zicând „îndepărtează ispitele de la noi”, ci şi nu ne duce pe noi [nu ne lăsa să cădem] în ispită.
475
Că precum fiarele cele veninoase, în pustie şi întru ale lor culcuşuri liniştindu-se, atunci îşi arată turbarea lor când apucă adică pe cineva care se apropie -, tot aşa şi oamenii cei pătimaşi, cei ce nu cu aşezământul bunătăţii ci cu sila pustietăţii se liniştesc, atunci borăsc veninul sufletului când apucă pe cineva din cei ce se apropie.
V.
De la Sfântul Varsanufie
Un frate a întrebat pe stareţul, zicând: „Gândul îmi zice că liniştea este mai de nevoie decât toate şi este de mare folos sufletului tău; oare bine zice?”
Răspuns-a stareţul: „Liniştea nu este altceva decât a aduna inima dinspre dare şi luare şi dinspre plăcerea cea spre oameni şi dinspre celelalte lucrări asemenea. Deci şi tu, nu da nici nu lua cu cineva din cei din afară, şi aşa, înstrăinându-i de la tine, te linişteşti. Că zis-a Domnul: Milă voiesc,
476
iar nu jertfă (Matei 9:13). Deci odată ce ştii că mila este mai mult decât jertfa, spre milă pleacă inima ta; căci pricinuirea [pretextul] liniştii poate aduce pe cineva întru înalta cugetare înainte ca acesta să se câştige pe sineşi, adică înainte să se facă fără prihană. Căci atunci când cineva poartă crucea, atunci se poate linişti. Deci, dacă te vei milostivi, vei afla ajutor, iar dacă te vei întinde peste măsura ta, cunoaşte că vei pierde şi ceea ce ai câştigat. Deci nici în afară, nici înlăuntru337, ci pe mijloc mergi, pricepând voia lui Dumnezeu, că zilele rele sunt (Ef. 5:16)”.
Zis-a fratele: „Lămureşte-mi, Părinte, ce este ceea ce ai zis, nici afară, nici înlăuntru a merge, ci pe mijloc? Oare nu ar trebui ca şi pe oarecari zile să le osebesc liniştii, iar pe altele oarecari, grijilor?”
Zis-a bătrânul: „A nu îndrăzni întru linişte, nici a dispreţui cele ce ne răspândesc, aceasta este calea cea de mijloc care nu cade; dar întru linişte se cuvine a avea smerenia, iar întru răspândire, trezvirea, iar pentru a ne aduna gândurile nu este hotar, nici ceasuri, şi cu atât mai vârtos zile, ci se cuvine a face după cele ce ne vin asupră-ne. Încă se cuvine a pătimi împreună cu cei din obşte, căci cel ce face aceasta, porunca Apostolului o împlineşte; adică, dacă cineva se necăjeşte (cf. Rom. 8:17; I Cor. 12: 26), să se necăjească şi el împreună cu dânsul, ca să-l mângâie şi să-l îmbuneze; că aceasta este împreună-pătimirea. Şi bine este a pătimi împreună cu cei neputincioşi şi a ajuta slujbelor lor. Că, dacă doftorul care se îngrijeşte de neputincios are plată, cu atât mai vârtos cel ce întru toate pătimeşte împreună cu alţii după puterea sa. Iar dacă cineva nu întru toate ci numai întru unele pătimeşte cu aproapele, iar întru altele nu, chiar şi
337 Evită extremele.
477
întru acelea întru care pătimeşte, el îşi împlineşte voia sa [şi nu pe a lui Dumnezeu]338. Şi mai cunoaşte şi aceasta: că, pe cât se pogoară omul întru smerenie, pe atâta sporeşte. Deci a petrece tu acum în chilie, nelucrător te face pe tine [lucrul, şederea], că te faci pe tine ferit de necazuri; iar întru a fi tu fără de grijă mai-nainte de vreme, vrăjmaşul cel de obşte îţi găteşte ţie tulburare înaintea odihnei, ca să te facă să zici o, de nu m-aş fi născut!”.
Zis-a fratele: „Dar gândul îmi zice mie că, de mă voi duce undeva şi mă voi linişti, vin întru linişte desăvârşită; că dator [vinovat] sunt cu multe păcate, şi voiesc să mă izbăvesc de ele; iar pentru că sunt cu oamenii, şi nu pot veni în plângere şi umilinţă, gândul îmi zice că, atâta cât sunt cu oamenii, nu le pot câştiga pe acestea. Deci fă milă cu neputinţa mea, Părinte, şi spune-mi cum să mă mântuiesc de aceste gânduri rele!”
Răspuns-a stareţul: „Frate, omul cel dator, de nu va da mai întâi datoria înapoi, măcar de se va duce în cetate, ori în sat, dator este, şi nu are slobozenie a şedea în odihnă. Iar de se va osteni, mai întâi trebuie să treacă prin ruşinea oamenilor, şi atunci, de oriunde va putea, plăteşte datoria şi se izbăveşte. Iar izbăvindu-se, atunci cu încredere şi multă îndrăzneală poate umbla printre oameni şi a şedea unde voieşte.
338 La această zicere aflăm în Filocalie (Vol. 11, nota 472) o frumoasă scolie: „La cel ce n-a lepădat în toate egoismul, acesta îi e prezent într-o anumită măsură în toate celelalte. Chiar şi în ceea ce pare că a lepădat egoismul, cine ştie ce interes îl face să sufere cu altul într-un anumit caz, sau moment? Poate se gândeşte că va suferi şi el de ceea ce suferă acela. În mila suferitoare pentru altul e o depăşire palpitantă de sine. Se trece iarăşi de graniţa proprie, de graniţa în care suntem închişi, în Dumnezeu cel transcendent care nu e închis în Sine, ci e plin de o iubire desăvârşită pentru creaturile Sale. Acela nu mai e reţinut de niciun egoism, de nicio limită”.
478
Deci, de se va osteni omul după puterea sa a suferi ocări, sudalme, necinstiri şi pagube pentru păcatele cele făcute de dânsul, smerenie şi osteneală se învaţă, şi aşa se vor ierta lui păcatele, după cea scrisă: Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi lasă toate păcatele mele (Ps. 24:18). Şi sileşte-te să înţelegi câte ocări şi defăimări a răbdat Stăpânul nostru Hristos mai-nainte de Cruce, şi numai după acestea s-a suit pe Cruce339! Tot aşa nimeni nu poate veni în linişte desăvârşită şi roditoare şi întru sfânta odihnă a desăvârşirii, de nu mai-nainte va pătimi cu Hristos şi va suferi toate pătimirile Lui, aducându-şi aminte de Apostolul ce zice: Să pătimim împreună cu Dânsul, ca şi împreună cu Dânsul să ne preaslăvim (Rom. 8:17).
Deci să nu te rătăceşti, că, afară de aceasta, altă cale de mântuire nu este. Iar pentru plâns: de nu te vei nevoi, cu oamenii fiind, a nu lua către cineva dintr-înşii îndrăzneală, plânsul şi străpungerea nu vin. Dacă pentru aceste îndreptări vei fugi de fraţi, cunoaşte că de nevoinţă şi de stadie fugi. Deci nevoieşte-te împreună cu oamenii a birui îndrăzneala cea către dânşii, căci într-alt fel nu vei putea birui îndrăzneala cea către dânşii şi nu vei putea câştiga plânsul sau străpungerea, că zice Apostolul: Că, dacă va pătimi cineva, de nu va fi muncit după Lege, nu se va încununa (II Tim. 2: 5). Fă după puterea ta, frate, şi îţi ajută ţie Dumnezeu, şi să nu uiţi, precum am zis, întru toate a păzi smerenia şi ascultarea şi supunerea, şi te vei mântui întru Domnul.
339 Şi odihnă.
479
VI.
Din Pateric
1. Zis-a un stareţ: „E cu putinţă ca omul, chiar şi o sută de ani şezând în chilie, să nu se înveţe cum trebuie să şadă în chilie”.
2. Un stareţ a avut un ucenic, nu puţini ani bine împlinind ascultarea; acesta, nefiind încă desăvârşit, poftea să se liniştească. Într-o zi, apropiindu-se de stareţ, i-a făcut lui metanie, zicând: „Fă-mă, Părinte, ca să fiu singuratic, adică a locui deosebi”. Şi a zis stareţul: „Caută loc potrivit, şi să facem chilie”. Iar el, ducându-se cale ca de o milă, a aflat loc şi, venind, a vestit stareţului; şi au făcut chilie. Şi a zis stareţul fratelui: „Iată ceea ce ai cerut; şezi dar în chilie; şi, când vei avea trebuinţă: mănâncă, bea, dormi, numai din chilia ta să nu ieşi până sâmbătă, iar atunci vino la mine”, şi, acestea poruncindu-i lui, s-a dus.
Iar fratele a făcut după poruncă două zile, iar a treia zi, mâhnindu-se [cuprins de akedie], a zis către sineşi: „Ce e aceasta ce mi-a făcu mie stareţul?” Şi, sculându-se, a cântat mulţi psalmi şi a mâncat după apusul soarelui; şi, rugându-se, s-a dus să doarmă pe rogojina sa. Şi a văzut un arap [etiopian] zăcând şi scrâşnind cu dinţii asupra lui, şi de îndată a fugit părăsind chilia şi ducându-se la stareţul lui, şi, bătând în uşă, a zis: „Avva, miluieşte-mă şi îmi deschide”. Iar stareţul nu i-a deschis lui până dimineaţă. Iar dimineaţă l-a aflat pe dânsul rugându-se şi zicând cu lacrimi: „Miluieşte-mă, rogu-mă ţie, şi primeşte-mă să petrec aproape de tine, că arap sălbatic scrâşnind asupra mea cu dinţii am văzut zăcând pe rogojina mea când m-am dus să dorm, şi nu mai pot să locuiesc acolo”.
480
Iar stareţul, milostivindu-se, l-a băgat pe dânsul înlăuntru şi i-a pus lui tipic după putere pentru urmarea vieţii celei singuratice [adică monahiceşti]; şi, puţin câte puţin, s-a făcut monah iscusit.
3. Un frate oarecare, şezând în chilie, se tulbura de singurătate; şi, ducându-se la Avva Teodor al Fermei, i-a vestit lui cele ce a pătimit. Şi a zis stareţul: „Du-te, smereşte-ţi gândul tău şi petrece împreună cu alţii”. Iar el a făcut aşa. Şi după puţin, întorcându-se la stareţul, a zis: „Nici cu oamenii nu mă odihnesc”. Şi i-a zis lui stareţul: „Dacă nici singur nu te odihneşti, nici cu oameni petrecând, pentru ce ai ieşit să te faci călugăr? Au nu ca să suferi necazuri? Spune-mi, dar, câţi ani ai în călugărie?” Şi a răspuns: „Opt”. Zis-a stareţul: „Cu adevărat, frate, eu am şaptezeci de ani de călugărie şi niciodată n-am aflat desăvârşit odihnă, în nicio zi, şi tu în opt ani voieşti odihnă desăvârşită?” Şi întărindu-se fratele de stareţul, s-a dus.
4. Se spunea despre Avva Teodor şi despre Avva Luchie, ai mănăstirii Enatului din Alexandria340, că, supărându-se de gândurile mutării vreme de cincizeci de ani, le amăgeau pe ele, zicând: „După iarna aceasta ne vom muta de aici”. Atunci iarăşi, venind vara, ziceau: „După vara aceasta ne ducem”. Şi aşa, cu zăbovirile înşelând gândurile, au petrecut pe loc până la sfârşit.
340 Enat era numele unei mănăstiri din Egipt, care a primit acest nume din pricina distanţei la care se afla de Alexandria nouă semne. Despre această mănăstire s-a vorbit şi mai-nainte, în viaţa Sfintei Teodora (nota trad, neogr.).
481
VII.
A lui avva Isaac
Frate, nimeni nu poate birui patimile fără fapte bune simţite, adică trupeşti şi văzute; aşijderea şi răspândirea minţii nu este cu putinţă să o biruim într-alt fel fără decât prin îndeletnicirea de cunoştinţa cea duhovnicească sau a altei griji după Dumnezeu; căci mintea noastră uşoară este, şi, de nu se va lega în oareşicare cugetare341, nu va înceta din răspândire. Că, dacă nu va birui mai-nainte pe vrăjmaşi, cum va fi în pace? Şi, dacă pacea nu va împărăţi întru dânsul, cum poate să afle şi să priceapă cele învistierite înlăuntrul păcii? Căci patimile sunt perete pentru cele ascunse ale sufletului; iar dacă acestea nu vor fi cele ce vor cădea mai întâi prin fapte arătate342, cele dinlăuntru ale lor nu se vor vădi. Că cine ar putea, în afara zidului fiind, să petreacă cu cei dincolo de acesta? De asemenea, nimeni nu poate vedea soarele prin pâclă, nici virtuţile sufletului, încă zăcând deasupra ceaţa patimilor.
Roagă-te lui Dumnezeu să-ţi de ţie a simţi dorirea şi poftirea duhului; iar când îţi va veni ţie această simţire, atunci, cu adevărat, poţi să te depărtezi de lume şi lumea se va depărta de tine, adică de împătimirea de cele materialnice. Însă întru sudoare a binevoit Domnul Cel înţelept a căuta şi afla pâinea aceasta; şi aceasta cu folos: ca nu mai-nainte de vreme, împărtăşindu-ne dintr-însa, să ni se facă nouă nemistuire343 şi să murim. Deci faptele bune unele din altele se nasc; iar dacă, grăbindu-te, nu te vei apuca a câştiga mai întâi maicile,
341 SiaĂOYiaţidc;.
342 Practice, exterioare.
343 Indigestie.
482
şi te vei sili a lua pe fiice, acestea, de nu le vei lepăda îndată de la tine, se vor face sufletului tău ca nişte năpârci.
VIII.
A lui avva Varsanufie
Un frate oarecare, şezând în linişte şi citind în Paterice că „dator este cel ce cu adevărat voieşte a se mântui mai întâi cu oamenii a suferi ocări, defăimări şi necinstiri, şi, simplu, mai întâi simţirile sale a le îndrepta, şi aşa a se izbăvi de războiul cel printr-însele, şi abia atunci a veni spre liniştea cea desăvârşită precum şi Domnul nostru Iisus Hristos a făcut: necinstindu-Se mai întâi şi defăimându-Se şi aşa să vină spre Cruce, care este murire a cărnii şi a patimilor şi odihnă desăvârşită şi sfântă”, a zis către sineşi: „Eu, ticălosul, n-am făcut niciuna din acestea, ci, din neputinţa mea smintind pe toţi, m-am depărtat de oameni. Deci oare dator simt ca iarăşi să vin în mijlocul oamenilor, şi, ajutând Dumnezeu, precum au zis şi Părinţii, voi intra în linişte, ca nu cumva zadarnică să se facă osteneala mea?” Şi le-a vestit pe acestea bătrânului.
Iar el i-a răspuns lui aşa: „Bine au zis Părinţii, şi într-alt fel nu este, ci, de vreme ce se fac multe pricinuiri [pretexte] întru care omul socoteşte că face bine, şi încă altele prin care socoteşte că se poate vătăma, trebuie să se păzească bine pe sineşi. Iar de ai ajuns a şedea singur, şi vei veni în mijlocul oamenilor, îţi vei naşte ţie slava deşartă; dar poate că nu-ţi este potrivit în lume a şedea, căci, de vei stărui cu gândul acolo, se fac două rele. Dar dacă te vei prihăni pe sineşi, ca cel ce nu ai făcut cea cu datorie pentru drumul crucii, zicând întru necunoştinţă am şezut deosebi, ştie prihănirea aceasta, prin ocara şi necinstea ce ţi le aduce, să aducă pe cel ce o primeşte pe ea cu adevărat la măsura crucii”.
PRICINA A PATRUZECI ŞI doua
Că nu se cuvine a grăi împotrivă cu pricire, nici întru cele ce par a fi bune, ci a ne supune aproapelui, pentru Dumnezeu, în toate.
I.
Din viaţa Cuviosului Simeon Stâlpnicul
Atunci când Simeon şi-a izvodit cu mintea petrecerea lui cea nouă pe stâlp, iar vestea despre dânsul se răspândi pretutindeni, de acest nou-arătat şi străin lucru, dumnezeieştii Părinţi ce locuiau în pustie spăimântându-se, au trimis pe oarecari către dânsul; acestora ei le-au poruncit să-l certe pe dânsul pentru această străină izvodire şi să-l înveţe să umble pe cărarea cea bătută şi obişnuită sfinţilor, şi să nu o dispreţuiască, pe care o ceată atât de mare de fericiţi călătorind, către ceruri s-au suit şi în corturile cele veşnice au intrat. Apoi, temându-se ca nu cumva izvodirea să fie plăcută lui Dumnezeu, iar ei să socotească lucrul omeneşte, au poruncit celor trimişi şi aceasta: cum că, de ar vedea pe bărbat părăsind voia sa şi depărtându-se de pe stâlp şi pogorându-se de acolo pentru ascultarea de ei, să-l oprească de îndată şi să-i poruncească să rămână statornic în scopul ce şi l-a ales.
Căci aşa s-ar fi convins că acolo se arată Dumnezeiasca iconomie şi că nu trebuiau să se îndoiască pentru cele viitoare: cum că cu bun-sfârşit va împlini un început ca acesta; iar dacă greu arătându-se ar fi fost şi nici puţin n-ar fi suferit sfătuirea şi aşa, simplu şi fără socoteală urmează voilor
484
sale -, arătat e cum că departe de smerita cugetare este, în care pricină cine ar fi zis că nu vicleanul era cel ce i-a băgat lui nişte gânduri ca acestea? Pentru aceasta le-a poruncit ca, de s-ar afla aşa, şi jos să-l tragă pe dânsul şi chiar fără de voie să-l pogoare de pe stâlp.
Dar solii l-au aflat pe Simeon ca pe un părinte al ascultării şi al smeritei cugetări, aceştia adică, chiar din însăşi vederea lui şi de întâia grăire, de sfială către dânsul s-au umilit, încât nici a mai privi nu puteau; însă, pentru porunca Părinţilor celor ce i-au trimis şi pentru însăşi această bunătate a slujirii [ce li s-a încredinţat], i-au spus aceluia cu de-amănuntul toate cele zise de aceia. Iar el, blândul cu adevărat şi smeritul cu inima, certarea suferind-o, n-a grăit împotrivă, nu s-a mâniat, n-a luat în batjocură această certare, nimic, nici mic, nici mare n-a grăit, ci, cu foarte lină şi de jos căutare, lui Dumnezeu dând mulţumire şi Părinţilor, pentru grija cea pentru dânsul mărturisind har344, nelenevindu-se de nimic, s-a apucat a se pogorî de pe stâlp. Iar ei, oprindu-l îndată, i-au descoperit socoteala Părinţilor, rugându-l să rămână statornic în starea cea de pe stâlp; şi, urându-i lui Simeon sfârşit bun şi odihnă adevărată pentru desele lui osteneli, s-au dus.
II.
Din Pateric
1. Zis-a avva Pimen: „Voia omului este zid de aramă între dânsul şi Dumnezeu şi piatră ce loveşte împotrivă. Deci, de o va părăsi omul pe aceasta, va zice şi el: întru Dumnezeul
344 Recunoscător arătându-se.
485
meu voi trece zidul (Ps. 17: 29). Dar, dacă cu voia se va amesteca şi îndreptăţirea [de sine], mult se va osteni345 omul”.
2. Zis-a un stareţ: „Pricirea vinde pe om iuţimii, iar iuţimea îl vinde pe dânsul orbirii, iar orbirea îl face pe el să lucreze tot răul”.
3. Întrebat a fost Avva Arnmona: „Care este calea cea strâmtă şi necăjicioasă?” Şi, răspunzând, a zis: „Calea cea strâmtă şi necăjicioasă este a sili omul gândurile sale şi a tăia pentru Dumnezeu voile sale. Şi este şi aceasta: iată, noi am lăsat toate şi am urmat Ţie (Matei 19: 27)”.
4. Povestit-a Avva Ioan că avva Anuv şi Avva Pimen, împreună cu alţi cinci, erau fraţi după trup şi au locuit întâi în Schit; apoi, dacă Schitul s-a pustiit de Mazichi346, întâi s-au dus într-un loc ce se chema Teremuthin, întru care era o capişte, întru care au locuit puţin, până s-au socotit unde trebuie să se ducă. Şi a zis Avva Anuv, care era cel dintâi dintre ceilalţi, către Avva Pimen: „Fă dragoste tu şi fraţii tăi, şi fiecare dintre noi să se liniştească de sineşi, şi să nu ne întâlnim unii cu alţii în săptămâna aceasta”. Răspuns-a avva Pimen: „Precum voieşti, aşa vom face”. Şi au făcut aşa.
Şi era acolo un idol de piatră, şi în fiecare dimineaţă Avva Anuv împroşca cu pietre faţa idolului, iar seara îi zicea lui „iartă-mă”. Şi a făcut aşa toată săptămâna. Iar sâmbătă s-au întâlnit unii cu alţii. Şi a zis Avva Pimen lui Avva Anuv: „Te-am văzut pe tine, Avva, în această săptămână
345 Sau: „De multe rele-pătimiri va avea parte”.
346 Mazichii erau un popor barbar care locuia la vest de Râul Triton în Libia. Unii socotesc, urmându-l pe Herodot, că aceştia sunt unii şi aceiaşi cu Mezii. Aceştia îşi lăsau partea dreaptă a capului netunsă, iar pe cea stângă o râdeau, iar trupurile şi le vopseau. Pretindeau că sunt urmaşii Troienilor, care s-au risipit după ocuparea cetăţii Troia de către Greci (nota trad, neogr.).
486
împroşcând cu pietre faţa idolului, iar după aceasta făcând lui metanie. Spune-mi, aşa face un credincios?” Răspuns-a bătrânul: „Aceasta pentru voi o am făcut: că pe când m-aţi văzut pe mine împroşcând faţa idolului, aţi văzut cumva dacă a grăit s-au s-a mâniat?” Răspuns-a avva Pimen: „Nu”. „Şi iarăşi, când i-am făcut lui metanie, au oare s-a tulburat şi a zis nu te iert?” Zis-a acela: „Nu”. Şi a zis stareţul: „Deci şi voi, fraţilor, de voiţi ca să petrecem unii cu alţii, să ne facem ca idolul acesta, care, de se va ocărî sau se va slăvi, nu se tulbură; iar de nu voiţi să se facă aşa, iată, la această capişte sunt patru porţi, fiecare din voi, unde voieşte, acolo să se ducă”. Şi cum au auzit fraţii, s-au aruncat pe sineşi jos, zicând lui: „Precum voieşti, Părinte, vom face, şi vom asculta precum ne zici nouă”.
Zis-a avva Pimen: „Am petrecut unii alături de alţii toată vremea noastră, lucrând după cuvântul bătrânului pe care ni l-a zis nouă; şi pe unul l-a făcut iconom, şi, orice ne punea înainte, mâncam, şi cu neputinţă era a zice cineva din noi adu-ne nouă altceva, sau nu voim a mânca aceasta, şi aşa toată vremea noastră o treceam în odihnă şi pace”.
5. Zis-a Avva Alonie: „De nu m-aş fi răsturnat cu totul, nu m-aş fi putut zidi pe sinemi, adică de nu aş fi părăsit tot ce mi se părea mie bun [venind] din a mea voie, nu aş fi putut câştiga faptele bune”.
6. Întrebat a fost Avva Pimen de un frate: „Cum sunt dator a fi în locul în care locuiesc?” Şi a răspuns: „Să ai cuget de nemernic [străin]: oriunde vei merge, să nu cauţi a avea cuvântul tău înainte, şi te vei odihni”.
7. Zis-a iarăşi: „Nu împlini voia ta; de nevoie este mai vârtos a te smeri înaintea fratelui tău”.
8. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Ce să fac?” Răspuns-a lui stareţul: „Du-te şi te apropie de cel ce zice
487
ce voiesc eu? Şi vei avea odihnă, adică urmează pe cel ce nu voieşte voia sa, şi zice eu nu voiesc nimic, şi te odihneşti”.
9. Zis-a oarecine din Părinţi o pildă pentru smerita cugetare, că au zis cedrii către trestii: „Cum voi, slabe fiind şi neputincioase, iarna nu vă frângeţi, iar noi, atât de mari fiind, ne zdrobim, iar uneori ne şi dezrădăcinăm?” Şi au răspuns trestiile, zicând: „Noi, atunci când vine iarna şi suflă vânturile, ne plecăm cu vânturile încoace şi-ncolo, şi pentru aceasta nu ne frângem, iar voi, stând împotriva vânturilor, vă primejduiţi”. Şi zicea stareţul: „Se cuvine ca să ne dăm la o parte atunci când se face cuvânt de ocară, şi a da loc iuţimii [până va trece], şi a nu ne împotrivi, ca [nu cumva] să cădem în gânduri, în cuvinte şi în lucruri fără de cale”.
10. Doi bătrâni erau de ani mulţi şezând unul cu altul şi niciodată n-au făcut vreo ceartă; şi a zis unul către celălalt: „Să facem şi noi o ceartă precum oamenii”. Iar celălalt, răspunzând, a zis: „Nu ştiu cum se face cearta”. Zis-a acela: „Iată, voi pune o cărămijoară în mijloc şi voi zice că este a mea, iar tu să zici că nu, că este a mea, iar de aici se face începutul”. Deci a pus în mijloc cărămijoara şi a zis celuilalt: „A mea este”. Iar celălalt a zis: „Ba nu, ci a mea este”. Şi zice celălalt: „Dacă este a ta, ia-o şi te du”. Şi s-au despărţit, neputând a se prici unul cu celălalt.
III.
A Sfântului Efrem
De vei locui cu fraţi: să nu voieşti a porunci lor, ci mai vârtos [voieşte] a fi chip lor întru cele bune, ascultându-i pe dânşii întru cele ce-ţi zic ţie. Iar dacă, trebuinţă fiind, vei grăi, zi ce vrei să zici, ca unul care sfătuieşte cu smerenie. Iar dacă
488
alt frate va zice ceva împotriva celor grăite de tine, să nu te porneşti cu mintea, ci lasă voia ta pentru dragoste şi pace, şi, cu blândeţe, zi-i aşa celui ce-ţi zice ţie împotrivă: „Eu, blagoslovitule, ca un mojic am grăit şi eu, socotind aşa, deci mă iartă, că necunoscând am grăit; şi fie precum ziseşi tu”. Şi întru aceasta diavolul cel ce alcătuieşte tulburări se va întoarce înapoi deşert şi ruşinat. Deci aceea a te prici şi a-ţi impune voia ta ridică tulburări şi mânie anevoie vindecată; iar mânia, zice, în sânurile necredincioşilor se odihneşte (Eccl. 7: 10). Şi iarăşi zice: Pornirea mâniei lui, [se face] căderea lui (Sirah 1: 22). Pentru aceea şi Apostolul porunceşte, zicând: Şi robului Domnului nu i se cade să se sfădească (II Tim. 2: 24).
IV.
A lui Antioh Pandectul
Omul gâlcevitor nu numai cu ai săi nu se împăciuieşte vreodată, ci nici cu cei străini. Că vrând pe gâlcevitorul său gând a-l adeveri [cu vorba sau cu lucrul], de-a pururea izvodeşte vicleşuguri, şi adeseori se întărâtă şi pe alţii îi tulbură, şi posomorât se află tuturor. Că scris este la Facere: Că a luat Isav femei de la cei de alt neam, şi erau gâlcevitoare cu Isaac şi cu Rebeca. Şi a zis Rebeca lui Isaac: Mi-am urât viaţa mea pentru fiicele fiilor lui Het (Fac. 24: 34-35; 27-46), cuvântul arătând că a se gâlcevi se potriveşte celor fără de Dumnezeu, şi nu credincioşilor şi blagocestivilor. Că cei cu adevărat Creştini şi Ucenici ai lui Hristos pe al loruşi Stăpân şi învăţător îl urmează, despre Care scris este: Nu Se va prici, nici nu va striga, nici nu va auzi cineva în uliţe glasul Său (Is. 42: 2). Unii ca aceştia nu se ispitesc a dezlega niciun lucru cu gâlceavă şi cu pricire, ci prin răbdare, rugăciune şi prin ascultare şi
489
nădejdea cea de o socoteală347; niciodată nu pun cuvântul lor ca să stea înainte sau îndrăznind întru voia lor, precum şi Domnul a zis: Am venit nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine, a Tatălui (Ioan 6:38-39).
V
A lui avva Isaia
De vei locui cu frate, şi vei voi să se facă lucru, iar fratele cu care locuieşti nu voieşte a se face acela, sloboade lui voia ta, ca să nu se facă pricire şi să se scârbească. Şi fii către fratele ca un nemernic; să nu-i porunceşti în vreun lucru şi să nu voieşti a-i fi lui cap. De-ţi va rândui ţie un lucru pe care nu-l voieşti, luptă-te cu voia ta până când vei face cea rânduită, ca să nu-l necăjeşti pe dânsul şi să nu pierzi neîndrăzneala şi pacea împreună-locuirii cu el. Deci, de-ţi va zice ţie „fierbe-mi ceva”, zi-i lui „ce voieşti să fac?”, şi dacă te va face întru stăpânire [a lucrului de făcut], zi-i lui „orice voieşti”, şi ceea ce se află fă cu frica lui Dumnezeu.
Dacă [întrebare despre un] cuvânt al Scripturii va veni în mijlocul vostru, cel ce cunoaşte cuvântul [şi-i ştie înţelesul] să lase voia lui în urma fratelui său şi să odihnească pe fratele întru bucurie; căci cuvântul ce i se cere acesta este: a te smeri pe sineţi fratelui tău348. Deci cel ce ia aminte la
347 Ce se îndreaptă adică numai spre Dumnezeu.
348 La această zicere plină de adâncime, în Filocalie (Vol. 12, nota 93) găsim o frumoasă scolie: „Dacă cunoşti înţelesul unui cuvânt din Scriptură, de care se vorbeşte, dar îl cunoaşte şi altul, lasă-l pe el să-l spună. Căci cuvântul cel mai bun pe care îl poţi spune cu această ocazie este smerenia ta. Din smerenie se arată cel mai bine că ai înţeles toate cuvintele Scripturii”.
490
judecata divanului înaintea căruia va sta, face tot ce-i stă în putere ca în acel înfricoşat ceas să nu i se astupe atunci gura lui [de către Judecătormustrarea cugetului], neaflând niciun răspuns de zis349.
De veţi vrea să ieşiţi la vreun lucru mic, să bage de seamă unul de altul, şi să nu lase singur pe fratele pătimind cu conştiinţa în chilie, ci să zică cu dragoste: „Vrei să mergem?” Şi de va vedea pe fratele său neodihnit în ceasul acela, sau cu trupul neputincios, să nu se pricească, zicând că „acum trebuie să ieşim”, ci să amâne lucrul şi să se ducă în chilia sa pentru dragostea ce o are către el; păziţi-vă dar a nu sta împotriva fratelui întru ceva, ca să nu-l necăjiţi pe dânsul.
De veţi locui unii cu alţii şi lucraţi vreo rucodelie ori înăuntru, ori în afară -, iar fratele tău te va chema, să nu zici „îngăduie, ca să isprăvesc acest puţin lucru ce-l mai am”, ci îndată ascultă. De vei locui cu cineva sau vei nemernici, şi vei lua de la dânsul poruncă, păzeşte-te, pentru Dumnezeu, a nu fi nebăgător de seamă [dispreţuitor], şi nici într-ascuns, nici la arătare nu dezlega porunca.
De vei locui cu părintele tău sau cu fratele tău, să nu te afli având prieteşug cu cineva într-ascuns, nevrând să ştie şi fraţii ce sunt cu tine, pentru că şi pe tine te pierzi, şi pe acela. În ce chip se supune dobitocul omului, tot aşa de dator este şi omul să se supună aproapelui, pentru Dumnezeu; şi precum dobitocul nu are o voie a sa, nici cunoştinţă, tot aşa şi eu sunt dator a face nu numai cu cel ce este cu mine, ci şi cu cel potrivnic mie, slobozind cunoştinţa mea
349 în Filocalie avem aşa: „Cel ce gîndeşte la judecata dinaintea Scaunului dumnezeiesc, în faţa căruia va să se înfăţişeze, să facă tot ce poate ca să nu greşească gura lui, căci altfel nu va afla răspuns bun în acel înfricoşător ceas” (Filocalia, Vol. 12, Cuvântul V, 2).
491
celui necunoscător şi voia mea celui nepriceput, şi atunci mă voi cunoaşte pe sinemi şi voi pricepe ce mă vatămă pe mine. Iar cel ce se nădăjduieşte spre dreptatea sa şi se ţine de voia sa nu poate scăpa de vrăjmaşi, nici a se odihni, nici a vedea de ce se silniceşte; iar dacă va ieşi din trup, mult se va osteni pentru a afla milă.
Deci şi tu, frate, nu fi certăreţ, ca să nu locuiască vreun rău întru tine, nici nu te socoti pe tine priceput, ca să nu cazi în mâinile vrăjmaşilor tăi. Obişnuieşte-ţi limba ta a zice „iartă-mă”, şi smerenia va veni spre tine. A slobozi voia ta aproapelui e semn că mintea vede virtuţile; iar dacă impui voia ta aproapelui, e semn ce arată necunoştinţa.
Deci îngrijeşte-te, iubitule, a slobozi voia ta aproapelui întru toate, căci a-ţi impune voia ta e pierzare a tuturor bunătăţilor. Iar cel ce are gânduri întinse întru dreptate, acela îşi taie voia sa întru blândeţe, temându-se de iubirea de sfadă ca de un balaur; căci aceasta surpă toată zidirea şi face sufletul a se întuneca şi a nu vedea ceva din lumina bunătăţilor. Această patimă blestemată se amestecă pe sine cu bunătăţile, până când le va pierde pe acestea.
Domnul nostru Iisus, arătându-ne nouă că, de nu va tăia omul această patimă de necinste, nu va spori după Dumnezeu, nu S-a suit pe Cruce până ce mai întâi nu a lepădat pe Iuda din mijlocul Ucenicilor; acesteia îi urmează toate răutăţile; şi toate câte le urăşte Dumnezeu locuiesc în sufletul iubitorului de sfadă. Deci a tăia voia ta e una cu împăcarea bunătăţilor unele cu altele, făcând netulburată partea stăpânitoare (mintea). Aceasta caută Dumnezeu de la om mai mult decât toate bunătăţile, a ne smeri pe sinene şi a ne supune aproapelui întru toate. Iar cele ce nasc sfada sunt acestea: multa cuvântare, a preface cuvintele după plăcerea fiecăruia, îndrăzneala, îndoirea limbii [duplicitatea],
492
impunerea propriului cuvânt; acestea dar nasc pricirea, iar sufletul ce le are pe acestea este locuinţă a tuturor patimilor.
VI.
A lui avva Marcu
Nu ispiti a dezlega lucru sucit, sau vreo întrebare din Scriptură prin sfadă, ci prin cele ce porunceşte legea duhovnicească: prin răbdare şi prin rugăciune şi prin nădejdea cea de un cuget350.
VII
Din Pateric
1. Se zicea despre avva Pimen că, chemat fiind spre a mânca afară de voia lui, se ducea lăcrimând, ca să nu se facă neascultător de fratele său şi să-l scârbească. Iar frate zic pe cel ce locuia cu dânsul, adică avva Anuv sau altcineva din ceilalţi cu care locuia împreună.
2. Un frate a întrebat pe avva Pimen, zicând: „Cum trebuie să fie cei din obşte?” Şi a răspuns stareţul: „Cel ce şade în obşte dator este pe toţi ca pe unul să-i privească şi a-şi păzi gura şi ochii săi, şi aşa se odihneşte”.
350 Pentru novoXoyîoTOu gÂiri6oţ, în Filocalie (Vol. 1, Despre legea duhovnicească, 12) avem: „Nădejdea care numai la un lucru se gândeşte”.
PRICINA A PATRUZECI ŞI TREIA
Toate cele ce se fac, cu dreptatea lui Dumnezeu se fac;
pentru aceea se cuvine ca credinciosul să urmeze Proniei, şi a nu căuta voia sa, ci pe cea a lui Dumnezeu; că cel ce aşa pe toate le face şi le primeşte, acela se odihneşte.
I.
Din Pateric
1. De te vei bolnăvi, şi vei cere un lucru de la cineva spre trebuinţa ta, şi nu-ţi va da ţie, nu te necăji asupra lui, ci zi că, „de aş fi fost vrednic a lua, ar fi vestit Dumnezeu fratelui pentru a-mi da mie dragoste (pomană)”.
2. Zis-a iarăşi: „Dacă vei fi oprit la dragoste351 şi te vor pune în locul cel mai de jos, să nu cârtească gândul tău, ci zi că nici aici nu eram vrednic; şi cunoaşte aceasta: că niciun necaz nu vine omului fără decât numai [îngăduit] de sus de la Dumnezeu, spre cercare sau pentru păcatele tale, iar cel ce nu crede aşa nu crede că Dumnezeu este Judecător drept”.
3. Povestit-a un stareţ oarecare că odinioară, adunându-se Părinţii pentru folos, sculându-se unul dintr-înşii şi luând pernuţa ce era pe scaunul său, o a pus deasupra, pe umerii săi; şi, ţinând-o cu amândouă mâinile, a stătut în mijlocul tuturor,
351 ayanriv, sau agapă; adică tot ceea ce presupune primirea unui oaspete masă, loc de odihnă etc. Agape erau numite şi întâlnirile primilor Creştini, la care se punea o masă simplă, pentru toţi (nota trad, neogr.). Precum s-a văzut, traducătorul a adăugat mai sus o paranteză, dând şi varianta „pomană”.
494
căutând spre răsărit. Şi s-a rugat, zicând: „Dumnezeule, miluieşte-mă!” Şi-şi răspundea luişi, zicând: „De voieşti să te miluiesc, pune jos ceea ce ţii, şi aşa te voi milui. Zis-am ţie: pune jos ceea ce ţii, şi te voi milui”, şi aceasta de multe ori făcând, a şezut. Şi i-au zis lui Părinţii: „Spune-ne nouă, ce este ceea ce ai făcut?” Şi a răspuns lor: „Pernuţa pe care o ţineam pe umerii mei este voia mea; şi rugam pe Dumnezeu ca împreună cu dânsa să mă miluiască. Şi mi-a zis mie: Lasă ceea ce porţi, şi te voi milui”. „Deci şi noi, zicea, de voim să fim miluiţi de Dumnezeu, să lăsăm voile noastre şi să dobândim milă”.
II.
A lui avva Isaia
Frate, de ţi se va întâmpla ţie vreun lucru, ori în cuvânt, ori în cuget, nu căuta cu niciun chip a ta voie, nici a ta odihnă, ci sârguieşte-te a cerca voia lui Dumnezeu cu de-amănuntul şi desăvârşit a o face pe aceasta, chiar de se pare că ar avea osteneală, crezând din toată inima că aceasta este ceea ce foloseşte mai mult decât toată priceperea omenească; căci porunca Lui viaţă veşnică este şi cei ce o caută pe dânsa nu se vor lipsi de tot binele.
III.
A lui avva Marcu
Unii numesc pricepuţi352 pe cei ce cunosc lucrurile cele simţite; însă pricepuţi sunt cei ce pot stăpâni voile lor.
352 AiaKpiTiKouQ = lit. cei ce sunt pricepuţi în a face deosebiri corecte între lucruri, care au dreaptă-socoteală. Prin urmare, priceperea în alte lucruri sau domenii, cunoaşterea lor, e o pseudo-pricepere, care de sine nu foloseşte în final la nimic.
495
Cel ce nu împacă353 cu Dumnezeu voia lui se împiedică în izvodirile sale şi sub mâna potrivnicilor se face.
Când voieşti să dezlegi lucru împleticit, caută pentru dânsul ceea ce place lui Dumnezeu, şi dezlegarea lui o vei afla folositoare.
întru lucrurile în care binevoieşte Dumnezeu, într-acestea şi toată făptura slujeşte; iar întru cele dinspre care El Se întoarce înapoi, aşijderea şi făptura se împotriveşte.
Cel ce se împotriveşte întâmplărilor celor întristăcioase354 nu ştie că se ceartă cu cele poruncite de Dumnezeu, iar cel ce le primeşte pe ele în cunoştinţă adevărată, acesta, după Scriptură, aşteaptă pe [rabdă pentru] Domnul (cf. Ps. 39:1).
Ispită venind, nu căuta pricina sau prin cine a venit, ci cum pe dânsa cu mulţumită şi fără pomenire de rău o vei răbda.
IV.
A Sfântului Diadoh
Toţi oamenii după icoana [chipul] lui Dumnezeu sunt, iar după asemănarea Lui sunt numai aceia ce prin multă
353 Verbul ovvaĂÂâoow e ceva mai bogat. Altfel spus: „Cel ce nu-şi asociază/nunteştenu-şi leagănu-şi supune voia sa cu [voia lui] Dumnezeu…”. Vedem dar că comuniunea dintre om şi Dumnezeu, între voia noastră şi voia Lui, e (şi) o nuntă, iar nunta e însoţită de învoire, de înţelegere, de supunere în primul rând faţă de Mire. Alţi Sfinţi Părinţi adaugă la aceasta că uneori, prin faptele noastre bune, noi îl „obligăm” cumva pe Dumnezeu să ne arate mila Sa, să ne iubească, şi nu în vârtutea unui contract, ci prin mişcarea Lui, pe care o săvârşim prin faptele noastre bune sau de iubire în general, aşa cum şi Dumnezeu a fost Cel dintâi Care ne-a mişcat şi ne-a iubit pe noi (cf. I Ioan 4:10 ş.u.).
354 Sau „circumstanţelor/condiţiilor nefavorabile”.
496
dragoste pe a loruşi slobozenie o au robit lui Dumnezeu; căci atunci când nu suntem ai noştri înşine, atunci suntem cu Cel ce, Luişi, pe noi cu El prin dragoste ne-a împăcat.
V.
Din Pateric
Zis-a avva Isidor: „Priceperea sfinţilor aceasta este: a cunoaşte voia lui Dumnezeu, că pe toate le biruieşte omul întru ascultarea adevărului, că icoană şi asemănare a lui Dumnezeu este. Decât toate patimile, mai cumplită este aceea de a urma cineva inimii sale, adică a se pleca voii sale şi nu Legii lui Dumnezeu. Această patimă se arată la început omului părând a avea o odihnă oarecare, iar mai pe urmă i se preface lui spre plângere, ca unuia ce nu a cunoscut355 taina Dumnezeieştii Iconomii şi care n-a aflat calea lui Dumnezeu ca să umble într-însa356.
355 ayvorioavTi, sau „care a nesocotit/ignorat…”.
356 Urmarea voilor proprii ne duce în final spre necazuri, suferinţe şi plângere, căci astfel ne depărtăm de acoperământul lui Dumnezeu. Cea mai mare plângere va fi la sfârşitul acestui veac, ca o „împlinire” a tuturor plângerilor, când toate răutăţile izvorâte din urmarea voilor noastre vor ajunge într-o fundătură a dezamăgirii, non-sensului, iar plângerea aceasta va continua întru toţi vecii, întru întunericul cel mai dinafară (cf. Matei 8:12).
PRICINA A PATRUZECI şi PATRA
Că smerita cugetare cu totul neprădată de draci este, şi care este naşterea smeritei cugetări şi puterea ei; şi cum că mai presus decât toate faptele bune este smerenia, şi singură degrab poate mântui pe om.
I.
Din viaţa Sfântului Pahomie
Un oarecare bărbat pe nume Silvan, venind dintre măscărici [actori], s-a apropiat de mănăstirea Sfântului Pahomie, voind a se lepăda de lume; şi, vestindu-se despre dânsul cuviosului, chemându-l, a zis către dânsul: „Vezi, frate, că de osteneală este trebuinţă, de suflet trezvitor şi de gând curat pentru a putea, cu harul lui Dumnezeu, a sta împotriva celui ce te necăjeşte, mai vârtos pentru obiceiul cel de mai-nainte care te împinge spre rău”. Şi, făgăduindu-se a le face pe toate după învăţătura lui, Marele Pahomie l-a primit. Acest Silvan, în multă vreme nevoindu-se, a început iarăşi a se lenevi de mântuirea sa şi a se trage spre răsfăţare şi a fi tras de glumiri; încă a început cu toată slobozenia a cânta printre fraţi şi graiuri precum cele din priveliştile cele necinstite357. Pe acesta chemându-l sfântul, după al douăzecilea an al călugăriei, a poruncit a fi dezbrăcat înaintea fraţilor de schima călugărească şi, luându-şi hainele mireneşti, să fie scos din mănăstire.
357 QbiieĂiKoq, din cele ce se cântau în teatrele de atunci, ce nu erau lipsite şi de felurite pricini de alunecare în curvie sau în alte îndulciri.
498
Iar el, căzând la picioarele Sfântului Stareţ, îl ruga, zicând: „încă o dată iartă-mă, Părinte, şi cred întru Stăpânul Cel ce mântuieşte pe cei neputincioşi cum că mă vei avea pocăindu-mă pentru cele ce în lenevire le-am petrecut, şi vei simţi schimbarea sufletului meu, şi vei mulţumi lui Dumnezeu”. Iar Marele, răspunzând, a zis către dânsul: „Ştii bine cu câte te-am suferit, cum de multe ori am fost silit a-ţi da şi bătăi, ceea ce niciodată către niciun alt om nu am arătat, ci numai spre tine am fost silit a o face, durându-mă la suflet mai mult decât pe tine la trup, pentru pătimirea cea pentru tine358; că pentru nimic altceva n-am făcut aceasta, ci numai pentru mântuirea ta, ca măcar aşa să te pot îndrepta din greşeale.
Deci, dacă atâtea sfătuiri ai primit, iar a veni spre mai bine n-ai voit şi, nici cu bătăi fiind căznit, n-ai ales ce e de folos, cum pot eu a lăsa un mădular bolnav să se sălăşluiască împreună cu turma lui Hristos, ca nu cumva râia unuia, la toţi întinzându-se (lăţindu-se), nu mică parte a frăţimii să vatăme?” Deci aşa socotind Părintele, acela mai mult rugămintea întinzând-o şi adeverind cum că de aici înainte se va îndrepta pe sineşi, Pahomie cerea de la dânsul chezăşuiri, ca astfel să nu rămână el iarăşi întru acelea.
Iar Petronie, bărbat sfânt şi minunat, învoindu-se a-l primi asupră-şi pe dânsul pentru cele ce se făgăduia, l-a iertat pe dânsul fericitul; şi, făcând rugăciune, l-a dat lui Petronie. Iar el, dobândind iertare, aşa de mult s-a smerit, încât a ajuns să se facă chip multora, şi mai vârtos la toată frăţimea, după fapta bună a blagocestiei, şi mai ales întru cele după Dumnezeu lacrimi, încât de multe ori mânca şi
358 ougiraOeiao; mai exact: „pentru cele ce am pătimit sufleteşte împreună cu tine”.
499
din curgerea lacrimilor, care ca un râu se revărsau, încât el nici nu se mai putea opri, acestea amestecându-se şi cu însăşi cea de nevoie hrană, aşa împlinindu-se spre dânsul acel cuvinţel davidicesc: Cenuşă ca pâinea am mâncat şi băutura mea cu plângere o am amestecat (Ps. 101: 9).
Şi, zicându-i lui fraţii „nu face aceasta înaintea străinilor sau a altora”, el adeverea, zicând: „De multe ori, vrând a mă opri, mai vârtos pentru această pricină, nicidecum n-am putut”. Iar ei iarăşi zicând că plângerea să o facă atunci când stă singur deosebi, din străpungere, iar la masă, mâncând, să se oprească, „că, ziceau ei, sufletul poate şi fără cele dinafară lacrimi totdeauna întru umilinţă a fi”. Şi, silindu-se ei a afla pentru ce se udă aşa cu lacrimi pentru aceasta şi încercând să-l oprească precum puteau din ele, „că mulţi dintre noi, ziceau, se ruşinează căutând la tine şi nici să mănânce nu pot”, acela zicea către dânşii: „Nu voiţi, fraţilor, ca să plâng, văzând pe sfinţi slujindu-mi mie, cărora şi praful picioarelor [la] mare [preţ] îmi este mie, şi de care eu nicidecum nu sunt vrednic? Deci nu sunt oare dator a plânge, spuneţi-mi?
Sunt eu, un măscărici, vrednic să fiu slujit de bărbaţi sfinţi ca aceştia? Plâng dar, fraţilor, temându-mă în toate zilele, ca nu cumva, ca Dathan şi ca Abiron cei spurcaţi, să fiu înghiţit, cei ce s-au apucat cu viclene voiri şi cu necurate mâini a tămâia în cele sfinte, că, şi atâta cunoştinţă primind eu, mă lenevesc de mântuirea sufletului. Pentru aceea nu mă ruşinez de aceasta, căci ştiu păcatele mele cele multe; pentru aceea, şi însuşi sufletul de l-aş da, nimic străin socotesc că aş face”.
Aşadar, acesta, aşa bine-nevoindu-se în multă vreme, mărturisea pentru dânsul Marele înaintea tuturor, zicând: „Iată, fraţilor, mărturisesc înaintea lui Dumnezeu că, de când s-a făcut obştea aceasta, dintre toţi fraţii care locuiesc
500
împreună cu mine, pe niciunul nu-l ştiu să-mi fi urmat, afară de unul”. Iar auzind aceasta fraţii, unii socoteau că acesta este Teodor, iar alţii Petronie, iar alţii Orsision. Deci întrebând Teodor pentru cine zice, Marele nu voia să spună. Iar el, iarăşi mai vârtos întrebându-l, şi alţi mari fraţi de asemenea rugându-se a se înştiinţa cine ar putea fi acesta, Marele a răspuns, zicând: „De aş fi ştiut că cel despre care vreau să spun s-ar mândri de ar fi lăudat vreodată, nu l-aş fi făcut cunoscut pe unul ca acesta; dar, de vreme ce cu harul lui Hristos ştiu că, lăudat fiind, mai vârtos se smereşte pe sineşi, pentru aceasta, ca să urmaţi şi voi năravului acestuia, fără de frică înaintea voastră a tuturor îl voi ferici pe dânsul.
Pentru că tu, o Teodore, şi câţi sunt ca tine în mănăstire nevoindu-se legând pe Diavolul, ca pe o vrabie sub picioarele voastre l-aţi pus şi în toate zilele prin harul lui Hristos îl călcaţi ca pe nişte ţărână, voi, dar, de vă veţi lenevi pe înşivă, sculându-se Diavolul de sub picioarele voastre de unde zace, se va ridica asupra voastră.
Iar fratele Silvan, cel ce cu puţină vreme înainte era să se scoată de noi din mănăstire pentru lenevirea lui, acesta, acum, desăvârşit l-a robit (răpus) pe vrăjmaşul, pe care l-a stins cu covârşirea smeritei cugetării sale până într-acolo încât a nu se mai arăta acesta la dânsul, desăvârşit biruindu-l pe el; dar şi voi, ca cei ce aveţi lucrările dreptăţii, îndrăzniţi spre cele ce, iată, aţi făcut până acum, iar acesta, pe cât se nevoia, pe atâta pe sineşi se arăta mai necercat [începător], din tot sufletul său netrebnic pe sineşi socotindu-se a fi; pentru aceasta, şi lăcrimarea lesnicioasă o are, dintru aceea cu lesnire putând a se defăima pe sineşi şi a socoti ca nimic îndreptările cele făcute de dânsul; căci nimic nu taie aşa de bine vinele Diavolului ca smerita cugetare, ceea ce se face din tot sufletul cu putere lucrătoare”.
501
Deci, aşa nevoindu-se încă opt ani, pe lângă cei douăzeci de mai-nainte, drumul şi l-a săvârşit, mărturisit fiind de Cuviosul, care şi despre ieşirea lui spunea că a văzut mulţime mare de îngeri care, sufletul lui luându-l şi către cer alergând, pe acesta ca pe o jertfă aleasă l-au adus lui Hristos.
II.
Din viaţa Sfintei Singlitichia
Zicea Fericita Singlitichia că aşa este de mare smerita cugetare, încât Diavolul, deşi mai pe toate virtuţile le poate urma359, despre aceasta nu ştie nicidecum ce este. Pentru aceasta, şi Apostolul Pavel, ştiind întărirea şi necăderea ce o aduce aceasta, ne porunceşte nouă să ne împodobim pe dinlăuntru cu aceasta, ca una care nu poate fi smulsă, ca printr-însa să putem cuprinde şi strânge toate celelalte virtuţi şi fapte bune. Că precum cu neputinţă este ca o corabie să fie făcută fără de piroane, tot aşa cu neputinţă este ca un om să se mântuiască fără smerita cugetare. Vezi cuvântarea de laudă a celor trei tineri? Cum de alte fapte bune nu au pomenit foarte, iar pe cei smeriţi împreună cu cei ce laudă i-a numărat, nezicând ceva de cei feciorelnici sau de cei neagonisitori? încă şi Domnul, iconomia cea către noi plinind-o, întru aceasta S-a îmbrăcat, că zice: Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11:29). Deci început şi sfârşit al bunătăţilor tale să-ţi fie ţie smerita cugetare.
359 Sau, mai degrabă, „făţărind a le urma”.
502
III.
Din Pateric
1. Povestit-a oarecine dintre Părinţi că era un bătrân ostenitor la Chilii purtând rogojină. Acesta a mers odată la Avva Ammona; iar văzându-l pe el stareţul purtând rogojină, a zis: „Aceasta cu nimic nu te foloseşte”. Şi a întrebat acela pe stareţul: „Părinte, mă supără trei gânduri: unul, adică, ca într-un noian să mă duc în pustii, sau să mă duc în pământ străin, unde nu mă cunoaşte nimeni, sau să mă închid pe sinemi în chilie şi cu nimeni niciodată să mă întâlnesc şi la două zile să mănânc. Deci pe care dintr-însele să-l urmez?” Răspuns-a avva Ammona: „Niciunul din cele trei nu te foloseşte să-l faci, ci mai vârtos, de mă asculţi, şezi în chilia ta şi mănâncă câte puţin în fiecare zi, şi să ai de-a pururea cuvântul vameşului în inima ta360, şi poţi să te mântuieşti”.
2. Un frate a mers în Muntele Fermei, la un stareţ mare, şi i-a zis lui: „Avva, ce voi face, că piere sufletul meu?”
Zis-a lui stareţul: „Pentru ce, fiule?”
Răspuns-a fratele: „Când eram în lume, cu adevărat mult posteam şi privegheam, şi multă străpungere şi fierbinţeală era întru mine, iar acum nicidecum ceva bun nu văd întru mine”.
360 Cf. Luca 18:13. Cuvântul acesta alături de multe altele a ajuns (s-a concretizat, zicem noi) mai târziu, într-o formă mai adevărată, adică în lumina Noului Legământ, vestita rugăciune a lui Iisus. Vameşul a dobândit îndreptarea prin milă, care „îndreptare” odinioară venea mai mult prin Lege, care era una exterioară, lucrând doar prin trupul cel vândut păcatului, cum zice Apostolul, neputând îndrepta pe nimeni cu adevărat, pentru învârtoşarea Iudeilor (cf. Gal. 2: 16); cu Mântuitorul Hristos însă îndreptarea vine prin milă, şi nu din împlinirea unei legi oarecare, din credinţa lucrătoare prin iubire, şi nu din eforturile împlinirii unor prescripţii.
503
Zis-a lui stareţul: „Crede-mă, fiule, că atâtea câte ai făcut când erai în lume spre slava deşartă şi lauda oamenilor osârdnic făcându-te le făceai, şi neprimite erau înaintea lui Dumnezeu; şi, pentru aceasta, nici Satana nu te lupta pe tine, că nu-i păsa lui a tăia osârdia ta, de vreme ce niciun folos nu aveai din aceasta. Iar acum, văzându-te că te-ai făcut ostaş al lui Hristos şi ai ieşit asupra lui, de aici s-a întrarmat şi el asupra ta. Însă un psalm pe care-l zici acum cu umilinţă e mult mai plăcut lui Dumnezeu decât acei mii pe care-i ziceai în lume. Iar acum mai cu plăcere primeşte Dumnezeu puţina postire decât săptămânile pe care le posteai în lume”.
Zis-a lui fratele: „Dar acum nu postesc deloc, şi toate bunătăţile pe care le aveam în lume acum s-au ridicat de la mine”.
La care stareţul a zis: „Frate, îţi ajung ţie acestea pe care le ai, numai rabdă, şi vei fi bun”.
Dar fratele, stăruind şi zicând „Avva, piere sufletul meu!”, a zis lui stareţul: „Crede-mă, frate, că nu voiam să-ţi spun, ca să nu se vatăme gândul tău, însă văzându-te pe tine adus de Satana în trândăvie, zic ţie că însăşi aceasta a te socoti pe tine că atunci când erai în lume bine erai şi petreceai mândrie este; căci şi fariseul, socotindu-le, a pierdut toate bunătăţile câte făcea; iar acum, iarăşi, a te socoti pe tine că nimica bun nu faci, îţi ajunge ţie, frate, spre mântuire, că smerenie este. Aşa s-a îndreptat pe sineşi vameşul, nimic bun făcând; căci lui Dumnezeu mai vârtos îi place omul păcătos şi lenevos, cu zdrobită inimă şi cu smerenie, decât cel ce face multe bunătăţi şi crede sieşi că face ceva bun”.
Şi, folosindu-se mult fratele, a făcut metanie stareţului, zicând: „Avva, astăzi s-a mântuit361 sufletul meu prin tine”.
361 eaw0T]. Iată cum adevărata cunoştinţă, gândul, sfatul cel bun al altuia e lucrător în sufletul care ascultă de acesta!
504
3. Zicea avva Epifanie: „Canaaneanca strigă şi a fost auzită (cf. Matei 15: 22). Cea căreia îi curgea sânge tace şi se fericeşte (cf. Marcu 5: 25-33). Vameşul nu deschide gura şi este auzit. Fariseul strigă şi se osândeşte (cf. Luca 18)”.
4. Întrebat a fost Avva Longhin: „Care bunătate este mai mare decât toate celelalte?” Şi a zis: „Socotesc că precum mânia este mai mare decât toate patimile, încât şi din cer a putut lepăda pe oarecari, tot aşa şi smerita cugetare este mai mare decât toate bunătăţile, căci chiar şi din adâncuri poate scoate pe om, măcar că este ca dracul de păcătos. Pentru aceea şi Domnul mai-nainte de toate fericeşte pe cei săraci cu duhul (cf. Matei 5: 3)”.
5. Zis-a Avva Sarmatie: „Mai mult îl voiesc pe omul care a greşit, dacă ştie că a greşit şi se pocăieşte, decât pe omul care nu a greşit şi se închipuie pe sine de ca şi cum ar face dreptate362″.
6. Era un episcop oarecare într-o cetate, şi, după lucrarea Satanei, a căzut în curvie; apoi, făcându-se adunare în biserică şi nimeni cunoscând ceva despre păcatul lui, de sineşi a mărturisit înaintea poporului, zicând: „Eu am căzut în curvie”. Şi a pus omoforul său pe jertfelnic, zicând: „Nu mai pot să vă fiu vouă episcop”. Şi a strigat tot poporul cu plângere, zicând: „Păcatul acesta asupra noastră, numai să rămâi în episcopie”. Iar el a zis: „De voiţi ca eu să petrec în episcopie, ceea ce voi zice vouă, aceea faceţi”. Şi, poruncind a se închide uşile bisericii, s-a aruncat pe sineşi la o uşă cu faţa în jos şi a zis: „Nu are parte cu Dumnezeu cel care, ieşind, nu mă va călca”. Şi au făcut după cuvântul lui; şi, călcându-l pe dânsul, ieşeau; şi ieşind cel de pe urmă, se făcu glas din ceruri, zicând: „Pentru multa lui smerenie, i-am iertat lui păcatul”.
362 Că este adică îmbunătăţit cu virtuţi.
505
7. Zis-a un bătrân: „ Voiesc [mai degrabă] biruire cu smerită cugetare decât biruinţă cu mândrie”.
8. Zis-a un bătrân: „Smerenia de multe ori şi fără osteneală a mântuit pe mulţi; şi pe aceasta o mărturiseşte vameşul şi fiul cel curvar [risipitor], numai mici graiuri zicând şi s-au mântuit”.
9. Zicea un bătrân că Părinţii au intrat înlăuntru[l împărăţiei] cu asprimea, iar noi, de vom putea prin bunătate, vom intra prin smerita cugetare.
10. Zis-a Avva Isaia: „Mai-nainte de toate, trebuinţă este de a avea smerita cugetare, gata fiind de-a pururea la orice fel de cuvânt pe care-l auzim sau lucru să zicem iartă-mă; că prin smerita cugetare se surpă toate cele ale potrivnicului”.
PRICINA A PATRUZECI ŞI CINCEA
Că osebit lucru al celui ce cugetă smerit este a se prihăni pe sineşi, şi a se defăima, şi a socoti ca nimic bunătăţile cele făcute de sine;
şi care sunt însuşirile smeritei cugetări şi care sunt roadele.
I.
Din Pateric
1. Zis-a Avva Antonie: „Am văzut toate mrejele Diavolului întinse pe pământ şi, suspinând, am zis: Oare cine le poate trece pe acestea? Şi am auzit un glas, zicându-mi: Smerita cugetare”.
2. Acelaşi a zis lui Avva Pimen: „Aceasta este lucrarea omului: ca greşeala sa să o pună înaintea lui Dumnezeu şi să aştepte ispită până la cea de pe urmă răsuflare”.
3. Ridicatu-s-au odinioară asupra lui Arsenie demonii în chilie, necăjindu-l pe el; iar venind cei ce-i slujeau lui şi stând în afara chiliei, l-au auzit pe el strigând către Dumnezeu şi zicând: „Dumnezeule, nu mă părăsi, că nimic bun n-am făcut înaintea ta, ci dă-mi după bunătatea Ta să pun început”.
4. Un frate a mers la Avva Ammona şi i-a zis lui: „Avva, spune-mi un cuvânt”. Şi, petrecând la dânsul şapte zile, n-a auzit nimic de la stareţul. Apoi, pe când se ducea, petrecându-l pe el stareţul, a zis: „Păcatele mele se făcură până acum perete între mine şi Dumnezeu”.
5. Zis-a Avva Daniil că era în Babilon o fiică a unui boier ce avea drac; şi avea tatăl ei un călugăr prieten, pe care
507
l-a şi chemat spre ajutorul fiicei sale. Iar acela a zis: „Nimeni nu poate tămădui pe fiica ta, fără numai sihaştrii pe care îi ştiu; iar de-i voi ruga pe dânşii, nu vor suferi a face aceasta, pentru smerita cugetare. Dar mai vârtos aceasta să facem: când vor veni în târg ca să-şi vândă lucrurile lor, prefaceţi-vă de ca şi cum aţi vrea să cumpăraţi ceva din ele şi chemaţi-i ca să-şi ia preţul lor; şi, venind ei, rugaţi-i ca să facă rugăciune. Şi cred că se va tămădui fiica ta”.
Deci, ieşind în târg, au aflat pe un ucenic al unui bătrân care îşi vindea lucrurile lui; şi, luându-l pe dânsul împreună cu coşniţele, l-au dus în casa boierului, ca să ia preţul lor. Şi, cum a intrat monahul în casă, l-a întâmpinat pe dânsul îndrăcită şi i-a dat o palmă, iar el îndată a întors şi celălalt obraz, după porunca Domnului (cf. Matei 5: 39). Şi, muncit fiind dracul, a strigat, zicând: „O, silă, porunca lui Iisus mă scoate”, şi îndată a ieşit din femeie. Şi era aceea sănătoasă şi întreagă la minte. Şi s-a vestit aceasta la bătrâni, şi au slăvit pe Dumnezeu, şi au zis: „Nimic nu surpă aşa de mult mândria Diavolului precum smerenia poruncii lui Hristos”.
6. Zis-a Avva Carion: „Multe osteneli am făcut, mai mult decât fiul meu, Zaharia, dar n-am ajuns la măsura lui, pentru smerenia şi tăcerea lui”.
7. Odinioară, şezând acest Avvă Zaharia în Schit, a venit întru vedenie; şi, sculându-se, o a vestit stareţului său, lui Carion; iar bătrânul, lucrător363 fiind, nu avea cunoştinţă de acestea [de vedenii]. Şi, sculându-se, l-a bătut, zicând: „De la draci este”. Iar stăruind vedenia, sculându-se Avva Zaharia în noapte, s-a dus la Avva Pimen şi i-a vestit lui lucrul, şi cum ard cele dinlăuntru ale lui. Şi, cunoscând stareţul că de la Dumnezeu este, i-a zis lui: „Du-te la cutare
363 irpaKTiKoţ = în context: lucrător al virtuţilor trupeşti sau din afară.
508
bătrân, şi, ce-ţi va zice ţie, ţine”. Deci s-a dus la acel bătrân. Iar el, mai-nainte să apuce a-l întreba ceva, a apucat şi i-a spus lui toate, şi cum că vedenia aceasta de la Dumnezeu este, şi „du-te, zice, de te supune Tatălui tău”.
8. Către acest Zaharia a zis odată avva Moise: „Spune-mi, ce să fac?” Şi, auzind acela, s-a aruncat pe sine la picioarele lui, zicând: „Tu mă întrebi, Părinte?” Zis-a lui stareţul: „Crede-mă, fiule Zaharia, că am văzut pe Duhul Sfânt pogorând spre tine, şi dintru aceasta silit sunt a te întreba pe tine”. Şi, luând Zaharia culionul din capul său, l-a pus sub picioare şi, călcându-l, a zis: „De nu se va zdrobi aşa omul, nu poate să fie călugăr”.
9. Povestit-a avva Pimen: „Pe când era Avva Zaharia a se săvârşi, l-a întrebat Avva Moise: Ce vezi? Iar el a zis: Nu-i mai bine a tăcea, Părinte? Şi a zis: Da, fiule, taci. Şi în ceasul morţii lui era şi Avva Isidor, care, căutând la cer, a zis: Veseleşte-te, fiul meu, Zaharia, că s-au deschis ţie porţile împărăţiei cerurilor”.
10. Zis-a Avva Evagrie: „începutul mântuirii omului este a se osândi pe sineşi”.
11. Aflat-a Avva Teodor vreme îndemânatică cu fraţii, şi, pe când mâncau ei, au luat paharele în tăcere, şi nu ziceau „iartă-mă”364; şi a zis Avva Teodor: „Au pierdut călugării bunul lor neam365 prin a nu zice iartă-mă”.
12. Pe acelaşi l-a întrebat un frate, zicând: „Voiesc a împlini poruncile”. Răspuns-a lui stareţul: „Odinioară a zis şi Avva Theona voiesc a împlini gândul meu cu Dumnezeu; şi, ducându-se în pitărie, a făcut pâini; şi, cerând săracii, le-a dat pâinile. Şi iarăşi, cerând alţii, a dat coşniţele şi haina cea
364 Este ceea ce astăzi monahii înţeleg prin „binecuvântaţi!”
365 euyeveia.
509
de pe dedesubt pe care o purta; şi a intrat în chilie încingându-şi haina cea de deasupra (mantia). Şi iarăşi se mustra pe sineşi, zicând: N-am plinit porunca lui Dumnezeu”.
13. Un frate a zis lui Avva Teodor: „Spune-mi mie un grai, că pier”. Şi cu osteneală i-a răspuns lui: „Eu mă primejduiesc [de moarte]; [aşa că] ce am să-ţi spun ţie?”
14. Fericitul Teofil Arhiepiscopul a mers odată în Muntele Nitriei; şi a venit stareţul muntelui la dânsul, şi i-a zis lui Arhiepiscopul: „Ce-ai aflat mai mult în calea aceasta, Părinte?” Şi a răspuns stareţul: „A se prihăni şi a se mustra omul pe sine totdeauna”. Zis-a Arhiepiscopul: „Altă cale nu este decât aceasta”.
15. Acelaşi Arhiepiscop, venind odată în Schit, s-au adunat fraţii, şi a zis către Avva Pamvo: „Zi un cuvânt către Papa366, ca să se folosească”. Şi a răspuns bătrânul: „Dacă nu se foloseşte întru tăcerea mea, nici în cuvântul meu nu se va folosi”.
16. Zicea Maica Teodora: „Nici nevoinţa, nici reaua-pătimire, nici felurite alte osteneli nu mântuiesc, fără decât numai adevărata smerită cugetare. Iată, era un sihastru ce izgonea draci şi i-a cercetat pe dânşii, întrebând: Pentru care pricină ieşiţi? Pentru postire? Şi ei ziceau: Noi nici nu mâncăm, nici nu bem. Întru priveghere? Şi ei ziceau: Noi nicidecum nu dormim. Întru sihăstrie? Şi au răspuns: Noi în pustie petrecem. Şi, stăruind bătrânul în întrebări, le-a zis: Dar întru ce ieşiţi? Iar ei au mărturisit, zicând: Nimic altceva nu ne biruieşte pe noi fără numai smerita cugetare”.
366 După toate probabilităţile se referă la Teofil, Patriarhul Alexandriei, care a păstorit între 385-412. Despre apelativul „papa”, am scris într-o notă la Pricina XVI, 5.
510
17. Zis-a avva Ioan Colovul: „Smerita cugetare şi frica lui Dumnezeu sunt mai presus de toate bunătăţile”.
18. Zis-a iarăşi: „Cine a vândut pe Iosif?” Şi a răspuns un frate, zicând: „Fraţii lui”. Zis-a lor stareţul: „Ba nu, ci smerenia lui l-a vândut pe el; că putea, atunci când îl vindeau, să zică că frate al lor sunt şi să se împotrivească, ci, tăcând, cu smerenie pe sineşi s-a vândut; şi smerenia l-a aşezat pe dânsul povăţuitor în Egipt”.
19. Zis-a iarăşi: „Pe sarcina cea uşoară lăsând-o, adică pe sinene a ne prihăni, pe cea grea o am ridicat, anume a ne îndreptăţi pe sinene”.
20. Zis-a oarecine din Părinţi despre dânsul: „Avva Ioan, prin smerenia lui, a atârnat tot Schitul de degetul cel mic al lui”.
21. Zis-a Avva Ioan Thebeul: „Dator este călugărul mai-nainte de toate a îndrepta [câştiga] smerita cugetare. Că aceasta este întâia poruncă a Mântuitorului, Care zice: Fericiţi cei săraci cu duhul că acelora este împărăţia cerurilor (Matei 5:3)”.
22. Zis-a Avva Pimen despre Avva Isidor că împletea un snop de smicele în fiecare noapte. Şi îl rugau pe dânsul fraţii, zicând: „Odihneşte-te pe sineţi puţin, că, iată, ai îmbătrânit”. Iar el răspundea lor: „De vor şi arde pe Isidor, şi cenuşa lui în văzduh să o risipească, niciun har [odihnă, mulţumire] nu-mi este mie; că Fiul lui Dumnezeu pentru noi a venit în lume”.
23. Acelaşi aşijderea a zis despre Avva Isidor: „Atunci când îi ziceau lui gândurile mare om eşti, zicea către dânsele: Au doară sunt precum Avva Antonie? Sau: M-am făcut cu totul ca Avva Pamvo, sau ca ceilalţi Părinţi ce au plăcut lui Dumnezeu? Acestea zicând, se odihnea, acelea dându-se în lături. Când iarăşi vrăjmaşii îl făceau pe dânsul
511
a se împuţina cu sufletul, zicându-i după toate acestea vei fi aruncat în muncă, el zicea acelora măcar în muncă de voi fi aruncat, pe voi vă voi afla dedesubtul acelora”.
24. Zice Avva Longhin: „Precum mortul nu simte ceva, nici nu judecă pe cineva, tot aşa şi cel smerit cugetător nu poate judeca vreun om, măcar de l-ar vedea pe el închinându-se idolilor”.
25. Zis-a Avva Matoi: „Pe cât de mult se apropie omul de Dumnezeu, pe atâta se vede pe sine mai păcătos. Căci şi Prorocul Isaia, atunci când L-a văzut pe Dumnezeu, ticălos şi necurat s-a numit pe sineşi (cf. Is. 6:5)”.
26. Acelaşi zicea: „Când eram mai tânăr, gândeam despre mine că poate lucrez ceva bun; iar acum, dacă am îmbătrânit, văd că n-am niciun lucru bun”.
27. Întrebat-a pe acesta un oarecare frate, zicând: „Cum se făcea că cei din Schit făceau mai mult decât [zice] porunca, iubind pe vrăjmaşii lor mai mult decât pe sine?” Şi a zis stareţul: „Eu până acum nici pe cel ce mă iubeşte pe mine nu-l iubesc ca pe sinemi”.
28. Zis-a avva Iacov: „M-am dus la Avva Matoi; şi, ajungând, i-am zis lui: Voiesc să mă duc la Chilii. Şi mi-a zis mie bătrânul: închină-te, de la mine, lui Avva Ioan367. Am mers deci la avva Ioan şi i-am zis: Se închină ţie Avva Matoi. Şi a zis stareţul: Iată, Avva Matoi e cu adevărat bărbat Ierusalimitean întru care vicleşug nu este (cf. Ioan 1: 47). Şi, împlinindu-se anul, m-am dus iarăşi la Avva Matoi şi i-am spus lui închinăciunea lui Avva Ioan. Iar bătrânul a zis: Dar eu nu sunt vrednic de închinăciunea stareţului; însă să ştii aceasta: când vei auzi pe un bătrân lăudând pe aproapele mai mult decât pe sine, acela în mare măsură a
367 Salută-l din partea mea pe Avva Ioan.
512
ajuns; că aceasta este desăvârşirea: ca cineva pe aproapele său să-l slăvească mai mult decât pe sineşi”.
29. Întrebat-a un frate pe Avva Matoi, zicând: „Spune-mi un grai”. Iar el a zis: „Du-te, roagă-te lui Dumnezeu ca să-ţi dea ţie plângere în inima ta şi smerenie; şi ia aminte totdeauna la păcatele tale; şi nu judeca pe alţii, ci fii dedesubtul tuturor; şi taie îndrăzneala de la sineţi; şi ţine-ţi limba şi pântecele tău. Şi dacă cineva va grăi pentru vreun lucru sau altul, să nu te priceşti cu dânsul: dacă bine zice, zi-i da, iar dacă rău, zi-i tu ştii cum grăieşti, şi nu te prici cu dânsul pentru cele ce a grăit; şi aceasta este smerenia”.
30. Zis-a Avva Xantie: „Câinele mai presus decât mine este; pentru că şi dragoste are, iar la judecată nu va merge”.
31. Un frate a întrebat pe Avva Alonie, zicând: „Ce este defăimarea de sine?” Şi a zis bătrânul: „Aceea a fi dedesubtul celor necuvântătoare şi a şti [recunoaşte] că neosândite sunt [pentru ceea ce fac]”.
32. Zis-a Avva Pimen: „De se va prihăni omul pe sine, rabdă pretutindenea”.
33. Acelaşi a zis: „De va ajunge omul întru graiul Apostolului ce zice că toate sunt curate celor curaţi (Tit 1: 15), se vede pe sineşi mai jos decât toată făptura”. Şi i-a zis lui un frate: „Cum pot să mă socotesc pe sinemi mai jos decât tot ucigaşul?” Zis-a stareţul: „De va ajunge omul întru graiul acesta şi va vedea om ucigând, va zice că acesta numai acest păcat a făcut, dar eu ucid în toate zilele”.
34. Întrebat-a acelaşi frate pentru acelaşi grai pe Avva Anuv, spunând şi ce a zis Avva Pimen; şi i-a zis lui Avva Anuv: „Bine a zis, aşa este: că, de va ajunge omul la graiul acesta şi va vedea lipsurile fratelui său, face dreptatea sa a le înghiţi pe dânsele”. Zis-a fratele: „Care este dreptatea sa?” Şi a răspuns stareţul: „A se prihăni pe sineşi, că cel ce
513
se prihăneşte pe sineşi, drept face pe aproapele, iar această dreptate ascunde neajunsurile aproapelui”368.
368 Adâncimea acestei ziceri pare ceva mai luminată prin parafraza traducerii neogreceşti: „Dacă va ajunge cineva la măsura acestui grai [al Apostolului], pe măsură ce află curăţia şi vede păcatele fratelui, ajunge, prin tăria virtuţii sale, să le înghită pe acestea (adică să le treacă cu vederea). (…) Că cel ce se prihăneşte pe sineşi îl îndreptează pe aproapele său, iar această dreptate ascunde lipsurile aproapelui”. „Drept face pe aproapele” este redat aici prin „îl îndreptează pe aproapele său”. De luat aminte că în greceşte „face pe” sau „îndreptează” nu există, ele fiind adăugate de traducător; literal s-ar traduce prin „drept aproapele”, într-adevăr, cel drept poate ajunge să-l îndrepteze pe aproapele său prin prihănirea de sine şi curăţia sa, dar ideea cuviosului pare a fi aici alta: acest aparent laconism ar putea fi dezlegat astfel: „Cel ce se prihăneşte pe sineşi îl priveşte pe aproapele său ca pe un drept, îl vede aflat în lumina dreptăţii sale”. Dacă totuşi „realmente”, cum se zice, aproapele este păcătos prin faptele lui vădite multora, covârşitoarea păcătoşenie şi/sau neputinţă cunoscută de om îl face pe acesta incapabil de a mai socoti şi păcatele altora, lumina dreptăţii lui Dumnezeu pe care el o cunoaşte din prin nimicnicia sa covârşeşte orice fel de întuneric din afară, astfel că, precum zice şi Avva la urmă, aceasta „ascunde” neajunsurile aproapelui, le acoperă. În întuneric putem zări uneori, undeva în depărtare, o lumină, dar, în lumină aflaţi, nu mai putem vedea undeva vreun întuneric, totul fiind luminat. Cunoaşterea nimicniciei proprii în faţa lui Dumnezeu, sau în cumpănă cu dreptatea Acestuia, îl face pe om să-şi dea seama că toate cele ce le face şi crede prin el însuşi sunt nimic, şi că toate sunt ale lui Dumnezeu, şi că datorită Lui şi prin puterea Lui se întâmplă toate; de aici, omul, prin conştientizarea nevredniciei sau nimicniciei sale, le vede pe toate în lumina lui Dumnezeu, ca ale Lui, şi deci ca sfinte şi drepte, ca daruri de la El pentru care el n-a făcut nimic, iar dacă a făcut ceva, aceasta nu şi-o poate atribui sieşi, căci toate au fost şi sunt în cele din urmă făcute cu putinţă prin puterea lui Dumnezeu, şi că noi suntem doar iconomi ai tainelor Lui. Este exact ca în fragmentul de mai-nainte, din viaţa Sfântul Pahomie: fratele Silvan îi vedea pe toţi ca sfinţi care-i slujeau şi de aceea el nu putea decât să plângă fără nicio ruşine sau teamă.
514
35. Se spunea despre avva Pimen că niciodată nu voia să pună cuvântul său peste cuvântul altui bătrân, ci mai vârtos întru toate îl lăuda pe acesta. Şi spunea că, dacă veneau oarecari la el, întâi îi trimitea la Avva Anuv, că acela era mai mare cu anii. Iar avva Anuv le zicea la rândul lui: „Duceţi-vă la fratele meu, Pimen, că el are darul cuvântului”. Iar de se întâmpla vreodată să şadă Avva Anuv cu Avva Pimen, nicidecum nu grăia Avva Pimen de faţă fiind el.
36. Zis-a Avva Pimen că a zis Fericitul Avvă Antonie: „Silnicia cea mare a omului este să pună asupra sa greşeala sa înaintea Domnului şi să aştepte ispite până la răsuflarea cea mai de pe urmă”.
37. Zis-a iarăşi: „Cu suspine au intrat toate faptele bune în casa aceasta, fără numai una, iar afară de aceasta, cu osteneală va sta omul”. Şi l-au întrebat pe dânsul: „Care este aceasta?” Şi a zis: „Ca omul să se prihănească pe sine”.
38. Zis-a iarăşi: „Deşi va păzi omul rânduiala, nu se tulbură; că pentru aceasta cădem mulţi în ispite: că nu păzim rânduiala şi numele nostru; am auzit din Scriptură despre Abigail că a zis lui David întru mine este păcatul, şi el o a auzit şi o a iubit pe dânsa (cf. I împ. 25: 24). Deci Abigail stă pentru [simbolizează] faţa sufletului, iar David pe cea Dumnezeirii. Deci, dacă sufletul se va prihăni pe sineşi înaintea Domnului, îl iubeşte pe dânsul Domnul”.
39. Zis-a Avva Pimen: „Eu zic că în locul unde se va pune Satana, acolo voi fi pus şi eu”.
40. Zis-a iarăşi: „Omul de-a pururea are trebuinţă de smerita cugetare şi de frica lui Dumnezeu precum de suflarea care iese din nara lui”.
41. Zis-a iarăşi: „A se arunca omul înaintea lui Dumnezeu, şi a nu se număra pe sineşi, şi a pune înapoia sa voia sa, acestea sunt unelte ale sufletului”.
515
42. Un frate a întrebat pe dânsul, zicând: „Avva, la ce trebuie să iau aminte şezând în chilie?” Zis-a lui stareţul: „Eu până acum sunt în adâncul noroiului până la grumaji şi, povară ţinând în jurul gâtului, către Dumnezeu strig: Miluieşte-mă”.
43. Zis-a iarăşi: „De va veni la mine vreun frate şi te vei vedea pe sineţi nimic folosindu-te întru intrarea lui, cearcă în cugetul tău şi află în ce fel era gândul pe care îl aveai mai-nainte de intrarea lui; şi atunci vei cunoaşte pricina nefolosirii, şi cum tu eşti cel ce ai dat-o [izvodit-o] pe aceasta. Şi, dacă vei face aceasta cu smerită cugetare, neprihănit vei fi dinspre aproapele, adică nu pe acela, ci pe sineţi te vei prihăni şi aşa îţi vei purta neajunsurile tale. Căci dacă cu evlavie îşi va face omul şederea sa, nu va greşi, că Dumnezeu înaintea lui este. Şi, precum văd eu, dintru această şedere câştigă omul frica lui Dumnezeu”.
44. Zis-a iarăşi: „Şezând bătrânii odinioară şi mâncând, la slujire stătea Avva Alonie; şi l-au lăudat bătrânii pe dânsul, iar el nicidecum n-a răspuns. Şi i-a zis lui oarecine deosebi: Pentru ce n-ai răspuns bătrânilor ce te lăudau? Iar el a zis: De aş fi răspuns lor, mă aflam primind lauda”.
45. Zis-a iarăşi: „Pământul în care ne-a poruncit Dumnezeu a face jertfă, acesta este smerenia”.
46. Zis-a Avva Sisoe: „Cel ce ţine [suferă] nebăgarea în seamă întru cunoştinţă împlineşte toată Scriptura”.
47. Mers-a un frate oarecare la Avva Sisoe, în muntele lui avva Antonie; şi, vorbind ei, a zis fratele către stareţul: „Părinte, încă n-ai ajuns până acum la măsurile lui Avva Antonie?” Şi i-a răspuns stareţul: „De aş fi avut măcar unul din gândurile Avvei Antonie, mă făceam cu totul ca focul”.
48. Un frate l-a întrebat pe dânsul, zicând: „Avva, văd că pomenirea lui Dumnezeu petrece lângă mine”. Zis-a stareţul:
516
„Nu este lucru mare a petrece gândul tău cu Dumnezeu, ci mare este a te vedea pe sine dedesubtul a toată făptura; pentru aceasta dar şi osteneala trupească povăţuieşte spre smerita cugetare”.
49. Zis-a Avva Sisoe către un frate oarecare: „Cum te afli?” Iar el a zis: „Zilele le cheltuiesc, Părinte”. Şi a zis stareţul: „Dacă aş fi să cheltuiesc şi eu o zi, aş mulţumi, adică, de aş împlini o zi fără a adăuga la păcatele mele, aş mulţumi”.
50. Trei bătrâni s-au dus la Avva Sisoe, după ce s-au vestit despre dânsul [că este mare etc.]. Şi i-a zis lui cel dintâi: „Părinte, cum pot să mă mântuiesc de râul cel de foc?” Iar el nu a răspuns lui. Zis-a şi al doilea: „Părinte, cum pot să mă mântuiesc de scrâşnirea dinţilor şi de viermele cel neadormit?” Şi nici lui nu i-a răspuns. Zis-a şi al treilea: „Părinte, ce să fac, că pomenirea întunericului celui mai dinafară nu mă lasă să răsuflu?” Atunci a zis lor stareţul: „Eu de niciuna din acestea nu fac pomenire, ci nădăjduiesc că, Iubitor de îndurare fiind Dumnezeu, face cu mine milă”. Şi, auzind aceia, s-au mâhnit şi s-au pornit să se ducă; iar el, nevrând a-i slobozi pe dânşii mâhniţi, le-a zis lor: „Fericiţi sunteţi voi, fraţilor, că v-am râvnit vouă: că, dacă o aducere-aminte ca aceasta stăpâneşte mintea voastră pururea, cu neputinţă este a greşi voi. Dar eu, învârtoşatul la inimă, ce voi face, căci n-am fost nici măcar slobod a şti că este chin pentru oameni? Şi aşa, dintru aceasta, în tot ceasul păcătuiesc”. Şi, făcându-i metanie toţi bătrânii, au zis: „Precum am auzit [despre el că este mare], aşa am şi văzut”.
51. Zis-a Avva Sisoe: „Calea care duce către smerita cugetare este înfrânarea şi a se ruga omul pururea către Dumnezeu şi a se nevoi a fi dedesubtul a tot omul”.
52. Zis-a iarăşi: „Scris este despre idoli: Gură au şi nu grăiesc, ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud (Ps. 113: 5-6).
517
Deci aşa este dator a fi călugărul; şi, precum idolii sunt urâciune, tot aşa şi el să se socotească pe sine urâciune”.
53. Un frate a întrebat pe Avva Cronie, zicând: „în ce chip vine omul întru smerita cugetare?” Răspuns-a lui stareţul: „Prin frica lui Dumnezeu”. Zis-a fratele: „Şi prin care lucru vine în frica lui Dumnezeu?” Zis-a stareţul: „După ştiinţa mea, prin strângerea [retragerea] din tot lucrul şi prin darea pe sineşi întru osteneală trupească şi, pe cât are putere, prin a-şi aduce aminte de ieşirea cea din trup şi de judecata lui Dumnezeu”.
54. Trecând odinioară din luncă la chilia sa, Avva Macarie ducea smicele; şi, iată, l-a întâmpinat pe dânsul Diavolul pe cale cu o seceră. Şi cum a vrut să-l lovească pe el, dar n-a putut, i-a zis lui: „Multă silă am dinspre tine, Macarie, că nu pot asupra ta. Iată, orice faci, şi eu fac: tu posteşti, şi eu postesc, tu priveghezi, eu nicidecum nu dorm; însă este una întru care mă biruieşti”. Zis-a lui Avva Macarie: „Care este aceasta?” Iar el a zis: „Smerenia ta, şi pentru aceasta nu pot asupra ta”.
55. Zis-a Avva Iperehie: „Pom de viaţă ridicat la înălţime este smerita cugetare”.
56. Zis-a un bătrân: „Cel ce are smerenie, acela smereşte pe draci, iar cel ce n-are smerenie se batjocoreşte de aceştia”.
57. Zis-a iarăşi: „Nu numai smerit cuvântă, ci şi smerit cugetă369; că a te înălţa întru lucrurile cele după Dumnezeu este cu neputinţă fără de smerita cugetare”.
58. Unui mare sihastru care a zis „pentru ce mă lupţi, Satana?”, acesta i-a răspuns, zicând: „Tu eşti cel care mă lupţi, prin smerita cugetare”.
369 Nu-ţi arăta smerenia numai în cuvinte, pe dinafară, ci şi în cuget, adică lăuntric, prin trăire.
518
59. Ziceau bătrânii: „Cunună este călugărului smerita cugetare”.
60. Întrebat a fost un stareţ: „Când câştigă sufletul smerenie?” Şi a răspuns: „Când de ale sale răutăţi se îngrijeşte”.
61. Zis-a un stareţ: „Precum pământul niciodată nu cade jos, tot aşa şi cel ce se smereşte pe sine”.
62. Erau doi fraţi după trup care locuiau împreună; iar Diavolul s-a apucat să-i despartă. Aprinzând cel mai mic sfeşnicul, iată, din lucrarea diavolului, acesta s-a răsturnat; iar fratele cel mai mare l-a bătut pe acesta cu mânie. Iar el a făcut metanie, zicând: „Rabdă-îndelung, frate, şi-l voi aprinde din nou”, şi îndată a ieşit puterea Domnului şi a prăpădit puterea dracului. Acesta s-a dus apoi la boierul său care locuia într-o capişte idolească şi i-a zis ceea ce s-a făcut.
Şi, dacă a auzit popa elinilor ce a povestit dracul acesta, osândindu-şi popa înşelăciunea în care se afla, s-a botezat şi s-a făcut călugăr. Şi a ţinut acesta smerenia încă de la început, zicând: „Smerenia risipeşte toată puterea vrăjmaşului, precum însumi de la acela am auzit, zicând că, dacă fac tulburare între călugări, iar unul din aceia se întoarce şi face metanie, îndată toată puterea mea se strică”.
63. Zis-a un stareţ: „Smerenia nu se mânie, nici nu întărâtă pe cineva”.
64. Întrebat a fost un stareţ: „Pentru ce ne luptăm aşa de draci?” Şi a răspuns: „Pentru că lepădăm armele noastre, zic adică necinstea [suferirea necinstei] şi smerenia, neagoniseala şi răbdarea”.
65. Întrebat a fost un stareţ: „Ce este smerenia?” Şi a răspuns: „De va greşi fratele tău şi-i vei ierta lui mai-nainte de a se pocăi el ţie”.
519
66. Se spunea despre Avva Sisoe că a slăbit370; şi, şezând bătrânii lângă dânsul şi întrebându-l „ce vezi?”, le-a zis lor: „Văd pe oarecari venind spre mine şi îi rog pe dânşii ca să mă lase puţin să mă pocăiesc”. Şi i-a zis lui unul din stareţi: „Şi, dacă te vor lăsa, poţi acum să fii de vreo treabă la pocăinţă?” Şi a zis stareţul: „Deşi nu pot să fac [pocăinţă], voi suspina însă puţin peste sufletul meu, şi îmi va ajunge mie”.
67. Venit-au odinioară oarecari în Thebaida, către oarecare bătrân, aducând un îndrăcit, ca să-l tămăduiască pe dânsul; iar stareţul, mult fiind rugat, a zis dracului: „Ieşi din plăsmuirea lui Dumnezeu?” Răspuns-a demonul: „Ies; dar să întreb un grai: spune-mi care sunt caprele şi care sunt mieluşeii?” Zis-a stareţul: „Căpriţele sunt eu, iar pe mieluşei îi ştie Dumnezeu”. Şi, auzind demonul, a strigat cu glas mare: „Iată, pentru smerenia ta ies”, şi a ieşit întru acel ceas.
68. Ziceau bătrânii: „Când nu ne luptăm371, atunci se cuvine mai vârtos a ne smeri; că Dumnezeu, ştiind neputinţa noastră, ne acoperă pe noi; iar de ne vom lăuda, ridică de la noi acoperământul Său şi pierim”.
69. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Ce este sporirea cea după Dumnezeu a omului?” Şi a răspuns stareţul: „Sporirea omului este smerenia; şi pe cât se pogoară cineva întru smerenie, pe atâta se suie întru sporire”.
70. Zis-a un stareţ: „De vei zice cândva iartă-mă, smerindu-te pe sineţi, arzi pe draci”.
71. De nu va pune plugarul acoperământ pe ochii dobitocului său, acesta se va întoarce şi va mânca plata sa (roadele sale). Tot aşa şi noi: după iconomia lui Dumnezeu luăm acoperământuri, ca aşa să nu vedem pe cele bune pe care le
370 S-a făcut neputincios din pricina vreunei boale.
371 Sau „când nu suntem luptaţi de draci”.
520
lucrăm şi să ne fericim pe înşine, şi pentru aceasta să pierdem plata noastră. Pentru aceea ne lăsăm [de Dumnezeu] a avea uneori gânduri [necurate] în minte şi numai pe ele le vedem, ca pe înşine să ne osândim; şi acestea ni se fac nouă acoperământuri întinate ale micii noastre bunătăţi; căci, atunci când se va prihăni omul pe sineşi, nu-şi va pierde plata sa”.
72. Întrebat a fost un stareţ: „Ce este smerenia?” Şi, răspunzând, a zis: „Smerenia este lucru mare şi dumnezeiesc; iar calea smereniei sunt ostenelile cele trupeşti şi a se avea omul pe sine păcătos şi dedesubtul tuturor”. Şi a zis fratele care a întrebat: „Ce este aceea adică dedesubtul tuturor?” Şi a zis stareţul: „A nu lua aminte la păcate străine, ci totdeauna la ale sale, şi a se ruga lui Dumnezeu fără încetare”.
73. Un frate oarecare era într-o obşte, şi toate greutăţile fraţilor le purta asupra sa, şi ajungea să se învinuiască pe sine până şi de curvie, zicând „eu am făcut”. Iar oarecare din fraţi, necunoscând fapta lui, a început a cârti asupra lui, zicând: „Vedeţi câte rele face acesta, şi nimic nu lucrează”. Iar egumenul, cunoscând fapta lui, zicea fraţilor: „Voiesc mai degrabă o rogojină de-a lui făcută cu smerenie, decât toate ale voastre cu mândrie. Iar de voiţi, vă voi încredinţa pe voi [de adevăr] de la Dumnezeu”. Deci a poruncit să se aprindă foc şi să se aducă câte trei rogojini ale lor şi una a fratelui şi să se arunce toate în foc. Iar după ce au fost aruncate, îndată toate acelea au ars, numai a fratelui a rămas. Şi, văzându-l pe el cei ce mai-nainte îl învinuiau, s-au temut şi i-au făcut metanie, şi de aici înainte l-au cinstit pe dânsul ca pe un Părinte.
74. Un călugăr, rană luând de la oarecine, i-a făcut metanie celui ce l-a rănit.
75. Povestit-a un stareţ că erau doi mireni; şi, învoindu-se ei, au ieşit şi s-au făcut monahi; şi, purtându-se cu râvnă, însă fără a avea cunoştinţă, s-au scopit pe eişi pentru
521
împărăţia cerurilor, socotind că plinesc astfel acel glas evanghelicesc. Iar aflând Arhiepiscopul, i-a despărţit pe dânşii de Cuminecătură. Iar ei, părându-li-se că bine au făcut, s-au mâniat asupra lui. Şi s-au dus la Arhiepiscopul Ierusalimului şi i-au vestit ceea ce s-a făcut; dar şi acela i-a despărţit pe dânşii. Apoi, ducându-se către cel al Antiohiei, şi acela aşijderea. Apoi către Papa al Romei, ca cel ce covârşeşte372, şi de la dânsul pe cele asemenea le-a auzit.
Deci, nedumerindu-se, au zis unul către altul: „Aceştia se învoiesc unii cu alţii în hotărâri, căci se adună în Soboare; dar să mergem la Sfântul lui Dumnezeu Epifanie, Episcopul Ciprului, şi acela ne va adeveri pe noi, că proroc este, şi nu judecă după faţa omului”. După ce au mers şi s-au apropiat de cetate, s-a descoperit sfântului cele despre dânşii; şi, trimiţând întru întâmpinarea lor, le-a zis „nici să nu intraţi în cetatea aceasta”. Atunci, venindu-şi întru sine, au zis: „Cu adevărat, noi am greşit; şi de-am socoti că aceştia fără dreptate ne-au despărţit, au doară şi acesta, care e proroc? Iată, Dumnezeu i-a descoperit lui cele despre noi”. Şi aşa s-au osândit foarte pe eişi. Iar văzând Dumnezeu că s-a smerit inima lor şi mărturisesc greşeala, i-a vestit Sfântului Epifanie despre aceasta, care, de sineşi trimiţând, i-a chemat pe dânşii. Şi, mângâindu-i, i-a primit la împărtăşire, scriind şi Arhiepiscopului de Alexandria „primeşte pe fiii tăi, căci s-au pocăit cu adevărat”. De aici trăgea stareţul că
372 în primele secole ale Creştinătăţii, Arhiepiscopul Romei era privit ca primul între egali, adică între ceilalţi Arhiepiscopi, ca unul ce era Arhiepiscopul Bisericii Romei, capitala Imperiului Roman, a unei Biserici întemeiate de Apostolul Petru. Doar mai târziu, prevalându-se de aceste prerogative, papii au dorit să devină seniori ori superiori ai celorlalţi Patriarhi şi astfel să câştige putere lumească asupra tuturor Bisericilor şi Creştinilor (nota trad, neogr.).
522
aceasta este doftoria omului şi aceasta o voieşte Dumnezeu: ca să pună omul greşeala sa asupra sa înaintea lui Dumnezeu, şi aşa harul îi va vesti pe oameni despre aceasta.
76. Era un frate la Chilii; care întru atâta smerenie a venit, încât se ruga aceasta totdeauna: „Doamne, trimite-mi un trăsnet, căci, sănătos fiind, nu ascult de Tine”.
77. Zis-a un stareţ: „De se va osteni omul de-a pururea a mustra, a certa şi a defăima într-ascuns sufletul său, îl pleacă pe dânsul [să socotească] cum că mai necinstit decât câinii şi decât fiarele este; că acelea n-au întărâtat pe Cel ce le-a făcut pe dânsele, nici la Judecată nu vor merge. Deci, cu mult mai bine este a nu învia la Judecată, decât a învia şi veşnic a mă munci”.
78. Un frate a mers la un stareţ şi l-a întrebat pe dânsul: „Cum te afli, Părinte?” Şi a răspuns stareţul: „Rău”. Zis-a lui fratele: „Pentru ce, Avva?” Zis-a stareţul: „Iată, optsprezece ani am înaintea lui Dumnezeu stând şi în toate zilele blestemându-mă pe mine, zic blestemaţi sunt cei ce se abat de la poruncile Tale (Ps. 118: 21)”. Şi, aceasta auzind fratele, a ieşit foarte folosindu-se întru smerenia bătrânului.
79. Zis-a un stareţ: „De şezi în pustie liniştindu-te, nu avea întru sineţi de ca şi cum mare ceva faci, ci mai vârtos socoteşte-te pe sineţi ca un câine surghiunit din gloată şi legat, pentru că muşcă şi sare asupra oamenilor”.
80. Zis-a un stareţ: „De vei locui în pustie, şi vei vedea că Dumnezeu poartă grijă de tine, să nu se înalţe inima ta, că astfel va lua Dumnezeu ajutorul de la tine, ci mai vârtos zi: Pentru împuţinarea mea de suflet şi neputinţă face Dumnezeu milă cu mine, ca să rabd şi să nu mă mâhnesc [să nu fiu cuprins de akedie]”.
81. Zis-a un stareţ: „De vei auzi petrecerile cele mari ale Sfinţilor Părinţi, şi, înfierbântându-te, vei voi a ale urma,
523
apucă-te şi tu chemând numele Domnului, ca să te întărească în lucrul pe care l-ai ales; şi, dacă cu ajutorul lui Dumnezeu vei săvârşi, mulţumeşte Celui ce te-a ajutat, iar de nu vei putea săvârşi, cunoaşte-ţi neputerea şi neputinţa ta şi, osândindu-te pe sineţi, smereşte gândul tău până în ziua morţii, avându-te pe tine neîndestulat [nepriceput], sărac şi nerăbdător, şi mustrând pe al tău suflet totdeauna, ca cel ce a început şi n-a săvârşit, şi aşa te poţi mântui”.
82. Venit-a oarecând Avva Macarie Egipteanul, de la Schit în Muntele Nitriei, la pomenirea lui Avva Pamvo, şi i-au zis lui bătrânii: „Zi un grai fraţilor, Părinte” Iar el a zis: „Eu încă nu sunt monah, dar am văzut monahi. Că, şezând eu odată în chilie la Schit, m-au supărat gândurile, zicând: Du-te în pustie şi vezi ce vei putea acolo; şi am petrecut luptându-mă cu gândul cinci ani, nedumerindu-mă de nu cumva de la draci este.
Dar fiindcă gândul a stăruit, m-am dus în pustie şi am aflat acolo heleşteu de apă, iar în mijlocul lui era un ostrov; şi au venit fiarele pustiei ca să bea dintr-însul; şi am văzut în mijlocul lor doi oameni goi, şi s-a înfiorat trupul meu, că am crezut că sunt duhuri; iar ei, dacă m-au văzut aşa înfiorat, au grăit către mine: Nu te teme, şi noi suntem oameni. Şi am zis lor: De unde sunteţi şi cum aţi venit în pustia aceasta? Iar ei au zis: Dintr-o obşte suntem, dar am făcut tocmeală şi am venit aici; şi, iată, sunt patruzeci de ani [de când am venit aici], şi unul din noi este Egiptean iar altul Libian; spune-ne, dar, cum se află lumea? Vine apa la vremea sa? Are lumea belşug îndestulat? Iar eu am zis: Da, însă spuneţi-mi, cum pot să mă fac monah? Şi mi-au zis: De nu se va lepăda cineva de toate ale lumii, nu poate să se facă monah. Şi am zis lor: Eu neputincios sunt, şi nu pot să fiu ca voi. Şi aceia mi-au zis: Dacă nu poţi ca noi,
524
şezi în chilia ta şi plângi păcatele tale. Şi i-am întrebat pe dânşii: Când se face iarnă, nu degerati? Şi iarăşi, întru arşiţă nu vă pârjoliţi trupurile voastre? Şi ei au zis: Dumnezeu ne ajută nouă şi ne-a făcut iconomia aceasta: nici iarna nu degerăm, nici arşiţa nu ne vatămă373.
Pentru aceasta am zis vouă, continuă stareţul, că încă nu sunt monah, dar am văzut monahi. Iertaţi-mă, fraţilor”.
83. Rugându-se odată Avva Antonie în chilia sa, i-a venit lui glas, zicându-i: „Antonie, încă n-ai ajuns la măsura cutărui curelar din Alexandria”. Deci, sculându-se bătrânul de dimineaţă şi luând toiagul cel de finic, s-a dus către dânsul. Şi, intrând şi heretisindu-l [dându-i bineţe], a şezut împreună cu dânsul şi i-a zis lui: „Spune-mi, frate, faptele tale”. Iar el a zis: „Nu mă ştiu pe mine, Avva, că am făcut ceva bun, fără numai că, atunci când mă scol dimineaţa pentru a şedea la meşteşugul meu, zic întru sinemi că toată cetatea aceasta, de la mic până la mare, intră întru împărăţie pentru dreptăţile lor şi numai eu singur voi moşteni munca pentru păcatele mele; iar seara mai-nainte de a adormi zic acelaşi cuvânt”. Şi, auzind bătrânul, a zis: „într-adevăr, ca un argintar şezând în casă cu odihnă, împărăţia ai moştenit, iar eu, fără de socoteală fiind, toată vremea mea în pustie locuind, nu am ajuns la măsura ta”.
Ia aminte, cel ce citeşti374, nu fără de dreaptă-socoteală şi simplu să înţelegi povestirea aceasta şi, în loc de a te folosi, să te vatămi: pe o lucrare ca aceasta a mireanului care şi fără de osteneală era să o cinsteşti mai mult decât toată
373 E bine ştiut că în regiunile toride, în timpul lunilor de vară cu deosebire, căldura este atât de mare, încât în timpul zilei aproape totul este pârjolit, în schimb, în timpul nopţii, un frig cumplit cuprinde toată regiunea (nota trad, neogr.).
374 De aici începe cuvântul lui Pavel monahul.
525
ostenicioasa vieţuire a povăţuitorului şi vârfului Părinţilor, a celui ce după a sa osteneală şi plăţile le-a luat, precum zice Apostolul (cf. I Cor. 3:8), şi cel mai proslăvit la Dumnezeu decât toţi Părinţii, şi ridicat întru acelaşi loc în care este Dumnezeu, precum oarecăruia dintre sfinţi i s-a descoperit.
Căci dacă pentru singur acel blagocestiv gând trebuie mai mult pe curelar a cinsti decât pe stâlpul cel de foc ce luminează lumea precum despre dânsul a zis oarecine din sfinţi -, pentru ce nu s-a pus şi curelarul spre urmare înaintea tuturor? De ce nu mai vârtos să ne asemănăm aceluia, sârguindu-ne a-i urma ca unui mai ales, dacă, cu adevărat, lesnicioasă este şi urmarea? Şi pentru ce, lăsându-l pe acesta [pe curelar] de-o parte, noi, călugării, să nu privim, ca către un întâi-închipuit375, la viaţa minunatului Antonie, şi după dânsa să ne grăbim a ne închipui? Şi mai vârtos că, asemănarea după dânsa fiind aşa de ostenicioasă, de puţini cu desăvârşire este îndreptată? Dar mi se pare că nici de puţini.
Deci, arătat este că Dumnezeu, Cel ce pururea smereşte pe ai Săi şi-i primeşte, după cea scrisă (cf. Pilde 3:12), Care şi lui Pavel i-a dat un bold trupului ca să nu se înalţe prin covârşirea descoperirilor, Acesta şi pe Marele Antonie, pe cel plin de îndreptări şi de darurile Duhului, pe cel ce a sa măsură căuta a cunoaşte, şi pe dânsul, zic, ca pe un om, cu smerenia întărindu-l Iubitorul de oameni Dumnezeu, a zis că n-a ajuns la măsura curelarului, nu minţind să nu fie! -, ci adeverind, şi ceea ce era adevărat grăind. Şi de care măsură zice? Aceasta adică a faptelor bune, pe care o a avut curelarul, nimic mare pentru sineşi închipuindu-şi, ca unul ce ducea viaţă mojicească şi mirenească şi de conştiinţă de multe ori se osândea. Pentru aceasta şi priceput fiind omul,
375 Lit. arhetip.
526
era de sine bine-cunoscător376, şi pe toţi întru simţirea inimii drepţi şi vrednici de împărăţie îi socotea a fi; neluând astfel aminte la răutăţi străine, numai pe sineşi se osândea, socotindu-se moştenitor al veşnicelor munci.
Dar vrednic adică este bărbatul de laude şi de slăviri, că, mojic şi mirean fiind, o înţelepciune ca aceasta avea; pentru aceasta însă nu şi decât Marele Antonie mai înalt, ci numai întru aceasta îl întrecea pe dânsul: adică întru a se avea pe sine decât toţi oamenii mai păcătos. Că Marele Antonie, deşi smerit cugetător era şi, prin lucrarea Duhului Sfânt, nimic vrednic nu socotea că lucrează, avea însă conştiinţa sa făcându-i pomenire de îndreptările şi darurile ce le câştiga, pe care ştia că mulţi le lăsaseră în urmă; şi pentru aceasta nu se putea socoti pe sineşi, precum curelarul, mai păcătos decât toţi oamenii, măcar că foarte a se osândi şi el pe sineşi se sârguia. Deci cu aceasta îl biruia pe el curelarul. Pentru aceasta şi Dumnezeu i-a zis şi pe al Său fiu spre mai mare smerită cugetare l-a adus. Aceasta să-ţi fie ţie de dreaptă-socoteală şi altor sfinţi, la câţi într-acest fel li s-a descoperit sau li s-a grăit de la Dumnezeu.
II.
A Sfântului Efrem
1. Începerea rodirii e în floare, iar începerea smeritei cugetări este în supunerea întru Domnul; cel ce o a câştigat pe aceasta, ascultător este, plecat, blând, dând cinste şi celor mici, şi celor mari şi crede că va lua de la Dumnezeu drept plată viaţa cea veşnică.
376 Al celor rele cu deosebire, sau al măsurii la care era, precum o socotea el în smerenia sa.
527
2. Un frate oarecare a zis: „Aceasta o am cerut de la Domnul: ca, atunci când fratele meu îmi va zice să fac un lucru, să zic gândului acesta este Domnul tău, ascultă-L pe Dânsul. Iar dacă şi alt frate va zice şi el, acesta este fratele Domnului tău, ascultă-l pe dânsul, şi, dacă şi un copil îmi va porunci ceva, să zic ascultă pe fiul Domnului tău”. Şi, aşa împotrivindu-se gândurilor străine, face toate fără tulburare, ajutându-i lui harul, pentru că avea smerenie.
III.
A lui avva Isaia
1. Cel ce are smerită cugetare, nu are limbă a grăi către cineva ce se leneveşte sau către altul nebăgător de seamă; nici nu are ochi spre a lua aminte la neajunsurile altora; nici urechi pentru a auzi cele ce nu folosesc sufletul lui; şi nu are cu nimeni vreun lucru, afară numai de păcatele sale, ci către toţi oamenii este împăciuitor, pentru porunca lui Dumnezeu şi pentru prieteşug. Că de ar posti cineva şase zile de-a rândul şi de s-ar da întru mari osteneli afară de calea aceasta, toate ostenelile lui deşarte sunt.
2. Frate, obişnuieşte-ţi limba ta a zice „iartă”, şi smerenia va veni spre tine; iubeşte smerenia, şi ea te va acoperi de păcatele tale.
3. Nu te mâhni [lăsa cuprins de akedie] în vreo osteneală oarecare; că osteneala, sărăcia, străinătatea, reaua-pătimire şi tăcerea nasc pe smerenie, iar smerenia iartă tot păcatul. Şi mai cunoaşte aceasta: că, pe cât se leneveşte omul de sine, gândeşte în inima sa că este prieten al lui Dumnezeu; iar dacă se izbăveşte de patimi, se ruşinează a ridica ochii săi la cer înaintea lui Dumnezeu; că atunci adică se vede pe sine depărtat de Dumnezeu.
528
4. Un om avea doi robi; şi i-a trimis pe aceştia în ţarina sa ca să secere fiecare câte şapte prăjini pe zi377, în toate zilele; şi unul din ei şi-a cheltuit toată puterea lui pentru a împlini cea poruncită de domnul său, dar, pentru că lucrul era peste puterea lui, nu a ajuns a împlini; iar altul, trândăvindu-se [cuprins de akedie], a zis întru sineşi: „Cine poate face atâta lucru în fiecare zi?” Şi, dispreţuind lucrul, nu s-a îngrijit, ci a adormit, dormind vreme de un ceas, iar un altul petrecându-l căscând şi întorcându-se ca uşa pe ţâţâna ei; şi aşa a cheltuit întru deşertăciune toată lungimea zilei. Iar ajungând amândoi seara, au mers către domnul lor; şi, cercetându-i acesta pe dânşii şi cunoscând lucrul celui sârguitor, deşi nu a împlinit cea poruncită, a primit totuşi sârguinţa lui şi l-a cinstit; iar pe cel lenevos ca pe un nebăgător de seamă l-a lepădat din casa sa. Deci şi noi să nu ne temem în nicio osteneală sau necaz, ci să ne ostenim din toată puterea noastră şi din tot sufletul lucrând întru smerenie, şi cred că aşa ne primeşte cu sfinţii Lui cei ce mult foarte s-au ostenit.
5. Aceea adică a nu vătăma conştiinţa aproapelui naşte smerita cugetare; smerenia naşte dreapta-socoteală, iar dreapta-socoteală strică toate patimile, despărţindu-le unele de altele. Deci cu neputinţă este ţie a veni întru dreapta-socoteală de nu mai întâi vei face plugăria ei. Pentru aceasta, de folos este mai întâi a afla liniştirea de cele străine, care naşte nevoinţa, iar aceasta naşte plângerea, plângerea naşte frica lui Dumnezeu, frica naşte smerenia, smerenia naşte dreapta-socoteală, care naşte înainte-vederea; iar înainte-vederea naşte dragostea, iar dragostea face sufletul
377 Prăjina era odinioară o unitate de măsură egală cu 180-210 metri pătraţi.
529
nebolnav şi nepătimaş. Aşadar, atunci cunoaşte omul că este departe de Dumnezeu, după acestea toate378.
6. Aceea adică a crede că lui Dumnezeu nu-I place osteneala ta găteşte ajutorul lui Dumnezeu spre a te păzi pe tine. Că cel ce şi-a dat inima sa în blagocestie şi adevăr nu poate cugeta că a plăcut lui Dumnezeu. Căci atâta vreme cât îl mustră conştiinţa pentru oarecare din cele afară de fire, străin este de slobozenie. Iar atâta vreme cât este cel ce mustră [conştiinţa], este şi cel ce pârăşte [păcatul]; şi atâta vreme cât este pâra, nu este slobozenie.
IV.
A lui avva Marcu
Precum celui ce se pocăieşte străin îi este a cugeta înalt, tot aşa şi celui ce păcătuieşte îi este cu neputinţă a cugeta înalt.
Smerita cugetare nu este osândirea conştiinţei [proprii], ci har al lui Dumnezeu şi cunoştinţă a împreună-pătimirii [Lui cu oamenii]. Dacă de smerita cugetare ne-am fi grijit, n-am mai fi avut nevoie de pedeapsă.
Toate cele rele şi cumplite ce ni se întâmplă nouă, pentru înălţarea noastră se întâmplă; căci dacă şi Apostolului i s-a dat un înger al Satanei ca să-l bată peste obraz pentru a nu se înălţa (cf. II Cor. 12: 7-9), cu atât mai vârtos nouă, celor înălţaţi, însuşi Satana se va da nouă pentru a ne călca pe noi până când ne vom smeri.
Strămoşii noştri case stăpâneau, şi bogăţii ţineau, şi femei aveau, şi de fii purtau de grijă, şi cu Dumnezeu vorbeau,
378 Departe nu în sens de depărtat din pricina patimilor, ci departe ca unul care îşi vede neputinţa sa şi slava lui Dumnezeu.
530
pentru nesăţioasa lor smerită cugetare; iar noi, de lume ne-am despărţit şi bogăţia o am defăimat şi casele le-am lăsat, şi ni se pare că stăruim aproape [suntem legaţi] de Dumnezeu, dar de draci ne-am batjocorit, pentru înălţarea noastră. Cel ce se înalţă nu se cunoaşte pe sine, căci, de s-ar fi cunoscut pe sine, pe a sa nepricepere şi neputinţă, nu s-ar fi înălţat. Iar cel ce pe sine nu se cunoaşte, cum poate cunoaşte pe Dumnezeu? Că, dacă pe a sa nepricepere cu care trăieşte împreună, a o pricepe n-a putut, cum va putea pricepe înţelepciunea lui Dumnezeu, de care străin şi departe este?
Că cel ce cunoaşte pe Dumnezeu oglindeşte mărimea Lui şi se netrebniceşte pe sine, precum Fericitul Iov, şi zice: Până acum la auz Te-am auzit pe Tine, iar acum ochiul meu Te-a văzut pe Tine. Pentru aceea m-am netrebnicit pe sinemi şi m-am topit; şi mă socot pe sinemi pământ şi cenuşă (Iov 42: 5-6). Deci cei ce urmează lui Iov, aceştia văd pe Dumnezeu, şi cei ce îl văd, aceştia îl şi cunosc pe Dânsul. Deci şi noi, de voim a-L vedea pe Dânsul, să ne netrebnicim pe înşine şi smerit să cugetăm, ca nu numai din împotrivire pe Dânsul să-L vedem, ci şi avându-L întru noi locuind şi odihnindu-Se, să ne desfătăm de Dânsul. Căci, astfel, nebunia noastră întru înţelepciunea Lui se va înţelepţi, şi neputinţa noastră întru puterea Lui se va împuternici, întărindu-ne pe noi în Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce ne-a învrednicit pe noi de darul acesta.
V
A Sfântului Diadoh
Lucru anevoie de câştigat este smerita cugetare; că, pe cât de mare este, pe atât de multe sunt ostenelile prin care se îndreptează. La cei părtaşi sfintei cunoştinţe ea vine în
531
două chipuri: când nevoitorul blagocestiei se află la mijlocul duhovnicescului iscus, acesta are un cuget oarecum mai smerit, fie din pricina neputinţei trupului, fie a celor ce fără de vreme vrăjmăşesc celor ce se îngrijesc de urmarea dreptăţii, fie a gândurilor viclene; apoi, când este întru simţire multă şi întru adeverire, mintea de la har se va lumina, atunci sufletul are smerita cugetare ca pe o [însuşire] firească; iar umplându-se de dumnezeiescul har, nu mai se poate înălţa întru umflarea slavei-deşarte, măcar şi neîncetat de ar lucra poruncile Dumnezeieşti, ci mai smerit pe sineşi mai vârtos prin împărtăşirea de Dumnezeiasca blândeţe379 se socoteşte.
Cea dintâi smerită cugetare are într-însa de multe ori întristare şi mâhnire, iar cea din urmă cuprinde în ea bucurie îndoită de o înţeleaptă sfială. Drept aceea, prima se află, precum bine am zis, la cei ce se află în mijlocul nevoinţelor380, iar a doua se trimite celor ce se apropie de desăvârşire. Cea dintâi se întristează atunci când este lipsită de bunele-întâmplări [fericirea lumească], iar a doua, măcar toate împărăţiile lumii de i le-ar aduce ei cineva, nici nu se miră, nici săgeţile prea cumplite ale păcatului nu le simte; căci, duhovnicească cu totul fiind, nu cunoaşte cu niciun chip trupeştile dări [slava lumii]. Pentru aceasta, nevoitorul printr-aceasta în tot chipul trebuie să treacă, şi apoi a veni către cealaltă. Căci de nu printr-aceea, cu aducerea-asupră a pedepsitoarelor pătimiri, pe de-sine-stăpânirea noastră harul înainte nu ar netezi-o prin ispite; adică, fără a ne sili, nu ne-ar dărui nouă bogăţia cea mare a acesteia [a smeritei cugetări].
379 eirieiKcuxa = bunătate, cinste, bunăvoinţă.
380 Mai exact: la mijlocul duhovnicescului iscus, precum a zis mai-nainte.
532
VI.
A Sfântului Maxim
Smerita cugetare este rugăciunea deasă cu lacrimi şi cu osteneli; că aceasta, pe Dumnezeu de-a pururea întru ajutor chemându-L, nu-l lasă pe om a îndrăzni neînţelepţeşte întru a sa putere şi filosofie, nici asupra altuia a se înălţa, care acestea sunt boale cumplite ale patimii mândriei.
VII
A lui avva Isaac
Omul, odată ajungând a cunoaşte măsura neputinţei sale, a ajuns a cunoaşte desăvârşirea smeritei cugetări şi a cunoştinţei lui Dumnezeu; pentru aceasta, şi către mulţumire pururea mişcându-se, se îmbogăţeşte totdeauna întru dumnezeieştile dăruiri. Gura totdeauna mulţumind, blagoslovenie primeşte de la Dumnezeu; iar inima, întru mulţumire petrecând, pururea primeşte o creştere a harului, înainte de har merge smerenia, precum şi înainte de ispită aleargă mândria.
PRICINA A patruzeci şi ŞASEA
Despre ce dobândă avem de pe urma prihănirii de sine.
I.
Din Pateric
1. Povestit-a Fericitul Zosima, zicând: „Oarecând am şezut puţin în Lavra Avvei Gherasim, şi aveam acolo un frate iubit. Într-o zi, şezând noi şi vorbind pentru folos, a căzut pomenire pentru un grai al Avvei Pimen, anume că cel ce se prihăneşte pe sineşi află întru toate odihnă, aşijderea şi de graiul pe care l-a zis stareţul Muntelui Nitriei, că, întrebat fiind ce altceva mai mult ai aflat în calea aceasta, Părinte?, a răspuns, zicând că a se mustra omul pe sine şi a se prihăni pe sineşi totdeauna, grai pe care l-a mărturisit [întărit] şi cel ce a întrebat, zicând altă cale nu este, decât aceasta.
Deci, dacă ne-am adus aminte de acestea, ziceam unii către alţii, minunându-ne de câtă putere au cuvintele sfinţilor! Cu adevărat, orice grăiau, din iscus şi din adevăr grăiau, precum a zis şi Marele Antonie, şi pentru aceasta puternice sunt, de vreme ce din lucrarea lor s-au grăit, precum porunceşte şi un oarecare înţelept: Fie ca cuvintele tale să se adeverească din viaţa ta. Acestea dar împreună vorbindu-le noi unii către alţii, a zis acela [fratele cel iubit lui]: Şi eu am avut iscus al acestor cuvinte şi al odihnei celei făcute din lucrarea lor.
Odinioară, am avut în această lavră un diacon ce-mi era prieten adevărat; acesta, nu ştiu de unde, a pus asupra
534
mea o bănuială pentru un lucru ce-i aducea lui întristare. Şi, de aici, a început a se purta cu mine fără de cuviinţă. Şi-mi zicea mie că cutare lucru ai făcut şi pentru aceasta mă scârbesc de tine. Iar eu, neştiindu-mă pe mine să fi făcut ceva de acest fel, că am făcut adică precum zicea el, îl adeveream pe dânsul, zicându-i că n-am nicio cunoştinţă despre acest lucru; iar acela nu se încredinţa, ci zicea: Iartă-mă, dar nu mă pot încredinţa.
Deci, ducându-mă eu în chilia mea, mă cercam pe sinemi mai cu de-amănuntul de am făcut ceva de acest fel, şi nu aflam. După aceasta, îl văd pe dânsul ţinând sfântul potir şi dându-l fraţilor; am luat pricină de aici şi l-am încredinţat pe dânsul, zicând că nu mă ştiu pe mine făcând ceea ce zici, şi nici aşa nu s-a încredinţat.
Şi iarăşi adunându-mă întru sinemi, şi aducându-mi aminte de cuvintele acestea ale Sfinţilor Părinţi, şi crezând lor curat, am întors puţin gândul meu şi am zis către mine: Diaconul curat mă iubeşte şi, din dragoste pornindu-se, mi-a îndrăznit mie cu ceea ce avea inima lui pentru mine, ca să mă trezvesc şi să nu mai fac de aici înainte. Însă, ticăloase suflete, de vreme ce zici că nu ai făcut lucrul acesta, adu-ţi aminte de alte răutăţi pe care le-ai făcut, de care acum nu-ţi mai aduci aminte, şi încredinţează-te că, precum cele de ieri şi deunăzi făcute de tine nu ţi le aduci aminte, tot aşa şi aceasta făcând-o, o ai uitat. Deci, din gândul acesta am pus aşa în inima mea: cum că întru adevăr am făcut aceasta, dar am uitat, precum pe cele dinainte. Apoi am început a mulţumi lui Dumnezeu şi diaconului, că printr-însul m-am învrednicit a cunoaşte greşeala mea şi a mă pocăi pentru dânsa.
Deci, sculându-mă cu nişte gânduri ca acestea, m-am dus către chilia diaconului ca să-i fac lui metanie, să-i cer
535
iertăciune şi să-i mulţumesc. Şi, stând lângă uşă, am bătut; iar el, deschizând şi văzându-mă, îndată el a fost cel dintâi care mi-a făcut metanie, zicându-mi: Iartă-mă, că, punând asupra ta lucrul acela, de draci m-am batjocorit; că, cu adevărat, m-a încredinţat Dumnezeu că nu ai nimic cu acela, nici nu ştii ceva despre el. Şi cum am început şi eu a răspunde şi a-l adeveri pe dânsul, acela m-a tăiat [oprit] şi mi-a zis că nu este de trebuinţă”.
Deci, de aici, socotea Fericitul Zosima şi zicea: „Iată aici adevărata smerenie, cum a plecat inima celui ce o dorea pe dânsa! Una adică, ca nu numai să nu se smintească întru diacon (pentru că l-a bănuit pe dânsul de ceea ce nu ştia şi s-a scârbit asupră-i fără vreun temei), iar alta, că n-a primit adeveririle cele de la dânsul, care erau în aşa fel încât putea pleca şi un vrăjmaş, necum şi pe un prieten adevărat. Aşadar, nu numai pentru acestea nu s-a smintit, precum am zis, ci şi asupra sa a pus greşeala pe care nu o a făcut, socotind mai credincios cuvântul aceluia decât al inimii sale; şi nu numai aceasta, ci şi a se pocăi lui s-a apucat, căruia îi mulţumea pentru că printr-însul s-a izbăvit de greşeala pe care cu desăvârşire nu o cunoştea.
Vezi ce poate smerenia, adică prihănirea de sine? Pe ce trepte ale sporirii suie pe cel ce o ţine? Deci, dacă şi noi am primi aşa să rânduim adică inima noastră întru gândurile smeritei cugetări -, nu ar mai afla vrăjmaşul putere a semăna întru noi seminţele cele rele; dar, de vreme ce ne află pe noi pustii de tot gândul cel bun, încă şi zădărându-ne pe înşine spre răutate, pentru aceasta, luând el pricină de la noi, adaugă şi de la el [seminţele] cele rele, prefăcându-ne din oameni în draci. Lucrul aceluia este a tulbura pe oameni, şi a-i tulbura totdeauna, precum dimpotrivă se întâmplă la fapta bună: că, de va vedea Domnul un suflet însetat de
536
mântuire şi care se sârguieşte sau voieşte să se sârguiască a lucra gânduri bune, şi lăudată înainte-voire [alegere slobodă] arătând, îi dă lui harul cel de la Sine, prin care în puţină vreme întru prea mare sporire se va sui, precum este scris: Că, celor ce voiesc bunătatea, împreună-lucrează şi Dumnezeu bine (Rom. 8: 28)”.
PRICINA A PATRUZECI ŞI ŞAPTEA
Că nu se cuvine a căuta cinste şi a dori locurile dintâi381; că cele ce la oameni sunt cinstite, la Dumnezeu sunt nesuferite.
I.
A Sfântului Efrem
Frate, de ce te amăgeşti lucrându-te de Diavolul a păşi peste trepte întru care nu te vei folosi, adunându-ţi ţie cinste împrejur? Ascultă pe Apostolul ce zice: Nu cel ce pe sine se laudă este iscusit, ci pe care Domnul îl laudă (II Cor. 10:18). Iar Domnul zice: Cum puteţi crede, slavă de la oameni luând, iar pe slava cea de la Dumnezeu necăutând-o? (Ioan 5: 44). Vino-ţi dar întru sine, iubitule, şi socoteşte pentru care pricină te-ai lepădat de viaţa cea deşartă, de Diavolul şi de trufia lui, şi încetează a mai cugeta cele mireneşti! Nu ştii că, de vei defăima pe aproapele tău, lucrezi păcatul iubirii de sine şi al slavei deşarte? Socoteşte cum că, iată, te-ai cinstit mai vârtos decât fratele tău şi ai stătut înaintea lui prin sfadă şi iubire de sine, şi prin a nu voi a te smeri fratelui tău, oare această slavă deşartă te va pune pe tine lângă Dumnezeu, şi mai cinstit te va face şi acolo [în cer]? Nicidecum, că însuşi a zis: Cel ce voieşte a fi mare întru voi, să fie slujitorul vostru; şi cel ce voieşte a fi cel dintâi dintre voi, să vă fie vouă slugă (Matei 20:26-27).
Vezi dar, frate, nu cumva vrând să fii mai întâi decât fratele, acolo, în veacul cel viitor, mai mic să te afli şi să auzi
381 Privilegii.
538
ce a auzit bogatul acela trufaş, arzându-se în focul nestins: Adu-ţi aminte că ai luat bunătăţile tale în viaţa ta (Luca 16:25). Că scris este: Cele înalte la oameni, urâciune sunt la Dumnezeu (Luca 16: 15). Deci şi tu, frate, socoteşte că ai murit lumii, şi viaţa ta se va ascunde împreună cu Hristos întru Dumnezeu (cf. Col. 3: 3), atunci Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci şi voi vă veţi arăta întru slavă (Col. 3: 4). Iar acum, nu iubi slava oamenilor, că nu petrece cu tine în veac, după cel ce a zis: Tot trupul, iarbă; şi toată slava omului ca floarea ierbii (I Pt. 1: 24). Leapădă dar, iubitule, jugul vrăjmaşului şi trufia lui, şi supune ceafa ta sub dulcele jug al Stăpânului, că El a zis: Tot cel ce pe sine se smereşte, se va înălţa, iar cel ce pe sine se înalţă se va smeri (Luca 14:11). Şi într-alt loc: Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (I Pt. 5: 5).
Deci, să ne temem, iubitule, ca nu cândva şi pentru noi să zică că „ai iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu”. Şi să ne smerim pe sine tuturor pentru Domnul, ca şi cea de aici odihnă şi cea de acolo să o dobândim, că El a zis: învăţaţi-vă de la Mine, că blând sunt şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11:29). Încă şi aceasta cunoaşte-o, iubitule: că în viaţa mirenească cel bine-grăitor este lăudat, iar în cea călugărească, cel ce iubeşte liniştea şi tăcerea, mare este la Dumnezeu. Iarăşi: în cea mirenească cel ce se îngrijeşte de (înfrumuseţează) trupul său şi se schimbă în haine, slavă omenească are, iar cel [aflat] întru făgăduinţa aceasta [călugărească], care nu bagă de seamă acestea, ci ia aminte numai la cea de trebuinţă nevoie a trupului după cel ce a zis: Având haine şi acoperământuri, cu acestea ne vom îndestula (I Tim. 6: 8) -, unul ca acesta îşi agoniseşte slavă în ceruri. Iarăşi întru acea viaţă [mirenească], cel ce se făleşte întru puterea trupului sau spre bogăţie, mare se pare a fi la oameni, iar întru cea de la noi petrecere [călugărească], cel
539
ce iubeşte smerenia şi alege pe cele proaste, în adevăr înalt este şi ales, precum este scris: Pe cele nebune ale lumii le-a ales Dumnezeu, ca pe cei înţelepţi să-i ruşineze; şi pe cele slabe ale lumii le-a ales Dumnezeu, ca să ruşineze pe cele tari, şi pe cele nu de neam şi defăimate le-a ales Dumnezeu, şi pe cele ce nu sunt, ca pe cele ce sunt să le strice, ca să nu se laude tot trupul înaintea lui Dumnezeu (I Cor. 1: 27-29). Deci şi noi să iubim cele plăcute Domnului nostru, ca nişte slugi de treabă şi recunoscătoare, şi să nu ne sârguim a plăcea oamenilor, că zice: Dacă oamenilor aş fi plăcut, n-aş mai fi slugă a lui Hristos (Gal. 1:10), căci toată lumea întru răutate zace, precum se zice într-alt loc (cf. I Ioan 5:19).
PRICINA A PATRUZECI ŞI OPTA
Că smerit a cuvânta fără de vreme sau fără măsură nu e folositor, ba şi vătămător este; şi ce trebuie a face către cei ce ne laudă, şi că, pe cel ce ia aminte, laudele nu-l vatămă cu nimic.
I.
Din Pateric
1. Un frate a mers la Avva Serapion; şi îl îndemna stareţul pe dânsul a face rugăciune, după obicei; iar el nu s-a plecat, numindu-se pe sine păcătos şi nevrednic de schima călugărească; şi a voit stareţul ca să-i spele şi picioarele lui, dar fratele n-a suferit, stăruind în acele cuvinte; apoi, punând masă, l-a făcut pe acesta să şadă, şi, şezând şi stareţul, a început să mănânce împreună cu dânsul. În vreme ce mâncau, stareţul începu să-l sfătuiască, zicând: „Fiule, de voieşti să te foloseşti, aşteaptă [rabdă] în chilia ta şi ia aminte la tine şi la rucodelia ta; că nu-ţi aduce ţie atâta folos ieşirea cât îţi aduce şederea”.
Iar el, auzind pe bătrânul zicând acestea, s-a amărât şi şi-a schimbat faţa, însă nu cât să nu se poată ascunde de bătrânul. Deci i-a zis lui bătrânul: „Până acum ziceai că păcătos sunt şi te grăiai de rău pe sineţi şi nevrednic de a trăi te judecai, iar eu, deşi cu dragoste ţi-am făcut pomenire382, cum se face că te-ai sălbăticit atâta? Deci, de voieşti a fi smerit, pe cele aduse de la alţii asupră-ţi învaţă-te vitejeşte a le
382 Te-am sfătuit, ţi-am slujit.
541
suferi, şi nu stărui în graiuri deşarte”. Acestea auzindu-le fratele, s-a pocăit [i-a făcut metanie] stareţului şi, foarte folosindu-se, s-a dus.
II.
De la Sfântul Varsanufie
Un frate a întrebat pe stareţul: „Ce să facă cel ce voieşte a se linişti pentru numele ce i se face asupra lui383, ca nu cumva ceea ce se spune în afara lui să ajungă să-l vatăme? Precum au zis Părinţii: Vai omului aceluia al cărui nume este mai mare decât lucrul lui”. Şi a răspuns stareţul: „A avea cineva nume sau slavă mai mare decât lucrarea lui nu-l vatămă întru nimic pe cel ce nu se îndulceşte sau nu se învoieşte cu cele zise, precum şi la cel ce este clevetit pentru ucidere, care în adevăr nu a făcut nimic de acest fel. Dar unul ca acesta dator este să socotească: Oamenii socotesc una şi alta despre mine384, pentru că nu mă ştiu cine sunt”.
383 Pentru bârfele răspândite pe seama lui sau pentru faptele sale rele sau bune pentru care i s-a dus vestea peste tot.
384 uTOZrnriv; în manuscris, pentru lipsa unui posibil echivalent, este redat chiar termenul grecesc. Cu alte cuvinte: oamenii au prejudecăţi, fac presupuneri, trag concluzii, se pripesc, zicând despre mine cuvinte de laudă sau de clevetire pentru că nu mă cunosc cu adevărat.
PRICINA A PATRUZECI ŞI NOUA
Despre cum se cuvine şi până unde trebuie a folosi cineva acoperământul trupului, şi de cefei trebuie să fie aceasta;
şi cum Părinţii şi întru îmbrăcăminte iubeau ticăloşirea385, pe care întru toate cel credincios se cuvine a urma.
I.
Din viaţa Sfântului Ioan Milostivul
Cine ar putea spune cu de-amănuntul săraca petrecere a minunatului Ioan Patriarhul, puţinătatea hranei, prostimea şi măsurarea cea pentru haină şi aşternut? Căci, alături de altele, nici de această virtute nu se lenevea, [mergând] până într-acolo, încât nici dintru acestea nu avea mai mult decât locuitorii de rând ai cetăţii. Odată, unul dintre aceştia, cunoscut al sfântului, aflând de cum se afla acesta, a cumpărat un palton cu treizeci şi şase de galbeni, pe care l-a trimis fericitului, prea mult rugându-se lui a nu-l lepăda, ci cu acesta a se înveli.
Deci, pentru buna-credinţă a bărbatului şi pentru sârguinţa şi înfocarea doririi, sfântul s-a învoit la aceasta şi l-a primit. Însă toată noaptea nu a încetat ticăloşindu-se pe sine precum au spus mai pe urmă cei apropiaţi ai lui -,
385 eureZeia. A alege adică cele socotite simple, proaste, nebune sau cele ce nu sunt, cum le numeşte Sfântul Pavel, citat de Sfântul Efrem mai sus. Însă acestea sunt aşa în ochii celor lumeşti, nu însă şi ai celor ai lui Hristos, care le socotesc slavă a lor.
543
zicând: „Şi cine nu ar osândi pe smeritul Ioan? Dacă mie îmi este cu putinţă a mă acoperi cu acoperământ de treizeci şi şase de galbeni, iar fraţii mei cei după Hristos, vai, sub cer stau îngheţând de ger şi ticăloşindu-se, neputând a dobândi nici măcar un petec mic şi ieftin, dintru care cei mai mulţi deşerţi cu pântecele şi necinaţi s-au culcat, care şi de firimiturile cele ce cad de la masa mea vai mie! au dorit, precum săracul Lazăr? Vai, vai, câţi străini şi nemernici au sosit acum în această cetate, care n-au unde să-şi plece capul, flămânzind, însetând, şi care zac în mijlocul târgului! Iar eu întru toate felurile de bunătăţi ale bunei-pătimiri [zac] şi, pe lângă alte răsfăţări, de acum mă acopăr şi cu acest acoperământ de mult preţ. Ce dar aştept să aud în acea Zi? Ce altceva decât că ai luat bunătăţile tale în viaţa ta, iar săracii cele rele, pentru aceasta ei adică se mângâie, iar tu, după vrednicie, te chinuieşti (cf. şi Luca 16:25). Dar binecuvântat este Domnul, că smeritul Ioan nu se va mai acoperi cu acest acoperământ, ci cu preţul acestuia se vor îmbrăca săracii!”
Deci, îndată ce s-a luminat, a trimis paltonul în târg ca să se vândă; pe care, văzându-l cel ce i-l adusese, iarăşi l-a cumpărat şi iarăşi i l-a adus. Iar el, deşi l-a primit, l-a trimis iarăşi în târg; şi dacă de două ori, ba şi de mai multe ori s-a făcut aceasta, Marele a trimis cuvânt celui ce îl aducea: „Să vedem, zicea, care din noi doi va obosi primul: eu pe dânsul vânzându-l, ori tu, cumpărându-l şi aducându-l?” Căci bărbatul era din cei foarte bogaţi, pentru care pricină Marele Ioan dinadins voia să câştige bani de la acela, ca de la el să curgă la săraci.
544
II
Din viaţa Sfântului Arsenie
Marele Arsenie se lipsea aşa de mult de cele ale lumii, încât le socotea pe toate ca nimic, şi nici să le vadă nu suferea; ci, mai vârtos, împotrivă măsurând şi împotrivă punând cele luminoase ale vieţii lui celei dintâi de la palat, şi hainelor cu care el se îmbrăca acolo, folosea ca îmbrăcăminte haine foarte proaste, atâta cât cu nimic să nu se deosebească de un ţăran sărac, care poartă haine rupte şi putrede; dar pe el aceste haine sărace şi lepădate mai mult îl veseleau, şi întru acestea se împodobea, ca unul ce voia să-şi păzească podoaba cea dinlăuntru şi nearătată, mai vârtos adică sufletul său a-l împodobi decât trupul.
III.
Din Pateric
1. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Bine este a avea două cămăşi?” „Păstrează două cămăşi, a răspuns bătrânul, dar nu să nu ai răutate care întină tot trupul şi sufletul, că sufletul nu are trebuinţă de răutate, iar trupul are trebuinţă de acoperământuri. Deci să avem cele trebuincioase, şi cu acestea să ne îndestulăm, precum este scris (cf. I Tim. 6: 8)”.
IV.
A lui avva Isaia
Vezi să nu laşi trupul tău urât la vedere şi neînfrumuseţat, şi aşa să te fure slava deşartă; iar de eşti mai tânăr,
545
lasă-l pe el întru toată neînfrumuseţarea, că de folos îţi este ţie. Văzând ceva de-al fratelui tău, să nu-l pofteşti, ori haină, ori brâu, ori culion, şi să nu-ţi împlineşti pofta ta făcând-ţi ţie după asemănarea lui; ba şi carte de-ţi vei face ţie, să nu o înfrumuseţezi sau să o împodobeşti, că patimă este aceasta. Podoaba trupului este prăpădire a sufletului; iar a purta grijă de trupuri, după frica lui Dumnezeu, bine este.
V.
A lui avva Isaac
Dintre îmbrăcăminţile tale, iubeşte pe cele sărace, ca să defaimi pomenirile cele ce răsar întru tine, zic adică pe înalta cugetare; căci cel ce iubeşte scliviseala386 nu poate câştiga pomeniri smerite; că inima cu chipurile cele din afară se închipuieşte.
VI.
Din Pateric
1. Zicea avva Isaac către fraţi: „Părinţii noştri şi avva Pamvo purtau numai vechituri mult cârpite; iar acum voi purtaţi haine de mult preţ…, duceţi-vă de aici, că aţi pustiit cele de aici!” Iar când voia să se ducă la seceriş, le zicea lor: „Nu vă mai dau porunci, că nu le păziţi”.
2. Acelaşi a zis: „Zicea avva Pamvo că o haină ca aceasta este dator a purta monahul, una adică pe care, lepădând-o în afara chiliei şi lăsând-o trei zile, nu o va lua nimeni, pentru netrebnicia ei”.
386 Eleganţa, hainele luxoase etc.
546
VII
A Sfântului Efrem
Cel ce împodobeşte hainele sale vatămă sufletul său; că marele preţ al hainelor prihănit face sufletul monahului, mândrie făcând într-însul; iar micul preţ al hainelor, folos şi laudă a monahului este. Sârguieşte-te, călugăre, de lucrarea cea dinlăuntru şi nu împodobi pereţii, că nu e de folos; că frumuseţea chiliei monahului răbdare nu dă. Cele de trebuinţă să căutăm, că cele prisositoare şi cele ce ne aduc risipirea minţii sunt vătămătoare şi pierzătoare.
PRICINA A CINCIZECEA
Că nu se cuvine către veselie387 sau dintr-o o râvnă pătimaşă a face ceva.
I.
Din viaţa Sfântului Pahomie
Marele Pahomie, într-una din mănăstirile cele de sub dânsul zidind case de rugăciune388 şi făcând şi foişoare şi stâlpi de cărămidă frumoşi, s-a veselit de lucrul pe care bine l-a zidit; şi, socotind că nu se cuvine a se minuna de lucrul mâinilor şi de frumuseţea lucrărilor sale a se veseli, proaspăt încă fiind lucrul, luând funii şi legând stâlpii, a poruncit fraţilor a trage cu toată puterea, până ce stâlpii se vor strâmba şi se vor face neplăcuţi la vedere.
Şi, aflând prilej, a început a zice: „Nici voi să nu vă întreceţi a împodobi mult lucrul mâinilor voastre, fraţilor, ci mai vârtos rugaţi-vă ca, cu harul lui Hristos şi cu darul Duhului Sfânt, nefurate să rămână lucrurile voastre, şi ca nu, prin lauda cea prin meşteşug alunecându-se mintea, vânare a Diavolului să se facă, că multe sunt meşteşugirile lui”.
387 Tpifiv = plăcere, distracţie.
388 Trad. lit. Biserici sau paraclise, cum le zicem noi azi.
548
II.
A Sfântului Varsanufie
Un frate a întrebat pe stareţul, zicând: „De-mi va cădea în mână un lucru şi am trebuinţă de dânsul pentru slujba ce mi s-a încredinţat, şi văd că am împătimire spre dânsul, oare, de-l voi lua, nu-mi este mie patimă?”
Răspuns-a stareţul: „De ai trebuinţă de acel lucru, dar te luptă gândul împătimirii, zi-i gândului că trebuinţă este de el, de ce dar mă lupţi cu poftă a-l lua pe acesta?, şi, de va înceta patima de la tine, ia-l, iar de nu, de va fi cu putinţă a se face trebuinţa şi cu alt lucru, fă cu acela, şi chinuieşte-ţi patima, iar de nu se poate, ia lucrul prihănindu-te pe sineţi şi zicând de n-ar fi fost trebuinţă, nu l-aş mai fi luat, pentru că mă biruiesc cu împătimirea”.
Zis-a fratele: „De-mi va da cineva un lucru şi am trebuinţă de dânsul, şi văd inima mea cum cu patimă voieşte a-l primi, ce voi face? Să-l iau pentru trebuinţă ori, din pricina împătimirii, să-l lepăd?”
Răspuns-a stareţul: „Precum pentru hrană, la fel şi pentru aceasta: ştii că avem trebuinţă de hrană în toate zilele, dar opriţi suntem a o lua pe aceasta cu dulceaţă, dar, dacă mulţumind lui Dumnezeu, Cel ce o a dat pe ea, şi osândindu-ne pe înşine că luăm ca nişte nevrednici, Dumnezeu o face pe ea spre sfinţire şi blagoslovenie. Deci, când ai trebuinţă de vreun lucru, şi te vei bine-noroci cu el, mulţumeşte lui Dumnezeu, Celui ce l-a sporit pentru tine, şi osândeşte-te pe sineţi ca pe un nevrednic, şi Dumnezeu va izgoni de la tine împătimirea, că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă. Iar de nu ai trebuinţă de lucru, nu-l lua pe el, de vreme ce lăcomie este.
Sfârşitul cărţii celei dintâi a lui Everghetinos, şi lui Dumnezeu slavă. Amin.
CUPRINS
Prolog, 9
Predoslovie 19
Pricina întâi
Că nu se cuvine să se deznădăjduiască cineva pe sine vreodată, măcar şi multe de ar greşi, ci prin pocăinţă să nădăjduiască mântuirea 37
Pricina a doua
Că se cuvine ca în vremea aceasta de faţă a face binele, şi nu a-l amâna pentru cea viitoare, şi că după moarte nu este îndreptare……………………………………….. 66
Pricina a treia
Despre cum se cuvine a ne pocăi 69
Pricina a patra
Că celor neputincioşi cuviincios lucru este câte puţin a intra în lucrările pocăinţei 75
Pricina a cincea
Că se cuvine pururea a ne aduce aminte de moarte şi de judecata ce va să fie; că cei ce pururea pe acestea nu le aşteaptă şi nu le socotesc, de oameni cu lesnire se prind 77
Pricina a şasea
Că neasemuită este veselia ce este în ceruri şi slava cea învistierită sfinţilor; pentru aceasta trebuie
552
ca de aceasta a dori cu toată inima; şi că nimic din cele ce sunt sau se fac de noi nu sunt vrednice de acestea 88
Pricina a şaptea
Că, de multe ori, sufletele celor îmbunătăţiţi, la moarte, cu oarecare dumnezeiască umbrire mângâindu-se, aşa din trup se desjugă 94
Pricina a opta
Despre cei ce lipsesc din trup şi iarăşi se întorc, că după oareşicare iconomie Dumnezeiască se face aceasta; şi că păcătoşii de multe ori, încă suflând, văd pedepsele cele din iad, şi de draci se cutremură, şi aşa se despart de trup 107
Pricina a noua
Arătare despre locul unde se duc sufletele celor ce se sfârşesc şi cum sunt după despărţire 118
Pricina a zecea
Despre aceea că sufletul, după ieşire, primeşte o înfricoşătoare judecată, pe care suflet, duhurile cele rele, întâmpinându-l pe dânsul, îi opresc suirea pe cale 129
Pricina a unsprezecea
Că cei asemenea cu cei asemenea se rânduiesc după moarte 135
Pricina a douăsprezecea
Despre aceea că se cuvine născătorilor iubitori de Dumnezeu a se bucura şi a mulţumi pentru ispitele fiilor lor pentru Domnul; încă şi a îndemna pe copiii lor spre nevoinţele şi primejdiile cele pentru fapta bună…………………….. 140
553
Pricina a treisprezecea
Despre aceea că se cuvine ca cei ce se leapădă de lume să se înstrăineze, şi care este străinătatea cea cu socoteală, şi folosul cel din aceasta, şi care locuri sunt îndemânatice [potrivite] spre nevoinţă 154
Pricina a paisprezecea
De unde se face frica lui Dumnezeu şi dragostea în om întru început, şi spre cât este cu datorie 166
Pricina a cincisprezecea
Că cei ce se leapădă de lume, de nevoie este a nu se amesteca cu rudeniile cele după trup sau cu patimă către dânşii a se afla 167
Pricina a şaisprezecea
Despre aceea că nu se cuvine a iubi pe ceilalţi fraţi deopotrivă cu rudeniile cele trupeşti, ci numai dacă şi aceia urmează aceeaşi vieţuire, iar dacă pe cea potrivnică, se cuvine să ne întoarcem dinspre dânşii ca de nişte vătămători 179
Pricina a şaptesprezecea
Că cel ce se leapădă de lume se cuvine să se lepede de toate, şi despre cum se cuvine a iconomisi partea sa, şi cum că celor din obşte agoniseala cea deosebită [tăinuită] e vădit pierzare [a sufletului]………………….. 182
Pricina a optsprezecea
Că se cuvine ca cel ce voieşte să se mântuiască să vâneze [caute] vorbirile celor îmbunătăţiţi, ca cele ce sunt folositoare foarte, şi a întreba pe dânşii şi a învăţa de la ei cele de mântuire cu mare poftă şi cu dor fierbinte 186
554
Pricina a nouăsprezecea
Că supunerea este [un lucru] de nevoie; şi care este folosul acesteia, şi cum se îndreptează [dobândeşte] 194
Pricina a douăzecea
Că nu se cuvine ca cineva să creadă luişi, ci din sfătuirea Părinţilor să se împărtăşească în toate, şi pe cele ascunse ale inimii curat a le mărturisi, fără a ascunde ceva 203
Pricina a douăzeci şi una
Despre aceea că celor cu dreaptă-socoteală dintre Părinţi ni se cuvine a spune gândurile, şi nu celor ce ajung să creadă (loruşi); şi cum că se cuvine a mărturisi şi a întreba; şi cu ce fel de credinţă a primi răspunsurile
Părinţilor; şi cum că prin aceasta se ajutorează 224
Pricina a douăzeci şi doua
Că se cuvine a ne abate de la vorbirile oamenilor ce nu iau aminte şi de la gâlcevi, şi cum că celui ce voieşte a se mântui de nevoie îi este înstrăinarea cea dinspre mireni 247
Pricina a douăzeci şi treia
Că se cuvine a ne depărta de toţi cei ce ne vatămă, măcar de vor fi prieteni sau vom avea oarece nevoie de ei 262
Pricina a douăzeci şi patra
Se cuvine ca cel ce s-a lepădat de lume să nu se amestece nicidecum cu iconomiile lumeşti, chiar de se vor părea că au ceva binecuvântat, ci să dea loc Dumnezeieştii Pronii şi în unele ca acestea 266
Pricina a douăzeci şi cincea
Că răutatea este [se face] cu lesnire, şi mulţi sunt cei ce o aleg pe aceasta, mai vârtos acum; şi că bunătatea este
555
ostenicioasă,şi puţini sunt cei ce o urmează pe aceasta;
pe care şi trebuie a-i râvni, iar la cei mulţi a nu lua aminte 276
Pricina a douăzeci şi şasea
Că pe cei ce se apropie de viaţa călugărească se cuvine a-i primi cu multă cercare; căci, de cele mai multe ori, cei primiţi cu cercare, aceia se fac şi iscusiţi; şi despre ce se cuvine a porunci lor 286
Pricina a douăzeci şi şaptea
Că şi lepădările de lume cele primejdioase nu sunt de lepădat cu totul; şi cum că pe tot cel ce vine la obşte şi cere cu fierbinţeală a locui împreună cu fraţii, nu se cuvine ca de îndată să-l izgonim, mai-nainte adică de a cunoaşte cu deadinsul cele despre el şi a-l cerca şi ispiti după cele scrise; iar de va stărui în voinţa sa şi după ispitire, se cuvine a-l primi, dar numai dacă lucrului acesta [cercării şi primirii] nu-i va urma ceva oprit de dumnezeieştile legi 309
Pricina a douăzeci şi opta
Despre cum se cuvine a începe nevoinţa (călugărească), şi că cei ce încep au trebuinţă de răbdare şi de silă, pentru că fapta bună la început pare a fi aspră, din pricina patimilor şi a deprinderilor, iar mai pe urmă se află netedă; şi cum că începutul temeinic prea mult foloseşte; şi cum că cu neputinţă este a urma lui Hristos şi a îndrepta vreo faptă bună cel ce mai-nainte nu s-a gătit pe sineşi spre moarte 316
Pricina a douăzeci şi noua
Că, celui ce se nevoieşte, şi dracii cu tărie i se împotrivesc şi-i dau război; iar de cei ce se lenevesc, ca de unii ce sunt în mâna lor, nu le pasă; şi cum că cei ce voiesc binele, ajutor află pe Dumnezeu, Cel ce şi războaiele le sloboade spre folos 329
556
Pricina a treizecea
Că nu se cuvine a da vina pe draci în toate cele ce greşim, ci pe noi înşine, pentru că pe cei ce iau aminte, mare fiind ajutorul cel de la Dumnezeu, dracii nu-i pot vătăma; şi cum că Dumnezeu sloboade războaie după puterea oamenilor 341
Pricina a treizeci şi una
Se cuvine ca cel ce se apropie de nevoinţa călugărească, după ce din destul se va iscusi spre faptele bune, atunci să se îmbrace cu hainele călugăreşti; şi că schima cinstită este, de suflet-folositoare şi de mântuire 348
Pricina a treizeci şi doua
Se cuvine ca cel credincios să arate viaţă cuviincioasă schimei sale; iar cel ce nu petrece după schimă nu este credincios; şi că nu din vreme, ci din nărav se însuşesc cărunteţele cele după Dumnezeu 354
Pricina a treizeci şi treia
Că se cuvine ca cel credincios, pe cele de la părintele lui duhovnicesc a le primi cu osârdie, ca pe unele ce sunt de folos, măcar de vor fi întristăcioase şi dureroase; căci pentru scopul lui se dau şi mila lui Dumnezeu, şi necazurile 373
Pricina a treizeci şi patra
Că se cuvine ca până la moarte a ne supune celor întru Domnul egumeni, şi a-i iubi pe dânşii, şi a ne teme de ei 391
Pricina a treizeci şi cincea
Că se cuvine întru simplitate a ne supune celor întru Domnul egumeni, şi judecăţile lor ca de la Dumnezeu fără iscodire a le primi, şi a nu le cerceta pe ele sau a le îndrepta, chiar dacă uneori nu par a fi folositoare……………. 398
557
Pricina a treizeci şi şasea
Care este osânda neascultării şi a cârtirii către cei întru Domnul învăţători; şi că se cade ca creştinul nicidecum a grăi împotrivă sau în cuvânt a se îndreptăţi, ci întru toate asta împotriva voii sale, şi aşa a iubi mustrarea şi a nu o urî…. 407
Pricina a treizeci şi şaptea
Că nu se cade a osândi pe învăţător, măcar de ar face lucruri potrivnice celor pe care le învaţă; căci mulţi ucenici, la dascăli lenevoşi încredinţându-se, neosândindu-i pe dânşii, ci întru Domnul supunându-se, s-au mântuit, iar de multe ori şi pricină de mântuire se făcură învăţătorilor lor 410
Pricina a treizeci şi opta
Pentru că cei ce iau aminte de sineşi şi la Pronia lui Dumnezeu, harul de multe ori şi prin mojici şi necunoscători îi învaţă cele cuviincioase, şi cum că cei smerit cugetători nu se leapădă a învăţa nici de la oricine peste care se întâmplă a da 416
Pricina a treizeci şi noua
Se cuvine credinciosul să nu se bizuie pe sine, ci a crede că prin duhovnicescul său părinte se mântuieşte şi se împuterniceşte spre toată bunătatea, şi aşa a se sârgui la rugăciunile sale, că mult pot 424
Pricina a patruzecea
Că nu se cuvine cu lesnire să se mute cineva, sau a se duce din mănăstirea în care a făgăduit lui Dumnezeu a se sfârşi; căci Părinţii nici din chilie nu se mutau cu lesnire, întru care pricină nu puţin folos au aflat 438
558
Pricina a patruzeci şi una
Că celor nedeprinşi a fi singuri, a locui singuri e lucru primejdios 468
Pricina a patruzeci şi doua
Că nu se cuvine a grăi împotrivă cu pricire, nici întru cele ce par a fi bune, ci a ne supune aproapelui, pentru Dumnezeu, în toate 483
Pricina a patruzeci şi treia
Toate cele ce se fac, cu dreptatea lui Dumnezeu se fac; pentru aceea se cuvine ca credinciosul să urmeze Proniei, şi a nu căuta voia sa, ci pe cea a lui Dumnezeu; că cel ce aşa pe toate le face şi le primeşte, acela se odihneşte 493
Pricina a patruzeci şi patra
Că smerita cugetare cu totul neprădată de draci este, şi care este naşterea smeritei cugetări şi puterea ei; şi cum că mai presus decât toate faptele bune este smerenia, şi singură degrab poate mântui pe om 497
Pricina a patruzeci şi cincea
Că osebit lucru al celui ce cugetă smerit este a se prihăni pe sineşi, şi a se defăima, şi a socoti ca nimic bunătăţile cele făcute de sine; şi care sunt însuşirile smeritei cugetări şi care sunt roadele…………………………………….. 506
Pricina a patruzeci şi şasea
Despre ce dobândă avem de pe urma prihănirii de sine 533
Pricina a patruzeci şi şaptea
Că nu se cuvine a căuta cinste şi a dori
559
locurile dintâi; că cele ce la oameni sunt cinstite, la Dumnezeu sunt nesuferite 537
Pricina a patruzeci şi opta
Că smerit a cuvânta fără de vreme sau fără măsură nu e folositor, ba şi vătămător este; şi ce trebuie a face către cei ce ne laudă, şi că, pe cel ce ia aminte, laudele nu-l vatămă cu nimic 540
Pricina a patruzeci şi noua
Despre cum se cuvine şi până unde trebuie a folosi cineva acoperământul trupului, şi de cefei trebuie să fie aceasta;
şi cum Părinţii şi întru îmbrăcăminte iubeau ticăloşirea, pe care întru toate cel credincios se cuvine a urma 542
Pricina a cincizecea
Că nu se cuvine către veselie sau dintr-o o râvnă pătimaşă a face ceva 547
Distribuţie: S.C. Egumeniţa S.R.L.
O.P.i
C.P. 150
800720 Galaţi tel.fax: 0236-326.730 e-mail: editura@egumenita.ro www.egumenita.ro
Tipărit la
Tel.: 021.345.09.26