IMPERIUL SCLAVILOR
CREATOR
ROBERT UDREA
IMPERIUL SCLAVILOR
CREATOR
Braşov 2019
Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright şi este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea sub orice formă, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
Manager editorial: Dana Anghelescu Corectură: Mihaela Hură
Design: Ramona Marinescu
© Editura Creator2019
ISBN 978-606-029-299-9
Str. Zaharia Stancu, nr. 21A, Braşov, România
E-mail: editura@libris.ro
LibrisRo
Respect pentru oameni şi cărţi
Lectura eco un supererou al lumii moderne!
Versiune digitală realizată în colaborare cu Libris.ro
In memoriam
CLAUDIU GOGONEA
(1967-2019)
Părinţilor mei, sufletelor mele.
IMPERIUL SCLAVILOR ROBERT UDREA
INTRODUCERE
Uitaţi-vă la spatele meu. Vedeţi ce mi-au făcut? Acestea ar fi cuvintele pe care, printre sughiţuri de plâns, le-aş fi spus părinţilor mei; asta dacă nu ar fi fost cumpăraţi şi trimişi pe cine ştie ce meleaguri în lumea aceasta necruţătoare. Ei îmi spuneau Alksandras ei, părinţii mei, la care nu încetez să mă gândesc până târziu în fiecare noapte. Acum sunt doar un gândac supus, un spurcat netot care îşi scuipă frânturi din viaţă pe câmpul trudit pentru a-şi revedea familia. Oricât de mult m-aş întinde spre această speranţă, sunt conştient că nu voi putea să o ating nici măcar cu vârful unghiei, pe care o las intenţionat să crească exagerat.
Sunt un sclav şi îi aparţin Proprietarului meu, Wilbert Woodruff.
Ei încearcă să ne facă să uităm cine suntem cu adevărat, ce am trăit şi pe cine am iubit. Într-un fel le-a reuşit, fiindcă nu am rămas mai mult de un lituanian pirpiriu, sclavul unui mojic egocentrist. Mai sunt alţi zeci de copii şi de adulţi aici nişte supuşi cu vieţi la mâna a doua. Totul este aşa, până şi măruntele momente de bucurie. Suntem siliţi să muncim până leşinăm pe
9
câmpurile sub care, la câţiva metri dedesubt, din loc în loc, zac îngropaţi cei care nu au mai rezistat. Trebuie să îndurăm toate acestea doar pentru un colţ de pâine şi-aşa mucegăit.
Ne aflăm în permanentă ameninţare cu moartea. Uneori eşti atât de disperat, încât îţi doreşti să mori. Eşti atât de îngrozit de felul în care foametea îţi amorţeşte mintea, încât speri că şi familia ta, de care ai fost separat, a pierit între timp şi vrei să o faci şi tu ca să îi reîntâlneşti. În felul acesta brutal îţi cotropeşte judecata.
Un singur cuvânt ar putea contopi întreaga noastră existenţă: neputinţă.
O dată la fiecare şase luni soseşte un nou lot cu sclavi. Există un ciclu bine stabilit cei slabi trebuie înlocuiţi cu cei viguroşi şi sănătoşi, iar bătrânii care îşi dau sufletul din cauza istovirii sunt înlocuiţi.
Suntem împărţiţi în ceea ce numim facţiuni. Fiecare dintre ele este compusă din cinci sclavi aparţinând unui Proprietar. Însă Maestrul este superiorul tuturor şi este atât de crud, încât niciodată nu vinde bărbatul, femeia şi copilul aceluiaşi Cumpărător. Separă toţi membrii familiilor cu o încântare demenţială, de parcă ar separa rufele albe de cele colorate.
De fiecare dată când sunt biciuit mă întreb dacă poate fi numit om. Dacă faptul că are tot două mâini şi două picioare sau acelaşi număr de degete, acestea îl fac automat o fiinţă umană? Oare organele dinăuntrul său menţin în viaţă un om sau o bestie?
Aici nu există privilegiaţi. Nu ştiu dacă ar trebui să fie un
10
motiv de bucurie că suntem trataţi în mod egal, că tuturor ne este furat dreptul la libertate. Suntem adesea schingiuiţi până ni se mânjesc hainele de sânge. Muncim şi, în cel mai bun caz, suntem ucişi. Asta fiindcă mai bine murim, decât să mai fim torturaţi la nesfârşit.
Pentru noi există o certitudine: niciodată, niciun sclav nu va fi eliberat. Mulţi au încercat şi au sfârşit câţiva metri sub pământ.
Pentru ei, noi suntem doar nişte producători vii de bani. Noi suntem sclavii.
11
PRIMA PARTE
Dacă nu poţi zbura, atunci fugi.
Dacă nu poţi fugi, atunci mergi. Dacă nu poţi merge, târăşte-te. Dar orice ai face, asigură-te că înaintezi.
Martin Luther King Jr.
14
PROLOG
Două ore îndelungate.
Atât timp aşteptară cei din familia Voldemaras în frig pentru a le veni rândul. Era o adunare ad-hoc, tăinuită, la care avea acces doar o anumită parte a elitei. Desigur, nu era acel tip de elită, de fandosiţi aristocraţi, ci nişte negustori de suflete pentru care banii erau un substitut al creierului ei cumpărau oameni, pe care îi foloseau să-şi scoată banii de zece ori mai mult.
Când se redeschiseră porţile grele, al şaptelea lot cu sclavi fu împins ca o turmă de vite în mijlocul cămăruţei dintr-o fostă uzină. Devenise, între timp, o ruină de fier dezolantă.
Cei cinci doi copii şi trei adulţi căzură în genunchi pe ciment. Organizatorii aruncaseră pietriş pe jos, doar ca să le facă viaţa mai grea nefericiţilor urmau să devină sclavi. Erau legaţi cu o sfoară dublă de încheieturi, iar din ochi li se scurgeau ultimele clipe de libertate.
Doar ei şi şleahta aceea ştiau cum ajunseseră în acea situaţie. Mai mult ca sigur că într-una dintre dimineţile trecute matahalele năvăliră în casă, începuseră să tragă cu pistoalele orbeşte oriunde vedeau, ţintind bibelourile încărcate cu valoare
15
sentimentală. Îi găsiră pe cei doi soţi bându-şi calmi ceaiul de dimineaţă; bătrâna fu surprinsă în momentul în care îi trezea pe copii pentru a-i pregăti să meargă la şcoală. Apoi, de la a-i răpi, până la a-i transporta la locul licitaţiei, nu era decât un simplu pas.
Un pas care tocmai fusese făcut.
— Ridicaţi-vă! le comandă discipolul Maestrului, un flăcău care avea un chip prea neted pentru o voce aşa de aspră. Avea părul lung, negricios, prins într-o coadă de cal şi o alură dominatoare.
Din grupul prizonierilor făceau parte un băiat şi o fată care nu aveau mai mult de 12 ani. Păreau a fi gemeni. Erau amândoi bruneţi, cu ochii aidoma monedelor de bronz. Erau atât de scunzi şi de firavi, încât păreau două ghivece de flori. De-o parte şi de alta se aflau părinţii şi cealaltă persoană era o femeie bătrână avea părul blond, rar şi spălăcit, ca al mamei.
Când se ridicară în picioare, şontâc-şontâc, se văicăreau de dureri şi amorţeală. Erau murdăriţi de praf.
Aflaţi la o distanţă apreciabilă, o comisie formată din cumpărători îi studia cu atenţie, sfredelindu-i cu privirea lor vicleană.
Un asistent, un bărbat costeliv, înveşmântat într-un halat de un albastru întunecat, se apropie de sclavi, împingând o măsuţă cu picior rotativ, pe care se afla un dispozitiv. Undeva, la câţiva metri de ei, un alt bărbat ridica nişte cabluri şi le introducea în priza de alimentare, verificând un ştecher. În afară de aerul
16
tăios nu părea să mai poată treacă şi electricitatea. Era un lucru uimitor, judecând după felul deplorabil în care arăta acea clădire.
Dintre cei cinci, cel mai afectat părea băiatul. Îşi rotea ochii uluiţi în imensitatea care îl înconjura. Pesemne se imagina în burta balenei Moby Dick. Se holbă la pereţii negricioşi, arşi şi la despicăturile din zid, prin care se infiltraseră iarba şi buruienile. Se gândi la drumul până acolo, la pâlcul de blocuri dărăpănate şi atât de fragile, încât păreau că la o adiere a vântului aveau să se sfărâme. Îşi aminti păduricea prin care trecuseră, de cărăruia care îi purtase până acolo, la ruinele halei abandonate.
— Familia Voldemaras, aici, anunţă discipolul, cu o voce guturală, aruncându-le sclavilor o privire scârbită, de parcă ar fi adus cu ei ciumă. Sunt apţi de muncă, iar conform analizelor, cu toţii sunt sănătoşi şi nu au avut nicio boală gravă până acum. La auzul acestor cuvinte, cei cinci ridicară absenţi privirea către el, pentru că nu îşi aminteau să fi făcut analize de curând.
Cei zece cumpărători încuviinţară din cap, mulţumiţi.
— Verifică femeia, îl povăţui unul dintre cumpărători, unul care îşi strânse burdihanul care i se revărsa peste curea. Îşi îndesă o ţigară în gură şi începu să o fumeze molcom.
Discipolul, încurcat şi simţindu-se oarecum jignit de tonul imperativ, se postă în spatele celor două femei, care tremurau necontenit. Nu încăpea îndoială că erau disperate. Tocmai acest fapt le producea o plăcere ciudată.
— Nu aia, zise, făcând un semn de lehamite înspre bătrână.
17
Cealaltă, indică el pe mamă, care-şi înălţă ochii înlăcrimaţi, obosiţi, care se făceau tot mai mici, în speranţa că vor dispărea odată cu ea.
— Prea bine…, râse forţat discipolul. Luă o bâtă şi o trase pe femeie deoparte, cu degetele încleştate de păr.
Femeia izbucni în plâns, iar toţi ceilalţi începură să geamă îndelung. Abia cu această ocazie se făceau observate căluşurile de la gură şi tot ce se auzea, erau sunete înfundate, nimic clar doar sunete ale deznădăjduirii.
Discipolul o atinse pe femeie pe trup, în mod neruşinat, în căutarea erosului, iar nasul i se înroşi. Faţa îi fu invadată de sânge; o venă îi zvâcnea pe gâtul bronzat şi atunci începu să-i ridice femeii bluza care o acoperea. Aceasta încercă să protesteze, dar când discipolul îi mângâie faţa cu bâta, împietri şi începu să plângă în surdină.
Acesta se pregăti, încălzind bâta şi îi privi aprobator pe cumpărători. Îşi căută curajul şi îl găsi în nerăbdarea lor. Unii dintre ei îşi numărau deja bancnotele din portofelele de piele.
Şi atunci o lovi. Fără avertisment.
Cu un exces de elan, băiatul izbi bâta de burta femeii, care urlă îngrozitor. Impactul fu atât de puternic, încât pielea şi muşchii i se contopiră în unde de şoc pe corpul înroşit. Apoi o mai lovi de câteva ori, nu la fel de puternic, dar nemilos, de parcă era un sac de box sau o pinata. Când se opri, o atinse din nou pe femeie, care plângea spasmodic şi o acoperi din nou
18
cu bluza umedă de sudoare. Acum, cea care era mamă, soţie şi fiică la rândul ei, simţea o sfială nemărginită. Fusese umilită şi incapabilă să se apere.
— E fertilă, consemnă el, iar cumpărătorii izbucniră într-un ropot de aplauze, însoţite de chiuituri extaziate. Acum sunt pregătiţi să fie însemnaţi, decretă discipolul şi peste ei se aşternu o linişte plină de tensiune.
Cum a putut Dumnezeu să greşească într-atâta, încât să îngăduie existenţa lor, celor de teapa cumpărătorilor, a discipolului sau a Maestrului?
În acest caz, omul este o eroare neconvenţională.
În aer mocnea o tensiune apăsătoare, iar bărbatul cu masa veni în faţă, trăgând un fir de cablu după el, ca un şarpe subţire.
Ridică un instrument bizar, cum nu mai văzuseră cei cinci până în acel moment, dar care, în mintea lor era asociat cu un aparat de fotografiat compact, din care pornea din lateral un tub argintiu, din care se ramificau alte trei tubuleţe. Bărbatul ţinea aparatul de un mâner de aluminiu şi se opri în faţa băiatului, care îl privea cu nişte ochi de inox.
Zărind privirea băiatului, deloc jovial, ce părea un tun gata să fie declanşat, ezită, asta până când liniştea fu perturbată:
— E momentul să cumpăraţi, să vă decideţi pentru a şti ce nume însemnăm, spuse discipolul, mărşăluind pe un perimetru restrâns. Privi cu tragere de inimă, când la sclavi, când la Cumpărători.
19
Pentru prima oară, după mult timp, nu mai existase un moment de gândire şi de negociere, căci toţi doritorii începuseră să liciteze şi să vorbească care mai de care mai puternic.
— 10.000, zise unul.
— 15.000, completă altcineva. Pentru gemeni, adăugă el, mustăcind.
— 16.500 pentru femeia fertilă, grohăi un altul, umezindu-şi degetul şi numărând banii, convins că va câştiga.
Discipolul bătea nervos din picior, asudând cumplit.
— 18.000, fără babă, licită altul, privind cu dezgust şi toţi prinseră a râde zgomotos, făcându-i pe cei cinci să îşi plece privirile de ruşine. Chipurile lor erau întunecate, ca şi când erau acoperite cu vopsea neagră.
— 100.000, tună o voce cu accent ciudat şi se făcu o linişte ca de cimitir. Toţi ceilalţi Cumpărători rămăseseră perplecşi.
— Vor-vorbiţi serios? se bâlbâi discipolul, care-şi şterse fruntea de sudoare.
Până şi lotul de sclavi fu redus la tăcere. Cumpărătorii îşi îndesară deja portofelele în buzunare, istoviţi şi descumpăniţi.
— Ca niciodată, confirmă bărbatul, care făcu un pas înainte, aranjându-şi sacoul şi părul încărunţit. Wilbert Woodruff, îşi pronunţă el numele în mod dramatic şi pretenţios.
— Atunci familia este a dumneavoastră…, murmură discipolul uluit de lovitura dată.
Şi înainte să-şi sfârşească cuvintele, Cumpărătorul îl întrerupse o izbucnire ca de vulcan.
20
— NU! 100.000 pentru băiat, atât! Nu-i vreau pe toţi. Vreau doar băiatul! ceru el, iar părinţii, bătrâna şi sora protestară, răcnind înăbuşit ca nişte animale hăituite.
Nu putea face asta. Era inuman.
— Desigur, băiatul este al dumneavoastră pentru suma de 100.000, consemnă discipolul, corectându-şi tonul glasului.
Imediat, bărbatul luă aparatul de pe masă şi-l porni, iar în timp ce clipele se scurgeau cu încetinitorul, discipolul reluă explicaţiile cu privire la procedură. Nu li se adresa sclavilor, ci cumpărătorilor, deşi o ştiau prea bine, dar aceasta era procedura. Totuşi, nu putea nega că-şi dorea ca bietul copil să ştie ce îl aşteaptă.
— Vom folosi acum procedeul aplicat vacilor de la ferme, unul asemănător, nu la fel de dureros, pentru a nu răni sclavul, dar aievea simţitor. Vom folosi, aşadar, lumina ultravioletă pe încheietura braţului drept, pentru a marca iniţialele proprietarului. Astfel nu vor fi încurcaţi şi, pentru a scăpa de urma proprietarului, fireşte, ar trebui să-şi taie mâna, ceea ce i-ar condamna la o moarte chinuitoare. Acesta făcu, finalmente, o pauză în vorbire, privindu-l pe băiat cu subînţeles, apoi adăugă: Nu există scăpare!
Discipolul scăpase de emoţii, iar în locul lor se instalase hotărârea.
Reuşi cumva să-şi destupe gura. Când începu să îl însemneze, băiatul scoase un urlet înfiorător. Nu pentru că îl durea foarte rău, nici nu mai conta, ci pentru că era conştient că viaţa lui
21
se sfârşise atât de brusc şi de brutal. Avea să nu-şi mai vadă familia, să piardă tot ce a avut şi tot ce a cunoscut până atunci.
Conştientizarea acestor lucruri îl sfâşia de viu.
Şi-ar fi dorit să fi murit cu toţii în acelaşi timp, să nu fi fost nevoiţi să fie despărţiţi. Din cauza ţipătului, capul începuse să-l doară atât de tare, de parcă avea să-i sară de pe gât.
Se zvârcoli, plânse, urlă, se zbătu, apoi leşină, dezumflându-se ca un balon în braţele celuilalt asistent.
Wilbert Woodruff îl privi cu recunoştinţă pe discipol. Făcuseră o treabă bună. Murdară, dar bănească. În fond, nu putea spune că nu a dat doi bani pe el. Cheltuise 100.000 de dolari şi numai el ştia care erau cele mai infame căi pentru a recupera investiţia.
22
Alksandras
Plouă atât de mărunt, încât stropii de apă par milioane de ace înfipte adânc în piele. Peste câmp s-a lăsat liniştea, nimeni nu mai vorbeşte, ci îşi vede de treabă, ascultând ropotul din cer. E singura alinare care a umezit pământul, ajutând facţiunea doi să sape mai uşor, deşi apa de ploaie doar o să le cureţe temporar mâinile însângerate, dar nu o să le vindece unghiile rupte în carne, degetele zgâriate şi umflate.
Facţiunea mea, a şaptea, se ocupă cu minuţiosul cules de căpşuni. Proprietarul nostru, Wilbert Woodruff, ne urmăreşte din punctul de observaţie, din cazarma lui cu acoperiş din tablă; e garnisită cu o sobă şi înţesată cu provizii pe care le poate mânca oricând îşi doreşte, fără să ceară permisiunea nimănui şi fără să muncească pentru ele.
Îmi suflec pantalonii până deasupra genunchilor, pentru a nu-i murdări de noroi. Sunt singura mea pereche de pantaloni şi ştiu că, dacă i-aş murdări, nu aş mai avea cu ce să mă îmbrac.
23
Îmi afund genunchii în noroi, simţindu-l cum mi-i înghite, acoperindu-i într-un strat negricios ca un clei.
Diane se apropie cu un coş zdravăn, înjghebat dintr-o împletitură de nuiele, fără mâner. Îl aşază în stânga mea. Îşi trece mâna prin părul soios, care şi-a pierdut strălucirea de odinioară. O urmăresc în taină cum îşi şterge chipul cu dosul palmei de combinaţia de ploaie şi transpiraţie, apoi face întocmai şi pentru mine. Sunt surprins. Atingerea ei, plină de naturaleţe şi sinceritate, este o injecţie de luciditate şi voinţă.
Mă întorc la cules.
Din spate se aude un bubuit, ca un semnal de alarmă. Proprietarul nostru a observat zăbovirea mea şi acesta e felul lui de a ne transmite să ne grăbim, înainte să vină la noi. Atunci este cel mai groaznic, fiindcă dacă nu culegi căpşunile cum trebuie şi reuşeşti măcar una să o striveşti, pedeapsa este cruntă cinci lovituri de bici pe spinare.
De-a lungul timpului, am învăţat să devin îndemânatic.
— Pe cât e de cald sfârşitul de mai, pe atât de ploios este, reflectează Diane, aşezând caserolele în coş. Glasul ei este fascinant, precum al unei pitulice.
Fireşte, nu ştiu cum ciripeşte una, dar îmi imaginez că aşa ar suna.
Dau la o parte perdeaua de frunze mari şi apuc fructele între degetul mare şi arătător, trag uşor cu o mişcare de răsucire şi las căpşuna să se rostogolească în palmă. Apoi le pun cu grijă
24
în recipiente, asigurându-mă că nu se vor storci, pentru a nu-şi pierde forma apetisantă şi nici gustul savuros.
Pentru o clipă, simt un gol în stomac, iar acel gol se zbate şi freamătă teribil. Tentaţia creşte în mine ca o cocă la dospit. Îmi este foame, foarte foame. Nu am mai mâncat de aseară şi tot ce am digerat au fost câteva boabe de porumb. Sunt conştient că, dacă voi continua să mă gândesc la mâncare, voi avea o migrenă înfiorătoare şi nu îmi voi mai putea îndeplini sarcinile până la capăt. Asta ar însemna să nu mai mănânc şi să-mi continui înfometarea parcă nesfârşită.
Privesc căpşunile şi, pentru mine, ele reprezintă salvarea. N-am mai făcut aşa ceva până acum, dar niciodată nu mi-a fost atât de foame. Niciodată n-a mai fost aşa de rău.
Una singură, îmi zic. O singură căpşună şi nimeni nu îşi va da seama. Doar una.
Caut privirea lui Diane, dar o găsesc preocupată de cules, cercetând să nu fi rămas vreo căpşună neculeasă. Cât timp îşi face de lucru cu degetele ei delicate, înşfac cea mai apropiată căpşună şi o îndes în gură. Îmi este ruşine de fapta mea, dar nu îmi pot stăvili dorinţa chinuitoare de a mă hrăni.
Mi-ar plăcea să îi pot distinge forma cu limba, să îi pot savura gustul, plinătatea, să mă îmbăt cu sucul ei minunat, dar nu o pot face, aşa că o înghit, cât e ea de mare, fără să o mai mestec. Şi mă trezesc cu un acces de tuse. Mă înec, simţind spini în gât, dar în cele din urmă, deşi lacrimile îmi năvălesc pe faţă, am mâncat.
25
Nu-mi dau seama dacă plâng de amăgire sau m-a cuprins o beatitudine neobişnuită. Nu mai ştiu nimic din clipa în care aud paşi grei în spate şi o răsuflare neregulată.
Brusc, simt cum degete puternice şi osoase mă înşfacă de spate, aproape smulgându-mi bluza de pe mine. Sunt aruncat în lături, ca o maşină de jucărie. Totodată, Diane se întoarce speriată, scăpând căpşunile pe jos. Îşi reprimă impulsul de a urla. Îşi astupă gura cu palmele. Face ochii mari, îngrozită şi uluită.
Chipul câinos al Proprietarului meu îmi ţine loc de pavăză de ploaie, ţintuindu-mă cu o privire neîndurătoare. Ochii săi ludici sunt făţarnici, clipeşte rar şi apăsat şi ridurile i se răsfrâng pe faţa colţuroasă. Se apleacă deasupra mea şi mă scuipă. Tot ce-mi rămâne este un miros pestilenţial, de hoit şi lături.
— Credeai că n-o să te văd, aşa-i? face el, privind primprejur şi, zărind-o pe Diane, îi aruncă o privire ameninţătoare. Tu treci la muncă, căcăcioasă ce eşti! se răsteşte el şi toţi ceilalţi se prefac că nu aud întregul tărăboi.
Ajutaţi-mă!, aş vrea să pot striga. Nu îl lăsaţi să mă rănească! Dar nu apuc să îmi sfârşesc gândurile, căci tresăltarea biciului în aer îmi face inima să fie cuprinsă de spasme.
— Întoarce-te! îmi porunceşte Proprietarul, mângâind biciul lung de un metru şi jumătate, pe care el îl numeşte Şarpele.
Dar nu mă pot clinti. Nu am mai fost biciuit din primele mele săptămâni petrecute aici şi simpla retrăire a amintirilor acelea face ca prin trup să îmi mişune bucăţi de gheaţă încărcate cu şocuri electrice.
26
Wilbert Woodruff e înalt şi oarecum slăbănog, dar nu pentru că nu ar avea ce mânca, ci pentru că, altoindu-ne cu atâta regularitate, se menţine într-o formă bună, aşa că este suficient de puternic; iar conturul muşchilor braţelor sale se distinge chiar dacă este îmbrăcat cu o salopetă murdară de vopsea. Ghetele din picioare par recuzita unui actor dintr-un film western.
Vag îmi amintesc serile de vineri, când la televizor se difuzau filme western, iar tata îmi îngăduia să urmăresc alături de el filmele respective, chiar dacă trecea de ora de culcare. Pe atunci eram mic. Pe atunci nu ştiam ce înseamnă durerea. De fapt ştiam, dar era trecătoare. Acum este continuă, ca respiraţia mea. Nu ştiam cât de răi sunt oamenii. Pe atunci aveam o familie. Acum nu am habar când îi voi revedea. Dar nu momentul mă îngrijorează, ci acest dacă, un cuvânt înspăimântător.
Văzându-l cum îşi muşcă falca şi cum tremură de furie, priveliştea mă trezeşte la realitate şi îmi întrerupe scurta, dar divina reverie. Uit pentru o clipă de teroarea din jurul meu.
— Am zis să te întorci, răcneşte şi de data aceasta o face suficient de tare încât capetele celorlalţi se întorc înspre noi.
Atât şi nimic mai mult. Ei nu au voie şi nici nu ar îndrăzni să mă ajute.
Când mă loveşte cu vârful ascuţit al ghetelor în stomac, nu se face auzit nici măcar un protest. Durerea este cruntă şi violentă, de parcă mi-a rupt maţele înăuntru. Mă apuc cu mâinile de abdomen, de parcă asta mi-ar alunga durerea, dar e prilejul său de a mă înşfăca de mijloc ca o menghină. Şi iar mă loveşte. Mă
27
împinge, deşi nu încerc să scap, apoi îmi trage un pumn deasupra şoldului, făcându-mă să mă îndoi. Icnesc prelung. Înjură şi mă împinge cu faţa în noroi, învăluindu-mă în bezna murdară.
Când aud sunetul biciului şi al râsului său scrutând aerul, e mult prea târziu pentru a mai face ceva. Durerea e covârşitoare; o simt ca şi când ar fi prima oară. Limba groasă de cauciuc muşcă din spatele meu, de parcă ar avea colţi. Nu se opreşte aici, îşi urmează ritualul cinci lovituri de bici. Nu e mulţumit. Înjură în barbă, apoi se apleacă, prinzându-mă de păr. Şi, ridicându-mi capul, îmi trage bluza peste cap, apoi mă izbeşte de pământ.
Următoarea lovitură mă lasă fără suflare. E atât de intensă şi de arzătoare, încât abia mai scot un geamăt agonic.
Ca în surdină, o aud pe Diane zumzăind plângăcios. Ştiu că mă iubeşte, în felul ei ca o prietenă, că durerea mea este şi a ei. Ştiu că suferă odată cu mine. Ştiu că va face ceva nebunesc şi că îşi va primi consecinţele.
Eu nu vreau, dar întotdeauna o face.
Stai potolită, îi zic. Nu fi nebună, Diane, prefă-te că nu împroşc ţărâna cu sângele meu, dar cuvintele nu îmi părăsesc mintea înceţoşată.
Încă o lovitură de bici, cu şi mai multă putere, însoţită de râsul său sacadat, plin de răutate şi pipernicit. Simt cum îmi crestează pielea, desprinzându-mi-se de pe trup. Îşi ia elan şi, cu un exces de alonjă, mă plesneşte din nou, şfichiuindu-mi spatele între omoplaţi. Şi nu ştiu cât va mai dura până când mă va despica cu totul.
28
Cu fiecare lovitură, faţa mi se afundă tot mai mult în noroi şi nu mai pot respira altceva decât un fel de zeamă cu pământ.
— Data viitoare când o să mai furi şi o să mă înşeli, să-ţi aminteşti ce o să păţeşti, gândacule, urlă plin de cruzime, împroşcându-mă cu saliva sa respingătoare.
Mă loveşte din nou.
— Să-ţi… Aminteşti… Ziua… Asta… Cât… Vei… Trăi…
Cu fiecare cuvânt loveşte cu sălbăticie, dintr-o răsuflare, de parcă ar bătea un covor. Exact aşa este. Lacrimile refuză să îmi curgă din ochii care mă ustură de teamă.
— Destul! aud cu greu. Sunt mai mult de cinci lovituri, nu poate suporta atât, se revoltă Diane şi totul se petrece de parcă m-aş afla undeva la o sută de metri distanţă. Abia pot să îi aud, e o neclară încăierare.
Îmi ţiuie urechile, sunt pline de mocirlă, iarba se comportă precum tăişul cuţitului, iar trupul îmi este măcelărit. În momentul în care găsesc ultima picătură de concentrare şi luciditate, bag de seamă sunetul îngrozitor al biciului lovind chipul blând şi neted al lui Diane, însemnând-o veşnic.
— Nu, pentru Dumnezeu, nu!
Nu şi ea, e nevinovată! mă revolt înlăuntrul meu.
Dar cuvintele îmi pier, pierzându-se în ecoul nămolului, gâtuit. Aş vrea să mă pot întoarce şi să ripostez împotriva animalului, dar nu îmi este cu putinţă.
Cineva ţipă. Altcineva plânge.
Eu le fac pe amândouă.
29
Primesc, fără avertizare, în mod necruţător încă o lovitură de bici. Nu ştiu cât voi mai putea suporta. Totul mi se scurtcircuitează şi mă simt plutind în derivă pe întinsul unui ocean. Oricât de mult aş pluti, niciodată nu aş ajunge la mal. Sunt conştient că nu o să mai pot munci, nu o să mă mai pot ridica din pat. O să zac în agonie.
Asta dacă voi supravieţui.
Devin uşor şi, în curând, moale ca o pană. Toată viaţa mi se evaporă ca un parfum al amărăciunii şi al neîmplinirilor.
Ultima certitudine este ploaia prefăcută în martorul mutilării mele, pătimind pentru o căpşună.
Măcar de aş fi avut timp să o diger.
Se aşterne o linişte sfâşietoare, nu ştiu pentru a câta oară şi pentru cât timp.
Poate că tot ce voi auzi de acum înainte va fi liniştea aceasta.
Şi, Doamne, cât de mult o iubesc!
30
La ivirea zorilor, se mai vedeau doar păsările de război un cârd cenuşiu, ca o cascadă învolburată pe cerul abia dezmierdat.
Alksandras zăcea pe o saltea de iarbă prăşită de trupul său rănit. Stătea pe o parte, încovrigat, parcă refuzând să privească iarba însângerată. Dacă i-ar fi putut fi oglindit spatele ciopârţit, cu siguranţă nu şi l-ar fi recunoscut. Ultima lui bătaie fusese atât de demult, încât uitase cum să o accepte şi cum să se împace cu ea.
Îşi repudiase din minte nefastele amintiri.
Acum va trebui să o facă din nou.
Respira abia perceptibil. Întreaga noapte fusese mai tot timpul inconştient, iar în scurtele reprize de somn tulbure, acesta îi fusese animat de coşmaruri, în care proprietarul său încă îl bătea şi îl biciuia neînduplecat. La nesfârşit până ce i se desprindea carnea de pe oase şi rămânea tot numai un schelet.
Îl abandonaseră acolo. Masacrat.
Ce credeau ei, că băiatul era un soi de leş pe care îl lăsau să putrezească în bătaia soarelui?
31
În fapt, Wilbert Woodruff fusese cel care le poruncise să nu se atingă de el, gonindu-i pe toţi înapoi în cazărmi.
— Nu aveţi nimic de văzut aici, se stropşi el. Poate doar o grămadă de căcat, ţipase, alungându-i şi ameninţându-i cu biciul pe cei care voiau să îl ajute.
Bărbatul intră înapoi în mica lui clădire. Nu era prea încăpătoare şi nu avea nici electricitate, ceea ce îl scotea din minţi. Era o nevoie economică să îndure plictisul pentru a-i supraveghea pe sclavi. Trebuia să se asigure că treburile erau îndeplinite la timp, altfel banii se pierdeau. Şi dacă se întâmpla asta, numărul sclavilor scădea şi el, fiindcă Wilbert Woodruff acţiona la mânie, iar mânia lui nu cunoştea limite. În mod clar nu îşi dorea să piardă nici măcar o monedă de un cent. Oricum, nu îi păsa de sclavii care mureau, dar până făcea rost de alţii, buzunarele i se goleau şi mai mult.
Se duse la chiuvetă şi începu să spele biciul care era murdar de sângele acelui sclav. Se gândi cu ironie că nici măcar nu îi cunoştea numele. Era un gest prea personal să cureţi sângele altuia. Nu, nu îşi dorea să ştie cum îl chema. Şi-o meritase.
Sclavii trebuie să-şi cunoască locul şi să rămână scufundaţi în anonimat.
În orice caz, ura când lucrurile sale se murdăreau cu sânge de sclavi, dar ştia că nu avea cum să evite acest fapt. Era menirea lui de a-i pune la punct. Şi fetişcana aia proastă îi sărise în ajutor gândacului.
32
Wilbert Woodruff opri apa şi luă o cârpă murdară care stătea mototolită pe ţevi. Începu să şteargă biciul de apa rămasă. Fetişcana aia îl aţâţase. Poate că era proastă, fiindcă îl înfruntase pentru un sclav tâmp, dar era frumuşică. Punea rămăşag că ascundea nişte forme pe sub hainele acelea ponosite pentru care îşi putea murdări puţin mâinile. Putea să se descurce cu scuipatul pe care i l-ar fi aruncat pe faţă copila.
Da, putea.
Între timp, Diane îşi târşâi picioarele până înăuntru, arătând ca o anemonă smulsă din rădăcini. Se temea să privească înapoi. Ştia că era Alksandras cel pe care îl lăsa în urmă, dar la nici câţiva paşi era acel animal fioros pentru care ea nu avea importanţă. Putea să sfârşească alături de prietenul ei şi nu ar fi ieşit nimic bun din acea încăpăţânare.
Chiar şi aşa, ţinându-se de falca rănită, îşi îngădui să privească rapid peste umăr, unde îl zări din nou pe Alksandras. Şi-l imagină ca pe o stea căzută.
Una pe care voia să o ridice înapoi la cer.
33
Se trezi cu dorinţa de a se întoarce pe partea cealaltă. Ce bine i-ar fi făcut să-şi întindă oasele şi să-şi potrivească perna pufoasă. Nu putu face asta, deoarece atunci când îşi deschise ochii, se deşteptă înconjurat de fluturi zburând ca nişte avioane minuscule prin iarba înaltă. Şi o baltă de sânge care îi aparţinea.
Nu ştiu pentru cât timp avea să mai fie conştient, căci vălul dinăuntrul său îl trăgea înapoi spre somn. Privirea i se rostogoli asupra ierbii pătate cu sânge. Îşi spuse că viaţa lui era ca o hiperbolă.
Îşi dori, apoi cu înfrigurare să se mai poată certa cu sora lui ca înainte; izbucni în plâns, dar încetă în scurt timp.
Pentru că trebuia să o ia de la capăt. Trebuia să continue să trăiască. Pentru el. Pentru Diane.
Pentru a-şi recâştiga viaţa de dinainte.
35
Alksandras se trezi din nou, dar nu ştia pentru cât timp. În ultimele ore starea lui de conştienţă fusese schimbătoare.
Îi era sete. Îşi observă braţele unse cu o cremă roşie; credea că era sucul căpşunilor impregnat în pielea lui pârjolită de soare. Îşi reaminti cu înfiorare ce se petrecuse deunăzi.
Se simţea de parcă toată durerea omenească îşi făcuse culcuş în interiorul lui.
Se răsuci, cu mişcări atât de lente, potrivite respiraţiei metodice, încât, până ajunse pe burtă, probabil că trecuse o oră. Gemu şi îşi înăbuşi răcnetul din capul pieptului care dorise să evadeze.
Îşi dorea ca din pumni să îi apară două tunuri şi prin asta să pună capăt tuturor chinurilor.
Să se poată întoarce acasă.
Acasă?
Dar unde se afla acest acasă pentru el sau pentru ceilalţi?
Se târî prin iarbă, în căutarea apei. Cazărmile sclavilor se aflau la cincizeci de metri de el şi, cu cât înainta ca un melc, cu atât păreau că se îndepărtau mai mult.
37
Mai rămăseseră câteva zile şi avea să înceapă vara, un anotimp îngrozitor pentru sclavi, fiindcă asta presupunea că vor fi siliţi să trudească pe timp de caniculă. Astfel, nu mai rămăseseră decât două luni până în august, când noile loturi de sclavi urmau să sosească, ceea ce însemna că unii dintre ei trebuiau să fie revânduţi sau şi, mai groaznic, ucişi în cazul în care nu erau productivi -, iar el tocmai în această situaţie se afla.
Alksandras nu voia soarta lor.
Când, în sfârşit găsi apa, se lăsă greu cu o bufnitură pe pământul ce i se părea prefăcut în plastilină; răsufla neregulat. Îi era sete. Foarte sete.
Îşi pironi privirea asupra bălţii dinaintea sa şi mai merse puţin, înfigându-şi unghiile în pământ. Îşi trase trupul după el ca un remorcher, apoi se întinse pe jos, bucurându-se de confortul neobişnuit pe care i-l oferea acea baltă.
Întinzându-şi braţele, lăsă apa să îl învăluie în toată răceala ei reconfortantă. Îşi înclină capul şi, păstrându-şi un zâmbet firav pe chip, începu să bea, cu sorbituri firave, apoi hulpave, scuipând pământul şi pietricelele care îi năvăleau în gură.
— Andras, puiule! strigă cineva, dar în zgomotul pe care îl făcea bând apa nu putea recunoaşte glasul.
Cineva alerga o femeie. De data aceasta nu mai ţipă, îşi reprimă dorinţa, fiindcă ştia cât de mult riscase ieşind fără permisiune din cazarmă.
Ar fi putut primi aceeaşi pedeapsă ca Alksandras. Nu mai conta, însă. Se luptase prea mult cu dorinţa aceasta. Alksandras însemna prea mult pentru ea.
38
Se opri în faţa lui, căscându-şi ochii de uluială. Era mult sânge, de parcă se îmbrăcase într-o mantie stacojie. Îl vedea pe băiat bând dintr-o băltoacă. Îşi pierduse minţile odată cu pielea de pe spate. Se părea că bătaia de aseară îl costase mai mult decât ar fi trebuit.
Ezită, dar se gândi cum s-ar fi simţit dacă era în locul lui. Dacă ar fi băut ea acum din acea baltă. Se aplecă, apucându-l de axile pe băiat. Îl ridică în spinare ca pe un coş de rufe. Acesta se zbătu, se împotrivi, se întinse după apă, dar femeia îl pălmui zdravăn peste faţă şi băiatul îşi reveni, clipind de câteva ori cu repeziciune. Privi dezorientat în mai multe direcţii, apoi ochii găsiră calea către ochii ei.
La început se înfurie, o cută i se formă între sprâncenele-i negre, subtil arcuite în formă de săgeţi. Ei nu îi păsa dacă nu îi va mai vorbi. Era o minciună, fireşte, dar spera să nu se ajungă atât de departe.
— Te duc la infirmieră, la Bunica, îi vorbi ea, ca unui bebeluş. M-ai înţeles? vru ea să ştie, simţindu-l tot mai greu cu fiecare pas făcut.
— Da, îngăimă el, cu un glas ce părea milioane de cioburi sfărâmate.
În acel cuvânt nu se mai regăsise pic de furie, ci o uriaşă recunoştinţă.
Patricia Lorinc îl salvase.
39
ALKSANDRAS
Spaima din ce în ce mai copleşitoare mă împiedică să respir regulat, astfel că regăsesc cămăruţa infirmeriei la fel de anostă şi de înspăimântătoare. Aceeaşi saltea ponosită alipită de peretele plumburiu. Regăsesc familiarul scaun din lemn care se voia rotativ, măsuţa pe care se găsesc nişte tăvi ca pentru cozonac din acela pe care îl mâncam de Crăciun cu familia înţesate cu medicamente, unele expirate de luni bune, plasturi, vată şi sticluţe cu rivanol. Pentru cineva care vrea cu tărie să fim sănătoşi şi buni de muncă, nu ai zice că şi-o doresc cu ardoare, asta dacă ar fi să judec stocul insuficient de medicamente.
Bunica, pe care nici nu o observasem din pricina vederii împăienjenite, se ridică încet din scaun, măturându-şi faldurile rochiei butucănoase. Se îndreaptă de spate şi se apropie cu un oftat murmurat, afişând un zâmbet compătimitor.
De obicei, nu o vedem prin jur. Ea nu munceşte cu noi pe câmpuri şi nici nu este sclava vreunui proprietar. În fapt, ea
41
este una dintre cele trei surori ale Maestrului. Deşi nu are mai mult de cincizeci de ani, noi aşa o numim, iar ea nu pare deloc deranjată de asta.
— Multiple lovituri de bici, anunţă Patricia cu un glas suav, iar accentul parizian mă gâdilă deasupra rănilor.
Bunica face semn spre pat, făcând câţiva paşi în lături, pentru a-i face loc Patriciei. Ea mă purtă pe braţe şi mă aşeză cu grijă ca pe un bibelou crăpat pe salteaua aspră.
Anunţul Patriciei nu pare a o surprinde pe femeia îngrijitoare. Ba din contră, bănuiesc că este sătulă de aceste constatări şi imagini îngrozitoare.
Aceasta este celălalt membru al facţiunii şapte, exceptând-o, fireşte, pe Diane. Are puţin peste 30 de ani şi întotdeauna s-a arătat sobră, dar sufletistă la nevoie. Mi-am dat seama de asta, din momentele critice la care am asistat de-a lungul timpului.
De pildă, ca atunci când, în urmă cu jumătate de an, facţiunea patru fusese detaşată să se ocupe de mânuirea unui buldozer. Trebuiau să pregătească terenul, să îl cureţe de tufişuri, să doboare arbuşti şi să scoată bolovanii înfipţi în pământ. Numai că buldozerul A Liebherr 722 era condus de un puşti hiperactiv, pe nume Lucas. Ceilalţi, printre care şi fratele său, pe nume Luke unul dintre rarisimele cazuri de convieţuire familială în rândul sclavilor se ocupau cu udatul pământului. Pe atunci, Patricia era supraveghetorul lor, iar într-un moment de neatenţie, culegând buruienile din pământ, Lucas trecu cu buldozerul peste fratele său, strivindu-i braţul. Patricia a strigat să se oprească,
42
făcând semne disperate înspre el, implicându-se mai mult decât i se permitea. Puştiul era, însă, în lumea lui şi nu a auzit nimic, aşa că a continuat să excaveze, strivindu-l.
Nefericitul murise cu capul strivit.
Patricia, deşi a vomitat mult în acea zi, i-a adunat creierul şi resturile de organe şi l-a purtat pe braţe până la infirmerie. Era lipsit de logică, şi inutil de altfel, dar fu o faptă de vitejie şi de omenie care nu putea fi trecută cu vederea.
Am aceeaşi senzaţie ca şi atunci când am văzut totul, doar că eu am supravieţuit chinurilor, deşi durerea din spate e ca şi când ar fi căzut un munte peste mine.
Bunica ţine o foarfecă în mână, pe care o şterge cu o cârpă. Începe să-mi taie bluza şi, înainte să încep să protestez, fiindcă nu mai am alt tricou curat pe care să îl port, mă zgribulesc de frig. Tâmplele îmi zvâcnesc puternic, ca şi când m-ar avertiza.
— O să îţi dau cu antiinflamator şi o să îţi pun pansamente cu rivanol. Mai multe nu am ce face pentru tine, copile. O să îţi fac culcuş aici şi stai o săptămână fără să te mişti în voie, iar doamna îţi va schimba pansamentele zilnic şi te va da cu unguent.
Deşi nu este o întrebare, o văd pe Patricia încuviinţând, cu ochi amărâţi.
— E musai să te înzdrăveneşti, altminteri Wilbert o să te arunce în lături numaidecât.
Bunica scoate un tub pe care începe să îl apese, iar o cremă gălbuie iese la suprafaţă. O ia cu degetele şi începe să îmi maseze spatele, cu afectivitate, prin mişcări delicate. Crema e rece şi
43
miroase pestilenţial, dar suport cu gândul că îmi va face rănile să dispară, deşi nu va putea să le vindece pe cele sufleteşti. Apoi face suluri de pansamente îmbibate cu rivanol şi bandaje cu care îmi înveleşte spatele. Mi-l simt ca şi când ar fi acoperit cu o bucată mare de gheaţă. Dar pentru moment, oricât de adânci ar fi rănile, nu mă mai dor.
— Mulţumesc, bălmăjesc şi pentru prima oară după câtva timp, zâmbesc cu sinceritate.
— Să-ţi fie de bine, copile, zice aceasta, punând lucrurile la loc şi spălându-se pe mâini la chiuveta din colţ. Bunica o priveşte cu insistenţă pe Patricia, apoi spune: Cheamă-l pe domnul Yoder, să aducă nişte pături.
Seara este friguroasă. Prin fereastră norii se văd pe cer ca nişte valuri înspumate, de un cenuşiu-închis, semn ce anunţă o altă furtună.
Bunica a adormit în scaunul ei. Pare foarte obosită. Îmi place să îi studiez pe oameni, să le privesc chipurile, să pătrund cu privirea dincolo de ceea ce văd toţi, dincolo de ceea ce cunoaştem; da, îmi este greu să descriu acest proces, e neobişnuit şi straniu la un moment dat.
Bunăoară, chipul Bunicii mi se dezvăluie uşor îmbătrânit de câteva cute în colţul gurii şi în jurul ochilor, căci altfel ar părea o simplă femeie adultă, cu părul cafeniu care este prins într-un coc în vârful capului, buze ferme şi o privire ascuţită.
44
De altfel, îmi place să vorbesc cu mine însumi, să meditez înainte de culcare. Nu pot adormi în alt mod, fără să ştiu ce am făcut bine şi ce am greşit. Doar că nu voi putea adormi, cel mai probabil, aşa că voi vorbi tot timpul. O noapte întreagă.
— Trebuie să mă însănătoşesc în cel mai scurt timp, zic cu voce tare, deşi nu scot mai mult decât nişte murmure vlăguite. Trebuie să încep să muncesc din nou, nu pot sta degeaba, continui, încercând să îmi împreunez mâinile pe piept, ceea ce îmi oferă alte dureri acute. Sper că sunteţi bine, mai ales tu, Diane, adaug şi glasul mi se frânge când îi pronunţ numele.
În minte îşi face loc imaginea de ieri, cu faţa ei zbârcită de lovitura de bici şi durerea din glasu-i cristalin.
— Toţi vor fi bine, se aude glasul Bunicii dintr-odată şi bag de seamă că nu pare că am trezit-o din somn. Altfel ţi se vor alătura cu toţii aici şi nu avem suficient loc, o spune, surâzând aşa cum se cuvine să facă un om înţelept.
— Dar…, vreau să găsesc eu o scuză, iar ea se foieşte pe scaun.
— De ce nu vorbeşti în gând? mă dojeneşte ea, privindu-mă printre genele rare.
— Pentru că aşa nu m-ar auzi nimeni.
Îmi întorc capul, îmi închid ochii şi rămân aşa, ascultând-o pe Bunică ieşind din încăpere.
Curând începe ploaia. Pentru început, un început ce nu presupune mai mult de zece secunde, e atât de domoală şi de delicată, încât aş vrea să fiu iarba peste care pică apa sfântă.
45
Apoi, la fel de repede, zgomotul mic se amplifică, se preface în ropot, în zarvă, se agită norii şi ploaia devine torenţială, din ce în ce mai puternică. Acum aş vrea să fiu fulgerul care se pregăteşte să ciupească pământul. Aş vrea să îl pot direcţiona către cazarma lui Wilbert Woodruff. Aş vrea să îl atingă şi să îl prefacă în scrum.
Aş vrea să pot avea furia pe care o au norii în această noapte.
Vreau atât de multe şi am atât de puţine, dar uneori puţinul pe care îl avem poate fi la fel de însemnat ca acel mult la care râvnim. Cei care au mult se află oricând în primejdia de a îl pierde.
Mă bucur că reuşesc să aţipesc. Ceea ce mă îngrijorează, însă, este faptul că mâine va trebui să o iau de la capăt. Să îndur durerile pricinuite de Proprietarul meu.
O voi face, fiindcă sunt oameni pentru care merită să fiu puternic.
46
Frământată de nelinişti, Diane nu putea dormi, aşa că îşi înlesni mintea cu pictura. Fireşte, nu avea acuarele tempera la dispoziţie. Nici nu ţinea minte dacă avusese vreodată, dar faptul că plouase de curând, o inspirase.
Îşi înfipse pensula schilodită în borcănaşul cu pământ amestecat cu apă şi începu să contureze asiduu forme cenuşii, asemenea unor umbre chiorâşe.
Orele treceau şi îi făcea bine, deşi uneori picta absent, mişcând pensula ca şi când amesteca în mâncare. Se gândea la Alksandras. Chipul încă îi păstrase o durere surdă şi, probabil, dacă s-ar fi privit în oglindă, s-ar fi descoperit îmbujorată; nu ar mai fi ştiut dacă era din pricina lui Alksandras sau a afluxului anormal de sânge.
Auzi cum afară bătea un vânt puternic, parcă înfuriat pe tot ce li se întâmpla, conştient şi neputincios, asemenea lor. Inspiră adânc, în linişte, pentru a nu-i trezi pe ceilalţi doi sclavi. Singurul care lipsea era Alksandras.
Şi din nou, totul se rezuma la el. Probabil că, dacă ar fi fost în locul său, ar fi murit la scurt timp.
47
Când îşi termină desenul, lăsă pensula în borcănaş. Îl privi cu o mândrie nereţinută. Desenase două palme împreunate, strânse în semn de salut, una pe care şi-o imagina ca fiind a unei mame şi cealaltă a copilului.
— Bună mamă, murmură ea şi privirea îi deveni neclară din pricina lacrimilor. Unde eşti? întrebă, scrutând fiecare centimetru desenat. Îşi coborî privirea ca atunci când mama ei o mustra pentru diferite năzbâtii.
Se ridică de pe scaun, mai cercetă încă o dată creaţia, asigurându-se că era uscat şi îl luă cu ea în pat. Se înveli cu pătura roasă şi împături desenul. Îl strânse la piept, agăţându-se de el de parcă o strângea chiar pe mama ei în braţe.
— Dacă ai şti câte pătimim…
A plâns până a adormit.
48
ALKSANDRAS
Când păşeşte în odaie, Diane alungă griul mohorât, mireasma sufocantă de mucegai şi împrăştie nuanţe dulci pretutindeni. Mai mult, glasul ei alungă frigul din oasele-mi şubrede, încălzindu-mă plăcut.
— Sper că nu te deranjez, îşi începe ea scuza, ezitantă. Ţi-am adus ceva, zice, ţinându-şi mâinile împreunate în poală.
Mă ridic uşor într-o poziţie mai respectoasă, scrâşnind din dinţi. Îi ofer un zâmbet chinuit.
— Eşti prima care mă vizitează, îi mărturisesc şi degrabă zâmbetul îmi piere de pe chip. De fapt, eşti singura.
Ea îmi întinde ceva şi trebuie să mă concentrez, pentru a înţelege despre ce e vorba.
— L-am desenat aseară, îmi zice, radiind de fericire. Poftim, priveşte-l, mă îndeamnă, iar când apuc desenul, degetele noastre se ating în treacăt şi nu pot ignora senzaţia care mă încearcă.
Îmi dau ochii peste cap, fiindcă mi se pare ceva prostesc.
49
Însă o simte şi ea, căci se retrage imperceptibil.
— E… deosebit, afirm, uluit de complexitatea cadoului. Desigur, deosebit, nu înglobează frumuseţea desenului. Deşi nu cred că este un desen, spun, ţinându-l în faţa ochilor.
Îi urmăresc contururile şi culorile parcă vii, reprimând tot acel negru noroios. Sfârşesc prin a-i arunca priviri cu ochii mijiţi lui Diane, care devenise uşor impacientată. Îşi muşcă buza inferioară de nelinişte. Clar nu avem de a face cu un desen.
— Alksandras…, spune ea cu un glas vârtos.
— E real, atât de viu, atât de special şi este pentru mine! exclam, pierzându-mă într-o nemărginită plăcere.
Dacă aş putea să mă ridic din pat, să intru în jocul acesta al fericirii ei, dacă aş putea să nu mai am pleoape, să nu mai clipesc, să o privesc necontenit dansând de bucurie, zâmbind şi lucind a inocenţă…
Dacă am putea lăsa totul în urmă…
Dar totul se destramă când dă buzna ca un tanc Wilbert Woodruff, scrutând camera în căutarea mea. Ticălosul!
Are acea privire a câinelui turbat. Nu am spadă să mi-o agit, nu am nimic altceva decât un desen minunat.
Diane stă ţeapănă, de parcă se crede invizibilă. Zâmbetul şi culoarea din obraji i-au dispărut complet. Proprietarul nostru, nebărbierit şi neîngrijit mă priveşte mocnind, de parcă îşi caută cuvintele, dar ceva îl împiedică să le grăiască. Îşi muşcă fălcile, iar hainele atârnă groaznic pe el, murdare şi soioase. Nu spune
50
nimic, doar stă uşor cocârjat cu părul său grizonat ca o pungă plină cu bezele. Privirea lui şerpuieşte asupra mea.
Contrar aşteptărilor, se întoarce şi iese la fel de furtunos precum a intrat, lăsând în mine să înflorească misterul şi uimirea de care nu încerc nicidecum să scap.
— Asta a fost total lipsit de sens, consemnează Diane şi răsuflă uşurată.
Zilele trec greu. Încerc să mănânc mult, în reprize dese, pentru a recupera energia irosită, dar oricât de mult aş vorbi de unul singur, m-aş perpeli lăuntric, aş ţese gânduri şi aş proiecta imagini mintale, timpul pare imobil. Singura fereastră a infirmeriei refuză să îmi înfăţişeze alt peisaj în afara unui cer îngropat în nori de plumb şi copaci tremurând în vuietul vântului hapsân.
Diane mă vizitează zilnic, uneori chiar de mai multe ori pe zi, dar şi-aşa, vizitele sunt scurte şi deloc îndestulate. Dacă ar fi aici cu mine permanent, cu siguranţă, timpul ar trece precum un tren japonez ştiu cât de rapide sunt pentru că tata era un colecţionar pătimaş de enciclopedii. De fiecare dată când terminam o enciclopedie, se ivea o alta, de nu ştiu unde şi tare îi mai plăcea să mi-o înmâneze spunându-mi ca pe o mantra: „Deschide-o, asta e calea ta către altă lume, o lume pe care nu o vei putea trăi nicicând” şi avea dreptate.
51
Bunica se aşază pe marginea patului, privindu-mă cu blândeţe, dar în acea duioşie bătrânească zăresc nuanţe dure, de parcă ochii ei ar fi combinaţia dintre un fruct viermănos şi o piatră colţuroasă. Oricând, am impresia, aceşti ochi se pot preface din călduroşi şi blajini într-o feroce cruditate.
Degetele ei îmi mângâie faţa şi urcă uşor pe creştet; îmi aranjează părul aşa cum crede ea de cuviinţă că ar trebui să fie o freză, mă înveleşte cu pătura care miroase a vechi şi începe să se roage. Fără să îmi spună, mă rog la rându-mi şi la sfârşit mă închin.
— Amin.
— Amin, copile. Aşa să fie, cu voia Domnului, glăsuieşte ea, trecându-şi într-un mod foarte ciudat palmele peste faţă, pornind de la frunte până la baza gâtului.
Când vreau să o întreb despre acest gest, să aflu detalii, mă repede cu glasul ei limpede:
— Nu te-ai întrebat niciodată de ce Domnul nu vă salvează? De ce nu l-a oprit pe Wilbert din a te bate, din a vă chinui? De ce nu ţi-a vindecat rănile mai repede?
Cuvintele ei, spuse într-o mină obscură mă izbesc ca un pumnal în piept, astfel încât respir greu, pe gură, căci nasul mi s-a înfundat. Mă dor aceste cuvinte.
Bunica stăruie cu o privire amabilă şi mă trezesc clătinând din cap cu vervă, a negaţie, afişând probabil o privire de tâmp.
Drept răspuns, începe să râdă, un râs bine-cunoscut şi exersat de-a lungul deceniilor, încât probabil s-a şi plictisit să îl tot audă.
52
Poate de aceea se opreşte subit.
— Nu am încercat să găsesc o noimă întrebărilor, susţin, ridicându-mi uşor genunchii pentru o poziţie mai bună.
— Şi bine ai făcut, unele enigme trebuie să rămână enigme.
Cuvintele mi se fac auzite într-o doară, somnoroase; mă simt obosit, dar mă căznesc să îmi întredeschid ochii doar pentru a băga de seamă că am rămas iarăşi singur.
Mă întorc pe partea cealaltă. Pansamentele cu rivanol s-au uscat de mult timp.
— Noapte bună, e ceea ce am spus.
Nu primesc niciun răspuns.
53
În ziua a şasea, Diane se strecoară înăuntru aducând cu ea o sumbră presimţire. Bunica îmi înnoadă bandajele la spate. Se răsuceşte, cu mâinile încărcate de alte pansamente şi bandaje şi le aruncă la coşul de gunoi. Sub pretextul de a-l goli iese din încăpere, lăsându-ne câteva clipe de singurătate.
Recunosc această privire. Panică.
— S-a întâmplat ceva, afirm cu o încruntare puternică.
— Bună dimineaţa, mă salută ea, simulând un zâmbet.
Fac o grimasă şi mă ridic în capul oaselor, apropiindu-mă de ea. Pe spate mi s-au format cruste. Îmi e teamă că se vor rupe şi voi începe să sângerez din nou, dacă sunt fără băgare de seamă.
— Neaţa, spun repede, făcându-i semn să se aşeze.
— Mă grăbesc, recunoaşte ea şi abia acum observ pata vineţie de sub ochi.
Când îmi descoperă privirea, îşi acoperă ochiul cu părul. Şi, ca să-mi distragă atenţia, ceea ce nu reuşeşte, mă întreabă:
— Cum te mai simţi? o spune cu un glas îngrijorat.
— Ca un şarpe care se chinuie să năpârlească, glumesc şi fac un semn sugestiv către spatele meu.
55
Diane încearcă să zâmbească, dar buzele i se arcuiesc într-o strâmbătură amară. Îi privesc din nou vânătaia, iar ea continuă să se ferească.
— Wilbert ne-a pus să săpăm o sută de metri de pământ, spune dintr-o răsuflare, apoi face o pauză şi continuă: facţiunea noastră şi a şasea! o spune cu oroare.
Dau din cap şi în acelaşi timp îmi aşez halatul care mi se desfăcuse la piept. Diane îmi ocoleşte privirea.
— Şi câte zile aveţi la dispoziţie? întreb, simţindu-mă vinovat că nu îi pot ajuta.
În doar câteva cuvinte, Diane reuşeşte să contopească sensul disperării, într-o formă atât de pură, nediluată, că aproape ţipă şi izbucneşte în plâns a neputinţă:
— Până la amiază!
Rămân cu gura căscată.
— Asta e imposibil… e inuman! mă răstesc, tăind aerul cu braţele.
— Wilbert a vrut să ne dea o lecţie, în lipsa ta îndelungată.
Deşi nu asta a intenţionat, o simt ca pe o acuzaţie.
— Atunci mă alătur şi eu, spun şi dau să mă ridic, dar Diane mă împinge la loc cu palma şi se dă înapoi.
— Să nu îndrăzneşti! zice categoric. Nu încerca să pretinzi că ne faci o favoare. Dacă vom muri pe câmp, o să o facem din vina noastră.
— Până la amiază mai e atât de puţin, murmur.
— Exact, până la amiază.
56
Mă pierd în cuvintele şi în privirea ei pătrunzătoare şi nu durează mult până îmi aruncă un pe curând şi simt unda de răcoare pe care o produce uşa trântită în urma ei.
Mă întorc plin de descumpănire. Îmi lungesc gâtul şi mă uit pe geam, printre gratii. Soarele străluceşte pe cer, ca un disc orbitor. E iunie deja, căldura devine din ce în ce mai sufocantă. Au mai rămas doar câteva ore pentru ca ei să îşi îndeplinească ordinele. Cu toţii ştiu că asta nu se va întâmpla.
Gândul că ceva rău li s-ar putea întâmpla mă răscoleşte. Durerea aceasta este copleşitoare.
— Unde sunteţi? întreb, gândindu-mă la părinţii mei.
Cuvintele se izbesc de gratii. Le pot atinge, fiindcă sunt pe dinăuntru vor să se joace cu minţile noastre.
Apuc cu ambele palme vergelele de fier şi îmi sprijin fruntea de răcoarea lor.
Aş vrea să fiu cu familia mea într-o excursie, să mergem la un meci de baseball şi să ne certăm pe echipa cu care să ţinem. Apoi, dacă ar fi vreun loc prin apropiere, aş vrea să jucăm popice şi să râdem de tata cât este de neîndemânatic. Apoi, pe seară, am sta şi am privi oceanul şi am mânca o îngheţată. Chiar dacă mama îmi va fi spus că e prea târziu pentru aşa ceva. Sora mea ar fi înduplecat-o.
În mod ironic, chiar mă aflu într-o excursie. E un soi de tabără a deşertăciunii, în care am fost prădat de la bun început de ce aveam mai de preţ.
57
Îmi pierd cumpătul şi încep să urlu. E atât de uşor să ţi-l pierzi. L-aş fi dat de bunăvoie numai să îi pot păstra lângă mine pe părinţii, pe sora şi pe bunica mea. Gândul că ea nu va putea rezista unor astfel de sarcini istovitoare mă înnebuneşte.
Încep să trag de gratii şi, fiindcă nu reuşesc să le clintesc, mă izbesc cu capul de ele. E o neghiobie, ştiu. Prima oară nu mă doare, dar apoi durerea mă inundă.
Până când frământările lăuntrice îmi sunt amorsate de zarva de afară, de ţipete şi strigăte, zgomote şi bubuieli, de parcă afară s-ar fi iscat o revoltă în masă.
Îmi frec fruntea cu podul palmei. Bag de seamă că nu sângerez, dar pot simţi forma cucuiului.
Îmi întind mâinile către pervazul din ciment şi mă ridic în picioare, privind pe fereastră. Ceea ce văd mă lasă fără aer şi aproape că mă prăvălesc în aşternuturi.
Tremur. Pentru că sclavii au pornit o revoltă!
58
ALKSANDRAS
Foamete şi disperare un cocteil teribil pentru noi toţi, în special pentru ei, căci trebuie să se descurce cu ciorba de linte care li se agită în stomacuri precum nişte valuri tulburi, pe timp de furtună.
Cobor vertiginos din patul improvizat şi încerc uşa. O descopăr în mod curios descuiată, aşa că ies afară şi, fiindcă m-am mai înzdrăvenit, mă pot mişca pe propriile-mi picioare, deşi încă mai resimt durerile.
Afară e un aer înăbuşitor, de parcă aş fi pătruns în cuptorul unei brutării. Încep să asud necontrolat mai mult din cauza zgomotelor înspăimântătoare care parcă îţi pârjolesc carnea de pe trup.
Sclavi. Toţi cei din facţiuni sunt acolo, pe câmpul jumătate săpat, agitând în aer cazmale, furci, cozi de mături şi araci ciuntiţi. Urlă precum nişte animale sălbatice, răscolite împotriva Proprietarilor care stau în faţa cazărmilor. Sunt confuzi şi furioşi. Sunt înveşmântaţi în costume protocolare, de parcă ar
59
fi magistraţi, înjurând şi încercând să-i facă să se îndepărteze de perimetrul lor prin gesturi nedemne de costumele pe care le poartă.
O caut din priviri pe Diane prin mulţimea surescitată şi cu greu o găsesc, făcându-şi loc printre camarazii ei. Înaintează tot mai mult şi ţine ridicată în semn de victorie o furcă, de parcă acea furcă este pluta ei de salvare.
Părul negru îi flutură când ţipă, venele îi pulsează în jurul gâtului. Niciodată, de când sunt aici, nu s-a mai iscat o revoltă. Desigur, au mai fost încercări timide şi eşuate, dar nimic organizat, care să ia astfel de proporţii. Totul a fost apă de ploaie, repede dezamorsat şi închis cu lacătul, astfel încât nimeni şi nimic nu a mai perturbat tihna comunităţii. Din primele săptămâni am muncit pe brânci şi am fost izbiţi de o realitate sumbră, mult prea crudă pentru unii dintre noi care abia începuserăm şcoala.
Nu am fost menajaţi deloc.
Mă uit la femeia asta bătrână, fiind bunica unui nepot care o aşteaptă acasă să îi spună poveşti seara şi să îi povestească peripeţiile vieţii. Bătrâna asta care are, probabil, copii, înecându-şi amarul în puţinele albume cu fotografii pe care le mai au. Bătrâna care îşi secătuieşte ultimele rezerve de energie şi determinare, de parcă ar lupta cu tot cu ridurile care i se întind pe faţă, ca un desen mâzgălit cu degetele tremurânde şi osoase.
În vremuri grele, disperarea devine cotidiană. Sunt uluit de numărul celor desfiguraţi de nesfârşitele griji, de nesiguranţa
60
care le inspiră dârzenie pentru a fi dispuşi să facă gesturi extreme, ca acesta.
Mă întreb într-o doară, cum poţi ajuta un om care şi-a pierdut speranţa?
Prietenii mei, căci nu îi pot numi sclavi, urlă la unison aceleaşi cuvinte, care, izvorând din gâturile lor, prind o semnificaţie preţioasă, ca un imn comun, de care ne agăţăm cu toţii.
— Libertate! Libertate! Libertate!
Strigătele se înalţă la cer şi evoluează pe întinderea albastră precum nişte suflete încărcate de dorinţe, freamăt, disperare şi speranţe. Dar se risipesc, fiindcă sunt neajutorate.
E o privelişte îngrijorătoare. Proprietarii se apără aşa cum pot, cu pumnii şi picioarele. Defensiva lor sunt ameninţările şi pedepsele cu moartea. Îmi imaginez care vor fi consecinţele şi tocmai acestea mă sfâşie.
Ei se feresc de lovituri, dar degeaba, căci prietenii mei îi lovesc fără milă. Indiferent ce aud din gura Proprietarilor, ei continuă să lovească cu toată puterea pe care o mai au, cu toată energia pe care au ticluit-o în amărăciunea lor.
Decid că nu mai pot sta ţinându-mă de peretele infirmeriei ca un muribund. Trebuie să mă alătur lor, aşa e firesc. Cu siguranţă o să-mi sângereze rănile de pe spate din nou, dar nu pot rămâne indiferent.
Apuc toporul de lângă mormanul de lemne rămas de astă iarnă. Încep să alerg stângaci către mulţime de parcă un picior îmi e mai scurt decât celălalt. Mă avânt printre şfichiuiri sângeroase şi
61
ţipete îndurerate. Costumele Proprietarilor sunt pătate de sânge, şifonate, zdrenţuite arată deplorabil, aproape învinşi.
Sunt învineţiţi şi şiroiesc a sânge, dar îşi merită soarta. Este datoria noastră, una mai mult decât morală, de a ne apăra şi de a ne răscumpăra libertatea meritată cu prisosinţă.
Învârt ameninţător în aer toporul, obişnuindu-mă cu greutatea şi importanţa sa. Mă uit după Wilbert, dar nu îl zăresc. Nu e cu putinţă, parcă s-a evaporat în aerul febril. Sunt împins din toate direcţiile. Cineva îmi urlă în ureche, dar nu pot distinge cuvintele; mă dau în lături şi o caut pe Diane, dar nici pe ea nu o pot repera printre atâtea capete familiare care, uşor-uşor, devin estompate şi străine în mintea mea.
Nici nu mai pot pricepe ce este real şi ce este iluzie, atât de grav e totul.
Lângă cine am convieţuit atâtea luni? Aceştia nu sunt prietenii mei, îmi zic mânat de necazul care îmi este cântat în minte. Într-un acces de nebunie arunc toporul, de parcă m-a ars ca uleiul încins.
Zgomotele sunt întrerupte de focurile asurzitoare de armă.
Cu toţii ne întoarcem curioşi şi temători când, un camarad o femeie -, tocmai străpunge toracele unui Proprietar cu grebla. Şi stă aşa, impasibilă, privind în zare, iar bărbatul se ţine de piept, îngrozit.
Mă răsucesc şi mă uit acolo unde se uită şi ei parcă hipnotizaţi. Dar nu, nu sunt nicidecum hipnotizaţi.
62
Foametea şi disperarea îi zdruncină din nou, mai pătrunzător de data aceasta, făcându-le cunoscut faptul că e atât de vie acea entitate din ei, acel cocteil primejdios, încât suferinţa se tânguieşte înlăuntrul lor cu jind.
Cu toţii rânjesc neîndurători, fiindcă în faţa lor a mai rămas un singur duşman de doborât şi nu va fi nici măcar la fel de uşor precum a fost cu ceilalţi Proprietari.
Wilbert Woodruff îşi manifestă barbaria, îndreptând în zbuciumul său două pistoale cu butoiaş înspre prietenii mei. Din câte ştim, pistoalele au câte şase gloanţe fiecare. Ceea ce înseamnă că sunt doisprezece în total.
— Dacă va trebui să vă omor pe toţi ca să vă potolesc, atunci am să o fac! răcneşte, iar faţa i se umbreşte ameninţător.
Nu toţi camarazii mei au scăpat nevătămaţi. Câţiva se perpelesc pe jos, fiindcă nu mai au vlagă pentru a se bate. Poate că nu au făcut-o deloc, aşa că, din cauza acestui fapt, Proprietarilor le fusese uşor să le smulgă armele din mâini şi să îi bată. Precum laşii, au fugit în cazărmi şi iată-i acum ieşind cu piepturile înainte, învârtind pe degete aceleaşi pistoale cu butoiaşe, mişcându-se falnici, demonstrându-şi bărbăţia.
Credeam că rămăsese doar unul.
— Credeţi că ne puteţi învinge, spurcaţilor? Noi avem gloanţe pentru moarte! Voi aveţi doar lemne pentru foc! strigă din nou Wilbert Woodruff, făcând un pas înainte.
Mulţimea judecă, deliberează, zumzăie şi forfotă ca un tot unitar.
63
Retrageţi-vă, îi îndemn eu, dar sunt incapabil să rostesc cuvintele. Înapoi. Nu fiţi proşti. Ne vor măcelări în câteva secunde.
Dar încremeneala camarazilor mei se risipeşte cât ai clipi. Gura li se zbârceşte şi toată disperarea, amăgirea şi mâhnirea le revin în suflete, în inimile lor neostenite. Îi văd cum înaintează, scandând din nou, cu aceeaşi tărie, deşi sunt şi ei însângeraţi şi istoviţi. Dezvăluie în faţa ochilor mei nişte cadavre vii.
Însă nici Wilbert Woodruff nu se lasă mai prejos. Râde de ei, şi îmi vine să îi crap capul şi să i-l smulg de pe gât. Proprietarii se privesc între ei şi râd zgomotos, dar în acest timp, camarazii mei înaintează în formaţie, ca un pluton bine instruit, cu ferocitatea propriului crez şi dor.
Şi din nou, aş vrea să mă alătur lor, dar ştiu că eu nu sunt sălbatic, nu pot răni un om oricât de mult rău mi-ar face. Ştiu că sunt mai bun de atât. Ştiu că sunt şi alte metode de a-i opri, însă ei nu vor să le vadă. Sunt orbiţi de furie şi disperare. Şi da, lintea aia mi se zvârcoleşte în stomac, deşi puţină şi nefiartă şi deloc săţioasă, dar nu mă pot încumeta să ridic toporul de jos, peste care a fost stropit sângele unuia dintre ei sau şi, mai rău, al unuia dintre noi, cu care am împărţit atâta timp şi necaz.
Mă ademeneşte…
— Proştilor, întoarceţi-vă la muncile voastre până nu va fi prea târziu! îi avertizează, scuipând cuvintele veninoase.
Dar ei nu se opresc. Cei douăzeci de metri care îi despart par atât de lungi şi totuşi atât de neînsemnaţi.
64
Aşa că Proprietarul meu înaintează şi el, degetele sale fremătând pe mânerul pistoalelor. De-o parte şi de alta a sa, ceilalţi doi Proprietari îl străjuiesc şi înaintează concomitent. Pantofii lor scrâşnesc pe pietriş ce odios a devenit acest sunet.
Şi chiar în momentul în care camarazii mei îşi încep asaltul, în goană înspre cei trei bărbaţi, Wilbert Woodruff reacţionează. Îşi descarcă pistoalele în ei.
Respiraţia mi se opreşte. Mă sufoc. Bruta trage glonţ după glonţ în prietenii mei, apoi alte gloanţe erup din ţevi, muşcând cu toată ardoarea posibilă din trupurile lângă care am stat atâtea luni.
Poc. Poc. Poc. Şi aceste sunete terifiante nu mai contenesc. Par milioane şi, cu fiecare glonţ îmi închid şi îmi deschid ochii, în speranţa că totul este un coşmar. Dar nu este. Dinţii îmi clănţănesc în gură şi nu ştiu cum, dar o forţă nevăzută, care sălăşluieşte în mine, mă îndreaptă către ei.
Mă trezesc privind conturul toporului în mâna mea.
E nepătat de sânge mă înşelasem -, dar în curând va fi. La naiba cu principiile! Nu îl scap. Nici nu îmi doresc să îl arunc. Ei vor asta. Ei mă fac să înnebunesc de groază şi să îmi doresc să îi ucid.
Ei mă prefac într-un străin.
Cu o privire pesemne demenţială alerg înspre Proprietari, fixându-l de la spate pe Wilbert Woodruff. Ştiu că aş fi un laş lovindu-l în aşa fel, dar altfel nu o pot face.
65
Cu fiecare pas alergat spatele mă sfâşie teribil, dar nu mă pot opri acum. Aud, ca şi când totul s-ar petrece în timpanele mele, cum greblele, aracii, măturile şi furcile se izbesc de pământ, urmând ca trupurile să se prăvălească imediat şi ele. Inerte, golite de viaţă şi de sânge şi de posibilitatea de a ajunge acasă.
Poc. Poc. Poc. Ţipete şi răfuieli. Zăresc în treacăt cum câţiva prieteni confruntă alţi Proprietari, dar, din spate îl văd pe Wilbert Woodruff umblând la buzunarele salopetei.
Scoate alte două pistoale şi începe să tragă din nou, cu primitivitate.
Până ajung eu, pământul se înroşeşte şi ţipetele sunt tot mai puţine. Liniştea predomină şi, când îmi azvârl braţul deasupra capului pentru a-l lovi pe ticălos, în mod total neaşteptat se răsuceşte pe călcâie şi mă împuşcă. De parcă ar fi avut ochi la spate.
Mă împuşcă. Mă împuşcă. Mă împuşcă.
O dată, în stern şi îl simt cum crapă sub pojghiţa de piele. Suflul exploziei, atât de apropiat mă aruncă la pământ şi spatele mi se face ferfeniţă. Nu apuc să mă ridic, doar pricep tandreţea chinului înfiorător. Mă mai împuşcă o dată şi o bucăţică din antebraţ zboară lângă mine. Izbutesc să mă salt în genunchi cu o răsuflare şubredă, căci refuz să fiu învins de un nomad nenorocit fără un Dumnezeu.
Mă ridic în picioare, sforţându-mi creierul să mă menţină în echilibru. Din capătul ţevii pistolului ies rotocoale de fum şi chiar le pot simţi dogoarea. Privirea lui Wilbert Woodruff este
66
plină de reproş şi de resemnare. În ultimele zile a chelit şi arată cuprins de boală. Mă priveşte sfredelitor.
— 100.000, pronunţă el dispreţuitor. Am plătit o avere pentru tine, scârbă ce eşti şi aşa îmi mulţumeşti tu? zice, iar privirea îi coboară asupra braţului meu sfârtecat. Rânjetul diabolic îi dispare de pe chip. Este străfulgerat de o uriaşă uluială care ar putea să îl înnebunească.
Mi-aş dori asta.
Pentru o clipită, am impresia că se va întoarce în cazarmă şi va pune capăt măcelului, dar când îşi ridică privirea, cu acei ochi inumani, înţeleg cât de mult mă înşel.
Nu apuc să fac câţiva paşi îndărăt, că primesc încă o împuşcătură, de data aceasta în picior. Cad jos şi urmează încă o împuşcătură, dar mă ratează, împroşcând pământul care sare pe faţa mea. Cineva îl opreşte. Îl loveşte. Mă forţez să privesc, deşi pământul îmi intră în ochi şi mă ustură groaznic. Durerile mă învăluie în suferinţă şi pieptul mă arde cu fiecare răsuflare sacadată.
Lacrimile îmi spală chipul şi îmi îngăduie să privesc cum cineva a sărit în capul Proprietarului. Am iluzia şocantă că o văd pe Diane agăţându-se de el, lovindu-l cu un pumnal, înjunghiindu-l în toate direcţiile.
Şi mă bucur, măcar să fie ultimul meu strop de fericire, un ultim zâmbet pe chipul meu, de-ar fi să mor chiar aici. Dar atât durează stropul de beatitudine, căci o nouă serie de împuşcături
67
face ca prietena mea să fie răpusă la pământ, secerată de gloanţele fervente.
Nu are norocul meu. Pe ea o nimereşte în piept şi în burtă.
Singurul Proprietar care a supravieţuit, dar are faţa brăzdată de zgârieturi adânci de la dinţii unei furci, Wilbert Woodruff se clatină parcă cherchelit şi încearcă să îşi acopere găurile de cuţit, care l-au ciopârţit pretutindeni; încearcă să îşi stăvilească cu palmele sângele care şiroieşte din el. Nu mai zăresc vreun camarad şi înaintea mea se întinde un ocean de sânge şi de cadavre.
Plâng cu spasme, din iubire pentru camarazii mei, o iubire care se aglutinează cu sângele care se prelinge abundent din răni. Plâng de dorul de a-i mai putea avea măcar o clipă lângă mine, să ne strângem împreună şi să ne mai strigăm o ultimă oară durerea:
— Libertate!
De-ar fi doar un coşmar şi să mă pot trezi înapoi pe salteaua aspră a infirmeriei, mi-aş petrece restul zilelor zăcând, doar să fim cu toţii vii şi sănătoşi.
Dar coşmarul e real. E cât se poate de real.
Iar Diane e acolo jos, printre alte cadavre.
68
Evan James Hershberger dădu buzna pe uşă, anunţându-şi sosirea acasă. Intră în antreu cu paşi largi şi apăsaţi, mocnind a furie. Îşi aruncă jacheta pe canapea şi spuse cu toată seriozitatea de care mai dispunea:
— Împachetează. Ne mutăm!
Walletta Hershberger scăpă vasele de la înălţime în chiuvetă, care se făcură ţăndări.
— Evan, tu auzi ce vorbeşti? îl mustră ea, simţindu-se prea istovită să ţipe şi să plângă. Ne-am mutat de zeci de ori, încetează să ne mai faci viaţa un calvar, se rugă ea, împingând vraful de farfurii nespălat. Detergentul pică jos, golindu-se de lichidul gălbui.
Walletta se şterse cu prosopul pe mâini. Închise robinetul şi veni păşind cu neîncredere în vestibul, găsindu-l pe Evan leoarcă de sudoare, de parcă alergase la maraton. Acesta se apropie, luându-i capul în mâini; Walletta îi simţi muşchii tari, contractându-se sub degetele ei. Dacă situaţia nu ar fi fost şi-aşa tensionată între cei doi, poate că ar fi fost mai vizibil faptul că erau un cuplu tânăr căsătorit, a cărui fericire era îngrădită de problemele sociale.
69
Evan îi şopti la ureche nevestei sale, strângând-o poate mai puternic decât era firesc:
— La niciun kilometru de noi a avut loc un măcel, zise el printre dinţi, răsuflând greu o aromă de mentă răcoritoare.
— Sclavii, îşi dădu ea seama, mângâindu-l încet pe braţe, dorindu-şi să îl liniştească.
— Da, sclavii, repetă el, privindu-şi mantaua. Ştii, haina aia putea fi acum ciuruită de gloanţe dacă interveneam. Am văzut totul. Nu a mai rămas nimeni în viaţă! Comunitatea a dispărut de pe faţa pământului în câteva minute. Fir-ar al dracului, tu pricepi? Toţi sunt morţi! Copii, femei, bărbaţi, bătrâni, toţi!
Făcu o pauză lungă, în care Walletta îi ascultă impacientată bătăile repezi ale inimii. Se temea să nu facă un atac de cord la cât de agitat era. O privi în ochi, pătrunzător şi cu subînţeles.
— Trebuie să plecăm, îi zise, în mai mult decât o şoaptă hotărâtă. Acum! O sărută scurt pe buze şi fugi către dormitor. Ia doar un rucsac şi pune doar strictul necesar. Câteva haine, ţipă el, abia auzindu-se din capătul casei.
Walletta nu ştia ce să facă. Nu se măritase cu un fiu de milionar pentru a fi privată de ceea ce îşi dorea cel mai mult pe lume siguranţă.
— Am luat eu cardurile! ţipă el din nou, iar Walletta se mişcă de colo-colo, conştientă de faptul că erau în pericol, iar clepsidra imaginară fu răsturnată deja.
Walletta pătrunse în camera pentru oaspeţi şi se urcă pe dulap. Îşi puse piciorul pe unul dintre rafturile de mai de sus înţesat
70
cu diverse articole, care scoase un pârâit. Apucă rucsacul de excursie, pe care îl trase după ea. Se duse după Evan, în dormitor, ignorându-i agitaţia. Răscoli totul şi apoi trase cu putere de uşa dulapurilor. Aproape că le scoase din ţâţâni. Împachetă câteva haine, şosete, chiloţi pentru amândoi, fără să îşi mai bată capul să nu se boţească.
— Bravo!, auzi într-o doară încurajarea lui.
Când termină, se întoarse şi dădu peste Evan, care îşi privea mâinile. Walletta tresări la vederea pistolului cu care Evan se juca în palmă.
— O să avem nevoie de ăsta, decise şi îl agăţă de curea, acoperindu-l cu bluza. Hai să plecăm, îi spuse, luându-şi fiecare bagajul şi ieşiră din încăpere.
Se grăbi să ia ultimele lucruri chei şi telefoane.
Chiar în momentul în care voiau să iasă pe uşă, aceasta se deschise cu o smucitură. În pragul ei apăru un bărbat jegos, scoţând un sunet ca de muribund, un „iii” prelung şi nazal.
— A-ajut-ajutor, făcu el şi căzu pe-o parte, proptindu-se în tocul uşii.
Iniţial avură impresia că era un drogat, dar abia apoi observară că nu se clătina din cauza drogurilor, ci a rănilor.
Salopeta cu care era îmbrăcat era ciopârţită peste tot, plină de sânge. Instinctiv, Walletta îşi privi soţul, ducându-şi mâna la gură. În acelaşi timp, amândoi îşi lăsară bagajele să cadă pe podea. Erau uluiţi şi şocaţi deopotrivă.
71
Evan îşi duse mai mult decât instinctiv mâna la cureaua pantalonilor, acolo unde se afla pistolul, dar, temătoare, Walletta îi mască mişcarea în mod discret. Îi scrută privirea, mustrătoare, ca şi când i-ar fi transmis prin acea săgetare un „nu acum, e periculos.”
Cu o privire înveninată, Wilbert Woodruff încercă să se ridice în picioare, dar nu izbuti. Căzu pe podea ca un manechin dezmembrat. Râse forţat şi icni, privindu-şi salopeta însângerată opera unui pictor amator.
— Yoder… caută-l pe Yoder. Adu-l pe Yoder! îi ordonă el, uluit de puterea cu care glăsui.
Evan o privi suspicios pe Walletta.
— Cine e Yoder? întrebă el confuz.
— Adu-l pe Yoder, repetă bărbatul, atingându-şi rănile şi icnind continuu, de parcă ar fi vrut să se asigure că sunt cu adevărat reale.
— Dar nici nu ştiu cum arată! se răsti Evan, iar Walletta îl domoli cu un ghiont în şold.
73
Când îi ceru socoteală din nou lui Wilbert Woodruff, acesta îşi dădu capul pe spate inconştient; o trimise pe tânăra lui nevastă să ia trusa de prim ajutor pentru a-i curăţa rănile şi pentru a-l pansa.
— Mă duc să îl caut pe acest domn Yoder, îi zise el, iar Walletta făcu de grabă ochii cât cepele.
— Doar nu eşti nebun?! făcu şi începu să tremure, strângându-l de mânecile tricoului. Mă laşi singură cu ăsta să mă omoare? se văicări ea şi lacrimile i se adunară în ochi, de frică.
Drept răspuns, Evan o sărută pe buze, iar ea se lăsă moale în strângerea lui protectivă. Uneori, Walletta putea fi extrem de naivă.
— Singurul care moare e el, fu rândul său să o liniştească, oferindu-i acelaşi zâmbet care reuşise să o cucerească în urmă cu doi ani. Asta dacă nu îl vei ajuta, completă el, iar Walletta încuviinţă din cap, resemnată că se pricopsise cu o povară neanunţată.
— Să te întorci în zece minute, îl avertiză ea.
— Aşa o să fac, zise şi îi aruncă o ocheadă.
Ocoli bagajele care zăceau pe podea, îşi scoase cheile de la SUV un Chevrolet Captiva argintiu şi demară, parcurgând kilometrul până la comunitate în mai puţin de douăzeci de secunde. În tot acest timp maşina făcea salturi peste denivelările din pământ precum nişte valuri agitate.
Când ajunse acolo opri motorul şi lăsă cheile în contact, fiindcă voia să îl găsească pe Yoder şi să plece imediat. Lăsă şi
74
geamul uşor coborât nu îşi dorea înăbuşeală în maşină. Şi-aşa era suficient de tensionat. Căldura îl irita la culme.
Comunitatea era asemenea unei universităţi, un pseudocampus, cu numeroase clădiri care se înşiruiau în toate direcţiile, de diferite mărimi şi importanţe de la cazărmi în care sălăşluiau sclavii îngrămădiţi, locuri păduchioase şi case din lemn cu sobe durdulii şi cămări cu provizii pentru iarnă. Câmpurile se întindeau în zare, pădurile semi defrişate împrejmuiau la nord. Şi, cel mai groaznic, în curtea din faţa lui, precum nişte muşuroaie umflate, erau zeci de cadavre. Evan se întoarse şi pe cât de dur părea el, vomită.
Încercă să se obişnuiască cu aceste imagini în decursul ultimelor ore, dar nu fu cu putinţă. Totuşi, venise aici cu un scop şi avea de gând să îl îndeplinească. Zăbovirea ar fi adus doar consecinţe nefaste. Păşi în interiorul perimetrului, călcând pe gloanţe şi sări ca ars, numai la gândul că străpunseră corpul unor oameni. Erau pe puţin cincizeci sau aşa i se părea, căci în acel moment era incapabil să conştientizeze numărul morţilor.
Sclavii erau înveşmântaţi rudimentar, cu haine anoste, cenuşii şi murdare, dar proprietarii erau îmbrăcaţi la patru ace, cu pantofi care înainte de măcel erau lustruiţi cu lac sau cremă scumpă de pantofi. Dar la ce folos? Acum erau cu toţii morţi. Însă vederea copiilor îl îngrozi cel mai mult.
Îi ocoli, intrând în clădirea proprietarilor, acolo unde, credea el, se afla acel domn Yoder. Intrarea în clădire se asemăna cu o cabină de comentator, plină de fum de ţigară şi emana un miros
75
aristocratic. Acea combinaţie nereuşită îi readuse gustul vomei în gură, făcându-l să se strâmbe puternic.
Văzu o uşă anexă, aşa că o încercă, şi cum nu fusese nimeni care să o încuie, o deschise şi păşi dincolo de pragul ei. Se aştepta să vadă o altă încăpere, învăluită în acelaşi melanj de miresme greţoase, dar avu surpriza de a se înşela. În faţa lui se întindea, ca un şarpe lung şi gros, un hol. Podeaua era din ciment, iar pereţii tapetaţi cu imagini stranii. Dacă privea mai bine, putea distinge sclavii bătătorind pământul pe câmp. Fu cuprins de fiori şi se hotărî să înainteze până când descoperi că drumul ducea către o fundătură. Se întrebă, de ce ar face cineva un hol care duce către niciunde? În fapt, fusese trimis de un străin să aducă un altul. Ei bine, din câte îşi putea da seama, aici nu ar fi găsit pe nimeni.
Evan se răsuci pe călcâie, refăcând drumul către ieşire. Nu îşi putu reţine o privire curioasă, mânată de ceva întunecat şi observă din nou harta bizară. Se apropie agitat de tapetul uriaş. Acolo, în pâlcul acela de arbori, la câţiva paşi de clădire, era ea.
O putu recunoaşte fără zăbovire. Era portretizată aşa cum şi-o amintea. Înaltă, dreaptă, cu capul ridicat şi privirea pătrunzătoare. Îi mângâie contururile cu arătătorul, nevenindu-i să creadă că era acolo desenată. Era Patricia Lorinc, purtând în braţe un copil, înfăţişată în alergare. I se părea atât de vie şi totuşi, nu era. Cu degetul rămas în aer, Evan se rupse de trecut şi reveni la realitate. Ieşi afară şi trase uşa după el. Fu reprimit de acel miros pestilenţial de ipocrizie.
76
Fugise din lumea opulentă a tatălui, tocmai pentru a se refugia într-un colţ de lume în care nu existau fotografi-spion şi tensiuni din partea mass-mediei. Sau astfel de mirosuri care îi făceau stomacul să se întoarcă pe dos.
Cu acest gând apăsător plecă din clădire. Imediat paraliză. Un strigăt i se înnodă în gât. Îşi închise ochii şi îi deschise din nou. Aceeaşi imagine de neconceput i se desfăşura în faţa ochilor. Repetă procedeul de uluială şi când îşi redeschise ochii, se temu că înnebunise. Aşa ceva era inimaginabil. Nu era cu putinţă.
Cât… cât să fi trecut de când intrase în clădire? Maximum zece minute, decretă el. Şi cum? Cum era posibil ca acum să nu mai fie niciun cadavru?
Dispăruseră. Şi nu numai că dispăruseră, dar nu se mai zărea nicio urmă de sânge pe pământ, nici gloanţele şi nici armele pe care le văzuse împrăştiate peste tot.
Clătinându-se, ieşi afară din grădină, simţindu-se urmărit de ochi din penumbră, gata să îl atace pe la spate. Gândul îi dădea frisoane.
Şi maşina îi dispăruse.
Îşi strânse pumnii, până îi amorţiră încheieturile şi răcni cu putere. Respira sacadat şi îl durea în piept. Durerea de cap devenise ca o banală joacă, faţă de ceea ce simţea în acel moment.
— Drace! fu tot ce putu îngăima.
Walletta! îşi aminti el, plesnindu-se peste fruntea umedă de transpiraţie.
77
Începu să fugă, atât de tare, încât muşchii parcă i se zbăteau pe oase. Îl dureau şi îi venea să îşi scuipe inima, însă era conştient că nu se putea opri. Trebuia să alerge, să calce peste iarba sfrijită, să lase în urmă copacii care se prefăceau că se aplecau deasupra lui şi îi şopteau la ureche cuvinte obscure. Capul îl durea mai tare, pieptul îi dădea junghiuri.
Când ajunse acasă şi văzu uşa întredeschisă îşi scoase pistolul şi se pregăti să tragă.
Evan abia mai putea respira, dar asta nu îl împiedica să creadă că ceva straniu şi nefiresc se întâmpla în acel loc. Nu putea pricepe ce se petrecuse cât timp fusese în acea clădire, unde dispăruseră toate cadavrele.
Nu dură mult să constate că soţia lui nu mai era.
Walletta dispăruse împreună cu acel bărbat.
Sau poate că fusese răpită.
Rămase în poziţie de tragere, în camera de zi, în locul în care se presupunea că Walletta trebuia să se îngrijească de bărbatul care abia se mai ţinea pe picioare.
Cine era la conducerea acestui joc murdar?
Puse piedica pistolului şi dădu să se întoarcă. Atunci auzi uşa de la intrare închizându-se în urma lui.
78
— Don Garcia, ce facem cu ei? întrebă privind în jos, pe podeaua pe care se aflau trupurile îngrămădite unele într-altele precum nişte lăzi de bere.
— Urmezi ordinele, Yoder, asta faci, îi răspunse, trăgând din pipă şi îşi potrivi pălăria pe cap ca să nu i-o fluture adierea vântului.
— Şi dacă o să avem probleme, Don Garcia? insistă.
Don Garcia scoase un horcăit şi scuipă pe jos, ţintind către o piatră.
— De aceea există rezolvări, Yoder.
În acelaşi timp, amândoi priviră pe geamul care arăta ca un hublou. În curând, tot acel verde se va preface în roşu, gândiră ei în perspectivă.
Un icnet slab îi distrase.
— Don Garcia! exclamă Yoder care se întoarse ca ars cât să vadă unul dintre cadavre mişcându-se. Trăieşte, făcu el, iar cel care era la comandă îşi feri privirea scârbit de comportamentul lui Yoder.
Don Garcia îşi scoase staţia, o activă şi vorbi în difuzor:
— Porniţi.
Un singur cuvânt prin care îi atrase atenţia lui Yoder. Acesta se ridică, măturându-şi halatul alb şi se scuză.
Un sunet puternic, discrepant se înălţă în aer, anunţând plecarea.
79
— Închide uşile, Yoder, nu vreau curent şi să răcesc pe drum.
Yoder se aplecă spre exterior, prinzând mânerele uşilor. În acel moment, Don Garcia se apropie de el şi îl lovi cu piciorul în spate, aruncându-l afară.
Îşi puse trabucul între buze. Trase uşile cu zgomot şi privi prin geamul oval silueta firavă a lui Yoder rostogolindu-se pe câmp ca o minge deformată. Apoi se întoarse, apucând trabucul între degete şi privi braţele care se mişcau haotic prin aerul înecăcios.
Printre spini şi mărăcini, Yoder repeta cuvinte cu înflăcărare, într-o altă limbă, de parcă blestema. Mai stătu aşa, cu durerile acelea, preţ de câteva clipe, urmărind trenul dispărând în zare cu tot cu cadavre.
Acum nu se mai putea gândi decât că mai exista o speranţă. Nu muriseră cu toţii. Totuşi, o mare parte o făcuseră, de asta putea fi sigur. Se ridică în picioare, văietându-se de zgârieturi. Îşi simţi buza tumefiată.
Trase aer adânc în piept şi începu să privească întinderea verde pe care o avea de parcurs înapoi.
80
ALKSANDRAS
Îmi şterg broboanele de sudoare de pe fruntea încreţită. Mă chinui să respir. Nările îmi sunt înfundate cu cheaguri de sânge, acum uscate şi fărâmicioase. Mă legăn alene, parcă plutind pe pluta care mă va conduce către pieire. Un sentiment de nelinişte îmi presează stomacul, făcându-mi măruntaiele aproape inexistente să se comporte ca o maşinărie de măcinat în gol.
Sunt zdruncinat şi, încetul cu încetul, îmi revin în simţuri. Aud un glas frivol asta îmi oferă unda de şoc de care aveam nevoie mă străbate vertiginos.
Mă trezesc. Deschid ochii. Trag cu putere aer în plămâni, de parcă tocmai m-am înecat în lacul de lângă pădurea pe care o defrişam. Respir molatic pe gură e tot ceea ce pot face.
Acum îmi amintesc.
Amintirile îşi fac loc în mintea mea ruginită, răsar precum mugurii şi înfloresc în mii de culori puternice.
Sunt imagini învelite în groază şi îmi accentuează starea de rău. Corpul mă doare când dau să mă mişc sunt ca o maşină
81
hodorogită. Mă sforţez să mă privesc şi observ că sunt îmbrăcat cu o flanea albă de lână, care mă face să mă simt ca un pui la rotisor. E tricotată în formă de vestă, fără guler. Picioarele îmi sunt acoperite de o simplă pereche de pantaloni jupuită, iar când îmi plimb ochii în jur, bag de seamă că nu sunt singur. În afară de străinul pe care îl văd.
Corpuri.
Zeci de corpuri îngrămădite pe mai multe rânduri pe podeaua a ceea ce pare un tren hârbuit.
Aşadar, am supravieţuit. Cel care stă cu spatele la noi ca o statuie înaltă nu este Wilbert Woodruff. Şi chiar de ar fi fost, aş fi ignorat cu lehamite durerile şi, mânat de puternicele mâhniri, i-aş fi muşcat aorta, condamnându-l la o moarte în agonie, aşa cum ne condamnase el.
Trebuie să gândesc limpede.
Bărbatul e gras, îmbrăcat cu un costum crem, asortat cu pantofii de piele întoarsă. Se joacă cu un rozariu şi vorbeşte la telefon, sprijinit într-o poziţie trivială de pervazul geamului dublu.
Îmi ciulesc urechile pentru a auzi ce spune, dar îmi închid ochii preventiv, luându-mi toate măsurile de siguranţă. Respir printre buzele întredeschise, iar slaba răsuflare care îmi liberează printre buze mă ustură straşnic. Trebuie că buza îmi este rănită.
— Ţi-am oferit timp, e momentul să profiţi de el. Bărbatul face o pauză, scrâşnind din dinţi. Îl vreau mort, tu înţelegi? face
82
el, izbind cu pumnul în tăblia pervazului. Îl vreau mort pe Yoder până la apus!
Lângă mine, percep mişcarea, dar mă prefac că sunt mort. Desigur, e posibil să îmi audă inima care, sub pânza de lână se răsuceşte ca un titirez în piept. Abia acum îmi pun această problemă deosebit de importantă: câţi am supravieţuit? Şi mai mult decât atât, cine?
Diane, aş vrea să o strig ea aş vrea să fi reuşit.
Glasul răspicat al bărbatului mă întrerupe din gândit şi cred că am tresăltat vizibil, dar nu îmi deschid ochii. Rămân neclintit.
— Vreau ca totul să fie pregătit în Toria când ajungem, ai priceput? Nu am amânat venirea ca să o sfecliţi voi! Am pierdut oameni importanţi, bani care s-au irosit din cauza incompetenţei voastre! urlă el, crezând că asta nu ne va afecta cu nimic. Probabil nici nu ştie că unii dintre noi nu suntem cu adevărat morţi.
De aceea vreau să profit şi să aflu cât mai multe, pentru a avea cât mai multe arme cu care să lupt împotriva lui, oricine s-ar dovedi a fi acest bărbat.
— Hyosi, tu şi cu Ryoko sunteţi responsabili cu organizarea evenimentului, clar? Nu mă face să regret că v-am angajat, japonezilor, o zise el pe un ton ofensator. Apoi în noua pauză de vorbire trebuie să îmi reprim răsuflarea, să nu îmi compromit presupusa misiune. Vreau la ora doişpe toţi sclavii să fie duşi în Piaţa Publică. Nu, la dracu, nu îmi pasă că e caniculă, să cadă din picioare, îi biciuiţi, îi loviţi cu gheaţă, toţi să fie acolo când ajungem!
83
Bărbatul loveşte din nou în tăblie, scoţând un sunet teribil şi îmi e teamă că o să înceapă să ne lovească şi pe noi, de furie.
— Tu! Tu vreau să te ocupi de monument. Sclavii îl vor căra prin Piaţa Publică în timpul marşului. Să puneţi delimitări, poporul să fie simplu spectator. Vreau ca pe toate acoperişurile clădirilor să fie lunetişti. Dacă există conflicte să fie sfârşite imediat, ai priceput? Bun. Bărbatul face o nouă pauză, păşind la doar câţiva metri de noi.
Se apropie cu faţa.
— Kyoshi? şopteşte el conspirativ. Fă o sfoară zdravănă, dubleaz-o, tripleaz-o, cvadrupleaz-o, fă-i ce vrei, dar să ţină până pe platformă. Vreau să iasă totul perfect, fără cusur. Kyoshi, pentru asta veţi fi răsplătiţi regeşte. Acum închide! îi ordonă sec.
Parcă şi-ar fi cronometrat durata convorbirii, căci odată cu sfârşitul apelului, trenul se opreşte cu o smucitură. Bărbatul înjură, deschide uşile şi coboară din tren.
Îmi trece prin minte ceva nebunesc acum e momentul, trebuie să fugim.
84
În tot acest răstimp, Evan Hershberger s-a închis în biroul său. A început să îi sune pe toţi din agendă nici urmă de Walletta. O sunase chiar şi pe ea şi, în mod surprinzător, telefonul nu era închis, dar nu răspunsese nimeni.
O cunoştea pe Walletta. Poate prea bine şi tocmai de aceea ştia că nu ar fi făcut astfel de fapte necugetate, să plece fără să îl anunţe; mai ales că se arătase aşa de deranjată şi de speriată.
Altceva se întâmplase. Deşi îşi storcea creierul în căutarea adevărului, nu făcea altceva decât să se streseze şi mai mult. Şi arşiţa aceasta îl înnebunea.
Dădu cu pumnii în birou, fiindcă îşi pierdu cumpătul.
Ieşi afară cu pistolul în mână, un SmithWesson de calibru 9 milimetri. Nu se mai ferea. Oricum nu era nimeni care să îi facă morală sau să îl aresteze. Privi în lung şi lat pământurile. Cuprinse cu privirea comunitatea pustiită, pădurea şi lanţul de munţi care părea o râmă translucidă pe linia orizontului, undeva, departe în vest. Era o zi călduroasă, iar aerul uscat îi dădea bătăi de cap. De pildă, dacă şi-ar fi ciupit pielea braţului era sigur că avea să îi crape. Îşi privi ceasul de la mână şi se încruntă. Trecuse mai bine de o oră de când Walletta şi cadavrele dispăruseră.
85
Trăind în vecinătatea comunităţii de sclavi ştiuse că nu era o zonă de siguranţă. Faptul că împrejurimile nu presupuneau mai mult de o sută cincizeci de locuitori cu totul, acum că el părea singurul supravieţuitor, asta îl cutremura.
Toată acea arşiţă împovărătoare îi amintise de zilele când pleca cu tatăl său la gârlă să pescuiască. Pe atunci era mic, nici măcar nu fusese dat la şcoală, iar tatăl său nu cunoscuse încă mania bogăţiei. Dorinţa acerbă de înavuţire necontenită nu îi măcinase afectivitatea şi dragostea familială. Prin urmare, mai avea câteva aduceri-aminte însoţite de un zâmbet.
— Aş vrea să pot pescui iarăşi, dădu el glas amărăciunii.
— Nu poţi pescui în deşert, Hershberger, se auzi un glas străin.
Evan nici nu mai avu timp să tresară, căci se răsuci dintr-o mişcare pe călcâie şi trase în direcţia vocii glonţ după glonţ, de patru ori.
Se opri, când observă faptul că gloanţele se înfipseră în perete, nu într-un corp.
Un râs insolit veni dinspre dormitor. Parcă mai auzise acel râs. Trase din nou, dar gloanţele pătrunseră în lemnul uşii.
Evan făcu ochii mari, gândindu-se la glasul fantasmagoric. Îşi spuse cu groază că înnebunise de la atâtea frământări.
— Nu îţi irosi gloanţele pentru nişte ciment şi lemn ieftin, Hershberger, îi vorbi iarăşi glasul care parcă se auzea din faţa lui şi totuşi, nu era nimeni acolo. Nu mai tresări ca o muiere, pune pistolul jos şi aşază-te pe canapea. Trage-ţi sufletul sau spală-te mai bine cu nişte apă rece pe faţă, eşti grozav de palid, îi zise, iar
86
Evan încremenise locului. Să te lămuresc, ai o cască în ureche, de asta mă poţi auzi, capisci?
Evan încuviinţă, ducându-şi automat degetele la ureche, apoi îşi verifică încărcătorul. Îi mai rămăseseră patru gloanţe.
— Lasă pistolul, Hershberger, i se comandă. Nu eşti tocmai în situaţia în care să faci pe viteazul. Casa îţi este împânzită cu camere atât de minuscule, încât o să îţi ia o veşnicie să le găseşti.
— Cine eşti şi ce vrei? întrebă el cu mânie în glas, scrutând încăperea cu privirea.
— Nu este important cine sunt eu. Să te ajut să reformulezi. Noi. Noi suntem importanţi.
Evan îşi muşcă fălcile de frustrare.
— Cine sunteţi voi? făcu el, apropiindu-se de ficusul din colţul încăperii. Smulse o cameră nu mai mare decât un căţel de usturoi. O aruncă cu satisfacţie în perete, ascultând cum se sparge.
— Bravo!, auzi el felicitările perfide. Ne-ai surprins şi acum ne-ai blocat accesul la un unghi panoramic.
Tânărul se abţinu să nu se aventureze într-o răfuială verbală cu cel care îi vorbea clandestin.
— Hm, făcu în semn contemplativ. M-aş fi aşteptat să recunoşti glasul meu, Jamie.
Poc. Poc. Poc. Poc.
Arma se declanşă în mâna lui. Gloanţele trecură prin podea. Evan îşi ridică ochii injectaţi de ură spre tavan.
— Tată…
87
Bietul Alksandras se ridică în picioarele pe care şi le simţea ca două vergi. Suspină de durere şi scuipă sânge.
De acolo jos, de la nivelul podelei, ei toţi păreau morţi, dar de sus, de la un metru şaizeci şi şapte erau mai vii decât şi-ar fi închipuit. Şi toţi păreau înspăimântaţi de acest fapt, de realitatea pe care nu credeau că o vor mai apuca vreodată.
Trenul stătea pe loc, fără să aibă habar dacă va mai porni. Ori dacă, în curând cineva va fi trimis să-i ia.
— Trebuie să plecăm, îi povăţui el, frecându-şi genunchii care se tot îndoiau, parcă forţându-l să se aşeze.
— Ajută-mă să mă ridic, Alksandras, îl rugă o voce mieroasă, iar când descoperi cine vorbise, nu-şi putu înăbuşi fericirea.
— Patricia! exclamă el strident şi imediat îşi atrase mustrările celorlalţi.
Cineva şuieră îndârjit.
— Linişte copile, vrei să ne omori pe toţi? îl întrebă un bărbat chel, iar culoarea gălbuie a pielii care îl străbătea îl ducea cu gândul la un bambus. Picioarele îi erau foarte lungi, asemenea braţelor scheletice.
89
Lituanianul îl recunoscu pe bărbat îl chema Olsen şi făcea parte din facţiunea doi.
— Nu ştiu cât timp mai avem, zise Alksandras, luându-şi capul în mâini şi încercând să-şi potrivească respiraţia; broboanele fierbinţi de sudoare i se îmbibau în lâna care parcă se prefăcu în cleşti de oţel orice atingere îl durea.
Patricia îşi puse o mână pe umărul lui Alksandras şi îl strânse impasibilă, privind în gol, ca şi când ar fi fost făcută din ceară.
— Au murit mulţi, mult prea mulţi, murmură ea, iar din spate, Olsen pufni a batjocură.
— Am rămas puţini, mult prea puţini, reformulă el, neaoş.
— Trebuie să ne decidem, se grăbi Alksandras să spună, simţind o durere cruntă în maxilar. Îi numără pe toţi cei rămaşi. Doar opt supravieţuiseră şi toţi păreau ca abia treziţi dintr-un lung somn.
— Alksandras are dreptate, vorbi Patricia, cu accentul ei puternic de franţuzoaică veritabilă. Oricine ne-ar putea găsi aici şi nu ne dorim asta.
— Eu nu o să-mi irosesc şansele, protestă Olsen, ridicându-se de la podea. Îşi mişcă şi roti articulaţiile, verificându-şi rănile şi decise în sinea lui că putea merge.
Era relativ sănătos. Îşi trosni degetele, o mai veche plăcere a lui şi, cât timp ceilalţi păstrară tăcerea, el îi privi pe cei care stăteau înghesuiţi unul într-altul, fără să zică nimic. Voi sunteţi marionete?
90
— Nu o să protestaţi cu nimic? îi întrebă el, iar cineva doar ridică din umeri ca şi când era ceva banal.
Olsen pufni din nou şi îşi trecu degetele prin părul blond, rar şi vâlvoi mai multe fire îi căzuseră pe frunte.
— Unde crezi că te duci? se răsti Patricia, prinzându-l de braţ cu putere, până ce pielea i se făcu roşie.
Olsen o privi cu o cruzime nefirească şi se sustrase din prinsoarea ei, pornind pe coridorul care se întindea în stânga lor. Făcu câţiva paşi, înjură de mai multe ori şi se întoarse înapoi, cu faţa crispată.
— Compartimentele sunt ocupate, zise el, înclinându-şi capul.
Patricia îşi puse braţele la piept, privind constant către uşile masive din fier.
— Atunci de ce nu vin la noi? întrebă nedumerită, schimbând o privire rapidă cu Alksandras, care se ţinea de spate cu ambele mâini.
Olsen rânji şi spuse:
— Pentru că sunt morţi. Acolo sunt doar cadavre.
91
ALKSANDRAS
În trenul vechi scârţâie totul de parcă îmi sună în cap coloana sonoră a unui film de groază. Îmi produce amintiri cu Wilbert Woodruff, ridicând biciul în aer şi lovindu-mă cu o cruzime insuportabilă.
Îmi încleştez şi descleştez pumnii cu fiecare secundă în care ne încrucişăm privirile năucite, conştienţi sau nu de pericolul în care ne aflăm. La un moment dat nu vom mai avea scăpare.
În fracţiuni de secundă mirosul de umezeală, de fier ud este înlocuit de un alt miros, infect şi mă căznesc să-mi reamintesc numele tuturor supravieţuitorilor. Curios fapt, nu-mi este greu. Eu sunt primul, fireşte. Mă bucur să o regăsesc pe Patricia Lorinc, pe care o consider un fel de mătuşă. Patrick Olsen este cel care are întotdeauna ceva de comentat. Apoi mai sunt Teri Holmes, Liza Florentine, Colin Carlson şi Eric Sharp.
Îmi dau seama, totuşi, că am uitat numele unui băiat. Oricum, din cauza mirosului insuportabil nici nu mi-l pot aminti.
93
Aceştia suntem toţi supravieţuitorii, cu excepţia băiatului care nu pare mai în vârstă decât mine. Are păr argintiu, răvăşit. Stă în colţ cu genunchii la piept, privind în gol, dar sunt convins că este atent la fiecare discuţie pe care o purtăm.
Patrick Olsen este singurul rămas din facţiunea lui. Eu şi Patricia am fost mai norocoşi.
Liza Florentine are jumătate de faţă umflată şi buza spartă, care i s-a prefăcut într-o crustă şi îi este frică să vorbească, pentru a nu i se rupe. Îi e teamă de durere, dar ar fi trebuit să se obişnuiască cu ea. Colin Carlson are cincizeci de ani şi foarte mulţi pistrui împrăştiaţi pe chip şi abia poate merge, căci are glezna umflată şi vânătă.
De partea cealaltă, Eric Sharp este rocker, iar pletele negre sunt sugestive. Ceea ce stârneşte uimirea este codiţa care-i porneşte din plete până la capătul muşchiului trapez. În rest nu mai are nimic deosebit, fiindcă poartă aceeaşi flanea ca şi noi.
Teri Holmes este o femeie tânără, misterioasă, se stânjeneşte atunci când oricine de sex masculin îi vorbeşte. Ei bine, este grăsuţă şi susţine că face parte din facţiunea patru, la fel şi băiatul cu păr argintiu, despre care a spus Dacă el nu vrea să-i aflaţi numele, eu nu pot decât să-i respect decizia.
Nu este pentru prima oară când mă întreb ce s-a întâmplat cu noi. Îmi pot aminti lupta pe care am purtat-o pentru a ne elibera, însă răzmeriţa iscată ne-a înrobit mai mult.
Mă pipăi şi descopăr un soi de pernuţe pe sub bluza de lână şi când mi-o ridic văd pansamente şi bandaje pe piept şi abdomen,
94
dar mai zăresc şi-o piele zbârcită şi coastele ieşindu-mi în relief. Mi-e foame şi acest sentiment de disperare şi de cumpănă îmi renaşte mai crunt ca niciodată.
Înghit nodul care mi se urcase în gât şi rup tăcerea:
— Înainte să decidem ceva, am un lucru de făcut, îngaim şi, fără să aştept aprobarea lor, o iau înainte, cotind la stânga pe culoarul trenului.
Olsen n-a minţit cu nimic. Compartimentele sunt pline cu cadavre. Sunt înfăşurate în cearşafuri alb-cenuşii, dar au capul descoperit. O caut pe Diane. Ea n-a supravieţuit. Soarta nu a fost atât de darnică şi cu ea, asta dacă mă gândesc la mine.
Un val de căldură îmi tulbură tihna sufletească. Căutând-o acolo, dincolo de geamurile negricioase, pe cea care mi-a fost prietenă în toate clipele petrecute ca sclav al lui Woodruff, îmi sfâşie inima.
Şi, când în sfârşit o văd, încep să plâng. E aşezată pe banchetă, în penultimul compartiment, alături de alte cadavre. E învelită în cearşaf şi arată precum o madonă. Apuc mânerul uşii, dar nu o pot deschide. Îmi e mult prea greu. Nu suport să o văd fără viaţă.
— Diane? o strig zadarnic, de parcă mi-ar putea răspunde. Mai avem atât de multe să ne spunem, zic şi e momentul în care permit lacrimilor să mi se prelingă pe chip din ce în ce mai puternic.
Sunt cuprins de spasme şi nu-mi pasă dacă Olsen o să mă audă şi o să râdă în batjocură.
95
Un miros de putrefacţie şi carne arsă de gloanţe îmi invadează nările când deschid uşa. Rămân împleticit în prag un timp, cu privirea ţintuită asupra chipului ei. Când mă apropii de ea, abia mai pot respira.
Simt un gust ciudat în gură, de parc-ar fi amărăciune.
Lacrimile mele îi udă chipul care pare prefăcut în lut; îi curăţă murdăria care i s-a aşezat pe obraji ca o brumă. Are ochii deschişi şi asta mă face să mă cutremur, dar o pot privi şi ştiu că şi ea mă priveşte acum, chiar dacă nu-mi poate spune nimic.
Tortura mea e că nu-şi mai poate plimba privirea peste tot, nu-şi mai poate da ochii peste cap, nu mai poate zâmbi, nu mă mai poate îmbrăţişa şi nu mă mai poate încuraja să continui pe acest drum al robilor.
— Rostul meu s-a fărâmiţat, Diane, murmur căutând un semn de viaţă în privirea ei neclintită. Pentru ce cauză mai luptăm noi doi? întreb, iar tăcerea mă doare.
Îi caut braţul pe sub cearşaful rece şi îl ridic în faţa ochilor. Nu-mi mai pasă nici că mă dor picioarele de parcă aş avea fier înfipt în ele. Îi privesc degetele negre. Are pământ sub unghii măcar nu este sânge. Cu mâna asta, îmi zic, l-a ucis pe Woodruff, cocoţându-se în capul său ca un vultur agresiv şi l-a ciopârţit cu pumnalul.
Pe mine m-a salvat, dar asta i-a adus moartea.
— Eşti o eroină, Diane Evans, îi şoptesc şi fac ceva ce n-am crezut că o să fac vreodată. Îi desfac palma, întinzându-i degetele
96
înţepenite şi-mi şterg lacrimile de pe faţă cu mâna ei, neîncetând să o privesc în ochi.
Când aud paşi venind dinspre coridor, încremenesc. Inima îmi bate atât de tare, încât am impresia că o aud şi pe a ei. Îi strâng cu putere mâna şi mă aştept să strige de durere. Dar nu o face. E greşeala mea că îmi doresc să o facă.
Nu am unde să mă ascund şi nu înţeleg de ce nu am fost avertizat. Nu se poate ca ceilalţi să mă fi părăsit aici. Patricia nu ar face asta. Ea ar fi venit după mine. Numai dacă nu i-au făcut rău.
O siluetă apare în cadrul uşii, privindu-mă îndelung. Nu pot glăsui. Silueta se mişcă, devine neclară şi asta pentru că aud un vâjâit în urechi şi trebuie să-mi scutur capul pentru a-mi reveni.
Se apropie şi se opreşte în dreapta mea. Chipul îi este străbătut de o emoţie puternică.
— Au trecut doar câteva luni, vorbeşte el încurcat cu o voce răguşită, privind deznădăjduit chipul ei.
Clatin din cap în semn de nedumerire, fiindcă mă ustură gâtul de la plâns.
— De când a murit fratele meu… de când l-am ucis, îşi rectifică spusele cu regret.
Amintirea mi se strecoară în minte ca o cârtiţă, ca aceea pe care eu şi Diane ne-am chinuit să o scoatem din pădure. Zâmbesc firav, dar fragmentul de zâmbet îmi piere de pe chip, clătit de lacrimi şi de ceea ce conştientizez. Imagini pâlpâitoare îmi scrutează bezna minţii.
97
— Tu eşti Lucas, o spun crucit. Luke era fratele tău. Cuvintele îmi ies pe un ton uluit şi imediat mă scuz, stânjenit.
— E în regulă, deşi n-am crezut că o să văd atât de curând pe cineva mort. Îşi ridică privirea şi se uită în compartiment la celelalte cadavre. Atât de mulţi morţi, mă îngrozeşte şi-mi aminteşte de ce am făcut.
Cu cealaltă mână liberă îl ating pe umăr şi îl bat cordial, amintindu-mi de atingerea Patriciei, imagine pe care o alung cu desăvârşire din minte.
— Trebuie să mergem mai departe, zic, iar Lucas mă surprinde cu o privire fixă şi pătrunzătoare.
Buzele îi sunt ca două linii drepte şi, deşi le văd mişcându-se, nu zice nimic. Buza îi freamătă. Are ochii albaştri, precum cerul senin, dar traversat de durere.
— Trebuie să mergem mai departe, repetă mecanic şi începe să clipească de mai multe ori cu iuţeală.
Îmi eliberează mâna din strânsoarea lui Diane. Icnesc, tânjind după atingerea ei, şi în loc simt fierbinţeala mâinii lui. Vreau să mi-o retrag, dar el mă strânge cu fermitate.
— Ştiu ce avem de făcut, îmi mărturiseşte, muşcându-şi fălcile, iar trăsăturile i se deformează ilar, devenind mult mai ascuţite pomeţii săi par nişte ciobituri în piatră.
— Spune, îl îndemn, curios şi atent în acelaşi timp.
Pare frământat de emoţie, şi îşi şterge palma umedă pe genunchi.
— Nu vom face nimic, zice el, iar eu dau să plec, contrariat.
98
— Cum adică să nu facem nimic? îl iau la rost.
— Adică vom face, bineînţeles că vom face ceva, dar nu ce s-ar aştepta inamicii să facem.
— Inamicii?! fac, cuprins de nervozitate. Uite ce e, îl reped, dar îmi curmă imediat cuvintele.
— Lasă-mă să termin, mă roagă, iar glasul său răguşit îmi dă fiori pe şira spinării. Tu de ce crezi că nu s-au întors până acum după noi? mă întreabă şi privirea îi alunecă asupra cadavrelor, ca şi când vrea să se ferească de ele.
Probabil crede că l-ar asculta şi apoi l-ar pârî.
— Pentru că ei cred că suntem morţi, răspund, înfrânândumă să nu-l împing din faţa mea.
— Nu, mă corectează el, cu o privire condescendentă. Ei ştiu că suntem în viaţă.
— Ce naiba tot îndrugi…
— Şi aşteaptă următoarea noastră mişcare. Nu înţelegi? Vor să vadă ce facem în continuare! rosteşte cu un ton ridicat, fără să mai clipească, cu gura deschisă, încercând să mă convingă de crezul său. Dacă vom pleca în clipa asta, cu certitudine ne vom lovi de un zid de inamici înarmaţi gata să ne ciuruiască ca mai devreme! susţine, intensificându-şi strângerea cu fiecare silabă pronunţată.
— Şi ce crezi că ar trebui să facem? îl întreb iar, simţind cum ne-am irosit timpul, învârtindu-ne în acelaşi loc.
— Să ne prefacem în continuare morţi, e răspunsul lui categoric.
99
— Asta-i demenţă curată, reacţionează Olsen nemulţumit, lovind aerul cu braţele.
Eu şi Lucas ne uităm unul la celălalt descurajaţi, în timp ce Olsen mărşăluieşte pe un perimetru restrâns, făcându-şi calcule mintale şi vorbind în şoaptă cu el însuşi.
— Fii raţional, i se adresează lui Olsen. Băieţii au dreptate, ne ia Patricia partea, alăturându-ni-se pe acelaşi rând. Gândeşte-te doar că nu ştim unde ne aflăm şi căror pericole ne-am expune dacă alegem să fugim. Încotro să fugim, încotro?
— Taci, femeie, taci! izbucneşte Olsen, frecându-şi chelia cu putere.
Îmi este teamă că o să-şi smulgă peticul de păr ca pe o brazdă de teren. E roşu de mânie.
— Eu sunt de acord, se aude vorbind glasul înfundat al Lizei Florentine, care îl trezeşte la realitate pe Olsen, surprins gârbovit.
— Nu mai am nimic de pierdut, afirmă şi Eric Sharp.
— Şi eu accept, este singura opţiune, bălmăjeşte cu discreţie Teri Holmes, ţinându-se de burtă.
Efectul cuvintelor este devastator pentru Olsen care este învins. Se întoarce către Colin Carlson aşteptându-i răspunsul trândav, cu o umbră palidă de dezgust impregnată pe faţă.
— Omule, eu nu mă pot împotrivi lor, zice.
Olsen scapă o înjurătură printr-o mormăială inteligibilă. Se întoarce înspre noi, capitulând.
100
— Fie, dar o să-mi daţi socoteală…
Simt o bucurie crescândă în mine, un entuziasm vehement care mă face să tremur şi să fiu agitat. Este greu să ne regăsim poziţiile în care am stat chiauni de somn, dar după o vreme suntem de acord că am refăcut totul cum trebuie. Mă reobişnuiesc cu faptul că stăm iarăşi înghesuiţi ca nişte sardine, ceea ce mă face să înnebunesc.
Amorţim din nou, cufundaţi într-o linişte mormântală. Parcă nu am fi vii.
Mă zgribulesc de frig şi îmi promit solemn că o să răzbun moartea lui Diane şi a tuturor sclavilor, că voi face cunoscută povestea noastră şi cei vinovaţi vor plăti pe deplin.
Nu ştim cât timp a trecut, deoarece pare imobil. Câteodată se mai aude scârţâitul trenului şi zgomotul fiarelor, dar nimic mai mult. Stăm cu ochii închişi în cea mai mare parte a timpului. Uneori îi mai mijim şi, pentru câteva momente groaznice, pare că am luat decizia greşită.
Dacă trebuia să fugim?
Sigur trebuia să fugim!
Însă am acceptat totul, iar atunci când am făcut-o, raţiunea noastră părea absolut infailibilă.
Se aude murmurul unor glasuri răzbătând în aer. De lângă mine, Olsen îl mustră pe Lucas. Ciulesc urechile, dar şoaptele
101
lor se amestecă cu cele de afară. Nu cred că le-au auzit, aşa cum nici eu nu pot desluşi ceea ce îşi vorbesc.
Este un moment decisiv şi nu ne putem permite să stricăm totul dintr-o prostie.
Taci, Olsen, taci! îmi spun, absorbindu-i firea. Însă el nu tace şi-mi vine să-l pocnesc în faţă. Din călcâie mă săgetează o durere surdă şi sângele parcă îmi clocoteşte în vene. Glasurile devin mai puternice şi se apropie de noi. Olsen nu mai tace, şopteşte încrâncenat în dreapta mea, iar Lucas respiră precipitat.
Îmi îngădui să o ciupesc pe Patricia de braţ, fără să-mi mişc capul. Ea mormăie afirmativ, demonstrându-mi că este şi ea conştientă de ce se petrece.
Trebuia să mă gândesc că Olsen nu o să fie niciodată de acord cu noi. El se crede stăpânul tuturor, de parcă şi-ar fi dorit să fie în locul lui Wilbert Woodruff.
Îmi vine să-mi dreg glasul, dar mă înfrânez. Acum putem auzi clar cel puţin trei voci care vorbesc aprins în faţa uşilor fără să urce, însă. Nu vorbesc despre noi, poate că, într-adevăr, ei ne cred morţi sau este doar o diversiune pentru a cădea în plasa lor, ca mai apoi să se distreze ucigându-ne pe rând.
Cred că Olsen a auzit vocile şi a amuţit. Ceea ce mă îngrijorează sunt suspinele lui Lucas, care pot fi auzite cu uşurinţă.
Un pas.
Nu-i a bună, simt că paralizez de frică.
Doi paşi şi primul inamic se urcă în tren.
102
Ne ţinem respiraţia, simţind sloiuri de gheaţă înăuntrul nostru. Sunt paşi grei, care sună ca nişte gonguri.
— Eu v-am zis că e cel mai bun lichior, zice unul dintre ei, iar glasul mi se pare familiar.
Pentru o secundă am impresia că este Woodruff, ceea ce mă face să înnebunesc, dar când îmi mijesc ochii, îl văd pe bărbatul de dinainte, îmbrăcat în costum crem, cu pantofi din piele de aceeaşi culoare.
Nu ştiu cât o să mai pot sta în această poziţie. Când eram pe jumătate adormit era mai suportabil.
Lucas scapă un nou suspin în mod incontrolabil şi simt cum trenul se învârtejeşte odată cu mine.
O, Doamne! Îmi spun o scurtă rugăciune, dorindu-mi ca Lucas să se poată controla. Desigur, şi Olsen. Cred că el va fi cel care va da socoteală la final.
Se mai urcă cineva în tren şi începe să râdă zgomotos. De data aceasta stau cu ochii închişi şi aproape că nu mai respir. Cu toţii am decis asta, în caz că ei ne credeau morţi. Dacă ar zări felul în care piepturile ni se ridică şi coboară, tot planul nostru s-ar spulbera.
Mă izbeşte un miros de igrasie şi de sânge. Înainte să aud zgomotul uşilor închise şi să-mi pot drege glasul, se întâmplă oroarea.
Lucas tuşeşte. Tare şi clar.
Doamne Dumnezeule! îmi spun cu groază.
103
Planul nostru a căzut. Ne-au descoperit. Cu toţii ne deschidem ochii parcă automat, ca nişte roboţi. Aşa cum am stabilit, nu îi lăsăm să-şi revină din şoc.
Năvălim asupra lor, cu pumnii încleştaţi. Lucas, izbucnind în hohote de plâns, îl loveşte pe unul dintre bărbaţi cu pumnii. Totul se petrece cu iuţeală. Unul dintre inamici mă loveşte cu putere în falcă, doar că fandarea mea îi face pumnul să lunece spre nas. Sângele îmi curge şiroaie. Noi suntem opt, iar ei patru.
Pe cel de-al patrulea nu îl simt. Mă înhaţă de la spate şi mă strânge de gât cu putere. Urlăm şi ne luptăm ca nişte sălbatici. Locul în care mă strânge parcă mi se prăjeşte şi rămân fără aer; simt că o să explodez. Ţip, şi mă zvârcolesc, iar prin faţa ochilor zboară sânge şi durerile îmi sunt reanimate cu sălbăticie. Cineva izbuteşte să-l lovească pe atacator de perete şi aşa reuşesc să mă eliberez.
Trag aer adânc în piept. Mă feresc de Eric Sharp care se împinge cu un alt atacator. Îl lovesc cu piciorul în stomac pe inamicul meu, apoi îl apuc de cap şi îl izbesc cu neîndurare de perete. Şi încă o dată, pentru Diane şi familia de lângă care am fost luat. Pe perete rămâne o dâră de sânge şi mă întorc, văzându-mi acum noii prieteni strânşi într-un cerc. Eric îl ţine de păr pe un individ care atârnă în strânsoarea lui. Este stropit cu sânge şi-şi ţine braţul, răsucit într-o poziţie nefirească.
— Ucide-l, îl îndeamnă Olsen, iar Eric arată năucit, strângând smocul de păr al inamicului.
104
Mă şterg cu dosul palmei de sânge şi urlu din rărunchi:
— Nu! Opreşte-te!
Le captez atenţia celor doi.
— Dacă ne-a mai rămas ceva, atunci este omenia. Nu suntem criminali, le spun, ştergându-mi iarăşi sângele şi de data aceasta lacrimile.
Eric strâmbă din nas şi îi dă drumul bărbatului care se prăvăleşte pe podeaua sângerie a trenului.
— De data asta chiar că trebuie să fugim, ne zice Olsen şi nu trebuie să ne mai certăm, fiindcă simţim cu toţii asta.
Mai zăbovesc o clipă privind în urmă la dâra de sânge pe care am provocat-o şi la trupul inamicului care se mişcă alene, încercând să se ridice în picioare zadarnic, însă.
Ne luăm inima în dinţi, împărtăşindu-ne curaj şi adrenalină, pentru a putea face faţă durerilor căpătate.
Şi sărim din tren.
— Ăl mai mare a scăpat, scuipă Olsen cuvintele.
— Laşul, zice şi Eric, prinzând glas.
— S-ar putea reîntoarce cu o armată, zic, împingându-i de la spate pe toţi şi le arăt o zonă întunecată către care fugim.
Totul se petrece atât de rapid, încât îmi dau seama că am lăsat-o în urmă pe Diane.
Şi nu am avut timp să-mi iau la revedere de la ea.
105
Peronul este aproape pustiu. Deşi este amiază, luminile lămpilor sunt încă aprinse, iar insectele se învârt în jurul luminilor. Lumea lor pare atât de banală şi de nepericuloasă, încât aş vrea să fiu primit în ea şi să o pot chema şi pe Diane. Asfaltul este murdar de la trecerea timpului. În aer pluteşte un miros cumplit de metale asemănător cu cel din tren.
Zăresc un fum gri. Mă uit înspre direcţia lui şi îl observ pe Eric cum fumează cu lăcomie o ţigară. Se îneacă nu a mai fumat de mult. Este primul zgomot care perturbă liniştea gării. Fumul se ridică spre lămpi. Aş vrea să îl întreb de unde a luat-o, dar mă abţin. Măcar această plăcere să şi-o satisfacă, e singura care i-a mai rămas, întreagă şi palpabilă. Deocamdată. Scrumul se desprinde şi este răvăşit de aerul apăsător. Ceilalţi stăm în vine, rezemaţi de peretele unei clădiri, sub o streaşină, înconjuraţi de buruieni şi tufişuri.
Se aude lătratul unui câine vagabond, iar Lucas face semn cu arătătorul înspre el, rânjind melancolic.
— Am avut şi noi unul asemănător, rememorează, şi zâmbetul i se preface în suferinţă.
Îi observ silueta pe şine o pată negricioasă. Doar cerul a scăpat de râia asta neagră, observ.
Sângerarea ni s-a oprit tuturor. În curând, durerile vor deveni banale, îmi spun.
Soarele s-a deplasat pe cer. Pesemne că a trecut o jumătate de oră de la înfruntare.
106
— Încă am putea pune stăpânire pe tren, zice Eric.
— Din câte-mi amintesc, nici măcar unul dintre noi nu a terminat mecanica, dă o replică ironică Olsen, masându-şi braţul. Unul dintre degete i s-a învineţit, iar ochiul îi este umflat şi plin cu sânge, încât abia poate vedea cu el.
— A trecut o jumătate de oră deja, le spun şi lor, insinuând faptul că era vremea să ne mişcăm din loc.
Patricia clatină din cap, încuviinţând.
— Nu putem rămâne aici la nesfârşit, zice ea. Ne este foame, sete, dă ea glas gândurilor noastre.
— Şi eu am nevoie disperată la veceu, remarcă Olsen, înjurând în timp ce se ridică. Se îndreaptă de spate şi dă la o parte tufişurile şi nişte crenguţe.
Ne ridicăm cu toţii şi o luăm la dreapta, înainte, pe peron, cu Olsen, Eric şi Colin în avangardă, iar Liza, Tery, eu Patricia şi Lucas suntem în ariergardă. Mi se pare nostim să mă gândesc la termenii aceştia, ar trebui să-i mulţumesc tatălui meu că mi-a povestit din întâmplările lui.
Ne mişcăm în sincron, îndreptându-ne către intrarea în clădirea gării în speranţa că vom găsi ajutoare.
Ocolim alte clădiri mai mici şi ne infiltrăm printre copaci. Briza vântului ne suflă în cefe şi, înainte să ajungem la clădire, dinspre strada alăturată ne blochează calea nişte paznici înarmaţi şi bărbatul în costum din piele.
În faţă, Eric scapă ţigara pe asfalt.
107
ALKSANDRAS
Suntem împinşi şi loviţi cu podul puştilor de bărbaţi în uniforme alb-negre. Ne târăsc pe cimentul încins, care ne jupoaie pielea. Îşi privesc armele şi ne aruncă strâmbături dezgustate. Ne apucă de braţe şi ne trag înăuntru, ca pe nişte saci de cartofi. Epuizaţi cu toţii, nu mai putem opune rezistenţă.
Nu, nu înapoi în tren!
Urmăresc în tăcere cum fiecare prieten este urcat şi trântit ca pe un balot în vestibulul trenului. Olsen, care este ultimul, începe o răzmeriţă verbală, cerându-le să-l lase la veceu, dar unul dintre bărbaţi îl loveşte cu arma în faţă. Olsen se lasă moale în prinsoarea lor ca o legumă, cu faţa sângerându-i abundent.
Lucas se află la câţiva metri de mine şi vrea să mi se alăture. Îi fac semn discret să rămână acolo unde se află. Sunt zece bărbaţi musculoşi, înarmaţi, plus acela în costum din piele, pe care nu-l mai zăresc. Nu am avea nici măcar o şansă în faţa lor, şi-aşa suntem răniţi şi vlăguiţi.
109
— Aţi face bine să vă vedeţi de treabă, dacă nu vreţi să ajungeţi acolo, ne zice un bărbat infatuat, îndreptând ţeava puştii către compartimentele ticsite cu cadavre.
Bărbatul se întoarce şi le face semn celorlalţi să coboare, strecurându-se printre ei. Probabil se urcă în alt vagon, fiindcă acesta este ocupat şi miroase îngrozitor a carne descompusă. Oricum ar fi, ne vor ţine din scurt, vor fi cu ochii pe noi, gata să ne ciuruiască în orice moment, dacă le vom da ocazia. Înainte să coboare ultimul şi să trântească uşile masive, Eric Sharp îi strigă:
— Unde ne duceţi?
Bărbatul, care se dovedeşte a fi un tânăr cu aspect parcă prea matur îl pironeşte cu privirea, strângând mânerele din fier. Ceilalţi îi cer să o termine cu noi. Mă concentrez la ce spune şi îl privesc îndelung la rândul meu, îndemnându-l să vorbească.
Şi-o face, în cele din urmă:
— În sud, în capitală.
Vorbele se sfârşesc cu un zgomot terifiant de metale şi puşti.
Nu ştim cât timp a trecut, deoarece aici nu avem niciun ceas. Trenul nu s-a urnit din loc; stăm cu uşile zăvorâte, iar locul a devenit precum deşertul. Mulţi dintre noi am leşinat sau suntem pe cale să o facem din cauza căldurii. Şi a rănilor care încep să ni se infecteze. Avem nevoie de medicamente, altminteri nu vom supravieţui drumului.
110
Nu a mai urcat nimeni alături de noi. Pare că ne-au abandonat pieirii.
Suntem flămânzi şi însetaţi singura îndestulare este panica. Nici rănile nu pot fi vindecate de micile pansamente care deja s-au uscat şi au devenit inutile.
Mă uit la Eric Sharp, care are o privire pierdută. Prietene, eu mă simt aşa de mult, mult timp, aş vrea să îi zic.
Mă doare capul, iar când aud glasul, nu-l iau în seamă, trece pe lângă mine ca o boare râncedă; însă, îl aud din nou, mai clar, mai intens. Toţi ceilalţi dorm în poziţii incomode, aşa că mă ridic fără să fac zgomot şi mă îndrept spre glas. Bag de seamă că nu mă mai doare nimic. Vine dintr-unul dintre compartimente.
Dintr-un compartiment?
Inima îmi bate cu putere. Durerea de cap devine mai puternică, mai stresantă. Culoarul pare o morgă, atât de sinistru mi se dezvăluie. Glasul mă cheamă, iar eu îl urmez. Ajung la penultimul compartiment. Îmi cere să deschid uşa. Fac întocmai. Mă mişc ca un robot, ca şi când aş fi dirijat dintr-o cabină, printr-o telecomandă fără fir. Până şi gândurile îmi sunt amorţite, dar când mi se îngăduie să conştientizez al cui glas îl aud, îmi revin în simţăminte. Este Diane.
De data aceasta toate cadavrele sunt puse în saci negri, lucioşi, parcă din latex. Ea a reuşit să scurme în el şi să-şi scoată capul afară. Are o privire disperată. Întinde braţul către mine,
111
murmurând printre buze: Ajutor! Înainte să pot face o mişcare, paralizat de gânduri şi amintiri, văd cum celelalte cadavre tremură şi, cumva, prind viaţă. Sacii se zvârcolesc şi pocnesc, când, dintr-odată, se ivesc braţe şi picioare care smulg straturile şi îşi scot capetele cadaverice la suprafaţă. Atunci prietena mea urlă un urlet prelung şi înfiorător -, iar cadavrele năvălesc asupra ei, îngropând-o în moarte şi tot ce mai rămâne este braţul ei, ridicat din ruine, aşteptându-mi prinsoarea.
Rămân în pragul compartimentului, privind şocat. Cadavrele înveşmântate în sacii ciopârţiţi se hrănesc din corpul ei precum hienele. Când vreau să ies, mă lovesc de uşă, care scoate un sunet hodorogit. Atunci cadavrele se opresc din înghiţitul hulpav şi rămân o clipă încremenite. Apoi, uşor-uşor, unul câte unul, corpurile fără viaţă îşi răsucesc capetele la nouăzeci de grade înspre mine. În locul ochilor au mai rămas doar găvanele întunecate, din care se prelinge sângele ca smoala, în dâre lungi, pe buzele descărnate. Mârâie prelung la mine şi acesta este momentul când tresar, strecurându-mă afară dintr-un coşmar înfiorător.
Luna este o undă clară argintie, care reflectă în noi amărăciune. Suntem în viaţă cu toţii, dar ne aplecăm deasupra hăului, pierzându-ne echilibrul. Curând o să cădem de tot. Arătăm jalnic în lumina ca de ambră care pătrunde prin ferestrele întinate. În urmă cu câteva ore eram liberi, ca nişte păsări pe cuprinsul
112
cerului. Acum suntem captivi în cuşti metalice şi mergem către pieire.
Trupul îmi cere apă şi hrană. Am şi uitat gustul colţului de pâine, chiar dacă întotdeauna era mucegăit.
Stau cu capul rezemat de umărul Patriciei, înveşmântaţi în flanelele pătate cu stropi de sânge. Ne văităm de dureri şi nu e nimeni care să ne vindece. Nu putem spera decât că mâine va fi o zi mai bună, dar cu toţii o ştim nu va fi şi ne amăgim zadarnic, agăţându-ne de sfori şubrede.
Trenul parcă e de jucărie. Şi, cu fiecare clipă, mă încred din ce în ce mai mult în proprii demoni. Ei ne-au închis aici şi ne-au abandonat. Mi-e teamă că atunci când uşile se vor deschide noi vom arăta precum cei din compartimente.
Mai am un singur dor.
Să fiu îngropat alături de Diane.
113
ALKSANDRAS
Mă trezesc înţepenit, căznindu-mă să găsesc privirea Patriciei. Nu doarme. Mă priveşte într-un fel foarte matern. Şi-mi ia câteva momente să-i simt atingerea. Degetele ei îmi mângâie părul şi este atât de bine, încât aproape că îi cer să nu se oprească.
De fapt, cu toţii mă privesc sticliri în semiîntunericul primejdios al trenului. Priviri sobre, care aşteaptă ceva de la mine.
O zdruncinătură mă face să mă înclin către margine, înspre perete. Mă dezechilibrez, însă, când vreau să mă prind de braţul Patriciei, un clinchet străpunge liniştea minţii mele. Ceva mă reţine. Ceva tare, rece şi umed. O privesc cu nedumerire. Ea are chipul schimonosit de tristeţe.
Când îmi privesc braţele zăresc forme geometrice în întuneric, cercuri ruginii. Încerc să-mi depărtez mâinile, dar nu-mi este cu putinţă. Îmi frec ochii cu umărul şi chiar dacă mă ustură, mă sforţez să văd mai bine.
115
Acum înţeleg.
Nu mă pot mişca, pentru că sunt încătuşat.
— Sunt lanţuri, vorbeşte Olsen, răspunzând dezorientării mele. Ne-au legat cu lanţuri cât am dormit. Au venit acum câteva ore şi ne-au adus conserve cu pateu expirat şi o sticlă cu apă. Se pare că puseseră somnifere în ea, scârbele naibii, scuipă el cuvintele, rezemat de tăblie.
Lângă Olsen, se află Eric Sharp, care clatină aprobator din cap. Cei doi ar putea fi tată şi fiu, constat se aseamănă la caracter.
Lângă mine este Patricia, iar lângă ea, Teri Holmes şi Liza Florentine, care arată deplorabil şi privesc către niciunde, absente. Pe partea cealaltă sunt Colin Carlson, care şi-a pus un picior peste celălalt, fiindcă are glezna rănită şi Lucas, care, dintre noi toţi, el este cel mai puţin vătămat.
Percep mişcarea lui lină. Vederea îmi este neclară, împăienjenită.
Face semn către colţul opus al vestibulului, chiar în faţa mea, unde zăresc contururile care-mi lunecă prin faţa ochilor, o conservă şi o sticlă murdară, fără capac, îndoită în mai multe locuri.
Patricia mă ajută să apuc sticla şi conserva, iar când privesc înăuntru, simt o presiune în capul pieptului. Mă abţin să nu izbucnesc în plâns. Mai sunt doar câteva degete de pastă care miroase urât.
116
— Ne-au adus doar o conservă. Pe asta, îmi vorbeşte ea, şi-mi dau seama cât de flămândă este.
Toţi râvnesc la puţinul care mi-a mai rămas. Dar îndură de dragul meu.
— Noi suntem opt…, mă smiorcăi şi, mânat de foame iau cu arătătorul tot ce-a mai rămas în conservă.
Sfârşesc prin a-mi linge degetele cu o poftă atât de nebună, încât chiar dacă mi s-a terminat pateul de pe degete, continui să mi le ling.
— Ia şi bea, îmi cere Patricia într-un fel didactic, care mă nelinişteşte.
Privesc cu suspiciune sticla, agitând-o pentru a vedea cât a mai rămas. Mult mai puţin de un sfert.
— Şi nu o să adorm dacă beau din asta? o întreb pe Patricia, care încropeşte un zâmbet firav.
Ochii îi sunt plini de blândeţe şi lucesc încrezători.
— Nu, scumpule, în sticla asta este apă adevărată, pentru care Eric a luat-o la schimb cu toate ţigările pe care le furase, zice, fără să se ascundă şi-l priveşte în treacăt, iar el face un semn de salut, asemenea soldaţilor înspre mine.
Dalele de fier răsună din nou în locul glasurilor noastre istovite.
— Mulţumesc, murmur eu cuprins de uluială şi recunoştinţă. O să mă revanşez, adaug şi beau toată apa, simţind o răbufnire lichidă în gură.
117
Chiar dacă apa nu are niciun gust, acum am impresia că este o zeamă de fructe şi-mi ling buzele, făcându-mi o cruce discretă pentru picăturile de apă care mi-au revenit. Desigur, şi pentru care Eric a renunţat la singura plăcere pe care o mai avea.
I-am oferit o privire plină de recunoştinţă, iar el a zâmbit firav, un gest pentru care îl invidiez. Foamea şi setea mă tulbură şi nu mă pot eschiva să le arăt cât de slăbit şi vulnerabil sunt. În doar câteva zile, nu doar că am slăbit, dar am uitat să zâmbesc.
Mai târziu, remarc faptul că sunt zdruncinat şi zgâlţâit din nou.
O privesc pe Patricia ca şi când aş fi rezolvat o ecuaţie foarte complicată.
— Trenul se mişcă! exclam, iar ea zâmbeşte posac şi nu ştiu de ce îi privesc dinţii care au început să se îngălbenească. Desigur, asta pentru că aici nu avem pastă de dinţi şi periuţă.
Nici apă.
Sigur respiraţiile noastre miros îngrozitor, a un fel de putregai şi pateu expirat. Stomacul îmi plânge, fac o grimasă şi mă întind pe-o parte, atent să nu mă rănesc la spatele biciuit.
Aţipisem, fiindcă vocile stinse mă fac să mă trezesc subit. Cineva râde, iar acest sunet mă dezmiardă şi mă unge cu alifie peste toate rănile. Am crezut că nu voi mai auzi niciodată un râs atât de sănătos, de viu, de sincer.
118
— Şi atunci i-am spus, dacă iei sacoşa cu legume, trebuie să mă iei şi pe mine, chiţăie foarte tare Colin şi toţi încep să râdă. Până şi Liza Florentine, care râde cu poftă, ţinându-şi buza umflată cu degetele.
— Şi ea ce a răspuns? întreabă Olsen cu interes, frecându-şi barba.
Colin ne priveşte pe toţi, dându-şi importanţă, abţinându-se cu greu să nu izbucnească în râs.
— A mormăit, un sunet ca de brontozaur adormit şi mi-a zis cu o privire chiorâşă, asta pentru că un ochi privea într-o direcţie, şi altul într-alta: să vă ia naiba de evrei păroşi!
Alte râsete. Cineva chiuie zgomotos, dar nu pot vedea cine este atât de distrat.
Olsen ridică un braţ în aer, făcând linişte. Este roşu la faţă şi respiră greu. A râs cu poftă.
— Şi tu eşti evreu? îl întreabă, într-un fel pe care l-am găsit neobişnuit de amuzant.
Colin face ochii mari şi-şi umflă obrajii, arătând caraghios la cei cincizeci de ani ai săi.
— Nu! răspunde şi toţi răbufnesc în râsete ca de piţigoi. M-am născut şi până anul trecut am trăit în Midlothian, îşi aminteşte el, şi cu această ocazie pofta de râs îi dispare.
— Ce-i asta amice, o văgăună din Hogwarts? întreabă Olsen, încercând să-l înveselească înapoi.
119
Harry Potter, îmi spun în sinea mea şi mă trezesc dând din cap, amintindu-mi săptămâna în care am urmărit ca la maraton toate filmele cu familia mea.
— Olsen! îl mustră Patricia, iar el ridică din umeri.
Colin îşi trece palmele peste faţă şi scoate un oftat.
— Dă-i pace, spune el deprimat. Are dreptate.
Olsen face ochii mari şi o priveşte pe Patricia în acel fel în care îi dă de înţeles că a avut dreptate.
— Chiar era o văgăună, dar era una pe care o ştiam de cincizeci de ani. Tata a murit când aveam patru ani şi maică-mea nu a mai vrut să mă dea la grădiniţă. Şi-a înecat amarul ţinându-mă tot timpul cu ea. Eram un soi de remediu al văduvei. Acolo am fost la şcoală şi, chiar dacă nu era cea mai modernă clădire, totuşi, profesori grozavi s-au ocupat de noi, de elevi. Apoi am fost la facultate în Glasgow, dar am făcut doar un an, fiindcă a murit şi mama. Vedeţi voi… în Scoţia, adică în Midlothian aveam ieşire la Marea Nordului. Făcuse o obişnuinţă să meargă periodic pe stâncile alea blestemate, fiindcă nu îi mai eram în preajmă. Şi, într-o zi, i s-a făcut rău şi a căzut din picioare. Nu s-a prăbuşit pe pământ, ci în valurile învolburate.
Lacrimile îi curăţă praful de pe faţă. Le şterge cu interiorul flanelei şi începe să râdă.
— Să vă zic una bună: Ştiţi ce zice tatăl din Scoţia la finalul scrisorii fiului său?
120
Colin aşteaptă răspunsul unuia dintre noi, însă ne uităm îndureraţi unii la alţii. Istorisirea lui ne-a dat peste cap. Văzând cât suntem de tulburaţi, continuă:
— Am vrut să-ţi mai trimit ceva bani, dar, din păcate, plicul era deja închis.
Olsen e primul care începe să râdă. Curând, se relaxează cu toţii şi îi ţin isonul.
Cumva, găsesc şi eu puterea de a râde, iar aceste sunete stridente ne înseninează bolta deasupra capului; au puterea de a ne trezi la realitate, de a ne da imboldul să continuăm să respirăm şi să luptăm. Pentru o clipă, râdem pentru că suntem cât se poate de vii.
Atunci când niciunul dintre noi nu va mai putea râde, va însemna moartea noastră.
În zori, trenul se opreşte cu o smucitură violentă. Uşile masive sunt deschise cu vioiciune, iar câteva raze de soare rebele ne mângâie pielea tăbăcită, alături de aerul proaspăt al dimineţii. Înăuntru urcă trei bărbaţi înarmaţi. Nu recunosc pe nici măcar unul. Ne privesc de sus, infatuaţi, ca pe nişte animale, cu ochi neiertători.
— Am ajuns? întreabă Teri Holmes, ţinându-şi burta rănită cu mâinile, ca pe un balon uriaş, gata să se spargă.
— Voi n-aveţi voie să vorbiţi! răcneşte primul dintre ei, care înaintează printre noi, privindu-ne cu o cruzime nemeritată. Şi
121
ce dracului miroase în halul ăsta? întreabă el, muşinând ca un câine de vânătoare în căutarea prăzii.
— E pişat, n-am avut unde să mă piş, protestează Olsen, iar cel mai apropiat bărbat nici nu stă pe gânduri şi îi trage una în faţă, lipindu-l de perete.
Într-adevăr, o dâră uscată se zăreşte întinzându-se de pe coridor. Probabil că se uşurase în cel mai îndepărtat cotlon al trenului, dar tot degeaba.
— Tu, mişcă-te! îmi ordonă şi numaidecât mă dau în lături, făcându-i loc.
Vine în locul în care am stat, acolo unde se depozitează unele bagaje. Este un spaţiu gol, ca un cub, unde la jumătate de metru se găseşte un fel de raft de grilaj. Bărbatul se apleacă, ţinându-şi bine arma la şold, apucă cu putere cauciucul care acoperă un petic de podea şi-l trage deoparte, dând la iveală o gaură de treizeci de centimetri în podeaua trenului. Pot vedea şinele învălmăşindu-se în viteză, în culori neclare.
— Aici, scârbelor vă faceţi nevoile voastre de scârbe, clar? urlă el, iar noi ne strângem, ne facem mici şi încuviinţăm din cap, tăcuţi şi temători. Mai aveţi de îndurat. Vom lua pe unul dintre voi să producă mâncarea şi băutura, ne anunţă el, iscodindu-ne cu o privire plină de răutate. Cred că este cel mai rău dintre toţi nemernicii care ne-au tratat cu dispreţ.
— Tu! spune el, indicând-o pe Liza şi ea începe să icnească, în timp ce ceilalţi doi bărbaţi o saltă cu ferocitate de jos.
122
O trag după ei până afară, iar strigătele disperate ale fetei se prefac în ecouri.
— Ce-a vrut să zică prin produs? îi şoptesc Patriciei, iar ea îmi face semn să tac.
Bărbatul ne priveşte ameninţător. Se crede superior doar fiindcă are o armă. Trece cu privirea de mine şi îl observă pe Colin, care este singurul care priveşte în jos. Aproape că nu bagă de seamă acest fapt.
— Dormi, babalâcule? zice acesta şi îl loveşte cu putere în piciorul rănit. Colin îşi înalţă privirea mâhnită şi-şi muşcă degetele pentru a nu urla. Ne revedem, scârbelor, ne zice şi coboară din tren, trântind uşile cu putere.
123
Yoder Moshulam se rezemă de un bolovan care se ivea din pământul ca o mochetă veche. Privi terenul vălurit, cu plante pitice şi copaci simţindu-se doar un simplu şurub în universul care-l cuprindea. Natura i se părea moartă, iar el singurul rămas captiv într-o lume cadaverică. La câţiva kilometri depărtare, putea vedea lacul Le Fay, şerpuind spre infinit. Se văzu pe malul îngrijit, despachetând şi aşezând scăunelul din pânză pe pătura cu picăţele ca să nu o zboare vântul. Era o imagine clară precum soarele falnic de pe cer. Îşi şterse cu o cârpă undiţele şi lansetele, pregătind momeala seminţele de cânepă. Întotdeauna pescuia babuşcă. Nimic altceva. Adora să privească acel corp alungit, comprimat lateral, cu spatele colorat în albastru, cenuşiu şi verde, cu flancurile argintii, burta albă, înotătoarele şi ochii roşietici. Dulcile amintiri, ca nişte nestemate amăgitoare îi provocară un suspin chinuitor.
Yoder îşi coborî capul, ferindu-se de razele arzătoare ale soarelui. În barba căruntă îi atârna praf şi pietriş. Şi-o scutură, plesnind-o în repetate rânduri. Nu mai avea mult, însă ultimele ore îl epuizaseră complet. Era flămând şi trupul îi cerea apă.
125
Noaptea trecută abia dacă pusese geană pe geană. Se tot gândise, cu stelele veghindu-i contemplarea, de ce alesese Don Garcia să se debaraseze cu lehamite de el. Ar fi putut la fel de bine să-l ucidă pe loc, dar nu, îl alungase ca pe un câine, umilindu-l. Şi mai erau şi acei sclavi. Se ruga pentru ei. Întotdeauna se ruga pentru ei, să fie călăuziţi către libertate. Dacă n-ar fi fost constrâns de împrejurări, dacă şi-ar fi ştiut familia în siguranţă, el însuşi s-ar fi împotrivit Maestrului şi l-ar fi silit să le dea drumul. Însă nu-i era cu putinţă decât să se roage la Dumnezeul său, singura lui nădejde, care acum nu se făcea văzută.
Chiar dacă nu mai rămăseseră decât câţiva kilometri, lui Yoder îi era greu să se mai ridice de jos. Îşi întinse braţele de-a lungul bolovanului rece, abandonându-se răcorii lui. Era bine. În nebunia lui, îşi dori să se prefacă una cu el.
Mai stătu aşa, preţ de câteva minute, apoi, cu gândul la păcate, se întoarse către bolovan. Şi-l imagină ca pe un perete. Şi începu ritualul de rugăciune, în pustietate.
— Dacă asta-mi este pedeapsa fiindcă n-am îndrăznit, Doamne, atunci o accept, zise cu glas tremurător.
Alerga din nou. Cu viteză constantă şi o durere la fel de stăruitoare în picioare. Evan se simţea ca un mecanism uzat şi chiar dacă muşchii păreau să-i ardă pe dinăuntru, nu se opri până nu ajunse din nou în comunitatea sclavilor.
126
Era o bucăţică din întreg. Nici nu voia să-şi imagineze ce era în capitală. Regăsi cu emoţii ciudate teritoriul Proprietarilor. Intră în grădină, ţinându-se de gardul mic şi cercetă din câteva priviri pământul. De data aceasta nu căuta cadavre, deoarece era clar că fuseseră luate. Acum se uita după urme de paşi, dar nu zări nimic în afara ţărânei şi a ierbii curate.
Evan percepu ceva. Iniţial, fu confuz, căci nu-şi putea da seama ce era. Îşi desfăcu toţi nasturii tricoului pe care îl îmbrăcase în dimineaţa aceasta, simţindu-şi gâtul şi pieptul scăldate în sudoare.
Era atât de cald! Evan nu suporta căldura. Îşi promise ca diseară să aibă parte de un duş rece.
Crezu că mirosul venea dinspre pădure. O privi, zărind copacii de un verde întunecat, ca nişte bostani vopsiţi, enormi.
Vopsea! Asta era! Mirosea a vopsea, iar Evan o ştiuse din prima clipă, doar că refuzase să dea crezare gândului, deoarece asta l-ar fi prefăcut într-un nebun.
Se aplecă în vine, dându-şi seama că supoziţiile se adevereau. Mireasma înţepătoare venea din pământ şi-l cuprindea ca nişte cleşti; acel miros oribil, greţos, pe care, de asemenea, îl detesta la culme.
Liniştea îl relaxa şi-l ajuta în jocul acesta de-a detectivul. O piatră îi intră în talpă, deranjându-l. Se luptă cu sine însuşi, să nu o lovească cu vârful adidaşilor. Dacă asta era o glumă proastă şi acum era filmat, iar milioane de oameni îl priveau, nu voia să se murdărească şi să se facă de râs în faţa lor.
127
Bineînţeles, asta însemna şi că Walletta era teafără, iar acest gând pe care încercă să-l înăbuşe persistă mult timp după aceea. Cu pistolul la şold, acţionând ca un stimulent, Evan îşi descoperi stilul incisiv. Dacă erau numeroase dileme care îi dădeau târcoale, ei bine, mintea i se lumină într-o privinţă. Mirosul stăruitor şi tăios de vopsea nu venea din pământ, nu avea nicio logică şi, în fond, era imposibil.
Evan atinse iarba cu degetele, răsfirând-o în treacăt, apoi smulse un mănunchi şi-l duse la nas. Duhoarea aproape că îl făcu să leşine. Tuşi puternic şi când îşi reveni, îşi văzu degetele lipicioase, colorate în striaţii verzui. Vopsea, înţelesese el. Încă era proaspătă, nu se uscase pe deplin. Îşi miji ochii, privind îndeaproape firele de iarbă. Zări o impregnare roşiatică. Sânge. Descoperirea îi făcu picioarele să tremure şi dădu drumul firelor de iarbă. Probabil, cadavrele erau şi ele prin apropiere, ascunse. Ascunse de el, de parcă reprezenta pericolul.
Pericolul cui?
Şi asta nu însemna altceva decât că nu era singur aici, în această regiune aparent pustiită. Mai era cineva cu el.
Pândind.
128
Micul Alksandras nu mai era atât de naiv ca la început, încât să fie dus de nas. Stătea drept, de parcă spatele nu i-ar fi fost brăzdat de o pojghiţă dureroasă ca un glaspapir, de la loviturile de bici. Luna viitoare, în iulie, va împlini un an de când era sclav – 365 de zile în care a încercat cu disperare să nu uite chipurile celor din familia lui.
Şi a reuşit, deşi, cu fiecare clipă, imaginea lor devenea tot mai estompată.
Alksandras strângea cu putere barele fixate în uşile sudate, privind într-un fel necaracteristic lui. Avea ochii uşor mijiţi, o privire ca de piatră şi le susţinea privirea bărbaţilor înarmaţi, din vagonul alăturat. Îşi ţineau puştile la vedere, intimidându-i cu acest aspect, dar acum, lui Alksandras nici că-i păsa de gloanţe. Se familiarizase cu ele, chiar dacă acest sentiment dispărea uneori. Trei bărbaţi îl priveau lipsiţi de omenie, cruzimea scăpărându-le din ochii negri, însă băiatul fu capabil să-şi păstreze privirea dură, de parcă îi îndemna la luare-aminte.
Acest joc dura de câteva minute şi arareori clipiră. În cele din urmă, unul dintre bărbaţi îşi scutură capul nervos. Lituanianul îl auzi înjurând abia perceptibil printre zgomotul feroce al trenului. Bărbatul încercă să-i facă şi pe ceilalţi doi să termine acea
129
distracţie infantilă şi în mare parte reuşi, fiindcă unul dintre ei se rupse din rând şi i se alătură. Când încercară să-l întrerupă şi pe al treilea, atingându-l pe umăr, acesta îi împinse declamator. Văzându-l cum se împotriveşte, unul dintre ei, cel cu iniţiativa, îşi întoarse arma şi izbi cu podul puştii în geamul oval, făcându-l să se crape.
Printre cioburi ramificate, hurducăieli şi zgomot de fond, Alksandras şi bărbatul înarmat se examinau reciproc şi chiar dacă băiatului scund nu i se zărea decât capul, parcă desprins de trup, bărbatul înarmat nu părea să-l desconsidere în vreun fel.
În spatele său, ceilalţi sclavi, îngrămădiţi ca sardinele, priveau temători, cu inimile mărunte, fărâmicioase ca nişte fursecuri. Aşteptau finalul, însă spectacolul nu părea să se sfârşească prea curând.
Lui Alksandras îi era incomod să-l numească „bărbatul înarmat”. Se decise, subit, să-i numească Înarmaţi.
Cât timp trecuse? Lacrimile i se uscaseră în colţurile ochilor. Probabil plânsese în somn, deşi nu-şi amintea să fi adormit. Ce-i drept, era foarte slăbit. Îi era greu să se lupte cu foametea şi setea. Nu se mai confruntase niciodată cu acest sentiment de disperare. Până acum. De când lucra pentru Maestru, nu dusese lipsă de nimic, dar acum, trebuia să recunoască, Yoder era debil.
Păşea încet pe pământul dur. Putea simţi dogoarea prin pantofii ca din rafie strângându-l de glezne, presându-i muşchii, venele.
130
Îşi desfăcuse halatul alb acum cenuşiu precum blana lupului mergând alene cu pieptul dezgolit, în chiloţii prin care intrase pietriş.
Yoder îşi putea da seama cum bolovanul pe care zăcuse devenise doar un punct îndepărtat.
— Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Ascultă Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, Domnul unul este! grăi el, scuipând aerul cald care îi pătrundea în gât.
Nu mai avea mult. Putea continua. Ceva îl împinse de la spate, convingându-l să meargă mai departe.
Disperarea.
— Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul nostru, suveran al universului, care creează pe om după chipul Tău, viaţa perpetuă. Binecuvântat eşti, Doamne, creatorul de om, adăugă Yoder, închinându-se şi forţându-şi muşchii să nu cedeze.
— Binecuvântat eşti, Doamne, care face ca mirele să se bucure cu mireasa lui, continuă, iar magia din cuvinte i se risipi.
Glasul i se frânse şi începu să plângă, gândindu-se la soţia lui.
Familia lui cei rămaşi în urmă.
Cu excepţia câtorva clădiri distincte, toate celelalte erau adevărate cazărmi, identice. Şi cum nu aveau plăcuţe de identificare, îi revenea o sarcină dificilă să-şi dea seama care era importanţa fiecăreia. De pildă, în afară de clădirea Proprietarilor,
131
nu ştia unde ar mai putea găsi indicii, iar să le verifice pe toate ar fi presupus o pierdere de timp pe care nu şi-o permitea.
Aşa că tot ce-i mai rămânea era să meargă acolo unde mai fusese şi înainte.
Evan străbătu repede curtea, ştergând iarba de vopsea. Acum se puteau zări petele de sânge. Mai trebuia să facă asta şi cu acele cadavre, dar era infinit mai greu.
Cel care se afla pe urmele sale nu era deloc inspirat, în acest caz, pentru că nu încuiase uşa.
Evan intră înăuntru. Nu era nimic deosebit înăuntru. Regăsi acelaşi miros pestilenţial şi o răcoare anormală. Afară erau pe puţin treizeci de grade, însă aici, înăuntru nu puteau fi mai mult de douăzeci. Şi nu era nici urmă de aer condiţionat.
Încăperea era mobilată cu nişte măsuţe din tablă, îndoite la margini, pe care lâncezeau câteva scrumiere care trebuiau golite şi câteva scaune rotative. La semiînălţime, peretele era împărţit în ferestre lungi, dintr-o parte în alta a încăperii, dreptunghiulare.
Fâş. Fâş. Fâş.
Evan se răsuci, tresărind ca ars la auzul sunetului, chiar în clipa când o muscă i se aşeză pe gât. Încercă s-o plesnească, dar fu mai rapidă şi zbură. Se admonestă fiindcă se lovise atât de tare. Se apropiase de uşa care îl conducea înspre culoarul înfundat.
Fâş. Fâş. Fâş.
Evan tresări din nou. Dacă prima oară se prea poate să se fi înşelat, acum era sigur că auzise zgomotul, care provenea dintr-acolo, din spatele uşii.
132
Era un sunet consistent, ca un târşâit. Fu străbătut de fiori, închipuindu-şi pe cineva care târa cadavrele pe acel culoar.
Fâş.
Auzi şi mai clar de data aceasta.
Lui Evan i se părea a fi… apă.
Apă? Ce nebunie!
Îşi scutură capul. Începea din nou, cu o durere vibrantă, apoi se prefăcea într-o migrenă severă. Însă, acum, zgomotul era mai puternic. Era constant şi se auzea ca şi cum cineva se spăla la robinet, cu multă presiune.
Evan inspiră adânc, blestemându-se pentru filmele de groază pe care le vizionase cu câteva nopţi în urmă. Pe atunci totul era firesc. Sau părea a fi.
Tânărul apăsă clanţa, deschizând uşa şi nu mai avu timp să o închidă, ci o izbi de perete, făcând-o să se zdruncine din ţâţâni, fiindcă se speriase grozav.
Privi uluit la toată apa care inundase holul. Apa îi intră în adidaşi. Se retrase câţiva paşi, sperând că nu se va izbi de cineva ca în filme. Nu o făcu, însă torentul continua să năpustească înspre el. Fu luat prin surprindere când bucăţi de tencuială se desprinseră din tavan, din pereţi şi se prăvăliră pe podea. Acum, apa ţâşnea din pereţi, de pretutindeni. Era îngrozit.
133
Şuvoiul se oprise de câteva minute, dar Evan rămase cocoţat pe un scaun, aşteptându-se la un val de apă, la o viitură care să dărâme căscioara. Nu se întâmplă asta. Se dădu jos, împroşcând cu apă în jurul său. Cât timp stătuse pe scaun, nu-şi mută privirea de la tapetul care se îmbibase cu apă. Distinse o schimbare, care-l uluise.
Acum se îndrepta spre capătul holului şi, deşi sperase că de data aceasta va observa o continuare sau o uşă, nu văzu nimic. Descumpănit, pipăi tapetul ud ca şi când voia să scurgă apa din el.
Evan îşi amintea cu desăvârşire faptul că tapetul îi înfăţişa pe sclavi muncind pe câmp. Îşi amintea la fel de bine, cum rămase consternat când o zărise pe Patricia, purtând în braţe un copil, lângă pădurea aceea înspăimântătoare.
Dar acum, totul era diferit. Ceva era nelalocul lui.
Nu numai că portretul Patriciei dispăruse complet, dar nu se mai profila niciun sclav. Era doar peisaj sterp, fără oameni.
135
Apa nu putea să elimine elemente din desen, însă niciun om sau instrument nu putea şterge sclavii din ţesătura tapetului.
Prin urmare, se întrebă, cum se modificase desenul de pe perete?
Yoder Moshulam se acoperi, făcând un nod cordonului cu care era înfăşurat halatul. Nu putea fi văzut aşa de localnici, chiar dacă erau foarte puţini.
Se ţinu de-a lungul curţii, sprijinindu-se cu o mână de gard. Zări urme de paşi pe iarbă, îndreptându-se către clădirea proprietarilor. El nu avu, însă, iscusinţa de a se întreba cum se formaseră acei paşi pe iarbă.
Evreul se îndreptă într-acolo însufleţit de credinţă.
Se opri, după câţiva paşi.
Mai era cineva acolo.
136
— Binecuvântat eşti, Doamne, binecuvântat eşti, Doamne, repetă Yoder, după ce primi primul pumn în falcă.
Un bărbat tânăr pe care nu îl mai văzuse până atunci, mânat de furie se înfipse în gâtul său cu unghiile, strângându-l cu putere. Îl acuza de crime odioase. Evreul ştia prea bine la ce se referea, dar nu avea puterea necesară să-i spună adevărul.
Era mult prea vlăguit pentru a putea opune rezistenţă. Astfel că privirea i se întunecă foarte curând şi tot ce mai văzu fu chipul schimonosit al necunoscutului.
Evan îl întinse pe o băncuţă, care era lipită de una dintre clădiri. Era foarte slab, părea că suferea de anorexie. Acum, că scăpase de duşman, mai trebuia să afle unde dispăruseră cadavrele.
Poate că ar fi trebuit să-l interogheze mai mult.
— Ce prost sunt! spuse ca pentru sine, fiindcă îşi dădu seama cam târziu că se reîntorsese de unde plecase.
Începu să cerceteze din nou zona, dar după un timp, Evan se întoarse din drum. Asta după ce află că acea clădire era plină de arhive. Sigur, îi puteau fi de folos şi acelea, deoarece putea
137
găsi informaţii despre sclavi şi despre proprietari. Poate ar fi fost dovezile de care avea nevoie pentru a face dreptate în tribunal.
Însă băgă de seamă un lucru. Îşi lăsase amprentele pe gâtul bărbatului. Habar n-avea dacă poliţiştii ar fi putut să-i ia cumva amprentele. Nu citise romane poliţiste şi nici nu avusese timpul necesar să urmărească filme de acest tip, astfel că nu cunoştea prea multe despre aceste proceduri. Oricum, nu putea risca. Mai bine îşi ştergea definitiv urmele.
Ieşi din clădire şi coti la dreapta. Se opri brusc.
Bărbatul dispăruse. Şi nu avea cum, fiindcă era convins că îl omorâse.
Sau nu?
Tânărul privi buimac în jurul său. Nu se zărea nicio siluetă în depărtare. Era posibil să se fi ascuns într-una dintre clădiri?
— La naiba! dădu glas frustrării.
— Nu te mai chinui degeaba, auzi Evan un glas în urechea dreaptă şi fu gata să se lovească acolo, dar îşi aminti de acea cască.
Uitase complet de ea.
— Ce vrei să zici? întrebă gâfâind, nefiind sigur că avea şi un microfon cu care să fie auzit.
— Nu este nevoie să găseşti soluţii, spuse vocea, dând de înţeles că ştia buclucul în care intrase. Totul a fost filmat. Am văzut cum l-ai ucis.
Evan încremeni.
138
Bărbatului înarmat îi lăcrimau ochii, iar buza îi tremura ca o vargă. Alksandras strânse şi cu mai multă putere barele care-i ardeau palmele. Acest gest îl alimenta cu tărie.
Nu avea de gând să cedeze. Nu în faţa lor. Ei erau slabi; deşi înarmaţi, credeau că acel obiect îi făcea nemuritori.
Sclavii erau puternici. Erau uniţi şi aveau raţiune ceva ce ei nu puteau atârna de cingătoare.
Înarmatul dădu să strănute şi se apropie de băiat. Lituanianul avea impresia că era o capcană, aşa că îşi înăbuşi grimasa la timp când străinul strănută.
Dintr-odată, un ropot timid de aplauze se făcu auzit. Micul Alksandras câştigase. Îl învinse pe bărbatul înarmat, care coborî din tren ca şi când călcâiele îi luaseră foc. Băiatul se aşteptă să năvălească asupra lor, să-i pedepsească, pentru că avuseseră curajul să îndrăznească să-i înfrunte. Până să-i treacă gândurile sumbre, prietenii săi îşi înteţiră aplauzele.
Poate că nu mai era vorba despre micul Alksandras. Poate că era momentul să devină un bărbat.
139
Seara fu mai răcoroasă. Prin urmare, sclavii puteau respira cum trebuia.
Cei şapte depănau amintiri, aşteptând înfriguraţi sosirea Lizei Florentine, care fusese luată de bărbaţii înarmaţi tot restul zilei. Nimeni nu voia să-şi imagineze ce i se întâmplase sau avea să i se întâmple.
Reuşiseră să se cunoască mai bine. În fond, era un aspect esenţial, dacă tot aveau să convieţuiască pentru mai mult timp.
Toţi îl felicitaseră pe Alksandras, pentru că dăduse dovadă de curaj, o cutezanţă pe cât de tânără, pe atât de puternică.
Aflaseră că toţi aveau o familie soţii, copii, rude. Niciunul dintre ei nu-i mai revăzuseră de când fuseseră despărţiţi.
Ceea ce nu ştiau, însă, era că cineva minţea.
Printre ei se afla un trădător.
După câteva minute, uşile masive se deschiseră, iar Liza Florentine se ivi pe scări. Unul dintre bărbaţii înarmaţi primul care cedase confruntării lui Alksandras o împinse, iar aceasta căzu pe podea, julindu-şi genunchii.
— Oskar, treci încoa! îi strigă unul dintre înarmaţi, iar acesta se conformă, coborând din tren.
Alksandras privi dincolo de geam, însă nu văzu pe nimeni urcând în vagonul alăturat.
140
— Am adus mâncare…, îngăimă Liza, împingând cu degetele tremurânde două punguţe.
Olsen le înşfăcă şi le rupse, împrăştiind conţinutul la picioarele lor.
Două conserve cu pastă de mazăre stricată. Un pumn cu iarbă fiartă. Patru morcovi plini de pământ. Şi o sticluţă mică, cu un lichid gălbui, care nu putea fi altceva decât urină. Atâta tot. Din ochiul vânăt al Lizei se prelinseră lacrimi. Se căzni să se ridice în coate.
În privirea lor era milă.
Chiar în acel moment, Alksandras auzi pe cineva numindu-se Furman. Un bărbat apăru în dreptul scărilor. Avea un zâmbet diabolic întipărit pe chip.
— Poftă bună! le ură el zeflemitor.
În spatele unei măşti amabile se ascundea ceva de-a dreptul înfiorător.
Furman îşi ridică puşca, îndreptând-o înainte. Îşi lărgi zâmbetul mârşav. Degetul său mângâie suprafaţa acelei clame. Lituanianul îşi aminti că se numea trăgaci.
Aveau impresia că se juca cu ei un joc al intimidării. Înarmatul îi luă prin surprindere. În mod nemilos, trase un glonţ fu precis, fiindcă fata muri pe loc. Glonţul îi făcu o gaură în cap. Îi străpunse fruntea, împroşcând sângele şi se opri în peretele trenului, unde căzu lângă Alksandras, scoţând câteva clinchete pe podeaua metalică.
141
Furman îşi aranjă arma şi îi mai privi o dată pe sclavii care erau atât de înmărmuriţi, încât păreau nişte statui. Rânji cu poftă şi coborî din tren, trântind uşile cu putere.
Sub trupul inert al Lizei se întindea o baltă roşie. Lui Alksandras nu îi venea să creadă ce se întâmplase. Olsen scăpă conservele din mâini, care se rostogoliră până în sânge.
Stomacul unuia dintre ei începu să chiorăie. În acelaşi timp, trenul se urni din loc, către o moarte agonizantă.
142
PARTEA A DOUA
Nu-ţi fie teamă că înaintezi prea încet.
Teme-te dacă te opreşti.
Sun Tzu
144
patru ZILE mai târziu…
Evan stătea pe balconul apartamentului pe care îl închiriase într-un oraş aflat la câţiva zeci de kilometri de comunitatea sclavilor. Găsise o maşină abandonată, care semăna cu un Pontiac şi, fiindcă nu era un bun cunoscător al mărcilor automobile, nu era sigur ce fel de maşină conduse. Aşa cum nu reţinuse nici numele orăşelului.
Tânărul privi cum dispăru şi ultima rază de lumină. Semănau cu nişte spectre întunecate ce colorau cerul. Stelele licăreau ca nişte pulsaţii, formând pe boltă chipul soţiei lui, Walletta. Unde era ea acum? Nu încetase nicicând să se întrebe asta. O adiere răcoroasă de vânt îi alungă preocuparea care îi provoca tristeţe.
Era timpul să-şi dea jos ochelarii Ray Ban de la ochi, însă era nevoit să păstreze restul ţinutei pentru a crea efectul dorit, deşi era foarte posibil să nu-i pese nimănui de felul în care arăta.
Evan era îmbrăcat cu un tricou Philipp Plein alb, cu pantaloni de vară, uşori, tot albi şi era încălţat cu ultimul model de tenişi Hogan Rebel. De asemenea, albi. Aproape că arăta ca un înger,
145
dacă nu avea acea privire funestă întipărită în ochii odinioară docili.
Auzi zgomotul de paşi venind dinăuntru. Nu mai putea evita prea mult întâlnirea.
Îl aşteptaseră de ceva vreme în living. Mai trase de timp, privind pe fereastră în josul străzii şi zări dubele inscripţionate cu diferite sigle ale unor posturi de ştiri pe care le detesta.
Inspiră adânc şi se întoarse, unde, cu privirea fixată în podea, observă o pereche de pantofi bărbăteşti Robert Wayne cu vârfurile lunguieţe.
Bărbatul îi întinse braţul, iar pe sub manşeta sacoului zări ciudatele tatuaje, încă familiare.
Însă Evan nu putea fi îndulcit cu o strângere de mână. Avea nevoie disperată de răspunsuri, iar pentru asta, deschise întâlnirea cu următoarele cuvinte, atât de distant, încât parcă răcoarea de afară i se instalase în glas:
— Tată…
Bărbatul era flancat de gărzile sale de corp, nişte monştri cu muşchi, îmbuibaţi cu steroizi, cu ceafa lată şi capetele cât nişte pepeni.
Tatăl lui Evan îşi retrase braţul, scrâşnind din dinţi, vizibil deranjat de faptul că fiul său nu i-a strâns mâna, că nu i s-a supus. Încercă să disimuleze faptul că era împăcat cu acest gând, că relaţia dintre ei se răcise considerabil.
— Iată că a venit momentul ca marele Vito Hershberger să calce pragul casei mele, zise Evan, într-un mod teatral, zâmbind şăgalnic către tatăl său, care mocnea.
146
Vito strâmbă din nas, privindu-l într-un fel primitiv.
— Nu mă mai cheamă Hersberger, îi dădu el vestea surprinzătoare. Vito făcu o pauză, înclinând capul către gărzi, dându-le de înţeles că se descurca pe cont propriu.
Se îndreptă către canapea cu paşi siguri, împăunându-se prin mişcări emfatice.
Se aplecă, apucând sticla scumpă cu whisky, îşi turnă mai mult decât era suficient în pahar şi se trânti pe canapea, bând. Fixă lichidul cu privirea şi spuse:
— Acum mă cheamă Vito Sinclair. Oamenii îşi schimbă hainele, nevestele, nu văd de ce nu şi-ar schimba şi numele, a reflectat el retoric, iar Evan îşi ascunse la spate pumnul pe care îl încleşta şi descleşta cu fiecare cuvânt.
Nu-şi mai văzuse tatăl de când se mutase cu Walletta în apropierea comunităţii de sclavi trecuse ceva timp -, iar revederea îi anima vechi amintiri pe care le dorea distruse cu desăvârşire.
— De ce ai vrut să ne vedem? îşi întrebă tatăl cu un glas aproape acuzator.
Vito agită lichidul pe care îl considera prea înţepător pentru gustul său, dar măcar avea o preocupare ceva mai satisfăcătoare decât o conversaţie cu propriul fiu. Se încruntă şi lăsă paharul pe masă, cu dispoziţia vădit schimbată.
— Am nevoie de acces la contul tău din bancă, i-o trânti ca o rapidă săgetare.
147
Lui Evan îi veni să râdă, dar râsul i se prefăcu într-un nod în gât.
Nu numai că tatăl său era un mare nenorocit, dar acum mai voia să-i ia şi banii?
— Şi eu din ce-o să mai trăiesc? i-o întoarse, iar Vito îşi încleştă braţele la piept, mâhnit.
Nici nu ştia de ce îşi mai bătea capul cu el. Ar fi trebuit să-i închidă telefonul în nas de când îi auzise glasul împuţit. Oricum nu i-ar fi dat niciodată banii. Nu i se cuveneau. Erau ai săi ai lui şi ai soţiei.
Vito încercă o nouă repoziţionare, stăruind cu o privire fermă asupra lui Evan, care privea, când la gărzi, când la acel bărbat pe care nu-l mai recunoştea.
— Fiule, este mai…
Cuvintele îl alimentară numaidecât, iar toată furia şi frustrarea pe care le nutrea izbucniră violent.
— Du-te dracului, nu-mi mai spune aşa! lătră Evan, lovind puternic cu piciorul în masă, făcând-o să se răstoarne, cu tot cu paharul şi sticla cu whisky. Vito făcu un salt pe canapea pentru a nu se uda.
Matahalele se repeziră înspre Evan, dar cel numit Maestrul îi opri printr-o ridicare categorică a braţului.
— De ce nu te împrumuţi de la soţia ta, Walletta? îl întrebă, ignorând accesul de furie al lui Evan.
Acesta din urmă sesiză ironia din glas.
148
— Nu pretinde că nu ştii nimic despre dispariţia ei, scuipă cuvintele şi, în momentul acela, lui Vito i se păru că arăta ca un adolescent rebel.
Şi ştia foarte bine cum să-l potolească.
Vito se ridică de pe canapea ca o cobră în atac, cambrându-se din nou. Îşi netezi cutele sacoului şi îşi aranjă gulerul, afectat.
— Uite ce e, Evan, oricând pot ridica mâna şi să-i opresc din a te bate măr, îi vorbi cu un glas intransigent. Se apropie mai mult de chipul fiului său, simţindu-i respiraţia neregulată.
Cuvintele îi deveniră doar nişte şoapte conspirative. Intime.
— Însă uiţi un lucru, fiule, sublinie el, urmărindu-i tulburarea lui Evan când auzi apelativul. În orice moment pot lăsa mâna jos, iar ei vor tăbărî asupra ta, iar tu nu vei putea face nimic. Şi ştii de ce? îl întrebă, iar de această dată îşi ridică privirea, uitându-se pătrunzător în ochii lui, oglindindu-se în pupila lui. Pentru că tu eşti doar o gazelă. Ei sunt demoni.
Gărzile de corp ale lui Vito se distrară, începând să râdă zgomotos. Chiar şi Vito le ţinu partea, râzând la unison cu poftă.
— Iar tu eşti un nenorocit, spuse, punctând fiecare cuvânt cu o împunsătură a arătătorului în pieptul tatălui său. Cred că ţi-am mai spus-o. Vito se arătă contrariat. Ieşi din casa mea! Acum! urlă Evan, prinzându-l cu brutalitate de braţ şi îl împinse către ieşire ca pe un vagabond care-i pătrunse în casă.
— Atunci nu o să mai afli niciodată unde este Walletta, îl ameninţă Vito cu un glas rece, repezindu-se spre uşă.
Gărzile de corp o deschiseseră înciudaţi, iar Vito se desprinse din prinsoarea lui Evan, ieşind din apartament.
149
Amurgul împrăştia întunericul pretutindeni, iar temperatura din vagon scăzuse foarte mult. O duhoare de urină şi fecale plutea în vagonul celor şapte sclavi precum o ceaţă jegoasă.
Alksandras se gândea cu jind la mica lor comunitate, la pâlcurile de cazărmi dărăpănate, la pădurea dinspre care se auzeau sunete ciudate noaptea la siguranţa de acolo, acum efemeră, asemenea chipului lui Diane, care parcă se ambiţiona să i se strecoare afară din memorie.
Îi era dor să doarmă alături de cei din facţiune în magherniţa lor. O mai avea, însă pe Patricia. Diane era acolo în penultimul compartiment, un cadavru în descompunere. Ceilalţi doi membri, domnul Spaul şi doamna Arevalo se aflau şi ei probabil în acei saci, undeva prin tren.
Se întâmplase de aproximativ două zile. Teri Holmes se îmbolnăvise, iar burta i se umflase cât un butoi. Femeii îi fugise culoarea din obraji, semănând tot mai mult cu pielea cadaverică a morţilor. În fapt, tuturor le dispăruse orice urmă de viaţă. Slăbiseră primejdios, iar oasele ieşeau ca nişte protuberanţe prin piele; cearcănele negre sub ochi arătau ca şi când se mânjiseră
151
cu nămol. Trenul hurducăia de patru zile şi patru nopţi, fără opriri mai mari de câteva minute. Atât doar cât unul dintre Înarmaţi, cu aceeaşi privire înveninată, să le arunce în batjocură nişte conserve aproape goale şi iarbă fiartă, de parcă erau nişte bovine.
Într-o zi când părea că nu va mai sosi acea zi -, un Înarmat urcase în vagon aducându-le o găleată cu apă tulbure, dar pe care o băuseră cu o poftă disperată.
Acum, însă, Olsen se ocupase pe cât putuse de Teri. Îi suflecase pantalonii şi mânecile flanelei, doar că la vederea pielii pline de pete, încetase să mai facă ceva. Nu ştia ce. Niciunul dintre ei nu era medic.
— Este un soi de infecţie, vreo boală ceva, decretase Olsen, privind-o cu reţinere.
— Credeţi că o fi contagioasă? întrebă îndoielnic Eric Sharp, cercetându-şi pielea braţelor.
Patricia îi puse mâna pe frunte, cu blândeţe.
— Are în continuare temperatură, spuse ea, neliniştită.
Când o examinaseră pe Teri descoperiseră că avea buza plumburie şi gingiile purpurii, iar petele roşii îi împânzeau trupul umflat.
Era inconştientă. Oricum, pierduse contactul cu realitatea de când Liza Florentine fusese ucisă în faţa lor. De atunci nu mai contenise să plângă. Adesea îi speria teribil când îi trezea din somn hohotind, atât de tare, de parcă era arsă pe rug.
152
Din fericire, niciunul nu mai prezenta simptomele ei. Fusese izolată într-o parte pe coridor, acolo unde, în spatele uşilor erau cadavrele care răspândeau un miros de îţi zbârcea maţele.
Patricia îşi ridică privirea. Avea faţa schimonosită de durere.
— Scorbut, murmură. Scorbut, repetă mâhnită, iar ceilalţi se priviră nedumeriţi între ei. Nu e contagios, spuse, însă are nevoie de hrană şi de proteine Urgent.
Olsen zâmbi amarnic. Nu avea de gând să o chestioneze cu privire la măreaţa revelaţie.
— Cu toţii ştim că asta nu e posibil, iar privirile se îndreptară către trupul lui Teri.
Nimeni nu îşi dorea o nouă pierdere. Şi aşa fuseseră decimaţi de curând. Pe Patricia o îngrozea posibilitatea de a rămâne singura femeie din grupul supravieţuitorilor.
153
Ca un cântec abia fredonat, cuvintele li se strecurau printre buze, asemenea frigului nopţii, care străpungea tăblia trenului, pătrunzându-le adânc în oase. Erau strânşi unii într-alţii, arătând ca nişte ciorchini de struguri jalnici. Se obişnuiseră deja cu mirosul de putrefacţie, urină şi fecale. Doar cu gândul că vor muri nu se împăcaseră.
— M-am născut în Marijampole, îşi începu declaraţia Alksandras, ţinându-şi genunchii la piept cu braţele care-i ofereau mâncărimi insuportabile. E un oraş din Lituania, îi lămuri, mai ales pe Eric Sharp care-l privea cu buimăcire, de parcă îi vorbise în altă limbă. Oraşul meu este localizat de o parte şi de alta a râului Sesupe. E traversat de şase poduri şi cam asta este tot, murmură el, oftând.
— Da, asta este chiar trist…, decretă Olsen, pe un ton aspru, frecându-şi bărbia murdară.
Alksandras zâmbi amarnic şi-şi înălţă capul.
— Poate că n-am zis chiar totul, îşi aminti el cu tristeţe. Am avut un singur prieten, care s-a mutat lângă noi cu două săptămâni înainte să fiu vândut şi ca viaţa mea să fie destrămată.
155
Amaras. Acesta e numele său, murmură băiatul cu tristeţe.
— Şi era abia în grupa mare la grădiniţă. Atât a durat singura mea prietenie cu un om. Două săptămâni, după care totul s-a năruit.
Alksandras căută să-i pătrundă cu privirea. Cu toţii erau atenţi, mai puţin Teri, care moţăia într-un colţ. Starea ei se agravase în ultima oră.
— Apoi v-am întâlnit pe voi, zise şi o privi cu subînţeles pe Patricia, iar ochii ei erau plini de mâhnire.
Băiatul se chinui să zâmbească din nou.
Trenul şuiera şi se cutremura odată cu sclavii vrednici de plâns, de parcă s-ar fi aflat într-un mixer, pentru a fi făcuţi o pastă omogenă. Mâncarea şi aşa puţină li se terminase. Nici apă nu mai aveau, iar Teri murmura câte ceva o dată la câteva ore, apoi chipul i se întuneca şi nu o mai puteau trezi până când îşi revenea singură.
Astfel, erau nevoiţi să-şi ocupe timpul şi mintea cu ceva mai productiv amintirile. Amintiri, care, din nefericire, îi tulburau şi îi chinuiau, dar le păstra vie ideea că erau încă în viaţă. Şansa de a se reîntoarce la familii încă exista.
Olsen îşi frecă palmele şi rupse tăcerea:
— Eu m-am născut în Odense, Danemarca, un loc dat dracului de frig, spuse, râzând reţinut. Vreţi să credeţi sau nu, Odense este înfrăţit cu Kaunas, din Lituania.
Olsen îi aruncă o privire piezişă lui Alksandras, care se simţi oricum vizat.
156
— Ultimul lucru pe care l-am făcut în ziua de dinaintea licitaţiilor a fost să mă rog în Catedrala Sfântului Knut. Olsen pufni cu gravitate. Şi uite unde am ajuns! făcu, ridicând braţele în aer a exasperare.
Peste chipul ascuţit al lui Olsen trecu o umbră fulgerătoare, iar glasul i se preschimbă, devenind mult mai tenebros.
— Aveam un fiu, începu el, şi imediat se corectă. Am un fiu, Kristoffer Olsen. Acum are şase ani. Îi citeam seara poveştile lui Hans Christian Andersen, îşi continuă istorisirea. Olsen deveni melancolic şi, emoţionat, îşi tot atingea nasul cu arătătorul. Ştiţi, cred că m-a pus să-i citesc Hainele cele noi ale împăratului de vreo opt ori.
Nimeni nu îl întrerupse. Dinspre Olsen se auziră suspine înfundate. Era pentru prima oară când le dezvăluia veritabila lui parte cea a unui tată îndurerat, care se tot ascunsese cu îndârjire în spatele unei măşti pline de ironie şi sarcasm.
— Voia să simtă cum este să fii bogat, să ştii că-ţi aparţine o lume, că nu mai depinzi de nimeni şi de nimic. Aşa că atât puteam să fac, măcar să-i citesc poveşti cu împăraţi şi împărătese, cu bogăţiile lor, imaginându-ne că făceam şi noi parte din acea lume. Până când adormeam şi ne trezeam în acelaşi frig cumplit şi gol.
Privirea absentă a lui Olsen nu inspira deloc simpatie. Îşi strânse pumnii. Tremura.
— A mai văzut vreunul dintre voi filmele lui August Blom? întrebă el, iar toţi ceilalţi clătinară din cap a negaţie. Omul e un geniu! exclamă şi căzu pe gânduri.
157
Eric Sharp îşi drese glasul şi-l bătu amical pe umăr pe danez, care nici măcar nu se sinchisi să-i ofere o privire scurtă, în semn de recunoştinţă. Dacă nu s-ar fi legănat în timp ce trenul rula zgomotos pe şine, ar fi părut mort, deoarece avea o privire pustiită.
— Până să ajung… eric făcu un gest atotcuprinzător cu mâna aici, sublinie el, eram vocalist în trupa pe care o înfiinţasem în urmă cu doar câteva luni. O trupă rock. Rămăsese căzut pe gânduri, totuşi zâmbea, ca şi când amintirea era ca un drog pentru el. Un drog necesar. Proton Problem, murmurase el.
— Aşa se numea formaţia? îl întrerupse Colin Carlson cu un glas grav.
— Da, răspunse repede Eric. Proton Problem. Eram eu, doi chitarişti, un toboşar şi încă o fată care mă acompania vocal la refrene. Noi, băieţii ne lăsaserăm plete. Colţurile gurii i se ridicară, manifestându-şi veselia. De fapt, eu le impusesem să-şi lase părul să crească, iar ei au acceptat, îşi aminti, iar glasul îi sunase auster.
— Cântă-ne ceva, îl îndemnă Patricia, pocnind din degete, subit voioasă.
Alksandras îi privi oasele maxilarului, care păreau că-i străpung pielea. Şi chiar şi aşa, era în continuare frumoasă când zâmbea.
— Nu, refuză Eric, bătând cu piciorul în podeaua trenului.
— Urăsc muzica, dar mi-aş da bucuros ultima suflare auzindu-te cântând, mărturisi Colin şi-şi şterse fruntea de sudoare.
158
— De ce ai urî ceva atât de minunat? întrebă Patricia, uitând să-şi corecteze accentul de franţuzoaică, astfel încât Colin nu pricepu prea bine ce spuse.
— Precum muzica? dori să ştie, iar Patricia clătină afirmativ din cap.
Colin medită câteva clipe. Privirea îi căzu asupra gleznei rănite, de parcă i-ar fi oferit cel mai bun răspuns.
— Pentru că odată ascultată prima notă, nu te mai poţi opri, iar muzica te va bântui cu obsesie, susţinu el.
Eric inspiră adânc, pregătindu-se să cânte. Alksandras, care remarcă gestul stingher, ridică un braţ în aer pentru a-i face atenţi pe ceilalţi.
— Linişte, le zise, iar Colin îl sfredeli cu privirea. Vă rog, se corectă el, păstrând un ton înţepător.
Eric îşi frecă palmele, emoţionat. Trenul îi zdruncina, iar păcănitul constant pe care-l producea reptila ruginită îi răsuna în minte. Îl sâcâia.
Acesta îşi drese din nou vocea şi începu să cânte cu un timbru răguşit, încălzit de un sentiment puternic şi deopotrivă violent.
— Lame imaginare, care taie prin mâinile mele Am căzut în mizerie şi ură Cu ochii intoxicaţi, ne-ai furat viaţa.
Cuvintele păreau că îl vor copleşi; broboane de sudoare i se prelingeau pe frunte. Cu toţii îl ascultau ca pe o binecuvântare.
— Şi tot ce am clădit, tu ai năruit într-o clipă Mă gândesc la piraterie mintală M-am săturat să gonesc în tăcere.
159
Eric cânta cu pasiune o înflăcărare care îi întunecase chipul. Ochii parcă i se retrăseseră în orbite şi lăsaseră în loc două sclipiri străvezii.
— Să mă pierd în întuneric Să fiu o umbră Am ales să plec, să respir în altă parte.
Glasul i se frânse, respirând cu dificultate.
Dintr-odată, se prinse cu degetele de gât.
Patricia sări panicată din locul ei să-l ajute. Trebuie că se rămase fără aer. Însă nu, era mai groaznic. În fapt, Eric Sharp îşi încleştase degetele de gât, sufocându-se de parcă se afla în transă. Muzica îi vibra în minte mai tare ca oricând. Nu se mai putea gândi la nimic altceva decât la asta, iar muzica îi cerea să-şi frângă gâtul.
Băiatul se sugrumă până când fu mult prea epuizat ca să mai facă asta. Patricia fu nevoită să-i descleşteze degetele.
160
Timpul devenise abominabil. Mulţi dintre ei nu mai erau lucizi. Alksandras îşi auzea glasul lăuntric răsunând ca un trombon stricat. Trăseseră cu toţii o sperietură teribilă, când îl văzură pe Eric Sharp cum îşi făcu rău de unul singur.
Cu toţii îl priveau cu reproş, de parcă ei fuseseră cei atacaţi. Olsen, căruia îi revenise în privire acea viclenie care îl caracteriza, detesta ca cineva să se implice în sfera sa privată. Din partea lui, i-ar fi permis să se sugrume până la final.
Lituanianul sesiză faptul că trenul încetinise, ţăcănind ca o maşină de scris. Se aflaseră în mers de aproape o săptămână şi aproximativ o dată la două zile murise câte un camarad. Nimeni şi nimic nu le garanta că vor supravieţui cu toţii teri era deja cu un pas în mormânt, fiindcă pielea ei arăta ca o vânătă.
Sclavii duhneau a transpiraţie, un miros rânced şi repugnant care stăruia în aer. Nu mai mâncaseră şi băuseră de câteva zeci de ore şi se temeau că în curând vor fi ucişi de oasele care le vor străpunge pielea care parcă devenise brânzită. Rănile li se mai vindecaseră, sângele se uscase şi fusese acoperit cu jeg, crustele le brăzdau spatele, asemenea cicatricelor de pe spatele lui Alksandras, care arătau ca nişte tatuaje albicioase.
161
Aveau chipuri terne, care odată exprimau veselie şi erau pline de zâmbete. Acum, să zâmbească însemna durere. Îi dureau muşchii faciali până şi la un simplu surâs, aşa că refuzau să mai zâmbească, privind cu teamă hăul care se căsca sub picioarele lor.
Însă cât să mai spere?
Alksandras se agăţa cu disperare de acest concept care îi pulsa în minte. Speranţă. Era ca o gaură neagră deşi nu ştia mai nimic despre acestea -, era convins că speranţa exista undeva acolo, dar nu era convins că nu i-ar fi făcut mai mult rău dacă tot tânjea după ea. I-ar fi putut scăpa printre degete.
Cu cât trecea mai mult timp, cu atât orice fărâmă de nădejde îi era îndepărtată din minte şi se abandona unui întuneric etern.
— Să vă arăt ceva, le propuse Colin Carlson, îndreptându-se către locul în care îşi făceau nevoile. M-am tot gândit la asta.
Bărbatul trase prelata de cauciuc, lăsând să se întrevadă spărtura de douăzeci de centimetri în podeaua trenului. Imediat, aerul vetust din tren fu invadat de prospeţimea nopţii o scurtă alinare.
— Povestea mea e simplă, îi anunţă el, suflecându-şi mânecile flanelei şi ai pantalonilor. În tinereţe am fost acrobat.
— La asta chiar nu mă aşteptam, comentă Olsen printre dinţi, stând rezemat cu bărbia în genunchi.
— Trecerea timpului nu a lăsat urme vizibile asupra mea.
162
Încă mai am talia de atunci şi aş putea încerca să mă strecor afară, spuse, aplecându-se deasupra găurii.
— Stai! Să faci, ce? tună Olsen, sculându-se de jos şi înşfăcându-l pe bărbat de umeri.
— Olsen, dă-i drumul! interveni Patricia, cu un glas ferm.
Danezul o ţintui cu o privire bănuitoare, însă aceasta îi susţinu privirea, iscoditoare, ridicându-se în picioare.
Colin îşi răsuci gâtul şi privi degetele încleştate ale lui Olsen pe umerii săi. Unghiile îi zgâriau carnea.
— Chiar aveţi impresia că aş permite ca vreunul dintre voi să-mi pună viaţa în pericol mai mult decât este deja? şuieră Olsen, scuipând cuvintele, astfel încât saliva i se scurgea pe bărbie şi pe gât. Sunteţi proşti sau jucaţi un rol ieftin? tună, trăgând de umerii lui Colin de parcă ar fi vrut să-i desprindă din schelet.
Danezul avea faţa înăsprită şi spumega continuu. Părea că abia aşteptase acest moment, pentru a se descărca.
— Uite care-i treaba, amice, replică Colin, sprijinindu-se cu un braţ de grătarul metalic care ţinea locul unui suport de bagaje. N-avem de unde şti cât va staţiona trenul. După cum bine vedeţi, nici măcar un Înarmat nu a dat fuguţa să ne aducă hamburgeri de vită şi cartofi prăjiţi cu sare. Odată ce va porni trenul, o să redevenim condamnaţi şi nu o să renunţ la oportunitatea care ne-ar putea scoate din tot rahatul ăsta! turui acesta.
Pentru o clipă, Olsen păru că avea să obiecteze din nou, însă făcu o grimasă morocănoasă şi îi dădu drumul, întorcându-se la locul său. Fără să se aşeze, însă.
163
— M-am tot gândit la treaba asta de câteva zile, şi am vrut să vă spun de îndată ce trenul avea să se oprească. Acum a făcut-o, aşa că v-am zis. Nu mă omorâţi pentru asta, nu? făcu ironic, scrutându-i chipul roşu al lui Olsen, care clătina din cap nemulţumit.
— Fă ce ai de făcut, numai scoate-ne de aici, îl povăţui Patricia, neavând stare.
— Prea bine. Eu mă voi strecura afară, voi ieşi de sub tren, mă voi asigura că nu mă vede nimeni şi vă voi deschide uşile. Unul câte unul veţi sări. Apoi fugim oriunde vedem cu ochii, o spuse ca şi când era ceva deja rezolvat.
— Ia stai aşa, îl întrerupse Olsen din nou, mijindu-şi ochii care căpătaseră o nuanţă plumburie. De unde ştim noi că nu o să evadezi şi o să ne abandonezi aici? vru să ştie, privindu-l suspicios.
Colin ridică simplu din umeri, ca şi când era un elev care nu ştia răspunsul unei întrebări şi îi era prea lene să se ostenească să-i găsească un răspuns.
— Nu o voi face, bine? Aveţi încredere în mine, îi asigură şi-şi vârî primul picior afară.
Alksandras îşi lungi gâtul, observându-l mai bine pe Colin. Ceva i se părea în neregulă. Bărbatul renunţase la şosete, oricum nu mai arătau ca nişte şosete de câtva timp, ci nişte zdrenţe sfâşiate. Ceva îi spunea să nu aibă încredere în bărbatul acela.
Când se sprijini în pumni auzi un pârâit teribil. Sunetul îi făcu pe sclavi să se teamă. Îşi puse şi celălalt picior afară.
164
— E bine, simt pietrele de dedesubt, zise, încercând să-şi lăbărţeze zâmbetul de pe chip.
Alksandras continua să se gândească la acea frământare care prindea contur în mintea lui. Mai curând decât ar fi preconizat, îşi dădu seama care era chestiunea neclară. Glezna lui Colin. Nu numai că nu mai era umflată, dar nici nu i se păruse a fi fost vreodată aşa.
Alksandras sări de pe locul în care şezuse până acum, chiar în timp ce un zgomot vibrant îl făcu să se clatine.
— La naiba! zise panicat Eric Sharp şi îşi puse mâinile în cap.
Trenul se urni din loc.
— Hei! Hei! Ajutaţi-mă! urlă Colin, împingându-se în braţe. M-am blocat! urlă din toţi rărunchii, în timp ce trenul prindea viteză.
Numaidecât, Lucas, Eric şi Patricia se năpustiră asupra lui Colin, trăgându-l de mâini cu frânturile de putere pe care le mai aveau. Ezitant şi vizibil şocat, se apropie şi Olsen, ajutându-i. Singurul care rămase într-o parte, fu Alksandras care era conştient de ce avea să se întâmple. Se zgâi printre golurile de aer, îngrozit de ţipetele pline de disperare ale lui Colin. Îşi duse mâna la frunte şi se îndepărtă cu paşi grăbiţi pe coridor, alungându-şi din minte chipul lui cu o altă preocupare. Şezu, lângă trupul vestejit al lui Teri, care clipea încet.
— Ce se întâmplă? murmură ea scurt, transfigurată.
Ţipetele se succedeau cu înfiorare, iar păcănitul scos de tren devenea din ce în ce mai puternic. Practic, trenul îi târâia
165
picioarele lui Colin, care era tras de braţe din toate direcţiile. Durerea pe care o resimţea în mâini şi picioare devenea insuportabilă.
Trenul prinse viteză, iar acum era aproape imposibil ca bărbatul să mai scape nevătămat. Colin atârna primejdios, iar protuberanţele din ciment îl izbeau în picioare, jupuindu-i carnea din ce în ce mai mult.
— Nu mai trageţi! urlă îndurerat, căci spărtura asimetrică a podelei îi străpunse şoldurile.
Încercase să-şi ridice picioarele şi să le sprijine de grilajele de fier fierbinţi, însă nu izbutise. Viteza era mult prea mare, iar durerile îl copleşeau.
— Daţi-mi drumul, le ordonă, cu un glas răstit.
— Ai înnebunit? îl luă la rost Patricia, iar lacrimile i se scurgeau pe obraji.
Conştient că nu aveau să-l asculte, Colin luă o decizie radicală.
Fără să mai stea pe gânduri, se smulse dintr-o mişcare ageră din strângerea lor şi se împinse cu toată forţa în jos.
Se izbi cu fruntea de una dintre şine. Perplexă, Patricia se răsuci, refuzând să vadă mai mult.
Alksandras îi mângâie părul lui Teri şi privi descumpănit locul în care se aflase Colin. Grupul supravieţuitorilor se micşorase din nou.
166
În zori, cerul era acoperit de nori plumburii. Micul Alksandras îşi dorea să poată răsturna bolta şi să se ascundă în spatele întunecimii. Stăteau rezemaţi într-o rână, arătând de parcă erau secaţi de viaţă. Aveau ochii mijiţi de la nesomn şi oboseală. Era prea mult. Nu îşi mai doreau să încerce să zâmbească, să mai fie omenoşi. Sau să creadă că vor supravieţui. Toată speranţa li se năruise odată cu moartea lui Colin Carlson.
Nici măcar unul dintre sclavi nu închisese ochii pentru mai mult de o grimasă. Se abandonaseră fiecare unor gânduri sumbre, chinuiţi de urletele îndurerate ale scoţianului, de stomacul care se hrănea cu propria lor disperare.
Alksandras se mai gândea şi la altceva. De fapt, aproape că nu dăduse importanţă celor întâmplate recent. Ca şi în acest moment, asculta ultimele cuvinte ale lui Teri Holmes. Îi răsunau în străfundul urechilor ca nişte ecouri fantomatice. Salvaţi-vă! îi spusese ea şoptit. Tu şi Patricia, adăugase cu străduinţă. Mai bolborosi ceva aproape inaudibil. I se păru că-i spusese Eşti special, ceea ce-l emoţionă, deşi încercase să pară imperturbabil.
Îşi căscă ochii şi se căzni să-i găsească privirea băiatului.
167
Lituanianul îşi amintea că Patricia oferise un nume bolii care o devastase într-un timp aşa de scurt nu mai reţinea -, dar avea impresia că se înşelaseră. Nu părea ceva obişnuit să arăţi ca un cadavru care parcă a fost trezit înapoi la viaţă. Era un gând care îl îngreţoşa, dar era real. Arăta îngrozitor. Şi, deşi toţi se feriseră de ea, băiatul fu singurul care încercă să-i aline suferinţa în ultimele ei clipe.
Alksandras dădu să-i spună o scurtă rugăciune, dar Teri scoase un oftat prelung şi, grăbită, viaţa o părăsi.
Copilul îşi şterse ochii umezi. În jur era rumoare, aşa că nimeni nu băgă de seamă că mai pierduseră unul dintre ei. Ce-i drept, îi era teamă că aceasta avea ceva contagios, dar nu putea fi impasibil. Îi coborî pleoapele şi îi făcu o cruce.
— Dumnezeu fie cu tine, spuse, şi într-un fel se rugă să se răsfrângă şi asupra lui.
Se răsuci şi îşi dădu seama de ce era agitaţie trenul se oprise.
De afară se auzea zgomot de paşi. Era suficient de puternic pentru a le atrage atenţia sclavilor. Se întorseseră cu toţii curioşi înspre uşile masive. Înarmaţii apăsară cu putere mânerele din fier, auzindu-se un zăngănit în timp ce uşile se deschideau.
Erau vrednici de plâns, dar amorsaţi de ură şi deznădejde.
Pe scări urcase unul dintre Înarmaţi, o figură familiară o brută.
168
— Văz că vă împuţinarăţi, zise, trecându-şi limba peste o mustaţă tânără ca tăciunele. Astăzi e ziua voastră norocoasă. Îi privi cu făţărnicie, apoi continuă. Haideţi, afară toată lumea! zbieră, agitându-şi arma în aer, ca să-i grăbească să coboare.
Sclavii făcură un schimb de priviri uimite. Să nu fi înţeles mesajul pe care dorise să-l transmită Înarmatul?
— Am zis să coborâţi, idioţilor! se răsti acesta. Îl apucă pe Eric Sharp de antebraţ şi îl trase afară, aruncându-l în iarba deasă. Afară!
Supravieţuitorii se ridicară de pe podeaua pătată de sânge şi urină. Coborâseră, anchilozaţi, lăsând în urmă cadavrele.
Afară era un miros sărat, iar în depărtare, Alksandras zări trestia şi papura înălţându-se spre cer, întinzându-se mult către vest.
Se aflau într-un… depou.
Erau înconjuraţi de hale uriaşe din fier şi beton. Din penumbră se iveau locomotive fumurii. Sclavii nu putuseră privi prea mult, căci Înarmaţii se regrupaseră zece acum şi îi împinseră cu vârful armelor în spate.
Alksandras fu singurul, probabil, care observă că bărbatul în costum crem nu era prezent.
Se speriase, gândi el încurajator.
Se urcaseră pe un peron prăfuit, conduşi către o clădire dărăpănată, cu pereţi scorojiţi şi crăpaţi.
Înăuntru găsiseră un spaţiu gol, tăcut şi friguros.
169
Înarmatul le vorbi:
— Luaţi-o la stânga, către Sala cu Apă, le comandă cu un glas autoritar.
Numaidecât, alţi cinci Înarmaţi ieşiseră la înaintare, escortându-i către locul cu pricina.
Acolo găsiră o încăpere pătrăţoasă. Păşiră pe o gresie verde, precum culoarea nucilor verzi. Faianţa era albăstruie şi lipsea în unele locuri.
— Lăsaţi-vă hainele în cuier, le spuse vizibil ostil şi le arătă colţul cel mai apropiat al încăperii. Veţi primi de-ndată alte haine noi pe care să le îmbrăcaţi, asta după ce vă veţi curăţa temeinic.
Deşi avea un debit verbal enervant, rostea cuvintele rar, de parcă era sigur că sclavii erau nişte proşti şi jumătate.
În tot acest timp, cei cinci absorbeau fiecare cuvânt pronunţat cu austeritate.
— Învârtiţi robinetul şi vă aşezaţi deasupra plitei, le explică. După ce terminaţi, faceţi la fel, în sens opus, vă îmbrăcaţi şi ieşiţi afară, s-a înţeles? făcu, trecându-şi iarăşi limba peste mustaţă.
Sclavii clătinară din cap în sens afirmativ. Înarmatul se răsuci pe călcâie şi părăsi încăperea, împreună cu acoliţii săi.
— Cinci minute! le strigă.
Nu exista vreo uşă, ci doar o spărtură în zid, aşa că intimitatea lor tindea către zero. Puteau să ignore acest fapt, fiindcă aveau apă pe care să o bea şi cu care să se spele, cum nu mai făcuseră de foarte mult timp.
Sclavii resimţiră suflul apei ca pe o explozie lichidă, care le inundă întreaga fiinţă. Apa era rece şi din belşug. Se frecară cu
170
mişcări energice până simţiră dureri în braţe şi arsuri pe corp. Înghiţiră suficientă apă cât să le ajungă pentru mult timp. Toată apa aceea le oferea un sentiment îmbătător, un desfrâu plin de oxigen.
— E uimitor! exclamă Lucas de lângă Alksandras, care-şi freca părul cu repeziciune, îngăduind apei să-i alunge negreala, până îi redeveni argintiu.
— Da, ştiu, vorbi lituanianul, zăpăcit de sentimentul reconfortant pe care i-l oferea apa.
În scurt timp, şuvoiul încetini. Ceva pârâi deasupra lor, iar ţevile se cutremurară pentru câteva momente. Dintr-odată, apa se sfârşi. Se întinseră fără să protesteze după propriul prosop, simţind atingerile materialului ca pe nişte mângâieri blânde.
Se îmbrăcară cu hainele din cuier nişte salopete turcoaz care aveau mânecile şi gulerul de un albastru închis.
Nu mai conta faptul că aveau să se prăjească în acele haine, ci se bucurau din plin pentru că erau din nou curaţi.
— Mişcaţi-vă! le ordonă câinos Înarmatul, iar Alksandras îşi aminti numele său.
Furman.
Bărbaţii îi îmbrânciră cu violenţă, de parcă erau nişte animale.
Când ajunseră afară, parcurseră drumul în tăcere, mergând treizeci de metri până la ieşirea din gară. Spre şosea, deja îi aşteptau la trotuar două maşini lungi, cu geamuri fumurii.
— Înăuntru! le spuse printre dinţi Furman, iar câţiva Înarmaţi îi împinseră înăuntru.
171
Nici nu le mai păsa cum se comportau cu ei, fiindcă erau atât de istoviţi, încât adormiseră, cufundându-se în banchetele moi şi confortabile.
Furman aproape că smulse portiera. Urlă inteligibil la sclavi care tresăltară, privind în neştire, chiauni de somn.
— Alle raus! Alle raus! strigă el câinos agitând puşca în aerul apăsător.
Câţiva Înarmaţi cu aspect sălbatic îi înşfăcară afară.
aici veţi fi cazaţi până diseară. O să participaţi cu toţii la Sărbătoare. Trebuia să aibă loc la amiază, dar s-a amânat din cauza voastră. Aţi întârziat, le-o spuse, învinuindu-i pentru acest fapt şi râse împreună cu ceilalţi Înarmaţi.
Soarele era dogoritor, iar materialul din care erau făcute salopetele îi făcea pe sclavi să îl perceapă ca pe nişte plite încinse. Aceştia îşi înălţară privirea, ţintuiţi locului de priveliştea care îi lăsă fără aer.
În faţa lor era un hotel.
Cu certitudine, clădirea redefinea conceptul de eleganţă şi rafinament. În sfârşit, simţeau că au găsit acel ceva ce le lipsise până acum.
Păşiră înăuntru, simţindu-se străini de acea lume nouă. Precum nişte Columbi care descopereau o altă viaţă, cunoscând un nou sens existenţial.
172
Pătrunseră într-o ambianţă modernă şi stilată, unde armonia culorilor şi eleganţa păreau exagerate, iar sentimentul de civilizaţie îi înnobila cu desăvârşire.
Personalul le afişă zâmbete calde şi le înmânară câteva cartele de acces în dormitoare. Sclavii amorţiseră de la atâta holbat, era ca şi când trăiau un vis deosebit şi nu ar mai fi vrut să se încheie vreodată.
Urcaseră pe o spirală de scări care nu scârţâiau deloc, călcând pe un covor roşu, fără cusur. Ajunseră în mijlocul unui culoar înţesat cu uşi.
— Veţi sta în camerele 102 şi 103, îi anunţă Furman, întorcând pe o parte micile cartele numerotate. Ia! spuse, întinzându-i una lui Olsen şi una Patriciei. Vă alegeţi oamenii cu care împărţiţi camera şi rămâneţi acolo până veţi fi luaţi, s-a înţeles? îi întrebă.
— Desigur, garantă Patricia, afişând un zâmbet de complezenţă.
Cei doi deschiseră uşile, îndreptând cartelele către o undă luminoasă aflată în locul în care ar fi trebuit să fie clanţa. Se auzi un sunet ascuţit şi uşile li se deschiseră în faţă.
Imediat, prospeţimea aerului dinăuntru le întoarse stomacurile pe dos. Camerele erau elegant mobilate în culori primitoare, creând o armonie desăvârşită. Pentru sclavi, camerele reprezentau experienţe vizuale de o frumuseţe greu de descris. Pentru Alksandras mai ales pentru el -, după aproape un an de sclavie, supus unor chinuri teribile, să se afle într-un loc atât de îngrijit, îl făcu să plângă.
173
Patricia îl bătu uşor pe creştet, dar şi ea era fascinată de acel peisaj parcă desprins dintr-un tablou maiestos.
Când priviră pe geamul curat, văzură cum capitala era poleită de soare. Era un cadru care îi înmărmurea.
— Priviţi! clipoci Lucas, fixând cu privirea o masă din lemn. Mâncare. Multă mâncare, zise fermecat, punându-şi mâna la gură de uluială.
Într-adevăr. Pe masă se afla un coş cu împletituri ciudate. Înăuntru se aflau tot soiul de fructe pe care încă se zăreau stropii, sticle cu apă şi sucuri de diferite culori; lângă coş erau două farfurii cu mâncare, mezeluri feliate şi fripturi, castronaşe cu sosuri şi salate.
Sclavii îşi doreau în acest moment să-şi scoată din trup organele pentru a face loc mâncării.
Camera 102 era învăluită într-o lumină reconfortantă. Patricia, Alksandras şi Lucas abia reuşeau să-şi stăvilească lacrimile, pentru a se putea delecta cum trebuia de acea privelişte uimitoare.
În camera 103, Olsen şi Eric Sharp se loviră piept în piept, urlând de fericire, cu zâmbete largi pe chipurile uscate.
174
— Ajută-mă să pornesc creatura asta, se văită Lucas, zgâindu-se la un aparat de aer condiţionat.
— Trebuie să foloseşti una dintre telecomenzi, îi arătă Alksandras.
Se ridică din pat cu un oftat, jinduind deja la aşternuturile catifelate.
— Când eram acasă, aveam şi noi un aparat ca acesta, zise şi se uită în sus la aparat, analizându-l. De fapt, nu era atât de scump, dar era asemănător. Mai trebuie doar să găsesc telecomanda potrivită, îşi spuse ca pentru sine, scrutând cu privirea suportul pentru telecomenzi, un loc în care se aflau alte câteva.
O luă pe cea inscripţionată cu firma aparatului şi apăsă un buton, iar pliurile aparatului se mişcară încet. Un aer rece, însă primitor, îi învălui în răcoare.
— Acum e mult mai bine, făcu Lucas, depărtându-şi braţele de corp, primind răsuflarea rece pe piele.
Se auzi din apropiere o altă uşă deschizându-se, iar Patricia apăru în pragul ei, acoperită de un prosop. Îşi ştergea cu o margine pletele din vârful cărora se scurgeau picături de apă.
175
Lituanianul nu o mai văzuse niciodată atât de destinsă.
— Baia este minunată, reflectă ea asupra cuvintelor sale, iar cei doi băieţi zăboviră mai mult decât era necesar asupra corpului ei.
Patricia nu se osteni să le facă morală.
— V-am pregătit şi vouă cada cu apă fierbinte, aşa că următorul la rând goleşte cada şi o reumple pentru celălalt, spuse, deşi sună mai mult a întrebare.
Băieţii schimbară priviri jucăuşe. Franţuzoaica se întoarse în baie, schimbându-se. O auziră râzând copios, distrată de inocenţa pe care încercau băieţii să o disimuleze, într-un mod copilăresc.
De partea cealaltă, în camera 103, Olsen şi Eric Sharp se înţelegeau de minune, ca şi când se cunoşteau de o viaţă. Se trântiseră amândoi în paturile duble, împingând păturile în lături. Stăteau turceşte şi mâncau cu poftă copanele de pui, murdărindu-se de sos în jurul gurii. Nici nu le mai păsa de aşternuturi, tot ceea ce conta era mâncarea.
— Nici nu-mi amintesc când am mai mâncat atât de bine, spuse Eric, plescăind în timp ce muşcă din copan.
Drept răspuns, Olsen scoase un murmur plin de plăcere, fiind de acord.
— S-ar putea să-mi amintesc, de fapt, zise Eric, clefăind în continuare, dar nici nu vreau să mă gândesc la asta.
— Deşi ai făcut-o, îl repezi Olsen, luând o altă bucată de pui, pe care o înecă în sos de roşii.
176
— Te-ai mânjit, vampir nenorocit! i-o întoarse Eric şi începură să râdă zgomotos, atât de tare, încât şi Alksandras îi auzi din camera alăturată.
Zâmbi cu recunoştinţă pentru toate aceste momente frumoase.
— Ştii, se pare că nu eşti chiar un căpcăun aşa neprietenos, îi mărturisi Lucas, aruncându-i o ocheadă.
Olsen scoase un mârâit pe care tânărul cu păr argintiu îl găsi foarte nostim.
Sclavii dormeau.
Trecuseră câteva ore de când se aflau la hotel şi acum venise acel moment să viseze într-adevăr. Doar că visele lor erau desprinse din coşmaruri. Nu semănau deloc cu această realitate blândă şi îngăduitoare cu ei.
Cei cinci se îmbăiaseră, simţind spuma printre degete, mângâindu-şi pielea tăbăcită cu bureţi fini şi uşori; se unseră cu uleiuri de corp şi creme care le făceau trupul să emane un miros încântător, puternic de citrice.
Resimţiră minunatul sentiment de a se uita la televizor. Ca o ironie depravată, Olsen chiar găsi reluarea filmului său preferat, Planeta maimuţelor. În fond, viaţa din film se asemăna cu a lor, nu era cu nimic diferită. Şi ei erau sclavi. Danezul nu era străin nici de teoria evoluţionistă a lui Darwin, poate de aceea iubea atât de mult acel film.
177
Îşi aminti, în somn, că-l urmărise pentru prima oară cu fiul său, într-o seară ploioasă.
Pentru prima oară, după foarte mult timp, izbutiră să se desfete cu mâncare şi băutură. Înainte să adoarmă, acoperiţi de pilotele mătăsoase, îşi simţiseră burţile cum aveau să crape.
Adormiseră cu zâmbetul pe buze.
178
Sclavii se treziră violent, alertaţi de paşii grei ai Înarmaţilor care pătrunseră în dormitoare. Izbiră cu podul puştilor în metalul uşilor, făcând un sunet asurzitor.
Furman înaintă în dormitorul 102, aruncându-le o căutătură agresivă.
— Trezirea! strigă şi numaidecât, ceilalţi Înarmaţi îi prinseră de braţe pe adormiţi, târându-i jos din paturi.
Sclavii erau ca şi pietrificaţi. Nu ştiau cum să discearnă ceea ce li se întâmpla, dacă încă dormeau şi era doar un coşmar care avea să treacă sau era realitatea şi tot ce trăiseră mai înainte fusese o cumplită amăgire.
— Afară! Afară! Afară! urlă Furman, împroşcând cu salivă, iar chipul i se înăspri teribil, de parcă stătuse cu faţa la câţiva metri de soare.
Colerici şi nestăpâniţi, Înarmaţii nu mai aşteptaseră ca sclavii să se ridice de jos. Îi înşfăcară din nou şi îi săltară din dormitor, împungându-i şi urlând la ei până afară din hotel. Nu se mai zărea niciun angajat.
Când ajunseră la intrare, Olsen şi Eric erau deja acolo, stând cu braţele în poală, timoraţi.
179
Maşinile îi aşteptau cu motoarele pornite, gata de plecare. Unul dintre bărbaţi, pe care Alksandras îl recunoscuse ca fiind unul dintre cei trei cu care avusese acel schimb de priviri, le deschise uşa cu o mişcare năsilnică şi le făcu semn să intre. Încă o dată, Înarmaţii îi îmbrânciră, iar Lucas se lovi cu capul de plafonul maşinii, icnind îndurerat.
Încă nu puteau pricepe ce li se întâmpla.
Cum de se schimbase totul atât de rapid? Cum devenise totul o uriaşă incertitudine?
Înarmatul trânti portiera, iar maşina demară, cu roţile scrâşnind pe caldarâm.
Un cârd de păsări trecu deasupra lor ca nişte note pe portativ. Erau atât de ameţiţi, încât totul li se părea nefiresc.
Alksandras privea mâhnit pe geam, resemnându-se cu faptul că măcar nu-i putea fi zărit chipul întunecat de supărare.
De când sosise în capitală, nu avuse timp să o privească aşa cum se cuvenea, fiindcă totul se petrecuse cu repeziciune. Acum avea prilejul să o facă.
Oraşul era viu. Impresionant, crescând cu fiecare metru parcurs. Străzile se lungeau mult în depărtare; liniile de metrou erau pretutindeni, garniturile treceau peste capul lor, clădirile impozante erau luminate şi vopsite în nuanţe strălucitoare. Magazinele de tot soiul alcătuiau rânduri parcă infinite. Din grandioasele fântâni apa ţâşnea spre cer şi dansa în aer. Se zăreau
180
pasajele subterane în stânga şi în dreapta lor, iar vegetaţia era diversă, înflorită şi sublimă; parcurile erau curate şi atractive, cu un peisaj relaxant. De altfel, zgârie-norii erau atât de înalţi, încât Alksandras ar fi trebuit să coboare din maşină pentru a-i vedea unde se sfârşeau, dar era sigur că puteau atinge norii.
Cu cât se apropiau mai mult de locul despre care nu avea habar, conştientiza faptul că nu se zărea nicio urmă de oameni pe străzi. Tot oraşul părea o fantomă cosmetizată, dar fără consistenţă şi goală pe dinăuntru.
Mai era ceva. Un detaliu care îi scăpase. Băiatul se încruntă, zărindu-şi propria reflexie în oglindirea geamului. Arăta îngrijorat, nu numai pentru el, ci şi pentru camarazii săi.
Părea că războiul nu se sfârşise.
Oraşul era ticsit cu milioane de beculeţe care luminau fie intermitent, fie fosforescent, fie răspândeau o lumină crepusculară şi uşor înfiorătoare. Tuburi luminoase străluceau deasupra semafoarelor care nu mai funcţionau acum. Pe frontispiciul clădirilor erau lipite bannere luminoase, cu inscripţia Sărbătoreşte, Lume!
Alksandras simţi fiori pe şira spinării. Totodată, ghirlande luminoase, care difuzau o lumină caldă şi festivă împânzeau cerul şi stâlpii de iluminat. Perdele scânteietoare atârnau pe marginea podurilor şi a acoperişurilor. Lumina nu mai contenea, era pretutindeni.
Obsesivă.
Nu-i observă, în schimb, pe lunetiştii pitiţi pe acoperişurile clădirilor înalte.
181
Descoperi că prietenii săi urmăreau fascinaţi aceleaşi lucruri. Abia respirau, de parcă cu cât o făceau mai rar, cu atât aveau să se sufoce cu propriile gânduri sumbre.
Maşina încetini, ocolind pe o străduţă lăturalnică şi se opri în spatele unei clădiri înalte, circulare, care semăna cu un stadion.
Un Înarmat le deschise uşa. Alksandras se repezi jos, ştiind că ei n-aveau să ezite să-l smucească. Grabnic, sclavii ieşiră din maşină şi se aliniară, ca în faţa unui pluton de execuţie. Arătau jalnici, de parcă viaţa le ieşise şi reintrase în fiinţă, doar pentru a-i părăsi din nou.
— Vi s-au mototolit cămăşile, le zise în zeflemea Furman, bătând palma cu Înarmaţii şi râzând ca hapsânii.
Alksandras se arătă indiferent, privindu-şi încălţările nişte tenişi uzaţi.
— Ceilalţi au fost deja instruiţi, nu o să mai stau să vă fac şi vouă prelegerile, aşa că faceţi ce vedeţi că fac şi restul. Furman se plimbă prin faţa lor, încruntându-se. Sunteţi atât de urâţi! se miră, continuându-şi mărşăluirea mustrătoare. Nimeni nu se plânge. Nimeni nu protestează. Nimeni nu face nimic nesăbuit, s-a înţeles? îi întrebă, privindu-i pătrunzător.
— Da, domnule, luă din nou cuvântul Patricia, zâmbind firav, dar Furman nu îi observă ura din privire.
Baia spumoasă şi hrana îmbelşugată îi oferea puterea de a zâmbi. Chiar şi nenorociţilor.
— Imediat după ce se termină tot tărăboiul veţi fi duşi în altă parte, aşa că nu vă faceţi iluzii. Totul a fost făcut la ordinele şi dorinţele Maestrului.
182
Când auzi cuvântul Maestru, Alksandras se cutremură şi simţi palpitaţii în piept. Ticălosul! îşi auzi glasul lăuntric scuipând cuvântul cu înverşunare.
— Este timpul, se auzi un glas piţigăiat, venind dinspre clădire, iar un bărbat scund şi îndesat privi înspre sclavi, frământat.
— Înainte! le porunci Furman, iar Înarmaţii îi îmbrânciră înăuntru.
Acolo găsiră un aer stătut şi tensionat, iar primprejur se auzeau zgomote de tot felul. De-o parte şi alta a încăperii se aflau mese lungi pe care zăceau împrăştiate documente şi alte hârţogării.
Bărbatul le dădu un pix şi îi puse să se iscălească pe o foaie; apoi, acesta o aşeză peste un alt teanc asemănător.
Împinşi din nou şi ameninţaţi constant, sclavii merseră în tăcere prin semiîntuneric. Tavanul devenea tot mai scund. Pereţii se îngustau, până când, alarmaţi, observară că în faţă apăru un tunel la capătul căruia se zărea o strălucire gălbuie, bolnavă, de unde se răspândeau urale zgomotoase.
Alksandras se încurajă mintal, mergând mai departe. Curând, ieşiră din tunel, iar Înarmaţii rămaseră în penumbră.
Ceea ce vedeau îi stupefiă.
Oriunde priveau, vedeau acelaşi lucru. Oameni. O mulţime tumultoasă care scanda şi cânta, în spatele unor garduri de delimitare. Pesemne că erau cetăţenii. Alţi Înarmaţi îi
183
supravegheau şi interveneau acolo unde era cazul, lovindu-i cu bastoane de cauciuc peste spinări.
Un Înarmat îşi făcu apariţia. Nu era Furman. Îi conduse fără urmă de ostilitate către un perimetru vecin, acolo unde, amărâţii de ei văzură o puzderie de oameni strânşi laolaltă, înveşmântaţi identic cu ei.
Aceleaşi salopete turcoaz cu mânecile şi gulerul de un albastru oceanic. Pretutindeni erau chipuri îngrozite şi tumefiate.
— Sclavi, lăsă Alksandras să-i scape cuvântul printre buze.
— Mii, murmură Patricia şocată.
— Mii de sclavi, compuse Lucas cuvintele, pământiu la faţă.
Neîndoielnic, în jurul lor erau câteva mii de sclavi care forfoteau şi mişunau în acelaşi loc ca nişte furnici.
Alksandras privi dincolo de ei, observând o pistă de atletism. În centru se afla o platformă în formă sferică, uriaşă, pe care trona ceea ce părea a fi o statuie acoperită cu pânză. Aproximă că era de douăzeci de metri.
Mult mai în faţă însă nu era sigur de asta părea a fi o scenă, care se ridica la vreo cinci metri de sol, înţesată cu lumini puternice. Pe scenă se afla un stativ cu microfon, însă nu era nimeni acolo.
Când se uită după Înarmat, Alksandras nu-l mai zări. Plecase.
— Ce naiba se întâmplă aici? întrebă Eric Sharp, pocnindu-şi degetele de nelinişte.
— O să aflăm în curând, afirmă Olsen, făcând semn din bărbie către scenă, acolo unde apăru o siluetă.
184
Se auzi un murmur din partea sclavilor la unison. Se întoarseră curioşi către scenă, nerăbdători să afle ce avea să li se întâmple. Nu ştiau ce să mai creadă.
Un bărbat aproape chel, care avea păr doar în părţi, bătu de trei ori cu degetul în microfon, de probă. Îşi netezi cutele costumului crem şi ridică un braţ în aer, reducând mulţimea la tăcere.
— Drag popor, îşi începu discursul, cu o voce guturală. Este o zi deosebit de importantă pentru noi, probabil cea mai importantă de până acum.
Mulţimea aclamă, în delir. Fireşte, bucuria provenea din rândul populaţiei, deoarece sclavilor li se întindeau chinurile sufleteşti pe feţele palide.
— Cu ajutorul vostru necondiţionat, Capitala a prosperat. Şi doar împreună am cunoscut culmile plăcerilor.
Bărbatul făcu o pauză, savurând ovaţiile exuberante ale oamenilor. Alksandras îşi simţi nodul din gât. Nu putu să scape de el, oricât de mult îşi înghiţi în sec frământarea.
— În cinstea voastră şi a bunătăţii nemărginite am realizat acest monument, pe care vi-l dedic cu întreaga mea consideraţie, zise, îndreptându-şi epatant arătătorul către platformă.
Mulţimea îşi răsuci capetele privind înălţătura aceea impozantă, apoi priviră înapoi către Maestru, când acesta vorbi din nou.
— Şi, înainte să urmărim Marşul Sclavilor… cuvintele Maestrului fuseră curmate de aclamările declanşate de popor vom dezvălui monumentul în această zi sacră.
185
Sclavii îşi plecară capetele. Mulţimea aplaudă cu vervă. Maestrul îşi îngustă privirea când o parte din Înarmaţi urcară pe platformă şi apucară pânza cu degetele. Aşteptară confirmarea, dar nu veni încă.
Maestrul, aşa cum era numit de popor îşi privi ceasul de pe braţ. Era ora 18:36, iar Evan, fiul său, nu dăduse vreun semn de viaţă în ultimele zile. Mai avea doar câteva ore până la miezul nopţii şi trebuia să facă rost de acei bani. Nu putea avea acces la contul lui Evan fără el, fără cheia de la seif. Avea nevoie de blestemata aia de cheie!
— La naiba! ţipă frustrat şi, imediat se îndepărtă de microfon. Zadarnic, cuvintele se făcură auzite clar.
Poporul se arătă îngrijorat. Vito, pe numele său real, îşi trecu mâna peste frunte, ştergându-se de sudoare.
Era o seară încinsă.
— La naiba cu aşteptarea, îşi rectifică el spusele.
Le făcu semn Înarmaţilor şi aceştia traseră pânza care acoperea monumentul.
Dintr-odată, poporul aplaudă frenetic şi izbucni în urale gălăgioase, parcă înnebunit de entuziasm.
Înarmaţii se îndepărtară, iar sclavii priviră printre lacrimi monumentul, cuprinşi de deznădejde.
Era înalt, din bronz şi-l înfăţişa pe Maestru, falnic, cu o privire necruţătoare. Buzele formau un rânjet aspru, iar ochii priveau vicleni către braţele care erau ridicate deasupra capului, ca o balanţă. În cel stâng ţinea un teanc impresionant de bani, iar în celălalt un bebeluş.
186
Imaginea era terifiantă, deoarece bebeluşul care avea un chip schimonosit de plâns -, atârna, ţinut doar de un deget al Maestrului, vârât pe sub micul maiou cu care era îmbrăcat.
Bărbatul în costul crem îşi privi mândru chipul, desfătându-se cu uralele care i se cuveneau, credea el.
Ceea ce nu vedea, şi poate că nici nu-l interesa, era modul în care Înarmaţii îi bruscau pe sclavi, silindu-i să se îndrepte către platforma pe care se afla monumentul.
Aceştia arătau ca o turmă de vaci dezlănţuită, care încotro. Mulţi se împiedicară şi căzură din picioare. Înarmaţii îi loviră cu neîndurare pe spate cu podul puştilor sau cu bastoanele. Amărâţii se ridicară, apoi căzură înapoi în genunchi loviţi cu barbarie. În cele din urmă, cu toţii se aliniară în faţa monumentului. Erau istoviţi şi descumpăniţi, formând trei rânduri lungi şi albastre.
Alksandras şi camarazii săi se situau pe rândul din mijloc. Erau printre primii.
Înarmaţii erau sus, stând pe o pantă. Încercau să întindă nişte sfori enorme, groase cât trunchiul lor.
— Prea bine, zise Maestrul cu glas tare la microfon, atrăgând atenţia pentru un moment. Marşul Sclavilor presupune bucurie, aşa că bucuraţi-vă, oameni buni.
Mulţimea ovaţionă din nou, şi mai intens de data aceasta. Undeva într-un colţ, câţiva oameni plângeau de fericire.
Cum nu aveau habar ce trebuiau să facă, cei cinci sclavi aşteptară să vadă ce avea să se întâmple. În faţa lor se aflau aproximativ cincizeci de sclavi, iar în urmă alte câteva sute
187
clocotind a frustrare. Primii apucară sfoara, ridicând-o de acolo de unde le-o aruncaseră Înarmaţii.
Şi începură să tragă.
Alksandras îl auzi imediat pe Olsen înjurând înfuriat când înţelese ce aveau de făcut. Copilul îi aruncă o privire temătoare Patriciei. În privirea calmă de odinioară regăsi panică, dar şi o formă ciudată de autostimulare, de parcă era ultima lor exonerare.
Din cele trei părţi, sclavii trăgeau. Muşchii li se întindeau şi se contractau pe braţe şi pe picioare, înfigându-se în acel cauciuc portocaliu. Monumentul, observă Alksandras, se afla pe un suport cu rotiţe, bine fixat.
Îi aminti lituanianului de Big Ben-ul din Londra. Se urni din loc câţiva zeci de centimetri. Se opriră, trăgându-şi răsuflarea.
Cu alte cuvinte, erau siliţi să tragă monumentul după ei, târându-l pe pista de atletism în faţa poporului, ca şi când erau nişte circari nevoiţi să facă demonstraţii publicului.
Maestrul privi destins efortul supraomenesc al sclavilor, apoi rânji scurt şi părăsi scena, dorindu-şi să afle că Evan îl contactase în acel răstimp.
Chiar în momentul în care sclavii se sforţară din nou, Alksandras apucă cu putere sfoara, simţind cum avea să-i jupoaie degetele.
Vito nu află nimic nou.
În câteva minute, parcurseră o mică parte din traseu. Poate că băiatul se înşelase. De acolo de jos, statuia i se părea mult mai mare şi mai grea. Şi-aşa erau slăbiţi.
188
Se părea că o baie caldă şi o hrană îndestulătoare nu le oferiseră superputeri.
Sclavii continuară să facă eforturi dureroase deplasând statuia, operaţiune care îi secătuia de puteri. O treceau cu greu prin faţa puhoiului de oameni, care se zgâia la braţele Maestrului şi îşi manifestau admiraţia prin aclamări asurzitoare.
Muşchii aveau să li se rupă. Tendoanele li se răsuciră, iar mâncarea li se agita în stomacuri.
Urale. Urale. Urale.
Sclavii le primeau ca pe nişte înjunghieri de pumnale, direct în creier. Făceau pauze scurte, deoarece Înarmaţii se ţineau după ei şi îi loveau. Apoi continuau să tragă, răbufnind în hohote de plâns. Reuşeau să continue să tragă doar gândindu-se la familiile lor. Fireşte, cei care încă mai aveau una.
Peste câteva zeci de minute, dădură drumul sforii. Deja le intrase în palme, impregnând urma sa. Tot corpul le ardea, de parcă erau cuprinşi de flăcări. Abia mai puteau respira.
Şi, cu ultimii stropi de energie, care oricum era făcută ţăndări, urcară înapoi statuia pe platformă.
Se auziseră trei bătăi în microfon, iar sclavii erau nevoiţi să facă încă un efort pentru a-şi îndrepta privirile către scenă.
De data aceasta, fondul sonor era dominat de un bâzâit agasant.
Alksandras se încruntă. Nu, nu era un bâzâit.
189
Era plânsul unui bebeluş.
Maestrul era învăluit într-o culoare crem, deoarece costumul său ieşea în evidenţă prin contrastul de lumină care cădea asupra sa.
— Drag popor, începu, pregătindu-şi atent cuvintele pe care avea să le transmită. Sunt fericit fiindcă aţi primit cu entuziasm acest spectacol creat în cinstea voastră.
Lumea făcu rumoare, acum mai reţinută. Pentru ei era ceva nou. Nu părea ceva planificat, această a doua venire a Maestrului.
Bărbatul îşi îndreptă spatele. Emfatic, privi deasupra capetelor oamenilor. Vito îşi ridică braţele, exact ca în statuie.
În mâna stângă strângea un pumn de bani, care i se revărsa printre degete. În cea dreaptă ţinea un bebeluş care se zvârcolea şi urla. Îl ţinea ca pe o sacoşă, cu scârbă.
Îi privi pe sclavi cu nişte ochi necruţători.
Îşi ridică mai mult braţul drept şi se strâmbă la bebeluş, vizibil dezgustat.
— Poate că asta zise, agitându-şi braţul, iar bebeluşul dădu din mâini şi din picioare încercând să scape din strânsoare pot avea târâturile, şuieră plin de cruzime.
Poporul mustea, captivat.
Alksandras se obişnuise cu statutul de sclav, dar nu putea suporta să fie numit târâtură. Era o insultă de neconceput.
Maestrul îşi coborî braţul drept şi îl ridică pe celălalt. Un rânjet satisfăcut i se lăbărţă pe chip, lăsând să i se zărească unul dintre dinţii poleiţi cu aur.
190
— Dar cu siguranţă nu-i pot avea pe ăştia, decretă, desfăcându-şi pumnul şi aruncând banii în aer.
Oamenii, vrăjiţi de carisma sa, porniră un nou şuvoi de urale la adresa lui.
Vito îşi coborî braţul, iar mulţimea tăcu.
Sclavilor le bubuia vocea gravă a Maestrului în timpane, cutremurându-se la fiecare cuvânt rostit. Tremurau, de altfel şi din pricina istovirii.
Buzele acestuia deveniră două linii aspre, pline de fermitate. Îşi miji ochii, căznindu-se să-i privească pe câţiva dintre sclavi în ochi. Fu mulţumit când le zări disperarea şi durerea.
Îşi apropie gura de microfon, pregătindu-se să vorbească din nou. Vorbi tare, pentru a acoperi răcnetele bebeluşului:
— Trebuie să eliminăm răul, îi anunţă cu un glas malign. Şi, pentru a izbăvi, trebuie să începem cu asta…
Într-o clipită, mâna cu care ţinea bebeluşul se lansă în aer. Mulţimea îşi căscă ochii şi-şi ţinu răsuflarea. Privirea lui Vito deveni de-a dreptul bolnavă, urmărind cum trupul bebeluşului se rostogolea prin aer.
Maestrul aruncase bebeluşul!
Scena era înaltă de cinci metri, dar el azvârlise pruncul neajutorat încă pe atât. Cu toţii priveau înmărmuriţi cum frântura de om părea că zboară.
Dar nu o făcea.
Imediat începu să pice spre cimentul de sub el. Se zvârcolea neîncetat şi plângea atât de puternic, de parcă ştia ce urma să i se întâmple.
191
Patricia îl prinse pe lituanian de încheietură. Nu de teamă, ci fiindcă acesta începu să-şi facă loc printre oameni. Alksandras nu putea îngădui să i se întâmple ceva bebeluşului. O privi cu reproş pe femeie, fiindcă îl ţinea pe loc. Nimic nu se mai auzea în afara scâncetelor. Băiatul mai aruncă o ultimă privire în direcţia siluetei care cădea prin aer. Ce bine de-ar fi fost doar o păpuşă.
Totul se sfârşi repede.
Bebeluşul se izbi de ciment. Oasele îi pocniră, frângându-i-se pe suprafaţa dură. Impactul îi deformă faţa. O baltă de sânge începu să se întindă sub el.
Roşie. Atât de roşie, îşi zise Alksandras, care suferi un şoc puternic.
Un rânjet inuman, plin de monstruozitate i se întinse pe chip lui Vito Sinclair. Coborî de pe scenă, dar înainte să-şi ia piciorul de pe ultima treaptă a scărilor aşteptă, ascultând cu frământare mulţimea.
Tăcere.
— Domnule, la telefon, îl anunţă un Înarmat, apropiindu-se timid de el.
Maestrul îl ignoră.
— Domnule, este fiul dumneavoastră, insistă acesta şi bine făcu, deoarece îi atrase de grabă atenţia.
Bărbatul coborî, smulgându-i mobilul şi răspunse.
— Tată? auzi în receptor şi mulţimea subjugată izbucni iarăşi în urale frenetice. Acum îl deranja zgomotul din depărtare.
Glasul acesta fusese tot ceea ce aşteptase să audă.
Totul îi mergea de minune, gândi mârşav.
192
Alksandras alergă cu disperare, simţind că oasele aveau să i se descompună. Se opri în faţa scenei şi se aruncă pe jos, întorcând bebeluşul pe spate. Se trânti în balta de sânge, dar nu mai conta. Apucă trupul firav al pruncului. Îl îngroziră deformările pe care le vedea. Fruntea îi era zdrobită. Din ochi şi din urechi i se prelingeau dâre roşietice. Lituanianul îşi murdări braţele cu sângele cald al bebeluşului.
Era prea târziu.
Era mort. Şi nimeni nu avea să plătească pentru asta.
193
Era trecut de miezul nopţii. Luna se zărea cu greu pe cer, printre norii ca o perdea lăptoasă. De câtva timp, o ploaie deasă, cu stropi mari şi grei, cernea năvalnic din obscuritate. Ca o ploaie de gloanţe.
Acest gând se dezvoltase ca o stalactită în mintea lituanianului, presându-l cu întristare. Nu putea scăpa de imaginea terifiantă a bebeluşului. Era convins că Vito dormea dus pe o saltea cu apă. Banii îl protejau.
Buzele lui Alksandras se ridicau şi coborau de parcă încerca să spună ceva, însă nu reuşea. Firicele de sudoare i se prelingeau pe obraji, pe ceafă, pe piept; corpul i se chircea, iar degetele i se încleştau poate voia să apuce strâns aerul.
Totul încetă.
Părea o statuie din ceară, ca şi când nici măcar nu mai respira, ca acelea din muzeele pe care nu le vizitase niciodată şi probabil că nici nu avea să o facă. Nu încăpea îndoială copilul era puternic. Incert era faptul dacă avea un organism puternic, sau doar năzuinţa profundă de a-şi reîntregi familia îi dădea aceste puteri. În acest caz, gândul cel din urmă la părinţi îl proteja pe băiat.
Poate că nu totul se rezuma la bani.
195
— Ştii cât te-am aşteptat să mă suni? şuieră Vito în receptorul telefonului.
Se închise în birou. Nu în modul conspirativ, ci asemenea unui copil căruia i se refuză nazurile.
— Ştii cât te-am aşteptat să te întorci acasă? i-o întoarse Evan, trecând pe roşu şi abia reuşi să evite o dubă.
Fiul simţi gustul de vomă urcându-i-se în gât, fiindcă acum detesta fiecare minut în care îl aşteptase.
— Lasă asta, făcu Vito contrariat şi îşi şterse fruntea cu o batistă. Nu vreau să ne spălăm acum rufele.
Sunase ca pe o rugăminte. În schimb, Evan scoase doar un mormăit de nemulţumire.
— Am nevoie de banii ăia, zise bărbatul în costum crem.
Surprinzător, lăsă să i se audă disperarea în voce, pe care de obicei o ţinea în frâu.
— Iar eu nu îţi dau nimic până nu-mi spui unde este Walletta, îl ameninţă fiul şi apăsă pedala de acceleraţie.
Schimbă viteza şi strânse maneta de parcă ar fi fost braţul tatălui său.
197
— Nu aşa ne-am înţeles, bătu în retragere Vito.
— De fapt, nu ne-am înţeles deloc.
— Nu am încredere în tine, zise bărbatul şovăitor. Vreau cheia.
— Nici eu nu am încredere în tine.
— Vreau cheia, Evan. Am nevoie de bani.
Evan îi ascultă glasul disperat în timp ce se apropia de sediu o clădire luxoasă în centrul oraşului. Îşi îndreptă gura înspre difuzor, vorbind tare şi clar.
— Mai întâi Walletta.
— Evan…
— Să te ia naiba! ţipă tânărul.
Demară cu roţile scrâşnind şi aruncă telefonul pe bancheta din spate.
198
Lumea începu să murmure în jur. Se auzea un păcănit enervant. Era un sunet bine-cunoscut pentru Alksandras.
Se afla din nou în tren.
Văgăuna din fier ruginit se mişca atât de încet, încât părea un melc care se târa pe ciment. Alksandras era înconjurat de zeci de oameni, însă toţi îi erau necunoscuţi. Nici urmă de prietenii săi. Se panică, cercetându-i pe toţi cei care se vânzoleau neîncetat.
Admise că se simţea în primejdie. Atmosfera devenise sufocantă.
— Dă-te din locul meu! spuse cu glas răspicat un bărbat pe care Alksandras nu-l observă la timp.
Lituanianul îşi aminti deodată de cadavre.
În special de Diane.
Se ridică de pe podeaua rece şi se îndreptă către flancul stâng al vagonului.
Salopeta atârna pe el ca pe un umeraş. Slăbise îngrijorător. Avea nevoie de hrană, dar acest gând îl mâhnea şi mai tare, astfel încât îşi înăbuşi sentimentul de disperare.
— Dispari naibii o dată! strigă aceeaşi voce.
199
— NU! se răsti alt străin cu fermitate, de undeva din depărtare. Alksandras se zgâi prin puhoiul albăstrui, însă nu era cu putinţă să zărească ceva. E locul meu, împieliţatule. Ridică-te dacă nu eşti un laş! răcni înfuriat.
Când mulţimea scoase un icnet combinaţie a groazei şi a surprinderii -, Alksandras se decise să-şi facă loc cu braţele prin mulţime. În afara unor mustrări verbale şi absente, nimeni nu-i acordă atenţie.
Poate că se aşteptase câtuşi de puţin să-l vadă pe Olsen, deoarece îndârjirea cu care îşi manifesta mânia era aproape identică.
— Tot nu vrei să te dai la o parte? făcu întărâtat un om bătrân.
Alksandras îl privea din profil o faţă în formă de diamant, cu păr alb-argintiu, sprâncene stufoase, cu ochi de un verde sticlos, nas coroiat, buzele abia întrezărindu-se printre mustaţa arcuită. Bărbia îi era asemenea unui cornet de îngheţată, acoperită în mare parte de o barbă cenuşie, iar vârful i se termina în apropiere de scorbura gâtului.
Undeva jos, lipit de uşa unui compartiment era un copil, cu braţele strângându-şi genunchii la piept, în semn defensiv. Semăna cu o prună, fiindcă de teamă se învineţise la faţă.
Băiatul clătină mai întâi din cap şi abia apoi îşi pronunţă hotărârea:
— Nu!
Bătrânul se încruntă şi, dintr-o smucire a încheieturii, îl plesni năprasnic peste obraz; atât de tare, încât capul i se
200
răsuci, izbindu-se de geamul uşii, care vibră cu putere în urma impactului.
O femeie urlă îndurerată.
— Ridică-te! strigă bătrânul mânios, împroşcând cu salivă. Ridică-te, idiotule! făcu din nou, iar spatele i se îndoi când se aplecă deasupra lui, prinzându-l de gât.
Alksandras observă că unghiile îi erau mari, încovoiate şi pline de mizerie, ca ale unei vrăjitoare. Ştia că nu era bine, dar se bucura că nu era în locul nefericitului. Simţi o frământare în străfundul stomacului. Se prinse cu mâna de zona cu pricina, de parcă doar astfel i-ar fi dat pace.
Lituanianului îi fu mai uşor să uite de foame când zări ochii băiatului înotând în lacrimi. Nişte lacrimi mari, grele şi amare pe care adesea le înghiţise şi el.
Ştia gustul lor.
Alksandras presupuse că băiatul se împotrivea ca bătrânul să intre în compartiment, unde puştiul avea o rudă înăuntru. Adică un cadavru. Din nefericire, compartimentele erau ticsite cu nişte perdele negre, prin care Alksandras nu putea vedea nimic. Aşa că în locul cadavrelor putea fi la fel de bine o comoară cu aur.
— O să te plesnesc, pân o să te ridici de acolo, îl ameninţă vârstnicul pornit, iar copilul avu o reacţie care îl ului şi intrigă totodată pe Alksandras.
Îşi miji ochii, îngăduind lacrimilor să-i umezească faţa şi, privind insistent, spuse:
— N-aveţi decât.
201
Cuvintele fuseră tot ce-şi dorise unchiaşul să audă, deoarece îşi înălţă palma în aer, vânturându-se cu îndrăcire către chipul băiatului. Numai că, în loc să lovească pielea aceea înlăcrimată şi jilavă, se înfipse între omoplaţii lui Alksandras, făcându-l să se încovoaie de durere.
Acea palmă o simţi ca pe o lovitură de bici.
Bătrânul se încruntă nedumerit, căscându-şi ochii.
— Tu ce naibii mai vrei?
Alksandras evaluă situaţia, pragmatic.
— Eşti bine? îl întrebă pe copil, şoptit.
— Aşa cred, îi răspunse, cu voce scăzută.
Lituanianul se întoarse către omul oţărât, privindu-l cu asprime.
— Dacă te mai atingi de el, o să ajungi un maldăr de oase mai devreme decât credeai.
Unchiaşul se îndepărtă cu paşi împleticiţi, vizibil rănit de acea îndrăzneală. Băiatul se agăţă de braţul lui Alksandras, privindu-l cu o inocenţă bizară.
— Numele meu este Orion, iar acela este bunicul meu, Jeff, dar nu trebuie să mai zici la nimeni, murmură, făcând o pauză. E secret.
202
Restul drumului îl parcurseră în tăcere. Orion rămase agăţat de braţul lui Alksandras, ca o maimuţă de o liană. Stăteau rezemaţi de uşa unui compartiment.
Lituanianul îi aruncă o privire suspicioasă, în cele din urmă. Mânat de curiozitate şi confuzie, îl întrebă:
— De ce refuzi să te mişti din locul ăsta?
Ochii precum muşchiul de pădure ai lui Orion se făcură mici, afişând circumspecţie. Se uită în jur, asigurându-se că nu îi asculta nimeni şi apoi îi şopti, încercând să se lungească la urechea lui Alksandras, dar nu ajunse până acolo:
— Pentru că am făcut pipi pe mine, îi zise, iar glasul îi pieri de ruşine.
Se îmbujoră atât de tare, încât arăta ca şi când cineva îi stoarse două roşii pe faţă.
Alksandras îşi feri privirea, stânjenit. Privi către latura cea mai îndepărtată a vagonului, acolo unde îl zări pe bătrânul Jeff privind morocănos pe geam. Buzele îi erau precum două valuri agitate.
— Bunicul tău e mereu aşa? îl întrebă Alksandras şi îi făcu un semn sugestiv din bărbie.
— Aşa cum? întrebă copilul, care nu pricepu aluzia.
Alksandras se întoarse şi-l privi cu asprime.
— Violent. Barbar. Neomenos.
Orion păru pierdut. Lituanianul observă că îşi încolăcea degetele, ca într-un joc al slăbiciunii.
203
— Mama spune că e nebun, zise, iar Alksandras se încruntă.
— Vrei să spui că şi mama ta este aici, cu tine?
Simplul gând îl bulversă, amintindu-şi că nu mai ştia nimic de familia lui de aproape un an.
Orion clătină din cap, în semn de negaţie.
— Nu, spuse dintr-o răsuflare, ridicându-şi privirea. Dar îmi vorbeşte mereu. Tu nu o poţi auzi, doar eu pot.
204
Era deja seară. Stelele străluceau parcă reverenţial, ca o pulsaţie de speranţă pentru privirile triste ale sclavilor. Trenul staţiona de ceva timp, iar aceştia nu aveau habar de ce se opriseră. Aşteptau cu înfrigurare, cu urechile ciulite, să se întâmple ceva.
Alksandras rămase în acelaşi loc alături de micul Orion, care dormea buştean. Noul său prieten stătea rezemat cu capul de umărul său. Părul lui era atât de catifelat, încât, simţindu-i şuviţele pe gât, părea că este atins de blană.
Nu putea, însă, să-şi alunge imaginea lui Diane din minte şi a tuturor martirilor care aleseseră să moară pentru a trăi ei. Îşi dădu seama că, înfometat fiind, şi lipsindu-i cu desăvârşire orice picătură de apă în trup, nu mai avea lacrimi pe care să le verse. În spatele său se aflau maldăre de oase, mirosul dezgustător şi un vid al deşertăciunii.
Un alt gând i se strecură în mintea obosită. Camarazii săi. Nu mai ştia nimic de ei de aproape o zi. Se întrebase cum ajunsese în situaţia de a fi despărţiţi. Simplul gând că ar putea avea probleme îl chinuia la fel de mult ca unele dureri care îi tot reveneau, abominabil reanimate.
205
Un zgomot metalic ca un muget îi întrerupse meditaţia, anunţând faptul că uşile se deschiseseră. Pe scări trăncăniră ghetele lui Furman, care ignoră bara de sprijin. Îşi ţinea puşca în faţă, gata de a declanşa un val de gloanţe în sclavii amărâţi.
Ochii li se măriră la vederea puştii. Mulţi dintre ei nu mai văzuseră o armă până atunci, dar ştiau că nu era un obiect care să le aline durerile.
Lui Alksandras îi părea ceva schimbat la Înarmat. Poate că era lipsa mustăţii, pe care şi-o răsese în dimineaţa aceasta, dar nu putea fi sigur. În fapt, nu mai era sigur de absolut nimic.
Îi dădu un ghiont lui Orion, care se trezi subit, cu ochii injectaţi de somn şi nelinişte.
— Am ajuns la destinaţie. Aceasta este ultima voastră oprire, le vesti Furman, pe un ton serios.
Trăda o oarecare uşurare, deoarece avea să o termine definitiv cu cei pe care îi considera împuţiţi.
— Unde suntem? întrebă o voce masculină.
Furman încercă să-l privească cu asprime, însă nu-l zări pe bărbatul cu pricina.
— Asta nu vă priveşte, zise, şi imediat se încruntă, coborându-şi atât arma, cât şi vocea. Suntem la periferie. Aici veţi lucra. Aici veţi trăi pentru tot restul vieţii voastre aşa că împăcaţi-vă cu acest gând, le vorbi, iarăşi agitat.
Câţiva scoaseră un murmur de protest, însă nimic mai mult. Erau anihilaţi de ultimele veşti.
— Toată lumea jos! ordonă el, redevenind vechiul Furman.
206
Afară!
Prizonierii coborâră unul câte unul.
Trenul din care tocmai coborâseră avea douăzeci de vagoane ticsite cu sclavi, iar în urma lui se auzi un horcăit sobru făcut de un al doilea tren. Opri la câţiva metri de al lor. Uşile se deschiseră şi din el săriră alţi Înarmaţi, trăgând după ei sclavii. Îi trântiră la pământ pe cei care nu puteau ţine pasul cu viteza lor.
Alksandras nu-l simţi pe Orion, până ce acesta nu începu să tragă de braţul său.
— Nu ştiu unde este Jeff, se văicări, pălind vădit.
Gura micuţului emana un iz dulceag. Toţi ceilalţi miroseau îngrozitor. Cu toate acestea, Alksandras se încruntă.
— Cine?
— Bunicul meu, îl lămuri. Nu-l găsesc.
Lituanianul se răsuci, îmbrâncind fără voia sa pe o femeie. Aceasta se dezechilibră şi fu cât pe ce să cadă, însă cineva o prinse în braţe şi o puse pe propriile-i picioare.
Mulţimea forfotea şi era într-o mişcare continuă. Înarmaţii îi luau dintr-o parte şi îi puneau într-alta, de parcă voiau să-i facă pachet.
— Linişte! Să nu se mai plângă nimeni! urlă Furman, acoperind murmurul sclavilor.
Veni mai aproape, unde o mamă îşi striga fetiţa pe nume. Arăta ca un manechin. Lipsită de viaţă.
— Alba! Alba! Alba, unde eşti, puiule? striga, plângând în hohote.
207
Bruta de Furman se strecură printre oameni ca prin găurile din şvaiţer şi o lovi în moalele capului cu vârful puştii. Luată prin surprindere, femeia scoase un icnet îndurerat şi se prăvăli la pământ. Şi acolo rămase.
— Mămico, mămico, se smiorcăi o fetiţă îmbrăcată cu o salopetă mai mare cu câteva numere; se chinuia să alerge la mama ei.
Trecu pe lângă Furman, însă acesta o prinse cu putere de pletele castanii, trăgând-o înapoi. Smucită, aceasta urlă de durere. Fetiţa rămase cu braţele întinse către părinte. Câţiva sclavi amabili o ajutau să se ridice. Unii îi verificau pulsul cu degetele, aşa cum văzuseră de când se aflau în capitală.
Era o metodă viabilă prin care îşi dădeau seama cine era mort cu adevărat şi cine se prefăcea.
— Stai lângă mine, Orion, îi ceru Alksandras, postându-se în faţa lui, pentru a-l proteja. Nu cumva să-mi dai drumul la mână, ai înţeles?
Îl privi pătrunzător pentru a se face înţeles aşa cum îşi dorea. Băiatul dădu din cap, încuviinţând.
— Vreau să o aud din gura ta, Orion. Spune-o.
— Aşa am să fac. Voi asculta de tine, Alk, îi vorbi, fără urmă de fariseism.
Însă, felul în care i se adresase îl tulbură pe Alksandras. Doar Diane îi mai spunea aşa. Îi spusese. Inevitabil, gândul îi zbură la ea, dar nu pentru mult timp.
Ghetele lui Furman apărură în raza lui vizuală, curate, deloc acoperite cu ţărână ca încălţămintea lor ponosită.
208
— Tu, îi zise cu glasul său sireap. Treci aici!
— Eu? întrebă Alksandras confuz.
— Nu tu, încrengăturo, îl apostrofă.
Îl indică pe Orion, care imediat îşi înfipse unghiile în braţele lituanianului, ascunzându-se în spatele trupului său.
— Băiatul rămâne cu mine! se împotrivi Alksandras. Unde merg eu merge şi el, şi invers! se răsti, iar muşchii i se încordară când Furman îşi ridică arma în semn de ameninţare. Dă-i drumul. Loveşte-mă. Împuşcă-mă. Ştii prea bine că, dacă aş păţi ceva, nu ţi-ai ierta-o niciodată.
Cuvintele îi ieşiră fără să vrea, parcă comandate de altcineva din interiorul său. Nici măcar nu-şi recunoscu glasul, odinioară blajin. Se prefăcuse într-un soi de Înarmat, iar vocea cumplită îi demonstra asta. În fapt, era conştient că lor nu le păsa de moartea sclavilor. Avea, totuşi o nădejde izvorâtă din naivitate.
— Niciodată să nu te bazezi pe asta, au fost cuvintele neamţului, apoi urmă un moment de linişte.
Cumpănă.
Lituanianul îşi miji ochii, aşa cum o vulpe făcea când îşi încolţea prada. Lunile pe care le petrecuse departe de familie şi situaţiile în care fusese pus îl învăţaseră să joace dur, chiar dacă era doar un puşti.
Pentru Furman fu un semn al fermităţii. Pentru Alksandras era teamă. Aşteptă lovitura, însă nu o primi.
— Amândoi. Treceţi aici, le-o spuse cu gravitate.
209
Alksandras îl luă pe Orion şi i se alăturaseră lui Furman, care îi privea ca pe nişte mojici. Băiatul îşi dădu seama că îi putea spune şi Răul.
— Tu, treci aici! îşi continuă şarada, iar alt sclav li se alătură, fără să protesteze.
Le aruncă o privire usturătoare, ca şi când erau nişte condamnaţi care nu meritau să trăiască.
Pentru câteva minute, Alksandras avu suficient timp să analizeze împrejurarea. La câţiva zeci de metri, Înarmaţii făceau acelaşi lucru. Practic, îi sortau în grupuri, aşa cum soseau pentru proprietari, doar că numărul componenţei era considerabil mai mare.
Grupul din care făcea parte însuma douăzeci de sclavi şi, în mod evident, nu cunoştea pe nimeni altcineva în afară de Orion.
La un moment dat, i se păruse că îl zărise pe Lucas. Părul său argintiu îi sărise în faţa ochilor, dar imediat imaginea îi fugise din vedere şi se blestemă pentru neatenţie.
Îl căutase din priviri până şi pe Jeff, bunicul lui Orion, dar pe acesta nici că-l putu găsi. Era atât de slab, încât putea la fel de bine să fie doar o umbră. Parcă se evaporase.
În fond, nici nu era greu, fiindcă Alksandras era înconjurat de mii de sclavi.
210
Informaţia exista, neîndoielnic, dar din motive pe care nu le ştia încă, îi rămase suspendată în minte şi n-o putu accesa, până acum.
Trenul nu îi lăsase într-o gară, ci pe un câmp.
Lui Alksandras i se părea că timpul se scursese ca un izvor zbuciumat.
Mergeau drept, aşa că avea prilejul de a admira peisajul, cât timp Înarmaţii îi încercuiau, înconjurându-i din toate părţile.
Nu se ştia niciodată, dar dacă se întâmpla să-i împuşte, o făceau în membre, pentru a nu-i ucide pe loc. Erau bine instruiţi şi dispuneau de o precizie extraordinară aşa că, dacă ar fi vrut să le străpungă inima cu un glonţ, ar fi făcut-o negreşit.
Câmpia parcă nu avea capăt. Verdele crud al lanului de grâu înghiţise o parte din pământ. Vântul adia molcom peste plantele şi firele de grâu.
Deşi erau istoviţi, sclavii erau siliţi să continue să meargă, chiar dacă părea că se vor îndrepta către niciunde.
Merseseră atât de mult, încât peisajul se schimbă, dintr-un verde straşnic şi sănătos, într-un maroniu murdar.
Încet-încet, în faţa lor, prindea contur întinderea unui sat. Însă, cu cât înaintau mai mult, cu atât observau că satul era unul neobişnuit. Era abandonat.
Casele de pe marginea drumului erau ciuntite. Molozul se ridica din ruine, cimentul atârna pe la ferestre, ţiglele care se
211
desprinseseră din acoperiş striviseră iarba. Gunoaiele erau numeroase.
Dintr-un oarecare motiv, peisajul în care era transpus Alksandras se asemăna cu cel din comunitate.
O pădure se înălţa maiestoasă undeva spre est. Pentru el, toate pădurile erau identice, oricum. Doar că aceasta era mult mai mare, cât o sută.
O singură clădire părea funcţională. Era, într-adevăr, dărăpănată şi arăta deplorabil. Faţă de celelalte case brăzdate de crăpături era un colţ de paradis.
Nerăbdarea sclavilor de a avea un acoperiş deasupra capetelor şi nevoia de puţină căldură pe timpul nopţii era aproape palpabilă.
Furman o luă înainte. Îşi ţinea arma la cingătoare, de data aceasta.
— Aici veţi dormi, îi anunţă strigând, pentru a fi auzit de toţi, iar miile de chipuri fură străbătute de lumini scânteietoare, de parcă razele soarelui cădeau chiar pe faţa lor.
Erau acelea zâmbete?
Orion zâmbea, dar molarul care i se clătina, fiindcă un altul îşi făcea loc prin gingia lui, începea să-i cauzeze dureri ascuţite din pricina vântului de seară.
Câţiva, care erau în proximitatea lui Furman, se urniră din loc, fără permisiune. Se îndreptară către clădire nu părea mai mare decât o casă din ciment cu două etaje.
Neamţul îşi mângâie arma cu arătătorul. Schimbă câteva priviri cu acoliţii săi, apoi izbucniră într-un râs grosolan.
212
Sclavii se opriră, încruntaţi de uimire. Nu înţelegeau de ce nu li se alăturau şi ceilalţi şi de ce Înarmaţii râdeau pe seama lor.
Furman îşi duse pumnul la gură, înăbuşindu-şi accesul de tuse şi hohotele de râs. Era batjocoritor.
— Cred că nu m-am făcut înţeles, zise şi-şi scoase puşca, pironindu-i cu vârful ei pe sclavii nesupuşi.
— Voi nu veţi dormi în clădirea asta, le zise pe un ton obscen.
O veţi face aici.
Amărâţii erau bulversaţi, iar Furman se distră pe seama nedumeririi lor. Le făcu un semn atotcuprinzător din deget.
— Veţi dormi aici. Pe jos.
Alksandras îşi înghiţi un nod din gât. Orion îşi închise gura.
Dintele îl durea îngrozitor.
213
Se întunecase. Doar luna mai lumina prin câteva fâşii crepusculare. Peste cerul azuriu parcă se turnase cenuşă, deoarece se rupseseră zăgazurile cerului. O ploaie deasă îneca pământul, şiroaiele formau brazde care semănau cu nişte cicatrici; se măreau şi se întindeau pretutindeni.
Sclavii erau îngenunchiaţi în mocirlă, cu braţele ridicate către cer şi cu apa de ploaie curgându-le în ochi.
Se rugau. O făceau la picăturile de ploaie.
Nu prea le mai rămăseseră multe de făcut.
Furman şi alţi câţiva Înarmaţi ieşiră din clădirea lor, cu feţele ursuze, înveşmântaţi în costume noi. Erau îmbrăcaţi în gri, deşi, în întuneric, lui Alksandras i se părea culoarea unui aluminiu scânteietor. Furman îşi lăsase câţiva nasturi descheiaţi, observându-i-se o cămaşă pe dedesubt. Pe deasupra era îmbrăcat cu o jachetă care se încheia în faţă cu fermoar, acoperit de o fantă închisă cu butoni metalici. Pe piept, erau aplicate două buzunare
215
cu fald şi clape închise cu butoni. De asemenea, jacheta mai era prevăzută cu un guler tunică, epoleţi şi mâneci cu manşete.
Pantalonii păreau largi, cu elastic şi la terminaţie aveau două buzunare oblice la partea superioară, iar în picioare era încălţat cu nişte bocanci cu talpă groasă. Pe cap purta o bonetă, tot gri.
— Urmează-mă, îi vorbi Furman, oprindu-se în spatele lui Alksandras, care tresări aproape imperceptibil, însă îl ignoră, continuându-şi ruga.
Uniforma lui Furman se îmbiba cu apă, aşa că se întoarse către acoliţii săi, şi le făcu semn să intervină.
Numaidecât, doi dintre ei îl prinseră de axile şi îl ridicară de jos. Se încăpăţâna să-şi continue lauda cerească. Îşi aminti, însă, de faptul că era în văzul tuturor şi oricine l-ar fi putut considera un puşti râzgâiat. Şi, deşi avea doar paisprezece ani, voia să le demonstreze că el era deja un bărbat. Cel puţin în devenire.
— Unde mă duceţi? întrebă, iar Furman nu-şi putu reţine un zâmbet crud.
— La tovarăşii tăi. Aveţi treabă.
Lituanianul făcu ochii mari. Neamţul nu avea de gând să ofere alte explicaţii. Băiatul fu împins de la spate şi când Furman se întoarse cu spatele pentru a se ocupa de cei rămaşi, un Înarmat îi şopti la ureche:
— Trebuie să săpaţi o groapă şi să îngropaţi cadavrele din tren, îi dădu vestea.
216
Înarmaţii îl îmbrânciră prin pământul mlăştinos, lovindu-l cu bastoanele din cauciuc peste spinare pentru că nu se mai putea ţine pe picioare. Alksandras simţea cum pământul era un covor gelatinos pe care păşea cherchelit şi aluneca necontenit.
Vedea înceţoşat, printre lacrimi şi picături de ploaie, ca şi când cineva se jucase cu nervii săi optici. Îl durea spatele, dar nu de la lovituri, ci se temea de ceva mai grav. Se temea să nu fi răcit la plămâni sau să facă hipotermie. În acest loc, nimeni nu avea să-l mai salveze şi oricâte răni i s-ar fi vindecat, până acum, acestea aveau să îi fie fatale.
Un ciorchine de un albăstrui umbros se zărea prin perdeaua de apă la peste zece metri. Când dădu cu ochii de Patricia, Lucas, Olsen şi Eric Sharp, încropi un zâmbet larg şi iuţi pasul. Întâlnirea cu ei îi oferi un puseu de energie.
Cei patru stăteau în picioare, sprijinindu-se în cozile de la lopeţi. Erau uzi leoarcă. Când se apropie, Olsen îi întinse şi lui o lopată.
Cu toţii erau teferi şi nevătămaţi, doar că feţele le erau marcate de nefericire.
217
— Tovarăşii mei vă vor supraveghea. Dacă încercaţi vreo mişcare nesăbuită, o să-şi folosească armele. Şi să ştiţi că avem rezerve impresionante de gloanţe aşa că o să le folosim cu încântare de fiecare dată când o să ne daţi ocazia.
— Unde sunt cadavrele? Vrem să facem doar ce e corect, vorbi Olsen, fără să-şi privească prietenii.
— Asta este ceea ce aşteptăm de la voi. Supunere.
Cel care vorbi era cam dolofan pentru un Înarmat.
Înarmaţii continuau să-i împingă cu bastoanele, chiar dacă urmau întocmai directivele lor. Patricia nu-i acordase nici o privire şi nici măcar o vorbă lui Alksandras, de parcă îl ura.
Înarmaţii mergeau ţanţoş, afişând nişte zâmbete de superioritate. Când mai aveau puţin până la tren, Patricia se împiedică şi căzu la pământ. Se lovi cu bărbia de rotunjimea lemnoasă a lopeţii. Icni îndurerată şi încercă să se ridice în capul oaselor, dar unul dintre Înarmaţi se apropie de ea şi o trânti înapoi cu faţa în mocirlă. Începu să o preseze cu piciorul.
Alksandras vru să o ignore, aşa cum făcuse şi ea. Ce-i drept, nici măcar unul dintre prietenii săi nu păreau să fi băgat de seamă ce se petrecea.
Se hotărî că nu putea rămâne impasibil. Poate că avea să regrete, dar ştia că nu avea ce altceva să facă decât să îndure orice ar fi urmat.
— Las-o în pace! se răsti, iar glasul îi răsună atât de răguşit, de parcă era al unui fumător pătimaş.
Înarmatul se răsuci repede, privindu-l aspru.
218
— Şi dacă nu vreau? spuse provocator.
Patricia se chinui să-şi scoată capul din nămol, dar îi era greu, deoarece Înarmatul o tot împingea înapoi cu piciorul.
— Nu te băga, Alksandras, îi ceru Patricia scuipând nămolul. Nu-ţi crea necazuri, îl povăţui.
Înarmatul mormăi ceva numai pentru sine, apoi îşi retrase piciorul.
— Ridică-te! îi ordonă, iar Patricia îşi îndoi braţele negricioase şi se ridică de la pământ.
Luă şi lopata cu ea şi îşi continuară drumul până la tren, în tăcere. Alksandras surprinse o privire absconsă din partea lui Lucas, dar rămase tăcut.
Înarmaţii deschiseră uşile, împingându-i pe sclavi înăuntru.
Mirosul era îngrozitor, duhnea a putreziciune şi moarte.
— Luaţi câte un cadavru şi îl duceţi în locul pe care vi-l indică tovarăşii mei. Eu mă voi asigura că nu mai rămâne nicio fărâmă de mort în tren. Apoi vă apucaţi şi săpaţi o groapă unde să aruncaţi cadavrele.
— O groapă? întrebă Olsen. Cum vor încăpea toate acolo?
Înarmatul îşi trecu mâna peste faţă, iritat din cale-afară.
— Veţi săpa o groapă comună, îl lămuri, lăsându-l cu gura căscată.
Înarmatul coborî, oprindu-se pe margine.
Olsen se încruntă de îngrijorare.
— Ei nu merită asta, zise. Să fie aruncaţi la grămadă.
— Nu merită, fu de acord şi Patricia, posacă.
219
Vântul biciuia cu putere chipurile celor cinci sclavi, care se prefăcuseră într-o suprafaţă zgrunţuroasă.
De abia mai stăteau pe picioare, târându-se cu ultimele frânturi de vlagă. Alksandras îi rugase pe camarazii lui să o lase pe Diane ultima. Un acces la un ultim privilegiu pe care şi-l mai putea permite.
Amânase să se apropie de acel compartiment şi, cu cât înainta, cu atât amintirile legate de ea prindeau viaţă.
Era ca şi când, în închipuirea lui, dacă ar fi stat faţă în faţă şi i-ar fi luat palma într-a lui, ea s-ar fi trezit din morţi.
Dorinţa aproape carnală se dezintegră atunci când deschise uşa, iar un val înţepător de carne putrezită îl izbi.
Era acolo.
Păşi încet, alene, temându-se ca nu cumva să o trezească.
— M-ai trezit.
— Îmi pare rău.
Alksandras îşi astupă nasul, concentrându-se la a-şi reprima amintirile cu Diane, însă îi era foarte greu. Convieţuiseră atât de mult împreună, încât simţea cum ea făcea parte din el şi el din ea.
Alksandras nu avea cum să mai moară.
El era deja mort.
220
Îi privea chipul descărnat. Nu ar fi zis că era ea. Era fascinat de felul în care arăta craniul uman, de modul în care erau aşezaţi dinţii în aşa fel încât nu se desprindeau din gingii. Sau felul în care nu-i mai putea mângâia părul mătăsos. Mirosul de flori şi inocenţă al pletelor ei era înlocuit cu o mireasmă de cavou. Ochii ei, odată plini de lumină, erau acum doar nişte găvane murdare şi întunecate. Peste scheletul ei se aşternuse o pojghiţă de praf. Nu asta ar fi trebuit să fie soarta iubitei lui prietene.
Merita să fie îngropată în flori, nu printre alte oase şi mizerie.
Alksandras observă ceva. Era o paloare neobişnuită, de un gălbui bolnăvicios care se făcea remarcat prin acel cenuşiu.
În marginea pânzei, pe interior, lituanianul zări o hârtie. Se întrebă cum putuse să o ascundă atât de bine, încât să nu o vadă nimeni.
Băiatul privi precaut împrejur, apoi îşi vârî degetele înăuntru, scoţând o bucată de hârtie împăturită. Era rece. O desfăcu, netezind-o cu degetele şi încercă să-şi reţină lacrimile.
Era desenul pe care i-l făcuse cadou cu câtva timp în urmă. O mână care strângea pe o alta.
221
— Mamă şi fiică, îi mărturisise ea, fericită şi cuprinsă de melancolie.
— Eu şi tu, i-ar fi spus, dacă ar fi apucat.
Auzi zgomot de paşi pe coridor, aşa că împături repede desenul şi-l ascunse într-unul dintre buzunarele de la spate. Inima îi bătea cu putere.
Olsen apăru în prag, cu apa şiroindu-i din creştetul capului, ca o cişmea. Bombănea, aflat într-o deplină surescitare nervoasă.
— Ce naiba durează atâta? I-au tras-o lui Eric de două ori până acum cu bastoanele. Vrei să ne omoare? Ia cadavrul afurisit şi mişcă-ţi curul afară! tună şi plecă bombănind în continuare.
Băiatul aşteptă până nu-i mai auzi vocea. Îşi înghiţi nodul din gât. Făcu o grimasă de durere. Cât de trist era. Compartimentul părea să se comprime odată cu el. Privi pe geam la dârele de apă care dansau pe suprafaţa de sticlă groasă. Se întrebă cum de putea exista şi viaţă şi moarte în acelaşi loc. Îi era scârbă, dar trebuia să o facă.
O ultimă atingere. Un ultim sărut.
Lituanianul se aplecă de spate, inspirând mirosul greţos. Nu se gândise niciodată la felul în care miroseau morţii. Trebuie că aveau şi ei un miros specific. Ei bine, acest cadavru mirosea puternic a ouă clocite, varză stricată şi putrefacţie.
Alksandras îşi închise ochii, îşi ţugui buzele şi o sărută în locul în care ar fi trebuit să fie fruntea. Băiatul îi simţi duritatea oaselor reci. Mai zăbovi o clipă, privind-o cu insistenţă.
222
— Promit că am să te răzbun, îi spuse şi o ridică de jos, surprins de cât de uşoară era, ca şi când căra un sac cu pene, nu un cadavru.
Emoţiile îl copleşeau.
— Mai ţii minte când mă purtase în braţe Patricia, imediat după biciuirea pe care am primit-o de la Wilbert? o întrebă, neaşteptându-se la un răspuns, deşi poate şi l-ar fi dorit. Imaginează-ţi doar că asta fac şi eu pentru tine. Închide ochii, nu mă mai privi şi abandonează-te stării ăsteia. Nu este reconfortant, ştiu. Dar măcar este ceva. Mă întreb doar, acum că ai fost luată de lângă mine, cine o să-mi mai poată şterge lacrimile? Tu erai cea care o făcea.
De cum coborî din tren, îl văzu pe Olsen făcându-i semne disperate să grăbească pasul. Privi în sus, spunându-şi că dincolo de norii plumburii se ascundea un ocean care se prăvălea peste ei. Dacă ar mai fi crezut în fantasme, Alksandras ar fi jurat că cerul plângea.
Lituanianul nu le-o spuse, dar nu se îndura să o arunce pe Diane în groapă ca pe un sac cu cartofi de care nu mai avea nevoie. Nu, deoarece avea încă nevoie de ea ca de aer, de glasul, de sfatul, de privirea ei. De tot ce însemna.
Aruncând-o acolo, smulgea totodată o bucată din el, pe care aveau să o îngroape definitiv.
— La muncă! răcniră Înarmaţii şi începură să sape.
223
Primul metru fu uşor de suportat în starea în care se aflau; însă apoi, cu cât erau siliţi să înainteze, devenea tot mai insuportabil. Dacă se opreau pentru o scurtă pauză, Înarmaţii îi plesneau cu bastoanele cauciucate pe spate. Pe Alksandras îl loviseră o singură dată şi fusese destul. Îndurase zeci de lovituri de bici, nu o mai putea face iarăşi.
Muşchii îi ardeau, iar picurii călduroşi nu făceau decât să înteţească sentimentul. Era târziu în noapte, când terminaseră, în sfârşit, de săpat şi Înarmaţii murmuraseră ceva satisfăcător.
Izbutiseră să sape o groapă îndeajuns de adâncă. Alksandras nu ar fi putut aproxima dimensiunile, fiindcă niciodată nu fusese bun la matematică sau geometrie. Nu ştia dacă această groapă era pătrată sau dreptunghiulară, dacă avea un metru sau zece. Un singur fapt îi era cert, şi anume, că se simţea stors de orice fel de vlagă.
Strânsese atât de tare măciuca din lemn, încât palmele îi erau brăzdate de băşici mai vechi care i se spărseseră şi îl usturau îngrozitor. Pielea podurilor palmelor îi fusese jupuită pe alocuri.
Alksandras mai zăbovi o dată asupra lui Diane. O ţinea de o parte şi de alta a trupului, gustând din amărăciunea care îi năvălise în gură.
Îi dădu drumul, lăsând-o la picioarele lui. Nu o putea face. Îl auzi pe Olsen înjurând în barbă şi-l îmbrânci, făcându-şi loc.
Trase un şut în scheletul fetei.
Oasele lui Diane pocniră când se loviră de celelalte, ca nişte popice.
— Acum, înapoi la treabă! Acoperiţi groapa!
224
Scheletul uman este format dintr-un număr variabil de oase, de mărimi diferite. Dacă în momentul naşterii, omul are trei sute de oase, la maturitate ajunge să aibă două sute. Ei bine, pe cei cinci sclavi îi dureau nu doar oasele de la atâta efort supraomenesc, ci şi ligamentele, tendoanele, muşchii şi chiar cartilajele.
Ploaia se oprise, ca şi când i se făcuse milă de ei. Se lăsase, însă, răcoarea, ceea ce le alina din suferinţă, chiar dacă insignifiant.
De streaşina clădirii Înarmaţilor erau fixate becuri care luminau. Aceea era singura sursă de lumină, fiindcă luna nu se mai zărea din cauza norilor fumurii.
Când se apropiară de ceilalţi sclavi, Înarmaţii îndreptară armele înspre ei.
— Fiecare îşi caută grupul în care a fost repartizat. Momentan nu aveţi voie să rămâneţi împreună, le ceru Înarmatul, iar Alksandras fu nevoit să facă un efort pentru a-şi menţine ochii deschişi.
225
Dacă nu ar fi fost atât de obosit şi de amorţit de somn, ar fi putut crede cu certitudine că acel Înarmat era un băiat foarte tânăr, poate care urma să intre la facultate. În orice caz, nu-l mai văzuse. Însă era şi normal, erau două mii de sclavi care trebuiau supravegheaţi. Fuseseră aduşi mult mai mulţi Înarmaţi care să suplinească numărul.
Când se întoarse, nu-i mai văzu pe camarazii săi. Fiecare o luase în direcţii diferite. Însă nici lituanianului nu-i fu greu să-i găsească pe ai lui. Printre genele coborâte, văzu un băiat strecurându-se pe sub braţul cuiva, alergând către el.
Orion.
— Alk, te-ai întors! exclamă, afişând un zâmbet larg, care lăsă să i se întrezărească resturi de mâncare rămase printre dinţi.
Alksandras îşi deschise înfrânt de oboseală braţele, primind îmbrăţişarea puştiului.
— Arăţi groaznic, remarcă, iar zâmbetul îi păli imediat.
Alksandras dădu din cap, aprobator.
— Ştiu, dar o să-mi revin.
Orion îşi duse un braţ la spate, scoţând ceva.
— Am o surpriză pentru tine, îi zise, zâmbind din nou.
— Ce? mormăi Alksandras, simţind nevoia să se întindă pe jos şi să adoarmă.
— Asta.
Copilul îi întinse ceva, însă privirea îi era înceţoşată, de parcă ochii îi erau acoperiţi de o pânză.
226
Orion zâmbea frenetic, aşteptându-i nerăbdător reacţia. Se aşteptă ca Alksandras să facă tumbe, să-l ia în braţe şi să-l învârtă prin aer. În mod dezamăgitor, tot ce zise acesta fu:
— Nu-mi dau seama ce e. Spune-mi tu.
Orion se încruntă. În tinereţea lui, încruntarea păru înfricoşătoare.
— Mâncare. Este mâncare.
Alksandras lăsă să-i scape printre buze un sunet de mirare.
Înşfăcă mâncarea şi o duse la gură.
— Eu nu aş face asta în locul tău, îl avertiză Orion, privindu-l într-un fel jucăuş.
Alksandras rămase cu dinţii înfipţi în mâncare, încă nedezmeticit.
— Nici măcar nu ai verificat ce ţi-am dat. Dacă îţi puneam otravă? îl întrebă. Ţi-am învelit chifteaua într-o frunză, credeam că ai să o observi.
— Chiftea? bălmăji lituanianul, auzindu-şi stomacul chiuind de fericire. Nu cumva avem şi menajere? zise ironic şi dădu frunza la o parte.
— Ei nu ne-au dat nimic de-a gata, ne-au pus pe noi să gătim, vorbi Orion cu amărăciune în glas. Alksandras, eu nu ştiu să gătesc.
Alksandras îi mângâie creştetul, rănit de tristeţea din ochii lui.
Rupse jumătate de chiftea şi i-o întinse copilului.
— Poftim.
227
Orion făcu ochii mari, ca şi când privea ceva de neconceput.
— Eu am mâncat d-deja, se bâlbâi, însă Alksandras îi putea simţi foamea cum îl chinuia în interior.
— Ia-o. Ia şi mănâncă. Nu se ştie când vom mai mânca.
Fără să mai zică nimic, Orion primi ca pe o binecuvântare bucata de chiftea pe care o îndesă în gură, înghiţind-o hulpav.
— E bun, dar nu ştiu ce este, mărturisi Alksandras, mestecând încet şi luând înghiţituri mici şi rare, pentru a nu i se face rău.
— Este stravid, îl informă Orion, ştergându-se la gură cu mâneca.
Alksandras începu să râdă, sperând că nu avea să se înece cu ce-i mai rămăsese.
— Se numeşte stavrid, Orion.
— Eu aşa am auzit, domnule profesor, i-o întoarse băiatul, venind mai aproape şi cuprinzându-l cu braţele.
Orion avea nevoie de afecţiune. Alksandras o înţelesese, dar nu putea să-i fie părinte când şi el avea nevoie disperată de afecţiune. Amândoi erau copii. Amândoi aveau nevoie să copilărească. În ultimul an, Alksandras cunoscuse atât de multe feluri de a copilări, încât termenul îl îngrozea.
— Eu unul nu-i simt gustul, oricare ar fi. Are gust de ciuperci. O fi vechi, decretă lituanianul.
Alksandras nu o spuse cu voce tare, o păstră doar pentru sine, însă era uimitor să simtă din nou gustul cepei, al morcovului şi al ţelinei, chiar dacă ura ţelina la fel de mult precum peştele.
228
— Peştii sunt tăcuţi, vorbi dintr-odată Orion, privindu-l curios pe Alksandras în timp ce mesteca ultima îmbucătură de chiftea.
— Ce vrei să zici cu asta? îl întrebă, mai atent la modul în care mesteca.
Orion îşi încrucişă braţele la piept.
— Poate că vor să ne reducă la tăcere. Să fim şi noi muţi, ca peştii.
Alksandras simţi ceva tare în gură, ca o pietricică, urmat de un gust amar, aproape metalic.
Sânge.
Spusele copilului rămaseră fără o replică. Când ajunseră înapoi la grupul lor, aflară că lotul se mărise de la douăzeci de sclavi la o sută. Cei mai mulţi dormeau deja, cu golurile din stomacuri umplute nici pe un sfert.
Se întinseră pe pământ şi îşi închiseră ochii, alături de ceilalţi.
Pământul era moale şi rece, iar apa le inunda din nou fiinţa. Zăcând în băltoace, neînveliţi şi obosiţi, ziua de mâine părea un drum incredibil de îndepărtat.
Peste jumătate de oră, Înarmaţii începură să urle la sclavii care şi-aşa adormiseră cu chiu cu vai.
— Adunarea! Furman îşi agita ameninţător arma în aer, dându-şi singur importanţă mai mult decât i se cuvenea. Toată lumea să se prezinte la intrare, imediat!
229
Orion nu putuse să doarmă. Privise tot timpul cerul, rugându-se să-i salveze cineva. Dar cerul nu-i răspunse. Se ridică în capul oaselor, oftând din greu şi îl bătu uşor pe umăr pe lituanian, însă acesta era cufundat în somn.
— Trezeşte-te, îi şopti Orion, îngrijorat de faptul că nu părea să se poată trezi.
— Nu eşti încă în picioare? urlă unul dintre Înarmaţi, care apăru ca din senin.
Orion vru să vorbească, însă gândurile i se învălmăşeau în minte, sacadate. Era speriat din cale-afară.
Şi cum văzu că Alksandras nu se trezea, Înarmatul îşi scoase puşca şi trase trei focuri de armă în aer un sunet suficient de puternic încât să pară că cerul se spărsese. Alksandras sări ca ars, privind ca înnebunit în toate direcţiile.
— Toată lumea la intrare! repetă Înarmatul, privindu-l cu asprime pe tânăr.
Clădirea Înarmaţilor cu greu mai putea fi zărită. Doar acoperişul şi câteva ţigle ca fierul erau vizibile, deoarece se înălţau către cer. Din spate, Alksandras nu vedea decât patru şiruri lungi şi interminabile de sclavi care îşi aşteptau rândul. I-ar fi putut numi Mormăitori, căci cu toţii scoteau sunete care ilustrau împovărarea somnului şi a istovirii. Pe feţele tuturor se putea citi neputinţa. Neputinţa de a face faţă cerinţelor crunte la care erau supuşi.
Alksandras nici nu ştia ce trebuia să facă. Îi vedea pe unii sclavi, care terminaseră, vizibil mai voioşi şi zâmbitori. Unii
230
chiar băteau cuba, făcând glume, de parcă erau la crâşmă, însă nu văzu pe nimeni întristat. Poate că nu avea de ce să se teamă.
În fond, nu credea că putea să fie mai rău decât a fost.
— Alksandras! îl strigă cineva, un glas familiar care străbătu aerul friguros, însă îi era prea somn pentru a-şi da seama de unde se auzea. Putea veni din orice direcţie. Alksandras! auzi iarăşi, ca un bumerang care se întorcea la el, iar Orion îl privi îndelung, cerându-i parcă să fie cu băgare de seamă.
Îşi scutură capul întotdeauna îl ajuta acest lucru, iar simţurile i se limpeziră întrucâtva. Se întoarse în spate, privind înspre şirul din stânga sa. Acolo îl văzu, deşi neclar, pe Lucas, ţinându-şi palmele căuş la gură. Şi le freca de frig. Îi zâmbi şi îşi flutură braţul, în semn de salut. Îşi simţi muşchii faciali descleştându-i-se într-un zâmbet posac. Îi făcea bine revederea lui. Amândoi trecuseră prin lucruri cumplite, iar faptul că aveau ceva în comun, nu putea decât să-i reînnoiască impulsul de a continua să respire.
Cineva îl înghionti de la spate. Înţepeni, căci crustele care îi brăzdau spatele încă îl usturau.
— Dormi sau ce naiba faci? i se adresă un bărbat care abia se vedea pe sub gulerul înalt al paltonului negru. Părea făcut din umbre.
Alksandras încropi o scuză şi înaintă cu câţiva paşi. Trebuia să fie umil şi respectuos, altfel avea să o încaseze rău.
Aşadar, era rândul lui. În faţă, pe veranda clădirii era aşezată o măsuţă destul de înaltă, în spatele căreia stătea un bărbat în
231
picioare, deşi avea un scaun pe care îl dăduse în lături. Perimetrul era înţesat de Înarmaţi, aşa că nu avea ce altceva să facă, decât să joace aşa cum îi cântau ei.
Bărbatul se aplecă şi scoase ceva dintr-o cutie mare din carton, aflată pe jos. Se ridică, trântind pe masă o coală de hârtie, de dimensiuni reduse. Bărbatul îi dădu şi un pix, afişând o privire care-i sugera să mulţumească pentru că fusese amabil.
— Completează asta! îi ceru, pronunţând cuvintele cu un accent fluid şi ciudat, iar Alksandras se holbă la hârtie.
Buzele îi crăpaseră şi i se uscaseră din cauza frigului.
— Ce e asta? întrebă şi imediat unul dintre Înarmaţi făcu un pas înainte, ameninţându-l cu arma.
Bărbatul încuviinţă din cap, în semn că avea totul sub control.
— După cum bine vezi, nu ai voie să pui întrebări. Ia pixul şi semnează.
Alksandras se apropie şi mai mult de măsuţă, inspectând foaia. Erau însemnări într-o limbă necunoscută, dar şi multe spaţii libere de completat, înaintea cărora putu desluşi cuvinte cunoscute.
Numele şi prenumele solicitantului, citi el. Ridică pixul şi imediat îl scăpă din mână. Se rostogoli pe masă şi căzu pe jos. Bărbatului îi fulgeră o undă de mânie pe chip. Îşi aşteptă pedeapsa, îngrozit de alte posibile răni. Corpul îi era plin de răni şi vânătăi, nu credea să mai fie loc şi pentru altele. Se aplecă numaidecât, luând pixul şi constată cu stupoare că nu-l putea ţine, deoarece degetele îi erau amorţite şi îi tremurau
232
necontrolat. Îl privi pe bărbat, zărindu-i ultimele secunde de răbdare. Îşi încleştă fălcile şi-şi scrise numele, rugându-se să nu scape iarăşi pixul.
De altfel, nu putu să ignore cuvântul solicitant. Ce anume solicita? El nu voia nimic altceva decât să se întoarcă la familia lui.
Şi Diane să învie.
Bărbatul îl iscodi cu privirea. Alksandras Voldemaras, completă, apoi nu mai înţelegea nimic. Se zgâi la cuvintele necunoscute scrise de mână, aplecate şi îngroşate. Nu-i era cu putinţă să priceapă acea limbă.
Bărbatul îşi puse degetul mare în colţul paginii, în jos.
— Semnează acolo că eşti de acord.
— De acord cu ce? întrebă şi cel mai apropiat Înarmat îşi încleştă degetele de ceafa lui, înfigându-şi unghiile adânc în carne.
Lituanianul semnă cu ochii înlăcrimaţi din cauza durerii şi speră să nu fi fost propria condamnare la moarte.
233
Trezirea fu brutală. Acalmia unui sospirando. La fix cinci dimineaţa. Şase focuri de armă.
Lui Alksandras îi era greu să deschidă ochii, dar o făcu în pofida dorinţei sale de a se odihni şi mai mult. Mai greu îi era, însă, să se desprindă din nămolul care îl înghiţise ca un val de ciment. Cu riscul de a-şi sfâşia salopeta, îşi trase mâinile şi picioarele, smulgând odată cu el şi câteva brazde de pământ pe care le îndepărtă cu degetele. Unghiile-i erau neglijent de mari şi pline de pământ.
Lângă el, Orion se foia, fără astâmpăr. Stătea încovrigat, cu genunchii la piept. Nu îi venea să creadă cât de mult îi semăna, ca şi când micul băiat era propria-i reflexie.
Se aşeză în vine lângă el, vrând să-l mângâie. Ca şi când îi simţise prezenţa sau ştiuse dintotdeauna că el era acolo, Orion îşi deschise ochii, căutându-i privirea.
— Îmi aduci, te rog frumos, pasta şi periuţa mea de dinţi? mormăi somnoros. Şi să nu uiţi de păhărel, am nevoie de el, îngăimă, ştergându-şi ochii de urdorile de peste noapte.
235
Alksandras nu ştia dacă vorbea serios sau glumea. Ori înnebunise şi el.
— Ştii doar că nu aveam aşa ceva, glăsui într-un fel compătimitor.
Orion zâmbi în felul său special. Când zâmbea, o făcea până şi cu ochii, căci îşi lăbărţa atât de mult zâmbetul, încât şi colţurile ochilor se întindeau într-un zâmbet luminos.
— Ştiu, dar ar fi fost bine să avem.
Dacă păsările colibri ar fi putut vorbi, atunci ar fi avut glasul micuţului Orion. Atât de deosebit era şi păcat că nu o ştia.
Furman ieşi pe uşa clădirii, oprindu-se pe verandă. Unul dintre Înarmaţi îi oferi un megafon, în semn că avea de făcut un anunţ. Sclavii se înghesuiră, strângându-se ca şi când se dădeau bilete către libertate.
Uniforma lui gri stătea dreaptă şi impecabil pe silueta lui puternică. Avea umeri ca de rugbist, iar muşchii braţelor şi picioarelor se zăreau pe sub materialul mulat parcă pe tot cuprinsul lor.
Chipul îi era aspru ca o stâncă. Ochii ca două sfere întunecate.
— Aţi venit două mii aici, le comunică sclavilor, care ascultau temători. Asta era ieri. Furman făcu o pauză, cuprinzând cu privirea insula de sclavi, simţindu-se sfredelit de toate privirile, unele asemenea unor stafide stricate, altele asemenea unor săgeţii otrăvitoare. Astăzi, mai sunteţi o mie nouă sute nouăzeci şi opt, anunţă teatral, îngroşându-şi vocea. Se pare că unii dintre voi nu au ştiut ce presupune lăcomia. Neamţul îşi drese glasul.
236
Să ţineţi minte! Niciodată să nu vă îmbuibaţi cu un kilogram de chiftele când aţi fost înfometaţi timp îndelungat.
Făcu un pas în lateral, schimbându-şi mâna cu care ţinea obiectul. Izbuti să captiveze mulţimea printr-un zâmbet macabru.
Îşi miji ochii, viclean, spunând în zeflemea:
— Păcat de chiftele, nu de alta.
Se auziră câteva râsete din partea Înarmaţilor, dar şi a unor sclavi timoraţi, care poate doreau doar să se destindă. Sau erau sadici.
Alksandras se gândi la ce spusese Furman. Dacă, într-adevăr cineva furase mâncarea altora, asta însemna că cei privaţi erau în continuare chinuiţi de foame. Ce fel de oameni ar fura mâncarea altora de la gură?
Neamţul îşi schimbă centrul de greutate de pe un picior pe altul, întorcându-se aproximativ treizeci de grade către o altă parte a sclavilor. Voia să se asigure că toţi şi toate îl aud şi îl înţeleg.
— Noi numim locul ăsta Lienen, ţinu să-i înştiinţeze, mulţumit de faptul că nimeni nu mişca.
Alksandras simţi un junghi călduros în piept la auzul acestor cuvinte, de parcă cineva îi strecurase un calorifer sub stern.
— Luaţi aminte la ce vă voi spune, pentru că va fi prima şi ultima dată când se va întâmpla asta, le transmise, asigurându-se că vorbea tare şi clar.
Sclavii îşi ciuliră urechile, neclintiţi şi îngânduraţi. Orion îl luă de mână pe Alksandras, strângându-l cu putere.
237
— Se vor forma grupuri de muncă.
Se auzi un zgomot confuz de voci dinspre sclavi. Alksandras îşi trosni gâtul, simţindu-şi trupul încordat. Feţele cumplite care îl înconjurau îl copleşeau. Era un fel de nerăbdare febrilă de a afla cum se va termina totul, pe care nu o putea descrie.
Privind cerul senin, priveliştea fu acompaniată de glasul marţial al neamţului:
— Veţi primi directive precise în orele ce urmează, însă până atunci atenţie la mine!
Furman făcu un efort să-şi menţină o postură ireproşabilă, însă îi era greu să-şi păstreze umerii ridicaţi şi spatele drept atâta timp cât îşi simţea braţul amorţit. Degetele îi fremătau pe suprafaţa încălzită a megafonului.
— Vor fi formate grupuri. Câteva sute de membri. Pentru început, numiţi sugestiv Pădurari. Veţi munci în pădure, la defrişat. Tăiat, cărat, spart, aşezat, ajutat. Un alt grup va fi compus din Demolatori, care, evident, vor demola toate clădirile şi casele existente. Veţi primi cu toţii ciocane pentru asta, o zice ca şi când le făcea o favoare.
Mai mulţi sclavi de lângă Alksandras se arătară sideraţi de afirmaţiile lui Furman, apostrofându-l cu sălbăticie, fără să ridice însă glasul.
Neamţul nu fu disturbat, astfel încât continuă:
— Câteva sute se vor ocupa de curăţenie, iar Curăţătorii vor avea grijă ca spaţiul de lucru să fie în permanenţă curat. Să nu uităm de Cărăuşi, cei care vor transporta de la trenuri şi
238
până la trenuri tot ce este nevoie pentru comunitate şi muncă. Se va forma un grup al Bucătarilor, care vor găti hrana tuturor. Un alt grup va fi cel al Vânătorilor, care vor trebui să vâneze pentru a avea ce găti. Ne vom mai gândi şi la alte sarcini pentru voi. Deocamdată veţi fi repartizaţi şi vă vor fi date indicaţiile necesare pentru ca totul să meargă strună. Obiecţii? întrebă şi într-o clipită adăugă: Prea bine, asta este tot.
Furman predă megafonul şi pătrunse vijelios în clădire, lăsând în urma sa un zgomot continuu, monoton un sunet de protestare şi nemulţumire.
Alksandras, împreună cu Orion şi ceilalţi sclavi din grupul lor un termen inedit pentru ei, mai uşor de suportat -, fuseseră repartizaţi de Înarmaţi ca Pădurari. Desigur, el nu era însărcinat cu tăierea copacilor, deoarece era prea slab şi prea tânăr. Bărbaţii o făceau, deşi nici ei nu se puteau considera prea viteji. Astfel că lituanianul şi Orion se ocupau cu transportatul lemnelor, distribuindu-le celor care trebuiau să facă din ele surcele, buşteni sau să le taie în alte moduri, fie Cărăuşilor, care urmau să le care până la trenuri, ca încărcături.
Orion nu se arăta prea entuziasmat de funcţia pe care o primiseră.
— Ce te necăjeşte? îl întrebă Alksandras, urmărind cu privirea apropierea a trei Înarmaţi.
Orion îşi ţinea mâna lipită de falcă.
239
— Nu-mi plac pădurile, vorbi aproape fără să-şi mişte buzele.
— Te doare tare? formulă o altă întrebare, iar Orion făcu o grimasă care denota teroare.
— Explică-mi ce înţelegi tu prin tare, îi sugeră băieţelul.
Alksandras îşi verifică palmele. Băşicile i se mai vindecaseră, dar aveau să apară unele noi, cât de curând.
Lituanianul îi arătă palmele rănite, apoi vorbi:
— Mă refer la junghiuri de durere. Dureri de cap de parcă ţi-ar crăpa…
Orion îl întrerupse printr-o privire năucitoare.
— Cred… cred că am depăşit cu mult stadiul acesta.
Imediat, Orion îşi îmblânzi privirea, vărsând câteva lacrimi.
— Îmi pare aşa rău, doar că îmi este foarte frică, se văicări, iar Alksandras îl înţelegea. Cu adevărat. Îl îmbrăţişă mărinimos, mângâindu-i creştetul capului, ceea ce, desigur, lui Orion îi prii.
Ceva mai târziu, Alksandras, Orion şi cele câteva sute de sclavi, dintre care Pădurari şi Curăţători, sub ameninţarea puştilor Înarmaţilor, se îndreptau către est, înspre imensitatea care se întindea parcă la nesfârşit.
Pădurea.
În drumul lor, trecuseră printr-o livadă. La început li se păruse o iluzie dată de foame, însă nu dură mult până să bage de seamă comoara pe care o aveau în faţa ochilor. Din nefericire pentru ei, nu puteau decât să admire priveliştea, să vadă fructele, să se holbeze la acele culori vii, dar nu puteau să simtă gustul.
240
În acea livadă cu mere verzi, roşii şi pere aurii, iarba era înaltă şi le-ar fi ajuns până la mijloc.
În câteva minute ajunseră la pădurea care izbuti să-i uluiască, datorită copacilor înalţi, cu frunziş des.
Alksandras cugetă asupra frumuseţii pădurii, mai ales atunci când se afla sub strălucirea soarelui amiezii. După ce zilele trecute avuseră parte de ploaie şi de frig, acel loc era o oază de linişte deosebită, deşi răcoarea le aminti că se aflau la câţiva kilometri de un lanţ muntos.
Lituanianul observă multe cărări ce duceau spre mijlocul tainic al pădurii, care parcă îl îndemnau să păşească în acea lume de vis. Mai cu seamă, Orion avea nevoie de acel remediu împotriva degradării psihicului său firav, însă nu le era cu putinţă să se sustragă regulilor impuse.
Desigur, inima lui Alksandras se topea la gândul că ar fi putut fi singur, doar el şi cu gândurile sale, pe care să şi le pună, în sfârşit în ordine; acolo, departe de tumultul lumii aceleia îngrozitoare.
Alksandras îl auzi pe Orion murmurând apreciativ, privind în sus la un copac falnic, prin coroana căruia se strecurau câteva raze strălucitoare ale soarelui. Ramurile sale, ca nişte braţe puternice îndreptate spre cer, îl făceau să-şi dorească să fie asemenea lui: puternic şi statornic, neclintit de vânturi şi de tot ceea ce era în jur.
Sub greutatea paşilor, doar foşnetul frunzelor uscate se mai auzea în acea imensitate de linişte. Niciun sclav nu îndrăznea
241
să glăsuiască cuvintele pe care le rumega în mintea preocupată. Poate doar vântul molcom le mai răscolea din când în când câte un suspin plin de tristeţe.
Orion îl ciupi uşor de braţ pe Alksandras, indicându-i tufele de mure.
Băieţelul avea o privire jucăuşă şi în acelaşi timp periculoasă. Alksandras clătină din cap, avertizându-l printr-o privire sugestivă asupra Înarmaţilor. El o păţise, nu voia să i se întâmple şi lui Orion. Pentru o singură căpşună fusese pedepsit de proprietarul său, Wilbert Woodruff, cu zeci de lovituri de bici o durere cruntă şi necruţătoare care îşi lăsase urmele adânci pe spatele său. Totuşi, ca o consolare, timp de câteva momente, lituanianul îi născoci o povestioară lui Orion, cum, la umbra copacilor straşnici, cei doi mâncaseră pe săturate din fructele aflate din belşug. Cu riscul de a-l amăgi şi mai puternic, Alksandras îi relată şi felul în care aromele deosebite ale murelor le-au încântat simţurile, făcându-i să uite de toate grijile, foame şi disperare.
Înarmaţii îi informaseră de faptul că pădurea era atât de mare, încât probabil că aveau să dubleze numărul sclavilor muncitori pentru a o defrişa în totalitate. De asemenea, Înarmaţii îi avertizară că, în pofida regulilor existente, dacă vreunul dintre ei avea să se răzvrătească şi să fugă în pădure, nu aveau cum să părăsească Lienenul, deoarece zona era înconjurată de garduri electrificate. Nu ar fi făcut decât să obosească alergând zeci, poate sute de kilometri doar pentru a sfârşi prăjiţi.
242
Când auzi asta, Alksandras se zgâi către orizont, însă nu văzu niciun gard.
Orion se posomorî la auzul noilor veşti, total demoralizat. Mai uită totuşi de gânduri când el şi Alksandras fuseseră nevoiţi să care buştenii şi să le predea Cărăuşilor care nu arătau deloc entuziasmaţi să-i vadă.
Bărbaţilor nu li se dăduseră drujbe pentru a tăia copacii cu scoarţă groasă, ci fierăstraie. Tot timpul cât stătu aşa, privindu-i pe sclavi chinuindu-se să doboare copacii, Alksandras se gândi la pădure. Îşi spuse că farmecul ei avea să se stingă încetul cu încetul din cauza defrişărilor masive. Ştia că locul acesta însemna oxigen. Nu însemna altceva decât supravieţuire.
La un moment dat, în timp ce Alksandras îşi aşeza buştenii în braţe, ţintuindu-i cu bărbia, Orion, răsuflând greu, îl provocă:
— Întreabă-mă ce este primăvara!
Alksandras îl privi suspicios, însă făcu întocmai.
— Ce este primăvara?
— Primăvara e o zână care trece pe la fiecare plantă şi pe la fiecare copac şi le oferă viaţă.
— Şi care este relevanţa întrebării? făcu Alksandras, nedumerit.
Orion ridică din umeri, zâmbind inocent.
— Primăvara este anotimpul meu preferat.
Alksandras îi zâmbi amabil. Avea nevoie de umbra codrului şi de liniştea neasemuită a pădurii, să scape de munca asiduă.
243
Ieşind din pădure, zări pâlcuri de urzici adevărate trufandale -, iar păpădiile vesele umpleau de culoare întreaga pădure.
Urmându-i jocul, Alksandras făcu o pauză, provocându-l la rândul său pe Orion:
— Cum este pădurea aceasta?
Orion îşi dădu ochii peste cap, ştergându-şi fruntea de sudoare cu podul palmei. Părea uşurat de faptul că primise o provocare atât de uşoară.
— Pădurea este foarte frumoasă.
— Nţţţ! îl repezi Alksandras, ignorându-şi durerea din braţe. Să spui pădure frumoasă este un pleonasm.
Orion făcu ochii mari.
— Ce înseamnă pleonasm?
— Prea multe informaţii pentru o singură zi, i-o zise aruncându-i o ocheadă din amuzament.
Lituanianul şi Orion stăteau rezemaţi de trunchiul unui copac, la capătul unei zile istovitoare. Era reconfortant să-şi poată întinde oasele pentru mai mult de câteva minute. Orion aţipise, între timp, iar Alksandras îi privea falca umflată, gândindu-se cum să-l ajute.
— Meleaguri străine, pământuri ostile, venirăm de-a valma, cu zile, fără zile…
Gândurile îi fuseră întrerupte de un amalgam de voci care fredonau, exprimându-şi parcă dragostea excesivă pentru viaţă.
244
Orion îşi ridică încet capul, privind buimăcit către scânteiele de foc care se risipeau în văzduh.
— Ce se aude? murmură printre dinţi, încercând să suporte durerea de dinte.
Alksandras nu părea nici el să ştie prea multe.
— Este un cântec…, zise, ridicând din umeri şi zâmbind surprinzător de şăgalnic.
Fără îndoială, sclavii cântau, din ce în ce mai puternic, înteţindu-şi glasurile asemenea unui vânt care se transforma în vijelie. Nu erau mulţi, ci un grup izolat şi care poate mai fusese împreună până acum. Glasurile lor se înălţau precum razele scânteietoare ale focului, încălzindu-i cu alinarea lor. Era o ultimă dovadă că încă erau vii şi o meritau pe deplin. Tânărul mai auzise şi înainte astfel de cântece, dar erau strigătele de disperare ale sclavilor din comunitatea sa. Cerşind ajutor.
De data aceasta, era un fel de imn.
Un imn al sclavilor.
Alksandras îşi închise ochii, ascultând glasurile oamenilor. Curând, alte voci li se alăturară, cântând la unison, la început sub ton, pe lângă ritm, stâlcind versurile, cântând mai repede sau mai întârziat, dar în cele din urmă câteva sute de sclavi cântau împreună, ca şi când erau un singur glas răsunător.
Cu inimi zdrobite şi braţe pârjolite Târâţi către niciunde, cu picioarele înţepenite Cu familii destrămate şi soarta pecetluită Jurăm că vom lupta, la bine şi la rău! La greu şi la uşor! Laolaltă şi-mpreună, cu voi dragi camarazi Mai avem
245
un singur dor Să fim iar ca pe vremuri Un ţel să făurim, pe despoţi să-ngrozim Libertate, noi să primim!
Înarmaţii dădură buzna afară din clădire. Unii dintre ei îşi agăţaseră curelele puştilor de bonetele pe care încă şi le aranjau pe cap. Era clar faptul că fuseseră luaţi prin surprindere şi acţionau spontan.
Furman, cu privirea lui agilă, ca de oţel topit, privi în mijlocul sclavilor, cu puşca ridicată înspre cer.
— Nimeni să nu îndrăznească să mai cânte rahatul ăsta! tună, îngrozindu-i pe sclavi. Dacă cineva mai îndrăzneşte să uneltească împotriva noastră, va fi spânzurat! îi ameninţă, scuipând cuvintele, cu faţa înăsprită.
Neamţul apăsă pe trăgaci de câteva ori, trăgând focuri după focuri, făcându-i să tresară la fiecare bubuitură.
— Vi s-a urât cu binele! Vedeţi voi pe dracu! Toată lumea culcarea! urlă şi se întoarse către ceilalţi Înarmaţi, le comandă ceva şi în câteva minute se întorseseră cărând nişte găleţi pline cu apă cu care stinseseră toate focurile.
Când plecaseră, era deja beznă şi frig.
Nimeni nu ştia ce avea să le mai aducă ziua următoare. Dar nici nu îndrăzneau să se gândească, deoarece mulţi nu ştiau dacă aveau să mai vadă zorii zilei.
246
La fix cinci dimineaţa, focurile de armă îşi făcură apariţia, punctuale. Gloanţele spărgeau aerul răcoros al dimineţii din diferitele colţuri ale Lienenului.
Alksandras zăcea pe spate, cu braţele lipite pe lângă corp. Privea cerul, atât de albastru, încât îl copleşea. Se întrebă cum era să zboare. Ce simţeau păsările? Îl fascină gândul că s-ar fi putut afla în aer, deasupra tuturor Înarmaţilor, să le poată găsi punctele vulnerabile, să-şi deschidă aripile şi să simtă aerul mângâindu-le în timpul zborului întortocheat. Oare ele se bucurau de faptul că zburau? Sau ar fi dat orice să scape de acel blestem aripile?
Orion sforăise încet, cât timp gândurile acestea îi plutiră în minte. Reuşise să doarmă o oră, poate o oră şi jumătate, dar durerile îl ţinură treaz. Îşi julise bărbia cu care ţintuia butucii să nu cadă. Cât despre braţe, nici nu voia să şi le mai privească. Erau brăzdate de dâre roşietice, cu striaţii albicioase pielea lui jupuită. Dacă aşa aveau să decurgă în continuare zilele de muncă silnică, se temea că o să rămână fără piele.
Înainte ca Înarmaţii să înceapă să urle la ei, Alksandras percepu o mişcare în coronamentul unui copac aflat la
247
aproximativ treizeci de metri de el. Copacii erau practic locul cel mai râvnit de sclavi, locul care prilejuia un somn mai uşor, astfel încât, la baza fiecărui trunchi butucănos stăteau întinşi, ca bananele atârnânde într-un bananier, zeci de sclavi, înghesuiţi unul într-altul. Doar că mişcarea se produse de sus. Din copac. Alksandras se ridică în capul oaselor, mijindu-şi ochii, pentru a-şi spori acurateţea vizuală. Ce-i drept, nu vedea, foarte bine de la distanţă, dar ar fi putut jura că era o siluetă cocoţată în copac, care mişca şi agita crengile în mod constant.
Alksandras încercă să-şi impună să ignore acel fapt care-l disturba, aşa că îl trezi pe Orion. Copilul începu să mormăie inteligibil, ca şi când ar fi gângurit, apoi băieţelul îşi şterse ochii de urdori şi zise:
— Nu mă pot trezi fără să mă spăl pe dinţi.
Fusese o glumă, căci băieţelul zâmbea, însă Alksandras nu ştia ce să mai creadă.
Un grup de Înarmaţi se apropiase de ei. Un tip se desprinse de grup, venind înspre Alksandras. Se opri şi se uită în urmă la acoliţii săi, care împrăştiau sclavilor directivele zilei. Se urni iarăşi din loc, oprindu-se în faţa lui Alksandras.
Lituanianului i se părea vag familiar, un chip pe care ar fi spus că l-a mai văzut undeva.
— Diseară. După stingere. Lasă hainele în spatele clădirii, sub verandă.
Alksandras îl urmări cu privirea pe Înarmat. Nu părea mai bătrân decât el. Alksandras privi în urma lui, văzându-i pe
248
ceilalţi apropiindu-se suspicioşi. Înarmatul din faţa lui păru şi el să fi perceput mişcarea, astfel încât nu mai stătu pe gânduri şi-i trase un pumn în falcă lituanianului.
Alksandras primi lovitura în mod neaşteptat, aşa că se dezechilibră, proptindu-se în copac. Parcă-i rupsese în două maxilarul. Înarmatul se apropie din nou, vertiginos, respirând sacadat. Avea ochii roşii. Părea că mai avea puţin şi izbucnea în plâns. Tânărul ridică un braţ a capitulare, ferindu-se de o nouă lovitură. Însă tot ce făcu Înarmatul tânăr a fost să-i şoptească virulent:
— Vei primi hainele curate. Noaptea. Fii pe fază.
Şi cu asta se întoarse la grupul de Înarmaţi, care îl priveau într-un mod vădit dubios. Şocat, Alksandras auzi ca în surdină explicaţiile Înarmatului „A trebuit să-i zic de două ori să se ridice de jos”. Apoi a urmat şi răspunsul „Bine ai făcut”, îi zise unul dintre ei, bătându-l prieteneşte pe umăr.
Orion, care se pitise în spatele copacului, îl ocoli imediat şi aproape că sări în braţele lui Alksandras, întrebându-l ce s-a întâmplat şi dacă este bine. Alksandras răspunse afirmativ. Era bine. Sau aşa voia să creadă.
Frecându-şi falca, resimţind durerea, privirea îi reveni asupra copacului. Şi de această dată, vedea clar o siluetă care apărea şi dispărea în frunzişul des, parcă vrând să se joace cu el sau cu mintea lui. Nu mai dură mult şi văzu un chip. Poate că era o maimuţă, dar ce-ar fi căutat o maimuţă în Lienen? Nu se aflau în junglă, căci el aşa ştia că maimuţele trăiau în junglă.
249
— La muncă! La muncă! La muncă! îl auzi pe Furman răcnind în megafon, iar glasul său îi activă pe sclavi care se grupară, gata de plecare.
Alksandras şi Orion se alăturaseră grupului lor, îndreptându-se către pădure, sub supravegherea atentă a Înarmaţilor, care aveau puştile pregătite şi proaspăt încărcate.
Se făcu astfel încât Alksandras trecu chiar pe lângă acel copac. Când privi în sus, nu zări nicio mişcare. Ridicând din umeri şi spunându-şi a nu ştiu câta oară că înnebunise, mai aruncă o privire în urmă şi văzu doi ochi privindu-l indiscret.
Îşi muşcă limba. Era o fată.
Curăţătorii mişunau de colo-colo, strângând crengile pe care le aruncau în nişte găleţi uriaşe cu toartă. Unii bărbaţi se dezbrăcaseră parţial, preferând să stea cu pieptul dezgolit, fiindcă în timpul zilei aerul era înăbuşitor, iar noaptea era aproape un frig polar. Pentru a doborî un copac, trebuia depus un efort consistent. Însă obiectivul zilei era de cel puţin o sută de copaci zilnic.
Fierăstrăul era dublu, prevăzut cu două mânere, astfel încât la tăierea unui copac munceau doi bărbaţi care trebuiau să tragă metodic la intervale scurte de timp, cu putere, unul înainte şi altul înapoi. De obicei, nu erau nevoiţi să-l taie complet, ci trei sferturi pentru ca el să înceapă să se clatine şi tot ce le mai rămânea de făcut era să-l împingă până cădea. Înainte de asta
250
răcneau Păzea! pentru ca toţi sclavii să plece din calea copacului. N-ar fi riscat nimeni să sfârşească zdrobit.
Într-un moment, în care Alksandras aştepta ca trunchiul să fie făcut rondele, lângă el se ivi o găleată albă, prăfuită. O privi cu dezinteres, până când un picior o împinse un metru mai în faţă.
Auzi un pufnet înţepător.
— Băiete, cu braţele mele n-aş fi cărat butucii ăştia nici măcar un metru, darămite până la trenuri.
Alksandras îşi înălţă sprâncenele, privindu-l curios pe bunicul lui Orion, Jeff. I se părea schimbat faţă de ultima oară când îl văzuse. Atunci în tren, când îl bătuse pe Orion părea un animal înfometat, însă acum era aidoma unui bibliotecar. Cu o barbă lungă, sură şi prăfuită, cu ochi prăfuiţi, cu plete prăfuite, genul acela de bibliotecar care se născuse într-un raft înţesat cu romane groase şi tot acolo îşi găsise tihna.
— Unde este nepotul meu? întrebă laconic Jeff, cu un glas grav, păstrându-şi o privire parcă rigidă.
La ţanc, Orion se ivi dintre copaci, aducând cu sine câteva nuci pe care le ţinea în palma deschisă, admirându-le.
Jeff pufni din nou, dispreţuitor, iar Orion făcu ochii mari când îl observă pe bunicul său. Se opri în loc. Băieţelul scăpă nucile, care căzură în jurul unor frunze.
— Ce cauţi aici? murmură Orion, perplex.
— Asta mă întrebam şi eu, răspunse sever Jeff.
Bătrânul era mai înalt cu un cap decât Alksandras şi, deşi era îngust la trup, nu i se părea nicidecum că ar fi avut braţe fragile,
251
aşa cum afirmase el însuşi. Poate că Jeff nu minţise intenţionat, dar braţele sale venoase păreau capabile de multe lucruri. Iar acea putere nebănuită i se reflecta până şi în glasu-i bătrân.
Tăcerea care se instalase între cei trei îi îngădui lui Alksandras să audă ultimele sforţări ale fierăstrăului printre respiraţiile grele ale bărbaţilor umplând aerul sufocant. Sunetul pe care îl producea fierăstrăul în contactul cu lemnul, era un râcâit apăsător.
— Păzea! răcni unul dintre Pădurari, iar Alksandras, Orion şi Jeff făcură câţiva paşi îndărăt, ferindu-se de copacul care trosnea şi pârâia ca nişte oase.
Retrospectiv, Alksandras îşi aminti de prima lună pe care o petrecuse în comunitate. Una dintre cele mai dureroase amintiri pe care le purta cu el oriunde, ţinându-se de el ca un scai, era şi prima bătaie la care asistase.
Wilbert Woodruff se înfuriase pe un băiat de douăzeci de ani care se îmbolnăvise de gripă şi zăcea în pat. Adeseori, sclavii se îmbolnăveau din lipsa igienei, dar Bunica nu avea în stoc medicamentele necesare lor, aşa că îi trata cu leacuri băbeşti. Aproape întotdeauna ineficient.
Amintirea faptului că pe atunci putea dormi într-un pat îl întristă. Îşi alungă gândul, lăsând amintirea să i se scurgă prin minte.
Când văzu că băiatul nu apăruse pe câmpul de muncă, Wilbert începu să înjure şi îi puse pe ceilalţi sclavi să muncească în plus toată noaptea la plivit. Dar nu fusese satisfăcut doar cu atât. Se duse după băiat, năvălind în cocioaba lui şi-l târî afară
252
din pat. Băiatul avea frisoane, cu temperatură patruzeci, era pe jumătate conştient şi abia se putea ţine pe picioare, dar lui Wilbert nu i-a păsat. L-a târât ca pe un sac până pe câmp, vreo sută de metri, dându-i drumul în mijlocul sclavilor. Le ordonase să se oprească şi să fie atenţi la el. Râse zgomotos, anticipând ce avea să urmeze. Băiatul tuşea şi se ruga de Proprietar să-l păsuiască cu munca, însă Wilbert îl scuipă pe faţă şi râse din nou. Băiatul îl imploră iarăşi şi nu făcu decât să-l înfurie şi mai rău. Îşi ridicase braţele, demonstrându-i lui Wilbert că nu avea deloc putere. Braţele îi cădeau pe lângă corp, inerte, de parcă erau nişte legume fierte. Era bolnav şi nu cerea decât o zi liberă. Wilbert râse din nou, privindu-l cu mânie.
Alksandras îşi aminti, nu foarte limpede cuvintele lui:
— Prăpăditul ăsta este unul tupeist. Ia să vedem ce facem cu mâinile astea două ale tale.
Acestea fuseseră ultimele cuvinte pe care i le adresase Proprietarul băiatului. Apoi, ceea ce urmă, îl făcu pe Alksandras să se chircească de durere empatică şi izbuti să vomite şi să plângă în acelaşi timp. Wilbert îi apucă braţul cu ambele mâini, strângându-l cu putere. Băiatul icni, începând să se împotrivească. Ochii şi faţa îi erau roşii de la temperatură şi de frică.
Dar Wilbert fusese întotdeauna necruţător. Îi răsucise braţul, până ce pielea începuse să arate ca o hârtie mototolită. Băiatul scoase un urlet agonic, cu lacrimile ţâşnindu-i din ochi. Avea o
253
privire tulbure. Wilbert îi îndoi cu putere braţul şi îl rupse ca pe un vreasc cu genunchiul.
Pocnetul acela al oaselor fu terifiant şi încă reuşea să-l mai îngrozească pe Alksandras în nopţile lungi.
Din ziua aceea nu-l mai văzuse pe acel băiat.
Între timp, Constructorii încropiră câteva latrine în apropierea lizierei pădurii, din surplusul de lemne rămas peste noapte. Deocamdată, altceva nu aveau de făcut Constructorii, decât să dea o mână de ajutor celorlalţi sclavi muncitori. Demolatorii mai aveau mult de muncă. Abia dacă reuşiseră să dărâme două clădiri dărăpănate. Era o muncă agonică şi suprasolicitantă să izbeşti cu ciocanul, să spargi pereţii şi să cauţi să slăbeşti rezistenţa clădirii. În acest fel, Constructorii făceau câte puţin din fiecare treabă. Nimeni nu avea voie să stea degeaba.
Pentru două mii de sclavi, patru latrine erau ca şi inexistente. Alksandras, de fiecare dată când privea înspre latrine, vedea şiruri de oameni care se agitau nerăbdători, aşteptându-şi rândul, ca nişte omizi. El îşi găsise un loc mai izolat, un pâlc de tufişuri în care îşi făcea nevoile fiziologice.
Muncise necontenit trei ore, pe o arşiţă de nedescris. Era silit să care zeci de kilograme de butuci, care, cu greutatea lor, mai că îl îngropau în pământ. Braţele sale erau răni vii, antebraţele fiind pătate de un roşu aprins. Aşchiile îi străpunseră carnea. Cât despre bărbie, dacă şi-ar fi privit-o în oglindă, ar fi putut zări osul.
254
Munca îl ostenea atât de mult, încât, deşi nu-şi dorea asta, îl ignora complet pe Orion. Orion nu era supărat pe el poate uneori când îi era şi lui greu şi avea nevoie de cineva aproape -, dar îl înţelegea. În felul în care ar putea înţelege un puşti de opt ani.
Poate că Patricia, Lucas, Olsen şi Eric Sharp îl condamnau şi îl învinovăţeau din multe motive pentru ce li se întâmplase, dar Alksandras nu încetase în niciun moment să se întrebe dacă ei erau bine. Pentru că el nu era.
Nu-i mai văzuse de mult timp şi le simţea atât de mult lipsa. Nu numai că Diane luase cu ea în groapă o jumătate din el, dar şi camarazii lui, părăsindu-l în acel fel, îi luaseră şi cealaltă parte.
Pe dinăuntru era gol ca borcanul cu speranţe.
255
Trezirea era la cinci dimineaţa.
Munca începea la cinci şi jumătate. Până atunci, sclavii îşi făceau nevoile şi înviorarea, se pregăteau de treabă şi porneau către locul de muncă.
Prima pauză era la nouă sau la zece, asta depindea de dispoziţia lui Furman. Nu mereu era în toane bune. De fapt, s-ar putea spune că niciodată nu era.
După aceea, din nou la muncă.
Ziua se sfârşea la ora douăzeci, niciodată fix. Dacă ar fi putut, Înarmaţii le-ar fi prelungit munca până târziu după miezul nopţii.
Îşi primeau mâncarea la ora două după-amiaza.
Dar astăzi nu primiseră decât promisiuni.
— Terminaţi-vă treaba şi diseară mâncaţi pe săturate! Aşa sunase promisiunea lui Furman, oferind un sentiment de încredere celor dezolaţi.
Şi, deşi erau înfometaţi şi lipsiţi de vlagă, sclavii îşi compuseră din nişte firimituri o voinţă temporară.
Îşi continuaseră lucrul, sârguincioşi.
257
Ora douăzeci sosise. Îşi terminaseră treaba. Sau aşa credeau ei. Aceştia se întinseră pe jos, storşi de oboseală.
Neamţul, împreună cu acoliţii săi făcură inspecţia Pădurarilor. Se apropie de ei, mergând mândru, cu paşi hotărâţi. Anunţă plin de maliţiozitate:
— Obiectiv neîndeplinit. Aţi tăiat doar nouăzeci şi opt de copaci. Fără mâncare!
Acesta a fost punctul culminant. Fu suficient de dureros încât să-i provoace pe sclavi, care se săltaseră de pe jos ca nişte rachete. Pe chipurile sutelor de Pădurari se citea mânie, furie, ură, disperare şi milă. Pentru ce avea să urmeze. O revoltă.
Furman văzu toate acestea şi zâmbi ce mod ticălos de a crea decepţie în rândul nădejdii.
Alksandras îşi înghiţi nodul din gât şi-l prinse de umeri pe Orion, care se zbătu, vrând să meargă mai în faţă. Avea ochii înlăcrimaţi şi părea gata să se dea bătut.
Nu renunţa! i-ar fi spus, dar nu-şi mai găsea puterea de a vorbi.
Cei mai curajoşi şi mai disperaţi înaintau cu câte un pas, precum nişte hiene. Înarmaţii îşi pregătiseră puştile, ţintuindu-i fără să clipească.
Tensiunea se ridicase în aer, era palpabilă. Furman continua netulburat să zâmbească sclavilor cu feţele schimonosite de ură. Ceea ce simţeau ei acum, era o durere mai intensă decât oricare alta.
258
— Daţi-le mâncare, strigă Furman, fără să se clintească, privind forfoteala zgomotoasă cu o autosatisfacere crasă.
Sclavii se înfrânară şi scoaseră un sunet comun ca şi când ar fi fost un soi de fornăit. Dacă ar fi avut coarnele unui taur, l-ar fi străpuns fără ezitare pe Furman.
Câţiva Bucătari aduseră cu ei o oală, oprindu-se lângă neamţ, pentru a primi consimţământul său. Furman încuviinţă zâmbitor, dar Bucătarii nici nu apucară să facă câţiva paşi înspre sclavi, că aceştia se îmbulziră ca o turmă.
Alksandras şi Orion îşi primiră tăcuţi porţia.
Nu le venea să creadă. Un murmur apatic, de nemulţumire şi frustrare se auzi în rândul sclavilor Pădurari. Hrana lor, la capătul unei zile deosebit de tumultoase şi istovitoare, consta într-o chiftea cu stavrid, învelită în varză.
O femeie începu să urle şi să hohotească, plină de durere sufletească şi mâhnire. Sclavii se depărtară, formând un cerc în jurul femeii, care era căzută în genunchi; se cutremura de plâns. Alksandras o vedea cum storcise în pumn chifteaua. I se convulsionă stomacul de foame. Mestecându-şi încet chifteaua, Alksandras mai că se înecă, zărind-o pe femeie ridicându-se în picioare. O urmări cu uimire cum urlă ca o primată şi aruncă în Furman cu chifteaua storcită.
La asta nu se aşteptase. Nici nu avu prilejul de a se feri. Chifteaua îl nimeri în frunte, lovindu-l de aproape cu putere. Femeia se repezi la gâtul neamţului, însă el, cu o privire îngrozită, neştiind cum aveau să reacţioneze ceilalţi Înarmaţi, se aruncă
259
vertiginos asupra ei. Femeia goni către el, împleticindu-se, urlând cu amărăciune. Furman era bine instruit, astfel încât îi prinse braţele fără mare efort. Făcu o fandare laterală, răsucindu-se în aer cu tot cu femeia disperată şi ateriză, ţinându-i braţele încleştate la spate. Înarmaţii voiau să tragă, să o doboare. Furman îi oprise.
— Tiranii! Tiranii! Voi ne-aţi distrus! Noi muncim pentru voi şi noi ce primim? se plânse femeia, vărsându-şi lacrimile şi împroşcând cu salivă pe gâtul lui Furman.
Bărbatul o lovi peste faţă necruţător. Făcu eforturi să-i ţină braţele nemişcate la spate, fiindcă femeia se zvârcolea în toate direcţiile, greu de stăpânit.
Furman îl căută cu privirea pe un Înarmat anume, simţind la rândul său ce era panica. Era cu adevărat agitat.
— Du-te şi fă o spânzurătoare! îi ordonă, în timp ce femeia îl călcă pe picior, iar el o lovi din nou peste faţă. Du-te şi fă o spânzurătoare! Acum! răcni, iar Înarmatul, zăpăcit, luă cu el alţi câţiva şi fugiră către clădirea lor.
Femeia încetă să se mai zbată, îngrozită de ceea ce auzise. Parcă îi înlăturase orice efort de a se împotrivi.
— Nu, vă rog, nu asta…, se milogi, căzând pe jos.
Furman o plesni din nou. I se părea un teatru de prost gust. Prea ieftin pentru gusturile sale.
— Ridică-te! îi comandă cu severitate.
— Vă implor, nu-mi faceţi asta!
260
Furman îşi scoase puşca dintr-o mişcare agilă şi o izbi pe femeie în cap cu podul ei, reducând-o la tăcere. Niciun sclav nu mai avu curajul de a interveni sau de a se plânge. Uitară şi de foame şi de oboseală.
Acesta îşi vârî înapoi puşca la pantaloni, privindu-i cu severitate pe cei încrâncenaţi de groază.
— Asta este pedeapsa dacă vă răsculaţi împotriva noastră! SPÂNZURAREA! tună.
Nu după mult timp, sclavii muncitori îşi târşâiau picioarele, înaintând afară din pădure cu capetele plecate, aflându-se parcă la un pelerinaj.
Acum, pe veranda clădirii se afla o spânzurătoare din lemn. Furman era pe verandă, trufia sticlindu-i în privire. În mână avea acelaşi megafon, pe care îl plimba îngândurat dintr-o mână în alta.
Înarmaţii o purtaseră pe femeie pe braţe, săltând-o peste verandă.
Sclavii se adunaseră ca la o ceremonie. Tăcuţi şi spăşiţi.
Unul dintre Înarmaţi aruncă o găleată cu apă pe faţa femeii, făcând-o să-şi revină în simţuri. La început, păru dezorientată. Privi înainte buimăcită, respirând cu greutate, apoi îşi reaminti ce i se întâmplase. Brusc. La vederea spânzurătoarei, începu să plângă din nou, mai puternic de data aceasta, implorând să fie cruţată.
Furman porni megafonul.
261
— Noi nu suntem nici zei, nici demoni, izbucni el. Suntem oameni şi de aceea vă dăm posibilitatea să o cruţaţi pe femeie.
Un anunţ surprinzător care avu efectul unei explozii de bucurie ce se reflectă pe chipul colţuros al femeii. Plângea de fericire şi de teamă, deopotrivă.
Unii sclavi păreau entuziasmaţi de veste, aşa că o compătimeau şi o încurajau.
Furman continuă, trăgând aer în piept:
— Dar nu va fi salvată oricum. Cineva trebuie să se sacrifice pentru ea.
Furman reuşi să bage groaza înapoi în ei. Asta dacă mai era posibil.
Chipul femeii încremeni. Alksandras ar fi jurat că la auzul cuvintelor lui Furman, tot sângele i se scurse şi viaţa se desprinse cu lehamite din ea. Nici lacrimile nu i se mai prelingeau pe chip. Devenise ca o stâncă. Una care avea să se fărâmiţeze.
— Aşadar, cine se oferă voluntar să o salveze pe biata femeie? Să facă un pas înainte. Acum!
Peste Lienen se aşternu o tăcere asurzitoare, ca şi când timpul s-ar fi oprit în loc. Acesta era Lienenul. O lume străină şi rece.
Inima femeii bătea cu putere, iar ochii i se rostogoleau în găvane de colo-colo, privind cu o disperare insistentă la sclavii din grupul ei. Le cerşea îndurarea, cerându-le să se sacrifice pentru ea. Ştia că făcuse o prostie şi nu o mai putea îndrepta. Ei reprezentau singura şi unica ei salvare.
262
Însă niciunul nu făcu un pas înainte. Privirea femeii se prefăcu într-un reproş caustic, plină de cenuşă.
— Prea bine, atunci, anunţă Furman şi Înarmaţii o apucară pe femeie.
Îi luară capul în mâini şi începură să o târască în spatele spânzurătoarei. Femeia strigă îndurerată; nu putea crede ce prostie făcuse.
Se blestemă pentru faptul că fusese curajoasă.
Îşi ceru iertare de la toţi cărora le greşise. De la familie. Nu şi de la prieteni. Se dovediseră a fi falşi. O durea inima că nu-şi mai putea lua rămas bun. Dacă şi-ar fi ţinut gura, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat.
Înarmaţii îi puseră ştreangul la gât, urcând-o cu forţa pe o ladă. Picioarele ei patinau pe suprafaţa perimată, căutându-şi echilibrul. Chipul îi era asemenea unui prosop îmbibat în apă.
— Acestea sunt represaliile nesupunerii! se făcu auzit din nou Furman. Îndrăzniţi din nou şi o veţi păţi şi voi.
Neamţul făcu o pauză, cântărindu-şi pentru o ultimă oară gândurile. Ordinul pe care avea să-l dea era cel mai important. Risca mult, pe onoarea şi cariera lui ca Maestrul să nu guste gestul său, însă, dacă ar fi dat înapoi, ar fi decăzut în ochii sclavilor. Ce rămânea de făcut? Să o cruţe sau să o omoare?
Furman îşi îngustă privirea, trecându-şi limba peste buze şi zise:
— Omorâţi-o!
263
Înarmaţii se conformară şi, deşi erau şi ei debusolaţi şi stângaci, fiindcă nu mai făcuseră aşa ceva, împinseră cu picioarele lada de sub femeie. Imediat ce-şi pierdu sprijinul, femeia începu să se zbată şi să urle atât cât îi permiseră plămânii.
Alksandras îşi înghiţi suspinele, simţindu-şi pielea cum i se zbârci din cauza fiorilor arctici.
O văzu pe femeie cum încerca să prindă cu unghiile frânghia care o sufoca, însă era mult prea slăbită pentru a se împotrivi curentului arzător care îi străbătea trupul.
Se chinuia să respire, iar venele din jurul gâtului parcă voiau să se elibereze din strânsoare.
Lituanianul îl întoarse pe Orion înspre el, ferindu-i privirea de la trupul femeii care se zbătea ca un peşte pe uscat. Chipul i se umflase, se învineţise şi se mai zbătu aşa preţ de câteva momente, cu ochii ieşindu-i din orbite. Apoi cedă şi rămase nemişcată.
Era moartă.
Tot ce mai rămase fu ecoul lugubru al neputinţei.
264
În lumina ultimelor evenimente, Alksandras aproape că uitase de conversaţia clandestină cu acel Înarmat, care îi spusese să-şi lase hainele sub verandă, pentru a le primi curate.
Nu ştia ce să creadă. Putea fi o escrocherie la mijloc. Poate că nu era un Înarmat. Poate doar se dădea drept unul şi voia să-i fure hainele. Ce Înarmat întreg la minte ar fi dorit să-i ajute pe sclavi?
Totuşi, lituanianul se adânci într-o profundă analiză. Rememoră mimica feţei, expresiile de pe chipul Înarmatului, privirea aceea agitată, care, cu greu ar fi putut fi disimulată atât de autentic.
Deşi era tânăr şi nu avea decât paisprezece ani, Alksandras fu suficient de iscusit, încât să ia o decizie. Nu-i mai rămânea decât să afle dacă avusese dreptate sau greşise. Spera în dreptate.
Se hotărî că putea avea încredere în străin.
Avea să afle că salopetele pline de ţărână şi zdrenţuite, împreună cu încălţările jupuite şi ponosite cântăreau mai mult decât îşi imaginase.
Sclavii păreau cu toţii cufundaţi într-un somn profund şi încercă, desigur, cu graţia unui ciclop, să păşească în vârful
265
degetelor. Nu-şi putu alunga din minte imaginea unui copil care alerga tiptil, gol puşcă în miezul nopţii, cu un vraf de haine ca şi când ar fi fost vreun hoţ nocturn.
Iuţi pasul la vederea clădirii impunătoare. Simţi iarăşi fiori pe şira spinării şi se îndreptă înspre dosul clădirii. Aici, iarba era mai înaltă şi trebuia să aibă grijă. Avea impresia că acelea erau urzici. Urzicăturile erau ultimele răni de care voia să se mai plângă acum.
Încercă să îndese hainele şi încălţările sub verandă, dar nu putu să o facă. Ceva se împotrivea. Lăsă hainele deoparte. Se aplecă şi se uită în întuneric. Văzu în mod neaşteptat un sac de dormit. Îl trase afară, respirând precipitat.
În jurul ochilor i se formară cute de îndoială. Cum i se permitea unui Înarmat să-i ofere un sac de dormit? Era de neconceput.
Îl privi ca pe un privilegiu primejdios.
Sacul negru şi mititel era deschis şi, deşi nu acordase o importanţă deosebită conţinutului, zări o mânecă ieşind în afară. Se uită mai bine, găsind o bluză cârpită şi nişte pantaloni scurţi, la fel de cârpiţi şi decoloraţi. Le îmbrăcă, trăgându-şi hainele cu repeziciune.
Frigul îi pătrundea în coaste.
Din câte se părea, Înarmatul nu avea cunoştinţă şi despre existenţa lui Orion. Scotoci în continuare, dar nu mai găsi nimic în interiorul sacului de dormit. Probabil că Înarmatul avea să fie surprins să constate faptul că erau două salopete şi încă o pereche de încălţări. Din fericire pentru el, nu avea de furcă şi
266
cu lenjeriile intime, căci în Lienen nimeni nu purta aşa ceva, nici măcar fetele.
Netezi sacul şi îl împături, ţinându-l ca pe un portofel. Mama lui, îşi amintea el, fiind un consilier de stat, mereu pleca din casă cu astfel de portofele, doar că erau mai late şi mai înguste, dar sclipeau de preţiozitate.
Când era mai mic, o întrebase pe mama lui, care scotea cenuşa din sobă cu un vătrai căruia îi fusese ataşată o paletă metalică:
— Ce este un consilier?
Mama lui oftase în felul în care o mamă ştie că băiatul ei creştea.
— Un consilier este un povăţuitor, îi explică ea, aruncând cu grijă cenuşa într-o găleată roşie.
Alksandras se scărpină în cap, puţin confuz.
— Vrei să spui ca o mamă?
Mama lui se ridică, îndreptându-se de spate. Ţinea într-o mână găleata şi în cealaltă instrumentul acela pe care îl găsea ciudat. Mâinile ei erau înnegrite.
Zâmbi călduros, spunându-i:
— Da, ca o mamă.
267
Când dădu să se întoarcă la copacul lor al său, al lui Orion şi fireşte, al celorlalţi sclavi care se războiau pe un loc umbros -, Alksandras auzi o bufnitură înfundată venind dinspre faţa clădirii. Făcu câţiva paşi îndărăt, gândindu-se că fusese descoperit. Se întrebă ce scuză avea să inventeze când Înarmaţii îl vor vedea îmbrăcat cu alte haine?
Se ţinu de-a lungul zidului din ciment, zărind pânzele de păianjen şi de praf înlănţuindu-se. Se temea de păianjeni.
Se opri când zidul se termină. Se uită mai întâi către sclavii tăcuţi, care păreau nişte pete întunecate pe un fundal obscur. Cu teamă, auzindu-şi inima bătându-i în urechi, Alksandras se aplecă pe după zid, zărind o siluetă cocârjată stând pe verandă.
Dacă ar fi fost oricine altcineva, poate că nu l-ar fi recunoscut, dar îl văzuse şi auzise de atât de multe ori, încât chipul şi fiinţa sa îl obsedau.
Era Furman.
Trase aer în piept, căpătând curajul de care avea nevoie. Fie s-ar fi împrietenit cu Furman, ceea ce era greu de conceput, fie ar fi tras o nouă umilinţă, verbală şi fizică.
Se apropie de el, simţind iarba umedă sub tălpi. Aerul era rece şi tăios, iar inima îi bătea atât de tare, încât îl durea în piept. Îl vedea prea bine. Stătea aplecat, înveşmântat în costumul său, cu boneta tronându-i în vârful capului. Nu scotea niciun sunet. Apropiindu-se de el în noapte, Alksandras îşi spuse că era atât de aproape încât să-i strivească capul cu un bolovan. Atât de puţin era şi totul poate s-ar fi sfârşit pentru ei. Toate chinurile.
268
Dar o crenguţă trosni sub apăsarea lui şi bărbatul nu putu să nu o audă. Se întoarse puţin, privind cu coada ochiului şi făcu o mişcare care-l lăsă mut de uimire pe tânăr. Se dădu mai încolo, făcându-i loc lui Alksandras.
Lituanianul urcă pe verandă stingherit. Se aşeză pe suprafaţa încălzită de trupul neamţului. Simţea ghimpi în loc de sânge circulându-i prin vene. Îl privi din profil pe bărbat, cutremurându-se la vederea ochilor săi lipsiţi de limpezime şi la vârful nasului roşu.
— Nici tu nu poţi să dormi? îl întrebă Furman, cu un glas răguşit.
Alksandras şi-l drese pe al său.
— Nu, nu pot…
Cu braţele îşi acoperi picioarele, pentru a nu-i vedea goliciunea. Putea atinge cu vârful degetelor tavanul lemnos al verandei, pe dedesubt. Nu putea risca nimic. Şi aşa o făcea vorbind cu Furman.
Nimeni nu mai avu curajul ăsta. Nimănui nu i se mai permisese să-i vorbească.
Furman pufni, iar dintre buze îi ieşi un abur aproape translucid.
Privirea îi era tulbure şi Alksandras observă şi de ce. În mâna dreaptă ţinea o sticlă cu un lichid similar apei, pe jumătate goală. Dar lituanianul putea simţi în aer mirosul înţepător al alcoolului.
Nodul din gât îl făcu să vorbească:
— O să vi se facă rău dacă o să beţi toată sticla, i se adresă politicos.
269
Furman îşi ridică sprâncenele, zâmbind cu amărăciune. Îi arătă sticla lui Alksandras, zicându-i într-un mod afectat:
— Oricât aş bea, nu m-ar ajuta să uit. Asta nu-şi face efectul, oricum, zise, clătinând sticla.
— Să uitaţi… ce aveţi nevoie să uitaţi? încercă Alksandras să-l descoasă, băgând de seamă că privirea neamţului era parcă sticloasă.
Unde era Furman fudulul, grandomanul? Alksandras era chiar în culmea fericirii; îi descoperise în sfârşit o slăbiciune. Acum, buzele lui asemenea unor săgeţi, nu mai aveau deloc acea letalitate.
— Ai văzut şi tu prea bine ce s-a întâmplat astă seară, îi vorbi, iar severitatea i se instală înapoi în glas.
Poate că miza prea mult pe faptul că era beat şi nu gândea limpede. Furman nici nu băgase de seamă faptul că băiatul era schimbat cu alte haine. Nici măcar nu îl privea cum trebuia. Nici nu se sinchisi să-l întrebe ce căuta acolo în noapte, cel puţin nu mai mult decât o făcuse deja.
Lăsă sticla lângă el. Aproape că o trânti. Sughiţă şi scoase un pachet de ţigări. Pescui o ţigară, găsi ca printr-o magie o brichetă şi o aprinse. Înainte să vâre pachetul înapoi într-un buzunar, păru îngândurat.
Îi întinse şi lui Alksandras pachetul, ţinându-i capacul de carton deschis cu arătătorul. Tânărul se holbă la ele.
— Vrei? îl întrebă, privindu-l cu o insistenţă şovăielnică.
Băiatul clătină din cap cu reproş.
270
Furman trase din ţigară, iar lituanianul privi inelul de foc care se aprinse când el îşi ţugui buzele. Avea buze crăpate. Un iz mentolat se împrăştie între ei. Alksandras îi simţi gustul în străfundul gâtului.
— Nu am vrut să se întâmple aşa, a murmurat dintr-odată Furman cu părere de rău. Când mi-am dat seama de greşeală, era prea târziu. Femeia era deja cu ştreangul pus la gât.
Deci despre asta era vorba, băgă de seamă băiatul. Se îndoise, crezând că se referise la privarea de hrană a sclavilor. Dar să-l audă recunoscându-şi greşeala, pentru o crimă, era uluitor. Dacă l-ar fi putut înregistra, să-l aibă la mână cu asta, poate că ar fi fost răsplătit. Poate că ar fi fost eliberat.
— Aţi fi putut da un alt ordin, să vă răzgândiţi.
Alksandras nu vru să pară că-l condamna, dar intonaţia aşa lăsă de înţeles.
— Nu! se răsti, iar tânărul îşi înghiţi vorbele. Imediat, bărbatul se calmă, trăgând un nou fum din ţigară. Era, oricum prea târziu, ceilalţi ar fi raportat mai departe şi aş fi tras ponoasele.
— Dar oricum le trageţi…
Era o aluzie răutăcioasă. Alksandras o ştia.
— Şi asta este adevărat, dar regret şi ţi-o spun ab imo pectore, însă nu mai pot da timpul înapoi.
Alksandras nu înţelese cuvintele neamţului. „Ab imo pectore”, dar le memoră şi poate cândva avea să afle sensul cuvintelor.
— Poate că nu este totul irosit, se gândi băiatul, simţind cum ceva i se urca pe gamba piciorului. Îşi muşcă limba, să nu ţipe.
271
Insectele îl îngrozeau teribil. Lovi încet cu piciorul în verandă, sperând ca gângania să plece sau să cadă de pe piciorul său.
— Ce vrei să zici? se arătă interesat Furman, privindu-l cu o privire neclară.
— Vreau să zic că poate familia ei e aici.
— Imposibil! făcu neamţul categoric, ţintuind cu privirea înceţoşată pâlcul de copaci care se întrezărea la o sută de metri.
— Cum o chema? îl întrebă Alksandras, iar Furman clătină din cap.
— Ăsta este ultimul lucru pe care vreau să-l ştiu.
Furman mai trase un fum, apoi încă unul, privi smocul de ţigară şi i-l întinse lui Alksandras. Jignit, refuză din nou.
— Pretenţios mai eşti, mărturisi, zâmbind cu buzele strâmbe.
Furman se concentră asupra lui Alksandras. Lui Alksandras îi era teamă pentru că bărbatul duhnea a alcool şi putea să-şi schimbe dispoziţia binevoitoare.
Ochii lui Furman erau înceţoşaţi de aburii alcoolului.
— Care este numele tău? îl întrebă, privindu-l pătrunzător.
— Alksandras, îngăimă, nefiind convins că trebuia să-i zică şi numele de familie.
— Alksandras şi atât? făcu neamţul, surprins şi amuzat în acelaşi timp.
Alksandras începu să-şi simtă din nou pieptul arzându-i.
— Da.
Furman râse iarăşi, dar nu folosi acelaşi râs pe care îl auzeau sclavii, râsul dizgraţios, plin de zeflemea şi răutate la adresa
272
lor. Era al unui om amărât, poate un profesor neîmplinit, cu un salariu de nimic, care doar simţise din nou nevoia de a râde.
— Cred că este timpul să mergem fiecare la culcare, îl îndemnă Furman cu seriozitate şi se ridică de jos. Ne aşteaptă zile grele…, lăsă cuvintele să se risipească în mreaja nopţii.
Alksandras se bucura că scăpase de insecte. Gândul îi era la sacul de dormit, pe care îl ţinea la subsuoară.
— Să nu uitaţi sticla, îi zise, iar Furman făcu un gest de lehamite, fără să o privească.
— E apă, nu mai am ce face cu ea. Ia-o tu şi bea-o cu tovarăşul tău.
Băiatul era şocat. Nu numai că-i oferea apă, dar neamţul ştia şi despre Orion. O luă de jos şi se pregăti să plece, însă acesta se opri în faţa uşii, privindu-l tulburat.
— Fă bine şi îmbracă-te cu ceva mai gros, e al naibii de frig aici.
Şi cu asta se întoarse şi dispăru în interiorul clădirii.
Restul nopţii dormi ca pe ace. Împărţise sacul de dormit cu Orion, stând încovrigaţi şi dârdâind de frig.
Acum privea cerul, imaginându-şi că stelele care sclipeau intermitent voiau să-l salute. Îşi scoase mâna pe afară, trăgând uşor de fermoar.
— Salutare şi vouă, murmură, abia perceptibil. Sunt aici, zise făcând cu mâna.
273
Alksandras ştia precis ce îşi dorea să se facă când avea să crească suficient de mult încât să aibă o meserie.
Voia să fie o stea.
În acea noapte, mai luă o decizie. Nu avea să spună nimănui despre întâlnirea cu Furman. Nici măcar lui Orion. Era periculos. Mult prea periculos.
Cu ceva timp înainte de ora cinci fix, când Înarmaţii trăgeau câteva focuri de armă pentru a-i trezi, Alksandras se strecură afară din sacul de dormit, îndreptându-se ţintă către spatele clădirii.
Nu-şi dădu seama că-şi ţinuse răsuflarea până nu recunoscu salopetele şi încălţămintea sub verandă. Le trase afară. Erau calde şi încă umede.
O îmbrăcă peste hainele ponosite. Mai bine să îi fie cald decât frig. Se asigură că nu-l vedea nimeni şi se reîntoarse la locul său.
Îl lăsă pe Orion să doarmă, fără să-l mai deranjeze. Măcar să se bucure de câteva momente de tot sacul de dormit. Singurătatea, uneori, era vindecătoare.
Îşi frecă palmele. Se pregăti mintal pentru o nouă zi de muncă istovitoare. În urma nopţii trecute se simţea surprinzător de plin de viaţă.
Se întinse pe spate, simţind cum iarba îl gâdila. Privi în zare, zâmbind. Şi atunci o văzu.
Fata aceea era din nou în copac. Îl privea.
274
Fluturi galbeni roiau în jurul lui Alksandras, lăsându-i impresia că erau nişte ghirlande fermecate. Cumva se bucura de faptul că erau liberi.
Fluturii, ca şi păsările la care visa, aveau aripi.
Bărbaţii tăiau de zor copacii, trăgând cu putere de mânerele ferăstraielor. Din fiecare petic al pădurii se auzeau ecourile strigătelor de avertizare.
Muncitorii trebuiau să fie cu ochii în patru, căci uneori se auzeau simultan mai multe strigăte şi nu puteau să aibă habar din ce direcţie veneau fiecare şi din calea cărui copac trebuiau să se ferească.
Tipul acesta de muncă nu era deloc lipsit de pericol. Furman făcuse anunţul dis-de-dimineaţă. Mai rămăseseră o mie nouăzeci şi cinci de sclavi. Alksandras nu putu să nu se întrebe în ce condiţii muriseră alţi trei. Măcar nu era unul dintre ei, dar spera că nu era vreun camarad de-al său printre cei decedaţi.
Alksandras stărui cu privirea asupra pădurii galben-verzuie.
Era un vânt plăpând, melancolic. Stratul de frunze mărginise cărarea pe care se afla băiatul, de parcă era o pistă de avion.
275
Lituanianul era fascinat, ceva îl ademenea. Lăsă jos butucii proaspăt tăiaţi. Meşterii pădurari îl apostrofară verbal, însă îi ignoră, vrând să-i dea pace.
Părăsi locul de muncă, iar când cineva strigă foarte tare şi foarte aproape de el avertizarea, nici nu grăbi pasul. Mergea înainte, cu sângele şiroindu-i din încheieturi, cu privirea dreaptă şi înţepenită, ca şi când ar fi fost hipnotizat.
Şi chiar era. De frumuseţea pădurii care îl înghiţea cu totul.
Merse şi tot merse, ca într-o vrajă dintr-un vis. Braţele îl ardeau, dar creierul îi era şi el fascinat de înmărmuritoarea pădure. Pătrunse în adâncul ei, verdele devenind un nucleu viu colorat, evocator.
Şi atunci se întâmplă. Avu o revelaţie. Ca într-o clipă sacră de feerie, văzu printre arbuştii tăcuţi o căprioară sprinţară. Aceasta mânca în tihnă iarbă, păşind cu picioarele ei subţiri printre copaci.
Alksandras se sprijini de un copac, privind-o.
Căprioara îl simţi. Îşi ridică privirea, ezitantă, făcându-l pe tânăr să-şi spună cât de asemănători erau ochii animalului cu cei ai oamenilor. Rămase pironită pe loc, oprindu-se din mestecat.
Băiatul ar fi vrut să-i pătrundă în gânduri. Ce părere avea ea despre oameni? Căci el ştia ce părere aveau oamenii despre căprioare. Despre animale, în general.
Ele nu mâncau oameni. În schimb, oamenii mâncau căprioare.
Alksandras făcu câţiva paşi, strivind iarba sub picioare. Cu fiecare pas, căprioara făcea la rândul ei câţiva îndărăt. Era un algoritm care ar fi produs o impresie foarte puternică oricui.
276
Băiatul îşi linse buzele. Îi simţea gustul cărnii în gură, atât de sălbatic, încât îl chinuia. Căprioara se lovi de trunchiul unui copac. Deocamdată nu se mai putea îndepărta.
Ca un leu, Alksandras se apropia de căprioară. Nu voia să o rănească. Nici să o mănânce. Voia doar să o atingă, să-i simtă inima, vietatea şi libertatea pe care le avea. Nimic nu i se îngrădea animalului.
Razele soarelui cădeau asupra lor ca nişte reflectoare. Era o atmosferă febrilă, debordând de energie mistică, dar, în acelaşi timp, scena pe care se juca piesa de teatru era încremenită într-o tăcere fantastică. Spectatorii priveau captivaţi, în aşteptarea grandiosului final.
Alksandras murdărise pădurea, odinioară virgină. Verdele se impregnase cu picurii de sânge care se scurgeau din crestăturile din jurul încheieturilor.
Căprioara era un om, îşi zise el. Nu putea avea ochi umani şi să fie animal. Sau şi oamenii erau animale? Dar aşa cum cerbii nu erau căprioare, aşa cum nevăstuicile nu erau căprioare, aşa cum muştele nu erau precum ele, nici oamenii nu arătau ca aceste făpturi, deoarece fiecare era diferită în felul ei. Dar asta însemna că erau cu toate animale?
Pentru prima dată, căprioara nu se mai îndepărtă de Alksandras. El nu putea gândi cu propriile-i gânduri. Doar îşi putea simţi mintea cuprinsă parcă într-o menghină îngheţată, fiind tras de o forţă invizibilă către acel magnet cărnos.
Privirile lor erau înlănţuite. Ochii lui Alksandras se umpluseră de lacrimi când trecu prin mijlocul unor mărăcini.
277
Pentru o clipită păru teafăr, dar imediat rănile i se deschiseră ca nişte aripi şi sângele începu să îi şiroiască din alte câteva zeci de crestături.
Usturimea îl făcu să se oprească.
Se afla la numai câţiva paşi de căprioară. Copacii erau nişte observatori bătrâni, care-i priveau taciturn.
Căprioara avea o blană roşie-cărămizie. Alksandras fu şocat să constate, de fapt, de ce încetase căprioara să mai facă paşi îndărăt.
În iarbă zăcea un ied.
Căprioara îşi întinse botul umed pe spatele iedului, care îşi închise ochii, dezmierdat. Blana lui era însângerată. Era rănit. Căprioara îl linse, iar cu limba ei subţire îl mângâie.
Alksandras poate că era rănit, dar îşi dori din adâncul sufletului să o ajute pe căprioară şi pe iedul ei.
Făcu un pas înainte, cu braţele ridicate la semiînălţime, defensiv. Dar, dintr-odată, auzi o împuşcătură, o bubuitură neaşteptată.
Din pieptul căprioarei scăpă un muget înăbuşit de durere şi începu să se clatine. Picioarele i se îndoiau puternic sub propria-i greutate.
Iedul îşi deschise ochii, în sfârşit.
Din dreapta se apropiau câţiva Înarmaţi, cu armele aţintite asupra căprioarei. Alksandras izbucni în plâns când văzu că făptura privi plină de compasiune iedul, se îmbărbătă, apoi se săltă şi porni în goană printre copaci. Îl părăsi.
Tăcuta pădure fu cuprinsă de haosul împuşcăturilor.
278
După ce se întoarse, se întinse pe pământ, închizând ochii.
— Te-ai schimbat, remarcă Orion.
— Niciodată n-am fost ca voi, îi răspunse tăios.
279
43
Următoarea săptămână trecuse într-un fel monoton, de parcă toate zilele începeau şi se sfârşeau identic.
Faţă de săptămâna precedentă, sclavilor li se oferea în fiecare seară, într-un păhărel de unică folosinţă, ceai de măceşe. Fireşte, Alksandras avu un şoc când îi văzu pe Bucătari cu sclipiri în ochi împărţind fiecăruia ceai.
Observă şi el tufele mari în apropierea pâlcurilor de copaci, înălţându-se până la peste trei metri, cu multe tulpini lungi acoperite cu spini puternici. Florile pe care le văzuse erau mari şi albe, de culoare alb-roz, solitare.
Bunica lui obişnuia să bea ceai de măceşe, fiindcă, aşa cum îşi amintea, Ceaiul de măceşe are puterea a o mie de pastile, nepotul meu iubit.
Alksandras ştia de la bătrână că ceaiul îi întărea sistemul imunitar, exact ceea ce avea nevoie.
Se părea că Înarmaţii o ştiau şi ei. Jucau bine. Era ca şi când cu ceaiul de măceşe îi vindecau de la stadiul de muribunzi, doar pentru a-i trimite din nou în agonia morţii, apoi îi salvau din nou. Şi tot aşa.
281
Cu puţin timp înainte de ziua lui, începu să primească bileţele. Era ceva de neconceput şi tocmai de aceea lituanianul nu raportă nimănui. Păstră totul în secret, deşi avea prea multe secrete: Furman, hainele spălate, acum bileţelele.
Le găsise sub verandă.
Într-una dintre serile în care li se servise ceaiul de măceşe, Bucătarii erau însoţiţi de câţiva Înarmaţi care se asigurau că fiecare îşi primea porţia şi nimeni nu beneficia de nici măcar un strop în plus. Atunci, stând deoparte şi aşteptându-şi rândul, acel Înarmat care se oferise să-i spele hainele, a reapărut.
— Continuă să priveşti într-acolo, îi recomandă cu un glas şoptit, care trăda faptul că era impacientat.
— Cine eşti? l-a întrebat Alksandras, simţind crusta copacului ca pe o perie din sârmă.
— Nu-ţi pot zice, recunoscu fără ocolişuri. La noapte, lasă hainele sub verandă şi vino după ele înainte de zori, îi zise.
Alksandras îşi încleştă maxilarul.
— De ce ne ajuţi? îl întrebă, dar nu primi niciun răspuns.
Înarmatul se făcuse nevăzut.
Primul bileţel îl găsi în mâneca salopetei împăturite. Nu l-ar fi zărit dacă în acele momente nu avea privirea în pământ. Ceva îl întristase, dar nu-şi mai amintea ce.
Îşi dori să-l lase acolo jos, în iarbă, gândindu-se că era o altă posibilă capcană. Unii sclavi începuseră să fie bătuţi de către Înarmaţi fiindcă nu-şi îndeplineau sarcinile cum trebuia.
282
Alksandras se gândi că voiau să-i testeze încrederea. Totuşi, spunându-şi că trebuia să fie ceva important, se prefăcu că-şi scrânti glezna şi înşfăcă bileţelul.
Era mic, gălbui şi pătrăţos. Îl citi şi îl ascunse într-un buzunar pe care şi-l făcu pe interiorul salopetei la piept, locul în care ţinea fructele de pădure pe care le fura Orion.
Pe bileţel erau scrise următoarele cuvinte:
„Să ai încredere în el. E prietenul meu.”
În fiecare zi ce trecea Alksandras făcea vizite scurte zonei din jurul clădirii, cu scopul de a smulge buruienile de care nimeni nu se ocupa, nici măcar Curăţătorii. Furman nu se mai arătase la faţă din acea zi în care dăduse comanda de a fi spânzurată femeia, însă un anume Înarmat care părea a fi secundul său îşi manifestă aprecierea faţă de munca suplimentară a lui Alksandras, oferindu-i un măr.
Un măr care arăta ca şi când stătuse într-o pivniţă timp de un an. Băiatul îl luă.
În mod obişnuit în bileţele i se transmitea să fie puternic şi să reziste, că în curând totul avea să se termine pentru ei. Nu avea habar cine putea fi expeditorul, dar se gândi că prietenul expeditorului era acel tânăr Înarmat, pe care, de asemenea, nu-l mai văzuse.
În schimb, pe fata din copac o vedea mereu, oriunde. În copac. Lângă copac. Pitindu-se în spatele clădirii sau în pădure.
283
Fata nu-i adresase niciun cuvânt.
Dar totul se schimbă când citi un nou bileţelul. Arşiţa de afară îi făcea ochii să lăcrimeze constant. Îl mai reciti de câteva ori.
„Azi e ziua cea mare. La mulţi ani, frăţioare!”
Alksandras îşi simţi inima bătându-i atât de tare, încât avea să-i spargă pieptul. Nu-şi putea scoate din minte cuvântul frăţioare, cum nu-şi putea dezlipi ochii de la toate celelalte cuvinte înşirate pe suprafaţa aspră dintre degete.
Ce trebuia să înţeleagă prin azi e ziua cea mare?
Dacă destinatarul avea într-adevăr dreptate şi azi era ziua lui de naştere, însemna că erau în 26 iulie. I se păruse că trecuse o veşnicie de la ultima lui aniversare.
Dar cine ar fi putut şti când era ziua lui de naştere?
Cum ar fi putut? Care ar fi fost şansele?
Alksandras vârî bucata de hârtie în buzunar şi, până nu ajunse la copacul său, nu privi pe nimeni în ochi. Abia când se întinse puţin, dădu glas întrebării care îl măcina: Putea fi expeditorul sora lui?
284
Nu fusese sora lui.
Sau, cel puţin, din 26 iulie nu mai primi niciun bileţel, iar expeditorul nu-şi mai făcuse simţită prezenţa în niciun fel.
Totuşi, ziua lui rămăsese undeva, într-un ungher al minţii, pribegind. O amintire. Fusese o zi specială.
Alksandras îl ajuta pe Orion să-şi grupeze butucii. Lituanianul îi promisese că aveau să meargă împreună, doar că trebuiau să aştepte tăierea următorului copac, care dura mai mult decât era firesc. Unul dintre mânerele fierăstrăului se rupsese şi fuseseră chemaţi câţiva Constructori care să-l repare. Din nefericire, nici ei nu păreau să ştie prea multe. Sclavii aceia aveau alte meserii, erau brutari, lucrau la dispensar, erau vânzători, studenţi, probabil că nimeni nu se mai ocupase cu aşa ceva. Sau dacă era cineva specializat, cu siguranţă nu era un Constructor, ci poate un Bucătar sau Curăţător, căci nimeni nu făcuse o selecţie corespunzătoare.
Orion avea nevoie la baie. Cu acest prilej, îi spuse că Alksandras avea ocazia să vadă pentru prima oară cum era latrina. Pe dinăuntru. Însă tânărul era scârbit de acest gând, dar nu voia să-l supere şi mai tare.
285
Alksandras se lipi de un copac, iar degetele îi pătrunseră în buzunarul salopetei, din care scoase câteva mure pe care şi le aruncă în gură. Nu le mestecă şi nu le înghiţi. Le ţinu sub limbă, desfătându-se cu plinătatea lor. Era un delict să furi fructele de pădure, dar atâta timp cât nu-l vedea niciun Înarmat, nu avea de ce să nu o facă.
Orion, un băieţel de opt ani îl făcuse să fie vigilent.
După un timp, Pădurarii şi Constructorii reparaseră fierăstrăul şi reîncepuseră să taie copacul. Dacă privea în stânga, Alksandras vedea numai cioturi butucănoase, nişte cicatrici lemnoase; malformaţiile pădurii se întindeau ca nişte pistrui pe chipul palid al pădurii.
Îşi alungă imaginea sobră, scoţându-şi murele de sub limbă şi începu să le mestece. Degrabă, gustul reconfortant îi plesni în gură, iar lituanianul rămase fără răsuflare când înghiţi.
Se întoarse, livid la faţă, tânjind după gustul lor şi îi surprinse privirea plină de angoasă a prietenului său. Stătea cu mâinile în şold, cu expresia unui copil căruia i se luase jucăria preferată.
— Când aveai de gând să-mi dai şi mie? îl întrebă cu reproş în voce, iar Alksandras se simţi împuns de un sentiment de înstrăinare acută.
— Despre ce vorbeşti? făcu nedumerit, trecându-şi limba peste dinţi, sperând că avea să găsească câteva resturi.
Orion se plesni peste frunte, vădit deranjat. Pufni cu zgomot. În urechi, Alksandras auzea doar acel râcâit răspicat şi înfiorător al lamei fierăstrăului.
286
— Vorbesc despre mure! se răsti Orion, strâmbându-se la el.
— Mure? pufni Alksandras, ridicând braţele în aer şi răsfirându-şi degetele. N-am mai pus o mură în gură de câteva zile! i-o întoarse cu hotărâre în glas.
— Te-am văzut cum le-ai furat din pădure! se răsti din nou copilul, lovind frustrat cu piciorul în nişte crengi.
— Nu ridica tonul la mine! îl avertiză Alksandras, apropiindu-se de el cu ochii mijiţi.
— Am să te zic! Am să te zic Înarmaţilor! strigă Orion.
Chiar în acel moment peste glasul său se auzi strigătul de avertizare al unui Pădurar. Orion să uită în sus, concomitent cu Alksandras şi observă clătinarea copacului.
— Dă-te la o parte! îi comandă Alksandras cu îngrijorare şi cu severitate în glas glasul unui Înarmat.
Orion, cu ochii tulburaţi îşi puse mâinile la piept, îngâmfat.
— Nu mă dau! se împotrivi, iar Pădurarii îl muştruluiră, ţipând de câteva ori să plece de acolo.
Nu se clinti. Alksandras analiză imediat situaţia. Dacă Orion nu se dădea îndărăt, atunci copacul l-ar fi lovit în plin. Trebuia să-l facă să plece de acolo. Dar dacă nu ar fi făcut nimic, atunci Orion şi-ar fi primit pedeapsa pentru că ţipase la el şi-l ameninţase că avea să-l pârască Înarmaţilor.
Alksandras văzu cu privirea periferică apropierea Înarmaţilor. Mai văzu şi cum pomul se afla în cădere liberă, desprinzând totodată alte câteva crengi ale copacilor vecini.
287
În cele din urmă, se blestemă pentru că se gândise să nu-l ajute pe Orion. Copacul mai trosni o dată teribil de aproape şi de puternic -, iar Orion îşi dădu seama că era în primejdie.
Făcu o fandare, dar se împiedică de butucii pe care Alksandras îi grupase. Scoase un icnet de surprindere. Se uită cu groază către Alksandras, dar nu avu puterea să-i ceară ajutorul. Ştia că făcuse o prostie şi îi era ruşine cu asta.
Lituanianul nu ştia nici el ce să facă. Înarmaţii se apropiau, iar Pădurarii strigau. Sclavii se strânseseră în jurul lor, din ce în ce mai mulţi. Şi pârâitul acela greţos, încă îl auzea în străfundul fiinţei. Aşa că tot ce mai văzu fu silueta lui Orion şi atunci îi străfulgeră prin faţa ochilor o imagine neclară, cu el aruncând pământul cu lopata în groapa comună în care tocmai aruncase cadavrul băieţelului.
Aşa că nu se mai gândi la consecinţe şi se aruncă asupra lui Orion. Cu toată forţa pe care o avea, Alksandras îl împinse cu brutalitate, trimiţându-l la câţiva metri depărtare. Îl zări pe Orion împleticindu-se în fugă şi căzând jos, rostogolindu-se de două ori până se ridică în picioare. Apoi, în raza vizuală îi apăru silueta copacului şi fu învăluit în verde şi maro.
Simţi o vagă durere generală, apoi nimic.
Orion era bine. Asta era tot ce conta.
288
Era o melodie lentă şi senzuală, aidoma unui vals vienez. Era ploaie. Înota prin vis, făcându-şi loc cu braţele prin negura orbitoare. Se lăsă ghidat de ropotul ploii. O auzea tare şi clar. Îi simţea. Îi simţea picurii ţâşnind din norii plumburii, izbindu-se de pervazul ferestrei, făcând pleosc pe tabla dură şi rece. Dădu din mâini şi din picioare, mişcându-le în sincron, ridicându-se, înotând către suprafaţă. Muzica se auzea şi mai tare, de parcă timpanele-i erau nişte difuzoare. Încercă să nu ia în seamă degetele care îl mângâiau pe piept şi pe gât. Ele nu făceau decât să-l aţâţe şi să-l facă să se trezească.
Dar oricum se trezi. Într-un final. Fiindcă ajunse la suprafaţă şi simţi cum se îneacă.
Şi, Dumnezeule, era un frig cumplit. De parcă venea din interiorul său.
În ziua de 26 iulie, Alksandras aproape că fusese ucis de un copac care se prăbuşise peste el.
Lituanianul îl salvase pe Orion, dar nu şi pe el.
289
Uitase un aspect deosebit de important.
Nici gloanţele nu îl uciseră. Nici cele mai vitrege condiţii de trai. Nici orice fel de răni pe care le căpătase. Nu-l ucise nici lipsa părinţilor, nici să tragă monumentul lui Vito Sinclair. Nimic. Aproape că era indestructibil.
Aproape.
Ei bine, un copac fusese la câţiva milimetri de a-i strivi capul. În acea zi nefastă, Alksandras se alesese cu un umăr dislocat, cu braţul drept şi cu trei coaste rupte.
— Lăsaţi-mă să trec! Lăsaţi-mă să trec! se auzi glasul unei femei un glas autoritar.
Înarmatul-secund îi permise femeii să treacă de zidul Înarmaţilor care o înşfăcaseră, ţintuind-o locului. Imediat, îi păru rău că fusese amabil. Femeia nu ştia ce erau acelea bunele maniere. Nu-i spusese nici măcar mulţumesc.
Salopeta femeii se preschimbase într-un alb-cenuşiu de la praf.
— Îmi pare aşa rău, puiule, îmi pare aşa rău, îngăimă ea, plângând deasupra capului lituanianului.
Avea ochii închişi şi nu-i auzea răsuflarea. Femeia îşi ridică capul, dându-şi părul de pe faţă şi ducându-l pe spate. Se uită în jur, stânjenită de toţi ochii care erau pironiţi asupra ei. Aruncă o privire unui băiat căruia îi sticleau ochii din pricina lacrimilor şi îl strigă pe nume:
— Lucas! Vino încoace! îl îndemnă.
290
Băiatul păru şovăitor, însă se însufleţi şi cedă, făcându-şi loc printre ceilalţi. Privi în spate, zărindu-i pe Olsen şi Eric, care parcă aveau trăsăturile feţelor trecute prin maşina de tocat. Arătau cumplit.
Lucas alergă, împleticindu-se şi căzu lângă Alksandras. Se aşteptase să vadă mult sânge, însă abia dacă se scurgeau câteva firicele. Totuşi, mâna dreaptă abia dacă i se mai zărea şi, undeva, deasupra încheieturii arăta aplatizată şi colorată ca o vânătă.
Lucas o privi cu disperare pe Patricia care, la rândul ei, avea aceeaşi privire îngrijorată.
— Ce facem? îi şopti şi răspunsul veni mai repede decât s-ar fi aşteptat.
— Lăsaţi-l acolo dacă nu ştiţi ce să faceţi. Eu credeam că aveţi habar, apăru neaşteptat Furman.
Arăta neîngrijit, nebărbierit şi cu ochii încercănaţi. Totuşi, uniforma îi stătea dreaptă, impecabil.
Inspectă cu privirea searbădă situaţia şi nu păru tulburat la vederea trupului vătămat al lui Alksandras.
— Luaţi-i de aici, şuieră într-un mod de netăgăduit, asmuţindu-i pe Înarmaţi asupra lui Lucas şi a Patriciei.
Cei doi sclavi urlaseră ca şi când fuseseră jupuiţi de vii. Nu voiau să-l abandoneze pe Alksandras. O făcuseră şi-aşa până acum şi nu-şi mai doreau asta. Se agăţaseră cu disperare de braţele puternice ale Înarmaţilor, înfigându-şi unghiile adânc în carne. Însă, printre răcnete, tot forţa brută avea câştig de cauză. Cei doi primiseră o lovitură de pat de puşcă în plin şi se lăsaseră moi în strânsoarea Înarmaţilor.
291
Furman era sătul de astfel de neciopliţi. Îl privi pe Alksandras ca şi când era un străin şi îl vedea pentru prima oară în viaţa lui.
Când îşi deschise ochii, îi simţea grei, ca de plumb. Mai simţea şi că sub piele ardeau flăcări interminabile, producându-i arsuri.
Încetul cu încetul, băgă de seamă că-şi putea ţine pleoapele semideschise. Şi nu era singur. O ştiuse, fiindcă simţise atingerea unor degete. Lângă el, apăru chipul unei femei bătrâne, care, deşi avea o privire docilă, îi inspira teamă.
— Va fi bine, copile, îl asigură şi-şi dădu seama că zâmbea în spatele ridurilor care i se arcuiseră pe chipul ostenit de timp.
Glasul acela… Alksandras înţepeni. Îl mai auzise şi înainte. Acelaşi glas, de netăgăduit, care îi pricinuise vindecarea prin candoarea şi înţelepciunea sa.
— Bunica…, scăpă el o şoaptă printre buze, iar chipul bătrânei deveni tare ca o stâncă.
— Nu vorbi, copile.
Îi palpă fruntea care îi ardea ca un cuptor.
— Nu mă cunoşti, copile, odihneşte-te, îi zise, dar Alksandras văzu în ochii bătrânei că era conştientă de faptul că Alksandras o recunoscuse. O să-ţi dau un medicament şi o să dormi, spuse, punându-i între buze o pastilă.
Alksandras îşi închise ochii, vrând să refuze, însă fu prea târziu; numaidecât simţi gustul apei şi o înghiţi hulpav, potolindu-şi flăcările lăuntrice.
292
Întocmai cum spusese bătrâna, i se făcu din nou somn şi reîncepu să audă în urechi ropotul ploii. Tentaculele obscure ale melodiei i se înfăşurară de glezne şi de mijloc, trăgându-l ca o ancoră în adâncurile întunecate. Acolo nu era linişte. Era un haos de neimaginat, urlete sălbatice şi săgeţi de foc, dar el continua să accepte muzica.
Ploua şi ploua.
Aveau să treacă cinci luni până când Alksandras îşi reveni complet. Braţul zdrobit, umărul dislocat şi coastele rupte nu fuseseră singurele răni care îl ţintuiseră la pat. Tânărul făcuse gastroenterită, de care scăpă cu greu. Bătrâna îl tratase cu apă şi ceaiuri. Nu beneficiase nici de antibiotic, nici de o alimentaţie potrivită.
Pila lui tânărul Înarmat păruse că nici nu existase.
Mai mult, făcuse de două ori gripă în două luni, fapt ce îl făcu să dea jos toate kilogramele pe care le puse pe el. Începuse din nou să arate ca un schelet ambulant. Oasele îi ieşeau prin pielea albicioasă, ca nişte protuberanţe.
Şi, după nesfârşitele luni, simţind cum intensitatea soarelui scădea cu fiecare noapte în care îndura un frig cumplit, privat de chipul şi glasul lui Orion şi al camarazilor săi, Alksandras se făcu bine.
Încă nu putea ţine în mâna dreaptă lucruri grele, dar îşi putea mişca degetele aproape normal. Mâna, însă, îi era ca o legumă. Avea să mai dureze până îşi revenea la normal, până când oasele şi muşchii i se refăceau complet.
293
Când ieşi pentru prima oară din locul în care fusese îngrijit, în data de 23 decembrie, deschise uşa şi călcă în zăpada care îi ajungea până la glezne.
În mod normal ar fi început să râdă copios, însă acum privea îngrijorat la peisajul care i se reliefa în faţa ochilor. Pădurea aproape că dispăruse, copacii rămaşi fiind foarte îndepărtaţi şi învăluiţi într-o ceaţă densă. În locul în care fuseseră copacii, erau acum zeci de barăci din lemn acoperite cu un strat subţire de zăpadă.
Era înmărmurit. Nu-i venea să creadă cât de mult se schimbase acest loc. Deasupra sa auzi un sunet nefiresc, ca o mişcare robotizată. Privind într-acolo, zări o cameră de filmat. Era mică, dar butucănoasă. Se zgâi la ea, încruntându-se mirat către obiectiv şi încercă să scape de uluiala care parcă îi era gravată pe faţă, pentru a nu le da motive de satisfacţie Înarmaţilor. Astfel, rămase doar încruntat, imaginându-şi că în faţa unor ecrane se afla Furman, care îl privea.
Scuipă cu scârbă în obiectiv şi intră înapoi în clădire. Din câte îşi putea da seama, era chiar acea clădire.
Clădirea Înarmaţilor.
294
Începând cu luna octombrie, fata care se tot căţăra în copac, urmărindu-l pe Alksandras, nu mai pusese piciorul pe acolo. Asta pentru că în Lienen era atât de frig încât abia îşi putea mişca picioarele trebăluind de colo-colo, darămite să mai aibă forţa de a se căţăra într-un copac înalt. Plus că nu mai avea pe cine să spioneze în taină.
Întreaga ei distracţie fusese spulberată.
Fata nu înţelesese de ce, în dimineaţa următoare, când se urcase în copac şi privise către grupul distinct de sclavi, nu-l mai zărise pe Alksandras, ci doar pe prietenul său, un băieţel care arăta exact ca un urs panda trist. Iar ea citise enciclopedii cu ilustraţii bogate şi nu văzuse niciodată un urs panda trist. Pentru că ei nu erau trişti. Prin natura lor, trebuiau să fie fericiţi şi zâmbitori. Iar acel băieţel era tocmai opusul.
Prin urmare, timp de două săptămâni se hotărâse, în lipsa a altceva mai bun de făcut, să-l urmărească pe băieţel. Pe Orion. Curând avea să descopere că nu o atrăgea nimic la el. Fireşte, nu în acel fel în care o fată poate fi atrasă de un băiat.
295
În fapt, băieţelul nu avea acea licărire a misticului, nu o intriga la fel de mult ca Alksandras care arăta ca un personaj venit din basmele citite. Orion era un copil simplu, modest şi care, la un moment dat, avusese parte de acea sclipire de potenţial, dar şi-o pierduse şi nu mai era cu putinţă să o recupereze. Cel puţin asta era părerea ei.
Orion era un băiat isteţ şi, cum însuşi Alksandras îl considera, deosebit de agil, o observase pe fetiţă urmărindu-l pe furiş. Adesea, îl mâncau tălpile să parcurgă cu furie şi curiozitate acei câţiva zeci de metri până unde se afla şi să-i ceară socoteală pentru indiscreţie. Dar nu era un necioplit.
De vină era Alksandras, căci numai la el se gândea. Se trezea cu gândul la el. Se pregătea de muncă cu gândul la el. Mânca cu gândul la el. Muncea cu gândul la el şi se culca avându-l în permanenţă în minte.
În foarte multe dintre zile, Orion, aşteptându-se ca Alksandras să se însănătoşească, fiindcă nu ştia care era starea lui, îi păstra şi lui o bucată de pesmet sau de chiftea cu stavrid.
În consecinţă, într-o lună, Orion păstrase pentru prietenul său atât de multă mâncare, încât toate bucăţelele acelea uscate şi stricate încăpeau cu uşurinţă într-o găleată.
Orion urma să afle că luase decizia potrivită, aceea de a-şi reprima dorinţa aparent nestăvilită de a o muştrului pe fetiţa care se tot holba la el de o vreme încoace. Şi asta pentru că, după două săptămâni, se trezi cu fetiţa chiar lângă el.
296
Chiar dacă nu voia să-şi amintească acel moment, ei bine, îi era viu în minte, ca şi când i se reactualiza în continuu. Dormea cu mâinile sub cap de grijă, iar când auzi un foşnet nefamiliar, tresări, trezindu-se cu doi ochi mari, cu pleoape groase, privindu-l cu insistenţă.
Fetiţa arăta ca pe jumătate adormită.
— Te-am mai văzut şi înainte, îi mărturisi şi imediat îşi închise gura, băgând de seamă felul în care îi mirosea, cumva rânced.
Fetiţa continua să-l privească stăruitor, netulburată de izul alterat. Puţin, dar foarte puţin, colţurile buzelor i se ridicaseră într-un zâmbet. Orion se lipi de trunchiul copacului, depărtându-se de ea.
— De ce mă urmăreşti? dădu glas curiozităţii sale care, între timp, se prefăcuse în frustrare.
Fetiţa nu avu nicio reacţie. Asta îl stârni şi mai puternic.
— Eşti surdă? o întrebă, conştient cât de răutăcioasă sunase afirmaţia sau întrebarea nici el nu era sigur de spusele sale.
Fetiţa ridică impasibilă din umeri, ca şi când asista la un film redifuzat, pe care îl mai văzuse de atâtea ori, încât nu îi mai putea răscoli niciun sentiment.
Orion se încruntă puternic. Fetiţa aceasta îl enerva cumplit. Avea ochii roşii, brăzdaţi de vinişoare roşietice, de parcă nu mai dormise de mult timp. Avea strania impresie că ochii ei erau ca doi gogoşari mici; buzele îi erau ţuguiate, părând ca şi când
297
urma să zică ceva. Doar că nu o făcuse până acum. Şi asta îl enerva. Voia să audă ce avea de spus.
— Îţi place să te joci, nu? puse o nouă întrebare, deşi era convins că nu avea să primească răspuns.
În ochii migdalaţi ai fetiţei apăru o scânteiere zglobie şi în acelaşi timp capricioasă.
— Ce vrei de la mine? mormăi Orion, îndepărtând câteva aşchii de pe mâneca salopetei, numai să nu o mai privească în ochi privirea ei îl făcea să-şi piardă cumpătul, îl tulbura.
Aproape că începuse să se simtă stânjenit. Îl rodea faptul că era nevoit să poarte un monolog. I-ar fi tras o palmă peste gură, numai pentru a o forţa să vorbească, însă nu el era un Înarmat.
— Orion! îl strigă cineva, iar băieţelul privi peste umărul fetiţei, zărind-o pe Patricia.
În ochii ei se învălmăşea panica. Alerga spre ei.
— Ce faci aici? îl întrebă într-un fel acuzator, privind-o cu reticenţă pe fetiţă.
— Asta ne tot urmăreşte, zise şi-şi dădu seama imediat că fusese înţeles greşit. Pe mine şi pe Alksandras, se corectă, iar Patricia dădu din cap.
Femeia se aplecă în vine, înfăşurându-şi braţele pe după mijlocul fetiţei, care scoase un chicot înfundat.
— Am întrebat-o de ce face asta şi nu mi-a dat niciun răspuns. Nimic. Nu a scos nicio vorbă, se plânse el.
298
Patricia îi mângâie părul, răsfirându-şi degetele printre pletele fetiţei. Îi zâmbi, liniştind-o, şi apoi îl privi cu seriozitate pe Orion. Băiatul se îngrijoră.
— Asta pentru că e mută. Nu poate vorbi.
Fetiţa părea să aibă o fire capricioasă. Lui Orion îi păruse rău să afle că această făptură suferea de o astfel de boală cruntă.
Să fii mut i se părea inimaginabil.
— De parcă nu fusese îndeajuns că a fost smulsă de lângă familie pentru a fi sclavă, mai este şi mută, se întristă Patricia, luându-şi împreună micul dejun într-una dintre pauzele scurte pe care le aveau.
Cei doi mâncau privind-o pe cea care se juca de una singură, făcând piruete printre sclavii-muncitori. Orion făcu un gest larg în direcţia fetei, ştergându-se cu podul palmei la gură de firimiturile calde.
— Nici măcar nu ştim cum o cheamă, zise el, încercând să-şi dea seama cum avea să-i afle numele.
Patricia zâmbi cu amărăciune.
— Este adevărat, spuse, asta după ce pronunţase un cuvânt în limba ei pe care Orion nu-l înţelesese. Dar m-am gândit eu la un nume potrivit.
— Serios? se arătă interesat şi amână o altă îmbucătură. Rămase cu chifteaua între buze, vrând să audă ce urma să-i zică Patricia.
299
Ochii blânzi şi sobri ai franţuzoaicei scăpărară călduroşi la vederea fetiţei. Zâmbi în felul acela în care o mamă zâmbeşte urmărindu-şi copilul jucându-se cu ceilalţi de seama lui la groapa cu nisip.
— Numele ei este Silence, susţinu Patricia, făcându-l pe Orion să exclame admirativ, înainte să-i audă molfăiturile copilăreşti.
— Ce înseamnă Silence? o întrebă, privind-o cu ochi înflăcăraţi de curiozitate.
— În limba mea înseamnă linişte, îi explică, iar tânărului îi fu suficient încât să înţeleagă cât de importantă avea să fie fetiţa pentru ei.
Silence, îşi spuse el în minte. Îi plăcea cum suna numele, chiar dacă fusese pronunţat de glasul lăuntric.
Cumva îl responsabiliza.
August. Septembrie. Octombrie. Noiembrie. Decembrie. Cinci luni în care Orion nu-l mai văzuse pe Alksandras. Şi tot atâtea luni în care Alksandras fusese privat de prezenţa vindecătoare a prietenilor săi, în care nu mai gustase din remarcile pline de sarcasm ale lui Olsen. În fapt, s-a simţit mort şi fără de speranţă.
În tot acest răstimp, căutase să-şi lămurească o parte dintre problemele existenţiale, dar nu izbutise. Avea dureri şi neîmpliniri.
300
Într-un fel şi-ar fi dorit ca acel copac să-i fi zdrobit capul şi să-l fi cruţat.
Nu-i era străină nici dorinţa de a ajunge, cumva, înapoi împreună cu familia lui. Voia, îşi dorea cu ardoare să se elibereze din strânsoarea malefică a Înarmaţilor şi a Maestrului, să se poată răzbuna pentru tot ce pătimise el şi prietenii săi, dar nici că era posibilă vreo fâşâie de speranţă.
Noaptea târziu, gândurile îi alunecau către Diane. Nici acum, după acest răgaz de a se resemna, încă nu-i venea a crede că ea nu mai era. Şi pentru acest lucru voia să se răzbune. Dar cum? Era conştient că avea tot atâtea vieţi precum pisicile legendare. Se spunea că ele aveau nouă vieţi şi, de fiecare dată când cădeau, aterizau în picioare.
Legenda, cel puţin până în acest moment, păruse a fi realitate. Dar dacă avea să se dovedească a fi una înşelătoare? Scăpase cu viaţă din bătaia lui Wilbert Woodruff. Şi acum făcea grimase, amintindu-şi durerile pe care le suportase, cât şi zilele ce urmaseră vindecării. Supravieţuise şi gloanţelor Proprietarului său. Şi acum, dacă îşi privea braţul, încă putea indica locul în care îi fusese smulsă o bucăţică de carne. Şi acele momente fuseseră groaznice. Dar izbutise să continue. Ca un adevărat erou.
Cât să-l mai ajute divinitatea? Cât să-l mai ocrotească?
Iată că venise un nou moment de cumpănă pentru el. Îl alesese pe Orion, un băieţel pe care îl cunoscuse de puţin timp şi care, poate nu ar fi făcut acelaşi lucru pentru el. Dar, în detrimentul
301
său, îl salvase de la a fi strivit de copacul tăiat de Pădurari. Doar câţiva centimetri îl despărţiseră de la o moarte subită. Se pricopsise cu o mână strivită şi încă nu se împăcase cu gândul dacă era cazul să mulţumească divinităţii doar pentru atât sau să o urască pentru că nu i-a pricinuit mai mult.
Moartea îi era vecină. Putea vedea limpede foarfeca pentru bandaje. Nu era nevoie decât de câţiva paşi şi un curaj nebun pentru a-şi pune capăt zilelor.
Şi era curajos. O ştia prea bine.
Dar încă nu ajunsese să aibă un astfel de curaj. Acel tip nebun de curaj care făcea, totuşi, parte din fiinţa lui. Îşi privi mâna dreaptă. Nu ştia dacă ce simţea era furie sau melancolie. Dar acolo, pielea îi era pătată de negreală.
Două litere identice, care aproape păreau sudate, care reprezentau coşmarul.
Acele două litere erau iniţialele Proprietarului său, WW.
După un timp, Orion se obişnuise cu prezenţa fetiţei. Se mai obişnuise şi cu faptul că purta un îndelung monolog plictisitor, dar nu avea ce face. După ce terminau de muncit, îşi rezervau timp suficient pentru retrospective. Orion îi povestea tot ce văzuse şi păţise de când era un biet sclav şi se bucura de toată atenţia lui Silence.
Adesea îşi dorea să-i afle părerea, să-i împărtăşească propriile experienţe şi să delibereze asupra unor chestiuni care îl intrigau,
302
dar era bucuros că totuşi se putea descărca. Mai ales că nu-l mai avea pe Alksandras.
Nu era sigur dacă Silence ştia prea bine în ce primejdie se aflau şi cât de odioasă era lumea în care trăiau cu silnicie. Aşa că se hotărâse într-o seară de toamnă să-i istorisească o întâmplare la care fusese un martor nedorit. Era o scenă pe care nu ştia dacă avea să i-o povestească şi lituanianului, dar cu Silence putea fi sigur că el nu avea cum să afle ceea ce vorbea el.
— Dă din cap dacă eşti convinsă că vrei să auzi ce am să-ţi povestesc, o îndemnă, fiindcă nu îşi dorea să o traumatizeze în vreun fel.
Hotărâtă, Silence dădu din cap în semn aprobator, iar Orion îşi încolăci degetele şi trase aer în piept, făcându-şi curaj. Şi apoi începu să-i povestească:
— Nu-mi amintesc exact ziua în care s-a întâmplat, dar poate că nici nu mai are importanţă. Cert este că asta a fost acum mai bine de două săptămâni, dar în mintea mea pare că s-a întâmplat acum cinci minute. Îmi amintesc că norii arătau ca nişte cai sălbatici care galopau pe cer în herghelii. Ştii ce sunt alea herghelii? o întrebă, iar fetiţa păru că ştia răspunsul doar pe jumătate. Mă dusesem înspre lanul de grâu, unde se aflau Culegătorii. Acolo era o femeie, pitită în desişul lanului. Ceva îmi atrăsese atenţia, atât de strident, încât nu îmi mai puteam dezlipi de la ea. Nu era o femeie frumoasă, ba dimpotrivă, avea o faţă lătăreaţă şi o privire ternă, dar nu asta mă perturbase.
303
Orion îşi luă un moment de repaus, respirând şi conferind dramatism cuvintelor sale, apoi îşi reluă cu aceeaşi convingere relatarea de unde rămase:
— E vorba de faptul că pe sub straturile salopetei se întrezărea o burtă imensă, de parcă ascundea un butoiaş. Fiindcă se ţinea de burtă şi icnea îndurerată, am presupus că o durea burta. Am mai observat asta la unele femei, că sunt zile în care sunt indispuse din cauza asta. Dar apoi a început să răsufle precipitat, de parcă era un motor care se tot îneca.
Nu era tocmai convins că acele comparaţii erau sugestive.
— Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că era o femeie gravidă, pe punctul de a naşte, îşi continuă polologhia.
Orion se arătă deosebit de mişcat în faţa lui Silence, care îl privea de parcă era hipnotizată. Doar când clipea i se părea tânărului că fetiţa era vie, altminteri ar fi jurat că era ca o statuetă.
— Şi până la urmă a născut? se făcu auzită Patricia, care li se alătură.
— În cele din urmă, da, răspunse băiatul.
— Cum adică în cele din urmă? întrebă confuză în timp ce se întindea pe iarbă.
— Cum spuneam, Constructorii făcuseră un puţ, iar femeia se ascundea undeva pe acolo. Înarmaţii nu o puteau vedea, mai ales că se concentrau pe majoritatea sclavilor, fără să ştie că una anume se furişase şi că mai urma să şi nască.
— Dumnezeule! exclamă Patricia, trecându-şi degetele prin păr, tulburată. O strânse pe fetiţă lângă ea, simţindu-i dogoarea.
304
Eu, cel puţin n-am auzit de aşa ceva, mărturisi femeia, cu ochi curioşi. Totuşi n-am înţeles ce căutai tu acolo?
Orion îşi îngustă privirea, făcând un gest cu pumnul repezit.
— Nu-mi amintesc exact motivul, minţi el, apoi îl luă gura pe dinainte. Dar nu asta este important, ci ceea ce s-a întâmplat mai apoi.
Patricia încuviinţă, mângâindu-i fetiţei palmele reci, încercând să-şi găsească sursa de putere pentru a continua să asculte.
— Îmi amintesc că făcea eforturi de a nu urla de durere. Trebuie că o durea înfiorător. Îşi ţinea burta cu ambele mâini şi se rezemase cu spatele de puţ. Văzusem şi că iarba de la picioarele ei era pătată de un lichid ciudat, asemănător apei cu clor sau laptelui stricat. Nici aici nu sunt sigur cum stăteau lucrurile, fiindcă eram la o distanţă apreciabilă.
— Cine era femeia aceasta? vru Patricia să ştie, însă Orion o repezi din nou.
— Nu mă întrerupe. Am să-mi uit gândurile.
Băiatul îşi frecă palmele, trosnindu-şi degetele. Atât Patricia, cât şi Silence, îl ascultau cu o fascinaţie aparte. Nu aveau habar dacă tânărul inventase povestea sau le istorisea o realitate odioasă.
— La un moment dat, femeia aruncase o privire înspre largul lanului, apoi apăru alta. Era mai bătrână şi solidă, de parcă era un bărbat în trupul unei femei. Acea femeie nu avea pic de graţie, îşi aminti Orion şi se cutremură, dezgustat.
— Şi ce s-a întâmplat? murmură Patricia.
305
— Bătrâna i-a şoptit ceva femeii gravide. N-am auzit ce, dar am surprins tulburarea de pe chipul ei, ca şi când îi dăduse o veste proastă. Bătrâna i-a ciufulit părul într-un fel pe care l-am găsit amuzant, dar pe ea o enervase. Bătrâna s-a scuzat, s-a răsucit pe călcâie şi atunci s-a produs neaşteptatul.
Patricia trase aer adânc în piept, umplându-şi plămânii cu aer. Începuse să tremure de nerăbdare.
— Spune, spune, îl îndemnă franţuzoaica, iar Orion zâmbi trufaş.
Silence chicoti înfundat era singurul sunet prin care îşi demonstra prezenţa.
— Ei bine, am constatat cu stupoare că bătrâna i-a anunţat pe Înarmaţi că era o femeie ascunsă care urma să nască.
— Nu pot să cred, zise Patricia îngrozită şi o privi pe Silence, care făcuse ochii mari. Nu pot să cred, repetă, înfiorată.
— Atunci se iscase un mic scandal în rândul Înarmaţilor. Se acuzau reciproc pentru că fuseseră nechibzuiţi şi duşi de nas atâta timp. Apoi şi-a făcut apariţia Furman şi i-a potolit numaidecât. A discutat în privat cu bătrâna câteva minute, timp în care femeia gravidă îşi umpluse un păhărel din plastic cu apă şi băuse de vreo câteva ori cu sălbăticie de parcă nu mai băuse niciodată şi nu ştia care era gustul apei. În cele din urmă, şi-a făcut apariţia şi Furman, dar fără bătrână. Era însoţit de vreo patru Înarmaţi, toţi cu armele aţintite înainte. Când a păşit prin desiş şi a dat cu privirea de Furman, femeia împietrise. Lacrimile îi năvăliseră din ochi, prăfuite şi îngrozite. Apoi, se clătinase pe picioare şi
306
dădu glas urletului pe care îl îngropase adânc în fiinţa ei. Un urlet care m-a făcut să mă cutremur şi să cad din picioare. Dar m-am ridicat imediat, fiindcă voiam să văd tot ce se petrecea. Femeia gravidă începuse să fugă, dar se împleticea şi se clătina de parcă era o aşchie în bătaia vântului. Burta o incomoda şi fără să aibă habar, Furman o lovi…
— O lovi…, îl îngână Patricia, încercând să descoasă iţele poveştii.
— Fireşte, gravida nu văzuse nimic, dar eu din ascunzişul meu am observat cum neamţul îşi dusese mâna la spate şi scosese de acolo un pumnal.
Când pronunţă cuvântul, Patricia scoase un icnet de surprindere şi o strânse şi mai tare pe Silence de mâini.
— Nu credeam că poate fi mai nemilos de atât, dar iată că îmi dovedise contrariul. Furman, ca la un joc de darts, aruncă pumnalul către silueta femeii care încerca să se facă nevăzută. Se înfipse în spatele ei. Femeia mai alergă câţiva centimetri, apoi căzu în genunchi şi, oricât încercă să evite căderea finală, nu izbuti să o facă. Făcu buf! şi cuţitul i se înfipse adânc până la plăsele în spate, chiar între omoplaţi.
Patricia şi Silence păreau tranchilizate de vorbele sale. Lui Orion îi plăcea că putea într-un fel nebănuit să fie dominator şi să ştie că cineva depindea de el într-un anumit fel, chiar dacă acest fel era o mărturisire.
— Furman era ca o panteră. Voia să-şi sfâşie prada, nu se mulţumea cu faptul că o rănise grav. Voia să-i dea lovitura de graţie.
307
Patricia clătină din cap, zguduită din temelii.
— Bărbatul se apropiase de ea, o ridicase de mijloc. A ignorat rugile disperate ale gravidei de a o cruţa pe ea şi pe copilul ei nevinovat. Furman îi scoase pumnalul din spate. Lama era roşie şi a continuat să fie aşa vreme îndelungată. Parcă o rupsese în jumătate, aşa de groaznic urla femeia şi plângea cu suspine sfâşietoare.
Orion făcu o pauză, ştergându-şi stropii de sudoare care îi invadaseră fruntea şi gâtul. Avea obrajii roşii, dar Patricia şi Silence erau livide, albe ca nişte bucăţi de cretă.
— Se adunaseră aproape toţi Înarmaţii. Poate că nu erau toţi, dar tot erau vreo două sute. Erau acolo pentru a-i ţine în frâu pe ceilalţi, pe Culegători, pe Cărăuşii care erau în toiul muncilor, pe Curăţători şi pe Bucătari. Pădurarii erau departe şi era greu de crezut că puteau auzi ce se petrecea acolo.
— Adevărat, n-am auzit nimic, îşi aminti Patricia.
— Furman începuse să o târască pe gravidă prin lanul de grâu. În urma femeii se formase o dâră lungă de sânge. A târât-o înapoi în dreptul puţului. A şters lama pumnalului de salopeta ei şi apoi l-a inspectat. Credeţi-mă că îmi era foarte greu să stau şi să privesc, dar dacă aş fi avut o şansă oricât de mică să o ajut, aş fi făcut-o. Însă mai important era să privesc şi să aflu slăbiciunile şi tot ceea ce îl făceau pe Furman să fie Furman.
Patricia pufni dispreţuitoare, lăsându-şi capul pe spate; se rezemă de scoarţa copacului. Era o zi înfrigurată, dar nu era sigură dacă simţea adevărata temperatură de afară sau era din cauza fiorilor.
308
— În acel moment a început să-i sfâşie salopeta femeii. A aruncat în lături rămăşiţele şi a lăsat-o parţial dezbrăcată. Doar mânecile şi partea de jos a bazinului îi rămăseseră îmbrăcate, căci pieptul şi burta îi erau complet dezvelite. Atunci am putut vedea cum burta imensă şi înţesată de ramificaţii venoase se revărsa în afară. Arăta ca o bilă uriaşă de demolare. Unii Înarmaţi începuseră să vocifereze. Nu păreau de acord cu felul lui Furman de a rezolva lucrurile. Dar acesta îi ameninţase că avea să-i exileze dacă îi nesocoteau principiile. Şi apoi, bum! Zău dacă m-aş fi aşteptat la ce a urmat. Furman, cu pumnalul strâns în mână, a început să o taie pe femeie.
Patricia tresăltă, şocată. În ochi i se adunaseră lacrimi şi o privi compătimitoare pe Silence, care nu părea într-atât de terifiată de cele auzite.
— Imposibil aşa ceva, şopti printre dinţi Patricia, ştergându-şi cu furie lacrimile care i se prelingeau pe faţă.
Orion îşi strânse picioarele sub el; stătea turceşte şi privea în permanenţă linia orizontului care părea că tăia în două cerul şi pământul.
— Mă holbam la felul în care lama pumnalului cresta burta femeii. Un val de sânge îi acoperise braţele lui Furman. Cu unul tăia şi cu altul trăgea de burtă, făcând-o să se deschidă larg. La un moment dat, a început să strige: Dacă îţi doreşti atât de mult să naşti, uite că naşti acum, târfă ce eşti! Femeia urla şi se încovoia, aşa că Furman îi pusese pe câţiva Înarmaţi să o ţintuiască locului. O prinseseră de mâini şi de picioare şi nici că
309
se mai putea mişca. Rar i se auzeau vaietele şi suspinele. Într-un final, Furman s-a ridicat ţinând în mâini un prunc.
Patricia începu din nou să plângă, strângând-o la piept pe copilă.
— Ce va spune Maestrul când va auzi de isprava ta, hă? a mustrat-o, făcându-i în ciudă cu felul în care îi ţinea bebeluşul deasupra ochilor. Femeia încercă să scape din prinsoarea Înarmaţilor şi să ajungă la bebeluşul care scâncea, dar nu reuşi. Cum te-ai putut gândi că-ţi va fi permis să naşti? a răcnit din nou şi i-a spus că va plăti pentru nesupunerea ei şi apoi…
Cuvintele lui Orion se frânseră, gâtuit. Patricia făcu ochii mari. Nu le putea lăsa aşa cu povestea nesfârşită. Voia să afle cum se terminase totul. Chiar dacă o îngrozea, voia să ştie mai multe despre lumea care o înconjura. Îl bătu pe umăr pe băiat, care părea pentru prima oară tulburat. Ca şi când se auzea în sfârşit ce vorbea.
— Furman a aruncat bebeluşul.
— Orion… cum adică a aruncat bebeluşul? întrebă Patricia, deşi putea anticipa răspunsul.
Nu voia să creadă aşa ceva. Era incredibil.
— Da, Furman a aruncat bebeluşul în puţ, le dădu el vestea teribilă. Apoi am fugit, fiindcă mă cutremurasem de groază. La scurt timp, se auziseră şi câteva focuri de armă. O omorâseră şi pe ea, după ce o spintecaseră în batjocură.
Pe chipul lui Orion curgeau lacrimi. Nu ştia dacă erau de ură sau de frustrare că nu o putuse ajuta. Nu ştia dacă se învinuia
310
pentru că fusese un martor nedorit. Nu ştia dacă era deznădăjduit sau plângea de durere. Nu ştia dacă voia acasă. Nu ştia dacă avea puterea să le povestească şi alor săi ceea ce văzuse. Era mult prea mult pentru un băieţel de opt ani.
Se strânseră toţi trei unii într-alţii şi începuseră să-şi aline suferinţele şi lacrimile.
Când se calmaseră, Orion îşi deschise unul dintre pumni pe care îl strânsese în tot acel timp. Îşi deschise palma şi le-o arătă celor două.
În palmă avea dintele care îl tot supărase şi pe care nu avusese curajul să-l scoată.
— Răutatea lor mi-a dat curajul.
311
În duminica cu o zi înainte de Crăciun, Alksandras fusese trezit dis-de-dimineaţă de Înarmaţii care îl cereau la muncă. Băiatul se conformă, îşi îmbrăcă salopeta şi rămase surprins să constate că i se ofereau nişte ghete.
— Mişcă-te! urlă Înarmatul şi băiatul sări din pat, ieşind pe uşă.
Afară totul era de un calm înnebunitor. Sclavii nu păreau deranjaţi de faptul că ningea şi că era un frig atroce. Pădurarii tăiau copacii. Curăţătorii curăţau după ei. Constructorii construiau barăci noi. Demolatorii demolau în continuare clădirile rămase în picioare. Bucătarii preparau chiftelele cu stavrid de care se săturaseră. Alksandras nu avea de unde să ştie că acum erau hrăniţi şi cu pesmet.
Înarmaţii îl escortară către grupul său. Fu un drum solicitant şi mai lung decât îşi imagina, asta pentru că locul în care tăiau acum Pădurarii copacii, odinioară era inima pădurii.
Înarmaţii îl lăsară acolo. Zări nişte stâlpi înalţi, de un verde închis, de care erau fixate nişte felinare şi camerele de supraveghere. Înarmaţii nu-şi mai băteau capul cu ei. Ei nu mai
313
stăteau în frig, ci la căldură, urmărindu-i pe monitoare. Doar când se întâmpla ceva notabil, abia atunci interveneau.
Alksandras îl găsi acolo pe Orion, care se învârtea preocupat în jurul unor buşteni zdraveni, neştiind cum să-i grupeze.
— Doi câte doi, îl povăţui Alksandras, simţind frigul năvălindu-i în gât.
Orion îşi înălţă privirea sprintenă, arătând zăpăcit.
— Alk! exclamă plin de bucurie, sări peste buşteni şi îl cuprinse într-o îmbrăţişare pe lituanian. Strânse din dinţi, deoarece durerile nu îi dispăruseră complet. Însă nici nu se îndura să-l îndepărteze pe băieţel, îi era dor de îmbrăţişările lui. Îmi pare atât de bine că te-ai întors! îi mărturisi, cu lacrimi în ochi.
Alksandras îi mătură părul de zăpadă, însă nu zâmbi.
— Şi eu mă bucur, amice. Lituanianul făcu semn înspre buşteni. Două câte două, repetă şi se puse să le ridice.
— Nu, nu, nu, îl repezi Orion cu o voce alarmată. Trei eu, unul tu.
După amiază, Bucătarii începuseră să împartă mâncarea.
— Ce e asta? întrebă Alksandras, iscodind cu privirea o felie de pâine uscată, în formă de baton.
Orion rânji, lingându-şi degetele de firimituri.
— Este pesmet, prostuţule. Nu-mi spune că n-ai mai mâncat niciodată aşa ceva?
314
— Nu, răspunse sec. N-am mai mâncat.
Apoi, mai târziu, Alksandras descoperi că rănile şi bolile nu îi amorţiseră toate emoţiile. Când se îndreptă spre Cărăuşi, pentru a le da lemnele tăiate, tânărul se trezi faţă în faţă cu Patricia. Femeia părea într-un mod foarte serios, încântată. Zumzăia.
— Alksandras…, începu ea.
— Ştiu, te bucuri să mă vezi. Să mă scuteşti de asta, îi reteză cuvintele, făcând-o pe Patricia, la rându-i, să rămână mută de uimire.
Alksandras aproape că dădu drumul butucilor în mâinile Patriciei, însă ea avu grijă să le prindă cum trebuia. Avea ochii plini de îngrijorare.
— Dar cu ce ţi-am greşit? vru să ştie.
Alksandras ridică din umeri.
— În cinci luni în care am fost mai mult mort decât viu, niciunul dintre voi nu a venit să mă viziteze. Niciunul. Nici măcar o dată. Nici măcar o dată, accentuă, răsucindu-se pe călcâie.
Se auzi zgomotul înfundat al butucilor căzând în zăpadă. Patricia îl prinse de braţul stâng.
— Nu este aşa cum crezi tu, Alksandras, îi zise, zăbovind cu privirea în ochii lui căprui.
— Care este problema legată de ce cred? făcu printre dinţi.
Patricia îşi şterse nasul, presimţind că avea să izbucnească din nou în plâns.
315
— Nu-ţi pot spune. Nu am voie. Alksandras se sustrase strânsorii ei şi plecă. Femeia îşi puse mâinile în cap, tremurând ca o vergea. Ascultă-mă, Alksandras! strigă în urma lui.
— De ce te-aş asculta? se răsti Alksandras, răsucindu-se către ea.
Chipul Patriciei era încremenit de nelinişte şi de frig. Alksandras nu putu ignora faptul că aproape îi dispăruse accentul de franţuzoaică. Buzele începuseră să-i freamăte.
— Pentru că cineva ne-a rugat să stăm departe de tine, susţinu ea, cu lacrimi în ochi.
Dacă se putea spune aşa, Alksandras deborda de îndoială. Totuşi, rămase curios din fire.
— Cine? întrebă, apropiindu-se nesigur de ea.
— Nu-mi face asta, îl imploră, prinzându-i palmele într-ale ei.
Erau reci ca gheaţa.
— Cine? insistă Alksandras. Dacă nu-mi spui cine, jur că n-ai să-mi mai auzi glasul niciodată, o ameninţă şi pe Patricia o duru să audă acele cuvinte ce-i erau adresate. Cine? repetă Alksandras, ca pe o mantra.
— Alja. Sora ta.
316
După mărturisirea Patriciei, femeia luă butucii şi începu să alerge, îndepărtându-se de Alksandras, ca o femeie rănită din dragoste. Băiatul simţi în urma ei tristeţe. Foarte multă tristeţe. Dar mai copleşitor decât asta era faptul că toate momentele în care încercase să uite de acele bileţele, să-şi impună în minte faptul că nu era vorba de sora lui, se adeveriseră.
Timp de jumătate de oră, orbecăi în căutarea surorii lui, însă care ar fi fost şansele să zărească un chip cunoscut între atâtea străine? Începu să hoinărească, întrerupându-le de la munca lor pe toate fetele şi femeile pe care le vedea, asta până când cineva se plânse şi Înarmaţii sosiră de grabă.
Fără nici măcar o întrebare, tăbărâseră asupra lui cu bastoanele din cauciuc, lovindu-l din toate părţile.
— Apropierea fizică de orice persoană de sex opus este INTERZISĂ! îi urlă în ureche Furman, privindu-l cu ochi de şarpe. Treci înapoi la muncă! îi ordonă şi băiatul făcu câţiva paşi, tremurând de durere. Stai pe loc! răcni. Duceţi-l în Zona Solitară, se răzgândi, şi Înarmaţii comentară amuzaţi pe seama băiatului.
317
Îl înşfăcară, ducându-l acolo unde fusese odată liziera pădurii. Acum era un morman de zăpadă. Înarmaţii îl purtară către o formaţiune de scripeţi şi nişte scânduri care formau un cadru. Îl lăsară jos şi-l împinseră cu putere.
Alksandras fu azvârlit vertiginos la pământ şi căzu într-o groapă. Era mică şi îngustă, de doi metri pătraţi, înconjurată de zăpadă.
Privi în sus la Înarmaţi, care începuseră să arunce cu zăpadă, lovind-o cu piciorul. Zăpada rece îi acoperi faţa şi gâtul.
— Acolo să rămâi până dimineaţă, târâtură! îl apostrofă un Înarmat, un bărbat care, în mod vizibil, profita gratis de mâncarea aflată la discreţie şi în mod nemeritat. Avea un burdihan de invidiat.
Alksandras ascultă dârdâind cum se îndepărtau paşii grei. Stătea aplecat, fără să se reazeme de pereţii de zăpadă. Îi era frig şi îl durea tot corpul.
Nu putu să doarmă. Însă, spre miezul nopţii, ceva căzu la picioarele sale. Era un bileţel. Se holbă la el cu înfrigurare. Îl privi câteva minute, până când se hotărî să-l citească.
Acum că ştia de la cine provenea, lucrurile stăteau diferit. Cu degetele înţepenite, despături hârtia. Remarcă faptul că erau mai multe bileţele lipite cu bandă adezivă. Citi repede tot ce scria. Emoţiile îl copleşeau.
„Frate drag, îţi spun La mulţi ani! Ştiu că nu voi mai avea ocazia asta, aşa că o fac acum. La mulţi ani! pentru toţi anii care vor urma. Nu vei fi niciodată singur. Eşti în gândurile
318
noastre tot timpul. Nu te-aş fi pus în pericol dacă nu erau lucruri mult mai importante. Pe spate ţi-am desenat o hartă. Nu ştiu cât de precisă este, dar poate fi singura ta salvare. Nu o rata, frăţioare! Fugi! Fugi de aici cât încă mai poţi! În curând locul ăsta va deveni un infern. Pleacă din noaptea asta. Singurul loc în care nu funcţionează gardul electric este muntele. Nimeni nu ar fi atât de nebun încât să evadeze pe munte. Ei bine, noi am făcut-o. Eu şi prietenii noştri. Fugi în noaptea asta! Vei găsi sub verandă cele necesare. Ai grijă de tine. Te iubesc, frăţioare!
Curaj,
Alja Voldemaras”
Alksandras nu avu habar că adormise cu bileţelul între degete. Remarcă asta când se trezi, fireşte. Şi nu o făcu voluntar, ci într-un mod neaşteptat de îngrozitor pentru el.
Auzise urlete.
Se ridică în picioare, neştiind la ce să se concentreze mai întâi. La ţipete sau la cum să se caţăre afară. Îşi îndesă bileţelul în buzunarul interior şi înfipse vârful ghetelor în zăpadă, creându-şi un suport. Apoi se aruncă în sus cu forţă, prinzându-se de margine. Uşor, ca un melc, se ridică pe margine şi se târî afară.
Se întoarse pe spate. Zăpada îl lăsă fără grai.
Aerul crâncen al nopţii era întretăiat de ţipetele unei fete. Alksandras se ridică în picioare, şi, şontâc-şontâc, se îndreptă către clădirea iluminată de felinare. O mulţime de sclavi
319
şi Înarmaţi se vânzoleau în acea zonă. Uşile barăcilor erau deschise în lături, iar sclavii erau scoşi afară, unul câte unul de către Înarmaţi. Bieţii de ei mormăiau şi încă păreau adormiţi, dar aceasta era regula, ca toţi sclavii să fie prezenţi în astfel de momente umilitoare.
Alksandras îşi imagina că se aplica o nouă pedeapsă. Nu avea habar care erau noile metode. Lucrurile se schimbaseră în ultimele cinci luni în Lienen.
Se infiltră în şirul unor sclavi, arătându-se dezinteresat şi pe jumătate adormit. Îşi frecă ochii, încercând să nu se holbeze la puştile lor.
Zgomotele îndurerate nu conteneau. Era ca şi când nişte animale erau tăiate de vii.
Apoi totul îi deveni atât de clar, încât nu voia să creadă ceea ce vedea. Furman îmbrâncea o fată, ţinând-o de o mână. O trimitea înainte şi înapoi. Ea se plângea de ceva şi-i cerea să se oprească.
Ca din senin, Furman îi rupsese mâna.
Alksandras îşi acoperi gura, şocat. Toţi sclavii erau prezenţi. Furman îi dădu drumul. Băiatul nu vedea bine de la distanţă, însă zări pe părul bălai al fetei urme de sânge. În mână, Furman îşi agita megafonul. Unde era acel Furman care îi vorbise în limbi străine, cu luări aminte? Nu mai părea nici măcar o fărâmă din acel om. Ca de obicei, acel moment nici nu părea să fi existat în viaţa lui.
320
— Credeai că nu o să ne dăm seama? Asta credeai? răcni Furman maliţios şi chiar dacă nu îşi pornise megafonul, Alksandras avea urechile ciulite şi îl auzise foarte bine.
Nu putea spune acelaşi lucru şi despre ceilalţi sclavi. În jurul său se auzeau şuşoteli şi comentarii absurde.
Furman îşi duse megafonul la gură, adresându-se tuturor sclavilor. Era negru de furie.
— Sclava asta a trimis mesaje altor sclavi! răbufni, umplându-şi pieptul cu aer rece. Luni de-a rândul ne-a dus de nas, scursura asta! răcni, arătând mai înspăimântător ca niciodată.
Câţiva Înarmaţi o flancaseră, ţinând-o cu spatele la Furman. Îi era interzis să-l privească, darămite să-i adreseze vreun cuvânt. Alksandras încălcase cu mult aceste ordine.
— Şi pentru asta îşi va primi pedeapsa, turui Furman, apăsând cu putere de mânerul megafonului, până îi amorţiseră degetele, de parcă voia să-l străpungă. Sclava va fi spânzurată! decretă. Opri megafonul şi o lovi pe fată în faţă.
Alksandras se încovoiase, simţind acel pumn între coaste. Fata, însă, abia de se clinti, din inerţie. Rămase ţinându-se de braţele vânjoase ale Înarmaţilor.
Câţiva Curăţători începuseră să îndepărteze zăpada depusă pe veranda clădirii, folosind nişte lopeţi. Un Înarmat ieşi pe uşa clădirii, aducând lada care era folosită la spânzurări.
Alksandras mai asistase la o spânzurare, în urmă cu cinci luni, când fusese pedepsită femeia aceea. Se părea că era un
321
blestem teribil pentru femei, ele cădeau cel mai uşor în păcat în percepţia lor Înarmaţilor. Ei nu aveau milă.
Înarmaţii o înşfăcară şi o urcară pe verandă. Fata încetă să mai urle. În schimb, se răstea la Furman, cerându-i ceva în mod insistent.
Alksandras nu-i putea zări chipul, deoarece era destul de departe şi avea faţa acoperită cu păr şi sânge. I-ar fi fost imposibil să-i distingă trăsăturile, mai ales că era oarecum miop. Cel puţin nu prea mai vedea de o vreme.
Flămând, Alksandras văzu cum Înarmaţii îi puneau ştreangul la gât, iar fata continua să vocifereze. Furman se scărpină în cap, îngândurat, apoi îi făcu semn fetei să tacă din gură. Neamţul se întoarse către mulţimea de sclavi înmărmuriţi ca şi când vedeau o spânzurare pentru prima dată.
Îşi porni megafonul şi zise cu acreală în glas:
— Este cineva dispus să se sacrifice pentru această făptură? intonă într-un fel care stârni râsetele batjocoritoare ale Înarmaţilor.
Linişte deplină.
Furman îşi schimbă mâna cu care ţinea megafonul, privind-o pe fată ca şi când îi zicea, ţi-am zis eu.
— Omorâţi-o! dădu comanda şi Înarmaţii îi strânseră ştreangul la gât.
Fata se ridică pe vârfuri, deschizându-şi larg gura.
— Mai întreabă o dată! ţipă, şi Alksandras îşi scutură capul, dându-şi seama că-şi auzise sora.
322
Se uită în jur, încercând să o găsească. Avea o privire dementă, iar sclavii îl priveau în mod aspru.
— Potoleşte-te, îi zise o femeie morocănoasă.
— Mai întreabă o dată! ţipă încă o dată şi Alksandras privi în faţă, de unde răzbătu glasul.
Se cutremură, fiorii pătrunzându-i şi ieşindu-i din trup. Ea era. Fata care avea să fie spânzurată era sora lui!
Înfuriat şi fără răbdare, Furman îşi duse cu silă megafonul la gură, făcându-se din nou auzit.
— Este cineva atât de prost încât să se ofere voluntar şi să o salveze pe sclavă? tărăgănă cuvintele.
Alksandras se strecură printre braţele, corpurile şi picioarele sclavilor ca prin nişte perdele, fără să-şi ia privirea de la fată. Cu cât înainta, îi putea observa mai bine ochii. Erau aceiaşi ochi căprui, ca ai lui.
Ea era. Şi avea o privire terifiată, asemenea lui.
Furman le făcu semn Înarmaţilor să o omoare.
— Mă ofer! strigă Alksandras, surprins de convingerea din glas. Eu mă ofer! repetă, ca într-o şoaptă. Se depărtă de sclavii care scoteau murmure deopotrivă încurajatoare, dar şi de condamnare.
Când îl observă pe Alksandras, tras la faţă şi slab, Furman nu-şi disimulă uimirea să-l vadă tocmai pe el. Ar fi vrut să-i ceară să nu facă asta, dar ştiau amândoi că nu putea să o facă.
— De ce vrei să faci asta? se arătă interesat Furman.
323
— Pentru că eu am trimis bileţelele, îşi explică isprava dintr-o răsuflare. Cât am fost bolnav, luă el asupra lui vina, iar sora lui începu să se agite, clătinând din cap în semn a negare.
Furman se uită când la ea, când la el. Îşi şterse fruntea cu podul palmei şi zise:
— Bine. Fata este salvată. Băiatul moare, anunţă, de parcă în joc erau nişte simple obiecte.
Înarmaţii îi îndepărtară ştreangul surorii lui Alksandras; o luară cu ei în altă parte. Fratele şi sora îşi înlănţuiră privirile preţ de câteva secunde, spunându-şi, fără să-şi grăiască, te iubesc.
Apoi alţi Înarmaţi, care nu se grăbeau să-l înşface pe băiat îl urcară pe verandă. Simţea lada ca pe un patinoar. Picioarele îi alunecau.
Îşi păstră privirea aţintită asupra surorii lui, până ce o pierdu din vedere; apoi, scrutându-i cu privirea pentru ultima oară pe toţi sclavii, văzu pe cineva agitându-şi braţul în aer.
Patricia.
Patricia care, împreună cu Lucas, Eric, Olsen şi Orion desenaseră în aer, din braţele lor o inimă uriaşă. Lui Alksandras îi veni să plângă, dar lacrimile i se opriră în gât. Nu le îngăduise să-i păteze chipul frumos. În schimb, hotărî să zâmbească un zâmbet larg şi sfidător, care stârni furia Înarmaţilor.
Îşi făgăduise să nu mai zâmbească niciodată, dar faptul că îi vedea pe prietenii săi, disperaţi la gândul că îl vor pierde, pur şi simplu nu mai putea urî această lume în care era chinuit.
324
— Ăsta ne râde în nas! zise unul dintre ei.
Alksandras încuviinţă, în timp ce i se strângea laţul la gât. Îşi privea prietenii, care încropeau zâmbete îndurerate. Ei nu erau atât de puternici. Plângeau. Patricia hohotea cu spasme. Eric mai reţinut. Însă până şi pe Olsen îl vedea cutremurându-se de plâns. Iar Orion era cufundat în zăpadă, îngenuncheat, cu ochii roşii şi tulburători.
Alksandras îi conduse către locul ăsta. El îi conduse către captivitate şi tot el avea să-i elibereze. Ştia că nu trebuia să facă alte promisiuni pe care poate nu avea să mai aibă ocazia să şi le ţină, dar nimeni nu-i putea interzice să spere.
— Speranţa moare ultima! scăpă el un strigăt care se înălţă la cel ca o pasăre Phoenix.
— Omorâţi-l! comandă Furman, fără severitate în glas. Îşi ferea privirea de Alksandras ca un laş.
Pentru câteva clipite, lituanianul îşi lăsă capul pe spate, calmându-şi ritmul bătăilor inimii. Îşi simţi chiar şi fluxul sângelui încetinind.
Totul încremeni în el, cu excepţia raţiunii.
Când, subit, îşi pierdu sprijinul lăzii de sub picioare, simţi o forţă trăgându-l în jos cu brutalitate. Începu să se sufoce, de parcă două labe de urs îi strângeau gâtul. Se înecă şi rămase fără aer. Fu străbătut din cap până în picioare de o durere caustică. Capul îl durea din ce în ce mai tare. Tâmplele îi zvâcneau şi privirea i se înceţoşase.
325
Cu ochii împăienjeniţi şi usturându-l amarnic, se abandonă priveliştii, căscându-şi ochii încremeniţi la inima pe care o formaseră cei patru prieteni ai săi. De acolo de unde îngenunchease Orion învins, vârful inimii era strâmb.
Un ultim zâmbet pe chipul lui Alksandras. Chipul, chiar şi acum inocent al lui Orion, fu ultimul lucru pe care îl văzu.
Vă iubesc, le zise în minte şi nici nu avu habar când totul se termină.
326
Probabil fusese cea mai lungă şi cea mai grea noapte pentru Patricia, ale cărei lacrimi se prefăcuseră în chiciură. Se revărsaseră şi zorile mult aşteptate, iar amărăciunea mocnea sub azurul liniştitor. Deşi frigul le înlesnea durerea apăsătoare, comunitatea era cuprinsă de un cor de glasuri care cântau cu mândrie:
Cu inimi zdrobite şi braţe pârjolite Târâţi către niciunde, cu picioarele înţepenite Cu familii destrămate şi soarta pecetluită Jurăm că vom lupta, la bine şi la rău!
În aşteptarea hranei, sclavii munceau cu spor. Pădurarii tăiaseră primii copaci. Orion se căznea să care butucii, impunându-şi să nu se mai gândească la Alksandras atât de mult. Cărăuşii, sclavi ca Patricia şi Lucas, aveau feţe inexpresive, ca şi când pe dinăuntru erau complet goi. Luau butucii şi-i transportau la vagoane. Şi tot aşa. Constructorii, asemenea lui Olsen şi Eric, loveau absenţi şi metodic cu ciocanele în zidurile de ciment, spărgând pereţii crăpaţi.
În pofida tuturor acestor trăiri intense şi greutăţi copleşitoare, sclavii continuau să cânte cu patimă, ca şi când de asta depindea existenţa lor.
327
Cântau, pentru că nu se puteau gândi la ce se întâmplase cu unul dintre ei. Şi cu cei de dinainte.
La greu şi la uşor! Laolaltă şi-mpreună, cu voi dragi camarazi Mai avem un singur dor Să fim iar ca pe vremuri Un ţel să făurim Pe despoţi să-ngrozim Libertate, noi să primim!
Se opriseră din muncă şi se prinseră de mâini, formând legături între ei, lungi lanţuri de mâhnire catonică. Frigul le înţepenea limbile, însă ei nu renunţau. Urau lumea crudă în care erau siliţi să trăiască.
Cu inimi zdrobite şi braţe pârjolite Târâţi către niciunde…
Cântarea melodramatică fu întreruptă de un zgomot puternic, ca o despicătură din cer. Sclavii priviră în sus, auzind din ce în ce mai aproape un soi de fâlfâit de aripi, mult prea puternic şi nefiresc pentru a fi o pasăre.
Pe cerul senin apăru o umbră uriaşă, de parcă era un mastodont. Ceva se învârtea pe cer şi nu dură mult până săşi pună cu toţii palma streaşină la ochi, în forfota unui bâzâit asemănător ca cel al unei muşte.
Era un elicopter.
Se opri deasupra lor, ca şi când rămăsese suspendat în aer. Elicea se învârtea atât de repede, încât abia putea fi zărită. Orion se zgâi la elicopter. Nu mai văzuse niciodată unul.
Uşa cabinei se deschise încet, iar o siluetă se aplecă în afară, scrutându-i pe sclavi cu privirea. Era o privire haină. Sclavii se făcuseră mici, ca nişte boabe de mazăre pe care poate că nu aveau să-i mai simtă gustul.
328
Înăuntru era un frig uşor de suportat. Vito Sinclair era nevoit să poarte pe urechi nişte căşti grele care-l făceau să transpire şi să-l doară urechile.
Era înveşmântat în acelaşi costum crem. La mâna dreaptă, pe inelar, purta un inel din aur, ilustrând o cobră în atac, cu gura larg deschisă şi limba plesnind aerul.
Avea o privire semeaţă, direct proporţională cu orgoliul său. Privi în jos la mulţimea de sclavi, considerându-se satisfăcut. Îi vedea cum se holbau la el, ca la un Mesia.
Vito rânji trufaş, iar sclavilor li se părea sfidător.
— În sfârşit, zise fermecat de lanţul format de sclavi. Ochii i se măreau, cuprinzând fiecare chip care-i apărea în faţa ochilor. În sfârşit, repetă, auzind zgomotul înfundat al rotorului. Am creat un imperiu, murmură plin de avânt.
Îşi imagină cât de mult se putea extinde imperiul său. Dacă Lienen şi capitala s-ar fi unit, nimic nu l-ar mai fi putut opri să îşi atingă ţelul.
Îşi îngustă privirea sfidătoare, făcându-i semn pilotului să se urnească din loc. Cu mâna pe mânerul uşii, gata să o închidă, Vito avu o revelaţie.
Rânjetul mândru i se lăţi pe chip.
— Imperiul sclavilor…
329
EPILOG
Roua era aidoma unor mărgăritare care aşteptau cu nerăbdare razele zdravene ale soarelui. Dincolo de vârful munţilor abia se zărea o geană de soare strălucitor. Razele sale alungau ultimele umbre ale nopţii.
Undeva, la câţiva zeci de metri de gardul electrificat, pe un petic de pământ, părea să fi fost transpusă o fărâmă din cer.
Deşi nuanţa de albastru era asemănătoare, era, totuşi diferită. Desigur, nu era cerul reflectat ca într-o oglindă bizară, ci o siluetă, ce părea să se unduiască într-o stare agonică.
Avea braţele scufundate în apa rece a unui pârâu de munte. Capul îi era îndesat în iarba înaltă şi umedă.
În urma sa, pe zăpada presărată cu paşi se zărea o dâră de sânge. În apă, picăturile roşiatice aproape că dispăruseră. Luaseră cu ele totul: visuri, speranţe şi un viitor liniştitor.
331
MULŢUMIRI
Încă de când am început să scriu în 2011 mi-am imaginat ziua în care aveam să concep aceste rânduri şi cui aveam să-i mulţumesc întâia oară. Şi, contemplând asupra faptului că au trecut opt ani de când mă aflu în odiseea acestei pasiuni, acum ştiu cui sunt recunoscător: timpului. Mulţumesc timpului, fiindcă mi-a oferit părinţii pe care îi am, Carmen şi Mihai Udrea. M-aţi ajutat atât de mult, încât şi pentru un scriitor este dificil să exprime cât de mult vă preţuiesc! Mulţumesc rudelor mele, Catia şi Constantin Chelaru, Romeo şi Rodica Gogonea (şi Bogdan), Alina şi Florin Ababei (sper să citească şi Denis într-o zi romanul), Mihai şi Tania Gogonea (va ajunge Imperiul sclavilor şi în Vicenza şi pentru Alex şi Sofia), Neculai Gogonea, deoarece ne-ai sprijinit atunci când am fost în impas, Claudiu Gogonea, pentru că ai crezut în pasiunea mea tocmai din Spania. Îţi mulţumesc, Alina Bilan, draga mea colegă de master, deoarece ai contribuit la apariţia acestui roman cum poate niciun alt prieten nu ar fi făcut-o. Mulţumesc învăţătoarei mele, Zaharia Florentina, fiindcă a fost primul meu îndrumător.
333
Mulţumesc tuturor celorlalte suflete ale mele, care, pe parcursul anilor m-au cunoscut, m-au apreciat şi au crezut în mine.
Îţi mulţumesc ţie, fiindcă îmi ţii sufletul în palme şi ai citit până la final. Fără să ştiu că tu ai exista, romanul acesta nu ar mai fi avut niciun sens. Din acest moment, eşti o persoană importantă pentru mine. Ar fi trebuit să menţionez de la bun început că există o condiţie pentru a citi această poveste, anume să-mi scrii în câteva momente şi să-mi spui cum ţi s-a părut. Vreau să ştiu dacă ţi-a plăcut, ce te-a nemulţumit, cine te-a emoţionat.
Suntem prieteni.
Mulţumesc!
334
Cuprins
INTRODUCERE 10
PROLOG 16
33 206
Prima partE 34 216
1 24 35 218
2 32 36 222
3 37 37 226
4 38 18 126 38 236
5 42 19 130 39 248
6 48 20 136 40 258
7 50 21 138 41 266
8 56 22 140 42 276
9 60 43 282
10 70 PARTEA A DOUA 44 286
11 74 23 146 45 290
12 82 24 152 46 296
13 86 25 156 47 314
14 90 26 162 48 318
15 94 27 168 49 328
14 110 28 176
17 116 29 180 EPILOG 333
30 197 MULţUMIRI 334
31 198
32 200
335
Viaţa tânărului Alksandras se schimbă în ziua în care casa îi este asaltată de necunoscuţi înarmaţi. Toţi membrii familiei sunt răpiţi şi ajung să fie vânduţi, separat, mai multor Proprietari.
Destinul lui Alksandras ajunge în mâinile mojicului Wilbert Woodruff, care deţine sute de alti sclavi. Băiatul este nevoit să înfrunte o realitate cruntă: rămas singur, neajutorat şi supus unor chinuri teribile. Curând, în comunitatea sclavilor se pregăteşte o revoltă împotriva Proprietarilor, iar Alksandras e conştient că aceasta este unica ocazie de a evada şi de a-şi regăsi familia.
Misiunea devine mai dificilă atunci când apar înarmaţii, a căror menire este să le oprime orice şansă de scăpare. Imperiul sclavilor este un exemplu al durerii, al prieteniei şi al perseverenţei până la ultimul strop de energie.