EVERGHETINOS VOL. 2

Everghetinosul
Volumul II
Ediţia a treia
Everghetinosul
Volumul II
Ediţia a treia
Transliterare, diortosire, revizuire după ediţia grecească şi note:
ŞTEFAN VORONCA
Carte tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte GALACTION Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
editura Egumeniţa
© Editura Egumeniţa pentru prezenta ediţie
ISBN 978-973-8926-33-2
Everghetinosul a apărut cu osteneala Sfântului Nicodim Aghioritul într-o primă ediţie la Veneţia în 1783, după ce circulase în multe manuscrise de-a lungul secolelor. El a fost cel care i-a scris şi prefaţa. Deşi nu se numeşte ca îngrijitor al ediţiei, este socotit de toţi ca fiind cel care a editat cartea.
Deşi prima ediţie s-a tipărit într-un volum, ediţiile ulterioare au circulat în 4 volume. Lucrarea a fost tradusă între anii 1794 şi 1797 de către Ieromonahul Climent de la Slatina, într-o variantă care a circulat prin diverse copii-manuscrise. Tipărim aici textul volumului I, urmând apoi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să dăm tiparului şi celelalte volume. Pentru o diortosire mai cu de-amănuntul a textului am folosit ediţia de la Atena 1992, care o reproduce fidel pe cea de la Veneţia dând şi o traducere în neogreacă a textului.
Editura
Frontispiciul primei ediţii a Everghetinosului, Veneţia 1783.
Adunarea graiurilor şi a învăţăturilor celor de Dumnezeu grăite, a Purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, din toată scrierea cea de Dumnezeu insuflată, adunată şi cuviincios şi prinosicios la iveală pusă, spre folosul celor ce vor citi, de Pavel, Preacuviosul Monah şi ctitor al Sfintei Mănăstiri a Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu ce se numeşte Everghetinos.
PRICINA ÎNTÂI
Că cei ce se smeresc pe sineşi, cinstiţi sunt la Dumnezeu.
I.
A lui Palladie
în Tavenia1 este o mănăstire de femei ca de patru sute, de cealaltă parte a râului fiind cea a bărbaţilor. Aici era o fecioară care făţărea nebunia pentru Hristos, cu numele Isidora, defăimându-se pe sine şi smerindu-se. Atât de mult se îngreţoşau surorile de aceasta, încât nici nu voiau să mănânce împreună cu dânsa. Iar ea cu bucurie primea aceasta. Iar în mănăstire fapta ei bună era foarte de folos, ca o roabă ascultând de toţi la toată trebuinţa lor. Şi cu toată blândeţea slujind lor, era ca o cârpă a surorilor, precum a zis Domnul că cel ce voieşte să fie mare să fie tuturor slugă (Matei 20:27) şi, de i se pare cuiva a fi înţelept, nebun să se facă (I Cor. 3:18).
Portul tuturor celorlalte era tunderea, căci aveau culion pe cap, iar ea, cu o cârpă legându-şi capul, aşa făcea toată slujba. Şi nici una din cele patru sute nu a văzut-o vreodată mâncând, nici bucată de pâine luând, ci fărâmiturile meselor ştergându-le şi oalele curăţindu-le, cu acelea se îndestula; niciodată încălţându-se, nici nu a ocărât vreodată pe cineva. Nici n-a cârtit vreodată, nici n-a grăit mic sau mare
1 Tavenia este o insuliţă pe fluviul Nil, în Egiptul de sus, aproape de Desna.
10
grai, măcar că era ocărâtă şi pălmuită, şi blesteme primea şi de multe era nesuferită.
Pentru această preacuvioasă, Sfântului Pitirun, bătrân prea iscusit şi îmbunătăţit sihastru, i-a stătut înainte un înger şi i-a zis lui: „Pentru ce cugeţi înalt pentru îndreptările tale ca un cucernic, şezând într-un astfel de loc? Voieşti să vezi femeie mai cucernică decât tine? Du-te în mănăstirea de femei a Taveniosiţilor, şi vei afla acolo una, având cunună pe cap; aceea este mai bună decât tine. Pentru că, cu atâta norod bătând război şi în multe feluri slujind tuturor, niciodată nu şi-a lăsat mintea să se depărteze de la Dumnezeu, măcar că era nesuferită de toate. Iar tu, şezând aici, cetăţile în cuget le năluceşti, cel ce niciodată n-ai văzut lumea.
Şi sculându-se Marele Pitirun, a venit în Tavenia şi-i ruga pe dascăli să-l lase să treacă la mănăstirea de femei. Şi, ca unul ce era cinstit între Părinţi şi îmbătrânit întru nevoinţă, după ce au trecut râul, l-au băgat înăuntru cu îndrăzneală; şi, după ce s-au rugat, Marele a căutat să vadă la faţă toate fecioarele. Şi venind toate în mijloc, aceea nu se arăta. Zis-a lor Marele: „Aduceţi-le pe toate!”. Iar ele zicând că de faţă sunt toate, le-a zis lor: „Lipseşte una, cea pe care mi-a arătat-o îngerul”. Zis-au lui: „Avem pe una proastă în bucătărie”. Zis-a Marele: „Aduceţi-o şi pe aceea, ca să o văd pe dânsa”. Iar ea n-a ascultat, simţind pricina, că i se descoperise ei. Şi o târau cu de-a sila, zicându-i ei: „Sfântul Pitirun voieşte să te vadă” (căci el era cunoscut).
Şi adusă fiind, a văzut Marele faţa ei şi cârpa care era pe cap şi pe frunte. Şi căzând la picioarele ei, i-a zis: „Blagosloveşte-mă, maică!”. Şi căzând şi ea la picioarele lui, zicea: „Tu mă blagosloveşte, domnul meu, părinte”. Şi văzând aceasta toate, s-au uimit şi i-au zis lui: „Avva, nu-ţi face ocară, că nebună este”. Zis-a Sfântul tuturor: „Voi sunteţi
11
nebune, iar aceasta, şi decât voi, şi decât mine mai bună fiind, Ammă este, adică maică duhovnicească; şi mă rog ca vrednic împreună cu dânsa să mă aflu în Ziua Judecăţii. Acestea auzind ele, au căzut la dânsul toate plângând şi mărturisind cum, în fel şi fel de chipuri, o necăjeau. Şi una zicea: „Eu pe dânsa pururea o luam în batjocură”. Iar alta: „Eu de portul ei cel smerit râdeam”. Şi alta: „Eu şi lăturile strachinei adeseori asupra ei le vărsam”. Alta iarăşi: „Eu lovituri i-am dat”. Alta: „Eu pumni i-am dat”. Alta: „Eu nasul ei de multe ori l-am făcut să strănute”2. Şi, pe scurt, toate felurile de ocări au vestit că le-au făcut spre dânsa. Deci, primind Sfântul Pitirun mărturisirea lor, şi rugându-se pentru dânsele împreună cu ea, şi mult rugând pe cinstita lui Hristos roabă să se roage pentru dânsul, aşa a ieşit.
Iar după puţine zile, acea cinstită a lui Dumnezeu şi cuvioasă, de toate mult cinstindu-se şi mângâindu-se, şi nesuferind slava şi cinstea de la toată frăţimea, şi răspunsurile [laudele] fiecăreia, a ieşit din mănăstire. Şi unde s-a dus, sau unde s-a ascuns, sau unde s-a sfârşit, nimeni n-a cunoscut.
II.
A lui Grigorie Dialogul3
Sfântul Acutie, cel ce de mari daruri de la Dumnezeu s-a învrednicit, şi multe suflete la Domnul a adus prin învăţătura
2 în Pateric, de unde e luată această istorisire, la acest pasaj, traducerea românească redă aşa: „Eu muştar de multe ori în nas i-am pus”.
3 Grigorie cel Mare (540-604), numit şi „Dialogul”, episcop al Romei. În Everghetinos sunt adunate multe fragmente din scrierea lui Dialogorum libri IV, De vita miraculis Patrum italicorum (Dialoguri despre viaţa şi minunile Părinţilor italieni). Cartea este concepută în patru cărţi, urmând modelul patericelor răsăritene. Dialogurile au fost traduse şi în greceşte, uneori sub numele de Patericul lui Grigorie Dialogul. Textul grecesc al Patericului său s-a publicat la Târgovişte pe la 1730, şi s-a tradus la scurtă vreme în româneşte la Căldăruşani, iar ulterior, unele fragmente. Dialogurile culese pentru Everghetinos sunt întocmite cu un anume Petru, căruia Sfântul Grigorie îi povesteşte din vieţile Părinţilor.
12
şi propovăduirea sa, care de la Dumnezeu i se încredinţaseră, acesta foarte proastă îmbrăcăminte îmbrăca, încât, cei ce nu-l cunoşteau pe dânsul, atunci când se înfăţişa lor, se îngreţoşau de el a i se închina. Iar când voia a merge într-alt loc, obiceiul lui era a se sui pe calul cel mai prost [prăpădit] dintre toţi din mănăstire, şi în loc de căpăstru îi punea frâu, iar în loc de şa îşi aşeza piele de oaie, iar sfintele cărţi le purta în desagi de piele.
Şi oriunde se ducea, izvorul Scripturii deschizându-l, pământul îl adăpa de noime. Vestea despre dânsul a ajuns până la Roma, iar oareşicare, cu zavistie purtându-se, multe a grăit către Patriarh. Şi n-a încetat a-l pârî pe el până ce nu l-a înduplecat să-l trimită pe apărătorul4 Iulian ca să-l aducă pe Sfântul, care defensor, ajungând degrab la mănăstirea lui Echitie, a aflat pe cei mai aleşi dintre fraţi bine-petrecând, pe care i-a şi întrebat: „Unde e egumenul?”. Iar ei, răspunzând, au zis: „De vale, seceră iarbă”.
Dar el, fiind foarte semeţ şi mândru, a trimis pe o slugă de-a sa ca să-l aducă pe Sfântul; iar sluga, mergând către secerători, căuta să vadă cine este Sfântul. Înţelegând îndată de la dânşii care dintre ei este bărbatul, cu frică nemăsurată
4 Latinul defensor s-a păstrat în greacă în aceeaşi formă, care s-a tradus literal şi în româna veche (defensor). Acest latinism, ce cu greu şi-ar găsi un echivalent românesc sau grecesc, se referă la o funcţie din Biserica Romei. Defensorii erau un fel de avocaţi eclesiastici numiţi pentru a avea grijă de interesele bisericii.
13
cuprinzându-se, a început a tremura şi a slăbi5, abia mai putând păşi. Deci, venind către Sfântul, şi la picioarele lui căzând, i-a vestit că stăpânul său doreşte venirea sa; iar omul lui Dumnezeu, îmbărbătându-se şi legându-şi încălţămintea sa, pe umăr purtând secera, a venit.
Deci Iulian, înştiinţându-se de la slugă că acesta este Echitie, văzându-i portul, s-a îngreţoşat de dânsul, şi se gătea cum cu fudulie să vorbească cu dânsul. Iar apropiindu-se Sfântul, nesuferită frică l-a cuprins pe Iulian şi, tremurând, de-abia a putut a-i vesti pentru ce a venit. Şi aşa smerindu-se, a căzut la picioarele Sfântului şi cerea să facă rugăciune pentru dânsul. Iar el, sculându-se, a făcut rugăciune, şi îl ruga ca să meargă împreună cu dânsul pe calea ce ducea către Patriarh, căci zicea: „Dacă astăzi nu vom merge, atunci vom da de înţeles că ne este cu neputinţă a merge”. Iar Iulian a zis: „Am obosit de cale, părinte, şi astăzi a ieşi nu pot”. Deci, silit fiind de Iulian, în noaptea aceea a rămas în mănăstire împreună cu dânsul.
Iar a doua zi, pe când se lumina de ziuă, a ajuns la Iulian o slugă de la Patriarh care-i poruncea să nu cumva să îndrăznească să-l mişte pe robul lui Dumnezeu din mănăstirea sa, şi întrebând pricina, sluga a zis: „Noaptea trecută, Patriarhul, prin vedenie Dumnezeiască, îngrozit se făcu, pentru că a îndrăznit să trimită ca să aducă pe robul lui Dumnezeu”. Şi îndată sculându-se Iulian, a zis către Echitie: „Se roagă Patriarhul, părintele nostru, ca să nu osteneşti”. Iar el, foarte mâhnindu-se, a zis: „Au nu ţi-am spus ieri că, dacă nu vom merge degrabă, nicidecum nu vom mai putea să ne ducem?”. Deci, pentru dragoste, l-a mai oprit încă puţin
5 I s-au înmuiat picioarele, zicem noi.
14
pe Iulian, iar pentru osteneală, oarecare plată dându-i lui, măcar că nu voia, l-a trimis cu pace.
Cunoaşte dar, Petre, în ce fel de slavă se află cei ce îşi aleg să fie mârşavi în viaţa aceasta; căci aceştia nu se numără împreună locuitori ai patriei cereşti. Iar câţi prin înalta cugetare se îndreptăţesc pe eişi înaintea oamenilor şi prin slava deşartă se îngâmfă, înaintea ochilor lui Dumnezeu aceştia zac jos. Pentru aceea, şi mustrându-i pe ei Hristos, zice: Voi sunteţi cei ce vă îndreptaţi pe voi înşivă, şi celelalte (Matei 23: 28).
III.
Din viaţa Sfântului Grigorie, Făcătorul de minuni6
Odinioară, cei din cetatea care se învecinează cu Comana7, venind cu toţii la minunatul Grigorie, l-au rugat să vină la dânşii, şi biserica dânşilor prin preoţie să o întemeieze, şi auzind Marele, a mers la dânşii. Şi socotelile tuturor celor de frunte le cerca, şi ale celor ce i se păreau a covârşi cu cuvântul şi cu neamul, dar şi ale celor ce păreau a fi lipsiţi de acestea. Dar ei în multe părţi se risipeau cu hotărârile, unii voind pe unul, alţii pe altul.
Iar Marele aştepta ca numai de la Dumnezeu să-i vină sfătuire pentru lucrul ce-i stătea înainte; şi precum despre Samuil se pomeneşte că nu se minuna de frumuseţea şi de mărimea trupurilor pentru ungerea întru împărăţie, ci suflet
6 Episcop al Neocezareei Pontului (c.213 c. 275).
7 Veche cetate din Asia Mică.
15
împărătesc se sârguia să afle măcar în trup defăimat de s-ar întâmpla în acest chip să fie acela aşa sârguinţele fiecăruia dintre cei ce hotărau trecându-le cu vederea, către una numai privea: de poartă cineva sfinţirea în nărav8 prin sârguinţa vieţii şi de este vestit pentru faptele sale bune şi minunate.
în vreme ce aceia hotărau şi aduceau în mijloc prin laude pe cei hotărâţi, el îi îndemna să privească şi către cei mai simpli la viaţă; zicând: „Este cu putinţă ca şi între unii ca aceştia să se afle cineva cu suflet mai înalt decât aceia văzuţi numai pentru bogăţie”. Iar oarecine dintre cei ce stăteau de faţă, această judecată a Marelui o a socotit ocară adusă hotărârii sfatului lor şi batjocură, adică să nu primească spre sfinţire pe nici unul din cei mai aleşi şi cu cuvântul şi cu dregătoria, şi cu mărturia cea arătată a vieţii, îndreptându-şi privirea către unii din cei ce se hrănesc din lucrul mâinilor, şi pe unii ca aceştia să-i socotească mai vrednici către un dar ca acesta. Şi îndată glumind acesta către dânsul, a zis: „Dacă aceasta porunceşti, să-i trecem cu vederea pe cei numiţi de cetate şi să aducem spre starea înainte a preoţiei pe cineva din cei de rând. Haide dar să chemăm pe Alexandru cărbunarul la preoţie, şi, dacă socoteşti de cuviinţă, să-l alegem pe el, ca astfel toată cetatea să fie în unire cu noi”. Acestea dar le zicea, prin această luătoare în râs hotărâre, socoteala lui prihănindu-o şi judecarea lui pentru cele de mai-nainte defăimându-o. Iar prin cele zise se face pomenire nu numai de Marele, ci şi de Alexandru, fără a-l lăsa nevăzut întru pomenire celor hotărâţi a fi aleşi. Şi zicea: „Cine este acest Alexandru de care făcurăţi pomenire?”
Iar oarecine din cei ce stăteau de faţă, în râs aducându-l în mijloc pe cel pomenit, cu cârpituri sărăcăcioase îmbrăcat,
8 De este cineva vrednic a fi sfinţit preot.
16
şi nici măcar pe tot trupul, şi împreună arătând prin acea privelişte lucrarea sa: mânjit de cărbuni la mâini şi la faţă şi de cealaltă parte a trupului, celorlalţi adică, pricină de râs le era Alexandru, stând el în acest fel în mijloc. Iar ochiului acelui văzător multă uimire îi dădu a vedea acea privelişte: bărbat întru sărăcie şi negrijit la trup, către sine uitându-se, de ca şi cum întru acestea şi-ar fi găsit bucuria, care lucru celor nepedepsiţi [neştiutori] le era prea de râs. Dar el nu de nevoia sărăciei venise spre o viaţă ca aceea, căci bărbatul era filosof9, precum după aceasta l-a făcut cunoscut viaţa, căci a ajuns chiar până la mucenicie, sfârşindu-şi drumul prin foc; iar aceea o meşteşugea pentru a se ascunde, el mai presus fiind decât toată buna-sporire cea sârguită de aceia, şi nimic socotind viaţa, şi de mai înalta şi adevărata viaţă având dorire, mai vârtos către fapta bună îşi îndrepta scopul, şi a se ascunde se măiestrea.
Fiind unul ca acesta sub cel mai necinstit dintre meşteşuguri, sub un obraz urât se ascundea; şi încă într-alt fel: că înflorind cu tinereţile, sminteală socotea scopului păstrarea curăţeniei, căci făcea arătată frumuseţea trupului; căci ştia că un lucru ca acesta s-a făcut multora pricinuire de cumplite căderi. Deci, ca să nu pătimească ceva din cele fără de voie, nici să se alcătuiască pricină de patimă ochilor celor străini, facerea de cărbuni şi-a arătat-o luişi împrejur pe un obraz urât, prin care şi trupul prin ostenelile către fapta bună îl iscusea, iar frumuseţea cu mânjirea cărbunelui o acoperea; încă şi câştigul ce i se făcea lui din osteneli, spre slujirea poruncilor îl iconomisea.
Deci mutându-l Sfântul pe dânsul din sobor, toate cele despre dânsul cu de-amănuntul a întrebat, pe care l-a şi lăudat
9 Aici: cugetător la viaţa cea adevărată.
17
celor dimprejurul lui, poruncind cele ce trebuiau să se facă, după care iarăşi s-a întors în sobor, şi din cele de faţă pe cei adunaţi îi pedepsea (învăţa), punându-le înainte cuvintele cele despre preoţie. Iar prin acestea, zugrăvind viaţa cea după fapta bună, au petrecut întru cuvinte ca acestea, ţinând astfel lângă sine adunarea. Iar ei au stătut de faţă până când slujitorii au terminat de împlinit ceea ce s-a poruncit; lângă ei a stat apoi Alexandru, spălat cu baie de urâciunea funinginii şi îmbrăcat cu hainele Marelui, căci cu acestea le era lor poruncit a face sfinţirea.
Apoi toţi către Alexandru întorcându-se, şi cu minune către cea privelişte aflându-se, a zis către dânşii sfântul dascăl: „N-aţi pătimit nimic nou, căci, cu ochii amăgindu-vă, judecata binelui aţi slobozit-o numai prin simţire, căci, despre adevărul celor ce sunt, simţirea aduce judecată cu greşeală: intrarea către adâncul adevărului prin voi înşivă încuindu-o afară, dar încă şi demonului, vrăjmaşul adevărului, aceasta negreşit îi era dragă, că a acoperit vasul alegerii cu necunoştinţa, ca pe acest bărbat să nu-l treacă în mijloc, ca pe unul ce urma să fie surpător al aceluia.
Acestea zicând, prin sfinţire a adus pe bărbat lui Dumnezeu, săvârşindu-l cu darul după rânduiala cea legiuită. Iar toţi priveau către tânărul preot, care, fiind îndemnat a face un oarecare cuvânt către adunare, încă dintru început a arătat nemincinoasă judecata lui Grigorie cea spre dânsul, anume că cuvântul lui era plin de înţelegere, deşi mai puţin împodobit cu floarea retoriei.
Drept aceea, un oarecine fudul dintre cei tineri, fiind venit la dânşii de la Atena, a râs de neîmpodobirea vorbirilor sale, zicând că nu era împodobit cu iscodirea cea aticească; dar acest bărbat, care din Dumnezeiască vedenie era înţelepţit, văzând un stol de porumbei strălucind
18
cu nepovestită frumuseţe, auzi pe oarecine, zicând: „Ai lui Alexandru sunt aceşti porumbei, pe care tu i-ai luat în râs”.
IV.
Din viaţa Cuviosului Marcel10
Dumnezeiescul Marcel, din Apamia11 trăgându-şi neamul, a venit în Mănăstirea ce se zice a Neadormiţilor12, pentru primenirea neîncetată şi slavosloviile cele către Dumnezeu ce se fac întru dânsa; şi fiind primit înăuntru, după o vreme oarecare, se îmbracă în hainele monahiceşti de Alexandru, egumenul mănăstirii. Şi era acolo de mai-nainte şi unul Iacov, tot de dânsul călugărit, care mai-nainte de călugărie fusese prieten al lui Marcel; şi făcându-se ucenic al lui Alexandru, era întâiul între ucenici. Dar netrecând multă vreme, Marcel, nu numai pe ceilalţi, ci şi pe Iacov cu nevoinţa şi cu bunătăţile îi întrecea; pentru aceasta, foarte plăcut era el lui Alexandru.
Apoi, mai-nainte cunoscând prin curăţia minţii sfârşitul povăţuitorului, aşijderea încă şi hotărârea ce era să cadă spre dânsul pentru începătorie13 mai-nainte cunoscându-o, şi temându-se ca nu cumva, tânăr cum era, să fie începător înaintea bătrânilor şi iubita supunere să o lepede (o piardă), cu
10 Cuviosul Marcel (t 484) a fost egumen al Mănăstirii Neadormiţilor din Siria. Biserica îl prăznuieşte pe 29 decembrie.
11 Apamia, veche cetate a Siriei, aşezată la sud de Antiohia, pe râul Oronti.
12 Veche mănăstire din Bitinia, aşezată lângă strâmtoarea Bosfor, la gurile Mării Negre, datând din secolul IV.
13 Egumenie, conducere.
19
care el foarte se bucura pentru covârşirea smeritei cugetări, s-a depărtat pe ascuns din mănăstire, nimeni ştiindu-l pe dânsul. Apoi, după puţină vreme mutându-se Sfântul Alexandru, Marcel s-a aflat de îndată în gurile tuturor, şi, pentru că nu era de faţă, foarte rău le părea. Deci, dacă hotărât fiind pentru egumenie, n-a fost aflat, s-a judecat ca cel ce va începători să fie Ioan, bărbat cărunt şi la păr şi la pricepere. Iar Marcel, sporind mai departe în bunătăţile lui, înştiinţându-se de acestea, s-a întors înapoi în mănăstire, şi cu Ioan se amesteca, făcându-se mâna lui cea dreaptă şi prea bine ajutându-l la începătorie.
Odată, Marcel fiind dus, s-au făcut din pricina dânsului cuvinte oarecare către Ioan. Iar cei mai sârguitori dintre monahi erau minunându-se şi de alte [lucruri] ale bărbatului, anume cum s-a depărtat el de începătorie lipsindu-se de scaun cu atâta lesnire. Iar cei mai leneşi, necunoscând mărimea sufletului lui Marcel, ziceau că însăşi aceasta, adică a fugi de iubirea de mărire, s-a făcut deoarece, ştiind că Ioan va fi cinstit mai întâi decât dânsul, şi nevrând ca să se arate al doilea faţă de acela, pentru aceasta s-a dus din mănăstire. Aceasta auzind Ioan, şi vrând să-i plece pe călugări, ca nu cu lesnire să osândească, le arătă încă o dată în ce înălţime a smeritei cugetări a ajuns Marcel, zicându-le: „O, fiilor, judecata să o lăsăm pe seama lucrurilor”. Şi nimic mai mult grăind, socotea cu mintea că, întorcându-se Marcel, o să-i dea în mână cea mai necinstită rânduială a slujirii, adică purtarea de grijă a măgarului.
Deci după ce s-a întors acela, iar povăţuitorul poruncea înaintea tuturor acea hotărâre de ocară, Marcel a arătat aici luminat covârşirea smeritei cugetări: că nu numai bucurându-se a primit cea poruncită, ci şi mai mare şi mai minunat s-a arătat. Spun că cu aşa de mare bucurie sub slujbă s-a
20
supus, încât a socotit-o pe dânsa chiar ca o facere de bine, şi negreşit cu scrisoare cerea o a lua14, ca niciodată să nu-l depărteze pe el de aceasta. Şi nu a zis numai adică aşa, şi nu a făcut, nici a făcut adică dar în puţină vreme, ci mult mai fierbinte se vedea sârguindu-se spre lucruri. Şi într-atât de mult a întins slujba sa, încât aceştia, de toate ruşinându-se, mult rugându-se ei, rugători toţi i se făcură, ca pe dânşii adică să-i ierte, şi de la o robie ca aceasta cerându-i să se depărteze: că lucru fără de cale este ca un bărbat ca acesta care este vrednic a păstori şi turmă cuvântătoare, şi mult a-i folosi pe dânşii să se îndeletnicească întru acea proastă slujire, pe care ar fi putut-o săvârşi oricine s-ar fi întâmplat să treacă pe acolo.
V.
Din Pateric
1. Se povesteşte despre Avva Pamvo că trei ani a petrecut cerând de la Dumnezeu şi zicând: „Nu mă slăvi pe pământ!”. Şi aşa de mult l-a slăvit Dumnezeu, încât, pentru slava pe care o avea, nimeni nu putea să caute spre faţa lui, aşa era de strălucit; iar acest dar îl avea şi Avva Sisoe şi Avva Siluan.
2. Zis-a Avva Ioan Colovul: „Un bătrân duhovnicesc s-a zăvorât pe sineşi, şi era vestit în cetate, având multă slavă. Şi i s-a spus lui că oarecine dintre sfinţi va să se săvârşească: Deci vino de-l sărută pe el, mai-nainte de a adormi, i se zicea lui. Şi zicea întru sine: De voi ieşi ziua, vor alerga oamenii şi multă slavă mi se va face mie, şi nu mă voi
14 Cu acte în regulă, am zice noi.
21
odihni întru acestea; voi merge dar de cu seară, pe întuneric, şi mă voi ascunde de toţi. Şi ieşind seara din chilie, şi voind să se ascundă, iată, s-au trimis de la Dumnezeu doi îngeri cu făclii, luminându-i pe cale; şi văzând toată cetatea slava, au alergat înaintea lui, şi pe cât de mult a voit a fugi de slavă, pe atât de mult s-a slăvit, după cea scrisă: Tot acela ce se înalţă pe sine se va smeri (Matei 23:12)”.
3. Zis-a Avva Isaac: „Când eram mai tânăr, şedeam cu Avva Cronie şi niciodată nu mi-a zis să fac vreun lucru, măcar că, bătrân fiind şi tremurând, însuşi se scula îndată şi-mi dădea vasul, şi tuturor asemenea făcea. Şi cu Avva Teodor al Fermei am şezut, şi nici el nu-mi zicea să fac ceva, ci şi masa singur o punea, şi zicea: Frate, de voieşti, vino de mănâncă. Iar eu către dânsul ziceam: Am venit la tine ca să mă folosesc, şi cum de nu-mi zici mie să fac ceva?. Iar bătrânul totdeauna tăcea. Şi m-am dus şi am vestit bătrânilor, şi venind aceia către dânsul, au zis: Avva, a venit fratele la sfinţia ta ca să se folosească, de ce dar nu-i zici lui să facă ceva?. Şi a răspuns lor bătrânul: Au doară începător de obşte (egumen) sunt eu, ca să poruncesc lui? Eu cu adevărat nimic nu-i zic lui, iar de voieşte, ceea ce mă vede pe mine făcând, să facă şi el. Deci de atunci, apucam mai-nainte şi făceam orice voia bătrânul să facă. Iar el, orice făcea, tăcând făcea. Şi aceasta m-a învăţat pe mine: să fac toată treaba tăcând”.
4. Povestea Avva Petru că întru atâta nerăutate trecea Avva Macarie către toţi fraţii, încât îi ziceau lui unii: „Pentru ce te faci pe sineţi aşa?”. Iar el răspundea: „Doisprezece ani am slujit Hristosului meu ca să-mi dăruiască darul acesta, iar acum, voi mă sfătuiţi a-l lepăda pe dânsul?”.
5. Zis-a Avva Pimen: „Dacă pe tine te vei prosti [defăima], vei avea odihnă în orice loc vei şedea”.
22
6. Se spunea despre Avva Petru şi Avva Epimah că erau tovarăşi în Rait15. Iar mâncând ei la biserică, i-au silit pe ei să intre la masa bătrânilor, şi, cu multă osteneală, a mers doar Avva Petru. Şi dacă s-a sculat, i-a zis lui Avva Epimah: „Cum ai cutezat a intra la masa bătrânilor?”. Zis-a lui Avva Petru: „De aş fi şezut cu voi, fraţii voiau ca pe un bătrân a mă îndemna a blagoslovi întâi, şi ca un mai mare decât voi aveam a fi, iar acum, mergând aproape de Părinţi, şi mai mic decât toţi eram şi mai smerit cu cugetul”.
7. Petru, preotul celor din locul ce se cheamă Dia, dacă cândva se ruga cu cineva, fiindcă pentru preoţie era silit a sta înainte cu smerita cugetare, dinapoia lor sta, mărturisindu-se, precum se scrie în viaţa lui Antonie. Şi aceasta o făcea, pe nimeni mâhnind.
8. Zis-a un stareţ: „Sau fugind, fugi de oameni, sau batjocorind, batjocoreşte lumea nebun pe tine în multe ori făcându-te”.
VI.
A lui Avva Casian
1. Un tânăr din lume, fiind slăvit şi bogat, din părinţi slăviţi, încă şi întru cetirile cele dăscăleşti fiind iscusit, părăsind pe al său părinte şi toată slava cea multă lumească, către viaţa călugărească s-a pornit; iar spre cercarea credinţei şi ispitirea smereniei lui, i-a poruncit lui stareţul ca, zece coşniţe luând la umăr, întru a sa cetate să le vândă, dar nu pe toate deodată, ci câte una să le vândă, pe care lucru
15 Veche mănăstire din Peninsula Sinai.
23
acela cu toată răbdarea şi smerenia l-a împlinit. Punând pe umerele sale coşniţele, şi vânzându-le pe acestea câte una, nicidecum nu se ruşina de simplitatea lucrului şi strălucirea neamului sau de vânzarea părută de necinste; căci el se sârguia a se arăta pe sine următor smereniei lui Hristos.
2. Văzut-am încă şi pe un altul oarecare din Părinţi, adică pe Avva Pinufie, bărbat împodobit cu toate bunătăţile, care era stareţ al unei chinovii (obşti) mari ce se afla în Egipt, aproape de cetatea Panefo.
Acesta, văzându-se pe sine de toţi cinstit şi slăvit pentru cuvioasa lui petrecere, pentru bătrâneţe şi pentru egumenie, şi neputând a se iscusi pe sine la izvodirile smeritei cugetări, cu care dintru-nceput se nevoia pentru a lui mult-dorită supunere, pe ascuns fugind dintru a sa obşte, s-a depărtat singur întru cele mai depărtate părţi ale Tebaidei. Şi lepădând portul cel călugăresc, şi îmbrăcându-se cu hainele mireneşti socotind întru aceasta să se ascundă pe sine cine este, dar şi pentru mulţimea fraţilor şi pentru a se depărta mult de locul său cel de obşte s-a dus în obştea Taveniosiţilor.
Deci, în multe zile rugându-se a fi primit, pentru răbdarea şi îngăduinţa sa a fost mai pe urmă primit de stareţ, care i-a dat lui, ca unui bătrân ce era, împreună şi altui frate, grija şi lucrul grădinii, la nimic altceva nefiind de vreo treabă. Acestui frate supunându-se el, pe mult-dorita lui smerenie şi ascultare o săvârşea. Şi nu numai cu această slujbă se îndestula, ci câte lucruri altora li se păreau a fi grele, el cu osârdie le făcea.
Deci, petrecând el aşa ascuns vreme de trei ani, şi ucenicii lui căutându-l prin tot Egiptul, abia a fost cunoscut de un frate ce venea pe acolo; pe care văzându-l şi cunoscând chipul feţei lui, şi încă îndoindu-se, se ispitea ca şi glasul să-l audă. Căci nu se încredinţa numai din vedere, de vreme
24
ce vedea pe un bărbat bătrân ca acesta sapa ştiindu-o şi pământul lucrându-l, şi gunoi pe umerele sale ducând şi la rădăcinile verdeţurilor punând…
Şi sunetul glasului cu dinadinsul cercându-l, a putut să priceapă cu dinadinsul cine e, şi aruncându-se pe sine înaintea picioarelor lui, prea mare spaimă pricinuia celor de faţă, pentru că a făcut aceasta unui om care la dânşii era începător, şi ca unuia care nu de demult a părăsit lumea, şi cel mai de pe urmă se socotea. Încă mai vârtos s-au spăimântat când au aflat numele acestuia, care mai-nainte de aceasta era cunoscut, mare la dânşii se auzea16, şi cereau iertăciune că, pe dânsul necunoscându-l, cu cei de pe urmă l-au rânduit. Şi rugând ei pe dânsul mult, întru a sa obşte l-au trimis, nevrând el. Şi mult s-a tânguit că nu i-a fost îngăduit a-şi isprăvi cea iubită a lui smerenie şi ascultare.
Deci petrecând puţină vreme întru a sa mănăstire, şi iarăşi înfocându-se cu dorul smereniei şi al supunerii, pândind vreme, noaptea a fugit, dar nu încă în Tebaida, ci în ţară străină şi nemernică [de pribegie]. Că, intrând în corabie, a venit în părţile Palestinei, nădăjduind că acolo se va ascunde desăvârşit. Şi venind în mănăstirea cea aproape de peştera unde Stăpânul Hristos S-a născut din Fecioară, a fost primit. Întâmplându-se ca eu să petrec pe acolo (zice Casian), nici întru aceea n-a putut să se ascundă multă vreme, după stăpânescul glas ce zice: Nu poate cetatea să se ascundă, deasupra muntelui stând (Matei 5:14).
Că venind fraţii din părţile Egiptului spre închinare la sfintele locuri, şi cunoscându-l pe dânsul, cu multe rugăminţi şi rugăciuni şi tânguiri plecându-l, l-au dus iarăşi
16 Care nume, înainte-vreme, când era pomenit pe buzele celorlalţi, cu multă cinste era grăit şi împodobit.
25
întru a sa obşte. Cu acest sfânt bărbat am petrecut şi eu în Egipt puţină vreme.
VII
A lui Avva Isaac
Micşorează-te pe sineţi întru toate către tot omul, şi te vei înălţa deasupra stăpânitorilor veacului acestuia; defaimă-te pe sineţi, şi vei vedea slava lui Dumnezeu întru sineţi; că unde răsare smerenia, acolo izvorăşte slava lui Dumnezeu. Dacă întru arătare, defăimat te vei nevoi a fi, Dumnezeu te va face să fii slăvit de toţi oamenii; iar dacă întru inima ta vei avea smerenie, întru inima ta îţi va arăta Dumnezeu slava Lui. Fii lesne defăimat întru dreptatea ta; sârguieşte-te a fi defăimat, şi de cinstea lui Dumnezeu te vei sătura; urăşte cinstea, ca să fii cinstit. Cel ce aleargă înaintea cinstei, fuge înaintea lui, iar cel ce fuge de dânsa, aceasta îl goneşte pe dânsul17 şi propovăduitoare a smereniei lui se face tuturor
17 Cine umblă să câştige cinste de la oameni, aceasta va fugi neîncetat înaintea lui, el amăgindu-se ca doar-doar o va prinde cumva; iar cel ce fuge de dânsa este urmărit neîncetat de ea, care cinste îl poate uşor lipsi de cinstea lui Dumnezeu. Acest paradox îl vor înţelege deplin numai cei ce fug de cinstea lumească, căutând numai pe Dumnezeu. Dar zicerea aceasta nu e neapărat un îndemn de a lepăda orice vorbă bună pe care ne-ar spune-o cineva despre vreo ispravă a noastră. Deşi această vorbă bună sau laudă ne poate umple de cele mai multe ori de mândrie, ea poate fi totodată din rânduială Dumnezeiască şi o confirmare a calităţii faptei bune săvârşite, dar mai ales un îndemn de a săvârşi fapte tot mai bune, căci Dumnezeu voieşte ca niciodată să nu rămânem la vreo treaptă anume de desăvârşire (măcar că în desăvârşire treptele sunt nenumărate, în ciuda clasificărilor). Orice slăvire lumească e limitată; ea nu ne introduce în slava cea veşnică a lui Dumnezeu, ea o poate doar vădi pe aceasta. Toate sunt pline de slava Lui şi toate se fac
pentru slava Lui, căci El le rânduieşte pe toate, şi deci din puterea Lui
se fac toate; şi atunci, unde mai încape slava lumească? Slava sau lauda
lumească e cel mult un îndemn de sporire în fapte bune. Înainte de a-l
lăuda pe cineva pentru ceva (ca îndemn la o sporire mai desăvârşită),
este trebuinţă de o împreună-aducere de laudă lui Dumnezeu, căci cu
slava şi pentru slava Lui s-au făcut şi se fac toate. Dacă primim sau aducem laudă cuiva, să socotim deci dacă laudele primite sau date au vreo
finalitate în slăvirea lui Dumnezeu sau dacă sunt săvârşite spre slava
lui Dumnezeu. Această idee este arătată de altfel mai departe. Sfântul
Isaac arată toate acestea prin metafora fugii, folosită de câteva ori şi de
Apostolul Pavel (cf. Filip. 3:12; I Cor. 9:24 etc.). După aceştia, toată viaţa ar fi astfel o „fugă” tensionată către împărăţia lui Dumnezeu.
26
oamenilor. De te vei defăima pe sineţi, ca să te cinsteşti. Dumnezeu arătat te face; iar dacă pentru Dumnezeu întru adevăr pe sineţi te defaimi, Dumnezeu va porunci tuturor zidirilor Lui să te laude, şi vor deschide înaintea ta uşa slavei Ziditorului tău, şi te vor lăuda18; că tu, în adevăr, după icoana şi asemănarea Lui eşti. Dar om luminat cu bunătăţile, şi oamenilor simplu arătându-se, şi luminat adică cu viaţa, şi înţelept cu cunoştinţa, şi smerit cu cugetul, cine a văzut?
VIII.
Din Pateric
1. Un frate a întrebat pe un bătrân, zicând: „Cum se poate face cineva nebun pentru Domnul?”. Răspuns-a stareţul:
18 Această se arată cu prisosinţă în viaţa sfinţilor: în jurul acestora, toată „frunza şi iarba” şi toată suflarea se pleacă, cu nimic vătămându-i, ci dimpotrivă, cu voia lui Dumnezeu, oferă toate cele de trebuinţă, şi aşa, de nimic lipsindu-i pe robii lui Dumnezeu, aceştia toată stricăciunea şi moartea cea semănată în fire o risipesc cu slava cea de la Dumnezeu, încât nu mai au aşa de mare trebuinţă de cele fireşti, trebuincioase trupului.
27
„Un copil era într-o obşte, şi a fost dat unui bătrân nevoitor ca să-l crească bine şi să-l înveţe frica lui Dumnezeu. Şi zicea bătrânul copilului: Fiule, când te va ocărî cineva, de bine grăieşte-l pe dânsul, şi când vei şedea la masă, mănâncă cele proaste, şi lasă cele bune; şi când ţi se pune înainte să alegi haină, las-o pe cea bună, şi ia-o pe cea proastă. Zisu-i-a lui copilul: Oare nebun sunt eu, Avva, de îmi zici mie să fac acestea?. Zis-a bătrânul: Fiule, pentru aceasta îţi zic ţie să faci acestea, ca să te faci nebun pentru Domnul, şi astfel te va înţelepţi pe tine Domnul”. Şi iată că a arătat bătrânul ce trebuie a face cineva pentru a fi nebun pentru Domnul.
2. Spunea Avva Daniil despre Avva Dula că întâi a şezut în Chinovie 40 de ani; apoi în Schit s-a liniştit, şi a fost socotit între Părinţii cei mari. Şi mai spunea acesta că: „în multe feluri ispitindu-mă, am aflat că în chinovii, mai mult decât cei ce se liniştesc în Schit, mai vârtos şi mai degrab sporesc în lucrarea bunătăţilor, dacă vor întrebuinţa supunerea din inimă adevărată.
Că un frate era în obşte, simplu la schimă şi defăimat mai mult decât toţi cei ce erau într-însa, iar cu mintea, mare şi cinstit. Acesta, de toţi ocărându-se şi batjocorindu-se, încă de multe ori şi bătându-se fără dreptate, nici unuia neaducându-i vină. Iar un alt oarecare din fraţii cei de acolo, de diavolul fiind îndemnat, sfinţitele vase cele din biserică le-a furat pe ascuns de toţi.
Apoi, cercetare făcându-se pentru cele furate, toţi puneau vina asupra fratelui celui ce se defaimă pe sine; şi pe acela din prepus îl osândeau că a lucrat furarea. Iar acela zicând că nu ştie nicidecum despre lucrul acela, cu porunca proestosului, schima de pe dânsul i s-a luat; şi în fiare băgându-l, l-a dat iconomului lavrei spre cercetare; care şi
28
cu vine de bou bătându-l din destul, şi la alte cazne dându-l, dacă a văzut că nimic n-a mărturisit, ci deopotrivă pe necunoştinţa lucrului celui făcut arătată înainte punându-o, l-a trimis pe acesta la dregătorul oraşului, ca mai mult de acesta să se pedepsească; iar el, toate felurile de cazne către dânsul arătând, şi cu foc cărnurile lui arzându-le, şi la flămânzire de multe zile, şi la temniţă întunecoasă şi sugrumăcioasă dându-l pe bărbat, dacă l-a aflat că de furarea de cele sfinte se lepăda, cu învoiala proestosului şi a fraţilor pe dânsul la moarte l-a osândit, după rânduiala legii. Căci pedeapsa pentru furarea de cele sfinte e moartea; deci îl duceau ca să i se taie capul.
Iar văzând fratele cel ce furase cele sfinte şi durându-l la suflet, apropiindu-se de Avva, a zis: „M-am înştiinţat că s-au furat sfinţitele vase, pentru aceea sârguieşte-te a nu se tăia capul fratelui”. Iar el a vestit stăpânitorului, şi slobozindu-se fratele, a venit în obşte; şi trecând trei zile, s-a dus către Domnul, dându-şi sufletul întru rugăciune şi cădere în genunchi. Şi venind toţi cei ai mănăstirii, şi aflând trupul aşa zăcând în metanie [pocăinţă], l-au luat şi l-au adus în biserică, ca acolo să se aşeze. Şi lovind în toacă, s-a adunat toată Lavra; şi toţi alergau la trup, vrând fiecare a lua o parte din haine sau din păr pentru darul blagosloveniei.
Iar Avva, temându-se ca nu cumva şi trupul să-l rupă, în altar pe acesta băgându-l, l-a încuiat cu cheia înăuntru, aşteptând să vină Avva al Lavrei. Iar după puţină vreme venind şi acela, au aprins toţi lumânări; şi aprinzând tămâie, căuta a scoate trupul din altar, iar proestosul mănăstirii se silea degrab a deschide. Iar deschizând acela, şi intrând împreună cu mulţi alţii, hainele şi încălţămintele celui dus le-au aflat, dar trupul nu era nicăieri. Toţi au început a slăvi pe Dumnezeu şi a striga unii către alţii cu lacrimi şi a zice:
29
„Vedeţi, fraţilor, ce ne soleşte nouă îndelunga-răbdare şi smerenia?”
Să ne nevoim dar şi noi a răbda ispită şi defăimare pentru Domnul, şi vom fi slăviţi şi cinstiţi, şi împreună cu Dânsul vom împărăţi în veci.
3. Pavel, oarecine cu numele, vestit cu dregătoria, având femeie şi fii şi bogăţie multă, a voit a se face călugăr; şi chemând pe femeia sa şi pe fii, le-a spus lor scopul său; şi i-a aflat şi pe dânşii râvnitori spre aceasta, şi de viaţa călugărească dorind deopotrivă cu dânsul. Şi le-a zis lor: „Dacă cu adevărat voiţi a vă folosi, vă voi vinde în mănăstire ca pe nişte robi”. Iar ei şi aceasta cu bucurie au primit.
Deci, luând pe femeia sa, cu port prost şi îmbrăcată cu haine de roabă, şi partea ceea ce i se cuvenea ei din lucruri, s-au dus împreună într-o mănăstire de femei şi o a dat pe dânsa egumenului pentru a fi roabă în mănăstire, dând împreună cu dânsa şi lucrurile. Aşijderea şi pe copiii săi ducându-i în altă mănăstire, i-a dat egumenului ca pe nişte robi, împreună şi lucrurile ce li se cădea lor. Iar mai pe urmă mergând şi el într-altă mănăstire, a făcut asemenea, şi ca pe un rob s-a vândut pe sineşi. Apoi a zis egumenului: „De porunceşti, voiesc a intra singur în biserică”. Iar el, dându-i voie, a intrat. Şi uşile fiind încuiate, ridicându-şi mâinile, a strigat, zicând: „Dumnezeule, tu cunoşti că din toată inima m-am apropiat de Tine”. Şi i-a venit lui glas, zicând: „Şi Eu am cunoscut, şi cu toată inima te-am primit!”. Şi petrecând în obşte vreme multă, şi ca un rob, toată proasta slujbă făcând, şi dedesubtul tuturor făcându-se, s-a înălţat de Dumnezeu pentru smerenia lui; şi după ce s-a sfârşit, mormântul lui a izvorât mir, şi multe minuni şi semne s-au făcut de la dânsul.
30
IX.
Despre Eufrosin Bucătarul19
într-o obşte oarecare era un frate, tânăr cu vârsta, Eufrosin cu numele; şi slujea fraţilor la bucătărie, şi nu mulţi îl cunoşteau; cu cea deasă şi către cenuşă şi funingine petrecere, strălucirea bunătăţii sale acoperindu-o. Pentru că de-a pururea era pârlit şi feştelit, râs şi jucărie era celor mai lenevoşi dintre fraţi, care şi cu imputări, şi cu ocări, şi cu batjocoriri totdeauna îl spălau, iar prostimea îmbrăcămintei şi blândeţea feţei lui, şi tăcerea, şi nerăutatea lui fără sfială le luau ca pricină de a-l lua pe dânsul în râs, chiar şi pentru a-l bate. Iar acela, unele ca acestea de la mulţi în fiecare ceas auzind şi pătimind, suferea vitejeşte, nimănui niciodată împotrivă grăind, sau băgând vină, sau posomorându-se pentru cele ce fără dreptate se ocăra sau se şi bătea.
Deci egumenul mănăstirii aceea, întru toate după Dumnezeu vieţuind, şi pentru aceea cu multă aprindere întru Dumnezeu îmbogăţindu-se, s-a supărat odată de un gând ca acesta: a dorit să cunoască cine din mănăstire şi din turma lui cu fapta bună întrecea pe ceilalţi fraţi şi este întru cele după Dumnezeu decât ceilalţi mai deosebit. Şi mult supărându-se de un gând ca acesta, s-a rugat lui Dumnezeu dorirea lui a se isprăvi cu lucrul şi a se descoperi lui acela ce între fraţi pe întâietăţile faptei bune le poartă20.
19 Cuvios din Alexandria (Egipt), prăznuit de Biserică la 11 septembrie.
20 Pe cel ce este primul între cei ce-au adunat fapte bune, pe cel întâiulmai sporit în fapte bune.
31
Deci rugându-se el noaptea deosebi, se făcu întru uimire21 şi se răpi întru oarecare loc, nepovestită veselie şi dulceaţă având locul; căci cu mireasmă minunată oareşicare era suflându-se, şi cu tot felul de pomi peste tot împodobiţi. Iar roadele acestora cu nici unul de la noi nu era asemenea, ci, cu frumuseţea şi cu mărimea, cu mult de acestea se deosebea, biruind toată povestirea omenească. Şi apă prealimpede pe sub copaci curgea, şi cu totul limpede era, şi cu totul minunată era vederea şi frumuseţea locului.
Iar cel ce le vedea pe acestea mulţumea lui Dumnezeu, Pricinuitorul de bunătăţi, şi pe sine se fericea, ca cel ce s-a învrednicit de o cinste ca aceasta. Apoi poftind din acele minunate roade, s-a repezit a lua dintr-însele, la înălţime împreună cu ramurile ridicându-se ele. Iar dacă de multe ori aceasta înainte punându-o [adică pofta] şi apucându-se, asemenea cu mâinile deşarte sub copaci rămânea.
Şi a văzut pe acel tânăr frate, cu numele Eufrosin (adică al veseliei), întru acel preaveselitor rai, înaintea lui mergând, şi îndulcirea tuturor de acolo îndestulată avându-o: plecându-se lui ramurile, şi împărtăşirea roadelor celor dintr-însele gata o dădea, din cele ce voia. Înspăimântându-se dar de preaslăvita minune, a zis către dânsul: „Fiule Eufrosine, cine te-a adus aici, şi a petrece ţi-a dat voie?”. Iar el, cu faţă zâmbită, a zis către dânsul: „O, părinte, îndulcirea şi stăpânirea bunătăţilor acestora ce le vezi, Iubitorul de oameni singur mie mi-a încredinţat”. Iar părintele i-a zis: „Şi nu poţi să-mi dai măcar unul din acestea?”. Zis-a acela: „Ia, părinte, câte voieşti!”. Şi părintele iar: „Nu, fiule, zice, că de multe ori voind a face aceasta n-am putut”. Iar Eufrosin apropiindu-se cu îndrăzneală de unul din pomii de acolo,
21 Căzu în extaz, în vedenie duhovnicească.
32
şi din roadele cele dintr-însul luând cu mâna şi erau mere, minunate foarte, şi la vedere şi la mireasmă i-a dat stareţului trei dintr-acestea. Iar el, cu bucurie primindu-le, din vedenie întru sine îndată s-a întors.
Şi, întru adevăr, a aflat într-ale sale mâini acele trei mere. Şi înfiorându-se tot, şi cutremurat făcându-se, a poruncit ca îndată să se bată toaca, şi atunci împreună cu fraţii, cele de dimineaţă laude săvârşindu-le, s-a liniştit, nimănui nimic zicând din cele ce a văzut. Iar vremea Dumnezeieştii Liturghii stând de faţă, şi fraţii în biserică adunându-se, slujind el, şi împreună cu fraţii Dumnezeiasca Liturghie săvârşind, după împlinire, înaintea jertfelnicului stând, încă cu sfinţita podoabă fiind îmbrăcat, a poruncit a se chema fratele Eufrosin. Iar unii dintre fraţi, la bucătărie alergând, l-au adus degrab şi înaintea proestosului l-au pus, peste tot fiind plin de cenuşa bucătăriei, şi de murdărie plin, şi hainele şi faţa. Şi a zis către dânsul părintele: „Unde petreci, Fiule, întru această noapte?”. Iar el, în pământ căutând, nicidecum nimic n-a răspuns. Iar proestosul, mult întinzând întrebarea şi a răspunde silindu-l, lăcrămat făcându-se tânărul, cu blând şi sfiit glas către dânsul a răspuns: „Nu ştii, o, părinte, unde petrecem amândoi?”. Atunci, cu înfiorarea fiind ţinut stareţul, acele trei mere îndată scoţându-le, a zis: „Le cunoşti pe acestea?”. Iar el zice: „Da, părinte, că ştii doar că ţi le-am dat, de tine fiind poruncit”. Şi a zis către dânsul părintele înaintea tuturor: „Fericit eşti, fiule Eufrosine, învrednicindu-te unor bunătăţi ca acestea; şi pentru aceea mă rog ca tu să fii înainte-stătător al ticălosului meu suflet”; şi a povestit fraţilor pe rând cele ce a văzut în vedenie. Iar după povestire, a căzut la picioarele lui Eufrosin, iar acela, scârbindu-se foarte pentru cea făcută, şi ca şi cum prea cumplit ar fi pătimit, aşa se mângâia pentru covârşirea cinstei, şi cu jeluiri pe
33
sine se tulbura22. Iar după aceasta, proestosul, apucându-l pe dânsul de mână, în altar l-a băgat; şi bucăţind acele trei mere într-un vas sfinţit, tuturor fraţilor dintru acelea a dat; iar tânărul, nesuferind cinstitele cele de la toţi şi laudele, ieşind pe ascuns din mănăstire, nearătat s-a făcut; laudele cele de la oameni, ocări şi vătămări ale sufletului ştiindu-le, pentru aceasta departe de dânsele a dorit a fi, şi înţelepţeşte şi cu adevărat cele ale mântuirii le-a ales.
22 Se tulbura şi se scârbea de slava cea de la oameni.
PRICINA A DOUA
Că defăimarea pe smerenie, iar cinstea pe mândrie le pricinuieşte, pentru aceea şi cei smerit-cugetători, defăimaţi fiind, se bucură, iar cinstiţi fiind, se mâhnesc.
I.
Din Pateric
Constantin, oarecine cu numele, bărbat preacucernic, aproape de cetatea Angonurilor23 locuind, slujea în biserica întâiului Mucenic Ştefan. Odată, lipsindu-i lui untuldelemn, neavând de unde să gătească candelele, cu apă pe dânsele umplându-le şi, după obicei, punând fitil în fiecare, s-a aprins foc. Şi aşa, apa s-a aprins în candele ca şi untuldelemn. Despre un bărbat ca acesta, ascultă şi ce fel de smerenie avea, că vestea despre dânsul alerga până în depărtări, pentru puterile (tămăduirile) pe care le lucra Dumnezeu printr-însul. Şi mulţi din felurite locuri alergau ca să-l vadă. Un ţăran de departe veni şi el ca pe dânsul să-l vadă.
S-a întâmplat atunci ca Sfântul, pe un scaun cu patru picioare stând, să gătească candelele; şi foarte mic era de stat, şi uscat la trup, şi urât la chip. Deci ţăranul, cerând a i se arăta lui cu dinadinsul cine e preacucernicul bărbat Constantin, cei de faţă au arătat ţăranului pe acela. Iar el, ca cel ce fapta bună din gătirea trupului o hotăra, văzându-l pe el aşa mic şi uscăţiv, socotea întru sine că acela nu era Constantin, pe care prin veste mare îl auzea a fi.
23 Mai exact, Ancona, veche provincie din Italia.
35
Iar dacă de la mulţi s-a înştiinţat că nu altul, ci acela este cu adevărat cucernicul Constantin, din port şi din chipul trupului de dânsul îngreţoşându-se şi în râs luându-l, a zis: „Eu, om aşteptam a vedea, iar acesta, dintr-ale omului nu are nimic”. Deci aceasta auzindu-o omul lui Dumnezeu, candelele lăsând, degrab spre sărutarea ţăranului a alergat, şi îmbrăţişându-l, a început a-l săruta pe acesta cu drag şi mult a-i mulţumi, că pentru dânsul aşa a judecat; şi-i zicea lui: „Numai tu singur ai ochii deschişi spre mine”.
Deci pricepe, Petre, câtă smerenie avea acel minunat bărbat, care pe lucrătorul de pământ, cel ce se îngreţoşa de dânsul, mai mult l-a iubit; pentru că aşezarea cea ascunsă înlăuntrul fiecăruia o cearcă ocara cea adusă dinafară. Că precum trufaşii întru cinstiri, aşa smeriţii întru necinstiri şi defăimări se bucură, şi mai vârtos se veselesc dacă înaintea ochilor multora necinstirile le pătimesc. Că, defăimaţi fiind, atunci pe a lor judecată, pe care întru sineşi o aveau, adevărată a fi o cred: că în ce fel pe sine se aveau, într-acest fel şi la oameni s-au socotit.
II.
Din viaţa Cuviosului Efrem
Minunatul Efrem, lângă alte ale lui fapte bune, şi aceasta avea, adică către laude foarte cu sfială se afla, iar pe cei ce îl lăudau pe dânsul, nu numai că nu-i primea, ci şi se sârguia ca nici măcar să nu fie văzut de dânşii, precum altul se ruşinează de cei ce-l iau în râs şi îl batjocoresc şi la pământ caută, iar faţa în multe feluri o schimbă, şi cu sudoare subţire asudă, şi desăvârşit fără glas rămâne, căci glasul lui cu ruşinea i se opreşte.
36
III.
Din viaţa Cuvioasei Singlitichia
Zicea Fericita Singlitichia către cele ce veneau către dânsa: „Precum ceara se topeşte de la faţa focului, aşa sufletul de laude se varsă, şi pe a sa vârtute o leapădă. Şi dimpotrivă, precum răceala, pe ceara cea topită de fierbinţeală, închegată şi strânsă o lucrează, aşa şi ocara şi defăimarea, împreună îl strânge pe suflet şi vârtos îl arată. Că bucuraţi-vă, zice, şi vă veseliţi, când vă vor ocărîpe voi şi vă vor goni şi celelalte (Matei 5:11). Şi într-alt loc: întru necaz m-ai desfătat (Ps. 4:1).
Şi nu numai aceasta, ci şi capul bunătăţilor, adică smerita cugetare, defăimarea prin fire [are putere] a o face mai vârtoasă în suflet. Căci cu adevărat, vine24 ale smeritei cugetări sunt sudălmile, ocările, loviturile, defăimările, adică ca să audă cineva [zicându-i-se] nebun, sărac, prost, slab, nepricopsit în lucruri, necuvântăreţ [iraţional] în grăire, necinstit în chip.
Acestea, şi unele ca acestea, fac tare smerenia. Că acestea şi Domnul nostru le-a auzit şi le-a pătimit: că samarinean pe Dânsul îl numeau zicea şi că are drac; şi chinuit a fost cu loviri şi pălmuit, şi făcător de rău şi înşelător a fost numit. Deci se cuvine şi noi a urma pe această lucrată smerenie; că sunt unii din schimele cele din afară25 care făţărnicesc smerenie, şi dintru aceasta vânează slavă, dar din roade se cunosc că, pe dinafară fiind ocărâţi, n-au suferit, ci, ca nişte şerpi, pe a lor otravă o au borât.
24 Lit. tendoane, muşchi; fig. puteri, energii.
25 Ce duc alte feluri de viaţă.
37
IV.
Din viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv
Minunatul Ioan Patriarhul avea un nepot, Gheorghe cu numele; acesta, ocărât fiind de oarecine din cârciumarii cetăţii, tare a fost muşcat26, şi prea cumplite a suferit. Pricina acesteia era deosebirea de cinste dintre cei doi, în virtutea legăturii sale cu Patriarhul, dar şi cel ce l-a ocărât, care a îndrăznit una ca aceasta. Şi a venit tânărul la fericitul Ioan cu lacrimi şi cu înghesuiala inimii27, ocara plângându-o.
Iar el, văzându-l aşa biruit de patimă, vrând a-l mângâia pe dânsul, de l-ar întoarce cumva, a zis: „Dar cum a cugetat să deschidă gura asupra ta? Cum au cugetat a ocărî pe preaiubitul meu? Binecuvântat este Domnul, că lucru spre Dânsul voi face, încât toată Alexandria să se minuneze!”. Iar dacă l-a văzut pe dânsul, pentru puţin cuvânt venit în fire din scârbă, a zis: „Fiul meu preadorit, dacă voieşti cu adevărurile, ca al meu nepot să fii şi să te numeşti, gândeşte-te că nu numai către ocări nu trebuie a zice ceva, ci, dacă pot spune ceva mai mult, a nu zice nimic nici către bătăi. Căci bunul neam, nu din sânge şi trup se închipuieşte, ci din bunătatea sufletului”.
Deci degrab pe mai-marele cârciumarilor chemându-l, cu poruncă i-a poruncit ca de aici înainte de la cel ce l-a ocărât pe nepotul să nu se mai ia niciodată obişnuita dajdie sau altceva din cele date de obicei de dânsul bisericii; pentru care, mirându-se toţi de neasemuita nerăutate a bărbatului, au priceput că aceasta este pedeapsa de care se miră toată Alexandria.
26 Calomniat, tulburat.
27 Cu inima posomorâtă, zdrobită.
38
V.
Din povestirea călătoriilor Sfântului Ioan Bogoslovul [Cuvântătorul de Dumnezeu]
Apostolul Ioan, izbăvindu-se din acea înfricoşată spargere de corabie, după patruzeci de zile, şi după ce marea l-a clocotit afară aproape de Efes, dacă m-a aflat şi pe mine, pe Prohor, stând pe ţărmurile acelea, precum mai-nainte de sfărâmarea corăbiei mi-a poruncit, îmbrăţişându-mă, a mulţumit lui Dumnezeu, apoi, luându-mă alături de el, am intrat în Efes şi am poposit în locul ce se cheamă al Artemidei, unde era şi o baie, a unui oarecare Dioscorid, fruntaş al cetăţii. Şi mi-a zis Ioan: „Fiule Prohore, ia aminte ca nimeni din cetatea aceasta să nu cunoască cine suntem şi pentru care pricină am venit aici, până când Domnul ne va descoperi pe noi şi vom avea îndrăzneală”.
Grăind el acestea, a stătut de faţă Romana, femeia cea fudulă de sub stăpânirea lui Dioscorid, care făcea purtare de grijă băii acestuia; de care femeie, pentru multa ei cruzime, toţi fugeau. Pe când aceasta purta de grijă de feredeu28, ne-a văzut pe noi. Şi socotind ea din prostimea portului că suntem lipsiţi de pâine, voind a ne face îndemânateci la baia aceea, şi că, pentru neavere, nici simbrie mare nu vom cere, îndată a zis către Ioan: „Omule, de unde sunteţi? Şi din ce lege?”. Iar Ioan a zis: „Din pământ străin suntem, iudei de fel, creştini după dar, din înecarea corăbiei acum izbăvindu-ne”. Iar ea a zis către dânsul: „Voieşti tu adică a-mi arde cuptorul feredeului, iar tovarăşul tău, lucrul cel dinăuntru a-l săvârşi?”. Şi Ioan s-a făgăduit.
28 Loc public pentru îmbăiere.
39
Deci ne-a băgat pe noi în feredeu, şi la acele lucruri ne-a rânduit; şi ne dădea nouă spre hrană trei litre de pâine şi 4 bănişori pe zi. Iar în a patra zi a petrecerii noastre acolo, aflându-se Ioan oarecum nemeşteşugos la lucrul cuptorului, a greşit măsura arderii. Iar venind Romana, şi pricepând aceasta, fără de ruşine cu mâna ei l-a bătut pe Ioan, şi de pământ trântindu-l, îl ocăra strigând: „Calicule, fugarule din cetate, rău norocitule, surghiunitule, de nici o treabă putând a fi, pentru ce ai intrat sub grija unui lucru ca acesta? Nătâng eşti, precum se vede. Eu voi vădi măiestriile tale, de acum Romanei să slujeşti, celei vestite până la Roma; de acum înainte, rob al meu eşti. Să nu ţi să pară că vei scăpa de mâinile doamnei tale, care cu lesnire te poate prinde; iar dacă vreodată vei cuteza a face aceasta şi rău a socoti, schimbă-ţi socoteala ta cea cu rău nărav. Şi precum la trebuinţa hranei cu dulceaţă iei aminte, aşa să faci şi la lucrul tău, ca nu cumva fără îndurări să fi stricat”.
Iar Ioan a zis către dânsa: „Doamnă, lucrul l-am început de curând, neînvăţat fiind mai-nainte la acesta, iar vremea, încredinţând iscusinţa, îmi va dărui şi îndemânare”. Întru [Auzind] acestea, femeia s-a dus. Iar mie, foarte grea ceaţă a mâhnirii mi-a căzut pentru aceste înghesuiri şi obrăzniciri ce aşa de năprasnă le pătimi Ioan, mai vârtos pentru aceea că nici patru zile n-apucarăm a petrece noi în locul acela…
Dar cunoscând Ioan cu Duhul, a zis către mine: „Fiule Prohore, îndoindu-se gândul meu atunci când mi s-a însorţit Asia, ştii în ce fel de înecare am căzut, şi nu numai noi, ci şi cei din corabie, ce nu erau vinovaţi de vreo pricină, căci din osânda mea s-au împărtăşit, spărgându-se corabia şi cu ei, măcar că deşi cu pronia lui Dumnezeu au scăpat; şi cum am făcut patruzeci de zile în mare, pedepsindu-mă a mă supune lui Dumnezeu mai vârtos decât gândurilor oamenilor,
40
până când Dumnezeu, prin ale Sale milostiviri plecându-Se, m-a dat la uscat. Deci acestea ştiindu-le tu, nu a slăbi, ci trebuie a mulţumi pentru ispite. Dar nu trebuie a socoti ispită înfiorătoarele îngroziri ale unei femei; deci du-te la lucrul cel încredinţat ţie şi-l fă cu toată osârdia; că Domnul nostru Iisus Hristos, Făcătorul tuturor, nouă făcându-Se pildă şi chip, şi pe câştigul răbdării arătându-l, a zis: întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21:19).
Cu nişte cuvinte ca acestea, patima scârbei29 scoţând, m-a mângâiat. Iar a doua zi a venit Romana şi a zis lui Ioan: „Multe am asupra ta: se zice că la lucrul tău nu iei aminte, şi cum că cu rea voire îl faci pe acesta, ca să te slobozesc. Dar în zadar cugeţi acestea şi asupra capului tău meşteşugeşti30, că, dacă cu adevărat voi cunoaşte că acestea se vor afla aşa, nici unul din mădularele tale nu-l voi lăsa întreg, ci de îndată pe toate le voi sfărâma, şi desăvârşit le voi netrebnici”.
La aceasta Ioan n-a răspuns. Iar ea, fricoasă mai vârtos, şi blândeţea şi liniştirea lui Ioan socotindu-o mojicească, mai cu asprime către dânsul se purta, îngrozindu-l şi zicând: „Nu eşti tu al meu rob rău, îndărătnicule? Ce zici? Nu mărturiseşti pe a ta stare? Răspunde-mi!”. Şi Ioan a zis: „Adevărat, robi suntem, eu şi cel împreună cu mine, Prohor”. Iar ea, apucând aceste graiuri, îndată a intrat asupra noastră slobozenie şi, de un judecător apropiindu-se, cele ale vicleşugului le grăia, zicând: „Doi robi, fiindu-mi lăsaţi de la părinţi, au fugit de mulţi ani, ale căror zapise de cumpărare iată, împreună cu vremea le-am pierdut, au venit acum la mine şi mărturisesc că sunt robi ai mei”. Poţi oare a
29 â0uj.îaa = nehotărârii, lehamitei.
30 în zadar încerci să te îndreptăţeşti.
41
face alte zapise?” Iar Judecătorul a zis: „Dacă robi ai tăi de la moşi vor mărturisi a fi înainte, pot face aceasta”.
Iar Ioan, cunoscând aceasta cu Duhul, a zis către mine: „Fiule Prohore, să ştii că femeia aceasta cere de la noi mărturisire în scris, robi ai ei a fi meşteşugind, şi cu mărturii vrând a întări aceasta înaintea judecătorului. Deci tu să nu ai scârbă în inima ta pentru aceasta, ci mai vârtos te bucură, că prin aceasta Se va proslăvi Dumnezeu, şi degrab va arăta ai Cui chip suntem”.
Acestea grăind Ioan, iată, a intrat Romana şi, luând de mână pe Ioan, a început a-l pălmui şi a zice: „Robule rău, pentru ce atunci când intră doamna nu o întâmpini şi nu i te închini? Au ţi se pare că eşti slobod?”. Şi îndată îl întreba îngrozind: „Nu sunteţi robii mei?”. Zis-a ei Ioan: „Şi o dată, şi de două ori am spus ţie că robi suntem”. Iar ea îndată către dânsul a zis: „Ai cui robi, rău nărăvealnicule?”. Iar el a zis: „Ai cui lucru îl facem”. Iar ea a zis: „Cu adevărat, de vreme ce şi lucrul este al nostru, şi voi sunteţi ai noştri”. Iar Ioan a zis. „Şi în scris şi nescris mărturisim că suntem robi”. Iar ea a zis: „în scris voiesc, înaintea martorilor”. Iar el: „Iar de voieşti dar aşa, zice, să nu-ţi pese, ci fă ceea ce ţi se pare”.
Atunci, luându-ne pe noi, ne-a dus aproape oareunde de capiştea Artemidei, în loc cu norod, şi înaintea martorilor a făcut înscris din tocmelile noastre. Apoi aşa ne-a adus iarăşi pe fiecare la cel încredinţat lucrului la baie, întru care dintru început un drac pândea pe oameni şi, din cei ce veneau a se spăla acolo, el sugruma câte trei oameni pe an.
Iar Domnos, fiul lui Dioscorid, îngrijindu-se pentru floarea trupului, într-o noapte, fără de vreme a intrat singur să se spele, iar dracul, năvălind fără veste, l-a sugrumat pe acesta. Şi intrând slugile lui şi aflându-l mort, au ieşit plângând şi zicând: „Amar nouă, că domnul nostru a murit!
42
Ce vom face?”. Iar Romana, auzind aceasta, rupându-şi învelitura patului şi părul smulgându-şi, plângea, şi tânguindu-se, striga: „Vai mie! Ce voi face? Sau ce voi răspunde domnului meu, Dioscorid, întrebându-mă el pentru aceasta? Poate cumva, căzând, îi va ieşi sufletul, nesuferind greutatea auzirii; că unul-născut era Domnos, domnul meu. Dar, o, mare Artemidă a Efesenilor, ajută!”
Acestea şi mai mult decât acestea zicând, îşi tăia braţele sale şi faţa îşi bătea; iar Ioan, de la al său lucru ieşind, a zis către mine: „Fiule, ce este ceea ce se vesteşte, şi ce a păţit femeia?”. Iar Romana, dacă ne-a văzut pe noi vorbind unul cu altul, alergând a apucat pe Ioan, zicând: „Vrăjitorule, aflatu-s-au vrăjile tale pe care le făceai, că din ziua în care ai intrat aici, şi dumnezeoaia [zeiţa] noastră ne-a părăsit. Deci sau înviază pe fiul domnului meu, sau sufletul tău în ceasul acesta îl despart de la trupul tău”. Zis-a ei Ioan: „Doamnă, care este scârba ta? Vesteşte-mi!”. Iar ea, cu cea de pe urmă scârbă fiind cuprinsă, a ridicat mâna şi a pălmuit pe Ioan, zicând: „Robule, şi pentru aceea surghiunitule, toată cetatea Efesului, iată, a cunoscut ceea ce se făcu, iar tu întrebi de ca şi cum n-ai fi ştiut? Fiul domnului meu, Dioscorid, a murit în baie”.
Auzind Ioan acestea, vesel oareşicum mie deodată s-a văzut făcându-se; şi depărtându-se puţin spre rugăciune, a intrat în baie şi, pe necuratul drac gonindu-l de acolo, a băgat sufletul copilului înlăuntrul trupului, şi, luându-l de mână, l-a scos păşind afară. Şi a zis către Romana: „Ia pe fiul domnului tău, viu, şi nu fi cumplită”. Iar ea, văzând ceea ce se făcu, s-a spăimântat şi, căzând la picioarele lui Ioan, se ruga lui ca să i se ierte cele cumplite ce spre dânsul a lucrat. Iar el a zis: „Femeie, crede în Domnul nostru Iisus Hristos, al Cărui ucenic şi Apostol sunt eu, şi acestea toate
43
se vor ierta ţie”. Iar ea a zis: „Cred, omule al lui Dumnezeu, de acum tuturor celor ce vor ieşi din gura ta”.
Iar între acestea alergând oarecare din slugile lui Dioscorid, i-a vestit lui pentru moartea fiului său. Iar el, cu lucrul cel neaşteptat al primejdiei, ca cu o sabie fiind rănit, îndată căzând, i-a ieşit sufletul. Iar Ioan, înştiinţându-se de aceasta, venind, l-a sculat şi pe dânsul, şi toţi pe dânşii crezând, i-a botezat; mulţi încă şi din ceilalţi Efeseni dintru aceasta la credinţă s-au adăugat.
VI.
Din Pateric
1. Mers-au odată oarecari la Avva Agathon, văzând că are multă dreaptă-socoteală, şi, vrând a-l ispiti pe dânsul până la a-l mânia, i-au zis lui: „Tu eşti Agathon? Auzim despre tine că eşti mândru şi curvar”. Iar el a zis: „Adevărat, aşa este”. Zis-au lui iarăşi: „Tu eşti Agathon bârfitorul şi clevetitorul?”. Iar el a zis: „Eu sunt”. Iar ei iarăşi: „Tu eşti Agathon ereticul?”. Şi a răspuns: „Nu sunt eretic”. Şi l-au rugat pe dânsul, zicând: „Spune nouă, pentru ce atâtea ţi-am zis ţie, şi ai primit, iar acest cuvânt nu l-ai suferit?”. Zis-a lor: „Cele dintâi asupra mea le-am însemnat, că folos este sufletului meu; iar a fi eretic, despărţire este de Dumnezeu”. Iar ei, auzind socoteala lui, s-au minunat şi s-au dus folosindu-se.
2. Zis-a un stareţ: „Cel ce laudă pe călugăr îl vinde pe dânsul satanei”.
3. Spuneau Părinţii că s-au dat odată în Schit puţine smochine uscate; şi, pentru că erau proaste [stricate], lui Avva Arsenie nu i-au trimis nici una, ca să nu socotească
44
ocară; iar auzind bătrânul, n-a venit la biserică, zicând: „ Despărţitu-m-aţi ca să nu-mi daţi mie din blagoslovenia pe care o a trimis Dumnezeu fraţilor, pe care nu eram vrednic a o lua”. Şi auzind toţi, s-au folosit de smerenia bătrânului; şi ducându-se preotul, i-a adus lui smochinele, şi l-a adus pe dânsul în adunare cu bucurie.
4. Spuneau despre Avva Ammona că au venit unii să se judece la dânsul; iar bătrânul se făcea nebun. Şi iată, o femeie a stătut aproape de dânsul şi i-a zis: „Acest bătrân, nebunatic este”. Şi a auzit-o pe dânsa bătrânul şi, strigându-o, i-a zis: „Câte osteneli m-am ostenit în pustie ca să câştig nebunia aceasta, şi pentru tine să o pierd astăzi? Nicidecum!”
5. Făcându-se odată sobor în chilii pentru un lucru, a grăit Avva Evagrie. Şi i-a zis lui preotul: „Ştim, Avva, că de-ai fi fost în oraşul tău, poate că şi episcop şi cap multora puteai ajunge, iar acum, ca un smerit şezi aici”. Iar el, umilindu-se, nu s-a tulburat. Şi clătinând cu capul, i-a zis lui: „Adevărat este, părinte, însă o dată am grăit, iar a doua oară nu voi mai adăuga”.
6. Zis-a Avva Ioan Colov: „Poartă a cerului este smerenia, şi Părinţii noştri, prin multe dosădiri bucurându-se, au intrat în cetatea lui Dumnezeu”.
7. Acelaşi a zis fratelui său: „Deşi suntem foarte proşti înaintea oamenilor, totuşi să ne bucurăm întru aceasta, ca să ne cinstim înaintea lui Dumnezeu”. Acesta era fierbinte cu Duhul. Şi venind oarecine la dânsul, a lăudat lucrul lui (şi era lucrând şirul31), iar el a tăcut. Şi iarăşi acela a pornit cuvânt de laudă pentru lucrul său; şi iarăşi acesta tăcea. Iar dacă şi a treia oară acela l-a lăudat, i-a zis lui Avva Ioan: „De când ai intrat aici, ai lepădat pe Dumnezeu de la mine”.
31 Funia sau împletitura pentru coşniţe.
45
8. Acest Avvă Ioan şedea odată în Schit, şi fraţii împrejurul lui întrebând gândurile sale. Şi i-a zis lui unul din stareţi: „Ioane, ca o curvă împodobindu-se pe sine, aşa eşti, care îşi înmulţeşte ibovnicii ei!”. Şi îmbrăţişându-l pe dânsul Avva Ioan, a zis: „Adevăr grăieşti, părinte”. Şi după aceasta l-a întrebat pe dânsul oarecare din ucenicii lui, zicând: „Oare nu te-ai tulburat înăuntru, Avvo?”. Şi a zis lui: „Nu, ci precum sunt dinafară, aşa sunt şi dinlăuntru”.
9. Zis-a Avva Iacov: „Cel lăudat trebuie să-şi socotească păcatele sale şi să se gândească că nu este vrednic de cele zise, şi aşa nu se va lăuda atâta de mult din laude”.
10. Se povestea despre Avva Macarie că, dacă ar fi venit vreun frate la dânsul ca la un sfânt stareţ mare cu frica, nimic nu-i grăia lui. Iar dacă cineva din fraţi îi zicea lui, ca defăimându-l pe dânsul: „Avva, oare când erai cămilar şi furai săpun, nu te băteau păzitorii?”. Deci, dacă acestea îi zicea lui cineva, îi grăia cu bucurie orice îl întreba”.
11. Se spunea despre Avva Moisi că s-a făcut cleric, şi l-au îmbrăcat cu stihar (alb), şi i-a zis lui Arhiepiscopul: „Iată, te făcuşi cu totul alb, Avva Moisi”. Iar el a răspuns: „Oare în cele dinafară, sau în cele dinlăuntru, chir Papa32?”. Şi vrând Arhiepiscopul a-l ispiti, a zis clericilor: „Când va intra Avva Moisi în altar, goniţi-l pe dânsul, iar apoi urmaţi-l, ca să auziţi ce zice”. Şi a intrat stareţul şi l-a gonit, zicând: „Du-te afară, arapule!”. Iar el, ieşind, zicea către sineşi: „Bine ţi-a făcut!”. „Piele încenuşată, şi negrule, tu, nefiind om, ce ai cu oamenii?”
32 Lit. doamne, părinte; în context: Preasfinţite. Formă veche de adresare către un episcop sau un alt cleric, folosită şi azi în Biserica Greciei în evlavia populară.
46
12. Zis-a un stareţ: „Cel ce este cinstit sau lăudat mai mult decât îi este vrednicia lui, mult se păgubeşte; iar cel ce nicidecum nu se cinsteşte de către oameni, de sus se va proslăvi”.
13. Întrebat-a un frate pe un stareţ, zicând: „Spune-mi mie un lucru, ca să-l păzesc şi să trăiesc printr-însul”. Şi a zis stareţul: „De vei putea a fi ocărât şi a suferi, mare este aceasta peste toate bunătăţile”.
14. Zis-a un stareţ: „Nu cel ce se face pe sine prost este şi smerit, ci cel ce primeşte cu bucurie ocările şi necinstirile cele de la aproapele”.
15. Zis-a iarăşi: „De te va lăuda vreun om în faţa ta, socoteşte îndată păcatele tale, şi-l roagă pe dânsul, zicând: Pentru Domnul, frate, încetează a mă lăuda, că ticălos sunt, că nu pot suferi. Iar dacă cel ce te laudă este un om mare, roagă-te lui Dumnezeu în inima ta, zicând: Doamne, acoperă-mă de lauda şi grăirea de rău a oamenilor”.
16. Şezând odată Avva Ioan Colovul înaintea bisericii, l-au înconjurat pe dânsul fraţii, şi-şi cerca înainte-i gândurile sale. Iar văzând oarecine din bătrâni şi luptat fiind spre zavistie, i-a zis lui: „Paharul tău, Ioane, e plin de otravă”. Răspuns-a lui Ioan: „Aşa este, Avva, şi prin aceasta ai zis că cele din afară vezi numai; iar de ai fi văzut cele dinlăuntru, ce aveai a zice?”
17. Făcutu-s-a odată sobor în Schit şi, vrând Părinţii a ispiti pe Avva Moisi, l-au dosădit pe dânsul, zicând: „Ce vine arapul acesta în mijlocul nostru?”. Iar el, auzind, a tăcut. Iar după ce s-au risipit ei, i-au zis lui: „Părinte, acum nu te-ai tulburat?”. Iar el: „M-am tulburat, zice, dar n-am grăit”.
18. Zis-a Avva Pimen: „Toată osteneala ce-ţi va veni asupră-ţi, biruirea ei aceasta este: tăcerea!”
47
19. Se spunea despre un stareţ căci, cu cât îl ocăra cineva sau părea că-l întărâtă, cu atât mai mult şi mai vârtos către acelaşi alerga, zicând: „Către unii ca aceştia, pricinuitori de sporiri (îndreptări) sunt, iar cei ce fericesc, amărăsc şi tulbură sufletul”; că scris este: „Cei ce fericesc, vă amăgesc pe voi”.
VII
A Sfântului Isaia33
1. Dacă din împuţinare de suflet îţi va răspunde fratele tău cuvânt, suferă-l pe dânsul cu bucurie; iar de vei cerca gândul tău întru judecata lui Dumnezeu, te vei afla pe sine greşit.
2. A arunca sufletul înaintea lui Dumnezeu naşte a suferi ocara fără tulburare; şi lacrimile lui întregi sunt dinspre toate cele omeneşti. Iar aceea adică a nu se mustra pe sine aduce şi pe a nu suferi iuţimea altora.
3. Celui ce are smerenie, nu-i pasă de ocara oamenilor, căci ale sale păcate pomenindu-le, arme se fac lui şi-l păzesc pe dânsul de iuţime şi de răsplătire, şi [aşa] suferă cele ce îi vin asupră-i. Că ce fel de ocară se va atinge de dânsul, dacă el în felul acesta se are înaintea lui Dumnezeu, înaintea feţei sale fiind păcatele sale?
4. Cel ce poate suferi graiul aspru al celui aspru şi nepriceput pentru Dumnezeu şi pentru a fi în pace cu gândurile, acesta putincios este a câştiga pacea trupului, a sufletului şi a duhului. Şi dacă acestea trei se vor întocmi, şi vor înceta cei întrarmaţi asupra legii minţii, şi se va strica
33 Scrierile Cuviosului Isaia Pustnicul sunt publicate în Filocalia, Vol. XII, Editura Harisma, 1991.
48
robia trupului, unul ca acesta se va chema fiul păcii, şi va locui întru dânsul Duhul Sfânt; că al Lui s-a făcut, şi nu se va despărţi de la dânsul.
5. Mare dobândă, frate, şi mântuire a sufletului tău să crezi a fi ocările şi necinstirile cele ce se fac pentru Domnul spre tine, dar să le suferi pe dânsele cu osârdie şi fără tulburare, socotind: „Vrednic sunt şi mai multe a pătimi pentru păcatele mele, şi că tot m-am învrednicit a pătimi ceva pentru Domnul. Prin multe necazuri şi necinstiri, măcar o clipeală oarecare următor să mă fac patimii lui Dumnezeu”. Şi dacă deseori îţi vei aduce aminte de cei ce te-au necăjit, ca de cei ce mari câştiguri ţi-au solit, roagă-te dar pentru dânşii din suflet întru adevăr, necârtind nicidecum asupra lor.
6. Şi iarăşi, ca pe o moarte mare şi pierzare a sufletului tău şi muncă veşnică, îngreţoşează-te şi urăşte desăvârşit toată iubirea de începătorie, şi iubirea de mărire, şi pe a voi a fi cinstit şi lăudat de oameni.
7. Ia aminte la sineţi cu de-amănuntul, că de te va necăji pe tine cineva în orice fel de lucru, şi se va face întru tine scârbă sau mânie, să taci şi să nu grăieşti nimic în afară de cuviinţă, până când mai întâi cu rugăciunea se va domoli inima ta, şi aşa, pentru aceea, mângâie pe fratele.
VIII.
A Sfântului Marcu34
1. Batjocura oamenilor, necaz dă inimii, iar celui ce rabdă, pricină de curăţie se face. De voieşti fără osândă a lua
34 Oarecari scrieri ale Sfântului Cuvios Marcu Ascetul se găsesc şi în Filocalia, Vol. I, unde avem şi date despre viaţa şi scrierile sale. A murit pe la jumătatea veacului al cincilea, fiind egumen pentru mai mulţi ani al unei mănăstiri de lângă Ancyra, în Galatia. Sub numele lui s-au păstrat mai multe scrieri, din care o parte au fost traduse în Filocalie. În Everghetinos se găsesc fragmente şi din scrieri ce nu au fost incluse în Filocalie, precum din scrierile Despre Pocăinţă, Dialog cu un scolastic şi altele. Adeseori, pentru a exemplifica mai bine o pricină, autorul Everghetinosului amestecă bucăţi culese din două lucrări ale Cuviosului.
49
laude de la oameni, mai întâi iubeşte mustrarea pentru păcatele tale. Pe cât cineva pentru adevărul lui Hristos ar primi înfruntare, pe atât însutit de la mulţime se va proslăvi. Dar mai bine este ca toată bunătatea să se lucreze pentru cele viitoare. Când vei auzi gândul omenesc şoptindu-ţi ţie mărirea, cunoaşte de aici luminat că ruşine ţie îţi găteşte.
2. Rădăcină a poftei celei urâte e lauda omenească, precum şi a curăţiei mustrarea pentru răutate; şi nu când auzim, ci când le primim. Păgubit fiind, sau ocărât, sau gonit de cineva, nu socoti pe cea de faţă, ci pe cea viitoare o aşteaptă, şi vei afla că de multe bunătăţi ţi se vor face solitori, nu numai în veacul de acum, ci şi în cel viitor.
3. De vei vedea pe cineva după făţărnicie lăudându-te în osebită vreme, de la acela grăire de rău aşteaptă. Când necinste de la oameni vei pătimi, îndată cugetă pe aducerea asupră-ţi a măririi celei de la Dumnezeu, şi aşa, spre necinste, neîntristat şi netulburat vei fi, iar pentru mărirea ce va veni, credincios şi neosândit te vei afla.
4. Lăudat fiind de mulţime după bună voirea lui Dumnezeu, nimic semeţ să nu amesteci întru Dumnezeiasca iconomie, ca nu, iarăşi surpându-te, întru cea împotrivă stare iarăşi să cazi. Când vei vedea pe cineva întru multe necinstiri durându-l, cunoaşte că, de gândul măririi deşarte săturându-se, snopii seminţelor celor din inimă cu îngreţoşare îi seceră. Iubitorul de dulceaţă se mâhneşte întru grăiri de
50
rău şi rele pătimiri, iar iubitorul de Dumnezeu, întru laude şi lăcomii.
IX.
A Sfântului Isaac
Rabdă defăimarea şi smerenie cu bunăvoire ca să ai îndrăzneală către Dumnezeu. Tot cuvântul aspru răbdându-l omul întru cunoştinţă, fără a săvârşi mai-nainte vreo greşeală spre cel ce a grăit, cunună de mărăcini adică pune atunci pe capul său, dar fericit, este că în vremea în care nu ştie, nestricăcios se va încununa. Săvârşirea smereniei este a săvârşi defăimare cu bucurie şi toată pâra mincinoasă. Căci cel smerit cu cugetul, întru adevăr nedreptăţindu-se, nu se tulbură, nici răspundere [cu rău] nu face pentru acel lucru pentru care s-a nedreptăţit, ci primeşte năpăstuirea ca [pe un] adevăr, şi nu se îngrijeşte a încredinţa pe oameni că s-a năpăstuit, ci iertăciune cere. Că unii pe numele neastâmpărării asupra loruşi de bună voie şi-au tras, nefiind unii ca aceştia, alţii pe al preacurviei l-au răbdat, departe de aceasta fiind; şi rodirea păcatului pe care n-au lucrat-o prin lacrimi asupra loruşi o încărcau; şi iertăciune de păcatul ce n-au făcut cu plângere de la cei ce îi nedreptăţeau şi îi năpăstuiau cereau; cu toată curăţia şi neîntinarea fiind încununaţi la suflet. Iar alţii, ca să nu se slăvească întru îmbunătăţită lor aşezare ce era ascunsă într-înşii, în chipul nebunilor se arătau pe sine oamenilor, cu Dumnezeiasca sare dreşi fiind, şi întru cea dinlăuntru alinare, pentru desăvârşita lor săvârşire, Sfinţii îngeri propovăduiau vitejiile acestora. Iar tu, smerenie socotind că ai, nu suferi a fi prost şi rău grăit. Deci de voieşti a cunoaşte de eşti smerit-cugetător, ispiteşte-te întru cele zise.
51
X.
Din Pateric
Mers-a odată în Tebaida un frate iscusit din Schit, şi a rămas în obştea Taveniosiţilor; şi erau într-însa bărbaţi, mai toţi sfinţi şi cu de-amănuntul nevoitori. Deci fratele, după treizeci de zile apropiindu-se de arhimandrit, a zis: „Fă-mi rugăciunea, Avva, şi mă slobozeşte, că nu pot rămâne aici”. Zis-a lui părintele: „Pentru ce, fiule?”. Răspuns-a fratele: „Pentru că aici osteneală nu este, nici plată, că toţi Părinţii nevoitori sunt, iar eu sunt bărbat păcătos şi mă duc mai vârtos acolo unde voi afla a fi ocărât şi defăimat, că acestea sunt cele ce mântuiesc pe omul păcătos”. Şi auzind stareţul, s-a minunat, căci, ştiind că este lucrător, l-a slobozit pe dânsul, zicând: „Mergi, fiule, îmbărbătează-te, şi să se întărească inima ta, şi aşteaptă pe Domnul”.
XI.
A lui Avva Zosima
1. Zis-a Avva Zosima: „Osebite sunt pornirile înainte-voirilor35, dar o înainte-voire fierbinte, într-un ceas, poate aduce lui Dumnezeu cele ce nu poate aduce o altă înainte-voire, trândavă fiind, în cincizeci de ani. Adică de vor vedea dracii că cineva s-a ocărât, sau s-a necinstit, sau s-a
35 înainte-voire = irpoaîpeoiţ = lit. o alegere a unui lucru făcută înaintea altuia. Termenul a fost tradus de vechii traducători şi prin: alegere, voire, hotărâre. Termenul ca atare mai înseamnă şi scop, plan, principiu de lucruacţiune.
52
păgubit, sau de altceva a pătimit, şi se necăjeşte nu pentru că a pătimit rău, ci că n-a suferit vitejeşte de o pornire ca aceasta, foarte se tem dracii de unul ca acesta; căci cunosc că s-a atins de calea adevărului şi voieşte a umbla după poruncile lui Dumnezeu.
2. Acelaşi zicea: „De-şi va aduce cineva aminte de cel ce l-a necăjit pe dânsul sau l-a batjocorit, sau l-a păgubit, sau altceva greu i-a făcut, dator e aşa a-şi aduce aminte de dânsul: ca de un doftor; şi din suflet pentru dânsul a se ruga, iar de împleteşte gânduri asupra lui, îşi vrăjmăşeşte sufletul ca şi dracii, şi mai vârtos lui însuşi drac şi luptător se face, nevoind a se izbăvi de răutate, ci mai vârtos a boli nevindecat; că de nu ar fi bolit, nu ar fi pătimit către cel ce l-a necăjit sau l-a ocărât pe dânsul, care ca un doftor s-a trimis lui de la Hristos, prin ocară sau pagubă arătând patima lui.
Deci, de doreşte cu adevărat a se vindeca, dator este a-l avea pe dânsul ca pe un făcător de bine, şi a primi cele de la dânsul ca pe nişte lucruri tămăduitoare trimise lui de la Iisus, şi a mulţumi pentru dânsele, măcar deşi acum durere vor avea. Că nici celui ce boleşte nu-i este cu dulceaţă [plăcut] a se tăia, sau a se arde, sau a avea curăţiri, ci şi cu îngreţoşare pomeneşte de unele ca acestea, însă, fiind încredinţat că nu este cu putinţă a se izbăvi de boli fără de acestea, se dă pe sineşi de aici înainte doftorului, ştiind că printr-o mică scârbă se izbăveşte de mult venin şi de boală îndelungată.
Arătător al lui Iisus este cel ce ţi-aduce ţie pagubă sau ocară, care te izbăveşte pe tine de lăcomie sau de mândrie. Iar de nu suferi unele ca acestea, şi nici nu mulţumeşti, ci împleteşti gânduri asupra fratelui, mare [urâciune] zici lui Hristos: „Nu voiesc a mă doftori de la Tine, nu voiesc doftoriile Tale; voiesc a putrezi întru ranele mele”. Şi ce-ţi va
53
face de aici înainte Domnul cel bun? Cunoaşte dar, frate, că cel ce fuge de ispită folositoare fuge de viaţa veşnică.
3. Zicea şi Avva Evagrie: „Eu pe cei ce-mi grăiesc de rău nu-i învinuiesc, ci şi făcători de bine îi numesc, şi nu dau brânci doftorului sufletelor, aducând în deşert măritului suflet36 doftorie a necinstirii, ca nu cumva şi pentru sufletul meu să zică: Doftorit-am pe Babilon, şi nu s-a vindecat; (Ier. 51: 9) că bun fiind Domnul nostru, ne-a dat nouă porunci sfinte asupra răutăţilor noastre, curăţindu-le pe ele prin arsuri şi curăţenii; deci cu neputinţă este să ne izbăvim în alt fel de boale, fără numai prin doftoriile cele potrivite şi cuviincioase”.
4. Zicea iar: „Nimeni nu minte, fără decât numai cei ce mă laudă şi mă fericesc pe mine; şi nimeni nu grăieşte adevărul, fără de numai cei ce mă prihănesc şi mă defaimă. Şi nici tot adevărul nu-l grăiesc, că nici nu ştiu cu de-amănuntul toate ale inimii mele. Iar de s-ar învrednici a vedea, nu zic pe toate, ci oarece parte din răutăţile mele, s-ar depărta de mine ca de un noroi împuţit, sau putoare, sau duh necurat; şi de s-ar face trupurile oamenilor tot numai limbi spre a ocărî cele ale mele, încredinţat sunt că nimeni nu va fi îndestulat după vrednicie a spune pe a mea necinste.
Că dacă dreptul Iov a zis: Plin de necinste sunt (Iov 10:15), plinul, adăugire nu primeşte, şi deci eu ce voi zice, noian fiind a toată răutatea? Ne-a smerit pe noi vrăjmaşul şi nu suntem în stare să fim binecunoscători ai smereniei noastre. Deci cei de sineşi binecunoscători sfarmă pe satana, cel ce i-a sfărâmat pe dânşii; şi precum au zis Sfinţii Părinţi, când se va pogorî smerenia în iad, în cer se suie, precum şi mândria, când se va înălţa până la ceruri, în iad se pogoară. Şi ziceau:
36 Sufletului ce suferă de slava deşartă.
54
Cine va putea pleca cândva pe cel smerit ca să nu împletească gânduri asupra cuiva?.
Că orice lucru întristăcios va pătimi sau va auzi cel smerit, se face lui pricină de a se ocărî pe sine şi a se necinsti, precum şi Avva Moisi, când l-au scos pe dânşii clericii din altar ocărându-l, mai mult decât aceia se ocăra el pe sine. Iar de se va întâmpla vreodată a se tulbura cel smerit din ocara sau nedreptatea pe care o va fi păţit, îndată spre rugăciune se întoarce, şi îndată inima i se domoleşte. Şi nu numai aceasta, ci şi când se tulbură foarte, pururea se îmboldeşte pe sine şi se mustră, zicând către sufletul său: Ce te tulburi, mânioase suflete, şi te tulburi ca cei ce fac spume? Cu însuşi aceasta, adică cu a te tulbura, arăţi că boleşti, că de nu ai fi bolit, nu ai fi pătimit. Pentru ce, ticăloase, lăsând pe a te prihăni pe sineşi, baţi vină fratelui că ţi-a arătat ţie boala ta cea ascunsă întru tine şi necunoscută până atunci?
Urmează lui Hristos, Care, ocărându-Se, nu ocăra împotrivă, pătimind, nu îngrozea (cf. Matei 26: 53, 62 etc.); auzi-L pe Dânsul zicând şi cu lucrul arătând: Spatele Mele le dădui spre bătăi, şi fălcile Mele spre pălmuiri, iar faţa Mea nu o am întors dinspre ruşinea scuipătorilor (Is. 50: 6). Şi tu, ticăloase suflete, pentru o ocară şezi împletind miriade de gânduri asupra fratelui celui ce ţi-a făcut ţie bine prin mica necinstire, şi nu simţi vrăjmăşindu-ţi ţie ca şi dracii? Că ce mai mult are a-ţi face ţie dracul decât cele ce tu ţi le faci, nebunule şi ticălosule?”
Şi adăuga bătrânul că, deşi crucea lui Hristos o vedem şi despre patimile Lui citim în fiecare zi, adică cele ce a pătimit pentru noi, noi nici măcar o ocară nu suferim, căci cu adevărat ne-am abătut din calea cea dreaptă.
5. Zicea iarăşi: „De ar trăi cineva anii lui Matusala şi nu ar călători pe această cale dreaptă pe care au călătorit
55
toţi sfinţii zic adică pe a fi necinstit şi păgubit şi a suferi vitejeşte -, nu va spori în nimic bun, mic sau mare, ci numai anii şi-i va cheltui în zadar”.
6. Zicea iarăşi: „Odată, un frate m-a întrebat, zicând: Aşa de multe sunt poruncile lui Hristos, încât mintea mi se întunecă şi nu le pot ţine pe toate. Spune-mi dar ce să fac?.
Şi am răspuns lui: Frate, nu te tulbura dintru aceasta, ci aceasta cugetă, şi ca pe toate ţine-o, adică pe toate cele ce-ţi vin asupră cu mulţumită să le suferi, şi printr-aceasta pe toate faptele cele bune le îndreptezi cu lesnire. Că ce fel de osteneală ai a te ruga pentru cel ce te-a scârbit? A săpa pământul? A călători pe cale? Sau a merge pe cale? Sau pagubă de bani a suferi? Mulţumeşte dar, necinstindu-te, şi te vei face ucenic al Sfinţilor Apostoli, care se duceau bucurându-se pentru că s-au învrednicit a se necinsti pentru numele lui Hristos. Iar aceia adică ca nişte curaţi pentru numele lui Hristos, iar noi pentru păcatele noastre datori suntem a ne necinsti. Şi chiar de nu ne va necinsti nimeni, necinstiţi suntem şi blestemaţi, că blestemaţi, zice, sunt cei ce se abat de la poruncile Tale (Ps. 118: 21). Că nu al tuturor este a se necinsti pentru numele lui Hristos, ci numai celor sfinţi şi curaţi, precum am zis; iar celor ca noi este adică a suferi cu bună cunoştinţă acele necinstiri şi ocări aduse asupră-ne şi a mărturisi că cu dreptate suntem necinstiţi pentru lucrurile noastre cele rele. Iar sufletul acesta ticălos, măcar că cunoaşte lucrurile sale cele necurate, şi că după vrednicie pătimeşte orice pătimeşte, şade dar amăgind pe a sa conştiinţă şi împletind gânduri asupra fratelui şi zicând: Mi-a zis mie şi m-a necinstit şi m-a batjocorit…. Şi nu simte, nebunul şi nepriceputul, că pe sine se vrăjmăşeşte, şi lucrul dracilor îl face. Că precum la meşteşuguri, meşterul dă meşteşug ucenicului şi îl lasă pe sine singur de aici înainte a lucra, şi
56
nu are trebuinţă a şedea totdeauna lângă dânsul, ci numai la vremi îl cercetează pe acesta, ca nu cumva să se fi lenevit sau să fi stricat ceva, aşa şi dracii, dacă vor vedea sufletul supunându-se lor, şi cu lesnire primind gânduri viclene, îi dă acestuia meşteşugul cel satanicesc, adică răutatea şi viclenia lor, iar de aici înainte nu vor mai avea trebuinţă a şedea lângă dânsul, ştiind că îşi ajunge luişi spre vrăjmăşire şi pierzare; numai ce vin la vreme, cercetându-l ca nu cumva să se fi lenevit de lucrul pe care de la aceia l-au luat”.
7. Zicea iarăşi: „Ce e mai cu lesnire decât a iubi pe toţi şi a fi iubit de către toţi? Care odihnă nu o au poruncile lui Hristos? Că iată, înainte-voirea nu porneşte spre ele; că de s-ar fi pornit, cu darul lui Dumnezeu, toate i-ar fi fost ei lesnicioase, căci o mică plecare a voii noastre pleacă pe Dumnezeu spre ajutor, precum de multe ori am zis. Iar fapta bună numai de voirea noastră are trebuinţă, precum a zis Dumnezeiescul Antonie; şi nu este trebuinţă de vreo osteneală, întru toate darul ajutând. Deci cel blând şi smerit, ce odihnă nu are? Cu adevărat, cei blânzi vor moşteni pământul şi se vor desfăta întru mulţimea păcii”.
8. Zicea tot acesta: „Petrecând odată cu mine un frate şi luând de la mine schima37 şi mult ajutându-se de la mine spre lucrul cel bun, fiind el din cei fragezi (plăpânzi), multă grăire şi milostivire îi trebuia pentru neputinţa lui. Deci acesta, apropiindu-se de mine într-o zi, mi-a zis: Părintele meu, mult te iubesc!. Şi i-am zis lui: Eu încă n-am aflat pe cineva să mă iubească precum îl iubesc eu pe dânsul; iată, acum zici te iubesc, şi cred, dar de se va întâmpla ca ceva să nu-ţi placă, nu petreci tot acelaşi; iar eu, orice aş pătimi de
37 oxniia = aici: modul de vieţuiere, obiceiul, sau poate vreo treaptă monahicească.
57
la tine, petrec către tine tot aşa, şi nimic nu mă poate despărţi de dragostea ta.
Puţină vreme a trecut (şi nu ştiu ce s-a întâmplat, că nu mai avea locuinţa împreună cu mine) şi a început a grăi asupra mea multe rele, până şi cele de ruşine. Iar eu, auzind toate cele ce grăia asupra mea, ziceam întru sinemi: Acesta, arzător al lui Iisus este, şi s-a trimis a tămădui pe în deşert măritul meu suflet; acesta, cu adevărat, îmi este făcătorul meu de bine şi-mi aduceam aminte de dânsul ca de un doftor şi un făcător de bine, şi curat pentru dânsul mă rugam. Iar către cei ce îmi vesteau mie pe cele grăite de dânsul ziceam: Fratele, pe cele arătate ale mele răutăţi le ştie, şi nici pe acestea pe toate, ci doar o parte oarecare, şi numai pe acelea le spune, adică cele ce le ştie, de vreme ce nenumărate sunt cele tăinuite şi ascunse de dânsul.
După o vreme, a venit în Cezareea; şi, după obicei, a venit şi m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat, şi eu pe dânsul asemenea, de ca şi cum nimic nou nu s-ar fi întâmplat, şi aceasta nu o dată sau de două ori, ci de multe ori s-a făcut. Şi aşa, când zicea el unele ca acestea asupra mea când mă întâlnea, eu nici un prepus dându-i lui, nici vreo rămăşiţă de mâhnire arătând, măcar că, precum am zis, nimic din cele de la dânsul de auzurile mele n-a scăpat.
Deci mai pe urmă, aşijderea pe mine întâlnindu-mă, alergând, a căzut la picioarele mele şi, pe acestea cuprinzându-le, mi-a zis: Iartă-mă, părintele meu, pentru Domnul, că multe cumplite am grăit asupra ta. Iar eu sculându-l pe dânsul şi sărutându-l, am zis lui cu zâmbire: îşi aduce aminte iubirea ta de Dumnezeu că, atunci când mi-ai zis mie mult te iubesc, am răspuns ţie că nu am aflat pe cineva care să mă iubească pe mine precum îl iubesc eu pe dânsul, şi celelalte pe care ştii că le-am zis ţie? Să ştii că din cele ce
58
mi-ai grăit nici una nu mi-a scăpat: ci şi unde, şi către cine, toate m-au înştiinţat, şi niciodată n-am zis că nu este aşa precum zice fratele; nici nu m-a plecat pe mine cineva a zice ceva rău de tine, ci celor ce-mi vesteau mie, acestea le ziceam, că cele zise sunt adevărate, şi ziceam că, din dragoste, al tău m-am făcut. Şi nu am lipsit pomenindu-te la rugăciuni, şi ca semn al dragostei mele celei pentru tine, odinioară, m-a durut ochiul tare şi, pomenindu-te, am făcut semnul crucii şi am zis: Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile fratelui cutare, tămăduieşte-mă; şi îndată m-am tămăduit.
Deci, de atunci, fratele a avut credinţă desăvârşită către mine şi de a grăi asupra mea a încetat, şi foarte mă cinstea şi mă iubea.
Şi adăuga bătrânul: „Noi nu ştim a fi iubiţi, nici a ne cinsti [de către alţii], ci am pierdut priceperea noastră. Că dacă cineva va suferi pe fratele său atunci când va fi bântuit de vrăjmaşul şi se va mânia şi se va porni asupra lui şi după puţin întru sineşi se va întoarce şi, cunoscând nerăutatea fratelui şi cum l-a suferit pe dânsul, îi mulţumeşte lui foarte şi, într-o dragoste a lui ca aceasta vine, va fi gata şi sufletul său să şi-l pună pentru dânsul”.
Povestea încă şi despre un stareţ, zicând: „Un stareţ era foarte blând, pe care, pentru bunătatea lui cea mare şi semnele ce le făcea, ca pe îngerul lui Dumnezeu toată latura dimprejur îl avea la evlavie. Dar odată, un frate, aproape de dânsul locuind şi pe dânsul povăţuitor către Dumnezeu de multe ori avându-l, îndemnat fiind de vrăjmaşul, între mulţi stând bătrânul, apropiindu-se acesta, cu cea după urmă ocară l-a ocărât. Iar bătrânul stătea şi la singură gura lui lua aminte, zicând: Darul lui Dumnezeu [este] în gura ta, fratele meu. Iar acela, mai mult tulburându-se, zicea: Aşa, înrăutăţitule şi mincinosule bătrân, acestea le zici ca să ţi se
59
pară a te arăta blând!. Zis-a lui bătrânul: Adevărat, cele ce zici, fratele meu, adevărate sunt.
Apoi, oarecine din cei ce stăteau acolo l-a întrebat pe dânsul, zicând: Acum nu te-ai tulburat, călugăre?. Iar el a răspuns: Nu, ci sufletul meu îl simţeam de la Hristos acoperit: căci cu adevărat a mulţumi este dator, precum de multe ori am zis, şi a-i avea pe dânşii dacă adică pătimaş este [sufletul] ca pe nişte doftori, tămăduind ranele sufletului. Iar dacă este nepătimaş, ca pe nişte făcători de bine, ce-i solesc lui împărăţia Cerurilor”.
10. Zis-a un stareţ: „Dacă suntem fii ai Sfinţilor Apostoli că Pavel strigă şi zice că prin Iisus Hristos, prin Evanghelie, eu pe voi v-am născut (I Cor. 4:15) -, datori suntem, ca fii, pe acei Părinţi a-i urma. Că precum aceia, bătuţi fiind, se bucurau, năpăstuiţi, netulburaţi petreceau, că auzeau de la elini şi de la iudei că aceştia sunt cei ce tulbură lumea cu vrăjile şi fermecătoriile lor, întru toate acestea şi ca acestea nu numai că nu se mâniau, ci se şi bucurau. Pentru aceea şi lăudându-se, ziceau: Ocărâţi fiind, grăim de bine; huliţi, mângâiem, şi celelalte (cf. I Cor. 4:12-13).
Iar acestea pentru aceasta s-au scris, ca şi noi să urmăm. Deci când vom pătimi ceva de acest fel sau vom auzi, datori suntem a ne bucura, ca cei ce mult dobândesc, şi mai mari decât acestea a aştepta, ca şi mai curată pe rudenia cea către dânşii să o arătăm păzindu-o, şi mai multe să câştigăm, părtaşi împreună cu dânşii făcându-ne ai slavei cele veşnice în ceruri”.
11. Spunea că lăudat a fost un oarecare monah de către fraţi către Avva Antonie. Iar venind acela, l-a cercat a vedea de poate suferi necinste şi, cunoscând că nu suferă, i-a zis lui: „Te asemeni cu o cetate, care dinainte adică este împodobită, iar dinapoi de tâlhari prădată”.
60
12. Se spunea despre un stareţ că în părţile cele mai de jos şedea; şi îi slujea lui un mirean credincios, având şi fiu. Şi s-a întâmplat să se îmbolnăvească fiul său, şi, mult rugând pe bătrânul, îl poftea să vină şi să facă rugăciune pentru copil; şi sculându-se stareţul, a ieşit împreună cu dânsul. Şi alergând înainte mireanul, s-a dus în casa sa şi a chemat pe toţi cei dintr-însa şi pe vecini, zicând: „Veniţi întru întâmpinarea sihastrului!”. Şi s-au pornit mulţi. Iar văzându-i pe dânşii bătrânul venind de departe cu făclii, a priceput ce voiau să facă; şi dezbrăcându-şi hainele sale, le-a pus în râu şi a început să le spele. Iar văzându-l slujitorul lui, s-a ruşinat şi a rugat pe oameni, zicând: „întoarceţi-vă! Că stareţul şi-a ieşit din minţi”. Şi venind către dânsul, i-a zis lui: „De ce ai făcut aceasta şi i-ai smintit pe toţi? Că toţi cei ce te vedeau ziceau că Drac are stareţul”; iar el a zis lui: „Iar eu aceasta voiam să aud”.
PRICINA A TREIA
Că nu se cuvine ca cineva să fie fără lucru, ci şi trupeşte să lucreze, şi cum că deşertăciunea este pricină a multor răutăţi.
I.
A lui Paladie
Se povesteşte despre Cuviosul Pamvo că, atunci când era să moară, a zis Sfinţilor Părinţi care erau de faţă: „De când am venit în pustia aceasta şi mi-am zidit chilia şi am locuit aici, fără de rucodelia mea n-am făcut nici o zi, nici nu-mi aduc aminte să fi mâncat în dar pâine de la cineva”.
II.
A aceluiaşi
întâmplatu-s-a să fiu în Galatia şi am zăbovit împreună cu iubitorul de Dumnezeu Filorom, bărbat prea postnic şi răbdător, de care se îngrijea Marele Vasile, îndulcindu-se de a lui oţărâre şi posomorâre, şi de luarea aminte la lucru, care de condei şi de tetrapod pentru a scrie nu s-a depărtat, de optzeci de ani fiind cu vârsta. Acest Fericit a zis: „De la Botez şi până în ceasul acesta, pâine de la cineva în dar n-am mâncat, ci din ale mele osteneli, din rucodelie, două sute cincizeci de nomismata [monede] am dat buboşilor”.
Acesta şi pe jos s-a dus, închinându-se la mormânturile Sfinţilor Apostoli în Roma, şi în Alexandria, şi în Ierusalim,
62
de două ori pentru rugăciune şi închinăciune, şi cu ale sale cheltuieli s-a îndestulat. Ne spunea nouă aceasta şi pentru folos: „Nu-mi aduc aminte să mă fi depărtat vreodată cu mintea de la Dumnezeu”.
III.
A aceluiaşi
în muntele Nitriei38 este o biserică prea mare, lângă care se află o casă primitoare de străini, întru care pe străinul ce merge îl ospătează în toată vremea, de voieşte a rămâne, până când de voia sa se va duce. Şi îl lasă pe dânsul a petrece întru nelucrare o săptămână. Apoi îl pun pe dânsul la lucruri, sau în grădină, sau în pitărie, sau în bucătărie, şi îi dau lui carte ca să citească, nelăsându-l pe dânsul până la ceasul al şaselea cu nimeni a se întâlni. Şi toţi aceştia lucrează pânză cu mâinile lor, atâta cât să nu fie nimeni lipsit.
IV.
Din viaţa Sfântului Eftimie
Zicea Marele Eftimie către ucenicii săi: „Se cuvine ca cei ce se leapădă de viaţă şi de cele din jurul vieţii să poarte grijă pretutindenea de ascultare şi de smerenie, şi să nu umble întru a lor voie, ci în toată vremea toată osteneala să
38 Un loc pustiu din Egipt aşezat la 40 de mile de Alexandria. Avva Amun a fost cel ce a pus început populării acestui loc, construindu-şi prima chilie.
63
rabde, şi în meşteşugul mâinilor şi în lucrare, şi mai vârtos dacă tânăr este cineva şi mişcat de vârstă spre pofte. Atunci trebuie pe lângă aceasta încă o altă păzire, cu multă trudă trupul cu totul a-l osteni, ca bine supus să fie cuvântului şi înfocarea tinereţilor să se vestejească, şi ca următori ai lui Pavel şi împlinitori ai legilor lui să ne facem, nu numai de vina nelucrării scăpând care judecă nici de hrană vrednic pe cel ce este aşa trândav şi lenevos, că cel ce nu lucrează, zice, nici să nu mănânce (cf. II Tesal. 3:10) -, ci şi pe aceleaşi mâini împreună cu acela împreună să câştigăm, că mâinile, zice acesta, au slujit mie şi celor cu mine (cf. Fapte 20: 34), de vreme ce fără de cale este ca, mirenii adică pe femeie şi pe copii şi casa toată din lucrul mâinilor a-i hrăni şi dajdia lor cea de peste an a o plăti, încă şi pârgă a aduce lui Dumnezeu din osteneli şi bine a face după putere, iar noi, a nu împărtăşi şi pe alţii din rodul mâinilor noastre.
V.
Din viaţa Sfântului Savva
Tânăr fiind Marele Savva, şi în Flavianes petrecând, mâinile lui nu încetau niciodată a face ceva: când nu le avea întinse la rugăciunea cea către Dumnezeu, lucrul era la dânsul totdeauna făcându-se, ca nu cumva slujba lui să slăbească întrucâtva, şi aşa să se tăinuiască pe ascuns vrăjmaşul, intrând încetişor. De aici, mai uşoară era lui pana faptei bune, şi pe toată frăţimea de acolo, ca la şaptezeci fiind, cu ascultarea, cu smerenia şi cu toate celelalte evangheliceşti îndreptări o întrecea. Apoi, de acolo ridicându-se cu sfatul egumenului şi cu slobozirea cea cu blagoslovenie, şi la Ierusalim ajungând, de Marele Eftimie s-a apropiat,
64
spre biserică mergând, precum este obiceiul, şi la picioarele lui căzând, se ruga cu lacrimi, se ruga, suspina, ca oaie cuvântătoare a lui să se facă şi de dânsul împreună cu ceilalţi să se păstorească. De vreme ce vedea pe Savva încă tânăr fiind, părându-i-se că sârguinţa sa este fierbinţeală iute plecată, pe judecata cea din gânduri şi greutatea cea de acolo neavându-o, pentru început, până când va fi trecut prin toată pedepsirea [ucenicia] cea călugărească din obşte şi păzirea cea cerută va arăta, împreună cu monahii din lavră l-a lăsat numai să locuiască,. Şi către dânsul a zis: „Cu totul nefolositor lucru este o, fiule tânăr fiind tu, în lavră a locui, că aceasta nici lavrei nu va aduce folos, nici ţie nu ţi se cuvine, iar acum, de mă asculţi, în mănăstioara cea de jos, către Avva Teoctist să te duci, lângă care bine ştiu că pe acest Mare îl vei avea ocrotitor spre folosinţă”.
Către acestea supunându-se fericitul Savva, că deprinsese adică pe lângă altele şi ascultarea, şi făgăduindu-se ca oricâte i-ar porunci acesta cu osârdie pe toate să le facă, că „aceasta, zicea, voieşte şi scăparea mea cea către tine, ca prin tine să mă mântuiesc”, l-a trimis îndată acela către fericitul Teoctist, căruia i-a poruncit să facă multă purtare de grijă de dânsul. Căci „cu adevărat, bogată vărsare a harului Duhului, îi zicea, este a vedea la dânsul” şi cum că „nu va trece multă vreme, şi de slava lui se va umplea lumea”, care lucru s-a şi împlinit, şi adevărată a arătat grăirea aceluia.
Deci aşa fericitul Savva, sub fericitul Teoctist făcându-se, tot pe sine curat s-a dat lui Dumnezeu, şi tot se făcea al doririi celei de acolo. Iar ştiind pe a sa alcătuire îndoită fiind (din suflet, zic, şi din trup) îndoită a izvodit şi pe nevoinţă. Acum adică ostenindu-se cu lucrul, iar acum cu sufletul; şi acum adică în trupeşti osteneli trecând ziua, iar acum nopţile fără somnuri întru rugăciuni isprăvindu-se,
65
acum apă cărând, acum lemne aducând, şi tuturor celor ce le era încredinţată slujbă, lucrările acelora răbdându-le (lucrându-le), căci [partea] cea sufletească era după buna bărbăţie39, şi mare la trup şi foarte vârtos. Însă şi el, unele slujiri le făcea odată, altele, altădată; şi încă şi sub grija catârilor intrând, şi mai-nainte de toţi întru adunare (biserică) mergând, şi după toţi iar ieşind de la biserică, şi cu Dumnezeiasca Liturghie osârduitor slujindu-se, tuturor acestora cap sfinţit punea ascultarea şi smerenia, pentru aceea şi la toată mulţimea monahilor minune era aceasta: cum pe o tânără vârstă ca aceasta cununa bunătăţilor şi a săvârşirii o împodobea.
VI.
Din viaţa Sfântului Sfinţitului Mucenic Luchian
Marele Luchian, tânăr fiind încă, către călugărească viaţă abătându-se, îndată după începutul ei asupra dulceţilor trupului se lupta; de posturi şi rugăciuni necurmat lipindu-se, în scurtă vreme nerăzvrătit a supus trupul către duh. Meşteşugea încă şi pe iutea scriere, şi ce de acolo câştiga, şi luişi spre hrană era, împreună încă şi săracilor dădea; iar dacă nu s-ar fi împărtăşit alţii din hrana mâinilor lui mai-nainte de ce s-ar fi împărtăşit el din câştigul mâinilor lui., ar fi socotit pagubă.
39 Căci sufletul său era pătruns de buna bărbăţie.
66
VII
Din Pateric
1. Mers-au odată la Avva Achila Avva Moe şi Avva Vitimie de dimineaţă foarte şi l-au aflat pe dânsul lucrând împletitură, şi l-au rugat pe el să le spună cuvânt de folos, şi a zis: „Eu, de aseară până acum, am împletit douăzeci de stânjeni şi cu adevărat n-am trebuinţă de dânşii, dar, ca nu cumva să se mânie Dumnezeu şi să-mi bage vină zicând pentru ce, putând lucra, n-ai lucrat, pentru aceasta mă ostenesc şi pun toată puterea mea”. Şi folosindu-se ei, s-au dus.
2. Mers-a un frate în Muntele Sinai la Avva Siluan şi, văzând pe fraţi lucrând, a zis stareţului: „Nu lucraţi mâncare pieritoare, că Maria partea cea bună şi-a ales (cf. Luca 10: 42), precum zice Mântuitorul”. Zis-a stareţul ucenicului său, Zaharia: „Dă fratelui carte şi-l pune într-o chilie ce nu are nimic”. Şi el a făcut aşa. Deci când a venit ceasul al nouălea, fratele cel din străinătate lua aminte la obşte, vrând să afle dacă nu vor trimite să-l cheme şi pe dânsul la mâncare.
Iar dacă nimeni nu l-a chemat, sculându-se, a mers la stareţ şi i-a zis: „Awo, dar n-au mâncat fraţii astăzi?”. Iar bătrânul a zis: „Ba da (au mâncat)”. Şi fratele a zis: „Dar pentru ce nu m-aţi chemat?”. Răspuns-a stareţul: „Pentru că om duhovnicesc eşti, şi nu ai trebuinţă de mâncarea aceasta, iar noi, trupeşti fiind, voim a mânca, şi pentru aceasta lucrăm. Iar tu partea cea bună ţi-ai ales, citind toată ziua, şi nu pofteşti să mănânci mâncare trupească”. Iar el, cum a auzit acestea, a făcut metanie, zicând: „Iartă-mă, Avva!”. Şi stareţul a zis: „Negreşit şi Maria are trebuinţă de Marta, că, prin Marta, şi Maria este lăudată”.
67
3. Un călugăr lucra într-o zi a unui Mucenic. Şi văzându-l pe dânsul alt călugăr, i-a zis lui: „Se poate astăzi a se lucra?”. Iar el, răspunzând, a zis: „Astăzi robul lui Dumnezeu se zgâria şi se chinuia mărturisind, iar eu la lucru oare nu sunt dator să mă ostenesc puţin?”
4. Întrebat a fost un bătrân: „Ce se cuvine a face cineva ca să se mântuiască?” (Şi era lucrând împletitură şi nu şi-a ridicat ochii de la rucodelie). Şi a răspuns: „Iată, precum vezi”….
5. Alt bătrân a venit la un râu şi, aflând lac de trestii, a şezut şi, tăind foiţă din râu, împletea şir şi-l arunca în râu; şi a făcut până când i s-a dus vestea printre oameni, şi l-au văzut pe dânsul; şi atunci, sculându-se, s-a dus, că nu lucra pentru că-i trebuia acel lucru, ci pentru osteneală şi linişte.
6. Zicea un stareţ: „Sculându-te dimineaţa, zi către sineţi: Trupule, lucrează ca să te hrăneşti; suflete, trezveşte-te ca să moşteneşti împărăţia”.
7. Se spunea despre Avva Ioan Colovul că a zis către fratele său cel mai mare, tânăr fiind el: „Voiesc fără de grijă a fi, precum îngerii fără de grijă sunt, nimic lucrând, ci necurmat să slujesc lui Dumnezeu”. Şi, dezbrăcându-şi haina sa, a ieşit în pustie; şi făcând o săptămână s-a întors la fratele său. Şi pe când bătea la uşă, l-a auzit dinlăuntru fratele său şi, mai-nainte de a deschide, i-a zis: „Cine eşti tu?”. Iar el a zis: „Sunt Ioan, fratele tău”. Iar acela, iarăşi dinăuntru, a răspuns, zicând: „Ioan, înger s-a făcut, şi nu mai este încă între oameni”. Iar el îl ruga, zicând că: „Eu sunt!” Şi nu i-a deschis lui. Şi l-a lăsat a se necăji până dimineaţa. Iar după aceasta, deschizând, i-a zis lui: „Om eşti? Trebuinţă ai iarăşi a lucra, ca să te hrăneşti”. Iar Ioan a făcut metanie, zicând: „Iartă-mă!”.
8. Zis-a un stareţ: „Pe cel leneş şi pe cel nelucrător nu-l voieşte Dumnezeu”.
68
VIII.
A Sfântului Efrem
Frate, pentru lucrul mâinilor nu te împuţina [slăbi], că de multe ori îţi pofteşte gândul zicând: „Niciodată nu vei putea învăţa rucodelia aceasta; că slab eşti şi împuţinat şi truda lucrului acestuia nu o poţi suferi până în sfârşit. Că iată, mădularele tale au început a pătimi din osteneală, că n-ai fost obişnuit a munci. Dar trecând, du-te de unde ai venit. Că şi acolo zice: De vei voi să te temi de Dumnezeu, te mântuieşti”40.
Deci nu te slăbi, frate, de nişte gânduri ca acestea, ci aşteaptă pe Domnul, Cel ce te-a chemat întru a Sa împărăţie; că El a zis: întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21: 19). Şi iarăşi: De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici, şi se va muta. Şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă (Matei 17:20). Deci şi noi, iubitule, să răbdăm, că nu spre om am nădăjduit, care nu poate mântui, ci spre Dumnezeu, Cel ce mântuieşte pe cei ce nădăjduiesc spre Dânsul.
Oare, iubitule, de ai fi învăţat carte, nu ai fi răbdat truda, că, chiar de este meşteşug lumesc, nu ai fi răbdat osteneala? Iar dacă întru acelea îndelung răbdai, nu cu mult mai vârtos datori suntem a răbda toate pentru Domnul? Că scris este: Ostenelile roadelor tale vei mânca. Fericit eşti, şi bine-ţi va fi (Ps. 127: 2). Şi Apostolul porunceşte, zicând: Cu mâinile voastre lucraţi lucrul cel bun, cât nu numai cel ce lucrează să mănânce, ci să dea dintru ostenelile sale şi celui ce are trebuinţă (II Tesal. 3: 10). Deci celui ce-i este urât a lucra,
40 Citat neidentificat.
69
iscoditor va fi, că multă răutate a arătat deşertăciunea; iar cel ce iubeşte a lucra, nescârbit va petrece.
Iubite frate, dacă îţi vei alege ţie evlavia, trezveşte-te, ca nu cumva prin evlavie să bage vicleanul gând străin, adică al slavei deşarte sau al mândriei întru a nu voi tu împreună a te osteni împreună cu fraţii, şi aşa să risipeşti evlavia; ci lucrează precum şi fraţii cei de un suflet cu tine, şi evlavia ta păzeşte-o, că lenevirea strică evlavia şi aduce nume de ocară celui ce o are pe dânsa. Înjugă dar pe evlavie împreună cu sârguinţa şi vei fi cu adevărat evlavios.
Iubitule, de vei fi în Chinovie lucrând şi ostenindu-te mai presus de ceilalţi, vezi ca nu cumva să-ţi bage ţie vicleanul gând plin de amărăciunea morţii şi să zică întru sineţi că: „Deşi de mult lucrez, hrana mea nu este nimic”; şi să cauţi mai multă sau mai deosebită hrană decât ceilalţi fraţi, şi pentru mândrie să risipeşti lucrul lui Dumnezeu; că dacă unele ca acestea vei gândi, încă nu ai iubit după dragoste. Şi într-alt fel, că, de la oameni căutând plată, pierzi pe cea de la Dumnezeu.
Deci tu, dacă de la Acela aştepţi răsplătirile, pe cele de la oameni nu le voi, ci mai vârtos smereşte-te pe sineţi fraţilor tăi, şi nu te bucura uitându-te la darea de plată a dreptului Judecător, Care răsplăteşte fiecăruia după lucrurile lui, Care a zis: Oare cine este sluga credincioasă şi înţeleaptă, pe care a pus-o domnul ei peste casa sa, ca să dea celor împreună cu ea hrană la vreme? Fericită este sluga aceea pe care, venind domnul ei, o va afla făcând aşa. Amin zic vouă că peste toate avuţiile sale o va pune pe dânsa (Matei 24:45-47).
Cunosc pe un frate care a zis: „M-aş ruga lui Dumnezeu zicând că, de ar da dar rucodeliei mele şi toată obştea dintr-însa s-ar hrăni, mare bucurie aş avea întru aceasta, şi lui Dumnezeu mai mult aş mulţumi, Celui ce a zis: întrucât
70
aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie aţi făcut (Matei 25: 40).
Şi alt frate mult se nevoia în obşte şi mult era luptat de gânduri pentru osteneală, iar el răspundea, zicând: „Robule rău, te-ai vândut, şi ce-i poţi face încă?”. Şi Domnul i-a dat lui mângâiere.
Fericit este monahul cel ce păzeşte poruncile Domnului şi cu dinadinsul poartă grijă de-a pururea de acestea trei, adică de îndeletnicirea întru rugăciune, de lucru şi de citire. Că scris este: îndeletniciţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu (Ps. 45:10), şi iarăşi: Sărac sunt eu, şi în osteneli din tinereţile mele (Ps. 87:16), şi iarăşi: în legea Lui va cugeta ziua şi noaptea (Ps. 1: 2).
Iubite frate, de eşti în obşte de fraţi, fii smerit, după toate slujind fraţilor tăi, ca şi pe cei veniţi din viaţa cea vrednică de plâns întru aceasta aşa să-i pedepsească [iscusească] buna-petrecere, şi văzându-te pe tine, să-şi deştepte sufletele spre lucrarea bunătăţilor. Deci când vor porunci proestoşii a ieşi cu fraţii la lucru, cu osârdie mai-nainte aleargă şi nu aştepta pe alţii să te întreacă, nici nu zădărî pe cei mai leneşi, care pentru a lor lenevire mult se păgubesc pe sine şi se vatămă, întâi adică osânda nesupunerii şi a iubirii de sine şi a nelucrării dobândind, iar apoi şi de plata cea din lucrare lipsindu-se. Iar a treia, care mai grea este, pricină celor mulţi dând de cârtire, de clevetire şi de neascultare, iar pentru vătămarea acelora, ei mai mare [cumplită] judecată vor pătimi.
Iar tu, frate, nu lua aminte la acestea, că nimeni în vremea secerişului, nestrângându-şi grâul, nu zice vreodată: „Aproapele, nestrângându-şi grâu, nici eu nu-mi strâng mie, ci fiecare, cât are vreme, îşi adună luişi hrană şi dobitoacelor sale, ca nelipsit să petreacă în vremea iernii. Deci, dacă întru cele trupeşti atâta sârguinţă arătăm, nu cu mult
71
mai vârtos trebuie noi a ne sârgui întru cele duhovniceşti? Iar dacă trupul tău, slab fiind, nu suferă osteneala precum cel al ţarinilor, tu adică arată voire întru adevăr, şi cei ce văd slăbiciunea şi neputinţa vor uşura de la tine greutatea; însă să nu o laşi desăvârşit a o ridica de la tine, ci roagă pe dânşii, zicând: „Şi eu împreună cu voi voiesc a avea parte”. Şi te osteneşte împreună cu dânşii după puterea care ţi-a dăruit-o Domnul, şi vei avea mare dare de plată de la Dumnezeu.
IX.
A Sfântului Isaia
Frate, vezi să nu fii dispreţuitor faţă de rucodelia ta, pentru porunca lui Dumnezeu, ci îngrijeşte-te de dânsa în frică Dumnezeiască, ca să nu păcătuieşti întru necunoştinţă. Şi toată rucodelia, când te înveţi a lucra la ea, zi celui ce-ţi arată ţie şi nu te ruşina adeseori a-i zice lui: „Fă dragoste, uită-te de este bună sau nu”. De locuieşti cu frate şi eşti la lucru în treacăt, fă şi tu, împărtăşeşte-te într-însul cu fratele tău şi, pentru conştiinţa celorlalţi, nu cruţa trupul tău; niciodată să nu cercetezi rucodelia fratelui tău: de a lucrat mai presus de tine sau tu mai presus de el. Nevoieşte-te pe sine la rucodelia ta şi frica lui Dumnezeu va locui întru tine. Că nelucrarea moarte este şi cădere a sufletului.
X.
Din Pateric
1. Mers-a Avva Macarie cel Mare la Avva Antonie în Munte; şi cum a bătut în uşă, a ieşit către dânsul Avva Antonie,
72
care i-a zis lui: „Cine eşti tu?”. Iar el a zis: „Eu sunt Macarie”. Şi cum a auzit acela, a intrat şi, închizând uşa, l-a lăsat pe dânsul afară. Şi trecând ca la un ceas, văzând răbdarea lui, i-a deschis şi, zâmbindu-se către dânsul, îi zicea: „De multă vreme dorit-am să te văd, auzind cele pentru tine. Şi odihnindu-l pe dânsul, l-a ospătat, că era mult trudit. Iar făcându-se seară, şi-a udat Avva Antonie smicele şi a zis către Avva Macarie: „Porunceşte ca să-mi ud şi mie”. Iar el a zis: „Udă-ţi”. Şi făcând snop mare, a udat. Şi şezând ei de cu seară şi grăind pentru mântuirea sufletului, împleteau, iar şirul se pogora prin fereastră în peşteră. Iar intrând dimineaţa fericitul Antonie, a văzut mulţimea şirului lui Avva Macarie şi a zis: „Multă putere iese din mâinile acestea”.
2. Eresul Masalianilor nu îngăduie a se lucra, că trebuie, zice, întru rugăciune pururea a fi, învăţând urâciunea de lucru, adică eresul.
XI
A Sfântului Efrem
Călugăre, nu-ţi pricinui ţie lenevire prin neputinţă, pentru că scris este: Şi pofta lor le-a dat lor (cf. Ps. 20: 2).
Să nu ne lepădăm, fraţilor, de darul Domnului, Cel ce ne-a dat nouă putere a lucra cel bun; şi într-însa pe acesta lucrându-l, să mulţumim lui Hristos totdeauna, că scris este: Lucraţi nu mâncare pieritoare, ci pe ceea ce rămâne spre viaţa veşnică (Ioan 6: 27). Mâinile tale să lucreze cel bun, încât, şi vreo trebuinţă având, să afli pâine şi inima ta să fie către Domnul de-a pururea, şi vei fi lucrând lucrarea ceea ce rămâne, nu cea pieritoare. Deci lucrează, şi nu te odihni, adică nu umbla deşert, că multă răutate a arătat nelucrarea.
PRICINA A PAPRA
Cu care scop se cuvine a lucra călugărul, şi spre câte şi de care lucruri să se îngrijească.
I.
Din Pateric
1. Odată, nişte fraţi au mers la un stareţ mare, iar el a zis celui dintâi dintre dânşii: „Ce lucrezi, frate?”. Răspuns-a acela: „împletesc şir, Avvo”. Zis-a lui stareţul: „Dumnezeu să-ţi împletească ţie cunună, fiule”. Zis-a şi celui de-al doilea: „Şi tu ce lucrezi?”. Iar el a zis: „Rogojini”. Iar stareţul a zis: „Dumnezeu să te împuternicească, fiule”. Zis-a şi celui de-al treilea: „Dar tu ce lucrezi?”. Zis-a şi el: „Ciururi”. Zis-a lui: „Domnul să te păzească, fiule”. Zis-a şi celui de-al patrulea: „Dar tu ce lucrezi?”. Şi a răspuns: „Scriitor sunt”. Zis-a bătrânul: „Tu ştii”. Apoi a întrebat şi pe al cincilea: „Tu ce lucrezi?”. Iar el a zis: „Ţesătorie de in”. Zis-a lui bătrânul: „Cu aceasta eu treabă (lucru) nu am”.
Iar prin aceasta stareţul însemna că cel ce împleteşte şirul, de se va trezvi, împreună cu Dumnezeu îşi împleteşte luişi cunună. Iar rogojina vârtute voieşte, că are osteneală. Iar cel ce lucrează ciururi are trebuinţă de păzirea cea de la Dumnezeu, că trebuie a le vinde pe ele în sate. Iar scriitorul trebuinţă are a smeri inima. Că lucrul (acesta) înaltă cugetare aduce celor ce iau aminte. Iar celui ce lucrează ţesătorie de in i-a zis „nu am lucru41″, pentru că
41 Poate voieşte a zice: Nu am ce să-ţi spun, nu găsesc nici o virtute în acest lucru al tău. În traducerea românească a Patericului egiptean, se redă (prin parafrază) astfel: Din ţesătura pânzei nu iese folosul (sufletului).
74
negustoreşte, şi nu face lucru călugăresc. Pentru că dacă cineva, de departe ducând coşniţe, sau rogojini, sau ciururi, zice: „Acesta călugăr este”; că iarbă e lucrul mâinilor lui, şi întru arderea focului se mistuie; iar de va vedea pe cineva vânzând pânze, zice: „Iată, au venit negustorii”, căci al lumii este lucrul acesta, şi nu pentru mulţi folositor, adică pentru călugări.
2. Avva Ioan Scopitul, mai tânăr fiind, a întrebat pe un stareţ, zicând: „Cum aţi putut face voi lucrul lui Dumnezeu cu odihnă, iar noi nici cu osteneală nu-l putem face?”. Şi a răspuns stareţul: „Noi am putut, de vreme ce avem cap pe lucrul lui Dumnezeu, iar trebuinţa cea trupească, mai de jos. Iar voi, cap aveţi pe trebuinţa cea trupească, iar pe lucrul lui Dumnezeu, mai de jos; şi pentru aceasta vă osteniţi, că nu socotiţi ceea ce a zis Mântuitorul: Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, şi acestea toate se vor adăuga vouă (Matei 6: 33).
3. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Ce să fac, că mă necăjesc pentru rucodelie. Că iubesc împletitura, dar nu o pot lucra pe ea”. Iar el i-a spus cum că Avva Sisoe zicea: „Nu trebuie a lucra lucrul care ne odihneşte pe noi”.
4. Întrebat-a un frate pe Avva Viare: „Ce să fac ca să mă mântuiesc?”. Şi a răspuns stareţul: „Du-te, fă pântecele tău mic şi rucodelia ta puţină, şi nu te tulbura în chilia ta, şi te vei mântui, adică petrece întru înfrânare şi întru puţina îndestulare şi întru negrijire.
75
II
A Sfântului Efrem
Frate, ia aminte de sineţi cu de-amănuntul: că multă şi pestriţă42 este răutatea vrăjmaşului, şi în multe feluri sunt măiestriile lui. Că uneori vicleanul, lenevire te sfătuieşte spre rucodelie, şi prin trândăvire [acedie] te luptă a te depărta de lucru şi a face cele ce nu sunt lucruri, sau a ieşi din chilie şi a te plimba, părăsindu-ţi a ta rucodelie. Iar de te vei împotrivi lui prin răbdare şi cugetare, cu alt chip te va lupta: că îţi dă ţie osârdie spre lucru, peste ceea ce se cuvine, după patimă, sau iubire de argint, sau iubire de materie, şi întru dânsul a mâneca şi a însera te împuterniceşte, încât, de va fi cu putinţă, şi de la rugăciune şi de la pravilă să te împiedice. Când toacă la pravilă, mai pe urmă decât toţi a ajunge făcându-te, iar la slobozirea pravilei, mai-nainte decât toţi a ieşi gătindu-te pentru sârguinţa cea peste măsură spre lucru, şi aşa, stăpânindu-te câte puţin, iarăşi materialicesc cu totul luişi şi pământesc te arată; şi mulţi se vor întreba de ce se biruieşte acela şi este rob.
Deci tu, iubitule, cunoscând amăgirea vrăjmaşului, nu asculta de dânsul, ci toate cu măsură le fă precum se cuvine, şi cu măsură lucrează, şi la rugăciune şi la pravilă să te îndeletniceşti, şi rugăciunea credinţei îţi va fi ţie tărie şi dar întru tot lucrul bun. Întru puţina îndestulare să ne purtăm, şi pentru trebuinţă să alergăm, iar nu pentru desfătare. Iar dacă răsfăţarea o vom căuta şi lăcomia, multă va fi osteneala; şi aşa ne oprim drumul, şi necazul ni-l împletim şi
42 Cu două feţe, mincinoasă, vicleană.
76
viaţa de griji o umplem, dar una este de trebuinţă, fraţii mei, precum zice Domnul: nimic nu este mai înalt decât sufletul, sau mai cinstit. Pentru aceasta pururea să alergăm şi să ne îngrijim, şi să ne gătim, şi să nu cheltuim toată vremea noastră întru grija trupului.
Deci atunci când flămânzeşte trupul şi cere hrană, să ne aducem aminte că şi sufletul pe a sa trebuinţă o caută. Precum trupul, de nu se va împărtăşi din hrană, a trăi nu poate, tot aşa şi sufletul, de nu se va împărtăşi din înţelepciunea cea duhovnicească, mort este; pentru aceea zicea Mântuitorul: Nu cu pâine singură va trăi omul (Matei 4: 4). Deci tu, ca un bun iconom, dă sufletului mâncările cele sufleteşti, şi pe cele trupeşti, trupului, şi nu lăsa sufletul tău să moară, ci hrăneşte-l pe dânsul cu cuvinte Dumnezeieşti, şi cu psalmi, şi cu laude şi cu cântări duhovniceşti, întru citirile Dumnezeieştilor Scripturi, în posturi, în privegheri, întru rugăciuni, în lacrimi, întru nădejdea şi cugetarea bunătăţilor ce vor să fie.
Acestea şi cele asemenea, hrană şi viaţă sunt sufletului. Vedeţi, fraţilor, ca nu cumva cineva fără de rod să se afle, că zice Apostolul: Căci ce va semăna omul, aceea va şi secera (Gal. 6: 7). Deci, de seamănă în trupul său răsfăţare şi dulceţuri şi bună pătimire, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul rugăciune şi post şi priveghere, din Duhul va secera viaţă veşnică. Cel ce nu petrece cu sârguinţă într-o rucodelie, în multe feluri de lucruri se va sfărâma (…). Bărbatul neaşezat la minte în zi de sărbătoare lucrează şi în cea lucrătoare se plimbă. A nu cinsti după rânduială ziua şi a fi nesimţitor faţă de ea nu e o virtute, ci mai vârtos a înţelege şi a lepăda lenevirea, că leneşul, zice, ocărându-se, nu se ruşinează (Pilde. 20:10).
77
III.
Din Aşezămintele Sfinţilor Apostoli
Tot credinciosul sau credincioasa, de dimineaţă sculându-se din somn, mai-nainte de a face lucru, trezvindu-se să se roage. Iar de se face cuvânt de învăţătură, mai-nainte decât lucrul să se cinstească cuvântul creştinătăţii.
PRICINA A CINCEA
Care lucruri se cuvin a păzi fraţii, lucrând unii cu alţii.
I.
A Sfântului Isaia
1. Fraţilor, de veţi ieşi unii cu alţii la lucrul ce se întâmplă, fiecare din voi să ia aminte de sineşi şi nu de fratele său, şi fără a lua aminte de a lucrat acela mai mult decât dânsul sau el decât acela; şi nici să nu-l înveţe sau să-i poruncească. Măcar de-l va vedea oricum făcând lucrul, să nu-i zică lui: „Ai prăpădit lucrul”, ci să lase pe cel ce face lucrul să-l facă cum voieşte. Iar de va zice acela: „Fă dragoste, învaţă-mă”, să-l înveţe cu smerenie. Iar dacă, ştiind, va zice că nu ştie, şi nu va învăţa pe fratele, nu are dragostea lui Dumnezeu întru sine, ci ţine vicleşug; şi cel ce nu ştie lucrul să nu se ruşineze a zice adeseori celui ce ştie: „Fă dragoste şi vezi dacă aceasta este bine”.
2. De veţi face lucrul unii cu alţii, şi unul din voi, din micşorare de suflet, va strica, nimeni să nu-l dojenească, ci mai vârtos să vă bucuraţi împreună cu dânsul.
3. De vei lucra cu unul slab, să nu te întreci întru ascuns, vrând mai presus decât dânsul a face.
4. De vei face lucrul mâinilor tale, nevoieşte-te să nu cugeţi la ce ai făcut sau la ce a făcut fratele tău în săptămână, că neiscusinţă este.
5. De te vei duce la vreun lucru cu fratele tău, să nu voieşti ca să ştie că ai făcut mai mult decât dânsul; căci tot
79
lucrul pe care-l face omul întru ascuns, acesta este ceea ce caută Dumnezeu de la dânsul.
6. De veţi face lucru unii cu alţii, toată neajungerea [lipsa] pe care ai văzut-o afară la alţii sau ai auzit să nu o porţi cu tine în lume, sau să o laşi să se afle în gura ta ca să o spui fraţilor tăi, că moarte a sufletului tău este, de eşti înţelept.
II.
A Sfântului Casian
întru toate obştile cele din Răsărit, şi mai vârtos în cele din Egipt, un canon ca acesta stăpâneşte: „îndată slobozindu-se de la pravilă, nici unul din fraţi nu cutează a sta şi a vorbi cu altul. Şi nici din chilie nu iese, nici lucrul ce-l au în mâini nu-l lasă, apostolească poruncă împlinindu-o (I Tesal. 2: 9), iar de va fi cândva trebuinţă de vreun lucru cuviincios al oarecăruia, ies cu toţii împreună, ca aşa cu sârguinţă şi cu linişte să-l plinească, încât nici o vorbă între dânşii să se ivească, ca fiecare de sine să ia aminte la psalmi şi la gândire, plinind lucrul cel poruncit”. Şi cu mare sârguinţă păzesc canonul acesta, ca nu cumva cineva cu altul, şi mai vârtos cu nou-începători, să rămână de fraţi deosebi vreodată, sau mâinile sale să îndrăznească a le întinde ca să apuce sau să se îmbrăţişeze cu altul; iar dacă cineva se va afla călcând canonul acesta, sub certare prea grea se va pune.
PRICINA A ŞASEA
Că în obşte nu se cuvine ca cineva să aibă ceva al său, iar celui ce are, prea grea muncă asupră-i i se atârnă.
I.
A lui Grigorie Dialogul
Un călugăr oarecare, cu numele Iust, meşteşugul doftoresc ştiindu-l, eu încă fiind în mănăstire, acolo şi el fiind, în toate zilele se obişnuise a-mi sluji şi mie întru cele din obicei căzute boale. Acesta, cu boală trupească fiind cuprins, era aproape de sfârşit. Iar un frate al lui bun după trup, Copios cu numele, stătea lângă dânsul şi îl slujea la boală, care, şi până acum trăind în cetatea aceasta, din meşteşugul doftoresc îşi agoniseşte luişi chiverniseala vremelnicei vieţi.
Deci după ce s-a cunoscut bolnavul pe sine şi s-a apropiat de moarte, a spus lui Copios, fratele său, că avea trei galbeni de aur ascunşi; încă şi fraţii mănăstirii, cu de-amănuntul pe toate buruienile doftoriei lui căutându-le (scormonindu-le), au aflat acei trei galbeni ascunşi acolo, şi îndată mie mi-au vestit. Şi cum m-am înştiinţat de un rău ca acesta al fratelui ce trăia împreună cu noi în obşte, n-am putut suferi, căci canonul mănăstirii noastre era ca toţi fraţii să trăiască de obşte şi nimeni să nu aibă nimic de sine. Deci, de prea cumplită scârbă cuprinzându-mă, socoteam ce trebuie a face spre curăţirea adică a mortului, iar pentru fraţii cei vii spre frică şi îndreptare.
Şi chemând pe iconomul mănăstirii, am zis: „Du-te şi porunceşte ca nici unul din fraţi să nu se apropie de acela
81
ce se săvârşeşte, nici cuvânt de mângâiere din gura cuiva dintr-înşii să audă. Iar dacă, apropiindu-se de moarte, va chema pe fraţi, fratele lui cel trupesc să-i spună lui că: Pentru acei trei galbeni pe care întru ascuns îi aveai, de toţi fraţii te-ai urât. Ca măcar la moarte pentru greşeala aceasta, pe inima sa cu prea amară chinuire osândindu-o, de păcatul ce l-a făcut să se curăţească puţin, iar când se va săvârşi, să nu îngropaţi trupul lui unde se îngroapă ceilalţi fraţi, ci făcând o groapă oarecare la gunoi, într-însa să aruncaţi trupul lui, iar acei trei galbeni care au rămas să se arunce deasupra lui, strigând toţi deodată: Argintul tău să fie cu tine întru pierzare!. Şi aşa pe dânsul cu pământ să îl acoperiţi”.
Deci acest Iust, iată, venind la moarte, şi foarte strâmtorându-se pe sine, a se pune lângă fraţi căuta, şi nici unul din călugări de dânsul apropiindu-se, fratele lui cel trupesc i-a vestit lui pentru ce s-a făcut tuturor greţos [de nesuferit]. Iar îndată, pentru păcatul lui, tare a suspinat şi, aşa suspinând, a ieşit din trup. Şi s-a îngropat aşa precum am rânduit. Deci toţi fraţii, pentru hotărârea cea dată asupra lui, mult tulburându-se, au început fiecare dintr-înşii a aduce în mijloc acele simple şi mici lucruri pe care nu-i lăsa pe dânşii canonul cel obştesc a le avea, foarte temându-se ca să nu se afle ceva la dânşii ca să-i osândească pe ei.
Iar după săvârşirea aceluia, treizeci de zile de acum trecând, a început sufletul meu a se milostivi spre fratele cel ce s-a săvârşit şi, cu durere prea grea, ale judecăţii a le gândi şi pentru izbăvirea lui izvodire oarecare a cerca. Deci iarăşi chemând pe iconom, cu multă posomorâre i-am zis lui: „Destul îi este acelui frate săvârşit de la noi a fi acum trecut cu vederea, deci datori suntem, pentru dragoste, ceea ce putem a-i ajuta lui; du-te dar, şi din ziua aceasta până la
82
treizeci de zile, necurmat pentru dânsul jertfă fără de sânge fă a se aduce în fiecare zi”. Şi el a făcut aşa.
Şi se aducea pentru dânsul mântuitoarea jertfă precum am zis; iar noi, pentru altele îndeletnicindu-ne şi zilele trecute nenumărându-le, însuşi fratele cel mort, lui Copios, bunului său frate, noaptea în somn s-a arătat, iar el, pe acela văzându-l, l-a întrebat, zicând: „întru care loc eşti acolo?”. Iar el a răspuns: „Până acum adică foarte rău îmi era, iar acum bine îmi este”. Şi îndată Copios, venind în mănăstire, ne-a vestit nouă aceasta, şi cu de-amănuntul zilele numărându-le, am aflat că aceasta era ziua a treizecea întru care se împlinea jertfa pentru fratele cel mort.
II.
Din Pateric
1. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: „Voiesc a intra şi a locui în obşte”. Şi a răspuns bătrânul: „Dacă voieşti a intra în obşte, de nu vei fi fără de grijă dinspre toată vorba şi tot lucrul, nu poţi în obşte a te desăvârşi, căci afară de singură cisterna cu apă altă stăpânire nu ai”.
2. Paisie, fratele lui Avva Pimen, a aflat un vas mic cu bani şi a zis către fratele său, Avva Anuv: „Ştii că cuvântul lui Avva Pimen este aspru foarte? Haideţi să ne zidim nouă mănăstire undeva şi să şedem acolo fără de grijă”. Răspuns-a lui Avva Anuv: „Şi de unde avem a zidi?”. Iar el i-a arătat lui banii; şi văzându-i pe ei Avva Anuv, foarte s-a mâhnit, socotind paguba sufletului fratelui cea dintru aceasta. Însă i-a zis: „Bine, haideţi şi să zidim chilie de cea parte de râu”. Şi a luat vasul Avva Anuv şi l-a pus în culionul său. Deci trecând râul, cum au ajuns la mijloc, s-a făcut
83
Avva Anuv pe sine de ca şi cum s-ar răsturna, şi a căzut culionul cu banii în râu. Iar pentru aceasta Avva Anuv se prefăcea a se mâhni. Şi a zis către dânsul Paisie: „Nu te mâhni, Avvo, că, de vreme ce s-au dus banii, să mergem iarăşi la fratele nostru”. Şi întorcându-se, au petrecut cu pace.
3. Zis-a un stareţ: „Mulţi dintre călugări au risipit banii, părăsind tată, mamă, fraţi şi rudenii pentru păcatele lor, şi, intrând în obşte, alte mari fapte bune le-au îndreptat, iar de cele mici şi de nici o treabă furându-se, se făcură bucurie dracilor pentru a-şi întocmi loruşi traiste şi cutii, având înăuntru poame şi mezelicuri, ace şi foarfeci şi dăltuţă şi cingătoare, care, ca nişte iubitori de sine, de la cei ce drept socotesc se vădesc, iar după Dumnezeiasca Scriptură se vor trimite ca nişte blestemaţi întru întunericul cel mai dinafară. Că blestemat este, zice, cel ce mută hotarele Părinţilor, că din partea lui Anania şi Safirei şi Ioanei se vor învrednici ca nişte tainici împreună-părtaşi ai lor”.
III.
A lui Avva Casian
Cel ce întru viaţa de obşte voieşte a se face călugăr, de opreşte ceva dintru ale sale, nu poate rămâne multă vreme în ascultarea mănăstirii şi învăţăturei, nici fapta bună a smereniei şi ascultării a o îndrepta, nici în sărăcia obştii până în sfârşit a răbda; căci ori de câte ori vreo pricină sau vreun necaz va mişca cugetul său, îndată şi nădejdea agoniselii ce-l învistiereşte pe dânsul, ca praştia pe piatră din mănăstire îl va zvârli. Că zădărârile altor patimi, a mâniei, zice, şi a poftei, din trup se par a avea pricinile de ca şi cum ar fi sădite înăuntru, avându-şi începerea de la naştere
84
şi după vreme îndelungată se biruiesc, iar boala iubirii de arginţi, din afară intrând, mai cu lesnire se poate tăia, dacă ar dobândi purtare de grijă şi luare-aminte. Iar nedispreţuindu-se, mai pierzătoare decât alte patimi şi cu anevoie de lepădat se face. Căci iubirea de argint este rădăcină a tuturor răutăţilor, după Apostolul (I Tim. 6:10).
Deci această boală, când încropit [căldicel] şi necredincios la începuturile supunerii va afla sufletul, îi bagă lui în cuget oarecari părute drepte şi binecuvântate pricini spre a opri ceva din cele ce are. Că scrie în cugetul monahului bătrâneţe lungi şi boală trupească, şi cum că trebuinţele cele ce se dau de la mănăstire nu sunt îndestulate spre mângâiere, nu zic bolnavului, ci nici celui sănătos, şi cum că aici nu se face purtare de grijă după cum se cuvine la cei neputincioşi, ci lenevită, şi că, de nu ar avea ascuns aur, cu ticăloşie va muri. Pe scurt, îi pune lui în gând că nici nu va putea petrece în mănăstire până în sfârşit din pricina greutăţii lucrurilor şi pentru lipsa de acrivie a părintelui.
Şi când cu aceste gânduri îl va rătăci pe el, ticălosul, spre a ţine măcar un dinar (o para) pentru dânsul, atunci îl pleacă pe dânsul şi rucodelia pe ascuns de părintele a învăţa, dintru care va putea pe cel sârguit [agonisit] lui argint a-l creşte, şi, de aici, cu nădejdi nearătate îl înşală pe el, ticălosul, punându-i lui în gând câştigul cel din rucodelie şi uşurarea cea dintru aceasta şi negrija. Şi cu pomenirea câştigului cu totul legându-se, nimic din cele potrivnice nu va socoti, nici turbarea mâniei, dacă vreodată i se va întâmpla să cadă în pagubă, nici întunecarea scârbei, de nu va nimeri [lua] câştigul nădejdii, ci se face precum altora pântecele dumnezeu, aşa acestuia, aurul.
Pentru aceasta şi închinător de idoli este, după judecata Apostolului (cf. Col. 3: 5). Căci depărtându-şi mintea sa
85
de la dragostea lui Dumnezeu, iubeşte idoli scobiţi în aur de oameni.
Şi cu aceste gânduri întunecându-se monahul şi spre mai rău crescând, nici smerenie sau ascultare a avea nu poate, ci se mânie şi se zădăreşte cu patima, şi către tot lucrul cârteşte şi împotrivă grăieşte, şi nicidecum de dânsul nu se va păzi vreo poruncă sau evlavie, ci ca un cal prea iute spre prăpăstii se trage, neajungându-se nici cu hrana cea din toate zilele. Dar şi mărturiseşte că nu poate până în sfârşit pe acestea să le rabde, iar Dumnezeu, zice el, nu este numai acolo, nici pe a sa mântuire nu o încuie în acel loc, ci pretutindeni celor ce-L caută pe Dânsul se află, şi de nu se va depărta de mănăstirea aceea, va pieri. Şi aşa acestei stricate socoteli ajutători având argintii cei păstraţi, ca nişte aripi cu aceştia înaripându-se şi ieşirea cea din mănăstire cugetându-o, de aici înainte cu asprime şi cu mândrie spre toate cele poruncite răspunde, şi ca pe un străin şi nemernic pe sine socotindu-se de orice va vedea în mănăstire, trebuinţă având de îndreptare, nu-i va păsa, şi va defăima şi pe toate cele ce se fac în mănăstire le va prihăni. Apoi va căuta pricini prin care să se mânie şi să se scârbească, ca să nu se pară că cu uşurătate, fără de pricină, iese de sub stăpânirea obştii. Şi de va putea încă şi pe altul cu şoptiri şi cu cuvinte seci amăgindu-l a-l scoate din obşte, nici aceasta nu se leapădă a o face, vrând a avea ajutător neajungerii sale. Şi aşa aprinzându-se cu focul banilor săi, niciodată nu va putea să se liniştească în mănăstire sau să trăiască sub canon.
Iar pe acesta, când dracul ca un lup îl va hrăpi şi îl va despărţi de turmă şi gata spre mâncare îl va apuca, atunci îl face pe dânsul ca lucrurile cele ce în viaţa de obşte, în orânduite ceasuri, făcându-le, se împuţinează, pe acestea în chilie ziua şi noaptea cu multă osârdie să le facă, şi nici obiceiurile
86
rugăciunilor, nici felul posturilor, nici canonul privegherilor nu-l va păzi, ci cu turbarea iubirii de arginţi pe sine îmbrăcându-se, toată sârguinţa spre rucodelie o va pleca.
Iar felurile acestei boli sunt trei, pe care deopotrivă le opresc şi Dumnezeieştile Scripturi, şi învăţăturile Părinţilor. Unul adică, pe care l-am scris mai sus, care face jalnici pe acei nenorociţi căci cele ce nici în lume nu le aveau, pe acestea voiesc a le agonisi şi a le învistieri; al doilea, care îi face a se căi pe cei ce o dată s-au lepădat de bani, punându-le lor în gând a căuta spre acelea pe care i le-au adus lui Dumnezeu; al treilea, care la început cu necredinţa şi cu încropirea pe monah îngropându-l, nu-i îngăduie acestuia de lucrurile lumii desăvârşit a se izbăvi, ci îl sfătuieşte a ţine ceva lângă sine, frica sărăciei punându-i în gând, precum apucând am zis, şi necredinţă de Pronia lui Dumnezeu, şi arătându-l călcător al făgăduinţelor sale cele ce le-a mărturisit lepădându-se de lume.
Şi felurile acestor trei pilde, şi întru Dumnezeiasca Scriptură, precum s-au zis, osândite le-am aflat: că Ghiezi43, banii pe care mai-nainte nu-i avea vrând a-i agonisi, n-a nimerit [dobândit] darul proorociei pe care a-l lăsa lui voia dascălul în rândul moştenirii, şi în locul blagosloveniei veşnică lepră prin blestemul proorocului a moştenit. Şi Iuda, voind să ia banii pe care mai-nainte i-a lepădat urmând lui Hristos, nu numai spre vânzarea Stăpânului bolind din ceata Apostolilor a căzut, ci şi viaţa cea în trup cu silnică moarte o a stricat. Iar Anania şi Safira, păstrând oarece din cele ce avuseseră, prin apostolicească gură prin moarte s-au pedepsit.
Şi Dumnezeu încă şi prin Moise, în A Doua Lege [Deuteronom], cu taină porunceşte celor ce făgăduiesc a se lepăda
43 Despre Ghiezi (ebr. Ghehazi), a se vedea IV împăraţi, cap. 4,5 şi 8.
87
de lume şi cu frica necredinţei iarăşi ţinându-se de lucrurile cele pământeşti, zicând: Care om este fricos şi slab de inimă să nu iasă la război, ci să meargă şi să şadă în casa sa, ca nu cumva să înspăimânte şi inimile fraţilor săi (20: 8).
Iar acestea le zice învăţându-ne pe noi, lepădându-ne de lume, desăvârşit să ne lepădăm, şi aşa la război a ieşi, şi nu, pentru a pune început molatic şi putred, să răsturnăm şi pe alţii dinspre evanghelicească desăvârşire, şi frică întru aceştia a băga, ca nu cumva şi spre noi să se potrivească cuvântul Marelui Vasilie pe care le-a zis unui singlitean [senator] ce cu încropire se lepădase şi oprise oarece din banii săi: „Şi singlitul [senatul] l-ai pierdut, nici monah nu te-ai făcut”.
Trebuie dar noi cu toată sârguinţa să tăiem din sufletul nostru rădăcina tuturor răutăţilor, adică pe iubirea de argint, temeinic cunoscând că, rămânând rădăcina, cu lesnire răsar odraslele; şi a avea înaintea ochilor pe nearătarea morţii, ca nu cumva în ceasul în care nu ne aşteptăm să vină Domnul şi să ne afle pe noi întinată având conştiinţa de iubirea de argint şi să zică nouă ceea ce s-a zis în Evanghelie către bogatul acela: Nebunule, într-această noapte vor să ceară sufletul tău de la tine; şi cele ce ai gătit ale cui vor fi? (Lc. 12: 20). Însă se cuvine să ştim că anevoie este ca cei ce nu petrec în obşte să îndrepte această faptă bună; pentru că într-însa nu avem griji şi nici trebuinţă pentru cele de nevoie.
PRICINA A ŞAPTEA
Că cel ce dă sau vinde ceva din lucrurile folositoare mănăstirii sau ia pe ascuns mult greşeşte la Dumnezeu, şi mai mult se va munci; pentru aceea se cuvine ca de dânsele, ca de cele ce sunt afierosite lui Dumnezeu, foarte a purta de grijă, şi despre cei ce dispreţuiesc cele prea mici, şi cum că lenevirea întru toate e vătămătoare.
I.
Din viaţa Sfântului Eftimie44
1. Oarecare călugăr din Galatia, Teodot cu numele, era frate în mănăstirea Sfântul Eftimie. Odată, prin sfătuirea celui viclean i s-au întâmplat unele ca acestea. Ştefan, care egumen al aceleiaşi mănăstiri înainte de Toma, aduse la mănăstire şase sute de galbeni, luaţi din averea fratelui său cel plecat din viaţă. Pe aceştia, în diaconicon fiind puşi, pe ascuns i-a luat Teodot, pe când lui Toma îi fusese încredinţată stăpânirea mănăstirii. Şi de dimineaţă sculându-se Teodot, se prefăcea a se iuţi, şi a se mânia foarte izvodea, de ca şi cum nu s-ar fi putut îndulci de linişte, pentru aceea s-a şi ridicat din mănăstire, cu părerea, prin poftirea de loc curat de gâlcevi, iar cu adevărul, prin sârguinţă a se ascunde pe sine şi aurul a-l prăpădi.
Deci pornindu-se către Sfânta Cetate, şi de călătoria cea către dânsa apucându-se, ajungând în dreptul mănăstirii
44 Eftimie cel Mare (378-473), Cuvios din Melitina (Armenia), prăznuit la 20 ianuarie. Fragmentul de faţă nu se regăseşte în Viaţa sa publicată în Vieţile Sfinţilor pe ianuarie.
89
Mărturisirii monahului, şezând încetişor şi galbenii socotindu-i, şi cincizeci cu numărul dintr-înşii luând, pe ceilalţi i-a pus sub o piatră mare, şi locul însemnându-l, îndată către Ierusalim a purces. Iar de acolo, către Iope năimind [închiriind] nişte cai şi arvună dând, s-a întors către piatra sub care ascunsese aurul, şi aproape acum ajungând o, ochi ce vedeţi toate; o, judecăţi prea drepte! a văzut un şarpe mai mare decât piatra şi cu chip înfricoşător dinlăuntru târându-se, de parcă ar fi fost rânduit să păzească galbenii şi să-l oprească pe dânsul a ispiti lucru străin, şi temându-se acela, atunci adică cu mâinile deşarte s-a întors. Şi iarăşi s-a pogorât la piatră şi a aflat pe acel înfricoşător păzitor al aurului deşteptat foarte cu dinadinsul, de ca şi cum priveghea spre bani, încât nicidecum nu-i era cu putinţă a se apropia de piatră, chiar năvălind el, iute era gonit de şarpe până departe, încât se bucura măcar să scape şi de acolo să se ducă.
Dar mai pe urmă, într-altă zi, a venit iar prin preajma locului, şi îndată oarecare putere din văzduh căzând, şi ca o beldie45 asupra lui Teodot slobozindu-se, rană de moarte întinzându-i, pe acela l-a răsturnat, şi multă nesimţire având el, la pământ l-a pus. Iar nişte Lazarioteni trecând pe acolo, şi aşa lepădat ticăloşeşte aflându-l, l-au luat şi în Sfânta Cetate în bolniţe l-au dus. Şi şezând acolo multă vreme, a văzut în vis pe un tânăr spre dânsul iuţindu-se şi zicând: „Nu este cu putinţă a te scula într-alt fel, de nu vei da înapoi lucrul cel furat mai-nainte de la mănăstirea lui Eftimie”.
Şi chemând el pe bolnicerul [infirmierul] cel de acolo, şi furtişagul şi celelalte precum erau i le-a descoperit, şi la mănăstire a spune acestea l-a trimis. Iar înştiinţându-se cei dimprejurul lui Toma şi Leontie de cele făcute, s-au suit îndată
45 Vargă, prăjină, nuia.
90
către Sfânta Cetate, şi întru oarecare ducătoare [targă] pe Teodot ducându-l ca să le arate lor locul sub care era ascuns aurul, au aflat aurul zăcând sub piatra aceea, iar acel înfricoşător păzitor o, minune! nu era nicăieri, ca de nişte adevărati stăpâni dându-se în lături de la vistierie. Şi luând ei galbenii de îndată, s-au întors şi acei puţini cheltuiţi de Teodot, iar el de răutăţi era nepăţit, iar cu trupul se afla sănătos.
2. Încă şi altul oarecare, cilician de neam, monah cu schima, pe nume Pavel, din mănăstirea Mărturisirii46 trăgându-se, fiind prins de un duh rău, s-a adus de prieteni la mormântul lui Eftimie. Şi fiind pus acolo lângă racla moaştelor, arătându-se Marele [Eftimie] după puţine (zile) în miezul nopţii, pe drac l-a gonit. Iar aceasta cu adevărat a fost mărturie a tămăduirii; că într-acea noapte ducându-se Pavel, în ceasul cântării de psalmi al nopţii, unul din cei ce cântau psalmi se făcu, şi înaintea noastră a tuturor lui Dumnezeu tămăduirea o mărturisea. „Că iată şi eu, zice scriitorul, în acea vreme am fost primit în mănăstirea Marelui”.
Deci a rămas Pavel de aici înainte într-acea obşte, păzind neşters darul lângă sine, şi la toată osteneala şi slujba cu osârdie cu toţi fraţii se împărtăşea. Odată, culegând noi hrană prin pustie, am întrebat pe Pavel la cules, fiind şi el de faţă, ce a păţit şi de unde a venit în Chinovie şi ce fel de tămăduire a dobândit de la racla moaştelor.
Iar el, fiind acum obişnuit cu noi, curat pe toate le-a povestit, zicând:
46 Mănăstirea Mărturisirii este aşezată în Palestina, la vest de Lavra Sfântului Eftimie, ca la 5 stadii (2700 m) depărtare de aceasta, la aproximativ 5 km de Betania de azi. A fost construită în 473 de Porfirie, Patriarhul Ierusalimului.
91
„Mie slujbă în mănăstirea Mărturisirii încredinţându-mi-se, nu ştiu cum de m-am robit de dragostea iubirii de arginti; şi, de vreme ce eram lipsit şi nu aveam de unde să câştig nici două parale, mi s-a făcut gând ca să fur ceva din sfintele vase, şi într-un chip ca acesta a-mi ocroti [aduna] oarece agoniseală. Deci, fiindcă m-am biruit de acel gând rău şi frica lui Dumnezeu o am lepădat de la mine, am luat cheile din altar şi, deschizând unde era punerea sfintelor vase, dintr-acelea pe unele le-am făcut tâlhăreşte ale mele, iar altele, le-am împărţit altora.
Apoi, slujba aceea isprăvindu-o, cheile le-am dat înapoi, aducându-le iarăşi în altar; şi abătându-mă cu oarecari fraţi spre cină, şi întru saţiu vin bând, pe aşternut m-am culcat eu, ticălosul. Şi îndată tot gândul neastâmpărării s-a vărsat asupra sufletului meu, fiindcă spre însăşi aceasta toate împreună mie mi-au alergat [năvălit]. Iar eu, la cuget încă de beţie fiind stricat, cu dulceaţă m-am dat pe sinemi gândurilor acelora. Iar ele, luându-mă în stăpânire, aşa m-au aşezat, încât şi femeie, de ca şi cum ar fi fost de faţă a simţi şi cu ea împreună a zăcea să mi se pară.
Deci de năprasnă mi-a năvălit mie nor întunecat şi neluminat; iar acela poate că era spurcatul drac cel ce sărise asupra mea, de care, fiind prins, am rămas muncindu-mă de el vreme îndelungată, ca un robit. Dar ce n-am pătimit din cele cumplite? Că de unde ar lua saţiu un vrăjmaş ca acesta ca să facă rău, dacă nu de îndată ce se face stăpân a strica? Până când, jale luând fraţii, m-au ridicat şi lângă racla Sfântului m-au adus. Deci lângă dânsul punându-mă, şi îndată, de ca şi cum m-aş fi trezvit şi întru sine venindu-mi, mă rugam Sfântului cu lacrimi fierbinţi să mă miluiască şi din bântuiala cumplitului drac să mă izbăvească. Şi şedeam de cu seară lângă dânsa necurmând [neîncetat] şi nu slăbeam rugându-mă.
92
Şi iată, la miezul nopţii mi se părea că petrec lângă un loc Dumnezeiesc, a cărui aşezare şi frumuseţe şi har, oricine s-ar fi rugat a-l vedea, iar cu cuvântul să-l spunem nicidecum nu este cu putinţă. Şi se părea a şedea pe capul meu şi un culion negru şi plin de miţuri47. Iar miţurile ei, o, izbăvitorule de rău, plăcutule al lui Dumnezeu eftimie de nu s-ar mai pune vreodată pe alţii, că peste tot, pe dinăuntru, era plină de ghimpi în loc de miţuri, şi cu acestea, cu nesuferite înţepături ce nu pot fi măsurate, cu ghimpi asemenea la mărime şi la lungime cu instrumentele cele de scris, iute îmi înghimpa patul meu şi nu-mi îngăduia, nici a răsufla.
Deci, cu o răutate ca aceasta fiind înghesuit, mi se părea că întorc pe limbă numele lui Eftimie şi mă rog lui, iar el îndată mi s-a arătat cu multă lumină împrejur strălucindu-se, cărunt la păr, rotund la faţă, vesel la ochi, mic la stat, cu barba lungă, cu mantie neagră îmbrăcat şi toiag în mână ţinând, şi-mi zicea: De ce te rogi către mine, ce voieşti să-ţi fac?. Iar eu, fiind înspăimântat şi fricos, am răspuns cerându-i ca să se milostivească să mă izbăvească de patimă şi de acel cumplit drac. Iar el, mai cu asprime apucând, a zis: Dar tu încredinţatu-te-ai că din cele ce se fac, nimic nu se poate ascunde de Dumnezeu? învăţatu-te-ai din cele ce ai pătimit cât de mare rău este a defăima pe Dumnezeu şi cum se întâmplă a se isprăvi aceasta? Că precum darul acelora ce dau bisericilor către Dumnezeu trece şi El iarăşi de sus ştie să le dea răsplătindu-le -, aşa şi cei ce rău le întrebuinţează pe dânsele, nu pe altul, ci pe însuşi Acela îl batjocoresc şi vrednică pedeapsă pătimesc.
Că dacă Anania de demult cu femeia lui, din cele ce au adus pe furiş luând, atâta muncă au suferit, încât deodată
47 Bucăţi sau fire de lână, de obicei inferioară; blană.
93
împreună cu furtişagul au murit, oare ce iertare vei dobândi tu, cel ce aşa nici pe cele străine de danie nu le cruţi? Cu toate acestea, de dai încă făgăduinţă să nu mai pui mâini nedrepte pe lucruri sfinte, nici prin primirea gândurilor celor rele să te îndulceşti, se va milostivi Dumnezeu şi te va tămădui, că Iubitor de oameni este şi nu voieşte moartea păcătosului, precum şi Dumnezeieştile cuvinte ne învaţă, ci ca să se întoarcă şi să fie viu (cf. Iez. 18: 23, 32; 33:11). Căci ţie pentru aceea ţi s-au întâmplat acestea, că slujire a lucrurilor sfinţite încredinţându-se, nu adică credincios pe sineţi lui Dumnezeu te-ai păzit, ci îndată spre vicleşug şi furtişag ai privit, secerând, cu adevărat putem zice, unde n-ai semănat şi adunând de unde n-ai risipit. Dintru aceasta, vătămare trupului şi neastâmpărare, şi acest cumplit vifor de la draci ţi-a urmat.
Acestea auzind eu, de aici înainte am făcut către dânsul făgăduinţă a păzirii; şi atunci a zis spurcatului drac îngrozindu-l, şi luând cu mâna culionul, cu de-a sila de pe cap l-a luat, iar el îndată şi-a schimbat chipul, şi mi se vedea în mâna Sfântului un arap mic cu ochii de foc. Aşijderea mi se părea înaintea picioarelor lui şi o groapă săpată foarte adânc şi pe el l-a aruncat în groapă, iar către mine întorcându-se iarăşi, mi-a zis aceea ce a zis şi Hristos slăbănogului: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti. Ci ia aminte de sineţi, ca să nu ţi se facă ţie ceva mai rău (Ioan 5:14). Deci eu, slobozindu-mă din patimă, şi mai fierbinte mulţumire dând lui Dumnezeu, nepătimind dinspre tot răul, de atunci şi până acum sunt păzit”.
Acestea mie Pavel povestindu-le (zice spre scriitorul Chiril), am zis de obşte povestirea înaintea tuturor.
94
II
A Sfântului Casian
La toate Obştile Răsăritului, pe scurt întru toată săptămâna, fraţii fac primenire la bucătării şi la alte treburi, împreună şi pe eişi odihnindu-se, şi legea dragostei prin a sluji unii altora o împlinesc. Iar împlinindu-se săptămâna, în ziua duminicii, după laudele cele de dimineaţă, altora din cei ce intră a sluji, vasele48 cele spre trebuinţă, numărate, le dau în seamă, pe care, primindu-le, atâta purtare de grijă spre păzirea acestora se sârguiesc să arate, ca nu ceva din dânsele să se piardă sau să se strice, încât cei cărora le sunt încredinţate, vase sfinţite şi lui Dumnezeu dăruite cu cuviinţă pot să arate. Pentru că se gătesc a da seamă nu numai iconomului celui de faţă, ci şi lui Dumnezeu, ca nu cumva să se întâmple ca din lenevire sau din trândăvire să se strice ceva sau să se împuţineze dintr-însele.
Iar spre încredinţarea celor zise, voi adăuga la povestire ceea ce însuşi am văzut cu ochii mei. Trecând iconomul în săptămâna cea rânduită unui frate şi văzând lepădate pe pământ nişte grăunţe de linte, nu l-a trecut cu vederea ca pe un lucru netrebnic şi, mult mustrând pe fratele căruia îi era încredinţată săptămâna, i-a dat canon ca celui ce se lenevea de lucrurile ce sunt date lui Dumnezeu, iar acesta îşi călca pe conştiinţă. Căci cu atâta credinţă şi sârguinţă de toate poartă de grijă şi pe toate le iconomisesc, încât şi înseşi cele ce se par la noi proaste şi vrednice defăimării, cu multă luare aminte le păzesc, adică pe vreun vas pus rău să-l pună bine, sau vreo unealtă oarecare să o strângă,
48 OKEIJT] = vase sau lucruri.
95
crezând că şi pentru acestea vor avea plată de la stăpânul Dumnezeu.
Deci în tot Răsăritul, aceste canoane ale săptămânilor se fac precum am zis; iar în Egipt, cei ce slujesc nu se schimbă nicidecum, ci fiecare, întru ceea ce este iscusit şi trebuie, întru aceea şi petrece, neprimenit cât poate49. Şi nici bătrâneţile şi nici slăbănogirea nu-i fac lui împiedicare. Încă şi grija bucătăriei i-o dă în mâini unui frate prea iscusit, până când fapta lui bună va spori şi puterea trupului îi va putea sluji iarăşi.
III.
A Sfântului Efrem
1. A tuturor celor bune este vânzătoare lenevirea, pe care o moşteneşte cumplita robie (a minţii) întru nelucrarea mâinilor, în trândăvie şi în rânduiala de sine [idioritmie], iar când voieşte, cel ce este întru dânsa va fugi dintru ea (adică din lenevire).
2. Călugărul cel trândav nu va închide nici uşa ogrăzii sau a chiliei sale până ce aceasta nu se va sfărâma trântindu-se de vânt, iar cel treaz, neosândit va fi […].
49Nefiind înlocuit decât atunci când nu mai poate, spre deosebire de cei de mai-nainte, care făceau primenire periodic.
PRICINA A opta
Cu ce fel de aşezare se cade a sluji sau a se sluji, şi ce dobândă este din slujire.
I.
A lui Antioh Pandectul
Dator este slujitorul să slujească50 cu sârguinţă şi din toată puterea, ştiind că a lui Dumnezeu este lucrul cu care el se îndeletniceşte, şi să nu se lenevească întru ceva sau întru trândăvire, sau pentru scârba sau întărâtarea sau zavistia oarecăror fraţi să lepede (lucrul) şi să se lenevească. Că toate ale mănăstirii lui Dumnezeu sunt afierosite. Şi sub mare şi grea primejdie zace cel ce slujeşte cu lenevire, căci e ca unul care defaimă pe Dumnezeu, că zice: întrucât aţi făcut unuia dintru aceşti prea mici, Mie aţi făcut (Matei 25:40). Şi iarăşi. Întrucât n-aţi făcut, nici Mie n-aţi făcut (Matei 25: 45). Deci, ori cu sârguire, ori cu lenevire de slujeşte cineva, la Dumnezeu se suie slujba lui.
Ascultă dar ce zice proorocul Ieremia despre cei ce cu lenevire slujesc: Blestemat este omul cel ce face lucrul Domnului cu lenevire (Ier. 48:10). Deci să ne sârguim, fraţilor, să fim afară de un blestem înfricoşător ca acesta, şi ca nişte slujitori ai lui Hristos cu toată silinţa şi sârguinţă slujba noastră să o împlinim, ca şi blagosloveniei să ne facem părtaşi ca nişte ucenici ai Celui blagoslovit, ai Celui Care a zis: Dacă cineva
50 E vorba de osebitele ascultări (slujiri) sau diaconii din Mănăstiri.
97
Mie îmi slujeşte, Mie să-Mi urmeze; şi unde voi fi Eu, acolo va fi slujitorul Meu, că dacă cineva îmi slujeşte Mie, va fi cinstit de Tatăl Meu (Ioan 12: 26). Şi iarăşi: Eu sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujeşte, că Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească şi să dea sufletul Său răscumpărare pentru mulţi (Luca 22: 27; Matei 20: 28). Şi tot aceasta şi ucenicilor Săi porunceşte, zicând: Cel ce voieşte între voi a fi întâiul, să fie mai pe urmă decât toţi, şi tuturor slugă (Matei 20: 27).
Să auzim ce zice şi Apostolul: Iată acum vreme primită, iată acum ziua mântuirii, nici o împiedicare [sminteală] întru nimic dând, ca să nu se prihănească slujba noastră, ci întru toate înfăţişându-ne ca nişte slugi ale lui Dumnezeu, întru multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în privegheri, în strâmtorări, în osteneli, în îndelungă răbdare, în dragoste nefăţarnică, în cuvântul adevărului, ca nişte robi ai lui Hristos, voia Lui făcând din suflet, şi cu dragoste slujind, ca Domnului, şi nu ca oamenilor (II Cor. 6: 2 şi urm.). Şi iarăşi îndeamnă, zicând: Fraţilor, temeinici fiţi, nemişcaţi, prisosind totdeauna în lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu va fi deşartă întru Domnul, că nu este nedrept Domnul a uita lucrul vostru şi dragostea ce o aţi arătat întru numele Lui, slujind şi mai-nainte şi acum sfinţilor (Evr. 6:10). Încă şi despre sine zice: Iar acum, mă duc în Ierusalim pentru a sluji sfinţilor (Rom. 15: 25).
Deci să înţelegem, fraţilor, că dacă acei luminători ai lumii şi stâlpi ai Bisericii cu atâta nevoinţă şi dorire slujeau săracilor celor din Ierusalim, cu atât mai vârtos suntem noi datori cu osârdie şi sârguinţă a sluji celor întru Domnul fraţi ai noştri, şi în tot chipul a ne nevoi ca să le slujim lor ca cei ce printr-înşii lui Dumnezeu slujim.
98
II
Dintru ale Sfântului Varsanufie51
1. Un frate a întrebat pe stareţ, zicând: „Cad la tine, părinte milostive, ca să mă împuternicesc prin rugăciunile tale; că văd că toată ziua întru răspândire52 sunt şi, pe scurt, nici nu-mi pot aduce aminte de Dumnezeu. Iar dacă vreodată prin rugăciunile voastre dându-mi Dumnezeu puţină întristare pentru greşealele mele, eu, după puţin, o pierd pe dânsa prin răspândirile cele din afară. Mă tem încă şi pentru purtarea de grijă a bolniţei căci este ca o stăpânie ca nu cumva şi să mă îndemne spre înălţare şi îndrăzneală, şi aceasta pentru că adeseori mă îndeletnicesc cu materii de mâncări, deşi mă tem ca să nu fiu îngreuiat de îmbuibarea pântecelui. Ştii bine, părinte, că nu trândăvindu-mă spre slujire grăiesc acestea, dar ce să fac, ticălosul? Că mă tem ca nu cumva şi şezând să-mi întărât patimile mele ori de la sinemi, ori de la draci, precum socotesc; iar tu, părinte, arată-mi mie voia lui Dumnezeu şi mă întăreşte cu rugăciunile tale să fac ceea ce vei zice, şi mă iartă”.
Răspuns-a stareţul: „Ascultă, frate, şi fii bine încredinţat întru Domnul, că de când ţi-am poruncit să intri în lucrul acesta, mâna noastră şi inima sunt cu tine, iar mai vârtos mâna lui Dumnezeu, a Celui ce este rugat de noi prin rugăciune
51 Scrierile Sfântului Varsanufie se găsesc în Filocalia, Vol. XI. El a fost trăitor în prima jumătate a secolului VI (t 540) în mănăstirea lui Avva Serid, la sud de Gaza. Este supranumit „Marele Bătrân”.
52 Trepionaoiroţ = distracţie, distragere de la cele de folos. Termenul mai e tradus şi prin împrăştiere, cu referire la împrăştierea minţii. Dacă citim mai jos, vedem că acestuia i se dă şi înţelesul de muncă asiduă, alergătură ce nu e neapărat o împrăştiere în sens negativ.
99
pentru mântuirea sufletului tău şi pentru întărirea cea în lucru şi sporirea şi acoperământul cel întru Dânsul, şi nu este într-alt fel a se mântui decât numai aşa, deci nu te împuţina: căzând, scoală-te; greşind, prihăneşte-te pe sine, până ce va face Domnul mila Sa pe care o doreşti. Ia aminte să nu te leneveşti.
Cât despre răspândire, frate, mulţi pururea aud despre vreo cetate, şi se întâmplă lor a intra într-însa, fără a cunoaşte ei că aceea este despre care se vorbeşte. Deci şi tu, toată ziua, în pomenirea lui Dumnezeu eşti, şi nu cunoşti? Căci a avea poruncă şi a te îndeletnici ca să o păzeşti este supunere şi pomenire a lui Dumnezeu53; şi bine ţi-a zis fratele Ioan: Scoate întâi frunzele, şi prin porunca lui Dumnezeu vei scoate şi roadele. Necunoscând dar folosul, urmează celor ce ştiu, căci aceasta este smerenia, şi vei afla darul lui Dumnezeu.
Deci să ştii că de aici îţi este ţie mântuirea. Că nu a fost venirea ta fără de Dumnezeu, ci Dumnezeu te-a povăţuit. Întăreşte-te întru Domnul; că nu puţină dobândă [iscusinţă] aduni din răspândire; şi într-alt fel, de vreme ce nu am ajuns întru desăvârşire, ca desăvârşit să ne izbăvim de robia patimilor, foloseşte mai vârtos a te îndeletnici întru răspândirea slujbei decât în patimi. Îndrăzneşte dar, că Domnul Cel ce te-a pus la lucrul acesta, El va iconomisi cele de trebuinţă, iar noi la rândul nostru ducem împreună cu tine grija ca să nu te amăgească diavolul prin îndreptăţiri; că zice: Prin buna grijă [vorbele lor frumoase] amăgesc inimile
53 Fragmentul se găseşte în Filocalie la Răspunsul 330, p. 343. La nota 482, păr. Stăniloae comentează astfel: „Chiar dacă nu pomeneşti de Dumnezeu cu numele, împlinind o poruncă de care ştii că e dată de El, de fapt îl pomeneşti. Cine lucrează în curtea unui stăpân, chiar dacă nu se gândeşte mereu direct la el, îl are în slujirea sa pe el”.
100
celor fără de răutate (Rom. 16:18). Cel ce te-a aşezat pe tine la lucrul acesta, tot El este Cel ce a zis ucenicilor Săi: Iată, Eu vă trimit pe voi (Matei 10:16). Şi iarăşi: Iată, Eu cu voi sunt (Matei 8:20). Nu te teme şi nu cugeta nimic de la sineţi pentru bolniţe, că de vei înţelege cele ce ţi-am zis, pentru nici un lucru nu vei da seama, ci dator numai eşti să iei aminte de sineţi după puterea ta şi Dumnezeu te sprijineşte, întru Care şi întăreşte-te”.
2. Alt frate, încredinţându-i-se poarta Chinoviei, şi ostenindu-se singur, a întrebat tot pe acel Mare Stareţ de se cade a lua împreună cu sine şi pe alt frate sau nu.
Şi a răspuns stareţul: „Oricine voieşte a veni către Domnul şi a călători pe calea mântuirii, dator este a aştepta în fiecare ceas ispite, necazuri şi dureri. Că zice: Fiule, dacă te apropii a sluji Domnului, găteşte sufletul tău spre ispite (Sirah 2:1), iar Domnul a zis: Cel ce vine către Mine să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să vină după Mine (Luca 9:23). Deci cine voieşte a se face ucenic al Lui până la moarte dator este a face ascultare (cf. Filip. 2: 9),
Iar a fi tu singur şi a te folosi puţin, mai mult te foloseşte pe tine decât când ai avea pe altul; iar trebuinţă fiind pururea, îţi va ajuta ţie altul; că nu se va înmulţi aşa de mult îndrăzneala precum se înmulţeşte atunci când sunteţi împreună totdeauna. De vei obosi de osteneală, afli smerenie, iar de vei afla smerenie, este iertare a păcatelor; că zice: Vezi smerenia mea şi osteneala mea, şi lasă toate păcatele mele (Ps. 24:18). De te vei smeri, vei lua dar, de vei lua darul, îţi va ajuta ţie darul; că, ostenindu-se Sfântul Pavel mai mult decât toţi Apostolii, zice: Nu eu, ci darul cel ce este împreună cu mine (I Cor. 15:10). De vei crede fără îndoire, te vei împuternici a face nu numai trebuinţa portăriei, lucrul portarului, ci încă şi alte trebuinţe. Deci cu nădejde ia aminte
101
la lucrul lui Dumnezeu, că nici nu ştii cum va iconomisi Dumnezeu lucrul”.
Zis-a fratele: „Roagă-te, părinte, ca să mi se dea de la Dumnezeu pricepere şi putere, că prost sunt şi slab”.
Răspuns-a Stareţul: „Frate, de vei crede că din pietre neroditoare poate Dumnezeu să ridice fii lui Avraam (cf. Matei 3: 9), şi că Cel ce a deschis gura măgăriţei [asinei] (cf. Num. 22: 28) poate şi pe a ta să o deschidă şi să te înţelepţească, şi priceput să te facă şi să te întărească, toate ţi le va da Dumnezeu. Frate, au nu ştii lucrurile? Poarta Chinoviei, poartă a lui Dumnezeu este, şi ştie Dumnezeu că trebuinţă are robul Său, portarul, de înţelepciune, de pricepere, de cunoştinţă, de putere, de ajutători şi de dreapta socotinţă; că ştie, zice, Părintele vostru Cel ceresc de cele ce aveţi trebuinţă mai-nainte de a cere voi de la Dânsul (cf. Matei 6: 8). De vei stărui şi vei răbda, fericit va fi sufletul tău”.
Foarte era slab cu trupul, precum se vede din aceasta, pentru aceea şi întru slujba ce nu era foarte grea se ostenea singur54. Dar vezi de ce feluri de bunătăţi pricinuitoare i-a făgăduit purtătorul de Dumnezeu părinte că i se va face slujba!
III.
A Sfântului Efrem
1. Monahule, ieşit-ai din chilie la slujbă? Păzeşte-ţi simţurile tale ca să nu-ţi aduci războaie şi tulburări cugetelor.
54 O notă marginală a traducătorului zice aşa: „A lui Everghetinos”, adică adăugire a lui Pavel Everghetinos, cel ce a întocmit această carte.
102
Călugărul priceput, trimiţându-se la slujbă, sufletul său îl va aşeza întru pace, adică a nu aduce după ce se va întoarce cuvinte tulburătoare; iar cel nepriceput şi neiscusit găteşte gâlcevi.
2. Portarul înţelept ştie să răspundă cu blândeţe săracului şi celui împuţinat la suflet [necăjit], iar cel nebun şi neînţelept, mândru va fi. Aşa, frate, de nu putem face nimic, măcar cuvânt bun să dăm, păzindu-ne să nu cădem şi noi întru aceleaşi. Că întru toate lucrurile tale, zice, adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale, şi nu vei greşi (Sirah 7: 38).
3. Portarul trândav mult se va păgubi, iar cel fierbinte cu duhul îşi va câştiga luişi cunună. Portarul credincios după Dumnezeu, păzitor al sufletului este, iar cel necredincios şi sufletul său îl va da spre jefuire; că cel ce deschide pe ascuns celor pătimaşi, păgân este; pentru aceasta, alături de aceia, şi sufletul său îl va da întru pierzare. Călugărului celui cu rău nărav nu-i va plăcea de portarul credincios. Cel ce urmăreşte dreptatea, nu va sminti pe aproapele său. Frate, dacă eşti pus înainte a mijloci ceva, adică în mijloc a sluji, să nu fii fără de grijă de o aşa mântuire, pricinuind pricinuiri întru păcate55, că şi Iosif mijlocea la lucrul său în Egipt, şi n-a purtat de grijă doar unei case, ci a tot Egiptul, şi nu s-a abătut din calea adevărului, şi Domnul l-a preaslăvit pe dânsul.
IV.
A Sfântului Isaac
Pasărea, zburând din cuibul ei pentru trebuinţa hranei, iarăşi către dânsul pururea din tot locul aleargă ca să
55 Ca să nu pricinuieşti sminteli îndemnătoare spre păcat.
103
facă întru dânsul pui. Aşa şi călugărul, de ar ieşi vreodată din sălaşul său pentru vreo nevoie ce l-ar sili, dator este a avea pururea ca scop întoarcerea, şi a se grăbi a se întoarce spre sălaşul său cât de repede cu putinţă, întru care, prin sârguinţa sa şi prin darul lui Dumnezeu, rodul vieţii se va naşte lui.
PRICINA A NOUA
Când şi în care lucruri se cuvine a se cinsti slujba mai întâi decât rugăciunea.
I.
A lui Avva Marcu
Domnul nostru, ştiind că prin rugăciune toate se întăresc, zice: Nu vă îngrijiţi ce veţi mânca, sau ce veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca, ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, şi acestea toate se vor adăuga vouă (Matei 6: 33). Poate că, prin acestea, Domnul ne cheamă la o credinţă mai mare; că cine, lepădând grija pentru cele vremelnice, şi nelipsit făcându-se, nu va crede Lui de aici înainte şi pentru veşnicele bunătăţi? Care lucru şi arătat făcându-l, zicea: Cel ce este întru puţin credincios, şi întru mult este credincios (Luca 16:10). Însă şi întru aceasta s-a arătat spre noi Iubitorul de oameni; că ştiind cum că de nelepădat este trebuinţa cea de peste zi a trupului, n-a tăiat grija cea din fiecare zi, ci, dându-ne nouă loc [având îngăduinţă] pentru astăzi, ne porunceşte foarte cu Dumnezeiască cuviinţă a nu ne îngriji pentru mâine. Că nu este cu putinţă ca, trup purtând şi oameni fiind, pe celelalte trebuinţe trupeşti cu totul a le amăgi [trece cu vederea].
Că a strânge pe cele multe întru puţine prin rugăciune şi înfrânare, iar a le trece cu totul cu vederea nu se poate. Pentru aceea, cel ce voieşte a ajunge întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei împlinirii lui Hristos, după Scriptură
105
(cf. Ef. 4.13), nu trebuie a alege oarece slujbă mai-nainte de rugăciune, sau, afară de vreo nevoie, pe acestea a le trage asupră precum s-ar întâmpla, iar dacă întâmpinându-ne o oarecare nevoie şi iconomie a lui Dumnezeu, nu trebuie să le împingem sau să le lepădăm cu pricina rugăciunii, ci să cunoaştem deosebirea şi iconomiei lui Dumnezeu să slujim cu nedogmatisire56. Că cel ce nu înţelege aşa nu va crede nici după Scriptură că poruncă de poruncă este deosebită şi mai cuprinzătoare, nici după Proorocul nu va voi către toate poruncile a se îndrepta, întâmpinând iconomiceşte.
Deci pe cele de nevoie slujbe şi care iconomiceşte ne întâmpină, trebuie a le primi negreşit, iar de cele fără vreme îndeletniciri a ne lepăda, cinstind mai mult rugăciunea, mai vârtos decât cele ce ne trag spre preţul şi lăcomia banilor. Că pre cât cineva întru Domnul le-ar împuţina pe dânsele, şi pe cele dimprejurul materiilor lor le-ar tăia, pe atâta şi grija din răspândiri o ar înlătura. Şi pe cât ar înlătura grija, pe atâta rugăciunii celei curate îi va da loc şi credinţa cea întru Hristos o arată. Iar dacă cineva, pentru puţina credinţă sau pentru altă oarecare neputinţă nu poate face aceasta, măcar adevărul să-l cunoască şi, după putere silindu-se, pe a sa pruncie să o învinuiască, că mai bine este a da seamă pentru lipsă decât pentru înşelare şi mândrie.
însă peste toate cele zise, multă dreaptă socoteală ne trebuie nouă de la Dumnezeu ca să cunoaştem când şi care îndeletnicire să socotim mai mare decât rugăciunea, de vreme ce fiecare către cea iubită lor trebuinţă îndeletnicindu-se, datornica slujbă i se pare că face, necunoscând că mai vârtos pentru plăcerea lui Dumnezeu trebuie a judeca lucrurile decât către a lor datorie. Dar ce este mai anevoie
56 Fără a mai face alte socotinţe de sine, fără cârtire.
106
de socotit decât aceasta, e aceea că şi înseşi cele de nevoie porunci nu totdeauna, şi nici tot acelea sunt, ci e cu datorie ca, întru vremea sa, una decât alta mai mult trebuie a se cinsti, de vreme ce nu toată slujba totdeauna, ci întru vremea sa se săvârşeşte, iar slujirea rugăciunii57 neîncetat s-a legiuit. Pentru aceasta, afară de îndeletnicirile cele prea de nevoie, pe dânsa mai mare a o socoti suntem datori.
Pe această osebire toţi Apostolii ne-au învăţat, că, mulţimea vrând a-i trage pe dânşii spre slujbă, zicea: Nu este bine să părăsim noi cuvântul lui Dumnezeu şi să slujim meselor, ci cercetaţi dintre voi înşivă şapte bărbaţi mărturisiţi [cu nume bun] pe care să-i punem peste treaba aceasta. Iar noi întru slujirea cuvântului şi întru rugăciune vom stărui. Şi a plăcut cuvântul la toată mulţimea (Fapte 6: 2 şi urm.). Ce învăţăm dintru acestea? Cum că celor ce nu pot întru rugăciune a stărui, bine ar fi să fie puşi la slujbă, ca nu cumva să cadă dintr-amândouă; iar cei ce pot stărui, mai bine este a nu se lenevi de acest lucru mai mare.
57 Lit. liturghia.
PRICINA A zecea
Că trebuie cu osârdie a ne scula la rugăciune şi cu răbdare a stărui în dânsa; şi pentru ce şi de unde s-au rânduit rugăciunile cele de la hotărâtele ceasuri; şi cum că nu se cuvine de acestea a ne lenevi.
I.
A lui Grigorie Dialogul
într-una din Mănăstirile cele ce robul lui Dumnezeu, Benedict, le-a întemeiat, era un călugăr oarecare supărat de trândăvie, care în vremea rugăciunii nu răbda să stea împreună cu fraţii, iar când toţi fraţii întru plecarea genunchilor se aşterneau pe eişi înaintea lui Dumnezeu, acela ieşea afară şi deşartei cuvântări şi trândăviei se dădea. Iar bătrânul acestuia, de multe ori pe dânsul învăţându-l, şi nimic isprăvind, l-a dus pe dânsul către omul lui Dumnezeu căruia i-a vestit patima sa. Iar cuviosul părinte, cu cinste şi cuviincios a mustrat lenevirea lui şi, cu sfătuirea întărindu-l, l-a slobozit. Petrecând acesta două zile în învăţătura Sfântului, în a treia zi iarăşi s-a întors întru diavolescul obicei, iarăşi în vremea rugăciunii a început a umbla încoace şi-ncolo. Iar bătrânul acestuia, văzând pe acesta biruit de dracul trândăviei, a venit iarăşi la Sfântul şi cele despre fratele i-a povestit, către care omul lui Dumnezeu a răspuns: „Eu, venind, prin sinemi îl voi îndrepta pe dânsul”.
Deci venind în mănăstire şi împreună cu fraţii în biserică stând, când s-a împlinit lauda cântării de psalmi şi fraţii la rugăciune se dădură, şi genunchii plecându-i, iată,
108
văzu Sfântul un voinic cu chip de arap apucând aripa hainei acelui frate pe care, neputându-l răbda la rugăciune, îl trăgea afară din biserică. Deci împlinindu-se rugăciunea şi omul lui Dumnezeu ieşind din biserică, aflându-l pe călugăr stând afară, pe el pentru orbirea inimii lui cu toiagul l-a bătut, iar din ceasul acela fratele s-a izbăvit de trândăvia ce-l ţinea pe dânsul. Iar de aici înainte stătea împreună cu fraţii la rugăciune, nemaicutezând dracul să se apropie de acel frate, depărtându-se cu desăvârşire de la dânsul.
II.
Din viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv
Fericitul Ioan, vrând a îndrepta lenevirea celor ce se leneveau în Dumnezeieştile adunări, a izvodit oarece întâmplare într-un fel vrednic de pomenire. De vreme ce a cunoscut că, după citirea Dumnezeieştilor Evanghelii, mulţi din cei leneşi ieşeau din biserică şi se îndeletniceau întru deşartă grăire, într-o zi de praznic, Dumnezeiasca Liturghie lăsând, a ieşit şi el din biserică şi a şezut împreună cu tot norodul. Şi toţi minunându-se de aceasta, acela a zis: „Nu trebuie să vă miraţi, că unde sunt oile, acolo negreşit trebuie să fie şi păstorul, fiindcă pentru voi şi pentru folosul vostru ne-am obişnuit a săvârşi adunările. Iar voi afară petrecând, nefolositoare se întâmplă nouă a ni se face osteneala. Şi am hotărât ca, ieşind voi, împreună să ies şi eu, şi intrând voi împreună, să intru şi eu”. Aceasta pe mulţi i-a îndreptat şi de obiceiul cel ce nu bine se făcea i-a izbăvit.
109
III.
Din viaţa Cuviosului Pahomie
Odinioară, Marele Pahomie, învăţând pe monahii cei de sub dânsul şi arătându-le prea mare folos între cuvinte, făcându-se ca uimit, a stătut ceas din destul. Apoi a zis încetişor iconomului mănăstirii: „Ducându-te în cutare chilie, vezi cine este acolo care nu bagă seamă de suflet şi mărturie te fă de vătămarea lui. Dacă a venit aici ca să asculte Dumnezeieştile cuvinte ca să se împuternicească asupra celui ce îl necăjeşte pe dânsul în lume, pentru ce stă acolo şi nu se roagă, ci doarme? Nu ştiu dacă acesta se va face călugăr”. Iar după puţină vreme, despărţindu-se acela de călugări, s-a întors în lume, neputând a suferi jugul Domnului cel uşor.
IV.
Din Pateric
1. Zis-a un stareţ: „De vei lucra rucodelie în chilia ta, când va veni ceasul rugăciunii tale, să nu zici că trebuie să împlineşti aceste puţine smicele sau această coşniţă mică şi că apoi te vei scula, ci scoală-te în fiecare ceas şi plăteşte-ţi datoria la Dumnezeu. Căci, puţin câte puţin, te vei obişnui a te lenevi la rugăciune şi la slujba ta, iar sufletul tău se face pustiu de tot lucrul: şi trupesc, şi duhovnicesc; că osârdia ta de dimineaţă se arată.
2. Se spunea despre Avva Macarie că, mergând odată la biserică ca să săvârşească pravila, a văzut în afara chiliei unuia dintre fraţi mulţime de draci, unii adică închipuindu-se
110
în femei şi necuvioase lucruri zicând, iar alţii în tineri, aceleaşi lucruri grăind, alţii jucând, iar alţii în felurite chipuri schimbându-se. Deci stareţul, văzător fiind, a cunoscut pricina şi, suspinând, a zis întru sine: „Cu adevărat, fratele întru lenevire petrece, şi pentru aceasta îi înconjură chilia duhurile cele viclene”. Iar după ce a împlinit slujba, a intrat în chilia fratelui şi i-a zis lui: „Necăjit sunt, frate, dar am credinţă la tine că de te vei ruga pentru mine, negreşit mă va uşura Dumnezeu de necaz”. Iar el, făcând metanie stareţului, i-a zis: „Părinte, nu sunt vrednic a mă ruga pentru tine!”. Iar bătrânul a petrecut rugând pe fratele şi zicând: „Nu mă duc de nu-mi vei da cuvânt că vei face o rugăciune pentru mine în fiecare noapte”. Şi a ascultat fratele de porunca stareţului. Iar aceasta o a făcut bătrânul vrând a-i da lui pricină ca să se roage nopţile.
Şi sculându-se fratele în noaptea ce a urmat, a făcut rugăciune pentru stareţ, apoi, umilindu-se, a zis întru sineşi: „Ticăloase suflete, pentru un stareţ ca acesta te-ai rugat, şi pentru sineţi nu te rogi?”. Deci a făcut şi pentru sineşi o rugăciune întinsă. Apoi aşa făcând el în fiecare noapte, şi pe amândouă rugăciunile săvârşindu-le, în duminica ce a urmat, mergând iarăşi stareţul la biserică, a văzut pe draci stând afară de chilia fratelui, ca şi mai-nainte, dar trişti şi posomorâţi. Şi a cunoscut că s-au întristat din pricina rugăciunii fratelui. Şi umplându-se de bucurie, a intrat la fratele şi i-a zis lui: „Fă dragoste, şi mai adaugă pentru mine încă altă rugăciune”. Iar el a ascultat şi, făcând pe amândouă rugăciunile pentru stareţ, iarăşi umilindu-se a zis către sineşi: „O, ticăloase suflete, mai adaugă şi pentru sineţi încă altă rugăciune”.
Deci aşa petrecând el şi întru acea săptămână, în toată noaptea pe cele patru rugăciuni săvârşindu-le, venind stareţul
111
duminica iarăşi, a văzut pe draci mai mult trişti şi de tot tăcând. Şi mulţumind lui Dumnezeu, când s-a întors, a intrat iarăşi la fratele şi l-a rugat să mai adauge încă pentru dânsul. Iar el, primind şi pe aceea, şi adăugând şi pentru sine încă una, şi în fiecare noapte şase rugăciuni făcând, cum a trecut iarăşi stareţul duminică, a văzut pe draci departe stând de chilia lui. Iar dacă l-au văzut intrând către fratele, l-au ocărât şi mult s-au sălbăticit pentru mântuirea fratelui. Iar stareţul, slăvind pe Dumnezeu, a intrat la fratele şi l-a îndemnat pe dânsul a nu se lenevi, ci neîncetat a se ruga; şi aşa, osârdnic către rugăciune făcându-se fratele, cu darul lui Dumnezeu desăvârşit s-au depărtat de la dânsul dracii.
V.
A Sfântului Efrem
Frate, când îţi va bate ţie fratele noaptea ca să te scoli la slavoslovia lui Dumnezeu, scoală-te cu osârdie, ca şi cel mai leneş, văzând osârdia ta, să-şi ridice sufletul său către trezvire, după cel ce a zis: Deschisu-mi-s-au ochii mei către dimineaţă, ca să cuget cuvintele Tale (Ps. 118: 48); şi iarăşi: în miezul nopţii m-am sculat ca să mă mărturisesc spre judecăţile dreptăţilor Tale (Ps. 118: 62). Nu ai auzit că, de multe ori fiind chemat, Proorocul Samuil, măcar că era copil, nu s-a lenevit niciodată a se scula? Iar de se va întâmpla cândva să fii cuprins cu somn adânc, poate prin ispită diavolească, şi a rămâne de pravilă, deşteptându-te după aceasta, să nu te leneveşti a merge la pravilă, zicând întru sineţi: „Acum, iată, aproape de otpust este pravila, şi eu unde merg?”
112
Să nu zici aceasta, că al trândavilor şi al leneşilor este cuvântul acesta, ci, mai vârtos sculându-te spre rugăciune, aleargă la biserică, ca cel ce silă ai pătimit, şi ca o căprioară ce scapă din curse. Şi să ştii că precum cei ce umblă întru cele rele vor da seama în ziua judecăţii pentru grai şi cuvânt deşert, tot aşa şi pentru un pas şi un cuvânt bun plată va dobândi cel ce aleargă întru lucrul cel bun. Deci de vei ajunge la cea mai de pe urmă rugăciune, intră, şi nu te ruşina, că toţi, mărturisind întâmplarea la întâi-stătător, aceşti psalmi, pe care nălucirea drăcească i-a furat, poruncindu-ţi adică acela, în chilia ta îi vei rosti, şi aşa, în ziua ce va urma, mai gata te vei afla întru lucrul Domnului. Iar de vei lăsa aceasta din lenevire, afară de mare nevoie sau boală, mult te vei păgubi pe sineţi.
Cunoaşte încă şi aceasta, iubitule, că pe cât aprinde cineva rău trupul său, pe atâta înmulţeşte într-însul patimile; iar sufletul, de aici îngreuindu-se de obiceiul cel rău al trupului, neroditor se face; pentru aceea zice Mântuitorul: Căutaţi ca nu cumva să se îngreuieze inimile voastre cu îmbuibarea, şi cu beţia, şi cu grijile lumeşti (Luca 21:34). Pentru aceasta zice şi Apostolul: îmi chinuiesc trupul meu şi îl robesc, nu cumva, altora propovăduind, însuşi neiscusit să fiu (I Cor. 9:27), şi de va sili cineva trupul în lucrul Domnului, pe atâta şi el sănătos se face şi sufletul se luminează. Că precum atletul se foloseşte cu osârdie de exerciţiile trupului pentru ca trupul să se deprindă spre meşteşugul nevoinţei (luptei), aşa şi nevoitorul blagocestiei58 dator este a se sili pe sineşi la tot lucrul bun.
Voiesc a-ţi spune ţie şi despre dormitat. Precum socotesc, trei sunt pricinile acestuia: [1] atunci când va începe
58euaepda = cucerniciei, evlaviei.
113
fratele să cânte sau să se roage, îndată şi vicleanul îi aduce lui dormitare, ca să lase rugăciunea şi să se ducă; dar de se va deştepta fratele pe sine şi nu se va lenevi, nimic nu va putea asupra lui dracul. [2] însă de va fi îngreuiat stomacul cu mâncări şi băuturi, mai tare va fi supărat, apoi iarăşi, pe la mijlocul pravilei, îi vine fratelui dormitare dintru a sa lenevire, când nestrângându-se59 pe sine va sta până la împlinirea canonului, ci moleşindu-se, nu socoteşte mare pagubă a lăsa pe cei ce cântă şi a merge în aşternutul său, sau, afară şezând, a dormi. [3] Iar după împlinirea canonului, a pravilei celei obişnuite, se întâmplă fratelui dormitare după fire, şi mai vârtos de este slab, la care şi de se va pogorî puţin, poate că nu-i cu necuviinţă la cei neputincioşi.
Iar tu, frate, nu te lenevi a te trezvi întru toate: când stai la pravilă în mijlocul fraţilor sau, deosebi, la slavoslovia Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, de te va supăra dormitarea cea dintâi, cunoscând viclenia, stai împotrivă şi rabdă cu stăruinţă, măcar şi de faţă te va surpa fie o dată, fie de două ori, nu te muta din locuri, şi vei afla mare folos. Că se aseamănă patima somnului celui fără de saţiu cu lăcomia pântecelui; că de se va obişnui cineva mult a mânca, mult şi firea va cere, iar de se va obişnui cu înfrânarea, nici firea nu va cere multă mâncare; tot aceasta e şi la somn. Cum cutezi a lăsa pravila şi a ieşi mai-nainte de otpust, fără de mare nevoie? Oare, frate, de-ai fi fost chemat la cina vreunui om bogat, ai fi îndrăznit a te scula din mijlocul celor ce şed şi a te duce în casă? Au nu, aşteptând, ai fi aşteptat până ce toţi se vor fi sculat?
Deci să ne temem, iubitule, de Stăpânul cerului şi al pământului; să ne sârguim a-I plăcea Lui, că scris este: Blestemat
59 Nesilindu-se, neîntărindu-se.
114
este tot cel ce face lucrul Domnului cu lenevire (Ier. 48: 10). Ia aminte la păsări, că toată noaptea o trec priveghind şi lângă lucru petrec. Iar dacă cineva dintr-înşii, îngreuindu-se de somn şi lenevindu-se, doarme, când se scoală din somn, se cunoaşte pe sine că nimic n-a prins; iar pe cei ce au privegheat îi află chivernisiţi, şi atunci începe a se căi întru sineşi şi a zice: „Vai mie, leneşului şi trândavului, că, trândăvindu-mă, am dormit, şi iată, mă întorc cu mâinile deşarte”, că zice: Adormit-au cu somnul lor, şi n-au aflat nimic (Ps. 75:5).
Ia în minte şi pe cărămidari, şi pe cei ce uneltesc meşteşugul fierăriei, şi vei afla şi acolo osteneală nemăsurată, şi priveghere multă şi împinsă. Aceia, pentru lucrurile veacului acestuia, o osteneală ca aceasta şi oboseală suferă, iar noi, nimic ostenicios sau nesuferit răbdând, în loc curat şi sfânt stând înaintea Domnului Dumnezeului nostru, în cinstire şi pace multă şi în bucurie duhovnicească şi nădejde bună, pentru ce ne lenevim, iubitule, şi ne moleşim, şi nu mai vârtos ne îndemnăm pe înşine întru prea dulcea slujbă a Domnului şi Mântuitorului nostru? Că zice David: Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decât mierea gurii mele! (Ps. 118: 103). Şi iarăşi: Bucura-se-vor buzele mele când vor cânta Ţie; şi sufletul meu care l-ai izbăvit (70: 26).
Deci ce este vremea noastră pe pământ, că aşa ne lenevim de mântuirea noastră? Iată, tot acest Prooroc strigă: Omul, deşertăciunii s-a asemănat, zilele lui ca umbra trec (Ps. 143:4). Deci nu te certa, robule al lui Hristos, iubite, cu mine, leneşul şi nerăbdătorul, ştiind cu de-amănuntul că cel ce se trezveşte, acela dobândeşte, iar cel ce se leneveşte, însuşi se păgubeşte că fiecare din noi pentru sineşi răspuns va da la Dumnezeu -, nici ca pe o dobândă să socoteşti somnul şi odihna trupului, ci mai vârtos prea mare pagubă, că dobândă este împărăţia lui Dumnezeu.
115
Deci să ne silim şi noi, iubiţilor, ca şi împărăţia să o dobândim, şi fericirea ei, precum a zis: Fericite sunt slugile acelea pe care, venind. Domnul lor, le va afla priveghind (Luca 12: 37). Încă nu numai pe noi înşine, ci şi pe alţii să rugăm şi să sfătuim cu dragoste spre frica Domnului, şi să deşteptăm osârdia unii altora întru slavoslovia lui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca nu numai pentru înşine, ci şi pentru folosul aproapelui, mari plăţi să luăm de la Dânsul, Care a zis: întrucât aţi făcut unuia dintru aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie aţi făcut (Matei 25:40).
VI.
A Sfântului Isaia
De te vei scula în chilia ta ca să faci slujba ta, vezi să nu fii nebăgător de seamă întru lenevire: în loc de a cinsti pe Dumnezeu, să te afli mâniindu-L pe El, ci stai întru frica lui Dumnezeu: să nu te pleci spre perete şi să nu slăbănogeşti picioarele tale stând întru unul şi uşurând pe celălalt, precum fac cei fără de minte; împotriveşte-ţi inima a nu iscodi întru voile tale, ca să primească Dumnezeu jertfa ta.
VII
Din canoanele lui Petru şi Pavel
Rugăciuni se săvârşesc dimineaţa şi la al treilea ceas60, şi la al şaselea, şi la al nouălea, şi seara, şi la cântatul cocoşilor.
60 Acestea sunt ceasurile numite, de regulă, bizantine. Cele trei ceasuri au corespondente relative în ceasurile de astăzi astfel: al treilea ora 9; al şaselea ora 12; al nouălea ora 15.
116
Dimineaţa adică, că atunci ne-a luminat pe noi Domnul, trecând noaptea şi aducând ziua; iar la al treilea ceas, că întru dânsul a luat Hristos hotărârea de la Pilat; iar întru al şaselea, că întru dânsul S-a răstignit; iar întru al nouălea, că toate s-au mişcat, fiind răstignit Stăpânul, înfiorându-se de cutezarea rău-credincioşilor jidovi şi nesuferind ocara Domnului. Iar seara, pentru că ne-a dat nouă odihnă din ostenelile cele din toate zilele. Iar noaptea, întru strigarea cocoşilor, pentru ceasul ce binevesteşte venirea zilei, spre lucrarea lucrurilor luminii.
PRICINA A UNSPREZECEA
Pentru cântare şi rugăciune, şi buna rânduială întru dânsele.
I.
A lui Paladie
Avva Pamvo a trimis pe ucenicul său să vândă rucodelia sa, şi, zăbovind, precum ne spunea nouă, şaisprezece zile, noaptea dormea în pridvorul bisericii la biserica Sfântului Apostol Marcu; şi văzând slujba bisericii, a învăţat tropare, apoi s-a întors la stareţ.
Şi i-a zis lui stareţul: „Te văd pe tine, fiule, tulburat, nu cumva ţi s-a întâmplat vreo ispită în cetate?”
A răspuns fratele: „Vai de noi, Avva, că întru lenevire cheltuim zilele noastre în pustia aceasta, că nici canoane, nici tropare nu cântăm; că, mergând în Alexandria, am văzut cetele [corurile] bisericii cum cântă, şi în scârbă multă m-am făcut, că nu cântăm şi noi canoane şi tropare”.
Zis-a lui Stareţul: „Amar nouă, fiule, că au ajuns zilele în care vor lăsa monahii hrana cea tare, cea zisă prin Duhul Sfânt, şi vor urma cântărilor şi glasurilor; căci ce umilinţă, ce lacrimi se nasc din tropare, când stă cineva în biserică sau în chilie şi îşi înalţă glasul său ca boii? Că dacă stăm înaintea lui Dumnezeu, întru multă umilinţă suntem datori a sta, şi nu întru răspândire. Că n-au venit călugării în pustia aceasta ca să stea înaintea lui Dumnezeu şi să se răspândească cu mintea şi să cânte cântări şi să numere glasuri şi să-şi clatine mâinile şi să mişte picioarele, ci datori suntem
118
în frica lui Dumnezeu cu cutremur, în lacrimi şi în suspinuri, cu glas evlavios, umilit şi măsurat a duce rugăciuni la Dumnezeu.
Iată, zic ţie, fiule, că vor veni zile când vor strica creştinii cărţile Sfintelor Evanghelii, şi ale Sfinţilor Apostoli, şi ale Dumnezeieştilor Prooroci, ştergând Sfintele Scripturi şi scriind tropare şi cuvinte elineşti, şi se va vărsa mintea întru acestea, iar de acelea se vor depărta. Că pentru aceasta au zis Părinţii noştri că cei ce sunt în pustia aceasta să nu scrie vieţile şi cuvintele Părinţilor pe piele [pergament], ci pe hârtii, că va să şteargă neamul cel de pe urmă vieţile Părinţilor şi să scrie după voile lor, că mare va fi nevoia cea viitoare”.
Şi i-a zis lui fratele: „Dar ce? Se vor schimba obiceiurile şi predaniile creştinilor, şi nu vor fi preoţi în biserici, de se vor face acestea?”
Şi a zis stareţul: „în nişte vremi ca acestea, se va răci dragostea multora, şi nu puţin necaz va fi: năvăliri ale neamurilor şi porniri ale noroadelor; nestatornicie a împăraţilor şi benchetuire a preoţilor; lenevire a călugărilor egumenii vor fi nebăgători de seamă pentru a lor mântuire şi a turmei; osârdnici toţi şi sârguitori la mese şi gâlcevitori, leneşi la rugăciuni şi la clevetiri osârdnici; gata a osândi vieţile stareţilor şi cuvintele lor, nici urmându-le, nici ascultându-le, ci mai vârtos luându-le în râs şi zicând: De-am fi fost şi noi în zilele lor, ne-am fi nevoit şi noi.
Iar Episcopii vor fi în zilele acelea sfiindu-se de feţele celor puternici, judecând judecăţi cu daruri [mită], neţinând parte săracului la judecată, necăjind văduvele, pe copiii cei săraci obidindu-i; şi va intra în norod necredinţă, neastâmpărare, urâciune, vrajbă, zavistie, sfadă, furtişaguri, beţii”.
Şi a zis fratele: „Şi ce va face cineva în vremile şi anii aceia?”
119
Şi a zis stareţul: „Fiule, în nişte zile ca acestea, cineva, mântuind, mântuieşte pe al său suflet61 şi mare se va chema întru împărăţia Cerurilor”62.
61 Un îndemn asemănător găsim la Fac. 19: 17 (vezi în LXX sau Biblia 1914).
62 O posibilă aluzie la Matei 5:19. Cuvântul lui Avva Pamvo are, desigur, caracter apocaliptic, drept care nu e al celor mulţi să-l tâlcuiască deplin. A-l cerceta şi tâlcui cu de-amănuntul ar putea pune pe cineva în oarecari primejdii. Se cuvin totuşi făcute câteva precizări sau mai degrabă încercări de meditaţie, care, nădăjduiesc, vor fi de natură să risipească eventualele sminteli pe care le-ar putea resimţi cei ce vor citi textul. 1) Troparele, condacele etc. cântate în Alexandria în marile biserici, sau în Răsăritul ortodox, au fost în general compuse de Sfinţii Cuvioşi sub înrâurirea Duhului Sfânt spre slăvirea lui Dumnezeu. Tot spre slăvirea lui Dumnezeu şi tot de Sfinţi Cuvioşi a fost rânduită şi viaţa anahoretică pe care o propune Marele Pamvo. Tristeţea lui Avva Pamvo se referea la lipsa evlaviei, lacrimilor etc. cu care trebuie asumate şi trăite acele cântări. 2) „Stricarea” cărţilor sfinte nu se referă la distrugerea lor, căci, după cuvântul Domnului, în acele vremuri cumplite (fie ele la sfârşitul veacurilor, fie din alte „sfârşituri” anterioare acestora), Evanghelia (şi, desigur, alte scrieri ale Părinţilor din vechime sau mai noi) se va propovădui la toată făptura (Matei 24:14), numai că toate aceste scrieri, după cum reiese din cele ce le spune Marele Pamvo mai departe, vor fi relativizate (în sensul că mesajul lor va fi „returnat” în bună măsură epocii care l-a izvodit, el fiind socotit demodat, specific mai mult epocii în care a fost formulat), luate în râs etc., răspândite în ediţii „critice” sau transformate în „fosile” vii, bine împodobite şi frumos aşezate muzeele-rafturi ale cititorilor sau ale librăriilor, spre plăcerea admirativă a curioşilor, şi aceasta din pricina decăderii vieţii creştine de care zice mai departe. Criteriul de recunoaştere al autenticului mesaj al lui Hristos şi al Sfinţilor Părinţi, ba chiar al lor personal, va fi chiar Duhul Sfânt, ca Cel ce a făcut cu putinţă şi a sfinţit Dumnezeieştile cuvinte, că doar, după un vestit cuvânt, scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt, ai Cărui purtători vor fi în acele vremuri tot mai puţini creştini, aceştia devenind mai mult „iconomi” şi „primitori” ai unor rânduieli şi taine bisericeşti şi mai puţin purtători ai Duhului care le-a izvodit pe acestea.
120
II.
Din viaţa Cuviosului Luca cel Nou
Cuviosul Luca a mers odinioară la oarecare din prieteni, sârguitor şi acela, povăţuitor al turmei bărbaţilor iubitori de Dumnezeu. Şi cum i-a trecut lui a treia zi, l-a apucat pe el dorul de colibă şi de pustie, drept care poftea să se întoarcă, dar proestosul nu i-o dădea; că şi pe dânsul dorul bărbatului îl ţinea, şi nu suferea despărţire, căci iuţi sunt dorurile celor ce după Dumnezeu doresc şi decât cele fireşti mai puternice. Iar cum acela nu slăbea, ci cerea arătat întoarcerea, egumenul, de vreme ce apucase şi pricină, praznic oarecare fiind, mai aspru oarecum, ca cel ce şi la suflet de dragoste se împuţina, zicea către dânsul: „Până când, aşa, mojiceşte, te împotriveşti, şi pustia, mai mult decât slujba bisericii, o cinsteşti? Că mai vârtos praznic mare lângă uşă fiind, de a cărui sfinţite graiuri te poţi păgubi, pagubă prea mare îţi poţi face”.
Către acestea, Purtătorul de Dumnezeu, cu cea potrivită lui şi fericită simplitate, a zis: „Dascăle bune, păstorule blagoslovit, bine porunceşti, şi canoanele adică şi citirile foarte folosesc de vom lua aminte la dânsele, dar toată slujba bisericească către ce aduce, şi care este scopul acestora? Cu adevărat, precum însuţi înveţi, către frica lui Dumnezeu povăţuiesc şi aduc pe cei sârguitori. Dar cel ce se sârguieşte pe însuşi Acela a-L avea în inimă, oare din acestea de care zici, are trebuinţă de ceva?”
Şi cum a auzit acela acestea, mult minunându-se de dânsul pentru răspuns, n-a mai voit nicidecum să-l oprească, ci l-a slobozit îndată spre a se duce spre al său sălaş.
121
III.
A Sfântului Diadoh63
Când sufletul va fi întru îndestularea fireştilor sale roade, îşi face şi cântare de psalmi cu glas mai mare, şi cu glas mai vârtos voieşte să se roage; iar când de Duhul Sfânt se lucrează, încet şi cu toată dulceaţa cântă şi se roagă cu toată inima. Iar acestei aşezări adică îi urmează şi bucurie pătrunsă de închipuiri, iar acesteia, duhovnicească lacrimă, şi, după toate acestea, o veselie oarecare iubitoare de linişte. Că fierbinte este pomenirea ceea ce petrece prin măsurarea [domolirea] glasului, gătind inima a aduce oarecari cugetări înlăcrimate şi blânde; drept aceea, atunci cu adevărat e cu putinţă a se vedea seminţele rugăciunii cu lacrimi semănându-se în pământul inimii pentru nădejdea bucuriei secerişului. Însă când ne îngreuiem de multă mâhnire, trebuie a face cântarea cu glas puţin mai mare, atingând sunetele sufletului cu bucuria nădejdii până când acel nor prea greu se va risipi de vânturile cântării.
IV.
A lui Avva Casian
Toate Obştile cele de la Răsărit, şi mai vârtos cele din Egipt, au la rugăciune şi la cântări un canon ca acesta. Adunându-se fraţii împreună în vremea pravilei, atunci când se isprăveşte psalmul, nu îndată se pornesc către plecarea
63 Despre Diadoh al Foticeei, a se vedea Filocalia, Vol. I.
122
genunchilor, ci, mai-nainte de a pleca genunchii, stând puţin, mâinile întinse avându-le, se roagă, iar după acestea, căzând la pământ, şi câte puţin întru plecarea genunchilor iarăşi rugându-se, toţi împreună se scoală şi, iarăşi întinzând mâinile, mai întins şi mai cu osârdie împlinesc rugăciunile, nici unul genunchii plecând, nici de la rugăciunea îngenuncherii sculându-se până când nu se va scula şi nu va pleca mai întâi cel ce le face lor rugăciunea.
Deci, precum s-a zis, atunci când, după ce pe cele mai-nainte zise slujbe le săvârşesc, se adună, atâta tăcere de către toţi se face, încât s-ar putea socoti că nu este nici un om într-atâta mulţime de fraţi. Iar mai vârtos în vremea rugăciunilor, când nici scuipat nu se leapădă, nici tuse nu se aude, nici lene sau căscare de dormitare, nici oftare cu sunet în sus nu se trimite, cel ce întru moleşeala minţii cu strigare săvârşeşte rugăciunile, îndoit zic că greşeşte: întâi adică, ca cel ce cu trândăvie se roagă, iar al doilea, ca cel ce cu glas neiscusit64 izbeşte auzul şi mintea o împrăştie, împresurându-l şi duhurile cele viclene, care, dacă ne văd pe noi stând la rugăciune, cu gânduri necuvioase şi cu trândăvie îngreuiază sufletul. Şi pentru aceasta şi psalmii fără strigare sau tulburare se sârguiesc să-i săvârşească: că nu se veselesc întru mulţimea stihurilor, ci în înţelegerea minţii, urmând acelui cuvânt ce zice: Cânta-voi cu duhul, cânta-voi şi cu mintea (I Cor. 14:15). Că mai de folos este a cânta zece stihuri cu pricepere, decât tot psalmul cu tulburarea minţii.
Iar sfârşindu-se psalmii şi canonul, precum am zis mai sus, nimeni din fraţi nu cutează câtuşi de puţin să stea şi să vorbească cu altul, ci, întru chilia lor intrând, la lucru stăruie, precum are fiecare în mâini, împlinind porunca Apostolului.
64 Aspru, neformat, zgomotos.
123
Şi iar în vremea pravilei la al treilea, al şaselea şi al nouălea ceas dacă cineva nu ajunge mai-nainte de a se săvârşi cel dintâi psalm, de aici nu cutează să intre în biserică, nici să se amestece pe sine cu cei ce cântă, ci, înaintea uşilor stând, aşteaptă ieşirea fraţilor. Şi ieşind toţi, punând metanie până la pământ, cere iertăciune lenevirii sale; iar în adunările cele de noapte, până la al doilea psalm se dă iertăciune celor ce zăbovesc [întârzie].
V.
Din Pateric
1. Avva Macarie cel Mare, cum slobozea biserica, zicea către fraţi: „Fugiţi, fraţilor!”. Şi i-a zis lui unul din bătrâni: „Unde avem să fugim mai mult decât în pustia aceasta?”. Iar el, punând degetul său în gura sa, a zis: „De aceasta fugiţi”. Şi, de aici, a intrat în chilie, iar încuind uşa, şedea.
2. Se spunea despre Avva Sisoe Tebeanul că, cum apuca de slobozea biserica, îndată se pornea în chilia sa, tăcând degrab, şi asemănându-se cu cel ce fuge; iar unii din cei ce-l vedeau pe dânsul făcând aşa ziceau: „Acesta drac are”. Iar acela, lucrul lui Dumnezeu făcând, nu lua aminte la cei ce grăiau asupra lui.
3. Un frate a întrebat pe Avva Siluan, zicând: „Ce să fac, Avva? Cum să câştig umilinţă? Că foarte sunt surpat de trândăvie, de somn şi de dormitare, iar când mă scol din somn, mă lupt mult întru cântare, şi nu pot să biruiesc dormitarea, nici psalm fără glas nu pot zice”.
Şi a răspuns lui stareţul: „Fiule, a spune tu psalmi cu glas, întâi e pricină de mândrie, că-ţi zice ţie gândul: Eu cânt, iar fratele nu cântă; al doilea că învârtoşează inima ta şi
124
nu o lasă a se umili. Deci, de voieşti umilinţă, lasă cântarea, iar când stai făcând rugăciunile tale, să caute mintea ta la puterea stihului şi socoteşte că înaintea lui Dumnezeu stai, a Celui ce cearcă inimile şi rărunchii. Iar când te scoli din somn, mai-nainte de toate să slăvească gura ta pe Dumnezeu, şi apoi citeşte credinţa [Crezul] şi Tatăl nostru, şi atunci începe canonul tău, rar suspinând, şi aducându-ţi aminte de păcatele tale şi de munca întru care te vei munci”.
Zis-a fratele: „Eu, părinte, de când m-am făcut călugăr, urmarea canonului şi ceasurile după Octoih le cânt”.
Răspuns-a stareţul: „Pentru aceasta fug de la tine umilinţa şi plânsul; socoteşte pe Părinţii cei mari, cum, neînvăţaţi fiind, şi nici glasuri, nici tropare ştiind, fără decât nişte puţintei psalmi, ca nişte luminători în lume au strălucit. Ce fel erau Avva Pavel cel Simplu, şi Avva Pamvo, şi Avva Apollo şi ceilalţi Purtători de Dumnezeu Părinţi, care şi morţi au înviat, şi puteri mari au făcut, şi stăpânire asupra dracilor au primit…! Nu cu cântări şi tropare şi glasuri, ci cu rugăciunea cea cu inimă zdrobită şi cu postul prin care şi frica lui Dumnezeu se face în inimă necurmat şi plânsul se ţine, cel ce curăţeşte pe om de tot păcatul, şi mintea mai albă decât zăpada o lucrează.
Iar cântarea, pe mulţi întru cele mai dedesubt ale pământului i-a pogorât: nu numai pe mireni, ci şi pe preoţi i-a moleşit, şi în curvie şi în alte patimi urâte i-a adus. Deci cântarea, a mirenilor este, că pentru aceea se şi adună norodul în biserică. Socoteşte, fiule, câte cete sunt în cer, şi nu este scris despre nici una dintr-însele că cu Octoihul [cele opt glasuri] cântă, ci o ceată neîncetat cântă Aliluia!. Iar alta: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot!. Iar alta: Blagoslovită este slava Domnului din locul şi din casa Lui!. Deci tu, fiule, de voieşti întru rugăciuni umilinţă a câştiga,
125
urmează Părinţilor, păzind pe cât poţi mintea nerisipită. Iubeşte smerenia lui Hristos. Şi oriunde vei merge, nu te arăta pe sineţi ca un ascuţit la minte şi învăţător, ci ca un neînvăţat şi ucenic, şi Dumnezeu îţi va da ţie umilinţă”65.
4. Zis-a un stareţ: „Cei ce se roagă lui Dumnezeu, datori sunt în pace, în linişte multă şi în aşezare a o face, şi nu cu strigări necuviincioase şi amestecate prin care pe ei şi pe cei de aproape să-i tulbure, ci cu durere de inimă şi cu gânduri treze a lua aminte la Domnul. Că aşa sunt unii, patimi trupeşti având, atunci când îi ard sau îi taie, bărbăteşte şi cu răbdare suferă durerea, nestrigând sau tulburându-se, ci ţinându-se pe sineşi, şi durerile cele de doftorie cu tăcere răbdându-le. Iar alţii, asemenea cu aceia aflându-se, şi tot aceleaşi pătimind, strigări necuviincioase şi tulburări uneltesc. Dar durerea tot aceeaşi este şi a acelora ce strigă, şi a acelora ce nu strigă; aşa şi la rugăciuni şi la umilinţe.
65 Un alt Avva din Pateric ar putea adăuga aici: „Mare lucru este cu adevărat a se ruga fără răspândire, dar mai mare este şi a cânta fără răspândire” (Avva Evagrie). Deşi se arată că marii Părinţi din vechime s-au nevoit fără (prea multă) cântare, Avva Siluan voieşte a arăta primejdiile ce le poate pune cântarea, căci conţine în ea elemente lumeşti (din tradiţiile antice), de aceea şi zice că este mai mult a mirenilor. Căci mireanul, după Apostolul Pavel, este cel împărţit între Dumnezeu şi soţie (deci şi lume), în timp ce călugărul se dă cu totul lui Dumnezeu, încercând a minimaliza la maxim cele ale lumii, ca unele ce pot fi pricini sau piedici în calea sa spre Dumnezeu. Dar dacă călugărul poate să se folosească de cântare (sau de toate celelalte) fără răspândire sau fără mândrie, adică fără a-şi despărţi mintea de Dumnezeu, mai mare lucru este, aşa cum zice Avva Evagrie mai-nainte. Cuvioşii din Pateric accentuau rugăciunea fără cântare ca una ce este o cale mai directă şi mai simplă (deşi nu mai uşoară) către Dumnezeu. Cântarea deja se făcuse multora din lume cum zice Avva Siluan mai sus pricină de „pogorâre în cele mai de jos ale pământului”, de aceea, ea trebuia evitată cât se poate de mult, fără a fi totuşi lepădată cu totul.
126
Sunt unii care, cu linişte rugându-se, durerea inimii întru netulburare o păzesc, iar alţii, neoprindu-se pe eişi, cu tulburare şi cu sunet îşi fac rugăciunile, încât şi cei ce aud se smintesc. Dar nu se cuvine ca robul lui Dumnezeu să fie întru neaşezare, ci întru toată smerita cugetare şi liniştea, precum se zice la Proorocul: Spre cine voi căuta, fără de numai spre cel blând şi liniştit şi care se cutremură de cuvintele Mele (Is. 66:2). Că cei ce petrec aşa, şi pe cei ce-i văd pe toţi îi folosesc”.
VI.
A Sfântului Efrem
A ajunge mai-nainte de toţi în biserică, bun lucru şi mântuitor este; iar a ieşi din biserică mai-nainte de otpust, fără de mare nevoie, vătămător şi pierzător. Deci tu, iubite, ca să te foloseşti, aşteaptă şi ascultă Dumnezeieştile Scripturi. Că precum în zăduf, un pahar de apă rece e degrab primit de omul călător, aşa Dumnezeieştile cuvinte rourează sufletul. De voieşti să auzi, aşteaptă, şi de vei auzi, înţelept vei fi; iar dacă cu greu suferi răbdarea de a auzi cuvântul, nu cu atât mai vârtos fapta? Deci de aici să te cunoşti pe sineţi dacă eşti lenevos ca şi mine. Iar intrând noi în casa Domnului, toată răspândirea să se depărteze de la cugetul nostru, iar omul nostru cel dinlăuntru să se îndeletnicească întru vedenie şi rugăciune, iar mintea noastră să nu se tulbure de oarecari gânduri străine.
Să cunoaştem înaintea Cui stăm la rugăciune, şi tot sufletul nostru şi inima să fie umilindu-se către Dânsul, şi nimic altceva nălucind. Înţelege şi pe cea zisă în pildă:
„Dacă, luând cineva legătură de argint în mâna sa, se va duce la bâlci ca să cumpere boi, au doară la porci va lua
127
aminte? Iar dacă voieşte să cumpere măgari, au doară îi va socoti pe câini? Au nu cugetul lui se va lipi de cele ce pofteşte, socotindu-le numai pe acelea, ca nu cumva, înşelându-se, să piardă în zadar cele din mâini?”
Aşa şi noi, când intrăm în sfinţita casă, înaintea lui Dumnezeu să stăm, şi toată gândirea noastră la Dânsul să o întindem, şi pe cele ale Lui singure să le cugetăm şi să le închipuim, ca şi mântuirea noastră de aici să o neguţătorim, şi bunătăţile cele cereşti să le dobândim. Dar nici la oareşicare vorbă să nu ne abatem cu aproapele, ca nu în loc de a îmblânzi pe Făcătorul cerului şi al pământului, să ne aflăm întărâtându-L.
Căci aşa cum cineva, stând şi vorbind cu împăratul, dacă ar fi chemat de un împreună-rob, va lăsa pe minunata şi slăvită vorbire a împăratului, şi întorcându-se, va vorbi cu cel împreună-slugă, de sineşi ocărăşte pe împăratul şi înfricoşătoare urgie de la acela îşi pricinuieşte luişi, tot aşa şi cel ce vorbeşte în vremea cântării sau a rugăciunii. Deci datori suntem ca în chipul în care îngerii cu mult cutremur stând săvârşesc laudă Ziditorului, aşa şi noi la cântare să stăm. Iar dacă fratele cel ce stă lângă tine, fiind poate neputincios cu trupul, tuşeşte sau scuipă mult, nu te supăra pe dânsul, ci adu-ţi aminte că mulţi s-au dat pe sine spre slujirea bolnavilor şi a buboşilor, ca dintru aceasta mult să câştige, cu iscusul învăţându-se dragostea şi milostivirea. Şi tu, ca cel ce cu acelaşi trup eşti înfăşurat, aproape eşti de nişte neputinţe ca acestea, deşi acum, cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu, eşti sănătos cu trupul; pentru aceea, nu te înălţa asupra celui neputincios, ci teme-te ca să nu pătimeşti aceleaşi sau mai rele decât acelea, şi întăreşte-te pe sineţi cu milostivirea cea către frate.
PRICINA A douăsprezecea
Că se cuvine a-i canonisi pe cei ce grăiesc în deşert la Dumnezeiasca slujbă, iar de nu se vor îndrepta, să-i izgonim cu asprime din Biserică.
I.
Din viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv
Marele Ioan, pe cei ce dobitoceşte vorbesc în biserică unii cu alţii, se sârguia cum să-i îndrepte mai degrab; iar dacă pe cineva, după prima şi a doua învăţătură l-ar fi văzut neîndreptat, îndată îl scotea afară, zicându-i lui stăpânescul glas: Casa lui Dumnezeu casă de rugăciune se cuvine a fi (Matei 21:13). Iar pe cei mai sârguitori la Dumnezeieştile slujbe îi primea şi îi lăuda pentru iubirea [lor] de Dumnezeu; încă îi cinstea şi cu sporiri în treaptă.
II.
Din Pateric
1. Zis-a un stareţ: „De va afla cineva vreme a vorbi în biserică cu mulţi sau cu puţini, şi va astupa gura66 celui ce cântă, ca să nu strige el către Dumnezeu, acela lucrează lucrul dracilor; că şi dracii, neputând a asculta lauda lui Hristos, îi opresc pe cei ce cântă”.
66Poate „va bruia”.
129
2. Zis-a Avva Evagrie: „Mare lucru este adică a te ruga fără răspândire, dar mai mare lucru este a cânta fără răspândire”.
III.
A Sfântului Efrem
Frate, dacă vei sta în casa Domnului spre slujbă duhovnicească, osârdnic să fii către psalmodiere; iar dacă tu vei tăcea, şi voi tăcea şi eu, şi va tăcea şi aproapele, nevoie este să înceteze şi psalmodierea; dar să nu fie aşa. Că dacă cei ce laudă pe boieri sau pe împărat, atunci când vor sta în privelişte67 şi vor vedea pe cineva stând între dânşii şi nestrigând împreună cu dânşii cu glas întins, pe acesta împingându-l, îl pun jos, ca pe un nevrednic judecându-l de o stare ca aceasta, au nu mai vârtos noi, stând înaintea Stăpânului cerului şi al pământului, trebuie a face cântările cu osârdie şi cu bună întindere? Şi ia aminte ca nu cumva să tulburi ceata de bărbaţi asceţi ce stau şi cântă Domnului, ca să nu vină asupra ta mânie Dumnezeiască şi rană. Că a greşi spre Dumnezeu, cumplit este şi neiertat, încă şi duhurile Proorocilor, Proorocilor se supun, după cea scrisă: Că Dumnezeu nu este un Dumnezeu al nestatorniciei, ci al păcii şi al rânduielii (I Cor. 14: 33).
67 La loc deschis, în public.
130
IV.
A lui Antioh Pandectul
Cântarea de psalmi este lucrul puterilor celor fără de trupuri, a celor ce stau şi slujesc neîncetat lui Dumnezeu, după cea zisă: Lăudaţi pe Domnul din ceruri (lăudaţi pe El) toţi îngerii Lui şi toate puterile (Ps. 148:1, 2; 150: 2); dar se potriveşte şi tuturor oamenilor, că zice: Toată suflarea să laude pe Domnul (Ps. 150: 6), iar cu mult mai vârtos călugărilor, care viaţă îngerească au luat asupră-le, că zice: Cei ce vă temeţi de Domnul, lăudaţi pe Dânsul (Ps. 135: 20), seminţia lui Iacov, slăviţi-l pe Dânsul (Ps. 21:15).
Iar după cântare, adeseori este jertfă, şi jertfă de laudă, după cea scrisă: Jertfa laudei Mă va slăvi (Ps. 49: 24). Pentru aceea datori sunt călugării adeseori şi necurmat să slujească lui Dumnezeu cu cele legiuite Lui slavoslovii, ascultând pe David poruncindu-ne nouă şi zicând: Cântaţi Dumnezeului nostru, cântaţi; cântaţi împăratului nostru, cântaţi; cântaţi cu înţelegere (Ps. 46: 6, 7), binecuvântaţi-L pe El întru strigare (Ps. 32: 3); Bucura-se-vor buzele mele când voi cânta Ţie, şi sufletul meu, pe care l-ai izbăvit (Ps. 70:26); şi iarăşi: Cântaţi Domnului cei cuvioşi ai Lui (Ps. 29: 4), şi slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur (Ps. 2:1). Că lauda Lui în biserica cuvioşilor (Ps. 149:1) şi Fiii Sionului să se bucure de împăratul lor (Ps. 149:2); iar eu voi lăuda şi voi cânta întru slava mea (Ps. 107:1), că s-a înfierbântat inima mea înlăuntrul meu, şi în cugetul meu se va aprinde foc (Ps. 38:4). Aşa te voi binecuvânta în viaţa mea, şi în numele Tău voi ridica mâinile mele. Ca de seu şi de grăsime să se umple (sature) sufletul meu, şi cu buze de bucurie Te va lăuda gura mea (Ps. 62: 5, 6), căci cu lucrul desfătării vei adăpa pe cei ce-ţi cântă Ţie (Ps. 35. 8).
131
Dar ce, trebuie ca toate mărturiile lui David să le punem înainte pentru a cânta, şi pentru bucuria şi veselia ce se face în inima celui ce cu umilinţă şi cu trezvire cântă? Căci aceasta o ştiu bine cei ce au gustat cu de-amănuntul. Deci cu osârdie să stăm, iubiţilor, la cântare şi la rugăciune, întorcându-ne dinspre năvălirile gândurilor şi ale grijilor. Că obişnuiesc dracii ca, atunci când văd pe cineva cântând sau rugându-se, atunci vâră noimi ale oarecăror lucruri, ca şi când de nevoie ar mişca mintea către cercarea lor, ca, ţinută fiind mintea cu pomenirea lor, să piardă dulceaţa cântării. Că pentru aceasta Hristos din gura pruncilor săvârşeşte laudă, pruncind adică cu nerăutatea, ca prin cântarea de psalmi să sfărâme pe cel ce ne tiraniseşte pe noi, pe vrăjmaşul şi izvoditorul diavolul, vrăjmaş adică al faptelor celor bune şi izvoditor al răutăţii.
Deci şi noi, cu simplitate lăudând pe Domnul, zdrobim şi sfărâmăm măiestriile lui. Să fie dar psalmul rostit adeseori; că numai şi numindu-se Dumnezeu, goneşte dracii. Încă şi aceasta este de nevoie a vă aduce vouă aminte, anume că cântarea noastră, canon se zice, precum şi înşivă ştiţi. Şi precum lucrătorul de pământ, de nu va da deplin şi bine canonul68 său, miriade cumplite pătimeşte, în temniţă se bagă şi îl spânzură şi îl bat până va plăti toată datoria sa, aşa şi călugărul, când se va lenevi de canonul său, îndată îl părăseşte darul, şi îndată se dă vrăjmaşilor săi şi cade sub picioarele lor.
68 Sarcina care i s-a dat de făcut.
132
V.
A Sfântului Isaia
Fraţilor, fără de mare nevoie, nu grăiţi nimic la trapeză sau în biserică, şi să nu îndreptaţi pe cineva când cântă de nu vă va întreba el pe voi. Că de se va rătăci în grai şi va trece, şi graiul a trecut, voi nu îndată să-i ziceţi lui şi să-l tulburaţi; iar de va zice „faceţi iubire, spuneţi-mi!”, spuneţi-i lui.
VI.
A Sfântului Efrem
Frate, dacă nu voieşti a zidi, pe cele zidite nu le răsturna; dacă nu voieşti a răsădi, pe cele răsădite nu le smulge; adică, dacă la pravilă stând, nu voieşti a trimite laude Domnului, pe cei ce cântă nu-i împiedica. Bogatul a grăit şi toţi au tăcut, şi cuvântul lui l-a înălţat până la nori; iar Dumnezeu ne grăieşte prin Sfintele Scripturi, şi noi nu voim a tăcea şi a asculta? Ci unul adică vorbeşte, iar altul dormitează, iar altul se răspândeşte afară cu gândurile; dar ce zice Scriptura? Cel ce întoarce urechea sa ca să nu audă legile Celui Preaînalt, şi el va fi nesuferit la Dumnezeu, şi rugăciunea lui (Pilde 28: 9).
Călugărul leneş se sârguieşte la rugăciune a auzi „Amin”, iar cel ce se roagă cu trezvire nu se trândăveşte69, nici nu se tulbură; ca nu cumva să se zică şi despre el cea a proorocului: Aproape eşti de buzele lor, şi departe de rărunchii lor (Ier. 12: 2). Călugăre, fraţii, la pravilă stând, binecuvântează
69 Lit. „nu cade în acedie”.
133
pe Dumnezeu, iar tu afară te răspândeşti? Nu ştii că pe sineţi te păgubeşti? Zi gândului tău: „Oare de ar fi fost dare de aur, sau altceva din cele materialnice, au nu ne-am fi sârguit mai-nainte de toţi a ajunge?”. Şi dacă la cele trupeşti atâta sârguinţă [punem], au nu cu mult mai vârtos la cele duhovniceşti? Fii fierbinte cu duhul, precum sfinţii, ca să te sălăşluieşti împreună cu dânşii întru împărăţia cerurilor.
PRICINA A TREISPREZECEA
Că se cuvine a priveghea în toată vremea şi a dormi atâta cât să se ţină trupul; şi că cei începători la nevoinţă trebuie şi prin izvodiri [cugetări] a deprinde privegherea.
I.
Din viaţa Sfântului Efrem
Pe Marele Efrem, de multe ori nopţile priveghind primindu-l, treaz iarăşi luminii celei de zi îl dădea, ca domnul întunericului, pe ascuns uitându-se, să nu-l apuce pe dânsul ferecat cu somnul, şi pentru aceasta din pricina năvălirii aceluia priveghea; că foarte puţin somn îi ajungea lui, gustând numai, şi nu întru saţiu folosindu-l, ci atâta cât era de nevoie a întări şi a ţine trupul lui cel întins cu multe sudori şi osteneli; şi pe multe altele le făcea somnul a fugi de la ochii lui70, multe, iar mai vârtos culcarea pe jos, aspra petrecere şi cea în tot chipul topire şi necăjire a trupului.
II.
Din viaţa Sfântului Pahomie
1. Cuviosul Palamon, învăţătorul Marelui Pahomie, dacă se întâmpla vreodată ca în rugăciunile cele de noapte
70 Ideea aghiografului pare a fi aceasta: pe lângă ispita somnului celui peste măsură şi feluritele ispite ale trupului, el reuşea a pune pe fugă cu privegherea şi cu celelalte nevoinţe trupeşti încă multe alte ispite sau chiar patimi.
135
să vadă pe Pahomie cu somnul îngreuiat, ieşea împreună cu dânsul în munte, şi nisipul cel de acolo, în coşniţe luându-l, aşa îl muta din loc în loc şi îl deşerta, dintru aceasta pe trup şi pe mintea cea îngreuiată le gătea a se trezvi către rugăciuni şi cântări. Şi zicea către dânsul stareţul: „Trezveşte-te, Pahomie, ca nu cumva să te ispitească ispititorul şi în deşert să se facă osteneala noastră”. Deci se obişnuia Pahomie, stând la rugăciune, a-şi întinde mâinile şi nicidecum a le slobozi în jos pe dânsele, ci cu întinderea lor ca pe cruce întinzându-se, aşa chinuind trupul, sufletul către trezvire îl întorcea.
2. Se spunea despre Avva Sarmata că, postind de-a pururea şi înfrânându-se, aşa a biruit somnul, încât, dacă-i zicea lui „du-te”, se ducea, şi când îi zicea „vino”, venea.
III.
A Sfântului Isaia
Frate, fă privegherea ta cu bună rânduială, şi să nu lipseşti trupul tău de trebuinţa lui, şi săvârşeşte slujbele (rugăciunile) tale cu blândeţe şi cu cunoştinţă, ca nu cumva din multa priveghere să se întunece sufletul tău şi să fugă din stadion. Deci ajungă-ţi ţie a socoti că lucrurile faptelor bune sunt ostenelile cele trupeşti întru cunoştinţă şi că naşterile patimilor se fac întru lenevire. A iubi lăţimea [destinderea] izgoneşte cunoştinţa; iar a iubi osteneala este urâciune către patimi; iar trândăvia le aduce pe dânsele fără osteneală. Deci nu lua aminte, frate, la odihni, până când eşti în trupul acesta, nici să-ţi crezi ţie de te vei vedea pe tine la o vreme odihnit dinspre patimi. Pentru că vrăjmaşii se strâng [retrag] pe eişi până la o vreme, dar de va slobozi omul inima sa, socotind că s-a odihnit, fără de veste sar asupra ticălosului suflet, şi-l
136
hrăpesc pe dânsul ca pe o vrabie; şi dacă se fac mai tari decât dânsul, îl smeresc fără milostivire întru tot păcatul, mai cumplit decât cele dintâi pentru care se ruga să i se ierte.
Deci să stăm întru frica lui Dumnezeu, păzind şi săvârşind partea noastră cea lucrătoare, păzind toate faptele bune care opresc răutatea vrăjmaşilor; că ostenelile şi obosirile acestei vremi scurte, nu numai că ne păzesc pe noi de răutate, ci, iarăşi, ele gătesc sufletului cununi de mai-nainte, până ce va ieşi din trup. Că Domnul nostru şi Dascălul, ştiind marea nemilostivire a vrăjmaşilor, şi miluind neamul nostru, a poruncit întru asprimea inimii, zicând: Fiţi gata în toată vremea, că nu ştiţi în care ceas vine tâlharul, ca nu cumva să vină fără de veste şi să vă afle pe voi dormind (Matei 24:42-43); şi iarăşi: Căutaţi ca nu cumva să se îngroaşe inimile voastre cu mâncări, şi cu beţii, şi cu griji lumeşti, şi va veni asupra voastră de năprasnă ceasul (Luca 21: 34).
Şi ştiind că, de nu va avea omul ceva de-al vrăjmaşilor, aceştia nu-l pot birui pe dânsul, trimiţând pe ucenicii Săi, le zicea lor: Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor, ci nimic să nu luaţi pe cale (Matei 10:16). Că atâta vreme cât aveau ceva dintr-ale lupilor, nu puteau scăpa de dânşii. Deci întorcându-se ei sănătoşi şi păzind porunca, S-a bucurat împreună cu dânşii şi, împuternicind inima lor, le zicea: Văzut-am pe Satana ca pe un fulger din cer căzând. Iată, vă dau vouă stăpânire [putere] să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nu vă vor nedreptăţi pe voi (Luca 10:18-19).
Deci trimiterea Lui în frică şi în păzire a fost; iar când au împlinit porunca, le-a dat lor stăpânire cu putere; aceste cuvinte nu sunt numai ale acelora, ci şi a tuturor celor ce împlinesc poruncile. Şi iarăşi împuternicindu-i pe dânşii ca să nu obosească întru necazuri, le zicea lor dându-le darul
137
în inimile lor: Voi sunteţi cei ce aţi rămas cu Mine întru năpastele Mele (Luca 22: 28), adică cei ce stau peste cele afară de fire, până când le vor tăia pe ele.
Şi acestea le-a zis lor mergând spre Cruce: Şi Eu, zice, vă rânduiesc vouă împărăţie precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea (Luca 22:29-30). Deci cel ce voieşte a mânca şi a bea la masa Lui să meargă împreună cu Dânsul la Cruce, căci Crucea lui Iisus este reaua pătimire şi înfrânarea dinspre toată patima, până când se vor tăia toate patimile; precum şi Apostolul, tăindu-le pe dânsele, zicea: Cu Hristos împreună m-am răstignit, şi de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine. Şi iar a zis: Cei ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Gal. 2:20). Şi scriind şi lui Timotei, zicea: Dacă împreună am murit, şi împreună vom împărăţi. Dacă ne vom lepăda, şi Acela se va lepăda de noi (II Tim. 2:11-12). Şi cine sunt cei ce se leapădă de Dânsul, dacă nu cei ce fac voile lor cele trupeşti şi ocărăsc sfântul Botez, prin care s-a dat nouă iertare păcatelor?
Dar avem pocăinţă şi după sfântul Botez, că de n-ar fi fost pocăinţă, nu s-ar fi mântuit cineva. Căci cunoscând Apostolul cum că şi după Botez este cel ce păcătuieşte, zice: Cel ce fură să nu mai fure (Ef. 4: 28). Deci, de avem pecetea sfântului Botez, să ne sârguim a părăsi păcatele noastre ca să aflăm milă în ziua aceea. Că s-a apropiat, şi vine şezând pe scaunul slavei Sale, şi se vor aduna toate seminţiile înaintea Lui, şi fiecare în parte se arată întru făclia [candela] sa ce este în partea cea lucrătoare a bunătăţilor. Cel ce nu are untdelemn, făclia lui se va stinge, iar el se va arunca întru întuneric; iar acela a cărui făclie este luminată, va intra împreună cu Dânsul întru împărăţie.
Deci să ne sârguim, iubiţilor, să umplem cu untdelemn vasele noastre până ce suntem în trup, ca să lumineze făclia
138
noastră. Vasele noastre sunt puterile sufletului, cele ce încap [cuprind] faptele bune, iar undelemnul cel dintru dânsele este lucrarea tuturor bunătăţilor. Iar făclia cea luminoasă este mintea cea primitoare de strălucirea cea Dumnezeiască. Deci sufletul care se face purtător de lumină prin lucrurile cele bune va intra împreună cu Hristos întru împărăţie; iar cel care se face întunecat din lucrarea lucrărilor întunericului sau din lenevirea spre bunătăţi se va duce întru întunericul care i s-a solit luişi prin cele ce a făcut.
Zis-a iarăşi: „Urăşte, frate, pe toate cele din lume, şi trupească odihnă, că acestea te fac pe tine vrăjmaş al lui Dumnezeu. Că precum omul, având vrăjmaş, bate război cu dânsul, aşa datori suntem cu trupul nostru a bate război ca să nu-l odihnim pe dânsul. Că depărtarea, cei de demult, fugire de trup o au zis, şi cugetare la moarte.
IV.
A lui Avva Marcu
Domnul nostru Iisus Hristos, cu cuviinţă Dumnezeiască, precum ştie, însuşi mai-nainte purtând grijă de mântuirea tuturor, cu feluri de dogme pe cuvântul slobozeniei aşezându-l, un singur scop de cuviinţă a hotărât tuturor, zicând: Pocăiţi-vă! Aşa încât dintru aceasta să cunoaştem noi că felurimea poruncilor în hotarul pocăinţei încetează71. Iar pocăinţa, precum mi se pare, nici în vremi, nici în fapte nu se îngrădeşte împrejur [circumscrie], ci, prin poruncile lui Hristos, după măsură se iscuseşte. Unele porunci sunt mai cuprinzătoare: pe multe din cele osebite întru dânsele cuprinzând şi
71 Toate poruncile au ca principiu şi scop pocăinţa.
139
multe miriade ale răutăţii tăindu-le; pentru aceea, iubitorii de Dumnezeu şi statornicii în credinţă spre poruncile cele cuprinzătoare se silesc, iar pe cele din parte [osebite], după întâmplare întâlnindu-le, nu le trec cu vederea.
Tuturor dar şi celor mici, şi celor mari până la moarte, nesăvârşită este pocăinţa; căci izbăvitorul sufletelor noastre, tuturor un singur hotar cuprinzător al poruncilor punând, a zis către Apostoli: Ziceţi-le lor: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (cf. Matei 3: 2), punând împreună şi porunci (cf. Matei cap. 5 şi urm.; Fapte 2:38 şi urm.; 3:19 şi urm.), care porunci isprăvesc pocăinţa, iar împlinirea lor până la moarte o a hotărât, zicând: Cel ce-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, în viaţa veşnică îl va afla pe dânsul (Matei 10:39), şi strigă, grăind: Cel ce va strica o poruncă dintru acestea mai mici, şi va învăţa aşa pe oameni, prea mic se va chema întru împărăţia cerurilor (Matei 5:19). Deci dacă până la moarte a hotărât pocăinţa, precum se arată, cel ce zice că mai-nainte de moarte o a săvârşit strică porunca, scoţând moartea.
Dar negreşit îmi vei zice mie: „Cei ce cu adevărat au plăcut lui Dumnezeu şi către desăvârşire au ajuns, de ce fel de pocăinţă încă mai au trebuinţă?”. Zic şi eu ţie cum că: „Au fost nişte oameni ca aceştia, şi încă sunt, şi eu mărturisesc aceasta. Dar ascultă cu pricepere şi cunoaşte cum şi aceştia au trebuinţă de dânsa. Minciuna, de la Diavolul a zis Domnul că este; şi a căuta la femeie pentru a o pofti, preacurvie a socotit, şi mânia cea către aproapele, cu uciderea o a asemănat.
Cine dar este unul ca acesta care nicicum să nu ştie de minciună, şi străin să fie de toată pofta cea din vedere, şi niciodată să nu se mânie în zadar pe aproapele, nici să se afle vreodată vinovat de grai deşert, încât să nu aibă trebuinţă de pocăinţă? Că, deşi acum nu este într-acest fel, dar fiindcă
140
a fost odinioară, dator este a face pocăinţă până la moarte, încă şi firea ne învaţă pe noi să nu o lăsăm pe dânsa până la moarte. Mintea cea cuvântătoare nu poate să nu lucreze: măcar şi desăvârşit în bine s-ar afla, întru cele de-a dreapta lucrează72; iar dacă cu pricina săvârşirii [depline] va înceta din lucrarea celor bune, negreşit spre stânga se pleacă73; şi depărtându-se dinspre stânga, iarăşi spre dreapta fireşte se trage. Iar lucrarea celor de-a dreapta, şi celor nou-începători, şi celor din mijloc, şi celor desăvârşiţi, rugăciunea este, şi curăţirea gândurilor, şi răbdarea întru cele ce vin asupră-le, fără de care nu e cu putinţă a se îndrepta prin celelalte porunci prin care se face bine-primită pocăinţa.
Caută pe cei ce din veac au călătorit în viaţa aceasta, şi vei afla că nimeni nu s-a făcut drept, fără numai cine a purtat grijă de aceasta, şi nimeni nu s-a osândit, fără numai cine o a defăimat pe aceasta. Dacă diavolul nu încetează a bate război cu noi, pentru aceasta nici lucrarea pocăinţei nu trebuie a o lăsa vreodată. Că deşi chiar şi până la moarte de ne-am nevoi, nici aşa n-am împlini pe cât trebuie, că nimic vrednic de împărăţia cerurilor n-am făcut. Că precum mâncăm şi bem şi vorbim fireşte, aşa şi a ne pocăi fireşte suntem datori. Odată, cel vrednic de moarte, după lege, se omora; iar cel ce a trecut întru credinţă trăieşte pentru pocăinţă, deşi nu osebit [nu pentru altă pricină], ci pentru păcatul neascultării74.
72 Adică virtuţile sau, în general, cele de folos oamenilor şi plăcute lui Dumnezeu, pe care vrăjmaşul le foloseşte ca tot atâtea pricini de căderi în păcat, cu deosebire prin gândul mândriei şi al slavei deşarte.
73 Adică spre viaţa întru ispitele cele prin gânduri şi închipuiri rele şi urâte, pe care vrăjmaşul voieşte a ne face să le transpunem şi în faptă.
74 Pocăinţa să fie săvârşită neîncetat pentru păcatul neascultării lui Adam sau omului în general, căci neascultarea ne-a lipsit de Rai, de slavă şi de toate celelalte bunătăţi, la fel şi păcatele de după Botez: săvârşite din nou, aduc cu ele urmări asemănătoare păcatului strămoşesc (acestea se arată în continuare), urmări care se vindecă prin pocăinţă neîncetată.
141
Botezându-ne, ne-am curăţit, curăţindu-ne, porunci am luat; cel ce nu face pe cea de-a doua [împlinirea poruncilor], pe cea dintâi o a spurcat [curăţirea prin Botez], uitare luând de curăţirea păcatelor lui cele de demult, de care nimeni nu se află cu totul curăţit, niciodată, nimic din cele poruncite părăsind. Pentru aceasta, tuturor le este nevoie de pocăinţă până la sfârşit. Cel ce o ocoleşte (o hotărăşte împrejur [o circumscrie]) pe dânsa, se întoarce înapoi, şi căderile cele vechi le înnoieşte. Credinciosul Avraam şi Dreptul Iov, pământ şi cenuşă s-au numit pe eişi, iar aceste smerite graiuri sunt semn al smeritei cugetări, iar cel despărţit de pocăinţă nu poate cugeta smerit.
Cei trei tineri mari Mucenici, în mijlocul văpăii ce ardea se mărturiseau, şi ziceau cum că au greşit şi au nelegiuit, şi de relele cele de oarecând se pocăiau. Pe scurt, desăvârşiţi fiind, toată lauda lor are putere de pocăinţă. Deci dacă şi cei ce foarte bine au plăcut şi desăvârşiţi prin lucruri s-au arătat, de acest ajutor s-au folosit până la moarte, cine este de aici care, cu pricina dreptăţii îndrăznindu-şi, şi pocăinţa să o defaime? Mie mi se pare că nici dacă ar fi cineva sfânt ca Pavel sau ca Petru, nici aşa nu va alege a părăsi pricina smeritei cugetări. Pentru aceasta, Petru, pe sineşi cu Cornilie s-a alăturat, zicând: Scoală, că şi eu sunt om! (Fapte 10: 26). Iar Pavel, de darul dat lui de la Hristos, pe sineşi înapoi până la moarte socotindu-se, aşa zicea: Alerg, ca doar o voi prinde, spre ceea ce m-am prins de Domnul (Filip. 3:12). Prindere a numit petrecerea cea până la ieşire.
Deci, spune-mi acum, firea noastră, câtă putere are spre blagocestie? Oare pe aceasta în fiecare zi suntem datori
142
a o aduce lui Dumnezeu, sau nu? Negreşit îmi vei zice că da, de vreme ce pe aceasta Dumnezeu o a arătat firii, şi după putere a pus poruncile. Deci dar, dacă astăzi, aducându-se Lui bunătate, de astăzi este datoria, arată-mi mie de aici vreo răsplătire a păcatului celui de demult pe care l-ai făcut?! Şi eu voi zice ţie că nu numai aceasta nu o vei avea a o arăta, ci nici toate zilele nu-ţi vor ajunge pentru a o plăti fără lipsă; arată-mi deci de unde este aceasta arătat? Dintru aceea că nu totdeauna întru aceleaşi fapte bune ne aflăm.
Că pre cât astăzi vei adăuga la fapta bună, pe atâta te-ai vădit dator al celei trecute, arătată făcând puterea firii. Că prin adăugirea de astăzi te-ai arătat cum că nu a firii, ci a voirii este lipsa de ieri, şi, pentru aceasta, de păcat ne lucrăm.
Inima cea iubitoare de dulceţi, temniţă şi lanţ este sufletului în vremea ieşirii, iar cea iubitoare de osteneală, uşă deschisă este.
Frica Gheenei şi dorul Raiului dau răbdare în cele necăjicioase. Şi aceasta nu de la noi, ci de la Cel ce cunoaşte gândurile noastre.
Precum pe faptele noastre bune, ostenelile şi necinstirile, aşa şi pe răutăţi, dulceţile şi slavele de la oameni s-au obişnuit a le naşte.
Cel ce, pentru frica relei pătimiri şi a ocării, cu oamenii se ceartă, sau va pătimi aici necazuri mai mult, sau în veacul cel viitor, fără de milostivire se munceşte.
Cel ce reaua pătimire şi necinstirea pentru adevăr şi le alege, apostolicească cale călătoreşte, crucea răbdând, şi cu lanţ împrejurându-se. Iar cel ce se ispiteşte afară de aceste două feluri de luare aminte a inimii, se înalţă cu mintea şi cade în ispită prin cursa diavolului.
Afară de zdrobirea inimii, cu neputinţă este cu totul a se izbăvi cineva de răutate. Iar inima o zdrobeşte înfrânarea cea
143
din trei părţi: a omului, a hranei şi a odihnei celei trupeşti. Că prisosinţa acestora, pe dulcea pătimire o pune înăuntru. Iar dulcea pătimire primeşte gândurile cele viclene; se împotriveşte încă şi rugăciunii, şi celei după cuviinţă slujiri.
V
A Sfântului Isaac
Precum din dureri se naşte rod, veselind pe cei ce l-au născut, aşa din osteneală se naşte în sufletul celui ce se nevoieşte cunoştinţa tainelor lui Dumnezeu. Iar celor spurcaţi şi iubitori de dulceţi, rodul ruşinii [se naşte]. Osteneala cea trupească, fără de curăţirea minţii, ca un zgău [pântece] neroditor şi ţâţe uscate [se face], căci de cunoştinţa lui Dumnezeu nu poate să se apropie, şi trupul adică cu totul ostenit îl face, şi nimic nu isprăveşte. După toată odihna, urmează truda, iar după toată truda cea după Dumnezeu urmează odihna. Spală, frate, frumuseţea sufletului tău cu lacrimi şi cu posturi şi cu cealaltă rea pătimire. Necazul cel ce se face pentru Dumnezeu este mai presus decât orice lucru ce se face fără de necaz, pentru că necazul cel de bunăvoie, lămurirea dragostei celei adevărate o răsare. Iar lucrul odihnei, din săturarea75 conştiinţei se face. Pentru aceasta, în necazuri s-au lămurit sfinţii şi nu întru răsuflare [odihnă].
75 Kop = plinătate, covârşire, saţietate; obrăznicie, ca o consecinţă a saturării. În Filocalie, Vol. X, p. 85, în loc de saturare găsim vârful. Deşi, după traducerea păr. Stăniloae, pare a fi vorba de covârşirea sau copleşirea conştiinţei de odihna cea întru Dumnezeu (aşa cum întăreşte şi la nota 73), Sfântul Isaac pare a-i da acestei odihne o conotaţie negativă, după cum reiese în continuare din context.
144
Iar tu, o, râvnitorule al patimii lui Hristos, întru sineţi nevoieşte-te, ca să te învredniceşti a gusta din slava Lui. Că dacă împreună pătimim, tot împreună ne vom slăvi. Că dacă trupul nu pătimeşte pentru Hristos, mintea nu se slăveşte împreună cu Dânsul. Vieţuirea cea trupească cere deşteptarea simţirilor, iar vieţuirea cea sufletească, adică lucrarea cea gânditoare, deşteptarea inimii, şi precum în fire mai presus este sufletul decât trupul, aşa şi lucrul sufletului, mai mare este decât lucrul trupului. Şi precum dintru început, mai-nainte a mers plăsmuirea trupului decât insuflarea [harului], adică decât facerea sufletului, aşa şi lucrurile cele trupeşti mai-nainte aleargă decât lucrul sufletului.
VI.
A Sfântului Efrem
Frate, sârguieşte-te să păşeşti pe calea cea strâmtă şi necăjicioasă, mai-nainte până ce o vei călători pe aceasta mai strâmtă. Nu iubi odihna trupească, ca să nu afli într-însa pagubă duhovnicească.
VII
A Sfântului Maxim
Smerenia şi reaua pătimire, de tot necazul izbăvesc pe om, una adică taie patimile cele sufleteşti, iar cealaltă, pe cele trupeşti. Că aceasta se arată făcând şi Fericitul David, întru cele ce se roagă către Dumnezeu, zicând: Vezi smerenia mea şi osteneala mea, şi lasă toate păcatele mele (Ps. 24:19).
PRICINA A PAISPREZECEA
Despre iubirea de sine.
I.
A Sfântului Isaia
Cel ce se teme de neputinţa trupului nu ajunge [la viaţa] cea după fire, nici fapte bune nu poate câştiga; iar dacă cineva cade la Dumnezeu întru toată osteneala sa, puternic este Dumnezeu a-l odihni pe dânsul. Că de n-ar fi sfărâmat Ghedeon vedrele, n-ar fi văzut lumina făcliilor (cf. Judec. 7:19); aşa şi omul, dacă nu va defăima trupul, nu va vedea lumina Dumnezeirii.
II.
A Sfântului Maxim
Fii cu luare aminte asupra iubirii de sine, că este maica răutăţilor, şi este iubirea necuvântătoare [iraţională] de trup; că dintru aceasta, în chip binecuvântat arătându-se, se nasc cele dintâi gânduri pătimaşe şi stăpânitoare: al îndrăcirii pântecelui, zic, şi al iubirii de argint, şi al slavei deşarte, pricină luând din păruta trebuinţă de nevoie a trupului. Dintru care (gânduri) se naşte tot catalogul răutăţilor. Deci se cuvine, precum s-a zis, de nevoie a lua aminte, şi pe aceasta a o lupta cu multă trezvire; că aceasta stricându-se, se strică
146
toate cele dintr-însa. Patima iubirii de sine îi vâră călugărului gândul miluirii trupului şi a se pogorî întru mâncări mai mult decât se cuvine, aducându-i ca pricină iconomia, chipurile pentru chivernisire, astfel încât câte puţin târându-se, în groapa iubirii de dulceaţă să cadă; iar mireanului îi pune în minte de aici cum să facă grijă de dânsul spre poftă.
Unele patimi sunt ale neastâmpărării [desfrânării], iar altele ale urâciunii [vrajbei]. Iar altele sunt făcătoare atât de neastâmpărare, cât şi de urâciune. Multa mâncare şi dulcea mâncare sunt pricini ale neastâmpărării, iar iubirea de argint şi slava deşartă, a urâciunii către aproapele. Iar maica acestora, iubirea de sine, este pricină a amândurora. Iar acesteia se împotriveşte dragostea şi înfrânarea. Deci cel ce o are pe dânsa are toate patimile; nimeni, zice Dumnezeiescul Apostol, nu şi-a urât trupul său (Ef. 5:29), ci îl chinuieşte adică şi îl robeşte (cf. I Cor. 9:27), nimic mai mult dându-i lui, afară de hrană şi de acoperământuri, şi acestea singure spre cele de nevoie spre a trăi i le dă. Deci aşa fără patimă să-l iubească cineva pe dânsul, ca pe un slujitor al celor Dumnezeieşti, hrănindu-l şi înălţându-l pe dânsul cu singure cele ce împlinesc trebuinţa lui.
Pe cine iubeşte cineva, acestuia negreşit şi se sârguieşte a-i plăcea; deci dacă cineva iubeşte pe Dumnezeu, cu adevărat şi cele plăcute Lui se sârguieşte a face; iar dacă iubeşte trupul, pe cele ce îl veselesc pe dânsul le săvârşeşte. Lui Dumnezeu îi place dragostea, curăţia, vedenia şi rugăciunea, iar trupului îi plac îmbuibarea pântecelui, zburdarea, şi cele crescătoare acestora. Pentru aceasta, cei ce sunt în trup, a-i plăcea lui Dumnezeu nu pot, iar cei ai lui Hristos au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Mintea, de va privi spre Dumnezeu, rob are pe trup, şi nimic mai mult nu-i dă lui, afară de cele de nevoie spre a trăi, iar de va căuta spre trup, rob se face patimilor, grijă de dânsul pururea făcând spre pofte.
PRICINA A CINSPREZECEA
Ce folos este din înfrânare, şi ce vătămare din neînfrânare, şi ce pierdere este din nemăsurarea vinului.
I.
Din viaţa Sfintei Singlitichia
Sfânta Singlitichia, pe lângă alte bunătăţi ce avea, nu se lenevea nici de mântuitoarea doftorie cea pentru trup; că atât de mult iubea postirea, încât nimic din celelalte nu socotea a fi deopotrivă cu dânsa, căci o socotea păzitoare şi temelie a celorlalte. Şi dacă vreodată, din nevoie, afară de rânduiala cea obişnuită se hrănea, pătimea cele potrivnice celor ce mănâncă; că i se îngălbenea faţa ei şi-i scădea grosimea trupului. Deci, pururea, precum pomilor celor stufoşi li se taie ramurile cele neroditoare, aşa şi aceea, odraslele cele mărăcinoase ale cugetului ei le curăţa prin postire şi prin rugăciune. Şi dacă vreuna din acestea sporea întrucâtva, feluri de chinuri aducea asupra lor, prin tot felul de osteneli necăjind trupul.
Căci atunci când se lovea cu război de la vrăjmaşul, întâi adică pe stăpânul său îl chema spre ajutor prin rugăciune, apoi aspră nevoinţă asupra lui uneltea; şi pâine adică de tărâţe mânca, şi aceasta cu înfrânare şi cu păzire, iar apă de multe ori nicidecum nu primea. Şi către somn prin culcarea pe jos tare se lupta, şi prin acestea biruia pe vrăjmaşul. Şi puţin slăbind doar din prea aspră nevoinţă, aceasta o făcea spre a nu se slăbănogi de năprasnă mădularele trupului
148
şi în primejdie să cadă; şi acesta este semn al biruinţei; deoarece, armele căzând, ce nădejde mai este ostaşului în război? Iar unii nemăsuraţi fără socoteală cu flămânzeala, şi pe sineţi dărăpănându-se [epuizându-se], rană întreagă asupra loruşi şi-au adus, şi ca şi cum ar fi fost întru ostăşirea potrivnicului, aşa pe eişi s-au stricat.
Iar aceasta nu făcea aşa, ci pe toate cu socoteală le făcea, şi cu vrăjmaşul prin rugăciune şi prin nevoinţă foarte se lupta, iar de trup purta grijă doar spre alinarea sufletului. Căci şi cei ce umblă cu corăbiile, iarnă căzând asupră şi vifor, deşi petrec flămânzi, tot meşteşugul lor îl pun împotriva primejdiei celei dinaintea ochilor. Iar când scapă din furtună, atunci oareşice odihnă de osteneală primind, şi de cealaltă izbăvire fac grijă. Însă nici atunci nu petrec cu totul fără de grijă, nici cu somn adânc se cuprind, având iscusinţă din cele trecute şi grijă luând a celor viitoare; deşi furtuna a încetat, marea nu s-a împuţinat; şi dacă ceea ce fusese trece, cea viitoare aşteaptă; de aceea, se cuvine ca, pentru nestatornicia mării, neîncetat a lua aminte şi a ne păzi pe noi înşine.
II.
A Sfântului Efrem
Frate, iubeşte pururea înfrânarea, ca să te foloseşti foarte. Iar de vei începe a fi nebăgător de seamă întru cea mai de pe urmă, în pierzare vei ajunge; şi întâi adică darul lui Dumnezeu îl vei întoarce înapoi, apoi şi faţă de cei ce te văd vei fi de râs; şi a treia, nici rucodelia ta nu o vei avea îndeajuns către o risipă ca aceasta. Şi vei avea de aici grijă de negustorii şi de cele următoare acestora, adică minciuni,
149
nedreptăţi, călătorii dese şi mită către cei mai mari, şi toată viaţa îţi va fi în grijă, şi pomenirea lui Dumnezeu se va depărta de la tine. Şi întru aceasta, desăvârşit te vei da în mâinile vrăjmaşilor tăi, care te vor şi trage în fundul iadului, şi în veşnicul foc împreună cu dânşii te vor trimite, că multa mâncare şi multa băutură întru cea de faţă dulceaţă vor rămâne, greaţă şi slăbănogire dând gândului.
III.
A lui Antioh Pandectul
Tuturor este de nevoie a ţine pântecele, iar mai vârtos celor ce voiesc a sluji lui Dumnezeu; ca pe slujba cea către Stăpânul, cu osârdie şi cu umilinţă să o plinească, iar cel ce fără ţinere mănâncă se aseamănă cu corabia cea încărcată peste măsură, care cu lesnire se scufundă de valuri, căci trupul de hrană are trebuinţă, nu de îngrăşare: de puţina mâncare, nu de săturare, că unele adică şi pe dânsul şi pe suflet îl folosesc, minţii adică, isteţime şi curăţire, iar trupului, sănătate şi bine dându-le, iar altele pe amândouă le vatămă, gândul adică îngroşându-l şi întunecându-l, iar trupul, nu numai spre gâdilări pornindu-l şi pofte urâte, ci şi boale cumplite şi dese îi solesc. Pentru aceea, şi sihaştrii cei ce trăiesc pururea cu puţină mâncare sunt mai pricepuţi decât cei hrăniţi cu multe desfătări, şi mai curaţi, şi mai sănătoşi.
Deci să fugim, fraţilor, de săturare, ca nu cumva pe cel sădit înlăuntru foc al trupului mai mare asupra noastră să-l aprindem; că precum cel ce dă lemne focului, mai multă văpaie ridică, aşa şi cel ce dă trupului mulţime de bucate, pofta o creşte şi ridică; aşijderea şi scumpetea mâncărilor,
150
pe gât în puţină vreme îl veseleşte, iar apoi hrăneşte viermele neadormit al neastâmpărării (cf. şi Marcu 9: 44).
Călugărul îndrăcit cu pântecele nu este altceva decât birnic al pântecelui, şi pomenirile sfinţilor în deşert le numără, iar cel înfrânat urmează vieţii acestora; cel lacom cu pântecele întru nimic altceva nu se făleşte fără numai în burta cea lată şi largă, cămara cinstitului şi iubitului său gunoi. Aşa, întristează pe Duhul Sfânt, Ce locuieşte întru dânsul, şi departe de sine îl izgoneşte; că nesuferind putoarea, Se depărtează de la dânsul. Că precum fumul goneşte albinele, aşa lacomul cu pântecele, darul Sfântului Duh. Şi zice şi Apostolul: Trupul şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 15:50). Trup şi sânge numeşte patimile cele trupeşti, prin care mintea se târăşte întru cugetul trupului, încă şi trupul hrană este a dracilor, că zice Proorocul: Când se apropiau de mine cei ce-mi fac rău ca să-mi mănânce cărnurile mele… (Ps: 26: 3) 76.
76 Trupul (lit. carnea) este hrana dracilor, dar, pentru ca să o capete, ei luptă pe nevoitor cu ispitele cărnii (concupiscenţa), căci din cărnuri şi pentru cărnuri se lucrează patimile, ca unele ce sunt simbolul celor mai grosiere înclinaţii ale persoanei, cu deosebire curvia ca una ce nu are ca scop decât plăcerea cărnii, cea care într-un final poate distruge sufletul şi trupul, care trup, cum s-a zis, se face hrană sau „materie primă” pentru draci. Prin fire, trupul nu se doreşte după înclinaţii grosiere, căci are, structural, o alcătuire şi o raţionalitate Dumnezeiască, dar, făcându-se cu totul rob legilor oarbe ale cărnii, el devine una cu carnea, adică devine individ, predându-se cu totul dracilor, căzând în ispitele acestora sau făcându-se lor hrană, iar pe de alta, prin aceea că nu mai doreşte nimic din cele specifice trupului omenesc ca deosebit de animalitate] şi chemat către o viaţă superioară; cu alte cuvinte, aceasta e inconştienţa, lipsa sensului. Din raţiuni stilistice, oap s-a tradus în general de traducătorii de ieri şi de azi prin „trup”, deşi propriu-zis pentru trup există un alt termen owpa. Dar chiar şi în scrierile patristice, nu întotdeauna s-a făcut o deosebire clară între termeni, aceasta pentru că ei pot fi interschimbabili, folosiţi pentru a scoate în evidenţă un aspect sau altul, înţelesul unuia putând foarte bine reieşi şi din celălalt, unul dintre ei fiind folosit cu înţelesul celuilalt. Antioh a folosit aici aproape peste tot numai cape.
151
Deci cel ce prin înfrânare topeşte trupul, cu foamea omoară pe draci, şi mai slabi către războiul cel către sineşi îi face. Unul ca acesta pururea are mintea decât cele pământeşti adică mai înaltă, şi către cer ridicată, şi frumuseţile cele dintru dânsul, întru Duhul Sfânt le închipuieşte, şi pe dinafară adică este posomorât şi trist, iar dinlăuntru luminat tot şi vesel. Că postitorul se aseamănă cu floarea finicului, care pe dinafară este posomorâtă, iar pe dinlăuntru este albicioasă şi mult roditoare; aşijderea şi cel înfrânat: pe dinafară adică este posomorât, iar pe dinlăuntru luminat de Dumnezeu, şi cu Dânsul cu îndrăzneală vorbeşte.
IV.
A Sfântului Isaia
Precum oaia cu lupul nu se adună spre naşterea de fii, aşa nici saţiul cu durerea cea din inimă, spre naşterea bunătăţilor. Nimeni nu poate avea durere şi mâhnire după Dumnezeu dacă nu va iubi mai întâi pricinile acestora. Frica lui Dumnezeu şi mustrarea primesc întristarea, iar înfrânarea şi privegherea vorbesc cu durerea. Cărnurile tinereţilor, îngrăşându-se cu felurite mâncări şi iubirea de vin ca un porc gata de junghiat, aşa cu aprinderea dulceţilor se junghie sufletul şi cu fierbinţeala poftei celei rele mintea se robeşte, neputând să se împotrivească dulceţilor trupului.
Iar mai vârtos împărtăşirea vinului, tinereţile nici să nu miroasă, ca nu cumva îndoit pârjol aprinzându-se, cu lucrarea patimii celei dinlăuntru şi cu cea din afară turnare a
152
vinului printr-acestea dulceaţa trupului să se înfierbânte şi dulceaţa cea duhovnicească a durerii umilinţei dintru sine să o izgonească, şi tulburare şi împietrire în inimă să facă. Dar pentru pofta curăţeniei şi vieţuirea duhovnicească tinereţile să nu primească nici saţiu de apă, că foarte ajută către lucrarea întregii înţelepciuni şi lipsa apei.
V.
A Sfântului Isaac
Precum norul acoperă lumina soarelui şi a lunii, aşa şi aburii pântecelui înţelepciunea lui Dumnezeu din suflet.
Precum văpaia focului în lemne uscate, aşa şi trupul, pântecele fiind plin.
Precum materie lângă materie creşte para focului, aşa şi felurimea bucatelor pe mişcarea pătimaşă a trupului.
întru trupul cel iubitor de dulceţi nu locuieşte cunoştinţa lui Dumnezeu; şi cel ce-şi iubeşte trupul său nu va dobândi darul lui Dumnezeu.
Precum tatălui îi este milă de fiu, aşa şi Hristos cruţă trupul cel ce rău pătimeşte pentru dânsul, şi aproape este de acesta totdeauna, şi îl apără, şi nu-l lasă pe el de tot a cădea.
VI.
Din Pateric
1. Venit-a odinioară cineva în Schit având drac; şi multă vreme petrecând, nu s-a tămăduit, Părinţii nevoind să-l tămăduiască pe dânsul, pentru covârşirea smereniei; milostivindu-se unul din bătrâni, a însemnat [cu semnul crucii]
153
pe cel ce pătimea, şi omul s-a tămăduit îndată. Iar dacă a ieşit dracul, jeluindu-se, a zis bătrânului: „Iată, m-ai scos, acum vin asupra ta”. Zisu-i-a lui stareţul: „Vino bucuros, bucuros sunt”. Şi a intrat într-însul dracul (mi se pare că de la Dumnezeu a cerut bătrânul aceasta). Şi ajungând stareţul 12 ani având pe dracul şi sfărâmându-l prin nevoinţa postnicioasă: că în fiecare zi mânca douăsprezece sâmburi de finic. Iar după aceasta a ieşit dintr-însul dracul, iar stareţul, văzându-l ieşind dintr-însul, i-a zis lui: „Ce fugi? Mai aşteaptă!”. Răspuns-a lui dracul: „Dumnezeu să te prăpădească, că de nu El singur, altul nu poate asupra ta”.
2. Zis-a Avva Ioan Colovul: „Dacă va voi împăratul să ia cetatea vrăjmaşilor, întâi opreşte apa şi hrana, şi aşa vrăjmaşii, de foame pierind, se supun lui. Aşa şi patimile trupului, dacă cu postire şi cu foame va trăi omul, vrăjmaşii, adică patimile şi dracii, slăbesc din sufletul lui”.
3. Zis-a iarăşi: „Cine este tare ca leul? Şi pentru pântecele său cade în cursă şi toată puterea lui se smereşte”.
4. Zis-a Avva Pimen. „De n-ar fi venit Navuzardan, mai marele bucătarilor, biserica lui Dumnezeu nu s-ar fi ars, adică de n-ar fi venit odihnirea lăcomiei pântecelui în suflet, mintea n-ar fi căzut în războiul vrăjmaşilor”.
5. Zis-a iarăşi: „Atunci când David s-a luptat cu leul, l-a apucat pe dânsul de gât şi îndată l-a omorât. Deci şi noi, de vom opri gâtul şi pântecele nostru, adică iubirea de dulceţi şi lăcomia pântecelui, biruim prin Dumnezeu pe nevăzutul leu”.
6. Zis-a tot acela: „Acestea trei nu le poţi tăia cu totul: mâncarea şi îmbrăcămintea şi somnul, ci numai din parte poţi a le tăia”.
7. Zis-a iarăşi: „Sufletul cu nimic nu se smereşte de nu-l vei micşora pe dânsul cu pâine, adică să-l strâmtorezi, hrănindu-l către singură trebuinţa”.
154
8. Povestit-a oarecine lui Avva Pimen despre un călugăr care nu bea vin; şi a zis: „Vinul nu este nicidecum al călugărilor”.
9. Zis-a Avva Iperehie: „Postul este călugărului frâu asupra păcatului; iar cel ce-l leapădă pe dânsul se află ca un îndrăcit spre femei”.
VII
A Sfântului Efrem
1. Leul vânează pentru pântecele său, iar lacomul cu pântecele se sfărâmă pentru îndulcirea pântecelui. Se osteneşte lacomul cu pântece şi se sfărâmă a-şi umple pântecele său cu bucate, şi, mâncând, se jeluieşte din pricina mistuirii, iar înfrânării îi urmează sănătatea şi trezvirea.
2. Călugărul nărăvaş nu va fi nesăgetat. Iar cel ce rabdă în locul în care a fost chemat, mai vârtos va afla odihnă.
3. Zis-a Avva Daniil: „Pe cât trupul înfloreşte, pe atâta sufletul slăbeşte. Şi pe cât trupul se subţiază, pe atâta sufletul înfloreşte”.
PRICINA A ŞAISPREZECEA
Cum au iubit Părinţii postul şi l-au săvârşit, şi până unde se nevoiau întru acesta cu acrivie.
I.
Din Pateric
1. Povestea Avva Daniil despre Avva Arsenie şi zicea: „Atâţia ani a petrecut stareţul cu noi, şi numai un sac de grâu îi făceam noi spre trebuinţa a tot anul; iar noi, când mergem la dânsul, dintru acela mâncăm”.
2. Spunea iar: „Bătrânul se depărta de poame şi numai o dată în an, toamna, de sineşi zicea aduceţi-mi, şi îi aduceam lui; şi din toate aceste poame el numai o dată gusta, mulţumind lui Dumnezeu”. Vezi cum şi pe dulceaţă o biruia cu depărtarea, şi slava deşartă şi mândria le-a surpat prin cea singură împărtăşire.
3. Venit-a odată Avva Achila la Avva Isaia şi l-a aflat pe dânsul mâncând; şi pusese acesta în străchinuţă sare şi apă, pe care a şi ascuns-o dinapoia împletiturii, simţind că vine Avva Achila; că aceasta din iconomie o făcea, ca să nu smintească pe cel ce vine, precum şi însuşi lucrul mai pe urmă l-a arătat; căci în Schit nu era un obicei ca acesta. Deci Avva Achila, aflându-l pe el mâncând, nefiind nimic pus înaintea lui, l-a cercetat pe dânsul, zicând: „Spune-mi ce mâncai?”. Iar el a răspuns: „Iartă-mă, Avva, că am tăiat smicele pe zăduf şi, cum am venit să mănânc, am pus în gura mea pâine cu sare, şi nu se pogora bucătura în pântece,
156
pentru că gâtlejul meu s-a uscat de zăduf. Pentru aceea am fost şi silit a pune apă în sare, ca aşa să pot face trebuinţa mea; deci iartă-mă!”. Zis-a Avva Achila: „Veniţi de vedeţi pe Isaia, că mănâncă zeamă în Schit; dacă voieşti să mănânci zeamă, du-te în Egipt”.
4. Spunea Avva Veniamin: „După ce ne-am pogorât de la seceră în Schit, ne-au adus nouă din Alexandria aducere de roadă câte o cinzeacă [0,16 litri] de untdelemn în vase astupate cu ghips. Şi la fiecare seceriş, fiecare din fraţi aducea la biserică vasul său, adică rămăşiţa [prisosul] de untdelemn; iar eu l-am adus pe al meu, pe care nu l-am destupat, iar cu acul găurindu-l, m-am împărtăşit dintr-însul; şi avea inima mea cum că mare lucru am făcut. Şi aducându-se vasele, nu s-au aflat nicidecum schimbate, ci erau încuiate cu ghipsul, precum li s-a dat de la început, iar al meu era găurit, şi, de ca şi cum aş fi curvit, aşa m-am ruşinat”.
5. Spusu-ne-a nouă Avva Veniamin, preotul chiliilor: „Am mers în Schit la oarecare bătrân, la care mersesem şi altădată; şi vrând noi să punem puţin untdelemn în fiertură ca să mâncăm împreună cu stareţul, ne-a zis nouă acela: Iată, acolo stă vasul acela mic de untdelemn, pe care mi l-aţi adus cu trei ani în urmă, şi, precum l-aţi pus, aşa petrece neatins, luaţi dintr-însul cât voiţi. Iar noi, auzind, ne-am minunat de vieţuirea bătrânului”.
6. Zis-a acelaşi: „Am mers la alt stareţ şi ne-a oprit ca să mâncăm, şi ne-a pus nouă ulei de seminţe de ridiche, şi am zis lui: Pune-ne nouă mai vârtos puţin untdelemn. Iar el, auzind, şi-a făcut cruce, zicând: Alt ulei afară de acesta nu ştiu”.
7. Se povestea despre Avva Dioscor: „Pâinea lui, de orz era, sau de linte, şi în tot anul punea început unei vieţi, zicând: în anul acesta voiesc să nu mă întâlnesc cu nimeni,
157
sau să nu grăiesc nicidecum, sau să nu mănânc fiertură, sau poamă, sau verdeţuri. Şi întru toată lucrarea pustniciei, aşa făcea în fiecare an. Şi sfârşind lucrarea unui an, o începea pe a celuilalt, şi aşa, către toate a dobândit nepătimirea, şi, întru acelea prin care se vedea pe sineşi micşorat, pe toate le-a biruit”.
8. A mers oarecare din fraţi la Avva Isaia; iar el i-a spălat picioarele lui, apoi i-a pus o mână de linte, şi cum s-a înfierbântat, o a dat în lături. Iar fratele i-a zis lui: „încă n-a fiert, Avva!”. Răspuns-a acela: „Nu-ţi ajunge că ai văzut lumina de Paşti?. Şi aceasta e mare mângâiere”.
9. Zicea Avva Ioan Colovul că, mâncând Părinţii Schitului pâine şi sare, nici întru aceasta nu se nevoiau pe eişi, adică nici de aceasta nu se săturau peste măsură, şi, pentru aceasta, puternici erau spre lucrul lui Dumnezeu.
10. Povestit-a Avva Casian că a mers Avva Ioan, care era egumen al unei Obşti mari, la Avva Paisie, care petrecea întru adâncă pustie de patruzeci de ani; şi avea către dânsul multă dragoste şi îndrăzneală, şi a zis stareţului: „Ce ai îndreptat atâta vreme depărtându-te şi de nici un om supărându-te?”. Iar el a răspuns: „De când m-am călugărit, niciodată nu m-a văzut soarele mâncând”. Zis-a şi Avva Ioan: „Nici pe mine mâniindu-mă”.
11. Un bătrân şedea în obştea lui Teodosie, începătorul de obşte, care de treizeci de ani acest canon păzea în săptămână: din pâine şi apă se împărtăşea doar o dată, şi lucra neîncetat, iar din biserică nu ieşea niciodată.
12. Se spunea despre Avva Macarie că dacă ar fi aflat vreodată vreme să mănânce împreună cu fraţii, de se va afla vin, pentru fraţi bea, şi pentru un pahar de vin, o zi nu bea apă. Iar fraţii, pentru odihnă îi dădeau lui, iar stareţul cu bucurie lua, ca pe sineşi să se chinuiască. Dar ucenicul
158
lui, ştiind lucrul, zicea fraţilor: „Pentru Domnul, nu-i daţi lui; iar dacă nu, se va chinui pe sineşi în chilie”. Şi aflând fraţii ce făcea stareţul, nu-i mai dădeau lui vin.
13. Se spunea despre Avva Marcu Sihastrul: „De şaizeci şi trei de ani o lucrare ca aceasta avea: săptămânile postea, încât oarecari ziceau că este afară de fire. Şi lucra ziua şi noaptea, şi dădea săracilor din cele câştigate din lucrul lui, şi niciodată nu lua ceva de la cineva. Iar către cei ce îi dădeau lui zicea: Nu am trebuinţă a lua, că rucodelia mea mă hrăneşte pe mine şi pe cei ce vin la mine pentru Dumnezeu”.
14. Povestit-a un ucenic despre Stareţul său: „în toţi cei douăzeci de ani nu s-a culcat pe coaste, ci în scaunul în care lucra, acolo şezând, dormea. Şi întru toţi aceşti ani, mânca o dată la două, sau patru, sau cinci zile. Iar când mânca, avea o mână întinsă la rugăciune, iar cu cealaltă mânca. Şi întrebându-l ei pe dânsul: Pentru ce faci aceasta?, răspuns-a stareţul: Judecata lui Dumnezeu o pun înaintea ochilor mei, şi nu pot suferi. Iar odată, ieşind stareţul şi aflându-mă în curte dormind, a stătut deasupra mea şi a plâns şi, mângâindu-se, zicea: Unde oare este gândul acestuia că doarme aşa, fără de grijă?”
15. Alt stareţ şedea în pustie departe, iar un frate, mergând la dânsul, a aflat pe bătrânul bolnav. Şi l-a spălat pe el, şi din trebuinţele cele ce le adusese a făcut puţină fiertură, şi i-a adus lui să mănânce. Iar bătrânul i-a zis lui: „Adevărat, frate, am uitat că oamenii au o odihnă ca aceasta”. Şi i-a adus lui şi un pahar de vin şi, văzându-l, a plâns, zicând: „Nu m-aş fi aşteptat să beau vin până la moarte”.
16. Spunea un frate: „Am văzut pe un bătrân şezând într-un munte înalt, neluând nimic de la nimeni, ci, având puţină apă, îşi adăpa verdeaţa sa, şi aşa se ocârmuia de
159
cincizeci de ani, niciodată ieşind din îngrăditura cea dinainte. Şi s-a făcut vestit pentru tămăduirile ce le făcea celor ce veneau la dânsul, şi aşa a adormit în pace, lăsând în loc cinci ucenici”.
17. Zis-a un stareţ: „Am văzut bătrâni în pustia aceasta, şaptezeci de ani împlinind, şi nimic altceva mâncând decât numai buruieni şi finice [curmale]”.
18. Se spunea despre un stareţ mare ce şedea în lavra lui Avva Petru că cincizeci de ani a făcut şezând în peştera sa, şi nici vin nu a băut, nici pâine nu a mâncat, fără de cât tărâţe, şi se împărtăşea de trei ori în săptămână.
PRICINA A ŞAPTESPREZECEA
Felurite fapte de la Părinţi Sfinţi, deşteptând neputinţa noastră spre răbdare, şi cu covârşire învăţându-ne pe noi smerenia.
I.
A lui Paladie
1. Marele Macarie Alexandrinul, nu o singură nevoinţă, ci fel de fel întrebuinţa; căci dacă auzea de vreun fel de nevoinţă făcut de cineva din cei nevoitori, se sârguia nu numai a-l împlini, ci şi a-l covârşi pe acesta. Şi auzind de la oarecine că taveniosiţii în tot Postul cel Mare mănâncă netrecând mâncarea prin foc, a hotărât întru sine ca şapte ani să se lepede de trebuinţa focului, şi mânca verdeţuri crude, şi dacă se afla ceva din legume muiate, mânca şi din acelea.
2. Apoi a auzit de la altul că un bătrân mănâncă o litră de pâine; şi dumicând pâinea pe care o avea, a pus-o într-un borcan, hotărând să mănânce în fiecare zi atâta cât putea scoate mâna. Şi ne povestea nouă după aceasta cu glumă: „Că, cuprinzând adică mai multe frânturi, nu eram lăsat să le scot pe toate, din pricina îngustimii borcanului, căci un vameş nu mă lăsa”.
3. Şi în alţi trei ani, această înfrânare a îndreptat, patru sau cinci uncii77 de pâine mâncând, şi după măsura acestora bând şi apă.
77 O notă marginală zice aşa: „Uncia este cincizeci de dramuri (dramul este o veche măsură de greutate egală cu 3,18-3,23 grame)”. Astăzi se socoteşte că o uncie cântărea (în special în Antichitate) între 28 şi 35 de grame.
161
4. Hotărât-a acest diamant (nebiruit) să biruiască şi somnul, şi, precum povestea pe urmă, n-a intrat sub acoperământ vreme de douăzeci de zile şi nopţi, ci a petrecut sub cer senin, pârjolit de arşiţa zilei, şi de răceala nopţii îngheţând, ca să biruiască somnul. Şi zicea: „Dacă n-aş fi intrat degrab sub acoperământ şi nu m-aş fi împărtăşit de somn, întru hulire aş fi venit, căci mi se uscaseră creierii. Deci, cât despre mine, zice, somnul l-am biruit, iar cât despre fire, ce are trebuinţă de somn, acesteia m-am supus, dând loc nevoii firii”.
5. Sfântul acesta, şezând într-o zi în chilie, a fost împuns în picior de un ţânţar; iar el, după ce acesta se săturase de sânge, l-a zdrobit cu mâna, apoi, căindu-se ca cel ce şi-a izbândit [s-a răzbunat] şi pe cel ce l-a împuns l-a omorât -, s-a pus pe sine sub o pedeapsă ca aceasta: ducându-se în lunca Schitului, care este în pustie, unde sunt ţânţarii, care sunt ca viespile de mari şi care cu ciocul [acul] lor pot străpunge şi pieile porcilor sălbatici. Deci şezând acolo şase luni, atât de mult a fost mâncat de ei, încât a scos bube peste tot trupul. Iar întorcându-se, nici n-a mai fost cunoscut de cei ce-l ştiau cine este din vedere, ci cunoşteau numai din glas că este Marele Macarie. Iar unii, văzându-l pe dânsul, şi neştiind ceea ce se făcuse, gândeau că s-a leproşat; iată deci ce fel de răbdare a arătat nevoitorul lui Hristos.
6. Acesta, auzind despre Taveniosiţi că au mare vieţuire, schimbându-şi hainele şi îmbrăcându-se în port mirenesc, ducându-se în Tebaida cale de cincisprezece zile, a ajuns la mănăstirea Taveniosiţilor, şi cerea ca să se vestească pentru dânsul arhimandritului Pahomie, dar acestuia, deşi era prooroc, din Dumnezeiască iconomie nu i s-a făcut atunci cunoscut
162
de la Duhul cele despre Macarie. Şi chemat fiind înăuntru şi cu Pahomie întâlnindu-se, a zis: „Rogu-mă ţie, Doamne, primeşte-mă în mănăstirea ta ca să mă fac monah”. Zis-a Marele Pahomie: „Iată, la bătrâneţe ai ajuns, cum poţi să te nevoieşti? Că aici sunt fraţi ce din tinereţe se nevoiesc şi cu ostenelile împreună au crescut, care şi suferă truda, iar tu, într-o vârstă ca aceasta, nu vei putea suferi ostenelile postniciei şi grijile; iar întunecându-te la minte, te vei întoarce iarăşi în lume, şi pe noi de rău ne vei grăi, iar pe tine te vei vătăma”.
Iar Pahomie nu l-a primit, ci l-a întors înapoi; iar el a aşteptat lângă poartă flămând şapte zile, şi înştiinţându-se Pahomie de aceasta, l-a chemat iarăşi înlăuntru şi i-a zis ca şi mai-nainte; iar el a răspuns: „Primeşte-mă, Avva, şi de nu voi posti ca fraţii, şi nu voi lucra ceea ce lucrează, atunci porunceşte să fiu lepădat din mănăstire”. Şi l-a primit pe dânsul şi l-a ridicat cu cei din mănăstire (adunarea de fraţi ai mănăstirii aceleia numără o mie patru sute de bărbaţi până astăzi). Apoi, trecând puţintică vreme, a sosit Postul Mare.
Şi a văzut bătrânul pe fraţi feluri de petreceri alegându-şi: pe unul mâncând seara, precum este obiceiul, iar pe altul după două zile, iar altul după cinci, pe altul stând toată noaptea (la rugăciune), iar ziua la rucodelie, şi pe altul altfel de nevoinţă izvodind, precum îl îndemna pe fiecare osârdia şi puterea. Iar el, udând smicele de finic, a stătut într-un unghi [colţ] şi, până n-a trecut Postul şi Paştele a venit, pâine n-a mâncat, nici apă, nici genunchii nu i-a plecat, nici nu s-a întins, nici altceva n-a gustat, fără numai puţine foi de varză crude. Dar aceasta, mi se pare mie, doar ca să se arate că mănâncă numai. Iar ca să nu cadă întru slavă, nimănui n-a grăit nici un cuvânt, ci stătea tăcând, şi de sine lua aminte: cu inima neîncetat vorbind cu Dumnezeu şi rugându-se, iar cu mâinile împletind smicele.
163
Văzând fraţii covârşitoarea lui răbdare, venind la Pahomie, au zis: „De unde ai nouă, Avva, pe acest fără de trup, spre a noastră osândire? Sau scoate-l pe acesta de aici, sau să ştii că noi toţi ne despărţim astăzi de tine”. Iar Marele Pahomie, înştiinţându-se de cele despre bărbatul acesta şi de nevoinţa lui cea mai presus de om, s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere cine este acesta care a arătat o răbdare ca aceasta. Şi i-a descoperit lui că acesta este Macarie Monahul.
Atunci, venind Pahomie la dânsul, l-a apucat de mână şi l-a dus în casa de rugăciune şi, sărutându-l pe dânsul, a zis: „Vino, călugăre, nu eşti tu Macarie? Pentru ce ai ascuns de mine numele tău? Că de mulţi ani voiam să te văd, auzind cele despre tine. Mulţumescu-ţi că i-ai pălmuit [mustrat] pe copiii mei ca să nu cugete înalt despre nevoinţa lor. Rogu-te dar, de aici înainte, du-te la locul tău, că ne-ai folosit îndeajuns, şi te roagă pentru noi”. Atunci, poftit fiind de dânsul şi de fraţi, s-a dus şi a venit în chilia sa.
7. Povestit-a mie acest om ceresc: „Odată, zice, am voit cinci zile mintea de la Dumnezeu nerăspândită a o face, şi nimic materialnic a cugeta, ci la Acela singur a lua aminte, şi la vedeniile cele mai presus de lume a mă uita. Deci aceasta hotărându-o întru sinemi, am încuiat chilia şi curtea pe dinafară, ca nu cumva să dau răspuns vreunuia ce va veni. Şi am stătut începând de luni, poruncind minţii mele şi zicând ei: Vezi, nu te pogorî din ceruri, ai acolo îngeri, arhangheli, pe puterile cele de sus, pe heruvimi, pe serafimi, pe Dumnezeu, Făcătorul a toate. Petrece acolo şi nu te pogorî mai jos de cer. Nu cădea în gânduri materialnice. Deci, petrecând întru acestea două zile, zice, aşa de tare am întărâtat pe dracul, încât s-a făcut văpaie de foc şi pe toate cele din chilia mea le-a ars, şi chiar rogojina pe care stăteam s-a aprins. Iar eu, socotind că şi pe sine mă voi arde, şi temându-mă,
164
a treia zi m-am depărtat de acea vedenie mai presus de lume, pogorându-mă către privirea lumii acesteia: şi am luat asupră-mi gânduri materialnice, ca să nu mi se socotească lucrul întru mândrie”.
II.
A aceluiaşi
Este în Egipt un munte ce duce spre Schit, care se numeşte Ferti; întru acesta şed nevoindu-se ca la cinci sute de bărbaţi, între care era şi un oarecare bărbat, Pavel cu numele, monah prea bun, care în vremea pustniciei sale această vieţuire a avut: nu s-a atins niciodată de lucru, nici de vânzarea a ceva, şi n-a luat ceva de la cineva, afară de ce era să mănânce întru acea zi, ci lucrul lui era totdeauna neîncetata rugăciune. Acesta avea rânduite a face în fiecare zi trei sute de rugăciuni. Aducând nişte pietricele şi în sânul său băgându-le, cu dânsele număra rugăciunile, lepădând câte una la fiecare rugăciune.
Şi mergând odată acesta la Marele Macarie ce se zicea „cetăţeanul Alexandriei”, i-a zis lui: „Avva Macarie, foarte sunt necăjit”. Şi l-a silit robul lui Dumnezeu Macarie să-i spună pricina pentru care este scârbit. Iar el i-a zis lui: „într-un sat locuieşte o fecioară ce se nevoieşte de treizeci de ani, iar afară de sâmbătă şi duminică nu mănâncă în toată vremea, ci după cinci zile, şi în fiecare zi face şapte sute de rugăciuni. De aceasta înştiinţându-mă, m-am deznădăjduit: că eu, bărbat fiind, zidit cu vârtutea trupului mai presus decât aceea, nu pot face mai mult de trei sute de rugăciuni”. I-a zis lui Sfântul Macarie: „Eu de acum am şaizeci de ani de când fac rânduială de o sută de rugăciuni, iar cele pentru hrană le lucrez
165
cu mâinile, şi fraţilor, datoria vorbirii o dau, şi nu mă judecă conştiinţa cum că m-am lenevit vreodată, iar tu, dacă trei sute de rugăciuni făcând, te judeci de conştiinţă, arătat eşti că nu curat te rogi, şi, putând mai multe a te ruga, nu te rogi”.
III.
A aceluiaşi
Oarecare Dorotei, sihastrul teban, locuia la cinci semne de cetatea Alexandriei, întru cele ce se numeau „pustniceşti”, căruia m-am dat de Sfântul Isidor preotul şi primitorul de străini al Bisericii Alexandrinilor. Că la acesta am venit dintru-nceput, tânăr fiind, rugându-mă a mă învăţa la viaţa călugărească. Iar el, scoţându-mă din cetate, m-a dus la sihastrul Dorotei şi, dându-mă lui, l-a poftit să mă înveţe cele călugăreşti. Iar bătrânul trăia cu viaţă foarte aspră, toată ziua adică, şi întru însuşi zăduful amiezii,în pustia de lângă mare el aduna pietre, şi pe acelea zidindu-le şi chilii făcând, le lăsa celor ce nu-şi puteau zidi chilii din pricina slăbiciunii. Iar eu am zis odată către dânsul: „Ce faci, părinte, întru atâta bătrâneţe ucigându-ţi trupul tău întru cumplitul zăduf?”. Răspuns-a bătrânul: „Acesta mă ucide pe mine, şi eu îl ucid pe dânsul”.
Şi mânca în fiecare zi şase uncii de pâine. Iar câteodată şi verdeţuri simple şi un pahar cu apă. Martor este Dumnezeu că nu l-am văzut vreodată pe acesta întinzând picioarele, nici dormind cu dinadinsul pe rogojină ori pe pat, ci toată noaptea şezând, împletea împletitură din smicele de finic, cu pricina hranei. Iar eu, gândind că poate pentru mine arată o nevoinţă ca aceasta, m-am înştiinţat de la cei ce-l ştiau pe el mai bine dintru început cei ce au fost ucenici ai lui,
166
şi care mai apoi se nevoiau de sineşi cum că o petrecere ca aceasta a avut: nu dormea niciodată într-adins, fără de numai atunci când lucra, sau mânca, închidea ochii puţin oarece fiind tras de somn, încât de multe ori îi cădea bucăţica din gură în vremea mâncării de covârşirea dormitatului.
Într-o zi, silindu-l eu pe dânsul a se da puţin pe rogojină şi rugându-l fierbinte, acela, întristându-se, a zis: „De vei pleca pe îngeri să doarmă vreodată, vei pleca întru aceasta şi pe sârguitor”. Iar odată, în ceasul al nouălea trimis fiind de dânsul ca să aduc apă din puţ cu pricina împărtăşirii de ea, am văzut jos în puţ o aspidă. Şi, înspăimântându-mă, de-a fuga m-am întors, iar el, frumos zâmbind, mult se uita la mine şi, clătinând încetişor cu capul, a zis: „De se va părea diavolului a băga în fiecare puţ aspide, sau şerpi, sau broaşte ţestoase sau alte fiare veninoase, tu vei petrece niciodată bând?”. Şi ieşind el, şi la puţ mergând, singur cu mâinile sale a umplut ciutura şi, crucea însemnându-o peste apă, întâi însuşi a sorbit, şi a zis către mine: „Unde crucea soseşte, acolo nimic nu poate răutatea satanei”.
IV.
Din Pateric
1. Povestit-a Avva Daniil despre Avva Arsenie că odată a chemat pe Părinţii mei, pe Avva Alexandru şi pe Zoil, şi, smerindu-se pe sineşi, a zis lor: „De vreme ce mă luptă dracii, şi nu ştiu dacă mă vor fura în somn, osteniţi-vă cu mine în noaptea aceasta şi mă păziţi de voi dormita la priveghere”. Şi a şezut de cu seară unul de-a dreapta lui şi unul de-a stânga, tăcând, şi au povestit: „Noi adică am dormit şi ne-am trezit, iar pe dânsul nu l-am simţit nicidecum dormitând,
167
fără numai spre ziuă, când l-am văzut pe dânsul trei răsuflări suflând, şi, de îndată ce s-a deşteptat, a zis: Aşa-i că am dormitat? Iar noi, răspunzând, am zis: Nu ştim”.
2. Povestit-a acelaşi despre Avva Arsenie că toată noaptea o săvârşea de-a pururea priveghind, iar când ajungea spre ziuă, adormea pentru fire. Şezând, zicea somnului: „Vino, robule rău”. Şi-l răpea puţintel, şi îndată se scula.
3. Zicea Avva Arsenie: „Ajunge călugărului să doarmă un ceas de va fi nevoitor”.
4. Zis-a Avva Visarion: „Patruzeci de zile şi nopţi am petrecut, în mijlocul spinilor stând şi nedormind, ca să biruiesc somnul”.
5. Iarăşi a spus acesta: „Patruzeci de ani nu m-am pus pe coaste, ci şezând sau stând dormeam”. Acest bătrân, ca una din cele zburătoare în aer, fără de tulburare şi fără de grijă şi-a săvârşit toată vremea sa: neagonisind nimic pe pământ, nici ceva prea mic, nici carte, nici haină, afară de una, şi aceea ruptă, şi nici sub acoperământ nu intra vreodată, ci în pustii şi în locuri nelocuite sub cerul senin totdeauna răbdând, şi cu frigul şi cu căldura luptându-se, mai presus de nevoile trupului s-a făcut. Iar dacă vreodată venea la vreun loc locuit, mergea la vreo mănăstire, în afara porţii şezând şi plângând, de parcă ar fi scăpat dintr-o înecare de corabie. Şi dacă era întrebat pentru ce plânge, zicea aşa: „Pentru cele ce le-am pierdut, adică bogăţia şi slava cea dinainte şi neamul cel bun, dintru care ticăloşeşte am căzut”. Iar dacă era chemat să intre în mănăstire ca de hrană să se împărtăşească, cu dânşii nu se pleca. Dându-i lui pâine, îi ziceau: „Primeşte aceasta, şi pe cele ce le-ai pierdut, puternic este Dumnezeu ca iarăşi să ţi le dea”. Iar el, pâinea primindu-o, ofta tare şi zicea: „Nu ştiu de voi afla cele ce le-am pierdut, însă de căutat, pe cât voi putea, nu voi înceta”. Şi aşa făcând, şi-a săvârşit călătoria sa.
PRICINA A OPTSPREZECEA
Cum se cuvine a purta grijă de trup şi ce sunt nevoinţa cea cu socoteală şi înfrânarea.
I.
Din viaţa Sfântului Antonie
Marele Antonie, atunci când voia să mănânce sau să doarmă sau alte nevoi ale trupului să plinească, se ruşina, socotind partea cea gânditoare a sufletului. Şi de multe ori, împreună cu mulţi călugări vrând să mânce, aducându-şi aminte de hrana duhovnicească, se lepăda şi pleca departe de la dânşii, socotind că se va ruşina de l-ar vedea alţii mâncând.
Mânca însă deosebi pentru nevoia trupului, iar de multe ori şi cu fraţii, sfiindu-se de aceasta, dar îndrăznind către cuvinte de folos, şi zicea: „Trebuie ca toată îndeletnicirea să fie pentru suflet mai vârtos decât pentru trup, şi a lăsa puţină vreme trupului pentru nevoile lui, iar toată cealaltă vreme a o îndeletnici pentru suflet şi folosul acestuia a-l căuta, ca să nu se tragă acesta de dulceţile trupului. Că aceasta este cea zisă de Mântuitorul: Nu vă îngrijiţi cu sufletul, ce veţi mânca sau ce veţi bea, şi nu vă răspândiţi (cu mintea), că pe acestea le caută toate limbile lumii, că ştie Tatăl vostru că aveţi trebuinţă de acestea toate. Însă căutaţi împărăţia Lui, şi acestea toate se vor adăuga vouă (Luca 12: 29-31).
2. Zicea Marele Eftimie cum că preabună este înfrânarea care nu ajunge până la săturare, adică, încă mai trebuindu-ne
169
nouă hrană, să ne sculăm [de la masă], de care trebuie a ne împărtăşi mai puţin decât este [de obicei] trebuinţa.
II.
Din viaţa Sfintei Singlitichia
Zicea Fericita Singlitichia că nu toată nevoinţa este lămurită; căci este nevoinţă întinsă şi de la vrăjmaşul, dar şi ucenicii fac aceasta. Deci cum vom deosebi nevoinţa cea Dumnezeiască şi împărătească de cea hrănească şi diavolească? Arătat este că din măsurare. Deci în toată vremea ta, un canon al postului să-ţi fie ţie: nu posti patru sau cinci zile într-o vreme, iar în cealaltă, întru mulţimea mâncărilor să opreşti puterea lui; că în tot locul, nemăsurarea este făcătoare de stricăciune. Nu cheltui deodată toate armele tale, ca nu cumva, aflându-te lipsit în război, să te faci lesne robit. Armele noastre sunt trupul, iar sufletul este ostaşul; şi de amândoi poartă de grijă către cele trebuincioase.
Tânăr fiind şi sănătos, posteşte, că vor veni bătrâneţile cele cu slăbiciune. Învistierează merinde atâta cât mai poţi, ca, slab fiind, să le afli. Posteşte cu socoteală şi cu de-amănuntul, vezi să nu se vâre vrăjmaşul întru negustoria postului tău, ci fii zaraf iscusit, după glasul Domnului, şi împărătească închipuire78 cu de-amănuntul cunoaşte-o. Că sunt şi închipuiri viclene care fură aurul, ce pare că e tot aceeaşi, dar se deosebeşte în însuşiri. Deci aurul este postul, înfrânarea şi milostenia. Dar şi elinii pun înainte tiraniceasca lui icoană, încă şi ereticii printr-acestea se laudă. Iar tu vezi pe
78 întipărire, imprimare; vorbeşte de chipul împărătesc al lui Dumnezeu din om.
170
aceştia şi fugi de ei ca de nişte chipuri viclene şi ia aminte vârtos, ca să nu te păgubeşti cu lucrurile lor şi aşa să cazi fără iscusinţă.
III.
Din Pateric
1. Întrebat-a Avva Iosif pe Avva Pimen: „Cum trebuie a posti?”
Şi i-a răspuns lui: „Eu voiesc ca monahul să mănânce în fiecare zi, câte puţin mâncând, ca să nu se sature”.
Iar Avva Iosif i-a zis: „Când erai mai tânăr, nu posteai la două zile?”
Iar bătrânul a zis: „Adevărat, şi trei, şi patru. Toate acestea le-au cercat Părinţii ca nişte puternici, şi au aflat că mai bine este a mânca în fiecare zi, dar puţin; şi deci această cale împărătească ne-a dat nouă, căci este uşoară şi folositoare”.
2. Zis-a iarăşi acesta: „Cele peste măsură, toate de la draci sunt”.
3. Era un oarecare vânător prin pustie, vânând fiare sălbatice, şi a văzut pe Avva Antonie făcând haz cu fraţii; şi vrând bătrânul a-l adeveri pe dânsul cum că câteodată trebuie să se pogoare fraţilor, i-a zis lui: „Pune săgeată în arcul tău şi-l întinde”. Iar el a făcut aşa şi l-a întins. Şi iarăşi a zis: „Mai întinde”. Şi a întins. Şi iarăşi a zis: „Mai întinde”. Şi i-a răspuns vânătorul: „Dacă peste măsură voi întinde, se frânge arcul”. Zisu-i-a lui bătrânul: „Aşa şi cu lucrul lui Dumnezeu: dacă ne vom întinde asupra fraţilor mai presus de măsură, degrab se vor vătăma. Deci se cuvine, vremea chemând, să ne pogorâm fraţilor”.
171
4. Mers-a Avva Isaac la Avva Pimen; şi, văzându-l pe dânsul turnând puţintică apă pe picioarele sale, şi ca cel ce avea îndrăznire către dânsul, i-a zis lui: „Cum unii au uneltit necruţarea, aspru purtându-se cu trupurile lor?”
Şi a zis Avva Pimen. „Noi nu ne-am făgăduit a fi omorâtori de trup, ci omorâtori de patimi”.
5. Un frate a întrebat pe Avva Sarmata, zicând: „Avva, îmi zic mie gândurile: Nu lucra, ci mănâncă, bea, dormi”.
Răspuns-a lui bătrânul: „Când flămânzeşti, mănâncă; când însetezi, bea; când dormitezi, dormi”.
Şi s-a dus fratele. Iar după întâmplare, a venit alt stareţ la acel frate, şi el i-a vestit stareţului cele ce i-a zis lui Avva Sarmata, şi i-a zis lui bătrânul: „Aceasta este ceea ce ţi-a zis ţie Avva Sarmata: Când vei flămânzi tare şi când vei înseta până să nu mai poţi, atunci mănâncă şi bea. Iar când vei priveghea foarte mult şi vei dormita, dormi. Iar afară de silnică trebuinţă, nimic din acestea să nu faci”.
6. Zis-a un bătrân: „Se află om care mănâncă mult, şi încă este flămând, şi este altul care mănâncă puţin, şi se satură; iar cel ce mănâncă mult şi încă nu se satură va avea (lua) mai multă plată decât cel ce mănâncă puţin şi se satură”.
7. Zis-a iarăşi: „De este trupul tău neputincios, după dânsul fă şi tu trebuinţa ta, ca nu cumva să cazi la boală şi să cauţi apoi bucate şi să îngreuiezi pe cel ce-ţi slujeşte ţie”.
8. Povestitu-s-a despre Avva Netra, ucenicul lui Avva Siluan, că şedea în chilia lui în Muntele Sinai şi cu bună măsură se ocârmuia pe sineşi la trebuinţa trupului. Iar când s-a făcut episcop în Faran, multă petrecere aspră arăta. Şi i-a zis ucenicul lui: „Părinte, când erai în pustie, nu te sporeai aşa”. Şi a răspuns bătrânul: „Acolo era pustie, şi linişte, şi sărăcie, şi voiam a chivernisi trupul, ca să nu slăbesc şi să caut cele ce nu aveam. Iar aici lume este, şi pricini sunt, şi
172
dacă mă voi bolnăvi aici, este cine să mă sprijinească, ca să nu pierd pe monah [Schima monahală]”.
9. La Avva Meghetie al doilea, ce locuia în Muntele Sinai, a mers oarecare stareţ şi a întrebat pe dânsul, zicând: „Cum petreci, frate, în pustia aceasta?”. Iar el a zis: „Postesc câte două zile, şi mănânc câte o pâine”. Iar bătrânul i-a zis: „De vei voi să mă asculţi pe mine, mănâncă în fiecare zi câte o jumătate de pâine”. Şi făcând aşa, a aflat odihnă.
10. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Cum se cuvine a săvârşi măsura postului?”. Şi a zis stareţul: „Nimic peste cea poruncită; căci mulţi, voind mai presus de puterea lor să postească, mai pe urmă, nici puţin nu au putut săvârşi”.
IV.
A lui Antioh Pantectul
Postul este nu numai a mânca târziu, ci şi puţin a mânca; iar nevoinţă nu înseamnă a mânca peste două sau trei zile, ci a nu mânca multe feluri. Că nevoinţă este masa scurtată într-un fel de mâncare, iar postul cel fără de socoteală este cel ce pe vremea cea hotărâtă mesei o aşteaptă, iar în ceasul mâncării, fără de frâu pomindu-se către masă, împreună cu trupul şi pe minte întru dulceaţa celor înainte puse o leagă.
V.
A lui Isaia Pustnicul
Liniştindu-te în chilia ta, rânduieşte-te pe sineţi întru mâncare, dând trupului tău trebuinţa, ca să te poarte a-ţi
173
face slujirile tale şi ca să nu voieşti a merge afară. Iar de-ţi vor vârî ţie dracii nevoinţă peste puterea ta, să nu-i asculţi pe dânşii, că-l înfierbântează pe om întru tot lucrul pe care nu-l poate, până când va cădea în mâinile lor şi se bucură de dânsul.
Deci tu dă trebuinţa trupului tău, încât să te scoli atunci când încă mai voieşti a mânca; şi nimic nu mânca întru dulceaţă şi în pofta gustului fie bun, fie rău. De se va face nevoie de vin, primeşte până la trei pahare79. Şi nu dezlega porunca pentru prieteşug. Nu fi lacom cu pântecele la bucate ca să nu se înnoiască întru tine greşealele tale cele mai dinainte. Să nu iubeşti vin întru beţie, ca să nu te lipseşti de veselia lui Dumnezeu. Nevoinţă cea sufletească este a urî răspândirea, iar a trupului este sărăcia. Căderea sufletului este a iubi răspândirea, iar îndreptarea lui este liniştea cea întru cunoştinţă. Deci, de voieşti, frate, a da pocăinţă lui Dumnezeu, păzeşte-te pe sineţi de multa băutură de vin. Că aceasta înnoieşte toate patimile şi izgoneşte frica lui Dumnezeu din suflet.
VI.
A lui Avva Marcu
Se cuvine ca cei ce se nevoiesc, după ce încep, să şi săvârşească, şi cei tineri, şi cei mai bătrâni, sănătos având trupul, să nu se teamă de necaz, ci cu toată osârdia să primească pe preafolositorul şi temeinicul post. Cu cumpăna a mânca pâinea, şi cu măsura apa a o bea, din vreme în vreme;
79 Paharele de atunci nu erau atât de mari precum cele de acum.
174
atâta cât ne aflăm flămânzind şi însetoşând, de la cină să ne depărtăm, şi de la slujirea cea de nevoie către Dumnezeu să nu fim opriţi de dulceaţa mâncării. Dacă, mâncând, vom voi să ne săturăm, degrab trândăvindu-ne, spre altă poftire ne vom abate; şi dacă dintr-însa împărtăşindu-ne ne vom sătura, şi pe aceasta asemenea iarăşi ca şi pe cea dintâi, dispreţuindu-o, o vom părăsi, căci nu este cu putinţă, să ne săturăm, dacă vom petrece întru poftirile pe care ni le izvodim spre mângâiere.
Ce este mai dulce şi mai scump între bucate decât mana? Şi după ce aceasta mâncându-o, s-a săturat Israil, când nu avea ceva mai bun a pofti, bucatele cele mai proaste a poftit: usturoi şi ceapă (cf. Num. 11:5); aşa încât putem socoti că înlăuntrul saţiului este sădită poftirea altui lucru. Deci, dacă când ne săturăm de pâine poftim altele, pe aceasta mâncându-o să nu ne săturăm, ca de aceasta, flămânzi fiind, totdeauna să poftim a ne sătura, şi aşa de vătămarea cea din poftire să scăpăm, şi dreptatea cea din înfrânare să o câştigăm.
Dar poate că va zice cineva din cei ce se află mai cu lene vire către post: „Au doară păcat este a se împărtăşi omul din hrană?”. Noi nu sfătuim aceasta de ca şi cum ar fi păcat de care să ne păzim, ci pentru că dintru aceasta urmează păcatul. Şi Israil n-a păcătuit poftind, ci prin poftire căci prin poftire asupra lui Dumnezeu grăind, a păgânătăţit; că au zis: Au doară va putea Dumnezeu să gătească masă în pustie? (Ps. 77: 22). Şi după ce s-a gătit lor, atunci s-a aprins mânia lui Dumnezeu întru dânşii, şi a împiedicat pe cei puternici ai lor, ca nu trăind altă mâncare să poftească, şi cuvinte asupra Celui înalt să grăiască şi să se stingă cei rămaşi ai lor. Mare lucru este a-l stăpâni pe neruşinatul pântece, că le este dumnezeu celor biruiţi de dânsul; iar cel ce îl îngăduie pe dânsul nu este cu putinţă să fie nevinovat.
175
Şi nu numai al saţiului este lucrul cel primejduit, ci şi al postirii: căci când trecem noi mai multe zile, de nimic împărtăşindu-ne, trândăvirea încăpere luând, se va ridica asupră-ne şi ne va lupta pe noi. Şi privegherea noastră cea din noapte în somn o preface, iar rugăciunea zilei, în gânduri trupeşti, că din somn nu folosim nimic, iar din trupeştile gânduri mai vârtos ne vătămăm prea mult. Iar dacă începem, nevoindu-ne noi, chipurile, mai presus decât alţii, şi mare a cugeta şi pe cei mai mici a-i defăima, este lucru mai cumplit decât toată greşeala. Că, precum un plugar, dacă, cu multe cheltuieli pe a sa ţarină lucrându-o, nesemănată o va lăsa, spre pagubă s-a ostenit, aşa şi noi, dacă trupul nostru cu multă luare aminte îl vom robi, dar pe cuvântul rugăciunii nu-l vom semăna, mai vârtos împotriva noastră ne-am silit.
Dar poate că va zice cineva: „Care este trebuinţa postului, întru rugăciune sau întru dreptate?”. Multă, în tot felul. Că precum cineva din lucrătorii de pământ, dacă în ţarină va semăna neînnoind pământul, în loc de grâu va culege mărăcini, aşa şi noi, dacă trupul nostru, cu postul nechinuindu-l, cuvântul rugăciunii îl vom semăna: în loc de dreptate, păcat vom aduna. Că trupul acesta din acel pământ este; şi dacă nu atâta grijire va dobândi cât acela, rodul dreptăţii niciodată nu-l va odrăsli.
Iar acestea le zicem nu ca înlăturând pe cei ce pot să se folosească din post, ci pe cei ce voiesc a nu se vătăma îndemnându-i; că în ce chip foloseşte pe cei ce se apropie cu socoteală de dânsul, aşa vatămă pe cei ce se lipesc fără socoteală de dânsul. Deci cei ce se îngrijesc de folosul lor, datori sunt să se păzească de vătămarea lui, adică de slava deşartă pe care o aduce, şi pâinea pe care voim s-o mâncăm, urmând împlinirii acelei postiri ce ne-am hotărât-o nouă înşine, pe aceasta
176
să o despărţim întru zilele flămânziei: ca, câte puţintică parte în fiecare zi mâncând, să amuţim cugetul nostru cel trupesc, şi inima să o avem întărită întru folositoarea rugăciune, ca, prin puterea lui Dumnezeu de îngâmfare păzindu-ne, să petrecem întru smerita cugetare, toate zilele vieţii noastre să le grijim, fără de care nimeni nu va plăcea lui Dumnezeu.
VII
A Sfântului Diadoh
în ce chip de mulţimea bucatelor se îngreuiază trupul, fricoasă oarecum şi anevoie mişcată pe minte lucrându-o, tot aşa şi slăbind de multa înfrânare, posomorâtă şi iubitoare de grăire săvârşeşte partea cea văzătoare a sufletului. Deci trebuie după mişcările trupului a găti hrana, ca atunci când este sănătos să se chinuiască cu măsură, iar când este slab, să se ajutoreze cu măsură, căci nevoitorul nu trebuie să se slăbănogească cu trupul, ci, pe cât poate, să ajungă spre nevoinţă, ca, prin vârtutea trupului, sufletul să se curăţească după cuviinţă.
Postul are adică de sineşi fală, dar nu către Dumnezeu, căci este unealtă către întreaga înţelepciune80, îndreptând pe cei ce voiesc. Deci nu se cuvine ca nevoitorii blagocestiei să cugete mare pentru dânsul, ci să aştepte numai în credinţa cea întru Dumnezeu sfârşitul scopului după care se doresc. Că nici cei ştiutori de oricare din meşteşuguri nu
80 acjpoowrjc este tradus de traducători în cele mai diverse feluri, urmând contexte diferite. Varianta „întreaga înţelepciune” a fost aleasă de traducătorii mai vechi ca fiind cea mai potrivită, ea incluzând toate implicaţiile termenului: cumpătare, dreaptă cugetare, raţionalitate, sănătate a minţii, autocontrol, curăţie, cuminţenie etc.
177
se fălesc vreodată din lucrarea uneltelor breslei, ci fiecare aşteaptă să isprăvească lucrul de care s-a apucat, ca dintru acela să arate măiestria meşteşugului lor.
în ce chip pământul, cu măsură adăpându-se sămânţa cea semănată, o răsare curată şi cu multă adăugire [belşug], de se va îmbăta de multe ploi, va scoate numai mărăcini şi pălămidă, tot aşa şi pământul inimii, dacă puţin vin vom folosi, va da în sus la iveală, curate, seminţele lui cele fireşti, iar pe cele semănate într-însul de la Duhul Sfânt le va aduce bine înfrunzite foarte şi mult roditoare; iar dacă se va face cu totul udat de multa băutură, cu adevărat va preface întru mărăcini şi pălămidă toate gândurile sale.
Când mintea noastră, în valul multei băuturi va înota, nu numai la idolii cei plăsmuiţi în somn de la draci se va uita cu împătimirea, ci şi întru sineşi îşi plăsmuieşte cu înfocare oarecari feţe frumoase. Căci înfierbântându-se organele cele împreunătoare de fierbinţeala vinului, toată nevoia minţii va să-şi pună înainte umbra cea îndulcitoare a patimii.
Deci ni se cuvine ca, întrebuinţând buna măsurare, de vătămarea cea din poftă să fugim. Căci atunci când mintea nu are dulceaţă ca s-o târască către zugrăvirea păcatului, rămâne cu totul nenălucită şi nemoleşită.
VIII.
A lui Avva Casian
Părinţii noştri, nu un canon al postului, nici un chip al împărtăşirii de mâncări, nici o măsură tuturor au hotărât, pentru că nu toţi au aceeaşi vârtute sau vârstă, ori din pricina slăbiciunii, ori din pricina aşezării mai nestatornice a trupului. Însă un scop au dat tuturor: să fugă de saţiu şi
178
să se întoarcă dinspre săturarea pântecelui, iar cercând ei postul cel din fiecare zi, au socotit cum că este mai folositor şi mai ajutător către curăţenie decât postul cel ce se trage peste trei zile, sau patru, sau care se întinde pe o săptămână. Căci zic cum că cei ce se întind fără măsură la post folosesc de multe ori hrană peste măsură, încât dintru aceasta, uneori, cu covârşirea flămânziei slăbănogesc trupul şi către Dumnezeieştile slujiri se fac mai leneşi; iar alteori, cu mulţimea mâncărilor îngreuindu-se, trândăvie şi moleşeală fac în suflet. Şi iarăşi au cercat şi au cunoscut că nu tuturor este potrivită împărtăşirea de verdeţuri, adică celor sănătoşi, ci celor neputincioşi; nici tuturor împărtăşirea de legume, şi nici de hrana pâinii celei uscate nu se pot folosi toţi, adică cei slabi, ci cei sănătoşi. Şi au zis că unul mâncă două litre de pâine şi încă este flămând, iar altul, mâncând o litră sau şase uncii81, se satură. Deci, precum s-a zis, un hotar al înfrânării s-a dat tuturor, adică să nu se amăgească cu săturarea pântecelui, nici să se târască furaţi de îndulcirea gâtlejului. Căci înfocatele săgeţi ale curviei s-au obişnuit a le aprinde nu numai deosebirea felului bucatelor, ci şi mulţimea mâncărilor; căci cu orice fel de hrană umplându-se pântecele, seminţele neastâmpărării le naşte. Şi iarăşi, nu numai beţia vinului s-a obişnuit să îmbete mintea, ci şi saţiul apei, dar şi covârşirea tuturor mâncărilor, mahmură şi adormită o face pe aceasta. Sodomitenilor nu beţia vinului sau a felurilor de bucate se făcură pricină de prăpădire, ci saţiul pâinii, după proorocul (cf. Iezechiel 16: 49).
Slăbiciunea trupului nu stă împotrivă curăţirii inimii când luăm aminte la trup nu cu cele ce voieşte dulceaţa, ci prin cele pe care le cere neputinţa.
81 Vezi nota de la Pricina a şaptesprezecea, primul fragment.
179
Trebuinţa bucatelor este bună numai atâta cât slujeşte spre a trăi, nu spre a ne robi pornirilor poftei.
Bine-măsurata împărtăşire de bucate de sănătatea trupului poartă grijă, şi nu jefuieşte sfinţenia.
Hotar al înfrânării pe care Părinţii l-au dat, acesta este: cel ce se împărtăşeşte din mâncare, încă fiind înlăuntru poftirea, de dânsa să se depărteze şi să nu aştepte săturarea. Încă şi Apostolul, zicând: Grija de trup să nu o faceţi spre poftă (Rom. 13: 14), nu a oprit pre cea de nevoie chivernisire a vieţii, ci silinţa cea iubitoare de dulceaţă.
IX.
Din Pateric
1. Făcutu-s-a pomenire în muntele lui Avva Antonie, şi s-a aflat acolo ulcior de vin; dar luând unul din bătrâni un vas mic şi un pahar, a adus la Avva Sisoe şi i-a dat lui, şi a băut; aşijderea şi a doua oară, şi a primit; adusu-i-a lui şi a treia oară, şi n-a primit, zicând: „încetează, frate, au nu ştii că este de la satana?”.
2. Întunecarea sufletului se face din neorânduiala vieţuirii, iar măsura vremii întru vieţuire luminează cugetul şi izgoneşte tulburarea; că tulburarea cugetului cea din neorânduială face întunecare în suflet, dintru care se face neorânduială şi amestecare [confuzie]. Iar din orânduială se naşte pacea, şi din pace se naşte lumina în suflet, iar din lumina păcii se descoperă în cuget văzduhul cel curat; şi după măsura după care inima se apropie de înţelepciune, după aceea şi darul îl primeşte de la Dumnezeu.
Deci, de voieşti să te apropii de Dumnezeu întru inima ta, întâi întru cele trupeşti arată-I Lui dorirea ta, adică întru
180
lipsa trebuinţei, întru împărtăşirea de un fel de mâncare, în orânduială şi întru celelalte nevoinţe, şi întru reaua-pătimire a trupului cu socoteală şi cu cunoştinţă făcută. Că de aici şi Domnul a pus temelia desăvârşirii: din reaua-pătimire în pustie începând, aşa şi tu te vei sui către cele mai mari şi desăvârşite, şi gânditor la Dumnezeu te vei apropia cu ajutorul darului.
3. Mare putere este acea mică vieţuire ce îndelung petrece; căci o adânceşte ca pe piatra cea vârtoasă. Să nu socoteşti, frate, că cele dinlăuntru gânduri se opresc într-alt fel, fără decât numai din obişnuirea trupului în buna rânduială.
PRICINA A Nouăsprezecea
Cum se cuvine a prăznui iubitorul de Dumnezeu, şi care este şi în praznice hrana Părinţilor.
I.
Din Pateric
1. Zis-a un stareţ: „De-ţi va zice ţie gândul să faci în praznice fel de fel de bucate, să nu asculţi de el, de vreme ce iudaiceşte prăznuieşti, că aceia gătesc aşa; iar mâncarea cea bună a monahului este plânsul şi lacrimile”.
2. Se spunea despre Avva Eladie că pâine şi sare mânca totdeauna, ca şi ceilalţi schitioţi. Iar când veneau Paştile, zicea către sineşi: „Acum ceilalţi fraţi mănâncă pâine şi sare, după obicei, iar eu dator sunt a face puţină osteneală pentru Paşti; şi de vreme ce în celelalte zile mănânc şezând, acum, că sunt Paştile, să mă ostenesc puţin şi să mănânc stând”. Şi aceasta o făcea de-a pururea la Paşti.
3. Zis-a oarecine din Părinţi: „Ştiu pe un frate, la Chilii fiind, că posteşte săptămâna Paştilor, şi dacă fraţii s-au adunat seara, a fugit, ca să nu mănânce la biserică, şi şi-a făcut puţintele sfecle opărite, şi a mâncat fără de pâine”.
4. Zis-a un stareţ: „întru Dumnezeieştile cuvinte să ne răsfăţăm, şi întru povestirile Sfinţilor Părinţi să prăznuim, nu cu pântecele răsfăţându-ne, ci duhovniceşte veselindu-ne”.
5. Povestit-a nouă Avva Pavel Capadocianul: „Când s-a făcut pustiire de la perşi, am fugit şi noi din mănăstirea noastră şi ne-am risipit. Şi intrând eu în Ţarigrad [Constantinopol],
182
am aflat după întâmplare o corabie, vrând a purcede către Alexandria, şi, dând plata, am intrat într-însa, şi peste puţine zile am venit în Alexandria. Şi aflând acolo călugări din muntele Nitriei, am călătorit împreună cu dânşii. Şi ajungând la munte, am locuit împreună cu unul din bătrâni şi, petrecând împreună cu dânsul un an şi trei luni, m-am dus la egumenul muntelui şi i-am zis lui: „Fă milă, părinte, şi-mi dă chilie pentru a mă linişti, că nu pot să trăiesc împreună cu bătrânul, că nu păzeşte rânduiala călugărilor şi nici a mirenilor: că mă sileşte a posti duminica şi în celelalte praznice, şi în Penticostar; şi ce e mai cumplit e că nici nu mă lasă să cânt canoane şi tropare, pe care toţi obişnuiesc a le cânta; încă şi în zilele Marelui Post: afară de sâmbătă şi duminică, nici de pâine, nici de vin, nici de untdelemn nu ne împărtăşim, ci cu poame ne îndestulăm, la două zile mâncând”.
Şi mi-a răspuns stareţul, egumenul muntelui: „De voieşti să te mântuieşti, întoarce-te, frate, şi locuieşte împreună cu bătrânul. Că cel ce pofteşte mântuire, nici în Praznic, nici în duminică nu se cuvine a conteni din slavoslovia lui Dumnezeu, care de la post şi de la priveghere se împuterniceşte şi se păzeşte. Că precum peştele nu poate trăi fără apă, aşa şi monahul, fără de neîncetată rugăciune şi postire şi priveghere, nu poate nicidecum a trăi şi a petrece după Dumnezeu. Iar îndoite zile de post este potrivit numai sihaştrilor, aşijderea şi din poame adică a se împărtăşi, iar de pâine a se depărta nu-i lucru folositor, nici lăudat, căci are dovadă de slavă deşartă. Iar aceea adică patruzeci de zile a se înfrâna, adică în Sfântul Post, iar în cincizeci a dezlega, şi a se odihni adică în Penticostar, se cuvine mirenilor şi bogaţilor, nu călugărilor. Aşijderea şi tropare şi canoane a cânta, şi glasuri a viersui, preoţilor celor din lume şi celorlalţi
183
este cuviincios. Că pentru aceasta s-a obişnuit a se aduna şi norodul în biserici. Iar călugărilor celor ce petrec departe de gâlcevile lumii, una ca aceasta nu numai că nu este folositoare, ci, de multe ori, şi solitoare de vătămare se face. Că precum pescarul prin undiţă şi prin vierme vânează peştele, aşa şi diavolul, prin înseşi troparele şi cântarea întru slava deşartă şi în plăcerea de oameni şi iubirea de dulceaţă, poate încă şi în curvie ca într-o groapă să-l surpe pe monah. Căci cântarea este departe de călugărul cel ce voieşte întru adevăr a se mântui”.
II.
A Sfântului Efrem
Praznicul călugărului este păzirea poruncilor lui Hristos; iar mângâierea lui, a nu face rău. Veselia monahului este călătoria către Domnul; iar lauda lui, frica Domnului.
PRICINA A douăzecea
Că mare rău este mâncarea într-ascuns, pentru că aceasta poate chiar şi numai singură să piardă pe monah.
I.
A lui Grigorie Dialogul
O călugăriţă oarecare din mănăstirea ocârmuită de Marele Echitie, intrând în grădină şi văzând o varză, a poftit să o ia, şi, nici chipul crucii făcând, ca o lacomă cu pântecele pe aceea o a mâncat, şi îndată a intrat într-însa duh necurat care a trântit-o la pământ. Şi văzând cei de faţă ceea ce se făcuse, i-au vestit degrab părintelui Echitie, ca, degrab venind, să o ajute pe ceea ce se primejduia.
Şi îndată intrând părintele în grădină, a început dracul cel ce o trântise pe dânsa, de ca şi cum dădea seama prin gura ei, să strige şi să grăiască: „Eu ce-am făcut? Că şezând eu deasupra verzei, a venit ea şi m-a îmbunat”. Iar omul lui Dumnezeu l-a certat pe dânsul cu mânie ca să se depărteze de la dânsa şi să nu-şi mai aibă locul într-însa. Şi îndată a ieşit dintr-însa duhul necurat, şi nicidecum n-a mai îndrăznit de aici înainte a se apropia de dânsa.
II.
Tot a aceluiaşi
încă şi Atanasie, cel ce este preot la noi, mi-a povestit că în Iconia, de unde se trăgea el, este o mănăstire ce
185
se numeşte a Galatenilor, întru care vieţuieşte un oarecare monah socotit de toţi ca unul care cu prea mare nevoinţă petrece şi are obiceiuri de cinste; şi a arătat şi sfârşitul, adică aceea că el era departe de ceea ce se părea: că pe sineşi se arăta postind împreună cu fraţii, iar pe ascuns de ei mânca.
Dar venind boală asupră-i, a ajuns la sfârşitul vieţii; şi cunoscându-se pe sineşi cum că se apropie de sfârşit, i-a chemat la sineşi pe toţi fraţii cei din mănăstire, iar ei s-au adunat cu osârdie, oareşce mare şi dorit glas aşteptând a auzi de la un bărbat îmbunătăţit ca acesta, precum socoteau ei, sfârşindu-se el. Iar acela, plângând şi tremurând către dânşii, a zis: „Voi credeţi că eu posteam împreună cu voi, dar eu mâncam pe ascuns, şi acum, iată, întru mâncare balaurului m-am dat, care a legat cu coada lui picioarele şi genunchii mei, iar capul lui înlăuntrul gurii cu care mâncam pe ascuns l-a băgat, iar duhul meu dându-l, el îl smulgea”. Şi acestea zicând, îndată a murit, rămânând neiertat, şi fără a putea scăpa prin pocăinţă de balaurul acela.
întru aceasta se arată vederos că numai spre folosul nostru, al celor ce auzim aceasta, s-a văzut aceasta, adică spre a-l face cunoscut pe vrăjmaşul căruia s-a dat şi de care n-a putut scăpa.
PRICINA A DOUĂZECI ŞI UNA
Că se cuvine călugărului a mânca o dată în zi, şi aceasta către al nouălea ceas, către seară, de poartă grijă cu de-amănuntul, pe care rânduială toţi Părinţii o au păzit, şi nu numai în isihie, ci şi în vieţuire de obşte.
I.
Din viaţa Cuviosului şi Mărturisitorului Hariton
Marele Hariton, în peştera tâlharilor locuind şi toată pustnicească petrecere desăvârşit împlinindu-o, cu acest fel de viaţă pe mulţi îi trăgea către sineşi. Drept aceea, tot norodul către dânsul ca un râu curgând, şi pustia ca pe o cetate prin multa supărare arătându-o, s-a văzut fericitul din tulburarea cea făcută aici depărtat de iubita linişte. Sârguindu-se şi într-alt fel a fugi de slava oamenilor căci ştia că cumplit lucru este a tulbura podoaba sufletului -, a cercat pentru toate cu ucenicii, câte se cuvin aşezării călugăreşti: a rânduit vreme de mâncare, care este la sfârşitul zilei, şi a nu mânca până la saţiu, înainte ca pântecele să ajungă la saţiu. Iar hrana să fie numai pâine şi sare, iar băutura să fie apa, şi aceea cu măsură şi cu cruţare să se primească, şi a urî nelucrarea, ca ceea ce este pricină a multor răutăţi, iar mâinilor a le da de lucru.
187
II.
Din Pateric
Mers-a odată Avva Antonie la Avva Amun, în Muntele Nitriei, şi după ce au vorbit unul cu altul, i-a zis lui Avva Amun: „De vreme ce prin rugăciunile tale s-au înmulţit fraţii, iar oareşicare voiesc să zidească chilii departe ca să se liniştească, cât de departe porunceşti să se zidească chiliile?”. Iar el a zis: „Să gustăm în ceasul al nouălea şi să ieşim”. Şi călătorind ei prin pustie până ce a venit soarele să apună, a zis Avva Antonie: „Să facem rugăciune, şi să punem aici cruce, ca aici să zidească cei ce voiesc a zidi, ca şi cei de acolo, când vor veni la aceştia, şi aceştia la aceia, fără de grijă să rămână când vor merge unii la alţii”.
III.
Din istoria lui Filothei
Marele Iulian, în oarecare peşteră nefăcută de mână vreme acum din destul locuind, a arătat întru sine nevoinţa cea desăvârşită (căci hrana lui era mălai de mei, şi acela necernut, din care făcea pită, punând şi sare, iar băutură prea dulce avea singur izvorul de ape, iar desfătare şi masă îndestulată de tot felul era pentru el cea de-a pururea către Dumnezeu vorbire). Deci aşa vieţuind acesta, mulţi s-au apropiat de dânsul, înştiinţându-se de o filozofie ca aceasta, fie că locuiau aproape, fie că locuiau departe, aceştia voiau să fie împreună cu dânsul şi sub dânsul să vieţuiască, ca să le fie lor învăţător. Iar el la început se lepăda; apoi, adeverindu-se cum că de la Dumnezeu sunt porniţi bărbaţii, cu
188
drag îi primea. Iar după puţină vreme, cei ce veneau au ajuns să fie o sută la număr, iar peştera aceea pe toţi îi primea. Şi se hrăneau şi ei, asemenea cu învăţătorul lor, cu pita de mei cu sare.
Şi i-a deprins pe dânşii, noaptea adică, toţi împreună a aduce laudă lui Dumnezeu înlăuntrul peşterii, iar după ce se făcea ziuă, să iasă în pustie câte doi: unul plecând genunchii (făcând metanii), datornica închinăciune aducând Stăpânului, iar celălalt, cântând 15 psalmi davidiceşti. Apoi schimbau lucrul: unul se scula la cântare, iar celălalt, la pământ plecându-se, se închina; şi aceasta o făceau de dimineaţă până la Vecernie. Iar mai-nainte de apusul soarelui se adunau toţi de pretutindeni, şi lauda de seară de obşte Stăpânului o aduceau, apoi, în peşteră şezând, unii aici, iar alţii acolo, acea proastă hrană o primeau.
IV.
A lui Avva Isaia
Liniştindu-te în chilia ta, rânduieşte-te pe sineţi întru mâncare, dând trupului tău trebuinţa lui ca să te poarte a-ţi face slujirile tale şi ca să nu voieşti să te duci afară; şi o dată mâncând în zi, dă cât este de trebuinţă trupului tău, încât să te scoli de la masă încă mai voind a mânca.
V.
A lui Grigorie Dialogul
în mănăstirea cuviosului părinte Benedict, era o predanie ca aceasta, de dânsul legiuită: „De se vor trimite fraţii
189
în slujire, să nu se împărtăşească nici de mâncare, nici de băutură până când se vor întoarce în mănăstire”. Iar acest canon se păzea cu de-amănuntul de toţi în mănăstire.
într-o zi, oarecari fraţi ai mănăstirii aceleia, trimiţându-se la slujire de Cuviosul, şi mergând cale lungă, n-au ajuns a mai înnopta în mănăstire. Şi fiind siliţi de vreme, au înnoptat în chilia oareşicărei fecioare cinstite şi de hrană s-au împărtăşit. Iar unul dintr-înşii a trimis la părintele ca să ceară după obicei blagoslovenie ca să se împărtăşească de hrană, pe care şi noaptea venind văzându-l Marele, l-a întrebat, zicând: „Unde v-aţi împărtăşit de hrană?”. Iar el a zis: „Nicăieri, părinte”. Iar Sfântul: „Pentru ce minţi? Au nu în chilia cutărei fecioare aţi înnoptat şi de hrană v-aţi împărtăşit? Au nu atâtea pahare aţi băut?”. Iar el, mustrat fiind, căzând la picioarele lui, cerea iertăciune.
Iar prea milostivul părinte i-a iertat lui greşeala, încă şi pe ceilalţi, după ce s-au întors a doua zi, asemenea mustrându-i şi din destul posomorându-i cu cuvinte de vreme ce şi ei au mărturisit că au greşit -, aruncându-se pe dânşii la pământ şi rugându-se ca să-i ierte, le-a dăruit şi lor iertăciune de greşeală, adeverire de la dânşii luând ca de aici înainte să nu mai calce porunca cea dată de dânsul până la răsuflarea cea mai de pe urmă.
PRICINA A douăzeci şi doua
Că nu se cuvine după îndulcire, ci după trebuinţă a mânca, şi cum că cel ce nu după îndulcire mănâncă, măcar dulci de vor fi bucatele, nici nu se păgubeşte.
I.
Din viaţa Sfântului Sava
Cuviosul Sava, încă tânăr fiind, şi în mănăstirea ce se cheamă Flaviane petrecând, care este în Capadocia, se afla depărtat doar la douăzeci de stadii de satul său, Mutalac, şi se nevoia pe sine la toată înfrânarea, dar nu mai puţin cât privea îndulcirea gâtului, şi buna-pătimire a pântecelui şi mângâierea.
Într-o zi, lucrând în livada mănăstirii, văzând mere atârnând în pomii cei de acolo, îşi clătina pofta lui pe care o mişca mai-nainte de vremea rânduită mâncării. Ca cel ce şi el era om, şi de poftiri omeneşti se trăgea, s-a biruit de vederea merelor, căci erau frumoase la vedere. Şi s-a biruit într-atât încât a luat mărul cu mâna. Apoi, cunoscând cum că o pândire ca aceasta este a vicleanului, şi că de-a pururea îi este în obicei a fura, punând el înainte dulceaţa ca pe o râmă în undiţă. Apoi încă socotind cum că şi în rod se ascunde şarpele, şi cum adică şi pe strămoşi i-a scos din rai dulceaţa şi mâncarea şi că miriade de răutăţi au gustat, acestea acela bine socotindu-le, a aruncat îndată mărul la pământ, şi cu picioarele, precum se afla călcându-l, a călcat şi împreună cu mărul şi pofta, şi pe ceea ce ochii i-a biruit, cu picioarele o a
191
ocărât, punându-şi de aici înainte o lege ca aceasta: în toată vremea vieţuirii sale, mărul nicidecum să nu-l mănânce, nici poftei pântecelui să nu-i facă vreun hatâr.
II.
Din viaţa Sfintei Singlitichia
Fericita Singlitichia aşa de mult iubea postul, încât niciodată nu voia a se dejuga de acesta, nici cât de puţin, că îl socotea păzitor şi temelie a tuturor celorlalte bunătăţi. Iar dacă vreodată se făcea vreo nevoie, şi se hrănea afară de rânduiala cea obişnuită, împotrivă pătimea: că se îngălbenea faţa ei, şi se subţia mărimea trupului. Că mişcându-se îngreţoşarea, împreună se schimbă şi cel mişcat. Şi oricum se va aşeza începutul, negreşit de nevoie este a urma şi pe cele ce atârnă dintr-însul. Că celor ce li se aduce hrană cu dulceaţă, bine înflorită li se face mărimea trupului. Iar cei ce fără de dulceaţă şi fără de plăcere mănâncă, împotrivă pătimesc: trupul lor scade, făcându-se searbăd, şi faţa li se îngălbeneşte, iar pentru acest cuvânt îl mărturisesc şi bolnavii.
III.
Din Pateric
1. În Tebaida locuind oarecare stareţ, Antian cu numele, în tinereţile lui multe şi mari petreceri a făcut, iar la bătrâneţile lui a slăbit şi a orbit. Iar fraţii multă mângâiere îi făceau pentru slăbiciunea lui: şi îi dădeau lui hrană în gură, că el, cu neputinţa lui, nu putea primi în mâini hrană. Şi oarecari au întrebat pe Avva Aio despre dânsul, care era mare
192
şi vestit: „Ce va fi pentru aceasta, multă mângâiere?”. Şi le-a zis lor: „Zic vouă că, dacă inima lui va voi şi se va pogorî cu dulceaţă, de va mânca o finică [curmală] pentru îndulcire, Dumnezeu o va lua pe ea din osteneala lui, iar dacă nu se va pogorî, silit fiind şi nevrând să primească, Dumnezeu va păzi întreagă osteneala lui, şi aceia vor lua plată”.
2. Întrebat-a oarecare din Părinţi pe Avva Meghetie: „De va prisosi fiertura într-altă zi, voieşti ca să o mănânce fraţii?”. Răspuns-a stareţul: „De s-a stricat, nu este bine să se silească fraţii a o mânca şi să se bolnăvească, ci să se lepede; iar dacă este bună, şi pentru dulceaţa ei se va fierbe alta, iar aceea să se lepede, lucru rău este acesta”.
3. Zis-a oarecine din Părinţi: „Ochilor porcului din plăsmuire le este firesc de nevoie a privi numai spre pământ, şi niciodată a nu-i putea ridica ca să privească spre cer. Aşa zice şi sufletul celui ce se îndulceşte întru dulceţi, odată alunecându-se către noroiul dulcii-pătimiri: pe cele de sus a le cugeta nu poate”.
IV.
A lui Avva Isaia
Dacă lăcomia pântecelui te luptă întru pofta bucatelor, adu-ţi aminte de putoarea lor, şi te vei odihni.
V
A lui Avva Marcu
Cel ce întru dulceţile cele trupeşti peste trebuinţă se îndulceşte, cu însutite osteneli va plăti prisosinţa.
193
Cel ce crede pentru cele viitoare, de cele dulci de aici se depărtează fără dogmatisire82. Iar cel ce nu crede se face dulce şi nedureros, dorindu-se după dulceaţă şi nedurere.
Să nu zici: cum se va împătimi săracul de dulce, neavând pricinile? Că cineva poate şi numai prin gânduri ticăloşeşte de dulce a se împătimi.
VI.
A Sfântului Diadoh
Toate băuturile cele izvodite [drese] cele numite „mai-nainte băuturi” [aperitive] de meşterii unei izvodiri ca acestea -, precum se vede pentru ca să povăţuiască în pântece mulţimea bucatelor -, nu se cuvine a le căuta cei ce voiesc a înfrâna mădularele cele umflătoare ale trupului. Că nu numai felul lor se face vătămător trupurilor celor nevoitoare, ci şi însăşi amestecarea lor cea fără rost bate foarte conştiinţa cea iubitoare de Dumnezeu. Căci ce lipseşte la firea vinului ca, prin amestecarea a felurite îndulciri, să moleşească tăria aceasta?
Domnul nostru Iisus Hristos, Dascălul acestei sfinte vieţuiri, cu oţet la patimă s-a adăpat de cei ce slujeau diavoleştilor porunci, ca să ne lase chip, precum mi se pare, un chip lucrător al aşezământului sfintelor nevoinţe; că nu se cuvine, zice, ca cei ce se nevoiesc împotriva păcatului, cu bucatele cele ce îndulcesc, sau cu băuturi, să-şi aducă asupră-le război, ci mai vârtos să sufere cu stăruinţă amărăciunea
82 A dogmatisi = aici: a avea o socotinţă sau opinie proprie; a cârti. Cu alte cuvinte, îndemnul e să se depărteze fără a mai cugeta ceva despre cele de aici, fără a mai avea vreo opinie, vreo iscodire.
194
luptei. Încă la buretele ocării s-a adăugat şi isop, ca desăvârşit să poarte în pildă chipul curăţeniei noastre. Că unul [buretele ocării] este însuşi iuţeală a nevoinţelor, iar celălalt [isopul] este curăţitor cu adevărat spre toată desăvârşirea.
VII
A Sfântului Maxim
Precum zilele sunt moştenite de nopţi, iar verile de ierni, aşa şi dulceaţa, de scârbe şi de dureri, sau în veacul de acum, sau în cel ce va să fie.
VIII.
Din Pateric
1. Zis-a un stareţ: „Asupra neajungerii monahului, diavolul de-a pururea se pune; că precum a zis oarecine din sfinţi, obiceiul, prin multă vreme întărindu-se, dobândeşte tărie în fire, şi mai vârtos între cei mai leneşi. Deci toată mâncarea ceea ce cu poftă o cauţi, să nu voieşti a o primi, şi mai vârtos, sănătos fiind, ia cele trimise ţie de la Dumnezeu şi le mănâncă, şi mulţumeşte în tot ceasul”.
2. Întrebat-a oarecari Părinţi pe Avva Macarie Egipteanul, zicând: „Cum şi când mănânci; iar când posteşti, trupul tău este la fel de uscat?”. Şi le-a răspuns lor stareţul: „Lemnul ce întoarce uscăturile cele ce ard se mănâncă cu totul de foc; tot aşa, de va curăţa omul mintea lui cu frica lui Dumnezeu, va mânca trupul lui”.
195
3. Un frate a întrebat pe Avva Isidor, zicând: „Pentru ce se tem dracii aşa de tare de tine?”. Şi a răspuns stareţul: „De când m-am făcut călugăr, mă nevoiesc să nu las niciodată mânia să se suie la gândul meu”. Mânie, mi se pare mie, pe dulceaţă o zice, pentru care pornim asupra noastră mânia lui Dumnezeu şi sub însutite dureri ne vârâm.
4. Zicea tot acelaşi: „Patruzeci de ani am acum de când simt cu mintea păcatul, dar niciodată nu m-am învoit cu pofta, nici cu mânia”.
5. Adusu-s-au odinioară struguri la Avva Macarie, şi a poftit să mănânce; dar, arătându-şi înfrânarea, i-a trimis către un frate bolnav, ce foarte poftea struguri. Şi primindu-i pe dânşii fratele, bucuros se făcu. Şi nici el nevoind să-şi împline pofta sa, i-a trimis la alt frate, arătând că el se află fără plăcere spre bucate, iar aceasta o a zis ascunzându-şi lucrarea înfrânării. Iar acela, primindu-i, aşijderea a făcut şi, pentru că-i poftea pe dânşii, n-a mâncat, ci i-a trimis către alt frate. Şi acela asemenea la altul, şi aşa la mulţi fraţi venind strugurii, şi nici unul nicidecum gustându-i, mai pe urmă iarăşi la Avva Macarie întregi au ajuns, fratele cel ce pe urmă i-a primit, neştiind că de la acela s-au trimis întâi, ca un oarecare mare dar i-a adus lui pe aceia. Iar bătrânul, cunoscându-i, şi mult iscodind, şi înştiinţându-se de ceea ce se făcuse, s-a minunat şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru atâta înfrânare a fraţilor.
6. Avva Pior, când voia să mănânce, se plimba, şi aşa plimbându-se mânca. Şi întrebat fiind de oarecine pentru ce face aceasta, a răspuns: „Nu voiesc, zice, să pregătesc mâncare ca pe un lucru, ci ca pe o nebăgare în seamă”. Şi către alt frate, tot aceleaşi întrebându-l, a răspuns: „Ca nu cumva când mănânc, zice, vreo dulceaţă din bucate să simtă sufletul meu. Pentru aceasta, întru a mă plimba îl iscusesc pe
196
dânsul şi îl răspândesc, ca nu cumva să a aibă mintea pironită la bucate”.
7. Un frate a întrebat pe Avva Sisoe despre vieţuire; şi a răspuns bătrânul: „Proorocul Daniil a zis: Pâinea poftelor n-am mâncat (Dan. 10: 3)”.
8. Se povestea despre un stareţ oarecare că a poftit o dată o smochină şi, luându-o, nebiruindu-se cu pofta, o a spânzurat înaintea ochilor săi; şi aşa s-a împilat pe sineşi, căci venise în poftire.
PRICINA A DOUĂZECI ŞI TREIA
Cum se cade şi cu ce scop să şadă monahul la masă şi de cele puse înainte să se atingă, şi ce se cuvine a păzi după masă.
I.
Din Pateric
1. Zicea oareşicare din Părinţi că la călugări trei rânduieli sunt mai vârtos cinstite, de care ni se cade să ne apropiem cu frică şi cu bucurie duhovnicească: împărtăşirea cu sfintele Taine, masa fraţilor, şi spălarea lor.
2. Povestea încă şi oarecare într-acest fel: „Era un oarecare stareţ mare şi văzător, şi s-a întâmplat lui odată să şadă cu mai mulţi fraţi, şi, pe când mâncau ei, stareţul lua aminte cu duhul şi vedea adică pe unii mâncând miere, iar pe alţii pâine, iar pe alţii gunoi. Şi se minuna întru sineşi, şi se ruga lui Dumnezeu, zicând: Doamne, descoperă-mi taina aceasta: cum tot aceleaşi bucate sunt tuturor puse înainte pe masă când mănâncă, şi aşa schimbate se arată. Şi i-a venit lui glas de sus, zicând: Cei ce mănâncă miere, aceştia sunt cei ce cu frică şi cu cutremur şi cu bucurie duhovnicească şed la masă şi neîncetat se roagă, şi rugăciunea lor ca o tămâie se suie către Dumnezeu. Iar cei ce mănâncă pâine, aceştia sunt cei ce mulţumesc lui Dumnezeu pentru împărtăşirea celor date lor de la Dânsul. Iar cei ce mănâncă gunoi, aceştia sunt cei ce cârtesc şi zic: aceasta este bună, iar aceasta proastă. Deci nu se cade, zice, pe acestea a le socoti, ci mai vârtos a slavoslovi pe Dumnezeu, şi laude a-I trmite
198
Lui, ca să se plinească cea zisă de Apostolul: Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi (I Cor. 10: 31).
3. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Iată, mă duc cu fraţii într-un loc, şi ne pun nouă de mâncare; iar dacă fraţii, ori pentru înfrânare ori pentru că au mai mâncat, nu mai voiesc a mânca, iar eu sunt flămând, ce voi face?”. Şi a răspuns stareţul: „Dacă tu eşti flămând, ia aminte la cei ce şed câţi sunt, aşijderea socoteşte şi cele puse înainte, şi vezi ce parte ţi se cuvine ţie, aceea mănâncă, şi nu-ţi va fi ţie sminteală, că trebuinţa ai făcut; iar de te vei birui, şi vei mânca mai mult, aceasta îţi va fi biruire”.
II.
A lui Avva Isaia
1. Frate, şezând la masă cu fraţii, mai tânăr fiind, să nu zici întru sineţi „Mănâncă tare83″ ci adu-ţi aminte de păcatele tale ca să nu mănânci cu dulceaţă, şi întinde mâna ta numai înaintea ta, de ca şi cum ai fi silit să mănânci, iar de este ceva înaintea altuia, să nu întinzi mâna ta la aceea. Iar hainele tale să fie acoperind picioarele tale, şi genunchii tăi lipiţi unul de altul. Şi mâncând, să nu ridici faţa ta către aproapele, şi să nu iei aminte aici şi acolo, şi să nu grăieşti vreun cuvânt, afară de mare nevoie. Să nu întinzi mâna ta la ceva, voind pe aceea, mai-nainte de a zice: „Blagosloveşte”. Şi bând apă, să nu laşi gâtlejul tău să facă sunet, precum mirenii. De vei conteni a mânca, sculându-se fraţii, scoală-te
83 roucp = cu încordare, repezit.
199
şi tu. Şi să nu şezi cu cineva a vorbi ceva, nici chiar şi de-ar fi cuvinte Dumnezeieşti, ci intră în chilia ta şi plânge păcatele tale.
2. De vei merge la vreun frate, sau la obşte, tot ce se află dulce nu da gurii tale întru saţiu, ca degrab să voieşti a veni la chilie, şi să nu te faci vânzător de sineţi. Şi şezând cu fraţii, de-ţi va veni ţie flegmă, să nu o lepezi pe ea înaintea lor, ci scoală-te şi leapăd-o pe ea afară. Nu întinde trupul în văzul lumii. De te va îneca căscarea, să nu deschizi gura înaintea oamenilor, şi va fugi de la tine. Să nu deschizi gura ta râzând nicidecum, că este semn al netemerii. De veţi mânca ceva la masă, şi este cineva din voi nevoind pe aceea, să nu zică că „nu pot să mănânc”, ci să se silească pe sine până la moarte, şi Dumnezeu îl va odihni pe dânsul. Dacă fratele tău va fierbe fiertură şi aceasta nu se va face bine, să nu zici „rău ai făcut”, că moarte este sufletului tău, ci cearcă-te pe sineţi căci de-ai fi fost tu auzind aceasta de la altul, mult te-ai fi necăjit şi te vei odihni.
III.
A Sfântului Diadoh
A mânca şi a bea din toate cele puse înainte, mulţumind lui Dumnezeu, nicidecum nu este ceva care se împotriveşte canonului cunoştinţei; că toate sunt bune foarte; iar a se depărta cineva cu plăcere de cele dulci şi multe este a celor cu prea mare dreaptă-socoteală şi preacunoscători. Că nu vom defăima cu dulceaţă pe cele dulci de aici de nu vom gusta din dulceaţa lui Dumnezeu întru toată simţirea şi adeverirea.
200
IV.
A lui Avva Casian
A se face citire în obştile Răsăritului în vremea mâncării am cunoscut că nu e o rânduială dată de canonul obştilor din Egipt, ci de cel al obştilor din Capadocia, care nu atât pentru iscusire duhovnicească, cât pentru tăcerea vorbirilor s-a rânduit. Iar celor din Egipt, dar mai vârtos la Taveniosiţi, atâta tăcere se arată de către toţi (când într-un loc, în vremea mâncării, se adună o mulţime mare de fraţi), cât întru alte obşti nu se află, încât a nu îndrăzni cineva nici a cârcăi, afară de începătorul mesei, care, de s-ar fi făcut vreo trebuinţă, cu lovire în clopoţel mai vârtos decât cu glasul o însemna pe aceea. Încă şi culioanele până jos la gene le poartă aceştia, ca nu cumva să aibă ochii risipiţi şi să se uite unii la alţii cu iscodire, ci să privească numai la singură masa şi la mulţumirea lui Dumnezeu Celui ce îi hrăneşte. Şi o mare oarecare păzire este la dânşii, aceea că nimeni nu se împărtăşeşte de hrană afară de trapeză.
V.
Din Pateric
1. Spuneau Părinţii că, mâncând odată fraţii la dragoste84, a râs un frate la masă, şi, văzându-l pe dânsul Avva Ioan, a plâns, zicând: „Oare ce este în inima acelui frate de a râs, dator fiind mai vârtos a plânge, că doar dragoste (milostenie) mănâncă?”
84 Agapă.
201
2. Bolnăvitu-s-a oarecare din Părinţi şi, neputând a primi hrană multe zile, îl ruga ucenicul său a face puţină fiertură; şi i-a dat voie. Şi ducându-se fratele, a făcut şi i-a adus lui să mănânce. Şi erau acolo agăţate două vase: unul având miere, iar celălalt ulei de sămânţă de in, pe care, după fire fiind puturos şi cu totul de nemâncat, îl folosea pentru candelă. Iar fratele, vrând a pune miere în fiertura bătrânului, n-a luat bine aminte şi, în loc de miere, a pus ulei, şi aşa a dus fiertura la bătrânul. Iar el, gustând, a priceput necunoştinţa fratelui, dar n-a grăit nimic, ci a mâncat tăcând. Şi l-a silit pe dânsul fratele iarăşi a mânca. Iar el, silindu-se pe sineşi, a mâncat puţin. Şi pe când stătea fratele încă rugându-l pe dânsul ca să mai mănânce, a zis bătrânul: „Crede-mă, fiule, nu pot să mănânc mai mult”. Iar el, de ca şi cum îndemnând pe bătrânul, şi pornind pofta lui cea căzută de boale, a zis: „Bună este, părinte, iată şi eu mănânc cu tine”. Şi cum a gustat, cunoscând ceea ce a făcut, a căzut cu faţa la pământ, zicând: „Vai mie, părinte, că te-am prăpădit, şi tu, pentru că n-ai grăit, ai pus păcatul asupra mea!”. Răspuns-a stareţul: „Scoală-te, fiule, şi nu te necăji, că de ar fi voit Dumnezeu ca să mănânc miere, miere ai fi pus”.
3. Zis-a un stareţ: „Şezând ca să mănânci, dracul lăcomiei pântecelui cu trecerea vremii biruieşte-l şi-l ţine, zicându-i lui: Aşteaptă, că nu eşti flămând; şi mănâncă frumos şi binişor; şi pe cât te sileşte acela, mai vârtos tu încetişor mănâncă, căci aşa opinteşte pe cineva: încât a voi pe toate deodată să le mănânce”.
202
VI.
A Sfântului Efrem
Mai bine este a mânca şi a mulţumi Domnului, decât a nu mânca şi a osândi pe cei ce mănâncă şi mulţumesc Domnului. Frate, şezuşi la masă? Mănâncă pâine şi nu cleveti asupra aproapelui, ca să nu te afle mâncând cărnurile fratelui tău prin clevetire; că scris este: Cei ce mănâncă pe norodul meu întru mâncare de pâine, pe Domnul nu L-au chemat (Ps. 13: 4). Sănătos fiind cu credinţa, mănâncă întru Domnul tot ce este pus ţie înainte. Iar de este pus înaintea noastră ceva de mâncare pe care tu nu pofteşti a mânca, nu te întoarce dinspre dânsa, ci mai mult mănâncă şi mulţumeşte Domnului.
Şezut-ai la masă? Ia aminte de sineţi şi nu căuta împrejur ca un neînvăţat. Neiscusire este monahului a mânca pe de-a-ntregul bucatele cele puse înainte. Nu defăima frânturile, că Domnul a zis ucenicilor Săi să adune prisosinţa frânturilor ca să nu se piardă ceva. Frate, de ţi se va întâmpla a bea un pahar de vin, du-te după rugăciune degrab în chilia ta şi, închizând uşa, mulţumeşte Domnului Celui ce iconomiseşte, căci a înmulţi cuvinte cu fraţii după masă, bănuieli, prepusuri şi sfărâmări naşte. Bărbatul beţiv face şi grăieşte seara cele ce nu se cad, iar dimineaţa se căieşte; şi dacă iarăşi va afla, iarăşi le va face pe acelea. Dacă te-ai ispitit odată, păzeşte-te de aici înainte; că scris este: Cel născut de la Dumnezeu se păzeşte pe sine, şi vicleanul nu se atinge de dânsul (I Ioan5:18).
Cinsteşte pe toţi pentru Domnul, cinsteşte necerând ceva, şi de la Domnul vei afla dar; că scris este: Cel ce nu se ruşinează de feţele drepţilor nu este bun; unul ca acesta, într-o bucată de pâine va da [vinde] pe om, şi cel ce nu se sfieşte de
203
faţa fratelui său, prin osteneală se va pedepsi (Pilde 28: 21). De vei mânca împreună cu fraţii, după canon întinge în tipsie, adică după rânduială; căci şi turtureaua şi rânduneaua, păsări ale câmpului, au păzit vremile intrării lor. Întinge, şi nu te întrece cu cei mai mici decât tine, adică nu-i defăima pe aceia ca pe nişte mai mici: o dată întinzând ei mâna, tu de două ori întinzând, şi apucând mai-nainte decât dânşii. Şi tu, iubitule, toată ziua săvârşindu-o flămând, pentru o bucată de ceas te tulburi, dar mai vârtos (se cuvine) ca părintele să-i aştepte pe toţi, şi pe cei mai mici a-i îndemna, şi să nu înceapă mai-nainte din mâncare, ci o dată cu fraţii să întindă mâna în strachină.
Cel ce tace la masă este asemenea celui ce mănâncă pâinea sa cu miere; iar cel ce înmulţeşte cuvinte tulbură şi pe cel liniştit. Mănâncă cu aşezare, şi băutura ta să fie fără gâlceavă [zgomot]. Frate, mâncat-ai pâine şi te-ai săturat? Dă slavă lui Dumnezeu, Celui ce te-a săturat, iar dacă te-ai ales cu puţin, mai puţin decât trebuinţa luând, slăveşte aşijderea întru sineţi pe Domnul, Cel ce te-a întărit, şi nu zice înaintea tuturor „Numai atâta pâine am mâncat”, că, dacă vei zice aceasta şi dacă te vei sârgui a se cunoaşte ceea ce ai făcut, te depărtezi de la plata ta; iar dacă şi osândind pe cei ce mănâncă şi mulţumesc ai zis aceasta, ai prăpădit toată lucrarea ta, şi te-ai dat pe sineţi în mâinile vrăjmaşilor.
PRICINA A douăzeci şi PATRA
Despre mâncare şi băutură, şi când, şi cum, şi de care se cade a ne împărtăşi sau depărta.
I.
A lui Paladie, către Laus Paharnicul85
Îmbărbătează-te întru toată priceperea, rogu-te, robule al lui Dumnezeu, Lause, şi nu cu pricina plăcerii de oameni pentru o oarecare judecată să lepezi cu jurământ înainte-voirea ta, precum mulţi au pătimit: care cu slava deşartă cea iubitoare de priciri, a nu mânca cutare, sau a nu bea cutare, dobitoceşte s-au jurat, robindu-şi stăpânirea de sine cu sila jurământului. Apoi iarăşi sub acel lucru au năzuit [căzut] ticăloşeşte: sau prin iubirea de viaţă, sau prin trândăvire, sau prin boala trupului, sau prin pofta oarecăror dulceţi, pe jurământul cel strâmb l-au născut. Deci cu socoteală mâncând, şi cu socoteală oprindu-te, nu vei greşi niciodată, că mai bine este a bea vin cu socoteală, decât a bea apă cu mândrie. Cercetează dar şi vezi pe cei ce cu socoteala blagocestiei beau vinul, şi iarăşi pe cei ce fără de socoteală leapădă vinul.
85 Titlul nu se găseşte în traducerea românească, ci doar în originalul grecesc. „Paharnic” redă mai mult sau mai puţin fidel termenul Ilpaiiroairov. Termenul desemna în Antichitate diferite funcţii înalte sau împărăteşti: ofiţeri, magistraţi etc. cu rol important la curtea împăraţilor, în cazul lui Lausus, pentru care a fost scrisă Istoria Lausiacă de către Paladie, termenul se referă la o demnitate şi o funcţie specifică eunucilor.
205
Băut-a Iosif odată vin la Egipteni, a băut încă şi Domnul nostru Iisus Hristos cu ucenicii Săi, şi a fost prihănit ca mâncăcios şi băutor de vin. Iar Maniheii, şi oarecari dintre filosofii elini, apă bând, şi cu mândria legându-se, de prăpădirea necunoştinţei lui Dumnezeu n-au scăpat. Dar materia bucatelor şi a băuturilor nu este prihănită, ci socoteala celor ce bine sau rău folosesc materia.
Iar celor ce se împărtăşesc sau se înfrânează de materie a zis Domnul: Din roadele lor îi veţi cunoaşte pe dânşii (Matei 7: 16), care, după Apostolul, sunt dragostea, pacea, bucuria, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţile, înfrânarea, curăţia (Gal. 5: 22). Iar cel ce se nevoieşte a avea astfel de roade, de toate se înfrânează, şi fără socoteală nici nu va mânca, nici nu va bea, nici nu va locui împreună cu cineva ce are conştiinţă rea. Sănătos fiind, se va opri de la cele ce îngraşă, iar bolnav fiind, sau scârbit [suferind de oarece dureri], sau în primejdii fiind, sau spre stricarea măririi deşarte, le va folosi pe dânsele cu măsură, ca pe nişte doftorii, numai spre tămăduirea sufletului şi a trupului, mulţumind lui Dumnezeu.
II.
Din Pateric
Suitu-s-a odată Avva Xantia de la Schit la Terenut, şi acolo unde a găzduit, pentru osteneala pustniciei, i-au adus lui puţin vin. Şi i-a adus lui oarecine pe un îndrăcit, şi a început dracul a ocărî pe stareţ, zicând: „Către băutorul acesta de vin m-aţi adus pe mine?”. Şi stareţul nu voia să-l scoată pe dânsul. Iar pentru ocară a zis: „Cred lui Dumnezeu că nu voi sfârşi paharul acesta până nu vei ieşi”. Şi cum
206
a început stareţul a bea, a strigat dracul, zicând: „Mă arzi, mă arzi!”. Şi mai-nainte de a săvârşi, a ieşit prin darul lui Hristos.
III.
A lui Antioh Pandectul
întru înfrânare de nevoie este să se păzească şi aceasta, adică a nu se opri [înfrâna] de vreun fel de mâncare ca de ceva greţos şi oprit; căci acest lucru este cu totul blestemat şi drăcesc. Că nu ne depărtăm de nişte bucate mai grase ca de nişte rele să nu fie! -, ci ca patimile cărnii cele ce înfierbântă să le tăiem prin hrana cea uscată şi proastă, şi aşa să chinuim trupul cu cuviinţă când acesta este sănătos, iar când este bolnav, să-l îngrăşăm pe dânsul cu măsură, ca întru cele de nevoie să ajute sufletului, şi nevoinţa cea bună împreună cu dânsul să se nevoiască.
IV.
A Sfântului Anastasie Sinaitul
întrebare
Dacă cineva va hotărî cu jurământ să facă binele, adică să nu guste vin pentru o vreme, sau să nu cârtească, sau altceva de acest fel să nu facă, şi dacă din trândăvie nu va putea să împlinească ceea ce s-a apucat, ce este dator să facă?
Răspuns
A hotărî cu totul una ca aceasta cu jurământ este lucru cu greşeală şi oprit; căci nu de nevoie, ci cu înainte-voirea
207
cea de sineşi stăpânitoare să ne îndestulăm; că nu trebuie ca prin sila jurământului să robim slobozenia socotinţei, nici de ceva din zidirile lui Dumnezeu ca de un rău să ne depărtăm, ci să folosim la toate dreapta socoteală. Însă Fericiţii Părinţi, cei ce ne-au scris nouă sfinţitele rugăciuni, au făcut rugăciuni şi pentru o pricină ca aceasta: o rugăciune ce dezleagă pe om. Căci s-a zis preoţilor celor adevăraţi ai lui Dumnezeu că cele ce veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer (Matei 16:19); însă şi cei ce dezleagă şi cel ce încalcă jurământul datori sunt să se mărturisească lui Dumnezeu prihănind a sa lenevire şi împuţinare. Că dacă unui împărat stricăcios făgăduindu-se cineva, nu cutează până la moarte să se arate călcător de făgăduinţă, cu atât mai vârtos către nemuritorul şi cerescul împărat: dacă oarecare făgăduinţă cu jurământ împreună a făcut, iar apoi se leapădă de ceea ce a făgăduit, oare nu este vinovat de muncă? însă pocăinţa pe toate le poate.
V.
A Sfântului Diadoh
Pe toate poftele cele dobitoceşti, cei ce se nevoiesc, într-un chip ca acesta se cade a le urî, încât, într-un obicei ca acesta ajungând, temeinic a cugeta urâciune către dânsele. Iar înfrânarea cea spre lucruri se cade a o păzi, aşa încât să nu vină cineva cândva întru îngreţoşarea lor, căci acest lucru blestemat este şi cu totul drăcesc. Că nu ca de nişte rele să ne depărtăm de dânsele să nu fie! -, ci ca să ne smulgem pe înşine de la cele multe şi netrebnice mâncări, şi părţile cele fierbinţi ale cărnii cu măsură să le chinuim; ca pentru aceasta şi prisosinţa noastră spre iconomia celor săraci
208
îndestulată să se facă, care este cunoaştere a dragostei celei adevărate.
VI.
Din Pateric
Ieşit-au odată Părinţii în Alexandria, chemaţi fiind de Fericitul Arhiepiscop Teofil86, ca să facă rugăciune şi să surpe idolii. Şi mâncând ei cu dânsul, le-a pus înainte carne de viţel, şi mâncau, nimic socotind (îndoindu-se). Şi luând Arhiepiscopul o bucată, a dat bătrânului celui aproape de el, zicând: „Iată, aceasta este bună!”. Iar bătrânii, auzind, au zis: „Noi până acum verdeţuri mâncăm, iar dacă este carne, nu mâncăm”. Şi n-a mai gustat nici unul dintr-înşii dintru dânsa.
86 Teofil I, Patriarh al Alexandriei (385-412).
PRICINA A douăzeci ŞI CINCEA
Care este deosebirea războiului curviei şi cum se cade a ne nevoi împotriva lui.
I.
A lui Paladie
Supărat-a odată pe Fericitul Evagrie Diaconul dracul curviei cu îngreuiere, precum singur ne-a povestit nouă, şi toată noaptea a stat gol într-un puţ, în vreme de iarnă, până i-a îngheţat trupul.
II.
Tot a aceluiaşi
Se povesteşte despre Fericitul Amonie, ucenicul Cuviosului Pamvo, o povestire ca aceasta: „Ridicându-se odată în trupul lui o poftă necuvioasă, nu şi-a cruţat trupul, ci fier înfocând, punea pe mădularele sale, încât era el totdeauna rănit”.
III.
Tot a aceluiaşi
Asupra viteazului Filorom Episcopul, întru începutul lepădării sale de lume, i s-a pus asupră-i prea foarte războiul
210
curviei; care, tiranisind patima, o a izgonit ca pe o aprindere nemăsurată, cu apă multă stingându-o, adică cu înfrânarea cea desăvârşită, şi cu purtarea de fier, şi cu zăvorârea şi cu depărtarea de mâncări: şi de pâine, şi de grâu, şi de toate cele ce trec prin foc; întru acestea cu răbdare petrecând optsprezece ani, cu Dumnezeiescul ajutor s-a făcut biruitor unei patimi ca aceasta.
IV.
A lui Grigorie Dialogul
Liniştindu-se odată Sfântul Benedict, a venit ispititorul în chip de pasăre neagră, care se numeşte mierlă, şi zbura împrejurul obrazului lui, având atâta obrăznicie, încât Sfântul ar fi putut-o prinde şi cu mâna. Şi cunoscând Cuviosul gândirea vrăjmaşului, întrarmându-se pe sine cu semnul de viaţă făcătoarei cruci, nevăzut l-a făcut pe vrăjmaş. Iar după puţin timp s-a ridicat în carnea sa acest fel de patimă, într-un chip în care niciodată nu i s-a făcut; că pe o femeie oarecare pe care o văzuse Sfântul odată când era tânăr, închipuindu-o dracul curviei, pe aceasta înaintea ochilor acestui drept o a pus, şi atâta înfocare i-a aprins din carne, încât puţin de nu s-a clătinat de sufletească mâhniciune87, ca iarăşi să alerge în lume.
Dar darul lui Dumnezeu cel mântuitor l-a întărit pe dânsul atâta cât să trântească pe vrăjmaşul şi biruinţă asupra patimilor să ridice: că prin gând curat şi vitejesc îndreptându-se pe sine, căutând, a văzut pe aproape mulţime
87 âKT]6iaţ = acedie.
211
multă de urzici şi de mărăcini, şi, dezbrăcându-şi haina, gol s-a aruncat într-însele, şi în multe ceasuri s-a aflat întru dânsele tăvălindu-se, încât tot trupul cu ghimpii spinilor şi ai urzicilor zgâriindu-se, cu sânge împrejur s-a cruntat [înroşit]. Şi suferind vitejeşte nişte dureri ca acestea, războiul trupului l-a biruit. Şi, de atunci, cu darul lui Dumnezeu, în toată vremea vieţii sale n-a mai căutat să-l supere pe dânsul dracul acela al curviei, precum pe urmă a povestit acela ucenicilor săi.
V.
Din viaţa Sfântului Pavel Tebeul
în vremea împăraţilor păgâni Deciu şi Valerian, prinzându-se de necredincioşi oarecare din sfinţi şi multe munci suferind, pe lângă altele, şi aceasta a pătimit: că văzându-l cei necredincioşi că este tânăr şi în floarea vârstei şi cu frumuseţea împodobit, au găsit aceasta ca materie a vicleniei lor, şi vrând nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul să-l strice, ce au făcut şi în ce fel de măiestrie ca aceasta au sporit? într-o grădină moale şi bine-înflorită aducându-l pe dânsul, unde şi aşternutul era moale, şi cu răsfăţare trupul odihnindu-l, întru acelea l-au culcat pe nevoitor cu faţa în sus, şi, lăsându-l cu mâinile legate, au lipsit pentru puţin.
Şi se sfârşea sporirea lor într-un lucru foarte spurcat şi plin de urâciune: că, după ieşirea acelora, s-a băgat o fată frumoasă la chip, iar la suflet foarte puturoasă şi neastâmpărată, care, împreună cu viteazul acela culcându-se, lucra cele mai urâte lucruri cu putinţă: îl îmbrăţişa, se împleticea cu el, cu iscodire îl săruta, îl mângâia, cu spurcată mână de ruşine se atingea, prin toate cu totul îndemnându-l către dulceaţă.
212
Deci ce trebuia să facă acel suflet curat? Ce trebuia, nedumerindu-se către dezlegarea unui rău ca acela? Să-i dea brânci spurcatei nu putea, dar nu s-a nedumerit [stat în cumpănă], foarte urâtor de rău fiind. Că împotriva „dragostei” punând pe dragoste, împotriva celei necuvioase pe cea Dumnezeiască, şi vrând a arăta că cel curat şi iubitor de Dumnezeu cu lesnire nu va cruţa nici mădularele, nici carnea, ca numai să-şi păzească luişi întreagă curăţenia, cu muşcare pe a sa limbă tăindu-o şi în gură mestecându-o, în loc de sărutare în faţa curvei o a scuipat, cu pătimirea-patima şi cu durerea-dulceaţa a o stinge bine a socotind.
VI.
Din Pateric
1. Întrebat a fost un stareţ: „De unde îmi este mie că mă bântui spre curvie?”. Şi a răspuns. „Dintru multa mâncare şi dormire”.
2. Zis-a iarăşi: „Dacă firea va ridica poftele, întinderea nevoinţei le va stinge pe dânsele”.
VII
A lui Avva Marcu
Se cade ca tânărul aşa să-şi supună tinereţile sale cuvântului lui Dumnezeu, precum însuşi cuvântul cere, că zice: Puneţi înainte trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă, bine-plăcută lui Dumnezeu, ca slujba voastră cea cuvântătoare (Rom. 12: 1), şi aşa, toată umezeala poftei celei trupeşti –
213
prin puţina mâncare şi puţina băutură, şi privegherile cele din toată noaptea a o răci şi a o usca, ca şi el din aşezare să zică: Făcutu-m-am ca un foale la fum, îndreptările Tale nu le-am uitat (Ps. 118: 83), şi cunoscând că al lui Hristos este, acest trup împreună să-l răstignească cu patimile şi cu poftele, şi să omoare nu numai fapta curviei, ci şi mădularele cele pământeşti, precum şi necurăţia ceea ce se lucrează în trup de la duhurile cele viclene.
Cel ce aşteaptă cununa adevăratei şi neîntinatei şi desăvârşitei feciorii, nu numai până la aceasta pune să stea nevoinţa, ci, urmând apostoleştii învăţături, şi însăşi însemnarea şi mişcarea patimii se nevoieşte a o omorî.
Cel ce cu iute dragoste preacurata şi îngerească feciorie în trupul său a se sălăşlui aşteaptă, şi nici aşa nu se adevereşte, se roagă ca însăşi pomenirea cu gândul a acestei subţiri patimi ce se suie fără mişcarea şi lucrarea trupeştii patimi să se stingă, şi de este dar cineva care s-a învrednicit de darul acesta, acesta ştie că aceasta se poate isprăvi numai prin singură puterea cea de sus şi ajutorinţa şi dăruirea Duhului.
Tot aşa cel ce aşteaptă cununa curatei şi luminatei feciorii, pentru dânsa cu dor Dumnezeiesc este străpuns, şi trupul îl răstigneşte prin nevoinţele cele pustniceşti.
Omoară mădularele cele de pe pământ cu întinderea şi cu stăruinţa înfrânării, stricând omul cel dinafară şi subţiindu-l pe acesta, şi ostenindu-l în felul pilei, ca, prin credinţă şi nevoinţă şi lucrarea darului, omul cel dinlăuntru să se înnoiască, din zi în zi sporind spre mai bine. Că dragostea crescând, cu nădejdea se măreşte, cu bucuria Duhului se veseleşte, cu pacea lui Hristos se dăruieşte, de bunătate e purtată, cu facerea de bine se păzeşte, cu frica lui Dumnezeu se cuprinde, cu priceperea şi cunoştinţa se luminează, cu înţelepciunea străluceşte, cu smerita cugetare se povăţuieşte.
214
Cu acestea şi cu fapte bune asemenea acestora înnoindu-se mintea de Duhul, însemnarea [caracterul] icoanei acesteia cu chip Dumnezeiesc întru sineşi o cunoaşte, şi frumuseţea cea gânditoare şi negrăită a stăpâneştii asemănări o pricepe, şi bogăţia înţelepciunii de sineşi învăţate a legii celei înlăuntru puse o înţelege.
VIII.
A Sfântului Maxim
Greu este dracul curviei, şi foarte se pune asupra celor ce se nevoiesc împotriva patimii, şi mai vârtos în dispreţuirea hranei şi în vorbirile femeilor. Că furând mintea pe ascuns cu netezirea [moliciunea] dulceţii, sare apoi asupra celui ce prin pomenire se linişteşte, trupul înfocându-l, şi, felurite feţe înaintea minţii punând, către alcătuirea păcatului o cheamă pe dânsa, care faţă, de voieşti a nu zăbovi întru tine, ia lângă tine post şi osteneală şi priveghere, şi buna-linişte cu rugăciune aprinsă. Când dracii scot mintea din întreaga înţelepciune şi cu gândurile curviei o vor înconjura, atunci cu lacrimi să zici către Stăpânul: „Izgonindu-mă acum, m-au înconjurat, Bucuria mea, izbăveşte-mă de cei ce m-au înconjurat”.
IX.
Din Pateric
1. Un frate a întrebat pe avva Paladie, zicând: „Părinte, spune-mi mie ce voieşti să fac, că trei ani am postit perechi-perechi, adică câte două zile, iar întru a treia mănânc, şi nu pot să mă izbăvesc de dracul curviei?”. Răspuns-a stareţul:
215
„Fiule, când Dumnezeu l-a trimis pe Proorocul Isaia către Israiliteni, aşa i-a zis lui: Strigă întru tărie, şi nu cruţa, şi vesteşte norodului: Păcatele lor mă caută pe Mine din zi în zi, şi să se apropie de Mine poftesc, zicând: Ce e că am postit şi Tu n-ai cunoscut? Smerit-am sufletele noastre, şi n-ai văzut? Şi le-a răspuns lor acestea: în zilele posturilor voastre vă aflaţi făcând voile voastre, şi pe cei de sub mâna voastră îi asupriţi, şi pe toţi cei din preajma voastră îi obidiţi, şi postiţi spre judecăţi şi sfade, încât auzită se face înaintea Domnului strigarea voastră. Nu pe acest post l-am ales, zice Domnul. Nici de vei încovoia ca pe un lanţ şi ca pe un belciug grumazul tău, şi sac şi cenuşă de ţi-ai aşterne, nici aşa nu se va chema post primit (Is. 58:1-5).
Deci şi tu, fiule, dacă vei posti de mâncări, şi vei grăi de rău pe cineva, sau vei osândi, sau vei pomeni de rău, sau gânduri viclene vei primi, sau vei pofti ceva din dulceţi, sau de cele oprite cu cugetul vei închipui prin poftă, cum crezi că te vei izbăvi de războiul curviei? Sau nu ştii că tot cel ce-şi împlineşte pofta sa în cuget, şi fără bucatele cele dinafară se îmbată şi se satură? Deci, de voieşti ca postul tău să fie primit la Dumnezeu, păzeşte-te mai-nainte de toate de tot graiul cel viclean, de toată clevetirea şi osândirea, şi auzire deşartă nu primi, după cea scrisă. Şi curăţeşte toată inima ta de toată întinăciunea trupului şi a duhului, şi de toată pomenirea de rău, şi de toată agoniseala urâtă, şi oboseşte trupul tău întru mulţimea metaniilor şi a privegherilor, şi a celorlalte osteneli întru cugetarea ascunsă. Şi când vei voi să dormi, nu te culca, ci şezând, aşa dormi. întru acestea şi întru unele ca acestea, de ca şi cum ai fi copil cu tinereţile, învaţă-te, cu darul lui Dumnezeu, războiul curviei să-l biruieşti.
Pentru aceasta şi Părinţii au zis că nu în chilie sau în sihăstrie trebuie a şedea, ci în obşte a petrece, şi cu mai multe osteneli a se obosi. Pe lângă acestea, monahul să se îmbrace
216
cu haine aspre şi trănţoase [zdrenţăroase], şi nu cu cele moi, şi cu toată întărirea de la proestoşi să se ţină şi să se păzească. Căci nelucrarea şi negrija, şi mâncarea de două ori în zi, şi somnul mult s-au obişnuit a ridica asupra noastră nu numai pe dracul curviei, ci şi pe cel al trândăviei88, şi pe cel al slavei deşarte, şi pe cel al mândriei.
2. Zis-a Avva Antonie: „Socotesc că trupul are mişcarea firească împreună frământată [amestecată] cu dânsul, dar nu lucrează nevoind sufletul, ci numai însemnează în trup nepătimaşa mişcare. Dar mai este o mişcare întru a hrăni şi a încălzi trupul cu mâncări şi băuturi, dintru care căldura trupului deşteaptă trupul către lucrare. Pentru aceea şi poruncind Apostolul, zice: Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este curvie (Ef. 5:18); iar Domnul în Evanghelie zice: Vedeţi să nu se îngreuieze inimile voastre cu îmbuibarea şi cu beţia (Luca 21: 34). Şi este încă o mişcare oarecare, făcându-se la cei nevoitori din pândirea cea cu vicleşug şi pizma diavolilor. Drept aceea, se cuvine a şti că trei sunt mişcările poftei celei trupeşti: una adică firească; alta, din neluarea aminte la mâncări; iar a treia, de la draci. Deci se cuvine ca cel ce se nevoieşte, deosebirea acestora ştiindu-o, şi nu necunoscând pricinile, potrivit către fiecare şi cuviincios să se nevoiască.
3. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: „Ce voi face, că sunt luptat spre curvie şi spre mânie?”. Şi a răspuns lui stareţul, zicând: „Zicea David: pe leu îl ciomăgeam şi pe urs îl sugrumam (împăraţi 17:34-37), arătând cuvântul că se cuvine ca pe mânie să o tăem cu îndelunga răbdare, iar pe curvie să o tescuim [strâmtora] cu osteneli şi cu post”.
4. Povestit-a Avva Foca că, mutându-se în Schit Avva Iacov, s-a luptat tare de dracul curviei, şi, aproape fiind de
88 Achediei.
217
a se primejdui, a venit la mine şi mi-a arătat cele despre sineşi, şi mi-a zis mie: „De mă duc mâine în cutare peşteră, te rog, pentru Domnul, să nu spui nimănui cele despre mine, ci numără patruzeci de zile, şi când se vor fi împlinit, fă dragoste şi vino la mine, aducând Sfânta Cuminecătură; şi de mă vei afla mort, îngroapă-mă, iar dacă încă sunt viu, să mă împărtăşeşti cu Sfânta Cuminecătură”. Şi acestea zicând, s-a dus.
Şi împlinindu-se patruzeci de zile, luând Sfânta Cuminecătură, pâine curată şi puţintel vin, m-am dus către dânsul, şi numai cât m-am apropiat de peşteră, am mirosit multă putoare, care din gura lui se făcuse. Şi am zis întru sinemi: „A răposat fericitul”. Şi intrând în peşteră, l-am aflat pe dânsul zăcând mai mult mort. Şi dacă m-a văzut, mişcând puţin mâna sa cea dreaptă precum putea, însemna prin chipul mâinii pentru Sfânta împărtăşanie. Iar eu am zis: „Am adus”.
Şi deschizând cu sila gura lui puţin, şi sfărâmând o parte din cinstitul Trup întru de viaţă făcătorul Sânge, am turnat în gura lui. Iar el, împărtăşindu-se, s-a întărit. Apoi, udând din pâinea de obşte un miez, i-am adus lui, şi după puţin, iarăşi altul, şi, precum putea, a primit. Şi aşa prin darul lui Hristos împuternicindu-se, a ieşit după o zi, călătorind împreună cu mine, şi a venit întru chilia sa, izbăvindu-se cu darul lui Dumnezeu de pieritorul război al curviei.
5. Un frate era luptat spre curvie, şi era războiul ca un foc arzând noaptea în inima lui; iar el se nevoia ca nicidecum să se învoiască cu gândul. Iar după puţină vreme a fugit războiul, nimic punând asupra fratelui pentru răbdarea lui, şi îndată a venit lumină în inima lui.
6. Alt ucenic al unui stareţ mare aşijderea a fost luptat de dracul curviei, şi se nevoia vitejeşte; iar stareţul, văzându-l
218
pe dânsul ostenindu-se, i-a zis lui: „Voieşti să rog pe Dumnezeu şi să se uşureze războiul de la tine?”. Iar el i-a zis: „Deşi mă ostenesc, Avva, şi acest război mult mă necăjeşte, văd totuşi din osteneală rod întru mine; însă, aceasta roagă pe Dumnezeu: ca să-mi dea răbdare a suferi”. Zis-a lui stareţul: „încă eşti întru sporire, şi pe mine mă covârşeşti!”
7. Zis-a un stareţ către oarecare frate ce era supărat de curvie: „Frate, dormind voieşti a te mântui? Du-te, osteneşte-te, trudeşte-te, caută şi vei afla, priveghează, şi bate, şi se va deschide ţie. Sunt în lume unii luptători care, deşi stau întru multă bătaie, se împuternicesc şi se încununează. Şi de multe ori, şi unul de doi fiind bătut, împuternicindu-se întru lovituri, pe cei ce-l bat îi biruieşte. Deci dacă aceia, pentru câştig trupesc, atât de mare răbdare arată, nu cu mult mai vârtos tu mai cu vârtute vei sta şi te vei nevoi pentru împărăţia Cerurilor, şi mai vârtos având şi pe Dumnezeu împreună ajutător”?
8. Un frate era nevoitor în Schit; şi i-a vârât lui vrăjmaşul pomenire a unei femei frumoase pe care o văzuse odată în Egipt, şi îl necăjea pe dânsul foarte. Iar după iconomie, alt frate, venind din Egipt în Schit, s-a dus la dânsul şi, vorbind cu dânsul, i-a spus că femeia cutăruia a murit; iar aceea era cea de care era luptat fratele. Şi cum a auzit, luând haina sa, s-a dus acolo şi a întrebat despre femeie, şi, înştiinţându-se, a destupat noaptea mormântul ei şi a şters puroile [putrejunea trupului] ei în haina sa şi s-a întors în chilia sa, aducând haina sa, plină fiind de puroile trupului cel mort, care multă putoare slobozea. Şi când îl supăra pe dânsul gândul curviei, punea haina înaintea sa şi zicea gândului: „Iată pofta pe care o cauţi, ia-o pe ea, satură-te!”. Şi aşa se chinuia pe sineşi cu acea nesuferită putoare, până când desăvârşit s-a stins războiul de la dânsul.
219
9. Venit-a odată oarecine în Schit vrând a se face monah, având şi pe fiul său cu sine tocmai atunci înţărcat, şi au petrecut amândoi în chilie vreme din destul. Iar copilul, crescând şi făcându-se voinic, a început a fi cumplit supărat de războiul cărnii. Şi neputând a sta împotrivă, a zis către tatăl său: „Mă duc în lume, că nu pot să sufăr războiul”. Iar tatăl lui stăruia rugându-l pe dânsul să nu facă aceasta. Zis-a tânărul: „Avva, nu pot, lasă-mă să mă duc”. Zis-a lui tatăl său: „Ascultă-mă, fiule, de această dată, şi ia-ţi patruzeci de perechi [legături] de pâine, şi smicele pentru patruzeci de zile, şi du-te în pustia cea mai dinăuntru, şi petrece acolo patruzeci de zile, şi aşa facă-se voia Domnului”. Iar el a ascultat de tatăl său. Şi, sculându-se, a intrat în pustie şi a petrecut ostenindu-se acolo, împletind smicele uscate şi mâncând pâine uscată.
Şi făcând aşa, şi liniştindu-se douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi, a văzut pe lucrarea sa un fel de arătare stând lângă el, şi slobozea o putoare atât de mare, încât tânărul abia o putea suferi, pentru aceasta şi degrab o izgonea pe dânsa. Iar ea, aşa gonită fiind, a zis către dânsul: „Eu în inimile oamenilor, dulce mă arăt, şi tu acum mă izgoneşti? Dar să ştii că, pentru ascultarea ta şi osteneala ta, Dumnezeu nu m-a lăsat să te amăgesc, şi ţi-a arătat ţie putoarea mea”. Iar el, sculându-se şi mulţumind lui Dumnezeu, a venit la tatăl său şi i-a zis lui: „Nu mai voiesc să mă duc în lume, că am văzut lucrarea curviei şi putoarea ei”. Şi era şi tatăl lui încredinţat pentru dânsul. Şi a zis tânărul: „De ai fi petrecut patruzeci de zile şi ai fi păzit porunca, ai fi văzut mare vedenie”.
10. Alt stareţ de asemenea a venit în Schit, aducând pe fiul său, încă sugând, şi neştiind ce este femeia. Şi dacă a crescut şi s-a făcut bărbat voinic, dracii îi arătau în somn chipurile
220
femeilor, iar el spunea tatălui său cele ce vedea. Şi auzind bătrânul, s-a minunat de vicleşugul vrăjmaşului. Odată, suindu-se în Egipt, fiind şi tânărul împreună cu dânsul, s-au întâlnit cu femei. Zis-a tânărul către tatăl său: „Avva, aceştia sunt cei ce vin noaptea la mine în Schit”. Răspuns-a bătrânul: „Fiule, aceştia sunt călugării satelor, şi aceştia au alt port, iar cei din pustie altul”. Şi îndată s-a întors în chilia lor.
11. Un frate a zis către un stareţ: „Ce să fac, că mă ucide gândul cel întinat?”. Şi a răspuns lui bătrânul: „Când mama voieşte a înţărca copilul ei, pune ceapă câinească la ţâţa ei, iar pruncul vine după obicei să sugă şi, gustând din ceapa câinească, fuge din pricina amărăciunii ei”. Deci pune şi tu ceapă câinească”. Întrebat-a fratele: „Ce este cuvântul, părinte?”. Şi a răspuns bătrânul: „în loc de ceapă câinească, pune întru sineţi pomenirea morţii şi a muncilor veacului ce va să fie”.
12. Tot acel frate a întrebat pe alt stareţ pentru un alt gând, şi i-a zis lui bătrânul: „Eu n-am fost niciodată luptat întru acest fel de lucru”. Şi a auzit fratele şi s-a smintit. Şi sculându-se, a ieşit, nici ziua bună luându-şi. Şi s-a dus către alt stareţ, şi i-a vestit lui, zicând: „Iată ce mi-a zis mie cutare stareţ, şi m-a smintit, că peste fire a grăit”. Zis-a bătrânul: „Nu simplu ţi-a zis ţie aceasta omul lui Dumnezeu; pentru aceea, întoarce-te curând de te pocăieşte lui”. Iar fratele, întorcându-se de îndată la stareţ, a făcut metanie, zicând: „Iartă-mă, Avva, că nebuneşte am făcut ceea ce am făcut: ieşind neluându-mi ziua bună, dar te rog, tâlcuieşte-mi mie cum niciodată n-ai fost luptat de curvie?”. Zisu-i-a lui stareţul: „De când m-am făcut monah, nu m-am săturat nici de pâine, nici de apă, nici de somn, ci grija acestora foarte supărându-mă, nu m-a lăsat să simt războiul de care ai zis”. Şi folosindu-se fratele, s-a dus în chilia sa.
221
13. Un frate era cumplit bântuit de dracul curviei; patru diavoli în chip de femei prefăcându-se au stătut în preajma lui, şi au petrecut patruzeci de zile luptându-se cu dânsul spre a-l trage spre spurcata amestecare. Iar acela, vitejeşte nevoindu-se şi nebiruindu-se, Dumnezeu văzând răbdarea lui, a depărtat de la dânsul războiul şi i-a dăruit lui a nu se mai supăra de înfocarea cărnii.
14. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Avva, mă necăjeşte pântecele şi nu-l pot opri cu totul, şi de aceea zburdă trupul meu”. Zisu-i-a lui stareţul: „De nu vei pune pe dânsul frică şi post, nu umbli drept în calea lui Dumnezeu”. Şi i-a zis lui o pildă ca aceasta: „Un om oarecare a călătorit şezând pe asin, iar asinul îl purta abătându-se încoace şi-ncolo de drum, iar el, luând toiagul pe care-l avea, îl bătea pe dânsul. Şi a zis asinul: Nu mă bate, că de acum voi merge drept. Şi dacă au mers puţin, s-a pogorât de pe asin, punând toiagul pe desagi deasupra asinului, iar asinul nu vedea că toiagul este deasupra lui. Şi cum a văzut pe domnul său neducând toiag, şi nebăgând de seamă de dânsul, a început a se abate şi a se trage ici şi colo în semănături. Şi alergându-l domnul lui, a luat toiagul şi n-a contenit bătându-l pe dânsul până ce a mers drept. Aşa şi la trup, când zburdă şi se abate de a face calea lui Dumnezeu, bate-l pe dânsul cu postul şi va umbla drept; şi să stea acesta (adică postul) deasupra lui împreună cu frica lui Dumnezeu de-a pururea”.
PRICINA A DOUĂZECI ŞI ŞASEA
Că nu este cu putinţă a se izbăvi cineva desăvârşit de războiul curviei fără decât numai prin ajutorul lui Dumnezeu, ajutor care urmează neîndoios nevoitorilor, şi care este desăvârşita curăţie.
I.
A lui Paladie
Fericitul Moisi Arapul [Etiopianul], care mai-nainte fusese povăţuitor al unei mari cete de tâlhari, iar mai pe urmă, botezându-se, s-a făcut monah preaiscusit şi preot, şi s-a numărat împreună cu Părinţii cei mari, acesta, la începutul lepădării sale de lume, a fost luptat de dracul curviei până întru atâta, încât puţin a lipsit ca să nu cadă din punerea [treapta] sa. Şi se lupta împotriva vrăjmaşului prin mare post şi linişte. Şi încuindu-se pe sine în chilie, cu sfătuirea Marelui Isidor al Schitului, în multă vreme neieşit a fost, nimic altceva nemâncând, fără numai o litră de pâine, şi făcea cincizeci de rugăciuni pe zi. Apoi şi prin priveghere întinsă împotrivă se nevoia, nedormind toată noaptea vreme de şase ani, şi, topindu-şi trupul desăvârşit, a rămas încă înfocându-se şi având felurite vedenii de noapte. Apoi sub altă aspră petrecere s-a pus pe sineşi: că, ieşind nopţile, se ducea pe la chiliile Părinţilor celor bătrâni, la cei ce nu puteau aduce apă, şi, neştiind ei, lua vasele şi le umplea cu apă, că la unii dintr-înşii apa era la cinci mile89 depărtare.
89 iTVTe ariiieîwv = lit. 5 semne sau hotare (…).
223
Şi plecându-se el într-o noapte în puţ ca să umple vasul unui monah, l-a lovit diavolul peste şale cu o beldie şi l-a lăsat în loc zăcând mort, că nu suferea, pizmăreţul, răbdarea nevoitorului. Iar a doua zi, venind oarecine din monahi şi văzându-l pe dânsul zăcând şi trăgând să moară, întorcându-se, a vestit Marelui Isidor.
Şi venind acela cu oarecari şi luându-l pe dânsul, l-au dus la biserică, şi atât de mult a bolit, încât într-un an a venit în putere. Şi atunci i-a zis lui Isidor, Marele lui Hristos preot: „Conteneşte de aici înainte să mai baţi război cu dracii, frate Moisi, şi nu intra aşa asupra lor, căci în sihăstrie sunt şi măsuri ale luptei celei către draci”. Iar diamantul90 lui Hristos, Moisi, i-a zis lui: „Nu voi conteni să mă lupt cu dânşii până nu va conteni nălucirea viselor”. Atunci i-a zis lui Marele Isidor: „Acum, întru numele lui Iisus Hristos, au contenit visurile tale cele necuvioase; deci apropie-te cu îndrăzneală de Dumnezeieştile Taine şi cuminecă-te; ca să nu te trufeşti cum că cu a ta nevoinţă ai biruit această patimă, că pentru aceasta te-ai tiranisit cumplit din parte-i, spre folos ţie, ca să nu te surpi prin îngâmfare”.
Acestea auzind, s-a întors în chilia sa, de aici înainte luând aminte cu linişte şi cu măsură întru nevoinţă, şi aşa de neastâmpărata patimă s-a izbăvit.
A aceluiaşi
Un oarecare Pahon după nume, ajungând ca la şaptezeci de ani, şedea în Schit. Şi mi s-a întâmplat (zice scriitorul) să mă supăr de dracul neastâmpărării, fiind cuprins şi
90 aâaţiotc; = fig. nebiruitul.
224
supărat de gânduri întru nălucirile cele de noapte. Şi neîngăduind eu a spune cuiva lucrul, fiind gonit de patimă, am ieşit din pustie. Şi ducându-mă pe ascuns întru pustia cea adâncă, m-am întâlnit după cincisprezece zile cu sfinţii bărbaţi cei de la Schit, între care era şi Pahon.
Şi aflându-l pe dânsul mai curat şi mai nevoitor, am îndrăznit să-i zic lui cele ale minţii mele, şi mi-a zis mie Sfântul aşa: „Să nu te uimească lucrul, că nu pătimeşti aceasta din lenevire că te mărturiseşte lucrul şi lipsa celor trebuincioase şi depărtarea de vorbirea femeilor -, ci mai vârtos de la potrivnicul ţi se întâmplă ţie aceasta, din pricina râvnei tale întru fapta bună. Că întreit este războiul cel curvesc: uneori, de bine bucurându-se, trupul se pune [aţâţă] asupra noastră, iar alteori, patimile se ridică asupra noastră prin gânduri, şi mai este când şi dracul se ridică tiraniseşte asupra noastră. Iar eu, mult pândind, am aflat aceasta; şi iată, precum vezi, bătrân sunt, şi am patruzeci de ani de când stau în chilia aceasta îngrijindu-mă de mântuirea mea, şi chiar ajungând întru această vârstă, până acum sunt bântuit”.
Şi s-a jurat, zicând: „După ce am trecut de al cincizecilea an, în doisprezece ani acest demon n-a încetat nici noapte, nici zi a se năpusti asupra mea. Şi gândind eu că Dumnezeu S-a depărtat de mine, şi pentru aceasta sunt tiranisit, am ales cu nesocoteală mai vârtos a muri decât să mă urâţesc din pricina patimii. Şi ieşind din chilie, înconjuram pustia; şi aflând o peşteră a unei hiene, m-am pus jos gol ca să mă mănânce fiarele. Şi făcându-se seară adâncă, au ieşit fiarele, cea bărbătească şi cea femeiască, şi m-au mirosit de la picioare până la cap, şi, lingându-mă, s-au depărtat.
Şi zăcând eu acolo până dimineaţa, părându-mi-se că voi fi totuşi mâncat, am socotit că negreşit m-a cruţat Dumnezeu, şi, sculându-mă, m-am întors în chilie. Şi stăruind
225
demonul puţine zile, iarăşi s-a năpustit asupra mea, mai tare decât înainte, încât era să şi hulesc. Că prefăcându-se într-o fetişcană arăpoaică [etiopiancă] pe care o văzusem în tinereţile mele adunând spice la seceră -, a şezut pe genunchii mei şi atâta de tare m-a zădărât, încât mi se părea că m-am împreunat cu dânsa. Şi tulburându-mă eu, i-am dat o palmă, şi aşa s-a făcut nevăzută; şi credeţi-mă ce grăiesc, că putoarea mâinii mele n-am putut-o suferi doi ani de zile.
împuţinându-mă la suflet, şi întru aceasta mai mult urându-mi-se de mine însumi, cu totul am ieşit rătăcind întru adânca pustie, şi, aflând o aspidă mică, luându-o, o am apropiat de mădularele mele cele născătoare, ca măcar aşa, muşcat fiind de dânsa, să mor. Şi frecând capul fiarei de mădulare, ca de cele ce-mi sunt pricină de ispită, nici aşa n-am fost muşcat, cu pronia darului fiind cruţat. După acestea, am auzit venind glas în cugetul meu: Du-te, Pahon, de te nevoieşte, că pentru aceasta te-am lăsat a te tiranisi atât de mult: ca nu cumva să cugeţi înalt, de ca şi cum cu o putere aşa mare să crezi că l-ai biruit pe demon, ci, cunoscând neputinţa ta, niciodată să nu te încrezi în vieţuirea ta, ci de-a pururea să alergi la ajutorul lui Dumnezeu.
încredinţându-mă astfel, m-am întors în chilie, şezând de aici înainte cu îndrăzneală, fără să mă mai grijesc de războiul cel pentru îndrăcirea de femei, rămânând cu pace din lupta aceea în zilele ce au urmat. Iar diavolul, cunoscând dispreţuirea mea cea spre dânsul, de aici ruşinându-se, n-a mai putut să se apropie de mine”.
Cu aceste cuvinte şi lupte către satana întărindu-mă Sfântul Pahon, şi mai vârtos către osteneli ungându-mă, şi învăţându-mă a suferi cu lesnire acest război, m-a slobozit, întru toate spre îmbărbătare îndemnându-mă.
226
A aceluiaşi
Fost-a oarecine foarte iubitor de feciorie, pe nume Ilie, sihastru preabun, grijă făcând de partea cea mai slabă [femeiască]. Că sunt unele suflete ca acestea, pe care le mărturiseşte scopul lor, că pentru fapta bună fac aceasta. Milostivindu-se acesta spre ceata pustniciţilor, în cetatea Africii91, unde avea ceva cheltuieli, a zidit mănăstire mare, şi a adunat în mănăstire toate femeile cele risipite ce nu aveau loc de refugiu, purtând apoi grijă de ele, făcându-le lor toată odihna şi câte cere lor viaţa sihăstrească. Iar acelea, din felurite vieţuiri şi osebite obiceiuri fiind adunate, dese sfezi făceau unele cu altele. Iar el, doi ani petrecând cu dânsele, trebuia să le asculte şi să le împace.
Fiind apoi bântuit de potrivnicul spre îndulcire şi depărtându-se de mănăstire, rătăcea flămând prin pustie, două zile rugându-se lui Dumnezeu şi zicând: „Doamne, sau mă omoară ca să nu le văd pe dânsele necăjindu-se -sau ia de la mine patima mea, ca să port grijă de ele după cuviinţă”. Şi erau acelea trei sute la număr. Şi făcându-se seară, a adormit în pustie, şi, precum chiar el a povestit, au venit la dânsul trei îngeri şi i-au zis lui: „De te vom izbăvi de patima aceasta, merge-vei oare să grijeşti de dânsele?”. Şi el s-a făgăduit la aceasta.
Atunci, unul ţinând picioarele lui, iar altul mâinile lui, iar al treilea luând un brici, i-au tăiat lui boaşele, dar nu aievea, ci după uimire şi nălucire92. Şi precum i s-a părut că a fost tăiat, aşa a fost şi vindecat. Apoi l-au întrebat pe
91 Â)piKţ).
92 OUK ev âÂr9eîâ Kcn exaraoiv 6e Kai Oavraoiav = nu în adevăr, ci prin extaz şi închipuire.
227
dânsul: „Ai simţit vreun folos?”. Zis-a acela: „Foarte m-am folosit uşurându-mă astfel, şi sunt încredinţat că m-am izbăvit şi de durere şi de patimă”. Iar ei i-au zis lui: „Du-te în sihăstria ta”. Iar s-a întors după cinci zile. Şi aflând toată mănăstirea plângând pentru dânsul, a intrat înlăuntru, şi de atunci a petrecut în chilie aproape de mănăstire, de care aproape fiind, adeseori le putea îndrepta pe dânsele, trăind încă patruzeci de ani, adeverindu-se Părinţilor şi zicând: „Nu s-a suit în mintea mea poftă de patimă femeiască”. Şi aşa s-a sfârşit din viaţă într-o dăruire93 ca aceasta a petrecerii.
II.
A lui Avva Casian
1. De este la noi sârguinţă după Apostoli (cf. I Tim. 2: 5; Iac. 1:12), după lege a pătimi şi a ne încununa biruind pe necuratul duh al curviei, să nu ne bizuim pe puterea şi nevoinţa noastră, ci pe ajutorul Stăpânului nostru Dumnezeu. Că nu va conteni omul să se războiască de duhul acesta până nu va crede cu adevărat că nu cu sârguinţa, nici cu osteneala sa, ci cu acoperământul lui Dumnezeu şi ajutorul Lui se va izbăvi de această boală, şi va fi ridicat la înălţimea curăţiei.
Căci lucrul, fiind peste fire, de aceea, cel ce a călcat pe zădărârile cărnii şi pe dulceţile acesteia se face oarecum afară de trup. Pentru aceasta este cu neputinţă ca omul, aşa-zicând, să zboare cu aripile sale către o cunună a sfinţeniei aşa de înaltă şi cerească şi următor îngerilor să se facă, dacă nu l-ar ridica
93 Harismă.
228
spre aceasta de la pământ şi din tină darul lui Dumnezeu. Că prin nici o altă bunătate nu se aseamănă oamenii cei legaţi cu trup cu duhovniceştii şi gânditorii îngeri precum prin cea a întregii-înţelepciuni. Că printr-aceasta, pe pământ fiind şi petrecând, au, după Apostoli, petrecerea în ceruri.
Iar mărturia după care desăvârşit am câştigat noi această faptă bună este atunci când sufletul nu va alerga în somnuri la nici un chip al urâtei năluciri. Că deşi o mişcare ca aceasta nu se socoteşte păcat, este totuşi însemnare [înştiinţare] cum că sufletul boleşte şi că încă nu s-a izbăvit de patimă, iar pentru aceasta datori suntem a crede că urâtele năluciri cele ce ni se întâmplă nouă în somnuri sunt dovadă a lenevirii de care am fost cuprinşi mai-nainte şi a neputinţei celei dintru noi, căci boala cea ascunsă întru ascunzătorile sufletului o face arătată scurgerea ceea ce ni se întâmplă nouă întru odihna somnului. Că cei ce au ajuns pe vârful sfinţeniei nici în somn nu sunt bântuiţi de năluciri, nici, deşteptaţi fiind, nicidecum nu simt mişcarea.
2. Cu un astfel de bărbat din cei de mai sus am vorbit în Schit, care, mai presus de ceilalţi Părinţi, era împodobit cu o mai strălucită cunună a curăţiei; iar curăţenia sufletului strălucea întru însăşi închipuirea feţei94, care, din Dumnezeiescul dar covârşind hotarele firii, şi de firească mişcare s-a lepădat. Precum m-am înştiinţat şi de la cei ce ştiau cu de-amănuntul cele despre dânsul, acesta, cu postul, cu privegherea, cu lacrimile, în multă vreme pe Dumnezeu rugând să-i dăruiască lui darul întregii-înţelepciuni îngereşti, a luat cererea de la Stăpânul şi bunul Dumnezeu. Şi a văzut în vremea nopţii pe înger deschizând oarecum pântecele
94 -cfjq O4G); xapaKTqpi = întru înfăţişarea caracterului sau trăsăturilor.
229
lui şi o bucată de carne înfocată din cele ale lui smulgând, iarăşi cele din pântece le-a alcătuit la loc şi i-a zis lui: „Iată, am luat de la tine înfierbântările poftelor trupeşti, şi să ştii că de astăzi ţi s-a dat ţie curăţia de la Dumnezeu, pe care cu credinţă şi cu răbdare o ai cerut”.
III.
A lui Avva Isaia
De vei fi întru nevoinţă, să nu îndrăznească inima ta întru dânsa ca să cârteşti cumva, căci aceasta e cea care te păzeşte, ci să zici gândului tău: „Prin reaua pătimirea a trupului, Dumnezeu ascultă şi ticăloşia mea”.
IV.
Din Pateric
1. Un frate nevoitor, supărat fiind de curvie, a întrebat pe Avva Agathon, zicând: „Ce să fac?”. Şi i-a răspuns lui bătrânul: „Du-te şi aruncă înaintea lui Dumnezeu neputerea ta, şi vei avea odihnă”.
2. Se povestea despre Amma Sarra că a petrecut treisprezece ani luptată fiind de dracul curviei şi niciodată nu s-a rugat să se depărteze războiul, ci mai vârtos zicea: „Dumnezeule, dă-mi putere!”. Într-o zi, fiind cumplit supărată de dânsul, s-a suit în căscioara ei ca să se roage, şi s-a arătat ei trupeşte duhul curviei, şi i-a zis ei: „Sarro, tu eşti cea care m-ai biruit?”. Răspuns-a aceea: „Nu eu te-am biruit, ci Stăpânul meu Hristos”.
230
3. Un oarecare bărbat, lepădându-se de lume, a venit în Schit şi s-a făcut monah. Şi era nevoitor; şi s-a întâmplat lui prin pizma vicleanului să fie luptat de femeie, şi, zăbovind războiul, a vestit aceasta Părinţilor; iar ei, văzând că este luptător, îi puneau lui vieţuiri95, iar el, cu osârdie primindu-le, le făcea, de care vieţuiri trupul lui slăbise atâta de mult, încât nici nu se mai putea scula. Iar din iconomia lui Dumnezeu a venit în Schit un oarecare părinte străin, şi, ducându-se către alţi stareţi, a venit şi către chilia lui, pe care, văzându-o deschisă, tare s-a minunat că nimeni n-a ieşit de acolo întru întâmpinarea lui. Şi a zis întru sineşi: „Nu cumva cel ce locuieşte într-însa este bolnav?”
Şi apropiindu-se, a ciocănit, şi dacă vedea că nu ieşea nimeni, a intrat şi l-a aflat pe dânsul zăcând bolnav. Şi i-a zis lui: „Ce ai, părinte?”. Şi i-a povestit lui cele despre dânsul: cum luptat fiind de femeie, a vestit Părinţilor, care au pus asupra lui felurite vieţuiri, „pe care şi făcându-le eu”, zice, „trupul adică s-a îmbolnăvit, iar războiul creşte”. Iar stareţul, auzind, a zis: „Părinţii, ca nişte puternici ce sunt, au pus ţie vieţuiri, însă, de asculţi de smerenia mea, lasă de aici înainte vieţuirile, de vreme ce n-ai aflat folos dintr-însele, ci împărtăşeşte-te de puţină hrană, la vremea ei. Şi făcând puţina ta pravilă, aruncă spre Domnul grija ta şi neputerea ta; că nu vei putea să biruieşti războiul prin ostenelile tale. Şi să ştii că trupul nostru este ca o haină: de-l vei griji pe dânsul, va fi păzit, iar de nu-l vei griji, putrezeşte”. Iar el a făcut aşa, şi, peste puţine zile, s-a depărtat războiul de la dânsul.
4. Era un sihastru feciorelnic ce nu ştia deloc de femeie şi nici ce este curvia. Şi zicea el: „Mădularul acesta îl are
95 Trad. lit. Altfel spus: îl sfătuiau a se nevoi şi prin alte feluri de vieţuire (mai grele).
231
omul spre a vărsa apa la fel cum este la ibric ţâţişoara spre deşertarea apei celei dintr-însul”. Şi căutând cu ochii lui, a văzut împrejur pe draci ca pe nişte arapi [etiopieni], mişcându-i lui patima. Şi astfel se înfoca şi poftea, că nu ştia, neavând iscusinţă, de ce lucru se făcea îndrăgitor.
într-o zi, i-a arătat lui diavolul bărbat cu femeie, urâciunea lucrându-o. Dar văzând Dumnezeu covârşirea răutăţii diavolului, a acoperit pe fratele, povăţuindu-l să meargă la un stareţ mare, care, învăţându-l pe dânsul cum se cuvine să se nevoiască împotriva dracilor, l-a slobozit. Şi întorcându-se fratele, s-a nevoit rugându-se lui Dumnezeu, şi i-a dat lui Dumnezeu să sporească atât de mult, încât s-a învrednicit de mare dar: că i se adeverea lui pentru fiecare suflet al fraţilor care mureau ori de se afla bine, ori rău, şi unde va să meargă.
5. Un frate, locuind în pustie, a fost supărat de curvie, şi, ducându-se undeva, a aflat o vizuină a unei hiene, şi, intrând într-însa, a petrecut flămând şase zile. Apoi, venind hiena, şi văzându-o pe dânsa, temându-se a zis: „Doamne, de ştii că voi ajunge ca să spurc trupul meu, dă-i acesteia stăpânire asupra mea, iar de nu, mântuieşte-mă de dânsa”. Şi îndată a auzit glas zicând: „Scopiţi-l96 pe dânsul şi sloboziţi-l”. Şi numaidecât s-a depărtat războiul de la dânsul.
96 Lit. Faceţi-l eunuc. Se referea, probabil, ca şi mai-nainte în povestirea lui Paladie despre Cuviosul Ilie, la îngeri.
PRICINA A DOUĂZECI şi ŞAPTEA
Care este cinstea curăţiei, şi care este necinstea curviei, şi sfârşiturile97 fiecăreia şi răsplătirile, fie în veacul de acum, fie în cel viitor.
I.
A Sfântului Efrem
Frate, voieşti să înveţi cât de cumplită şi pierzătoare este curvia? Socoteşte pe cei care n-au putut să omoare mişcările şerpilor în pustie (cf. Num. 21), că pe aceştia i-a pus la pământ curvia în Madiam, şi pentru dânsa nu s-au lepădat a mânca şi jertfa idolească. Drept aceea, au căzut din norod într-o zi douăzeci şi trei de mii (cf. Num. 25:1-9).
II.
Din Pateric
1. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Ce să fac, Avva, că sunt luptat cumplit de curvie?”. Iar stareţul i-a zis lui: „Pentru acest gând, păzeşte-te de deznădăjduire pe cât ţi-e puterea; căci dintru acest gând se face deznădăjduirea de mântuire a celui biruit. Că precum corabia se luptă cu valurile, cu furtuna şi cu marea, dacă va lepăda cârma,
97 Scopurile.
233
aproape este de primejdie, însă încă poate să înoate. Aşijderea dacă se va frânge catargul sau dacă altceva din cele trebuincioase spre a înota va pierde, cei ce sunt într-însa se vor afla încă întru nădejdi bune, mântuindu-se corabia (corabia rămânând întreagă).
Aşa şi monahul, de se va lenevi şi va cădea întru alte patimi, trage nădejde că le va birui prin pocăinţă, iar dacă va cădea vreodată în patima curviei, ca celui ce i s-a stricat corabia, va veni întru deznădăjduire, ducându-i-se corabia întru adânc.
2. Zis-a un stareţ: „Puţin pelin netrebniceşte un borcan cu miere, la fel un păcat trupesc izgoneşte din împărăţia Cerurilor, şi în Gheena focului trimite. Fugi, o, smeritule monah, de păcatul trupesc ca de foc, ca nu cumva să te mistuieşti de dânsul”.
III.
A Sfântului Efrem
Precum tămâia înmiresmează simţirea, aşa Se veseleşte şi Duhul Sfânt spre curăţenie, şi locuieşte în om. Şi precum porcul se veseleşte întru tăvălirea noroiului, aşa şi dracii se veselesc întru putoarea curviei. Lumină mare şi bucurie şi pace şi răbdare locuiesc întru curăţenie. Iar scârbă şi trândăvie şi somn fără saţiu şi întuneric pâclos sunt înjugate cu curvia. Iubeşte, monahule, curăţia întru dragostea lui Hristos; că aşa este potrivit vieţuirii tale, precum e potrivită tesla meşterului de lemn.
Frate, nu fără frică poartă grijă de trup atunci când îl împodobeşti, ci ascultă ce grăieşte Apostolul: Fugi de poftele cele tinereşti (II Tim. 6: 22). Nu ştii cu ce fel de vrăjmaş
234
te lupţi? Nu ştii că este cumplit lucru a te face cursă altui suflet? Şi aceasta cunoaşte-o: că dacă omul cel dinafară ar fi împodobit cu chip frumos, iar sufletul dinlăuntru murdar, frumuseţea acestuia nu va zăbovi a se strica. Iar de vei câştiga frumuseţea sufletului, şi împreună se va glăsui98 din frumuseţea lui şi omul cel dinafară, cu această frumuseţe vei petrece.
98 Armoniza.
PRICINA A douăzeci ŞI OPTA
Că vrednic de pedeapsă este a primi gânduri urâte şi a nu le alunga de îndată, aşijderea şi privirea cu iscodire şi grăirea şi auzirea de gânduri urâte, tot aşa, iarăşi, învoirea împreună cu fapta, şi că prin multe şi felurite meşteşuguri năvăleşte duhul curviei, pentru aceasta se cuvine de-a pururea a lua aminte.
I.
Din viaţa Sfântului Eftimie
Era un frate în Lavra Sfântului Eftimie, roman de neam, cu numele Emilian, care ducea o viaţă bună, şi întreaga înţelepciune foarte tare a urmat-o dintru înseşi tinereţile sale. Acestuia, trecând odată noaptea spre Duminică, i-a pornit vrăjmaşul din trup un război cumplit, împotriva căruia a se ţine până în sfârşit obosind, se da, iată, şi sub gânduri se pleca. Aşa aflându-se, şi de patimă înconjurându-se, s-a întâlnit cu Sfântul, venind el la pravilă în vremea Utreniei, şi cu oarecare putoare pe acela izbindu-l, i-a arătat Marelui acestuia cumplita lui patimă.
Şi mirosindu-o pe dânsa Dumnezeiescul Eftimie, şi cunoscând pândirea cea vicleană, a cercetat pe vicleanul drac ce-i făcea supărare, şi îndată fratele s-a aruncat jos cu faţa în sus, zgâriindu-se şi scuturându-se şi spume scuipând, şi mulţi monahi s-au adunat la dânsul.
Şi a poruncit Marele Eftimie să se aducă lumânare, căci şi locul era întunecos şi neluminos, şi a zis către dânşii: „Vedeţi, o, Părinţi şi fraţi, pe fratele cum, dintru fapta bună trăind din copilărie şi către întreaga înţelepciune
236
sârguindu-se, acum, pentru că s-a dat puţin patimilor celor trupeşti, ne stă înainte ca o privelişte vrednică de tânguiri? Pentru aceea dar este de trebuinţă ca fiecare mintea sa să şi-o păzească, ca nu cumva prin vreo nălucire să ni se întâmple nouă a ne fura vrăjmaşul şi în prăpastie să ne pogoare. Că de se va face întru noi măcar şi un gând necuvios, zădărând pofta cea urâtă, iar noi nu ne vom sârgui îndată încă de la început a bate război cu dânsul, ci prieteneşte îl vom primi pe dânsul în cuget, nu vom fi slobozi de răutate, dar chiar şi neapropiindu-ne de trupuri, ca cei ce am curvit în cuget, tot vom fi judecaţi”.
Şi le-a povestit lor şi un lucru ca acesta, „pe care mie”, zice, „mi l-a povestit odată unul din stareţii egipteni”.
„Era oarecine într-o cetate, fiind socotit de toţi cu viaţă minunată, şi, ca şi cum cu multă apropiere către Dumnezeu ar fi fost bogat, cu adevărurile însă adeseori îl mânia cu mişcarea cea ascunsă a patimii din învoirea cea către gândurile cele rele, întru care, deşi nu cu lucrul, cu cugetul cu lesnire este cu putinţă a greşi.
Şi în grea boală unul ca acesta odată căzând, la cele de pe urmă răsuflări era, şi acum către moarte privea. Iar cetatea era cuprinsă de tânguire, şi toată vârsta se tânguia, şi toţi se rugau de ar fi cu putinţă ca mai bine să moară ei înaintea bărbatului, socotind că mai bine ar pătimi ei aceasta decât să vadă ducerea unui bărbat atât de lăudat de toată limba.
Iar oarecine din cei văzători, la acea cetate ajungând, şi văzându-l pe acela greu plâns de tot norodul, a auzit apoi şi mulţimea ce cu suspinări îl plângea pe acela şi strigând aşa: „O, sfântul, o, părintele, o, mântuitorul nostru, cu a cărui solire către Dumnezeu toţi sunt mântuiţi; ce fel de nădejde de mântuire ne va fi nouă de aici înainte? Ce întărire după acesta?”
237
Acestea văzând şi auzind acel văzător bărbat, se ducea cu sârguinţă către dânsul, silindu-se a se învrednici de vreo rugăciune şi blagoslovenie. Şi apropiindu-se, a văzut pe cei mai luminaţi” dintre cetăţeni, a văzut şi clerul preoţilor, încă şi pe însuşi episcopul, făclii în mâini având, şi pompa [însoţitorii] trupului aşteptându-o. Împingând apoi în lături mulţimea şi îndreptându-se către cel ce zăcea, l-a aflat pe dânsul încă suflând puţin. Şi a văzut oarecare vedenie cu ochii cei ascunşi, pe care a o vedea este înfricoşător, şi a o auzi, vrednic de lacrimi.
Că i se părea lui că oarecine pogora o ostie [furcă] de foc în inima aceluia, şi sufletul, vai, cu silă şi amar de acolo îl smulgea; apoi a auzit şi un glas de sus ce zicea: în ce chip nu M-a odihnit sufletul acesta în nici o zi, într-acelaşi chip nici tu să nu conteneşti zgâriindu-l pe dânsul, cumplit trăgându-l şi chinuindu-l”.
Acestea le-a povestit Sfântul Eftimie celor ce erau de faţă, şi de aici înainte sfătuirea lui urmându-o, s-au făcut pe eişi luători aminte, şi de-a pururea gata spre ieşirea sufletului îngrijindu-i, zicea: „Acest Emilian să vă fie vouă pildă, pe care, şi pentru aceasta, negreşit Dumnezeu l-a trecut cu vederea, aşa urât şi ticăloşeşte lăsându-l să se chinuie, ca ochii voştri ai tuturor, de amarul drac al iubirii de dulceaţă să fie feriţi şi voi mai buni să vă faceţi, şi din chinuirea cea dintru el voi să câştigaţi. Dar să ne rugăm, zice, lui Dumnezeu, de o bântuială ca aceasta să slăbească pe acest bărbat”.
Şi îndată s-a rugat pentru fratele, iar locul numaidecât de putoare s-a umplut, ca şi cum ar fi ars nişte pucioase, şi glas a urmat putorii, zicând: „Eu sunt duhul curviei”. Şi de atunci înainte înţelepţindu-se fratele şi trezvindu-se, s-a
99 însemnaţi.
238
sculat, vas de alegere şi el, după Apostolul, făcându-se (cf. II Tim. 2: 21).
încă şi încheind Marele, învăţând pe fraţi acestea, a zis că acei din fraţi care se luptă cu gândurile fără de cale să se păzească de voi de-a pururea, şi de îndemnare să se îndulcească totdeauna, şi de învăţătură şi de sfătuire să nu se întâmple câtuşi de puţin să se poticnească, căci cădere cumplită se vor face diavolului.
II.
Din viaţa Sfântului Savva
Fericitul Savva, mergând odată la Iordan, ducând împreună cu sine şi pe oarecare dintre ucenici, tânăr cu vârsta, s-au întâlnit cu dânşii o mulţime de mireni, între care era şi o tânără frumoasă la chip, cursă nu lesne de trecut privirilor celor nepăzite. Iar după ce a trecut aceea, Savva, ispitind pe ucenic, i-a zis: „Ţie cum ţi s-a părut a fi fata? Că mie mi s-a părut oarbă de un ochi”. Iar el a zis: „Ba nu, părinte, avea amândoi ochi”. Şi el a zis: „Nu cumva te-ai amăgit, fiule? Căci îţi spun că fecioara avea unul scos”. Iar ucenicul, necunoscând că întrebarea înţeleptului este ispitire, lucrul cel de cunoscut căutând să-l facă binecunoscut de la dânsul, a zis: „Ba nu, părinte, ci mai vârtos şi mult luminaţi erau ochii dânsei, şi preadulci la vedere”. Iar Savva a zis: „Şi de unde e cu putinţă să ştii tu cu de-amănuntul despre aceasta şi apoi să adevereşti cu tărie?”. El a zis: „Cu grijă am luat aminte la dânsa şi curat am cunoscut că avea amândoi ochii”.
Deci, de vreme ce ucenicul era acum înlăuntrul mrejelor, atunci, Dumnezeiescul Savva, pe faţă mustrându-l, a zis: „Unde îţi şade ţie porunca, adică să nu pui ochiul către
239
dânsa, şi să nu te repezi cu genele tale? De acum nu vei mai fi împreună cu mine, nici la chilia mea nu vei petrece, până ce te obişnuieşti a nu te amăgi astfel, ci a-ţi păzi ochii”.
Aşa zicând, îndată l-a trimis pe acela în castelion100; apoi, petrecând acolo vreme din destul şi bine pedepsindu-se, şi, cum s-ar zice, îndestulată osândă răsplătind ochiului cu nemincinoasa căinţă şi cu durerile inimii, iarăşi l-a primit Fericitul pe dânsul şi l-a numărat împreună cu cei ai chiliei.
III.
Din viaţa Sfintei Singlitichia
Zicea Fericita Singlitichia către cele adunate: „Se cuvine ca fiecare din noi, cunoscând pe al ei cin, să nu se tragă către cele mai de jos, ci de cele mai înalte pururea să se dorească. Că ştiţi pilda cea din Evanghelie despre cele o sută, cele şaizeci, şi treizeci. Suta este cinul nostru, iar cele şaizeci, ceata postitorilor şi a celor ce se înfrânează, iar cele treizeci, a celor ce vieţuiesc cu întreagă-înţelepciune.
Şi bine este a se muta cineva de la cele treizeci la cele şaizeci, şi de la cele şaizeci la cele o sută; căci bine este a spori de la cele mai mici la cele mai mari. Iar pogorârea de la cele mai mari la cele mai mici nu e lucru fără primejdie; căci cel ce s-a povârnit o dată spre cele mai rele, nu se mai poate opri din căderea întru acestea, căci ca-ntr-un adânc de pierzare se pogoară.
Drept aceea, unele [maici], după ce au făgăduit fecioria, iar cu neputinţa socotelii au tras pe gând, pricinuiesc pricini întru păcate, zicând către sineşi: Dacă vom trăi cu întreagă-înţelepciune,
100 KaoTeĂÂtov = aici: rezervor sau cisternă de apă.
240
(deşi mai bine aş zice cu desăvârşită nebunie) măcar de cele treizeci ne vom învrednici. Dar această socoteală este a vrăjmaşului, că cel ce vine de la cele mai mari la cele mai mici se batjocoreşte de vrăjmaşul; că precum un ostaş fugar, de va face aceasta, se va judeca şi nici de iertăciune nu se va învrednici, căci s-a dus către ostăşia cea mai mică, pentru că s-a depărtat de la cea mai mare, va lua chinuire.
Deci ni se cuvine nouă de la cele mai mici pururea a trece la cele mai înalte, pe cele dinapoi uitându-le, după rânduirea Apostolului (cf. Filip. 3:14), şi spre cele dinainte întinzându-ne, şi după cinul nostru a arăta preadesăvârşit întreagă-înţelepciune. Că deşi se pare că mirencele trăiesc după întreaga înţelepciune, cu aceasta însă este amestecată şi nebunia, căci păcătuiesc cu toate celelalte simţiri ale lor: că şi văd fără de cuviinţă, şi râd fără de rânduială. Iar noi, şi de acestea lipsindu-ne, să ne suim la faptele bune şi să scoatem din ochi nălucirea cea deşartă; că zice Scriptura: Ochii să vadă cele drepte (Pilde 4: 25),
Şi trebuie şi limba a o înfrâna de la nişte păcate ca acestea; căci cu necuviinţă este ca organul cel de laude să scoată graiuri scârnave. Însă acestea sunt cu putinţă a fi păzite numai dacă nu vom întrebuinţa adeseori ieşiri: căci astfel, măcar deşi n-am vrea, furii intră prin simţirile noastre. Căci cum se poate ca fumul, pe dinafară umblând, şi ferestrele deschise fiind, să nu înnegrească casa?
Deci de nevoie trebuie să părăsim ieşirile pe la târg. Că dacă greu şi nesocotit lucru socotim a vedea goi pe fraţii sau Părinţii noştri, cu atât mai vârtos de vătămare ne va fi nouă să vedem pe uliţe pe cei ce se dezgolesc cu necuviinţă, sau şi grăiri de curvie101 a auzi. Încă şi când în casă pe sine
101 KKoXaoTa = lit. neînfrânate, urâte, deşarte; despre felurite urâciuni, în general, sau curvii.
241
ne vom închide, nici atunci nu se cuvine a fi fără de grijă, ci, după cea scrisă, privegheaţi neîncetat (I Tesal. 5:17), că pe cât ne îngrădim pe noi spre întreaga înţelepciune, pe atâta cu mai iuţi cugete batem război. Că pe cât sporesc atleţii, pe atâta şi cu mai mari împotrivă-luptători se împletesc.
Deci caută de vezi cât ai zburat, şi nu vei slăbi întru cele dinainte. Ai biruit pe materialnica şi lucrătoarea curvie? Dar vrăjmaşul pe curvia cea prin simţuri ţi-o pune ţie înainte. Iar când şi dinspre aceasta pe sineţi te vei opri, apoi în locul cugetului tău se încuibează, pornindu-ţi ţie războiul cel nematerialnic: că feţe frumoase şi vorbiri vechi pe furiş aduce la cele ce se liniştesc.
Deci se cuvine să nu ne învoim cu nălucirile; că scris este: De se va sui peste tine duhul celui ce stăpâneşte locul tău (adică al diavolului), să nu-l laşi (locul adică) (Eccl. 10: 4); învoirea cea către năluciri este deopotrivă cu curvia cea mirenească; că zice: Cei tari, tare vor fi cercetaţi (înţ. lui Sol 6: 6). Mare este nevoinţa cea împotriva duhului curviei, căci cap întru răutăţile vrăjmaşului spre pierzarea sufletului este aceasta. Şi aceasta umbros însemnându-o fericitul Iov, zicea despre diavol ca de cel ce are putere peste buricul pântecelui (Iov 40:16).
Drept aceea, cu multe şi felurite măiestrii porneşte diavolul boldul curviei asupra oamenilor celor iubitori de Hristos; de multe ori încă şi dragostea frăţească o abătut rău-cugetătorul spre a sa răutate. Căci pe fecioarele care au fugit de nuntă şi de toată nălucirea vieţii, prin tovărăşia frăţească le-au poticnit, că şi pe monahi a rănit, pe cei ce fugiseră de tot felul de vorbe curveşti, şi pre aceia i-a momit prin oarecare vorbire evlavioasă; că acesta este lucrul vrăjmaşului: ca îmbrăcându -se în cele străine pe ale sale pe furiş să le lucreze. Arată grăunte de grâu, şi sub dânsul pune cursă.
242
Pare-mi-se că şi Domnul zice despre dânsul că: Vin către voi în piei de oi, iar pe dinlăuntru sunt lupi răpitori (Matei 7:15). Deci să ne facem pe noi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii; şi împotriva gândurilor lui gând şiret să uneltim, spre a nu se ascunde de noi măiestriile lui, că nici cel asemenea degrab se [re]cunoaşte de cel asemenea, iar blândeţea porumbelului întru curăţenia faptei să o arătăm.
Deci de trebuinţă este a ne trezvi noi totdeauna, îngrozirea vrăjmaşului luându-o în cuget, să ne păzim noi de feluritele lui pândiri; căci, precum s-a zis, şi prin lucrările cele dinafară bate război, şi prin gândurile cele dinlăuntru năvăleşte.
Deci trebuinţă este nouă de nevoinţă dureroasă şi rugăciune neîncetată împotriva războiului acestuia; căci aceste doftorii folositoare sunt cuprinzătoare spre tot gândul cel pierzător; dar trebuie şi deosebite izvodiri asupra ciumei acesteia a unelti, şi a adăuga împotriva ei pe cele potrivnice. Şi de va pune în cuget nălucire de vreo faţă, mintea cu socoteală pe idolul acela cel pus în suflet să-l chinuiască: întâi adică să-i scoată ochii, apoi să-i smulgă carnea obrazului şi să-i taie şi buzele, şi de aici înainte să vadă o înşirare urâtă de oase goale şi să înţeleagă ce lucru era acela pe care-l dorea. Încă să zugrăvească cugetul şi tot trupul celui îndrăcit, al ibovnicului, plin de rane putrezite greu-mirositoare, şi în puroi [putrejune], şi cum în ruperi deşirându-se precum ale morţilor, sau şi pe sineşi moartă să se vadă cu ochii cei dinlăuntru.
Că aşa mintea de greaţă umplându-se, va stinge dorul către acel trup, şi pe sine din deşarta rătăcire va putea să se oprească, socotind că ce a iubit nu era nimic altceva fără numai decât sânge amestecat cu flegmă, care lucru şi pricină de scormonire dă osebitelor jigănii, şi de aici înainte de
243
patima cea dulce se va depărta; însă mai mare decât cele zise este stăpânirea pântecelui, că aşa şi dulceţile cele de sub pântece poate cineva, ajutând Dumnezeu, cu lesnire să le stăpânească”.
IV.
A Sfântului Efrem
Frate, toţi cei de demult aduceau viţei, berbeci şi miei spre jertfă Domnului, iar noi am adus trupul nostru întru Duhul Sfânt. Deci să nu-l facem prihănit pe acesta, sau să-l întinăm cu cele oprite, ca nu cumva să fim daţi morţii ca nişte furi de cele sfinte, ci sfânt şi întreg să-l păzim pe dânsul. Iar spre a păzi sfinţenia, celor ce au minte trează le ajunge pomenirea lui Dumnezeu, a Cărui rază luminează inima, iar cei ce se află încă cu slăbiciune întru isprăvirea unei fapte bune ca aceasta, către o grijă ca aceasta au trebuinţă de oarecari pilde.
Să luăm ca pildă pe cei din lume care fac izbânde în războaie, pe ale căror icoane102 pe pereţi şi pe scânduri le scriu zugravii, pe toate cele din război istorisindu-le cu silinţă: pe unii îi arată fugind, iar pe ceilalţi gonindu-i, pe aceştia lovind sau străpungând şi ca pe nişte spice pe potrivnici secerându-i, iar aceia falnic căzând, şi fără cinste trăgând spre moarte. mulţi încă şi chinurile sfinţilor le zugrăvesc în biserici, spre râvna celor trândavi cu inima, şi spre pomenirea celor ce s-au nevoit şi au izbândit asupra celor potrivnici.
Deci precum trupul nostru este sortit ca cu de-amănuntul să se zugrăvească, şi la înălţime să se pună spre arătare
102 Aici: osebite înfăţişări sau reprezentări.
244
tuturor celor cereşti şi a celor pământeşti şi a celor de dedesubt în ziua judecăţii, să ne sârguim a săvârşi fapta bună, ca nimic scârnav ori prihănit despre noi să se zugrăvească în icoană; că nu este ceva ascuns care să nu se cunoască (Matei 10: 26), şi celelalte.
Căci cu adevărat scârnav lucru este a vedea în icoană bărbat cu femeie împreunându-se fără cinste, dar mai vârtos cel ce voieşte să pară a fi îmbrăcat cu o părelnică evlavie. Iar dacă şi cu bărbat să se împreuneze, după cel ce a zis bărbaţi cu bărbaţi urâciunea lucrându-o (Rom. 1: 27), oare cine va putea să se uite la icoana aceea? Căci singură vederea e una vrednică de fugit şi urâtă cu adevărat. Deci dacă într-o necinste ca aceasta şi scârnăvie nu voim a fi văzuţi de toată zidirea, aceasta să o socotim totdeauna: când de urâtele gânduri ne vom război, şi negreşit ruşinându-ne şi amorţind, patima o vom birui, darul împreună-lucrând cu noi.
Aşa deci se cuvine a păzi de păcat trupul nostru, ca să nu minţim Ziditorului; că doar ne-am adus pe noi Domnului, şi nu mai avem stăpânire peste trupul nostru; că ori de ne strâmtorăm, ori de ne războim, nu mai putem să tragem darul spre voia noastră. Că precum cel ce se roagă rugăciune lui Dumnezeu, şi îi aduce Lui ceva în dar pe care prin preot în biserică înainte îl pune, de aici înainte nemaiavând putere de a lua ceea ce a adus, chiar de ar voi să se şi căiască pentru aceasta, şi pe ascuns se va apuca să ia ceea ce a adus, şi se va prinde, nici aşa prin luarea aceluia nu va scăpa de vină, ci ca un fur de cele sfinte se va chinui -, tot aşa şi cei ce s-au dat pe sineşi danie lui Dumnezeu103 nu mai au stăpânire pe trupul lor104.
103 Lit. cei ce s-au afierosit.
104 Cei ce se afierosesc cumva lui Dumnezeu fie printr-o rânduială oarecare, fie printr-un dar adus la biserică se fac legaţi de Dumnezeu prin ceea ce au făgăduit în afierosirea lor, şi aşa vor fi judecaţi, în schimb, cei din afara Bisericii, sau ai lui Dumnezeu, în general, vor fi judecaţi nu după legea creştinească, ci după legea conştiinţei lor (cf. Rom. 2:15), care fie îi va osândi, fie îi va îndreptăţi, după cum numai ei şi Dumnezeu ştiu, căci felul în care vor fi judecaţi aceştia va rămâne o taină până la sfârşitul veacurilor, căci ce ar putea spune creştinii despre cei ce n-au cunoscut pe Dumnezeu, şi ce ar putea ei judeca, inima lor necunoscându-o?
245
Iar dacă şi încă ne supără pofta, să ne plecăm în mormânt şi să vedem tainele firii noastre: grămadă de oase unul peste altul, hârci goale de cărnuri şi pe celelalte oase; şi pe acelea văzându-le, pe noi între aceia să ne socotim a ne vedea, şi să socotim: „Unde este frumuseţea floarei de acum, şi rumeneala obrazului şi cealaltă frumuseţe?”. Şi prin această gândire se va stinge înfocarea trupului.
Se poate încă şi prin alte gânduri a războinici şi a împila patima cu împreună-lucrarea lui Dumnezeu. Că vrăjmaşul, supărând pe fratele adeseori prin înfocare, îi vâră lui nişte gânduri ca acestea şi zice: „Până când vei suferi osteneala şi supărarea patimii? împlineşte-ţi o dată pofta ta ca să nu mai fii luptat, şi iarăşi te vei pocăi; că nimic este lucrul; de un ceas, şi îndată trece; că milostiv şi iubitor de oameni este Dumnezeu, şi, iarăşi pocăindu-te, te va primi”.
Iar fratele, printr-o împotrivă-grăire ca aceasta îl va surpa pe dânsul, zicând: „O, vrăjmaşule al neamului nostru, şi luptătorule al [împotriva] mântuirii, îmi vâri mie [gânduri] până când voi stărui în a răbda osteneala? Dar zic ţie, până când va vedea Domnul smerenia mea şi osteneala mea şi va lăsa toate păcatele mele, de tine, pârâşul meu, ca pe văduvă mă va slobozi (cf. Luca 18: 3-8). Şi nu ştii, diavole, că de se va obişnui fiara să mănânce carne, de aici înainte mai amar către patimă se va face?
246
Deci cum îmi vâri mie gânduri zicând că de-ţi vei face o dată pofta ta, nu vei mai fi supărat? Şi cine să-mi făgăduiască mie că, de-mi voi strica trupul meu, voi afla vreme de pocăinţă, şi nu voi fi tras împreună cu cei ce lucrează fărădelegea? Că umbră este viaţa noastră pe pământ. Şi ce nu va fi întru-un ceas, de voi lua cuţitul şi mă voi tăia pe sinemi? Deci mai vârtos pentru aceasta sunt dator a nu te asculta, ca nu cumva să pierd într-un ceas bogăţia cea veşnică, şi cele ce le-am adunat prin mulţi ani şi osteneli, lucrând faptele bune, în mică clipeală risipindu-le, robit ţie să mă fac.
Şi zici că lucrul este mic? Dar ascultă, vrăjmaşule al vieţii noastre, şi pizmăreţule, ce fel de cinste este celor ce prin blagocestie au biruit patima aceasta pe care tu o zici mică, şi ce fel de muncă s-a gătit celor ce s-au biruit de dânsa? întregul cu înţelepciune Iosif, au nu patima aceasta biruindu-o, întru toate neamurile se laudă şi se măreşte în cer şi pe pământ, iar de ocara egiptencei se râde, în toată lumea propovăduindu-se? Şi Fericita Suzana, au nu de toţi se laudă până acum şi în veci ca ceea ce nu s-a dat patimii acesteia, ci a păzit întreaga înţelepciune şi moartea a dispreţuit-o? Iar Bătrânii şi Judecătorii ce păreau că chivernisesc pe norod, biruindu-se de această patimă, au n-au murit împroşcaţi cu pietre, lăsându-şi nume rău întru neamurile cele de după dânşii?
Deci depărtează-te de la mine, lucrătorule al fărădelegii şi războinice împotriva sufletelor. Domnul Dumnezeu, Cel ce a dat oamenilor Duhul Lui Cel Sfânt, Acela să te certe pe tine, şi nelucrătoare să pună măiestriile şi pândirile tale, căci ca un leu pândeşti a înghiţi sufletul meu; că dulceaţa este amară, iar netezirea105 este gropoasă, şi în pierzare pogoară,
105 Forma netedă şi frumoasă la suprafaţă a gândurilor sau închipuirilor cu care diavolul ispiteşte pe nevoitor.
247
şi dăruirile tale sunt pline de stricăciune şi de moarte. Îmi vâri mie gândul a mă lepăda de atâta dar pe care l-am luat de la Dumnezeul meu, şi a scârbi pe Duhul Sfânt întru Care m-am pecetluit în ziua slobozeniei, şi mădularele lui Hristos, mădulare ale curviei a le face, şi sfinţenia a o pierde -fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evr. 12: 14) şi din nesfârşita bucurie şi slavă a Domnului a cădea, şi a moşteni împreună cu tine focul nestins şi viermele cel neadormit şi celelalte veşnice munci, care împreună cu tine şi îngerilor tăi de la Dumnezeu s-a gătit? Acestea a face şi a păcătui în scurtă vreme îmi vâri, şi îmi zici mie că nimic nu este lucrul?
Ştiu că, de te voi asculta, tu te vei duce şi vei vesti tatălui tău, lui satana, pierzarea mea, împreună bucurându-vă întru a mea cădere. Iar eu mă voi ruşina înaintea Tatălui meu Celui din Ceruri. Dar nu mă voi pleca ţie, diavole, că mai bine îmi este mie ca tu să mă superi ca un câine, decât să-ţi râzi de mine acest râs, căci Domnul este întărirea mea şi Sprijinitorul mântuirii mele. Domnul este Scutitorul [Apărătorul] vieţii mele şi voi nădăjdui spre Dânsul, şi de cursele tale mă voi mântui”106.
Pe lângă acestea, iubitule, adu împotriva lui frica Gheenei şi amărăciunea muncilor, şi aşa, cu frica acelui foc, focul cel dintru tine se va stinge.
Şi, de voieşti, voi pune ţie înainte şi oareşice însemnare a muncii celei din Gheena, ca prin această mică însemnare acea durere netrecută şi nesuferită ca dintr-o socoteală să o pricepi. Ai intrat vreodată într-o baie să vezi acolo bărbaţi leşinaţi de căldură şi în răcoritoare băgaţi? în văpaia aceea ce va să moştenească pe păcătoşi, nici ţiitoare de apă nu
106 Diferite frânturi din Catisma I din Psaltire.
248
este, nici uşă, nici ieşire, nici rază, nici vânt răcoritor, nici, de va striga cu mare glas cel ce se pârjoleşte, nu este cine să-i ajute sau să-l mângâie, că scris este: Nemilostivă este judecata celui ce n-a făcut milă (Iac. 2:13).
Şi n-ai văzut oare şi cuptorul cel ce ardea sub baie, ce fel de frică dă numai celui ce se apropie? Iar acolo, în loc de lemne, se ard cu Dumnezeiescul foc cei necredincioşi, iar păcatele lor acea văpaie mai cumplit o aprind, iar munca le-o face şi mai nesuferită? Că scris este: Mânie şi urgie şi necaz şi strâmtorare peste tot sufletul de om ce a lucrat răutate şi a păcătuit (Rom. 2: 8-9).
Deci, frate, socoteşte-le pe acestea, şi se va topi pofta dulceţii din cugetul tău precum se topeşte ceara de la faţa focului. Păzeşte încă şi ochii tăi, şi îi întoarce ca să nu vadă deşertăciune. Căci cumplit vânzător este ochiul cel spulberatic107. Că prin celelalte simţiri mintea proaspăt va primi războiul, iar mai vârtos şi mai mult nefiind de faţă căzneşte sufletul decât când este de faţă, aprinzând pofta.
Adică ce zic? A auzit cineva deodată dulci viersuiri de muzică, şi a trecut; apoi a auzit glas de plâns şi de tânguire, şi prin tânguire s-a împins afară dulcea viersuire a muzicilor. Aşijderea a gustat miere, apoi vreun fel de hrană amară, şi s-a stins dulceaţa mierii de amărăciunea cea din urmă. Asemenea şi la mirosire: a mirosit cineva vreo mireasmă, apoi şi putoare, şi a uitat dulceaţa miresmei de grija putorii. Tot astfel şi la pipăire: s-a atins cineva de apă rece, şi apoi şi de fierbinte, şi fierbinţeala căldurii a copleşit răceala de dinainte.
107 în lb. pop., nestatornic, uşuratic, fluşturatic; în gr. ţierecopo; = lit. ridicat de la pământ şi agăţat sau suspendat undeva; fig. nesigur, dus de valuri etc. Sfântul Efrem va arăta mai departe ce înseamnă ochiul ridicat de la pământ sau „agăţat” şi ce înseamnă ochiul plecat.
249
Iar războiul cel prin ochiul cel spulberatec, fie că materia este de faţă sau nu este, pârjoleşte mintea cu poftirea. Şi nu numai aceasta, ci şi în visuri urâte năluceşte inima, căci dracii, aflând pe furiş intrare prin gând, zugrăvesc ispita în minte, şi, obişnuind mintea în patima cea dulce, o surpă pe dânsa.
Pentru aceea, scris este: Neînfrânarea poftei schimbă gândul cel fără de răutate (înţ. lui Sol. 4: 12). Căci păcatul primeşte început prin biruirea ochilor, dintru care mintea, de nu se va trezvi îndată, câte puţin negreşit se va prăvăli, precum şi Domnul a mărturisit, zicând: Tot cel ce caută la femeie pentru a o pofti, iată, a preacurvit cu dânsa întru inima sa (Matei 5: 28). Deci această preacurvie o dezrădăcinează aceea, adică a avea totdeauna ochiul jos, iar sufletul sus. Şi ajută la aceasta şi înfrânarea, că zice: Cel ce şi-a înfrânat pântecele a înfrânat vederea. Fugi de cuvinte neruşinate, şi vei scăpa de gânduri scârnave.
V.
A lui Avva Isaia Pustnicul
Dacă eşti în cetate sau în sat, ochii tăi să fie căutând jos, ca să nu-ţi ridice ţie războaie în chilia ta; de vei sta pentru ud, sau şi pentru trebuinţa de nevoie vei şedea, nu fi nebăgător de seamă, ci adu-ţi aminte de Dumnezeu că ia aminte la tine. Şi vrând să dormi, să fii încins cu brâul tău, şi sileşte a nu băga mâinile înlăuntrul tău, că multe patimi are trupul pe care le isprăveşte inima. Să nu primeşti să dormi cândva cu cineva, fiind doar pe o rogojină, fără numai cu fratele tău, sau cu stareţul tău, şi aceasta cu frică, şi nu cu nebăgare de seamă.
250
îmbrăcând hainele tale, să fii nebăgător de seamă cu ochii, nici, tânăr fiind, să porţi haină bună, până nu vei ajunge la vârsta bărbăţiei; că tămăduire îţi este ţie. Să nu locuieşti în locul în care ai păcătuit lui Dumnezeu. Păzeşte-te pe sineţi să nu te robeşti întru cele ce ai păcătuit, ca să nu se înnoiască întru tine. Păzeşte-ţi ochii tăi, şi inima ta să nu vadă lucruri viclene. Cel ce caută pe cineva întru dulceaţă, preacurvie săvârşeşte. Dacă frumuseţea va trage trupeşte pe inima ta, adu-ţi aminte de împuţiciunea ei, şi te vei odihni. Dacă dulce îţi va fi dulceaţa femeiască, adu-ţi aminte de cele ce au murit până acum, unde s-au dus, şi te vei odihni.
Ia aminte de sineţi cu de-amănuntul, ca precum te înfrânezi de curvie, aşa să te înfrânezi şi de poftele ochilor, de ale auzirii, de ale limbii şi de ale pipăirii, ca ochii tăi totdeauna să-i ai luând aminte la sineţi, şi la lucrul mâinilor tale, şi să nu priveşti la om decât de vei cunoaşte că este vreo treabă binecuvântată. Iar la femeie, sau chiar la bărbat cu faţă frumoasă, să nu iei aminte, fără de mare nevoie, iar auzirilor tale să nu le îngădui a auzi vorbe nefolositoare, şi gura ta, nefiind vreo nevoie, încă să tacă şi să nu grăiască nicidecum.
VI.
A lui Avva Casian
Celelalte patimi adică au luptă numai în suflet, iar războiul curviei se duce îndoit, ridicându-se şi în suflet şi în trup, pentru aceea şi îndoită luptă trebuie a primi împotriva lui. Că nici postul cel trupesc nu este singur îndestulat spre câştigarea desăvârşită a întregii şi adevăratei înţelepciuni, de nu se va face şi zdrobirea inimii, şi rugăciune întinsă către Dumnezeu, şi deasa citire a Scripturilor, şi osteneală,
251
şi rucodelie, ca unele ce pot să oprească pornirile cele fără de rânduială ale sufletului, şi din scârna vele năluciri înapoi să-l cheme pe dânsul. Însă mai-nainte de toate ajută smerenia sufletului, fără de care nici curvia, nici alte patimi nu le poate birui cineva.
Deci mai-nainte trebuie ca prin toată păzirea să păzim inima de gândurile cele scârnave, că dintru aceasta ies, după glasul Domnului, cugetele viclene, uciderile, preacurviile, curviile şi celelalte (cf. Matei 15:19). Căci postul ni s-a poruncit nu numai spre reaua-pătimire a trupului, ci şi spre trezvirea minţii, ca nu, cu mulţimea mâncărilor întunecându-se, să se slăbănogească spre păzirea gândurilor.
Deci se cuvine nu numai în postul cel trupesc toată îndeletnicirea a o urma, ci şi întru luarea-aminte a gândurilor, şi întru cugetarea cea duhovnicească, fără de care nu este cu putinţă a ne sui la înălţimea adevăratei curăţii.
Deci se cuvine a curăţi mai întâi, după glasul Domnului, partea cea dinlăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie şi cea din afară curată (cf. Matei 13: 13-36). Căci Doftorul sufletelor, ştiind că boala este ascunsă întru ascunzătorile sufletului, acolo a pus şi doftoria, unde cunoaşte că sunt şi pricinile boalei, zicând: Cel ce caută la femeie spre a o pofti spre dânsa, iată, a preacurvit cu dânsa întru inima sa (Matei 5: 28), iar cu aceasta a îndreptat nu numai ochii cei iscoditori şi curveşti, cât şi sufletul cel sădit înlăuntru, care, ochii cei daţi de la Dumnezeu spre bine, rău îi foloseşte. Pentru aceasta şi înţeleptul proverb nu zice „păzeşte cu toată păzirea ochii tăi”, ci cu toată păzirea păzeşte inima ta (Pilde 4: 23), pe aceea punând mai vârtos doftoria păzirii, ceea ce se foloseşte de ochi la orice voieşte.
Deci fie-ne nouă aceasta înainte-păzitoare a curăţiei, ca atunci când în cugetul nostru se va face pomenire, ivindu-se
252
în sus prin diavolescul vicleşug, fie de la mamă sau de la soră sau de la alte oarecari femei cucernice, îndată să o scoatem pe aceasta din inimile noastre, ca nu îndelung petrecând noi întru pomenirea aceea, amăgitorul sufletelor dintru aceste feţe să răstoarne şi să prăpăstuiască mintea în urâte şi vătămătoare gânduri.
Pentru aceasta şi porunca cea dată de Dumnezeu întâiului zidit porunceşte păzirea de capul şarpelui (cf. Fac. 3:15), care este începătură a gândurilor celor vătămătoare prin care gânduri apucă a se târî în sufletele noastre -, ca nu cu primirea capului, care este năvălirea gândului, să primim celălalt trup al şarpelui, adică învoirea cu dulceaţa, şi dintru aceasta de acolo înainte mintea să se pogoare întru fapta nelegiuită. Ci se cuvine, după cea scrisă, în dimineţi a ucide108 pe toţi păcătoşii pământului (Ps. 100:10), adică a-i deosebi cu lumina cunoştinţei, şi a pierde din pământ gândurile cele păcătoase, care este inima noastră, după învăţătura Domnului, până încă viclenele gânduri sunt prunci, pe care Scriptura îi numeşte fii ai Babilonului (Ps. 136: 8)109.
Că dacă prin învoirea noastră se vor face bărbaţi, nu se vor birui fără de mare suspin şi osteneală. Şi se cuvine a cunoaşte că privegherea mult poate către războiul acesta:
108 ânKTVVOV.
109 După învăţătura Părinţilor, pomul cunoştinţei binelui şi răului este acest pământ, respectiv pământul inimii cu care formează un tot, căci inima cugetă din cele ce îi vin din acest pământ. Din acest pământ se iveşte capul şarpelui. O dată primit în inimă capul (începătura gândurilor sau sugestiile şarpelui), acesta îşi poate băga şi trupul (năvălirea gândurilor şi învoirea cu dulceaţa lor întru săvârşirea faptelor nelegiuite), de aceea se cuvine ca în dimineţi (încă de la început) a ucide pe păcătoşii pământului (a-i deosebi cu lumina cunoştinţei şi a-i pierde din inimă) atâta cât aceştia sunt prunci, căci dacă se vor face bărbaţi, cum se zice mai departe, nu vor fi biruiţi decât cu „mare suspin şi osteneală”.
253
că precum curăţia şi păzirea zilei, sfinţenia cea de noapte înainte o găteşte, aşa şi privegherea nopţii după Dumnezeu face cărare sufletului către curăţenia cea din zi.
VII
Din Pateric ■
1. Un frate, de gândurile curviei bântuindu-se, a întrebat pe Avva Chiril al Alexandriei110, zicând: „Ce să fac, părinte?”. Şi i-a răspuns lui bătrânul: „Dacă gânduri nu ai, ai faptă, adică dacă nu stai împotriva gândurilor, arătat este că le faci pe dânsele, şi nu te mai superi cu dânsele. Că cel ce împlineşte cele ce-l sfătuiesc gândurile, cum va mai fi supărat de dânsele?”. Şi a zis bătrânul către fratele: „Nu cumva obişnuieşti să vorbeşti cu femeie?”. Şi a zis fratele: „Nu, ci vechi şi noi sunt gândurile mele, adică sunt pomeniri ce mă supără şi idoli ai gândurilor”. Şi i-a zis stareţul: „Nu te teme de gândurile cele moarte, ci fugi de cele vii, şi te întinde mai vârtos la rugăciune; prin cele moarte să înţelegi pomenirile cele vechi, iar prin vii pe vorbele cele de faţă”.
2. Întrebat-a Avva Anuv pe Avva Pimen despre gândurile cele necurate pe care le naşte inima omului, şi a răspuns lui Avva Pimen: „Au doară se va slăvi securea fără de cel ce taie cu dânsa? (cf. Is. 10:15). Deci tu nu le da lor mână, şi vor înceta”.
3. Zis-a acelaşi: „Se cuvine ca omul să se nevoiască împotriva acestor două gânduri, adică împotriva gândului
110 Sfântul Chiril, Patriarhul Alexandriei (375-444), mare părinte şi scriitor al Bisericii. Înainte de a ajunge pe scaunul patriarhal, el a petrecut o perioadă şi în pustia Egiptului.
254
curviei şi al clevetirii, şi nicidecum a cleveti, nici a gândi cu inima pentru ele. Că dacă vei voi să le deosebeşti cumva, nu te vor folosi, ci mai vârtos te vor vătăma; iar înstrăinându-te de dânsele, vei avea odihnă; şi numai scăpând la Dumnezeu se poate cineva înstrăina şi pe dânsele să le izgonească”.
4. Un frate a întrebat pe oarecine din Părinţi, zicând: „Ce să fac, că gândul meu este întotdeauna în curvie, şi nu mă lasă să mă odihnesc nici măcar un ceas, şi se necăjeşte sufletul meu?”. Şi a răspuns lui bătrânul: „Când dracii vor semăna gândurile, să nu vorbeşti cu dânsele, că lucrul vrăjmaşului este a vârî totdeauna gânduri şi niciodată a se lenevi însă nu pot să şi silească. Iar treaba ta e a primi sau a nu primi. Ştii ce au făcut Madianiţii, cum au împodobit pe fetele lor şi le-au pus înaintea Israilitenilor? Pe nici unul dintr-înşii n-au silit, ci cei ce au voit au căzut cu dânsele, iar ceilalţi, mâniindu-se, cu îngrozire i-au omorât111. Aşa este şi la gânduri, când vor începe a grăi, să nu le răspunzi lor, ci, sculându-te, te roagă şi fă metanii, zicând: Fiule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă, şi ajută neputinţei mele; şi vei vedea îndată topindu-se gândurile ca ceara de faţa focului, şi stingându-se”.
5. Zis-a oarecine din Părinţi că în multe feluri este patima curviei, căci, după Apostolul: Curvia sau necurăţia, sau lăcomia, nici să nu se numească între voi, precum se cuvine sfinţilor (Ef. 5: 3). Curvia este a face în trup, iar necurăţia este a pipăi trupul. Iar râsul şi îndrăzneala, încă de multe ori vorbind cineva, de ca şi cum din blagocestie sau pentru îndreptare, împlineşte pofta, mişcându-se patima. Iar de multe ori patima se mişcă şi din mirosirea hainei iubitului, necum prin pipăire sau vorbă. Deci se cuvine ca monahul să se trezvească în fiecare ceas, ca nu, molatic fiind, să se
111 Se referă poate la episodul din Numeri 31.
255
alunece întru cele mai-nainte zise, căci altminteri nu numai pe a sa patimă o va creşte, ci şi mai tiranisească şi mai greu de biruit o lucrează [desăvârşeşte] pe dânsa, iar pe el mult se păgubeşte şi se vatămă.
6. Zis-a oarecine din Părinţi despre gândurile curviei cele ce se nasc în inimă şi nu se săvârşesc, adică nu se plinesc cu fapta: „Precum de ar vedea cineva vie, şi va pofti cu toată inima sa să mănânce struguri, şi, temându-se ca nu cumva, prinzându-se ca un fur, să moară, nu intră în ea, ci pe dinafară degrab umblând, cercetează via şi se uită împrejur, şi aceasta făcând, de se va prinde, unul ca acesta nu va muri: că nici n-a intrat dinlăuntrul gardului, nici n-a gustat, dar va primi bătăi112, căci, poftind, s-a arătat iscoditor. Aşa şi cel ce pofteşte, iar păcatul nu-l săvârşeşte cu lucrul, nu de moarte, ci de bătăi este vrednic113″.
7. Un frate a întrebat pe un bătrân, zicând: „Luptat sunt de curvie”. Şi a zis bătrânul: „Dacă este lucru bun, pentru ce te-ai depărtat de dânsul, adică de lume lepădându-te, iar dacă este rău, pentru ce-l cauţi pe dânsul?”
8. Un frate călătorea cu oarecine, şi s-au biruit gândurile lui spre curvie, şi, ducându-se, a vestit Părinţilor, zicând: „Ce voi face, că nu se mângâie inima mea de când m-am învoit cu războiul vrăjmaşului, că mă aflu de ca şi cum aş fi făcut păcatul?”. Şi i-au zis lui Părinţii: „Păcatul nu este săvârşit, că a venit vrăjmaşul să te bântuie pe tine, iar Dumnezeu te-a acoperit”.
112 irA.T)Y5v = bătăi, loviri; răni, nenorociri.
113 Aluzie poate la Luca 12: 45-46: cel ce nu ascultă de voia Stăpânului şi nici cu vrăjmaşul nu pare că vrea să se învoiască, va avea parte de numeroase bătăi sau chinuri din partea tuturor, nemaipunând la socoteală chinul pe care însuşi şi-l pricinuieşte prin nehotărârea sa. Iar de la sfârşitul veacurilor, în veci se va chinui astfel.
256
Iar fratele, auzind acestea, nu se pleca, de mâhnire fiind tras în jos. Şi i-au povestit lui Părinţii, zicând: „Doi fraţi, trimişi fiind de Chinovie la oarecare sat, călătoreau împreună, şi a fost unul luptat de dracul de cinci ori a face păcat. Iar el, sculându-se, făcea rugăciuni, şi aşa nu s-a stăpânit de gânduri, însă foarte a fost supărat. Şi după ce s-a întors la părintele lor, faţa fratelui aceluia era tulburată, şi întrebat fiind care este pricina tulburării, a făcut metanii, zicând: Roagă-te pentru mine, părinte, că am căzut în curvie. Şi a povestit cum a fost luptat de gânduri. Iar Stareţul lui, fiind văzător, a văzut pe capul lui cinci cununi. Şi i-a zis lui: îndrăzneşte, fiule, că nu te-ai biruit, ci mai vârtos ai biruit, fiindcă nu ai săvârşit păcatul. Şi i-au zis lui stareţii: Deci, frate, îndrăzneşte şi nu te scârbi, că n-ai adus păcatul în lucru, că mare nevoinţă este când omul, îndemnare având, se va înfrâna, că mare plată este pentru aceasta, că nu este alt război mai mare decât acesta şi mai iute. Pentru aceasta, şi a-l birui pe acesta, greu este foarte şi cu osteneală. Că ce socoteşti despre Fericitul Iosif? Că fără de osteneală a îndreptat una ca aceasta? Nicidecum! Ci cu multă osteneală şi cu nevoinţă, şi ca într-o privelişte era cea făcută, şi însuşi Dumnezeu şi Soboarele îngerilor îl priveau de sus pe nevoitor nevoindu-se.
Şi se lupta asupra lui diavolul cu toată tabăra lui cea vicleană: patima bărbatului mai mult aprinzându-o, şi pe femeie mai mult sălbăticindu-o. Deci când a biruit punătorul de nevoinţă, toate oştile îngerilor, cu mare glas au dat slavă, zicând: A biruit atletul biruinţă neobişnuită! Deci bine este, frate, prin pomenire114 a nu face rău; iar dacă te bântuieşti, nevoieşte-te să nu te biruieşti de ele, adică să nu le lucrezi”.
114 EV0UJT]O6W; = cugetare, punere la inimă, reflectare cu atenţie asupra.
257
8. Zis-a un stareţ: „Dacă curvia luptă trupul tău sau inima ta, cearcă-l de unde ţi s-a pornit ţie războiul, şi îndreptează [caută pricina lui]: ori din răsfăţare, ori din somn mult, ori din înalta cugetare, sau din aceea că te ai pe sineşi mai bun decât cineva, sau ai osândit pe cineva ce a greşit, că fără de acestea nu va fi luptat omul spre curvie”.
9. Zis-a iarăşi: „De vei cădea în curvie, iar faţa [persoana] cu care ai căzut este aproape de locul întru care locuieşti, depărtează-te de locul acela, căci altminteri aşa nu te pocăieşti”.
10. Un frate a întrebat pe un bătrân despre patimile cele trupeşti, adică despre gândurile curviei, şi a răspuns bătrânul: „Aceştia sunt cei ce cântă icoanei115 lui Nabucodonosor. Că dacă fluieraşii şi lăutarii nu ar fi cântat oamenilor, nu s-ar fi închinat chipului116. Aşa şi dracii: cântă sufletului în patimi, adică deşteaptă patimile, doar-doar de l-ar amăgi şi ar cădea în păcat cu lucrul”.
VIII.
A Sfântului Efrem
1. Grăieşte cu urgie împotriva dracului curviei precum împotriva unui câine, şi nicidecum să nu voieşti să fii răpit de un gând ca acesta, că din scânteie se înmulţeşte jăraticul,
115 Chipului idolesc.
116 Vezi Daniil 3: 1-7. Ascultând de porunca lui Nabucodonosor, oamenii au venit să se închine chipului construit de el, iar atunci când se începea cântarea, toţi trebuiau să se plece la pământ spre închinare. La fel şi sufletul cel luptat de curvie: dacă ascultă de chemarea diavolului, îi dă pricină acestuia să-i cânte spre deşteptarea patimilor, doardoar de ar cădea şi cu lucrul în faţa lui, aşa cum păgânii au căzut odinioară în faţa idolului lui Nabucodonosor.
258
şi din pomenirea117 rea cresc poftele cele rele. Scutură pomenirea lor mai vârtos decât putoarea noroiului curviei adusă de acestea.
2. Oarecare frate, luptat fiind de curvie, certând pe dracul, zicea: „Du-te întru întuneric, satano, oare nu ştii că, deşi nevrednic sunt, mădulare ale lui Hristos port?!”. Şi îndată a încetat înfocarea, de ca şi cum, suflând cineva, ar fi stins lumânarea, încât se minuna singur de sineşi şi slăvea pe Dumnezeu.
3. Dacă lucrând tu, te va supăra duhul curviei, să nu te leneveşti a întinde mâinile tale la rugăciune; iar dacă mai iute se va pune asupra ta, sculându-te, pleacă genunchii rugându-te, şi rugăciunea credinţei va bate război pentru tine.
117 Vezi nota de mai-nainte de la cap. VII.
PRICINA A DOUĂZECI ŞI NOUA
Că trebuie a ne abate de la vorbirile femeilor, şi de la celelalte ce zădărăsc patimile.
I.
A lui Paladie
Era un oarecare monah în vârful muntelui cetăţii Lico, pe nume Ioan, care, mergând noi la dânsul, ne-a povestit nouă o povestire ca aceasta, zicând: „Era un oarecare în pustia cea de aproape de cetate, întru toată nevoinţa petrecând, şi cu rucodelia pâinea sa scoţându-şi, şi la rugăciune stăruind, sporea cu bunătăţile. Şi de aici luişi şi bunei sale vieţuiri ticăloşeşte şi-a îndrăznit lucruri peste măsură; iar ispititorul, ca pe Iov l-a cerut pe el. Şi iată, i-a făcut lui lângă seară nălucire de femeie frumoasă rătăcită prin pustie, care, aflând uşa deschisă, a sărit în peşteră şi, căzând la picioarele lui, a cerut de la dânsul odihnă, că o apucase seara.
Iar el, cu prea nebunească socoteală miluindu-o pe ea, fără cuviinţă o a primit în peşteră şi o întreba de rătăcirea ei. Iar ea îndată i-a spus, şi cuvinte de momire şi de amăgire pe furiş îi semăna lui, şi multă vorbire. Şi de aici înainte zâmbire şi râs, şi atingere de mână şi de barbă, şi pe după cap, şi a robit desăvârşit pe sihastru. Iar cum se pornea el cu gândurile, ca cel ce avea în mâini poftire, îndemnarea şi vremea de a săvârşi dulceaţa socotindu-le, s-a învoit în cugetul său cu aceea, şi se ispitea să se împreuneze cu dânsa, făcându-se, iată, ca un nebun şi ca un cal turbat către femeie.
260
Iar ea, de năprasnă tare strigând, s-a făcut nevăzută din mâinile lui, fugind ca o umbră; şi se auzea în văzduh râs de draci mulţi mustrându-l pe dânsul că s-a plecat sub amăgirea lor, şi cu mare glas strigau: „Tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri; tu te-ai înălţat până la ceruri, iar acum te-ai smerit până la adâncuri”. Iar el, petrecând noaptea aceea în tânguiri şi în gemete, s-a deznădăjduit de a sa mântuire, care lucru nu trebuia, şi în lume s-a întors. Că aceasta este sporirea vicleanului, atunci când, biruind pe cineva, îl va aşeza pe dânsul întru nebunie, ca de aici înainte să nu se mai poată scula. De unde, o, fiilor, ne învăţăm că nu ne foloseşte nouă vorbirea femeilor, ci prea mult ne vatămă, neştearsă pomenire tipărind întru noi, pe care din faţă şi din vorbire ne-o tragem asupră-ne.
II.
A lui Grigorie Dialogul
în vreme ce povestesc, Petre, lucrurile bărbaţilor celor mai mari, de năprasnă am venit întru pomenirea lui Andrei, Episcopul cetăţii Fundis118, adică de ce a făcut întru dânsul Dumnezeiasca milostivire. Prin care, pe cei ce citesc îi îndeamnă mai vârtos a se păzi, ca cei ce trupul lor cu înfrânarea şi l-au sfinţit să nu cuteze a locui cu femei, ca nu cumva sub o atât de mare cădere cu gândul să se supună, că, de faţă fiind fata, pofta o zădăreşte, şi spre rău o pleacă pe dânsa. Că pentru lucrul ce-l povestesc eu aici nu este îndoială, pentru că atâtea mărturii sunt câţi locuiesc în cetatea aceea.
118 Oraş din vechea Italie.
261
Deci acest preacucernic bărbat, viaţa sa plină o petrecea de fapte bune, şi prin înfrânare păzirea cea dinlăuntru cu sfinţenie o păzea. Şi avea o călugăriţă oarecare ce de multă vreme locuia împreună cu sine, şi n-a voit să o lepede pe ea din episcopie sau dintru grija sa, întru vestire fiind119 despre curăţia sa şi a aceleia, lăsându-o pe dânsa să locuiască cu el în episcopie. Dar, dintru aceasta, obişnuitul întru răutate vrăjmaş a cercat intrare de ispită în sufletul episcopului. Şi a început să vâre frumuseţea aceleia în ochii lui cei gânditori şi, pe pat culcându-se, i-a gătit acestuia a gândi cele ce nu se cuveneau.
într-o zi, un jidov din părţile Campaniei, venind în Roma, apucându-l pe dânsul seara pe cale şi neavând unde să găzduiască, a poposit spre a rămâne în capiştea lui Apollon, ce era aproape de locul acela. Şi temându-se de spurcăciunile ce se făceau în acel loc, măcar că nu avea credinţă în Cruce, pe sineşi cu semnul crucii îngrădindu-se, s-a culcat. Iar pe la miezul nopţii, linişte fiind din pricina pustietăţii locului, şi pentru singurătatea sa speriindu-se, zăcea treaz.
Şi de năprasnă uimindu-se, a văzut norod mult de duhuri viclene cum mergea înainte ca într-un alai al unei stăpâniri. Iar cel mai întâi decât ceilalţi a şezut în scaunul său, şi au început duhurile cele ce stăteau înaintea lui să cerceteze faptele şi izvodirile lui, căutând să se înştiinţeze câtă răutate şi vicleşug dintr-înşii a lucrat fiecare. Iar când toţi îi povesteau lui cele ce au lucrat asupra oamenilor, unul, în mijloc sărind, a vestit ispita şi tulburarea cărnii ce s-a ridicat în sufletul episcopului Andrei prin frumuseţea călugăriţei ce locuia împreună cu dânsul în episcopie.
119 ev irZr)potopîa = (fiind) liniştit, asigurat.
262
Deci aceasta auzindu-o proestosul celorlalte duhuri, vicleanul diavol, foarte cu dulceaţă o a primit şi a mărturisit cum că mare câştig i s-a adus lui, anume că a înduplecat suflet de bărbat sfânt în greşeala pierzării. Iar dracul cel ce a vestit acestea, adăugând a zis: „Până în ziua trecută n-am încetat supărându-l pe el, şi gândul lui a-l trage n-am putut, iar ieri, spre seară, l-am făcut a se atinge cu împătimire pe dinapoia sfintei fecioare cu mâna sa”. Atunci, vicleanul diavol, vechiul vrăjmaş al neamului omenesc, pe acesta mângâicios chemându-l, a zis: „Ceea ce ai început, sileşte-te a împlini, ca întru căderea lui, tu singur între ceilalţi semnul biruinţei să-l dobândeşti”.
Deci acestea văzând jidovul şi auzindu-le, întru mare frică şi înghesuială [strâmtorare] a căzut. Iar diavolul, proestosul duhurilor celor viclene, le-a poruncit acelora să caute să afle cine este cel care a cutezat a se culca în casa lor. Şi venind duhurile vicleşugului, şi cu de-amănuntul cercându-l, dacă l-au văzut pe el cu semnul crucii pecetluit, mirându-se, au zis: „O, nevoie, vas pângărit şi pecetluit este”; şi aceasta lui vestindu-o, toată tulburarea duhurilor celor viclene s-a făcut nevăzută.
Iar jidovul cel ce a văzut şi a auzit acestea, îndată s-a sculat, şi la Episcop cu sârguinţă a venit, şi aflându-l pe dânsul în biserică, l-a luat deosebi.
Şi căuta a se înştiinţa de la dânsul de ce fel de ispită este cuprins. Iar el, ruşinându-se, nu mărturisea. Atunci a zis jidovul: „Au nu pe roaba lui Dumnezeu cutare ţi-ai răzimat ochii tăi prin dragoste urâtă?”.
Iar Episcopul se lepăda chiar şi de acestea. Şi a zis jidovul: „Pentru ce te lepezi? Au nu până la aceasta te-ai pogorât? Ieri, spre seară, au nu cu împătimire ai apropiat mâna dinapoia ei?”
263
Atunci, Episcopul, cu graiurile acestuia vădit fiind, cu toată smerita cugetare a mărturisit cele pe care mai-nainte le tăgăduia. Şi vrând jidovul a-i mângâia ruşinea greşelii lui, i-a povestit lui cum a cunoscut aceasta, şi cele ce le-a auzit întru adunarea duhurilor celor viclene. Iar acestea auzindu-le Episcopul şi cunoscându-le, îndată la pământ plecându-se, pe sineşi la rugăciune s-a dat; şi numaidecât din episcopie nu numai pe roaba lui Dumnezeu aceea, ci şi toată partea femeiască pe care o avea spre slujba episcopiei a lepădat-o, iar capiştea lui Apollon, biserică a Fericitului Apostol Andrei o a făcut.
Şi s-a izbăvit şi de bântuiala cărnurilor sale, cu darul lui Dumnezeu izgonindu-se desăvârşit de la dânsul, iar pe jidov către veşnica viaţă l-a tras: că tainele credinţei pe dânsul învăţându-l, şi cu apa Botezului curăţindu-l, în sânul Sfintei Biserici l-a adus. Deci s-a făcut ca jidovul cel ce spre mântuirea altuia alerga, întru a sa a sosit, iar dintru aceasta puternicul Dumnezeu l-a adus pe altul la viaţă bună, de unde pe altul într-însa a fi păzit a binevoit.
Petru
Acest lucru ce s-a făcut şi pe care l-am auzit dă şi frică, şi nădejde de mântuire.
Grigorie
Aşa se şi cuvine a nădăjdui noi totdeauna la milostivirea lui Dumnezeu, şi de a noastră neputinţă a ne teme; că iată, şi cedrul grădinii, clătinat l-am auzit, dar nu dezrădăcinat, ca nouă, neputincioşilor, prin clătinarea lui, frică să ni se facă, iar îndrăznire, pentru statornicirea lui cea de pe urmă.
264
A aceluiaşi
În părţile Campaniei, în muntele cel din Marsin, un oarecare bărbat foarte cucernic pe nume Martin a petrecut viaţă singuratică într-o peşteră foarte strâmtă, închizându-se pe sine pentru mulţi ani. Şi se dădea lui din piatra peşterii, cu îngăduinţa preaputernicului Dumnezeu, izvor de apă, atât cât ajungea lui spre trebuinţa cea de toate zilele. Iar începătorul răutăţii, vrăjmaşul, pizmuind răbdarea Sfântului, se ispitea a-l izgoni pe dânsul din peşteră: şi intrând într-un şarpe, iubita lui fiară, l-a făcut pe acela a intra în peşteră. Şi rugându-se Sfântul, s-a lungit înainte-i, şi Sfântul era cu totul nesperiat, şi punea mâna sau şi piciorul său la gura aceluia, zicând: „Dacă ai luat voie a mă vătăma, eu nu te opresc”. Iar aceasta s-a făcut până la trei ani. Apoi, vrăjmaşul, de răbdarea şi puterea lui cea multă biruindu-se, a scrâşnit, iar şarpele se dădu pe sineşi de-o parte a muntelui, într-o râpă, şi toate desişurile cele din locul acela s-au ars cu văpaia ce a ieşit dintr-însul, Dumnezeu silindu-l pe dânsul a-şi arăta câtă putere avea, care, biruindu-se, ruşinat s-a dus. Deci pricepe-l pe dânsul, şi ia aminte la ce fel de păzire a minţii a stătut acest om al lui Dumnezeu, care trei ani fără de grijă împreună cu şarpele a petrecut.
Petru
Mă spăimântez chiar şi numai la auzirea acestora.
Grigorie
Deci acest preaputernic bărbat, încă din început de când s-a închis pe sine în peşteră, a hotărât ca să nu vadă femeie de aici înainte, nu ca şi cum ar urî firea femeiască, ci
265
temându-se să nu cadă în primejdia ispitei ce se întâmplă din frumuseţea cea văzută. Iar o femeie oarecare, auzind aceasta, cu îndrăzneală în munte s-a suit, şi la peştera lui fără de ruşine a venit. Iar văzându-o Sfântul pe dânsa de departe venind, şi din haine cunoscându-o că este femeie, pe sineşi la rugăciune se dădu, şi la pământ a plecat faţa sa, şi atâta a stăruit întins la rugăciune, până când, acea neruşinată femei slăbind, de la fereastra chiliei lui s-a depărtat, şi pogorându-se din munte şi-a plinit viaţa ei chiar întru acea zi, şi dintru aceasta cunoscut tuturor se făcu că Preaputernicului Dumnezeu nu i-a plăcut ca printr-o îndrăzneală ca aceasta să-l scârbească pe robul lui Dumnezeu.
III.
A Sfântului Simeon cel din Staul120
Odată, o femeie a fost cuprinsă de un dor Dumnezeiesc de a-l vedea cu ochii pe Marele Simeon, ca să se îndulcească de la dânsul de dar şi de blagoslovenie; dar poftirii ei i se făcea opreală, căci ograda stâlpului oprea intrarea femeilor. Şi fiind ea iubitoare de fapte bune ce se topea cu focul dorului de acesta, toate gândurile le mişca către sineşi.
Iar odată, oarecari ostaşi mergând pentru vederea bărbatului, îmbrăcându-se ea cu îmbrăcăminte asemănătoare acelora, toată prefăcându-se după portul acelora şi toată bănuiala alungându-o, s-a suit pe cal, mergând călare împreună cu ei, şi aşa drumul degrab l-au isprăvit.
120 Mctvâpa = spaţiu închis; staul sau ţarc pentru diverse animale. Numit aşa poate pentru îngrăditura în care se afla stâlpul său. E vorba de Sfântul Simeon Stâlpnicul.
266
Iar fiindcă au ajuns la ogradă, ostaşii s-au pogorât de pe cai, iar caii i-au lăsat femeii, ca la unuia din ostaşi, căci încă nu era cunoscută că era femeie. Iar ea a primit numaidecât însărcinarea, voind şi ea asemenea lor să dobândească, şi calul ei să-l lase iarăşi cu ei, că, dacă-l vor vedea pe Sfântul, apoi se vor întoarce. Deci de vreme ce ostaşii au venit la Sfântul şi au dobândit cele ce doreau, Dumnezeiescul Simeon a zis către dânşii: „Un ostaş dintre voi a rămas în urmă, iar voi, dacă vă veţi întoarce către dânsul, spuneţi-i aşa: Rugăciunea sufletului tău s-a suit în urechile Domnului, şi te-a blagoslovit Domnul Dumnezeu, Cercetătorul pomenirilor şi al gândurilor inimii, şi blagoslovit eşti Domnului, căci, ajungând tu la un sfârşit al acestei sârguinţe, nu mai ai trebuinţă să vii până aici”.
Zicând minunatul Simeon acestea, ieşind ostaşii din ogradă, se înspăimântau de proorocia bărbatului şi se minunau de fapta bună a ostaşului care rămăsese în urmă. Iar după ce au ieşit din ogradă, i-au spus lui cele ce li se porunciseră. Şi multă rugăciune aduceau fericitei aceleia, oricine ar fi fost ea, cerând ei să le arate care este mărimea isprăvilor ei; că ziceau: „Acea dulce gură şi de miere curgătoare a lui Simeon nu te-ar fi adus prin atât de multă pomenire de nu s-ar fi învistierit întru tine oarecare bogăţie de fapte bune ascunsă”.
Iar ea, cunoscând că nu s-a ascuns de Sfântul nimic din cele despre dânsa, a descoperit bărbaţilor cele despre ea, dar nu pe toate, şi a zis: „Pe mine, fraţilor, de multă vreme un dor Dumnezeiesc spre vederea acestui Dumnezeiesc bărbat mă ţine a veni, şi cu darul Duhului cel dintru dânsul cu însuşi ochii a mă îndulci. Iar de vreme ce femeilor nu le era îngăduit să intre în ogradă, am socotit de trebuinţă să ascund firea (căci sunt femeie) şi înfăţişarea să mi-o ascund;
267
dar fiindcă şi cunoscător de cele ascunse este bărbatul, iar a mă ascunde astfel n-a fost cu putinţă, de acum mă duc, şi nu grăiesc împotriva poruncii. Că iată, mă învrednici blagosloveniei, şi nu prin cele prin care mi s-a părut că mă pot ascunde, ci îndulcindu-mă din cele prin care m-am prins de dar”.
Unele ca acestea povestind acea femeie bună, mai mult minunându-se ostaşii de Sfântul, întru ale sale fiecare s-a întors.
IV.
Din viaţa Cuviosului Martinian
Sfântul Martinian, mulţi ani locuind în pustie şi felurite fapte bune isprăvind, mai pe urmă, din bântuiala vicleanului, puţin de n-a ajuns să se primejduiască. Căci pe o femeie oarecare, pe care satana o rânduise spre a bântui pe acest drept, primindu-o în chilia sa, de ca şi cum ea ar fi fost rătăcită prin noapte, şi temându-se ca nu cumva să piară, atât de tare s-a clătinat cu mintea de cuvintele ei drăgăstoase, încât s-a învoit cu păcatul, măcar că, cu mila lui Dumnezeu, îndată trezindu-se din patimă, pe sineşi cu nemilostivire s-a chinuit, şi, foc aprinzând în mijlocul lui, a stătut din destul, încât cumplit i s-au ars picioarele, şi aşa, cu arderea focului, a stins focul poftei şi a scăpat de primejdie.
Şi stăruind acela la chilie până la şapte luni, căci se afla neputincios din pricina rănilor arsurii, după aceasta, din durerile rănilor uşurându-se, s-a ridicat din chilie şi a mers la mare, a locuit pe o piatră strâmtă ieşită din mare, stând departe de pământ, fiind povăţuit către dânsa de un corăbier, care, bine-credincios fiind, îi dădea lui trebuinţa cea de
268
nevoie, pâine şi apă. Dar şi acolo i-a ridicat vrăjmaşul ispită, mai rea decât cea dintâi.
Că iată, trecând de acum şase ani de când Martinian a ales să locuiască pe acea piatră strâmtă, neacoperit cu totul şi senin, iar al şaptelea curgând, trecând pe lângă locul acela o corabie plină de femei şi de bărbaţi, pândind vrăjmaşul, cu oarecare vânt silnic o a izbit de piatră, şi îndată o a sfărâmat pe dânsa, iar pe cei din corabie degrab i-a înecat în apă. Iar o fată, cu frumuseţea peste fire, o scândură apucând, şi aproape de piatră venind, s-a agăţat de dânsa şi a început să strige: „Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, milostiveşte-te spre mine, ceea ce pier, întinde mâna, apucă mai degrab, că iată, mă apucă adâncul”.
Deci văzând fericitul pieirea ca pe ascuţişul briciului şi că de nicăieri altundeva nu este ei mântuire, zâmbind, a zis: „Şi acest lucru este meşteşug al tău, vicleanule, dar nu vei birui tu puterea lui Hristos spre Care eu am nădăjduit”. Şi numaidecât la cer întinzându-se, a zis: „Doamne, Doamne, întru Care eu nădăjduiesc, nu mă lăsa să pier, pe mine, care voiesc a izbăvi pe ceea ce se primejduieşte, ci ce este de folos pentru sufletul ei iconomiseşte şi mie”.
Aşa zicând, a întins mâna femeii şi o a scos din apă; iar după ce s-a uitat şi la faţa ei şi a cunoscut cât este de frumoasă, a zis: „Cu adevărat, nu se întocmeşte fânul cu focul, nu se poate eu şi tu a avea petrecerile de obşte, căci, prin vicleanul, va fi putrezire întru amândoi. Deci tu îngăduie aici şi de nimic să nu te temi, că este pâine şi apă, până ce va veni corăbierul care s-a obişnuit a aduce mie cele de trebuinţă; şi când va veni, spune-i lui întâmplarea, şi acela te va duce de aici, şi te vei duce în cetatea de acolo. Aşa zicând, semnul crucii pe apă l-a pus, rugându-se aşa: „Dumnezeule, de a Cărui certare marea şi vânturile ascultă, caută spre
269
mine şi să nu mă laşi să pier; că iată, întru numele Tău Cel înfricoşător apelor pe sinemi mă las, hotărând a pieri mai bine aşa decât a mă robi cu patimă trupească”. Apoi şi către fată întorcându-se, şi mântuire sufletului ei cercându-i, s-a lăsat pe sine în mare. Şi numaidecât doi delfini punându-se dedesubt, şi vârtos pe bărbat pe spinări purtându-l, l-au scos din apă.
Iar dacă a ieşit cuviosul pe pământ, mulţumind lui Dumnezeu pentru acea preaslăvită aducere, apoi aşa se judeca cu gândurile ce-l munceau, socotind ce trebuie să facă, „că nici în munţi, zicea, nici în apă nu mă lasă vrăjmaşul să mă liniştesc. Şi bine este a ne pleca lui Hristos, Care porunceşte: Goniţi fiind în această cetate, fugiţi în cealaltă (cf. Matei 10:23)”. Şi zicând aşa, a plecat fugind şi zicând: „Fugi, Martiniane, ca să nu te prindă ispita. Fugi, sărace călugăre!”. Şi aşa a petrecut fugind, până la cea mai de pe urmă răsuflare a lui.
V
Din viaţa Sfântului Arsenie
în preajma Canoponului petrecând Marele Arsenie (iar acesta era una din cele şapte guri ale Nilului), a venit o oarecare singlitică121 din Roma, foarte bogată, dar şi iubitoare de Dumnezeu. Iar scopul venirii ei era ca să-l vadă pe Arsenie şi să dobândească folos de la dânsul, şi împreună cu acela, cu cele după Dumnezeu faceri de bine să-l ospăteze. Aceea, pe Arhiepiscopul Teofil122 cel ce o primise pe dânsa şi o
121 Senatoare sau persoană nobilă în general.
122 Teofil, Patriarh al Alexandriei între anii 385-412. A trăit între anii 350-445.
270
găzduise cu dinadinsul îl poftea ca să plece pe Sfântul să o învrednicească pe ea de vederea ochilor lui.
Iar el s-a dus, şi, apropiindu-se, foarte cu căldură îl poftea, iar Arsenie nu îngăduia, măcar că Arhiepiscopul, pe lângă altele pe care le punea înainte-i spre plecare, a adăugat şi osteneala acelui drum depărtat, şi aşa se ispitea să-l înduplece adică pe Arsenie, iar singlitica, înştiinţându-se de aceasta, n-a răbdat; că o zădăra pe dânsa şi credinţa cea către Cuviosul şi dorul. Însă şi osteneala şi sfiala şi toate trecându-le cu vederea, a apucat pe calea cea către dânsul, voind să-l vadă.
Apropiindu-se ea, afară din chilie aflându-se Sfântul, s-a pus pe sineşi înainte la picioarele aceluia; şi el o a sculat cu mânie şi, luând aminte, a zis: „Dacă faţa mea voieşti a mi-o vedea, vezi-o!”. Iar pe dânsa, cuprinzându-o frica împreună cu ruşinea, acestea nu o au slăbit [lăsat] pe dânsa nicidecum să se uite.
Apoi, adăugând iarăşi, a zis: „Au oare n-ai auzit de lucrurile mele, şi nu pentru acestea ai poftit a veni către noi? Şi cum ai îndrăznit să faci atâta călătorie pe mare şi să vii aici? Nu ştii că eşti femeie şi nu-ţi sunt spre cuviinţă cărările dinafară? Dar, precum se vede, aceasta ţi-a venit în minte: ca, după ce te vei întoarce iarăşi în Roma, arătat să faci şi celorlalte femei zicând că am văzut pe Arsenie; şi dintru aceasta să pui marea plină de femei ca să vină necontenit către noi”.
Iar ea a zis: „Nu voi pleca, părinte, Dumnezeu ajutându-mi, pe nici una din femei să vină aici, numai tu să nu încetezi a te ruga pentru mine şi a mă pomeni”. Iar el a zis: „Mă rog lui Dumnezeu, mai vârtos să şteargă pomenirea ta din inima mea”.
Aceasta auzind aceea, cu prea mare scârbă s-a atins, şi fierbinţeala s-a aprins de dânsa, şi a hotărât să se întoarcă în
271
Alexandria, care lucru, fiindcă a venit în urechile Episcopului, spre cercetarea ei s-a dus cât mai degrab.
întrebând de pricina boalei, şi înştiinţându-se, o mângâia pe dânsa cu blândeţe şi-i zicea binişor: „Nu se cădea să te mâhneşti aşa pentru cele ce ai auzit, căci cuvintele nu sunt de îngreuiere, ci de păzire prea adevărate, de vreme ce şi tu cunoşti ce fel de războaie este în obicei vicleanului a ridica prin femei celor ce au ales a sluji lui Dumnezeu. Deci ceea ce ţi-a zis ţie stareţul, pentru aceasta ţi-a zis; însă acela nu va conteni nicidecum rugându-se pentru sufletul tău, ba şi pentru toţi creştinii neîncetat rugându-se”. Cu aceste cuvinte tămăduindu-se femeia de scârbă, s-a întors acasă.
VI.
Din Pateric
1. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „De va ieşi vreun frate la slujire şi se va întâlni cu o femeie pe cale, cum va putea să scape de războiul curviei?”. Şi a răspuns bătrânul: „Poate că de război nu poate să fugă, dar de fapte poate să scape, numai de va tăcea în ceasul întâlnirii. Că precum cremenea împreună lovindu-se cu amnarul, scoate foc, aşa şi vorba femeii cu a bărbatului, împreună lovindu-se, păcatul îl lucrează”.
2. Zis-a Avva Isaac: „Nu primiţi, o, monahilor, a locui cu copii; că în Schit, patru biserici s-au făcut pustii din pricina copiilor”.
3. Zis-a un stareţ: „Punând copilul cuvântul său între cei mai mari decât dânsul, asemenea este cu omul ce aruncă foc în sânul fratelui său”.
272
VII.
A Sfântului Efrem
Frate, de vei vorbi cu vârstă tânără şi înflorită cu frumuseţea, păzeşte-ţi ochiul, ca nu cumva pofta să tulbure mintea ta şi să începi a întinde cuvinte cu împătimire, şi astfel să te afli cu marginile buzelor vorbind pentru întreaga-curăţie, iar cu sufletul înverşunându-te. Dar când se va întâmpla ţie vreo vorbă ca aceasta, vorbeşte căutând jos pe cele mai multe şi, prin scurtime cuvântul tăindu-l, apucă-te de tăcere, că zice Scriptura: Şi l-a rătăcit pe el multa vorbă (Pilde 7:21).
VIII.
A lui Antioh Pandectul
Fraţilor, bun lucru este, şi potrivit nouă, celor ce odată am fugit de lume şi ne-am făgăduit lui Dumnezeu să ne păzim curaţi şi neîntinaţi, să ne depărtăm de vorbirea femeilor, de este cu putinţă chiar şi de vederea lor. Căci vederea femeiască este săgeată plină de otravă, şi în sufletul pe care-l va străpunge, îndată pune într-însul otravă, şi pe cât zăboveşte, pe atâta mai multă putrejune lucrează; şi precum scânteia, zăbovind în paie, ridică văpaie, aşa pomenirea femeiască, stăruind în cuget, aprinde pofta; şi precum fitilul candelei este hrănit de untdelemn, aşa şi focul dulceţii e aprins de vorba femeiască. Deci să fugim de dânsele, iubiţilor, că otravă sunt vorbele lor, căci cu lesnire ucid sufletele noastre.
Dar să ascultăm ce grăieşte Sfânta Scriptură despre dânsele. Zice Pilduitorul: Prin femeie e începutul păcatului, şi
273
printr-însa murim toţi (înţ lui Sol. 25: 24). Şi mai zice: Nu da apei cărare, nici femeii îndrăzneală spre tine (Sirah 25:24). Şi iarăşi: Fiule, să nu te biruiască pofta frumuseţii, nici să te lipeşti cu genele tale, că femeia vânează suflete cinstite de bărbaţi (Pilde 6: 25-26). Multa vorbă amăgeşte pe om, şi cu laţurile cele din buze l-a scăpătat pe dânsul, iar el a urmat eişi, uşor din minte fiind; şi precum boul spre junghiere se aduce, şi ca un câine spre legături, neştiind că pentru suflet aleargă. Deci să nu se abată inima ta la căile ei, că, pe mulţi rănindu-i, la pământ i-a pus, şi nenumăraţi sunt cei pe care i-a omorât; căci cărări ale iadului este casa ei, pogorând în cămările morţii. Departe dar fă calea ta de la dânsa, şi să nu te apropii de uşile casei ei, ca să nu se umple străinii de puterea ta, iar pe urmă să te căieşti (Pilde 5: 8-11).
Deci de la aceasta şi noi să ne plecăm şi să ne depărtăm pe înşine de vederea şi vorba femeilor. Că am auzit despre Samson Nazireul, cu care umbla Duhul Domnului, cum s-a pogorât prin femeie în adâncul pierzării; încă şi David Proorocul, din nepăzita vedere prinzându-se, a împreunat uciderea cu preacurvia, iar pentru acestea a căzut în miriade de rele. Dar şi Solomon, cel ce avea înţelepciune şi pricepere mai presus decât nisipul, şi chibzuială a inimii, şi bogăţie, şi slavă multă, mai presus decât toţi oamenii, au nu şi unul atât de mare ca acesta prin femeie s-a surpat, şi depărtat de la Dumnezeu s-a făcut? încă şi bătrânii şi judecătorii norodului, fără de socoteală uitându-se, şi la frumuseţe străină luând aminte, fiindcă cumplit şi-au aprins loruşi cuptorul poftei, sculându-se asupra Fericitei Suzana, şi neputându-o birui pe aceasta, spre pâră mincinoasă s-au abătut, şi la cea nevinovată pe a loruşi vină o au lipit fără dreptate; dar vădiţi fiind, cu silnică moarte au pierit.
Deci mai bine este să se apropie cineva de foc arzând decât de femeie, căci dacă de foc te vei atinge, durându-te,
274
cu dulceaţă te vei depărta. Iar dacă de femeie apropiindu-te, te vei atinge de graiurile ei, şi înmulţind cu dânsa vorba, nu vei mai putea să te depărtezi, iar mai vârtos dacă eşti tânăr, şi cu gândul neputincios, te vei primejdui încurcându-te în mrejele ei, precum gângăniile ce cad în mreaja păianjenului.
Deci, se cade ca cel ce voieşte să păzească curăţenia să fugă de femeie precum fuge cineva de şarpe, pentru că sufletul aceleia este otravă purtătoare de moarte, şi nu numai vorba ei, ci şi aducerea aminte de dânsa. Că vinul, zice, şi femeile, depărtează123 inimile înţelepţilor (Sirah 19: 2); şi Ecclesiastul zice: Mai amar decât moartea şi otrava este a vorbi cu femeia (Eccl. 7:27). Iar această patimă, şi Iubitorul de suflete, Domnul, stricătoare de suflete ştiindu-o, şi pierzătoare, a hotărât, zicând: Tot cel ce se uită la femeie spre a o pofti pe dânsa, iată, a preacurvit cu dânsa întru inima Sa (Matei 5: 28).
IX.
A lui Avva Isaia
Dacă te vei duce în sat sau în cetate, ochii tăi să fie căutând în jos, ca să nu-ţi ridici războaie în chilia ta; şi mergând, de-ţi va zice ţie vreo femeie: „Pace ţie!”, răspunde-i în inima ta, jos luând aminte cu ochii. Şi, de vei putea, să nu iei aminte până la haine femeieşti. Să nu primeşti a mânca împreună cu femeie, sau să ai prieteşug cu cei mai tineri, nici să dormi, mai tânăr fiind, cu cineva pe o rogojină, fără decât cu fratele tău sau cu Stareţul tău, şi aceasta cu frică, şi nu cu nebăgare de seamă.
123 âirooTT)oouoiv = pustieşte, înstrăinează (pe înţelept de Dumnezeu, de gândurile bune etc.).
275
X.
A Sfântului Varsanufie
Un frate, trimiţându-se departe la un răspuns al Chinoviei, a întrebat pe stareţ de se poate, chemat fiind de prieteni, ca să mănânce împreună cu femei. Şi a răspuns stareţul: „Nicidecum nu se cuvine să mănânci împreună cu ele”. Şi a zis fratele: „Şi de unde ştiu că, atunci când sunt chemat de cineva, nu vine şi o femeie să mănânce împreună cu noi, ca să nu mă duc?”. Răspuns-a stareţul: „întreabă pe cel ce te cheamă pe tine de este cumva acolo femeie, şi de va zice că da, leapădă-te, zicând: Iartă-mă, că am poruncă să nu mănânc împreună cu vreo femeie”. Zis-a fratele: „Şi dacă, uitând să întreb, mă voi duce, şi se va întâmpla să aibă femeie, şi va veni cu mine la masă, ce să fac?”. Răspuns-a stareţul: „Dator eşti a lua deosebi pe cel ce te-a chemat şi să zici lui: Iartă-mă că am uitat să-ţi spun ţie mai-nainte cum că am poruncă să nu mănânc împreună cu femeie, slobozeşte-mă dar, şi mă duc. Iar de va fi depărtat femeia, rămâi, iar de nu, depărtează-te. Şi să nu vatămi porunca, ca să nu se facă moarte din neascultare, şi să nu te temi, că nu se face spre sminteală, ci spre zidire”.
XI
Din Pateric
1. Zis-a Avva Macarie: „Să nu dormi în chilia fratelui ce are veste rea”.
2. Ziceau Părinţii că, între călugări, copiii sunt o cursă a diavolului mai presus decât femeile.
276
3. Ziceau iarăşi că, unde este vin şi copii, nu mai este trebuinţă de satana.
4. Zicea un stareţ: „Fiilor, sarea din apă este, şi de se va apropia de apă, se topeşte şi se prăpădeşte. Asemenea, monahul: din femeie este, iar de se va apropia de femeie, se topeşte şi piere”.
5. Zis-a ucenicul lui Avva Sisoe către dânsul: „Părinte, ai îmbătrânit, haide dar să mergem aproape de lume”. Zis-a lui stareţul: „Unde nu este femeie, acolo să mergem”. Zis-a ucenicul lui: „Şi care este locul acela unde nu este femeie, fără numai singură pustia?”. Şi i-a zis lui stareţul: „Deci dar în pustie mă du”. Şi s-a liniştit acest stareţ în muntele lui Avva Antonie 70 de ani, numai puţin petrecând mai-nainte cu Avva Or în Schit, şi vezi cum încă tot se îngrădea pe sineşi.
6. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „De se va face nevoie să vină cineva în vorbire cu o femeie, cum se cade să o întâmpine pe dânsa?”. Şi a răspuns bătrânul: „Nevoia aceasta este de la diavolul, că multe şi din multe feluri de pricini, de ca şi cum ar fi de nevoie, punându-le înainte vicleanul, ca pe cel ce se nevoieşte împotriva lui cu una dintr-aceasta să-l robească şi să-l pogoare cu sineşi în prăpastia pierzării; însă, precum ai zis, de se va face vreodată nevoie de vorbă cu o femeie, să nu o laşi să vorbească mult cu tine, încă şi tu când vei grăi, încheind în puţine graiuri, zi cât mai multe pricini şi degrab las-o pe dânsa; iar dacă vei zăbovi cu dânsa, nu vei putea scăpa de putoarea ei, ci gândul tău, de dânsa umplându-se, se va moleşi şi va cădea de aici înainte”.
7. Un frate oarecare s-a dus spre cercetarea surorii sale care era bolnavă într-o mănăstire; şi era credincioasă foarte, şi nu primea să vadă bărbat. Încă şi într-alt fel, nici vrând
277
cu pricina ei fratele său să intre în mijlocul femeilor, l-a înştiinţat pe dânsul prin altcineva, zicând: „Du-te, frate, rugându-te pentru mine, şi, cu darul lui Hristos, te voi vedea întru împărăţia Cerurilor”.
8. Oarecare frate era călătorind cu maica sa, bătrână fiind ea, şi, dacă s-a apropiat de un râu, bătrâna nu putea să treacă. Şi luând fiul ei haina sa, şi-a învelit mâinile sale şi, aşa luându-o pe dânsa, o a dus de cealaltă parte. Apoi i-a zis lui aceea: „Fiule, pentru cei ai învelit mâinile tale?”. Iar el a zis: „Pentru că trupul femeiesc este foc, iar dintr-acest lucru vine pomenire de alte femei, şi pentru aceasta am făcut aşa, ca să nu mă ating de trupul tău gol”.
9. Zis-a Avva Daniil către un oarecare frate supărat de curvie: „Niciodată să nu-ţi întinzi mâna ta în blid cu vreo femeie şi să mănânci cu dânsa, iar cu aceasta vei scăpa de dracul curviei”.
10. Zis-a Avva Ioan Colov: „Cel ce se satură şi vorbeşte cu copiii, iată, a curvit în gândul lui”.
11. Zis-a Avva Carion: „Omul, petrecând cu copil, de nu va fi puternic, vine jos; iar de este puternic, nu vine jos, dar nici nu sporeşte”.
12. Era oarecare sihastru în părţile Egiptului şezând singur în pustie într-o chilioară, şi era vestit. Iar după lucrarea diavolului, oarecare femeie necinstită auzind despre dânsul, a zis unor tineri oarecare: „Ce-mi veţi da şi eu voi surpa pe sihastrul vostru?”. Iar ei s-au făgăduit să-i dea oareşice lucru. Şi ieşind seara, a venit la chilia lui, prefăcându-se că este rătăcită. Şi stând lângă uşă, a ciocănit, şi ieşind bătrânul, şi văzându-o pe dânsa, s-a tulburat şi a zis: „Cum ai venit aici?”. Iar ea a răspuns plângând: „Rătăcită am venit aici, ci fă milă cu mine, şi nu mă lăsa să fiu mâncată de fiare”. Şi milostivindu-se, a băgat-o înlăuntru. Apoi, noaptea,
278
diavolul a început să-i semene lui gânduri de neastâmpărare. Iar el, cunoscând gândul vrăjmaşului, a zis către sineşi: „Meşteşugurile vrăjmaşului întuneric sunt, iar Fiul Lui Dumnezeu lumină este”; şi sculându-se, a aprins candela. Şi pe măsură ce văpaia poftei creştea într-însul şi cumplit îl învăpăia pe bărbat, iarăşi a zis întru sine: „Cei ce fac unele ca acestea, în muncă merg; deci cearcă de aici de poţi suferi focul cel veşnic”. Şi punând degetul său în focul candelei, nu l-a ridicat până n-a ars de tot. Căci, de covârşirea înfocării trupului, arzându-se de foc, nu simţea aşa de tare arderea lui. Deci arzând pe cel pus întâi, l-a pus apoi pe al doilea, apoi pe al treilea, şi, aşa făcând până dimineaţa, a ars toate degetele mâinilor.
Iar acea ticăloasă, văzând cele ce făcea bătrânul, şi cum şi-a ars degetele sale, a îngheţat de frică, şi de tot i-a ieşit sufletul. Iar tinerii care făcuseră rămăşagurile, dacă s-a făcut dimineaţă, au venit la sihastru şi l-au întrebat pe dânsul, zicând: „Venit-a aseară o femeie aici?”. Răspuns-a lor: „Da, e înlăuntru, doarme”. Iar ei, intrând, au aflat-o pe dânsa moartă. Apoi au zis lui Avva: „A murit”. Atunci bătrânul, descoperindu-şi mâinile sale, le-a arătat lor, zicând: „Iată ce mi-a făcut fiica diavolului, că mi-a prăpădit degetele”. Şi povestindu-le lor cele despre sine, a zis: „Scris este: Să nu răsplăteşti cu rău pentru rău (Rom. 12:17); să ne rugăm dar ca să învieze”. Şi, făcând rugăciune, o au ridicat pe dânsa şi i-au dat drumul; iar ea, ducându-se, s-a înţelepţit de aici înainte.
13. Se spunea despre un stareţ oarecare că, umblând pe drum, a aflat urmă de femeie, şi a acoperit-o, zicând: „… Ca nu cumva să o vadă vreun frate şi să primească război”.
14. Se spunea despre un stareţ mare că a mers la o obşte şi a văzut acolo un copil, şi n-a voit să doarmă în locul acela. Şi i-au zis lui fraţii cei ce erau cu dânsul: „Şi tu te
279
temi, Avva?”. Iar el a zis: „Adevărat, nu mă tem, fiilor, dar ce trebuinţă este de război sec124?”
15. Se spunea că s-a dus odinioară diavolul şi a bătut în poarta unei mănăstiri, şi a venit un copil să dea răspuns. Şi văzând demonul copilul, a zis: „Dacă tu eşti aici, de mine nu mai este trebuinţă”.
16. Zis-au Părinţii: „Dumnezeu nu aduce copii în pustie, ci satana, ca să răstoarne pe cei ce voiesc a trăi creştineşte”.
17. Înnoptat-a odată o corabie în diolkon125, şi a tras la muntele monahilor. Şi ieşind o femeie din corabie, a şezut pe munte; iar un frate, venind să ia apă din râu, o a văzut pe dânsa. Şi s-a întors lângă preot, zicând: „Iată, lângă râu şade o femeie, care lucru, Avva, niciodată n-a fost pe aici”. Şi auzind stareţul, a luat toiagul, şi, ieşind, alerga, strigând şi zicând: „Ajutaţi, fraţilor, că sunt tâlhari!”. Şi toţi, văzându-l pe dânsul, alergau şi ei cu beţe spre râu. Iar corăbierii, văzând pornirea lor, au priceput ce voiau să facă şi, răpind femeia în corabie, au tăiat funiile, şi au lăsat corabia să se ducă pe apă.
18. Zis-a un stareţ: „Cursă a diavolului către om, şi mai vârtos dacă este şi tânăr, este trupul nostru, precum şi Avva Isaia porunceşte, zicând: Să nu apuci mâna cuiva, nici să te apropii de trup străin, afară de boală mare, şi aceasta cu frică. Nici de tine să nu se apropie mână străină, nici să te scarpine, nici să zici cuiva vreodată să-ţi ia păduche din barbă sau din capul tău, sau din haina pe care o porţi, şi nici să dormi cumva aproape de cineva, niciodată în viaţa ta. Nici să nu dai sărutare tânărului ce nu are barbă, nici
124 apyou iroĂiou = război fără rost.
125 ALOĂKOV = cală de lansare pentru trecerea vaselor de-a lungul Istmului Corint.
280
chiar în biserică, nici venind din pământ străin, nici să râzi cu copil, ca să nu piară sufletul tău, nici să şezi sau să mergi aproape de dânsul. Încă şi întru trebile pântecelui tău, să nu şezi nicidecum cu altul, că cel ce este cu adevărat cucernic se ruşinează chiar şi de sine, că mulţi, nebăgând de seamă de aceste lucruri, socotindu-le ca un nimic, au căzut dintr-însele în groapă şi au pierit: că fiecare rău mare, de la unul mic se începe, şi aşa se face mare”.
XII.
A Sfântului Efrem
Mare primejdie e copilul în obşte dacă nu este ocârmuire în mijloc, iar cel ce îl creşte cu plăcere lui Dumnezeu, fericit este. Nu fugi tu, iubitule, de cei ce săgetează trupul? Fugi dar mai vârtos de cei ce săgetează sufletul. Nu fugi de şarpele ce muşcă trupul? Fugi dar mai vârtos de femeia ce mişcă sufletul. Cel ce ia aminte la frumuseţea femeilor sădeşte în sufletul său pofta ei, şi cel ce merge adeseori la uşile casei ei, asemenea este cu cel ce umblă pe gheaţă, căci alunecarea nu e departe de dânsul. Dar de foc fugi, iubitule, ca să nu arzi trupul tău? Fugi şi de păcat, ca să nu te trimită în focul nestins, şi să ardă trupul tău împreună cu sufletul veşnic. Precum doi războinici, aşa călugărul vorbind cu femeie se va prăda de întreaga curăţie, căci aceasta şi vorba femeiască sunt ca leoaica cu oaia într-o casă.
PRICINA A TREIZECEA
Că nicidecum nu se cuvine să audă credinciosul fluierul sau alăuta sau alte oarecare viersuri făţarnice126, ci să fugă de acestea ca de nişte lucruri pierzătoare.
I.
Grigorie Dialogul
Un oarecare cu numele Fortunat, bărbat de neam preabun, l-a rugat pe robul lui Dumnezeu Bonifatie, Episcopul cetăţii Fernitidos127, ce strălucea cu prea mari faceri de minuni, să vină în casa lui. Iar el, văzând că bărbatul cerea cu credinţă, cu osârdie l-a ascultat. Şi venind Episcopul în casa lui Fortunat, şi masa punându-se, mai-nainte să aducă el lui Dumnezeu rugăciunea cea hotărâtă la masă, un om oarecare sărac a stătut înaintea uşii cu jucări şi cu chimvale, cântând şi cerând de mâncare cu acelea. Iar Episcopului, rău părându-i şi înfuriindu-se de sunetul chimvalelor, a zis: „Vai,vai, a murit nenorocitul acesta: eu la masă de veselie venind, încă n-am deschis gura mea spre lauda lui Dumnezeu, iar acesta, cu jucări venind, în chimvale a lovit”. Şi adăugând, a zis: „Daţi-i lui, pentru dragostea de mâncare şi de băut, ca să cunoaşteţi că a murit”.
Deci acel om ticălos, luând pâine şi vin din casa aceluia, iar apoi voind să iasă pe uşă, o piatră mare foarte de
126 SutigZiKoţ = teatrale, de scenă; de dragul îndulcirii pătimaşe a urechii şi minţii.
127 Vechi oraş italian.
282
sus din zid i-a căzut pe cap şi i l-a sfărâmat desăvârşit. Şi ridicându-l mai mult mort, a murit în ziua ce a urmat, după hotărârea omului lui Dumnezeu, dintru care lucru, Petre, se poate să cunoşti cum că arătat este că sfinţii sunt lăcaşuri ale lui Dumnezeu şi, dacă se vor mişca cândva înspre mânie, Cel ce locuieşte întru dânşii printr-înşii lucrează putere, şi le aduce asupră-le izbândă, în orice fel voiesc ei.
PRICINA TREIZECI ŞI UNA
Că visarea se face din felurite pricini.
I.
Din Pateric
întrebat a fost un bătrân despre visare şi a răspuns: „Se cuvine ca aceasta nicidecum a nu o face pricină a ta, ci a te socoti pe sineţi nebăgător de seamă. Că dacă umblând pe uliţă vei vedea cârciumă cu bucătărie şi, apropiindu-te când treci pe acolo, te vei împărtăşi din mirosul cărnurilor, au nu se socoteşte că ai mâncat? Negreşit vei zice că nu. Aşa nici a visa, întinăciune ţie nu-ţi va da: că dacă te va vedea pe tine potrivnicul fricos, mai mult se pune asupră-ţi; deci, păzeşte-te ca nu cumva, întru simţire venind, să te învoieşti adică cu cugetul; ca nu, deşteptându-te, să-ţi aduci aminte de nălucire şi să te învoieşti cu dânsa.
II.
A lui Avva Isaia
De te ispiteşti noaptea cu nălucirea împreunării, păzeşte inima ta ca să nu le cugeţi ziua pe acestea, anume ce fel de trupuri ale nălucirii au fost acestea, ca să nu te supui întru dulceaţa lor şi să-ţi aduci asupră-ţi urgie rea, ci aruncă-te pe sineţi înaintea lui Dumnezeu întru toată inima ta, şi-ţi va ajuta ţie; că este îndurat spre neputinţa omului.
284
III.
A Sfântului Maxim
Unii zic cum că dracii, atingându-se de mădularele trupului, pornesc în somn patima curviei; mişcându-se apoi patima, aduce în minte chip de femeie prin pomenire128. Iar alţii zic că se arată minţii în chip de femeie şi, atingându-se de părţile trupului, mişcă pofta, şi astfel se fac nălucirile. Iar alţii iarăşi zic că patima cea stăpânitoare, atunci când se apropie dracul, e mişcată de el, şi aşa sufletul se aprinde către gânduri, iar gândurile aduc chipurile prin pomenire, încă şi pentru alte năluciri pătimaşe aşijderea zic unii că se întâmplă aşa, iar alţii într-alt fel. Însă în nici un fel din cele zise nu pot dracii oricum a mişca patima, de faţă fiind dragostea şi înfrânarea, nici deştept fiind trupul, nici în somnuri.
IV.
Din Pateric
1. Zis-a un stareţ: „Obişnuieşte câte puţin inima ta să zică întru sine pentru fiecare din fraţi: Într-adevăr, acesta mă întrece după Dumnezeu. Şi iarăşi: Acesta este mai osârduitor decât mine. Şi aşa, de acolo, te vei avea pe sineţi dedesubtul tuturor, şi va locui întru tine Duhul lui Dumnezeu. Iar dacă vei defăima pe om, se depărtează darul lui Dumnezeu de la tine, şi te dă pe tine întru spurcăciunile
128 Vezi nota de la Pricina a douăzeci şi opta, cap. VII
285
trupului, şi se aspreşte [împietreşte] inima ta, şi nici o umilinţă nu se va afla întru tine”.
2. Întrebat a fost Avva Pimen despre întinăciuni, şi a răspuns: „De vom opri partea cea lucrătoare, adică lucrarea păcatului, şi cu grijă ne vom trezvi adică împotriva gândurilor, nu vom afla întru înşine întinăciune”.
3. Zis-a un stareţ: „Mare este pizma diavolului către oameni: că neputând pe aleşii lui Dumnezeu, deştepţi fiind, întru scârnave gânduri a-i trage, măcar noaptea îi năluceşte pe dânşii, dar vicleanul nu va dobândi nimic dintru aceasta. Că de va moşteni pruncul cel născut mort pe tatăl său, şi înseşi nălucirile se vor socoti spre păcat celor aleşi de Dumnezeu”129.
V.
A Sfântului Efrem
Să nu dormi având ceva asupra cuiva, ca nu cumva să te tulbure peste noapte năluciri necuvioase.
129 Trad. lit. Altfel spus: Aşa cum nu e cu putinţă ca pruncul mort să moştenească pe tatăl său, tot astfel nici nălucirile nu se vor socoti spre păcat celor aleşi ai lui Dumnezeu.
PRICINA A Treizeci şi doua
Că prea mare este lucrarea plânsului, şi de câte feluri este plânsul, şi că mare este deosebirea lacrimilor.
I.
A lui Grigorie Dialogul
Petru
Mă rog, preacinstite Stăpâne, să-mi spui câte sunt felurile umilinţei.
Grigorie
în multe chipuri ale frumuseţii este privită umilinţa, Petre; pentru aceasta zice şi Ieremia: Despărţire de ape a izvorât ochiul meu (Plângeri 1:16), iar dintre umilinţe, două sunt mai de temelie: căci atunci când sufletul va înseta de Dumnezeu, întâi adică cu frica se umileşte, iar apoi cu dorirea: căci întâi se topeşte pe sineşi cu lacrimile, luând pomenire de răutăţile sale şi temându-se pentru dânsele, ca nu cumva să cadă în veşnica muncă. Iar când de aici va ajunge întru multă strâmtorare a întristării, atunci ia sfârşit temerea şi o oarecare negrijă pentru iertare, şi într-însul se naşte îndrăzneala, iar de aici înainte sufletul arde întru dorirea bucuriei celei cereşti; iar cel ce mai-nainte plângea, temându-se ca să nu fie adus la judecată, întru cea de pe urmă iarăşi începe a plânge amar, socotind că este departe de împărăţie. Curăţindu-se dar mintea, oglindeşte felul în care sunt cetele
287
îngerilor, şi în cel fel este împărtăşirea lor, ce fel este strălucirea şi mărimea fericitelor duhuri şi care este înseşi privirea şi cercetarea lui Dumnezeu.
Dar mult mai mult se tânguieşte că va fi lipsit de bunătăţile ce rămân în urmă. Deci aşa se face că, ce este desăvârşit, umilinţă cu frică se trimite sufletul în dragoste, care lucru bine este scris în sfinţita şi adevărata istorie despre Asha, fata lui Caleb, că, şezând ea pe asină, a suspinat. Iar tată-său a zis către dânsa: „Ce ai?”. Iar ea, răspunzând lui, a zis: „Dă-mi blagoslovenie pământul dinspre Miazănoapte, că uscat îmi dăduşi, adaugă-l dar şi pe cel plin de apă”. Şi i-a dat ei tatăl ei şi pe cel plin de apă din sus, şi pe cel plin de apă din jos (cf. Iisus Navi 15: 13-20). Prin Asha şezând pe asin se tâlcuieşte sufletul, şezând pe mişcările trupului cele necuvântătoare [iraţionale]; iar că suspinând a cerut de la tată-său pământul cel plin de apă, aceasta arată că se cuvine nouă de la Ziditorul cu mare suspin a cere darul lacrimilor.
Măcar că mulţi sunt cei ce s-au învrednicit de darul dăscăliei, ca prin îndrăzneală să grăiască îndreptarea adevărului, pe cei ce întru necazuri să-i mângâie, pe cei lipsiţi să-i îndestuleze şi râvnitori a se face împrejurul credinţei, totuşi darul lacrimilor încă nu l-au luat. Aceştia adică au pământul de la Miazănoapte, iar de cel plin de apă încă au trebuinţă: adică vieţuiesc în lucruri bune, dar se cuvine ca, fie pentru frica judecăţii, fie pentru dorul împărăţiei cerurilor, să plângă răutăţile pe care le-au făcut mai-nainte, şi aşa, de aici înainte, acolo unde sunt cei mari şi fierbinţi cu dorirea, şi aceştia să intre.
Precum am zis, două sunt felurile umilinţei: tată-său i-a dat ei atât pământul cel plin de apă din sus, cât şi pe cel plin de apă din jos. Deci cel plin de apă din sus îl ia sufletul cel ce în lacrimi plânge cu dorirea împărăţiei cerurilor, iar
288
pe cel plin de apă din jos îl ia cel ce se tânguieşte cu frica veşnicei munci, măcar că întâi se dă cel plin de apă de jos şi apoi cel de sus, dar, pentru a covârşi umilinţa cu vrednicia locului, de nevoie era ca istoria să pomenească întâi de locul cel plin de apă din sus şi pe urmă de cel din jos.
II.
A Sfântului Efrem
începutul plânsului este să se cunoască cineva pe sine; iar plânsul nostru să nu fie după om [omenesc], nici să nu fie văzut de oameni, ci să fie după Dumnezeu, Cel ce cunoaşte cele ascunse ale inimii, ca de la Dânsul să ne fericim. Iar atunci când ne întâlnim cu oamenii, să fim veseli la faţă, dar plângând şi lăcrimând cu cugetul, căci plânsul lucrează şi păzeşte; plânsul spală sufletul prin lacrimi, şi curat pe dânsul îl aşază; naşte întreaga-curăţie, dulceţile le taie, spre fapte bune îndreptează. Dar ce zic? Plânsul se fericeşte de Dumnezeu şi de la îngeri se mângâie.
Dăruieşte-mi mie, Doamne, lacrimile umilinţei, Cel singur bun şi îndurat, ca întru dânsele să mă plâng pe sinemi, şi să rog milostivirea Ta, ca să-mi curăţeşti tina păcatului. Vai mie, cum voi suferi Gheena focului şi întunericul cel mai dinafară, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor? Vai mie, cum voi suferi Tartarul şi acele veşnice munci de acolo, şi viermele cel veşnic şi fără de sfârşit? Vai mie, cum voi suferi înfricoşătoarea îngrozire a îngerilor celor ce sunt peste munci, căci înfiorători şi nemilostivi sunt? Cine va da apă capului meu şi ochilor mei izvoare de lacrimi, şi, şezând, să mă plâng noaptea şi ziua, ca să-L îmblânzesc pe Dumnezeu, pe Care L-am întărâtat?
289
Greşit-ai, suflete al meu, greşit-ai? Pocăieşte-te! Că iată, zilele noastre trec ca nişte umbre. Încă puţin şi te vei duce de aici, şi prin înfricoşătoare lucruri vei să treci. Nu este cu putinţă, suflete al meu, ca să nu călătoreşti tu prin acelea. Nimeni din cei de aici nu va călători împreună cu tine pentru ajutor, nici tată, nici maică, nici frate, nici prieten, nici altcineva din cei asemenea, ci singur cu lucrurile tale vei să treci boierii întunericului. Aceia nu se tem de împărat, nici nu cinstesc pe cel puternic, nici de mare, nici de mic nu se ruşinează, fără numai de singur cel ce vieţuieşte întru cinstire de Dumnezeu şi care, prin faptele lui cele bune, este îmbrăcat cu acoperământul lui Dumnezeu. De la faţa acestora, temându-se, se dau în lături, şi le dau lor călătorie cu slobozenie, căci dreptatea lor va merge înaintea feţei lor, iar slava lui Dumnezeu va izgoni pe draci.
Doamne, luând aminte la ceasul acela, cad la bunătatea Ta, să nu fiu dat celor ce îmi fac mie strâmbătate, să nu se laude vrăjmaşii mei asupra robului Tău, Bunule Doamne, scrâşnind cu dinţii lor şi înfricoşând păcătosul meu suflet. Să nu zică: în mâinile noastre ai venit, aceasta este ziua pe care o aşteptam! Nu, Doamne, să nu uiţi îndurările Tale! Doamne, să nu voieşti a-mi răsplăti mie după fărădelegile mele, nici să întorci faţa Ta de la robul Tău. Tu, Doamne, pedepseşte-mă, însă cu îndurări, că neputincios sunt, şi să nu se bucure de mine vrăjmaşul, ci stinge îngrozirea lui, şi tăria lui o strică, şi-mi dă mie a trece calea cea către Tine neocărâtă şi nebântuită. Milostiveşte-te, Bunule Doamne, nu pentru dreptăţile mele, ci pentru îndurările Tale şi milostivirea Ta cea nemăsurată, şi mântuieşte din moarte sufletul meu, care cheamă sfânt numele Tău.
Adu-Ţi aminte, mult-milostive Doamne, că, şi păcătuind şi de moarte rănindu-mă, nu am alergat la alt doftor,
290
nici am întins mâinile mele către Dumnezeu străin, ci către bunătatea Ta. Că Tu, Doamne, eşti Stăpânul tuturor, Cel ce ai stăpânire a toată suflarea; curăţeşte-mă, Doamne, mai-nainte de sfârşit de tot păcatul, şi nu lepăda rugăciunea mea, Bunule Doamne; gură necurată strigă către Tine, şi inimă întinată, şi suflet feştelit întru păcate.
Auzi, Dumnezeule, nevrednicia mea, pentru multa şi negrăita Ta bunătate, şi îmi dă mie pocăinţă curată şi adevărată, că aceasta este stricată, că un ceas mă pocăiesc, şi două Te întărât. Întăreşte inima mea întru frica Ta, Bunule Doamne, întăreşte picioarele mele pe piatra pocăinţei cea limpede130. Să biruiască bunătatea Ta, Doamne, răutatea mea; biruiască lumina darului Tău întunericul cel dintru mine.
Doamne, Cel ce ai deschis ochii orbilor, deschide ochii cei întunecaţi ai inimii mele. Cel ce cu cuvântul ai curăţit pe lepros, curăţeşte întinăciunile sufletului meu. Fie, Doamne, darul Tău întru mine, ca un foc arzând păcatele mele, că Tu singur eşti Doftorul sufletelor noastre, lumina cea mai presus de toată lumina, bucuria, odihna, uşurarea, viaţa cea adevărată, mântuirea ceea ce petrece în vecii vecilor, şi Ţie se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi în veci. Amin.
Mă rog vouă, iubiţi aleşi ai lui Dumnezeu, să vă rugaţi bunătăţii Lui pentru mine, păcătosul, precum Apostolii pentru canaaneanca, cei vrednici pentru cel nevrednic, cei cinstiţi pentru cel nenorocit şi netrebnic; ca să intre cererea mea împreună cu rugăciunile voastre cele bine-primite înaintea lui Dumnezeu, şi să mi se dea iertăciune dinspre silnicia diavolului, şi să se scrie numele meu în cartea vieţii, şi să mă învrednicesc a mă închina fără de ruşine înaintea
130eiA,iKpivouo = sinceră, curată, absolută.
291
scaunului împărăţiei Lui, că a Lui este împărăţia şi puterea şi slava, în veci. Amin.
III.
A lui Avva Isaia
1. Vai mie, vai mie, că nu m-am izbăvit din cele ale Gheenei! Cei ce mă cufundă în foc încă rodesc în trupul meu, şi toate lucrurile lui se mişcă în inima mea; că n-am cunoscut de aici unde mă voi duce, încă nu mi s-a gătit calea cea dreaptă, încă nu m-am izbăvit de lucrările cele ce vor să mă robească în văzduh, pentru lucrurile lor cele viclene ce sunt întru mine; încă n-am văzut îndrăznire între mine şi între Judecătorul, nici n-am fost mărturisit că nu sunt vrednic de moarte, încă nu m-am depărtat de la săvârşirea răului.
Făcătorul de rele, încuiat în temniţă fiind, nu se veseleşte, nu poate să facă voia sa, legat fiind cu fier; nici să înveţe pe altul, căci este încuiat în gros131; nefiind pomenire de odihnă întru dureri, nici mănâncă cu dulceaţă, căci e legat de grumaji; nici nu gândeşte să mai facă rele, ci plânge întru inimă dureroasă, căci a greşit. Despre toate relele şi chinurile ce i se fac, zice aşa: „Vrednic sunt!”. Gândind de-a pururea la cele de pe urmă ale lui, iscodind muncile cele după păcatele sale, inima lui nu se îngrijeşte să judece pe cineva, durerea chinurilor roade inima lui.
Vai, amară îi este lui gândirea. Nu întăreşte pe alţii să nu se mâhnească132. Grija mâncării nu este nicidecum la el;
131 = un fel de zgardă de lemn pusă pe gâtul celor închişi în temniţă sau puşi la muncă; buştean, bârnă groasă.
132 Lit. ca să nu cadă în acedie.
292
mila celor ce fac cu dânsul, milă este133. Ocărât fiind, nu răspunde cu mânie celor ce-l ocărăsc; râsul dinţilor s-a depărtat de la el; clatină capul său, cu oftare aducându-şi aminte de divanul înaintea căruia va să stea. De va auzi graiuri, nu zice bine sau rău, şi nicidecum nu ia aminte la dânsele. Genele curg apă pentru durerile întru care este cuprins. De este din părinţi de neam bun, mai mult se mâhneşte de ruşinea celor ce-l vor vedea pe dânsul.
Divanul gătindu-se pentru dânsul, nu ia aminte la norod, de sunt buni sau răi, ci stă tremurând cu inima şi cu trupul clătinându-se peste tot. De sunt şi alţii legaţi împreună cu dânsul, nu ia aminte la dânşii, nici nu socoteşte împreună cu dânşii ce trebuie să facă, căci fiecare îşi poartă sarcina sa, faţa lui întunecată trăgându-se spre luare134. Nimeni dintre oameni nu face pentru dânsul cuvânt; de frica muncilor mărturiseşte cele ce a făcut şi cum că cu vrednicie se judecă pentru cele ce a greşit.
„Deci până când mă voi îmbăta fără de vin? Până când mă voi lenevi, având acestea înaintea mea? Asprimea [împietrirea] inimii mele a uscat ochii mei, şi risipirea minţii mi-a făcut uitare până la ceasul întunericului. Plângeţi dar împreună cu mine toţi fraţii mei cei ce mă cunoaşteţi, şi rugaţi-vă lui Dumnezeu ca să-mi vină mie ajutor mai presus de puterea mea, şi să mă stăpânească şi să mă izbăvească de la cele ce mă trag în Gheena”.
Fraţilor, să ne sârguim a ne câştiga nouă pe Marta şi Maria, cele ce sunt reaua-pătimire şi plânsul, care plâng
133 Afirmaţia este destul de eliptică. Poate că mila celorlalţi nu rămâne decât o simplă milă, de care nu poate să se bucure din pricina covârşirii întristării.
134 6ÂKOievoua âvaipeîoSau Luare spre ucidere sau osândire.
293
înaintea Mântuitorului ca să ridice pe Lazăr, adică mintea cea legată cu multe fâşii ale voilor sale. Şi Mântuitorul face milă, şi îl înviază pe el pentru ele. Deci lucrul lor este ca să-l dezlege şi să-l slobozească pe dânsul. Iar dacă Lazăr se va izbăvi, atunci sârguinţa Martei şi a mariei se arată în aceea că Lazăr de aici înainte se află şezând fără grijă împreună cu Iisus: Marta făcând slujba ei cu sârguinţă şi cu bucurie, iar Maria aducând alabastru de mir şi ungând picioarele Domnului; căci Stăpânul primeşte plânsul ca şi mirul. Reaua-pătimire întru cunoştinţă ridică ca din boală lenevirile cele făcute mai-nainte de dânsa, iar plânsul tămăduieşte rănile războaielor celor dinlăuntrul simţirilor.
Acestea sunt lucrurile celor ce plâng cu adevărat, adică adunarea minţii împreună cu simţirile dintru cele văzute; şi nejudecarea aproapelui. Că cel ce vede mai mult de păcatele sale se abate de la a judeca plăsmuirea135 lui Dumnezeu. Să nu răsplătească cu rău celui ce face rău; să nu se scârbească pentru cele făcute fără de voia sa de la cel ce locuieşte împreună cu dânsul; să nu facă voia sa; să nu zică despre cineva că este bun sau rău, căci ruşine este cu totul; să nu se înveţe că este cineva mai scârnav decât dânsul; să nu voiască a cunoaşte ceva despre lucrul care nu este treaba lui; ocărât fiind, să nu-l doară; să nu-i pese că este trecut cu vederea întru darea cea de obşte; să nu se tulbure năpăstuindu-se în lucrul ce nu-l ştie, ci să zică îndată „iartă-mă; de-l va slăvi cineva pe dânsul, să nu primească; ocărât fiind, să nu-l doară; să nu alerge spre prieteşugul celor slăviţi ai lumii, voind pe acela; să nu voiască a pune să stea [să aibă greutate] cuvântul lui, măcar bine de-ar zice, nici să se pricească întru ceva.
135 TdaopocTOi; = făptura, lucrul.
294
Acestea şi cele următoare acestora, în oricine ar fi, arată omul ce are adevăratul plâns, şi că s-a cunoscut pe sineşi cu ochii cei gânditori şi neputinţa sa, şi a înţeles slava lui Dumnezeu, şi a cunoscut cum că nu poate să placă lui Dumnezeu după slava Lui. Pentru aceea se şi îndestulează cu mâhnirea sa, plânge pentru sine şi nu se grijeşte de plăsmuirea lui Dumnezeu, omul, pe care Acela va să o judece; pentru aceea îşi păzeşte întreagă zidirea Lui pe care o a zidit înlăuntrul său plânsul. Căci întristarea cea după Dumnezeu rozând inima lui, poate să câştige simţurile; şi iarăşi stând împotrivă cu trezvie, întregi păzeşte simţirile minţii. Căci dacă omul nu va merge în divan şi nu va auzi hotărârea şi nu va cunoaşte în ce fel este locul său, nu poate fi fără de grijă, nici a crede luişi. Căci atâta cât este în trup, dator este ca neîncetat întru osteneală să fie.
Fericiţi sunt cei ce nu se semeţesc în lucrul lor cum că au plăcut Domnului, iar pentru aceasta se ruşinează să se întâmpine cu Dânsul; şi de-a pururea plângându-se pe eişi pentru că nu pot să facă toată voia lui Dumnezeu după voirea Lui, vor afla cu adevărat mângâiere negrăită. Când vor mărturisi pentru dânşii cei cereşti că au trecut de boierii stângii136, atunci pomenirea lor va fi cu cei cereşti. Iar până când este război, omul este sub frică şi cutremur: sau va birui astăzi, sau se va birui. Că nevoinţa strânge împrejur inima, iar nepătimirea este neluptată, căci a primit răsplata şi a rămas fără de grijă, cei trei în părţi făcând pace unii cu alţii, adică sufletul, trupul şi duhul.
Căci când acestea trei se vor face una prin lucrarea Sfântului Duh, după Apostolul, nu mai pot să se despartă
136 Duhurile necurate din văzduh ce cercetează sau ispitesc „de-a stânga” omului, adică încercând prin aducerea-aminte sau izvodirea de chipuri păcătoase să-l împătimească pe om.
295
(cf. Ef. 4. 4). Că Hristos a murit, zice, şi a înviat, şi nu mai moare, şi moartea nu-L mai stăpâneşte pe Dânsul. Că moartea Lui s-a făcut mântuire; omorându-ne păcatul prin moartea şi învierea Sa, viaţă veşnică S-a făcut celor ce cred întru Dânsul. Iar tu nu te socoti pe sineţi că ai murit, întrucât te sileşti [eşti asuprit] de vrăjmaşii tăi, ori în deşteptare, ori în somn; că pe cât este bietul om în stadion, nu are îndrăzneală şi, văzând de departe, nu crede faptelor sale; dimpotrivă, nebunului, în fiecare zi căzând, i se pare că biruieşte, nefiind nevoinţă în stadion.
Pentru aceasta şi Domnul, trimiţând la propovăduire pe ucenicii Săi, le poruncea lor, zicând: Nu daţi închinăciune cuiva pe cale, ci daţi celor din casă; şi de va fi acolo fiul păcii, la dânsul să rămâneţi, şi acolo se va odihni pacea voastră (Luca 10: 4-7); căci încă le trebuie păzire.
2. Zis-a acelaşi: „Pentru aceasta suntem întru atâtea osteneli ale vrăjmaşilor noştri, că încă n-am cunoscut cu de-amănuntul neajunsurile [neputinţele], nici plânsul nu l-am cunoscut întru cunoştinţă; dar de vreme ce ni se va descoperi nouă plânsul, ni se vor arăta şi păcatele noastre, şi dacă vrăjmaşii noştri ne vor lăsa să vedem păcatele noastre întru adevăr, ne vom ruşina atunci chiar şi să privim în faţă o femeie uşuratică; fiindcă femeile de acest fel sunt mai de treabă decât noi, căci cu îndrăzneală fac păcatele lor, pentru că nu ştiu pe Dumnezeu, în vreme ce noi, în inimile noastre, ale credincioşilor, ne învoim cu păcatele lor”.
3. Zis-a iarăşi: „Omul, totdeauna văzând păcatele sale, nu are limbă a grăi cu cineva din oameni”.
4. Zis-a acelaşi: „Vai mie, ticăloase suflete, că scârbă îmi este, şi neîncetată durere a inimii mele, că săgeţile vrăjmaşului cele aprinse s-au înfipt în mine, şi au oprit omul meu cel dinlăuntru şi umbra morţii m-a acoperit. Vai mie, ticăloase
296
suflete, că am ales scârbă în loc de bucurie, şi pământul şi funinginea137 lui mai mult decât desfătarea Raiului, şi decât iubirea împărăţiei Cerurilor. Cine nu mă va tângui? Cine nu mă va plânge amar, pe mine, cel ce mi-a cheltuit toată viaţa întru cele deşarte? Miluiţi-mă, miluiţi-mă! Miluiţi-mă, o, prietenilor, şi stăruitor rugaţi-vă pentru mine şi pentru izbăvirea mea de relele ce le-am deprins, ca Nepomenitorul de rău şi bunul meu Stăpân Hristos, îmblânzit fiind cu rugăciunile voastre, să Se milostivească spre mine şi să izgonească din cugetul meu cumplita întunecare a diavolului celui urâtor de bine, şi aşa voi vedea în ce noroi zac, că, deşi mă pot scula, nu voiesc. Rugaţi-vă, ca nu cumva, scurtată fiind vremea vieţii mele, să mi se taie mie toată nădejdea. Nu este durere precum durerea mea, nu este rană precum rana mea, nici chin precum chinul inimii mele, că fărădelegile mele au covârşit capul meu (Ps. 37: 4) şi m-am pogorât în tina adâncului, şi nu este stare138. Vai mie, suflete, caută şi vezi cele vremelnice de acum şi după puţin trecătoare, şi cunoaşte cele viitoare, cele de-a pururea stătătoare şi statornice, şi din ce fel şi din câte bunătăţi vei să cazi şi la ce fel de munci moştean te vei face neprimenit şi nemângâiat. Mai-nainte până ce se va întuneca soarele deasupra capului meu, apucă mai-nainte şi te apropie şi cazi cu suspinuri, şi cu lacrimi cucerindu-te, roagă pe Dătătorul luminii celei fără de moarte ca să te izbăvească de acea nesuferită şi întunecată văpaie şi de alte asemenea munci, că numai El singur poate să ierte păcatele şi să lase fărădelegile noastre, ale celor vrednici de milă, că a Lui este împărăţia şi puterea şi slava, în veci. Amin!
137 âopoZrjv = funingine, negreală.
138 uirooraoiţ = substanţă, esenţă; temelie, bază; aici: nădejde, temelie a credinţei.
297
IV.
A Sfântului Isaac
Sunt lacrimi arzând, şi sunt lacrimi îngrăşând; unele au pricină frica, iar altele, dragostea; cele dintâi, adică cele care se pogoară pentru păcate, usucă trupul şi-l ard, şi ies cu durere; că de multe ori şi mintea, întru ieşirea lor, simte vătămarea cea dintr-însele, iar cel de-al doilea fel de lacrimi întru care ajunge cineva după ce din destul le va folosi pe cele dintâi, şi printr-însele îşi va spăla păcatele cu mila lui Dumnezeu se pogoară fără silă şi cu dulceaţă, sufletul gustând din Dumnezeiescul dar, şi se varsă dintr-însul şi întru bucuria şi însetarea dragostei, fără durere, care lacrimi trag şi în liman, îngraşă trupul şi faţa omului o schimbă, după cea scrisă: Inima veselindu-se, faţa înfloreşte, iar în scârbă fiind, se posomorăşte (Pilde 15:13). Deci dacă poftim să dobândim pe cele de-a doua, spre cele dintâi să ne sârguim, şi, pe cât este cu putinţă, le vom lua curând şi pe acelea prin darul lui Dumnezeu.
întrebare
Este oare cu putinţă a plânge de-a pururea?
Este cu putinţă, căci toată cugetarea monahului în chilia lui nu este nimic altceva fără numai tânguire, şi lucrul lui este numai plângere. Încă şi însăşi numirea lui îl îndeamnă către aceasta şi-l trage, căci plângător se numeşte, adică zdrobit cu inima; încă şi toţi sfinţii, plângând au ieşit din viaţa aceasta. Deci dacă şi Sfinţii de-a pururea plâng, cel plin de rane cum va suferi să înceteze vreodată din plângere? Sufletul tău este omorât cu păcatele şi zace mort înaintea ta, care îţi este ţie mai bun decât toată lumea, şi nu ai trebuinţă
298
de plângere? Mângâierea monahului din plângere se naşte. Căci nu se poate ca cineva, plângând, să fie supărat de patimi, şi cel ce are întru sineşi pomenirea patimilor, se curăţeşte, şi din curăţie se învredniceşte de mângâierea lui Dumnezeu, pe care Domnul S-a făgăduit să o dea celor ce plâng neîncetat (cf. Matei 5:4).
V
De la Sfântul Varsanufie
Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Cum pot să-mi tai îndrăzneala şi să-mi ţin în frâu limba?”. Şi a zis lui stareţul: „Prin plângere”. Zis-a fratele: „Şi cum pot să-mi păzesc plânsul, intrând şi ieşind cu oamenii la slujirile diaconilor139, şi este oare plâns al inimii fără de lacrimi?”. Şi a răspuns stareţul: „Nu plânsul se face prin lacrimi, ci lacrimile prin plâns; şi cel ce este între oameni, de-şi va tăia voia sa, şi nu va lua aminte la greşealele oamenilor, acesta câştigă plânsul. Dintru aceasta se adună gândurile lui şi naşte în inimă întristarea cea după Dumnezeu, iar mâhnirea naşte lacrimile”.
VI.
Din Pateric
1. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Cum îi vine, părinte, omului să plângă?”. Şi a zis stareţul: „Plângerea este deprindere, şi multă vreme îi trebuie celui ce o caută
139 StaKovtac wripewu = lit. treburile diaconilor. E vorba de diaconii din vechime, care făceau mult mai multe slujiri în Biserică decât cei de azi.
299
pe aceasta să se îndeletnicească cu ea, ca mintea lui să se îngrijească totdeauna de păcatele sale pe care le-a făcut, sau de muncă, sau să aibă pomenire totdeauna de mormânt, şi, pe scurt, de toţi Părinţii lui, cum au trecut ei prin lume, şi zicând şi oare unde sunt acum?”. Zis-a fratele: „Şi dator este, părinte, monahul a-şi aduce aminte cumva şi de născătorii lui, măcar de s-au săvârşit?”. Răspuns-a stareţul: „De vei vedea că pomenirea aduce umilinţă sufletului tău, îndeletniceşte-te întru dânsa, şi când va veni lacrima, tu, de aici, o vei altoi pe dânsa unde voieşti, ori pentru păcatele tale, ori pentru altă pomenire bună”.
2. Ştiu eu pe un frate lucrător, aspră fiind inima lui, care de multe ori se bătea pe sineşi, şi din multa durere plângea, iar atunci, de aici îşi aducea aminte de locul muncii şi de toate păcatele sale.
3. Încă m-am înştiinţat despre un oarecare frate că, lepădându-se de lume, s-a sălăşluit în muntele Nitriei, şi chilia lui era aproape de cea a altui frate, şi în fiecare zi îl auzea plângând păcatele sale. Iar când venea vreo vreme când nu-i veneau lacrimile, zicea sufletului lui: „Nu plângi, ticăloase, nu te tânguieşti? Crede-mă, că de nu vei voi, eu te voi face să plângi”. Şi, sculându-se, lua băţul pe care îl avea, care era de lemn tare, de care era legată funie îndoită, şi cu dânsul se bătea din destul, până când, durându-l, începea să plângă.
Iar fratele cel ce locuia aproape de dânsul, minunându-se de cea făcută de fratele, ruga pe Dumnezeu să-i descopere lui dacă face bine muncindu-se pe sine. Şi într-o noapte a văzut pe fratele, în vis, purtând cunună şi stând în faţa mucenicilor, şi pe altul oarecare zicând către cel ce vedea: „Priveşte pe bunul nevoitor, cel ce pentru Hristos pe sineşi se chinuieşte, şi află cum s-au încununat Mucenicii”.
300
4. Avva Arsenie, în toată vremea vieţii sale, şezând la lucrarea sa, avea în sânul său o cârpă pentru lacrimile ce curgeau neîncetat din ochii lui. Dar şi vestitul între monahi Pimen, aceasta văzându-o, zicea: „Fericit eşti Arsenie, pentru că în lumea aceasta pe sineţi plângându-te, în cealaltă nu vei avea trebuinţă de lacrimi”. Dar şi Teofil, Episcopul Alexandriei, sfârşindu-şi viaţa, a pomenit şi a zis: „Fericit eşti, Arsenie, că n-ai încetat niciodată din cugetarea la ceasul acesta, şi neînceptat ai plâns”.
5. Un frate a întrebat pe Avva Ammona, zicând: „Spune-mi un grai: Cum să mă mântuiesc?”. Şi a răspuns stareţul: „Du-te de fă gândul tău, precum fac tâlharii cei ce sunt în temniţă; că aceia de-a pururea îi întreabă pe oamenii cei ce se întâmplă să fie pe acolo unde este dregătorul, când vine?, şi plâng şi de aşteptarea judecăţii şi a muncilor. Aşa şi monahul, dator este totdeauna să ia aminte de sufletul său, zicând: Vai mie, cum voi sta înainte la înfricoşătorul divan al nemitarnicului Judecător? Şi ce voi face, şi cum voi răspunde Lui?. Dacă vei cugeta aşa, în toată vremea te poţi mântui”.
6. Zis-a Avva Longhin: „Postul smereşte sufletul, trupul, privegherea curăţeşte mintea; liniştea aduce plânsul; iar plânsul botează pe om şi-l face fără de păcat”. Şi avea acest părinte Longhin multă umilinţă întru rugăciunea şi cântarea sa. Iar ucenicul său îi zicea într-una din zile: „Părinte, acesta este oare canonul cel duhovnicesc, adică pururea a plânge monahul întru slujirea sa?”. Şi a răspuns bătrânul: „Aşa, fiule, acesta este canonul pe care îl voieşte acum Dumnezeu de la noi. Căci, dintru început, Dumnezeu n-a făcut pe om ca să plângă, ci ca să se bucure şi să se veselească, slăvindu-L pe Dumnezeu curat şi fără de păcat, ca îngerii, iar cel ce a căzut în păcat are trebuinţă de plâns; şi toţi cei ce
301
cad, aşijderea au trebuinţă de dânsul, iar unde nu este păcat, nu este trebuinţă de plâns”.
7. Zis-a Avva Macarie Egipteanul: „Când eram copil, păşteam văcuţe, şi m-am dus împreună cu alţii să furăm smochine, şi, cum ne-am dus, a căzut una din smochine, şi, luându-o pe dânsa, am mâncat-o, iar când îmi aduc aminte de dânsa, şed plângând”.
8. Zis-a Avva Moisi: „Biruitu-ne-am cu patimile cele trupeşti? Să nu lenevim pocăindu-ne şi plângându-ne pe noi înşine până nu ne va apuca pe noi plânsul judecăţii”.
9. Zis-a acelaşi: „Prin lacrimi câştigă omul faptele bune, şi prin lacrimi se face iertarea păcatelor. Deci, când plângi, să nu înalţi glasul suspinului tău, şi să nu cunoască stânga, adică slava deşartă, ce face dreapta ta”.
10. Întrebat-a un frate pe Avva Moisi, zicând: „Ce va face omul întru toată ispita ce vine asupra lui, sau întru tot gândul semănat de vrăjmaşul?”. Şi a răspuns bătrânul: „Dator este a plânge înaintea bunătăţii lui Dumnezeu ca să-i ajute lui, şi degrab se va odihni şi se va ruga întru cunoştinţă. Că scris este: Aproape este Domnul de toţi cei ce-L caută pe El (Ps. 144:18), şi celelalte”.
11. Suindu-se odată Avva Pimen la Egipt, a văzut o femeie la mormânt şezând şi plângând cu amar, şi a zis: „De se vor aduna înaintea ei toate cele veselitoare ale lumii nu vor astâmpăra din plâns sufletul ei. Aşa şi monahul, dator este a avea totdeauna plângere întru sine”.
12. Un frate a întrebat pe acelaşi stareţ, zicând: „Ce să fac ca să mă mântuiesc?”. Şi a răspuns bătrânul: „Avraam, când a intrat în pământul făgăduinţei, a cumpărat mormânt, şi cu mormântul a moştenit pământul”. Zis-a fratele: „Ce este mormântul?”. Şi a zis stareţul: „Locul tânguirii şi al plânsului”.
302
13. Acelaşi a zis şi către alt frate ce l-a întrebat asemenea (Cum să mă mântuiesc?). Şi a răspuns stareţul: „Când ne va cerceta Dumnezeu, de ce avem a ne îngriji?”. Zis-a fratele: „De păcatele noastre”. Zis-a stareţul: „Să intrăm dar în chilia noastră şi, şezând, să pomenim înaintea bunătăţii Lui păcatele noastre până când va face mila Sa cu noi”.
14. Povestit-a Avva Isaac, zicând: „Şedeam odată lângă Avva Pimen, şi l-am văzut pe dânsul ca întru uimire140 făcut şi plângând. Şi având eu către dânsul îndrăznire, i-am făcut lui metanie, rugându-l şi zicând: Spune-mi unde erai?. Iar el, silit fiind de mine, mi-a zis: Acolo era gândul meu, unde stătea Sfânta Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi plângea lângă Crucea Mântuitorului; şi eu voiam totdeauna a plânge aşa”.
15. Zis-a Avva Pavel: „în noroi sunt cufundat până la grumaz, şi plâng înaintea lui Iisus, zicând: Miluieşte-mă!”.
16. Avva Siluan avea plânsul neîncetat, şi niciodată nu voia să iasă din chilia sa. Iar de se întâmpla să fie silit de vreo trebuinţă ca să iasă, îşi acoperea faţa sa cu culionul, iar către cel ce-l întreba pentru ce face aceasta, zicea: „Ce nevoie am să văd această lumină vremelnică, că nici un folos nu am?”
17. Povestit-a nouă Avva Theodor că era un oarecare frate ce locuia la Chilii care câştigase darul umilinţei. Şi s-a întâmplat într-o zi şi din durerea inimii că i-a venit lui mulţime de lacrimi. Şi văzând fratele, zicea întru sineşi: „Cu adevărat, acesta este semn că ziua morţii mele este aproape”. Şi pe când gândea aceasta, lacrimile se tot înmulţeau. Şi văzându-le pe dânsele înmulţite, mai tare se ţinea de un gând ca acesta, zicând: „Cu adevărat, s-a apropiat vremea”.
140 Lit. extaz.
303
Şi în fiecare zi, dintru această gândire, mai mare adăugire luau lacrimile întru dânsul141.
Şi l-am întrebat pe dânsul despre lacrimi: „Uneori vin şi de sineşi, iar alteori nici cu osteneală nu poate cineva să le scoată?”. Şi a răspuns stareţul: „Lacrimile sunt asemenea ploii; iar omul este lucrător de pământ. Venind ele, dator este cel ce lucrează pământul inimii sale să se nevoiască, ca să nu piardă nimic din ploaie, ci să intre toată în grădinuţă şi aşa să o adape pe dânsa. Că zic vouă, fiilor, că de multe ori se află o zi de ploaie păşind mai-nainte decât tot anul, şi păzeşte toate roadele142; pentru aceasta, datori suntem a lua aminte, şi când vom înţelege că au venit, să ne nevoim a ne păzi pe sinene, şi să ne îndeletnicim a ne ruga întins lui Dumnezeu, că nu ştim dacă într-altă zi vom afla ploaia aceea”.
18. Apoi iar l-am întrebat pe dânsul, zicând: „Dar umilinţa, când vine, cum o poate păzi cineva?”. Şi a răspuns stareţul: „Se cuvine să luăm aminte ca să nu meargă în ziua aceea către vreun om, sau în vremea întru care lucrează
141 Se arată aici cum lucrarea nevoinţei are la temelie o însuşire eshatologică. Plânsul sau umilinţa îl apropie pe om de Dumnezeu, şi aşa poate zice ca şi Avva Theodor: „Cu adevărat, acesta este semn că ziua morţii mele este aproape”. Dar socotesc că el nicidecum nu se gândea la moartea cu trupul, ci la întâmpinarea Domnului sau a chinurilor veşnice (aceasta din urmă cugetându-o din smerenie), căci înălţarea cu sufletul prin lacrimi la Dumnezeu e aproape una cu ieşirea sufletului din trup (cf. şi II Cor. 12: 3; 5: 2 etc.) la sfârşitul vieţii, şi deci de aceea poate zice Avva Theodor că a sosit vremea sau că va veni curând. Prin urmare, umilinţa şi lacrimile izgonesc timpul şi aduc vremea, adică trăirea covârşitoare a întâlnirii cu Cel fără de timp, devenind, după Sf. Maxim, om veşnic.
142 Mai mult folos aduce o zi de ploaie dintr-un an decât un an întreg în care e cu putinţă să nu plouă.
304
plânsul. Încă să se păzească pe sine şi de lăcomia pântecelui şi de înalta cugetare, să nu i se nălucească cumva şi cum că plânge, şi să nu osândească pe cineva, ci să se îndeletnicească la rugăciune şi la citire. Însă când va veni plânsul, el ne va învăţa pe noi care sunt cele folositoare şi cele ce-l păzesc pe dânsul, şi care sunt cele ce-l opresc. Că ştiu pe un frate şezând în chilia sa, căruia, lucrând împletitură, aşa îi venea lui plânsul. Iar el, curgându-i lacrimile, se scula la rugăciune, iar acelea îndată conteneau. Şi iar se apuca de lucrul împletiturii adunându-şi mintea sa, şi numaidecât veneau lacrimile; asemenea şi la citire, citind, se umilea, şi cum se scula la rugăciune, nu mai avea lacrimi, şi iar, numai ce se pleca pe carte, iar îi venea a lăcrima. Şi atunci a cunoscut fratele pricina unei deosebiri ca aceasta, şi a zis întru sineşi: Bine au zis Părinţii că plânsul este dascăl, şi el îl învaţă toate cele ce sunt de folos”.
Mi se pare că fratele pierdea plânsul întru rugăciune pentru două pricini: una adică pentru că câştigase rugăciune curată şi neîmprăştiată, iar risipind mintea prin împrăştiere, nu mai avea umilinţa cea dintâi, pe ceea ce se făcea lui întru rucodelie şi întru citire, că mai vârtos întru acestea îşi aduna mintea. Iar alta, ca să nu i se pară că dintru sârguinţa şi rugăciunea sa a îndreptat [dobândit] însuşi plânsul, ci să cunoască că i s-a dat lui cu mila şi cu darul lui Dumnezeu, şi pentru aceasta, şi spre mulţumirea Făcătorului de bine să se mişte, şi mai mare smerenie să aibă, căci plânsul întru dânsul mai mult s-a întărit. Iar nouă, de ni se va întâmpla vreodată una ca aceasta, adică să ni se facă umilinţă a inimii şi fierbinţeală a lacrimilor, îndată pe toate trecându-le cu vederea, la rugăciune să alergăm şi lângă aceasta să stăruim, până când vom simţi focul cel din inimă, că poate nu vom mai câştiga aceasta altădată”.
305
19. Zis-a un bătrân: „De vei vedea că Dumnezeu, mai-nainte de oarecare vreme, ţi-a dăruit ţie umilinţă, părăseşte-ţi în vremea aceea rucodelia ta, de vezi că îţi foloseşte ţie, adică de afli într-însa oarecare vreme [pricină] de plâns, îndeletniceşte-te întru dânsul, nu cumva să fie aproape vremea ieşirii tale, că pentru aceasta ţi-a dăruit ţie Dumnezeu a plânge, ca printr-însul să afli puţină milă. Că precum satana, la sfârşitul omului, se sârguieşte a-l pierde pe dânsul, aşa şi Dumnezeu, de multe ori, la sfârşitul omului, prin oarecare pricină îl mântuieşte”.
20. Zis-a un stareţ: „Precum răutatea noastră, adică patimile şi păcatele, pretutindeni cu sine o purtăm, aşa datori suntem şi plânsul şi umilinţa, pururea a le avea întru sineşi, oriunde am fi”.
21. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Ce să fac, părinte?”. Şi a răspuns bătrânul: „Suntem datori de-a pururea a lăcrima. Că s-a întâmplat odată unuia din Părinţi, bolnăvindu-se, să leşine, şi iarăşi şi-a venit în fire, şi l-am întrebat pe dânsul să ne spună ce a văzut şi unde s-a dus. Şi ne-a povestit, zicând: Am văzut glasul de plângere a celor ce ziceau neîncetat: Amar mie, amar mie! Aşa suntem şi noi datori să plângem de-a pururea”.
22. Doi fraţi după trup s-au lepădat de lume, şi, ducându-se, au petrecut întru supunerea unui părinte în Muntele Nitriei. Şi le-a dat Dumnezeu amândurora darul lacrimilor şi al umilinţei. Iar într-o zi, bătrânul i-a văzut în vedenie pe amândoi fraţii stând la rugăciune, şi ţinând fiecare dintr-înşii hârtie scrisă, şi udându-o pe dânsa cu lacrimile sale; şi slovele unuia cu lesnire se ştergeau, iar ale altuia cu osteneală; că se vedeau de ca şi cum ar fi fost arsă cu cerneală. Şi se ruga stareţul a i se tâlcui lui vedenia, şi, stând lângă dânsul îngerul Domnului, i-a zis: „Slovele cele de pe hârtie sunt
306
păcatele amândurora. Şi unul după fire a păcătuit, şi pentru aceasta greşealele lui se şterg cu lesnire, iar altul întru necurăţii şi cu mârşave greşeale din afara firii s-a întinat, şi foarte se smereşte spre a se pocăi curat”.
Şi de atunci zicea bătrânul către fratele acela: „Osteneşte-te, frate, căci înfierate sunt, şi cu osteneală se şterg”. Şi nu i-a arătat lui vedenia până la sfârşitul lui, ca să nu-i moleşească osârdia lui, ci pe acest cuvânt zis aici de-a pururea i-l zicea lui: „Osteneşte-te, frate, că înfierate sunt”.
23. Un frate sârguitor, făcându-şi canonul său cu fratele său, atâta se biruia de lacrimi, că lăsa stihul din psalmi, într-o zi, l-a rugat pe dânsul fratele lui să-i spună ce gândeşte la canon şi de ce plânge cu atâta amar. Iar el i-a zis lui: „Iartă-mă, frate, că eu totdeauna la pravila mea privesc pe Judecătorul, şi pe sinemi stând înainte ca un cercetat şi osândit, şi, neştiind ce să răspund, mă fac uimit, şi gura mea se îngrădeşte, şi pierd dintru ea stihul psalmului, deci iartă-mă că te necăjesc; şi, de te odihneşti, să facă fiecare din noi pravila sa deosebi”. Zis-a fratele către dânsul: „Ba nu, părinte, că măcar de nu plâng şi eu, dar văzându-te pe tine, mă ticăloşesc pe mine”. Şi văzând Dumnezeu smerenia lui, i-a dăruit şi lui plânsul pe care îl avea şi fratele lui. Să ne sârguim dar şi noi a lua aminte la cei ce plâng, şi aşa şi noi vom câştiga pe cele asemenea cu fratele acesta.
24. Zis-a un stareţ: „Precum tot păcatul pe care îl face omul este afară de trup, iar cel ce curveşte în trupul său greşeşte (pentru că dintr-însul ia întinăciunea), aşa toată lucrarea pe care o face omul este afară de trup, iar cel ce-şi lăcrimează sufletul său, şi trupul îl curăţeşte; că, de sus pogorându-se lacrimile, spală tot trupul şi-l sfinţesc”.
25. Zis-a acelaşi: „Grăirea despre credinţă şi citirea dogmelor usucă umilinţa omului şi o trepădesc pe dânsa;
307
iar vieţile şi cuvintele stareţilor luminează sufletul, umilindu-l pe dânsul spre lacrimi duhovniceşti”.
26. Zis-a un stareţ: „Omul, şezând în chilia sa şi citind psalmi, se aseamănă cu omul care stă pe dinafară şi caută pe împăratul. Iar cel ce cere cu plângere este asemenea cu cel ce s-a apucat de picioarele împăratului şi cere milă de la dânsul, precum acea curvă ce în scurtă vreme toate păcatele sale cu lacrimi le-a spălat”.
27. Zis-a un stareţ: „Dacă omul fireşte este nevoitor, Dumnezeu cere de la dânsul ca să nu aibă împătimire către materia trupească, chiar şi până spre un ac mic; că aşa îi poate împiedica gândul de la îndeletnicirea cea către Iisus şi de la plâns”.
28. Un oarecare stareţ, luând pe ucenicul său, s-a dus într-o cetate pentru o oarecare trebuinţă; şi a petrecut într-însa o săptămână. Şi vedea pe mulţi din cei din cetate, bărbaţi şi femei, în fiecare zi de dimineaţă ieşind la mormânturi şi plângând fiecare pe mortul său până la ceasul al treilea143. Şi a zis bătrânul ucenicului său: „Vezi, frate, la ce mânecă aceştia? Crede-mă că de nu vom face şi noi aşa, în pierzare vom merge”. Şi întorcându-se la chilii, şi-au zidit şi ei îndată mormânturi, departe unul de altul, şi în fiecare zi, fiecare şedea înaintea mormântului său şi plângea sufletul său ca pe un mort de dimineaţă până seara. Iar dacă vreodată ucenicul adormea peste zi, ca după canon, îl striga stareţul deşteptându-l pe dânsul şi zicând: „Frate, scoală, că aceia au un ceas de când plâng la mormintele şi la lucrul lor”.
Iar într-o zi, ucenicul a zis către stareţul: „împietrit este sufletul meu şi nu pot să plâng”. Şi a zis stareţul: „Sileşte-te, fiule, puţintică vreme şi te osteneşte şi, văzând Dumnezeu
143 în jur de ora 12.
308
osteneala ta, va face milă cu tine. Că precum de va primi inima o săgeată, nu mai are tămăduire, aşa de o va răni Dumnezeu pe dânsa spre plâns, nu se mai duce niciodată de la dânsa, ci rămâne rănită până la moarte. Şi oriunde va merge unul ca acesta, are dinlăuntrul său plânsul pururea nedepărtat”.
Văzând odată stareţul pe ucenic îngreuindu-se de bucate (că erau oarecari veniţi seara la dânşii), i-a zis lui: „Nu ştii că plânsul este făclie aprinsă, şi, dacă nu te vei acoperi bine, îndată se stinge şi se duce? Că şi bucatele cele multe îl sting pe dânsul şi somnul mult îl împiedică, dar şi clevetirea îl prăpădeşte pe dânsul, aşijderea şi multa cuvântare, şi, simplu, toată odihna trupului îl izgoneşte pe dânsul şi-l pierde. Deci se cuvine ca cel ce iubeşte pe Dumnezeu şi voieşte să păzească plânsul, orice ar face în vreun lucru oarecare, să facă şi lui Hristos parte”.
Zis-a fratele: „Ce este cuvântul acesta, părinte?”. Răspuns-a stareţul: „Voieşti să ştii cum face cineva parte lui Hristos în fiecare lucru? Ascultă: când îţi va cădea ţie pâine curată, las-o pe ea cu socoteală altui frate, iar tu mănânc-o pe cea proastă, pentru Hristos. Şi iarăşi: de se va întâmpla vin bun, amestecă într-însul puţin oţet pentru Hristos, Cel ce a băut oţet, şi să nu te saturi, ci lasă puţin, zicând iată şi partea lui Hristos. De vei afla pernă moale, las-o pe dânsa şi pune o piatră, pentru Hristos. Dacă, dormind, vei tremura de frig, rabdă, zicând Alţii nicidecum nu dorm. De-ţi vei face ţie fiertură, strică-o pe ea puţin, zicând alţii, vrednici fiind, nici pâine nu mănâncă, iar eu, nevrednicul, mănânc şi fiertură, dator fiind a mânca cenuşă şi spuză pentru grozăvia lucrurilor mele. Şi, simplu zicând, întru tot lucrul tău, amestecă puţin necaz, şi trăieşte cu smerenie, aducându-ţi aminte cum au trăit Sfinţii, ca, venind ceasul morţii,
309
să ne aflăm şi noi în oarecare necaz şi strâmtorare, şi să dobândim acolo odihnă”.
29. Zis-a un stareţ: „De vei ieşi din chilia ta şi vei merge undeva, iar plânsul tău va slăbi puţin, ori din hrană, ori din vreo altă pricină oarecare, întoarce-te degrab şi te apucă de nevoinţa ta cea dintâi, ca iarăşi să se înnoiască plânsul întru tine, şi să nu-l pierzi pe dânsul”.
30. Zis-a iarăşi: „De voieşti să câştigi plânsul, nevoieşte-te ca toate vasele tale şi lucrurile tale să fie sărace, precum cele ale fraţilor noştri ce stau în târg şi cer”.
31. Zis-a iarăşi: „De nu ai umilinţă, cunoaşte că boleşti cu slava deşartă sau cu iubirea de dulceaţă, că acestea nu lasă sufletul să se umilească”.
32. Zis-a iarăşi: „Dacă îţi va dărui Dumnezeu plânsul, să nu socoteşti că, lăcrimând adeseori, faci ceva mare, şi să nu laşi gândurile înaltei cugetări să se semene în inima ta, că apoi ia Dumnezeu lacrimile de la tine, iar astfel, de aici înainte inima ta va rămâne împietrită şi neumilită”.
33. Zis-a iarăşi: „De sunt mormânturi în locul în care locuieşti, du-te adeseori şi ia aminte la cei ce zac acolo, şi mai vârtos dacă ai război trupesc; şi când te vei înştiinţa că vreun frate se duce către Domnul, mergi şi petrece lângă dânsul, ca să vezi cum se desparte sufletul de trup; că şi dintru aceasta vei lua umilinţă”.
34. Zis-a iarăşi: „Când va vedea satana pe Dumnezeu miluindu-te pe tine şi dând umilinţă sufletului tău, atunci vâră în chilia ta lucru de nevoie, zicând: Fă lucrul acesta astăzi, că sârguit este144, sau vâră vreo treabă oarecare dinafară, a merge adică la cineva pentru vreo trebuinţă, sau pentru oarecare aşezare duhovnicească şi pricină binecuvântată.
144 Nu suferă amânare.
310
Şi acestea toate le face vrăjmaşul ca să nu te lase să te îndeletniceşti în chilie şi să te îndulceşti de dulceaţa plânsului. Iar dacă, cunoscând vicleşugul, te vei păzi pe sineţi şi te vei îndeletnici la rugăciune şi citire, îndată aşteaptă ispită ori de la oameni, ori de la draci. Că atunci când omul se luptă bine, satana aduce război printr-un om rău, căci mânia, mai mult decât toate, stinge umilinţa şi smerenia sufletului”.
35. Zis-a iarăşi: „Când Dumnezeu a bătut Egiptul, nu era nici o casă în care să nu fie plâns. Deci, dacă, şi întru noi, frica şi cuvântul lui Dumnezeu a bătut păcatul, să nu încetăm din plâns; căci plânsul este îndoit, că şi lucrează şi păzeşte, care plâns să ne rugăm a ni se dărui şi nouă”.
PRICINA A Treizeci şi treia
Că, la sfârşitul vieţii, mai cumplit se pun dracii asupra omului, pentru aceea foarte se cuvine să luăm aminte.
I.
A lui Paladie
Un oarecare pe nume Evloghie, filosof alexandrin, rănindu-se cu dor Dumnezeiesc, şi-a risipit cele ale sale, afară de puţini bani, pe care, neputând să lucreze, şi-i lăsase lui pentru chiverniseală. Socotind cum să aşeze cele dintru sine, că nici în vreo adunare nu se încumeta să intre, nici singur nu voia să petreacă, aşa aflându-se, a aflat pe oarecare bubos lepădat în târg, care nu avea nici mâini, nici picioare, ci, numai limba avându-o, chema spre milă pe cei ce se întâmplau să treacă pe acolo. Şi văzându-l Evloghie pe dânsul, şi umilindu-se cu inima, s-a rugat lui Dumnezeu întru sineşi şi a pus aşezământ cu Domnul, zicând: „Doamne, întru numele Tău voiesc să iau pe acest bubos şi să-l odihnesc pe dânsul până în ziua morţii lui, ca şi eu să mă mântuiesc printr-aceasta. Deci dăruieşte-mi, Doamne, răbdare întru slujirea lui!”. Apropiindu-se apoi de bubos, i-a zis: „Voieşti, cinstitule, să te iau în casa mea şi să te odihnesc?”. Zis-a acela: „O, de m-aş învrednici, dar sunt nevrednic!”. Şi i-a zis Evloghie: „Iată, mă duc să aduc asin şi să te iau de aici”. Iar acela a primit cu multă bucurie.
Şi aducând asin, l-a ridicat pe dânsul şi l-a dus în sălaşul său, şi era sârguindu-se şi îngrijind de dânsul la toate
312
cele ce îi erau de trebuinţă, spălându-l şi ungându-l, purtându-l cu mâinile sale, şi cu osârdie aşa îi slujea lui în toate până la cincisprezece ani. Apoi demonul s-a povârnit foarte în bubos, şi-l sălbăticea cu asprime împotriva lui Evloghie, zădărându-l spre a-l ocărî şi defăima. Şi a început să-l ocărască pe Evloghie, zicând: „Mâncătorule de stăpân145, ai furat bani străini: rob fiind, l-ai furat pe stăpânul tău, şi vrei să te scunzi cu pricina mea, de ca şi cum, pentru facerea de bine luându-mă în sălaşul tău, voieşti să te mântuieşti”.
Iar Evloghie îl ruga pe dânsul, zicând: „Nu, domnul meu, nu zice unele ca acestea, ci spune-mi cu ce te-am întristat, şi eu mă voi îndrepta”. Iar el, răstindu-se, zicea: „Nu voiesc să aud linguşirile tale, du-mă de mă aruncă în târg, că mai bun îmi este acela decât odihna ta”. Iar Evloghie zicea: „Rogu-te, mare doamne, de eşti supărat de ceva, îmblânzeşte-te!”. Iar el, mai vârtos cu mânie sălbăticindu-se, strigând, zicea: „Mă tem să stau singur cu tine, voiesc norod”. Zis-a lui Evloghie: „îţi voi aduce acum mulţime de fraţi”. Iar el, îngreuindu-se, a zis cu strigare: „Amar mie, ticălosului, faţa ta nu voiesc să o văd, şi tu să-mi aduci pe cei asemenea mie târziu-mâncători146?”. Şi trântindu-se de colo-colo, a zis iarăşi: „Nu, vreau în târg! O, ce silă! Aruncă-mă acolo unde m-ai găsit!”. Şi de ar fi avut mâini poate s-ar fi şi spânzurat, sau s-ar fi omorât cu cuţitul, aşa de tare îl sălbăticea dracul pe el.
Iar Evloghie, nedumerindu-se ce să facă, a judecat cu sfatul pustnicilor celor de lângă dânsul să meargă împreună cu slăbănogul la Marele Antonie şi să-i spună lui lucrul; şi orice va zice acela, aceea să facă. Şi momind pe bubos
145 ayoKupi.
146 Âpyayouo = calici, leneşi, pierde-vară.
313
şi băgându-l într-o luntre, l-a dus la mănăstirea ucenicilor Marelui Antonie, întru care se zicea cum că Sfântul vine din munte, uneori la zece zile, iar alteori la douăzeci, spre folosul celor ce se adunau acolo.
Şi s-a întâmplat ca după ce a mers Evloghie să vină, a doua zi, seara târziu a venit, şi Marele, îmbrăcat în haină de piele, precum mi-a povestit Cronie, care era atunci de faţă. Şi şezând, întâi pe Evloghie l-a chemat pe nume, niciodată văzându-l sau înştiinţându-se ceva despre dânsul. Iar Evloghie, măcar că şi de trei ori fiind chemat de Sfântul pe nume, n-a răspuns, părându-i-se că Marele cheamă pe altcineva cu acel nume cunoscut lui. Iar el a zis: „Ţie îţi zic, celui ce ai venit din Alexandria”. Atunci i-a răspuns Evloghie: „Rogu-mă ţie, ce porunceşti?”. Zis-a lui Marele: „De ce ai venit aici?”. Răspuns-a Evloghie: „Cel ce ţi-a descoperit ţie numele meu ţi-a descoperit şi toate cele despre mine”. Zis-a Sfântul. „Ştiu pentru ce ai venit, dar spune înaintea tuturor fraţilor, ca să ştie şi ei”.
Atunci a zis Evloghie înaintea tuturor, de faţă fiind şi slăbănogul: „Omule al lui Dumnezeu, pe acest bubos l-am aflat lepădat în târg şi negrijit. Şi milostivindu-mă spre dânsul, m-am rugat lui Dumnezeu ca să-mi dea dar de răbdare spre dânsul, şi m-am făgăduit lui Hristos-Dumnezeu ca să-i slujesc la boala lui până la sfârşit, ca el să se odihnească prin mine, iar eu să mă mântuiesc printr-însul. Şi l-am luat pe dânsul în casa mea, şi iată, de cincisprezece ani pe cât se poate îi slujesc lui; iar acum, după atâta vreme, nu ştiu ce rău pătimind el de la mine, mă înviforează cu totul, şi m-am gândit să-l lepăd pe dânsul, el silindu-mă la aceasta, şi pentru aceasta am venit la sfinţia ta, ca să mă sfătuieşti ce sunt dator să fac şi să te rogi pentru mine, căci cumplit mă tulbură”.
314
Zis-a lui Marele Antonie cu glas răstit şi aspru: „Evloghie, vrei să-l lepezi pe dânsul? Cel ce l-a făcut pe dânsul nu-l leapădă, iar tu să-l lepezi? Dar Dumnezeu îl îndeamnă pe norocitul tău şi îl adună pe dânsul”. Iar Evloghie, auzind acestea, s-a înfricoşat şi s-a strâns.
întorcându-se apoi Sfântul către bubos, a început să-l bată cu limba şi să zică: „Bubosule, ciungule, nevrednice al cerului şi al pământului, nu vrei să conteneşti luptându-te cu Dumnezeu şi întărâtând pe fratele? Nu ştii că Hristos este Cel ce slujeşte Ţie? Şi cum cutezi să grăieşti lui Hristos unele ca acestea? Au nu pentru Hristos s-a robit pe sine întru slujba Ta?”
Şi certându-l pe acesta cu cuvinte înţepătoare, lăsându-i pe dânşii, a vorbit cu ceilalţi fraţi despre trebuinţele fiecăruia. Apoi, iarăşi întorcând cuvântul către Evloghie şi către slăbănog, a zis. „Duceţi-vă, fiilor, în pace, şi să nu vă depărtaţi unul de altul, ci lepădând toată scârba pe care v-a băgat-o diavolul, întoarceţi-vă cu dragoste curată în chilia voastră în care aţi zăbovit. Căci ispita aceasta s-a semănat întru voi de la satana, fiindcă a văzut că amândoi vă aflaţi aproape de sfârşit şi că voiţi să vă împărtăşiţi de cununi de la Dumnezeu, el prin tine şi tu printr-însul. Deci să nu gândiţi într-alt fel, ca nu cumva, venind îngerul, pe care, iată, îl trimite Dumnezeu, să nu vă afle pe voi împreună într-un loc, şi aşa să vă lipsiţi de cununi”.
Şi grăbindu-se fraţii, s-au întors în locul lor întru dragoste desăvârşită; apoi, după trei zile, s-a săvârşit fericitul Evloghie, iar după alte treizeci şi şapte, s-a dus către Domnul şi cel cu trupul bubos iar cu sufletul sănătos.
Iar Cronie, zăbovind în locurile cele dimprejurul Tebaidei, s-a pogorât după patruzeci zile în mănăstirile Alexandriei, şi s-a întâmplat ca întru această zi să se săvârşească
315
de către frăţime pomenirea cea de patruzeci de zile a lui Evloghie şi a slăbănogului de a treia zi, despre care, înştiinţându-se Cronie, mult s-a mirat.
Şi a povestit Părinţilor ceea ce a spus Antonie mai-nainte despre dânşii; că acesta a fost atunci tălmaci al cuvintelor pentru dânşii, al celor ce le-a zis Evloghie către Antonie cu limba elinească, şi al celor ce le-a zis Antonie către dânsul şi către bubos vorbind în limba egipteană, prin care vorbea şi tuturor celorlalţi, neştiind altă limbă.
PRICINA A TREIZECI ŞI PATRA
Că nimic nu e cu o aşa de mare nepotrivire credinciosului, ca îndrăzneala147 şi râsul; întru care pricină se mai zice şi despre evlavie şi deosebirile acesteia.
I.
Din Pateric
1. Venit-a odată un frate la Avva Agathon, zicând: „Voiesc să locuiesc cu fraţii; deci spune-mi cum să locuiesc cu dânşii?”. Zis-a către dânsul bătrânul: „Precum în ziua dintâi când vei intra la dânşii, aşa păzeşte străinătatea ta în toate zilele vieţii tale, ca aşa să îndrăzneşti cu dânşii”. Zis-a lui Avva Macarie: „Dar ce face îndrăzneala?”. Zis-a bătrânul: „îndrăzneala se aseamănă cu o arşiţă mare de care, atunci când se face, toţi fug, şi rodul pomilor îl strică”. Zis-a Avva Macarie: „Aşa de cumplită este îndrăzneala?”. Şi a zis Avva Agathon: „Nu este vreo altă patimă mai cumplită decât îndrăzneala; căci este născătoare a tuturor patimilor”.
2. Se spunea despre Avva Pamvo că niciodată n-a râs. Într-o zi, voind dracii să-l facă să râdă, au legat o pană de un lemn şi o purtau de colo-colo, făcând gâlceavă şi zicând: „Aii, aii!148″. Şi văzându-i pe dânşii Avva Pamvo, a râs. Iar dracii au început să salte, zicând: „Vai, vai, Pamvo a râs!”. Iar el, răspunzând, a zis lor: „Nu am râs, ci am batjocorit
147 îndrăzneala trebuie înţeleasă aici ca prea mare familiaritate.
148 aXĂf aĂĂrţ.
317
neputerea voastră, căci deşi sunteţi atât de mulţi, abia duceţi o pană!”
3. Zis-a un stareţ: „îndrăzneala şi râsul se aseamănă cu focul ce mănâncă trestia. Şi precum focul arde trestia în puţintică vreme, aşa îndrăzneala prăpădeşte fapta bună”.
4. Zis-a Avva Moisi: „Să câştigăm curăţiei şi bună-rânduială, şi blândeţe şi înţelegere către toţi oamenii, ca să putem fugi de îndrăzneală, de maica răutăţilor”.
5. Zis-a Avva Nistero: „Lucru străin de monah este a înjura, a minţi sau a blestema, sau a ocărî, sau a râde”.
6. Văzut-a oarecare din stareţi pe oarecare monah mai tânăr râzând, şi i-a zis lui: „Nu râde, frate, că izgoneşti de la tine frica lui Dumnezeu”.
7. Zis-a un stareţ: „Evlavia, împreună cu smerita cugetare, este bună pretutindeni; că este cineva glumind şi părându-i că face bucurie; iar dacă va face aceasta timp îndelungat, se face prihănit; iar cel evlavios, păzindu-se pe sine întru smerita cugetare, are cinste totdeauna”.
II.
A Sfântului Efrem
începutul surpării monahului este râsul şi îndrăzneala. Călugăre, când te vei vedea pe tine întru acestea, cunoaşte cum că ai ajuns în adâncul răutăţilor, dar să nu conteneşti rugându-te lui Dumnezeu ca să te izbăvească de moartea aceasta. Râsul şi îndrăzneala pierd roadele monahului şi îl târăsc pe dânsul în patimi scârnave, şi nu numai pe cel ce este tânăr, ci şi pe cel bătrân. Căci râsul leapădă afară fericirea plânsului, şi scârbeşte Duhul Sfânt, şi izgoneşte frica lui Dumnezeu şi pomenirea morţii şi a muncii, şi răstoarnă
318
pe toate cele zidite şi duce întru cea mai adâncă pierzare. „Ia de la mine. Doamne, râsul, şi-mi dăruieşte plânsul şi lăcrimarea pe care o cer de la Tine”.
III.
A lui Antioh Pandectul
Creştinilor le este cu totul oprit să râdă, dar mai vârtos călugărilor celor ce s-au răstignit pe sineşi lumii, că oricine voieşte, zice, să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să vină după Mine (Matei 16: 24). Deci cum mai poate a se vărsa şi a râde cel ce este pironit pe piroanele cele dulci ale crucii? Că nu sunt chemaţi spre răspândire, ca prin acesta adică să moştenim amarul, precum neamurile lumii, ci întru plâns neîncetat, ca printr-însul să ne îndulcim de mângâiere.
IV.
A lui Avva Isaia
De se va face întru voi cuvânt făcător de râs, păziţi-vă ca să nu lăsaţi glasul vostru să se facă auzit, fiindcă este semn al nepedepsirii149 şi al nefricii lui Dumnezeu, că nu este păzire înlăuntrul vostru de vreme ce în zilele noastre a venit mânia peste lume.
149 Lit. a lipsei de educaţie, iscusinţă etc.
319
V.
A lui Avva Isaac sirul
Nu lăuda pe cel ce se osteneşte trupeşte, iar simţurile le are dezlegate, zic adică auzul, şi gura căscată şi neoprită, şi ochiul fluşturatec. Dragostei îi urmează fireşte simplitatea, şi nerămânerea întru măsura cea cuviincioasă a sfielii, ci păşirea peste dânsa. Iar tu, frate, trezveşte-te întru toate, şi către prietenii tăi du-te cu cucernicie; că aşa, şi pe sineţi, şi pe aceia îi vei folosi, întru cucernicie păzind sufletul tău şi nelepădând frâul păzirii.
VI.
A Sfântului Efrem
1. Semn al neisprăvirii călugărului e ca el, şezând în mijlocul fraţilor, să-şi dezgolească pulpele sale; iar cel cucernic va şedea în chip frumos.
2. Călugărul tânăr, înconjurând chiliile călugărilor, nu numai leneş se învaţă, ci şi bârfitor şi iscoditor, grăind cele ce nu trebuie. Iar cel ce se linişteşte întru smerita cugetare va fi iubit. Precum lanţul de aur de la gâtul bărbatului, aşa se cuvine monahului cucernicia.
3. Frate, fugi de făcătorii de rău, ca nu cumva să te facă de ruşine; iar neruşinarea e maică a neastâmpărării.
4. Un stareţ a văzut pe oarecine râzând şi i-a zis lui: „înaintea zidirii de sus şi celei de jos vom da seamă pentru toată viaţa noastră, şi tu râzi?”
PRICINA A TREIZECI ŞI CINCEA
Că nu se cuvine ca nimeni să nu se mânie pe vreun om sau să strige la el, şi care este naşterea mâniei, şi cum se tămăduieşte.
I.
Din Pateric
1. Zis-a Avva Agathon: „Mâniosul, de ar învia chiar şi mort, nu este primit la Dumnezeu”.
2. Zis-a Avva Pimen: „Nu este monah cârtitorul, nu este monah cel ce face răsplătire; nu este monah mâniosul, cei ce au acestea nu sunt călugări, măcar că se par a fi”.
3. Zis-a Avva Isidor: „M-am dus odată în târg să vând puţintele vase şi, văzând mânia apropiindu-se de mine, am lăsat vasele şi am fugit”.
4. Venit-au odată Arienii la Avva Sisoe în muntele lui Avva Antonie, şi, cum au început a cleveti pe pravoslavnici [ortodocşi], nu le-a răspuns lor nimic, ci, strigând pe ucenicul său, a zis: „Avraame, adu cartea Sfântului Atanasie şi o citeşte”. Şi tăcând ei, s-a aflat eresul lor, şi i-a slobozit cu pace.
5. Un sihastru oarecare s-a făcut Episcop; acesta, pentru cucernicia şi liniştea sa, nu certa pe nimeni, suferind cu îndelungă-răbdare greşelile fiecăruia; iar iconomul aceluia nu ocârmuia cu socoteală lucrurile bisericii. Şi au zis unii către Episcop: „Pentru ce nu cerţi pe iconom pentru nebăgarea lui de seamă?”. Iar acela a amânat certarea până dimineaţă. Iar a doua zi s-au suit la dânsul cei ce au grăit asupra iconomului. Şi înştiinţându-se Episcopul, s-a ascuns
321
într-un loc, şi vrând ei să-l afle pe dânsul, n-au putut; iar dacă l-au căutat mai mult, au reuşit cu greu să-l afle, şi i-au zis lui: „Pentru ce te-ai ascuns de noi?”. Iar el a zis: „Pentru că cele ce am îndreptat în şaizeci de ani rugându-mă lui Dumnezeu, voi pe acelea voiţi ca în două zile să le fur”. Mi se pare că bătrânul a fost silit să se facă Episcop, pentru aceea se îngrijea de legea pustnicilor mai mult decât ceea ce se cuvine Episcopului.
6. Auzit-a Avva Pimen despre oarecine că, pentru că se mânie, suferă şase zile ale săptămânii, şi a zis: „Acesta s-a învăţat să cheltuiască pe cele şase, dar nu s-a învăţat să scoată mânia”.
7. Un frate, pornindu-se spre mânie asupra oarecui, a stătut rugându-se şi cerând să poată răbda îndelung pe fratele şi a trece fără de vătămare bântuiala; şi îndată a văzut fum ieşind din gura lui.
II.
A lui Avva Isaia
Frate, de te va necăji pe tine cineva în vreun lucru oarecare, şi va fi trebuinţă să mustri pe fratele, şi te vei vedea pe sineţi întru mânie şi întru neaşezare, nicidecum să nu grăieşti lui ceva, ca să nu te tulburi mai mult; iar atunci când te vei vedea pe sineţi şi pe acela întru aşezare bună şi blândeţe, atunci grăieşte de ca şi cum mustrând, făcându-i pomenire întru toată smerita cugetare.
322
III.
A lui Avva Marcu
Patima mâniei se întemeiază şi se întăreşte îndeosebi pe mândrie, şi aşa se face nerisipită. Şi oricine voieşte să risipească de la el şi să strice această casă a fărădelegii pe care vicleanul o zideşte totdeauna în suflet, adunând ca pe nişte pietre felurite pricini binecuvântate [întemeiate] sau nebinecuvântate, fie prin gânduri, fie prin lucrurile sau grijile materiei, lucrând astfel în suflet la zidirea răutăţii, să aibă smerenia Domnului neuitată în inima sa, socotind Cine este, ce S-a făcut pentru noi şi dintru ce fel de înălţime a luminii Dumnezeirii celei descoperite după putinţă firilor celor de sus, şi în ceruri slăvită de toată firea cea gânditoare întru ce fel de adânc al smereniei oamenilor S-a pogorât pentru negrăita Lui bunătate. Şi nu S-a ruşinat Stăpânul a toată zidirea cea văzută şi nevăzută să ia asupră-Şi pe omul cel de sub patimile cele de necinste şi osândit de stăpânească hotărâre, ci, smerindu-Se pe Sineşi, S-a făcut după toate asemenea nouă, afară de păcat, adică de patimile necinstirii; pentru că pe cele pentru păcatul călcării, aduse de la stăpâneasca hotărâre asupra omului: certările morţii, ale ostenelii, ale foamei, ale setei şi ale unora ca acestora, pe toate le-a luat, făcându-Se ceea ce suntem noi, pentru ca noi să ne facem ceea ce este El. Cuvântul S-a făcut trup, ca trupul să se facă Cuvânt150, şi S-a asemănat nouă întru toate, ca noi să ne asemănăm Lui prin toată fapta bună; şi ca pe cele multe să le treacă151, pentru noi S-a necinstit, S-a ocărât, S-a bătut, S-a scuipat, S-a luat în râs,
150 Sau: ca şi Cuvântul.
151 irapriow = să le dea de-o parte, să le stingă, să le treacă cu vederea, să le slăbească.
323
S-a batjocorit, iar la sfârşit S-a răstignit, cu suliţa în coastă S-a împuns, a murit, în Iad S-a pogorât.
Şi, pe scurt, pentru ca roadele patimilor să le numărăm, adică învierea cea din morţi, prădarea Iadului şi a morţii, a sufletelor celor ce au venit împreună cu Hristos, înălţarea la ceruri, şederea de-a dreapta Tatălui, cinstea şi slava cea mai presus de toată începătoria şi stăpânia, şi de tot numele ce se numeşte, şi închinăciunea tuturor îngerilor la Cel întâi născut din morţi pentru pricina pătimirilor, după glasul Apostolului.
Deci cel ce păzeşte întru inima sa aceste pomeniri întru dorire şi aşezământ neuitat, nu se va stăpâni de patima amărăciunii şi a mâniei. Că prin smerenia lui Hristos pe care o gândeşte, ieşind afară temeliile patimilor mândriei, toată zidirea fărădelegii mâniei cu lesnire şi de sineşi se strică. Căci ce inimă atât de aspră şi împietrită, de va pomeni neîncetat atâta smerenie pentru noi a Dumnezeirii Unuia-Născut şi răbdarea cea mai sus numărată întru atât de multe pătimiri, nu se zdrobeşte, şi nu se smereşte, şi nu se umileşte, şi nu se face pământ şi cenuşă şi călcare a tot omul? Iar pe un suflet atât de zdrobit, ce mânie sau amărăciune îl va putea stăpâni?
Deci mi se pare că, de nu uitarea, mama răutăţilor, va fura din inimă nişte gânduri mântuitoare şi de viaţă-făcătoare ca acestea, niciodată nu se va birui omul de mânie.
IV.
A Sfântului Diadoh
Se cade ca cei ce se nevoiesc pururea să păzească neînvăluită cugetarea lor, ca gândurile cele puse într-însa,
324
mintea drept judecându-le, pe cele bune şi de la Dumnezeu trimise în cămările pomenirii să le învistierească152, iar pe cele stângace şi drăceşti, afară oareunde din cămările firii să le lepede. Că marea, dacă e liniştită, pescarii văd prin ea până în adâncul ei orice mişcare, încât nimic nu se ascunde atunci de dânşii din peştii cei ce umblă pe acolo. Iar când se tulbură de vânturi, se întrece să ascundă cu posomorârea tulburării pe cele ce pot fi văzute întru zâmbirea liniştirii.
Drept aceea, atunci vedem nelucrător meşteşugul pescarilor, care lucru se întâmplă să-l pătimească şi mintea cea văzătoare atunci când, dintr-o mânie nedreaptă, mai vârtos se tulbură în adâncul sufletului.
V
A Cuviosului Casian
Cel ce voieşte nevoinţa cea duhovnicească, după lege să se nevoiască, şi să se înstrăineze de toată scăderea153 adusă
152 Aici poate fi vorba de subconştient. Subconştientul, socotit de mulţi descoperire a psihologiei moderne, a fost analizat şi valorizat în adevăr cu mult timp în urmă de Sfinţii Părinţi. Găsim numeroase analize la Sfinţii Marcu Ascetul, Diadoh, Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama şi alţii. Subconştientul este vistieria sau cămara unde sunt, aşa-zicând, depozitate „pomenirile” [ivriTl = amintirile, memoriile, cele de care facem pomenire sau ni le amintim], gândurile şi chipurile săvârşirii lor; acestea se fac tot atâtea legi şi îndemnuri spre nesfârşite lucrări ale omului, fie din împreună-lucrarea cu Dumnezeu, fie din cea a vrăjmaşului. De aceste legi a vorbit şi Apostolul Pavel (vezi de ex. Rom. 7). Iar ceea ce numim noi astăzi inconştient e tocmai asumarea sau modul fără socoteală sau raţiune [dobitocească, cum este numită în scrierile ascetice] a acestor „pomeniri”, şi folosirea lor în scopuri potrivnice altora şi chiar nouă înşine.
153 cXaTrconaroţ = dezavantajul, slăbiciunea, neputinţa.
325
de mânie şi iuţime, şi să asculte ce-i porunceşte lui vasul alegerii: Toată amărăciunea şi iuţimea şi mânia şi izbucnirea şi hula să piară de la voi, împreună cu toată răutatea (Ef. 4:31). Iar când zice toată, arată că nu ne îngăduie nici o pricinuire de mânie, nici la vreo nevoie, nici de-ar fi binecuvântată.
Deci cel ce voieşte să îndrepteze pe fratele ce a greşit sau să-i dea acestuia canon, să se sârguiască pe sineşi ca să se păzească netulburat, ca nu cumva, vrând să tămăduiască pe altul, să-şi tragă boala asupra sa, iar apoi să i se zică acel cuvânt evanghelicesc: Doctore, tămăduieşte-te pe sineţi (Luca 4: 23); şi iarăşi: Ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar la bârna din ochiul tău nu iei aminte! (Luca 6: 41). Sau în ce fel vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău, tu, care ai bârna mâniei în ochiul tău acoperindu-te pe tine? Căci de se va înfierbânta mişcarea mâniei din vreo pricină oarecare, aceea va orbi ochii sufletului şi nu-l va lăsa să vadă pe Soarele dreptăţii.
Aşa cum cel ce pune pe ochi foiţe de aur ori de plumb împiedică puterea văzătoare, iar scumpetea foiţei celei de aur nu va face nicidecum vreo deosebire orbirii, tot aşa, din orice pricină binecuvântată sau nebinecuvântată s-ar aprinde iuţimea, ea întunecă puterea cea văzătoarea a sufletului. Numai atunci vom întrebuinţa mânia fireşte, când o vom porni asupra gândurilor celor iubitoare de dulceţi şi pătimaşe.
Aşa ne învaţă pe noi şi Proorocul David, zicând: Mâniaţi-vă şi nu greşiţi (Ps. 4:5). Adică: „Porniţi mânia împotriva patimilor voastre şi împotriva gândurilor celor viclene, şi nu păcătuiţi săvârşind cele vârâte în minte de dânsele. Iar acest înţeles îl arată limpede cele zise pe urmă, adică: Pentru cele ce ziceţi întru inimile voastre, întru aşternuturile voastre vă umiliţi (Ps. 4: 5). Adică: „Când vor veni în inimile voastre gândurile cele viclene, scoţându-le pe acelea prin mânia cea
326
către dânsele, după scoaterea lor, ca într-un aşternut în linişte aflându-vă, atunci să vă umiliti spre pocăinţă”.
Şi împreună cu aceasta glăsuieşte şi Fericitul Pavel şi, adăugând, zice: Să nu apună soarele întru mânia voastră, nici să daţi loc diavolului (Ef. 4: 26). Adică: „Nu gătiţi pe Hristos, Soarele dreptăţii, să apună, precum s-a zis, de la inimile voastre, prin întărâtarea voastră, pe Care îl întărâtaţi prin învoirea voastră cu gândurile cele rele, ca nu cumva prin depărtarea Lui să afle diavolul loc de şedere în voi”.
Pentru aceea se cuvine ca, urmând Dumnezeieştilor legi, să ne nevoim cu toată puterea asupra duhului mâniei şi asupra boalei celei dinlăuntrul nostru şi, pornind mânia asupra oamenilor, să nu căutăm pustietatea şi singurătatea, de ca şi cum acolo n-ar fi nimeni care să mişte spre mânie sau de ca şi cum întru singurătate am dobândi mai cu lesnire virtutea îndelungii-răbdări.
Că din mândrie şi din voinţa de a nu ne prihăni pe înşine şi de a nu pune pe seama trândăviei noastre pricinile tulburării, poftim depărtarea de fraţi. Iar până când vom cugeta astfel, aruncând neputinţele trândăviei noastre şi pricinile asupra altora, nu vom putea ajunge la săvârşirea îndelungii-răbdări. Că temelia îndreptării noastre nu se îndreptează din îndelunga-răbdare a aproapelui cea către noi, ci dintru nerăutatea noastră faţă de el.
Iar dacă urmărim singurătatea şi pustietatea, fugind de nevoinţa îndelungii-răbdări, cunoscut să ne fie nouă că prin pustietate mai mult se sălbăticesc patimile cele dintru noi, încât, şezând noi fără amestecarea cu oamenii, pierdem până şi umbra suferirii răutăţii şi a îndelungii-răbdări, pe care prin închipuire ni se părea că o avem, amestecaţi fiind cu fraţii, pentru nelucrarea ei cu iscusinţă. Pentru aceasta, cei ce caută desăvârşirea blândeţii datori sunt să arate toată
327
sârguinţa, ca nu numai asupra oamenilor să nu se mânie, ci nici asupra dobitoacelor celor necuvântătoare sau asupra lucrurilor celor neînsufleţite. Că îmi aduc aminte cum petreceam în pustie, cum mă porneam cu mânie asupra trestiei, neplăcându-mi grosimea sau subţirimea acesteia, asemenea şi asupra lemnului, iar când am voit să-l tai pe acela, nu puteam degrab, încă şi asupra cremenii m-am mâniat, că, grăbindu-mă eu să scot foc, scânteia nu sărea degrab; aşa mi se întinsese coarda mâniei, încât mă sileam să o scot şi asupra lucrurilor celor neînsufleţite.
Deci să lepădăm de la noi toată mânia, temându-ne de hotărârea Domnului pe care o a zis în Evanghelii: Cel ce se mânie pe fratele său va fi vinovat judecăţii (Matei 5: 22); căci aşa se cuprinde în copiile-manuscrise cele mai cu de-amănuntul: aceea adică că în deşert s-a pus ca adăugire de la cei ce nu voiesc să-şi taie desăvârşit patima mâniei. Căci scopul Domnului, precum şi la alte patimi, este acela ca însăşi rădăcina şi pricina patimii să se taie de la noi, voind a se smulge aceasta în tot chipul. Pentru aceasta să nu păstrezi întru tine nici o pricină de mânie, ca nu cumva la început, pornindu-ne dintr-o pricină binecuvântată, mai pe urmă să cădem întru turbarea mâniei celei necuvântătoare.
Deci aceasta este ceea ce aduce desăvârşit tămăduirea boalei acesteia: să ne sârguim să nu mişcăm mânia nici pentru cele drepte, nici pentru cele nedrepte. Căci această patimă întunecată, întunecând cugetul nostru, nu se va mai afla întru noi nici lumina dreptei socoteli, nici întemeiere [adeverire] de sfat drept, nici chivernisire a dreptăţii. Încă şi Sfântul Duh va fugi de la noi, izgonindu-se de tulburarea cea dinlăuntru.
Iar peste toate cele zise, ni se cade să avem neîncetat înaintea ochilor icoana morţii, care nu ştim când poate veni,
328
şi a ne păzi pe sinene de mânie, şi iuţimea a o părăsi până în sfârşit, după îndemnul proorocului (cf. Ps. 78: 5), ştiind că nici de întreaga înţelepciune, nici de lepădarea de toată materia, nici de postiri, nici de privegheri, nici de celelalte rele-pătimirii nu vom avea vreun folos, dacă, ţinuţi fiind de mânia şi de urâciunea iuţimii, ne vom afla vinovaţi înfricoşătoarei judecăţi.
VI.
A Sfântului Maxim
Partea cea poftitoare a sufletului, adeseori zădărându-se, pune în suflet o deprindere cu dulceţile anevoie de mişcat; iar mânia, tulburându-se adeseori, fricos şi nebărbat îl face pe dânsul. Pe una o tămăduieşte postul, privegherea şi rugăciunea, iar pe cealaltă, bunătatea, şi iubirea de oameni, şi dragostea, şi mila.
VII
Din Pateric
1. Zis-a un stareţ: „Patimile cele din afara firii cu care suntem noi, oamenii, înfăşuraţi, Elinii le făceau dumnezei şi se închinau lor, iar pe cei ce nu voiau să se închine, îi munceau şi îi omorau, şi, fără a voi, îi făceau mucenici. La fel şi noi, de ne vom închina patimilor, nu ne vom deosebi întru nimic de închinătorii la idoli; că cel ce slujeşte mâniei şi iuţimii şi se biruieşte de ele, şi nu taie de la sine îndrăcirea acestei patimi, se leapădă de Iisus, şi are întru sine pe Ares ca dumnezeu, şi se închină idolului tulburării, ca şi Elinii.
329
încă şi iubitorul de argint ce încuie îndulcirile sale dinspre fratele său şi nu miluieşte pe aproapele lui, aşijderea este închinător de idoli, cinstind pe idolul lui Hermes şi slujind făpturii mai mult decât Ziditorului. Tot acelaşi lucru este şi la alte patimi de care se biruieşte fiecare, acelora se fac şi robi, după glasul Apostolului, care a numit iubirea de arginţi o a doua închinare la idoli. Iar cel ce pe acestea le-a biruit şi de la sineşi le-a izgonit, sau se înfrânează dinspre dânsele, acesta a călcat idolii, şi s-a lepădat de frica lor, şi s-a făcut mucenic fără de sânge, mărturisind mărturisirea cea bună.
2. Zicea Fericitul Zosima: „începătura stăpânirii mâniei este a se tulbura şi a nu grăi, dintru care cineva, cu darul lui Dumnezeu, poate veni şi întru a nu se tulbura nicidecum. Că şi Avva Moisi, întâi, adică când s-a depărtat de la Părinţii ce ziceau către dânsul: Ce vine şi arapul [etiopianul] acesta în mijlocul nostru?, s-a tulburat, dar n-a grăit, precum chiar el a zis către cei ce l-au întrebat; iar apoi, de clerici ocărându-se şi din altar izgonindu-se, nu numai că nu s-a tulburat, ci şi se dosădea pe sineşi, zicând: Piele încenuşată, negrule, bine ţi-a făcut, că, nefiind tu ca toţi oamenii, ce vii în mijlocul lor?.
Iar noi, fiind mult mai jos şi decât începătorii, şi pentru multa noastră lenevie socotim prea mari şi cu neputinţă a fi cele poruncite, zicem: Cu neputinţă este să nu se tulbure cineva!. Dar nu auzim pe Proorocul zicând: Gătitu-m-am şi nu m-am tulburat! (Ps. 118: 60), nici nu căutăm să punem început temeinic şi să arătăm vitejească înainte-voinţă şi mărime de suflet, ca aşa să tragem asupră-ne, după măsură, darul lui Dumnezeu, prin care şi cele ce se par foarte anevoioase se fac lesnicioase foarte şi cu lesnire îndreptate”.
Şezând eu odată cu Fericitul Serghie în câmpul egumenului şi citind Paremia [Pildele lui Solomon], dacă am
330
ajuns la cuvântul acela ce zice că în lemne multe înfloreşte focul, iar unde nu este îndoită mânie, se linişteşte cearta (26: 20), i-am cerut Fericitului Serghie să-mi tâlcuiască cuvântul. Şi răspunzând, a zis: „Precum lemnele sunt pricinile văpăii focului, iar dacă cineva nu le pune pe acelea, focul se stinge, aşa şi la patimi sunt oarecare pricini, pe care, de le va tăia cineva, nu lucrează patimile. Spre pildă, pricinile mâniei sunt a da şi a lua, a voi să-şi facă voia sa, a iubi, a învăţa şi a se arăta [mândri în faţa] oamenilor şi a se socoti pe sine că este priceput”.
De le va tăia cineva pe acestea, va slăbi patima mâniei, şi aceasta este ceea ce a zis Avva Sisoe, întrebându-se aşa de un frate: „Pentru ce nu se depărtează patimile de la mine?”. Şi a răspuns: „Lucrurile lor, adică pricinile, sunt înlăuntrul tău: dă-le lor arvuna lor şi se duc. Iar cel îndoit mânios, întru care nu încetează cearta, este cel care nu se îndestulează cu cea dintâi tulburare, ci se întăreşte pe sineşi întru a doua mânie, adică dacă cineva se aprinde spre mânie şi îndată îşi va veni întru sineşi, şi se va osândi pe sineşi şi, ducându-se, se va pocăi fratelui pe care s-a mâniat, acesta nu se numeşte mânios îndoit. Întru aceasta linişteşte cearta, care pe prieteşugul cel către fratele nu-l dezleagă în vremea cea de faţă, ci prin pocăinţă vine întru lucrarea aceasta, ce de aici înainte pune început bun într-o aşezare alinată şi netulburată.
Iar cel ce se mânie şi nu se osândeşte pe sineşi, ci mai vârtos se întăreşte pe sineşi întru mânie şi se căieşte că n-a grăit mai multe decât cele ce a zis întru tulburarea lui, acestuia să-i zici îndoit mânios. Şi întru acesta cearta nu se linişteşte niciodată, ci atunci când are parte de tulburare a inimii, moşteneşte pomenirea de rău, mâhnirea şi vicleşugul, iar întru cea după această ceartă, tulburarea mâniei creşte mai mult întru dânsul şi se înmulţeşte. Că lucrându-se înlăuntru,
331
adăugare ia de-a pururea, până când, desăvârşit stăpânindu-l, aduce pe ticălos întru aşezare drăcească; dar ne va izbăvi pe noi din partea unora ca aceştia Iisus Hristos, bunul nostru Stăpân şi Domn”.
3. Zis-a tot acela: „Trebuinţă ne este nouă de multă trezvie şi pricepere către feluritele meşteşuguri ale diavolului; că uneori face pe câte cineva să se tulbure din nimic, iar alteori aduce pricină binecuvântată ca să i se pară cuiva că s-a mâniat după dreptate, şi aceasta este vârârea lui [de gânduri] cea urâtoare de oameni. Că celui ce întru adevăr doreşte a călători pe calea Sfinţilor, străină cu totul îi este mânierea pe om, precum zice Marele Macarie: Străin lucru e, fraţilor, a se mânia, sau a mânia pe cineva”.
4. Zis-a Avva Ioan Colovul: „Trecând eu odată pe drumul Schitului cu cămilarul ducând vasele mele pe cămilă, cum l-am văzut pe dânsul grăind şi mişcându-se spre mânie, lăsând vasele, am fugit”.
5. Zis-a Avva Iperehie: „Cel ce nu-şi ţine limba în vremea iuţimii, unul ca acesta nu-şi va putea opri nici patimile”.
6. Zis-a Avva Ammona: „Paisprezece ani am făcut în Schit rugăciuni lui Dumnezeu ziua şi noaptea ca să-mi dăruiască să-mi biruiesc mânia”.
7. Întrebat a fost un stareţ: „Ce este mânia?”. Şi a răspuns: „Pricire, şi minciună, şi nebunie154″.
8. Mânia este groapă a bărbatului, iar cel ce a păşit peste mânie, a păşit peste groapă. Fericit bărbatul care întru blândeţe a tras jugul Stăpânului Hristos până la sfârşit, iar cel mândru îşi înmulţeşte luişi tulburări şi vrajbe. Bărbatul iute şi strigător [gălăgios] mult jurător va fi, iar cel ce se linişteşte va fi înţelept. Mânia este patimă obraznică şi neruşinoasă
154 Lit. necunoaştere (ăyviMia), care, în fapt, e una cu nebunia.
332
pe care o moşteneşte mâhnirea şi căinţa, iar mâhnirea roade inima celui ce cade într-însa.
VIII.
A Sfântului Isaac
Omul râvnitor155 nu ajunge niciodată în pacea cugetului, iar cel ce e străin de pace, străin e de bucurie. Pacea cugetului este şi se numeşte sănătate desăvârşită, iar râvna este potrivnică păcii; deci dar, cel ce boleşte de dânsa, de mare boală boleşte. Omule, nu este bine nici de folos aceea adică a voi să ajuţi altora, iar pe sineţi să te bagi în primejdie mare. Râvna nu este din înţelegerile înţelepciunii, ci din boalele sufletului; că lipsirea şi scurtarea priceperii are multă necunoştinţă. De pofteşti a tămădui pe cei neputincioşi, cunoaşte că bolnavii au nevoie de milă şi de grijire, nu de certare. Că zice: Voi, cei tari, datori sunteţi să purtaţi slăbiciunile celor slabi (Matei 15:1). Şi iarăşi acelaşi porunceşte: îndreptaţi pe cel ce greşeşte, nu cu mânie, ci cu duhul blândeţilor (Gal. 6:1; Filip. 2: 2-4).
155 = zelot; aici: entuziast, avântat peste măsură spre un scop (necugetat).
PRICINA A TREIZECI şi ŞASEA
Că cel ce doreşte desăvârşire, şi cât de puţin de s-ar tulbura cu inima către cel ce-l nedreptăţeşte sau îl ocărăşte, nu se arată nevinovat.
I.
Din viaţa Sfântului Pahomie
Auzind cele despre Pahomie, Ioan, fratele lui după trup, a venit căutându-l pe dânsul acolo. Şi văzându-l pe dânsul, şi închinându-se, foarte s-a bucurat, că de când s-a botezat împreunându-se cu Hristos şi alegând viaţa călugărească, niciodată n-a mers către ai săi. Având acelaşi scop ca şi Pahomie, Ioan a rămas împreună cu dânsul, totdeauna cugetând la legea lui Dumnezeu, iar de toate cele de pe pământ nefăcând nici o grijă.
Aducându-şi aminte Pahomie de porunca cea dată lui prin înger pentru nenumăratele suflete ce urmau să se mântuiască printr-însul, a început cu fratele său mai largă să zidească mănăstirea, spre a primi pe cei ce voiesc să se lepede de viaţă şi să se apropie de Dumnezeu. Şi zidind ei, având Pahomie acest scop, voia să lărgească locul, făcând mai mare ograda casei. Iar Ioan, de sihăstrie cugetând, strâmtora locuirea, şi, supărându-se Ioan, mai mare fiind decât el cu vârsta cea trupească, a zis către dânsul: „încetează a mai fi uşor de minte şi de a te lăţi”.
Iar el, auzind, s-a întărâtat, că a fost ocărât cu cele afară de scop, însă nu i-a grăit lui împotrivă, dar, blând fiind, s-a înfrânat; iar pogorându-se în noaptea următoare în pivniţa
334
pe care o zidise de-o parte a casei, a început foarte a plânge, şi, mărturisindu-se lui Dumnezeu, zicea: „Amar mie, că cugetul trupului este încă întru mine, şi după trup umblă. Că atâta nevoinţă luând asupră-mi, iarăşi mă răpesc împreună cu mânia. Miluieşte-mă, Doamne, ca să nu pier; că dacă nu mă vei întări întru îndelungă-răbdarea Ta, ci va afla vrăjmaşul întru mine oarece parte şi din faptele lui, voi fi sub mâna lui, precum este scris: Dacă va împlini cineva toată legea, dar va greşi întru una, va fi tuturor vinovat (Iac. 2:10). Şi cred că mulţimea îndurărilor Tale, Doamne, îmi vor ajuta mie şi mă vor învăţa să merg în calea Sfinţilor Tăi, spre cele dinainte întinzându-mă de-a pururea (Filip. 3: 14), iar de cele dinapoi făcând uitare. Că Sfinţii Tăi cei din veac, ajutoraţi fiind de darul Tău, au ruşinat pe vrăjmaşul şi mult au strălucit, iar eu cum voi învăţa, Doamne, pe cei pe care Te-ai făgăduit a-i chema prin mine la viaţă călugărească, nebiruind mai întâi patimile cele ce se luptă prin trup cu sufletul, nici a păzi fără de prihană legea Ta? Dar cred, Doamne, că ajutorul cel de la Tine, de faţă fiind lângă mine, toate păcatele mele le vei ierta”.
Acestea cu plângere mărturisindu-le, a petrecut lăcrimând toată noaptea până dimineaţa, şi de multa sudoare (că era vară, şi locul prea călduros) sub tălpile picioarelor lui s-a făcut tină. Că se obişnuise să stea la rugăciune întinzând mâinile, nevoind nicidecum să le slobozească pe dânsele, ci cu întinderea acestora ca pe cruce întinzându-se, aşa chinuind trupul, sufletul către trezvie îl întorcea. Într-acest fel fiind, întru multă blândeţe şi aşezare cu pace petrecea împreună cu fratele său.
335
II.
A Sfântului Casian
Dacă poftim a câştiga săvârşirea blândeţilor şi a dobândi fericirea Domnului, datori suntem să lepădăm de la noi nu numai mânia cea după lucrare, ci şi tulburarea cea din cuget. Că nu foloseşte oprirea gurii în vremea mâniei şi a nu scoate graiuri nebuneşti, cât foloseşte curăţirea inimii de pomenirea de rău, şi a nu întoarce în cuget gânduri viclene asupra fratelui. Căci evangheliceasca învăţătură porunceşte să lepădăm rădăcinile patimilor mai vârtos decât roadele.
Căci tăindu-se din inimă rădăcina mâniei, nu se va scoate în lucrare nici urâciune, nici pizmă. Că celui ce urăşte pe fratele său i s-a zis ucigaş de oameni (cf. I Ioan 3:15), ucigându-l pe dânsul cu aşezământul amărăciunii156 în cuget, al cărui sânge oamenii nu-l văd vărsat prin sabie, ci prin pornirea cea dinlăuntru a inimii pe care o vede numai Dumnezeu, Care răsplăteşte cu cununi sau munci nu numai pentru fapte, ci şi pentru gânduri şi hotărâri, precum însuşi strigă prin Proorocul: Iată, vin ca să adun lucrurile, gândurile şi amintirile lor (Is. 46:18); care zicere o învăţăm şi de la Apostolul: Gândurile între sineşi se vor pârî, dând răspuns în ziua întru care Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor (Rom. 2:15).
156 rfj ILOOU(;TOU 6ia0coei = lit. dispoziţia urii.
PRICINA A TREIZECI ŞI şaptea
Că se cuvine ca fratele să fie îndelung-răbdător către cei ce greşesc lui şi pe cei ce-l nedreptăţesc să nu-i dosădească.
I.
Din Pateric
1. Se spunea despre Avva Isidor, prezbiterul Schitului, că ori de câte ori avea cineva vreun frate neputincios, sau grăitor-împotrivă, sau ocărâtor, şi voia să-l scoată afară, zicea: „Aduceţi-l aici la mine”. Şi-l lua pe dânsul şi-l mântuia prin îndelunga-răbdare. Încă şi în Biserică grăia de-a pururea acest grai către fraţi: „Fraţilor, iertaţi, şi se va ierta vouă”.
2. Povestit-au oarecari din Părinţi despre un stareţ mare că, dacă cineva venea să-l întrebe vreun cuvânt, avea obicei să zică aşa: „Iată, eu iau faţa lui Dumnezeu şi văd scaunul de judecată; deci ce voieşti să-ţi fac? Dacă vei zice miluieşte-mă!, îţi va zice şi ţie Dumnezeu miluieşte pe fratele tău; iar de vei zice iartă-mă, va zice ţie iartă şi tu pe fratele tău. Au doară este nedreptate la Dumnezeu? Să nu fie! Deci a voi să ne mântuim este întru noi”.
3. Un frate, nedreptăţindu-se de alt frate, a venit la Avva Sisoe şi i-a zis lui: „M-am nedreptăţit de la un frate oarecare şi voiesc să-mi izbândesc”. Iar stareţul îl ruga pe el, zicând: „Nu fiule, ci mai vârtos lasă lui Dumnezeu pe cele ale izbândirii”. Iar el zicea: „Nu voi conteni până nu-mi voi face izbândire”. Şi a zis stareţul: „Să ne rugăm, frate”. Şi sculându-se ei şi rugându-se, a zis bătrânul: „Dumnezeule,
337
nu mai avem trebuinţă de Tine ca să Te îngrijeşti pentru noi, că noi înşine facem izbândirea noastră”. Auzind fratele aceasta, a căzut la picioarele bătrânului şi a zis: „N-o să mă mai judec cu fratele, iartă-mă, Avva!”
4. Încă şi alt frate, libian, a venit la Avva Siluan în Muntele Panefo. Şi a zis lui: „Avva, un vrăjmaş am, care multe rele mi-a făcut: căci şi ţarina mea, când eram în lume o a răpit, şi de multe ori a vrut să mă omoare; iar acum, ca să mă omoare, a pornit otrăvi, şi vreau să-l dau în mâna dregătorului”. Zis-a lui stareţul: „Fiule, precum te odihneşti, aşa să şi faci”. Zis-a fratele: „Cu adevărat, Avva, de se va pedepsi, mult se va folosi sufletul lui”. Răspuns-a stareţul: „Fiule, precum ţi se pare, aşa să faci”. Şi a zis fratele: „Scoală, părinte, să facem rugăciune, şi apoi să mă duc la dregător!”. Şi sculându-se şi rugându-se, când a ajuns să zică şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri, a zis stareţul: „Şi nu ierta nouă greşealele noastre, precum nici noi nu iertăm greşiţilor noştri”. Şi a zis fratele către bătrânul: „Nu aşa, părinte!”. Zis-a stareţul: „Ba aşa, fiule, căci cu adevărat, dacă voieşti să te duci la dregător ca să-ţi izbândească ţie, Siluan nu-ţi va face ţie altă rugăciune”. Şi făcând fratele metanie, a iertat pe vrăjmaşul său.
5. Oarecine, văzând un iubitor de osteneală ducând un mort pe pat, i-a zis lui: „Pe morţi îi duci? Du-te de suferă pe cei vii!”
6. Nişte fraţi au mers la un stareţ sfânt ce şedea în pustiu şi au aflat în afară de chilia lui copii păscând dobitoace şi grăind graiuri necuvioase. După ce şi-au spus gândurile lor şi s-au folosit din cunoştinţa lui, i-au zis lui: „Cum suferi, părinte, pe copii aceştia, şi nu le porunceşti ca să se astâmpere?”. Şi a răspuns bătrânul: „Cu adevărat, fraţilor, am câteva zile de când voiesc să le poruncesc lor, şi m-am certat
338
pe sinemi, zicând: Dacă acest lucru mic nu-l pot suferi, cum voi suferi de se va slobozi ispită mare asupra mea? Pentru aceasta nu le zic lor nimic, ca să se facă obişnuire a suferi pe cele ce vin asupră-mi”.
7. Un stareţ avea un copil împreună-locuitor cu el şi, văzându-l pe dânsul făcând lucru nefolositor, i-a zis lui odată: „Să nu mai faci lucrul acesta!”. Şi copilul n-a ascultat de dânsul. Iar stareţul s-a făcut fără de grijă, aruncându-şi judecata asupra lui. Într-o zi, încuind copilul uşa chiliei întru care era pâinea, s-a dus. Şi se făcuse treisprezece zile de când plecase, iar stareţul petrecea flămând; şi era oarecine învecinându-se cu dânsul; şi dacă a simţit că tânărul zăbovise, şi stareţul nu avea trebuinţa sa, făcea puţină fiertură pe care i-o dădea lui prin perete şi-l ruga să o mănânce. Şi-i zicea stareţului: „A zăbovit fratele”…. Iar stareţul răspundea: „De va găsi pricină, va veni”.
8. Un frate a întrebat pe un bătrân, zicând: „Voiesc să mă fac mucenic pentru Dumnezeu”. Şi i-a zis lui bătrânul: „Dacă în vreme de nevoie va suferi cineva pe aproapele, este deopotrivă cu cei trei tineri din cuptor”.
9. Zis-a un stareţ: „De se va face între tine şi între altul cuvânt scârbicios, şi se va lepăda de cuvânt, să nu-l îndoieşti pe dânsul zicând ce ai zis?, de vreme ce se va întoarce şi va zice aşa am zis, şi ce?, şi se face mare întărâtare; ci şi tu lasă cuvântul, şi se va face mare pace”.
II.
A lui Antioh Pandectul
Grăiesc despre Iacov, fratele lui Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, că cel ce l-a pârât, văzându-l pe dânsul ducându-se
339
la moarte, căindu-se a căzut înaintea lui, zicând: „Iartă-mă!”. Iar el, îngăduind puţin, a zis „pace ţie!”, şi l-a sărutat pe el. Iar el îndată cu glas mare s-a vestit pe sineşi creştin şi, osândindu-se împreună cu cel propovăduit de dânsul, împreună cu dânsul a dobândit răsplătirea chemării celei de sus.
III.
A lui Avva Isaia
Frate, de vei auzi că ţi s-a făcut ceva rău de la cineva, sârguieşte-te să nu pui împotrivă voia ta cea bună, să nu răsplăteşti în inima ta celui ce te-a tulburat, sau să-l prihăneşti, sau să-l judeci, sau să-l cleveteşti, sau să-l dai pe dânsul în gura altora. Că dacă este întru tine frica Gheenei, va stăpâni gândul tău, al celui ce voieşti să răsplăteşti aproapelui, zicându-ţi: „Omule ticălos, tu te rogi pentru păcatele tale, şi Dumnezeu te rabdă până astăzi, nevădindu-le pe ele, şi cum cutezi tu, îndelung-mâniindu-te pe aproapele, să-l bagi pe dânsul în gurile oamenilor? Deci dar, de vei face aceasta, nici Dumnezeu nu-ţi va ierta păcatele tale, ci le va vădi pe ele înaintea a toată zidirea”.
Deci dacă inima ta se va muia dintru acest gând, şi te vei păzi să nu răsplăteşti aproapelui, va fi ţie milă de la Dumnezeu. Iar dacă inima ta cea vicleană s-ar învârtoşa spre aproapele, cunoaşte că n-a venit ţie pomenire înaintea lui Dumnezeu, ci eşti fricos, nemutate având păcatele, nici vreo iertăciune care să te apuce pe tine.
Deci să nu ne mâniem pe cei de aproape ai noştri pentru cuvintele cele zise de dânşii întru nebunie, căci nu din voia lor le-au zis, ci din bântuiala celui ce porneşte mădularele
340
noastre împotriva noastră, ca, pe dânsele urându-le, sub mâinile lui să ne facem. Dar să luăm aminte la poruncile cele sfinte ale Mântuitorului şi să tăiem voia noastră: că dacă pe cel ce ne cinsteşte pe noi sau ne ascultă îl vom iubi, ce facem mai mult decât păgânul? Dacă ne vom ruga pentru cei ce ne fac bine, şi vameşul face asemenea; dacă ne vom bucura numai cu cel ce ne laudă pe noi, şi păcătosul face asemenea; dacă urâm pe cel ce ne face strâmbătate, sau nu ne ascultă, sau ne urăşte, suntem şi noi la fel ca iudeii.
Deci, ce mai mult faci tu, cel ce te-ai botezat întru Hristos şi moartea Lui, că de aici nu mai eşti dator să trăieşti pentru sine, ci Celui ce pentru Tine a murit şi a înviat? Cearcă-te pe tine de urmezi urmelor Lui; El este fără de păcat, pildă arătându-Se ţie întru toate. A petrecut întru sărăcie, iar tu nici nu suferi sărăcia. El nu avea unde să-Şi plece capul, iar tu nu rabzi cu bucurie străinătatea. El a suferit ocările, iar tu nu suferi nici o ocară. El nu răsplătea, iar tu nu suferi să nu răsplăteşti. El nu se mânia pătimind, iar tu şi necăjind pe altul te mânii. Ocărându-se, netulburat a rămas, iar tu, şi ocărând te tulburi. El întru smerită cugetare mângâia pe cei ce îi greşeau Lui, iar tu şi pe cei ce te iubesc îi răneşti în cuvinte. El suferea cu bucurie toate cele aduse asupra Lui, iar tu, şi puţină scârbă auzind, te sălbăticeşti. El era blând cu cei ce cad în năpaste, iar tu spre cei mai mari decât tine cugeţi înalt. El S-a dat pe Sineşi pentru cei ce au greşit spre Dânsul, până ce îi va izbăvi pe dânşii, iar tu nici pentru cei ce te iubesc pe tine nu poţi să te dai.
Deci vezi ce Ţi-a dat El ţie, şi ce-I răsplăteşti tu Lui; cunoaşte-L pe Dânsul prin înseşi lucrurile, şi pe sineţi prin cele ce le faci. Deci dacă ai murit cu Dânsul întru Dumnezeiescul Botez, de ce faci păcatele acestea? Cum dar te vei întâmpina cu Dânsul în Ziua slavei Lui, când Se va arăta din
341
cer văzut de tot neamul întru slava Lui cea mare, având întru Sineşi semnele cele ce le-a pătimit pentru noi? Iar tu vrei să te arăţi fără să ai nimic din pătimirile Lui în trupul tău? Prin urmare, negreşit îţi va zice ţie: „Nu te cunosc!”. Şi vei vedea atunci şi pe toţi sfinţii care au murit pentru numele Lui, având semnul Lui, şi atunci te vei ruşina înaintea lor.
Caută viaţa fiecăruia din sfinţi, şi-i vei afla pe dânşii rău-pătimind şi nerăsplătind: adică pe Prooroci, pe Apostoli, pe Mucenici şi pe ceilalţi dintre sfinţi al căror sânge strigă din fiecare: Răsplăteşte-ne nouă [răzbună-ne] pentru cei ce locuiesc pe pământ (Apoc. 6:10). Căci toţi aceştia, rău-pătimind, îndelung-răbdau, nu răsplăteau nimănui, nici mâniindu-se, nici omorându-se, sau împroşcându-se cu pietre, sau arzându-se, sau înecându-se, sau cu totul tăindu-se, ci răbdau îndelung către cei ce îi munceau şi se rugau pentru dânşii ca să li se ierte lor, ştiind că nu după voia cea firească făceau ce făceau, ci dintr-o nedreptate a diavolului, de care întunecându-se, siliti erau să le facă lor acestea.
Deci socoteşte-te şi tu pe sineţi, iubitule, de ai şi tu o cugetare ca aceasta înaintea lui Dumnezeu; că nimic nu vei putea ascunde în ceasul acela. Că nu poate cineva să vorbească precum voieşte, ci lucrurile fiecăruia vor grăi, ori în ce fel sunt. Căci atunci când se va face înviere, fiecare se va îmbrăca cu fapta sa ca şi cu o haină ori cu răutatea, ori cu dreptatea. Şi acestea sunt cele ce vor să grăiască, şi ele îşi ştiu fiecare locul său.
Deci fericit este cel ce s-a nevoit şi s-a dezbărat de cele ce-l trag pe el în Gheena, şi s-a îmbrăcat întru cele ce-l trag pe dânsul întru împărăţie. Că zice Apostolul: Ştim că dacă se va strica lăcaşul cel pământesc al cortului nostru zidire avem de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână veşnică în ceruri (II Cor. 5:1).
342
IV.
A lui Avva Marcu
întrebat-a un ştiutor de judecăţi157 din cei vestiţi pe un sihastru bătrân, zicând: „Mă rog, încredinţează-mă pe mine, cel ce voiesc să ştiu, de este adevărat că voi călugării socotiţi şi ziceţi că nu se cuvine ca cei ce nedreptăţesc să fie judecaţi?”. Răspuns-a stareţul: „A nu nedreptăţi pe cei ce nedreptăţesc este poruncă a lui Dumnezeu, Care zice prin Proorocul: A Mea este izbânda, Eu voi răsplăti! (Ier. 28: 36), şi în Evanghelii: Iertaţi, şi se va ierta vouă (Luca 6: 37); şi multe alte locuri ale Scripturii adeveresc că aceasta este poruncă. Oare este cineva care a hotărât legi mai drepte decât acestea, şi voieşte să judece mai-nainte de vreme ca un fără de păcat pe cei ce fac strâmbătate?”. Zis-a scolasticul: „Dar au nu greşesc boierii muncind pe cei ce fac nedreptate, păzind dreptatea celor ce li se face strâmbătate?”. A zis stareţul: „Judecătorii nu greşesc muncind pe cei ce fac strâmbătate, ci cei ce îi aduc în mâinile lor şi nu-i lasă în seama lui Dumnezeu. Întâi adică pentru că tot ce vine asupra lor este pedeapsă a răutăţilor lor, trăgându-i pe dânşii spre pocăinţă, şi nu spre izbândire; iar a doua, măcar că şi cu nedreptate au pătimit greşeala cea rău-întâmplată, se cădea să ierte celui ce i-a făcut strâmbătate, după porunca Domnului, ca şi lor să li se ierte, şi nu, prin răsplătirea omenească, să facă neiertate răutăţile sale.
Iar boierii, după Apostolul, nu sunt frică a lucrurilor celor bune, ci a celor rele; pentru că nu silesc pe cei credincioşi şi cucernici să pârască pe cei ce îi nedreptăţesc, nici nu
157 Avocat.
343
învinuiesc pe cei fără de răutate pentru ce, fiind nedreptăţiţi, nu întrebuinţează judecăţile, ci dau izbândire celor ce voiesc; iar pe cei ce pentru Dumnezeu îndelung rabdă, ca pe cei ce mai vârtos bine-socotesc, îi cinstesc şi îi laudă. Deci, aşa cum nu-i trag la judecată pe cei ce nu vor să vină, aşa şi celor ce pârăsc, făcându-le dreptate, nu păcătuiesc.
Drept aceea se cuvine, o, preaînţeleptule, după legile şi cuvintele cele dinafară, să ne învăţăm şi legea cea duhovnicească, şi pe cele scârbicioase care ne vin asupră-ne, ca pe ale noastre să le răbdăm, şi pe cei ce le aduc să nu-i muncim, ci să-i iubim şi legile dragostei către dânşii să le păzim. Că dragostea, zice Scriptura, nu socoteşte răul, ci toate le acoperă, toate le nădăjduieşte, toate le crede, toate le rabdă (I Cor. 13: 4-8). Şi acestea făcându-le ea, nu poate să judece pe cel ce pare că o nedreptăţeşte pe dânsa; întru aceasta ne deosebim unul de altul, şi toţi de vrednicia ei rămânem înapoi, aşteptând cu darul lui Hristos împlinirea lipsurilor, dacă, după putere, nu ne vom lenevi de lucrare158.
Pentru aceea, cei înţelepţi în cuvinte, numai pe cei ce fac strâmbătate îi socotesc că păcătuiesc, iar cei în Duhul, şi făcându-li-se strâmbătate, pe eişi se prihănesc, când nu cu bunăvoie vor suferi nedreptăţile; şi nu numai pentru aceasta, ci necazurile răsar şi din vechea lor pricină; deşi un păcat este mai uşor de purtat decât alt păcat.
Că cel ce-şi izbândeşte luişi se arată că osândeşte nejudecata lui Dumnezeu, iar cel ce suferă ca pe al său necazul ce-i vine asupră, năravul159 său îl mărturiseşte, pentru care
158 Fragmentul de mai sus e preluat din lucrarea Dispută cu un scolastic, prezentă în colecţia Patrologia Graeca (Vol. 65), dar netradusă în Filocalie. Capetele care urmează se regăsesc şi în Filocalie.
159 IIpoĂriC tv = preconcepţia, prejudecata, predispoziţia.
344
şi rabdă, pătimind cele cumplite; de păcat scapă cel nedreptăţit de oameni, şi află ajutor deopotrivă cu necazul.
Cel ce crede lui Hristos pentru răsplătire, toată nedreptatea o rabdă după măsura credinţei.
Cel ce se roagă pentru oamenii care l-au nedreptăţit, blestemă pe draci; iar cel ce stă împotriva celor dintâi, de cei de-al doilea se săgetează.
Mai uşoară e nerânduiala oamenilor decât cea a dracilor; iar cel ce place Domnului, pe toţi i-a biruit.
Cel ce se mânie pe aproapele pentru bani, slavă sau îndulcire, n-a cunoscut că Dumnezeu ocârmuieşte lucrurile întru dreptate.
Nu voiesc să aud de reaua-întâmplare a oamenilor vrăjmaşi; că cei ce cu dulceaţă ascultă nişte graiuri ca acestea, culeg roadele voirii lor160.
Nu se poate să ierţi cuiva greşeale din inimă, în afara cunoştinţei adevărate; că aceasta arată fiecăruia pe cele venite asupră, că sunt ale lui.
Cel ce este lepădat de cineva, şi nici cu cuvântul, nici cu cugetul nu se priceşte cu cel ce l-a lepădat, are cunoştinţă adevărată, şi arată Stăpânului credinţă temeinică.
Mincinoşi sunt fiii oamenilor care stau în cumpene a face strâmbătate (cf. Ps. 51: 10); dar Dumnezeu, păzind dreptatea fiecăruia, nici celui ce nedreptăţeşte nu-i va face prisosinţă, nici celui nedreptăţit, lipsă. Iar de vreme ce acestea sunt aşa, cu adevărat, ca o umbră trece omul, şi în deşert se tulbură (cf. Ps. 38: 7).
Cel îndurat cu inima arătat este că va primi îndurare, iar milostivul aşijderea va fi miluit; iar celor potrivnice acestora, urmarea va striga împotrivă.
160 Lit. scopurilor sale (ale graiurilor).
345
V.
A Sfântului Grigorie Dialogul
Auzit-am de la oarecari cucernici că nu se cade, ziceau, să dăm loc celor ce se întâmplă să răpească cele pe care le aveam spre ocârmuirea noastră161, sau spre odihna săracilor, mai vârtos dacă pătimim acestea de la creştini, ca să nu ne facem solitori ai păcatului celor ce ne nedreptăţesc pe noi prin cele ce nu izbândim. Dar aceasta nu este nimic altceva decât a voi pentru aceasta aducând pricini fără rost. Că dacă părăsind rugăciunea şi luarea-aminte la inimă, voi vrea să grăiesc judecăţi către cei ce vor să mă ispitească, iar voind apoi să încep prin a stărui câte puţin şi la curţile judecătorilor, arătat este că pe cele nedreptăţite le socotesc mai bune decât mântuirea mea, ca să nu zic şi decât însăşi mântuitoarea poruncă.
Că oare cum vom urma poruncii evangheliceşti care îmi porunceşte mie ca de la cel ce ţi le ia pe ale tale să nu le ceri înapoi? Dacă nu voi răbda cu bucurie împărţirea şi răpirea lucrurilor celor ce sunt la mine, după cuvântul Apostolului (cf. Evr. 10: 34), nici când se judecă cineva şi-şi ia înapoi cele ale sale, îl izbăveşte oare aceasta pe lacomul de păcat? Fiindcă judecăţile cele stricăcioase nu pot stăpâni judecata lui Dumnezeu cea nestricăcioasă, anume pentru că aceste legi le adevereşte negreşit plinitorul, la care legi şi răspunzând, se sloboade pe sineşi din vină. Drept aceea, bine este a suferi sila celor ce voiesc să ne nedreptăţească şi a ne ruga pentru dânşii, astfel încât prin pocăinţă, şi nu prin a da înapoi cele răpite de la noi, să se izbăvească de vina lăcomiei.
161 Cele ale casei, gospodăriei etc.
346
Căci dreptatea Domnului aceasta voieşte, ca nu averea, ci pe lacom să-l dobândim cândva slobod de păcat prin pocăinţă.
VI.
A lui Avva Isaac
Cel ce zice că a părăsit lumea şi se ceartă cu oamenii pentru ceva, ca să nu-i lipsească lui ceva din odihna lui, acesta este orb desăvârşit, pentru că trupul, întreg, de bunăvoie l-a părăsit, iar pentru un mădular al lui se luptă şi se ceartă. Cunoaşte că a ierta greşealele greşiţilor este din lucrările dreptăţii, şi atunci vei vedea alinarea cu strălucire în mintea ta. Când te vei sui peste calea dreptăţii, atunci te vei lipi de slobozenie întru tot lucrul. Celor ce lumea le-a murit, aceştia rabdă bântuielile cu bucurie; iar cei în care trăieşte lumea, aceştia nu pot suferi nedreptatea, ci ori de slava deşartă se biruesc, se mânie ori se tulbură, ori se cuprind de scârbă.
O, cât de anevoie de dobândit este această faptă bună, adică a suferi nedreptatea cu îndelungă-răbdare, şi câtă slavă are la Dumnezeu! Deci cel ce voieşte a o dobândi pe aceasta, mai întâi îi trebuie să se depărteze de ai săi şi să se înstrăineze, pentru că nu poate să o dobândească întru tăria sa; căci a răbda durerea aceasta întru ai săi este a celor mari şi puternici şi a acelora pentru care lumea a murit de tot şi care de toată mângâierea s-au deznădăjduit şi s-au călcat.
VII
Din Pateric
1. Zicea Fericitul Zosima: „Fiind eu cu Fericita Dionisia, un frate oarecare a cerut de la dânsa blagoslovenie, şi i-a
347
dat lui cât încăpea162. Iar el, fiindcă n-a luat cât a cerut, a început a grăi de rău, zicând asupra ei şi asupra mea Proaste cuvinte!. Auzind aceea şi durându-o, cerca să-i facă rău. Şi înştiinţându-mă eu, i-am zis ei: Ce faci, vrăjmăşindu-ţi ţie? Căci aşa, toată fapta bună o vei ridica din sufletul tău; de ce nu rabzi după vrednicia celor ce le-a răbdat Hristos pentru tine? Ştiu, doamnă, că ai risipit banii ca pe nişte gunoaie. Iar dacă nu vei dobândi blândeţile, eşti asemenea unui fierar bătând bulgări de fier, dar nescoţând nici un vas.
Şi-i ziceam ei că zicea Purtătorul de Dumnezeu Ignatie: îmi trebuie toate blândeţile întru care se strică toată puterea stăpânitorului veacului acestuia. Semn al lepădării lumii este să nu se tulbure cineva. Că se întâmplă ca cineva să nu bage seamă de multe sume de bani, dar apoi vine la un ac, iar împătimirea spre acesta îl face pe dânsul să se tulbure, iar acşorul acela plineşte locul sumei de bani, şi aşa cineva se poate face rob al acşorului şi al culionului, sau al basmalei, sau al cărţii, şi nu este rob al lui Dumnezeu. Şi bine a zis oarecine din înţelepţi: Câte patimi sunt ale sufletului, atâţia stăpâni are. Iar Apostolul: De orice s-ar birui cineva, aceluia îi este şi rob (II Pt. 2:19). Iar ea, auzind acestea, s-a pocăit şi mi-a zis mie: Ai aflat pe Dumnezeu pe care îl doreşti”.
2. Zicea iarăşi Fericitul: „Cu adevărat poruncile lui Dumnezeu sunt uşoare foarte, dar voile noastre cele viclene le fac pe dânsele să pară grele; pe care voi, urmându-le sufletul, nu poate să împlinească poruncile, iar sufletul care le va lăsa pe acestea, lesnicioase se vor afla la dânsul poruncile, neavând nici o greutate, adică ca cineva, fără a socoti
162 Cât a crezut de cuviinţă că era potrivit sau după vrednicie, mai mică sau mai mare.
348
lucru anevoie să părăsească împătimirea de cele de faţă şi de a se certa cu dânsele cu oamenii, întru Dumnezeu singur să se îmbogăţească, nădăjduind întru Cel ce a făcut toate şi le ocârmuieşte, şi de împărăţia Lui să dorească. Aceasta nu are nici o greutate.
Că ne-am obişnuit şi pentru năvălirea mării, şi pentru năvălirea tâlharilor, pe toate cele ce sunt la noi a nu le băga în seamă şi fără cruţare a lepăda lucrurile, pentru ca să ne ocrotim pe înşine pe această scurtă viaţă, pe care, şi nevrând noi, o va strica moartea. Dar, pentru ca să ne liniştim de dânsa acum deodată, noi pe toate le defăimăm, şi norocire socotim deşi pe toate le-am pierdut că pe înşine ne-am mântuit de tâlhari, sau de furtuna mării; iar cel ce cu puţin mai-nainte se turba şi cu mânie se certa ca să dobândească un bănişor, aflat într-o primejdie ca aceasta, cu osârdie pe toate le azvârle, ca pe vremelnica viaţă să o câştige.
Pentru ce dar nu socotim acestea şi pentru viaţa veşnică şi aşa să cugetăm şi să ne aflăm cu aşezarea, şi pe toate cele de aici cu bun suflet să le trecem cu vederea şi să le lepădăm, ca să nu cădem din viaţa cea nemuritoare? Pentru ce nu poate frica Domnului pe cât poate frica oamenilor, sau primejdia mării?
Iar spre alcătuirea celor zise a povestit şi o poveste ca aceasta, pe care o auzise el de la oarecine.
3. Deci zicea: „Odată, oarecare lucrător de pietre, pe care obiceiul îl numeşte cabidarion163, având pietre scumpe şi mărgăritare, s-a suit în corabie cu feciorii săi, vrând să se ducă în oarecare loc pentru a neguţători. S-a întâmplat lui să se apropie de unul din corabie mai tânăr, luându-l ca ajutor, care-i slujea lui la lucrurile de nevoie, şi care s-a făcut
163 Gravor în pietre preţioase.
349
părtaş cu dânsul la masă. Într-o zi, tânărul auzi pe corăbieri şoptind unii către alţii şi sfătuindu-se să arunce pe giuvaergiu în mare şi să-i ia pietrele şi toate cele ce le ducea cu el. Şi auzind acestea, întristat se făcu. Şi venind tânărul să-i facă obişnuita slujbă, dacă l-a văzut pe dânsul giuvaergiul trist şi posomorât, îl întreba ca să afle pricina posomorârii. Iar el, la început nu răspundea nimic, păstrând vestirea ce a auzit pentru altă vreme. Iar pentru că acela stăruia cerând să afle pricina posomorârii, atunci, tânărul, suspinând şi lăcrimând, i-a spus lui sfatul ce-l sfătuiau corăbierii pentru dânsul. Iar el, zăbovind puţin, a chemat pe feciori, şi le-a poruncit lor fără cruţare să facă ce le va porunci lor. A întins apoi o masă şi le-a poruncit lor să aducă vasele întru care erau pietrele şi mărgăritarele; iar dacă le-au adus, au scos toate pietrele şi mărgăritarele şi le-au întins pe pânză; iar după ce le-au întins, a zis: Oare pentru acestea mă lupt eu, primejduindu-mă şi cu marea? Dar trăgând o viaţa dureroasă ca aceasta, cele pământeşti, după puţin, murind eu, în lumea aceasta le voi lăsa, şi nimic nu voi lua dintr-însele; aruncaţi-le deci pe toate în mare. Şi îndată apucând şi el de masă cu feciorii, le-au azvârlit pe toate în noian. Iar corăbierii, văzând, s-au uimit, şi şi-au stricat sfatul pe care îl sfătuiseră asupra lui.
Să pricepem dar fraţilor că, atunci când s-a pornit gândul lui, măcar că şi era şi prost [neiscusit] şi mirean, îndată a stricat împătimirea şi se făcu filosof în lucruri şi în cuvinte, şi aceasta pentru ca să dobândească această mică şi vremelnică viaţă. Dar oare noi, pentru porunca lui Hristos şi pentru împărăţia Cerurilor, nu putem să răbdăm nici măcar o mică pagubă, nici fără mâhnire să o suferim?
Deci dacă se cade să ne întristăm, pentru pierzarea celui ce ne-a păgubit să ne întristăm, şi nu pentru luarea banilor;
350
că nu noi, ci acela este pătimind rău, prin strâmbătate scoţându-se pe sineşi din împărăţia Cerurilor. Că nedrepţii, zice, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6: 9), în vreme ce noi, prin paguba cea vremelnică, ne solim viaţa veşnică. Că bucuraţi-vă, zice, şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri (Luca 6: 23).
Dar noi, lucrarea cea împotrivă o facem şi, nevrând să ne mâhnim pentru pierzarea mădularelor lui Hristos, şedem împletind gânduri împotriva fratelui pentru lucruri stricăcioase şi proaste şi vrednice de nimic. Căci Dumnezeu ne-a pus pe noi şi într-o rânduială a mădularelor întru credinţă, Cap având pe Hristos, precum zice Apostolul (cf. I Cor. 12:12), că toate mădularele trupului, multe fiind, un trup este, iar Hristos este Cap al tuturor.
Deci, când te va necăji fratele tău, socoteşte cum că mâna ta, sau ochiul tău, sau altceva din mădularele tale pătimeşte şi te necăjeşte. Că zice: Dacă pătimeşte un mădular, împreună-pătimesc toate mădularele, şi celelalte (cf. I Cor. 12: 26). Şi precum la trupul nostru, dacă oboseşte unul din mădulare, din durere adică ne împarte şi nouă, şi nu-l lepădăm pe el de la noi, nici nu-l tăiem fugind de durere, ba şi prea mare pagubăam socoti de ne-am lipsi de ceva din mădulare. Chiar şi nevrând, mai vârtos împreună-pătimind cu mădularul ce ne doare, în tot chipul spre tămăduirea lui ne sârguim, şi cinstita lui Hristos pecete pe dânsul punându-o, şi cu untdelemn sfânt ungându-l, poate că şi la doftori arătându-l, pe toate cele de trebuinţă le izvodim spre tămăduirea patimii.
Deci, ca să se vindece mădularul cel bolnav, iar nouă să nu ne mai împartă din necazul lui, aşa suntem datori să gândim şi să facem pentru fraţii noştri. Că dacă cineva dintr-înşii ne va nedreptăţi vreodată pe noi, sau printr-alt chip ne va scârbi prin rânduiala vrăjmaşului celui de obşte
351
slobozindu-l Dumnezeu spre iscusirea noastră, ori spre îndreptarea vreunei patimi de-ale noastre suntem datori să ne mâhnim nu pentru paguba banilor şi nedreptatea suferită, ci pentru fratele cel ce a făcut nedreptatea, care mai vârtos s-a nedreptăţit foarte, precum am zis mai-nainte, pătimind cădere jalnică din împărăţia Cerurilor. Pentru aceasta dar să ne mâhnim şi să plângem, şi Iubitorului de oameni Dumnezeu fierbinte să ne rugăm pentru dânsul, ca să ierte necunoştinţa fratelui.
Că aşa făcând, vom fi Într-adevăr următori ai lui Hristos, Care Se ruga pentru cei ce-L răstigneau şi pe Părintele îl ruga ca să le ierte lor, făcându-Se nouă şi întru aceasta chip al nerăutăţii. Deci pe Acesta urmându-L, să iertăm fraţilor necunoştinţele cele spre noi, ca şi Acela să ne ierte nouă greşealele, şi părtaşi slavei Lui să ne arate şi moştenitori”.
4. Povestit-a tot acela că a poruncit odată unui scriitor isteţ să scrie nişte cărţi. După ce le-a săvârşit, trimiţând, mi-a zis mie: „Iată, am isprăvit, orice socoteşti, trimite-mi şi apoi le ia”. Iar un frate, înştiinţându-se de acestea, ducându-se, ca de la mine la scriitor, dând preţul, le-a luat pe dânsele. Iar eu, neştiind cea făcută, am trimis un frate cu scrisoare împreună cu preţul ca să le ia pe ele.
Iar dacă s-a dus fratele, iar scriitorul a cunoscut că a fost batjocorit de cei ce au luat cărţile, tulburându-se, a zis: „Cu adevărat mă voi duce şi-l voi scârbi pe dânsul pentru acestea două, că m-a batjocorit şi că cele ce n-au fost ale lui le-a luat”. Iar eu, de aceasta înştiinţându-mă, trimiţând, i-am arătat lui aşa: „Ştii, fratele meu, cărţile, pentru aceasta le-am agonisit, ca să ne învăţăm dintr-însele dragoste, smerenie, blândeţe. Iar dacă începutul agonisirii cărţilor este ceartă, nu voiesc să agonisesc carte, şi aşa numai să nu ne certăm, că, zice, robul Domnului, nu se cade să se certe (II Tim. 2:24)”.
352
5. Au mers tâlharii asupra unui isihast, şi, înainte simţind bătrânul, a strigat. Şi auzind vecinii lui, au ieşit şi au prins pe tâlhari şi i-a trimis la ighemon. Iar el i-a băgat pe dânşii în temniţă, şi, auzind fraţii, s-au mâhnit, zicând: „înţelege pe cea dintâi vânzare, de unde se făcu, şi atunci vei vedea pe cea de-a doua; că de nu te-ai fi vândut mai întâi dinlăuntru, adică speriindu-te din necredinţă, nu ai fi făcut a doua vânzare, adică dând pe hoţi în mâna dregătorului”.
Şi citind bătrânul epistola lui Avva Pimen, sculându-se, a venit în cetate, măcar că nu ieşea de obicei din chilia lui, şi a scos pe hoţi din temniţă; că era vestit în latura aceea, şi i-a slobozit pe dânşii afară.
VIII.
A Sfântului Efrem
De vei împrumuta ceva fratelui tău şi va zăbovi pentru darea înapoi, şi vrei să faci pomenire [de lucrul dat], o dată să grăieşti; că de multe ori se face uitare. Şi tu, de te vei împrumuta de la altul, şi acela, cucernic fiind, nu-ţi va face pomenire, tu, pentru frica lui Dumnezeu, să nu voieşti să-l lipseşti pe dânsul de ale lui, pentru că scris este: Nimănui cu nimic să nu-i fiţi datori, fără numai să vă iubiţi unul pe altul (Rom. 13: 8).
PRICINA A TREIZECI ŞI OPTA
Se cuvine ca creştinul să nu-şifacă izbândire numai cu cei necredincioşi, ci şi cu îndelungă-răbdare să sufere nedreptăţirea, şi cu nerăutate să-i ruşineze.
I.
A lui Grigorie Dialogul
Un oarecare bărbat cucernic, pe nume Libertin, era al doilea în mănăstirea Sfântului Onorat, căruia îi era şi ucenic, într-o zi, comisul Goţilor, Dardas, împreună cu oastea, s-a întâlnit cu robul lui Dumnezeu. Iar unii dintre oamenii lui, dându-l jos pe Libertin de pe calul pe care şedea, i-au luat calul. Iar el, răbdând cu osârdie paguba calului celui luat, şi biciul pe care-l ţinea dându-l acelora, le-a zis: „Luaţi-l şi pe acesta, ca să aveţi cu ce mâna acest dobitoc”; apoi s-a dat pe sineşi la rugăciune. Iar ei, mergând mai departe cale lungă, au ajuns la râul ce se cheamă Vulturnos.
Şi, de aici, fiecare a început să-şi bată calul său cu teaca săbiei, iar cu pintenii să-l împungă; iar caii, fiind bătuţi astfel, răbdau ostenelile, iar să se mişte nu puteau; şi aşa, ei se temeau să se apropie de apa râului ca de o prăpastie de moarte. Iar dacă după ce i-au bătut îndelung pe cai, ei au început să slăbească, unul dintre ei a zis: „Pentru greşeala pe care am făcut-o pe cale robului lui Dumnezeu pătimim acestea”. Şi îndată întorcându-se, au aflat pe Libertin la rugăciune, căruia i-au şi zis: „Scoală-te de-ţi ia calul”. Iar acela a răspuns, zicând: „Duceţi-vă cu bine, eu n-am trebuinţă de cal”. Iar ei,
354
pogorându-se, l-au ridicat cu sila pe cal de unde îl pogorâserăz şi s-au dus. Iar apoi, iarăşi venind la râul de care mai-nainte caii lor nu se puteau apropia, aşa cu lesnire l-a trecut, de ca şi cum n-ar fi avut apă.
Nu avem deci decât să ne minunăm de răbdarea dreptului, cum blând a suferit nedreptatea şi cum dreapta judecată a lui Dumnezeu a stricat fărădelegea, şi prin cele necuvântătoare pe cei cuvântători i-a înţelepţit, şi cum pe robul Său minunat l-a preaslăvit.
II.
Din viaţa Sfântului Marchian
Marele Marchian, la miezul nopţii, când i se părea că nu e văzut de nimeni, obişnuia să meargă către un oarecare zaraf cunoscut pentru a schimba aur, de la care lua bani mulţi de aramă pe care să-i împartă săracilor, iar apoi se ducea de îndată. Iar zaraful, luând pricina nopţii pentru a lua dobândă, cumpănea galbenii cu cumpene nedrepte. Iar acela, nimic împotrivă grăind sau iscodind, pe faţă lăsa totul la conştiinţa celui ce cumpănea.
Iar dacă aceasta începuse să se facă de multe ori, Marchian, prefăcându-se că nu pricepe, nu învinuia cu nimic pe zaraf, încât multă mirare îl cuprindea pe acesta, şi îndată iscodind ceasul şi văzând că era miezul nopţii, s-a plecat spre gând mai bun, iar prepusurile le avea apropiate de adevăr, cuviincioase vieţii lui Marchian. Şi chiar uneia din slugile sale (un copil) i-a poruncit să-i urmeze lui atunci când va ieşi, ca să ştie unde se duc banii aceluia, iar copilul îi urma. Iar fiindcă Dumnezeiescul bărbat a dat peste un mort sărac zăcând pe pat, luându-l în oarecare casă cârciumărească
355
[tavernă], precum avea obiceiul, a spălat mortul şi l-a îmbrăcat, apoi şi sculându-l, precum am zis, l-a sărutat pe dânsul şi, culcându-l iarăşi, s-a dus.
Văzând copilul acestea, s-a cuprins de înfiorare, şi le-a lămurit pe toate celui ce l-a trimis, şi, intrând într-însul pocăinţă pentru cele făcute cuviosului, s-a aflat pe sine că era prea fără dreptate, şi pentru aceasta şi plângea, şi era chinuit de conştiinţă. Pentru aceea, venind dar Sfântul către dânsul ca zaraful să-i mai schimbe galbeni, a căzut la picioarele aceluia şi-i mărturisea răutăţile, şi tot ce lăcomise îi dădea înapoi.
Iată dar cum fapta bună poate isprăvi mai multe tăcând, mai vârtos decât poate mulţimea graiurilor; iar mustrările şi sfătuirile nu i-au folosit la nimic, întru aceştia intrând lucru lăudat şi linişticios [plin de împăciuire] şi, atingându-se prea ascuns de conştiinţa lor, mai buni i-au făcut, gătindu-i să se mute de sineşi către bine. Însă Marchian, zicând că nu s-a nedreptăţit cu nimic de cea dată şi de însuşi cel ce a dat, de aici înainte s-a depărtat de la el, dar nu fugind de el ca de un oarecare rău. Şi nu numai că i-a dat simplu iertăciune, ci l-a mărturisit pe dânsul că-l are ca pe un prea iubit, dar fugind din vătămarea care vine din slava deşartă şi vrând ca nici unui om să i se facă cunoscute cele ale sale, păstrându-le pe acestea numai lui Dumnezeu singur.
III.
Din viaţa Sfântului Spiridon
1. Venit-a odată oarecine la Sfântul Spiridon, vrând să cumpere capre din turmă, o sută la număr. Şi poruncindu-se de cuviosul ca mai întâi să se dea preţul şi apoi a se
356
lua, el dând numai pentru cele nouăzeci şi nouă, pe al uneia l-a oprit, părându-i-se să amăgească într-aceasta simplitatea cea mult neiscoditoare a aceluia. Şi, de vreme ce intrară amândoi înlăuntrul staulului, unul poruncea ca, pe cât preţ a dat, pe atâta să ia, iar celălalt, nici aşa pricepând, mâna din staul o sută.
Ia una din capre, simţind ca o slugă bună că pe ea nu a vândut-o stăpânul, se ducea iute mai vârtos către staul; iar el a adus-o iarăşi, şi cu sila o trăgea obraznicul, iar aceasta minunat s-a făcut de două ori, ba şi de trei ori: capra adică se întorcea, iar el o trăgea cu mână iute şi suflet mânios.
Ce este aşadar? Neisprăvind nimic nici aşa, a luat-o, a pus-o pe umere şi s-a dus; iar ea, aşa tare şi aspru zbierând, şi cu coarnele lovindu-l pe dânsul, şi în cap împungându-l, era limpede că îşi arăta sila, şi ca pe un lacom îl nenorocea pentru nedreptate, încât şi cei de faţă veneau în uimire, neputând asemui pricina. Iar Marele, nevrând să-l mustre arătat, a zis încetişor către nedrept: „Vezi, fiule, că nu în zadar face dobitocul acestea, nici fără de socoteală se îngreuiază cu durerea, căci, uitând preţul acesteia, nu l-ai dat mai-nainte”. Atât de tare străpungându-se acela la inimă, i s-a suit în minte şi, venindu-şi în simţire, a mărturisit ceea ce a făcut şi cerea iertăciune. Dând apoi şi preţul aceleia, nu o mai avea pe dânsa împotrivindu-se şi zbierând, ci urma liniştită celorlalte. De aceea se şi zicea: „Marele, având multă smerenie, de fudulie curăţită, lucru iubitor de Dumnezeu socotea să se ţină de episcopie, dar cu nimic mai prejos a avea grijă şi de păscătoarele sale”.
2. Odată, într-una din nopţi, fără de vreme intrând nişte furi în ocoale, încercau să fure una din păscătoarele sale. Iar Dumnezeu, Cel ce se îngrijeşte de păstor, nici de cele păstorite de dânsul nu se lenevea, iar furilor aceia, cu legături
357
nescăpate nevăzut prinşi fiind, li s-au legat mâinile, şi nicidecum nu se puteau slăbi ca să se ducă.
Iată că sosise ziua, şi necunoscând Marele ceea ce se făcuse, a venit către dânşii, şi, văzându-i cu mâinile legate înapoi, i-a slobozit cu rugăciunea din legături, şi mult sfătuindu-i, ca din osteneli drepte să-şi câştige cele de nevoie, le-a dat lor şi un berbec, „ca nu în zadar să privegheaţi, le zicea, glume grăind”.
3. Încă şi un alt oarecare bărbat din Trimitunda, fiind stăpân al unei corăbii, şi pentru neguţătorie având trebuinţă de aur, a venit la Sfântul ca să ia de la el; iar el, împreună cu celelalte, şi poruncii acesteia împlinitor fiind, care zice că dinspre cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta (cf. Matei 5:42), din puţinul ce era la dânsul, şi acela din trebuinţa cea de nevoie a episcopiei, a dat cu osârdie în mâna omului. Iar el, luându-l şi pe acela, şi mergerea cu corabia fiindu-i la îndemână, o dată întors, a venit cu dobândă la Sfântul, plătindu-i datoria; iar el, nimic cerând, nici numărul socotindu-l precum este obiceiul la cei mulţi -, a poruncit ca însuşi acela să se scoale şi să-l pună chiar în acel vas de unde şi mai-nainte îl luase.
Şi atunci de lucrul cel bun şi fără grijă al împrumutului ruşinându-se, a pus acolo aurul, precum i s-a poruncit. Iar după ce l-a silit iarăşi trebuinţa, aşa de-a gata lua, şi aşa fără vicleşug plătea, şi chipul acesta de multe ori făcându-se, a intrat în neguţător patimă de iubire de argint, şi s-a arătat cu necredinţă şi vicleşug către cel ce-l credea, şi adevărul l-a stricat; aflând slobozenia pricină de furtişag, s-a făţărnicit că pune datoria, însă, nimic punând, ci deşert vasul încuindu-l, s-a dus.
Şi cheltuind aurul cu cheltuieli ce nu priveau către câştig, ajungând apoi la lipsă, şi-a adus aminte iarăşi de calea
358
cea mai dinainte, şi la Marele venind, aurul pe care nu l-a pus, de ca şi cum l-ar fi pus îl căuta, iar de Sfântul nu era necunoscut furtişagul, însă aşa, cu blândeţe, a poruncit, după obicei, ca să meargă să ia, iar el, de ca şi cum n-ar fi făcut nimic stângaci şi neslobod, s-a dus să ia aurul ca şi cum acesta părea să fie acolo. Şi deschizând, a aflat vasul deşert, precum l-a şi lăsat, şi a vestit aceasta către Sfântul, părându-i-se că nu ştie, iar Sfântul i-a zis să caute cu de-amănuntul, zicând că: „De când ai pus tu, mâinile nimănui n-a luat datoria cea pusă de tine”. Iar acela s-a prefăcut iarăşi a cerca, dar cu neputinţă era să fie ceea ce cu adevărat n-a fost; şi făţărnicind necunoştinţă, a zis că nicidecum nimic n-a aflat. Iar acel bun şi blând bărbat a zis: „O, iubitule, dacă cu adevărat ai fi pus, ai fi aflat cu lesnire ceea ce ai pus, iar dacă cumva a rămas la tine şi pe aceea o cauţi acum să o iei de la noi, să ştii că pe sineţi mai vârtos decât pe noi te-ai înşelat”. Aceasta auzindu-o acela, şi mustrarea conştiinţei cea ascunsă împreună-ajutătoare avându-o, nicidecum n-a putut-o suferi, ci îndată a căzut la pământ, şi, atingându-se de sfinţitele picioare ale aceluia, cerea iertăciune. Iar el mai gata era a ierta decât acela a cere, şi a-l sfătui pe acela înainte, ca să nu poftească aşa cele străine, nici cu vicleşuguri şi cu minciuni să spurce conştiinţa. „Că lucrul cel câştigat, zicea, dintru unele ca acestea nu este dobândă, ci lămurită pagubă”.
IV.
Din viaţa Sfântului Eftimie cel Nou din Madit
1. Pereţii bisericii cei din seama acestui Cuvios Eftimie, spărgându-se odată de oarecari furi de cele sfinte, şi sfintele
359
odoare cele dintr-însa noaptea furându-se, dimineaţa, după ce s-au vădit lucrurile, s-a sculat tot satul spre cercarea răului şi, dându-se de veste peste tot, au fost prinşi tâlharii, care s-au şi dat în mâinile cetăţenilor, care fără de iertăciune [cruţare] se mâniau, căutând cazne noi asupra tâlharilor.
Iar după ce i-a cunoscut pe dânşii Marele, aşa hotărându-se, trecând în mijloc, a zis: „Nu este bine, fiilor, să se aducă pedeapsă de la altul acestor spurcaţi fiind eu de faţă, căci necăjindu-mă mai cu dreptate decât toţi, şi ca cel ce însumi am pătimit şi paguba, de aceea fără de milă îi voi munci pe dânşii cu strâmbături, cu foame şi cu sete, câte puţin lipsindu-i de viaţă. Cele zise au părut drepte tuturor, şi luându-i pe dânşii acasă, şi, risipindu-se gloata, el i-a ospătat prieteneşte, cărora dându-le şi merinde, i-a slobozit apoi din legături şi le-a dat voie să se ducă oriunde vor voi.
2. Încă şi altădată, când noaptea era cu totul lunoasă [cu lună plină], iar întunericul nu fără oprire se întindea peste sânurile pământului, acum, Marele, laudele cele de miezul nopţii dând lui Dumnezeu, şi casele cele de rugăciune înconjurându-le, precum îi era lui obiceiul, a văzut sub cerul senin doi bărbaţi dând iama jitniţelor cu grâu celor din pământ; pe unul dedesubt scurmând şi grâu în saci punând, iar pe celălalt deasupra, luând cele date şi punându-le întru-un loc unde se şi puteau ascunde.
Iar după ce a aflat că Cuviosul se plimbă pe acolo, cel ce căra grâu, îndată fugind, s-a dus, iar pe celălalt l-a lăsat în groapă. Iar Dumnezeiescul Eftimie, socotind cumplit lucru a opri hrana săracilor, când pentru groaznica lipsă, pâinea se părea a fi ca aurul, a socotit cu cale să meargă la cel lăsat şi să împlinească slujba celui ce a fugit; iar acela dădea sus grâu, neştiind nimic din cele făcute, iar el îl ducea. Şi iată, scoţând grâu din destul, se osârduia acum să iasă. Iar Marele
360
i-a zis şoptindu-i la ureche: „Dar brânza aceea, de ce să o lăsăm şi să ne ducem (arătând locul cu degetul)?”. Iar lui, pentru spaima cea vărsată peste dânsul, nici aşa nu i s-a vădit lucrul, şi a zis: „Dar de unde ştii tu?”. Iar Marele a zis: „Am auzit cu puţin mai-nainte pe episcop spunând”. Iar el, nici nu terminase acela bine de zis, îndată cercetând locul şi brânza nimerindu-o, a luat cât a vrut, punând în mâinile Marelui. Şi ieşind acela, el i-a dat mâna, şi, cunoscându-l pe el cine este, se făcu cuprins de frică şi de ruşine; şi de ca şi cum ar fi îngheţat de frică, aşa se tăvălea la picioarele aceluia. Iar Marele îl mângâia pe dânsul cu blândeţe, şi, ridicându-l de la pământ, îl îmbrăţişa şi zicea: „Nu te mâhni, fiule, de ca şi cum ai fi cutezat ceva nou, că ale tale şi ale lui Dumnezeu sunt acestea; şi orice ai luat, nu de la străini, ci dintru ale tale ai luat, şi dacă vei voi, vino şi ia ce-ţi trebuie”.
Iar acela, aşa mângâindu-se, s-a dus, mult mirându-se de nerăutatea şi milostivirea Sfântului, povestind către toţi cea făcută. Iar la el, pentru multa bogăţie a faptei bune, întru nimic nu se judeca pentru acestea, socotind că adevăratul creştin trebuie să socotească averile sale de obşte ca ale tuturora şi nimic al său să nu aibă. Iar acestea le lucrau întru dânsul dragostea şi le păzea fericita smerenie, trimiţându-le în pungile cele ce nu se învechesc.
V.
Din Pateric
1. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: „Ce înseamnă să se mânie cineva în deşert pe fratele său?”. Şi a răspuns stareţul: „Toată lăcomia164 cu care te va lăcomi pe
164 irXeoveiâ.
361
tine fratele tău, şi tu te vei mânia pe dânsul, în deşert te vei mânia; măcar de ţi-ar scoate ochiul cel drept, sau ţi-ar tăia mâna ta cea dreaptă, nu eşti dator să te mânii pe dânsul; iar de te va despărţi pe tine de Dumnezeu, atunci să te mânii”.
2. Zis-a un stareţ: „Cel ce se nedreptăţeşte de bună voie şi iartă aproapelui este după [urmează] firea lui Iisus; iar cel ce nici nu nedreptăţeşte, nici nu se nedreptăţeşte, este după firea lui Adam; iar cel ce nedreptăţeşte sau cere camătă sau umblă cu vicleşug este după firea diavolului”.
3. Se spunea despre Ghelasie că avea o carte al cărei preţ era optsprezece bani, şi era cuprinsă într-însa toată Scriptura cea Veche şi Nouă, şi stătea în biserică, ca, oricine din fraţi va voi să citească, să o găsească acolo.
Voind un oarecare frate străin să meargă la stareţ, dacă a văzut-o, o a poftit, şi, furându-o, a ieşit. Iar stareţul n-a pornit pe urma lui, măcar că a priceput ce a făcut. Iar acela, ducându-se în cetate, încerca să o vândă; şi aflând pe cel ce voia să o cumpere, a cerut un preţ de şaisprezece bani; iar cel ce voia să o cumpere i-a zis lui: „Dă-mi-o întâi să o cerc, iar după aceea îţi voi da preţul”. Iar el, luându-o, a dus-o la Avva Ghelasie să o cerce, spunându-i şi preţul ce l-a pus vânzătorul; iar stareţul, pipăindu-o pe dânsa de ca şi cum n-ar fi cunoscut-o, a zis omului: „Cumpăr-o, că este bună şi vrednică de preţul pe care l-a zis”. Iar întorcându-se acela către vânzător, a zis într-alt fel, nu după cum a zis stareţul; că a zis: „Iată, am arătat cartea lui Avva Ghelasie şi mi-a zis că o faci de mult preţ, şi că nu este vrednică”. Iar acela, auzind, a zis: „Nu ţi-a mai zis stareţul şi altceva?”. Răspuns-a omul: „Nu”. Iar el, umilindu-se de nerăutatea bătrânului, a zis omului: „Nu voiesc să o vând pe dânsa!”. Şi luând cartea, a venit la stareţ pocăindu-se, şi-l ruga să o primească, iar bătrânul nu voia să o ia. Şi i-a zis fratele: „De nu o
362
vei lua, nu voi avea odihnă!”. Zis-a stareţul: „Dacă nu te odihneşti, iată, o primesc”. Şi a rămas fratele acela până la sfârşitul lui folosindu-se de lucrarea bătrânului.
4. Prădându-se Avva Evprepie, căra şi el împreună cu cei ce-l prădau pe dânsul; iar după ce au scos toate din chilia lui, toiagul unuia dintre tâlhari a rămas în chilia bătrânului, pe care, dacă l-a văzut bătrânul, s-a îngreuiat; şi, luându-l, alerga ca să-l dea lor şi pe acela, iar ei, nevrând să-l primească pentru că se grăbeau să se depărteze de loc, ajungând bătrânul pe oarecari mergând pe acea cale, le-a dat lor toiagul, poftindu-i ca să-l dea pe dânsul acelora.
5. Venit-au odată la Avva Theodor trei tâlhari: doi îl ţineau, iar unul îi lua lucrurile. Iar după ce le-au scos pe toate, şi cărţile, voia să-i ia şi rasa pe care bătrânul o purta la biserică. Zisu-le-a lor: „Aceasta lăsaţi-o!”. Iar ei nu voiau; şi scuturându-şi mâinile sale, îi trânti pe cei doi; iar ei, văzând aceasta, s-au temut. Iar stareţul le-a zis lor: „Să nu vă spăimântaţi de nimic, ci face-ţi-le pe dânsele în patru părţi, şi luaţi trei părţi, iar una lăsaţi-o”. Iar aceasta o zicea ca să-şi ia partea sa, rasa cea de biserică.
6. Se spunea despre Avva Ioan Persanul că, venind asupra lui tâlharii, le-a adus spălătoare, şi îi poftea să le spele picioarele; iar aceia, ruşinându-se, pocăindu-se s-au dus.
7. Avva Macarie, întorcându-se într-o zi în chilie, a aflat pe un om care avea dobitoc şi fura trebuinţele lui. Şi stând şi el ca un străin lângă cel ce fura, încărca dobitocul împreună cu el, şi cu multă liniştire îl petrecea pe dânsul, zicând: „N-am adus nimic în lume, şi arătat e că nici nu pot să aduc ceva; Domnul a dat, precum însuşi a voit, aşa s-a făcut; binecuvântat este Domnul de toate!”
8. Iar altădată, nefiind el acolo, a intrat un tâlhar în chilia lui. Apoi, întorcându-se bătrânul, a aflat pe tâlhar furând
363
lucrurile lui şi încărcându-le pe cămilă. Şi venind şi el în chilie, lua şi el din calabalâcuri şi încărca împreună cu tâlharul pe cămilă; iar după ce le-a pus pe toate pe cămilă, a început tâlharul s-o bată cu mâna să se scoale, iar ea nu se scula; şi văzând Sfântul Macarie aceasta, a aflat o covăţică şi, scoţându-o, o a pus pe cămilă, zicând: „Frate, aceasta caută cămila”. Şi lovindu-o pe ea bătrânul cu piciorul, a zis: „Scoală!”. Şi îndată s-a sculat şi a mers puţin, pentru cuvântul lui, şi iarăşi s-a culcat, până ce n-a ridicat de pe dânsa toate calabalâcurile, şi, ruşinându-se tâlharul, s-a dus neluând nimic.
9. Venit-au tâlharii odată în chilia unui bătrân şi i-au zis lui: „Am venit să luăm toate din chilia ta”. Iar el a zis: „Oricâte socotiţi, fiilor, luaţi”. Şi au luat toate cele ce le-au găsit în chilie şi s-au dus; dar au uitat un sac care stătea spânzurat acolo. Şi luându-l bătrânul, alerga în urma lor, strigând şi zicând: „Fiilor, luaţi ce aţi uitat în chilia voastră!”. Iar ei, mirându-se de nerăutatea bătrânului, au întors în chilia lui toate câte au luat; şi s-au căit, zicând unii către alţii: „Cu adevărat, omul lui Dumnezeu este acesta”.
10. Povestit-au oarecari că nişte filosofi au voit odată să ispitească pe monahi; şi trecea oarecine bine-îmbrăcat şi i-a zis lui: „Tu, vino încoace”. Iar el, mâniindu-se, i-a ocărât pe dânşii. Trecând apoi acela, a venit un altul, un oarecare monah libian; şi i-au zis lui aceia: „Hei, tu, monahule, bătrânule rău, vino încoace”; iar el cu sârguinţă s-a dus; iar ei i-au dat lui o palmă; şi el a întors îndată şi celălalt obraz. Iar ei, mirându-se, s-au închinat lui, zicând: „Cu adevărat, iată monah!”. Şi punându-l să şadă în mijlocul lor, l-au întrebat, zicând: „Ce faceţi voi mai mult decât noi în pustie? Postiţi? Şi noi postim. Privegheaţi? Şi noi priveghem, şi orice faceţi, şi noi facem. Deci ce faceţi voi mai mult şezând în pustie?”. Răspuns-a lor bătrânul: „Noi nădăjduim întru darul lui
364
Dumnezeu şi mintea o păzim”. Zis-au aceia: „Noi pe aceasta nu o putem păzi”…. Şi folosindu-se, l-au slobozit pe dânsul.
11. Erau doi călugări locuind într-un loc, şi a mers la dânşii un stareţ ca să-i ispitească; şi a luat un toiag cu care a început să sfărâme verdeţurile unuia; şi văzând fratele, a stat ascuns până când le-a sfărâmat pe toate; şi rămânând numai o rădăcină, a zis către bătrân: „Avva, de vei voi, las-o pe dânsa ca să o fierb şi să gustăm împreună; şi a făcut bătrânul metanii fratelui, zicând: „Pentru nerăutatea ta, se va odihni peste tine Duhul Sfânt, frate!”
12. Povestit-a Fericitul Zosima despre un stareţ, zicând: „Fiind eu încă în mănăstire în Tir165, a venit la noi un stareţ îmbunătăţit. Apoi, dacă am citit în cuvintele bătrânilor [Patericul] (căci acesta ne era nouă obiceiul, să le citim pe ele întotdeauna), am ajuns la povestirea despre acel stareţ căruia, venind tâlharii, i-au luat toate şi s-au dus, lăsând un sac, pe care, zicea, luându-l stareţul, a gonit în urma lor, strigând şi zicând: Fiilor, luaţi ce aţi uitat în chilia voastră. Iar ei, mirându-se de nerăutatea lui, toate câte le-au luat din chilia lui, iarăşi le-au întors. Deci, după ce am citit povestirea aceasta, mi-a zis mie bătrânul cel ce venise la noi: Foarte m-a folosit această povestire. Iar eu, rugându-l pe dânsul ca să-mi spună ce folos a aflat dintru aceasta, a zis bătrânul: Odată, zice, petrecând în locurile de pe lângă Iordan, am citit şi eu povestirea aceasta, şi, minunându-mă de bătrânul pentru nerăutatea şi blândeţile lui, ziceam către Dumnezeu: Doamne, Cel ce m-ai învrednicit să vin în schima acestor sfinţi bătrâni, învredniceşte-mă să merg şi pe urma acestora, şi să călătoresc pe aceeaşi cale pe care au călătorit şi ei, povăţuiţi fiind de darul Tău!. Acestea rugându-mă lui Dumnezeu,
165 Tir, veche cetate din Siria.
365
şi având întru sine această dorire, două zile trecând, cum şedeam în chilie, am simţit pe oarecari apropiindu-se de chilie, care, şi stând lângă uşă, au ciocănit. Iar eu, cunoscând că sunt tâlhari, am zis întru sinemi: Mulţumită lui Dumnezeu, iată o vreme de a arăta rodul doririi!. Şi, deschizând, i-am primit pe dânşii cu faţă veselă; şi aprinzând candela, am început să le arăt lucrurile, zicând către dânşii: Nu vă tulburaţi, că cred Domnului că nu voi ascunde nimic de voi. Iar ei mi-au zis: Ai aur?. Şi am răspuns lor: Da, am trei bani; şi am deschis vasul înaintea lor. Şi luându-i, precum şi toate calabalâcurile, s-au dus cu pace.
Iar eu, zicea Fericitul Zosima, glumind, am zis către bătrânul: Dar după aceasta ce-a fost? Oare s-au întors ca la bătrânul cel mai-nainte de noi?. Şi a răspuns îndată: Să nu dea Dumnezeu, că nici n-am voit aceasta, adică să se întoarcă. Deci vezi, zice, ce sporire şi slavă întru Dumnezeu i-a dat lui dorirea şi gătirea lui, că nu numai că nu s-a scârbit pentru luarea tuturor celor ce le avea, ci s-a şi bucurat, ca cel ce de prea mare dar cu adevărat s-a învrednicit”.
13. Alt stareţ, trebuindu-i haină, s-a dus în târg şi a cumpărat de un ban şi puţintele parale. Şi luând haina, o a pus şi şedea pe ea, şi dând banul vânzătorului, număra şi paralele pe o lespede ce zăcea acolo; şi venind cineva pe dinapoi, trăgea de haină voind să o fure pe ea. Şi simţind bătrânul că oarecine trage haina, s-a ridicat puţin de ca şi cum voia să se depărteze de acolo ca să pună paralele -, până ce cel ce trăgea haina a reuşit să o ia şi să se ducă, şi aşa bătrânul, plătind tot preţul, s-a dus, neluând nimic.
Şi a zis Fericitul Zosima: „Deşi haina aceea nu era de mare preţ, voinţa lui cea bună a fost mare. Căci având haina, era ca şi cum n-ar fi avut-o, iar când a pierdut-o, a rămas netulburat”.
PRICINA A TREIZECI ŞI NOUA
Că celor ce rabdă strâmbătate cu mulţumită, şi nu-şi izbândesc loruşi166, Dumnezeu Se face izbânditor, şi de multe ori cu mai mari le răsplăteşte decât cele prin care s-au nedreptăţit.
I.
Din viaţa Sfântului Ioan Milostivul
Pe minunatul Ioan, pentru mărimea darului voirii şi a mâinii, pizmuindu-l vicleanul diavol, a vârât gând rău în Patriciul167 Nichita, care, deşi îi era prieten foarte apropiat, era oarecum nevrednic de a zice sau a gândi ceva despre fapta lui bună. Şi apropiindu-se de Fericitul, a zis: „împărăteştii mâini, o, stăpâne, mulţi bani îi trebuieşte, spre treburile cele de nevoie ale împărăţiei în toate ceasurile cheltuind. Vezi dar şi singur că treburile împărăţiei foarte au stătut întru strâmtorare; deci, pentru aceasta, cuviincios este ca pe cele în zadar şi de nici o treabă cheltuite de tine, să se aducă în cămara norodului”.
Iar el, cu nimic dinspre dânsul tulburându-se, a zis: „Nu este drept ca cele afierosite împăratului ceresc să se scoată pentru cel pământesc; oare aceasta n-ar însemna vădită furare de cele sfinte şi nu mic păcat spre Dumnezeu? Iar dacă ţie ţi s-a părut să faci aşa, iată, luând toate ale bisericii, fă după voia ta, dacă din socoteala aceasta nu te
166 Sau: nu încearcă să-şi facă dreptate singuri.
167 Titlu nobiliar din vremea Sfântului împăratului Constantin cel Mare.
367
mustră nici un cuvânt, căci, cu voirea mea, nici un ban din cele ce sunt nu voi scoate”. Şi, nu ştiu cum, nesfiindu-se de nimic acel minunat bărbat, a chemat pe cei ce-i urmau şi le-a poruncit să ia banii, lăsând Patriarhului nimic mai mult decât o sută de litre de aur.
Iar când se pogorau cei ce duceau banii, s-au întâlnit cu unii care se suiau la Patriarh, aducând borcane de miere, dintre care pe unele era scris „de cea dintâi168″, iar pe altele, „neafumată169″. Iar dacă le-a văzut Patrichie pe acelea, şi scrierea cum era o a citit, a vestit Patriarhului să-i trimită şi lui unul din borcane. Iar celui ce i s-au încredinţat acelea, precum le este lor obiceiul, cercare făcând, şi aflând şi de minunea cea făcută întru dânsele, a făcut-o cunoscută Fericitului, cum că toate sunt pline de aur şi unul dintr-însele a trimis îndată Patriciului, anume cel care avea scriere „miere de cea dintâi”.
Iar aceluia i-a trimis şi scrisoare, care avea o putere de acest fel: „Domnul Cel ce a zis: Nu te voi lăsa, nu te voi părăsi (Evr. 13:5), însuşi nemincinos fiind, şi acum pentru banii cei ce i-a luat mărirea ta, a dat alţii în loc. Şi-ţi va arăta ţie şi borcanul cel trimis acum, unul dintru acelea fiind. Deci să ştii cu de-amănuntul că pe Dumnezeu, Cel ce dă hrană şi suflare tuturor, un om stricăcios niciodată nu-L va putea strâmtora”. Şi a poruncit şi celor ce au dus borcanul, cu martori a-l deschide înaintea feţei lui Patrichie şi a-i vesti lui cum că şi celelalte toate câte au văzut, aşa se află; şi pline de aur sunt. Şi aflându-l ospătându-se, i-a dat lui în mână trimiterea, arătându-i borcanul, pe care dacă l-a văzut, a zis: „Cu adevărat, amărât [supărat] este pe mine stăpânul, de vreme ce mi-a trimis numai unul”; însă slugile, precum le era lor
168 II penei ou. Sau: de calitate superioară.
169 aKairvov. Sau: neîncălzită la foc.
368
poruncit, înaintea feţei lui deschizând borcanul, şi banii deşertându-i, de aur a fi pline şi celelalte asemenea îi vestea. Iar după ce, şi scrisoarea citindu-o, „a aflat că omul” nu poate să-l strâmtoreze pe Dumnezeu, sfiindu-se de aceasta şi de frică umplându-se că grabnic este sufletul cel blagorodnic şi iubitor de faptă bună spre pocăinţă lucrului celui nu bine făcut -, a strigat: „Viu este Domnul, nici smeritul Nichita nu va suferi să se ispitească ca să strâmtoreze pe acela”.
Deci îndată sculându-se, şi banii bisericii cât adică a luat întorcând, încă şi acel borcan trimis, dar şi de la sine adăugând trei sute de litre de aur, s-a suit la Patriarh, cerând iertăciune pentru nechiteală, iar el, cu bucurie primindu-l, nici imputare, nici ceva din cele întristăcioase n-a grăit către dânsul, ci mai vârtos cu cuvinte mângâietoare de suflet şi cu sfătuiri duhovniceşti întărindu-l, l-a trimis. Şi dintru aceea, aşa cu prieteşug unul cu altul s-au legat, încât l-a făcut pe Patriarh şi naş al copiilor săi.
II.
A lui Avva Marcu
Cel ce este nedreptăţit de cineva, şi nu cere cele trebuincioase de la cel ce-l nedreptăţeşte, din acea parte crede lui Hristos, şi în veacul acesta ia însutit, iar în cel ce va să fie va moşteni viaţă veşnică.
III.
Din Pateric
1. Lăsatu-s-a odată lui Avva Ghelasie de la un stareţ oarecare, şi acela împrejurul Nicopolei locuind, chilia şi moşia
369
dimprejurul ei. Iar un plugar al lui Vacat, cel ce era atunci fruntaş în Nicopole, fiind rudenie a stareţului celui adormit, venind la Vacat, îl ruga să ia moşia aceea, că i se părea cum că i s-ar fi cuvenit după lege. Iar Vacat l-a poftit ca mai întâi să dea moşia plugarului, iar fiindcă nu s-a plecat (căci Ghelasie se cucernicea să nu dea chilie călugărească unui om mirean), Vacat se ispitea să o ia şi cu sila. Şi pândind dobitoacele pe care Ghelasie le pusese să aducă măslinele rodite de moşia cea lăsată lui, pe acelea încărcate, smulgându-le cu sila, le-a băgat în casa sa, iar povara, toată luându-o, dobitoacele şi pe cei ce le duceau le-a slobozit deşarte şi cu ocară.
Iar fericitul bătrân n-a luat nimic din rodul acela, dar de stăpânirea moşiei nu se da în lături, pentru pricina cea mai-nainte zisă. Iar Vacat, înfierbântându-se cu mânie asupra stareţului, a voit să uneltească pâră împotriva lui; şi fiind chemat la alte trebuinţe, a purces la Constantinopol. Şi călătorind pe uscat, a voit să meargă şi la Sfântul Simeon cel din Staul [Stâlpnicul], şi rugăciunile să le dobândească spre merinde, că auzise despre dânsul şi poftea să-l vadă. Şi apropiindu-se el, şi văzându-l de sus de pe stâlp Fericitul Simeon, l-a întrebat: „De unde eşti şi unde mergi?”. Iar el a zis: „Sunt din Palestina, şi merg în Constantinopol”. Iar Sfântul a zis către dânsul: „Şi pentru ce?”. Zis-a Vacat: „Pentru multe trebuinţe, şi nădăjduiesc la ajutorul sfinţiei tale, ca să mă întorc iarăşi şi să mă închin sfintelor tale urme”. Zis-a lui Marele: „Nu vrei să spui, deznădăjduitule al oamenilor, că asupra omului lui Dumnezeu te sui, şi că ascunzi fărădelegea? Dar nu vei spori, şi nici casa ta nu o vei vedea. Deci, de te pleci sfatului meu, iată, porneşte de aici şi te pocăieşte lui, poate cumva vei ajunge acolo viu”.
Şi îndată prinzându-se de fierbinţeală, şi de cei împreună cu dânsul în căruţă [lectică] punându-se, se silea să ajungă
370
în Nicopole, şi mergând la Virit170, s-a săvârşit din viaţă, neajungând la Nicopole, nici casa sa neputând să o vadă, după proorocia Sfântului.
2. Fericitul Pior, lucrând la seceră la oarecine, i-a adus aminte ca să-i dea plată; iar acela nevrând, s-a întors în mănăstire. Şi, fiind iarăşi chemat, s-a întors în anul viitor; şi ducându-se acolo, şi cu osârdie secerând şi lucrând, fiindcă nimic n-a luat de la om, s-a întors în mănăstire. Aşijderea încă lucrând şi întru celălalt an şi nimic luând, s-a dus.
Iar Domnul, certând casa omului aceluia cu primejdii şi cu boale multe, adunând omul plata, înconjura mănăstirile căutând pe bătrânul, şi, abia putând să-l afle, a căzut la picioarele lui şi cerea iertăciune, dând împreună şi cuvenita plată pentru osteneala celor trei ani, şi zicând: „Mie Domnul mi-a răsplătit!”. Iar el n-a voit să o ia, ci i-a poruncit să o dea preotului la biserică.
3. Un frate a făcut o cheie cu care deschidea chilia unuia din bătrâni, căruia îi lua paralele171. Iar bătrânul a scris o hârtie, zicând: „Doamne frate, oricare eşti, fă pomană şimi lasă jumătate spre trebuinţa mea!”. Şi făcând paralele două părţi, a pus hârtia. Iar el iar intrând, şi rupând hârtia, a luat tot. Apoi, bolnăvindu-se el după doi ani şi de moarte apropiindu-se, sufletul lui petrecea chinuindu-se îndelung şi neieşind; atunci, trimiţând, a chemat pe bătrân şi i-a zis: „Roagă-te pentru mine, părinte, că eu eram cel care îţi furam paralele tale”. Şi a zis bătrânul: „Pentru ce nu ai spus degrab?”. Şi rugându-se el îndată, acela şi-a dat duhul.
170 Actualul Beirut de astăzi.
171 Keppa = mici monezi.
PRICINA A PATRUZECEA
Că se cade să-i iubim şi pe vrăjmaşi, ca pe cei ce mult ne folosesc, şi să le facem bine, şi să ne rugăm pentru mântuirea lor.
I.
Din mucenicia Sfântului Mucenic Mina şi a celor dimpreună cu dânsul
Cu multă îndrăzneală Sfântul Mucenic Mina cu puterea lui Hristos vorbind cu Ermoghen, care şedea atunci înainte ca judecător şi chinuitor, şi adeverind cum că el poate să le facă pe toate cu numele şi chemarea Aceluia, şi boli cumplite, şi patimi netămăduite, şi celelalte, pe care numai singur lui Dumnezeu îi este cu putinţă să le vindece, martori ai celor zise înainte punând pe norodul ce sta de faţă, eparhul a zis către dânsul: „îndată te voi arăta bârfind şi lăudându-te în deşert! Când eu voi tăia sau arde oarecari mădulare ale tale, Hristos, Căruia tu I te închini, nu le va putea pune la loc, deci cum oare te vei arăta dând pe acestea altora împreună cu adevărul, pe care nu eşti în stare a ţi le dărui nici ţie însuţi?”. Sfântul a zis: „Mă rog să iau întru mine cercare de la Hristos, eparhe, că mă nădăjduiesc cum că, de îndată ce te vei dezbrăca de dregătoria cu care acum eşti înconjurat, şi tu te vei arăta ca unul din cei stăpâniţi de Hristos”.
Iar eparhul, căutând a-şi izbândi mânia, şi nădăjduind ca şi pe Sfântul să-l vădească pentru cele ce a zis înaintea tuturor, a poruncit ca toată carnea şalelor picioarelor lui sub care stau amândouă tălpile să o despoaie cu cuţite, şi aşa,
372
pe oasele cele goale, să stea către întrebările lor cele despre Dumnezeu, aşa ca, cu urgia durerilor la inimă lovindu-se, către răspunsurile şi dezlegările celor puse înainte172 cu lesnire să se împiedice. Deci fără de milă tăindu-i-se Sfântului carnea cu cuţite, şi toată vâna173 ce era împrejur împreună dezbrăcându-i-se, smulgându-se şi ceea ce ocârmuia mişcarea vinelor, a suspinat puţin, darul dându-se cumva în lături şi ispitind pe nevoitor, dar dându-i lui pricini de cununi, căci, vădit fiind că cununile sunt roadele durerilor, răbda împotriva durerilor.
Iar după ce a fost lăsat din munci, îndată sărind Sfântul, a stătut drept pe oasele goale: „Piciorul meu a stătut întru dreptate, cântând: în biserici te voi binecuvânta, Doamne (Ps. 25:12), iar de pretutindeni din şalele lui curgea mulţime de sânge, iar el avea faţa luminată şi întinerind sufletul către primejdii.
Şi îndată priveliştea suna de biruinţă; eparhul, vrând deodată împreună să scape de mustrări şi pe împotrivă nevoitor să-l pună fără arme şi lesne nelucrător sub mâna lui să se facă, îndată a poruncit dintru chiar gâtlejul lui să se taie limba Mucenicului. Iar Sfântul a zis: „Deşi-mi vei putea stinge şi luminile ochilor mei, nici aşa nu mă voi poticni, că legea lui Hristos este lumină picioarelor mele. Şi, îndrăznesc să zic, că dacă voi lepăda eu limba, atunci tu vei lua limbă, cu mare glas cântând măririle lui Hristos”; care lucru se şi făcu mai pe urmă, precum a proorocit Sfântul. Şi de la Hristos, şi picioarele, şi limba, iarăşi înapoi luându-le, ca cum ai zice174, şi ieşind în cealaltă zi în privelişte,
172 TTpopĂTij.âTwv = problemelor, chestiunilor.
173 Tendoanele, muşchii.
174 Trad. lit. Altfel spus: degrab, într-o clipeală.
373
aşa întreg a avut şi pe însuşi eparhul crezând şi cu dânsul împărtăşindu-se din mucenicie.
II.
Povestirea călătoriilor Apostolului Petru, cea scrisă de Sfântul Climent175
Pentru cercarea cea pentru iubirea de oameni, încă nedumerindu-mă eu, Climent, către Apostolul Petru, şi cerând să aflu cu ce fapte poate să fie cineva iubitor de oameni, răspuns-a acela: „Iubitor de oameni este cel care şi către vrăjmaşi se poartă blând şi cu facere de bine. Că înţelegem că iubirea de oameni se alcătuieşte din două părţi, din care o parte este milostenia, iar cealaltă, dragostea către aproapele. Iar aproapele omului este tot omul, că om este şi cel bun, şi cel rău, şi vrăjmaşul, şi prietenul. Deci se cuvine ca cel ce se nevoieşte către iubirea de oameni, să fie următor lui Dumnezeu, făcând bine şi celor drepţi, şi celor nedrepţi, precum Dumnezeu însuşi în lumea cea de acum dă tuturor şi soarele şi ploile. Iar de voieşti să faci bine celor buni, iar pe cei răi să-i munceşti, să ştii că te apuci să faci lucrul judecătorilor”.
Iar eu am zis: „Dar oare şi Dumnezeu, când vrea să judece, nu este iubitor de oameni?”
Şi Petru a zis: „împotrivă zici, că, de vreme ce judecă, este iubitor de oameni; că iubind şi miluind pe cei nedreptăţiţi, munceşte pe cei ce au făcut strâmbătate”.
175 Este vorba de Sfântul Climent Romanul, prăznuit de Biserică la 23 noiembrie.
374
Iar eu am zis: „Deci dar, dacă şi eu celor buni le fac bine, iar celor ce fac strâmbătate, pentru că au nedreptăţit oameni, îi muncesc, sunt iubitor de oameni?”
Şi Petru a răspuns: „Dacă ţi-ai luat ţie şi stăpânirea de a judeca, având pentru aceasta înainte-cunoştinţa, drept ai făcut judecând prin luarea stăpânirii”.
Iar eu am zis: „Drept ai zis şi adevărat; că cu neputinţă este ca cineva, neavând mai-nainte cunoştinţă, să judece drept; că, uneori, unii se arată buni, lucrând nelegiuiri ascunse, iar alteori, din clevetirea vrăjmaşilor, cei buni sunt socotiţi răi. Dar şi având cineva stăpânire de a cerceta, a munci şi a judeca, nici aşa nu va putea negreşit să judece drept. Că unii, ucigaşi fiind, apoi chinurile suferindu-le, s-au slobozit ca nişte nevinovaţi; alţii iarăşi, nevinovaţi fiind, chinurile nesuferindu-le, şi pentru aceasta minţind despre ei, au fost munciţi ca nişte vinovaţi”.
Iar Petru a zis: „Deci dar este de trebuinţă ca cel ce se ţine de fapta bună, precum a zis Hristos, pe vrăjmaşi îi iubeşte, şi chiar se şi roagă pentru dânşii; pe cei ce-i iau în batjocură îi binecuvântează, şi pe cei ce-i prigonesc îi iartă şi aşa cu dinadinsul va fi iubitor al poruncilor prin dragostea cea către aproapele toate păcatele i se vor ierta, şi aşa se va duce din viaţă. Iar dacă se va încredinţa cineva cum că vrăjmaşii, vremelnic necăjind pe cei pe care îi urăsc, se fac lor pricinuitori ai izbăvirii de munca cea veşnică, ca pe nişte făcători de bine îi va iubi pe dânşii. Altfel, cu neputinţă este să împlinească cineva o poruncă ca aceasta, de n-ar iubi foarte pe Dumnezeu şi cu frica Acestuia pedepsindu-se mai-nainte. Că zice: începutul înţelepciunii este frica Domnului (Pilde 10: 7). Deci întru frica Aceluia învăţându-se cineva, întru dragoste va veni negreşit, şi aşa va avea pe aproapele ca pe sine”. Şi mi-a zis mie: „Nu ţi se pare că,
375
doi împăraţi, vrăjmaşi fiind, având ţările despărţite, oricine din supuşi, de ar fi prins de una din părţi şi ar fi dat astfel la moarte, dacă cineva îl va slobozi din caznă cu bătaie şi nu cu moarte, nu se arată astfel că cel ce l-a slobozit este iubitor de oameni?”
Iar eu am zis: „Ba încă foarte”.
Şi Petru: „Dar ce? Dacă însuşi acesta va şi fura ceva al aceluia, sau alt străin, şi întru aceea se va prinde, una sau îndoit va da, fiind dator a da împătrit, sau chiar va fi omorât, ca cel ce s-a prins în hotarele potrivnicului, nu ţi se pare că cel ce a luat îndoit şi l-a slobozit pe dânsul de la moarte este iubitor de oameni?”
Şi eu am zis: „Acum m-ai încredinţat că cei ce nedreptăţesc ei singuri se nedreptăţesc, iar cei nedreptăţiţi mai vârtos iau câştig; şi, pentru aceasta, cei ce fac nedreptate mai vârtos pe eişi s-au vătămat, iar celor ce le-au făcut strâmbătate, le-au câştigat folos. Iar celor ce li se pare că sunt nedreptăţiţi, mai vârtos ei sunt cei ce nedreptăţesc, dar, măcar că se folosesc de la aceia, cele asemenea lor nu le răsplătesc”.
Iar Petru: „Dar nu de la cei ce ispitesc, ci de la socoteala celor ce le primesc pe acestea”.
Şi lăudând eu cele zise, am zis către Petru: „Dar, o, domnul meu, lămureşte-mi acest cuvânt, pe care ai apucat să-l zici mai-nainte, adică cum spre iertarea păcatelor pătimim nedreptăţile şi patimile”.
Iar Petru: „Aşa este, căci cu câte agonisim noi, oamenii, tot mai mult poftim, zic ori haine, ori bucate ori altele, negreşit nu bine făcând le agonisim, pentru că, dacă voieşte cineva să trăiască cu dreptul, se cuvine să nu aibă nimic. Că, dacă agoniselile ştiu să pricinuiască greşeale celor ce le au, lipsa acestora, oricum ar fi, este uşurare de păcate, pentru
376
aceea, dintru multa iubire de oameni a lui Dumnezeu, se aduc pedepse asupra celor ce nu vieţuiesc după plăcerea lui Dumnezeu, pentru ca, pentru iubirea de Dumnezeu răbdând cât de cât cazne vremelnice, de muncile cele veşnice să se izbăvească”.
III.
Din mucenicia Sfântului Longhin Sutaşul
Primind Pilat o scrisoare de la Cezarul, ce hotăra moarte asupra lui Longhin pentru credinţa în Hristos, îndată a dat-o precum era în mâna Iudeilor, şi către uciderea Fericitului osârduitor pe osârduitori a trimis. Iar ei, ajungând în hotarul Capadocienilor şi înştiinţându-se că Longhin se nevoieşte cu viaţă simplă într-una din ţarinile părinteşti, îndată au ajuns în ţarină, şi s-au adunat în cuvinte cu Longhin, neştiind că acela este cel pentru care au suferit ostenelile cele lungi şi călătoria au săvârşit, drept aceea pe însuşi acela l-a întrebat cine este Longhin. Iar Duhul Sfânt pe toate i le făcuse lui Longhin cunoscute în ceasul acela, iar el, întorcându-se încetişor către dânşii, a zis cu glas blând şi iubitor de oameni: „Veniţi după mine, şi eu vă voi arăta pe cel căutat”.
Deci, atunci, veselindu-se Fericitul întru sineşi şi de mai-nainte îndulcindu-se de dulceaţa cea viitoare, şi mai-nainte de mucenicie moartea mucenicească sărutându-o, unele ca acestea le vorbea către sineşi: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce binevestesc cele bune (Rom. 10:15; Is. 52: 7). Acum voi vedea cerurile deschise, acum voi istorisi slava Tatălui, acum în Ierusalimul cel de Sus, în patria îngerilor şi în Mitropolia întregii cete a Sfinţilor cu sunete de biruinţă şi cu vitejii
377
luminate prea dulce mă voi sui. Acum mă voi dezbrăca de haina cea de lut, iar legăturile cele de suspinare ale trupului le voi lepăda. Acum mă voi slobozi de stricăciune, şi întru nestricăciune bucurându-mă mă voi îmbrăca. Ieşi-voi din viaţa cea vremelnică şi din iarnă, ale cărei valuri sunt mari şi spargerile de corăbii cumplite, şi voi ajunge către adevăratul şi singurul liman; întru care viaţă neîntristăcioasă şi veşnică veseleşte-te, suflete, mergând către Stăpânul tău; arată faţă veselă, vremea chemând; pe cei solitori ţie de bunătăţile tale primeşte-i prieteneşte, ca pe cei ce ne cheamă la cina cea împărătească cu îndestulare să-i ospătăm”.
Acestea vorbind către sineşi Longhin, pe cei ce au venit asupra lui în casa sa i-a dus; şi, găzduindu-i luminat, a început apoi să-i întrebe în vremea cinei despre pricina pentru care au venit şi ce este atâta căutare a lui Longhin. Iar ei, mai-nainte de a-i descoperi taina, jurământ de la dânsul luând, i-au spus cele scrise lui Pilat de Cezarul, şi cum că capetele lui Longhin şi ale celorlalţi ostaşi pentru a le tăia au venit. Iar dacă s-a înştiinţat şi cine sunt aceştia care vor să moară împreună cu el, zic adică cei ce mai întâi au cinstit pe Hristos decât darea de plată cea jidovească, a vestit bărbaţilor care se depărtaseră puţin mai-nainte să vină degrab la dânsul, ca să se împărtăşească cu dânsul din bunătăţile cele de frunte.
Aşa ziua dintâi şi a doua prieteneşte găzduind pe cei trimişi de Pilat, luându-i pe dânşii a doua zi în ţarină, aştepta să-i cheme pe cei pe care îi trimisese. Şi înştiinţându-se că, iată, s-au apropiat, îndată a spus celor ai lui Pilat: „Eu sunt Longhin, cel căutat de voi”. Iar ei la început nu credeau, căci cum l-ar fi putut socoti pe dânsul a fi cel ce urma să pătimească, văzându-l aşa vesel către primejdii? Iar dacă s-au înştiinţat cu de-amănuntul că el este acela, nemairămânându-le
378
nici o îndoială, greu le părea, şi multe lovituri de la conştiinţă primeau, zicând: „O, ospăţ rău-norocit! O, cumplită găzduire! Ce ţi s-a părut ţie, prietene Longhin, această cinstire? Pentru ce primeai în casă pe cei ce au venit spre uciderea ta? Moarte ţi se face ţie găzduirea, şi pe tine te junghii la masă. Pe cei găzduiţi de tine cu minune i-ai aflat tâlhari. Pentru ce, aşa făcând, ai întristat pe cei ce voiau să-ţi aducă junghiere? Du-te dar, plată luând de la găzduire slobozirea de moarte; nu primim ca să punem ţie sabie; ne ruşinăm de masă, ne ruşinăm de văzătorul [veghetorul] străinătăţii, se întunecă mâna către ucidere, mintea se dă înapoi dinspre moartea făcătorului de bine; mai lesnicioasă ne este nouă primejdia cea de la Pilat decât loviturile cele de la conştiinţă; gata suntem toate a le pătimi decât să răsplătim lui Longhin cu nişte mulţumiri ca acestea”.
Aşa ostaşii către mucenicul lui Hristos foarte cu milostivire îi ziceau, dar pe Longhin nu puteau să-l plece, dar şi vitejeşte către dânşii cu adevărat răspundea viteazul: „Ce mă pizmuiţi pentru bunătăţile cele mari? Ce-mi plângeţi moartea cu atâta jale? Aceasta de acum nu-mi este moarte, ci început de viaţă. Mie cu adevărat mai vârtos moarte îmi este petrecerea întru cele de aici, căci nu stau lângă Stăpânul meu, şi nu mă îndulcesc de fericirea cea de acolo; sfârşitul este sfârşit relelor, şi nu-mi va soli mie şi sfârşit al vieţii, ci mă va trece către adevărata vieţuire.
Acestea, şi mai multe decât acestea Longhin încă vorbindu-le, şi plecând pe ai lui Pilat să facă cea poruncită, au ajuns la moarte şi ostaşii cei osândiţi cu dânsul. Iar el, uitându-se la bărbaţi cu faţa luminată, punea dreapta pe dânşii şi grumazii îi cuprindea, şi ochii cu dulceaţă îi săruta şi le zicea „bucuraţi-vă, o, ostaşi ai lui Hristos şi moştenitori ai împărăţiei, bucuraţi-vă, că iată, s-a deschis nouă poarta cea
379
din ceruri, şi îngerii ne vor lua sufletele noastre şi le vor duce la Fiul Cel Unul Născut. Iar orice vă este poruncit, le zicea celor trimişi, împliniţi”.
Apoi, îmbrăcându-se şi cu podoabă frumoasă adusă lui din casă, de ca şi cum ar fi fost chemat la nuntă, şi către dânsa sârguindu-se, în genunchi plecându-se cu cei împreună cu dânsul, a isprăvit nevoinţa fericitului sfârşit, tăindu-li-se capetele, în cetele mucenicilor s-au scris.
IV.
Din viaţa Sfintei Teodora176
Oarecari călugări din cei ce se nevoiau cu Sfânta Teodora, lovindu-se cu boldul pizmuirii, căci o vedeau pe Fericita ajungând la capătul faptelor bune, pe ascuns, fără de ştirea egumenului, au trimis-o pe aceea într-una din sihăstrii, dându-i şi scrisoare, prin care se vădea cum că ar fi avut trebuinţă de ceva din cele ce nu sufereau amânare şi care se cereau împlinite degrab, iar în adevăr era gătire [o cursă], de vreme ce se lucra şi noaptea, ca astfel aceea să se facă mâncare fiarelor; căci drumul acela era pustiu şi hrănitor al fiarelor singure; dar zadarnică a fost pândirea vrăjmaşilor şi împotrivă mai vârtos decât cum meşteşugeau ei.
Că rătăcindu-se Cuvioasa pe drum, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, s-a apropiat o fiară care s-a făcut ei povaţă nerătăcită, până când, aducându-o, a stătut înaintea mănăstirii
176 Sfânta Cuvioasă Teodora, prăznuită pe 11 septembrie. Din Vieţile Sfinţilor aflăm că ea s-a nevoit dându-se drept bărbat aşa cum au mai făcut de-a lungul veacurilor şi alte câteva sfinte. De aceea, dacă la început aghiograful o pomeneşte ca Teodora, mai jos, din gurile celor din jurul ei o aflăm pomenită după numele bărbătesc, adică Teodor.
380
la care s-a întâmplat să fie trimisă; iar fiara nici aşa nu s-a depărtat, că, intrând ea, împreună a intrat şi fiara; iar aceea, ducându-se către proestos ca să-i dea scrisoarea, fiara s-a dus la portar, pe care numaidecât era să-l rupă de nu ar fi strigat acela, şi, întorcându-se Fericita şi cunoscând felul zgomotului, a ajuns pe bărbat, care acum se făcuse hrană fiarei.
Şi îndată apucându-o pe fiară de grumaji, a izbăvit pe om de stricăciune, şi cu untdelemn ungând părţile vătămate, şi numele lui Hristos chemând, l-a arătat pe acela sănătos ca şi mai-nainte, iar pe fiară a făcut-o să cadă şi să crape la picioarele lor.
Acestea toate voia să le ascundă, drept care după întoarcere n-a arătat nimic călugărilor; iar cei ce au dobândit facerea de bine, dis de dimineaţă, cu rugăciunile lui Teodor, s-au făcut de sineşi vestitori ai lucrului celui făcut, zicând: „Omul s-a slobozit dintr-o moarte cumplită, şi din gâtul fiarei ne-au dăruit nouă pe cel mai-nainte luat spre mâncare”; de ale căror cuvinte mirându-se şi proestosul, întreba nedumerindu-se cine este cel ce l-a trimis acolo pe acela. Iar după ce toţi s-au lepădat, uitându-se la Fericita, a zis: „Cine este acela, Teodore, care întru arătată primejdie, afară de vreme, noaptea, te-a grăbit să ajungi acolo?”. Şi vezi aici plăsmuire a sufletului celui drept care, netrufia eişi ocrotindu-o şi fraţilor neînvinuire păzind, a zis: „Fiind îngreuiat atunci cu somnul, şi la ochii cei dinlăuntru, şi la cei dinafară, nu pot să-i numesc acum pe cei ce m-au trimis”.
V.
Din Pateric
1. Povestea despre Avva Motie ucenicul său, Isaac, că întâi a zidit mănăstire în Iracla; iar după ce s-a dus de acolo,
381
a mers într-alt loc, şi a zidit acolo încă una, şi, după lucrarea diavolului, s-a aflat acolo un frate care-l vrăjmăşea şi-l necăjea. Şi sculându-se bătrânul şi de acolo, s-a dus în satul său şi şi-a zidit luişi mănăstioară şi s-a închis pe sineşi.
Iar după o vreme au venit bătrânii locului de unde ieşise, luând şi pe fratele care avea scârbă către dânsul, şi s-au dus către dânsul ca să-l roage să se întoarcă în mănăstirea sa. Iar după ce s-au apropiat de locul unde era Avva Sori, au lăsat aproape de dânsul cojoacele lor şi pe fratele ce avea scârba şi s-au dus la Avva Motie, şi, cum au ciocănit, a pus bătrânul scărişoara şi s-a plecat spre ei; şi cunoscându-i pe dânşii, a zis: „Unde sunt cojoacele voastre?”. Iar ei au zis: „Iată, colea, cu cutare frate”. Iar după ce a auzit bătrânul numele fratelui celui ce l-a întristat, de bucurie a luat toporul şi a răsturnat uşa şi a ieşit alergând către fratele.
Şi văzându-l pe dânsul, întâi i-au făcut lui metanie şi l-au sărutat, apoi l-au băgat în chilia lui şi trei zile s-a veselit cu dânşii, lucru care nu-i era în obicei. Şi sculându-se, a mers cu dânşii; iar după ce acesta s-a făcut Episcop, fiindcă era purtător de semne177, dar şi pe ucenicul lui, Avva Isaac, Fericitul Chiril l-a făcut Episcop.
2. Zis-a Avva Pimen: „Răutatea nicidecum nu strică răutatea; iar de-ţi va face ţie cineva vreun rău, bine fă-i lui, ca prin facerea de bine să ucizi răutatea lui”.
3. Un iubitor de Hristos, fiind dat la mucenicie de slujnica sa, dus fiind spre săvârşire, a văzut pe slujnica sa care l-a dat pe el; şi luând inelul cel de aur pe care-l purta, l-a dat
177 Srineiocţopoa. Cu alte cuvinte, făcător de minuni. Despre minuni sau diferite lucrări înţelese ca semne, a scris în nenumărate locuri Evanghelistul Ioan, vorbind de Hristos, Cel ce lucra semnele împărăţiei pentru mântuirea oamenilor.
382
ei, zicând: „Mulţumesc ţie, că astfel te făcuşi mie pricinuitoare de bunătăţi”.
4. Se spunea despre un frate ce se învecina cu un mare stareţ că, intrând în chilia stareţului, fura; iar stareţul îl vedea şi nu-l mustra pe dânsul, ci mai mult lucra, zicând că poate are trebuinţă fratele. Şi avea mult necaz bătrânul, aflându-şi pâinea sa cu lipsă. Apoi, vrând să se sfârşească, l-au înconjurat fraţii pe dânsul; şi văzând pe fratele care îl fura pe dânsul, a zis: „Apropie-te de mine”. Şi a sărutat mâinile lui, zicând: „Mulţumesc mâinilor acestora, că pentru acestea merg în împărăţia Cerurilor”. Iar el, umilindu-se şi pocăindu-se, s-a făcut şi el monah iscusit din faptele cele ce le-a văzut la marele stareţ.
5. Zis-a un stareţ: „Dacă vei auzi despre cineva că te urăşte pe tine şi te batjocoreşte, trimite-i sau dă-i lui ceva pentru dragoste, după puterea ta, ca în ceasul judecăţii să ai îndrăzneală şi să zici: Iartă-ne nouă, Stăpâne, greşealele noastre, precum şi noi am iertat greşiţilor noştri”.
6. Un frate, călătorind şi rătăcind, a întrebat pe oarecari ca să se înştiinţeze despre cale; iar ei, făcători de rele fiind, l-au rătăcit pe dânsul în locuri pustii; urmându-l unul ca să-l prade pe dânsul, şi poruncindu-i ca să treacă peste o râpă, pe acolo pe unde treceau ei, un crocodil alerga asupra tâlharului. Iar fratele, văzând fiara pornită asupra făcătorului de rele, nu l-a trecut cu vederea, ci a strigat către hoţi, însemnând pornirea fiarei; şi fugind acela, mulţumea fratelui, minunându-se de dragostea lui.
7. Zis-a un stareţ: „De-ţi va veni pomenire de la cel ce te-a necăjit, sau te-a necinstit, sau te-a păgubit, dator eşti să faci pomenire de dânsul ca de un doctor trimis de la Hristos, şi să-l ai pe dânsul ca pe un făcător de bine; că însuşi aceasta, adică a te necăji tu întru acestea, însemnează că sufletul
383
tău boleşte; că de nu ai fi bolit, nu ai fi pătimit. Deci dator eşti să mulţumeşti fratelui şi să te rogi pentru dânsul, că printr-însul cunoşti boala ta, şi să primeşti pe cele de la dânsul ca pe nişte doftorii tămăduitoare trimise ţie de la Iisus. Iar de te scârbeşti asupra fratelui, cu tărie strigi către Hristos: Nu voiesc să primesc doftoriile Tale, ci voiesc să putrezesc în rănile mele.
Deci cel ce voieşte să se vindece de ranele lui cele sufleteşti, dator este a răbda cele aduse asupra lui de la doftorul, în orice fel ar fi ele. Că nici celui ce boleşte trupeşte nu i se pare dulce [plăcut] să i se taie sau să i se ardă ceva, sau vreo curăţenie să aibă, căci cu greaţă îşi aduce aminte de ele. Însă încredinţându-se pe sineşi că nu este cu putinţă să se izbăvească într-alt fel de boală, fără decât printr-acelea ce le suferă vitejeşte, mulţumeşte doftorului, văzând că de boală îndelungată nu se va izbăvi fără decât numai prin puţina greaţă.
Arzător178 al lui Iisus este cel ce te necinsteşte pe tine sau te batjocoreşte, dar care te izbăveşte pe tine de slava deşartă. Curăţie a lui Iisus este cel ce ţi-aduce ţie pagubă sau ocară, că te izbăveşte pe tine de lăcomie. Iar de fugi de ispite folositoare, fugi de viaţa cea veşnică; că cine a dăruit Sfântului Ştefan o slavă ca aceasta, de felul celei solite lui de cei ce l-au ucis pe el cu pietre?”
8. Fost-a un oarecare Patriarh cu numele de Alexandru, în oarecare cetate ce se chema Teopolis179; iar unul din scriitorii [notarii] lui, furând aurul pe care-l avea spre cheltuiala
178 KotDTTp. Este numit arzător al lui Iisus ca cel ce arde, printr-o rânduială ascunsă a lui Hristos, patimile celui ce boleşte.
179 „Cetatea lui Dumnezeu”. Un alt nume al Antiohiei, numită aşa de împăratul Iustinian. Patriarhul Alexandru a păstorit-o între anii 695-702.
384
bisericii, a fugit; şi, rătăcind, a căzut între nişte barbari egipteni sălbatici, care, şi luând aurul de la dânsul, l-au dus către marginile cele depărtate ale ţării lor. Iar Patriarhul, înştiinţându-se de aceasta, trimiţând după el, l-a cumpărat pe el cu optzeci de bani, şi, întorcându-se, aşa cu milostivire şi cu iubire de oameni îl purta, încât şi oarecari din locuitorii cetăţii, minunându-se, ziceau: „Nu este nimic mai de folos decât a greşi cu ceva Patriarhului aceluia” […].
9. Povestit-a Fericitul Zosima, zicând: „Un oarecare bătrân se învecina cu o chinovie; şi era foarte bun şi blând; pentru aceea şi cei din obşte foarte îl iubeau pe dânsul şi i se cucerniceau180. Încă şi oarecare frate locuia lângă bătrânul, într-o zi, nefiind el acolo, îndemnându-se fratele de vrăjmaşul, ducându-se, a deschis chilia bătrânului şi, intrând, a luat toate lucrurile lui şi cărţile şi s-a dus.
Iar după puţin, întorcându-se bătrânul, a văzut chilia sa deschisă, şi, intrând, n-a aflat lucrurile sale, şi s-a dus la fratele său ca să-i spună întâmplarea. Şi stând dinafara chiliei lui, şi strigând pe fratele, după ce a văzut lucrurile zăcând în mijlocul chiliei (că încă nu apucase fratele să le strângă), nevrând a-l vădi sau a-l ruşina pe dânsul, pricinuind181 oarecare trebuinţă de nevoie, adică cum că s-a împuns la pântece, s-a dat în lături de la chilia fratelui şi a aşteptat ceas din destul până când fratele va da în lături din mijloc lucrurile lui. Apoi, întorcându-se, a început să zică despre alt lucru, nepomenind nicidecum despre chilie sau pentru lucrurile lui pe care le-a pierdut.
Iar după câteva zile, lucrurile bătrânului au ieşit la iveală, că, prinzându-l nişte cunoscuţi ai bătrânului, l-au pus în
180 Aveau mare evlavie la el.
181 Pretextând.
385
temniţă, fără ştirea bătrânului. Şi auzind bătrânul că fratele este în temniţă, şi neştiind pricina pentru care fratele era băgat în temniţă, ducându-se la egumenul chinoviei celei de aproape (căci bărbatul era cinstit şi lui şi tuturor pentru covârşirea faptei lui celei bune, precum s-a zis mai-nainte), i-a zis lui: Fă dragoste, şi-mi dă câteva ouă şi puţină pâine. Iar el i-a zis: A venit cineva la tine, părinte?. Şi a răspuns bătrânul zicând că da. Şi poruncind egumenul, i s-a dat lui câte au voit. Şi luând bătrânul pâinile şi ouăle, s-a dus în temniţa întru care era fratele şi a intrat la dânsul.
Iar fratele, văzând pe bătrânul alergând, a căzut la picioarele lui, zicând: Iartă-mă, că pentru tine sunt aici, că am furat lucrurile tale, şi iată, cartea ta este la cutare, şi haina ta la cutare; şi le spunea pe toate pe rând. Iar bătrânul a zis către dânsul: Să se încredinţeze inima ta, fiule, că nu pentru acestea am venit aici, nici nu m-am înştiinţat că eşti aici pentru mine, ci pentru că am auzit că te-au băgat în temniţă, fără a cunoaşte şi pricina; şi mâhnindu-mă pentru scârba ta, am venit să-ţi fac mângâiere. Şi iată, vezi pâinile şi ouăle pe care le-am adus pentru tine. Dar de vreme ce mă înştiinţai că eşti aici pentru mine, voi face pe toate până când, cu ajutorul lui Dumnezeu, te voi scoate din temniţă. Şi ducându-se, a rugat pe oarecari din cei slăviţi ai lumii (căci bătrânul, pentru bunătatea lui, era cunoscut şi unora ca aceştia), şi, trimiţând ei, au scos pe fratele din temniţă”.
PRICINA A PATRUZECI ŞI UNA
Că nu se cuvine a urî pe vreun om.
I.
Din Pateric
Un frate a mers la Avva Pimen; şi împreună-şezând şi alţii, a lăudat pe un frate, zicând că este urâtor de rău. Şi i-a zis lui Avva Pimen: „Ce înseamnă urâtor de rău?”. Iar fratele stătea şi chibzuia, şi nu avea ce să-i răspundă lui. Şi sculându-se, s-a pocăit bătrânului, zicând: „Spune-mi, părinte, ce este urârea de rău?”. Şi a răspuns bătrânul: „Urârea de rău o a îndreptat [câştigat] cel ce şi-a urât păcatele sale, şi pe aproapele l-a îndreptat”.
II.
A Sfântului Diadoh
Sufletul iubitor de Dumnezeu este la început supărat de multe patimi, iar mai mult decât toate este supărat de mânie şi urâciune [urârea aproapelui]. Şi aceasta o pătimeşte nu atât din pricina dracilor celor ce le lucrează pe acestea, cât pentru sporirea sa. Că atâta timp cât sufletul se îndeletniceşte cu înţelepciunea cea lumească, chiar dacă ar vedea dreptatea călcată în picioare de unii şi de alţii, rămâne nemişcat şi netulburat, căci, grijindu-se de poftele sale, nu mai priveşte la dreptatea lui de Dumnezeu. Iar când va începe
387
să se ridice deasupra patimilor lui, pentru defăimarea acestora de acum şi pentru dragostea lui Dumnezeu, nu suferă să vadă nici în vis dreptatea lepădată, însă se amărăşte şi se tulbură asupra făcătorilor de rele, şi se tulbură până când va vedea pe ocărâtorii dreptăţii că răspund cu gând blagocestiv la vrednicia acesteia.
Deci pentru aceasta îi urăşte pe cei nedrepţi, iar pe cei drepţi îi preaiubeşte; căci ochiul sufletului se face negreşit împreună-răpit, atunci când perdeaua sa, adică trupul, o va ţese prin înfrânare întru multă subţirătate; însă este cu mult mai bine a plânge nesimţirea celor nedrepţi, decât a-i urî. Că deşi aceia sunt vrednici de urâciune [de a fi urâţi], cuvântul [raţiunea] nu voieşte ca sufletul cel iubitor de Dumnezeu să fie supărat de urâciune, de vreme ce, de faţă fiind urâciunea, sufletul nu lucrează cunoştinţa.
III.
A Sfântului Isaac
Nu urî păcătosul; că toţi suntem vinovaţi; iar dacă te porneşti pentru Dumnezeu asupra lui, plângi pentru dânsul, şi nu-l urî, ci păcatele lui le urăşte, şi roagă-te pentru el, ca să te asemeni lui Hristos, Care nu Se mânia asupra păcătoşilor, ci Se ruga, şi Care a plâns încă şi pentru Ierusalim. Iar noi întru multe ne batjocorim de diavolul, şi oare pe cel asemenea nouă batjocorit de vrăjmaşul cel de obşte să-l urâm şi de el să ne îngreţoşăm? Iar dacă urăşti pentru aceasta pe păcătos, că nu este drept asemenea cu tine, dintru aceasta te arăţi că şi tu eşti păcătos, neavând dragoste; dacă Dumnezeu este dragoste, cel lipsit de dragoste este lipsit de Dumnezeu.
388
Deci nici nu urî, nici nu prigoni pe păcătos, ci, prin milostivire, fă-te propovăduitor al bunătăţii lui Dumnezeu, Care, nevrednic fiind tu, te chiverniseşte şi nu te leapădă, nici nu Se îngreţoşează de tine, nici nu te cercetează pentru datoriile tale cele multe şi mari. Deci urmează şi tu, după putinţă, milostivirea şi bunătatea Lui, şi fă-te îndurat către cel împreună rob cu tine, ca prin milostivirea cea mică să dobândeşti marea milostivire a lui Dumnezeu.
PRICINA A PATRUZECI ŞI doua
Că pomenirea de rău1 este pierzătoare; şi nu numai că netrebniceşte toată lucrarea duhovnicească, ci şi întoarce înapoi milostivirea lui Dumnezeu, şi cum trebuie să stăm împotriva ei.
I.
Din Mucenicia Sfântului Nichifor183
Un bărbat preot, pe nume Saprichie, avea prieten prea mare pe Fericitul Nichifor, care era mirean. Şi atâta dragoste aveau unul către altul, încât se părea că unul trăieşte în sufletul celuilalt; dar, prin pizma vrăjmaşului, oarece lucru întâmplându-se, toată prietenia aceea o au risipit, şi i-a adus pe dânşii întru atâta vădită vrăjmăşie, încât au ajuns ca nici să nu se mai uite cu ochii unul la celălalt, şi oriunde se întâlneau, întorceau ochii, îngreţoşându-se de însăşi vederea celuilalt. Căci prieteşugurile cele mari, în măsura socotelii celei potrivnice, prin fire se abate spre tot atâta urâciune, pe cât de mare era prieteşugul.
Dar Fericitul Nichifor, sufletul cel bun şi blând şi prea milostiv, degrab din patimă trezindu-se şi necunoscând care este pricina, bunătatea dragostei fierbinte şi cu sârguinţă iarăşi umbla să o întoarcă înapoi: întâi adică prin oarecari prieteni solind la prietenul lui, aruncând asupra sa pricina greşealei şi cerând fierbinte iertăciune. Apoi, după
182 Sau: amintirea răului (ivroiKaKia).
183 Sfântul Mucenic Nichifor din Antiohia Siriei este prăznuit de Biserică la 9 februarie.
390
ce acesta se dovedi neînduplecat şi neîmblânzit, vrăjmăşia nicidecum voind să o dezlege, şi mai vârtos şi preot fiind şi jertfitor şi ucenic al împăciuitorului şi Blândului şi Nepomenitorului de rău Hristos, şi, împreună cu altele, şi despre nepomenirea de rău de-a pururi învăţând pe poporul cel de sub dânsul, de însuşi acesta (de Saprichie) apropiindu-se dulcele Nichifor la vreme îndemânatică [potrivită] şi căzând la picioarele lui, îl ruga cu lacrimi fierbinţi să-i ierte lui vrăjmăşia şi aşa să ia înapoi prieteşugul cel de dinainte.
Dar Saprichie, nemilostivindu-se cu nimic faţă de acestea, nici muindu-se din mânie, măcar că el dăduse pricină de sminteală, împingând pe acesta, îndată a trecut, nedând prietenului nici cuvânt, nici bună ziua, nici măcar o simplă căutătură.
Deci aşa aflându-se ei unul către altul, şi unul în tot chipul umblând să întoarcă prieteşugul cel mai dintâi, iar celălalt, urâciunea nestricându-o, se ridică iarăşi prigoană asupra creştinilor, împărăţind Iulian, care porunci ca toţi creştinii cei de sub dânsul să fie munciţi foarte şi omorâţi dacă nu se vor lepăda cu jurământ de blagocestie.
Şi ajungând o poruncă ca aceasta şi în cetatea în care amândoi nichifor şi Saprichie locuiau, Saprichie, fiind mai vestit, pentru vrednicia preoţiei, îndată prinzându-se, suferea osândă de la ighemon, şi era silit să se lepede de credinţă. Iar după ce acela a stat vitejeşte împotrivă şi cu păgânătatea nicidecum nu se învoia, ighemonul, deznădăjduindu-se de toată plecăciunea [de toate încercările de convingere], s-a pornit către munci. Şi întâi l-a băgat pe Saprichie într-un coşciug184 oarecare de muncă cumplit, şi cu
184 KoXtaq = instrument de tortură; tradus de unii tălmăcitori mai vechi şi prin „roată”.
391
măiestrii şi cu meşteşuguri târându-l pe acesta şi prăvălindu-l, li se părea tuturor că tăria stării lui împotrivă se va deznoda, nădăjduind el ca tot trupul lui să se nimicească şi să se cheltuiască, şi, pe scurt, să-l lipsească pe dânsul prea cu silnicie de viaţa aceasta de acum. Dar, de vreme ce a răbdat şi acea cumplită caznă a muncii, şi nicidecum nu slăbea din mărturisire, de toată nădejdea primenirii deznădăjduindu-se prigonitorul, a dat asupra lui hotărâre de moarte, poruncind să fie omorât cu sabia.
Şi îl duceau pe cale la moarte; iar Nichifor, necunoscând acestea, ci cunoscând că Saprichie călătoreşte calea cea mai de pe urmă, şi socotind că acum este vremea de lucrul cel dorit al împăcării, de năprasnă arătându-se, se apuca de picioarele aceluia şi prea fierbinte se ruga şi se cucerea ca să nu lase pe prietenul său neiertat, ci să dea greşealei iertăciune. Iar acela aşa se ruga, încât vărsa lacrimi fierbinţi pe picioarele aceluia; iar el, o, suflet neiubitor de oameni şi neîmblânzit, nici aruncat acesta fiind la picioare, nu s-a întors către prieten, nici nu s-a înduplecat spre atâta pătimire şi tânguiri, ci, astupându-şi urechile cu ceara pomenirii de rău, mai degrab încă se ţinea de călătorie, grăbindu-se să treacă pe lângă jalnicele plecăciuni şi rugăminţi ale prietenului.
Iar minunatul Nichifor, nici aşa deznădăjduindu-se, ci mergând pe altă cale, mai scurtă, şi întinzându-se pe sineşi pe cât putea cu picioarele, iarăşi l-a întâmpinat prin cetate spre călătorie, aceleaşi, dar încă şi mai miloase rugăciuni, nu numai cu limba şi cu buzele, ci aşa ca printr-un suflet gol făcându-se, şi milă cerând cu toate mădularele şi formele, şi cu bogată curgere de lacrimi, acela încă era surd către acestea, cu piatra desăvârşit asemănându-se; şi aşa cu vrăjmăşie şi cu iuţime aflându-se, şi ca tulburat de mânie, a ajuns la locul cel de tăiere.
392
Iar de vreme ce mâinile muncitorilor întindeau sabia, iar Saprichie aproape apucase să plece grumajii, cununile erau deasupra capului, şi frumos se gătea să treacă către dătătorul de nevoinţă, fiindu-i poruncit să-şi plece genunchii spre tăiere de la muncitori. Iar el, amar la suflet, cu întunericul pomenirii de rău umplându-se, şi de cununi uitând [negrijind], de ca şi cum s-ar fi strecurat printre mâini, şi necunoscând întru cele ce era, a întrebat pricina uciderii, ca un nedumerit [tulburat] şi ieşit din minte. Iar aceia, răspunzând, au zis: „Poruncile împărăteşti le-ai dispreţuit, şi n-ai ascultat ca să jertfeşti dumnezeilor lor [împăraţilor]”. O, ticăloşiile mele! O, cumplită cădere a pomenirii de rău! Unul din necredincioşii cei ce-l ţineau pe dânsul s-a mărturisit [mucenicit] pe sine, iar Saprichie, şi înaintea tuturor, fără de ruşine s-a lepădat de creştinătate.
Aceasta văzând Dumnezeiescul Nichifor, mai mult îl durea la suflet şi încă mai fierbinte ruga pe Saprichie, zicând: „Nu, frate şi părinte, să nu voieşti să vinzi pe Dumnezeu, Care şi pe tine te-a adus la fiinţă şi către Care vei a te întoarce prin dezlegare; şi nici legile bunei credinţe să nu le ocărăşti, nici de mărturisire să nu te lepezi, pe care [căci] ai făcut-o înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor. Cucerniceşte-te de cele mai-nainte nevoinţe pentru Hristos, de acele nenumărate tăvăliri ale coşciugului, înfricoşătoarea chinuire a trupului; cinsteşte vrednicia cea mare a preoţiei; nu te face rea începere de închipuire altora şi pildă de păgânătate; nu, rogu-mă ţie, prietene, şi genunchii îmi plec şi de picioare mă apuc. Nu minţi mărturisirea cea pentru Treime, iată ţie în mână dăruirile [premiile], pe scurt, deasupra capului cununile nevoinţei”.
Cu acestea se ruga către prieten, şi împreună la suflet se tăia; iar la Saprichie semeţia era mult mai mare, iar acea
393
inimă faraonicească mai mult se asprea, şi nu se muia, că alesese mai vârtos să se lepede de buna-credinţă decât să se schimbe din pomenirea de rău. Mai cu putere topindu-se bunul Nichifor cu râvna bunei credinţe şi a prietenului, şi neavând de aici ce să mai facă, s-a dat pe sineşi în locul lui la mucenicie, pe cea deopotrivă mărturisire arătând, pe cea asemenea moarte chemându-o, şi grumajii îşi pleca şi sabia o cerea, şi mâinile muncitorilor foarte asupra sa voiniceşte le întrarma; iar pornirea acelora cea asupra lui deodată o oprea, aceea că ighemonul nu auzise niciodată cele despre dânsul şi nici nu li se poruncise acelora ceva pentru dânsul. Iar după ce, printr-un oarecare din cei de acolo, care în fugă se dusese la dânsul, s-au vestit acestea ighemonului, acesta a mutat hotărârea spre mucenicie. Şi aducându-se la muncitori osânda în scris, bunul Nichifor a primit prin sabie sfârşitul, cu puţină vreme şi durere cumpărând împărăţia Cerurilor, şi purtător de biruinţă arătându-se, mai vârtos din lucru decât din nume, aşa într-atâta să lipească de Dumnezeu muceniciile cele trupeşti, şi ostenelile şi relele-pătimiri, precum milostivirea sufletului şi iubirea de oameni şi dragostea către aproapele, capul tuturor bunătăţilor, care şi de la însuşi Stăpânul cel de obşte şi Dascălul bine nouă ni s-a legiuit.
II.
Din Pateric
1. Zis-a Avva Macarie: „De vom pomeni răutăţile cele aduse asupra noastră de la oameni, ucidem de la noi puterea pomenirii lui Dumnezeu. Iar dacă nu vom pomeni răutăţile pe care le pătimim, vom fi nerăniţi de draci”.
394
2. Zis-a un bătrân că cel ce fură, sau minte, sau alt păcat face, de multe ori, îndată după ce săvârşeşte păcatul, suspină şi se prihăneşte pe sineşi şi vine întru pocăinţă. Iar cel ce are pomenire de rău în suflet, ori de mănâncă, ori de doarme, ori de umblă, ca de rugină se roade, iar păcatul îl are totdeauna nedespărţit, şi rugăciunea lui i se va face blestemul lui, şi toată osteneala lui îi va fi neprietenă, măcar şi sângele de şi l-ar vărsa pentru Hristos.
3. Un frate, bântuindu-se de oarecine, s-a dus la un stareţ de la Chilii şi i-a zis lui: „Părinte, un frate m-a necăjit, şi mă supără dracul ca să izbândesc şi eu pe dânsul”. Zis-a lui bătrânul: „Ascultă-mă, fiule, şi te du în chilia ta şi te linişteşte, rugându-te întins lui Dumnezeu pentru fratele care te-a nedreptăţit, şi degrab te vei izbăvi de patimă”. Şi a făcut fratele după cum l-a sfătuit pe el bătrânul, şi, până într-o săptămână, Dumnezeu a şters mânia de la dânsul pentru sila cu care s-a silit pe sineşi şi pentru ascultarea pe care a arătat-o către stareţ.
4. Doi fraţi oarecare, fiind prinşi în vremea prigoanei, au fost aduşi la mucenicie, şi îndată muncindu-i, i-au aruncat în temniţă. Şi se făcu din bântuiala drăcească între dânşii oarecare prigonire şi întărâtare. Unul degrab a făcut metanie fratelui său, zicând: „Se întâmplă să ne săvârşim mâine, să stricăm dar vrăjmăşia dintre noi şi să lucrăm dragostea; iar celălalt nu se pleca. Iar a doua zi, fiind aduşi iarăşi la divan, i-au muncit, iar cel ce nu primise pocăinţa, dintru întâia năvălire s-a biruit. Şi i-a zis lui dregătorul: „Pentru ce, ieri, atâta fiind muncit, nu mi te-ai plecat mie?”. Iar el, răspunzând, a zis: „Pentru că ieri aveam dragoste către fratele şi darul lui Dumnezeu mă împuternicea, iar acum, am avut pomenire de rău către dânsul, şi pentru aceasta m-am dezgolit de acoperirea şi mângâierea lui Dumnezeu”.
395
III.
A lui Antioh Pandectul
Precum norul, ajungând pe dedesubt, întunecă soarele, aşa gândul cel pomenitor de rău întunecă mintea. Că în sufletul pomenitorului de rău sălăşluiesc şi în inima cea tulburată se încuibează fiare sălbatice, adică viclenii şi stricătorii draci.
IV.
A lui Avva Isaia
Dacă vreun frate îţi va face vreun rău şi va cleveti, şi-l va cleveti cineva pe dânsul înaintea ta, păzeşte inima ta, ca nu cumva răutatea să se înnoiască întru tine; adu-ţi aminte de păcatele tale înaintea lui Dumnezeu, că voieşte ca să ţi le ierte, şi să nu răsplăteşti cu rău aproapelui tău. De vei auzi că a zis cineva vreun cuvânt asupra ta, şi te vei întâlni cu dânsul în vreun loc, sau va veni la tine, fă veselă şi bună faţa ta către dânsul, după puterea ta, şi nimic să nu-i zici din cele ce le-ai auzit. Că scris este: Cel ce pomeneşte de rău este călcător de lege (Pilde 21:24). De te vei linişti în chilia ta, şi-ţi aduci aminte că cineva ţi-a făcut rău, scoală şi te roagă lui Dumnezeu cu toată inima ta ca să-l ierte pe dânsul, şi gândul răsplătirii se duce de la tine. Nu voi să auzi vătămarea celui ce te-a întristat, ca nu în inima ta să-i răsplăteşti lui [cu rău].
396
V.
A lui Avva Marcu
Răutatea în gânduri cugetându-se, îndrăzneşte inima, iar stricându-se prin înfrânare şi nădejde, o înfrânge pe dânsa.
VI.
A Sfântului Maxim
Scârba se înjugă cu pomenirea de rău: când mintea, faţa fratelui cu scârbă o oglindeşte, arătat este că are pomenirea de rău către dânsul; iar căile pomenitorilor de rău sunt spre moarte, pentru că tot pomenitorul de rău este călcător de lege.
Dacă tu pomeneşti pe cineva de rău, roagă-te pentru dânsul, şi aşa vei opri patima din pornire, despărţind [înlăturând] prin rugăciune patima şi scârba din pomenirea răului ce ţi-a făcut; iar drăgăstos făcându-te şi iubitor de oameni, stingi cu totul toată patima din suflet. Iar dacă altul are pe tine pomenire de rău, fă-te dăruitor şi smerit către dânsul, şi chemându-l, ospătează-l împreună cu tine, şi umblă împreună cu el, şi împreună te încurteneşte [împrieteneşte], şi aşa îl vei izbăvi pe dânsul de patimă.
VII
A Sfântului Efrem
Fumul goneşte albinele, iar pomenirea de rău, cunoştinţa din inimă. Roagă-te Domnului, şi varsă lacrimi înaintea bunătăţii Lui, şi pomenirea de rău să nu se încurtenească185 în sufletul tău.
185 Lit. să nu se alipească asocieze cu, să nu se adune cu. Aproape la fel şi mai sus, în fragmentul din Sfântul Maxim.
PRICINA A Patruzeci şi treia
Că nu se cuvine a blestema pe cineva.
I.
A lui Grigorie Dialogul
în părţile Nursiei locuiau doi călugări, vieţuind cu cinste, şi se numeau unul Florentie, iar celălalt, Eutihie. Iar Eutihie, prea crescând cu râvnă duhovnicească şi cu fierbinţeala puterii, se nevoia ca sufletele multora prin sfătuire să le aducă lui Dumnezeu. Iar mai pe urmă a fost multă vreme rugat de fraţi să le fie înainte-stătător al mănăstirii lor celei din locul acela, şi pe mulţi întru îndeletnicirea sfintei-petreceri, întru desăvârşire i-a suit; pentru aceea, şi după moarte s-a slăvit de Dumnezeu cu semne şi cu minuni, haina lui săvârşind dezlegare de secetă şi alte tămăduiri.
Iar Florentie, stăruind întru nerăutate şi rugăciune, viaţa aceasta de acum după ducerea lui Eutihie în mănăstire o a săvârşit singur, rămânând în casa de rugăciune întru care locuiseră amândoi mai-nainte; şi se ruga Atotputernicului Dumnezeu să-i dea lui vreun ajutor ca să locuiască acolo.
într-o zi, după rugăciune, apropiindu-se de chilie, a aflat o ursoaică stând înaintea uşilor, care, capul pe pământ plecându-l, arăta vederos că spre slujba lui s-a trimis de la Dumnezeu. Şi cunoscând omul lui Dumnezeu pricina pentru care venise ursoaica, a mulţumit lui Dumnezeu, şi patru oi pe care le avea le-a dat ei, neavând pe nimeni să le pască,
398
şi i-a poruncit ei, zicând: „Du-te şi scoate aceste patru oi la păşune, iar în ceasul al şaselea să te întorci”.
Şi luând ursoaica oile, le scotea la păşune, iar la ceasul în care i se poruncise să se întoarcă era înapoi cu oile; iar când dreptul voia să postească, îi poruncea să se întoarcă la ceasul al nouălea; şi, fără greşeală, întru care ceas îi poruncea să se întoarcă, întru acela pururea se şi întorcea. Iar în vremea când totdeauna făcea aceasta, şi, iată, multă vreme cu sârguinţă ursoaica păştea oile, şi vestea minunii alerga în depărtări, intrând vicleanul în patru bărbaţi din ucenicii Preacucernicului Eutihie, şi pizmă într-înşii punând, deoarece învăţătorul lor nu făcea semne, iar Florentie întru atâta minune se arăta strălucit, care pândind, au omorât ursoaica.
Iar Florentie iată, ceasul stând de faţă, întru care îi poruncise ursoaicei să se întoarcă o aştepta ca să se întoarcă după obicei; iar după ce a venit şi seara, şi ursoaica nicidecum nu se arăta, pe care acela, din multă nerăutate, o numea frate, a început a se necăji, şi aşa mâhnit, noaptea trecându-o, a doua zi s-a dus în câmp, căutând ursoaica împreună cu oile. Iar după ce a aflat-o pe ea omorâtă, cercetând, s-a înştiinţat de ucigaşi, iar pe sine se dădu spre tânguire, mai vârtos tânguind răutatea fraţilor decât moartea ursoaicei.
Iar cinstitul Eutihie, înştiinţându-se de ceea ce se făcuse, şi chemând pe acela către sineşi, umbla să-l mângâie, iar robul lui Dumnezeu Florentie, înaintea lui cu prea mare durere fiind mişcat, rugându-se, zicea: „Nădăjduiesc întru Atotputernicul Dumnezeu că aceştia, în viaţa aceasta, înaintea oamenilor îşi vor lua răsplătire pentru răutatea lor, cu care, ursoaica nimic vătămându-i, o au omorât.
Şi îndată, din glasul lui a urmat şi izbândirea de la Dumnezeu; iar cei patru călugări care au omorât ursoaica au căzut în boala leprei, încât mădularele lor desăvârşit putrezind,
399
aşa s-au săvârşit. Şi făcându-se aceasta, foarte s-a spăimântat omul lui Dumnezeu Florentie, temându-se că i-a blestemat pe ei, şi pe sineşi se numea ucigaş al acelora, şi în toată vremea vieţii sale n-a lipsit să nu plângă pentru dânşii, rugându-se lui Dumnezeu ca să-i ierte lui greşeala. Credem că pentru aceea Preaputernicul Dumnezeu a făcut aceasta, ca să nu mai cuteze de aici înainte acest bărbat minunat şi fără de răutate, în oarece fel de supărare tulburându-se, să arunce în cineva glonţul blestemului.
Petru
Şi aşa, foarte greu este păcatul acesta, dacă vreodată, poate cu mânie mişcându-ne, vom blestema pe cineva.
Grigorie
Ce mă întrebi, Petre, despre păcatul acesta dacă este greu, când Pavel zice că ocărâtorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Pricepe dar cât de greu este păcatul, că lipseşte pe om de împărăţia lui Dumnezeu.
PRICINA A Patruzeci şi patra
Că se cade ca nu numai să nu ocărâm pe cineva, ci şi a-i binecuvânta pe cei ce ne ocărăsc, şi aşa vom potoli mânia lor.
I.
Din Pateric
1. Se spunea despre Avva Macarie că s-a suit odată din Schit în Muntele Nitriei; şi, cum s-a apropiat de lac, a zis ucenicului său: „Mergi puţin înainte”. Şi mergând ucenicul mai-nainte, s-a întâlnit cu un popă elinesc alergând, şi i-a zis lui cu strigare: „E, e, drace, unde alergi?”. Iar acela, mâniindu-se, l-a bătut foarte tare cu băţul pe care-l avea şi, lăsându-l mai mult mort, s-a dus.
Şi mergând puţin mai-nainte, l-a întâlnit Macarie alergând, şi i-a zis lui: „Mântuitu-te-ai, mântuitu-te-ai, ostenitorule”. Iar el, primind cuvântul, a venit către dânsul şi i-a zis: „Ce bine ai văzut întru mine de mi-ai grăit de bine?”. Răspuns-a bătrânul: „…Că te-am văzut ostenindu-te, şi nu că în zadar te osteneşti”. Zis-a acela: „Eu de închinăciunea [salutarea] ta m-am umilit şi am cunoscut că eşti parte a lui Dumnezeu; că alt călugăr, rău întâmpinându-mă, m-a ocărât, iar eu i-am dat o bătaie până la moarte”. Şi a cunoscut stareţul că este ucenicul său. Şi ţinându-se popa de picioarele stareţului, îi zicea: „Nu te voi lăsa până nu mă vei face călugăr!”
Şi au venit la locul unde zăcea ucenicul lui ca un mort de bătaie, şi l-a ridicat şi l-a dus pe dânsul în biserica muntelui.
401
Şi văzând Părinţii pe popa cu Avva Macarie, s-au spăimântat; şi slăvind pe Dumnezeu, l-au făcut călugăr; şi mulţi dintre elini s-au făcut pentru dânsul creştini.
2. Şi zicea Avva Macarie că cuvântul rău îl face rău şi pe cel bun, iar cuvântul cel bun, şi pe cel rău îl face bun.
3. Zis-a oarecine din Părinţi: „De te va ocărî pe tine cineva, binecuvântează-l pe dânsul; şi dacă va primi, bine va fi amândurora. Iar de nu va primi, el va fi cel care va lua de la Dumnezeu ocara, iar tu, blagoslovenia”.
4. Zis-a un bătrân: „Crucea lui Hristos o vedem, şi patimile Lui le citim, dar pentru ce noi nici măcar singură ocara nu o suferim?”
II.
A lui Avva Isaia
De-ţi va zice ţie cineva cuvânt aspru, nu înălţa inima ta peste dânsul, ci sârguieşte-te să-i faci lui metanie, mai-nainte până nu se va face prihănire în inima ta, de vreme ce mânia vine degrab. De te va ocărî cineva, să nu-i grăieşti împotrivă, până când va tăcea. Iar de te vei cerca pe sineţi, vei afla întru tine cele ce ai auzit de la dânsul; deci pocăieşte-te de ca şi cum tu ai fi greşit, iar bunătatea lui Dumnezeu ne va primi pe noi iarăşi.
PRICINA A PATRUZECI ŞI CINCEA
Că nu se cade a minţi, ci a grăi adevărul.
I.
Din Pateric
1. Întrebat a fost un bătrân: „Ce este viaţa monahului?”. „Gură adevărată [nemincinoasă], trup sfânt, inimă curată”.
2. Zis-a un bătrân: „Minciuna este omul cel vechi care se strică după poftele amăgirii; iar adevărul este omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu”.
3. Zis-a iarăşi: „Rădăcina lucrurilor celor bune este adevărul, iar minciuna este moarte”.
II.
A lui Antioh Pandectul
Precum gura bărbatului cel adevărat se sfinţeşte din adevăr, adică din Domnul, că însuşi zice: Eu sunt Adevărul (Ioan 14: 6), aşa şi cel ce minte se întină din tatăl lui, Diavolul: că minciuna este de la cel viclean, precum limpede a zis Mântuitorul.
III.
A Sfântului Isaia Pustnicul
Să nu lauzi decât cele pe care le-ai văzut; iar cele ce le-ai auzit să nu le spui de ca şi cum le-ai fi văzut. Învaţă-ţi limba
403
ta întru cuvintele lui Dumnezeu întru cunoştinţă, şi minciuna să fugă de la tine. A iubi slava oamenilor naşte minciuna; iar răsturnarea minciunii prin smerenie face şi mai mare frica lui Dumnezeu în inima ta. Păzeşte-te de minciună, că aceasta goneşte de la tine frica lui Dumnezeu.
IV.
A lui Avva Marcu
Gura celui smerit va grăi adevărul, iar cel ce se împotriveşte acestuia, este asemenea slugii aceleia ce a pălmuit pe Domnul peste obraz.
V.
Din Pateric
1. Zis-a Avva Anuv: „De când s-a numit peste mine numele de călugăr, n-a ieşit din gura mea minciună”.
2. Zis-a Avva Grigorie: „Acestea trei cere Dumnezeu de la tot omul ce are Dumnezeiescul Botez: credinţa dreaptă din suflet; adevărul din limbă; şi întreaga-curăţie din trup”.
VI.
A Sfântului Efrem
Odinioară, făcând fraţii noaptea lucrul de întâmplare, iarnă fiind, unul dintr-înşii, supărându-se de ger, s-a întors
404
în chilia sa. Iar altul cârtea asupra lui. Şi a trimis la dânsul pe un frate ca să-l cheme. Ducându-se acela, l-a aflat pe dânsul pătimind cumplit şi i-a zis lui: „Fraţii întreabă cum te afli, iar pentru lucrul tău să nu-ţi fie în grijă, că îl facem noi”. Iar el a zis: „Pomenită să fie dragostea voastră, că şi eu voiam să mă ostenesc împreună cu voi, dar mă împiedică boala”. Şi întorcându-se cel trimis către cei ce l-au trimis pe dânsul, le-a zis lor: „Foarte pătimeşte fratele, şi mi-a zis că şi el voia să se ostenească împreună cu noi, dar nu poate”. Acesta este cel ce a împlinit iconomia întru minciună.
VII
Din Pateric
1. Doi bătrâni aveau necaz între dânşii; şi s-a întâmplat ca unul dintre dânşii să se îmbolnăvească. Şi a venit la dânsul un frate pentru cercetare. Iar bătrânul a rugat pe fratele, zicând: „Eu şi cutare bătrân avem scârbă, şi voiam ca să-l rogi pe dânsul să ne împrietenim”. Răspuns-a fratele: „Poruncit-ai Avva? Eu îl voi ruga”. Şi ieşind fratele, cugeta întru sineşi cum să schimbe lucrul; că se temea ca nu cumva bătrânul să nu primească rugămintea, sau să le facă şi mai multă întărâtare.
Dar, după iconomia lui Dumnezeu, oarecare din fraţi a adus lui cinci smochine şi puţintele dude; şi luându-le fratele pe acelea, le-a pus în chilia sa; şi alegând o smochină şi puţintele dude, a dus bătrânului la care voia să meargă, şi a zis: „Părinte, pe acestea le-a adus oarecine cutărui bătrân care e bolnav şi, fiindcă m-am întâmplat acolo, mi-a zis: Primeşte acestea şi le du cutărui bătrân. Şi le-am adus la tine”. Iar dacă a auzit bătrânul, a stătut gândind ca la
405
un ceas şi a zis: „Mie mi-au trimis acestea?”. Şi a răspuns fratele: „Da, părinte”. Şi le-a primit bătrânul pe ele, zicând: „Bine ai venit!”. Şi întorcându-se fratele în chilia sa, a luat două dintre smochine şi puţintele dude şi a dus şi celuilalt bătrân bolnav. Şi făcându-i lui metanie, a zis: „Primeşte acestea, părinte, că ţi-a trimis ţie cutare bătrân”. Iar el, vesel făcându-se, a zis: „împrietenitu-ne-am?”. Iar fratele a zis: „Da, părinte, prin rugăciunile tale”. Şi a zis bătrânul: „Slavă lui Dumnezeu”. Şi s-a împrietenit bătrânul prin darul lui Dumnezeu şi prin priceperea fratelui, care i-a tras pe ei la pace prin trei smochine şi puţintele dude, şi n-a cunoscut bătrânul ce a făcut fratele.
2. Întrebat-a odată Avva Agathon pe Avva Alonie dacă se poate să minţi vreodată pe cineva. Şi a răspuns Avva că se poate. Iar el a întrebat: „Când?”. Şi el a zis: „Iată, doi oameni înaintea ta au făcut ucidere, iar unul a fugit în chilia ta. Şi dregătorul îl caută pe el, şi te întreabă pe tine, zicând: Ştii de ucidere?. Deci, de nu-l vei minţi, îl dai pe dânsul la moarte; lasă-l mai vârtos pe dânsul înaintea lui Dumnezeu fără de legături, că El ştie toate. Deci arătat este dintru aceasta că, câteodată, minciuna se poate cinsti înaintea adevărului”.
PRICINA A PATRUZECI ŞI ŞASEA
Că mare este păcatul năpăstuirii, şi, spre slava celor năpăstuiţi, de vor răbda cu mulţumită de multe ori, şi în această viaţă vine pedeapsă de la Dumnezeu asupra năpăstuitorilor.
I.
A lui Paladie
Fata unui preot din Cezareea Palestinei căzând şi îngreuindu-se, a fost învăţată de la cel ce o stricase pe dânsa să năpăstuiască pe un cleric [citeţ] al cetăţii. Şi fiind cercetată de tatăl său, l-a pârât pe citeţ. Iar el a vestit Episcopului; iar Episcopul, chemând ceata preoţilor, şi aducând în mijloc pe citeţ, întreba despre lucru. Iar el a răspuns: „Eu nu am treabă la aceasta”. Şi oţărându-se Episcopul, i-a zis cu glas răstit: „Nu mărturiseşti întâmplarea ta, ticălosule, şi aşa să te pocăieşti?”. Răspuns-a citeţul: „Eu mă rog, am spus adevărul, că la aceasta nu am lucru, căci nu sunt vinovat de pricina către dânsa, iar dacă voiţi ca să spun ceea ce nu este, [vă spun că] am făcut aceasta”. Spunând el aceasta, l-au caterisit din citeţ. Iar acela, căzând la Episcop, l-a rugat, zicând: „Dacă aceasta ai socotit, chir Episcope, pentru că am zis eu că am căzut, să nu mai fiu vrednic de clerul sfinţiei tale, porunceşte ca să mi-o dea mie de femeie. Şi aşa, de aici înainte, nici eu nu mai sunt cleric, nici ea fecioară. Iar Episcopul şi tatăl ei, aşteptând a se afla el cu dragoste către dânsa, şi aşa să nu se poată într-alt fel să se taie obişnuirea, i-a dat-o lui pe dânsa. Iar el a pus-o într-o mănăstire
407
de călugăriţe, rugând pe egumena de acolo ca să o sufere [îngăduie] pe dânsa până la naştere. Şi lăsându-o acolo, s-a dus într-o chilie părăsită şi s-a încuiat pe sineşi, alegând desăvârşit petrecere aspră.
Şi s-a apropiat către Hristos cu inimă înfrântă şi cu multe lacrimi, zicând: „Tu, Doamne, Cunoscătorule de inimi al tuturor, ştii faptele mele, că pe toate le vezi mai-nainte de facerea lor, şi cunoşti aducerea-aminte a tot omul. Tu eşti cercătorul cel iute al gândurilor, Tu eşti ajutorul celor nedreptăţiţi şi Izbânditor neamăgit năpăstuiţilor, că Ţie nu-Ţi place nici un lucru nedrept, şi toată plecarea cumpenei este dreaptă la Tine. Deci, de aici înainte, Stăpâne, a judecăţii Tale celei neamăgite şi drepte este a hotărî şi a scoate la margini [bun sfârşit] judecata mea”.
Deci întru aceste rugăciuni şi postiri stăruind el, a venit vremea ca ticăloasa să nască; şi dreapta judecată a lui Dumnezeu i-a adus ei durere iute şi nesuferită, vederi ale iadului şi chinuri înfricoşătoare timp de şapte zile înconjurându-o pe ticăloasă. Iar pruncul nu se ivea din pântece. Iar durerile se adăugau tot mai nesuferite în tot ceasul. Şi a început a se văieta şi a striga cu glasuri jalnice: „Vai mie, ticăloasei, că mă primejduiesc să pier căzând în două răutăţi: în curvie şi în năpăstuire; că de altul stricându-mă, pe citeţ l-am asuprit”. Şi, după ce nu mai putea nici să trăiască, nici să moară, nici să nască, şi nici adunarea surorilor nu mai sufereau ţipetele ei cele mari, pentru aceasta, de-a fuga ducându-se, au vestit Episcopului. Şi făcându-se de la toţi rugăciune în biserică, această rugăciune neprimită o făceau la Dumnezeu nevinovatului.
Şi sculându-se episcopul s-a dus acolo unde se închisese citeţul; şi a stat înaintea uşii ciocănind multă vreme, iar acela nici nu asculta, nici nu răspundea, drept care Episcopul
408
porunci să se ridice uşa. Şi intrând, l-au aflat pe dânsul zăcând jos. Şi de ca şi cum ar fi dat răspuns, a zis către dânsul: „Frate citeţule, Eustathie, arătându-se cu Dumnezeiască judecată năpăstuirea cea spre tine prin rugăciunile tale, miluieşte de acum pe ceea ce ţi-a greşit; din destul chinuindu-se ea cu muncile, dezleagă păcatul, că prin rugăciunile tale pătimeşte unele ca acestea. Roagă-te dar lui Dumnezeu ca să se izbăvească de dureroasa naştere”. Iar el, împreună cu Episcopul, întins rugându-se, îndată ticăloasa s-a izbăvit de nevoie, născând pruncul; şi-i ruga pe toţi ca să-i ierte ei fărădelegea cea asupra dreptului.
Şi, de atunci, toţi îl aveau pe dânsul în rânduială de mucenici; că de toate grijile despărţindu-se pe sineşi, întru înălţime de petrecere prea bună s-a suit, încât s-a umplut şi de dar duhovnicesc. Iar acestea le-au trecut [povestit] ca să cunoaştem la ce feluri de cazne mai-nainte de munca ce va să fie în Gheena şi aici se dau năpăstuitorii; şi iarăşi, de ce fel de cinste şi daruri şi acum, şi în veacul cel ce va să vie se învrednicesc cei năpăstuiţi, care spre rugăciuni şi mulţumiri se întorc şi la Dumnezeu aleargă.
II.
Din viaţa Sfântului Grigorie Făcătorul de Minuni
Marele Grigorie, trecând prin toată învăţătura elinească, şi cunoscând cu iscusul [din cercare] nealcătuirea186, şi nepotrivirea187 şi slăbiciunea dogmelor celor de la dânşii,
186 douararov = inconsistenţa, incoerenţa, iraţionalitatea.
187 Caracterul contradictoriu.
409
se făcu ucenic al Evangheliei; iar înainte să se nască prin Botez, aşa de tare îşi îndrepta viaţa, încât nu voia să aducă în scăldătoare nici o întinare din păcat. Şi petrecând în Alexandria, întru care se adunau toţi cei ce se sileau spre filosofie şi doftorie, deşi era tânăr, era grea vedere [privelişte] celor de o vârstă cu el, deşi cu întreaga înţelepciune era împodobit mai mult decât cărunteţile [cei bătrâni]; că lauda celui ce se curăţea era ocară celor ce se întinau. Deci, de ca şi cum ar fi fost un răspuns oarecare [apologie împotriva] neastâmpăraţilor, adică aceea a nu se arăta numai ei singuri a fi într-acel fel, au măiestrit o izvodire ca să lipească oarecare prihană de viaţa Marelui. Şi au pus înainte spre clevetirea aceluia pe o femeie curvă osândită spre necinste.
Iar el, după obicei, cu bărbaţi înţelepţi cu frumoasă rânduială cercând din oarece ale filosofiei, s-a apropiat femeia, miorcăindu-se şi moleşindu-se, prin cele ce zicea şi prin cele ce făcea prefăcându-se că l-ar fi cunoscut de mai-nainte. Apoi zicea că este lipsită de plăţi pentru păcatul cel trupesc pe care l-ar fi săvârşit cu dânsa.
Iar cei ce cunoşteau viaţa lui se oţărau pornindu-se cu mânie asupra femeii, dar el nici nu s-a tulburat împreună cu cei ce se aprindeau pentru dânsul, nici, năpăstuit fiind, nu a zis ceva împotrivă, adică în ce fel este cu cuviinţă să zică cel ce se îngreuiază cu astfel de învinuiri, nici mărturii ale vieţii n-a chemat, nici cu jurământ n-a vrut să scape de prihănire, nici răutatea celor ce au gătit acestea asupra lui nu o a vădit, ci cu glas liniştit şi aşezat, întorcându-se către unul din prieteni, a zis aşa: „Plăteşte-i ei argintul, ca nu mai mult supărându-ne să tulbure cercarea ce ne zace înainte”. Iar după ce cel căruia i se poruncise aceasta s-a înştiinţat de la curvă cât argint cerea de la dânsul, i-a numărat tot pe dată, şi aşa a luat sfârşit sfătuirea cea vicleană a neastâmpăraţilor asupra
410
celui întreg cu înţelepciunea; iar acum, când le era în mâini câştigul necinstei, atunci s-a făcut de la Dumnezeu şi mărturia tânărului celui curat şi vădirea năpăstuirii vârstnicilor.
Că, de îndată ce a primit argintul în mână, de duh necurat strâmbându-se, şi cu ţipăt sălbatic afară de glas omenesc văitându-se, a căzut de năprasnă cu faţa în jos, făcându-se celor de faţă vedere înfiorătoare şi înfricoşătoare: părul rupându-şi, cu mâinile zgâriindu-se, şi ochii întorcându-i, şi din gură slobozind spume, n-a slăbit dracul sugrumându-o până ce însuşi Marele acela n-a chemat pe Dumnezeu ca să-L îmblânzească pentru dânsa. Unele ca acestea sunt povestirile tinereţilor minunatului Grigorie, vrednice începături ale celor ce le-a trăit după acestea.
III.
Din viaţa Sfântului Grigorie Acragantinul188
Astfel este şi povestirea despre Marele Grigorie, Episcopul Acragantinenilor189, care, cu blândeţe suferind năpăstuirea, şi doi ani întregi fiind închis şi legat într-o temniţă întunecoasă, fără rază şi sugrumăcioasă [înăbuşitoare], pe toate cu mulţumire şi cu nerăutate le-a suferit, iar mai pe urmă s-a slăvit de Dumnezeu în mijlocul soborului, iar fata care a minţit asupra lui, de atunci înainte îndrăcindu-se, a fost tămăduită de dânsul, văzând toţi, şi, aşa arătată făcându-se năpăstuirea, a mărturisit şi pe faţă minciuna.
188 Sfântul Grigorie al Acragantiei este prăznuit de Biserică la 23 Noiembrie.
189 E vorba de locuitorii cetăţii Acragas, Sicilia, din vechea Italie.
411
Iar cei ce cu Savin şi cu Crischentie au gătit acestea asupra Sfântului, şi în chilia lui pe fată o încuiaseră pe când Sfântul dădea lui Dumnezeu în biserică rugăciunile cele de miezul nopţii, au alergat degrab cu lumina înăuntru şi, scoţându-o pe ea de acolo şi plecându-o ca să zică cele asupra cuviosului, înaintea lui Dumnezeu şi a soborului, volbură pâcloasă s-a vărsat împrejurul lor şi în toată adunarea acelora ceas din destul.
Apoi, după ce s-a risipit volbura, feţele tuturor s-au arătat negre şi buzele vâlcede [învineţite], şi mai vârtos ale începătorilor năpăstuirii, încât nu putea nici a strânge, nici a grăi nicidecum; şi iată cum vederos au primit de la Dumnezeu pedeapsa pe care de atunci şi neamul lor o a moştenit, osândindu-se să fie nehirotonit, şi slujitor al Domnului să nu se facă190.
IV.
Din Pateric
1. Povestit-a despre sineşi Avva Macarie, zicând: „Când eram mai tânăr şi şedeam în chilie în Egipt, m-au apucat şi m-au făcut cleric în cetate. Şi nevrând a primi, am fugit într-alt loc; şi a venit la mine un mirean cucernic care-mi lua rucodelia mea şi-mi slujea. Şi s-a întâmplat dintr-o bântuială [ispită] ca o fecioară oarecare din satul din apropiere să cadă în curvie, şi, luând în pântece, a fost întrebată cine a făcut
190 După versiunea acestei întâmplări aflată în Vieţile Sfinţilor, preoţii Savin şi Crischentie urmăreau să dea jos pe Grigorie de pe scaunul episcopal şi să pună episcop pe un eretic pe nume Eleusie, dar înainte de această intenţie, chiar ei aveau dorinţa să urce pe scaunul episcopal.
412
aceasta. Iar ea a zis: Sihastrul!. Şi ieşind cei ai satului, m-au prins şi au spânzurat de grumazul meu oale afumate şi toarte de cofe, şi mă purtau cu alai pe uliţele satului, bătându-mă şi zicând: Acest călugăr a stricat pe fata noastră; apucaţi-l pe el, apucaţi-l!. Şi m-au bătut, încât puţin era de n-am murit. Şi venind oarecine din bătrâni, a zis: Până când veţi bate pe acest călugăr străin?. Iar cel ce îmi slujea urma după mine ruşinându-se, că erau ocărându-l pe el şi zicând: Iată ce a făcut sihastrul pe care tu l-ai lăudat!. Şi au zis părinţii fetei: Nu-l vom slobozi pe el până nu va da chezăşie că o va hrăni pe dânsa. Şi am zis celui ce-mi slujea, şi apoi m-au luat în chezăşie. Şi, slobozit fiind, am venit cu dânsul în chilia mea şi i-am dat câte coşniţe aveam, zicând: Vinde-le pe acestea şi dă femeii mele să mănânce. Şi ziceam gândului: Macarie, iată, îţi aflaşi ţie femeie, deci trebuie să lucrezi puţin mai mult ca să o hrăneşti pe dânsa. Şi lucram ziua şi noaptea şi îi trimiteam ei.
Iar când a venit vremea ca ticăloasa să nască, a petrecut multe zile chinuindu-se şi nu năştea. Şi a început a striga şi a zice: Miluiţi-mă pe mine, ticăloasa, miluiţi-mă pe mine, ceea ce am căzut în două rele: în curvie şi în năpăstuire. Că am minţit asupra sihastrului, şi l-am învinuit pe dânsul în deşert, că acela n-a făcut nimic, ci cutare tânăr, acela m-a stricat. Şi cum a auzit cel ce-mi slujea, a alergat şi a venit la mine şi mi-a zis: Iată, tot satul vine la tine ca să se pocăiască ţie şi să te slăvească. Iar eu, temându-mă de vătămarea laudelor omeneşti, m-am sculat îndată şi am fugit în Schit. Acesta este începutul şi pricina pentru care am venit aici”.
2. Fost-a un stareţ iubitor de fraţi, şi plin de dragoste foarte, nesocotind niciodată răul. Iar un frate, furând nişte vase191,
191 OKÎ6;, vase; înseamnă şi lucruri, în general.
413
le-a adus şi le-a dat lui, necunoscând el nicidecum despre acel lucru. Iar după câteva zile, s-au cunoscut vasele şi, închis fiind bătrânul, a făcut metanie, zicând: „Iertaţi-mă, că mă pocăiesc!”. Iar după puţin, a venit fratele cel ce a furat vasele şi le-a pus la el, şi a făcut vorbă [dialog] cu el, şi zicea bătrânului: „Tu ai furat vasele?”. Şi a făcut bătrânul metanie fratelui, zicând: „Iartă-mă!”. Încă dacă vreodată şi altcineva dintre fraţi greşea şi tăgăduia, el făcea metanie zicând „iertaţi-mă”. Atât era de cucernic şi smerit-cugetător cuviosul, încât nici cu cuvântul n-a vătămat pe cineva vreodată.
3. Povestit-a un bătrân că, pe vremea Marelui Isidor, preotul Schitului, era un oarecare frate diacon pe care, pentru covârşirea faptei bune, l-au făcut preot, pentru ca să fie moştenitor [să-i urmeze] după moartea lui. Iar el, pentru evlavie, nu s-a atins de cele ale hirotoniei, ci a rămas diacon. Pe acesta, din bântuiala vrăjmaşului, l-a pizmuit unul din bătrâni, şi, toţi fiind în biserică pentru pravilă, ducându-se bătrânul acela, a băgat cartea sa în chilia diaconului şi, venind, a vestit lui Avva Isidor, zicând: „Oarecine din fraţi mi-a furat cartea. Trimite cu mine doi din Părinţi, ca să cercăm chiliile”. Şi ducându-se, întâi adică au căutat în chiliile altora, iar mai pe urmă au venit în chilia diaconului, şi, aflând acolo cartea, a adus-o la preot în biserică, căruia i-au spus unde au găsit-o, de faţă fiind şi diaconul şi auzind. Şi a făcut acesta metanie lui Avva Isidor înaintea a tot norodul, zicând: „Am greşit, dă-mi canon!”. Şi i-a dat lui canon trei săptămâni să nu se împărtăşească.
Şi venind fratele la pravilă, stătea înaintea bisericii şi cădea la tot norodul, zicând: „Iertaţi-mă, că am greşit!”. Iar după trei săptămâni, a fost primit la împărtăşire, şi îndată s-a îndrăcit bătrânul care-l năpăstuise, şi a început a mărturisi, strigând şi zicând: „Am năpăstuit pe robul lui Dumnezeu!”.
414
Şi făcându-se rugăciune de către toată biserica pentru dânsul, nu se tămăduia. Atunci, Marele Isidor a zis înaintea tuturor fraţilor către diacon: „Roagă-te pentru dânsul, că tu ai fost năpăstuit, că nu se va tămădui fără numai prin tine”. Şi rugându-se el, îndată se făcu bătrânul sănătos.
4. Era oarecine din Părinţi pe nume Nicon, locuind în Muntele Sinai, iar nu departe de dânsul locuia un faraonit care avea o fiică. Şi venind un om în casa faraonitului, şi aflând pe fiica lui singură, nefiind acela acolo, o a stricat, apoi o a învăţat să spună tatălui său că „Avva Nicon mi-a făcut mie aşa”. Iar după ce s-a întors faraonitul, înştiinţându-se de ceea ce se făcuse, cu mânie şi cu întristare la inimă învăpăindu-se, luând sabia, s-a dus la bătrânul. Şi stând pe dinafară, a ciocănit, şi, ieşind bătrânul, faraonitul a întins mâna ca să-l lovească cu sabia, şi îndată i s-a uscat mâna. Şi neputând să-l omoare pe bătrân, ducându-se, a spus preoţilor, şi trimiţând aceştia, au chemat pe bătrân. Iar după ce a venit, punând pe dânsul multe bătăi, au vrut să-l gonească. Iar el se ruga, zicând: „Pentru Dumnezeu, lăsaţi-mă aici ca să mă pocăiesc”. Şi despărţindu-l pe dânsul trei ani de împărtăşirea sfintelor şi de biserică, au dat poruncă ca nimeni să nu meargă la el. Şi a petrecut trei ani pocăindu-se în fiecare duminică înaintea bisericii, şi-i ruga pe toţi, zicând: „Rugaţi-vă pentru mine!”. Iar mai pe urmă, cel ce a făcut păcatul şi a năpăstuit pe bătrânul s-a îndrăcit. Şi, bătut fiind de dracul, a mărturisit la biserică, zicând: „Robul lui Dumnezeu nu ştie nimic, eu am făcut păcatul, şi am zis aşa ca să-l năpăstuiesc pe el!”. Şi auzind tot norodul, s-a dus la bătrânul ce se liniştea în chilie, şi s-au pocăit lui [i-au făcut lui metanie], zicând: „Iartă-ne pe noi, părinte!”. Iar el le-a zis lor: „Dumnezeu să vă ierte. Iar eu nu voi mai petrece aici cu voi, că nu s-a aflat unul să aibă dreaptă-socoteală
415
şi să arate spre mine milostivire”. Iar bătrânul s-a depărtat îndată de acolo.
Mi se pare că bătrânul care mustrase nemilostivirea şi nesocoteala lor, spre îndreptare îndemnându-i nu numai pentru aceasta s-a depărtat de dânşii, ci şi ca să fugă de lauda şi slava cea de la dânşii prin care de atunci voiau să-l slăvească pe el, cunoscând ei covârşirea faptei lui celei bune şi a bărbăţiei şi a vitejiei192 celei după Dumnezeu193.
V.
A lui Avva Isaia
De te vei năpăstui de cineva într-un lucru, nu te speria, ci fă metanie, zicând: „Iartă-mă, că nu voi mai face”, fie că ştii lucrul, fie că nu-l ştii.
VI.
A Sfântului Maxim
Când ne vor vedea pe noi dracii nebăgând de seamă de [dispreţuind] lucrurile lumii, ca nu pentru dânsele să urâm pe oameni şi să cădem din dragoste, atunci ridică năpaste asupra noastră, ca, nesuferind întristarea, să urâm pe cei ce ne năpăstuiesc.
Că nu este durere mai grea decât cea a năpastei, ori că te năpăstuieşte în credinţă, ori în viaţă, şi nimeni nu o poate
192 yevvaioTriToo.
193 Concluzia din urmă aparţine autorului, Pavel Monahul.
416
trece pe aceasta cu vederea fără numai singur cel ce priveşte la Dumnezeu, precum Suzana, Cel ce singur poate şi din nevoi să-i izbăvească, precum pe aceea, şi oamenilor să le vădească adevărul, precum la aceea, şi sufletul să-l mângâie cu nădejdea.
Precum tu te rogi din suflet pentru cel ce te-a năpăstuit, pe atâta şi Dumnezeu arată adevărul celor ce s-au smintit.
VII
A Sfântului Efrem
De ţi se va întâmpla să fii năpăstuit, iar după aceasta se va arăta curăţia conştiinţei tale, nu cugeta înalt, ci slujeşte Domnului în smerita cugetare, Celui ce te-a izbăvit de năpăstuirea oamenilor, ca să nu cazi cu cădere grozavă.
PRICINA A Patruzeci şi şaptea
Despre cuvânt şi tăcere, şi cum se cuvine să ne folosim de acestea, şi că a cuvânta nu este fără de vină.
I.
A lui Paladie
Vrând a se săvârşi Marele Pamvo, stând împrejurul lui preoţii Origen194 şi Ammonie şi ceilalţi sfinţi bărbaţi, se zice că le-a zis lor: „De când am venit în pustia aceasta, până în ceasul de acum nu m-am căit de vreun cuvânt pe care l-am grăit, şi aşa mă duc către Dumnezeu, de ca şi cum acum încep blagocestia”. Şi mi-au povestit mie cei mai-nainte zişi bărbaţi că ori de câte ori era întrebat de cineva vreun cuvânt fie scripturistic, fie alt oarecare negustoresc nu răspundea îndată, ci zicea: „încă n-am găsit răspunsul”. Şi de multe ori treceau şi trei luni, şi el tot nu dădea răspuns, zicând: „încă n-am ajuns să înţeleg”. Tot aşa şi hotărârile, le dădea cu cercetare şi după Dumnezeu, încât toţi le primeau pe acestea cu multă frică, ca de la Dumnezeu.
II.
Din Pateric
1. Zis-a un stareţ: „Este un om care pare că tace, dar inima lui osândeşte pe alţii; unul ca acesta totdeauna vorbeşte.
194 Nu e vorba de Origen din Alexandria, cunoscutul teolog.
418
Şi este altul care vorbeşte de dimineaţa până seara, dar tăcerea o păzeşte, adică nu vorbeşte nimic fără folos”.
2. A fost întrebat un bătrân: „Ce este aceea a da seamă pentru orice cuvânt deşert (cf. Matei 12:36)?”. Şi a răspuns: „Ori ce fel de cuvânt vorbit pentru vreun lucru trupesc, afară de trebuinţa cea de nevoie, este cuvântare deşartă. Numai a vorbi pentru mântuirea sufletului nu este cuvântare deşartă, însă şi întru aceasta, despre cele mai multe trebuie să tăcem; că dacă începi să grăieşti de cele bune, vine apoi şi grăirea de cele rele”.
3. Mers-a un frate către un stareţ şi i-a zis lui: „Părinte, spune-mi cuvânt, cum să mă mântuiesc?”. Iar el i-a zis lui: „Dacă vei merge la cineva, să nu apuci să vorbeşti mai-nainte de a cerceta”. Iar el, umilindu-se de cuvânt, i-a făcut lui metanie, zicând: „Cu adevărat, multe cărţi am citit, dar o învăţătură ca aceasta n-am aflat niciodată”. Şi, folosindu-se, a ieşit.
4. Se spunea despre Avva Ammonie că atunci când se ducea la biserică, nu-l lăsa pe ucenicul său să meargă aproape de dânsul, ci departe; şi de venea să-l întrebe despre gânduri şi-i zicea lui singur [deosebi], îl gonea pe dânsul, zicând: „Ca nu cumva vorbind noi pentru folos, să se ivească vorbă străină, pentru aceea nu te las aproape de mine”.
5. Se spunea despre Avva Ammun că a mers la Avva Pimen şi i-a zis lui: „Când mă duc în chilia aproapelui, sau el vine la mine pentru vreo trebuinţă, ne sfiim să vorbim unul cu altul, ca nu cumva să se ridice vreo vorbă străină”. Zis-a lui stareţul: „Bine faci, că tinereţile au trebuinţă de păzire”. Şi l-a întrebat pe dânsul Avva Ammun, zicând: „Dar bătrânii ce făceau?”. Şi a răspuns stareţul: „Nu aveau întru eişi altceva sau străin în gura lor ca să vorbească aceea”. Şi a întrebat iarăşi: „Deci, de se va face nevoie a vorbi cu aproapele, vrei să vorbesc din Scripturi sau din cuvintele bătrânilor?”. Zis-a stareţul:
419
„De nu poţi să taci, mai bine este să vorbeşti din cuvintele stareţilor, şi nu dintr-ale Scripturilor; că de vei vorbi dintru acestea, nu mică primejdie aduce celui ce nu-i desăvârşit”.
6. Zis-a Avva Isaia: „Nu este înţelepciune a vorbi, ci înţelepciune este a cunoaşte vremea când trebuie a vorbi şi a răspunde cele trebuincioase. Fii necunoscător întru cunoştinţă, ca să scapi din multe osteneli, că cel ce se arată pe sine întru cunoştinţă îşi ridică osteneală luişi. Nu te făli întru cunoştinţa ta, că nimeni nimic nu ştie”.
7. Un frate a întrebat pe Avva Matoi, zicând: „Ce să fac, că limba mea mă necăjeşte, iar când vin în mijlocul oamenilor nu pot să o opresc pe dânsa, ba şi îi judec pe dânşii întru lucru bun şi-i mustru; ce să fac?”. Şi răspunzând bătrânul, a zis: „De nu poţi să te opreşti pe sineţi, fugi deosebi; că aceasta este neputinţă. Că cel ce şade cu fraţii nu trebuie să fie în patru părţi, ci rotund, ca aşa către toţi să se rostogolească; că şi eu, nu pentru fapte bune şed deosebi, ci pentru neputinţă; că puternici sunt cei ce vin în mijlocul oamenilor”.
8. Zis-a Avva Iosif: „Şezând noi odinioară cu Avva Pimen, a numit Avva pe Agathon; şi am zis lui: Este mai tânăr, pentru ce îl numeşti pe el Avva?. Şi a zis stareţul: Gura lui l-a făcut pe dânsul a se numi Avva”.
9. Zis-a un bătrân: „De vei câştiga tăcere, să nu te ai pe sineţi [cugetând cum că] ai dobândit faptă bună, ci zi că nevrednic sunt şi de a vorbi”.
10. Povestea unul din Părinţi: „Şezând odinioară stareţii şi vorbind pentru folos, unul dintre dânşii era văzător, şi-i vedea pe îngeri făcându-le semne cu mâna şi lăudându-i pe dânşii, iar când începea altă vorbă195, porcii se
195 aA.ÂT] 6iiĂLa. O vorbă fără folos, alta decât cele de folos cu care se îndeletnicesc de obicei.
420
tăvăleau în mijlocul lor plini de împuţiciune şi îi mânjeau pe dânşii; iar după ce vorbeau iarăşi pentru folos, veneau îngerii şi îi lăudau pe dânşii”.
11. Se spunea despre Avva Or că niciodată n-a minţit, nici nu s-a jurat, nici n-a blestemat pe vreun om, nici n-a grăit afară de nevoie.
12. De-a pururea îi zicea acesta ucenicului său, Pavel: „Vezi ca niciodată să nu aduci cuvânt străin în chilia aceasta”.
III.
A Sfântului Efrem
Nu va zăbovi monahul într-un loc, nici nu va afla odihnă de nu va iubi mai întâi tăcerea şi înfrânarea. Cel ce înmulţeşte cuvinte în mijlocul fraţilor, va înmulţi sfade, şi-şi va înmulţi urâciune luişi. Iar cel ce îşi cruţă buzele sale, va fi iubit. Frate, atletul, nevoindu-se, gura sa o strânge, aşa şi tu strânge gura ta de la cele ce prisosesc, şi vei avea odihnă. Cel ce înmulţeşte cuvintele sale, greţos va fi. Iar cel ce păzeşte gura sa păzeşte sufletul său şi iubit va fi. Iar cel obraznic cu buzele se va face pe sineşi apropiat de sfărâmare, precum zice într-alt loc (cf. Pilde 6:15; 10:14). Grădina, neavând gard, călcându-se, se pustieşte, iar cel ce nu-şi păzeşte gura, va pierde roadele sale din pricina multei cuvântări. Înţelege, monahe, că sfârşitul a miriade de cuvinte este tăcerea. Deci, apucând mai-nainte câştigul, adică tăcerea, scapi de pagubă. Tăcerea este la cel tânăr precum frâul la cal; iar cel neînfrânat, în multe rele va cădea.
421
IV.
A lui Antioh Pandectul
Se cade ca monahul să vorbească cu Dumnezeu multe, iar cu oamenii, puţine; că multa cuvântare fără de măsură face mintea nebăgătoare de seamă şi o arată pe dânsa deşartă nu numai către duhovnicească lucrare, ci o trimite pe dânsa şi dracului trândăviei196. Deci tăcerea ne foloseşte nouă întru toate; că vistieriile împărăteşti se vor umple de aur, iar minţile monahilor celor adevăraţi se vor umple de duhovnicească cunoştinţă. Iar de va zice cineva „pentru ce Pavel a întins cuvântul până la miezul nopţii (cf. Fapte 20: 7)?”, am zice către dânsul întâi adică pentru că urma să călătorească, iar apoi pentru că acolo erau noi-ucenici [catehumeni], căci era începutul propovăduirii, iar ei aveau trebuinţă de mai mult sprijin în învăţare; dar însă şi Pavel era plin de Dumnezeiescul Duh, şi nu el, ci Duhul grăia printr-însul, precum şi însuşi zice: Căutaţi cercare [dovadă] că Hristos grăieşte întru mine (II Cor. 13: 3)?
Purtătorii de Duh nu când vor ei grăiesc, ci când îi mişcă pe ei Duhul, Care locuieşte întru ei. Iar dacă şi unii ca aceştia vor grăi vreodată multe, nu se vatămă cu nimic, că au darul Duhului luminându-i pe dânşii, şi mintea păzindu-o netulburată. Cu toate acestea, şi aceluia îi este mai folositoare tăcerea cea în bună vreme şi binecuvântată. Iar semnele celui ce are pe Duhul Sfânt întru sineşi sunt blândeţile şi iubirea de linişte, şi smerita cugetare în înţelepciune multă şi cunoştinţă, şi aceea adică să se afle cu neplăcere a către toată îndulcirea şi slava lumii acesteia, iar de cele cereşti fără de săturare să dorească.
196 Lit. acediei.
422
V.
A Sfântului Isaia Pustnicul
De va fi trebuinţă să vorbeşti cu fratele tău, vorbeşte mai puţin, cu smerenie şi cu cucernicie, că Dumnezeu de-a pururea ia aminte la noi, şi să nu vorbeşti sau să asculţi ceva din cele ce nu te folosesc. A nu se număra pe sineşi şi a se avea pe sineşi necunoscător şi a tăcea arată pe omul care nu se îndeletniceşte în patimi a face voile lor, ci ale lui Dumnezeu; iar cel ce voieşte să zică cuvântul său înaintea multora arată că nu este întru dânsul frica lui Dumnezeu. Că frica lui Dumnezeu este păzitoare şi ajutătoare sufletului, adunând mintea întru sineşi, ca să piardă pe toţi vrăjmaşii ei. A griji de limbă adevereşte pe om că este lucrător, iar neiscusinţa limbii însemnează arătat că nu are fapta bună înlăuntrul lui. Păzirea gurii ridică cugetul către Dumnezeu, dacă tace întru cunoştinţă; iar multa cuvântare naşte lenevirea197 şi trândăvia.
Frate, să ai sufletul tău plângând totdeauna, şi smerit, şi suspinând întru sineşi, şi, ca cel ce eşti nevrednic şi neştiutor, taci de-a pururea, şi nicidecum nu grăi fără trebuinţă. Iar de va fi trebuinţă să grăieşti, şi te vei cerca mai-nainte pe sineţi văzând că este o pricină binecuvântată şi după Dumnezeu, este mai bine să vorbeşti decât să taci, şi de aici deschide gura ta cu frică şi cu cutremur, având faţa jos şi cuvântul cinstitor şi plecat, ca, dacă vei vorbi cu cineva, pentru dragoste, puţin să vorbeşti şi curând să taci; iar dacă vei fi întrebat ceva, ascultă numai pentru nevoie şi nimic mai mult să nu grăieşti.
197 Acedia.
423
VI.
A Sfântului Diadoh
Precum uşile băilor, adeseori deschizându-se, îndată împing afară căldura cea dinăuntru, aşa şi sufletul, când voieşte să grăiască multe, măcar de le-ar spune toate bune, risipeşte luarea-aminte la sine prin poarta cea glăsuitoare. Drept aceea, de aici înainte se lipseşte de cugetările cele în vreme potrivită, şi rătăcirea gândurilor o vorbeşte supărăcios celor ce se întâmplă să grăiască cu el, de vreme ce de aici nici pe Duhul Sfânt nu-l are întru cuget, păzindu-l pe dânsul de năluciri. Că lucrul preabun de-a pururea fuge de multa cuvântare, ca ceea ce este solitoare a toată tulburarea. Deci bună este tăcerea cea în bună vreme, nefiind nimic altceva decât maică a grijilor preaînţelepte.
VII
A Sfântului Maxim
Cel ce făţărniceşte tăcere pentru facerea de rău întocmeşte vicleşug aproapelui; neizbândind întru aceasta, se duce adăugând patimii sale durere. Iar cel ce tace pentru folos, sporeşte prieteşugul, şi se va duce bucurându-se, ca cel ce a luat luminare ce prăpădeşte întunericul. Cel ce în adunare taie cu obrăznicie ascultarea cuvintelor, nu se poate ascunde că boleşte slavă deşartă, de care prinzându-se, pune înainte nenumărate întrebări [pricini de tulburare], voind să taie şirul celor ce se zic.
424
VIII.
Din Pateric
1. Avva Iosif a întrebat pe Avva Nistero, zicând: „Ce să fac limbii mele, că nu o pot opri pe dânsa?”. Şi i-a răspuns lui stareţul: „Dar de vei vorbi, afli odihnă?”. Zis-a acela: „Nu”. „Şi dacă nu ai odihnă, pentru ce vorbeşti? Mai vârtos taci, şi de se va întâmpla vreodată vreo vorbă, mai vârtos ascultă decât să grăieşti”.
2. Zis-a Avva Pimen: „Dacă vei fi tăcut în tot locul în care vei locui, vei avea odihnă”.
3. Doi fraţi din Schit au voit să meargă la Avva Antonie; şi au intrat în corabie, şi cu dânşii a intrat şi un stareţ pe care fraţii nu-l cunoşteau, mergând şi el aşijderea la Avva Antonie. Deci fraţii, şezând în corabie, vorbeau cuvinte părinteşti din Scriptură, încă şi despre rucodelia lor. Iar bătrânul tăcea.
Iar după ce au ieşit din corabie, au venit la Avva Antonie, şi a zis Avva Antonie fraţilor: „Bun tovarăş aţi aflat pe bătrânul acesta”. Apoi a zis şi bătrânului: „Buni fraţi ai aflat cu tine, Avvo”. Şi a zis stareţul: „Buni sunt, dar curtea lor nu are uşă; şi cel ce voieşte să intre în grajd dezleagă şi măgarul”. Iar aceasta o zicea însemnând că cele ce le vin în gura lor, acelea le grăiesc.
4. Se spunea despre Avva Agathon că trei ani a pus piatră în gura sa până a îndreptat [dobândit] tăcerea. Vezi, nevoitorule, şi urmează şi tu răbdarea bătrânului, sau, neputând urma, smereşte-te.
5. Zis-a Avva Pimen: „De-şi va aduce aminte omul de cuvântul cel scris că din cuvintele tale te vei îndrepta, şi din cuvintele tale te vei osândi, va alege mai vârtos a tăcea.
425
6. Zis-a acelaşi: „Un frate a întrebat pe Avva Pamvo de este bine a lăuda pe aproapele. Şi i-a zis lui: Mai bine este a tăcea”.
7. Zis-a Avva Sisoe: „Iată, am treizeci de ani de când nu mă mai rog lui Dumnezeu pentru păcat, ci pentru altul, orice fel ar fi, aceasta mă rog, zicând: Doamne Iisuse, apără-mă de limba mea!. Şi până acum, în fiecare zi cad printr-însa şi păcătuiesc”.
IX.
A Sfântului Isaac
A voi de-a pururea a tăcea, şi păzirea liniştirii, se face dintru aceste trei pricini: ori pentru slava oamenilor, ori pentru căldura râvnei întru fapta bună, ori că omul are înlăuntrul său o oarecare vorbire Dumnezeiască şi cugetul lui se trage către dânsa. Şi oricine nu are una din cele de pe urmă, adică pe a doua sau pe a treia, de nevoie este să bolească cu cea dintâi. De vei păzi limba ta, vei avea de la Dumnezeu darul umilinţei celei din inimă întru care-ţi vei vedea sufletul, adică lumina minţii, şi te vei umple de bucuria Duhului. Iar de te va birui limba, nu vei scăpa niciodată din întunecare. Dacă nu ai inimă curată, să ai măcar gură curată, precum a zis oarecare din sfinţi.
PRICINA A PATRUZECI ŞI OPTA
Că şi simplu a se fura este păcat, iar jurământul strâmb are pedeapsă nemilostivă, şi cum că jurământul cel ce se face din obrăznicie spre lepădarea poruncii lui Dumnezeu trebuie să fie dezlegat, iar pentru dânsul trebuie să se facă pocăinţă.
I.
Din viaţa Sfântului Eftimie
Un bărbat oarecare pe nume Chiriac, trăgându-se din satul Faran, era păstor de oi, şi, păscând turma prin acele pustietăţi, i s-a încredinţat de la oarecine alte oi, zece la număr, trăgându-se din acelaşi sat, sărac şi acela, ca şi pe acelea să le pască împreună cu ale sale. Şi trecând ceva vreme la mijloc, l-a ajuns pe acel sărac o trebuinţă de neocolit; iar el, neavând nimic altceva decât mica turmă, îndată a trecut-o cu vederea, şi s-a văzut silit să o vândă şi pe aceea pentru nevoia trebuinţei.
Şi precum se vede, rău la socoteală fiind Chiriac, necinstind mai vârtos adevărul pentru puţinul câştig ce l-a luat de pe urma oilor, a dat înapoi numai opt, întărind că atunci a luat doar atât de la dânsul; iar acela, cerându-le şi pe cele două, Chiriac era tăgăduind, iar lucrul lor intra întru ceartă, şi amândoi foarte se certau. Şi intrând în mijlocul lor nişte împăciuitori, au pus jurământ celui ce va voi, ca aşa să risipească acea ceartă. Iar Chiriac, alegând să jure, săracul cerea ca jurământul să se facă asupra raclei moaştelor Marelui Eftimie; şi iată că li s-a hotărât lor o zi oarecare; şi purcezând
427
Chiriac să jure în ziua aceea, se pogorî cu săracul către mănăstire.
Şi în vreme ce calea ce duce din Ierusalim în Ierihon o aveau în picioare, iată că li se vedea lor şi mănăstirea. Văzând săracul pe Chiriac dedat cu totul spre jurământul cel strâmb, şi, ca şi cum avea jurământul în vârful limbii, şi, mai mult temându-se de cum ar jura el decât cum ar jura acela strâmb, a zis: „Frate, haidem să ne întoarcem, că din destul ne este spre încredinţare chiar şi numai această pornire spre jurământ, şi [drept care] nu trebuie adăugat nimic mai mult”. Acestea zicând el, se ruga că să nu jure, iar acela nu îngăduia, până nu va săvârşi şi cu lucrul jurământul, că socotea că fără de cale mai vârtos va face.
Iar după ce au intrat în mănăstire şi au cutezat acel cumplit lucru peste racla moaştelor, acela, fiind cu adevărat nebun, jurământul cel strâmb l-a adus la sfârşit, zicând întru inima sa că nu este Dumnezeu (cf. Ps. 13:1); dar mai vârtos uitare luând el de Dumnezeu, socotea să se ascundă de Dânsul. Şi atunci s-a întors acasă, nebuneşte îndulcindu-se de norocitul câştig cel din dobândă.
Iar a doua zi, zăcând pe la miezul nopţii deştept pe pat, şi părându-i-se că uşa se deschidea de sine, văzu un călugăr oarecare bătrân purtat de cinci tineri, în mâna dreaptă având toiag şi casa cu multă lumină luminându-o, aspră căutătură având către dânsul, cu glas răstit a zis: „Ce ai cugetat, deşertule, peste coşciugul lui Eftimie?”.
Iar el, amuţind cu totul, şi neputând cu nimic a da răspuns, acelaşi îndată a poruncit celor dimprejurul lui ca să-l muncească: apoi patru întinzându-l, celui de-al cincilea i-au dat toiagul în mână, şi a zis să-l bată tare ca să nu fie dispreţuitor faţă de Dumnezeu, nici jurător strâmb, nici lipsitor de cele străine.
–
428
După aceea, părându-i-se că a fost bătut din destul, oprind mâna tânărului, l-a apucat de păr şi a zis: „Ai cunoscut acum cu adevărat, necuvioase, cum că, pe pământ, unele ca acestea le judecă Dumnezeu? Iată, întru această noapte, suflete, vor să ceară sufletul de la tine, dar cele ce rău le-ai făcut, cum vor fi? Pentru aceasta ţi-am adus această chinuire, ca alţii să se facă mai buni dintr-însa, şi de primejdia cea din jurământul strâmb să fugă cu totul, iar mai vârtos şi de însuşi aceea de a jura, măcar şi drept de vor jura”.
Acestea zicându-i şi cu ele îngrozind pe Chiriac, cu cei de lângă dânsul îndată s-a dus, iar el, de vedenie tulburându-se, încă şi durerile bătăilor neputând să le sufere, iute glas înălţa, şi pe cei de aproape îi chema, ranele le arăta, şi jurământul strâmb fierbinte îl mărturisea, şi de cele ale primejdiei către dânşii se plângea; apoi se ruga să fie dus de dânşii la racla Sfântului, zicând: „Poate că cel ce mi-a dat mie aceste rane nesuferite cu lesnire le va şi vindeca, fiind ucenic al Aceluia ce fireşte face binele mai vârtos decât să muncească, de vreme ce nicidecum meşteşugurile şi mâinile doftoreşti nu ar fi îndestulate către nişte dureri ca acestea”.
Şi auzind aceia acestea, apoi şi văzând că prea greu era rănit, şi înspăimântându-se nu puţin şi ei, însă plecându-se către dorirea bărbatului, au meşteşugit durerea într-acest fel: umplând doi saci de paie, şi pe aceia binişor punându-i de-alăturea pe un asin, apoi în mijloc punându-l şi pe el, aşa pe dânsul în mănăstire la raclă l-au dus. Aceştia ne-au povestit şi nouă toate cele despre dânsul, şi rănile cele de pe spatele lui arătându-le, atâta frică a băgat în fraţi, încât, de atunci înainte, n-au lăsat pe nimeni să se jure peste racla Sfântului, nici să aducă jurământ asupra altuia. Iar acei oameni, atunci la noi petrecând ziua, după ce vedeau pe Chiriac lipsindu-se şi de înseşi acele slabe şi subţiri nădejdi
429
către viaţă, şi către moarte privind, şi pântecele lui stricându-se, şi din gura lui neputând câtuşi de puţin să oprească borâtura, l-au luat pe dânsul şi l-au dus iarăşi acasă; iar el, în noaptea aceea, de-abia trăind, a doua zi s-a sfârşit.
II.
Din Pateric
Zicea Avva Zosima: „Mergând în Sfânta Cetate [Ierusalim], a venit oarecine din cei iubitori de Hristos şi mi-a zis mie: Părinte, am un frate care locuieşte cu mine, şi, din bântuiala vrăjmaşului, avem oarece ceartă între noi; apoi eu, pocăindu-mă, acela nu voieşte să se împace cu mine; deci milostiveşte, pentru Domnul, şi fă cu dânsul cele de pace. Iar eu, după ce am auzit, chemând îndată pe fratele, i-am grăit lui cele ce ajută spre pace şi unire. Iar el la început părea că se pleacă, apoi, prefăcându-se la cuget, mi-a zis: Nu pot să mă împac cu dânsul, de vreme ce m-am jurat pe cruce ca de aici înainte să mă am neîmpăcat cu dânsul. Iar eu, zâmbind, i-am zis lui: Jurământul tău, frate, are o putere ca aceasta, e ca şi cum ai fi zis: Mă jur pe cinstită Crucea Ta, Hristoase, că nu voi păzi poruncile Tale, ci voi face voile vrăjmaşului Tău, ale diavolului. Deci nu numai că nu eşti dator, frate, să opreşti acel rău care te-a mâniat, ci şi să te pocăieşti şi să te necăjeşti pentru dânsa, şi să te umileşti pentru obrăznicia ta, ca să nu mai fii astfel răpit de dânsa. Că şi Irod, de s-ar fi pocăit şi nu ar fi întărit jurământul său, nu ar fi făcut acea cumplită ucidere, tăind pe Înainte-Mergătorul lui Hristos. Şi umilindu-se fratele spre aceasta, a făcut metanie fratelui său şi mie, şi aşa, cu darul lui Dumnezeu, iarăşi s-au unit întru dragoste”.
PRICINA A PATRUZECI ŞI NOUA
Că se cade nu numai să nu clevetim, ci nici celui ce cleveteşte să nu-i îngăduim să şoptească sau să cârtească.
I.
Din viaţa Sfintei Singlitichia
Zicea Fericita Singlitichia că grea foarte şi pierzătoare este clevetirea, iar unora le este hrană şi odihnă; iar tu, o, credincioasă, nu te face vas al răutăţilor celor străine, ci găteşte sufletul tău neprisosit, că, primind putoarea cuvintelor clevetitorului, întinăciuni ale necurăţiei vei soli rugăciunii tale prin gânduri şi fără de pricină vei urî pe cei ce vorbesc; că, spoindu-ţi-se auzul de neomenia clevetitorilor, te vei uita ca un neam de jos198 la toţi, socotindu-i deopotrivă de necuraţi, precum şi ochiul, peste tot cu văpseală fiind cuprins de-amănuntul pe dinainte, nedeosebită are nălucirea înaintea celor văzute199.
198 dyepwo = un om de nimic, nimeni.
199 Text dificil. Găteşte sufletul tău aşa încât să nu se arate între alţii prisosind cu orecari virtuţi sau alte fapte bune care să te înalţe mai presus de ei, luând seama că nu ţie, ci lui Dumnezeu I se cuvine toată slava şi ajutorul; iar dacă vei face altminteri, vei stârni clevetirile oamenilor celor pizmaşi, şi astfel te vei umple, ca de o spoială, de putoarea cuvintelor lor, ce-ţi vor soli la rugăciune întinăciuni ale necurăţiei prin gânduri, de care tulburându-te, vei începe a urî fără pricină pe cei ce te-au clevetit, de ca şi cum ei ar fi pricina tulburării tale, şi nu tu, cel ce te-ai arătat plin de mândrie prin „prisosinţele” ostenelilor tale. Şi aşa, cu auzul şi cu ochiul tulburat, vei privi ca prin nişte văpsele [culori], şi nu vei face deosebire limpede între cele văzute, confundând pe unele cu altele, ba chiar văzându-i pe toţi deopotrivă de necuraţi.
431
Deci se cuvine să se păzească auzul şi limba spre a nu zice ceva de acest fel, nici a suferi a auzi; că scris este: Auzire deşartă nu primi (Exod 23:1), şi iarăşi: Pe cel ce cleveteşte întru ascuns pe aproapele său, pe acela l-am gonit (Ps. 100:5), şi iarăşi aiurea: Ca să nu grăiască gura mea lucruri omeneşti200 (Ps. 16: 4). Iar noi grăim şi lucrurile cele ce nu sunt. Deci trebuie nici să credem celor zise, nici să le primim vreodată, ci împreună cu Proorocul să zicem şi să facem: Şi m-am făcut ca un om ce nu aude şi nu are în gura lui mustrări (Ps. 37:14).
II.
Din Pateric
1. Venit-au nişte eretici la Avva Pimen şi au început să clevetească pe Arhiepiscopul Alexandriei, zicând că are hirotonia de la preoţi; iar el a strigat pe fratele care era cu dânsul şi a zis: „Pune masă şi le fă lor să mănânce şi-i primeşte pe cei cu pace”.
2. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Ce e clevetirea şi ce este a osândi?”. Şi a răspuns bătrânul: „Clevetirea se zice [că se lucrează] întru cele nearătate şi cele ascunse, iar a osândi se zice în păcatele cele arătate; deci tot graiul [rău] pe care cineva nu-l poate grăi înaintea fratelui său este clevetire, adică de va zice cineva că cutare frate este bun şi blând, dar este neprietenos şi nu are dreaptă-socoteală, aceasta este clevetirea. Iar de va zice cineva că acel frate este
200 Continuarea: „…pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre”.
432
negustor şi iubitor de arginţi, aceasta este a osândi; pentru că a osândit faptele lui şi toată viaţa lui, iar aceasta este mai rea decât clevetirea”.
3. Zis-a un stareţ: „De vei cleveti pe fratele tău, şi te va bate conştiinţa, du-te de-i fă lui metanie, şi spune că te-am clevetit, şi de aici înainte păzeşte-te ca să nu te mai batjocoreşti, că clevetirea este moarte a sufletului”.
4. Zis-a iarăşi: „De va cleveti frate pe frate înaintea ta, vezi să nu te ruşinezi de dânsul şi să zici adevărat, aşa este, ci, ori taci, ori zi lui: Eu, frate, sunt osândit, şi nu pot să judec, şi aşa te mântuieşti şi pe sineţi şi pe acela”.
III.
A lui Antioh Pandectul
Să fugim, fraţilor, de şoptire201, ca să nu ne lipsească pe noi de Rai şi să ne trimită în Gheena focului, că, şoptind, şarpele a scos pe Eva din Rai.
IV.
A lui Isaia Pustnicul
Dacă vreun frate se va sili să clevetească pe fratele său înaintea ta, să nu te ruşinezi şi să te pleci lui, şi aşa să păcătuieşti
201 Mai-nainte s-a vorbit despre clevetire (KaraXaXux), acum Antioh Pandectul pomeneşte despre şoptire (tn0upiop6;). Şoptirea e tot un fel de clevetire, dar ceva mai subtilă, e un fel de primă etapă către clevetire. E o vorbire în taină despre alţii, fără ştirea lor, o pălăvrăgeală, fără o manifestare vădită a pizmei faţă de cei ce, în scurt timp, vor fi ţintă a clevetirii. Aceasta se arată în continuare.
433
la Dumnezeu, ci zi lui întru smerenie: „Iartă-mă, frate, că păcătos sunt; şi acestea pe care le zici sunt ale mele, şi nu pot să le sufăr [port] pe ele”. Iar dacă tu eşti luptat [eşti silit de cineva] spre a cleveti pe fratele tău, adu-ţi aminte că, de va auzi, se va scârbi, şi te vei ruşina să te întâlneşti cu dânsul, şi aşa te vei odihni.
V.
A lui Isaac sirul
Petrece de-a pururea binecuvântând cu gura, şi nu vei fi ocărât. Că ocara naşte ocară, şi blagoslovenia, blagoslovenie. În ziua când vei deschide gura ta şi vei grăi asupra cuiva, socoteşte-te pe tine a fi mort şi deşert întru toate lucrurile tale pe care le faci, măcar de ţi s-ar părea că întru dreptatea inimii ai grăit spre zidire. Că nu este nevoie să-şi strice cineva casa ca s-o zidească pe a altuia, iar dacă cineva înaintea ta s-ar porni să clevetească pe fratele tău, posomorăşte-ţi faţa ta, şi atunci te vei afla păzindu-te lui Dumnezeu şi aceluia.
Nu poţi să astupi gura celui ce cleveteşte pe aproapele său? Păzeşte-te încai [măcar] pe sineţi să nu fii părtaş cu dânsul la clevetire. Cunoaşte dar că dacă va ieşi foc de la tine şi va arde pe alţii, pe sufletele cele arse în focul tău, Dumnezeu le va căuta din mâinile tale. Iar dacă nu tu vei pune foc, dar vei binevoi cu cel ce îl aruncă, şi afli plăcerea întru aceasta, vei fi tovarăş cu dânsul întru judecată.
434
VI.
A Sfântului Maxim
Să nu dai auzul tău limbii clevetitorului, nici limba ta auzului iubitorului de prihănire, ascultând cu dulceaţă cele grăite asupra aproapelui, ca să nu cazi din Dumnezeiasca dragoste, şi aşa să te afli străin de viaţa veşnică.
Nu primi asupra părintelui tău ocară, nici să nu-l îndemni pe cel ce îl necinsteşte pe dânsul, ca să nu se mânie Domnul pe lucrurile tale şi să te piardă din pământul celor vii.
Astupă gura celui ce cleveteşte întru auzurile tale, ca să nu săvârşeşti păcat îndoit împreună cu dânsul: pe tine să te obişnuieşti întru pierzătoarea patimă şi pe acela neoprindu-l să clevetească asupra aproapelui.
Cel ce fără de patimă spune greşeala fratelui, după două pricini o spune: sau ca să-l îndrepteze pe dânsul, sau pe altul să-l folosească. Iar dacă spune afară de acestea sau lui, sau altuia îl spune ori imputându-i-l, ori pentru a-l batjocori; dar astfel nu va scăpa de Dumnezeiasca părăsire, ci ori într-acea, ori într-altă greşeală negreşit va cădea, şi, de alţii mustrându-se şi ocărându-se, se va ruşina.
Când vei vedea pe oarecari mândri nesuferind ca cei mai buni să fie lăudaţi şi meşteşugind să facă nepropovăduit adevărul cel grăit, oprindu-l pe dânsul de la aceştia cu miriade de ispite şi cu nelegiuite diavolii, să înţelegem din acestea că Domnul e din nou răstignit şi îngropat de aceştia, şi păzit cu ostaşi şi cu peceţi, pe care prin înviere răsturnându-i Cuvântul, pe cât de mult este luptat, pe atât mai strălucit se arată, dobândind prin pătimiri gură spre nepătimire, căci, ca Unul care şi este şi se numeşte Adevărul, este mai tare decât toate.
435
VII
Din Pateric
1. Zis-a un bătrân: „Precum cel ce primeşte foc în sân, se va arde de dânsul, aşa şi cel ce primeşte vorbele multora, nu va scăpa de clevetire”.
2. Zis-a Avva Iperehie: „Mai bine este a mânca carne şi a bea vin, decât a mânca întru clevetire trupurile fraţilor”.
3. Zis-a acelaşi: „Şoptind şarpele, a izgonit pe Eva din Rai. Asemenea cu acestea este şi cel ce cleveteşte pe aproapele, căci împreună cu sufletul său îl pierde şi pe al celui ce-l aude”.
4. Zis-a iarăşi: „Să nu grăiască gura ta cuvânt viclean, că via nu scoate spini”.
5. Întrebat a fost un stareţ: „Ce este clevetirea?”. Şi a răspuns: „Aceea adică a nu cunoaşte pe Dumnezeu sau slava Lui, şi pizma cea către aproapele”.
VIII.
A Sfântului Efrem
Frate, nu suferi pe cel ce cleveteşte, măcar de ar grăi şi adevărul, ca să nu te împărtăşeşti cu dânsul dintru aceeaşi pierzare. Căci de se va întâmpla ca cineva, cu adevărat, să-l numească rău pe împăratul ce a greşit, nimeni din cei de faţă nu va suferi să asculte cele zise asupra împăratului, iar de va suferi să stea şi să audă, se va scoate un chin deopotrivă asupra amândurora: unul adică va fi omorât din pricina limbii, iar celălalt pentru auz. De tâlcuieşte ceva mincinosul, iar tu pleci urechea ta către dânsul, sânul auzului tău va
436
primi moartea pe care o scoate prin gură, iar luând aluatul plin de amărăciune al minciunii, îl vei frământa întru sineţi.
De unde a luat moartea pricină să intre în om? Au nu prin auz, prin care Eva a primit graiurile şarpelui? Printr-acesta, de atunci şi până acum, pierzarea are obicei să intre. Că Diavolul îl poate ucide pe cel ce tace prin cel ce grăieşte, iar pe cel pe care nu-l poate omorî prin gură, îl ucide prin ureche. Căci atunci când dracii ziceau adevărul, Mântuitorul n-a îngăduit să se audă (cf. Mc. 1: 24; Lc. 4: 34 şi urm.).
încă şi Apostolii n-au primit să audă pe dracul ce-i lăuda pe dânşii, ca nu cumva glasul cel plin de amărăciune să se pună în auzul cel curat, şi dintru aceasta şi minciuna să se facă neprimită; că vicleanul are fire să amestece adevărul cu minciuna, şi aşa, amăgind pe cei mai simpli, îi surpă în prăpastia pierzării. Iar şarpele, mâncând plăcere, îndată o preface întru amărăciune, şi, de o va trimite în cineva, vai celui ce o a primit!
Tot aşa şi minciuna e trimisă din adevăr ca o otravă plină de moarte. Că în cuvintele cele prea dulci este ascunsă amărăciune cumplită şi pierzătoare, care nu se poate cunoaşte de mulţi. Aşa şi Iscarioteanul, ascunzând vicleşugul în sărutarea gurii şi în limbă paşnică, a gătit vânzare asupra Stăpânului celui cunoscător de inimi. Şi dacă unul ca acesta s-a arătat mincinos către Ziditorul, cu atât mai mult se va arăta către tine. Datu-S-a pe Sineşi Mântuitorul la moarte, dar n-a dat auzului Său glasul mincinosului.
Deschizându-Şi gura Sa, a gustat oţet cu fiere, dar urechea Sa nu şi-a dat spre a primi graiurile spurcatului. Datu-Şi-a gura Sa ca să o sărute vânzătorul, dar n-a dat răspuns amăgitorului. Dă gura ta mincinosului să o sărute, dar nu da lui auzul tău, că sărutarea îl osândeşte, iar prin auz te
437
va ucide gustarea graiurilor lui; dar mult mai bine vei face dacă vei fugi cu totul de mirosul şi de gustul otravei.
Pentru ce de fum iute fugim, iar pe mincinos îl asculţi cu dulceaţă? De ce de putoare te lepezi, dar lângă prihănitor voieşti a şedea? Eşti dator ca negreşit să păzeşti de cele vătămătoare fiecare din mădularele tale. Dacă trupul tău este nevinovat de curvie, păzeşte gura ta de clevetire; gura ta, neputând să preacurvească, poate să mintă şi să năpăstuiască, şi cu aceeaşi pierzare să se îmbrace; că dacă unul din mădularele tale va fi vinovat, eşti osândit cu totul prin acel mădular osândit.
Ostaşul şi trupul este îngrădit în za de fier, iar dacă se va rupe una din cele prea mici găurele ale zalei, şi aceasta va da intrare săgeţii, moarte aduce asupra viteazului. Aşa şi la uşa urechii, de se va afla deschisă clevetitorului, pierzare precumplită va face să locuiască în cel ce a primit-o. Că această uşă este atât de mare, încât printr-însa a putut să încapă şi o moarte atât de grozavă, care, intrând în lume şi înghiţind toate neamurile, petrece nesăturată. Deci se cuvine să încuiem urechile cu încuietori şi cu zăvoare, ca prihănirea să nu intre. Să nu dispreţuieşti clevetirea ca pe un lucru mic ce nu poate să ucidă.
Mariam s-a făcut leproasă ca zăpada, osândindu-se într-un cuvânt al prihănirii. Şi dacă aceea, Proorociţă fiind, înfricoşată răsplătire luă pentru limbuţie (cf. Num. 12), oare cât de grozav va fi chinul celor ce folosesc fără osebire clevetirile? Iar prin ceea ce a grăit Mariam, adevărul a fost lepădat, căci cu prihănire a grăit. Aşijderea de va folosi cineva clevetirea cu dreptate, dreptatea lui este plină de nedreptate; deci sau mustră cu dreptate, sau nu prihăni pe ascuns. Căci dreptatea se defaimă atunci când cu dânsa este amestecată răutatea vicleşugului. Iar mâncarea ucide de va avea ascunsă otravă.
438
Prin cele arătate să le înţelegem pe cele nearătate, prin Mariam zugrăvim să vedem adevărul, că în chip arătat trupul ei se făcu cu totul leproşat, în timp ce, în chip nearătat, cu tot sufletul a greşit; prin vătămarea cea arătată a cunoscut vătămarea pe care o pătimea pe ascuns. Prin prea greţoasa lepră s-a învăţat cât de rea şi de urâtă e prihănirea, iar trupul ei cel văzut se făcu oglindă a sufletului celui dinăuntru nevăzut; prin stricăciunea trupului s-a învăţat cum se strică inima iubind clevetirea; prin omul cel dinafară a priceput ce a pătimit omul ei cel dinlăuntru.
Că precum aceea s-a despărţit de fratele ei, aşa şi de la dânsa a despărţit singur trupul ei (cf. Num. 12: 15), ca ea prin sineşi să se înveţe câtă bunătate este în unirea dragostei ce se făcu întru mădularele cele potrivnice dintru dânsa, de vreme ce şi ea se făcuse potrivnică fratelui său, pentru ca prin împotrivirea trupului să se sârguiască să câştige pace şi un cuget către aproapele.
PRICINA A CINCIZECEA
Cum trebuie să locuiască fraţii şi împreună să se îndrepte, greşind ei întru ceva, şi când şi în ce greşeale se cuvine a se păstra tăcerea, şi când şi în ce [împrejurări] se cuvine să grăiască şi să nu ascundă.
I.
De la Sfântul Varsanufie
a) Un frate a întrebat pe un bătrân, zicând:
„De vreme ce pun cuvântul meu către stareţ, adică vestesc greşelile fraţilor, fiindu-mi poruncit de acela, am simţit că oarecari se necăjesc; deci, ce să fac, nu cumva şed vătămându-mă? Că gândul nu mă judecă pe mine, luând aminte la scop, că nu pentru patimă pun, însă mă tem ca nu cumva lucrul să sporească spre întărâtare şi să mă clătească”.
Şi a răspuns bătrânul:
„Dacă spui cu inimă curată, pentru folos sufletesc şi pentru oprirea patimii, nu băga de seamă graiurile oamenilor; că a mijloci, adică a vesti către stareţul fără de patimă bine este; că nu tuturor li s-a dat să grăiască către stareţ, şi nici nu foloseşte. Deci tu, dacă vei grăi după Dumnezeu, nici nu vei grăi, nici binele nu-l vei face de la sineţi, ci din Dumnezeu, Care este întru toate, iar bunătatea lui Dumnezeu nu naşte pizmuire; dar, chiar de se şi arată în scurt timp, se stinge degrab”.
b) Şi a zis fratele:
„Dar dacă şi un alt oarecare va fi dator şi va zice fratelui, dator este să-l încredinţeze pe acel frate că nu urându-l, ci iubindu-l, a spus să tacă?”
440
Zis-a stareţul:
„Pentru slava deşartă voieşte a-l încredinţa, ca să nu se arate clevetitor, ci să se arate oamenilor drept; deci ia aminte în inima ta şi te vei învăţa dacă după Dumnezeu şi vrând să folosească a spus stareţului, şi dacă va afla aşa, va lăsa totul la Dumnezeu, şi acela va încredinţa inima fratelui precum ştie. Iar dacă însuşi fratele va zice lui ori prin sineşi ori prin altul cele ce s-a înştiinţat că a spus despre el stareţului, şi se va scârbi pentru acelea, atunci dator este cu smerenie să-l încredinţeze pe dânsul, zicând: Dumnezeu ştie, frate, că, iubindu-te pe tine şi voind folosul tău, acestea am grăit. Dar spune-mi mie: dacă cu alt chip aş fi spus acestea, ce m-aş fi folosit dintru ele? Au nu mă tem de hotărârea ceea ce zice că cel ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni? (I Ioan 3:15). Deci, aducându-mi aminte de Cel ce zice iubeşte pe aproapele tău ca pe sineţi (Matei 19:19), am căutat să te îndrept pentru Cel ce zice că frate ajutat de frate este ca o cetate tare şi zidită (Pilde 18:19). Mă rog, dacă şi tu vei vedea greşeala mea, mustră-mă şi tu, ca măcar aşa, ruşinându-mă, mă voi pocăi pentru greşeală.
Iar dacă nu ca vrând a îndrepta pe fratele, ci ca pârându-l pe dânsul va spune, dator este întâi a se osândi pe sineşi, şi a se ruga lui Dumnezeu ca să-i ierte lui. Apoi, dacă ştie cu de-amănuntul că a simţit fratele, dator este să se ducă cu smerenie şi să-i facă lui metanie, mărturisind şi zicând: Iartă-mă, frate, că m-am batjocorit de draci şi te-am clevetit, şi te roagă pentru mine ca să mă ierte Domnul şi să-mi dea vreme de pocăinţă, că mă rătăcesc.
Că nu este cu putinţă prin plăsmuire şi minciună a încredinţa pe cineva din fraţi, ci cu smerenie, prin adevăr. Iar dacă fratele n-a cunoscut, lui adică nimic să nu-i spună, ca să nu-l pună pe dânsul în gânduri, cu toate acestea dator lui
441
Dumnezeu este a se pocăi pentru greşeala sa şi a o mărturisi pe dânsa stareţului”.
c) Acelaşi a întrebat pe acelaşi stareţ, zicând:
„Dacă fratele mă va întreba despre un cuvânt sau lucru, şi-l ştiu pe el, auzindu-l ori şi ispitindu-l, să-i răspund lui sau nu? Iar dacă nu voi fi întrebat şi voi vedea lucrul nu bine făcându-se, oare bine este a face pomenire odată celui ce-l face sau nu?”
Răspuns-a stareţul:
„Păzeşte-te să nu zici cu slavă deşartă, ci cu smerenie şi cu frica lui Dumnezeu; şi pentru toate pe care le-ai întrebat spune şi fă pomenire, trebuinţă fiind; însă în obştea ta şi nu într-altă parte, căci cei ai obştii sunt ca un trup, iar dacă vei fi în altă parte, de la sineţi să nu zici nimic, iar de vei fi întrebat, spune cu smerenie”.
d) Zis-a fratele:
„De voi vedea inima mea îndulcindu-se cu slava deşartă când zic, sau atunci nu se îndulceşte, dar pricep că va a mi se face mai pe urmă, oare bine este a tăcea sau nu?”
Răspuns-a stareţul:
„A zice vreodată cuiva ceva cu smerenie aceasta este, a nu zice învăţând, ci ca şi cum auzind de la stareţ sau de la Părinţi. Deci dacă are folos lucrul când zici fratelui, şi te luptă slava deşartă făcând dulceaţă întru tine, ia aminte, că aceasta voieşte să împiedice folosul fratelui, şi dacă o vei asculta pe dânsa, niciodată nu va lăsa să se folosească vreun frate de la tine. Deci ceartă slava deşartă şi o defaimă pe dânsa şi, după ce ai zis fratelui, pocăieşte-te lui Dumnezeu, zicând: Iartă-mă, Doamne, că am grăit cu slavă deşartă. Asemenea fă şi când vine pe urmă”.
e) Zis-a fratele:
„Cum, părinte, mi-ai poruncit ca, de voi vedea lucru făcându-se dobitoceşte, să vorbesc mai-nainte până ce voi
442
fi întrebat. Părinţii zicând că mai-nainte de întrebare să nu se răspundă?”
Răspuns-a bătrânul:
„Frate, stareţii grăiesc după măsura omului. Deci e vreme întru care a sluji omului este cu cuviinţă, tânăr fiind adică şi nedesăvârşit, şi întru această vreme este dator a arăta lucrurile slujbei. Şi este vreme când acelaşi vine a sluji, şi altele sunt lucrurile măsurii acesteia; că cele desăvârşite se zic celor desăvârşiţi, iar celelalte, celor ce sunt sub lege; că încă sunt sub învăţături de copii”.
f) întrebat-a fratele:
„Face cineva lucru de mijloc nea vând păcat, iar eu pentru voia mea mă necăjesc întru dânsul; oare tăcea-voi să nu odihnesc inima mea şi să zic ca cu dragoste, şi să nu petrec tulburându-mă? Iar dacă pe alţii va necăji lucrul şi nu pe mine, să zic pentru alţii? De nu cumva aceasta se va părea începere de lucru”.
Răspuns-a bătrânul:
„De va fi lucrul neavând păcat, ci de mijloc, şi vei grăi pentru ca să odihneşti inima ta, biruire ţie este, că din neputinţă n-ai putut să suferi, dar prihăneşte-te pe sineţi şi taci; iar dacă pe alţii necăjeşte, spune stareţului tău, şi sau el va zice lui, sau va spune ţie ce trebuie să-i zici lui, şi tu fără de grijă rămâi”.
g) Zis-a fratele:
„Deci dacă nu pentru sinemi, ci pentru că se necăjesc alţii voi spune egumenului, dar presupun că se tulbură fratele, ce să fac? Iar dacă şi eu împreună cu aceia din lucru mă necăjesc, spune-voi pentru odihna acelora sau tăcea-voi să nu mă vestesc eu?”
Răspuns-a bătrânul:
„Pentru tulburarea fratelui, dacă vei spune stareţului, tu treabă nu ai, când este trebuinţă a spune. Deci dacă lucrul
443
nu te necăjeşte, pentru alţii spune stareţului; iar dacă şi tu aşijderea te vei necăji cu aceia, măcar că îţi pasă pentru aceia, dar pentru sineţi singur şi pentru a nu împlini patima ta, sileşte-te a nu spune”.
h) Zis-a fratele.
„Alt gând îmi zice mie că, de se va tulbura fratele, mi se face mie vrăjmaş, având că am clevetit pe dânsul către stareţ”.
Răspuns-a bătrânul:
„Acest gând este viclean, vrând a împiedica îndreptarea fratelui, precum am zis ţie mai-nainte; deci să nu asculţi pe dânsul, ci spune, însă după Dumnezeu şi nu pentru clevetire; căci şi asupra doftorilor cârtesc bolnavii cei ce se doftoresc, dar doftorilor nu le pasă de cârtirea lor, deodată ştiind că pe urmă vor mulţumi lor”.
i) întrebat-a fratele:
„De voi vedea gândul meu că nu pentru folos a spune, ci chitesc a cârti pe fratele, spune-voi, au tăcea-voi?”
Răspuns-a bătrânul:
„îndeamnă gândul să spună după Dumnezeu, şi nu pentru pâră; iar dacă se biruieşte cu clevetirea, şi aşa (tot) spune mărturisind stareţului clevetirea ta, ca amândoi să vă tămăduiţi, acela de greşeală, iar tu de clevetire”.
j) Zis-a fratele:
„Dar dacă nu mă lasă gândul să mărturisesc stareţului, că chitesc să clevetesc pe fratele, zic, ce să fac? Să-i spun, sau nu?
Răspuns-a bătrânul:
Nimic să nu-i zici lui, şi Domnul poartă grijă; că nu este trebuinţă a zice tu cu vătămare sufletească, şi Dumnezeu, cum voieşte, poartă grijă pentru îndreptarea fratelui”.
k) întrebat-a fratele:
444
„încă şi însuşi fratele cel ce a greşit pentru care eu sau altcineva a spus stareţului, cum este dator a se afla către cel ce a spus despre dânsul lui Avva?”
Răspuns-a bătrânul:
„Dacă va fi credincios şi după Dumnezeu vieţuind, deşi pentru vrăjmăşie a spus cel ce a spus despre dânsul, acela însă este dator a socoti că vrând fratele să mă folosească a spus acestea, şi se împlineşte la dânsul cea zisă: Omul cel bun, din comoara sa cea bună scoate cele bune; şi acestea aducându-şi aminte, dator este a iubi mai mult pe fratele şi a-i mulţumi lui. Deci cel ce petrece aşa, va spori degrab după Dumnezeu”.
L) întrebat-a fratele:
„încă şi pe fraţii care sunt cu mine la slujba bolniţei, de vor greşi, cum să-i îndreptez pe dânşii?”
Răspuns-a bătrânul:
„Dacă mai-nainte vei pricepe voia lui Dumnezeu în inima ta, nu te vei tulbura, ci obicei vei face precum Părinţii; iar dacă nu vei lua aminte şi te vei răpi ca un om, zi lui Dumnezeu, pocăindu-te: Iartă-mă, Stăpâne, şi miluieşte-mă; şi zi celor împreună cu tine: Vedeţi, fraţilor, că dintru acestea ne osândim şi pierdem sufletele noastre; şi ia aminte să nu strigi tare când le zici lor, ci măsurat, spre auzirea urechii, şi dacă întru acestea te vei zdrobi, vine aşezarea cea după Dumnezeu”.
m) Zis-a fratele:
„Rogu-mă, părinte, spune-mi cum trebuie să fie felul îndreptării şi când trebuie a se face cineva pe sineşi nebun şi a trece cu vederea lucrul cel ce se face? Şi dacă voi fi biruit în lucru, adică mă voi răpi şi mă voi tulbura, ce legătură sunt dator a-mi hotărî mie, adică certare?”
Răspuns-a bătrânul:
445
„Către oameni pururea fă; de vei vedea că este priceput şi primeşte, adică fratele cel tulburat de tine ce este cu tine la ascultare, zi lui: Frate, dacă cu lenevire vom face lucrul lui Dumnezeu, pierzare sufletului este; oare acum aceasta este bine făcută? Sârguieşte-te de acum. Iar de va fi neînţelegător, zi lui: Crede-mă, frate, ai trebuinţă să fii pedepsit; cum dar de te leneveşti aşa? De voi spune lui Avva, adică egumenului, te va pedepsi bine. Iar pentru a face nebuneşte, după greşeală fă: de este mică, copilăreşte fă; de este mare, nicidecum să nu o faci pe aceasta; şi nu pune legătura asupra ta pentru biruire, nici să fii iarăşi nebăgător de seamă când vii întru dânsa, ci roagă pe Dumnezeu să te ierte, iar dacă nu vei băga în seamă, se face lenevire”.
n) Zis-a fratele:
„Şi dacă greşind vreunul din fraţii cei ce sunt cu mine sau chiar dintre bolnavi, vrând să-l îndrept pe dânsul, să zic oare cuvânt cu tulburare? Oare nu sunt dator să-i fac lui metanie? Iar dacă şi mâniindu-se se va duce din bolniţă, ce să fac? Şi cuprinzător [în general], pentru care greşeale se cade să-i fac metanie? Că mândria şi îndreptarea întunecă mintea şi nu lasă să se prihănească pe sineşi şi să facă fratelui metanie. Iar deşi face cineva, slava deşartă urmează iarăşi, îngâmfând pe cel ce a făcut metanie că bun lucru a făcut”.
Răspuns-a bătrânul:
„Nimic să nu grăieşti cu tulburare; nimic bun nu naşte răul; adică lucrul cel grăit din inimă tulburată nu odihneşte pe cel ce-l aude, nici nu-l îndreptează pe dânsul, ci îndelung rabdă, până va înceta gândul tulburării, şi atunci grăieşte cu pace, şi de se va pleca, iată, bine este, iar de nu, zi lui: De voieşti să spui lui Avva, orice va socoti, vom face, şi aşa se va odihni. Şi dacă mâniindu-se se va duce, spune
446
lui Avva, şi-l va canonisi pe dânsul; şi să nu-i faci metanie pentru că-i dai prepus [suspiciune] cum căci cu adevărat ai greşit, aşa grăindu-i lui, şi mai mult se va lupta cu tine.
Iar la ceilalţi fraţi, adică cei ce nu sunt sub tine întru aceeaşi slujbă, după greşeala care vezi, fă cu sârguinţă; dacă este mare greşeala pe care ai greşit, fă fratelui metanie; iar dacă este mică, zi către dânsul cu gura şi cu metania [pocăinţa] inimii: Iartă-mă, frate; şi foarte păzeşte-te de mândrie şi de îndreptăţire, de vreme ce nu lasă pe om să sporească. Dar se poate şi din slava deşartă să faci metanie; deci, defăimând acestea trei, fă unde trebuie, cu smerenie şi cu frica lui Dumnezeu şi cu dreaptă socoteală, întru acestea fă puterea ta, şi Dumnezeu îţi va ajuta ţie, cu rugăciunile Sfinţilor Părinţi, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfârşitul cărţii a doua a lui Everghetinos, şi lui Dumnezeu slavă. Amin.
CUPRINS
Pricina întâi
Că cei ce se smeresc pe sineşi, cinstiţi sunt la Dumnezeu 9
Pricina a doua
Că defăimarea pe smerenie, iar cinstea pe mândrie le pricinuieşte, pentru aceea şi cei smerit-cugetători, defăimaţi fiind, se bucură, iar cinstiţi fiind, se mâhnesc 34
Pricina a treia
Că nu se cuvine ca cineva să fie fără lucru, ci şi trupeşte să lucreze, şi cum că deşertăciunea este pricină a multor răutăţi…. 61
Pricina a patra
Cu care scop se cuvine a lucra călugărul, şi spre câte şi de care lucruri să se îngrijească 73
Pricina a cincea
Care lucruri se cuvin a păzi fraţii, lucrând unii cu alţii 78
Pricina a şasea
Că în obşte nu se cuvine ca cineva să aibă ceva al său, iar celui ce are, prea grea muncă asupră-i i se atârnă 80
Pricina a şaptea
Că cel ce dă sau vinde ceva din lucrurile folositoare mănăstirii sau ia pe ascuns mult greşeşte la Dumnezeu, şi mai mult se va munci; pentru aceea se cuvine ca de
450
dânsele, ca de cele ce sunt afierosite lui Dumnezeu, foarte a purta de grijă, şi despre cei ce dispreţuiesc cele prea mici, şi cum că lenevirea întru toate e vătămătoare 88
Pricina a opta
Cu ce fel de aşezare se cade a sluji sau a se sluji, şi ce dobândă este din slujire 96
Pricina a noua
Când şi în care lucruri se cuvine a se cinsti slujba mai întâi decât rugăciunea 104
Pricina a zecea
Că trebuie cu osârdie a ne scula la rugăciune şi cu răbdare a stărui în dânsa; şi pentru ce şi de unde s-au rânduit rugăciunile cele de la hotărâtele ceasuri; şi cum că nu se cuvine de acestea a ne lenevi 107
Pricina a unsprezecea
Pentru cântare şi rugăciune, şi buna rânduială întru dânsele 117
Pricina a douăsprezecea
Că se cuvine a-i canonisi pe cei ce grăiesc în deşert la Dumnezeiasca slujbă, iar de nu se vor îndrepta, să-i izgonim cu asprime din Biserică 128
Pricina a treisprezecea
Că se cuvine a priveghea în toată vremea şi a dormi atâta cât să se ţină trupul; şi că cei începători la nevoinţă trebuie şi prin izvodiri [cugetări] a deprinde privegherea 134
Pricina a paisprezecea
Despre iubirea de sine 145
451
Pricina a cincisprezecea
Ce folos este din înfrânare, şi ce vătămare din neînfrânare, şi ce pierdere este din nemăsurarea vinului 147
Pricina a şaisprezecea
Cum au iubit Părinţii postul şi l-au săvârşit, şi până unde se nevoiau întru acesta cu acrivie 155
Pricina a şaptesprezecea
Felurite fapte de la Părinţi Sfinţi, deşteptând neputinţa noastră spre răbdare, şi cu covârşire învăţându-nepe noi smerenia 160
Pricina a optsprezecea
Cum se cuvine a purta grijă de trup şi ce sunt nevoinţa cea cu socoteală şi înfrânarea 168
Pricina a nouăsprezecea
Cum se cuvine a prăznui iubitorul de Dumnezeu, şi care este şi în praznice hrana Părinţilor 181
Pricina a douăzecea
Că mare rău este mâncarea într-ascuns, pentru că aceasta poate chiar şi numai singură să piardă pe monah 184
Pricina a douăzeci şi una
Că se cuvine călugărului a mânca o dată în zi, şi aceasta către al nouălea ceas, către seară, de poartă grijă cu de-amănuntul, pe care rânduială toţi Părinţii o au păzit, şi nu numai în isihie, ci şi în vieţuire de obşte 186
Pricina a douăzeci şi doua
Că nu se cuvine după îndulcire, ci după trebuinţă a mânca, şi cum că cel ce nu după îndulcire mănâncă, măcar dulci de vor fi bucatele, nici nu se păgubeşte 190
Pricina a douăzeci şi treia
Cum se cade şi cu ce scop să şadă monahul la masă şi de cele puse înainte să se atingă, şi ce se cuvine a păzi după masă 197
Pricina a douăzeci şi patra
Despre mâncare şi băutură, şi când, şi cum, şi de care se cade a ne împărtăşi sau depărta 204
Pricina a douăzeci şi cincea
Care este deosebirea războiului curviei şi cum se cade a ne nevoi împotriva lui 209
Pricina a douăzeci şi şasea
Că nu este cu putinţă a se izbăvi cineva desăvârşit de războiul curviei fără decât numai prin ajutorul lui Dumnezeu, ajutor care urmează neîndoios nevoitorilor, şi care este desăvârşita curăţie 222
Pricina a douăzeci şi şaptea
Care este cinstea curăţiei, şi care este necinstea curviei, şi sfârşiturile fiecăreia şi răsplătirile, fie în veacul de acum, fie în cel viitor 232
Pricina a douăzeci şi opta
Că vrednic de pedeapsă este a primi gânduri urâte şi a nu le alunga de îndată, aşijderea şi privirea cu iscodire şi grăirea şi auzirea de gânduri urâte, tot aşa, iarăşi, învoirea împreună cu fapta, şi că prin multe şi felurite meşteşuguri năvăleşte duhul curviei, pentru aceasta se cuvine de-a pururea a lua aminte 235
Pricina a douăzeci şi noua
Că trebuie a ne abate de la vorbirile femeilor, şi de la celelalte ce zădărăsc patimile 259
453
Pricina a treizecea
Că nicidecum nu se cuvine să audă credinciosul fluierul sau alăuta sau alte oarecare viersuri făţarnice, ci să fugă de acestea ca de nişte lucruri pierzătoare 281
Pricina a treizeci şi una
Că visarea se face din felurite pricini 283
Pricina a treizeci şi doua
Că prea mare este lucrarea plânsului, şi de câte feluri este plânsul, şi că mare este deosebirea lacrimilor 286
Pricina a treizeci şi treia
Că, la sfârşitul vieţii, mai cumplit se pun dracii asupra omului, pentru aceea foarte se cuvine să luăm aminte 311
Pricina a treizeci şi patra
Că nimic nu e cu o aşa de mare nepotrivire credinciosului, ca îndrăzneala şi râsul; întru care pricină se mai zice şi despre evlavie şi deosebirile acesteia 316
Pricina a treizeci şi cincea
Că nu se cuvine ca nimeni să nu se mânie pe vreun om sau să strige la el, şi care este naşterea mâniei, şi cum se tămăduieşte 320
Pricina a treizeci şi şasea
Că cel ce doreşte desăvârşire, şi cât de puţin de s-ar tulbura cu inima către cel ce-l nedreptăţeşte sau îl ocărăşte, nu se arată nevinovat 333
Pricina a treizeci şi şaptea
Că se cuvine ca fratele să fie îndelung-răbdător către cei ce greşesc lui şi pe cei ce-l nedreptăţesc să nu-i dosădească 336
454
Pricina a treizeci şi opta
Se cuvine ca creştinul să nu-şifacă izbândire numai cu cei necredincioşi, ci şi cu îndelungă-răbdare să sufere nedreptăţirea, şi cu nerăutate să-i ruşineze 353
Pricina a treizeci şi noua
Că celor ce rabdă strâmbătate cu mulţumită, şi nu-şi izbândesc loruşi, Dumnezeu Se face izbânditor, şi de multe ori cu mai mari le răsplăteşte decât cele prin care s-au nedreptăţit 366
Pricina a patruzecea
Că se cade să-i iubim şi pe vrăjmaşi, ca pe cei ce mult ne folosesc, şi să le facem bine, şi să ne rugăm pentru mântuirea lor 371
Pricina a patruzeci şi una
Că nu se cuvine a urî pe vreun om 386
Pricina a patruzeci şi doua
Că pomenirea de rău este pierzătoare; şi nu numai că netrebniceşte toată lucrarea duhovnicească, ci şi întoarce înapoi milostivirea lui Dumnezeu, şi cum trebuie să stăm împotriva ei 389
Pricina a patruzeci şi treia
Că nu se cuvine a blestema pe cineva 397
Pricina a patruzeci şi patra
Că se cade ca nu numai să nu ocărâm pe cineva, ci şi a-i binecuvânta pe cei ce ne ocărăsc, şi aşa vom potoli mânia lor…. 400
Pricina a patruzeci şi cincea
Că nu se cade a minţi, ci a grăi adevărul 402
455
Pricina a patruzeci şi şasea
Că mare este păcatul năpăstuirii, şi, spre slava celor năpăstuiţi, de vor răbda cu mulţumită de multe ori, şi în această viaţă vine pedeapsă de la Dumnezeu asupra năpăstuitorilor 406
Pricina a patruzeci şi şaptea
Despre cuvânt şi tăcere, şi cum se cuvine să ne folosim de acestea, şi că a cuvânta nu este fără de vină 417
Pricina a patruzeci şi opta
Că şi simplu a se fura este păcat, iar jurământul strâmb are pedeapsă nemilostivă, şi cum că jurământul cel ce se face din obrăznicie spre lepădarea poruncii lui Dumnezeu trebuie să fie dezlegat, iar pentru dânsul trebuie să se facă pocăinţă 426
Pricina a patruzeci şi noua
Că se cade nu numai să nu clevetim, ci nici celui ce cleveteşte să nu-i îngăduim să şoptească sau să cârtească 430
Pricina a cincizecea
Cum trebuie să locuiască fraţii şi împreună să se îndrepte, greşind ei întru ceva, şi când şi în ce greşeale se cuvine a se păstra tăcerea, şi când şi în ce [împrejurări] se cuvine să grăiască şi să nu ascundă 439
Distribuţie: S.C. Egumeniţa S.R.L.
O.P. 1
C.P. 150 800720 Galaţi tel.fax: 0236-326.730 e-mail: editura@egumenita.ro www.egumenita.ro
Tipărit la