SF. SERAFIM ROSE, CURS DE SUPRAVIETUIRE ORTODOXA

Ieromonah
Serafim Rose
CURSUL DE SUPRAVIE Ţ UIRE ORTODOXĂ
Cuprins
Marele lanţ al căderii 5
Cursul 1. Introducere 9
Cursul 2. Scolastica 24
Cursul 3. Renaşterea 66
Cursul 4. Iluminismul 104
Cursul 5. Iluminismul (Partea a doua) 120
Cursul 6. Revoluţia Franceză 139
Cursul 7. Revoluţia în secolul al XIX-lea 201
Cursul 8. Sensul Revoluţiei 224
Cursul 9. Revoluţia 315
Cursul 10. Noua Religie 362
Cursul 11. Evoluţionismul 398
Cursul 12. Arta modernă. Spiritualismul 460
Cursul 13. Noua Religie 507
Marele lanţ al căderii
Constantinescu Constantin
„Cursul de Supravieţuire Ortodoxă” îşi are originea în vara anului 1975, atunci când părintele Serafim Rose a decis să ţină pentru un grup de tineri convertiţi o serie de prelegeri despre civilizaţia occidentală dintr-o perspectivă ortodoxă.
Obiectivul explicit al cursului era cel de a le oferi studenţilor o viziune aparte asupra istoriei apusene, pentru ca ei să poată înţelege felul în care s-a dezvoltat mentalitatea modernă, să poată sesiza legăturile de idei între fenomene istorice şi culturale foarte variate în aparenţă, să deceleze rădăcinile teologice şi filosofice ale manifestărilor contemporane, să poată privi întreaga istorie a occidentului ca pe o cădere neîntreruptă din Ortodoxie.
Din foarte multe puncte de vedere părintele Serafim Rose a reuşit în această lucrare un adevărat tur de forţă. De la multitudinea de curente şi idei filosofice analizate până la varietatea fenomenelor discutate, cursul fascinează cititorul. Dincolo însă de periplul cultural remarcabil, ceea ce dă greutate acestei întreprinderi şi o face să fie singulară este recontextualizarea istoriei din perspectivă ortodoxă.
Practic, „Cursul de Supravieţuire Ortodoxă” este singura carte de istorie a ideilor apusene în care istoria este povestită
5
din punctul de vedere al Tradiţiei. Chiar dacă părintele Serafim Rose utilizează aproape exclusiv surse apusene pentru a-şi argumenta teza, el are grijă de fiecare dată să intervină prin comentarii şi analize lapidare, dar esenţiale, pentru a fixa un cadru narativ de interpretare unic. În felul acesta, cititorul nu este abandonat nicio clipă şi nu are nicio şansă de a rata teza cărţii: apostazia Occidentului, manifestată sub forma hiliasmului şi nihilismului. Mai mult, din noianul şi varietatea de idei discutate, cititorul poate să deprindă o idee unitară.
Departe de a-l deconcerta şi nedumeri, de a-l pune în faţa unor fenomene ininteligibile, de a-l aiuri cu detalii şi curente incomprehensibile, părintele Serafim Rose reuşeşte să lumineze o poveste densă şi să fixeze o imagine plină de înţeles. Istoria şi aici vorbim nu doar de istoria politică, ci şi de cea culturală sau spirituală capătă astfel sens, iar evenimentele se desluşesc unul pe celălalt, devenind zalele dintr-un mare lanţ al căderii.
Forţa explicativă a „Cursului” nu se rezumă, de altfel, doar la trecut, ci este legată de o eshatologie creştină, de o anumită finalitate a istoriei, pe care părintele Serafim Rose o subliniază dintr-o perspectivă patristică. Din acest punct de vedere, el arată că viziunea unui sfârşit al istoriei dominat de prezenţa Antihristului nu reprezintă nicidecum un monopol tradiţional, ci a fost o preocupare de seamă a unor gânditori altfel foarte diferiţi, precum Henry Miller sau Donoso Cortes, pentru a cita doar două nume. Aşadar, aşteptarea hiliastă nu este doar apanajul sectelor milenariste, fiind mai degrabă, în opinia părintelui, constanta istoriei apusene, manifestată sub forme variate care merg de la ascetismul extrem al unor secte până la consumerismul contemporan fără inhibiţii.
În pofida numelui, „Cursul de Supravieţuire Ortodoxă” nu îşi propune să ofere nişte tehnici concrete de supravieţuire, ci o viziune autentică şi reală asupra lumii alături de mijloacele
6
duhovniceşti şi intelectuale prin care ortodoxul zilelor noastre să poată distinge apostazia. Pe urmele unor cuvioşi şi sfinţi, părintele Serafim anticipa în pragul Apocalipsei o mare înşelare, la care această istorie ar putea servi drept antidot.
În altă ordine de idei, în biografia consacrată părintelui Serafim Rose, ieromonahul Damaschin aprecia în capitolul dedicat „Cursului de Supravieţuire” că impactul cel mai de seamă al acestei lucrări va avea loc în momentul tipăririi, atunci când publicul larg se va întâlni cu acest efort monumental. Din nefericire, apariţia volumului s-a tot amânat şi iar s-a amânat din motive asupra cărora nu putem decât specula, publicul fiind văduvit astfel de o carte esenţială pentru înţelegerea istoriei şi a lumii, dar şi a gândirii părintelui Serafim Rose. De altfel, o bună parte din creaţia ieromonahului de la Platina, în special cea dedicată vieţilor sfinţilor, poate cea mai importantă ca pondere ( „Vita Patrum”, „Sfinţii Catacombelor Rusiei”, „Tebaida Nordului”), este foarte greu de găsit în zilele noastre, cărţile sale devenind nestemate bibliofile, atât prin raritate cât şi prin calitatea ieşită din comun a tipăriturii.
În fine, revenind la cartea prezentă, cursul a circulat până acum doar într-o versiune audio parţială şi nu demult a apărut transcrierea sa în engleză. Versiunea pe care publicul român o are acum în faţă reprezintă, aşadar, o traducere a cursului transcris în engleză. Din acest punct de vedere, „Cursul” are o puternică notă de oralitate, care pe alocuri îl poate descumpăni pe cititor. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere că Părintele Serafim Rose îşi propusese să revizuiască şi să şlefuiască notele de curs astfel încât să publice o versiune cât mai îngrijită şi închegată, însă din păcate acesta a rămas doar un deziderat. Totuşi, chiar şi cu aceste neajunsuri tehnice, în fond neglijabile, „Cursul de Supravieţuire Ortodoxă” rămâne o lectură de neocolit pentru cine doreşte să înţeleagă istoria şi dimensiunea înşelării moderne.
7
În traducerea acestei cărţi m-am folosit de fragmentele deja traduse din „Demonii” de F.M. Dostoievski, traducere din limba rusă de Nicolae Gane, Editura Polirom, 2007, „Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor” de Ier. Serafim Rose, traducere din limba engleză de Pr. Constantin Făgeţan, Editura Sophia 2011, „Povestire despre Antichrist” de Vladimir Soloviov, traducere de Dana Cojocaru, Editura Humanitas 2005.
8
CURSUL 1
INTRODUCERE
Cursul de faţă are rolul de a oferi o perspectivă asupra evenimentelor care au loc astăzi în lume şi asupra lucrurilor de care ne lovim în experienţa noastră cotidiană, deoarece toate aceste fenomene sunt străbătute de o idee filosofică anume.
Dacă, de pildă, cineva ar merge într-un oraş mare va descoperi acolo biserici de toate felurile. Toate aceste biserici oferă o filosofie şi o doctrină diferită. Catolicii îi vor spune ceva, iar mormonii îi vor oferi altceva; adventiştii de ziua a şaptea vor afirma ceva foarte precis; fundamentaliştii îi vor spune altceva; protestanţii liberali îi vor oferi un alt curent de gândire; teozofii îi vor propune altceva.
Cineva aflat în căutarea adevărului va merge de la unii la alţii încercând să găsească adevărul. Foarte adesea, oamenii vor spune „Aha, l-am descoperit!” ceva se leagă. Descoperă că răspunsul îl reprezintă mormonismul, sau sunt foarte impresionaţi de un vorbitor care ştie cum să rezoneze cu… oamenii moderni. Aşa a fost, de exemplu, Alan Watts, care a murit recent. I-am fost student. În fapt, m-a impresionat foarte tare deoarece eram şi eu un student care căuta să descopere un adevăr în filosofie şi nu-l găsea. Mă plictisea mult prea tare filosofia apuseană şi dintr-o dată a apărut acest om care a ţinut o conferinţă despre budismul Zen. Şi (m-am gândit) că acesta este răspunsul (căutărilor mele) deoarece nu este filosofie. Pur
9
şi simplu aşa sunt lucrurile. Spunea că nu uitatul la un pahar cu apă şi definirea lui contează ci şi în acel moment el apuca paharul cu apă şi îl turna foarte teatral pe podea acesta este budismul Zen; este răspunsul; este „Acesta”.
Bineînţeles că acum, după ce a trecut ceva timp, putem vedea că acest sărman om era doar un individ foarte isteţ. Ştia prea bine felul în care gândesc oamenii. A reuşit să pătrundă pe o anumită nişă pe care a urmărit-o şi a făcut o carieră din asta, a câştigat o mulţime de bani, şi-a câştigat un soi de adepţi şi pur şi simplu le-a predat. Multe dintre lucrurile pe care el le afirma erau adevărate, în special părţile negative, legate de ceea ce este rău în civilizaţia contemporană. Dar până la urmă el le oferea oamenilor doar anumite bucăţi precare de adevăr combinate cu foarte multe opinii de-ale sale şi, în cele din urmă, un mare sistem de minciuni. Fără îndoială că a distrus multe suflete, inclusiv pe al său.
Dar Ortodoxia nu este ca unul dintre aceste curente şi sisteme de gândire. Nu este doar un simplu curent printre multe altele. Iar acesta este motivul pentru care unii, în special noii convertiţi, s-ar putea să spună: „De ce nu am auzit de Ortodoxie mai demult, de ce nu se vorbeşte despre ea la televizor? De ce nu o pot auzi? De ce nu sunt emisiuni la radio şi articole de ziar şi tot restul?”
Ei bine, dacă vă uitaţi cu atenţie veţi vedea că mai apar din când în când articole în ziare despre Ortodoxie ca atunci când icoanele izvorâtoare de mir au ajuns în unele oraşe, sau când a murit (Sf.) Arhiepiscopul Ioan (Maximovici) în San Francisco. Sunt diverse tipuri de evenimente care sar în ochi şi devin o parte din istorie, un eveniment al unui oraş, de pildă. Dacă vă uitaţi la tipul de articole care apar ei bine, perspectiva asupra Ortodoxiei din aceste articole este adaptată pentru cititori. Cu alte cuvinte, Ortodoxia este înfăţişată ca o sectă foarte ciudată, un fel de mormoni sau adventişti de ziua a şaptea,
10
oricum ceva diferit. Este diferită, este ciudată. Iar dacă citiţi descrierile slujbelor de Paşte, autorii vor spune mereu ceva de felul: „printre norii de tămâie şi ţinutele de sărbătoare solemne şi bărbile lungi”, menţionând tot ceea ce este exotic şi diferit de ceea ce vede americanul obişnuit. Cam asta este Ortodoxia pentru ei. Din această perspectivă, Ortodoxia este un fel de filosofie creştină caracterizată în principal de un anume tip de exotism. Dacă vrei lucruri exotice, te duci acolo. Însă Ortodoxia nu este asta.
Pe de altă parte, dacă te dedici cu tot sufletul şi cu toată inima uneia dintre aceste învăţături, adică diversele învăţături creştine şi non-creştine pe care le vei primi de la secta ta deoarece toate sunt secte, inclusiv romano-catolicismul vei obţine de la sectă ceea ce ei consideră, probabil, că este o filosofie a vieţii. Îţi vor oferi răspunsuri la multe întrebări. Îţi vor oferi răspunsuri pe care le vei accepta dacă te afli pe aceeaşi lungime de undă cu ei. De regulă, depinde de trecutul tău, de înclinaţiile tale psihologice, de nivelul de educaţie. Toate acestea reprezintă factorii care te determină să răspunzi la o sectă anume.
Odată ce ţi-ai pus acolo inima şi sufletul, sau cel puţin o parte din ele, vei începe să accepţi orice te învaţă şi să te formezi pe această temelie. Iar atunci când cineva va veni şi te va întreba de ce crezi, tu vei răspunde în felul în care ei te-au învăţat. Cineva care se uită din exterior la aceste răspunsuri va fi uimit de cum poate o persoană să dea astfel de răspunsuri. Este evident că reproduce „linia de partid”. Îţi vor cita din Scripturi pentru a demonstra o interpretare care pare foarte artificială, iar ei vor crede că este ceva logic, o explicaţie normală.
Discuţi cu adventiştii de ziua a şaptea care îţi sunt vecini şi începi să-i întrebi în ce cred şi de ce cred. Din răspunsurile lor începe să reiasă că porunca despre sâmbătă este cea mai importantă dintre toate poruncile. Ea este cea care îi distinge pe oamenii adevăraţi şi cea care separă biserica adevărată de tot
11
restul. De unde au dobândit ideea aceasta şi cum pot explica faptul că Hristos apare întotdeauna duminica, în prima zi a săptămânii? A înviat din morţi duminică. După Învierea Sa, era duminică devreme. Cum se face că Biserica a crezut în aceasta timp de două milenii? Ei îţi vor spune, însă, că au existat adventişti de ziua a şaptea în toată istoria. Şi pot chiar să-şi construiască un fel de tradiţie pentru această idee, un fel de (explicaţie): „Ei bine, poate că această sectă a existat de-a lungul secolelor”. Dar ceea ce îţi vor oferi nu va fi o concepţie şi o filosofie. Ceea ce ei îţi vor oferi va fi o viziune sectară.
O viziune sectară este, după cum o spune şi numele, o secţiune: ceva ce este tăiat. Îţi vor oferi o felie de realitate care se potriveşte cu interpretarea lor. Când vine vorba de orice problemă complicată, îţi vor oferi un răspuns foarte simplu. Dar acest răspuns nu poate fi mulţumitor pentru nicio persoană care este capabilă să gândească mai profund. Dacă intervine ceva care pare să le demonstreze netemeinicia poziţiei lor sau să o facă neclară, ei vor spune „Este lucrarea diavolului” sau „Este rău”. Acelaşi lucru se întâmplă dacă îi întrebi cum interpretează „literal” Scripturile. Îţi vor oferi răspunsuri teribil de simple la probleme care sunt foarte complicate. Trebuie să fii deja în acea nişă pentru a accepta răspunsurile. Şi vei deveni pe măsură ce te asociezi într-adevăr cu sectanţii parte dintr-un grup, separat de restul societăţii, păstrându-ţi micul tău punct de vedere, ţinându-te departe de toţi ceilalţi, având propriile şcoli şi gândindu-te că deţii adevărul.
Dar cu toate acestea nu vei avea o filosofie sau o concepţie asupra lumii care să-ţi dea posibilitatea să înţelegi cu adevărat ceea ce se întâmplă în lume, să explici acele fenomene din jurul tău într-o manieră care să nu strivească raţiunea şi să nu fie doar o interpretare foarte fantezistă a Scripturii. În viziunea sectantă, ceea ce lipseşte este o perspectivă bazată pe o fundaţie solidă, care, chiar dacă poate nu îi convinge dintr-odată pe
12
toţi, cel puţin respectă raţiunea pe care Dumnezeu ne-a dat-o şi nu propune o versiune exagerat de simplificată a ceea ce se întâmplă în lume. Cu alte cuvinte, lipseşte o concepţie care să nu îi considere pe toţi cei care nu sunt de acord cu ea fie demoni, fie înşelaţi.
Dimpotrivă, multe lucruri care se întâmplă în lume au forţa lor: ideile au forţa lor, sistemele politice au forţa lor, chiar şi mişcările artistice au forţa lor, deoarece în ele se găseşte o sămânţă a adevărului. Şi dacă nu înţelegi ce este acea sămânţă a adevărului şi cum a ajuns ea să se amestece cu eroarea, ce este natural şi ce este fals acolo, nu vei fi capabil să trăieşti în lumea de astăzi. Iar un creştin trăieşte în lume. Trebuie să înţelegi că un sectant se salvează pe sine şi îi salvează pe toţi cei pe care îi poate ţine departe de realitate în micul său colţ de undeva. Dar dacă acea persoană se duce în lume şi începe să pună întrebări, el îşi pierde concepţiile sectare deoarece nu sunt plauzibile. El trebuie să-şi ţină credinţa sectară în micul său colţ, undeva, şi să aibă o bucată din societate.
O concepţie ortodoxă nu arată astfel. Astăzi, adevăraţii creştini ortodocşi sunt foarte puţini. Şi din acest motiv noi suntem numiţi sectanţi de unii ca Schmemann şi de oamenii moderni care vor să fie în rând cu protestanţii şi catolicii şi cu gândirea contemporană. Ei vor spune că noi suntem o sectă. Din acest motiv ar trebui să aflăm: suntem sau nu o sectă?
Dacă păstrăm Ortodoxia precum mormonismul, adică dacă ştim catehismul şi dogmele, dacă putem expune învăţătura oficială de credinţă, însă pentru tot ce se găseşte dincolo de aceasta avem o concepţie înceţoşată sau dăm un răspuns ultrasimplificat, atunci ne aflăm tocmai în pericolul acestui sectarism. Şi asta deoarece Ortodoxia va fi ceva foarte îngust pentru noi. Calea spre mântuire este foarte îngustă, însă doar Ortodoxia, dintre toate religiile, este religia lui Dumnezeu. Iar, din acest motiv, ea nu neagă facultăţile pe care Dumnezeu
13
ni le-a dat, în special raţiunea, care este facultatea prin care înţelegem Adevărul.
Astfel, Ortodoxia este singura religie pentru că este adevărata religie, religia lui Dumnezeu. Ea are răspuns la toate şi înţelege tot ceea ce se întâmplă în lume. Nu înseamnă că avem în mod necesar un răspuns absolut la toate, aceasta fiind de asemenea o trăsătură a mentalităţii sectare: un răspuns gata pregătit şi foarte simplificat, fără niciun fel de dezbatere. În Ortodoxie, mai degrabă ne deschidem minţile deoarece din moment ce avem adevărul nu ne este frică de ceea ce ar putea spune ştiinţa sau filosofia sau scriitorii şi artiştii. Nu ne este teamă de ei. Ne putem uita la ei din perspectiva noastră ortodoxă, cu o minte şi o inimă deschise pentru a vedea ce este acolo bun şi pentru a înţelege dacă este ceva valoros sau lipsit de valoare, dacă ne sunt de folos sau sunt spre vătămarea noastră.
În felul acesta, ne putem uita în jur la orice fenomen. Sectarul se va uita în jurul său şi va spune: „Asta este ceva rău: faceţi-l să dispară!”. Desigur că aşa ar trebui făcut cu multe lucruri deoarece, mai ales în zilele noastre, sunt multe lucruri care invită la păcat. Dar chiar şi când le întoarcem spatele şi nu dăm deloc prilej ispitelor, trebuie să înţelegem de ce sunt lucrurile astfel, de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă.
Sunt fenomene la care o persoană cu o concepţie ortodoxă nu are un răspuns imediat. Sunt anumite evenimente pe care nu le poţi explica imediat doar pe baza cunoştinţelor despre Dumnezeu, despre Sfânta Treime şi învăţăturile de bază ale Bisericii. De pildă, vremurile noastre sunt numite în mod caracteristic „postcreştine”. Sunt, de asemenea, vremuri postfilosofice, deoarece a existat o vreme în care filosofia era vie în mai tot Apusul. În fapt, (Ivan) Kireevski, scriitorul rus din secolul al XIX-lea, afirma că, chiar şi la începutul până la mijlocul secolului al XIX-lea, filosofia reprezenta principala preocupare a gândirii europene. Ceea ce filosofii gândeau era ceva foarte atractiv şi interesant care ajungea
14
apoi la oameni. Indiferent ce gândea cineva în biroul său dintr-un oraş german ajungea, în doar câţiva ani, proprietatea tuturor oamenilor asta până când filosofia a ajuns la fundul sacului, ceea ce s-a întâmplat la jumătatea secolului al XIX-lea, când a trăit Kireevski.
S-a întâmplat asta pentru că, după ce a fost distrus universul extern prin filosofia lui Hume şi a lui Berkeley, dar şi a altora, filosofia avea nevoie de o fundaţie pe care să se înalţe. Într-un final, s-a ridicat pe Kant, care a afirmat că tot ceea ce există este individul care îşi creează propriul său univers. Nu ştim ce este lucrul în sine, ce se află în exterior, dar omul este cel care pune totul în ordine şi, dacă mă înţeleg pe mine, îmi pot da seama de univers. Însă acesta este echivalentul unui subiectivism foarte periculos deoarece nu mai există loc pentru adevăr în acest sistem. Există loc doar pentru un fel de viziune convenţională asupra lucrurilor.
După Kant au venit excentricii, Fichte şi acel Max Stirner, precum şi alţii, care au afirmat că nu există nimic în lume în afară de eu: „Eul” singur în univers. Stirner a ajuns să spună: „Eu sunt singur în univers, călcând în picioare mormântul umanităţii”. Sau ceva de felul acesta. Este concluzia logică a oamenilor care au eliberat gândirea de orice fel de constrângeri şi s-au hotărât să descopere cum pot gândi mai departe lucrurile. Dar când gândeşti fără niciun fel de fundaţie tradiţională, ajungi într-o fundătură.
După această schimbare, principalul curent de gândire al Apusului s-a revărsat în politică, după cum remarcă Kireevski. Acesta este motivul pentru care, începând cu Revoluţia Franceză, dar în special după 1848, principalul eveniment care a avut loc în istoria europeană şi mondială a fost avansul revoluţiei, despre care vom discuta mai târziu.
Aşadar, cineva care doreşte să aibă o înţelegere ortodoxă trebuie să fie pregătit să privească cu o minte şi o inimă deschise
15
ceea ce se întâmplă în lume şi să-şi folosească mintea pentru a descoperi cine este responsabil de toate acestea, ce subîntinde toate aceste evenimente. Trebuie să facem acest lucru acum deoarece epoca filosofiei a trecut iar concepţiile despre lume au în prezent un aspect foarte practic. Este uimitor că nici măcar în facultăţi nu este folosită deloc mintea. De pildă, critica de artă devine doar o scuză pentru gustul tău subiectiv. Nu mai există niciun fel de criteriu obiectiv.
În acest tip de lume, noile convingeri filosofice şi ideile foarte periculoase nu mai sunt prezentate ca nişte afirmaţii pe care le poţi percepe imediat ca fiind false, ci sunt prezentate ca fiind ceva deosebit. De exemplu, cei care consumă droguri îţi vor spune: „Descopăr noi câmpuri ale realităţii. Eşti împotriva noilor câmpuri ale realităţii? Eşti împotriva nivelului mai profund din minte?” În realitate, Sfinţii Părinţi discută despre nivelul mai profund al minţii aşa că ce vei spune la asta? El nu îţi oferă un nou tip de adevăr despre care să poţi spune „Este fals”, ci îţi oferă o perspectivă nouă. Şi trebuie să stai să te gândeşti. Ce înseamnă asta? Ce este nivelul mai profund al minţii? Cine se găseşte acolo, ce se întâmplă? Trebuie să fii capabil să evaluezi ce se află în spatele acestui tip de propoziţie şi dacă este, în fapt, ceva foarte practic, deoarece poate veni la tine o persoană care să spună: „Ar trebui să mă opresc din asta sau să merg mai departe?” sau „Este ceva rău?” Şi trebuie să ştii să răspunzi de ce. Dacă te rezumi la a-i spune „Nu, drogurile sunt ceva rău, nu intră în discuţie”, atunci este foarte probabil că el nu va fi convins, deoarece altcineva îi va oferi o explicaţie foarte plauzibilă. Trebuie să-i spui… bineînţeles că trebuie să-i spui: „Ar fi bine să te opreşti deoarece este foarte periculos”, dar trebuie, de asemenea, să fii în stare să-i spui dacă ai o filosofie completă a vieţii de ce nu este bine şi unde îl va conduce acea alegere.
După acelaşi tipar, sunt multe tipuri de progrese ştiinţifice, legate de perspective filosofice. Evoluţionismul reprezintă,
16
desigur, exemplul cel mai important. Este foarte complicat pentru că nu ai imediat la dispoziţie un răspuns. Un sectant va spune: „Este împotriva Genezei şi împotriva interpretării literale”. Dar acest argument este foarte uşor de demontat pentru că, dacă interpretezi Geneza absolut literal, cum ar vrea ei să facă, atunci ajungi la absurdităţi ridicole.
Un alt exemplu: a apărut ideea că noi suntem acum în stare să ne controlăm propriul viitor. Drept urmare, vom putea decide în laborator dacă un copil va fi bărbat sau femeie, îi vom putea da mintea lui Einstein etc. Trebuie să ştii dacă această aplicare a ştiinţei este bună sau rea. Cum stau lucrurile? Pe ce bază pot critica această idee?
În aceeaşi ordine de idei, este bineînţeles foarte important să fii capabil de a vedea ce se întâmplă în lumea politică, deoarece în societăţile libere oamenii merg şi votează. Trebuie să ştii ce valoare are votul şi ce se ascunde de fapt în spatele politicii. Merită să iau parte la acest fenomen? Este bine sau rău? Deci, trebuie să avem o perspectivă asupra lui. În acelaşi fel stau lucrurile şi cu muzica, şi cu arta mai ales cu muzica, deoarece ea invadează toată societatea: mergi la supermarket şi dai de muzică. Există o întreagă filosofie în spatele deciziei de a pune un anumit tip de muzică în supermarket şi trebuie să înţelegi ce încearcă să-ţi facă această muzică, ce se află dincolo. E vorba de o întreagă filosofie.
Dacă îi ceri unui sectant să-ţi ofere o perspectivă asupra lumii, o perspectivă deplină asupra a ceea ce se întâmplă în lume, el îţi va prezenta din nou ceva foarte îngust, dar care conţine şi foarte multe adevăruri, deoarece ei citesc Scripturile. Îţi vor vorbi despre sfârşitul lumii, despre Apocalipsă, despre Antihrist şi îţi vor oferi o perspectivă plauzibilă asupra a ceea ce se întâmplă în lume.
Există ceva numit Adevărul Simplu. Este vorba de o revistă în care autorul afirmă: „Am descoperit adevărul simplu
17
care a fost ascuns timp de două mii de ani. Eu l-am descoperit stând în cămara mea şi gândindu-mă la el şi nimeni nu s-a mai gândit la acest lucru cu excepţia mea. Şi iată-l! Se găseşte aici simplu şi clar.”
După care îţi pune în faţă o mulţime de balast, având o viziune subiectivistă asupra lucrurilor. El îţi poate prezenta acest lucru „simplu şi clar” pe ideea că aşa stau lucrurile. Milioane de oameni îl urmăresc. Nu sunt toţi discipolii lui, nici parte din cult, dar sunt mulţi oameni care îl iau foarte în serios şi cred că are sens ceea ce spune. Iar el îţi va spune tot felul de lucruri: că Hristos a murit miercuri şi a înviat sâmbătă, conform tuturor deducţiilordeşi în Scriptură se spune că „dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică)”. Are o explicaţie pentru a ocoli asta şi despre cum, de fapt, nu a fost vineri, ci miercuri, şi despre cum dă seama de cele trei zile nu a treia zi, ci trei zile, adică 72 de ore.
Aşadar, îţi va furniza tot felul de explicaţii fantastice amestecate cu tot felul de adevăruri. Iar dacă nu eşti în stare să discerni, poţi ajunge la tot felul de probleme. Chiar şi sectanţii noştri se uită cu foarte mare atenţie la el, deoarece au o perspectivă foarte asemănătoare. Sunt adventişti de ziua a şaptea. Iar ei îţi vor spune că el vorbeşte despre… am uitat cum o numeşte el… dar după primii 60 de ani sau pe acolo ai erei noastre, aproape 30 de ani după Învierea lui Hristos, există un „secol lipsă” sau ceva asemănător. Dintr-odată adevărul a dispărut în subterane sau undeva şi nu a mai apărut până când nu şi-a făcut prezenţa acest Armstrong.
Acelaşi lucru este adevărat şi în privinţa altor sectanţi. Ellen White are acelaşi tip de filosofie, cu diverse variante. Unii vor spune că vina pentru lucrurile rele îi aparţine lui Constantin. De regulă, fixează acea dată mult mai devreme pentru a nu fi nevoiţi să accepte nimic din ce vine după. Şi nu îţi pot da o explicaţie foarte mulţumitoare pentru faptul că un
18
Sinod al Bisericii din secolul al doilea şi începutul celui de-al treilea a stabilit canonul Scripturilor. Aşadar trebuie să-i faci pe oameni să înţeleagă cum poate un Sinod să stabilească aceasta, dacă Sinodul era deja în apostazie. Dar ei acceptă hotărârea Sinodului. Este foarte interesant, pentru că este foarte iraţional.
Dar pentru noi acesta nu este un simplu lucru, bidimensional, şi nu putem înţelege ce se întâmplă în lume dacă gândim astfel. În consecinţă, trebuie să înţelegem mai întâi ce este istoria lumii, care sunt forţele care modelează istoria lumii. În esenţă, asta este ceva foarte simplu, deoarece există Dumnezeu şi există diavolul, iar istoria lumii se desfăşoară între aceşti doi adversari, în timp ce câmpul de luptă îl reprezintă omul, mai precis inima omului.
Dacă citiţi Vechiul Testament veţi descoperi o istorie remarcabilă şi diferită de istoria oricărei alte ţări. În alte ţări sunt conducători care se ridică şi apoi se prăbuşesc. Există tiranie, raiuri democratice, există războaie, uneori cei drepţi înving, alteori nedrepţii înving, şi toată istoria (scrisă) este foarte relativă. Istoricii vă vor spune povestea crimelor şi ticăloşiilor, dar fără niciun înţeles (moral). După care urmează un eveniment neaşteptat pentru care nimeni nu are nicio explicaţie. Dar în Istoria lui Israel vedem ceva foarte profund, şi anume istoria poporului ales de Dumnezeu care când urmează poruncile lui Dumnezeu, când cade. Iar istoria acestui popor depinde de ceea ce face: dacă Îi urmează Domnului sau dacă se îndepărtează de El. Le este foarte greu când sunt duşi din Egipt în pustietate şi merg o scurtă bucată de drum pe care acum o poţi parcurge într-o zi, iar atunci o străbăteai într-o săptămână sau două şi trăiesc 40 de ani în pustietate, trecând prin tot felul de încercări. Acestea survin deoarece ei pendulează între dreapta credinţă în Dumnezeu şi îndepărtarea de El într-o asemenea măsură încât, atunci când Moise a mers pentru puţin timp pe munte pentru a primi poruncile lui Dumnezeu şi a-L
19
întâlni pe Dumnezeu Însuşi, oamenii au ajuns să se închine la un viţel de aur.
Întreaga istorie a lui Israel este această istorie între credinţă şi necredinţă, între închinarea la Dumnezeu şi despărţirea de Dumnezeu. În Noul Testament istoria lui Israel devine istoria Bisericii, noul Israel. Iar istoria omenirii din vremea în care Hristos a venit pe pământ până în zilele noastre este istoria Bisericii şi a acelor oameni care fie vin la Biserică, fie luptă împotriva Bisericii, sau vin la Biserică şi se îndepărtează apoi de ea.
Istoria lumii, din acele vremuri şi până astăzi, capătă sens doar dacă înţelegi că există un plan care se desfăşoară: planul lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Şi trebuie să ai o înţelegere clară a creştinismului, a ceea ce este Ortodoxia, a ceea ce este mântuirea, pentru a înţelege cum se manifestă în istorie acest plan.
Istoria omenirii din primul veac al erei creştine este istoria răspândirii Evangheliei la popoare diferite. Unele dintre ele au primit-o cu mare tragere de inimă, altele cu mai puţin zel. De regulă, oamenii simpli au primit-o cu tragere de inimă. Dar uneori veneau ispitele, veneau ereziile, care sunt înşelările sădite de diavol pentru a-i tulbura pe oameni şi a-i îndepărta de la adevăr. Drept urmare, avem Sinoadele Ecumenice şi scrierile Părinţilor care să ne înveţe abordarea dreaptă în privinţa a ceea ce este adevărat şi a ceea ce este greşit. Când au apărut erori periculoase, ereziile, Biserica le-a condamnat. Iar aceia care s-au agăţat de acele erori împotriva Bisericii au fost anatemizaţi şi au plecat din Biserică.
Aşadar, avem de foarte timpuriu grupuri şi erezii care s-au depărtat de Biserică. Dar Biserica a fost principalul grup care a supravieţuit chiar dacă uneori a fost redusă, din cauza ereziilor, la un mic număr de oameni. A revenit întotdeauna şi timp de un mileniu a fost credinţa dominantă a oamenilor
20
din Bizanţ până în Britania şi în Răsărit chiar dacă acolo nu atât de puternic. În Răsărit, oamenii sunt mult mai sofisticaţi şi filosofici. Ei au propriile lor convingeri şi este mult mai greu să ajungi la ei. Oamenii simpli au acceptat-o mult mai uşor.
Dar apoi apare un eveniment important care hotărăşte istoria următorului mileniu şi îi dă o direcţie. Aşadar, pentru a înţelege ce a însemnat evenimentul acesta, trebuie să privim la situaţia din zilele noastre.
Dacă cineva ar privi cu obiectivitate la Ortodoxie, ar vedea-o ca pe o altă concepţie, în rândul multor altora. Este o viziune minoritară aflată în contra duhului vremurilor. Din acest motiv, aceşti Schmemanni şi alţii încearcă să o aducă la zi, să o aşeze în curentul principal, ca să nu fie luaţi în râs.
Ortodoxia este ceva foarte depăşit de modă, nu are niciun sens în termeni de pluralism sau de acomodare a altor credinţe şi pur şi simplu nu este credibilă. Există multe alte credinţe care, din moment ce sunt mult mai uşor pliabile pe vremurile noastre, par mult mai credibile. De pildă, un catolic se poate înţelege cu un luteran modern sau cu un baptist sau chiar cu un fundamentalist mult mai bine decât o poate face cu un creştin ortodox autentic, şi asta pentru că toţi aceştia au mult mai multe în comun. Kalomiros observă că Ortodoxia este deosebită de toate aceste credinţe apusene, deoarece ele au toate acelaşi trecut şi aceeaşi formaţie. Însă Ortodoxia este diferită. Le stă împotrivă, deoarece toate deşi se opun una alteia stau împreună, pentru că sunt formate în aceeaşi mentalitate occidentală.
Mentalitatea occidentală a fost într-o vreme ortodoxă. Din acest motiv, când ne uităm la întreaga istorie a Occidentului din ultima mie de ani, pare că nu are legătură cu Ortodoxia. Privim la artă şi de la bun început există nişte rămăşiţe ale stilului iconografic, în special în Italia, dar apoi acestea dispar foarte repede.
21
Arta apuseană este ceva destul de autonom şi fără legătură cu Ortodoxia, astfel că nu putem înţelege că (înregistrarea neclară) pare să existe ceva în comun. Să luăm ca exemplu muzica. Noi, ortodocşii, cunoaştem muzica noastră bisericească. Apusul a cunoscut o dezvoltare formidabilă a muzicii seculare, uneori şi a muzicii religioase, dar toate acestea nu sunt ceea ce am numi noi muzică religioasă.
Avem istoria creşterii şi descreşterii naţiunilor, a monarhiilor, a principiului monarhic, a principiului democratic, toate instituţiile politice diferite, istoria filosofiei occidentale care trece de la un sistem la altul. Toate aceste manifestări ale vieţii omului apusean par să nu aibă, timp de o mie de ani, nimic în comun cu Ortodoxia. Cum am putea, deci, să înţelegem noi aceste lucruri pe baza punctului de vedere ortodox? Ce se află la rădăcina lor? Aici intervine acest eveniment important care a avut loc în urmă cu o mie de ani: schisma Bisericii Catolice.
Mulţi oameni care analizează ceea ce se întâmplă astăzi în lume se întorc până la perioada iluministă şi la Revoluţia Franceză. Mai departe te poţi întoarce până la ascensiunea ştiinţei, la Renaştere şi Reformă. Acelea par să fie începuturile timpurilor moderne. Oamenii care gândesc un pic mai profund vor merge şi mai departe în urmă şi vor descoperi că, chiar şi la sfârşitul Evului Mediu, sunt multe curente de gândire şi anomalii care se îndepărtează de sinteza catolică şi scolastică din secolul al XIII-lea. Dar trebuie să mergem înapoi chiar mai departe de atât, deoarece chiar dacă priveşti spre secolul al XIII-lea şi secolul al XII-lea, vei putea observa ceva ce este destul de străin de Ortodoxie. Filosofii scolastici sunt destul de diferiţi de teologii ortodocşi.
Să luăm, de asemenea, ca exemplu, arta acelor vremuri. Cu toate că despre Giotto se presupune că este un primitivist, aproape cel mai primitivist pictor pe care îl poţi găsi în Apus, dacă te uiţi la picturile lui, vei vedea că principiile care îi ghidează
22
pictura sunt complet străine Ortodoxiei. Pictează multe tablouri cu Francisc de Assisi şi introduce un element dramatic, ceva pitoresc, ceva ingenios, despre care bineînţeles că o persoană educată în icoane va spune: „Nu este ceva serios, este un tip de artă populară sau ceva de felul acesta, dar nu este serios”. Însă Giotto este un artist în cea mai bună tradiţie occidentală, foarte mult apreciat pentru primitivismul său şi apropierea de tradiţia bizantină. Dar deja această sensibilitate glumeaţă şi neserioasă îl face complet străin de icoanele ortodoxe.
Desigur că la fel stau lucrurile şi cu sfinţii. Deja „sfinţii apuseni”, după cum sunt numiţi, sunt foarte diferiţi de sfinţii ortodocşi. A intrat un alt duh şi se produce un fenomen interesant.
Un ecumenist catolic dominican, Yves Congar, a scris în 1954 o carte despre schisma din 1054 intitulată „900 de ani după”, iar el susţine că Biserica Ortodoxă s-a îndepărtat la acel moment de Roma sau viceversa. Oricum el susţine,… (înregistrarea se întrerupe)
… scrierile lui Kireevski, care a trecut la rândul lui printr-o perioadă occidentalizantă, a respins-o, a descoperit Ortodoxia şi s-a întors la ea, nu pentru a fi ortodox împotriva unei lumi pe care nu o înţelegea, ci a descoperit în Ortodoxie cheia pentru a înţelege istoria Apusului şi istoria a ceea ce se întâmplă în Apus.
23
CURSUL 2
SCOLASTICA
Vom începe astăzi o serie de prezentări despre istoria intelectuală a epocii moderne, adică perioada care începe de la Schisma Romei. În realitate, prezentarea noastră nu va fi o istorie a curentelor intelectuale, ci va fi o trecere în revistă a tendinţelor şi mişcărilor relevante din punct de vedere istoric pentru duhul vremurilor şi care pun în evidenţă evoluţiile ulterioare.
Vom încerca să distingem temele esenţiale de cele întâmplătoare, cu alte cuvinte să surprindem trăsăturile caracteristice pentru filosofia care subîntinde vremurile şi care se menţin de la o epocă la alta. Vom lăsa deoparte perspectivele care pur şi simplu depind de evenimente trecătoare. De pildă, nu ne va preocupa că unii călugări franciscani credeau că Frederic al II-lea era Antihristul sau că lumea se va sfârşi în 1260, sau că în secolul al XIX-lea William Miller credea că sfârşitul lumii va surveni într-o anumită zi a anului 1844. Ceea ce ne interesează pe noi este filosofia hiliastă din spatele acestor idei nesăbuite, deoarece această filosofie ne va ajuta să desluşim filosofia zilelor noastre.
Voi repeta ceva ce am spus în cursul introductiv, şi anume că motivul pentru care facem asta nu este doar pentru a avea o idee cu privire la ce este adevărat şi ce este fals, şi să aruncăm la gunoi tot ceea ce este fals şi să păstrăm ceea ce este adevărat, deoarece toate lucrurile despre care voi vorbi sunt false. Însă
24
este foarte important pentru noi să înţelegem de ce sunt false şi cum s-au îndepărtat de adevăr. Dacă vom înţelege aceasta, vom începe să ne dăm seama despre ce se întâmplă astăzi în lume şi care este structura intelectuală împotriva căreia trebuie să ne luptăm.
Deşi am spus că toate lucrurile despre care vom vorbi sunt false, trebuie să înţelegem prin asta că ele sunt false din punct de vedere ortodox. Ele trebuie privite însă relativ, prin comparaţie cu ceea ce se întâmplă astăzi în lume. Curentele şi personajele intelectuale pe care le discutăm toma din Aquino, arta medievală, arta Renaşterii europene ş.a.m.d. sunt cu mult mai valoroase decât orice se produce în lumea contemporană. Cu toate acestea, există o întreagă filosofie subiacentă tuturor acestor creaţii şi figuri istorice şi se poate observa cum se îndepărtează de Ortodoxie.
Istoria Occidentului, începând cu Schisma, reprezintă un tot logic şi coerent, iar concepţiile care domină omenirea în prezent sunt o consecinţă directă a ideilor susţinute în secolul al XIII-lea. Astăzi, când filosofia apuseană domină lumea întreagă, nu mai există nicio altă filosofie cu excepţia filosofiei ortodoxcreştine care să i se poată opune, deoarece toate civilizaţiile au fost copleşite de Vest. De aici decurge că ceea ce s-a întâmplat în Apus, în ultimii 900 de ani, reprezintă cheia pentru a înţelege ceea ce se întâmplă în zilele noastre.
Însuşi conceptul de „ev mediu” este foarte interesant, întrucât există doar în Occident. Toate celelalte civilizaţii, fie ele creştine, precum Bizanţul sau Rusia, fie ele non-creştine, precum China sau India, pot fi împărţite în două perioade: perioada antică, în care aceste civilizaţii erau guvernate de propria lor filosofie, perspectivă asupra lumii, tradiţie, şi perioada modernă, în care au fost distruse de Apus. Nu există niciun fel de tranziţie graduală vizibilă în trecerea de la o epocă la alta. Este doar o distrugere a uneia de către cealaltă.
25
Dar în Occident s-a întâmplat ceva deosebit în acea perioadă pe care o numim Evul Mediu. Este vorba de tranziţia de la antichitate, adică de la antichitatea creştină, la epoca modernă. Iar studiul a ceea ce s-a întâmplat în momentul în care au survenit aceste schimbări, în special în jurul secolelor al XII-lea şi al XIII-lea, ne oferă cheia pentru a înţelege vremurile noastre. Astfel, vom încerca să vedem în continuare cum s-a dezvoltat din creştinism perspectiva modernă.
Rădăcina întregii istorii moderne rezidă, după cum am spus, în schisma Bisericii de la Roma. Ivan Kireevski a vorbit foarte pătrunzător despre acest eveniment, deoarece, fiind un fiu al Apusului şi mergând în Germania pentru a studia cu cei mai avansaţi filosofi, Hegel şi Schelling, era pătruns cu desăvârşire de duhul apusean. Ulterior, s-a convertit pe deplin la Ortodoxie şi a văzut că aceste două perspective asupra lumii nu pot fi puse împreună. El a dorit să afle de ce aceste două concepţii sunt diferite, iar răspunsul său a fost că taina se găseşte în sufletul omului, în ceea ce omul trebuie să aleagă.
Mai întâi de toate Roma a fost la început parte din Biserica universală a lui Hristos, susţine Kireevski. Şi nu există nicio îndoială că de-a lungul primelor secole Patriarhia Romei a fost o patriarhie ortodoxă perfect legitimă şi chiar avea un primat de onoare, la fel cum avea până recent şi Patriarhia Constantinopolului. Bineînţeles că asta nu înseamnă că (patriarhul ecumenic) este un fel de papă, ci doar că este primul între egali, adică prezidează întâlnirile între episcopi şi altele.
Dar, după cum spune Kireevski:
„Fiecare patriarhie, fiecare trib, fiecare ţară din lumea creştină a continuat să-şi păstreze trăsăturile sale definitorii în acelaşi timp în care a luat parte la unitatea sobornicească a întregii Biserici. Fiecare popor, ca rezultat al circumstanţelor locale, tribale şi istorice, şi-a dezvoltat în sine un anumit aspect
26
al activităţii mentale, astfel încât este foarte firesc ca în viaţa sa spirituală şi în scrierile teologilor săi să prezinte aceeaşi caracteristică specială, oricât de luminată ar fi de o conştiinţă mai înaltă”,
prin care el înţelege concepţia ortodoxă despre viaţă.
„Astfel, scrierile teologice ale sirienilor îşi îndreaptă atenţia cu predilecţie spre viaţa contemplativă, interioară, detaşată de lumea aceasta. Pe de altă parte, teologii latini erau preocupaţi în special de aspectele legate de activitatea practică şi de legătura logică dintre concepte. Scriitorii duhovniceşti ai Bizanţului, mai mult decât toţi ceilalţi, erau interesaţi de legătura dintre creştinism şi ştiinţele separate care înfloreau în jurul său, care la început s-au revoltat împotriva sa, dar apoi i s-au supus.
Iată, însă, care consideră el că este particularitatea Apusului:
„Se pare că trăsătura distinctivă a mentalului latin este tocmai ideea că raţionalismul extern are întâietate faţă de esenţa interioară a lucrurilor. Dintre toate însuşirile omului latin şi în toate şerpuirile activităţii sale intelectuale şi sufleteşti, se distinge o caracteristică comună. Şi anume că ordinea exterioară a conceptelor logice a fost pentru omul apusean mai reală decât realitatea însăşi. Mai mult, echilibrul interior al existenţei sale era cunoscut de el doar prin echilibrul concepţiilor sale raţionale sau prin activitatea formală exterioară.”
După care, Kireevski vorbeşte, în special, despre Fericitul Augustin:
27
„Niciun alt Părinte al Bisericii vechi sau moderne nu a arătat o asemenea dragoste pentru lanţul logic al adevărurilor precum Fericitul Augustin… Anumite opere ale sale sunt, ca să spunem aşa, un singur lanţ de fier de silogisme, legate inseparabil unele de altele. Probabil din această cauză el merge uneori mult prea departe, fără să-şi dea seama de unilateralitatea interioară a gândirii sale determinate de ordinea exterioară; şi asta într-o asemenea măsură încât în ultimii ani ai vieţii sale a trebuit să scrie el însuşi nişte respingeri ale unora dintre tezele sale anterioare.”
Ştim desigur că Augustin a minimalizat problema liberului arbitru deoarece el însuşi a simţit acţiunea harului atât de puternic în convertirea sa, încât nu a apreciat la justa valoare învăţătura Părinţilor Ortodocşi despre liberul arbitru, pe care alţii în Apus, precum (Sf.) Ioan Casian, au preţuit-o şi au predat-o.
Kireevski continuă:
„Din moment ce ataşamentul mentalităţii latine pentru lanţul exterior al conceptelor nu era lipsit de pericole pentru teologii latini, chiar şi atunci când Biserica Romei era încă o parte vie din Biserica Ecumenică, când conştiinţa comună a întregii lumi ortodoxe modera fiecare trăsătură specială printr-o balanţă justă, este de înţeles de ce, după separarea Romei de Biserica Ortodoxă, această trăsătură distinctivă a devenit decisivă şi dominantă în învăţăturile teologilor catolici. Se poate ca tocmai acest ataşament pentru raţionalitate, această înclinaţie excesivă pentru gândirea exterioară a conceptelor, să fie tocmai unul dintre motivele principale ale căderii Romei. În orice caz, pretextul pentru cădere este în afara îndoielii. Biserica latină a adăugat la simbolul original de credinţă, la Crez, o dogmă: o adăugire care era contrară Tradiţiei din conştiinţa
28
sobornicească a Bisericii şi care a fost justificată doar pe baza deducţiilor logice ale teologilor apuseni.”
Mai departe, afirmă: „…este destul de evident de ce teologii occidentali, cu toată scrupulozitatea lor logică, nu au putut vedea unitatea Bisericii sub nicio altă formă decât prin unitatea exterioară a episcopatului”.
După care, Kireevski introduce o altă temă:
„Iar asta explică, de asemenea, de ce latinii acordă o asemenea importanţă faptelor exterioare ale omului; de ce, când un suflet este pregătit sufleteşte, dar are un număr insuficient de fapte externe, ei nu se pot gândi la o altă modalitate pentru mântuirea lui decât printr-o perioadă petrecută în purgatoriu; de ce, în cele din urmă, pot atribui anumitor oameni chiar un exces de fapte exterioare valoroase şi apoi să acorde din acest exces celor care au un număr insuficient de fapte externe bune.”
Aceasta înseamnă că în sistemul catolic de indulgenţe există un rezervor de fapte bune, realizate de sfinţii care au făcut bine peste limita obligaţiilor. Faptele bune sunt contabilizate ca într-o bancă, iar când există prea multe pentru mântuire Papa le distribuie celorlalţi oameni într-o manieră foarte legalistă.
„Când Roma s-a separat de Biserica Ecumenică, creştinismul apusean a primit, în formă embrionară, acel principiu care a reprezentat trăsătura comună a întregii dezvoltări păgâno-greceşti: principiul raţionalismului. Biserica Romei s-a separat de Biserica Răsăriteană prin schimbarea anumitor dogme care au existat în tradiţia întregului creştinism, pentru a introduce alte dogme care erau consecinţa exclusivă a unor deducţii logice.”
29
Consecinţa rupturii o reprezintă Evul Mediu, adică scolasticismul. În legătură cu această dezvoltare intelectuală, Kireevski afirmă:
„O nesfârşită amalgamare de concepţii de-a lungul a şapte sute de ani! Acest caleidoscop inutil de categorii abstracte, care se desfăşoară fără întrerupere înaintea minţii perplexe, a trebuit să conducă, inevitabil, la o orbire generală faţă de acele convingeri vii, care se află dincolo de sfera raţiunii şi logicii. Un om nu se ridică la convingeri pe calea silogismelor. Dimpotrivă, atunci când încearcă să-şi fondeze convingerile sale pe deducţii silogistice, nu face altceva decât să le distorsioneze adevărul, dacă nu le anulează întru totul. Şi în felul acesta, Biserica Romei, chiar în secolul al IX-lea, a sădit în sine însăşi sămânţa inevitabilă a Reformei, care a aşezat exact această biserică în faţa judecăţii aceleiaşi raţiuni logice pe care tocmai această biserică o exaltase. Un om perspicace îl putea vedea deja pe Luther în spatele Papei Nicolae I”, adică în spatele acelui papă care l-a excomunicat pe Sfântul Fotie şi care pretindea că este capul Bisericii, în sensul adoptat mai târziu de papalitate. „La fel, un om perspicace îi putea vedea deja în spatele lui Luther pe raţionaliştii protestanţi din secolul al XIX-lea.”
„Biserica Romei s-a îndepărtat de adevăr doar pentru că a dorit să introducă în credinţă noi dogme, necunoscute tradiţiei Bisericii şi generate de concluziile întâmplătoare ale logicii apusene. De aici s-a dezvoltat filosofia scolastică în cadrul credinţei, apoi a existat o reformă a credinţei şi, în cele din urmă, o filosofie în afara credinţei. Primii raţionalişti au fost scolasticii. Cineva ar putea spune că raţionaliştii secolului al IX-lea sunt hegelienii acelor zile, sau că în secolul al XIX-lea Europa îşi încheie ciclul de dezvoltare care a început în secolul al IX-lea.”
Avem o imagine foarte precisă şi o explicaţie foarte plauzibilă a mecanismului prin care Roma a părăsit Biserica
30
şi a generat întreaga filosofie modernă care este atât de antiortodoxă.
Este foarte dificil să mergi mai departe, pentru a descoperi explicaţii mai profunde, deoarece unele lucruri ne sunt ascunse. Diavolul lucrează mereu. Se poate ca diavolul să fi încercat în nenumărate rânduri. De pildă, când i-a văzut pe egipteni gata să îmbrăţişeze schisma monofizită, poate că a avut planuri să-i transforme pe ei în instrumentul pentru apostazie, sau poate s-a gândit la mentalitatea armeană, etc. Dar, aşa cum s-au întâmplat lucrurile, mentalitatea latină a fost cea cu care a obţinut rezultate. Odată îndepărtată de Ortodoxie, liberă să se dezvolte potrivit principiilor sale, biserica catolică a devenit sursa unei întregi noi filosofii, care a avut puterea de a covârşi lumea, ceea ce s-a şi întâmplat în vremurile noastre.
Astfel, prin schisma care s-a concretizat, spunem noi, în anul 1054, prin excomunicările pronunţate de Roma şi Constantinopol, raţionalismul latin este plasat deasupra unităţii soborniceşti a Bisericii, deasupra conştiinţei Bisericii. Astfel biserica nu mai este condusă de Duhul Sfânt, cum se întâmplă în Biserica Ortodoxă, ci acum se supune autorităţii externe, şi anume Papei. Istoricii occidentali înşişi sunt destul de tranşanţi că în acele vremuri a pătruns ceva nou în Biserică şi în Occident. Înainte de acest episod, au existat înstrăinări temporare între Est şi Vest, după cum s-a putut vedea în vremea Sfântului Fotie şi a Papei Nicolae I. Au fost excomunicări, dar apoi s-a restabilit comuniunea. Carol cel Mare însuşi a reprezentat o sursă de tensiuni prin crearea unui imperiu rival în Apus, dar abia în secolul al XI-lea această înstrăinare a devenit o ruptură.
În Occident a apărut un nou principiu descris în cartea „After Nine Hundred Years”, scrisă de ecumenistul dominican Yves Congar, care vorbeşte despre posibilităţile de unire cu Răsăritul. El menţionează că acesta este tocmai unul dintre lucrurile care trebuie să fie depăşite înainte de a exista o unire
31
a credinţei. „Un creştin din secolele al IV-lea şi al V-lea s-ar fi simţit mult mai puţin surprins de formele de evlavie din secolul al XI-lea decât s-ar fi simţit omologul său din secolul al XI-lea faţă de ce se întâmpla în secolul al XII-lea” în Apus.
A existat o asemenea schimbare importantă deja în secolul al XI-lea, secolul schismei, şi în secolul al XII-lea, apogeul Evului Mediu. „Marea ruptură s-a produs în trecerea de la un secol la altul. Această schimbare a survenit doar în Apus, când, undeva între sfârşitul secolului al XI-lea şi sfârşitul secolului al XII-lea, totul cumva s-a transformat. Această schimbare adâncă de perspectivă nu a avut loc în Răsărit, unde, din unele puncte de vedere, problemele creştine sunt astăzi exact ce erau şi atunci şi ceea ce erau şi în Apus înainte de sfârşitul secolului al XI-lea.”
Mai departe, Congar ajunge exact la miezul subiectului nostru:
„În perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al XI-lea şi sfârşitul secolului al XII-lea, s-a ajuns la un punct de răscruce în Apus. A fost o epocă caracterizată de mai multe tranziţii. În primul rând, a fost tranziţia de la o perspectivă predominant esenţialistă şi exemplaristă la una naturalistă, cu un interes pentru existenţă. Aceasta este o tranziţie de la un univers al cauzalităţii exemplare, în care expresiile gândirii sau ale faptelor îşi dobândesc adevărul de la modelul transcendent pe care lucrurile materiale îl imită, la un univers al cauzalităţii eficiente, în care mintea caută adevărul în lucruri şi în formulările lor empirice. În al doilea rând, a existat o tranziţie de la simbolic la dialectic sau, după cum ar putea spune cu mai mare precizie cineva, de la o percepţie sintetică la o înclinaţie spre analiză şi întrebări. Aici se găseşte începutul scolasticii… Diferenţa dintre cele două lumi este o diferenţă între atitudinea percepţiei
32
sintetice, aflate în căutarea relaţiilor dintre părţi şi întreg, şi atitudinea analitică”, care ia lucrurile separat şi le analizează. „În definitiv, filosofia slavofilă religioasă din secolul al XIX-lea nu s-a ridicat tocmai împotriva acestei atitudini analitice a catolicilor?” (Aici el îi are în vedere tocmai pe Homiakov şi pe Kireevski).
„O altă tranziţie a fost aceea de la o cultură în care domnea tradiţia şi în care reflexul sintezei era înrădăcinat, la o ambianţă academică în care chestionarea continuă şi cercetarea reprezentau norma, iar analiza, consecinţa firească a studiului. Răsăritul a mers pe calea tradiţiei, şi am arătat cum unul dintre principiile diferenţiatoare printre popoarele de credinţă ortodoxă provine din faptul că ei nu sunt instruiţi, cum este cazul catolicilor, de şcoli. Teologii latini, căliţi de scolastică, au fost adesea stupefiaţi să-i vadă pe greci cum refuză să se supună argumentelor lor deduse din raţiune, şi în loc de asta, să caute refugiu în texte patristice sau în hotărâri canonice sinodale…”, ceea ce reprezenta răspunsul tipic al creştinilor înainte de schismă. „Dar asta a rămas ceva străin Răsăritului care nu a cunoscut niciun fel de scolastică şi care nu a trecut nici prin Reformă şi nici prin raţionalismul de secol XVI-XVIII. Cu alte cuvinte, Răsăritul a fost străin de cele trei influenţe care au modelat catolicismul modern.”
Iar aceste trei influenţe sunt: scolastica, reforma şi raţionalismul.
În „prima jumătate a secolului al XIII-lea a apărut şi s-a impus o nouă învăţătură şi ştiinţă teologică în Apus. Până atunci, tipul dominant de învăţătură şi ştiinţă a fost de natura monastică sau contemplativă, care era legat de viaţa liturgică a mănăstirilor sau catedralelor. Acum a fost adăugat un nou tip de învăţătură şi studiu, de natură academică şi raţionalistă, care avea să ia în curând locul celuilalt… Pe de altă parte, în Răsărit,
33
predarea şi studierea teologiei, chiar şi a filosofiei, şi-a păstrat statutul religios.”
În cele ce urmează vom încerca să analizăm câteva exemple pentru a vedea ce vrea să spună Congar. El vorbeşte de un nou spirit: un spirit nou, al interesului pentru lume, al dorinţei de a analiza. Apare şi o întreagă nouă tehnică de studiu, dependentă de raţiunea umană, pe care Răsăritul nu a avut-o niciodată. Ca urmare, ne vom îndrepta prima oară atenţia spre problema scolasticismului.
Scolasticismul
Sărmanul Toma din Aquino a fost atât de criticat de noi ortodocşii încât chiar ar trebui să-l citim pentru a vedea ceea ce are de spus. Mai ales că este suficient să citim foarte puţin din el pentru a-i vedea destul de limpede filosofia asupra lumii, tipul de întrebări pe care le pune, felul în care le răspunde şi felul în care raţionează.
Toma a scris o carte formidabil de mare, care s-a tradus acum, cred, şi în engleză, în vreo 20 de volume, Summa Theologica, în care se presupune că a discutat totul: despre Dumnezeu, despre diavol, despre lume, despre sfârşitul lumii, despre începutul nlumii, despre toate lucrurile pe care omul ar trebui să le ştie. Iar totul este împărţit în diferite întrebări şi categorii.
Iată un exemplu pentru felul în care raţionează. Întâi întreabă: „Este diavolul cauza directă a păcatelor omului?” Acum noi ştim că diavolul acţionează asupra noastră şi omul păcătuieşte, dar Toma pune tot felul de întrebări despre modalitatea în care se întâmplă acest lucru. Drept urmare, el întreabă precis dacă diavolul este cauza directă a căderii în păcat a omului. Un scriitor ortodox ar spune, desigur, că trebuie să ne luptăm: diavolul încearcă să ne ispitească, însă noi nu
34
putem fi ispitiţi împotriva puterii noastre. Sunt multe texte care demonstrează acest lucru: Sfinţii Părinţi, Scripturile ş.a.m.d. Ştim însă că la Toma va urma o abordare sistematică a acestei probleme.
În primul rând, conform metodei scolastice, trebuie să existe obiecţii, la fel cum în canonizarea sfinţilor trebuie să existe un avocat al diavolului, care adună toate murdăriile şi bârfele pe care le poate culege despre un sfânt, inventând lucruri şi încercând să copleşească dovezile părţii adverse. În felul acesta, având pusă înainte atât partea pozitivă cât şi negativă, vei fi obiectiv şi vei ajunge într-un final la adevăr.
Aşadar, „Obiecţia Unu. Se pare că diavolul este cauza directă a căderii în păcat a omului.” Avem această obiecţie, deoarece răspunsul pe care el doreşte să îl dea este exact opusul.
„Păcatul constă în mod direct într-un act al părţii apetitive, însă Augustin spune că diavolul îi inspiră pe prietenii săi cu dorinţe rele; iar Beda, comentând asupra acestui lucru, spune că diavolul atrage mintea spre dorinţe rele. Isidor afirmă că diavolul umple inimile oamenilor cu patimi secrete. Drept urmare, diavolul este cauza directă a păcatului.”
Bineînţeles că toate aceste dovezi sunt mai apoi respinse, deoarece Toma îi citează pe aceşti teologi care în realitate nu spun ceea ce îi face să spună cel care obiectează. Puteţi observa deja că trebuie să te contorsionezi şi să creezi un tip de argumentaţie parţială. Iar el permite acest lucru, adică lansează un argument doar pentru a-l respinge.
După care avem:
„Obiecţia Doi: Mai departe Ieronim spune că, la fel cum Dumnezeu este cel care perfectează binele, la fel şi diavolul
35
perfectează răul. Însă Dumnezeu este cauza directă a binelui nostru; pe cale de consecinţă, diavolul este cauza directă a păcatelor noastre”.
Este foarte logic: pe de o parte este Dumnezeu; dar desigur că noi facem binele de unii singuri, pe lângă ajutorul pe care îl avem de la Dumnezeu. Deja totul devine caraghios.
Dar vom trece la a treia obiecţie:
„Mai departe, filosoful”, prin care el înţelegea marea autoritate, Aristotel, „într-un capitol al Eticii spune: trebuie să existe un principiu extern al deliberării umane. Acum, deliberarea umană nu este doar despre lucruri bune, ci şi despre lucruri rele. Din acest motiv, la fel cum Dumnezeu îl mişcă pe om pentru a delibera spre bine şi astfel este cauza directă a binelui, la fel diavolul îl influenţează pe om spre rău şi drept urmare este cauza păcatului.”
După care va întoarce totul cu susul în jos şi ne va arăta ce este adevărul. Astfel, el afirmă: „Dimpotrivă, Augustin demonstrează că în afara propriei voinţe nimic nu face ca mintea unui om să devină o sclavă a dorinţelor sale. Omul, însă, nu devine sclav al dorinţelor decât prin păcat; drept urmare, cauza păcatului nu poate fi diavolul, ci doar voinţa omului singură.”
Şi mai apoi oferă răspunsul său:
„Consider că păcatul este o acţiune şi astfel un lucru poate fi o cauză directă a păcatului în acelaşi fel în care oricine este în mod direct cauza unei acţiuni, iar aceasta se poate întâmpla doar prin mişcarea principiului propriu acelei acţiuni spre acţiune. Acum, principiul propriu al unei acţiuni păcătoase este voinţa, din moment ce fiecare păcat este voluntar. Pe cale de
36
consecinţă, nimic nu poate fi în mod direct cauza păcatului, cu excepţia a ceea ce mişcă dorinţa spre acţiune.”
Nu există nimic de felul acesta la Sfinţii Părinţi. Aceasta este demonstraţia logică după schema ABC, adică o argumentaţie silogistică.
„Acum, voinţa, după cum am afirmat mai înainte, poate fi mişcată de două lucruri: mai întâi de obiectul său, în măsura în care, aşa cum se spune, partea doritoare, care percepe, mişcă partea apetitivă; în al doilea rând, de acel agent care mişcă voinţa interioară să dorească, iar aceasta nu este altceva decât voinţa însăşi sau Dumnezeu, după cum am arătat mai sus. Acum, Dumnezeu nu poate fi cauza păcatului, aşa cum am afirmat mai înainte. Drept urmare, rezultă că din acest punct de vedere voinţa omului singură reprezintă cauza directă a căderii sale în păcat” ş.a.m.d.
El continuă să răspundă obiecţiilor, nefăcând altceva decât să arate că a împărţit/disecat această problemă, despre cum acţionează în noi păcatul, care este foarte simplă. Sfinţii Părinţi nu vor aborda astfel problema şi nu o vor fărâmiţa. Ei vor expune la modul general problema felului în care un om păcătuieşte. Aceasta nu este o temă care trebuie mărunţită, deoarece este o întreagă problemă, foarte existenţială. Trebuie să ştim cum acţionează păcatul şi dacă diavolul acţionează asupra noastră şi cum o face. Dar când fărâmiţezi lucrurile astfel, te poţi lăsa apoi comod pe spate, foarte mulţumit că ai gândit astfel lucrurile. Aceasta este o abordare foarte diferită de abordarea patristică ortodoxă. Deja ai pus întrebări care încep să despice destul de tare firul în patru.
De pildă, apare întrebarea: „Dacă ar fi păcătuit Eva şi nu Adam, atunci s-ar mai fi moştenit păcatul originar la copii?”.
37
Dacă Eva ar fi păcătuit, iar apoi Adam nu ar fi urmat-o, am mai fi căzut noi? Am mai avea păcatul originar? Ar fi omul nemuritor? Este în bună măsură, ei bine, o întrebare abstractă, la care cine s-ar fi gândit? Şi avem obiecţia: „Se pare că, dacă Eva şi nu Adam ar fi păcătuit, atunci copiii ar fi moştenit oricum păcatul originar. Pentru că noi am moştenit păcatul originar de la părinţii noştri, în măsura în care am fost cândva în ei potrivit cuvântului Apostolului atunci când spune: toţi au păcătuit în el. Acum un om preexistă în mama sa la fel cum există şi în tatăl său, iar din acest motiv un om ar fi moştenit păcatul originar din partea mamei sale la fel ca şi din partea tatălui său.”
Din nou, obiecţia a doua:
„Dacă Eva şi nu Adam ar fi păcătuit, atunci copiii lor ar fi fost susceptibili de suferinţă şi moarte, din moment ce mama este aceea care furnizează materia generării, după cum afirmă Aristotel. Iar moartea şi tendinţa spre suferinţă sunt rezultatele necesare ale materiei. Tendinţa spre suferinţă şi necesitatea morţii sunt pedepsele pentru păcatul originar. Din acest motiv, dacă Eva şi nu Adam ar fi păcătuit, atunci copiii lor ar fi moştenit păcatul originar.
Obiecţia a treia: Mai departe (Sf. Ioan) Damaschin susţine că Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Fecioarei din care S-a născut Hristos fără păcatul originar, curăţind-o. Dar această curăţare nu ar fi fost necesară dacă păcatul originar nu ar fi fost moştenit de la mamă. Drept urmare, corupţia păcatului originar a fost moştenită de la mamă, astfel încât, dacă Eva ar fi păcătuit, copiii ei ar fi moştenit păcatul originar chiar dacă Adam nu ar fi păcătuit.”
Toma din Aquino va susţine punctul de vedere contrar: „Dimpotrivă, Apostolul spune: printr-un om a intrat păcatul
38
în lume. Acum, dacă femeia ar fi transmis păcatul originar copiilor ei, el ar fi spus că a intrat prin doi oameni, deoarece ar fi păcătuit amândoi, sau mai degrabă că ar fi intrat printr-o femeie, din moment ce ea a păcătuit prima. Ca urmare, păcatul originar este transmis copiilor nu de mamă, ci de tată. Afirm că soluţia la această problemă este clarificată de ceea ce s-a spus, deoarece s-a afirmat că păcatul originar este transmis de primul părinte în măsura în care el este mişcătorul pentru procreere, şi din acest motiv s-a spus că, dacă ar fi cineva care s-ar naşte doar material din trupul uman, atunci acea persoană nu ar moşteni păcatul originar. Este clar astfel că în opinia filosofilor principiul activ al generării este de la tată, în timp ce mama furnizează materia. În concluzie, păcatul originar este dobândit nu de la mamă, ci de la tată, aşa încât, dacă Eva şi nu Adam ar fi păcătuit, copiii lor nu ar fi moştenit păcatul originar. Pe când, dacă Adam, şi nu Eva ar fi păcătuit, ei l-ar fi moştenit.”
După care Toma răspunde unor obiecţii la o problemă care este în mod evident dincolo de cunoaşterea noastră, deoarece Dumnezeu a lăsat lucrurile astfel. Nu este sarcina noastră să speculăm asupra acestor probleme fără relevanţă pentru mântuirea noastră şi care nu fac altceva decât să arate că ai timp de pierdut în fotoliul academic pentru a discuta chestiuni sterile. Este o problemă complet inutilă, iar el crede că a descoperit răspunsuri. Din felul în care gândeşte poţi vedea limpede că este o abordare foarte, foarte diferită de duhul Sfinţilor Părinţi care nu merg de la un silogism logic la altul. Aici este doar logică şi Toma ajunge uneori la concluzii pur şi simplu ridicole doar prin urmărirea logicii.
Aşadar, putem vedea că aici iar el reprezintă culmea scolasticismului avem de-a face cu o sistematizare a învăţăturii creştine prin care, în fapt, învăţătura creştină este subordonată logicii. Logica însăşi depinde, însă, bineînţeles,
39
de punctul de plecare. Iar ei cred că pornesc de la revelaţia creştină primară. Vom vedea în curând că există tot felul de alte influenţe care îşi pun amprenta asupra raţiunii.
În sistemul scolastic, logicitatea devine primul criteriu al adevărului, în timp ce originea vie a credinţei ocupă locul secundar. Acesta este şi motivul pentru care mai târziu oamenii au ajuns s-o urască atât de mult, deoarece simţeau că este un cadru complet osificat în care nu mai există niciun fel de viaţă, ci doar dezbateri sterile despre probleme care nu preocupă pe nimeni. Atunci când se discută probleme reale, scolastica le nivelează şi stoarce toată viaţa din ele. Din cauza acestei influenţe, un occidental începe să piardă legătura sa vie cu Adevărul. Şi astfel creştinismul este redus la un sistem, la nivelul uman, iar aceasta este una din rădăcinile principale ale greşelilor de mai târziu din Apus, care pot fi, în fapt, rezumate ca fiind încercarea de a realiza prin eforturi umane ceva mai bun decât creştinismul.
În legătură cu acest subiect, Dostoievski descrie foarte precis ce au făcut papii, adică încercarea Bisericii Romei de a realiza, prin propriile forţe, ceva mai bun decât Ortodoxia, în legenda Marelui Inchizitor, din romanul „Fraţii Karamazov”.
Un astfel de exemplu îl reprezintă renumitul „argument pentru existenţa lui Dumnezeu” propus de Anselm, care a inventat această metodă pentru a demonstra existenţa lui Dumnezeu. După cum veţi putea vedea, este un argument foarte inteligent, dar nu demonstrează nimic. El se întreabă „Ce este Dumnezeu?” şi răspunde: „Dumnezeu este o fiinţă faţă de care nimic mai mare nu poate fi conceput.” Dar chiar şi un ateu va spune: „Ei bine, dacă există un Dumnezeu, da, aşa e, El trebuie să fie mai mare decât orice există sau decât orice poate fi conceput, deoarece nu există nimic mai mare decât Dumnezeu, conform celor care cred în El.”
În al doilea rând, existenţa este cu certitudine un atribut pozitiv şi ceva ce trebuie să aparţină cuiva ce este mai mare
40
decât orice altceva ce poate fi conceput, nu-i aşa? Şi vă veţi gândi, desigur, că dacă un lucru este mai mare decât orice altceva, trebuie să fie ceva existent deoarece este ceva pozitiv, iar ceva ce nu există nu poate fi mai mare decât ceva ce există. Apoi Anselm afirmă că acel ceva faţă de care nimic mai mare nu poate fi conceput trebuie să aibă existenţa ca unul din atributele sale care îl fac să fie mai mare decât orice poate fi conceput. Din acest motiv, trebuie să existe. Deci, Dumnezeu există.
Şi după cum puteţi vedea, acest om vă trage pe sfoară. Dacă deja credeţi, veţi putea spune: da, este un argument foarte drăguţ. Poţi dovedi credinţa prin legile minţii. Dar, dacă nu crezi, te simţi păcălit de aceste aşa-zise dovezi, deoarece nu eşti dispus să accepţi, în primul rând, că acest lucru este ceva mai mult decât o lucrare a imaginaţiei. În acest raţionament putem deja vedea seminţele subiectivismului care va apărea mai târziu în Apus.
Acesta este exact acelaşi tip de metodă pe care a folosit-o Descartes, când a încercat să demonstreze propria sa existenţă, spunând: „Gândesc, deci exist”. Acelaşi lucru l-a făcut şi Metoxis Makrakis când a afirmat că el este primul om din istoria Ortodoxiei care a demonstrat existenţa Treimii, ca şi cum înainte de el Părinţii şi-au pierdut vremea, iar el era primul care avea suficientă inteligenţă şi înţelegere a filosofiei pentru a demonstra ce nu au putut să demonstreze Sfinţii Părinţi.
Makrakis are întocmai acelaşi tip de mentalitate: „Prin propriile mele eforturi, vă voi oferi explicaţia adevărată a lucrurilor, vouă, oamenilor simpli, care credeaţi în orice vi se spunea.” Tocmai acest lucru încearcă să-l facă filosofi precum Anselm. Avem din nou de-a face cu duhul care încearcă să îmbunătăţească creştinismul, încercând să accepte nu cum făceau Sfinţii Părinţi, prin credinţă simplă, ci prin demonstraţii. În fapt, Anselm era influenţat de toate aceste curente, în special de Aristotel, care avea o mare autoritate în acele timpuri,
41
deoarece avea un soi de filosofie universală. Viziunea sa asupra naturii era considerată a fi adevărul absolut.
Aşadar, acesta este primul punct: scolasticismul, prin care raţiunea umană devine criteriul ultim în locul Tradiţiei. Şi exact în acest punct Roma s-a despărţit de Biserica Ortodoxă. Dar aceasta este doar o parte din tabloul complet a ceea ce s-a petrecut în Evul Mediu.
Plăsmuirile romaneşti
S-a mai întâmplat ceva. Tradiţia ortodoxă nu a fost doar raţionalizată, ci a fost amestecată cu elemente de roman de aventură. În vieţile sfinţilor ortodocşi a intrat un element din legendele păgâne, astfel încât, dacă citeşti viaţa unui sfânt ortodox, iar apoi citeşti aceeaşi viaţă într-o versiune latină, vei fi complet uimit. Să luăm doar un singur exemplu, viaţa Sfântului Hristofor, care este cunoscută. În realitate nu ştim atât de multe despre el, dar viaţa sa în linii mari o cunoaştem. A fost un ostaş şi a fost martirizat, supus la chinuri. Apoi există o serie de minuni în viaţa sa. Are chiar şi un toiag care a odrăslit, iar toate acestea există în tradiţia vieţilor sfinţilor ortodocşi.
Legenda de Aur, o carte scrisă în engleză în secolul al XIII-lea, este o compilaţie a vieţilor sfinţilor, la fel cum avem noi citirile zilnice din vieţile sfinţilor adunate de Sfântul Dimitrie al Rostovului. În fiecare zi există câte o viaţă a unui sfânt. Însă Legenda de Aur le transformă în basme. Aşadar, în secolul al XIII-lea, la apogeul Evului Mediu, înainte de Renaştere (când Ioachim de Fiore întreprindea toate acele schimbări), avem această viaţă a Sfântului Hristofor, dar alcătuită într-un asemenea fel, încât nu ştii despre cine este vorba.
Se pare că, potrivit acestei „vieţi”, Sfântul Hristofor a fost un fel de barbar care s-a hotărât să meargă în lume pentru a-l
42
căuta pe cel mai puternic rege din lume şi a-l sluji. El descoperă un rege puternic şi mare. Aşa cum se întâmplă întotdeauna, îl slujeşte pe rege şi este foarte fericit că îşi poate demonstra bărbăţia şi curajul şi se poate lupta pentru el. După care, la curtea regelui îşi face apariţia un menestrel genul acela de trubaduri care cutreierau lumea şi începe să cânte. Cântă despre diavol, îl menţionează pe diavol, iar de fiecare dată când pronunţă numele diavolului, regele îşi face semnul crucii. Aşadar, regele pare să fie un fel de creştin. Sfântul Hristofor este uluit: „De ce vă faceţi semnul crucii? De ce vă faceţi semnul crucii de fiecare dată când vorbeşte de diavol?”, întreabă el.
„Pentru că sunt creştin şi îmi este frică de diavol”, vine răspunsul.
„Frică de diavol! Asta înseamnă că diavolul trebuie să fie un rege mult mai puternic decât eşti tu: mă voi duce şi îi voi sluji diavolului”, spune Sfântul Hristofor. Aşadar, el pleacă în căutarea diavolului pentru a-i sluji lui, deoarece el este cel mai puternic rege. Într-un sfârşit, mergând pe drum dă peste cineva pe care îl întreabă: „Cine eşti tu?”
„Eu sunt diavolul”, răspunde acela.
„Bine, căci eu vreau să-ţi slujesc. Tu eşti cel mai puternic rege din lume.” Intră, deci, în slujba diavolului şi ia parte la diferite aventuri în mai multe locuri. Când ajung la o cruce, diavolul se dă înapoi dintr-odată, ezită şi o ia la fugă. Iar Hristofor îl întreabă: „De ce ai fugit? Credeam că eşti cel mai puternic rege din lume.”
„Nu, nu pot suporta crucea.”
„De ce?”
„Nu-ţi voi spune”
Iar Hristofor i-a răspuns: „Nu, dacă nu îmi vei spune, mă voi duce să caut alt rege mai puternic, deoarece tu nu eşti atât de puternic precum spui”. În acel moment diavolul îi spune că
43
a existat cineva care a murit pe cruce, de care el se teme, iar numele Aceluia este Hristos.
La care Hristofor spune: „Aşa deci… asta înseamnă că există un rege şi mai puternic. Mă voi duce să-i slujesc lui Hristos.” Şi pleacă în căutarea lui Hristos, ajungând la un sfânt călugăr, pe care îl întreabă: „Unde îl pot găsi pe Hristos?”. Călugărul, în schimb, îi vorbeşte despre Hristos. „Vreau să-i slujesc. Cum îl pot sluji?” întreabă Hristofor.
„Începe să posteşti!” îi spune călugărul.
„Nu pot să postesc.”
„Nu poţi să posteşti? Ei bine, atunci începe să te rogi.”
„Oh, dar nu pot nici să mă rog.”
„Ei bine, dacă nu poţi nici să te rogi, în cazul acesta mergi la un anumit râu, construieşte-ţi o colibă, stai acolo, aşteaptă-i pe oameni să vină şi trece-i râul. În felul acesta Îi vei sluji lui Hristos.”
S-a dus astfel la râu şi şi-a construit acea colibă. Într-o noapte agitată aude o voce plăpândă: „Hristofor, Hristofor!” De trei ori se duce afară dar nu vede pe nimeni, pentru ca în cele din urmă să vadă un copilaş foarte mic care stătea pe marginea râului şi care îi spune: „Hristofor, du-mă pe malul celălalt”. Aşa că îl aşază pe umerii săi, se apucă să treacă râul, dar între timp râul se umflă din ce în ce mai tare în timp ce copilaşul devine din ce în ce mai greu. Într-un final îi spune copilului: „Mă simt de parcă aş căra greutatea întregii lumi pe umerii mei.” Iar băieţelul îi răspunde: „Nu cari doar greutatea întregii lumi, ci Îl cari pe Creatorul lumii”.
După care el pleacă şi este martirizat.
Se poate observa cum este introdus în mod evident elementul de basm. Nu putem şti motivul. Poate că sunt influenţe păgâne, poate avem de-a face cu o imaginaţie foarte bogată. Oricum ar sta lucrurile, când acest element fantastic intră în scrierea vieţii unui sfânt, ea devine un basm inventat în
44
întregime. Acesta este motivul pentru care în icoanele catolice şi chiar în unele ortodoxe Sfântul Hristofor apare cu Hristoscopilul pe umerii săi, deoarece cuvântul „Hristofor” înseamnă „Cel care Îl poartă pe Hristos”. Astfel se realizează o interpretare literală şi se inventează o poveste pentru a se potrivi acesteia.
Există multe alte exemple de elemente picareşti în sursele catolice, chiar de la apogeul Evului Mediu din secolul al XIII-lea. Nu ne putem încrede în aceste izvoare. Mai ales că acesta este motivul pentru care cercetătorii de mai târziu au ajuns să fie neîncrezători faţă de aceste surse. Există, bineînţeles, legendele, precum cea a Graalului, care provin din legendele celtice, legende păgâne, Legenda de Aur…
Un nou concept de sfinţenie
Aşadar, putem observa cum în Evul Mediu raţionalismul şi logicismul înlocuiesc credinţa. Sau, mai bine spus, acaparează şi modelează credinţa, devenind standardele, în acelaşi timp în care îşi fac apariţia elemente fantastice.
Iar acum ajungem la un punct foarte important, poate chiar mai important decât scolasticismul, deoarece, într-un final, va contribui mult mai mult decât scolasticismul la venirea Antihristului. Ne referim, desigur, la conceptul de sfinţenie, care se transformă în ceva diferit faţă de concepţia ortodoxă despre sfinţenie. Cea mai bună ilustrare a acestei transformări o reprezintă viaţa lui Francisc de Assisi.
Omul acesta a fost atât de popular în fapt, extraordinar de popular încât, oriunde mergea, oamenii veneau la el cântând, comportându-se de parcă ar fi venit Hristos Însuşi. Stârnea peste tot un mare entuziasm, ceea ce arată că se mişca în spiritul vremurilor. Dacă ne uităm, însă, la viaţa sa, vedem cât de ciudată este ea, privită dintr-o perspectivă ortodoxă. Putem
45
merge până într-acolo încât să afirmăm că nu este nicidecum viaţa unui sfânt ortodox.
El a pus, pentru început, bazele unei nou stil de viaţă. A inventat regula sărăciei, deoarece într-o zi s-a citit în biserică fragmentul din Evanghelie despre sărăcie şi despre faptul că Apostolii nu aveau nimic cu ei când predicau, asta deşi mai târziu desigur că Apostolii luau cu ei bani. Prima oară când au mers câte doi în oraşe să predice evreilor nu au luat nimic cu ei. Iar Francisc a auzit asta şi s-a simţit chemat să inventeze o nouă regulă, un nou stil de viaţă, o regulă a sărăciei bazată pe Evanghelie, ca şi cum nu ar fi existat nicio tradiţie monastică înainte de el. Chiar atunci existau foarte mulţi sfinţi mari.
Bineînţeles că poate s-a uitat în jurul său, a văzut poate că mănăstirile erau corupte şi şi-a dorit ceva diferit. Însă este ceva extrem de îndoielnic să te gândeşti că vei face ceva cu totul nou, vei inventa o nouă regulă de viaţă, care nu se bazează pe Sfinţii Părinţi. Dacă nu era mulţumit de Părinţii Latini mai apropiaţi de el, putea să se întoarcă la Sfântul Ioan Casian, la Părinţii Egipteni, dar nu a făcut-o. A mers direct la Evanghelie, exact cum au făcut-o mai târziu şi protestanţii, şi a inventat pentru sine o regulă a sărăciei. Nu există nimic deosebit în asta. Bineînţeles că monahii sunt săraci, dar el a făcut din asta ceva cu totul special, la fel cum mai târziu îi vom vedea pe catolici că fac ceva special din Maica Domnului ca şi cum ar fi un fel de fiinţă nepământească.
Mai mult, Francisc şi-a dat sieşi şi ucenicilor nume noi. Nu aveau să mai fie numiţi pur şi simplu călugări, ci „penitenţii din Assisi” sau „menestrelii Domnului”, deoarece mergeau şi cântau. Aşadar, deja putem vedea că ei nu se mai comportă precum monahii şi asceţii din trecut, ci sunt mişcaţi de un spirit nou care se aseamănă foarte mult cu duhul vremurilor.
O întâmplare petrecută în anul 1223 este edificatoare, deoarece atunci Francisc s-a hotărât să sărbătorească într-o
46
nouă manieră Crăciunul. În biserica din Italia în care se găsea a reconstituit staulul de la Bethlehem, şi astfel a început închinarea la iesle din Biserica Latină. În jurul acestui moment a creat un fel de piesă de teatru care reprezintă începutul pieselor de teatru religios din Italia, contribuind astfel la intensificarea elementului dramatic. Deşi teatrul îşi are, bineînţeles, originea în acelaşi fenomen, nu vom atinge acum acest subiect.
Piesa de teatru religios, care îşi are originea de fapt în Liturghie, avea în centrul ei Împărtăşania şi temele religioase şi reprezenta o ajustare la noul duh al vremurilor, pentru a face religia mai interesantă, mai în acord cu viaţa cotidiană, mai apropiată de credincioşi, ca şi cum Ortodoxia nu ar fi suficientă.
Mai este ceva legat de aşa zisa sa „sfinţenie”. Unul dintre biografii săi afirmă că „însuşi ascetismul său era adesea îmbrăcat în hainele romantismului”. Aşadar, el o curta pe Doamna Sărăcie, se gândea la ea ca şi cum ar fi o persoană reală şi o tot peţea ca pe o logodnică. Acelaşi lucru îl face şi cu Sora Moarte şi, în general, recurge la tot felul de personificări.
Un eveniment foarte tipic pentru o mentalitate complet neortodoxă a survenit odată pe când Francisc era bolnav şi a mâncat carne. Un ortodox care nu este călugăr poate că va mânca, în timpul bolii, carne. Dacă o va face, se va pocăi pentru aceasta, se va gândi „Oricum, nu sunt bun” şi Îi va cere Domnului să fie iertat. Nu însă şi Francisc din Assisi. În loc de aceasta, el s-a dus să le predice oamenilor care se adunaseră, ca de obicei, cu miile. Le-a spus: „Opriţi-vă! Staţi aici până când mă voi întoarce.” Apoi s-a dus la o biserică din apropiere şi i-a obligat pe doi ucenici să facă ce le-a cerut: unul dintre ei i-a turnat în cap o găleată de cenuşă, iar al doilea i-a pus în jurul gâtului o funie şi l-a tras de ea în faţa oamenilor care aşteptau cu toţii să vadă ce se întâmplă. Şi astfel apare Francisc din Assisi târât de o funie, cu cenuşă pe capul său negru, în timp ce îi
47
priveşte pe oameni şi le spune: „Mă consideraţi un sfânt, dar eu am mâncat carne când am fost bolnav.”
Prin această afirmaţie el realizează un spectacol public prin care vrea să le spună oamenilor că el e cu adevărat foarte sfânt, iar dacă face o greşeală trebuie să o răscumpere astfel încât ei să creadă în continuare că este foarte sfânt. Putem vedea astfel cum Francisc deja joacă rolul unui om sfânt care trebuie să apară în faţa oamenilor ca pur, pe când un om cu adevărat sfânt s-ar pocăi şi ar considera că este cu atât mai bine dacă oamenii îl consideră rău.
Părintele G(herman): Ei bine, cred că acesta un bun exemplu: nebunii pentru Hristos fac în general exact contrariul. Se comportă nebuneşte pentru a fi smeriţi…
Părintele S(erafim): Desigur că oamenii care deja acceptaseră noile idei despre sfinţenie spun „Cât de smerit este acest om!”. Dar, în fapt, este vorba despre o smerenie falsă. Aceasta nu este smerenie. În realitate, cheia de înţelegere a smereniei sale este mândria, pentru că se gândeşte la sine ca la un om sfânt. „Nu găsesc în mine niciun păcat pe care să nu-l fi ispăşit prin spovedanie sau pocăinţă. Pentru că Domnul în mila Sa mi-a dat darul de a recunoaşte limpede în rugăciune când nu I-am fost pe plac şi când I-am fost pe plac” afirmă el. Ceea ce avem aici este mulţumirea de sine spirituală. „Sunt sfânt; am păcătuit, dar m-am răscumpărat pentru aceste păcate printr-un anumit număr de penitenţe şi prin faptul că m-am târât în faţa oamenilor, astfel încât acum ştiu că sunt pur.”
Pentru a observa diferenţele putem compara viaţa sa cu orice viaţă a unui sfânt ortodox, de pildă cu viaţa Sfântului Sisoe. Acesta se pregătea să moară, dar apoi a mai trăit o scurtă vreme. Când uceniciii lui l-au întrebat: „De ce te-ai întors?”, el
48
le-a răspuns: „Un înger mi-a spus că nu sunt pregătit; trebuie să mă pocăiesc şi mai mult”. Despre Sfântul Sisoe se presupunea că a dus o viaţă sfântă şi cu toate astea a afirmat: „Am încercat toată viaţa mea să-I fiu pe plac lui Dumnezeu, iar acum la sfârşit nu ştiu dacă I-am fost sau nu pe plac”. Iar Francisc ştia că i-a plăcut lui Dumnezeu. Acesta este deja duhul fariseilor.
Pe patul de moarte, Francisc a afirmat: „Acum mă cheamă Dumnezeu şi vă iert pe toţi, fraţilor, atât pe cei de aproape, cât şi pe cei de departe, de toate greşelile şi răutăţile, şi vă şterg păcatele atât cât îmi stă în putere”. El nu era preot, aşa că până şi în sensul acesta indirect nu avea niciun fel de putere. Mai bine zis, Francisc avea un fel de a-şi atribui o putere a sfinţeniei prin care putea ierta păcatele oamenilor o concepţie complet neortodoxă. Ultimele sale cuvinte au fost: „Am făcut ceea ce a trebuit să fac. Mă întorc la Dumnezeu. Mila Domnului fie asupra voastră.” Adică: „Sunt perfect. Am făcut-o, am terminat, sunt perfect justificat.”
Simptomatic pentru tipul acesta de sfinţenie este o întâmplare din viaţa sa, când i-ar fi apărut Hristos la rugăciune şi i-ar fi oferit orice şi-ar fi dorit. Deja suntem în povestirile romantice şi în basme: „Pune-ţi trei dorinţe”.
Familiaritatea aceasta a unui sfânt cu Dumnezeu reprezintă o marcă a prelestului, a înşelării duhovniceşti. Fiind foarte împovărat de iubirea sa pentru oameni, Francisc a cerut o indulgenţă completă pentru toţi aceia care se spovedesc şi vizitează capela sa, aflată în centrul ordinului său. Iar Hristos a fost de acord, dar a precizat că Papa trebuie să ratifice acest lucru. Papa a făcut asta şi de atunci pe 2 august poţi obţine o iertare totală a păcatelor dacă te duci la capela sa şi te spovedeşti, ceea ce înseamnă că nu trebuie să suporţi consecinţe temporare sau temporale pentru păcatele tale. Un întreg nou sistem de indulgenţe este deja pus la punct în secolul al XIII-lea.
49
Părintele G: În revista pentru copii a Mitropoliei au publicat o viaţă a Sfântului Francisc, intitulată „O viaţă tânără”. Copii ortodocşi citesc această viaţa alături de viaţa Sfântului Serafim. Pot fi ele unite?
Părintele S: Dar cea mai izbitoare trăsătură a acestei aşa-numite „sfinţenii”, în fapt cea mai izbitoare caracteristică a înşelării sale, este aceea că L-a urmat pe Hristos doar într-o manieră exterioară. Când şi-a strâns primii săi ucenici, la început, cred, şapte şi apoi doisprezece, i-a adunat şi i-a trimis doi câte doi să răspândească Evanghelia: el a mers în Franţa, pe alţi doi i-a trimis în Anglia, în Italia ş.a.md. El a folosit exact cuvintele Evangheliei: vă trimit doi câte doi să propăvăduiţi iertarea păcatelor. Mai întâi i-a trimis în ţările creştine şi abia mai târziu i-a îndreptat spre ţările păgâne, ca şi cum ar propovădui o nouă Evanghelie, ca şi cum nu s-ar fi făcut deja acest lucru, ca şi cum el ar fi un nou hristos care îşi trimite proprii oameni pentru a răspândi Evanghelia. Aceste ţări aveau deja episcopii şi preoţii lor, toată ierarhia, dar el îi trimite în aceste ţări care aveau deja conducere creştină pentru a predica evanghelia sa. S-au dus într-adevăr şi au pus bazele ordinului franciscan.
Mai mult, chiar înainte de a muri i-a fost adusă pâine. A binecuvântat pâinea, a rupt-o şi le-a dat-o ucenicilor săi. Viaţa Sfântului Francisc ne spune că a comemorat cina cea de taină pe care a luat-o Domnul cu ucenicii săi pentru ultima oară. În felul acesta le-a oferit şi el o „cină de taină”.
S-a mai întâmplat ceva foarte interesant cu el în momentul când i-au apărut stigmatele, adică urmele rănilor lui Hristos, în mâini, pe coastă şi la picioare. Înainte de a se alege cu aceste semne care în Biserica Catolică sunt considerate un semn autentic de sfinţenie el s-a rugat să sufere ceea ce a suferit Hristos în trup şi în suflet, „ca să simt pe cât îmi este cu putinţă în toată fiinţa mea acea iubire infinită cu care Tu ai
50
ars, oh, Fiule al lui Dumnezeu, şi care Te-a făcut să suferi atâtea chinuri pentru noi, păcătoşii.”
Este o insolenţă, ceva de negăsit la adevăraţii sfinţi: să dorească să aibă însăşi iubirea lui Dumnezeu şi să dorească să sufere ceea ce a suferit El în trupul Său. Aceasta nu este o râvnă duhovnicească, ci o căutare a unor senzaţii trupeşti şi o mare mândrie în a dori să simţi ceea ce simte Dumnezeu. Puteţi face o comparaţie între episodul acesta şi orice apariţie a lui Hristos în faţa sfinţilor. I-a apărut, de pildă, Sfântului Serafim de Sarov când se afla ca diacon în biserică, deşi Sfântul Serafim nu s-a rugat „Arată-mi-Te!” sau „Fă-mă să simt ceea ce ai simţit Tu!”. Se ruga în biserică şi Hristos i-a apărut, dar el nici măcar nu a dorit să vorbească despre asta.
Mai apoi, când Francisc a primit stigmatele, a avut viziunea unui serafim cu un Hristos crucificat suprapus peste el. Serafimul s-a apropiat şi a început să răspândească raze care i-au dat stigmatele. Potrivit vieţii sale, în acel moment Francisc s-a simţit complet transformat în Iisus, ceea ce reprezintă o blasfemie. Aici se găseşte rădăcina întregii spiritualităţi catolice: acest sentimentalism, că Iisus vine la mine: „Sunt una cu El, iar El este una cu mine”. Toate acestea sunt prelest (înşelări).
Mai târziu, cum era de aşteptat, ucenicii săi l-au numit „noul Hristos”. Într-una din vieţile sale se spune că – (Sf.) Ignatie Briancianinov cita adesea acest pasaj atunci când a murit, Francisc a fost ridicat la ceruri, iar Dumnezeu, care îl ţinea în braţe, nu ştia cine este mai mare, Francisc sau Fiul Său.
Acest tip de sfinţenie şi de spiritualitate este deja mult mai nociv decât scolasticismul. Poţi avea raţionalişti care predau în seminarii şi încă să mai păstreze sfinţenia, încât să rămâi legat de rădăcinile spiritualităţii, însă când însuşi criteriul spiritualităţii este strâmb, denotând infatuare şi mândrie, atunci lucrurile se distrug de la rădăcină. Aşadar este clar că tipul acesta de spiritualitate şi trebuie să aveţi în vedere că suntem deja în anul 1200, la 150 de ani
51
de la schismă este atât de diferit de cel răsăritean, încât nu mai este posibil un contact. Iată ce numim o persoană înşelată. Ar fi un exemplu clasic de om care trăieşte în prelest.
Este evident că toate acestea au fost strâns legate de imaginaţia foarte bogată a lui Francisc. Nu ştim nici măcar legile care acţionează în toate aceste domenii, dar este vorba de însuşiri corupte. Chiar dacă nu este vorba chiar de magie neagră, ele sunt foarte legate de tărâmurile întunecate ale psihicului, ca atunci când apar morminte şi tot felul de alte imagini.
Dar lucrurile se înrăutăţesc. Discipolii lui Francisc reprezintă un caz interesant deoarece odată cu ei ajungem la concluzia logică a acestui nou tip de spiritualitate, a acestui nou tip de sfinţenie. Ei observă că a apărut un nou duh în lume, o nouă spiritualitate. Unul dintre ei îl numeşte pe Francisc chiar „noul Hristos”.
Astfel, unul dintre discipolii săi, Ioachim de Fiore, este cel care propune pentru prima dată această idee a venirii unei „A treia ere, a Duhului Sfânt”, care reprezintă punctul de plecare al tuturor filosofiilor moderne ale progresului, hiliasmului şi New-Age-ului. El însuşi a primit această revelaţie într-o viziune. Nu a fost o descoperire conceptuală. Există o carte foarte interesantă, „Meaning in History”, care prezintă filosofia istoriei îmbrăţişată de diverse popoare începând din Evul Mediu şi până în timpurile moderne. Autorul afirmă următoarele:
„A existat un moment hotărâtor în istoria bisericii creştine când un abate italian, un profet şi un sfânt renumit, un om educat în cea mai strictă disciplină a ordinului cistercian, după studii şi meditaţii dificile în sălbăticia munţilor din Calabria, a primit o revelaţie de Cincizecime (1190 şi 1195).”
În fapt, el nu era un ucenic autentic al lui Francisc. În acelaşi timp el „îi arată semnele vremurilor în lumina Apocalipsei Sfântului Ioan”.
52
„Când m-am trezit la răsăritul soarelui, am luat Apocalipsa Sfântului Ioan. Acolo, dintr-odată, ochii duhului mi-au fost izbiţi de luciditatea străvederii şi mi-a fost revelată împlinirea acestei cărţi şi concordanţa dintre Vechiul şi Noul Testament.”
Drept urmare, Ioachim de Fiore avea o nouă interpretare a ceea ce înseamnă Vechiul şi Noul Testament.
„Schema generală de interpretare a lui Ioachim de Fiore se bazează pe doctrina Treimii. Există tipuri de religii care apar în trei epoci şi în care se manifestă succesiv cele trei persoane ale Treimii. Prima este a Tatălui, a doua a Fiului, iar a treia a Sfântului Duh. (Ultima abia începe acum, i.e., spre sfârşitul secolului al XII-lea şi avansează spre eliberarea totală a duhului.) Evreii erau robi sub legea lui Dumnezeu-Tatăl.” Acesta este Vechiul Testament. „Creştinii celei de-a doua perioade erau, deşi într-o măsură incompletă, liberi şi duhovniceşti în comparaţie cu moralitatea legalistă a primei epoci. În cea de-a treia epocă, cuvintele profetice ale Sfântului Pavel, pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim, vor deveni adevărate. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. (1 Cor. 13:9-10)”
Iar Ioachim afirmă: „Deja putem simţi dezvăluirea eliberării finale a Duhului în toată plenitudinea sa. Prima epocă a fost inaugurată de Adam în frică şi sub semnul legii. După Avraam a dat roade şi s-a împlinit în Iisus Hristos. A doua epocă a debutat cu Uzia în credinţă şi smerenie sub semnul evangheliei. Începând cu Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, a dat roade care se vor pârgui în vremurile viitoare. A treia epocă a fost inaugurată de Sfântul Benedict (pentru că era foarte orientat spre monahism n.a.) în dragoste şi bucurie sub semnul
53
Duhului. Se va sfârşi odată cu reapariţia lui Ilie la sfârşitul lumii”. Epocile se suprapun.
„Prima religie este din punct de vedere istoric o ordine a celor căsătoriţi”, Vechiul Testament, „care se bazează pe Tatăl; a doua este o ordine a preoţilor, care se bazează pe Fiul; a treia este o ordine a călugărilor, care se bazează pe Duhul Adevărului. Prima epocă este dominată de sudoare şi muncă, a doua de învăţare şi disciplină, a treia de contemplaţie şi slavă… Vremurile care au trecut înaintea legii şi sub har au fost la fel de necesare ca şi epoca care va veni şi care va duce la împlinire aceste epoci pregătitoare. Legea fundamentală a istoriei mântuirii este progresul continuu de la litera Vechiului şi Noului Testament la spirit, în mod analog transformării miraculoase a apei în vin.”
„Astfel, vremurile care vor veni, ale Duhului Sfânt, sunt prefigurate succesiv în prima şi a doua eră a Tatălui şi a Fiului, care corespund foarte strict. Fiecare personaj şi eveniment din Vechiul Testament, dacă este înţeles spiritual, reprezintă o promisiune şi un simbol al unui personaj şi eveniment din Noul Testament. Această corespondenţă poate fi citită şi ca o succesiune. Anumite evenimente şi personaje din Vechiul Testament sunt contemporane spiritual cu anumite evenimente şi personaje din Noul Testament, prin aceea că au o poziţie şi o semnificaţie istorică în acord cu ele. Astfel, de pildă, botezul lui Ioan cu apă reapare întărit în botezul lui Ilie cu foc de către Duhul Sfânt, care înghite tot ce este carnal şi în literă. Acest întreg proces, al unei consummatio progresive, este în acelaşi timp un proces continuu de designatio, care invalidează promisiunile şi înţelesurile precedente. Perioadele fiecărei religii trebuie să fie recunoscute, totuşi, nu prin ani de sine stătători, ci prin generaţii care concordă nu prin lungimea lor, ci prin numărul lor, fiecare dintre ele având cam 30 de ani. Numărul
54
30 nu are o bază naturală, ci spirituală. Se referă la perfecţiunea Treimii, a Dumnezeului Tată şi la Iisus care avea 30 de ani când şi-a câştigat primii săi filii spirituales. Potrivit calculelor lui Ioachim (bazate în special pe Apocalipsă 11.3 şi 12:6; Matei 1:17) generaţia sa era a 40-a, iar discipolii săi presupuneau că, după încă două generaţii, adică în 1260, se va ajunge la finalul lumii. Frederic al II-lea va fi Antihristul, iar frăţia franciscană va da liderii providenţiali ai noii şi ultimei religii, care va încheia istoria prin judecata şi învierea finală. În cadrul timpului istoric, scopul şi înţelesul istoriei mântuirii îl reprezintă realizarea fără compromisuri a preceptelor şi învăţămintelor evanghelice, în special Predica de pe Munte.”
„Ceea ce reprezintă o noutate revoluţionară în concepţia lui Ioachim asupra istoriei mântuirii se datorează metodei sale profetico-istorice de interpretare alegorică. În măsura în care este alegorică şi tipologică, nu reprezintă o noutate, ci doar o aplicare coerentă a exegezei patristice tradiţionale. Dar această exegeză i-a slujit imaginaţiei incredibil de fecunde a lui Ioachim nu pentru nişte scopuri statice i.e., morale şi dogmatice ci pentru o înţelegere dinamică a Apocalipsei, printr-o corelaţie esenţială între Scriptură şi istorie şi interpretările lor respective. Una trebuie să o explice pe alta dacă, pe de o parte, istoria este cu adevărat sfântă şi plină de înţeles religios, şi dacă, pe de altă parte, Evanghelia este rotulus in rota sau axa centrală a evenimentelor din lume. Admiţând că istoria este o istorie a mântuirii şi istoria bisericii este modelul ei, atunci singura cale pentru a o înţelege religios sunt Sfintele Scripturi, a căror concordanţă îi dovedeşte lui Ioachim nu o doctrină absolută, ci o structură inteligibilă a unui proces istoric. Pe baza credinţei simple în caracterul revelat al Scripturii, Ioachim a putut desprinde o înţelegere strict religioasă a istoriei şi, pe de altă parte, a descoperit în istoria actuală prezenţa ascunsă a unor categorii religioase.
55
Această încercare de a explica religios istoria şi Apocalipsa Sfântului Ioan istoric nu reprezintă nici mai mult nici mai puţin decât o elaborare complexă a presupoziţiei creştine că biserica este trupul lui Hristos şi, drept urmare, istoria ei este în mod intrinsec religioasă şi nu doar un subcapitol al istoriei lumii.
Din moment ce istoria după Hristos încă se desfăşoară şi s-a revelat ca având un sfârşit, împlinirea vremurilor nu va mai fi concepută în mod tradiţional ca un eveniment unic al trecutului, ci ca un eveniment ce trebuie să se întâmple în viitor. Din această perspectivă, biserica, de la Hristos şi până astăzi, nu reprezintă o fundaţie veşnică, ci o prefigurare imperfectă. Astfel, interpretarea istoriei devine în mod necesar profeţie, iar o înţelegere corectă a trecutului depinde de perspectiva corectă asupra viitorului, în care semnificaţiile precedente ajung la sfârşit. Acest sfârşit nu survine dincolo de timpul istoric, la sfârşitul lumii, ci în ultima epocă istorică. Schema eshatologică a lui Ioachim constă nu într-un mileniu simplu şi nici într-o simplă aşteptare a sfârşitului lumii, ci într-un eshaton cu două etape: o ultimă fază istorică a istoriei mântuirii, care precede eshatonul transcendent al noii ere, inaugurată de a doua venire a lui Hristos. Împărăţia Duhului este ultima revelaţie în timp a scopului lui Dumnezeu pentru oameni. Pe cale de consecinţă, instituţia papalităţii şi ierarhia bisericească sunt limitate la a doua epocă, ceea ce implică o revizuire radicală a doctrinei catolice a succesiunii de la Sfântul Petru până la sfârşitul lumii. Biserica existentă, deşi fondată de Hristos, va trebui să se supună bisericii care va veni, a Spiritului, atunci când istoria mântuirii va atinge plenitudinea sa. Această ultimă tranziţie implică, de asemenea, abolirea predicilor şi tainelor, puterea mediatoare devenind depăşită atunci când ordinea spirituală va fi realizată, şi în care cunoaşterea lui Dumnezeu va fi prin vedere directă şi contemplaţie. Semnificaţia reală a tainelor nu este, după cum credea Augustin, aceea a unei realităţi transcendente, ci
56
o indicaţie a unei potenţialităţi care se realizează în cadrul istoriei.”
„Făcând parte din a doua epocă, Ioachim nu a tras niciun fel de concluzii revoluţionare din viziunea sa istoricoeshatologică. Nu a criticat biserica vremurilor sale, iar interpretarea sa a îngerului Apocalipsei (Apoc. 7:2) şi a novus dux (noului lider), menit să reînvie religia creştină, nu însemna că dorea o reorganizare revoluţionară a instituţiilor şi tainelor existente. Pentru el nu însemna altceva decât că va apărea un lider mesianic, indiferent cine va fi el, care va aduce o renaştere spirituală de dragul Împărăţiei lui Hristos, revelând, dar nu abolind, ceea ce a fost ascuns până acum în personajele şi tainele importante. Concluziile revoluţionare au fost desprinse mai târziu de cei din secolul al XIII-lea şi al XIV-lea, de Spiritualii Franciscani, care au văzut în Ioachim un nou Ioan Botezătorul, care îl încununa pe Sfântul Francisc ca pe novus dux al ultimei religii, chiar ca pe noul Hristos. Pentru ei biserica oficială ajunsese într-adevăr la final. Respingând distincţiile mediatoare între preceptele stricte şi recomandările flexibile, ei au făcut o încercare radicală de a trăi o viaţă creştină într-o modestie şi sărăcie absolută, să transforme biserica într-o comunitate a Duhului Sfânt, fără papă, fără ierarhie clericală, fără taine, fără Sfânta Scriptură şi teologie. Regula Sfântului Francisc era pentru ei chintesenţa evanghelică. Motivaţia principală a mişcării lor era, la fel ca şi în cazul lui Ioachim, intensitatea aşteptării eshatologice, care îşi avea originea, la rândul ei, în corupţia epocii în care trăiau. Criteriul prin care judecau corupţia vremurilor lor şi înstrăinarea de Evanghelie era viaţa Sfântului Francisc. Şi, din moment ce Ioachim deja se aştepta ca peste două generaţii să aibă loc lupta dintre puterile spirituale şi cele ale răului, ucenicii săi puteau să vadă şi mai categoric în împărat pe Antihrist în cele din urmă, totuşi, un instrument
57
al providenţei pentru pedepsirea unei biserici anti-creştine care împiedica renaşterea sa prin persecuţia adevăraţilor urmaşi ai lui Hristos.”
… oameni, aceşti oameni se află pe un plan foarte înalt, ei se crucifică şi se nevoiesc foarte tare. Francisc nu a vorbit foarte mult despre asta.
Cum se face că apare acolo ideea unei a Treia Epoci? Evident, odată cu venirea lui Hristos, apare ceva nou în lume. Întreaga istorie a lumii este împărţită în două epoci: înainte şi după Hristos, pregătirea pentru Hristos şi desăvârşirea. Odată, însă, ce se pierde înţelegerea creştină a duhului lui Hristos creştinismul ca pregătire pentru viaţa de apoi atunci această noutate îl lasă pe om liber să speculeze.
Observăm cum scolasticii gândesc doar în funcţie de ceea ce le spune logica lor. Din momentul în care începi să speculezi cu ideea de noutate, începi să spui: „De ce nu am avea ceva nou? Creştinismul însuşi devine astfel rânced. Călugării noştri au devenit corupţi.” Împotriva acestor lucruri s-a ridicat Francisc. Dorea să trăiască o sărăcie mai curată. Drept urmare, odată ce din însăşi ideea de creştinism a fost îndepărtată ideea de tradiţie creştină, în mod logic a apărut ideea unui „nou” creştinism, o înflorire nouă a înţelepciunii, a spiritualităţii şi, în fapt, o nouă revelaţie. Trebuie să o repetăm: acesta este „Marele Inchizitor” al lui Dostoievski, construcţia unui creştinism mai bun decât a fost creştinismul.
Şi desigur că de aici provin protestantismul şi toate sectele de astăzi. Sursa credinţei nu mai este tradiţia ortodoxă, care s-a pierdut, ci fie raţiunea, fie viziunile. În acea epocă apar noile ordine în Biserica Catolică: dominicanii, franciscanii şi toţi ceilalţi, şi chiar şi ideea că aceasta reprezintă calea firească.
Cele două personaje pe care le-am discutat, Francisc şi Ioachim, vor fi foarte influente mai târziu. Oamenii se vor tot
58
întoarce la ideile lor, deoarece acolo se găseşte fermentul pentru epoca modernă.
Există câteva alte idei, mai puţin importante, dar care relevă o perspectivă foarte caracteristică pentru Evul Mediu.
Am uitat să precizez despre Ioachim că el sublinia că Împărăţia Spiritului este ultima revelaţie, adică mileniul sau hiliasmul, de unde aşteptarea hiliastă. Şi chiar a folosit expresia „Biserica Spiritului care va veni”.
Când ne uităm la arta medievală observăm ceva foarte interesant. Deşi iconografia şi stilul iconografic nu s-au dezvoltat complet în Apus, acest lucru s-a întâmplat totuşi în Italia. Acolo exista o tradiţie iconografică şi multe biserici din Ravenna şi din alte locuri erau pictate în tradiţia iconografică bizantină. Dar în Evul Mediu, orice rămăşiţă de tradiţie care s-a mai păstrat în Italia a început să fie alterată.
Vedem deja acest lucru la un pictor considerat a fi încă foarte tributar tradiţiei bizantine, şi anume Duccio, care a trăit la un secol după Francisc, la sfârşitul secolului al XIII-lea. În tablourile sale Hristos arată foarte plăcut liniştit şi calm, o evidentă influenţă bizantină. Însă deja acolo se pot observa figuri în care s-a introdus o notă umană. Sunt desenate foarte plăcut din punct de vedere psihologic, dar ele sunt plăcute prin comparaţie cu, ştiţi voi, toate crucificările sângeroase şi celelalte lucruri cunoscute.
Tabloul arată foarte liniştit şi calm, ca şi cum ar fi ceva bizantin. Dar Duccio a pictat înainte de marea schimbare. Mai sunt două tablouri relevante de-ale sale, „Crucificarea” şi „Maica Domnului cu Pruncul”. Dacă priveşte la ele deja poţi observa că feţele îngerilor sunt de oameni, nu de heruvimi. Nu au devenit decadenţi încă, dar sunt figuri de oameni care au trăsături psihologice foarte definite. Poate că a avut un model uman după care le-a pictat. Şi se poate observa tot acest interes uman. Oamenii se uită diferit, trişti, în toate direcţiile. Se pierde deja modelul
59
şi tipul de iconografie tradiţională şi apare un nou principiu. Următorul pictor despre care vom discuta, Giotto, a fost contemporan cu Duccio, şi el este foarte caracteristic pentru acea perioadă. De asemenea, el a fost strâns legat de Francisc, deoarece a primit însărcinarea să-i picteze viaţa pe pereţii bisericii din Assisi. Începând cu Giotto însă, după cum s-a exprimat un istoric, „pictura nu mai reprezintă un ecou al tradiţiei, ci s-a ridicat dintr-odată la demnitatea invenţiei… Arta nu mai lucrează acum după modele convenţionale, abstracte şi ideale. Modelele sale urmau să fie realităţile naturii… Reprezentarea vieţii reale urma să devină obiectul întregii picturi.” Din acest motiv s-a considerat că este vorba de o revoluţie artistică şi este foarte simptomatic că noul sfânt, noul tip de sfânt are deja un alt tip de icoană, care nu mai este o icoană, ci o pictură religioasă. Este o iconografie falsă. Un fals sfânt dă naştere unei iconografii false.
Giotto aduce multe elemente din viaţa cotidiană, iar acesta reprezintă începutul acelei tendinţe care se poate vedea mai ales în Renaştere, cu tablouri cu scene neobişnuite din viaţa cotidiană. Poţi vedea chiar o crucificare a lui Hristos în centrul Bolognei şi altele de felul acesta. Dar se poate sesiza din aceste picturi ale lui Giotto cât de multe s-a îndepărtat chiar şi de Duccio. Iată aici o pictură intitulată „Jelirea lui Hristos”. Dacă vă uitaţi la detalii veţi vedea că feţele sunt foarte…
Pr. G: Rele.
Pr. S: Într-un fel rele şi foarte stranii. Este încă o pictură religioasă, recognoscibilă ca atare, dar deja tabloul arată foarte ciudat, fără legătură cu stilul iconografic. Iar Francisc primeşte stigmatele, deja se află într-un soi de înşelare, iar aici, în tablou, vedeţi viziunea pe care a obţinut-o direct de la el.
Pr. G: Este demonică.
60
Pr. S: Hristos pe serafim, este ceva ciudat, demonic, o icoană a lui Francisc. Iar asta survine în acelaşi timp. Puteţi vedea deja toate aceste figuri diferite, pentru că el încearcă în mod evident să surprindă aspectul psihologic…
Pr. G: pământesc.
Pr. S:… aspectul pământesc al acestor oameni. Hristos este în mod clar încă Hristos, dar toţi ceilalţi oameni dimprejurul său, cu acele patimi, aceşti…
Pr. G: Nu sunt icoane.
Un student: Mai există o rămăşiţă aici pentru că se pot sesiza cele trei stele pe Maica Domnului, încă mai există ceva care pluteşte.
Pr. S: Dar vă vom arăta într-o altă conferinţă mai târziu ce s-a întâmplat în Renaştere, când arta a rămas complet fără busolă. Puteţi vedea deja aici motivul pentru care şi cum şi-a pierdut busola. Elementele pitoreşti ciudate încep să-şi facă apariţia şi însăşi ideea de icoană a unui sfânt aşa cum se găseşte el în rai se pierde. În loc de asta, sfântul este prezentat aici pe pământ ca o figură pământească. Încep să apară tot felul de lucruri pământeşti, iar în Renaştere vom vedea că până şi arta religioasă devine un vehicul pentru o cu totul altă religie.
Politica
Un ultim aspect la care ne vom referi în trecere îl reprezintă domeniul politic. Ideea unui imperiu bizantin s-a pierdut. Ce este imperiul? Imperiul nu este un soi de instituţie mistică, ci mai degrabă o instituţie politică prin care s-a reuşit
61
în mod providenţial răspândirea creştinismului. Odată ce imperiul a fost botezat şi a devenit creştin, împăratul trebuie să protejeze religia pentru poporul său şi să fie primul exemplu de viaţă creştinească. Astfel instituţiile au fost şi ele creştinate.
În lumea aceasta nu poate exista vreodată o societate creştină perfectă şi nu a existat ideea romantică de a face pe pământ o societate perfectă. Mai degrabă acesta a fost un ideal ceresc pe care tot ce era pământesc trebuia să-l reflecte. Dar acest ideal s-a pierdut complet în Apus, unde au existat, desigur, imitaţii politice.
În primul rând, în anii 800 a existat imperiul rival al lui Carol cel Mare, creat din capul locului ca să fie un rival pentru Bizanţ. Papa l-a ales deliberat pe Carol cel Mare în defavoarea (Sfintei) Irina Ateniana, care era în favoarea icoanelor, spre deosebire de Carol care era iconoclast şi pe deasupra mai susţinea şi filioque. Deja putem observa ceva foarte putred, mai ales că acest imperiu este cel care a dat naştere în Occident Sfântului Imperiu Roman.
În legătură cu acest aspect, Kireevski observă că „avem o Sfântă Rusie, deoarece există oameni sfinţi în ea, dar sfântul Imperiu Roman era sfânt prin el însuşi, şi nu era vorba de oameni sfinţi, fie ei sfinţi împăraţi sau oameni sfinţi. Era considerat sfânt deoarece instituţia însăşi era considerată a fi sfântă.” Aceasta este o încercare, care va reveni mult mai puternic mai târziu, de a sanctifica lumea. O instituţie pământească era concepută ca fiind sfântă.
Aproximativ în aceeaşi perioadă, efectul şi obiectivul Cruciadelor, deşi aveau la prima vedere scopul de a elibera Răsăritul de păgâni, erau practic de a supune Imperiul Bizantin şi de a realiza unirea cu Papa.
Dar cea mai profundă idee politică a întregului Ev Mediu a fost ideea papalităţii, sau mai precis monarhia universală a Papei. Înainte de schismă, undeva între secolele al VIII-lea şi al
62
X-lea a circulat acest document fals, „Donaţia lui Constantin”, care susţinea că împăratul Constantin i-a cedat autoritatea temporală Papei.
Acest document a fost inventat probabil din cauza faptului că Papa era deja văzut ca un personaj politic. Dar rezultatul a fost că Papa însuşi a început să fie perceput ca o autoritate temporală şi un fel de împărat în Apus, în parte şi din cauza faptului că aici imperiul fusese întotdeauna foarte slab. Aşa că autoritatea politică principală în Occident a fost, în fapt, Papa. Avem chiar şi teoriile unor gânditori medievali care afirmă că tot pământul din lume aparţine Papei. El îl oferă oamenilor exact ca în sistemul feudal. În teorie el stăpâneşte lumea şi pământul, nu doar domeniul spiritual.
Apogeul acestui curent de gândire a avut loc în anul aniversar 1300. Şi anul acesta (1975) este un an aniversar la Roma. În anul 1300 a fost un an aniversar, iar Papa Bonifaciu al VIII-lea s-a aşezat pe tronul lui Constantin, s-a împodobit cu sabia, coroana şi sceptrul şi a strigat: „Eu sunt Cezar! Eu sunt împărat!” Nu a fost o întâmplare, ci un simptom a ceva extrem de profund care curge în întreaga gândire modernă, şi anume căutarea unui monarh universal, a Antihristului.
Drept concluzie, putem spune că acest duh care străbate pictura, politica, teologia, filosofia şi spiritualitatea este un duh lumesc, al înşelării, al prelestului. Este un duh al începutului tuturor acelor lucruri care ni se par atât de ciudate astăzi la sfinţii apuseni, aşa numiţii „sfinţi” postschismă. Fanteziile neîntemeiate, dulcegăriile şi tot acel sentimentalism, imagini…
Pr. G: Lumeşti.
Pr. S:… care aparţin lumii, în care imaginaţia religioasă se întreţese cu interesele lumeşti. Iar toate acestea fac ca ruptura dintre Est şi Vest care a început deja în timpul lui Fotie şi a
63
lui Carol cel Mare, să devină acum definitivă. Astfel, noi nu ne putem întoarce pentru a ne uni cu această biserică fără ca ea să se curăţească în profunzime. Dar cum ar putea să facă acest lucru când concepţiile greşite sunt atât de înrădăcinate în mentalitatea ei şi în care însăşi ideea despre ce este un sfânt este greşită?!
În acest început de modernitate, în secolul al XIII-lea, găsim toate seminţele mentalităţii moderne. Iar istoria modernă înfloreşte logic din aceste seminţe. În esenţă, ea poate fi rezumată ca o căutare a unui nou creştinism, mai bun decât Ortodoxia, mai bun decât creştinismul Sfinţilor Părinţi pe care ni l-a dat Hristos.
Mai târziu, acesta va lua forme care trec prin ateism şi prin tot felul de credinţe neobişnuite, dar în esenţă rămâne aceeaşi căutare, iar sfârşitul lumii va fi creştin, deoarece Antihristul le va da lor o nouă religie, ceva ce nu va fi ceva străin de creştinism. Nu va fi un fel de păgânism, ci va fi ceva pe care toată lumea îl va accepta drept creştinism, dar va fi anti-creştin. Un înlocuitor pentru creştinism care neagă tocmai esenţa creştinismului.
Şi acesta este motivul pentru care istoria principală a revoltei împotriva lui Hristos nu este cu nimic mai prejos decât apostazia de care vorbeşte Sf. Pavel. Nu va fi prin mijloacele persecuţiei, cum s-a întâmplat la începuturi, ci prin preluarea creştinismului şi modificarea lui astfel încât nu va mai fi creştinism. Din acest motiv numim „dezvăluirea tainei fărădelegii” evenimentul ce pregăteşte venirea lui Antihrist.
Mai târziu vom vedea unele dintre aceste teme centrale ale întregii istorii moderne, care nu apar atât de bine conturate în unele epoci. O astfel de temă este căutarea monarhiei universale, a împăratului lumii, legată strâns de ideea papalităţii. O altă idee este cea a sanctificării lumii, a divinizării ei. Apoi este ideea hiliastă, conform căreia lumea aceasta atinge o semnificaţie
64
spirituală: Sfântul Imperiul Roman, Francisc cu sentimentul său că aparţine divinităţii.
Şi cea de-a treia şi cea mai evidentă transformare este aceea că omul Îl înlocuieşte pe Dumnezeu în calitate de criteriu al Adevărului. Acum este vorba de sentimentele sale, de logica sa, etc. Ulterior, vom vedea cum şi până la ce limite va ajunge acest curent de gândire în Renaştere, pentru ca mai târziu să avem o întreagă religie a omului. Dar deja în aceste epoci timpurii omul se aşază pe sine deasupra tradiţiei, deasupra divinului. Francisc se plasează pe sine chiar lângă Hristos, se transformă în Hristos.
Toate acestea reprezintă o pregătire pentru următoarea conferinţă, unde vom analiza ceea ce s-a întâmplat în perioada Renaşterii şi în cea a Reformei, când, spre deosebire de secolul al XIII-lea, considerat de umaniştii catolici de astăzi ca fiind vârful, efectiv apogeul creştinismului din Apus, se produce o îndepărtare de la el. Vedem că Renaşterea şi Reforma nu fac altceva decât să decurgă logic din aceeaşi apostazie, care a început cu această nouă spiritualitate, din secolul al XIII-lea.
65
CURSUL 3
RENAŞTEREA
Viaţa Sfântului Pavel de Obnora, pe care tocmai am ascultat-o, ne oferă o privire spre o civilizaţie aflată exact la polul opus civilizaţiei pe care o studiem acum, adică civilizaţia apuseană după schismă, începând cu Evul mediu.
În civilizaţiile ortodoxe tradiţionale, cum a fost Rusia, evenimente foarte asemănătoare se repetă. Vin invazii barbare, mănăstirile sunt devastate, uneori viaţa monastică înfloreşte, alteori decade, după care înfloreşte din nou. Se ridică sfinţi, diavolul atacă neîntrerupt, vin invazii din exterior. Toate acestea survin fără să strice armonia şi echilibrul de bază al civilizaţiei. La fel au stat lucrurile şi în Bizanţ, la fel şi în Apus, înainte de schismă.
Nu există nimic ce putem numi „nou”, deoarece, odată ce s-a impus creştinismul, odată ce a venit Hristos şi a fondat Biserica Sa, nu mai există nimic care să poată fi nou. Există doar pregătirea pentru sfârşitul lumii, pentru că oamenii care sunt pătrunşi de principiile tradiţiei ortodoxe nu mai aşteaptă nimic nou în această lume.
Pe de altă parte, aşa cum am văzut deja în ultima lecţie, în Apus, odată cu Evul Mediu târziu, cu scolasticismul, cu Francisc de Assisi, cu Ioachim de Fiore, cu influenţa romantismului în religie, cu noile idei politice, apare şi ideea că deja se întâmplă ceva nou. Se lucrează la îmbunătăţirea creştinismului. Apare o
66
căutare pentru un fel de „creştinism nou”, deşi nu se foloseşte încă acest concept.
Accentul acesta devine mai apăsat în perioada pe care o studiem acum, în Renaştere, epoca care urmează Evului Mediu, în linii mari anii 1300-1600. Vom descoperi în această perioadă că ceea ce a început fragmentar în Evul Mediu cunoaşte deja o răspândire puternică. Şi se întâmplă lucruri complet noi în istoria omenirii; sau dacă au mai existat înainte, acum sunt duse la un cu totul alt nivel.
Obiectivul acestor lecţii este, repet, de a înţelege motivul pentru care lumea arată astfel astăzi, de a vedea influenţele care ne-au format minţile, de a studia dezvoltarea mentalităţii moderne. De asemenea, scopul este ca prin acest curs să putem fi ortodocşi, ridicându-ne împotriva tuturor ideilor şi influenţelor false care au acţionat asupra noastră, pentru a vedea care este adevărata mentalitate şi învăţătură ortodoxă.
Din păcate, sfârşitul erei moderne, care a debutat cu schisma, a produs o generaţie de oameni complet ignoranţi faţă de trecut. O persoană care nu îşi cunoaşte trecutul devine foarte uşor victima mediului său, care se bazează în cazul nostru pe o filosofie anti-creştină. Ajunge astfel prin tot ceea ce îl înconjoară în această viaţă. Din acest motiv, noi încercăm să înţelegem lucrurile din jurul nostru dintr-un punct de vedere filosofic mai profund, astfel încât până şi muzica din supermarket să devină ceva filosofic. În cazul acesta concret, în spatele muzicii se găseşte o încercare de a ne stârni un anumit sentiment, care ne îndepărtează de Hristos.
Aşadar, scopul acestui studiu este o auto-apărare ortodoxă. Întregul curs reprezintă o noutate, prin aceea că este o examinare a istoriei moderne din punctul de vedere al Ortodoxiei. Toate cărţile de istorie sunt scrise din cu totul alte puncte de vedere. Fie încep cu ideea că a existat un Ev Întunecat după care a urmat epoca modernă „iluminată”, totul
67
fiind criticat din punctul de vedere al perspectivei moderne, ştiinţifice şi iluministe. Sau există o altă şcoală de gândire care susţine că standardul îl reprezintă creştinismul catolic, iar secolul al XIII-lea înseamnă apogeul istoriei, după care totul reprezintă o cădere. Mai există şi alte puncte de vedere.
Perspectiva noastră, însă, este ortodoxă. Şi din punct de vedere ortodox, trebuie să spunem că Renaşterea este, în fapt, mult mai puţin relevantă decât Evul Mediu.
În timpul Renaşterii asistăm la cele mai spectaculoase schimbări şi deosebiri faţă de vechiul creştinism. Dar marile schimbări care au condus la Renaştere şi apoi la fenomenul modern, au avut loc, aşa cum am văzut în ultimul curs, în perioada imediat următoare după schismă.
După această perioadă medievală, toate celelalte evenimente se înlănţuie, pornind de la prima schimbare, într-un lanţ logic. Odată ce a fost părăsită Ortodoxia, nu mai există nimic altceva decât desfăşurarea noilor principii care apar. Toate principiile care îşi au originea în Evul Mediu vor fi dezvoltate până în prezent. Din acest punct de vedere, forţele care modelează istoria astăzi sunt aceleaşi ca în secolul al XIII-lea, doar că astăzi se găsesc într-o formă avansată.
Perioada care a urmat Evului Mediu se numeşte Renaştere şi indică o naştere din nou a antichităţii. Este epoca aşa-zisului umanism şi este deja foarte clar care este fundamentul acestei noi epoci.
Am văzut că perioada Evului Mediu a fost dominată de scolasticism. Raţiunea a devenit autonomă şi a fost plasată deasupra credinţei. Iar această raţiune, după cum a observat foarte bine Kireevski în secolul al XIX-lea, când a criticat Apusul din punct de vedere ortodox, s-a întors foarte rapid împotriva creştinismului. La început se presupunea că era slujnica credinţei şi că servea creştinismului prin aceea că demonstra dogmele de credinţă şi multe alte lucruri bazate pe autoritate:
68
autoritatea Scripturilor, a unora dintre Părinţii timpurii, în special Augustin.
În perioada Renaşterii, această raţiune s-a întors împotriva religiei. Dacă raţiunea este autonomă, atunci ea este capabilă să îşi dezvolte propriile principii. Nu există nici un motiv pentru care ar trebui să fie limitată de un conţinut religios. De asemenea, am văzut în Evul Mediu că marile schimbări francisc şi Ioachim erau foarte monastice şi orientate spre ascetism. În Renaştere a apărut o reacţie vehementă împotriva acestui curent. Contextul în care au apărut aceste noi idei s-a schimbat. Drept urmare, oamenii nu mai erau interesaţi nici de monahism, nici ca raţiunea să slujească teologiei. Aşadar, vedem în această perioadă că ideea monastică şi ascetică apar într-o lumină foarte negativă, deoarece s-a redeşteptat interesul pentru lume.
Astfel, este firesc ca în această perioadă din istoria Occidentului omul să se fi îndepărtat de Biserică şi să se uite la Grecia şi Roma păgână, ale căror monumente se găseau peste tot în Apus, dar mai ales în Italia. Un autor chiar a afirmat că, în această epocă, Grecia şi Roma păgână s-au răzbunat pe creştinism, deoarece au fost răsturnate de acesta. Vechea civilizaţie păgână care preţuia înainte de orice omul, a fost mai întâi răsturnată de creştinism, iar acum, când raţiunea s-a ridicat împotriva creştinismului, acest păgânism vechi, unindu-se cu raţiunea, s-a răzbunat. La rândul său, acest păgânism a dat un mare impuls idealului de secularism complet.
Aşadar, idealul Renaşterii reprezintă un ideal al omului natural şi al unei religii naturale inteligibilă raţiunii fără niciun fel de revelaţie specială. Unul dintre marii umanişti ai nordului, Erasmus, a descoperit în Grecia ceea ce el a numit filosofia lui Hristos. Referindu-se la vechii greci scria: „Când citesc anumite fragmente din aceşti oameni înţelepţi, cu greu mă pot abţine să nu spun: Sfinte Socrate, roagă-te pentru mine! ” Bineînţeles
69
că cel mai probabil el nu se ruga la sfinţi şi nu s-a rugat nici la Socrate. Ceea ce vrea să spună el este următorul lucru: aceşti păgâni încep să ia locul sfinţilor.
În această epocă a fost descoperit omul şi a izbucnit un interes pentru individ. Există o carte foarte bună despre Renaşterea din Italia, scrisă de Jacob Burckhardt, un cercetător din secolul al XIX-lea. Apropo, există câţiva cercetători foarte buni în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului XX, care au studiat în profunzime subiectele, lucru care se întâmplă astăzi foarte rar. Chiar şi atunci când perspectiva lor este de regulă agnostică, sau chiar atee, datorită faptului că sunt atât de scrupuloşi cu subiectul lor, cititorul poate înţelege ce s-a întâmplat de fapt. Burckhardt discută multe dintre ideile care erau prevalente în Italia acelei perioade, care a fost primul loc al Renaşterii, şi care s-au răspândit mai apoi în Nord.
Celebritatea
El are un capitol despre ideea modernă de celebritate, care a apărut pentru prima dată în această perioadă, după antichitate. Burckhardt observă, înainte de toate, că până şi Dante, care are ceva în comun cu Evul Mediu, este prima persoană aflată în mod vizibil în căutarea celebrităţii.
„El a căutat laurii poetului cu toată puterea sufletului său. Ca publicist şi om de litere, a pus accentul pe faptul că ceea ce făcea el era ceva nou şi că îşi dorea nu doar să fie primul în domeniul său, ci să şi fie apreciat astfel”. Mai târziu a apărut cineva mai bătrân decât el, Albertinus Mussattus sau Mussatus, care a fost încoronat poet la Padova de către episcop şi de către rector. „El s-a bucurat de o faimă care semăna aproape cu o
70
deificare. În fiecare zi de Crăciun, profesorii şi studenţii de la universitate veneau într-o procesiune solemnă în faţa casei lui cu flaşnete şi, după câte se pare, cu lumânări arzând, pentru a-i aduce omagii şi cadouri. Reputaţia sa s-a menţinut până în 1318, când a picat în dizgraţie…”
„Această adulaţie, care era oferită odată doar sfinţilor şi eroilor, i-a fost oferită lui Petrarca, care mai târziu, în anii de senectute, s-a convins că era ceva prostesc şi aducător de necazuri.”
Este limpede că avem în faţă cel mai de jos nivel al secularismului, dorinţa de a fi idolatrizat acum şi comemorat de posteritate…
„În mijlocul tuturor acestor pregătiri exterioare pentru a câştiga şi a păstra faima, când şi când cortina este dată la o parte şi putem vedea dovezile înfricoşătoare ale unei ambiţii şi însetări după măreţie, indiferent de mijloace şi consecinţe. Astfel, în prefaţa la istoria Florenţei, Machiavelli îi condamnă pe predecesorii săi, Leonardo Arentino şi Poggio, pentru scrupulele lor delicate faţă de partidele politice din oraş: Au greşit imens şi au dovedit că înţeleg prea puţin din ambiţia oamenilor şi din dorinţa de a-şi duce numele mai departe. Câţi oameni care nu s-ar putea distinge prin nimic de laudă încearcă să devină faimoşi prin fapte infame! Acei scriitori nu au luat în considerare faptul că acţiuni care sunt măreţe în sine, cum este cazul faptelor întreprinse de conducători şi de state, par întotdeauna să aducă mai multă glorie decât reproşuri, indiferent în ce constau ele şi indiferent ce consecinţe decurg din ele. În mai mult de una dintre acţiunile remarcabile şi înfricoşătoare, motivul identificat de scriitorii serioşi îl reprezintă dorinţa arzătoare de a realiza ceva măreţ şi memorabil. Motivul nu
71
este doar un caz extrem de vanitate obişnuită, ci un element demonic…”
Aşa se exprimă un scriitor agnostic, care înţelege prin demonic ceva care nu poate fi inteligibil în termeni de motivaţii umane.
„… un element demonic, care implică o renunţare la voinţa proprie, utilizarea oricăror mijloace, indiferent cât de abjecte şi o indiferenţă chiar faţă de reuşita însăşi. În acest sens, de pildă, s-a gândit Machiavelli la personajul Stefano Porcaro. Căutarea celebrităţii a reprezentat motivaţia din spatele uciderii lui Galeazzo Maria Sforza şi a ducelui Alessandro de Florenţa de către Lorenzino de Medici, conform lui Varchi însuşi.”
Ştim desigur câte ceva despre istoria principatelor italiene din această perioadă cu faimoşii De Medici care au dat inclusiv papi şi care se otrăveau unii pe alţii şi ucideau membrii altor familii. Existau pe atunci nişte rivalităţi înspăimântătoare. A existat chiar un anume Lorenzino care se lăuda cu „o faptă a cărei noutate va face uitată dizgraţia în care se găsea”, pentru că el se afla pe atunci în dizgraţie. „Şi Lorenzino a sfârşit prin a-şi ucide neamurile şi prinţul. Acestea erau trăsăturile unei epoci de patimi şi forţe suprasolicitate şi deznădăjduite.”
La rândul nostru vedem în vremurile contemporane oameni care asasinează preşedinţi. Nu au reuşit în viaţă, dar vor cumva să se facă şi ei cunoscuţi, chiar dacă pentru asta trebuie să meargă la închisoare sau să fie omorâţi. Ceea ce îi mişcă este gândul de a deveni cumva nemuritori, fie şi printr-o faptă mârşavă. Vor ca lumea să-şi aducă aminte de ei, pentru că ei nu mai cred în nemurirea sufletului.
Dar această atitudine, în care îţi slăveşti sinele şi care apare de asemenea pregnant şi în viaţa lui Benvenuto Cellini, un aventurier care cutreieră de colo până colo pentru a deveni
72
celebru, vine direct din Evul Mediu. Provine din ceea ce am descris în ultimul curs: preocuparea lui Francisc de Assisi cu sine însuşi, cu automulţumirea sa, cu acel soi de demonstraţie teatrală a gradului de sfinţenie pe care l-a atins. Odată ce duhul vremurilor s-a schimbat, acelaşi motiv s-a strâmbat într-o preocupare lumească şi a devenit o preamărire de sine extrem de vulgară.
Ne aflăm la o distanţă foarte mare de Ortodoxie, unde chiar şi pictorii de icoane nu îşi semnează, de regulă, lucrările. Iar asta nu este o chestiune de anonimitate, deoarece găsim uneori în cântările Bisericii referinţe la persoanele care au scris ceva: „Aceasta a fost scrisă de un anume Gherman Monahul” sau ceva asemănător. Ideea este că în Ortodoxie lipseşte dorinţa creatorilor de a fi cunoscuţi ca mari poeţi, mari scriitori, mari pictori de icoane care îşi semnează lucrările, pentru a-şi uimi contemporanii. Creatorul se integrează în tradiţie şi o duce mai departe aşa cum a fost şi înainte.
În Renaştere a apărut această dorinţă, ca fiecare artist să-şi facă un nume pentru sine. Tendinţa aceasta a căpătat în secolul XX accente caraghioase. După cum putem vedea astăzi, majoritatea acestor artişti nu au nicio înzestrare. Ei cred că dacă împrăştie vopsea pe pânză, cât mai violent cu putinţă, vor reuşi să devină cineva.
Este ceva foarte adânc, deoarece are un strat profund filosofic şi chiar teologic. În viziunea ortodoxă tradiţională asupra lumii se începe cu revelaţia, cu tradiţia care ne-a fost înmânată de Părinţi şi, în esenţă, de Dumnezeu. Dacă întrebi pe cineva cum ştie ceva, el va spune: „Ştiu deoarece aşa a făcut lucrurile Dumnezeu, aşa ni le-au lăsat nouă Sfinţii Părinţi, aşa spune Sfânta Scriptură, iar aceasta este autoritatea.”
În noua epocă există o dorinţă de a face altceva, de a găsi o nouă idee de certitudine. Astfel, la puţină vreme după această perioadă renascentistă, apare Descartes, care este primul filosof
73
modern. El îşi bazează întreaga filosofie pe un singur postulat: „Gândesc, deci exist”. Toate lucrurile pe care le ştim drept sigure se fundamentează, susţine el, pe această primă intuiţie. Este singurul lucru pe care îl ştim cu certitudine. Deoarece simţurile ne pot induce în eroare putem avea false revelaţii, însă ştim cu siguranţă că existăm.
Toate acestea ne arată că preocuparea pentru sine a devenit deja un principiu teologic prim, care mai târziu va atinge o dezvoltare uluitoare.
Superstiţia
Când vine vorba de Renaştere este trecut adesea cu vederea faptul că această epocă este însoţită de o creştere a superstiţiilor. Deoarece Renaşterea este văzută ca fiind începutul perioadei moderne, care a rupt-o cu superstiţia Evului Mediu şi a Celui Întunecat, se presupune că modernitatea a lăsat deoparte aceste practici. Dar acum avem marea epocă a astrologiei, cu Nostradamus ca cel mai celebru astrolog, a alchimiei, a lui Paracelsus şi altora, a vrăjitoriei şi magiei.
Burckhardt are de asemenea o observaţie interesantă asupra acestui subiect în capitolul intitulat „Amestecul superstiţiei vechi şi a celei moderne”: „… Într-un alt fel… antichitatea a exercitat o influenţă periculoasă. A transmis Renaşterii propria sa formă de superstiţie. Unele forme au supravieţuit în Italia de-a lungul Evului Mediu, astfel că reînvierea lor a fost făcută mult mai uşor.” Dar abia în această perioadă a Renaşterii superstiţia a ieşit cu adevărat la iveală.
„La începutul secolului al XIII-lea această superstiţie a astrologiei, care a înflorit în antichitate, a apărut dintr-o dată în prim planul vieţii din Italia.” (Secolul al XIII-lea reprezintă Evul Mediu târziu notă P.S.R.) „Împăratul Frederic al II-lea călătorea
74
în permanenţă cu astrologul său Theodorus. Ezzelino da Romano, la rândul său, călătorea cu un grup bine plătit de astfel de oameni, printre ei aflându-se şi celebrul Guido Bonatto şi musulmanul cu barbă lungă, Paul de Bagdad. În tot ceea ce făcea prinţul, ei îi fixau ziua şi ora la care trebuiau executate, iar atrocităţile gigantice de care s-a făcut vinovat acesta s-ar putea să fi fost în parte datorate unor inferenţe practice derivate din profeţiile lor. La scurtă vreme, orice scrupul cu privire la consultarea stelelor a încetat.”
Trebuie să observăm că în Ortodoxie Părinţii se pronunţă foarte categoric împotriva acestei practici.
„La scurtă vreme, orice scrupul cu privire la consultarea stelelor a încetat. Nu doar prinţii, dar şi oraşele libere aveau astrologii lor, iar la universităţi, începând din secolul al XIV-lea până în secolul al XVI-lea, au fost numiţi profesori ai acestei pseudoştiinţe care ţineau cursuri lângă astronomi. Este binecunoscut că Augustin şi alţi Părinţi ai Bisericii au combătut astrologia, dar ideile lor de modă veche au fost respinse cu un dispreţ facil.”
Cu alte cuvinte, Părinţii nu mai reprezintă o autoritate deoarece se caută un fel de nouă religie.
„În mod obişnuit Papii nu mai făceau niciun secret din consultatul stelelor, deşi Pius al II-lea, care dispreţuia magia, semnele şi interpretarea viselor, reprezintă o excepţie notabilă. Pe de altă parte, Papa Julius al II-lea şi-a calculat cu ajutorul astrologilor data pentru înscăunarea sa şi cea pentru întoarcerea sa de la Bologna. Chiar şi Leon al X-lea pare să fi crezut că înflorirea astrologiei în pontificatul său reprezintă o faptă de laudă, în timp ce Paul al III-lea nu a ţinut niciodată un consistoriu până când ghicitorii în stele nu au fixat ora.”
75
„În toate familiile bune se făcea în mod firesc horoscopul copilului, iar uneori se întâmpla ca oamenii să fie hăituiţi, uneori pentru jumătate din viaţă, de aşteptarea deşartă a unor evenimente care nu au survenit niciodată. Stelele erau consultate de fiecare dată când un om mare trebuia să ia o decizie importantă şi chiar erau consultate cu privire la ora la care trebuia făcut ceva. Călătoriile prinţilor, recepţia ambasadorilor străini, punerea pietrei de temelie la clădirile publice, toate depindeau de răspunsul astrologilor.”
Cineva s-ar putea întreba de ce aceste superstiţii sau pseudo-ştiinţe încep să se înmulţească în această perioadă. Răspunsul este următorul: când tradiţia ortodoxă predomină, există o cunoaştere a binelui şi a răului. Există o cunoaştere a forţelor răului, a felului în care lucrează, şi există un standard după care le putem deosebi. Dar când acest standard este abandonat, când oamenii încep să capete ideea că apare un nou standard, atunci se creează spaţiu pentru ca ignoranţa şi superstiţia să înflorească. Vom vorbi mai târziu despre problema superstiţiei din vremurile noastre, care nu este nicidecum atât de simplă pe cât cred oamenii. Observaţi, de pildă, legătura foarte interesantă dintre socialism şi spiritism.
Reforma protestantă
A doua mare schimbare petrecută în această perioadă a Renaşterii, aşa cum este interpretată uzual de istorici, o reprezintă Reforma protestantă. Însă, diferenţa faţă de umanism apare doar la exterior, pentru că în esenţă vorbim de acelaşi curent de idei. De asemenea, este o mişcare a raţiunii contra scolasticismului, prin care încearcă să creeze un creştinism mai simplu pe care orice credincios îl poate interpreta de unul singur.
76
După cum bine a observat mai târziu Kireevski, era acelaşi duh, care va distruge mai târziu şi protestantismul. În spatele lui Luther se întrevede scolasticismul, iar în spatele creştinilor liberali moderni se întrevede Luther. Luther însuşi a fost, probabil, cineva pe care l-am cataloga, mai ales prin prisma ultimilor săi ani de viaţă, drept un fanatic închistat, dar cu toate acestea el a deschis porţile subiectivismului total în religie. Pe cale de consecinţă, el ne oferă cheia de interpretare a perioadei contemporane, deoarece acelaşi principiu individul, ceea ce eu cred, ceea ce eu cred că are dreptul de a fi auzit devine standardul. Chiar şi el a ajuns la un tip de sistem dogmatic pe care a încercat să-l impună cu forţa adepţilor săi. Dar ideea principală pentru care el s-a luptat a fost aceea că fiecare individ poate interpreta de unul singur religia, astfel că, după el, au apărut sectele.
În această perioadă avem deja două religii, pe de o parte Luther care s-a rupt de Biserica Catolică în 1520, de cealaltă parte Calvin şi ceilalţi protestanţi. Aşadar, apar războaiele religioase între aceşti protestanţi şi principii catolici. Astfel au apărut războaiele religioase ale secolului al XVI-lea, care s-au încheiat pe deplin abia la mijlocul secolului al XVII-lea. În sine aceste războaie sunt irelevante. Totuşi, principala lor consecinţă a fost că au discreditat cu totul religia şi au condus la o nouă perioadă istorică pe care o vom discuta în cursul următor, la o căutare a unei noi religii dincolo de orice fel de creştinism. Iar acesta reprezintă începutul francmasoneriei moderne.
Atât umanismul cât şi protestantismul continuă opera scolasticismului şi a lui Francisc de Assisi, definită de încercarea de a îmbunătăţi Ortodoxia, de a îmbunătăţi creştinismul faţă de cum ne-a fost nouă lăsat de tradiţie. Cu alte cuvinte, ei continuă opera „Marelui Inchizitor” dostoievskian. Atât umanismul cât şi protestantismul reprezintă etape în procesul de distrugere a
77
perspectivei creştine asupra lumii. Mai încolo vor apărea faze şi mai avansate.
Ştiinţa
Nici Renaşterea şi nici Reforma, deşi sunt cele mai spectaculoase curente ale acestei perioade, nu sunt în realitate cele mai relevante. Ele continuă opera de distrugere a creştinismului ortodox începută în Evul Mediu. Ambele au stat în calea principalei transformări din această perioadă, şi anume ascensiunea viziunii ştiinţifice moderne. Umanismul a stat împotrivă, deoarece a fost preocupat de textele vechi şi avea credinţa că anticii au fost mai înţelepţi decât modernii. Protestantismul a stat în calea ştiinţei prin dogmatismul său îngust. Totuşi, ascensiunea ştiinţei reprezintă cel mai nou şi mai important eveniment al acestei perioade, care va avea consecinţe importante în secolele viitoare.
Ştiinţa a devenit importantă în această perioadă, deoarece odată ce omul a fost eliberat din tradiţia ortodoxă, şi-a îndreptat atenţia spre lumea exterioară. Această preocupare pentru lumea exterioară a luat uneori forme care erau scandalos de păgâne şi imorale. Dar acest interes lumesc s-a manifestat, de asemenea, şi în ascensiunea industriei şi a capitalismului, în marile descoperiri a Americilor toate fiind evenimente care aveau să schimbe faţa pământului în secolele viitoare. Astfel, s-ar putea vorbi de o plămădeală făcută din lumesc care va umple lumea întreagă şi care va da tonul lumii de astăzi. Este o lume căreia îi lipseşte complet simţul ortodox tradiţional al fricii de Dumnezeu şi care, în fapt, este posedată de trivialitate.
Protestantismul cunoaşte din plin acest duh care poate fi sesizat dacă te uiţi la comportamentul unui pastor protestant şi îl compari cu cel al unui preot ortodox. Preotul catolic are şi el
78
acest duh lumesc. Chiar şi preoţii ortodocşi care pierd savoarea Ortodoxiei intră la rândul lor în această stare de spirit uşuratică, pestriţă, modernă, care reprezintă influenţa lumescului şi care face posibil ceva precum Disneylandul sau alte fenomene pe care orice persoană sănătoasă din Evul Mediu sau Renaştere, dar mai presus de toate dintr-o civilizaţie tradiţională ortodoxă, le-ar fi privit ca pe un fel de nebunie.
Iar acum ajungem la cel mai important aspect al perioadei Renaşterii, şi anume dezvoltarea ştiinţei moderne. Aceasta este o descoperire a unei noi căi spre cunoaştere şi adevăr. Dar, în fapt, ea este un nou scolasticism. Metoda ştiinţifică înlocuieşte metoda scolastică ca mijloc de a atinge adevărul. Şi, la fel ca în cazul scolasticismului, ea conduce la o abandonare a acelor adevăruri care nu intră în cadrul său extrem de îngust şi rigid.
Este foarte interesant că ştiinţa modernă s-a născut în aşa numitul „misticism”, la fel cum şi socialismul s-a născut tot într-un fel de misticism. Această perspectivă mistică o reprezenta platonismul şi pitagorismul, care au fost reînviate dimpreună cu studiile antice şi care aveau drept presupoziţie ideea că lumea este ordonată în funcţie de numere.
Filosofia şi sistemul lui Pitagora în special se bazau pe ordonarea armonioasă a numerelor care corespundeau lumii exterioare. Şi vedem cum în lumea modernă unirea matematicii cu observaţia a schimbat într-adevăr faţa pământului, deoarece lumea este ordonată în funcţie de număr.
La început aceasta era doar o credinţă vagă, însă această credinţă a pitagoreicilor şi platoniştilor că numerele corespund realităţii, dimpreună cu cercetarea misterelor naturii, au condus la descoperirile ce au schimbat faţa lumii.
Ştiinţa modernă s-a născut, de asemenea, din experimentele alchimiştilor platonici, ale astrologilor şi magicienilor. Duhul care străbătea noua viziune ştiinţifică asupra lumii era duhul lui Faust, adică duhul magiei, care s-a
79
păstrat ca un subton foarte clar în ştiinţa contemporană de azi. În fapt, descoperirea energiei atomice i-ar fi umplut de bucurie pe alchimiştii Renaşterii. Ei căutau exact o astfel de putere.
Scopul ştiinţei moderne îl reprezintă puterea asupra naturii, iar Descartes, cel care a formulat viziunea mecanicist ştiinţifică asupra lumii spunea că omul va deveni stăpânul şi posesorul naturii. Trebuie să observăm că aceasta este o credinţă religioasă care înlocuieşte credinţa creştină. Până şi raţionalistul Descartes, care spunea că întreaga natură nu este altceva decât o mare maşină şi care ne-a dat perspectiva mecanicistştiinţifică care predomină chiar şi astăzi în cercetarea ştiinţifică, a avut în tinereţea sa viziuni şi vise ciudate. De pildă, după ce a inventat noua sa ştiinţă, a avut o viziune a îngerului adevărului, iar îngerul i-a poruncit să aibă încredere în noua sa ştiinţă pentru că îi va oferi întreaga cunoaştere. Desigur că această cunoaştere îl va face pe om stăpânul şi posesorul naturii.
Acest caracter religios al credinţei ştiinţifice poate fi văzut astăzi, când prăbuşirea credinţei ştiinţifice, dominantă în ultimele secole, conduce la o nouă criză în religie. Şi asta deoarece astăzi oamenii ajung la următoarea problemă: în ce mai poate crede cineva dacă până şi ştiinţa, despre care se presupune că ne oferă certitudinea ultimă, nu ne oferă în fapt vreo certitudine? Astfel se nasc noile filosofii iraţionale şi dorinţa de a crede în zei noi.
Prăbuşirea perspectivei ştiinţifice de astăzi conduce la această nelinişte pe care noi o simţim în aer. Un număr de oameni mişcaţi de această nelinişte ajung în vremurile noastre la Ortodoxie. Practic, aceasta este istoria celor mai mulţi dintre convertiţii noştri. Din moment ce încercăm să ne apărăm împotriva acestor false filosofii, este cu atât mai important să înţelegem că, dacă venim la Ortodoxie şi nu înţelegem pe deplin perspectiva ortodoxă, vom deveni marionetele noilor filosofii iraţionale care vor lua locul credinţei ştiinţifice.
80
Textele ştiinţifice ale Renaşterii sunt pline de misticism platonic şi pseudo-creştin dar şi de convingerea că în sfârşit misterele universului sunt descoperite. Înainte de Evul Mediu, în vremurile creştinismului tradiţional, în Bizanţ, în Apus înainte de schismă, în Rusia şi în alte culturi ortodoxe, nu exista această dorinţă de a dezvălui tainele universului, deoarece Dumnezeu ne dăduse suficientă cunoaştere pentru mântuirea noastră. Ştim că există multe aspecte ale universului pe care nu le înţelegem, dar ştim destule pentru a ne mântui sufletele. Restul intră în sfera magiei, alchimiei şi a celorlalte ştiinţe întunecate. Dar acum, în Renaştere, credinţa creştină este respinsă, iar interesul religios este proiectat spre lume. Şi observăm, astfel, triumful ideii că există o taină a universului, o idee împărtăşită de mulţi oameni de ştiinţă moderni.
În vremurile contemporane, cunoaşterea ştiinţifică este resimţită ca fiind ceva de o greutate aproape insuportabilă pentru oameni. Mulţi simt că ascensiunea ştiinţei moderne are drept obiectiv ultim înrobirea totală a omenirii. Chiar şi astăzi avem profesori serioşi în universităţile americane care predau ideea că omul este complet supus determinismului şi că oamenii de ştiinţă trebuie să guverneze în viitor. Ei cred că în viitor vei putea pune un mic calculator în buzunar şi îl vei conecta la creier, iar când cineva va întreprinde un act considerat antisocial, adică împotriva a ceea ce liderii doresc, vor primi un impuls de la creier atât de dureros, încât se vor opri din ceea ce fac.
Student: Vă referiţi la Skinner?
Pr. S: Da. Skinner şi cei ca el.
Astfel, această credinţă ştiinţifică devine ceva foarte rece şi apăsător în zilele noastre. Din acest motiv este foarte
81
important de înţeles ce vederi aveau primii oameni de ştiinţă, cei care au descoperit noua viziune ştiinţifică. Erau unii oameni în acele vremuri care au simţit un entuziasm misterios faţă de noua religie a ştiinţei.
Un exemplu foarte bun îl reprezintă astronomul şi filosoful Giordano Bruno, unul dintre aventurierii tipici ai vremurilor moderne. El a fost un călugăr dominican care a fugit de la mănăstire şi a mers spre nordul Europei unde l-a întâlnit pe Luther. A fost foarte tare atras de luteranism, iar mai apoi de calvinism. După care a fost dezamăgit. A fost excomunicat atât de Luther, cât şi de Calvin. A plecat în Anglia şi s-a îndrăgostit de regina Elisabeta, după care a descoperit că nu era chiar atât de popular şi a blestemat Oxfordul. Apoi, a mers în Franţa pentru că regele îl invitase acolo să ţină nişte conferinţe. Avea anumite tehnici de memorare pe care oamenii le considerau ca ţinând mai degrabă de magie. În acelaşi timp, el preda noua astronomie, sau cu alte cuvinte, era unul dintre primii discipoli ai teoriei copernicane. Totuşi, nicăieri el nu reuşea să găsească liniştea. Avea din plin acel duh al neastâmpărului, specific epocii, aşa că nu putea găsi pacea nicăieri.
Dar Bruno a intuit consecinţele revoluţiei copernicane despre care vom vorbi într-un minut. Faptul că pământul se roteşte în jurul soarelui, şi nu invers, a fost pentru el o descoperire definitivă care avea implicaţii religioase. Drept urmare a afirmat: „În prezenţa infinitului omul nu este mai mult decât o furnică, iar o stea nu este mai mult decât un om”.
Acesta este un sentiment foarte contemporan: omul pierdut în imensitatea spaţiului. Cu toate acestea, el nu vedea ceva rece în univers. Astăzi ne gândim la univers ca la un spaţiu înfiorător şi rece în care omul se pierde. El nu credea acest lucru, deoarece peste tot Îl vedea pe Dumnezeu, adică ideea sa de Dumnezeu. Giordano Bruno susţinea că natura este Dumnezeu în lucruri, fiind practic adeptul unui tip de panteism mistic. De
82
asemenea, el mai susţinea că materia este divină, iar Dumnezeu care S-a pierdut deoarece viziunea ortodoxă a fost respinsă este acum proiectat în materie. L-a descoperit pe Dumnezeu peste tot în viaţa universului. Credea că până şi planetele sunt vii poate nu dotate cu inteligenţă personală dar un fel de viaţă strălucea printre aceste stele şi printre aceste creaturi. Poate că nu era prea îndepărtat de Francisc de Assisi.
Odată ce pământul fusese dislocat din centrul lucrurilor, el vedea sau credea că vede cum toate graniţele se evaporă. Credea că universul este infinit. Există un număr infinit de lumi şi un număr infinit de inteligenţe în aceste lumi, pe lângă alte tipuri de umanitate. Toate aceste idei îi intrigă foarte tare pe oamenii moderni.
Potrivit lui Bruno, a cunoaşte natura înseamnă a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Fiecare progres în ştiinţă şi în cunoaşterea naturii reprezintă o nouă revelaţie, adică ceva religios. El însuşi a afirmat că se simte atras de întunericul necunoscutului în acelaşi fel în care o insectă este atrasă de flacăra care o va mistui. În felul acesta şi-a profeţit, fără intenţie cumva, propria moarte, deoarece a fost prins de Inchiziţie şi ars pe rug ca eretic. Însă a murit ca un martir: a fost foarte liniştit şi a declarat că nu îşi va schimba concepţiile, crezând cu adevărat în ceea ce credea.
Mai târziu a fost aproape în întregime uitat până când, în jurul anului 1870, scrierile sale au început să fie publicate, iar acum devine din ce în ce mai cunoscut. Apar cărţi în engleză despre el şi s-a construit şi un monument la Roma în cinstea lui, pe locul în care a fost ars pe rug.
Misticismul naturii, al cărei adept a fost Bruno încă de la începuturile ştiinţei moderne, este foarte interesant, deoarece îşi găseşte ecoul într-un alt tip de misticism al ştiinţei care apare în zilele noastre, când perspectiva ştiinţifică s-a prăbuşit sau este pe cale să se prăbuşească. Am în vedere aici aşa-numitul
83
„misticism” al lui Teilhard de Chardin despre care vom vorbi într-un curs ulterior.
Revoluţia copernicană
Momentul decisiv în ascensiunea la putere a credinţei ştiinţifice sau a perspectivei ştiinţifice asupra lumii este aşanumita „revoluţie copernicană”.
Giordano Bruno a murit în anul 1600, iar Copernic a murit în 1543, cartea sa apărând în anul morţii sale. Înainte de acest moment, astronomia medievală şi antică s-a bazat pe teoria geocentrică, care susţinea că pământul se află în centrul universului şi tot restul planetelor se învârte în jurul lui. Însă existau anumite mişcări neregulate ale planetelor şi, pentru a le explica, astronomii au dezvoltat tot felul de elipse în interiorul altor elipse. În felul acesta ei credeau că dau o explicaţie pentru aceste mişcări neregulate. Noua credinţă în misticismul platonic conform căreia numerele corespund realităţii, că Dumnezeu, ca şi natura, face lucrurile în cel mai simplu mod cu putinţă i-a făcut pe unii oameni să fie nemulţumiţi de această explicaţie. Copernic a făcut tot felul de calcule şi într-un final a ajuns la o descoperire care nu se baza pe observaţie, ci pe credinţa în matematică: pentru a explica în cel mai simplu mod mişcările din spaţiu, trebuie să presupunem că pământul se mişcă în jurul soarelui dimpreună cu planetele.
În acest context, trebuie făcute două precizări: această nouă descoperire care pare adevărată, deoarece crezând asta poţi trimite o rachetă spre cer în locul în care doreşti nu contrazice faptul că corpurile cereşti se mişcă, în fapt, în jurul pământului, deoarece toată lumea poate observa acest lucru în fiecare zi. Adevărul ştiinţific al heliocentrismului, şi anume că pământul se mişcă în jurul soarelui, nu face decât să explice la
84
nivel ştiinţific mişcările complexe pe care corpurile cereşti şi pământul le fac în raport unul cu celălalt pentru a crea efectul pe care îl vedem în fiecare zi şi anume că soarele pare să se mişte în jurul pământului.
În acelaşi fel, explicaţia ştiinţifică a culorii verzi a frunzelor, ca rezultat al acţiunii simultane a soarelui, ochilor şi a configuraţiei de molecule dintr-o plantă, nu schimbă faptul că eu văd o pădure verde. Iar dacă sunt sănătos la cap şi la minte, mă bucur de asta. Încă văd pădurea. Poţi explica acest lucru pe o bază tehnică şi poţi să ajungi şi la o înţelegere mai adâncă a cauzelor care produc acest efect, dar efectul rămâne acelaşi. Eşecul în a distinge între aceste două lucruri a produs o mare confuzie la acea vreme, deoarece teoria ştiinţifică a heliocentrismului nu explică însăşi esenţa lucrurilor; ea explică că un anume tip de relaţii complicate produc anumite efecte. Dar efectele rămân aceleaşi.
Aşadar, teoria copernicană nu respinge nici Psaltirea care vorbeşte despre „soarele şi-a cunoscut apusul său” (Psalmul 103:20) şi nici nu contrazice experienţa noastră zilnică de a vedea soarele cum se învârte în jurul pământului. Oamenii care şi-au schimbat convingerile şi gândesc doar în astfel de termeni că pământul se mişcă în jurul soarelui ca un fapt de experienţă cotidiană amestecă un fel de explicaţii tehnice cu experienţa de zi cu zi. Sunt două sfere diferite.
Al doilea lucru care trebuie precizat în legătură cu această revoluţie copernicană este acela că aşa numitul „nou univers” inaugurat de noua revoluţie copernicană nu este incompatibil cu Ortodoxia. În fapt, Kireevski spunea că ortodocşii nu pot fi decât uimiţi să audă că s-a dorit arderea pe rug a lui Galileo pentru erezia catolicii au numit-o astfel că pământul se învârte în jurul soarelui. Kireevski susţinea că este de neînţeles pentru cineva ortodox cum poate fi aceasta o erezie. Raţionalismul scolastic a pus însă stăpânire în aşa măsură pe minţile apusene,
85
încât toate silogismele scolastice fie că erau bazate pe Scriptură, fie pe Aristotel, aveau valoare egală. Astfel, teoriile cu privire la faptul că pământul se mişcă sau rămâne fix au căpătat statut de dogmă. Prin comparaţie, Ortodoxia distinge cu atenţie între adevărurile de credinţă dogmele de cele exterioare, care sunt deschise la diferite interpretări şi speculaţii.
În Hexaimeron, Sfântul Ambrozie, Sfântul Vasile cel Mare şi ceilalţi Sfinţi Părinţi au foarte mare grijă să distingă între ceea ce este revelat de Dumnezeu şi ceea ce reprezintă doar speculaţia oamenilor. Ei spun că nu este important să speculăm cu privire la cum au ajuns să se petreacă lucrurile, ce se mişcă, ce rămâne nemişcat, cum pot fi explicate cometele. Toate acestea sunt secundare şi nu au niciun efect asupra credinţei noastre.
Revoluţia copernicană a dat naştere unor noi perspective religioase în care omul este detronat şi rămâne singur într-un univers rece şi infinit. Dar aceste idei religioase nu provin din fapte nou descoperite. Noile descoperiri înseşi nu schimbă nimic în religia cuiva. Singurul lucru pe care îl dovedesc este că motivaţia principală în noua perspectivă ştiinţifică asupra lumii a fost o motivaţie ştiinţifică, că oamenii căutau un fel de nouă credinţă care putea fi găsită cercetând lumea exterioară. Oamenii îşi doreau o nouă credinţă şi s-au folosit de faptele pe care le-au descoperit pentru a da viaţă acestei credinţe. Acelaşi lucru s-a întâmplat mereu de atunci încoace în istoria Occidentului modern.
Următorul lucru pe care îl vom discuta va fi ceva care, probabil, nu este foarte relevant istoric, dar care are o însemnătate profundă filosofic, pentru că ne descoperă gândirea omului modern şi preînchipuie mişcările de mai târziu. Este vorba de unele curente religioase din epoca Renaşterii.
Cineva ar putea spune că principalul curent religios al acestor vremuri a fost protestantismul şi o versiune din ce în ce
86
mai secularizată de catolicism, ambele curente reducând religia la raţiune şi sentiment.
S-ar putea argumenta că romano-catolicismul a încercat să păstreze ceva din trecut, dar în mod evident a făcut mari concesii duhului epocii, pe care chiar el l-a stârnit. Se întreţesea foarte mult cu această nouă epocă. Dar în vremea aceea existau un număr de curente religioase clandestine care sunt foarte specifice şi care se încadrează în categoria hiliasmului. Există o carte clasică dedicată acestui subiect, scrisă de Norman Cohn, „The Pursuit of the Millenium”, un studiu al mişcărilor hiliaste ale acestei perioade, din Evul Mediu şi până la Reformă. „Nu pare să existe nicio dovadă a unor asemenea mişcări religioase înainte de anii de final al secolului al XI-lea”, afirmă Cohn. Cu alte cuvinte, este vorba tocmai de perioada în care Roma părăsea Biserica, acelaşi duh nou făcându-se simţit în ascensiunea acestor noi secte.
De asemenea, este exact aceeaşi perioadă, că tot veni vorba, în care a început practica flagelării. Autorul cărţii are o perspectivă foarte seculară şi afirmă că motivul apariţiei noilor curente religioase îl reprezintă noile condiţii sociale: comerţul şi industria care au înlocuit agricultura. Dar putem spune cu siguranţă că noile condiţii mentale, începuturile acestor mişcări, au fost determinate de posibilităţile deschise pentru un nou tip de creştinism, odată ce a fost părăsită Ortodoxia. Cel mai probabil acesta a fost adevăratul motiv.
Cohn chiar vorbeşte despre asta în cartea sa, punând în opoziţie atitudinea de dinainte de Evul Mediu cu atitudinea din Evul Mediu şi din Renaştere:
„… Dacă sărăcia, greutăţile şi dependenţa adesea opresivă ar fi putut prin ele însele să genereze aşa ceva, atunci hiliasmul revoluţionar ar fi fost cel mai puternic în rândul ţărănimii din Europa medievală. Dar faptele ne spun că abia dacă poate fi
87
găsit un asemenea fenomen. O dorinţă pronunţată din partea iobagilor de a fugi; eforturi repetate din partea comunităţilor de ţărani pentru a obţine concesii; revolte scurte şi spasmodice asemenea lucruri erau destul de familiare în viaţa multor domenii. Dar s-a întâmplat doar foarte rar ca ţăranii aşezaţi la casele lor să poată fi mişcaţi pentru a urmări realizarea Mileniului.”
Ceea ce descrie Cohn este civilizaţia unui loc şi pământ tradiţional ortodox dar aflat acum sub alte condiţii. Este vorba de condiţii externe, odată cu apariţia comerţului şi a industriei, când mulţi dintre aceşti sectari se aflau în ghildele de ţesători şi uneori rămâneau fără un loc de muncă din cauza închiderii pieţelor străine. Instabilitatea vieţii lor avea de asemenea o influenţă asupra viziunii lor religioase, dar în acelaşi timp apăruse şi un nou spirit, care însemna că Ortodoxia nu le mai era suficientă. Se aflau în căutarea unui nou creştinism şi a unei noi religii.
Potrivit aceluiaşi autor, în societatea tradiţională, „însuşi gândul vreunei transformări fundamentale a societăţii era aproape de negândit”. Aceste noi curente au început să cocheteze cu ideea unei schimbări fundamentale a societăţii, adică începutul a ceea ce vom descoperi mai încolo a fi revoluţia timpurilor moderne.
Unii dintre aceşti sectari erau numiţi Frăţia Spiritului Liber şi au înflorit din secolul al XI-lea până mai târziu, având drept doctrină ideea că Dumnezeu este tot ceea ce există şi că va veni noua epocă a Duhului Sfânt. Când Ioachim de Fiore deja îşi proclamase învăţătura sa, ei au urmat ideile sale conform cărora fiecare persoană deţine Duhul Sfânt şi este ea însăşi divină. Drept urmare, poate păcătui şi rămâne în continuare curată. Există o anumită soră Ecaterina în secolul al XIV-lea care a avut o experienţă extatică şi apoi a proclamat: „Bucuraţi-vă
88
alături de mine, pentru că am devenit Dumnezeu.” Din nou, nu suntem foarte departe de Francisc de Assisi.
O altă mişcare a fost cea a taboriţilor din secolul al XV-lea, care au reprezentat un curent comunist, o (presupusă) întoarcere la vârsta de aur în care toată lumea era egală. A existat o vreme în care un anume Thomas Muntzer, născut la doar câţiva ani după Luther, susţinea venirea mileniului şi exterminarea în masă a tuturor celor care se opuneau doctrinei sale. În opinia sa, toate lucrurile trebuiau deţinute la comun, însă a fost prins şi omorât, după o revoltă pe care a încercat să o conducă. Este interesant că Friedrich Engels l-a idolatrizat tocmai pe acest Muntzer şi mi se pare chiar că a scris o carte despre el. Istoricii comunişti din Rusia până în zilele noastre susţin că Muntzer a fost un predecesor al comunismului, dar vom vedea mai târziu că ideile lui economice nu au nimic de-a face cu mişcarea modernă. Totuşi, avea acelaşi duh ca şi mişcarea comunistă, care este tot o mişcare hiliastă, ce nu pomeneşte însă de Sfântul Duh.
Apoi în 1534 au apărut anabaptiştii, care erau împotriva botezului în copilărie, deoarece fiecare persoană trebuie să ştie ceea ce va deveni şi ceea ce primeşte. Anabaptiştii au făcut o revoltă armată în Munster, proclamând oraşul drept Noul Ierusalim. Majoritatea luteranilor au părăsit oraşul, care avea pe atunci o populaţie de 10.000 de locuitori, locul fiind împânzit apoi cu anabaptiştii veniţi de peste tot. Aceştia au atacat mănăstirile şi bisericile jefuindu-le, după care, într-o singură noapte, au distrus toate picturile, statuile şi cărţile din catedrala catolică.
Doi aşa-zişi profeţi olandezi, Matthys şi Bockelson, au devenit liderii mişcării, care a transformat oraşul într-o teocraţie. Toţi luteranii şi catolicii rămaşi în oraş au fost condamnaţi la moarte, dar ulterior pedeapsa le-a fost atenuată, aşa că au fost doar expulzaţi din oraş.
89
După această epurare, a apărut o nouă lege care spunea că este o infracţiune a nu fi botezat în credinţa anabaptistă, iar pedeapsa era moartea. Singurii care puteau să mai rămână în oraş trebuiau să fie fraţi şi surori, „copiii lui Dumnezeu”. Episcopul catolic s-a opus, desigur, şi a început să ia cu asalt oraşul. În acel moment, oraşul a îmbrăţişat un „comunism”, să spunem, perfect: toată proprietatea a fost confiscată de lideri, toţi cei care erau împotriva doctrinei sau exprimau nemulţumiri erau întemniţaţi şi executaţi, iar în timp ce erau omorâţi cântau imne religioase. Cartea lui Cohn descrie în amănunt regimul de teroare care a urmat:
„Teroarea a început, iar în acea atmosferă de teroare Matthys a pus în practică comunismul, care deja dădea târcoale de mai multe luni, aplicând astfel o viziune milenaristă superbă, conform imaginaţiei anabaptiştilor. Matthys şi ceilalţi pastori au declanşat o campanie de propagandă. S-a decretat că adevăraţii creştini nu ar trebui să aibă banii lor proprii, ci ar trebui să ţină toţi banii la comun. De unde rezulta că toate bijuteriile din aur şi argint trebuiau predate. La început lumea s-a opus, iar unii anabaptişti şi-au îngropat banii. Drept răspuns, Matthys şi-a intensificat teroarea. Bărbaţii şi femeile care au fost botezaţi doar în momentul expulzărilor au fost adunaţi laolaltă şi au fost anunţaţi că, dacă Tatăl nu îi va ierta, vor trebui să fie ucişi de sabia celor drepţi. Apoi au fost închişi într-o biserică, unde au fost lăsaţi în incertitudine timp de mai multe ore până când au fost demoralizaţi complet. Fără să se grăbească, Matthys a intrat în biserică alături de un grup de bărbaţi înarmaţi. Victimele sale se târau spre el în genunchi, implorându-l, în calitate de favorit al Tatălui, să mijlocească pentru ei. A făcut asta sau s-a prefăcut că o face, iar într-un final i-a informat pe sărmanii îngroziţi că a reuşit să le obţină iertarea iar Tatăl este bucuros să-i primească în comunitatea drepţilor. După acest exerciţiu de intimidare,
90
Matthys s-a putut simţi mult mai relaxat în privinţa moralului din Noul Ierusalim.”
„Propaganda împotriva deţinerii private a banilor a continuat neîntrerupt vreme de săptămâni, acompaniată de cele mai atrăgătoare linguşiri şi de cele mai înfiorătoare ameninţări. Predarea banilor a devenit un test pentru creştinismul adevărat. Cei care nu se supuneau meritau să fie exterminaţi şi se pare că au avut loc şi unele execuţii. După două luni de presiune neîntreruptă, proprietatea privată asupra banilor a fost abolită efectiv. De atunci încolo banii au fost folosiţi doar în scopuri publice, în tranzacţiile cu lumea din exterior, pentru a contracta mercenari care să lupte contra episcopului, pentru a cumpăra provizii şi a distribui propaganda. Meşteşugarii din oraş îşi primeau lefurile nu în bani, ci în natură.”
„Abolirea proprietăţii private asupra banilor, restricţiile împotriva proprietăţii private asupra hranei şi adăpostului erau văzute ca fiind primii paşi către o stare în care… totul va aparţine tuturor iar distincţia dintre al meu şi al tău va dispărea.” Bockelson însuşi a pus problema astfel: „Toate lucrurile vor fi la comun, nu va mai exista proprietate privată şi nimeni nu va mai munci, ci doar va avea încredere în Dumnezeu.”
Un savant din Antwerp i-a scris lui Erasmus din Rotterdam, căruia desigur că nu îi plăceau aceste tendinţe iraţionale, deoarece el credea că oamenii trebuie să fie raţionali, liberali şi toleranţi.
„Noi, în aceste părţi, trăim într-o nelinişte blestemată din cauza felului în care mişcarea anabaptistă s-a inflamat. Pentru că într-adevăr s-a aprins ca un foc. Nu cred să existe măcar un sat sau un oraş în care această flacără să nu mocnească în ascuns. Susţin comunismul bunurilor, ceea ce are drept consecinţă că toţi aceia care nu au nimic vin în număr mare.”
91
Puteţi vedea, desigur, că există multe motive secundare pentru care oamenii veneau să se alăture mişcării, dar faptul că această nouă mişcare se răspândea ca un foc necontrolat înseamnă că exista o aşteptare profundă, un fel de nouă religie hiliastă. „În luna martie Matthys a interzis toate cărţile cu excepţia Bibliei. Toate celelalte volume, chiar şi acelea aflate în proprietate privată, trebuiau aduse în piaţa catedralei şi aruncate în foc.”
Apoi, acest Matthys a făcut o greşeală. A primit o poruncă divină de a ieşi şi a se lupta cu duşmanul, dar duşmanul l-a omorât. Astfel, Bockelson a preluat comanda şi s-a proclamat rege. Primul său act a fost de a merge dezbrăcat prin oraş, comportându-se ca într-un delir, după care a căzut, vreme de trei zile, într-un extaz.
„Când i-a revenit vorbirea a chemat toată populaţia şi i-a anunţat că Dumnezeu i-a arătat că vechea constituţie a oraşului, fiind opera oamenilor, trebuie înlocuită de una nouă care va fi opera lui Dumnezeu. Primarii şi consiliul local au fost lăsaţi fără funcţii, iar în locul lor s-a aşezat Bockelson însuşi, alături de 12 bătrâni, după modelul vechiului Israel.”
„La început comportamentul sexual a fost reglementat la fel de strict ca toate celelalte aspecte ale vieţii. Singura formă de relaţie sexuală permisă era în cadrul căsătoriei dintre doi anabaptişti. Adulterul şi păcatele trupeşti, care includeau şi căsătoria cu cineva din afara sectei, erau păcate capitale, ceea ce era în acord cu tradiţia anabaptistă… Sfârşitul sectei, însă, a survenit rapid după ce Bockelson a decis să instituie poligamia.”
„La fel ca şi în cazul comunismului bunurilor, poligamia a fost primită, atunci când a fost instituită, cu rezistenţă. A existat o revoltă armată în care Bockelson, Knipperdollinck şi predicatorii au fost aruncaţi în închisoare. Dar rebelii, care reprezentau doar o mică minoritate, au fost rapid înfrânţi iar
92
50 dintre ei au fost executaţi”. „Oraşul avea aproximativ 10.000 de oameni, iar în timpul următoarelor zile au fost executaţi şi alţii care au criticat noua doctrină. În august poligamia fusese instituită… Ritualul religios al căsătoriei a fost în cele din urmă eliminat iar mariajele se făceau şi se desfăceau cu mare uşurinţă. Deşi mare parte din relatările ostile pe care le avem sunt considerate a fi exagerări, pare sigur că normele de comportament sexual din Regatul Sfinţilor au traversat întreg palierul de la puritanismul riguros la promiscuitatea abruptă…” „Prestigiul lui Bockelson a atins apogeul când, la sfârşitul lui august 1534, un atac de proporţii a fost respins cu atâta eficienţă, încât episcopul s-a văzut părăsit atât de vasalii săi cât şi de mercenari. Bockelson ar fi procedat bine dacă ar fi organizat o poteră care probabil l-ar fi capturat pe episcop cu toată tabăra sa, dar în loc de aceasta s-a folosit de oportunitate pentru a se proclama rege.”
Exista un anumit giuvaergiu care s-a proclamat profet.
„Într-o zi, în piaţa centrală, acest om a declarat că Tatăl Ceresc i-a revelat că Bockelson va fi regele întregii lumi, având stăpânire asupra tuturor regilor, prinţilor şi mai marilor pământului. El va moşteni sceptrul şi tronul înaintaşului său David şi le va păstra până când Dumnezeu va cere înapoi regatul pentru el…”
„Noul rege a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a sublinia semnificaţia unică a accederii sale la putere. Străzile şi porţile de intrare în oraş au primit nume noi. Duminicile şi zilele de sărbătoare au fost abolite, iar zilele săptămânii au fost redenumite pe baza unui sistem alfabetic. Până şi numele noilor născuţi erau alese de rege, conform unui sistem special. Deşi banii nu jucau niciun rol, în Munster a fost creată o nouă monedă pur ornamentală. Au fost bătute monezi de aur şi
93
argint, cu inscripţii care rezumau întreaga fantezie milenaristă ce dădea sens regatului. Inscripţiile erau de felul următor: Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi, Un rege deasupra tuturor. Un Domn, o Credinţă, un Botez.
A fost concepută o efigie specială pentru a simboliza pretenţia lui Bockelson la puterea spirituală şi absolută asupra întregii lumi: un glob care reprezenta lumea, străpuns de două săbii (dintre care până atunci papa şi împăratul avea fiecare câte una) şi înconjurat de o cruce pe care erau cuvintele: Regele dreptăţii pentru toţi. Regele însuşi purta această efigie, realizată în aur, care atârna la capătul unui lanţ de aur aflat la gât. Slujitorii săi îl purtau ca o emblemă pe manşete şi fusese acceptat în Munster ca o stemă a noului stat…”
„În piaţa publică a fost ridicat un tron, care, îmbrăcat în ţesături de aur, trona deasupra băncilor înconjurătoare rezervate consilierilor regali şi predicatorilor. Uneori regele venea pentru a lua parte la judecată sau pentru a fi martor la anunţarea noilor legi. Vestit de o fanfară, el sosea călare, purtându-şi coroana şi ducându-şi sceptrul. În faţa sa mergeau ofiţerii, în spatele său curteni, primul ministru şi un lung şir de miniştri, curteni şi servitori. Escorta regală acompania şi apăra întreaga procesiune, formând un cordon în jurul pieţei în timp ce regele îşi ocupa tronul. De partea cealaltă a tronului stătea un paj care ţinea o copie a Vechiului Testament pentru a arăta astfel că regele era un urmaş al lui David, cu autoritatea de a interpreta într-un mod nou Cuvântul lui Dumnezeu. Celălalt paj ţinea o sabie fără teacă.”
„În timp ce regele ducea acest stil de viaţă fabulos, alături de soţiile şi prietenii săi, maselor populare le impunea o austeritate riguroasă. Oamenii, care deja trebuiseră să renunţe la aurul şi argintul lor, trebuiau acum să accepte o rechiziţie a hranei şi caselor.”
94
„În noile cărţi care se scriau, fantezia celor Trei Ere a lui Joachim de Fiore apărea acum într-o nouă formă. Prima Eră era cea a păcatului şi a durat până la Potop. A Doua Eră era cea a persecuţiei şi a Crucii şi a durat până în prezent. A Treia Epocă va fi epoca răzbunării şi a triumfului Sfinţilor. Hristos, explicau ei, a încercat o dată să restaureze spre adevăr lumea păcătoasă, dar fără să aibă un succes de durată.
Observaţi aşadar cum noul creştinism trebuie să îmbunătăţească vechiul creştinism.
„Teroarea, care devenise de mult o trăsătură familiară a vieţii în Noul Ierusalim, a fost intensificată în timpul regimului lui Bockelson. La câteva zile de la proclamarea monarhiei, Dusentschur, unul dintre miniştrii săi, a proclamat că i s-a revelat că în viitor toţi cei care continuă să păcătuiască împotriva adevărului recunoscut trebuie să fie aduşi în faţa regelui şi condamnaţi la moarte. Urmau să fie extirpaţi din rândul Oamenilor Aleşi. Chiar şi amintirea prezenţei lor va fi eliminată, iar sufletele lor nu vor găsi iertare dincolo de mormânt. La câteva zile distanţă au început execuţiile.”
Au trimis emisari pentru a ridica la revoluţie şi alte oraşe.
„Scopul tuturor acestor insurecţii era identic cu cel adoptat de Bockelson, acelaşi cu cel care a inspirat atâtea mişcări milenariste: uciderea tuturor călugărilor, preoţilor şi conducătorilor din lume, deoarece doar regele nostru este singurul rege legitim.”
„În timpul ultimelor săptămâni ale asediului purtat de episcopul catolic, Bockelson a desfăşurat la toată capacitatea tehnicile de teroare. La începutul lui mai oraşul a fost împărţit
95
pentru scopuri administrative în 12 secţiuni, iar pentru a le conduce a fost numit un ofiţer regal cu titlul de duce şi o forţă armată compusă din 23 de persoane.”
Le era interzis pentru totdeauna să îşi părăsească secţiunile astfel încât să nu se poată revolta împotriva regelui.
„S-au dovedit suficient de credincioşi şi au dezlănţuit o teroare necruţătoare împotriva oamenilor simpli… Orice om care încerca să părăsească oraşul şi era descoperit, sau care îl ajuta pe altul să facă asta, sau îl critica pe rege şi politicile sale, era decapitat pe loc. Aceste execuţii erau în cea mai mare parte făcute de regele însuşi, care afirma că ar face bucuros asta cu fiecare rege şi principe. Uneori, trupurile oamenilor erau sfârtecate iar bucăţile erau dispuse în locuri la vedere ca o avertizare pentru ceilalţi. Spre mijlocul lui iunie, astfel de practici aveau loc aproape zilnic.”
„Decât să predea oraşul Bockelson ar fi lăsat fără nicio îndoială să moară de foame întreaga populaţie, însă deznodământul asediului a survenit brusc. Doi oameni au scăpat noaptea din oraş şi le-au indicat trupelor atacatoare anumite puncte slabe din apărare. În noaptea de 24 iunie 1535 atacatorii au lansat un asalt surpriză şi au pătruns în oraş. După câteva ore de lupte disperate, ultimii 200 sau 300 de bărbaţi anabaptişti supravieţuitori au acceptat oferta de liberă trecere, au lăsat jos armele şi s-au împrăştiat la casele lor, doar pentru a fi mai apoi ucişi unul câte unul într-un masacru care a durat mai multe zile.”
Aceşti anabaptişti au supravieţuit până în zilele noastre în comunităţi precum cea a menoniţilor, a fraţilor, a huterienilor. Bineînţeles că această mişcare istorică şi-a pierdut rapid influenţa după acel moment. Dar chiar şi Cohn, un istoric
96
agnostic, observă ceva interesant. El remarcă similitudinea acestor mişcări cu nazismul şi comunismul.
„O asemenea bănuială le-a apărut chiar şi ideologilor comunişti şi nazişti. O prezentare entuziastă, chiar dacă bizară, a misticismului eretic german de secol XIV cu elogii aduse beguinilor, begarzilor şi Fraţilor Duhului Liber, se găseşte în cartea lui Rosenberg (apologetul principal al lui Hitler), Mitul Secolului XX, în timp ce un istoric nazist a dedicat un volum întreg pentru a interpreta mesajul revoluţionarilor de pe Rinul Superior. Cât despre comunişti, ei continuă să lucreze în volum după volum la cultul lui Thomas Muntzer inaugurat deja de Engels. Dar în timp ce în aceste lucrări apologetice profeţii unei lumi dispărute sunt prezentaţi ca nişte vizionari născuţi înainte de vremea lor, este perfect plauzibil să tragem concluzia opusă, şi anume că, în pofida exploatării celor mai moderne tehnologii, comunismul şi nazismul au fost inspirate de fantezii de-a dreptul arhaice.”
Oricum ar fi, „din multe puncte de vedere” ambele mişcări „datorează foarte multe acelui corp de credinţe foarte vechi care constituiau nucleul apocaliptic popular al Europei.”
Privind însă la ce s-a întâmplat în secolul XX, am putea spune chiar mai mult decât atât: aşteptarea hiliastă, dorinţa pentru un nou tip de creştinism pe care să-l realizăm în această lume, reprezintă una din trăsăturile dominante ale mentalităţii moderne. La început această izbucnire prematură s-a evaporat, dar mai târziu a revenit într-o formă mult mai puternică. În fapt, astăzi, jumătate din lume este captivă unor oameni care cred la fel ca acei anabaptişti şi care pun în aplicare aceleaşi metode de teroare, care îşi ucid toţi duşmanii…
Pr. G: Gulagul.
97
Pr. S: Da, Gulagul, au aceeaşi frenezie când discută despre duşmanii care sunt pe cale să-i distrugă, aceştia fiind burghezia, exploatatorii muncitorilor din fabrici ş.a.m.d.
Acest om şi alţii ca el, care au condus revoltele milenariste din epoca Renaşterii, de negăsit în vremurile aşezate dinainte de schismă, sunt tocmai înaintemergătorii Antihristului. Astăzi ne aflăm în situaţia în care oraşe întregi, grupuri întregi de oameni îi pot urma pe aceşti falşi lideri, care au cele mai nebuneşti şi sălbatice dorinţe. Ei sunt conducătorii acestei lumi. Aşadar, acest curent care a izbucnit în Evul Mediu căutarea monarhiei universale devine astăzi mai puternic.
Arta Renaşterii
Arta acestei epoci, una dintre cele mai impresionante din toată istoria artei occidentale, scoate în evidenţă unele trăsături, dar asupra cărora nu vom insista: reînvierea antichităţii, nesfârşitele statui dezgolite, simbol fără îndoială al unei renaşteri a păgânismului trupului şi lumii. Ne vom uita, mai degrabă, la câteva tablouri religioase.
Din punct de vedere ortodox, ele reprezintă o blasfemie. Ştim, de pildă, că mulţi dintre pictori au dus o viaţă foarte destrăbălată. Unii şi-au pus amantele să pozeze ca Fecioara Maria. Poţi privi tablou după tablou din această epocă, dar nu vei putea recunoaşte nimic religios sau cu adevărat religios. Unele tablouri sunt pur şi simplu păgâne şi chiar foarte indecente. Altele sunt mai rafinate, dar recunoaştem în ele aceleaşi principii ale… Priviţi, de pildă, acest copilaş grăsuţ, dezgolit. Femeile sunt în mod evident lumeşti. Uneori sunt vulgare, alteori rafinate, dar este acelaşi caracter lumesc. Îi puteţi privi pe toţi: Rubens, Tintoretto, Rafael… sunt
98
dominaţi de acelaşi spirit lumesc. Sunt alţii despre care vom vorbi imediat.
Dar vă puteţi uita la aceste tablouri şi veţi găsi tot felul de teme. Chiar şi acesta de aici, pictat de Caravaggio, este destul de timpuriu. Are un tablou al extazului lui Francisc, foarte interesant. Se încadrează foarte bine cu tot… (sunetul dispare nota celui care a realizat transcriptul în engleză.)
Au existat unii pictori care au încercat să reînvie arta religioasă, cel mai important dintre ei fiind Fra Angelico. El se opunea din răsputeri acestui păgânism şi încerca să se întoarcă la arta religioasă autentică. Unii dintre aceşti oameni încercau să fie evlavioşi. Nu erau doar lumeşti, însă dacă veţi privi tablourile puteţi vedea că există un duh un pic diferit. Cu toate acestea duhul lumesc a pătruns destul de mult. Veştmintele sunt superbe, pictura este foarte frumoasă, însă încercarea de a înfăţişa un soi de pietate reprezintă pur şi simplu prelest (înşelare). Unii dintre ei sunt foarte latini. Alţii, precum El Greco, sunt în mod evident înşelaţi. Apare un fel de distorsiune pentru că el se presupune că a avut o influenţă bizantină, dar desigur că ea nu transpare de nicăieri.
Întrebare: Aceia ar trebui să fie Maria şi Hristos?
Pr. S: Da, acelea sunt din cea mai bună perioadă a sa.
Unele dintre tablouri, în special cele provenite din Spania şi din nord, au devenit cu timpul din ce în ce mai violente şi înfiorătoare. Altele, precum Botticelli şi Botticini, sunt foarte înduioşătoare dacă nu priveşti la copilul grăsuţ. Fecioara şi Hristos sunt creaturi rafinate. Dacă privim la unele din tablourile lui Botticelli nu avem o variantă color, dar avem Naşterea lui Venus care este o creaţie foarte frumoasă dacă privim culorile. Aici este doar în alb şi negru, dar se poate observa cât de bine era realizată. Cu toate acestea, este păgânism pur şi simplu:
99
naşterea lui Venus dintr-o scoică. De asemenea, este evident că avem de-a face cu o nouă religie, foarte apropiată de ideea pe care am amintit-o în discuţia despre Giordano Bruno: materia este divină, materia este încântătoare, lumea a fost descoperită şi este atât de frumoasă şi atât de plină de taine, pe care cumva pictorul le poate scoate la suprafaţă.
Oarecum acelaşi sentiment îl degajă Michelangelo. Te uiţi la unele dintre personajele sale prometeice şi realizezi că apare cumva o nouă religie, o credinţă necreştină că omul este divin. El încearcă să prindă un fel de frumuseţe a acestei lumi, însă cealaltă lume dispare complet. În „Cina cea de taină” a lui Da Vinci este tot un fel de teatru, un fel de poză aranjată foarte frumos. Spre comparaţie, puteţi observa că, indiferent ce se mai păstrase din moştenirea bizantină la Giotto şi la artiştii Evului Mediu, acum s-a pierdut complet.
Iată aici un tablou al lui Fra Angelico, care a încercat să se întoarcă la un sens religios al picturii. Însă este o înşelare tipic catolică. Tabloul este compus din oameni pictaţi în culori adorabile, roz, albastru şi, dacă îl vezi în realitate, probabil că este uluitor. Însă privind la feţele oamenilor vezi ce expresii stupide pot avea, atât de artificiale şi teatrale. Este vorba de Hristos încoronând-o pe Fecioară, însă tabloul nu are nicio semnificaţie religioasă.
Iată un alt tablou. Arată crucificarea, dar este prezentată într-un soi de realism. Nu există niciun element prin care tabloul să poată fi identificat ca o icoană. Este complet secular. Toate acestea reprezintă o înşelare.
Este foarte probabil că unele dintre ele sunt amestecate cu tot felul de aspecte sectare. Iată aici un tablou al lui Hieronimus Bosch despre rai, încărcat de simboluri, în care apare Hristos cu Adam şi Eva în rai. El însuşi fusese suspectat că ar avea legături cu secta Frăţia Spiritului Liber. Este fără îndoială însă că tabloul exprimă tot felul de fantezii sectare despre Adam şi
100
Eva. Tocmai ce am citit despre Sfântul Pavel din Obnora, cum a trăit el precum Adam în rai, alături de animale. Dar oamenii aceştia au pierdut ideea de trăire ascetică precum Adam şi Eva. Să ne uităm în continuare la celelalte tablouri.
Unele dintre ele sunt înfricoşătoare şi nu sunt foarte potrivite. Dar acesta exprimă spiritul sectanţilor, deoarece ei credeau pe atunci că se vor întoarce la starea din rai a lui Adam şi Eva. Din acest motiv umblau dezbrăcaţi şi aveau totul la comun şi credeau că vor pune bazele unui nou rai pe pământ.
Iată un alt tablou foarte frumos semnat de Fra Angelico, cu păuni şi tot felul de lucruri animate de un alt fel de duh religios. Este prelest…
Este suficient să ne uităm la aceste tablouri pentru a vedea că între Ortodoxie şi duhul apusean există deja o prăpastie atât de mare, încât nu mai poate fi închisă. Dacă cineva este deja ortodox, el nu poate fi decât cineva care se întoarce la adevăr şi îşi dă seama ce este adevărul şi cât de tare s-a îndepărtat de el. Dar a vorbi cineva despre unire cu aceşti oameni care au astfel de picturi religioase îţi arată că acea persoană nu ştie despre ce vorbeşte. Este o religie diferită.
Rezumat
Vom reaminti acum principalele caracteristici rezultate din această epocă: Prima dintre ele este ascensiunea sinelui în calitate de nou dumnezeu. Nu a fost astfel exprimat, dar mai târziu vom vedea că există oameni care vorbesc astfel. Acesta este sensul umanismului şi al protestantismului: a te debarasa de tradiţia religioasă, de tradiţia ortodoxă, astfel încât să se poată naşte noul dumnezeu.
A doua idee foarte puternică este aceea că, la fel cum ia naştere dumnezeul individual, la fel şi lumea devine divină.
101
Giordano Bruno exprimă această idee în repetate rânduri: dacă materia este divină, atunci Dumnezeu este în lume, lumea este o respiraţie vie a lui Dumnezeu, iar sufletul lumii este Duhul Sfânt. Ideea aceasta se poate vedea în unele picturi şi în felul în care cineva ca Botticelli credea că natura este divină. Este o concepţie panteistă. Dar, potrivit concepţiei ortodoxe, aceasta înseamnă a investi lumea cu o semnificaţie pe care nu o poate avea. Lumea vine din nimic şi va dispărea, urmând a fi recreată de Dumnezeu ca o lume nouă. Însă ei doresc ca această lume să dureze şi din acest motiv îi ataşează o semnificaţie divină, ceea ce va deveni mai târziu o doctrină foarte importantă. De asemenea, căutarea unui nou creştinism va avea drept rezultat experimente religioase mult mai bizare: Frăţia Spiritului Liber, noile religii ale celei de-A Treia Epoci a Duhului Sfânt, anabaptiştii. Iar aceştia devin mai puternici pe măsură ce vechile standarde religioase trec din ce în ce mai mult în fundal. Mai târziu, încercarea de a crea un nou creştinism cu greu va mai putea fi recognoscibilă ca ceva creştin.
Şi, în fine, în această epocă încep să apară pentru prima dată unii candidaţi serioşi pentru poziţia de antihrist sau mai degrabă ca înaintemergători ai antihristului. Oameni precum John din Leyden se credeau Hristos revenit pe pământ. În acelaşi timp, ideea de monarhie mondială, de teocraţie mondială, deşi este încă marginală, devine mai puternică, fiind capabilă să mişte un oraş întreg.
Vom vedea ce se va întâmpla cu toate aceste mişcări în următoarea epocă, aşa numitul Iluminism, care, la fel ca şi perioada renascentistă, are, pe lângă curentul raţionalist principal, un subcurent foarte clar iraţional.
Aşadar, întreaga mişcare intelectuală din Renaştere arată înflorirea unor seminţe care au fost plantate în perioada Evului Mediu prin despărţirea Romei de Biserica Ortodoxă. Deja în perioada Renaşterii avem ceva extrem de diferit de Ortodoxie. Spre comparaţie, în Evul Mediu sunt unele lucruri care par
102
mult mai apropiate. La exterior există o asemănare, dar în interior există seminţele care vor produce toate cele care vor veni mai apoi. Aşadar, diferenţa dintre Evul Mediu şi Renaştere este în fapt mai puţin distinctă decât diferenţa dintre Roma ortodoxă şi Roma Evului Mediu. Toate aceste curente capătă o importanţă crescândă. Unele dintre ele izbucnesc, precum a fost cazul mişcărilor apocaliptice. Altele explodează, după care mor, însă continuă să facă parte din mentalitatea care le-a dat naştere, urmând să revină mai târziu în forme foarte ciudate. Dar, dacă le priveşti din punct de vedere filosofic şi teologic, îţi poţi da seama că este de fapt aceeaşi mişcare de idei.
Astfel, Norman Cohn, cel care a scris despre milenarism, greşeşte când crede că una este arhaică, iar alta este progresistă. Este pe lângă subiect. Cheia este că ambele mişcări fac parte din aceeaşi mentalitate. Uneori ele relevă o dezvoltare directă, precum dezvoltarea ştiinţei, alteori apar, se ridică şi mor. Însă există anumite teme recurente ale gândirii moderne, iar noi ne vom concentra asupra acestora.
În următoarea lecţie ne vom fixa atenţia asupra perioadei secolelor XVII şi XVIII, când viziunea ştiinţifică devine dominantă şi pare să existe un fel de echilibru şi armonie. De atunci şi până astăzi, istoria lumii este istoria căderii din această armonie. Vom încerca să arătăm în ce a constat această armonie şi de ce a trebuit să se strice şi să producă lumea anarhică în care trăim în prezent. Tot parcursul omenirii din Evul Mediu prin Renaştere spre Iluminism şi Romantism, ajungând până în zilele noastre, urmează o direcţie logică definită, care ne arată că, odată ce a fost părăsită ortodoxia, intră în joc un anume proces natural. Şi desigur că diavolul este mereu acolo. Vom vedea în mod repetat că marii lideri ai gândirii moderne vor începe cu un fel de viziune şi vom vedea că diavolul lucrează, dar ei nu mai sunt conştienţi sub nicio formă că diavolul poate face astfel de lucruri. Din acest motiv, ei sunt mult mai predispuşi să accepte propriile viziuni ca un fel de revelaţie.
103
CURSUL 4
ILUMINISMUL
Am ajuns acum la epoca care desparte Renaşterea de vremurile moderne, ce au identitatea lor bine definită. Într-una dintre lucrările clasice asupra acestei perioade, „Criza conştiinţei europene” de Paul Hazard, autorul afirmă: „În această perioadă a avut loc în Europa un conflict moral. Intervalul dintre Renaştere, din care provine în mod liniar, şi Revoluţia Franceză, pentru care călea armele în foc, reprezintă o epocă fără egal din punct de vedere al importanţei istorice.” Aceasta este epoca clasică a Europei moderne.
Acelaşi Paul Hazard afirmă:
„Conştiinţa clasică, cunoscându-şi puterea sa, iubeşte stabilitatea, ba, dacă ar putea, ar fi doar stabilitate. Acum că Renaşterea şi Reforma ce preschimbări au adus acestea! s-au încheiat, sosise vremea pentru o inventariere mentală, pentru o retragere intelectuală. Politica, religia, societatea, arta toate acestea au fost salvate din ghearele criticilor dezlănţuiţi. Barca bătută de urgii a umanităţii a găsit în sfârşit un refugiu. Să rămână multă vreme acolo! Multă vreme! De fapt să rămână acolo pentru vecie! Viaţa era acum o afacere regulată şi bine ordonată. De ce să părăseşti, atunci, acest hotar împrejmuit, pentru a risca întâlniri care ar putea să destabilizeze totul? Marele Dincolo era văzut cu nelinişte.
104
Putea conţine unele surprize neplăcute. Ba chiar, Timpul însuşi l-ar fi făcut să stea locului, dacă ar fi putut. La Versailles, vizitatorul avea impresia că înseşi apelor le-a fost oprit cursul, au fost prinse şi controlate, după care au fost trimise înapoi în ceruri, şi încă o dată, ca şi cum ar fi trebuit să facă acest lucru pentru totdeauna.”
Perioada dintre Renaştere şi vremurile moderne reprezintă prima încercare de a realiza o sinteză armonioasă a tuturor noilor forţe descătuşate de omul medieval, cel renascentist şi cel reformat. Prin această tentativă nu se dorea renunţarea la fundaţia creştină, deşi aceasta era în fond ceva foarte vag. Deosebirea faţă de timpurile noastre o constituie faptul că în prezent se încearcă o sinteză fără creştinism, sau mai degrabă un creştinism foarte diluat. Vom analiza câteva aspecte ale acestei încercări de armonizare şi vom vedea de ce nu putea rezista acest proiect.
Primul aspect al acestei noi epoci clasice, al acestei noi armonii, este dominaţia perspectivei ştiinţifice, exemplificată de „lumea maşină” a lui Isaac Newton. „Epoca lui Newton”, Iluminismul timpuriu el a murit în anul 1720 (1727 n. trad.), dacă nu mă înşel, iar opera sa principală a apărut în 1690 – „când ştiinţa şi religia naturală păreau să fie de acord că totul este în regulă cu lumea, iar artele înfloreau cum nu o vor mai face vreodată în Apus. Înainte de aceste vremuri, Occidentul cunoscuse mai multe secole de efervescenţă intelectuală, ba chiar haos, din momentul în care sinteza medievală romanocatolică s-a prăbuşit şi au apărut noi forţe, care au dus la dezbateri aprinse şi războaie sângeroase.
Războaiele religioase s-au terminat din toate punctele de vedere în 1648, când a luat sfârşit şi Războiul de Treizeci de Ani, care a devastat Germania şi practic a redus-o la o condiţie ruinătoare vreme de două secole.
105
„Protestantismul s-a revoltat împotriva complexităţii şi corupţiei din catolicism. A existat o renaştere a artei şi gândirii păgâne vechi, un nou umanism a descoperit omul natural şi a împins din ce în ce mai în fundal ideea de Dumnezeu şi cea mai importantă tendinţă pentru ceea ce avea să se petreacă în viitor ştiinţa a înlocuit teologia în calitate de criteriu al cunoaşterii. Studiul naturii şi al legilor ei au ajuns să pară cea mai importantă îndeletnicire intelectuală.”
„Deja în secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea se ajunsese la un anumit echilibru şi o armonie în gândirea apuseană. La urma urmei, creştinismul nu a fost răsturnat de ideile noi (vom vedea în cursul următor ce fel de creştinism era acesta notă P.S.R.) ci mai degrabă se adapta la noul spirit. În acelaşi timp, dificultăţile şi contradicţiile ideilor moderne naturaliste şi raţionaliste nu îşi făcuseră încă simţită prezenţa. În special în partea cea mai iluminată a Europei apusene anglia, Franţa şi Germania aproape că părea că a venit o epocă de aur, mai ales prin comparaţie cu războaiele religioase care devastaseră aceste ţări până spre mijlocul secolului al XVII-lea. Omul iluminismului credea în Dumnezeu, A Cărui existenţă putea fi demonstrată raţional şi în religia naturală. Era tolerant cu credinţele celorlalţi şi era convins că tot ce există în lume poate fi explicat de ştiinţa modernă, ale cărei descoperiri şi progrese le urmărea cu atenţie. Lumea era văzută ca o mare maşină aflată în mişcare continuă, iar fiecare mişcare putea fi descrisă matematic. Era un singur şi imens univers ordonat armonios, nu ierarhic, cum se întâmpla în Evul Mediu sau în gândirea ortodoxă, ci ca un sistem matematic uniform. Lucrarea clasică în care erau explicate aceste idei, Principia Mathematica a lui Newton, a fost primită favorabil de toată lumea, ceea ce arată că oamenii educaţi ai acelor vremuri erau în întregime pregătiţi pentru această nouă evanghelie.”
O altă carte clasică despre istoria gândirii moderne, „The Making of the Modern Mind” de John Herman Randall, discută
106
unele dintre aceste elemente care compuneau noua perspectivă asupra universului.
„Cei 30 de ani care s-au scurs de la publicarea Dialogului asupra celor Două Sisteme (sistemul heliocentric şi cel geocentric notă P.S.R.) au fost martorii unei transformări intelectuale de proporţii. În timp ce Galileo încă se certa cu trecutul (şi am văzut că a fost aproape să fie ars pe rug, scăpând prin mărturisirea greşelii, dar spunând în şoaptă: Şi totuşi se mişcă notă P.S.R), Newton ignoră vechile dezbateri şi se uită doar spre viitor enunţând calm definiţii, principii şi demonstraţii care de atunci şi până astăzi au format baza ştiinţei naturale. Galileo reprezintă asaltul. După doar o singură generaţie vine triumful. Însuşi Newton a făcut două descoperiri remarcabile: a descoperit o metodă matematică prin care este descrisă mişcarea mecanică şi a aplicat-o universal. În sfârşit, visul lui Descartes a devenit realitate: omul a ajuns la o interpretare mecanică a lumii în termeni matematici deductivi exacţi. Punând temelia ştiinţei de secol XVII, Newton şi-a imprimat efigia asupra imaginii universului, care va rămâne neschimbată în linii mari până la Darwin. A completat schiţa lumii newtoniene, care va rămâne de-a lungul întregului secol XVIII drept adevărul ştiinţific fundamental.”
În Franţa, spre sfârşitul acestei epoci apare Enciclopedia, o realizare de proporţii întreprinsă în special de Diderot, cu scopul de a aduna la un loc într-o singură mare carte, compusă din mai multe volume, întreaga cunoaştere. Ar trebui înţeles mai înainte de toate că însăşi ideea de enciclopedie, adică ideea de a aduce întreaga cunoaştere într-un singur loc pentru a o ordona, fie şi alfabetic, cum se întâmplă în enciclopediile mai recente, reprezintă ceva cu totul nou. Astfel, totul este cumva aplatizat şi închis în limitele unui anumit număr de pagini, în aşa fel încât dacă doreşti să descoperi ceva despre orice, pur şi simplu te uiţi la index sau cauţi alfabetic şi descoperi articolul despre acel subiect.
107
Trebuie spus că în alte culturi, care aveau şi ele cumva ideea de cunoaştere universală, precum China, existau, de asemenea, enciclopedii. Dar acele enciclopedii erau mai degrabă diferite deoarece se păstra încă, acolo, ideea ierarhică. De pildă, marile enciclopedii chineze, de acum o mie de ani sau mai bine, erau aranjate în aşa fel încât primul volum era „Cerurile”, apoi urma „Împăratul”, după care ştiinţele înalte, şi descindea gradual până ajungea la final, la lucrurile pământeşti. Spre comparaţie, în noile enciclopedii nu există nicio distincţie valorică între subiecte. Poţi cunoaşte o pagină din enciclopedie şi să nu ştii nimic despre tot restul şi să fii expert în acel lucru. Cu alte cuvinte, este o cunoaştere foarte fragmentară. Probabil că doar persoana care a realizat întregul proiect cunoaşte întregul deşi în fapt nu există doar o singură persoană, ci mult mai multe, aşadar nimeni nu ştie.
Pentru Diderot, deşi subestima matematica, ideea sa de cunoaştere şi idealul său de cunoaştere sunt similare cu ale tuturor celorlalţi din generaţia sa.
„Ne aflăm în pragul unei mari revoluţii în ştiinţe. Judecând după înclinaţiile pe care cele mai bune minţi le au pentru morală, pentru arte frumoase, pentru istoria naturală, pentru fizica experimentală, aproape că îndrăznesc să prezic că nu va mai trece un secol până când nu vor mai exista doar trei mari matematicieni în Europa… Ştiinţa va înălţa coloanele lui Hercule; oamenii nu vor merge mai departe; operele lor vor dăinui timp de secole precum piramidele din Egipt, a căror masă, inscripţionată cu hieroglife, trezeşte în noi detestabila idee de putere şi ne face atenţi la resursele oamenilor care le-au construit”, susţinea Diderot.
Observăm că oamenii acelor vremuri aveau în minte ideea că vor putea obţine în timpul vieţii lor definiţia finală a naturii şi ştiinţei, putând aduna la un loc toată cunoaşterea existentă.
108
În noua sinteză, natura Îl înlocuieşte, de fapt, pe Dumnezeu în calitate de idee centrală, deşi vom vedea că până la sfârşitul acestei perioade nu s-a renunţat cu totul la ideea de Dumnezeu.
D’Holbach, unul dintre gânditorii francezi ai sfârşitului de secol XVIII, descrie astfel idolatrizarea naturii:
„Omul se înşală mereu pe sine când renunţă la experienţă pentru a urma sisteme imaginare. El este opera Naturii. El există în natură. Este supus legilor ei. Nu se poate elibera de ele. În zadar mintea sa încearcă să ţâşnească dincolo de lumea vizibilă: o necesitate categorică îl obligă mereu să se întoarcă. Fiind format de Natură, care este circumscrisă de legile ei, nu există nimic dincolo de un mare tot, din care el face parte şi a cărui influenţă o resimte. Fiinţele pe care imaginaţia sa le închipuie ca fiind dincolo de Natură sau distincte de ea sunt întotdeauna himere formate după ceea ce a văzut deja. Despre acestea este complet imposibil să-şi formeze vreo idee corectă, fie cu privire la locul pe care îl ocupă, fie la felul în care acţionează. Pentru el nu există nimic, nu poate exista nimic în afară de natură care include toate fiinţele… Universul, vastul ansamblu a tot ceea ce există, ne oferă doar materie şi mişcare: întregul nu ne oferă spre contemplaţie nimic altceva decât o succesiune gigantică şi neîntreruptă de cauze şi efecte… ”
„Drept urmare, natura, în cea mai extinsă definiţie, reprezintă marele întreg care rezultă din asamblarea materiei sub diverse combinaţii, cu acele mişcări contrare pe care universul le oferă privirii noastre”
Aceeaşi idee o întâlnim şi la Voltaire, când descrie dialogul dintre natură şi un om de ştiinţă. Natura îi spune omului de ştiinţă: „Sărmanul meu fiu, să-ţi spun adevărul? Mi s-a dat un nume care nu mi se potriveşte deloc. Mi se spune
109
Natura, dar în realitate sunt Arta arta lui Dumnezeu” (este vorba de Dumnezeul deiştilor din acea perioadă notă P.S.R.).
Unul din discipolii lui Newton afirmă:
„Ştiinţa naturalăslujeşte unor scopuri mai înalte şi ar trebui să fie apreciată pentru că pune o fundaţie sigură pentru religia naturală şi filosofia morală, conducându-ne într-o manieră mulţumitoare spre cunoaşterea Autorului şi Guvernatorului universului… A studia Natura înseamnă a studia meşteşugul Său. Fiecare nouă descoperire ne dezvăluie o parte din schema Sa… Perspectivele noastre asupra Naturii, oricât de imperfecte ar fi, ne ajută să ne reprezentăm, în maniera cea mai sensibilă, acea putere grandioasă care se găseşte peste tot, care acţionează cu o forţă şi o eficacitate ce nu cunoaşte vreo micşorare indiferent de distanţe şi timp şi acea înţelepciune pe care o vede la lucru în structurile elegante şi în mişcările drepte ale celor mai mari şi mai subtile părţi. Acestea, printr-o bunătate perfectă care le direcţionează în mod evident, constituie obiectul suprem al speculaţiilor filosofului. Acesta, în timp ce contemplă şi admiră un sistem atât de perfect, nu poate fi decât încântat şi animat să intre în legătură cu armonia generală a Naturii.”
D’Holbach afirmă următoarele despre natură:
„Vai tu, îl căinează această Natură pe om, care urmând instinctul pe care ţi l-am dat, tinzi fără întrerupere, de-a lungul întregii tale existenţe, spre fericire, nu încerca să rezişti legii mele suverane. Lucrează la fericirea ta. Ia parte fără frică la ospăţul pus înaintea ta cu cea mai inimoasă ospitalitate. Vei descoperi mijloacele scrise citeţ în inima ta… Îndrăzneşte, deci, să te dezbari de laţurile superstiţiei, rivala mea pragmatică care se autoiluzionează şi care îmi încalcă drepturile. Denunţă acele teorii goale, care sunt uzurpatorii privilegiilor mele. Întoarce-te
110
sub dominaţia legilor mele, care, oricât de severe ţi se par, sunt blânde prin comparaţie cu cele ale bigotismului. Doar în imperiul meu domneşte adevărata libertate. Tirania este necunoscută acestui pământ, robia este pentru totdeauna interzisă. Echitatea veghează fără întrerupere la drepturile subiecţilor mei, ţinându-i în posesia revendicărilor lor juste. Bunăvoinţa, insuflată umanităţii, îi uneşte prin legături prieteneşti. Adevărul îi luminează. Niciodată impostura nu îl va putea orbi cu ceţuri obscurantiste. Întoarce-te, aşadar, copilul meu, în braţele mamei tale grijulii! Dezertorule, întoarce paşii tăi rătăcitori la Natură. Te va mângâia pentru relele făcute. Va îndepărta din inima ta acele frici îngrozitoare care te copleşesc… Întoarce-te la Natură, la umanitate, la tine!… Bucură-te de tine şi fă-i pe alţii să se bucure şi ei de aceste înlesniri pe care le-am pus cu o mână generoasă la dispoziţia tuturor fiilor pământului, care provin toţi în mod egal din sânul meu… Toate aceste plăceri îţi sunt permise fără nicio constrângere, dacă te bucuri de ele cu moderaţie şi cu acea discreţie pe care chiar eu am fixat-o. Fii, deci, fericit, o, omule!”
După care repetă:
„O, Natură, suverana tuturor fiinţelor! Şi voi, adorabilelor sale fiice, Virtutea, Raţiunea şi Adevărul! Rămâneţi pentru totdeauna protectoarele noastre onorate! Ţie, Natură, ţi se cuvin laudele rasei umane, ţie ţi se cuvin omagiile pământului. Arată-ne, deci, O, Natură!, ceea ce omul trebuie să facă pentru a atinge fericirea pe care Tu l-ai făcut s-o dorească. Virtute! Însufleţeşte-l cu flacăra ta folositoare! Lasă torţa ta să-i ilumineze intelectul, împrăştie din calea lui întunericul. Voi, zeităţi slujitoare, uniţi-vă puterile pentru ca inimile omenirii să vi se predea vouă. Interziceţi greşeala din mintea noastră, strâmbătatea din inimile noastre, dezordinea din paşii noştri. Faceţi cunoaşterea
111
să-şi lărgească puterea sănătoasă; bunătatea să sălăşluiască în sufletele noastre; liniştea să sălăşluiască în piepturile noastre.”
Observaţi ce ideal armonios avea în vedere: natura care domneşte peste tot, tainele naturii descoperite, Dumnezeu încă în ceruri, dar fără să facă mare lucru, iar cunoaşterea ştiinţifică avansând în întreaga lume.
Naturalistul Buffon chiar a afirmat aşa ceva, atunci când i-a descris pe primii astronomi babilonieni: „Primii oameni erau foarte fericiţi, pentru că erau foarte ştiinţifici.” Idealul cunoaşterii ştiinţifice şi cel al fericirii erau inextricabil legate. În zilele noastre, pare că lucrurile stau exact invers. Tot Buffon afirmă: „Ce entuziasm poate fi mai nobil decât a crede că omul este capabil să cunoască toate forţele şi să descopere prin eforturile sale toate secretele naturii!”
Aşadar, marii filosofi ai acestei perioade aveau în vedere descoperirea întregului sistem al naturii. Drept urmare, în această epocă apar marile sisteme metafizice; filosoful poate sta comod în fotoliul său în faţa unui birou, citeşte toate cercetările ştiinţifice şi scrierile celorlalţi filosofi dinaintea lui, după care construieşte propria teorie cu privire la ceea ce este natura.
Un astfel de caz îl reprezintă Spinoza, care a lansat ideea că există două sisteme paralele: mintea şi materia, ambele aparţinându-i lui Dumnezeu. Leibnitz a adus în discuţie ideea de monadă un atom primar, baza a tot ce există care explică atât mintea cât şi materia. Descartes, stând în camera lui, a ajuns la concluzia că tot ceea ce există în natură vine din intuiţia ideilor clare şi distincte.
Toate aceste sisteme erau, desigur, în concurenţă unele cu altele şi se combăteau reciproc. Alte sisteme le-au răsturnat, dar idealul unei filosofii reale a naturii nu a fost niciodată realizat. Ştiinţa, în schimb, era văzută ca fiind tipul de cunoaştere care îi va aduce pe oameni la adevăr.
112
Întreaga perioadă iluministă este marcată de un optimism pe scară largă şi este bine rezumată de poetul Alexander Pope, cel care îl privea pe Newton ca pe un model. Următoarele versuri definesc duhul care îi anima pe oameni, sentimentele lor faţă de vremurile pe care le trăiau şi filosofia care decurgea din ştiinţa modernă:
„Toate nu sunt altceva decât parte a unui măreţ întreg
Al cărui trup Natura este, iar Dumnezeu îi este suflet…
Toată Natura nu este decât o Artă necunoscută ţie…
Toată întâmplarea, un sens pe care tu nu-l vezi
Toată discordia, o armonie neînţeleasă;
Tot răul subiectiv, un bine universal”
„Adevărul nostru este limpede: tot ceea ce există este drept Natura şi legile ei stăteau ascunse în noapte:
Dumnezeu a spus: Să fie Newton! Şi s-a făcut lumină!”
Minunata Lume Nouă candide
„În epoca Raţiunii, Voltaire a pus la lucru empirismul pentru a distruge religia revelată, monarhia absolută şi ascetismul creştin, în timp ce aceeaşi raţiune a fost folosită pentru a edifica o teologie raţională, drepturile şi legea naturală. Voltaire a spus-o răspicat: înţeleg prin religia naturală principiile moralităţii comune întregii rase umane. Nu conţinea nimic altceva. Acest crez a fost acceptat împreună de creştini şi de radicali ca fiind conţinutul tradiţiei religioase creştine.”
„În ceea ce priveşte problema guvernării morale a lumii, teologii raţionalişti nu s-au descurcat mai bine decât predecesorii lor în ceea ce priveşte vechea problemă a răului. La rândul lor, nu puteau decât se se bazeze pe credinţa că o ordine raţională trebuie să fie o ordine morală. Unii, cum a fost Leibnitz, au scris sute de pagini pentru a demonstra că aceasta este cea mai bună
113
dintre toate lumile posibile… Afirmaţia lui Pope, Tot ceea ce există este just părea chiar şi pentru cei din secolul al XVIII-lea ca o încercare de a-ţi face singur curaj. Alţii, cum era Voltaire, erau mult prea conştienţi de nedreptăţile produse de natură şi de oameni asupra altor oameni încât să nu fie revoltaţi de o asemenea credinţă. Candide, faimoasa povestire a lui Voltaire, nu este altceva decât o satiră la adresa filosofiei lui Leibnitz.”
Problema principală a lui Voltaire cu patriotismul avea la bază un argument umanitarist, şi anume că presupunea ura faţă de restul rasei umane. A-ţi iubi patria, conform înţelegerii comune, însemna să urăşti toate celelalte neamuri… Din acest motiv, Voltaire a dus un neîncetat război de ridiculizare a exceselor patriotului. Toţi îşi amintesc primele capitole satirice din Candide, în care eroul este atras în armata regelui Bulgariei care purta un război contra Abariei.
„Nimic nu era aşa de frumos, de fercheş, de strălucit şi de bine orânduit cum erau cele două oştiri… Mai întâi tunurile au doborât cam şase mii de inşi de fiecare parte;… Candide, care tremura ca un filosof, se ascunse cum putu mai bine cât ţinu acest măcel eroic. Bucăţi de creier erau împrăştiate pe jos, alături de braţe şi picioare tăiate. Candide plecă de acolo cât mai repede şi ajunse în alt sat. Candide, călcând pe trupuri încă vii şi făcându-şi drum prin dărâmături, ieşi în sfârşit din teatrul războiului.”
Credinţa în progres
„De la începutul secolului şi mai apoi a apărut şi s-a tot dezvoltat o laudă a progresului realizat prin educaţie. Locke, Helvetius şi Bentham au pus bazele acestui vis generos. Toţi,
114
indiferent de şcoala de gândire din care proveneau, cu excepţia celor precum Malthus, care se agăţau de doctrina creştină a păcatului originar, credeau cu toată puterea lor în perfectibilitatea naturii umane. În sfârşit, omenirea lua în mâinile ei puterea asupra propriei soarte. Putea face din viitor aproape tot ceea ce dorea. Distrugând greşelile prosteşti ale trecutului şi întorcându-se la o cultivare raţională a naturii, nu exista practic vreo limită pe care bogăţia umană să nu o poată transcede.”
„Pentru noi este greu să ne dăm seama cât de recentă este această încredere în progresul uman. Lumea antică părea că nu avea acest concept. Grecii şi romanii se uitau mai degrabă înapoi la o vârstă de aur din care omul a decăzut. Evul Mediu nu putea accepta, desigur, un asemenea gând. Renaşterea, care a realizat în fapt atât de multe, nu putea concepe că omul se va mai putea ridica vreodată la nivelul măreţei antichităţi. Toate gândurile ei se îndreptau spre trecut. Doar odată cu ascensiunea ştiinţei, în secolul al XVII-lea, au putut oamenii să îndrăznească a se bucura de o asemenea ambiţie. Lui Fontanelle, a cărui lungă viaţă se întinde de pe timpul lui Descartes până în vremea Enciclopediei, îi aparţine meritul principal în instalarea credinţei în progres, în secolul al XVIII-lea. El era un popularizator al ştiinţei carteziene şi spera că prin ştiinţă şi raţiune Europa nu doar că va egala, dar va şi depăşi antichitatea. În opinia lui, toţi oamenii sunt făcuţi din acelaşi aluat: suntem la fel ca Platon şi Homer, doar că noi avem un tezaur mai bogat de experienţă acumulată decât ei. Oamenii se închină la bătrâni pentru înţelepciunea şi experienţa lor. Noi, modernii, suntem cei care reprezentăm bătrâneţea lumii, iar anticii tinereţea ei. Un om de ştiinţă de astăzi cunoaşte de zece ori mai multe lucruri decât un om de ştiinţă care trăia sub Augustus. Atâta vreme cât oamenii continuă să acumuleze cunoaştere, progresul va fi la fel de inevitabil precum creşterea unui copac, fără să existe vreun motiv pentru a suspecta că dezvoltarea lui se va opri.”
115
„Pentru noi această opinie va părea aproape o platitudine, dar contemporanilor lui Fontenelle le apărea ca fiind cea mai mare erezie. S-a trezit implicat într-o bătălie furioasă şi toată Franţa s-a poziţionat în conflictul dintre Antici şi Moderni… În privinţa rezultatului nu existau dubii. Toţi oamenii de ştiinţă, de la Descartes încoace, îi dispreţuiau pe antici şi purtau mai departe stindardul credinţei în progres. Spre mijlocul secolului următor a fost recunoscut în mod limpede că doar în literatură ar mai putea avea anticii vreo întâietate. Dar, odată cu respingerea gustului clasic, o dată cu ascensiunea romantismului, anticii au pierdut şi această bătălie.”
„I-a revenit lui Condorcet sarcina de a rezuma toate speranţele şi încrederea epocii.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea a existat un mare filosof al progresului, Condorcet, care a scris o istorie a progresului spiritului uman în care a afirmat:
„Consecinţa operei mele va fi aceea de a arăta prin raţionamente şi fapte că nu există nicio limită în perfecţionarea puterilor omului. În realitate, perfectibilitatea umană este indefinită; progresul acestei perfectibilităţi, independent de orice putere care ar dori să-l oprească, nu are altă limită decât durata pământului pe care natura ne-a plasat. Fără îndoială că acest progres poate merge mai repede sau mai încet, dar nu va merge niciodată înapoi. Cel puţin atâta vreme cât pământul ocupă acelaşi loc în sistemul universului şi legile generale ale acestui sistem nu produc o distrugere generală a globului, sau schimbări care nu vor mai permite rasei umane să se prezerve, să îşi pună în funcţiune aceleaşi puteri şi să găsească aceleaşi resurse.”
El credea că principiile Iluminismului
116
„se vor răspândi pe întreg pământul; libertatea şi egalitatea, o egalitate reală din punct de vedere economic, social şi intelectual se vor consolida continuu. Pacea va domni pe pământ. Războiul va ajunge să fie considerat cea mai mare năpastă şi cea mai mare dintre crime, dacă nu mai mult decât atât. O organizare mai bună a cunoaşterii şi o îmbunătăţire inteligentă în calitatea organismului uman însăşi vor conduce la dispariţia bolilor şi la prelungirea indefinită a vieţii umane, chiar la obţinerea în fapt a condiţiilor perfecte pentru bunăstarea umană.”
Mai departe, Condorcet afirmă:
„Ce imagine a naturii umane, eliberată de lanţurile sale, scăpată din imperiul şansei ca şi din cel al duşmanilor progresului, avansând cu pasul sigur şi ferm pe cărarea adevărului, virtuţii şi fericirii, i se prezintă filosofului pentru a-l mângâia pentru greşelile, crimele şi nedreptăţile care există încă pe pământ şi a căror victimă el este adesea! Contemplând această viziune, el primeşte răsplata eforturilor sale pentru progresul raţiunii şi pentru apărarea libertăţii. El îndrăzneşte să le lege de lanţul veşnic al destinului uman. Acolo găseşte el adevărata recompensă pentru virtute, plăcerea de a crea un bun durabil, pe care destinul nu îl poate distruge prin niciun fel de sperietoare, aducând înapoi prejudecăţile şi sclavia. Pentru el această contemplaţie reprezintă un adăpost în care memoria persecutorilor săi nu îl poate urmări; unde, trăind în mintea sa cu omul căruia i-au fost stabilite drepturile conform demnităţii naturii sale, el îl iartă pe acela pe care avariţia, frica sau invidia îl chinuie şi îl corup. Acolo el trăieşte cu adevărat alături de semenii săi, într-un paradis pe care l-a creat raţiunea sa şi pe care iubirea sa pentru umanitate îl îmbogăţeşte cu cea mai curată dintre bucurii.”
117
Un alt istoric din acele vremuri, J.G. Buhle, a scris o istorie a filosofiei, în care afirmă:
„Ne apropiem acum cu studiul nostru de cea mai recentă perioadă din istoria filosofiei, care este cea mai remarcabilă şi strălucită perioadă a filosofiei, ca şi a ştiinţelor, artelor şi civilizaţiei umane în general. Sămânţa plantată în secolele precedente a început să încolţească în secolul al XVIII-lea. Despre niciun secol nu se poate spune cu atâta îndreptăţire că a folosit realizările trecute pentru a aduce umanitatea la o mai mare perfecţiune fizică, intelectuală şi morală. A atins o înălţime pe care, având în vedere limitările naturii umane şi cursul experienţei trecute, am fi surprinşi să vedem că geniul generaţiilor viitoare o va păstra.”
Există un mesaj interesant care a fost plasat în turla bisericii din Gotha, în Germania, în anul 1784, şi care era adresat posterităţii. Acesta este mesajul din 1784:
„Epoca noastră ocupă cea mai fericită perioadă a secolului al XVIII-lea. Împăraţii, regii, prinţii coboară omeneşte din înălţimile lor înfricoşătoare, dispreţuiesc pompa şi splendorile, devin taţi, prieteni şi confidenţi ai poporului lor. Religia îşi sfâşie veştmintele preoţeşti şi apare în esenţa sa divină. Iluminismul face mari progrese. Mii dintre fraţii şi surorile noastre care înainte trăiau într-o trândăvie sanctificată (adică monahii notă P.S.R.) sunt daţi înapoi statului. Ura sectară şi persecuţia pentru libertate de conştiinţă dispar. Iubirea de oameni şi libertatea de gândire câştigă întâietate. Artele şi ştiinţele înfloresc, iar privirea noastră lungă penetrează adânc în laboratorul naturii. Meşteşugarii, ca şi artiştii, ating perfecţiunea, cunoaşterea utilă se răspândeşte printre toate clasele. Aici aveţi o descriere fidelă a vremurilor noastre. Nu ne priviţi de sus, ca şi cum aţi fi mai sus decât noi şi
118
aţi vedea mai departe. Mai bine recunoaşteţi în tabloul pe care vi l-am desenat cât de curajos şi energic am muncit pentru a vă ridica la poziţia pe care o deţineţi acum şi să vă menţineţi în ea. Faceţi la fel pentru urmaşii voştri şi veţi fi fericiţi.”
Când analizăm aceste idei despre natură, artă şi virtute, când ne gândim la ideea că există posibilitatea ca omul să fie fericit pe acest pământ şi să deţină o cunoaştere perfectă, iar artele să înflorească, practic ni se spune în mod direct că avem de-a face cu raiul pe pământ.
Aici găsim rădăcina pentru tot ceea ce s-a întâmplat în lume în ultimele două secole. Toate ideile pe care le au oamenii astăzi, sau cel puţin majoritatea lor, provin din această epocă. Iar dacă acum acest optimism timpuriu ne pare foarte naiv, trebuie să înţelegem în continuare de ce este naiv şi de ce nu corespunde adevărului. Aşadar, va trebui să privim la miezul acestei filosofii pozitive pentru a vedea ce germeni, care existau deja pe atunci, au condus la consecinţe negative şi la răsturnarea acestei filosofii optimiste.
Dar, înainte de a trece la acest capitol, va trebui să ne mai uităm la un aspect foarte interesant. Deşi pare ceva foarte superficial, dacă ne gândim serios, cu toate acestea, în perioada de care vorbim a existat o mare înflorire a artelor. În fapt, sunt mulţi cei care susţin că artele din Apus nu au mai atins vreodată standardul acestor vremuri, mai ales în muzică, unde se poate vorbi de o epocă de aur a muzicii occidentale.
Aşadar, va trebui să ne uităm la partea frumoasă pentru a vedea de ce a apărut această înflorire a artelor, mai ales în condiţiile în care se fundamenta pe ceva foarte superficial. Acesta va fi subiectul următorului nostru curs.
119
CURSUL 5
ILUMINISMUL (Partea a doua)
Minunata lume nouă pe care am descris-o în capitolul precedent, cu tot cu încrederea în ştiinţă şi natură, are şi altă dimensiune aparte, anume perspectiva religioasă a acestei epoci. Toţi filosofii şi scriitorii pe care îi vom analiza au ceva ce deja nouă ne este familiar. Multe dintre argumentele pe care le folosesc le-am auzit şi noi. Se poate spune că este aceeaşi lungime de undă sau acelaşi univers de discurs ca al nostru. Argumentele lor erau un pic diferite, erau mult mai naivi decât oamenii de ştiinţă luminaţi de astăzi. Dar în esenţă vorbesc acelaşi tip de limbaj, încearcă să demonstreze lucrurile prin ştiinţă şi raţiune, ş.a.m.d.
Această epocă a sistemului newtonian este de asemenea şi epoca religiei raţiunii. Cineva ar putea afirma că în Renaştere şi Reformă creştinismul era fie ocolit, fie redus la lucruri de bază simplificat, aşa cum încercaseră să facă protestanţii dar, cu toate acestea, cei care credeau în creştinism se mai agăţau cumva de trecut. Am observat deja la Toma din Aquino şi la Francisc din Assisi un creştinism foarte diferit, deşi conţinutul de bază al credinţei era la suprafaţă similar creştinismului tradiţional. Totuşi, aceştia schimbau cu totul abordarea credinţei, ceea ce va duce ulterior şi la o schimbare a conţinutului credinţei.
120
Dar în această epocă nouă, Epoca Iluminismului, se schimbă conţinutul religios şi apar noi idei religioase. Motivul este acela că religia începe să fie tratată după acelaşi calapod ca ştiinţa: studiul exterior al lumii externe. Acesta este standardul raţiunii. În acest fel continuă procesul început o dată cu scolasticismul, când raţiunea era plasată deasupra credinţei şi tradiţiei. Aceasta este epoca în care oamenii visau la o religie rezonabilă. Vom cita câţiva scriitori din epocă. Au o abordare uşor diferită unul de altul, dar în fond au cu toţii aceeaşi filosofie.
De pildă, Diderot, marele enciclopedist, vorbeşte despre eliminarea prejudecăţilor în religie. Într-una din operele sale, unul dintre vorbitori afirmă că este important pentru binele public ca oamenii să fie înrobiţi de anumite prejudecăţi. În replică, Diderot întreabă: Care prejudecăţi? Dacă cineva admite existenţa unui Dumnezeu, a realităţii binelui şi răului moral, a veşniciei sufletului, a răsplăţii şi pedepsei pe lumea cealaltă, ce nevoie mai este de prejudecăţi? Să presupunem că este iniţiat în toate tainele transubstanţierii, consubstanţierii, Treimii, unirii ipostatice, predestinării, întrupării şi tot restul, va fi el un cetăţean mai bun?
Aşadar, se poate vedea în mod limpede cum standardul aplicat este unul foarte exterior. Articolele de bază ale credinţei par să devină lucruri complicate şi care nu ne ajută să ducem o viaţă mai bună, potrivit viziunii iluministe. Mai mult, sunt complet iraţionale. De asemenea, merită observat că aceşti oameni păstrează câteva elemente de bază din credinţă, cum ar fi existenţa binelui şi a răului, a lui Dumnezeu, a vieţii de apoi.
Iluminismul în Anglia
În această perioadă, conducerea mişcării iluministe o deţine Anglia. Anglia era locul unde fusese dat, după 1689,
121
Edictul de Toleranţă prin care toate religiile şi sectele creştine puteau funcţiona, cu excepţia catolicismului şi unitarianismului. Altfel spus, au intrat în legalitate diverse tipuri de protestantism. Vedem această combinaţie de aşa-zisă ”deschidere a minţii” şi intoleranţă persistentă, deoarece catolicii au dus-o foarte greu în Anglia până aproape de secolul al XIX-lea. Chiar şi astăzi anglicanul deschis la minte este foarte obtuz în anumite privinţe, până într-acolo încât un englez din biserica noastră, atunci când a dorit să se boteze şi să devină preot, a trebuit să meargă în Franţa, unde Vlădica Ioan (Maximovici) l-a hirotonit preot, asta pentru că în Anglia nu îi era permis unui cleric anglican să devină ortodox.
Chiar şi astăzi, misiunea noastră englezească întâmpină multe greutăţi. Anglicanii se împotrivesc mult când aud de convertiri la Ortodoxie şi există chiar unele legi împotriva clericilor care devin ortodocşi. Aşadar, există o îmbinare de mentalitate îngust-birocratică cu libertatea. Poţi crede tot ce vrei cât timp eşti în Biserica Anglicană sau pur şi simplu nu-ţi pasă de religie. Dar sunt foarte împotrivitori ideii ca o credinţă mai puternică să aibă parte de libertate.
Majoritatea celor despre care vom discuta sunt scriitori englezi care, deşi nu sunt filosofi profunzi, fac parte din şcoala pragmatică engleză, iar ideile lor sunt în acord cu spiritul timpului. Mai mult, ele se răspândesc în Franţa şi Germania, având parte mai ales în Franţa de o interpretare foarte radicală. În mod tradiţional, englezii s-au abţinut să dezvolte consecinţele cele mai radicale, deoarece ei sunt foarte practici. Poţi păstra trecutul şi să fii un liber cugetător.
În secolul al XVII-lea exista deja un Lord Herbert de Cherbury, care a murit în anul 1648, care era unul dintre teologii de frunte ai aşa numitei religii naturaliste. El, asemenea multor oameni din Renaştere, a auzit o voce supranaturală care i-a dat girul pentru religia sa naturală.
122
În opinia lui există cinci articole de credinţă asupra cărora pot cădea de acord toţi creştinii indiferent de secta sau de diferenţele teologice dintre ei. El încearcă prin intermediul raţiunii să sintetizeze esenţa creştinismului.
Aceste cinci articole de credinţă, asupra cărora toată lumea cade de acord, sunt: Dumnezeu există, Lui trebuie să ne închinăm, evlavia noastră în faţa Lui trebuie să se manifeste în special prin cucernicie şi virtute, oamenii sunt chemaţi la pocăinţă, există viaţă de apoi cu răsplăţi şi pedepse. El credea, desigur, că toate acestea sunt rezonabile nu pe baza raţiunii, ci pentru că oamenii pe care el îi ştia şi gânditorii obişnuiţi din acele vremuri încă mai păstrau atâta lucru din creştinism. Apoi, însă, au apărut viziuni mult mai radicale.
Mai era un gânditor, John Toland, care era, cred, cleric şi care a murit în 1772. El a scris o carte, „Creştinismul fără taine”, în care dorea să explice cum creştinismul este de fapt foarte, foarte rezonabil. Nu trebuie să ai nicio superstiţie pentru a crede în creştinism. În opinia lui, „nu există nimic contrar raţiunii şi nici supraraţional în Evanghelii. Nicio doctrină creştină nu poate fi numită în sens strict tainică.” Aşadar, totul este perfect inteligibil. Cineva de bun simţ va înţelege în ce constă creştinismul.
Un alt filosof din aceeaşi perioadă, Matthew Tindal, care a murit în 1773, a scris o carte cu acelaşi subiect intitulată „Creştinismul la fel de vechi ca şi creaţia”. Pentru el, Evanghelia nu reprezintă altceva decât legea naturală. Orice altă revelaţie este inutilă, în felul acesta creştinismul fiind redus pur şi simplu la ceea ce este natural.
În această perioadă existau două şcoli de gândire în Anglia: conservatorii, numiţi supranaturalişti, şi radicalii, care au devenit deişti. Ambele şcoli de gândire aveau în comun ideea că religia nu este altceva decât ceea ce este natural. Supernaturaliştii credeau că revelaţia a adăugat ceva, deşi
123
nu foarte mult, religiei naturale. Gândeau că era ca un fel de ştampilă de naturaleţe, ca şi cum ar spune că este aur de 24 de carate. Derivă-ţi credinţa din raţiune şi natură, iar atunci vine revelaţia care îţi va spune că este adevărată credinţa ta. Cam atât făcea revelaţia, iar cei care credeau toate acestea erau conservatorii.
Un exemplu de conservator este filosoful John Locke, care spunea:
„În toate lucrurile de acest fel, nu avem nevoie sau folos de revelaţie, deoarece Dumnezeu ne-a înzestrat cu mijloace naturale mai sigure pentru a ajunge la cunoaşterea lor. Pentru orice fel de adevăr ajungem la o descoperire mai clară a Lui prin cunoaşterea şi contemplarea propriilor noastre idei decât prin mijloacele revelaţiei tradiţionale.”
În cazul de faţă, pentru Locke este clar că ideea revelaţiei care vine din exterior are un aspect de forţă, pe când lucrurile pe care le descoperi în interior şi care te conving sunt argumente raţionale.
În Noul Testament, John Locke a descoperit că nu există decât două condiţii pentru mântuire. Acestea două, credinţa şi pocăinţa, adică a crede că Iisus este Mesia, reprezintă condiţiile indispensabile ale noului legământ pentru cei care doresc viaţa veşnică. Aşadar, tot ceea ce avem de făcut este să credem şi să ducem o viaţă dreaptă. Deja Ortodoxia este mult subţiată şi foarte diluată. Tot ceea ce mai rămâne este un protestantism foarte îngust. A scris o carte intitulată tipic – „Despre caracterul raţional al creştinismului”.
Aşadar, creştinismul a devenit în realitate, chiar şi cu aceşti conservatori, doar un sistem raţional filosofic atractiv pentru simţul comun. Cei cărora nu le surâdea această transformare nu dispuneau, se pare, de vreun argument raţional. Aşadar,
124
principala mişcare de revoltă împotriva acestui raţionalism au fost mişcarea pietistă, metodistă şi altele, care au atras în special păturile de jos şi care s-au bazat pe sentimente.
În rândul intelectualilor, se pare că doar Pascal şi-a dat seama de ceea ce se întâmplă, având observaţii foarte profunde cu privire la religia raţiunii. În opinia sa, dacă vrei să demonstrezi religia cu ajutorul raţiunii, mai bine ocoleşti creştinismul, deoarece are prea multe taine. Mai degrabă încerci să demonstrezi adevărul Islamului, deoarece are mai puţine taine.
Însă mişcarea raţiunii, o dată pornită, nu mai poate fi oprită acolo unde doreşti. Scolasticii au crezut că vor accepta întregul conţinut al creştinismului şi îl vor face logic. Cei care i-au urmat au respins multe dintre punctele minore asupra cărora existau dezbateri şi au afirmat că există o anumită esenţă ce putea fi păstrată. Această esenţă a devenit din ce în ce mai mică, iar în cele din urmă au încercat să elimine complet tainele. Iar în continuare vom vedea cum însăşi ideea de religie începe să fie atacată.
Deismul
Deismul reprezintă probabil cea mai caracteristică mişcare a întregului secol al XVIII-lea. Potrivit acestui curent, Dumnezeu există, dar este în bună măsură irelevant. Cu alte cuvinte, El creează lumea, după care face un pas în spate, iar din acel moment lumea este separată complet de Dumnezeu. Newton credea că Dumnezeu nu putea calcula totul foarte precis, cum ar fi de pildă, traiectoria cometelor. Din această perspectivă, universul este asemenea unui ceasornic făcut cândva de Dumnezeu, dar El trebuie să mai intervină din când în când să-l corecteze, să-l învârtă din nou. Mai apoi, astronomii
125
au negat ideea lui Newton privind cometele, iar acum există o teorie unificată care explică totul, inclusiv cometele plus tot felul de alte mişcări în aparenţă neregulate.
Aşadar, Dumnezeu este necesar doar la început când creează lumea. Dumnezeu devine ceva foarte vag. În felul acesta, miracolele şi profeţiile încep să fie puse sub semnul întrebării, iar pentru mulţi scriitori ele nu sunt altceva decât superstiţii. Din acest punct de vedere, francezii au devenit mult mai radicali decât englezii.
În acest sens avem exemplul lui Diderot, care spune într-o scrisoare privată şi este semnificativ că face acest lucru în corespondenţă, nu public, ceea ce arată că vremurile nu erau coapte pentru aşa ceva:
„În opinia mea, religia creştină este, dacă ne luăm după dogmele ei, cea mai cumplită şi cea mai absurdă, cea mai lipsită de sens şi cea mai metafizică (metafizic devine acum un cuvânt de ocară notă P.S.R.), cea mai complicată şi obscură, şi drept urmare cea mai susceptibilă să nască disensiuni, secte, schisme şi erezii; este cea mai periculoasă pentru liniştea publică, cea mai ameninţătoare pentru suverani din cauza ordinii sale ierarhice, a persecuţiilor sale, a disciplinei sale; cea mai plată, cea mai posomorâtă, cea mai gotică (un alt cuvânt de ocară notă P.S.R.), cea mai medievală, cea mai întunecată în ritualurile sale; cea mai puerilă şi nesociabilă prin moralitatea sa, având în vedere nu ceea ce are în comun cu moralitatea universală, ci ceea ce îi aparţine în mod specific, ceea ce constituie moralitatea evanghelică, apostolică şi creştină, cea mai intolerantă dintre toate. Luteranismul, eliberat de absurdităţi, este preferabil catolicismului. Protestantismul (calvinismul) este preferabil luteranismului, socianismul protestantismului, deismul prin templele şi ritualurile sale, socianismului.”
126
După cum se poate observa, Diderot încă doreşte să menţină o formă de religie, deismul, pentru că foloseşte poporului.
Voltaire este animat de acelaşi duh şi chiar a afirmat: „Zdrobiţi infamia” cu referire la creştinism.
„Fiecare om de bun simţ, fiecare om bun trebuie să privească cu oroare secta creştină. El ar trebui să adopte numele de deist, care nu are parte de suficientă recunoaştere. Singura evanghelie pe care trebuie să o citească cineva este marea carte a Naturii, scrisă de mâna lui Dumnezeu şi ştampilată cu sigiliul Său. Singura religie care ar trebui practicată este religia închinării la Dumnezeu şi a încercării de a fi un om bun. Este la fel de imposibil ca această religie pură şi veşnică să ducă la rău, pe cât este de probabil ca fanatismul creştin să facă asta.”
Împotriva minunilor
Ultima linie de apărare a celor care susţineau religia supranaturală pe baza a altceva decât un sentimentalism pur era existenţa minunilor. În Anglia a existat un scriitor care şi-a luat sarcina de a distruge în sfârşit întreaga idee a minunilor. Numele său era David Hume, un scoţian cu care ne vom întâlni şi mai târziu pentru că a fost foarte important pentru dezvoltarea filosofiei contemporane. Pentru Randall, în manualul său asupra modernităţii, scris în anii 1920, care conţine citate foarte exacte, Hume reprezintă în bună măsură standardul. În opinia lui Randall, Hume a demonstrat atât de convingător în „Eseul asupra minunilor”, scris în 1748, că o minune, în sensul de eveniment supranatural care atestă divinitatea, nu poate fi stabilită, încât de atunci şi până astăzi oamenii inteligenţi rareori s-au mai îndoit de această teză. „Chiar dacă poate fi arătat că
127
evenimentele au avut loc cu adevărat, că au fost supranaturale, că au fost de ajuns pentru a întemeia o religie, cu toate acestea minunea este în continuare imposibil de demonstrat.”
Randall îl citează în această privinţă pe Hume, care spune:
„Nicio mărturie nu este suficientă pentru a stabili o minune, dacă mărturia nu este de aşa fel încât să facă contrariul ei şi mai miraculos decât ceea ce încearcă să stabilească… O minune nu poate fi demonstrată niciodată drept fundament pentru un sistem religios… Să presupunem că toţi istoricii care s-au ocupat de Anglia ar cădea de acord că regina Elisabeta a murit, iar la o lună după ce a fost îngropată s-ar fi întors la tron şi ar fi guvernat în continuare Anglia. Fără îndoială că nu m-aş îndoi cu privire la pretinsa ei moarte şi la circumstanţele care i-au urmat. Aş spune doar că nu a fost o moarte reală; nu a fost şi nici nu avea cum să fie reală. Aş mai spune în continuare că ticăloşia şi prostia oamenilor sunt fenomene atât de răspândite, încât aş crede mai degrabă că evenimentele extraordinare se datorează concurenţei acestor forţe, decât să recunosc în ele o încălcare a legilor naturii. Însă dacă această minune ar fi pusă pe seama vreunui nou sistem religios, aş spune că în toate timpurile oamenii au fost atât de impresionaţi de astfel de povestiri ridicole, încât tocmai acest detaliu ar fi o dovadă convingătoare a înşelăciunii, ceea ce ar trebui să fie suficient pentru toţi oamenii de bun simţ nu doar să respingă acel fapt, dar să-l respingă din capul locului fără alte cercetări. Încălcările adevărului sunt mult mai frecvente în legătură cu minunile religioase decât în privinţa oricărui alt fapt. Iar acest lucru ne determină să luăm o decizie generală de a nu acorda niciodată vreo atenţie acestor fapte, indiferent de pretenţia falsă sub care se ascund.”
128
Potrivit lui Randall, aceasta este deja o dovadă convingătoare că minunile nu pot exista sau că nu pot fi demonstrate. Însă este, bineînţeles, evident că Hume avea o credinţă foarte puternică pentru a nu crede în minuni. Mai încolo vom vedea de unde izvora această credinţă şi cum se face că lucrurile acestea i se păreau atât de evidente.
Este genul de gândire pe care îl practică toată lumea, toţi cei care scriu cărţi, în zilele noastre. Unii doreau un pic mai multă religie, alţii mai puţin. Dar toţi mergeau în direcţia eliminării oricărei rămăşiţe de supranatural. Toată această mentalitate a pus o stăpânire atât de puternică pe oameni, încât nu puteau gândi decât în astfel de termeni. Vom vedea că Hume a aplicat acelaşi criteriu ştiinţei, cu rezultate absolut devastatoare.
Atacarea şi apărarea religiei
La puţin timp după aceea, chiar şi această religie raţională, în care singurul lucru rămas era credinţa într-un Dumnezeu şi în datoria oamenilor de a fi buni, a început să fie atacată, deoarece raţiunea nu se mulţumeşte câtă vreme nu are un obiect de atacat. Acum atacul s-a declanşat nu doar împotriva supranaturalului, ci împotriva religiei cu totul. Este poate surprinzător să descoperim că Voltaire şi Diderot erau apărătorii religiei, adică ai ideii lor de religie.
Voltaire îşi susţinea punctul de vedere deist într-o perioadă în care mulţi gânditori francezi deveniseră deja materialişti şi atei.
„Când văd un ceas a cărui limbă arată ora, ajung la concluzia că o fiinţă inteligentă a aranjat mecanismele maşinii ca limba să arate ora. Astfel, când văd un corp uman, ajung la concluzia că o fiinţă inteligentă a aranjat aceste organe pentru a
129
fi hrănite în pântece vreme de nouă luni. Că ochii sunt daţi să vadă, iar mâinile să apuce”.
Acesta era argumentul creaţiei inteligente pentru existenţa lui Dumnezeu.
Un al doilea argument este acela că trebuie să existe o cauză a tot ceea ce există. Voltaire afirmă:
„Eu exist, deci există ceva. Dacă există ceva, atunci trebuie că există ceva din veşnicie. Deoarece orice există, există fie prin sine, fie şi-a primit fiinţa de la altcineva. (Observaţi că deja sună ca Toma din Aquino notă P.S.R.). Dacă există prin sine, există cu necesitate, a existat dintotdeauna din necesitate, este Dumnezeu. Dacă şi-a primit fiinţa de la altcineva, iar acesta de la un al treilea, primul care a dat fiinţă trebuie să fie cu necesitate Dumnezeu… Inteligenţa nu este esenţială materiei, deoarece o piatră sau o boabă de grâu nu gândesc. Aşadar, de unde îşi primesc particulele de materie care gândesc şi simt, senzaţia şi gândirea? Nu poate fi de la ele însele, deoarece ele gândesc în pofida lor. Nu poate fi din materie în general, deoarece gândirea şi senzaţia nu aparţin esenţei materiei. Drept urmare, ele au primit aceste înzestrări de la Fiinţa Supremă, inteligentă, infinită, cauza originară a tot ceea ce există.”
Sepoate vedea cum Voltaire se agaţă de vechea reprezentare a lucrurilor. În cele din urmă el afirmă: „Dacă acceptăm că există un Dumnezeu, apar dificultăţi. Dar dacă acceptăm opinia contrară, apar absurdităţi”. Mai apoi, gânditorii de bun simţ vor începe să spună că nu există nicio absurditate în ideea că lumea a evoluat de una singură. Vom discuta acest subiect în cursul despre evoluţionism.
Voltaire chiar credea în veşnicia sufletului. Asupra acestui subiect el afirmă: „Fără să-mi propun să-i înşel pe oameni, se
130
poate spune că avem tot atâtea motive să credem în veşnicia sufletului pe cât avem împotrivă ”. Bineînţeles că nu se bazează pe ştiinţă în afirmaţiile sale, ci se sprijină pe vechile credinţe, pe care gânditorii mai radicali începeau deja să le nege.
Totuşi, odată cu materialiştii şi ateii acestei perioade de dinainte de Revoluţia Franceză, începem să observăm unele dintre motivele pentru care toată perspectiva iluministă a fost distrusă. Însă perspectiva de bază era optimistă, şi anume că lumea era inteligibilă. Nu existau taine şi chiar şi creştinismul era raţional.
Arta şi muzica
Să spunem acum câte ceva despre arta şi muzica acelor timpuri. Citindu-i pe filosofii şi teologii acestei epoci, observăm că sunt perimaţi, fără nicio relevanţă. Îi citeşti şi te întrebi cum puteau oamenii să gândească aşa ceva?
Erau atât de naivi! Credeau că doar cu ajutorul raţiunii vor ajunge să demonstreze existenţa sufletului sau existenţa vieţii de apoi. Este evident că această credinţă se baza pe altceva, fără să-şi dea seama de credinţa lor. Nu se bazau pe raţiune deoarece, atunci când rămâi doar cu raţiunea, ce ai putea crede?
Dar muzica şi arta acestei perioade istorice este în continuare foarte vie. Poţi asculta un concert de muzică barocă şi te simţi foarte apropiat de ceea ce asculţi. În fapt, este la fel de proaspăt acum ca şi atunci. Muzica aceasta este foarte profundă, ceea ce reprezintă în sine un fapt interesant. Nu este ca muzica perioadei de mai târziu, supusă din ce în ce mai mult senzaţiilor romantice şi sentimentalismului. Este foarte sobră şi are multă simţire, fiind foarte proaspătă, foarte vie şi, de asemenea, foarte ordonată.
Arta se supunea anumitor reguli clasice de pictură, iar muzica se ghida după polifonia dezvoltată în Evul Mediu târziu.
131
Au fost preluate anumite reguli ale contrapunctului pe care compozitorii de mai târziu le vor considera a fi prea restrictive. Dar din toate acestea a reieşit sistemul clasic de legi muzicale şi artistice, care a dus la o artă foarte vie.
Cineva chiar a afirmat că această epocă reprezintă apogeul creaţiei umane. Fie că ne gândim la Handel sau Bach sau Rameau, la David, la compozitorii englezi ca Purcell, sau la italienii Corelli şi Vivaldi, cu toţii se aflau la un nivel foarte înalt. Erau alţi compozitori importanţi în Germania, precum Schutz. De asemenea, se crea atât muzică religioasă, diverse tipuri de Patimi, cantate, dar şi muzică laică.
Muzica aceasta nu este duhovnicească. Chiar şi în muzica religioasă se poate sesiza că nu este muzica din stranele ortodoxe care îi provoacă omului nevoia de pocăinţă şi care are o funcţie precisă în viaţa duhovnicească a cuiva. Ruşii numesc asta „duchevni”, adică muzica sufletului, a părţii de mai jos a sufletului, nu a celei mai înalte care poartă numele de duh. Din acest punct de vedere, aceste creaţii nu au însemnătatea ultimă pe care adevărata artă creştină o are, fie că este vorba de icoană sau de muzica psaltică. Acestea îndreaptă sufletul spre rai. În cazul muzicii apusene, te relaxezi şi contempli, te bucuri, dar te gândeşti la ea, deşi există o muzică foarte cucernică. Bach a scris o bucată muzicală intitulată „Mă bucur la moartea mea” despre o persoană care era pregătită să moară. Este evident că avea trăiri religioase foarte adânci. Nu ar trebui să renunţăm, însă, la această muzică, deoarece este foarte rafinată, extrem de rafinată chiar. Cei care trăiesc în lume sunt expuşi la o anumită artă şi la un anumit tip de muzică. Nu au ce face. Mergi în supermarket şi asculţi, vrând-nevrând, muzică. Mergi pe stradă şi eşti expus la artă arhitectura clădirilor, reclamele, tot ceea ce se găseşte pe străzi reprezintă arta vremurilor noastre. Din acest motiv, dacă tot este să fii expus
132
la artă, mai bine să fii expus la o artă frumoasă şi rafinată, decât la barbaria de care suntem înconjuraţi astăzi.
Vom discuta mai târziu câte ceva despre această cădere din epoca clasică a artei. La fel cum raţiunea a distrus credinţa în dumnezeul deist şi în univers, în acelaşi fel noile curente care au apărut au distrus întreaga idee clasică de artă şi muzică.
Cineva ar putea ridica o întrebare foarte interesantă cu privire la felul în care a apărut duhul din spatele acestei arte. Dacă îi citim pe aceşti filosofi şi teologi vom vedea că gândirea lor era extrem de superficială. Cumva le lipseşte o dimensiune mai adâncă. Sunt pierduţi şi, cu cât merg mai departe şi devin mai logici, cu atât simţi că au pierdut întreaga înţelegere a ceea ce este religia. Este evident, deci, că muzica epocii nu exprimă filosofia deismului. Motivul pentru care muzica poate fi atât de profundă este bineînţeles acela că ea trăieşte pe seama capitalului din trecut, adică al capitalului creştin care nu se epuizase complet încă. Chiar şi filosofii, chiar şi Voltaire, care credea în Dumnezeu şi în viaţa de apoi, trăiau pe capitalul trecutului. Exista în continuare un fel de credinţă şi anumite valori tradiţionale. Muzica şi arta aveau legătură cu aceste surse tradiţionale, deşi suntem foarte departe de ceea ce reprezintă arta tradiţional ortodoxă.
Iar acum, înainte de a începe ultima serie de cursuri, dedicată lumii moderne aşa cum o ştim noi, ar trebui să ne punem nişte întrebări legate de motivul pentru care această viziune a lumii din Iluminism s-a prăbuşit, şi încă foarte devreme. Filosofia şi teologia sa ne apar astăzi drept incredibil de naive şi mărginite. Arta reprezintă o epocă de aur la care nu ne putem întoarce. Poţi asculta la nesfârşit aceste capodopere, dar astăzi nimeni nu mai compune aşa ceva.
Există mai multe motive care explică această prăbuşire şi probabil că fiecare dintre ele surprinde câte ceva. Despre una dintre cauze a vorbit Kireevski: odată ce raţiunea este
133
înălţată deasupra credinţei şi tradiţiei, ea va ajunge la propria sa distrugere. Raţionalismul a produs mai întâi scolasticismul, apoi Reforma. Reforma este o critică a catolicismului medieval. Mai departe, protestantismul a dus la filosofii atei şi agnostici din secolul al XIX-lea. Vom vedea că după epoca lui Kireevski raţionalismul a produs de fapt sinuciderea raţiunii.
O dată ce accepţi raţiunea drept criteriu al adevărului trebuie să mergi până la capăt. Acesta este motivul pentru care, atunci când analizăm aceşti gânditori religioşi, observăm, de pildă, că o generaţie se agaţă mai mult de trecut şi credea că aşa este raţional. Următoarea generaţie supune această tendinţă criticii şi se agaţă mai puţin de trecut, dar în continuare crede că a mai rămas ceva din trecut. Următoarea generaţie distruge aproape totul şi crede că a mai rămas foarte puţin. Iar această generaţie este răsturnată de următoarea. Atât timp cât crezi că raţiunea este capabilă să îţi ofere adevărul, nu ai niciun argument împotrivă. Din acest motiv nu a existat nimeni care să se opună acestei idei şi chiar şi cei care apărau creştinismul o făceau în aceleaşi concepte raţionaliste.
Este o teză discutată şi de Dr. (Alexander) Kalomiros: între Ortodoxie şi Apus există o prăpastie, deoarece în Apus toţi, protestanţi, catolici, sectanţi, atei vorbesc acelaşi limbaj. Sunt obişnuiţi să ia raţiunea drept criteriu, chiar şi când nu merg până la capăt. Majoritatea nu fac asta, deoarece sunt prea speriaţi să o facă, dar cu toate acestea au în comun această atmosferă raţionalistă. Şi nu poţi scăpa dacă trăieşti în acea atmosferă. Trebuie să recunoşti că raţiunea poate descoperi adevărul. Când adversarul tău are un argument foarte bun, trebuie să recunoşti că este adevărat. Dacă este adevărat, el îţi elucidează credinţa, însă în Ortodoxie raţiunea are un cu totul alt rol despre care vom vorbi mai târziu.
Aşadar, vom vedea într-unul din cursurile următoare că istoria lumii noastre din ultimii 200 de ani reprezintă o
134
continuare a unui proces dialectic prin care raţiunea a eliminat totul din trecut şi în final se distruge pe sine. Cu alte cuvinte, raţiunea se distruge pe sine odată ce i se dă libertatea de a fi standardul adevărului. Din acest motiv Epoca Iluministă ne pare astăzi atât de naivă.
Un alt motiv care a contribuit la distrugerea acestei paradigme este pierderea tradiţiei şi experienţei spirituale. Aceasta se poate vedea în însuşi faptul că raţiunea devine criteriu ceea ce înseamnă că s-a pierdut tradiţia spirituală iar această pierdere îi lasă pe oameni fără apărare în faţa criticii raţiunii. Un exemplu în acest sens este Voltaire, de-a dreptul vrednic de milă când încearcă să ia apărarea unor mici părţi din vechea tradiţie.
În acelaşi timp, această idolatrizare a raţiunii i-a făcut pe oameni să nu ia seama la influenţele non-raţionale care acţionează asupra raţionaliştilor înşişi. Mai apoi, oamenii vor deveni conştienţi de acest lucru, iar acela este momentul care a survenit în vremurile noastre când raţiunea se distruge pe sine. De asemenea, nu se mai observă prezenţa puterilor demonice deoarece ei nu mai cred în diavoli. Nici măcar nu se mai discută despre existenţa demonilor. Din acest motiv am discutat mai înainte unele dintre subcurentele hiliasmului şi ale perspectivei mistice asupra ştiinţei. Este evident că sunt multe forţe care acţionează dincolo de aparenţă, iar aceste forţe iraţionale domină comportamentul individului. Cineva care crede că este foarte raţional, foarte rezonabil, care crede doar în raţiune, este evident că are o încredere mistică în această raţiune. Majoritatea oamenilor de atunci nu erau deloc conştienţi de acest lucru.
Perspectiva iluministă era foarte mărginită. Odată ce începi să raţionezi, elimini toate lucrurile în care obişnuiai să crezi sau în care ai fi dorit să crezi. Ajungi mult mai departe decât ai simţi nevoia să o faci. După o vreme, este firesc ca oamenii să se întrebe: „Stai o clipă, nu era totuşi ceva acolo?”
135
Acest raţionalism foarte mărginit a condus la o revoltă împotriva sa care a avut loc pe un plan religios. Au existat mai multe curente marginale (pietismul, metodismul şi, spre sfârşitul acestei perioade istorice, ocultismul şi aşa numita revoltă romantică în care toate temele medievale devin dintr-odată foarte atrăgătoare) pentru că păreau mult mai roditoare decât filosofia îngustă a raţionalismului iluminist.
Idealul experimental în ştiinţă a jucat o funcţie similară aceleia a raţiunii din filosofie prin aceea că nu a reuşit să producă niciodată rezultate mulţumitoare. Dorea întotdeauna să testeze concluziile şi să ajungă la noi concluzii. În această paradigmă a idealurilor ştiinţifice, teoriile se schimbă constant, iar aceasta a condus la răsturnarea sintezei ştiinţifice din vremea lui Newton.
Progresul
Ideile anticilor au fost menţinute în viaţă prin Renaştere, când vechii greci reprezentau pentru europeni adevăratul etalon. Dacă oamenii s-ar putea întoarce la acele vremuri şi să eludeze Evul Mediu şi superstiţia, atunci totul ar fi bine.
Însă, după Renaştere, perspectiva ştiinţifică începe să devină forma de gândire dominantă. Oamenii încep să vadă că oricine din prezent are o cunoaştere ştiinţifică mai largă decât cineva care trăieşte în antichitate. Pentru prima dată acum ştiinţa este urmărită sistematic, apar experimentele şi tot restul.
Cei care apărau poziţia antică se retrag şi afirmă că doar în literatură mai păstrează întâietatea cei vechi. Însă odată cu apariţia marii literaturi clasice a acestei epoci, cu muzica şi arta, se ajunge a se afirma că şi în aceste domenii modernii le sunt superiori anticilor. Acum avem o filosofie şi o artă superioare. Din această confruntare între antici şi moderni s-a dezvoltat
136
pentru prima oară ideea de progres, care este o idee foarte religioasă, despre care vom discuta mai târziu.
Dar însăşi ideea de progres şi anume că prezentul este construit pe trecut, pe care îl îmbunătăţeşte, la fel cum generaţiile viitoare vor îmbunătăţi moştenirea lăsată de noi, şi astfel va exista un progres nesfârşit, iar omul va merge tot mai înainte distruge, este evident, ideea de model clasic, fie el creştin sau păgân.
La început totul reprezintă o sămânţă pentru ceea ce va urma mai apoi, dar, la o privire mai atentă, nimic nu mai are vreo importanţă. Existenţa devine justificabilă doar de dragul celor care vor veni după noi în viitor şi care vor îmbunătăţi lumea.
Când omul începe să-şi dea seama că este vorba de o filosofie a schimbării perpetue, a mişcării constante, atunci sufletul începe să devină neliniştit. Este un simptom al lipsei de pace, al absenţei siguranţei. În secolul al XIX-lea această tendinţă a condus la paradigma evoluţionistă. Este o perspectivă asupra lumii foarte deosebită, în fapt la fel de puternică precum cea newtoniană, dar foarte diferită.
Dacă aceste idei raţionaliste, avansate de oameni care stau în camerele lor şi se gândesc la ce este logic adevărat şi la ce este fals, la ce poate fi păstrat din trecut şi la ce poate fi respins, ar rămâne doar nişte idei, nu ar fi o mare tragedie. Dar când pe baza acestor idei avansezi planuri de schimbare a societăţii, atunci apare un dezastru de proporţii.
Astfel ajungem la subiectul cursului următor, şi anume Revoluţia. Revoluţia Franceză şi întreaga mişcare revoluţionară din vremurile noastre reprezintă o încercare de a aplica ideile raţionaliste pentru transformarea societăţii, schimbarea întregii ordini exterioare a vieţii. Vom începe să analizăm, de asemenea, originea unora dintre aceste idei raţionaliste, de unde provin şi cum au ajuns oamenii să
137
creadă că raţiunea reprezintă singurul standard al adevărului. Filosofia iluministă, ideea de deism, a reprezentat contextul din care a rezultat masoneria modernă. Ideea deistă a unui Dumnezeu-Mare Arhitect care se găseşte undeva departe şi care nu interferează cu noi este o idee masonică. Despre masonerie vom discuta în următorul curs despre Revoluţie, deoarece ea a reprezentat forţa responsabilă pentru realizarea Revoluţiei prin concepţia deistă.
Este foarte important să înţelegem de ce deismul, deşi pare extrem de perimat şi discreditat, s-a menţinut în lojile masonice. Lumea modernă nu este nici atee, nici agnostică. Ea crede în Dumnezeu. Acum avem doar un intermezzo în care ateismul şi agnosticismul înlocuiesc creştinismul cu un anumit scop, doar pentru a se întoarce, pentru a se închina la adevăratul, potrivit filosofiei revoluţionare, Dumnezeu, în care masonii cred încă şi astăzi. Marele Arhitect este noul Dumnezeu.
138
CURSUL 6
REVOLU ŢIA FRANCEZĂ
După ce am analizat ideile care s-au succedat unele altora începând din Evul Mediu şi până în Epoca Modernă, ajungem astfel la vremurile de astăzi, adică la istoria ultimilor 200 de ani. Înainte de Revoluţia Franceză totul avea un alt duh, iar ceea ce vine apoi manifestă un spirit nou. Perioada de dinainte de 1789 a fost numită „Vechiul Regim”, iar ceea ce a urmat după este „Epoca Revoluţiilor”, aceeaşi astăzi ca şi la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Va fi nevoie de mai multe prezentări, deoarece vom continua descrierea istorică a mentalităţii moderne, dar în acelaşi timp vom analiza ce uneşte, dincolo de suprafaţă, toate aceste idei. Cu alte cuvinte, vom încerca să aflăm care este filosofia de bază, care este teologia fundamentală a mentalului revoluţionar?
Ce vrem să spunem atunci când vorbim de „teologia” revoluţionară? Precum Ortodoxia are propria sa teologie, cu o structură dogmatică completă, care, atunci când cineva crede, îi pătrunde şi îi schimbă fiecare aspect al vieţii, la fel şi mentalitatea modernă, care şi-a atins forma finală în Revoluţie, are un sistem complet de credinţe, care influenţează fiecare aspect al vieţii individului şi modelează istoria.
Concepţia după care istoria modernă reprezintă un joc de noroc al forţelor conflictuale este în întregime nerealistă.
139
Există un model definit, o filosofie sau o teologie definită care este pusă în aplicare, până într-acolo încât aşa numiţii „profeţi” şireţi moderni au fost în stare să prezică cum se va schimba omul în acord cu această „teologie”.
Vom oferi mai încolo din ce în ce mai multe exemple, dar pentru moment este suficient să-l cităm pe Nietzsche care afirmă în, cred, „Voinţa de Putere”: „Ceea ce descriu aici este istoria secolului XX, triumful Nihilismului, deoarece atunci când masele vor prelua ideile pe care eu le proclam acum, va avea loc o revoluţie cum lumea nu a mai văzut vreodată.” Şi chiar aşa stau lucrurile: ideile sunt diseminate de la filosofi către mase, iar apoi survin transformări uluitoare.
Dar mai putem cita încă un exemplu, tot un om nebun, Heinrich Heine, care a fost un evreu german foarte îndrăgostit de acest spirit revoluţionar. Heine spune câteva lucruri care mărturisesc cât de înrudit este cu acest duh al vremurilor noi. A scris „O istorie a religiei şi filosofiei în Germania” în care a distins foarte precis ce se afla în spatele lui Luther, ce se găsea în spatele lui Kant, Hegel şi al filosofilor moderni. Iată ce scria el încă din anul 1834:
„Luaţi aminte, voi, oameni de acţiune mândri, căci nu sunteţi decât nişte salahori inconştienţi ai filosofilor care, adesea, în cea mai umilă nemişcare, v-au numit în funcţia voastră inevitabilă. Maximilian Robespierre nu a fost decât mâna lui Jean Jacques Rousseau, mâna sângeroasă care a scos din pântecele timpului corpul al cărui suflet a fost creat de Rousseau.”
Într-o altă scriere de-a sa el face chiar o profeţie despre propria ţară. Le spune francezilor că şi germanii vor face o revoluţie.
140
„Vechii zei păgâni se vor ridica din nou din ruinele uitate şi vor şterge praful secolelor de pe ochii lor, iar Thor cu ciocanul său uriaş se va ridica din nou şi va zdrobi catedralele gotice… Nu zâmbi când vei auzi fantezia cuiva care vede că în lume va avea loc aceeaşi explozie revoluţionară care a avut loc în domeniul intelectului (Germania se afla, într-adevăr, pe atunci în avangarda filosofiei). Gândul precede fapta, la fel cum fulgerul precede tunetul. Tunetul german este specific pentru adevăratul caracter german: nu este foarte sprinten şi se mişcă cumva greoi. Dar va ajunge la împlinire, iar când vei auzi o bubuitură cum nu s-a mai auzit vreodată în istoria lumii, atunci să ştii că trăsnetul german a căzut. Atunci, vulturii vor cădea morţi din înaltul cerurilor, iar leii din cele mai îndepărtate pustietăţi africane îşi vor muşca cozile şi se vor furişa înapoi în vizuinele lor regale. În Germania va avea loc o tragedie, care, prin comparaţie, va face să pară o joacă de copii Revoluţia Franceză. În acest moment este adevărat că totul este tolerabil de liniştit. Deşi există ici-colo câţiva oameni care se agită, să nu îţi imaginezi că aceştia vor fi adevăraţii actori din piesă. Aceştia nu sunt decât nişte mici potăi care se aleargă unele pe altele într-o arenă goală, lătrând şi sărind una la alta, până la ora stabilită când vor intra în scenă trupele de gladiatori care vor lupta pe viaţă şi moarte.”
„Ora aceea va veni. Pe treptele unui amfiteatru se vor aduna în jurul Germaniei popoarele lumii pentru a asista la o bătălie îngrozitoare.”
Mai încolo, în decursul prelegerilor noastre, vom vedea ce s-a întâmplat în Germania atunci când a fost eliberată această furtună revoluţionară.
Nu există un autor sau o carte sau un eveniment istoric care să conţină întreaga filosofie sau teologie care a dus la epoca modernă şi la istoria revoluţionară. Din acest motiv, va trebui să analizăm multe evenimente istorice diferite, mulţi scriitori
141
deosebiţi unul de altul şi să încercăm să surprindem firul care conduce această filosofie.
În fapt, avem aceeaşi abordare ca atunci când abordăm Sfinţii Părinţi. Nu există doar un Sfânt Părinte pe care să-l putem citi pentru a deprinde întreaga învăţătură a creştinismului, deoarece mulţi Sfinţi Părinţi exprimă puncte de vedere diferite şi înfăţişează aspecte diferite. Părinţii în întregul lor conţin înţelepciunea tradiţiei. Istoricii moderni ar vrea să arate că unul îl contrazice pe altul şi aşa mai departe, dar, odată ce intri în duhul ortodox, vezi că ei mai degrabă se completează unul pe altul. Astfel apare acea armonie minunată din scrierile Sfinţilor Părinţi.
În acelaşi fel, există o armonie identică între toţi aceşti gânditori moderni care exprimă cu adevărat spiritul timpului. Îl citeşti pe unul şi vei vedea un aspect anume. Îl citeşti pe altul şi vei vedea o altă faţetă. Poţi vedea în Revoluţia Franceză o anumită dimensiune, iar în Napoleon altceva. Când îi pui pe toţi la un loc, vei observa o armonie uluitoare. Toate se leagă. Însă această analiză nu a mai fost făcută înainte şi din acest motiv trebuie să privim spre aspecte diferite.
Odată cu revoluţia trebuie să analizăm două dimensiuni ale mentalităţii moderne: să le numim filosofii şi activiştii. Filosofii produc ideile, iar activiştii produc evenimentele istorice. Sau, după cum s-a exprimat un istoric timpuriu al Revoluţiei Franceze, unii sunt „filosofii corupători”, cei care gândesc ideile, iar ceilalţi sunt „filosofii ucigaşi”, cei care se duc şi masacrează poporul.
Epoca modernă sau epoca revoluţionară reprezintă epoca în care filosofia modernă are cel mai profund impact asupra vieţii de zi cu zi. Înainte, filosofia era în linii mari o problemă a claselor de sus, a celor cu timp liber pentru a sta să reflecteze. De acum înainte, însă, toată lumea este atrasă înspre filosofia modernă, deoarece schimbă fiecare detaliu al vieţii. Aceste două
142
faţete, filosofia şi activismul, nu sunt în întregime distincte, ci se întrepătrund. Aşa că, înainte de toate, trebuie să ne dăm seama cum se raportează una la cealaltă.
În primul rând, filosofia inspiră acţiunea. În absenţa filosofiei moderne, nu ar fi existat nicio revoluţie. În fapt, chiar Napoleon a afirmat: „Fără Jean Jacques Rousseau, eu nu aş fi existat vreodată.”
În al doilea rând, filosofia nu este ceva care vine mai întâi, după care urmează acţiunea. Filosofia continuă în timp ce acţiunea se desfăşoară. Astfel, putem spune că ea consolidează ceea ce a înfăptuit acţiunea şi îi împinge pe activişti să meargă mai departe. Acţiunile revoluţionare sunt cel mai adesea opera unui grup restrâns de oameni, dar ei reuşesc deoarece au sprijinul minţii comune, adică al spiritului vremurilor, gata să scuze orice fel de exces. Fără sprijinul mentalităţii comune a vremurilor, revoluţia, toate revoluţiile s-ar prăbuşi imediat ce conspiratorii ar fi ucişi. Chiar şi astăzi, putem vedea foarte limpede că sistemul comunist continuă să existe şi să domine jumătate din lume tocmai pentru că Occidentul împărtăşeşte aceleaşi idei de bază şi pe cale de consecinţă este gata să scuze crimele comunismului.
Atunci când privim la ceea ce se întâmplă în revoluţii, ne este imposibil să descâlcim tot ceea ce se întâmplă: să vedem cine a inspirat fiecare acţiune, să vedem ce societate secretă a organizat acţiunile, cine sunt şarlatanii, cine încearcă să iasă în faţă, etc. Societăţile secrete înseşi, foarte implicate în toate revoluţiile, îşi fac un titlu de glorie din faptul că se ascund. Aşadar, nu avem nicio şansă să descifrăm totul şi să spunem cu precizie cum s-a întâmplat sau să indicăm fiecare loc în care se desfăşoară o conspiraţie comunistă. Lucrurile sunt mai profunde şi nu se desfăşoară după un scenariu „John Birch” în care cineva este văzut cu cineva care este prieten cu un comunist, şi drept urmare rezultă că acolo are loc o
143
conspiraţie comunistă. Lumea nu arată în mod necesar astfel. Chiar deloc.
Singurul lucru pe care îl putem face este să ne uităm mai în adâncime şi să vedem ideile exprimate şi acţiunile care rezultă de aici. De asemenea să vedem cât de relevante sunt acestea şi cât de bine exprimă ele filosofia modernă filosofia revoluţionară şi care sunt în acord cu duhul vremurilor şi vor duce la consecinţe în viitor.
Drept urmare, mai înainte de toate, vom încerca să schiţăm traiectoria gândirii moderne în revoluţie. Iar prin revoluţie înţeleg, desigur, întregul concept al revoluţiei, care reprezintă un concept universal, care debutează cu Revoluţia Franceză. Vom încerca să arătăm unitatea întregii mişcări revoluţionare şi să-i analizăm filosofia teologică şi psihologia. Această metodă ne va oferi o perspectivă unitară asupra epocii revoluţionare. Mai apoi, într-o altă conferinţă, ne vom îndrepta atenţia asupra laturii lăuntrice, aşa numita căutare „spirituală” a omului modern care mişcă întreaga revoluţie spre scopul final.
Revoluţia Franceză reprezintă punctul nostru de plecare datorită faptului că acesta este primul eveniment în care izbucnesc cu toată forţa ideile moderne. Din acest motiv va trebui să o abordăm dintr-un unghi diferit faţă de majoritatea istoriilor despre această revoluţie.
Când citeşti aceste istorii convenţionale, revoluţia pare a fi făcută de oameni bine intenţionaţi, dar care s-au amestecat, uneori, cu nişte fanatici. Contextul istoric s-a schimbat, pericolele externe au determinat o schimbare de planuri şi întregul plan nu a ieşit aşa cum ar fi trebuit. Din această pricină idealiştii erau cumva frustraţi şi au trebuit să revină şi să o ia de la capăt.
Dacă ne uităm, însă, la cum s-au desfăşurat în realitate evenimentele istorice, observăm că această perspectivă schiţată mai sus este foarte naivă. Lucrurile nu au stat deloc astfel. Ceea
144
ce nu înseamnă că fiecare eveniment singular a fost rezultatul unei conspiraţii, deoarece au existat multe alte motive au fost mulţi oameni care doreau să preia ei puterea, să ucidă pe alţii şi multe drumuri lăturalnice în care revoluţia s-a împotmolit, după care s-a întors la principalul său obiectiv. Aşadar, trebuie să privim, după cum am spus, la esenţa diverselor schimbări care survin şi să urmărim firul comun care apare în toate evenimentele revoluţionare.
Atunci când discutăm revoluţia există o carte ca un manual. Este scrisă de o persoană care a fost în Paris în timpul Revoluţiei, în anii 1790 şi a scris despre evenimente în 1797, cred. Noi avem în faţă ediţia din 1818, iar cartea se numeşte „Memorii pentru a sluji la istoria iacobinismului”. Autorul este Abatele Barruel.
Cartea este foarte valoroasă deoarece autorul ei s-a aflat în mijlocul evenimentelor când febra lor era în toi. Abatele se confrunta cu acelaşi tip de gânditori de care ne izbim noi astăzi şi care susţin că totul a fost un experiment nobil, dar care nu a reuşit. El a făcut foarte multe cercetări pe texte vom vedea ce fel de texte erau şi demonstrează că există un fir comun care străbate Revoluţia. Nu este nimic întâmplător. Multe dintre evenimentele pe care astăzi istoricii şi oamenii le consideră întâmplătoare, Barruel arată că au fost planificate. În sprijinul tezelor sale aduce texte. Voi citi un fragment din introducerea sa la carte pentru a pune în evidenţă abordarea sa.
„Sub catastrofalul nume de iacobini (radicali care au preluat imediat controlul Revoluţiei) a apărut în primele zile ale Revoluţiei Franceze o sectă care învăţa că toţi oamenii sunt egali şi liberi. În numele acestei egalităţi şi al acestei libertăţi anarhice, călcau în picioare altarele şi tronurile. În numele aceleiaşi egalităţi şi al aceleiaşi libertăţi, chemau toate popoarele să treacă la dezastrele revoltei şi la ororile anarhiei. De la primele
145
momente ale apariţiei sale, această sectă s-a bazat pe o forţă de 300.000 de oameni, susţinuţi de două milioane de arme pe care le puteau pune în funcţiune în toată Franţa, arme ca torţe, suliţe, topoare şi toate celelalte lovituri de trăsnet ale revoluţiei.” „Sub auspiciile acestei secte, din cauza acţiunilor, impulsurilor, influenţei şi deciziilor sale au fost comise toate marile atrocităţi care au inundat cu sângele episcopilor, al preoţilor, al aristocraţilor, al bogaţilor, al cetăţenilor indiferent de rangul lor, indiferent de vârstă şi sex, un mare imperiu. Tocmai din cauza acestor oameni regele Ludovic al XVI-lea, regina, soţia sa, alături de sora regelui, prinţesa Elisabeta, zdrobiţi de mârşăvia şi infamia la care au fost supuşi de-a lungul unei lungi captivităţi, au fost asasinaţi pe eşafod. Toţi ceilalţi suverani ai lumii au fost ameninţaţi cu emfază că vor avea aceeaşi soartă. Din cauza acestor oameni Revoluţia Franceză a devenit ciuma Europei, terorizând puterile care s-au unit în deşert pentru a pune capăt avansului acestor armate revoluţionare, mai numeroase şi mai devastatoare decât invazia vandalilor.”
„Aşadar, cine erau aceşti oameni apăruţi, ca să zicem aşa, din măruntaiele pământului, cu dogmele şi trăsnetele lor, cu toate proiectele lor, cu toate mijloacele lor, şi cu toată determinarea de a fi cât mai sângeroşi. Ce este această sectă devoratoare?…”
„Care ar putea fi şcoala lor şi cine ar putea fi stăpânii lor? Care sunt planurile lor următoare? Dacă va înceta această Revoluţie Franceză, va sfârşi ea în cele din urmă să mai chinuie pământul, să asasineze regi şi să fanatizeze popoarele?”
„I-am văzut cum încercau să-i convingă pe oameni că toată această organizaţie conspirativă şi revoluţionară nu este decât o plăsmuire a imaginaţiei, asta chiar înainte de revoluţie. Pentru aceşti oameni, toate relele Franţei şi toată teroarea Europei se succed una după alta, fără nicio cauză între ele,
146
legate de circumstanţe neprevăzute, imposibil de prezis. Pentru ei este inutil a căuta conspiraţii şi agenţi care au pus la cale conspiraţii şi care au ghidat desfăşurarea evenimentelor. Actorii care conduc astăzi nu ştiu de planurile celor dinaintea lor. Iar cei care vor veni după ei vor fi, de asemenea, ignoranţi faţă de planurile predecesorilor lor.”
„Mânaţi de aceste opinii neadevărate, plini de asemenea prejudecăţi periculoase, aceşti aşa-zişi observatori vor spune degrabă diverselor popoare: nu e cazul să vă mai tulbure Revoluţia Franceză. E un vulcan care a erupt fără ca cineva să ştie unde a fost pregătit. Dar se va consuma cu toată energia sa pe contraforţele care au răsărit. Aţi anunţat că datorită unor cauze necunoscute în climatul vostru, datorită unor elemente mult mai puţin susceptibile de a izbucni, datorită unor legi mult mai în acord cu specificul vostru, averea publică fiind mai sigură nu veţi împărtăşi soarta Franţei. Aşadar, nu aveţi de ce să vă temeţi. (Iar dacă într-o zi veţi fi nevoiţi să luaţi parte la revoluţie, în zadar veţi căuta să o evitaţi. Coincidenţa şi fatalitatea circumstanţelor vă vor înghiţi împotriva dorinţei voastre.)”
„Am în mâinile mele amintirile unui fost ministru al lui Ludovic al XVI-lea care a fost întrebat despre cauzele acestei Revoluţii, mai specific despre principalii conjuraţi pe care ar fi bine să-i ştim şi despre planul conspiraţiei. Am citit cum el declară că ar fi inutil a căuta fie indivizi, fie societăţi care ar fi putut plănui distrugerea tronului şi a altarului, sau care să fi pus la cale un plan conspirativ. Sărmanule Monarh! Când tocmai cei care trebuiau să te păzească nu ştiu nimic nici de nume, nici măcar de existenţa unor duşmani de-ai tăi şi de-ai poporului tău, nu este deloc surprinzător că tu şi poporul tău veţi fi fost victimele lor…”
„… Noi o vom spune: în această Revoluţie Franceză, totul, inclusiv cele mai abominabile crime, a fost prevăzut,
147
planificat, conceput, hotărât, decretat. Totul a fost consecinţa celei mai adânci mârşăvii, din moment ce totul a fost planificat şi dus la îndeplinire de acei oameni, singurii care aveau ştiinţa conspiraţiilor deprinsă în societăţile secrete, şi care au ştiut cum să-şi aleagă şi să accelereze momentele favorabile planurilor lor.” „Dacă, în decursul acestor evenimente zilnice, apar unele condiţii care par a nu fi rezultatul unei conspiraţii, există cu toate acestea o implicare a agenţilor secreţi care vor face apel la aceste evenimente, vor şti cum să profite de ele şi le vor direcţiona către principalul lor obiectiv. Toate aceste condiţii pot servi la fel de bine ca pretext şi ocazie, dar marea cauză a Revoluţiei, a crimelor sale în masă, a atrocităţilor sale de amploare, va fi întotdeauna independentă de aceste circumstanţe întâmplătoare. Iar această mare cauză există în interiorul conspiraţiilor plănuite cu mult timp în urmă.”
„Dezvăluind obiectivul şi întinderea acestor conspiraţii sunt nevoit să înlătur o greşeală chiar mai periculoasă. Există o iluzie fatală printre aceia care pot altfel să cadă lesne de acord că această Revoluţie Franceză a fost planificată. Ei nu se sfiesc să adauge că autorii originari aveau intenţii care trebuiau musai să conducă la fericirea şi primenirea imperiilor. Dacă au rezultat nenorociri mari, acest lucru s-ar datora dificultăţilor considerabile pe care le-au întâmpinat şi, mai mult, nu poţi primeni un popor mare fără tulburări mari. Însă, la urma urmei, aceste furtuni nu sunt veşnice: valurile se vor calma şi liniştea se va reîntoarce. Atunci, popoarele uluite, în loc să se teamă de Revoluţia Franceză, o vor imita ţinându-se tare de principiile sale.”
„Liderii iacobinilor se străduiesc mai presus de orice să convingă lumea de această greşeală. Această explicaţie a fost oferită ca primul dintre articolele revoltei acelei găşti de constituţionalişti, care se uită în continuare la decretele lor privind drepturile omului ca la o capodoperă a dreptului
148
public şi care încă mai au speranţa că vor vedea cândva întregul univers înnoit de această rapsodie politică. Explicaţia aceasta a fost servită tuturor acelora a căror credulitate stupidă, cu toate bunele lor intenţii, au văzut doar un ghinion necesar în ororile lui 10 august şi în masacrul din doi septembrie”, despre care vom discuta mai încolo. „Explicaţia le este servită tuturor acelora care chiar şi astăzi sunt liniştiţi cu cele 300 sau 400 de mii de asasinate, cu milioanele de victime ale războiului, cu foametea, cu ghilotina şi cu toate tribulaţiile revoluţionare pe care le-a plătit Franţa. Toţi cei care cred în această explicaţie cred că depopularea imensă şi toate aceste orori au condus în cele din urmă la o ordine mai bună a lumii.”
„Contra acestei false speranţe, contra tuturor presupuselor intenţii bune ale sectei revoluţionare, eu voi face cunoscute adevăratele planuri şi conspiraţiile puse la cale pentru îndeplinirea lor. Voi vorbi, deoarece adevărul trebuie spus aşa cum trebuie în cele din urmă şi pentru că am obţinut toate dovezile. Revoluţia Franceză a fost ceea ce a trebuit să fie conform duhului acestei secte. Tot răul pe care l-a făcut a fost nevoită să-l facă. Toate crimele şi toate atrocităţile au fost rezultatul necesar al principiilor şi sistemelor sale. Voi spune chiar mai mult: departe de a pregăti un viitor luminos cândva, Revoluţia Franceză reprezintă doar una dintre încercările aceste secte. Conspiraţiile sale vizează întreaga lume. Dacă printre cititorii noştri se află unii care ajung la concluzia: secta iacobinilor trebuie eliminată sau altfel întreaga societate va fi distrusă, iar guvernele noastre de pe tot cuprinsul lumii, fără excepţie, vor fi cuprinse de convulsii, vor fi dărâmate, vor trăi masacre şi anarhie infernală exact ca în Franţa, atunci voi răspunde că exact astfel stau lucrurile. Fie abolim complet secta, fie trebuie să ne aşteptăm la un dezastru universal.”
„Ceea ce iacobinii au distrus înainte, vor distruge din nou. În penumbră îşi vor urmări marele obiectiv al conspiraţiilor
149
lor. Cu ajutorul unor noi dezastre vor învăţa popoarele lumii că toată Revoluţia Franceză a fost doar începutul disoluţiei universale pe care îl are ca plan această sectă.”
„S-a văzut demenţa, furia şi ferocitatea legiunilor sectei. Se poate recunoaşte cu uşurinţă, imediat, că acestea au fost instrumentele tuturor crimelor, devastărilor şi atrocităţilor din Revoluţia Franceză. Însă se ştiu prea puţine despre stăpâni, despre şcoala urmată, despre făgăduielile făcute şi despre planurile sălbatice pentru ceea ce urmează.”
„Rezultatul tuturor acestor investigaţii şi al tuturor dovezilor pe care le-am cules, mai presus de toate în arhivele iacobinilor şi a primilor lor stăpâni, este acela că secta şi planurile lor sunt în sine o alianţă a unei triple secte, a unei triple conspiraţii, care a fost pusă la cale cu mult înainte de Revoluţie şi care complotează în continuare pentru răsturnarea altarului, a tronului şi în cele din urmă a întregii societăţi.” Planul a fost deja trasat. Cele trei partide pe care Barruel le are în minte sunt filosofii, masonii şi iluminatii.
„Aţi crezut că Revoluţia se va sfârşi în Franţa, însă revoluţia din Franţa este doar o primă încercare a iacobinilor. Iar făgăduinţele, jurămintele şi planurile iacobinilor acoperă Anglia, Germania, Italia şi tot restul popoarelor la fel cum s-a întâmplat cu Franţa.”
Voltaire
În continuare vom încerca să analizăm acele idei care au pregătit calea pentru Revoluţia Franceză. Mai înainte de toate avem ceva ce am atins în treacăt în cursurile precedente, şi anume filosofia Iluminismului. În opinia lui Barruel, cel mai important filosof al Iluminismului este Voltaire, deoarece, pe când era un tânăr în Anglia, a făcut acel jurământ conform
150
căruia îşi va dedica întreaga viaţă distrugerii creştinismului. El este autorul acelei butade celebre „Ecrasez l’infame!”, adică exterminaţi religia lui Hristos şi înlocuiţi-o, desigur, cu religia sa, deismul.
El şi discipolii săi, după cum aminteam, sunt aceia pe care Barruel îi numeşte „les philosophes corrupteurs”, adică filosofii corupători. Iacobinii sunt filosofii care masacrează; în pofida faptului că taie capetele oamenilor, ei încă au idei. Alţi gânditori la fel de importanţi, din rândul filosofilor deişti francezi, sunt, în opinia lui Barruel, Diderot şi D’Alembert, şi regele Prusiei, Frederick al II-lea, care se întâlnea frecvent cu Voltaire. Vedem că şi atunci, la fel ca mai târziu în cazul bolşevismului, cei mai sălbatici revoluţionari au capacitatea de a-i convinge pe prinţi şi pe înalţii conducători să participe la planurile lor.
Mai încolo vom spune ceva şi despre evrei, dar pentru moment este suficient dacă amintim un fapt relevant, şi anume că atât D’Alembert cât şi Voltaire, mânaţi de ura lor împotriva creştinismului, au încercat să convingă mai mulţi prinţi să reconstruiască templul din Ierusalim, aşa cum a încercat şi Iulian Apostatul, pentru a dovedi în felul acesta falsitatea creştinismului. D’Alembert chiar i-a scris o epistolă împărătesei Ecaterina cea Mare a Rusiei în care o îndemna: „Vă rog, construiţi templul din Ierusalim!”. Din fericire, Ecaterina era mai inteligentă de atât.
Mulţi dintre conducători, duci ai unor mici principate germane şi nobili din Franţa, erau foarte stârniţi de aceste idei. Cei mai sălbatici revoluţionari voiau să renunţe complet la creştinism. Acesta reprezintă unul dintre motivele cele mai importante pentru care Revoluţia s-a bucurat de o aşa mare adeziune.
Ecaterina cea Mare a Rusiei, deşi era germană, era mai perspicace decât ceilalţi conducători. Chiar i-a spus lui Voltaire că nu poate merge mai departe cu toate ideile lui, deşi îi era
151
prietenă. Mai mult, împărăteasa i-a spus că, dacă ideile lui vor fi puse în aplicare, ea nu va mai avea un salon unde să-l invite pentru a ţine discursuri. Mai apoi, când a izbucnit Revoluţia Franceză, i-a arestat, desigur, pe toţi masonii, iar acesta a fost sfârşitul revoluţiei în ceea ce o priveşte.
Rousseau
Un al doilea curent important filosofic primul este reprezentat de Voltaire şi de filosofii deişti care erau raţionalişti, adică reduceau totul la capacitatea lor de înţelegere şi care a jucat un rol primordial în Revoluţie a fost întruchipat de Jean Jacques Rousseau, filosoful sentimentului. Spunea despre sine că are un spirit romantic. Era plin de sentimente înălţătoare. Întotdeauna găsea pe cineva care să-l sprijine în afacerile sale amoroase. Se plimba prin păduri, iar inima sa era inundată de sentimente măreţe, Îl vedea pe Dumnezeu peste tot, iar toate acestea reprezentau religia sa. Trăia cufundat în emoţiile sale, pe tărâmul vagului şi indefinitului.
Dacă Voltaire reducea totul la minte, Rousseau reducea totul la sentimente. Aceste două coordonate, ambele foarte puternice în om deoarece reprezintă două părţi ale naturii noastre, au intrat în spiritul revoluţionar. Religia sentimentului este desigur mult mai accesibilă oamenilor obişnuiţi decât religia minţii.
Rousseau a expus o filosofie a naturii care a avut o influenţă mare asupra Revoluţiei. Datorită lui avem ideea de „reîntoarcere la natură” şi de eliberare de convenţie şi civilizaţie. Deşi nu a afirmat că ar trebui să renunţăm definitiv la civilizaţie, el a afirmat totuşi odată că, din moment ce suntem oricum stricaţi, am putea la fel de bine să fim mai degrabă puţin educaţi decât needucaţi. Însă el punea în opoziţie artificialitatea vieţii
152
civilizate cu simplitatea despre care el credea că se găseşte într-o viaţă primitivă. În fapt, chiar a afirmat că originea decăderii noastre se găseşte în acel prim moment când cineva a afirmat „Acesta este al meu”. Era chiar şi împotriva ideii de proprietate privată.
Rousseau a scris o carte intitulată „Emile” în care descrie educaţia unui tânăr care nu este învăţat absolut nimic şi din care va ţâşni natura. Pedagogul nu face decât să înlăture obstacolele care stau în calea dezvoltării naturii în copil. Nu există nicio autoritate externă. Nu există nicio religie, dar când copilul va creşte el va putea să-şi aleagă singur religia. Nu va avea niciun fel de prejudecăţi, de obiceiuri, de religie. Mai mult, până la vârsta de 12 ani copilul nu ar trebui să fie capabil să spună care este diferenţa dintre mâna stângă şi mâna dreaptă pentru a nu fi corupt de cunoaştere.
Când a citit cartea, Voltaire i-a scris lui Rousseau spunându-i că lectura ei îl face să se simtă ca şi cum ar merge în patru labe, „dar, din moment ce au trecut mai bine de 60 de ani de când am făcut asta, mi-e imposibil să-mi redobândesc obişnuinţa.”
Cu toate aceste ironii, la un nivel profund ei cădeau de acord: unul distrugea totul, mai puţin mintea, iar celălalt distrugea totul, mai puţin sentimentul. Aşadar, deşi au puncte de vedere diferite, mai ales că lui Rousseau nu îi plăcea acest raţionalism complicat, efectul lor combinat este chiar mai puternic, deoarece activiştii revoluţionari vor fi inspiraţi de ambele curente, atât de cel raţionalist, cât şi de cel sentimental.
În politică, Rousseau a elaborat ideea că suveranitatea nu provine de la Dumnezeu, nici de la clasele superioare, ci vine de la popor. Desigur, aceasta este marea găselniţă a Revoluţiei. Dar, aşa cum vom vedea mai târziu, filosofia sa deja justifică un fapt ciudat şi anume că aceia care pleacă cu această idee în minte sfârşesc prin a instaura tirania, deoarece
153
voinţa generală este superioară celei individuale. El credea că odată ce regii vor fi înlăturaţi, toată lumea va deveni în mod spontan fericită şi va avea aceeaşi voinţă. Dacă nu se întâmplă acest lucru, atunci masele vor dicta individului.
Rousseau este cel care a afirmat odată: „Omul s-a născut liber şi este peste tot în lanţuri”. Bineînţeles că această idee revoluţonară a făcut casă bună cu Marx. El a spus, de asemenea, că religia sa este una a sentimentului. A fost un deist, la fel ca şi Voltaire, dar deismul său nu este unul dedus, ci reprezintă pur şi simplu sentimentul său cu privire la Dumnezeu. Credea şi în nemurire, însă era vorba doar de senzaţia sa subiectivă. Toate dogmele sunt trecute prin filtrul sentimentului. Rugăciunea sa nu este sub nicio formă o rugă sau o cerere, deoarece nu credea că vreun Dumnezeu răspunde la rugăciuni. Era mai degrabă o izbucnire de entuziasm, o bucurie de natură care se transformă într-un imn de laudă adus Fiinţei Supreme, adică marelui Dumnezeu al Deismului.
În societatea sa ideală nu va fi permisă niciun fel de religie intolerantă, adică va fi interzis creştinismul. Va exista o mărturie de credinţă care va fi ceva pur civil, iar articolele acestei mărturii vor fi sentimentele sociale, fără de care este imposibil a fi un cetăţean bun sau un supus credincios. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o nouă religie, mai degrabă autocratică. Din moment ce toată societatea trebuie să aibă o singură religie, cei care nu acceptă această religie vor trebui să emigreze. Dacă cineva acceptă religia, dar apoi acţionează contrar ei, va trebui să fie executat.
Aşadar, acestea sunt cele două curente filosofice care compun mentalul revoluţionar. Prima este aceea după care eu pot gândi un sistem prin care societatea va fi organizată mai armonios. Cea de-a doua: sentimentele mele mă vor ghida spre adevăr. În niciunul dintre cazuri nu există vreun fel de pavăză: ideile de revelaţie, de tradiţie, de Dumnezeu au dispărut.
154
Singurul Dumnezeu rămas este un Dumnezeu foarte vag, Dumnezeul deismului.
Noi, creştinii ortodocşi, ştim că acela care dă la o parte revelaţia, tradiţia, Biserica, şi care acceptă orice îi spune mintea sau orice îi dictează sentimentele sale îi deschide poarta cui? Lui Satana, desigur, deoarece Satana intră cu ajutorul gândurilor şi al sentimentelor.
Vom vedea că aceste tulburări revoluţionare nu pot fi explicate decât prin faptul că Satana le coordonează. El îi animă pe aceşti oameni cu tot felul de comploturi şi idei.
Societăţile Secrete
Celor două elemente filosofice li se adaugă un al treilea: societăţile secrete. Societăţile secrete au dus o existenţă ocultă de-a lungul întregii perioade de dinainte de Iluminism, însă abia în secolul al XVIII-lea se naşte o nouă sectă, cel puţin una reorganizată, şi anume francmasoneria, născută în Anglia în 1717, dar care s-a răspândit foarte rapid în Franţa, America şi în restul Europei. Mai târziu vom vedea că francmasoneria din Anglia şi din America a devenit ceva mai degrabă diferit de francmasoneria continentală, în special de cea din ţările catolice. Motivul nu este greu de ghicit.
Mentalitatea engleză care dăduse deja lumii filosofia deismlui este o mentalitate aşa-zis „conservatoare”. Cu alte cuvinte, este capabilă să creadă aproape orice, dar fără să ducă la concluziile logice finale credinţele sale. Un exemplu este David Hume care a distrus din punct de vedere filosofic întreaga lume, dar asta nu l-a împiedicat să stea comod în fotoliu, să se simtă bine, să-şi bea cafeaua şi să-şi fumeze pipa, fără să întrevadă că a dat lumii nişte idei care îi vor duce pe oameni la disperare.
155
După acelaşi model, masoneria engleză s-a născut dintr-un spirit de toleranţă, încercând să descopere o credinţă religioasă, nici catolică, nici protestantă, prin care să-i unească pe toţi oamenii de bună credinţă. Erau mulţumiţi cu acest obiectiv. Religia lor era deismul, iar fiinţa supremă era Marele Arhitect. La lojă nu se discutau niciun fel de diferende religioase. Religia trebuia să rămână afară. Pentru englezi şi, mai târziu, pentru americani acest lucru era de ajuns. Dacă crezi în Dumnezeu, te duci la biserica ta protestantă sau la biserica ta anglicană şi eşti fericit.
Ideile principale ale masoneriei ideile unei frăţii a oamenilor dincolo de catolicism şi protestantism au inflamat minţile oamenilor de pe continent şi i-au transformat în radicali.
Există un tip de francmasonerie care s-a dezvoltat, se pare, separat. Aceasta este secta Iluminatilor, care reprezintă creaţia unui singur om, pe nume Adam Weishaupt. El s-a născut în anul 1748, a trecut prin şcolile iezuite, dar mai târziu a ajuns să-i urască pe iezuiţi. Şi-a îndreptat atenţia spre filosofii francezi, spre maniheism şi a fost din câte se pare iniţiat în practici oculte într-una dintre nenumăratele organizaţii oculte care existau pe atunci.
Să analizăm câteva dintre ideile sale. Weishaupt susţine, la fel ca Rousseau, că civilizaţia reprezintă o mare greşeală de la care se trag toate inegalităţile vieţii umane. „Omul cade din starea de Libertate şi Egalitate, din Starea Naturii Pure. El se găseşte sub domnia şi sclavia socială apărute din cauza viciilor omului. Aceasta este Căderea şi Păcatul Originar.” Observaţi că foloseşte conceptul creştin de „păcat originar” dar vom vedea mai încolo că toate acestea nu sunt decât o imitaţie a creştinismului.
În opinia sa, toate artele şi ştiinţele trebuie desfiinţate.
156
„Oferă o luminare reală ştiinţele obişnuite, oferă ele fericirea umană? Sau nu sunt ele mai degrabă fructe ale necesităţii, nevoile complicate ale unei stări opuse Naturii, invenţiile unor creiere vane şi goale?… De ce i-ar fi imposibil rasei umane să atingă perfecţiunea ultimă, capacitatea de a se guverna pe sine? Din acest motiv nu doar că regii şi nobilii ar trebui eliminaţi, dar nici măcar o republică nu ar trebui să existe, iar oamenii ar trebui să fie educaţi să se descurce fără niciun fel de autoritate care să-i controleze, fără legi sau cod civil.”
Pentru ca acesta să fie un proiect politic de succes este necesar să i se inculce omului o moralitate dreaptă şi fermă. Din moment ce Weishaupt susţinea că împărtăşeşte credinţa lui Rousseau în bunătatea inerentă a naturii umane, atunci nu era dificil ca societatea să poată funcţiona paşnic într-o stare de Libertate şi Egalitate perfectă. Din moment ce singurul obstacol real în faţa perfecţiunii umane constă în restricţiile impuse Omului de condiţiile artificiale ale vieţii, îndepărtarea lor îl va reîntoarce pe acesta în mod necesar la virtutea sa primitivă. Omul nu este rău, cu excepţia cazului în care este făcut astfel de moralitatea arbitrară. Este rău deoarece Religia, Statul şi exemplele proaste îl strică. Din acest motiv este necesar să fie dezrădăcinate din mintea sa toate ideile despre viaţa de apoi, toată teama faţă de pedeapsa primită pentru faptele rele, iar toate acestea să fie înlocuite cu religia Raţiunii.
„Când în cele din urmă Raţiunea va deveni religia oamenilor, problema va fi rezolvată.”
„După eliberarea din sclavia religiei, trebuie să urmeze destrămarea tuturor legăturilor sociale. Atât viaţa de familie cât şi cea naţională trebuie să dispară pentru a face din întreaga rasă umană o mare şi fericită familie.”
157
Originile patriotismului şi ale iubirii pentru rude sunt descrise astfel de Weishaupt, în directivele date hierofanţilor săi pentru instruirea iniţiaţilor:
„În acest moment, când oamenii sunt uniţi în naţiuni, ei încetează a se mai recunoaşte pe ei înşişi sub un nume comun. Naţionalismul sau Iubirea Naţională a luat locul iubirii universale. O dată cu împărţirea globului şi a ţărilor, bunăvoinţa s-a retras în spatele graniţelor pe care nu le va mai traversa vreodată. Atunci a devenit o virtute să îi cucereşti pe cei care nu se aflau sub dominaţia noastră. Pentru a atinge acest scop, a devenit permis să-i dispreţuieşti pe străini, să-i înşeli şi să-i jigneşti. Această virtute poartă numele de patriotism. Cineva era numit un patriot dacă, în timp ce era drept cu ai săi, era nedrept cu alţii, era orb la meritele străinilor şi vedea perfecţiunea în viciiile ţării sale. Aşadar, Patriotismul a dat naştere Localismului, spiritului de familie şi în cele din urmă Egoismului. Astfel, originea statelor şi a guvernelor a fost sămânţa discordiei, iar Patriotismul s-a pedepsit prin sine însuşi… Diminuaţi, eliminaţi cu totul iubirea de ţară, iar oamenii vor învăţa din nou să se cunoască şi să se iubească unii pe alţii ca oamenii. Nu va mai exista părtinire, iar legăturile dintre inimi se vor arăta şi se vor extinde.”
„În aceste cuvinte, o expresie pură a Globalismului aşa cum este el expus astăzi, Weishaupt dovedea o ignoranţă a condiţiilor de viaţă medievale la fel de profundă ca şi la Rousseau. Ideea omului paleolitic, al cărui schelet este de obicei deshumat cu vreun instrument de cremene în mână sau cu o altă armă de război, care îşi duce existenţa într-o stare de iubire universală este pur şi simplu ridicolă. Weishaupt nu l-a întrecut pe Rousseau în diatribele sale contra civilizaţiei, ci în planul pe care l-a conceput pentru a o răsturna. Rousseau nu a făcut decât să pregătească terenul pentru revoluţie. Weishaupt
158
a construit în fapt maşinăria propriu-zisă a revoluţiei.” (Nesta Webster)
„Pe 1 mai 1776, după cinci ani de reflecţie, Weishaupt a fondat societatea secretă pe care a numit-o, după sistemele filosofice, Iluminati.”
„Treptele Ordinului erau o combinaţie între gradele francmasoneriei şi cele ale iezuiţilor. Weishaupt, aşa cum am amintit deja, îi detesta pe iezuiţi dar, recunoscând eficienţa metodelor lor atunci când era vorba de a dobândi influenţă asupra discipolilor lor, el a adoptat sistemul lor pentru propriile scopuri. Potrivit lui Barruel, el admira instituţiile fondatorului ordinului şi, mai presus de toate, admira acele legi şi acea organizare a iezuiţilor, prin care un singur om îi face pe atât de mulţi oameni răspândiţi pe tot globul să urmărească acelaşi obiectiv. Simţea că s-ar putea imita metodele lor pentru scopuri diametral opuse. El şi-a spus: Ce au făcut aceşti oameni pentru altare şi tronuri, de ce nu aş face eu împotriva altarelor şi tronurilor? Cu ajutorul misterelor, al legendelor, al adepţilor, de ce nu aş distruge eu în întuneric ceea ce ei au ridicat la lumina zilei?”
„Weishaupt şi-a demonstrat subtilitatea sa profundă în educarea adepţilor. Prozeliţii nu aflau dintr-odată scopurile secrete ale Iluminatilor, ci erau iniţiaţi pas cu pas în misterele mai înalte, în acelaşi timp în care manifestau o mare prudenţă pentru a dezvălui novicilor doctrine care i-ar fi putut face să se revolte. În acest scop, cei care îi iniţiau trebuiau să dobândească reflexul de a vorbi în contradictoriu astfel încât să nu se angajeze la nimic. Trebuie vorbit uneori într-un fel, alteori altfel, astfel încât adevăratul nostru scop să rămână impenetrabil pentru inferiorii noştri.”
„Astfel, în faţa anumitor novici (novices ecossais) Iluminati trebuie să susţină că nu sunt de acord cu revoluţiile şi să demonstreze avantajele unor metode paşnice în urmărirea
159
scopului de dominaţie mondială. Mai departe, pasajul susţine vag că nu aşa stau lucrurile şi că Ordinul nu cere de la iniţiat decât îndeplinirea obligaţiilor sale. De asemenea, nici antagonismul faţă de religie nu trebuie recunoscut. Dimpotrivă, Hristos va fi înfăţişat ca primul autor al Iluminismului, a cărui misiune secretă a fost de a-i duce pe oameni la libertatea şi egalitatea originară, pierdută la Cădere. Novicelui trebuie să i se spună: nimeni nu a bătătorit drumul pentru libertate aşa cum a făcut-o Marele Maestru Isus din Nazaret, iar dacă Hristos le-a cerut ucenicilor săi să dispreţuiască bogăţiile, a făcut-o cu scopul de a pregăti lumea pentru acea comunitate a bunurilor care va elimina proprietatea.”
„Adeptul nu afla adevăratele scopuri ale Iluminatilor cu privire la religie până când nu era primit în gradele superioare. Când atingea gradul de Iluminat Major sau Minor, de Cavaler Scoţian sau Preot el afla toate secretele Ordinului într-un discurs susţinut de cel care îl iniţiase:”
„Adu-ţi aminte că, de la prima invitaţie pe care ţi-am adresat-o pentru a veni la noi, am început prin a-ţi spune că în proiectele Ordinului nostru nu există nimic direcţionat contra religiei. Îţi aduci aminte că o astfel de asigurare ţi-a fost dată când ai fost primit în rândul novicilor, iar ea a fost repetată când ai intrat în Academia noastră Minervală… Îţi aduci aminte cu câtă meşteşugie, cu câtă falsă reverenţă ţi-am vorbit despre Hristos şi evanghelia Sa. Dar în gradele superioare ale Iluminatilor, acela de Cavaler Scoţian sau de Preot, noi trebuie să ştim cum să facem din evanghelia lui Hristos evanghelia noastră, iar din religia sa o religie a naturii, iar din religie, raţiune, moralitate şi Natură să facem religia şi moralitatea drepturilor omului, a egalităţii şi a libetăţii… A trebuit să trecem peste multe prejudecăţi de-ale tale înainte de a te putea convinge că religia lui Hristos nu este altceva decât opera preoţilor, a imposturii şi a tiraniei. Dacă aşa stau
160
lucrurile cu o religie atât de proslăvită şi admirată, cum ar trebui să privim oare celelalte religii? Înţelege deci că toate au aceleaşi ficţiuni pe post de origine. Toate se bazează în aceeaşi măsură pe minciuni, greşeli, himere şi impostură. Păstrează secretul nostru… Dacă pentru a distruge tot creştinismul, toate religiile, trebuie să pretindem că noi avem singura religie adevărată, adu-ţi aminte că scopul scuză mijloacele, iar înţelepţii trebuie să facă tot ce le stă în putinţă pentru a face bine în acelaşi fel în care cei răi fac rău. Ceea ce am întreprins pentru a te elibera pe tine şi ceea ce vom întreprinde într-o zi pentru a elibera întreaga omenire de religie nu este altceva decât o minciună pioasă pe care o vom dezveli la un moment dat în gradul de Magus sau de Filosof Iluminat.”
„Dar toate acestea nu erau aduse la cunoştinţă novicelui, a cărui încredere odată câştigată prin simularea religiei era îndreptată spre o ascultare strictă. Printre întrebările care i se puneau erau următoarele:
Dacă vei descoperi ceva greşit sau nedrept în cadrul Ordinului ce vei face?
Te poţi gândi (şi o vei face) la binele Ordinului ca fiind propriul tău bine?
Îţi vei ceda Societăţii noastre dreptul de viaţă şi de moarte?
Te legi că vei practica o obedienţă absolută şi lipsită de rezerve? Îţi dai seama de forţa acestei promisiuni?
În ceremonia de iniţiere a fost inclus un avertisment de forţă cu privire la consecinţele care decurg din trădarea Ordinului. Luând o sabie de pe masă, Iniţiatorul o îndreaptă spre inima novicelui spunând aceste cuvinte: dacă eşti doar un trădător şi un sperjur, află că toţi fraţii sunt chemaţi să folosească armele împotriva ta. Nu spera că vei scăpa sau că vei găsi un loc sigur. Indiferent unde te vei afla, ruşinea, remuşcările şi furia fraţilor tăi te vor urmări şi te vor chinui până în străfundurile măruntaielor.”
161
„Se vede în felul acesta că Libertatea proclamată de liderii Iluminatilor nu exista de fapt, iar disciplina de fier era cuvântul de ordine al Ordinului.”
Un accent special era pus asupra faptului a cărui importanţă o vom vedea ulterior de a nu fi cunoscuţi ca Iluminati. Această regulă era pusă special în aplicare în cazul celor descrişi ca fiind registratori…
„Femeile urmau să fie înrolate ca Iluminati prin oferte de emancipare. Potrivit lui Weishaupt, cu ajutorul femeilor se pot realiza cele mai bune lucruri din lume, iar a le face aliate şi a le câştiga de partea Ordinului ar trebui să fie una dintre preocupările cele mai importante. Mai mult sau mai puţin, ele pot fi toate îndreptate spre o schimbare prin vanitate, curiozitate, senzualitate şi înclinaţii. Din toate acestea cauza noastră poate avea foarte mult de câştigat. Sexul acesta ţine în mâinile sale o mare parte din lume. Femeile adepte ale societăţii urmau să fie împărţite în două clase, fiecare dintre ele cu propriul secret. În prima clasă erau femeile virtuoase care aveau să dea un aer de respectabilitate Ordinului. În a doua clasă erau femeile uşoare care îi vor satisface pe acei fraţi înclinaţi spre plăcere. Dar, la momentul actual, susţinea Weishaupt, utilitatea ambelor clase va consta în a oferi fonduri pentru societate. Proştii cu bani, fie bărbaţi, fie femei, trebuie încurajaţi să vină la noi, mai afirma Weishaupt. Spartacus îi scria astfel lui Aiax şi Cato (toate sunt nume conspirative ale liderilor): Aceşti oameni buni umflă rândurile noastre şi cuferele. Puneţi-vă pe muncă. Aceşti domni trebuie făcuţi să muşte momeala… Dar aveţi grijă să nu le dezvăluiţi secretele noastre. Genul acesta de oameni trebuie făcuţi întotdeauna să creadă că gradul la care au ajuns este ultimul.”
162
Sistemul de spionaj universal
„Spionajul reprezenta o parte importantă din programul lui Weishaupt. Adepţii cunoscuţi sub numele de Fraţii Insinuanţi aveau privilegiul de a fi observatori şi raportori. Fiecare persoană trebuia făcută să fie un spion pentru toţi cei din jurul său, indiferent cine erau ei: prieteni, rude, duşmani, persoane fără legătură. Spionul trebuia să le descopere punctele slabe şi punctele tari, patimile, prejudecăţile, relaţiile şi, mai presus de toate, acţiunile lor într-un cuvânt trebuiau obţinute cele mai amănunţite informaţii despre oameni. Toate acestea urmau a fi înscrise în documentele pe care Insinuantul le va purta cu sine şi din care va trimite un raport de două ori pe lună Superiorului său, astfel încât Ordinul să poată şti pe cine să caute în fiecare sat şi oraş pentru sprijin.”
„Încă din primul an al Ordinului, Weishaupt, cu blasfemia sa atroce, maimuţărind Dumnezeul creştinismului, se gândea astfel la răspândirea noii sale evanghelii: Nu i-a trimis Iisus Hristos pe apostolii săi pe tot globul? Tu eşti Petru al meu, de ce ţi-aş permite să stai degeaba în linişte acasă? Mergi deci şi predică! ”
„În cartea lui Saint-Martin, Des erreurs et de la verite, publicată în anul 1775, el se referă la formula Libertate, Egalitate, Fraternitate ca la sfânta treime.”
„Martiniştii, despre care documentele franceze ale epocii vorbesc adesea ca fiind Iluminaţi, erau în realitate visători şi fanatici şi nu ar trebui să fie confundaţi cu Ordinul Iluminaţilor din Bavaria, care a apărut 22 de ani mai târziu. Prin intermediul acestei îngrozitoare şi formidabile secte s-a pus în aplicare planul gigantic al unei Revoluţii Mondiale, sub conducerea celui descris de Louis Blanc drept cel mai mare conjurat care a existat vreodată.”
163
Abia la congresul de la Wilhelmsbad a fost consfinţită alianţa dintre Iluminati şi francmasonerie. Această adunare, a cărei importanţă pentru ceea ce a urmat nu a fost niciodată apreciată de istorici, a avut loc la 16 iulie 1782, şi a inclus reprezentanţi ai tuturor societăţilor secrete (martinişti, francmasoni şi Iluminati) care numărau acum nu mai puţin de trei milioane de membri în toată lumea. Dintre aceste organizaţii diferite, Iluminati au fost singurii care au formulat un plan concret de campanie şi din acest motiv ei au preluat conducerea. Ce s-a întâmplat la acest congres înfricoşător nu va fi cunoscut niciodată lumii, deoarece până şi aceia care au fost atraşi fără să-şi dea seama şi care acum aflau pentru prima oară adevăratele planuri ale liderilor se aflau sub jurământ şi nu puteau dezvălui nimic. Un astfel de mason cinstit, contele de Virieu, membru al lojei martiniste din Lyon, când s-a întors de la congresul de la Wilhelmsbad, nu şi-a putut ascunde îngrijorarea. Întrebat despre secretele tragice aduse de acolo el a afirmat: Nu vi le pot mărturisi. Vă pot spune doar că toate acestea sunt mult mai serioase decât vă puteţi gândi. Conjuraţia care se ţese este atât de bine gândită, încât va fi imposibil pentru monarhie şi Biserică să scape. Din acel moment contele de Virieu nu a mai putut vorbi decât cu groază despre masonerie.
Totuşi, opinia publică a devenit foarte atentă la subiectul organizaţiei, iar Electorul de Bavaria, fiind informat cu privire la pericolul pe care îl reprezintă la adresa statului societatea secretă, care afirmase că Iluminati trebuie să conducă lumea, a publicat un edict prin care interzicea toate societăţile secrete. În aprilie anul următor, 1785, patru membri ai ordinului, dezgustaţi de tirania lui Weishaupt, au fost chemaţi în faţa unei curţi de anchetă pentru a da seama despre doctrinele şi metodele sectei. Dovezile aduse de aceşti oameni nu au mai lăsat loc de nicio îndoială cu privire la natura diabolică a
164
organizaţiei. Toate religiile, iubirea de ţară şi loialitatea faţă de suverani urmau să fie distruse, una din maximele favorite ale ordinului fiind:
„Toţi regii şi toţi preoţii
Sunt pungaşi şi trădători”
„Mai mult, nu s-a precupeţit niciun efort pentru a crea vrajbă nu doar între prinţi şi supuşi, ci şi între miniştri şi secretarii lor, şi chiar între părinţi şi copii. În acelaşi timp, era încurajată sinuciderea prin inculcarea în minţile oamenilor a ideii că a te omorî aduce cu sine o anumită plăcere voluptuoasă. Spionajul trebuia extins şi la nivelul poştelor prin plasarea agenţilor în oficiile poştale. Ei trebuiau să deschidă scrisorile şi să le închidă fără a fi observată intruziunea.”
Robinson, care a studiat dovezile aduse de cei patru membri ai ordinului, rezumă astfel planul lui Weishaupt:
„Ordinul Iluminatilor conspiră împotriva creştinismului şi pledează pentru plăcerea senzuală. În loje moartea era considerată o adormire veşnică. Patriotismul şi loialitatea erau considerate prejudecăţi înguste, incompatibile cu bunăvoinţa universală. Îi priveau pe toţi prinţii ca fiind uzurpatori şi tirani, iar toate ordinele privilegiate ca fiind complicii lor. Intenţionau să abolească legile care protejau proprietatea acumulată prin eforturile de succes desfăşurate de-a lungul timpului şi să prevină în viitor astfel de avuţii. Doreau să instaureze libertatea şi egalitatea universală, drepturile inalienabile ale omului. Ca pas pregătitor doreau să abolească toate religiile şi moralitatea comună şi chiar să distrugă legăturile vieţii normale, prin distrugerea pietăţii faţă de jurămintele matrimoniale şi prin scoaterea educaţiei din sfera părinţilor.”
165
„Dacă ar fi să reducem la o formulă simplă scopurile Iluminatilor, ele ar arăta astfel:
Abolirea Monarhiei şi a tuturor guvernelor legitime
Abolirea proprietăţii private
Abolirea dreptului de moştenire
Abolirea patriotismului
Abolirea familiei (i.e. a căsătoriei şi a întregii moralităţi, instituirea educaţiei comune pentru copii)
Abolirea tuturor religiilor.”
„Acum este limpede că programul de mai sus este fără precedent în istoria civilizaţiei. Din vremea lui Platon au existat teorii comuniste susţinute de gânditori izolaţi sau de grupuri de gânditori, dar nimeni, din câte ştim, nu şi-a propus cu toată seriozitatea să distrugă tot ceea ce reprezintă civilizaţia. Mai mult, când, aşa cum vom vedea, planul Iluminatilor aşa cum a fost el codificat în cele şase puncte, a continuat până în zilele noastre să constituie programul Revoluţiei Mondiale, cum ne-am putea îndoi că toată mişcarea îşi are originea în secta Iluminatilor sau a grupurilor secrete din spate?”
„Pe 11 octombrie 1786 autorităţile bavareze au descins asupra casei lui Zwack şi au confiscat documentele care dezvăluiau negru pe alb metodele conjuraţilor. Aici s-a găsit un seif cu actele importante, care, în cazul în care era forţat, urma să explodeze cu ajutorul unei maşini infernale. S-a mai găsit o substanţă compozită care ar orbi sau ar ucide dacă ar fi aruncată în faţă, planurile unei metode de a contraface sigilii, reţete pentru o apă letală, aqua toffana, pentru parfumuri otrăvitoare care ar umple camerele cu vapori pestilenţiali, pentru un ceai care provoacă avort. S-a mai descoperit o apologie a ateismului intitulată Mai bun decât Horus şi o lucrare scrisă de Zwack cu privire la planul pentru înrolarea femeilor în două clase, pe care l-am discutat mai sus:
Vor fi de mare ajutor şi ne vor oferi multe informaţii şi finanţe, în acelaşi timp în care vor fi pe gustul multora dintre
166
cei mai devotaţi membri ai noştri, care sunt iubitori ai plăcerilor carnale. Vor fi două clase: virtuoasele şi libertinele… Nu trebuie să se cunoască unele cu altele şi trebuie să se afle sub conducerea bărbaţilor, dar fără să o ştie… primele prin intermediul cărţilor bune, celelalte prin satisfacerea în taină a patimilor lor.”
„Pericolul înspăimântător reprezentat de Iluminati a devenit acum evident. Guvernul din Bavaria s-a gândit că cea mai bună manieră de a transmite o avertizare lumii civilizate ar fi de a lăsa documentele să vorbească prin ele însele, aşa că le-au tipărit şi le-au răspândit peste tot pe unde a putut. O copie a acestei publicaţii, cu numele Scrierile originale ale Ordinului Iluminatilor, a fost înmânată apoi fiecărui stat din Europa, dar, în mod ciudat, nu s-a bucurat de mare atenţie. Motivul, aşa cum observă abatele Barruel, era acela că planul conjuraţilor, fiind atât de extravagant, devenea de necrezut, iar conducătorii din Europa au refuzat să-l ia în serios, considerându-l o himeră.”
De la bun început Revoluţia a fost radicală şi a primit un sprijin uriaş din partea „Spiritului timpului”.
„Binecuvântare era în zorii zilei de-a fi în viaţă Dar să fii tânăr era adevăratul rai”, scria Wordsworth.
„Concepută nu cu mulţi ani înainte de Revoluţia Franceză, de un om a cărui ambiţie părea a fi în întregime absorbită de şcoală, cum se face că secta Iluminati a devenit în mai puţin de 20 de ani o organizaţie extraordinară care, sub numele de iacobini, şi-a trecut în palmares atâtea altare spulberate, atâtea sceptre distruse şi terfelite, atât de multe constituţii răsturnate, atât de multe naţiuni subjugate, atât de mulţi principi căzuţi sub pumnale, otrăviţi sau executaţi, atât de mulţi prinţi umiliţi sub jugul unei servituţi numite pace sau a alteia intitulate alianţă, un nume şi mai dezonorant?”
167
„Sub acelaşi nume de iacobini, care grupa simultan toate secretele, toate conjuraţiile, toate sectele păgânilor înveteraţi, conspiratori revoluţionari, conspiratori anarhici, cum se face că Iluminati a pus bazele unei astfel de domnii a fricii care, ţinând lumea înspăimântată, nu-i dă voie unui rege să spună: Mâine voi fi în continuare rege. Şi nu-i dă voie unui popor să spună: Mâine voi avea în continuare legile şi religia mea. Unui cetăţean să spună: Mâine casa şi averea mea vor fi în continuare ale mele. Mâine nu mă voi trezi cu un copac al Libertăţii de o parte şi cu un copac al morţii, voracea ghilotină, de cealaltă parte?”
„Autori invizibili, cum se poate ca secretul adepţilor lui Spartacus din zilele noastre să troneze deasupra tuturor crimelor, tuturor dezastrelor acestei ciume a ticăloşiilor şi ferocităţilor numită Revoluţie? Cum de tronează în continuare asupra tuturor acţiunilor sectei, pentru a duce la deznădejde şi distrugere societăţile umane?”
Ordinele iacobinilor erau urmate imediat. (Barruel) Beau sângele unul altuia „pentru moartea regilor”.
Distrugerea monarhiei occidentale a început cu toată forţa în 1792.
„Am găsit scrisoarea. Spunea astfel:
Scrisoarea ta, prietene drag, a fost citită în prezenţa întregului club. A fost surprinzător să descoperim atât de multă filosofie la un preot de ţară. Să nu-ţi fie teamă niciodată, dragul meu prelat. Noi suntem 300. Punem semne pe cap şi ele cad. Cât despre acelea despre care vorbeşti, nu a sosit încă timpul. Ţineţi oameni pregătiţi. Anunţă-i pe cei din parohie să-ţi execute ordinele care ţi se vor da la timpul potrivit.
Scrisoarea era semnată Dietrich”
168
„Pe lângă gândurile pe care această epistolă le stârneşte, voi mai adăuga doar că organizaţia din care ea a fost trimisă şi-a schimbat locul de întâlnire pentru a se muta în suburbia St. Honore şi a rămas acolo fără ştirea Curţii. Aceasta până la momentul uneia dintre aceste orgii, al cărei obiect era să-l înştiinţeze pe rege cu privire la soarta care îl aşteaptă. După unul dintre aceste banchete sărbătorite în numele fraternităţii, toţi Fraţii îşi înţepau degetele şi îşi scurgeau sânge în paharele lor. Toţi beau din acest sânge după care strigau Moarte regilor!, iar acesta urma să fie ultimul toast al banchetului lor fratern. Această scrisoare ne spune de asemenea cine au fost oamenii care au format această legiune a celor 1200 pe care Jean de Brie şi-a propus să o înfiinţeze la Convenţie şi al cărei obiectiv era să se împrăştie în regate pentru a-i asasina pe toţi regii de pe faţa pământului.”
Cât priveşte violenţa, în interpretarea obişnuită ea apare ca ceva întâmplător, iscată de pasiunile momentului, de apărarea naţională, etc. Dar dovezile conduc spre ideea unei folosiri deliberate a forţei: când există revendicări reale, ele sunt folosite de politicieni abili pentru a promova Revoluţia. Vom vorbi şi despre rolul important al agitatorilor.
„Indiferent pe seama cui pui aceste lucruri, totuşi mecanismul Revoluţiei Franceze se deosebeşte de cel al tuturor celorlalte revoluţii dinainte. Până atunci, revoluţiile izolate care au avut loc de-a lungul istoriei omenirii pot fi recunoscute în mod limpede ca mişcări spontane cauzate de opresiune sau de o facţiune politică care se bucură de un oarecare sprijin popular şi, din acest motiv, îşi propune să satisfacă cererile oamenilor. Odată cu Revoluţia Franceză observăm pentru prima dată planul de operaţiuni care a fost de atunci şi până astăzi pus în aplicare: încercarea sistematică de a crea nemulţumiri pentru a le exploata…”
169
„Cel mai remarcabil exemplu de agitaţie controlată din timpul primelor faze ale Revoluţiei a fost evenimentul extraordinar cunoscut în istorie drept Marea Frică, când, în aceeaşi zi, 22 iunie 1789, aproape la aceeaşi oră, în oraşele şi satele din Franţa a fost creată o panică artificială prin anunţul că se apropie tâlharii şi din acest motiv toţi cetăţenii onorabili trebuie să pună mâna pe arme. Mesagerii care au adus pe cai mesajul-fulger aveau pe pancarte scris Edictul Regelui, după care urmau cuvintele: Regele ordonă ca toate castelele să fie arse; doreşte să-l păstreze doar pe al său! Iar oamenii, obedienţi faţă de aceste porunci, au pus mâna pe orice armă aflată la îndemână şi s-au pus pe distrus. Obiectivul conjuraţilor a fost astfel atins: înarmarea populaţiei împotriva legii şi ordinii, o strategie care din 1789 încoace a reprezentat întotdeauna primul punct în programul revoluţiei sociale.”
Protestul femeilor din 5 octombrie 1789: femeile s-au îmbrăcat, de asemenea, ca bărbaţi, iar multe au fost forţate să meargă alături de revoluţie.
„Regimul terorii sub Robespierre: pericolul invaziei externe a fost invocat de faţadă, pentru a căuta în ţară duşmanii din interior; acesta este un tip de guvernare (cf. comunism).
La un nivel mai profund a existat un plan foarte puţin cunoscut de depopulare. Raportul Comitetului de Siguranţă Publică, 8 august 1795. Staţi liniştiţi, Franţa are suficientă hrană pentru 12 milioane de locuitori; tot restul (12 milioane) vor trebui să fie omorâţi. După asta nu veţi mai suferi după pâine.” (Barruel IV, p. 335)
„Ea (secta) a fost cea care a distrus până şi iubirea dintre fraţi, a copilului pentru tatăl său, când, de pildă, Chenier, la vederea fratelui său, dat pe mâna călăilor săi, a replicat rece: Dacă fratele meu nu este în asentimentul Revoluţiei, să fie
170
sacrificat; când adeptul Philip a adus fericit iacobinilor capul mamei şi tatălui său. Aceasta este setea de nepotolit a sectei pentru sânge, care, prin gura lui Marat, a cerut 270.000 de capete şi nu a trecut multă vreme până au devenit milioane. Secta ştia toate acestea. Toate secretele despre egalitate nu puteau fi atinse decât prin depopularea lumii. Aşa cum reiese din gura lui Le Bo, care a dat replică Comunelor din Montauban, îngrozite de lipsa proviziilor: Nu vă temeţi, Franţa are destul pentru 12 milioane de persoane. Din acest motiv este necesar ca celelalte 12 milioane de francezi să fie omorâţi, iar atunci nu veţi mai duce lipsă de pâine.” (Raportul Comitetului de Siguranţă Publică, 8 august, 1795)
Comitetul de Siguranţă Publică a calculat câţi oameni trebuie să moară în fiecare oraş şi district. Prin înecare, ghilotinare sau împuşcare probabil că 300.000, dintre care doar 3.000 de aristocraţi, restul ţărani şi meşteşugari. La Nantes, 500 de copii săraci au fost ucişi într-o singură măcelărie. 144 de femei au fost aruncate în râu, etc.
„Ne vorbiţi întotdeauna de mijloace, eh, domnule, dar scopul, obiectivul acesta trebuie ca omul să înveţe a-l vedea”, abatele Sieyes.
„Voi merge de bună voie cu picioarele prin sânge şi lacrimi”, spunea colaboratorul lui Robespierre, Saint-Just. Fie că o recunoaşte sau nu, aceasta ar trebui să fie maxima fiecărui revoluţionar socialist care crede că orice metode sunt justificabile pentru atingerea obiectivului său.
Babeuf, „Conspiraţia egalilor”
Babeuf a fost un discipol al lui Weishaupt şi era adeptul ideilor comuniste ale lui Robespierre. Depopularea era „marele
171
secret” al Terorii (despre care se spune că a curmat un milion de vieţi). Babeuf a organizat propria sectă masonică pentru a duce la îndeplinire programul „egalităţii”.
„Din nefericire, confuzia prevalentă în rândul avocaţilor Egalităţii era atât de mare încât întâlnirile care în scurt timp au ajuns să fie compuse din 2.000 de oameni s-au transformat într-un Turn Babel. Nimeni nu ştia cu exactitate ce dorea şi nu se ajungea la nicio decizie. Din acest motiv s-a decis să se renunţe la aceste întruniri mari, în locul lor fiind preferate mici coterii secrete… în acestea s-a elaborat schema revoluţiei sociale. Plecând de la premisa că toată proprietatea este furt, s-a decis ca procesul cunoscut în limbajul revoluţionar drept expropriere să aibă loc. Cu alte cuvinte, toată proprietatea trebuie smulsă prin forţă de la proprietarii actuali prin forţa gloatelor înarmate. Dar Babeuf, în timp ce pleda pentru violenţă şi tulburare ca mijloace pentru atingerea unui obiectiv, nu dorea sub nicio formă ca anarhia să devină o stare permanentă. Statul trebuia menţinut şi nu doar menţinut, ci trebuia să devină absolut, singurul furnizor al lucrurilor de necesitate pentru viaţă. În sistemul meu de Fericire Comună, nu doresc să existe niciun fel de proprietate individuală. Pământul aparţine lui Dumnezeu, iar roadele sale aparţin tuturor oamenilor, scria Babeuf. Un alt babeuvist, marchizul d’Antonelle, fost membru al Tribunalului Revoluţionar, a exprimat aceeaşi idee cu alte cuvinte: Comunismul este singurul sistem drept; fără această stare de lucruri nu poate exista o societate paşnică şi cu adevărat fericită.”
„Apoi, Babeuf a decis că trebuie format un directorat secret ale cărui proceduri amintesc în mod curios de cele ale Iluminatilor. Weishaupt a pus la lucru 12 adepţi pentru a conduce operaţiunile din Germania şi a prescris foarte strict ca niciunul dintre adepţii săi să nu fie cunoscut nici măcar celorlalţi
172
Iluminati. Aşadar, Babeuf a desemnat 12 agenţi principali să lucreze în districte diferite ale Parisului, iar aceşti oameni nu cunoşteau nici măcar numele celor patru care formau comitetul central. Ei comunicau cu aceştia doar prin intermediari iniţiaţi parţial în secretele conjuraţiei. La fel ca Weishaupt, şi Babeuf a adoptat un ton dominator şi arogant în raport cu subordonaţii săi, şi oricine era suspectat de trădare era ameninţat, în maniera societăţilor secrete, cu cele mai înfricoşătoare răzbunări. Jale celor faţă de care avem motive să ne plângem!, scria el unui adept de al cărui zel începuse să se îndoiască. Aceasta arată că adevăraţii conspiratorii nu-i pot lăsa din mână niciodată pe cei pe care au decis cândva să-i implice în afacerile lor.”
„Până în aprilie 1796, planul revoluţiei era complet şi celebrul Manifest al Egalilor era gata de a fi publicat.”
Proclamaţia anunţa:
„Francezi, timp de 1500 de ani aţi trăit în sclavie şi, drept urmare, în nefericire. Timp de şase ani (i.e. în cursul Revoluţiei) cu greu v-aţi putut trage răsuflarea, aşteptând independenţă, fericire şi egalitate. Egalitatea! Prima dorinţă a Naturii, prima nevoie a Omului şi principala legătură a tuturor asociaţiilor legale! Ei bine, de acum înainte intenţionăm să trăim şi să murim ca egali, aşa cum ne-am născut. Ne dorim egalitatea reală sau moarte. Asta trebuie să avem. Şi vom avea această egalitate reală, indiferent de preţul plătit. Vai şi amar de cei care se pun între acest ideal şi noi! Dacă e nevoie, să piară toate artele, numai să ne rămână nouă egalitatea reală!”
„Legea agrară şi împărţirea pământurilor erau dorinţele de moment ale câtorva soldaţi fără principii, mânaţi mai degrabă de instinct decât de raţiune. Noi tânjim după ceva mai sublim şi mai echitabil: Fericirea Comună şi Comunitatea Bunurilor. Fără proprietate privată asupra pământului! Pământul să nu
173
mai aparţină nimănui! Dorim împărţirea comună a roadelor pământului: ele trebuie să aparţină tuturor.”
„Afirmăm că nu mai putem suporta ca marea majoritate a oamenilor să trebuiască să muncească şi să asude în slujba şi pentru bunul plac al unei minorităţi extreme. De ajuns şi pentru prea multă vreme s-au bucurat mai puţin de un milion de indivizi de ceea ce aparţine unui număr mai mare de 20 de milioane de compatrioţi, egalii lor. Să înceteze în sfârşit acest lucru, acest scandal imens pe care nepoţii noştri nu vor fi capabili să-l creadă. Să dispară în sfârşit deosebirile revoltătoare dintre bogaţi şi săraci, dintre cei mici şi cei mari, dintre stăpâni şi slujbaşi, dintre guvernatori şi guvernaţi. Să nu mai existe nicio deosebire între oameni în afară de cea de vârstă şi sex. Din moment ce toţi au aceleaşi nevoi şi aceleaşi posibilităţi, să nu mai existe decât un singur fel de educaţie şi un singur fel de hrană. Oamenii se mulţumesc cu un singur soare şi aer pentru toţi. De ce nu s-ar mulţumi cu aceeaşi porţie şi aceeaşi calitate a mâncării?
„Oameni ai Franţei, vă spunem: sfânta întreprindere pe care o organizăm nu are alt obiectiv decât acela de a pune capăt dezordinilor civile şi nefericirii publice. Niciodată nu a fost gândit şi pus în practică un plan mai măreţ. Din când în când, câţiva oameni de geniu, câţiva înţelepţi au vorbit cu o voce joasă şi tremurătoare. Niciunul dintre ei nu are curajul să spună întregul adevăr. A sosit momentul măsurilor grandioase. Răul a ajuns la apogeu. Acoperă faţa pământului. Sub numele de politică, haosul a domnit prea multe secole… A sosit clipa să fondăm Republica Egalilor, marele hostel deschis tuturor oamenilor…”
„Familii nemulţumite, veniţi şi aşezaţi-vă la masa comună aşezată de natură pentru toţi copiii ei…”
„Oameni ai Franţei, deschideţi-vă ochii şi mintea la plenitudinea fericirii. Recunoaşteţi şi proclamaţi alături de noi Republica Egalilor.”
174
„Acest document a fost menit, totuşi, să nu fie arătat publicului, deoarece Comitetul Secret a decis într-un final că ar fi dezavantajos să le facă cunoscut oamenilor întregul plan al conspiraţiei. Au considerat că mai ales mesajul Piară toată artele, numai să se instituie egalitatea reală între noi! este nerecomandabil a fi publicat. Francezii nu trebuiau să ştie că li se pregăteşte o reîntoarcere la barbarism. Drept urmare, o a doua proclamaţie a fost gândită sub titlul Analiza doctrinei lui Babeuf, un titlu cu mult mai puţin înălţător decât precedentul şi în mare măsură ininteligibil pentru clasele muncitoare, după cum remarcă M. Fleury, deşi era vorba de adevărata Biblie a comunismului. Aici se găseşte cheia problemei. Nimeni dintre cei care citesc aceste două documente ale babeuviştilor nu va putea să nu observe realitatea anumitor incriminări sociale: disparitatea frapantă între bogaţi şi săraci, distribuţia inegală a muncii şi plăcerii, nedreptatea sistemului industrial, cu ajutorul căruia şi mulţumită în parte suprimării mişcărilor sindicale de către liderii revoluţionari, angajatorii puteau trăi în lux pe seama muncii fizice a altora dar întrebarea era următoarea: cum îşi propunea Babeuf să îndrepte aceste rele? Pe scurt, deci, sistemul său, bazat pe doctrina comunităţii bunurilor şi a muncii poate fi rezumat astfel:
Toţi oamenii trebuie să fie forţaţi să muncească un număr de ore pe zi în schimbul unei remuneraţii egale.
Cel care se va dovedi a fi mai silitor şi mai priceput va fi recompensat doar prin recunoştinţa publică.
Această muncă silnică va fi plătită nu prin bani, ci în natură deoarece, din moment ce dreptul la proprietate privată constituia principalul rău al societăţii, distincţia dintre al meu şi al tău trebuie abolită şi nimeni nu mai are dreptul să posede nimic al său. Aşadar, plăţile nu vor putea fi făcute decât în produsele muncii, care vor fi colectate în întregime în depozite comunale uriaşe şi împărţite în porţii egale muncitorilor.
175
Bineînţeles, comerţul va dispărea în întregime, iar banii nu vor mai fi bătuţi sau permişi în ţară. Comerţul exterior va fi purtat cu monedele aflate acum în circulaţie, iar când acestea se vor epuiza, va fi folosit barterul.
Dar oamenilor nu li s-a spus aceasta (a la Weishaupt), ci că doar bunurile duşmanilor poporului vor fi date celor nevoiaşi.
Însă oamenii nu ştiau tainele organizaţiei. La fel cum în marile izbucniri ale Revoluţiei gloatele Parisului au fost împinse oarbe pe baza unor pretexte false promovate de agitatori, încă o dată oamenii au fost transformaţi în instrumentele propriei lor căderi. Comitetul Director Secret ştia foarte bine că sistemul comunist nu putea prinde la popor. Aşadar, au avut grijă să nu primească în rândurile lor nătângii claselor muncitoare şi, crezând că doar printr-un apel la interesul propriu şi la pizma lor puteau să-şi câştige adeziunea, au mizat cu abilitate pe patimile oamenilor, promiţându-le prăzi pe care nu aveau intenţia să le ofere.
Astfel, în Actul Insurecţional propus de Comitet s-a anunţat că bunurile emigranţilor, ale conspiratorilor (i.e. regaliştilor) şi ale duşmanilor poporului urmau să fie împărţite la cei care apărau ţara şi la nevoiaşi. Nu li s-a spus că, în realitate, ele nu vor aparţine niciunuia, ci vor deveni proprietatea statului administrat de ei înşişi… Oamenilor nu trebuia să li se permită să afle adevărul despre cauza pentru care li se cerea să-şi verse sângele iar că vor fi obligaţi să verse râuri de sânge, nimeni întreg la minte nu se îndoia.”
„Când a venit vorba de organizarea revoluţiei, Babeuf a adoptat un cu totul alt tip de limbaj. În fapt, fostul denunţător al sistemului de depopulare al lui Robespierre susţinea acum nu doar că scopul era bun, dar şi că mijloacele erau lăudabile.”
„Mărturisesc până astăzi că îmi port pică pentru că am văzut în culori atât de negre guvernul revoluţionar, pe Robespierre şi pe Saint-Just. Cred că aceşti doi oameni făceau
176
cât toţi ceilalţi revoluţionari puşi laolaltă, iar guvernul lor dictatorial era demonic de bine gândit… Nu sunt deloc de acord cu ideea că… au comis multe crime şi că au murit mulţi republicani. Nu atât de mulţi, cred… Salvarea a 25 de milioane de oameni nu trebuie pusă pe acelaşi cântar cu câţiva indivizi îndoielnici. Un mântuitor trebuie să aibă o perspectivă mai largă. Trebuie să îndepărteze tot ceea ce-l trage în jos, tot ceea ce îi obstrucţionează trecerea, tot ceea ce îi împiedică atingerea rapidă a obiectivului pe care şi-l doreşte. Ticăloşi sau imbecili, oameni îngâmfaţi sau doritori de glorie, nu contează, nu trebuie să existe milă pentru ei. Pentru ce există? Robespierre ştia toate acestea şi este în parte ceea ce mă face să-l admir.”
„Dar unde Babeuf s-a arătat a fi inferior din punct de vedere intelectual lui Robespierre a fost în felul în care şi-a propus să distrugă rezistenţa în faţa planului său de instaurare a unui stat socialist. După cum ştia foarte bine, Robespierre şi-a petrecut 14 luni îndepărtând pe cei care îi obstrucţionau trecerea, a făcut să meargă ghilotina fără întrerupere în Paris şi în provincie, dar nici măcar aşa nu a reuşit să-şi reducă la tăcere contestatarii. Dar Babeuf spera să-şi împlinească scopul într-o singură zi acea zi măreaţă a poporului, în care toată opoziţia va fi spulberată dintr-odată, întreaga ordine socială anihilată, pe ruinele ei urmând a fi ridicată Republica Egalităţii. Dacă, însă, procesul va fi scurt, el va fi cu necesitate cu atât mai violent. Astfel, la Babeuf nu se mai regăsea nimic din precizia calmă a lui Robespierre, când stabilea capetele ce trebuie să cadă.”
„Când punea pe hârtie planurile sale de insurecţie, povestea apoi la proces, secretarul său, Pille, Babeuf se plimba de-a lungul camerei cu ochii scânteind, bolborosind şi făcând tot felul de grimase, lovindu-se de mobilă, lovind scaunele în timp ce striga cu vocea răguşită: La arme! La arme! Revoluţia! Începe Revoluţia!. Era o revoluţie contra scaunelor, afirma sec Pille. După care Babeuf se arunca asupra peniţei, se scufunda în
177
cerneală şi începea să scrie cu o rapiditate îngrozitoare, în timp ce tot trupul său tremura, iar transpiraţia curgea de pe fruntea sa. Deja nu mai era nebunie. Era turbare! Această turbare, explica Babeuf, era necesară pentru a se antrena la nivelul cerut de elocvenţă, iar în apelurile sale la insurecţie este greu de văzut unde se deosebea programul său de tâlhăria şi violenţa pe care le dispreţuia… ”
„Marea Zi” a Revoluţiei
„Următorul program pentru Marea Zi a fost stabilit acum de Directoratul Secret: la momentul hotărât armata revoluţionară avea să mărşăluiască asupra Adunării Legislative, asupra sediului central al Armatei şi asupra caselor miniştrilor. Trupele cele mai bine antrenate urmau să fie trimise la depozitele şi fabricile de arme, de asemenea, la taberele de la Vincennes şi Grenelle în speranţa că cei 8.000 aflaţi acolo vor lua parte la mişcare. Între timp oratorii aveau să le ţină discursuri neîntrerupte soldaţilor, iar femeile aveau să-i cadorisească cu gustări uşoare şi cununi de lauri civice. În cazul în care militarii se dovedeau insensibili la aceste farmece, străzile urmau a fi baricadate, iar asupra trupelor erau pregătite pietre, cărămizi, apă clocotită şi vitriol pentru a le fi aruncate în cap. Toate proviziile pentru capitală urmau apoi să fie rechiziţionate şi plasate sub controlul liderilor. În acelaşi timp, clasele avute urmau să fie scoase din case, care apoi aveau să fie transformate în adăposturi pentru săraci. Membrii Directoratului urmau să fie măcelăriţi, ca de altfel toţi cetăţenii care opuneau rezistenţă în faţa insurgenţilor. Insurecţia, fericit încheiată astfel, după cum s-a exprimat cu naivitate Babeuf, întreaga populaţie urma să fie adunată în Piaţa Revoluţiei şi invitată să coopereze în alegerea
178
reprezentanţilor săi. Potrivit lui Buonarotti, planul era de a le vorbi oamenilor fără rezerve şi fără digresiuni, ca să le ofere cel mai impresionant omagiu suveranităţii lor. Dar dacă poporul, cumva, orb faţă de adevăratele sale interese, ar eşua să-şi recunoască salvatorii în persoana conjuraţilor, babeuviştii propuneau ca, după omagiul adus suveranităţii poporului, puterea executivă să fie încredinţată exclusiv lor. După cum remarca Buonarotti, la începutul revoluţiei este necesar, măcar din respect pentru suveranitatea reală a poporului, să te preocupi mai puţin de dorinţele naţiunii, ci să pui autoritatea supremă în mâini revoluţionare puternice. Odată ajunsă în aceste mâini va rămâne desigur acolo, iar babeuviştii având de partea lor toată puterea civilă şi militară vor fi capabili să îşi impună sistemul lor de sclavie statală unui popor supus.”
Violenţa
La o întrunire a comitetului „a fost citit cu voce tare planul final al insurecţiei, la care au fost adăugate câteva detalii atroce oricine încerca să-şi exercite vreun fel de autoritate era omorât imediat, soldaţii trebuiau forţaţi să renunţe la arme, brutarii să renunţe la pâine, iar cei care opuneau rezistenţă spânzuraţi de primul felinar. Aceeaşi soartă le era rezervată comercianţilor de vin şi spirtoase care ar refuza să ofere licorile necesare pentru a inflama populaţia şi a o împinge spre violenţă”. „Orice moment de reflecţie din partea oamenilor trebuie evitat, ei trebuie să comită acte care îi vor face să nu mai poată da înapoi,” se scria în instrucţiunile către lideri.
„În toată această adunare feroce, Rossignol, fostul general al armatelor revoluţionare din La Vendee (provincia franceză
179
unde Revoluţia Franceză a întâmpinat cea mai mare rezistenţă n.trad.), s-a arătat a fi cel mai sângeros: Nu voi avea nimic de-a face cu insurecţia voastră dacă nu vor cădea capetele precum fânul sub coasă… dacă nu vom avea o teroare atât de mare încât să facă întregul univers să tremure, a afirmat el într-un discurs primit cu aplauze generale.”
„Ziua de 11 mai a fost aleasă ca marea zi a exploziei, când nu doar Parisul, ci toate celelalte oraşe din Franţa, unde au lucrat agenţii lui Babeuf, urmau să se ridice şi să răstoarne întreaga structură a civilizaţiei… Între timp a apărut un informator, iar guvernul, pus astfel în gardă de atacul iminent, a fost pregătit să dea replica. În dimineaţa acelei zile pe toate zidurile din Paris a fost pus un afiş pe care erau scrise următoarele cuvinte:
Directoratul Executiv către cetăţenii Parisului,
Cetăţeni, o conjuraţie înfiorătoare este pe cale să izbucnească în această noapte sau mâine la răsăritul zilei. O bandă de hoţi şi ucigaşi au făcut un plan de a măcelări Adunarea Legislativă, toţi membrii guvernului, conducerea armatei şi toate autorităţile legitime ale Parisului. Va fi proclamată constituţia de la ‘93. Această proclamaţie va fi semnalul pentru un jaf general al Parisului, al caselor, al magazinelor şi magaziilor, şi al masacrării unui mare număr de cetăţeni. Dar fiţi siguri, buni cetăţeni: guvernul veghează, îi ştie pe liderii conspiraţiei şi metodele lor…Staţi liniştiţi şi vedeţi-vă de treburile voastre cotidiene. Guvernul a luat măsuri infailibile pentru a le contracara planurile şi a-i da pe ei, împreună cu adepţii lor, pe mâna legii.”
„Apoi, fără alte avertismente, poliţia s-a năpustit în casa în care Babeuf şi Buonarotti alcătuiau un afiş rival prin care chemau oamenii la revoluţie. În mijlocul treburilor mâna legii i-a surprins şi i-a arestat, iar în dimineaţa următoare alţi 45 de lideri ai conspiraţiei au fost, de asemenea, arestaţi şi aruncaţi în puşcărie. Sprijinul populaţiei nu a mai venit! Armata
180
revoluţionară pe care contau şi care impresionează întotdeauna oamenii ca o desfăşurare a autorităţii a mers alături de poliţie în sprijinul legii şi ordinii. Odată cu îndepărtarea agitatorilor întreaga populaţie şi-a venit în simţuri şi şi-a dat seama de planul îngrozitor în care au fost atraşi.”
Napoleon i-a împiedicat şi astfel s-a sfârşit ultima mare încercare din Revoluţia Franceză de a realiza scopurile Iluminismului.
Revoluţionarii se devorează unii pe alţii
„Hristos nu mai avea altar în Franţa. Regii nu mai aveau tron. Aceia care au distrus altarul şi tronul au complotat unii împotriva celorlalţi. Impostorii, ateii şi deiştii s-au măcelărit unii pe alţii. Constituţionaliştii i-au urmărit pe regalişti, republicanii pe constituţionalişti, democraţii Republicii una şi indivizibile i-au măcelărit pe democraţii republicii federale, facţiunea Muntelui a ghilotinat facţiunea girondinilor. Montaniarzii s-au divizat în facţiunea lui Hebert şi cea a lui Marta, în facţiunea lui Danton şi Chabot, în facţiunea lui Cloots şi Chaumette, în facţiunea lui Robespierre, care le-a devorat pe toate, şi care a fost la rândul său devorată de facţiunea lui Tallien şi Freron. Brisot şi Gensonne, Gaudet, Fauchet, Rabaud, Barbaroux şi alţi 30 au fost condamnaţi de Fouquier-Tinville pentru că au dat sentinţa în cazul lui Louis XVI. Fouquier-Tinville a fost la rândul său judecat cum l-a judecat pe Brissot. Pethion şi Buzot, rătăcind prin păduri, au sfârşit morţi de foame, mâncaţi de animale sălbatice. Perrin a murit în lanţuri, Condorcet s-a otrăvit în închisoare, Valage şi Labat s-au înjunghiat unul pe altul, Marat a fost ucis de Charlotte Corday, Robespierre nu mai există. Dintre toţi, a rămas doar Sieyes pentru că Franţa trebuie să aibă în continuare bolile ei. Infernul, pentru
181
a stabili domnia necurăţiei sale, Cerul, pentru a o pedepsi pentru asta, i-au dat Franţei, sub numele de Directorat cei cinci tirani ai săi. Rewbel, Carnot, Barras, le Toureur, la Reveillere-Lepaux au deposedat-o de arme, i-au îndepărtat pe deputaţi de egalitatea şi libertatea ei, au asaltat departamentele ei cu tunuri şi puşti, au sugrumat-o în strâmtoarea lor şi au pus deasupra ei un jug de fier. Toţi tremură în faţa lor. Sunt înspăimântaţi, se invidiază unul pe altul, se retrag unul din faţa altuia. Le dau voie să vină doar noilor tirani şi să meargă împreună. Deportările, stupoarea, teroarea şi aceste Pentarques, ele sunt zeii care în acest moment conduc Franţa. Este tăcerea din imperiul terorii, din această vastă închisoare unde 20 de milioane de sclavi, toţi îndobitociţi de teroarea ghilotinei, tremură la simplul auz al numelui Guiane, Merlin, Rewbel. Feriţi-vă de aceşti oameni adesea proclamaţi ca fiind egali, liberi şi suverani.”
Franţa ruinată de Revoluţie
„Situaţia Franţei la sfârşitul Terorii…”
„Franţa este demoralizată. Este extenuată, aceasta este ultima trăsătură a acestei ţări în ruină. Nu mai există vreo opinie publică, sau mai degrabă această opinie este formată doar din ură. Îi urăsc pe directori (membrii directoratului) şi îi urăsc pe deputaţi. Îi urăsc pe terorişti şi îi urăsc pe şuani (regaliştii din La Vendee). Îi urăsc pe bogaţi şi îi urăsc pe anarhişti. Urăsc revoluţia şi urăsc contrarevoluţia… Dar ura îşi atinge apogeul în cazul noilor îmbogăţiţi. La ce bun să distrugi regi, nobili şi aristocraţi, dacă în locul lor se instalează deputaţii, ţăranii şi negustorii? Ce strigăte de ură! Dintre toate catastrofele găsite şi amplificate de directorat catastrofa partidelor, a puterii, a căminelor, a conştiinţelor, a intelectualilor nu există nimic mai de plâns decât catastrofa conştiinţei naţionale.”
182
„La opt ani de la sfârşitul Terorii, Franţa nu reuşise încă să-şi revină din ravagiile suferite. Potrivit lui Redhead Yorke, până şi teoria, îndeobşte acceptată, a prosperităţii agricole este greşită.
„Femeile cu plugul în mână şi tinere care mânau vitele înhămate ne dau doar o idee preliminară despre progresul agriculturii sub Republică. Nu mai există ferme dispersate pe câmpii. Ţăranii stau împreună în sate izolate, o condiţie care împiedică procesul de cultivare. Interiorul caselor este murdar, gospodăriile sunt într-o dezordine completă, iar condiţia mizerabilă a animalelor vorbeşte suficient despre sărăcia proprietarilor.”
„Peste tot, cerşetorii îl asaltează pe călător pentru pomeni. În pofida reducerii populaţiei, şomajul este în floare, educaţia a încetat, iar din cauza distrugerii vechii nobilimi şi a clerului, şi a faptului că noii îmbogăţiţi, care le-au ocupat domeniile, nu trăiau acolo, nu există niciun sistem de întrajutorare organizată. Yorke este forţat să declare într-un final:
Revoluţia, care a fost împlinită în aparenţă pentru beneficiul claselor sărace ale societăţii, le-a scufundat într-un regim de degradare şi potrivnicie pe care nu l-au cunoscut niciodată sub vechea monarhie. Au fost dezmoşteniţi, goliţi şi privaţi de orice resursă pentru existenţă.
Într-un alt pasaj, Yorke ridică întrebarea inevitabilă care apare în minţile tuturor contemporanilor care gândesc: Franţa încă sângerează prin fiecare por. Este o numeroasă familie în doliu, îşi pune cenuşă în cap. Este imposibil în aceste vremuri ca o persoană contemplativă să fie bucuroasă în Franţa. La fiecare pas, urmele barbarilor fanatici, nemiloşi şi sângeroşi dezgustă privirea şi fac rău umanităţii; oriunde priveşti, ruinele ies în evidenţă şi te forţează să te întrebi: de ce şi pentru cine tot acest prăpăd şi această pustiire?
183
Religia
Decreştinarea Nov. 1793 C Lefebre v. 2, 77-8
… biserica este pângărită. Exact acelaşi lucru s-a întâmplat în această revoluţie. Dar în anul 1793 noua revoluţie pentru înlocuirea catolicismului a devenit evidentă. Acest lucru este discutat şi într-unul din manualele Lefebvre, care sunt foarte obiective.
În anul 1793, „festivalul zilei de 10 august…” proclamarea republicii a fost în întregime o chestiune seculară. Noua religie s-a înarmat cu simboluri şi cu un fel de liturghie, s-a închinat în faţa Muntelui Sfânt, adică a locului, a partidului Muntelui şi i-a venerat pe martirii săi, Lepeletier, Marat şi Chalier. Pe 3 Brumar, anul II (24 octombrie 1793),… Convenţia a adoptat calendarul revoluţionar. Primul an urma să înceapă la 10 august 1792, anul republicii. Toate lunile anului urmau să fie redenumite în conformitate cu fenomenele naturale. Decembrie urma să se numească, cred, Pleuvoise, care înseamnă ploaie, luna ploilor şi aşa mai departe. „Era o încercare de a decreştina viaţa cotidiană prin înlocuirea referinţelor la sărbătorile religioase şi la sfinţi cu nume împrumutate de la unelte şi produse familiare francezilor.” Toate sărbătorile erau abolite, iar săptămâna de şapte zile era anulată în favoarea unei săptămâni de 10 zile. Nu mai exista duminică. În noiembrie 1793, un „raport” cu privire la „sărbătorile civice a reprezentat preludiul organizării oficiale a noii religii naţionale”.
„La Nevers, pe 22 septembrie 1793, în catedrală, a fost sărbătorit un festival în onoarea lui Brutus.” În această provincie, în octombrie 1793, toate sărbătorile, „toate ceremoniile religioase în afara bisericii erau abolite, iar slujbele mortuare şi cimitirele erau secularizate.” Şi alte provincii au adoptat politici similare. „Districtul Corbeil a declarat că majoritatea persoanelor din
184
jurisdicţia sa nu mai doresc religia catolică”. La 6 noiembrie 1793, episcopul din Paris a demisionat din funcţia sa afirmând că a fost tras pe sfoară. „Pe 17 noiembrie el a venit alături de vicarii săi la Convenţie pentru a confirma în mod oficial decizia sa.” Pe 20 Brumar, anul II (10 Noiembrie 1793) a fost plănuită o Sărbătoare a Libertăţii. Pentru a sărbători victoria filosofiei asupra fanatismului, Comuna a rechiziţionat Catedrala Notre Dame, „în mijlocul stranei a fost construit un munte, iar o actriţă a jucat rolul Libertăţii. Când a aflat de acest lucru, Convenţia a mers la catedrală, supranumită acum, Templul Raţiunii şi a participat la o a doua sărbătoare a festivalului civic.” Apropo, au ars în efigie şi o imagine a ateismului, deoarece revoluţia nu era atee. Era deistă. „Unele departamente (provincii) au urmat exemplul. Pe 30 (20 noiembrie) cetăţenii departamentului Unităţii… înveşmântaţi cu simboluri preoţeşti, au defilat în faţa Convenţiei, cântând şi dansând.”
Pe 23 noiembrie 1793 bisericile au fost închise.
Templul raţiunii
Avem unele surse care ne arată şi ne oferă o explicaţie asupra duhului care străbătea aceste sărbători ale Raţiunii. De pildă, în oraşul Chalons-on-the-Marne, avem următoarea descriere a inaugurării Templului Raţiunii:
„Sărbătoarea a fost anunţată în întreaga comună cu o seară înainte. În acest scop, s-a sunat retragerea de către toţi toboşarii şi trompetiştii trupelor din cazărmile de la Chalons şi din toate părţile oraşului. În ziua următoare, a fost anunţată din nou de către cartierul general şi a fost trâmbiţată de asemenea peste tot. Fosta biserică Notre Dame a fost, din cauza
185
timpului scurt şi a mijloacelor deficitare, curăţată şi pregătită în pripă pentru noua sa utilizare, iar în locul fostului altar a fost înălţat un piedestal pe care stătea statuia simbolică a Raţiunii. Potrivit unui martor ocular, avea un model simplu şi liber, decorată doar cu o inscripţie: Fă-le celorlalţi ceea ce vrei să ţi se facă ţie. Era flancată de două coloane înconjurate de două cutii de parfum de bronz antic, care scoteau miresme în timpul ceremoniei. În faţă, la picioarele celor trei trepte, a fost plasat un altar de formă antică pe care erau plasate embleme ale diferitelor grupuri care compuneau procesiunea. Pe cei patru stâlpi din colţurile altarului erau patru piedestale pe care urmau să stea bustul lui Brutus, deoarece el este duşmanul tiraniei, părintele republicii şi modelul republicanilor, al lui Marat prietenul credincios al poporului, deşi acesta era un criminal înveterat, al lui Lepelletier, care a murit pentru republică şi al nemuritorului Chalier. La 9 fix dimineaţa s-a reunit congregaţia pe aleea cimitirului, altfel cunoscută ca Promenada Libertăţii. Detaşamentele militare şi alte grupuri menite să formeze procesiunea aveau locurile lor bine stabilite. Oamenii din societate i-au aranjat în ordine. Un detaşament de cavalerie, poliţiştii şi husarii s-au amestecat împreună pentru a întări legăturile fraternităţii, conducând marşul. Pe flamura lor erau cuvintele: Raţiunea ne conduce şi ne luminează. Erau urmaţi de divizia de tunari din Chalons, precedată de un steag cu inscripţia Moarte tiranilor!. Această unitate avea în urma sa o căruţă încărcată cu lanţuri rupte pe care şase prizonieri de război şi câţiva răniţi erau îngrijiţi de un doctor. Această căruţă avea două steaguri, unul în faţă, altul în spate: Umanitatea este o virtute republicană şi Ei (adică prizonierii de război) au greşit luptând pentru tirani. „Această căruţă era însoţită de două detaşamente din garda naţională şi trupe regulate înarmate cu tot arsenalul. Alţi oameni simpli duceau steaguri pe care scria: Să fim uniţi! şi steagul tricolor cu inscripţia Nimic nu
186
ne poate învinge!. 40 de cetăţene îmbrăcate în alb şi decorate cu panglici tricolore purtau o imensă panglică tricoloră ataşată de capul fiecăreia. O bonetă a libertăţii încorona acest steag, iar tineri din garda naţională le acompaniau cărând diverse flamuri pe care erau scrise diverse motto-uri. Pe lângă acestea treceau într-o căruţă trasă de doi cai albi grupuri de copii de ambele sexe care purtau coşuri cu fructe şi vase cu flori. Tot acolo se afla şi o tânără femeie care avea grijă de un bebeluş, iar lângă ea copii de toate vârstele. Înainte se găsea un stindard pe care scria Ei sunt speranţa patriei.
Atelajul era urmat de un car, model antic, decorat cu ramuri de stejar, în efigie cu un cuplu sexagenar cu o flamură pe care erau scrise cuvintele Respectaţi bătrânii!. Şi aici se afla un grup din garda naţională uniţi mână-n-mână, ridicând ode libertăţii şi ţinând două steaguri pe care scria În unitate stă puterea noastră şi Îi vom extermina pe despoţi până la unul. Mai apoi, mărşăluia un grup de femei cu panglici tricolore, ţinând un stindard cu această inscripţie: Morala austeră va întări republica. Toate femeile din grup erau îmbrăcate în alb, la fel ca şi căruţaşii, toţi având panglici tricolore. Apoi urmau comitetele de supraveghere, adică GPU, grupaţi unul după altul. În faţă erau patru steaguri, pe care era numele fiecărui departament şi o emblemă care înfăţişa un deget dus la buze pentru a sugera secretul şi altul cu inscripţia Instituţia noastră curăţă societatea de o mulţime de oameni îndoielnici. Secţiunea republicană mergea prima. Acompania un car tras de doi cai albi şi conduşi de doi oameni îmbrăcaţi şi încălţaţi în stil roman. În car se găsea o femeie îmbrăcată în acelaşi stil şi care simboliza Republica. În faţa acestui car apărea o insignă tricolor cu aceste cuvinte: Guvernul înţelepţilor. Apoi, mărşăluia secţiunea Egalităţii care acompania un plug tras de doi boi şi mânat de un ţăran în haine de muncă. Pe plug stătea un cuplu care ţineau un steag pe
187
care erau scrise pe o parte Onoraţi plugul! pe cealaltă parte Respectaţi dragostea conjugală!. Inspectorul principal şi toţi angajaţii de la depozitele militare formau un grup care venea în urma plugului. Acest grup ducea două stindarde. Primul avea cuvintele provizii militare, iar al doilea Activitatea noastră produce abundenţă armatelor noastre”. Apoi mărşăluia secţiunea Fraternităţii, grupuri de convalescenţi cu doctori aproape de ei. În mijlocul acestei secţiuni era un car de la spitalul Montagne, cu oameni răniţi în apărarea patriei, îngrijiţi de doctori militari care le oblojeau rănile. Parţial erau acoperiţi cu bandaje însângerate. În fruntea acestui car se afla un stindard cu propoziţia Sângele nostru nu va înceta să curgă pentru siguranţa patriei mamă.
După comitete urmau patru cetăţene îmbrăcate în alb şi decorate cu curele tricolore pe care se aflau caracteristicile celor patru anotimpuri.
După cele patru anotimpuri veneau reprezentanţii poporului în mijlocul autorităţilor constituite, civile şi juridice, purtând îmbrăcămintea specifică. Fiecare cetăţean ţinea în mâna sa un fir de grâu şi pe steagul care preceda acest grup se găsea inscripţia Din aplicarea legii vine prosperitatea şi abundenţa. Aceştia erau urmaţi de diverşi ofiţeri din garda naţională, înaintea lor fiind un stindard pe care scria: Distrugeţi-i pe tirani sau muriţi!.
Apoi veneau copiii nelegitimi ai patriei conduşi de o femeie cu un steag pe care scria: Patria ne adoptă, suntem gata să o slujim.
În final urmau bătrânii, reprezentaţi de veterani fără arme, precedaţi de două flamuri cu inscripţiile: Răsăritul raţiunii şi libertăţii înfrumuseţează sfârşitul vieţii noastre şi Republica franceză onorează loialitatea, curajul, senectutea, pietatea filială, pe cei fără noroc. Pune constituţia sa sub pavăza sigură a tuturor virtuţilor.
188
La final era o pauză pentru interpretarea unor cântece patriotice. Pe treptele primăriei s-a construit şi pictat un munte, pe vârful căruia a fost plasat un Hercule apărând o faţadă cu înălţimea de 14 picioare. Un steag tricolor flutura deasupra, pe el fiind scris cu litere mari: Muntelui, din partea francezilor generoşi.
La picioarele muntelui curgea o apă curată dintr-un izvor care se spărgea în diverse cascade. 12 oameni îmbrăcaţi ca alpinişti cu suliţe, purtând pe cap coroane civice, au fost ascunşi în peşterile muntelui. În timp ce procesiunea sosea cântând ultima strofă din La Marseilleise, alpiniştii au apărut pe nesimţite din peşterile lor, fără să se dezvăluie complet, iar când s-a auzit La arme, cetăţeni!, au dat năvală cu topoare pentru a-şi apăra retragerea, luând poziţii pe munte. Văzând carul cu feudalism şi fanatism trecând tras de măgari cu mitre pe cap, s-au năpustit asupra lor, cu topoarele în mână, le-au dat jos mitrele şi toate accesoriile care îi decorau, ca şi pe Papă şi pe acoliţii săi, pe care i-au înlănţuit de carul libertăţii. În timpul acestui act, fanfara a cântat un cântec descriind o şarjă militară.
Alpiniştii, văzând că vin alte care şi fiind înclinaţi să creadă că ei erau singurii care trebuie să se opună fanatismului, au avansat grupaţi în coloană, dar primul car întâlnit a fost cel al Libertăţii. În semn de respect şi-au lăsat jos topoarele, iar fanfara a intonat un marş. Apoi a apărut o lectică susţinând un scaun decorat cu ghirlande. Zeiţa a coborât din carul ei, s-a aşezat pe scaun şi a fost purtată de opt alpinişti la picioarele muntelui. A fost urmată de două nimfe, una dintre ele punând steagul tricolor, iar alta Declaraţia Drepturilor Omului. Au mărşăluit peste gunoaiele reprezentând nobilimea şi superstiţia, care au fost apoi arse spre marea satisfacţie a tuturor cetăţenilor. Au urcat muntele cu reprezentantul poporului, Pleger, prezent la sărbătoare, în timp ce fanfara cânta: Unde s-ar putea simţi cineva mai bine dacă nu în sânul familiei?. Zeiţa a fost
189
încoronată de graţii. Apoi a fost desfăşurat un steag tricolor şi au cântat Cele trei culori ale ţării noastre. Încă pe munte au cântat Când muntele atinge soarele. Procesiunea a coborât, zeiţa s-a oprit la izvor, un vas i-a fost înmânat de preşedintele Comunei. A băut un pic de apă din munte şi a oferit din acea apă reprezentantului poporului, tuturor autorităţilor constituite, cetăţenilor şi ofiţerilor din diversele corpuri, care au băut cu toţii în sănătatea republicii, una şi indivizibilă, şi a Muntelui.
Zeiţa, aflată acum din nou pe scaun, a fost dusă la carul ei de opt alpinişti. Alţi patru s-au plasat pe părţile laterale, cu topoarele ridicate pentru a-i îndepărta pe profani. Ceilalţi şi-au ocupat locurile alături de corpurile administrative pentru a sugera că demnitarii publici se armonizează doar cu virtutea. Toţi muzicienii s-au strâns în spatele altarului alături de cântăreţi. În acel moment procesiunea a intrat în templu, iar orga a început o uvertură. Societatea populară, autorităţile constituite, comitetele de supraveghere (GPU) şi grupurile descrise mai sus şi-au ocupat locurile în rândurile din faţa altarului Raţiunii la o anumită distanţă de acesta. Fanfara militară a cântat imnuri închinate Raţiunii, Libertăţii, urii faţă de tirani, iubirii sfinte pentru patrie, după care preşedintele societăţii populare a transmis discursul inaugural. Preşedintele Comunei şi alţii au ţinut la rândul lor discursuri. După discursurile lor, au fost repetate diverse cântece patriotice, acompaniate de fanfara militară, după care, în faţa intrării în templu, trompetiştii au anunţat că festivitatea de inaugurare şi ceremonia s-au încheiat.”
„Seara au fost artificii pe munte, un buchet a simbolizat recunoştinţa tuturor francezilor faţă de muntenii (sau montangnarzii? La ei se referă?) prezenţi, care au fost în mod public recunoscuţi drept salvatorii republicii. Apoi s-a ţinut un bal şi astfel fraternitatea a fost sărbătorită de două ori în aceeaşi zi. Fiecare cetăţean care a luat parte la această zi măreaţă şi-a
190
evidenţiat spiritul civic. Toţi au jurat să trăiască liberi sau să moară.”
Aceste evenimente se aseamănă, desigur, cu sărbătorile comuniste de tot felul foarte raţionale, foarte ordonate, foarte artificiale. Triumful minţii abstracte, care reprezintă semnul raţiunii, este cea mai înaltă realitate.
Cineva se poate întreba cum se armonizează toate acestea, dar vom vedea mai târziu în detaliu acest lucru, deoarece dorim să analizăm atât reacţia împotriva acestui curent în secolul al XIX-lea, cât şi dezvoltarea ulterioară a ideilor revoluţionare.
Putem deja vedea o idee centrală în toate aceste manifestări. Iar această idee este următoarea: întreaga Revoluţie, cu toate aceste ramificaţii diverse, este foarte asemănătoare cu forma seculară a ceva ce am întâlnit deja în Renaştere, şi anume sectele hiliaste. Există acum o zeiţă a Raţiunii, apare ideea că există o nouă ordine a veacurilor, iar istoria ajunge acum la un sfârşit. Deocamdată nu vedem niciun fel de discuţie despre a Treia Epocă a Duhului Sfânt, deoarece totul este îmbrăcat în termeni raţionalişti, dar avem de-a face cu izbucnirea aceluiaşi spirit. Acum este mai amplu şi cuprinde întreaga societate. Vom vedea mai târziu cât de adânc merge acest curent hiliast în mentalul omului modern.
Napoleon
Acum ajungem la ultimul episod al Revoluţiei: Napoleon. Prin Napoleon, Revoluţia ajunge la un final, un final sângeros. Întreaga Europă este tulburată. Jumătate se bucură de venirea Revoluţiei asta până când începe să curgă sângele şi începe să devină un pic supărată. Dar în continuare mulţi oameni aşteaptă Revoluţia cu braţele deschise, în timp ce ceilalţi sunt îngroziţi de ceea ce se întâmplă şi încep să lupte. Iar armatele
191
franceze se aventurează dincolo de graniţe, purtând Revoluţia mai departe.
Goethe, Beethoven şi alţii văd în Revoluţie ceva minunat prin care omenirii i se oferă libertatea şi egalitatea.
După aceasta apare un om foarte talentat şi isteţ, Napoleon, care preia conducerea întregii aventuri şi timp de 15 ani conduce ca un dictator Franţa. Din multe puncte de vedere el oferă un compromis, adică restaurează biserica, în fapt dă bisericii… El realizează un concordat cu papa, prin care îi oferă papei mult mai multă putere asupra Bisericii Franceze decât avea înainte. Restaurează bisericile, chiar restaurează un fel de aristocraţie şi pune bazele unui imperiu, ale unei noi monarhii, dar care păstrează avantajele Revoluţiei. Adică, are o nouă legislaţie şi dizolvă întreaga idee a unor clase diferite în societate. Toţi oamenii se presupune că sunt egali, cel puţin din punct de vedere teoretic, în faţa legii. Şi ne vom uita la câteva aspecte din viaţa sa, despre care nu se vorbeşte foarte des.
Există o carte scrisă de (Dimitri) Merezscovski, un rus, un rus nebun, care însă a fost foarte fascinat de ideile mistice ale lui Napoleon, aşa că citează foarte mult din scrisorile lui. Pentru început, are ca motto al cărţii sale un citat din Puşkin, care îl numeşte pe Napoleon: „The Fateful Executor of a Command Unknown”. Cu alte cuvinte, el reprezintă ceva ce el nu ştie. El însuşi îşi dă seama că se află pe vârful unei mişcări istorice şi, câtă vreme această mişcare îl susţine, el poate merge înainte şi cuceri lumea, iar când aceasta se îndepărtează, el simte că pierde totul. Acest Merezscovski îl numeşte pe Napoleon „Titanul care a pus frâu haosului Revoluţiei”. A preluat-o şi i-a imprimat ordine.
Un alt gânditor din secolul al XIX-lea, catolicul Leon Bloy, vorbeşte la rândul său despre Napoleon.
192
„Napoleon nu poate fi explicat; este omul cel mai misterios, deoarece mai presus de toate el este prototipul Celui care trebuie să vină şi care, probabil, nu va mai întârzia mult. El este prototipul şi înaintemergătorul, foarte apropiat de noi. Cine dintre noi, francezi sau chiar străini, trăind la sfârşitul secolului al XIX-lea, nu a simţit altceva decât o tristeţe fără margini la finalul acestei Poveşti fără egal?”
„Cine având măcar o fărâmă de suflet nu a fost copleşit de gândul că această cădere dintr-odată a marelui Imperiu şi a Liderului ei a fost prea rapidă? Cine nu s-a simţit copleşit de amintirea faptului că abia mai ieri, aşa părea, oamenii se găseau pe cea mai înaltă culme posibilă a umanităţii, datorită simplei prezenţe a acestei Fiinţe Iubite, Miraculoase şi Înfiorătoare, de felul căreia omenirea nu mai văzuse până atunci. Aceşti oameni, la fel ca primele fiinţe din rai, se considerau stăpâni asupra întregii creaţii şi imediat după aceea au trebuit să fie aruncaţi în mocirla vremelnică a dinastiei Bourbonilor”, asta pentru că după Napoleon monarhia a fost restaurată.
Napoleon vorbeşte despre sine ca despre cineva care face parte din popor, deşi el făcea parte totuşi din mica nobilime.
„Caracterul popular îşi găseşte ecoul în mine. Vin din rândurile poporului şi vocea mea are înrâurire asupra lui…”
„Puterea mea materială a fost imensă, dar puterea mea spirituală a fost infinit mai mare, se învecina cu magia!”, spunea el.
Când oamenii îşi dădeau viaţa pentru Napoleon, ei mureau pentru cineva care, după cum avea să scrie Victor Hugo, era un zeu:
„înţelegând că urmează să moară… ei îşi salutau zeul care stătea în mijlocul furtunii.”
193
„La reîntoarcerea sa la Paris din exilul de la Elba”, adică atunci când a părăsit insula Elba şi s-a reîntors în Franţa pentru o scurtă perioadă, înainte de bătălia de la Waterloo, a ajuns la Palatul Tuilleries din Paris, iar acolo „cei care-l purtau erau în delir, plini de entuziasm, iar alte mii de oameni se considerau fericiţi că sunt capabili să-i sărute sau măcar să-i atingă manşetele hainelor.”
„Am crezut că asist la învierea lui Hristos”, a scris un martor. Acelaşi Leon Bloy scrie:
„Pe când eram copil, cunoscusem veterani de război bătrâni care nu puteau distinge între Napoleon şi Fiul lui Dumnezeu”. Napoleon însuşi scrie în testamentul pe care l-a lăsat: „Mor ca un catolic, religie în care m-am născut”. În fapt, el a fost un catolic, dar în idei a fost străin complet de religie. Chiar a spus: „Prefer Islamul. Cel puţin nu este atât de absurd ca religia noastră.”
„Napoleon este o fiinţă daimonică”, scrie Goethe folosind cuvântul „daimon” în înţelesul său păgân, nici demonic, nici înger, ci referindu-se la cineva aflat între cele două. Există un „curent apocaliptic care străbate întreaga epopee napoleoniană. Îşi are originea chiar mai devreme în Revoluţie, când în anumite momente atinge o asemenea putere, aproape similară cu cea din eshatologia creştină timpurie, o premoniţie a sfârşitului apropiat al lumii”. Bineînţeles că este o caracterizare foarte potrivită deoarece este o mişcare hiliastă. „Sfârşitul tuturor lucrurilor se apropie, va apărea un nou rai şi o nouă lume.
„Vechiul vis al raiului pierdut, al Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ ca în rai, împreună cu o nouă viziune a unei împărăţii umane a Libertăţii, Egalităţii şi Fraternităţii, i-a atras pe oameni spre Napoleon… Napoleon reprezintă sufletul Revoluţiei…” „Eu sunt Revoluţia Franceză” afirmă el la începutul Imperiului, iar la sfârşit spune „Imperiul este Revoluţia.”
194
„A fost un om rău, un om malefic” a afirmat deasupra mormântului lui Rousseau. „Fără el, însă, nu ar fi existat nicio Revoluţie Franceză… Este adevărat că nici eu nu aş fi existat… Poate că ar fi fost mai bine pentru Franţa. Rousseau al vostru este un nebun; el m-a adus la toate acestea. Timpul va spune dacă nu ar fi fost mai bine pentru pacea lumii ca nici Rousseau, nici eu să nu fi existat”. Cu toate acestea, el a rămas în bună măsură purtătorul de cuvânt al Revoluţiei.
Napoleon afirmă despre sine:
„Am închis abisul anarhiei. Am pus sfârşit Haosului. Am curăţat Revoluţia…”
„În pofida tuturor atrocităţilor sale, Revoluţia a fost adevărata cauză a regenerării noastre morale. Bălegarul cel mai puturos produce cele mai nobile roade. Oamenii pot să încetinească sau să suprime pentru moment această evoluţie, dar sunt incapabili să o distrugă. Nimic nu poate să distrugă sau să şteargă marile principii ale Revoluţiei. Adevărurile sale sublime vor trăi veşnic prin lumina faptelor minunate pe care le-am făcut, în aura de glorie în care le-am înconjurat. Deja ele sunt veşnice!… Au prins viaţă în Marea Britanie, îşi reflectă lumina în America, au devenit moştenirea naţiunii franceze. Sunt torţa care va lumina lumea Vor deveni religia tuturor popoarelor, puteţi spune ce vreţi, dar această nouă epocă va fi lipită de numele meu, deoarece eu am aprins torţa şi am aruncat o lumină asupra începuturilor ei, iar acum datorită persecuţiei voi fi slăvit mereu ca Mesiah al ei. Atât prietenii cât şi duşmanii mă vor numi primul soldat al Revoluţiei, liderul ei principal. Când eu nu voi mai fi, voi rămâne în memoria tuturor popoarelor steaua călăuzitoare a drepturilor lor, iar numele meu va fi strigătul lor de luptă, lozinca speranţelor lor.”
195
Cât priveşte dihotomia dintre libertate şi egalitate care, după cum ştie oricine, se exclud una pe cealaltă, el afirmă: „Mai bine să abolim libertatea, decât egalitatea. Este duhul timpurilor, iar eu îmi doresc să rămân un fiu al vremurilor mele. Libertatea este o nevoie a câtorva aleşi… Poate fi impusă fără teamă de consecinţă, dar egalitatea este dorinţa majorităţii.”
Merezhkovski observă pertinent că Revoluţia se rupe cu totul de creştinism, mai puţin în ceea ce priveşte ideea de universalitate. La rândul său, Dostoievski scrie: „La drept vorbind, Revoluţia Franceză nu a fost mai mult altceva decât ultima variaţie şi reîncarnare a formulei romane de unitate universală”, care, aşa cum am văzut mai devreme, reprezintă una dintre principalele teme ale gândirii moderne.
Napoleon vorbeşte astfel despre sine: „Ambiţia mea? A fost cea mai înaltă şi nobilă din câte au existat probabil vreodată: înfiinţarea şi târnosirea Imperiului raţiunii, exercitarea şi desfătarea tuturor facultăţilor umane.”
Dorea să cucerească Asia. Înainte de a ajunge împărat a fost în Egipt şi de acolo s-a întors pentru a cuceri Franţa. Pentru el, Europa nu era altceva decât o cale spre Asia.
„Europa voastră nu este decât un muşuroi! Doar în Răsărit au fost imperii măreţe şi răsturnări de proporţii. În Răsărit, acolo unde trăiesc 600 de milioane de oameni.”
„Mirajul Răsăritului îşi exercită fascinaţia de-a lungul întregii vieţi. În Egipt, înainte de campania siriană, tânărul general Bonaparte, analizând ore întregi hărţile uriaşe întinse pe pământ, visează la un marş spre India dinspre Mesopotamia, pe urmele lui Alexandru cel Mare. Spune că prin forţe covârşitoare va intra în Constantinopol, îl va răsturna pe Sultan şi va fonda un nou şi mare imperiu în Orient care îi va aduce o faimă veşnică”, scrie Merezhkovski.
196
Observăm cum se înconjoară de un anume misticism. La Sfânta Elena, în exilul final, afirmă:
„Mi-am dat seama întotdeauna de necesitatea unei taine… Mi-am dat seama întotdeauna că scopurile mele ar putea fi cel mai bine ajutate dacă mă înconjor cu un nimb de mister, care reprezintă o fascinaţie puternică pentru mase. Înflăcărează imaginaţia şi pregăteşte calea pentru efectele strălucite şi dramatice prin care cineva dobândeşte putere asupra oamenilor. Acesta a reprezentat motivul marşului meu nefericit către Moscova. Dacă aş fi fost mai chibzuit, aş fi putut ocoli orice rău, dar nu am putut întârzia. Era necesar ca acţiunea şi succesul meu să pară, ca să zic aşa, supranaturale.
Cât priveşte religia, el afirmă:
„Am creat o nouă religie. Deja mă vedeam pe drumul către Asia, călărind un elefant, cu un turban deasupra capului şi ducând un nou Coran scris chiar de mine”, adică o nouă carte sfântă.
Napoleon a observat că, după cum se exprimă chiar el, „imediat ce omul devine rege, el devine o fiinţă distinctă de semenii săi. Am admirat întotdeauna instinctele politice sănătoase ale lui Alexandru (cel Mare) care l-au împins să-şi proclame originea sa divină. Dacă m-aş fi întors de la Moscova în calitate de cuceritor, aş fi avut lumea la picioarele mele, toate popoarele m-ar fi admirat şi m-ar fi binecuvântat. M-aş fi putut retrage în taină din lume, iar credulitatea populară ar fi reînviat povestea lui Romulus; ar fi spus că am fost ridicat la ceruri pentru a-mi lua locul printre zei!…”
Şi-a dat seama că vremurile acelea nu erau potrivite pentru a se numi pe sine Dumnezeu.
197
„Dacă m-aş declara acum fiul Tatălui celui Puternic şi aş ordona o slujbă de mulţumire cu acest prilej, fiecare nevastă de pescar din Paris mi-ar râde în faţă. Nu, astăzi oamenii sunt prea civilizaţi. Nu mai există nimic măreţ ce pot face!”
S-a folosit de religia catolică, după cum spune el însuşi: „V-ar plăcea să inventez o nouă religie necunoscută, după imaginaţia mea? Nu, am o altă opinie în această privinţă. Am nevoie de vechea credinţă catolică. Doar ea singură îşi menţine atracţia asupra tuturor sufletelor şi doar ea singură poate îndrepta inimile oamenilor spre mine şi să îndepărteze toate obstacolele din calea mea.”
Însă, în exilul de pe Sfânta Elena, el precizează că scopurile sale mergeau dincolo de cucerirea lumii.
„Aş fi condus religiile cu aceeaşi uşurinţă cu care am condus lumea politică (…) Plănuiesc să-l înalţ peste măsură pe Papă, să-l cadorisesc cu onoruri şi grandoare. Aş fi reuşit să suprim toate neliniştea legată de pierderea puterii temporale. Aş fi făcut un idol din el. Ar fi rămas lângă mine. Parisul ar fi devenit capitala creştinismului, iar eu aş fi guvernat religiile la fel de bine ca lumea politică.”
Vedem astfel unele dintre ideile mistice ale lui Napoleon, dar şi alte lucruri semnificative. În el avem pentru prima dată în epoca modernă un cuceritor al lumii, cineva care în mod conştient dorea să cucerească lumea şi poate chiar să se impună ca zeu. El se vedea pe sine ca succesor al Imperiului Roman, asta după ce i-a învins pe ruşi la Austerlitz în 1807 şi pe germani în 1806. În fapt, germanii erau atât de speriaţi de faptul că ar putea lua coroana Sfântului Imperiu Roman, încât Împăratul Austriei a abolit în anul 1806 Sfântul Imperiu Roman. Napoleon
198
a anunţat în anul 1807, după ce i-a înfrânt pe ruşi, că „acum sunt împărat roman, deoarece am învins prima Romă, Sfântul Imperiu Roman, şi cea de-a treia Romă, adică Moscova, aşa că acum sunt urmaşul celor două.”
Un al treilea aspect îl reprezintă atitudinea sa faţă de evrei. Epoca Revoluţiei a fost urmată imediat de foarte multă agitaţie în favoarea evreilor, în special din partea părţii luminate a filosofilor evrei, precum Moses Mendelssohn şi a evreilor liberali radicali care doreau abolirea gheoturilor ş.a.m.d. În realitate, Revoluţia le-a oferit evreilor din plin aşa numita „libertate”, peste tot revoluţiile fiind de regulă acompaniate de emanciparea evreilor. Vom reveni, mai târziu, asupra acestui aspect.
Cel mai interesant lucru legat de Napoleon şi evrei este că, după ce s-a proclamat împărat, el a convocat o reuniune a Sanhedrinului, acesta fiind tribunalul care L-a condamnat pe Hristos la moarte şi care şi-a încheiat existenţa la căderea Ierusalimului, la scurtă vreme după moartea lui Hristos. A reînviat această organizaţie având un singur scop în minte: ca evreii să-l proclame împărat. Există chiar o ilustrată cu el la întâlnirea Sanhedrinului.
Cineva întreabă cum se împacă toate aceste idei ale lui Napoleon, care era un fiu al Iluminismului, ideea de imperiu, de monarhie, de monarhie restaurată cu idealurile moderne ale revoluţiei, adică democraţia şi egalitatea. Şi cum am putea vedea în el pe purtătorul idealului revoluţionar? Peste tot pe unde armatele sale ajungeau erau primite cu un entuziasm frenetic, deoarece oamenii simţeau că poartă o ideologie. Purtau mesajul adevărului către alţi oameni. În mod evident, era intrinsec legat de idealul revoluţionar hiliast.
Ne vom opri pentru moment aici. Dar vom descoperi mai târziu alte exemple ale aceluiaşi fenomen care survin mereu şi mereu. Dar există mai multe straturi în mişcarea
199
revoluţionară. Cel evocat de Napoleon, şi despre care am mai vorbit şi în alte cursuri, este idealul monarhiei universale, care face din el un înaintemergător al Antihristului. Însuşi gândul că ar putea fi proclamat zeu după cucerirea lumii, că ar putea fi conducătorul lumii, singurul conducător, că este Împăratul Roman, că evreii îl vor proclama împărat, adică aproape Mesiah, arată că el era în mod cert mult mai mult decât oricine altcineva înaintea sa în vremurile moderne, un precursor al Antihristului. Vom vedea mai târziu că a mai existat altcineva în istoria modernă care a jucat un rol similar: Hitler.
Iar întreaga revoluţie, care debutează cu proclamarea drepturilor omului şi cu impunerea egalităţii prin masacre sângeroase şi depopulare deliberată, proclamarea comunismului şi venirea la putere a unui conducător care dorea să fie conducătorul lumii, toate acestea, aşadar, sunt o repetiţie pentru viitoarea împărăţie a lumii acesteia.
Odată ce Napoleon a fost îndepărtat şi monarhia restaurată vom vedea că nu a fost o restaurare reală aceste idei revoluţionare încep să devină din ce în ce mai puternice şi întreaga clasă intelectuală europeană le absoarbe cu nesaţ. Schimbă unele idei, dar idealul fundamental rămâne acelaşi. Există unii gânditori care merg mai în profunzime, alţii însă sunt mai superficiali. Vom examina perspectivele unor autori diverşi, dar şi episoadele revoluţionare pe care le-au inspirat. Însă pentru a înţelege Revoluţia trebuie să o vedem nu ca pe ceva complet în sine, ci ca pe ceva ce reprezintă o încercare de străpungere a unor forţe noi, nişte forţe hiliaste noi. Mai târziu, aceste forţe vor reuşi să cucerească nu doar cea mai mare parte din Europa, ci aşa cum stau lucrurile acum, cea mai mare parte din lume. Şi asta deoarece procesul apostaziei, Taina Fărădelegii, a mers mult mai departe şi a pătruns în vieţile tuturor oamenilor din lume.
200
CURSUL 7
REVOLUŢia ÎN SECOLUL AL XIX-LEA
Vom începe acest curs cu un citat din Mitropolitul Anastasie (Gribanovski), din memorii, o lucrare compusă din amintiri de-ale sale asupra unor subiecte diverse. Vom începe astfel deoarece a fost un om bisericesc profund, aparţinând cu totul Tradiţiei ortodoxe, în care, la fel ca şi în alţi mari oameni ai Bisericii, mari ierarhi, s-a întrupat duhul Bisericii. Cu alte cuvinte, ei sunt aceia spre care ne uităm pentru a descoperi înţelepciune profundă, nu doar pentru întrebări mărunte, ci chiar, de pildă, asupra acestei întregi probleme a Revoluţiei. Ceea ce el afirmă are o greutate aparte deoarece vine din afara (spaţiului nostru), din locul principal de unde a debutat Revoluţia şi vine de la cineva cu o adâncime a gândirii şi trăirii. El face o observaţie foarte interesantă legată de Revoluţia Franceză. Fragmentul în cauză se intitulează „Din conversaţiile cu inima mea”.
„Ca într-o oglindă, în Revoluţia Franceză s-a reflectat caracterul superficial al acestui popor. Nesaţul său pentru grandilocvenţă, pentru fraze şi gesturi meşteşugite inspirate de vanitate. Toţi eroii şi activiştii obişnuiţi din această revoluţie, chiar şi cei mai moderaţi şi modeşti dintre ei, girondinii, te duc cu gândul la actorii care stau în faţa unui public numeros şi se
201
gândesc doar la ceea ce contemporanii şi urmaşii lor vor spune despre ei. Se dedau la orgii chiar în pragul decapitării ca să arate astfel prin asta o calpă bărbăţie a spiritului. Mulţi dintre ei au încercat chiar să fie portretizaţi în căruţele care îi duceau la ghilotină, care pentru ei reprezenta ultima „scenă” din această lume. Niciunul dintre ei nu se gândea în acel moment fatal al ţării la responsabilitatea lor în faţa lui Dumnezeu, în faţa istoriei sau chiar în faţa propriei conştiinţe.”
Este o observaţie foarte profundă. Şi vom vedea că este cu atât mai adevărată cu privire la secolul al XIX-lea care este plin de aceşti agenţi revoluţionari atât de falşi şi histrioni. Dar poţi privi astăzi împrejur şi vei vedea acelaşi lucru. Toţi vin cu un plan nou pentru societate, toţi se gândesc pe cine vor bombarda, cum îşi vor face un nume, cum vor aduce la îndeplinire revoluţia finală. Toţi sunt extrem de superficiali şi cabotini. Iar când sunt, în cele din urmă, împuşcaţi, ei devin, ca să folosim expresia comuniştilor, „hrană” pentru revoluţie, pentru fericirea viitoare a omenirii.
Acum, însă, vom urma exemplul mitropolitului Anastasie care a reflectat îndelung asupra problemei Revoluţiei şi vom încerca să trecem dincolo de ideile şi gândurile care îi animă pe oameni. Vom încerca să vedem dacă înţelegem de ce s-au întâmplat aceste lucruri şi care este sfârşitul lor. Vom vedea, în special în secolul al XIX-lea, o epocă a egotiştilor, poate fără egal în istoria umanităţii. Cabotini şi egotişti. Toţi vin cu o nouă teorie: li s-a revelat lor, este cea mai nouă şi fantastică idee. Exista un sentiment puternic al libertăţii. Vi-l amintiţi pe Wordsworth vorbind despre bucuria de a fi în viaţă în zorii Revoluţiei Franceze. Toată lumea era entuziastă. Vine o nouă epocă. Acelaşi sentiment persistă de-a lungul primei părţi a secolului al XIX-lea, când fiecare gânditor propune un nou sistem social dintre cele mai fantastice. Dacă vă întoarceţi şi
202
citiţi literatura politică şi socială a epocii, veţi vedea că este epoca de aur a şarlatanilor.
S-a avansat inclusiv ideea de teocraţie. A existat un gânditor ciudat, Poplardolevie, care a reconstruit vechiul limbaj evreiesc şi a tradus Geneza împreună cu o interpretare metafizică a ei. După care a avansat ideea unei mari teocraţii.
Apropo, acelaşi duh se vede şi în Grecia. Acolo s-a întrupat un pic mai târziu într-un şarlatan, Makrakis, care la sfârşitul secolului al XIX-lea s-a gândit că el este primul filosof care demonstrează existenţa Sfintei Treimi prin raţiune, dovedind prin aceasta acelaşi duh al mândriei nestăvilite, dar în acelaşi timp o superficialitate ieşită din comun. Bineînţeles că toate acestea sunt complet străine de Ortodoxie. Motivul pentru care au apărut îl reprezintă pierderea creştinismului.
Epoca la care am ajuns în cursul nostru este contemporană cu Revoluţia însăşi. În fapt, începe chiar înainte de Revoluţie şi continuă după ce Revoluţia se termină. Este sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Avem în faţă multe idei revoluţionare contradictorii. Vom examina doar câteva dintre ele. În acelaşi timp, cineva se poate întreba cum ne dăm seama care sunt ideile importante. Pentru a afla răspunsul nu trebuie să facem altceva decât să ne uităm în jurul nostru la lumea de astăzi, deoarece revoluţia este procesul istoric care a produs lumea în care trăim. Şi putem vedea ideile cheie examinând mai ales forma principală şi dominantă a revoluţiei de astăzi: comunismul. Este un fenomen care ameninţă să cuprindă întreaga lume. Vom analiza, de asemenea, atmosfera filosofică şi spirituală din lumea liberă pentru a vedea ce îi mişcă pe oamenii din afara spaţiului comunist.
Mare parte din gândirea secolului al XIX-lea ar fi părut opera unor lunatici, dacă marxismul nu ar fi cucerit Rusia şi jumătate de lume, astfel încât să ne arate că aceste idei formează
203
o mare parte din duhul vremurilor noastre. Există motive categorice pentru care ele au triumfat.
Nu vom încerca să descoperim originile vreunei şcoli revoluţionare, liberalism, socialism, comunism, sau a societăţilor secrete, chiar dacă acest lucru ar fi posibil. Ceea ce ne interesează este a înţelege mentalul care a dat naştere acestui fenomen sau, cu alte cuvinte, mentalitatea revoluţionară.
Dacă este posibil, în această perioadă apar mai multe societăţi secrete decât au existat în secolul al XVIII-lea. Este caraghios cât de multe sunt! Fiecare încearcă să devină un conjurat, să-şi ascundă planul de restul, să câştige puterea. Cei de la baza piramidei se tem că există o taină mai ascunsă care nu le-a fost arătată. Se tem că nu este ceea ce ei doresc. Aşa că trec de la o societate la alta. Exista un astfel de grup în Italia care stătea în faţa unui foc, noaptea, la lumina lunii, gândindu-se cum să unifice Italia şi să facă din ea centrul lumii, să reînvie Imperiul Roman, pe lângă toate acele lucruri fantastice jurăminte de sânge care se dovedeau foarte atrăgătoare pentru romantici.
Este imposibil de văzut ce influenţă a avut fiecare mică sectă conspirativă. În mod evident au jucat un rol crucial, deoarece, la momentul potrivit, în multe dintre aceste revoluţii au apărut agenţi care i-au mânat pe oameni în direcţia potrivită pentru a impune ideile lor revoluţionare. Însă acesta este un aspect de o importanţă secundară, pentru că indiferent ce au obţinut prin aceste conspiraţii, nu ar fi fost capabili să-l prezerve dacă duhul vremurilor nu ar fi fost deschis faţă de el. Iar noi tocmai acest lucru dorim să îl analizăm, adică ceea ce primează: duhul vremurilor.
În următorul curs, ne vom îndrepta atenţia şi asupra reacţiei conservatoare faţă de Revoluţie pentru a vedea dacă putem avea o imagine a întregii mentalităţi a secolului al XIX-leacare a produs lumea în care trăim astăzi, cu idei revoluţionare şi guverne care se opun aşa-zisului „conservatorism”. Vom
204
vedea dacă poate fi numit conservatorism sau nu. În fapt, vom vedea unele idei revoluţionare foarte interesante chiar în mijlocul acestor conservatori. Vom discuta în special epoca post-napoleoniană, deoarece în acele timpuri gânditorii şi-au tras răgazul şi s-au întrebat care este sensul Revoluţiei şi încotro se îndreaptă mai departe omenirea.
Primul lucru care a survenit după înfrângerea lui Napoleon şi zdrobirea Revoluţiei sau ceea ce a părut a fi asta, când întreaga Europă era la picioarele magnificului şi romanticului Alexandru al Rusiei, venit în Apus pentru a reconstrui societatea europeană a fost reacţia politică. Această perioadă se mai numeşte şi „epoca reacţionarismului politic”. Dinastia Bourbonilor a fost restaurată sub fratele lui Ludovic al XVI-lea, Ludovic al XVIII-lea, care era foarte dispus să trăiască în noile condiţii. Nu era o restauraţie propriu-zisă. Era o idee nouă: monarhia constituţională. Nu mai aveam vechiul absolutism al secolului al XVIII-lea, ceea ce înseamnă că ideile revoluţionare deja căpătaseră o oarecare acceptabilitate.
Această restauraţie a însemnat că bisericile s-au deschis. Bineînţeles că erau deja deschise pe vremea lui Napoleon, dar nu mai exista un Napoleon care să răspândească Revoluţia tuturor. Exista un fel de libertate a presei prin care circulau tot felul de idei nebuneşti, dar şi idei conservatoare. Însă sub această societate a monarhiei restaurate din Franţa, exista un puternic curent de tulburare revoluţionară. Şi asta nu pentru că oamenii erau în special nemulţumiţi cu situaţia lor, deşi erau multe probleme din cauza industrialismului, iar situaţia muncitorilor devenea din ce în ce mai grea, ci pentru că aceste idei erau în aer. Tocmai pentru că Napoleon a fost înfrânt, aceste idei nu au dispărut. Ele au format atmosfera vremurilor, spiritul timpului.
Franţa a mai fost martora a încă unui episod revoluţionar în 1830, când dinastia Bourbonilor a fost, într-un final, eliminată, iar sărmanul Charles al X-lea a trebuit să-şi lase în
205
urmă papucii în timp ce fugea cu trăsura spre Anglia. La putere a venit dinastia de Orleans, printr-un rege care era, cred, vărul ultimului rege Bourbon. Era în bună măsură un om al maselor, chiar luase parte la Revoluţie şi se numea rege „prin graţia lui Dumnezeu şi a poporului”. Cu alte cuvinte, a pus la un loc (două idei despre legitimitate). Dorea să fie şi un tradiţionalist, şi un revoluţionar. Vom vedea mai încolo ce credea despre această încercare ţarul Nicolae I al Rusiei. Dar regele Franţei a ajuns, la rândul său, să fie fugărit de gloate, şi cred că şi el şi-a lăsat papucii în urmă, când noua Revoluţie de la 1848 l-a răsturnat.
Vom examina un pic în cursul următor ce s-a întâmplat în această revoluţie, care este de fapt o repetiţie a anilor 1789 – 1793, şi mai degrabă un eveniment caraghios, dacă nu punem la socoteală oamenii omorâţi. Această perioadă s-a încheiat în Franţa cu domnia regelui-clovn Napoleon al III-lea, unul dintre cei mai superficiali monarhi pe care i-a văzut vreodată Europa, care s-a grăbit să-i înfrunte pe germani doar pentru a lăsa Parisul fără apărare. Şi-a pierdut toate armatele, iar Parisul a fost ocupat de germani într-una dintre cele mai ruşinoase înfrângeri suferite de francezi. Dar despre asta vom discuta în următoarea conferinţă.
Majoritatea istoricilor privesc istoria secolului al XIX-lea ca o luptă între reacţiune rezumată de numele lui Metternich, primul ministru al Austriei, şi al Sfintei Alianţe, coaliţia naţiunilor cu monarhii restaurate, contra revoluţiei libertăţii, o luptă pentru libertate a muncitorilor şi burgheziei contra aristocraţilor şi regilor. Dar această perspectivă este superficială. Adevărata luptă s-a purtat mult mai adânc.
Această epocă, nu doar epoca de după 1815, ci chiar cea începută cu un deceniu sau două mai înainte, întreaga epocă a Revoluţiei şi prima parte a secolului al XIX-lea, este epoca Romantismului. În această epocă, ideile iluministe despre raţiune, umanitarism, ideile lui Voltaire şi Diderot,
206
drepturile omului, elaborarea constituţiilor, analiza raţionalistă a lucrurilor şi deducţiile logice care vor salva omenirea toate acestea sunt respinse. Însă ele sunt respinse doar pentru îngustimea lor, deoarece în realitate multe dintre ideile pozitive (idealul umanitarist şi răsturnarea vechiului sistem social al absolutismului) nu sunt chiar atât de respingătoare.
Totuşi, există deja în mijlocul secolului al XIX-lea un sentiment iraţional care vine direct de la Rousseau, o religie a sentimentului şi a simpatiei pentru toate lucrurile tainice şi mistice. Însă toate se reduc acum la lumea materială. Există o mare atracţie pentru Evul Mediu şi pentru trecutul naţionalist al fiecărei ţări, asta spre deosebire de Iluminism, care reprezenta o epocă internaţionalistă.
Aşa că apar figuri ca Fraţii Grimm, care adună povestiri, cântece şi snoave populare. În ceea ce priveşte religia, survine o resuscitare de proporţii a catolicismului şi devine ceva la modă să fii văzut la liturghie. Dar în acelaşi timp se transformă în ceva nou. Nu este la fel ca în Vechiul Regim. Este o atmosferă lumească, însoţită timp de mai multe decenii de o renaştere extraordinară a ocultismului. Este ceva ce vine de dinainte de Revoluţie. Se poate spune că este o căutare a unui nou tip de creştinism care se va armoniza cu filosofia iluministă, va păstra cele mai bune lucruri din iluminism şi va respinge unilateralismul, cum era cazul anticreştinismului lui Voltaire ori ateismul gânditorilor de după el.
Este epoca marilor poeţi romantici, a căutării extazurilor, a religiei inspiraţiei şi entuziasmului, a noilor revelaţii, a poeţilor purtaţi aiurea de propria imaginaţie, a poeziilor şi poveştilor despre ruine şi clar de lună şi întuneric, a tuturor părţilor întunecate din viaţă, a laturii misterioase.
Aceasta este epoca lui Cagliostro care, apropo, a fost implicat în 1789 într-unul dintre comploturile pentru răsturnarea regelui. De asemenea, este epoca hipnotistului (Franz Anton)
207
Mesmer despre care unul dintre scriitorii francezi ai vremii, (Johann Kaspar) Lavater susţinea că îşi punea mâinile pe capul oamenilor, îi hipnotiza şi îi vindeca şi făcea tot felul de astfel de lucruri. Iar acest om este echivalentul modern al apostolilor, iar în epoca noastră îşi găseşte egalii în mişcarea harismatică. Filosoful necunoscut San Martin, aşa cum a fost numit, implicat într-una dintre lojele care au inspirat Revoluţia, era foarte preocupat de ocultism.
Se poate spune că aceasta este a doua epocă a romantismului din istoria Europei, prima fiind cea din Evul Mediu. Între cele două epoci stă dezvoltarea concepţiei ştiinţifice şi epoca raţiunii. Însă acum apare reacţiunea care doreşte reîntoarcerea la ceva de felul Evului Mediu, doar că acest romantism nu va fi în interiorul catolicismului, ci va fi dincolo de catolicism.
În această perioadă exista, în pofida restauraţiei politice şi a dorului după trecut, a poeziei despre Evul Mediu şi a febrei după vitralii, o conştiinţă acută a faptului că trecutul nu mai poate fi adus la viaţă, că Europa şi Vechiul Regim s-au pierdut. Exista însă un subcurent puternic care tânjea după o nouă unitate, un nou fel de epocă de aur, ceva în genul Evului Mediu în care toată lumea să fie inspirată de un ideal comun, în care artele să înflorească, iar ştiinţele să avanseze armonios. Acest sentiment, această dorinţă pentru o nouă unitate este, aşa cum vom vedea, o idee foarte hiliastă. Toată această perioadă, care include Revoluţia şi romantismul poeţilor şi artiştilor, misticismul sectelor şi lojelor vom vedea chiar şi secte creştine reprezintă o izbucnire de proporţii a entuziasmului hiliast.
Apar atât de mulţi profeţi şi oameni care au răspunsul. Lor le-a fost dezvăluit viitorul omenirii, ce este adevărul. Este o perioadă asemănătoare cu cea a anabaptiştilor timpurii, despre care am discutat un pic, doar că acum la o scară mult mai mare,
208
deoarece nu se mărgineşte la sfera religioasă sectară, ci pătrunde în domeniile principale ale filosofiei şi politicii.
În secolul al XVIII-lea sunt multe secte hiliaste, Shakers şi Rappites, etc. Un pic mai târziu apar şi adventiştii, mormonii şi mulţi, mulţi alţii, Irvingites ş.a.m.d. Vom discuta despre ei într-un minut. Dar ei reprezintă doar o părticică din atitudinea unui mental care a pătruns puternic în oamenii acelor vremuri şi care continuă chiar şi astăzi.
Vom încerca să privim la toate acestea împreună, deoarece în mod obişnuit se consideră că mentalitatea sectară reprezintă un aspect, iar mentalitatea afişată de oamenii luminaţi, care merg la facultăţi şi au diplome şi sunt capabili de gândire raţională, este ceva cu totul distinct. Dar vom vedea că toate aceste curente sunt amestecate într-o mare măsură.
Exemplu: poetul romantic german Novalis. Schenk: 13-15.
Vom da ca exemplu de mentalitate hiliastă câteva citate din poetul romantic german Novalis, care a scris un roman, intitulat, cred, „Heinrich von Ortendinger”, una dintre primele scrieri romantice despre căutarea unei misterioase flori albastre, în care apar câteva idei hiliaste. Apropo, el şi alţi mari „gânditori” care au inspirat această mişcare s-au născut în jurul anului 1770. Este anul în care s-au născut Beethoven, Saint-Simon, Owen, Fourier; Novalis s-a născut şi el, de asemenea, în 1772 şi a murit, mi se pare, la vârsta de 29 de ani, la începutul secolului.
„Creştinismul a trebuit să devină din nou viu şi activ… Până acum nu exista Religie. Mai întâi trebuie să punem bazele unei şcoli de practicare a Religiei adevărate. Crezi că există Religie? Religia trebuie să fie făcută şi produsă prin unirea unui număr de oameni. Seminţele depline ale noii religii se află în creştinism, dar ele sunt, prin comparaţie, neglijate.” Într-un alt
209
pasaj el scrie: „Cine spune că Biblia este încheiată? Nu s-ar putea oare ca Biblia să fie într-un proces de dezvoltare?”
În „Discipolul la Sais” (un roman neterminat al scriitorului german, n. trad.) Novalis a afirmat în 1797: „Oh, aceşti orbi care vorbesc despre ateism! Există măcar teişti? Există vreun intelect uman deja stăpân al ideii de divinitate?”
În altă ordine de idei, Novalis vedea în creştinism germenii democraţiei. Cred că este de asemenea semnificativ că el a anticipat aşteptarea socialismului utopic şi marxist prin aceea că nu va mai fi nevoie de o ordine legală în societatea viitorului, sau cel puţin că numărul de legi se va micşora, deoarece legile sunt rezultatul imperfecţiunilor de caracter.
În broşura „Die Christenheit oder Europa” descoperim acelaşi accent pus pe importanţa fundamentală a religiei: „Este imposibil pentru puterile seculare să-şi găsească echilibrul; un al treilea element, secular şi transcedental în acelaşi timp, poate de unul singur să împlinească această sarcină… Doar religia poate redeştepta din nou Europa, doar ea poate proteja popoarele.”
Ca mulţi alţi utopişti, Novalis şi-a îndreptat atenţia asupra trecutului îndepărtat. „Prinţii mergeau cu certurile lor la părintele creştinismului (la Papă) şi de bună voie îşi aşezau coroanele şi onorurile la picioarele sale.” Este un exemplu tipic de utopie plasată în trecut. „O nouă epocă de aur, cu trăsături paradisiace, cu un profet făcător de minuni, care ne va vindeca, ne va mângâia şi ne va da speranţa unei vieţi veşnice”. Într-un alt pasaj el afirmă: „Vechea şi noua lume se găsesc într-un conflict… Poate datorită întâmplării, este de presupus ca în urma acestor evenimente, precum s-a întâmplat în ştiinţe, să rezulte o legătură mai strânsă şi mai variată între statele europene”. Visul ultim al lui Novalis era ca Europa să se trezească din nou, iar statele să se contopească într-unul singur.
210
Hiliasmul în scrierile socialiştilor timpurii şi ale socialiştilor utopici
Robert Owen. 1771-1858
New Lanark (încă există astăzi): comunitate industrială sub conducerea unui capitalist binevoitor. Între 1815-1825 a primit 20.000 de vizitatori, inclusiv pe ţarul Nicolae I. Cea mai mare filatură de bumbac din Marea Britanie. 1500 de angajaţi. Programul: 12 ore/zi, plătite prost, dar multe beneficii, cum ar fi chiria mică, îngrijirea medicală gratuită, şcoli, mâncare la preţul de cost. Exista ordine, îngrijire şi disciplină. Mai târziu, s-a văzut că fabrica nu era chiar ideală.
Ideile lui Owen îşi au originea în comunitarianismul religios şi în sectele milenariste ale secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea: Comunitatea Ephrata, Frăţia Moraviană, (mai târziu) mormonismul şi adventiştii. Owen a fost influenţat de Shakers şi Rappites şi a încercat experimentele sale prin achiziţionarea oraşului de rapiţi Harmony din Indiana. Experimentul lui Owen a fost o continuare secularizată a unui experiment religios.
New Harmony
Comunitate agricolă descrisă de un discipol. Idei radicale şi sfârşitul sistemului familial. A căutat, la fel ca şi alţi socialişti timpurii, o ştiinţă a omului. Owenismul nu a degenerat într-o sectă. Shakerii şi swedenborgienii au devenit oweniţi, iar oweniţii au devenit shakeri. Unul dintre discipoli a dorit să fie făcut episcop. Owen însuşi se simţea a fi apostolul unei misiuni.
211
Fourier. 1772-1837
Fourier a fost fiul unui bogat negustor de postavuri, a primit o bună educaţie în Franţa, Germania şi Italia. A moştenit mare parte din proprietatea tatălui său, dar a pierdut-o în timpul revoluţiei. A publicat un articol despre politica europeană care i-a atras interesul lui Napoleon. A devenit un mic om de afaceri, iar timpul liber şi-l ocupa cu munca sa privind o nouă organizare a societăţii.
Era împotriva individualismului şi a competiţiei (i.e., liberalism), având o nouă teorie a cooperării pentru dezvoltarea armonioasă a naturii umane. Credea în dezvoltarea liberă a naturii umane prin exercitarea fără reţineri a patimilor, care va duce la armonie socială (pentru el această descoperire echivala cu descoperirea gravitaţiei de către Newton, şi la fel credea şi Saint Simon). Fourier dorea să reorganizeze întreaga societate pe această bază, astfel încât să fie compusă din falanstere cu 1600 de oameni în fiecare dintre ele, o clădire comună şi pământ. Falansterele urmau să aibă un design uniform. Muncile neplăcute urmau să fie făcute de copii şi nimănui nu i se cerea să facă ceva ce nu îi făcea plăcere. Căsătoria era abolită şi se inventau noi aranjamente pentru ea.
Nimeni nu a acordat vreo atenţie primelor două sale scrieri, însă a treia lucrare, „Noua lume industrială”, publicată în 1829, a început să atragă discipoli. L-a atacat pe Owen şi pe Saint Simon în „Şarlatanismul celor două secte”. Un ucenic a fondat o comunitate în 1832, dar a dat în scurt timp greş. Fourier a aşteptat în zadar ca un capitalist bogat să finanţeze noi experimente.
A făcut profeţii fantastice despre viitorul rai pe pământ: marea se va transforma în limonadă, oamenii vor avea peste doi metri, vor trăi 144 de ani, dintre care în 120 de ani vor putea practica iubirea liberă. Oamenii vor progresa. Vor exista 30 de milioane de oameni de ştiinţă la fel de mari ca Newton şi 30 de milioane de scriitori precum Shakespeare.
212
Saint Simon. 1760-1825
Claude Henri de Rouvroi, Conte de Saint-Simon, născut în 1760 şi trecut la cele veşnice în 1825, a fost dintr-un anumit punct de vedere copilul atât al Vechiului Regim cât şi al Iluminismului.
Saint-Simon a luptat în bătălia de la Yorktown pentru libertatea americană, iar pe la 20 de ani a imaginat nişte planuri de construcţie a unor canale care să unească Pacificul şi Atlanticul în Nicaragua şi Madridul de mare. După întoarcerea sa în Franţa, s-a folosit de bogăţia sa pentru a-şi lua drept tutori cei mai faimoşi oameni de ştiinţă din Franţa. Bogăţia sa, risipită rapid, a fost refăcută în timpul revoluţiei, când a speculat terenurile Bisericii, deşi a fost la un pas să fie executat sub Robespierre.
S-a înconjurat din nou de savanţii vremii, a călătorit în Germania şi Anglia şi a încercat fără izbândă să se căsătorească cu Madame De Stael. Încetul cu încetul, ideile sale cu privire la metoda ştiinţifică, industrialism şi aplicarea ştiinţei în organizarea socială au luat o formă sistematică. După 1802, aceste idei au început să apară constant în articole şi cărţi. Căzând din nou în sărăcie, Saint-Simon a devenit dependent de mila unui fost servitor. După anul 1810 s-a înconjurat de o coterie de tineri ingineri de la Ecole Polytechnique, cei mai de seamă dintre ei fiind Augustin Thierry şi Auguste Comte, care serveau drept secretari şi colaborau la scrierile sale. Dezamăgit de lipsa de succes în încercarea sa de a-i convinge pe conducători şi intelighenţia să-i susţină ideile de reconstrucţie socială, Saint-simon a încercat în 1823 să se sinucidă. Ultima sa operă, „Noul Creştinism”, în care propune o religie a fraternităţii umane, a apărut în anul morţii sale, 1825.
Saint Simon a recunoscut în Condorcet una dintre cele mai puternice influenţe asupra gândirii sale. În scrierile lui,
213
Saint-Simon vedea perfectarea metodologiei ştiinţifice ca bază a progresului uman. În faza sa ultimă, în „Noul Creştinism”, Saint-Simon a propus o religie bazată pe iubirea frăţească şi preocupată de realizarea raiului pe pământ. Principala preocupare a noii religii urma să fie ameliorarea cât mai rapidă a situaţiei săracilor.
Termenul de saint-simonism se referă mai departe la discipolii lui Saint-Simon. Trebuie să precizăm clar că saint-simonismul, deşi şi-a păstrat anumite constante ideologice de bază, a trecut, de la început şi până la dispariţie, prin schimbări neîntrerupte. Există, totuşi, o unitate fundamentală în încercarea de a pune capăt la ceea ce era privit drept starea revoluţionară a epocii. Teoria era expusă într-o serie de conferinţe publice susţinute de două ori pe săptămână după 17 decembrie 1828, şi cunoscute drept „Doctrina lui Saint-Simon. O expunere”. Această nouă perspectivă a condus, la sfârşitul lui decembrie 1829, la înfiinţarea unei biserici saint-simoniste organizate ierarhic.
Doctrina a fost propagată prin predici şi învăţături publice în Paris, prin misiuni trimise în provincii şi în Belgia, prin pamflete, dar mai ales prin paginile revistelor săptămânale „L’Organisateur” şi „Le Globe”. Ultimul a fost un celebru ziar liberal al secolului al XIX-lea, dar după noiembrie 1830 s-a transformat într-o publicaţie saint-simonistă, prin convertirea managerului său, Pierre Leroux, la noua religie. Prin această publicaţie, saint-simoniştii au atras cel mai mult atenţia.
Biserica saint-simonistă a anticipat structura de bază şi filosofia „Religiei Umanităţii” a lui Comte din ultimii săi ani. Buchez, care mai târziu va deveni un socialist catolic, a fost membru în ierarhia saint-simonistă. Heine şi Frantz Listz mergea regulat la întâlnirile de duminică. Carlyle şi Mill au purtat corespondenţă cu societatea. Sainte-Beuve şi George Sand şi-au manifestat un interes puternic şi acceptul, în timp ce Lamartine, Balzac şi Lammenais au privit mişcarea cu
214
sentimente amestecate. Stendhal, Benjamin Constant şi Fourier au considerat că această filosofie este suficient de importantă pentru a o ataca. Chiar şi Goethe, care critica colectivismul saint-simonist, primea în mod constant „Le Globe”.
Noua religie pretindea că are, la mijlocul anului 1831, peste 40.000 de aderenţi, şi era cunoscută de fiecare persoană educată din Europa.
Dezintegrarea survenită în această a doua fază, în care saint-simonismul era preocupat în principal de reorganizarea socială, a fost grăbită de conflictul din interiorul mişcării cu privire la problema femeii. Deşi exista un acord general că femeia, exploatată în mod tradiţional, la fel ca şi muncitorul, ar trebui să fie emancipată social, a apărut o nouă perspectivă sub conducerea lui Enfantin care a pus din ce în ce mai puternic accentul pe chestiunea femeii, într-un final pledând pentru iubirea liberă, identificând sfârşitul istoriei cu emanciparea şi sfinţirea trupului. Acest feminism radical a condus la o schismă, la ruptura lui Bazard de mişcare, plecarea altor membri şi persecuţii legale după ianuarie 1832. Pe 20 aprilie 1832 a apărut ultimul număr din „Le Globe”, iar a doua fază a mişcării se poate spune că s-a încheiat.
În cea de-a treia fază, caracterizată de un feminism radical şi de panteism religios, preocupările sociale şi politice s-au mai estompat. Saint-simoniştii erau acum mai puţin interesaţi să răspândească credinţa şi mai mult în aşteptarea unor vremuri mai bune prin educarea ierarhiei. S-au retras într-o viaţă monastică. Procesele, care s-au soldat cu arestarea lui Enfantin, au slăbit şi mai tare mişcarea, care s-a dizolvat după ce Enfantin a plecat în Egipt să caute o femeie Mesia. Mai târziu, în acelaşi secol, saint-simoniştii aveau să joace un rol proeminent în proiecte financiare şi industriale cum ar fi crearea „Credit Mobilier”, extinderea reţelei de cale ferată franceze, construcţia Canalului Suez.
215
Influenţa hiliasmului secular, în special al lui Lessing, cu filosofia luptei continue şi a religiei inimii (iar prin el, a lui Joachim de Fiore).
Lessing: „Dumnezeu a ţinut ascuns în mâna Sa dreaptă tot adevărul, iar în stânga doar dorinţa mereu nestăpânită de a găsi adevărul (chiar dacă legată de condiţia că va trebui mereu să păcătuiesc) şi mi-a spus Alege!. Ar trebui să aleg reverenţios mâna sa stângă şi să-I spun: Tată, dă-mi adevărul absolut. Adevărul absolut este doar pentru Tine? Dar, crezând în revelaţia care a dus rasa umană de la stadiile inferioare la cele superioare, omul va progresa până la stadiul în care nu va mai avea nevoie de credinţa în viaţa viitoare pentru a face bine, ci va face bine doar de dragul binelui, iar atunci va veni evanghelia eternă, a treia epocă a Duhului Sfânt!”
Francmasonii, care aşteptau răsăritul unei noi epoci şi răsturnarea stavilelor religiei, statului şi naţionalităţii, reprezentau idealul său.
Filosofia New Age
„Nu au existat mai multe doctrine filosofice care să merite acest nume, ci au existat stări generale ale omenirii, dar fenomenul unei ordini sociale aşezate a apărut doar de două ori în cursul civilizaţiei căreia noi îi aparţinem şi care formează un lanţ neîntrerupt care merge până în zilele noastre. Aceste două stări au fost Antichitatea şi Evul Mediu. Noua stare generală pe care o proclamăm în viitor va forma o treia zală în acest lanţ. Nu va fi identică cu predecesoarele sale, dar va avea unele analogii izbitoare cu ele în ceea ce priveşte ordinea şi unitatea. Va surveni după diverse crize care ne-au
216
disturbat vreme de trei secole. Într-un final va apărea ca o consecinţă a legii de dezvoltare a omenirii.”
„În opinia noastră, cauza răului trebuie căutată în lipsa de unitate a perspectivei sociale, iar remediul va consta în descoperirea acestei unităţi.”
„Trăim în ruinele Evului Mediu.”
„Locuim în mijlocul dărâmăturilor, dărâmăturile vii ale societăţii medievale care continuă să-şi plângă soarta.
„Nu trebuie să ne rezumăm doar la negarea Evului Mediu.”
„S-a crezut că soluţia problemei consta în a pune un minus înaintea tuturor termenilor formulei Evului Mediu, dar această soluţie bizară nu putea face altceva decât să hrănească anarhia.”
„Noi, care nu acceptăm nici Evul Mediu, nici constituţionalismul, sărim dincolo de limitele prezentului. Se apropie vremea când popoarele vor abandona steagurile liberalismului dezordonat şi lipsit de minte pentru a intra cu dragoste într-o stare de pace şi fericire, lăsând la o parte neîncrederea şi recunoscând că pe pământ poate exista o putere legitimă.”
Viziunea unitară a viitorului
„Doctrina pe care noi o proclamăm va pune stăpânire pe toate facultăţile omului, pe omul întreg, pentru a le da celor trei mari facultăţi un scop comun şi o direcţie armonioasă. Prin mijloacele lor, ştiinţele vor realiza un progres unitar spre cea mai rapidă dezvoltare; industria, reglementată în interesul tuturor, nu va mai avea aspectul înfricoşător al unei arene; iar artele, animate din nou de compasiune, ne vor prezenta sentimentele de entuziasm într-o viaţă comună, a cărei influenţă blândă se va simţi în cele mai secrete bucurii ale vieţii intime”
217
Se apropie vremea
„Ceasul este gata să bată ora la care, potrivit saint-simoniştilor, va avea loc transformarea lumii creştine, când toţi vor fi chemaţi şi toţi vor fi aleşi.”
Trecutul trebuie distrus
„Fericirea omenirii necesită ca munca de distrugere, pentru care s-a aplicat această metodă cu mare eficienţă, să fie dusă până la capăt.
Noua stare va fi finală
„Astăzi omenirea călătoreşte spre o stare finală care va fi scutită de alternativele lungi şi dureroase, iar sub această stare progresul se va desfăşura fără întreruperi, fără crize, într-un ritm continuu, regulat şi constant. Mărşăluim spre o lume unde religia şi filosofia, cultele şi artele frumoase, dogma şi ştiinţele nu vor mai fi în opoziţie.”
„Distrugerea vechii ordinii a lucrurilor a fost pe cât de mult posibilă, în absenţa unei revelaţii a noii ordini care îi va lua locul.”
Scopul: înfrăţirea universală
„Această succesiune continuă de grandoare şi declin aparente, numite în mod comun vicisitudinile omenirii, nu reprezintă altceva decât seria regulată de eforturi a omenirii pentru a atinge un scop final.
Scopul îl reprezintă înfrăţirea universală sau, cu alte cuvinte, asocierea tuturor oamenilor de pe faţa pământului în toate sferele relaţiilor lor.”
218
Creştinismul a eşuat
„Creştinismul, al cărui principiu şi forţă expansivă au fost de mult epuizate, a îmbrăţişat cu iubirea sa şi a sfinţit prin legea sa doar unul dintre modurile de existenţă umană, şi nu a reuşit să-şi impună regula sa acum neîndestulătoare decât peste o parte a omenirii”.
„Întreaga lume se mişcă către unitatea dintre doctrină şi acţiune. Aceasta este profesiunea noastră de credinţă generală. Aceasta este direcţia spre care ne îndreptăţeşte o examinare filosofică a trecutului. Până în ziua în care acest concept măreţ, născut din geniul stăpânului nostru, alături de dezvoltările generale, poate deveni obiectul direct ale eforturilor spiritului uman, toate progresele sociale trecute trebuie considerate ca fiind pregătitoare, toate încercările de organizare ca fiind parţiale şi ca iniţieri prealabile în cultul unităţii şi regimul ordinii asupra întregului glob, proprietatea teritorială a marii familii umane.”
Viitorul va fi religios
„Cu siguranţă nu pretindem a fi eroi pentru că vă facem cunoscute bazele unei noi religii. În acest secol indulgent, sau mai degrabă indiferent, după cum bine ştim, toate opiniile pot apărea fără pericol, mai ales când nu par să meargă dincolo de graniţele înguste ale unei şcoli filosofice. Dar noi ştim, de asemenea, că vorbim unor oameni care se consideră superiori pentru că sunt necredincioşi şi care zâmbesc dispreţuitor la toate ideile religioase, pe care le pun pe seama epocilor întunecate, pe seama a ceea ce ei numesc barbarismul Evului Mediu şi copilăriei omenirii. Nu ne este frică să înfruntăm acest zâmbet. Sarcasmul voltairian şi dispreţul arogant al materialismului modern pot alunga câţiva oameni ale căror inimi sunt dominate de sentimentalismul vag atât de răspândit
219
astăzi. Pot înspăimânta şi încurca acel tip de religiozitate individuală care caută în zadar forme de a se exprima pe sine însuşi, dar sunt neputincioase în a distruge convingerile adânci.
„Da, domnilor, am venit aici pentru a ne expune acestui sarcasm şi dispreţ. Deoarece, urmându-l pe Saint-Simon şi numele lui, am venit să proclamăm că omenirea are un viitor religios. Religia viitorului va fi mai măreaţă şi mai puternică decât toate cele din trecut. La fel ca şi cele care au precedat-o, va fi sinteza tuturor concepţiilor omenirii şi, mai mult, a tuturor modurilor de existenţă. Nu doar că va domina ordinea politică, dar ordinea politică va fi în totalitate o instituţie religioasă. Nimic nu va mai fi conceput în afara lui Dumnezeu şi nimic nu se va mai dezvolta în afara legii Lui. Să mai adăugăm că această religie va îmbrăţişa întreaga lume, deoarece legea lui Dumnezeu este universală.”
Ştiinţa şi religia
„Să adoptăm punctul de vedere religios, însă unul mai elevat şi mai cuprinzător decât oricare dintre cele pe care omenirea le-a avut deja. Câtă vreme ştiinţa îşi va păstra caracterul ateu, considerat fundamental pentru ea, ştiinţa nu va da expresie facultăţii omului de a cunoaşte succesiv şi progresiv legile prin care Dumnezeu guvernează lumea: pe scurt, planul providenţial. Niciuna dintre descoperirile pe care ateismul, atunci când este ameninţat, se bazează nu va putea scăpa de formula: Aşa se face Dumnezeu cunoscut.”
„Nu, domnilor, nu este destinul ştiinţei, aşa cum par să creadă mulţi, să fie duşmanul veşnic al religiei şi să restricţioneze constant domeniul religiei pentru ca într-o zi să o deposedeze cu totul. Dimpotrivă, ştiinţa este chemată să extindă şi să întărească în mod constant religia, din moment
220
ce fiecare avans al ştiinţei oferă omului o perspectivă mai amplă asupra lui Dumnezeu şi a planurilor sale pentru omenire.”
„Întrevedem o vreme, nu foarte îndepărtată, când ştiinţele, eliberate de influenţele dogmelor critice şi văzute într-o manieră mai largă şi mai generală decât sunt văzute astăzi, nu vor mai fi considerate a fi inamicele religiei, ci mai degrabă vor fi privite ca mijloace prin care oferă minţii umane accesul la cunoaşterea legilor prin care Dumnezeu guvernează lumea, la planul providenţial.”
Omagiul adus operei de distrugere a Revoluţiei
„Am arătat mai înainte că epocile critice pot fi împărţite în două perioade distincte: una reprezintă începutul acelor epoci în care societatea, unită de o credinţă entuziastă în doctrinele distrugerii, lucrează laolaltă pentru răsturnarea fostelor instituţii religioase şi sociale; cealaltă constă în intervalul care separă distrugerea de reconstrucţie, în care oamenii, dezgustaţi de trecut şi de incertitudinile viitorului, nu mai sunt uniţi de nicio credinţă sau proiect comun. Ceea ce am afirmat în legătură cu absenţa moralităţii în perioadele critice se referă numai la cea de-a doua perioadă, şi nu la prima sau la oamenii care se disting în ea şi care printr-un soi de inconsistenţă predică ura prin iubire; cer distrugerea în timp ce cred că construiesc; provoacă dezordine deoarece doresc ordine; pun bazele sclaviei pe altarul înălţat libertăţii. Domnilor, să-i admirăm pe aceşti oameni. Să-i compătimim doar pentru misiunea grea pe care au împlinit-o cu devotament şi iubire pentru omenire. Să-i compătimim pentru că s-au născut să iubească şi întreaga lor viaţă a fost dedicată urii. Dar să nu uităm că mila pe care ne-o inspiră ar trebui să fie o lecţie pentru noi. Ar trebui să ne mărească dorinţele şi să ne confirme speranţele pentru un viitor mai bun într-un viitor în
221
care oamenii capabili de iubire vor fi fără încetare capabili să-şi pună în aplicare iubirea lor.”
Oamenii trebuie să aibă credinţă
„Omenirii nu i-a lipsit niciodată credinţa. Nu va mai trebui să vă întrebaţi dacă omul are înclinaţia de a crede, cel puţin nu mai mult decât dacă v-aţi întreba dacă într-o zi el va renunţa la iubire. Mai degrabă, este o problemă de a şti asupra căror oameni şi idei îşi va îndrepta încrederea omul şi ce garanţii le va cere înainte de a li se abandona lor.”
Noul profet
„Nu vom ezita a spune că astăzi ceea ce nu este ateism este ignoranţă şi superstiţie. Dar dacă dorim să vindecăm această rană a omenirii, dacă dorim să renunţe la credinţele şi practicile pe care le considerăm a fi nedemne de ea, dacă dorim să renunţe la Biserica Evului Mediu, atunci trebuie să deschidem Biserica viitorului. Să fim pregătiţi, după cum a spus de Maistre, pentru o întâmplare extraordinară în ordinea divină spre care, după cum toţi trebuie să observe, ne îndreptăm într-un ritm accelerat. Să spunem împreună cu el că nu mai există religie pe pământ şi că omenirea nu poate rămâne în această situaţie. Dar noi, fiind mai norocoşi decât el, nu va mai trebui să aşteptăm omul de geniu despre care el profeţeşte şi care, potrivit lui, va dezvălui în curând omenirii afinitatea naturală dintre religie şi ştiinţă. Saint-Simon a apărut.”
Religia viitorului
„În timp ce proclamăm că religia este menită să-şi impună domnia asupra societăţii, negăm la fel de hotărât
222
că vreuna dintre instituţiile religioase din trecut ar trebui reînfiinţată. Ar fi ca şi cum am spune că îndreptăm societatea spre vechea stare de război sau sclavie. Proclamăm un nou stat moral şi politic. Acesta este la fel de bine religios, dar nou: pentru noi, religia, politica şi morala nu sunt altceva decât nume diferite pentru acelaşi lucru. Religia viitorului este chemată să-şi ocupe locul în ordinea politică; dar, pentru a fi exacţi, luată în totalitatea ei, instituţia politică a viitorului trebuie să fie religioasă.
Comentariul Părintelui Serafim Rose: Conform acestei filosofii, noua perspectivă asupra lumii trebuie să fie religioasă. Socialismul nu mai este suficient, ci trebuie să existe o sinteză politică-ştiinţă-religie. Astăzi observăm marele defect al marxismului nu este religios, iar omenirea trebuie să aibă parte de religie, după cum a observat Saint Simon. Acest Nou Creştinism reprezintă o încercare categorică de a completa procesul început în Evul Mediu: „îmbunătăţirea” creştinismului.
223
CURSUL 8
SENSUL REVOLUŢIEI
În continuare, pentru a avea un tablou complet al revoluţiei timpurilor noastre, ne vom îndrepta privirea către un număr de gânditori din secolul al XIX-lea care au fost numiţi „reacţionari”, adică oameni care erau împotriva revoluţiei. Văzând însă argumentele care se aduceau împotriva revoluţiei şi văzând cum o parte din ei erau influenţaţi totuşi de idei mai profunde, pe care le împărtăşeau cu revoluţionarii, vom avea o imagine mai amplă a adâncimii până la care merge această revoluţie.
După răsturnarea lui Napoleon, noua ordine europeană în 1815 a fost reacţiunea: Sfânta Alianţă. Monarhiile din Europa au fost restaurate şi a existat o reacţie categorică. Tendinţele revoluţionare erau descurajate şi chiar strivite.
Rusia a deţinut un rol primordial în toată această mişcare, până şi Ţarul Alexandru luând poziţie, chiar dacă tinereţea sa a fost influenţată puternic de masonerie. Mai târziu, după Congresul de la Viena, ţarul a început să-şi dea seama că revoluţia este o problemă serioasă, iar creştinismul reprezenta cu totul altceva decât ceea ce îşi închipuise el până atunci. O înrâurire deosebită asupra sa a avut Arhimandritul Fotie, cel care l-a convins că masonii doreau cu înflăcărare să distrugă imperiul rus, avertizându-l în acelaşi timp asupra tuturor acelor protestanţi care mişunau prin Rusia şi asupra Societăţii Biblice.
224
Când a izbucnit o revoluţie în Spania, în 1820, el s-a arătat dispus să trimită 100.000 de cazaci pentru a o înăbuşi. Celelalte puteri europene au decis că este prea riscant şi că ar fi mai bine să-i lase pe francezi să se ocupe. Iar francezii s-au ocupat şi au înăbuşit revolta. Dar din acel moment ţarul rus a devenit foarte conştient de responsabilitatea sa de a lupta contra revoluţiei, în special în interiorul Rusiei şi, acolo unde era posibil, în afara Rusiei. A existat o singură excepţie, şi anume în cazul revoluţiei greceşti contra turcilor, pe care Rusia a susţinut-o.
Mai târziu, în 1827-1828, când turcii ameninţau că vor cuceri din nou Grecia, Ţarul Nicolae, un monarh ultraconservator, a venit în ajutorul grecilor, deşi Metternich, marele om de stat, l-a avertizat că aceştia erau tot masoni şi rebeli, precum toţi ceilalţi. Dar ţarul a răspuns: „Oricum, sunt ortodocşi, iar noi venim în ajutorul regatelor ortodoxe”. Şi mulţumită în mare parte ţarilor ruşi, Grecia a devenit un regat şi astăzi este un stat independent, fără să fie stăpânită de turci.
Metternich
Principalul om politic al acestei perioade, în vestul Europei, a fost Metternich, ministrul de externe al Imperiului Habsburgic. El a fost purtătorul de cuvânt al mişcării conservatoare, deşi nu era atât de reacţionar pe cât se spunea. Există o scurtă descriere a filosofiei sale în aceste cărţi despre epoca postrevoluţionară.
La rândul lui, Metternich s-a născut în anii ‘70 ai secolului al XVIII-lea, în 1773, şi a murit în 1859.
A fost fiul unei familii de nobili catolici din Rhineland şi a fost martorul exceselor iacobine în tinereţe, adică al exceselor revoluţionare, la Strasbourg, „acolo unde i s-a întărit dispreţul pentru democraţiile de gloate, în acelaşi timp în care i s-a
225
consolidat credinţa în societatea europeană bazată pe civilizaţia latină, sfinţită de credinţa creştină şi împodobită de timp.” A crescut cu o mare evlavie faţă de tradiţie. Vechiul Regim a rodit în el cel mai capabil, dacă nu cel mai nobil, reprezentant al său. A fost un vlăstar minunat al unei epoci care este acum doar o amintire: un aristocrat cizelat şi politicos, imperturbabil, urban, liniştit, un patron al artelor, un diplomat de prim rang, un iubitor al frumosului, al ordinii şi tradiţiei, poate un pic cinic, dar mereu politicos şi fermecător… A intrat în diplomaţia austriacă şi şi-a făcut un nume prin intimidarea lui Napoleon, în zilele critice din 1813, după retragerea acestuia de la Moscova. După căderea Împăratului, el a domnit ca „prim ministru al Europei” până când Revoluţia de la 1848 l-a detronat.
Şi-a dat seama că trăia într-o epocă de tranziţie. Vechea ordine, care părea atât de consolidată şi sigură, se destrăma peste tot şi nimeni nu putea prezice ce-i va lua locul. Înainte să fie atins un nou echilibru, trebuia să treacă o perioadă de anarhie şi haos. Munca de-o viaţă a lui Metternich a fost aceea de a amâna colapsul cât de mult posibil şi de a menţine cu orice preţ stabilitatea în acele vremuri. Era pe deplin conştient cu privire la caracterul tranzitoriu al realizărilor sale, remarcând acru că şi-a petrecut viaţa proptind instituţii roase de viermi, că ar fi trebuit să se fi născut în 1700 sau în 1900, deoarece nu s-a potrivit niciodată în Europa revoluţionară a secolului al XIX-lea.
Ştia că „viitorul este al democraţiei şi naţionalismului, iar tot ceea ce era sfânt pentru el monarhia, Biserica, aristocraţia, tradiţia era condamnat. Însă datoria sa era de a rezista, de a se retrage, dacă este nevoie, până la ultima linie de apărare, înainte de a ceda.” Era împotriva „îngâmfaţilor”, adică a acelor revoluţionari care se ridicau mereu împotrivă, cu teoriile lor egotiste, conform cărora ei urmau să refacă societatea. Metternich a fost răsturnat în 1848 în noul val de revoluţii care a înghiţit întreaga Europă.
226
În această perioadă au existat trei importanţi filosofi conservatori: unul în Anglia, unul în Franţa, unul în Spania.
Edmund Burke
În Anglia, gânditorul despre care vorbim este Edmund Burke, unul dintre primii contestatari ai Revoluţiei Franceze, încă de la 1790, când a scris cartea sa de „Reflecţii”, un volum care i-a inspirat pe mulţi dintre aceşti neo-conservatori de azi.
În această carte, „Reflecţii despre Revoluţia Franceză”, el afirmă:
„Dar sunt distrugerile şi demolările cele care fac dovada capacităţilor cuiva? Gloata voastră (adică revoluţionarii notă P.S.R.) poate la fel de bine să facă cel puţin tot atât cât a înfăptuit şi Adunarea voastră. Cea mai superficială cunoaştere şi modul cel mai grosolan de a proceda sunt mai mult decât suficiente pentru a înfăptui această sarcină. Furia şi frenezia pot distruge într-o jumătate de ceas mai mult decât pot ridica, într-o sută de ani, prudenţa, capacitatea de a delibera şi prevederea (…) A conserva şi a reforma în acelaşi timp este însă cu totul altceva. Spiritul de inovaţie este, de regulă, rezultatul unui caracter egoist şi al unor concepţii limitate. Poporul care nu a privit niciodată înspre strămoşii lui nu-şi va ridica niciodată privirile înspre posteritate. Prin intermediul unei politici constituţionale, care lucrează după modelul naturii, noi primim, păstrăm şi transmitem modalitatea noastră de a guverna şi privilegiile noastre în acelaşi fel în care ne primim în proprietate şi vieţile noastre, în care le posedăm şi le transmitem mai departe. Instituţiile rezultate din acest mod de a acţiona, bunurile Fortunei şi darurile Providenţei ne sunt transmise şi le transmitem mai departe în acelaşi mod şi urmând aceeaşi ordine. Sistemul nostru politic este situat într-o justă corespondenţă şi simetrie cu ordinea lumii şi cu
227
modul de a exista caracteristic unui corp permanent, compus din părţi aflate în schimbare. De aceea, prin intervenţia acestei uluitoare înţelepciuni, care face posibilă contopirea misterioasă şi măreaţă a rasei umane, întregul, condiţionat temporal, nu este niciodată bătrân, între două vârste sau tânăr, ci mereu statornic şi neschimbător de-a lungul cursului variat al necontenitei decăderi, descompuneri, renaşteri şi înfloriri.
Astfel, într-un stat care urmează în acţiunile lui cursul naturii, noi nu suntem niciodată pe de-a întregul inediţi în ceea ce îmbunătăţim, după cum nu suntem niciodată demodaţi în ceea ce păstrăm (…) Dacă ar fi să definesc modelul unui om de stat în viziunea mea, atunci acesta ar fi alcătuit din îmbinarea dintre o dispoziţie naturală de a păstra şi talentul de a ameliora.”
Sunt, bineînţeles, cuvinte de bun simţ, îndreptate împotriva acelora care doresc noul de dragul noului şi care demonstrează că nu ştiu ce aduc pe lume. Iar atunci când aduc pe lume noul, ei dau peste cap întreaga societate. Însă el era, desigur, englez, iar ideea lui de conservatorism însemna prezervarea a ceeea ce noi avem. Iar ceea ce noi avem este monarhia britanică, care dezvoltase deja ideea de democraţie. În acele vremuri, erau un concept încă foarte conservator. Doar aristocraţii aveau dreptul de a vota, cu alte cuvinte clasele superioare. Parlamentul nu era deloc reprezentativ pentru întreaga populaţie, dar evolua treptat în acea direcţie. Mai mult, Burke era un anglican, o cădere chiar şi din catolicism, care este o cădere din ortodoxie. Iar de aici apare noua religie a anglicanismului. Toate acestea înseamnă că, deşi Burke este foarte conservator, nu există un principiu subiacent pe care să se bazeze. Aşa că este doar o chestiune de timp până când acest tip de conservatorism se transformă, aşa cum vedem astăzi, într-o formă foarte democratică şi deja utopică. Aşadar, acest conservatorism nu va avea o bătaie foarte lungă.
228
Donoso Cortes
În această perioadă, un pic mai târziu, apare un al doilea gânditor conservator, (Juan) Donoso Cortes, născut în 1809 şi decedat în 1853. Cred că a fost un prinţ, conte, oricum era cineva cu origine nobilă. A fost marchiz de Valdegamas. Nu este foarte cunoscut în Apus, deşi una dintre cărţile sale a fost tradusă în engleză. Cu toate acestea, el este cel mai filosofic dintre toţi apusenii care au vorbit despre revoluţie. Şi-a scris cea mai importantă carte, „Eseuri despre catolicism, liberalism şi socialism”, în 1852.
El este cel mai relevant autor în această privinţă, deoarece a sesizat că revoluţia nu este ceva lipsit de scop. Cu siguranţă, are un obiectiv care o împinge din spate. Ba chiar a afirmat că revoluţia este teologică, deoarece pentru a o defini ai nevoie de o teologie diferită.
În scrierile sale, l-a criticat în special pe cel mai mare anarhist al epocii sale, Proudhon, despre care vom vorbi în cursul următor. Aşa cum vom vedea, Proudhon a fost un gânditor foarte adânc, cu mult mai adânc decât mulţi revoluţionari. Cortes îl citează chiar pe Proudhon la începutul cărţii de care am amintit, în care vorbeşte „despre cum o mare problemă de teologie este mereu implicată în fiecare mare problemă politică”:
„În amintirile sale de revoluţionar, domnul Proudhon a scris aceste cuvinte remarcabile: Este surprinzător cum dăm mereu peste teologie în toate problemele noastre politice! Nu este nimic surprinzător aici, cu excepţia surprizei domnului Proudhon. Teologia, în măsura în care este ştiinţa lui Dumnezeu, reprezintă oceanul care conţine şi îmbrăţişează toate lucrurile.”
229
Toată această carte reprezintă o critică a liberalismului, dar în principal a socialismului, ca fiind curente îndreptate împotriva lui Dumnezeu. Liberalismul, de altfel, nici nu se bucură de un respect prea mare, deoarece este văzut ca un intermediar între socialism şi monarhie.
În timp ce Metternich îi numea pe aceşti revoluţionari „îngâmfaţi”, Donoso Cortes îi numea „adoratorii de sine”. Dar îi admira mai mult decât pe liberali deoarece aveau, cel puţin, dogmele lor. Te poţi lupta cu ei pe un front dogmatic. El a întrevăzut că sfârşitul influenţei religioase asupra politicii, cu alte cuvinte revoluţia atee, va produce în viitor cel mai mare şi mai distrugător despotism din istoria umanităţii. Într-unul dintre discursurile sale ţinute în parlamentul Spaniei, în 1852, a afirmat că sfârşitul revoluţiei este Antihristul, pe care îl putem vedea la orizont în secolul următor. Din acest punct de vedere, Cortes este un gânditor foarte profund. Vom da în continuare câteva citate generale despre liberali şi socialişti:
„Şcoala liberală se găseşte între două mări, socialismul şi catolicismul, ale căror valuri mereu în avans o vor înghiţi în cele din urmă… Nu poate recunoaşte suveranitatea constituită a poporului fără să devină democrată, socialistă şi atee, nici nu poate admite suveranitatea lui Dumnezeu fără să devină monarhică şi catolică.”
„Această şcoală este dominantă doar atunci când societatea este ameninţată cu disoluţia, iar momentul ei de autoritate este acela, atât de efemer şi fugar, în care lumea stă îndoindu-se între Barabas şi Iisus, şi ezită a alege între o afirmaţie dogmatică şi o negaţie supremă. Doar într-o asemenea epocă societatea permite să fie condusă de o şcoală care nici nu afirmă, nici nu neagă, ci face întotdeauna distincţii. Astfel de perioade de îndoială agonizantă nu pot dura foarte mult. Omul este născut pentru a acţiona şi se va pronunţa cu hotărâre fie
230
pentru Barabas, fie pentru Iisus şi va da la o parte tot ceea ce sofiştii au încercat să înfiinţeze.”
„Şcolile de gândire socialiste (prin care-i are în vedere pe Marx, Proudhon, Saint-Simon, Owen, Fourier şi toţi ceilalţi notă P.S.R.) au un mare avantaj faţă de şcolile liberale prin aceea că atacă toate problemele şi întrebările într-o manieră directă, dând întotdeauna o soluţie peremptorie şi decisivă. Forţa socialismului constă în aceea că este un sistem teologic, dar este distructiv pentru că este o teologie satanică.”
„Şcolile de gândire socialiste, din moment ce sunt teologice, le vor învinge pe cele liberale deoarece ultimele sunt antiteologice şi sceptice. Însă, în cele din urmă, din cauza elementului satanic, vor fi cucerite de catolicism care este în acelaşi timp teologic şi divin. Reflexele socialiste par să fie de acord cu afirmaţiile noastre, din moment ce urăsc catolicismul, şi doar dispreţuiesc liberalismul.”
Istoria pare să-i fi dat dreptate, deoarece într-adevăr comunismul a acaparat lumea, iar democraţia a devenit din ce în ce mai radicală şi din ce în ce mai utopică, pentru a concura cu socialismul. Tot el afirmă:
„Catolicii afirmă că răul provine de la om şi eliberarea de la Dumnezeu. Socialiştii afirmă că răul vine de la societate şi eliberarea de la om. Cele două afirmaţii ale catolicilor sunt de bun simţ şi naturale, şi anume că omul este om şi face lucruri umane, iar Dumnezeu este Dumnezeu şi face lucruri divine. Cele două afirmaţii ale socialismului susţin că omul înţelege şi execută planurile lui Dumnezeu, în timp ce societatea face acte specifice omului. În cazul acesta, ce câştigă raţiunea umană când respinge catolicismul în favoarea socialismului? Nu refuză oare să primească ceea ce este evident şi tainic, pentru a primi la schimb ceea ce este tainic şi absurd?”
231
Raţionamentele sale sunt foarte tăioase. A avut de asemenea şi nişte gânduri despre Rusia. Se temea foarte tare de pericolul rusesc. Credea că Rusia va cuceri Occidentul, iar după ce se va întâmpla asta, va bea la rândul ei din otrava revoluţiei şi va muri la fel ca Europa.
De Maistre
Vom vedea ce credea următorul gânditor despre Rusia. Poate că Joseph de Maistre este cel mai cunoscut dintre conservatorii radicali, adevăraţii reacţionari. Nu a fost francez, ci sardinian, deşi vorbea franceza. Pe atunci Sardinia era un regat de limbă franceză. A fost ambasador al Sardiniei la St. Petersburg, în timpul şi după domnia lui Napoleon.
S-a născut în 1753 şi a murit în 1821. Este apologetul dreptului divin al regilor, conform tradiţiei răspândite în secolul al XVIII-lea. Chiar s-a simţit stânjenit că volumul său despre dreptul divin al regilor a fost publicat fără cunoştinţa sa. Îl scrisese cu câţiva ani înainte să fie publicat fix în momentul în care regele Bourboun restaurat, Louis al XVIII-lea, a acceptat constituţia. Din acest motiv, regele credea că De Maistre este împotriva lui. Într-un final, a acceptat şi a făcut compromisuri, desigur, dar a expus principiul dreptului divin. În opinia sa, scopul filosofiei sale şi al filosofiei conservatoare este de a ucide definitiv întregul spirit al secolului al XVIII-lea. Este foarte tranşant. Nu doreşte niciun fel de compromis cu Voltaire, Rousseau şi Revoluţia. Nimic. Răspunsul care trebuie dat Revoluţiei, afirmă De Maistre, este Papa şi călăul.
În fapt, are o pagină întreagă într-una din cărţile sale în care îl elogiază pe călău, care cu securea într-o mână ajunge noaptea acasă la soţia sa, având conştiinţa curată deoarece şi-a făcut datoria faţă de societate.
232
Totuşi, în fond, el este foarte raţionalist, doar că punctul său de plecare (spre deosebire de revoluţionari) este diferit. El porneşte de la catolicismul absolut. Este mai degrabă un filosof rece, dar foarte perspicace, cu o gândire foarte limpede. Îşi dă seama că ceilalţi raţionalişti, sau raţionaliştii atei, încep fără Dumnezeu şi sfârşesc în absurditate. A scris o carte despre Dumnezeu în societate, care a apărut în timpul domniei lui Napoleon. Voi cita mai departe câteva pasaje din ea:
„Una din cele mai grave erori ale unui secol care le-a îmbrăţişat pe toate (observaţi cum imediat îşi îndreaptă atenţia spre secolul al XVIII-lea notă P.S.R.) a fost de a crede că o constituţie politică poate fi scrisă şi creată apriori, în timp ce raţiunea şi experienţa susţin că o constituţie reprezintă o lucrare divină şi că tocmai cele mai fundamentale şi esenţiale elemente constituţionale dintre legile unui popor sunt acelea care nu pot fi
scrise.
Acest citat merge foarte în adâncime, deoarece aceste ţări europene aveau un guvern legitim şi propriile lor tradiţii. Un monarh absolut nu este, desigur, absolut, deoarece are în permanenţă limitări, în primul rând din partea Bisericii, apoi din partea nobililor, apoi din partea supuşilor. Niciun monarh absolut nu a fost vreodată tipul de despot absolut, cu excepţia despoţilor revoluţionari care nu au găsit niciun fel de tradiţie care să-i oprească. Apoi, desigur că o constituţie nu este bucată de hârtie. Este ceva ce vine din experienţa unui întreg popor, care se bazează în bună măsură pe religie.
Mai departe, De Maistre afirmă:
„Aşadar, toate ne conduc înapoi spre această regulă generală: omul nu poate face o constituţie şi nicio constituţie legitimă nu poate fi scrisă. Corpul legilor fundamentale care
233
trebuie să constituie societatea civilă şi religioasă nu au fost şi nu vor fi niciodată scrise. Acest lucru nu poate fi făcut decât atunci când societatea este deja constituită, dar cu toate acestea este imposibil de precizat sau de explicat în scris în anumite articole individuale; însă întotdeauna aceste declaraţii sunt cauza unor foarte mari rele şi întotdeauna îi costă pe oameni mai mult decât fac.”
Din acest punct de vedere, De Maistre este foarte înţelept. Aceşti oameni care cred că vor putea dintr-odată să pună pe hârtie bazele unei noi organizări statale sfârşesc prin crearea despotismului, fiind nevoiţi să revizuiască constituţia, pentru ca în final să o abolească şi să întroneze un monarh de felul lui Napoleon.
La De Maistre, cel mai fanatic gânditor antirevoluţionar, observăm ceva interesant. Deoarece era atât de antirevoluţionar şi, în acelaşi timp, foarte raţionalist, el a ajuns la concluzii care nu se regăseau în filosofia europeană de până la el. A văzut că revoluţia reprezintă o mişcare foarte puternică şi s-a gândit că trebuie să-i fie opus ceva la fel de puternic. Din acest motiv a devenit un apologet al Papei. Ba chiar a spus: „Fără papă, nu există creştinism.” Mai mult, a afirmat „Papa în sine însuşi este creştinismul”, de parcă Papa ar reprezenta întregul creştinism.
Aşadar, această poziţie a sa anti-tradiţională, fiind ameninţată de revoluţie, l-a condus la un nou tip de absolutism raţionalist: absolutismul Papei. În fapt, el a fost unul dintre principalii gânditori ale căror idei au condus la doctrina infailibilităţii papale, proclamată în 1870, o mişcare inovatoare, care nu mai existase până atunci la catolici. Atunci s-a afirmat că vine din trecut. Doar împotriva Revoluţiei a trebuit proclamată ca ceva nou. Cu alte cuvinte, Papa însuşi este singura pavăză vizibilă care ne va proteja de Revoluţie.
234
Este o carte destul de lungă; eu am ediţia franceză a cărţii despre Papă scrisă de De Maistre. Vorbeşte aici despre multe alte lucruri, inclusiv despre Biserica Rusă şi vom vedea ce spune în această privinţă. Ce este cert este că această carte reprezintă unul dintre documentele de frunte ale aşa-zisului „ultramontanism”, adică doctrina infailibilităţii absolute a Papei. Totuşi, este ceva nou chiar şi pentru tradiţia catolică. Este ceva absolut exterior care se poate opune Revoluţiei, iar motivul care l-a determinat să gândească aşa ceva era faptul că tradiţia catolică se stingea, iar el credea că un fel de monarh absolut ar putea-o salva. Este ceva foarte logic. Vom vedea mai încolo ce va avea de spus Dostoievski despre acest subiect.
Cartea sa despre Papă a fost concepută ca un răspuns la o altă carte apărută în aceeaşi perioadă, în 1816, şi scrisă de către ministrul rus, Sturdza, în care acesta declara spre marea supărare a lui De Maistre că Biserica Catolică este schismatică şi doar Biserica Ortodoxă era adevărata Biserică a lui Hristos. Motivul pentru care De Maistre a fost atât de supărat a fost acela că pentru el catolicismul reprezenta singura pavăză contra Revoluţiei. Iar aceşti ruşi, această ţară barbară, îndrăzneau să spună că ei sunt Biserica Una. A descris Rusia ca o ţară care trăieşte într-o lene permanentă, dar care se trezeşte când şi când, doar pentru a arunca vreo blasfemie contra Papei. I-a acuzat pe ruşi că au ratat întreaga dezvoltare a civilizaţiei apusene, fără să vadă însă că toată această dezvoltare este ceea ce a dus la Revoluţie. Însă el nu a putut sesiza acest lucru deoarece a mers cu originea ideilor numai până la Renaştere. Evul Mediu nu suferă de nicio problemă, ba chiar este piscul civilizaţiei, după el. În opinia lui De Maistre, singurul lucru important care lipseşte în Rusia este idea universalismului, reprezentată de Papă. Vom vedea ce are de spus şi încă ceva foarte profund dostoievski tocmai despre acest universalism.
235
Ţarul Nicolae I
În continuare vom discuta despre o cu totul altă perspectivă, şi anume problema tradiţionalismului, a mişcării anti-revoluţionare din Rusia. Vom începe cu Ţarul Nicolae I, iar mai apoi vom face nişte comentarii mai generale despre tradiţia anti-revoluţionară din Rusia.
Aşa cum am spus deja în lecţia precedentă, Nicolae I a fost un monarh exemplar, în cea mai pură tradiţie a absolutismului rusesc. Nu exista nici constituţie, nici parlament. Regele domnea deasupra tuturor, Ţarul domnea deasupra tuturor. Nicolae era familiarizat cu Revoluţia. A mers să-l vadă pe Owen şi experimentul lui pentru că era foarte interesat în a îmbunătăţi condiţia supuşilor săi. În timpul domniei sale, Revoluţia Industrială abia începea să pătrundă în Rusia, deşi avea un impact mult mai redus decât în Apus. Ţarul studiase cu atenţie Revoluţia şi studiase faptele lui Ludovic al XVI-lea, aşa că avea o înţelegere mai complexă asupra a ceea ce urma să întreprindă.
Vom cita câteva dintre afirmaţiile care apar în cartea lui Nicholas Talberg, care a fost profesor la Jordanville.
Odată ajunşi cu istoria noastră la Rusia, vom observa ceva foarte diferit. Toţi gânditorii apuseni, toţi foarte limpezi, aparţin fie tradiţiei catolice, fie celei anglicane. Văd dincolo de Revoluţie destul de clar, dar aparţin în continuare tradiţiei occidentale, care este mai degrabă raţionalistă. Le lipseşte un fel de rădăcină mai adâncă în tradiţie. Iar la ceilalţi, chiar şi la acest istoric (Talberg) care a murit nu cu mulţi ani în urmă, se poate observa în ceea ce scrie că este puternic înrădăcinat în tradiţia ortodoxă. Din acest motiv, concluziile sale nu sunt doar concluziile cuiva care a reflectat serios asupra problemei, ci sunt concluziile cuiva care simte ce este tradiţia religioasă, religia ortodoxă şi tradiţia politică.
236
Majoritatea afirmaţiilor citate de el provin de la contemporanii lui Nicolae I, care, la rândul său, atunci când scrie, se poate observa cât de conservator era. Şi asta nu doar în gândirea sa, ci şi în viaţa particulară; tot sufletul său era orientat astfel. Încă mai există astfel de ruşi.
„Pentru Împăratul Nicolae I, de la primele ore ale domniei sale, a început să se manifeste zelul de a opune cu fermitate Rusia acelor nenorociri înfricoşătoare care o ameninţau din cauza superficialităţii criminale a aşa-zişilor decembrişti. Această luptă entuziastă a ţarului a luat sfârşit 30 de ani mai târziu în Războiul Crimeei (când şi-a apărat patria în faţa duşmanilor din exterior care ameninţau Rusia), atunci când a şi murit.”
Nicolae I a fost mai înainte de orice un om principial şi cu simţul datoriei. „Împăratul Nicolae era cu totul pătruns de conştiinţa datoriei. În timpul războiului pentru apărarea patriei (în timpul invaziei napoleoniene), pe când avea 16 ani, era foarte nerăbdător să meargă în armată.”
„Mi-e ruşine”, spunea el, „să stau degeaba, ca o fiinţă inutilă pe faţa pământului, nici măcar capabil să mor cu o moarte curajoasă.”
„Cu şase ani înainte de a urca pe tron, a fost îngrozitor de tulburat, până la punctul de a izbucni în lacrimi, când Împăratul Alexandru (fratele său mai mare) i-a mărturisit intenţia sa de a părăsi tronul şi de a-i ceda împărăţia lui Nicolae (cu toate că mai exista un frate mai mare decât el, Constantin notă P.S.R.) ca urmare a faptului că fratele lor Constantin nu dorea să fie rege”.
Nicolae avea să scrie mai târziu în jurnal despre discuţia avută cu ţarul: „Conversaţia s-a încheiat, dar eu şi soţia mea eram într-o stare care ar putea fi comparată cu senzaţia pe care o are cineva care merge liniştit pe un drum plăcut, mărginit de jur împrejur de flori, înconjurat de cele mai frumoase privelişti,
237
când dintr-odată se deschide un hău sub picioarele lui, spre care este tras de o putere inexorabilă şi care nu-l lasă nici să se dea la o parte, nici să se întoarcă.”
De la bun început acesta a fost sentimentul pe care l-a încercat când a aflat că va deveni ţar. Şi simţea că este o povară uriaşă, iar el nu dorea să fie ţar. Puteţi vedea deosebirea imediat: revoluţionarii se luptau să-i îndepărteze pe toţi pentru ca ei singuri să stea în frunte; pe de altă parte, avem acest guvernământ, bazat pe autoritatea ereditară cel care nu doreşte împărăţia o primeşte şi trebuie să conducă. Dar vedem deja că există o şansă mult mai mare ca în condiţiile acestea poporul să aibă parte de un conducător drept.
Domnia sa a început cu revolta decembriştilor, un grup de ofiţeri infectat de idei revoluţionare.
Astfel le-a vorbit ofiţerilor seniori ai gărzii imperiale strânşi de el în dimineaţa zilei de 14 decembrie când revolta a devenit publică:
„Sunt liniştit pentru că am conştiinţa curată. Domnilor, ştiţi că nu am dorit coroana. Cred că nu am nici experienţa, nici abilităţile necesare pentru a purta o asemenea povară grea, dar, din moment ce Domnul mi-a încredinţat-o, şi aceasta este şi dorinţa fraţilor mei, ca şi legea fundamentală a pământului, sunt hotărât să o apăr şi nimeni din întreaga lume nu o poate smulge din mâinile mele. Ştiu care îmi sunt obligaţiile şi voi fi în stare să le împlinesc. Ţarul rus, în caz de nenorocire, trebuie să moară cu sabia în mână. Dar, oricum ar sta lucrurile, fără să întrevăd prin ce mijloace vom fi capabili să ieşim din această criză, vi-l încredinţez pe fiul meu în grija voastră.”
În timpul rebeliunii decembriste, care nu a avut caracterul sângeros al Revoluţiei Franceze era vorba doar
238
de un grup de ofiţeri care au cerut o constituţie şi au fost repede dispersaţi prin determinarea ţarului el a mers chiar în mijlocul nemulţumiţilor, în fruntea trupelor sale. Din câte îmi aduc aminte, cei cinci lideri ai revoluţiei au fost spânzuraţi, iar restul au fost trimişi în surghiun. Rugat să aibă milă de ei, Nicolae a răspuns: „Legea îmi porunceşte să-i pedepsesc şi nu voi apela la dreptul de clemenţă care îmi aparţine. Rămân neclintit în hotărârea mea. Sunt obligat să dau această lecţie Rusiei şi Europei”.
Studiind în tinereţea sa istoria, Nicolae a fost în special interesat de Revoluţia Franceză. La acel moment a afirmat: „Regele Ludovic al XVI-lea nu şi-a înţeles obligaţiile, iar din acest motiv a fost pedepsit. A fi milos nu înseamnă a fi sclav. Suveranul nu are dreptul de a-i ierta pe duşmanii statului.” În 1825 decembriştii erau duşmanii şi împăratul i-a pedepsit. „În acelaşi timp în care menţinea un regim strict, suveranul a manifestat o mare grijă pentru aceşti rebeli, de care era legat prin legile generale privind deţinuţii.”
Observăm şi în acest caz o nouă diferenţă care deosebea regimul ţarului nu doar de revoluţionarii care îi omoară pe oameni fără niciun fel de milă, dar şi de liberali.
„A scris de mână o notă pentru a-i fi înmânată comandantului de la închisoarea Petru şi Pavel:
Deţinutul Rileiev ar trebui pus în închisoarea Alexeievski, dar mâinile sale nu ar trebui legate. Trebuie să primească hârtie de scris şi orice îmi va scrie va trebui să-mi fie adus zilnic. Deţinutul Karhovski trebuie să aibă condiţii mai bune decât restul celor închişi. Trebuie să primească ceai şi tot ceea ce îşi mai doreşte. Voi plăti din banii mei întreţinerea lui. Batenkov trebuie să aibă un regim de detenţie cât mai uşor posibil deoarece este bolnav şi rănit. Serghei Muraviev trebuie ţinut sub un arest strict, conform
239
hotărârii dumneavoastră; e bolnav şi slăbit. Va primi tot ceea ce are nevoie. Un doctor îl va examina în fiecare zi, iar rănile sale trebuiesc îngrijite.
Apoi, toţi cei arestaţi şi deţinuţii au primit din ordinul ţarului mâncare mai bună, tutun, cărţi religioase, iar un preot a primit încuviinţarea să vină să aibă discuţii duhovniceşti cu ei. Nu le era interzis să corespondeze cu rudele, însă, desigur, doar prin intermediul comandantului. Cu alte cuvinte, acesta le citea scrisorile.
În noaptea de 19 decembrie, Ţarul i-a trimis soţiei unuia dintre aceşti revoluţionari, Rileiev, 2.000 de ruble şi o scrisoare încurajatoare din partea soţului ei. La rândul său, femeia i-a scris soţului său închis:
Prietenul meu, nu ştiu cum să-ţi descriu în cuvinte mila nemăsurată a împăratului nostru. În urmă cu trei zile, ţarul mi-a trimis scrisoarea ta şi, imediat după, 2.000 de ruble. Învaţă-mă cum să-i mulţumesc părintelui patriei.
După ce vinovaţii au fost condamnaţi, în mai puţin de un an Ţarul Nicolae le-a redus pedepsele. Principala cale prin care îşi exercita mila era prin decrete secrete. Împlinirea acestora i-a încredinţat-o agentului său, generalul Leparski:
Mergi împreună cu comandantul la Nerchinsk (Siberia) şi uşurează-le situaţia celor de acolo. Ai sprijinul meu total pentru acest lucru. Ştiu că vei fi în stare să armonizezi datoria serviciului (adică, faptul că sunt deţinuţi notă P.S.R.) cu milosârdia creştină.”
Leparski a îndeplinit întocmai hotărârile suveranului său, iar prin această acţiune şi-a câştigat dragostea decembriştilor şi a consoartelor lor. Deţinuţii şi soţiile lor au pus toate lucrurile bune făcute de Leparski pe seama inimii sale bune, fără să-şi dea seama că acesta nu făcea cu mare bucurie altceva decât ceea ce i se poruncise de către suveranul său!
240
Observăm aici duhul milei creştine, complet străin de comunism, socialism, liberalism şi chiar de ceea ce făceau monarhii obişnuiţi din Apus.
Există câteva întâmplări în viaţa Ţarului Nicolae I care arată o atitudine deosebită faţă de întregul proces de guvernare. Avea o abordare diferită faţă de regii obişnuiţi în relaţia cu supuşii. Un astfel de eveniment s-a petrecut în 1849, „în timpul unei parade desfăşurate în luna mai, la care au fost prezenţi peste 60.000 de soldaţi şi mulţi spectatori. În timpul marşului ceremonial, în timp ce trecea batalionul al doilea al legiunii Yegerski (Ţarul era, desigur, acolo pregătit să-i salute pe soldaţi notă P.S.R.), al cărei comandant era (prinţul) Lvov, Ţarul, cu vocea sa inimitabilă, care era destul de puternică, a poruncit: Să se oprească parada!. Întregul regiment s-a oprit înmărmurit. Printr-un semn al mâinii, suveranul a oprit muzica, l-a chemat pe Lvov în afara grupului de soldaţi şi i-a spus: Lvov, din cauza unei greşeli regretabile, ai suferit pe nedrept, tu fiind complet nevinovat”.
Acesta fusese acuzat că luase parte la conjuraţia în care a fost implicat şi Dostoievski: un grup de oameni care îl studiau pe Fourier şi discutau despre răsturnarea statului. Printr-o eroare, Lvov a fost confundat cu altcineva de către ţar. Iar aici, în faţa a 60.000 de soldaţi şi a sute de mii de spectatori, ţarul Nicolae I şi-a cerut iertare:
„Îţi cer iertare în faţa soldaţilor şi a oamenilor. Pentru numele lui Dumnezeu, uită tot ce ţi s-a întâmplat şi ia-mă în braţe. O dată cu aceste cuvinte, suveranul a descălecat şi l-a sărutat cu putere de trei ori pe Lvov. Pupându-i mâna împăratului, Lvov s-a întors fericit la locul său. La comanda Ţarului, marşul s-a reluat.
În acel moment cei care au văzut ce se întâmplase şi au auzit vocea suveranului au simţit în inimile lor ceva ce nu poate fi numit exaltare. Era ceva dincolo de acest sentiment. Sângele
241
s-a oprit a mai curge în vene”, văzându-l pe suveranul întregii Rusii oprindu-se şi cerându-şi iertare de la un simplu ofiţer.
Vedem şi cu altă ocazie aceeaşi atitudine. O femeie, al cărei soţ a fost închis tot din cauza unui complot revoluţionar, l-a oprit pe suveran când inspecta nişte instituţii. El i-a permis să se apropie şi să-i înmâneze o petiţie din care a început să citească. Era o cerere prin care îi solicita să aibă milă de soţul ei care luase parte la revolta poloneză şi care, din acest motiv, fusese trimis în Siberia.
Apropo, cei care erau trimişi în Siberia beneficiau de un regim foarte relaxat. Aveau propriile case, erau bine hrăniţi, plus toate celelalte facilităţi.
„Suveranul a ascultat cu atenţie, iar femeia plângea. După ce a citit petiţia, ţarul i-a dat-o înapoi şi i-a spus tăios: nu-i pot oferi soţului tău nici iertarea, nici o pedeapsă mai uşoară. După care i-a strigat vizitiului să meargă mai departe. Când s-au întors, împăratul s-a retras în biroul său. Imediat după întoarcerea sa, l-a chemat pe un ofiţer, Bibikov, să vină la el cu un raport. La intrarea în birou exista o uşă dublă. După ce a trecut de prima uşă, intenţionând să o deschidă pe a doua, Bibikov s-a dat un pas înapoi, stupefiat. În micul coridor dintre cele două uşi stătea suveranul şi tremura, plângând în hohote. Din ochi îi curgeau lacrimi mari. Ce s-a întâmplat cu domnia voastră, maiestate?, a murmurat Bibikov.
Oh, Bibikov, dacă ai şti cât de greu este să nu poţi să ierţi! Nu-l pot ierta acum pe acest om, pentru că ar fi o dovadă de slăbiciune, dar vino la mine peste ceva timp cu un alt raport despre acest revoluţionar.”
Se poate observa cum ţarul se folosea de stricteţea absolută, şi asta deoarece el ştia că slăbiciunea conduce la răsturnarea guvernului. Revoluţionarii tocmai din asta se hrănesc, adică
242
din liberalismul care pătrunde în state şi îi face pe guvernanţi să spună: „Ei bine, noi credem aceleaşi lucruri ca şi voi. Aproape aceleaşi lucruri. Lucrăm spre îndeplinirea aceluiaşi obiectiv, aşa că vă vom ierta şi totul va fi bine.”
În locul acestei atitudini, ţarul Nicolae a preferat să fie în acelaşi timp foarte strict şi foarte iertător. Când condiţiile erau de aşa natură încât mila sa să nu treacă drept o slăbiciune faţă de revoluţionari iar în felul acesta mişcarea revoluţionară să ia amploare atunci el era extrem de milos. Se poate vedea că inima sa compătimea pentru aceşti oameni, însă simţul datoriei nu-i dădea voie să facă ceea ce ar fi fost spre paguba întregului popor.
Atitudinea sa faţă de popor este diferită faţă de ce se întâmplă în Apus, acolo unde reprezentanţii poporului au o relaţie cu totul rece cu subiecţii şi cetăţenii. Chiar şi în cazul regilor apuseni care guvernează oameni cu tot felul de credinţe diferite, nu există o căldură specială. Poate că în unele monarhii occidentale mai există acest sentiment, însă el se pierde rapid.
Domnia lui Nicolae I „a fost ceva foarte asemănător unei familii. Era ceva foarte patriarhal. Ţarul avea o relaţie foarte paternală cu supuşii săi. Fiind foarte sever şi ameninţător cu duşmanii împărăţiei, era în acelaşi timp milos şi plin de dragoste pentru supuşii săi buni şi credincioşi. În mesajele sale către popor şi soldaţi el se referea adesea la ei cu formula copiii mei.”
Odată, pe când călătorea, a dorit să li se adreseze cu predilecţie anumitor trupe.
„A venit la corturile unde stăteau aceştia şi le-a poruncit: Trupele mele, copiii mei, veniţi la mine, fiecare, exact cum sunteţi îmbrăcaţi. Acest ordin a fost îndeplinit întocmai: unii au venit în uniformele lor, alţii în paltoane, restul în izmene. Mulţi dintre ei s-au aliniat în jurul suveranului şi ţareviciului.
Dar Zaboga unde este? a întrebat ţarul.
243
Acesta era un subofiţer care se distinsese recent.
Aici sunt, maiestatea voastră!, s-a auzit peste capul suveranului vocea puternică a lui Zaboga, care, doar în izmene, se căţărase într-un copac pentru a-l vedea mai bine pe ţar. Împăratul i-a cerut să coboare. Şi, când aproape că a căzut la pământ din copac, iar apoi s-a ridicat, împăratul l-a sărutat pe frunte şi i-a spus:
Du-le asta tuturor camarazilor tăi pentru curajul lor.
Philipson, comandantul cartierului general, care era de faţă a afirmat: Această scenă, atât de sinceră şi spontană, a produs asupra trupelor o impresie mult mai profundă decât orice discurs elocvent pe care l-ar fi putut susţine.”
Sub vechiul sistem de guvernare era, desigur, posibil, să existe o astfel de relaţie umană între rege şi supuşii săi. Bineînţeles că principalul ingredient în această relaţie spirituală era credinţa ortodoxă. Iată în continuare ce nota ţarul în jurnalul său pe 14 martie, ziua în care a trebuit să-i înfrunte pe decembrişti.
„Rămas singur, m-am întrebat ce să fac şi, după ce mi-am făcut cruce, m-am lăsat în mâinile lui Dumnezeu, aşa că m-am decis să merg acolo unde este pericolul cel mai mare.” Mai târziu a recunoscut că, în acel moment, în afară de această hotărâre nu avea niciun alt plan de acţiune, decât să se încreadă în Dumnezeu.
Altădată, în timp ce călătorea, a căzut de pe cal şi şi-a dislocat umărul, în timp ce rămăsese doar cu una dintre ordonanţe. „Cred că mi-am rupt umărul. E bine. Asta înseamnă că Dumnezeu mă trezeşte. Nu trebuie să-ţi faci niciun fel de planuri fără să nu-I ceri Lui ajutorul mai întâi.”
Când un rege gândeşte astfel, asta arată că autoritatea sa nu este absolută. Teoretic, autoritatea sa este absolută, dar deasupra sa Îl pune pe Dumnezeu.
244
În ceea ce-l priveşte pe urmaşul său la tron, Alexandru, cel care va deveni Alexandru al II-lea, el afirma:
„Vorbeam despre Sasha (Alexandru) şi ne gândeam amândoi că arată o mare slăbiciune de caracter şi se lasă foarte uşor pradă distracţiilor. Sper mereu că va depăşi această stare pe măsură ce creşte, astfel încât, dat fiind caracterul său foarte bun, ne putem aştepta la foarte multe de la el. Dar fără tăria de caracter va eşua, deoarece munca sa de împărat nu va fi mai uşoară decât a mea. Ce mă salvează pe mine? Bineînţeles că nu talentele mele. Eu sunt un om simplu, dar nădejdea în Dumnezeu şi hotărârea fermă de a acţiona sunt tot ceea ce am.”
La sărbătoarea celor 25 de ani de domnie ai săi, când oamenii l-au înconjurat şi îl slăveau, fiica sa a venit la el şi i-a spus: „Nu eşti fericit acum, tată? Nu eşti mulţumit de tine însuţi?” Iar el i-a răspuns: „De mine?” Şi arătând cu mâna spre ceruri, a spus: „Eu nu fac decât să sparg lemne”. Prin comparaţie, tocmai aceasta este ceea ce ne caracterizează în special pe noi americanii: satisfacţia faţă de noi înşine. Ţarul nici măcar nu avea aşa ceva. Era conştient că slujea pentru altceva.
Iată comentariile despre Nicolae I ale unui scriitor spaniol din anii ‘50 ai secolului al XIX-lea, un anume Vidal.
„În general, nu este de mirare că problema orientală (ceea ce îi frământa la acea vreme pe diplomaţii europeni, şi anume problema Turciei notă P.S.R.) nu poate fi rezolvată de aceia care adesea se lasă orbiţi de teoriile şubrede ale aşa numiţilor reprezentanţi guvernamentali. Dacă, însă, ne uităm cu puţină atenţie şi lipsă de pătimire la caracterul diplomaţiei ruse, vom vedea imediat o diferenţă enormă, care a fost dintotdeauna prezentă, între, pe de o parte, abilitatea guvernului rus şi, pe de altă parte, paradoxurile guvernului nostru popular
245
reprezentativ. Intrigile şi banii sunt agenţii care, mai mult decât orice altceva, influenţează guvernele noastre”.
Ştim, de pildă, că în acea epocă Anglia, Franţa şi toate celelalte ţări erau foarte ocupate să-şi trimită agenţi, să facă achiziţii şi toate celelalte acţiuni comerciale, gândindu-se doar la interesele lor naţionale înguste, rupând tratate ca şi cum ar fi fost nişte bucăţi de hârtie, dacă puteau să scape nepedepsite.
„Din cauza faptului că peste tot şi întotdeauna vedem, cu puţin excepţii, nişte nulităţi în posturile cele mai înalte ale administraţiei, în fruntea armatei, în corpurile diplomatice şi chiar în profesoratul din universităţi. Guvernul rus nu urmează aceste modele foarte precare. În administraţia lor intră doar cei mai buni oameni, fără să se acorde atenţie opiniilor politice particulare, originii lor ş.a.m.d. Pe scurt, guvernul rus a urmat întotdeauna această practică, în timp ce reprezentanţii noştrii nu ştiu nimic despre asta…”
„După ce s-a luptat cu Islamul atât de multe secole, Europa creştină îi sare în ajutor şi îl ia sub oblăduirea sa tocmai când era pe punctul de a se destrăma. Sub pretextul impunerii unei bariere în calea despotismului, îşi ascute sabia pentru apărarea unui alt despotism.”
Autorul se referă aici, bineînţeles, la faptul că puterile apusene au sprijinit Imperiul otoman sub pretextul că Ţarul este marele pericol, când în fapt ele încercau să-şi extindă puterea.
S-a întâmplat chiar ca în timpul Războiului din Crimeea Ţarul să fie binevoitor şi să ia partea ortodocşilor din Balcani şi a grecilor, ştiind că englezii şi francezii se vor opune doar pentru a-i sta Rusiei împotrivă. Nicolae conta pe împăratul Austriei, care îi era, cred, văr şi care îi garantase că va fi de partea lui. Dar Habsburgii au descoperit că era mai bine din
246
punct de vedere diplomatic să fie de partea apusenilor, aşa că şi-au încălcat înţelegerea. Ţarul i-a scris Împăratului Austriei, spunându-i: „Nu-mi spune că vei lupta sub semiluna turcească. E de ajuns că-i văd pe barbarii de englezi şi francezi făcând-o, însă tu, vărul meu, se presupune că eşti de partea monarhiei.”
Această trădare l-a rănit adânc, deoarece un rege îşi dăduse cuvântul şi nu şi-l ţinuse din motive politice, în timp ce el, spre comparaţie, îşi ţinea mereu promisiunile.
Autorul spaniol continuă:
„Prejudecăţile îi forţează pe ziariştii noştri să vorbească despre Împăratul Nicolae ca despre un soi de despot, cineva amorezat de propria onoare, care, din pricina capriciilor personale şi a mândriei nemărginite însângerează, chipurile, propriul popor, în acelaşi timp în care distruge echilibrul de putere european şi bunăstarea întregii lumi. Însă în realitate nu sunt foarte mulţi regi în zilele noastre care să merite într-adevăr laudă, atât pentru darurile lor, cât şi pentru virtuţile publice şi private. Împăratul Nicolae a fost un om devotat, un tată blând şi grijuliu, un prieten şi un monarh credincios, care s-a îngrijit cu toate puterile sale de fericirea supuşilor săi. Toate fiicele şi nepoţii săi au trăit la curtea sa, cu excepţia Marii Ducese Olga. Oamenii îi binecuvântau numele şi întreaga Europă îi este datoare pentru păstrarea ordinii, ameninţată acum de lipsa de măsură şi aroganţa acestui fioros Napoleon al III-lea.”
Provenind din afara Rusiei, este o mărturie interesantă. Bineînţeles că în Rusia ţarul era foarte iubit de toată lumea, mai puţin de revoluţionari.
Să examinăm acum felul în care moare un astfel de monarh. Avem o mărturie completă a ultimelor sale clipe. Doctorul care l-a îngrijit a afirmat:
247
„De când mi-am început practica medicală nu am mai văzut o moarte ca aceasta. Nici măcar nu consideram posibil ca o conştiinţă a obligaţiei îndeplinite precis să se unească într-o asemenea măsură cu o determinare nestrămutată a voinţei chiar în momentul fatal când sufletul se eliberează de învelişul pământesc şi se duce să se odihnească în fericirea veşnică. Repet, aş fi considerat acest lucru imposibil, dacă nu aş fi avut ghinionul de a trăi şi de a-l vedea pe acest om murind.”
„Împărăteasa Alexandra Feodorovna i-a spus ţarului (care era gata să moară notă P.S.R.) că ar trebui să primească Sfânta Împărtăşanie. Ţarul era neliniştit de faptul că va trebui să primească Sfintele Daruri aşezat şi neîmbrăcat în totalitate. Duhovnicul său, protopopul Vasili Vazhanov, a afirmat că în viaţa sa le-a predicat multor muribunzi săraci, dar nu a văzut niciodată o asemenea credinţă ca a Împăratului Nicolae I, care a triumfat asupra morţii ce se apropia.”
Un alt martor ocular al ultimelor ore din viaţa suveranului a fost de părere că, dacă un ateu ar fi fost adus atunci în camera ţarului, acela s-ar fi transformat într-un credincios.
După Împărtăşanie, regele a afirmat „Doamne, primeşte-mă în pace!”. Împărăteasa a spus „Tatăl Nostru”, iar când a rostit cuvintele favorite ale împăratului „facă-se voia Ta”, acesta a spus: „Întotdeauna, întotdeauna”. Apoi, de mai multe ori a repetat rugăciunea „Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace”.
„După aceea suveranul a dat toate indicaţiile necesare pentru înmormântarea sa. A cerut să fie cât mai puţine cheltuieli posibile. A interzis ca locul în care va fi depus să fie drapat cu negru (deoarece nu era un obicei ortodox notă P.S.R.), a cerut ca în sicriu, lângă el, să fie icoana Maicii Domnului Hodighitria, cu care a fost binecuvântat la naştere de către Împărăteasa Ecaterina (bunica sa, Ecaterina a II-a n. P.S.R.). Şi-a binecuvântat copiii,
248
iar pe cei care nu erau prezenţi i-a binecuvântat de la distanţă. Marea Ducesă Olga Nicolaevna, pe care o iubea atât de mult, a simţit această binecuvântare paternă în locul său de reşedinţă, la Stuttgart.”
Ţarul i-a chemat lângă el pe cei mai apropiaţi prieteni ai săi. Moştenitorului tronului i l-a recomandat în mod special pe contele Alderburg, spunându-i:
„Acest sfetnic mi-a fost prieten apropiat vreme de 40 de ani.” În ceea ce-l priveşte pe contele Orloff a spus: „Tu ştii tot ceea ce trebuie făcut. Nu e nevoie să-ţi mai spun nimic altceva.” I-a mulţumit damei de companie favorite a Împărătesei, Madame Rorburg, pentru grija acordată ţarinei în ultimii ani. Iar în mesajul de despărţire către ea i-a spus: „Îmbrăţişează-l din partea mea pe dragul meu Peterhof…”
„A ordonat ca toate rapoartele venite din partea armatei pe care o comandase să fie înmânate ţareviciului. Apoi a cerut să fie lăsat singur pentru o vreme. Trebuie să fiu singur acum pentru a mă pregăti de momentul final. Vă voi chema când va veni vremea”, a spus el. Mai târziu, Împăratul i-a chemat pe anumiţi grenadieri, şi-a luat adio de la ei, cerându-le să transmită urările sale finale către cei care nu erau de faţă. L-a rugat pe ţarevici să salute din partea sa gărzile, armata şi, în special, pe aceia care apăraseră Sevastopolul” (decesul său a survenit tocmai când Rusia pierdea Războiul din Crimeea notă P.S.R.). „Spune-le că voi continua să mă rog pentru ei pe lumea cealaltă, l-a rugat ţarul. A ordonat să fie trimise ultimele telegrame din partea sa către Sevastopol şi Moscova cu aceste cuvinte:
Împăratul moare şi îşi ia adio de la Moscova.
La ora 8.20, un alt duhovnic, Părintele Boris, a început să-i citească rugăciunile pentru cei aflaţi pe patul de moarte. Suveranul a ascultat cu atenţie cuvintele rugăciunii, făcându-şi semnul crucii din când în când. În momentul în care
249
preotul i-a dat crucea pentru a o săruta, suveranul muribund a spus: Nu cred să fi făcut vreodată în viaţa mea rău în mod conştient.”
Spre comparaţie, observaţi cum Francis de Assisi spune „Nu recunosc niciun păcat în mine”, în timp ce ţarul afirmă că „nu crede să fi făcut vreun rău conştient în viaţa sa”. Cu alte cuvinte, şi-a mărturisit toate păcatele şi acum îşi dă seama că este plin de păcate, dar crede că nu a făcut răul în mod conştient.
„Ţinea în mâna sa mâna împărătesei şi a ţareviciului, iar când nu a mai putut vorbi, şi-a luat adio printr-o licărire din ochi. La ora 10 şi-a pierdut puterea de a mai vorbi, însă înainte de a muri a început să vorbească din nou. I-a cerut ţareviciului să o ridice pe una dintre prinţese care stătea în genunchi, deoarece sănătatea ei nu-i permitea. Unele dintre ultimele cuvinte i-au fost adresate ţareviciului: Ţine de tot, ţine de tot, fiind însoţite şi de un gest hotărât. Apoi a început agonia, iar Sfânta Liturghie a luat sfârşit în biserica de la palat.”
Tiutcheva avea să scrie:
„Înainte de a-şi da sufletul, şuieratul a devenit din ce în ce mai puternic. Respiraţia i-a devenit din ce în ce mai greoaie şi mai sporadică. În cele din urmă, convulsiile i-au atins faţa şi capul i-a fost aruncat pe spate. Au crezut că acela e sfârşitul, iar cei din jurul său au lăsat să le scape un strigăt de disperare. Dar împăratul şi-a deschis ochii, i-a ridicat spre cer, a zâmbit şi a spus că totul s-a terminat. Văzându-l murind, atât de neclintit şi evlavios, nu puteai să nu te gândeşti că Împăratul a presimţit moartea de foarte multă vreme şi s-a pregătit pentru asta.”
250
Arhiepiscopul Nicanor de Cherson a afirmat următoarele despre moartea împăratului: „Moartea sa a fost o imagine a morţii unui creştin, deoarece era un om al pocăinţei, în deplină putere a facultăţilor sale, şi a unei bărbăţii nestrămutate.”
În testamentul său, împăratul a scris:
„Mor cu inima recunoscătoare pentru toate lucrurile bune cu care Dumnezeu a binevoit să mă răsplătească în această lume care trece, cu o iubire arzătoare pentru mărita noastră Rusie pe care am slujit-o până în ultimele clipe cu toată priceperea de care am fost în stare, cu credinţă şi dreptate. Îmi pare rău că nu am putut face lucrurile bune pe care le-am dorit sincer. Fiul meu îmi va lua locul. Îl voi ruga pe Dumnezeu să-l binecuvânteze pentru o asemenea chemare grea în care intră, pentru ca el să întărească Rusia pe baza fermă a fricii de Dumnezeu. O, dă-i Doamne ei (Rusiei notă P.S.R) să ajungă să-şi împlinească buna sa aşezare interioară şi toate pericolele din exterior vor dispărea. În tine, Doamne, îmi caut scăparea să nu rămân de ruşine.”
În testament îi spune din nou ţareviciului:
„Ţine cu stricteţe de tot ceea ce Biserica noastră spune. Eşti tânăr şi lipsit de experienţă şi te afli la vremea când patimile se dezvoltă, dar să-ţi aduci mereu aminte că trebuie să fii un model de evlavie şi să-ţi duci viaţa în aşa fel încât să fii un exemplu viu (pentru oameni n. P.S.R.). Fii milostiv şi deschis faţă de toţi cei nefericiţi, dar nu cheltui bani dincolo de resursele bugetului (Foarte evlavios! notă P.S.R.). Dispreţuieşte toate felurile de calomnii şi zvonuri şi teme-te să mergi contra conştiinţei tale. Fie ca Domnul cel atotmilostiv să te binecuvânteze. Pune-ţi toată nădejdea (doar) în El. Nu te va lăsa câtă vreme te vei întoarce constant la El.”
251
Ţarul Ortodox, anti-revoluţia
Istoricul S.S. Tatişcev avea să-l descrie astfel pe ţarul Nicolae I: „A înţeles şi a definit precis originea tripartită a existenţei noastre istorice: ortodoxie, autocraţie şi popor. A implicat această formulă consistent în politicile sale personale nu doar intern, ci şi extern. Credea în Sfânta Rusie, în chemarea ei către lume, a muncit pentru binele ei şi a păzit-o neobosit pentru a-i apăra onoarea şi demnitatea.”
Tiutchev în notele sale, „Rusia şi Revoluţia”, avea să scrie:
„Cu această ocazie, daţi-mi voie să fac următoarea observaţie: cum se face că, dintre toţi suveranii Europei şi, de asemenea, dintre figurile politice care au condus continentul în ultimii ani, nu s-a găsit decât un singur monarh care a recunoscut şi a dezvăluit marea iluzie a anilor 1830 şi care, de atunci încolo, singur în Europa şi probabil singur printre cei din jurul său, a refuzat să se supună revoluţiei. În acel moment (1848) din fericire, a existat un suveran pe tronul Rusiei în care a fost întrupată ideea Rusă, iar în situaţia mondială actuală singură ideea Rusă a fost distinctă de mediul revoluţionar, putând analiza faptele prezente în el. Dacă Nicolae ar fi murit în 1850, nu ar mai fi apucat să trăiască în vremea dezastruosului război cu Franţa şi Anglia, care i-a scurtat viaţa şi care a aruncat o umbră neguroasă asupra domniei sale. Dar această umbră există doar pentru contemporanii săi. În lumina istoriei fără părtinire, Nicolae rămâne ca unul dintre cei mai apreciaţi şi curajoşi regi.
Ajutorul dat Austriei a rămas fără nicio răsplată
În ale sale „Gânduri şi Amintiri”, prinţul Otto Bismark spune:
252
„În istoria statelor europene cu greu poate fi găsit un alt exemplu de monarh cu putere imensă care să fi acordat un ajutor unui stat vecin, de felul celui pe care Împăratul Nicolae l-a acordat Austriei. Văzând situaţia periculoasă în care se găsea aceasta în 1849, monarhul Rusiei a venit în sprijinul său cu 150.000 de trupe, a înăbuşit revolta din Ungaria, a restabilit puterea regilor şi şi-a rechemat înapoi trupele, fără să ceară din partea Austriei niciun fel de concesii, niciun fel de compensaţie şi nici măcar să aducă în discuţie controversatele probleme orientală şi poloneză.”
„În Ungaria şi la Olmutz, împăratul Nicolae a acţionat cu convingerea că el, ca reprezentant al principiului monarhist, era chemat de soartă să declare război revoluţiei care se apropia din Apus. Era un idealist şi şi-a rămas credincios sieşi în toate momentele istorice.”
Celebrul general A. Dyugamel scria: „Tronul nu a fost ocupat vreodată de un cavaler mai nobil, de un om mai cinstit. Nu a consimţit niciodată la vreo urmă de revoluţie şi chiar şi liberalismul îi suscita neîncrederea. În funcţia sa de autocrat al întregii Rusii, Împăratul Nicolae a ajuns rapid la convingerea că nu există altă salvare pentru imperiu decât alianţa cu principiile conservatoare, iar în decursul domniei sale de 30 de ani nu a deviat niciodată de la drumul său prestabilit.”
Recunoaşterea lui Louis Philip
„O confirmare a ceea ce s-a spus poate fi găsită în atitudinea suveranului faţă de revoluţia de la 1830 din Franţa şi ocuparea tronului de către regele Philip Louis de Orleans, în dispreţ faţă de drepturile legitime ale nepotului regelui Carol al X-lea. În pofida rugăminţilor ambasadorului francez, Contele Pozzo din Borgo, împăratul a refuzat multă vreme să-l recunoască pe suveranul
253
francez. În cele din urmă, argumentele contelui au fost sprijinite de cele ale ministrului rus de interne, contele Nesselrode, care i-a înmânat ţarului un raport. Pe acest raport, suveranul a scris: Nu ştiu ce este mai rău: o republică sau o aşa-zisă monarhie. După care a adăugat: Mă predau în faţa argumentelor dumneavoastră, dar Cerul îmi este martor că este şi va fi întotdeauna împotriva conştiinţei mele, iar acesta este cel mai dureros lucru pe care l-am făcut.”
Gogol
„Ne aflăm în posesia unei comori care nu poate fi preţuită”, scria Gogol, caracterizând astfel Biserica. După care Gogol continuă:
„Această Biserică care, ca o fecioară neprihănită, este singura care s-a păstrat din vremea Apostolilor în fecioria sa nevinovată de la începuturi; această Biserică care, desăvârşită cu dogme adânci şi cu cele mai minuţioase ritualuri externe, este ca şi cum ar fi fost adusă din rai pentru poporul rus, singura care are puterea de a rezolva toate urzelile nedumeririlor şi problemelor noastre. Iar această Biserică, creată pentru viaţă, noi, nici măcar până astăzi, nu am adus-o în viaţa noastră.”
Cu voce tare şi plin de convingere, Gogol a afirmat că Adevărul se găseşte în Ortodoxie şi în autocraţia ortodoxă rusă; că istoricul „a fi sau a nu fi” este rezolvat de cultura ortodoxă rusă, iar soarta imediată a întregii lumi depinde de prezervarea acesteia. „Lumea se găseşte pe punctul de a muri şi intrăm în perioada preapocaliptică a istoriei mondiale.”
Fiind indignat de faptul că Gogol a îndrăznit să vadă salvarea Rusiei în calea religios mistică, în lucrarea interioară,
254
în lupta ascetico-duhovnicească (podvig) şi rugăciune şi că aprecia predania a fi mai înaltă decât toate lucrurile, Belinski a scris în epistola sa:
„Rusia nu îşi are salvarea nici în misticism, nici în ascetism, nici în pietism, ci în succesul civilizaţiei, în iluminism şi umanitate. Nu are nevoie nici de predici (a auzit destule), nici de rugăciune (a avut suficiente repetiţii de-ale lor fără sfârşit), ci de redeşteptarea în poporul rus a simţului demnităţii umane.”
Alexandru al III-lea
Tutorele său a fost Pobedonostsev, care i-a dat o educaţie strict ortodoxă, antirevoluţionară. Alte figuri pe care le vom întâlni: Rachinski (a dezvoltat şcolile parohiale), Dostoievski, Melinko şi Pecherski. Alte voci îl chemau spre o direcţie antiliberală. (Talberg).
Într-o scrisoare din 6 martie, 1881, la 5 zile după uciderea ţarului Alexandru al II-lea, Pobedonostsev îi scrie lui Alexandru:
„M-am decis să-ţi scriu din nou, deoarece situaţia este îngrozitoare şi nu este timp de pierdut. Dacă îţi vor cânta vechea melodie a sirenelor că trebuie să rămâi calm, să continui direcţia liberală, că trebuie să te pleci în faţa aşa-zisei opinii publice pentru numele lui Dumnezeu, nu-i crede! Ar însemna o catastrofă: o catastrofă pentru Rusia şi pentru tine. Pentru mine acest lucru este la fel de clar ca lumina zilei. Siguranţa ta personală nu-ţi va fi întărită prin asta, ci va fi şi mai mult diminuată. Ticăloşii psihopaţi care ţi-au ucis tatăl nu vor fi mulţumiţi cu niciun fel de concesie, ci vor deveni şi mai violenţi. Şi mişcarea poate fi înăbuşită seminţele rele pot fi scoase doar luptând împotriva ei până la moarte, cu sabia şi cu sângele. A învinge nu este greu. Până acum toţi au dorit să fugă din faţa
255
luptei şi l-au iluzionat pe suveranul trecut la cele veşnice, pe tine, pe toţi ceilalţi, deoarece nu sunt oameni raţionali, de suflet şi puternici, ci nişte eunuci bicisnici şi conjuraţi. Nu, Maiestatea Voastră, singura cale sigură şi directă este de a vă opune şi de a începe, fără să precupeţiţi o clipă, o luptă sfântă, cum nu a existat decât în Rusia. Întregul popor aşteaptă decizia autoritară şi imediat ce vor simţi că suveranul se va ridica, toţi se vor ridica, toţi se vor reînsufleţi şi îşi vor recâştiga lumina colorată din aer.”
În aceeaşi zi a primit o notă din partea suveranului: „Îţi mulţumesc din suflet pentru scrisoarea inimoasă, cu care sunt complet de acord. Treci pe la mine să ne vedem pe la 3 şi voi fi fericit să stăm de vorbă. Întreaga mea nădejde este la Dumnezeu.”
(Fragmentul de mai jos nu este inclus în rezumat, dar ultima jumătate este marcată de Părintele Serafim în copia cărţii lui Talberg, iar o propoziţie este chiar subliniată. Următorul fragment este dintr-o scrisoare a lui Pobedonostsev publicată într-o revistă numită „Arhiva Rusă”)
„Loris Melikov are de gând să-i facă un favor Rusiei şi să-i dea o constituţie sau să pună un început pentru aceasta prin chemarea tuturor reprezentanţilor din întreaga Rusie.”
„În legătură cu acest plan, a avut loc o adunare la 2 februarie la care a luat parte şi Împăratul Alexandru al II-lea. Pe 2 martie a fost numit şeful consiliului de miniştri, care trebuia să meargă la suveran pentru a lua decizia finală, dar între timp Lorismelikov deja pregătise publicarea triumfătoare a documentului care urma să apară în documentele oficiale ale guvernului pe 5 martie. Când dintr-odată a survenit catastrofa. Începând cu 2 martie revistele au început să ceară o constituţie. Lorismelikov le-a transmis să păstreze tăcerea, măcar pentru 15 zile.
256
După care ne-am reunit, duminică la ora două după amiaza, în consiliul de miniştri cu suveranul. M-au invitat pe mine, pe bătrânul S.G. Stroganov şi pe marii duci. Suveranul, după ce a spus despre ce este vorba, a adăugat că răposatul nu s-a decis asupra direcţiei de urmat (cu privire la constituţie) şi că era în dubiu, după care le-a cerut tuturor să vorbească deschis. Lorismelikov a început să citească protocolul şi schiţa de declaraţie deja pregătită în numele noului suveran despre care el credea că are o datorie sfântă să împlinească testamentul tatălui său. Şi, imaginează-ţi, au avut neruşinarea să lase în această declaraţie toate argumentele pe care le-au avansat în precedenta: că ordinea publică a fost restabilită peste tot, că revolta a fost înăbuşită, că deportaţii s-au întors ş.a.m.d. Nu avem timp să descriem în detaliu toate aceste lucruri. Primul care a vorbit împotrivă a fost Stroganov. Scurt, dar energic. Apoi Valuev, Abaza şi Miliutin au ţinut discursuri bombastice despre cum aşteaptă Rusia această binecuvântare. În acel moment, pe Miliutin l-a luat gura pe dinainte şi s-a referit la popor ca mase iraţionale. Mai departe au vorbit Nabokov, Saburov şi toţi ceilalţi. Doar Posiet şi Makov s-au pronunţat împotrivă. Dar când mi-a venit rândul, nu mi-am mai putut stăpâni valul de indignare. După ce am explicat toată falsitatea acestei instituţii, le-am spus că ruşinea şi ocara mă copleşesc când mă gândesc în ce moment discutăm acest lucru, când trupul suveranului nostru nu a fost încă îngropat. Şi cine este vinovat de asta? Sângele său este asupra noastră şi a copiilor noştri. Avem cu toţii o vină în moartea sa. Ce am făcut în tot acest timp, în timpul domniei lui? Am vorbit şi iar am vorbit, ne-am ascultat pe noi şi unii pe alţii şi tot ce venea de la instituţia lui s-a transformat în mâinile noastre într-o minciună, iar libertatea acordată de el a devenit un fals. Iar în ultimii ani, în anii de explozii şi bombe, ce am făcut pentru a-l apăra? Am vorbit şi nimic altceva. Toate simţurile noastre ar fi trebuit concentrate în frica de a nu fi el ucis, dar am lăsat să intre
257
în sufletele noastre atât de multe frici ordinare şi jalnice şi am început să tremurăm în faţa opiniei publice, adică opiniile unor ziarişti demni de dispreţ şi a ceea ce ar putea spune Europa. Vă puteţi imagina cum au căzut vorbele ca un tunet. Cei de lângă mine, Abaz şi Loris-Melikov abia dacă îşi puteau reţine furia îndreptată către mine. Abaz a replicat foarte tăios: Din ce spune uberprocuratorul sinodului, decurge că tot ceea ce s-a făcut în regimul trecut nu a fost de niciun folos. Eliberarea iobagilor şi toate celelalte. Astfel că singurul lucru care ne mai rămâne de făcut este să ne prezentăm demisiile. Suveranul, care la cuvintele mele Sângele lui este asupra noastră! a exclamat Este adevărat!, m-a susţinut, spunând că suntem cu toţii vinovaţi fără să se excludă pe sine. Am discutat mai departe. S-au spus cuvinte demne de dispreţ, că trebuie făcut ceva, dar prin acel ceva ei înţelegeau o constituţie.” (Pobedonostsev)
Majoritatea miniştrilor erau pentru liberalism, pentru reforma guvernului, în timp ce Pobedonostsev şi alţii erau pentru autocraţie. Alexandru al III-lea a decis să meargă contra spiritului timpului şi să nu se predea fanteziilor irealizabile şi liberalismului ruginit. Rusia deja avea o constituţie în Ortodoxie, în vechile instituţii şi în încrederea ţarului şi a poporului.
Pe 28 aprilie 1881, cuvintele hotărâte ale ţarului s-au simţit în manifestul dat:
„Vocea lui Dumnezeu ne porunceşte să luăm cu vigoare în mână frăiele puterii, nădăjduind în Providenţa Divină, cu credinţă în puterea şi adevărul domniei autocrate, pe care suntem chemaţi să o susţinem şi să o păstrăm în faţa oricărei ameninţări s-ar ivi, pentru binele poporului.
Fie ca inimile supuşilor noştri credincioşi ale tuturor celor care iubesc patria şi sunt devotaţi autorităţii regale, moştenite din străbuni care au fost tulburaţi de nelinişte
258
şi teroare, să se întărească. Sub protecţia sa şi în legătură indisolubilă, patria a supravieţuit încă o dată unei mari încercări şi a atins prin credinţa în Dumnezeu, care îi hotărăşte soarta, un nivel de putere şi măreţie în mijlocul unor nenorociri şi încercări amarnice. Consacrându-ne acestui ţel, îi chemăm pe toţi supuşii noştri credincioşi să ne slujească pe noi şi statul cu credinţă şi dreptate pentru desţelenirea revoltelor care au murdărit pământul rusesc, pentru a confirma credinţa şi moralitatea, pentru buna educaţie a copiilor, pentru nimicirea minciunilor şi hoţiei, pentru stabilirea adevărului în activităţile instituţiilor hărăzite Rusiei de binefăcătorul ei, iubitul nostru tată.”
„Iar aici întunericul revoluţiei, tăiat ca o lumină strălucitoare de cuvintele ţarului, a început cu rapiditate să se împrăştie”, scrie Nazarevski. Revolta, care părea invincibilă, s-a topit ca ceara în faţa focului, a dispărut ca fumul sub puterea vântului. „Nemulţumirea din minţile oamenilor a început rapid să fie înlocuită de sensibilitatea rusească; destrăbălarea şi samavolnicia au cedat locul ordinii şi disciplinii. Libera cugetare nu mai călca ortodoxia ca un soi de ultramontanism, sau asupra iubitei noastre Biserici precum clericalismul. Autoritatea legii noastre naţionale de netăgăduit şi ereditare s-a ridicat pe greutatea ei istorică şi tradiţională.”
Însă nu era uşor pentru autocrat să ducă această povară pentru binele Rusiei. Pe 31 decembrie 1881, într-o scrisoare de răspuns adresată lui Pobedonostsev, suveranul scria:
„Îţi mulţumesc, mult prea amabilule Constantine Petrovici, pentru epistola ta binevoitoare şi pentru urări. Se apropie de sfârşit un an înfiorător şi înspăimântător; începe un altul, dar ce ne aşteaptă în faţă? Este îngrozitor de greu uneori, încât dacă nu aş avea credinţa în Dumnezeu şi în mila sa nemărginită, fără îndoială că nu aş avea altă soluţie decât sămi trag un glonte în cap. Dar nu sunt slab de înger şi lucrul
259
cel mai important este că am credinţă în Dumnezeu şi cred că vor veni într-un sfârşit şi zile fericite pentru mult iubita noastră Rusie. Adesea, foarte adesea îmi aduc aminte cuvintele Sfintei Scripturi: Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. Aceste cuvinte puternice au un efect mântuitor pentru mine. Cu nădejdea toată în mila lui Dumnezeu închei această scrisoare: Facă-se voia Ta, Doamne!”
Lângă patul de moarte al Ţarului Alexandru al III-lea a stat Sfântul Ioan de Kronstadt.
Moartea Ţarului Alexandru al III-lea
O descriere a ultimelor sale zile ne-a fost dată de Nazarevski care a primit în acele momente informaţiile cuvenite. Pe 5 octombrie a fost dat un buletin de către Zaharin şi profesorul Leiden (chemat de la Berlin) cu privire la gravitatea bolii de care suferea ţarul. Buletinul a făcut nu doar Rusia, ci întreaga lume să tresară. Toată lumea, temându-se pentru viaţa împăratului, care îşi câştigase o înrâurire puternică absolut peste tot, a început să se roage pentru însănătoşirea sa. Le-a devenit limpede tuturor şi bolnavului că se apropia sfârşitul. Starea senină şi liniştea bărbătească a ţarului bolnav erau frapante. În pofida slăbiciunii sale, a nopţilor de nesomn şi a palpitaţiilor, tot nu dorea să meargă să stea în pat şi şi-a continuat treburile de stat, dintre care ultimele erau nişte rapoarte despre Orientul Îndepărtat, în particular despre Coreea.
Pe 9 octombrie, bolnavul i-a spus duhovnicului său că simte cu siguranţă apropierea morţii, dar că în acelaşi timp simte şi o mare bucurie.
În dimineaţa zilei următoare, pe 10 octombrie, suveranul l-a primit cu voioşie şi cu inima deschisă pe Părintele Ioan de
260
Kronstadt, care ajunsese la Livadia; iar seara a întâlnit-o pe logodnica fiului cel mare, Prinţesa Alix de Hesse, care s-a grăbit să ajungă în Crimeea.
Când l-a întâmpinat pe respectatul părinte, suveranul, cu smerenia care îl caracteriza, a spus: „Eu nu am îndrăznit să vă cer să faceţi o asemenea călătorie lungă, dar când Marea Ducesă Alexandra Iosifovna mi-a sugerat să vă invit la Livadia, mi-am dat bucuros acordul şi vă mulţumesc că aţi venit. Vă implor să vă rugaţi pentru mine. Nu sunt deloc bine.” După cum a povestit Părintele Ioan, „s-a dus apoi în cealaltă cameră şi mi-a cerut să ne rugăm împreună. A îngenuncheat, iar eu am început să spun rugăciunile. Maiestatea sa se ruga cu o evlavie adâncă; capul îi era aplecat şi se găsea scufundat în sine însuşi. Când am terminat, s-a ridicat şi mi-a cerut să mă rog mai departe pentru el.”
Spre seară, când urma să se întâlnească cu logodnica fiului său, a dat ordin să-i fie adusă îmbrăcămintea de ocazie şi să o îmbrace şi, în pofida umflăturilor de la picioare, a mers să o întâlnească. I-a făcut cunoscute sentimentele sale paternale faţă de ea, a primit-o ca pe o fiică iubită, dragă inimii lui.
Emoţia acelei zile a avut în mod clar un efect bun asupra sa şi a început să se simtă mai bine. Starea aceasta a continuat până în octombrie, ceea ce a aprins în cei din jurul lui speranţa că suveranul se va reface.
În ziua memorabilă de 17 octombrie, Părintele Ioan de Kronstadt i-a dat ţarului pentru a doua oară Sfânta Împărtăşanie. După Liturghie a mers la bolnav cu Sfântul Potir în mâini. Împăratul a repetat clar, ferm şi cu sentimente profunde cuvintele preotului: Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos. După care, a primit Sfânta Împărtăşanie cu evlavie din potir. Lacrimi de căinţă îi cădeau pe piept. A simţit din nou o izbucnire de energie şi era pregătit să-şi reia din nou treburile, ba chiar să muncească şi noaptea.
261
Dar s-a simţit mai rău şi a ieşit la iveală o inflamaţie a plămânilor, dimpreună cu o tuse cu sânge. Muribundul s-a luptat cu bărbăţie cu această neputinţă şi şi-a arătat puterea voinţei. Pe 18 a fost trimis un curier la Petersburg pentru ultima oară cu treburi rezolvate. În ziua următoare s-a hotărât să lucreze asupra mai multor rapoarte şi a scris: „În Livadia. Am citit.” Dar aceasta era deja ultima sa zi în serviciul Rusiei marele lucrător al pământului Rusiei a devenit teribil de slăbit, iar acum îşi aştepta trecerea în altă lume.
Suveranul şi-a petrecut noaptea fără să doarmă, aşteptând serios răsăritul şi, ridicându-se din pat, s-a aşezat într-un fotoliu. Ziua a venit rece şi sumbră. S-a pornit un vânt puternic, iar marea mugea cu un clipocit violent.
La şapte, suveranul a trimis după ţarevici şi a vorbit cu el preţ de o oră. Apoi, a chemat-o pe împărăteasă care l-a găsit în lacrimi. I-a spus: „Îmi simt sfârşitul”. Împărăteasa i-a spus: „Pentru numele lui Dumnezeu, nu spune asta. Te vei face bine”. „Nu, durează de prea mult timp. Fii pe pace. Eu sunt absolut liniştit”, a afirmat suveranul.
La ora 10, rudele apropiate s-au strâns în jurul muribundului iar el, pe deplin conştient, a încercat să le spună un cuvânt drag fiecăruia. Amintindu-şi că era aniversarea de 20 de ani a Marii Ducese Elisabeta Feodorovna, ţarul a vrut să o felicite. Discutând cu cei apropiaţi, nu a uitat despre sufletul său şi a cerut să vină duhovnicul pentru a spune rugăciuni şi a dorit să se împărtăşească din nou.
După ce l-a împărtăşit pe suveran, duhovnicul a dorit să se retragă pentru a-l lăsa pe omul aflat pe patul de moarte împreună cu familia sa, dar împăratul l-a reţinut acolo şi i-a mulţumit sincer. Preotul, aplecându-se peste suveran, i-a mulţumit din partea Sfintei Biserici, pentru că a fost întotdeauna fiul ei neclintit şi credincios, din partea poporului rus, pentru care şi-a sacrificat toate puterea. În final, şi-a exprimat credinţa
262
fermă că în ceruri i se va pregăti o împărăţie veşnică de slavă şi binecuvântare, alături de toţi sfinţii.
La 11 fix starea bolnavului s-a înrăutăţit foarte tare, respira din ce în ce mai rar, bătăile inimii au încetinit şi a cerut să vină Părintele Ioan de Kronstadt, care a uns trupul suveranului cu ulei de la candelă şi, conform dorinţei acestuia, i-a pus mâinile sale pe cap. Temându-se ca venerabilul preot să nu fi obosit, muribundul i-a cerut să se odihnească, iar când mai târziu l-a întrebat dacă nu a obosit să-şi ţină mâinile pe capul său, l-a auzit pe Părintele Ioan spunând: „E uşor pentru mine când tu le ţii acolo.” După care a adăugat mişcător că poporul rus îl iubeşte. Cu vocea slăbită suveranul a început să-şi exprime mesaje de despărţire simţitoare, mai întâi către împărăteasă, iar apoi către copii. Au stat lângă el, iar împărăteasa i-a ţinut mâna. La ora 2 i-a crescut pulsul. Sosise clipa finală. Suferindul regal, ţinut de umeri de ţarevici, şi-a pus capul pe umărul împărătesei, şi-a închis ochii şi a trecut la cele veşnice. Era ora 14:15. Astfel s-a sfârşit viaţa acestui martir al pământului rus. La fel ca în vechea Rusie a fost invocat sfântul său protector din ceruri, binecredinciosul Alexandru Nevski.”
Vrednicul de pomenire Părintele Ioan a descris astfel amarele zile:
„Pe 17 octombrie, ca urmare a dorinţei celui plecat la Dumnezeu, l-am împărtăşit pe împărat. Am săvârşit zilnic Liturghia, fie la biserica din Livadia, fie ocazional la Oreanda şi, în ziua amintită, imediat după săvârşirea Liturghiei în ultima biserică, m-am grăbit cu Potirul vieţii la împăratul bolnav, care a primit cu evlavie din mâinile mele Tainele de viaţă dătătoare.
Pe 20 octombrie suveranul a dorit din nou să mă vadă. M-am grăbit să vin imediat după terminarea Liturghiei şi am rămas lângă împărat până la trecerea binecuvântată la cele veşnice. La cererea împărătesei am citit rugăciunile pentru vindecarea bolnavilor şi i-am uns piciorul şi alte părţi ale
263
corpului cu ulei. Acest ulei de la candela unei icoane făcătoare de minuni a fost adus de unul dintre preoţii de la Yalta, Părintele Alexandru, pentru a-l mirunge pe împărat, la dorinţa oamenilor cucernici. Primind această cucernicie cu o credinţă sinceră, împăratul suveran şi-a exprimat dorinţa de a-mi pune mâinile pe capul său şi, când am făcut aceasta, Maiestatea Sa mi-a spus: Oamenii te iubesc. Da, Maiestatea Voastră, oamenii voştri mă iubesc, i-am spus. După care a binevoit să spună Da, pentru că ştiu cine eşti şi ce eşti (cuvintele sale exacte). După acest episod, împăratul a simţit un atac puternic, respiraţia i-a devenit greoaie, iar în gură i-a fost pompat continuu oxigen. Era într-o mare suferinţă. Pe partea stângă a patului stătea împărăteasa. Înaintea sa stăteau cei doi fii mai mari şi logodnica ţareviciului. Pe dreapta stăteau Marele Duce Mihail Alexandrovici şi Olga Alexandrovna. Eu stăteam lângă un fotoliu. Nu vă doare dacă îmi ţin mâinile pe capul dumneavoastră?, l-am întrebat. Nu, îmi este mai uşor când îţi ţii mâinile pe capul meu a reuşit să răspundă. Venisem imediat după ce am slujit Liturghia, iar în mâinile mele aveam Trupul cel Curat al Domnului şi luasem parte la Sfintele Taine.”
Dostoievski
În tinereţea sa revoluţionară a fost atras de un grup fourierist, a fost prins şi condamnat la exil în Siberia, după care a devenit monarhist. Fiind la rândul său puternic infectat de boala revoluţionară, scriitorul a văzut mai departe decât oricine altcineva sensul şi finalul acestei mişcări.
Dostoievski a murit în 1881, iar în tinereţea sa, în anii 1840, atunci când Gogol se convertea la ortodoxie, Dostoievski participa la grupuri de discuţii revoluţionare. Într-un astfel de grup, numit Petraşevski, se discutau ideile socialiste ale lui
264
Fourier. Acest grup, totuşi, nu era la fel de radical (ca altele); nu încercau să răstoarne guvernul. Când discutau despre diverse subiecte, acestea erau tratate la un nivel foarte naiv. Nu exista o organizaţie centrală, nu se punea în niciun fel problema răsturnării guvernului sau a preluării puterii. Avansau doar perspective idealiste despre cât de minunat ar fi dacă toată lumea ar trăi în pace şi armonie, dacă ar exista un guvern perfect şi nimeni nu ar mai oprima pe nimeni. În opinia lor, Fourier a fost cel care indica această direcţie de urmat.
Totuşi, Fourier nu era decât un nebun care trăise în Apus, cu toate că ideile lui erau în spiritul vremurilor. Mai târziu, a lăsat această moştenire ideologică unor oameni ca Marx care au făcut din întregul concept ceva mult mai serios şi l-au transformat într-un concept aşa-zis „ştiinţific”. Pe de altă parte, Fourier visa la un paradis cu fântâni de limonadă şi imagini asemănătoare.
Duhul egalitarismului şi socialismului era în aer şi cam acestea erau ideile care soseau din Europa.
Dostoievski discuta aceste subiecte şi visa la un viitor luminos, fiind deja romancier. Însă grupul din care făcea parte a fost descoperit de poliţia ţarului, iar el a fost arestat împreună cu alţi participanţi. Autorităţile au crezut că este ceva serios şi s-au gândit să-i execute pentru a stârpi din rădăcină seminţele revoluţiei, aşa că romancierul a fost condamnat la moarte. Totuşi, ţarul Nicolae I, care avea o atitudine foarte paternalistă faţă de supuşii săi, manifesta un interes faţă de soarta fiecărui supus. Aşadar, suveranul a făcut următorul lucru: a permis să fie dată condamnarea la moarte, intenţionând de la bun început să n-o pună în practică. În felul acesta, când conjuraţii se vor trezi în faţa plutonului de execuţie şi vor afla că sentinţa a fost amânată sau abrogată, îşi vor veni în fire şi se vor pocăi.
În cazul lui Dostoievski a avut exact acest efect. Nu ştiu ce s-a întâmplat în cazul celorlalţi. Dar scriitorul a văzut cum viaţa i
265
se apropie de sfârşit, a văzut puştile pregătite să tragă, el fiind încă un om foarte tânăr. Ce a făcut? Până atunci nu se gândise foarte mult la religie. Dar dintr-odată i se spune că ţarul l-a iertat şi că va trebui să ispăşească opt ani în Siberia în loc de execuţie.
Dostoievski pleacă în Siberia, iar experienţa de acolo este prinsă în câteva dintre cărţile sale. Timp de opt ani a dus o viaţă foarte grea în Siberia. Dormea pe scânduri tari, cu mulţi oameni îngrămădiţi într-o cameră. Mâncarea era proastă, deşi Soljeniţîn compară amintirile culinare ale lui Dostoievski cu ceea ce el ştia din închisorile comuniste. Şi ceea ce nouă ne pare un regim îngrozitor, devine prin comparaţie un regim foarte luxos.
Fiind din clasele mai de jos, Dostoievski nu avea, desigur, parte de un exil confortabil precum mulţi dintre aristocraţi, care duceau vieţile unor cetăţeni liberi în exil. Dar el a trecut prin această experienţă foarte grea din Siberia care, din punct de vedere politic, l-a făcut să devină un monarhist. Aceasta înseamnă că în el s-a petrecut o schimbare profundă şi-a schimbat toate ideile despre viaţă, despre creştinism, despre direcţia în care se îndreaptă, despre sensul vieţii. Dar în acelaşi timp a avut loc o schimbare din punct de vedere filosofic, apărând ideile despre Marele Inchizitor, despre sensul istoriei moderne ş.a.m.d. Din punct de vedere creştin, aş dori să subliniez că a trecut printr-o metamorfoză. S-a convertit la creştinism, a îmbrăţişat ideile creştine şi a început să scrie romane filosofice.
„În seara aceea Virghinski nu prea se simţise bine, şi totuşi apăru şi el, luând loc într-un fotoliu la masa de ceai. Toţi musafirii se aşezaseră şi în dispoziţia aceasta ordonată a scaunelor în jurul mesei se putea întrevedea că este vorba de o şedinţă. Era limpede că toată lumea era încă în aşteptare şi că deocamdată cei prezenţi duc o conversaţie însufleţită pe chestiuni de alt ordin. Când apărură Stavroghin şi Verhovenski se aşternu o linişte completă.
266
Aici îmi voi permite să dau câteva lămuriri necesare pentru mai multă claritate. Sunt convins că toţi domnii aceştia se adunaseră într-adevăr cu speranţa plăcută că vor auzi ceva foarte interesant, mai ales că fuseseră şi preveniţi. Toţi reprezentau crema liberalismului celui mai roşu din vechiul nostru oraş şi fuseseră cu multă grijă selecţionaţi de Virghinski pentru această şedinţă. Mai notez că unii dintre ei (deşi nu prea mulţi) niciodată nu-i frecventaseră până atunci casa. Bineînţeles, majoritatea oaspeţilor n-aveau o idee clară în ce scop fuseseră preveniţi. De altfel, cu toţii îl considerau pe Piotr Stepanovici drept un emisar sosit din străinătate cu anumite împuterniciri; ideea aceasta se înrădăcină oarecum brusc şi, natural, păru măgulitoare. Şi totuşi, în grupul acesta de cetăţeni adunaţi sub pretextul sărbătoririi unei onomastici, erau şi unii cărora li se făcuseră anumite propuneri concrete. Piotr Verhovenski izbutise să închege la noi un cerc de cinci, asemănător aceluia pe care îl avea la Moscova şi, după cum s-a constatat ulterior, şi în judeţul nostru printre ofiţeri. Se spunea că mai avea un asemenea grup şi în gubernia X. Aceşti cinci aleşi şedeau acum la masa comună şi cu multă iscusinţă ştiuseră să-şi dea aerul celor mai obişnuiţi oameni, încât nimeni să nu-i poată recunoaşte.
Erau, fiindcă astăzi nu mai este nici o taină, în primul rând Liputin, apoi Virghinski însuşi, urecheatul Şigaliov, fratele doamnei Virghinski, Leamşin şi, în sfârşit, unul Tolkacenko, un personaj ciudat, om de peste patruzeci de ani, vestit pentru cunoştinţele lui vaste asupra poporului, îndeosebi prin studii în mediul escrocilor şi tâlharilor; hoinărea în mod special prin cârciumi (deşi nu exclusiv pentru studiul poporului) şi brava prin veşmintele sale ponosite, prin cizmele unse, prin aerul său şiret iscoditor şi prin vorbirea sa cu înflorituri din graiul popular. O dată sau de două ori, Leamşin îl mai adusese la seratele lui Stepan Trofimovici, unde însă nu produsese de
267
fapt cine ştie ce impresie. În oraş apărea cu intermitenţe, mai ales când rămânea fără serviciu la calea ferată, în reţeaua căreia îşi căuta de obicei de lucru. Toţi aceşti cinci militanţi formaseră primul grup cu credinţa fermă că acesta nu este decât o mică unitate printre sutele şi miile de alte asemenea unităţi răspândite prin toată Rusia şi că totul depinde de un for central, masiv, dar secret, care la rândul său este organic legat de revoluţia mondială din Europa. Din păcate însă, trebuie să recunosc că printre ei chiar şi în această vreme începuseră să se ivească semne de discordie. Adevărul era că toţi aşteptau încă din primăvară venirea lui Piotr Verhovenski, anunţată mai întâi de Tolkacenko, apoi de Şigaliov, imediat după sosirea sa. Se aşteptau din partea lui la nişte minuni extraordinare şi, cu toate că acceptaseră imediat, fără nici un fel de obiecţii, ca la cea dintâi chemare a lui să constituie respectivul cerc, tot imediat după constituirea acestuia se simţiră ofensaţi, şi anume tocmai din cauza acestei adeziuni prea grăbite. Acceptaseră să intre în cerc bineînţeles dintr-o jenă generoasă, ca să nu se spună pe urmă că ei n-au îndrăznit să participe; şi totuşi Piotr Verhovenski era dator să aprecieze în modul cuvenit isprava lor nobilă şi cel puţin să le spună drept recompensă ceva foarte important. Dar Verhovenski nici gând nu avea să satisfacă curiozitatea lor legitimă şi nu le spunea decât ceea ce considera el absolut indispensabil. În general îi trata cu multă severitate, ba şi cu un fel de desconsiderare. Faptul în sine avu darul să-i irite. Şi unul dintre membri, anume Şigaliov, îi şi instigase pe ceilalţi să ceară darea de seamă, bineînţeles, nu acum în casa lui Virghinski, unde se adunase atâta lume şi din afara grupului.
În ce-i priveşte pe aceşti oameni din afară, mă bate de asemenea gândul să cred că sus-numiţii membri ai primului cerc de cinci erau dispuşi să bănuiască prezenţa printre musafirii lui Virghinski şi a unor membri făcând parte din alte cercuri necunoscute lor, dar înfiinţate prin oraş, potrivit aceluiaşi
268
sistem secret şi de către acelaşi Verhovenski, încât în cele din urmă toţi cei adunaţi se suspectau unii pe alţii, pozând fiecare în faţa celorlalţi şi afectând diferite aere, ceea ce imprima întregii adunări o înfăţişare confuză, ba şi cam bizară. Erau de faţă totuşi şi persoane absolut în afară de orice bănuială. Un maior activ, de pildă, ruda apropiată a lui Virghinski, un om cu totul inocent, care nu fusese invitat, dar venise din proprie iniţiativă să-l felicite pe sărbătorit, care nu putuse să nu-l primească. Amfitrionul era totuşi liniştit, pentru că maiorul n-ar fi putut denunţa în nici un caz, deoarece, în pofida tâmpeniei lui, îi plăcuse toată viaţa să se bage oriunde printre liberali extremişti. Nu simpatiza personal cu aceştia, dar îi plăcea să-i asculte. Mai mult, fusese chiar şi compromis: cu totul întâmplător, prin mâinile sale trecuseră în tinereţe depozite întregi ale revistei Clopotul şi manifeste şi, cu toate că se temuse să arunce în ele măcar o privire, socotise drept o ticăloşie să refuze răspândirea lor; aşa sunt unii ruşi chiar şi până în ziua de astăzi. Ceilalţi musafiri reprezentau fie tipul purtătorului unui nobil amor propriu, profund lezat, fie tipul primului elan generos al tinereţii înflăcărate. Categoria aceasta o formau doi sau trei învăţători, dintre care unul şchiop, de vreo patruzeci şi cinci de ani, profesor de gimnaziu, foarte veninos la vorbă şi un om extrem de vanitos, precum şi doi sau trei ofiţeri. Dintre aceştia, unul era un tânăr artilerist care, sosit abia de câteva zile dintr-un liceu militar, un băiat tăcut şi necunoscând încă pe nimeni, se pomeni deodată la Virghinski, cu un creion în mână şi, fără a participa la discuţie, nota mereu ceva în carnetul său. Toată lumea observase acest lucru, dar cu toţii, nu se ştie de ce, aveau aerul că nu observă. Mai erau prezenţi: un seminarist vântură lume, care împreună cu Leamşin strecurase acele fotografii obscene în desaga colportoarei de cărţi bisericeşti, un vlăjgan cu privirea insolentă, dar şi neîncrezătoare totodată, afişând mereu un zâmbet sarcastic şi în acelaşi timp un aer satisfăcut, plin
269
de conştiinţa triumfătoare a propriei sale perfecţiuni. Mai era aici, nu se ştie pentru ce, şi fiul primarului nostru, acel imberb mizerabil, înglodat în vicii şi uzat înainte de vreme, despre care am mai pomenit relatând păţania micuţei soţii de locotenent. Junele acesta rămase tăcut toată seara. Şi, în sfârşit, ca să închei lista, un licean, un băieţandru de vreo optsprezece ani, cu fire aprinsă şi păr vâlvoi, care şedea cu înfăţişarea sumbră a unui tânăr jignit în demnitatea lui, suferind vizibil pentru tinereţea celor optsprezece ani ai săi. Acest puşti era la rândul său şeful unui grup independent de complotişti, care se formase în clasele superioare ale liceului, fapt descoperit spre surprinderea generală abia mai târziu. N-am amintit nimic despre Şatov: acesta se aşezase în colţul din fund al mesei, cu scaunul scos puţin înainte din rând, uitându-se mereu în jos într-o tăcere posomorâtă. Refuză ceaiul şi pâinea şi tot timpul îşi ţinu şapca în mâini, ca şi cum ar fi vrut prin aceasta să arate că nu este musafir, ci a venit numai cu treabă şi că va pleca îndată ce va găsi de cuviinţă. În apropierea lui se aşezase şi Kirillov, la fel de tăcut şi el, dar cu privirea dreaptă, cercetând atent chipul fiecărui vorbitor cu ochii aproape ficşi, lipsiţi de orice luciu, şi ascultând totul fără nici un fel de emoţie sau mirare. Unii dintre invitaţi, care nu-l mai văzuseră până atunci, îl examinau pe furiş cu priviri îngândurate. Nu se ştie dacă m-me Virghinskaia cunoştea ceva despre existenţa grupului de cinci. Consider că ştia totul de la soţul ei. Studenta, bineînţeles, nu lua parte la nimic, dar avea o preocupare proprie; intenţiona să rămână doar o singură zi sau cel mult două, după care să plece mai departe şi mai departe, prin toate oraşele universitare, ca să participe la suferinţele studenţilor săraci şi să-i îndemne la un protest. Căra cu dânsa câteva sute de exemplare dintr-o proclamaţie litografiată şi compusă, pare-se, chiar de ea personal. E de notat că liceanul chiar de la început prinse faţă de ea o ură de moarte, deşi o vedea pentru prima dată în viaţa lui, după cum
270
şi ea începu imediat să-l urască pe el. Maiorul era un unchi deal ei care o întâlni aici prima oară după zece ani. În momentul când apărură Stavroghin şi Verhovenski, obrajii fetei ardeau ca doi maci roşii, fiindcă tocmai atunci se certase cu unchiul ei în problema femeii.”
„Şigaliov continuă:
Consacrându-mi energia problemei studiului organizării sociale a societăţii viitoare, care va veni s-o înlocuiască pe cea prezentă, am ajuns la concluzia că toţi făuritorii sistemelor sociale, de la cele mai îndepărtate timpuri şi până în anul nostru 187…, erau nişte visători, nişte fantezişti, nişte neghiobi, care se contraziceau pe ei înşişi neînţelegând absolut nimic din ştiinţa naturii şi în ce priveşte acel animal ciudat care este omul. Platon, Rousseau, Fourier nu sunt decât coloane de aluminiu, toate astea sunt bune pentru vrăbii, şi nu pentru societatea umană. Întrucât însă forma socială viitoare este necesară tocmai acum, când noi toţi, în sfârşit, ne pregătim să trecem la acţiune, ca să nu existe nici un fel de ezitare, eu propun propriul meu sistem de organizare a lumii. Iată-l! izbi el cu pumnul în caiet. Am vrut să expun adunării cartea mea pe cât se poate într-o formă prescurtată; dar văd că va fi nevoie să mai adaug şi o mulţime de explicaţii orale, peste cele cuprinse în text, ceea ce înseamnă că întreaga expunere va necesita cel puţin zece şedinţe, după numărul capitolelor din carte. (Se auziră râsete.) Afară de aceasta, anunţ dinainte că sistemul meu nu este încă terminat. (Iar râsete.) M-am încurcat în datele mele proprii şi concluzia la care am ajuns este în directă opoziţie cu ideea iniţială de la care am pornit. Pornind de la o libertate nelimitată, eu închei printr-un despotism nelimitat. Ţin să adaug totuşi că afară de soluţia aceasta a mea, în ce priveşte formula socială, nu poate exista o altă soluţie. Râsul creştea tot mai puternic, dar râdeau mai mult tinerii şi, ca să zicem aşa, musafirii prea puţin iniţiaţi. Pe chipul
271
doamnei Virghinskaia, al lui Liputin şi al dascălului şchiop se ivi o oarecare expresie de ciudă.
— Dacă dumneata însuţi n-ai reuşit să-ţi închei propriul sistem şi ai ajuns la disperare, ce am putea face noi? observă prudent unul dintre ofiţeri.
— Aveţi dreptate, domnule ofiţer activ, i se adresă răstit Şigaliov, mai ales în ce priveşte folosirea foarte nimerită a termenului disperare. Da, am ajuns la disperare şi totuşi tot ce am expus în cartea mea este de neînlocuit şi nu există o altă soluţie; nimeni niciodată nu va născoci altceva. Şi de aceea mă grăbesc, fără a mai pierde timpul, să invit întreaga adunare să-şi exprime părerea după ce va asculta expunerea mea în cele zece şedinţe. Iar dacă membrii nu vor dori să asculte, să ne împrăştiem chiar de la început, bărbaţii ca să-şi vadă de serviciul la stat, femeile pe la bucătării, pentru că, respingând cartea mea, o altă soluţie ei nu vor găsi. Nici o altă soluţie! Iar prin pierderea de timp îşi vor dăuna lor înşişi, întrucât mai târziu se vor întoarce inevitabil la acelaşi lucru.
Se produse o mişcare: E nebun cumva? se auziră glasuri.
— Vasăzică, toată chestiunea constă în disperarea lui Şigaliov, conchise Leamşin, iar problema esenţială în a se şti: este sau nu cazul să fie dumnealui disperat?
— Eventuala stare de disperare a lui Şigaliov este o problemă a sa personală, declară liceanul.
— Propun să se pună la vot în ce măsură disperarea lui Şigaliov priveşte cauza comună şi, totodată, merită sau nu merită să fie ascultat? decise vesel ofiţerul.
— Chestiunea se prezintă puţin altfel, interveni, în sfârşit, şchiopul. În general el vorbea cu un zâmbet întrucâtva ironic, încât era de fapt greu să-ţi dai seama dacă vorbeşte serios sau glumeşte. E altceva aici. Domnul Şigaliov este prea devotat sarcinii sale şi totodată este prea modest. Cartea dumisale îmi este cunoscută. Dumnealui propune, ca o soluţie finală a problemei, diviziunea
272
omenirii în două părţi inegale. O a zecea parte capătă libertatea personală şi dreptul neîngrădit asupra celorlalte nouă zecimi ale omenirii. Aceste nouă zecimi trebuie să-şi piardă personalitatea şi să se transforme într-o turmă şi, printr-o supunere nelimitată să atingă, pe calea unei regenerări succesive, o stare de inocenţă primitivă, un fel de rai primitiv, deşi vor trebui totuşi să lucreze. Măsurile propuse de autor pentru deposedarea celor nouă zecimi din omenire de libertatea voinţei şi pentru transformarea lor într-un fel de turmă, pe calea reeducării mai multor generaţii, sunt absolut remarcabile, se bazează pe date naturale şi sunt foarte logice. Am putea să nu fim de acord cu unele concluzii, dar este greu să încapă vreo îndoială în ce priveşte inteligenţa şi cunoştinţele autorului. E regretabil că acea condiţie cu cele zece seri de şedinţe este cu totul incompatibilă cu circumstanţele, altminteri am putea auzi multe lucruri extrem de interesante.
— Vorbeşti serios? i se adresă m-me Virghinskaia dascălului şchiop, cuprinsă de oarecare nelinişte. Dacă acest om, neştiind ce să facă cu oamenii, transformă nouă zecimi din ei în sclavi? De mult mi s-a părut suspect individul.
— Vorbeşti adică despre frăţiorul dumitale? întrebă şchiopul
— Rubedenie? Îţi baţi joc de mine?
— Şi afară de asta, este o ticăloşie să lucrezi pentru nişte aristocraţi şi să te supui lor ca unor zeităţi! explodă furioasă studenta.
— Nu propun ticăloşii, ci raiul, raiul terestru, şi nici un alt rai pe pământ nu poate să existe, încheie autoritar Şigaliov.
— Eu însă, în loc de rai, strigă Leamşin, aş lua aceste nouă zecimi din omenire, dacă n-ai ce să faci cu ele, şi le-aş arunca în aer, lăsând numai o mână de oameni culţi, care să înceapă a trăi huzurind după regulile ştiinţei.
— Aşa poate vorbi numai un bufon! izbucni studenta.
— E un bufon, dar folositor, îi şopti m-me Virghinskaia.
273
— Poate că aceasta ar fi cea mai bună soluţie a problemei! i se adresă înflăcărat Şigaliov lui Leamşin. Dumneata, bineînţeles, nici nu-ţi dai seama, vechiul meu demon, ce idee profundă ai reuşit să exprimi. Întrucât însă ideea dumitale este aproape irealizabilă, va trebui să ne mulţumim cu acest rai pământesc, dacă aşa a fost dat să-l denumim.
— Şi totuşi e destul de absurd, lăsă involuntar Verhovenski să-i scape o reflecţie, posibil, cu totul fără voie. De altfel, fără a-şi ridica privirea, el continua cu aceeaşi nepăsare să-şi taie unghiile.
— De ce adică să fie absurd? interveni imediat şchiopul, ca şi cum nu aşteptase din partea lui Verhovenski decât rostirea acestui prim cuvânt, ca să se ia cu el la harţă. De ce adică să fie absurd? Domnul Şigaliov e întrucâtva un fanatic al umanismului. Să ne aducem aminte însă că şi Fourier şi Cabet mai ales, şi chiar Proudhon însuşi au o mulţime de soluţii dintre cele mai despotice şi mai fanteziste în această problemă. Domnul Şigaliov oferă o soluţie mult mai lucidă decât ei. Vă asigur că, după ce ai citit cartea, este aproape imposibil să nu fii de acord cu unele lucruri. Poate că tocmai el este acela care, mai puţin decât oricare altul, s-a depărtat de realism şi raiul lui pământesc este aproape rai adevărat, exact acelaşi pentru pierderea căruia suspină întreaga omenire, dacă acest rai a existat cândva aievea.
— Ştiam eu că voi fi luat în furci, murmură iar Verhovenski.
— Daţi-mi voie, se înfierbântă tot mai mult şchiopul, discuţiile şi consideraţiile în privinţa organizării sociale viitoare sunt aproape o necesitate imperioasă a tuturor oamenilor de gândire contemporană. Herzen toată viaţa lui n-a avut decât grija aceasta. Belinski, după cum ştiu cu precizie, petrecea seri întregi cu prietenii săi, dezbătând şi soluţionând anticipat până şi pe cele mai mici, ca să zicem aşa, amănunte de bucătărie ale viitoarei orânduiri sociale.
— Ba unii înnebunesc chiar, remarcă pe dată maiorul.
274
— Am putea ajunge totuşi la o concluzie oarecare, decât să stăm aşa şi să tăcem cu aere de dictatori, şuieră Liputin îndrăznind parcă să înceapă, în sfârşit, atacul.
— Nu m-am gândit la Şigaliov când am spus că este absurd, tărăgănă Verhovenski. Vedeţi, domnilor, îşi săltă el un pic privirea, după părerea mea, toate cărţile acestea, Fourier, Cabet, toate aceste drepturi la muncă, şi celelalte de la Şigaliov citire, toate acestea sunt un fel de romane, care pot fi scrise cu sutele de mii. O delectare estetică. Înţeleg că aici în acest orăşel vă plictisiţi şi, desigur, vă năpustiţi cu aviditate asupra unor pagini scrise.
— Daţi-mi voie, se agită pe scaunul său şchiopul, deşi suntem nişte provinciali şi, bineînţeles, demni de toată compătimirea, ştim totuşi că pe lumea aceasta deocamdată nu s-a întâmplat nici un fapt extraordinar sub raportul noutăţii şi a cărui ignorare va trebui s-o deplângem. Ni se propune, de pildă, prin tot felul de foi strecurate, de factură străină, să ne strângem rândurile şi să ne organizăm în grupuri cu unicul scop de distrugere generală sub pretextul că, oricât ai lecui lumea aceasta, tot bolnavă va rămâne, dar aşa, retezând radical o sută de milioane de capete şi, prin aceasta, uşurându-ţi sarcina, poţi mai uşor să sari peste şanţ. Ideea e excelentă, fără îndoială, dar cel puţin tot atât de incompatibilă cu realitatea, ca şi cele de la Şigaliov citire, în privinţa cărora aţi emis chiar acum aprecieri atât de dispreţuitoare.
— Mă rog, de altfel nici n-am sosit aici pentru discuţii, lăsă Verhovenski să-i scape un cuvinţel de tulburătoare semnificaţie şi, făcându-se că nu-şi dă seama de această gafă, trase lumânarea mai aproape de el, ca să aibă înaintea lui mai multă lumină.
— E regretabil, e foarte regretabil că n-aţi venit aici pentru discuţii, şi e mai regretabil că în momentul acesta sunteţi atât de preocupat de toaleta dumneavoastră
275
— Dar ce vă deranjează la toaleta mea?
— O sută de milioane de capete retezate e tot atât de greu realizabil ca şi transformarea lumii prin propagandă. Chiar mai greu poate, mai ales dacă vrei s-o faci în Rusia, riscă iar Liputin.
— Tocmai în Rusia se pune toată nădejdea, strecură ofiţerul.
— Am auzit-o noi şi pe asta, cum că în Rusia e toată nădejdea, profită de prilej şchiopul. Ştim că asupra patriei noastre minunate a fost aţintit acel index misterios, ca ţara cea mai aptă pentru înfăptuirea sarcinii măreţe. Un lucru însă vreau să vă spun: în cazul rezolvării treptate a problemei prin propagandă, eu personal voi avea măcar ceva de câştigat, să zicem, chiar şi prin faptul că voi purta nişte discuţii plăcute, iar din partea şefilor poate voi căpăta şi un grad pentru serviciile aduse cauzei sociale; pe când în cazul celeilalte alternative, care urmăreşte o soluţie rapidă prin retezarea a o sută de milioane de capete, la ce recompensă aş putea să mă aştept de fapt? Pentru asemenea propagandă, te pomeneşti că ţi se taie limba.
— Dumitale negreşit ţi-o vor tăia, zise Verhovenski.
— Vedeţi, aşadar. Întrucât însă, chiar în condiţiile cele mai favorabile, un asemenea măcel nu poate fi terminat decât peste vreo cincizeci de ani, hai să zicem treizeci, că doar nu sunt ei nişte berbeci şi te pomeneşti că nu se lasă chiar aşa de uşor căsăpiţi, n-ar fi cazul atunci, luându-ne catrafusele, să ne strămutăm undeva peste mări şi ţări, pe nişte insule paşnice ca să închidem acolo ochii fără grijă? Credeţi-mă, bătu el semnificativ cu degetul în masă, cu asemenea propagandă nu veţi reuşi nimic altceva decât să provocaţi o emigrare masivă!
Omul încheie cu un aer vizibil triumfător. Era incontestabil una dintre minţile luminate ale guberniei.”
Despre Şigaliov. Vorbeşte Verhovenski:
276
„Lăsând la o parte orice discuţii, pentru că doar nu vom sta treizeci de ani tot la discuţii, cum am tot pălăvrăgit până acum timp de treizeci de ani, eu vă întreb ce preferaţi: calea lentă, care constă în compunerea romanelor sociale şi într-o rezolvare birocratică a destinelor omenirii cu anticipaţii de o mie de ani numai pe hârtie, în timp ce despotismul va înghiţi mereu bucăţi fripte, care de fapt zboară singure în gurile voastre şi pe care voi le lăsaţi să vă scape, sau o soluţie rapidă, oricare ar fi ea, dar care, în sfârşit, ne va dezlega mâinile şi va permite omenirii să-şi întocmească în voie singură orânduirea socială ce-i convine, dar de data aceasta prin fapte concrete, şi nu pe hârtie? Unii ţipă: O sută de milioane de capete! Hai să zicem că ar putea să fie o metaforă, dar de ce să ne temem de asta, dacă în cazul visărilor pe hârtie despotismul va devora într-o sută de ani nu o sută, ci poate cinci sute de milioane de capete? Vă rog să mai notaţi că un bolnav incurabil n-are cum să se vindece, orice i s-ar prescrie pe hârtia reţetelor, ci, dimpotrivă, dacă se întârzie, până într-atât se va descompune, încât şi pe noi ne va molipsi, alterând toate forţele proaspete pe care încă mai putem conta astăzi, încât în cele din urmă ne vom prăbuşi cu toţii. Sunt absolut de acord că este foarte plăcut să duci discuţii liberale frumoase, iar trecerea la acţiune e cam incomodă… În sfârşit, nu mă pricep la discursuri; am sosit aici pentru a face nişte comunicări şi de aceea rog întreaga onorabilă adunare nu să voteze de fapt, ci să declare deschis şi categoric ce-i surâde mai mult: un mers de broască ţestoasă prin mocirlă sau cu toată viteza peste mlaştină?
— Eu sunt pentru mersul cu toată viteza! strigă liceanul.
— Şi eu, zise Leamşin.
— Bineînţeles că nu există nici o îndoială în ce priveşte alegerea, murmură unul dintre ofiţeri, urmat apoi de altul, şi încă de careva. Deosebit de puternic îi impresionase pe toţi mai ales faptul că Verhovenski avea de făcut comunicări, promiţând să ia cuvântul în acest sens.
277
— Domnilor, eu văd că aproape toată lumea se declară pentru o soluţie în spiritul proclamaţiilor, zise el, plimbându-şi privirea de la un chip la altul.
— Toată lumea, toată lumea! se auzi strigătul majorităţii glasurilor.”
”— Şigaliov e un om genial! Ştii că e un geniu de felul lui Fourier; dar mai îndrăzneţ decât Fourier, mai puternic decât Fourier, mă voi ocupa de el. A născocit egalitatea!
Are febră şi aiurează; s-a întâmplat cu el ceva extraordinar, îl privi încă o dată Stavroghin. Amândoi mergeau fără oprire.
— Totul la el e bine pus la punct în caietul acela, continuă Verhovenski, instaurează în primul rând spionajul. Fiecare membru al societăţii îl supraveghează pe celălalt şi este obligat să denunţe. Fiecare aparţine tuturor, şi toţi fiecăruia în parte. Toţi sunt sclavi şi egali în sclavie. În cazuri extreme calomnia şi omorul, esenţialul însă este egalitatea. Mai întâi şi întâi scade nivelul culturii, ştiinţelor, talentelor. Un nivel înalt al ştiinţelor şi talentelor este accesibil numai unor capacităţi superioare, dar nu e nevoie de capacităţi superioare! Capacităţile superioare totdeauna acaparează puterea şi devin despoţi. Capacităţile superioare nu pot să nu fie despotice şi întotdeauna au adus mai multă pervertire decât folos; ele trebuie eliminate sau executate. Lui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este omorât cu pietre, iată ce este şigaliovismul! Sclavii trebuie să fie egali; fără despotism n-a existat încă nici libertate, nici egalitate, dar în turmă trebuie să domnească egalitatea. Şi iată deci şigaliovismul! Ha, ha, ha, ţi se pare ciudat? Sunt pentru şigaliovism!
— Ascultă, Stavroghin: a nivela munţii e o idee excelentă, deloc ridicolă. Eu sunt pentru Şigaliov! Nu e nevoie de instrucţie, cultură; destul cu ştiinţa! Şi fără ştiinţă
278
va fi material suficient pentru o mie de ani, însă trebuie orânduită supunerea. Un singur lucru lipseşte în lume: ascultarea. Setea de instrucţie este deja o sete aristocratică. Cum apare familia sau dragostea, apare îndată şi dorinţa de proprietate. Vom ucide această dorinţă: vom slobozi beţia, intriga, denunţul; vom dezlănţui un dezmăţ inimaginabil; orice geniu îl vom înăbuşi încă în faşă, vom reduce totul la un singur numitor, egalitate deplină. Am învăţat o meserie şi suntem oameni cinstiţi, n-avem nevoie de nimic altceva, iată răspunsul recent al muncitorilor englezi. Este necesar numai necesarul, iată deviza globului terestru de acum încolo. Dar va fi nevoie şi de convulsii: de asta vom avea grijă noi, guvernanţii. Sclavii trebuie să aibă guvernanţi. Ascultare deplină, depersonalizare deplină, dar o dată la treizeci de ani Şigaliov dezlănţuie şi o convulsie, şi lumea începe brusc să se devoreze reciproc, până la o anumită limită, şi numai pentru a evita plictiseala. Plictiseala este un sentiment aristocratic; şigaliovismul nu admite dorinţe. Dorinţa şi suferinţa sunt pentru noi, iar pentru sclavi şigaliovismul.
— Pe dumneata personal te excluzi? lăsă Stavroghin să-i scape iar.
— Şi pe dumneata. Ştii, mă bătea gândul să predau lumea papei. Lasă-l să iasă pe jos şi desculţ şi să se arate mulţimii: Iată, adică, în ce hal m-au adus! şi toată omenirea îl va urma, inclusiv oştirea. Papa e sus, noi în jurul său, iar dedesubt şigaliovismul. E nevoie numai ca între papă şi Internaţionale să intervină o înţelegere; şi aşa va fi. Moşneguţul va consimţi imediat. De altfel, nici nu ar avea altă ieşire, ţine minte ce-ţi spun (…)”
În roman apare acest personaj, Kirilov, un filosof care a ajuns la concluzia că din moment ce nu există Dumnezeu, atunci trebuie că omul este un zeu. Iar dacă omul este un zeu
279
trebuie să facă ceva prin care să demonstreze că este zeu. Nu poţi trăi o viaţă obişnuită. Ca urmare, trebuie să faci un lucru ieşit din comun. Trebuie să fie ceva absolut şi care să arate că ai putere asupra ta. Desigur că principalul argument care demonstrează că ai putere asupra ta este să-ţi iei viaţa. De aceea pentru a demonstra că este zeu omul trebuie să se sinucidă. Aceasta este logica. Pentru noi, în tradiţia creştină, nu are niciun sens. Omul este nebun. Dar are foarte mult sens, dacă s-a pierdut tradiţia, şi odată ce ai respins creştinismul, devine ceva foarte logic.
„Sunt obligat să afirm necredinţa, continua să se plimbe prin cameră Kirillov. Pentru mine nu există o idee superioară aceleia că Dumnezeu nu există. În sprijinul meu stă istoria omenirii. Omul n-a făcut altceva decât să-şi născocească un Dumnezeu, pentru a putea trăi fără să se ucidă; în aceasta constă întreaga istorie universală de până acum. Sunt primul în întreaga istorie universală care n-am voit să-mi născocesc un Dumnezeu. Să se afle acest lucru o dată pentru totdeauna.”
„Îţi dai seama acum că salvarea tuturor stă în a demonstra această idee. Cine s-o demonstreze? Eu! Nu înţeleg cum a putut până acum un ateu, ştiind că nu există Dumnezeu, să nu se omoare imediat? Să-ţi dai seama că nu există Dumnezeu şi să nu-ţi dai seama imediat că tu însuţi ai devenit prin aceasta Dumnezeu este o inepţie, altminteri te omori imediat. În momentul când ai ajuns însă la această conştiinţă tu eşti domn şi împărat şi nu te vei omorî, ci vei trăi în gloria cea mai sublimă. Şi numai acela care a ajuns primul conştient de aceasta trebuie să se omoare singur neapărat, altfel cine va începe şi va demonstra? Eu mă voi omorî negreşit pentru a începe şi a demonstra. Eu sunt deocamdată Dumnezeu fără voie şi sunt nefericit pentru că sunt obligat să-mi afirm voinţa suverană
280
absolut liberă. De aceea omul a fost până acum atât de nefericit şi de sărac, pentru că s-a temut să-şi afirme punctul capital, al voinţei absolut libere, şi se manifesta astfel numai periferic, ca un şcolar. Sunt foarte nefericit pentru că mă tem groaznic. Frica este blestemul omului… Dar îmi voi afirma libertatea absolută de voinţă, sunt obligat să cred că nu cred. Voi începe şi voi termina, şi voi deschide porţile. Şi voi salva. Numai acest lucru îi va salva pe toţi oamenii şi în generaţia următoare chiar îi va regenera fiziceşte; pentru că în înfăţişarea lui fizică de acum, după cum mi-am dat eu seama, omul nu poate exista fără Dumnezeul anterior. Timp de trei ani am căutat atributul dumnezeirii mele şi l-am găsit: atributul dumnezeirii mele este Voinţa suverană, absolut liberă! Iată tot ce aş putea să-mi demonstrez, în punctul esenţial, nesupunerea şi totodată libertatea mea nouă înfricoşătoare. Pentru că este într-adevăr înfricoşătoare. Îmi pun capăt zilelor, ca să-mi afirm nesupunerea şi libertatea mea cea nouă înfricoşătoare.
În cele din urmă, datorită naturii umane, Kirilov se teme să se sinucidă şi ezită mereu, după care apare un personaj precum Verhovenski, care se foloseşte de această teorie şi încearcă să-l convingă să se sinucidă pentru ca apoi să dea vina pe altcineva. Obiectivul său era crearea unor dezordini prin care grupul său revoluţionar să preia puterea. Într-un final îl convinge.
„Bine, dă-i drumul, sinucide-te. Semnează această hârtie care spune Jos cu capitaliştii! şi altele, după care sinucide-te. Eu mă duc chiar acolo şi ţin uşa deschisă pentru tine.”
Kirilov îi răspunde: „Nu, nu pot. Trebuie să o fac pe o scenă mare. În faţa tuturor.” „Nu, nu, fă-o în linişte aici. Nota este deja scrisă”.
281
În cele din urmă îl determină să se sinucidă. Iar tipul acesta de oameni sunt astăzi peste tot, printre noi.
„Crimă şi Pedeapsă” este un roman despre un om care dorea să treacă dincolo de bine şi rău, care ucide pentru o idee ideea napoleoniană sau a supraomului sfârşind în pocăinţă şi îndreptându-se spre viaţa creştinească.
Deşi o mare parte din roman se petrece înainte ca protagonistul să ucidă, el se gândeşte constant că ar trebui să o facă, şi îl obsedează această idee, în fond, nietzscheană: dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis. Această idee are o dimensiune filosofică şi una politică, dar din punct de vedere creştin înseamnă că eu pot face tot ceea ce vreau.
Personajul Raskolnikov se tot gândeşte la Napoleon. Un om venit de jos care ajunge conducătorul unei ţări şi are dreptul să ucidă pe cine vrea, doar pentru că el conduce ţara. Acest fapt îl aşază în categoria supraoamenilor.
Este dihotomia între împărăţia lumii de aici şi împărăţia lui Hristos. Potrivit împărăţiei lui Hristos, noi toţi trebuie să fim smeriţi în faţa lui Dumnezeu. Potrivit filosofiei lumeşti, a puterilor acestei lumi, există unii oameni puternici. Dacă eşti puternic, ai dreptul să-i calci în picioare pe ceilalţi.
În opinia lui Machiavelli, guvernele pot comite nedreptăţi câtă vreme prinţul deţine puterea. În opinia lui Nietzsche, poţi face tot ceea ce vrei câtă vreme eşti unul dintre acei supraoameni.
Raskolnikov are parte de aceste dialoguri agonizante cu sine însuşi. Se duce să o viziteze pe femeia pe care intenţionează să o ucidă. Observă cum se comportă. Dă târcoale, se gândeşte cum va face crima, unde se duce victima, unde îşi ţine banii. Apoi mai este a doua femeie, sora ei, nu-i aşa? În mintea sa începe să se înfiripe ideea că e o femeie detestabilă, o insectă.
Toate aceste gânduri necreştineşti provin din idei raţionaliste de extracţie apuseană. Puteţi observa acelaşi lucru
282
cu teoria lui Marx, şi anume că poţi face ceea ce vrei cât timp preiei puterea şi îi determini pe oameni să fie violenţi.
În timp ce revoluţia continuă şi oamenii se ucid unii pe alţii, violenţa se perpetuează. Din acest motiv, ei devin unelte pentru revoluţie şi vor fi folosiţi ca nişte obiecte. Ne aflăm la polul opus creştinismului.
În cazul lui Raskolnikov conştiinţa lui este unde trebuie. Nu are cum să i se opună şi din acest motiv tot amână şi se acuză pe sine. „Eşti atât de slab că nu o poţi face?”, se torturează el. „Se presupune că eşti un supraom şi nu poţi să o faci, nu poţi să duci treaba la capăt!” Într-un final trece la fapte şi face crima. Cred că a ezitat dacă ar trebui să le ucidă pe ambele femei sau doar pe una. Însă cealaltă femeie dă buzna în ultimul moment, iar el, deşi nu dorea să o ucidă, se hotărăşte să o omoare şi pe ea. După care se blochează. Nu ia foarte mulţi bani, doar câţiva, şi devine atât de isteric încât se duce să-i ascundă.
Apoi încep chinurile conştiinţei. Dacă este supraom ar trebui să se simtă complet rece şi calm. Victima era doar o muscă, un fel de insectă. „Nu trebuia să mai trăiască, iar eu sunt Supraomul. Mă voi pregăti la facultate pentru a ajuta ca ideile apusene să pătrundă în Rusia şi să o lumineze”. Între timp, însă, conştiinţa lui Raskolnikov a început să funcţioneze din ce în ce mai acut, iar el nu poate înţelege de ce nu are linişte. La început se învinuieşte că nu a luat destui bani. Dar apoi, se întâmplă ceva în interiorul lui care îi arată că această conştiinţă plantată de Dumnezeu şi îngrijită de Biserica Ortodoxă nu poate fi redusă la tăcere.
Începe o luptă teribilă între el şi detectivul care investighează cazul. Raskolnikov nu ştie niciodată dacă poliţistul ştie că el a făcut-o, dacă îl suspectează pe el sau pe altcineva, etc. Fără mustrarea conştiinţei, nu ar avea genul acesta de probleme.
283
Până la urmă se dovedeşte că detectivul nu aşteaptă altceva decât ca el să mărturisească. Iar într-un final, Raskolnikov îl întreabă „Cine crezi că a făcut-o? Spune-mi.
La care poliţistul îi spune: „Cum cine? Tu ai omorât-o, dar eu aştept ca tu să vii de unul singur şi să mărturiseşti”.
Raskolnikov aproape că înnebuneşte. Ce ar trebui să facă acum? Să dispară?
După care, o întâlneşte pe Sonia, o prostituată, parte din drojdia societăţii. De ce s-a făcut prostituată? Pentru că trebuia să-şi întreţină mama. Nu vroia să o facă, pentru că era creştină, dar a trebuit. Era singura cale prin care putea obţine bani. Iar ea va fi cea care îl va salva pe el, cel amăgit de ideile occidentale. Raskolnikov începe să vorbească cu ea, iar ea îi arată Evanghelia. „Oh, orice, dar nu Evanghelia!” Ea îi vorbeşte despre Iisus Hristos şi, încetul cu încetul, inima lui începe să se înmoaie. Într-un final se duce la ea, spre sfârşit cred, pentru a se hotărî dacă să se predea sa nu.
„Ce să fac? Mă vor trimite în Siberia şi voi fi terminat”. Dar Sonia îi răspunde că va veni cu el în Siberia. Raskolnikov se duce gândindu-se cum poate fi cineva din drojdia societăţii clădit astfel şi, mai mult, să-l iubească pe el. Să meargă în Siberia cu el!
Într-un final, el este atât de copleşit, încât cade în genunchi în faţa poliţiştilor şi le spune: „Eu am făcut-o! Omorâţi-mă, luaţi-mă de aici!”
Este un moment foarte puternic, dar care exprimă temperamentul rusesc.
Sonia reprezintă un caz interesant, deoarece ea şi-a păstrat Ortodoxia, creştinismul, chiar dacă din punctul de vedere al faptelor era o păcătoasă. Nu se putea împărtăşi fiind mereu în păcat. Curăţia creştinismului a rămas în ea, deşi era o păcătoasă, ba poate chiar s-a intensificat deoarece ştia că nu este bună, că e drojdia societăţii, o femeie fără speranţă. Dar
284
cu toate acestea L-a păstrat pe Iisus Hristos şi din acest motiv putea predica Evanghelia acestui în aparenţă sofisticat student, cu idei înalte, căruia îi topeşte, în cele din urmă, inima şi îl converteşte. Apoi ni se spune că au mers în Siberia, este descris puţin din viaţa lor acolo, dar aflăm că deja este o altă poveste. Nu ni se spune ce s-a întâmplat acolo. Dar scriitorul, la rândul său, a mers în Siberia întorcându-se de acolo convertit.
Probabil că este cea mai desăvârşită creaţie a lui Dostoievski.
Marele Inchizitor
Romanul „Fraţii Karamazov” critică aceeaşi mentalitate apuseană rece şi contabilicească. Ivan Karamazov filosofează despre Marele Inchizitor, prezentat ca fiind ideea sa. Dar, apropo, Dostoievski nu ne lasă niciun dubiu în privinţa faptului că există un mic omuleţ lângă burlanul sobei lui Ivan care tot vine la el. Este o imagine a diavolului care îi tot furnizează idei minunate. Ivan are o discuţie cu Alioşa, mezinul familiei, cel care doreşte un creştinism adevărat şi care îi vede pe fraţii săi cum se chinuie. Fraţii nu au pace, în timp ce tatăl lor este un pungaş de modă veche.
Filosofia lui Ivan Karamazov
— În primul rând ca să nu dezmint firea mea rusească: discuţiile care se poartă la noi în jurul acestui subiect sunt în genere pur şi simplu absurde. În al doilea rând, cu cât un lucru e mai absurd, cu atât are mai multe şanse să se apropie de fondul unei probleme. Cu cât e mai absurd, cu atât este mai evident. Absurditatea este simplă şi concisă, în timp ce inteligenţa recurge la tot felul de subterfugii şi ascunzişuri. Inteligenţa
285
este vicleană, iar absurditatea sinceră şi naivă. Adineauri, bunăoară, mărturisindu-ţi disperarea mea, cu cât am căutat să ţi-o arăt în toată absurditatea ei, cu atât am fost parcă mai câştigat.
— Poţi să-mi explici şi mie de ce „nu accepţi lumea aceasta”? îl întrebă Alioşa.
— Fireşte, nu-i nici un secret la mijloc, aici chiar intenţionam să ajung. Frăţiorul meu drag, să ştii că nu vreau nici să te corup, nici să-ţi zdruncin cumva convingerile, dimpotrivă, poate că dorinţa mea este să mă lecuiesc prin tine.
Răzvrătirea
— Trebuie să-ţi mărturisesc încă ceva, urmă Ivan. Eu n-am putut niciodată să pricep cum e posibil să-ţi iubeşti aproapele. Fiindcă, cel puţin aşa mi se pare mie, tocmai pe acela care-ţi este mai apropiat nu poţi să-l iubeşti decât, cine ştie, doar aşa, de la distanţă. Am citit undeva despre Ioan cel Milostiv (un sfânt) că, venind la el într-o zi un ins flămând şi rebegit de frig şi rugându-l să-l încălzească, sfântul l-a culcat cu el în pat şi, îmbrăţişându-l, i-a suflat în gura puturoasă, fiindcă bietul om pătimea de nu ştiu ce boală cumplită. Ei, uite, eu sunt convins că toate faptele astea săvârşite de el pornesc dintr-o înclinaţie morbidă, un fel de isterie, că sfântul n-a fost sincer, dragostea lui fiind dictată de datorie, o penitenţă pe care şi-a impus-o singur. Nu poţi iubi un om decât dacă-şi ascunde faţa; e destul să-i vezi chipul, ca dragostea să dispară pe loc.
— Ştiu, fiindcă ne-a vorbit şi părintele Zosima despre asta şi nu numai o dată, observă Alioşa; de multe ori, zicea dânsul, înfăţişarea e o piedică în calea dragostei faţă de semeni pentru unii oameni care n-au ajuns încă să cunoască viaţa. Există, totuşi, pe lume atâta dragoste, Ivan şi dragostea asta, ştiu bine, se apropie foarte mult de cea a lui Hristos, te rog să mă crezi pe cuvânt…
286
— Eu, ce să-ţi spun, n-am cunoscut încă şi nici nu pot să pricep aşa ceva şi ca mine sunt mulţi. Se pune întrebarea dacă asta se datoreşte unor deficienţe înnăscute sau e ceva inerent firii omeneşti. După mine, dragostea creştinească faţă de aproape este un miracol imposibil pe pământ. Hristos a fost Dumnezeu. Adică ceea ce nu suntem noi. Să presupunem, de pildă, că eu aş avea o suferinţă adâncă; nimeni altul însă n-o să-şi poată da seama vreodată cât sufăr, pentru că este altul, nu eu, şi, în afară de asta, foarte rar întâlneşti un om care să admită că semenul lui poate fi un martir (ca şi cum ar fi cine ştie ce titlu de nobleţe!). Şi ştii de ce nu vrea să admită? Pentru simplul motiv că, să zicem, miros urât, sau mutra mea i se pare stupidă, ori pentru că odată, nu mai ştiu când, l-am călcat pe picior. Şi apoi, sunt suferinţe şi suferinţe: o suferinţă umilitoare, pentru mine degradantă, cum ar fi, de pildă, foamea, poate mai degrabă să trezească mila cuiva; dacă însă suferinţa mea este de un ordin superior, bunăoară dacă, să zicem, aş avea de pătimit pentru o idee, prea puţini ar fi dispuşi să-i dea crezământ şi asta doar în cazuri extrem de rare, pentru că, uitându-se la mine, ar constata că n-am chipul pe care, după părerea lor, ar trebui să-l aibă omul sortit să sufere în numele unei idei. Şi asta ajunge ca să-mi retragă pe loc bunăvoinţa lor şi fii sigur că n-o fac din răutate, nu, câtuşi de puţin! De aceea, cred eu, cerşetorii şi, mai ales, boierii scăpătaţi n-ar trebui să scoată niciodată capul în lume, mulţumindu-se să ceară de pomană prin gazete. Teoretic, fireşte, poţi să-ţi iubeşti aproapele, dar numai aşa, de la distanţă, niciodată însă când e-n preajma ta. Dacă totul pe lume s-ar petrece aşa ca pe scenă, ca într-un balet, unde milogii apar costumaţi în zdrenţe de mătase şi dantele rupte şi cerşesc dansând cu cea mai desăvârşită graţie, atunci ai putea cel puţin să-i admiri. Să-i admiri, însă nu să-i şi iubeşti. Dar cred că m-am cam întins la vorbă. Ţineam oricum să-ţi împărtăşesc punctul meu de vedere. Aş fi vrut să-ţi vorbesc despre suferinţa
287
omenească în genere, dar poate că-i mai bine să ne limităm numai la suferinţele copiilor. În felul acesta, argumentaţia mea o să se reducă, probabil, cam la o zecime din ceea ce ar fi trebuit să fie, dar e mai bine totuşi să ne oprim numai asupra copiilor. Este în dezavantajul meu, bineînţeles, dar n-are a face. În primul rând, copiii îţi sunt dragi, chiar dacă-i ai tot timpul lângă tine, chiar dacă-s nespălaţi sau urâţi (deşi mi se pare că nu există copii urâţi). Şi, pe urmă, nu-mi face plăcere să vorbesc despre adulţi nu numai pentru că sunt respingători şi nu merită să fie iubiţi, dar şi pentru că apasă asupra lor un păcat: acela de a fi muşcat din mărul oprit, de a fi ajuns astfel să cunoască binele şi răul. Aş spune că şi astăzi încă se mai înfruptă din mărul oprit. Pe când copilaşii n-au apucat să se înfrupte din el şi deocamdată nu au nici un păcat. Ţie îţi plac copiii, Alioşa? Ştiu că-ţi plac şi sunt convins că mă înţelegi de ce nu vreau să-ţi vorbesc decât despre ei. Şi dacă suferă atât de crunt pe lumea asta, este pentru că sunt sortiţi, probabil, să ispăşească păcatele săvârşite de părinţii lor, atunci când au muşcat din măr; asta încă e o explicaţie metafizică, pentru care sufletul unui pământean nu poate avea nici o înţelegere. Nu se poate ca un nevinovat un biet prunc neprihănit să sufere pentru alţii. N-o să-ţi vină poate să crezi, Alioşa, dar să ştii că-mi sunt nespus de dragi copiii. Să observi că tocmai oamenii cruzi, pătimaşi, sângeroşi, ca de-alde noi, ăştia din neamul Karamazovilor, iubesc uneori din toată inima copiii. Vezi tu, copiii, cât sunt încă prunci, adică până pe la vreo şapte ani, bunăoară, se deosebesc teribil de oameni: parcă ar fi nişte fiinţe complet diferite, înzestrate cu altă fire. Am cunoscut cândva un tâlhar care asasinase familii întregi de-a lungul carierei sale, pătrunzând pe furiş noaptea prin case să jefuiască şi care, printre alte victime, înjunghiase şi câţiva copii. Curios e însă că, la puşcărie, prinsese dragoste de ei. Tot timpul nu făcea decât să stea la fereastră şi să se uite la copiii care se jucau prin curtea închisorii. Ba chiar îl obişnuise pe unul dintre ei un
288
prichindel, uite, atâtica să se apropie de ferestruica lui şi cu timpul piciul ajunsese să se împrietenească cu el… Tu nu ştii pentru ce îţi spun toate astea, Alioşa? Mă doare capul îngrozitor şi nu ştiu de ce mă simt atât de deprimat…
— Ai un aer ciudat, se nelinişti Alioşa, parcă nu eşti în apele tale.
— Nu de mult, la Moscova, un bulgar mi-a vorbit, urmă Ivan Fiodorovici fără să-i dea ascultare, despre atrocităţile săvârşite de turci şi cerchezi în Bulgaria de teama unei răscoale generale a slavilor; trec totul prin foc şi sabie, violează femeile, omoară copiii, ţintuiesc prizonierii de garduri, petrecându-le cuie prin urechi, şi-i lasă aşa toată noaptea, ca a doua zi să-i atârne cu laţul de gât şi aşa mai departe; nişte grozăvii că ţi se face părul măciucă. Am auzit spunându-se uneori că omul e crud „ca o fiară”, ceea ce, după mine, este o nedreptate strigătoare la cer şi o insultă pentru bietele jivine; nici o fiară de pe faţa pământului nu se poate compara în privinţa asta cu omul, a cărui cruzime aproape că atinge perfecţiunea. Un tigru se mulţumeşte să-şi sfâşie şi să-şi înfulece prada, e tot ce ştie el să facă. Nici prin minte nu i-ar trece, bunăoară, să ţintuiască oamenii de urechi, lăsându-i să se chinuie aşa o noapte întreagă, chiar dacă ar putea s-o facă. Turcii, mai cu seamă, simt o voluptate deosebită să tortureze copiii, începând cu cei nenăscuţi pe care îi scot cu jungherul, spintecând pântecele ce i-a zămislit şi sfârşind cu pruncii pe care-i aruncă în aer, ca să-i prindă apoi în vârful baionetelor, sub ochii mamei. Plăcerea lor cea mai mare era tocmai ca mama să fie de faţă la spectacol. Iată însă o scenă care mi s-a părut într-adevăr impresionantă. Închipuieşte-ţi un sugar în braţele maică-sii, încremenită de spaimă în mijlocul unui grup de turci care au tăbărât peste ei în casă. Ce crezi că le dă prin gând ticăloşilor? Spune şi tu dacă nu-i o figură grozavă: care mai de care mângâie pruncul şi se hlizesc la el ca să-l facă să râdă şi până la urmă reuşesc,
289
mititelul începe să râdă. Atunci, unul dintre ei aţinteşte asupra lui pistolul de la o distanţă de o palmă. Băieţelul râde fericit şi întinde mânuţele, dând să apuce jucăria aceea strălucitoare; în momentul acela bestia apasă pe trăgaci, slobozindu-i glonţul drept în faţă, şi-i zdrobeşte căpşorul… Artistic, nu-i aşa? Se zice că turcii se prăpădesc după dulciuri…
— De ce-mi spui toate astea, frăţioare?
— Ştii ce cred eu? Dacă diavolul nu există şi este numai o născocire a omului, atunci într-adevăr acesta l-a plăsmuit după chipul şi asemănarea lui.
— Adică la fel ca pe Dumnezeu…
— Te pricepi să întorci vorba, cum zice Polonius în Hamlet, începu a râde Ivan. Gata, m-ai prins, n-am încotro, ba chiar îmi pare bine! Dar frumos mai trebuie să arate Dumnezeul ăsta al tău dacă omul l-a plăsmuit după chipul şi asemănarea sa! M-ai întrebat de ce-ţi spun toate astea?… Vezi tu, sunt mare amator de curiozităţi, pe care-mi place să le colecţionez fie că le găsesc prin ziare, fie că-mi notez ce mi se povesteşte, aşa cum se întâmplă. Există, bunăoară, tot felul de anecdote picante, din care am reuşit să-mi alcătuiesc o colecţie destul de frumoasă. Turcii, fireşte, nu puteau nici ei să lipsească, dar ei sunt de pe alte meleaguri. Cunosc însă unele cazuri autohtone, poate ceva mai interesante decât ale turcilor. Ştii, la noi, bătaia, nuielele şi biciul sunt la mare cinste, bătaia este ceva naţional; unde s-a pomenit la noi să ţintuiască cineva un om de urechi? Oricum, de, se cheamă că suntem europeni, dar nuielele, biciul sunt specialitatea noastră şi pentru nimic pe lume n-am renunţa la ele! Se pare că în străinătate bătaia a ieşit din uz. Nu ştiu, poate acolo moravurile s-au îmblânzit, sau legile au fost în aşa fel întocmite, încât nimeni să nu-şi mai permită a croi bice pe spinarea cuiva, dar, ca să suplinească această lacună, oamenii au înlocuit bicele cu altceva, tot aşa specific naţional, atât de specific, încât la noi ar părea absolut imposibil, deşi se zice că ar fi început să prindă şi
290
aici, mai ales de când cu prozelitismul religios din înalta societate. Am acasă o broşură încântătoare, tradusă din limba franceză, în care se povesteşte o întâmplare destul de recentă petrecută acum vreo cinci ani, când a fost executat la Geneva un criminal, un anume Richard, un tâlhar pare mi-se, de vreo douăzeci şi trei de ani, care, înainte de a se urca pe eşafod, s-a pocăit, întorcându-se în sânul bisericii creştine. Numitul Richard era un copil din flori, pe care părinţii îl dăduseră de suflet, cam pe la vârsta de şase ani, unor ţărani de la munte, nişte ciobani elveţieni, care-l luaseră să-l crească numai ca să-l pună la muncă. Băiatul crescuse, aşadar, ca un pui de fiară, fără să fi învăţat nimic; ba, mai mult chiar, încă de când împlinise şapte anişori, ciobanii îl trimiseseră cu turma la păscut, pe ploaie şi pe frig, aproape golaş şi mai mult flămând decât mâncat. Nu mai e nevoie să-ţi spun că nici unuia dintre ei nu-i păsa de bietul copil şi nu simţea nici un fel de mustrare de cuget, dimpotrivă, fiecare se socotea îndreptăţit să nu-i poarte de grijă, de vreme ce Richard le fusese dat pe veresie, aşa, ca un lucru oarecare, şi, deci, nu vedeau pentru ce ar fi obligaţi să-i dea de mâncare. Richard spune în mărturisirea lui că în anii aceia, aidoma fiului risipitor din Evanghelie, jinduia după lăturile pe care ciobanii le dădeau porcilor puşi la îngrăşat pentru vânzare; băiatul n-avea însă parte nici măcar de atât, şi-l băteau de câte ori şterpelea din hrana pentru porci. Aşa îşi petrecuse el copilăria şi adolescenţa, până când, crescând şi prinzând puteri, se apucase de furat. Sălbaticul îşi agonisea pâinea muncind cu ziua la Geneva, ca să cheltuiască tot câştigul pe băutură, trăia în rând cu drojdia societăţii şi până la sfârşit a ajuns să asasineze un bătrân ca să-l jefuiască. A fost prins bineînţeles, judecat şi condamnat la moarte. Prin partea locului sentimentalismul nu prea are căutare. În puşcărie, Richard a fost luat în primire de preoţi şi de membrii diverselor asociaţii creştine, de tot felul de cuconiţe însufleţite de simţăminte filantropice şi aşa mai departe. L-au învăţat să citească şi să scrie, i-au tălmăcit cuvântul Evangheliei
291
şi atâta l-au catehizat şi l-au dăscălit, l-au tocat la cap şi i-au împuiat urechile, că până la urmă l-au făcut să-şi mărturisească solemn crima.”
„Ce-mi pasă mie că nu există vinovaţi şi că sunt conştient de lucrul acesta! Eu am nevoie de răzbunare, altminteri simt c-am să mă distrug singur. Şi răzbunarea asta să nu se înfăptuiască cine ştie pe ce lume, undeva, în infinit, cine ştie când, ci chiar aici, pe pământ, s-o pot vedea cu ochii mei! Am crezut în ea şi vreau s-o văd cu ochii mei, iar dacă la ceasul acela s-ar întâmpla să fiu mort, vreau să mă scol din mormânt, căci mi-ar părea nespus de rău să se petreacă totul fără mine. Doar n-am suferit ca să îngraş cu fiinţa mea, cu ticăloşiile şi suferinţele mele, pământul pe care va înflori armonia viitoare, ca să se bucure de ea mai ştiu eu cine! Vreau să văd cu ochii mei ciuta tolănindu-se alături de leu şi victima îmbrăţişându-l pe cel care a înjunghiat-o. Vreau să fiu de faţă atunci când lumea va apuca să afle, în sfârşit, pentru ce a fost tot ce a fost înainte. Dorinţa asta stă la temelia tuturor religiilor de pe lume şi eu sunt un om credincios. Dar copilaşii, cum rămâne cu ei? Iată o problemă pe care eu, unul, îţi mărturisesc, nu mă simt în stare s-o rezolv. Îţi repet pentru a nu ştiu câta oară: există nenumărate probleme; eu însă m-am oprit numai asupra copiilor, deoarece în cazul lor lucrurile despre care ţi-am vorbit apar cu o limpezime incontestabilă. Ascultă, dacă toată lumea trebuie să sufere pentru a răscumpăra prin suferinţă acea nepieritoare armonie, ce caută aici copilaşii, explică-mi şi mie, te rog. În ruptul capului nu pot să înţeleg pentru ce sunt sortiţi să sufere şi ei şi de ce armonia trebuie neapărat plătită cu preţul suferinţelor lor? De ce trebuie să ajungă şi ei băligar, să îngraşe cu făptura lor, spre binele nu ştiu cui, pământul pe care va înflori armonia viitoare? Îmi pot explica, bunăoară, solidaritatea întru păcat a oamenilor, după cum îmi pot explica şi solidaritatea lor în răzbunare, dar
292
nu văd cum solidaritatea întru păcat se poate extinde şi asupra pruncilor şi dacă este adevărat că şi ei sunt răspunzători, deopotrivă cu părinţii, pentru fărădelegile săvârşite de aceştia, aşa ceva, crede-mă, depăşeşte înţelegerea mea, e un adevăr ce nu aparţine acestei lumi! Probabil un mucalit ar putea să-mi riposteze că în orice caz pruncul va creşte cu timpul şi va săvârşi la rândul său destule păcate, dar ce ne facem atunci cu băieţaşul acela de opt anişori rupt în bucăţi de dulăi? O, Alioşa, zău, nu vreau să hulesc divinitatea! Îmi dau seama ce cutremurare va fi în tot universul când tăriile cereşti şi toată suflarea pământească îşi vor uni glasurile ridicând un imn de slavă, când tot ce este viu sau care a trăit cândva pe lume va striga: „Drept eşti tu, Doamne, pentru că judecăţile tale s-au dat pe faţă!” Fiindcă atunci când mama se va îmbrăţişa cu călăul copilaşului ei, cu cel care a asmuţit copoii asupra lui şi câteşitrei, înlăcrimaţi, vor mărturisi în gura mare: „Drept eşti tu, Doamne!”, desigur, vom fi atins treapta cea mai înaltă a cunoaşterii şi totul se va lămuri. Ei, uite, aici este buba, tocmai cu gândul ăsta nu pot să mă împac! Şi, cât timp mai sunt încă pe lume, mă grăbesc să iau măsuri. Vezi tu, Alioşa, dacă într-adevăr mi-o fi dat să apuc vremea aceea, sau dacă am să mă scol din mormânt atunci ca să mă conving cu ochii mei, în clipa când mama îl va îmbrăţişa pe gâdele copilului, se prea poate să strig şi eu într-un glas cu ea: „Drept eşti tu, Doamne!” Eu însă nici atunci n-aş vrea să fac asemenea mărturisire. Cât mai e timp, deci, caut să-mi iau toate măsurile de apărare şi de aceea sunt hotărât să renunţ cu desăvârşire la acea supremă armonie. Fiindcă armonia aceasta nu merită nici măcar o lăcrimioară vărsată de bietul copilaş chinuit, care se bătea cu pumnişorii în piept într-o cuşcă împuţită, rugându-se lui „Doamne, Doamne” şi vărsând şiroaie de lacrimi, pe care nimeni, nimeni nu le-a răscumpărat! Nu merită, de vreme ce lacrimile lui au rămas nerăscumpărate. Şi trebuie neapărat să se găsească o compensaţie, altminteri nu poate să existe armonie.
293
Dar cum, te întreb, în ce fel le răscumperi? Mi se pare un lucru imposibil. Răzbunându-le? La ce mi-ar folosi răzbunarea, ce să fac, oare, cu iadul în care sunt azvârliţi călăii, ce mai poate îndrepta iadul după ce aceştia au fost de-acum supuşi la cazne şi au murit în chinuri? Ce fel de armonie mai poate fi aceea, atâta timp cât admitem focul gheenei? Dorinţa mea e să iert şi să îmbrăţişez pe toată lumea, nu vreau să mai pătimească nimeni. Iar dacă suferinţele copiilor sunt sortite să se adauge noianului de suferinţe necesare pentru răscumpărarea adevărului, declar de la bun început că tot adevărul lumii nu merită a fi plătit cu asemenea preţ. Nu vreau, în definitiv, ca mama să-l îmbrăţişeze pe ucigaşul odorului ei, pe cel care a pus câinii să-l sfâşie! Fiindcă nu are dreptul să-l ierte! Din partea ei, n-are decât să-l ierte dacă vrea să treacă peste nemărginita durere a inimii ei de mamă, absolvindu-l pe călău; nu are însă nici un drept să-l absolve în numele copilului ei sfâşiat de copoi, nu are dreptul să-l ierte pe ucigaş, chiar dacă însuşi copilul ei i-ar cere s-o facă! Şi, dacă aşa stau lucrurile, dacă nu-i e îngăduit să acorde această iertare, atunci unde mai este armonia? Există, oare, în toată lumea asta o singură fiinţă care să poată şi care să aibă şi dreptul de a ierta? Nu vreau să primesc deci armonia, din dragoste pentru omenire nu vreau s-o accept. Mai bine să rămân cu suferinţele nerăzbunate. Prefer să rămân nerăzbunat, chiar dacă nu am dreptate, fără a fi apucat să găsesc împăcarea sufletului meu mistuit de revoltă. Şi apoi, cred că s-a pus un preţ exagerat pe această armonie, biletul de intrare e prea scump pentru punga noastră. De aceea mă şi grăbesc să-l restitui. Şi, dacă vreau să fiu un om într-adevăr cinstit, sunt dator să-l restitui cât mai curând. Ceea ce şi fac. Asta nu înseamnă că nu accept existenţa lui Dumnezeu, Alioşa; mă mulţumesc doar să-i dau înapoi cu tot respectul biletul meu de intrare.
— Asta e răzvrătire… Murmură cu ochii în pământ Alioşa.
294
— Răzvrătire? N-aş fi vrut să aud din gura ta cuvântul ăsta, rosti Ivan apăsat. Crezi tu că ar putea cineva să trăiască tot timpul în răzvrătire? Ei uite, eu aşa vreau să trăiesc. Te rog stăruitor să-mi răspunzi cinstit la o întrebare: închipuieşte-ţi că ţi-ar fi dat să clădeşti cu mâna ta destinul omenesc spre fericirea tuturor, ca lumea să se poată bucura în sfârşit de linişte şi pace, dar că, pentru a ridica această construcţie, trebuie neapărat, e absolut necesar să ucizi în chinuri o singură făptură plăpândă, bunăoară pe copilaşul acela care se bătea cu pumnişorii în piept, să pui la temelia construcţiei lacrimile lui nerăzbunate. Spune, ai accepta în aceste condiţii să fii tu arhitectul? Mărturiseşte cinstit!
— Nu, n-aş accepta, rosti încet Alioşa.
— Ai putea să concepi că oamenii pentru care vrei s-o durezi ar accepta să primească o fericire ce-şi trage obârşia din sângele nevinovat al micului martir şi crezi tu că, primind-o, ei ar putea să fie pururea fericiţi?
— Nu, n-aş putea să concep aşa ceva. Apoi, deodată i se aprinse o lumină în ochi: Frate, vorbi Alioşa în continuare, m-ai întrebat adineauri dacă există pe lumea asta o singură fiinţă care să poată şi să aibă dreptul de a ierta? Fiinţa aceasta există, să ştii şi poate să ierte totul şi să-i ierte pe toţi, da, da, pe toţi şi toate pentru tot, fiindcă ea însăşi şi-a dăruit sângele nevinovat pentru toţi şi pentru toate. Şi tu o cunoşti, ea este într-adevăr temelia clădirii de care vorbeai, către ea se vor ridica glasurile tuturor spre a-I spune: „Drept eşti tu, Doamne, pentru că judecăţile tale s-au dat pe faţă!”
— Aha, El, unicul neprihănit şi sângele Lui! Nu, nu L-am uitat, dimpotrivă, mă miram tot timpul că nu-L scoţi din sertar mai curând, potrivit bunului obicei al celor din tagma ta, care în orice discuţie se referă la El, în tot momentul. Am să-ţi spun ceva, Alioşa, dar să nu râzi; acum vreun an am compus un poem. Dacă mai poţi să pierzi încă zece minute, ţi-l povestesc.
295
— Ai scris un poem?
— A, nu, nu l-am scris! râse Ivan. În viaţa mea n-am îmbinat nici două rime. L-am plăsmuit numai şi am căutat să-l memorez. L-am plăsmuit în focul inspiraţiei. Tu o să fii primul meu cititor, adică primul om care-l va auzi. Care autor s-ar îndura să piardă o asemenea ocazie unică? (Ivan zâmbi.) Să ţi-l povestesc sau nu?
— Te ascult.
— Poemul meu se numeşte Marele inchizitor.
Marele Inchizitor
Ivan creează această povestire a Marelui Inchizitor, gândit a fi un portret al lui Antihrist, inspirat însă de multe dintre ideile Bisericii Romano-Catolice, care a produs Inchiziţia şi toată ideea de calcul al păcatelor, îndepărtând adevăratul creştinism al inimii. Aşadar, el plăsmuieşte această idee revoluţionară a unei dictaturi în care oamenii primesc pâine şi circ, ba chiar e posibil să primească şi un surogat religios, dar în realitate nu există viaţă veşnică şi nici Dumnezeu. Iar oamenii sunt prostiţi să rămână tăcuţi…
„Apare acolo din senin, pe tăcute, fără să prindă nimeni de veste şi totuşi, oricât ar părea de ciudat, toată lumea îşi dă seama că este El. Pasajul acesta ar putea să fie cel mai frumos din tot poemul, căci arată cum se face că toţi L-au recunoscut.
Mânat de o forţă irezistibilă, poporul se strânge în preajma Lui, înconjurându-L; clipă de clipă, mulţimea sporeşte ţinându-se pas cu pas după Dânsul. Şi-n vremea asta, El trece tăcut mai departe, cu acelaşi surâs plin de îndurare nemărginită. Soarele dragostei arde în inima Lui şi razele Luminii, Cunoştinţei şi Puterii, ce se revarsă din privirile Sale, răspândindu-se asupra gloatei, trezesc în sufletul fiecăruia o iubire plină de osârdie
296
pentru Dânsul. Cu braţele întinse, El îi binecuvântează pe toţi şi simpla atingere a mâinilor Lui, sau chiar numai a veşmintelor Sale, are virtutea de a lecui orice beteşug.
„Tămăduieşte-mă, Doamne, ca să te pot vedea la faţă!” strigă spre el un bătrân orb din născare, şi-n aceeaşi clipă solzii ce-i acopereau ochii cad şi orbul îşi recapătă vederea şi poate să-L privească. Poporul plânge şi sărută pământul pe care calcă El. Copiii îi aruncă flori în cale, cântând şi preamărindu-l: „Osana! El este!” zboară din gură în gură zvonul prin mulţime. „Nu poate fi decât El!” Continuându-şi drumul, El nu-şi încetineşte paşii decât în pridvorul Catedralei din Sevilla, unde tocmai fusese adus cu plânsete şi jale un sicriaş alb în care se află o fetiţă de şapte ani, singura fiică a unui cetăţean de frunte din partea locului. Sumedenie de flori sunt presărate peste trupşorul neînsufleţit.
„Lasă, că El o să-ţi învie copila”, îi strigă norodul mamei înlăcrimate. Parohul catedralei, care ieşise în pridvor să întâmpine sicriul, priveşte în jur mirat şi se încruntă. Deodată, mama pruncului mort scoate un geamăt şi se aruncă la picioarele Lui: „Dacă eşti într-adevăr tu, trezeşte-mi la viaţă copila!” îl imploră femeia cu braţele întinse spre dânsul. Procesiunea de înmormântare se opreşte în loc şi racla este lăsată jos în pridvor, în dreptul lui. El îşi coboară ochii cu milă şi buzele lui şoptesc din nou, abia auzit: „Talita, kumi!” şi „fata s-a sculat”. Copila se trezeşte, se ridică în capul oaselor din coşciug şi se uită cu ochi mari, nedumerită, în jur. Un zâmbet i-a înflorit pe chip şi încă mai ţine în mână buchetul de trandafiri albi cu care fusese aşezată în sicriu.
Poporul freamătă şi plânge cutremurat. Tocmai atunci se întâmplă să treacă prin faţa catedralei cardinalul, marele inchizitor. Este un bătrân de aproape nouăzeci de ani, înalt şi drept, cu faţa suptă şi ochii adânciţi în orbite, nişte ochi în care încă mai tremură o licărire uşoară, ca o scânteie. O, de
297
astă dată cardinalul nu mai poartă odăjdiile fastuoase cu care l-au împodobit în ajun, în văzul mulţimii, în momentul când duşmanii credinţei romane piereau mistuiţi de flăcările rugului! Nu, acum nu are pe el decât vechea lui rasă călugărească, făcută din pânză groasă. În urma lui, la oarecare depărtare, păşesc ajutoarele şi servitorii lui, cu chipuri sumbre, straja lui „sfântă”. Oprindu-se în faţa mulţimii, prelatul o cercetează din ochi de la distanţă. Vede tot: coşciugul depus la picioarele Lui şi copila înviată din morţi şi deodată se întunecă la faţă. Sprâncenele-i cărunte şi dese se încruntă, şi-n privirea lui scapără o lumină sinistră. Ridicând braţul, cardinalul face semn străjerilor să-L ia. Şi atât de mare este autoritatea lui, atât de strunit şi de plecat este poporul, deprins să i se supună fără a crâcni, încât gloata se dă în lături din calea lor şi, în mijlocul unei tăceri mormântale, gărzile pun mâna pe El şi-L duc. Ca la o poruncă, mulţimea se pleacă până la pământ în faţa bătrânului inchizitor, care o binecuvântează şi pleacă mai departe. Străjile coboară cu prizonierul în temniţa boltită, sumbră şi strâmtă din clădirea străveche, unde se ţin şedinţele tribunalului sfânt. Ziua se stinge şi întunecimile nopţii toride şi „neînsufleţite” învăluie Sevilia. Aerul e înmiresmat „de lauri şi lămâi”.
În bezna groasă ce domneşte în închisoare, uşa de fier se deschide şi marele inchizitor, purtând o lampă în mână, pătrunde încet înăuntru. Este singur; uşa se închide la loc în urma lui. Bătrânul se opreşte în dreptul uşii, privindu-l lung, un minut sau două, drept în faţă. Apoi se apropie de El pe îndelete, pune lampa pe masă şi rosteşte:
„Tu eşti? Tu? Neprimind însă nici un răspuns, se grăbeşte să adauge: Taci, nu spune nimic. Ce ai putea să mai spui? Ştiu prea bine ce! Numai că Tu n-ai dreptul să mai adaugi nimic la cele mărturisite odinioară. De ce ai venit atunci să ne tulburi? Căci venirea Ta nu face decât să ne tulbure, cred că-Ţi dai seama. Ştii Tu însă ce o să se întâmple mâine? Eu nu Te cunosc şi nici nu
298
vreau să ştiu dacă eşti Tu acela sau semeni numai cu el; oricum ar fi, mâine am să Te osândesc şi am să Te ard pe rug, ca pe cel mai nelegiuit dintre eretici şi ai să vezi atunci cum norodul, care azi ţi-a sărutat picioarele, la un singur semn al meu, se va repezi să adune tăciunii împrăştiaţi în jurul rugului tău spre a înteţi focul, ştii tu asta? Da, poate că ştii”, răspunde tot el tulburat, dus pe gânduri, cu ochii pironiţi asupra deţinutului.
— Zău, nu pricep, Ivan, ce înseamnă asta… spuse zâmbind Alioşa, care-l ascultase tăcut până atunci. E numai o simplă fantezie sau e vorba de o eroare din partea bătrânului, de un absurd quiproquo.
— N-ai decât să alegi cea de-a doua alternativă, dacă-ţi place, râse Ivan şi dacă realismul nostru contemporan a reuşit să te acapareze în asemenea măsură, încât să nu mai poţi accepta nimic ce ţine de domeniul fanteziei, fie chiar un quiproquo, dacă vrei. Ce-i drept, continuă el râzând, bătrânul meu are nouăzeci de ani, şi, cu ideea lui fixă, se prea poate să-şi fi pierdut minţile. Cât îl priveşte pe deţinut, înfăţişarea lui avea într-adevăr prin ce să-l uimească. Dar tot aşa de bine, în definitiv, ar putea să fie numai o halucinaţie, vedenia unui moşneag de nouăzeci de ani în pragul morţii, cu imaginaţia înfierbântată de autodafeul din ajun, căruia îi căzuseră jertfă o sută de eretici. La urma urmei însă, ce ne interesează pe noi dacă-i un quiproquo sau dacă-i vorba de o fantezie gratuită? Bătrânul trebuie să spună, în sfârşit, tot ce are de spus, tot ce a gândit în sinea lui timp de nouăzeci de ani, să dea în vileag tot ce a ţinut închis în el, în aceşti nouăzeci de ani.
— Şi deţinutul? Nu spune nimic? Se mulţumeşte doar să se uite la bătrân şi să tacă?
— E obligat în orice caz să tacă, răspunse Ivan, din nou cu zâmbetul pe buze. N-ai auzit ce i-a spus mai înainte bătrânul? Că n-are dreptul să mai adauge nici un cuvânt la cele
299
mărturisite odinioară. Dacă vrei, într-asta rezidă însăşi esenţa catolicismului roman, aşa cel puţin cred eu:
„Tu i-ai încredinţat totul papei şi deci, în momentul de faţă, totul se află în mâna lui; tu nu mai ai deocamdată ce căuta printre noi, nu ne mai tulbura, măcar până ce va să vină vremea de apoi”. Asta o spun chiar ei şi nu numai c-o spun, dar o aştern pe hârtie, cel puţin iezuiţii. Am citit cu ochii mei, scris negru pe alb, de teologii lor. „Mai ai tu dreptul oare să ne dezvălui fie şi o singură taină a lumii din care vii?” Îl cercetează mai departe bătrânul, ca tot el să şi răspundă până la urmă:
„Nu, nu mai ai dreptul acesta, fiindcă nu trebuie să mai adaugi nimic la cele mărturisite cândva, nici să le răpeşti oamenilor libertatea pentru care Te-ai luptat din răsputeri cât ai fost aici pe pământ. Orice lucru nou pe care l-ai vesti oamenilor ar atinge cumva libertatea lor de credinţă, căci ar lua înfăţişarea unui miracol, şi, după câte ştiu, în urmă cu o mie cinci sute de ani pentru tine nu era nimic mai scump pe lume decât libertatea credinţei. Nu spuneai chiar pe vremea aceea: Vreau să fiţi liberi cu adevărat? Ai avut acum prilejul să-i vezi pe oamenii aceştia liberi, rosteşte deodată bătrânul, zâmbind dus pe gânduri.
Ca să continue apoi, măsurându-l cu o privire încruntată pe captivul său: Da, să ştii că ne-a costat scump treaba asta, dar acum, am ajuns, în fine, să ducem, în numele tău, la bun sfârşit misiunea noastră. Cincisprezece veacuri ne-am canonit cu libertatea asta, dar acum am isprăvit, da, da, am isprăvit o dată pentru totdeauna. Ce, nu crezi c-am isprăvit pentru totdeauna? Te uiţi la mine blând şi nu vrei măcar să mă învredniceşti cu un cuvânt de indignare? Cu toate astea, tocmai acum, poţi să mă crezi, acum, în momentul de faţă, oamenii poartă în ei mai adânc ca oricând înrădăcinată convingerea că sunt liberi, cu desăvârşire liberi, deşi chiar ei ne-au oferit libertatea lor, depunând-o smeriţi la picioarele noastre. Asta e ceea ce am
300
izbutit noi să facem, dar, te întreb, asta e oare cu adevărat libertatea dorită de tine, libertatea pe care ai visat-o?”
— Tot nu pricep, îl întrerupse din nou Alioşa, e o ironie, vrea cumva să glumească pe socoteala Lui?
— Câtuşi de puţin. Bătrânul e convins, dimpotrivă, că faptul de a fi sugrumat, în sfârşit, libertatea ca să-i fericească pe oameni este un merit al său şi al ciracilor lui. „Fiindcă numai acum, i se destăinuie el (bineînţeles, e vorba de Inchiziţie), suntem în măsură pentru prima oară să ne gândim la fericirea oamenilor. Aşa cum a fost el plămădit, omul e un răzvrătit din fire, dar crezi tu oare că răzvrătiţii pot avea parte de fericire? Ţi s-a spus răspicat, stăruie bătrânul, ţi s-a atras doar atenţia asupra acestui lucru, ţi s-au dat destule avertismente, pe care însă tu le-ai nesocotit deopotrivă, respingând singurul mijloc care putea să-i facă pe oameni fericiţi. Noroc că, plecând dintre noi, ai avut grijă să laşi totul în seama noastră. Ne-ai hărăzit, ai întărit prin cuvântul Tău dreptul pe care ni l-ai încredinţat de a lega şi dezlega totul şi cred că n-ai de gând acum sigur că da, nici nu poate măcar să-Ţi treacă prin gând cumva să ne privezi de el! Atunci de ce ai venit să ne tulburi?”
— Cum adică, „Ţi s-au dat destule avertismente şi îndrumări”? întrebă Alioşa.
— Ei uite, tocmai ăsta e punctul principal asupra căruia caută să insiste cardinalul. „Înfricoşatul şi preaiscusitul duh, duhul nimicniciei şi al nefiinţei îl mustră mai departe bătrânul strălucitul duh a grăit către tine în pustiu, şi, după cum mărturiseşte Sfânta Scriptură, el a încercat să te ispitească. E drept, ori nu? Există oare un adevăr mai deplin decât acela pe care el Ţi l-a dezvăluit, punându-Ţi cele trei întrebări, sau, precum spun Scripturile, cele trei ispitiri ale Tale, adevăr pe care Tu l-ai respins? Şi totuşi, dacă va fi avut loc vreodată pe lume o minune fără de seamăn, ea s-a întâmplat numai
301
şi numai atunci, în ziua celor trei ispitiri. Căci în asta constă toată minunea, în faptul că cele trei întrebări au fost rostite. Dacă ne-am închipui bunăoară, să zicem, că întrebările puse de înfricoşatul duh ar fi pierit fără urmă în cărţi şi c-ar trebui deci reconstituite cumva, plăsmuite din nou, alcătuite vorbă cu vorbă, pentru a putea fi puse la locul lor în Scripturi şi că în acest scop ar fi fost adunate laolaltă toate capetele luminate de pe faţa pământului toţi dregătorii, cei mai de seamă păstori ai bisericii, învăţaţii, filosofii, poeţii reîncredinţându-lise misiunea de a născoci, de a formula trei întrebări, care nu numai să fie pe măsura unui eveniment de o însemnătate atât de mare, dar şi să exprime în acelaşi timp în trei cuvinte, sau, mai bine zis, în trei poziţii pe înţelesul minţii omeneşti, întreaga istorie de mai târziu a umanităţii şi a universului crezi tu, oare, că tot acest areopag format din înţelepţii pământului ar fi în stare să dea în vileag ceva care să se asemuiască măcar pe departe prin forţă şi prin adâncime cu cele trei întrebări pe care într-adevăr Ţi le-a pus atunci în pustiu puternicul şi iscusitul duh? Aceste întrebări, miracolul prin care ele au ieşit la lumină dovedesc îndeajuns că aici avem de-a face nu cu inteligenţa omenească, a cărei soartă e pieritoare, ci cu o inteligenţă nepieritoare şi desăvârşită. Fiindcă aceste trei întrebări, atât de strâns legate între ele, preconizează întreaga desfăşurare de mai târziu a istoriei lumii, constituind totodată cele trei formule în care se îmbină toate contradicţiile istorice nerezolvate ale firii omeneşti. Pe vremea aceea era un lucru de care nimeni nu-şi putea da seama chiar atât de precis, viitorul fiind încă învăluit în neguri; acum însă, după ce au trecut cincisprezece veacuri, vedem că în aceste trei întrebări era cuprins totul şi că tot ce preconizaseră ele s-au adeverit în aşa măsură, încât nu se mai poate adăuga sau înlătura nici o iotă.
Hotărăşte deci singur cine avea dreptate: Tu sau acela care Ţi le-a pus? Aminteşte-Ţi prima întrebare, dacă nu cuvânt
302
cu cuvânt, cel puţin sensul ei: Vrei să Te duci în lume aşa, cu mâinile goale, făgăduind oamenilor o libertate pe care ei, în ignoranţa şi becisnicia lor înnăscută, nu pot s-o înţeleagă, de care chiar se feresc, îngroziţi, fiindcă nu există şi nici n-a existat vreodată nimic mai insuportabil pentru om şi pentru societate decât libertatea! Vezi pietrele astea din acest pustiu dogorit de arşiţă? Porunceşte ca ele să se facă pâini şi omenirea întreagă, plină de recunoştinţă, va alerga pe urmele Tale ca o turmă ascultătoare, deşi tot timpul va fi cu frica-n sân ca nu cumva, la un moment dat, să-Ţi retragi braţul întins şi, o dată cu asta, să se isprăvească şi pâinea dăruită de Tine. Tu însă n-ai vrut să-l lipseşti pe om de libertate şi ai respins o asemenea propunere, socotind că nu mai poate fi vorba de libertate, de vreme ce supunerea a fost cumpărată cu pâine. Drept care ai răspuns că omul nu trăieşte numai cu pâine; ştii Tu însă că în numele acestei hrane pământeşti duhul pământului se va ridica împotrivă-Ţi şi, dând piept cu Tine, Te va birui şi că atunci toată lumea îl va urma, strigând în gura mare: Cine este asemenea fiarei, care a făcut să se pogoare focul din cer?; ştii tu oare că peste veacuri, omenirea va da glas prin gura înţelepţilor şi a învăţaţilor săi că nu există pe lume crimă şi, prin urmare, nu există nici păcat, ci numai flămânzi? Dă-le mai întâi de mâncare şi abia după aceea le poţi cere să respecte virtutea! va sta scris pe steagul celor care se vor scula împotriva Ta, nimicind templul durat de Tine. Pe ruinele templului tău se va zidi o altă clădire, un nou şi înfricoşător Turn Babel; se va înălţa piatră cu piatră, cu toate că şi el va împărtăşi soarta celui dintâi, rămânând, ca şi acela, neterminat; puteai totuşi să-i scuteşti pe oameni de toată această trudă de prisos, să le cruţi o mie de ani de suferinţe, fiindcă, până la urmă, tot spre noi se vor îndrepta, după ce se vor fi canonit în zadar zece veacuri în şir să-şi isprăvească turnul! Şi atunci, ne vor căuta iarăşi pe sub pământ, prin
303
catacombele în care vom sta ascunşi (fiindcă ne va fi dat să fim din nou persecutaţi şi schingiuiţi) şi găsindu-ne în cele din urmă, vor ridica glasul spre noi: Daţi-ne pâine, căci cei care ne-au făgăduit să pogoare focul din ceruri pentru noi nu ni l-au dat! şi noi vom izbuti să ridicăm până la capăt turnul început de ei, căci cine va da de mâncare mulţimii va apuca să-l ducă la bun sfârşit şi noi vom fi aceia care o vom hrăni în numele Tău, amăgind-o în numele Tău. O, în vecii vecilor, fără noi, oamenii nu vor ajunge să-şi astâmpere foamea! Toată înţelepciunea lumii nu va putea să le dea pâine atâta timp cât vor rămâne liberi; dar ai să vezi că, până la urmă, ne vor aduce singuri plocon libertatea şi, depunând-o la picioarele noastre, ne vor spune: Înrobiţi-ne, dar astâmpăraţi-ne foamea!
Abia atunci vor înţelege în fine că libertatea şi faptul de a avea pâine în realitate şi cu prisosinţă, aşa ca să ajungă pentru toată lumea, sunt două lucruri incompatibile, fiindcă în vecii vecilor oamenii nu vor fi în stare să împartă pâinea între ei! Şi în acelaşi timp se vor convinge că niciodată nu vor putea fi liberi, fiindcă sunt slabi de înger, dedaţi la rele, becisnici şi îndărătnici. Tu le-ai făgăduit pâinea cerească, dar, iarăşi Te întreb, crezi într-adevăr că poate avea acelaşi preţ în ochii stirpei omeneşti, nevolnice, desfrânate şi pururea nerecunoscătoare ca pâinea reală, pământească? Dacă, în numele pâinii cereşti, se vor găsi câteva mii sau zeci de mii de suflete care să Te urmeze, cum rămâne cu milioanele şi zecile de mii de milioane de făpturi omeneşti incapabile să renunţe la hrana pământească pentru cea făgăduită în ceruri? Sau Ţie nu-Ţi sunt dragi decât cele câteva zeci de mii de suflete mari şi puternice, celelalte milioane nenumărate, ca nisipul mării de oameni slabi de înger, dar care Te iubesc cu adevărat, fiind menite să slujească doar ca un suport material celor puternici şi oţeliţi? Nu, nouă ne sunt deopotrivă de dragi şi cei slabi din fire. Deşi nărăviţi şi îndărătnici, până la urmă tot ei vor fi cei mai supuşi.
304
Cuprinşi de admiraţie, aceştia ne vor socoti nişte zei, ca unii ce vom domni asupra lor atât de înfricoşătoare li se va părea până la urmă libertatea! Dar noi vom căuta să-i convingem că nu facem decât să ascultăm de porunca Ta şi că domnim în numele Tău. Îi vom înşela astfel din nou, de astă dată însă n-o să-Ţi îngăduim să vii printre noi. Şi în acelaşi timp, înşelătoria aceasta va fi un nesecat izvor de suferinţă pentru noi, fiindcă vom fi mereu nevoiţi să minţim. Iată care este sensul primei întrebări ce Ţi s-a pus atunci, în pustiu şi iată ce ai respins în numele libertăţii pe care o preţuiai mai presus de orice. În ea sălăşluia ferecată taina cea mare a lumii acesteia.
Învrednicindu-Te să primeşti miracolul pâinii, ai fi reuşit să împlineşti acea năzuinţă eternă a omului şi nu numai a fiecărui individ în parte, ci a întregii umanităţi pururea dornic să ştie în faţa cui trebuie să-şi îndoaie genunchii! Fiindcă nu există pentru omul liber o grijă mai statornică şi mai chinuitoare decât aceea de a afla mai degrabă în faţa cui se cuvine să se plece până la pământ. Numai că el vrea să se plece înaintea unei forţe indiscutabile, atât de indiscutabile, încât toată lumea s-o respecte, îndoindu-şi genunchii în faţa ei. Căci, în primul rând, aceste fiinţe vrednice de plâns vor să găsească pe cineva în faţa căruia să se plece până la pământ, un om care să se ridice deasupra celorlalţi, în care să creadă lumea întreagă şi căruia să i se închine toţi, absolut toţi. De la începutul începutului necesitatea de a generaliza supunerea a constituit preocuparea cea mai arzătoare a fiecărui om în parte, precum şi a întregii umanităţi. Din pricina acestei necesităţi, oamenii s-au tăiat adesea cu săbiile. Şi făurindu-şi singuri zei, s-au ameninţat unii pe alţii: Lepădaţi-vă de zeii voştri, strigau ei şi veniţi de vă închinaţi celor care se află în mare cinste la noi, altfel, va fi vai şi amar de voi şi de zeităţile voastre! şi aşa o să fie până la sfârşitul veacurilor. Chiar atunci când vor pieri toţi zeii de pe faţa lumii, vor continua totuşi să îngenuncheze în faţa
305
idolilor. Şi Tu ai ştiut asta, nu se poate să nu fi cunoscut această fundamentală taină a firii omeneşti şi totuşi, cunoscând-o, ai refuzat unica emblemă infailibilă ce Ţi s-a oferit şi în virtutea căreia omenirea Ţi s-ar fi supus fără să crâcnească, emblema pâinii reale, pământeşti. Tu însă ai refuzat-o în numele libertăţii şi al pâinii cereşti. Am să-Ţi arăt acum ce ai făcut mai departe, iarăşi şi iarăşi în numele libertăţii! Adevăr zic Ţie că sufletul omenesc nu cunoaşte altă grijă mai chinuitoare decât aceea de a găsi cui să-i încredinţeze mai degrabă harul libertăţii cu care această nefericită făptură se naşte pe lume. Numai aceluia însă care va izbuti să-i împace conştiinţa îi va fi dat să pună stăpânire şi pe libertatea lui. Emblema ce Ţi s-a oferit o dată cu pâinea avea toţi sorţii de izbândă; dă-i pâine şi omul ţi se va supune fără greş, e cea mai sigură chezăşie; dar dacă în acelaşi timp cineva nu tu, altcineva s-ar întâmpla să-i prindă în mreajă conştiinţa, o, atunci, să ştii, e-n stare să se lipsească până şi de pâinea cu care îl îmbii şi să-l urmeze pe acela care va fi izbutit să-i subjuge cugetul.
Aici, recunosc, dreptatea era de partea Ta. Taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti. Fără o noţiune precisă a rostului său pe lume, în vecii vecilor omul n-ar accepta să trăiască; mai curând şi-ar face singur seama decât să-şi ducă mai departe existenţa pe pământ, chiar dacă în jurul lui ar fi maldăre de pâine.
Asta este realitatea; dar ce s-a ales până la urmă? În loc să cauţi a pune stăpânire asupra oamenilor, îngrădindu-le libertatea, Tu te-ai străduit să-i desfăşori cât mai larg fruntariile! Ai uitat, se vede, că omul preferă liniştea şi chiar moartea libertăţii de a alege singur între bine şi rău!
Fiindcă nu există ceva mai ademenitor pentru el decât libertatea conştiinţei, dar în acelaşi timp nu există ceva mai cumplit! Iar Tu, în locul unor principii temeinice, care ar fi statornicit o dată pentru totdeauna liniştea în conştiinţa umană,
306
ai ales tot ce poate fi mai ciudat, mai nedesluşit şi mai vag, tot ce depăşeşte puterile oamenilor, procedând aşa ca şi cum nu i-ai fi iubit câtuşi de puţin.
Cine? Tocmai Tu, care ai pogorât pe pământ ca să-ţi jertfeşti viaţa pentru ei! În loc de a căuta să le zălogeşti libertatea, Tu le-ai sporit-o şi mai mult, aruncând pe veci chinuitoarea ei povară asupra împărăţiei sufletului omenesc. Ai vrut să ai parte de dragostea liber consimţită a omului, ai dorit ca el să te urmeze de bunăvoie, ademenit şi subjugat de tine, de ideea Ta. În locul legii străbune, pe care se putea bizui din momentul acela, omul trebuia să aleagă cu inima slobodă ce este rău şi ce este bine, având înaintea ochilor doar chipul Tău drept călăuză menită să-i îndrume paşii, dar cum de nu Te-ai gândit că, aşezând pe umerii lui o povară atât de grea ca libertatea de a alege, până la urmă el va ajunge să pună la îndoială până şi chipul Tău şi să tăgăduiască adevărul propovăduit de Tine? Într-o bună zi oamenii vor mărturisi în gura mare că adevărul nu poate sălăşlui în Tine, fiindcă era cu neputinţă să-i urgisească cineva atât de cumplit ca Tine, lăsându-i să se zbată într-o incertitudine atât de chinuitoare, cu atâtea griji pe cap şi atâtea probleme fără dezlegare! În felul acesta, Tu însuţi ai pus la cale surparea împărăţiei Tale şi n-ai deci nici un drept să arunci vina pe alţii.
Asta să fie oare, spune, ceea ce Ţi s-a oferit? În lume nu există decât trei forţe, unicele pe pământ, în măsură să înfrângă şi să subjuge definitiv, în numele propriei lor fericiri, conştiinţa acestor becisnici răzvrătiţi. Şi aceste forţe sunt miracolul, taina şi autoritatea. Tu însă le-ai respins pe câteşitrele, rând pe rând, prin exemplul pe care Tu Însuţi l-ai dat. Urcându-Te pe streaşina templului, preaiscusitul şi înfricoşatul duh Ţi-a spus: De eşti Tu fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci scris este: El va porunci îngerilor săi să vegheze asupra Ta şi ei Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău; numai
307
aşa vei ajunge să afli de eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu şi cât de puternică este credinţa Ta în Tatăl ceresc.
Tu însă l-ai ascultat până la capăt, dar ai refuzat să faci ceea ce-Ţi propunea el; n-ai vrut să Te laşi dus în ispită şi nu Te-ai aruncat jos. O, fireşte, ai fost într-adevăr plin de măreţie, superb ca un Dumnezeu! Dar crezi Tu oare că oamenii, seminţia aceasta slabă şi răzvrătită, sunt zei? O, bineînţeles, în momentul acela Ţi-ai dat seama că dacă ai fi făcut un singur pas, o singură mişcare ca să Te arunci în gol, ar fi însemnat să-l ispiteşti pe Dumnezeu şi să-Ţi pierzi totodată credinţa în el, aşa încât, ajungând jos, Te-ai fi zdrobit de pământul pe care veniseşi să-l izbăveşti, spre bucuria preaiscusitului duh care încercase să Te ispitească. Dar încă o dată îţi spun: sunt oare mulţi pe lume ca Tine? Ai fost Tu în stare să crezi cu tot dinadinsul fie chiar numai o clipă că oamenii au atâta putere în ei ca să înfrunte asemenea ispită? Sau Îţi închipui cumva că firea omenească a fost în aşa fel plămădită, încât prin însăşi alcătuirea ei să respingă miracolul şi că în momentele de cumplită răscruce, când sufletul lui este bântuit de cele mai grele şi mai chinuitoare probleme, omul se poate mulţumi cu ceea ce inima sa are toată libertatea să aleagă? O, tu ai ştiut că eroismul faptei tale va fi pomenit în Scripturi şi că va răzbate astfel prin veacuri până în vremea de apoi şi în sinea Ta ai nădăjduit că, mergând pe urmele Tale, omul va rămâne alături de Dumnezeu, fără a mai avea nevoie de minuni. Cum de nu Te-ai gândit însă că, lepădându-se de minuni, el se va lepăda în acelaşi timp şi de Dumnezeu, fiindcă, de fapt, nu-L caută pe Dumnezeu, cât mai ales minunile Sale? Şi cum nu poate să trăiască fără minuni, omul va încerca să şi le făurească singur, dând crezare miracolelor plăsmuite de el, închinându-se în faţa minunăţiilor săvârşite de vraci, în faţa farmecelor urzite de vrăjitoare, chiar dacă ar fi de o sută de ori un răzvrătit, un eretic sau un ateu. Tu nu Te-ai învrednicit să cobori de pe cruce când cei din jur îşi băteau joc de Tine şi Te
308
aţâţau, strigându-Ţi: Pogoară-Te acum de pe cruce, vom vedea şi vom crede! Tu nu Te-ai învrednicit să cobori, fiindcă nu voiai să-l câştigi pe om printr-o minune, aşteptând o credinţă liber consimţită din partea lui, nicidecum prilejuită de un miracol. Ceea ce doreai Tu cu ardoare era o dragoste liberă, iar nu extazul unui rob fascinat de puterea ce i-a vârât pe veci frica în oase. Dar şi de astă dată ai greşit, socotindu-i pe oameni mai presus de ceea ce se arată a fi în realitate, când ei nu sunt decât nişte robi, cu toate că, aşa cum au fost plăsmuiţi, în sufletul lor mocneşte răzvrătirea. Priveşte în jurul Tău şi judecă singur: au trecut cincisprezece veacuri, du-Te acum şi vezi: cine sunt cei pe care i-ai înălţat până la Tine?
Îţi jur că omul este mult mai nevolnic şi mai ticălos decât l-ai crezut Tu! Te poţi cumva bizui să facă ceea ce ai făcut Tu?
Preţuindu-l peste măsură, ai procedat ca şi când n-ai fi avut nici cea mai mică îngăduinţă, fiindcă însemna să ceri de la el mai mult decât putea să dea şi cine? Tocmai Tu, care l-ai iubit mai presus decât pe Tine Însuţi! Dacă însă l-ai fi preţuit mai puţin şi nu i-ai fi cerut decât ceea ce putea să-Ţi dea, ar fi simţit mai mult dragostea Ta, fiindcă nu l-ai fi îndatorat să poarte o povară chiar atât de grea. Omul este slab de înger şi ticălos. Ce are a face că în momentul de faţă încearcă în tot locul să se răzvrătească împotriva puterii noastre, împăunându-se cu fapta lui? Mândria lui de răzvrătit este copilărească, mândrie de şcolari ce-au pus la cale o revoltă în clasă, izgonindu-l pe învăţător. Bucuria lor va fi însă de scurtă durată şi o vor plăti cu vârf şi îndesat. Vor dărâma templele şi vor îneca pământul în valuri de sânge. Dar până la urmă nu se poate să nu-şi dea seama, în nerozia lor puerilă, că, deşi s-au răsculat, sunt prea nevolnici ca să fie în stare a duce mai departe pe umeri povara propriei lor răzvrătiri. Şi cu obrajii scăldaţi în lacrimi nătânge, vor recunoaşte în sfârşit că cel care i-a plămădit, sădind în ei
309
sămânţa răzvrătirii, a făcut-o, fără doar şi poate, numai în bătaie de joc. Vor mărturisi lucrul acesta cu deznădejdea în suflet şi fiece cuvânt al lor va fi un cuvânt de hulă; hulind însă se vor simţi şi mai nefericiţi, fiindcă prin firea lui omul nu se poate împăca totuşi cu blasfemia şi până la urmă va căuta să se răzbune pentru ea. Aşadar, nelinişte, tulburare şi nefericire cu asta s-au ales oamenii după toate suferinţele pe care le-ai îndurat în numele libertăţii lor!
Marele tău proroc, în viziunea lui alegorică, spune că i s-au arătat în faţa ochilor toţi cei care au luat parte la prima înviere şi că erau câte douăsprezece mii cu totul din fiecare seminţie. Ca să fie atât de puţini, înseamnă că nici ei n-au fost oameni ca toţi ceilalţi, ci zei. Căci au aflat în ei destulă putere ca să poarte crucea şi să vieţuiască zeci de ani în pustiu, flămânzi şi goi, hrănindu-se cu ierburi crude şi rădăcini; Te poţi mândri, fireşte, cu aceşti copii ai libertăţii, ai dragostei liber dăruite, cu sublima lor jertfă adusă de bunăvoie în numele Tău! Aminteşte-Ţi însă că aceştia erau doar câteva mii şi toţi plămădiţi ca nişte zei, pe când ceilalţi? Cu ce sunt vinovaţi oare ceilalţi, adică toţi cei nevolnici, care n-au fost în stare să facă ceea ce au izbutit a îndeplini cei căliţi din fire? Cu ce este vinovat un suflet plăpând dacă nu poate cuprinde asemenea haruri înfricoşătoare? Nu cumva Tu ai pogorât din ceruri numai în mijlocul celor aleşi şi numai pentru ei? Dacă-i aşa, atunci la mijloc este o taină pe care mintea noastră n-o poate pricepe. Şi dacă există într-adevăr o taină, atunci avem tot dreptul să vorbim în numele ei, mărturisind în faţa lumii că libertatea inimii de a alege între bine şi rău nu înseamnă mare lucru, că totul e taina căreia oamenii sunt datori să i se supună orbeşte, chiar împotriva conştiinţei lor. Şi chiar aşa am şi procedat. Am căutat să îndreptăm ceea ce ai făcut Tu, punând la temelia faptei Tale eroice miracolul, taina şi autoritatea. Şi oamenii s-au bucurat că sunt din nou mânaţi ca o turmă şi că,
310
în sfârşit, inima lor a fost uşurată de povara unui dar funest care le adusese numai necazuri. Am avut ori nu dreptate să procedăm aşa, propovăduind învăţătura aceasta oamenilor, spune?! Crezi oare că noi n-am iubit omenirea, de vreme ce am înţeles cu atâta umilinţă slăbiciunile ei şi am căutat din toată inima să-i uşurăm povara, îngăduind firii sale nevolnice chiar şi păcatul, cu condiţia ca să fie săvârşit cu ştirea noastră? De ce atunci vii acum să ne tulburi? De ce mă priveşti în tăcere cu ochii Tăi blânzi, convins că dreptatea e de partea Ta? Mai curând aş vrea să Te văd mânios, nu-mi trebuie dragostea Ta, pentru că nici eu nu Te iubesc. De ce aş încerca să mă prefac? Nu-mi dau seama oare cu cine vorbesc? Ştii dinainte tot ce aş avea să-ţi spun, o citesc în ochii tăi. Cum aş putea oare să ascund de Tine taina noastră? Poate că vrei totuşi s-o auzi din gura mea.
Atunci ascultă: noi nu suntem cu Tine, ci cu el, asta este toată taina noastră! De mult nu mai suntem cu Tine, ci cu el, au trecut opt veacuri între timp. S-au împlinit opt veacuri de când am primit din mâinile lui ceea ce Tu ai lepădat cu indignare, darul din urmă, pe care el însuşi Ţi l-a oferit atunci, când Ţi-a înfăţişat împărăţiile pământeşti. Noi am primit de la el Roma şi spada cezarului, decretându-ne stăpânitorii pământului, singurii lui împăraţi, deşi nici până în ziua de azi n-am apucat să ne desăvârşim lucrarea începută.
Dar cine-i de vină? O, într-adevăr, lucrarea e abia înfiripată, dar totuşi s-a înfiripat. Va trece încă multă vreme până să fie dusă la bun sfârşit şi până atunci lumea va mai avea încă multe de îndurat, dar în cele din urmă ne vom ajunge ţelul şi vom fi cezari. Atunci ne vom gândi la fericirea omenirii. Şi cu toate acestea, Tu ai fi putut să primeşti pe loc spada cezarului. Pentru ce ai respins acest ultim dar? Primindu-l, ai fi împlinit toate năzuinţele oamenilor pe pământ: le-ai fi dat un stăpân
311
căruia să i se închine, încredinţându-le propriile lor conştiinţe şi le-ai fi pus la îndemână mijlocul de a se uni cu toţii laolaltă într-un furnicar în care nu încap divergenţe, fiindcă necesitatea alăturării mondiale este cea de-a treia şi ultima pricină de frământare pentru oameni.
Umanitatea a dorit dintotdeauna să se organizeze într-o asociaţie unitară. Multe popoare au avut o istorie glorioasă, dar cu cât acele popoare se aflau la un nivel de civilizaţie mai înalt, cu atât erau mai nefericite, fiindcă simţeau mai adânc decât altele necesitatea asocierii tuturor oamenilor. Marii cuceritori, de talia unui Tamerlan sau Ginghis Han, au străbătut ca o vijelie pământul în dorinţa de a-şi întinde stăpânirea asupra întregului univers, dar şi ei, fie chiar inconştienţi, au exprimat aceeaşi nestăvilită aspiraţie a omenirii spre o asociere generală. Primind dominaţia lumii şi purpura cezarului, Tu ai fi întemeiat o împărăţie universală, statornicind în acelaşi timp pacea pe toată faţa pământului.
Fiindcă cine altul ar putea fi în măsură să stăpânească oamenii decât acela care le stăpâneşte cugetul şi în mâinile căruia se află pâinea lor? Noi am primit, aşadar, spada cezarului şi, o dată cu asta, fireşte, ne-am lepădat de Tine pentru a-l urma pe el.
O, vor mai trece încă veacuri de becisnică domnie a gândirii libere, a ştiinţei şi a antropofagiei, fiindcă, de vreme ce au început să ridice Turnul Babel fără noi, vor ajunge, în cele din urmă, la antropofagie. Abia atunci, fiara se va târî la picioarele noastre şi le va linge supusă, stropindu-le cu lacrimi de sânge. Şi noi o vom încăleca şi vom înălţa cupa, iar pe cupă va fi săpat cuvântul Taină.
Atunci, numai atunci se va statornici împărăţia păcii şi a fericirii omeneşti. Eşti mândru de aleşii Tăi, dar Tu nu ai în jurul tău decât puţini aleşi, în timp ce noi vom ajunge să-i mulţumim pe toţi.
312
Şi pe urmă, gândeşte-Te: câţi dintre cei aleşi sau dintre cei puternici, care ar putea să fie cândva aleşii Tăi, nu vor fi obosit aşteptându-te, câţi dintre ei nu-şi îndreaptă şi nu-şi vor mai îndrepta încă forţele şi ardoarea inimii spre un alt ogor, sfârşind prin a ridica steagul libertăţii lor împotriva Ta însuţi?
Dar cine altul decât Tine a înălţat acest steag? Pe când noi vom dărui tuturor fericirea şi nimeni atunci nu se va mai răzvrăti, oamenii nu se vor mai căsăpi unii pe alţii, aşa cum se căsăpesc în fiece clipă şi în tot locul, acum, în numele libertăţii propovăduite de Tine.
O, noi vom izbuti să-i convingem că nu vor putea ajunge cu adevărat liberi decât atunci când vor renunţa de bunăvoie la libertatea lor în favoarea noastră şi când ni se vor supune cu desăvârşire nouă! Vom avea oare dreptate sau vom rămâne de minciună? Se vor convinge însă că dreptatea e de partea noastră când îşi vor aminti în ce cumplită sclavie şi în ce frământare îi împinsese libertatea Ta. Deplina independenţă, gândirea liberă şi ştiinţa îi vor afunda într-o junglă atât de încâlcită şi le vor pune în faţă asemenea miracole şi taine atât de bine ferecate, încât unii dintre ei cei răzvrătiţi şi aprigi îşi vor face singuri seama; alţii şi ei răzvrătiţi, dar nevolnici se vor nimici unii pe alţii; iar restul cei becisnici şi nefericiţi se vor târî la picioarele noastre mărturisind în gura mare: Da, aţi avut dreptate, voi singuri stăpâniţi taina, de aceea ne-am întors la voi, izbăviţi-ne de noi înşine!
Şi astfel vor fi toţi fericiţi, milioane de făpturi omeneşti, toţi în afară de cei o sută de mii, în mâinile cărora se află destinele lor. Fiindcă numai noi, deţinătorii secretului, noi singuri vom fi nefericiţi. Vor fi mii de milioane de prunci fericiţi şi o sută de mii de martiri care-şi vor lua asupra lor povara blestemată a cunoaşterii binelui şi răului. Ei vor muri în pace, se vor săvârşi din viaţă în numele Tău şi dincolo de
313
mormânt nu vor găsi decât moarte. Iar noi vom păstra cu grijă secretul şi, pentru fericirea lor, îi vom amăgi, făgăduindu-le o răsplată veşnică în ceruri.”
Marele Inchizitor îi va „conduce cu bunăştiinţă pe oameni la moarte şi la distrugere, amăgindu-i tot timpul, ca nu cumva să observe încotro sunt purtaţi, ca măcar pe parcurs sărmanii orbeţi să aibă iluzia fericirii.”
Marele Inchizitor întreabă cum poţi iubi umanitatea? Este ceva grotesc, o creatură de dispreţ, această fiinţă căzută? Poţi avea grijă de ei şi să le dai tot ceea ce doreşti, dar cum îi poţi iubi? Însă Hristos este Cel care iubeşte umanitatea.
314
CURSUL 9
REVOLUŢIA
Introducere
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea realismul ia locul romantismului, socialismul ştiinţific înlocuieşte socialismul utopic, ideea luptei de clasă este promovată de propagandişti ca Marx, iar industrialismul, prin condiţiile precare ale sistemului de fabrică, contribuie la nelinişte şi tulburări sociale. Revoluţia încetează de a mai fi un apanaj al visătorilor şi se cere trecerea la fapte.
În această prelegere vom prezenta cele mai radicale filosofii revoluţionare, deşi niciuna dintre acestea nu ne va dezvălui în întregime teologia Revoluţiei. Pentru a descifra sensul Revoluţiei trebuie să le vedem împreună şi să le citim prin cheia creştinismului ortodox.
Activitatea diavolului devine din ce în ce mai evidentă, iar numele său începe să fie invocat (vezi Ivan Karamazov).
Revoluţia de la 1848
Revoluţia nu a avut consecinţe politice imediate, dar a adus pentru prima dată spectrul roşu (al comunismului). „Manifestul Comunist” al lui Marx a apărut în ianuarie 1848,
315
chiar înainte de declanşarea revoluţiilor. Revoluţia a debutat în Franţa la 22 februarie, când demonstraţiile şi întâlnirile politice au fost întrerupte. La câteva ore de la începutul protestelor, regele a părăsit Parisul. Reformatorii sociali s-au întâlnit pentru a organiza republica.
„În numai câteva ore monarhia a dispărut, iar în locul ei a fost proclamată republica social democrată.” (Nesta Webester). „Însă acum, oamenii care contribuiseră la declanşarea crizei erau confruntaţi cu munca de reconstrucţie. Iar aceasta era ceva cu totul diferit. Una este să stai la birou în linişte şi să scrii despre frumuseţea revoluţiei şi cu totul altceva să te afli în mijlocul unui oraş în fierbere unde izvoarele legii şi ordinii au fost înnăbuşite. Una este să discuţi romantic despre suveranitatea poporului şi mult mai puţin mângâietor pentru vanitatea cuiva să fie luat la rost de muncitori în carne şi oase, care cer îndeplinirea promisiunilor făcute. Aceasta a fost experienţa celor care au compus Guvernul Provizoriu la o zi după abdicarea regelui. Toţi avocaţii revoluţiei sociale au dat acum cu nasul pentru prima oară de revoluţie şi le-a plăcut mult mai puţin decât atunci când au întâlnit-o pe hârtie.”
„Arborarea steagului roşu de către populaţie descrisă de Lamartine ca un simbol al ameninţărilor şi dezordinilor a produs teroare în inimile tuturor, cu excepţia lui Louis Blanc. De-abia când Lamartine a ţinut un discurs înflăcărat şi a cerut mulţimii furioase să înlocuiască steagul roşu cu tricolorul, acesta din urmă a fost coborât, iar deputaţii au putut să se retragă la Hotel de Ville şi să discute noua schemă de guvern.”
„În toată istoria Mişcării Muncitoreşti nu a existat o scenă mai dramatică decât cea care avea loc acum. În jurul mesei de consiliu stăteau oameni care în ultimii zece ani au hrănit entuziasmul poporului pentru principiile primei revoluţii: Lamartine, panegiristul girondinilor, Louis Blanc, robespierristul,
316
Ledru Rollin, a cărui principală mândrie consta în asemănarea cu Danton.”
„Dintr-odată uşa camerei de consiliu a fost deschisă, iar un muncitor a intrat cu arma în mână, faţa convulsionată de furie, urmat de câţiva dintre tovarăşii săi. Îndreptându-se spre masa unde stăteau tremurând demagogii, Marche, pentru că acesta era numele liderului delegaţiei, a lovit podeaua cu arma şi a strigat cu putere: Cetăţeni, au trecut 24 de ore de când s-a înfăptuit revoluţia. Oamenii aşteaptă rezultatele. M-au trimis să vă spun că nu mai acceptă întârzieri. Doresc dreptul la muncă dreptul la muncă, acum!”
„La 24 de ore de la înfăptuirea revoluţiei, Noile Ceruri şi Noul Pământ nu fuseseră încă create! Teoreticienii au făcut calcule fără să ia în considerare nerăbdarea uriaşă a Poporului, au uitat că pentru minţile simple şi practice a da înseamnă a da repede şi acum; că schimbările sociale fundamentale reprezentate de Louis Blanc şi Organizaţia sa a Muncii ca fiind o simplă problemă au fost acceptate de muncitori în acelaşi spirit lipsit de îndoială. Nu au ţinut cont nici de greutăţile imense provocate de reajustarea condiţiilor de muncă, de timpul necesar pentru reconstrucţia întregului sistem social, despre care Marche şi tovarăşii săi nu puteau avea nicio idee. Li s-a promis dreptul la muncă, iar organizarea gigantică pe care o presupunea acea formulă succintă trebuia realizată într-o zi şi pusă în funcţiune dintr-odată.
Louis Blanc recunoştea că primul sentiment stârnit de auzul tiradei lui Marche a fost unul de furie. Ar fi fost mai potrivit dacă ar fi spus că era un sentiment de ruşine. El, mai mult decât toţi ceilalţi, le-a arătat muncitorilor tărâmul făgăduinţei, iar acum, când s-a dovedit a fi o iluzie, el, mai mult decât toţi ceilalţi, era vinovatul. Înainte de a promite trebuie să ştii cum să aduci la îndeplinire şi să aduci la îndeplinire fără întârziere.
317
În opinia muncitorilor, Lamartine era, se pare, principalul obstacol în calea cerinţei lor pentru dreptul la muncă. De-a lungul întregii sale tirade, Marche şi-a fixat ochii obraznici asupra poetului girondinilor. Scandalizat de această atitudine, Lamartine a dat un răspuns într-un ton categoric spunând că, şi dacă ar fi ameninţat cu o mie de morţi, şi dacă ar fi târât de Marche şi tovarăşii săi în faţa tunurilor încărcate din stradă, tot nu ar semna un decret al cărui sens nu l-ar înţelege. Într-un final, trecând peste enervarea sa, a adoptat un ton mai împăciuitor şi, punându-şi mâna pe braţul muncitorului înfuriat, l-a rugat să aibă răbdare, arătându-i că oricât de legitimă ar fi cererea sa, o asemenea măsură precum organizarea muncii necesită timp pentru a fi elaborată, că în faţa unui număr atât de mare de probleme stringente guvernul are nevoie de timp pentru a-şi formula proiectele, că toţi oamenii competenţi trebuie consultaţi…
Elocvenţa poetului a avut câştig de cauză şi treptat furia lui Marche s-a stins. Muncitorii, oameni cinstiţi atinşi de sinceritatea evidentă a vorbitorului, s-au privit unii pe alţii în ochi, întrebători, având o expresie de înduplecare, iar Marche, văzându-le atitudinea a strigat: Ei bine, da, vom aştepta. Vom avea încredere în guvernul nostru. Oamenii vor aştepta; vor avea trei luni de suferinţă în slujba republicii!
Au existat cuvinte mai jalnice în întreaga istorie a revoluţiei sociale? Precum strămoşii lor de la 1792, aceşti oameni erau gata să sufere, să se sacrifice pentru nou formata republică întruchipată pentru ei drept singura salvare a Franţei, şi, animaţi de acest nobil entuziasm, erau gata să aibă încredere în escrocii politici care i-au mânat cu promisiuni pentru a se revolta zadarnic.
Chiar în momentul în care Lamartine cerea răbdare, Louis Blanc, încă pornit să pună în aplicare teoriile sale netestate, s-a retras în golul unei ferestre, acolo unde, alături de Flocon şi Ledru
318
Rollin, a scris decretul, bazat pe al 10-lea articol al Declaraţiei Drepturilor Omului a lui Robespierre, prin care Guvernul Provizoriu promitea muncă garantată pentru toţi cetăţenii. Louis Blanc era probabil singurul dintre cei prezenţi acolo care credea în posibilitatea împlinirii acestei promisiuni, însă în pofida neîncrederii lor, toţi au semnat-o şi în aceeaşi zi decretul a fost citit în public în tot Parisul.
Două zile mai târziu, Atelierele Naţionale, care urmau să furnizeze locurile de muncă promise, au fost deschise sub conducerea lui Emile Thomas şi a lui M. Marie. Rezultatul a fost, inevitabil, dezastruos. Munca necesară fiind insuficientă, muncitorii au fost trimişi de colo colo, de la un angajator la altul, au fost înfiinţate slujbe inutile care s-au dovedit în mod necesar descurajante pentru cei implicaţi, în timp ce artizanii pentru care nu se găsea de muncă trebuiau să fie susţinuţi printr-un ajutor de şomaj. Această ultimă măsură, cea mai descurajantă dintre toate, a avut drept consecinţă atragerea în Paris a mii de muncitori din toată ţara, chiar şi din străinătate.”
Idealismul muncitorilor
„De partea cealaltă, muncitorii s-au dovedit a fi în cea mai mare parte perfect rezonabili şi raţionali, cerând protecţie din partea intermediarilor, o reducere a orelor de muncă la 10 sau 11 ore pe zi, motivând, poate justificat atunci, că zilele de muncă reprezentau 14 sau 15 ore. Astăzi, această motivaţie a fost pervertită în sistemul dezastruos în care, cu cât este ziua de muncă mai lungă, cu atât sunt mai puţini muncitori implicaţi, iar muncitorii ocupaţi câştigă un salariu care ar putea fi împărţit la un număr mai mare de oameni. De asemenea, au criticat munca în exces ca fiind o piedică în calea educaţiei şi a dezvoltării lor intelectuale.
319
În orice caz, fie că aveau sau nu dreptate în teoriile lor de economie politică, oamenii din Paris s-au dovedit a nu fi în niciun fel înclinaţi spre violenţă în timpul acestei crize. Oamenii nu au dorit vărsare de sânge şi baricade, incendieri şi distrugeri. Dacă ar fi să reducem sumar cererile lor, ei au vrut doar două lucruri: pâine şi muncă. Ar fi putut fi formulată o cerere mai dreaptă? Şi, după cum s-a exprimat Marche, erau gata să aştepte, să sufere, să se sacrifice nu doar pentru bunăstarea lor finală, ci pentru gloria Franţei. Înşelaţi de vizionari, iluzionaţi de beneficiile primei Revoluţii Franceze, nu au cerut o repetare a grozăviilor din trecut, ci au cerut doar să fie lăsaţi să muncească în linişte şi fraternitate.
Astfel scriau vopsitorii de materiale către Guvernul Provizoriu la sfârşitul lui martie 1848:
Cetăţeni, noi, muncitorii vopsitori, vă oferim sprijinul nostru modest şi vă aducem 2000 de franci pentru a vă ajuta în succesul nobilei voastre întreprinderi… Cei care cred că ne vom întoarce la scenele sângeroase din istoria noastră să stea potoliţi! Să stea potoliţi! Nici războiul civil, nici războiul extern nu vor eviscera frumoasa noastră Franţă! Să nu-şi facă griji nici în privinţa Adunării Noastre Naţionale, deoarece nu vor exista nici montaniarzi, nici girondini, să stea liniştiţi şi să fie ajutaţi să-i oferim Europei o imagină magică, să fie arătat că în Franţa nu a existat violenţă în revoluţie, că a fost doar o schimbare de sistem, că cinstea a înlocuit corupţia, suveranitatea poporului şi dreptatea despotismul odios, forţa şi ordinea slăbiciunea, fraternitatea castele, tirania a fost schimbată de această formulă sublimă: Libertate, Egalitate, Fraternitate, progres, civilizaţie, fericire pentru toţi şi toţi pentru fericire!
Guvernul a început însă să adopte reforme utopice, iar oamenii din Paris şi din provincie au început să se teamă de muncitori la fel cum se temeau de revoluţionari. Louis Blanc a proclamat ca obiectiv dominaţia proletariatului.
320
Excluşi acum din guvern în mod legal, revoluţionarii au fost obligaţi să caute noi pretexte pentru a aţâţa poporul. Motivul l-a reprezentat o revoltă în Polonia înăbuşită fără milă de trupele prusace pe 5 mai. Muncitorii din Paris au fost chemaţi să se adune cu miile pentru a protesta împotriva acestei manifestări de autoritate arbitrară. Drept consecinţă, pe 13 mai, o demonstraţie a 5000-6000 de oameni s-a îndreptat spre Place de la Concorde, strigând: Vive la Pologne!
Muncitorii din mulţime au venit cu bună credinţă să manifeste, aşa cum li s-a spus, în favoarea Poloniei şi nu aveau de gând să răstoarne Adunarea aleasă prin sufragiu universal. Dar, ca de obicei, agenţii dezordinii s-au infiltrat în rândurile lor, oameni străini cu o înfăţişare sinistră gata să ia fie partea poliţiei, fie a gloatei, pentru a provoca o răzmeriţă, au apărut femei bine îmbrăcate, nu din popor, care incitau oamenii la violenţă.
La podul de la Concorde demonstranţii păreau că ezită, dar Blanqui, care s-a pus pe sine în fruntea manifestanţilor, a strigat cât a putut de tare „Înainte!” şi toată masa de oameni a luat-o spre palatul ocupat acum de Adunare. Numărul mic al soldaţilor din Garda naţională s-a dovedit incapabil să oprească valul de 150.000 de bărbaţi şi femei, care împingeau cu o asemenea forţă încât mulţi au murit striviţi la intrarea în palat.
În acel moment Lamartine, mai curajos decât predecesorii săi revoluţionari de la 1792, a ieşit în faţa Adunării şi i-a înfruntat pe oameni.
Cetăţene Lamartine, am venit să citim o petiţie în Adunare, o petiţie în favoarea Poloniei, a spus unul dintre lideri.
Nu veţi trece, a răspuns categoric Lamartine.
Dar cu ce drept ne împiedici să trecem? Noi suntem poporul. Prea multă vreme ai amăgit poporul cu fraze
321
meşteşugite. Oamenii vor şi altceva pe lângă fraze, ei vor să meargă ei înşişi în Adunare şi să-şi facă dorinţele cunoscute.
Cât de adevărat s-a dovedit cuvântul rostit în acel moment de o voce din mulţime: Nefericiţilor, ce faceţi? Daţi înapoi cu un secol cauza libertăţii!
În zadar au încercat cei care au stârnit revolta să o oprească. În timp ce mulţimea tot presa înainte spre holul Adunării, Thomas, Raspail, Barbes, Ledru Rollin, Buchez, Louis Blanc se chinuiau să-şi facă auzite vocile în căldura sufocantă a zilei de mai şi în mirosul gloatei. Aflat la masă, Louis Blanc a afirmat că poporul prin ţipetele sale şi-a încălcat propria suveranitate.
Poporul a răspuns prin strigătele Trăiască Polonia!, Trăiască organizaţia muncii!
Atacat cu arma inventată de el, Louis Blanc a fost redus la neputinţă. Nu teoreticianul era acela care îi ameţea pe oameni cu cuvintele pe care ei le cereau, ci Blanqui, omul de acţiune, instigatorul la violenţă şi la mânie.
Blanqui! Unde este Blanqui? Îl vrem pe Blanqui! strigau mulţimile. Şi dintr-odată, înălţat pe umerii mulţimii, a apărut figura ciudată a celebrului agitator: un om mic, cocârjat prea devreme, cu ochi sălbatici, în care se vedeau săgeţi de flăcări izvorâte din nişte orbite îngropate adânc într-o faţă cu o paloare bolnavă, cu părul negru tuns ca un călugăr, având surtucul negru încheiat până la întâlnirea cu cravata neagră, mâinile ascunse de mănuşi negre. La apariţia acestei figuri sinistre s-a aşternut o tăcere asupra mulţimii.
Modelându-se după starea audienţei, Blanqui a ţinut o tiradă cerând ca Franţa să declare imediat război Europei pentru izbăvirea Poloniei cu adevărat o măsură ciudată pentru a uşura nemulţumirea publică din Paris!
Între timp, Louis Blanc, având un steag polonez în mâini, făcea eforturi curajoase să-şi recâştige popularitatea. Un discurs elocvent despre suveranitatea poporului a avut efectul scontat
322
şi printre strigătele Trăiască Louis Blanc! Trăiască republica socială şi democratică! a fost la rândul său purtat în glorie pe umerii poporului. Dar emoţia momentului s-a dovedit prea mare pentru un trup atât de fragil. Louis Blanc, cu faţa asudând de transpiraţie a încercat în van să vorbească publicului, dar din buzele sale nu s-a auzit nimic şi, lăsat în cele din urmă jos, a leşinat pe un scaun.
Băncile au început să se prăbuşească sub greutatea din ce în ce mai mare a oamenilor, iar un container cu apă a inundat coridorul.
În acest moment, Huber, care la rândul său picase într-un leşin îndelungat, şi-a recăpătat dintr-odată firea şi urcându-se la tribună a declarat cu o voce de tunet că Adunarea a fost dizolvată în numele poporului.
În aceeaşi clipă, Buchez a fost îndepărtat de la locul său, Louis Blanc a fost împins de mulţime pe esplanada Invalizilor, Raspail a căzut leşinat pe peluză, Sobrier a fost purtat în glorie de muncitori, iar Huber a dispărut.
După care a urmat reacţia inevitabilă. Trupele sosite au dispersat mulţimea, Barbes a fost arestat, Louis Blanc cu părul vâlvoi şi hainele rupte a reuşit să scape de Gărzile Naţionale şi s-a refugiat în Adunare, unde s-a trezit că este asaltat de ţipete de indignare: Mereu vorbeşti doar de tine! Nu ai inimă în tine!
În timpul acestor scene extraordinare desfăşurate la Adunarea Naţională, o altă mulţime de 200 de oameni a invadat Prefectura Poliţiei, unde Caussidi, urmând exemplul lui Potion de la 10 august, a rămas ascuns aşteptând să vadă în ce direcţie se mişcă lucrurile înainte de a face o mişcare. Confruntat de o mulţime furioasă de revoluţionari, nefericitul Caussidi, aflat până atunci în avangarda revoluţiei, a început să vorbească de autoritate constituţională şi l-a ameninţat pe un rebel că îl străpunge cu sabia.
323
Cu ajutorul Gărzii Republicane, Prefectura Poliţiei a fost în cele din urmă evacuată şi peste tot prin Paris trupele au început să restabilească ordinea.
Represiuneanu are milă deoarece atacul a fost îngrozitor, scria Contesa d’Agoult. Sunt cuvinte care ar trebui să fie veşnic în mintea creatorilor de revoluţie. Cu cât mai groaznică revolta, cu atât mai groaznică trebuie să fie rezistenţa, iar anarhia nu sfârşeşte în altceva decât în despotism.
Chiar şi liderii revoluţionari sunt obligaţi să admită consecinţele reacţionare ale evenimentelor de la 15 mai. În ceea ce-i priveşte pe oamenii înşişi, care sunt întotdeauna impresionaţi de desfăşurarea autorităţii, ei iau partea învingătorilor. Pe 16 mai, când conjuraţii arestaţi se îndreptau spre Vincennes, au auzit, în timp ce treceau prin foburgul St. Antoine, înjurăturile bărbaţilor, femeilor şi copiilor, care în pofida căldurii extreme din acea zi au urmărit căruţele cu sudalme pe buze până la primele case din Vincennes.
Dar această repulsie din partea poporului a fost doar ceva de moment. Nu a trecut mult până când socialiştii şi-au recăpătat influenţa asupra poporului. În alegerile care au urmat pe 5 iunie, Pierre Leroux, Proudhon şi Caussidi au câştigat, iar situaţia a devenit şi mai complicată prin alegerea lui Louis Napoleon Bonaparte.
Acum s-au dezvăluit pentru prima dată planurile imperialiste ale bonapartiştilor. Acum s-a auzit pentru prima dată strigătul Trăiască Împăratul!. Liderii acestei facţiuni şi-au dat seama, la fel ca şi socialiştii, că răsturnarea guvernului trebuie efectuată de o insurecţie populară, iar armele obişnuite ale urii de clasă au fost folosite de ambele tabere cu o lipsă de scrupule identică.
La alegeri, majoritatea a fost obţinută de monarhişti! Timp de trei zile în iunie, toate partidele au fost în stradă, iar Gărzile Naţionale au măturat cu toate.
324
Apoi au urmat trei zile înfricoşătoare, de la 22 iunie până pe 25. Au fost ridicate din nou baricade în stradă şi s-a declarat război până la moarte republicii. Ca de fiecare dată în fiecare izbucnire a Revoluţiei Mondiale, tabăra insurgenţilor era compusă din elemente războinice, toate hotărâte să distrugă ordinea existentă şi animate de idealuri contradictorii.
Nebunia maselor stârnite de membrii cluburilor a atins acum apogeul. În timp ce Barbes încerca în zadar să ţină un discurs de la tribună a fost asaltat de un grup de nebuni, care se ameninţau unii pe alţii cu pumnii strânşi, făcând de neauzit vocea oratorului.
Pentru a spori dezordinea, revolta a inclus, pe lângă muncitori ajunşi la disperare din cauza foametei, un număr de oameni cinstiţi şi creduli prostiţi de agitatori: comunişti care visau la o utopie, deşi în rândul lor fiecare avea propriul sistem şi era în dezacord cu toţi ceilalţi; legitimişti care cereau restaurarea dinastiei de Bourbon în persoana Ducelui de Chambord; bonapartişti partizani ai regenţei; şi, în cele din urmă, scursura tuturor partidelor, condamnaţi şi rataţi; într-un cuvânt, duşmanii societăţii, oameni mânaţi de instinct spre ideile de revoluţie, furt şi jaf.
Împotriva acestei revolte îngrozitoare, trupele regulate întărite cu Gărzile Naţionale aduse de peste tot din Franţa au dovedit o determinare absolută şi, pe 26 iunie, după lupte sângeroase care au lăsat nu mai puţin de 10.000 de morţi în Paris, tulburările s-au potolit. Revoluţia s-a răspândit în Germania, Austria, Italia, Anglia şi Spania, dar a fost reprimată peste tot. Apoi a venit Marx şi a organizat Partidul Revoluţiei pentru a realiza o revoluţie de succes.
În Franţa, Napoleon a preluat rapid puterea şi a organizat alegeri. Toţi oamenii din Franţa au votat şi s-au pronunţat covârşitor, şapte milioane faţă de 700.000 pentru a-l înscăuna împărat, ceea ce arată ce credeau oamenii atunci când aveau
325
şansa să aleagă. Cineva a întrebat: De ce l-aţi ales pe Napoleon, ce are special? Răspunsul a fost următorul: Cum puteam să nu-l votez pe Napoleon, după ce am fost cu Napoleon (strămoşul său) în Rusia?”
Marx şi Engels
Aşadar, acum îi vom analiza pe socialiştii şi anarhiştii sfârşitului de secol XIX, oamenii care au pregătit istoria secolului XX.
Prima figură pe care o vom descrie succint este Marx, cel care, alături de Engels, a pus bazele marxismului pe care-l vedem azi în Rusia. Engels însuşi era un proprietar de fabrică din Manchester care trăia în Anglia. Marx era un gazetar evreu care, din câte se pare, nu a muncit mai deloc toată viaţa sa, era mereu agitat de idei revoluţionare şi se gândea în permanenţă cum să aducă la îndeplinire revoluţia. În anul 1844 cei doi s-au întâlnit la Paris şi au aderat la Liga Comunistă, un mic grup secret de revoluţionari asemănător „Grupului celor cinci” despre care am citit în Dostoievski. Potrivit lui Engels, acest grup mic nu reprezenta în fapt altceva decât o filială germană a societăţilor secrete franceze. Grupul a încercat să se infiltreze în alte grupuri, producea materiale de propagandă şi lucra asupra dezvoltării unui sistem de succes.
În 1848, chiar înainte de izbucnirea revoluţiei, Marx a publicat „Manifestul Comunist” în care le spunea „proletarilor din toată lumea să se unească” şi să-şi arunce lanţurile. În tot decursul vieţii sale nu a fost niciodată preocupat de muncitori, deoarece muncitorii au fost întotdeauna mult mai conservatori. Era interesat doar în a face ca acest grup să fie cât mai nemulţumit cu putinţă, iar apoi să folosească această nemulţumire pentru a schimba guvernul cu unul care i-ar pune în aplicare principiile sale.
326
Principiile sale proveneau din surse diferite. Bineînţeles, principala inspiraţie era Revoluţia Franceză şi socialiştii idealişti mai târziu s-a poziţionat împotriva lor, deoarece aceştia nu erau ştiinţifici ideile sale milenariste provenind direct de la ei. Apoi a fost influenţat de ideile economiştilor britanici ai timpului, deşi majoritatea dintre ei şi-au abandonat ulterior aceste concepte, deoarece erau nerealiste. Marx însă a preferat să le preia pe primele, cele care au fost abandonate ulterior. O altă înrâurire asupra sa a reprezentat-o filosofia idealistă germană, în special Hegel şi ideea lui despre marşul lui Dumnezeu prin istorie, cu singura diferenţă că Marx a renunţat la Dumnezeu. În realitate, spuneau că l-au descoperit pe Hegel stând cu capul în jos, iar ei l-au aşezat cum trebuie îndepărtându-L pe Dumnezeu; au transformat sistemul dialectic în materialism dialectic sau, cu alte cuvinte, explicau tot ceea ce se întâmplă în lume printr-un fel de „providenţă” care acţionează în istorie, doar că fără Dumnezeu: un fel de cauze care nu puteau fi inversate. Este ceea ce le dă comuniştilor încrederea că se află de partea bună a istoriei, pentru că, pur şi simplu, lucrurile trebuie să se îndrepte în acea direcţie, acesta fiind felul în care funcţionează lumea.
Aceste idei erau atee, materialiste şi foarte naive: ştiinţa ne oferă răspunsul la orice problemă. În sine, este o filosofie extrem de prostească şi nu există nimic care să merite crezut. Forţa lui Marx provine din pasiunea de a răsturna ordinea existentă. Ţapul său ispăşitor a fost burghezia, clasa de mijloc, pe care o acuza că îi transformă pe muncitori în sclavi personali.
Revoluţia intră acum într-o nouă fază: înainte, burghezia dorea să răstoarne aristocraţia şi monarhia; acum, se presupune, clasele mai de jos doresc să răstoarne burghezia. El muncea să dezvolte o conştiinţă de clasă, astfel încât muncitorii să urască burghezia şi viceversa. Într-o bună măsură a reuşit în întreprinderea sa, pentru că în revoluţia care a urmat au avut loc
327
scene foarte violente din cauza suspiciunii reciproce a acestor două grupuri.
În anul 1864 un grup de organizaţii muncitoreşti s-au întâlnit la Londra pentru a forma ceea ce s-a numit Prima Internaţională. Marx a preluat conducerea şi s-a folosit de această platformă pentru a-şi face cunoscute ideile sale. Oricine nu era de acord cu ideile sale devenea un duşman căruia i se opunea cu fanatism. Era practic împotriva tuturor, inclusiv a majorităţii muncitorilor, deoarece nu erau de acord cu filosofia sa. Încetul cu încetul a reuşit să-i dea afară din această Internaţională pe toţi cei care erau împotriva ideilor sale. De asemenea, îi ura pe ţărani. Îi ura şi pe proletari, pe care îi numea „lumpen proletariat”, proletariatul în zdrenţe. Nu iubea pe nimeni. Din acea epocă, în special anii 80 şi 90 ai secolului al XIX-lea, a început organizarea şi dezvoltarea diverselor partide socialiste. Acela este momentul în care s-a format Partidul Comunist Rus.
Bakunin
Al doilea gânditor asupra căruia ne vom opri este (Mihail) Bakunin. Marx a trăit între 1818 şi 1883, Engels între 18201885, iar principalul obiectiv al lui Engels a fost de a-l susţine pe Marx şi de a fi de acord cu ideile sale. Marx avea o inteligenţă remarcabilă.
Pe de altă parte, Bakunin reprezintă un cu totul alt soi de gânditor. A trăit între 1814 şi 1876. Provenea din nobilimea rusă, era foarte inteligent şi foarte puturos. Îşi petrecea zilele în pat, a mers şi la şcoala de ofiţeri pentru o vreme, dar nu a reuşit să o termine deoarece era foarte leneş. S-a preocupat de filosofie şi a devenit într-un final un revoluţionar profesionist.
Împrumuta în mod constant bani pentru a merge dintr-un oraş în altul şi a stârni o revoluţie. Într-una din călătoriile
328
sale în străinătate s-a împrietenit cu Marx, iar acesta din urmă a văzut imediat ce energie revoluţionară uriaşă avea Bakunin, deoarece era mânat de ura sa pentru vechea ordine. Ca urmare, a încercat să-l folosească pentru propriile sale scopuri.
„În mod limpede şi-a dat seama de importanţa rusului ca o uriaşă forţă dinamică care trebuie folosită şi apoi îndepărtată după ce nu mai are nicio utilizare.
Ceea ce trebuie să înţelegem este că puterea marxismului constă în ură. Când Lenin a venit la putere a fost complet crud, fără milă, ucigaş absolut, hotărât să distrugă totul. Există o descriere a întâlnirii dintre Bakunin, care pe atunci era încă tânăr, avea 29 de ani, şi Marx, în 1844, la Paris.
„Cu Marx ne cunoaştem de mult. L-am întâlnit pentru prima dată la Paris în 1844… Eram mai degrabă prieteni buni. Pe atunci el era cu mult înaintea mea în ceea ce priveşte ideile revoluţionare, cum se întâmplă de altfel şi astăzi, când nu este avansat, dar incomparabil mai învăţat decât mine.”
Marx studiase toate aceste filosofii şi sisteme, însă Bakunin era doar instinctiv.
„Nu ştiam nimic în acea perioadă de economie politică, nu scăpasem încă de abstracţii metafizice, iar socialismul meu era doar intuitiv. El, deşi era mai tânăr decât mine, era deja un ateu, un materialist educat şi un socialist profund. Tocmai în această perioadă el şi-a elaborat primele fundaţii ale sistemului său. Ne vedeam destul de des, pentru că îl respectam foarte mult datorită cunoştinţelor şi abnegaţiei sale, serioasă şi împătimită, deşi întotdeauna amestecată cu orgoliul personal, pentru cauza proletariatului. Căutam întotdeauna să discut cu el, pentru că aveam mereu de învăţat, iar conversaţia era strălucitoare, asta când nu era animată de meschinării, ceea ce, din păcate, se
329
întâmpla mult prea des. Cu toate acestea între noi nu a existat niciodată o apropiere mai deschisă. Temperamentele noastre nu lăsau să se întâmplă aşa ceva. M-a numit un idealist sentimental şi avea dreptate. Eu i-am spus că este un om vanitos, perfid şi şiret, şi am avut dreptate la rândul meu.”
În anul 1848 a izbucnit revoluţia în Franţa şi Bakunin a dorit să se implice. Unul dintre tovarăşii săi socialişti francezi l-a descris astfel: „Ce om! În prima zi a revoluţiei s-a dovedit o comoară. În a doua s-a dovedit a fi bun doar pentru a fi împuşcat!”
Nu-i păsa de ideile revoluţiei, ci îl mişcau doar energia şi puterile demonice care erau dezlănţuite. Avem o descriere a felului în care s-a comportat în timpul revoluţiei de la 1870. Însă, mai înainte, vom cita dintr-o relatare privind Revoluţia de la 1848.
După prima vizită la Paris, în timpul Revoluţiei de la 1848, el a fost trimis apoi cu o misiune în ţările din estul Europei pentru a face să izbucnească şi acolo revoluţia. A mers în Rusia apuseană, apoi a ajuns la Praga, ulterior la Dresda unde, în cele din urmă, a fost arestat şi trimis înapoi în Rusia de autorităţile germano-austriece. A fost închis la Fortăreaţa Sf. Petru şi Pavel, iar contele Orloff l-a vizitat şi l-a rugat să scrie către împărat o mărturie a greşelilor sale la fel cum ar scrie unui duhovnic. Bakunin a fost de acord. Nicolae I a citit-o şi a spus: „E un băiat curajos, cu mult spirit, dar este periculos şi trebuie ţinut închis”.
Era o caracterizare realistă. Cu toate acestea, a reuşit să evadeze şi a ajuns la Londra. După ce noul împărat Alexandru al II-lea a citit confesiunea sa şi a văzut că nu există niciun fel de pocăinţă, Bakunin a fost prins din nou şi trimis în Siberia, de unde a scăpat, iar apoi a trecut prin Asia şi America pentru a ajunge la Londra. De atunci încolo şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului la Londra, în Italia şi în Europa Occidentală.
330
A fondat diverse societăţi secrete şi şi-a făcut un discipol, un anume Neceaev, un tânăr care s-a numărat printre cei mai nemiloşi nihilişti ai acelor vremuri. Bakunin era cuprins de febra revoluţionară, iar în anii 1860 era înconjurat de conspiratori de toate naţionalităţile, muncea mereu la comploturi noi, încerca să pornească revoluţii peste tot, încerca să-i facă pe polonezi să se ridice împotriva stăpânirii.
Herzen, liberalul, l-a descris astfel atunci când l-a văzut la Londra:
„Bakunin şi-a redescoperit tinereţea. Era în elementul său. Nu erau doar zgomotul revoluţiei, sunetele cluburilor, tumultul străzilor şi al locurilor publice, nici măcar baricadele care reprezentau fericirea sa. Iubea de asemenea agitaţia din ziua precedentă, munca de pregătire, viaţa de agitaţie devenită neîntreruptă prin conferinţe, prin acele nopţi fără somn, prin negocieri şi discuţii, rectificări, cerneală chimică, cifre, semne secrete agreate dinainte.”
Herzen, care lua revoluţia mult mai în serios, a adăugat că Bakunin „se entuziasma ca un copil ce trebuie să pregătească bradul de Crăciun”. Cu alte cuvinte, nu era neapărat foarte serios, dar avea această patimă revoluţionară, foarte utilă pentru cei care doresc să răstoarne guverne.
Neceaev, tânărul anarhist, a fost la început un discipol al lui Bakunin. După care Bakunin a început să-şi dea seama că era în fapt mult mai revoluţionar decât el. L-a ajutat pe Bakunin să compună un manifest intitulat „Catehismul Revoluţionar”, unde printre altele scrie:
„Revoluţionarul nu trebuie să lase nimic să intervină între el şi opera sa de distrugere… Pentru el nu există decât o singură plăcere, o singură consolare, o singură răsplată, o
331
singură satisfacţie succesul revoluţiei. Noapte şi zi trebuie să aibă un singur gând, un singur ţel: distrugerea implacabilă… Dacă va continua să trăiască în această lume o face doar pentru a fi cât mai sigur că o va distruge.”
În jurul anului 1870, Bakunin a descoperit că Neceaev, deşi pretindea că îi este cel mai credincios ucenic, era în acelaşi timp membru al unei alte societăţi chiar mai secrete ale cărei taine nu le divulgase lui Bakunin.
Bakunin îi scria astfel unui prieten:
„Neceaev este un fanatic devotat, dar în acelaşi timp este un fanatic foarte periculos, cineva cu care a te alia înseamnă a te îndrepta spre dezastru. Iată motivul: la început a fost membru al unui comitet ocult care a existat într-adevăr în Rusia. Acest comitet nu mai există, deoarece toţi membrii săi au fost arestaţi. A rămas în libertate doar Neceaev, iar el reprezintă ceea ce el numeşte a fi comitetul. Odată distrusă organizaţia rusească, el încearcă acum să creeze o nouă organizaţie în străinătate. Toate acestea ar putea fi perfect naturale, legitime şi foarte folositoare, dar felul în care lucrează face ca totul să fie detestabil. Puternic impresonat de catastrofa care tocmai a distrus organizaţia secretă din Rusia, a ajuns treptat la concluzia că, pentru a fonda o societate serioasă şi indestructibilă, trebuie adoptată politica lui Machiavelli şi preluat în întregime sistemul iezuiţilor: violenţă fizică şi un suflet mincinos.
Adevărul, încrederea reciprocă, solidaritatea serioasă şi rigidă pot exista doar între zece indivizi care formează acea sanctum sanctorum a societăţii. Toţi ceilalţi trebuie să slujească precum un instrument orb şi ca o materie de exploatat de către mâinile acestor zece indivizi uniţi cu adevărat. Este permis şi chiar obligatoriu să fie înşelaţi, compromişi, să li se fure din
332
lucruri şi, dacă este nevoie, să fie chiar ruinaţi. Sunt furaje pentru conspiraţie…
În numele cauzei, trebuie să dispună de întreaga ta persoană fără să-ţi dai seama. Pentru asta, te va spiona, va încerca să-ţi afle secretele şi, în acest scop, atunci când nu eşti în cameră, îţi va deschide toate sertarele, îţi va citi toată corespondenţa, iar când o scrisoare i se va părea interesantă, adică din punctul lui de vedere compromiţătoare pentru tine sau pentru vreunul dintre prietenii tăi, o va fura şi o va păstra cu grijă ca o mărturie împotriva ta sau a prietenului tău.
Când a fost condamnat de adunarea generală, a avut îndrăzneala să ne spună: Da, este sistemul nostru. Îi considerăm duşmani pe toţi cei care nu sunt în întregime cu noi, iar pe aceştia avem datoria să-i înşelăm şi să-i compromitem.
Dacă i-ai făcut cunoştinţă cu un prieten, primul lui gând va fi cum să stârnească zâzania, bârfa şi intriga între voi. Cu alte cuvinte, să vă facă să vă certaţi. Dacă prietenul tău are o nevastă, o fiică, el va încerca să o seducă, să-i facă un copil, pentru a o îndepărta de moralitatea oficială şi a o forţa astfel să adopte un protest revoluţionar forţat contra societăţii.
Toate legăturile personale, toate prieteniile sunt considerate de ei ca un rău, iar datoria lor este să-l distrugă, deoarece reprezintă o forţă care, fiind în afara organizaţiei secrete, diminuează forţa unică a acesteia. Să nu crezi că exagerez, toate acestea au fost amplu dezvoltate şi dovedite de mine.”
Totuşi Bakunin nu avea mare temei pentru a-l critica, filosofia lui fiind foarte asemănătoare. Singura diferenţă consta în aceea că el nu era atât de sistematic precum Neceaev.
În Catehismul Revoluţionar a scris:
„Misiunea noastră este groaznică, distrugerea totală, universală şi inexorabilă.” Mai departe spune: „Să ne punem
333
încrederea în spiritul etern care distruge şi anihilează doar pentru că este sursa veşnic creatoare şi tainică a întregii vieţi. Patima distrugerii este de asemenea o patimă creatoare.”
Când a fost întrebat odată ce ar face dacă revoluţia ar fi încununată de succes, iar o nouă ordine, cea visată de el, ar lua fiinţă, el a spus: „Atunci, fără să stau pe gânduri, aş începe dintr-odată să dărâm tot ceea ce am făcut.” Vedem în el o voinţă umană primordială de a distruge şi de a se revolta. Este patima revoltei pe care o vedem chiar şi la scriitori recenţi precum Camus, scriitorul existenţialist care susţine că singurul lucru care dovedeşte că exist este faptul că am voinţa de a mă revolta.
În 1871, când lăuda proletariatul în ceea ce s-a numit mai apoi Comuna din Paris, Bakunin îl numea „Satana modernă, autorul sublimei insurecţii a Comunei”. De asemenea, discutând despre revoluţia de la 1871, el afirmă:
„Cauza este pierdută. Se pare că francezii, clasa muncitoare însăşi, nu sunt foarte preocupaţi de starea de lucruri existentă. Dar cu toate acestea, ce lecţie înfiorătoare! Nu este, însă, suficient. Trebuie să apară catastrofe şi mai mari, şocuri mai puternice. Totul te face să întrevezi că nici una, nici cealaltă nu vor lipsi. Iar atunci probabil se va trezi şi demonul. Dar, cât timp doarme, nu putem face nimic. Ar fi cu adevărat păcat să fim nevoiţi să plătim oalele sparte… Treaba noastră este de a face munca de pregătire, de a organiza şi de a ne împrăştia astfel încât să fim gata atunci când demonul se va fi trezit.”
Trebuie să înţelegem că această dorinţă de revoltă reprezintă o latură foarte profundă a întregii mişcări revoluţionare. Nu este ceva accidental. Revoluţia nu este provocată de pierde-vară visători care doresc să-şi facă loc într-o ordine a lucrurilor mai bună sau care doresc revizuirea guvernului. Cel mai adânc motiv de revoltă, aşa cum vedem la
334
aceşti gânditori radicali de la sfârşitul secolului al XIX-lea, este în realitate ideea că totul trebuie distrus. Şi nu pierdeau foarte multă vreme gândindu-se ce va urma după. Erau stăpâniţi de un gând satanic de distrugere.
Vom vedea mai târziu, în 1914, cum apare o mişcare artistică numită Dada, considerată de artiştii moderni a fi foarte influentă. Aceşti artişti lipeau în colaje bucăţi cu reclame din ziare sau puneau cu capul în jos copii ale Vechilor Maeştri, doar pentru a arăta bizar. Însă exista un sens în spatele a toate acestea. Filosofia artei dadaiste este rezumată într-unul dintre manifestele lor: „Să lăsăm ca totul să fie distrus. Să nu mai existe ceva. Nimic. Nimic. Nimic.”
Acesta este nihilismul, dorinţa de a distruge pe Dumnezeu, statul, moralitatea, arta, cultura, civilizaţia totul. Este ceea ce începe cu filosofia lui Weishaupt şi a Illuminatilor: răsturnarea completă a civilizaţiei. Ceea ce vine apoi, aşa cum vom vedea, este altceva.
Dar în faza aceasta ne aflăm încă la stadiul filosofic. Trebuie să vedem cum a fost pusă în practică această gândire. În realitate, dacă nu am vedea în ultima sută de ani cum a fost pusă în practică această filosofie, nu am putea-o înţelege. Am crede în continuare că au fost incidente izolate conduse de nişte nebuni. Dar, începând în special cu anul 1871, această filosofie începe să fie pusă în practică.
Când Imperiul Napoleonian, Al Treilea Imperiu, a fost abolit după înfrângerea dezastruoasă în faţa prusacilor în 1870, revoluţia a izbucnit din nou în Franţa. La început a izbucnit în provincii. Bakunin, care se afla în acel moment în Italia, a fugit cât de tare a putut la Lyon pentru a lua parte la tulburări. El şi discipolii săi erau principalii instigatori ai revoltei. A împrumutat, bineînţeles, nişte bani pentru a ajunge acolo şi s-a instalat în centrul civic, unde noul guvern revoluţionar se găsea în tranşee, fără ca cineva să aibă habar ce doresc. Au avut loc
335
întâlniri publice foarte violente în care s-au avansat cele mai sângeroase petiţii primite de public cu entuziasm. Era ceea ce iubea Bakunin.
„Pe 28 septembrie, în ziua în care a sosit, oamenii au ocupat Hotel de Ville. Bakunin s-a instalat acolo. Apoi a venit momentul critic, momentul aşteptat de atâţia ani, în care Bakunin putea să-şi ducă la îndeplinire cel mai revoluţionar act pe care l-a văzut lumea vreodată. El a decretat abolirea statului. Dar două companii de burghezi din Garda Naţională, reprezentând statul, au intrat printr-o uşă din dos şi l-au dat afară. Cu toate acestea, acolo a apărut ideea de a aboli statul.
Apoi revoluţia a izbucnit la Paris, iar Prima Internaţională, aflată sub comanda lui Marx, a încercat să direcţioneze mişcarea revoluţiei de la Londra. Nu erau însă capabili să facă lucrul acesta foarte bine, astfel că revoluţia din Paris şi-a urmat propriul curs, devenind din ce în ce mai violentă. Bisericile au fost închise şi transformate în cluburi, preoţii au fost arestaţi şi ucişi cu mare cruzime, iar instituţiile primei revoluţii de la 1793 au fost reînviate. A fost restaurat Calendarul Revoluţionar, a fost proclamat că acela era anul 79 al noii ordini; Comitetul Siguranţei Publice (al Terorii) a fost restaurat; crucea din vârful bisericii Pantheonului a fost distrusă şi în locul său a fost pus un steag roşu, iar templul a fost închinat „marilor oameni din toate timpurile”. Mai era şi un obelisc, înalt de 150 de picioare, comparabil în dimensiune cu Monumentul Washington din Place Vendome, ridicat iniţial în memoria lui Napoleon şi care avea scene din timpul marilor sale victorii, iar deasupra sa era o statuie măreaţă a lui Napoleon în togă. S-a decis că acesta reprezenta un simbol al trecutului şi erau porniţi să-l dărâme. Au deliberat multă vreme modalitatea în care aveau să-l distrugă. În cele din urmă s-au hotărât să-l taie pur şi simplu la bază, iar apoi să cadă ca un pom. Era făcut din ciment şi bronz sau ceva
336
asemănător, aşa că au tăiat într-o parte, au săpat în cealaltă şi s-au pregătit pentru marea zi în care aveau să-l dărâme şi să termine cu vechea ordine.
Nu aveau nici cea mai mică idee cu privire la ce se va întâmpla. Unii se gândeau că va produce un cutremur, deoarece cântărea mii de tone. Alţii au spus că va sparge conductele din Paris şi va distruge complet canalizarea oraşului. Dar au ajuns la concluzia că merita chiar şi aşa. Drept urmare, au pus tone şi tone de paie pentru a ateriza pe moale şi la ora 3 după amiaza au sosit cu toţii, au privit şi au ordonat ca frânghiile să fie trase. Au tras de ele, dar la început nu s-a întâmplat nimic. Mai mulţi oameni au fost ucişi în această întreprindere iar cineva a început să strige Trădare, trădare!. Au încercat din nou şi într-un final tot monumentul s-a prăbuşit în bucăţi, iar statuia lui Napoleon s-a spart. Iar acesta era pentru ei un simbol al triumfului asupra vechii ordini o acţiune complet lipsită de măsură, dar, din punctul lor de vedere, un act simbolic care demonstra că vor fi imuni la orice influenţă venită din trecut. L-au arestat pe Arhiepiscopul Parisului, iar mai târziu l-au omorât.”
Pe măsură ce revoluţia a luat amploare, a devenit din ce în ce mai violentă. Au încercat să-l aresteze chiar şi pe pictorul Renoir care era ocupat să deseneze nişte bărci pe Sena. Au crezut că este un spion şi l-au arestat imediat, urmând a fi executat de îndată, deoarece aşa funcţionau lucrurile: arestezi un spion şi imediat îl execuţi. Întâmplarea a făcut ca şeful poliţiei secrete să fie un prieten de-al său şi astfel a fost eliberat. Altfel, Renoir nu ar mai fi apucat să picteze niciodată acele tablouri care nouă ne sunt atât de familiare astăzi. Cu toate acestea, în rândurile revoluţionarilor se găseau mulţi pictori radicali, ca de exemplu Gustave Courbet, unul dintre liderii Comunei. Una dintre ideile sale era de a dărâma turnul deoarece reprezenta „o jignire la adresa bunului simţ artistic”.
337
Când armata republicană a invadat Parisul la acel moment nu mai exista nici monarhia, nici Napoleon bătălia s-a dat între republicani şi comunarzi, cu o violenţă extremă din partea ambelor tabere, bucuroase să se măcelărească una pe alta. În momentul în care comunarzii şi-au dat seama că revoluţia este înfrântă, pierzând stradă după stradă în Paris, au decis că vor distruge Parisul. Aşadar, au pus o cantitate imensă de dinamită şi praf de puşcă la Tuilleries, palatul regilor. L-au aruncat în aer, clamând „ultima relicvă a regalităţii ce tocmai a dispărut”. Apoi au trecut la următorul obiectiv. Au aruncat în aer Hotel de Ville, o clădire din secolul al XIII-lea unde se găsea centrul civic. După aceea s-au îndreptat spre Catedrala Notre Dame, dar au descoperit că lângă ea se găsea un spital al camarazilor lor. Aşa că au decis să o cruţe.
Apoi, unele femei foarte sălbatice, de felul celor care luaseră parte la prima revoluţie din 1793, au început să cutreiere străzile aruncând materiale inflamabile şi stârnind incendii. Bulevarde întregi din Paris ardeau. Noaptea părea că întregul Paris era în flăcări. (Există şi o carte intitulată „Parisul în flăcări”.) Trebuie să înţelegem că nu avem de-a face cu un eveniment excepţional, ci cu o întruchipare a aceluiaşi duh care îl stăpânea şi pe Bakunin: „Să distrugem vechea orânduire!”, chiar dacă nu ştiau cu ce o vor înlocui. Vom vedea mai târziu că duhul acesta nu a dispărut la 1871.
Marx a fost principalul apologet al Comunei, despre care spunea că reprezintă un pas uriaş spre Revoluţia Roşie: „Acesta este standardul pentru ceea ce trebuie să facem în viitor. Oamenii sunt acum aţâţaţi şi de asta avem nevoie pentru a porni o revoluţie.”
De atunci şi până în 1917 revoluţia a început să ia forme din ce în ce mai violente, deşi era mai mult sau mai puţin o chestiune de reuşite sporadice. Ţarul a fost asasinat în Rusia în
338
1881. În SUA, preşedintele Garfield a fost ucis de un revoluţionar roşu. În 1901, preşedintele McKinley a fost la rândul său omorât de un anarhist. În fapt, toţi asasinii preşedinţilor americani au fost fie anarhişti, fie comunişti. Preşedintele Franţei a fost asasinat în 1890, dar pe lângă toate aceste omucideri au existat multe atentate asupra prinţilor din Rusia, asupra regilor şi preşedinţilor din Apus. Toate aceste tentative nu aveau un scop clar, în afară de acela de a distruge vechea ordine. Este duhul al cărui reprezentant de seamă era Bakunin, dar care acum devine moştenirea întregii mişcări revoluţionare: distrugerea vechii orânduiri.
Proudhon
În această epocă mai există un scriitor, filosof şi anarhist relevant, pe care trebuie să-l analizăm în trecere deoarece el introduce câteva idei care fac această filosofie mult mai lesne de înţeles. Este vorba de (P.J.) Proudhon. A fost foarte activ la mijlocul secolului al XIX-lea şi a luat parte la Revoluţia de la 1848. Lui îi aparţine celebra butadă „Proprietatea este furt”, pe care o considera principala sa contribuţie la mişcarea revoluţionară, deşi un gând similar au rostit atât Rousseau cât şi gânditorii de secol XVIII.
Proudhon este remarcabil pentru trei contribuţii. În primul rând, el a afirmat că revoluţia nu este atee, ci mai degrabă antiteistă:
„Revoluţia nu este atee în sensul strict al cuvântului… Nu neagă absolutul. Îl elimină (…) Prima datorie a omului când devine inteligent şi liber este să vâneze continuu ideea de Dumnezeu pentru a o scoate din mintea sa. Dumnezeu, dacă există, este în mod fundamental duşmanul naturii noastre.
339
Fiecare pas pe care îl facem în faţă este o victorie în care zdrobim Divinitatea (…) Dumnezeu, dacă există, este duşmanul umanităţii.”
Bakunin susţinea, de asemenea, ceva similar: „Dacă Dumnezeu există într-adevăr, este necesar să-L abolim”. Astăzi, la câteva decenii distanţă de aceste proclamaţii, vedem cum guvernul rus nu este cu adevărat ateu, ci antiteist; luptă contra lui Dumnezeu.
Bakunin a afirmat că el este de partea lui Satana, veşnicul rebel, primul liber cugetător şi emancipator al lumii. Nietzsche s-a proclamat pe sine antihrist, iar Proudhon, în cea de-a doua sa inovaţie, spunea: „Vino la mine, Lucifer, Satană, oriunde te-ai afla! Diavole, pe care credinţa părinţilor mei te-a opus lui Dumnezeu şi Bisericii. Voi fi purtătorul tău de cuvânt şi nu voi cere nimic de la tine.”
Poeţii, decadenţii şi avangarda, în general, începând cu epoca romantică, au fost foarte fascinaţi de satanism, iar unii dintre ei au încercat să-l transforme într-o religie, după cum s-a exprimat chiar Proudhon în pasajul citat mai sus. Vedem astfel cum mişcarea revoluţionară devine în mod conştient satanică.
A treia idee remarcabilă a lui Proudhon este că, într-un final, el s-a hotărât să păstreze catolicismul în felul în care el există. Cu alte cuvinte, să păstreze ritualurile catolicismului, urmând însă ca acestea să primească un nou înţeles. Sub masca exterioară a catolicismului vor apărea mesaje revoluţionare, de egalitate, de satanism, etc.
Proudhon nu făcea altceva decât să poarte mai departe idea lui Saint Simon care cerea un nou creştinism, adică păstrarea formei exterioare a vechiului creştinism, dar transformarea sa în ceva nou. Astăzi vedem foarte limpede cum socialismul şi catolicismul devin în fapt din ce în ce mai apropiate. Acest profund gânditor revoluţionar observă că idea comunistă,
340
socialistă şi anarhică reprezintă cumva o idee religioasă care înlocuieşte religia.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea vedem cum mişcarea revoluţionară a devenit din ce în ce mai explicit şi mai manifest brutală şi sângeroasă. Deja existau câteva exemple, în special din timpul Comunei de la 1871, în care ideea distrugerii universale şi a crimelor cu sânge rece a început să fie pusă în practică.
Cineva conştient de curentele de idei care circulau la sfârşitul secolului al XIX-lea a spus că secolul XX va fi ceva foarte înspăimântător, deoarece aceste idei nu erau doar apanajul unor nebuni, ci intrau în substanţa europenilor şi aveau să ducă la ceva groaznic când vor pătrunde până la nivelul cel mai de jos, al oamenilor simpli. Nietzche a afirmat chiar: „Când ideile mele, ideile nihiliste, vor ajunge până la ultimul creier al ultimului om, atunci se va dezlănţui o furtună cum lumea nu a mai văzut.
Protocoalele Înţelepţilor Sionului
Mai există un document al acestei perioade, mai precis de la începutul secolului XX, înainte de marile revoluţii ale epocii noastre, document la care trebuie să ne uităm. Este mai degrabă un text controversat, care a circulat sub numele de „Protocoalele Înţelepţilor Sionului”. Deoarece a fost prezentat ca un document evreiesc, a stârnit o foarte mare dispută.
Dacă citeşti orice carte de istorie scrisă înainte de Al Doilea Război Mondial, vei descoperi aproape ca o afirmaţie universală faptul că Protocoalele reprezintă un fals creat în mod deliberat pentru a-i discredita pe evrei, că este o însăilare fantastică fără nicio legătură cu realitatea, scoţând în evidenţă că persoana care a descoperit documentul era un agent secret al poliţiei ţariste şi a inventat deliberat
341
manuscrisul. Sau, după cum cel puţin una din surse notează, a fost păcălit de poliţia ţaristă care dorea să se folosească de „Protocoale” ca de un pretext pentru eliminarea evreilor în pogromuri.
Alţii iau acest document atât de în serios încât cad în extrema cealaltă şi văd peste tot o conspiraţie evreiască, astfel încât cu greu pot să mai facă un pas fără să leşine. Trebuie să încercăm să ne uităm la acest document cât putem de obiectiv pentru a vedea ce idei se află acolo, cum a fost descoperit şi care este semnificaţia lui.
Din punct de vedere ortodox este foarte interesant de văzut cum a fost prezentat lumii pentru prima dată documentul. A fost descoperit de o doamnă nu ştim cine era care i l-a înmânat celui care avea să-l tipărească. Se presupunea că originea documentului era în Apus, că fusese scris în franceză şi apoi tradus în rusă.
Dar cel căruia i-a fost înmânat documentul era un om pe nume Serghei Nilus, care l-a tipărit împreună cu un al text, recent descoperit, „Conversaţia lui Motovilov cu Sfântul Serafim (de Sarov)”. El a tipărit aceste două documente în acelaşi timp pentru a arăta:
1. Care este adevărul Ortodoxiei şi cum se poate dobândi Duhul Sfânt
2. Care este planul Satanei pentru distrugerea Ortodoxiei
Cele două lucrări au fost tipărite în 1905 (1903?).
Nilus însuşi era un scriitor bisericesc foarte respectat, un jurnalist cunoscut care a mers la Optina şi chiar a trăit acolo, dar şi în alte locuri bisericeşti. Nu există nicio îndoială că nu avea nimic de-a face cu falsificarea documentelor.
El a acceptat acest text ca fiind unul legitim şi l-a prezentat lumii ca pe un avertisment. Vom observa că în acest text există două idei noi pe care nu le-am întâlnit în documentele revoluţionare de dinainte. Dar în afară de acestea,
342
avem aceeaşi filosofie ca şi în cazul lui Bakunin, Weishaupt şi al tuturor celorlalţi gânditori.
S-a afirmat că nu avem de-a face cu un document original fiind un plagiat, etc. şi probabil că aşa este, deoarece aceste idei circulau frecvent pe atunci. Observăm chiar cum o scriitoare (Nesta Webster) compară o pagină din „Protocoale” cu un fragment din textul scris de Weishaupt în 1785.
Avem de-a face cu aceeaşi gândire. Cel mai probabil este un document autentic, compus din însemnări luate la o lojă de evrei, care îşi prezintă filosofia într-un mod foarte evreiesc, la fel cum mai înainte erau oameni care prezentau revoluţia ca pe o victorie a pangermanismului, în timp ce alţii prezentau ideea revoluţionară ca pe o transformare a întregii lumi într-un soi de republică franceză.
În cazul de faţă, revoluţia era înfăţişată ca o conspiraţie iudeo-masonică sau a Illuminatilor.
Unele dintre ideile expuse sunt foarte importante pentru analiza noastră. E greu de spus dacă ei sunt responsabili pentru Revoluţia Franceză aşa cum pretind, sau dacă au o atât de mare influenţă.
După cum am văzut, aceste societăţi secrete sunt atât de microscopice, atât de divizate, atât de secrete, atât de pline de simboluri ascunse, strângeri de mână oculte şi cerneală invizibilă, încât nu este uşor a spune cine este cu adevărat responsabil. În opinia noastră, avem de-a face cu o manifestare reprezentativă a filosofiei dominante din acea epocă. Vom vedea mai târziu că acest document a jucat un rol definitoriu în evenimentele din Germania.
Filosofia descrisă în acest document este una a cruzimii absolute în scopul de a aduce la putere un guvern revoluţionar. Mijloacele folosite trebuiau să fie la fel de nemiloase: folosirea oamenilor (cum l-a folosit Marx pe Bakunin), ipocrizia totală, uciderea duşmanilor, răspândirea pornografiei pentru a corupe
343
tineretul, stârnirea revoluţiilor, alinierea mai întâi de partea regilor, apoi a socialiştilor, apoi a liberalilor, susţinerea oricărei tabere pentru a împinge mai departe revoluţia şi a ajunge la putere. Se discută inclusiv despre controlul presei şi al banilor, etc. Iată câteva extrase pentru a vedea duhul acestui document:
„Cel care vrea să conducă trebuie să recurgă la înşelăciune şi ipocrizie.”
„Nu trebuie să ne dăm înapoi de la mită, înşelăciune şi trădare, dacă aceste mijloace ne slujesc în a avansa cauza noastră.” Aceeaşi filosofie poate fi descoperită în Talmud, care afirmă că îl poţi înşela pe orice ne-evreu adică un Goi pentru a-ţi atinge scopul.
„Scopul justifică mijloacele. Când ne facem planuri trebuie să fim atenţi nu atât la ceea ce este bun şi moral, cât la ceea ce este necesar şi profitabil.”
„În ceea ce priveşte presa vom proceda în felul următor O vom exploata şi o vom direcţiona cu o mână fermă; va trebui să punem mâna pe toate editurile. Toate ştirile vor fi difuzate de câteva agenţii, care vor centraliza informaţia din orice parte a lumii. Când vom pune mâna pe putere, aceste agenţii ne vor aparţine în întregime şi vor publica doar acele ştiri pe care le vom dori noi. Nimeni dintre cei care vor dori să ne atace cu stiloul său nu va găsi pe cineva care să-i publice scrierea…
Aici trebuie să notăm un fapt interesant, deoarece dintre toate grupurile etnice din lume evreii sunt cei mai bine reprezentaţi în acest domeniu. Este imposibil să faci o notă măcar vag critică cu privire la evrei fără să nu primeşti o vizită de la un reprezentant al Anti-Defamation League. Acesta reprezintă motivul pentru care editorii ortodocşi au mare grijă să nu spună nimic despre evrei deoarece ştiu că vor fi cercetaţi, iar dacă apare ceva ce nu este pe placul anchetatorilor va urma o
344
campanie de defăimare pentru a stârni opinia publică împotriva lor. Unii oameni vorbesc despre „pericolul evreiesc”. Bineînţeles că unii dintre ei sar calul, cum se întâmplă cu Gerald K. Smith, a cărui preocupare principală o reprezintă pericolul evreiesc, fiind în această privinţă de-a dreptul maniacal.
„Programul nostru va face ca o treime din populaţie să-i urmărească pe ceilalţi dintr-un pur simţ al datoriei şi dintr-un simţ al responsabilităţii civice voluntare. Nu va fi considerat a fi ceva lipsit de onorabilitate să fii un spion; dimpotrivă, va fi ceva demn de laudă.”
„Vom transforma universităţile şi le vom remodela în acord cu planurile noastre. Rectorii şi profesorii vor fi pregătiţi în mod special prin mijloace secrete de acţiune…”
„Intenţionăm să apărem ca şi cum am fi eliberatorii omului muncii… Îi vom sugera să se înroleze în rândurile armatelor noastre de socialişti, anarhişti şi comunişti. Pe aceştia din urmă îi vom sprijini întotdeauna, pretinzând că-i ajutăm dintr-un simţământ de fraternitate şi datorită scopului general umanitar, evocat de masoneria noastră socialistă.”
„În aşa-numitele ţări înaintate vom publica o literatură dementă, murdară şi dezgustătoare.”
„În locul actualelor guverne vom pune un monstru, pe care îl vom numi Administraţia Supra-Guvernelor. Braţele sale vor fi atât de întinse, ca nişte pensete cuprinzătoare şi va avea la dispoziţia sa o organizaţie prin care îi va fi imposibil să nu-şi subordoneze toate statele.”
„Vom avea un supraguvern internaţional”.
Aceasta este ideea de globalism care apare la Weishaupt şi în Revoluţia Franceză.
„Vom distruge viaţa de familie a non evreilor…”
345
„Îi vom distra prin diverse feluri de distracţii, jocuri, mijloace de petrecere a timpului liber, pasiuni, taverne, etc.”
„Creştinii, ameţiţi de alcool, tinerii înebuniţi de desfrâul timpuriu, excitaţi prin intermediul agenţilor noştri,… de femeile noastre din locurile de amuzament…”
„Lojile masonice de pe tot cuprinsul globului acţionează ca un paravan inconştient pentru obiectivul nostru.”
„Majoritatea celor care intră în societăţile secrete sunt aventurieri, care încearcă să se pricopsească şi care nu au nimic serios în cap. Cu astfel de oameni ne va fi uşor să ne îndeplinim obiectivul şi îi vom face să pună maşinăria noastră în funcţiune.”
Bineînţeles că aceasta este ideea dominantă din spatele multor astfel de grupuri, şi anume că „avem o adevărată societate secretă în interiorul celei de faţadă, prin care îi vom manipula pe toţi ceilalţi”. Comuniştii îi infiltrează în permanenţă pe anarhişti. Anarhiştii pe socialişti. Socialiştii pe toţi ceilalţi şi nimeni nu mai poate avea încredere în nimeni. Nimeni nu ştie cine se află cu adevărat în spate.
„Vom atrage în slujba noastră oamenii cu diverse convingeri şi din partide diferite, oameni care doresc restabilirea monarhiilor, socialişti, etc.”
„Am depus mult efort pentru a discredita preoţimea neevreiască în ochii oamenilor şi în felul acesta am reuşit să dăunăm misiunii lor, care ne-ar fi putut fi un mare obstacol. Influenţa preoţimii asupra poporului este din ce în ce mai mică astăzi. În zilele noastre libertatea religioasă predomină peste tot, dar ne despart doar câţiva ani până când creştinismul se va prăbuşi cu totul.”
„Trebuie să extirpăm însăşi noţiunea de Dumnezeu din minţile creştinilor.”
„Trebuie să distrugem toate profesiunile de credinţă.”
346
„I-am convins pe gentili că liberalismul le va aduce o împărăţie a raţiunii. Am injectat otrava liberalismului în organismul statului…”
„Vom aranja alegerea unor preşedinţi al căror trecut este mânjit de vreun Scandal Panama sau de vreo altă tranzacţie dubioasă.”
Mai departe, se discută despre crearea unei crize monetare mondiale prin intermediul lojilor masonice.
„Nu trebuie să ţinem cont de victimele numeroase care vor trebui sacrificate pentru a obţine prosperitatea viitoare.”
Există două noi idei care apar în acest plan. Desigur că tot complotul este atribuit puterii evreieşti şi fără îndoială că există grupuri care gândesc astfel şi care cred că vor cuceri lumea. Totuşi cele două idei noi care apar sunt următoarele:
În primul rând, nu sunt atei. Cred într-o singură religie a lumii. În al 14-lea protocol se afirmă:
„Când vom avea împărăţia noastră se înţelege că nu va exista altă religie decât aceea a Unului Dumnezeu, de care destinul nostru este legat prin poziţia noastră de Popor Ales şi prin care destinul nostru este unit cu destinele lumii. Din acest motiv trebuie să eliminăm toate celelalte forme de credinţă. Dacă asta conduce la apariţia ateilor pe care îi vedem astăzi, aceasta nu va fi decât o etapă de tranziţie, care va interfera cu concepţiile noastre, dar care va sluji ca un avertisment pentru acele generaţii care vor asculta chemarea religiei lui Moise, care prin sistemul său stabilit şi elaborat în detaliu i-a făcut pe toţi oamenii pământului să fie sclavii noştri. În această privinţă vom sublinia dreptul mistic…”
347
Bineînţeles că această perspectivă rimează cu gândirea acelor revoluţionari mai profunzi care şi-au dat seama că revoluţia trebuie într-un final să devină religioasă. Ateismul reprezintă doar o etapă pentru a scăpa de vechile concepţii religioase.
„Între timp, când îi vom reeduca pe tineri în noile religii tradiţionale şi, mai apoi, în religia noastră, nu vom lăsa neatinse bisericile existente, ci vom lupta împotriva lor printr-o critică menită a produce schismă.”
Un al doilea ingredient nou în aceste propuneri revoluţionare este apariţia unui monarh universal. Al treilea protocol afirmă următoarele:
„I-am condus pe oameni de la o dezamăgire la alta, astfel încât în final să se îndepărteze de noi în favoarea Regelui Despot din seminţia Sionului, pe care îl pregătim pentru lume.”
„Pentru lume probabil că nu contează cine este suveranul, fie că este şeful bisericii catolice, fie despotul din seminţia Sionului. Dar pentru noi, Poporul Ales, este departe de a fi o chestiune lipsită de importanţă.”
Observăm că avem deja un rival al Papei pentru poziţia de conducător al lumii. Al 10-lea protocol afirmă:
„Recunoaşterea despotului nostru ar putea surveni înainte de distrugerea constituţiei; momentul acestei recunoaşteri va veni când oamenii, complet nemulţumiţi de dezordinea şi incompetenţa o chestiune de care noi ne vom asigura guvernanţilor lor, vor striga: De ajuns cu aceştia, daţi-ne un rege peste tot pământul care să ne unească şi care să elimine cauzele discordiei frontiere, naţionalităţi, religii, datorii naţionale care ne va oferi pace şi linişte, lucruri care nu pot fi găsite sub conducătorii şi reprezentanţii noştri.”
348
„Când regele Israelului îşi va pune pe capul său sfânt coroana oferită de Europa, va deveni patriarhul lumii.”
„Victimele indispensabile care îi vor fi oferite drept consecinţă a faptului că servesc scopului nu vor atinge niciodată numărul victimelor rezultate în decursul secolelor de mania măreţiei şi a concurenţei dintre guvernele de nonevrei.”
„Regele nostru se va afla în comunicare directă cu oamenii, ţinându-le discursuri de la tribună care vor fi difuzate în acelaşi timp peste tot în lume.”
„Domnitorul suprem care îi va înlocui pe conducătorii de acum, care îşi târâie existenţa în societăţi demoralizate de noi, societăţi care au interzis până şi autoritatea lui Dumnezeu, din rândul cărora izbucnesc din toate părţile focurile anarhiei, trebuie mai întâi de toate să stăpânească această flacără devoratoare. Din acest motiv va trebui să ucidă aceste societăţi, chiar dacă va trebui să le înece în propriul sânge, pentru a le reînvia din nou, sub forma unor trupe regulate, organizate, care să lupte conştient cu orice tip de infecţie care ar putea acoperi trupul statului cu pustule.”
„Acest Unul Ales al Domnului este ales de sus pentru a demola forţele prosteşti mânate de instinct (şi nu de raţiune), de animalitate şi nu de umanitate. Aceste forţe înving acum sub manifestări ca jaful şi tot felul de violenţe ascunse sub masca libertăţii şi drepturilor. Au răsturnat orice formă de ordine socială pentru a ridica pe ruinele tronului Regele Evreilor. Dar rolul lor se va fi terminat în momentul în care el va intra în regatul său. Atunci va fi necesar ca aceştia să fie măturaţi din calea sa, unde nu mai trebuie să existe niciun fel de obstacol, niciun fel de reziduuri.”
„Atunci vom putea să spunem oamenilor din întreaga lume: Mulţumiţi-i lui Dumnezeu şi îngenuncheaţi în faţa celui care poartă pe fruntea sa sigiliul predestinării omului, către care
349
însuşi Dumnezeu a îndreptat steaua Sa ca nimeni altul decât El să ne elibereze de toate aceste forţe şi rele.”
Toate acestea rimează în profunzime cu filosofia Talmudului, cu aştepterea evreilor pentru un Mesia din lumea aceasta; din acest punct de vedere nu ar trebui să fie o surpriză că există o astfel de organizaţie evreiască cu o asemenea filosofie. Este aceeaşi gândire ca şi la Marx. Cruzimea, folosirea tuturor celorlalţi pentru atingerea propriului scop şi introducerea unei conduceri mondiale unitare. Totul arată la fel, mai puţin faptul că Marx nu credea în Dumnezeu.
Din punct de vedere istoric, ceea ce este interesant în legătură cu acest document este plasarea sa în secolul XX. Un anume Rosenberg, care a venit în Germania din Rusia, imediat după Revoluţie, a adus această carte cu el şi i-a arătat-o lui Hitler, care a descoperit acolo două lucruri pe care le putea folosi:
1. Prin publicarea documentului, va inflama ura faţă de evrei, deoarece aceştia vor să înfiinţeze o monarhie globală; în acelaşi timp, ar putea să-i învinovăţească de toate problemele Germaniei (criza monetară, criza economică, şomajul, etc.) şi să susţină că există o societate secretă care încearcă să cucerească Germania
2. Recunoscând că este o carte bine scrisă, „o voi folosi ca filosofie de guvernare”. Astfel, acest document a devenit una dintre influenţele importante pentru naţional-socialismul lui Hitler care se imagina în locul monarhului global al evreilor.
În continuare, ne vom îndrepta atenţia asupra a trei mişcări politice din secolul XX care demonstrează că filosofii analizaţi până acum nu sunt nişte figuri periferice; ei vorbeau despre fenomenele care cuprindeau lumea. Aşadar, vom discuta despre cele trei mari totalitarisme ale secolului XX.
350
Fascismul
Unul dintre acestea, fascismul lui Mussolini, nu are o relevanţă foarte mare pentru noi. Este poate prea puţin luat în considerare că Mussolini a fost în tinereţea sa marxist; a luat parte la multe manifestaţii marxiste, a vorbit despre „dictatura proletariatului”, despre apariţia statului comunist, despre dispariţia statului, fiind la fel de radical precum orice agitator marxist.
Când i s-a ivit şansa de a ajunge la putere, a reuşit ca, prin implicarea unor elemente diverse din societate şi prin transmiterea unor mesaje diferite în funcţie de publicul căruia îi erau adresate, să pară că va conduce de pe o platformă politică un pic diferită.
Din acest motiv a dezvoltat doctrina fascistă, care reprezintă un tip mai romantic de socialism, reuşind chiar să-l facă pe rege să treacă de partea sa. A realizat şi un concordat cu Papa, devenind un dictator pe o bază care nu este fundamental comunistă, dar care se sprijină pe aceeaşi dictatură nemiloasă. Aşadar, nu avem de–a face cu un exemplu de comunism dur, ci cu acelaşi tip de om pe care îl produce filosofia comunistă. Este desigur un fapt secundar alianţa sa cu aşa-numitele forţe de dreapta. Idolul său era Lenin, deoarece Lenin era cel care avea puterea şi preluase conducerea. Sistemul său se baza pe sistemul leninist, adică un sistem practic prin care poate fi cucerită puterea.
Bolşevismul
A doua mare mişcare politică, în fapt cea mai mare din tot secolul XX şi care astăzi cuprinde aproape jumătate din lume, este bolşevismul.
Marxismul din Rusia, mai mult decât orice altceva, ne convinge că toate aceste idei de la Weishaupt până la Protocoale sunt foarte concrete, iar lumea creştină este înlăturată.
351
Spre deosebire de revoluţiile secolului al XIX-lea, Revoluţia Rusă a reuşit timp de aproape şase decenii. Este o exterminare fără milă a vechii ordini, prin distrugerea bisericilor şi uciderea preoţilor într-o măsură necunoscută până atunci.
În toate celelalte revoluţii au existat jumătate de milion de oameni ucişi, poate cu totul un milion. Acum, însă, ajungem într-o etapă în care, potrivit unor estimări, aproape 60 de milioane de oameni au fost ucişi direct ca urmare a Revoluţiei.
Ideea exprimată în „Demonii” uciderea a 100 de milioane de oameni nu este deloc o exagerare. Sistemul comunist a fost temperat un pic de necesitatea cârmuirii poporului şi astfel comunismul rusesc nu a fost o aplicaţie perfectă a principiilor lui Weishaupt sau Marx.
Ideea iubirii libere, de pildă, a fost încercată până când s-a dovedit a nu fi deloc practică, astfel că a fost reinstituită căsătoria, chiar un soi de ritual fals. Comuniştii au observat, de asemenea, că atunci când oamenii trăiesc precum câinii pe străzi în societate apare haosul, iar revoluţia nu poate merge mai departe. Aşadar, foarte rapid au trecut la introducerea unei ordini, reinstituirea căsătoriei, chiar dacă, bineînţeles, fără niciun fel de taină religioasă. Dar după cum ştia toată lumea, după cum ne-a spus nouă chiar un băiat din Moscova, puteai obţine o fată la preţul unei cafele, ceea ce arată că nu există niciun fel de moralitate.
Lenin era un mare admirator al lui Neceaev şi nu era motivat de niciun principiu în afara triumfului comunist. Mai presus de toate, idealul său era dictatura proletariatului, în acord cu învăţătura lui Marx.
Potrivit lui Lenin, această dictatură este „o dominare care nu este stânjenită de lege şi se bazează pe violenţă”. În opinia aceluiaşi Lenin, „înainte ca dictatura proletariatului să ia sfârşit, întreaga societate va deveni un singur birou şi o singură uzină, cu aceleaşi ore de muncă şi acelaşi salariu, fără să existe
352
o altă cale de a scăpa de sistem. Nu vei avea unde să mergi în altă parte.”
Observăm în comunism o revoluţie foarte violentă cu milioane de victime chiar dacă nu există niciun motiv practic pentru uciderea lor. Pentru a înţelege acest fenomen trebuie să-i analizăm pe Marx şi pe Lenin, care ne arată ceea ce se întâmplă când omul intră în revoluţie.
Violenţa revoluţiei şi acest fior al violenţei, al incendierilor şi distrugerii nu sunt doar de dragul răsturnării vechii ordini. Există şi un alt scop.
„Pentru emergenţa în masă a acestei conştiinţe comuniste şi pentru succesul cauzei însăşi este nevoie de o schimbare a oamenilor pe scară largă; o schimbare care poate avea loc doar printr-o mişcare practică, printr-o revoluţie. Din acest motiv, această revoluţie este necesară nu doar pentru că elita conducătoare nu poate fi îndepărtată altfel, ci şi pentru că acea clasă care o îndepărtează nu poate izbândi într-o revoluţie decât dacă se eliberează pe ea însăşi de tot noroiul veacurilor şi devine aptă de a crea de la zero o societate.” (Lenin)
„În activitatea revoluţionară, schimbarea sinelui coincide cu schimbarea circumstanţelor.” (Lenin)
Cu alte cuvinte, omenirea trebuie cumva să fie schimbată. Ştim ceea ce devine omul într-o revoluţie: se transformă într-o bestie, stăpânit complet de febra sângelui, de febra distrugerii. Este ceva înspăimântător. Demonii scapă, iar omul devine demonizat.
Este tocmai ceea ce Marx doreşte: ca omul să devină ceva nou, să nu mai fie capabil să-şi iubească familia, ţara, să nu mai aibă o moralitate normală, să fie lipsit de dragoste pentru Dumnezeu, şi toate celelalte lucruri normale, care într-o societate firească sunt acceptate drept criterii de acţiune.
353
Va apărea un om nou, complet dezrădăcinat, omul momentului, cineva căruia îi poţi spune: „Du-te şi ucide un milion de oameni”, iar el se va duce şi o va face fără să stea pe gânduri. Acesta este tipul de om nou pe care comuniştii doresc să-l creeze.
Desigur că apariţia acestui nou tip de om nu este doar o consecinţă a activităţii comuniste. Prevalenţa filosofiilor radicale, a filosofiilor atee, declinul moralităţii, superficialitatea filosofiei vieţii în Apus unde puterea nu aparţine comuniştilor, produce acelaşi tip de om nemilos, fără niciun fel de contact cu tradiţia, cu trecutul, cu Dumnezeu.
Eric Kahler, un scriitor contemporan preocupat de acest subiect, a afirmat ceva interesant: „tendinţa puternică către subminarea şi anularea individului… prezentă în cele mai diverse aspecte ale vieţii moderne economic, tehnologic, politic, ştiinţific, educaţional, psihic şi artistic apare atât de copleşitoare încât suntem înclinaţi să vedem în ea o adevărată mutaţie şi o transformare a naturii umane.”
Ne vom întoarce la acest subiect în cursul următor când vom discuta felul în care unii gânditori vedeau problema transformării naturii umane.
Hitler
Ne vom opri acum la Hitler, pentru ca apoi să ne întoarcem să discutăm asemănările dintre nazism şi comunism.
Naţional-socialismul, sistemul hitlerist, este, dacă dăm la o parte latura romantică pasiunea pentru Wagner, Amurgul Zeilor, întoarcerea la trecut într-un cuvânt, bolşevism, cu anumite compromisuri realizate, ca şi în cazul lui Mussolini, pentru a obţine controlul asupra societăţii. În esenţă, însă, filosofia sa este bolşevismul adaptat la o scară diferită de valori.
354
În bolşevism, totul este interpretat în termeni economici şi de clasă. Există un război de clasă al celor de jos contra claselor de sus. Hitler are aceeaşi filosofie, doar că în locul unui război de clasă asistăm la un război de rasă: Germania contra întregii lumi.
Sistemul său este milenarist şi în fapt şi-a numit imperiul Reichul milenar, imperiul de 1000 de ani, o preluare literală din Apocalipsă. De asemenea, şi l-a luat pe Lenin ca model deoarece era nemilos, iar filosofiile lor erau identice.
Hitler reprezintă un exemplu tipic de individ dezrădăcinat, fără credinţă în Dumnezeu, fără moralitate, fără valori înalte, cu un simţământ de înrudire cu bolşevismul. Precum Napoleon, visa la o reînviere a Imperiului Roman, dar în acelaşi timp, tot ca Napoleon, admitea că timpul nu era copt pentru aşa ceva…
Hitler a trimis pe Muntele Athos o echipă de cercetători pentru a descoperi un document care i-ar putea acorda dreptul asupra părţii răsăritene a Imperiului Roman. Acest amănunt arată că ideea unei monarhii universale era încă prezentă, deşi timpurile nu erau atunci prielnice pentru un asemenea proiect politic. Dar în viitor, când ideile mai romantice vor fi la modă, acest gând al reînvierii Imperiului Roman ar putea deveni plauzibil.
Relaţia sa cu evreii este foarte interesantă, deoarece i-a folosit ca pe nişte ţapi ispăşitori, la fel cum bolşevicii au folosit clasa de mijloc, burghezia. La bolşevici, de fiecare dată când ceva mergea prost, era vina sabotorilor burghezi şi a chiaburilor care încercau să răstoarne guvernul. Drept urmare, eliminai un milion şi aveai pace pentru o vreme. În cazul lui Hitler, această strategie i-a avut în prim plan pe evrei şi întreaga filosofie romantico-mistică a rasei superioare de germani şi a raselor inferioare dispuse într-o întreagă ierarhie: ţigani, polonezi şi aşa mai departe. Ruşii se găseau pe undeva pe la mijloc, dar, totuşi destul de jos.
355
Herman Rauschning, care a fost primar la Danzig şi a scris despre Hitler în anii ‘30 şi ‘40, credea la început că Hitler va salva conservatorismul. I-a devenit apropiat şi a purtat multe discuţii cu el, din care şi-a dat seama că are de-a face cu un nebun. Poate nu chiar nebun, dar avea o gândire foarte, foarte categorică, nemaiîntâlnită până atunci. El este primul care a ieşit în public pentru a spune lumii, pe baza discuţiilor sale cu Hitler, ce reprezintă acest om.
Într-una dintre conversaţiile purtate l-a întrebat: „De ce eşti atât de mânios pe evrei? De ce trebuie să fii atât de fanatic când vine vorba de evrei?”. La rândul său, Hitler a întrebat: „Cei defineşte pe evrei?”. Rauschning a răspuns: „Ei cred că sunt poporul ales, au un fel de complex Mesia”. Hitler a continuat: „Întocmai. Dar cu noi, germanii, cum rămâne? Dacă suntem rasa stăpânitoare şi dacă vom cuceri lumea, cum vom putea permite existenţa unui alt popor care crede că el este poporul ales? Dacă evreii sunt poporul ales, atunci germanii nu pot fi poporul ales. Din acest motiv trebuie să-i exterminăm pe evrei, ca germanii să le ia locul. Iar eu voi fi Mesia lor (al germanilor).”
Într-un alt loc el merge chiar mai departe şi afirmă: „Dacă vrei, eu voi fi antihristul. Mi-e totuna.”
Hitler, deşi era o persoană nereligioasă, fără niciun Dumnezeu, era preocupat ca şi Napoleon de chestiunea religioasă. „După ce voi cuceri lumea, voi oferi cea mai mare contribuţie umanităţii prin rezolvarea problemei religioase.”
A spus că va ridica telescoape pe toate locurile înalte, pe munţi, peste tot în lume, iar sub ele va fi întipărită inscripţia: „Dumnezeului necunoscut”.
Fără îndoială că dacă ar fi cucerit lumea i-ar fi fost greu să reziste tentaţiei de a se crede zeu. Însă gândul de a rezolva problema religioasă îl face, ca şi pe Napoleon, un înaintemergător al Antihristului.
356
Hitler ura democraţiile occidentale. Fuhrerul a abolit toate societăţile secrete, deoarece vedea peste tot o conspiraţie iudeo-masonică. Masonilor nu li se permitea existenţa pentru acelaşi motiv pentru care atât comuniştii cât şi Napoleon au distrus toate societăţile secrete: odată ajunşi la putere nu mai aveau nevoie de niciun fel de societate secretă. După cum ştia prea bine şi el din experienţa sa în diverse organizaţii oculte, toate aceste societăţi nu fac altceva decât să stârnească discordia.
Lupta sa contra bolşevismului era determinată de lupta pentru supremaţie în lume. Una dintre cele două ideologii trebuia să învingă.
S-au păstrat însemnările lui din ultimele zile ale vieţii sale de la Berlin, când şi-a dat seama că va pierde războiul. Gândul care nu-i dădea pace era acela că americanii şi britanicii, pe care îi privea ca efeminaţi, slabi, înapoiaţi, demodaţi, l-au învins. În acest context, el a afirmat, ca un ultim testament, că „viitorul aparţine în întregime poporului răsăritean mai puternic”.
Era ca şi cum şi-ar fi lăsat moştenirea bolşevismului în care recunoştea aceeaşi forţă care îl adusese şi pe el la putere: acea revoluţie primordială care va cuceri lumea şi va distruge trecutul.
Hitler avea în minte ideea unui imperiu mondial încă dinainte de a ajunge la putere: „S-ar putea să fim distruşi, dar dacă se va întâmpla astfel, vom trage toată lumea după noi”. Este acelaşi impuls care îi împingea la acţiuni distructive pe anarhiştii din Paris care doreau distrugerea oraşului.
În ultimele zile ale războiului, când Germania era invadată din toate părţile, iar copiii de 14 ani erau trimişi să lupte, sfârşitul era evident. Germanii luptau până în ultima clipă.
Şi pentru că tot veni vorba, nu ar trebui să credem că Reichul lui Hitler ar trebui comparat în detaliu cu regimul bolşevic, deoarece din toate punctele de vedere Hitler era mult mai uman.
357
Puteai sta de vorbă cu SS-ul şi cu Gestapo. Puteai să încerci să-i convingi să nu te trimită într-un lagăr de concentrare. Te puteai aştepta la o formă de dreptate şi justiţie din partea lor. Oricine a trăit atât sub Hitler, cât şi sub bolşevici îţi va spune că nu se punea problema de alegere. De fiecare dată când liniile frontului se schimbau, oamenii fugeau în Germania. Am cunoscut mulţi oameni care au trăit în acea epocă în Germania şi care îţi spuneau că, desigur, era un loc nebunesc, iar Hitler o figură ciudată, dar, cu toate acestea, era posibilă o viaţă cât de cât normală, în timp ce sub bolşevici totalitarismul era absolut.
Din acest punct de vedere, Hitler reprezintă o imitaţie mai palidă a bolşevicilor. Încă făcea compromisuri cu trecutul. În ultimele zile ale războiului, ministrul propagandei, Goebbels, declara la radio, în timp ce bombele acopereau Germania, ceva care suna foarte marxist:
„Teroarea bombelor nu-i iartă nici pe bogaţi, nici pe săraci; ultimele bariere de clasă au trebuit să dispară înainte de războiul total… Alături de monumentele culturii se fac bucăţi ultimele obstacole din calea împlinirii misiunii noastre revoluţionare. Acum, când totul este o ruină, suntem obligaţi să reconstruim Europa. În trecut, proprietăţile private ne-au pus o piedică burgheză. Acum, bombele, în loc să-i omoare pe toţi europenii, nu au făcut decât să distrugă zidurile închisorii care îi ţinea închişi. Încercând să distrugă viitorul Europei, duşmanul nu a făcut decât să-i distrugă trecutul. Iar prin aceasta, tot ce era vechi şi demodat a pierit.”
Aşadar, obiectivul şi rolul nazismului în istoria mondială este de a distruge trecutul. Bolşevicii, la rândul lor, făceau acelaşi lucru în Rusia. Odată ce au triumfat, obiectivul lor a devenit răspândirea revoluţiei în întreaga lume şi distrugerea acestui trecut. În ultimele zile ale Germaniei naziste au fost organizate chiar nişte brigăzi de tineri care mergeau şi distrugeau clădirile.
358
Cu alte cuvinte, germanii îşi distrugeau propriile clădiri, astfel încât duşmanul să nu mai aibă ce să distrugă, iar din civilizaţia trecutului să nu mai rămână nimic.
Astăzi ne întrebăm ce se ascunde în spatele tuturor acestor fenomene. Dacă toate vechile religii, vechea artă, cultură şi civilizaţie urmează a fi distruse, chiar şi clădirile istorice sunt distruse, cum arată viitorul din perspectivă revoluţionară?
Observăm, pe de altă parte, apariţia ideii de om transformat.
Să luăm ca indiciu două citate scurte din Nietzsche, pe care îl vom discuta în următorul curs, în virtutea faptului de a fi unul dintre profeţii principali ai noii epoci. Din acest punct de vedere, el afirmă două lucruri foarte interesante. În cartea sa „Voinţa de Putere” el spune:
„Ba chiar am putea interpreta faptul că forma extremă a pesimismului, nihilismul autentic, apare în lume ca semn al unei creşteri subite şi absolut esenţiale, drept o trecere în planul unor noi condiţii de existenţă.”
Apoi, când discută despre conceptul de transmutare a tuturor valorilor afirmă:
„Încercarea de transmutare a tuturor valorilor prin această formulă este exprimată o mişcare contrară în ceea ce priveşte principiul şi sarcina, o mişcare ce va înlocui într-un viitor oarecare acel nihilism deplin; dar care îl presupune logic şi psihologic; care, efectiv, nu poate decât să se aştearnă peste el şi să provină din el.”
Mai dispunem de un citat foarte interesant din Lenin, în contextul idealului său de a avea în întreaga lume o singură uzină de care nimeni nu poate scăpa:
359
„Această disciplină de fabrică, pe care proletariatul o va extinde la întreaga societate după înfrângerea capitaliştilor şi răsturnarea exploatatorilor, nu este nici pe departe idealul nostru, scopul nostru final. Nu este decât un pas necesar pentru curăţirea radicală a societăţii de toată hidoşenia şi ticăloşia exploatării capitaliste, pentru a merge mai departe.”
Cu toate argumentele sale îndreptate împotriva anarhiştilor, Lenin este într-un final forţat să admită că scopul ultim al comunismului este acelaşi cu scopul ultim al lui Bakunin şi al anarhiştilor, şi anume o anarhie absolută. În cursul următor vom discuta ceea ce ar putea însemna acest lucru, pentru că are un înţeles concret în teologia revoluţiei.
Vom încheia cu un citat scurt dintr-un poet de secol XX, W.B. Yeats, un poet irlandez fascinat de ocultism, care a fondat propria lojă şi care, pentru o perioadă, a fost un admirator al lui Hitler, deoarece părea să întruchipeze un nou tip de principiu ocult. În fapt, însuşi Hitler s-a proclamat a fi primul dictator al noii epoci a magiei.
„Dragi păsări de pradă, pregătiţi-vă pentru război… Iubiţi războiul datorită groazei lui, acea credinţă s-ar putea să se schimbe, civilizaţia renăscută… Credinţa vine din şoc… Credinţa este reînnoită continuu în chinul morţii.”
Vom vorbi în cursul următor despre ideea aceasta a cataclismului revoluţionar, dar al cărei înţeles le scapă revoluţionarilor. Tot ceea ce ştiu ei este că vor să distrugă. Toate criteriile trecutului au pierit. Nu mai există nimic care să-i oprească când patimile lor dau năvală. Şi nu doresc decât să distrugă, să ucidă în mod înfiorător. În fapt, nu a mai existat un secol atât de sângeros precum al nostru, în care a ieşit la iveală o barbarie pură.
Cartea lui Alexander Soljeniţîn, „Arhipelagul Gulag”, este o lectură obligatorie pentru cine doreşte să înţeleagă ce
360
înseamnă revoluţia, cum se poate ca oameni care discută despre libertate şi eliberare şi fraternitate pot să conducă cea mai înfiorătoare tiranie din istoria omenirii, care întrece orice despotism oriental, fie că vorbim de asirieni, egipteni sau orice altceva; este un regim sângeros condus de oameni care cred în libertate şi fraternitate şi care au pus la cale în mod deliberat un mecanism de a înjosi omul şi de a-l distruge.
Oamenii care fac în mod obişnuit revoluţiile nu văd ceea ce se află dincolo de revoluţie. Dar simt cu toţii că făcând asta distrug toată moştenirea civilizaţiei, a religiei şi a tradiţiei. Nu este uşor să distrugi această moştenire, deoarece vedem cât a durat de la momentul debutului Revoluţiei Franceze. Toate aceste revoluţii de până acum au fost evident lipsite de succes, deoarece există încă mult prea mult trecut, prea multă tradiţie, prea multă cultură şi civilizaţie. Vor reuşi doar când vor distruge totul şi când însuşi omul va fi transformat într-un soi nou de făptură, o fiinţă obişnuită la violenţă.
În Apus copiii se uită în mod regulat la televizor. Văd oameni omorâţi în fiecare zi. Inimile li se învârtoşează din cauza violenţei şi vărsării de sânge. Acelaşi lucru se întâmplă în lumea liberă, pentru a-i obişnui pe oameni cu violenţa şi vărsarea de sânge.
În momentul în care va apărea pe scena istoriei această persoană nouă, va exista şi o nouă revelaţie religioasă. W.B. Yeats susţine că va fi un fenomen pozitiv. Ar trebui să îndrăgim acest întreg proces revoluţionar, ca şi războiul, ca şi distrugerea, deoarece înseamnă că se naşte o nouă revoluţie. Dar acum va trebui să trecem la următoarea conferinţă. Această nouă religie, inextricabil legată de ideea de anarhie, de ideea de depăşire a nihilismului, reprezintă sfârşitul revoluţiei, pe care câţiva oameni perspicace l-au întrevăzut.
361
CURSUL 10
NOUA RELIGIE
Introducere
După ce am analizat avansul concret al Revoluţiei în epoca modernă, ne vom îndrepta acum atenţia către cauzele spirituale filosofice mai adânci ale evenimentelor. Ce s-a petrecut cu sufletul uman astfel încât să-şi dorească Revoluţia, ceva care are atât de puţin sens, ceva ce pare atât de imposibil? Care este teologia Revoluţiei?
Sfârşitul secolului al XVIII-lea reprezintă sfârşitul Vechii Ordini, sfârşitul epocii stabilităţii, al instituţiilor umane, al artei şi culturii bazate pe ultimele rămăşiţe de creştinism şi sensibilitate creştină. Izbucnirea Revoluţiei coincide cu sfârşitul civilizaţiei. De 200 de ani ne aflăm într-o nouă epocă, în căutarea unei noi ordini.
Criza cunoaşterii sfârşitul raţionalismului
Începând cu Evul Mediu, raţionalismul reduce sfera cunoaşterii pe măsură ce supune criticii fiecare tradiţie, domeniul spiritual, mitul, totul cu excepţia lumii exterioare. Cu David Hume, raţiunea ajunge la capătul drumului: distruge toată cunoaşterea certă, inclusiv cunoaşterea lumii vizibile.
362
Potrivit lui Hume, tot ceea ce cunoaştem cunoaştem din experienţă, ceea ce înseamnă că nu există nici miracole, nici religie naturală (vezi Randall).
„Că divinitatea poate fi înzestrată cu atribute pe care nu le-am văzut niciodată exercitate; că poate fi guvernată de principii de acţiune, pe care nu putem să le descoperim pentru a fi mulţumiţi: toate acestea le putem concede fără probleme. Dar ele rămân o simplă posibilitate şi ipoteză. Nu putem avea niciun argument pentru a infera vreun atribut sau vreun principiu de acţiune în divinitate, ca şi cum le-am fi văzut până acum exercitate.”
„Există vreun semn al unei dreptăţi distributive în lume? Dacă răspundeţi afirmativ, atunci vă spun că, din moment ce dreptatea se exercită pe sine, principiul este satisfăcut. Dacă răspundeţi negativ, trag concluzia că nu aveţi niciun motiv să consideraţi dreaptă, în sensul nostru curent, acţiunea divinităţilor. Dacă susţineţi o cale de mijloc între afirmaţie şi negaţie, spunând că dreptatea zeilor, în acest moment, se exercită în parte, dar nu total, vă voi spune că nu aveţi niciun temei să concedeţi această exercitare parţială, ci doar în măsura în care o puteţi vedea exercitându-se în prezent.” (David Hume)
Nu există argument pentru existenţa lui Dumnezeu
„După ce a distrus baza raţională pentru credinţa în guvernarea morală a lumii, Hume a mers mai departe, în Dialogurile sale, pentru a arăta că nici măcar nu poate exista un argument pentru existenţa unui Creator atotînţelept şi bun. Nu există niciun fel de necesitate ca universul să aibă o primă cauză. Este la fel de uşor să ne gândim la univers ca fiind ceva autoexistent şi veşnic precum este a ne gândi la el ca având o
363
cauză externă cu aceste calităţi. Nu există niciun fel de analogie validă între un obiect din lume, cum ar fi un ceas şi lumea întreagă. Am văzut cum se fac ceasurile, dar nu am văzut cum se fac lumile. Ordinea poate fi la fel de naturală precum haosul şi, din această cauză, armonia şi legea universală nu au nevoie de un alt motiv pentru existenţa lor, în afară de acela că noi le descoperim pentru a le dobândi. Dintr-o lume finită putem presupune cel mult o cauză finită. Dacă universul a avut într-adevăr un autor, trebuie să fi fost un lucrător incompetent, sau poate că a murit de mult, după ce şi-a terminat munca, sau poate că a fost un zeu sau o zeiţă sau foarte mulţi zei. S-ar putea să fi fost în întregime bun sau în întregime rău, sau ambele sau niciuna probabil ultima variantă” (Randall)
Holbach a mers şi mai departe. Materialismul
„Nu este mai firesc şi mai de înţeles a deriva existenţa a tot ceea ce există din sânul materiei, a cărei existenţă este demonstrată de toate simţurile noastre, ale cărei efecte le simţim imediat, pe care o vedem mişcându-se, acţionând, comunicând mişcare şi generare fără întrerupere, decât să atribuim formarea lucrurilor unei forţe necunoscute, unei fiinţe spirituale care nu poate izvorî din natura sa ceea ce nu este din ea, şi care, prin esenţa spirituală atribuită ei, este incapabilă a face ceva şi a pune orice în mişcare?”
Hume merge însă şi mai departe şi subminează până şi cunoaşterea faptelor.
„Omul are două tipuri de percepţii care pot fi distinse prin forţa şi animaţia lor diferită; acestora le corespund două tipuri de cunoaştere. Pe de o parte, există senzaţia imediată,
364
experienţa prezentă, ceea ce se numeşte impresii. Din acestea, noi obţinem cunoaşterea unor fapte. Apoi, sunt impresiile noastre mai puţin vii sau ideile noastre din care cunoaştem relaţiile dintre idei. Ideile noastre sunt fără excepţie derivate din impresiile noastre. Singura forţă a minţii noastre este de a amesteca, a schimba, a amplifica, a diminua materialul furnizat de simţuri şi experienţă.”
„Aşadar, ideile noastre sunt în mod limpede mai degrabă o sursă de cunoaştere slabă, categoric secundară, în domeniul practic al eticii, politicii, economiei, care într-un cadru secularist, aşa cum este cel prevalent în secolul al XVIII-lea, reprezintă principala preocupare a omului. (Cu atât mai mult, desigur, nu ne pot ele spune ceva despre Dumnezeu sau orice alt obiect transcedental dincolo de experienţa umană.) Cunoaşterea relaţiilor dintre idei nu ne spune ceva decât despre acele idei, nu despre impresiile primare din care acele idei derivă. În acest caz, cunoaşterea este sigură, deoarece este subiectivă. Dacă examinăm felul în care funcţionează mintea noastră, putem descoperi felul în care ordonează şi leagă ideile care i se înfăţişează. Dar funcţionarea subiectivă a minţii nu are nimic de-a face cu realitatea externă, pe care am vrea cel mai mult să o cunoaştem.
În concluzie, cercetarea noastră în ceea ce priveşte cunoaşterea utilă trebuie să aibă de-a face în mod exclusiv cu impresiile noastre.”
„Înainte de toate trebuie să recunoaştem că nu putem cunoaşte ceea ce sunt lucrurile în sine. Nu cunoaştem entităţile externe care ne sunt prezentate simţurilor, ci doar imaginile acelor lucruri. Tot ceea ce putem şti este ceea ce percepem şi, din moment ce toate obiectele exterioare trebuie văzute prin simţurile noastre, tot ceea ce putem şti sunt acele obiecte” nu cum sunt în sine, ci cum sunt „văzute prin simţurile noastre.
365
Ceea ce vedem nu este un copac, ci doar imaginea unui copac, după cum ne este prezentată de simţul văzului care o modifică în percepţia sa. Când ne îndepărtăm de ea, nu copacul devine mai mic, ci percepţia lui din minţile noastre. Când ne apăsăm ochii într-un anume fel, nu copacul se dublează, ci imaginea sa”, ceea ce reprezintă „tot ceea ce putem cunoaşte despre el.”
Aşadar, „pentru început… trebuie să ne dăm seama că până şi cunoaşterea unor fapte presupune un mare grad de subiectivitate. Însă acum trebuie să ne îndreptăm atenţia asupra problemei următoare şi să vedem dacă există, până la urmă, ceva obiectiv în toată cunoaşterea noastră.”
„Următoarea întrebare pe care o vom ridica cu privire la aceste impresii este cum ajungem să le cunoaştem? Dincolo de mărturia imediată a simţurilor şi de memorie (memoria furnizată de simţuri) nu există decât un singur lucru, o singură relaţie care reprezintă cauza şi efectul. Când suntem confruntaţi cu o anumită cauză, aşteptăm un anumit efect. Mare parte din experienţa noastră cotidiană se bazează pe regularitatea acestei relaţii” între cauze şi efecte. „Dar dacă vom căuta certitudine, suntem condamnaţi la dezamăgire: nu există o legătură necesară între cauză şi efect. Inferăm o asemenea legătură datorită experienţei unei conjuncţii constante între două evenimente. Astfel, de fiecare dată când îmi bag mâna în foc, simt durere. Dar asta nu se va întâmpla în mod necesar de fiecare dată când o fac” deoarece nu avem o cunoaştere a unei legături sigure între aceste două evenimente.
Aşadar, el afirmă că „este posibil contrariul fiecărui fapt, deoarece nu poate implica vreodată contradicţie şi este conceput de minte cu aceeaşi uşurinţă şi caracter distinct, ca şi cum ar fi ceva mereu conformabil realităţii. Cu alte cuvinte, din ceea ce ştim se poate întâmpla să-mi pun mâna în flăcări şi să nu simt durere. Dar cum ajungem atunci la această legătură necesară
366
între cauză şi efect?” Răspunsul lui Hume: prin obişnuinţă şi deprindere.
„Din acest motiv, toate inferenţele din experienţă sunt consecinţa obişnuinţei, nu a raţionamentului. Aşadar, obiceiul este marele ghid al vieţii umane. Singur, acest principiu ne va face experienţele utile nouă şi ne face ca în viitor să aşteptăm rezultate similare cu cele care au survenit în trecut.”
„Dar ce mai rămâne, aşadar, din cunoaştere, şi mai ales din cunoaşterea sigură şi absolută”, pe care filosofii secolului al XVIII-lea credeau că o deţin? Răspunsul lui Hume: Nimic. „Raţiunea este o facultate subiectivă care nu are nicio legătură necesară cu faptele pe care căutăm să le cunoaştem. Ea este limitată la urmărirea relaţiilor dintre ideile noastre” care, „în sine”, sunt de două ori „îndepărtate de realitate”. Simţurile noastre sunt la fel de subiective, deoarece nu pot cunoaşte niciodată „lucrul în sine”, ci doar o imagine a lui care nu conţine niciun element de necesitate şi certitudine – „contrariul oricărei stări de fapt este posibilă.”
Aşadar, „urmezi instinctele şi înclinaţiile naturii pentru a determina veracitatea şi adevărul simţurilor? Dar acestea te conduc la a crede că tocmai percepţia sau imaginea sensibilă reprezintă obiectul extern.” Ceea ce desigur că nu este adevărat. Este doar o imagine în mintea noastră. „Negi acest principiu pentru a îmbrăţişa o opinie mai raţională şi anume că percepţiile nu sunt decât reprezentări a ceva extern?” Dar, în acest moment, „te îndepărtezi de înclinaţiile naturale şi sentimentele mai evidente” şi în continuare „nu eşti capabil să-ţi mulţumeşti raţiunea, care nu poate descoperi niciun argument convingător în experienţă pentru a demonstra că aceste percepţii sunt legate de vreun obiect exterior.”
Astfel, cunoaşterea este distrusă.
367
Deci, ce mai rămâne după acest asalt critic? Cum trebuie să trăim, în opinia lui Hume? Răspunsul său este următorul:
„Marii subminatori ai principiilor excesive ale scepticismului sunt acţiunea şi munca şi ocupaţiile vieţii obişnuite. Aceste principii pot înflori şi triumfa în şcoli, dar, imediat ce ies din zona de penumbră, în prezenţa obiectelor reale, care accentuează pasiunile şi sentimentele noastre, ele intră în opoziţie cu principiile naturii noastre, care sunt mai puternice, şi astfel dispar ca fumul, lăsându-l chiar şi pe cel mai convins sceptic în aceeaşi situaţie ca şi pe ceilalţi muritori.”
Sunt cuvinte frumoase venite din partea sa în calitate de gentleman englez cu o viaţă foarte confortabilă. Se odihnea în faţa şemineului, într-un colţ călduros şi vechi al căminului, în casa sa de la ţară. Era preocupat de treburile practice şi chiar a scris o istorie a Angliei, ceea ce dovedeşte că filosofia sa teoretică nu l-a afectat foarte tare. Dar săracii oameni care citeau aceste idei şi le luau în serios aveau o dorinţă foarte puternică de a afla ceea ce puteau şti. Iar aceştia credeau în raţiune, astfel că pentru ei întregul univers era demolat.
În fapt, există ceva ce străbate în profunzime gânditorii moderni din ultimele două secole, şi anume un soi de disperare la gândul că nu pot cunoaşte ceva, ceea ce le dizolvă structura vieţii.
Ajungi să crezi în filosofie şi începi să raţionezi cu privire la lucruri, doreşti să ajungi la adevăr şi, când colo, dai peste Hume şi gânditori la fel de sceptici ca el. Din momentul în care Hume şi-a început critica, s-a petrecut o mare schimbare în istoria gândirii, în sensul în care realitatea nu mai este văzută ca ceva la fel de sigur pe cât se credea înainte.
Dintr-odată întreaga lume pare să-şi piardă consistenţa, aşa că îţi vin în minte întrebări de tipul: „Eu exist? Există
368
oare lumea?”, „Ce este un lucru?”. În realitate poţi ajunge să te sinucizi dacă începi să gândeşti astfel şi să iei aceste probleme foarte în serios. Bineînţeles că au fost oameni care s-au sinucis din acest motiv. Alţii au depăşit faza filosofică şi au început să dea foc la clădiri pentru că asta înseamnă ceva real sau, după cum afirmă Hume, acţiune. Pentru el acţiunea înseamnă a sta în fotoliu, a trage din pipă şi a scrie istoria Angliei. Pentru altcineva, care nu are o educaţie asemănătoare şi aceleaşi dorinţe, acţiunea înseamnă revoluţie, incendieri, omoruri.
Astfel, un scriitor pe nume Carl Becker, un istoric al filosofiei Iluminismului, spune următoarele despre Hume. Becker a scris o carte „Oraşul ceresc al filosofilor din secolul al XVIII-lea” în care descrie toate aceste filosofii şi ideea de progres, ajungând şi la Hume.
Potrivit lui Becker, când îl citeşti pe Hume, după ce i-ai citit pe toţi ceilalţi filosofi, e ca şi cum în amiaza marii epoci iluministe, pe neaşteptate, apare un nor, un vânt rece, ceva ciudat vine spre tine încât începi să te întrebi cum, dintr-o vreme călduroasă şi însorită, în care totul era bine, s-a ajuns aici.
„A citi Dialogurile lui Hume după ce i-ai citit cu simpatie pe filosofii deişti, optimişti şi oneşti ai începutului de secol înseamnă a trăi o senzaţie de înfrigurare, un sentiment de nelinişte. Este ca şi cum la amiaza Iluminismului, la ceasul de siestă, când totul pare atât de liniştit şi sigur, eşti dintr-odată conştient că sub fundaţia solidă a simţului comun există un cutremur puternic şi scurt.” Simţi că această înfrigurare a apărut ca de nicăieri. Există ceva rece şi întunecat la orizont, deoarece ideile lui Hume distrug realitatea. Nu mai este posibil a crede că putem accepta realitatea în felul în care ea este. Scăpaţi de Dumnezeu şi vom avea un progres fără sfârşit în
369
lume aceasta era ideea iluminismului clasic. Hume a distrus ideea că lumea este stabilă. El afirmă că nu putem cunoaşte lumea în felul în care este ea, deoarece cauza şi efectul nu sunt altceva decât parte a unei obişnuinţe. Nu există niciun fel de lege în ştiinţă. Tot ce există sunt obiceiuri. Nu există nimic obiectiv sau absolut. Hume însuşi nu a devenit profetul vreunei noi religii, ci a lăsat ideile sale în aer. Bineînţeles că, mai târziu, în vremurile noastre, aceste idei au produs un mare cutremur.
Astăzi sunt foarte mulţi istorici universitari cărora le place secolul al XVIII-lea, deoarece debordează de optimism. Este epoca muzicii grandioase, Bach şi Handel, este epoca filosofiei foarte optimiste. Poezia era foarte jovială şi totul arăta roz. În viitor nu vor exista decât lucruri foarte bune, un progres interminabil, credeau pe atunci oamenii.
Aşadar, această epocă revoluţionară din secolul al XVIII-lea care precede Revoluţia politică debutează plină de optimism. Chiar şi cei care au făcut Revoluţia sunt la început foarte optimişti, fără să-şi dea seama că, spre sfârşitul secolului, cei mai avansaţi filosofi tocmai au distrus orice posibilitate de cunoaştere reală a lumii externe. Ideile acestea nu se diseminează imediat în popor, dar, odată ce se întâmplă acest lucru, se produc consecinţe dezastruoase.
Kant
Ajungem acum la gânditorul situat între două epoci, adică între vechea lume a filosofiei raţionaliste, când filosofii credeau că pot ajunge prin raţiune la anumite concluzii, chiar dacă schimbau constant acele concluzii, şi noua noastră epocă în care toată cunoaşterea devine nesigură. Acest gânditor deţine un loc special, deoarece el este autorul a ceea ce s-a numit
370
revoluţia copernicană din filosofie. Numele său este Immanuel Kant şi a trăit între 1724 şi 1804.
Am văzut deja că, de la începuturile filosofiei moderne, o dată cu Descartes, filosofia îşi găseşte punctul de plecare nu într-o observare a unui fapt extern sau într-o revelaţie, ci într-un soi de subiectivism. Descartes spune „Gândesc, deci exist”. Este prima idee clară, iar de aici el deduce tot restul adică lumea exterioară, pe Dumnezeu ş.a.m.d., deoarece, dacă există ceva, atunci lumea este reală. Dacă lumea este reală, atunci trebuie că există un Dumnezeu care a creat-o. Iar filosoful are idei clare şi distincte despre toate aceste realităţi, gândindu-se că a creat un sistem filosofic foarte solid.
Însă tot acest sistem filosofic îşi are fundamentul în propria-i observaţie despre sine, ceea ce arată, desigur, cât de departe se găseşte de creştinism, care începe cu Dumnezeu care a creat lumea şi ne-a creat şi pe noi. Dar din moment ce aceşti filosofi nu au încredere decât în raţiune ca facultate de cunoaştere, ei nu pot pleca de la Dumnezeu, deoarece Dumnezeu nu se vede.
Aşa se face că, atunci când aceşti raţionalişti, în special Hume, reuşesc să distrugă cunoaşterea noastră despre Dumnezeu, despre religie, despre lumea spirituală şi chiar materială, oamenii se întreabă pe bună dreptate ce mai rămâne. Iar răspunsul este următorul: nu rămâne decât aceeaşi conştiinţă de sine.
Aşadar, ultima speranţă a omului rezidă într-un soi de cunoaştere care se bazează pe propria conştiinţă de sine. Este ceea ce a făcut Kant. A înfăptuit o revoluţie copernicană afirmând că nu mintea se învârte în jurul lumii pentru a cunoaşte ce este, ci, mai degrabă, lumea se învârte în jurul meu şi al minţii mele.
Nu putem cunoaşte niciodată ce se află dincolo, lucrul în sine, noumen-ul, după cum îl numeşte el. Singurul lucru pe
371
care îl putem cunoaşte este felul în care ni se prezintă nouă. Categorii precum timpul şi spaţiul nu sunt categorii ale lumii exterioare, ci categorii ale minţii. Eu pot vedea lumea doar în termeni de timp şi spaţiu. Sunt categoriile prin care mintea mea organizează realitatea. Dacă toate acestea sunt adevărate, atunci mai poate fi salvat ceva din cunoaştere. Nu din cunoaşterea realităţii în sine, ci din cunoaşterea realităţii aşa cum îmi apare mie, deoarece am acest tip de minte. Astfel, cunoaşterea este posibilă. Chiar şi cunoaşterea lui Dumnezeu este posibilă, deoarece Kant afirmă că această cunoaştere se bazează pe un sentiment interior şi subiectiv, ceea ce arată cât de tare se găsea sub influenţa mişcării pietiste din acea epocă, care reacţiona la uscăciunea raţionalismului iluminist. Însă realitatea în sine este incognoscibilă şi doar ceea ce văd poate fi cunoscut.
Vom prezenta în continuare observaţiile lui Heinrich Heine, un evreu german care a fugit în Franţa deoarece în Germania era prea periculos să-şi exprime ideile. El a scris în 1833 o carte, „Religia şi filosofia în Germania”, în care a surprins foarte bine sentimentul dominant al acestor gânditori germani şi a sesizat înţelesul scrierilor lor. Heine încerca să explice francezilor filosofia germană.
Aşadar, iată ce are de spus despre Kant:
„Sunt pe cale să vorbesc despre un om al cărui nume are puterea unui exorcism. Voi vorbi despre Immanuel Kant.
Se spune că duhurile care bântuie nopţile sunt cuprinse de groază la vederea securii călăului. Ce frică trebuie să încerce când în faţa lor se iveşte Critica raţiunii pure a lui Kant! Aceasta este sabia care a distrus deismul în Germania.
Pentru a vorbi pe şleau, voi, francezii, aţi fost vlăguiţi şi moderaţi prin comparaţie cu noi, germanii. În cel mai bun caz, puteaţi ucide un rege care deja îşi pierduse capul înainte ca voi să-l ghilotinaţi.
372
Ca să acompaniaţi asemenea fapte aveţi nevoie de cauze precum bubuitura, ţipătul şi bătaia din picioare, astfel încât întregul univers să tremure. A-l compara pe Maximilian Robespierre cu Immanuel Kant înseamnă a-i acorda o prea mare cinste primului. Maximilien Robespierre, marele cetăţean din Rue Saint Honore, avea, ce-i drept, puseurile sale subite de distrugere când era vorba de monarhie, iar corpul avea convulsii violente când se înstăpânea epilepsia regicidă. Dar, imediat ce se punea problema Fiinţei Supreme, îşi ştergea spuma albă de pe buze, se spăla de sângele de pe mâini, îşi punea surtucul albastru de duminică cu nasturi de argint şi ascundea un buchet mic de flori în buzunarul de la vesta sa largă. Mergea la Notre Dame să se închine Raţiunii şi lui Dumnezeu şi chiar pentru a arde imaginea ateismului.
Istoria vieţii lui Immanuel Kant este dificil de caracterizat deoarece nu a avut nici viaţă, nici istorie. A dus o existenţă mecanică, regulată, aproape abstractă, de burlac, într-o stradă micuţă şi dosnică din Konigsberg, un oraş vechi de la frontiera nord-estică a Germaniei. Nu cred că marele ceas din catedrala sa a funcţionat, în rutina sa zilnică, într-o manieră mai lipsită de sentiment şi mai metodică, decât orăşeanul Immanuel Kant. Trezindu-se dimineaţa, bându-şi cafeaua, scriind, citind conferinţe, luând cina, plimbându-se, totul avea timpul său precis, iar vecinii săi ştiau că este exact trei şi jumătate când Immanuel Kant păşea în faţa casei sale în paltonul său gri, strâns pe corp, cu bastonul spaniol în mână, pentru a merge să se plimbe pe o alee micuţă, numită apoi după el „Aleea filosofului”. Fie vară, fie iarnă mergea de-a lungul ei de opt ori, iar când vremea era închisă sau norii anunţau ploaie, oamenii din oraş îl priveau pe servitorul său, bătrânul Lampe, mergând neliniştit în spatele său cu o mare umbrelă sub braţ, un fel de imagine a Providenţei.
Ce contrast între viaţa exterioară a acestui om şi gândurile sale distructive şi demolatoare despre lume! Cu adevărat, dacă
373
oamenii din Konigsberg ar fi avut cel mai mic presentiment al întregii semnificaţii a ideilor sale, ar fi simţit o nelinişte mai mare în prezenţa acestui om decât dacă ar fi văzut un călău, care nu putea ucide decât trupul. Oamenii de seamă, însă, nu vedeau în el nimic altceva decât un profesor de filosofie. În timp ce el trecea la ora stabilită, îl salutau prieteneşte şi îşi fixau ceasul după el.
Cu toate că Immanuel Kant, distrugătorul suprem în domeniul gândirii, l-a întrecut în terorism pe Maximilien Robespierre, cei doi aveau multe în comun, ceea ce ne sugerează o comparaţie.
În primul rând, descoperim la amândoi aceeaşi integritate inexorabilă, acută, sobră, lipsită de poezie. De asemenea, la amândoi găsim acelaşi talent pentru suspiciune, doar că într-unul s-a manifestat în direcţia gândirii şi s-a numit criticism, în timp ce la celălalt s-a manifestat direct împotriva omenirii şi a pozat în virtute republicană. În ambii, însă, era prezentă în cel mai înalt grad mentalitatea cetăţeanului obtuz. Natura le-a hărăzit să măsoare cafeaua şi zahărul, dar soarta a decis ca ei să măsoare alte lucruri, iar pe cântarul unuia a fost aşezat un rege, iar pe cântarul celuilalt, un Dumnezeu. Şi ambii au dat măsura corectă!
Kant ne dovedeşte că nu ştim nimic despre lucruri aşa cum există ele în sine, ci avem o cunoaştere a lor doar în măsura în care ele sunt reflectate în minţile noastre.
Nu fără temei şi-a comparat filosofia sa cu metoda folosită de Copernicus. Înainte, când oamenii se gândeau că lumea stă nemişcată, iar soarele se învârte în jurul ei, calculele astronomice eşuau în a face estimările corecte, dar când Copernicus a făcut soarele să fie nemişcat, iar pământul să se învârtă în jurul lui, ce să vezi, totul se potrivea de minune! Aşadar, înainte, raţiunea, precum soarele, se învârtea în universul fenomenelor şi încerca să facă lumină asupra lor. Dar Kant a făcut raţiunea să stea
374
nemişcată, iar universul fenomenelor se învârte acum în jurul ei şi devine luminat în momentul în care ajunge în regiunea orbitei intelectului.
Potrivit lui Kant, Dumnezeu este un noumen. Ca urmare a argumentului său, acest ideal al fiinţei trascendente, până acum numit Dumnezeu, este o simplă ficţiune. A apărut dintr-o iluzie naturală. Kant demonstrează că nu putem şti nimic legat de acest noumen, despre Dumnezeu, şi orice dovadă rezonabilă a existenţei Sale este imposibilă. Cuvintele lui Dante „Lăsaţi orice speranţă voi, cei ce intraţi aici!” ar putea fi înscrise pe această porţiune din Critica Raţiunii Pure.”
În cele din urmă, „Immanuel Kant se domoleşte şi ne arată că nu este doar un mare filosof ci şi un om bun. El se gândeşte şi, în parte ca urmare a naturii lui bune, în parte ironic, afirmă: Bătrânul Lampe trebuie să aibă un Dumnezeu, altfel sărmanul nu poate fi niciodată fericit. Acum, omul trebuie să fie fericit în lumea aceasta. Raţiunea practică afirmă asta. Ei bine, sunt foarte dispus să conced, de asemenea, că raţiunea practică garantează existenţa lui Dumnezeu.
Datorită acestui argument, Kant distinge între raţiunea teoretică şi raţiunea practică şi, cu ajutorul celei din urmă, ca şi cum ar fi folosit bagheta magicianului, reînvie deismul pe care raţiunea teoretică l-a ucis.”
Rolul lui Kant a fost acela de a sistematiza critica lui Hume, şi anume de a anula cunoaşterea lumii exterioare şi a lui Dumnezeu. În fapt, de a distruge Divinitatea cu totul. El Îl restaurează pe Dumnezeu pe baza sentimentului subiectiv. Acesta este motivul pentru care, începând cu această epocă, toate mişcările religioase au un nou caracter. Înainte, ideea de Dumnezeu era ceva ce oameni diferiţi credeau că cunosc prin
375
diferite tipuri de revelaţie, chiar şi atunci când se înşelau. Era vorba de o Fiinţă care exista undeva.
Din acest moment apare un nou tip de subiectivism în cadrul curentelor filosofice şi religioase. Mai târziu, în acest secol apare o nouă mentalitate: gândirea pozitivă, ştiinţa minţii, mintea asupra materiei toate acestea provin direct de la acest filosof, nu pentru că în mod direct filosofia sa a avut o influenţă, deşi a avut această influenţă în multe locuri, ci pentru că el exprima ceea ce mulţi oameni gândeau în acea vreme. Şi anume că, dacă accepţi raţiunea, atunci trebuie să fii de acord că nu avem niciun fel de cunoaştere a lucrurilor externe, iar singura cunoaştere provine din acest tip de subiectivism.
Drept consecinţă, secolul al XIX-lea este martorul unei izbucniri fără precedent de noi filosofii subiective. Vom analiza doar una dintre ele, care, fără a fi în sine foarte importantă, arată ce se întâmplă când un filosof ia în serios afirmaţiile lui Kant.
Fichte
Acest filosof este Fichte, care a trăit în acelaşi timp cu Kant, dar care a murit un pic mai târziu. Iată ce afirmă Heine despre el:
„Problema pusă de Fichte este: ce motive avem pentru a presupune că ideea noastră despre obiecte corespunde obiectelor exterioare? La această problemă el oferă soluţia următoare: toate lucrurile îşi au realitatea doar în mintea noastră.
Acest idealism dus până la ultimele consecinţe ar trebui să sfârşească în negarea chiar a materiei (aşa cum a făcut Fichte), chiar dacă marii mase a publicului i se pare că s-a mers cu gluma prea departe. Noi, germanii, am devenit amuzaţi de egoul fichtean.”
376
Întreaga sa filosofie este preocupată de Ego şi de felul în care creează realitatea pentru sine.
„Am devenit amuzaţi de egoul fichtean care îşi produce prin simpla sa gândire întreaga lume exterioară. Râsul glumelor noastre a fost sporit de o neînţelegere care a devenit prea populară încât să-mi permit a o trece sub tăcere. Marea majoritate a oamenilor chiar credea că Egoul filosofiei lui Fichte este Egoul lui Johann Gottlieb Fichte, iar acest ego individual implica o negare a tuturor celorlalte existenţe. Ce obrăznicie! au exclamat oamenii de treabă. Acest individ nu crede că noi existăm, noi, cei care suntem mult mai corpolenţi decât el, şi care în calitate de primari şi executori judecătoreşti suntem în fapt superiorii lui. Doamnele s-au întrebat: Nu crede nici măcar în existenţa soţiei sale? Nu? Iar doamna Fichte îndură asta!”
„Egoul lui Fichte, totuşi, nu este Egoul individual, ci cel universal, Ego-ul universului trezit la conştiinţa de sine. Procesul de gândire fichtean nu este actul de gândire al unui individ, al unei persoane particulare numite Johann Gottlieb Fichte, ci mai degrabă este gândirea universală care se manifestă pe sine unui individ. Aşa cum spunem plouă, fulgeră ş.a.m.d., la fel Fichte ar trebui să nu spună eu gândesc, ci gândeşte sau gândul universului gândeşte în mine.
Într-o paralelă pe care am făcut-o odată, mai mult în batjocură decât serios, între Revoluţia Franceză şi filosofia germană, i-am pus alături pe Fichte şi Napoleon. Cu toate acestea, există anumite analogii remarcabile între ei. După ce kantienii au desăvârşit opera lor de terorism şi distrugere, a apărut Fichte, la fel cum Napoleon a apărut după ce Convenţia a demolat întregul trecut cu ajutorul unui alt soi de Critică a Raţiunii Pure. Napoleon şi Fichte reprezintă marele şi inexorabilul Ego pentru care gândirea şi acţiunea sunt una. Structurile colosale ridicate de cei doi oameni depun mărturie despre o voinţă colosală. Dar, din cauza acestei
377
voinţe nelimitate, structurile se prăbuşesc rapid la pământ şi atât Teoria Cunoaşterii, cât şi Imperiul se fac fărâme şi dispar, la fel de repede pe cât au fost create.”
„În acest moment imperiul nu este altceva decât o chestiune de istorie, dar tumultul provocat de împărat în lume nu s-a potolit, iar din acest tumult Europa de astăzi îşi trage vitalitatea. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu filosofia lui Fichte. A dispărut complet, dar minţile oamenilor încă sunt agitate de gândurile care şi-au găsit un ecou în Fichte, iar consecinţele filosofiei sale sunt incalculabile”.
De ce? Pentru că acest subiectivism a intrat în curentul principal al gândirii occidentale.
Închinarea în faţa egoului
Din acest moment, cineva care dorea să rămână în gândirea canonică nu se putea gândi la altceva şi nu putea începe filosofia cu altceva decât cu sinele. Aşa după cum am văzut în toate domeniile, aceasta este o epocă a unui egotism nemaivăzut: artiştii, poeţii, filosofii, oamenii politici toţi vin cu pretenţii fantastice în ceea ce-i priveşte, ca şi cum ar crede cu adevărat că doar ei există şi tot restul este incert.
De pildă, chiar la sfârşitul secolului, pictorul Gustave Courbet putea afirma: „Nu am niciun stăpân. Eu îmi sunt propriul stăpân. Nu există şi nu a existat un alt pictor în afară de mine.”
Dacă staţi de vorbă cu orice alt pictor modern el va afirma ceva asemănător. De asemenea, este atât de preocupat de propriul geniu, de ceea ce poate spune, încât nimic altceva nu mai există pentru el. Totul are legătură cu propria
378
sa concepţie despre artă şi realitate. O mulţime de artişti gândesc astfel în zilele noastre şi sunt foarte mândri. Iar el (Courbet?) s-a exprimat astfel: „Ceea ce susţin este în acord cu ideile lui Kant; el era centrul universului”. Aşadar, se poate spune că, odată ce Dumnezeu a fost detronat în secolul al XVIII-lea, oamenii au început căutarea unui nou zeu, iar Kant le-a oferit acest nou zeu care este…
Studentul: Demonicul?
Pr. S: Nu, ci, ei bine, doar eul. Eul.
Astfel, în canoanele gândirii apusene vedem cum îşi face apariţia o nouă divinitate, Eul. Înainte, lumea se învârtea în jurul lui Dumnezeu, iar acum lumea începe să se învârtă în jurul eului. Această tendinţă va atinge un nivel foarte adânc în omul occidental. Ajungem la această problemă: dacă există un nou zeu, ce se întâmplă cu vechiul Dumnezeu? Ce se întâmplă cu vechea divinitate, adică cu Dumnezeul creştinismului, care a trăit într-o formă sau alta chiar şi în protestantism şi în unele secte?
„Dumnezeu a murit!”
Vedem, astfel, cum la începutul secolului al XIX-lea apare această idee că Dumnezeu a murit. Ajungem la ceea ce am putea numi prima dogmă a noii religii, religia care străbate visul revoluţionar. Iar această dogmă este „Moartea lui Dumnezeu.”
Acest concept, „Dumnezeu a murit”, reprezintă un concept foarte important. Este folosit astăzi de toţi existenţialiştii. Din câte cunoaştem, conceptul de „moarte a lui Dumnezeu” apare pentru prima oară în scrierile lui Joseph De
379
Maistre, marele conservator care apăra, la începutul secolului al XIX-lea, catolicismul împotriva revoluţiei. El s-a folosit de acest concept pentru a exprima (ticăloşia) ideii de revoltă contra lui Dumnezeu din timpul Revoluţiei Franceze.
Potrivit lui De Maistre, cei care se ridică împotriva societăţii, împotriva creştinismului, împotriva monarhiei şi împotriva lui Dumnezeu se bazează în fapt pe filosofia „morţii lui Dumnezeu” şi doresc să creeze o nouă divinitate. Cu alte cuvinte, creştinismul moare, iar noua religie începe să se nască. Nimeni nu a citit cu atenţie aceste rânduri. Nu au reprezentat un pasaj influent în scrierile lui De Maistre. Aşadar, ideea „morţii lui Dumnezeu” nu apare pentru că l-au citit pe De Maistre, dar s-au ferit să vorbească despre acest lucru, ci pur şi simplu această idee începe să intre în conştiinţa omului european, omul apostaziei. Ideea despre Dumnezeu pe care oamenii o aveau începe să dispară. Oamenii sunt văduviţi de Dumnezeu.
Vom vedea şi la Heine, care era, la rândul său, un fel de revoluţionar romantic, cum s-a folosit tocmai de acest fenomen, pe care el îl vedea, în jurul anului 1833, ca pe un proces dinamic.
„O veneraţie specială, o evlavie misterioasă ne împiedică să scriem mai mult astăzi. Inima noastră este plină de o compasiune cutremurătoare: însuşi vechiul Iehova se pregăteşte să moară. L-am cunoscut atât de bine din leagănul său din Egipt, unde a fost crescut printre viţei divini şi crocodili, cepe, ibişi şi pisici sfinte. L-am văzut cum şi-a luat la revedere de la aceşti tovarăşi ai copilăriei sale, de la obeliscurile şi sfincşii Nilului natal, pentru a deveni în Palestina un mic zeu rege într-un popor de păstori şi cum a trăit într-un palat-templu propriu. L-am văzut mai târziu intrând în contact cu civilizaţia asiriano-babiloniană, renunţând la patimile sale prea omeneşti, nemaidând
380
frâu liber mâniei şi răzbunării sale nemiloase, cel puţin nemaitunând la orice fleac. L-am văzut migrând la Roma, în capitală, unde se leapădă de toate prejudecăţile şi proclamă egalitatea celestă a tuturor neamurilor şi cu ajutorul unor fraze atât de elegante, pune bazele unei opoziţii faţă de vechiul Jupiter şi cârteşte fără întrerupere până atinge autoritatea supremă, iar din Capitoliu conduce oraşul şi lumea, urbi et orbi. Am văzut cum, devenind din ce în ce mai spiritualizat, el se transformă într-un tată iubitor, un prieten universal al omului, un binefăcător al lumii, un filantropist. Dar toate acestea nu i-au fost de niciun folos!
Nu aţi auzit sunetele clopotelor? Îngenuncheaţi. Se aduc simbolurile unui zeu muritor!”
Bineînţeles că aceasta este ideea care intră acum în aceste minţi avansate care percep rapid spiritul vremurilor. Ceea ce ei vor să spună este că moare creştinismul şi apare o nouă religie. Dar pentru a simboliza o nouă religie, desigur că se naşte un zeu. Însă mai înainte de această naştere, vechiul Dumnezeu trebuie să moară. Cu alte cuvinte, creştinismul, întreaga idee creştină, care se fundamentează în jurul Dumnezeului creştin, moare.
Nietzsche
Această idee şi-a atins cea mai puternică expresie într-un gânditor foarte important, al cărui nume este Friedrich Nietzsche.
Nietzsche a trăit din 1854 până în 1900. În ultimii zece ani ai vieţii sale a înnebunit, iar într-un final a fost găsit pe străzile din Napoli, cred, strigând „Sunt Antihristul!”. Într-un final au trebuit să-l închidă, iar sora şi mama sa au avut grijă de el.
381
Nietzsche avea un temperament foarte romantic, foarte deschis spre un amestec de idei superioare, sentimentale, conflictuale. În tinereţea sa a fost student la un seminar protestant şi a ajuns să urască creştinismul, deoarece vedea în el doar principiul slăbiciunii. Era, desigur, un lucru adevărat, deoarece Luther a eliminat ideea de luptă din creştinism, rămânând doar ceva foarte diluat, care nu mulţumeşte nici mintea, nici sufletul. Ori este, pe de o parte, ceva foarte uscat şi raţionalist, ori este, pe de altă parte, ceva foarte sentimental.
Nietzsche nu avea cum să vadă pe cineva care se luptă, nici vreun mare ascet, nici vreun erou creştin. Din acest motiv el a ajuns la concluzia că întregul creştinism este o farsă monstruoasă, o iluzie vândută omenirii, care nu satisface raţiunea ce caută Adevărul. Pentru el, creştinismul era îmbibat de superstiţii, deoarece presupunea ideea că nu poţi cunoaşte decât ceea ce este raţional şi din acest motiv respingea tot ceea ce depăşea nivelul raţional. În altă ordine de idei, acest creştinism nu spunea nimic inimii, deoarece era atât de diluat, încât devenise neputincios. În opinia lui Nietzsche, creştinismul nu era decât o cale de a-i ţine pe oameni tăcuţi şi mulţumiţi cu soarta lor, o filosofie bună pentru turme.
Din respingerea creştinismului, Nietzsche a dezvoltat ideea că vor exista oameni puternici care vor fi cruzi şi barbari şi care vor cuceri ţări întregi şi vor stăpâni lumea. Hitler, în mod deliberat, a afirmat „Eu sunt Supraomul”. A descoperit-o pe sora lui Nietzsche, care încă mai trăia în 1933, şi chiar şi-a făcut o poză cu ea, ba chiar a convins-o să afirme: „Da, tu eşti Supraomul despre care fratele meu vorbea.” Hitler a făcut din ea una dintre membrele de seamă ale regimului său, deoarece el era Supraomul despre care a profeţit Nietzsche.
Fără îndoială că Nietzsche i-ar fi admirat cruzimea, dar l-ar fi considerat în acelaşi timp ca fiind o manifestare a
382
aceleiaşi mentalităţi de turmă. Şi asta pentru că filosoful se afla în căutarea unui personaj real, înspăimântător, un lider mondial, complet nemilos, puternic în grad absolut, total eliberat de orice superstiţie, dar în acelaşi timp o persoană foarte nobilă. Nietzsche însuşi era dominat de reflexele naturale cele mai sublime spre aristocraţie şi luptă. El era un elev foarte conştiincios al literaturii greceşti, iar într-una dintre primele sale cărţi vorbeşte despre elementul dionisiac din Grecia. Până atunci oamenii priveau Grecia drept lăcaş al tradiţiei clasice reprezentate de Apollo. Dar Nietzsche a afirmat că lucrurile nu stau chiar aşa, că Grecia era stăpânită, de asemenea, de acest sentiment romantic, simbolizat de Dionisos. Era tocmai ceea ce el dorea, să fie ca Dionisos, luptându-se în permanenţă pentru ceva mai înalt.
În fragmentul pe care îl vom cita mai jos el menţionează schimbarea instituţiilor umane, ascensiunea capitalismului, diferitele idei în moralitate, impunerea credinţei în evoluţie:
„Ideea că un organism evoluează acţionând şi reacţionând în funcţie de un mediu complex reprezintă o idee de bază. Astăzi, toate ideile şi instituţiile sunt văzute ca fiind în principal produse sociale, funcţionând în grupuri sociale şi rezultate dintr-o anume necesitate de a realiza un tip de adaptare între natura umană şi mediul său. Toate domeniile de interes uman au trecut prin această tendinţă de sociologizare şi psihologizare generală. Exemplul religiei şi teologiei oferă o ilustrare suficientă. Pe când secolul al XVIII-lea vedea religia şi teologia ca pe un sistem deductiv de afirmaţii demonstrabile, astăzi oamenii văd religia în principal ca pe un produs social, un tip de viaţă care izvorăşte din organizarea socială a experienţelor religioase ale oamenilor, iar teologia ca pe o raţionalizare a anumitor sentimente şi experienţe fundamentale pentru natura umană. Noi nu mai dovedim existenţa lui Dumnezeu. Mai degrabă
383
vorbim despre sensul lui Dumnezeu în experienţa umană. Nu mai demonstrăm viaţa de apoi, ci investigăm efectul pe care îl are credinţa în nemurire asupra comportamentului uman.”
Vedem aici foarte limpede că aceasta este etapa următoare după Hume, cel care a distrus toate aceste lucruri. Nu mai poţi crede în vechile idei, iar acest pas nu mai are nimic de-a face cu descoperirea ştiinţifică. Pur şi simplu, acestea sunt ideile care plutesc în aer. O dată ce raţiunea îşi continuă marşul, va sfârşi prin a se sinucide.
Ideile lui Nietzsche sunt foarte puternice, deoarece a reuşit să surprindă duhul vremurilor şi a anunţat o nouă evanghelie pe care a scris-o în diverse variante, dintre care cea mai elocventă a fost „Aşa grăit-a Zarathustra”.
Numele Zarathustra îşi are originea în Zoroastru, un zeu păgân, iar religia sa este o religie a închinării la foc, apărută cu opt secole î.Hr. Nietzsche se foloseşte de acest împrumut literar pentru a exprima ideea unui nou profet care vorbeşte omenirii. Zarathustra a fost un vechi păgân, un om care a trăit şi a devenit un zeu prin întemeierea acestei religii, zoroastrismul. Pentru Nietzsche, el era un „profet” al noii sale religii.
În cartea sa, „Aşa grăit-a Zarathustra”, acest aşa-zis profet afirmă: „Nu există adevăr. Nu există nicio stare absolută a lucrurilor, niciun lucru în sine.”
Este ceea ce el numeşte a fi nihilism. Vedem aici foarte limpede enunţată această idee că „Dumnezeu a murit”. El o exprimă în două feluri. Pe de o parte prin „Dumnezeu a murit”, iar pe de altă parte afirmând că „nu există niciun adevăr”. Sunt două feţe ale aceleiaşi monede.
Atât Hume cât şi Kant au distrus ideea de Dumnezeu şi chiar însăşi ideea de adevăr. Acum trebuie să apară un nou zeu, o nouă idee de adevăr. Într-un loc chiar afirmă: „Vorbeşti
384
întotdeauna despre adevăr, dar cum ar fi dacă nu există niciun adevăr? Ce flori dulci şi interzise vor creşte atunci pe lângă drumul vieţii?” Desigur că noi, în secolul nostru, am gustat din acele fructe dulci. Dacă nu există Dumnezeu şi nu există moarte şi nici veşnicie, atunci asta se întâmplă. După cum spune Nietzsche: „Nu există adevăr. Nu există nicio stare absolută a lucrurilor, niciun lucru în sine. Acesta este nihilismul cel mai extrem”
Apoi, filosoful ridică din nou întrebarea: „Ce înseamnă nihilismul? Că valorile cele mai înalte îşi pierd importanţa. Nu mai există niciun scop. Nu mai există niciun posibil răspuns la întrebarea De ce?”. Nu mai există niciun răspuns la întrebările fundamentale pe care le pune mintea umană: „De ce sunt aici?”, „De unde provin toate?”, „Care este scopul vieţii?”, „Cum se sfârşeşte?”, „Există viaţă după moarte?”. Nu mai există răspuns. Nu mai există nimic altceva. Nu mai există niciun absolut. Nu mai există Dumnezeu.
Nihilismul reprezintă însuşi duhul care îi animă pe revoluţionari: a transforma totul în nimic. Distrugerea. Să nu mai rămână nimic pe pământ. Demolarea a tot ceea ce există. Nietzsche este filosoful acestui curent. El exprimă foarte poetic acest fenomen al „morţii lui Dumnezeu”. Prin comparaţie, Kant a fost un gânditor foarte raţionalist şi abstract, exprimând pur şi simplu ceea ce gândeau oamenii acelor vremuri, ceea ce trebuia să gândeşti dacă doreai să te afli în canoanele principalei tradiţii din Europa. Mai ţineţi minte ce a spus Kant? Nu putem cunoaşte lucrul în sine, nu putem cunoaşte realitatea exterioară. El afirmă că pur şi simplu nu există un lucru în sine. Nu există adevăr. Nu există un absolut. Cu alte cuvinte, Kant este influenţat în întregime de Hume.
Aşadar, Nietzsche observă cum Kant nu reuşeşte să rezolve problema (sensului vieţii?). Însă Nietzsche era un
385
poet şi chiar a scris nişte poezii foarte frumoase, chiar dacă au o încărcătură sumbră, romantică, exprimă o solitudine şi sentimente nocturne ş.a.m.d. Însă Nietzsche a exprimat foarte poetic această nouă realitate din viaţa umană, din viaţa oamenilor care trăiesc această apostazie: „Moartea lui Dumnezeu” a început „să-şi arunce primele umbre asupra Europei” şi, deşi „evenimentul în sine este prea grandios, prea îndepărtat, mult prea dincolo de puterea oamenilor de a-l înţelege, cu toate acestea el va veni”.
Nietzsche s-a numit pe sine „progenitura”. El şi alţii ca el erau „progeniturile şi copiii născuţi prematuri ai secolului care vine”, despre care el susţinea că va fi secolul în care nihilismul va triumfa.
Într-un alt loc el afirmă că, în momentul în care ideea „morţii lui Dumnezeu” va ajunge la oamenii obişnuiţi, adică la cei mai mulţi, care muncesc în fabrici, atunci lumea va cunoaşte o convulsie cum nu a mai cunoscut niciodată, deoarece întreaga societate va fi răsturnată.
El pune în gura unuia dintre personajele sale, un nebun, această idee a lumii care va fi răsturnată cu capul în jos. În „Ştiinţa voioasă” nebunul proclamă în faţa oamenilor:
„Noi L-am ucis pe Dumnezeu. Tu şi cu mine. Suntem cu toţii ucigaşii Săi. Dar cum am făcut-o? Cum am putut să secăm marea? Cine ne-a dat buretele cu care am şters tot orizontul? Cum am reuşit să îndepărtăm pământul de soare? Încotro se mai mişcă acum? Încotro ne mai mişcăm noi? Departe de orice soare? Nu ne lovim acum fără întrerupere? Înapoi, în lateral, înainte, în toate direcţiile? Mai există un deasupra şi un dedesubt? Nu hoinărim acum ca printr-un vid infinit? Nu respiră asupra noastră spaţiul gol? Nu a devenit mai rece? Nu vine peste noi o noapte continuă, din ce în ce mai întunecată?”
386
(ceea ce urmează este din conferinţa despre Nietzsche şi secţiunea de întrebări şi răspunsuri)
Era ca şi cum, susţinea el, pământul s-ar fi învârtit până atunci în jurul soarelui, iar dintr-odată a scăpat şi a început să se deplaseze în spaţiul infinit. Iar oamenii se uită şi observă cum lucrurile devin din ce în ce mai întunecate şi întunecate, astfel că încep să se întrebe unde este susul şi unde este josul, ce este binele şi ce este răul. Încep să-şi piardă ancorele şi să se năucească. Apoi totul devine mai întunecat, ca şi cum lumea ar ieşi din firesc. Acesta este mesajul. Dacă nu mai există Dumnezeu, atunci viaţa devine cu totul diferită şi se deschid posibilităţi înspăimântătoare.
Aceasta este lumea omenirii de astăzi, a acelora care încă mai încearcă să păstreze tradiţia principală a gândirii şi istoriei europene.
Kafka
Lucrul acesta poate fi observat foarte bine în mare parte din arta contemporană.
Franz Kafka este un personaj foarte interesant. S-au făcut şi filme după poveştile lui. Forţa scrierilor lui vine din aceea că sunt subestimate, deşi sunt scrise într-o germană foarte clară, foarte frumoasă eu am început să le citesc în germană foarte simplă şi prezentate direct. Nu foloseşte un limbaj complicat, ci unul foarte limpede, pentru a prezenta ceva absolut îngrozitor. Kafka este un scriitor interesant pentru că utilizează acest stil foarte concret, ca şi cum nu ar fi ceva neobişnuit în ceea ce el povesteşte.
De pildă, în „Procesul” lui Kafka, cineva este adus la proces pentru o crimă despre care el nu ştie nimic. El nu este
387
vinovat, nu ştie dacă este vinovat sau inocent. Este anunţat că „va merge la proces mâine la ora 10 dimineaţa”. „La proces? Dar ce am făcut?” „Nu ştim. Trebuie să vii.”
Iar el se duce şi descoperă aceste personaje foarte obscure. Totul rămâne foarte misterios. Nu ştie cine sunt judecătorii săi. Nu ştie care este crima care i se impută şi cine sunt martorii potrivnici lui, ce a făcut. Totul este prezentat într-o manieră atât de concretă, încât pare că trăieşte într-un coşmar. Din câte se pare vina lui este doar aceea de a exista. El nu prea ştie cum să răspundă la această acuzaţie şi este ucis undeva.
Ideea care se desprinde de aici este că nu mai există niciun sens, nicio logică, tocmai pentru că nu mai există Dumnezeu, iar omul se află într-o stare de hăituială.
„Metamorfoza” este autobiografia unui tânăr care trăieşte cu mama sa şi care, într-o dimineaţă, se trezeşte şi descoperă că este un gândac mare şi maroniu, o gâză de 1,8 metri. Când mama sa vine şi îl vede îi spune: „Vai, Doamne, nu te pot lăsa să ieşi afară în starea asta.”
Această poveste este despre suferinţa lui, deoarece a devenit un gândac, şi despre cât de greu îi este să se împace cu familia sa. Familia sa, în special mama, nu încearcă altceva decât să muşamalizeze întreaga poveste.
„Şşt. Să nu mai spunem la nimeni.”
„Unde este fiul dumneavoastră?”
„Oh, se odihneşte astăzi. Nu-l deranjaţi”.
Şi toţi se simt foarte prost când vin şi descoperă că s-a transformat într-o insectă. Din câte ţin minte, povestea se încheie cu personajul principal care se târăşte şi moare pe podea.
Nuvela este scrisă în acelaşi stil foarte concret-factual, ceea ce face cu atât mai îngrozitoare întreaga idee.
Vă veţi întreba, pe bună dreptate, care este sensul? Sensul este, aşa cum a afirmat şi Nietzsche, acela că realitatea a devenit
388
ceva diferit acum. Nu mai ştim dacă suntem sau nu oameni. O dată ce începi să-i înveţi pe oameni că se trag din maimuţe, ei încep să afirme că avem o natură de maimuţe în noi. Dacă avem o natură de maimuţe, s-ar putea să începem, de asemenea, să ne comportăm ca nişte gândaci. În ideea noastră de natură umană începe să intre acest element animalic primar. Dacă nu mai există Dumnezeu, atunci întreaga noastră perspectivă asupra vieţii devine liberă. Poţi fi o gâză, poţi fi un om care ajunge la stele. Poţi avea civilizaţii avansate. Există tot felul de noi posibilităţi care se deschid. Este ceea ce scriitorii mai recenţi, din ultimii 20 de ani, au numit „arta absurdului”.
În acest sens, avem pe cineva ca Eugene Ionesco, dramaturgul român care a trăit la Paris şi care a scris despre oameni care se transformă în rinoceri, totul într-o atmosferă suprarealistă. Subiectul este prezentat ca în parodii, un soi de alegorie care arată cât de stupidă a devenit condiţia umană din cauză că nu mai există Dumnezeu. Viaţa este ridicolă.
Sau să-l luăm drept exemplu pe Beckett. Acţiunea piesei lui cele mai cunoscute se desfăşoară într-o găleată de gunoi în care personajele îl „aşteaptă pe Godot”, aflându-se în căutarea unui nou tip de revelaţie, stând şi discutând despre cum a dispărut Dumnezeu ş.a.m.d.
În acelaşi fel, Camus vorbeşte despre revoltă ca fiind singurul lucru care conduce la percepţia realităţii vieţii, în timp ce lucrul cel mai logic pentru un om este de a se sinucide. Într-un final, Camus a murit când maşina sa a intrat într-un copac.
În aceeaşi ordine de idei, trebuie să remarcăm cum întreaga artă contemporană este dominată de singurătate şi absurditate; nu mai ştim nici măcar ce este deasupra şi ce este inferior, după cum afirmă Nietzsche. Am devenit cu toţii foarte reci şi singuri.
389
Un om se poate pierde într-un univers infinit. Nu ştim ce se întâmplă, pentru că soarele a dispărut. Dumnezeu a dispărut. Bineînţeles că, dacă nu crezi în Dumnezeu, lumea devine un loc foarte îngrozitor. Chiar aşa este, nu mai ştii încotro te îndrepţi şi ce faci, pentru că Dumnezeu dădea sens tuturor lucrurilor din viaţă.
„Totul este permis”
Această primă dogmă a noii religii pregăteşte, în fapt, noua religie a „morţii lui Dumnezeu”, în care nu mai există nici Dumnezeu, nici adevăr şi are mai multe consecinţe.
După cum spune Nietzsche, prima consecinţă este că, „dacă nu există Dumnezeu, totul este permis.” Acelaşi lucru este afirmat de Ivan Karamazov în romanul lui Dostoievski: „Dacă nu există veşnicie, totul este permis”.
Vedem astfel că Nietzsche şi Dostoievski se aflau pe aceeaşi lungime de undă, aveau exact aceleaşi idei, deoarece amândoi prinseseră foarte bine duhul vremurilor. Însă Dostoievski s-a apropiat de această problemă din punctul de vedere al cuiva care cunoştea Ortodoxia, în timp ce Nietzsche s-a apropiat de chestiune în calitate de profet al noii învăţături, el necunoscând cu adevărat creştinismul, în care nu vedea altceva decât slăbiciune şi mentalitate de turmă.
Aşadar, toate aceste probleme sunt legate între ele. Dacă Dumnezeu nu mai există, nu mai există adevăr, nu mai există viaţă veşnică, iar tot ceea ce a susţinut civilizaţia creştină s-a pierdut. Este doar o chestiune de timp până când tot ceea ce a fost construit pe baza credinţei va dispărea. Apariţia revoluţiei devine, în acest context, logică.
Aşadar, prima consecinţă: totul este permis, adică revoluţia şi orice fel deexperiment înmoralitate, guvernământ
390
şi artă. Vom vedea într-o prelegere următoare cum însuşi conceptul de artă începe dintr-odată să se pulverizeze, iar arta începe să fie definită de aceste idei revoluţionare şi nihiliste.
O Nouă Eră
O a doua consecinţă a morţii lui Dumnezeu este aceea că începe să apară o Nouă Eră. Nietzsche afirmă în 1884: „S-ar putea ca eu să fiu primul care aruncă o lumină asupra unei idei care va împărţi istoria omenirii în două”. Drept urmare, „toţi cei care sunt născuţi după noi aparţin unei istorii mai înalte decât istoria de până acum.
Bineînţeles că pe atunci era o epocă în care Dumnezeu mai avea un înţeles, iar creştinismul mai era viu într-o anumită măsură. Existau încă rămăşiţe creştine. „Noua Eră”, în care Dumnezeu nu mai este centrul, iar creştinismul nu mai este acceptat, este epoca umanităţii normale şi a revoluţiei.
În fapt, Nietzsche nu era pe atât de original pe cât credea el, deoarece cu 12 ani mai înainte Dostoievski deja exprimase aceeaşi idee prin cuvintele lui Kirilov din „Demonii”, care afirmase într-unul din momentele sale profetice:
„Totul va fi ca nou… apoi istoria va fi împărţită în două: de la maimuţă la anihilarea lui Dumnezeu şi de la anihilarea lui Dumnezeu la transformarea fizică a pământului şi a omului.”
Aceasta este ideea unui nou rai care va veni, iar cel care exprimă acest gând este Kirilov, cel care credea că trebuie să devină Dumnezeu.
391
Supraomul
În sfârşit, ajungem la a treia consecinţă care derivă din „moartea lui Dumnezeu”, şi anume transformarea fizică totală a pământului şi a omului. Ceea ce înseamnă venirea Supraomului. Omul are o natură temporară, care trebuie însă depăşită deoarece este prea slab, aşa că va trebui să devină Supraom. Prin Supraom se înţelege cineva căruia nu-i pasă de morala creştină. Dacă îţi vine să ucizi pe cineva, îl ucizi. Dacă îţi vine să faci ceva, orice ai chef, o faci. Dacă doreşti să cucereşti lumea, să arunci oamenii în aer, orice îţi place să faci, o faci, pentru că acum este o nouă morală. Desigur că bolşevicii au făcut chiar mai mult decât atât.
Vei spune: „Dar este ceva anti-creştin”, însă ei îţi vor răspunde că „noi am depăşit creştinismul, avem o nouă moralitate, moralitatea lui Nietzsche, iar tot ceea ce a fost în trecut aparţine istoriei. Acum apare o nouă transformare în natura umană, iar noi suntem primele progenituri ale acestei noi transformări. De aceea putem face tot ceea ce ne dorim.”
Dacă vrei să te ridici împotrivă, ei, având puterea, te vor strivi. Aşa că, dacă vrei să te ridici împotriva lor, va trebui să-i converteşti la creştinism, iar ei îşi vor vedea greşeala, se vor pocăi şi un nou capitol al istoriei va începe.
Nietzsche formulează astfel această idee: „Nu va trebui oare să devenim noi zei măcar şi pentru a părea demni de această faptă (de moartea lui Dumnezeu)?” Dacă omul l-a ucis pe Dumnezeu… dacă vechiul Dumnezeu a murit, atunci trebuie să existe un nou Dumnezeu. Zarathustra afirmă în cartea lui Nietzsche: „Morţi sunt toţi zeii. Acum ne dorim ca Supraomul să trăiască.”
Kirilov, în „Demonii”, spune acelaşi lucru: „Dacă nu există Dumnezeu, atunci eu sunt Dumnezeu”. Dar Dostoievski distinge între Dumnezeul-Om Iisus Hristos şi omul-zeu, noua fiinţă apărută din pământ pentru a deveni zeu.
392
Acelaşi Zarathustra spune:
„Vin să vă-nvăţ ce este Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depăşit. Ce aţi făcut pentru a-l depăşi? Toate fiinţele de până acum au creat ceva ce stă deasupra lor, vreţi voi să fiţi refluxul acestei uriaşe revărsări şi preferaţi mai degrabă să vă întoarceţi printre fiare, decât să-l depăşiţi pe om?
Ce e maimuţa pentru om? Doar o batjocură sau o ruşine dureroasă. Aşa trebuie să fie şi omul pentru Supraom: doar o batjocură sau o ruşine dureroasă. Voi aţi parcurs distanţa de la vierme la om şi multe în voi sunt încă vierme (…) Iată vă învăţ ce este Supraomul. Sensul pământului este Supraomul”
La prima vedere pare o idee fantasmagorică. Ce înseamnă „Supraomul”? Probabil vă amintiţi ceea ce spunea Marx despre omenirea care va fi schimbată prin mijloace violente, adică omul însuşi va fi transformat pentru a fi ajustat perfect pentru noua împărăţie a comunismului. Scriitorii contemporani, precum Erich Kahler, susţin că toate schimbările din societatea modernă, atât din punct de vedere fizic, cât şi la nivel de idei, produc ceea ce el numeşte o mutaţie, un nou tip uman. Dacă pe deasupra mai luăm în calcul şi aşa numita idee „ştiinţifică” de evoluţie în care Nietzsche deja credea, observăm că această idee, a apariţiei unui nou tip uman, cel al Supraomului, nu mai este deloc ceva fantasmagoric. Este o idee reală la care omul occidental a ajuns în mod natural şi logic prin îndepărtarea sa de Dumnezeu şi încercarea de a găsi o nouă religie. Noua generaţie care vine ia la cunoştinţă aceste idei, deoarece ele nu răsar într-un gol, şi începe să se poarte în acord cu ele. Răspunsul la toate aceste întrebări poate fi descoperit la un scriitor: Dostoievski.
El se gândea la aceleaşi lucruri ca şi Nietzsche, aproape în acelaşi timp, de fapt un pic mai înainte, dar avea deja răspunsul.
393
Din acest motiv, cine doreşte să înţeleagă aceste probleme la un nivel foarte profund trebuie să citească aceste cărţi. Prima dintre ele este „Crimă şi pedeapsă”, în care descrie cum cineva credea că va deveni un Supraom prin uciderea a două bătrâne, mai degrabă a uneia singure, luându-le banii şi transformându-se într-o persoană care se pregăteşte pentru viitor. Personajul descoperă că are o conştiinţă şi că nu este uşor să facă aşa ceva. Însă toată gândirea şi viaţa lui reprezintă o fantasmă (…) Dacă aruncăm o privire la tipul de crime care au loc astăzi, vom observa că, mai ales în ultimii 20 de ani, a avut loc o creştere a crimelor fără sens. Pe vremuri, aproape toate crimele erau rezolvate pentru că, fie era vorba de gelozia unui bărbat care îşi ucidea nevasta, sau viceversa, sau un iubit, sau un acces de mânie, sau o bătaie la bar. Astăzi, adesea ucigaşii ucid fără niciun motiv. Mai există crime de modă veche, dar acum apare un nou tip de ucigaş, care ucide doar de dragul crimei. Iar aceşti ucigaşi sunt foarte greu de prins. În zilele noastre majoritatea crimelor rămân nerezolvate. Detectivii nu-i pot prinde pe ucigaşi, deoarece nu există o legătură logică între evenimente. Nu este implicat un membru al familiei, nu este cineva care s-a supărat pe tine, ci este pur şi simplu cineva care s-a hotărât să ucidă. Iar acest gen de crimă a devenit şocant de prezent şi arată că societatea se găseşte într-o situaţie foarte rea. Alţi ucigaşi îşi fac un act de mândrie din uciderea unui număr mare de oameni, 20 sau mai mulţi.
Aceasta este, aşadar, noua moralitate „dincolo de bine şi rău”, ca să cităm una dintre scrierile lui Nietzsche. Există mai multe idei implicate aici. Una este aceea că se vorbeşte despre dincolo de bine şi rău deoarece nu mai există moralitate. O alta este aceea a Supraomului. Din moment ce nu mai există Dumnezeu, trebuie să existe un nou om, un nou zeu care este omul.
Dostoievski a atins aceste teme şi în romanul său „Demonii”, în care descrie mentalitatea unor oameni care
394
se pregăteau să facă revoluţia în Rusia. Unii dintre ei aveau idei foarte profunde. Unul dintre personaje vine cu ideea că, pentru a face omenirea fericită, este nevoie să fie ucişi majoritatea oamenilor. Sunt prea mulţi oameni, iar a-i face pe toţi fericiţi ar fi prea greu. Drept urmare, a calculat că pentru a face din Rusia o ţară fericită ar trebui să ucizi 100 de milioane de oameni. Soljeniţîn a calculat că exact acesta a fost numărul oamenilor ucişi în Rusia, deoarece acolo revoluţia a durat 65 de ani. Exact acelaşi lucru s-a petrecut în Cambodgia, unde în primele şase luni comuniştii au ucis două milioane de oameni, deoarece erau prea mulţi şi prea mulţi oameni inteligenţi. Pe cale de consecinţă, toţi cei care trecuseră de liceu a trebuit să fie omorâţi. Toţi doctorii, avocaţii, oamenii inteligenţi au fost ucişi, cu excepţia câtorva care au scăpat.
Un student: Din nou aceste idei sunt foarte prezente, ca o otravă care pluteşte în aer.
Pr. S: Întocmai, întocmai. Puteţi vedea acelaşi lucru la Raskolnikov, un personaj foarte realist, stăpânit de aceste idei. El pare că nu-şi aparţine. Merge de la o idee la alta şi, de multe ori când întâlneşte un nevoiaş, simte dintr-odată un imbold bun de a-i da nişte bani. Aceasta este ceea ce a mai rămas în el din moştenirea creştină, mama şi sora lui fiind două persoane evlavioase. Îi dăruieşte nişte bani cuiva, iar mai apoi afirmă: „Of, prostule, ai fi putut folosi acei bani pentru a-ţi duce la îndeplinire planul şi a o ucide pe bătrână”. Până la urmă ia un topor pentru a o omorî pe acea femeie. Întotdeauna, însă, îşi reproşează ceva, pentru că are unele porniri bune. Dar este posedat de aceste idei şi nu îşi găseşte liniştea până când nu se duce şi ucide.
395
Asta se întâmplă când ai un personaj precum Raskolnikov din „Crimă şi pedeapsă”, care află de toate aceste idei pornite de la un scriitor ca Nietzsche care susţine că va veni Supraomul. Trebuie să depăşim omenirea, pentru că omenirea este prea slabă.
Astăzi este sărbătoarea Sfântului Antonie cel Mare. Răspunsul la Nietzsche este Sfântul Antonie cel Mare, deoarece Antonie a biruit omenirea, propria natura umană. El era ca un înger pe pământ, iar aceşti oameni şi gânditori moderni au pierdut contactul cu aceşti sfinţi, deoarece au pierdut creştinismul. Nu-şi dau seama că există o întreagă familie de oameni care se găsesc în procesul de a depăşi natura umană cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Fără să ştie acest lucru, Nietzsche a considerat, pe baza observaţiilor sale asupra oamenilor, că natura umană este ceva netrebnic şi slab, pentru care nu merită să lupţi. Drept urmare, trebuie să fie depăşită de altceva, de ceva care vine din afară.
Gânditorii moderni au îmbrăţişat această idee a evoluţiei, deoarece ea arată cum omul a fost cândva o creatură de tip maimuţă, dar care s-a transformat în altceva, într-o creatură superioară. Pe cale de consecinţă, epoca noastră este doar o etapă intermediară fără nicio relevanţă specială. Dacă ucizi 100 de milioane de oameni, nu e nimic în neregulă cu asta. Sau, dacă în Cambodgia ucizi o treime din populaţie, nu e nimic în neregulă, este doar un experiment. Ne îndreptăm spre o stare superioară, aşa că totul este justificat. Însă, pentru noi, singurul criteriu valabil este creştinismul.
În ceea ce priveşte evoluţionismul, el pare că se întemeiază pe o fundaţie ştiinţifică. Această problemă complexă a evoluţionismului are mai multe aspecte: ştiinţific, filosofic, religios, fiind una dintre problemele cheie ale vremurilor noastre, care necesită foarte multă aplecare
396
pentru a-i surprinde toate faţetele. Vom examina această teorie pentru a vedea ce-i oferă omului şi ce loc ocupă în filosofia apostaziei.
Evoluţionismul reprezintă o cheie de înţelegere a întregii revoluţii, a acestei idei a unei noi ere care va veni prin aşteptările hiliaste ale tuturor acestor scriitori despre care am vorbit. În cursul următor vom discuta despre termenii generali, dar vom discuta de asemenea şi mai specific despre unul dintre marii profeţi ai evoluţionismului, Teilhard de Chardin, cel mai reprezentativ pentru curentul hiliast care străbate lumea în aceste vremuri.
397
CURSUL 11
EVOLUŢIONISMUL
Am ajuns acum la acest concept cheie, foarte important pentru a înţelege perspectiva religioasă a omului contemporan, în fapt întreaga perspectivă, atât religioasă, cât şi seculară. Este o idee extrem de complexă, iar în ceea ce urmează nu putem oferi decât un rezumat al problemelor implicate de acest concept.
Încă de la apariţia lucrării lui Charles Darwin, „Originea Speciilor”, în anul 1859, părea că evoluţionismul explică totul. Teoria a fost acceptată imediat de foarte mulţi oameni şi a devenit foarte populară în special prin oameni ca T.H. Huxley şi Herbert Spencer în Anglia, în Germania prin Ernst Haeckel (1834-1919), cel care a scris „Misterul Universului”. Mulţi alţii au popularizat ideile lui Darwin şi au făcut din evoluţie conceptul cheie al întregii lor filosofii.
Alţi scriitori, precum Nietzsche, au preluat ideea şi s-au folosit de ea pentru aşa numitele „profeţii spirituale”. Aşadar, cei care se găseau în canoanele şcolii de gândire apusene adică raţionalismul dus până la ultimele consecinţe au acceptat evoluţionismul. Astfel, până astăzi se poate spune că aceasta este dogma centrală a gânditorilor avansaţi, care doresc să fie în acord cu vremurile.
Totuşi, de la bun început au existat contraargumente solide. Un gânditor catolic credea în evoluţie, dar nu în selecţia naturală, ceea ce l-a adus la disperare pe Darwin, deoarece
398
şi-a dat seama că nu poate demonstra această idee. Însă, cu predilecţie în ultimii 10 până la 30 de ani, au apărut multe critici ale evoluţionismului dintr-un punct de vedere obiectiv. În acelaşi timp, majoritatea cărţilor care susţin evoluţionismul încep cu o anumită presupoziţie naturalistă pe care nu o dovedesc în vreun fel.
În zilele noastre şi-a făcut apariţia şi o organizaţie în San Diego, numită Institutul de Creaţionism Ştiinţific, care a scos mai multe cărţi bune. Asociaţia este religioasă, dar cărţile discută evoluţionismul dintr-un punct de vedere foarte neutru, fără niciun fel de presupoziţie religioasă. În opinia lor, există două modele de înţelegere a universului: modelul evoluţionist şi modelul creaţionist. Iau în considerare dovezile, istoria pământului, straturile geologice ş.a.m.d., încercând să vadă care dintre modele se potriveşte. Aşadar, ei au descoperit că este nevoie de mult mai puţine ajustări dacă acceptăm modelul creaţionist, dacă a existat un Dumnezeu care a creat la început lucrurile şi dacă pământul nu are o vechime de miliarde de ani, ci una de doar câteva mii de ani.
Pe de altă parte, modelul evoluţionist are nevoie de multe corecturi, putând fi comparat din acest punct de vedere cu vechiul univers ptolemaic (vs. cel copernican), modelul dovedindu-se a fi foarte greoi. În fapt, unii membri ai acestui institut călătoresc la diverse universităţi unde au diverse dezbateri, în faţa a mii de spectatori, cum s-a întâmplat la Universitatea din Tennessee, la cea din Texas A existat un interes foarte mare, iar susţinătorii evoluţionismului nu au fost capabili să ofere dovezi solide în sprijinul tezelor lor. Mai mult, de câteva ori şi-au arătat ignoranţa cu privire la câteva descoperiri recente din paleontologie.
Ambele poziţii sunt susţinute de oameni foarte sofisticaţi şi cunoscători. În continuare noi nu vom discuta problema evoluţionismului ateu, deoarece este în mod evident o filosofie pentru nătângi şi pentru oameni care cred, aşa cum afirma
399
Huxley, că, dacă aduni mai multe maimuţe şi le pui la maşina de scris, oferindu-le timp suficient, dacă nu milioane, atunci miliarde de ani, ele vor scrie până la urmă Enciclopedia Britannica, conform legilor probabilităţii. A fost cineva care a calculat după legile probabilităţii şi a ajuns la concluzia că aşa ceva nu s-ar putea întâmpla vreodată. Dar cel care crede un asemenea lucru poate crede orice.
Dezbaterea mai serioasă se dă între evoluţionismul teist şi anume teza că Dumnezeu a creat lumea, iar apoi aceasta a evoluat şi punctul de vedere creştin. În acest punct trebuie să precizăm că perspectiva protestantă fundamentalistă este incorectă în multe instanţe, deoarece aceştia nu ştiu cum să interpreteze Scriptura. Ei susţin, de pildă, că Geneza trebuie înţeleasă „literal”, dar acest lucru este imposibil. Sfinţii Părinţi ne spun care părţi trebuie înţelese literal şi care nu.
Prima neînţelegere care trebuie clarificată încă dinainte de a discuta această problemă este una care îi face pe mulţi oameni să rateze discuţia. Trebuie, aşadar, să facem distincţie între evoluţie şi variaţie. Variaţia este procesul prin care oamenii fac, de pildă, diverşi hibrizi de mazăre, diverse tipuri de pisici. De exemplu, după 50 de ani de experimente au reuşit să vină cu un nou tip de pisică, o îmbinare între cea siameză şi cea persană, numită pisica himalayană, care are părul lung ca cea persană şi culoarea siamezei. Acest tip a survenit accidental, dar nu a fost capabil să se reproducă pur şi simplu, aşa că abia acum după atâţia ani de experimente au reuşit să scoată o nouă rasă care creează. În acelaşi fel există diverse rase de câini, diverse tipuri de plante şi diverse rase de oameni, care sunt foarte diferite: pigmei, hotentoţi, chinezi, nord-europeni diferite tipuri de fiinţe umane care provin de la un singur strămoş. Cu alte cuvinte, problema variaţiei este o problemă în sine.
400
Există fără îndoială multe variaţii în cadrul unui anumit tip de creatură, iar la aceste variaţii se pot aştepta oamenii cu expertiză ştiinţifică. Dar aceste variaţii nu produc niciodată ceva nou, ci produc doar un tip diferit de căţel sau pisică sau om. În fapt, aceasta este mai mult o dovadă contra evoluţionismului decât în favoarea sa, deoarece nimeni nu a reuşit vreodată să vină cu o nouă creatură sau cu o nouă specie. În fapt, diferitele specii (rezultate din hibridizare? nota trad.) iar acest termen este în sine foarte arbitrar în cea mai mare parte nu sunt capabile să producă vlăstare, iar în puţinele cazuri în care acest lucru se petrece, acesta nu poate să se reproducă mai departe. Sfântul Ambrozie al Milanului afirmă: „Acesta să-ţi fie un exemplu, pentru tine, omule, ca să încetezi a te mai amesteca în treburile lui Dumnezeu. Dumnezeu a voit ca fiecare creatură să fie distinctă.”
În timpul Iluminismului, perspectiva asupra naturii era suficient de stabilă. În fapt, chiar înainte de această perioadă, arhiepiscopul anglican Usher a calculat toţi anii daţi în Vechiul Testament şi a ajuns la concluzia că lumea a fost creată în anul 4004 î. Hr. Newton credea în această teorie, iar perspectiva iluministă era în favoarea ideii că Dumnezeu a creat lumea în şase zile, iar apoi a lăsat-o să se dezvolte de la sine şi toate speciile erau la fel cum le vedem noi astăzi. Oamenii de ştiinţă ai epocii acceptau această viziune.
Spre sfârşitul Iluminismului, însă, pe măsură ce febra revoluţionară creştea, această imagine stabilă a lumii a început să se prăbuşească şi deja unii oameni de ştiinţă au avansat teorii mult mai radicale. Deja la sfârşitul secolului al XVIII-lea Erasmus Darwin, bunicul lui Charles Darwin, a avansat ipoteza că toată viaţa provine dintr-un filament primordial, ceea ce este tocmai ce se înţelege astăzi prin teoria evoluţiei. Nu este o teorie care să privească doar o anumită specie sau un anumit tip de creatură, ci teoria că totul derivă dintr-un strop sau filament primordial,
401
iar acesta s-a dezvoltat prin transmutaţii în diversele tipuri de creaturi.
Acest nou tip de explicaţie avansat de Erasmus Darwin reprezintă o încercare de a continua spiritul Iluminismului în materie de raţionalism şi simplitate. Pe măsură ce raţionalismul pătrundea mai adânc în mentalul colectiv, era mai simplu de crezut şi de explicat viaţa, gândea Erasmus, ca provenind dintr-un singur filament viu în loc de a accepta explicaţia complicată după care Dumnezeu a dat viaţă dintr-odată tuturor tipurilor de creaturi.
După acest episod, a existat un naturalist, Lamarck, care avea o teorie evoluţionistă foarte bine pusă la punct. Pentru el schimbările necesare pentru a explica evoluţia unei specii din alta se datorau moştenirii caracteristicilor dobândite. Dar acest lucru nu putea fi dovedit niciodată şi în fapt a fost chiar infirmat. Astfel, ideea de evoluţie nu a prins atunci.
Dar, în aceeaşi epocă, la începutul secolului al XIX-lea, a existat un geolog care a pus umărul serios la acceptarea ideii de evoluţie. Numele său era Charles Lyell şi el a propus teoria uniformismului, care susţinea că toate schimbările pe care le vedem în pământ astăzi nu sunt rezultatul unor catastrofe, un potop survenit brusc sau ceva asemănător. Procesele la care asistăm astăzi au operat în decursul ultimelor secole, de la începutul lumii, în măsura în care putem observa acest lucru. Dacă privim, de pildă, la Marele Canion, vedem cum râul a mâncat malurile canionului şi se poate calcula cât timp a durat acest proces ştiind cât de repede curge apa, câtă apă mai este astăzi, calitatea solului ş.a.m.d. Potrivit lui Lyell, dacă presupunem că aceste procese au funcţionat mereu cu aceeaşi viteză acest proces fiind ceva foarte raţional şi calculabil putem ajunge la o explicaţie uniformă a lucrurilor. Bineînţeles, însă, că nu există nicio dovadă pentru acest lucru, fiind vorba doar de ipoteza lui Lyell.
402
Totuşi, această teorie, dimpreună cu ideea că speciile evoluează una dintr-alta, o idee care câştiga din ce în ce mai mult teren conduc la o concepţie conform căreia lumea nu are o vechime de doar câteva mii de ani precum pare a susţine creştinismul, ci trebuie să aibă o vechime de sute de mii, dacă nu chiar milioane de ani, poate chiar mai mult. Astfel a luat naştere concepţia unui pământ din ce în ce mai vechi. Dar trebuie reamintit din nou că este vorba doar de o presupoziţie sau mai bine zis de o credinţă că pământul trebuie să fie foarte vechi. Nu a fost oferită nicio demonstraţie.
Însă această idee începuse deja să prindă în minţile oamenilor. Cartea lui Darwin în care susţinea ideea de selecţie naturală a apărut în 1859 şi i se opunea lui Lamarck cel care pretindea, de pildă, că girafa e evoluat deoarece o creatură cu gâtul scurt a trebuit să-şi întindă gâtul din ce în ce mai tare după frunze şi astfel urmaşele sale au devenit din ce în ce mai alungite, până când s-au transformat în ceea ce vedem noi astăzi ca fiind o girafă. Dar această explicaţie era contrară tuturor legilor ştiinţifice, deoarece astfel de lucruri nu se întâmplă. O caracteristică dobândită nu poate fi transmisă mai departe. Femeile chineze care aveau picioarele mici din cauza obstrucţionării lor în copilărie năşteau apoi fete cu picioarele normale.
Darwin a avansat ideea că este posibil ca cele două creaturi cu gâturile lungi să fi supravieţuit deoarece au avut gâturi mai lungi şi s-au împreunat deoarece toate celelalte au murit, din cauza unui dezastru. Progeniturile lor au avut, la rândul lor, gâturile lungi, pentru că, odată cu ei, a apărut o schimbare sau o mutaţie. La început este posibil ca aceasta să fi fost o simplă întâmplare norocoasă, dar în momentul în care cele două animale s-au reprodus, acest proces a continuat de-a lungul veacurilor.
403
Bineînţeles că avem de-a face tot cu o ipoteză, deoarece nimeni nu a observat aşa ceva întâmplându-se. Dar este o ipoteză care s-a înfipt în conştiinţa oamenilor. Erau pregătiţi pentru aşa ceva, iar această idee a fost doar declanşatorul. Li se părea că sună foarte plauzibil şi astfel ideea evoluţiei a devenit acceptată, deşi ea nu fusese demonstrată.
De altfel, speculaţiile lui Darwin se bazau aproape în întregime pe observaţiile sale asupra variaţiilor, nu asupra evoluţiei. Pe când călătorea în Insulele Galapagos se întreba de ce există 13 specii de cintezoi, iar explicaţia sa era aceea că la început a existat o singură specie care s-a dezvoltat apoi în funcţie de mediul său. Dar aceasta nu este evoluţie, ci variaţie. De aici, el a ajuns direct la concluzia că, dacă vei continua să faci astfel de mici schimbări, în cele din urmă vei obţine o cu totul altă specie. Problema este că, atunci când încerci să demonstrezi acest lucru din punct de vedere ştiinţific, nimeni nu a observat aceste schimbări importante; tot ceea ce s-au observat au fost schimbări înăuntrul unui tip sau al unei specii.
Să aruncăm, deci, o privire la aşa numitele „dovezi privind evoluţia” pentru a vedea ce fel de demonstraţii sunt. Nu vom încerca să le infirmăm, ci vom încerca doar să vedem calitatea dovezilor folosite, să vedem ce li se pare a fi convingător oamenilor care cred în evoluţie.
Avem de pildă, un manual standard de zoologie, folosit în urmă cu 20 de ani, care face o listă de dovezi. Prima dintre acestea se numeşte „morfologie comparativă”. Pe scurt, un om are braţe, păsările au aripi, peştele are aripioare. Cartea are chiar şi nişte diagrame convingătoare, care le face pe toate să pară foarte asemănătoare, apărând acolo chiar şi o molie. Păsările au gheare, oamenii au degete şi autorii arată cum ar fi putut să se dezvolte unele din altele. Toate fiinţele sunt arătate ca şi cum ar avea o structură foarte asemănătoare, iar structurile diferite
404
sunt din diverse încrengături, genuri, familii ş.a.m.d. Desigur, toate acestea nu reprezintă o dovadă, deşi pentru cineva care crede în evoluţie ele sunt foarte logice.
Dacă pe de altă parte crezi în Dumnezeu şi crezi că Dumnezeu a creat toate aceste animale, imaginile te vor convinge că ele au fost create într-un soi de gradaţie. Dacă însă crezi că au evoluat una dintr-alta, te uiţi la imagini şi vezi cum au evoluat. Dar în toate aceste imagini şi idei nu există o dovadă nici împotrivă, nici pentru evoluţionism. În fapt, oamenii au acceptat evoluţionismul pe cu totul alte baze, iar când au privit la aceste imagini au devenit şi mai convinşi de adevărul ideii.
În al doilea rând, există „fiziologie comparativă”: „Ţesuturile şi fluidele organismelor arată multe similarităţi de bază în ceea ce priveşte proprietăţile fiziologice şi chimice care sunt” asemănătoare celor întâlnite în morfologie. De pildă, „din hemoglobina din sângele vertebratelor” poate fi obţinut un anumit tip de „cristale oxihemoglobine” care „se bazează pe structura corpului.” Cele ale fiecărei specii sunt distincte, însă toate formează un singur „gen care are caracteristici comune. Mai mult, cele ale tuturor păsărilor au anumite asemănări”, dar diferă de „cristalele obţinute” din „sângele mamiferelor sau reptilelor.”
Avem aceeaşi strategie ca şi în morfologie. Dacă crezi în creaţie, vei spune că Dumnezeu a făcut creaturi similare cu sânge similar, astfel că nu apare nicio problemă. Dacă crezi în evoluţie, vei spune că una a evoluat dintr-alta. În fapt, într-unul dintre sistemele de datare după precipitările din sânge, savanţii observă că precipitările sunt asemănătoare la fiecare specie, că au ceva în comun în interiorul unui gen, şi că sunt cu totul diferite la genuri diferite: păsări şi maimuţe, de exemplu. De aici, s-au făcut anumite calcule pentru a decide câţi ani distanţă pe scara evoluţiei separă aceste creaturi diferite. Întâmplarea face ca aceste calcule să nu ia în considerare nimic altceva. Dacă este acceptată
405
această soluţie, alte sisteme de determinare trebuie modificate. Aşadar este, în continuare, o chestiune controversată şi nu dovedeşte nimic, deoarece poate fi acceptată atât ca o dovadă a evoluţionismului, dar şi ca o dovadă a creaţiei lui Dumnezeu.
Mai există un al treilea argument numit „embriologia comparativă”. Manuale precum este acesta de „Zoologie Generală” aveau pe vremuri imagini clasice cu peştişori, salamandre, ţestoase, pui de găină, purcei, oameni, şi toţi arătau în bună măsură la fel şi au evoluat treptat diferit. Mai mult, se poate vedea cum omul are aşa numitele „branhii” în embrion. Ca urmare, este o amintire a moştenirii sale.
Ernst Haeckel în teoria sa a recapitulării şi a legii biogenetice afirma: „Un organism individual în dezvoltarea sa (ontogeneza) tinde să recapituleze etapele prin care au trecut înaintaşii săi (filogeneza).” Astăzi această teorie nu mai este acceptată de evoluţionişti. Branhiile nu sunt niciun fel de branhii, ci reprezintă doar ceea ce se va dezvolta în gâtul fiinţei umane. Aşadar, această dovadă poate fi uşor înlăturată. Însă ei folosesc acest argument ca şi cum similitudinea înseamnă dovadă, deşi în fapt pur şi simplu nu există aşa ceva.
O altă dovadă care părea mai puternică în trecut decât este astăzi este aceea a organelor reziduale. Există anumite organe, precum apendicele din om, care nu par să îndeplinească nicio funcţie şi de aceea ele sunt văzute ca fiind rămăşiţe dintr-un stadiu anterior de evoluţie, când omul era o maimuţă sau când avea nevoie de acest organ. Dar s-a descoperit treptat că aceste organe reziduale au o anumită întrebuinţare. Apendicele, de pildă, are o funcţie glandulară. În concluzie, argumentul îşi pierde din greutate. Mai mult, doar pentru că nu ştim ce funcţie îndeplineşte un organ, de aici nu rezultă că el este o rămăşiţă dintr-o formă de viaţă inferioară.
Apoi există argumente din paleontologie, care se ocupă cu studiul fosilelor. Bineînţeles că primul lucru convingător
406
îl reprezintă straturile geologice, cum se întâmplă la Marele Canion unde se pot vedea tot felul de straturi; cu cât cobori mai jos, cu atât mai primitive par creaturile. Straturile sunt datate în funcţie de creaturile care se găsesc în ele.
Există o poveste întreagă despre cum în secolul al XIX-lea au descoperit aceste straturi şi au determinat care sunt mai vechi şi care mai noi. Acum cercetătorii cred că au la dispoziţie un sistem foarte elaborat prin care să spună care este vechimea straturilor. Totuşi, întregul sistem de datare este mai degrabă circular deoarece, din moment ce aceste straturi sunt cu susul în jos, ei trebuie să facă anumite reajustări, precum în sistemul ptolemeic era nevoie de anumite reajustări pentru a face epicicluri, deoarece planetele nu se mişcau uniform în jurul pământului. În acelaşi fel, trebuie să faci reajustări când descoperi că straturile sunt invers, cu susul în jos. Trebuie datate după fosilele găsite în ele. Însă cum poţi şti dacă fosilele din ele sunt aşezate în ordinea care trebuie? Ştii pentru că în alt loc fosilele erau aşezate cum trebuie şi de acolo ai deprins sistemul. Dar dacă eşti atent sistemul este circular şi trebuie să te bazezi pe credinţa că teoria corespunde cu realitatea.
Apoi, există anumite fisuri în acest argument. Pentru început, noile creaturi apar dintr-odată în fiecare strat, fără niciun fel de tipuri intermediare. Pe lângă acest detaliu, pe măsură ce continuă cercetările, se descoperă animale care nu ar trebui să fie în anumite straturi, astfel că acum în nivelul precambrian descoperă un calamar foarte evoluat şi tot felul de alte animale care nu ar trebui să se găsească acolo, deoarece se presupune că nu evoluaseră până 100 de milioane de ani mai târziu. Astfel, fie trebuie să modifici ideea de evoluţie a calamarului, fie trebuie să recunoşti că a fost o excepţie.
În general, însă, nu există nicio dovadă că aceste straturi s-au aşezat în decursul a milioane de ani. Creaţioniştii care discută despre Potopul lui Noe susţin că este la fel de probabil ca
407
potopul să fi cauzat exact acest gen de lucruri, deoarece animalele avansate s-ar fi îndreptat spre terenurile mai înalte încercând să scape de potop. Animalele marine mai puţin evoluate ar fi fost primele îngropate, iar puţinele rămăşiţe umane s-ar explica prin aceea că oamenii ar fi încercat să se suie pe nave şi să plece.
În aceeaşi ordine de idei, trebuie să existe anumite condiţii speciale pentru a permite conservarea unei fosile. Trebuie să fie îngropată dintr-odată într-un anume tip de nămol. Întreaga teorie a gradualităţii acestor fenomene este din ce în ce mai atacată. În fapt, astăzi există dovezi că petrolul şi cărbunele şi astfel de minereuri pot fi realizate într-o durată de timp foarte scăzută, de zile sau săptămâni. Chiar formarea fosilelor susţine în bună măsură ideea unei asemenea catastrofe.
Ultimul argument contra evoluţiei este acela că este greu de spus dacă a fost găsită măcar o singură vietate care ar putea fi numită o specie intermediară. În realitate, chiar şi Darwin era extrem de îngrijorat cu privire la acest lucru. „Potrivit teoriei mele, ar trebui să existe cel puţin un milion de specii intermediare, dacă nu mai multe, dar eu nu am descoperit niciuna. Cu toate acestea să aşteptăm până când vom avea toate informaţiile despre fosile.”
Oamenii de ştiinţă de astăzi susţin că tabloul fosilelor este complet şi se cunosc mai multe specii de fosile decât de specii în viaţă. Şi cu toate acestea nu au fost găsite mai mult de câteva care ar putea fi interpretate cumva ca fiind specii intermediare. Vor vorbi despre pterodactil acea reptilă cu aripi şi vor spune că este o reptilă care va deveni pasăre. Dar de ce nu am putea spune pur şi simplu că este o reptilă cu aripi?
Există anumite fosile, numite „fosile cheie”, care, atunci când sunt văzute într-un strat specific, înseamnă că acel strat nu poate fi mai vechi sau mai nou de o anumită dată, deoarece acel animal nu mai exista în acea perioadă. Au descoperit,
408
însă, recent, un asemenea animal despre care se presupunea că era dispărut de 500 de milioane de ani, dar care înoată acum în ocean. Şi deoarece era o fosilă cheie, s-a prăbuşit întreaga teorie. Stratul acela specific fusese datat în funcţie de acel peşte dispărut, ceea ce înseamnă că datarea era incorectă.
În aceeaşi ordine de idei, nu reiese de nicăieri de ce anumite specii evoluează, în timp ce altele rămân exact la fel. Există multe specii din trecut care sunt la fel ca şi speciile de astăzi. Evoluţioniştii au o teorie după care acestea sunt specii „retrograde”, care nu merg mai departe dintr-un anume motiv, în timp ce altele sunt mai progresiste deoarece au energia de a merge mai departe. Dar aceasta este credinţă, nu demonstraţie. Astfel, fosilele prezervate sunt la fel de distincte ca şi oricare altă specie ce trăieşte.
În toate manualele evoluţioniste mai apare un element interesant: calul şi elefantul. Există o mare doză de subiectivism implicată aici, la fel ca atunci când îl pictezi pe omul de Neanderthal aplecat ca să semene cu o maimuţă. Este vorba de imaginaţie, nu de o demonstraţie ştiinţifică, chiar dacă se bazează pe o idee filosofică. Există ceva dovezi care sunt, de fapt, fie împotriva evoluţionismului, fie arată că în realitate nu se poate trage nicio concluzie, indiferent de poziţia adoptată.
Există apoi unele lucruri foarte remarcabile pe care evoluţionismul nu le poate explica. Chiar recent, în ultimii doi sau trei ani, au descoperit un loc în Texas unde există urme de dinozaur şi chiar lângă ele erau urme de oameni. În unele locuri urmele de om şi cele de dinozaur se suprapun, ceea ce demonstrează că trăiau în acelaşi timp. Protestanţii au făcut un film despre acest subiect şi l-au prezentat ca pe o dovadă contra evoluţionismului. Dar unul dintre oamenii de ştiinţă un creaţionist care a vizionat filmul a afirmat: „Ei bine, este ceva foarte interesant, nu-i aşa?” Dar un om care credea în evoluţionism s-a uitat şi a spus: „Eu nu cred.”
409
El are credinţa că aşa ceva nu s-a întâmplat, că acel dinozaur a dispărut înainte de apariţia omului; ca urmare era imposibil de găsit în acelaşi loc urme de dinozaur şi de oameni. Sau, mai există varianta de a face un epiciclu în sistem pentru a oferi o posibilă explicaţie.
În fine, ultima aşa-zisă „dovadă a evoluţiei” este mutaţia. În fapt, omul de ştiinţă serios îţi va spune că toate celelalte nu reprezintă în realitate dovezi, ci singurul argument redutabil este mutaţia.
Randall, cel care a scris „O istorie a gândirii moderne” şi care era la rândul său un evoluţionist, afirmă: „În prezent, biologii admit că, strict vorbind, nu ştim nimic despre cauzele originii speciilor noi. Trebuie să ne bazăm pe credinţa ştiinţifică că ele survin datorită schimbărilor chimice din protoplasma embrionară”. Randall este suficient de sofisticat încât să recunoască că este vorba de o credinţă.
Sunt alţii precum Dobzhansky care spun că „am dovedit evoluţia deoarece am făcut noi specii în laborator.” Şi astfel, după 30 de ani de experimente cu musculiţe care se înmulţesc foarte rapid, poţi obţine echivalentul a sute de mii de ani de viaţă umană. El a experimentat prin radierea musculiţelor şi în cele din urmă a venit cu două exemplare care au trecut prin schimbări nu aveau aripi şi nu mai erau capabile să se reproducă. Iar aceasta era definiţia sa pentru specie: nu se încrucişează între ele, motiv pentru el să se mândrească că „am evoluat o nouă specie”.
Legat de acest subiect trebuie făcute anumite precizări. În primul rând, experimentul a avut loc în condiţii extrem de artificiale, prin radiaţie. Luând acest caz în considerare, ar fi nevoie de o nouă teorie a undelor radioactive provenite din spaţiu pentru a justifica evoluţionismul. În al doilea rând, noua specie este tot o musculiţă. Nu mai are aripi şi are culoarea violet
410
în loc de galben, dar cu toate acestea rămâne în fond o musculiţă la fel ca oricare alta. Este doar o altă varietate, aşa că nu s-a dovedit nimic. Mai mult, aceste mutaţii sunt 99% dăunătoare. Toate experimentele efectuate de-a lungul a multe decenii s-au dovedit lipsite de succes în a demonstra vreo schimbare reală de la un tip de fiinţă la altul, chiar şi în cazul celor mai primitive specii care se reproduc pe ele însele în 10 zile. Dacă se poate trage vreo concluzie de aici, ea este pentru stabilitatea speciilor.
Dar în cele din urmă trebuie să spunem că nu există nicio dovadă ştiinţifică pentru evoluţionism. De asemenea, nu există nicio dovadă categorică împotriva evoluţionismului, chiar dacă poate nu pare prea logic sau, având în vedere dovezile plauzibile, nu avem niciun fel de argument că dacă ai avea un miliard sau un triliard de ani nu ai putea produce dintr-o amibă un om sau o maimuţă. Un om este mai complicat deoarece are un suflet. Cine ştie? Dacă ai o minte complet obiectivă şi nu iei pentru o clipă în considerare ce spun Sfinţii Părinţi, te-ai putea gândi probabil că este adevărat, mai ales dacă există Dumnezeu. Dacă crezi că s-a produs din „întâmplare”, nu ai niciun argument. Totuşi, această ultimă posibilitate dacă cineva crede în întâmplare necesită mult mai multă credinţă decât credinţa în Dumnezeu. În orice caz, dovezile pe care tocmai le-am trecut în revistă au sens în funcţie de filosofia adoptată. Filosofia creaţionistă necesită mult mai puţine ajustări ale dovezilor. Din acest punct de vedere, este mult mai conformă cu presupoziţiile legate de simplitate şi uniformitate ale ştiinţei moderne.
Mai există o metodă folosită ca o „dovadă pentru evoluţionism” şi anume sistemele de datare cu radio-carbon, potasiu-argon, datarea cu seriile uraniului ş.a.m.d. Toate aceste metode au fost descoperite în secolul nostru, iar unele dintre ele chiar foarte recent. Pentru mulţi, ele dovedesc că lumea este foarte, foarte veche. Într-unul dintre manuale se spune
411
că au produs o adevărată revoluţie în datare, deoarece înainte oamenii aveau doar idei relative legate de vârsta pământului, în timp ce astăzi au informaţii absolut corecte.
Poţi folosi metoda potasiu-argon şi descoperi că o anumită rocă are o vechime de 2-3 miliarde de ani. Există o marjă de eroare de aproximativ 10%. Una dintre problemele acestei metode este că oamenii de ştiinţă care foloseau această metodă cunoşteau deja vârsta înaintată a pământului înainte ca aceste sisteme să fie dezvoltate. Cu alte cuvinte, sistemele de datare s-au bazat pe presupoziţii care au condus la ideea că lumea are o vechime de milioane, dacă nu miliarde de ani. Aşadar nu sunt chiar atât de revoluţionare în privinţa datării. Pur şi simplu se armonizează cu viziunea deja acceptată. Dacă din aceste noi sisteme de datare ar fi rezultat că lumea are o vechime de doar 5000 de ani, în loc de 3 miliarde, oamenii de ştiinţă nu le-ar fi acceptat atât de uşor.
În al doilea rând, există anumite principii de bază, presupoziţii, care funcţionează în cadrul acestor sisteme de datare. Sistemul cu carbon-14, care trasează descompunerea radioactivă a carbonului-14 în carbon-12, necesită: 1) să existe o uniformitate absolută ca rata de descompunere să fie întotdeauna aceeaşi pentru tot timpul cât procesul a funcţionat, 2) să nu fi existat nicio contaminare din surse externe ceea ce oamenii de ştiinţă admit că se poate întâmpla şi 3) obiectul datat să fi fost izolat, îngropat undeva şi să nu fi atins nimic din exterior, să nu fi intrat în contact cu niciun fel de materie organică şi în fine, 4) să nu fi existat de la bun început un carbon-12, ci să fi fost carbon-14. Toate aceste condiţii sunt asumpţii, ele nu sunt dovedite.
Mulţi oameni, chiar şi din rândul non-evoluţioniştilor, vor recunoaşte că metoda de datare cu carbon-14 este cea mai de încredere dintre toate sistemele de datare. Până şi
412
creaţioniştii ştiinţifici admit că are acurateţe până în urmă cu 2000 de ani. A fost testată pe anumite obiecte a căror vechime a fost determinată şi s-a dovedit a nu da estimări prea îndepărtate. Dar dincolo de pragul de 2000 sau 3000 de ani metoda devine foarte îndoielnică. Chiar şi susţinătorii acestei metode recunosc că, dat fiind că perioada de înjumătăţire a carbonului-14 este de 5600 de ani, nu poate fi o metodă precisă dincolo de 20.000 sau 30.000 de ani, în cel mai bun caz. Alte sisteme, potasium-argon, uraniu ş.a.m.d., au perioada de înjumătăţire de un 1,3 miliarde de ani, respectiv 3,5 miliarde de ani. Din acest motiv, când se discută despre dovedirea vârstei vechilor roci folosesc acest sistem.
Sistemul cu carbon-14 este folosit doar pentru materie organică, pe fosilele înseşi, iar sistemul potasiu-argon şi uraniu pe roci. Dar condiţiile amintite mai sus rămân neschimbate: trebuie să existe uniformitate de-a lungul a miliarde de ani şi niciun fel de contaminare din exterior.
Trebuie să presupunem că la început a existat doar potasiu, înainte de a se descompune în argon. Dar toate aceste lucruri trebuie acceptate pe bază de credinţă. Iar dacă încerci să datezi ceva recent, să spunem de acum un milion de ani, şi foloseşti acest sistem cu o perioadă de înjumătăţire de un miliard de ani, este ca şi cum ai încerca să măsori ceva milimetric folosind un metru. Nu este foarte precis, presupunând chiar că ar fi valid. Există numeroase cazuri când s-a aplicat această metodă de datare la roci nou-apărute, dar care conform sistemului de datare aveau o vechime de două miliarde ani. Drept urmare, toată metoda este foarte nesigură şi presupune de la bun început că aceste miliarde de ani au existat.
Există alte tipuri de teste care au fost folosite cu alte ocazii, cum ar fi de pildă, rata la care sodiul se acumulează în
413
ocean, rata la care diverse chimicale se acumulează în oceane. Se măsoară cantitatea de elemente care sunt acum în oceane, să măsoară cât intră în oceane în fiecare an şi de aici se deduce cât de vechi trebuie să fie oceanul. Şi probabil oceanul este la fel de vechi ca lumea.
S-a realizat acest experiment cu sodiul şi s-a descoperit că lumea are o vechime de un miliard de ani. Dar în acelaşi timp s-a descoperit că obţii răspunsuri variate în funcţie de elementul pe care îl foloseşti, mergând de la unele care dau o viaţă de 150 de ani, altele 5000 de ani, unele 500 de ani, altele 10 miliarde de ani. Nu există niciun fel de uniformitate.
Există şi alte teste. De pildă, cineva s-a uitat la rata la care nichelul se acumulează pe pământ în meteoriţi. Luând cu aproximaţie cantitatea de nichel care se acumulează în fiecare din meteoriţii care ajung pe pământ şi proiectând-o în trecut, pe o bază uniformă, cineva a calculat că, dacă pământul are o vechime de 5 miliarde de ani, cum este indicat de cele mai recente estimări, ar trebui să fie un strat de nichel cu o grosime de 146 de mile în jurul pământului.
Mai există un test, şi anume pe cantitatea de heliu care intră în atmosferă din coroana solară, dar care dă, de asemenea, unele rezultate complet aiuritoare. Drept urmare, aceste teste sunt foarte nesigure, iar unele dintre ele fac foarte foarte îndoielnică afirmaţia că pământul ar putea avea o vechime de 50 de miliarde de ani.
Totul depinde de ceea ce crezi, fiind o chestiune de credinţă. Unii oameni de ştiinţă cred că pământul este foarte vechi, deoarece evoluţionismul nu poate fi conceput fără o durată de viaţă îndelungată a pământului. Dacă crezi în evoluţie, trebuie să crezi că pământul este foarte vechi, deoarece evoluţia nu are niciun fel de sens pe o scară a timpului scurtă. Dar în ceea ce priveşte dovezile ştiinţifice, nu există absolut niciuna
414
care să indice că pământul are o vechime de 5 miliarde de ani sau de 7000 de ani. Ambele variante sunt plauzibile, în funcţie de presupoziţiile celui care le susţine.
Aşadar, evoluţionismul nu reprezintă, de fapt, o problemă ştiinţifică, ci una filosofică. Şi trebuie să ne dăm seama că teoria evoluţionistă este acceptabilă pentru anumiţi oameni de ştiinţă, pentru anumiţi filosofi, pentru anumiţi scriitori, deoarece au acceptat anumite presupoziţii şi astfel au fost pregătiţi pentru această teorie.
Să vedem din nou ce spune acelaşi Randall, care credea în evoluţionism, şi care observă ce rol joacă credinţa în toată această mişcare. Am citat deja că „în prezent, biologii admit că, strict vorbind, nu ştim nimic despre cauzele originilor speciilor noi. Trebuie să ne bazăm pe credinţa ştiinţifică că ele survin datorită schimbărilor chimice din protoplasma embrionară.”
Omul de ştiinţă este nevoit să creadă acest lucru deoarece orice altceva este de neconceput, acest „orice altceva” însemnând că Dumnezeu a creat lumea în urmă cu 7000 sau 8000 de ani în urmă.
Randall descrie consecinţele pe care le-a avut evoluţionismul în lume:
„În pofida greutăţilor, credinţele oamenilor de astăzi au devenit îmbibate în profunzime de conceptul de evoluţie. Marile concepte şi noţiuni care defineau şi însemnau atât de mult pentru secolul al XVIII-lea, Natură, Raţiune, Utilitate, au cedat în mare parte locul unui nou set de concepte care exprimă mai bine ideile intelectuale ultime ale Lumii în Creştere. Mulţi factori sociali au pus umărul la popularizarea ideii de dezvoltare şi a corolariilor sale.”
„Evoluţia a introdus o cu totul altă scară de valori. În timp ce, pentru secolul al XVIII-lea, idealul era raţionalul, naturalul, chiar primitivul şi necoruptul, pentru noi idealul
415
este identificat mai degrabă cu ultimul stadiu al procesului de dezvoltare, iar pentru noi termenii de laudă sunt: modern, la zi, avansat, progresist. La fel ca în Iluminism, tindem să identificăm ceea ce aprobăm cu Natura, dar pentru noi nu este vorba de ordinea raţională a naturii, ci de apogeul unui proces evolutiv, pe care îl luăm drept autoritate în existenţa noastră. Secolul al XVIII-lea nu se putea gândi la o ofensă mai mare pentru cineva decât a-l numi un entuziast nenatural, noi preferăm să-l etichetăm o fosilă preistorică şi depăşită. Epoca aceea credea într-o teorie dacă primea eticheta de raţională, utilă şi naturală. Noi o acceptăm dacă ea este ultima descoperire. Suntem mai degrabă modernişti şi progresişti decât gânditori raţionali sănătoşi. Rămâne probabil o întrebare deschisă dacă, odată cu noua noastră scală de valori, nu am pierdut la fel de mult pe cât am câştigat.”
„Ideea de evoluţie aşa cum a ajuns ea într-un final să fie înţeleasă a întărit atitudinea umanistă şi naturalistă.”
Perspectiva ortodoxă
Acum va trebui să descriem ceea ce spune Ortodoxia despre problemele discutate de evoluţionism, în chestiunile care privesc filosofia şi teologia.
Potrivit teoriei evoluţiei, omul provine din sălbăticie şi acesta este motivul pentru care în cărţile de zoologie este înfăţişat omul de Cro-Magnon şi omul de Neanderthal ca o fiinţă foarte sălbatică, gata să lovească pe cineva în cap pentru a-i lua hrana. Bineînţeles că avem de-a face cu imaginaţia cuiva, deoarece nu se bazează pe forma fosilelor sau altceva empiric.
Dacă crezi că omul vine din sălbăticie, atunci vei interpreta tot trecutul istoric în aceşti termeni. Însă, potrivit viziunii ortodoxe, omul a căzut din rai. În filosofia evoluţionistă
416
nu există loc pentru starea suprafirească a lui Adam. Cei care doresc să împace creştinismul şi evoluţionismul sunt obligaţi să alipească un soi de rai artificial lângă o creatură asemănătoare maimuţei. Dar este limpede că, de fapt, sunt două tipuri de sistem care nu pot fi împăcate.
Ceea ce se petrece în cele din urmă când oamenii încearcă să amestece aceste două lucruri, aşa cum au încercat mulţi catolici în ultimele decenii, este că lucrurile se tulbură atât de tare, încât, în final, ajung la concluzia că evoluţionismul este corect, iar creştinismul reprezintă un mit. Pentru aceştia, căderea omului este doar un soi de imaturitate cosmică: atunci când oamenii-maimuţe aflaţi într-o stare de naivitate au evoluat în fiinţe umane au dobândit un complex de vinovăţie aceasta fiind căderea. Mai mult, omenirea nu se trage, conform acestor evoluţionişti, dintr-o singură pereche, ci din mai multe. Teoria poartă numele de poligenism şi, odată ce este acceptată, creştinismul trebuie să părăsească scena. Vom analiza însă raţional această teorie pe baza presupoziţiilor filosofiei naturalist-raţionaliste. Oricum ar sta lucrurile, este vorba de nişte adevăruri foarte relative. Pe de altă parte, în scrierile Sfinţilor Părinţi avem adevăruri revelate şi date nouă de oameni inspiraţi de Dumnezeu.
Aşadar, vom explora în continuare viziunea Sfinţilor Părinţi. Există foarte multe materiale despre evoluţionism, deşi la prima vedere ai putea crede că lucrurile nu stau astfel. Însă, cine priveşte evoluţia din punct de vedere filosofic şi teologic, iar apoi cercetează ce spun Sfinţii Părinţi despre aceste probleme, va descoperi foarte multe informaţii. Nu putem intra în toate detaliile discuţiei, dar vom sublinia câteva puncte pentru a vedea dacă putem caracteriza în vreun fel evoluţionismul din perspectiva Părinţilor.
Mai întâi de toate, să notăm că ideea de creaţie este ceva foarte diferit de ceea ce întâlnim astăzi. Este un principiu cu
417
totul deosebit de interpretările evoluţioniştilor creştini. Aşa, de pildă, un creştin evoluţionist, un presupus teolog grec conservator, scolastic, Panagiotis Trempelas, afirmă: „Pare mult mai glorios, mai asemănător divinităţii şi mai în armonie cu metodele lui Dumnezeu, pe care le vedem zilnic exprimate în natură, să fi creat diferitele specii prin metodele evolutive, El rămânând cauza creativă primă şi supremă a cauzelor secundare şi mediate cărora le datorăm dezvoltarea varietăţii speciilor.”
E absolut necesar să observăm, în acest context, că teologii (contemporani) se află de multe ori în urma vremurilor. Pentru a justifica dogma ştiinţifică, ei vin adesea cu explicaţii pe care oamenii de ştiinţă le-au abandonat demult, deoarece aceştia din urmă se pun la curent cu literatura (de specialitate). Adesea, teologii se tem că vor fi de modă veche sau că vor spune ceva ce nu cadrează cu opinia ştiinţifică. Aşadar, un teolog poate exprima frecvent o idee evoluţionistă, din cauză că nu gândeşte în ansamblu, din cauză că nu are o filosofie solidă şi nu este conştient de dovezile şi problemele ştiinţifice.
Revenind la Trempelas, ideea pe care el o susţine a creaţiei care se află în acord cu metodele pe care Dumnezeu le foloseşte în permanenţă nu are nimic patristic în ea, deoarece creaţia a avut loc în momentul în care lumea a luat fiinţă. Toţi Sfinţii Părinţi care au scris despre acest subiect au afirmat că primele şase zile ale creaţiei nu se compară cu nimic din ce a avut loc ulterior în istoria lumii.
Până şi Augustin care spune că tot acest episod reprezintă o taină afirmă că nu putem în realitate să discutăm despre aşa ceva, deoarece este atât de diferit de experienţa noastră comună: ne depăşeşte. În acelaşi fel, pur şi simplu nu putem proiecta legile naturii din prezent în trecutul primordial şi să rezulte creaţia. Creaţia este ceva deosebit, este începutul a toate şi nu felul în care lumea se găseşte în prezent.
418
Unii teologi mai degrabă naivi încearcă să spună că cele şase zile ale creaţiei ar putea fi, de fapt, perioade infinit de lungi. Acestor perioade le corespund diferite straturi, cum ar fi cele geologice, ceea ce este desigur un nonsens, deoarece feliile geologice nu arată ca şase straturi lesne de identificat, sau cinci sau patru sau orice altceva de tipul acesta. Există o mulţime de straturi, iar ele pur şi simplu nu corespund cu cele şase zile ale creaţiei. Aşadar este o asimilare foarte precară.
Sfinţii Părinţi, deşi pot părea că rostesc un lucru fundamentalist, afirmă pe o singură voce că acele zile (din Geneză) aveau 24 de ore. Sfântul Efrem Sirul chiar le împarte în două zile, două perioade, fiecare cu câte 12 ore fiecare. Sfântul Vasile cel Mare afirmă că prima zi din Geneză nu este „prima zi”, ci este numită „zi una”, deoarece este acea zi prin care Dumnezeu a măsurat tot restul creaţiei. Cu alte cuvinte, prima zi care a avut 24 de ore este exact aceeaşi zi repetată în restul creaţiei.
Dacă vă gândiţi un pic, nu este deloc dificil a înţelege această idee, deoarece creaţia lui Dumnezeu este ceva complet în afara cunoaşterii noastre prezente, iar asimilarea zilelor ca epoci nu are niciun sens. Nu le poţi pune împreună. Astfel stând lucrurile, de ce ar fi nevoie să spui că o zi avea o durată de 1000 de ani sau un milion de ani? Nu există niciun motiv pentru asta.
Sfinţii Părinţi spun din nou pe o singură voce că actele creatoare ale lui Dumnezeu sunt instantanee. Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ambrozie cel Mare, Sfântul Efrem Sirul şi mulţi alţii afirmă că, atunci când Dumnezeu creează, El spune cuvântul, iar acesta este mai iute decât gândul.
Există o mulţime de citate în acest sens, dar nu le putem parcurge acum. Niciunul dintre Părinţi nu afirmă că, în ceea ce priveşte creaţia, lucrurile s-au desfăşurat cu încetinitorul. Există şase zile ale creaţiei, iar Părinţii explică acest lucru nu
419
ca pe o durată lungă, nu ca şi cum omul a evoluat din ceva inferior această idee este complet străină tuturor Sfinţilor Părinţi ci făpturile inferioare au apărut primele, pentru a pregăti tărâmul pentru creaturile superioare, cum este omul, care trebuia să aibă împărăţia sa înainte de a apărea pe lume. Chiar şi Sfântul Grigorie Teologul foloseşte această frază şi anume că omul a fost creat de Dumnezeu în a şasea zi şi a intrat pe pământul nou creat.
Sfinţii Părinţi au o învăţătură completă referitoare la starea lumii şi a lui Adam înainte de Cădere. Adam era nemuritor sau, mai degrabă, după cum se exprimă Augustin, el nu a fost creat nemuritor, ci a fost zidit cu putinţa de a fi ori muritor, ori nemuritor cu trupul, iar prin căderea sa a ales a fi muritor cu trupul.
Creaţia se afla în cu totul altă stare înainte de căderea lui Adam. Legat de acest subiect, Sfinţii Părinţi nu ne spun foarte multe, pentru că este ceva mai presus de noi. Dar anumiţi Părinţi mai contemplativi, precum Sfântul Grigorie Sinaitul, descriu cum era starea raiului. El spune că este o stare care există şi acum, dar care nouă ne-a devenit invizibilă; este aceeaşi stare care era şi atunci. Este un loc situat între stricăciune şi nestricăciune, astfel încât, în momentul în care un copac cade în rai, el nu putrezeşte imediat, cum ştim noi că se întâmplă în mod firesc, ci se transformă în cea mai parfumată mireasmă. Bineînţeles că există o sugestie că este ceva mai presus de noi, că operează alte tipuri de legi.
Cunoaştem, de asemenea, poveştile unor oameni care au fost în rai, precum Sfântul Eufrosin, care a mers acolo şi a adus trei mere. Vă aduceţi aminte povestea lui? Este vorba de Sfântul Eufrosin bucătarul, patronul bucătarilor, a cărui icoană se găseşte în bucătăria noastră. Merele pe care el le-a adus au fost ţinute pentru puţină vreme. Le-au împărţit şi le-au mâncat şi erau foarte dulci. Le-au mâncat precum pâinea sfinţită, ceea ce înseamnă
420
că erau materie, dar în acelaşi timp erau ceva diferit de materie. Astăzi oamenii speculează despre această problemă cu privire la materie, anti-materie încât nu mai ştiu exact ce şi cum. Aşadar, de ce am fi surprinşi că există şi altceva în afară de materie?
Ştim, de asemenea, că vom avea un altfel de trup, un trup spiritual. Trupul nostru înviat va fi format dintr-un alt tip de materie decât cel pe care îl ştim acum. Sfântul Grigorie Sinaitul afirmă că va fi ca trupul nostru actual, dar fără umiditate şi greutate. Cum va fi exact nu vom şti. Poate doar dacă a văzut cineva un înger îşi va putea da seama. Trupurile noastre de acum sunt încărcate tocmai de această greutate.
Aşadar, nu trebuie să facem niciun fel de speculaţie cu privire la ce fel de materie va fi aceasta, pentru că ni se va revela acest lucru când va fi momentul să ştim, adică în viaţa viitoare. Dar este de ajuns să ştim că în rai, adică în starea întregii creaţii înainte de căderea lui Adam, era foarte diferit de ceea ce ştim noi acum.
Putem specula, dacă dorim, cu privire la faptul dacă a murit vreo creatură înaintea lui Adam. Adam a adus moartea în lume, aşa că este foarte probabil ca nicio creatură să nu fi murit înainte de căderea şi moartea lui Adam. Dar Sfinţii Părinţi nu discută despre aceste detalii sau, dacă discută, discută puţin. Aşadar, nu se cade ca noi să speculăm. Tot ceea ce ştim este că lumea era foarte diferită.
Iar legea naturală pe care noi o cunoaştem acum este legea naturală pe care Dumnezeu ne-a dat-o în momentul în care Adam a căzut, adică în clipa în care El a spus „Blestemat este pământul întru lucrurile tale” (Fac. 3.17) şi „în dureri vei naşte copii” (Fac. 3:16). Înainte de cădere Eva era fecioară. Iar Dumnezeu a făcut bărbat şi femeie ştiind că omul va cădea şi va avea nevoia de a se înmulţi.
Dar există o mare taină în privinţa stării creaţiei înainte de căderea lui Adam, iar noi nu trebuie să cercetăm prea mult,
421
pentru că nu trebuie să ne intereseze „cum” s-a făcut zidirea. Ştim că a durat şase zile sfinţii Părinţi spun zile de 24 de ore creaţia. Nu este nimic surprinzător. Actele zidirii au fost instantanee dumnezeu doreşte şi se înfăptuieşte. Pentru noi, cei care credem în atotputernicia lui Dumnezeu, acest lucru nu prezintă nicio dificultate de înţelegere.
Însă problema felului în care arăta creaţia, câte specii de creaturi erau, dacă erau toate tipurile de pisici pe care le vedem astăzi sau dacă erau doar cinci tipuri sau dacă erau doar familii sau doar genuri despre toate aceste lucruri nu ştim nimic şi nici nu este de folos să ştim.
A suprapune teoria evoluţiei peste ideea de Dumnezeu, aşa cum fac unii creştini evoluţionişti, nu ajută la nimic. Sau mai degrabă oferă soluţia la problema de a şti de unde au provenit lucrurile de la bun început. În locul unui mare castron cu jeleu cosmic îl ai pe Dumnezeu. Ei bine, este mai clar şi pare o idee precisă. Dacă ai jeleul cosmic în spaţiu, undeva, este o idee mistică şi foarte greu de înţeles. Dacă eşti un materialist, pentru tine are sens, dar asta doar pe baza prejudecăţilor tale. Dar, exceptând această situaţie a începuturilor, Dumnezeu nu sprijină în niciun fel teoria evoluţionismului. Problemele teoriei rămân în continuare acolo, indiferent dacă în spate se găseşte sau nu Dumnezeu. Aşadar, ideea evoluţiei nu este sprijinită prea tare de adaosul unui Dumnezeu.
O altă diferenţă importantă între filosofia modernă a evoluţionismului şi învăţătura ortodoxă priveşte nu doar trecutul omului, ci şi viitorul omenirii. Dacă creaţia este un singur mare filament care evoluează şi se transformă în specii noi, atunci avem un tip de filosofie a viitorului ce priveşte evoluţia „supraomului”, pe care o vom discuta în curând. Dacă creaţia este un mare lanţ al fiinţei, atunci putem să ne aşteptăm la ceva diferit. Nu trebuie să ne aşteptăm la vreun
422
tip de transformări, vreun tip de modificare de la cele joase la cele înalte.
În ceea ce priveşte preschimbarea speciilor sau „felurilor”, potrivit cuvântului folosit în Facere, deoarece „specia” este un concept foarte arbitrar şi care nu trebuie luat ca reprezentând în vreun fel o limitare sfinţii Părinţi au o învăţătură foarte bine conturată. Vom cita pe scurt câteva fragmente din Sfinţii Părinţi cu privire la acest aspect:
Sfântul Grigorie de Nyssa o citează pe sora sa, Macrina, aflată pe patul de moarte, ea împotrivindu-se ideii de transmigrare a sufletelor şi de preexistenţă a sufletelor, doctrină propagată de Origen. Ea afirmă sau mai degrabă Sfântul Grigorie afirmă prin intermediul ei:
„Mi se pare că cei ce cred că sufletul rătăceşte în fiinţe cu natură diferită, confundă proprietăţile naturii, amestecând şi încurcând lucrurile între ele: iraţionalul cu raţionalul, sensibilul cu insensibilul, care, dacă vin în contact unul cu altul, nu sunt despărţite între ele de nici o ordine firească. Or, să zicem că acelaşi suflet este acum cuvântător şi gânditor, purtând haina trupească corespunzătoare, iar apoi acelaşi suflet alunecă, vârându-se în găuri ca şerpii sau se adună în stoluri ca păsările, sau se face vită de povară, sau carnivor acvatic, sau decade până la nesimţire şi face rădăcini, devenind copac şi odrăslind ramuri care cresc, apărând pe ele fie o floare, fie un fruct bun de mâncat, fie unul otrăvitor. Dar aceasta nu este altceva decât a crede că toate sunt la fel şi că în toate câte sunt există o singură fire, topită într-o generalizare confuză şi nedistinctă, de vreme ce nici o proprietate nu desparte corpurile unul de altul.”
Părinţii credeau în mod categoric într-o întreagă ierarhie ordonată a fiinţelor, şi nu aşa cum îşi închipuia Erasmus Darwin că există un singur filament care trece prin toate fiinţele. În viziunea ortodoxă firile sunt distincte.
423
Dacă aruncăm o privire asupra Sfântului Ioan Damaschin, observăm că înainte de lucrarea sa „Despre credinţa ortodoxă” el a mai scris două cărţi care împreună formează un tot. Una dintre ele se numeşte „Despre erezii” şi în ea analizează ceea ce cred ereticii şi de ce noi nu credem aşa ceva. Prima parte a acestei importante opere reprezintă unul dintre manualele clasice de teologie ortodoxă. Se numeşte „Capete filosofice”. Cartea începe cu secţiunile filosofice, în care discută teme precum „Ce este cunoaşterea?”, „Ce este filosofia?”, „Ce este fiinţa?”, „Ce este substanţa?”, „Ce este accidentul?”, „Ce este specia?”, „Ce este genul?”, „Ce sunt diferenţele?”, „Ce sunt proprietăţile, predicatele?”. Cartea se bazează în întregime pe ideea că realitatea este împărţită foarte distinct între fiinţe diferite, fiecare având propria sa esenţă, propria sa natură, fără a fi amestecate una cu alta. Există o întreagă ierarhie a fiinţei, iar în opinia lui este nevoie a citi această carte înainte de a trece la cealaltă operă de teologie ortodoxă, „Dogmatica”.
Student: De cine este scrisă?
Pr. S: Sfântul Ioan Damaschin în secolul al VIII-lea.
Că tot veni vorba, ar trebui să ştiţi că există un număr de cărţi ale Părinţilor ortodocşi despre acest subiect. Există „Hexaimeronul”, adică un comentariu la primele şase zile ale Facerii. Există un volum al Sfântului Vasile cel Mare, un altul al Sfântului Ambrozie cel Mare, şi altele mai puţin importante. Există comentariile la Cartea Facerii ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Efrem Sirul, care a scris, de asemenea, tratate despre Adam şi Eva. Mai sunt multe scrieri asupra acestui subiect răspândite la alţi Sfinţi Părinţi. Sfântul Ioan de Kronstadt a scris de asemenea un Hexaimeron, adică tâlcuiri despre primele Şase Zile ale Facerii.
424
Aceste cărţi sunt foarte însufleţitoare, deoarece nu reprezintă doar o cunoaştere abstractă, ci sunt pline de înţelepciune practică. Sfinţii Părinţi se folosesc de dragostea faţă de fire şi splendorile zidirii lui Dumnezeu spre pilda noastră, a fiinţelor omeneşti. Există o mulţime de mici exemple drăgălaşe despre cum trebuie să fim ca porumbelul în iubirea sa faţă de perechea lui, cum trebuie să fim ca animalele înţelepte şi nu ca cele proaste etc. Chiar în mănăstirea noastră putem lua pildă de la veveriţele noastre, care sunt foarte lacome. Nu trebuie să fim ca ele, ci trebuie să fim blânzi precum căprioara. Avem pretutindeni în jurul nostru exemple de acest fel.
În Hexaimeronul său, Sfântul Vasile citează vorbele lui Dumnezeu din Cartea Facerii: „Să răsară pământul”. „Această mică poruncă”, zice Sfântul Vasile, „s-a prefăcut îndată într-o puternică lege a naturii şi într-o raţiune măiastră. Porunca aceasta a săvârşit miile şi miile de însuşiri ale plantelor şi ale arborilor mai iute decât un gând de-al nostru.” În altă parte, Sfântul Vasile zice despre porunca dumnezeiască „Să răsară pământul iarbă verde” (Fac. 1, 11): „La acest cuvânt, toate pădurile s-au îndesit, toţi arborii s-au ridicat iute în sus, (…) toate crângurile s-au acoperit îndată de tufani, deşi […]; toţi într-o clipită de vreme au apărut.”
Iată şi un citat tocmai asupra acestei probleme a succesiunii creaturilor una după alta din omilia a noua a Hexaimeronului. Sfântul Vasile citează Facerea: „Să scoată pământul suflet viu după fel, de cele cu patru picioare şi de cele ce se târăsc şi fiare pre pământ după fel (Fac. 1, 24)”.
Sfântul Vasile cel Mare afirmă:
„Gândeşte-te la cuvintele lui Dumnezeu care străbat zidirea! Au început de atunci, de la facerea lumii, şi lucrează şi acum şi merg mai departe până la sfârşitul lumii. După cum sfera, dacă se împinge şi este pe un loc înclinat, merge la vale
425
datorită alcătuirii sale şi a însuşirii locului, şi nu se opreşte înainte de a ajunge pe loc şes, tot aşa şi existenţele, mişcate de o singură poruncă, străbat în chip egal zidirea, supusă naşterii şi pieirii, şi păstrează, până la sfârşit, continuarea felurilor, prin asemănarea celor ce alcătuiesc felul. Din cal se naşte cal, din leu alt leu, din vultur tot vultur, şi fiecare vieţuitoare îşi păstrează felul prin continue naşteri, până la sfârşitul lumii. Timpul nu strică, nici nu pierde însuşirile vieţuitoarelor, ci, de parcă acum ar fi fost făcute, merg veşnic proaspete împreună cu timpul.”
Aceasta nu este doar o afirmaţie ştiinţifică, ci filosofică. Astfel a creat Dumnezeu fiinţele şi fiecare dintre ele are o anumită sămânţă, o anumită natură pe care o transmite progeniturilor sale. Când apare o excepţie, este ceva monstruos. Rămâne o excepţie şi nu invalidează principiul naturii lucrurilor, fiecare fiind distinct de celălalt. Dacă nu înţelegem întreaga varietate a creaţiei lui Dumnezeu, atunci este vina noastră, nu a lui Dumnezeu.
Sfântul Ambrozie are un număr de citate care merg în aceeaşi direcţie, Hexaimeronul său fiind foarte apropiat ca duh de cel al Sfântului Vasile.
În continuare vom da un citat din Sfântul Grigorie de Nyssa, care arată ceva foarte interesant, şi anume că a existat în antichitate o teorie asemănătoare evoluţiei, deşi bineînţeles că există deosebiri de teoria actuală. Sfântul combătea ideea preexistenţei sufletelor. Sfântul Ioan Damaschin, a cărui scriere, „Dogmatica”, rezumă scrierile teologice ale Părinţilor de dinainte, are un fragment în care spune: „Să nu gândim ca Origen şi ceilalţi blasfemiatori care cred că Dumnezeu a creat sufletul şi trupul omului la momente diferite. El le-a creat în acelaşi timp.”
Dar dacă citim descrierea din Facere, acolo se spune pe bună dreptate: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din
426
pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” Dar creştinii evoluţionişti spun: „Aha, perfect! Asta înseamnă că a existat ceva la început care ulterior a devenit om.”
Să vedem, însă, cum comentează Sfântul Grigorie de Nyssa acest lucru:
„Unii dintre înaintaşii noştri, care au scris tratatul „Despre Principii”, sunt de părere că sufletele au existat ca un popor într-o anumită ţară”. Aceasta este ideea lui Origen, conform căruia sufletul „a căzut” în lumea noastră. „Dar că şi acolo le-au fost puse în faţă modelele pentru rău şi bine! Atâta vreme cât sufletul stăruie în bine, el rămâne străin de legături trupeşti, dar, când pierde legătura cu binele, din clipa aceea, el alunecă spre viaţa de aici, de pe pământ şi aşa ajunge să se mărginească la trup. Alţii, dimpotrivă, se ţin strâns de istorisirea lui Moise în legătură cu facerea omului şi susţin că, judecând după trup, sufletul e mai tânăr decât trupul, întrucât Domnul a luat întâi ţărână din pământ şi din ea a plăsmuit pe om, şi abia după aceea a suflat în el suflare de viaţă. Prin aceasta, scriitorii pomeniţi voiau să dovedească cum că trupul e mai de cinste decât sufletul, întrucât acesta a fost vârât într-un trup creat înainte. Ei mai spun că sufletul a fost creat de dragul trupului pentru ca, aşa plăsmuit cum era, trupul să nu rămână fără suflare şi mişcare. Dar tot cel plăsmuit de dragul altuia e oricum de mai puţină cinste decât cel de dragul căruia a fost creat, după cum mărturiseşte şi Evanghelia atunci când declară că viaţa e mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea, căci tocmai acestea din urmă au fost lăsate să fie de folos celor dintâi.”
Avem, bineînţeles, o perspectivă foarte asemănătoare cu aceea a evoluţioniştilor moderni, deşi este un alt climat de idei,
427
deoarece şi unii şi alţii susţin că materia a reprezentat primul lucru, iar sufletul a venit ulterior.
Apoi, după ce a combătut ideea lui Origen că sufletul preexistă, Sfântul Grigorie de Nyssa discută a doua problemă:
„În acelaşi timp nu susţinem nici părerea că omul a fost plăsmuit de Cuvântul cel dumnezeiesc sub forma unei statui de lut pentru care a fost creat mai târziu sufletul (căci dacă acesta ar fi fost cazul, atunci într-adevăr sufletului dotat cu putere de judecată i-ar fi fost acordat un rang mai mare decât acelui chip pământesc), ci mai curând trebuie spus că, întrucât omului îi recunoaştem o singură existenţă, formând în mintea lui un singur tot unitar, chiar dacă-i format din trup şi suflet, căci dacă trupul a venit înainte şi sufletul după aceea, ar trebui să spunem în acelaşi timp că omul e şi mai bătrân şi mai tânăr decât este el în realitate. Cum am arătat, noi credem că prin puterea providenţei dumnezeieşti mai întâi a fost creat neamul omenesc în totalitate, după cum afirmă glasul prorocului care spune că Dumnezeu ştie totul înainte de a se face). Cât priveşte crearea fiinţelor particulare, atunci n-a fost dată nici o întâietate unuia sau altuia, nici sufletului faţă de trup, nici invers, pentru ca nu cumva, din pricina unei deosebiri de timp să ajungă în vrajbă cu sine însuşi. Întrucât, aşadar, după cuvântul Apostolului, firea noastră este dublă, cuprinzând pe omul dinafară şi pe cel dinlăuntru, dacă unul ar fi fost cel dintâi şi dacă celălalt ar fi venit numai după aceea, puterea Ziditorului s-ar fi dovedit că e nedeplină, căci atunci n-ar fi fost destul să se fi creat natura omului în totalitatea lui, ci ar fi dezbinat lucrarea purtând grijă pe rând de fiecare dintre ele.”
Desigur, temeiul ultim al ideii de evoluţie este faptul de a nu crede că Dumnezeu este destul de puternic ca să creeze întreaga lume prin Cuvântul Său. Şi, astfel, încerci să-L ajuţi, lăsând Natura să săvârşească cea mai mare parte a creaţiei.
428
Sunt multe alte citate pe care le putem invoca, dar nu avem suficient timp. Sfinţii Părinţi vorbesc, de pildă, amănunţit despre ceea ce înseamnă că Adam a fost creat din pământ. Unii recurg la faptul că Sfântul Atanasie cel Mare spune în scrierile sale că „Omul întâi-zidit a fost făcut din ţărână ca orişicare, iar mâna ce l-a zidit pe Adam zideşte iarăşi şi întotdeauna pe cei ce vin după el” şi zic că „Aceasta înseamnă că Adam putea să fi descins dintr-o altă creatură. Nu este nevoie să fi fost luat din ţărână în mod literal”.
Însă, se întâmplă ca tocmai această chestiune să fie discutată de Sfinţii Părinţi până în cele mai mici detalii. Ceea ce spun Părinţii diferă în formă de la unul la altul, dar toţi fac absolut clar faptul că Adam şi Cain erau doi oameni deosebiţi unul de celălalt. Cain se născuse din om, în timp ce Adam nu avea tată. Adam a fost creat din pământ, direct de mâna lui Hristos, după cum au susţinut mulţi părinţi ca Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Ioan Damaschinul şi mulţi alţii.
Părinţii explică, de asemenea, foarte clar ce trebuie interpretat literal şi ce trebuie interpretat alegoric sau metaforic în Cartea Facerii. Sfântul Ioan Gură de Aur în comentariul său chiar precizează exact ce este figurat şi ce este literal în anumite pasaje, susţinând că aceia care susţin că totul e o alegorie încearcă să distrugă credinţa.
Sfântul Grigorie Teologul care era renumit pentru interpretările sale foarte elevate susţine în legătură cu Pomul Cunoştinţei că „este o altă formă de a spune contemplaţie”. Drept urmare, unii interpretează spusele sfântului astfel: „Aha, deci asta înseamnă că el nu crede în rai şi nu crede că a existat în realitate un copac acolo.”
Dar la un mileniu după Sfântul Grigorie Teologul a apărut un alt mare teolog ortodox, Sfântul Grigorie Palama. În confruntarea sa cu Varlaam, acesta din urmă susţinea că lumina necreată nu era în realitate o lumină divină reală, iar
429
lumina necreată era în fapt lumină creată. Potrivit lui Varlaam, ea era numită doar în mod simbolic divină. Sfântul Grigorie Palama i-a răspuns:
„Credem noi oare, pentru că Sfântul Grigorie Teologul a numit „contemplaţie” Pomul Cunoştinţei binelui şi răului, că el a vrut să spună că nu a existat niciun pom? Bineînţeles că nu. A existat un pom şi el a crezut în existenţa lui. În acelaşi fel, Sfântul Maxim Mărturisitorul a spus că Moise este un simbol al judecăţii, Ilie al proniei. A făcut oare aceasta pentru că nu erau ei prezenţi cu adevărat?”
Atunci când îi citim pe Sfinţii Părinţi trebuie să avem în vedere atât faptul că un Părinte comentează scrierile altuia, cât şi faptul că nu este deloc uşor a spune ce este literal şi ce nu. Trebuie să citeşti mult şi să prinzi întregul context în care vorbesc pentru a vedea exact cum trebuie interpretaţi. Desigur că, în cea mai mare parte, Cartea Facerii are două niveluri. Există adevărurile literale şi mai există de multe ori pentru folosul nostru duhovnicesc unele adevăruri duhovniceşti. În fapt, există sisteme întregi cu trei sau patru niveluri de înţelegere, dar nouă ne este îndeajuns dacă ştim că există înţelesuri mai adânci în Scripturi. Doar foarte rar, doar ocazional, înţelesul literal este distrus.
Toate aceste explicaţii ar trebui să fie suficiente în legătură cu acest aspect. În general, putem caracteriza evoluţionismul, din punct de vedere filosofic, ca o erezie naturalistă care se apropie în a fi la capătul opus al vechii erezii a preexistenţei sufletelor. Cu alte cuvinte, a ideii că există un fel de suflet al naturii care străbate toată creaţia. Evoluţia, pe de altă parte, susţine ideea că există o fiinţă materială care străbate întreaga creaţie. Ambele concepţii nimicesc ideea firilor distincte ale fiinţelor create. În vechime nu exista această erezie.
430
De regulă, Ortodoxia este o cale de mijloc între două erori: eliminarea naturii divine eroarea lui Arie şi eliminarea naturii umane la monofiziţi. În cazul acesta particular, cealaltă erezie nu s-a dezvoltat în antichitate şi a aşteptat modernitatea pentru a întruchipa această eroare specifică. Vom observa în continuare mai limpede acest aspect filosofic al evoluţionismului când vom analiza câţiva aşa-zişi evoluţionişti creştini.
Întrebare: Există cercetători evoluţionişti ortodocşi?
Pr. S: Oh, mi-e teamă că da. Vom da unul sau două exemple în continuare.
În ultimii ani au apărut mai multe articole de mici dimensiuni, altele mai mari, în publicaţiile ortodoxe cu privire la însăşi problema evoluţiei. Ziarul arhidiocezei greceşti, „Mesagerul Ortodox”, a publicat câteva articole foarte surprinzătoare prin aceea că se îndepărtează foarte tare de Ortodoxie.
Unul dintre aceste articole, apărut în ziarul grec, declară că evoluţia nu poate fi considerată în realitate o erezie deoarece sunt foarte mulţi creştini care cred în ea. Şi citează două nume: Lecomte du Nouy şi Teilhard de Chardin. Aşadar, pentru început vom privi la Lecomte du Nouy, despre care se presupune că e un creştin care crede în evoluţionism.
Lecomte du Nouy a fost un om de ştiinţă, matematician şi fiziolog reputat, care a scris câteva cărţi de filosofia ştiinţei. S-a născut la Paris în 1883 şi a scris o carte intitulată „Destinul omenirii” în care îşi precizează concluziile sale legate de evoluţie. Din câte reiese, el nu era foarte creştin deoarece credea că omul şi-a creat propriul Dumnezeu, care este în fapt „o ficţiune extraordinară”. Lecomte du Nouy priveşte foarte de sus creştinismul, despre care crede a fost prost înţeles şi prost
431
interpretat, deşi este bun pentru mase, reprezentând în acelaşi timp un instrument util pentru evoluţia continuă a omului pe plan moral şi etic. Pentru el, bineînţeles, creştinismul nu conţine niciun adevăr obiectiv sau absolut. Hristos nu este Dumnezeu, deşi este omul perfect. Cumva tradiţia creştină ajută la educarea rasei pentru evoluţia ei ulterioară. „Ne aflăm la începutul transformărilor care vor sfârşi în rasa superioară”, afirmă el.
„Evoluţia continuă în vremurile noastre, dar nu pe plan fiziologic sau anatomic, ci în plan spiritual şi moral. Ne aflăm la răsăritul unei noi faze a evoluţiei.”
Bineînţeles că este greu să descoperi dovezi ştiinţifice pentru evoluţie. Cu atât mai greu este să descoperi dovezi pentru evoluţia spirituală. Dar cu toate acestea, el crede în ea.
„Concluziile noastre sunt identice cu cele exprimate în capitolul doi al Facerii, dacă acest capitol este interpretat altfel şi considerat ca o expresie înalt simbolică a unui adevăr care este perceput intuitiv de către scriitorul ei sau de înţelepţii care i l-au comunicat”, afirmă el.
Şi că tot veni vorba, Sfinţii Părinţi susţin că Dumnezeu i-a comunicat lui Moise pasajul. Unul dintre Părinţi chiar spune că a primit de la Arhanghelul Gavriil o revelaţie privind trecutul. În fapt, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că Facerea este o profeţie despre trecut, cu alte cuvinte că a existat o viziune înaltă a ceea ce a fost la început. Sfântul Isaac Sirul spune, de asemenea, că în starea de răpire a celor cu viaţă duhovnicească înaltă, sufletul poate avea o viziune a începuturilor lucrurilor. Descriind cum sufletul este răpit la gândul vremii viitoare de nestricăciune, Sfântul Isaac scrie:
„Şi apoi se înalţă de la aceasta cu mintea sa la cele dinainte de întemeierea lumii acesteia, când nu era vreo zidire, nici cer, nici pământ, nici îngeri, nici ceva din cele ce se petrec. Şi se gândeşte cum le-a adus dintr-o dată pe toate la fiinţă din cele ce nu sunt, numai prin bunăvoirea Lui.”
432
Lecomte du Nouy continuă: „Să încercăm să analizăm textele sfinte ca şi cum ar fi nişte descrieri foarte simbolice şi cifrate ale adevărurilor ştiinţifice.” Este, desigur, o atitudine foarte dispreţuitoare să crezi că bietul Moise a încercat prin toate mijloacele să dea un tablou ştiinţific al lumii şi tot ce a reuşit să facă a fost să vină cu aceste imagini. Potrivit lui Lecomte du Nouy, „atotputernicia lui Dumnezeu se vădeşte în faptul că omul care descinde din viermi marini este astăzi capabil să conceapă existenţa viitoare a unei fiinţe superioare şi să-şi dorească să fie strămoşul acesteia. Hristos ne oferă dovada că acesta nu este un vis irealizabil, ci un ideal accesibil.” Cu alte cuvinte, Hristos este un fel de supraom, iar acesta este idealul spre care omul se îndreaptă acum. Pentru acest om nou există un cu totul alt criteriu al binelui şi al răului, „absolut în raport cu Omul. Binele este ceea ce contribuie la evoluţia ascendentă. Răul este ceea ce se opune evoluţiei. Respectul pentru personalitatea umană se bazează pe recunoaşterea demnităţii omului în calitatea sa de truditor pentru evoluţie, de colaborator al lui Dumnezeu. Singurul ţel al omului ar trebui să fie atingerea demnităţii umane cu toate implicaţiile pe care le presupune.”
Ar fi foarte surprinzător dacă cineva îl consideră creştin pe acest scriitor. El merge mai departe şi vorbeşte despre faptul că în fiecare religie sunt gânditori, drept urmare toate religiile au o sursă de inspiraţie unică, o rudenie spirituală, o identitate originară. „Unitatea religiilor trebuie căutată în ceea ce este divin, adică în ceea ce este universal în om. Indiferent de religia pe care o are cineva, suntem cu toţii oameni aflaţi pe fundul unei văi şi care caută să se caţere pe un pisc înzăpezit care domină de jur împrejur. Cu toţii avem fixaţi ochii asupra aceluiaşi obiectiv… Din nefericire, ne deosebim asupra drumului de urmat… Într-o zi, cu condiţia ca oamenii aceştia să nu se oprească, se vor întâlni cu toţii pe vârful muntelui…
433
drumul spre acel punct contează prea puţin”, susţine du Nouy. Bineînţeles că vârful muntelui nu este mântuirea sufletului şi nici împărăţia raiului, ci este tocmai Noua Eră hiliastă.
Ei bine, acesta a fost un aşa-zis „creştin evoluţionist”. În fapt, se poate observa că nu este foarte creştin, ci un deist.
În continuare, vom privi spre un al doilea creştin evoluţionist. Vom face, însă, în treacăt, diverse comentarii pe marginea unor fragmente apărute în acelaşi ziar grecesc, „Mesagerul Ortodox”. Aici scrie un preot, Părintele Anthony Kosturos. Erau doi preoţi, iar unul nu auzise niciodată de Filocalia, iar celălalt nu o citise vreodată, dar cu toate acestea cineva i-o recomandase ca fiind o carte bună.
Aşadar, acest părinte avea o rubrică cu întrebări şi a primit următoarea întrebare: „Dacă Adam şi Eva au fost primii oameni, de unde şi-a luat Cain soţie? Biserica voastră aruncă vreo lumină asupra acestei probleme?”. Părintele Kosturos a răspuns: „Originea omului este mult prea îndepărtată istoric pentru ca cineva sau vreun grup să ştie cum a început totul.” Dar la ce serveşte atunci Cartea Facerii? „Ştiinţa încă se uită după răspunsuri. Cuvântul Adam semnifică pământul. Cuvântul Eva semnifică viaţa. Din punct de vedere general, însă doar general, teologii noştri tradiţionali au fost de părere că noi toţi ne tragem dintr-un bărbat şi dintr-o femeie… Există însă şi alţii care cred că umanitatea a apărut în mănunchiuri, câţiva aici, alţii dincolo. Niciun teolog nu are un răspuns asupra originii şi dezvoltării omului. Răsăritul umanităţii rămâne o taină.”
Mai încolo, într-un alt răspuns, la o întrebare similară el afirmă: „Poate că există mulţi Adami şi Eve care au apărut simultan în zone diferite, iar apoi s-au întâlnit. Felul în care omul a fost creat şi cum a procreat iniţial rămâne o taină. Să nu-i credeţi pe cei ce vă spun altceva. Biserica noastră vă oferă
434
posibilitatea să cugetaţi la subiectele menţionate şi să veniţi dumneavoastră cu propriile speculaţii.”
A da un răspuns acestei probleme ridicate este foarte uşor: datorită faptului că Adam şi Eva au avut mulţi copii care nu sunt menţionaţi în Cartea Facerii. Acesta este doar un rezumat al poveştii. Răspunsul a fost oferit în acelaşi ziar de un alt preot. El a fost întrebat mai departe despre o problemă suplimentară: „Cain s-a căsătorit cu propria soră. Nu este ceva împotriva canoanelor Bisericii Ortodoxe?”. Fiind însă începutul timpurilor, atunci funcţiona o altă lege decât cea sub care trăim noi. În acele timpuri, oamenii trăiau până la 900 de ani, iar umanitatea era foarte diferită de cea de astăzi, chiar şi din punct de vedere fizic. Nu ar trebui să fie ceva surprinzător, deoarece pe atunci lumea se afla la începuturi.
Mai departe vom analiza câteva speculaţii catolice recente asupra subiectului, deoarece ridică probleme pe care le-am întâlnit deja, însă este interesant de văzut ce tip de răspunsuri oferă.
Există un teolog, Karl Rahner, un iezuit, care vine cu o nouă teorie, a „poligenismului”, prin care susţine că au existat mai mulţi Adami şi Eve. El pune două întrebări: „Cum se împacă evoluţionismul cu doctrina darurilor suprafireşti ale lui Adam?”. El era nemuritor. Şi „ne putem gândi cu seriozitate că primul om pregătit să evolueze a fost capabil de întâiul păcat?”. Răspunsul său a fost următorul: „Oamenii de ştiinţă preferă să considere că hominizarea [adică facerea omului] ar fi avut loc în mai mulţi indivizi o populaţie mai curând decât într-o singură pereche.” (De fapt, unii savanţi cred acest lucru, iar alţii nu.) El spune că cei ce au săvârşit prima încălcare a poruncii au fost primul grup de oameni recognoscibili („omul originar”): „Se poate ca harul să fi fost oferit grupului originar şi, fiind respins de acel grup prin alegere liberă, dar
435
totuşi influenţându-se reciproc, să fi fost pierdut pentru toată omenirea următoare.”
„Cum anume putea să existe la întâiul om sau grup, cum ne dezvăluie paleontologia, un grad de libertate suficient de mare spre a face cu putinţă o alegere atât de hotărâtoare precum păcatul strămoşesc? Cum putem încerca să împăcăm suprafireasca stare paradisiacă a lui Adam (individ sau grup) cu ceea ce ştim despre originile lumii biologice, antropologice şi culturale?” El dă următorul răspuns: „Nu e uşor să determini cu exactitate unde şi când a devenit o făptură pământeană cu adevărat spirit, şi deci liberă… Putem liniştiţi să luăm în considerare faptul că păcatul strămoşesc a avut loc într-adevăr, dar într-un moment ce nu poate fi determinat ceva mai exact. El a fost cândva, într-un interval de timp destul de îndelungat, în timpul căruia puteau să fi existat deja mulţi indivizi, capabili să săvârşească fapte condamnabile simultan…”
Cu alte cuvinte, toată povestea devine foarte vagă. Este evident că următoarea generaţie de gânditori urmează să înlăture cu totul acest limbaj cu două înţelesuri.
O carte recentă a unui alt iezuit rezumă cât se poate de bine atitudinea „creştinilor luminaţi” faţă de Adam şi Rai. Stephanus Trooster este un iezuit olandez care, în cartea sa, „ Evoluţia şi învăţătura despre păcatul strămoşesc ”, afirmă direct: „Cei ce iau în serios doctrina ştiinţifică a evoluţiei nu mai pot accepta prezentarea tradiţională”. Deci trebuie să găsim „o interpretare relevantă pentru vremea noastră”.
„Adepţii doctrinei evoluţiei”, zice el, „vizualizează omenirea ca pe o realitate care, în decursul istoriei, s-a maturizat doar foarte treptat până la a atinge treapta conştientizării. Apariţiile sale cele mai timpurii trebuie gândite ca nişte forme tranziţionale ce bâjbâie, apărând în imediata apropiere a nivelurilor extrem de primitive ale existenţei umane. Astfel de
436
forme intermediare primitive de viaţă umană trebuie să fi fost încă contopite cu starea lor animală preistorică… Dar în teoria evoluţionistă nu există loc pentru o existenţă paradisiacă a acestui om preistoric. Aşezarea unui om duhovnicesc extrem de înzestrat şi deosebit de privilegiat la începutul vieţii umane pe pământ pare în totală contradicţie cu gândirea ştiinţifică modernă asupra acestui subiect.”
Desigur, e foarte adevărat. Trooster continuă:
„Însă acceptarea punctului de vedere modern elimină posibilitatea explicării naşterii răului în lume pe temeiul păcatului săvârşit de primul om. La urma urmei, cum ar fi putut o fiinţă omenească atât de primitivă să fie în stare să refuze propunerea de mântuire a lui Dumnezeu; cum ar fi putut o fiinţă atât de primitivă să fie în stare de ruperea legământului cu Dumnezeu?”
Întrucât pentru Trooster căderea lui Adam nu este un eveniment istoric, el „explică” existenţa răului dându-i un nume nou: „fenomenul imaturităţii cosmice”. De fapt, Adam nu e un singur om, ci „fiecare om”. Iar Cartea Facerii este „o imagine idealizată […] a unei lumi fără de păcat; autorul [Facerii] ştie destul de bine că ea nu corespunde realităţii… El n-a intenţionat niciodată cu dinadinsul să spună că starea de har originară a lui Adam şi Eva, în toată puritatea ei, ar fi fost cândva o realitate în istoria omenirii.” Bineînţeles că, dacă crezi în evoluţie, nu are sens să vorbeşti despre Rai. Nu faci decât să-ţi furi căciula încercând să combini două forme de gândire diferite.
Romano-catolicii, mai demult, îşi puneau unele probleme privitoare la a şti când anume începe omul, dacă se acceptă evoluţia. Există mai multe teorii, în funcţie de ceea ce gândim. Nu ştiu ce anume este permis acum, dar în vremurile bune nu
437
prea aveai voie să crezi că sufletul poate evolua din materie. Trebuia să crezi că omului i s-a dat un suflet într-un moment anume, moment în care el a devenit om şi astfel nu a mai fost supus tuturor legilor evoluţiei. Evident, avem de-a face, din nou, cu o oprire într-unul din acele „epicicluri” spre a face ca teoria să corespundă cu propriile credinţe. Fie crezi în evoluţie în care caz omul este o creatură foarte primitivă, provenită din fiare sălbatice, iar manualele despre evoluţie îţi vor spune că omul are încă fiara înlăuntrul său şi toate ilustraţiile îl arată evoluând dintr-o creatură de tip maimuţă fie, dimpotrivă, crezi că omul se trage dintr-o fiinţă mai măreaţă decât suntem noi acum, care a fost, de fapt, un om desăvârşit în felul său şi nesupus stricăciunii. Sfinţii Părinţi ne spun chiar că Adam nu elimina materii fecale. Urma să mănânce din Pomul Vieţii, dar nu se hrănea cum facem noi acum.
În Convorbirea cu Motovilov, Sfântul Serafim din Sarov are o întreagă secţiune asupra stării lui Adam: cum că el nu era supus vreunei daune sau vătămări; era neatins de stihii, nu putea fi înecat etc. Este interesant că în Evul Mediu Toma de Aquino îşi pusese tocmai aceste întrebări, încercând să dea un răspuns: care era starea lui Adam, elimina el oare materii fecale, cum se face că nu putea fi vătămat? El dă explicaţii amănunţite. Întâi de toate, el zice că Adam elimina materii fecale, fiindcă nu putem crede că ar fi fost alcătuit dintr-un alt material decât suntem noi acum. În al doilea rând, nu a fost nicicând vătămat şi era invulnerabil la înecare nu fiindcă acestea ar fi fost cu neputinţă, ci fiindcă Dumnezeu aranjase să-i ia din cale toţi bolovanii, ca râul să nu crească prea mult etc. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a orânduit lumea aşa cum se cuvine, încât Adam umbla cu băgare de seamă şi nu i s-a întâmplat niciodată să se rănească. Dar Ortodoxia crede că firea noastră întru început era nemuritoare.
438
Avva Dorothei spune aceasta în chiar primul capitol al cuvintelor sale, unde ne înfăţişează chipul lui Adam, întâiul om, spre a ne da o idee despre lucrul pentru care trebuie să ne străduim şi la care să ne întoarcem. Ni s-a dat să trăim veşnic în trup, şi iată cum era el la început. Numai după ce am căzut ne-am pierdut acea fire şi acea stare blagoslovită în care Adam Îl vedea pe Dumnezeu. Ortodoxia susţine că starea nemuritoare a omului în Rai era chiar firea sa. Acum firea noastră este schimbată. Atunci eram în chip potenţial nemuritori; acum suntem preschimbaţi în fiinţe muritoare, adică muritori cu trupul.
Dimpotrivă, catolicii învaţă că starea omului în Rai a fost o stare suprafirească, că, în realitate, omul era exact aşa cum îl ştim acum om muritor dar Dumnezeu i-a dat un dar suplimentar, o stare specială de har. Când a căzut, nu a făcut decât să cadă din acel har suplimentar care îi fusese adăugat; prin urmare, firea sa nu a fost schimbată. Dar Ortodoxia susţine că însăşi firea noastră s-a schimbat şi a decăzut prin cădere. Hristos este noul Adam; în El suntem reaşezaţi în firea noastră dintâi.
Pr. G: Iar aici se află întreaga cheie a problemei.
Pr. S: Hristos este noul Adam, iar în El noi suntem restauraţi în vechea noastră natură.
Unii Părinţi, precum Sfântul Simeon Noul Teolog, au pus problema: de ce, dar, nu ne-am făcut îndată nemuritori atunci când Hristos a murit şi a înviat? Sfântul Simeon spune că a fost astfel pentru ca noi să nu fim mântuiţi cu sila: avem încă de împlinit propria noastră mântuire. Iar zidirea aşteaptă ca noi să ne împlinim propria mântuire, când şi ea se va ridica la starea în care era înainte de cădere de fapt, chiar la o stare mai înaltă.
439
Toate aceste lucruri sunt pline de taine; ele sunt mai presus de noi, dar totuşi ştim destule despre ele de la Sfinţii Părinţi. Sfântul Simeon are un lung paragraf despre starea omului înainte de cădere. Întreaga zidire, spune el, era nestricăcioasă, la fel ca omul, şi numai după cădere făpturile au început să moară. La venirea noii lumi, cer nou şi pământ nou (Apoc. 21, 1), atunci cei blânzi… vor moşteni pământul (Mat. 5, 5). Ce fel de pământ este acela? Este pământul pe care-l vezi chiar aici, numai că va fi ars şi refăcut, astfel încât toate făpturile să fie nestricăcioase. Iată după ce anume tânjeşte întreaga zidire, după ce suspină făpturile. Când Sfântul Pavel spunea că s-au supus deşertăciunii (Rom. 8, 20), înseamnă că au fost supuse stricăciunii prin căderea omului.
Dobzhansky
Vom analiza acum un alt creştin evoluţionist înainte de a ajunge la marele profet al vremurilor noastre. Acesta este, vai, un om de ştiinţă ortodox rus. Numele său este Theodosius Dobzhansky şi trăieşte în Davis, California, din câte am auzit. El predă genetica şi continuă să facă experimente cu musculiţe de oţet pentru a demonstra evoluţionismul. El s-a născut în anul canonizării Sfântului Theodosie al Cernigovului, ca răspuns la rugăciunile părinţilor săi şi din acest motiv a fost botezat astfel. Din nefericire a devenit un apostat. A emigrat în America în anii ‘20 şi de atunci este american.
El a fost cu totul interzis în Rusia Sovietică, deşi savanţii sovietici ştiau despre el. Odată, când la o reuniune ştiinţifică din Rusia s-a prezentat din greşeală un film unde apărea şi el, toţi savanţii au aplaudat, iar filmul a fost retras. El e socotit ca inexistent, o non-persoană, fiindcă a părăsit Rusia. Dar el însuşi gândeşte ca un comunist.
440
Deşi a fost botezat ortodox, când i-a murit soţia a incinerat-o, a luat cenuşa şi a împrăştiat-o în munţii Sierra. Pe cât se poate vedea, el nu merge niciodată la biserică; este cu totul în afara religiei. Cu toate acestea, pentru părerile sale evoluţioniste creştine, i s-a acordat un doctorat onorific în teologie de către Seminarul Ortodox „Sfântul Vladimir” din New York, în 1972. În acelaşi timp, el s-a adresat celei de-a doua Conferinţe Teologice Internaţionale a Societăţii Teologice Ortodoxe din America, la care participau toţi „teologii” renumiţi ai feluritelor organizaţii ortodoxe. Ideile sale despre evoluţie, despre care el şi mulţi reprezentanţi oficiali ai ortodoxiei americane par a crede că reprezintă un punct de vedere „ortodox”, sunt înfăţişate în două publicaţii ortodoxe, „St. Vladimir’s Theological Quarterly” şi „Concern”. Într-un articol căruia i s-a făcut multă publicitate şi care a fost rezumat fără comentarii de multe periodice ortodoxe din America, „Evoluţia: metoda specială de creaţie a lui Dumnezeu” (Concern, Primăvara, 1973), Dobzhansky acuză de „hulă” pe oricine este împotriva teoriei evoluţiei. În articol el spune:
„Selecţia naturală e un proces creativ orb… Selecţia naturală nu acţionează după un plan prestabilit.”
Dobzhansky observă extraordinara varietate a vieţii de pe pământ, numind-o „excentrică şi inutilă.” El spune: „Să fabrici o multitudine de specii ex nihilo (din nimic), iar apoi să le laşi pe cele mai multe să se stingă ce operaţie lipsită de sens! […] Ce rost are să ai vreo două sau trei milioane de specii trăitoare pe pământ?… Oare Creatorului Îi ardea de glumă? Oare Creatorul… ne joacă feste?” „Nu”, judecă Dobzhansky:
„Diversitatea organică devine totuşi raţională şi de înţeles dacă Creatorul a creat lumea vie nu printr-un capriciu gratuit, ci prin evoluţie propulsată de selecţia naturală. Este greşit a socoti creaţia şi evoluţia ca alternative care se exclud reciproc.”
441
Prin aceasta vrea să spună că, de fapt, nu contează dacă există sau nu un Dumnezeu. El spune că Dumnezeu face două sau trei milioane de specii prin intermediul selecţiei naturale. Este acesta un lucru mai puţin naiv decât a spune că a creat felurile originare dintr-o dată?
Dobzhansky e plin de obişnuitele idei ale creştinismului liberal şi anume că Facerea este simbolică, că conştientizarea omului este cauza tragicei lipse de sens din lumea de astăzi şi că singura ieşire este ca omul să-şi dea seama că poate coopera cu această întreprindere a creaţiei, căci participarea la această întreprindere îl face pe omul muritor parte a proiectului veşnic al lui Dumnezeu. Şi adaugă:
„Cea mai curajoasă şi cea mai apropiată de izbândă încercare de a face acest lucru de a coopera cu planul veşnic al lui Dumnezeu a fost cea a lui Teilhard de Chardin.”
Teilhard de Chardin
Îl vom analiza acum pe ultimul evoluţionist, marele „proroc” evoluţionist al vremii noastre: Teilhard de Chardin. A murit în 1955, pe când avea 70 de ani, cred.
Student: A fost îngropat în New York State.
Pr. S: A fost un preot iezuit francez, „teolog” şi paleontolog, care a fost prezent la descoperirea multora dintre marii „oameni” fosili din secolul nostru. Împreună cu încă două persoane, a luat parte la „descoperirea” fraudulosului Om de Piltdown.
El a descoperit dintele care fusese vopsit. Nu se ştie dacă a fost părtaş la această faptă. Pentru fabricarea Omului de Piltdown a fost acuzat unul dintre ceilalţi doi oameni, iar participarea lui Teilhard de Chardin a fost muşamalizată. Dar se ştie din cărţile anterioare că el a fost cel care a descoperit dintele.
442
Teihard a fost prezent la noile descoperiri ale Omului de Java, care, întâmplător, au fost încuiate toate într-un cabinet de undeva din Olanda şi nu s-a mai dat voie să fie cercetate. A fost prezent la multe dintre descoperirile legate de Omul de Pekin, deşi nu chiar de la început. A fost, de asemenea, prezent atunci când fosilele Omului de Pekin au dispărut. Astfel că nu ne-au mai rămas nici un fel de fosile din Omul de Pekin; există doar desene şi machete. Pe deasupra, Teilhard a fost principalul responsabil de interpretarea tuturor descoperirilor. Cum el însuşi spune:
„Am avut marele noroc, neobişnuit într-o carieră ştiinţifică, de a mi se întâmpla să fiu chiar acolo când… au ieşit la lumină descoperiri cruciale în istoria oamenilor fosili!”
El alcătuieşte din toate acestea dovada evoluţiei umane. Nu vom examina această dovadă acum, ci vom spune doar că este foarte nesigură.
Un scriitor evoluţionist, F. Clark Howell (autorul cărţii „Early Man”), spunea:
„Una dintre principalele dificultăţi este aceea că fosilele umane cu adevărat semnificative sunt excepţional de rare: tot ceea ce s-a descoperit până acum se poate îndesa într-un sicriu mai mărişor. Toate celelalte trebuie atribuite altor fiinţe.”
Şi nu ştim nici măcar ce legătură au aceste fragmente unele cu altele.
Teilhard de Chardin era şi savant şi „mistic”. Surprinzător nu este atât faptul că era o combinaţie a celor două (la urma urmei, era iezuit), ci, mai curând, faptul că este destul de respectat atât de către teologi teologi romano-catolici, dar, de fapt, şi de mulţi aşa-zişi teologi ortodocşi cât şi de către oamenii de ştiinţă.
Cartea sa, „Fenomenul Omului”, are o introducere scrisă de Julian Huxley, nepotul faimosului contemporan şi adept al lui Darwin, T.H. Huxley. Julian Huxley este un evoluţionist ateu
443
absolut. El nu poate fi întru totul de acord cu încercarea lui Teilhard de a împăca evoluţia cu catolicismul, dar, în principiu, este de acord cu filosofia lui.
Ajungem astfel la un subiect pe care l-am discutat anterior: speranţa omului că religia se va contopi cu ştiinţa. Primii oameni de ştiinţă din Apus, în momentul naşterii ştiinţei moderne, în Renaştere, aveau cu toţii orientare mistică. Erau saturaţi de filosofia pitagoreică. Giordano Bruno (15481600), socotit premergătorul ştiinţei şi filosofiei moderne, a fost un mistic panteist. El credea că întreaga lume este Dumnezeu, că Dumnezeu este sufletul lumii şi că „Natura este Dumnezeu în lucruri”. Filosofia sa combina religia şi ştiinţa într-o unică viziune panteistă.
În veacul al nouăsprezecelea, prorocul socialist Saint-simon spunea că a venit timpul când nu numai ordinea socială va fi o instituţie religioasă, ci ştiinţa şi religia vor merge împreună, iar ştiinţa nu va mai fi atee. Teilhard de Chardin era genul de gânditor pe care îl căuta el: cel care să aducă laolaltă ştiinţa şi religia. Tot în veacul al nouăsprezecelea, filosoful american Ralph Waldo Emerson vorbea cam despre acelaşi lucru. Confruntat cu o stare în care credinţa omului fusese despărţită de cunoaştere din pricina iluminării moderne, el chema la restaurarea unităţii în om, vorbind despre cum putem readuce laolaltă credinţa şi cunoaşterea. În eseul său „Despre natură” el spune:
„Pricina pentru care lumea e lipsită de unitate, zăcând sfărâmată şi în grămezi, este dezunirea omului de sine însuşi. El nu poate fi naturalist până ce nu împlineşte toate cererile spiritului. Dragostea este în aceeaşi măsură una dintre cerinţele sale, pe cât şi percepţia… Adânc pe adânc cheamă, dar în viaţa prezentă nuntirea nu se săvârşeşte. Sunt oameni nevinovaţi ce slujesc lui Dumnezeu după tradiţia părinţilor lor, dar
444
simţământul datoriei nu s-a întins încă la toate facultăţile lor. (Adică îşi fac datoria faţă de propria religie, dar nu urmează cu conştiinciozitate ştiinţa şi filosofia.) Şi există naturalişti răbdători, dar care-şi îngheaţă subiectul sub glaciala lumină a înţelegerii. (Adică despart filosofia de religie.) (…) Dar când un gânditor credincios, hotărât să desprindă fiecare lucru de relaţiile personale şi să-l vadă în lumina gândirii, va aprinde, în acelaşi timp, ştiinţa cu focul celor mai sfinte simţăminte, atunci Dumnezeu va ieşi din nou la iveală în creaţie.”
Tot Teilhard de Chardin este „prorocul” care făgăduieşte să împlinească aceste aşteptări, care descoperă că ştiinţa şi religia sunt, încă o dată, compatibile.
În revistele „St. Vladimir’s Theological Quarterly” şi „Concern”, Theodosius Dobzhansky rezumă ceea ce a încercat să facă Teilhard de Chardin în cărţile sale. Teilhard, spune el, descrie trei stadii prin care a trecut dezvoltarea evolutivă, folosind propriii termeni tehnici:
„Întâi are loc cosmogeneza, evoluţia naturii neînsufleţite; în al doilea rând, biogeneza, evoluţia biologică; şi în al treilea rând, noogeneza, dezvoltarea gândirii umane.”
Teihard vorbeşte şi despre „sfere”: „biosfera”, sfera vieţii, şi „noosfera”, sfera gândirii. El spune că întregul glob este pătruns de o reţea a gândirii pe care o numeşte „noosfera”. Dobzhansky continuă:
„Până aici, Teilhard stă ferm pe o temelie de fapte demonstrabile. Spre a-şi completa teologia naturii el se avântă apoi într-o prorocie întemeiată pe credinţa sa religioasă. El vorbeşte despre convingerea, cu totul de nedemonstrat pentru ştiinţă, că universul are o direcţie şi că ar putea iar, dacă suntem credincioşi, că ar trebui cu adevărat să ducă la un fel de desăvârşire ireversibilă.
445
Dobzhansky citează cu deplină aprobare următoarea afirmaţie a lui Teilhard de Chardin despre ce anume este evoluţia:
„Este oare evoluţia o teorie, un sistem sau o ipoteză? Ea este mult mai mult este un postulat general, dinaintea căruia toate teoriile, toate ipotezele, toate sistemele trebuie să se încline de aici înainte, şi căruia trebuie să i se conformeze spre a putea fi luate în considerare şi a fi veridice. Evoluţia e o lumină care luminează toate faptele, o traiectorie pe care toate liniile de gândire trebuie s-o urmeze. Iată ce este evoluţia.”
Adică, în gândirea lui Teilhard pe care o urmează o mulţime de oameni, fie că sunt creştini, atei sau orice altceva evoluţia devine un fel de nouă revelaţie universală pentru omenire. Deci totul trebuie înţeles în termenii evoluţiei, inclusiv religia.
Pe scurt învăţătura lui Teilhard de Chardin este următoarea. Ceea ce l-a inspirat pe Teilhard de Chardin şi îi inspiră pe adepţii săi este o anume concepţie unitară asupra realităţii, o îmbinare a lui Dumnezeu şi a lumii, a spiritualului şi secularului, într-un singur proces armonios şi atotcuprinzător care nu numai că poate fi perceput de intelectualul modern, ci poate fi simţit de sufletul sensibil aflat în strânsă legătură cu spiritul vieţii moderne; într-adevăr, pasul următor al procesului poate fi anticipat de „omul modern”, şi tocmai de aceea este aşa de iute acceptat Teilhard de Chardin ca „proroc”, chiar de către oameni ce nu cred în Dumnezeu: el vesteşte, într-un chip foarte „mistic”, viitorul „la care speră orice gânditor de astăzi” (în afară de creştinii ortodocşi conştienţi).
Există două laturi ale gândirii unitare a lui Teilhard de Chardin: cea lumească (prin care-i atrage şi-i păstrează chiar pe
446
ateii totali precum Julian Huxley), şi cea spirituală (prin care-i atrage pe „creştini” şi le dă o „religie” celor necredincioşi).
Propriile cuvinte ale lui Teilhard nu lasă nici o urmă de îndoială că, mai presus de orice, era îndrăgostit pătimaş de lume, de pământ:
„Lumea (valoarea, infailibilitatea şi bunătatea ei) este primul, ultimul şi singurul lucru în care cred. Acum pământul mă poate prinde în giganticele sale braţe. Poate să mă umple cu viaţa lui, ori să mă întoarcă în ţărâna sa. Se poate împodobi pentru mine cu toate farmecele, cu toate grozăviile, cu toate tainele. Mă poate îmbăta cu mireasma realităţii şi unităţii sale.”
După cum relatează cu exactitate unul dintre biografii săi, el credea că „de-acum mântuirea nu mai trebuia căutată în lepădarea de lume, ci în participarea activă la construirea ei”. A abandonat în chip conştient „învechitele” forme ale credinţei creştine în favoarea celor noi, secularizate. El dispreţuia „toate acele basme dulcege despre sfinţi şi mucenici! Care copil normal ar vrea să-şi petreacă veşnicia într-o tovărăşie atât de plicticoasă?” Credea că „ceea ce ne lipseşte tuturor într-un fel sau altul în acest moment este o nouă definiţie a sfinţeniei.”
El scria: „Lumea modernă e o lume în evoluţie; prin urmare, conceptele statice ale vieţii spirituale trebuie regândite, iar învăţătura clasică a lui Hristos trebuie reinterpretată.”
Avem aici reflectarea aruncării peste bord a vechiului univers newtonian. Teilhard vrea să pună şi creştinismul în aceeaşi categorie, fiindcă şi el e legat de clasicul mod de gândire static. Acum avem un nou mod de gândire; prin urmare, aşa cum avem o nouă fizică, trebuie să avem şi un nou creştinism.
Dar filosofia lui Teilhard nu e o simplă secularizare a creştinismului; viziunea sa cea mai puternică şi mai influentă este cea a spiritualizării lumii şi a activităţii lumeşti. Teilhard
447
nu era doar îndrăgostit de lume şi de orice „progres modern” şi dezvoltare ştiinţifică; ceea ce îl deosebeşte este faptul că dădea acestor lucruri o semnificaţie „religioasă” aparte. El scria:
„Atunci, Doamne, chiar e adevărat? Pot eu, ajutând la răspândirea ştiinţei şi libertăţii, să sporesc densitatea atmosferei divine în ea însăşi şi pentru mine, acea atmosferă în care mi-am dorit întotdeauna să mă scufund? Prinzându-mă de pământ, mă fac în stare a mă ţine mai aproape de tine… Fie ca energiile lumii, stăpânite de noi, să se închine înaintea noastră şi să primească jugul puterii noastre. Fie ca rasa umană, ajunsă la o mai deplină conştiinţă şi la o mare putere, să ajungă a se grupa în organisme bogate şi fericite în care viaţa va fi mai bine întrebuinţată, aducând însutită dobândă.”
Pentru el, Dumnezeu poate fi aflat numai în mijlocul lumii:
„Nu vorbesc metaforic când spun că, străbătând până la capăt lungimea şi lăţimea şi adâncimea lumii în mişcare, omul poate ajunge la experierea şi viziunea dumnezeului său.
El declară că:
„A trecut vremea când Dumnezeu putea pur şi simplu să se impună pe Sine din afară, ca stăpân şi proprietar al moşiei. De-acum înainte lumea va îngenunchea numai înaintea centrului organic al propriei evoluţii.”
„Creştinismul şi evoluţia nu sunt două viziuni de neîmpăcat, ci două perspective destinate a se acomoda şi a se completa una pe alta.”
„Evoluţia a ajuns, ca să zicem aşa, să toarne sânge proaspăt în perspectivele şi aspiraţiile creştinismului”
448
„Pământul… mă poate face să cad în genunchi în aşteptarea a ceea ce se coace în sânul său… El a devenit pentru mine, dincolo de el însuşi, trupul celui ce este şi al celui ce vine.”
Oricât de mare pare a fi ruptura teilhardismului cu unele aspecte ale romano-catolicismului ultramontanist, nu poate fi nici o îndoială că el este în profundă armonie şi exprimă admirabil cel mai adânc curent „spiritual” al Romei apostate: folosirea „nelumescului” în scopuri lumeşti, hiliaste sau, după expresia Papilor recenţi, „sanctificarea lumii”. Înlăuntrul romano-catolicismului, teilhardismul este o nouă „revelaţie”, aproape la fel de îndreptăţită şi de „tradiţională” precum revelaţia din urmă cu câteva secole a „Sfintei Inimi a lui Iisus”, care ea însăşi a inspirat una dintre meditaţiile „mistice” ale lui Teilhard într-un monolog cu Dumnezeu:
„Cu două veacuri în urmă, Biserica ta (adică cea romanocatolică) a început să simtă deosebita putere a inimii tale… Dar acum (ajungem a fi) conştienţi că scopul tău principal când ne-ai descoperit inima ta a fost acela de a face în stare dragostea noastră să scape de constrângerea prea îngustei, prea precisei, prea limitatei imagini a ta pe care ne-am plăsmuit-o pentru noi înşine. Ceea ce desluşesc în pieptul tău este doar un cuptor de foc; şi cu cât îmi aţintesc privirea asupra văpăii sale, cu atât mai mult mi se pare că de jur împrejurul său contururile trupului tău se topesc şi se dilată peste măsură, până ce singurele trăsături pe care le pot distinge în tine sunt cele ale feţei lumii ce a izbucnit în flăcări.”
„Revelaţia Sfintei Inimi”, în această concepţie, este deci doar pregătirea pentru încă mai universala revelaţie a „evoluţiei” din vremea noastră.
Nu am analizat în detaliu misticii catolici, dar fără îndoială că, dacă ne-am fi uitat cu atenţie, am fi descoperit
449
acolo tot felul de paralele cu ceea ce se petrece în această lume ştiinţifică, raţionalistă. Toţi se pregătesc pentru un singur lucru: hiliasmul.
Evoluţia este, pentru Teilhard, un proces care implică „construirea trupului cosmic al lui Hristos în care toate lucrurile sunt unite cu Dumnezeu”. Fiu credincios al Bisericii romanocatolice, Teilhard îşi exprimă viziunea unirii lui Dumnezeu cu lumea în termenii teologiei latine, oferind o „nouă dezvoltare” a gândirii catolice, ceva asemănător dezvoltării Inimii Sacre în pietate, prin şocanta idee a „Transsubstanţierii” pământului, despre care a scris când s-a aflat în deşertul chinez, lângă Gobi. El are un scurt articol intitulat „Liturghia Lumii”, scris după ce a săvârşit liturghia în deşert.
„Pe măsură ce omenirea asimilează lumea materială, iar Ostia asimilează umanitatea noastră, prefacerea euharistică depăşeşte şi completează transsubstanţierea pâinii de pe altar. Pas cu pas ea invadează irezistibil universul… Materiile sacramentale sunt alcătuite de totalitatea lumii, iar răstimpul creaţiei este perioada necesară pentru consacrarea ei.” În procesul evoluţiei „Trupul lui Hristos” se alcătuieşte în lume nu Hristosul ortodoxiei, ci „Hristosul universal” sau „Suprahristos”, pe care Teilhard îl defineşte ca „sinteza dintre Hristos şi univers”.
Acest „Hristos evolutiv” va duce la unirea tuturor religiilor: „Convergenţa generală a religiilor asupra unui Hristos universal, satisfăcător pentru toate în mod fundamental: iată care îmi pare a fi singura convertire posibilă a lumii şi singura formă în care religia viitorului poate fi concepută.”
Pentru el, creştinismul nu este unicul Adevăr, ci doar „un tip emergent al evoluţiei”, supus schimbării şi prefacerii ca orice altceva din lumea „evolutivă”. La fel ca Papii mai recenţi, Teilhard nu doreşte să „convertească” lumea, ci doar să-i ofere
450
papalitatea ca pe un fel de centru mistic al căutării religioase a omului, un supra-denominaţional oracol delfic.
Iată cum îi rezumă părerile unul dintre admiratorii săi: „Dacă creştinismului (…) îi este dat, într-adevăr, să fie religia de mâine, există o singură cale pe care poate nădăjdui să ajungă la măsura marilor tendinţe umanitare de azi şi să le asimileze; iar aceasta este prin axa, vie şi organică, a catolicismului său centrat asupra Romei.”
În vreme ce universul „evoluează” către „Trupul lui Hristos”, omul însuşi atinge apogeul dezvoltării sale evoluţioniste: „Supra-umanitatea”.
Teilhard scrie: „Evidenţa obligă raţiunea noastră să accepte că ceva mai măreţ decât omul de azi este în curs de gestaţie pe pământ.”
Asemeni lui Lecomte du Nouy şi, de fapt, asemeni tuturor gânditorilor ce au o concepţie „religioasă” despre evoluţie, Teilhard identifică „Supra-umanitatea” evolutivă cu Hristos şi, invers, Îl interpretează pe Hristos în termenii „Supraumanităţii”:
„Pentru a putea să fim în stare să ne închinăm ca înainte trebuie să fim în stare să ne spunem nouă înşine, în vreme ce privim către Fiul Omului, nu Apparuit humanitas, ci Apparuit Superhumanitas (a apărut Supra-umanitatea).”
Aici gândirea lui Teilhard devine „mistică”, însă el nu afirmă clar dacă personalitatea umană se păstrează în „Supraumanitate” sau se contopeşte pur şi simplu cu universalul „Suprahristos”. Sau, cum zice unul dintre biografii săi: „Omenirea urmează a atinge un punct de dezvoltare când se va desprinde cu totul de pământ şi se va uni cu Omega… Un fenomen poate similar morţii, văzut din afară, (scrie Teilhard), dar, în realitate, simplă metamorfoză şi accedere la sinteza supremă.”
451
„Sinteza supremă”, apogeul procesului evoluţionisto-spiritual, este ceea ce Teilhard numea „Punctul Omega”:
„Într-o zi, ne spune Evanghelia, tensiunea care se acumulează treptat între omenire şi Dumnezeu va atinge limitele prevăzute de posibilităţile lumii. Atunci va veni sfârşitul. Atunci prezenţa lui Hristos, care se acumulase tăcut în lucruri, se va descoperi brusc ca o străfulgerare de lumină de la pol la pol. Atomii spirituali ai lumii vor fi născuţi pretutindeni de către o forţă generată de puterile de coeziune proprii universului însuşi şi vor ocupa, fie înăuntrul lui Hristos, fie în afară de Hristos (dar totdeauna sub influenţa lui Hristos), fericirea sau durerea rânduită lor de către structura vie a Pleromei (plinirea lucrurilor).”
Acest Punct Omega nu este un ţel din afara lumii, ci doar capătul „mişcării universului către ţelul evoluţiei sale”; „climaxul evoluţiei se identifică… cu Hristos cel înviat al Parusiei”. Toţi oamenii, crede Teilhard, trebuie să dorească acest ţel, căci el „este acumularea dorinţelor care trebuie să facă Pleroma să se reverse asupra noastră”. Tot el scrie: „A coopera cu evoluţia cosmică totală este singurul act deliberat care poate exprima în mod adecvat devoţiunea noastră faţă de un Hristos evolutiv şi universal”.
Cu toate acestea, cu sau fără voia omului, Parusia va veni, căci ea este culminarea unui proces natural: „Unica lucrare a lumii este încorporarea fizică a credincioşilor în Hristos, care este de la Dumnezeu. Această sarcină majoră este urmată cu rigoarea şi armonia unui proces natural de evoluţie.”
Bineînţeles că el elimină cu totul orice idei ale creştinismului care au existat până atunci. Creştinismul nu înseamnă ca un individ să încerce a-şi mântui sufletul, ci este întregul celor din lume evoluând printr-un proces natural către
452
Punctul Omega. Creştinii nu ar trebui să se teamă de procesul natural al evoluţiei, crede Teilhard, căci el nu face decât să-i ducă negreşit la Dumnezeu.
„Deşi speriat o clipă de evoluţie, creştinul percepe că ceea ce ea îi oferă nu e nimic altceva decât un măreţ mijloc de a se simţi în mai mare măsură una cu Dumnezeu şi de a se da pe sine mai mult Lui. Într-o natură pluralistă şi statică, dominaţia universală a lui Hristos ar putea, strict vorbind, a fi încă privită ca o putere extrinsecă şi supraimpusă. Într-o lume spiritual convergentă, această energie hristică dobândeşte o urgenţă şi o intensitate de o cu totul altă ordine.”
Cu alte cuvinte, Hristos nu stă în afară şi spune „Urmeazămi Mie”, ci este în interior şi ne împinge.
Mai sunt câteva păreri ale lui Teilhard de Chardin care trebuie menţionate. Este interesant că el caută o stare care să ne ducă dincolo de ţelul mort al comunismului. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial el scria că comunismul, fascismul şi democraţia se luptă unele cu altele, dar noi trebuie să trecem dincolo de acestea:
„Marea sarcină a omenirii moderne este aceea de a-şi tăia o cale de ieşire spre un prag al conştiinţei mai înalte. Fie că sunt sau nu creştini, oamenii însufleţiţi de această convingere alcătuiesc o categorie omogenă. Marele eveniment pe care-l aşteptăm (este) descoperirea unui act sintetic de adorare în care să se alieze şi să se înalţe reciproc pătimaşa dorinţă de a cuceri Lumea şi pătimaşa dorinţă de a ne uni cu Dumnezeu; actul vital, cu totul nou, corespunzând unei noi vârste a Pământului.”
Se poate vedea că la Teilhard hiliasmul este foarte puternic; New Age-ul îşi face apariţia:
453
„În comunism, în orice caz la originile sale, credinţa într-un organism uman universal a atins o măreaţă stare de exaltare… Pe de altă parte, în dezechilibrata sa admiraţie faţă de puterile tangibile ale Universului, el a exclus sistematic din speranţele sale posibilitatea unei metamorfoze spirituale a Universului.”
Cu alte cuvinte, dacă adaugi comunismului spiritualitate, ai găsit răspunsul. Teilhard continuă:
„Trebuie să ne unim. Nu din nou în fronturi politice, ci într-o singură mare cruciadă pentru progresul uman… Democratul, comunistul şi fascistul trebuie să se debaraseze de deviaţiile şi limitările sistemelor lor şi să urmărească deplin aspiraţiile pozitive care le inspiră entuziasmul, iar apoi, cu totul firesc, noul spirit va sparge legăturile exclusive ce încă îl ţin prizonier; cele trei curente se vor descoperi contopite în concepţia unei sarcini comune; anume, promovarea viitorului spiritual al Lumii… Funcţia omului este aceea de a construi şi a conduce întregul Pământului… Vom sfârşi prin a pricepe că marele obiectiv urmărit în chip inconştient de către ştiinţă nu este altul decât descoperirea lui Dumnezeu.”
Iată cum mistica pătrunde drept în miezul ştiinţei. Ştiinţa de azi îşi pierde toate temeiurile; ea a devenit nedeterminată, afirmând un întreg univers de antimaterie, ceea ce-i pune în încurcătură pe savanţi. Totul sfârşeşte în mistică. Teilhard scrie:
„Singura Unitate cu adevărat naturală şi real umană este Spiritul Pământului… O patimă acaparatoare începe să se arate, care va înghiţi cu totul ori va transforma ceea ce până acum fusese imaturitatea pământului… Chemarea către marea Unire (adică unitatea universală a omenirii) a cărei realizare este singura lucrare aflată acum în desfăşurare în natură…
454
Pornind de la această ipoteză, după care (în conformitate cu descoperirile psihanalizei) Dragostea este energia psihică primară şi universală, oare nu se limpezeşte totul în jurul nostru…? Simţământul Pământului este irezistibila presiune care va veni la momentul potrivit spre a-i uni (pe toţi oamenii) într-o patimă comună.
Epoca naţiunilor a trecut. Sarcina aflată în faţa noastră, de vrem să nu pierim, este să dăm de-o parte vechile prejudecăţi şi să construim Pământul… Marele conflict din care vom fi ieşit nu va fi făcut decât să întărească în Lume nevoia de a crede. După ce va fi ajuns la o mai înaltă treaptă de auto-perfecţiune, Spiritul Pământului va experia o tot mai mare nevoie vitală de a adora; din evoluţia universală, Dumnezeu se iveşte în conştiinţele noastre mai măreţ şi mai necesar decât oricând… Când oare a mai existat în Noosferă o nevoie mai urgentă de a găsi o Credinţă, o Speranţă care să dea sens şi suflet imensului organism pe care-l clădim?”
Ceea ce vrea să spună aici este că întreaga revoluţie modernă s-a rătăcit. Când ea încercă să clădească un nou Rai, nimiceşte totul; de aceea are nevoie să i se adauge un sens religios; tocmai ceea ce îi furnizează Teilhard. Toate lucrurile vieţii moderne sunt bune, zice el. Adăugaţi-le doar aceasta: ideea că toate ne îndreaptă către o nouă împărăţie spirituală. Teilhard spune în continuare: „În noi, evoluţia Lumii către spirit devine conştientă… Nu putem încă înţelege exact unde anume ne va duce, dar ar fi absurd să ne îndoim că ne duce către un ţel de o valoare supremă.”
Prin aceasta el încearcă a fi proroc, deşi nu este prea sigur încotro se îndreaptă totul.
„Principiul generator al unificării noastre nu va fi aflat în final într-o unică contemplare a aceluiaşi Adevăr ori în unica
455
dorinţă trezită de către Ceva, ci în unica atracţie exercitată de către un acelaşi Cineva.” „De-aceea, în ciuda tuturor aparentelor improbabilităţi, ne apropiem inevitabil de o nouă eră în care Lumea îşi va arunca lanţurile, spre a se abandona, în sfârşit, puterii afinităţilor ei lăuntrice…
Cu două mii de ani de experienţă mistică [a romanocatolicismului] în urma noastră, contactul pe care-l putem face cu Focarul personal al Universului a câştigat tot aşa de multă bogăţie explicită ca şi contactul pe care-l putem face, după două mii de ani de Ştiinţă, cu sferele naturale ale Lumii. Privit ca un tip al dragostei, creştinismul este atât de viu încât, în chiar acest moment, îl putem vedea suferind o extraordinară mutaţie prin ridicarea la o mai fermă conştiinţă a valorii sale universale.
Nu este oare în curs de desfăşurare încă o metamorfoză, ultima, realizarea lui Dumnezeu în inima Noosferei (lumea mentală), străbaterea cercurilor (adică a tuturor sferelor) către Centrul lor comun, apariţia cel puţin a Teosferei (atunci când omul şi lumea se vor face Dumnezeu)?”
Această dorinţă este foarte adâncă în omul modern aceasta este ceea ce îşi doreşte. Toate sistemele moderne, filosofice, hiliaste sau socialiste au, în final, ideea că Dumnezeu este eliminat, creştinismul este eliminat, iar lumea este dumnezeiască. Lumea este oarecum trupul lui Dumnezeu, iar omul doreşte să fie un zeu. Omul L-a pierdut acum pe Dumnezeu; Dumnezeu este mort; Supraomul vrea să se nască. Teilhard exprimă dorinţa omului modern pentru ceea ce Dostoievski a înfăţişat în „Marele Inchizitor”. El încearcă să unească latura spirituală cu latura ştiinţifică şi cu o Nouă Ordine care va fi una politică. Este prorocul lui Antihrist.
Iată deci că prin aceasta raţionalismul modern din vremea noastră ajunge la capăt. Raţiunea ajunge, în fine, să se îndoiască de sine sau chiar să se nege. Ştiinţa este răsturnată;
456
ea nu mai ştie ce este materia, ce anume poate cunoaşte şi ce nu poate cunoaşte. Relativismul pătrunde toate sferele. Pentru unii, îndoiala şi relativismul duc la filosofia absurdului.
Se vădeşte că, după ce a trecut prin toate experimentele apostaziei, omul nu poate dezvolta nimic mai mult pentru sine. A încercat totul şi de fiecare dată a fost convins că a găsit, în sfârşit, răspunsul. Însă, făcând aceasta, aruncă peste bord tot mai mult din trecut. Şi tot ceea ce făcea era mereu aruncat peste bord de către generaţia următoare. Acum ajunge, în sfârşit, să se îndoiască chiar de existenţa lumii, de ceea ce este el însuşi. Mulţi oameni se sinucid. Mulţi distrug. Ce i-a rămas omului? Nu i-a mai rămas decât să aştepte o nouă revelaţie. Iar omul modern a ajuns într-o asemenea stare lipsit de un sistem de valori şi de o religie proprie încât nu poate decât să accepte orice i se prezintă ca fiind acea nouă revelaţie.
Mâine vom arunca o ultimă privire la perspectivele acestei noi revelaţii şi ale încercării omenirii de a o dobândi.
Teilhardismul pare a fi făcut o profundă impresie ortodocşilor ruşi „liberali” după traducerea şi publicarea (semnificativă în sine) a cărţii „Fenomenul Omului” la Moscova în 1965 prima carte a unui „gânditor creştin” (dacă facem abstracţie de volumul propagandistic al lui Hewlett Johnson, „Vicarul Roşu din Canterbury”) care s-a publicat în URSS. După această apariţie editorială, Părintele John Meyendorff de la Mitropolia Americană scria:
„Înţelegerea hristocentrică a omului şi lumii care, după Teilhard, e într-o stare de necontenită schimbare şi străduinţă către Punctul Omega, adică punctul cel mai înalt al fiinţării şi evoluţiei, identificat de autor cu Însuşi Dumnezeu, îl leagă pe Teilhard de profunda intuiţie a Părinţilor Ortodocşi ai Bisericii.”
457
Încă şi mai clar, editorul (probabil Nichita Struve) periodicului ortodox din Paris, „Mesagerul Mişcării Studenţilor Ruşi Creştini”, scrie:
„Trebuie notat că principala caracteristică a teilhardismului nu este nicidecum acceptarea evoluţiei faptul nemaifiind de mult o noutate printre teologi şi filosofii religioşi. Miezul învăţăturii gânditorului francez este o nouă abordare a problemei lumii şi creaţiei.” În învăţătura sa despre aceste lucruri Teilhard „doar înfăţişează, într-un limbaj contemporan, învăţătura Apostolului Pavel despre natură, care nu e exclusă din planul Mântuirii”.
Pr. G: Curat cercetător ortodox.
Pr. S: Reflectând la „Missa Lumii”, experienţele lui Teilhard „au fost pentru el ceva de felul unei Liturghii cosmice care se săvârşeşte în chip nevăzut în lume. Aici se află chiar miezul vestirii teilhardiene, care ne readuce uitata, imemoriala înţelegere creştină a universului şi a întrupării Dumnezeieşti. Tocmai ea a luminat pentru Teilhard înţelesul evoluţiei ca mişcare a întregului cosmos către împărăţia lui Dumnezeu şi l-a făcut în stare să depăşească apropierea negativă faţă de lume, adânc înrădăcinată între creştini.”
Pr. G: Acum vedem cine sunt duşmanii noştri. Mitropolia, primul dintre ei.
Pr. S: Principalul articol „ortodox” despre teilhardism din „Mesager” aparţine unui preot ortodox polonez, Părintele George Klinger şi are titlul „Părintele Teilhard de Chardin şi tradiţia ortodoxă”, în care îl face pe Teilhard Părinte al Bisericii, în tradiţia „marilor Părinţi Ortodocşi”, ca Montanus, Ioachim de Fiore, etc.
458
„Părintele Teilhard vorbeşte mult despre rolul cosmic al lui Hristos, al Mediului Divin, şi foarte puţin despre Biserică. Şi în acest caz el este convergent cu tendinţele înrudite din teologia ortodoxă… La Părintele Teilhard Biserica se identifică cu lucrarea lui Hristos în cosmos. După părerea Părintelui Teilhard, prin împărtăşirea Sfintelor Taine lumea, sfinţindu-se, devine Trupul lui Hristos… Aceste gânduri sunt poate cele mai profunde lucruri rostite în vremurile recente despre taina centrală a creştinismului.” (Părintele George Klinger)
Argumentele anti-evoluţioniste
Sufletul nu poate să reiasă din evoluţie
Raiul nu se potriveşte cu evoluţia
Două tipuri de lume înainte şi după Cădere
Un Adam vs. mai mulţi Adami
Pământul şi iarba în faţa soarelui
Coasta lui Adam
Scriptura reală sau alegorică
459
CURSUL 12
Arta modernă. Spiritualismul
În continuare, vom încheia discuţia noastră analizând alte manifestări ale Revoluţiei şi hiliasmului, care reprezintă tema centrală a modernităţii. Unii autori germani au analizat în profunzime acest subiect. Vom explora declinul artei, care trece de la umanism la subuman.
Hans Sedlmayr, un istoric de artă austriac, descrie istoria artei moderne, în special ultimele două secole, ca aducând un fenomen cu totul nou în arta şi cultura apuseană, despre a cărui semnificaţie va vorbi pe larg.
Potrivit lui Sedlmayr, secolul al XIX-lea nu a avut niciun stil dominant, deşi stilurile noi păreau să apară la fiecare una sau două decade. El pune absenţa unui stil pe seama faptului că a dispărut o credinţă comună care să unească societatea. Nu mai există un singur obiect spre care arta să se îndrepte, cum se întâmpla în Evul Mediu, când arta era orientată spre catedrale.
Sedlmayr discută apoi problema arhitecturii şi arată cum, exact înainte de Revoluţia Franceză, a apărut un arhitect, (Nicolas) Ledoux, care propune un model pentru o clădire perfect sferică, gândită nu doar ca monument, ci ca locuinţă în care să trăiască un om, mai precis un prefect. Arhitectul conferă astfel unui obiect obişnuit o formă total neobişnuită. Ulterior, această idee sucombă, deoarece nu poate fi pusă în practică, însă doar
460
pentru a apărea din nou înainte şi în timpul Revoluţiei Ruse, în secolul XX. Ideea dominantă este de a depăşi senzaţia de legătură cu pământul, ceea ce în sine reprezintă tot o idee hiliastă.
Arhitectura devine, de asemenea, instabilă şi nu mai apare tipul de figură ordonată care răsare din pământ şi se ridică spre cer. Mai degrabă, clădirile par dezechilibrate ca şi cum ar urma să se prăbuşească.
În fine, apare ideea casei ca maşină. O casă reprezintă în opinia moderniştilor de secol XX o maşină de locuit, la fel cum un scaun este o maşină de şezut. Le Corbusier, unul din aşa-zişii mari arhitecţi ai vremurilor noastre, care a construit pe baza acestor principii chiar o mănăstire, cu o înfăţişare înfiorătoare, declara: „Inima vechilor noastre oraşe, cu clopotniţele şi catedralele lor, trebuie făcută bucăţi şi înlocuită cu zgârie-nori”. Tocmai aceasta este lumea în care trăim astăzi noi cei de la oraş. Vedem astfel că nu doar revoluţia filosofică şi politică ne afectează, ci şi revoluţia artistică şi arhitecturală.
În al doilea rând, Sedlmayr vorbeşte despre torso, folosit pentru prima dată ca obiect artistic la mijlocul secolului al XIX-lea de către sculptorul Rodin care, apropo, are multe sculpturi în San Francisco la Legiunea de Onoare. Înainte de Rodin, torsoul era doar un fel de schiţă, însă acum acest fragment, acest obiect absolut fragmentar, se transformă într-o operă de artă. Această tendinţă demonstrează că scopul înalt al artei s-a pierdut complet.
Ajungem acum la domeniul stupefiant al picturii. Istoricul austriac îl analizează pe Goya, care a fost contemporan cu Napoleon, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea:
„Cu cât studiem mai mult opera lui Goya, cu atât mai tare ni se întăreşte convingerea că, la fel ca Ledoux în arhitectură şi Kant în filosofie, el este una dintre marile forţe distructive şi
461
nimicitoare care scot la iveală o nouă epocă. În arta lui Goya anumite forţe caracteristice ies la suprafaţă, fiind simptome ale viitoarelor tendinţe dominante ale picturii moderne, deşi la el se găsesc mult mai multe decât atât. ”
„Deşi a fost un pictor de curte şi a lucrat în mod oficial pentru rege, la fel cum Ledoux a lucrat pentru Vechiul Regim şi şi-a dedicat marile opere arhitectonice în onoarea a doi regi, cu toate acestea Goya este încarnarea noului tip de artist expus în sensul discutat mai sus. Elementul nou din arta sa nu are nicio legătură cu sfera publică, ci îşi are originea într-o sferă complet subiectivă a experienţei, adică în vis.
Pentru prima oară în istorie, un artist îşi găseşte refugiul nu în travesti, nici în pretext, ci dând formă vizibilă iraţionalului. Cele două serii numite „Suenos” („Vise”) şi „Disparates” (Proverbele) reprezintă cheile de a înţelege nu doar opera pictorului spaniol, ci şi cel mai important lucru din arta modernă. Seria „Disparates” împodobea, de asemenea, pereţii casei sale, deci nu era doar o simplă serie de picturi.
„Pentru prima oară un artist s-a gândit să pună pe pânză ceva ce vine direct din adâncimile lumii visurilor şi iraţionalului. Nimic nu ar putea fi mai greşit decât a presupune că aceste serii au fost construite pentru a îmbunătăţi sau educa lumea sau pentru a eticheta un politician. Puterea stihiilor din aceste viziuni nu ar putea fi niciodată înţeleasă în termenii unei explicaţii atât de nevinovate şi idealiste…”
„Cândva iadul era în mod clar definit ca o provincie a lumii de dedesubt. Toate născocirile groaznice ale imaginaţiei prin care mintea umană putea fi chinuită au fost exilate în tablouri-reprezentări ale acelui loc şi au fost în felul acesta obiectivizate. Erupţia iadului în lumea aceasta a fost ceva real şi extern, iar în felul acesta pictorul o va înfăţişa în tablourile
462
privind ispitirea sfinţilor şi a acelor fiinţe dezumanizate care L-au batjocorit şi chinuit pe Domnul nostru.”
„În celălalt caz, însă, cel pe care îl avem acum în faţă, această lume monstruoasă a devenit parte din lumea interioară a omului. Există în interiorul omului însuşi şi astfel ajungem la o nouă concepţie a omului, în măsura în care omul însuşi devine demonic. Nu este vorba doar de apariţia sa exterioară, ci de faptul că omul însuşi şi toată lumea sa au fost cucerite de imperiul demonic. Omul bate în retragere. Iadul este cel care are puterea copleşitoare, iar forţele pe care omul i le poate opune sunt slabe şi demoralizate.”
„În viziunile onirice (Suenos) şi aşa-zisele proverbe (Proverbios) vedem toate desfigurările prin care omul poate fi făcut groaznic şi toate ispitele prin care demnitatea sa poate fi atacată. Vedem demoni în formă umană, iar pe lângă ei creaturi vrăjite de toate felurile, monstruozităţi, stafii, vrăjitoare, uriaşi, bestii, lemuri şi vampiri. Chronos care îşi devorează copiii pare un coşmar personificat când îl vedem cum stă pe vine, un gigant dezbrăcat pe marginea unei lumi asuprite, dar chiar şi în condiţiile date, acest iad de duhuri necurate are un fel de vitalitate furioasă. Nu sunt creaturi ieşite dintr-o fantezie artistică, ci sunt realităţi sângeroase care au fost trăite la nivel personal.”
„Seria de picturi Visele (Suenos), dintre care cele amintite mai sus reprezintă doar câteva exemple, a apărut în 1792, la apogeul Revoluţiei Franceze. În acel moment, Goya trecea printr-o boală gravă, despre care nu ştim foarte multe. Aceia sunt anii în care mulţi artişti par posedaţi de puteri demonice. Sculptorul Messerschmidt îşi face în mod repetat portretul ca o faţă cu strâmbături hidoase, în timp ce în Germania arta glaciară a lui Fussli indică fără greş semnele unei halucinaţii. Aceasta este epoca în care Flaxman a văzut o figură diavolească pe care a numit-o dintr-un motiv insondabil Fantoma puricelui. Este,
463
de asemenea, epoca lui Mesmer (1733-1815), în care ocultismul devine o modă. Era ca şi cum în om s-ar fi deschis o uşă care duce la lumea subumană lumea care îi ameninţă cu demenţa pe cei care au văzut prea mult din ea.”
Sedlmayr mai discută despre un artist aflat oarecum la polul opus, dar care reflectă aceleaşi tendinţe. Este vorba despre (Caspar David) Friedrich, un pictor german al aceleiaşi perioade.
„Căldura umană a dispărut din relaţia omului cu lucrurile create. Luna, ea însăşi un corp mort, oglindind rece lumina soarelui care a apus, acoperind lumea într-un linţoliu, reprezintă simbolul principal al acestui nou sentiment pe care îl trăieşte omul faţă de lucruri. Omul însuşi se simte părăsit de Dumnezeu. Este la fel de singur şi străin de Dumnezeu, precum crucifixul din tabloul lui Friedrich, care stă în tăcerea uriaşă şi impersonală a munţilor.”
Al treilea aspect discutat, foarte simptomatic pentru epoca modernă, îl reprezintă caricatura.
„Caricatura nu era complet necunoscută în epocile anterioare, însă doar de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, începând din Anglia, caricatura s-a răspândit şi a devenit un domeniu bine definit al artei. A trebuit să vină secolul al XIX-lea, o dată cu opera lui Daumier (artistul francez), ca ea să devină obiectul principal de activitate al unui artist de prim rang. În concluzie, nu caricatura ca atare reprezintă un eveniment istoric relevant, ci ridicarea ei la statutul de artă respectată şi relevantă.”
„După 1830 a apărut o publicaţie periodică, „La Caricature, cu un scop politic clar. Paul Valery a numit-o Walpurgisnacht (Noaptea valpurgică), un pandemonium, o comedie satanică, turbulentă până la desfrâu. Acum se ocupa cu caraghioslâcurile, acum era avidă de patima sângelui.”
464
Această descriere ne oferă o privire scurtă, dar pătrunzătoare în paternitatea spirituală a caricaturii. Esenţa acestei ocupaţii artistice o reprezintă o strâmbare a umanului, deşi întâmplător face mai mult. Uneori pune pe seama naturii umane caracteristicile iadului, deoarece stă în firea iadului să creeze imagini prin care natura noastră umană este batjocorită şi negată. Această distorsiune poate fi dintre cele mai diverse. Omul, de pildă, poate fi strâmbat într-o mască şi este relevant că opera de caricaturist a lui Daumier a început cu aşa ceva.
„În mare, însă, există două metode pe care le foloseşte acest proces de desfigurare: unul pozitiv şi altul negativ. Metoda negativă îi răpeşte omului demnitatea şi forma sa, îl arată ca urât, diform, prăpădit şi ridicol. Omul, coroana creaţiei, este devalorizat şi detronat, dar cu toate acestea îşi păstrează umanitatea sa.
Metoda pozitivă de desfigurare face din om o cu totul altă creatură, ceva subuman. Pentru a realiza acest lucru, se foloseşte de toate mijloacele utilizate de cei care au descris iadul în arta occidentală. Însuşirile omului devin o schimonoseală, este transformat într-o monstruozitate, un ciudat, un animal, o bestie, un scheleton, o vedenie, un idol, o păpuşă, un sac de pânză, un robot. Omul arată urât, este o apariţie care îţi trezeşte presimţiri rele, o creatură neformată, un obiect grotesc şi obscen. Acţiunile sale poartă amprenta nonsensului, a absurdului, a nesincerităţii, a comicului, a brutalului şi demonicului.”
„Impulsul fundamental care se ascunde în spate îl reprezintă îndoiala sau disperarea în ceea ce îl priveşte pe om ca atare, o negare a bunătăţii şi frumuseţii naturii umane. Forma convenţională a caricaturii este doar un pretext sub care această viziune asupra omului se poate desfăşura liber.
În cazul lui Daumier, bineînţeles şi asta îl distinge de caricaturiştii mult mai sălbatici şi cinici de la începutul
465
secolului XX lipsa de încredere în om este contrabalansată de recunoaşterea măreţiei sale. Daumier a văzut grandoarea omului cum au văzut-o puţini alţi artişti din secolul al XIX-lea. Grandoarea şi absurditatea se unesc în el, astfel încât nasc tragicomicul.
La începutul secolului XX, totuşi, acest echilibru salvator a dispărut. Va înflori un nou tip dominant de caricatură nemiloasă, în centrul căreia se găsea o viziune fără niciun fel de speranţă în privinţa omului; această imagine strâmbată a omului, care a început să pună stăpânire cu o putere ineluctabilă pe mintea artistului, se va revela fără niciun fel de mască în tipurile umane produse de arta timpului, tipuri care îl izbesc pe omul simplu ca şi cum ar fi cele mai înfricoşătoare caricaturi şi care într-adevăr pornesc din aceleaşi caverne întunecate ale sufletului ca şi caricatura însăşi.”
Înainte de acest episod, în secolul al XVIII-lea, încă exista ideea normală, obişnuită a omului. Pictorul picta portrete. Cineva, de regulă nobilimea, îl plătea pe pictor, iar pictorul realiza tabloul, pentru care exista un scop, chiar dacă acesta nu era nici religios, nici foarte profund. Rămânea artă, avea un loc bine stabilit şi o funcţie. Puteai recunoaşte fiinţa umană, iar adeseori era bine realizat. Exista un simţ al celor trei dimensiuni, iar în felul ei această artă era perfectă. Acum, toate aceste trăsături se dizolvă prin fenomene ale căror manifestări sunt apariţia torsoului, a demonicului, a caricaturii, a glaciarului. Toate distrug însăşi ideea de pictură ca fiind ceva legat de fiinţa umană.
Sedlmayr discută apoi pe scurt pictura lui Cezanne şi influenţa exercitată asupra picturii moderne:
„Arta lui Cezanne reprezintă un punct de cotitură. Este acea graniţă îngustă dintre impresionism şi expresionism, care în tăcerea ei nenaturală pregăteşte erupţia extraumanului.
466
Ea conduce la ideea că omul din nou împotriva tuturor experienţelor naturale este pus pe acelaşi nivel cu toate celelalte lucruri. La scurtă vreme după Cezanne, Seurat va înfăţişa omul ca şi cum ar fi o păpuşă de lemn, o figură de lut, o maşină, iar un pic mai târziu, o dată cu Mattise, forma umană nu va avea o semnificaţie mai profundă decât un model de pe tapet, în timp ce pentru cubişti omul va fi degradat la nivelul unui model ingineresc.”
Pictura lui Cezanne era „pictură pură”. Cu alte cuvinte, impresioniştii ajungeau într-un loc şi cumva dizolvau lucrurile în ceea ce era pentru ei clipa. Nu mai exista niciun fel de idee cu privire la felul în care ar trebui să fie lucrurile sau dacă există ceva mai profund dincolo de ele. Conta doar felul în care apar lucrurile (în ochii pictorului).
Când caii galopează, se pot vedea 20 de picioare diferite în loc de patru picioare. Impresioniştii doresc să prindă exact acest moment. Fotografia i-a influenţat prin aceea că reduce arta doar la un moment anume.
Unele lucrări sunt fermecătoare, dar se simte deja că realitatea începe să se dizolve. Cezanne a afirmat că vrea să facă din impresionism o artă clasică. Tot Cezanne susţinea că arta sa este genul de lucru pe care îl vezi când abia îţi deschizi ochii şi eşti pe jumătate adormit. Însă aceasta nu este artă (clasică), ci ceva tranzitoriu, în schimb foarte periculos pentru arta clasică. Peisajele sale, de pildă, nu mai sunt peisaje propriu-zise, ci apare ceva ciudat, ceva ce pare făcut geometric, pentru că îl tenta ideea de a face un lucru geometric.
Cubiştii au încercat pur şi simplu să ia realitatea şi să o ciopârţească în bucăţi, iar apoi să privească la bucăţile dezmembrate. În loc de a avea o faţă întreagă, ei iau faţa şi o descompun după care lipesc componentele la un loc împreună. Arată extrem de ciudat, ca şi cum ai descompune realitatea şi apoi ai reconstrui-o doar parţial.
467
În realitate, arta se împarte în două categorii. Pe de o parte avem arta foarte raţionalistă, care se ocupă de fragmente, dezmembrează lucrurile şi abia dacă le pune la loc. Pe de altă parte, este arta expresionistă în care cineva prinde o idee şi o distorsionează maniacal pentru a-şi expune ideea. În cele din urmă, totul se sfârşeşte cu cineva ca Jackson Pollock care stă în faţa pânzei şi aruncă vopsea la întâmplare, primind pentru asta 10.000 de dolari. Uneori dacă te uiţi cu atenţie se poate distinge un anumit model. Artistul are un soi de inspiraţie, pentru că lumea în sine are ordine. Cineva interesat cu adevărat de artă reuşeşte, poate, să dea un fel de formă.
Am cunoscut cândva un pictor religios, cred că acum este celebru. Am mers la facultate împreună şi el susţinea că vrea să picteze subiecte religioase. În acest scop se uita la răstignire, prindea ideea, iar apoi arunca diverse lucruri asupra tabloului. Ceea ce rezulta era o deformare înfiorătoare a lui Hristos pe cruce.
„Ajunşi în acest punct, comportamentul acestor aşa-zişi pictori „puri” se învecinează cu patologicul. Încep să sufere de acea boală al cărei simptom principal este incapacitatea minţii de a se proiecta pe sine în mintea altora sau în cea a lumii exterioare. Când se instalează această stare, totul le pare mort şi străin, iar oamenii nu mai pot vedea decât aparenţa lucrurilor, nemaifiind conştienţi de viaţa umană din ceilalţi.”
„Tot în acest moment întreaga lume devine instabilă, deoarece atunci când lucrurile sunt doar fenomene, ele nu mai au niciun fel de înţeles inerent în ele; astfel, ele încep să fie percepute ca lucruri fără stabilitate, care plutesc, oscilante, fără corp şi nedeterminate. Nu mai sunt lucruri solide. Aceasta ar putea explica de ce aceia care doresc să vadă o lume în mişcare sunt mânaţi automat spre pictura absolută, acea pictură dezbrăcată complet de orice înţeles.”
468
„Acest tip de pictură care a debutat în jur de 1900 şi a dominat anii 1920 nu este doar contemporan cu arhitectura modernă tehnicizată, nu este doar precedat, ca aceasta din urmă, de un fel de preludiu pe la 1800, ci are o legătură puternică cu ea, iar peste tot în Europa şi dincolo a fost favorizată şi propagată de exact aceleaşi grupuri, adică de cele care duceau mai departe spiritul lui 1789. Cele două merg împreună, în pofida faptului că noua arhitectură este atât de rece şi obiectivă, iar noua pictură atât de sălbatică şi iraţională. Una o oglindeşte pe cealaltă, în pofida faptului că pictura şi arhitectura au fost complet separate una de cealaltă.”
O pictură nu mai are scopul de a da formă şi personalitate unui anumit spaţiu, precum mai încerca fresca decorativă a art nouveaului, ci a devenit ceva care îşi aparţine în întregime sieşi. Nu mai este nici măcar o cârpitură tranzitorie pe perete. Mai degrabă are însuşirea unei cărţi pe care o deschidem şi o dăm la o parte din nou. Le Corbusier, teoreticianul noilor doctrine, a afirmat că toate tablourile ar trebui ţinute în dulapuri şi ar trebui atârnate pe pereţi doar pentru câteva ore, după cum ne vine cheful. Pentru el, un tablou stabil era ceva intolerabil.
„Acest tip de pictură a fost pentru multă vreme un subiect de controverse aprinse, ceea ce face foarte dificilă o apreciere echidistantă. Totuşi, verdictul celor mai înfocaţi critici nu este atât de dur pe cât o interpretare pur istorică, deoarece aceasta ne scoate la iveală, prin simpla lor descriere, caracterul îndoielnic al acestor eforturi.”
„Legătura intimă dintre acest tip de pictură şi clădirea modernă de mai ieri se arată în primul rând în dorinţa lor comună de a distruge vechile rânduieli. Aşa cum există astăzi clădiri în care susul şi josul nu mai pot fi distinse în mod limpede, în acelaşi fel apar tablouri în care susul şi josul pot
469
fi confundate. Acesta este desigur doar un simptom extern, dar cu toate acestea este foarte elocvent. Mai mult, este ceva nemaiîntâlnit în istoria picturii, nemaiîntâlnit nici măcar în cele mai îndrăzneţe aberaţii şi este un indiciu al extraumanului, al caracterului inuman pe care îl are această formă de artă. Afirmând acest lucru avem cu adevărat cheia pentru a înţelege arta modernistă în toate fazele sale, pentru că singurul lucru care diferă este reprezentat de mijloacele folosite.”
„Toate metodele noi de a privi lumea pe care le aduce arta modernistă în siajul ei sunt în mod fundamental extraumane, chiar şi într-un sens superficial şi material. De pildă, fotografia, chiar şi în anii douăzeci, este marcată de o tendinţă de evitare a perspectivei normale a personalităţii umane şi se mărgineşte la câteva formule mecanice. Privilegiază pozele făcute de deasupra sau de dedesubt şi din unghiuri neobişnuite, cu efecte de lumină care fracturează subiectul şi distorsiuni precum cele dintr-o oglindă distorsionantă.”
În film are loc, bineînţeles, acelaşi fenomen. Tot felul de experimente pentru a vedea cum se poate fragmenta imaginea sau cum pot fi aşezate imagini diferite una lângă alta pentru a realiza un tip de efect şocant.
„Prin aceasta nu se face altceva decât alăturarea de tendinţa extraumană din pictură, care oferă o expresie limpede a atitudinii sale spirituale. Fiecare artă, desigur, într-o măsură mai mare sau mică, ia lumea pe care o găseşte şi se îndepărtează în manieră proprie de experienţa normală pentru a o crea din nou, dar arta modernistă este condusă de un impuls nestăvilit de a trece de limitele doar umanului”.
Aceasta explică de ce temele normale ale picturii de la jumătatea secolului al XIX-lea iau un aspect aproape extrem,
470
în care omul pare că îşi predă umanitatea sa esenţială şi începe să vadă lucruri pe care cineva le vede în delir sau în coşmar, sub influenţa drogurilor, sau la începutul nebuniei ori al terorii extreme, iar aceste „stări aflate pe marginea nebuniei” produc viziuni uluitoare. Lumea vizibilă, lumea formelor concrete din portretistică, peisaj, natură moartă şi toate celelalte tipuri de pictură, chiar şi în cele care se pretind a fi în continuare religioase, devine ceva străin, distorsionat şi înfiorător. Felul în care sunt ordonate devine instabil şi se pulverizează în fragmente; forma se dezintegrează devenind fluidă şi haotică. În unele cazuri, omul şi lumea sa sunt schimbaţi de rigiditatea morţii; lucrurile familiare devin ciudate, iar natura vie se transformă în natură moartă.
„S-a spus despre arta greacă că a fost înhămată între două mari puteri care se aflau mereu lângă ea şi cu care a trebuit să se lupte în permanenţă pentru a se impune într-o oarecare măsură. Aceste două puteri erau haosul şi moartea. Noua pictură, din dorinţa maniacală de a se scutura de piedicile prea omenescului, a primit aceste puteri în artă şi acestea două au primit-o şi pe a treia, pe care grecii nu o cunoşteau şi pe care Evul Mediu a adus-o în vieţile noastre. Această putere este iadul. Toate acestea haosul, moartea şi iadul sunt antitipuri ale umanităţii. Reprezentarea unei lumi pe care aceste trei puteri au schimonosit-o reprezintă subiectul fundamental al noii picturi.”
„Apropierea artei de moarte şi înrudirea sa cu atmosfera morţii, acea atmosferă care face toate lucrurile să fie reci şi rigide, este ceva nu fără precedent în istoria artei, ceva care este prins doar superficial în termenii romantic şi mişcarea romantică. În această etapă se iţeşte din străfundurile omului o viziune nocturnă exaltată a vieţii, a naturii şi antichităţii. Dar cu toate acestea, demnitatea omului a fost păstrată. Apropierea de moarte
471
în mişcarea romantică germană, aşa cum reiese din Beethoven, [Kleist,] Holderlin, Novalis, Runge şi Friedrich este tragică, dar rămâne în continuare umană. În capitularea sa în artă, în faţa acum inabordabilei stări a lucrurilor, omul îşi impune legea sa contra haosului care pentru el reprezintă o realitate cunoscută îndeajuns.”
„În faza modernă însăşi se combină conştiinţa morţii (care se iveşte sub o mie de forme din spatele tuturor lucrurilor vii şi îşi face simţită prezenţa groaznică într-o floare ofilită, într-o cameră goală şi da, chiar, în natura moartă) şi o îndoială terorizantă cu privire la demnitatea şi chiar la natura omului.
Această îndoială se poate transforma într-o acceptare agonizantă a negării sau se poate îndrepta către o schimonosire pozitivă sau cinică a fiinţei sale. Acum, apropierea morţii nu mai este tragică, ci este ceva infernal, o afirmare a haosului, şi este cu atât mai îngrozitoare deoarece nu există niciun domeniu al vieţii complet imun la această izbucnire a lumii de jos.”
„Cândva iadul era clar circumscris ca un domeniu aflat în antiteză cu un univers care avea sens şi raţiune. Dar, printr-o aberaţie aproape similară cu aceea care îi făcea pe oamenii din secolul al XIX-lea să vadă sclipirea raiului în lumina naturală care se revărsa asupra tuturor lucrurilor, astfel încât până şi o căpiţă de fân era transfigurată de ea,… acum izbucnesc în realitate cele mai terifiante imagini din anticamera iadului şi a cercurilor dimprejurul său. Apariţia acestor viziuni era ceva necunoscut celor care le-au invocat, dar ele au venit şi nimic nu este imun în faţa influenţei lor. Orice ţine de groază şi de nocturn, de boală, de moarte şi decădere, orice este vulgar, obscen, pervers, orice este mecanic şi constituie o negare a spiritului, toate aceste moduri, motive şi aspecte ale inumanului pun stăpânire pe om şi pe lumea sa familiară. Fac din om o ruină, o maşină, o mască, o fantomă. Decade la nivelul unui păduche, al unei insecte. În diversele curente ale picturii moderne întotdeauna
472
este subliniată una sau alta dintre aceste variaţii ale atributelor antiumane. Cubismul accentuează moartea, expresionismul haosul clocotitor, suprarealismul demonismul rece al ultimelor regiuni îngheţate din iad. Chiar dacă tablourile s-ar pierde, titlurile alese pentru ele de cei care le-au pictat ar fi suficiente pentru a le dezvălui reşedinţa spirituală: Frică, Oraşul bolnav, Muribunzii, Portretul meu ca schelet, Molimă deasupra, molimă dedesubt, molimă peste tot, Gluma a cucerit suferinţa, Grămada de bălegar,Înapoi la nimic.”
„Această interpretare pe care o propunem poate părea la prima vedere extravagantă. Totuşi, dacă privim obiectiv problema, vom descoperi că face exact ceea ce ar trebui să facă o teorie, adică explică o mulţime de informaţii pe care până acum am încercat să le înţelegem una câte una, ne permite să recunoaştem toate diversele isme, de la futurism la suprarealism toate fiind într-o formă sau alta o evadare din realitatea superioară ca expresii (care diferă doar în aparenţă) ale aceloraşi puteri fundamentale; deşi natura umană în toate manifestările sale este în mod esenţial una, negările sale sunt multiple. Pe scurt, o astfel de teorie ne permite să vedem dincolo de toate diferenţele şi detaliile nesemnificative.”
„În termeni pur artistici, există o artă naturală a infernalului şi a îngrozitorului; de asemenea, nu ar trebui sub nicio formă negată cea mai periculoasă potenţialitate artistică. Şi-a făcut simţită prezenţa de la bun început în arta nordică, acolo apărând imaginea lui Hristos desfigurat în moarte, ceva necunoscut artei creştin-răsăritene. Tot arta nordică a dat imaginea iadului. Bosch, Bruegel şi Grunewald au ridicat arta monstruosului la acelaşi nivel pe care l-a atins în cele mai transfigurate şi înalte forme, în timp ce Goya i-a lărgit scopul fără să părăsească vreun moment tărâmul artistic. Într-adevăr, găsim la graniţa acestei noi arte a morţii interioare şi a iadului un număr de artişti. Ensor, Munch,
473
Kubin, Schiele sunt doar câteva exemple, a căror forţă artistică naturală nu poate fi negată.”
„Van Gogh, Munch (al cărui Ţipăt l-am văzut notă P.S.R.), Seurat, toţi născuţi în 1860, sunt primii pictori în care se relevă această tendinţă, deşi nu i s-au abandonat cu totul. Abia la Ensor, născut, de asemenea, în 1860, ea devine dominantă. Pentru cei născuţi după 1860 ea devine destin. Cu mult înainte de Primul Război Mondial, ea demonstra coşmarul care bântuia marile oraşe europene. După război s-a instalat un declin artistic clar, iar acum apar simptomele degenerării extreme. Prin noua obiectivitate se ajunge la cea mai banală şi moartă formă. Din punct de vedere politic, arta aceasta cea mai nouă şi de ultimă oră se aliază cu anarhia. Din punct de vedere psihologic este expresia unei frici uriaşe şi a unei uri faţă de rasa umană, care i-a făcut pe oameni să se îndrepte împotriva propriilor lor persoane. Cea mai profundă explicaţie a acestor avortoni artistici care apar în lumea fenomenală a fost deja oferită de Goya, care a scris sub titlul colecţiei sale de picturi Visurile: Somnul raţiunii naşte monştri.”
Vedem astfel că, atunci când raţiunea ajunge la finalul drumului iluminist, în viaţa umană explodează forţe iraţionale, care vin de la demoni… În fapt, citatul complet din Goya sună aşa: „El sueno de la razon produce monstruos.” (Visul raţiunii naşte monştri.)
Sedlmayr discută, în cele din urmă şi despre suprarealism.
„Tema de căpătâi a suprarealismului este haosul absolut. Acest curent se concentrează pe tema haosului indiferent de locul în care poate fi întâlnit: în regiunile întunecate ale lumii visurilor, în halucinaţii, în caracterul alienat şi iraţional al vieţii obişnuite, în domeniul realităţii în care lucrurile nu au nicio legătură unul cu altul, fiind aduse laolaltă într-o
474
manieră întâmplătoare, fără sens şi fragmentară, în confuzia unui oraş mare sau în cea a războiului total ori în cea a unui magazin cu lucruri vechi comorile acestuia părând a-i umple de un entuziasm special pe suprarealişti. Tema lor poate fi definită în sens larg ca fiind haosul decăderii totale, nu haosul potenţialităţilor creative, ci acela al finalităţii, nu haosul lucrurilor care iau naştere, ci acela al lucrurilor terminate şi epuizate, nu haosul naturii roditoare, ci acela al nenaturalului, un haos din care, pentru a folosi cuvintele lui Goethe, chiar şi duhul lui Dumnezeu Însuşi ar putea cu greu să creeze o lume.”
Nu poate fi subestimată puterea acestui curent al suprarealismului. Dintre toate tendinţele secolului al XIX-lea şi al XX-lea, cu excepţia noii arhitecturi, doar două au reuşit să supravieţuiască celui de-al Doilea Război Mondial realismul pozitiv şi suprarealismul în pictură. Există deja multe organizaţii suprarealiste în ţările europene, şi nu doar acolo. Prin comparaţie, expresioniştii reprezintă o minoritate cu totul neglijabilă.
Nu câştigăm nimic dacă minimizăm acest fenomen, nici nu ne poate mulţumi gândul că e vorba doar de extravaganţe, nebunii sau forme ale unui triumf spiritual straniu. Încă de foarte devreme, din 1860, Dostoievski recunoştea în mod profetic în ai săi Oameni ai Abisului că astfel de tipuri, pe care suprarealismul le-a dus la deplina dezvoltare, au apărut deja – „date fiind circumstanţele în care a evoluat societatea noastră”. În ultimă instanţă, suprarealismul nu reprezintă altceva decât fuga finală a omului şi a artei spre prăpastie, acea fugă de care Nietzsche era conştient în 1881 când a scris:
„Nu cădem oare continuu? în spate, în lateral, în toate direcţiile? Se mai păstrează susul şi josul? Nu rătăcim oare prin nimicul infinit? Nu răsuflă în faţa noastră spaţiul gol? Nu a devenit mai frig?”
475
Observăm aici legătură intimă dintre filosofie, politică şi artă. Sedlmayr ajunge la următoarele concluzii:
„Diagnosticul pe care l-am pus artei moderne este confirmat în plus de faptul indiscutabil că aceasta nu are nicio dificultate în a înfăţişa demonicul şi omul devenit demonic, dar îi vine aproape imposibil să-l arate pe om ca pe o fiinţă umană şi eşuează complet când trebuie să-L arate pe Dumnezeul-om şi pe sfânt.”
Legat de arta modernă el mai afirmă:
„Atracţia exercitată asupra artistului de extraomenesc şi extranatural, de întuneric, de irealitate şi subconştient, de haos şi nimic are toate caracteristicile unei vrăji… Potrivit lui Paul Klee, inima noastră palpitând ne împinge tot mai departe spre tărâmul ultim al lucrurilor.”
„Tulburarea produsă de arta modernă se repercutează asupra tuturor aspectelor şi relaţiilor diferite ale omului. Avem tulburarea relaţiei omului cu Dumnezeu. În domeniul artei, acest lucru este mai vizibil decât în oricare altă parte, prin natura sarcinii care acum absoarbe energia creativă o energie care înainte vreme a fost absorbită de templu, de biserică şi de imaginea sfântă. Noii zei ai omului sunt Natura, Arta, Maşina, Universul, Haosul şi Neantul”.
Sedlmayr discută apoi în mare despre întreaga atmosferă intelectuală de la Iluminism şi până în zilele noastre.
„În panteismul şi deismul secolului al XVIII-lea s-a deschis un hău între om şi Dumnezeu. La început ideea de Dumnezeu părea mult mai pură decât aceea a unui Dumnezeu personal. Conceptul nostru de Dumnezeu s-a eliberat de ceea ce părea un
476
element antropomorfic, în acelaşi timp în care acelaşi element era eliminat din arhitectură. Însă ceea ce s-a petrecut a fost faptul că acest Dumnezeu al filosofilor s-a evaporat în natură şi a dispărut. În vremea în care se întâmpla acest lucru, se mai schimba ceva în ideea de om, care era dezbărat de elementul teomorfic, în timp ce Dumnezeu era dezbărat de cel antropomorfic. Consecinţa a fost foarte diferită de ceea ce s-a intenţionat, deoarece prin acest proces omul a fost redus la nivelul unui automat, asta când nu este redus la nivelul unui demon.”
„Pierderea lui Dumnezeu ca realitate distruge sensul originar al realităţii ca întreg. O dată pierdut acest simţ, omul se transformă într-un anti-realist, într-un idealist, într-o fiinţă care trăieşte prin fantasme”, ceea ce deschide poarta demonilor.
Pr. G: Imaginaţia.
Pr. S: „În forma radicală a deismului, divorţul dintre Dumnezeu şi om apare din faptul că Dumnezeu este retrogradat într-un loc îndepărtat, astfel încât Dumnezeu şi lumea încep să fie văzute ca lucruri în întregime distincte şi separate. Dumnezeu este Dumnezeul absent, care a creat marele ceasornic reprezentat de lumină, pe care l-a învârtit cum trebuie. Ceasornicul acum continuă să meargă după mecanismele sale interne, ceea ce înseamnă că lumea se dezvăluie pe sine în mod automat. Astfel este exclusă orice posibilitate de relaţie personală cu Dumnezeu. Toată taina a fost eliminată şi, într-adevăr, una dintre operele principale ale unuia dintre protagoniştii deismului, Toland, se numeşte Creştinismul fără taine”, după cum am văzut deja.
„Peste tot, relaţiile spirituale se răcesc. Locul lor este luat de relaţiile glaciale ale raţiunii. Îndoiala joacă un rol tot mai important şi tot ceea ce este atins de răceala sa este transformat: lumea devine o maşină, omul un robot”
477
Un autor contemporan cu Voltaire a scris că „statul va deveni un stat maşină”. Apoi, Ledoux, arhitectul care dorea să facă imobile rotunde şi sferice, se întreba în timp ce contempla pământul: „Nu este sublimă această maşină rotundă?”
„Omul devine acum la fel de străin de semenii săi pe cât este faţă de Dumnezeu şi la fel de străin faţă de natură. După cum afirmă Ledoux, este străin peste tot. Suntem nevoiţi să tragem concluzia că la originea acestor fenomene variate caracterizate de o tendinţă către anorganic stă deismul. Efectul său este peste tot ucigător, făcându-i pe oameni străini de Dumnezeu şi unul de altul.”
Aşadar, această artă are un fundal religios, în primul rând în deism. După deism apare panteismul, iar Sedlmayr discută acest curent în opera lui Holderlin, poetul de la începutul secolului al XIX-lea.
„Figurile individuale, în parte oameni, în parte zei,” pe care Holderlin le glorifică, „divinul fiind anume Hristos, Hercule şi Dionisos se transformă în ceva nebulos, care este, ca să spunem aşa, predivin sau superdivin.
„Acest aspect devine cu atât mai clar o dată cu trecerea timpului, când Holderlin se adresează naturii cu apelativul Sfânta. Se roagă pentru ceva ce îi pare mai venerabil şi mai sfânt decât figurile zeilor personali. Marele lucru sfânt pe care Holderlin îl recunoaşte în natură nu este nimic apropiat sau familiar omului. Nu poate să-l simtă ca pe ceva apropiat, nu se poate regăsi în el, nici nu poate, aşa cum se întâmpla în epocile trecute, să privească la natură ca la o rudă sau ca la un prieten. Marele lucru sfânt nu este nimic din toate acestea, mai degrabă este ceva căruia îi lipseşte în întregime un caracter uman, ba chiar un caracter organic; este ceva ce nu are nici personalitate,
478
nici destin. Este ceva complet opus naturii omului, este ceva universal, ceva infinit ce nu poate fi simţit. Lui Holderlin îi place cel mai mult să caracterizeze Natura ca fiind stille (tăcută sau silenţioasă), punând-o în antiteză cu ocupaţiile active ale omului. Pentru a se apropia de ea, omul trebuie mai întâi să se distrugă pe sine, trebuie să meargă sprea moartea sa.”
În final, Sedlmayr oferă un fel de descriere-rezumat a acestor forţe întunecate şi distructive care au străbătut arta apuseană. Deşi era un iubitor al artei de dinainte de Revoluţie, adică dinainte de secolul al XVIII-lea, în această scurtă istorie a sa demonstrează foarte argumentat cum influenţele demolatoare apar în trecut exact în momentul pe care noi l-am identificat ca fiind începutul apostaziei: secolul al XII-lea.
În opinia lui Sedlmayr, prima apariţie a acestor elemente demonice survine în stilul romanic târziu.
„În această fază lumea sacră este investită într-o măsură de-a dreptul înfiorătoare cu un caracter demonic. Astfel, pe uşile unor catedrale figurile sfinte au înfăţişarea unor cadavre şi fantome, un fapt care nu poate fi explicat de o anumită îndepărtare de umanitate, care marchează arta Evului Mediu târziu. Uneori Hristos se aseamănă unui idol sau despot asiatic. Fiarele din Apocalipsă şi îngerii sunt transformaţi de această însuşire demonică. Acest fenomen straniu nu poate fi explicat în termenii unei intenţii duale care poate fi sesizată în mare parte în arta medievală, unde scopul este de a şoca întrucâtva privitorul şi, în acelaşi timp, cu ajutorul absurdităţii clare a simbolurilor vizibile, să-i împingă mintea spre contemplarea pur spirituală; şi asta pentru că imediat lângă personajele sfinte, ba chiar în mijlocul lor, ba chiar cu greu de distins în mijlocul lor, sunt imagini ale demonilor şi ale fiarelor şi himerelor demonice care invadează interiorul bisericii.”
479
„În acelaşi timp, personajele înseşi încep să dobândească o remarcabilă şi fără precedent instabilitate. Cele aflate pe marea arcadă de deasupra uşii catedralei de la Vezelay par să se clatine serios şi arată ca şi cum ar urma să se prăbuşească dintr-un moment în altul de pe marea curbă pe care stau atât de periculos. Aceasta este epoca în care figurile încep să fie fixate tangenţial de cadrul marilor uşi şi tot în această perioadă îşi face apariţie marea Roată a Norocului care îl ridică pe om şi ineluctabil îl coboară; tot în această perioadă apar pentru prima dată forme arhitecturale care stau cu capul în jos.”
„Toate acestea reprezintă expresia vizibilă a acelei instabilităţi a treburilor omeneşti, a faptului că oamenii au început dintr-odată să simtă cu o intensitate specială şi dureroasă. În fapt, este simbolul vizibil al stării oamenilor, al sentimentelor pe care le nutresc cu privire la viaţă şi lume.”
„În religie, emoţia dominantă este frica, iar tema principală este Ziua Judecăţii, înfăţişată astfel încât să exprime cel mai mare potenţial posibil de teroare. În atmosfera sumbră de mormânt a bisericii putem vedea credincioşii stând cu frică şi cu cutremur înaintea lui Dumnezeu. Nicicând nu a reuşit un misterium tremendum să aibă o asemenea putere asupra minţilor oamenilor.”
Aşadar, pentru un anumit motiv arta începe să devine instabilă. Deşi principala tradiţie gotică merge mai departe cu marile sale catedrale, Sedlmayr îşi dă seama că apare un soi de instabilitate. De ce? Pentru că în acest moment încep să realizeze că au pierdut Ortodoxia. Artistul este mult mai sensibil decât alţi oameni, iar el începe să exprime aceste schimbări. Când se pierde Ortodoxia, încep să apară demonii. Drept urmare, inspiraţia artiştilor vine direct de la demoni.
Urmează, apoi, o a doua perioadă, aceea în care a trăit Hieronymus Bosch.
480
„În perioada romanică, lumea demonică nu reuşise să aibă o viaţă separată a sa. Abia cu goticul, acea lumină şi acel întuneric sunt împărţite. Catedrala pune în opoziţie indirectă Împărăţia lui Dumnezeu, care se face manifestă pe sine, cu Împărăţia Iadului, chiar dacă aceasta rămâne în mod fundamental încă ceva subordonat”.
Astfel, pe măsură ce arta figurativă a Evului Mediu târziu se dezvoltă, încep să apară reprezentări ale iadului. Punctul culminant al acestei tendinţe îl reprezintă Hieronymus Bosch care a avut epoca sa de glorie între 1480 şi 1516.
„Bosch, un contemporan al lui Leonardo da Vinci, a creat lumea iadului ca un fel de contrapunct haotic faţă de noua artă cosmică a Renaşterii (acea pictură idealistă şi hiliastă despre care am discutat deja notă P.S.R.), dar ceea ce este cu totul nou la lumea infernală a lui Bosch este că are propriile principii creative, propria structură haotică, propriile legi formale şi tocmai acestea fac din ea o lume contrară lumilor raiului şi pământului. Abia o dată cu Bosch avem o înfăţişare vizibilă a iadului.”
„Există o noutate categorică în înseşi formele acestor creaturi infernale. Nu sunt copiii căzuţi ai oamenilor, care printr-un simplu proces de metamorfoză s-au schimbat în fiare ale Diavolului, ci sunt întru totul independente; până la acel moment formele lor de viaţă erau necunoscute, fiind generate de împerecherea oricărui tip imaginabil de creatură peşte, sălbăticiune, pasăre, sirene, mătrăgună consecinţele unui desfrâu şi orgii cosmice nelegiuite, în care până şi lucrurile neînsufleţite se pot uni cu cele vii. Toate acestea sunt complet în afara orizontului antic.
De asemenea, este nouă şi scena iadului, şi observăm anumite aspecte ale pământului care nu au mai fost niciodată puse pe pânză. Observăm golfuri întunecate, fâşii goale de pământ şi mare care par să ne transmită cum le-a uitat
481
Dumnezeu, singurătatea oraşelor goale, locuri ciudate şi urâte unde vegetaţia este formată din spânzurători şi roţi de tortură, noroi şi mocirlă. Aici nu există nici soare, nici lună, lumina câtă este vine din vaste conflagraţii sau din irizările unor forme fosforescente stranii. Iadul ne poate arăta lucrarea mâinilor umane, dar ea este strâmbată, neroditoare, în decădere. Mai presus de toate, vedem ruine, le vedem fără oprire iar în iad există, de asemenea, arsenale, un echipament de luptă format din maşini bizare, bucăţi de aparate care adesea sunt fără logică, deşi uneori au un sens, fiind instrumente de tortură, în timp ce prin aer se deplasează nave aeriene, cu demoni în ele, pilotate de demoni”.
„Totuşi, atât timp cât lumea credinţei creştine rămânea o realitate efectivă (iar la acel moment era încă reală, catolicismul era real şi până şi protestantismul mai conţinea ceva din creştinism notă P.S.R.), perspectiva din spatele acestor tablouri trebuie interpretată ca o viziune a ispitei. Înfăţişarea iadului rămânea până într-un anumit punct agăţată de ortodoxia creştină şi era aşadar de aşteptat să îşi obţină libertatea sa deplină şi să se dezvolte în forma sa extremă în momentul în care arta părăsea definitiv lumea creştină din spatele ei. Pe cale de consecinţă era în întregime natural ca Hieronymus Bosch să fie redescoperit în secolul XX şi să devină unul dintre părinţii fondatori ai suprarealismului.”
„În opera lui Bruegel apare o altă temă dominantă a artei moderne: desconsiderarea omului. Omul este privit din exterior ca fiind ceva dezgustător şi straniu, la fel cum am privi creaturile dintr-o altă planetă. Văzut astfel, omul apare ca ticălos, neatrăgător, pervers, grosolan, prost şi absurd creaturi care în fapt arată toate însuşirile ce pot suscita dispreţul, iar acest lucru este adevărat nu doar despre ţăran, despre care Evul Mediu târziu tindea mai degrabă să aibă această opinie, ci despre om în general. În arta lui Bruegel, mai multe tendinţe
482
minore ale artei medievale se unesc pentru a da o nouă imagine a omului, una în care acesta este reprezentat ca antiteza perfectă şi negarea sfinţeniei, măreţiei, mărinimiei şi înţelepciunii.”
„Lumea omului, lumea în care el trebuie să acţioneze şi să trăiască, este o lume în care tot ce se face este rău făcut, este o lume a haosului, fără niciun fel de sens. Peste tot în spatele său apar creaturile iadului. Moartea şi nebunia îl aşteaptă peste tot pe om. Este foarte important de notat că Bruegel acordă o atenţie specială acelor lucruri care au interes special pentru psihologia modernă şi pentru mintea modernă în general, deoarece interesul său se îndreaptă, într-o manieră remarcabilă, nu doar spre ţăran (analogia pe care trebuie să o facem aici este cu preocuparea contemporană pentru primitiv), ci şi spre copii, spre demenţi, spre slăbănogi, epileptici, nevăzători, spre victimele otrăvirii, spre gloate şi maimuţe. Chiar şi lucrurile obişnuite au o aură malefică asupra lor, care le face să arate aproape golite de sens în acelaşi fel în care apicultorii lui Bruegel arată ca nişte cioturi de copaci umblătoare astfel încât un joc pe care copiii îl joacă arată ca o nouă formă de nebunie.”
„Această scurtă privire aruncată spre trecut ne arată limpede că ceea ce va deveni o boală generalizată în secolul al XIX-lea a luat fiinţă treptat din dezvoltarea Apusului, iar în anumite momente din trecut a manifestat limpede anumite simptome maladive.”
Sedlamyr conchide în finalul cărţii:
„Ar fi cumva o întreprindere îndoielnică a spune despre o anumită perioadă că este un punct de cotitură în istoria omenirii, dar cu toate acestea este foarte greu să nu ai senzaţia că, începând cu anul 1900, s-a atins o anumită limită, iar acum avem în faţă ceva fără precedent în istoria lumii. Dincolo de această limită este greu să-ţi imaginezi altceva cu excepţia a
483
două lucruri: catastrofa totală sau începuturile unei renaşteri spirituale.” Bineînţeles că ceea ce vine pare a fi o combinaţie între cele două.
Muzica
Nu vom aborda pe larg domeniul muzical. Este un subiect prea lung, dar este suficient să-l amintim pe unul dintre marii istorici ai muzicii occidentale, Alfred Frankenstein, care a murit în urmă cu câţiva ani. Era un expert în perioada barocă, medievală, clasică şi romantică. Frankenstein a scris un amplu manual despre muzica occidentală, iar când a ajuns la secolul XX a afirmat: „Ajunşi în acest punct îmi închei istoria mea muzicală”, deoarece după începutul secolului nu mai există muzică în Apus. Este ceva cu totul alte principii, care nu poate fi înţeles din perspectiva istoriei muzicii vestice.
Din acest punct de vedere, el este foarte criticat pentru opinia sa că muzica modernă se situează complet în afara oricărei tradiţii. Şi desigur că lucrurile stau în întregime astfel, deoarece îi avem pe romantici, care au spus cam tot ceea ce puteau ei spune, îl avem pe Scriabin cu o îngrozitoare muzică extatică, care este un soi de scârţâit, iar dincolo de asta…
Pr. G: Ce a compus?
Pr. S: A compus un fel de Liturghie neagră.
Pr. G: Liturghie neagră muzicală?
Pr. S:…dincolo de asta nu mai poţi asculta vechile limbaje muzicale europene obişnuite. Astfel, apar aceste îngrozitoare experimente: sistemul dodecafonal, Schoenberg şi operele sale înfiorătoare, printre care „Verklarte Nacht”, în care oamenii se
484
scarpină unii pe alţii ore în şir, intenţia evidentă fiind de a te trimite la casa de nebuni.
Într-un fel, însă, ele sunt definitorii pentru această perioadă expresionistă. În aceeaşi epocă apar expresioniştii germani care manifestă acelaşi gen de sentimente prin ţipete şi orori groaznice. De aici încolo survin toate aceste experimente, până când ajungem în zilele noastre, cu concerte pentru casete, în care trei casetofoane merg simultan înainte şi înapoi cu viteze diferite în speranţa că acest talmeş-balmeş de sunete va produce un fel de nouă minune.
Există chiar şi un manual de muzică, intitulat, cred, „Muzica începând cu Debussy”, care afirmă că muzica actuală este complet nulă, deoarece este doar experiment.
„Din tot acest experiment va apărea, poate, o nouă Epocă de Aur, ca epoca lui Bach şi Handel”, când aceste experimente se vor fi sfârşit. Probabil că este ceva adevărat în această afirmaţie. Odată ce omenirea s-a obişnuit cu aceste lucruri, ar fi cumva posibilă o reconstrucţie, dacă cineva, un geniu fără doar şi poate, ar lua toate aceste elemente de dezordine şi ar realiza din ele o nouă armonie. Totuşi, există deja o nouă muzică care exprimă sentimentele oamenilor, iar aceasta va fi o muzică pentru Antihrist. Thomas Mann chiar a scris un roman despre acest subiect.
Thomas Mann
În continuare vom discuta puţin despre Thomas Mann, probabil singurul mare romancier al secolului XX. A plecat din Germania din cauza lui Hitler şi a murit în 1955 la vârsta de 80 de ani. Din punct de vedere politic este foarte plictisitor, fiind un democrat care speră la reconstrucţia umanităţii după căderea totalitarismelor.
485
Însă din punct de vedere artistic dă dovadă de multă sensibilitate, fiind mult mai german şi mergând în profunzime.
Poate că vă amintiţi cum, într-una dintre cărţile sale, nişte tineri studenţi stau şi discută toată noaptea despre ce este realitatea, ce este adevărul, dacă există viaţă după moarte. În mijlocul discuţiei cineva spune: „Pun prinsoare că noi, germanii, suntem singurii oameni din lume, cu excepţia ruşilor, care fac astfel de lucruri. Vorbesc toată noaptea despre ce este real şi ce nu.” Trebuie remarcat în acest context că autorul îi vede pe ruşi ca fiind experţi în această privinţă.
Mann a scris mai multe romane care reflectă punctul de vedere al artistului ce priveşte spre ceea ce se întâmplă cu societatea. Nu este un nihilist, ci un umanist cu o perspectivă pozitivă asupra vieţii, care scrie cu foarte mare profunzime despre aceste tendinţe.
Unul dintre cele mai bune romane ale sale, „Muntele vrăjit”, reprezintă o descriere a vieţii dintr-un azil de tuberculoşi situat în munţii Elveţiei. Cartea este o alegorie a istoriei Europei moderne pâna la sfârşitul Primului Război Mondial, adică până la începutul vremurilor noastre.
Sanatoriul reprezintă un loc special deoarece aici toată lumea are fel de fel de filosofii ciudate, care simbolizează filosofiile contradictorii ale Europei. Toţi cei care ajung aici devin bolnavi, deoarece Europa este bolnavă. Este un soi de parabolă despre toţi cei care vin în contact cu civilizaţia apuseană şi iau această boală. Nu există scăpare.
Locul unde se presupune că ar trebui să te vindeci, adică Europa, locul care se laudă că are abilitatea aceasta terapeutică – „noi suntem cei care ştim totul, noi vă vom vindeca cu iluminismul nostru” dimpotrivă, este locul în care, dacă ajungi, te îmbolnăveşti la rândul tău. Oricât ai încerca, nu vei reuşi să te însănătoşeşti şi nimeni nu se întoarce de acolo în viaţă. Cumva această maladie îi ucide.
486
În fapt, nu te poţi duce acolo şi nu-ţi poţi vizita rudele fără se te îmbolnăveşti şi să trebuiască să rămâi acolo. Eşti blocat. Cu alte cuvinte, nu există acolo nicio filosofie de viaţă care să înfrângă această boală a Europei.
Există o scenă foarte interesantă în care personajele se duc la film. Thomas Mann ne lasă să înţelegem că această peliculă este un film foarte aberant, ceva oribil, deoarece, ceea ce este sfânt pentru om, propria sa imagine, este desprinsă, pusă independent pe ecran, iar apoi acţionează în pofida omului, rămas fără speranţă şi neajutorat. Mai departe, imaginea acţionează singură din momentul în care este pusă pe ecran. Este ca şi cum o parte din sufletul omului i-a fost răpit. Omul poate sta şi se urmăreşte pe sine ca şi cum ar fi o fiinţă separată.
Observaţiile lui Mann provin din intuiţiile sale naturale şi de bun simţ, deoarece cinematografia se afla în anii 1920 abia la început, chiar dacă Germania se găsea într-o perioadă înfloritoare din punctul de vedere al producţiei de filme.
Mann avea o aprehensiune groaznică legată de film, deoarece vedea ceva demonic în el. În opinia sa, întregul concept este foarte anormal şi îl făcea să se simtă foarte nelalocul său văzând pe ecran acele figuri acţionând ca nişte fantome, fără niciun fel de realitate în ele însele, doar celuloid, o imagine scânteietoare, ceva ce nu este acolo.
Apropo, aveam un profesor german care avea aceeaşi opinie despre telefoane. „Nu le pot suporta”, spunea el. „De fiecare dată când aud că sună, ridic receptorul şi mă înfricoşez teribil. Aud vocea cuiva aflat la mii de km distanţă şi simt că sunt demoni.” Interesant cum aceşti gânditori adânci au astfel de gânduri.
Revenind la subiectul nostru, Thomas Mann a participat deliberat la şedinţe de spiritism, „seances”, pentru a vedea dacă se întâmplă ceva. Şi s-a întâmplat ca masa să se mişte prin aer sau ceva asemănător. Prin asta s-a convins că există
487
un fel de putere acolo şi acest aspect face parte, de asemenea, din „Muntele vrăjit”. La sfârşitul romanului, intervine o scenă izbitoare în care cineva spune: „Hai să facem o şedinţă de spiritism, deoarece avem pe cineva care poate invoca duhuri.” Şi toată lumea spune „Minunat!”. Majoritatea celor prezenţi glumesc pe seama propunerii: „Ei bine, poţi crede în tot felul de lucruri, de ce să nu crezi şi în asta? Să încercăm”. Şi se adună împreună, iar dintr-o dată un duh începe să-i prindă, iar ei încep să vadă în faţa ochilor un fel de creatură care începe să se formeze, să se materializeze.
Când se uită, văd că este stafia cuiva pe care îl ştiau cu toţii, o fantomă, tatăl cuiva sau cineva apropiat, care apare dintr-odată în faţa tuturor. Devin atât de speriaţi de ce se întâmplă, încât o resimt îngrozitor.
Episodul apare în roman fără altă justificare, însă noi ştim din scrierile non-literare ale lui Thomas Mann că era foarte interesat de spiritism, că a mers la şedinţe de spiritism şi şi-a luat notiţe, convins fiind că există o putere care produce aceste fenomene diverse. Pentru o Europă bolnavă şi fără o filosofie a sa proprie, acest fenomen a început să devină foarte atractiv.
Unul dintre ultimele sale romane, „Doctor Faustus”, este o descriere a unui geniu muzical modern de către un tânăr student comun, din clasa de mijloc, care a mers la şcoală cu acest geniu. Thomas Mann îşi spune de regulă poveştile la persoana a treia, întruchipată de un burghez german cu valori germane obişnuite: curăţenie, precizie şi studiu, agoniseală şi toate celelalte calităţi pentru care germanii sunt renumiţi.
Romancierul îşi înfăţişează poveştile în aşa fel încât, fie că este vorba de spiritism sau de ceva demonic sau extraordinar, descrierea este realizată prin ochii cuiva complet normal şi prozaic, astfel încât cititorul este cu atât mai îngrozit de ceea ce aude. La fel cum despre Ivan
488
Karamazov în viziunea cu demonul de parcă ar fi fost o vedenie, Thomas Mann reuşeşte prin aceeaşi tehnică să sublinieze o idee foarte importantă.
Aşadar, avem pe cineva complet normal al cărui coleg de studii la facultate se ocupă cu muzica. Este înfăţişată cariera acestui muzician, a acestui compozitor, ca şi cum ar fi cineva foarte obişnuit, dar foarte talentat, asta deşi are ceva straniu, ca şi cum şi-ar dori ceva, ceva ce nu este un lucru obişnuit. Îşi doreşte mai mult şi se tot întreabă despre această dorinţă, dându-şi în cele din urmă seama că vrea să devină un mare compozitor.
În puseuri înspăimântătoare de energie şi inspiraţie produce lucrări noi uluitoare. Începe să compună tot felul de lucruri ciudate şi realizează noi sisteme atonale cu 15 note în loc de opt, doar pentru că este împins de ceva. Într-un final realizează capodopera sa, „Apocalipsa”, pentru 1000 de voci, cu 1500 de instrumente, cea mai fantastică lucrare muzicală compusă vreodată şi în fapt chiar este interpretată într-un loc cu 1000 de voci.
Romanul arată cum diavolul i-a dat acest talent ieşit din comun de a-i convinge pe oameni de harul său, cu condiţia ca el să-şi vândă sufletul. Naratorul se întreabă de unde i-a venit inspiraţia pentru acel lucru şi cumva reuşeşte să-l vadă cum lucrează. Atunci descoperă că există cineva care îl vizitează şi cu care vorbeşte, deşi acela nu este vizibil. În timpul acestor discuţii el dobândeşte o inspiraţie fenomenală. I se deschid posibilităţi de a pătrunde şi mai adânc în muzică, de a realiza ceva ce nu a mai făcut nimeni înainte. Va fi cel mai mare compozitor din istorie. Într-un final, însă, se dovedeşte că inspiraţia îi venea de la diavol. Îşi vinde în cele din urmă sufletul diavolului pentru a căpăta inspiraţia supremă în compoziţia muzicală.
Personajul le oferă oamenilor acest moment, iar ei exclamă: „Este minunat, acesta este apogeul muzicii moderne, în sfârşit muzica modernă şi-a găsit capodopera!”
489
Este evident că omul şi-a vândut sufletul diavolului, exact ca Doctor Faustus. Nu ni se spune acest lucru în multe cuvinte, dar ceea ce descrie nu lasă loc de îndoieli: omul, de dragul creaţiei lumeşti, şi-a vândut sufletul, iar demonii au dat buzna.
Aşadar, în Thomas Mann avem încă un scriitor, chiar dacă nu la fel de adânc precum Dostoievski, care este foarte conştient de aceste tendinţe din gândirea modernă.
Rezumând, am putut observa în această carte a lui Hans Sedlmayr, „Pierderea măsurii”, cum întregul fenomen pe care l-am studiat viziunea revoluţionară a omului modern, ceea ce nu se rezumă doar la revoluţia politică, ci la întreaga revoluţie anti-creştină este ceva ce izbucneşte nu doar în politică sau în filosofie, ci independent în artă, poezie şi multe alte sfere.
În artă izbucneşte înainte de Revoluţie, aşa cum am văzut în acele schiţe pentru case sub formă de sfere, în lucrările demonice ale lui Goya anterioare Revoluţiei. Aşadar, aceste fenomene nu sunt inspirate de un eveniment politic, ci reprezintă mai degrabă manifestări ale aceleiaşi forţe care produce fenomene revoluţionare peste tot. Cu alte cuvinte, inspiraţia lor este fără îndoială demonică. Deşi nu vedem exact cum influenţează demonii, este evident că în spatele acestor artişti stă lucrarea diavolilor. Şi că tot veni vorba, aceştia nu sunt pur şi simplu nişte nebuni. Ar fi liniştitor să putem spune că este vorba de nişte nebuni şi nu de oamenii obişnuiţi pe care îi vedem la supermarket şi astfel să-i putem uita.
Tipul acesta de explicaţie psihologică este acelaşi cu cel care afirmă că „dictaturile sunt ceva tipic pentru ruşi şi vietnamezi; ei îşi doresc acel tip de guvernare, aşa că să-i lăsăm în pace, iar noi să ne vedem de ale noastre.” În fapt, Soljeniţîn a afirmat ieri (iulie 1975) că a fost în Washington unde a vorbit cu 100 de senatori şi congresmeni, iar la finalul întâlnirii le-a spus:
490
„Aici, în aceste întinderi uriaşe ale acestui continent, este greu de crezut ce se întâmplă în restul lumii. Dar, domnilor, nu va mai exista nicăieri siguranţa vieţii. Nici voi, nici eu nu vom mai avea o viaţă sigură. Să dea Domnul ca în momentul în care veţi trăi criza dumneavoastră, să aveţi parte de lideri asemănători cu cei pe care i-aţi avut la începuturile Revoluţiei (americane), care credeau încă în natura umană şi nu luau peste picior ideea de bine şi rău.
Din nefericire, acea epocă a umanismului care a dat America, Părinţii Fondatori şi arta acelui secol pare astăzi a fi aproape o utopie. Nu ne putem întoarce la acea perioadă. Din punct de vedere temporal este o epocă situată la jumătatea distanţei dintre vechea epocă Ortodoxă şi noua eră a haosului şi revoluţiei. Pentru o vreme a existat un fel de armonie şi pace, dar procesul care începuse deja ducea omenirea mai departe, iar acest proces este exprimat cel mai limpede de marii revoluţionari, de filosofii radicali şi de artiştii dezlănţuiţi.
Aşadar, în toţi aceştia vedem eliberarea demonicului în lume. Dar dacă demonicul nu ar fi stăpânit deja toată lumea, aceşti pictori ar fi uitaţi. Nu ar fi cunoscuţi de nimeni şi nu ar fi arătaţi ca exemple de mari pictori. Revoluţiile lor s-ar stinge şi nu ar fi nimeni care să-i urmeze. Problema este că majoritatea oamenilor au aceeaşi mentalitate şi sunt pregătiţi pentru aceşti profeţi ai vremurilor noi. Din acest motiv, avem o asemenea epocă ieşită din matcă.
Pe de altă parte, s-ar putea afirma că oamenii obişnuiţi, care merg la supermarket şi sunt mulţumiţi cu ei înşişi, sunt mai răi decât acei nonconformişti, deoarece măcar aceştia din urmă sunt cei chinuiţi de probleme mai serioase şi se revoltă împotriva mentalităţii celor care merg la supermarket şi se gândesc că „totul este foarte bine, lucrurile merg cum trebuie, Gulagul nu mă atinge”.
491
Genul acesta de oameni îi scoate din minţi pe cei mai profunzi, care doresc ceva mai adânc, care Îl caută pe Dumnezeu. Însă Dumnezeu a fost exilat, aşa că se duc la diavol. Din păcate, diavolul ţine în mâini lumea întreagă şi astfel ies în evidenţă aceşti rebeli.
Spiritismul
Ajungem astfel la următorul nostru subiect: spiritismul, plus alte câteva aspecte ale lumii noastre dezmembrate.
Fenomenul spiritismului este foarte caracteristic pentru timpurile moderne, cel puţin pentru ultimele două secole. Trebuie să ne îndreptăm atenţia spre mijlocul secolului al XIX-lea, adică exact perioada în care în artă îşi făceau apariţia elementele demonice. Aceleaşi puteri demonice izbucneau într-o formă în revoluţii; într-o altă formă începeau să se simtă (părintele Serafim a bătut de trei ori în masă) anumite semne care deschideau posibilităţile de a comunica cu o altă lume.
Aceste fenomene au debutat la Hydesville, New York, lângă Rochester. Erau două surori pe nume Falk, care erau capabile să interpreteze aceste ciocănituri. Mai târziu au trecut prin tot felul de probleme şi au fost acuzate de fraudă şi înşelăciune. Una dintre ele a mărturisit că ea ciocănise cu monturile pumnului sau cu ceva asemănător. Apoi, a regretat această mărturisire. Una dintre ele a devenit călugăriţă catolică, deşi nu este foarte relevant ce s-a întâmplat cu ele. Ceea ce ne interesează pe noi este că aceste ciocănituri au apărut, iar mai apoi mediumii au preluat conducerea. În scurt timp aceştia au început să facă din Anglia şi America cele două centre puternice ale spiritismului. Au început să-şi organizeze propria biserică şi până astăzi existe temple spiritiste peste tot în America şi Anglia. În alte ţări sunt foarte puţine.
492
Acesta este un alt caz în care mentalitatea practică anglosaxonă obişnuită, aceeaşi mentalitate care se regăseşte în spatele utopiilor socialiste, precum cea a lui Owen, are o puternică înrudire cu dimensiunea mistică, cu spiritismul. Trebuie precizat însă că nu este vorba de un misticism adevărat, care să presupună vreun contact real cu Dumnezeu, ci mai degrabă cu ceva legat de o externalizare a unui fel de misticism.
Spiritismul este un contact cu o altă lume, dar care nu depinde de cât de mult s-a schimbat cineva. Singurul lucru de care depinde este cât de mult ţi-ai educat abilităţile de medium. Bineînţeles că presupune că, înainte de a crede în spiritism, trebuie să nu crezi sub nicio formă în creştinism sau să crezi într-o variantă foarte diluată. Ajungi în stadiul în care nu mai faci deosebire între fenomenele divine şi cele demonice, aşa că eşti pregătit să accepţi orice demonstrează existenţa a ceva supranatural sau nefiresc ca venind din partea unui spirit; este aceeaşi mentalitate ca în mişcarea penticostală care s-a dezvoltat mai târziu în cursul aceluiaşi secol.
Există multe manifestări ale acestui curent. Sunt ciocăniturile, uneori sunt voci, sunt apariţii ale unor fantome, alteori apare dintr-odată o mână. Thomas Mann a văzut cum se materializează o mână. Există ceva numit „scriere automată şi chiar eu am văzut aşa ceva. Am cumpărat cândva o carte despre spiritism, iar înăuntrul ei era o bucată de hârtie cu un scris minuscul. Era imposibil ca o mână de om să scrie aşa, mai multe pagini într-una singură. Iar acolo scria la început, foarte egal, „acest mesaj nu este scris de o mână umană”. Şi mesajul era subliniat.
Ştim că acest lucru este posibil deoarece Madame Blavatsky, fondatoarea teozofiei, era ea însăşi expertă în materializarea unor lucruri. Puneau o bucată de hârtie înăuntrul unui vas sau al unui dulap, iar ea se concentra vreme de zece minute, după care
493
deschidea dulapul şi pe hârtie era scris ceva pe care ea, cu ajutorul demonilor, reuşise să-l imprime. Uneori puteau chiar vedea un creion venind de nicăieri care începea să scrie fără să fie ataşat de el nicio mână.
Toate acestea sunt trucuri clasice ale diavolilor, deoarece ei sunt capabili să materializeze obiecte, să lovească oameni şi să ridice mese. Există o tehnică întreagă, descrisă în articolul nostru despre mişcarea harismatică, despre cum reuşesc participanţii să facă asta. Se adună împreună şi obţin un fel de energie psihică ţinându-se de mâini. Este implicată sfera inconştientului, adică duhul omului, care este o sferă foarte adâncă şi despre care nu ştim prea multe. Acolo există o mare energie care poate fi canalizată. Ingredientul principal în toate aceste fenomene îl constituie, desigur, demonii înşişi care vin în ajutorul mediumului. O persoană foarte versată în această tehnică şi cu o anumită abilitate este în stare să cheme diavolii sub o stare de transă adâncă.
Motivul pentru care aceste practici sunt condamnate de Dumnezeu este acela că au legătură cu o sferă periculoasă a entităţilor spirituale, care ne depăşeşte pe noi. Când aceste entităţi îi atacă pe sfinţi au loc lupte înfiorătoare. Dar acum omenirea s-a civilizat, iar demonii apar sub aparenţe foarte civilizate. Apar cu o filosofie foarte prostească şi contradictorie, dar foarte în armonie cu ceea ce spune Emerson sau altcineva. Imediat ce a sosit moda comunismului, teozofii au început să vorbească precum comuniştii, prinzând din aer orice se găsea acolo. Spiritele îţi oferă exact ceea ce orice predicator bătrân îţi poate oferi fără spirite într-un templu spiritist sau, la drept vorbind, în orice biserică protestantă.
Spiritiştii pun mare preţ pe o anumită dovadă în favoarea existenţei spiritelor. Este un fapt ştiinţific demonstrabil că, de fiecare dată când duhurile vin într-o cameră, temperatura de acolo scade cu câteva grade. S-au făcut şi experimente cu
494
termometre care să arate că are loc o scădere cu 3-4 grade când apar spiritele. Pentru noi aceasta este o dovadă concludentă că este vorba de diavoli, deoarece aceştia sunt reci. Acest lucru se vădeşte chiar şi din punct de vedere fizic. Înfrigurarea în prezenţa unui fenomen demonic nu reprezintă doar imaginaţie.
Acestea sunt puterile care dau acum o nouă religie omenirii. Nu va mai fi o religie în care omul îşi oferă liber sufletul său lui Dumnezeu ca ascultare. Acum omul va fi forţat să creadă, deoarece sunt mărturii fizice care demonstrează că e vorba de duhuri.
Filosofia apuseană ajunsese în punctul în care nu mai credea în Dumnezeu sau în vreo fiinţă supranaturală, dar acum, de parcă ar răsări de sub pământ, apare o realitate spirituală.
Toate aceste fenomene au condus la abordarea „ştiinţifică” a religiei, vezi de pildă activitatea lui Rudolf Steiner, Society for Psychical Research, fenomenele extrasenzoriale, în special parapsihologia, care a fost foarte dezvoltată în Rusia şi ţările comuniste.
Este un vis mai vechi al unor gânditori ca Saint-Simon, Teilhard de Chardin şi alţii de a împăca ştiinţa şi religia. De aici încolo, încep să apară societăţi pentru studiul ştiinţific al fenomenelor spirituale. În Anglia a existat o Society for Psychical Research, al cărei membru de seamă era Sir Arthur Conan Doyle. Aici şi-au găsit calea înapoi spre spiritualitate distinşi agnostici britanici.
Cărţile scrise din acest unghi, precum cele ale lui Sir Arthur Conan Doyle, cu al său erou Sherlock Holmes, sunt extrem de naive şi fantastice, deoarece îmbină, în mentalitatea poliţistă, raţionalismul pur şi spiritualismul. Mintea practică este atrasă de spiritism deoarece realitatea superioară a fost închisă. Drept urmare, de fiecare dată când o entitate spirituală intervine în sfera fenomenelor, protagoniştii sunt înşelaţi pentru că nu mai au
495
niciun criteriu prin care să judece aceste lucruri. „Creştinismul fără taine” face acum loc noncreştinismului cu taine.
În vremurile noastre avem diverse organizaţii care studiază fenomenele extrasenzoriale. La Duke University domeniul acesta poartă numele de „parapsihologie”, o ştiinţă foarte dezvoltată în Uniunea Sovietică şi Ungaria, deoarece sovieticii sunt foarte pragmatici şi deschişi la orice ar putea fi puternic. Din moment ce au descoperit că există ceva legat de percepţia extrasenzorială, că există în om nişte facultăţi deasupra celor cinci simţuri obişnuite, ei le dezvoltă să vadă dacă nu le pot transforma într-o armă de război sau pentru a face comunismul mai sigur sau pur şi simplu pentru progresul ştiinţei.
La Congresul Partidului Comunist din 1955 sau 1956 a venit o femeie la Moscova care a susţinut că i-a apărut vedenia lui Lenin, care i-a comunicat întocmai ce se va vota la următoarea adunare. A fost înregistrată, iar mărturia ei a fost acceptată.
În aceeaşi perioadă de care ne-am ocupat până acum (sfârşitul secolului al XIX-lea), mai avem un alt exemplu interesant al unei englezoaice, Miss Annie Besant, care era în acelaşi timp ocultistă şi socialistă. Ea a fost o campioană pentru drepturile femeilor, convertită la ocultism de Madame Blavatsky, şi a devenit ulterior preşedintă a Societăţii Teozofice, sfârşind prin a-l educa pe „Mesia”. Era vorba de un băiat indian, Krishnamurti, care înainte de vârsta de patru ani a fost anunţat ca Mesia de către Annie Besant. Într-un final băiatul a crescut şi a renunţat la statutul său de Mesia şi a început să călătorească pentru a se educa. Este încă activ şi predă, merge chiar la nord de Santa Barbara unde există şi o tabără. Există de asemenea un fel de tabără de vară şi în Olanda unde ţine conferinţe. Krishnamurti scrie cărţi în care spune că el nu este Mesia, deşi face publică evanghelia New Age.
496
Epoca aceasta a dat-o şi pe fondatoarea Societăţii Teozofice, Madame Blavatsky, un medium rus care pretindea că din ziua botezului ei a fost duşmana declarată a regilor şi bisericii, deoarece în momentul botezului preotul aproape că a luat foc când a căzut o lumânare peste el şi i-a aprins hainele. Încă din copilărie ea a dat dovadă de abilităţi paranormale, făcând să apară diverse obiecte.
Madame Blavatsky a scris nişte tomuri incredibil de mari precum „Isis dezvăluită”. Preda sau credea că predă înţelepciunea orientală pe care a deprins-o din Tibet. Mijloacele prin care obţinuse revelaţiile erau îndoielnice: o scrisoare a aterizat de nicăieri în cameră; a citit-o, iar în ea se găseau cele mai noi revelaţii ale mahatmilor din India. Ulterior, a mers în India, Tibetul fiind deja cercetat, după care mahatmi s-au mutat în spaţiu, iar acum trăiesc pe o altă planetă. Madame Blavatsky a lucrat la circ, dar era în mod indiscutabil un medium foarte dezvoltat. Astfel de fenomene au fost atât de numeroase, încât nu le putem discuta pe fiecare în parte.
Cu toate acestea, unul dintre personajele implicate în mişcarea ocultistă este probabil mai interesant decât mulţi alţii. Numele său este Rudolf Steiner.
El a fost de asemenea un teozof, dar a sfârşit prin a fi dat afară din Societatea Teozofică, deoarece era prea inteligent. Aşa că şi-a constituit propria sa comunitate, numită şi ştiinţă, Antropozofia, adică înţelepciunea omului.
Steiner este mai perspicace decât majoritatea ocultiştilor, care de regulă dau dovadă de foarte multă naivitate şi superficialitate, fiind deschişi la orice se întâmplă să le spună spiritele. Steiner era mai degrabă un filosof, un discipol al lui Goethe, pe care el îl considera un mare mistic al epocii noastre, care avea ca scop să unească ştiinţa şi religia.
Steiner a dezvoltat o formă de spiritism despre care el credea că este ştiinţific. Privea la întreaga realitate, atât realitatea
497
exterioară pe care o cercetează ştiinţa, cât şi la realitatea interioară despre care avea informaţii în viziunile sale. A încercat să realizeze un fel de sinteză între ele, scrierile sale fiind studiate cu atenţie de oameni serioşi. A înfiinţat anumite şcoli care încă funcţionează, unde se studiază euritmia adică felul în care trebuie să îţi mişti corpul şi să dansezi pentru a dobândi spiritualitate care pare să dea anumite rezultate. Este, de asemenea, foarte interesant de analizat mărturia sa cu privire la scopul urmărit:
„Omul de ştiinţă contemplă materia ca fiind desăvârşită în sine însăşi, fără să fie conştient că se află în prezenţa spiritului care se manifestă pe sine în formă materială. Nu ştie că acel spirit se transformă în materie pentru a obţine anumite lucrări posibile doar prin această transformare. De pildă, spiritul se exprimă pe sine printr-un creier material pentru ca omul, prin procesul de cunoaştere conceptuală, să obţină conştiinţa de sine liberă. Prin intermediul creierului, omul scoate spiritul din materie, însă instrumentul pe care îl foloseşte este el însuşi creaţia spiritului.”
Astfel, în epoca noastră, când ştiinţa a ajuns la o fundătură şi nu mai vede ce este materia şi descoperă că nu o mai poate defini prin ea însăşi, Steiner doreşte să sară în ajutor şi propune o ştiinţă care se bazează pe ceva „mai înalt”, pe o realitate spirituală despre care el spune că este verificabilă în experienţă. În fapt, mantra tuturor teozofilor şi spiritiştilor este „încearcă tu însuţi” şi vei fi convins de propria experienţă, asta dacă respecţi regulile pentru a intra în contact cu spiritele.
Această concepţie se opune creştinismului prin aceea că în creştinism ai credinţă în Dumnezeu şi din libera ta voinţă asculţi de El, care este deasupra ta, şi nu pentru că ţi s-a demonstrat, nu pentru că te afli în contact cu nu ştiu ce fel de realitate care ţi se impune.
498
Toate aceste fenomene spiritiste duc, la fel ca şi arta modernă cu care au multe în comun mulţi artişti fiind dominaţi de idei oculte la un fel de lume fracturată şi fragmentară în care fiinţele apar dintr-odată din spaţiu, alteori apărând doar o mână. Poţi materializa obiecte, poţi materializa un fel de stafii, ceea ce reprezintă un fenomen ciudat pentru atitudinea modernă iluministă legată de realitatea materială.
Nu am amintit aici toate cultele care au apărut ca urmare a ideii lui Kant că eul-mintea reprezintă centrul universului, deşi sunt o mulţime, de la mormonism la ideea că te poţi încrede în revelaţiile ce îţi vin.
Secolul al XIX-lea este plin de oameni care s-au lăsat păcăliţi de orice impresie a venit peste ei, făcându-şi din ea o nouă religie. Mary Baker Eddy a pus bazele Ştiinţei Creştine, Ellen Wise a întemeiat Adventiştii de Ziua a Şaptea, William Miller, care era la rândul său un adventist de ziua a şaptea, a părăsit secta şi a înfiinţat Martorii lui Iehova, toţi bazându-se pe faptul că sunt un fel de zei care au primit o nouă revelaţie. Şi toţi i-au urmat.
În altă ordine de idei, am văzut o revistă foarte arătoasă şi colorată a mişcării Hari-Krishna care descrie ce s-a întâmplat cu mişcarea hinduistă în America. Observăm aici felul în care filosofia apuseană centrată în jurul sinelui se combină cu hinduismul. Această tendinţă a început în secolul al XIX-lea şi cele două curente se împacă bine, deoarece în hinduism omul devine zeu. Aşa că poţi medita, cânta şi ajunge în această stare în care Dumnezeu intră în tine şi drept urmare devii la modul literal Dumnezeu. Sinele tău devine un zeu.
Hinduismul se acordă foarte bine şi cu întreaga filosofie a evoluţionismului, cu Nietzsche şi cu toţi ceilalţi. Însă trebuie să avem în vedere că este vorba de un amestec. În India e păgânism pur şi simplu, dar pe tărâm american rimează cu mentalitatea noastră egocentrică de oameni cocoloşiţi. Este, de asemenea,
499
ceva foarte senzual. Vedeţi tineri, miss America sau tineri americani care îşi rad capul, îşi pun pe ei acele mantii şi arată ca nişte reprezentanţi ai unei religii noi. Cu toţii sunt foarte fericiţi şi bucuroşi. Cântă. Iar aici (Părintele Serafim le arată o poză) este zeul lor care este foarte însufleţitor, nu-i aşa? Marele profet, care a murit în urmă cu un an sau doi.
În practicile lor sunt tot felul de obiecte şi casete cu sunete transcedentale. Asculţi tot felul de sunete care îţi trezesc mintea la realităţile cereşti. Discuţi despre tot felul de subiecte contemporane precum ştiinţa. Te invită la banchete, cu un meniu complet yoga, după care începi să cânţi cu ei. Există un fel de text vechi pe care l-au tradus. Apoi pun în scenă BhagavadGita, stau costumaţi cu orele, după care se uită în oglindă. Când dansează arată foarte senzual şi denotă fericire, părând a fi din punct de vedere sexual un pic „închişi”. Par că au o satisfacţie din a-şi rade capetele şi a arăta ca o gaşcă de ciudaţi. Se pierd în meditaţie şi cântări.
Dacă ţineţi minte, în cartea noastră „Ortodoxia şi religia viitorului” am descris templul din San Francisco şi felul în care practicanţii stau acolo cu orele bătând în continuu la tobe. Peste tot pe pereţi se află imagini cu scene din BaghavadGita, iar costumele sunt atrăgătoare, făcute din mătase. Intri într-o stare în care nu mai eşti prezent deloc cu conştiinţa, ca şi cum ai fi luat droguri. Priviţi ce fel de costume poartă.
În altă ordine de idei, avem poveştile fantastice, deoarece în vremurile noastre oamenii îndrăgesc science-fiction-ul şi fanteziile spaţiale. Aşadar, avem o poveste întreagă despre „Mistreţul care s-a luptat cu planeta Pământ” în care este vorba despre un porc cosmic care vrea să devoreze pământul. Astfel de creaţii îţi satisfac nevoia de fantastic. Acest mistreţ care este mai mare decât pământul se aseamănă cumva cu Brahma, care este mai mare decât toate cerurile. Dacă doreşte, ar putea înghiţi pământul. În fapt, toate aceste poveşti reprezintă vechiul
500
păgânism care se întoarce direct în viaţa noastră actuală. Dar este un păgânism adaptat la nevoile americane prin filosofia sa egocentristă, prin eliberarea de hainele occidentale şi adoptarea unor robe. Sunt practici care te fac să te simţi important, să simţi că faci parte din ceva nou…
Acesta de aici (Părintele Serafim arată din nou o poză) este liderul lor sau avatarul lor. În India era un om de afaceri obişnuit care nu avea niciun viitor. A venit însă în America şi a descoperit că poate să-şi câştige existenţa acţionând ca un zeu pentru aceşti oameni. Astăzi, însă, americanii sunt slăbiţi, deoarece aceia care nu se trezesc conştient pentru a-şi da seama ce este creştinismul şi să vadă că în lume se dă o bătălie teribilă pentru suflete, pot cădea foarte uşor în aceste capcane. Din acest motiv, cei care nu se lasă înşelaţi de Hari-Krishna se lasă înşelaţi de alte mişcări, unele chiar protestante.
Pr. G: Uneori îndrăgesc Ortodoxia, cu toate icoanele şi mirosul de tămâie.
Pr. S: De asemenea.
Pr. G: Apoi sunt scrierile religioase şi toate celelalte.
Pr. S: Din acest motiv trebuie să existe o critică, trebuie să existe o conştiinţă a ceea ce reprezintă (Ortodoxia). Pe ce se bazează religia noastră?
Aşadar, există două mari forţe care se luptă. Una este adevăratul creştinism, Ortodoxia, iar cealaltă această nouă filosofie despre care majoritatea oamenilor nu sunt conştienţi. Cei mai mulţi dintre cei care ascultă rock‘n’roll şi ritmuri contemporane sau alte produse ale culturii moderne (artă, muzică, religie) nu sunt foarte conştienţi că reprezintă o parte din această mişcare. Merg în
501
acea direcţie deoarece acesta este aerul cultural pe care îl respiră. Oamenii din jurul lor fac asta, simt o dorinţă pentru aşa ceva şi o urmează fără a fi conştienţi de ea. Dar noi, cei care studiem aceste lucruri, trebuie să fim conştienţi de ce se întâmplă.
Aveţi întrebări legate de ce s-a discutat până acum? Este limpede ce rezultat dă acest amestec de idei? Hume distruge realitatea externă. Kant restaurează Sinele sau mintea drept centru al realităţii, iar acesta devine apoi noul zeu, în timp ce vechiul Dumnezeu a murit.
Pr. G: Dar cum rămâne cu cei care nu sunt ortodocşi, cu aceia care nu ţin de Ortodoxie?
Pr. S: Aceia merg cu turma, indiferent de direcţie.
Pr. G: Într-adevăr.
Student: În ceea ce-l priveşte pe Kant, credeţi că era conştient (înregistrarea este neclară) de felul în care se va dezvolta filosofia sa?
Pr. S: Probabil că da, deoarece el pare că articulează o anumită filosofie care plutea în aer. Este cel mai probabil că s-ar fi îndreptat în aceeaşi direcţie oricum, dar el a articulat această gândire, dominantă pentru noi astăzi. El nu este un scriitor influent în sensul în care oamenii îl citesc şi preiau ideile lui, ci în faptul că este relevant pentru spiritul acelor vremuri.
Acesta este un aspect, dar mai apare şi altceva. Tocmai în timp ce discutam despre acest subiect am primit o revistă, „Împuternicirea Sinelui”. Cei care scriu această revistă par a fi nişte oameni foarte buni, sunt oameni de ştiinţă grupaţi sub numele „Proiectul Falsurilor Spirituale” din Berkeley. Sunt un soi de fundamentalişti care discută despre tot felul de aspecte ale
502
spiritualităţii false. Aproape tot ceea ce scriu este valoros. L-au demascat pe Maharishi şi scientologia, plus toate celelalte culte, practic tot ceea ce nu este creştinism de bază. Au o întreagă serie de articole despre Sine, umanismul cosmic şi potenţialul uman. Vedeţi că şi această Mişcare a Potenţialului Uman, prezentă în zilele noastre, este de asemenea egocentrică. Vine, de altfel, din zona psihanalitică. Revista discută despre mai multe mişcări care ar putea fi foarte reprezentative pentru ceea ce se întâmplă în zilele noastre.
Aşadar, cineva vorbeşte despre Mişcarea Potenţialului Uman şi afirmă că una dintre condiţiile pentru a avea încredere în raţiunea umană presupune ca o nouă viziune a umanităţii să ducă la credinţa în autotransformare. Se pune accentul pe potenţialul uman: ce pot eu, cum mă pot dezvolta, cum pot descoperi ceva mai bun.
„În mod tradiţional, cultura noastră are o viziune creştină a omului ca fiinţă limitată, separată de Dumnezeu, o creatură cu un amestec ciudat şi paradoxal de calităţi şi defecte. Această perspectivă este acum contestată de un concept orientalocult de umanitate, implicit în Mişcarea Potenţialului Uman. Principala teză a acestei perspective oculte este că toate sunt una: lumea materiei şi lumea spiritului au aceeaşi esenţă. Dacă toate sunt una, atunci… diferenţele sunt iluzorii. Realitatea nu mai este ceea ce apare sub forma acestor miriade de obiecte, persoane, idei ale lui Dumnezeu, moralitate sau frumuseţe. Ceea ce apare este doar ceva subiectiv, în funcţie de fiecare persoană. Realitatea este o unitate dincolo de aparenţe.”
Puteţi observa, aşadar, ideile lui Hume şi Kant. De aici nu mai este decât un mic pas până la concluzia că omul îşi creează singur propria „realitate”, adică percepe ceea ce doreşte să perceapă. Acele percepţii nu sunt exacte sau inexacte, ci doar
503
parte din iluzia realităţii, dincolo de care se găseşte unicitatea, adică „realitatea reală”.
„Dacă toate sunt una, existenţa unei persoane ca parte din acea esenţă unică este la fel de sfântă şi de puternică precum oricare alta. Dumnezeu devine atunci parte din unitate, din care fiecare individ reprezintă o manifestare. Pe măsură ce o persoană evadează din mrejele iluziei, care înseamnă realitatea aşa cum este ea percepută în lumea materială, se poate experimenta o transcendenţă asemănătoare cu dumnezeirea, o trăire a unităţii cu universul… În vârful piramidei nevoilor umane se află experienţa unităţii cu toate lucrurile. Persoanele devin în esenţă Dumnezeu”
„Pacienţii (care sunt psihanalizaţi notă P.S.R.) au în ei înşişi răspunsul la propriile lor probleme.” Pe de altă parte, în creştinism, vii cu problemele tale şi creştinismul îţi dă răspunsurile. Este ceea ce ne-a poruncit Dumnezeu. Să-ţi schimbi viaţa. Potrivit acestei noi idei, care se găseşte din plin în psihanaliză, tu ai răspunsul în interiorul tău. Să vedem care sunt nevoile tale şi cum le putem exprima.
Student: Aceasta este o idee din scientologie?
Pr. S: Da, da, este unul dintre aceste culte. Susţin exact acelaşi lucru. Terapeutul nu face decât să furnizeze o atmosferă de acceptare care îi permite persoanei să descopere acele răspunsuri din interior. Din punct de vedere istoric, cel care se ocupa cu descătuşarea înţelepciunii umane dintr-un individ era şamanul sau oficiantul ocult, dar acum această sarcină a fost preluată de psihoterapeut.
Aşadar, avem de-a face cu un cult al sinelui, în care îţi creezi propria realitate, iar noua realitate izvorăşte din tine.
504
Dacă se întâmplă cumva să fii tulburat de anumite perversiuni, atunci trebuie să găseşti o cale pentru a ţi le exprima, astfel încât societăţii să nu-i fie greu să le accepte, indiferent dacă sunt bune sau rele. Aşa ceva nu intră în discuţie. Psihanalistul nu îţi spune dacă ai dreptate sau nu. Dacă îţi va oferi ceva va fi o scară de valori, adică o religie. Trebuie însă să rămână ştiinţific şi drept urmare trebuie să descoperi răspunsul în interiorul tău.
În consecinţă, presupoziţiile lor sunt: umanitatea este bună, oamenii merg în mod natural spre mai bine, toate valorile bune se găsesc deja în om şi nu vin din exterior, potenţialul uman este nelimitat, cel mai important lucru este experienţa, omul este autonom, de unul singur.
Scopul îl reprezintă conştiinţa de sine, iar în ceea ce priveşte lumea exterioară totul este relativ. Nu poţi şti dacă există ceva, dacă există un Dumnezeu, dacă nu există. Singurul lucru absolut este schimbarea. Nu există rău iar tot binele vine din individ.
„Cu acest set de presupoziţii cu privire la natura umanităţii, Dumnezeu şi lume, psihologia umanistă a devenit solul pe care Mişcarea Potenţialului Uman a înflorit. Climatul cultural al anilor ‘60 a reprezentat mediul perfect pentru acest curent.”
„În anii ‘70, Mişcarea Potenţialului Uman a început să se răspândească la est de California generând peste 8000 de terapii diferite, o amestecătură de psihanaliză, religii orientale, experimente sexuale, jocuri şi revivalism de modă veche.”
A existat o mişcare foarte influentă în cadrul acestui melanj numită Analiză Tranzacţională. Există o carte cu titlul „I’m OK, You’re OK” care susţinea că totul este bine aşa cum este. Ţin minte că atunci când studiam Zen exact acest lucru era subliniat, şi anume că Zenul acceptă realitatea aşa cum
505
este fără să adauge niciun fel de valori. Accept-o aşa cum este şi cum eşti tu. Dă-ţi frâu liber pasiunilor, dezlănţuie-te şi Dumnezeu va prelua controlul mai departe asta dacă crezi în Dumnezeu sau în mintea cosmică. Relaxează-te, ia-o uşor şi lasă natura să iasă la suprafaţă. Omul este bun şi trebuie să-şi urmeze propria experienţă.
„Eu sunt ok şi drept urmare nu trebuie să urmez niciun fel de reguli sau valori impuse din afara mea. Trebuie să mă eliberez de părinţii mei sau de conştiinţă.”
Apare frecvent această idee că te-ai aflat sub tirania părinţilor în tot acest timp, iar acum trebuie să te trezeşti şi să devii o persoană independentă şi autonomă. Este o filosofie care se potriveşte unui tânăr care vrea să se revolte, care doreşte să-şi afirme individualitatea şi de aceea îşi respinge părintele, ceea ce este acelaşi lucru cu a-şi respinge conştiinţa, ascultând doar de dorinţele sale pe care le crede a fi bune. Astfel va ajunge să progreseze şi să-şi realizeze potenţialul deplin. Manualul de Analiză Tranzacţională le cere practicanţilor să se uită de două ori în oglindă şi să spună: „Sunt ok aşa cum sunt, sunt perfect…”
506
CURSUL 13
NOUA RELIGIE
Am ajuns acum la capitolul despre starea spirituală a oamenilor moderni. Aceştia, chiar dacă nu se află sub înrâurirea directă a ocultismului sau a artei moderne, trăiesc cu aceleaşi gânduri pe care ocultismul şi arta modernă le exprimă.
Fenomenul poate fi observat în câteva pagini ale unui alt german, în fapt un evreu convertit la catolicism, care a fost complet dezamăgit de Europa modernă, aşa că a părăsit oraşul şi s-a mutat pe malul unui lac din Elveţia, unde am înţeles că trăieşte încă. Numele său este Max Picard şi el a scris o carte, „Fuga de Dumnezeu”, în care descrie cum viaţa omului modern, în special la oraş, reprezintă o fugă disperată de realitate şi de Dumnezeu.
După Al Doilea Război Mondial a scris o a doua carte intitulată „Hitler în noi înşine”, în care demonstrează cu mult talent ce se află în spatele tuturor acestor mişcări.
„În cursul unei excursii în Germania, în 1932, liderul unui influent partid politic m-a chemat să mă întrebe cum de a fost posibilă ascensiunea lui Hitler şi cum şi-a câştigat atât de mulţi adepţi. I-am arătat o revistă şi i-am spus să se uite la ea. Pe pagina întâi era o dansatoare pe jumătate dezbrăcată; pe pagina doi, erau soldaţi care exersau cu mitraliere, iar mai jos era arătat un om de ştiinţă în laboratorul său; pe pagina trei era prezentată evoluţia bicicletei de la mijlocul secolului al XIX-lea
507
până în prezent, iar lângă acest material era tipărită o poezie chinezească; pagina următoare era împărţită între gimnastica ritmică a unor muncitori în pauză şi tehnica de scriere cu funii strânse la un loc a unui trib din America de Sud; pe pagina opusă, era înfăţişat senatorul cutare la reşedinţa de vară.
Astfel vede omul modern realitatea exterioară. Trage spre el în mod haotic şi fără niciun fel de coeziune toate lucrurile, ceea ce dovedeşte că viaţa lui interioară este o anarhie fără niciun fel de coeziune. Omul modern nu se mai raportează la lucrurile din lumea exterioară ca având o existenţă solidă, iar în mintea sa lucrurile nu se mai imprimă individual; omul nu se mai apucă nici de un lucru specific printr-un act specific: omul modern cu viaţa sa haotică are drept corespondent o lume exterioară haotică care se învârte spre el. Ceea ce urmează nu mai este analizat, este de ajuns că mai ajunge până la urmă ceva la el. Pe această nelinişte sufletească se poate suprapune orice sau oricine. Chiar şi Adolf Hitler. Ajunge în sufletul omului fără ca acesta să-şi dea seama cum a ajuns acolo. Din acel punct nu mai contează victima, ci abilitatea lui Adolf Hitler: dacă va trece pe acolo pasager sau se va înstăpâni.
Fragmentarea revistei, însă, pare de modă veche, aproape artizanală, prin comparaţie cu radioul. La radio, chestiunea fragmentării a devenit mecanizată:
6 A.M. exerciţii fizice; 6:10 A.M. muzică înregistrată; 7 A.M. ştiri; 8 A.M. cursul de alfabetul Morse; 9 A.M. predica de dimineaţa; 9:30 A.M. „În satele lacustre”; 10 A.M. sonata pentru flaut şi pian de Beethoven; 10:30 A.M. lecţia de agricultură; 10:45 A.M. ştiri externe; 11 A.M. Uvertura operei „Rienzi” (de Wagner) şi tot aşa pâna la cursul de spaniolă de la ora 10:10 P.M. şi ora de jazz de la 10:30 P.M.
Această lume a radioului nu este doar fragmentată (observaţi că este un radio clasic şi, deci, un radio bun notă
508
P.S.R), ci produce fragmentare: prezintă toate lucrurile în aşa fel încât de la bun început nu pot să stea împreună şi astfel ele sunt uitate una câte una chiar înainte de a dispărea. De la bun început sunt învăluite într-o negură a uitării. Această lume exterioară presupune că mintea omului nu mai este capabilă să perceapă lucrurile acestei lumi în niciun context aşa cum sunt ele, cum dăinuie şi cum se leagă unele de altele în natura lor mai degrabă lucrează în special spre o discontinuitate internă, către fragmentarea omului, funcţionând astfel.
Nu mai există o lume exterioară care să fie percepută pentru că totul este o harababură. În acelaşi fel, nu mai există în om o minte care să perceapă cu claritate, deoarece lumea sa interioară este, de asemenea, o harababură. Drept urmare, omul nu se mai apropie de lucruri printr-un act de voinţă, nu mai alege obiectele din lumea exterioară şi nu le mai analizează. Lumea a devenit fluidă. Obiecte fragmentate trec pe lângă un om fragmentat. Nu mai contează ce trece, contează doar să treacă ceva. În această formulă se poate strecura orice, inclusiv Adolf Hitler, iar lumea preferă ca măcar el, Adolf Hitler, să apară, faţă de situaţia în care nu apare nimic. „Heil” el! Nu doar că merge împreună cu harababura, dar în acelaşi timp veghează ca marşul harababurii să nu se oprească. Mecanizează fluxul evenimentelor şi lucrurilor într-o manieră industrială şi o face mai bine decât oricine altcineva.
„Marele Oraş” este expresia fragmentării ca atare. În el, fragmentarul a devenit piatră, ba, mai mult, ciment. Casele aliniate sunt întrerupte constant de automobilele, autobuzele şi tramvaiele în mişcare, care secţionează totul precum utilajele. Figurile umane apar ca şi cum s-ar dizolva în nişte pete indistincte, mergând înainte şi înapoi între pereţii caselor şi ai străzilor de parcă ar fi nişte pioni ai unor puteri malefice. Cerul însuşi pare şi mai îndepărtat de pământ decât în alte părţi, dar chiar şi el şi-a pierdut continuitatea cu sine, deoarece este tăiat mereu de avioane ascuţite.
509
Din această harababură externă, Adolf Hitler se poate strecura cu uşurinţă în harababura internă. În această fărâmiţare se poate arăta pe sine lângă orice, deoarece se poate potrivi cu orice: aşa cum era el, se încadra în orice lume fragmentată.
Şi după cum s-a arătat pe sine în această harababură, a devenit mai distinct decât alte părţi ale haosului. Oamenii s-au obişnuit cu el şi l-au acceptat aşa cum cineva acceptă o pastă de dinţi care apare mereu şi mereu în haosul paginilor de publicitate. În curând a părut că este singura realitate dintr-o lume unde orice lucru se manifestă doar o clipă, pentru ca apoi să dispară imediat.
Sorel credea că într-o democraţie modernă este posibil ca o mână de oameni să uzurpe puterea şi să instaureze o dictatură. Este adevărat. Dar acest lucru este posibil doar pentru că în zilele noastre toată lumea merge care-ncotro şi astfel cineva poate să pună mâna pe putere fără să-şi dea seama, în timp ce alţii cu atât mai puţin îşi vor da seama de ce s-a întâmplat. Nu trebuie un efort deosebit pentru a pune mâna pe putere. Nu trebuie luptat pentru instrumentele puterii. Ele sunt apucate aşa cum apuci orice lucru în haosul spre care aluneci. Este doar un accident că acest lucru trebuie să se întâmple în domeniul politicii. În această lume a momentului şi fragmentării, orice alt lucru ar putea fi apucat în locul politicii şi al dictaturii. Aici, aşadar, nu există o istorie a preluării puterii. Nu contează nicio istorie, nicio teorie, cu excepţia doctrinei haosului.
Hitler nu a avut nevoie să cucerească ceva, deoarece totul era deja pregătit pentru el prin structura discontinuităţii şi prin fragmentarea generală. Pe cale de consecinţă, un asemenea dictator încearcă să compenseze impostura din „Mein Kampf”, care nu era deloc necesară pentru preluarea puterii. Acum că are puterea, încearcă prin toate gesturile sale, cu tot zgomotul asurzitor al puterii, prin violenţă şi crimă să demonstreze că este dictator prin propria voinţă şi nu printr-o întâmplare a haosului.
510
Doar într-o lume a discontinuităţii totale ar fi putut o nulitate ca Hitler să devină Fuhrer, deoarece doar într-o astfel de lume comparaţia a ieşit din uz. Era doar Hitler, nulitatea, în faţa ochilor tuturor, iar în această lume instabilă în care totul se schimbă în fiecare moment oamenii se bucurau că măcar singura nulitate, Hitler, rămânea stabil în faţa ochilor. O lume ordonată şi ierarhică ar fi aşezat imediat nulitatea, pe Hitler, în lipsă de însemnătate. Nu ar fi fost observat. Hitler a fost excrementul unei lumi demonice; o lume a adevărului, prin ordinea ei, l-ar fi dat la o parte.”
Noi, astăzi, trăim în acelaşi tip de lume. Noi, oamenii obişnuiţi, trăim această fragmentaritate şi ne-am obişnuit tocmai cu fenomenul descris, vizibil peste tot împrejurul nostru: ziare, radio, televiziune, filme, tot ceea ce ne îndreaptă spre obiecte care nu se potrivesc împreună.
Nu mai există Dumnezeu, nu mai există un model subiacent şi dominant al lucrurilor. Fără Dumnezeu nu mai există ordine. Ordinea rămasă în vieţile noastre aparţine vechilor timpuri, când oamenii mai credeau încă în Dumnezeu. Din acest motiv, Soljeniţîn a afirmat, privind la America: „Va veni aici (revoluţia comunistă)”.
Cumva eşti separat de ce se întâmplă şi nu vezi, dar va veni şi aici pentru că astfel stau lucrurile şi este ceea ce se întâmplă în lume. Americanii sunt bineînţeles orbi, pentru că s-au obişnuit să aibă mâncare…
Pr. G: Suntem protejaţi.
Pr. S:… şi foarte rupţi de realitate. Realitatea este că ceea ce se întâmplă la nivel mondial se petrece deja şi aici. Aceşti oameni nebuni, care de fapt nu sunt nebuni, spun ceea ce ne pregăteşte nouă diavolul.
511
După cum am discutat deja, în arta modernă poate fi sesizat, pe de o parte, acest haos şi această fragmentare. Pe de altă parte, după cum a subliniat Sedlmayr, în arhitectură se remarcă această linişte artificială. Când privim la oraşul modern se pot observa acei zgârie-nori uriaşi. În San Francisco există o astfel de clădire construită în întregime din sticlă neagră. Am cunoscut oameni care privesc acel imobil şi spun: „Oh, e minunat! Exprimă sufletul şi asta este ceea ce căutăm.” Bineînţeles că exprimă vremurile.
Dar ceea ce exprimă la un nivel mai profund este următorul lucru: nu mai există Dumnezeu şi totul este distrus. Nu mai rămâne decât un fel de mare mausoleu al orbirii. În interiorul acestor clădiri sunt atârnate picturile demente ale cuiva care a înnebunit, sau picturi ale unor maimuţe, copii, primitivi ş.a.m.d. Apropo, în ultimii câţiva ani în special după 1945 a apărut un nou curent artistic, şi anume un expresionism sălbatic, în care apar figuri de oameni sub forme abstracte. Din nefericire, nu avem acum nişte ilustrări concrete.
Francisc Bacon ar fi poate cel mai potrivit exemplu. Picturile lui sunt influenţate de Goya. Un altul ar fi Giacometti, sculptorul italian care a realizat nişte figuri extrem de înalte, un fel de haos absolut, iar din ele apare un soi de formă umană, doar că este inumană, ca o mască sau ceva diform, oameni cocârjaţi, uneori le lipseşte un braţ, alteori picioarele. Faţa lor se holbează de parcă nu ar exista nimic înăuntru. Niciun fel de expresie, nicio speranţă, nicio disperare. Doar „Uhh”. Astăzi apar mulţi astfel de pictori.
Aceasta este o altă constantă a artei moderne, cu excepţia suprarealismului. Înfăţişează figuri groaznice care pur şi simplu te înspăimântă când te uiţi la ele, de parcă ar fi desfigurate în război. Sunt pur şi simplu înfricoşătoare.
512
Mai apare apoi acest presentiment a ceva ce trebuie să vină, un fel de aşteptare hiliastă, senzaţia că poate acum vom intra în sfârşit într-o nouă etapă.
Există un pictor catolic, îmi scapă acum numele lui, despre care în urmă cu 20 de ani Jacques Maritain, Gilson şi toţi umaniştii catolici spuneau că aşa va arăta noua iconografie catolică. Dar, dacă te uitai la opera lui, era înfiorătoare. Era într-un fel expresionistă, un fel de transfigurare cu tot felul de figuri strâmbate. Cu greu dacă puteai recunoaşte o fiinţă umană, însă toate picturile lui erau considerate artă religioasă. Aşadar, vom avea şi o nouă artă religioasă.
Artiştii de astăzi preiau adesea teme religioase, dar care capătă înfăţişări demonice. Pe vremea când mergeam la facultate la Claremont era un sculptor care avea o lucrare cu „Învierea lui Hristos” sub forma unui om mort care era ridicat. Se putea vedea cât de denaturat era, omul mort ridicat în sus de ceva. Cu alte cuvinte, probabil că un demon avea să ia cadavrul. Unii spun: „Vai, ce frumos! Ne întoarcem acum la religie, iar asta arată cum sculptorul credea în Înviere”. Dar el crede în ceea ce demonii învie. Trupul este strâmbat şi se poate vedea că este mort şi începe să se trezească spre un soi de viaţă strâmbă. Într-o altă lucrare prezintă o răstignire realizată practic de diavoli, iar pe cruce se află o figură îngrozitor de deformată.
Poate că aceste lucrări nu denotă neapărat un hiliasm, dar reprezintă cu toate acestea o indicaţie că, după nihilismul războaielor şi al revoluţiilor, omenirea încă mai speră la umanism. Cu toate acestea, noi acum am căzut în ceea ce se numeşte „subuman”.
Există, de asemenea, un curent al speranţei în rândul profeţilor de azi. Am analizat deja optimismul lui Teilhard de Chardin care afirma că fascismul şi comunismul, în pofida tuturor victimelor, sunt momente trecătoare. Evoluţia nu priveşte individul, ci doar specia, iar câtă vreme omul supravieţuieşte,
513
cui îi pasă de milioanele de oameni din lagărele de concentrare? Omul va supravieţui, iar specia va evolua spre ceva mai înalt.
Aşadar, avem mai mulţi profeţi, dar vom vorbi doar despre doi sau trei. Pe Teilhard de Chardin l-am amintit deja. Un altul este un personaj ciudat din Rusia pe nume Fiodorov, ale cărui scrieri au trecut aproape neobservate la vremea sa şi au fost publicate abia după moartea lui, survenită în primele decenii ale secolului XX. Dostoievski, Tolstoi şi Soloviov erau fascinaţi de acest personaj.
Fiodorov era un om cu idei ciudate, iar scrierile sale nu au fost publicate în engleză până când Schmemann nu le-a tradus în antologia sa de scrieri ruseşti bizare. Schmemann este cel care a scris pentru prima dată în engleză mai multe pagini, aproximativ 70, despre acest om despre care credea că este foarte important.
Despre Fiodorov se poate spune că era dezamăgit de idealurile revoluţionare care plasau tot binele în viitor. Pentru el, aceasta însemna că oamenii de astăzi şi cei care s-au chinuit în trecut sunt doar furaje pentru raiul care vine. Iar el nu putea concepe aşa ceva. Drept urmare, a propus ideea ca sarcina omenirii să fie reînvierea strămoşilor cu ajutorul ştiinţei. Bineînţeles că nu se ştie cum se va pune în practică exact această idee. În opinia lui, trebuie să ai încredere în ştiinţă, în dezvoltarea ei şi să fii gata pentru marele eveniment când strămoşii vor reveni la viaţă şi toată lumea va intra în acest paradis.
Pe de altă parte, în zilele noastre se poate observa avansul acestei noi ştiinţe a criogeniei, în care oamenii se lasă îngheţaţi, sperând că vor fi reînviaţi în viitor, atunci când bolile vor dispărea. Dar luată în sine aceasta este o idee hiliastă voi reveni la viaţă în viitor chiar dacă este vorba de un hiliasm secularizat.
Fiodorov a exprimat acest gând sub forma unei profeţii, şi anume că în viitor marea sarcină a omenirii cartea sa se numea
514
„Sarcina comună” va fi reînvierea strămoşilor. Este evident un vis nebunesc, dar este tocmai ceea ce va face Antihristul: va trimite demoni în oamenii morţi şi îi va face să umble din nou, devenind astfel nişte cadavre umblătoare. Puteţi observa, de altminteri, că în literatura science fiction avem de-a face cu aceeaşi temă. În filmele SF apare un soi anume de extratereştri din spaţiu care pun stăpânire pe corpul cuiva şi aceia încep să se mişte ca nişte strigoi. Aceeaşi temă se poate vedea şi în reclamele la filmele amintite, cu copii din spaţiu, copii posedaţi de fiinţe din spaţiu cu ochii larg deschişi, uitându-se în zare. Este exact acelaşi duh. Practic, tot domeniul science fiction este în întregime hiliast: rasa superioară, Superman care vine din spaţiul cosmic ş.a.m.d.
Aşadar, acest profet nebun, Fiodorov, era foarte apropiat de duhul noii împărăţii din lumea aceasta, o lume situată dincolo de graniţele creştinismului. Noi, pe de altă parte, credem în adevărata înviere făcută de Dumnezeu Însuşi, nu în cea realizată de ştiinţă.
D.H. Lawrence
D.H. Lawrence era obsedat de ideea unei reîntoarceri la păgânismul pământului. De asemenea, el ne-a furnizat o bază filosofică pentru sex, deşi romanele sale, cu excepţia „Amantul doamnei Chatterly”, nu sunt vulgare. Ceea ce au ele în comun este accentul constant asupra pământescului, asupra exprimării libere a sexului.
În romanele sale este întotdeauna vorba despre căsătorii nefericite, deoarece unul dintre parteneri este foarte pământesc, iar celălalt gândeşte prea mult. În opinia lui, acest exces de gândire reprezintă o boală a vremurilor moderne. Aşadar, Lawrence are o povestire despre un cuplu care divorţează. Femeia pleacă în Mările Sudului unde totul este frumos şi însorit. Sudul reprezintă
515
pământul. Bărbatul pleacă în căutarea ei şi apare un contrast. Ea se află la un moment dat pe o stâncă la soare, dezbrăcată, bronzându-se, arătând, prin culoarea pielii înnegrite de soare, ca o zeiţă. Prin comparaţie, el este palid. Ca majoritatea nordicilor este absolut palid, scofâlcit şi efeminat. Puterea este de partea ei pentru că ea ţine de pământ şi crede în exprimarea deplină a sexualităţii. Pe de altă parte, bărbatul are tot felul de inhibiţii – „nu poţi face asta, nu, nu” şi reprezintă o antiteză faţă de adevăratul pământesc.
Romancierul l-a citit pe Nietzsche şi ştie că noul Supraom va fi teluric.
Drept urmare, în romanele lui D.H. Lawrence tot ceea ce are legătură cu creştinismul este văzut ca slab şi efeminat, pentru că aceasta era viziunea lui Nietzsche. Tot ceea ce are legătură cu păgânismul este puternic şi astfel apar tot felul de imagini ale Africii negre. Scriitorul iubea zeii africani, iar eroii săi au în casă statui africane grosolane care simbolizează faptul că s-au eliberat de toate prejudecăţile. Toate inhibiţiile creştinismului sunt lăsate în urmă şi omul devine liber. Se poate vedea că nu există reguli particulare. Nu contează dacă eşti căsătorit sau nu. Nu a tratat şi problema sexualităţii, dar credea că în ceea ce priveşte sexul normal ar trebui să existe o manifestare liberă.
Lawrence are o povestire oribilă şi blasfemiatoare, pe care nu am reuşit să o duc până la capăt nici chiar pe vremea când nu eram ortodox. Este despre felul în care a înviat Iisus Hristos: dacă a înviat sau pur şi simplu s-a dat jos de pe cruce şi a descoperit că s-a ratat. După care are o idilă cu Maria Magdalena şi descoperă sensul vieţii. Totul este exprimat atât de vulgar şi de blasfemic, încât chiar şi pentru cineva care nu este creştin are ceva excesiv. Acesta este nivelul său, deşi rămâne un scriitor puternic, printre cei mai mari, în opinia criticilor.
La un moment dat cred că am urmat un curs cu şase sau opt scriitori, el aflându-se printre ei, fiind preferat în locul lui Hemingway.
516
Importanţa lui D.H. Lawrence provine din aceea că este foarte reprezentativ pentru vremurile moderne, deşi rămâne un exemplu al acestui neo-păgânism.
Unul dintre discipolii săi a fost un scriitor pe nume Henry Miller, care este foarte prozaic. Miller era un american care a murit în urmă cu câţiva ani, la vârsta de peste 70 de ani. A trăit în Big Sur şi era tipul clasic de boem modern, eliberat de toate prejudecăţile. Prin anii 1920 a mers la Paris, aşa cum făceau o mulţime de tineri intelectuali din Apus. Hemingway a mers şi el acolo, pentru că Parisul era un fel de capitală artistică a lumii. Era locul în care puteai afla ce se întâmplă cu adevărat în lumea artei. Miller era mai degrabă bătrân când s-a decis să devină artist şi să meargă la Paris pentru a trăi ca un expatriat şi a scrie romane. În esenţă, el a fost influenţat de D.H. Lawrence, care i-a accentuat ideea realităţii materiale a acestei lumi, a pământului, a păgânismului, a sexului.
Romanele sale publicate în Franţa au fost interzise până foarte recent în America. Chiar ştiu pe cineva care avea o librărie în San Diego şi care a fost arestat în urmă cu 15 ani pentru că le vindea pe sub mână. Desigur că de atunci lucrurile s-au schimbat şi ele se tipăresc astăzi fără probleme, fiind considerate chiar demodate.
D.H. Lawrence a murit în jurul anului 1930, dar Henry Miller era încă activ în anii ’60, când eu trăiam în California. Cu toate acestea, nu l-am întâlnit niciodată. Mama mea trăia în Carmel, iar el era încă o atracţie turistică în acele vremuri în Big Sur. Se retrăsese acolo, cu nişte discipoli în jurul său, care îi împărtăşeau concepţiile.
Ceea ce scrie acest Henry Miller nu este în fapt nimic mai mult decât roman pornografic, compus din cuvinte cu patru litere şi experienţe sexuale descrise explicit. Astăzi astfel de cărţi au devenit comune şi toată lumea scrie în felul acesta. Din
517
acest punct de vedere, este un om modern tipic şi luminat, cu un pas înaintea lui Hemingway, mai ales că debordează de un duh anarhic. Este acelaşi duh despre care vorbea Fourier: lasă patimile libere şi va veni raiul.
Mult mai interesantă este, în schimb, întâlnirea lui Miller cu Nicolai Berdiaev, care trăia în acea perioadă la Paris, era interesat de toate manifestările culturale moderne şi îi citise cărţile. Nu ştiu dacă Berdiaev le-a citit în engleză sau nu. Dar ce este sigur este că Berdiaev însuşi era un anarhist absolut. Dorea răsturnarea Bisericii şi eliberarea omului spiritual. Aşadar, l-a citit pe acest anarhist american, Henry Miller, care credea în expresia liberă a sinelui, indiferent de ce se găsea acolo, gunoi sau altceva. Cred că de fapt Berdiaev i-a citit o singură carte, dar după această carte a exclamat: „La sfârşitul romanului, simt cum lumea se dizolvă. Anarhia absolută! Omul acesta ar trebui ars!”
Berdiaev nu-l putea suporta, deoarece afirma că toate patimile trebuie lăsate libere. Era prea mult chiar şi pentru filosoful rus, deoarece din această perspectivă omul este o expresie absolută a ceea ce se nimereşte să vină din natură. Dacă adopţi o singură dată această filosofie, totul începe să se destrame. Nu mai rămâne nimic şi te destrami şi tu la rândul tău.
Uneori, Berdiaev face nişte observaţii foarte precise. A mers, de pildă, la o conferinţă a lui Rudolf Steiner la Berlin, iar după această experienţă a afirmat că a simţit ceva înfricoşător la acel om, ceva care încearcă să-L cucerească pe Dumnezeu de jos. Observaţia lui era exactă, deşi era şi el, la rândul său, un fals profet.
Henry Miller trăia o viaţă în care patimile erau descătuşate. Făcea orice dorea fără reţineri. Avea convingerea, ca şi D.H. Lawrence, că în special pasiunea sexuală ar trebui să fie eliberată pentru ca omul să se reînnoiască, ceea ce reprezintă, desigur, un mit care poate, în viaţa de zi cu zi, să distrugă oamenii.
Însă Miller a scris nişte eseuri care demonstrează că era conştient de ceea ce se întâmplă. Gândea foarte profund
518
în ceea ce priveşte condiţia omului modern, direcţia spre care se îndreaptă lucrurile, descătuşarea sexualităţii, depăşirea prejudecăţilor trecutului etc. Credea în astrologie şi în tot felul de arte magice. De asemenea, era de părere că se apropie o nouă eră, epoca Vărsătorului, când astrologii vor fi prim-miniştri, iar alchimia Renaşterii va cunoaşte o nouă înflorire. Toate aceste lucruri Miller le-a luat din spiritul epocii, în acelaşi fel în care Hitler afirma: „Eu sunt cel dintâi dintre magicieni”, deşi cred că mai degrabă a spus „în noua epocă a magiei.
Într-unul dintre articolele sale, Miller vorbeşte despre necesitatea ca omenirea să aibă un singur guvern mondial. „Cine va conduce acest guvern mondial? Va veni timpul când va răsări un om prin forţe proprii, iar el va avea o asemenea forţă carismatică încât oamenii, de bună voie, se vor îngrămădi la el şi vor vedea în el speranţele unei noi religii, a noii ere a omenirii, devenind la fel ca şi Napoleon un simbol al oamenilor.”
Mai departe el spune: „Cred că fiecare epocă are un personaj care reprezintă acea epocă”. Cu alte cuvinte, epoca produce pe cineva care o reprezintă, iar epoca noastră va produce un om ieşit din comun, o nouă figură politică magică, care va veni şi va stăpâni pământul; el va reprezenta pentru noi toate simţirile pământului, toate acele lucruri interzise care nu erau permise înainte. Este o profeţie destul de exactă; în fapt este o altă profeţie despre Antihrist şi noul mileniu care va să vină, în care patimile vor fi eliberate, oamenii vor fi liberi de toate constrângerile credinţelor trecute despre Dumnezeu, moralitate şi se vor bucura de mileniu.
Este, bineînţeles, un exemplu perfect de autoidolatrie generată de filosofia lui Kant la nivel literar şi popular. O dată ce acest lucru (literatura lui Miller n.trad.) a fost permis, atunci orice este permis. Astăzi cu greu poate fi găsit un singur film în care să nu apară o scenă sexuală.
519
Pe de altă parte, este interesant de văzut cum este tratat acest subiect la scriitorii clasici. De pildă, am văzut recent filmul „Nicholas Nickleby”, care debordează de secvenţe sexuale, chiar dacă nu explicite, dar cine citeşte printre rânduri înţelege. Este limpede care este sensul -nobilul decadent şi fata au o relaţie care transpare din felul în care se privesc unul pe altul. Ţi se prezintă întregul tablou, dar maniera în care se face acest lucru este foarte elegantă, chiar şi în film. Nu există o accentuare a pasiunii. Poţi vedea doar că asta este viaţa. Aşadar, sexul ca parte a vieţii este prezentat într-o manieră foarte realistă.
Astăzi, însă, cum este prezentat acest subiect? În primul rând se intră în tot felul de detalii brutale, aşa că trebuie să stai şi, chipurile, să priveşti. Chiar şi Anna a fost dusă de tatăl ei la filme (?) şi a trebuit să stea să privească această şerpuială sub pătură şi să-şi imagineze ce fac. Desigur că în multe locuri se dă totul la o parte şi îţi arată ce se întâmplă. Cum se numeşte acest lucru? Atitudine realistă în faţa vieţii, nu-i aşa?
Student: Ei bine, depinde de cum priveşti filmul, care este punctul tău de vedere. Chiar şi în literatura clasică aveau o perspectivă mult mai realistă decât întâlnim astăzi.
Pr. S: Aveau tabuuri şi nu puteau discuta despre anumite lucruri.
Ei bine, acest element a făcut întotdeauna parte din viaţă şi a fost exprimat întotdeauna. În fapt, în vieţile sfinţilor ortodocşi apare adesea acest aspect. Cine este obişnuit cu standardele victoriene de literatură s-ar putea să fie şocat. Însă, deşi abordarea subiectului este deschisă, prezentarea se face într-o asemenea manieră încât nu stârneşte pasiunea, ci doar îţi înfăţişează realitatea.
520
Ceea ce se întâmplă acum, dacă privim la moda ultimilor 10 sau 15 ani, este de a produce tot ceea ce nu a fost permis înainte, într-o modalitate prin care să poată fi stârnite patimile. Ca urmare creaţiile literare nu au niciun fel de sens; cu alte cuvinte, nu îţi spun cum să abordezi acest subiect (al iubirii fizice), pentru că eşti atât de captivat de el. Bineînţeles că vei vedea cum cad hainele şi toate cele, vei fi interesat şi excitat. Dar cum rămâne cu povestea, cu sensul deplin al vieţii? Nu ni se spune nimic despre aceste lucruri. Nu fac decât să excite şi să gâdile. Iar acesta este rezultatul operei lui Kant.
Dar ştiţi de ce vă gâdilă? Pentru că sunteţi egocentrici. Toată lumea se uită acolo şi se vede pe sine. Sexul este, de regulă, luat în sine, o experienţă foarte nesatisfăcătoare. Nu ai parte de acele experienţe glorioase pe care le vezi în filme sau în cărţi. Priveşti la filme şi te gândeşti: poate că trupul meu nu este foarte frumos. Dar când priveşti la actori vezi corpuri frumoase! În timp ce priveşti la acele imagini frumoase, în fapt te închini la propriul sine. Este ca şi cum te-ai privi în oglindă.
Toate acele neajunsuri de care dai dovadă în termeni de frumuseţe sau experienţă sexuală sau de ce se mai întâmplă pot fi remediate cu condiţia ca măcar să ai pe cineva care este suficient de arătos şi o face atât de profesionist ş.a.m.d. Tu, în fapt, te uiţi la tine într-o oglindă şi te închini ţie. Nu mai există niciun fel de literatură, niciun fel de valori înalte, iar aceasta este în mod categoric o formă de autoînchinare.
Student: Este acelaşi lucru ca atunci când ne spuneaţi despre un individ care trăia în deşert în Arizona şi care se privea în oglindă ca o formă de autoadulaţie.
Pr. S: Da. Este o greşeală tipică în viaţa duhovnicească aceea de a privi întotdeauna la tine. În vremurile moderne este ceva foarte simptomatic. Toată spiritualitatea noastră este foarte
521
narcisistă. Oamenii care discută despre a fi spirituali sunt, de obicei, foarte egocentrici. Se uită la ei în oglindă.
Această tendinţă de accentuare a patimilor sexuale afectează arta contemporană. Nu am văzut aceste filme noi. Ultimul pe care l-am văzut în urmă cu 12 ani era foarte prost. Cred că am văzut, de fapt, vreo două extrem de proaste. Ceea ce vreau să spun este că astăzi lucrurile sunt chiar mult mai deschise. Nu mai există valori înalte, deoarece ele sunt sufocate de acest element foarte carnal. Pur şi simplu nu mai poţi face un film în zilele noastre care să nu conţină o scenă sexuală cu excepţia unui film de copii. Astfel de filme primesc o literă de avertisment, „R”, ceea ce înseamnă că este ceva foarte picant şi îi atrage invariabil pe oameni. Este parte din acelaşi cult al egolatriei.
Toate acestea sunt o consecinţă a ideilor din vremea lui Kant. Filosoful a scris în 1790, iar acum, în 1980, două sute de ani mai târziu, ele au ajuns la nivelul cel mai de jos. Este un rezultat firesc.
Unul din aspectele foarte prevalente în societatea noastră şi care poate fi întâlnit peste tot este publicitatea şi întregul element sugestiv din televiziune. Ideea centrală este de a te stârni, de a-ţi stârni emoţiile şi patimile. Ţi se arată o faţă frumoasă şi este ca şi cum te-ai uita într-o oglindă la tine însuţi. Trebuie să am acel parfum, trebuie să am acel deodorant…
Dostoievski a scris, la rândul său, câteva fragmente interesante despre acest subiect. Îmi scapă acum în ce roman a vorbit despre un vis, dar ideea din spatele visului era că pentru natura noastră umană reprezintă ceva foarte atrăgător ideea ca toţi oamenii să se dezbrace de haine şi să facă tot ceea ce doresc. Este exact acelaşi lucru dezlănţuirea patimilor pe care îl simţea şi Henry Miller, care îi plăcea şi lui Fourier. În fapt, este
522
probabil că vom vedea acest lucru peste 10 ani în San Francisco şi New York.
Am citit într-un ziar opinia unui critic de artă despre un fel de balet din San Francisco care a susţinut un spectacol la New York, iar într-unul dintre momentele lor artistice şi-au dat jos hainele şi au început să sară pe scenă mai multe minute, după care şi-au pus la loc îmbrăcămintea. Criticul respectiv afirma că în momentul acela a simţit o asemenea eliberare, pe care nu şi-o putea explica: „Senzaţia tainică de eliberare absolută.”
Pe atunci era avangardă, dar astăzi se întâmplă mereu şi peste tot. Este expresia acelei dorinţe hiliaste, acum când toate restricţiile au dispărut, să simţi un fel de eliberare, chiar dacă durează un moment. Îţi este suficient. De aici încolo nu mai e nevoie decât de câţiva ani pentru a fi sub domnia lui Antihrist.
În „Adolescentul”, Dostoievski a propus o profeţie foarte precisă despre viitor. Nu am cartea acum în faţă, dar este vorba despre ziua în care soarele a dispărut de pe cer o metaforă pentru dispariţia lui Dumnezeu din viaţa oamenilor. Ce se va întâmpla în ziua în care oamenii vor realiza că sunt singuri şi că soarele a dispărut din viaţa lor, fiind izolaţi pe această planetă? El spune că oamenii vor simţi o dragoste nemaivăzută unul pentru celălalt şi pentru fiecare fir de iarbă, deoarece ştiu că va dispărea pentru totdeauna. Drept urmare, doar acel moment contează. Nu există Dumnezeu, nimic dincolo de viaţa aceasta. Trebuie să trăim din plin momentul. Oamenii se vor înghesui unii în alţii şi se vor îmbrăţişa de singurătate.
Dostoievski comentează această profeţie:
„După ce L-au respins pe Dumnezeu, oamenii se închină la Umanitate şi iubesc tot ceea ce iubeşte Umanitatea. Deşi astăzi sensul ei s-a pierdut, oamenii ajung să iubească şi Biblia, care i-a luminat ca soarele pe oameni. Nu putem fi nerecunoscători pentru binele făcut omenirii! De ce atunci
523
sărută Biblia şi o ascultă cu respect şi le curg lacrimi deasupra ei? Pentru că, odată respins Dumnezeu, au început să se închine la Umanitate. Acum cred în umanitate. O deifică şi o adoră. A existat de-a lungul secolelor ceva mai sfânt pentru omenire decât Cartea Sfântă? Se închină acum la ea deoarece face parte din omenire şi a făcut bine omenirii de-a lungul veacurilor. La fel ca şi soarele, a luminat-o, a turnat forţa şi viaţa ei asupra omenirii. Şi chiar dacă sensul ei nu este pierdut, cu toate acestea ei consideră imposibil să fii nerecunoscător şi să uiţi beneficiile aduse umanităţii.”
Dezvăluirea aceasta denotă mult entuziasm dar şi ceva mişcător. Este o deificare a umanităţii şi o dorinţă stringentă de a-şi manifesta iubirea lor. Dar cu toate acestea, să remarcăm ce sete de rugăciune, de a se închina, ce poftă de Dumnezeu şi ce credinţă în rândul acestor atei, şi pe de altă parte câtă disperare şi tristeţe! Ce cortegiu funerar în loc de o viaţă, de o viaţă senină, cu izvorul debordant de tinereţe, putere şi speranţă! Pentru mulţi oameni, însă, rămâne o întrebare dacă este o înmormântare sau o forţă nou venită.
„Dragul meu, uneori îmi închipui, începu el, zâmbind îngândurat, că lupta a încetat şi spiritele s-au potolit. După ce blestemele, huiduielile şi fluierăturile au luat sfârşit, s-a aşternut o perioadă de acalmie şi oamenii au rămas singuri, aşa cum au dorit, fiindcă ideea măreaţă de pe vremuri i-a părăsit (aici discută despre dispariţia lui Dumnezeu notă P.S.R.), marele izvor de forţă, care până atunci îi hrănea şi îi încălzea s-a retras ca soarele acela maiestuos şi fascinant din tabloul lui Claude Lorrain, dar acest asfinţit prevestea sfârşitul omenirii. Şi atunci oamenii încă o dată au rămas complet singuri şi se simt părăsiţi ca nişte copii orfani. Ştii, dragul meu băiat, n-am crezut niciodată că oamenii sunt ingraţi şi proşti. Dacă ar rămâne fără ocrotire, oamenii s-ar
524
strânge laolaltă, s-ar lipi cât mai strâns şi mai drăgăstos unii de alţii, s-ar prinde de mâini, fiindcă şi-ar da seama că nu se mai pot bizui decât unii pe alţii. Dacă ar dispărea măreaţa idee a nemuririi, ea ar trebui înlocuită, marele prinos de dragoste care înainte se concentra asupra Aceluia care a întruchipat nemurirea s-ar revărsa atunci asupra naturii, asupra universului, asupra oamenilor, asupra fiecărui fir de iarbă. Atunci oamenii ar începe să iubească cu o dragoste fără margini pământul şi viaţa şi, pe măsură ce şi-ar da seama cât de trecătoare şi limitată e viaţa lor, ar iubi-o cu totul altfel decât înainte.
Ei ar începe să observe natura şi ar descoperi fenomene şi taine pe care înainte nici nu le bănuiau, fiindcă atunci ar privi natura cu alţi ochi, aşa cum îşi priveşte un îndrăgostit iubita. Dimineaţa, de cum s-ar trezi, s-ar grăbi să se îmbrăţişeze unii pe alţii, ar căuta să-şi arate cât mai multă dragoste, fiindcă şi-ar da seama că zilele sunt scurte şi că asta e tot ce le rămâne. Ar munci unii pentru alţii şi fiecare ar împărţi tuturor ceea ce a agonisit, fiindcă numai pe această cale şi-ar găsi fericirea. Fiecare copil ar şti şi ar simţi că fiecare om de pe pământ îi este un părinte. Chiar dacă mâine îmi va veni sfârşitul, s-ar gândi orice om privind asfinţitul, nu-mi pasă că mor, fiindcă după mine rămân ei toţi, iar după ei vor urma copiii lor, şi gândul acesta, că după tine rămân ceilalţi şi că vor continua să se iubească şi să se ajute unii pe alţii ar înlocui speranţa unei regăsiri într-o viaţă viitoare. Oamenii s-ar grăbi să se iubească pentru a înăbuşi marea tristeţe din sufletele lor. Fiecare ar fi mândru şi curajos când ar fi vorba de el, dar grijuliu şi precaut când ar fi vorba de ceilalţi, fiecare ar tremura pentru viaţa şi fericirea tuturor. Oamenii ar deveni duioşi unul faţă de altul, fără să se ruşineze de duioşia lor, ca acum, s-ar alinta unii pe alţii ca nişte copii. Când s-ar întâlni, s-ar uita cu adâncă simpatie şi înţelegere unii în ochii altora şi privirile lor ar fi pătrunse de dragoste şi tristeţe.”
525
Oare nu este asemănătoare această fantezie cu Biserica Atee din realitate?
Această utopie este, desigur, parte din mentalitatea noastră contemporană. Chiar şi în privinţa revoluţiei sexuale, ea este explicată parţial de dorinţa de destrăbălare, dar nu mai puţin este explicată şi de dorinţa oamenilor de a căuta iubirea. Nu găsesc iubire în Dumnezeu, în familie, în biserică şi în societate, aşa că urmăresc acest ideal al iubirii sexuale, care le oferă o căldură temporară, după care dispare nelăsând în urmă nimic. De aşa ceva ai nevoie pentru a realiza mileniul: oameni luminaţi şi detaşaţi de orice standard. Le va da aparenţa unui regat al iubirii în care Antihristul va fi singurul la care se vor închina în timp ce ei se închină la ei înşişi. Şi asta pentru că dumnezeul lor sunt ei înşişi.
În aceeaşi ordine de idei, Berdiaev are un articol interesant despre mişcarea harismatică:
„Lumea se îndreaptă către o nouă spiritualitate şi către un misticism de tip nou, în care nu va mai exista nimic din vechea viziune ascetică. Realizarea unităţii creştine presupune ca însuşi creştinismul să intre într-o epocă nouă, să dobândească o nouă şi profundă spiritualitate, ceea ce înseamnă o nouă revărsare a Duhului Sfânt”.
Într-un anume sens, acest fragment rezumă toate speranţele hiliaste de la Ioachim de Fiore încoace care, de altfel, era idolul lui Berdiaev şi îi inspiră pe oamenii de astăzi să caute un soi de nouă eră. Dacă acest deziderat pare imposibil, dacă viitorul arată sumbru şi greu, cu tiranie şi gulag, cu toate acestea, când te gândeşti la ideile sale te poţi simţi dintr-odată ca Rousseau. Adică să fii dominat de un măreţ sentiment mistic că, da, trebuie să fie ceva mai mult în realitate decât lagăre de concentrare. Noi credem în armonia viitoare.
526
În acest context, Berdiaev afirmă:
„Lumea se îndreaptă către o nouă spiritualitate şi către un misticism. Noul misticism nu va mai considera lumea aceasta obiectivizată ca realitate finală.” Vedeţi, va exista o nouă ştiinţă iar realitatea spirituală îşi va face simţită prezenţa. „În ea se va revela adevărata gnoză… Şi toate contradicţiile şi fragmentările chinuitoare (ale vieţii moderne, care sfârtecă omul în bucăţi notă P.S.R) vor fi soluţionate de un nou misticism, care va fi mai profund decât toate religiile şi care le va uni. Va fi victoria asupra formelor false de misticism social, victoria împărăţiei duhului asupra împărăţiei Cezarului. Victoria finală a împărăţiei duhului presupune o schimbare în structura conştiinţei umane. Aceasta poate fi înţeleasă doar din perspectivă eshatologică.”
Evoluţionismul vine, bineînţeles, în ajutorul acestei teze afirmând într-adevăr că omenirea evoluează într-o formă mai înaltă de conştiinţă prin care se va deschide realitatea spirituală.
Soloviov
Acum ajungem, în sfârşit, la cel care este parte importantă din toate aceste mişcări. Numele său este Vladimir Soloviov. Probabil că el este principalul responsabil pentru deraierea intelighenţiei ruse de pe calea Ortodoxiei. Kireievski a încercat să-i aducă înapoi la Ortodoxie pe intelectuali, pe când Soloviov era influenţat de panteism, de forţe străine şi, mai mult, a avut o viziune a Sophiei. În fapt, el susţine că a întâlnit-o pe Sophia în Egipt, fiind probabil vorba de aceeaşi femeie-mesia pe care o căutau saint-simonienii în anii ‘30 ai secolului al XIX-lea. Soloviov, din câte îmi amintesc, a mers în deşert pe la 1880.
Nu a trăit foarte mult. A murit în 1900, având din câte îmi amintesc 45 de ani, fiind practic contemporan cu Nietzsche.
527
Face parte la rândul său din categoria acelor gânditori nebuni. A propus tot felul de lucruri fantastice, cum ar fi acela ca lumea întreagă să fie condusă de Papă şi de Ţar. Era dominat de aceste idei noi, cum că Sophia reprezintă a patra persoană a Treimii, inspirându-i apoi pe Bulgakov, Berdiaev, Florenski şi pe toţi ceilalţi gânditori dezlănţuiţi.
Pr. G: Toată Şcoala de la Paris îşi are obârşia directă în această Sophia.
Pr. S: În articolul său despre Soloviov şi Bulgakov, Vlădica Ioan (Sf. Ioan Maximovici n.trad.) afirmă că sofiologia este cultul omului şi respingerea cultului lui Dumnezeu, în locul căruia pune omul.
Totuşi, spre sfârşitul vieţii sale, Soloviov a fost însufleţit de un duh nou şi nu-şi mai punea niciun fel de speranţă cu privire la ideea unui imperiu mondial care să unească ortodoxia şi catolicismul.
Pr. G: Totuşi nu a devenit catolic.
Pr. S: S-a împărtăşit o vreme într-o biserică catolică.
Student: Deci a devenit catolic?
Pr. S: Da, dar el nu considera că a devenit catolic. El credea că a unit cele două religii. În ultimul an de viaţă era tulburat de presimţiri sumbre legate de viitor. Dintr-odată a început să citească profeţii despre Antihrist, iar acest sentiment neguros a luat asemenea proporţii, încât a început să le spună oamenilor că îi este greu să mai meargă la biserică deoarece avea credinţa că în foarte scurtă vreme vor fi închise toate bisericile şi nu vor mai rămâne decât catacombele.
528
Pr. G: Avea, fără îndoială, un fel de intuiţie.
Pr. S: El întrevedea sfârşitul istoriei, sfârşitul vieţii moderne, sfârşitul istoriei moderne şi venirea lui Antihrist. Aşa că s-a apucat să scrie o povestire care este în fapt un dialog între trei personaje, dintre care unul este un călugăr care ne spune povestea lui Antihrist, intitulată „Trei conversaţii despre război şi viitorul omenirii”.
În această nuvelă el ironizează tolstoismul care afirmă că ar trebui să fim paşnici şi să nu opunem rezistenţă, indiferent ce s-ar întâmpla. La sfârşitul acestor trei conversaţii apare povestea despre Antihrist. Majoritatea detaliilor provin din Scriptură şi de la Părinţi, cele câteva lucruri pe care le adaugă de la el nefiind foarte reuşite. Însă povestea de bază este suficient de precisă. Ceea ce adaugă sunt elemente pe care el însuşi le-a deprins în cadrul experienţelor sale oculte, dar mai ales ca urmare a conştiinţei duhului vremurilor. Într-un anumit sens povestea este foarte asemănătoare cu legenda Marelui Inchizitor al lui Dostoievski.
„În această vreme, printre puţinii credincioşi spiritualişti se afla un om remarcabil mulţi îl numeau supraom care era la fel de departe de a fi prunc, atât la minte cât şi la inimă.
Era încă tânăr, dar graţie înaltei sale genialităţi, pe la treizeci şi trei de ani, era bine cunoscut ca mare gânditor, scriitor şi om cu o bogată activitate socială. Conştient fiind de marea forţă a spiritului ce sălăşluia în el, a fost întotdeauna un spiritualist convins; iar mintea sa limpede i-a arătat întotdeauna adevărul lucrurilor în care trebuie să crezi: binele, Dumnezeu, Mesia. Credea în toate acestea, dar de iubit se iubea numai pe sine. Credea în Dumnezeu, dar, fără să vrea, în adâncul sufletului se prefera Acestuia pe sine. Credea în bine, dar ochiul
529
atotvăzător al Veşniciei ştia că acest om se va pleca în faţa forţelor răului pe dată ce acesta îl va ispiti nu prin amăgirea simţurilor şi pasiunilor josnice şi nici chiar prin înalta seducţie a puterii, ci doar prin vanitatea sa fără margini.
Dincolo de genialitatea excepţională, frumuseţea şi nobleţea, înaltele manifestări de cumpătare, generozitate şi filantropie activă justificau, s-ar zice pe deplin, uriaşa vanitate a marelui spiritualist, ascet şi filantrop. Şi cine l-ar fi putut acuza că, fiind înzestrat atât de generos cu darurile Domnului, a văzut în ele semnele unei bunăvoinţe excepţionale a Celui de Sus faţă de el şi s-a considerat al doilea după Dumnezeu, unicul fiu al Domnului, într-un anume fel? (Apropo, toate acestea nu sunt foarte diferite de profeţii socialişti notă P.S.R.)
Într-un cuvânt, el a ajuns la gândul că este ceea ce în realitate a fost Hristos. Însă această înţelegere a condiţiei sale înalte şi-a definit-o în fapt nu ca datorie morală faţă de Dumnezeu şi lume, ci ca drept şi superioritate faţă de ceilalţi, dar mai ales faţă de Hristos. Iniţial nu L-a urât nici pe Hristos. Îi recunoştea însemnătatea şi importanţa mesianică, dar vedea sincer în El doar un măreţ predecesor al său. (În felul acesta vorbesc saint-simonienii despre transformarea creştinismului de către Saint-Simon, care este mai mare decât Hristos notă P.S.R.) Actul de eroism moral al lui Hristos şi unicitatea Lui absolută nu erau pe înţelesul acestei minţi întunecate de vanitate. Gândea aşa: Hristos a venit înaintea mea, eu apar pe pământ al doilea, însă ceea ce apare mai târziu în timp este, în esenţă, mai aproape de locul întâi. Eu sosesc ultimul, la sfârşitul istoriei, tocmai pentru că sunt mântuitorul cel desăvârşit, incontestabil. Hristosul este premergătorul meu. Chemarea Lui a fost să vestească şi să pregătească ivirea mea. Şi, cu aceste gânduri, marele om al secolului al XXI-lea va raporta la sine tot ceea ce se spune în Evanghelie despre a doua venire, explicând această venire nu ca reîntoarcere a aceluiaşi Hristos, ci ca înlocuirea Hristosului înainte mergător cu cel definitiv, adică cu el însuşi.
530
Faptul de a se prefera pe sine lui Hristos va mai fi justificat de acest om şi prin astfel de cugetări: Hristos, propovăduind şi dând în viaţa Sa dovadă de bine moral a fost menit să îndrepte omenirea, eu sunt chemat să fiu binefăcătorul acestei omeniri în parte adusă pe calea cea dreaptă, în parte imposibil de adus pe calea cea dreaptă. Eu le voi da tuturor oamenilor lucrurile de care au nevoie. Hristos ca moralist îi separa pe oameni prin bine şi prin rău, eu îi voi uni prin bunuri care le sunt deopotrivă necesare celor buni şi celor răi. Eu voi fi adevăratul reprezentant al acelui Dumnezeu care îşi înalţă soarele deasupra celor buni şi celor răi, care-şi pogoară ploaia asupra celor fără de prihană şi a celor prihăniţi. Hristos a adus sabia, eu voi aduce pacea. El îi ameninţa pe oameni cu înfricoşătoarea Judecată de Apoi, însă ultimul judecător voi fi eu, şi judecata mea va fi nu numai a adevărului, ci şi a milostivirii. Va fi şi adevăr în judecata mea, dar nu un adevăr al răsplătirii, ci un adevăr al discernământului. Eu îi voi desluşi pe toţi şi voi da fiecăruia ceea ce îi trebuie.
Şi iată că în această dispoziţie minunată el aşteaptă un îndemn limpede de la Atotputernic spre a trece la o nouă mântuire a omenirii, aşteaptă o mărturie evidentă şi cutremurătoare a faptului că el este întâiul născut, iubitul fiu mai mare al lui Dumnezeu. Aşteaptă şi-şi hrăneşte unicitatea cu conştiinţa virtuţilor şi calităţilor sale supraomeneşti, căci este după cum am spus un om cu o moralitate impecabilă şi cu însuşiri ieşite din comun.
Mândru şi fără de prihană, el aşteaptă semnul suprem spre a porni la mântuirea lumii. Aşteaptă, nu mai are răbdare. (Câţi oameni nu sunt astfel! Oameni care se cred genii nemaivăzute şi care aşteaptă un demon să le spună să meargă şi să înveţe lumea notă P.S.R). A împlinit deja 30 de ani, mai trec încă trei ani. Şi iată că-i trece prin cap un gând şi îl pătrunde până în măduva oaselor, ca un tremur de foc: Şi dacă?… Şi dacă nu sunt eu, ci El, galileanul? Dacă nu el este înaintemergătorul meu, ci
531
Cel adevărat, Cel dintâi şi Cel de pe urmă? Însă atunci el trebuie să fie în viaţă, dar unde este? Dacă vine acum la mine… acum, aici… Ce o să-i spun? Va trebui să mă plec în faţa Lui, ca ultimul ţăran prost, ca orice mujic rus şi să bâigui fără sens: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Ori să-mi răstignesc mâinile în cruce ca muierile poloneze! Eu, geniul luminos, supraomul. Nu, niciodată!
Şi, pe dată, în locul respectului înţelept şi rece faţă de Dumnezeu şi Hristos, se naşte şi creşte în inima lui întâi un fel de groază, apoi o ciudă năprasnică, ce-i prinde şi chinuie întreaga fiinţă şi o ură crâncenă, ce-i taie răsuflarea. Eu, eu, nu El! El nu mai este viu, nu e şi nici n-o să mai fie. Nu a-nviat, nu a-nviat, nu a-nviat! A putrezit ca ultima… Şi cu spume la gură iese în salturi spasmodice din casă, din grădină şi aleargă pe o cărare săpată în stâncă în noaptea adâncă şi neagră… Furia i se stinse şi-i luă locul o disperare grea ca stâncile acestea, grea ca noaptea aceasta. Se opri pe buza prăpastiei şi ascultă departe în vale vuietul tulbure al torentului fugind peste pietre. Avea inima strânsă de o disperare de nesuportat.
Deodată simţi o tresărire. Să-L chem? Să-L întreb ce să fac? Şi în întuneric i se arată un chip blând şi mâhnit. Îi este milă de mine…. Nu, niciodată. Nu a-nviat, nu a-nviat! şi se aruncă în prăpastie. Dar ceva mlădios, ca o coloană de apă, îl menţinu în aer, simţi o zguduitură ca la un şoc electric şi o forţă îl împinse îndărăt. Pentru o clipă îşi pierdu cunoştinţa şi, când se trezi, stătea în genunchi la câţiva paşi de marginea prăpastiei. În faţa lui se contura o siluetă care sclipea în irizări ceţoase şi fosforescente. Şi din ea îl sfredeleau până în suflet, cu strălucire tăioasă şi prea greu de suportat, doi ochi.
El vede aceşti doi ochi pătrunzători şi aude, ori în sinea sa, ori din afară, o voce stranie, înfundată, apăsată parcă de ceva şi totodată desluşită, metalică şi absolut indiferentă, ca din fonograf. Şi vocea aceea îi spune: Fiul meu iubit, ai toată
532
bunăvoinţa mea. De ce nu m-ai chemat pe mine? De ce L-ai venerat pe Celălalt, pe Cel rău şi pe Tatăl Său? Eu îţi sunt dumnezeu şi tată. Iar Celălalt, sărac şi răstignit, ne e străin, şi mie şi ţie. Eu nu am alt fiu, în afară de tine. Tu eşti unicul, singurul meu născut, egal mie. Eu te iubesc şi nu-ţi cer nimic. Tu eşti oricum minunat, măreţ, puternic. Fă ceea ce ai de făcut în numele tău, nu al meu. Eu nu nutresc invidie faţă de tine. Cel pe care tu Îl credeai Dumnezeu cerea de la Fiul Său supunere, supunere fără margini până la moartea pe cruce; şi nu L-a ajutat când era pe cruce. Eu nu cer nimic de la tine; eu am să te ajut. Am să te ajut pentru ceea ce eşti tu însuţi, în numele virtuţii şi superiorităţii tale, în numele iubirii mele curate, dezinteresate pentru tine. Primeşte spiritul meu. Şi-aşa cum mai înainte spiritul meu te-a născut întru frumuseţe, acum te naşte întru putere.
Şi la aceste cuvinte ale necunoscutului, buzele supraomului se întredeschiseră fără voie, cei doi ochi i se apropiară de faţă şi simţi cum îl pătrunde un jet tăios şi îngheţat care-i umplu întreaga făptură. Şi deodată se simţi plin de o forţă nebănuită, de voie-bună, sprinteneală şi exaltare. În aceeaşi clipită, chipul luminos şi cei doi ochi dispărură, ceva îl luă pe supraom pe sus şi îl lăsă uşurel în grădină, la uşa casei sale. (Este o experienţă foarte similară cu cele care survin în ocultism notă P.S.R. )
A doua zi, nu doar oaspeţii marelui om, ci chiar şi servitorii fură uimiţi de înfăţişarea sa aparte, pătrunsă de har. Şi ar fi fost şi mai uluiţi dacă ar fi putut să vadă cu ce repeziciune supranaturală şi cu câtă uşurinţă scria, încuiat în biroul său, la vestita sa lucrare cu titlul Calea deschisă către pacea universală şi către bunăstare (…)
Această carte, scrisă după cele întâmplate pe marginea prăpastiei, va demonstra forţa geniului, forţa neavută de el înainte. Va fi ceva atotcuprinzător care va împăca toate contradicţiile, în ea se vor îmbina respectul nobil faţă de
533
tradiţiile şi simbolurile străbune cu radicalismul generos şi curajos al cerinţelor şi îndrumărilor social-politice, libertatea neîngrădită a gândirii cu cea mai profundă înţelegere a tot ceea ce este mistic, un indiscutabil individualism cu devotamentul fierbinte faţă de binele comun, cel mai înalt idealism al principiilor dominante cu determinarea deplină şi viabilitatea soluţiilor practice. Şi toate acestea vor fi îmbinate şi legate între ele cu o aşa măiestrie genială, încât oricărui gânditor sau practician unilateral îi va fi lesne să vadă şi să accepte întregul numai din punctul său propriu, particular de vedere, fără să sacrifice nimic pentru adevărul însuşi, fără să se ridice de fel în numele acestui adevăr deasupra propriului eu, fără să-şi renege în fapt propria unilateralitate, fără să-şi corecteze opiniile şi năzuinţele greşite, fără să umple cu nimic insuficienţa lor (…)
Nimeni nu va avea obiecţii la această carte şi tuturor le va părea revelarea adevărului adevărat. Atitudinea faţă de tot ceea ce a însemnat trecutul va fi atât de dreaptă, tot ceea ce înseamnă prezent va fi apreciat din atât de multe puncte de vedere şi atât de imparţiale şi tot ceea ce înseamnă un viitor mai bun va fi atât de clar şi evident împins către prezent, încât oricine va putea să spună: Iată în sfârşit ceea ce ne trebuie; iată un ideal ce nu e utopie, iată o idee care nu e himeră. Şi minunatul scriitor nu numai că îi va atrage pe toţi, ci va fi plăcut de toţi, împlinindu-se astfel cuvântul lui Hristos: Am venit în numele Tatălui şi voi nu mă primiţi, şi va veni un altul în numele său şi pe acela îl veţi primi. Căci pentru ca să fii primit, trebuie să fii plăcut.
E adevărat că unii oameni cucernici, lăudând cu foc această carte, vor pune totuşi întrebarea cum de nu este amintit în ea nici măcar o dată Hristos, însă alţi creştini vor riposta: Ei şi? Slavă Domnului! Şi-aşa în veacurile trecute tot felul de zeloţi şi nechemaţi l-au folosit prea mult astfel încât tot ce era sfânt a devenit calp. Acum un scriitor religios profund trebuie să fie foarte atent. Şi odată ce conţinutul cărţii este pătruns
534
de adevăratul spirit creştin al iubirii active şi al bunăvoinţei atotcuprinzătoare, ce vă mai trebuie? Şi toţi vor fi de acord cu acest lucru.
Curând după apariţia „Căii deschise”, care l-a făcut pe autorul său să devină cel mai cunoscut dintre toţi oamenii care au fost vreodată pe pământ, la Berlin urma să aibă loc adunarea internaţională de instituire a Uniunii Statelor Europene (…) Atunci, „iniţiaţii” au hotărât să concentreze puterea executivă în mâinile unei singure persoane având împuterniciri suficiente (…) Omul viitorului a fost ales aproape în unanimitate ca preşedinte pe viaţă al Uniunii Statelor Europene. Iar atunci când a apărut la tribună în toată splendoarea supraomenească a frumuseţii, forţei şi tinereţii sale şi şi-a expus inspirat şi elocvent programul universal, auditoriul captivat şi fermecat a hotărât într-un acces de entuziasm şi fără supunere la vot să îi acorde onoarea supremă, alegându-l împărat roman. Congresul s-a încheiat într-o atmosferă de exaltare generală şi marele ales a emis un manifest care începea astfel: Popoare ale pământului! Vouă vă dăruiesc pacea mea! şi se sfârşea cu următoarele cuvinte: Popoare ale pământului! S-au împlinit făgăduinţele! Pacea veşnică universală e garantată. Orice încercare de a o încălca va întâmpina pe loc o rezistenţă de neînvins. Căci de acum înainte pe Pământ există o putere centrală ce este mai tare decât toate celelalte puteri luate separat ori împreună. Această putere nestrămutată, atotbiruitoare, îmi aparţine mie, ales plenipotenţiar al Europei, împărat al tuturor forţelor ei. Dreptul internaţional are în sfârşit instanţa ce-i lipsea până acum. Şi de acum înainte niciun stat nu va mai avea curajul să spună „război” când eu spun „pace”. Popoare ale pământului pace vouă! Manifestul a avut efectul scontat (…)
Într-un singur an este întemeiată o monarhie universală în sensul propriu şi cel mai precis al cuvântului. Lăstarii războiului sunt smulşi din rădăcină. Liga Generală a Păcii s-a
535
întrunit pentru ultima dată şi, după un panegiric extaziat la adresa marelui om al păcii, s-a desfiinţat ca fiind inutilă. În următorul an al domniei sale, împăratul roman şi universal emite un nou manifest:
Popoare ale pământului! Eu v-am făgăduit pacea şi v-am dăruit-o. Dar pacea e frumoasă doar prin bunăstare. Cine este ameninţat în condiţii de pace de nenorocirile sărăciei, acela nu se poate bucura de pace. Veniţi, dar, acum, la mine, toţi cei flămânzi şi goi, ca eu să vă satur şi să vă încălzesc.
După care proclamă o reformă socială simplă şi atotcuprinzătoare, conturată încă în lucrarea sa şi care captivase de pe atunci toate minţile nobile şi lucide. Acum, concentrând în mâinile sale finanţele întregii lumi şi nişte averi funciare colosale, a putut înfăptui această reformă la dorinţa celor săraci şi fără supărare din partea celor bogaţi. Fiecare a început să primească după capacităţi şi fiecare capacitate se măsura după eforturi şi merite (…)
S-a instaurat temeinic în întreaga lume cea mai însemnată dintre egalităţi egalitatea generală a celor sătui. Acest lucru s-a înfăptuit în timpul celui de-al doilea an al domniei sale. Problema social-economică era definitiv rezolvată, dar dacă a fi sătul reprezintă întâiul interes pentru cei flămânzi, cei sătui doresc şi ei la rândul lor ceva în plus. Chiar şi animalele sătule de obicei vor nu numai să doarmă, ci şi să se joace. Cu atât mai mult omenirea, care întotdeauna post panem a cerut circenses.
Împăratul supraom va înţelege ce-i trebuie gloatei sale. În această vreme va sosi la el la Roma, din Extremul Orient, un mare mag învăluit într-un nor de legende stranii şi poveşti înfricoşate (…)
Acest mag, pe numele său Apolloniu, fără îndoială un om de geniu, semiasiatic şi semieuropean, un episcop catolic partibus infidelium, va reuni într-o manieră uimitoare stăpânirea ultimelor descoperiri şi inovaţii tehnice ale ştiinţei apusene şi cunoaşterea
536
şi îndemânarea de a folosi tot ceea ce este cu adevărat solid şi semnificativ în mistica tradiţională a Orientului. Rezultatele unei asemenea combinaţii vor fi uluitoare. Apolloniu va ajunge să stăpânească arta semiştiinţifică, semimagică de a atrage şi de a direcţiona conform voinţei sale electricitatea atmosferică şi în popor se va spune că el poate să coboare pe pământ focul ceresc. De altfel, copleşind imaginaţia mulţimii cu tot soiul de minunăţii nemaivăzute, nu va abuza pe moment de forţa sa în vreun scop anume. Şi iată că acest om va veni la marele împărat, i se va închina ca unui adevărat fiu al lui Dumnezeu, îi va spune că a găsit în cărţile secrete ale Orientului predicţii secrete cum că el, împăratul, ar fi ultimul mântuitor şi judecător universal şi îşi va oferi, spre a-i sluji, întreaga lui făptură şi pricepere. Fermecat, împăratul îl va primi ca pe un dar suprem şi, împodobindu-l cu titluri pompoase, nu se va mai despărţi de el. Şi iată că popoarele Pământului, copleşite de stăpânul lor cu binefaceri, vor mai căpăta, în afară de pacea generală, în afară de potolirea generală a foametei, şi posibilitatea de a se desfăta continuu cu tot soiul de minuni şi semne, care de care mai variate şi mai surprinzătoare. Se încheia cel de-al treilea an al domniei supraomului.
După rezolvarea încununată de succes a problemei politice şi sociale s-a pus problema religioasă. (Este ceea ce atât Napoleon cât şi Hitler au văzut drept apogeul carierei lor dacă ar fi ajuns atât de departe notă P.S.R.) A zgândărit-o împăratul însuşi şi mai ales cu privire la creştinism. Situaţia creştinătăţii în vremea aceea era următoarea: deşi numeric se subţiase considerabil pe tot globul rămăseseră nu mai mult de patruzeci şi cinci de milioane de creştini se desăvârşise moral, câştigând astfel în calitate ceea ce pierduse în cantitate. Printre creştini nu mai erau oameni care să nu fie legaţi de creştinism prin reale interese spirituale. Diversele orientări se reduseseră cantitativ într-un mod destul de echilibrat, menţinându-se astfel între ele cam acelaşi raport numeric. Iar în ceea ce priveşte sentimentele
537
reciproce, cu toate că vrajba nu se schimbase în armonie deplină, oricum se atenuase considerabil, iar contradicţiile îşi pierduseră acuitatea de până atunci (…)
În timpul primilor doi ani ai noii domnii, toţi creştinii, speriaţi şi istoviţi de o serie întreagă de revoluţii şi războaie precedente, au manifestat faţă de noul stăpânitor şi reformele sale pacifiste, pe de-o parte, o expectativă binevoitoare, pe de altă parte, o mare simpatie şi chiar o exaltare fierbinte. În cel de-al treilea an, însă, odată cu apariţia marelui mag, mulţi… au început să dea semne de temeri şi antipatii serioase. Textele Evangheliei şi ale Apostolilor care vorbeau despre prinţul veacului şi despre antihrist au început să fie citite cu multă atenţie şi comentate cu însufleţire. Împăratul şi-a dat seama după unele semne de furtuna ce va să vină şi a hotărât să limpezească lucrurile cât mai curând.
La începutul celui de-al patrulea an de domnie, el emite un manifest adresat tuturor credincioşilor creştini, fără deosebire de confesiune, în care aceştia sunt invitaţi să-şi aleagă ori să-şi numească reprezentanţi plenipotenţiari la sinodul ecumenic prezidat de el. În perioada respectivă rezidenţa fusese transferată de la Roma la Ierusalim. Palestina era pe atunci o regiune autonomă, populată şi condusă mai ales de evrei. Ierusalimul, fost oraş liber, devenise oraş imperial. Lăcaşurile sfinte creştine rămaseră neatinse, însă pe teritoriul întinsei platforme Haram-esh-She-rif, între Birket-israin şi actuala cazarmă, într-o parte şi moscheia, Al-Aksa şi grajdurile lui Solomon, în partea cealaltă, a fost înălţată o clădire uriaşă, care cuprindea în afară de două geamii nu prea mari, o veche catedrală „imperială” pentru unificarea tuturor cultelor şi două palate imperiale luxoase, cu biblioteci, muzee şi încăperi special amenajate pentru experimente şi exerciţii de magie.
În această jumătate catedrală, jumătate palat, pe 14 septembrie urma să aibă loc deschiderea sinodului ecumenic.
538
Dat fiind faptul că protestantismul nu are cler propriu-zis, ierarhii ortodocşi şi catolici au hotărât la dorinţa împăratului şi pentru a imprima un oarecare caracter omogen reprezentării tuturor orientărilor creştinismului să admită ca la sinod să participe un număr de mireni dintre ai lor, oameni cunoscuţi prin cucernicie şi devotament faţă de interesele Bisericii, iar dacă au fost admişi mireni, n-a putut fi exclusă participarea reprezentanţilor clerului inferior, călugări şi preoţi. Astfel, numărul total al membrilor sinodului depăşea cifra de 3000 şi aproape o jumătate de milion de pelerini creştini au umplut Ierusalimul şi întreaga Palestină (…)
Deschiderea sinodului fu impresionantă. Două treimi din uriaşul templu închinat unităţii tuturor cultelor erau ocupate cu bănci şi scaune pentru membrii sinodului. Cealaltă treime o ocupa o tribună înaltă, unde, pe lângă tronul imperial şi altul mai scund pentru marele mag tot el cardinal-cancelar imperial se aflau şiruri de fotolii: în spate pentru miniştri, curteni şi secretari de stat, iar lateral nişte şiruri mai lungi a căror destinaţie era necunoscută. Membrii sinodului deja oficiaseră slujbe în diverse biserici, astfel că deschiderea sinodului trebuia să fie în întregime laică. La intrarea împăratului, însoţit de marele magician şi întreaga sa suită, orchestra începu să cânte Marşul omenirii unite ce slujea drept imn imperial internaţional. Toţi membrii sinodului se ridicară în picioare şi, fluturându-şi pălăriile, strigară tare de trei ori: Vivat! Ura! Hoch!.
Împăratul se opri lângă tron şi, întinzând cu măreaţă bunăvoinţă mâna, spuse cu o voce sonoră şi plăcută: Creştini de toate confesiunile! Iubiţi supuşi ai mei şi fraţi! De la începutul domniei mele, binecuvântată de Cel de Sus cu fapte atât de minunate şi glorioase, nu am avut vreodată motiv să fiu nemulţumit de voi. V-aţi făcut întotdeauna datoria cu conştiinciozitate şi credinţă. Dar pentru mine e prea puţin. Iubirea mea sinceră pentru voi, fraţi liberi, cere în schimb tot
539
iubire. Vreau ca voi să mă recunoaşteţi adevărat conducător în tot ceea ce fac pentru binele omenirii nu din simţul datoriei, ci din iubire fierbinte. Iată, deci, că în afară de ceea ce fac pentru toată lumea, vreau să dau dovadă de bunăvoinţă aparte pentru voi. Creştini, prin ce v-aş putea face fericiţi? Ce să vă ofer, nu ca supuşi ai mei, ci ca fraţi întru credinţă? Creştini! Spuneţi-mi, ce anume preţuiţi voi mai mult în creştinism? Căci numai aflând acest lucru voi şti încotro să-mi îndrept eforturile…
(După ce a ascultat punctul de vedere catolic el afirmă:)
Iubiţi fraţi catolici! O, cât de bine vă-nţeleg privirea şi cât aş vrea să-mi sprijin puterea pe autoritatea conducătorului vostru spiritual! Ca să nu gândiţi că vrem să vă linguşim şi să spunem vorbe goale, declarăm solemn: conform voinţei noastre absolute, episcopul suprem al tuturor catolicilor, papa de la Roma, este readus de astăzi pe tronul său de la Roma cu toate drepturile şi privilegiile aferente acestui titlu şi acestei catedre acordate vreodată de predecesorii noştri începând cu împăratul Constantin cel Mare. Iar de la voi, fraţi catolici, nu vreau decât să mă recunoaşteţi sincer, din adâncul inimii, pe mine drept unic protector şi ocrotitor. Cine mă recunoaşte ca atare cu sufletul şi cugetul să vină aici. Şi majoritatea catolicilor s-au ridicat şi s-au dus.
După care a luat din nou cuvântul:
Fraţi iubiţi! Ştiu prea bine că sunt printre voi şi dintr-aceia pentru care lucrul cel mai de preţ în creştinism este datina sfântă, vechile simboluri, cântecele şi rugăciunile, icoanele şi ritualul slujbei din străbuni. Aşa şi este: ce poate fi mai scump decât aceste lucruri pentru un suflet religios? Aflaţi dară, iubiţii mei, că astăzi am semnat o hotărâre şi au fost repartizate fonduri generoase Muzeului Universal de Arheologie Creştină din slăvitul nostru oraş imperial Constantinopol pentru culegerea, studierea şi păstrarea tuturor monumentelor bisericeşti vechi, în special răsăritene. Iar pe voi vă rog să alegeţi chiar
540
de mâine o comisie formată din oameni de-ai voştri care să stabilească împreună cu mine măsurile ce trebuie luate pentru ca obiceiurile şi moravurile actuale să se apropie cât se poate de tare de tradiţiile şi rânduielile bisericii ortodoxe.
Fraţi ortodocşi! Cei cărora le este aproape de suflet această dorinţă a mea, cei ce mă pot numi din toată inima adevăratul lor conducător şi stăpân să urce aici. (…)
Atunci, stareţul Ioan, alb şi drept ca o lumânare de ceară, se ridică şi zise cu blândeţe: Mărite stăpân! Pentru noi cel mai de preţ în ortodoxie este Însuşi Hristos el însuşi şi pornind de la El totul; căci noi ştim că în El are sălaş trupesc deplinătatea lui Dumnezeu. Însă şi de la tine, mărite, suntem gata să primim orice lucru bun, dacă vom recunoaşte în mâna ta generoasă mâna sfântă a lui Hristos. Iar la întrebarea ta, ce-ai putea să faci pentru noi, iată răspunsul nostru drept: închină-te aici, în faţa noastră, lui Iisus Hristos, Fiul Domnului, Cel care S-a întrupat şi a înviat şi va veni, închină-I-te Lui, şi noi te vom primi cu iubire ca pe adevăratul înainte-mergător al Său, la cea de-a doua măreaţa venire.
Tăcu şi-şi aţinti privirea pe chipul împăratului. Ceva rău se petrecea cu acesta, în el se stârnise aceeaşi furtună infernală ca atunci în noaptea fatală. Îşi pierdu cu desăvârşire echilibrul interior şi toate gândurile lui se concentrară asupra unui singur lucru: ce să facă să-şi păstreze stăpânirea de sine aparentă şi să nu se trădeze înainte de vreme. Făcea eforturi supraomeneşti ca să nu se azvârle sălbatic asupra celui ce vorbise şi să nu înceapă să-l roadă cu dinţii. Deodată auzi glasul cunoscut, nepământean: Taci şi nu te teme de nimic. Tăcea (…)
Între timp, atunci când cuvânta stareţul Ioan, marele mag, ce şedea înfăşurat cu totul în uriaşa sa mantie în trei culori care-i acoperea purpura de cardinal, părea să facă pe sub ea nu ştiu ce maşinaţii. Ochii-i sclipeau, vădind concentrare şi mişca din buze. Prin ferestrele deschise ale templului se vedea
541
cum se lăţea pe cer un uriaş nor negru şi curând se întunecă de-a binelea. Stareţul Ioan nu-şi putea lua ochii uimiţi şi înspăimântaţi de pe chipul împăratului cufundat în tăcere, şi, deodată, îngrozit, făcu un salt îndărăt şi, întorcându-se cu spatele, strigă cu o voce sugrumată: Copilaşilor, e Antihristul! Atunci se auzi asurzitor un tunet şi în templu explodă un fulger sferic uriaş care îl acoperi pe stareţ. Preţ de o clipă totul încremeni, iar atunci când creştinii năuciţi de tunet îşi veniră în fire, stareţul Ioan zăcea mort.
Împăratul livid, dar calm, se adresă adunării: Aţi văzut judecata divină. Eu nu am dorit moartea nimănui, dar tatăl meu din ceruri îşi răzbună fiul iubit. E limpede. Cine şi-ar putea încerca măsura cu Cel de Sus? Secretari! Notaţi: Sinodul ecumenic al tuturor creştinilor, după ce focul din cer l-a doborât pe adversarul smintit al măreţiei sale divine, l-a recunoscut în unanimitate pe măritul împărat al Romei şi al întregii lumi drept stăpânitor şi conducător suprem.
(După care Papa este, la rândul său, ucis şi se ţin alegeri pentru un nou Papă notă P.S.R.)
Iar în timp ce se desfăşurau alegerile, împăratul îi convingea blând, înţelept şi elocvent pe reprezentanţii ortodocşi şi protestanţi ca, ţinând cont de noua şi măreaţa eră din istoria creştinătăţii, să lase deoparte vechile neînţelegeri, dându-şi ca zălog cuvântul că Apolloniu va şti cum să şteargă toate abuzurile de putere săvârşite de-a lungul istoriei. (Magul este ales Papă notă P.S.R.)
Convinşi prin această cuvântare, reprezentanţii confesiunilor ortodoxe şi protestante au alcătuit un act de unire a bisericilor şi, atunci când Apolloniu şi cardinalii au intrat în sală în strigătele de bucurie ale întregii adunări, un arhiereu ortodox şi unul protestant i-au înmânat hârtia: Accipio et approbo et laetificatur cor meum (Accept şi aprob, iar inima mi se umple de bucurie) a rostit Apolloniu, semnând documentul.
542
Sunt un adevărat ortodox şi un adevărat protestant aşa cum sunt şi un adevărat catolic, a mai adăugat sărutându-se prieteneşte cu grecul şi neamţul. Apoi s-a apropiat de împărat care l-a îmbrăţişat şi l-a strâns îndelung la piept.
În timpul acesta au început să gonească în toate direcţiile prin palat şi prin templu nişte punctuleţe luminoase. Ele se făceau din ce în ce mai mari prinzând forme iridiscente de stranii creaturi; de sus au început să cadă flori nemaivăzute pe pământ, umplând aerul cu arome necunoscute. De undeva de sus se auzeau sunete fermecătoare, mergând direct la suflet şi la inimă, scoase de instrumente muzicale nemaiauzite, iar vocile angelice ale unor cântăreţi nevăzuţi îi slăveau pe noii stăpâni ai cerului şi pământului. În timpul acesta, din colţul nord-vestic al Palatului Central sub… cupola sufletelor, unde, după cum cred musulmanii, s-ar afla intrarea în Infern, a răzbătut un vuiet teribil. Când cei prezenţi s-au deplasat poftiţi de împărat într-acolo au auzit cu toţii clar glasuri nemăsurate, voci subţiri şi ţipătoare care ca de copii, care de diavoli, ce spuneau: Venit-a ziua, daţi-ne drumul, mântuitori ai noştri, mântuitori ai noştri! Dar atunci când Apolloniu, plecat asupra stâncii, a strigat de trei ori ceva într-o limbă necunoscută, vocile au tăcut şi vuietul subteran a încetat (…)
Împăratul însoţit de noul papă a ieşit pe balconul de la răsărit, stârnind o furtună de ovaţii. A salutat prieteneşte în toate părţile în timp ce Apolloniu lua din nişte coşuri mari aduse de cardinalii-diaconi şi arunca în continuu în aer nişte minunate lumânări romane, rachete şi roţi de foc ce se aprindeau la atingerea mâinii lui. Şi toate acestea, când ajungeau la pământ, se transformau în nenumărate foi de toate culorile cu indulgenţe pentru iertarea tuturor păcatelor trecute, prezente şi viitoare. Exaltarea populară depăşea orice limită. E drept că unii afirmau că au văzut cu ochii lor cum indulgenţele se transformau în broaşte şi năpârci mai mult decât scârboase. Şi
543
cu toate acestea, cei mai mulţi erau în extaz. Serbările populare au mai ţinut câteva zile şi trebuie spus că noul papă-făcător de minuni a ajuns să făptuiască lucruri atât de uimitoare şi de incredibile, încât ar fi absolut inutil să mai fie relatate.”
Aşadar, avem aici o imagine foarte realistă care are nevoie poate doar de puţine retuşuri pentru a fi o oglindă a mileniului care ar putea avea loc chiar în vremurile noastre.
Aşadar, să rezumăm principalele puncte ale noii religii care se pregăteşte pentru domnia lui Antihrist.
Mai întâi este „moartea lui Dumnezeu” care înseamnă abolirea creştinismului, adică a Ortodoxiei. Acest proces a început în secolul al XI-lea, iar în limbajul nostru tradiţional poartă numele de apostazie.
Dacă Dumnezeu a murit, totul este permis, ceea ce implică o nouă ordine a universului şi intrarea demonilor în lumea omului.
Rezumatul doctrinelor noii teologii:
Moartea lui Dumnezeu = apostazie
Totul este permis = năvala demonilor
Supraomul subomul: închinarea la sine
Omul şi lumea devin divine: ultima înşelare a diavolului.
Monarhie universală, noua revelaţie, milenarism pentru o scurtă perioadă.
Răspunsul la toate acestea: mântuirea personală. Cu noi este Dumnezeu. Adevărul este de partea noastră.
544