SFÂNTUL GRIGORIE CEL MARE
OMILII LA PROFETUL IEZECHIEL
Colecţia „Patristica” este coordonată de Dragoş Dâscă şi Pr. Cezar Ţăbârnă
traduceri
Referent ştiinţific: Prof. univ. dr. Ştefan Munteanu, Institutul de Teologie Ortodoxă „Saint Serge”, Paris
SFÂNTUL GRIGORIE CEL MARE
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GRIGORIE CEL MARE, sfânt
Omilii la profetul Iezechiel Sfântul Grigorie cel Mare; trad, din lb. latină de Elena Sima şi Ileana Ingrid Bauer; studiu introd. şi note de Ileana Ingrid Bauer. iaşi: Doxologia, 2014
ISBN 978-606-666-289-5
I. Bauer, Ingrid (trad.; pref.)
II. Sima, Elena (trad.)
252
OMILII LA PROFETUL IEZECHIEL
Traducere din limba latină ELENA SIMA şi ILEANA INGRID BAUER
Studiu introductiv şi note de ILEANA INGRID BAUER
Carte tipărită cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului TEOFAN Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
© DOXOLOGIA, 2014 ISBN: 978-606-666-289-5
DOXOLOGIA Iaşi, 2014
CUPRINS
Studiu introductiv (Ileana Ingrid Bauer) 7
OMILII LA PROFETUL IEZECHIEL CARTEA I
Prefaţă 41
Omilia I 43
Omilia II 59
Omilia III 79
Omilia IV 95
Omilia V 107
Omilia VI 121
Omilia VII 143
Omilia VIII 167
Omilia IX 197
Omilia X 227
Omilia XI 263
Omilia XII 287
OMILII LA PROFETUL IEZECHIEL CARTEA A II-A
Prefaţă 315
Omilia I 317
Omilia II 341
Omilia III 359
Omilia IV 385
Omilia V 407
Omilia VI 431
Omilia VII 455
Omilia VIII 481
Omilia IX 505
Omilia X 533
Bibliografie 559
Indice de referinţe scripturistice 565
Studiu introductiv
1. Omiliile la Profetul Iezechiel reprezintă prima scriere exegetică a Sfântului Grigorie cel Mare care se traduce în limba română şi una din cele mai frumoase capodopere exegetice din literatura patristică.
Fiind ultimul dintre marii părinţi latini clasici ai Antichităţii, Sfântul Grigorie se remarcă printr-o impresionantă capacitate de sinteză şi printr-un talent extraordinar de a face învăţăturile teologice din scrierile Părinţilor de dinainte de el cât mai pe înţelesul credinciosului simplu1. Predicând în împrejurări foarte dificile, când Roma şi întreaga Italie erau asediate de barbari, Sfântul Grigorie ştie să ajungă la inima tuturor celor care-l ascultă, ştie să selecteze cele mai importante învăţături ale Bisericii, să le simplifice şi să le clarifice atât de bine încât în Apus a devenit cel mai influent Sfânt Părinte după Fericitul Augustin. Aspectele doctrinare pe care el a pus accent şi le-a dezvoltat au rămas până în prezent teme de prim interes pentru întreaga Biserică2.
2. Sfântul Grigorie s-a născut în jurul anului 540 d.Hr. la Roma3, într-una din cele mai vechi şi mai înstărite familii
1 Henry de Lubac, Exegese medievale. Les quatre sens de l’Ecriture, vol. 1, Paris, 1959-1964, pp. 187-193.
2 Ibidem, vol. 2, pp. 537-548; vol. 3, pp. 335-336.
3 Referitor la biografia sa, a se vedea şi: Walter Stuhlfaith, Gregor L Der Grofie. Sein Leben bis zu seiner Wahl zum Papste nebst einer Untersuchung der âltesten Vilen, Winter Verlag, Heidelberg, 1913; John Moorhead, Gregory the Great, Routledge, Londra, 2005; Fredrick Homes Dudden, Gregory the Great: His Place in history and Thought, vol. I, Longman, Londra, 1905; Bertram Colgrave, The Earliest Life of Gregory the Great by an Anonymous Monk of Whitby, University of Kansas Press, Kansas, 1968, Gillian R. Evans, The Thought of Gregory the Great, Cambridge University Press, Cambridge, 1986, pp. 4-5.
8
senatoriale creştine. Străbunicul său, Felix al III-lea (483-492), a fost papă, ca de altfel şi o altă rudă din partea tatălui său, Anicetus I (535-536). Mama sa, Silvia, şi două din cele trei surori ale tatălui său, Tarsilla şi Aemiliana, sunt şi ele canonizate de Biserică.
A avut parte de cea mai înaltă pregătire intelectuală posibilă la acea vreme, lucru care i-a facilitat o ascensiune rapidă în administraţia romană. In 573, Sfântul Grigorie deţinea funcţia de prefect al cetăţii şi preşedinte al senatului, cea mai înaltă demnitate civilă din Roma. După moartea tatălui său, Sfântul Grigorie a renunţat la funcţia politică, a donat cea mai mare parte din averea sa săracilor, iar casa părintească de pe dealul Caelian din Roma şi proprietăţile din Sicilia le-a transformat în şapte mănăstiri. Începând din 575, a ales să vieţuiască în Mănăstirea „Sfântul Andrei”, fosta sa casă părintească, nu în calitate de stareţ, ci de simplu monah, şi s-a dedicat rugăciunii, contemplaţiei şi citirii Sfintelor Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi. Perioada de tihnă şi de retragere în singurătate după care a tânjit atât de mult a fost de scurtă durată. In 579, Papa Pelagius al II-lea l-a luat din mănăstire împotriva voinţei lui şi l-a făcut unul dintre cei şapte diaconi ai săi, cu responsabilităţi practice pentru bunăstarea comunităţii creştine din Roma. Era o perioadă de criză, longobarzii asediaseră nordul Italiei şi se apropiau de Roma. De aceea, Papa Pelagius al II-lea l-a trimis în primăvara anului 579 ca apocrisiarh sau nunţiu al său la Curtea Bizanţului în Constantinopol ca să încerce să-l facă pe împăratul Tiberiu să înţeleagă în ce pericol se afla Italia şi să-l convingă să trimită ajutoare. Intervenţia sa nu a avut succes pentru că şi Imperiul Bizantin se confrunta cu perşii la est şi cu avarii şi slavii la nord. În jurul anului 586, a revenit la Roma şi s-a întors cu mare bucurie la Mănăstirea
9
„Sfântul Andrei” unde a devenit stareţ. În anul 590, Italia şi mai ales Roma a fost lovită de inundaţii foarte mari urmate de o epidemie de ciumă care a răpus o mare parte din locuitori, inclusiv pe Papa Pelagius. În acelaşi an, pe 3 septembrie 590, Sfântul Grigorie a fost investit Papă în ciuda împotrivirii lui, fiind primul papă ales direct din mediul monahal. Astfel, deşi prefera viaţa retrasă şi contemplaţia, Sfântul Grigorie a fost silit din nou să se implice în viaţa cetăţii şi să facă faţă multiplelor probleme pe care această funcţie le presupunea, mai ales în perioada aceea extrem de grea prin care trecea Imperiul. Iubind sărăcia şi simplitatea, a îndepărtat de la reşedinţa papală toţi funcţionarii laici şi i-a înlocuit cu călugări, încă din 590, când a fost ales papă, Valea Padului se afla deja sub stăpânirea longobarzilor, iar dezastrul lăsat de ciumă şi de foamete paralizase orice intervenţie a autorităţilor civile. A căzut în sarcina lui să protejeze poporul din Roma împotriva năvălirilor barbarilor şi să organizeze trimiterea de ajutoare, In 593, longobarzii au asediat Roma, iar Sfântul Grigorie a încheiat pace cu ei. În ultima decadă de viaţă, Sfântul Grigorie a trebuit să se ocupe aproape singur atât de problemele Bisericii, cât şi de cele ale societăţii civile. A numit guvernatori pentru cetăţile Italiei, a organizat finanţarea armatei şi strângerea proviziilor de hrană pentru tot poporul, a purtat de grijă de proprietăţile Scaunului Papal, a condus activitatea diplomatică cu conducătorii Europei, a păstrat ordinea în vreme ce autorităţile bizantine s-au dovedit slabe şi nedemne de încredere. Din punct de vedere spiritual, s-a implicat în mod deosebit în evanghelizarea popoarelor necreştine din Nordul Europei, trimiţând misionari. Un deosebit succes l-a avut misiunea trimisă în Anglia în anul 596, sub conducerea lui Augustin, stareţul care i-a urmat Sfântului Grigorie în mănăstirea de metanie, cel care avea să ajungă în anul 604 Episcopul Augustin de Cantebury. De aici au fost trimişi după moartea Sfântului Grigorie misionari în Olanda şi Germania. De asemenea, Sfântul Grigorie a revizuit liturghia, alcătuind
10
Liturghia Darurilor înaintesfinţite care astăzi se săvârşeşte în Ortodoxie în Postul Mare, precum şi întreg cultul, efortul său fiind decisiv în cristalizarea stilului muzical gregorian. Mare parte din această ultimă perioadă a vieţii, Sfântul Grigorie a fost foarte bolnav. Cu toate acestea, a lucrat neobosit până la trecerea la cele veşnice, pe 12 martie 604.
3. În timp ce locuia ca monah la Mănăstirea „Sfântul Andrei”, Sfântul Grigorie cel Mare a ţinut predici exegetice la prima carte a Regilor, la Profeţi, la Pilde şi la Cântarea Cântărilor. Aceste predici au fost notate de către unii dintre călugări, însă numai Omiliile la prima carte a Regilor4 şi la Cântarea Cântărilor5 au supravieţuit.
La Constantinopol, Sfântul Grigorie a început să scrie Comentariul la cartea lui Iov6, una dintre cele mai întinse lucrări patristice, pe care a terminat-o în jurul anului 591, după ce s-a întors la Roma şi deja era Papă. În primii ani de episcopat a scris Cartea regulei pastorale?. In 591, fiind prea bolnav să rostească personal predici, a compus pentru Duminicile şi sărbătorile de peste an patruzeci de Omilii la Evanghelii. În perioada când longobarzii au asediat Roma, în jurul anului 593, Sfântul Grigorie a compus şi rostit în Biserică Omiliile la Iezechiel.
4 Gregoire le Grand, Commentaire sur le premier livre des rois, 6 vol., SC 351, 391, 432,449, 469, 482, Les Editions du Cerf, Paris, 1989,1993, 1998, 2000, 2003, 2004.
5 Gregoire le Grand, Commentaire sur le cantique des cantiques, SC 314, Les Editions du Cerf, Paris, 1984.
6 St. Gregory the Great, Morals on the Book of Job, 3 vol., John Henry Parker, Oxford şi J.G.F. and J. Rivington, Londra, 1844.
7 Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, trad, de Pr. Prof. Onor. Dr. Alexandru Moisiu, Editura Centrului mitropolitan, Sibiu, 1987
8 Grăgoire le Grand, Homelies sur l’Evangile, 2 vol., SC 485, 522, Les Editions du Cerf, Paris, 2005,2008.
11
Cea mai populară lucrare. Dialogurile9, o colecţie de patru cărţi ce relatează semne, minuni şi vindecări ale sfinţilor de la începutul secolului al VI-lea, a fost scrisă între anii 593-594. In 601, a revizuit şi publicat Omiliile la Iezechiel. Pe toată perioada în care a fost papă (590-604) a scris peste 850 de scrisori10, din care reiese foarte limpede ampla lucrare practică şi misionară pe care a întreprins-o.
4. Prin urmare, Omiliile la Iezechiel au fost rostite în Biserica papală „Sfântul Ioan din Lateran”, în al treilea an de pontificat, într-un moment extrem de dramatic. Cu doi ani înainte, inundaţiile şi epidemia de ciumă decimaseră foarte mare parte din populaţia Italiei, iar flagelul a încetat în popor numai după ce Sfântul Grigorie a organizat ample procesiuni religioase însoţite de rugăciuni pline de umilinţă. Tot de la începutul pontificatului său, regii longobarzi stăpâneau deja cea mai mare parte din Italia: Valea Padului în nord şi ducatele Spoleto şi Benevento în centru, fiind în plină expansiune. Către sfârşitul anului 593, aşa cum Sfântul Grigorie însuşi precizează în prefaţa cărţii a doua a Omiliilor la Profetul Iezechiel11, regele longobard Agilulfo a trecut fluviul Pad şi s-a îndreptat spre Roma. Nimicirea ultimelor rămăşiţe din ceea ce odinioară fusese capitala Imperiului era inevitabilă. Punându-şi nădejdea numai în Dumnezeu, Papa Grigorie alege să tâlcuiască profeţia lui Iezechiel, pentru că starea în care se afla poporul iudeu în Babilon în vremea acestui profet oglindea foarte bine starea tragică în care se afla poporul roman în timpul său, cercetat de Dumnezeu cu boală, foamete,
9 Gregoire le Grand, Dialogues, 3 vol., SC 251, 260, 265, Les Editions du Cerf, Paris, 1978-1980.
10 The Letters of Gregory the Great, traducere, cu introducere şi note de John RC Martyn, 3 vol., Pontifical Institute of Medieval Studies, Toronto, 2004.
11 Omilii la Iezechiel II, Prefaţă, p. 315.
12
sabie şi robie, lipsit de orice conducere laică şi încredinţat numai purtării de grijă a păstorilor rânduiţi de El spre mângâiere: „Unde este senatul? Şi unde este acum poporul? Oasele s-au topit de tot, carnea s-a topit, toată rânduiala demnităţilor lumeşti a dispărut. Tot ce o compunea s-a copt. Noi, destul de puţini, care am mai rămas, zi de zi suntem ameninţaţi de săbii, zi de zi suntem apăsaţi de nenumărate suferinţe. Să se spună, aşadar: Pune căldarea goală pe cărbuni încinşi (Iez. 24,11). De vreme ce senatul lipseşte, poporul a dispărut şi chiar şi în puţinii oameni care mai sunt, durerile şi gemetele se înmulţesc zi de zi, Roma, deja goală, arde! Dar de ce mai vorbim despre oameni, când vedem că, ruină după ruină, toate clădirile ei sunt distruse?”12.
Explicând cuvintele Profetului Iezechiel, Sfântul Grigorie caută să sensibilizeze pe toţi cei rămaşi în Roma să-şi îndrepte viaţa lor şi să se întoarcă din toată inima la o viaţă plăcută lui Dumnezeu, ca să se potolească mânia Domnului abătută asupra lor cu atâta violenţă13: „Dacă, poate, măcar ei ascultă. În mod limpede, acest lucru ni se spune nouă, cei care, zdrobiţi, urmăriţi, închişi, am pierdut toate bunurile pe care le-am avut în această lume. Vedem oraşe ruinate, întărituri măturate, pământuri devastate, biserici dărâmate şi totuşi urmăm încă în nedreptăţi pe părinţii noştri de a căror mândrie, pe care am văzut-o, nu suntem diferiţi. Ei păcătuiau, de fapt, în mijlocul plăcerilor, noi însă păcătuim în mijlocul loviturilor, ceea ce este mai grav”14. „Pretutindeni vedem durere, peste tot auzim gemete. Oraşele au fost distruse,
12 Omilii la Iezechiel II, 6, 22, p. 452.
13 Jeffrey Richards descrie Omiliile la Iezechiel ca „o tânguire extinsă pentru nimicirea Romei şi atitudinea care trebuie luată în această împrejurare”. Jeffrey Richards, Consul of God: The Life and Times of Gregory the Great, Routledge Kegan Paul, Londra, 1980, p. 54.
14 Omilii la Iezechiel I, 9, 9, p. 204.
13
fortificaţiile au fost dărâmate, ogoarele s-au depopulat, pământul a devenit o pustietate. Nici un om pe ogoare, aproape nici un locuitor n-a rămas în oraşe; ba chiar, aceste mici rămăşiţe ale neamului omenesc încă sunt lovite zi de zi, fără încetare. Bicele dreptăţii cereşti nu au sfârşit, pentru că nici în mijlocul bicelor nu ne-am îndreptat greşelile lucrării noastre. Vedem că unii sunt duşi în robie, alţii sunt mutilaţi, alţii sunt omorâţi. Atunci ce mai este de plăcut în această viaţă, fraţii mei?”15.
Ca Papă al Romei în acele împrejurări cumplite, Sfântul Grigorie este copleşit de tot felul de griji materiale şi spirituale: „Dar, după ce mi-am pus povara pastorală pe umărul inimii, sufletul meu nu mai poate să se adune fără încetare în el însuşi, fiindcă se împarte între multe. Căci sunt constrâns să cercetez atât litigii ale Bisericii, cât şi ale mănăstirilor şi adesea sunt silit să judec viaţa şi faptele fiecăruia. Trebuie să mă ocup şi de anumite probleme de interes cetăţenesc, şi să mă tânguiesc de năvălirea săbiilor barbarilor, şi să mă tem de lupii care pândesc turma care mi-a fost încredinţată. Trebuie să mă ocup şi de lucruri administrative, ca să nu le lipsească mijloacele de trai celor care se supun disciplinei regulamentului, şi să suport cu răbdare anumiţi jefuitori, şi să le zădărnicesc acelora planurile, păzind în toate acestea cu grijă dragostea. Atâta timp cât mintea mea, frântă şi sfâşiată, se îndreaptă către atâtea şi atâtea lucruri care trebuie gândite, când să se mai întoarcă în ea însăşi ca să se adune în întregime în propovăduire şi să nu se despartă de slujirea cuvântului care trebuie făcut cunoscut?”16.
Cu toate acestea, Sfântul Grigorie nu încetează cu ultimele puteri să-şi facă datoria de străjer al poporului lui Dumnezeu17,
15 Omilii la Iezechiel II, 6, 22, p. 451.
16 Omilii la Iezechiel 1,11, 6, p. 267.
17 Iez. 3,17.
14
mustrându-se pe sine cu asprime pentru că nu reuşeşte să se îngrijească de lucrarea pastorală aşa cum ar trebui: „O, cât de aspre sunt pentru mine acestea pe care le spun, pentru că, vorbind aşa, mă lovesc pe mine însumi, eu care nici nu am limbaj adecvat ca să ţin o predică aşa cum trebuie, nici în măsura în care aş putea ţine nu reuşesc să urmez îndeajuns cele grăite prin vieţuire. Eu, care adesea mă las antrenat în cuvinte nefolositoare şi, moleşit şi neglijent, amân să îndemn şi să zidesc aproapele!”18.
Predicând în fiecare zi19, Sfântul Grigorie cel Mare a rostit cele douăzeci şi două de omilii exegetice la Profetul Iezechiel într-un timp foarte scurt. În primele douăsprezece omilii a tâlcuit trei capitole şi trei versete de la începutul profeţiei20, iar apoi, constrâns de pericolul iminent să-şi scurteze cuvântul, în ultimele zece omilii şi-a îndreptat atenţia, la îndemnul fraţilor, către viziunea Templului din capitolul al 40-lea21, fără s-o termine.
Sfâşiat de durere pentru moartea tragică a multora dintre cei pe care-i păstorea, el însuşi bolnav, Sfântul Grigorie a întrerupt şirul omiliilor cu cuvintele Dreptului Iov, a cărui carte o cercetase la Constantinopol în cei şase ani în care încercase zadarnic să dobândească ajutor împotriva năvălirilor longobarzilor de la împăraţii bizantini: „Nimeni să nu-mi reproşeze, dacă încetez să mai vorbesc despre acestea, fiindcă, după cum toţi vă daţi seama, suferinţele noastre au crescut: pretutindeni suntem înconjuraţi de săbii, pretutindeni ne temem de pericolul morţii iminente. Unii se întorc la noi cu mâinile tăiate, despre alţii se aude că au fost luaţi prizonieri, iar despre alţii, că au fost ucişi. Sunt silit să tac, pentru că
18 Omilii la Iezechiel 1,11, 5, p 266
19 Omilii la Iezechiel 1,10,23, pp. 242-243.
20 Iez. 1,1-4.
21 Iez. 40,1-47.
15
sufletul meu este dezgustat de viaţa mea22. Nimeni să nu mai caute la mine aprofundarea Sfintei Scripturi, pentru că harfa mea a ajuns instrument al tânguirii şi flautul meu glasul bocitoarelor23. Ochiul inimii nu mai veghează la cercetarea tainelor, pentru că istovitu-s-a sufletul meu de supărare24. Lectura textului este deja mai puţin plăcută sufletului meu, că am uitat să-mi mănânc pâinea mea de glasul suspinului meu25. Celui căruia nu-i place să trăiască, cum să-i mai placă să vorbească despre înţelesurile tainice ale Sfintei Scripturi? Iar eu, care sunt silit zi de zi să beau amărăciune, când aş putea să beau un vin dulce? Ce mai rămâne în afară de a aduce mulţumiri cu lacrimi în mijlocul încercărilor pe care le îndurăm din cauza fărădelegilor noastre? Căci însuşi Cel care ne-a creat S-a făcut pentru noi Tată prin duhul înfierii pe care ni l-a dat. Şi uneori îi hrăneşte pe fii cu pâine, alteori îi îndreaptă cu biciul încercărilor, pentru că, prin dureri, răniri şi răsplăţi, El îi învaţă pentru a primi moştenirea veşnică”26.
5. Deşi au fost rostite în grabă, Omiliile la Iezechiel reflectă maturitatea teologică a Sfântului Grigorie, reprezentând ultima sa scriere exegetică şi totodată cea mai înaltă din punct de vedere spiritual. Bogăţia de învăţături dogmatice, morale şi ascetice, dezvoltate pe temelia tâlcuirilor Părinţilor de dinainte de el, atestă sârguinţa cu care obişnuia să citească permanent Sfânta Scriptură şi mai ales scrierile Sfântului Ambrozie, ale Fericitului Ieronim şi ale Fericitului Augustin.
Cartea Profetului Iezechiel este una dintre cele mai obscure, mai puţin citate şi mai puţin comentate cărţi din
22 Iov 10,1.
23 Iov 30,31.
24 Ps. 118, 28.
25 Ps. 101, 5-6.
26 Omilii la Iezechiel II, 10, 24, p. 557.
16
Vechiul Testament27. Fericitul Ieronim notează că până la împlinirea vârstei de treizeci de ani, rabinii interziceau iudeilor chiar şi simpla lecturare a viziunii slavei Domnului din primul capitol şi a viziunii noului Templu din ultimele nouă capitole tocmai din cauza dificultăţii interpretării lor28. Între aghiografii Noului Testament, numai Sfântul Ioan Evanghelistul face aluzie la cele două viziuni, oferind exegeţilor creştini indicii foarte valoroase cu privire la semnificaţia lor. Descrierea lui Hristos din Apocalipsă ca având picioarele asemeni „aramei arse în cuptor” şi glasul asemeni unui „vuiet de ape multe”29 face aluzie la cele patru fiinţe din cartea Iezechiel, ale căror picioare „scânteiau ca arama”30 şi ale căror aripi produceau acelaşi tip de zgomot31. Mai mult, în viziunea Liturghiei cereşti din capitolul al 4-lea al Apocalipsei, imaginile contemplate de Evanghelist sunt întru totul similare celor pe care Profetul Iezechiel le-a văzut pe malul râului Chebar. Astfel amândoi aghiografii precizează că au văzut cerurile deschise32, că au văzut patru fiinţe ale căror feţe erau asemenea leului, viţelului, omului şi vulturului33, pline de ochi de jur împrejur34, Iezechiel spune că deasupra fiinţelor era un firmament care
27 Wilhelm Neuss, Das Buch Ezechiel în Theologie und Kunst bis zum Ende des XII. Jahrhunderts, Aschendorffische Verlagsbuchhandlung, Munster în Westfalia, 1912, pp. 23-106; Ernst Dassmann, „Trinitarische und christologische Auslegung der Thronvision Ezechiels în der patristischen Theologie”, în Im Gesprăch mit dem dreieinen Gott, Patmos Verlag, Dusseldorf, 1985, pp. 157-174.
28 Fericitul Ieronim, Comentariu la cartea Profetului Iezechiel, CCSL 75, Brepols, Turnholt, 1964, pp. 3-4 sau PL 25, col. 17
29 Apoc. 1,15.
30 Iez. 1, 7.
31 Iez. 1, 24.
32 Iez. 1,1; Apoc. 4,1.
33 Iez. 1,5-10; Apoc. 4, 6-7.
34 Iez. 1,18; Apoc. 4, 6.
17
semăna cu cristalul, şi deasupra firmamentului un tron în care era aşezat cineva ca un om35. La Ioan, firmamentul este înlocuit de o mare de sticlă asemeni cristalului, iar Cel de pe tron este Domnul însuşi36. În profeţia lui Iezechiel, fiinţele sunt comparate cu făclii aprinse37, iar la Ioan sunt descrise şapte făclii de foc ce ardeau înaintea tronului lui Dumnezeu38. Ambele viziuni înfăţişează tronul Domnului înconjurat de curcubeu39. În ambele viziuni, Dumnezeu are în mâna Sa o carte „scrisă înăuntru şi în afară”40 pe care o dă aghiografilor să o mănânce, iar în gura lor, aceasta se face dulce ca mierea41. De asemenea, şi Templul ceresc din Apocalipsă42 aminteşte de viziunea Templului din profeţia lui Iezechiel43 prin imaginea omului cu funia de măsurat44, a muntelui înalt pe care este aşezat Ierusalimul45, a celor douăsprezece porţi după numărul celor douăsprezece seminţii ale lui Israel46, a râului care izvorăşte din Templu47 etc.
De la Sfinţii Părinţi ni se păstrează numai trei comentarii la Profetul Iezechiel, înafară de Omiliile Sfântului Grigorie, dintre care două sunt complete, scrise de Fericitul Ieronim48 şi
35 Iez. 1,22, 26.
36 Apoc. 4,2; 5,1,13.
37 Iez. 1,13.
38 Apoc. 4, 5.
39 Apoc. 4, 3; Iez. 1,28.
40 Iez. 2,10; Apoc. 5,1.
41 Iez. 3, 2-3; Apoc. 10, 8-10.
42 Apoc. 21.
43 Iez. 40-48.
44 Iez. 40, 3; 44,1; Apoc. 21,15-17.
45 Iez. 40, 2; Apoc. 21,10.
46 Iez. 48,31; Apoc. 21,12-13.
47 Iez. 47, 7,12; Apoc. 22,1-2.
48 S. Hieronymus Stridonensis, Commentaria în Ezechielem, PL 25, Migne, Paris, 1845, col. 15-490.
18
de Fericitul Teodoret de Cir49, iar Omiliile lui Origen50 cuprind numai tâlcuirea primei viziuni. Datorită disputelor cu gnosticii, marcioniţii, arienii şi eunomienii referitoare la imposibilitatea făpturii de a cunoaşte pe Dumnezeu în fiinţa Sa, observaţii foarte pertinente asupra viziunii slavei Domnului din primul capitol al lui Iezechiel se mai găsesc la mulţi alţi Sfinţi Părinţi precum: Sfântul Irineu de Lyon, Eusebiu de Cezareea, Sfântul Ambrozie al Milanului, Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Gură de Aur.
6. Omiliile la Iezechiel ale Sfântului Grigorie cel Mare constituie, alături de comentariul la Cartea lui Iov, un veritabil manual de ermineutică biblică ortodoxă. Scrise pe un ton foarte simplu şi familiar51, ele urmăresc în detaliu cuvintele Scripturii şi, pornind de la acestea, desprind învăţăturile cele mai utile pentru ascultători şi le clarifică prin exemple concrete din întreaga Scriptură.
Deplin convins că Autorul tuturor cărţilor sfinte este Dumnezeu52 şi că scopul ambelor Testamente este mântuirea oamenilor53, Sfântul Grigorie nu insistă pe date istorice, biografice
49 S. Theodoretus, Cyrensis Episcopi, Interpretativ în Ezechielem, PG 81, Migne, Paris, 1864, col. 808-1256.
50 Origenes, Homiliae în Ezechielem, W.A. Baehrens, Origenes Werke, vol. 8, Die griechischen christlichen Schriftsteller, nr. 33, Teubner, Leipzig, 1925; Origene, Homelies sur Ezechiel, text latin, introducere, traducere şi note de Marcel Borret, SC 352, Les Editions du Cerf, Paris, 1989.
51 Referitor la stilul omiliilor, a se vedea: Vincenzo Recchia, Le Omelie di Gregorio Magno zu Ezechiele (I-V), Adriatica Ed., Bari, 1974.
52 „Aşadar, pentru că Atotputernicul Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, a creat El însuşi cele spuse în sfintele Testamente şi tot El însuşi ni le-a descoperit, duh de viaţă era în roţi” (Omilii la Iezechiel I, 7,17, p. 157).
53 „Sfânta Scriptură are două Testamente: şi unul şi celălalt a vrut Duhul lui Dumnezeu să fie scrise pentru ca să ne elibereze de moartea sufletului” (Omilii la Iezechiel I, 7,16, p. 156).
19
sau filologice, ci socoteşte de folos să înceapă printr-un amplu studiu introductiv asupra formelor şi timpurilor profeţiei, subliniind faptul că ceea ce cunosc oamenii inspiraţi de Dumnezeu, cunosc în parte, că duhul profetic nu este întotdeauna prezent în profeţi54, că adevăraţii profeţi, chiar dacă se întâmplă să spună ceva după mintea lor, întotdeauna se corectează potrivit descoperirii Duhului Sfânt55 şi că ceea ce se descoperă în profeţie se poate referi atât la un timp apropiat, cât şi la un timp îndepărtat, atât la trecut, cât şi la prezent sau la viitor56.
Certitudinea sa că absolut fiecare cuvânt din Scriptură este inspirat de Duhul Sfânt57 şi poartă o semnificaţie duhovnicească58, că nimeni nu poate tâlcui scrierile dumnezeieşti
54 Omilii la Iezechiel 1,1,15, pp. 53-54.
55 Omilii la Iezechiel I,1,16, p. 55.
56 Prin această omilie introductivă, Sfântul Grigorie cel Mare aduce un răspuns ortodox chiar împotriva principiului care stă la temelia metodei istorico-critice protestante de datare a textelor sfinte. Aşa cum sesiza exegetul catolic E. Pusey, adepţii acestei metode „transformă orice profeţie într-o simplă anticipaţie a ceea ce ar putea sau nu ar putea să se întâmple, tăgăduind profeţilor orice cunoaştere sigură a vreunui viitor”. Imposibilitatea de a ajunge la vreun consens cu privire la datare „nu se datorează deficienţei unei perspicacităţi slab exersate a criticilor; însuşi principiul lor că nimic la profeţi nu se poate referi la vreun viitor îndepărtat, chiar dacă acel viitor împlineşte exact cuvintele, este principala sursă a confuziilor lor. De vreme ce cuvintele profetului se referă cu adevărat şi îşi găsesc împlinirea în evenimente foarte îndepărtate şi teoria criticilor cere ca acestea să se refere la evenimente imediate, fie din prezent, fie dintr-un viitor apropiat, ei trebuie să rupă aceste cuvinte de evenimentele la care se referă şi astfel cele mai fireşti interpretări sunt cele care sunt ultimele admise”. E.B. Pusey, The Minor Prophets with a Commentary, J.H. Parker, Oxford; Deighton, Bell Co., Cambridge, Rivington, Londra, 1860, pp. 507-508.
57 II Tim. 3,16.
58 Omilii la Iezechiel 1,12,1, p. 287; I, 2, 8, pp. 64-65.
20
dacă nu-i descoperă însuşi Dumnezeu semnificaţia lor59 şi modul în care tainele Lui se pot face pe înţeles iubitorilor de adevăr60 nu înseamnă că Sfântul Grigorie credea că aghiografii sau exegeţii ar fi „cu totul pasivi în actul inspiraţiei”61. Dimpotrivă, el vorbeşte de o conlucrare permanentă între oamenii sfinţi şi Dumnezeu. Astfel, pentru a înţelege cele care i se vesteau, profetul este îndemnat chiar de Domnul să mediteze îndelung la cuvintele profeţilor dinainte de el: „De vreme ce Profetul Iezechiel urma să asculte multe cuvinte obscure şi încâlcite, nu i se spune, referitor la sulul sfânt, bea, ci mănâncă. Cu alte cuvinte, ca şi cum ar fi spus: cercetează şi înţelege, că aceasta este mai întâi mestecă şi apoi înghite”62. De asemenea şi osteneala exegetului de a cerceta cu deosebită atenţie şi răbdare cuvintele Sfintei Scripturi este voită chiar de Dumnezeu: „De bună seamă, însăşi neclaritatea vorbirii lui Dumnezeu este de mare folos, căci ea antrenează simţirea pentru ca prin trudă să se lărgească şi prin exerciţiu să poată apuca ceea ce n-ar fi putut în trândăvie. Ea are încă un avantaj şi mai mare: înţelegerea Sfintei Scripturi, dacă ar fi fost accesibilă peste tot, ar fi ajuns dispreţuită, dar aşa, prin anumite pasaje mai obscure, răspândeşte o dulceaţă cu atât mai mare cu cât ea obosise sufletul printr-o mai mare trudă a căutării”63.
Mai mult, oricine nu-şi deschide gura inimii şi nu se schimbă potrivit învăţăturii pe care o citeşte sau o ascultă, degeaba citeşte sau ascultă: „Aşadar, deschidem gura când
59 Omilii la Iezechiel 1,10, 5, p. 229.
60 Omilii la Iezechiel 1,1,19, p. 57.
61 A se vedea această acuzaţie la Fredrick Homes Dudden, Gregory the Great: His Place in history and Thought, vol. 2, Longman, Londra, 1905, p. 305.
62 Omilii la Iezechiel 1,10,3, p. 228.
63 Omilii la Iezechiel I, 6,1, p. 121.
21
ne pregătim simţurile interioare pentru înţelegerea cuvântului sfânt. Astfel, la glasul Domnului, profetul şi-a deschis gura pentru că, la suflul învăţăturii Domnului, dorinţele inimii noastre se deschid larg ca să apuce ceva din hrana vieţii”64. „Gura noastră mănâncă atunci când noi citim cuvântul lui Dumnezeu, iar cele dinlăuntru se umplu atunci când înţelegem şi ne păzim în cele în care ne-am ostenit citindu-le”65. „Seamănă mult în inima sa, dar culege puţin, cine cunoaşte multe despre poruncile cereşti, fie citindu-le, fie auzindu-le, dar lucrând neglijent, le fructifică puţin. Mănâncă şi nu se satură cine, ascultând cuvintele lui Dumnezeu, doreşte bogăţie sau mărire în această lume. Cu îndreptăţire se spune că nu se satură, pentru că mănâncă ceva, dar pofteşte să mănânce altceva. Bea şi nu se îmbată cine apleacă urechea la glasul propovăduirii, dar nu-şi schimbă mintea. De obicei, sentimentele celor care beau se schimbă la beţie. Deci, cine s-a dedicat cunoaşterii cuvântului lui Dumnezeu, dar doreşte să dobândească bunurile acestei lumi, bea şi nu se îmbată. Dacă s-ar fi îmbătat, cu siguranţă şi-ar fi schimbat mintea încât să nu mai caute bunurile pământeşti şi să nu mai iubească lucrurile zadarnice şi trecătoare pe care le iubise”66. „înnoirea atunci se săvârşeşte în inimile noastre, când patimile omului vechi se depărtează de la noi, iar patimile atunci se îndepărtează, când pântecele se hrăneşte cu înţelesul cuvântului sfânt şi măruntaiele se umplu în profunzime”67. „Se întâmplă adesea ca astfel de oameni, prin darul harului ceresc, să intuiască şi cuvântul care limpezeşte învăţătura şi să hrănească în mod plăcut aproapele din alimentul adevărului, pe care ei înşişi îl rumegă, cu dulceaţă, înlăuntrul lor. Propovăduirea venită
64 Omilii la Iezechiel I,10, 5, p. 229.
65 Omilii la Iezechiel I,10, 6, p. 229.
66 Omilii la Iezechiel 1,10, 7, p. 231.
67 Omilii la Iezechiel 1,10,11, p. 233.
22
din gura acestora este cu atât mai dulce pentru cei care ascultă, cu cât lucrarea lor nu este opusă învăţăturilor propovăduite, pentru că ei iau din propria viaţă ceea ce dau prin cuvânt aproapelui”68. „De aceea este necesar ca omul, care spune cuvântul lui Dumnezeu, să cerceteze mai întâi cu grijă cum trebuie să trăiască, pentru ca apoi să adune din viaţa sa cele pe care să le spună şi cum să le spună. La propovăduire, conştiinţa plină de iubire sfântă zideşte mai mult decât măiestria vorbirii, pentru că propovăduitorul, iubind cele cereşti, citeşte în el însuşi în ce mod să convingă pe ceilalţi să dispreţuiască cele pământeşti. Cine este atent la viaţa sa interioară şi zideşte în exterior pe ceilalţi prin exemplul propriu, înmoaie într-un fel condeiul limbii în inima sa când scrie cu mâna cuvântului, în exterior, în inima aproapelui”69.
în acelaşi timp, deşi efortul personal atât al propovăduitorului, cât şi al ascultătorului este strict necesar, totuşi a se hrăni cineva pe sine şi pe aproapele cu alimentul vieţii este posibil numai prin lucrarea lui Dumnezeu. După cum, pe de o parte, hrănirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului este o poruncă de ascultarea căreia depinde dobândirea vieţii veşnice70, dar pe de altă parte Sfânta împărtăşanie nu hrăneşte, nici nu face să crească spiritual pe cei care se apropie cu nevrednicie, întrucât însuşi Arhiereul Hristos, Care este de faţă nevăzut, este Cel care lucrează Taina, tot aşa cuvintele Scripturii nu sunt înţelese de toţi cei care se ostenesc să le ia în gură şi să le mestece, ci doar de cei cărora însuşi Dumnezeu le deschide mintea la timpul potrivit ca să priceapă71: „Totuşi, a apuca acest ceva nu ţine de puterile noastre, decât dacă ne hrăneşte însuşi Acela care a dat poruncă să mâncăm.
68 Omilii la Iezechiel I,10,12, p. 234.
69 Omilii la Iezechiel 1,10,13, p. 235.
70 In 6, 50-51.
71 Lc. 24,25.
23
Este hrănit chiar şi acela care nu poate să mănânce singur. Şi pentru că datorită slăbiciunii noastre nu suntem capabili de a pricepe cuvintele cereşti. El însuşi ne hrăneşte, Cel care potriveşte pentru noi, la vreme, măsura grâului. O dată ce din cuvântul sfânt, astăzi înţelegem ceea ce ieri nu ştiam, şi mâine vom înţelege ceea ce astăzi nu ştim, suntem hrăniţi prin harul iconomiei dumnezeieşti cu alimentul de zi cu zi. Dumnezeul Atotputernic întinde mâna în acest mod de atâtea ori către gura inimii noastre, de câte ori deschide înţelegerea noastră şi pune hrana textului sfânt în simţurile noastre. Ne hrăneşte, aşadar, şi pe noi cu sulul (de carte) când deschide pentru noi prin iconomie sensul Sfintei Scripturi şi ne umple cugetele cu dulceaţa ei”72. „Poate că ei sunt învăţaţi, dar, când încep să se gândească în tăcerea minţii la ceea ce înseamnă înţelepciunea de negrăit a lui Dumnezeu, care învaţă minţile oamenilor fără zgomotul produs de cuvinte, şi că vocea învăţătorului degeaba lucrează dacă această înţelepciune nu învaţă ea însăşi minţile ascultătorilor, imediat ştiinţa lor li se pare a fi nimic, căci nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească73. Poate că ei sunt profeţi, dar sesizând în tăcerea minţii că nu pot să pătrundă, cu privirea profeţiei, toate tainele dumnezeirii deodată, după cum zice Apostolul: în parte cunoaştem şi în parte profeţim74, atunci realizează că din acea imensitate a tainelor tot ce văd este puţin şi din însăşi înălţimea luminii, şi mai puţin ceea ce au perceput, concentrându-şi privirea, ca printr-o spărtură”75.
Urmând în exegeză pe Sfântul Apostol Pavel şi sistematizând principiile ermineutice prezente în scrierile celorlalţi
72 Omilii la Iezechiel 1,10,5, p. 229.
73 I Cor. 3, 7.
74 I Cor. 13, 9.
75 Omilii la Iezechiel I, 8,17, p. 180.
24
Părinţi, Sfântul Grigorie cel Mare vorbeşte de două sensuri principale ale textului Sfintei Scripturi, unul exterior şi altul interior: „Era scris înăuntru şi în afară76. Sulul de carte al textului sfânt a fost scris înăuntru prin alegorie, iar în afară, prin istorisire. Înăuntru, prin înţelegerea duhovnicească, în afară, prin sensul simplu al literei, potrivit cu înţelegerea celor încă slabi. Înăuntru, fiindcă făgăduieşte cele nevăzute, în afară, fiindcă pune în rânduială cele vizibile prin dreptatea poruncilor sale. Înăuntru, fiindcă promite cele cereşti, în afară, fiindcă ne învaţă în privinţa celor pământeşti, de dispreţuit, în ce mod să ne folosim de cele necesare respectiv cum să fugim de cele care vin din plăceri. Pe de o parte, vorbeşte despre tainele cereşti, pe de cealaltă parte, stabileşte reguli pentru faptele exterioare. Cele ce învaţă în afară sunt clare, dar cele pe care le spune despre cele lăuntrice nu pot fi înţelese deplin”77. „Dar dacă în acest pasaj înţelegem prin poartă Sfânta Scriptură, aceasta are două praguri, în afară şi înăuntru, pentru că se împarte între literă şi alegorie. Pragul din exterior al Sfintei Scripturi este litera, iar pragul ei din interior este alegoria. Fiindcă prin literă ne îndreptăm spre alegorie, este ca şi cum venim de la pragul care este în exterior spre cel care este în interior. Şi sunt în ea foarte multe pasaje care, înţelese după literă, zidesc sufletul astfel încât, prin ceea ce se împlineşte în exterior, sufletul ascultătorului să fie atras în interior”78.
76 Iez. 2, 9.
77 Omilii la Iezechiel 1,9,30, pp. 220-221. Referitor la aceasta, şi Fericitul Ieronim spune: „Toate Scripturile au fost scrise de Unul şi Acelaşi Duh Sfânt, şi de aceea sunt numite o singură carte. Despre aceasta, Iezechiel atestă într-un cuvânt tainic faptul că a fost scrisă înăuntru şi în afară, adică după semnificaţie şi după literă”. Fericitul Ieronim, Comentariu la Isaia, PL 24, col 332.
78 Omilii la Iezechiel II, 3,18, pp. 375-376.
25
Referitor la termenul „alegorie” utilizat foarte des de Sfântul Grigorie cel Mare precum şi de alţi Părinţi, trebuie să fim atenţi la o confuzie pe care foarte mulţi o fac, neştiind că există o alegorie pe care Sfinţii Părinţi o aprobă, şi o alta pe care o combat, că termenul acesta a fost folosit pentru prima dată în creştinism de Sfântul Apostol Pavel cu referire la semnificaţia celor două femei ale lui Avraam: „acestea sunt spuse în mod alegoric” „dvTivd eoriv dAAqyoQOvpEva” „quae sunt per allegoriam dicta”79, şi că intenţionat Sfântul Apostol Pavel a dat acestui termen un alt înţeles decât cel profan.
Cuvântul provine etimologic din adjectivul „aWoc,” „altul” şi din verbul „âyoQEUGj” „a vorbi public” „a se adresa unei comunităţi”, „a proclama”. În timpul Sfântului Apostol Pavel era un termen relativ nou, inventat în jurul anului 60 î.Hr de gramaticianul Philodemus din Gadara şi desemna o figură de stil ce consta în a spune un lucru în aşa fel încât să se dea de înţeles alt lucru. Prin alegorizare, capodopere literare religioase păgâne vechi precum scrierile lui Homer, Hesiod, Orphaeus, Lucius, Musaeus, care deja nu mai erau acceptabile din punct de vedere moral sau ştiinţific sau care erau incompatibile cu o anumită doctrină, erau revalorificate de filosofi prin atribuirea de sensuri noi, alegorice, şi prin desfiinţarea sensului iniţial ca pură ficţiune, mitologie80.
Sfântul Apostol Pavel nu numeşte alegorie un înţeles ce desfiinţează litera sau istoria Scripturii, ci desemnează prin el sensul duhovnicesc. Comentând Epistola către Galateni, Sfântul Ioan Gură de Aur precizează că termenul „alegorie” este folosit aici cu referire la tip, „împotriva uzului obişnuit”: „Acestea au o însemnătate alegorică81. Numeşte tipul alegorie
79 Gal. 4,24.
80 A se vedea această temă aprofundată cu numeroase citate patristice la Henry de Lubac, Myth and Allegory, în Medieval Exegesis:
The Four Senses of Scripture, vol. 2, pp. 1-4.
81 Gal. 4, 24.
26
împotriva uzului obişnuit (KcrxaxorpiKoc;). Ceea ce vrea să spună aceasta este: această istorie nu se referă doar la ceea ce este aparent, ci prevesteşte şi alte anumite lucruri, de aici se numeşte alegorie”82. De asemenea şi Fericitul Ieronim precizează acelaşi lucru: „Acestea au o însemnătate alegorică83. Alegoria este proprie artei gramaticii. Învăţăm în şcoli de mici cum să o deosebim de metaforă şi de ceilalţi tropi. Altceva se pretinde prin cuvânt şi altceva se semnifică prin sens. Cărţile oratorilor şi ale poeţilor sunt pline. O bună parte din mesajele dumnezeieştii Scripturi sunt exprimate tot prin alegorie. Fiind conştient de aceasta, Apostolul Pavel, care cunoştea într-o anumită măsură literatura seculară, a folosit numele acestei figuri de stil şi a numit-o alegorie după modul în care i se spunea de cei din vremea sa. Dar trebuie să se ştie că în acest loc, termenul grecesc s-a dovedit a fi folosit mai degrabă într-un sens impropriu […]. Din aceste exemple şi din altele, este evident că Pavel nu era cu totul lipsit de cunoştinţă în ceea ce priveşte literatura seculară şi că ceea ce aici a numit alegorie, altă dată a numit-o înţelegere duhovnicească. Astfel acolo spune Ştim că Legea este duhovnicească84, din cauza alegoriei, sau a ceea ce este prefigurat alegoric. Iar altădată: Toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească şi aceeaşi băutură duhovnicească au băut. Beau din piatra duhovnicească ce îi urma, iar piatra era Hristos85. Nimeni nu are vreo îndoială că mana, şi apa care a izvorât şi însăşi piatra care le-a urmat trebuie înţelese în mod alegoric”86.
82 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Galateni, PG 61, col. 662.
83 Gal. 4, 24.
84 Rom. 7,14.
85 I Cor. 10, 4.
86 Fericitul Ieronim, Comentariu la Epistola către Galateni, PL 26, col. 389
27
în opoziţie cu alegoria necreştină, înţelesul alegoric al Scripturii, adică înţelesul duhovnicesc, nu desfiinţează veridicitatea faptului istoric sau a realităţilor perceptibile prin simţurile trupeşti de la care porneşte şirul de metafore al alegoriei87, după cum prin întrupare nici firea dumnezeiască, nici firea umană a lui Hristos nu se desfiinţează. Cuvântul lui Dumnezeu nu devine mincinos, nici mitologie, nici nu este interpretat arbitrar, în funcţie de ştiinţa seculară sau de filosofia timpului. Alegoria creştină corectă păstrează regula Sfântului Apostol Pavel: „Apostolul ne-a dat regulă în ce mod trebuie să alegorizăm: desigur, să înţelegem prefigurarea fără să negăm adevărul istoriei. Căci mai întâi a spus că Avraam a avut cu adevărat două femei şi după aceea a arătat ce prefigurau acestea, iar aceasta a făcut-o acolo unde faptele sfinte făceau referire la altceva, nu acolo unde păcatul era condamnat”88. „Trebuie şi să credem în veridicitatea celor istorisite, şi să dobândim o înţelegere duhovnicească prin tainele alegoriei”89.
Referindu-se la faptele istorice relatate de aghiografii Vechiului Testament, Sfântul Apostol Pavel spune că pe de o parte, evenimentele istorice au fost consemnate spre a deveni pilde morale pentru toate generaţiile următoare şi, pe de altă parte, ele preînchipuie alegoric taine dumnezeieşti: „Acestea s-au făcut pilde pentru noi”90; „toate acestea li s-au întâmplat acelora ca preînchipuiri ale viitorului şi au fost scrise spre povăţuirea noastră”91.
87 A se vedea această temă aprofundată cu numeroase citate patristice la Henry de Lubac, op. cit., pp. 9 ş.u.
88 Primasius din Adrametum, Comentarii la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, PL 68, col. 596.
89 Omilii la Iezechiel II, 1, 3, p. 319.
90 I Cor. 10, 6.
91 I Cor. 10,11.
28
în mod similar. Sfântul Grigorie cel Mare împarte sensul duhovnicesc al Scripturii într-un sens ce corespunde vieţii active, sensul moral, şi respectiv un alt sens care corespunde vieţii contemplative: „Două sunt felurile de vieţuire cu privire la care Atotputernicul Dumnezeu ne învaţă prin textul sfânt, evident viaţa activă şi viaţa contemplativă”92. „Şi când mergeau fiinţele, la fel mergeau şi roţile alături de ele, şi când fiinţele se ridicau de la pământ, în acelaşi timp se ridicau şi roţile93. Fiinţele merg când sfinţii înţeleg din Sfânta Scriptură cum să trăiască moral. Fiinţele se ridică de la pământ când sfinţii se lasă răpiţi prin contemplaţie. Cu cât un sfânt înaintează în Sfânta Scriptură, cu atât Sfânta Scriptură înaintează cu el. De aceea se spune cu îndreptăţire: Şi când mergeau fiinţele, la fel mergeau şi roţile alături de ele, şi când fiinţele se ridicau de la pământ, în acelaşi timp se ridicau şi roţile94. Scrierile dumnezeieşti cresc odată cu cel care le citeşte întrucât cu atât mai înalt este sensul pe care îl percepe cineva, cu cât caută mai la înălţime. Dar roţile nu se ridică dacă nu se ridică fiinţele. Dacă minţile cititorilor nu se înalţă spre cele de sus, cuvintele dumnezeieşti rămân ca şi cum vor fi la pământ, nefiind înţelese în profunzime. Atunci când cuvintele Sfintei Scripturi nu pun în mişcare mintea celui care le citeşte întrucât înţelesurile cuvintelor dumnezeieşti nu-i par îndeajuns de fierbinţi şi nu fac să scapere în gândul lui nici o lumină a înţelegerii, roata este nelucrătoare şi la pământ, căci fiinţa nu se ridică de la pământ. Dar dacă fiinţa înaintează, adică dacă ea caută treptele bunei vieţuiri, şi dacă prin pasul făcut în inimă descoperă cum se face pasul lucrării celei bune, atunci roţile înaintează şi ele, pentru că avansezi cu atât mai mult în cunoaşterea textelor sfinte, cu cât te desăvârşeşti pe tine
92 Omilii la Iezechiel II, 2, 7, p. 348.
93 Iez. 1,19.
94 Iez. 1,19
29
însuţi conform cu ele. Dacă fiinţa înaripată îşi ia avânt în contemplaţie, roţile de îndată se ridică de la pământ, căci înţelegi că nu sunt pământeşti cele care mai înainte ţi se păreau a fi spuse în textele sfinte într-un mod pământesc. Şi astfel ajungi să simţi cuvintele Sfintei Scripturi ca fiind cereşti dacă, aprins de harul contemplaţiei, te laşi pe tine însuţi răpit la cele cereşti. Aşadar virtutea cea minunată şi de negrăit a textelor sfinte se face cunoscută atunci când inima celui care citeşte este pătrunsă de iubirea care vine de sus, de vreme ce atunci când fiinţele se ridică spre cele înalte, roata zboară”95.
O altă împărţire a sensului Scripturii care a fost adoptată de majoritatea Părinţilor apuseni începând din secolul al IV-lea în mod continuu până în Evul Mediu, inclusiv de Sfântul Grigorie cel Mare, este cea fixată de Sfântul Ioan Casian prin binecunoscutul dicton: „littera gesta docet, quid credas allegoria, moralis quid agas, quo tendas anagogia” i.e „(sensul) literal învaţă despre faptele petrecute, (sensul) alegoric despre ce trebuie să crezi, (sensul) moral despre ce trebuie să faci, iar (sensul) anagogic către ce trebuie să tinzi”96.
Sensul literal-istoric este sensul cel mai direct care se desprinde din textul sfânt, fără înţelegerea căruia nu se poate trece la sensul alegoric: „Totuşi, ca să ni se dezvăluie, prin inspiraţia Domnului, înţelesul interior, trebuie mai întâi ca textul să ne devină limpede după litera lui”97.
Sensul alegoric-tipic descoperă modul în care toate jertfele prescrise de Lege şi toate profeţiile Vechiului Testament se împlinesc în Hristos98: „Pentru că până astăzi aceeaşi mahramă rămâne neridicată când se citeşte Vechiul Testament,
95 Omilii la Iezechiel I, 7, 8, pp. 148-149.
96 Pr. Prof. Mircea Basarab, Ermineutica Biblică, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, Oradea, 1997, p. 26.
97 Omilii la Iezechiel II, 10, 2, p. 534.
98 Rom. 10, 4; Mt. 5,17.
30
şi numai în Hristos este dată la o parte. Când însă (cineva) se întoarce la Domnul, mahrama este dată la o parte (pentru el). Iar Domnul este Duhul99. Ce sens are aceasta? Cel ce stăruie asupra sensului obişnuit al literei şi se ocupă de dispoziţiile juridice, se aseamănă unui (om) care şi-a acoperit inima cu văl. Suferă aceasta pentru că nu ştie că, odată cu venirea lui Hristos, observarea ad-litteram a legii a fost abrogată, că tipurile au devenit adevăr. Lămpile pălesc în prezenţa soarelui; la fel şi legea încetează şi profeţiile amuţesc când se arată Adevărul. Cel ce a reuşit să pătrundă adâncul sensului legii şi, îndepărtând ca pe un văl obscuritatea ei, ajunge la cele tainice, a imitat pe Moise care, pe când vorbea cu Dumnezeu, îşi scotea mahrama şi a trecut de la literă la Duh. Astfel mahramei de pe faţa lui Moise îi corespunde obscuritatea prescripţiilor legii, iar întoarcerii la Domnul îi corespunde contemplarea duhovnicească”100. Astfel, Cel care este contemplat în toate prefigurările Vechiului Testament este Hristos: „Ceea ce Vechiul Testament a anunţat prin tipuri, aceea Noul Testament a arătat limpede vederii noastre”101. „Astfel, roata este înăuntrul altei roţi, pentru că Noul Testament este înăuntrul Vechiului Testament. Cum am spus adesea, ceea ce Vechiul Testament a făgăduit, Noul Testament a arătat făţiş; ceea ce Vechiul Testament anunţă într-un mod acoperit, Noul Testament proclamă deschis. Aşadar, Vechiul Testament este profeţia Noului Testament, iar tâlcuirea Vechiului Testament este Noul Testament”102.
99 II Cor. 3,14,16-17
100 Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988, pp. 67-68.
101 Omilii la Iezechiel I, 6,15, p. 133.
102 Omilii la Iezechiel 1,6,15, p. 134. Sfântul Ioan Gură de Aur mărturiseşte acelaşi lucru: „Vechiul Testament îl întâmpină pe cel nou, iar Noul Testament îl interpretează pe cel Vechi. De multe ori am accentuat faptul că cele două Testamente reprezintă două fiice şi două surori care slujesc aceluiaşi stăpân. Domnul a fost vestit prin prooroci; Hristos e predicat în Noul Testament; Noul Testament este cu atât mai mult nou, cu cât cel Vechi i-a venit în întâmpinare. Cel Vechi însă nu şi-a pierdut valoarea. Mai mult, el este interpretat în cel Nou”. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la A ieşit poruncă de la cezarul August (Lc. 2, 1) şi despre înscrierea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, PG. 50, col. 796. De asemenea şi Fericitul Augustin: „Noul Testament este prefigurat în Vechiul Testament, iar Vechiul Testament este arătat fără văl în Noul Testament”, Fericitul Augustin, împotriva unui adversar al Legii şi al Profeţilor, PL 42, col. 623.
31
Taina unirii lui Hristos cu Biserica Sa face posibil ca cele spuse cu privire la Hristos să fie raportate totodată şi la Biserică, trupul Lui, precum şi la fiecare suflet în parte. Acesta este sensul moral-mistic care se desprinde pornind de la alegorie. „Dumnezeul Atotputernic, care nici în cele măreţe nu are nevoie să Se extindă, nici în cele neînsemnate să Se restrângă, vorbeşte de Biserica întreagă ca şi cum ar vorbi de un singur suflet. Şi, adesea, ceea ce se spune de către El despre un singur suflet, nimic nu ne împiedică să-l înţelegem cu privire la întreaga Biserică”103. „în ceea ce priveşte virtuţile sufletului, Hristos nu trebuia în nici un fel să se desăvârşească sub lovituri. Dar, în ce priveşte mădularele Sale, care suntem noi, El Se desăvârşeşte în fiecare zi sub lovituri: când noi suntem loviţi şi chinuiţi ca să devenim vrednici a fi trupul Lui, El însuşi Se desăvârşeşte. Despre trupul Acestuia este scris: De la cap, tot trupul, prin încheieturi şi legături, îndestulându-se şi întocmindu-se, sporeşte în creşterea lui Dumnezeu104. Trupul Lui suntem noi toţi. Trupul este unit prin încheieturi şi legături: pieptul este legat de cap, braţele de piept, mâinile de braţe, degetele de mâini; toate mădularele sunt prinse între ele, trupul formează un tot. Astfel, Sfinţii Apostoli, care i-au stat
103 Omilii la Iezechiel II, 2,15, p. 356.
104 Col. 2,19.
32
alături Mântuitorului nostru, sunt ca un piept legat de cap. Mucenicii care i-au urmat pe apostoli sunt braţele legate de piept. Preoţii şi tămăduitorii care s-au alăturat mucenicilor prin lucrarea binelui sunt mâinile legate de braţe. Acest trup întreg al Mântuitorului nostru, în fiecare zi, prin încheieturile şi legăturile lui, se îndestulează în cer pentru că, atunci când sufletele celor aleşi sunt aduse la El, mădularele lor sunt unite cu El. Despre aceasta se spune cu îndreptăţire: Îndestulându-se şi întocmindu-se, sporeşte în creşterea lui Dumnezeu105, pentru că Dumnezeul Atotputernic, Mântuitorul nostru, Care nu trebuie să Se desăvârşească, creşte în fiecare zi prin mădularele Sale. De unde, iarăşi este scris: Până vom ajunge toţi la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos106″107.
Cel de-al patrulea sens, sensul anagogic, se referă la viaţa viitoare şi la a doua venire a Mântuitorului. Despre acesta vorbeşte Sfântul Grigorie cel Mare când explică ce este glasul care se aude de deasupra firmamentului în prima viziune a lui Iezechiel108.
105 Col. 2,19.
106 Ef. 4,13.
107 Omilii la Iezechiel 1,6,9, pp. 126-127. Potrivit acestei triple împărţiri, Sfântul Grigorie cel Mare organizează mare parte din materialul exegetic. Astfel, dacă la Irineu şi la Fericitul Ieronim, cele patru fiinţe din prima viziune a Profetului Iezechiel sunt tâlcuite a simboliza pe de-o parte pe cei patru Evanghelişti şi pe de altă parte aspecte din activitatea Cuvântului, Sfântul Grigorie cel Mare adaugă o a treia interpretare potrivit căreia acestea sunt icoană a tuturor celor drepţi: „De vreme ce orice drept este om prin raţiune, este viţel prin jertfa morţii sale, este leu prin forţa liniştii sufleteşti, este vultur prin contemplaţie, fiecare creştin desăvârşit poate fi desemnat prin aceste sfinte fiinţe” (Omilii la Iezechiel I, 4, 2), pp. 97-98. A se vedea şi Angela Russell Christman, What Did Ezekiel See? Christian Exegesis of Ezekiels Vision of the Chariot from Irinaeus to Gregory the Great, Brill, Leiden, 2005, pp. 14-23.
108 Omilii la Iezechiel I, 8,11-16, pp. 176-180.
33
Exegeza ortodoxă a Vechiului Testament nu se limitează la înţelegerea nedesăvârşită pe care o aveau iudeii înainte de venirea Mântuitorului, pentru că însuşi Hristos a poruncit Apostolilor Săi şi urmaşilor acelora: „Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină109, adică arătaţi deschis ceea ce auziţi în neclaritatea alegoriilor”110. „Sfinţii Apostoli, fiindcă au avut lumina propovăduirii despre taina Mântuitorului nostru, au fost prefiguraţi prin stâlpi de argint. Trebuie reţinut că argintul şi sună şi străluceşte, arama însă sună, dar nu străluceşte, pentru că propovăduitorii Noului Testament au spus limpede ceea ce au putut să şi arate. Însă profeţii Vechiului Testament, întrucât au vorbit despre taina cerească prin umbra alegoriei, au făcut, ca să zicem aşa, să se audă sunetul, dar fără lumină”111.
împlinind toate profeţiile, Mântuitorul a deschis pentru noi peceţile Scripturii, precum a vestit Sfântul Apostol Ioan în Apocalipsă: „De unde ne-a venit această putere să scrutăm aceste taine atât de profunde ale profetului Iezechiel, taine pe care evreii nu le-au cunoscut până acum? Să aducem, aşadar, mulţumiri Celui Unu, Care prin lucrarea Sa a împlinit tot ceea ce a fost scris despre El în Sfânta Scriptură, încât ceea ce prin auzire nu putuse fi înţeles, să fie dezvăluit prin vedere. Căci acolo se găseşte întruparea, acolo Pătimirea Sa, acolo moartea Sa, acolo învierea Sa, acolo înălţarea Sa. Dar cine dintre noi ar crede acestea doar auzite, dacă nu le-ar cunoaşte împlinite? După cum se citeşte în Apocalipsa lui Ioan, cartea pecetluită, pe care nimeni nu putuse să o deschidă şi să o citească, a deschis-o Leul din tribul lui Iuda, pentru că El ne-a descoperit toate tainele despre pătimirea şi învierea Sa”112.
109 Mt. 10,27.
110 Omilii la Iezechiel I, 6,1, p. 121.
111 Omilii la Iezechiel II, 3,17, p. 375.
112 Omilii la Iezechiel II, 4,19, p. 405. A se vedea şi: Fericitul Ieronim. Comentariu la Isaia, PL 24, col. 332; Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Tâlcuire la Psalmul 118 al lui David, PL 15, col. 1319-1320; Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la neluminarea scripturii celei vechi, la iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi cum că nu se cuvine a ne învinui unii pe alţii, în Din ospăţul Stăpânului, Editura Adonâi, 1995, pp. 75-76.
34
7. Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la Iezechiel cuprind unele dintre cele mai frumoase pagini din literatura patristică apuseană referitoare la contemplarea lui Dumnezeu Şi la vederea luminii necreate113.
Era firesc ca Sfântul Grigorie să fie preocupat de această temă, atât ca monah care a gustat personal cele pe care le descria114, cât şi datorită textelor alese spre tâlcuire. Viziunea asemănării slavei Domnului din primul capitol al profeţiei lui Iezechiel a Constituit, alături de alte câteva pasaje scripturistice115, nucleul argumentaţiei patristice împotriva celor care credeau că Dumnezeu ar putea fi văzut şi cunoscut după fiinţa Sa116. Nu mai puţin, viziunea Ierusalimului ceresc tâlcuită de Sfântul Grigorie în cartea a II-a presupune în primul rând a vorbi despre petrecerea sfinţilor în împărăţia cerurilor.
Asemeni altor Părinţi, Sfântul Grigorie insistă asupra faptului că, prin contemplare, sfinţii abia pot vedea ca prin
113 Cuthbert Butler, Western Mysticism. The Teaching ofSS Augustine, Gregory and Bernard on the Contemplation and the Contemplative Life, E.P. Dutton Co Ink, Londra, 1927, pp. 65-125.
114 Omilii la Iezechiel II, 1,7, p. 326.
115 Ieş. 33, 20-22; Os. 12,11 (LXX), Is. 6,1-5; Mt. 5, 8; Mt. 11, 27; In 1,18.
116 A se vedea: Angela Russell Christman, What Did Ezekiel See? Christian Exegesis of Ezekiels Vision,of the Chariot from Irinaeus to Gregory the Great, pp. 63-98; Irenee de Lyon, Contre les Heresies, Livre IV, SC 100, Les Editions du Cerf, Paris, 1965; Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003, pp. 119- 121; Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2007, pp. 24-40; St. Basile de Cesaree, Contre Eunome, vol. II, SC 299, Les Editions du Cerf, Paris, 1982, pp. 220-224; Fericitul Teodoret de Cir, Comentariu la Iezechiel, PG 81, coll. 820-836.
35
oglindă o asemănare a acelei lumini interioare şi nu sunt în stare să descrie desăvârşit nici măcar cele pe care le-au putut contempla117, iar la vederea acelei lumini, sufletul uită de toate necazurile şi ispitele şi este permanent cuprins de o bucurie negrăită118 şi de un plâns dulce de întristare că nu se poate desfăta mereu cu cele veşnice119. El este înălţat de Duhul mai presus de sine, mai presus de îngeri şi atunci percepe glasul care se aude de deasupra firmamentului, vorbindu-i despre Cel Care este mai presus de orice cugetare şi Care nu poate fi descris în cuvinte120. Contemplarea presupune şi efort personal
117 „Din gura lor vin la noi ca nişte scântei, căci prin glasul lor abia se face cunoscut în mică măsură ceva despre patria cerească, ceva care, totuşi, este iubit de ei nu puţin. Nici nu ajung să vadă slava cerească atât cât este ea şi nici nu pot să spună atât cât văd” (Omilii la Iezechiel I, 3,5, p. 82). „Este firesc ca fiinţele care se întorc să fie comparate cu fulgerul care scapără: când sfinţii se înalţă în zbor pentru a contempla cele de sus, când primele roade ale duhului lor se ataşează de patria cerească prin legăturile iubirii, dar, îngreunaţi de povara traiului omenesc, se întorc la ei înşişi, fac cunoscute fraţilor bunătăţile cereşti pe care au putut să le contemple măcar prin oglindă şi aprind sufletele acestora de iubirea luminii interioare pe care ei nici nu pot s-o vadă aşa cum este, nici nu pot să o descrie aşa cum au văzut-o. Dar, când vorbesc, izbesc prin cuvintele lor inimile celor care ascultă şi le aprind” (Omilii la Iezechiel I, 5,13, p. 116); „Aşadar, Isaia a văzut slava Lui pe pământ, Iezechiel nu a putut să vadă slava Lui în cer, aşa cum e, pentru că alta este slava Lui în lucrurile făcute de El, şi alta este cea din El însuşi. Această slavă a Lui, care este în lucruri, poate fi văzută, însă aceea care este în El însuşi nu poate fi văzută decât prin asemănare”(Omilii la Iezechiel I, 8, 31, p. 194).
118 „Cel ce spune că este cuprins de necazuri şi totuşi, numeşte pe Dumnezeu bucurie care se revarsă, cântă, fără nici o îndoială, cântare în noapte” (Omilii la Iezechiel I, 9,32, p. 223. A se vedea şi: Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole şi Capitole, introducere şi traducere de diac. Ioan Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 266-267.
119 Omilii la Iezechiel 1,10, 43, pp. 257-259; 1,11, 27, pp. 284-285; I, 12,13, p. 295.
120 Omilii la Iezechiel 1,8,14-19, pp. 178-183; II, 1,13, p. 333.
36
de a trece cu mintea dincolo de toate cele sensibile121, dar este totodată şi lucrarea lui Dumnezeu122.
Darul contemplării a fost dat nu numai Sfinţilor Noului Testament, ci şi acelora din Vechiul Testament, nu numai celor retraşi din lume sau celor desăvârşiţi, ci şi celor începători sau căsătoriţi, niciunei categorii de credincioşi acest dar nu este refuzat123.
Sufletul nu poate rămâne permanent în stare de extaz, ci, atât timp cât este în această viaţă, este silit de greutatea firii muritoare să se întoarcă degrabă la cele pământeşti124. Viaţa activă se sfârşeşte în această lume, viaţa contemplativă aici abia începe şi se desăvârşeşte dincolo125. Faptul că sufletul se reîntoarce la viaţa activă îi este de folos, pentru că atât timp cât suntem în această viaţă, nu putem părăsi de tot osteneala bunei lucrări126, iar cele care au fost contemplate ajută sufletul să sporească în iubire şi în dorul de a se odihni în braţele Mirelui ceresc127.
8. Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la Iezechiel reprezintă una dintre cele mai valoroase opere exegetice din literatura patristică, remarcându-se prin complexitatea problemelor dogmatice, morale şi mistice abordate, prin maturitatea cu care selectează semnificaţiile expuse de alţi Părinţi,
121 Omilii la Iezechiel II, 1,16-17, pp. 335-339; II, 2,12-13, pp. 351- 353; II, 5, 9-11, pp, 415-419.
122 Omilii la Iezechiel II, 2,13, pp. 352-353.
123 Omilii la Iezechiel II, 5,19-21, pp. 425-427.
124 Omilii la Iezechiel II, 1,17, pp. 337-338. „Atâta vreme cât se trăieşte în acest trup muritor, nimeni nu înaintează atât de mult în virtutea contemplării încât ochiul minţii să rămână deja neclintit pe însăşi strălucirea luminii necircumscrise” (Omilii la Iezechiel II, 2,14, p. 353).
125 Omilii la Iezechiel II, 2, 9, pp. 349-350.
126 Omilii la Iezechiel II, 2,11, p. 351.
127 Omilii la Iezechiel II, 3, 8, p. 366.
37
combinându-le şi dezvoltându-le într-un mod unic, printr-o atenţie specială la cele mai mici detalii ale textului sfânt şi nu în ultimul rând, prin sensibilitatea şi profunzimea trăirii duhovniceşti a autorului, pe care acestea o reflectă.
Traducerea textului de faţă a fost realizată după ediţia critică: Gregoire le Grand, Homelies sur Ezechiel, Sources Chretiennes 327 şi 360, Les Editions du Cerf, Paris, 1986 şi 1990.
Ileana Ingrid Bauer
OMILII LA PROFETUL IEZECHIEL
CARTEA I
Prefaţă
Celui mai iubit frate, episcopul Marinianus, de la episcopul Grigorie, slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu
Din pricina multor griji care mă năpădeau, lăsasem în uitare omiliile la fericitul Profet Iezechiel, care au fost notate aşa cum le rosteam în faţa poporului. Dar, după opt ani, cerându-mi-o fraţii, m-am îngrijit a cerceta foile de papirus ale tahigrafilor şi, trecând repede la treabă, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-am îndreptat atât cât s-a putut din cauza strâmtorării pricinuite de greutăţi. Ca atare, dragostea ta m-a îndemnat ca acestea să-ţi fie trimise pentru a fi citite, căci am găsit ca foarte nepotrivit să scoată o apă mocirloasă cel care nu încetează să bea cu nesaţ apele adânci şi limpezi din şuvoaiele fericiţilor Părinţi Ambrozie şi Augustin. Dar, pe de altă parte, socotind că, adesea, între delicatesele de zi cu zi chiar şi hrana mai proastă are gust bun, am trimis foarte puţin celui învăţat să citească altele mai bune, ca luând această hrană rudimentară oarecum cu neplăcere, să revină cu mai mare poftă la bucatele mai fine.
Omilia I
1. Cu harul Atotputernicului Dumnezeu, urmând să vorbesc despre Profetul Iezechiel, mai întâi trebuie să arăt timpurile şi felurile profeţiei, ca aflând cum atinge ea sufletul, să-i fie mai bine cunoscută virtutea.
Trei sunt timpurile profeţiei, adică trecutul, prezentul şi viitorul. Dar trebuie să se ştie că, în cazul a două timpuri, profeţia îşi pierde sensul etimologic. Cum profeţia a fost numită astfel fiindcă prezice cele viitoare, când se vorbeşte de trecut sau prezent, pierde justificarea numelui ei, fiindcă nu se profeţeşte ceea ce urmează să vină, ci aminteşte fie cele care s-au întâmplat, fie cele ce sunt. Totuşi, vom putea vorbi mai limpede despre aceste trei timpuri ale profeţiei dacă le vom prezenta conform mărturiilor Sfintei Scripturi. O profeţie despre viitor este următoarea: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu”1. „La început, Dumnezeu a făcut cerul şi pământul”2 este o profeţie despre trecut, căci un om a spus despre acel timp când nu exista om. O profeţie despre prezent este atunci când Apostolul Pavel zice: „Iar dacă toţi ar profeţi şi ar intra vreun necredincios sau vreun neştiutor, el este dovedit de toţi, el este judecat de toţi; cele ascunse ale inimii lui se învederează şi astfel, căzând cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, mărturisind că Dumnezeu este într-adevăr printre voi”3. Aşadar, când se spune: „Cele ascunse
1 Is. 7,14.
2 Fc. 1,1.
3 I Cor. 14, 24-25.
44
ale inimii lui se învederează”, se arată fără îndoială că, prin aceasta, duhul profetic nu prezice ceea ce urmează să fie, ci vorbeşte despre cele prezente. Atunci cum să fie numit „duh profetic”, o dată ce nu anunţă în nici un fel viitorul, ci descoperă cele prezente? Trebuie remarcat că şi în această situaţie pe drept i se spune profeţie, nu pentru că ea prezice cele viitoare, ci fiindcă dezvăluie cele ascunse din prezent, într-adevăr, după cum timpul ascunde de ochii noştri orice fapt din viitor, tot aşa o cauză îl ascunde de ochii noştri în prezent. Un fapt care urmează să se întâmple este ascuns în timpul care urmează să fie, iar un gând despre cele din prezent este ascuns în cele mai de taină ale inimii. Tot profeţie despre prezent este şi atunci când un anumit fapt, oricare ar fi el, nu este ascuns prin voinţa sufletului, ci prin îndepărtarea sa în spaţiu, şi acest fapt este dezvăluit totuşi prin Duhul. Atunci, sufletul celui care profeţeşte devine prezent acolo unde trupul nu este de faţă. Spre exemplu, Ghiezi se retrăsese departe de profet când a primit daruri de la Neeman Sirianul, căruia, totuşi, tot profetul i-a zis: „Au doar inima mea nu te-a întovărăşit, când omul acela s-a dat jos din căruţă şi a venit în întâmpinarea ta? 4.
2. Trebuie ştiut, de asemenea, că timpurile profeţiei se pun de acord pentru a se adeveri unul pe celălalt, încât, uneori, trecutul să fie adeverit de viitor, iar alteori, viitorul să fie adeverit de trecut. Căci zisese Moise: „La început, Dumnezeu a făcut cerul şi pământul”5. Dar cine ar fi putut să creadă că spune adevărul despre trecut, dacă despre viitor nu ar fi spus ceva adevărat? De fapt, la sfârşitul aceleiaşi cărţi, în al cărei început spusese acele cuvinte despre trecut, a adăugat, prin vocea lui Iacov, şi o profeţie despre viitor,
4 IV Rg. 5,26.
5 Fc. 1,1.
45
care zice: „Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni împăciuitorul, căruia se vor supune popoarele”6. Şi chiar cu propria sa gură, a profeţit neamului pe care îl conducea pe Acela Care urma să fie trimis, zicând: „Domnul Dumnezeu va ridica vouă dintre fraţii voştri Profet ca mine, pe Acela să-L ascultaţi ca pe mine. Iar cel care nu va asculta de Profetul Acela, va fi îndepărtat din poporul Său”7. Aşadar, de ce a amestecat viitorul cu trecutul dacă nu ca, atunci când aveau să se împlinească cele pe care le prezisese despre viitor să se arate că spusese adevărul şi despre trecut?
3. Fiindcă am arătat cum trecutul este adeverit de o profeţie despre viitor, rămâne acum să arătăm, pe baza cuvintelor Sfintelor Scripturi, şi în ce fel viitorul este adeverit de trecut prin însuşi duhul profetic. Regele Babilonului, după ce a avut un vis, a trimis după magi şi ghicitori şi a chemat pe toţi înţelepţii Babilonului şi le-a cerut nu numai să interpreteze visul, ci să povestească chiar şi visul, fără îndoială ca să deducă din răspunsurile lor cu privire la ce se petrecuse în trecut dacă ceva din răspunsurile lor avea cu adevărat să se împlinească în viitor. Cum aceştia nu putuseră să spună nimic, a fost adus în mijlocul lor Daniel care, cerându-i-se dezlegarea şi povestirea visului, nu numai că a răspuns la ceea ce a fost întrebat, dar a dezvăluit şi originea visului, spunând: „Ţie, rege, îţi treceau gânduri prin minte, când erai în patul tău, pentru ceea ce se va întâmpla mai pe urmă”8. Şi puţin mai târziu: „Tu, rege, priveai şi iată un chip peste măsură de mare…”9 etc. Bineînţeles că îndată i-a spus tot visul
6 Fc. 49,10.
7 Fapte 3,22; 7, 37; Deut. 18,15-18.
8 Dan. 2, 29.
9 Dan. 2, 31.
46
şi, pornind de la el, i-a dezvăluit viitorul. Să medităm asupra înlănţuirii profeţiei. Din gândurile regelui ea a venit în vis, din vis a ajuns în viitor. Aşadar, cel care a dezvăluit, ca să zic aşa, însăşi originea visului, a demonstrat fără îndoială, cât de adevărate sunt şi cele pe care le-a spus despre viitor. Însă profeţia despre timpul prezent nu are nevoie de mărturia trecutului, nici de a viitorului, fiindcă, atunci când un fapt ascuns este dezvăluit prin cuvintele profeţiei, adevărul acesteia este adeverit prin însuşi faptul care este dezvăluit.
4. Acum, fiindcă am prezentat timpurile profeţiei, rămâne să discutăm câte ceva despre modurile şi însuşirile acesteia. Desigur, duhul profetic nu atinge sufletul profetului nici întotdeauna, nici în acelaşi mod. Căci uneori duhul profetic atinge sufletul celui care profeţeşte cu referire la prezent şi nicidecum la viitor, alteori îl atinge cu referire la viitor, nu şi la prezent. Uneori însă îl atinge în ce priveşte prezentul şi viitorul, alteori, trecutul şi prezentul ori, în egală măsură, viitorul. Uneori duhul profetic atinge referitor la trecut, dar nu şi la viitor; alteori, referitor la viitor, dar nu şi la trecut. Uneori atinge cu privire la o anume parte a prezentului, nu şi cu privire la o altă parte, alteori atinge cu privire la o anume parte a viitorului, dar nu şi dintr-o altă parte a acestuia. Dar toate acestea, dacă putem, să le arătăm cu dovezile Sfintei Scripturi, în acea ordine în care au fost spuse înainte.
5. De pildă, duhul profetic atinge sufletul profetului în ce priveşte prezentul şi nu-l atinge în ce priveşte viitorul, ca la Ioan Botezătorul care, văzând venirea Domnului, zice: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii”10. Dar, pe de altă parte, când urma să moară, trimiţând ucenicii la El, întreba zicând: „Tu eşti Cel Care vine sau aşteptăm
10 In 1,29.
47
pe altul?”11. Prin aceste cuvinte se arată că el, cu siguranţă, cunoştea că Mântuitorul a venit pe pământ, dar poate că se îndoia că va coborî El însuşi pentru a deschide porţile iadului. Căci el fusese atins de duhul profetic referitor la prezent, el care, văzând natura umană a Mijlocitorului şi înţelegând natura divină a Acestuia, recunoştea Mielul care ridică păcatul lumii; dar nu fusese atins referitor la viitor, fiindcă nu ştia de pogorârea Aceluia în iad.
6. Uneori, duhul profetic atinge sufletul profetului cu privire la viitor şi nu-l atinge cu privire la prezent, aşa cum arată în mod evident istorisirea cărţii Facerea: cum Isaac l-a trimis la vânătoare pe fiul său Esau, iar Rebeca l-a înlocuit, pentru a fi binecuvântat, cu fiul mai mic, care, îmbrăcat cu piei de ied, a făcut să pară ca adevărat trupul fratelui spre a primi atingerea tatălui. Isaac a dat binecuvântarea acestui fiu mai mic ca şi cum i-ar fi dat-o celui mai mare, i-a anunţat viitorul îndepărtat, dar cine era cel de faţă şi-i sta alături nu a putut recunoaşte12. Iată că duhul profetic a atins sufletul profetului referitor la viitor, nu şi la prezent, din moment ce, cu privirea înceţoşată, tatăl prezicea cele viitoare şi nu recunoştea fiul aflat în faţa lui.
7. Uneori, duhul profetic atinge sufletul profetului în egală măsură cu privire la prezent ca şi la viitor, după cum suntem învăţaţi în mod limpede de aceeaşi carte a Facerii13, într-adevăr, acolo este scris cum, atunci când Iacov se apropia de sfârşitul vieţii, Iosif i-a adus pe cei doi fii ai săi ca din binecuvântarea aceluia să poată dobândi bunătăţile cele viitoare, şi i-a aşezat pe cel mic la dreapta, iar pe cel mare la stânga.
11 Mt. 11,3.
12 Fc. 27,1-29.
13 Fc. 48,1-14.
48
Fiindcă Iacov, cu ochii înceţoşaţi de bătrâneţe, nu a putut să deosebească, prin vedere omenească, care dintre nepoţii săi era cel mare şi care era cel mic, întinzându-şi braţele cruciş, a pus mâna dreaptă pe cel mic, iar pe cea stângă, pe cel mare, în timp ce Iosif voia să îndrepte această greşeală, zicând: „Nu aşa, tată, că cestălalt este întâiul născut”14 a auzit: „Ştiu, fiul meu, ştiu! Şi din el va ieşi un popor şi el va fi mare; dar fratele lui cel mai mic va fi mai mare decât el”15. Aşadar, duhul profetic a atins sufletul profetului deopotrivă cu privire la prezent ca şi la viitor, de vreme ce Iacob vestea viitorul şi pe cei aşezaţi înaintea sa nu putuse să-i vadă cu ochii trupului, ci îi deosebea prin duh. La fel, duhul profetic atinsese sufletul Profetului Ahia din prezent şi din viitor, deoarece, în ciuda ochilor înceţoşaţi, a cunoscut că aceea, care se prefăcea că este alta, este femeia lui Ieroboam şi i-a dezvăluit ce va fi în viitor, zicând: „Intră, femeie a lui Ieroboam. Ce gând ai avut de ţi-ai schimbat hainele? Eu sunt trimis să-ţi vestesc lucruri grozave. Du-te şi spune-i lui Ieroboam: Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Tu însă ai întrecut în răutate pe toţi cei care au fost înaintea ta, căci te-ai dus şi ţi-ai făcut alţi dumnezei şi chipuri turnate, ca să mă întărâţi la mânie, iar pe mine m-ai aruncat înapoia ta. Pentru aceasta voi aduce necazuri peste casa lui Ieroboam”16. Într-adevăr, sufletul profetului fusese atins deopotrivă cu referire la prezent ca şi la viitor, fiindcă a putut să o cunoască pe cea care intrase şi să-i vestească viitorul.
8. Uneori, însă, sufletul profetului este atins, deopotrivă cu referire la trecut, prezent, ca şi la viitor, după cum Elisabeta, aflând că Maria a venit la ea, a cunoscut că aceasta poartă în pântece Cuvântul întrupat şi a numit-o Maica Dumnezeului său, zicând: „Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica
14 Fc. 48,18.
15 Fc. 48,19.
16 III Rg. 14, 6-7, 9-10.
49
Domnului meu?”17. Despre zămislirea aceasta chiar şi lui Iosif i se spune prin înger: „Căci ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”18. De aceea Elisabeta spune: „Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul”19. Căci spunând: „Fericită este aceea care a crezut” arată lămurit că vorbele îngerului care fuseseră spuse mariei le-a cunoscut prin duh şi adăugând: „Se vor împlini cele spuse ei de la Domnul”, ea i-a prezis cele ce urmau să vină. Deci, în acelaşi timp, ea a fost atinsă de duhul profetic referitor la trecut, referitor la prezent şi chiar la viitor, fiindcă a cunoscut că Maria a crezut făgăduinţele îngerului şi, numind-o Maică, a înţeles că poartă în pântece pe Mântuitorul neamului omenesc şi, când prezisă toate ce trebuiau să se împlinească, ea a văzut ce urma în viitor.
9. Altă dată duhul atinge sufletul referitor la trecut, dar nu-l atinge referitor la viitor, aşa cum i se arată limpede Apostolului Pavel care spune ucenicilor: „Căci vă fac cunoscut, fraţilor, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om, pentru că nici eu n-am luat-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos”20. Dar şi altora dintre ucenici, spune: „Că prin descoperire mi s-a dat în cunoştinţă această taină”21. Totuşi acesta, când urca spre Ierusalim urmând să predice chiar această Evanghelie care-i fusese dată în cunoştinţă prin descoperire, zice: „Iar acum, iată că fiind legat cu duhul, merg la Ierusalim, neştiind cele ce mi se vor întâmpla acolo”22. Într-adevăr, aceasta este taina Evangheliei, fiindcă Unul Născut din Tatăl S-a întrupat şi S-a făcut
17 Lc. 1,43.
18 Mt. 1, 20.
19 Lc. 1,45.
20 Gal. 1,11-12.
21 Ef. 3, 3.
22 Fapte 20, 22.
50
om adevărat Care a fost răstignit, a murit, S-a îngropat, a treia zi a înviat şi în a patruzecea zi S-a înălţat la cer şi şade de-a dreapta Tatălui. Aşadar, cel care a cunoscut aceste lucruri, prin descoperirea Evangheliei, a fost atins de duhul profetic cu privire la trecut, dar fiindcă nu a cunoscut ce urma să îndure el însuşi pentru aceeaşi Evanghelie, fără nici un dubiu, nu a fost atins în ce priveşte viitorul. Căci, deşi zice: „Decât numai că Duhul Sfânt mărturiseşte prin cetăţi, spunându-mi că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri”23, se arată limpede că cele care urmau să i se întâmple fuseseră descoperite altora şi nu lui, după cum se spune despre el prin Agabus: „Pe bărbatul al căruia este acest brâu, aşa îl vor lega iudeii la Ierusalim”24.
10. Uneori, duhul profetic atinge cu privire la viitor dar nu şi la trecut, după cum este arătat în scrierea lui Elisei: când unul din fiii profetului a prăvălit un copac, i-a căzut toporul în apă şi acesta a zis: „Ah, stăpânul meu! Acesta îl luasem împrumut. Zis-a omul lui Dumnezeu: Unde a căzut? Şi acela i-a arătat locul. Iar Elisei a tăiat o bucată de lemn şi, aruncând-o acolo, a ieşit toporul deasupra”25. Din această faptă a profetului se înţelege limpede că, atunci când întreabă unde căzuse toporul, ştia ceea ce avea să facă, dar, totuşi, de vreme ce întreabă, e clar că nu ştia unde căzuse. Prin urmare, duhul profetic atinsese gândul lui Elisei referitor la viitor, dar referitor la trecut nu-l atingea, fiindcă a putut cunoaşte că toporul scufundat în adâncul apei va fi adus la suprafaţă, dar nu a ştiut nicidecum unde căzuse.
11. Alteori, însă, duhul profetic atinge referitor la o parte a prezentului, dar nu atinge referitor la alta. Aceasta o atestă istorisirea Apostolului Petru, când soldaţii trimişi la el de Corneliu i-au fost vestiţi prin Duhul, fiindcă este scris: „Şi Duhul
23 Fapte 20, 23.
24 Fapte 21,11.
25 IV Rg. 6,5-6.
51
i-a zis: Iată, trei bărbaţi te caută”26. El, coborând la aceştia, i-a întrebat: „Care este pricina pentru care aţi venit?”27. Prin cuvintele acestuia se arată că acea pricină pe care căuta s-o afle de la soldaţi nu o aflase prin Duhul. Deci, duhul profetic atinsese gândul lui Petru referitor la o parte a prezentului şi nu îl atinsese referitor la alta, căci pe de o parte i-a spus că soldaţii sunt de faţă, iar pe de altă parte a trecut sub tăcere pricina pentru care veniseră.
12. Alteori duhul profetic atinge referitor la o parte a viitorului, dar nu atinge referitor la altă parte, după cum fiii profeţilor spun lui Elisei despre răpirea lui Ilie: „Ştii oare că astăzi Domnul va să ridice pe stăpânul tău deasupra capului tău?”28. Totuşi, după răpirea lui, ei pornesc în diferite locuri şi-l caută printre stânci şi prin văi. Deci duhul profetic atinsese gândul acestora referitor la o parte a viitorului şi atingea foarte puţin referitor la o altă parte, de vreme ce ei căutau pe cel de negăsit, înălţat, despre care luaseră cunoştinţă. Aşadar, au fost atinşi referitor la o parte şi nu la alta, întrucât ştiau că poate să fie răpit, dar nu ştiau că nu poate fi găsit.
Chiar şi Elisei a fost atins de duhul profetic referitor la o parte a viitorului, dar nu şi la alta, de vreme ce a spus regelui Israelului: „Loveşte în pământ! Şi a lovit de trei ori şi s-a oprit. Iar omul lui Dumnezeu s-a mâniat pe el şi a zis: Trebuia să loveşti de cinci sau de şapte ori, căci atunci ai fi bătut cu desăvârşire pe sirieni, acum însă vei bate pe sirieni numai de trei ori”29. El ştia, deci, că ar fi bătut pe sirieni de atâtea ori câte ar fi lovit pământul. Dar când i-a spus: „Loveşte în pământ”, el nu ştia de câte ori urma să-l lovească
26 Fapte 10,19.
27 Fapte 10, 21.
28 IV Rg. 2,3-5.
29 IV Rg. 13,18-19.
52
(de fapt s-a şi înfuriat că pământul fusese lovit de trei ori), ceea ce adevereşte că fusese atins referitor la o parte a viitorului dar nu şi la alta, fiindcă a profeţit că Siria va fi biruită, dar a vrut ca pământul să fie lovit de mai multe ori. Tot astfel Samuel, când a fost trimis de Domnul pentru a-l unge ca rege pe David, a răspuns: „Cum să mă duc? Va auzi Saul şi mă va ucide”30. Acesta l-a uns pe David şi, totuşi, nu a fost ucis de Saul. Deci sufletul profetului fusese atins referitor la o parte a viitorului, dar nu a fost atins referitor la altă parte, fiindcă el cunoştea că David trebuia uns ca rege, dar nu cunoştea că el nu trebuia ucis de Saul.
13. Trebuie ştiut, de asemenea, că anumiţi profeţi sunt atinşi referitor la un timp apropiat şi nu referitor la un timp îndepărtat, alţii însă sunt atinşi referitor la un timp îndepărtat şi nu la unul apropiat, alţii sunt atinşi de duhul profetic atât referitor la un timp îndepărtat, cât şi la unul apropiat. Astfel, unii sunt atinşi referitor la un timp foarte apropiat, şi nu la unul îndepărtat, precum Samuel cunoştea că asinii lui Saul s-au pierdut, a vestit că au fost găsiţi şi a prezis că Saul va fi rege31; chiar l-a vestit pe Saul că David va cârmui ca rege după el32, dar acestuia nu i-a prezis că va fi tatăl Regelui veşnic. Alţii, însă, sunt atinşi referitor la un timp îndepărtat şi nu la unul apropiat, după cum David cunoştea că Unul Născut al lui Dumnezeu trebuia să se întrupeze, zicând despre Iudeea: „Om s-a zămislit în ea şi însuşi Cel Preaînalt a întemeiat-o”33. Şi a ştiut că Acela se va înălţa la ceruri şi va sta de-a dreapta Tatălui, zicând: „Zis-a Domnul Domnului meu, şezi de-a dreapta Mea”34. Totuşi, a profeţit foarte puţin despre
30 I Rg. 16,2.
31 IRg. 9,15-20.
32 I Rg. 16,12.
33 Ps. 86, 4.
34 Ps. 109,1.
53
multe care s-au întâmplat recent. Ca să amintesc doar câteva dintre ele, David nu a cunoscut că servitorul lui, Mifiboseth, minţea despre sine împotriva stăpânului său35 şi făgăduind lui Amasa, zice: „Cutare şi cutare să-mi facă mie Dumnezeu şi încă şi mai rău să-mi facă, dacă tu nu ai să fii generalul meu pentru totdeauna în locul lui Ioab”36, evident fără să cunoască ce urma să se întâmple, fiindcă Amasa nu numai că nu avea să ia funcţia de general al armatei în locul Ioab, dar chiar, peste foarte puţin timp, acesta avea să-şi sfârşească viaţa prin mâna lui Ioab37.
14. Într-adevăr, unii sunt atinşi fie referitor la un timp îndepărtat, fie la unul foarte apropiat, după cum Isaia a profeţit viitorul foarte îndepărtat, zicând: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel”38. Despre acest lucru zice din nou: „Prunc S-a născut nouă, un fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Părinte al veacului ce va să vie, Domn al păcii. Şi mare va fi stăpânirea Lui şi pacea Lui nu va avea hotar”39. Acesta a fost atins de duhul profetic şi referitor la un timp apropiat, cu privire la regele Iezechia, fiindcă i-a profeţit că se va tămădui de boala sa şi i-a vestit câţi ani va mai trăi40.
15. Uneori, duhul profetic părăseşte pe profeţi şi nu este întotdeauna prezent în gândurile lor, de vreme ce îşi dau seama atunci când nu îl au, şi că îl au ca dar de la Dumnezeu când îl au. Astfel, în timp ce l-a oprit pe servitorul său, Ghiezi,
35 Cf. II Rg. 19,27 (Evr. 28).
36 II Rg. 19,13 (Evr. 14).
37 II Rg. 20,10.
38 Is. 7,14.
39 Is. 9, 6-7.
40 Is. 38, 5.
54
să o dea la o parte pe femeia sunamiteancă ce plângea şi se apucase de picioarele lui Elisei, acesta a zis: „Las-o, căci e cu sufletul amărât şi Domnul a ascuns aceasta de mine şi nu mi-a arătat”41. În timp ce Iosafat îl întreba despre viitor, dar duhul profetic îi lipsea, a chemat să se apropie un cântăreţ din ţiteră ca duhul profetic să pogoare asupra lui prin lauda psaltică şi sufletul lui să se umple de viitor42. Căci, în timp ce glasul cântării psaltice este urmărit cu atenţia inimii, prin aceasta, drumul către inimă este deschis Dumnezeului Atotputernic ca El să reverse în mintea atentă fie tainele profeţiei, fie frumuseţea căinţei. De unde şi cuvântul Scripturii: „Jertfa de laudă mă va slăvi şi acolo este calea în care voi arăta lui mântuirea lui Dumnezeu”43. Ceea ce în latină este „mântuire”, în ebraică se zice „Iisus”. Aşadar, prin jertfa laudei, se deschide calea cunoaşterii lui Iisus, fiindcă, în timp ce căinţa se revarsă prin cântarea psaltică, în inimă ni se deschide calea prin care se ajunge, în cele din urmă, la Iisus, după cum Acesta însuşi vorbeşte de descoperirea Sa, zicând: „Cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de către Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui”44. Şi mai este scris: „Cântaţi lui Dumnezeu, cântaţi numele Lui, gătiţi calea Celui Ce S-a înălţat deasupra morţii, Domnul este numele Lui”45. Într-adevăr, Cel Care a călcat în picioare moartea prin înviere, S-a înălţat deasupra ei. Când îi cântăm Acestuia, îi deschidem calea să vină în inima noastră şi să ne înflăcăreze prin iubirea Sa.
Dar că duhul profetic nu este întotdeauna prezent în profeţi, o arată chiar şi un om al lui Dumnezeu, care, trimis contra Samariei, a vestit răutăţile care vor veni asupra ei şi, deşi
41 IVRg. 4,27.
42 IV Rg. 3,11-15.
43 Ps. 49,23.
44 In 14, 21.
45 Ps. 67, 5.
55
Dumnezeu i-a interzis să mănânce pe drum, totuşi profeţi falşi l-au amăgit prin vorbe convingătoare: vorbele înşelătoare nu l-ar fi amăgit, dacă ar fi avut prezent duhul profetic46.
16. De asemenea, trebuie ştiut că, uneori, atunci când sfinţii profeţi sunt întrebaţi, fac afirmaţii care vin din propriul duh şi-şi închipuie că le spun din duhul profetic. Dar, pentru că sunt sfinţi, sunt îndreptaţi îndată prin Duhul Sfânt; de la Acesta ascultă cele ce sunt adevărate şi chiar ei înşişi retrag cele spuse dacă erau false. Căci cine nu ştie că Profetul Nathan a fost un om sfânt? Acesta a osândit deschis pe regele David pentru greşeala sa şi i-a vestit cele ce urmau să vină pentru acea greşeală. Şi totuşi, când David l-a întrebat fiindcă voia să înalţe templu lui Dumnezeu, acesta i-a răspuns: „Tot ce ai la inimă mergi şi fă, căci Domnul este cu tine”47. Despre aceasta imediat adaugă: „Şi chiar în noaptea aceea a fost cuvântul Domnului către Nathan zicând: Mergi şi spune robului meu David: aşa grăieşte Domnul: Tu oare ai să-mi zideşti casă ca să locuiesc? Când eu n-am locuit în casă din timpul în care am scos pe fiii lui Israel din Egipt şi până astăzi”. Şi puţin mai încolo: „Când se vor plini zilele tale şi vei răposa cu părinţii tăi, atunci voi ridica după tine pe urmaşul tău, care va răsări din coapsele tale şi voi întări stăpânirea sa. Acela va zidi casă numelui Meu”48. Încunoştiinţat mai târziu de duhul profetic, iată că Profetul Nathan, care spusese mai înainte regelui: „Mergi şi fă”, spunându-i că aceasta nu se poate, a contrazis atât planul regelui, cât şi vorbele sale, fiindcă le spusese din duhul său şi abia apoi a descoperit că au fost false.
17. În această privinţă, între profeţii adevăraţi şi cei falşi există această diferenţă, că profeţii adevăraţi, dacă spun uneori
46 III Rg. 13,10-23.
47 II Rg. 7,3.
48 II Rg. 7, 4-6; 12-13.
56
ceva din duhul lor, ei, învăţaţi de Duhul Sfânt, le îndreaptă în mintea ascultătorilor. Însă profeţii falşi anunţă ce e fals şi, străini de Duhul Sfânt, stăruie în falsitatea lor.
18. Aşadar, după ce au fost discutate timpurile şi modurile profeţiei, mi-ar plăcea să admir în ce chip Dumnezeul Atotputernic potriveşte măsurile mâniei Sale din grija Sa faţă de oameni. Fiindcă s-a îndepărtat de Creatorul său, poporul lui Israel a fost făcut rob regelui Babilonului; totuşi împreună cu el este trimis în captivitate şi Profetul Iezechiel49, pe care harul lui Dumnezeu îl făcuse atât de blând, încât Dumnezeu să poată profeţi prin el cele ce aveau să vină şi să fie învrednicit să mângâie sufletul poporului încercat. Aşadar, să cugetăm, dacă putem, cât de mare este iconomia iubirii cereşti, fiindcă Dumnezeu astfel s-a mâniat pe poporul Său încât, totuşi, nu S-a mâniat de tot; dacă El nu se mânia, n-ar fi lăsat poporul Său în robie, dar, dacă S-ar fi mâniat de tot, nu ar fi trimis în robie cu el pe aleşii Săi. Dar această milă cerească face ca, din unul şi acelaşi fapt, să dea oamenilor trupeşti biciul şi celor duhovniceşti, creşterea în virtute. În timp ce pe unii îi curăţeşte prin greutăţi, pe alţii, prin însoţirea cu cei supuşi încercărilor, îi înalţă spre câştigarea unor merite mai mari. El s-a mâniat pe nedrepţi astfel încât totuşi să le mângâie sufletele prin însoţirea cu cei drepţi; dacă El îi lăsa cu totul, nimeni n-ar fi dobândit mila după ce a greşit. Aşadar, a îndepărtat nepărăsind şi a păstrat îndepărtând, de vreme ce El trimite în robie, o dată cu cei pe care îi judecă şi pe cei pe care îi iubeşte. Cine poate să înţeleagă adâncimile unei atât de mari iubiri? Căci Dumnezeu nu lasă nepedepsite greşelile poporului, dar nu îndepărtează de la Sine de tot pe poporul care a greşit. Astfel, când Moise a trimis douăsprezece iscoade spre pământul făgăduinţei50, dintre care zece au provocat
49 Iez. 3,12-15.
50 Cf. Num. 13,3-17.
57
apoi poporului disperare, acelaşi popor, aprins de ură, mormăind, s-a plâns că a fost dus de Dumnezeu aşa de departe încât cadavrele lor zac în deşert51. Mâniat, Atotputernicul Dumnezeu a zis că nimeni dintre ei nu va intra în pământul făgăduinţei. Căindu-se prin această spaimă, au recunoscut că au greşit, au căzut la pământ plângând, şi, luându-şi armele, au început să se ridice fără întârziere contra vrăjmaşilor ca, după plânsetele lor, să poată să intre în pământul făgăduinţei. Prin Moise Dumnezeu le spune: „Zi acestora: Nu urcaţi şi nici nu luptaţi; căci nu sunt cu voi, să nu cădeţi înaintea vrăjmaşilor voştri”52. La acest lucru trebuie să ne gândim: dacă nu era cu ei, de ce i-a oprit să urce ca să nu cadă? Dacă era cu ei, de ce le spune: „Căci nu sunt cu voi”? Printr-o minunată iconomie a pedepsei şi a milei, şi era cu ei, şi nu era cu ei. Nu era cu ei ca să învingă, dar era cu ei ca să nu piară prin mâna vrăjmaşilor. O, adâncimi de negrăit ale milei Sale! Pedepseşte greşelile şi totuşi îi protejează pe păcătoşi. Se arată mâniat şi totuşi îi apără de vrăjmaşi. În acelaşi fel, o mamă adesea se mânie pe copilul mic care a greşit, îl dojeneşte, îl ocărăşte, îl bate, dar, dacă ea îl vede ducându-se cu capul înainte unde se aruncă în pericol de moarte, întinde mâna şi-l reţine; mânioasă, ea îl lovise ca şi cum nu l-ar fi iubit; ea îl reţine cu dragoste ca şi cum, de furie, nu l-ar fi lovit.
19. Vorbind despre acestea într-o singură prefaţă, am făcut-o ca o manevră de încercare a corăbiei noastre înăuntrul portului ca, după aceea, să întindem pânzele pentru a descoperi tainele profeţiei în largul mării. Pentru aceasta nu ne bizuim pe puterea noastră, ci pe a Celui Care face cuvântul pruncilor limpede, fiindcă: „Duhul lui Dumnezeu a umplut tot pământul şi Cel Ce ţine toate laolaltă are iscusinţa cuvântului”53.
51 Num. 13,31-32; 14,1-3.
52 Num. 14,42; Deut. 1,42.
53 înţel. Sol. 1,7.
58
Dumnezeu este Atotputernic, Cuvântul Tatălui este Atotputernic, iar noi, care râvnim să vorbim despre El, nicicum nu vom fi muţi. Ne va da cuvintele potrivite Cuvântul Atotputernic Care, întrupat, e viu pentru noi şi stăpâneşte împreună cu Dumnezeu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.
Omilia II
1. Obiceiul discursului profetic este să descrie mai întâi persoana, timpul şi locul şi apoi să înceapă să spună tainele profeţiei. Pentru a expune cât mai temeinic adevărul, mai întâi trebuie să fixeze rădăcinile în istorie şi apoi să dea la iveală roadele duhului cu ajutorul semnelor şi alegoriilor. Astfel, Iezechiel indică perioada vieţii sale, zicând: „Şi a fost în al treizecilea an, în a cincea zi a lunii a patra”1. Arătând apoi locul, adaugă: „în timp ce eram în robie lângă râul Chebar, cerurile s-au deschis şi am văzut vedeniile Domnului”2. Precizează şi timpul, adăugând: „în ziua a cincea a lunii a patra, în anul al cincilea al robirii regelui Ioiachim”3. Ca să indice bine persoana, acesta îşi prezintă şi familia, atunci când adaugă: „A fost cuvântul Domnului către mine, preotul Iezechiel, fiul lui Buzi”4.
2. Ni se ridică o primă problemă: de ce acesta, care nu spusese nimic până acum, a început astfel, zicând: „Şi a fost în al treizecilea an”5? „Şi” este un cuvânt de legătură şi noi ştim că un cuvânt care urmează nu se leagă decât de cel precedent. Atunci, de ce acesta, care nu spusese nimic, spune: „Şi a fost”, de vreme ce nu este nici un cuvânt căruia să-i adauge pe cel cu care începe? în această situaţie trebuie să luăm în considerare că, în timp ce noi percepem cele materiale, profeţii percep
1 Iez. 1,1.
2 Iez. 1,1.
3 Iez. 1,1.
4 Iez. 1,1.
5 Iez. 1,1.
60
cele spirituale şi acestea sunt prezente pentru ei, în timp ce pentru noi par absente din cauza necunoaşterii noastre. De unde rezultă că în mintea profeţilor cele interioare astfel sunt legate de cele exterioare încât le văd şi pe unele şi pe celelalte şi că, în acelaşi timp, este în ei şi cuvântul pe care-l aud înăuntru, şi cuvântul pe care-l spun în afară. Astfel se dezvăluie cauza pentru care cel ce nu spusese nimic începe zicând: „Şi a fost în al treizecelea an”. Acest cuvânt pe care l-a rostit în afară l-a legat de acel cuvânt pe care-l auzise înăuntru. Prin urmare, cuvintele pe care le-a rostit le-a legat de viziunea interioară, şi de aceea începe zicând: „Şi a fost”. A legat de viziunea interioară ceea ce a început să vorbească în afară, ca şi cum ce este în afară el vede înăuntru.
3. Ceea ce ni se spune, că a primit duhul profetic în al treizecilea an, ne arată că şi altceva trebuie luat în considerare: vorbirea înţeleaptă nu e pe măsura judecăţii minţii decât la vârsta maturităţii. Însuşi Domnul, la vârsta de doisprezece ani, stând în templu în mijlocul învăţaţilor, a vrut să fie găsit nu învăţând pe alţii, ci întrebându-i6. Ca oamenii să nu îndrăznească să predice la o vârstă atât de mică, El, la doisprezece ani, a găsit de cuviinţă ca, pe pământ, să întrebe oamenii, El Care, prin firea Sa dumnezeiască, nu încetează să înveţe îngerii în cer. Întrucât într-adevăr, El este înţelepciunea lui Dumnezeu, îngerii, primind-o de la Acesta, trăiesc îndestulaţi de o fericire veşnică. Şi Moise dă aceeaşi lecţie, sub vălul unei alegorii, zicând: „Să nu lucrezi cu boul tău întâi-născut”7. Noi înţelegem întâiul născut al boului ca pe fericirea primilor noştri ani de viaţă. Totuşi, la această vârstă nu trebuie să are; căci în aceste prime etape ale adolescenţei şi tinereţii noastre trebuie să fim opriţi încă de la profeţire ca brăzdarul cuvântului nostru să nu îndrăznească a răscoli pământul unei alte inimi.
6 Cf. Lc. 2,46.
7 Deut. 15,19.
61
Cât timp suntem slabi, trebuie să ne ţinem înăuntrul nostru ca să nu pierdem avantajele fragile, prea repede arătate; dacă mai înainte nu au prins rădăcini în pământ, arbuştii plantaţi, loviţi cu mâna, se usucă de îndată; dar dacă au prins rădăcină, mâna îi loveşte şi totuşi nu le dăunează cu nimic, vântul îi izbeşte şi totuşi nu-i vatămă. Lovite, zidurile proaspete ale unei clădiri se dărâmă, dacă nu s-au uscat mai înainte. Tot aşa şi mintea, până nu se curăţă deplin de umoarea stricăciunilor sale, nu trebuie să fie atinsă de un cuvânt străin ca nu cumva înainte de a-şi lua din plin consistenţa să o piardă. Împinsă, ea s-ar răsturna, ca şi arbustul fără rădăcini şi s-ar usca, izbită de vânturi mai mult decât ar putea suporta. Ca exemple nu trebuie aduse decât cele statornice. Mintea trebuie să prindă puteri mai întâi, şi apoi să se arate pentru folosul celor apropiaţi, ca nu cumva înălţată acum prin laudă, să cadă apoi sau, atinsă de mustrare, să se descurajeze. Lui Timotei, de fapt, i se spune: „Acestea să le porunceşti şi să le dai de învăţătură; nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale”8; trebuie ştiut că în textele sfinte „adolescenţa” nu este numită niciodată „tinereţe”. De unde şi cuvântul Scripturii: „Bucură-te, tinere, în adolescenţa ta”9. Astfel, ca să se arate ce autoritate are pentru a profeţi, profetul este prezentat ca fiind în deplinătatea vârstei, pentru a se vedea clar în ce măsură cele trebuitoare pentru profeţire sunt potrivite cu viaţa şi spiritul lui.
4. În raport cu cele de mai sus, nu trebuie să influenţeze pe nimeni faptul că Ieremia şi Daniel10 au primit duhul profetic din copilărie pentru că minunile nu trebuie să fie considerate ca model de lucrare. Căci Atotputernicul Dumnezeu „face limpezi limbile pruncilor”11 şi „din gura copiilor
8 I Tim. 4,11-12.
9 Eccl. 11, 9.
10 Cf. Ier. 1, 5-7; Dan. 13,45.
11 Pilde 10, 21.
62
şi a sugarilor face o laudă deplină”12. Dar altceva este ceea ce vorbim noi despre practica învăţăturii şi regulile ei şi altceva, ceea ce noi ştim despre minune.
5. Dacă ne întrebăm ce sens mistic este indicat prin această precizare a vârstei, nu este lipsit de temei că profetul îl face cunoscut pe Dumnezeu, dezvăluit prin cuvinte, chiar şi prin vârsta sa. În anul al treizecilea al Profetului Iezechiel cerurile s-au deschis şi a văzut vedeniile Domnului lângă râul Chobar, după cum şi Domnul a venit la râul Iordan la treizeci de ani. Acolo cerurile s-au deschis şi Duhul S-a pogorât sub forma unui porumbel; un glas s-a auzit din cer, zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”13.
6. Înseşi cuvintele în ebraică ne ajută pentru a înţelege taina. Cuvântul „Chobar” se traduce prin „greutate” sau „neputinţă”, „Iezechiel”, prin „tăria lui Dumnezeu”, „Buzi”, prin „dispreţ” sau „dispreţuire”, „caldeenii”, prin „cei care duc în captivitate” sau un fel de „diavoli”. Iezechiel a venit lângă râul Chobar. Dacă „Chobar” se numeşte „greutate” sau „neputinţă”, ce altceva este mai potrivit a desemna fluviul Chobar decât neamul omenesc? De la naştere, acesta alunecă spre moarte şi îi este greu din cauza păcatelor pe care le-a săvârşit şi le poartă, aşa cum zice Scriptura: fărădelegea stă sub greutatea plumbului14. Orice păcat este greu fiindcă nu permite sufletului să se înalţe în slăvi. De aici, cuvintele Psalmistului: „Fiii oamenilor, până când grei la inimă?”15 Pe de altă parte, se zice despre Domnul: „Căci Hristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu”16. Iezechiel a venit deci lângă râul Chobar, pentru că tăria lui Dumnezeu, prin taina
12 Ps. 8, 3.
13 Mt. 3,17.
14 Cf. Zah. 5, 7-8.
15 Ps. 4,3.
16 I Cor. 1,18, 24.
63
întrupării Sale, a binevoit să se apropie de neamul omenesc, împovărat de la naştere de greutatea păcatelor sale, neam care alunecă spre moarte în fiecare zi. De aici, cuvântul Psalmistului despre Hristos: „Şi va fi ca un pom sădit lângă izvoarele apelor”17. Spune că a fost sădit lângă izvoarele apelor fiindcă S-a întrupat lângă şuvoaiele de oameni alunecaţi în greşeală. Am spus că „Iezechiel” înseamnă „tăria lui Dumnezeu”, iar „Buzi”, „dispreţ”. Iezechiel este fiul lui Buzi fiindcă Unulnăscut al lui Dumnezeu a binevoit să Se întrupeze în acel neam de la care Dumnezeu Şi-a întors faţa din cauza relei credinţe a aceluia. Aşadar, tăria lui Dumnezeu se naşte din „desconsb derare” sau din „dispreţ”, de vreme ce Mântuitorul nostru a binevoit să-Şi tragă umanitatea dintr-un popor viclean şi dispreţuitor. A venit chiar în ţara caldeenilor. După cum am spus, „caldeenii” înseamnă „cei care duc în captivitate” sau un fel de „diavoli”. Căci nedrepţii, care şi ei înşişi săvârşesc nedreptăţi, şi pe alţii îi trag, convingându-i la nedreptate, de bună seamă sunt înrobitori. Pe bună dreptate aceştia sunt socotiţi un fel de diavoli fiindcă cei care împing pe alţii la nedreptate, convingându-i, se pun în slujba diavolilor pentru nedreptate, deşi nu sunt diavoli prin natura lor. A venit, aşadar, tăria lui Dumnezeu în ţara Caldeenilor, fiindcă Unul-Născut al Tatălui a apărut în mijlocul celor care căzuseră în păcat şi trăgeau pe alţii ca să-i înrobească păcatului. Dar se cuvine ca tâlcuirea noastră să revină acum la persoana profetului.
7. „Şi a fost făcută18 peste el acolo mâna Domnului”19. Fiul este cel numit mâna sau braţul Domnului, fiindcă toate
17 Ps. 1,3.
18 Aşa este textul latin, pentru că Fericitul Ieronim traduce prea literal din ebraică: Et facta est super eum ibi manus Domini. Sfântul Grigorie preia expresia strict literal şi transferă semnificaţia cuvintelor în plan spiritual (n. ed.).
19 Iez. 1,3.
64
s-au făcut prin El. Despre El şi Psalmistul zice: „Să se facă mâna ta ca să mă mântuiască”20. Mâna lui Dumnezeu, în ce priveşte firea dumnezeiască, nu a fost făcută, ci născută; în ce priveşte firea umană, ea a fost făcută pentru a tămădui rănile neamului omenesc. Deci, profetul a cunoscut întruparea Unuianăscut, când a văzut că „s-a făcut” peste el mâna Domnului. Acest lucru este într-adevăr descris în continuare:
8. „Şi am văzut şi, iată, venea dinspre miazănoapte un vânt vijelios”21. Trebuie să avem în vedere care este ordinea cuvintelor în vorbirea profetului. Mai înainte spusese de la el însuşi: „Cerurile s-au deschis şi am văzut nişte vedenii dumnezeieşti”22; apoi, ca şi cum ar vorbi despre altcineva, a adăugat: „Şi a fost făcută peste el mâna Domnului”23. După aceea, ca şi cum s-ar întoarce în sine, zice: „Şi am văzut, şi iată venea dinspre miazănoapte un vânt vijelios”24. Ce înseamnă asta: Când vorbeşte Iezechiel? Când vorbeşte despre Iezechiel? Dacă tot timpul ar vorbi de la el, n-ar fi nici o problemă. Atunci ce înseamnă că vorbirea profetului se schimbă astfel încât vorbeşte fie de la el, fie despre el, ca şi cum altcineva pare că vorbeşte? Trebuie să se ştie următorul lucru: dacă uneori vorbesc ei înşişi în mod deschis şi uneori vorbesc despre ei ca despre alţii, cei care sunt plini de duhul profetic arată că nu profetul, ci Duhul Sfânt vorbeşte prin profet. Când vorbirea se face prin ei înşişi, vorbesc despre ei, iar când vorbesc sub inspiraţia Duhului Sfânt, însuşi Duhul Sfânt vorbeşte prin ei despre ei; acest fapt este atestat de Adevăr care zice: „Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui
20 Ps. 118,173.
21 Iez. 1,4.
22 Iez. 1,1.
23 Iez. 1,3.
24 Iez. 1,4.
65
vostru este Care grăieşte întru voi”25. La fel, şi Moise zice: „Moise însă era omul cel mai blând dintre toţi oamenii de pe pământ”26. Faptul că acesta nu zice „eram”, ci „era” arată limpede că cel care vorbea prin el despre el era altul. La fel zice Ioan: „A văzut acel ucenic pe care-l iubea Iisus”27. Pentru a arăta că nu el era cel care vorbea, Pavel a zis: „Oare nu căutaţi dovadă că Hristos grăieşte întru mine?”28. Aşadar, în limbajul profeţilor, unul este cel care dictează, altul este cel care ascultă; când profetul vorbeşte despre el, este persoana care ascultă; însă, când Duhul Sfânt vorbeşte prin profet despre profet, se arată măreţia Celui Care dictează. Într-adevăr, Iezechiel vorbeşte ca şi cum ar vorbi despre altcineva: „Şi a fost făcută deasupra lui acolo mâna Domnului”29, iar mai departe adaugă despre el: „Şi am văzut, şi iată venea dinspre miazănoapte un vânt vijelios”30. Acum trebuie să discutăm ce înseamnă când zice: „Şi iată, venea dinspre miazănoapte un vânt vijelios, şi un nor mare”31.
9. Pentru că vântul de miazănoapte strânge din cauza frigului, nu este nepotrivit ca împietrirea din cauza duhului rău să fie desemnată prin numele „Aquilon” [vânt de miazănoapte], Şi Profetul Isaia atestă acest lucru pentru că a spus referindu-se la diavol: „Voi şedea în muntele Testamentului, în părţile Aquilonului [vântului de miazănoapte]”32. Duhul rău a pus stăpânire pe Muntele Testamentului pentru că poporul Iudeu, care primise legea, s-a făcut pe sine rob necredinţei.
25 Mt. 10,20.
26 Num. 12, 3.
27 In 21, 20.
28 II Cor. 13,3.
29 Iez. 1,3.
30 Iez. 1,4.
31 Iez. 1,4.
32 Is. 14,13.
66
Când a pus stăpânire pe inimile celor ce primiseră învăţătura, diavolul a devenit Domn peste Muntele Testamentului. Acesta îşi face sălaş în părţile Aquilonului când înrobeşte sufletele îngheţate ale oamenilor. Iată de ce se spune, prin vocea logodnicei, în Cântarea Cântărilor: „îndepărtează-te, vânt de miazănoapte! Vino, vânt de miazăzi! Suflă prin grădina mea ca miresmele să se răspândească!”33. Când, la porunca Domnului, duhul rece se îndepărtează, duhul înflăcărat pune stăpânire pe sufletul credincioşilor. Acesta suflă prin grădina lui Dumnezeu, adică Sfânta Biserică, pentru ca faima virtuţilor acestuia, adusă multora la cunoştinţă, să se răspândească precum miresmele. Când Aquilonul, adică duhul rău, se retrage, Duhul Sfânt umple sufletul, ca şi vântul de miazăzi. Dacă acesta suflă încălzind, pe dată se răspândesc în inimile credincioşilor miresmele virtuţilor. Aşadar, privind cele ce vor veni la sfârşit, profetul a văzut un vânt vijelios dinspre miazănoapte, fiindcă la sfârşitul veacurilor duhul rău va subjuga mai puternic sufletele oamenilor prin răceala împietririi sale. De aici, cuvintele Scripturii: „Vai, pământule şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi; având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt”34. Duşman vechi, a înmulţit cu mai mare îndârjire încercările sale de a prinde în cursă sufletele oamenilor. Împotriva trufiei sale enorme s-a arătat smerenia Dumnezeului întrupat; pentru a salva neamul omenesc de la slăbiciune, marea putere a Tămăduitorului a apărut chiar atunci când boala s-a agravat.
10. Pe de altă parte, este firesc ca duhul rău să fie numit vânt vijelios. Casa pe care o loveşte vijelia, zguduind-o, se dărâmă. Orice atac al vechiului vrăjmaş este, pentru suflet, vânt vijelios, fiindcă, atacând prin dorinţe, îl smulge din înălţimea
33 Cânt. 4,16.
34 Apoc. 12,12.
67
trăirii sale. Trecând sub tăcere cele pricinuite neamului omenesc de vicleanul vrăjmaş la sfârşitul veacurilor, să vorbim numai despre Iudeea, unde s-a născut profetul şi a cărei pieire o vede prin profeţire. După întruparea Domnului, aceasta a îndurat un vânt vijelios dinspre miazănoapte, cu atât mai puternic, cu cât, căzând zguduită din înălţimea sa, a rămas, prin împietrirea sufletului, în necredinţă rece. Aşadar, vântul vijelios a venit din miazănoapte când duhul rău a zdruncinat prin ispită viaţa poporului iudaic. De unde, este corect să se adauge:
11. „Şi un nor mare”35. Într-adevăr, cu cât cineva s-a aprins mai tare de focul cruzimii, cu atât mai mult a meritat să fie lăsat să rătăcească orb în întunericul necunoştinţei sale. Înţelegând Legea şi Profeţii, evreii îl aşteptaseră pe Mântuitorul neamului omenesc, dar, văzându-L, au zis nu! De aici rezultă că s-a petrecut ca şi cum sufletul lor fusese acoperit de un mare nor al neştiinţei lor, căci după aceea, chiar căutând să-L descopere, nu L-au recunoscut pe Cel pe Care mai înainte putuseră să-L vestească, dar pe Care refuzau să-L iubească. Deşi văzuseră bine nu numai virtuţile şi minunile Acestuia, ci şi pătimirile Lui, un nor mare de la Aquilon venise în sufletele celor necredincioşi încât, din cauza frigului păcatelor, au devenit orbi în faţa pogorământului Pătimirii Lui şi la semnele pe care le săvârşea. Ceea ce urmează acelei întunecimi a marelui nor este descris în continuare astfel:
12. „Şi un val de foc”36. Înţeles în sens figurat, cuvântul „foc” desemnează fie pe „Duhul Sfânt”, fie „ticăloşia sufletului”. Despre focul bun Sfânta Scriptură zice: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins”37. Focul
35 Iez. 1,4.
36 Iez. 1,4.
37 Lc. 12, 49.
68
este aruncat pe pământ, atunci când prin suflarea arzătoare a Duhului Sfânt se topesc într-un suflet foarte pământesc dorinţele sale trupeşti. Despre focul rău este scris: „Şi acum focul va mistui pe vrăjmaşi”38, fiindcă sufletul foarte stricat se înspăimântă de propria răutate. După cum focul iubirii înalţă sufletul, tot astfel focul ticăloşiilor îl coboară, căci Duhul Sfânt înalţă inima pe care o umple, iar flacăra răului o aruncă întotdeauna în jos. Astfel Iudeea, orbită de norul neştiinţei sale şi dând frâu liber răutăţii de a prigoni, s-a îmbrăcat în însăşi cruzimea ei în care a ars, adică s-a înfăşurat în legăturile răutăţii chiar prin cruzimea care a aprins-o. „Şi iată, venea dinspre miazănoapte un vânt vijelios, un nor mare şi un val de foc”39; urmând calea de la frigul împietririi către întunericul neştiinţei, [Iudeea] s-a prăvălit în răutatea prigonirii. De aici şi cele spuse altui profet: „Ce vezi tu?”, la care răspunde pe dată: „Văd un cazan clocotind şi cu faţa întoarsă spre miazănoapte”40. Ce altceva a însemnat cazanul clocotit dacă nu mintea iudeilor, înfuriată spre prigonire şi agitată de răutatea cumplită? Se spune că faţa [cazanului] este întoarsă spre miazănoapte, adică, dacă [evreul] nu s-ar fi pus în slujba duhului rău prin împietrirea sufletului, nu s-ar fi aprins de atâta răutate împotriva celor buni. Norul este urmat de un val de foc, adică orbirii minţii [evreilor] i-au urmat cruzimea prigonirii. „Căci dacă L-ar fi cunoscut, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei”41. Dar acest foc într-o parte a ars şi în altă parte a devenit strălucitor. Fiindcă adaugă:
13. „Şi o lumină strălucitoare în jurul lui”42. În timp ce în Iudeea se aplica prigonirea, propovăduirea Sfinţilor Apostoli
38 Is. 26,11 (LXX).
39 Iez. 1, 4.
40 Ier. 1,13.
41 I Cor. 2, 8.
42 Iez. 1,4.
69
s-a răspândit în lumea întreagă, după cum ei înşişi spun: „Cuvântul lui Dumnezeu vouă vă fusese trimis, dar, de vreme ce vă judecaţi pe voi nevrednici de El, iată ne întoarcem către neamuri”43. Datorită ticăloşiei cumplite care a pârjolit mintea iudeilor, Dumnezeul Atotputernic a răspândit neamurilor lumina Sa, căci, din cauză că aceia au prigonit pe Mântuitorul lor şi pe ucenicii Lui, Sfinţii Apostoli s-au răspândit în diferite locuri, încât noi, care fuseserăm în întuneric de jur împrejurul iudeei, am văzut strălucirea luminii celei adevărate ca dar al milei cereşti. De aici şi cuvintele Sfintei Scripturi: „Poporului care locuia întru întuneric şi în umbra morţii i s-a arătat lumina”44. Acest foc al răutăţii, care a ars în inimile iudeilor în timpul prigonirii, nu va lovi cu furie în Sfinţii Apostoli, înainte să se fi manifestat împotriva Creatorului însuşi şi a Răscumpărătorului neamului omenesc. De aceea, urmează:
14. „Iar în mijlocul lui, metal de culoarea chihlimbarului45, în mijlocul focului”46. Ce altceva poate să însemne „metal de culoarea chihlimbarului” decât Iisus Hristos, Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni? „Metalul de culoarea chihlimbarului” este din aur şi argint. În acest metal în care aurul şi argintul se amestecă, argintul câştigă în strălucire, în timp ce strălucirea aurului păleşte. Argintului îi sporeşte luminozitatea, iar a aurului se estompează. Prin Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu, firea noastră este unită cu firea dumnezeiască, unire prin care umanitatea s-a ridicat până la slava măririi,
43 Fapte 13,46.
44 Is. 9, 2.
45 în limba latină quasi speciem electri, unde electrum se referă la un aliaj din aur şi argint. Termenul electrum se mai poate traduce şi cu „ambră”, „chihlimbar” care este un amestec de răşinoase de aceeaşi culoare: diverse nuanţe de galben (n. ed.).
46 Iez. 1,4.
70
în timp ce Dumnezeirea Şi-a temperat, pentru ochii omeneşti, puterea strălucirii Sale. Prin acest lucru, firea umană a devenit mai luminoasă, după cum argintul şi-a sporit strălucirea prin aur. Dumnezeirea Şi-a potolit pentru privirile noastre strălucirea, întocmai cum aurul a pălit din cauza argintului. Dacă ar fi vrut să apară în faţa noastră aşa cum este, această fire imuabilă, care înnoieşte toate rămânând în ea însăşi, mai degrabă ne-ar fi ars prin strălucirea ei decât ne-ar fi restaurat. Dar Dumnezeu a potolit înaintea ochilor noştri strălucirea măreţiei Sale, pentru ca prin această micşorare a Lui pentru noi, slăbiciunea noastră să se facă ea însăşi strălucitoare în lumina Lui prin asemănarea cu El şi, prin harul dobândit, să-şi schimbe, ca să spun aşa, culoarea condiţiei sale. Ca un metal de culoarea chihlimbarului, în foc, Dumnezeu S-a făcut om în mijlocul prigonirii. Urmează:
15. „Şi în mijlocul acestuia ceva ca patru vietăţi”47. Nu este dificil de înţeles ce este ceea ce se spune că este „în mijlocul acestuia”, fie al văpăii, fie al focului, căci aceste patru vietăţi, care sunt fără îndoială Sfinţii Evanghelişti, au fost întăriţi în credinţă prin întruparea aceasta a Domnului şi în acelaşi timp au fost loviţi de multe pătimiri prin focul prigonirii.
16. Dacă cineva ar vrea să înţeleagă despre a doua venire a Domnului ceea ce am spus noi despre prima, să-şi urmeze repede dorinţa, fiindcă, adesea, duhul profetic, printr-un singur cuvânt, are în vedere mai multe lucruri deodată. Vântul dinspre miazănoapte vine vijelios pentru că, fără îndoială, judecarea păcătoşilor se sfârşeşte cu o sentinţă atât de zguduitoare încât să se bulverseze toate lucrurile în acelaşi timp. Spunând de unde vine spaima tulburării celei de pe urmă, se arată unde se produce. Căci, întrucât judecata prin care se produce această ultimă tulburare trebuie să lovească inimile
47 Iez. 1,5.
71
îngheţate ale păcătoşilor, este drept să fie înfăţişată ca un vânt venind dinspre miazănoapte. Acestei tulburări i se spune pe drept vânt vijelios pentru că sufletele tuturor celor care până atunci erau în trup muritor vor fi zguduite în acea zi de o spaimă cumplită. Atunci când într-adevăr va începe să se împlinească ceea ce este scris: „Soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui”48, ce suflet omenesc nu se teme de sentinţa Judecătorului veşnic? Atunci cu adevărat toate păcatele revin în faţa ochilor; atunci ne amintim cu teamă de toate câte au fost făcute prin desfătare; atunci sufletul se întunecă meditând dezolat la pedeapsa ce va urma condamnării foarte apropiate. De aceea adaugă: „Şi un nor mare”49. Atunci, la amintirea păcatelor, într-adevăr, vederea sufletului se afundă în întunericul orbirii, căci vederea Fiului Unuianăscut al lui Dumnezeu în înfăţişarea Sa dumnezeiască nu este îngăduită celor păcătoşi. Într-adevăr: „îl vor vedea pe Cel pe Care L-au străpuns”50. Şi: „Să fie îndepărtat cel fără de lege şi să nu vadă slava lui Dumnezeu”51. De aceea adaugă mai limpede: „Şi un val de foc”52. Adică acel foc al judecăţii, care arde cerul de aramă şi pământul şi nu îngăduie ca păcătoşii să se mai înalţe în trufia lor, ci îi înfăşoară şi îi zdrobeşte, fără îndoială, de vreme ce sunt condamnaţi la pedeapsă.
17. „Şi o lumină strălucitoare în jurul lui”53. Într-adevăr, „precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului”54. Atunci nimeni nu va putea
48 Mt. 24,29.
49 Iez. 1,4.
50 In 19, 37; Zah. 12,10.
51 Is. 26,10.
52 Iez. 1,4.
53 Iez. 1,4.
54 Mt. 24,27.
72
să ascundă ceva în mintea sa de judecată, fiindcă va fi pătruns de însăşi lumina Judecătorului. Despre aceasta adaugă imediat: „Iar în mijlocul lui, metal de culoarea chihlimbarului, în mijlocul focului”55. Însuşi Răscumpărătorul nostru, Cel care este Domn peste îngeri, arhangheli şi peste toate puterile, Care aşa cum este prefigurat de metal, este Unul din ambele firi şi Unul în ambele firi, întrucât a rămas şi Dumnezeu ca Tatăl şi S-a şi făcut muritor ca oamenii pentru mântuirea noastră va fi văzut atunci în măreţia Sa înfricoşătoare, Căruia focul judecăţii îi slujeşte spre pedepsirea păcătoşilor. De aceea aceste cuvinte ale Scripturii: „Ziua Domnului îl va vădi pentru că în foc Se descoperă”56. De aceea cuvintele Psalmistului: „Dumnezeu strălucit va veni, Dumnezeul nostru, şi nu va tăcea. Foc înaintea lui va arde şi împrejurul lui vifor mare”57. De aceea şi cuvintele Apostolului Petru: „Ziua Domnului va veni ca un fur; atunci cerurile vor pieri cu vuiet mare; stihiile, arzând, se vor desface”58. Atunci toţi sfinţii care s-au lepădat deplin de lume vor veni ca judecători, aşa cum se adaugă cu dreptate:
18. „Şi în mijlocul acestuia ceva ca patru vietăţi”59. Ce se desemnează prin cele patru vietăţi dacă nu cei patru Evanghelişti? Nu fără motiv, prin cei patru Evanghelişti se exprimă mulţimea tuturor celor desăvârşiţi, pentru că toţi care au ajuns la desăvârşire prin Biserică au învăţat dreapta desăvârşire prin Evanghelia acestora. „în mijlocul acestuia ceva ca patru vietăţi”, fiindcă cei care au căutat să obţină desăvârşirea potrivit învăţăturilor Evangheliei vor apărea atunci
55 Iez. 1,4.
56 I Cor. 3,13.
57 Ps. 49, 3.
58 II Pt. 3,10.
59 Iez. 1,5.
73
uniţi cu trupul Lui, legaţi de măreţia Sa şi făcuţi judecători împreună cu EL De aici, acest cuvânt spus chiar Sfinţilor Apostoli: „Voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”60. De aici, cuvântul lui Isaia: „Domnul va veni pentru judecată cu bătrânii poporului Său”61. De unde, Solomon vorbeşte despre Biserică, zicând: „Cinstit este bărbatul ei la porţile cetăţii, când stă la sfat cu bătrânii ţării”62.
Acestea fiind parcurse în grabă şi pe scurt, urmărind prima venire, după cum am început, să ne întoarcem, în comentariul nostru, la persoana evangheliştilor.
19. „Şi aceasta era înfăţişarea lor, aveau asemănarea omului în ei”63. Puţin mai încolo, aceste sfinte vietăţi sunt descrise fiecare sub o formă diferită, încât uneia i se spune că este asemenea unui om, alteia, leului, alteia, viţelului, alteia, vulturului. Atunci ce înseamnă când aici se spune despre toate: „Aveau asemănarea omului în ei”? Dar ce om este descris aici dacă nu acela despre care este scris: „Care, în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om”64? Aceste vietăţi, ca să se înalţe la desăvârşirea sfinţeniei, tind spre asemănarea cu acest Om. Ele nu ar fi fost sfinte dacă n-ar fi avut asemănarea cu acest Om; tot ceea ce au ele din adâncurile iubirii, din duhul blândeţii, din setea dreptăţii, din păzirea smereniei, din ardoarea iubirii provine
60 Mt. 19,28.
61 Is. 3,14.
62 Pilde 31, 23.
63 Iez. 1,5.
64 Filip. 2, 6-7.
74
din însuşi izvorul milei, din însăşi obârşia blândeţii, din însăşi puterea dreptăţii, adică din Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, Dumnezeu Domnul. Cel mai vestit între propovăduitorii Evangheliei, Sfântul Apostol Pavel, arată că a dobândit asemănarea cu acest Om când zice: „Să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos”65. La asemănarea cu Acesta ne îndeamnă să ne ridicăm, când zice: „Omul cel dintâi este din pământ, pământesc, omul cel de-al doilea este din cer. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, vom purta şi chipul celui ceresc”66. Fiecare sfânt devine cu atât mai asemănător acestui Om, cu cât imită mai mult viaţa Mântuitorului său. Căci a fi în dezacord cu învăţăturile şi faptele Lui ce este altceva decât a te îndepărta de la asemănarea cu El? Sfinţii propovăduitori ai Evangheliei67 au plâns pentru viaţa păcătoşilor, iar despre însuşi Viaţa noastră este scris că „a plâns pentru Ierusalim”68. Ei se bucură de faptele bune ale credincioşilor şi-i iubesc pe cei care lucrează binele, iar despre Mântuitorul nostru este scris că, atunci când un tânăr oarecare I-a spus: „Toate acestea le-am păzit din tinereţea mea”69, El l-a iubit mai mult. Sfinţii propovăduitori îndură ocările şi, la rândul lor, nu le întorc niciodată, iar când Mântuitorului nostru I s-a spus: „Tu ai demon”70, El n-a întors jignirea, ci a răspuns cu blândeţe, zicând: „Eu nu am demon”71. Sfinţii propovăduitori se înfierbântă de focul dreptăţii,
65 I Cor. 4,16.
66 I Cor. 15, 47, 49.
67 Sfântul Grigorie cel Mare numeşte „sfinţi propovăduitori” mai ales pe episcopi, dar şi pe toţi ceilalţi membri ai clerului a căror misiune era aceea de a ajuta pe episcopi în lucrarea de evanghelizare (n. ed.).
68 Lc. 19, 41.
69 Mt. 19, 20.
70 In 8,48.
71 In 8,49.
75
iar Mântuitorul tuturor, făcându-Şi un bici din şnur, a alungat din templu pe vânzători şi pe cumpărători, a răsturnat scaunele vânzătorilor de porumbei şi a împrăştiat pe jos banii zarafilor72. În tot ceea ce fac cu tărie, propovăduitorii îşi păstrează, cu toată grija, smerenia, iar Mântuitorul nostru zice: „învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”73. Sfinţii propovăduitori i-au iubit chiar şi pe prigonitorii lor, iar însuşi Creatorul şi Mântuitorul tuturor, chiar în ceasul pătimirii Sale, S-a făcut Mijlocitor pentru cei ce-L prigoneau, zicând: „Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac”74. Propovăduitorii îşi lasă pradă pătimirilor mâinile lor pentru fraţii lor, iar Creatorul vieţii Se dă, până la moarte, pentru viaţa celor aleşi. Aşadar, se zice despre vietăţile sfinte că au asemănarea Omului în ei întrucât, de vreme ce sunt sfinte, de vreme ce sunt minunate, au în ele acea asemănare în ce priveşte înfăţişarea, adică cele dobândite prin imitare. Capul nostru, al tuturor, este Mântuitorul. Prin Solomon se spune: „înţeleptul are ochii în cap, iar nebunul rătăceşte în întuneric”75. Atunci avem noi ochii în cap când privim cu gând tăcut viaţa Mântuitorului nostru, când toată grija noastră se îndreaptă spre urmarea Acestuia; dacă ochiul sufletului nu ar avea grijă să se uite la căile luminii, pe dată, închis, cade în întunericul greşelii. Spre asemănarea cu acest Om se grăbea să se ridice profetul care zicea: „La poruncile Tale voi cugeta şi voi cunoaşte căile Tale”76. Căci cel care cunoaşte căile Domnului în tăcerea minţii sale şi se grăbeşte să cugete la poruncile Lui ce altceva face decât să restaureze în el însuşi chipul Omului
72 Cf. Mt. 21,12; Mc. 11,15; Lc. 19, 45; In 2,14.
73 Mt. 11,29.
74 Lc. 23,34.
75 Eccl. 2,14.
76 Ps. 118,15.
76
celui nou? Fiindcă acest lucru se petrece fără încetare în inima sfinţilor, pe bună dreptate textul spune acum despre vietăţi: „Aveau asemănarea cu Omul în ei”.
20. După această asemănare pe care o putem avea acum în ce priveşte comportamentul, se ajunge la un moment dat la asemănarea în slavă. De aici, cuvintele lui Ioan: „Acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum, ci ştim că, atunci, când El se va arăta, vom fi asemenea Lui”77. Ca să întărească de unde se va face aceasta, adaugă îndată, zicând: „Fiindcă îl vom vedea aşa cum este”78. Căci a fi, pentru Dumnezeu, înseamnă să rămână veşnic şi neschimbat. Tot ceea ce se schimbă încetează a fi ceea ce a fost şi începe a fi ceea ce nu a fost. Dar a fi, pentru Dumnezeu, înseamnă că niciodată nu a fost altfel. De unde, i se spune lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt. Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este M-a trimis la voi”79. Chiar şi Apostolul Iacob zice: „La Care nu este schimbare sau umbră de mutare”80. Iată de ce se zice prin Ioan: „Vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea cum este”81: prin faptul că privim neschimbarea firii Sale, eliberaţi de schimbarea noastră, suntem fixaţi în veşnicie. Vom fi schimbaţi chiar prin Cel pe Care-L vom vedea, fiindcă, văzând Viaţa, vom fi lipsiţi de moarte şi ne vom ridica deasupra schimbabilităţii noastre văzând pe Cel Ce nu Se schimbă. Nu vom mai fi robii niciunei stricăciuni, văzând pe Cel pe Care nimic nu-L strică.
21. Atunci asemănarea cu Omul va fi chiar în trupurile noastre. De aici, cuvântul Sfântului Pavel: „Căci cetăţenia
77 IIn3,2.
78 IIn3,2.
79 Ieş. 3,14.
80 Iac. 1,17.
81 IIn3,2.
77
noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre, întru asemănarea trupului slavei Sale”82. Atunci trupurile aleşilor vor fi întru asemănarea trupului slavei Domnului. Deşi, prin fire, nu sunt asemenea slavei Lui totuşi, prin mila lui Dumnezeu, vor fi asemenea Lui. Cum asemănarea în fapte a celor aleşi este cu viaţa Lui, şi la înviere îi urmează în sufletul lor asemănarea cu veşnicia Lui, de vreme ce îl vom vedea precum este; şi cum chiar trupurile noastre vor primi această asemănare cu El, se spune pe drept despre sfintele vietăţi: „Aveau asemănarea Omului în ele”. Este de ajuns că la începutul comentariului nostru am atins în treacăt aceste lucruri, ca puterea de a vorbi, întărită prin tăcere, să se ridice mai viguros pentru a cerceta tainele care urmează. Căci noi suntem siguri că avem ca ajutor chiar pe Cel despre Care vorbim, Care trăieşte şi împărăţeşte în unime cu Dumnezeu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în veacul vecilor. Amin.
82 Filip. 3,20-21.
Omilia III
1. Cele patru vietăţi sfinte care sunt văzute în viitor prin duhul profetic sunt descrise printr-o expunere foarte subtilă, când se zice: „Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare din ele avea patru aripi”. Ce vrea să însemne „faţă” dacă nu „cunoaşterea”, iar „aripă”, ce altceva dacă nu „zborul”? Prin faţă se cunoaşte un om, iar prin aripă, corpurile păsărilor se înalţă spre cer. Faţa se referă, aşadar, la credinţă, aripa, la contemplare. Prin credinţă suntem cunoscuţi de Dumnezeul Atotputernic, după cum însuşi zice despre oile Sale: „Eu sunt Păstorul cel Bun şi cunosc oile Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine”1. Şi zice din nou: „Eu ştiu pe cei pe care i-am ales”2. Prin contemplare, suntem răpiţi dincolo de noi înşine, ca şi cum am fi ridicaţi în aer. Fiecare avea patru feţe, adică dacă ne întrebăm ce înţelege Matei cu privire la întruparea Domnului, fireşte că înţelege acelaşi lucru ca şi Marcu, Luca şi Ioan. Dacă întrebi ce înţelege Ioan, fără nici o îndoială, înţelege acelaşi lucru ca şi Luca, Marcu şi Matei. Dacă întrebi ce înţelege Marcu, acelaşi lucru ca şi Matei, Ioan şi Luca. Dacă întrebi ce înţelege Luca, la fel ca Ioan, Matei şi Marcu. Aşadar, fiecare avea patru feţe, deoarece cunoaşterea credinţei, prin care sunt cunoscuţi de Dumnezeu, este în fiecare ceea ce este, în acelaşi timp, în toţi patru. Ceea ce găseşti în unul recunoşti cu adevărat în toţi cei patru în acelaşi timp.
2. „Şi fiecare avea patru aripi”, deoarece toţi apostolii, în deplin acord, îl propovăduiesc pe Domnul Iisus Hristos,
1 In 10,14.
2 In 13, 18.
80
Fiul Dumnezeului Atotputernic, şi, ridicându-şi ochii minţii spre Dumnezeire, se înalţă cu aripa contemplaţiei. Feţele evangheliştilor ţin de firea omenească a Domnului, aripa, de cea dumnezeiască. Când privesc în El pe Cel întrupat e ca şi cum îşi îndreaptă faţa spre El. Când anunţă că Acesta este nemărginit şi fără trup, prin faptul că este Dumnezeu, e ca şi cum se înalţă în aer cu aripa contemplaţiei. Aşadar, credinţa în întruparea Acestuia este una în toţi şi contemplarea dumnezeirii Acestuia este aceeaşi în fiecare, după cum se spune cu îndreptăţire: „Fiecare avea patru feţe şi fiecare avea patru aripi”. Dar ce valoare ar fi avut propovăduitorii dacă, chiar având credinţa în Dumnezeu şi contemplarea Lui, nu ar fi avut lucrarea sfântă a Acestuia? Urmează:
3. „Şi picioarele lor erau drepte”. Ce se desemnează prin „picioare” dacă nu „paşii” faptelor? Picioarele celor patru vietăţi sunt descrise ca fiind drepte pentru că lucrarea Sfinţilor Evanghelişti şi a tuturor celor desăvârşiţi nu este întoarsă din drum pentru a urma ceea ce nu e drept. Însă cei care se întorc la răutăţile lumii, pe care le lăsaseră la o parte, nu au picioarele drepte. Despre ei este scris: „Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui”3. Vestitul Apostol era întristat de cei care-şi îndreptaseră înapoi paşii drepţi şi le spunea cu dojană: „Cum vă întoarceţi iarăşi la stihiile cele slabe şi sărace, cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca înainte? Ţineţi zile şi luni şi timpuri şi ani? Mă tem de voi, să nu mă fi ostenit la voi, în zadar”4. Altora le atrage atenţia, zicând: „Pentru aceea îndreptaţi mâinile cele ostenite şi genunchii cei slăbănogiţi şi faceţi cărări drepte pentru picioarele voastre”5. Pentru a arăta seriozitatea, tăria şi discernământul
3 II Pt. 2,22; cf. Pilde 26,11.
4 Gal. 4, 9-11.
5 Evr. 12,12-13.
81
ce caracterizează viaţa sfinţilor propovăduitori, cu îndreptăţire textul urmează:
4. „Şi talpa picioarelor lor era cum este copita piciorului de viţel”6. Despre faptul că sfinţii propovăduitori erau desemnaţi cu numele de „boi”, Apostolul Pavel ne învaţă, făcând cunoscută învăţătura Legii: „Să nu legi gura boului care treieră”7. Prin urmare, la sfinţii propovăduitori, talpa piciorului este ca şi copita viţelului, care păşeşte cu maturitate, pentru că este şi vânjoasă, şi despicată. De aceea fiecare propovăduitor dobândeşte respect prin maturitatea sa, are tărie prin lucrarea sa şi are despicătura copitei prin discernământul său. Căci nu este uşor ca propovăduirea lui să fie primită, dacă el se arată a fi uşuratic în obiceiuri. Manifestarea maturităţii nu înseamnă nimic dacă tăria în lucrare nu îi este alături împotriva tuturor relelor. Însăşi tăria în lucrare încetează de a avea meritul unei calităţi dacă-i lipseşte discernământul minţii. Iată, aşadar, cum citim noi Sfânta Scriptură: Dacă luăm totul cuvânt cu cuvânt, ne-am pierdut capacitatea de a discerne; dacă aducem totul la sensul duhovnicesc alegoric, suntem, de asemenea, prizonieri unei prosteşti lipse de discernământ. Sfinţii propovăduitori citesc cuvintele sfinte şi uneori, din istorisire, îşi însuşesc litera, iar alteori, prin ceea ce semnifică litera, caută duhul. Uneori imită faptele bune ale Părinţilor de dinaintea lor, aşa cum le găsesc, în litera lor, alteori înţeleg în duh unele fapte care nu trebuie imitate la fel ca în istorisire şi care ţintesc către îmbunătăţire. În lucrarea lor, sfinţii propovăduitori ce altceva despică dacă nu unghia în copită? Despre acestea se adaugă foarte potrivit:
5. „Şi scânteiau ca arama strălucitoare”8. Metalul de aramă este foarte răsunător. Este drept ca glasurile propovăduitorilor
6 Iez. 1, 7.
7 I Cor. 9, 9; Deut. 25,4; I Tim. 5,18.
8 Iez. 1, 7.
82
să fie comparate cu arama, fiindcă „în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor”9. „Aramă strălucitoare” este şi ea o numire foarte bună, pentru că viaţa propovăduitorilor răsună şi arde. Arde prin dragoste, răsună prin cuvânt. Aşadar, arama strălucitoare este propovăduirea înflăcărată. Din arama strălucitoare ies scântei, deoarece cuvintele înflăcărate din îndemnurile lor ajung la urechile celor care ascultă. Pe bună dreptate cuvintele apostolilor sunt numite scântei, pentru că-i înflăcărează pe cei cărora le ating inimile. Trebuie să luăm în considerare că scânteile sunt foarte fine şi mici, fiindcă, atunci când sfinţii propovăduitori ai Evangheliei vorbesc de patria cerească, nu pot să arate prin cuvânt atâta cât pot să ardă de dragoste. Din gura lor vin la noi ca nişte scântei, căci prin glasul lor abia se face cunoscut în mică măsură ceva despre patria cerească, ceva care, totuşi, este iubit de ei nu puţin. Nici nu ajung să vadă slava cerească atâta cât este ea şi nici nu pot să spună atâta cât văd. Arama strălucitoare aruncă scântei deoarece propovăduitorul abia poate să spună puţin despre slava cerească de la care el însuşi se aprinde foarte puternic. Bunătatea cerească face ca sufletul celui care ascultă să se aprindă din înseşi scânteile mici; fiindcă sunt unii oameni care, de îndată ce aud puţin, se umplu de o mare iubire şi de aici ard desăvâşit în dragostea lui Dumnezeu din care primesc scânteile foarte mici ale cuvintelor.
6. Cuvântul propovăduit este o sămânţă în inima celui care ascultă. Or, un bun ascultător, de aici scoate apoi o mare recoltă a cunoaşterii, de unde înainte o primise ca o mică sămânţă a vorbei. Acest lucru este în deplin acord cu minunea făcută pentru văduvă de Profetul Elisei: ca să-şi scape cei doi fii de creditorul care-i lua, s-a supus cuvintelor profetului şi din vasul în care avea puţin ulei a vărsat în altele goale.
Toate acestea s-au umplut, puţin după aceea, până sus şi prin umplerea lor femeia a scăpat de datoria către creditor10. Ce altceva prefigurează această femeie decât Sfânta Biserică, mamă a două popoare, adică iudeii şi neamurile, care îi
9 Ps. 18, 5.
10 Cf. IV Rg. 4,1-7.
83
sunt ca doi fii? Printr-o lucrare vicleană, convinsă de un duh înşelător, ea acceptase la început de la creditor banul păcatului şi acum îi era teamă să nu-şi piardă cei doi fii pe care-i născuse în credinţă. Dar, urmând cuvintele profetului, adică învăţăturile Sfintei Scripturi, din puţinul ulei pe care-l avea a umplut vasele goale. Cu alte cuvinte, atunci când minţile goale ale multora ascultă din gura unui învăţător puţin despre iubirea lui Dumnezeu, prin revărsarea milei, ele se umplu în întregime de uleiul parfumat al iubirii lui Dumnezeu. Acum inimile multora, care mai înainte fuseseră mici vase goale, sunt pline de uleiul parfumat al Duhului, deşi doar puţin ulei părea să fi fost vărsat în ele. Când acest puţin este dat iarăşi şi iarăşi altora şi credinţa este primită de cei care ascultă, femeia lui Sarepta, adică Sfânta Biserică, este eliberată de datoria către creditorul ei.
7. „De tuspatru părţile aveau sub aripi mâini de om”11, în acest pasaj cele patru părţi pot fi înţelese ca fiind cele patru părţi ale lumii, adică Orientul, Occidentul, Sudul şi Septentrionul, fiindcă, după rânduiala lui Dumnezeu, propovăduirea Sfinţilor Apostoli a ajuns în toate părţile lumii.
8. Prin cele patru părţi putem să înţelegem, de asemenea, cele patru virtuţi principale din care se trag celelalte, adică înţelepciunea, tăria, dreptatea şi cumpătarea. Desigur, aceste virtuţi le înţelegem potrivit cu adevărul, când respectăm ordinea lor. Prima este înţelepciunea, a doua, tăria, a treia,
11 Iez. 1,8.
84
dreptatea şi a patra este cumpătarea. La ce foloseşte înţelepciunea, dacă lipseşte tăria? Căci a şti cineva ceva ce nu poate să facă este mai mult o pedeapsă decât o virtute. Dar cel care înţelege cu înţelepciune ceea ce face şi face ceea ce a înţeles cu tărie, acela cu siguranţă este drept. Însă dreptatea sa trebuie să fie însoţită de cumpătare, fiindcă adesea dreptatea, dacă nu are măsură, se poate transforma în cruzime. Dreptatea este cu adevărat dreptate când este ţinută în frâu de cumpătare, astfel încât chiar şi în fierberea zelului să existe moderaţie, ca nu cumva clocotind prea tare să pierdem dreptatea a cărei măsură am neglijat s-o păzim.
9. Viaţa spirituală a sfinţilor propovăduitori este de două feluri: activă şi contemplativă. Viaţa activă precedă în ce priveşte timpul pe cea contemplativă, pentru că de la lucrarea cea bună se ajunge la contemplaţie. Însă cea contemplativă este mai mare în ce priveşte meritul decât cea activă, fiindcă aceasta din urmă trudeşte în folosul îndeletnicirilor prezente, în timp ce cealaltă, printr-o adevărată delectare interioară, pregustă deja odihna viitoare. Aşadar, ce se desemnează prin „mâini” dacă nu „viaţa activă”, iar prin „aripi”, „viaţa contemplativă”? Mână de om este sub aripile lor, adică puterea lucrării este sub zborul contemplaţiei. Acest lucru este prefigurat în Evanghelie prin cele două femei, Marta şi Maria: „Iar Marta se silea cu multă slujire; Maria, însă, şedea la picioarele Domnului şi asculta cuvântul Lui”12. Aşadar, una era îndreptată spre lucrare, cealaltă, spre contemplare. Una se dedicase vieţii active printr-o slujire exterioară, cealaltă vieţii contemplative prin înălţarea inimii spre ascultarea cuvântului. Şi oricât de bună ar fi viaţa activă, mai bună este totuşi cea contemplativă, fiindcă prima încetează odată cu viaţa cea trecătoare, iar cealaltă ajunge la deplinătatea ei în viaţa
12 Lc. 10, 40, 39.
85
netrecătoare. De unde se spune: „Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea”13. Fiindcă viaţa activă este mai mică, în ceea ce priveşte meritul, decât cea contemplativă, pe bună dreptate se spune: „Mâini de om sub aripile lor”. Cu toate că şi prin viaţa activă facem ceva bun, totuşi prin cea contemplativă zburăm spre desfătările cereşti. De aceea şi în scrierile lui Moise viaţa activă este numită robie, iar cea contemplativă, libertate.
10. Cu toate că ambele vieţi sunt daruri ale harului, totuşi, cât timp trăim printre semeni, una este pentru noi o datorie, cealaltă o liberă alegere. Poate omul care-L cunoaşte pe Dumnezeu să intre în împărăţia Lui fără să lucreze mai întâi binele? Cei care nu neglijează să săvârşească binele de care sunt în stare pot intra în patria cerească fără viaţa contemplativă, însă fără viaţa activă nu pot intra acolo, de vreme ce neglijează să săvârşească binele de care sunt în stare. Prin urmare, viaţa activă este o datorie, iar cea contemplativă, o liberă alegere. Aceea este o robie, aceasta, libertate. Aceasta este, aşadar, ceea ce i s-a spus lui Moise: „De vei cumpăra rob evreu, el să-ţi lucreze şase ani, iar în anul al şaptelea să iasă slobod, în dar. Dacă acela a venit cu anumite haine, cu ele să iasă; iar de a venit cu femeie, să iasă cu el şi femeia lui. Dacă însă îi va fi dat stăpânul femeie şi aceasta va fi născut fii sau fiice, atunci femeia şi copiii ei vor fi ai stăpânului lui, iar el va ieşi singur cu hainele sale. Iar dacă robul va zice: îmi iubesc stăpânul, femeia şi copiii şi nu voiesc să mă liberez, atunci să-l aducă stăpânul lui la judecători şi, după ce l-a apropiat de uşă sau de uşori, să-i găurească stăpânul urechea cu o sulă, şi-l va robi în veci”14. Am citat puţin mai pe larg această învăţătură ca să facem deosebirea între robie şi libertate în cele două
13 Lc. 10,42.
14 Ieş. 21, 2-6.
86
feluri de vieţi. Aceasta nu ne va fi greu de înţeles, dacă vom căuta să explicăm de unde am luat cele pe care le-am afirmat.
11. „Evreu” se traduce prin „cel care trece dincolo”. Un rob evreu este cumpărat ori de câte ori cineva trece cu duhul dincolo de această lume spre a se pune în slujba Domnului Atotputernic. Aşadar acela este cel care doreşte cu adevărat să-L slujească pe Dumnezeu, cel care a învăţat să treacă cu duhul dincolo de această lume. Astfel, Moise a „trecut dincolo” ca să vadă vedenia15. La fel şi David, de vreme ce vedea pe „cel necredincios fălindu-se şi înălţându-se deasupra cedrilor Libanului şi am trecut şi iată nu era”16. Probabil puterile celor răi ni se par a fi ceva însemnat, dacă noi nu trecem cu duhul în lumea cea netrecătoare. Este arătat în altă parte că robul evreu, cumpărat, slujeşte şase ani ca în al şaptelea an să plece liber, fără a plăti nimic. Ce este desemnat prin numărul „şase” dacă nu „desăvârşirea vieţii active”? Ce se exprimă prin numărul „şapte” dacă nu „viaţa contemplativă”? Prin urmare, a slujit şase ani şi în al şaptelea an pleacă liber cel care, printr-o viaţă activă desăvârşită, trece dincolo la libertatea vieţii contemplative. Trebuie reţinut că pleacă liber fără să plătească nimic, căci, după cum viaţa activă a fost din datorie pentru cei care, după ce au făcut toate cele pe care trebuiau să le facă, îşi spun slugi netrebnice17, tot aşa şi viaţa contemplativă o vor primi fără îndoială prin har. „Dacă acela a venit cu anumite haine, cu ele să iasă”18, adică, trebuie ca fiecare dintre noi să persevereze în lucrul pe care l-a început şi să menţină intenţia de la început până la sfârşitul lucrării. Acela trece cu adevărat la viaţa contemplativă, care în timpul vieţii active
15 Cf. Ieş. 3, 3.
16 Ps. 36, 35-36.
17 Cf. Lc. 17,10.
18 Ieş. 21, 3.
87
nu şi-a schimbat hainele pentru ceva mai puţin bun. Sunt oameni care, înainte de a se pune în slujba Dumnezeului Atotputernic printr-o viaţă sfântă, deja iubesc săvârşirea binelui. Sunt alţii care învaţă să lucreze binele după ce s-au pus în slujba Dumnezeului Atotputernic. Cel care s-a străduit să lucreze binele chiar înainte de a se pune în slujba lui Dumnezeu este evreul cumpărat ca rob împreună cu femeia lui.
12. Adesea se întâmplă ca cineva să poată ajunge la viaţa contemplativă fără să părăsească viaţa activă. De aceea este adăugat acolo: „Dacă are femeie, să iasă cu el şi femeia lui”19. Femeia lui pleacă împreună cu el spre libertate, adică, cine a ajuns la contemplaţie nu lasă la o parte lucrarea binelui, prin care poate să fie de ajutor altora: „Dacă însă îi va fi dat stăpânul femeie şi aceasta va fi născut fii sau fiice, atunci femeia şi copiii ei vor fi ai stăpânului lui, iar el va ieşi cu hainele sale”20. Un stăpân îi dă robului pe care l-a cumpărat femeie, ori de câte ori un propovăduitor logodeşte cu faptele bune pe cel care s-a făgăduit să slujească întru totul Dumnezeului Atotputernic. Propovăduitorii sunt numiţi stăpâni, după cum Profetul Elisei spune despre propovăduitorul său: „Ştii oare că stăpânul tău va fi înălţat de la tine?”21 Femeia robului cumpărat naşte fii şi fiice, când fapta bună rodeşte fructe tari sau moi. Dar femeia dată de stăpân rămâne stăpânului împreună cu copiii ei, în vreme ce robul pleacă cu hainele sale, adică săvârşirea binelui, că şi roadele acesteia sunt socotite ca răsplată a propovăduitorului. Robul, stăruind în urmarea dorinţei sale, pleacă liber spre contemplaţie prin harul de sus. „Iar dacă robul va fi zis: îmi iubesc stăpânul, femeia şi copiii şi
19 Ieş. 21, 3.
20 Ieş. 21,4.
21 IVRg. 2, 3,5.
88
nu voi pleca liber”22. Robul îşi iubeşte stăpânul, când păstrează în minte cuvintele propovăduitorului. Iubindu-şi femeia şi copiii, refuză să plece liber, atunci când, iubind roadele vieţii active, nu vrea să se ridice spre viaţa contemplativă, deoarece, considerând că are o lucrare bună în starea sa de rob, refuză să se despartă de ea pentru liniştea libertăţii. „Atunci să-l aducă stăpânul lui la dumnezei şi, după ce l-a apropiat de uşă şi de uşori, să-i găurească stăpânul urechea cu o sulă şi-l va robi în veci”23. Acesta, care a hotărât să stăruie în viaţa activă, este adus de stăpân la dumnezei24, atunci când propovăduitorul îi întipăreşte în minte cuvintele Părinţilor din vechime, cei care au fost pentru noi preoţi ai căii Domnului Atotputernic. Şi este dus la uşă şi la uşorii cortului, pentru ca de la intrarea lăcaşului ceresc să poată asculta cu mai mare atenţie şi cunoaşte mai pătrunzător ziua înfricoşatei Judecăţi, ca să evite să caute să placă oamenilor prin binele lucrat. Astfel, urechea lui este găurită cu o sulă, atunci când sufletul său este străpuns de o aşa pătrunzătoare frică de Dumnezeu, încât, străpuns de ascuţişul cuvântului, să privească întotdeauna, prin tot ce face, către intrarea împărăţiei şi să fie ca şi cum ar purta o ureche străpunsă la uşa şi la uşorii cortului.
13. El va fi „rob în veac”25, pentru a putea fi liber după veac. Aşadar este rob în veac cel care a hotărât să slujească oamenilor prin viaţa activă pentru ca, după timpul prezent,
22 Ieş. 21,3.
23 Ieş. 21, 6.
24 Sfântul Grigorie păstrează exact termenul din textul Vulgatei diis adică „dumnezei”, prin care Fericitul Ieronim a redat pluralul ebraic elohim. Scrierile Sfinte numesc adesea „dumnezei” pe cei care fac pe pământ o lucrare ce se cuvine doar lui Dumnezeu şi pe care oamenii o săvârşesc în numele Lui. Este vorba de judecători sau de preoţi. După interpretarea Sfântului Grigorie, în acest caz stăpânul duce pe robul său la preoţi care îl duc înaintea lui Dumnezeu (n. ed.).
25 Ieş. 21, 6.
89
să fie capabil să ajungă la adevărata libertate. Despre această libertate se spune prin Apostolul Pavel: „Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii ca să se bucure de libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu”26. Aşadar, atunci vom avea adevărata libertate în noi, când înfierea noastră va fi ajuns la mărirea fiilor lui Dumnezeu. Acum însă nu numai viaţa activă este robie, ci şi contemplaţia însăşi, care ne-a răpit mai presus de noi înşine, fără să obţină în mod desăvârşit libertatea minţii. Ea o imită, pentru că acea linişte interioară este văzută cumva prin ghicitură27. Totuşi, oricât de mărginită ar fi contemplaţia, în raport cu viaţa activă este deja cu mult mai largă şi mai sublimă: ea trece dincolo, spre o anumită libertate a sufletului, cugetând nu la cele trecătoare, ci la cele veşnice. Astfel, viaţa contemplativă îşi ia zborul spre cele de sus şi depăşeşte cu mult viaţa activă printr-o anumită, ca să zic aşa, frumuseţe a liniştii sale. De aceea se spune cu îndreptăţire: „Şi mână de om sub aripile lor”28.
14. Dacă însă omul menţionat în acest loc este înţeles a fi Mântuitorul nostru, atunci mână de om este sub aripile lor pentru că, dacă Dumnezeu nu S-ar fi făcut om care să înalţe la cele cereşti minţile celor care propovăduiesc, acele vietăţi care apar nu ar zbura. Cu îndreptăţire se spune că mână de om este sub aripi, fiindcă este scris despre Mântuitorul nostru: „Care fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei lui, care ţine toate”29. Mâna Lui ţine toate inimile noastre, mâna Lui ne ridică în contemplaţie. După cum este spus, dacă Cuvântul Atotputernic nu S-ar fi făcut om pentru oameni, inimile oamenilor n-ar zbura pentru a contempla măreţia Cuvântului.
26 Rom. 8, 21.
27 I Cor. 13,12.
28 Iez. 1, 8.
29 Evr. 1,3.
90
Sufletele oamenilor au devenit suflete care urcă spre înalt datorită faptului că între oameni a apărut un Dumnezeu smerit. Să se spună, aşadar, despre fiinţele sfinte: „Şi mână de om sub aripile lor”. Acestor lucruri se adaugă:
15. „Şi de tuspatru părţile aveau feţe şi aripi şi aripile lor se atingeau una de alta”30. De tuspatru părţile au feţe şi aripi, fiindcă în toate regiunile lumii apostolii fac cunoscut ceea ce au perceput prin simţuri cu privire la umanitatea şi cu privire la divinitatea Mântuitorului nostru. De vreme ce propovăduiesc peste tot pe Dumnezeul întrupat, fac cunoscut chipul Lui în cele patru părţi ale lumii. De vreme ce vestesc că El este una cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, ei zboară pretutindeni cu aripa contemplaţiei. Aripile lor se ating una de alta, fiindcă toată forţa lor, toată înţelepciunea, prin care se ridică deasupra celorlalţi oameni prin zborul contemplaţiei, se unesc, la rândul lor, în pacea şi armonia desăvârşită a sufletelor lor. De aici, cuvântul Scripturii: „Iar înţelepciunea cea de sus este întâi curată, apoi paşnică”31. De asemenea, Adevărul spune apostolilor săi: „Aveţi sare întru voi şi aveţi pace între voi”32. Deci aripa fiinţelor se atinge una de alta, fiindcă forţa şi înţelepciunea sfinţilor propovăduitori se unesc, la rândul lor, în pacea milei şi a armoniei. Aripa uneia ar fi separată de cea a altei fiinţe dacă fiecare dintre ei, zburând spre înţelepciune, ar refuza să fie în pace cu celălalt. Urmează:
16. „Când mergeau, nu se întorceau, ci fiecare mergea drept înainte”33. Fiinţele înaripate, adică sfinţii propovăduitori, în timp ce merg, nu se întorc, pentru că ei astfel trec de la activităţile pământeşti la cele spirituale, încât, apoi să nu mai
30 Iez. 1,9.
31 Iac. 3,17.
32 Mc. 9,49.
33 Iez. 1,9.
91
revină în nici un fel spre cele pe care le-au lăsat în urmă. Pentru ei, a merge pe o cale anume înseamnă a merge cu sufletul mereu spre mai bine. Din contră, despre cei nedrepţi se spune că s-au întors cu inima în Egipt34. Însuşi Adevărul spune: „Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu”35. A pune mâna pe plug înseamnă ca şi cum ai deschide pământul inimii tale cu brăzdarul căinţei pentru a da la iveală roadele. Cine se uită îndărăt se întoarce, după ce a săvârşit binele, la cele rele pe care le-a lăsat în urmă. Fiindcă aceasta nu se întâmplă aleşilor Domnului, se spune cu îndreptăţire prin profet: „Când mergeau, nu se întorceau”36.
17. Profetul arată de ce nu se întorc, adăugând: „Fiecare mergea drept înainte”37. În faţa noastră sunt cele veşnice, în urma noastră, cele trecătoare. Dacă noi, mergând, ajungem la acelea îndepărtându-ne de acestea, le lăsăm ca şi cum în spatele nostru. Iată de ce acea fiinţă înaripată, care se înălţase până la tainele celui de-al treilea cer, spunea: „Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând la cele dinainte, alerg la ţintă, spre răsplata dumnezeeştii chemări de sus”38. Tinzând spre cele dinainte, a dat uitării cele care erau în urmă, fiindcă, dispreţuind cele trecătoare, căuta numai pe cele veşnice. Sfintele fiinţe merg drept înainte, pentru că nu mai au nici o dorinţă de a privi înapoi spre cele lăsate în urmă. De vreme ce tânjesc spre cele veşnice pe care le văd prin ochii contemplaţiei, îşi întăresc paşii pe calea bunei lucrări.
34 Cf. Num. 14, 3-4.
35 Lc. 9, 62.
36 Iez. 1, 9.
37 Iez. 1, 9.
38 Filip. 3,13-14.
92
18. Cine a hotărât să meargă drept înainte trebuie să cântărească cu mare atenţie, pentru că sunt două feluri de a te uita înapoi: una, prin lucrare şi cealaltă, prin cugetare. Sunt oameni care cugetă la lucruri mari şi, conştienţi de păcatele lor, se apucă să dea multe din bunurile lor celor lipsiţi pentru a-şi răscumpăra greşelile în faţa lui Dumnezeu prin mila Lui nemărginită. Şi încep astfel să lucreze dar, adesea, în timpul lucrării, frica de sărăcie le zdruncină sufletul şi, temându-se să nu sărăcească, devin zgârciţi faţă de săraci şi se opresc de la buna lucrare pe care au început-o. În acest caz, cei care înaintau, evident s-au întors din cale pentru că n-au vrut să meargă drept înainte. Cu îndreptăţire, împotriva acestora se zice prin Solomon: „Din cauza frigului, leneşul nu a vrut să are, prin urmare vara va cere de pomană şi nu i se va da”39. Cel care, din cauza fricii şi a amorţirii sufletului, nu ia seamă să lucreze binele, când Soarele dreptăţii va străluci la judecată ca vara, va cerşi viaţa, dar nu o va primi, fiindcă a dispreţuit să lucreze binele pentru ea. Un altul, dispreţuind dorinţele trupeşti, se gândeşte să lase totul şi să se pună în slujba Dumnezeului Atotputernic şi se hotărăşte să-şi pună frâul cumpătării şi al castităţii. Dar, când vede că alţii au căzut după ce trăiseră în castitate, îi e teamă să facă ceea ce el însuşi hotărâse. Iată că se întoarce înapoi prin cugetare cel care, privind înainte, mergea deja cu paşii minţii spre cele înalte. Despre aceasta se spune potrivit prin Solomon: „Cine ţine seamă de vânt nu seamănă, şi cine ia în seamă norii nu seceră”40. Prin numele vântului este desemnat duhul rău care îndeamnă gândul spre ispite, iar prin numele norului este desemnat păcătosul care se lasă mişcat de imboldul ispitei. Cine ia seama la vânt, nu seamănă şi cine ţine seamă de nori nicicum nu seceră, adică, temându-se de ispitele duhului rău
39 Pilde 20, 4.
40 Eccl. 11, 4.
93
şi privind căderea păcătoşilor, îşi pierde orice nădejde. De aceea nu se mai trudeşte în vremea de acum cu sămânţa bună a lucrării şi nici după aceea nu va mai fi mângâiat cu o bună răsplată. Sunt, de asemenea, oameni care lucrează binele pe care l-au înţeles a fi bine şi, lucrând, îşi propun să facă mai mult, dar se răzgândesc şi, deşi fac binele pe care-l începuseră, renunţă la hotărârea lor spre mai bine. De bună seamă, aceştia par a stărui în lucrare, în faţa judecăţii omeneşti, dar, în faţa ochilor Dumnezeului Atotputernic, au căzut de la hotărârea lor. De aceea se întâmplă adesea ca buna lor lucrare să placă mai puţin lui Dumnezeu, pentru că, atunci când sufletul nu este constant în hotărârea de a păşi spre mai bine, însăşi această nestatornicie a minţii este aducătoare de osândă. Cei desăvârşiţi însă au privirea întoarsă spre ei înşişi cu un discernământ foarte pătrunzător, ca să nu alunece niciodată spre cele mai puţin bune, fie în lucrare, fie în cugetare. Ei cântăresc neîncetat cât înaintează în fiecare zi. Despre aceştia se spune cu îndreptăţire: „Când mergeau, nu se întorceau, ci fiecare mergea drept înainte”41.
19. Drept urmare este bine să ne cercetăm pe noi înşine cu atenţie cu privire la acestea. Pentru asta, să arătăm cine suntem, de unde venim şi până unde am fost înălţaţi, pentru a examina atent tainele textelor sfinte. Desigur pe vremea străbunilor noştri au fost oameni care se închinau idolilor, dar iată că prin harul Duhului deja căutăm să pricepem cuvintele dumnezeieşti. De unde ne vine acest lucru? Mântuitorul neamului omenesc a împlinit ceea ce s-a spus prin profeţi: „Şi străinii se vor hrăni din locurile părăsite preschimbate în bogăţie”42. Cuvintele profeţilor au fost nişte deşerturi la iudei, fiindcă ei nu au vrut să le cultive, cercetându-le printr-o înţelegere
41 Iez. 1,9.
42 Is. 5,17.
94
mistică. Pentru noi sunt schimbate în bogăţie, deoarece, prin darul lui Dumnezeu, cuvintele profetului, spuse aproape ca o povestire, sunt înţelese de mintea noastră în sens duhovnicesc, iar noi, străinii, ne hrănim cu cele pe care cetăţenii Legii nu au vrut să le mănânce. Să aducem mulţumiri Unuia-Născut, să aducem laudă înţelepciunii veşnice care trăieşte şi împărăţeşte cu Tatăl în unime cu Duhul Sfânt, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.
Omilia IV
1. Prin duhul sfânt al profeţiei, fiinţele înaripate sunt descrise în amănunţime pentru ca prin această precizie a descrierii să ne arate limpede că se referă la persoanele evangheliştilor şi pentru ca vorbirea lui Dumnezeu să nu lase nimic neclar înţelegerii noastre. Iată ce se spune: „Asemănarea înfăţişărilor lor: tuspatru aveau câte o faţă de om şi câte o faţă de leu la dreapta, tuspatru aveau câte o faţă de bou la stânga şi tuspatru aveau câte o faţă de vultur deasupra”1. Că aceste patru fiinţe înaripate îi desemnează pe cei patru Sfinţi Evanghelişti, o dovedeşte chiar începutul fiecărei Evanghelii. Fiindcă începe cu genealogia omenească, Matei, pe drept, este reprezentat printr-un om; întrucât începe vorbind de un strigăt în pustie, Marcu, evident, este reprezentat printr-un leu; cel ce a început vorbind de o jertfă, Luca, este reprezentat corespunzător printr-un viţel; de vreme ce începe de la dumnezeirea Cuvântului, Ioan este vrednic de a fi reprezentat printr-un vultur, cel ce zice: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul”2. Când îşi înalţă privirea chiar la firea lui Dumnezeu, el fixează ochii în soare ca şi vulturul. Dar, cum toţi cei aleşi sunt mădulare ale Mântuitorului nostru şi însuşi Mântuitorul nostru este Capul tuturor celor aleşi, nimic nu împiedică mădularele lui fiind desemnate prin aceste fiinţe ca în toţi aceştia El însuşi să fie desemnat. Căci, însuşi Unul-Născut
1 Iez. 1,10.
2 In 1, 1.
96
Fiul lui Dumnezeu cu adevărat S-a făcut om; El însuşi S-a jertfit pentru mântuirea noastră, a binevoit să moară precum un viţel; prin vigoarea puterii Sale, El însuşi S-a înălţat ca un leu. Se spune că leul doarme cu ochii deschişi, adică, chiar în moartea în care a putut să se odihnească prin firea Sa omenească, Mântuitorul nostru a vegheat, rămânând nemuritor prin firea Sa dumnezeiască. Înălţându-Se la ceruri după înviere, S-a ridicat la cele de sus, ca şi vulturul. Aşadar, pentru noi este totul în acelaşi timp Cel Care S-a făcut om născându-Se, viţel, murind, leu, înviind şi vultur, înălţându-Se la ceruri. Fiindcă am spus mai înainte că prin aceste fiinţe sunt desemnaţi cei patru Evanghelişti, iar prin aspectul lor, toţi cei desăvârşiţi, rămâne să arătăm cum fiecare dintre cei aleşi este reprezentat prin aceste imagini ale fiinţelor.
2. Într-adevăr, oricare ales şi oricare creştin desăvârşit prin urmarea Căii lui Dumnezeu este în acelaşi timp om, viţel, leu şi vultur. Omul este o fiinţă raţională. Viţelul este de obicei omorât ca jertfă. Leul este fiara puternică, după cum este scris: „Leul, cel mai puternic dintre dobitoace, nu va da înapoi de la întâlnirea cu nimeni”3. Vulturul zboară spre înălţimi şi ţinteşte razele soarelui fără să-i orbească ochii. Prin urmare, cine este desăvârşit prin raţiune este om. Şi, pentru că el moare plăcerilor acestei lumi, este viţel. Pentru că prin însăşi moartea sa de bunăvoie are puterea liniştii sufleteşti împotriva tuturor relelor, după cum este scris: „Cel drept, ca şi leul încrezător, va fi fără teamă”4, el este leu. Întrucât el contemplă cele cereşti şi veşnice, este vultur. De vreme ce orice drept este om prin raţiune, este viţel prin jertfa morţii sale, este leu prin forţa liniştii sufleteşti, este vultur prin contemplaţie, fiecare creştin desăvârşit poate fi desemnat prin aceste
3 Pilde 30, 30.
4 Pilde 28,1.
97
sfinte fiinţe. Spunem acest lucru ca să arătăm că cele afirmate despre cele patru fiinţe se referă la fiecare creştin desăvârşit.
3. Dar ni se ridică o mare întrebare în privinţa Evangheliştilor şi a Sfinţilor Profeţi: de ce este reprezentat un om şi un leu la dreapta celor patru şi un viţel, la stânga lor? Nu e lipsit de mirare faptul că se spune că doi sunt la dreapta şi unul este la stânga. Şi din nou trebuie să ne întrebăm: de ce vulturul nu este menţionat la dreapta sau la stânga, ci deasupra? Ne stau în faţă două întrebări pe care trebuie să le lămurim, dacă Dumnezeu ni le descoperă. Aşadar, omul şi leul sunt reprezentaţi la dreapta, iar viţelul, la stânga. Într-adevăr, la dreapta le avem pe cele vesele, la stânga, pe cele triste. De aici vine aceasta că noi numim stânga ceea ce considerăm că este supărător. Or, după cum am spus la început, prin om este desemnată întruparea, prin viţel, pătimirea, prin leu, învierea Creatorului nostru. Toţi cei aleşi se bucură de întruparea Fiului Unuia-Născut, prin care suntem mântuiţi; însă de moartea Lui s-au întristat cei dintâi dintre aleşi, Sfinţii Apostoli, care, din nou, s-au bucurat de învierea Lui. De vreme ce Naşterea şi învierea Lui a dat bucurie ucenicilor pe care i-a întristat prin Pătimirea lui, se precizează că omul şi leul au fost în dreapta, iar viţelul, în stânga. Sfinţii Evanghelişti s-au bucurat de firea omenească a Lui, au fost întăriţi prin învierea Lui, ei care se întristaseră de Pătimirile Lui. Aşadar, om şi leu este la dreapta, fiindcă întruparea Mântuitorului nostru i-a însufleţit, iar învierea Lui i-a întărit. Dar viţelul este la stânga, pentru că moartea Lui i-a doborât, lăsându-i fără credinţă pentru un timp. Pe bună dreptate, locul vulturului este indicat a fi nu alături, ci deasupra, astfel că, indiferent dacă prin aceasta este desemnată înălţarea Mântuitorului sau se arată că însuşi Cuvântul Tatălui este Dumnezeu împreună cu Tatăl, Ioan s-a ridicat deasupra celorlalţi Evanghelişti prin tăria contemplaţiei sale şi cu toate că vorbeşte,
98
împreună cu toţi, de dumnezeirea Lui, totuşi o contemplă cu mai multă pătrundere decât toţi ceilalţi. Dar dacă vulturul este unit cu celelalte trei feţe şi s-a precizat că sunt patru fiinţe, atunci e de mirare că este descris ca fiind deasupra celor patru, decât dacă aceasta este pentru că Ioan, care a văzut Cuvântul la început5, trece dincolo de el însuşi, ridicându-se mai presus. Dacă n-ar fi trecut dincolo, n-ar fi văzut la început Cuvântul. Aşadar, fiindcă a trecut dincolo de el însuşi, a fost nu numai deasupra celorlalţi trei, dar, legat de ei, a fost deasupra celor patru. Urmează:
4. „Feţele lor şi aripile lor erau întinse în sus”6. Feţele şi aripile lor sunt descrise ca fiind întinse în sus, pentru că privirea şi contemplaţia sfinţilor ţintesc dincolo de ei, pentru a putea ajunge la ceea ce râvnesc, în ceruri. Fie că ne ocupăm de buna lucrare, fie de contemplare, ceea ce se face este cu adevărat bun când râvnim să plăcem Celui de la Care avem fiinţa. Căci cel care doar pare că lucrează binele, dar prin aceasta doreşte să placă nu lui Dumnezeu, ci oamenilor, acela îşi îndreaptă faţa sa în jos, în direcţia intenţiei sale. Cine cercetează ceea ce textul sfânt spune despre Dumnezeu, cu scopul ca prin cele pe care le-a înţeles să se poată ocupa cu întrebări, pentru că nu doreşte să se sature de dulceaţa fericirii căutate, ci doreşte să pară învăţat, acesta nu desface prea mult în sus aripile înţelegerii sale fiindcă ocupă atenţia simţurilor sale cu o poftă pământească. Atunci lasă în jos aripile pe care putea să le ridice spre înalt şi prin care el însuşi putea fi înălţat. Aici trebuie să ne gândim că binele lucrat întotdeauna se înalţă la cele cereşti prin intenţia noastră. Cine râvneşte la mărire pământească prin binele pe care-l face îşi lasă-n jos aripile şi faţa. Despre aceştia se spune prin profet:
5 In 1,1.
6 Iez. 1,11.
99
„Duceau animalele de jertfă într-o groapă adâncă”7. Căci ce altceva sunt lacrimile rugăciunii dacă nu jertfele ofrandei noastre? După cum este scris: „Jertfa adusă lui Dumnezeu este inima înfrântă”8. Sunt oameni care se pun pe plâns în timpul rugăciunii, fie pentru a dobândi avantaje pământeşti, fie pentru a părea sfinţi în faţa oamenilor. Ce altceva sunt ei dacă nu cei ce duc animalele de jertfă într-o groapă adâncă? De vreme ce ei caută cele care sunt în partea cea mai de jos, aşază jos jertfa rugăciunii lor. Însă cei aleşi, care doresc să placă Dumnezeului Atotputernic printr-o bună lucrare şi, prin contemplaţie, râvnesc să preguste de acum fericirea frumuseţii celei veşnice, îşi întind în sus feţele şi aripile. Urmează:
5. „Fiecare avea două aripi care erau unite şi două acopereau trupurile lor”9. Fusese spus: „Şi feţele şi aripile lor erau întinse în sus”, şi de îndată a fost adăugat ceea ce am spus: „Fiecare avea două aripi care erau unite”. Se înţelege clar că două aripi erau întinse în sus şi erau unite, iar două acopereau trupurile lor. Aici trebuie să ne gândim printr-o examinare atentă ce sunt cele patru aripi ale sfinţilor, dintre care două întinse în sus sunt unite, iar două le acoperă trupurile. Dacă privim cu atenţie, descoperim că sunt patru virtuţi care înalţă de la acţiunile pământeşti orice vietate înaripată, adică, pentru viitor, iubirea şi nădejdea, iar pentru trecut, frica de Dumnezeu şi pocăinţa. Aripile unite între ele se întind în sus, pentru că iubirea şi nădejdea înalţă sufletul sfinţilor spre cele de Sus. Cu îndreptăţire, acestea sunt numite „unite”, pentru că cei aleşi, cu siguranţă, şi iubesc cele cereşti la care nădăjduiesc, şi nădăjduiesc la cele pe care le iubesc. Două aripi le acoperă trupurile, pentru că frica şi pocăinţa ascund păcatele lor
7 Os. 5,2.
8 Ps. 50,19.
9 Iez. 1,11.
100
din trecut de ochii Dumnezeului Atotputernic. Aşadar, după cum se spune, două aripi se unesc sus, când iubirea şi nădejdea le ridică inimile celor aleşi spre lumea de sus şi le face să fie legate de cele de Sus. Două aripi le acoperă trupurile, când frica şi pocăinţa ascund păcatele trecutului de privirea Judecătorului veşnic. Fiindcă îşi amintesc că au păcătuit, se înspăimântă şi plâng; aceasta nu înseamnă oare a-şi acoperi trupurile? Printr-o severă cercetare, aceştia ascund păcatele trupeşti prin adăugarea de bună lucrare. Căci este scris: „Fericiţi cărora li s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele”10. Noi ne acoperim păcatele, când suprapunem faptelor rele buna lucrare. Într-adevăr, orice este acoperit este pus mai jos şi aceea cu care este acoperit este pus deasupra. Când renunţăm la relele pe care le-am făcut şi alegem binele pe care să-l lucrăm, punem deasupra ca un veşmânt peste cele de care ne ruşinăm să nu fie văzute.
6. Oricât de sfinţi ar fi oamenii în această viaţă, totuşi au ceva care trebuie acoperit în faţa ochilor lui Dumnezeu, căci este absolut imposibil ca ei să nu fi greşit niciodată cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Desigur, fericitul Iov spusese oamenilor cuvinte desăvârşite; dar, când a auzit glasul lui Dumnezeu, reproşându-şi până şi aceste cuvinte desăvârşite, spunea: „îmi voi pune mâna la gură”11. În mână stă lucrarea, în gură, cuvântul. Aşadar, a pune mâna la gură înseamnă a acoperi păcatele vorbirii prin meritul unei bune lucrări. Îmi face plăcere, preascumpii mei fraţi, să aduc ca mărturie, în acest sens, pe învăţătorul neamurilor [Pavel], să privesc cum acest sfânt, ca şi fiinţa sfântă, se susţine prin cele patru aripi, dintre care prin două se înalţă spre cele de sus, iar prin două îşi acoperă trupul, fiindcă ascunde cele făcute în trecut. Să vedem
10 Ps. 31,1.
11 Iov 39, 34.
101
deci câtă iubire îl înalţă spre cele cereşti: „Pentru mine, a vieţui este Hristos şi a muri, un câştig”12. Să cunoaştem câtă nădejde îl poartă către cele de sus: „Viaţa noastră este în ceruri, de unde aşteptăm pe Mântuitorul, Domnul nostru Iisus Hristos”13. Să vedem dacă, chiar având atâtea virtuţi, încă se teme: „îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei, ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic”14. Să vedem dacă se căieşte că a săvârşit răul: „Eu sunt cel mai mic dintre Apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu”15. Prin cuvintele lui, nu ne simţim noi oare mustraţi pentru împietrirea sufletelor noastre? El plânge pentru ceea ce făcuse înainte de botez; noi însă am făcut şi după botez multe greşeli şi, totuşi, refuzăm să plângem. Astfel, fiinţele sfinte se folosesc de cele patru aripi, pentru că ele se ridică la cele cereşti prin iubire şi nădejde, iar prin frică şi căinţă îşi plâng greşelile.
7. Dar pentru că s-a spus: „Fiecare avea două aripi care erau unite”16, acest lucru poate fi înţeles în sensul că ele nu-şi unesc aripile pentru a se înălţa, ci că aripa uneia este unită cu cealaltă ca aceste aripi care se înalţă să se potrivească prin unirea lor. Aici apare o întrebare: dacă cele două aripi care se înalţă desemnează iubirea şi nădejdea, iar cele două care le acoperă trupurile desemnează frica şi căinţa, de ce se spune că cele două aripi înălţate sunt unite şi nu se spune acelaşi lucru despre cele două care le acoperă trupul? Dar în această privinţă slavă lui Dumnezeu!, o raţiune simplă ne va face să înţelegem că, într-adevăr, aripile unite ale sfinţilor sunt
12 Filip. 1,21.
13 Filip. 3,20.
14 I Cor. 9, 27.
15 I Cor. 15, 9.
16 Iez. 1,11.
102
iubirea şi nădejdea şi că cele care le acoperă trupurile neunite una cu cealaltă sunt frica de Dumnezeu şi pocăinţa. David, fiindu-i frică şi pocăindu-se de o slăbiciune a trupului, se întristează17. Petru îşi plânge cu amar căderea în jurământ fals18. Pavel îşi plânge cruzimea prigonirii din trecut19. Totuşi, toţi râvnesc la o singură patrie, se grăbesc să ajungă la unicul Creator a toate. Astfel, două aripi ale fiecăreia sunt unite, iar două nu sunt, pentru că prin iubire şi nădejde doresc un singur lucru, dar prin frica de Dumnezeu şi prin pocăinţă deplâng lucruri diferite. Urmează:
8. „Şi fiecare din ele mergea în faţa feţei sale”20. Mai înainte fusese spus: „Fiecare din ele mergea drept înainte (ante faciem suam)”2 însă acum se zice: „Mergea în faţa feţei sale (coram facie sua)”22. Ideea pare că se repetă. Dar, pentru că „în faţa (coram)” are sensul de „în prezenţa sa”, cercetând mai adânc, putem discerne că altceva este a merge „drept înainte (ante faciem suani) şi altceva este a merge în prezenţa sa (coram facie sua)”. A merge drept înainte (ante faciem) înseamnă a se îndrepta spre cele dinainte; a merge în prezenţa sa înseamnă a nu fi absent sieşi. Într-adevăr, orice drept care-şi cercetează cu grijă viaţa şi cântăreşte atent cât a înaintat în fiecare zi pe calea bunei lucrări sau, poate, cât s-a îndepărtat de ea, acesta merge în prezenţa sa (coram se) pentru că vede atent fie că a crescut, fie că a decăzut. Dimpotrivă, cel care neglijează să-şi analizeze viaţa: ce face, ce spune, ce gândeşte sau ce dispreţuieşte sau ce nu ştie, acesta nu merge în prezenţa sa (coram se), fiindcă nu ştie ce este în deprinderile
17 Cf II Rg. 12,13.
18 Cf Mt. 26, 75.
19 Cf. I Cor. 15,9.
20 Iez. 1,12.
21 Iez. 1, 9.
22 Iez. 1,12.
103
sau în faptele sale. Nu este prezent sieşi cine nu s-a îngrijit zilnic să se cerceteze şi să se cunoască pe sine însuşi. Dar se pune cu adevărat în faţa sa şi este prezent sieşi cine se observă pe sine în acţiunile sale ca şi cum ar observa pe altul.
9. Sunt multe păcatele pe care le facem, dar nu ni se par grele fiindcă, atenţi la iubirea de sine şi închizând ochii pentru noi, ne mângâiem în amăgirea noastră. Se întâmplă ca adesea să judecăm uşor greşelile noastre grave şi cu asprime, greşelile uşoare ale aproapelui. Într-adevăr, este scris: „Oamenii vor fi iubitori de sine”23. Or ştim că iubirea de sine închide foarte tare ochiul inimii. De aici, se deduce că ceea ce facem noi şi nu socotim a fi grav, adesea acelaşi lucru făcut de aproapele nostru ne pare că este îngrozitor. De ce oare ceea ce ni se pare neînsemnat la noi pare grav la aproapele nostru, dacă nu pentru că nu ne privim pe noi cum îl privim pe cel de aproape, şi nici pe aproapele nostru ca pe noi? Dacă ne-am privi pe noi cum îl privim pe cel de aproape, am judeca sever faptele noastre ca fiind condamnabile. Şi invers, dacă ne-am privi aproapele ca pe noi, fapta lui nu ne va apărea nicicum inacceptabilă. Adesea, poate, noi am făcut astfel de lucruri şi ne gândeam că nu am făcut nimic inadmisibil pentru aproapele nostru. Această judecată rău împărţită a minţii noastre, s-a străduit să o corecteze Moise prin învăţătura Legii, când a spus că efa trebuie să fie dreaptă şi hinul tot aşa24. De aici, cuvintele lui Solomon: „Două feluri de greutăţi de cântărit, şi de măsurat, amândouă sunt urâciune înaintea Domnului”25. Ştim că din dublele greutăţi de cântărit ale negustorilor una este mai mare, cealaltă, mai mică. Ei au o greutate pentru ceea ce cântăresc pentru ei şi altă greutate pentru ceea ce
23 II Tim. 3, 2.
24 Cf. Lev. 19,38.
25 Pilde 20,10.
104
cântăresc pentru aproapele lor. Pentru a da, îşi pregătesc greutăţi mai uşoare, pentru a primi, greutăţi mai mari; Orice om, care cântăreşte într-un fel cele care sunt ale aproapelui şi în alt fel cele care sunt ale lui, are două feluri de greutăţi. Amândouă sunt urâciune înaintea Domnului. Dacă şi-ar iubi aproapele ca pe sine însuşi, el ar iubi calităţile lui cum le-ar iubi pe ale sale, şi dacă s-ar privi pe el ca pe aproapele lui, ar judeca greşelile lui cum le-ar judeca pe ale aproapelui. Aşadar, trebuie să ne analizăm pe noi înşine cu aceeaşi atenţie ca şi pe aproapele nostru şi să ne punem noi înşine, după cum s-a spus, în faţa noastră ca, imitând fără încetare fiinţele înaripate, să nu se întâmple cumva să nu ştim ce facem şi să mergem întotdeauna în faţa feţei noastre26. Cei rătăciţi însă, după cum am spus puţin mai înainte, nu merg în faţa feţei lor, pentru că ei nu privesc cu atenţie ceea ce fac, se îndreaptă spre pieire şi chiar se bucură de faptele lor rele. Despre aceştia este scris: „Cei ce se bucură când fac rău şi se veselesc în fapte rele”27. Când îi priveşte pe aceştia, dreptul adesea izbucneşte în lacrimi, dar ei, ca nişte schizofrenici, râd când sunt deplânşi.
10. Alţi oameni dăruiesc mult din bunurile lor săracilor dar, când găsesc o împrejurare favorabilă, îi asupresc pe cei nevoiaşi şi îi jefuiesc de tot ceea ce le pot răpi. Ei pun înaintea ochilor cugetării doar binele pe care-l fac, nu şi răul. Aceştia, de bună seamă, nu merg în faţa feţei lor, fiindcă, dacă ar fi prezenţi lor înşişi, ar vedea cu precizie toate faptele lor şi ar cunoaşte în ce chip pierd buna lucrare prin faptele lor rele, după cum este scris: „Şi cine a adunat răsplăţi le-a pus într-un săculeţ găurit”28. Dintr-un săculeţ găurit
26 Adică, în prezenţa noastră înşine (n. ed.).
27 Pilde 2,14.
28 Ag. 1, 6.
105
iese printr-o parte ceea ce este pus prin altă parte, adică sufletele fără discernământ nu observă cum răsplata dobândită prin buna lucrare se pierde printr-una rea. Unul îşi păzeşte castitatea trupului şi veghează atent asupra sa ca nu cumva să îngăduie ceva condamnabil din afară; el este mulţumit cu bunul său, nu caută să apuce altele străine, dar, totuşi, poate păstrează în suflet ură împotriva aproapelui. Şi cu toate că este scris: „Cine îşi urăşte fratele este un ucigaş de oameni”29, el veghează să fie curat în lucrare în afară şi nu-şi dă seama cât de neîndurător este în sufletul său. Acest om care umblă în întuneric cu sufletul şi nu ştie acest lucru, nu este el oare absent lui însuşi? Altul nu-şi îngăduie să răpească bunurile altuia, îşi fereşte trupul de cele murdare, îşi iubeşte cu gând curat aproapele şi, conştient de păcatele trecute, izbucneşte în lacrimi în timpul rugăciunii. Dar, după terminarea rugăciunii, caută pe cele vesele de care să se bucure în aceasta lume şi, pentru bucurii trecătoare, îşi lasă sufletul neatent să cadă şi nici nu se îngrijeşte ca bucuriile neînfrânate să nu depăşească măsura lacrimilor; şi aceasta face ca el, râzând prea mult, să piardă binele pentru care a lucrat plângând. Nici acesta nu merge înaintea feţei sale, fiindcă refuză să privească relele pe care şi le îngăduie. Căci este scris: „Inima înţelepţilor este acolo unde e tristeţe, şi inima nebunilor, unde e bucurie”30. În tot ceea ce facem trebuie să ne privim pe noi înşine cu grijă, înăuntru şi în afară: urmând vietăţile înaripate, să fim prezenţi nouă înşine şi să mergem întotdeauna în faţa feţei noastre, având ca ajutor pe Unicul Fiu al Tatălui, Domnul nostru Iisus Hristos, Care trăieşte şi împărăţeşte cu El în unime cu Duhul Sfânt, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.
29 I In 3,15.
30 Eccl. 7,5.
Omilia V
1. O, cât de minunată este profunzimea cuvintelor lui Dumnezeu! E o plăcere să-ţi îndrepţi privirea spre El, e o desfătare să pătrunzi tainele Lui, prin harul Său. Ori de câte ori discutăm, încercând să înţelegem acestea, ce altceva facem decât să intrăm în întunecimea pădurilor ca să ne ascundem în răcoarea ei de fierbinţeala acestei lumi? Acolo, citind, culegem cele mai viguroase mlădiţe ale cunoştinţei şi, comentându-le, le rumegăm. În expunerea care v-a fost făcută acum două zile, fraţi preaiubiţi, s-a spus cum cele patru fiinţe despre care am vorbit simbolizează fie pe Mântuitorul nostru, fie pe cei patru evanghelişti ai Săi şi toţi cei desăvârşiţi. De bună seamă, virtutea acestor fiinţe este descrisă cu şi mai multă precizie, ca noi, neputincioşii şi netrebnicii, să încercăm să le imităm, în măsura în care putem, prin harul Domnului. Iată, aşadar, ce spune textul în continuare:
2. „Unde le dădea Duhul să meargă, acolo mergeau”1. Diferit este imboldul din cei aleşi şi din cei păcătoşi: în cei aleşi este imboldul Duhului, în păcătoşi, imboldul trupului. Imboldul trupului impinge inima spre ură, mândrie, necurăţie, jaf, slavă deşartă, cruzime, înşelătorie, deznădejde, mânie, ceartă, plăceri. Însă imboldul Duhului impinge sufletul la iubire, smerenie, înfrânare mare şi multă milă, creştere lăuntrică, fapte de binefacere, credinţa în cele veşnice, nădejdea fericirii viitoare, răbdare, pace, gândul că viaţa este urmată inevitabil de moarte şi lacrimi. Aşadar, trebuie să ne gândim
1 Iez. 1,12.
108
întotdeauna, cu mare grijă, ce imbold ne împinge în tot ceea ce facem: gândul nostru este împins de imboldul trupului sau de cel al Duhului? Imboldul trupului înseamnă a iubi cele pământeşti, a pune înaintea celor veşnice pe cele trecătoare, a avea bunuri materiale nu pentru trebuinţe, ci pentru lăcomia plăcerii, a te răzbuna pe duşman, a te bucura de nenorocirea lui. Dimpotrivă, imboldul Duhului înseamnă a iubi cele cereşti, a dispreţui cele pământeşti, a căuta cele trecătoare nu pentru plăcere, ci pentru trebuinţă, a suferi pentru moartea duşmanului. Şi pentru că cei desăvârşiţi se exersează întotdeauna în aceste virtuţi, cu îndreptăţire se spune acum despre sfintele fiinţe: „Unde le dădea Duhul să meargă, acolo mergeau”.
3. Dar trebuie să ştim că adesea imboldul trupului se ascunde sub vălul imboldului duhovnicesc şi chiar cugetarea se minte pe sine că ceea ce face trupeşte, ar face duhovniceşte. Astfel se întâmplă adesea ca, învins de pornirile mâniei, cineva să se aprindă mai mult decât trebuie împotriva celor ce au greşit şi, în zelul său de a restabili dreptatea, trece dincolo de limita dreptăţii în răzbunare şi acţionează cu cruzime, motiv pentru care se priveşte cu admiraţie socotind că acţionează drept. Aşadar, imboldul trupului este ascuns sub aparenţa Duhului atunci când ceea ce se crede că este făcut cu dreptate nu este ţinut sub controlul discernământului. Adesea altul, înclinat spre blândeţe excesivă, vede defectele celor din jur şi refuză să le corecteze prin aprinderea zelului. Aceasta este de fapt o cruzime pentru că, necorectându-le defectele, el le înmulţeşte şi face ca blândeţea să-i fie nu numai lui duşman, ci şi celor din jur. Cel care consideră amorţeala sufletului său drept răbdare se îndepărtează de imboldul Duhului prin cel al trupului. Aşadar, primul nostru gând trebuie să fie acela de a cerceta cu mare atenţie inima noastră, ca nu cumva în ceea ce facem să fim împinşi de fapt de imboldul
109
trupului, ca nu cumva sufletul nostru, sedus de plăcerile răului, să cunoască ceea ce este rău şi totuşi să-l facă. A doua noastră grijă trebuie să fie aceea de a veghea ca imboldul trupului să nu se strecoare pe nesimţite ca imbold al Duhului şi să nu socotim greşelile pe care le facem drept virtuţi.
4. Într-adevăr, trebuie ştiut că sunt mai grave greşelile care au aparenţa virtuţilor, fiindcă celelalte greşeli, întrucât pot fi recunoscute deschis, aruncă sufletul în tulburare şi îl atrag la pocăinţă, pe când acestea, nu numai că nu smeresc prin pocăinţă, dar chiar slăbesc mintea celui ce le face de vreme ce sunt socotite virtuţi. Iată că ceea ce fusese spus mai înainte despre fiinţele sfinte este repetat, pentru a se întipări mai adânc:
5. „Nu se întorceau în timp ce mergeau”2. Pentru că cei aleşi astfel tind spre bine, încât nu se întorc pentru a săvârşi răul, căci: „Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”3. După cum se spune şi prin Solomon: „Calea drepţilor e ca zarea dimineţii, ce se măreşte mereu până se face zi deplină”4 în sufletele lor, dragostea adevărată şi înţelepciunea care dă lumina lăuntrică este deja o parte a zilei, dar, pentru că înaintează în virtute până la sfârşitul vieţii, atunci vor ajunge ei la ziua deplină când, călăuziţi spre împărăţia cerurilor, nu vor avea cu nimic mai puţin din acea lumină pe care o doreau. Urmează:
6. „Şi asemănarea fiinţelor: înfăţişarea lor ca a cărbunilor aprinşi şi ca a unor făclii aprinse”. Înfăţişarea fiinţelor este comparată cu cărbunii aprinşi şi cu făclii aprinse. Oricine atinge cărbunele se arde. Când cineva se alătură unui sfânt,
2 Iez. 1,12.
3 Mt. 10,12.
4 Pilde 4,18.
110
împrumută din modul lui sârguincios de a cerceta, din felul lui de a vorbi, din exemplul lucrării lui până ajunge să se înflăcăreze de iubirea adevărului, să fugă de întunericul păcatelor, să se aprindă de dorinţa luminii şi să ardă de iubire adevărată, el, care mai înainte zăcea în fărădelegi mort şi îngheţat. Făcliile aprinse răspândesc lumina lor mai departe şi, deşi sunt într-un loc, dau lumină în alt loc. Aşadar, la unul, prin duhul profetic, prin cuvântul învăţăturii, prin darul facerii de minuni, faima îi străluceşte în lung şi-n lat, ca şi făclia. Cel care ia aminte la binele propovăduit de acela şi prin aceasta se înalţă la iubirea celor cereşti, prin acelea care fac dovada lucrării binelui propovăduit, răspândeşte şi mai mult lumina făcliei. Prin urmare, pentru că sfinţii aprind de iubirea patriei cereşti pe cei ce li se alătură ca şi cum i-ar atinge, ei sunt cărbuni. Şi pentru că ei luminează şi pe cei de departe ca în calea lor să nu cadă în întunericul păcatului, devin făclii. Este o diferenţă între cărbuni şi făclii: cărbunii ard, dar nu alungă întunericul în locul în care se află; făcliile, pentru că strălucesc printr-o intensă lumină a flăcărilor, pun pe fugă întunericul răspândit de jur împrejur.
7. În această situaţie trebuie să se ia aminte că majoritatea sfinţilor sunt aşa de simpli şi de ascunşi, acoperindu-se de o mare tăcere în locuri neînsemnate, încât viaţa lor abia poate fi cunoscută de alţii. Ce altceva sunt aceştia dacă nu cărbuni? Deşi au înflăcărare prin ardoarea duhului, totuşi nu au flacăra exemplului. Nici nu înving întunericul păcatelor în alte inimi, fiindcă refuză ca viaţa lor să fie cunoscută deplin. Pentru ei înşişi sunt înflăcăraţi, dar pentru alţii nu sunt un exemplu luminos. Dimpotrivă, cei care împărtăşesc altora exemplele virtuţilor şi, prin viaţa şi cuvântul lor, arată celor ce merg pe cale lumina bunei lucrări, cu dreptate sunt numiţi făclii, fiindcă, prin râvna dorinţei lor şi prin flacăra cuvântului lor, alungă întunericul greşelilor din inimile păcătoşilor. Aşadar,
111
cel care trăieşte binele în ascuns, dar ajută foarte puţin la creşterea altuia, acela este cărbune. Dar, cel care este model de sfinţenie, împărtăşind de la el lumină multor drepţi, este făclie, pentru că arde şi pentru sine şi străluceşte şi pentru ceilalţi. Urmează:
8. „Şi aceasta se vedea alergând în toate părţile între fiinţe: strălucirea unui foc şi fulger ieşind din foc”5. În mijlocul fiinţelor se vede un foc alergând în toate părţile: dacă acele fiinţe înaripate nu ar fi primit căldură de la focul Adevărului, n-ar arde ca nişte cărbuni şi făclii. Prin numele focului este desemnat de obicei Duhul Sfânt. Despre El zice Domnul în Evanghelie: „Foc am venit să arunc pe pământ, şi ce vreau dacă nu să se aprindă?”6 Când un suflet trupesc primeşte Duhul Sfânt, se aprinde în el o iubire duhovnicească şi plânge răul pe care l-a făcut. Şi pământul se aprinde când, la mustrarea conştiinţei, inima păcătosului este arsă şi mistuită în durerea pocăinţei. Despre aceasta, iarăşi este scris: „Dumnezeul tău este foc mistuitor”7. Când curăţeşte de rugina păcatelor sufletul pe care-l umple, Creatorul nostru este numit „foc” şi încă „foc mistuitor”. Aşadar, se spune că Duhul Sfânt, în mijlocul fiinţelor, aleargă în toate părţile, foc strălucitor, şi fulger ieşind din foc pentru că, umplând Biserica Universală, el aruncă din Sine în inimile aleşilor flăcările iubirii pentru a-i lovi cu teamă, asemenea fulgerului, şi pentru a înflăcăra de iubirea Sa inimile împietrite.
9. Dar, de vreme ce Duhul Sfânt, Dumnezeu mai înainte de veacuri este şi împreună-veşnic cu Tatăl şi cu Fiul, trebuie să ne întrebăm de ce se spune că aleargă în toate părţile.
5 Iez. 1,14.
6 Lc. 12,49.
7 Deut. 4, 24.
112
Un om care aleargă, ajunge într-un loc în care nu a fost, şi-l părăseşte pe cel în care a fost. În ce mod am putea spune că Duhul aleargă în toate părţile, de vreme ce toate sunt înlăuntrul Lui şi nu există nici un loc în care să nu fie? După cum este scris: „Duhul lui Dumnezeu a umplut tot pământul”8. Şi totuşi, când se aduc laude înţelepciunii, se adaugă: „Într-adevăr, în ea se află un Duh de înţelegere, un Duh fără pereche, cu multe laturi, pătrunzător, neoprit”9. Şi puţin mai departe: „Iubitor de oameni, neclintit”10.
10. Prin aceste cuvinte, ni se ridică iarăşi o mare întrebare: de ce acest Duh care umple totul se spune că este în acelaşi timp „neoprit” şi „neclintit”? Dacă ne raportăm la obiceiul omenesc, descoperim mai repede sensul afirmaţiei. Un om care aleargă peste tot în ţinutul în care trăieşte, cu siguranţă îţi vine în întâmpinare oriunde şi, pe neaşteptate, este întâlnit unde nu se credea a fi. Aşadar, pentru a fi arătată prezenţa Sa în tot locul, se spune că Duhul Atotputernic este în acelaşi timp neoprit şi neclintit. Este neclintit fiindcă prin natura Sa le cuprinde pe toate; este neoprit fiindcă Se arată peste tot, chiar şi celor care nu ştiu. Cuprinzându-le pe toate în Sine, este numit „neclintit”; arătându-Se tuturor prezent este numit „neoprit”. Aşadar, strălucire de foc şi fulgerul ieşind din foc aleargă în toate părţile între fiinţele înaripate, pentru că Duhul Sfânt este prezent în acelaşi timp în fiecare şi în toţi. El aprinde pentru ca, după frigul de dinainte, cei înflăcăraţi să ardă şi, prin focul iubirii pe care l-au primit, să-i facă să dea în schimb flăcările exemplelor lor. Fulgerul care iese din acest foc loveşte inimile amorţite şi, lovindu-le, le trezeşte şi le înflăcărează pentru ca ele să alerge după iubirea Acestuia,
8 înţ. Sol. 1, 7.
9 înţ. Sol. 7, 22.
10 înţ. Sol. 7, 23.
113
arzând şi strălucind în acelaşi timp. De aceea este scris în altă parte: „Tronul Său, flacără de foc, roţile Lui, foc arzător”11. Căci cei care sunt păzitori ai sufletelor şi şi-au asumat sarcina de a paşte turma, nu sunt îngăduiţi să-şi tot schimbe locul. Ci, pentru că sunt aşezaţi într-un singur loc, purtând în ei prezenţa lui Dumnezeu şi arzând, se Spune despre ei: tronul lui Dumnezeu, flacără de foc. Dimpotrivă, cei care din iubire pentru Domnul aleargă pentru a propovădui pretutindeni, sunt roţile Acestuia, foc arzător pentru că, atunci când aleargă din dragoste pentru El prin diferite locuri, ei înşişi ard şi îi înflăcărează pe ceilalţi.
11. Alergarea în toate părţile şi neoprirea Duhului pot fi înţelese totuşi şi din altă perspectivă. În inimile sfinţilor, în ce priveşte anumite virtuţi, El rămâne mereu; în ce priveşte alte virtuţi, El vine, apoi se retrage, se retrage şi apoi vine, în ceea ce priveşte credinţa, nădejdea, milostenia şi alte virtuţi fără de care nu se poate ajunge la patria cerească, precum smerenia, castitatea, dreptatea, mila, El nu părăseşte inima desăvârşiţilor. În ceea ce priveşte darul profeţiei, uşurinţa de a învăţa, puterea de a face minuni, uneori este prezent în aleşii Lui, iar alteori se retrage. Este prezent ca ei să fie preamăriţi şi se retrage ca ei să se smerească. Este prezent ca să-i slăvească prin arătarea puterii Sale, pleacă pentru a se cunoaşte pe ei înşişi, după retragerea puterii Sale. Este prezent ca să arate ce sunt ei prin El, se retrage pentru a arăta cum rămân ei fără El. Aşadar, în privinţa virtuţilor fără de care nu se ajunge la viaţă, Duhul Sfânt rămâne în inimile aleşilor Săi, de unde, cu îndreptăţire, este numit „neclintit”. Însă în privinţa virtuţilor prin care se arată puterea sfinţeniei, uneori este prezent prin milostivire şi alteori se retrage şi de aici pe drept este numit „neoprit”. Prin urmare, alergând în toate părţile, Duhul este numit „neoprit”, pentru că nu Se sălăşluieşte
11
Dan. 7, 9.
114
permanent după cum vrea fiecare în ceea ce priveşte semnele şi puterile Lui. Pe bună dreptate, este înfăţişat ca alergând în toate părţile între fiinţele sfinte. Alergarea în toate părţile ţine de iuţeală. Însă între cei desăvârşiţi, Duhul aleargă în toate părţile, fiindcă, deşi se retrage pentru moment din inima acestora, revine mai degrabă. Urmează:
12. „Şi fiinţele mergeau şi se întorceau asemenea fulgerului care scapără”12. Fiindcă mai înainte s-a spus: „Nu se întorceau când mergeau”, din ce motiv se spune acum: „Fiinţele mergeau” şi „se întorceau”? Da, aceste afirmaţii par contradictorii: „mergeau” şi „nu se întorceau” şi „mergeau” şi „se întorceau”. Dar vom recunoaşte mai repede în ce mod trebuie să le înţelegem dacă vom discerne cu grijă între cele două vieţi: activă şi contemplativă. În una putem să rămânem statornic, în cealaltă, însă, nu putem în nici un fel să ne menţinem permanent atenţia minţii. Când părăsim amorţeala noastră şi ne ridicăm cu sârguinţă la lucrarea bineluiîncotro mergem dacă nu spre viaţa activă? De la aceasta nu trebuie în nici un fel să revenim la cele dinapoiâ noastră: cine revine după aceea la amorţeala neglijenţei, la slăbiciunile răutăţii pe care le părăsise, fără îndoială nu ştie să fie o fiinţă cerească. Dar atunci când ne ridicăm de la viaţa activă la cea contemplativă, mintea nu poate să stea mult timp în contemplaţie, ci priveşte tot ceea ce ţine de veşnicie prin oglindă şi în ghicitură13, ca şi cum ar vedea acestea pe furiş şi în trecere. Împins înapoi prin însăşi slăbiciunea sa la distanţă de o aşa nemărginită înălţime, sufletul cade din nou în el însuşi. Este necesar să revină la viaţa activă şi să se antreneze pe sine continuu în săvârşirea bunelor lucrări, astfel încât, atunci când mintea nu poate să se înalţe la contemplarea celor cereşti, să nu refuze să lucreze binele pe care-l poate face.
12 Iez. 1,14.
13 I Cor. 13,12.
115
Astfel se ajunge ca, ajutat de însăşi buna sa lucrare, să se înalţe din nou prin contemplaţie spre cele de sus şi să primească pe păşunea contemplării adevărului: hrana iubirii. Dar, pentru că din cauza slăbiciunii firii stricăcioase nu poate să se menţină mult timp în această stare de contemplaţie, întorcându-se din nou la lucrarea binelui, se hrăneşte din amintirea dulceţii lui Dumnezeu şi se întreţine cu faptele de milostenie în exterior, şi în interior cu dorinţele sfinte. Iată de ce se spune despre cei desăvârşiţi care au revenit din contemplaţie: „Va revărsa valuri-valuri14 amintirea dulceţii tale”15. Pentru că ei pot, atât cât e posibil firii omeneşti, ca printr-o străfulgerare, să atingă prin pregustare savoarea acelei dulceţi interioare, se străduiesc să reverse necontenit amintirea ei, aducând-o mereu în discuţie şi vorbind despre ea. Despre acest lucru, cu îndreptăţire, psalmistul ne atrage atenţia, zicând: „Lumina a răsărit pentru cel drept, şi celor drepţi cu inima, veselie. Veseliţi-vă, drepţilor, în Domnul şi lăudaţi pomenirea sfinţeniei Lui”16. Şi din nou zice: „Cât de mare este mulţimea bunătăţii Tale, Doamne”17. De bună seamă, n-ar fi cunoscut în nici un fel cât de mare este dacă n-ar fi gustat-o întrucâtva prin contemplaţie. De aici, iarăşi se zice: „Eu am zis întru uimirea mea: am fost lepădat de la faţa ochilor tăi”18. Dacă n-ar fi cunoscut, înălţat prin străvederea sufletului, savoarea dulceţii veşnice, reţinut în această lume, nu şi-ar fi dat seama cât de căzut era, cât de departe era aruncat! Aşadar, fiinţele care ni s-au arătat „merg şi nu se întorc”, „merg şi se întorc”, fiindcă sfinţii nu mai cad
14 în latină: Memoriam suauitatis tuae eructabunt. Verbul eructare s-ar traduce mai exact cu „a erupe”, „a izbucni” „a face să curgă şuvoi, fierbinte şi violent”.
15 Ps. 144, 7.
16 Ps. 96,11-12.
17 Ps. 30, 20.
18 Ps. 30, 23.
116
în nedreptăţi de la viaţa activă pe care şi-au făcut-o proprie şi fiindcă de la viaţa contemplativă, întrucât nu se pot menţine neîntrerupt în ea, se întorc la cea activă. După cum s-a spus, învinşi chiar de povara propriei slăbiciuni, împinşi înapoi, revin la ei înşişi ca, atunci când merg, să înveţe cele pe care trebuie să le dorească şi, atunci când se întorc, să-şi dea seama unde se târăsc. Cei ce merg înţeleg unde încă nu sunt, cei care se întorc, ce sunt.
13. Dar în ce chip se întorc aceste sfinte fiinţe este arătat când se adaugă: „Asemenea fulgerului care scapără”. Este firesc ca fiinţele care se întorc să fie comparate cu fulgerul care scapără: când sfinţii se înalţă în zbor pentru a contempla cele de sus, când primele roade ale duhului lor se ataşează de patria cerească prin legăturile iubirii, dar, îngreunaţi de povara traiului omenesc, se întorc la ei înşişi, fac cunoscute fraţilor bunătăţile cereşti pe care au putut să le contemple măcar prin oglindă şi aprind sufletele acestora de iubirea luminii interioare pe care ei nici nu pot s-o vadă aşa cum este, nici nu pot să o descrie aşa cum au văzut-o. Dar, când vorbesc, izbesc prin cuvintele lor inimile celor care ascultă şi le aprind. Deci ei revin ca un fulger scăpărător care, atunci când vorbesc despre cele cereşti, întrucât prin ei licăreşte lumina de sus, înflăcărează de iubirea patriei cereşti mintea celor ce ascultă. Pentru că, vorbind, lovesc ca un fulger scăpărător, răspândesc focul dorinţelor duhovniceşti.
14. Este şi un alt mod în care sfintele fiinţe merg şi se întorc. Merg fiindcă sunt trimise să propovăduiască pentru a face cunoscută mila darului ceresc şi, pentru a atrage la credinţă, fac minuni în faţa necredincioşilor. Se întorc, fiindcă, punându-le pe seama puterii Domnului Atotputernic, nu-şi atribuie lor ceea ce au făcut. Când fac minuni, sunt fulger, pentru că izbesc inimile celor ce privesc, le înfricoşează, le iluminează şi le înflăcărează. De unde, cuvântul Scripturii:
117
„Lăncile Tale vor merge în lumină, în strălucirea fulgerului armurilor Tale”19. Lăncile Domnului sunt vorbele sfinţilor care izbesc inimile păcătoşilor. Dar aceste lănci sunt însoţite de armuri. Fraţilor, ştiţi că luptătorii trimit lănci, dar sunt apăraţi de armuri. Când sfinţii însoţesc cuvintele lor cu minuni este ca şi cum se apără cu armuri ca să nu fie loviţi ei înşişi. „Lăncile Tale vor merge în lumină”20, deoarece cuvintele lui Dumnezeu ies la iveală. Dar, cum minunile trebuie să însoţească afirmaţiile celor învăţaţi, cu îndreptăţire se adaugă: „în strălucirea fulgerului armurilor Tale”21. De vreme ce ei adaugă armura minunilor, fulgeră minţile prigonitorilor ca să nu mai aibă îndrăzneală asupra lor. Aşadar, aceste fiinţe merg şi se întorc asemenea fulgerului care scapără, adică: după ce sfinţii fac minuni printre oameni, după ce inimile celor care ascultă se aprind de lumină, ei se întorc pentru a slăvi pe Creatorul lor, ca să întoarcă preamărirea Celui prin Care ştiu că sunt posibile astfel de minuni.
Astfel, Petru, atunci când a tămăduit un om care fusese şchiop din pântecele mamei lui, făcând o minune de care s-au mirat foarte mult cei care-l cunoşteau, a zis: „De ce vă miraţi de acest lucru, sau de ce staţi cu ochii aţintiţi la noi, ca şi cum cu a noastră putere şi cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble? Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi al lui Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri a slăvit pe Fiul Său, Iisus”22. Şi puţin mai apoi: „Prin credinţa în numele Lui, pe acesta, pe care îl vedeţi şi îl cunoaşteţi, l-a întărit numele Lui”23. Făcând un semn, el a înfiorat cu lumina minunii ochii celor care priveau, dar, păzindu-şi smerenia
19 Av. 3,11 (LXX).
20 Av. 3,11 (LXX).
21 Av. 3,11 (LXX).
22 Fapte 3,12-13.
23 Fapte 3,16.
118
şi aducând laude Creatorului, a revenit, ca să zicem aşa, acolo de unde venise, adică: lumina fulgerului şi-a arătat obârşia. Aşadar, fiinţele sfinte, când vin pentru a face minuni şi când se întorc înăuntrul lor însele pentru a da slavă Creatorului lor, sunt fulger: făcând să fie văzute minunile şi oferind exemple de smerenie, izbesc şi înflăcărează sufletul celor care le văd.
15. De aceea, în tot ceea ce fac, se întorc întotdeauna să laude pe Creator pentru a rămâne mereu cu această putere pe care au primit-o. Dacă ar pune ceva pe seama lor, nu ar putea să păstreze ceea ce au primit. De unde, cu îndreptăţire se spune prin Solomon: „Fluviile se vor întoarce în locul din care au ieşit pentru a curge din nou”24. Fie prin puterile lor, fie prin învăţătură, ce altceva sunt sfinţii decât fluviile care scaldă pământul uscat al inimii oamenilor trupeşti? Dar fie în ce priveşte lucrarea pe care o fac, fie în cuvintele învăţăturii, ar seca mai repede, dacă, prin intenţia inimii, nu ar avea grijă întotdeauna să se întoarcă la locul din care au ieşit. Dacă nu se întorc la inima lor, în cele dinăuntru, şi dacă nu se leagă pe ei înşişi cu lanţurile doririlor de iubirea pentru Ziditor, va lipsi şi mâna care lucra, se va usca şi limba care vorbea. Dar întotdeauna ei se întorc înăuntrul lor prin iubire şi ceea ce răspândesc în lume, făptuind şi vorbind, ei le scot în taină din fântâna iubirii. Ei învaţă prin iubire ceea ce fac cunoscut învăţând pe alţii. Deci, fluviile se întorc în locul din care ies pentru a curge din nou, pentru că întotdeauna ei scot apa înţelepciunii de unde ea izvorăşte, ca nu cumva să sece în timp ce curge. Aşadar, în tot ceea ce facem, să ne întoarcem cu grijă la fântâna luminii adevărate. Să dăm slavă Creatorului nostru pentru binele pe care-l primim şi să-I spunem smerit, împreună cu Profetul Isaia:
24 Eccl. 1,7.
119
„în toate lucrările noastre, ai lucrat în noi”25. Căci tot binele făcut de noi este lucrarea Lui, a Cărui iubire n-ar fi fost de ajuns dacă numai ne-ar fi înălţat, fără să Se fi coborât El însuşi pentru noi. Prin urmare, dacă Dumnezeu împreunăveşnic cu Tatăl dinainte de veci nu S-ar fi făcut om supus timpului, când ar mai fi putut omul cel efemer să guste cele veşnice? Aşadar, coborârea Adevărului s-a făcut înălţarea smereniei noastre. Să-I dăm slavă, să-I aducem laudă Celui Care trăieşte cu Tatăl în unime cu Sfântul Duh, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.
25 Is. 27,12.
Omilia VI
1. „întunecoasă, apa din norii văzduhului”1, căci obscură este cunoştinţa din profeţi. Dar am învăţat prin glasul lui Solomon care adevereşte: „Slava regilor este ascunderea cuvântului, slava lui Dumnezeu este cercetarea vorbirii cu de-amănuntul”2, pentru că oamenii sunt slăviţi prin ascunderea secretelor lor, iar Dumnezeu este slăvit prin descoperirea tainelor cuvântului Lui. Însuşi Adevărul a spus Apostolilor Săi: „Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină”3, adică arătaţi deschis ceea ce auziţi în neclaritatea alegoriilor. De bună seamă, însăşi neclaritatea vorbirii lui Dumnezeu este de mare folos, căci ea antrenează simţirea ca prin trudă să se lărgească şi prin exerciţiu să poată apuca ceea ce n-ar fi putut în trândăvie. Ea are încă un avantaj şi mai mare: înţelegerea Sfintei Scripturi, dacă ar fi fost accesibilă peste tot,. ar fi ajuns dispreţuită, dar aşa, prin anumite pasaje mai obscure răspândeşte o dulceaţă cu atât mai mare cu cât ea obosise sufletul printr-o mai mare trudă a căutării. Iată de fapt ce este spus acum prin glasul Sfântului Iezechiel:
2. „Şi în timp ce priveam fiinţele, o roată a apărut deasupra pământului”4. Ce desemnează roata dacă nu Sfânta Scriptură? Ea se roteşte în toate părţile către sufletul celor
1 Ps. 17,12.
2 Cf. Pilde 25,2, citat inexact. În Vulgata, ca şi în ebraică scrie „Slava lui Dumnezeu este aceea de a acoperi cuvântul, iar slava regilor de a cerceta cuvântul cu de-amănuntul” (n. ed.).
3 Mt. 10,27.
4 Iez. 1,15.
122
care ascultă şi nu este împiedicată de la propovăduirea ei de nici un unghi al greşelii. Ea se roteşte în toate părţile, pentru că înaintează şi în mod drept şi în mod smerit5, atât în vremuri de necaz cât şi în timpuri prielnice. Evident, cercul învăţăturilor ei este într-un anumit mod în sus, în alt mod în jos pentru că celor desăvârşiţi, acestea le sunt spuse duhovniceşte, dar după literă sunt la nivelul celor slabi. Cele pe care cei mici le înţeleg după literă, bărbaţii învăţaţi le duc în sus prin înţelegere duhovnicească. Spre exemplu din faptele petrecute cu Esau şi Iacov, că unul este trimis la vânătoare pentru a fi binecuvântat şi de fapt celălalt este binecuvântat de tată prin substituirea făcută de mamă6, cu ce altceva s-ar putea hrăni cel începător decât cu lectura sfântă după litera istorisirii? în această istorisire, desigur, dacă cineva se sileşte la o înţelegere puţin mai subtilă, vede că Iacov nu a smuls prin înşelătorie binecuvântarea cuvenită fratelui mai mare, ci a primit-o ca o datorie cuvenită sieşi, pe care, prin îngăduinţa fratelui, o dobândise cu preţul lintei date.
3. Dar, dacă cineva, care are o simţire mai pătrunzătoare, ar vrea să cerceteze faptele prin taina alegoriei, se ridică de la istorisire la interpretarea mistică. Căci ce altceva înseamnă faptul că Isaac a dorit să se hrănească cu vânatul fiului său mai mare dacă nu aceea că Dumnezeul Atotputernic a dorit să se hrănească cu buna lucrare a poporului iudaic? Cel mare întârziind, Rebeca l-a înlocuit cu cel mic, pentru că în timp ce poporul iudaic căuta buna lucrare în afară, mama, adică harul, a învăţat poporul dintre neamuri să ofere Tatălui Atotputernic hrana bunei lucrări şi să primească binecuvântarea fratelui mai mare. Acesta a luat hrana din animalele domestice,
5 „În mod drept”, adică după sensul cel mai corect al ei, cel care exprimă realităţile duhovniceşti; „în mod smerit”, adică după sensul literal, smerindu-se la măsura celor mai slabi.
6 Cf. Fc. 27,3-28.
123
pentru că poporul dintre neamuri, necăutând să placă lui Dumnezeu prin jertfele exterioare, spune prin glasul profetului: „în mine sunt, Dumnezeule, făgăduinţele făcute Ţie, pe care le voi împlini spre lauda Ta”7. Ce înseamnă faptul că Iacov şi-a acoperit mâinile, braţele şi gâtul cu piei de ied dacă nu aceea că iedul a fost oferit, ca de obicei, pentru păcat? Şi poporul dintre neamuri a înjunghiat în sine păcatele trupului şi nu s-a ruşinat să mărturisească faptul că este acoperit cu ele. Ce înseamnă faptul că este îmbrăcat cu veşmintele fratelui mai mare dacă nu aceea că prin buna lucrare şi-a făcut veşmânt învăţăturile Sfintei Scripturi care fuseseră date mai înainte poporului mai mare? Cel mic se foloseşte în casa lui de cele pe care cel mare, plecând afară, le-a lăsat înăuntru: poporul ales păstrează în minte învăţăturile pe care poporul iudaic nu a putut să le ţină, de vreme ce este atent doar la litera acestora. Ce înseamnă faptul că Isaac nu ştie ce fiu binecuvântează dacă nu ceea ce Domnul a spus despre poporul ales prin psalmist: „Un popor pe care nu l-am cunoscut, Mi-a slujit Mie, pentru că urechile lui au ascultat, Mi s-a supus”8? Ce înseamnă faptul că nu vede pe cel prezent şi totuşi vede cele care-i vor veni în viitor dacă nu aceea că Dumnezeul Atotputernic, deşi prin profeţii săi anunţa harul care avea să fie dăruit poporului dintre neamuri, nu l-a văzut învăluit de acel har pe poporul cel dintre neamuri din acel timp, pentru că atunci l-a lăsat pradă greşelii, şi totuşi, fiindcă urma să-l dobândească într-o bună zi, a prevăzut harul prin binecuvântare. De unde şi lui Iacov, care întruchipează poporul ales, i se spune în binecuvântare: „Iată că mirosul fiului meu este ca mirosul unui câmp bogat, pe care l-a binecuvântat Domnul Dumnezeu”9. Precum zice Adevărul în Evanghelie: „Câmpul este această
7 Ps. 55,12.
8 Ps. 17,45.
9 Fc. 27, 27.
124
lume”10. Şi fiindcă poporul dintre neamuri, adus la credinţă, răspândeşte în lumea întreagă, prin aleşii săi, parfumul virtuţilor, mirosul fiului este mirosul unui câmp bogat.
4. Căci într-un fel miroase floarea viţei, pentru că mare este puterea şi învăţătura propovăduitorilor care îmbată minţile celor care ascultă. În alt fel miroase floarea de măslin pentru că delicată este lucrarea milostivirii care înviorează şi străluceşte ca uleiul. În alt fel miroase floarea de trandafir pentru că minunată este revărsarea purpurie şi înmiresmată din sângele martirilor. În alt fel miroase floarea de crin pentru că albă este viaţa trupească din cauza nestricăciunii fecioriei. În alt fel miroase floarea viorelei pentru că mare este virtutea celor smeriţi care, ocupând din propria voinţă ultimul loc, prin smerenie, nu se ridică de la pământ spre înalt şi păstrează în suflet veşmântul purpuriu al împărăţiei cereşti. În alt fel miroase spicul grânelor când ajung la coacere pentru că desăvârşirea bunei lucrări este pregătita pentru îndestularea celor ce sunt înfometaţi după dreptate. Astfel, fiindcă poporul dintre neamuri, prin aleşii săi, s-a răspândit peste tot în lume şi, prin virtuţile pe care le practică, îi umple pe toţi care înţeleg de parfumul bunei învăţături, cu îndreptăţire se spune: „Mirosul fiului meu este ca mirosul unui câmp bogat”11. Dar, pentru că aceste virtuţi nu le are de la el însuşi, adaugă: „Pe care l-a binecuvântat Domnul Dumnezeu”12.
5. Pentru că acest popor de aleşi, prin unii se înalţă în contemplaţie, iar prin alţii se îmbogăţeşte numai în lucrarea vieţii active, cu îndreptăţire se adaugă: „Să-ţi dea ţie Dumnezeu din roua cerului şi din belşugul pământului”13. Roua cade
10 Mt. 13, 38.
11 Fc. 27, 27.
12 Fc. 27, 27.
13 Fc. 27, 28.
125
de sus, delicat. Primim din roua cerului ori de câte ori, prin străvederea contemplaţiei adânci, vedem câte ceva din cele de sus. Când însă ne trudim trupeşte pentru buna lucrare, ne îmbogăţim din belşugul pământului.
6. Ce înseamnă faptul că Esau s-a întors târziu la tatăl său dacă nu aceea că poporul iudaic se întoarce târziu pentru a plăcea Domnului? Spre binecuvântare, acestuia i se spune: „Va veni vremea când se va desface jugul de pe gâtul tău”14. Fiindcă la sfârşit poporul iudaic se va elibera de robia păcatului, după cum este scris: „Până ce va intra tot numărul neamurilor, şi astfel întregul Israel se va mântui”15.
7. Pe care dintre începători nu-l întăreşte istorisirea evanghelică a minunii săvârşite de Domnul când a poruncit ca vasele goale să fie umplute cu apă şi a prefăcut îndată apa în vin? Dar atunci când oamenii mai ageri din fire ascultă acestea şi cinstesc prin credinţă istorisirea sfântă, cercetează înţelesul ei mai adânc. Cel care a putut să prefacă apa în vin era în stare să umple imediat cu vin chiar vasele goale. Dar a poruncit ca vasele să fie umplute cu apă, pentru că trebuia ca inimile noastre să fie umplute mai întâi cu istorisirea Sfintei Scripturi. El preface pentru noi apa în vin, atunci când însăşi istorisirea se schimbă pentru noi, prin taina alegoriei, în înţelegere duhovnicească. Deci, roata se târăşte ca şi la pământ, pentru că ea se potriveşte cu cei mici prin vorbirea smerită. Şi totuşi, picurând în sufletele celor mari cele duhovniceşti, se roteşte în sus ca un cerc şi astfel se înalţă de acolo de unde mai înainte părea că atinge pământul.
8. Dar, pentru că zideşte pretutindeni, roata aleargă ca un cerc. De unde şi în Lege este scris: „Vei face un sfeşnic din aurul cel mai curat, ductil. Fusul, braţele, cupele, globurile
14 Fc. 27, 40.
15 Rom. 11, 25-26.
126
şi crinii lui să fie dintr-o bucată”16. Ce se desemnează prin sfeşnic dacă nu Mântuitorul neamului omenesc? El a răspândit din lumina dumnezeirii în firea umană, ca să Se facă sfeşnicul lumii, astfel încât, în lumina Lui, orice păcătos să vadă în ce întuneric zăcea. Se porunceşte ca sfeşnicul cortului să fie făcut din aurul cel mai curat, fiindcă El a luat asupra Sa firea noastră afară de păcat. Din aur ductil, care prin lovire se alungeşte, pentru că şi Mântuitorul nostru, Care de la zămislire şi de la naştere S-a arătat Dumnezeu şi om desăvârşit, a răbdat durerile patimilor şi numai astfel a ajuns la slava învierii. Aşadar, sfeşnicul a fost făcut din aurul cel mai curat, ductil, pentru că El n-a avut nici un păcat, şi totuşi trupul Său, prin ocara Pătimirii, a înaintat spre nemurire. Căci, în ceea ce priveşte virtuţile sufletului, nu trebuia în nici un fel să se desăvârşească sub lovituri. Dar, în ce priveşte mădularele Sale, care suntem noi, El Se desăvârşeşte în fiecare zi sub lovituri: când noi suntem loviţi şi chinuiţi ca să devenim vrednici a fi trupul Lui, El însuşi Se desăvârşeşte. Despre trupul Acestuia este scris: „De la cap, tot trupul, prin încheieturi şi legături, îndestulându-se şi întocmindu-se, sporeşte în creşterea lui Dumnezeu”17. Trupul Lui suntem noi toţi. Trupul este unit prin încheieturi şi legături: pieptul este legat de cap, braţele de piept, mâinile de braţe, degetele de mâini; toate mădularele sunt prinse între ele, trupul formează un tot. Astfel, Sfinţii Apostoli, care i-au stat alături Mântuitorului nostru, sunt ca un piept legat de cap. Mucenicii care i-au urmat pe apostoli sunt braţele legate de piept. Preoţii şi tămăduitorii care s-au alăturat mucenicilor prin lucrarea binelui sunt mâinile legate de braţe. Acest trup întreg al Mântuitorului nostru, în fiecare zi, prin încheieturile şi legăturile lui, se îndestulează în cer pentru că atunci când sufletele celor aleşi
16 Ieş. 25, 31; cf. 37,17.
17 Col. 2,19.
127
sunt aduse la El, mădularele lor sunt unite cu EL Despre aceasta se spune cu îndreptăţire: „Îndestulându-se şi întocmindu-se, sporeşte în creşterea lui Dumnezeu”18, pentru că Dumnezeul Atotputernic, Mântuitorul nostru, Care nu trebuie să Se desăvârşească, creşte în fiecare zi prin mădularele Sale. De unde, iarăşi este scris: „Până vom ajunge toţi la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”19. Fusul sfeşnicului trebuie să fie înţeles drept Biserica însăşi, care este trupul Lui, pentru că în mijlocul atâtor încercări, ea rămâne dreaptă. Braţele care ies din fus sunt propovăduitorii care au făcut să se răspândească în lume un sunet dulce, adică o cântare nouă20. Cupele, de obicei, sunt umplute cu vin. Minţile celor care ascultă nu sunt ele nişte cupe care sunt umplute de Sfinţii Apostoli cu vinul cunoştinţei? Ce altceva reprezintă globul dacă nu uşurinţa propovăduirii? Globul se învârte în toate părţile. La fel şi propovăduirea, pentru că nici de împrejurări potrivnice nu a putut fi oprită, nici reuşitele nu au făcut-o să se mândrească. Este glob pentru că ea este plină de curaj în momente dificile, smerită în reuşitele ei, şi nu are nici un unghi de frică ori de mândrie. În drumul ei nu poate fi oprită, pentru că pretutindeni se duce cu uşurinţă.
9. Să urmărim până la capăt ceea ce am prezentat spre exemplificare. După braţe, cupe şi globuleţe, în descrierea sfeşnicului apar pe bună dreptate nişte crini: după frumuseţea şi uşurinţa propovăduirii, despre care am vorbit, urmează acea patrie înverzită care înfloreşte cu sufletele sfinţilor care sunt florile veşnice21. Globuleţele, aşadar, se referă la lucrare, crinii, la răsplată. După Moise, globuleţul semnifică învăţătura
18 Col. 2,19.
19 Ef. 4,13.
20 Apoc. 14, 3.
21 Sufletele sfinţilor împodobite cu felurite virtuţi sunt florile veşnic înflorite şi netrecătoare din împărăţia cerurilor (n. ed.).
128
propovăduirii, iar roata înseamnă însăşi Sfânta Scriptură. Prin urmare, în timp ce avea viziunea fiinţelor sfinte, profetul a adăugat: „Şi în timp ce priveam fiinţele, o roată a apărut deasupra pământului”.
10. În această situaţie, trebuie să ne întrebăm: de vreme ce mai încolo sunt descrise nişte roţi, de ce se spune mai întâi că a apărut o singură roată? Oare nu pentru că vechiului popor i-a fost dat numai Vechiul Testament care se învârte ca o roată pentru a-l învăţa? Cu îndreptăţire se spune că acea roată a apărut deasupra pământului. Omului păcătos i s-a spus: „Pământ eşti, şi în pământ te vei întoarce”22. Astfel, roata a apărut deasupra pământului, pentru că Atotputernicul Dumnezeu a dat Legea deasupra inimilor păcătoşilor. Dar de vreme ce aceste fiinţe înaripate desemnează pe Sfinţii Evanghelişti, după cum am spus, de ce mai înainte apar fiinţele şi apoi o roată, că Vechiul Testament a fost mai înainte şi apoi au venit Sfinţii Evanghelişti? Dar noi putem înţelege că au fost văzuţi mai întâi de profet cei care sunt mai presus prin vrednicie. Cu cât Sfânta Evanghelie depăşeşte Vechiul Testament, cu atât mai mult şi cei care o propovăduiesc trebuie să fie arătaţi primii în descrierea profetului.
11. Oricum mai este încă ceva la care trebuie luat aminte legat de această descriere. Duhul profetic în aşa mod uneşte în el laolaltă cele trecute cu cele viitoare, încât vorbirea profetului nu poate să le prezinte pe amândouă în acelaşi timp. Amploarea celor pe care le-a văzut este evidentă din fărâmiţarea expunerii: acum vorbeşte despre cele din urmă după cele dintâi, acum vorbeşte despre cele dintâi după cele din urmă. De aceea, Profetul Iezechiel a văzut sub chipul aceleiaşi sfinte Biserici Universale atât faima Evangheliştilor asemănaţi cu cele patru fiinţe cât şi acele fapte pe care le-a adăugat imediat,
22 Fc. 3,19.
129
care s-au întâmplat în timpurile anterioare. Prin aceasta a arătat limpede că el a văzut simultan ceea ce limbajul obişnuit nu putea să spună în acelaşi timp. Fiindcă am spus că cele patru fiinţe îi desemnează pe toţi cei desăvârşiţi, trebuie să se ia în considerare că au existat şi înainte de Lege anumiţi sfinţi care au trăit riguros după legea naturală şi au plăcut Dumnezeului Atotputernic. Aşadar, roata este descrisă după fiinţe, pentru că mulţi aleşi, desăvârşiţi în faţa Dumnezeului Atotputernic, au existat şi înainte de Lege. Dar dacă trebuie să înţelegem prin acele fiinţe doar Evangheliştii, după cum am spus, mai este încă ceva la care trebuie să luăm aminte. Sfântul prooroc vedea în mod profetic că înseşi cuvintele pe care le rostea, învăluite de neclarităţi, aveau să-şi dezvăluie înţelesurile nu poporului iudaic, ci neamurilor. Aşadar, vorbindu-ne nouă, a trebuit să descrie mai întâi fiinţele şi apoi roata pentru că noi, atunci când prin mila lui Dumnezeu am venit la credinţă, nu am învăţat prin Lege Evanghelia, ci prin Sfânta Evanghelie am deprins Legea. Dar unde a apărut roata şi ce era ea, profetul ne arată, adăugând: „Lângă fiinţele care aveau patru feţe”23. Cu privire la aceasta, se spune în continuare:
12. „Şi aspectul roţilor, şi lucrarea lor, ca înfăţişarea unei mări; şi o singură faţă pentru toate patru, şi aspectul şi lucrarea lor, ca şi cum o roată era înăuntrul altei roţi”24. Ce înseamnă aceasta, că, după ce se vorbeşte despre o singură roată, se adaugă puţin mai încolo: „Ca şi cum o roată era înăuntrul altei roţi”, dacă nu faptul că în litera Vechiului Testament se ascunde, prin alegorie, Noul Testament? De aceea, aceeaşi roată, care a apărut lângă fiinţe, este descrisă ca având patru feţe, pentru că Sfânta Scriptură este împărţită prin cele două
23 Iez. 1,15.
24 Iez. 1,16.
130
Testamente în patru părţi. Vechiul Testament este împărţit în Lege şi Profeţi, iar Noul Testament, în Evanghelii şi Faptele şi cuvintele Apostolilor. Or, noi ştim că atunci când ne îndreptăm faţa spre un loc, vedem acolo ceea ce avem nevoie să vedem. Astfel roata are patru feţe, pentru că ea a văzut mai întâi prin Lege răul care trebuia înlăturat de la popoare, pe acesta l-a văzut apoi şi prin profeţi; l-a putut discerne mai subtil prin Evanghelie, şi, în cele din urmă, prin Apostoli, a sesizat tot ce mai trebuie înlăturat din greşelile oamenilor. Se poate înţelege că roata are patru feţe şi pentru că Sfânta Scriptură, răspândită prin propovăduire, s-a făcut cunoscută în cele patru părţi ale lumii. De asemenea, aceeaşi roată este descrisă cu îndreptăţire, mai întâi, ca o singură roată apărută lângă fiinţe şi apoi se spune despre ea că are patru feţe, pentru că, dacă Legea nu ar fi de acord cu Evanghelia, nu s-ar face cunoscută în cele patru părţi ale lumii.
13. Urmează: „Şi aspectul roţilor şi lucrarea lor ca înfăţişarea unei mări”25. Cu îndreptăţire, se spune că textele sfinte sunt asemenea înfăţişării unei mări, pentru că în ele sunt mari rostogoliri ale învăţăturii şi mari îngrămădiri de sensuri. Nu fără motiv se spune că Sfânta Scriptură este asemenea unei mări, pentru că afirmaţiile din ea sunt întărite prin Taina Botezului26. Fără îndoială, trebuie să avem în vedere că noi navigăm pe mare cu corăbii atunci când călătorim spre anumite ţinuturi la care dorim să ajungem. Şi care este pământul dorit de noi dacă nu acela despre care este scris: „Partea mea este în pământul celor vii”27? Cel care trece marea este purtat
25 Iez. 1,16.
26 în Taina Botezului este recapitulată întreaga iconomie a mântuirii. Atât Botezul, cât şi iconomia mântuirii noastre prin crucea Mântuitorului au fost prefigurate în Vechiul Testament prin mântuirea de potop de care s-au învrednicit cele opt suflete din arca lui Noe (I Pt. 3, 20-21) (n. ed.).
27 Ps. 141, 6.
131
pe lemn28, după cum am spus. Şi noi ştim că Sfânta Scriptură ne prevesteşte prin Lege lemnul crucii, când zice: „Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn”29. Acest lucru este întărit de Pavel care zice despre Mântuitorul nostru: „S-a făcut pentru noi blestem”30. Sfânta Scriptură prezice prin profeţi chiar şi lemnul când zice: „Domnul a împărăţit de pe lemn”31. Şi iarăşi: „Să punem lemn în pâinea Lui”32. În Evanghelie se arată limpede lemnul crucii acolo unde este descrisă Pătimirea Domnului, care a fost profeţită. Apostolii mărturisesc şi ei cu putere crucea prin cuvintele şi lucrarea lor, după cum zice Pavel: „Pentru mine lumea a fost răstignită, şi eu pentru lume”33. Şi iarăşi: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos”34. Aşadar, pentru noi care năzuim spre patria veşnică, Sfânta Scriptură, prin cele patru feţe ale sale, este marea. Ea anunţă crucea fiindcă ea ne poartă pe lemn spre pământul celor vii. Dacă profetul n-ar fi văzut Sfânta Scriptură asemenea mării, n-ar fi zis: „Pământul este plin de cunoştinţa lui Dumnezeu, precum marea este umplută de ape”35. Urmează:
14. „Şi o singură înfăţişare pentru toate patru, şi aspectul şi lucrarea lor, ca şi cum o roată era înăuntrul altei roţi”. O singură înfăţişare pentru toate patru pentru că ceea ce propovăduieşte Legea spun şi Profeţii; ceea ce anunţă Profeţii prezintă şi Evanghelia; ceea ce a prezentat Evanghelia, aceea
28 Corabia lui Noe, de la care Sfântul Grigorie porneşte paralela alegorică, era confecţionată din lemn de salcâm (Fc. 6,14) (n. ed.).
29 Deut. 21,23.
30 Gal. 3,13.
31 Ps. 95,10.
32 Ier. 11,19 (LXX).
33 Gal. 6,14.
34 Gal. 6,14.
35 Is. 11, 9.
132
au propovăduit Apostolii în lume. Aşadar, o singură înfăţişare pentru toate patru pentru că textele sfinte, deşi din timpuri diferite, sunt totuşi unitare prin semnificaţiile lor.
15. „Şi aspectul şi lucrarea lor, ca şi cum o roată era înăuntrul altei roţi”. Roata înăuntrul altei roţi reprezintă după cum am spus Noul Testament înăuntrul Vechiului Testament. Ceea ce Vechiul Testament a anunţat prin tipuri, aceea Noul Testament a arătat limpede vederii noastre. Să prezentăm câteva din multele exemple. Ce preînchipuie faptul că Eva este făcută în timp ce Adam dormea, dacă nu Biserica făcută pe când Hristos era mort36? Ce înseamnă faptul că Isaac este dus pentru a fi jertfit, poartă lemne, apoi este pus deasupra altarului şi la sfârşit este viu dacă nu aceea că Mântuitorul nostru, dus spre pătimire, a purtat El însuşi lemnul crucii37? Şi astfel, în jertfa Sa pentru noi, a murit după firea Sa omenească şi totuşi a rămas nemuritor după firea Sa dumnezeiască. Ce prefigurează ucigaşul care, după moartea Arhiereului, se poate întoarce în pământul său de moştenire38 dacă nu neamul omenesc care s-a condamnat pe sine la moarte prin păcat dar care, după moartea adevăratului Preot, Mântuitorul nostru, a fost dezlegat din legăturile păcatelor şi a redobândit raiul? Ce înseamnă faptul că s-a poruncit ca în cortul sfânt să fie făcut un ispăşitor (propitiator)39 deasupra căruia să fie
36 Cf. Fc. 2, 21-22.
37 Cf. Fc. 22, 6,9,16.
38 Cf. Num. 35, 25-28. După Legea lui Moise, omul vinovat de ucidere avea voie să se refugieze în anumite cetăţi, numite cetăţi de scăpare, spre a nu fi ucis la rândul său de cei care ar fi dorit să răzbune sângele celui ucis. Pentru a nu fi ucis, acela trebuia să rămână acolo până ce murea Preotul cel Mare care slujea în acea vreme în Sfânta Sfintelor la Templul din Ierusalim. După aceea se putea întoarce în pământul său de moştenire, fiindcă rudele celui ucis nu mai aveau dreptul să răzbune sângele fratelui lor (n. ed.).
39 Deasupra chivotului Legii din Sfânta Sfintelor era un capac numit „ispăşitor” sau propitiator în limba latină (n. ed.).
133
aşezaţi, la cele două extremităţi, doi heruvimi din aurul cel mai curat, cu aripile întinse, acoperind locul de unde Dumnezeu vorbea, cu feţele lor privind unul spre celălalt şi totodată întoarse către propitiatoriu40? Oare nu preînchipuie aceştia cele două Testamente care în aşa mod se pun în acord cu privire la Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni, încât ceea ce anunţă unul prin tipuri, celălalt să arate limpede? Cine este, aşadar, desemnat prin ispăşitor (propitiator) dacă nu însuşi Mântuitorul neamului omenesc? Despre Acesta se spune prin Pavel: „Pe Care Dumnezeu L-a rânduit jertfă de ispăşire, prin credinţa în sângele Lui”41. Ce prefigurează prin cei doi heruvimi, care sunt numiţi „plinătatea cunoaşterii”, dacă nu cele două Testamente? Unul este aşezat la o extremitate a propitiatoriului, altul, la cealaltă, pentru că ceea ce Vechiul Testament a făgăduit la început prin profeţie despre întruparea Mântuitorului nostru, tot aceea spune şi Noul Testament împlinindu-l desăvârşit. Cei doi heruvimi sunt făcuţi din aurul cel mai curat, pentru că ambele Testamente descriu adevărul curat şi simplu. Ei îşi desfac aripile şi acoperă locul din care Dumnezeu vorbeşte, pentru că noi, cei care suntem locul din care Dumnezeul Atotputernic îşi grăieşte cuvântul Său, ne ferim cu ajutorul Sfintei Scripturi de greşelile iminente ce s-ar abate asupra noastră. Când cercetăm cu atenţie afirmaţiile, suntem acoperiţi de aripile lor, departe de rătăcirea necunoaşterii. Cei doi heruvimi se privesc unul pe celălalt cu faţa întoarsă către propitiator, pentru că între cele două Testamente nu există nici o discrepanţă. Ei îşi ţin feţele ca şi cum ar privi unul spre celălalt, pentru că ceea ce unul făgăduieşte, celălalt arată deschis, de vreme ce amândoi privesc la Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni, care este aşezat între ei. Desigur, feţele heruvimilor s-ar întoarce una
40 Cf. Ieş. 25,17, 20.
41 Rom. 3,25.
134
de la cealaltă dacă ceea ce un Testament ar făgădui, celălalt ar nega. Dar, de vreme ce vorbesc în deplin acord despre Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni, îşi îndreaptă privirile spre propitiator, astfel încât să se privească unul pe celălalt. Astfel, roata este înăuntrul altei roţi, pentru că Noul Testament este înăuntrul Vechiului Testament. Cum am spus adesea, ceea ce Vechiul Testament a făgăduit, Noul Testament a arătat făţiş; ceea ce Vechiul Testament anunţă într-un mod acoperit, Noul Testament proclamă deschis. Aşadar, Vechiul Testament este profeţia Noului Testament, iar tâlcuirea Vechiului Testament este Noul Testament. Urmează:
16. „Din cele patru părţi ale lor, ele mergeau şi nu se întorceau”42. Încotro se îndreaptă cuvintele dumnezeieşti dacă nu spre inimile oamenilor? Dar roţile mergeau din cele patru părţi, pentru că Sfânta Scriptură înaintează spre inimile oamenilor întâi prin Lege, prefigurând taina; prin profeţi înaintează puţin mai lămurit, profeţindu-L pe Domnul; prin Evanghelişti înaintează mai mult, arătând deschis pe Cel profeţit; iar prin Apostoli înaintează propovăduindu-L limpede pe Cel pe Care Tatăl L-a trimis pentru mântuirea noastră. Deci, roţile au feţe şi căi, pentru că textele sfinte descoperă cunoştinţa poruncilor împreună cu exemple ale punerii lor în lucrare. Ele merg din patru părţi, pentru că aşa cum am spus mai înainte, ele au vorbit în epoci diferite, sau desigur, pentru că propovăduiesc întruparea Domnului în toate regiunile lumii. Despre acestea textul adaugă îndată:
17. Şi „nu se întorceau, în timp ce mergeau”. Acestea au fost spuse mai înainte despre fiinţe, dar înţelesul nu poate fi acelaşi şi pentru roţi şi pentru fiinţe. Am spus că roţile reprezintă Testamentele. Şi Vechiul Testament a înaintat pe calea sa, pentru că a ajuns la mintea oamenilor prin propovăduire,
42 Iez. 1,17.
135
dar apoi s-a întors la sine însuşi, pentru că învăţăturile şi jertfele sale nu au putut fi păzite desăvârşit după litera lor. Aşadar, acesta nu a rămas neschimbat pentru că lipsea înţelegerea duhovnicească a celor din el. Dar, când Mântuitorul nostru a venit în lume, a făcut să se înţeleagă duhovniceşte ceea ce a găsit că era ţinut trupeşte43. Prin urmare, când litera Vechiului Testament a fost înţeleasă duhovniceşte, tot ce era scris în el trupeşte a fost făcut viu prin arătarea Lui. Noul Testament însă a fost numit Testamentul cel veşnic44 chiar din paginile Vechiului Testament, pentru că înţelesul lui nu se schimbă niciodată. Cu îndreptăţire se spune, aşadar, că roţile mergeau pe calea lor şi nu se întorceau când mergeau, pentru că Noul Testament nu este niciodată anulat şi pentru că Vechiul Testament este ţinut deja după înţelesul lui duhovnicesc. Ele nu se întorc fiindcă rămân neschimbate până la sfârşitul lumii. Deci merg dar nu se întorc, pentru că ele înaintează duhovniceşte către inima noastră fără ca învăţătura sau scopul lor să se mai schimbe ulterior. Urmează:
18. „Şi roţile stăteau drept şi ferm45, erau înalte, şi aspectul lor era înfricoşător”46. De ce se spune că Sfânta Scriptură are aceste trei proprietăţi: stă dreaptă şi neclintită, este înaltă şi are un aspect înfricoşător? Să cercetăm, aşadar, cu atenţie ce se înţelege prin statura dreaptă şi fermă, prin înălţimea şi prin aspectul înfricoşător al Sfintei Scripturi. Trebuie să ştim că statura dreaptă şi fermă se referă la modul de vieţuire a celui ce lucrează binele. De aceea se spune prin Pavel:
43 Prevederile Legii care erau ţinute de iudei numai după trup, Mântuitorul ne-a învăţat să le păzim după duh (n. ed.).
44 II Rg. 23,5; Is. 55,3; Iez. 37, 26; Ier. 32,40; Evr. 13,20.
45 în limba latină participiul statura, de la verbul sto, stare „a sta în picioare”, descrie atât proprietatea de a sta drept cât şi aceea de a sta neclintit, ferm (n. ed.).
46 Iez. 1,18.
136
„Cine stă, să ia seama să nu cadă”47. Acesta spune şi ucenicilor: „Staţi aşa statornici întru Domnul, prea iubiţilor”48. Şi profetul, care se vedea stând drept şi ferm înaintea Domnului prin vieţuirea şi faptele sale, zice: „Viu este Domnul, înaintea Căruia stau”49. Înălţimea ei este împărăţia cerurilor pe care o făgăduieşte, la care se poate ajunge numai după ce este depăşit tot ce este stricăcios în viaţa pământească. Aspectul înfricoşător este frica de gheenă, care chinuie fără încetare pe cei vinovaţi şi le păstrează viaţa într-un zbucium continuu. Aşadar, statura dreaptă constă în corectitudinea învăţăturilor; înălţimea constă în înălţimea făgăduinţelor celor cereşti, iar aspectul înfricoşător constă în ameninţările şi groaza de chinurile viitoare. Deci Sfânta Scriptură are statură dreaptă, pentru că direcţionează conduita omului pentru a-l face să stea, astfel încât minţile celor care ascultă să nu se încline spre poftele pământeşti. Ea are înălţime, pentru că promite bucuriile vieţii veşnice în patria cerească. Are aspect înfricoşător, pentru că ameninţă pe toţi păcătoşii cu chinurile gheenei. Ea îşi arată statura dreaptă prin educarea moravurilor, îşi arată înălţimea prin făgăduinţa răsplăţilor, îşi arată aspectul înfricoşător prin groaza chinurilor. Este dreaptă în învăţăturile sale, înaltă în făgăduinţe, înspăimântătoare în ameninţări. Ea are o statură dreaptă, când ea zice prin profet: „încetaţi să mai faceţi rău, învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă”50. Şi iarăşi: „împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine”51.
47 I Cor. 10,12.
48 Filip. 4,1.
49 IV Rg. 3,14.
50 Is. 1,16-17.
51 Is. 58, 7.
137
Are înălţime când zice prin acelaşi profet: „Nu vei mai avea soarele ca lumină în timpul zilei şi strălucirea lunii nu te va mai lumina, ci Domnul va fi pentru tine o lumină veşnică şi Dumnezeul tău va fi slava ta”52. Are aspect înfricoşător când, descriind iadul, zice: „Ziua de răzbunare a Domnului, an de răsplătire pentru pricina Sionului; şi râurile lui în păcură se vor preface, şi pulberea lui în pucioasă, şi pământul lui va fi pucioasă arzătoare, zi şi noapte nu se va stinge în veci de veci”53. Aceasta o descrie şi fericitul Iov, zicând: „Ţinutul întunericului şi acoperit de umbrele morţii, ţinut al răului şi al întunericului; acolo este umbra morţii, şi neorânduială, şi o groază veşnică”54. Sfânta Scriptură are statură dreaptă când Domnul, binevoitor, făgăduieşte prin ea: „Precum cerul cel nou şi pământul cel nou, pe care Eu le voi face vor rămânea înaintea Mea, zice Domnul, aşa va dăinui seminţia voastră şi numele vostru”55. Într-adevăr, stau drepţi înaintea Domnului aceia care nu-şi irosesc viaţa în depravări. Ea are înălţime, când adaugă îndată: „Şi din lună în lună şi din zi de odihnă în zi de odihnă, vor veni toţi ca să se închine în faţa Mea, zice Domnul”56. Ce este luna dacă nu o măsură desăvârşită de zile? Şi ziua de odihnă ce este dacă nu repaosul în care nu este îngăduit să se facă lucrare de rob? Aşadar, din lună în lună înseamnă: cei care duc aici o viaţă desăvârşită sunt conduşi acolo la fericirea desăvârşită. Din zi de odihnă în zi de odihnă înseamnă: cei care încetează aici să lucreze răul, acolo se odihnesc în răsplata cerească. Sfânta Scriptură are, de asemenea, un aspect înfricoşător când adaugă: „Şi vor ieşi şi vor vedea trupurile moarte ale oamenilor care
52 Is. 60,19.
53 Is. 34, 8-10.
54 Iov 10, 21-22.
55 Is. 66, 22.
56 Is. 66, 23.
138
s-au răzvrătit împotriva Mea. Viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge”57. Căci ce poate fi spus sau gândit mai îngrozitor, decât a îndura rănile condamnării, iar durerile rănilor să nu se sfârşească niciodată. Despre acest aspect îngrozitor al roţilor, cu îndreptăţire se spune prin Sofonie, când anunţă venirea pe neaşteptate a zilei Judecăţii pentru sufletele împietrite: „Aproape este ziua cea mare a Domnului, aproape este şi zoreşte întruna. Amarnică, vocea zilei Domnului, cel puternic va fi atunci chinuit. Zi de mânie este ziua aceea, zi de strâmtorare şi jale, zi de pustiire şi de nimicire, zi de întuneric şi de beznă, zi de nori şi de negură, zi de strigăte de război şi cu sunet de trâmbiţă”58.
19. Dar pentru că noi am explicat acestea cu privire la roata exterioară, rămâne să arătăm statura dreaptă şi fermă, înălţimea şi aspectul înfricoşător al roţii interioare. Roata interioară are statură dreaptă când, prin Sfânta Evanghelie, ne împiedică să ne aplecăm spre dorinţele pământeşti, zicând prin glasurile Mântuitorului nostru: „Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi băutură peste măsură şi de grijile vieţii acesteia”59. Ea are înălţime, când făgăduieşte, referindu-se la Mântuitorul: „Celor care au crezut în El, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu”60. Ce poate fi mai înalt decât această putere, ce poate fi mai măreţ decât această înălţime prin care fiecare om, creatură, este făcut fiu al Creatorului? Roata interioară are aspect înfricoşător când spune despre păcătoşi: „Vor merge aceştia la osândă veşnică”61. Ea are statură dreaptă când Adevărul sfătuieşte pe ucenicii Săi, zicând: „Vindeţi averile voastre
57 Is. 66,24.
58 Sof. 1,14-16.
59 Lc. 21, 24.
60 In 1,12.
61 Mt. 25, 46.
139
şi daţi milostenii. Faceţi-vă pungi care nu se învechesc”62. Are înălţimea făgăduinţei când zice: „Vor veni de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor63. Are aspect înfricoşător când adaugă: „Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”64. Despre acestea, prin glasul Adevărului, se spune iarăşi: „Veţi muri în păcatele voastre”65. Are statură dreaptă când, prin glasul celui dintâi între păstori, zice: „Adăugaţi la credinţa voastră fapta bună, iar la fapta bună, cunoştinţa; la cunoştinţă, înfrânarea; la înfrânare, răbdarea; la răbdare, evlavia; la evlavie, iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească, dragostea”66. Are înălţime când, puţin mai încolo, zice: „Că aşa vi se va da cu bogăţie intrarea în veşnica împărăţie a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”67. Tot Petru făgăduieşte bunilor păstori, zicând: „Iar când se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi”68. Are un aspect înfricoşător, când zice: „Iar ziua Domnului va veni ca un fur; atunci cerurile vor pieri cu vuiet mare; stihiile, arzând, se vor desface”69. De vreme ce toate acestea trebuie să dispară, cu cât mai mult trebuie voi să fiţi în petrecere sfântă şi plină de evlavie, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, când cerurile, arzând, vor pieri, când stihiile se vor desface în vâlvătaia focului! Are statură dreaptă când, prin Pavel, ne ridică de la poftele cele lumeşti, zicând: „Omorâţi mădularele voastre ale omului pământesc: desfrânarea, necurăţia,
62 Lc. 12,33.
63 Mt 8,11.
64 Mt. 8,12.
65 In 8,21-24.
66 II Pt. 1, 5-7.
67 II Pt. 1,11.
68 I Pt. 5, 4.
69 II Pt. 3,10.
140
patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli”70. Are înălţime când făgăduieşte, zicând: „Viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, care este viaţa voastră, se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru mărire”71. Are aspect înfricoşător când ameninţă, zicând: „La arătarea Domnului nostru Iisus Hristos din cer, cu îngerii puterii Sale, în văpaie de foc, osândind pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei care nu se supun Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos, ei vor lua ca pedeapsă pieirea veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui”72. Are statură dreaptă când ne sfătuieşte, zicând: „Luaţi seama să nu răsplătească cineva cuiva răul cu rău, ci întotdeauna să urmaţi cele bune unul faţă de altul şi faţă de toţi”73. Are înălţime când făgăduieşte, zicând: „Dacă murim împreună cu El, vom şi împărăţi împreună cu El”74. Şi iarăşi: „Pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea viitoare care ni se va descoperi”75. Are un aspect înfricoşător când ameninţă, zicând: „O înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici”76. Şi iarăşi: „înfricoşat lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului Celui Viu”77. Toate acestea Sfânta Scriptură le rezumă într-o frază scurtă, zicând: „Ca să puteţi să înţelegeţi împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea, şi lungimea, şi înălţimea, şi adâncimea”78. Dragostea este largă, pentru că ea cuprinde şi iubirea duşmanilor, pe care Atotputernicul Dumnezeu îi rabdă
70 Col. 3,5.
71 Col. 3, 3-4.
72 II Tes. 1, 7-9.
73 I Tes. 5,15.
74 II Tim. 2,11-12.
75 Rom. 8,18.
76 Evr. 10, 27.
77 Evr. 10, 31.
78 Ef. 3,18.
141
îndelung prin această dragoste cu care El ne iubeşte din belşug. Deci, noi trebuie să arătăm aproapelui această dragoste pe care o vedem arătată nouă, nevrednicii, de către Creatorul nostru. Lărgimea şi lungimea corespund, prin urmare, staturii drepte, pentru că roata interioară lărgeşte vieţile noastre prin iubire astfel încât iubirea să îndure cu multă răbdare relele fraţilor. Sublimitatea ei este acea mulţime de răsplăţi veşnice, despre a căror măreţie se zice: „Cele ce ochiul n-a văzut, nici urechea n-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”79. Are, aşadar, înălţime în această sublimitate, pentru că nici o cugetare de acum nu este capabilă să cunoască în profunzime bucuriile veşnice ale sfinţilor. Adâncimea ei este acea indescriptibilă osândire la chinuri, care-i va cufunda în cele mai de jos pe cei ce o vor primi. Pentru aceştia, cuvintele sfinte au un aspect înfricoşător, căci ele provoacă celor care ascultă o frică fără seamăn, atunci când vorbesc despre chinurile iadului. Cu îndreptăţire, aşadar, se spune: „Şi roţile se ţineau drept şi ferm, erau înalte, şi aspectul lor era înfricoşător”, pentru că Sfânta Scriptură, în ambele Testamente, este dreaptă îndemnând, este înaltă făgăduind şi înfricoşătoare ameninţând. Este suficient, fraţi preaiubiţi, ceea ce am spus astăzi, prin mila Domnului. Ne vom întoarce, refăcuţi în pace, pentru a discuta cele ce urmează, având credinţă în Creatorul tuturor, Dumnezeul şi Domnul nostru Iisus Hristos, care trăieşte şi împărăţeşte cu Tatăl în unime cu Duhul Sfânt, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.
79 I Cor. 2,9.
Omilia VII
1. Aşa cum ştiţi, fraţi preaiubiţi, obiceiul profeţiei este să vadă când una, când alta şi să treacă pe neaşteptate de la una la alta, după cum psalmistul, vorbind despre Domnul, zice: „Dumnezeu este judecător drept, tare şi îndelung răbdător şi nu se mânie în fiecare zi. De nu vă veţi întoarce, sabia Sa o va luci, arcul Său l-a încordat şi l-a pregătit; şi în el a pregătit unelte de moarte, săgeţile Lui pentru cei ce ard le-a lucrat”1. Îndată adaugă: „A zămislit silnicia şi a născut nelegiuirea; groapă a săpat şi a adâncit-o şi va cădea în groapa pe care a făcut-o”2. Iată că, în timp ce descrie dreptatea Domnului, dintr-o dată, fără ca să zic aşa să schimbe registrul, se întoarce împotriva greşelii păcătosului. Este suficient acest singur exemplu pe care l-am spus pentru această situaţie, căci oricine are obişnuinţa citirii în profeţi, nu scapă din vedere ceea ce fac ei adesea. De unde, acum, Profetul Iezechiel, vorbind despre roţi, adaugă:
2. „Şi întreg trupul era plin de ochi de jur împrejur la toţi patru”3. Faptul că a spus „toţi” şi nu „toate”4 arată limpede că
1 Ps. 7,12-14.
2 Ps. 7,15-16.
3 Iez. 1,18.
4 în limba latină substantivul rota „roată” are genul feminin, iar substantivul animalia „fiinţe vii” are genul neutru. Textul Sfântului Grigorie se traduce literal „împrejur la înşişi cei patru”, având pronumele de întărire la genul neutru, nu la genul feminin. De aici concluzia lui că profetul se referă în acest pasaj la cele patru fiinţe şi nu la roţi. Textul ebraic arată totuşi că Iezechiel spune că ochii roţilor fiinţelor erau de jur împrejurul celor patru fiinţe: „Şi roţile lor erau pline de ochi de jur împrejurul celor patru” (n. ed.).
144
expunerea sa s-a întors brusc de la roţi la fiinţe. Aceste fiinţe simbolizează desigur pe cei desăvârşiţi, după cum s-a spus înainte. Trupurile fiinţelor sunt descrise ca fiind pline de ochi, căci lucrarea sfinţilor este atentă în toate părţile, îngrijindu-se de cele care sunt bune şi de dorit şi ferindu-se cu iscusinţă de rău. Mai dificilă este acea lucrare a minţii sfinţilor prin care ei veghează cu străşnicie ca nu cumva în ochii lor răul să se ascundă sub aparenţa binelui. Viaţa sfinţilor este, aşadar, plină de prevedere, ca nu cumva, liberă fiind, să ajungă să se mândrească, pentru că adesea mândria se revarsă în cuvinte şi caută să apară în ochii altora drept libertate adevărată. Ea este smerită în aşa fel ca nu cumva să devină fricoasă, căci uneori teama îngrădeşte sufletul astfel încât să nu mai îndrăznească să spună ce e drept, dar totuşi, prin însăşi timiditatea cugetării, se preface că este smerit. Ea este cumpătată în aşa fel ca nu cumva să devină zgârcită, căci adesea zgârcenia doreşte să fie socotită drept economie spre a da impresia că pe bună dreptate şi în mod necesar trebuie păstrat ceea ce sufletul nu vrea să dăruiască din milostivire aproapelui în nevoie. Ea este milostivă în aşa fel încât să nu devină risipitoare, pentru că uneori atitudinea risipitoare este confundată cu milostivirea. Altceva este a da, din iubire frăţească, aproapelui cele necesare şi altceva este a arunca în toate părţile cele avute în mod gratuit. Aşadar, în orice facem, trebuie să ne gândim bine ce merit are fapta respectivă la judecata Creatorului, în funcţie de intenţia de la care porneşte. De aceea şi Creatorul însuşi zice: „Când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău este luminat”5. Evident numeşte ochi, intenţia şi trup, fapta. Dacă intenţia noastră va fi curată în faţa lui Dumnezeu, fapta noastră nu va fi întunecată la judecata Lui. Sfinţii veghează cu grijă să se cerceteze în orice privinţă, să ia seama ca nu cumva să dorească răul pentru el însuşi sau să-l facă sub aparenţa binelui, adică nu cumva să se amăgească
5 Lc. 11,34.
145
cu faptul că păcatele lor sunt virtuţi. Trupul lor în întregime are ochi de jur împrejur, pentru că orice activitate a lor este pătrunsă şi înconjurată de o grijă neadormită.
3. Acesta este motivul pentru care Apostolul Pavel, văzând că şi corintenii doresc să arate milă unui păcătos căruia-i părea rău de relele făcute, le-a spus: „Dacă iertaţi ceva cuiva, îi iert şi eu. Pentru că şi eu, dacă am iertat ceva, am iertat pentru voi, în faţa lui Hristos, ca să nu ne lăsăm covârşiţi de Satana. Căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute”6. Aşadar, dacă era necesar să fie îndurător, de ce preaminunatul învăţător şi-a unit cu atâta smerenie voinţa sa cu a ucenicilor, ca nu cumva să pară în dezacord voinţa lui de a ucenicilor sau a ucenicilor de a lui în ce priveşte actul de milostivire? Oare nu pentru că, prin îngrijorarea ochiului prevăzător, era atent la consecinţe, cunoscând că adesea atunci când unul dăruieşte, altul se mânie pentru aceasta? Şi ce este jertfa milei atunci când este dăruită în dezacord cu aproapele? De aceea, cu îndreptăţire, spune: „Ca să nu ne lăsăm covârşiţi de Satana. Căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute”7. Desigur, Satana are obiceiul să pună în inima unui om răul discordiei, când vede pe altul că a făcut lucrarea milei. Aşadar, este imperfect binele care e făcut în aşa un mod încât să nu se sesizeze răul ce s-ar putea strecura din el, afară de cazul în care ar fi reprobabil să nu fie săvârşită o anumită faptă, şi aceasta nu poate fi făcută fără sminteala cuiva.
4. De aceea spunem acest lucru, ca să facem cunoscut iubirii voastre că uneori, în buna noastră lucrare, sminteala aproapelui trebuie să fie evitată, iar alteori nu trebuie nesocotită nicidecum. Am învăţat aceasta de la însuşi Creatorul nostru Care, în timp ce lui Petru i se cerea darea pentru templu,
6 II Cor. 2,10-11.
7 II Cor. 2,10-11.
146
a spus mai întâi o pildă prin care arăta că El nu este dator cu nimic: „Regii pământului de la cine iau dajdie sau bir, de la fiii lor sau de la străini?” Când Petru i-a zis: „De la străini”, îndată El a răspuns: „Aşadar, fiii sunt scutiţi”8. Dar, după ce a arătat că El este scutit, ca să nu facă, întâmplător, cuiva sminteală, a adăugat: „Ca să nu-i smintim pe ei, mergi la mare şi aruncă undiţa, iar peştele care va ieşi întâi, ia-l şi, deschizându-i gura, vei găsi un statir. Ia banul şi dă-l lor, pentru Mine şi pentru tine”9. De altă parte, când spunea că nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, atunci, apropiindu-se, ucenicii i-au zis: „Ştii că fariseii, auzind cuvântul, s-au scandalizat”? Iar El, răspunzând, a zis: „Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină. Lăsaţi-i pe ei, sunt călăuze oarbe, orbilor”10. Iată că învăţătorul, Adevărul însuşi, ca să nu facă sminteală în inimile unora, a plătit darea de care era scutit; pe de altă parte, a văzut că se face sminteală în inimile altora în faţa adevărului şi a îngăduit ca ei să rămână în sminteala lor.
5. În această situaţie trebuie să fim atenţi la aceasta: cât de mult putem, fără a păcătui, trebuie să evităm sminteala aproapelui. Dar, dacă sminteala vine de la adevăr, este mai folositor să se permită naşterea smintelii decât să fie lăsat la o parte adevărul. Aşadar, trupurile fiinţelor sunt pline de ochi pentru că ele privesc în jurul lor cu prudenţă.
6. Dar trebuie să ştim că adesea, în timp ce ne îndreptăm atenţia spre alţi păcătoşi, se întâmplă că nu luăm în seamă alte fapte şi, când le trecem cu vederea, atunci, fără îndoială, nu avem ochi. Astfel, cercetând Evanghelia, am aflat ce a spus fariseul acela care urcase în templu să se roage: „Dumnezeule,
8 Mt. 17, 24-25.
9 Mt. 17, 26.
10 Mt. 15,11-14.
147
îţi mulţumesc”11. Pe bună dreptate mulţumea lui Dumnezeu de la Care primise binele pe care-l făcuse. Acesta chiar adaugă: „Că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulter, sau ca şi acest vameş; postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig”12. Iată că, pentru a-şi arăta înfrânarea, pentru a face milostenie, pentru a aduce mulţumiri lui Dumnezeu, fariseul avusese ochiul [treaz], dar nu l-a avut pentru a-şi păzi smerenia. La ce foloseşte ca întreaga cetate să fie păzită cu prudenţă de loviturile duşmanilor, dacă se lasă o singură spărtură deschisă prin care este atacată de duşmani? La ce foloseşte paza care este pusă pretutindeni în jur, când întreaga cetate este deschisă duşmanilor prin neglijarea unui singur loc? Fariseul, care a postit, a dat zeciuială, a adus mulţumiri lui Dumnezeu, a făcut-o ca şi cum ar fi vegheat la păzirea de jur împrejur a cetăţii sale. Dar, pentru că nu a luat în seamă deschizătura mândriei din el, a suferit lovitura duşmanului acolo unde, din neglijenţă, a închis ochiul. Minţile sfinţilor, prin urmare, veghează privind cu atenţie pretutindeni în jurul lor şi, în toată lucrarea lor, îşi duc de jur împrejur ochiul temerii şi al atenţiei ca să nu săvârşească păcate sau să neglijeze binele care este recomandat ori, odată înfăptuit binele, să se mândrească în sinea lor şi să cadă cu atât mai grav cu cât par drepţi pe dinafară, dar păcătuiesc mai ascuns. Cu îndreptăţire se spune: „Trupul lor în întregime era plin de ochi de jur împrejur”.
7. Trebuie ştiut faptul că în vechea traducere nu era: „Trupul lor în întregime era plin de ochi de jur împrejur”, ci: „Spatele lor era plin de ochi”. Această afirmaţie nu este în dezacord cu înţelesul interpretării noastre. Cele care, de obicei, păzesc oamenii de păcate sunt adesea în faţă. Dar drepţii,
11 Lc. 18,11.
12 Lc. 18,11-12.
148
fiindcă se păzesc de cele care nu par la vedere şi în faţă, se spune despre ei că au ochii în spate. Aşadar, cei care îndepărtează cele ce sunt ascunse şi se păzesc prin ei înşişi de acestea, de bună seamă că au ochi în spate. Acest lucru poate fi înţeles şi altfel: noi vedem ce este în faţa noastră, dar altul vede, în ceea ce ne priveşte, spatele nostru pe care noi nu putem să-l vedem. Or sfinţii se cercetează cu grijă în cele după care pot fi judecaţi de alţii şi se privesc sever, ca şi cum ar fi priviţi sever de alţii; cum ei cunosc cele care ar fi putut să se ascundă în ei, poartă în spate ochi neadormit. Urmează:
8. „Şi când mergeau fiinţele, la fel mergeau şi roţile alături de ele, şi când fiinţele se ridicau de la pământ, în acelaşi timp se ridicau şi roţile”13. Fiinţele merg când sfinţii înţeleg din Sfânta Scriptură cum să trăiască moral. Fiinţele se ridică de la pământ când sfinţii se lasă răpiţi prin contemplaţie. Cu cât un sfânt înaintează în Sfânta Scriptură, cu atât Sfânta Scriptură înaintează cu el. De aceea se spune cu îndreptăţire: „Şi când mergeau fiinţele, la fel mergeau şi roţile alături de ele, şi când fiinţele se ridicau de la pământ, în acelaşi timp se ridicau şi roţile” (Iez. 1,19). Scrierile dumnezeieşti cresc odată cu cel care le citeşte întrucât cu atât mai înalt este sensul pe care îl percepe cineva, cu cât caută mai la înălţime. Dar roţile nu se ridică dacă nu se ridică fiinţele. Dacă minţile cititorilor nu se înalţă spre cele de sus, cuvintele dumnezeieşti rămân am putea spune la pământ, nefiind înţelese în profunzime. Atunci când cuvintele Sfintei Scripturi nu pun în mişcare mintea celui care le citeşte întrucât înţelesurile cuvintelor dumnezeieşti nu-i par îndeajuns de fierbinţi şi nu fac să scapere în gândul lui nici o lumină a înţelegerii, roata este nelucrătoare şi la pământ, căci fiinţa nu se ridică de la pământ. Dar dacă fiinţa înaintează, adică dacă ea caută treptele bunei
13 Iez. 1,19.
149
vieţuiri, şi dacă prin pasul făcut în inimă descoperă cum se face pasul lucrării celei bune, atunci roţile înaintează şi ele, pentru că avansezi cu atât mai mult în cunoaşterea textelor sfinte cu cât te desăvârşeşti pe tine însuţi conform cu ele. Dacă fiinţa înaripată îşi ia avânt în contemplaţie, roţile de îndată se ridică de la pământ, căci înţelegi că nu sunt pământeşti cele care mai înainte ţi se păreau a fi spuse în textele sfinte într-un mod pământesc. Şi astfel ajungi să simţi cuvintele Sfintei Scripturi ca fiind cereşti dacă, aprins de harul contemplaţiei, te laşi pe tine însuţi răpit la cele cereşti. Aşadar, virtutea cea minunată şi de negrăit a textelor sfinte se face cunoscută atunci când inima celui care citeşte este pătrunsă de iubirea care vine de sus, de vreme ce atunci când fiinţele se ridică spre cele înalte, roata zboară. Urmează:
9. „Oriunde mergea duhul, acolo, în timp ce duhul mergea, roţile se ridicau în acelaşi timp, urmându-l”. Încotro se îndreaptă duhul celui care citeşte, acolo se înalţă şi cuvintele sfinte, căci, dacă vei găsi în ele, văzând şi simţind, ceva înalt, aceste cuvinte sfinte cresc odată cu tine, se înalţă cu tine spre cele mai de Sus. Cu îndreptăţire se spune despre aceleaşi roţi: „Urmând duhul”. Dacă duhul celui care citeşte caută să cunoască în textele sfinte faptele istorice şi învăţătura morală, sensul moral urmează celui istoric. Dacă el caută sensul tipic, imediat se sesizează vorbirea figurată. Dacă el caută sensul contemplativ, pe dată roţile parcă prind aripi şi sunt răpite în văzduh, căci în cuvinte se descoperă înţelesul ceresc al textului sfânt. „Oriunde mergea duhul, acolo, în timp ce duhul mergea, roţile se ridicau în acelaşi timp, urmându-l”. Roţile urmează duhul, căci cuvintele textului sfânt, după cum s-a spus deja adesea, cresc în înţelegere potrivit putinţei de înţelegere a celor care le citesc.
10. În una şi aceeaşi afirmaţie a Scripturii, unul se hrăneşte numai cu faptul istoric, altul caută sensul tipic, altul
150
caută prin tip înţelegerea contemplativă. Se ajunge de cele mai multe ori, aşa cum s-a spus, ca în una şi aceeaşi propoziţie să poată fi găsite împreună toate cele trei. Aşadar, Moise, atunci când a fost chemat din rugul aprins, s-a apropiat să vadă arătarea şi iată că rugul ardea şi nu se mistuia14. Mare este această minune! Dacă vei căuta în aceasta doar faptul istoric, sufletul celui care citeşte are de unde să se hrănească, văzând că focul arde în lemn şi nu-l mistuieşte. Dacă însă vei căuta înţelegerea tipică, ce este flacăra dacă nu Legea, despre care este scris: „în mâna Sa dreaptă, o lege de foc”15? Şi ce altceva a prefigurat rugul acela dacă nu poporul iudaic plin de spinii păcatelor? Dar rugul aprins nu a putut fi mistuit, căci poporul iudaic deşi a primit focul Legii, totuşi nu a îndepărtat spinii păcatelor sale, iar stricăciunile lui nu au ars prin flacăra vorbirii cereşti. Poate că în acest fapt istoric, altul doreşte să contemple prin tip realităţile mai înalte. Fiindcă înţelegerea acestuia creşte în înălţime, roţile se înalţă şi ele. Anume: Fiul cel Unul-Născut al lui Dumnezeu S-a făcut om desăvârşit printre oameni. El nu a avut păcate proprii, dar a luat asupra Lui spinii păcătoşeniei noastre şi a binevoit să se smerească pentru noi până la pătimire şi să primească în El însuşi focul suferinţelor noastre. Dar El a ars fără să ardă, căci a murit din cauza smeririi, dar totuşi a rămas veşnic din cauza dumnezeirii Sale. El a preluat din cele ale noastre ca să Se poată face jertfă pentru noi însă a rămas nepătimitor şi neschimbător în cele proprii ca pe noi să ne schimbe de la ale noastre. Poate altul caută în faptul istoric o învăţătură morală şi prin înţelegerea alegoriei, contemplaţia. Este uşor de înţeles pentru toţi în ce priveşte sensul istoric ceea ce este scris în Lege cu privire la turtureaua care este oferită pentru păcat: capul ei îi este frânt spre aripioare
14 Cf. Ieş. 3, 2-3.
15 Deut. 33,2.
151
astfel încât acesta să rămână prins de gât şi nu să fie rupt complet16. În aceste cuvinte, sensul istoric nu este îndoielnic pentru cei care citesc. Dar dacă în acestea cauţi un înţeles moral, roata se pune în mişcare până ce afirmaţia cuvântului sfânt este adusă la înţelegerea morală. Noi înşine trebuie să fim turtureaua adusă ca jertfă Dumnezeului Atotputernic, astfel încât capul nostru să se frângă spre aripioare, adică sufletul să se întoarcă spre virtuţi. Nu pe nedrept noi înţelegem prin cap minte, fiindcă, după cum capul comandă trupul, mintea comandă faptele. Or este prescris să fie întors capul spre aripioare ca să faci ceea ce zici şi să uneşti vorba cu lucrarea. De asemenea, s-a poruncit să nu fie frânt capul în aşa fel încât să se rupă complet de trup ci, despărţit numai într-o parte, să rămână agăţat de trupul său, pentru că evident, mintea noastră trebuie să fie desprinsă de la plăcerea trupească, dar nu de la grija celor necesare trupului. Despre aceasta este scris: „Grija de trup să nu o faceţi spre pofte”17. Ceea ce se interzice să fie făcut spre pofte, fără nici o îndoială, este îngăduit pentru cele strict necesare. Capul turturelei este rupt într-o parte şi prin cealaltă parte rămâne prins de trup pentru că, după cum s-a spus, mintea noastră trebuie să se detaşeze de voinţa trupească şi totuşi să nu fie îndepărtată de la cele necesare. Ce vom spune dacă un altul caută în acest fel de jertfă un tip al Mântuitorului nostru prin înţelegerea contemplativă? Dacă sufletul cititorului se înalţă spre cele mai puternice, fiinţele se înalţă şi ele ca să se înalţe în acelaşi timp şi roţile. Cine este capul nostru dacă nu Mântuitorul neamului omenesc? Despre El este scris: „L-a dat pe El cap Bisericii care este trupul Lui”18. Persecutându-L, iudeii au încercat să şteargă numele Lui de pe pământ. Văzându-L
16 Cf. Lev. 1,15; 5, 8.
17 Rom. 13,14.
18 Ef. 1,22-23.
152
răstignit şi înmormântat, au crezut că Acesta a fost despărţit de iubirea tuturor. Dar capul turturelei, deşi a fost frânt cu adevărat, totuşi nu a fost despărţit de trupul ei, pentru că prin aceea că a îndurat moarte pentru noi, Hristos ne-a unit mai adevărat pe noi toţi cu El în însăşi moartea Sa, şi prin aceea că Şi-a retras prezenţa Sa vizibilă de la ochii noştri, El s-a înrădăcinat nevăzut în minţile noastre. Aşadar, capul turturelei, deşi frânt, rămâne unit cu trupul pentru că Mântuitorul nostru a pătimit pentru noi, dar nu S-a despărţit de noi prin Pătimire. Întrucât cuvintele textului sfânt cresc odată cu duhul cititorilor, cu îndreptăţire se spune acum: „Oriunde mergea duhul, când duhul mergea într-acolo, roţile se ridicau şi ele, urmându-l”. Textul urmează:
11. „Căci duh de viaţă era în roţi”19. Duh de viaţă20 este în roţi, pentru că prin scrierile sfinte, datorită darului Duhului suntem făcuţi vii, astfel încât să îndepărtăm de la noi lucrarea dătătoare de moarte. Aşadar, se poate înţelege că Duhul merge atunci când atinge sufletul cititorului în moduri şi în grade diferite. Prin cuvintele textului sfânt, Dumnezeu uneori aţâţă zelul acestuia şi îl ridică să facă dreptate, alteori îl îmblânzeşte spre răbdare, alteori îl învaţă în vederea propovăduirii, alteori îl îmboldeşte la lacrimile pocăinţei. Dar să facem o scurtă incursiune prin cuvintele acestea pe care le-am spus şi să vedem în ce mod roţile urmează duhul care este numit duh de viaţă şi care ne-a fost arătat ca fiind înăuntrul roţilor. Cu siguranţă, dacă duhul de viaţă a atins inima unui cititor spre înflăcărarea zelului, acela imediat vede în textele sfinte că Moise, întorcându-se în tabără şi aflând că poporul păcătuise închinându-se la idoli, din înflăcărarea duhului
19 Iez. 1,20.
20 Duhul de viaţă din Sfintele Scripturi este darul Duhului Sfânt sau acea lucrare permanentă a Duhului cu ajutorul căreia noi înviem din moartea duhovnicească în care ne aflam mai înainte (n. ed.).
153
l-a trecut prin ascuţişul săbiei”21; vede că Finees, pedepsind desfrânarea, a potolit prin sabie mânia Domnului22; vede că Petru, printr-un cuvânt, a lovit şi a omorât pe cei care-l minţiseră23; vede că Pavel ameninţă cu varga pe ucenicii neglijenţi24.
12. Dacă duhul de viaţă atinge inima unui cititor spre păstrarea răbdării, îndată îl urmează şi roţile, pentru că din textele sfinte, acesta află că Moise şi Aaron, după ce au îndurat prigonirea poporului fiindcă îi spuseseră ce era cu dreptate, au alergat la cort pentru a se ruga chiar pentru poporul de care se fereau25. Aşadar sufletul lor sfânt a îndurat şi mânia acestor trufaşi şi totuşi nu s-a aprins de mânie împotriva lor. Căci răbdarea este adevărată când este iubit şi cel care o pricinuieşte. Căci a tolera, dar a urî nu este virtutea blândeţii, ci acoperământul furiei. În aceleaşi scrieri, cititorul vede că Samuel, îndepărtat de la funcţia sa conducătoare, mărturiseşte că s-a rugat chiar pentru cei care l-au îndepărtat26; vede că nici un sfânt nu ajunge la slava cerească dacă nu-şi păstrează răbdarea; vede că însuşi Creatorul şi Mântuitorul neamului omenesc a răbdat scuipăturile, loviturile, coroana de spini, crucea, loviturile de lance, şi totuşi S-a rugat pentru prigonitorii Săi.
13. Dacă duhul de viaţă aprinde sufletul unui cititor de râvna propovăduirii, îndată îl urmează şi roţile pentru că, în textele sfinte, acesta vede cu ce libertate neîngrădită a ridicat Moise, la porunca Domnului, cuvântul său să predice împotriva regelui Egiptului27. Vede că Ştefan spunea iudeilor
21 Cf. Ieş. 32, 27.
22 Cf. Num. 25, 8.
23 Cf. Fapte 5, 5-10.
24 Cf. I Cor. 15, 21.
25 Cf. Num. 20, 6.
26 Cf. I Rg. 8, 20-22.
27 Cf. Ieş. 5,10.
154
înşelători: „Voi pururea staţi împotrivă Duhului Sfânt”28 şi că sub loviturile pietrelor nici nu s-a temut. Vede că Petru, lovit cu bâte ca să nu mai vorbească în numele lui Iisus, răspunde cu o mare libertate: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni”29. Vede că Pavel este strâns de zalele lanţurilor, dar totuşi cuvântul lui Dumnezeu nu este înlănţuit30.
14. Dacă duhul de viaţă îmboldeşte sufletul spre a face să izvorască lacrimile pocăinţei, îndată îl urmează şi roţile, de vreme ce cuvintele Sfintei Scripturi aduc înaintea ochilor pocăinţa lui David. Certat de profet pentru că nu s-a supus Regelui ceresc, acest rege, supunându-se mustrării, nu s-a ruşinat să mărturisească ce a făcut31. Vameşul, care a recunoscut vina nelegiuirii sale, deşi a venit nedrept la templu, s-a întors de aici îndreptat32. Petru a spălat cu lacrimi păcatul lepădării33. Tâlharul, care şi-a recunoscut vina pe cruce, a găsit iertarea chiar în momentul morţii34. Despre aceste roţi profetul repetă ceea ce spunea şi mai înainte şi adaugă:
15. „Când fiinţele înaintau, înaintau şi roţile, şi când acelea stăteau, stăteau şi roţile; iar când acelea se ridicau de la pământ, atunci împreună cu ele se ridicau şi roţile, pentru că duh de viaţă era în roţi”35. Acestea, după cum ştiţi, fraţi preaiubiţi, în cea mai mare parte au fost spuse deja, dar sunt reluate printr-o descriere reînnoită. De aceea nici noi să nu ne plictisim să repetăm, expunând pe scurt cele pe care Duhul le socoteşte
28 Fapte 7, 51.
29 Fapte 5, 29.
30 Cf. Filip. 1,14; Cf. II Tim. 2, 9.
31 Cf. II Rg. 12,13.
32 Cf. Lc. 18,13-14.
33 Cf. Mt. 26, 75.
34 Cf. Lc. 23,42-43.
35 Iez. 1,21.
155
a fi potrivite spre a fi spuse prin profet. Prin aceste cuvinte se adaugă un singur lucru nou: „Când acelea stăteau, stăteau şi roţile”. Sunt oameni care se desăvârşesc până la acea măsură încât ştiu să se lipsească întru totul de bunurile pământeşti pe care le-au primit, să se dedice faptelor de milostenie, să-i ajute pe năpăstuiţi. Aceştia, evident, „înaintează” prin faptul că se străduiesc mereu să fie folositori aproapelui. Împreună cu aceştia, înaintează şi roţile, căci cuvintele Sfintei Scripturi călăuzesc paşii în drumul lor. Sunt alţii care sunt tari în a-şi păstra credinţa pe care au primit-o astfel încât să poată rezista oricăror împotriviri şi nu numai că nu se lasă atraşi în greşeala relei-credinţe, ci se şi luptă împotriva celor care vorbesc cele potrivnice şi îi aduc pe calea cea dreaptă. Împreună cu aceştia „care stau”, stau şi roţile, pentru că acestora, cuvintele Sfintei Scripturi le confirmă dreptatea, de vreme ce ei aud în sinea lor: „Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat”36. Şi iarăşi: „Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, împotriva căruia să staţi, tari în credinţă!”37. Sunt alţi oameni care dispreţuiesc toate cele pământeşti, care socotesc potrivit să nu posede nimic din cele trecătoare şi, cum s-a spus înainte, se lasă răpiţi de contemplarea lui Dumnezeu. Cu aceştia „care se înalţă”, se înalţă şi roţile în acelaşi timp, căci, cu cât cineva creşte duhovniceşte spre cele mai înalte, cu atât şi textele sfinte îi vorbesc despre cele mai înalte. Aşadar, fiinţele „înaintează” spre folosul aproapelui, „stau” ca să se păzească pe ele însele şi „se înalţă” spre contemplarea lui Dumnezeu.
16. Dar şi roţile înaintează, stau şi se înalţă în acelaşi timp cu fiinţele, pentru că prin cercetare, lectura sfântă atât de mult se descoperă, pe cât progresează însuşi acela de către care este cercetată. Ai ajuns la viaţa activă? Ea înaintează împreună
36 II Tes. 2,15.
37 I Pt. 5, 8-9.
156
cu tine. Ai ajuns la neclintirea şi statornicia duhului? Ea stă împreună cu tine. Ai ajuns la viaţa contemplativă prin darul lui Dumnezeu? Ea se înalţă împreună cu tine. Şi din nou se adaugă: „Pentru că duh de viaţă era în roţi”. Se spune a doua oară că duh de viaţă era în roţi, pentru că Sfânta Scriptură are două Testamente: şi unul şi celălalt a vrut Duhul lui Dumnezeu să fie scrise pentru ca să ne elibereze de moartea sufletului. Sau, cu siguranţă, pentru că două sunt poruncile dragostei, iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui, prin care cuvintele Sfintei Scripturi ne întăresc şi prin unul şi prin celălalt Testament. Aşadar, pentru a doua oară se spune că duh de viaţă era în roţi, căci noi dobândim iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui prin cuvintele sfinte. Cu adevărat, prin învăţăturile Sfintei Scripturi reînviem, noi cei care zăceam morţi în păcat. De aceea, Domnul Atotputernic spune prin psalmist: „în veac nu voi uita îndreptările Tale, că într-însele m-ai viat”38. Aşadar, sunt numite „îndreptări” învăţăturile Domnului prin care, noi, corectându-ne, ne îndreptăm. Despre acestea psalmistul spune mai limpede: „La îndreptările Tale voi cugeta şi nu voi uita cuvintele Tale”39. Prin ele deci Domnul ne viază, căci prin ele ne descoperă viaţa duhovnicească şi o revarsă în minţile noastre prin suflul Duhului. Şi pentru că aceasta în fiecare zi se lucrează prin darul harului în minţile aleşilor, cu îndreptăţire se spune: „Duh de viaţă era în roţi”.
17. În întunericul vieţii prezente, Sfânta Scriptură ni s-a făcut lumina căii. De aceea şi Petru zice: „La care bine faceţi luând aminte, ca la o făclie ce străluceşte în loc întunecos”40. Iar psalmistul zice: „Făclia picioarelor mele este legea Ta, Doamne, şi lumină cărărilor mele”41. Totuşi, noi ştim că însăşi
38 Ps. 118, 93.
39 Ps. 118,16.
40 II Pt. 1,19.
41 Ps. 118,105.
157
făclia este obscură pentru noi dacă Adevărul nu o face să lumineze în minţile noastre. De aceea, psalmistul zice iarăşi: „Că Tu faci să lumineze făclia mea, Doamne, Dumnezeul meu, luminează întunericul meu”42. La ce foloseşte o făclie aprinsă, dacă ea nu este lumină? Dar lumina creată nu străluceşte pentru noi, decât dacă primeşte lumina de la lumina necreată. Aşadar, pentru că Atotputernicul Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, a creat El însuşi cele spuse în sfintele Testamente şi tot El însuşi ni le-a descoperit, duh de viaţă era în roţi. Urmează:
18. „Şi deasupra capetelor fiinţelor, asemănarea unui firmament, care era ca şi cristalul la aspect, înfricoşător, întins deasupra capetelor lor, sus”43. Acestea, cu ajutorul lui Dumnezeu, le vom explica în două moduri, ca să lăsăm judecăţii cititorului să aprecieze ce trebuie ales. Prin urmare prin numele firmament s-ar putea înţelege puterile cereşti. Cu îndreptăţire se spune că firmamentul era ca şi cristalul la aspect, pentru că, într-adevăr, cristalul este foarte tare, dar el este din apă care s-a solidificat. Şi firea îngerească, atunci când a fost creată, a primit liberul arbitru: fie că vrea să stăruie în smerenie şi să rămână permanent în faţa Dumnezeului Atotputernic, fie să alunece în trufie şi să cadă din starea de fericire. Prin asemănare, atunci era ca apa. Dar, deşi alţi îngeri au căzut, sfinţii îngeri s-au menţinut în starea lor de fericire şi au primit ca răsplată să nu mai poată să cadă niciodată. Firea lor, pentru că acum nu mai poate fi făcută să redevină schimbăcioasă, este întărită atât de mult ca şi cum ar fi cristal. Se spune că acest cristal era înfricoşător şi era întins deasupra capetelor fiinţelor, pentru că aceste puteri îngereşti, care stau înaintea privirii Dumnezeului Atotputernic, sunt înfricoşătoare şi de temut pentru noi, care ne aflăm încă în stricăciune.
42 Ps. 17, 29.
43 Iez. 1,22.
158
Bucuriile de acum ale acestora, pentru că depăşesc capacitatea de percepţie a minţilor noastre, sunt menţionate a fi deasupra capetelor fiinţelor. Şi cine, aflat în trup stricăcios, poate să înţeleagă ce este acea bucurie inexprimabilă şi fără sfârşit a îngerilor? Sau fericirea lor de a vedea faţa lui Dumnezeu fără micşorare44 şi a rămâne în mod neschimbăcios în desfătarea Lui?
19. Prin numele firmament se mai poate înţelege, ca o preînchipuire, însuşi Mântuitorul nostru, cu adevărat Dumnezeu mai presus de toate şi făcut omul desăvârşit între toţi, prin Care firea noastră a fost întărită după chipul Tatălui. Despre El, profeţindu-se prin psalmist, se spune: „Să fie mâna Ta peste bărbatul dreptei Tale şi peste Fiul Omului pe Care L-ai întărit Ţie”45. Aşadar, firea omenească, înainte de a fi asumată de Creatorul tuturor, era pământ, căci nu era firmament. Omului păcătos i s-a spus, cum era de aşteptat: „Pământ eşti, şi în pământ te vei întoarce”46. Dar, după ce a fost asumată de Creatorul tuturor, şi înălţată la ceruri, şi dusă deasupra îngerilor, firea omenească a devenit firmament, ea care a fost pământ. Dar firmamentul, care se vedea deasupra, cu ce se asemăna? Aceasta se indică prin cuvintele care urmează: „Era la aspect ca şi cristalul, înfricoşător”. Cristalul, după cum s-a spus, este din apă care a îngheţat şi a devenit tare.
44 Noi vedem faţa lui Dumnezeu prin Hristos, Care Dumnezeu fiind, ni S-a arătat prin întrupare în mod chenotic, golindu-Se de slava dumnezeiască până la măsura vederii noastre. Desăvârşindu-ne, prin lucrarea Duhului Sfânt în noi, creştem treptat în cunoaşterea lui Dumnezeu până la starea cunoaşterii Lui desăvârşite, fără micşorare. Vederea limpede, fără micşorare, a lui Dumnezeu va fi posibilă firii create datorită sălăşluirii permanente a Duhului Sfânt şi a luminării Sale desăvârşite. De această stare se bucură sfinţii îngeri şi drepţii care au ajuns să stea în prezenţa lui Dumnezeu, în cer (n. ed.).
45 Ps. 79,18.
46 Fc. 3,19.
159
Ştim cât de mare este mobilitatea apei. Or trupul Mântuitorului nostru, fiindcă a suportat starea de pătimire până la moarte, a fost, într-o anumită măsură, asemenea apei pentru că născându-se, crescând, obosind, fiindu-i foame, fiindu-i sete, murind până la Pătimirile Sale, El a străbătut cu mobilitate47 momentele timpului. Contemplându-I mişcarea, profetul a spus: „S-a bucurat ca un uriaş să alerge pe drumul lui”48. Dar, pentru că prin slava învierii Sale, de la însăşi stricăciunea Sa S-a întărit la tăria nestricăciunii, El S-a întărit după cum se întăreşte cristalul din apă, astfel încât în El a rămas şi aceaşi fire, şi totodată, ceea ce fusese în ea stricăcios şi schimbător, nu mai este. Deci apa s-a transformat în cristal când slăbiciunea stricăciunii Lui a fost schimbată în fermitatea nestricăciunii prin învierea Sa49.
20. Trebuie să se observe că acest cristal este numit înfricoşător, adică de temut Cine nu ştie ce frumuseţe are cristalul? E de mirare în ce fel frumuseţea se însoţeşte cu frica în acest cristal. Dar pentru toţi care ştiu adevăratele realităţi, este limpede că Mântuitorul neamului omenesc, când va apărea
47 Numeşte „mobilitate” starea de pătimire a firii omeneşti care se datorează afectelor ce au intrat în firea omenească după căderea în păcat, nefiind rele prin ele însele. Starea de pătimire conformă cu firea a luat-o şi Hristos prin întrupare, ca pe omul pătimitor să-l facă nepătimitor şi deci nemuritor. Această „mobilitate” este prefigurată prin mobilitatea apei. Despre afecte, a se vedea şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. 3, Ed. Humanitas. Bucureşti, 1999, pp. 39-41 (n. ed).
48 Ps. 18, 6.
49 Termenii utilizaţi în limba latină redau mult mai expresiv trecerea de la starea mobilă, schimbătoare mutabilitas la cea de neschimbabilitate immutabilitatis. Prin învierea Mântuitorului, slăbiciunea „infirmitas” firii noastre a devenit fermitate firmitatem şi stricăciunea sau coruptibilitatea corruptio a devenit nestricăciune sau incoruptibilitate incorruptio, după cum la facerea lumii, apa, care era mobilă a devenit firmament sau tărie (n. ed.).
160
ca Judecător, va fi frumos la vedere pentru cei drepţi şi înfricoşător, pentru cei nedrepţi. Aleşii II văd blând, păcătoşii îl văd pe Acelaşi de temut şi înfricoşător. De aceea atunci aleşii nu-L vor vedea înfricoşător, pentru că ei nu încetează de pe acum să ia aminte la faptul că El va fi înfricoşător. Ei iau seama cu atenţie că vine înfricoşător pentru judecată, îşi plâng păcatele făcute înainte, le evită pe cele care-i pândesc. În fiecare zi ei pun în faţa ochilor minţii teama de El, fără încetare privesc în sus la clipa în care El va veni înfricoşător şi zi de zi lucrează cu teamă, ca nu cumva să se teamă mai tare când El va fi venit. Aşadar, „deasupra capetelor fiinţelor, asemănarea unui firmament, care era ca şi cristalul la aspect, înfricoşător”. Şi întrucât această teamă de El, pe care o au în cugetele lor, le apără minţile, cu îndreptăţire se adaugă: „întins deasupra capetelor lor, sus”. Acest firmament care apare deasupra capetelor fiinţelor, asemănător cu cristalul, este şi înfricoşător şi întins, căci minţile celor buni de acolo sunt apărate, de unde se înfricoşează. Dacă nu ar fi fost teama în sufletele lor, nu le-ar fi fost protector nici de păcate acum, nici de chinuri apoi. Dar pentru că ei întotdeauna iau seamă ce înfricoşare ameninţă la judecată, păstrează întinse în sus aripile virtuţilor. De unde, textul mai adaugă cu îndreptăţire:
21. „Sub firmament aripile lor erau întinse drept, una spre alta”50. Aripile virtuţilor sunt întinse drept sub firmament atunci când fiecare dăruieşte celorlalţi din bunurile pe care le are. Astfel, cel care a primit bogăţia pământească să uşureze sărăcia aproapelui în nevoie. Cel care este plin de harul învăţăturii, să lumineze prin cuvântul propovăduirii sale întunericul aproapelui neştiutor. Cel care se bizuie pe puterea sa trecătoare să-i îmblânzească de la violenţă pe asupritori. Cel care este plin de duhul profetic să îndepărteze din viaţa
50 Iez. 1,23.
161
aproapelui relele care-l pândesc, convingându-l să lucreze binele. Cel care a primit harul vindecării să se dedice prin intervenţiile sale salvării bolnavilor cu evlavie şi smerenie. Cel care, eliberat de ocupaţiile pământeşti, a dobândit libertatea de a-şi închina tot timpul slujirii lui Dumnezeu, să se roage pentru aproapele care a păcătuit. Dar, se întâmplă adesea că cine este foarte preocupat de bogăţiile pământeşti să nu se îngrijească de rugăciune cât trebuie. Şi se întâmplă adesea ca un om care îşi dedică tot timpul pentru a se ruga lui Dumnezeu, renunţând la toate îndatoririle lumeşti, să nu aibă suport material pentru a trăi. Dar când bogatul dă hrană şi îmbrăcăminte săracului şi când săracul se roagă pentru sufletul bogatului, aripile fiinţelor se îndreaptă întinse una spre alta. Când cineva mă lasă să-i aud cuvântul propovăduirii şi alungă cu lumina adevărului întunericul neştiinţei din inima mea şi când eu îl uşurez prin apărarea mea pe cel care, întâmplător, este asuprit de un puternic al acestei lumi şi când îl smulg din mâini violente, iarăşi întindem penele noastre unul către altul ca să ne atingem unul de altul prin iubire şi prin ceea ce este de trebuinţă reciprocă din bunul pe care l-am primit. De unde, primul păstor ne sfătuieşte, zicând: „Sfârşitul tuturor s-a apropiat. Fiţi dar cu mintea întreagă şi privegheaţi în rugăciuni; mai presus de toate, să aveţi între voi o dragoste reciprocă, permanentă, pentru că dragostea acoperă mulţime de păcate. Fiţi, între voi, primitori de oaspeţi, fără de cârtire. După harul pe care l-a primit fiecare, slujiţi-vă de el spre folosul tuturor”51. Ceea ce la Iezechiel este numit „aripă”, la Apostolul Petru, „harul primit”. Iezechiel zice: „Aripile întinse drept una spre alta”, iar păstorul Bisericii [Petru] zice: „După harul pe care l-a primit fiecare, slujiţi-vă de el spre folosul tuturor”52. Aripile noastre nu mai sunt întinse
51 IPt4,7-10.
52 I Pt. 4,10.
162
dacă sunt întoarse numai spre folosul nostru. Dar devin întinse atunci când îndreptăm spre folosul aproapelui ceea ce avem. Bunurile noastre nu sunt de la noi, ci le-am primit de la Cel care ne-a făcut să existăm. Nu trebuie să păstrăm aceste bunuri particulare pentru noi cu atât mai mult cu cât le privim ca date nouă de Creatorul nostru pentru folosul comun. De aceea, cu îndreptăţire, spre încurajarea acestui lucru, Apostolul Petru adaugă: „Ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu”53. Şi adaugă: „Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu”54. Ca şi cum ar spune limpede: „Daţi bunul vostru cu smerenie aproapelui, căci ştiţi că nu este de la voi ceea ce aveţi”. Atunci când o aripă, oricare ar fi ea, a unei virtuţi se îndreaptă spre aproapele nostru spre a da, ea nu va fi dreaptă dacă este lipsită de smerenie. Urmează:
22. „Fiecare din cele două aripi acoperea trupul lor, şi celălalt la fel era acoperit”55. Prin trup se desemnează acţiunea, prin aripi, virtuţile, am spus deja înainte. Atunci când profetul spune: „Sub firmament aripile lor erau întinse una spre alta”, trebuie să ne întrebăm de ce adaugă: „Fiecare din cele două aripi acoperea trupul lor”. Prin acest lucru se arată clar că aripile se întindeau una spre alta şi, totodată două aripi acopereau propriul trup. Ce înseamnă aceasta dacă nu faptul că noi trebuie să dăruim altora potrivit cu virtuţile pe care le-am primit astfel încât să nu încetăm să medităm cu grijă şi la acelea prin care am păcătuit şi să plângem zi de zi păcatul nostru cu teamă şi căinţă. Cele două aripi, prin care trupul este acoperit, am spus mai înainte că sunt teama şi căinţa.
53 I Pt. 4,10.
54 I Pt. 4,11.
55 Iez. 1, 24.
163
Aşadar, aşa să creştem în iubire încât să întindem aripile spre aproapele nostru fără să încetăm vreodată să medităm şi să ne plângem pe noi înşine. Aripile să se întindă spre aproapele nostru, aripile să acopere trupurile încât şi să oferim exemple de bună lucrare, şi teama şi căinţa să şteargă de la judecată relele pe care le-am făcut. În vechea traducere, despre aceste aripi se spune: „Două aripi unite una cu alta, şi acoperind trupul lor”56. Din aceste cuvinte se înţelege că înseşi aripile care erau unite una cu alta acopereau trupurile lor. Acestea se înţeleg corect ca o preînchipuire, pentru că acele virtuţi ne apără în faţa Dumnezeului Atotputernic: cele la care îl facem părtaş şi pe aproapele din iubire. Câtă vreme trăim în bună înţelegere cu el, ne acoperim relele pe care le-am făcut. Prin aceste aripi pot fi înţelese cele două porunci ale iubirii, adică iubirea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele nostru. Iubindu-L pe Dumnezeu, noi prigonim în noi relele noastre, adică ne acoperim trupul. Iubind aproapele, ne grăbim în ceea ce putem să-i fim de folos, adică ne întindem aripile către celălalt.
23. Ceea ce se adaugă: „Şi celălalt la fel era acoperit” nu se găseşte în vechea traducere şi se poate întreba de ce, după ce s-a spus: „Fiecare dintre cele două aripi acoperea trupul lor”, se adaugă: „Şi celălalt la fel era acoperit”. Cercetând cu atenţie versiunile tălmăcite, a lui Aquila, Theodotius şi Symmachus, nu găsim nimic despre aceste afirmaţii, dar, recitind scrierile Fericitului Ieronim, aflăm că el a găsit această afirmaţie în originalul ebraic, nu chiar cuvânt cu cuvânt, ci aproape de sensul ei. Se poate întreba, într-adevăr, de ce apoi s-a spus: „Fiecare acoperea trupul său” şi îndată adaugă: „Şi celălalt la fel era acoperit”. Dacă ar spune „unul” şi „celălalt”, motivul pentru care ar spune ar fi pertinent. După ce s-a spus
56 Iez. 1,11.
164
„fiecare”, de ce se adaugă „celălalt”, de vreme ce prin „fiecare” sunt înţelese „toate”? Dacă privim cu atenţie viaţa celor desăvârşiţi şi eforturile celor care progresează, observăm că „fiecare” şi „celălalt” nu sunt folosiţi fără temei. Cei care îşi plâng greşelile şi întind către aproapele lor aripile virtuţilor prin exemplul lor, fără nici o îndoială, sunt desăvârşiţi. Or, sunt foarte mulţi dintre cei foarte mici care văd lacrimile lor şi îi imită. Cei mici, deşi putuseră să fie nepăsători în păcătoşenia lor, iau seama la sfinţi şi la cei care se păzesc, şi imediat se necăjesc pentru propriile păcate, se aprind ca să plângă, se înflăcărează spre căinţă. După cum văd că sfinţii îşi acoperă trupurile lor, aşa şi ei înşişi se acoperă cu aripile lacrimilor lor. Îşi aduc lor înşişi mari reproşuri: om fără virtuţi, de ce îţi plângi păcatele atât de puţin dacă aceia nu încetează să plângă mereu, ei care întind spre aproapele lor aripile virtuţilor prin exemplul lor.
24. Prin aceste cuvinte trebuie ca noi, care încă suntem foarte mici, să punem întotdeauna în faţa ochilor minţii noastre virtuţile şi lacrimile celor desăvârşiţi. Să imităm cele pe care le vedem la ei ca, de vreme ce am început să creştem, să putem acoperi, printr-o cercetare severă, răul pe care l-am făcut. Plângând continuu, prin căinţa noastră de zi cu zi, avem în ceruri Preotul care mijloceşte pentru noi. Despre aceasta se spune prin Ioan: „Şi dacă a păcătuit cineva, avem Apărător către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept, şi El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre”57. Iată că sufletul nostru tresare de bucurie când auzim vorbindu-se despre puterea Apărătorului nostru. Dar tresărirea noastră de bucurie din nou este roasă de teamă, fiindcă Apărătorul nostru este numit drept;. Însă noi avem pricini nedrepte şi Apărătorul cel drept nu poate să apere nicidecum pricinile nedrepte nici
57 I In 2,1-2.
165
nu consimte să-Şi pună cuvântul Său pentru nedreptate. Ce să facem atunci, fraţii mei preaiubiţi? Iată că avem răspuns în inimă ce să facem. Păcatele pe care le-am făcut, să le părăsim şi să le condamnăm. Este scris: „Dreptul, de la început, este acuzatorul său”58. Orice păcătos, schimbat prin lacrimi, deja începe să fie drept, fiindcă a început să condamne ceea ce a făcut. Cum să nu fie drept un om care, prin lacrimi, se înfurie împotriva nedreptăţii sale? Apărătorul nostru cel drept ne va apăra pe noi, nedrepţii, la judecată, pentru că am învăţat să ne cunoaştem pe noi înşine şi să ne condamnăm ca nedrepţi. Să ne punem nădejdea nu în lacrimile noastre, nu în faptele noastre, ci în intervenţia Apărătorului nostru care trăieşte şi împărăţeşte cu Tatăl în unime cu Sfântul Duh, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.
58 Pilde 18, 7.
Omilia VIII
1. Că mulţi oameni cresc duhovniceşte datorită exemplelor celor drepţi, s-a arătat la sfârşitul cuvântării anterioare; Aceasta profetul ne-o arată mai limpede când adaugă la cele ce le spusese: „Şi auzeam fâlfâitul aripilor, ca un vuiet de ape multe”1. În Sfânta Scriptură, de obicei, prin ape sunt desemnate popoarele. Astfel, se spune prin Ioan: „Apele, într-adevăr, sunt popoarele”2. Un popor este desemnat prin ape din cauza zgomotului pe care-l face viaţa lui, prin agitaţia trupească şi pentru că zi de zi, prin curgerea de neoprit a timpului, alunecă spre moarte. După cum am spus adesea, aripile fiinţelor sunt virtuţile sfinţilor. Ce înseamnă când profetul aude fâlfâitul aripilor ca pe un vuiet de ape multe, dacă nu faptul că acele aripi ale virtuţilor care, prin bunătatea Dumnezeului Atotputernic, fâlfâiau mai întâi la puţini sfinţi, acum sunt răspândite prin propovăduire şi răsună în ţinutul multor popoare? Atunci când Domnul S-a întrupat, a pătimit şi a înviat, fiinţele înaripate au fost puţine, pentru că erau foarte rari oamenii care să fie doritori de cele cereşti şi să se înalţe la cele de sus prin aripile virtuţilor. Dar, după ce s-a răspândit în lume propovăduirea despre dumnezeirea Lui, câţi oameni foarte neînsemnaţi, câţi oameni mai importanţi, câţi tineri puternici, câţi oameni slabi, câte păcătoase întoarse, câte fecioare în vârstă nu s-au înălţat, prin credinţă şi prin iubire către cele cereşti! Cine ar putea să povestească toate acestea, cine ar putea să-i numere? Iată că fâlfâitul aripilor,
1 Iez. 1,24.
2 Apoc. 17,15.
168
care la început în puţine fiinţe, acum răsună în popoare, acum aripile virtuţilor înalţă întreaga lume spre cerul râvnit. Aşadar, se spune cu îndreptăţire: „Şi auzeam fâlfâitul aripilor, ca un vuiet de ape multe”, căci, după cum am spus înainte, acel fâlfâit al virtuţilor, care la început ajungea de la puţini sfinţi la urechea lui Dumnezeu, după aceea a ajuns, ca de la ape multe, adică s-a auzit multiplicat, de la nenumărate popoare. Despre acest vuiet se adaugă cu îndreptăţire:
2. „Ca glasul lui Dumnezeu cel Preaînalt”3. Ce înseamnă când se spune despre fiinţele sfinte că fâlfâitul aripilor era ca glasul lui Dumnezeu cel Preaînalt, dacă nu faptul că însuşi Dumnezeul cel Atotputernic umple de dorinţă minţile sfinţilor şi, după ce acestea s-au umplut, tot El însuşi le face auzite? El însuşi a pus iubire în inimile sfinţilor şi El însuşi ascultă rugăciunea din inimile iubitoare. Petru a plâns amarnic lepădarea sa, şi totuşi, acolo (la pocăinţă) a fost dinainte impulsionat, pentru că Iisus l-a privit pe Petru4. După multe păcate murdare, Maria Magdalena a venit la picioarele Mântuitorului nostru, plângând5; dar cine îi inunda inima înăuntrul ei, dacă nu Cel Care, în afară, a primit-o cu bunăvoinţă? Cine a împins-o spre lacrimi prin duh de remuşcare, dacă nu Cel Care, în afară, înaintea celor căzuţi asemenea, a primit-o ca să o ierte? Mântuitorul nostru, deci, a îndepărtat mintea femeii păcătoase de la cele rele atunci când ea s-a căit de păcat şi a primit-o ca să o izbăvească de păcat. Cu îndreptăţire se spune că fâlfâitul aripilor este ca glasul lui Dumnezeu cel Preaînalt, căci ceea ce se lucrează prin virtuţile sfinţilor vine de la harul Celui Care împarte după merit.
3. Acesta, cu îndreptăţire, este numit prin profet Dumnezeul cel Prea înalt. În Sfânta Scriptură uneori se zice „dumnezeu”
3 Iez. 1,24.
4 Cf. Lc. 22, 61-62.
5 Cf. Lc. 7,37-38.
169
prin atribuire de nume, iar alteori cu adevărat în sens propriu. Aşadar, se spune prin atribuire de nume, în texte precum: „Iată, Eu am făcut din tine un dumnezeu pentru faraon”6. De asemenea şi Moise zice: Dacă cineva face aceasta sau aceasta, „cheamă-l în faţa dumnezeilor”7, adică în faţa preoţilor. Şi iarăşi: „Să nu-i grăieşti de rău pe dumnezei”8, adică pe preoţi. Şi psalmistul zice: „Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor şi în mijlocul lor va discerne între dumnezei”9. „Dumnezeu” este, dimpotrivă, spus în sens propriu, în texte precum cel în care El însuşi zice către Moise: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”10. De aceea, Apostolul Pavel, vrând să deosebească atribuirea numelui lui Dumnezeu de folosirea lui în sens propriu, a spus despre Mântuitorul nostru, zicând: „Ai cărora sunt patriarhii şi din care după trup este Hristos, Cel Ce este peste toate Dumnezeu binecuvântat în veci”11. Aşadar, când se spune „dumnezeu” prin atribuire, acela este „dumnezeu” între toţi; când se spune „Dumnezeu” cu adevărat în Sens propriu, El este deasupra tuturor. Ca să se arate că Hristos este Dumnezeu prin fire, s-a spus că Acesta este nu numai Dumnezeu, ci Dumnezeu mai presus de toate. Căci şi fiecare dintre cei aleşi, după cum am spus înainte, datorită faptului că este aşezat înainte ca un exemplu al dreptăţii, poate fi numit „dumnezeu”, dar „dumnezeu” între toţi ceilalţi, fiindcă i se spune „dumnezeu” prin atribuire, însă Hristos este Dumnezeu mai presus de toate, fiindcă este Dumnezeu după fire. Pe Acesta pe Care Pavel îl numeşte
6 Ieş. 7,1.
7 Cf. Ieş. 22, 8.
8 Ieş. 22, 28.
9 Ps. 81,1.
10 Ieş. 3, 6.
11 Rom. 9, 5.
170
Dumnezeu mai presus de toate. Profetul Iezechiel, îl numeşte Dumnezeul cel Preaînalt. Astfel, după ce s-a spus: „Auzeam fâlfâitul aripilor, ca un vuiet de ape multe”, pentru că la aceasta s-a adăugat: „Ca glasul lui Dumnezeu cel Preaînalt”, am mai putea înţelege aceste cuvinte şi cu privire la ceea ce ştim că va fi în viitor cu cei aleşi. Fâlfâitul aripilor, după cum am spus, a fost făcut prin sfinţii care L-au propovăduit. Vuietul de ape s-a făcut prin popoarele care s-au convertit şi i-au urmat. Dar chiar acest vuiet de ape va fi la un moment dat glasul lui Dumnezeu cel Preaînalt, căci mulţimea, care acum este atrasă la credinţă prin sfinţii învăţători, va fi într-o zi reunită în patria cerească, astfel încât toţi aleşii să slăvească fără încetare, văzându-L permanent pe Cel pe Care-L slăvesc. Şi pentru că atunci toată această mulţime de sfinţi vor deveni, în mod desăvârşit, trupul Mântuitorului, după cuvântul lui Pavel care zice: „Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii pentru libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu”12, vor fi atunci aşa de uniţi cu El încât, fiind biruită în ei toată dezbinarea13 prin înviere, nimic nu se va mai împotrivi în ei iubirii sfinte, ci vor fi deplin uniţi spre slava Mântuitorului lor. De aceea cu îndreptăţire este spus: „Ca glasul lui Dumnezeu cel Preaînalt”.
4. Este de remarcat ordinea descrierii, pentru că mai întâi se vorbeşte de fâlfâitul din aripile fiinţelor, care apoi devine ca vuietul de ape multe şi în cele din urmă ca glasul lui Dumnezeu cel Preaînalt. Aşadar, ceea ce mai întâi au propovăduit sfinţii, aceea au crezut apoi popoarele aduse la credinţă, şi
12 Rom. 8, 21.
13 Literal „toată stricăciunea” despre care vorbeşte şi Sfântul Apostol Pavel mai sus. Termenul latin corruptione este folosit aici după sensul etimologic, cu înţelesul de „neunire” „dezbinare”, ruptură între Dumnezeu şi oameni, care antrenează cu sine dezbinarea interioară şi dezintegrarea întregii fiinţe (n. ed.).
171
au păzit şi, în cele din urmă, ridicate la sălaşurile cereşti, ele vor aduce slavă Izbăvitorului tuturor. Astfel, fâlfâitul aripilor fiinţelor devine ca un vuiet de ape, iar vuietul de ape devine ca glasul Dumnezeului cel Preaînalt, căci slava Dumnezeului Atotputernic, adusă mai întâi de puţini oameni, după aceea a fost adusă de mulţi. Şi această slavă, pe care mulţi o aduc acum, pe când starea lor stricăcioasă încă li se împotriveşte în ei înşişi, o vor face atunci să răsune, toţi cei aleşi, uniţi deja cu Capul lor. Lucrarea şi virtuţile sfintelor fiinţe sunt descrise şi mai mult în textul care urmează:
5. „Când mergeau, era ca zgomotul unei mulţimi, ca zgomotul dintr-o tabără de război”14. Dacă prin glasul Dumnezeului cel Preaînalt este desemnată slăvirea Creatorului nostru în patria cerească, nu e de mirare că vorbele profetului se întorc din nou la lucrarea sfinţilor care trăiesc încă în această viaţă, pentru că Duhul Sfânt nu spune simultan în afară, prin vorbirea profeţilor, ceea ce dezvăluie simultan înăuntru, în inima lor. Apa cunoştinţei, care a umplut sufletul celui ce profeţeşte, se revarsă năvalnic în contemplaţie. Dar, pentru că orice gură omenească, adică deschizătura trupului, este prea strâmtă pentru duh, pentru a cuprinde acea imensitate care este contemplată, vorbirea se diversifică. Aşadar după ce a contemplat cum fâlfâitul aripilor este în ceruri ca glasul lui Dumnezeu cel Preaînalt, din nou se întoarce spre pământ şi vorbeşte despre ceea ce fac aici fiinţele înaripate pentru a se învrednici acolo de fericirea desăvârşită: „Când mergeau, era ca zgomotul unei mulţimi, ca zgomotul dintr-o tabără de război”. De vreme ce sfinţii propovăduitori fac înconjurul lumii spre a propovădui şi a atrage la credinţă, fiinţele merg. Şi pentru că aceştia îi adună pe cei care de îndată au crezut şi îi ridică la slăvirea Creatorului nostru, zgomotul se face ca cel al unei mulţimi. Pentru că
14 Iez. 1, 25.
172
prin propovăduire îşi asumă lupta împotriva puterilor potrivnice, cu îndreptăţire se adaugă: „ca zgomotul dintr-o tabără de război”. Când sfinţilor propovăduitori li se alătură popoarele de credincioşi, ei devin mulţimi de tabere de război pregătiţi pentru războiul credinţei împotriva duhurilor rele. Când, zi de zi, credincioşii se umplu de dorinţele cereşti, dispreţuindu-le pe cele pământeşti, şi-şi asumă nevoinţe prin iubirea patriei celei mai de Sus, ei devin tabere de război îndreptate „împotriva puterilor văzduhurilor”, pentru că, înarmaţi cu credinţă şi protejaţi prin buna lucrare, ei înaintează. Ca şi cum s-ar adresa unor tabere ale unei armate duhovniceşti, prin Pavel se zice: „Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă uneltirilor diavolului, căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva domniilor şi stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, răspândite în văzduhuri”15.
6. Mulţimile sfinţilor, aşadar, sunt taberele care duc războiul împotriva puterilor văzduhurilor. De aceea şi Sfânta Biserică Universală astfel este descrisă sub chipul unei iubite, încât să se spună: „Frumoasă eşti, iubita mea, gingaşă şi slăvită ca Ierusalimul şi înfricoşătoare ca o tabără aşezată în linie de război”16. Aşadar, pentru că Ierusalim se traduce „vederea păcii”, nume prin care este desemnată patria cerească, se spune că Biserica este gingaşă şi slăvită ca Ierusalimul pentru că ceea ce ea trăieşte şi ceea ce ea doreşte sunt deja comparabile cu vederea păcii interioare, astfel că ea iubeşte să vadă în ea pe Creatorul ei şi doreşte să contemple frumuseţea Lui, despre care este scris: „Spre care îngerii doresc să privească”17. Se poate spune că ea este deja asemenea
15 Ef. 6,11-12.
16 Cânt. 6, 3.
17 I Pt. 1,12.
173
îngerilor prin dorinţele iubirii ei. Or, cu cât se arată mai iubitoare faţă de Dumnezeu, cu atât devine mai înfricoşătoare pentru duhurile rele. În ce fel este înfricoşătoare, se arată prin comparaţia următoare: „Ca o tabără aşezată în linie de război”18. Ce este aceasta că Sfânta Biserică este înfricoşătoare pentru vrăjmaşii ei ca o tabără aşezată în linie de război? Această comparaţie nu este lipsită de o semnificaţie adâncă şi de aceea trebuie privită cu o deosebită atenţie. Ştim şi toată lumea ştie că linia de luptă a taberelor militare atunci se arată de temut pentru duşmani când ea este concentrată şi compactă astfel încât să nu apară întreruptă în nici un loc. Căci dacă astfel este dispusă, încât să lase un loc gol prin care duşmanul să poată intra, atunci, fără îndoială, ea nu este de temut pentru duşmani. Aşadar, şi noi, când aranjăm linia de luptă duhovnicească împotriva duhurilor rele, este absolut necesar să ne găsim întotdeauna uniţi şi strânşi prin iubire, şi niciodată separaţi unii de alţii prin ură, pentru că orice bună lucrare am vrea să fie în noi, dacă ne lipseşte dragostea, prin răul dezbinării se deschide un loc în linia noastră de luptă, pe unde vrăjmaşul ar putea intra pentru a ne lovi.
7. Vechiul vrăjmaş nu se teme de fecioria noastră, dacă aceasta este fără dragoste, căci el nu este apăsat de pofta trupului încât să se moleşească în desfrânare. El nu se teme de înfrânare, căci el, care nu e împins de nevoile trupului, nu foloseşte hrană. Nu se teme dacă un om împarte bunurile pământeşti, dacă aceluia îi lipseşte din lucrare iubirea, căci el nu are nevoie de susţinerea materială a bogăţiei. Dar el se teme foarte tare atunci când găseşte în noi dragostea adevărată, adică de acea dragoste smerită pe care ne-o arătăm unii faţă de alţii, şi vede cu ochi foarte răi armonia noastră, fiindcă noi am păstrat-o pe pământ, iar el a pierdut-o în cer,
18 Cânt. 6, 3.
174
refuzând să o păstreze. Cu îndreptăţire, aşadar, se spune: „înfricoşătoare ca linia de luptă a taberelor de război” 19, căci duhurile răului se tem cu atât mai tare de mulţimea aleşilor cu cât îi văd strânşi şi uniţi contra lor prin armonia dragostei.
8. Se arată cât de mare este virtutea armoniei când ni se demonstrează că fără ea, celelalte virtuţi nu mai sunt virtuţi. Aşadar, mare este virtutea înfrânării, dar, dacă cineva astfel se abţine de la hrană încât să judece pe alţii în privinţa mâncării şi chiar să condamne aceste alimente pe care Dumnezeu le-a creat pentru a fi folosite de credincioşi atunci când a venit lucrarea harului20, ce a devenit pentru el virtutea înfrânării dacă nu mreaja păcatului? De aici, psalmistul, arătând că înfrânarea nu înseamnă nimic fără armonie, zice: „Lăudaţi-L pe El în timpan şi în cor”21. În timpan răsună o piele uscată, însă în cor glasurile cântă în armonie. Ce se desemnează deci prin timpan dacă nu înfrânarea şi ce se desemnează prin cor dacă nu armonia dragostei? Aşadar, cine posteşte astfel încât să lipsească dragostea, laudă în timpan, dar nu laudă în cor. Sunt destui oameni care, cât timp se preocupă să ştie mai mult decât este necesar, renunţă la pacea cu cei apropiaţi pe care-i condamnă ca obtuzi şi proşti. De aceea, prin însuşi Adevărul ni se atrage atenţia, când zice: „Aveţi sare întru voi şi trăiţi în pace unii cu alţii”22, ca oricine se preocupă să aibă sarea înţelepciunii, neapărat să aibă grijă să nu se depărteze niciodată de la pacea armoniei. Ceea ce am spus despre aceste
19 Cânt. 6,3.
20 Cf. Rom. 14,3-6. În Legea harului poruncile vechitestamentare cu privire la animalele curate şi cele necurate (Lev. 11, 20, 23-26; Deut. 14,1-25) nu mai sunt înţelese după literă, ci după duh (cf. Fapte 11,1-17) (n. ed.).
21 Ps. 150,4.
22 Mc. 9, 49.
175
două virtuţi, trebuie să le percepem şi cu privire la toate celelalte virtuţi. De aceea şi Pavel ne dă acest sfat înfricoşător, zicând: „Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu”23.
9. Că nimic nu poate să placă lui Dumnezeu fără armonie, însuşi Adevărul o arată, zicând: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău”24. Iată că El nu vrea să primească jertfa de la cei certaţi şi refuză să accepte arderea lor de tot. De aici, aşadar, chibzuiţi cât de mare este răul discordiei din cauza căruia este respins până şi darul prin care păcatul este dezlegat. Pentru că cei aleşi sunt uniţi întotdeauna prin dragoste şi această dragoste a lor aduce un cântec de slavă Creatorului, cu adevărat provoacă chinurile groazei în duhurile rele, vechii lor vrăjmaşi. De aceea, cu îndreptăţire se spune acum despre fiinţele înaripate: „Când mergeau, era ca zgomotul unei mulţimi, ca zgomotul dintr-o tabără de război”.
10. E o plăcere să priveşti cu ochii credinţei de la începutul Sfintei Biserici până la sfârşitul lumii şi să vezi în ce fel merge această tabără de război. Aşadar, mulţimile de oşti sunt numite „tabără”, atunci când ele înaintează pregătite pentru luptă sau când zăbovesc în timpul deplasării într-un anumit loc25. Drumul acestor tabere de război este viaţa veacului prezent, toţi trăind în armonie datorită sfinţilor. Una este tabăra
23 Evr. 12,14.
24 Mt. 5,23-24.
25 Sfântul Grigorie se referă la cele două sensuri derivate din expresia „tabără de război”: oştile sunt numite „tabără” atunci când ele tăbărăsc asupra duşmanului sau când tăbărăsc pentru popas într-un anumit loc (n. ed.).
176
propovăduitorilor care luptă în toate părţile spre a dobândi sufletele, prin buna lor pregătire în sfânta lucrare. Alta este tabăra celor care se înfrânează şi a celor retraşi din această lume, care, în fiecare zi se pregătesc în inima lor să facă faţă asaltului duhurilor rele. Alta este tabăra soţilor credincioşi care, trăind în armonie în dragostea Dumnezeului celui Atotputernic, astfel îşi îndeplinesc datoria trupească unul faţă de altul încât, totuşi, să nu uite niciodată de buna lucrare cu care sunt datori lui Dumnezeu. Iar dacă o neglijează, ca oameni ce sunt, o răscumpără neîncetat prin fapte de iubire. Aşadar, fiindcă diversele categorii de credincioşi, de la începutul Sfintei Biserici până la sfârşitul lumii, trăind în înţelegere, luptă împotriva puterilor văzduhului, sunt tabără de război care merge şi zgomotul lor este ca acela al unei tabere de război. Căci în ei răsună şi săbiile virtuţilor şi armurile minunilor spre slava Dumnezeului Atotputernic. Despre sfintele fiinţe se adaugă:
11. „Atunci când stăteau, aripile lor erau lăsate în jos”26. Fiinţele sfinte stau când privesc cu atenţie prin contemplaţie cele care sunt despre Dumnezeu. Dar aripile lor se lasă în jos, pentru că în timp ce privesc judecăţile drepte ale lui Dumnezeu, virtuţile lor pălesc în ochii lor. Acest lucru este arătat limpede când se adaugă imediat:
12. „Căci atunci când se făcea un glas deasupra firmamentului care era deasupra capului lor, ele stăteau şi îşi coborau aripile”27. Am considerat mai sus că firmamentul trebuie să-l explicăm după o dublă înţelegere. Putem, aşa cum s-a spus, să înţelegem prin numele firmament puterile cereşti. Şi tot numele firmament poate desemna pe Fiul cel Unul-Născut
26 Iez. 1,24.
27 Iez. 1,24.
177
întrupat, prin Care firea noastră a fost făcută fermă28 în El pentru veşnicie. Să spunem mai întâi ce discernem cu privire la îngeri şi apoi ce discernem cu privire la Domnul îngerilor. Iată, aşadar, că se spune: „Atunci când se făcea un glas deasupra firmamentului, ele stăteau şi îşi coborau aripile”. Mai întâi trebuie să ştim că în acest loc, „submittere”29 nu trebuie înţeles în sensul de a întinde de jos în sus, ci de a coborî aripile de sus în jos, din cauza a ceea ce s-a spus mai înainte: „Când stăteau, aripile lor erau lăsate în jos”. Aşadar, noi trebuie să ne întrebăm ce este glasul care se face deasupra firmamentului. Dar acest glas îl înţelegem maibine, dacă ne urcăm ca prin nişte paşi, de la cele mai de jos spre cele mai de sus. După cum auzul trupului este trezit de glas, tot aşa şi simţurile30 minţii sunt trezite de intelectul care lucrează în interior. Deci glasul din interiorul minţii este ca o voce a intelectului. Dar trebuie ştiut că percepţiilor noastre le vorbeşte
28 Prin Hristos, firea noastră a fost făcută să stea fermă şi neclintită în credinţă, să nu mai cadă în păcate prin voia liberă şi să nu mai fie pătimitoare, stricăcioasă şi muritoare. Am fost izbăviţi nu numai de vina păcatului, ci şi de afectele nepăcătoase (oboseală, foame, sete, moarte) care au intrat în firea omului odată cu căderea în păcat. Această stare de nepătimire ne-o însuşim în mod continuu în această viaţă prin Sfintele Taine, prin lucrarea virtuţilor şi prin contemplarea dogmelor dumnezeieşti pe care le înţelegem din revelaţie, urmând s-o dobândim desăvârşit în împărăţia cerurilor când vom putea vedea desăvârşit, fără încetare, pe Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfânt (n. ed.).
29 în limba latină, verbul submittere se poate traduce şi cu „a trimite dedesubt” „a lăsa să cadă” „a coborî” dar şi cu „a trimite de jos în sus”, ca în expresia „pământul face să răsară flori” submittit flores. În versetul anterior: „Când stăteau, aripile lor erau lăsate (în jos)” nu este folosit tot verbul submittere, ci verbul dimittere al cărui înţeles este mai precis: „a demite”, „a destitui”, „a elibera din activitate” (n. ed.).
30 După cum trupul are organe de simţ prin care percepe sunetul, imaginea, gustul, mirosul, forma, tot aşa şi mintea aude sau percepe glasul intelectului (n. ed.).
178
când glasul trupului, când glasul sufletului, când glasul firmamentului, când glasul care este deasupra firmamentului.
13. Să ne imaginăm că cineva este vătămat de aproapele său, şi printr-un raţionament omenesc, gândeşte să întoarcă vătămarea, să răsplătească răul cu rău. Acestuia îi vorbeşte în minte glasul trupului. De vreme ce poruncile dumnezeieşti ne învaţă să facem bine celor care ne urăsc31 şi acel om se gândeşte să facă rău celor care-l urăsc e limpede că în sufletul lui răsună glasul trupului. Zi de zi facem multe lucruri pământeşti, apoi ne întoarcem la rugăciune. Prin căinţă sufletul se aprinde, dar imaginile acelor lucruri pe care le-am făcut se învârtesc în minte şi împiedică în rugăciune intenţia căinţei. Şi ceea ce am făcut cu voie în afară, îndurăm fără voie înăuntrul nostru, încât acele vedenii ale gândurilor împrăştie mintea prin imagini care prind trup împiedicând-o să se adune în întregime numai pentru rugăciune. Acesta este glasul trupului.
14. Atunci când noi biruim aceste dificultăţi şi alungăm din faţa ochilor minţii toate imaginile care prind trup când cercetăm în noi înşine firea acestui suflet care poate să însufleţească trupul, dar nu reuşeşte să-l adune în gânduri bune, după cum doreşte, descoperim un duh inteligent, care trăieşte prin puterea Creatorului şi care însufleţeşte trupul care-l susţine, dar care este totodată supus Uitării şi schimbării, fiind adesea afectat de frică sau înflăcărat de bucurie. Însăşi această înţelegere a sufletului este glasul lui, care ne face să percepem ce este el. Şi acest glas este tot sub firmament.
15. Urcând deasupra sufletului, noi căutăm glasul venit din firmament când căutăm să vedem cum este acea nenumărată mulţime a sfinţilor îngeri care-L văd pe Atotputernicul
31 Mt. 5, 44.
179
Dumnezeu, ce este, pentru ei, bucuria fără de sfârşit a vederii lui Dumnezeu, ce este această fericire deplină, ce este acest foc al iubirii care nu chinuie, ci desfată, cât de mare este dorinţa însoţită de saţietate de a-L vedea pe Dumnezeu, şi cât de mare este saţietatea însoţită de dorinţă. În aceşti îngeri, nici dorinţa nu provoacă suferinţă, nici saţietatea nu dă naştere la silă. Nedezlipindu-se de fericire, în ce mod sunt fericiţi? Contemplând fără încetare veşnicia, în ce mod sunt veşnici? Uniţi cu lumina, în ce mod devin lumină? Privind fără încetare ceea ce este imutabil, în ce mod se schimbă în imutabilitate? Dar, când gândim acestea despre îngeri, este încă glasul venit din firmament, nu cel de deasupra firmamentului.
16. Aşadar, să treacă sufletul dincolo şi lăsând îngerii, să se ridice deasupra a tot ce este creat şi să-şi fixeze ochii credinţei numai în lumina Creatorului său. Dumnezeu singur însufleţeşte toate pe care le-a creat. El este pretutindeni şi pretutindeni în întregime. El nu poate fi circumscris prin cuvinte şi este mai presus de orice cugetare. El poate fi perceput dar nu poate fi văzut. El nu este absent nicăieri şi totuşi este departe de gândurile nedrepţilor. El nu lipseşte nici acolo unde este departe, căci, unde nu este prezent prin lucrarea harului, este de faţă prin pedeapsă. El atinge totul şi totuşi nu atinge totul la fel. Pe unele le atinge ca să existe, şi totuşi să nu trăiască şi să simtă, aşa cum sunt toate cele fără simţire. Pe altele le atinge ca să existe, să trăiască şi să simtă, şi totuşi să nu aibă discernământ, aşa cum sunt animalele fără judecată. Pe altele le atinge ca să existe, să trăiască, să simtă şi să aibă discernământ, aşa cum este firea omenească şi cea îngerească. Deşi El însuşi nu este niciodată diferit de El însuşi, totuşi El atinge în mod diferit fiinţe diferite. El este prezent peste tot şi abia poate fi descoperit, noi urmăm pe Cel ce stă ferm şi neclintit, dar nu putem să-L ajungem. Să punem, aşadar, înaintea ochilor minţii întrebarea: ce este această fire care ţine toate,
180
umple toate, înconjoară toate, este mai presus de toate şi susţine toate? Nici nu susţine pe unele în parte, iar altora le este mai presus, nici nu le umple pe unele în parte, iar pe altele le înconjoară, ci le umple înconjurându-le, le înconjoară umplându-le, le depăşeşte susţinându-le, le susţine depăşindu-le. Când sufletul cugetă la puterea acestei firi care-l cuprinde, se face un glas de deasupra firmamentului, pentru că îşi face o idee cu privire la Cel care transcende chiar şi modul în care sunt imaginaţi îngerii, prin incomprehensibilitatea Sa (sua incomprehensibilitate).
17. Aşadar, când se face glasul de deasupra firmamentului, fiinţele se opresc şi îşi lasă aripile în jos pentru că, atunci când minţile sfinţilor privesc puterea Creatorului lor printr-o contemplaţie adâncă, virtuţile pe care le au îşi pierd valoarea înaintea lor şi ei devin cu atât mai neînsemnaţi în ochii lor, cu cât le apare mai înaltă acea voce pe care o aud de deasupra îngerilor. Poate că ei sunt învăţaţi, dar, când încep să se gândească în tăcerea minţii la ceea ce înseamnă înţelepciunea de negrăit a lui Dumnezeu, care învaţă minţile oamenilor fără zgomotul produs de cuvinte, şi că vocea învăţătorului degeaba lucrează dacă această înţelepciune nu învaţă ea însăşi minţile ascultătorilor, imediat ştiinţa lor li se pare a fi nimic, căci „nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească”32. Poate că ei sunt profeţi, dar sesizând în tăcerea minţii că nu pot să pătrundă, cu privirea profeţiei, toate tainele dumnezeirii deodată, după cum zice Apostolul: „în parte cunoaştem şi în parte profeţim”33, atunci înţeleg că din acea imensitate a tainelor tot ce văd este puţin şi din însăşi înălţimea luminii, şi mai puţin ceea ce au perceput, concentrându-şi privirea, ca printr-o spărtură. Aşadar,
32 I Cor. 3,7.
33 I Cor. 13, 9.
181
îşi lasă aripile în jos când se face auzit glasul de deasupra firmamentului, în sensul că ei se smeresc prin cele pe care le percep atunci când îşi fixează privirea lor către cele de sus, pe care nu le pot înţelege deplin.
18. Adesea chiar prin gândurile bune pe care le au, sfinţii se simt măguliţi încât minţile lor se înalţă la o oarecare încredere în sine, dar imediat se întorc la judecăţile ascunse ale lui Dumnezeu, văzând cum unii cad de la virtute în iad prin mândrie, iar alţii, îndreptaţi de la greşeli, se înalţă la cer prin smerenie. Chemându-ne înapoi la smerenie, profetul ne înfricoşează şi ne îndeamnă, zicând: „Veniţi şi vedeţi lucrurile lui Dumnezeu, înfricoşător în sfaturi mai mult decât fiii oamenilor”34. Cine ar putea să-şi dea seama cum se cuvine cât de înfricoşătoare sunt planurile lui Dumnezeu cu privire la noi, când un om, virtuos la început, ia, în cele din urmă, drumul patimilor, iar altul, plin de patimi, sfârşeşte în virtuţi? De aceea zice şi Solomon: „Există oameni drepţi şi oameni înţelepţi, şi faptele lor sunt în mâna lui Dumnezeu. Şi totuşi nimeni nu ştie nici măcar dacă este vrednic de iubire sau de ură, ci toate ale viitorului sunt nesigure înaintea oamenilor”35. Şi încă: „Este o cale care pare dreaptă în ochii oamenilor, dar am cunoscut că duce la moarte”36. A cugeta la aceste adâncimi ale judecăţii tainice ce altceva înseamnă decât să laşi aripile în jos, adică să nu te mai încrezi în nici o virtute, ci să tremuri de o mare frică. Fie că iau în seamă firea Atotputernicului Dumnezeu, fie că se gândesc la judecăţile Lui, tremurând, sfinţii se tem foarte mult. Pentru ei, deci, a se smeri în virtuţile pe care le au este ca şi cum ar lăsa aripile în jos.
34 Ps. 65,4.
35 Eccl. 9,1-2.
36 Pilde 14,12.
182
19. Nu aşa Avraam a lăsat aripile în jos, care, atunci când a început să vorbească cu Dumnezeu, a recunoscut că este pulbere şi cenuşă, zicând: „Pot să vorbesc cu Domnul meu, deşi sunt pulbere şi cenuşă”37? Aşa a lăsat aripile în jos Moise care, priceput în toată învăţătura Egiptului38, imediat ce a auzit cuvintele Domnului, a înţeles că îi lipsesc cuvintele: „Te rog din suflet, Doamne, eu nu sunt îndemânatic la vorbă începând de ieri şi de alaltăieri. Căci de când ai început a grăi cu robul tău, limba mea este mai încurcată şi mai înceată39. Ca şi cum ar spune limpede: „După ce ascult de la Tine cuvintele vieţii, înţeleg că erau pline de confuzie cuvintele mele de mai înainte”. Tot aşa Isaia, a cărui viaţă a plăcut lui Dumnezeu pentru a-l chema la propovăduire, atunci când, contemplându-l pe Dumnezeu, a fost atins pe gură de un cărbune din altar, zice: „Vai mie, că am rămas fără cuvinte, că sunt un om cu buze spurcate”40. Acesta, înălţat spre cele de sus, s-a scârbit de sine însuşi din cauza spurcăciunii buzelor. Dacă n-ar fi privit înălţimea curăţiei cereşti, n-ar fi înţeles că este vrednic de osândă. Tot aşa a strigat Ieremia când Dumnezeu i-a grăit: „O!, Doamne Dumnezeule, iată că eu nu ştiu să vorbesc, pentru că sunt un copil”41. Odată cu acele vorbe pe care le auzea, a conştientizat că era el însuşi fără cuvinte. Tot aşa Daniel, atunci când a văzut acea viziune minunată, a fost istovit de puteri şi a căzut bolnav foarte multe zile42, pentru că cei care sunt puternici în virtuţi, când privesc cele mai de sus ale lui Dumnezeu, devin în ochii lor slabi şi fără putere. Tot aşa fericitul Iov, despre care Domnul a spus
37 Fc. 18, 27.
38 Cf. Fapte 7, 22.
39 Ieş. 4,10.
40 Is. 6, 5.
41 Ier. 1,6.
42 Cf. Dan. 8,27.
183
prietenilor săi: „Nu aţi vorbit de mine aşa de drept, precum a vorbit robul meu Iov”43, atunci când a auzit cuvintele lui Dumnezeu Care-i vorbea, a răspuns, zicând: „Am vorbit prosteşte şi despre lucruri care întrec cu mult înţelegerea mea”44. Şi puţin mai încolo: „Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă”45. Acesta, cât de înţelept vorbise oamenilor, auzindu-L pe Dumnezeu vorbindu-i, îşi dă seama că a vorbit prosteşte, căci, prin contemplarea adevăratei înţelepciuni, a sa i s-a părut cu totul nesemnificativă. Aşadar, la glasul care vine de deasupra, fiinţele îşi lasă aripile în jos căci, fie că noi căutăm să contemplăm puterea lui Dumnezeu în firea Lui, fie că ne gândim să o descoperim în judecăţile Sale tainice, înălţimile Lui sunt, pentru noi, de nepătruns, şi tot ceea ce gândeam că avem bun, păleşte. Noi eram încredinţaţi că, printr-o cât de mică cunoaştere, ne înălţăm, dar, studiind firea invizibilă de deasupra noastră şi judecăţile de nepătruns ale acesteia, ne oprim cu smerenie, lăsând aripile în jos. Urmează:
20. „Şi deasupra firmamentului care era deasupra capetelor lor, ceva care avea aspectul pietrei de safir, asemănător unui tron, şi deasupra a ceea ce semăna cu un tron, ceva ca un chip de om, deasupra”46. Ce desemnează tronul dacă nu acele puteri îngereşti care depăşesc chiar îngerii prin vrednicia locului lor mai înalt? Căci, în timp ce îngerii sunt numiţi „trimişi” şi adesea vin pentru anumite lucruri care trebuie vestite oamenilor, nicăieri nu sunt menţionate tronurile ca trimise pentru a sluji ca mesageri, întrucât Creatorul tuturor conduce curtea de judecată în mijlocul lor la o mai mare înălţime. De aceea Apostolul Pavel, descriind ordinele cetelor
43 Iov 42, 7.
44 Iov 42, 3.
45 Iov 42, 6.
46 Iez. 1,26.
184
cereşti pe care le văzuse, fiind răpit până la al treilea cer, zice: „Fie tronuri, fie domnii, fie căpetenii, fie stăpâniri, toate s-au făcut prin El şi în El”47. Aşadar, el a numit tronurile înaintea cetei îngerilor pentru că a cunoscut că tronurile sunt mai presus de ele. Este firesc să fie comparat tronul cu o piatră de safir, fiindcă aceasta are culoarea văzduhului. Puterile cereşti sunt desemnate prin piatra de safir, fiindcă aceste duhuri, printre care Atotputernicul Dumnezeu conduce curtea de judecată, deţin în ceruri vrednicia unui rang mai înalt. Deasupra tronului este ceva ca un chip de om, pentru că slava Mântuitorului este deasupra şi acelor puteri, care întrec chiar şi îngerii. Trebuie să remarcăm şi ordinea celor observate. Deasupra fiinţelor este firmamentul, deasupra firmamentului, tronul, deasupra tronului se descrie că este un om, pentru că deasupra sfinţilor, care trăiesc încă în stricăciunea trupului, sunt îngerii, iar deasupra îngerilor sunt puterile îngereşti superioare şi foarte apropiate de Dumnezeu, iar deasupra puterilor foarte apropiate de Dumnezeu a fost înălţat Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni, Omul Iisus Hristos.
21. După cum am spus mai înainte, prin numele firmamentului trebuie să se înţeleagă Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni, din cauza asumării firii omeneşti, pentru că de obicei, prin duhul profetic sunt desemnate multe sub o singură denumire. Vocea care s-a făcut deasupra firmamentului este cea care a răsunat din cer deasupra Domnului la botezul Lui, zicând: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine Mi-am găsit plăcerea”48. Sau, după cum se spune prin alt Evanghelist: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care Mi-am găsit plăcerea”49. Să cercetăm, aşadar, în ce fel fiinţele aud acest glas
47 Col. 1,16.
48 Lc. 3, 22.
49 Mt. 3,17.
185
şi îşi lasă aripile în jos. Dacă vom întreba pe Profetul Avacum ne va spune: „Doamne, am auzit vorbele Tale şi m-am temut, am luat seama la lucrarea Ta şi m-am înfricoşat”50. Ce înseamnă însă ce spune Tatăl despre Fiul: „întru Care Mi-am găsit plăcerea”51? Orice om care, pocăindu-se, îşi îndreaptă greşelile pe care le-a făcut, se pocăieşte în el însuşi, ceea ce arată că nu i-a plăcut de sine însuşi până ce nu îndreaptă ce a făcut. Şi pentru că Tatăl Atotputernic a vorbit despre păcătoşi într-un mod omenesc pentru a putea fi înţeles de oameni, şi a zis: „Mă căiesc că am făcut om pe pământ”52, a fost ca şi cum nu I-a plăcut de Sine însuşi în privinţa păcătoşilor pe care i-a creat. Dar I-a plăcut mult de Sine numai în privinţa Unuia-Născut Domnul nostru Iisus Hristos, fiindcă nu S-a căit că L-a creat pe Acesta om printre oameni, în Care niciodată în nici un mod nu s-a găsit păcat, după cum se spune despre El prin psalmist: „Juratu-S-a Domnul şi nu-I va părea rău. Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec”53. Deci Tatălui I-a plăcut mult de Sine numai în privinţa Mântuitorului nostru, căci numai în El nu a găsit păcat prin care să Se dezaprobe ca şi cum prin căinţă.
22. Aşadar, fiinţele sfinte aud glasul de deasupra firmamentului şi le este teamă pentru că dacă Unul singur este fără de păcat, ele văd în curăţia Lui câte păcătuiesc ele însele în fiecare zi şi cele pe care trebuie să le plângă fără încetare. Ele iau seama cu atenţie că însuşi Autorul vieţii nu a plecat din această viaţă fără durerea pătimirii. Prin urmare, acest glas s-a făcut auzit deasupra firmamentului, pentru că a prevestit hotărârea Tatălui Atotputernic cu privire la moartea şi învierea Unuia-Născut. Atunci când glasul se face auzit deasupra
50 Avac. 3,1-2 (LXX).
51 Mt. 3,17.
52 Fc. 6, 6-7.
53 Ps. 109,4.
186
firmamentului, fiinţele se opresc şi îşi lasă aripile în jos pentru că atunci când îl văd pe însuşi Unul-Născut biciuit în această lume, leapădă orice încredere în vreun merit de-al lor. Căci dacă Cel Care a venit fără de păcat nu a plecat de aici fără chin, cum să nu merite chinurile cei care au venit aici cu păcat? Aşadar, însuşi firmamentul, care este deasupra capului fiinţelor, adică este ceea ce transcende mintea sfinţilor, are deasupra lui glasul, căci Mântuitorul nostru a îndurat în trup hotărârea pe care a pronunţat-o El ca Dumnezeu împreună cu Tatăl. Auzind această hotărâre, drepţii se tem şi pierd toată încrederea în forţele lor. De orice virtuţi s-ar învrednici, ce merită viaţa păcătoşilor, dacă viaţa Lui, care nu a fost supusă nici unui păcat, a fost supusă biciuirii pentru noi?
23. Dar iată ce întrebare grea ni se ridică atunci când se spune: „Deasupra firmamentului care era deasupra capetelor lor, ceva care era la aspect ca piatra de safir, semănând cu un tron”. Dacă prin firmament este prefigurat Domnul şi dacă prin piatra de safir şi prin asemănarea cu un tron sunt preînchipuite acele puteri îngereşti foarte de sus, cum să fie de crezut că acestea sunt deasupra firmamentului, adică deasupra Domnului, atunci când de îndată se adaugă: „Şi deasupra a ceea ce semăna cu un tron, ceva ca un chip de om, deasupra”? Căci dacă, după cum s-a spus, prin firmament este desemnat Domnul, şi dacă, iarăşi, omul este înţeles a fi tot Domnul, cum se poate înţelege că El însuşi este şi deasupra, şi dedesubtul tronului? Dar El însuşi dezleagă nodurile strânse ale acestei întrebări despre Care vorbim, Cel care, prin suflarea Duhului Sfânt, deschide ceea ce a fost închis. Căci Fiul Unul-Născut al Tatălui, întrupat, a fost mai jos de îngeri prin faptul că S-a făcut om, după cum s-a scris despre El: „Micşoratu-L-ai pe Dânsul cu puţin faţă de îngeri”54.
54 Ps. 8, 6.
187
Dar, înviind şi înălţându-Se la ceruri, El este peste toate puterile îngereşti, după cum este scris despre El apoi: „Toate le-ai supus sub picioarele Lui”55. După cum şi El zice: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ”56. Aşadar, firmamentul este dedesubtul tronului, iar Omul este deasupra tronului, pentru că prin asumarea firii omeneşti, El însuşi S-a născut sub îngeri şi tot El S-a ridicat mai presus de îngeri. Şi înainte să fie ridicat prin slava învierii, El a fost deasupra îngerilor prin firea Sa dumnezeiască, dar, totuşi, după cum s-a spus, El a fost mai mic decât îngerii după firea umană din cauza căreia a fost supus morţii. Dar, după ce a călcat moartea înviind, a pus firea Sa omenească mai presus chiar şi de măreţia arhanghelilor. Deci, mai înainte, tronul este descris a fi văzut deasupra firmamentului, iar apoi Omul, deasupra tronului, căci Mântuitorul neamului omenesc, înălţându-Se, a ridicat firea Sa omenească deasupra îngerilor, fire pe care, prin întrupare, Şi-a asumat-o dedesubtul îngerilor. Aşadar în acest mod spunem că El S-a făcut mai prejos de îngeri, în aceea că El S-a făcut om sub Lege, după cum auzim, prin propovăduirea Apostolului. Înţelegem de aici că firea omenească asumată este mai prejos de îngeri din cauza micşorării ei, de la modul în care era vrednic să apară”57.
24. Căci, de îndată ce Cuvântul S-a întrupat, Dumnezeu Omul a fost mai presus de îngeri prin puterea Sa. Despre El, înainte de Pătimire, s-a scris: „Iată îngerii au venit la El şi îi slujeau”58. Dar totuşi, ca să se arate slăbiciunea firii Sale omeneşti, din nou este scris despre El: „Un înger din cer s-a arătat
55 Ps. 8, 8.
56 Mt. 28,18.
57 Cf. Filip. 2,17; Evr. 2, 9.
58 Mt. 4,11.
188
Lui, întărindu-L”59. Aşadar, în text ni se relatează că în ambele Lui firi Acesta este şi slujit de îngeri şi întărit de un înger. Este Unul în ambele firi, de vreme ce Cel care era Dumnezeu înainte de veac S-a făcut om la sfârşitul veacurilor. Totuşi Acestuia, înainte de Pătimirea Sa, îi şi slujesc îngerii şi este şi întărit de un înger. Dar după Pătimirea şi învierea Lui, îngerii pot să-I slujească, dar nu pot să-L întărească, pentru că s-a spus mai înainte, că deşi mai întâi firmamentul s-a arătat dedesubtul tronului, mai apoi, totuşi, Omul este deasupra tronului. Ca sfântul profet să arate că în persoana Acestuia a văzut unirea ambelor firi, adaugă îndată:
25. „Şi am văzut, ca un metal de culoarea chihlimbarului”60. De ce aspectul Omului care se vede pe tron este ca un metal de culoarea chihlimbarului, dacă nu pentru că în acest metal, după cum am spus mult mai înainte61, se amestecă aurul şi argintul încât un singur lucru să fie făcut din două metale? în el, strălucirea aurului este potolită prin argint, iar argintul devine mai strălucitor prin strălucirea aurului. În Mântuitorul nostru, firea dumnezeiască şi firea omenească sunt unite în El fără a se confunda una cu cealaltă şi sunt legate împreună încât strălucirea Sa dumnezeiască să poată fi potolită pentru ochii noştri prin firea Sa omenească, iar firea omenească din El să strălucească prin cea dumnezeiască şi, înălţată, să aibă strălucire care să o întreacă pe cea prin care fusese creată. Descriind acel ceva ca un om deasupra tronului şi asemănător la înfăţişare cu chihlimbarul pe care l-a văzut cum i s-a arătat până acum, profetul adaugă:
59 Lc. 22, 43.
60 Iez. 1, 27. În limba latină quasi speciem electri, unde electrum se referă la un aliaj din aur şi argint. Termenul electrum se mai poate traduce şi cu „ambră”, „chihlimbar” care este un amestec de răşinoase de aceeaşi culoare: diverse nuanţe de galben (n. ed.).
61 A se vedea Omilia 2,14.
189
26. „Ceva ca un foc înăuntrul lui jur-împrejur, de la coapsele lui în sus; şi de la coapsele lui în jos am văzut un fel de foc care strălucea jur-împrejur”62. Ce înseamnă faptul că Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni, Iisus Hristos, Omul, este descris ca având, de la coapse în sus, aspectul unui foc înăuntru jur-împrejur, iar, de la coapse în jos, aspectul unui foc care strălucea jur-împrejur? Să cercetăm de ce se spune că de la coapse în sus are un foc înăuntru, nu un foc care strălucea şi de ce se spune că de la coapse în jos avea aspectul unui foc, dar, totuşi, nu se aminteşte că avea acel foc înăuntru, fiindcă este descris că are un foc care strălucea jurîmprejur? Ce se exprimă prin numele coapselor dacă nu înmulţirea firii muritoare? Din această cauză se spune despre Levi că era încă în coapsele tatălui când Melchisedec a alergat să-l întâmpine pe Avraam63. Din coapsele lui Avraam a ieşit Fecioara Maria, în al cărei pântece Unul-Născut al Tatălui a binevoit să Se întrupeze prin Duhul Sfânt. Prin această întrupare, Dumnezeu S-a făcut cunoscut lumii întregi, după cum se spune prin psalmist: „încinge-te cu sabia Ta peste coapsa Ta, Preaputernice”64. Preaputernicul a pus sabia împrejurul coapsei, căci vorbirea propovăduirii a prins puteri din întruparea Lui. Ce desemnează acest foc dacă nu înflăcărarea Duhului Sfânt care aprinde inimile pe care le-a umplut? Despre acesta însuşi Adevărul zice: „Am venit să trimit foc pe pământ”65. Ce este acel ceva cu înfăţişare de om, din vedenia profetului, ceva în care, de la coapse în sus, înăuntru, şi jur-împrejur arde un foc, iar de la coapse în jos nu arde un foc înăuntru, ci străluceşte jur-împrejur? Oare nu faptul că înainte de întruparea Unuia-Născut, Mântuitorul nostru, doar Iudeea a avut înăuntrul ei înflăcărarea iubirii pentru El, iar după
62 Iez. 1,27.
63 Cf. Evr. 7,10.
64 Ps. 44,4.
65 Lc. 12,49.
190
întrupare focul Lui a strălucit jur-împrejurul Lui, pentru că în lumea întreagă a revărsat neamurilor strălucirea Duhului Sfânt? Aşadar, mai înainte focul era înăuntru, dar fără să strălucească, pentru că Duhul Sfânt umplea Iudeea chiar în mulţi părinţi, dar lumina lui nu scăpărase pentru cunoştinţa neamurilor. De la coapse în jos focul strălucea jur-împrejur, căci, după ce a luat trup din Fecioara, Fiul cel Unul a răspândit în lung şi-n lat în neamul omenesc darurile Sfântului Duh. Trebuie reţinut că acest foc de la coapse în sus este descris ca fiind jur-împrejur, nu în afară, ci înăuntru, căci flacăra iubirii, după cum s-a spus, a umplut Iudeea pretutindeni înăuntrul hotarelor sale în cei aleşi şi înduhovniciţi. Totuşi, focul nu iese în afară, căci nu s-a răspândit în mulţimea neamurilor. După aceea, această flacără a focului s-a văzut strălucind jur-împrejur, căci dragostea Dumnezeului Atotputernic a început să crească în toate neamurile din cele patru colţuri ale lumii.
27. Deci, mai întâi focul era înăuntru, când Iacov zicea: „Voi aştepta mântuirea ta, Doamne”66. Ceea ce numim în latină mântuire (i.e. „salutare” în latină), în ebraică se numeşte „Iisus”. Prin acest cuvânt se arată sufletul fericitului Iacov, şi cum ardea el de dorul lui Iisus, pe Care, murind, spunea că-L aşteaptă. Focul ardea când Moise zicea: „De am aflat bunăvoinţă în ochii tăi, arată-mi-Te ca să Te văd”67. Focul ardea în sufletul lui David când zicea: „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel Viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu”68? David, iubindu-L pe Cuvântul întrupat, zice: „ Arată-ne nouă, Doamne, mila Ta şi mântuirea Ta dă-ne-o nouă”69. Focul ardea când Simeon, dorind să iasă din stricăciunea acestei
66 Fc. 49,18.
67 Ieş. 33,13.
68 Ps. 41,3.
69 Ps. 84, 8.
191
vieţi, a auzit că el nu va vedea moartea mai înainte de a-L fi văzut pe Unsul lui Dumnezeu. Dar iată că acest foc străluceşte în afară, ca şi cum ar străluci în jos de coapse, căci tot poporul dintre neamuri a fost înflăcărat de iubirea Dumnezeului întrupat.
28. Totuşi, acest lucru poate fi înţeles şi altfel. Mântuitorul nostru, Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, S-a făcut cunoscut oamenilor prin firea Sa omenească, El Care a fost cunoscut îngerilor şi înainte de întrupare prin firea Sa dumnezeiască. Deci, pentru noi străluceşte de la coapse în jos jur-împrejur; focul înăuntru de la coapse în sus arde în cer, căci acele duhuri cereşti îl privesc în firea Sa dumnezeiască şi se aprind de focurile iubirii Sale. Noi, care îl iubim datorită firii omeneşti pe care a luat-o, până acum legaţi în această viaţă stricăcioasă, privim strălucirea acelui foc afară. Deci pe tron este Cel Unul al cărui foc străluceşte de la coapse în sus înăuntru, în îngeri, iar de la coapse în jos străluceşte jurîmprejur, pentru oameni, căci, în tot ce e iubit de îngeri, în tot ce e dorit de oameni. Cel Unul este Cel Care arde în inimile celor care iubesc. Iată de ce acele mari puteri îngereşti sunt numite „serafimi”, adică „văpaie”. De aceea despre însuşi Creatorul tuturor este scris: „Dumnezeul nostru este foc mistuitor”70. Dumnezeu este numit „foc”, pentru că prin flăcările iubirii Sale aprinde sufletele pe care le umple. Serafimii sunt numiţi „văpaie”, pentru că puterile cele mai apropiate Lui în ceruri sunt aprinse de focul nemărginitei Lor iubiri. Aprinse din acest foc, inimile păcătoşilor se întorc la pocăinţă şi, înfierbântate puternic, preschimbă frica lor în iubire. Inimile, care mai înainte începuseră să se topească de frică, se mistuie apoi în focul iubirii. Şi pentru că îngerii aleşi din cer sunt mădularele Lui şi pe pământ oamenii convertiţi sunt mădularele Lui, un singur Om arde înăuntru de la coapse în sus
70 Deut. 4, 24; Evr. 12-29.
192
şi trimite strălucirea focului Său jur-împrejur de la coapse în jos, căci, prin firea Sa dumnezeiască, i-a ţinut pe îngeri în iubirea Sa şi, prin firea Sa omenească, i-a chemat pe oameni spre a dori înflăcărarea Lui sfântă.
29. „Ca aspectul unui curcubeu, atunci când apare în nor într-o zi de ploaie”71. Dumnezeul Atotputernic a pus curcubeul între El şi oameni în semn că nu va mai nimici lumea printr-un potop: „Pun curcubeul Meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre Mine şi pământ. Când voi acoperi cerul de nori, se va arăta curcubeul Meu în nori şi-Mi voi aduce aminte de legământul Meu făcut cu voi”72. În curcubeu se arată în acelaşi timp culoarea apei şi a focului, căci, pe de o parte, este azuriu, iar pe de altă parte, roşu aprins, ca să fie martorul celor două judecăţi, adică al judecăţii care trebuie făcute şi al celei deja făcute şi care nu mai trebuie făcută pentru că lumea va fi arsă în focul judecăţii, dar nu va mai fi distrusă prin apa potopului73. Aşadar, ce este acel foc strălucitor de la coapsele omului care şedea pe tron, pe care profetul l-a văzut ca având aspectul unui curcubeu când apare în nor, într-o zi de ploaie? De vreme ce, aşa cum s-a spus, prin foc este desemnat focul Duhului Sfânt, ce asemănare este între curcubeu şi Duhul Sfânt ca să se spună că focul care a apărut era ca un curcubeu? Dar este de ajuns să privim cu atenţie imaginea curcubeului, aşa cum am descris-o mai înainte, ca să ne dăm seama în ce fel curcubeul desemnează Duhul. În curcubeu, după cum am spus, apar apa şi focul. După venirea Mijlocitorului, puterea Sfântului Duh S-a arătat în neamul omenesc astfel: i-a spălat cu apa botezului pe aleşii lui Dumnezeu, şi i-a înflăcărat cu focul iubirii dumnezeieşti. Aşadar, ca şi cum amestecând culoarea apei împreună cu cea a focului, este pus
71 Iez. 1,28.
72 Fc. 9,13-15.
73 Cf. II Pt. 3, 6-7.
193
un curcubeu în nor pentru înduplecarea lui Dumnezeu, de vreme ce Adevărul zice: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duhul Sfânt, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu”74. Acest curcubeu este „în nor, într-o zi de ploaie”, pentru că el se arată în întruparea Domnului, în picurarea propovăduirii pentru a chema inimile credincioşilor la iertarea Domnului îndurător. Nu fără temei, noi înţelegem prin nor trupul Mântuitorului despre Care se spune prin psalmist: „Cel care face norul înălţarea Sa”75. A făcut norul înălţarea Sa, pentru că Cel care după dumnezeire este pretutindeni, în ce priveşte trupul S-a înălţat la cele cereşti. Terminând de descris toate cele din viziunea tainică, profetul adaugă:
30. „Aşa era înfăţişarea strălucirii care se răspândea împrejur, şi această viziune era asemănătoare slavei lui Dumnezeu”76. Privind cum lucrează harul Sfântului Duh în lumea întreagă, profetul zice: „Aşa era înfăţişarea strălucirii care se răspândea împrejur”. Dorind apoi să-şi îndrepte privirea către slava Duhului Sfânt din acel loc interior în care El Se sălăşluieşte, dar neputând să vadă cum era, adaugă: „Şi această viziune era asemănătoare slavei lui Dumnezeu”. El nu spune: „Vederea slavei”, ci „asemănătoare cu slava”, ca să arată că mintea omenească, oricât s-ar strădui în intenţia ei, chiar dacă înăbuşă închipuirile imaginilor trupeşti din cugetare şi înlătură dinaintea ochilor inimii tot duhul limitat, totuşi, atât timp cât este în trup muritor, nu va putea vedea slava lui Dumnezeu aşa cum este. Ci tot ce străluceşte din ea în minte este asemănare, nu este slava însăşi. De aceea, acel propovăduitor, care fusese răpit până la al treilea cer, zicea: „Noi vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură”77.
74 In 3,5.
75 Ps. 103, 3.
76 Iez. 1,28.
77 I Cor. 13,12.
194
31. Aici ni se ridică o întrebare deloc neglijabilă. De ce Evanghelistul Ioan, atunci când a descris, cu cuvintele unui profet, neîncrederea iudeilor în minunile Mântuitorului nostru, a adăugat: „Acestea a zis Isaia, când a văzut slava Lui şi a grăit despre El”78? Dacă Iezechiel a văzut nu slava, ci asemănarea slavei, atunci de ce se spune că acesta a văzut asemănarea slavei, iar acela a văzut slava Lui? Dar de vreme ce Ioan Evanghelistul a povestit mai întâi minunile Mântuitorului nostru şi apoi a adăugat necredinţa iudeilor, acesta a dat de înţeles că Isaia a văzut slava Mântuitorului nostru, aşa cum a apărut ea în lume. Căci toate cele pe care le lucrează Dumnezeu pe pământ în chip minunat este slava Dumnezeului Atotputernic şi slava Lui se vede în toate cele făcute de El. Aşadar, Isaia a văzut slava Lui pe pământ, Iezechiel nu a putut să vadă slava Lui în cer, aşa cum e, pentru că alta este slava Lui în lucrurile făcute de El, şi alta este cea din El însuşi. Această slavă a Lui, care este în lucruri, poate fi văzută, însă aceea care este în El însuşi, nu poate fi văzută decât numai prin asemănare. Dar ca să cunoaştem că profetul, deşi era în extaz, nici măcar această asemănare a slavei, nu a putut să o suporte, adaugă:
32. „Şi am văzut, şi am căzut cu faţa la pământ”79. Ce s-ar fi întâmplat cu acest om dacă ar fi văzut slava Lui aşa cum este, el care, văzând asemănarea slavei aceleia şi neputând să o suporte, a căzut la pământ? Aici trebuie să ne gândim cu tristeţe adâncă şi să cugetăm cu lacrimi în ce stare nenorocită şi în ce moleşeală am căzut noi, care nu putem să suportăm nici măcar acel bine pentru vederea căruia am fost făcuţi. Mai este totuşi şi altceva pe care, pornind de la fapta profetului, trebuie să-l avem în vedere cu privire la noi înşine.
78 In 12,41.
79 Iez. 1,28.
195
Profetul, îndată ce a văzut asemănarea slavei lui Dumnezeu, a căzut cu faţa la pământ. Fiindcă noi nu putem să vedem asemănarea acestei slave prin duhul profetic, trebuie să căutăm fără încetare să o cunoaştem şi să o contemplăm cu atenţie în Sfânta Scriptură, în descoperirile cereşti şi în învăţăturile duhovniceşti. Şi, atunci când vedem câte ceva despre Dumnezeu, cădem cu faţa la pământ, pentru că ne ruşinăm de relele de care ne amintim că le-am săvârşit. Atunci cade omul, când este tulburat. De aceea şi Pavel spunea oamenilor căzuţi cu faţa la pământ: „Ce roadă aţi avut atunci în cele de care acum vă ruşinaţi”80?
33. Iată că, prin darul îmbelşugat al harului ceresc, am desluşit începutul învăluit în taine al cărţii Profetului Iezechiel şi, explicând din punct de vedere moral cuvintele tainice, am ridicat de la pământ istorisirea înaripată a profeţiei, astfel încât ceea ce mai înainte, pentru sufletele foarte mici, asemenea mie, zbura, dar nu se înălţa, acum că deja au fost citite şi cunoscute, şi zboară, şi se înalţă. Aşadar, să aducem mulţumiri Mântuitorului nostru Care ne întăreşte fără încetare prin hrana duhovnicească, El Care este pâinea cea vie „Care Se coboară din cer şi Care dă viaţă lumii”81, El Care trăieşte şi împărăţeşte cu Tatăl în unime cu Duhul Sfânt, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.
80 Rom. 6, 21.
81 In 6,33.
Omilia IX
1. În opt omilii, prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, am studiat începutul cărţii Profetului Iezechiel, un text încuiat din cauza obscurităţilor sale mari şi înmănuncheat prin anumite noduri ale tainelor. Acum deja cele care urmează sunt mai netede şi mai puţin dificile. Vom cerceta în continuare împreună cu iubirea voastră, mulţumind Dumnezeului Atotputernic pentru faptul că, după atâtea drumuri întunecate prin pădure, în sfârşit am ieşit bucuroşi la câmpii, în care putem să păşim cu îndrăzneală spre o liberă înaintare a discursului nostru. Iată, aşadar, că profetul, după ce a contemplat „asemănarea slavei lui Dumnezeu” şi a căzut cu faţa la pământ, adaugă: „Şi am auzit glasul unuia care vorbea şi mi-a zis: Fiul omului, stai în picioare, şi voi vorbi cu tine”1. Şi imediat continuă:
2. „Şi a intrat Duhul în mine, după ce mi-a vorbit, şi m-a făcut să stau în picioare”2. Iată că glasul ceresc a poruncit profetului care zăcea la pământ să se ridice. Dar să se ridice, n-ar fi putut deloc dacă n-ar fi intrat în el Duhul Dumnezeului Atotputernic, pentru că, prin harul Dumnezeului Atotputernic, putem foarte bine să ne străduim pentru o bună lucrare, dar nu putem să o ducem la capăt dacă nu ne ajută însuşi Cel care porunceşte. Astfel Pavel, după ce i-a îndemnat pe ucenici: „Cu frică şi cu cutremur lucraţi la mântuirea voastră”3, a precizat
1 Iez. 2,1.
2 Iez. 2, 2.
3 Filip. 2,12.
198
imediat cine lucrează în ei în această bună lucrare: „Căci Dumnezeu este Cel Ce lucrează întru voi şi ca să voiţi, şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă”4. Iată de ce însuşi Adevărul spune ucenicilor Săi: „Fără Mine nu puteţi face nimic”5. Dar aici trebuie să medităm la aceasta: dacă cele bune ale noastre sunt daruri ale Dumnezeului Atotputernic, astfel încât nimic nu este al nostru, de ce căutăm răsplata veşnică ca şi cum ar fi meritele noastre? Şi dacă, dimpotrivă, meritele sunt ale noastre şi nu sunt daruri ale Dumnezeului Atotputernic, de ce îi aducem mulţumire pentru ele? Trebuie să ştim că cele rele ale noastre sunt numai ale noastre, pe când cele bune ale noastre, sunt şi ale Dumnezeului Atotputernic şi ale noastre, pentru că El însuşi ne vine în întâmpinare, insuflându-ne să vrem, şi tot El ne însoţeşte, ajutându-ne să nu vrem degeaba şi să putem să împlinim ceea ce vrem. Aşadar, prin harul care ne vine în întâmpinare şi prin bunăvoirea care ne însoţeşte, ceea ce este darul Dumnezeului Atotputernic devine meritul nostru. Acest lucru este bine explicat de Pavel, într-o propoziţie scurtă: „M-am ostenit mai mult decât ei toţi”6. Ca să nu pară că atribuie puterii sale ceea ce făcuse, adaugă: „însă nu eu, ci harul lui Dumnezeu împreună cu mine”7. Prin urmare, pentru că darul ceresc i-a venit în întâmpinare, ca şi cum se consideră străin de buna sa lucrare, zice: „însă nu eu”8. Dar, pentru că harul care-i venise în întâmpinare făcuse liberă în el voia de a lucra binele, şi prin voia liberă urmase îndeaproape acest har în lucrare, el a adăugat: „ci harul lui Dumnezeu împreună cu mine”9. Ca şi cum ar fi spus:
4 Filip. 2,13.
5 In 15, 5.
6 I Cor. 15,10.
7 I Cor. 15,10.
8 I Cor. 15,10.
9 I Cor. 15,10.
199
„M-am ostenit în buna lucrare, dar nu eu, ci şi eu. În aceea că numai darul Domnului a fost cel care mi-a venit în întâmpinare, nu m-am ostenit eu, însă în aceea că am urmat îndeaproape darul prin voia proprie, m-am ostenit şi eu. Acestea fiind spuse pe scurt împotriva lui Pelagius şi Caelestius10, să ne întoarcem la firul expunerii noastre: „Fiul omului, stai în picioare şi voi vorbi cu tine”.
3. Trebuie să remarcăm ordinea a ceea ce se spune şi se face. Mai întâi apare asemănarea slavei Domnului ca să-l facă să cadă la pământ; după aceea Domnul îi spune să se ridice, apoi îi trimite duhul harului Său îmbelşugat ca să se ridice şi să stea în picioare. Dacă nu am vedea în duh câte ceva despre veşnicie, niciodată nu am cădea cu faţa la pământ, căindu-ne. Dar glasul Domnului ne mângâie pe noi cei căzuţi, ca să ne ridicăm la lucrare, chiar dacă noi nu putem să o facem prin puterea noastră. Apoi însuşi Duhul ne umple, ne ridică şi ne face să stăm în picioare, astfel încât noi, care eram căzuţi la pământ, căindu-ne pentru păcatele noastre, să stăm apoi drepţi în buna lucrare. Şi stând în picioare, profetul adaugă ce a auzit:
4. „Şi am ascultat pe Cel ce-mi vorbea şi zicea: Fiul omului, Eu te trimit la fiii lui Israel, la neamurile care au părăsit
10 Pelagius şi discipolul său Caelestius susţineau că omul nu are nevoie de ajutorul harului dumnezeiesc pentru buna lucrare, că Adam ar fi murit chiar dacă nu ar fi păcătuit, că înainte de venirea Mântuitorului ar fi existat oameni fără de păcat, că neamul omenesc nu a moştenit păcatul strămoşesc de la Adam. Împotriva lor au luat atitudine Fericitul Augustin în lucrările: De peccatorum meritis et remissione libri III (PL 44, col. 109 ş.u.), De spiritu et litera (PL 44, col. 201 ş.u.), De perfectione justitiae hominis (PL 44, col. 291 ş.u.), De natura et gratia (PL 44, col. 247 ş.u.), De gestis Pelagii (PL 44, col 319 ş.u.) şi de Fericitul Ieronim în Dialogus contra Pelagianos (PL 28, col. 495 ş.u.). Au fost condamnaţi definitiv ca eretici de Sinodul de la Cartagina din 418, ţinut în timpul papei Zosima (n. ed.).
200
credinţa, care s-au îndepărtat de Mine”11. Profetul astfel a descris cele cu privire la el, astfel încât să aibă semnificaţie în cele cu privire la noi. Căci ce înseamnă aceasta că i se spune lui, care zăcea la pământ: „Scoală-te în picioare şi voi vorbi cu tine”? Cel care-i vorbea când zăcea la pământ, de ce a promis că nu va vorbi cu el decât stând în picioare? Trebuie să se ştie că altele sunt cuvintele pe care trebuie să le auzim când cădem cu faţa la pământ, şi altele când stăm în picioare. Celui căzut cu faţa la pământ i se spune să se ridice, celui care stă în picioare i se porunceşte că trebuie să plece pentru a propovădui. Autoritatea propovăduirii nu trebuie să ne fie oferită, atât timp cât zăcem încă în tulburarea slăbiciunii. Dar, când ne ridicăm pentru buna lucrare şi am început să ne ţinem drepţi în picioare, se cuvine să fim trimişi pentru a propovădui ca să-i câştigăm pe alţii. Stând în picioare, profetul a avut vedenia duhovnicească şi a căzut; căzând, a primit îndemnul să se ridice; ridicându-se, a auzit porunca să propovăduiască. Căci cei care stăm în picioare din foarte mare mândrie, se cuvine să cădem la pământ pentru pocăinţă când deja începem să simţim ceva din teama veşniciei. Şi atunci când am căzut la pământ cu umilinţă, după ce am înţeles mai subtil neputinţa noastră, ni se porunceşte, prin mângâierea cuvântului dumnezeiesc, să ne ridicăm pentru lucrări îndrăzneţe. Când stăruim în temeinicia bunei lucrări, este necesar ca noi, ca propovăduitori, să ridicăm pe alţii de acolo de unde ne-am îndreptat pe noi înşine. Celui căzut cu faţa la pământ nu i se porunceşte să pornească pentru a propovădui, ca nu cumva, neputincios, să dărâme prin lucrare ceea ce poate să zidească prin cuvânt. De unde, se spune cu dreptate prin psalmist: „M-a scos din groapa ticăloşiei şi din tina noroiului; şi a pus pe piatră picioarele mele, şi a îndreptat paşii mei, şi a pus în gura mea cântar
11 Iez. 2, 3.
201
nouă, imn Dumnezeului nostru”12. Mai întâi este scos din stricăciunea tinei, ca picioarele lui să se întărească, prin credinţă, pe piatră. Dar, cum dreapta lucrare trebuie să urmeze dreapta credinţă, paşii lui sunt îndreptaţi pentru ca, după îndreptarea paşilor, adică după desăvârşirea bunei lucrări, să primească pe buzele sale cântarea nouă a propovăduirii. Astfel, Pavel, în timp ce străbătea mândru drumul Damascului, a căzut cu faţa la pământ la glasul Mântuitorului. El, care va fi propovăduitor, nu a înţeles totuşi să propovăduiască imediat ceea ce văzuse. Lui, care căzuse cu faţa la pământ, i se spune: „Intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci”13. Aşadar, căzut cu faţa la pământ a putut să audă numai porunca de a se ridica şi de a asculta ce va fi învăţat să facă. Ridicându-se, aceasta a învăţat că trebuie să propovăduiască cele pe care acum le cunoştea14.
5. Dar ne-am putea întreba de ce Iezechiel şi Pavel cad cu faţa la pământ, iar despre cel care urcă pe cal, adică despre cel care este înălţat prin slava lumii acesteia, se spune: „Ca să cadă în spate călăreţul lui”15? Despre prigonitorii Domnului mai este scris: „Ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ”16. Ce înseamnă faptul că aleşii cad în faţă, iar păcătoşii, în spate, dacă nu aceea că cel care cade în spate, fără îndoială, cade acolo unde nu vede, iar cel care cade în faţă cade acolo unde vede? Aşadar se spune despre nedrepţi că ei cad în spate, pentru că ei cad în privinţa celor nevăzute întrucât ei într-acolo se răstoarnă unde nu pot să vadă încă ce-i aşteaptă. Drepţii
12 Ps. 39, 3-4.
13 Fapte 9, 6.
14 Acum cunoştea că Iisus, pe care-l prigonea este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu cel prezis de prooroci (Fapte 9, 20) (n. ed.).
15 Fc. 49,17.
16 In 18, 6.
202
însă se aruncă ei înşişi la pământ în privinţa celor care se văd, ca să fie înălţaţi în privinţa celor care nu se văd; pentru ei este ca şi cum cad în faţă, fiindcă, muşcaţi de teamă, se smeresc din cauza celor pe care le văd.
6. Trebuie să pătrundem mai mult aceste cuvinte: „Eu te trimit la fiii lui Israel, la neamurile care şi-au părăsit credinţa, care s-au îndepărtat de Mine”17. După cum, în două feluri, omul se îndepărtează de Dumnezeu, tot astfel, în două feluri, oamenii se leapădă de Dumnezeu. Căci fiecare se îndepărtează de Creatorul său fie în ceea ce priveşte credinţa, fie în ceea ce priveşte lucrarea. Cine se îndepărtează de la credinţă este un apostat. Tot aşa şi cel care se întoarce la lucrarea stricăcioasă pe care o părăsise, fără nici o îndoială, este considerat apostat de către Dumnezeul Atotputernic, deşi el pare că-şi păstrează credinţa. Una fără alta nu este de nici un folos, căci nici credinţa fără lucrare, nici lucrarea fără credinţă nu ajută, decât poate dacă binele este lucrat pentru a dobândi credinţa, după cum Cornelius, pentru buna lucrare, a meritat să fie ascultat de Dumnezeu înainte ca el să fie credincios, în acest caz se reţine că el făcea buna lucrare pentru a dobândi credinţa. Acestuia i se spune de către înger: „Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu”18, şi îndată, ca urmare a faptului că ele s-au suit la Dumnezeu, este sfătuit să trimită oameni la Simon care, venind, trebuia să-i propovăduiască. Este evident că acesta a cerut ce a meritat să fie ascultat. Urmează:
7. „Părinţii lor au încălcat învoiala Mea până în ziua de astăzi, şi fiii lor au faţa neîmblânzită şi inima împietrită; la ei te trimit Eu”19. Iată o vină a mândriei: „Au încălcat învoiala”.
17 Iez. 2,3.
18 Fapte 10,4.
19 Iez. 2,4.
203
Iată altă vină, îndârjirea: „Până în ziua de astăzi”. Iată, între nelegiuirile fiilor, marea vină a desconsiderării, pentru că având „faţa neîmblânzită”, nici nu se ruşinează de relele pe care le-au făcut şi nicicum, după ce au greşit, nu se întorc la pocăinţă, căci au „inima împietrită”. De vreme ce aceştia la care este trimis profetul sunt atât de stricaţi şi de încăpăţânaţi, cine nu vede că persoana lui va fi dispreţuită de aceşti oameni păcătoşi? Dar iată că i se conferă o autoritate personală, când se adaugă: „Şi le vei zice: aşa grăieşte Domnul Dumnezeu”20. Ca şi cum ar spune: „Fiindcă dacă vei vorbi de la tine vei fi dispreţuit, trebuie să vorbeşti cele din glasul Meu. Ca să nu te nesocotească pe tine, cel trimis, făcând cunoscute cuvintele Mele, arată Cine te-a trimis”. Urmează:
8. „Dacă, poate, măcar ei ascultă, ori dacă, poate, nu iau în seamă, căci este o casă îndărătnică”21. De vreme ce se ştie că Dumnezeul Atotputernic ştie totul, este de mare mirare de ce se spune: „Dacă, poate, ascultă, ori dacă, poate, nu iau în seamă”. De aceea trebuie să ştim că această îndoială din vorbirea lui Dumnezeu vine nu din neştiinţă, ci dintr-o anumită semnificaţie. Cine nu ştie că Cel Ce a făcut tot şi vede tot ştie tot? Adevărul spune prin El însuşi, în Evanghelie, despre propovăduitorii lui Antihrist: „Vor da semne mari şi minuni ca să amăgească, de este cu putinţă, şi pe cei aleşi”22. De ce se spune aceasta sub semnul îndoielii, de vreme ce este ştiut dinainte de către Dumnezeu ce va fi? Una din două: dacă sunt aleşi, atunci nu este cu putinţă, iar dacă este cu putinţă, atunci nu sunt aleşi. Şi totuşi se spune: „Ca să amăgească, de este cu putinţă, şi pe cei aleşi”23. Această îndoială din vorbirea
20 Iez. 2,4.
21 Iez. 2,5.
22 Mt. 24, 24.
23 Mt. 24, 24.
204
dumnezeiască a arătat ispita din inimile aleşilor, căci cei care sunt aleşi pentru a stărui, prin minunile propovăduitorilor lui Antihrist vor fi puşi la încercare spre a cădea. Prin ceea ce se spune: „De este cu putinţă”, se exprimă următorul lucru: aleşii vor fi puşi la încercare în inima lor. Ei se clatină, dar nu cad. Se spune deci: „De este cu putinţă”, pentru că ei şovăie; şi, totuşi, sunt numiţi aleşi, pentru că nu cad. Aşadar, îndoiala din vorbirea Domnului desemnează şovăiala sufletului în cei aleşi. Domnul îi numeşte aleşi, pentru că vede că ei stăruie în credinţă şi în buna lucrare. De aceea se şi spune: „Dacă, poate, măcar ei ascultă ori dacă, poate, nu iau în seamă”. Prin ceea ce se spune: „Dacă, poate” se arată că, din marea mulţime, puţini vor asculta. Prin îndoiala din cuvintele lui Dumnezeu ce altceva se desemnează dacă nu puţinătatea celor care ascultă?
9. Trebuie reţinut că, după ce a vorbit despre relele părinţilor săvârşiţi din această lume, Domnul spune profetului pe care-l trimite către fii: „Dacă, poate, măcar ei ascultă, ori dacă, poate, nu iau în seamă”. Ce înseamnă când se spune: „Măcar ei”, dacă nu faptul că părinţii lor, care au murit în păcat, nu au vrut să asculte? Să ne gândim, vă rog, ce putere este în această scădere a vorbirii dumnezeieşti, ca să zică: „Dacă, poate, măcar ei ascultă”. În mod limpede, acest lucru ni se spune nouă, cei care, zdrobiţi, urmăriţi, închişi, am pierdut toate bunurile pe care le-am avut în această lume. Vedem oraşe ruinate, întărituri măturate, pământuri devastate, biserici dărâmate şi totuşi urmăm încă în nedreptăţi pe părinţii noştri de a căror mândrie, pe care am văzut-o, nu suntem diferiţi. Ei păcătuiau, de fapt, în mijlocul plăcerilor, noi însă păcătuim în mijlocul loviturilor, ceea ce este mai grav. Iată că Atotputernicul Dumnezeu, judecând nedreptăţile, deja i-a ridicat din această lume pe înaintaşii noştri şi deja i-a chemat la judecată. Pe noi ne aşteaptă încă pentru a ne pocăi, ne ajută
205
pentru a ne întoarce. În ceea ce-i priveşte pe înaintaşi, deja a făcut judecata, iar nouă ne acordă îndelunga Sa răbdare, ca să nu ne piardă împreună cu înaintaşii noştri, zicând: „Dacă, poate, măcar ei ascultă, ori dacă, poate, nu iau în seamă, căci este o casă îndărătnică”.
10. Orice suflet care, chiar şi după ce a primit credinţa, stăruie în faptele sale rele sau se întoarce la ele, este numit casă îndărătnică, pentru că, prin obiceiuri stricăcioase, a alungat de la ea pe cel care locuia în ea, pe Dumnezeu, pe care-L primise prin credinţă. Căci casa este locuită de un stăpân. Dar dacă este „casă”, de ce este ea „îndărătnică”? Şi dacă este „îndărătnică”, de ce este numită „casă” din moment ce acum nu mai este locuită? Dar ea este „casă”, pentru că Dumnezeu a început să locuiască în ea prin credinţă, dar o „casă îndărătnică”, pentru că El a ieşit din ea, alungat de obiceiuri stricăcioase, încât ea rămâne goală, ea, pe care, mai înainte, o umplea locuitorul ceresc. De aceea, după cum am aflat prin glasul Adevărului, duhul rău, revenind cu alte şapte duhuri, găseşte casa măturată24, fiindcă umple sufletul străin de virtuţi. Urmează:
11. „Şi ei vor şti că va fi fost un profet în mijlocul lor”25. Se ştie că, de obicei, oamenilor răi, cei buni le sunt fie de ajutor spre mântuirea lor, fie mărturie spre condamnarea lor. Aşadar, trebuie să ştie că în mijlocul lor a fost un profet pentru ca, auzindu-i propovăduirea, să fie ajutaţi să se ridice, ori să fie condamnaţi fără să mai poată avea nici o justificare. Urmează:
12. „Dar tu, fiul omului, să nu te temi de ei, nici să nu te sperii de cuvintele lor, fiindcă sunt neîncrezători şi distrugători faţă de tine, şi tu locuieşti cu nişte scorpioni”26. Se vede
24 Cf. Mt. 12,45.
25 Iez. 2,5.
26 Iez. 2, 6.
206
clar cât de răi sunt oamenii la care este trimis să propovăduiască, cel care este sfătuit să nu se teamă. Şi pentru că cei răi întotdeauna săvârşesc nelegiuiri împotriva celor care grăiesc cele bune şi îi ameninţă şi cu alte nelegiuiri, din cauza celor pe care aceia le săvârşesc, îi spune: „Să nu te temi de ei”, şi din cauza ameninţărilor, adaugă: „Nici să nu te sperii de cuvintele lor”. Or, desigur, pentru că cei răi aruncă relele lor pe seama celor buni şi defăimează întotdeauna faptele acestora, profetul care le este trimis primeşte îndemnul ca nici să nu se sperie de cruzimea lor, nici să nu-i fie frică de cuvintele lor. Aşadar, prin ceea ce se spune: „Să nu te temi”, profetului îi este dată autoritate pentru propovăduire. Şi, pentru că toţi care trăim în Dumnezeu suntem instrumentele adevărului, astfel încât adesea mi se vorbeşte prin altul şi adesea altora li se vorbeşte prin mine, între noi, astfel trebuie să fie autoritatea cuvântului cu privire la cele bune, încât şi cel care conduce să spună liber adevărul, şi cel care este supus să nu refuze să exprime, cu smerenie, bunele sale remarce. Prin urmare, binele care este spus de inferior superiorului este bine cu adevărat, dacă este spus cu smerenie. Căci dacă dreptatea gândirii a pierdut smerenia vorbirii, înţelesul se alterează, de la rădăcină la ramură, de la gând la cuvânt. Adică, această alterare nu este din ramură, ci din rădăcină, fiindcă, dacă inima nu se umflă, vorbirea nu ajunge arogantă. Aşadar pentru a vorbi, superiorul trebuie să aibă o autoritate plină de smerenie, iar inferiorul trebuie să aibă o smerenie plină de libertate. Dar adesea, la oameni chiar şi buna rânduială a vorbirii se tulbură, după cum am spus pe larg mai înainte. Uneori un om vorbeşte cu o trufie fără margini şi crede că vorbeşte cu autoritate, alteori altul tace dintr-o teamă prostească şi gândeşte că tace din smerenie. Acela, fiind atent la rangul său de conducător, nu-şi dă seama de aroganţa sa; acesta, cugetând la poziţia sa de supus, se teme să spună ceea ce gândeşte că este bine şi nu-şi dă seama cât de vinovat se face faţă de iubire, tăcând.
207
13. Astfel, trufia se îmbracă în haina autorităţii, iar frica omenească, în haina smereniei, încât adesea nici acela nu poate să se gândească ce este dator înaintea lui Dumnezeu, şi nici acesta, ce este dator aproapelui său. Acela, de vreme cei priveşte pe cei care-i sunt supuşi şi scapă din vedere pe Cel Căruia toţi ne supunem, se ridică în îngâmfare şi se făleşte cu aceasta, luând-o drept autoritate. Acesta, de vreme ce uneori se teme să nu piardă favoarea superiorului şi prin aceasta să suporte un anumit necaz în această viaţă, ascunde ceea ce gândeşte că este drept şi, tăcut în el însuşi, numeşte smerenie această teamă de care este constrâns. Dar pe cel căruia nu vrea să-i spună nimic, tăcând, îl judecă în gând, şi astfel se face că prin cele în care se socoteşte smerit trufia sa este agravată. Deci întotdeauna trebuie să se distingă libertatea de trufie şi smerenia de teamă, ca nu cumva teama să ia forma smereniei, iar trufia, pe cea a libertăţii. Iezechiel, pentru că era trimis să vorbească nu numai poporului, ci şi bătrânilor poporului ca nu cumva, neprevăzător, să socotească teama drept smerenie, este sfătuit că nu trebuie să se teamă, de vreme ce i se spune: „Să nu te temi de ei”. Şi ca să nu se sperie de denigrările lor, adaugă: „Nici să nu te sperii de cuvintele lor”.
14. De ce nu trebuie să se teamă de cuvintele denigratorilor? Motivul este adăugat imediat: „Fiindcă sunt neîncrezători şi primejdioşi faţă de tine, şi tu locuieşti cu nişte scorpioni”. Acei oameni către care era trimis să le vorbească ar fi fost de temut, dacă ar fi fost plăcuţi Dumnezeului Atotputernic prin credinţa şi lucrarea lor. Dar, pentru că sunt neîncrezători şi primejdioşi, defăimători în cuvintele lor, nu sunt de temut. Căci este o mare prostie să căutăm să fim pe placul celor despre care ştim că nu sunt plăcuţi lui Dumnezeu. Însă trebuie să avem teamă şi respect faţă de judecăţile drepţilor, fiindcă aceştia sunt mădularele Dumnezeului Atotputernic şi cei pe care aceştia îi osândesc pe pământ, Domnul îi respinge din cer.
208
Denigrarea noastră de către cei răi presupune încuviinţarea de către Dumnezeu a vieţii noastre, pentru că deja se vădeşte că noi avem o oarecare dreptate, dacă începem să displăcem acelora care nu sunt plăcuţi lui Dumnezeu. Căci nimeni nu poate, în una şi aceeaşi circumstanţă, să fie plăcut, în acelaşi timp, Dumnezeului Atotputernic şi vrăjmaşilor Lui. Căci cine place duşmanului Lui, se neagă ca prieten al lui Dumnezeu. Cine se supune în mintea sa adevărului se va opune duşmanilor adevărului. De aceea, sfinţii nu se tem, prin mustrarea fierbinte a unei voci libere, să-i aţâţe la ură pe cei despre care ştiu că Dumnezeu nu-i iubeşte. Aceasta mărturisind cu ardoare un profet, a adus-o înaintea Creatorului tuturor ca dar, zicând: „Oare nu pe cei ce Te-au urât pe Tine, Doamne, am urât şi asupra duşmanilor Tăi mă mâhneam? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei, şi mi s-au făcut duşmani27. Ca şi cum ar fi spus: „Gândeşte-Te cât Te iubesc eu, care nu mă tem să aţâţ duşmăniile duşmanilor Tăi împotriva mea”. Prin urmare, spune: „Cei ce îmi răsplătesc cu rele pentru bune mă defăimau, că am urmat dreptatea”28. Foarte mare este binele pe care dreptul îl face, când se împotriveşte, cu voce liberă, celor care fac răul. Dar cei răi răsplătesc cu rău în loc de bine când îi defaimă pe cei drepţi care păzesc apărarea dreptăţii împotriva lor. Cei drepţi nu privesc spre judecata omenească, ci spre cântărirea dreaptă a Veşnicului Judecător şi de aceea ei dispreţuiesc vorbele denigratorilor. Astfel spunea Pavel corintenilor care-l defăimau: „Dar pentru mine este prea puţin ca să fiu judecat de voi sau de vreo judecată omenească”29. Negăsind nimic în inima sa care şi-ar fi putut reproşa, adaugă: „Ci nici eu nu mă judec pe mine însumi”30. Văzând că
27 Ps. 138, 21-22.
28 Ps. 37, 21.
29 I Cor. 4, 3.
30 I Cor. 4, 3.
209
judecata sa nu este de ajuns pentru a-i garanta desăvârşirea sfinţeniei, a spus: „Dar nu întru aceasta sunt îndreptat”31. Motivul pentru care nu se încredinţează pe sine însuşi nici propriei judecăţi, este acesta: „Cel Care mă judecă pe mine este Dumnezeu”32. Ca şi cum ar fi spus: „Consider că nu trebuie să mă încred în mine cu privire la judecata mea, fiindcă mă judecă Acela a Cărui judecată eu nu o înţeleg”. Astfel, fericitul Iov, în mijlocul durerilor provocate de rănile lui, a răbdat săgeţile cuvintelor venite prin limbile defăimătoare ale prietenilor lui, apoi imediat prin cugetare şi-a revenit apelând la propria conştiinţă şi când sufletul i s-a întărit, a privit: „Iată că martorul meu este în cer şi cel ce dă pentru mine bună mărturie este sus în locurile înalte”33. Şi adaugă: „Prietenii mei îşi bat joc de mine, dar ochiul meu varsă lacrimi înaintea lui Dumnezeu”34.
15. În tot ceea ce se spune despre noi, trebuie să ne întoarcem întotdeauna în tăcere în noi înşine, să căutăm martorul şi judecătorul dinăuntrul nostru. La ce foloseşte dacă toţi laudă când conştiinţa condamnă? Sau ce pagubă ne-ar putea aduce faptul că toţi ne denigrează şi ne apără doar conştiinţa? Fericitul Iov, rezistând cu sufletul neclintit în mijlocul vorbelor defăimătorilor, fiindcă s-a văzut atacat prin afirmaţii mincinoase pe pământ, a căutat un martor în cer. De aceea, Isaia zice: „Poporul meu, cei care te fac fericit te rătăcesc şi te abat de la calea pe care tu mergi”35. Ca poporul să nu fie atent la cuvintele de laudă şi să nu piară în păcate mai grave, textul precizează către Cine trebuie în mod constant să privească de a Cărui judecată trebuie să se teamă: „Domnul stă
31 I Cor. 4, 4.
32 I Cor. 4,4.
33 Iov 16, 20.
34 Iov 16,21.
35 Is. 3,12.
210
la judecată, stă să judece popoarele”36. Ca şi cum ar fi spus: „De ce să urmezi judecăţile omeneşti când ştii că peste tine stă Judecătorul ceresc?”.
16. Iată de ce Adevărul spune că Ioan Botezătorul nu este o trestie clătinată de vânt: „Ce-aţi ieşit să vedeţi în pustie? Au trestie clătinată de vânt”37? Faptul că a spus-o, negând, nu afirmând, este atestat de cuvintele următoare: „Dar ce aţi ieşit să vedeţi în pustie? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine moi sunt în casele regilor”38. O trestie clătinată de vânt, când se înalţă, când se apleacă. Orice suflet slab, care fie se lasă copleşit de defăimări, fie se înalţă prin laude, este o trestie clătinată de vânt. Ioan nu era aşa, pentru că îşi păstra inflexibil vârful ascuţit al minţii în mijlocul laudelor şi al denigrărilor.
17. Dar acest fapt necesită o cercetare mai amănunţită. Când noi urmăm calea dreptei lucrări, oare întotdeauna trebuie să dispreţuim cuvintele denigratorilor sau, cel puţin uneori, trebuie să-i oprim? Despre acest lucru trebuie să se ştie că, după cum nu trebuie să aţâţăm, prin râvna noastră, limbile calomniatorilor, ca nu cumva ei înşişi să piară, tot aşa trebuie să răbdăm cu egală dragoste pe cei aţâţaţi prin răutatea lor, ca să sporească meritul nostru. Uneori însă chiar trebuie să-i oprim ca nu cumva, în timp ce răspândesc despre noi răutăţi, să strice sufletele oamenilor buni care găsiseră câştig în a ne asculta. Iată de ce Ioan condamnă limbajul defăimătorului său, zicând: „Diotref, care ţine să fie cel dintâi între ei, nu ne primeşte; pentru aceea, când voi veni, îi voi pomeni de faptele pe care le face, defăimându-ne cu vorbe urâte”39.
36 Is. 3,13.
37 Mt. 11, 7.
38 Mt. 11, 8.
39 III In 9-10.
211
Pavel, la rândul său, vorbeşte despre corintenii care-l defăimau zicând: „Scrisorile lui, zic ei, sunt grele şi tari, dar înfăţişarea trupului este slabă şi cuvântul lui este dispreţuit; cel ce vorbeşte astfel să-şi dea seama că aşa cum suntem cu cuvântul prin scrisori, când nu suntem de faţă, tot aşa suntem şi cu fapta, când suntem de faţă”40.
18. Cei a căror viaţă este dată ca exemplu trebuie, dacă pot, să oprească vorbele defăimătorilor, ca nu cumva cei care au putut asculta propovăduirea lor să nu o mai asculte şi, rămânând în obiceiurile lor rele, să dispreţuiască faptul de a trăi binele. Dar în acest lucru, este necesar să se cerceteze pe sine cu mare atenţie, şi să-şi examineze inima: nu cumva poate el caută slava pentru propria laudă, imaginându-şi că ar căuta folosul sufletelor? Căci adesea sufletul se hrăneşte din lauda numelui său şi, sub acoperământul câştigurilor duhovniceşti, se bucură să ştie că despre el se spun lucruri bune. Adesea se înfurie, pentru a-şi apăra slava proprie, împotriva defăimătorilor şi se minte pe sine că a făcut acest lucru din zel faţă de cei a căror inimă este abătută de vorbirea defăimătorului de la calea cea bună. Aşadar, aceştia trebuie să aibă mare grijă ca vorbele defăimătorilor să nu fie mai puternice decât faima lor şi, scrutându-şi adânc conştiinţa, să nu găsească nimic în ea care să fie iubirea propriei lor slave.
19. Iată de ce drepţii şi desăvârşiţii, uneori, propovăduiesc virtuţile lor şi vorbesc despre binele pe care l-au primit de la Dumnezeu, nu ca prin aceasta să se preamărească înaintea oamenilor, ci ca, prin exemplul lor, să-i atragă la viaţă pe cei cărora li se adresează. Astfel, Apostolul Pavel povesteşte corintenilor că a fost bătut de atâtea ori, că a fost lovit cu pietre de atâtea ori, că a îndurat atâtea nenorociri, că a răbdat atâta
40 II Cor. 10,10-11.
212
pentru adevăr41 şi că a fost răpit până la al treilea cer, că a fost dus în rai pentru ca să le abată atenţia de la falşii propovăduitori, ca făcându-se cunoscut aşa cum este, cei pe care-i ştia că sunt cinstiţi pe nedrept de către ei să-şi piardă valoarea în ochii lor42. Când desăvârşiţii fac acest lucru, adică atunci când vorbesc despre propriile virtuţi, ei îl imită pe Atotputernicul Dumnezeu Care spune laudele Sale oamenilor ca să fie cunoscut de oameni. Dar de vreme ce Dumnezeu învaţă prin Scriptura Sa, zicând: „Să te laude altul şi nu gura ta”43, cum de face El însuşi ceea ce interzice? Dar dacă Atotputernicul Dumnezeu Şi-ar ascunde puterea, nimeni nu L-ar cunoaşte, nimeni nu L-ar iubi; dacă nimeni nu L-ar iubi, nimeni n-ar reveni la viaţă. De aceea şi prin psalmist este spus de El: „Măreţia lucrărilor Sale a vestit poporului Său, ca să le dea lor moştenirea neamurilor”44. El vesteşte deci cele măreţe săvârşite de El, nu pentru a-I servi spre laudă, ci ca aceia care îl vor fi cunoscut datorită laudei Sale să dobândească moştenirea veşnică. Tot aşa şi drepţii, şi desăvârşiţii nu numai când resping cuvintele calomnioase spuse împotriva lor, ci chiar când le vorbesc celor slabi despre virtuţile pe care le au, nu sunt de condamnat, căci prin viaţa pe care o duc cheamă la viaţă sufletele celorlalţi.
20. Totuşi trebuie să se ştie despre aceştia că niciodată nu dezvăluie binele lor dacă, după cum am spus, nu îi constrânge fie nevoia aproapelui, fie o strâmtorare foarte mare. După ce Apostolul Pavel a enumerat corintenilor virtuţile sale, a adăugat: „M-am făcut ca unul fără de minte, voi m-aţi silit”45.
41 Cf. II Cor. 11, 25-30.
42 Cf. II Cor. 12,1-10.
43 Pilde 27, 2.
44 Ps. 110, 6.7.
45 II Cor. 12,11.
213
Se întâmplă uneori că cei desăvârşiţi!, siliţi de o strâmtorare, să vorbească despre faptele lor bune, dar nu dintr-o necesitate a altora, ci dintr-o necesitate a lor, după cum fericitul Iov enumeră faptele sale, zicând: „Am fost ochi celui orb şi picior celui şchiop, eram tatăl celor neputincioşi şi cercetam cu foarte mare sârguinţă pricinile care îmi erau necunoscute”46, şi aminteşte de multe altele pe care adesea le-a făcut. Suportând durerea rănilor şi expus mustrărilor prietenilor care-i reproşau că s-ar fi comportat ca un necredincios, şi că ar fi fost un om aspru faţă de aproapele său şi un asupritor al celor săraci, acest om sfânt, prins între loviturile lui Dumnezeu şi ocările oamenilor, a văzut că mintea îi era grav zdruncinată şi că este împins în groapa deznădejdii. El putea să cadă imediat, dacă nu şi-ar fi amintit binele făcut, ca sufletul lui să-şi recapete speranţa şi să nu piară în deznădejde, copleşit de ocări şi lovituri. Aşadar, dacă el îşi enumeră faptele sale bune, nu o face din dorinţa ca să fie cunoscute şi altora, ca şi cum din laudă de sine, ci ca să-şi îndrepte sufletul spre nădejde. Prin urmare, după cum drepţii vorbesc fără mândrie despre binele pe care-l fac uneori, tot astfel, fără să râvnească propria slăvire, resping cuvintele defăimătorilor la adresa lor, fiindcă ele dăunează; Când limbile defăimătorilor nu pot fi îndreptate, trebuie răbdate întotdeauna cu dragoste. Vorbirea defăimătorului nu trebuie să provoace teamă, ca drepţii să nu piardă calea dreptei lucrări în timp ce se tem de denigrările celor răi. De aceea i se spune Profetului Iezechiel: „Nici să nu te sperii de cuvintele lor, fiindcă sunt neîncrezători şi distrugători faţă de tine”.
21. Aceşti neîncrezători ar fi fost mai puţin răi dacă n-ar fi fost şi distrugători. Întrucât nu cred nici în răsplata împărăţiei cereşti, nici în chinurile gheenei, dând curs răutăţii lor, ei îi întorc şi pe alţii de la credinţă şi lucrare astfel încât nici
46 Iov 29,15-16.
214
altul să nu ajungă în împărăţia pe care n-au vrut s-o caute. Căci ei, atunci când cunosc pe cineva mai şovăielnic în a începe să lucreze binele şi să evite răul, fie luând în râs ceea ce este promis în cer, fie dispreţuind ameninţările Dumnezeului Atotputernic cu chinurile iadului, fie lăudând bunurile vremelnice şi promiţând cu o abilă putere de convingere plăcerile acestei lumi, abat minţile celor simpli şi schimbă căile lor. Ei se bucură dacă au putut să întoarcă de la viaţă şi să atragă la moarte, se veselesc de nelegiuirile lor şi sunt plini de mulţumire văzându-le şi pe cele ale altora. Fără îndoială, păcatul lor nu le este de ajuns, pentru că fac în aşa fel ca să nu moară singuri. Iar dacă ei se întâmplă să întâlnească pe cineva drept, cu atâtea virtuţi, încât să nu îndrăznească să-l vorbească de rău, pentru că nu-l pot distruge, pe dată devin scorpioni. Scorpionul înaintează pe pipăite, dar vatămă cu coada; nu muşcă din faţă, ci face rău pe la spate. Prin urmare, scorpioni sunt toţi cei blânzi şi răutăcioşi care nu se opun chiar pe faţă oamenilor buni, dar de îndată ce se despart de ei, îi vorbesc de rău, aţâţă împotriva lor pe cei la care au trecere, îndreaptă împotriva lor toate relele cu putinţă, nu încetează să implementeze pe ascuns otrava morţii. Aşadar, scorpioni sunt cei care par blânzi şi nepericuloşi, pe faţă, dar în spate poartă ceva de unde varsă venin. Cei care lovesc pe ascuns, atrag moartea ca şi cum pe furiş. De aceea şi prin psalmist se spune: „înconjuratu-m-au ca albinele, dar s-au stins ca focul în spini”47. Albinele au în gură miere, iar în coadă, acul care răneşte. Toţi, care linguşesc prin cuvinte, dar atacă din răutate pe furiş, sunt albine, pentru că vorbind, oferă dulceaţa mierii, dar atacând pe ascuns, rănesc. Făcând acestea, ei se aprind ca focul în spini, căci, prin flăcările defăimătorilor, viaţa drepţilor nu este distrusă, dar sunt arşi complet toţi spinii păcatelor, dacă au putut intra vreunii în ei. De aceea se spune: „Sunt neîncrezători şi distrugători
47 Ps. 117,12.
215
faţă de tine, şi tu locuieşti cu nişte scorpioni”. Adică, neîncrezători faţă de Dumnezeu, distrugători faţă de aproapele slab şi scorpioni chiar şi faţă de cei puternici şi tari. Chiar dacă pe aceştia nu îndrăznesc, pe faţă, să-i vorbească de rău, totuşi, în ascuns, îi rănesc, defăimându-i. Sunt în acelaşi timp neîncrezători, distrugători şi scorpioni pentru că nici nu cred cele pe care le aud ca fiind de la Dumnezeu, pe cei asupra cărora au putere îi întorc de la bunele obiceiuri şi, prin uneltiri făcute pe furiş atacă pe cei pe care nu pot să-i încovoaie.
22. În aceste lucruri trebuie să remarcăm că, spunându-se profetului: „Sunt neîncrezători şi distrugători faţă de tine, şi tu locuieşti cu nişte scorpioni”, ni se oferă un remediu de mângâiere împotriva dezgustului de a trăi care ne-ar putea veni din aceea că nu vrem să trăim cu cei răi. Aşadar, ne întrebăm, de ce nu toţi care trăiesc împreună cu noi sunt oameni buni? Nedorind să suportăm relele celor ce sunt aproapele nostru, hotărâm că toţi trebuie să fie deja sfinţi, de vreme ce nu vrem să existe nimic pe care să-l suportăm din partea lor. Dar tocmai în acest fapt că refuzăm să suportăm răutăţile altora se arată mai clar decât lumina zilei cât de mari scăderi avem noi înşine în ce ne priveşte facerea de bine. Nimeni nu este bun în mod desăvârşit, decât dacă este bun şi cu cei răi. Iată de ce fericitul Iov a afirmat despre el însuşi, zicând: „Am ajuns frate cu balaurii şi tovarăş cu struţii”48. Şi Apostolul Pavel spune ucenicilor: „în mijlocul unui neam strâmb şi rătăcit, între care străluciţi ca nişte luminători în lume”49. Şi Petru, păstorul turmei lui Dumnezeu, zice: „Pe dreptul Lot, chinuit de petrecerea desfrânată a celor nelegiuiţi, l-a izbăvit. Pentru că dreptul acesta, locuind între ei, prin ce vedea şi auzea, zi cu zi, din faptele lor fără-de-lege,
48 Iov 30,29.
49 Filip. 2,15.
216
chinuia sufletul său cel drept50. Adesea, când condamnăm modul de viaţă al aproapelui, încercăm să schimbăm locul, să alegem singurătatea unei vieţi retrase, evident fără să ne dăm seama că locul nu ajută la nimic dacă duhul lipseşte. Acelaşi Lot, despre care vorbim acum, s-a arătat sfânt în Sodoma, dar a păcătuit pe munte51. Că locurile nu pun la adăpost mintea, însuşi primul părinte al neamului omenesc o dovedeşte, cel care şi din rai a căzut52. Dar este prea puţin să vorbim numai de toate locurile de pe pământ. Căci dacă locul ar fi putut să mântuiască, Satan n-ar fi căzut din cer. De aceea şi psalmistul, văzând că peste tot în această lume sunt ispite, a căutat loc în care să fugă, dar afară de Dumnezeu nu a putut să găsească un loc sigur. De aceea, a cerut Domnului ca El însuşi să i Se facă loc, zicând: „Fii mie Dumnezeu apărător şi un loc sigur, ca să mă mântuieşti”53. Aşadar, pretutindeni există un aproape care trebuie răbdat pentru că nu putem să devenim Abel, fără să fim puşi la încercare prin răutatea lui Cain.
23. Există un singur motiv pentru care compania oamenilor răi trebuie evitată: ca nu cumva, ei neputând fi îndreptaţi, să atragă spre imitare şi, în timp ce ei înşişi nu se schimbă de la răutatea lor, să îi strice pe cei care i-au însoţit. De aceea Pavel zice: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”54. De asemenea, se spune prin Solomon: „Nu te întovărăşi cu omul mânios şi cu cel înfierbântat de furie nu te însoţi, ca să nu te deprinzi pe calea lui şi să-ţi întinzi o cursă pentru viaţa ta”55. Prin urmare, după cum cei desăvârşiţi nu trebuie să fugă de aproapele care este stricat, pentru că adesea îl atrag pe calea
50 II Pt. 2, 7-8.
51 C. Fc. 19,1-10.30-36.
52 C. Fc. 3, 6-7.
53 Ps. 30, 3.
54 I Cor. 15,33.
55 Pilde 22,24-25.
217
cea bună, iar ei niciodată nu sunt atraşi spre o viaţă stricată, tot aşa cei slabi trebuie să evite compania celor stricaţi ca nu cumva să fie încântaţi să imite relele pe care le văd adesea şi pe care nu pot să le îndrepte. Zi de zi reţinem în minte, prin auz, cuvintele aproapelui, la fel cum, inspirând şi expirând, tragem aer în trupul nostru. Şi după cum aerul nesănătos, respirat întruna, otrăveşte trupul, tot astfel vorbirea stricăcioasă, auzită întruna, otrăveşte inima celor slabi, încât acesta se alterează prin plăcerea de a săvârşi fapte rele şi prin continua vorbire plină de nelegiuiri. Urmează:
24. „Să nu te temi de cuvintele lor şi de faţa lor să nu te sperii, căci sunt o casă îndărătnică”56. Din acest motiv trebuie să ne temem să nu ofensăm pe cei buni, ca nu cumva să provocăm la mânie, din pricina lor, pe Acela Care locuieşte întotdeauna în inimile lor. Căci, dacă îi ofensăm pe cei răi, după cum am spus mai înainte, nu trebuie să ne temem văzând că faptele noastre displac celor cărora nici dreptatea Creatorului nu le place. De ce ar trebui să ne temem, dacă nouă ne sunt neplăcuţi cei care nu sunt vrednici să fie iubiţi de Dumnezeu? De aceea, cu îndreptăţire, se spune acum: „Să nu te temi de cuvintele lor şi de faţa lor să nu te sperii, căci sunt o casă îndărătnică”. Ca şi cum ar spune: „Ei ar trebui să se teamă, ca nu cumva să Mă mânie mult prea tare cu faptele lor”. Cu privire la aceasta, textul adaugă imediat:
25. „Să le spui cuvintele Mele, poate ascultă şi se potolesc, căci sunt oameni provocatori”57. Omul care păcătuieşte ce altceva face decât să stârnească împotriva lui mânia Creatorului său? Noi ştim că de câte ori păcătuim cu fapta, cu vorba, cu gândul, de atâtea ori îl provocăm pe Dumnezeu împotriva noastră. Şi totuşi Dumnezeu ne susţine şi ne aşteaptă
56 Iez. 2, 6.
57 Iez. 2, 7.
218
cu îngăduinţă, acordându-ne prin El însuşi privilegiul îndelungii-răbdări, iar prin propovăduitorii Săi cuvânt de îndemn. Fiecare om care propovăduieşte cele drepte, dacă este ascultat, potoleşte mânia Creatorului împotriva poporului călcător de lege. Drept urmare, trebuie ca acela să nu săvârşească el însuşi răul care, de obicei, aţâţă mânia Creatorului asupra poporului. De aceea se şi adaugă:
26. „Tu însă, fiul omului, ascultă cele ce vorbesc cu tine şi nu fi îndărătnic aşa cum este îndărătnică această casă”58. Adică, relele, pe care le vezi că se fac, tu să nu le faci, ca să nu săvârşeşti tu însuţi ceea ce eşti trimis să împiedici. Fiecare propovăduitor trebuie întotdeauna să ia aminte la sine cu foarte mare atenţie ca nu cumva el însuşi, care a fost trimis să ridice pe cei căzuţi, să cadă în lucrarea păcatului dimpreună cu cei căzuţi şi să fie lovit de această sentinţă a lui Pavel: „în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti”59. De aceea Valaam, umplut de duhul Sfânt pentru a vorbi, dar totuşi prizonier prin duhul său în viaţa trupească, spune despre sine: „Aşa a grăit cel care ascultă cuvintele lui Dumnezeu, care cunoaşte învăţătura Celui Preaînalt şi vede viziunile Atotputernicului, care, căzând, are ochii deschişi”60. Căzând, a avut ochii deschişi pentru că a văzut binele pe care trebuia să-l spună, dar a dispreţuit să trăiască binele. Evident, a căzut în lucrarea răului, dar a avut ochii deschişi în acea sfântă propovăduire.
27. Totuşi se poate înţelege şi în alt mod de ce fericitului Iezechiel, care este trimis pentru a propovădui, i se interzice să fie îndărătnic. Dacă profetul, când era trimis pentru a spune acele cuvinte, nu s-ar fi supus, L-ar fi mâniat pe Domnul Atotputernic prin tăcerea sa, după cum îl mâniase poporul
58 Iez. 2, 8.
59 Rom. 2,1.
60 Num. 24,16.
219
prin lucrarea păcatului. Căci după cum cei răi mânie pe Dumnezeu fiindcă vorbesc sau fac rău, tot astfel cei buni îl mânie uneori, pentru că trec sub tăcere binele. Pentru aceia, a lucra răul înseamnă păcat; pentru aceştia, a trece sub tăcere binele înseamnă păcat. În aceasta, împreună cu cei răi chiar şi cei buni îl mânie pe Dumnezeu, pentru că, atâta timp cât nu mustră păcatele acelora, prin tăcerea lor, le dă libertatea să continue. Urmează:
28. „Deschide-ţi gura şi mănâncă ceea ce îţi dau”61. Ne deschidem gura când vorbim cele cu dreptate şi mâncăm ceea ce primim de la Dumnezeu, pentru că de îndată ce începem să propovăduim, hrana vieţii ne este dăruită şi sporită în gândurile noastre. De aceea, un alt profet zice: „Mi-am deschis gura şi am atras duhul”62. N-ar fi atras duhul dacă n-ar fi deschis gura, căci, dacă nu s-ar fi ostenit pentru a propovădui aproapelui, harul învăţăturii duhovniceşti n-ar fi sporit în el. Urmează:
29. „Şi am văzut, şi iată că o mână întinsă spre mine, în care era o carte strânsă sul. Şi a desfăşurat-o înaintea mea, şi era scrisă înăuntru şi în afară”63. După cum categoria propovăduitorilor este desemnată prin profet, tot aşa paginile Sfintei Scripturi sunt desemnate prin sulul de carte pe care l-a primit. Cartea strânsă sul este limbajul obscur al Sfintei Scripturi. Ea este înfăşurată sul prin profunzimea învăţăturilor, ca să nu fie uşor de pătruns de înţelegerea tuturor. Dar înaintea profetului cartea se desfăşoară, pentru că obscuritatea textului sfânt se dezleagă înaintea ochilor propovăduitorilor. Astfel, mâna Domnului a întins sul de carte, atunci când Domnul spunea Apostolilor: „Asemenea este împărăţia cerurilor
61 Iez. 2, 8.
62 Ps. 118,131.
63 Iez. 2, 9.
220
omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul, a semănat neghină printre grâu şi s-a dus. Iar dacă a crescut paiul şi a făcut rod, atunci s-a arătat şi neghina”64, şi celelalte, de care Iubirea Voastră îşi aminteşte, le trec sub tăcere. Cartea pe care o arătase strânsă sul se desfăşoară atunci când Domnul a explicat ceea ce vorbea în pilde, zicând: „Cel ce seamănă sămânţa cea bună este Fiul Omului. Ţarina este lumea. Sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei, iar neghina sunt fiii celui rău. Duşmanul care a semănat-o este diavolul; secerişul este sfârşitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii. Şi, după cum se alege neghina şi se arde în foc, aşa va fi la sfârşitul veacului”65. Deci, sulul de carte se desfăşoară atunci când ceea ce fusese prezentat în mod întunecat este desfăşurat în toată lărgimea semnificaţiei sale. Această carte strânsă sul a fost desfăşurată de Adevăr când a lucrat în ucenici ceea ce este scris: „Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile”66.
30. Despre acest sul de carte se mai spune: „Era scris înăuntru şi în afară”. Sulul de carte al textului sfânt a fost scris înăuntru prin alegorie, iar în afară, prin istorisire. Înăuntru, prin înţelegerea duhovnicească, în afară, prin sensul simplu al literei, potrivit cu înţelegerea celor încă slabi. Înăuntru, fiindcă făgăduieşte cele nevăzute, în afară, fiindcă pune în rânduială cele vizibile prin dreptatea poruncilor sale. Înăuntru, fiindcă promite cele cereşti, în afară, fiindcă ne învaţă în privinţa celor pământeşti, de dispreţuit, în ce mod să ne folosim de cele necesare respectiv cum să fugim de cele care vin din plăceri. Pe de-o parte vorbeşte despre tainele cereşti, pe de cealaltă parte stabileşte reguli pentru faptele exterioare.
64 Mt. 13, 24-26.
65 Mt. 13,37-40.
66 Lc. 24,25.
221
Cele ce învaţă în afară sunt clare, dar cele pe care le spune despre cele lăuntrice nu pot fi înţelese deplin. De aceea este scris: „Cel ce întinde cerul ca o piele67, Cel ce acoperă în ape cele mai de deasupra ale lui”68. Ce se desemnează prin numele cerului dacă nu Sfânta Scriptură? Din ea ne străluceşte şi soarele înţelepciunii, şi luna cunoştinţei, şi stelele exemplelor şi virtuţilor Părinţilor din vechime. Înţelegem că se întinde ca o piele pentru că, întocmită prin intermediul scriitorilor sfinţi în limbaj trupesc, ea se desfăşoară înaintea ochilor noştri, desfăcându-se prin tâlcuirea învăţaţilor. Şi ce sunt desemnate prin numele apelor dacă nu corurile preasfinţilor îngeri? Despre aceştia este scris: „Şi apele, care sunt mai presus de ceruri, să laude numele Domnului”69. Domnul acoperă în ape cele mai presus de cer, pentru că cele mai înalte ale textului sfânt, adică ceea ce spune despre firea dumnezeiască sau despre bucuriile veşnice, nouă acum ne scapă, dar sunt cunoscute în taină doar de îngeri. Aşadar, cerul se şi întinde înaintea noastră, şi totuşi cele mai presus de el sunt acoperite în ape, pentru că anumite pasaje ale textelor sfinte ne sunt deja clare prin descoperirea Duhului, în timp ce altele, care pot fi evidente doar pentru îngeri, pentru noi sunt păstrate încă acoperite. Totuşi, din aceste pasaje întunecate, noi deja percepem ceva prin înţelegerea duhovnicească, deja am primit arvuna Sfântului Duh, pentru că fără să le fi cunoscut deplin, le iubim totuşi din adâncul inimii şi, în multiplele înţelesuri duhovniceşti, pe care deja le-am cunoscut, paştem hrana Adevărului.
31. Prin urmare se spune: „Care era scris înăuntru şi în afară”, pentru că în textul sfânt, prin cuvintele cele mai obscure
67 în vechime cărţile erau scrise pe piele de oaie, capră sau viţel, prelucrate special pentru a se putea scrie pe ele şi înfăşurate sub formă de suluri de pergament (n. ed.).
68 Ps. 103,2-3.
69 Ps. 148,4-5.
222
şi cele mai înalte sunt îndestulaţi cei puternici, iar noi, cei mici, ne hrănim cu învăţături mai accesibile. De aceea, este scris: „Munţii cei înalţi adăpost cerbilor, stânca scăpare aricilor”70. Piscurile înţelegerii să fie ale celor care ştiu deja să facă salturile contemplaţiei. Dar stânca să fie scăpare aricilor, pentru că noi, cei mici, acoperiţi de spinii păcatelor noastre, deşi nu putem să înţelegem cele înalte, suntem mântuiţi în adăpostul stâncii noastre, adică în credinţa în Hristos. De aceea se spune unora: „Am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit”71. Ca şi cum ar fi spus: „Am gândit că voi nu puteţi să pricepeţi tainele dumnezeirii Sale, de aceea v-am vorbit numai despre slăbiciunea firii Sale omeneşti”. Urmează:
32. „Şi erau scrise acolo plânsete, un cântec, şi vaiuri”72. Fără îndoială, cântecul este zis când la bine, când la rău, căci putem să-l numim şi cântec de bucurie şi cântec de doliu. Dar, urmând obiceiul Sfintei Scripturi care aproape întotdeauna asociază cântecul cu momentele fericite, în contextul de faţă noi luăm cântecul a fi spus în sensul lui bun. Căci atunci când Dumnezeul Atotputernic a scăpat poporul Său de la Marea Roşie, este scris: „Atunci Moise şi fiii lui Israel au cântat Domnului cântarea aceasta”73. Şi când David i-a învins pe duşmani, este scris: „David a cântat Domnului cântarea aceasta”74. Chiar şi Solomon zice: „Oţet peste silitră75, cântarea care se cântă unei inimi întristate”76. Dacă se pune oţet peste silitră, nitratul
70 Ps. 103,18.
71 I Cor. 2, 2.
72 Iez. 2,10.
73 Ieş. 15,1.
74 Sam. 22,1.
75 Silitră este denumirea populară a nitratului de potasiu, substanţa explozivă din praful de puşcă (n. ed.).
76 Pilde 25, 20.
223
îndată se înfierbântă şi forfoteşte. Tot aşa şi mintea stricată, când este mustrată prin dojană sau când este îndemnată prin dulceaţa propovăduirii spre bine, ea devine mai rea din cauza mustrării, şi de aici se aprinde în bombăneli nedrepte. Prin Elihu se spune despre omul nemulţumitor şi fără de nădejde: „Şi el nu a întrebat: Unde este Dumnezeu, Cel care m-a făcut, Care dăruieşte nopţii cântări de veselie?”77. Cântarea din vremea nopţii este bucuria în vreme de necaz. Noi ascultăm cântarea din vremea nopţii când suntem mângâiaţi în suferinţele prezente de bucuriile care vor veni. Apostolul Pavel ne arăta ce este cântarea din timpul nopţii, când zicea: „Bucuraţi-vă în nădejde, în suferinţă fiţi răbdători”78. David a arătat că şi el cunoaşte cântarea din vremea nopţii, când zice: „Tu eşti scăparea mea din necazul ce m-a cuprins; Tu, bucuria mea, izbăveşte-mă de cei ce mă înconjoară”79. Cel ce spune că este cuprins de necazuri, şi totuşi numeşte pe Dumnezeu „bucurie care se revarsă”, cântă, fără nici o îndoială, cântare în noapte. De vreme ce Sfânta Scriptură a asociat aproape întotdeauna cântecul cu o stare de bine, trebuie să-l înţelegem aici cu acest sens.
33. Vaiurile, în Sfânta Scriptură, sunt de obicei înţelese mai degrabă cu privire la plânsul veşnic decât referitor la cel prezent. De aceea este scris: „Vai de cel rău, că răutatea este a lui şi va fi judecat după faptele lui”80. Şi fericitul Iov zice: „Dacă sunt vinovat este vai de mine, dacă sunt drept, nu cutez să ridic capul, ca unul ce sunt sătul de nefericire şi de nenorocire”81. Nefericirea drepţilor este temporară. Aşadar, Iov a deosebit vaiul de nefericirea temporară, el care a spus
77 Iov 35,10.
78 Rom. 12,12.
79 Ps. 31, 7.
80 Is. 3,11.
81 Iov 10,15.
224
că dreptul are parte de nefericire, iar vinovatul de vaiuri. Adevărul spune El însuşi: „Vai lumii din pricina smintelilor”82. Şi: „Vai vouă celor ce astăzi râdeţi, că veţi plânge”83. Şi: „Vai celor care vor avea în pântece şi celor care vor alăpta în acele zile”84. Deci trebuie să ne gândim în ce mod zice că sunt scrise în sulul sfânt acestea trei: plânsete, cântec şi vaiuri.
34. Plânsete, de bună seamă, pentru că acolo este înscrisă căinţa păcătoşilor. Cântec, pentru că prin el se anunţă dinainte bucuriile drepţilor. Vaiuri, pentru că în ea este descrisă condamnarea celor vinovaţi. Aşadar, ca să-ţi pedepseşti păcatele, citeşte plânsetele scrise pe acest sul de carte: „Sfâşiaţi inimile, şi nu hainele voastre”85. Şi iarăşi: „Pătrundeţi-vă de durere, şi vă jeliţi; râsul întoarcă-se în plâns şi bucuria voastră în întristare”86. Ca să te veseleşti de făgăduinţa bucuriei care va veni, cunoaşte cântările laudelor veşnice, scrise pe acest sul: „Fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta, Doamne, în vecii vecilor Te vor lăuda”87. Şi cum este spus printr-un înţelept despre Ierusalimul cel ceresc: „Toate pieţele lui vor fi pardosite cu o piatră preţioasă şi curată şi pe toate uliţele lui se va cânta Aliluia88. Acest cântec al lor veniseră să ne vestească locuitorii patriei cereşti, care strigau în armonie: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oamenii bunei voiri”89. Dar dacă eşti prins cu mintea în veacul prezent, dacă încă te desfeţi cu plăceri pământeşti, nu poţi iubi bucuriile veşnice de care auzi. Cercetează, aşadar, în acest volum vaiurile
82 Mt. 18, 7.
83 Lc. 6, 25.
84 Lc. 21 23.
85 Ioil 2,13.
86 Iac. 4. 9.
87 Ps. 83,5.
88 Tob. 13, 22.
89 Lc. 2,14.
225
care sunt scrise în el şi, prin frică,, alungă din suflet ceea ce îndrăgeşti, ca să poţi iubi cu deplină convingere cântecul pe care-l citeşti acolo. Acolo, după cum vezi, întreaga mulţime a celor lepădaţi este reprezentată prin persoana unui singur condamnat, când se spune prin glasul Adevărului: „Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”90. Cei lepădaţi cad atunci în întunericul cel mai dinafară, căci acum s-au aruncat de bunăvoie în întunericul cel mai dinăuntru, încât nu urmează lumina adevărului nici prin credinţă, nici lucrând binele. Pentru aceştia se dă porunca să fie trimişi în întunericul cel mai dinafară, cu picioarele şi mâinile legate, pentru că acum, când este timpul de a lucra binele şi de a alerga în ajutorul aproapelui, nu au vrut să aibă mâinile şi picioarele libere pentru buna lucrare. Acolo este vaiul celor lepădaţi: „Viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge”91. Acolo celor condamnaţi şi celor lepădaţi li se zice: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolilor şi îngerilor lui”92. Deci în acest sul sunt cuprinse toate cele care zidesc, toate cele care învaţă. Ai păcătuit şi deja îţi pare rău că ai săvârşit fapte nelegiuite? Ca să înveţi cum să lucrezi căinţa, acolo, pe acest sul de carte, găseşti plânsetele. Doreşti să-ţi înalţi mintea prin nădejdea în bucuriile cereşti? Acolo găseşti cântarea pentru mângâierea ta. Dar dacă ai şi săvârşit răul, şi nici nu te căieşti că l-ai săvârşit, ci te învârtoşezi şi nu te apleci spre nici un plâns de pocăinţă, şi nu te îndrepţi nici prin aşteptarea bucuriilor cereşti, atunci vrei nu vrei, vei auzi vaiurile scrise acolo. Astfel acela pe care nici frica nu-l smereşte spre pocăinţă, nici nădejdea nu-l înalţă către răsplata veşnică, să privească încă de pe acum pedeapsa ce
90 Mt. 22,13.
91 Is. 66, 24.
92 Mt. 25,41.
226
va urma condamnării sale şi să cadă fără posibilitate de dezvinovăţire în chinul veşnic.
35. Aşadar, ce trebuie să facem, fraţilor, ce trebuie să facem, nenorociţii de noi, dacă nu să ne trezim la cuvintele acestui sul de carte şi să pedepsim prin plâns răul de care ne amintim că l-am făcut, ca să ajungem, prin plânsul căinţei, la cântecul vieţii! Că dacă nu voim acum să ne zdrobim prin pocăinţă, să nu primim mai târziu fără sfârşit cele din vaiuri. Dar nici să nu ne afunde în deznădejde mulţimea rănilor noastre, pentru că puterea Doctorului este mai mare decât mărimea slăbiciunii noastre. Şi ce este pe care să nu poată să-l facă iarăşi nou spre mântuire Cel Care a putut să facă toate din nimic? Căci El este Unul-Născut, împreună veşnic cu Tatăl Atotputernic, Care trăieşte şi împărăţeşte împreună cu El în unime cu Duhul Sfânt, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.
Omilia X
1. De obicei, anumiţi cititori ai textului sfânt, când pătrund înţelesurile cele mai adânci ale acestuia, îngâmfându-se, dispreţuiesc poruncile mai mici date celor mai slabi şi vor să le schimbe înţelesul. Dacă ar avea o înţelegere corectă a celor înalte din el, nu ar dispreţui nici cele mai mici porunci1, pentru că învăţăturile dumnezeieşti se adresează în unele locuri celor mai avansaţi, iar în altele se potrivesc celor începători, pentru ca aceştia să sporească treptat în înţelegere, ca prin nişte paşi ai minţii şi să ajungă la înţelegerea adevărurilor mai mari. De aceea, se spune acum sfântului profet:
2. „Fiul omului, tot ce vei găsi, mănâncă”2. Desigur, tot ce se găseşte în Sfânta Scriptură trebuie mâncat, pentru că cele mai mărunte ale ei aşază o rânduială în viaţa simplă, iar cele mai mari fac să sporească înţelegerea pătrunzătoare. Urmează:
3. „Mănâncă acest sul şi mergi să vorbeşti fiilor lui Israel. Şi mi-am deschis gura şi m-a hrănit cu acel sul”3. Sfânta Scriptură este hrana şi băutura noastră. De aceea Domnul ameninţă prin alt profet: „Voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului”4. Zice că vom fi zdrobiţi de foame şi de sete când îşi va retrage de la noi cuvântul Său pentru a arăta că hrana
1 Exprimarea aminteşte de Mt. 5,19: „Cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici (unum de mandatis istis minimis)” (n. ed.).
2 Iez. 3,1.
3 Iez. 3, 2,
4 Am. 8,11.
228
şi băutura noastră sunt cuvintele Lui. Trebuie însă să observăm că uneori cuvintele Lui sunt hrană, iar alteori băutură, în pasajele mai obscure, care nu pot fi înţelese fără tâlcuire, Sfânta Scriptură este hrană, pentru că ceea ce se tâlcuieşte, ca să fie înţeles, trebuie să fie ca şi mestecat pentru a fi înghiţit, în pasajele mai clare, este băutură. Băutura o înghiţim fără s-o mestecăm. Aşadar, învăţăturile mai clare le bem în sensul că putem să le înţelegem fără tâlcuire. Din acest motiv, de vreme ce Profetul Iezechiel urma să asculte multe cuvinte obscure şi încâlcite, nu i se spune, referitor la sulul sfânt, „bea”, ci „mănâncă”. Cu alte cuvinte, ca şi cum ar fi spus: „cercetează şi înţelege”, că aceasta este „mai întâi mestecă şi apoi înghite”. Dar, în râvna noastră pentru cuvintele textului sfânt, trebuie să urmăm această ordine: să le cunoaştem pe acestea cu scopul ca, fiind atinşi de remuşcări pentru fărădelegile noastre, să conştientizăm relele pe care le-am făcut şi să evităm să mai săvârşim altele.
4. Apoi, când mulţimea şuvoaielor de lacrimi au început să ne dea încredinţare de iertarea păcatelor, prin cuvintele pe care le-am înţeles, să atragem şi pe alţii la viaţă. Căci pentru aceasta trebuie să le înţelegem, ca să ne fie de folos şi nouă, şi să fie împărtăşite şi altora cu intenţia de a zidi duhovniceşte. De aceea cu îndreptăţire îi spune acum: „Mănâncă acest sul şi mergi să vorbeşti fiilor lui Israel”5. Ca şi cum i-ar fi spus despre hrana sfântă: „Mănâncă şi apoi paşte (turma), satură-te şi apoi dă afară, primeşte şi apoi răspândeşte, întăreşte-te şi apoi lucrează”.
5. Este de luat aminte şi la aceasta pe care o adaugă profetul: „Şi am deschis gura mea şi El m-a hrănit cu acel sul”6. Că inima are gură în ea, este confirmat de un alt profet care zice:
5 Iez. 3,1.
6 Iez. 3,2.
229
„Buze viclene în inimă şi cele pe care le-au grăit în inimă sunt rele”7. Aşadar, deschidem gura, când ne pregătim simţurile interioare pentru înţelegerea cuvântului sfânt. Astfel la glasul Domnului, profetul şi-a deschis gura pentru că, la suflul învăţăturii Domnului, dorinţele inimii noastre se deschid larg ca să apuce ceva din hrana vieţii. Dar totuşi a apuca acest ceva nu ţine de puterile noastre, decât dacă ne hrăneşte însuşi Acela care a dat poruncă să mâncăm. Este hrănit chiar şi acela care nu poate să mănânce singur. Şi pentru că datorită slăbiciunii noastre nu suntem capabili de a pricepe cuvintele cereşti, El însuşi ne hrăneşte, Cel care potriveşte pentru noi, la vreme, măsura grâului. Odată ce din cuvântul sfânt astăzi înţelegem ceea ce ieri nu ştiam şi mâine vom înţelege ceea ce astăzi nu ştim, suntem hrăniţi prin harul iconomiei dumnezeieşti cu alimentul de zi cu zi. Dumnezeul Atotputernic întinde mâna în acest mod de atâtea ori către gura inimii noastre, de câte ori deschide înţelegerea noastră şi pune hrana textului sfânt în simţurile noastre. Ne hrăneşte, aşadar, şi pe noi cu sulul (de carte), când deschide pentru noi prin iconomie sensul Sfintei Scripturi şi ne umple cugetele cu dulceaţa ei. De aceea se şi adaugă:
6. „Şi mi-a zis: fiul omului, pântecele tău va mânca şi inima ta se va umple cu acest sul pe care ţi-l dau Eu”8. În traducerea mai veche nu avem: „Pântecele tău va mânca”, ci: „Gura ta va mânca, şi cele dinlăuntrul tău se vor umple”. Gura noastră mănâncă când noi citim cuvântul lui Dumnezeu, iar cele dinlăuntru se umplu când înţelegem şi ne păzim în cele în care ne-am ostenit citindu-le9. În traducerea ulterioară, pe care o credem mai potrivită, este scris: „Pântecele tău
7 Ps. 11,3.
8 Iez. 3,3.
9 Este vorba de pasajele mai dificile pentru înţelegerea cărora a fost nevoie de meditare şi de tâlcuire (n. ed.).
230
va mânca şi cele dinlăuntrul tău se vor umple”. În textul sfânt, uneori se foloseşte „pântece” pentru „inimă”. De aceea, se spune şi prin Ieremia: „Pântecele meu, pântecele meu mă doare!”10. Pentru că vorbise de pântecele duhovnicesc, nu de cel trupesc, a adăugat: „Tulburatu-s-a inima mea în mine”11. Dacă profetul ar propovădui că l-ar durea pântecele trupesc, aceasta n-ar avea nici o legătură cu mântuirea poporului. Dar îl durea pântecele în sensul că simţea tulburarea inimii. Dar de ce să aducem exemplul profetului, când avem mărturia mai clară a Domnului? Când însuşi Adevărul vorbeşte, profetul trebuie să tacă, pentru că lampa nu are luminozitate în soare. Prin urmare, Domnul zice: „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”12. Sfintele propovăduiri se revarsă din sufletele celor credincioşi, ele curg asemeni unor râuri de apă vie din pântecele celor ce cred. Aşadar, ce sunt măruntaiele pântecelui dacă nu cele dinlăuntru ale sufletului, adică intenţia dreaptă, dorinţa sfântă, atitudinea smerită faţă de Dumnezeu şi iubitoare faţă de aproapele nostru? De aceea, se spune cu îndreptăţire: „Pântecele tău va mânca şi inima ta se va umple”. Când sufletul nostru a primit hrana adevărului, cele dinlăuntrul nostru nu mai rămân goale, ci se satură cu hrana vieţii.
7. Să ne gândim, preascumpii mei fraţi, cât de iubitoare este această făgăduinţă: „Pântecele tău va mânca şi cele dinlăuntrul tău se vor umple cu acest sul pe care ţi-l dau eu”. Căci mulţi citesc şi după această lectură rămân flămânzi. Mulţi ascultă glasul propovăduirii, dar după aceea se depărtează goi pe dinăuntru. Cu toate că pântecele acestora mănâncă, inimile lor nu se umplu, pentru că, deşi percep
10 Ier. 4,19.
11 Ier. 4,19.
12 In 7, 38.
231
cu mintea înţelesul cuvântului sfânt, uitând şi neurmând cele pe care le-au auzit, nu le pun înlăuntrul inimii. Deşi pântecele acestora mănâncă, cele dinlăuntrul lor nu se umplu, pentru că, deşi percep cu mintea înţelesul cuvântului sfânt, uitând şi neurmând cele ce le-au auzit, nu le pun înlăuntrul inimii. Iată de ce, printr-un alt profet, Domnul îi ceartă pe aceştia, zicând: „Puneţi inimile voastre peste căile voastre. Voi aţi semănat mult, dar aţi cules puţin; aţi mâncat, dar nu v-aţi săturat; aţi băut, dar nu v-aţi îmbătat”13. Seamănă mult în inima sa, dar culege puţin, cine cunoaşte multe despre poruncile cereşti, fie citindu-le, fie auzindu-le, dar lucrând neglijent, le fructifică puţin. Mănâncă şi nu se satură cine, ascultând cuvintele lui Dumnezeu, doreşte bogăţie sau mărire în această lume. Cu îndreptăţire se spune că nu se satură, pentru că mănâncă ceva, dar pofteşte să mănânce altceva. Bea şi nu se îmbată cine apleacă urechea la glasul propovăduirii, dar nu-şi schimbă mintea. De Obicei, sentimentele celor care beau se schimbă la beţie. Prin urmare, cine s-a dedicat cunoaşterii cuvântului lui Dumnezeu, dar doreşte să dobândească bunurile acestei lumi, bea şi nu se îmbată. Dacă s-ar fi îmbătat, cu siguranţă şi-ar fi schimbat mintea încât să nu mai caute bunurile pământeşti şi să nu mai iubească lucrurile zadarnice şi trecătoare pe care le iubise. Despre cei aleşi se spune prin psalmist: „Din bogăţia casei Tale se vor îmbăta”14. Ei s-au umplut de atâta iubire pentru Atotputernicul Dumnezeu încât, cu mintea schimbată, par străini de ei înşişi, împlinind ceea ce este scris: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine”15. Se leapădă de sine cine se schimbă pentru a lucra binele şi începe să fie ceea ce nu era, şi încetează să fie ceea ce era.
13 Ag. 1,5-6.
14 Ps. 35,9.
15 Mt. 16,24.
232
8. Adesea vedem că anumiţi oameni, pocăiţi ca şi cum s-ar fi întors către Domnul la glasul propovăduirii, şi-au schimbat modul de viaţă, dar nu sufletul, astfel încât îşi pun o haină religioasă, dar fără să strivească patimile de mai înainte. Se agită enorm sub imboldul mâniei, fierb de resentimentul răutăţii ca să rănească aproapele, se mândresc în faţa oamenilor etalându-şi meritele, caută cu ardoare avantajele lumii acesteia şi au siguranţa sfinţeniei numai din modul exterior de vieţuire pe care şi l-au însuşit. Acestora, ce altceva trebuie să li se spună decât cuvântul pe care marele Apostol i-a zis către cei ce ţineau cele exterioare ale Legii: „Căci în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă”16. Nu este mare meritul dacă facem ceva cu privire la noi în exterior, în trup, dar trebuie să apreciem foarte mult ce se săvârşeşte în suflet.
9. Căci a dispreţui lumea aceasta, a nu iubi cele trecătoare, a te apleca din adâncul inimii în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor prin smerenie, a-ţi păstra răbdarea în faţa loviturilor primite şi, păstrându-ţi răbdarea, a-ţi alunga din inimă şi resentimentul răutăţii, a-ţi da bogăţiile celor săraci, a nu râvni la bunurile altora, a iubi pe prieteni în Dumnezeu şi a iubi pentru Dumnezeu şi pe cei care-ţi sunt duşmani, a plânge pentru răul aproapelui, a nu sări în sus de bucurie la moartea celui care-ţi este duşman, aceasta înseamnă făptura cea nouă pe care apostolul neamurilor doreşte să o observe cu ochii săi atenţi la ceilalţi ucenici ai săi, către care zice: „Deci dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi”17.
10. Evident, ţine de omul cel vechi a căuta această lume, a iubi din poftă cele trecătoare, a-ţi înălţa mintea prin trufie,
16 Gal. 6,15.
17 II Cor. 5,17.
233
a nu avea răbdare, a gândi din resentimentul răutăţii să răneşti aproapele, a nu dărui săracilor şi a căuta bunurile altora spre a le înmulţi pe cele proprii, a nu iubi pe nimeni doar pentru Dumnezeu, a răspunde duşmăniilor prin duşmănii, a te bucura de nenorocirea aproapelui. Toate acestea sunt ale omului vechi, acestea pe care, fără îndoială, le târâm cu noi din rădăcina stricăciunii. Dar cine se ridică deasupra acestora şi îşi schimbă sufletul în bunătate, pentru a împlini poruncile Domnului, atunci despre acesta se spune cu îndreptăţire: „Fiindcă cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi”18.
11. Înnoirea atunci se săvârşeşte în inimile noastre, când patimile omului vechi se depărtează de la noi, iar patimile atunci se îndepărtează, când pântecele se hrăneşte cu înţelesul cuvântului sfânt şi măruntaiele se umplu în profunzime. Noi am văzut destui oameni care s-au dedicat din toată inima studiului textului sfânt şi, conştientizând din cuvintele Domnului câte au greşit, se zdrobesc pe ei înşişi prin lacrimi, se lasă pradă unei tristeţi continue, nu se desfată cu nici o plăcere a acestei lumi astfel încât viaţa prezentă le este o povară şi însăşi lumina o silă, acceptă greu schimbul de cuvinte obişnuite, nu-şi relaxează sufletul de la asprimea disciplinei decât cu anevoie şi din iubire pentru Creator, îşi găsesc bucuria doar în plâns şi în tăcere. Pântecele acestora s-a hrănit cu sulul sfânt şi cele dinlăuntru s-au umplut, pentru că memoria lor nu a lăsat să-i scape poruncile vieţii al căror sens l-a putut pricepe, ci acest suflet adunat în Dumnezeu, le păstrează întotdeauna, plângând şi readucându-le mereu în amintire.
12. Şi se întâmplă adesea ca astfel de oameni, prin darul harului ceresc, să intuiască şi cuvântul care limpezeşte învăţătura şi să hrănească în mod plăcut aproapele din alimentul
18 II Cor. 5,17.
234
adevărului, pe care ei înşişi îl rumegă, cu dulceaţă, înlăuntrul lor. Propovăduirea venită din gura acestora este cu atât mai dulce pentru cei care ascultă, cu cât lucrarea lor nu este opusă învăţăturilor propovăduite, pentru că ei iau din propria viaţă ceea ce dau, prin cuvânt, aproapelui. De aceea profetul cu îndreptăţire adaugă aceasta:
13. „Şi eu l-am mâncat, şi s-a făcut în gura mea ca mierea de dulce”19. Cartea care a umplut măruntaiele s-a făcut în gură dulce ca mierea pentru că cei care au învăţat cu adevărat de la Domnul Atotputernic să iubească din adâncul inimii lor ştiu să vorbească cu dulceaţă despre Acesta. Sfânta Scriptură este dulce în gura celui care-şi umple viaţa în profunzime cu învăţăturile Lui pentru că celui căruia i s-au întipărit în adâncul fiinţei aceste învăţături pentru a le trăi, îi este plăcut să vorbească despre ele. Vorbirea nu are dulceaţă când viaţa păcătoasă îl mustră în conştiinţă pe cel care o trăieşte. De aceea este necesar ca omul, care spune cuvântul lui Dumnezeu, să cerceteze mai întâi cu grijă cum trebuie să trăiască, pentru ca apoi să adune din viaţa sa cele pe care să le spună şi cum să le spună. La propovăduire, conştiinţa plină de iubire sfântă zideşte mai mult decât măiestria vorbirii, pentru că propovăduitorul, iubind cele cereşti, citeşte în el însuşi în ce mod să convingă pe ceilalţi să dispreţuiască cele pământeşti. Cine este atent la viaţa sa interioară şi zideşte în exterior pe ceilalţi prin exemplul propriu, înmoaie într-un fel condeiul limbii în inima sa, când scrie cu mâna cuvântului, în exterior, în inima aproapelui. De aceea, minunatul propovăduitor, după ce a spus multe ucenicilor, îndemnându-i, pentru că nu avea nimic pe conştiinţă care să-l mustre, a adăugat liniştit: „În privinţa oricărei virtuţi, în privinţa oricărei discipline lăudabile, la acestea să cugetaţi: cele ce aţi învăţat şi aţi primit şi
19 Iez. 3,3.
235
aţi auzit şi aţi văzut la mine, acestea să le faceţi, şi Dumnezeul păcii va fi cu voi”20.
14. „Şi mi-a zis: fiul omului, mergi la casa lui Israel şi le vei spune cuvintele mele”21. Ceea ce Domnul spune profetului: „Le vei spune cuvintele Mele” ce altceva înseamnă decât că pune gurii profetului frâul cârmei Sale, ca nu cumva să îndrăznească să spună în afară ceva ce n-a auzit mai înainte înăuntrul său. Falşii profeţi spuneau cuvintele lor şi nu pe ale lui Dumnezeu. Despre aceştia este scris: „Nu ascultaţi cuvintele profeţilor, care vă profeţesc şi vă înşală; ei spun închipuirile inimii lor, şi nimic din gura Domnului”22. Şi iarăşi: „Nu le vorbeam lor, ci au profeţit ei de la ei”23. Din aceasta trebuie să tragem concluzia că ori de câte ori un comentator, la explicarea textului sfânt inventează ceva, minţind pentru a plăcea, grăieşte cuvintele sale şi nu ale Domnului aceasta în cazul în care el minte cu intenţia de a plăcea sau de a seduce. Dar dacă cineva, căutând virtutea în cuvintele Domnului se va întâmpla să înţeleagă ceva altfel decât acela prin gura căruia au fost spuse, şi dacă prin această înţelegere diferită caută să sporească dragostea, atunci sunt cuvintele Domnului cele pe care le spune, pentru că, prin întreaga Sfânta Scriptură, Dumnezeu ne grăieşte numai cu scopul de a ne atrage spre iubirea Lui şi a aproapelui. Urmează:
15. „Căci nu eşti trimis la unpopor cu grai necunoscut şi cu limbă neînţeleasă, ci către casa lui Israel. Nici la mai multe popoare cu grai necunoscut şi cu limbă neînţeleasă, ale căror cuvinte nu ai putea să le pricepi. Şi chiar dacă ai fi
20 Filip. 4, 8-9.
21 Iez. 3,4.
22 Ier. 23,16.
23 Ier. 23, 21.
236
trimis la unele ca acestea, ele tot te-ar asculta, casa lui Israel însă nu vrea să te asculte, pentru că nu vrea să Mă asculte pe Mine”24. Chiar în partea introductivă a poruncii prin care profetul este trimis la propovăduire, este prevestită în mod clar şi chemarea neamurilor şi respingerea israeliţilor. Căci atunci când se spune: „Nu la mai multe popoare cu grai necunoscut şi cu limba neînţeleasă eşti trimis, popoare ale căror cuvinte nu ai putea să le pricepi”, şi îndată se adaugă: „Şi dacă ai fi trimis la acestea, ele tot te-ar asculta”, se afirmă limpede supunerea neamurilor care, la un moment dat vor urma fără întârziere glasurile propovăduitorilor. Şi când se adaugă: „Casa lui Israel însă nu vrea să te asculte, pentru că nu vrea să Mă asculte pe Mine”, este prevestită împietrirea iudeei care a cunoscut cuvintele propovăduitorilor şi nu a vrut să le urmeze. Limba neamurilor, deşi neînţeleasă, nu a produs întârziere supunerii acelora, cu toate că a fost străină de elocinţa Legii. Cu îndreptăţire, se spune: „Ei nu vor să te asculte, pentru că nu vor să mă asculte pe Mine”, în consens cu aceasta: „Cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine”25. Motivul pentru care nu-L ascultă este precizat în cuvintele care urmează:
16. „Toată casa lui Israel are fruntea bătucită şi inima întărită”26. Când se spune despre casa lui Israel că are fruntea bătucită, ce altceva trebuie să se înţeleagă decât că un păcat repetat toceşte fruntea inimii de orice simţ al ruşinii încât cu cât se păcătuieşte mai des, cu atât sufletul păcătosului devine mai neruşinat? De aceea, păcătosul ajunge uneori la o astfel de împietrire a inimii, încât nu mai este sensibil la mustrare, pentru că simţurile sufleteşti ale aceluia care s-a împietrit prin obişnuinţa păcatului nu mai percep nicidecum
24 Iez. 3,5-7.
25 Lc. 10,16.
26 Iez. 3, 7.
237
cuvântul celui care-l dojeneşte, adică mâna care-l atinge27, în acest mod se spune iudeei care săvârşea fărădelege atât de des: „Fruntea ţi-a devenit ca a unei prostituate şi n-ai vrut să roşeşti”28. Sau, desigur, frunte bătucită este cea obişnuită cu activităţile lumeşti pentru că, după cum sunt unii care pun liniştea lor mai presus de toate răsplăţile şi onorurile lumii, tot aşa sunt alţii care, pentru a părea că înseamnă ceva în această lume, asudă de eforturi pământeşti, se ţin de procese, se implică în certuri. Deşi simt că-şi epuizează trupul prin atâtea munci, totuşi, biruiţi de iubirea bunurilor pământeşti, se obosesc cu plăcere. Acestora li se spune prin profet: „ Efraim este o junincă învăţată să treiere grâul pe arie”29. Juninca obişnuită să bată grâul pe arie, chiar dacă este lăsată liberă de la munca ei, se întoarce de bună voie. Astfel, pentru anumite minţi stricate, nimic nu este mai chinuitor decât a li se recomanda să nu se ocupe de activităţile lumeşti. Adesea oameni îndepărtaţi de la activitatea pământească cer să se întoarcă la ea, cer să fie împovăraţi şi socotesc că se aruncă într-o primejdie gravă, odihnindu-se. Deci, au fruntea bătucită cei care nu numai că nu evită epuizarea, ci nici nu se ruşinează că par denaturaţi când li se interzice să se epuizeze lucrând. Urmează:
17. „Iată că ţi-am dat un chip mai ferm decât chipurile lor, şi o frunte mai dură decât frunţile lor”30. Ruşinarea de rău este lăudabilă, dar cea de bine este condamnabilă. A te ruşina de rău este înţelepciune, a te ruşina de bine este prostie. De aceea, este scris: „Este ruşine care aduce păcat, şi este ruşine
27 Literal „mâna care-l palpează”. Cuvântul care dojeneşte este asemănat mâinii doctorului care unge rana printr-o atingere delicată (n. ed.).
28 Ier. 3,3.
29 Os. 10,11.
30 Iez. 3, 8.
238
care aduce mărire”31. Cine se ruşinează pocăindu-se de relele pe care le-a făcut ajunge la libertatea vieţii. Cine se ruşinează că lucrează binele cade din starea de dreptate şi se îndreaptă spre condamnare, după cum se spune prin Mântuitorul: „De cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa”32. Sunt oameni care gândesc cu mintea lor cele bune, dar nu se opun deschis răului. Aceştia, fără îndoială, sunt buni la suflet, dar nu au autoritate în rostirea cuvântului, nu sunt capabili să apere adevărul. Apărătorul adevărului trebuie să fie acel om care nu se teme nici nu se ruşinează să spună ceea ce simte că este drept. De aceea acum i se promite profetului, cu privire la marea sa misiune: „Iată că ţi-am dat un chip mai ferm decât chipurile lor şi o frunte mai dură decât frunţile lor”. Ce este păcătosul, dacă nu un rănit? Şi ce este propovăduitorul, dacă nu doctorul? Dacă păcătosul care zace rănit nu se ruşinează, de ce s-ar ruşina doctorul să se îngrijească de sănătatea lui prin medicamente? Se întâmplă adesea ca propovăduitorul să fie ascultat cu respect, alteori este dispreţuit de cei răi, ca şi cum nu le-ar spune nimic de folos. De aceea, cu îndreptăţire, se spune acum:
18. „Ţi-am dat un chip ca diamantul şi ca granitul”33. Diamantul şi granitul sunt dure amândouă, dar unul este preţios, iar celălalt, lipsit de valoare. Diamantul se foloseşte ca bijuterie, granitul este călcat în picioare de trecători. Se întâmplă adesea, când vedem oameni ascultând cu mare smerenie mustrările, să ne ruşinăm de ei zicându-le ceva. Uneori însă se întâmplă, când vedem oameni neluând în seamă dojana şi dispreţuind-o, să ne temem de a le propovădui cuvântul.
31 înţ. Sir. 4, 25.
32 Lc. 9, 26.
33 Iez. 3, 9.
239
Dar dacă judecăm drept, ne asumăm autoritatea îndemnului ori a mustrării atât pentru cei despre care vedem că ne cinstesc, cât şi pentru cei despre care vedem că ne dispreţuiesc, încât să nu ne ruşinăm de smerenia unora şi nici să ne fie frică de mândria celorlalţi. Se spune, aşadar: „Ţi-am dat un chip ca diamantul”, dacă suntem cinstiţi de cei care ne ascultă; se spune: „Ţi-am dat un chip ca granitul”, dacă suntem călcaţi în picioare şi dispreţuiţi de cei care ne ascultă pentru ca limba să nu fie înfrânată nici de sfială datorită cinstirii primite, nici să tacă din slăbiciune din cauza dispreţului. Urmează:
19. „Să nu te temi de ei şi nici să nu te sperii înaintea feţelor lor, pentru că sunt o casă îndărătnică”34. Acest lucru deja s-a spus mai înainte. Dar este de reţinut cât de îndărătnică trebuie să fi fost acea casă despre care se repetă de atâtea ori că este aşa. Aşadar, păcătosul trebuie să fie mustrat şi niciodată să ne temem de el, pentru că este o casă îndărătnică. De un astfel de om ar fi trebuit să ne temem numai dacă el însuşi, ca om, s-ar fi temut de Creatorul a toate. Căci cine nu a avut bunul simţ a se teme de Dumnezeu, cu atât mai mult nu trebuie să ne inspire teamă, cu cât nu este ceea ce ar fi trebuit să fie. Urmează:
20. „Şi mi-a zis: Fiul omului, toate cuvintele ce ţi le spun primeşte-le în inima ta şi ascultă-le cu urechile tale, şi du-te, mergi la cei duşi în robie, la fiii poporului tău”35. Trebuie să se observe cu mare atenţie ce se spune profetului prin glasul Domnului: întâi să asculte cuvintele Lui şi după aceea să vorbească. Ascultăm cuvintele lui Dumnezeu dacă le punem în practică. Şi atunci le spunem aproapelui cum trebuie, când mai întâi noi înşine le-am pus în practică. Evanghelistul Marcu
34 Iez. 3,9.
35 Iez. 3,10.
240
întăreşte acest lucru, când povesteşte minunea săvârşită de Domnul, zicând: „l-au adus un surd, care era şi mut, şi L-au rugat să-şi pună mâna peste el”36. Evanghelistul arată ordinea acestei vindecări, adăugând: „Şi-a pus degetele în urechile lui şi, scuipând, s-a atins de limba lui, şi privind la cer, a suspinat şi a zis lui: Effatta!, ceea ce înseamnă: Deschide-te. Şi urechile lui s-au deschis, iar legătura limbii lui îndată s-a dezlegat, şi vorbea bine”37. Când a vrut să vindece surdo-mutul, de ce Creatorul a toate, Dumnezeu, Şi-a pus degetele în urechile lui şi, scuipând, S-a atins de limba lui? Ce desemnează degetele Mântuitorului, dacă nu darurile Sfântului Duh? De aceea, în altă situaţie, după ce alungase un demon, Domnul a zis: „Dacă Eu, cu degetul lui Dumnezeu, scot pe demoni, iată a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu”38. Prin alt Evanghelist se spune că Domnul a zis cu această ocazie: „Dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu”39. Comparând cele două pasaje, se deduce că Duhul este numit degetul lui Dumnezeu. Prin urmare, a-şi pune degetele în urechile surdului înseamnă a-i deschide prin darurile Sfântului Duh sufletul spre ascultare. Ce înseamnă faptul că Domnul, scuipând, S-a atins de limba lui? Saliva, pentru noi, este înţelepciunea primită din gura Mântuitorului în cuvântul sfânt. De bună seamă, saliva coboară de la Cap în gură. Când limba noastră este atinsă de înţelepciune, care este însuşi Mântuitorul, imediat se formează cuvântul pentru propovăduire. „Privind la cer a suspinat”40. Asta a făcut nu pentru că avea nevoie să suspine, Cel care a dăruit El însuşi ceea ce cerea, ci ne-a învăţat pe noi
36 Mc. 7,32.
37 Mc. 7, 33-35.
38 Lc. 11, 20.
39 Mt. 12, 28.
40 Mc. 7, 34.
241
să suspinăm spre Cel care guvernează în cer, pentru ca şi urechile noastre să se deschidă prin darurile Sfântului Duh şi limba, prin saliva gurii Sale, adică prin ştiinţa vorbirii dumnezeieşti, să se dezlege pentru cuvintele propovăduirii. Imediat adaugă: „Effatta!, ceea ce înseamnă: Deschide-te. Şi urechile lui s-au deschis, iar legătura limbii lui îndată s-a dezlegat”41. Trebuie să reţinem aici că s-a spus „Deschide-te” din cauza urechilor închise. Dar celui căruia urechile inimii i-au fost deschise spre ascultare, ca urmare i s-au dezlegat desigur şi legăturile limbii, ca binele pe care l-a făcut El însuşi să fie propovăduit şi altora, pentru ca ei să-l împlinească. De aceea, se şi adaugă cu îndreptăţire: „Şi vorbea bine”42. Acela vorbeşte cu adevărat bine, care mai întâi a împlinit, prin ascultarea sa, ceea ce sfătuieşte prin cuvântul său că trebuie făcut.
21. Profetul este trimis pentru a sfătui poporul dus în robie. Această înrobire trebuie înţeleasă nu numai cu privire la deportarea pe care poporul o suferea trupeşte, ci şi la cea a minţii. Poporul venise din Ierusalim la Babilon. Ce înseamnă Ierusalimul dacă nu „vederea păcii”, iar Babilonul ce înseamnă dacă nu „confuzie”? Când cineva cade din buna lucrare în fapte păcătoase, fiindcă alunecă de la practicarea binelui spre patimi e ca şi cum ar veni de la Ierusalim în cetatea Babilonului. El a părăsit piscul contemplaţiei celei fericite şi zace în exil, în ţara confuziei. De obicei, adesea oamenii ajung să se laude cu virtutea lor, pentru că lucrează binele. De aceea psalmistul, ca să nu fie luat în robie în Babilon de la „vederea păcii”, adică de la buna lucrare, îl imploră pe Domnul: „Tu eşti ajutorul meu, nu voi părăsi ţara mea”43. Dacă şi-ar fi pus încrederea în el însuşi, s-ar fi îndepărtat, căzând, de la faptele drepte.
41 Mc. 7, 34-35.
42 Mc. 7,35.
43 Ps. 61, 7.
242
22. Dar nu trebuie să cadă în deznădăjde nici cei care au căzut din starea de dreptate în fapte rele, pentru că, iată, profetul este trimis la cei deportaţi din Babilon. Or, printr-un alt profet, Domnul zice: „Şi te vei duce până în Babilon, şi acolo vei fi eliberat”44. Adesea, un om, după ce a căzut în confuzia patimilor, ruşinându-se de relele pe care le-a săvârşit, se întoarce la Căinţă şi se ridică din rătăcirile sale spre a trăi binele. Ce înseamnă aceasta dacă nu faptul că a mers în Babilon, şi acolo a fost izbăvit? Acesta, după ce a săvârşit cele rele în tulburarea minţii, ruşinându-se el însuşi de relele pe care le-a făcut, se întoarce împotriva sa şi, lucrând binele, revine la starea de dreptate. În acest mod este eliberat în Babilon, în aceea că se arată izbăvit prin harul dumnezeiesc şi de confuzie. Aşadar, profetul vorbeşte către cei deportaţi, atunci când mustră pe acei oameni care au căzut de la starea de dreptate şi s-au mutat în rătăcirea patimilor. Urmează:
23. „Şi tu le vei vorbi, şi le vei zice: aşa zice Domnul Dumnezeu: dacă, poate, te-or asculta şi se vor linişti”45. De ce se reaminteşte de atâtea ori, prin glasul Domnului, dificultatea lor de a-L asculta, încât se spune: „Dacă, poate, te-or asculta”? Ce este aceasta decât încă un mod de a arăta îndărătnicia poporului dus în robie? în aceste cuvinte, mare este mângâierea noastră, pentru că, dacă Dumnezeul Atotputernic, trimiţând profetul, arată că sunt greu de ascultat cuvintele Sale de către poporul înrăit, de ce să ne întristăm noi, netrebnicii, că suntem dispreţuiţi adesea de fraţii noştri când îi dojenim? Căci noi, de multe ori, ne adresăm celor care sunt în greşeală, ne înmulţim reproşurile sau îi îndemnăm prin cuvinte blânde. Şi totuşi dacă unul ascultă, altul dispreţuieşte cele auzite, iar altul primeşte parţial cuvântul îndemnului şi, parţial, îl refuză. Astfel vedem în fiecare zi cum se împlineşte ceea ce Domnul spune printr-un alt profet că a făcut El la mânie:
44 Mih. 4,10.
45 Iez. 3,11.
243
„Peste o cetate am revărsat ploaia, iar peste alta, nu. Un ţinut a fost udat, şi ţinutul care nu a fost udat s-a uscat”46. Când un suflet primeşte cuvintele sfinte ale îndemnului, iar altul le refuză, Domnul revarsă ploaie peste o cetate şi peste alta, nu. Când aproapele care ascultă se îndreaptă în privinţa unor patimi şi nesocoteşte să se îndrepte în privinţa altora înseamnă că una şi aceeaşi cetate este udată într-o parte, dar rămâne uscată în partea în care respinge de la ea ploaia propovăduirii. Sunt, într-adevăr, oameni care nu ascultă deloc cuvintele îndemnului, aceştia nu vor nicidecum să primească ploaia. Sunt unii care le ascultă, dar totuşi nu le urmează din adâncul inimii, pentru că înlătură din ei anumite patimi, dar persistă grav în altele. Adesea vedem pe unii care, prin cuvântul propovăduirii, îndepărtează de la ei patima zgârceniei şi nu numai că nu mai răpesc bunurile altora, ci le oferă şi pe ale lor celor în nevoie, dar, totuşi, nu-şi potolesc impulsurile de mânie şi nici nu păzesc, printr-o minte liniştită, măsura răbdării. Şi adesea, alţii, la cuvântul îndemnului, înving în ei necurăţia trupului, păstrându-şi trupul în castitate, dar ei nu-şi apleacă inima spre aproapele lor, aşa cum ar trebui, ci se înalţă în cugetul lor prin asprimea trufiei. În aceştia, o parte este udată, pentru că rodeşte, dar partea care nu e udată se usucă, pentru că, neprimind deplin cuvântul îndemnului, rămâne stearpă în lucrarea binelui. Urmează:
24. „Şi Duhul m-a luat şi am auzit în spatele meu un glas de mare cutremurare47: Binecuvântată fie slava Domnului,
46 Am. 4, 7.
47 Literal se traduce „glas de mare cutremurare” sau „glasul unei mari cutremurări”. Atât textul latin vocem commotionem magnae cât şi cel ebraic 5™ ip şi cel grecesc cţxjjvqv oeiopov peydAou pot fi interpretate atât în sensul că glasul produce cutremur mare, cât şi în sensul că glasul izbucneşte dintr-o mare cutremurare interioară, fiind produs de această cutremurare. Sfântul Grigorie îl interpretează ca fiind glasul păcătoşilor care auzind cuvântul celor trimişi de Domnul se cutremură şi încep să-şi plângă păcatele şi să-L slăvească pe Dumnezeu.
244
din locul unde sălăşluieşte El”48. Ce este aceasta că profetul, după ce este trimis la fiii poporului său cei duşi în robie, aude un glas de mare cutremurare în spatele său, zicând: „Binecuvântată fie slava Domnului, din locul unde sălăşluieşte El”? Evident, pentru că se întorsese către păcătoşii din Babilon şi vocea slavei Domnului s-a auzit în spatele său, din locul unde sălăşluieşte El. Locul unde sălăşluieşte Dumnezeu este Ierusalimul, adică „vederea păcii”, căci este limpede că acele inimi văd cele ce sunt ale lui Dumnezeu, care nu se pogoară în robia babilonică, adică în confuzia patimilor. Căci acolo locuieşte Dumnezeu, unde se caută cu adevărat pacea şi se iubeşte slava vederii interioare. Cei ce alunecă în nelegiuire dispreţuiesc să fie locul lui Dumnezeu. Deci locul slavei lui Dumnezeu este fie orice suflet sfânt, fie orice duh îngeresc care rămâne statornic în ceruri. Şi slava lui Dumnezeu este binecuvântată din locul unde sălăşluieşte El, atunci când laudele veşnice sunt cântate Creatorului tuturor fie de oamenii aleşi, fie de sfinţii îngeri. Aşadar, prin faptul că cei drepţi gândesc să-i întoarcă pe păcătoşi, pentru că luând seama la patimile acelora îşi îndreaptă ochii spre fapte trupeşti, sunt ca şi întorşi spre Babilon. Şi totuşi, prin statornicia lor întru dreptate, nu încetează niciodată să ia aminte, spre lauda lui Dumnezeu, la desăvârşirea sfinţilor. De aceea, deşi prin cugetare îşi îndreaptă privirea în altă parte, aud ca în spatele lor glasul slavei Domnului din Ierusalim, adică din locul unde sălăşluieşte El.
25. Dar de ce să insistăm asupra acestor consideraţii, când noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, putem să înţelegem şi mai subtil, şi să explicăm şi mai limpede aceste cuvinte ale profetului, printr-o altă semnificaţie? Căci zice: „Şi duhul m-a luat”. Duhul îl ia pe profet când mintea acestuia, înălţată în iubirea pentru Dumnezeul Atotputernic, devine străină
48 Iez. 3,12.
245
de dorinţele pământeşti încât să nu-i placă să facă altceva decât să strângă bogăţii duhovniceşti şi să ducă în împărăţia cerurilor rodul lucrării sale de zi cu zi. De aceea ni se porunceşte prin profeţi: „Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică”49.
26. Textul adaugă cu îndreptăţire: „Şi am auzit în spatele meu un glas de mare cutremurare”. Profetul, umplut de Duhul Sfânt, prezintă ca trecute evenimente pe care le vede dinainte că urmează să se întâmple, pentru că deja au fost făcute prin hotărârea de a se întâmpla cele ce urmează să se realizeze prin faptă. De aceea, în vechea traducere, se spune prin Isaia: „El Care a făcut cele ce urmează să fie”50. Atunci, ce înseamnă faptul că profetul a auzit în spatele său un glas de mare cutremurare dacă nu aceea că, după cuvântul propovăduirii, care ajunge la inimile păcătoşilor, urmează plânsetele celor ce se căiesc?
27. Atât timp cât cei păcătoşi lucrează răul şi nu ascultă cele pe care cei drepţi le propovăduiesc cu privire la cele drepte, ei nu conştientizează cât de grave sunt cele pe care ei le săvârşesc şi, din cauza propriei ignoranţe, sunt fără de grijă în amorţirea lor. Zăcând în greşeli, stau liniştiţi ca fără vlagă, după cum se spune despre un anumit popor păcătos şi nepăsător: „S-a odihnit pe drojdia sa, pentru că a zăcut nepăsător în păcate”51.
28. Dar când cei păcătoşi încep să asculte cuvântul propovăduirii şi încep să înţeleagă ce sunt chinurile veşnice, ce este teama de judecată, ce este cercetarea cât mai profundă a fiecărui păcat, imediat tremură de frică, se umplu de gemete
49 In 6, 27.
50 Is. 45,11 (LXX).
51 Ier. 48,11.
246
şi nu se străduiesc să-şi reţină suspinele. Zdruncinaţi de o mare teamă, izbucnesc în plâns şi în lacrimi. Aşadar, „un glas de mare cutremurare” urmează pe profet, pentru că, după cuvântul propovăduirii, se aud jeluirile celor întorşi la Dumnezeu şi ale celor ce se căiesc. Cei care, mai înainte zăceau liniştiţi şi plini de răni, atinşi apoi de mâna vindecătoare, se întorc cu durere către mântuire. Despre acest cutremur al celor ce se căiesc se spune prin alt profet: „Picioarele Lui s-au oprit şi pământul s-a cutremurat”52. Când urmele paşilor Adevărului se înfig în mintea celor care ascultă, mintea însăşi se cutremură la vederea tulburătoare a ceea ce ea este. De aceea, psalmistul se roagă pentru păcătoşi, zicând: „O, Tu, Care şezi pe heruvimi, să se cutremure pământul”53. De asemenea, rugându-se pentru cei zdrobiţi şi pentru cei ce se căiesc, zice: „Ai cutremurat pământul şi l-ai tulburat, vindecă sfărâmăturile lui, că s-a cutremurat”54. Evident, pământul cutremurat şi tulburat este păcătosul răscolit prin cunoaşterea păcatului său şi adus la lacrimile pocăinţei. Căci omului păcătos i s-a spus: „Pământ eşti, şi în pământ te vei întoarce”55. Aşadar, el se roagă ca să fie vindecată sfărâmarea pământului, pentru că s-a cutremurat, în sensul că păcătosul, care este zdrobit din cauza greşelilor sale, să fie mângâiat prin bucuria milei cereşti. Prin urmare, acesta este glasul de mare cutremurare, când fiecare se simte zguduit, judecându-şi faptele sale în zdrobirea pocăinţei.
29. Dar să ascultăm ce spune glasul: „Binecuvântată fie slava Domnului în locul unde sălăşluieşte El”. Inimile păcătoşilor fuseseră locul duhului rău, dar când, mâniate pe ele însele,
52 Zah. 14, 4.
53 Ps. 98,1.
54 Ps. 59, 4.
55 Fc. 3,19.
247
se întorc prin pocăinţă la viaţă, devin locul slavei Domnului. Adică deja inimile păcătoşilor se întorc împotriva lor însele, deja, prin lacrimile căinţei, resping relele pe care le-au făcut. De aceea se aude binecuvântarea slavei Domnului prin laudă acolo unde mai înainte, din dragoste pentru lumea aceasta, răsuna insulta la adresa Creatorului. Inimile celor ce se căiesc devin acum pentru Domnul, sălaşul Său, deşi mai înainte, cufundate în păcate, fuseseră un loc străin Lui. Cei care se întorc de la păcatele lor către Domnul nu numai că şterg prin lacrimi relele pe care le-au făcut, ci chiar, printr-o minunată lucrare, ei progresează spre cele înalte, încât devin fiinţe sfinte ale Dumnezeului Atotputernic, zboară către înălţimi prin semne şi virtuţi, părăsesc complet cele pământeşti şi, ca urmare a darurilor primite, se alipesc prin dorinţă de cele cereşti. Despre aceştia se adaugă:
30. „Şi zgomotul aripilor fiinţelor care se loveau una de alta”56. Profetul aude în spatele său un glas de mare cutremurare, pentru că, după cum s-a spus, cuvântul propovăduitorilor este urmat de plânsul celor ce se pocăiesc. El aude în spatele său zgomotul aripilor fiinţelor, pentru că din acest plâns al celor care se pocăiesc izvorăsc virtuţile sfinţilor, astfel încât înaintează cu atât mai mult în lucrarea sfântă cu cât îşi amintesc că au săvârşit nelegiuiri înainte de a cunoaşte viaţa. Însă în acest pasaj există o mare ambiguitate pentru că nu se spune limpede prin profet dacă fiecare fiinţă sfântă îşi loveşte aripile proprii una de alta sau dacă ele se lovesc una de alta cu aripile lor, încât aripa uneia să o atingă pe a celeilalte, şi invers.
31. Dar cei mai mulţi spun că de aceea există în textul sfânt expresii obscure ca, prin minunata iconomie a lui Dumnezeu, să fie interpretate în mai multe feluri. Pe acestea noi,
56 Iez. 3,13.
248
cu ajutorul lui Dumnezeu, trebuie să le prezentăm iubirii voastre. Am spus adesea că aripile fiinţelor sunt virtuţile sfinţilor. În ce fel fiecare fiinţă, scuturându-şi aripile, le loveşte una de cealaltă? Oare nu se spune acest lucru ca să înţelegem limpede că, dacă noi devenim fiinţe sfinte, o virtute trezeşte în noi altă virtute, de vreme ce una o împinge pe cealaltă spre desăvârşire? Iată că cel care are deja cunoştinţa cuvântului lui Dumnezeu, învaţă să aibă inima plină de milă. Prin cunoştinţa cuvântului lui Dumnezeu, învaţă: „Daţi milostenie şi, iată, toate vă vor fi curate”57. Şi când a început deja să fie milostiv prin binefaceri, el citeşte cuvintele cu autoritate dumnezeiască şi ceea ce se spune în ele despre milostivire înţelege de acum prin experienţă. Căci este scris: „Eram tatăl săracilor”58. Mai înainte, poate citea aceste cuvinte şi trecea mai departe. Dar, când milostivirea a început deja să imite în inima lui cele fireşti59, el citeşte şi recunoaşte ce înseamnă a fi tatăl săracilor, fiindcă, întorcându-se la cele dinlăuntru, a înţeles în sine însuşi ceea ce a auzit în afară. Căci altceva este a face milostenie dintr-o recomandare şi altceva a face milostenie din iubire. A lucra binele dintr-o recomandare este specific începătorilor, însă a lucra binele din iubire este specific desăvârşiţilor care nu numai că fac ce li se porunceşte, ci făcându-le, iubesc ceea ce se porunceşte. Din această cauză se spune, despre această mare virtute, prin psalmist: „Vezi că poruncile Tale am iubit, Doamne, întru mila Ta mă viază”60. A împlini recomandările lui Dumnezeu din cauza poruncii înseamnă a sluji şi a te supune, însă a le împlini din inimă
57 Lc. 11,41.
58 Iov 29,16.
59 Un tată îşi iubeşte fiii în mod firesc şi le dă cele ce le lipseşte. Străduindu-se să facă celor în nevoie cele pe care orice părinte le face în mod firesc pentru fiii săi, omul ajunge să dea milostenie din dragoste, dintr-o inimă înduioşată de nefericirea aproapelui (n. ed.).
60 Ps. 118,159.
249
înseamnă a te supune şi a iubi. Aşadar, pentru că milostivirea se învaţă de la iubire prin cunoştinţă şi pentru că în inima atinsă prin iubirea milostivirii cunoştinţa sporeşte, o aripă loveşte în noi cealaltă aripă, căci o virtute stimulează altă virtute. Tot aşa, cine păzeşte în trupul său binele castităţii, se aprinde de zel împotriva celor desfrânaţi, ca aceia să se cureţe de petele întinăciunii. Şi adesea atunci când găseşte pe unii căzuţi, îi îmblânzeşte, îi face să se întristeze şi îi trage înapoi la curăţia castităţii. Iar dacă, poate, mintea acestuia a fost ispitită de întinăciunea desfrâului, acelaşi zel cu care a îndreptat pe alţii se întoarce împotriva lui şi îi este ruşine să cugete aceleaşi necurăţii pe care le-a îndreptat la alţii. În acesta, o aripă loveşte cealaltă aripă, de vreme ce o virtute înlesneşte altă virtute şi îl păzeşte de întinăciune.
32. Dacă însă, după cum am spus mai înainte, fiinţele se lovesc una de alta cu aripile lor, şi aripa fiecăreia se loveşte de aripa celeilalte, şi semnificaţia acestei descrieri, devine evidentă cu ajutorul lui Dumnezeu. Ce înseamnă că aceste fiinţe înaripate îşi lovesc reciproc aripile una de alta dacă nu faptul că toţi sfinţii se ating reciproc prin virtuţile lor şi se impulsionează unii pe alţii pentru a progresa, luând seama la virtutea celuilalt? Nu sunt date toate unuia, ca, înălţat, să nu cadă în mândrie, ci acestuia i se dă ceea ce ţie nu-ţi este dat şi ţie ţi se dă ceea ce aceluia nu i s-a dat. În acest mod, de vreme ce el vede darul pe care tu îl ai, dar el nu-l are, te pune mai presus de el în cugetarea lui şi invers, de vreme ce tu vezi că el are ce nu ai tu, te pui mai prejos de el în cugetarea ta şi astfel se împlineşte ceea ce este scris: „Unul pe altul să-l socotească mai de cinste decât el însuşi”61. Ca să dau puţine exemple din multe câte sunt, unuia i se dă virtutea unei înfrânări admirabile şi totuşi el nu are cuvântul cunoştinţei. Altuia căruia
61 Filip. 2, 3.
250
îi este dat cuvântul cunoştinţei încearcă să deprindă virtutea înfrânării desăvârşite, dar nu poate. Altuia îi este dată o voce liberă ca să vorbească nestingherit spre apărarea dreptăţii, asigurând oricăror asupriţi mângâierea de a fi protejaţi, şi totuşi, având încă multe bunuri în această lume, doreşte să le lepede pe toate, dar nu poate. Altuia i s-a dat să lepede toate bunurile pământeşti încât să dorească să nu mai aibă nimic în această lume, dar totuşi nu-şi asumă încă să exerseze autoritatea cuvântului împotriva păcătoşilor, oricare ar fi ei. Acesta, care ar fi trebuit să vorbească mai liber, tocmai pentru că nu mai are nimic prin care să fie ţinut în această lume, refuză să vorbească liber împotriva altora ca să nu piardă liniştea vieţii sale. Altuia îi este dat darul profeţirii, el vede deja dinainte multe care urmează să se întâmple, dar, totuşi, văzând pe aproapele său îmbolnăvindu-se sub ochii lui, şi fiindu-i milă, nu poate să-l vindece. Altuia îi este dat darul vindecării şi prin rugăciunile sale alungă din trupul aproapelui slăbiciunea pe care acesta o are, dar nu cunoaşte ceea ce are să i se întâmple puţin după aceea lui însuşi. Aşadar, printr-o iconomie minunată, Atotputernicul Dumnezeu împarte darurile Sale aleşilor Săi astfel încât să dea unuia ceea ce altuia nu îi dă şi să dăruiască într-o mai mare măsură unora cele pe care altora le dăruieşte într-o mai mică măsură, în felul acesta, de vreme ce fie că unul vede că altul are ceea ce el nu are, fie că se gândeşte că altul a primit un dar mai mare pe care consideră că el îl are într-o măsură mai mică, toţi vor admira darurile lui Dumnezeu, fiecare admirându-le în celălalt, adică reciproc, şi prin această admirare fiecare se va smeri în faţa celuilalt şi va socoti că celălalt, prin hotărârea lui Dumnezeu, este mai presus de el, pentru că-l vede că are ceea ce el nu are. Aşadar fiinţele se lovesc reciproc prin aripile lor când sufletele sfinţilor ating alte suflete ale sfinţilor prin virtuţile lor şi, atingându-se, le stimulează, şi astfel stimulate, ele zboară spre desăvârşire.
251
33. Să vedem cum Pavel a fost atins de aripile Apostolilor şi împins spre căinţă, el care, cugetând la relele făcute în trecut prin prigonirile sale şi la viaţa curată a Apostolilor, zicea: „Căci eu sunt cel mai mic dintre Apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc Apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu”62. El a luat aminte la curăţia Apostolilor şi, din cauza răutăţii sale de mai înainte, toată grija sa pe care a arătat-o faţă de Biserică, a devenit neînsemnată în ochii săi. Nu a acordat atenţie faptului că îi întrecea pe mulţi prin darul inteligenţei, pentru că, gândindu-se la curăţia acelora, el se întrista că a fost cândva prigonitor. Dar să vedem dacă vreunul din Apostoli admiră darul inteligenţei care i-a fost dat lui Pavel. Însuşi primul între Apostoli trebuie să fie întrebat de noi, cel care, îndemnându-şi ucenicii, zice: „Precum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea dată lui şi cum vorbeşte despre acestea în epistolele sale, unde sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc”63. Astfel Pavel admiră în toţi Apostolii curăţia, iar cel dintâi dintre Apostoli admiră în Pavel înţelepciunea. Deci se ating cu aripile lor cei care, precum îndemnându-se reciproc pentru a se desăvârşi, se menţin zburând.
34. Aceasta lucrează Dumnezeul Atotputernic în inimile oamenilor, precum face în diferite ţinuturi ale pământului. Ar fi putut să dea fiecărui ţinut toate roadele, dar dacă un ţinut oarecare n-ar fi avut nevoie de roadele altui ţinut, el nu ar mai fi fost în comuniune cu celălalt. De aceea unuia îi dă vin din abundenţă, iar altuia, ulei; pe unul îl face îmbelşugat prin mulţimea turmelor, pe altul, prin bogăţia grânelor, ca toate ţinuturile, deşi separate, să fie unite prin comuniunea iubirii, de vreme ce unul dă ceea ce altul nu are, iar altul dă
62 I Cor. 15,9.
63 II Pt. 3,15-16.
252
în schimb ceea ce primul nu avea. Deci după cum sunt ţinuturile pământului, aşa sunt şi sufletele sfinţilor, care, pentru că îşi acordă reciproc ceea ce au primit, se apropie unul de altul, ca şi ţinuturile care dau roadele lor altor ţinuturi, pentru ca toţi să se unească printr-o singură iubire.
35. Dar aici trebuie să se ştie că fiecare dintre aleşi observă întotdeauna în ceilalţi ceea ce aceia au primit de la Dumnezeu mai mult decât ei, ca să-i pună mai presus de ei în cugetare şi să se aplece în faţa lor cu smerenie. Însă sufletul celor ce merg spre osândă nu sesizează niciodată ce dar mai mare are altul decât el însuşi, ci numai ce dar mai mare are el decât altul. Aceştia nu se gândesc ce daruri ale Duhului au primit alţii, dar lor înşişi le lipsesc, ci se gândesc ce calităţi au ei înşişi şi ce defecte au alţii. În vreme ce Atotputernicul Dumnezeu împarte virtuţile fiecăruia, ca să smerească pe unul în faţa celuilalt prin cugetare, pe cei ce merg spre osândă, binele pe care l-au primit la aceasta îi duce, că se pierd prin mândrie datorită lui, întrucât ei întotdeauna iau în seamă calităţile pe care ei le au, dar nu le au alţii şi niciodată nu se străduiesc să aprecieze cât de multe calităţi au alţii, dar ei nu le au. Aşadar, ceea ce este rânduit prin bunătatea lui Dumnezeu pentru sporirea smereniei, minţile acestora o întorc spre sporirea mândriei şi cad de la bine din cauza diversităţii darurilor care ar fi trebuit să-i facă să crească duhovniceşte prin virtutea smereniei.
36. De aceea este necesar, fraţi preaiubiţi, să priviţi întotdeauna la voi ce aveţi într-o mai mică măsură, iar la aproapele vostru ce a primit într-o măsură mai mare decât voi. Când îl priviţi mai presus de voi pentru calitatea pe care el o are, dar voi nu o aveţi, voi înşivă sporiţi, prin smerenie, pentru a obţine ceea ce are el. Aşadar, dacă apreciaţi la ceilalţi calităţile pe care le-au primit şi dacă ei apreciază la voi calităţile pe care le aveţi, atunci voi vă atingeţi reciproc prin
253
aripi ca să vă stimulaţi să zburaţi întotdeauna spre cele cereşti. Urmează:
37. „Şi sunetul roţilor care urmau fiinţele şi un glas de mare cutremurare”64. Prin roţi, am spus mai înainte, sunt desemnate cele două „Testamente” ale Sfintei Scripturi. Sunetul roţilor este, prin urmare, mesajul Testamentelor. După zgomotul aripilor fiinţelor se aude sunetul roţilor pentru că, după primirea cuvântului profeţilor, virtuţile sfinţilor zboară spre lucrarea mai înaltă şi se impulsionează reciproc pentru a spori, atunci statura Sfintei Biserici se înalţă65, ca paginile Sfintelor Testamente să fie citite în lumea întreagă. Căci peste tot deja răsună Sfânta Evanghelie, peste tot se aud cele spuse de Apostoli, pretutindeni este glasul Legii şi al Profeţilor. Deci, după zgomotul aripilor urmează sunetul roţilor, pentru că, după faptele minunate ale sfinţilor, cuvintele textelor sfinte sunt înţelese de ascultători cu libertate şi cu îndrăzneală în interiorul Sfintei Biserici66. Roţile urmează fiinţele, pentru că, aşa cum s-a spus mai înainte, după ce viaţa sfinţilor a ajuns să fie admirată, şi cuvintele celor două Testamente au apărut oamenilor vrednice de cinstire.
38. Cu siguranţă, roţile urmează fiinţele, pentru că noi cunoaştem din viaţa Sfinţilor Părinţi ce trebuie să înţelegem
64 Iez. 3,13.
65 Aşa cum spune Profetul Isaia, Biserica este muntele templului Domnului întărit peste vârfurile munţilor, către care toate popoarele vor curge (Is. 2,2). Munţii cei înalţi sunt sfinţii. Cu cât aceştia se înalţă şi strălucesc mai mult în virtute înaintea oamenilor, cu atât sunt văzuţi de la mai mari depărtări, slava Bisericii creşte înaintea oamenilor şi cuvântul lui Dumnezeu ajunge la din ce în ce mai multe inimi din toate neamurile (n. ed.).
66 Sfinţii propovăduiesc mai întâi prin faptă vieţuirea evanghelică şi apoi tâlcuiesc Scripturile. De aceea fiii Bisericii înţeleg cuvântul lui Dumnezeu cu libertate şi cu îndrăzneală, pentru că ei deja cunosc din experienţă, din imitarea virtuţilor sfinţilor mare parte din cele pe care le învaţă apoi prin cuvânt (n. ed.).
254
din sulul Sfintei Scripturi. Lucrarea lor ne descoperă ceea ce ne spun paginile celor două Testamente prin predicile lor. Dar trebuie să ne întrebăm de ce după ce s-a spus mai înainte: „Am auzit în spatele meu un glas de mare cutremurare”, se adaugă şi după zgomotul aripilor şi sunetul roţilor: „Şi un glas de mare cutremurare”? Dacă medităm cu atenţie, putem realiza că nu se repetă inutil.
39. Evident sunt două glasuri de mare cutremurare prin care inimile noastre sunt mişcate. Căci o cutremurare este din teamă, cealaltă din dragoste; una provine din plânsul celor ce se pocăiesc, cealaltă, din înfocarea celor care iubesc. Aşadar, prima cutremurare vine după glasul propovăduirii, când plângem răul pe care l-am făcut. Iar după zgomotul aripilor şi sunetul roţilor vine a doua cutremurare67, când căutăm, prin lacrimi multe, bunurile cereşti despre care am auzit. Iată, pentru că în interiorul Sfintei Biserici cunoaştem exemple de virtuţi de la mulţi Părinţi, este ca şi cum auzim zgomotul aripilor în fiecare zi. Şi pentru că pretutindeni străbate răsunetul cuvintelor sfinte, este ca şi cum am fi făcuţi treji prin sunetul roţilor. Şi fiindcă, prin cuvintele sfinte, ne aprindem de iubire pentru Creatorul nostru, arzând în focurile unei ■mari fervori, plângem că până acum am fost departe de faţa Dumnezeului Atotputernic. Astfel, după primul glas de mare cutremurare, ajunge la final încă un glas de mare cutremurare, pentru că noi, cunoscându-l pe Dumnezeu, am început să plângem păcatele noastre, şi iubindu-L pe Cel Ce ne cunoaşte, nu încetăm să-L dorim cu lacrimi. Prin urmare, după
67 Ceea ce noi am tradus cu „zgomotul aripilor” şi cu „sunetul roţilor” s-ar traduce literal cu „glasul aripilor” şi „glasul roţilor”. Astfel devine şi mai limpede interpretarea Sfântului Grigorie că în urma acestor glasuri, cei care privesc virtuţile sfinţilor simbolizate de aripi şi ascultă cuvintele Scripturii prefigurate de roţi se cutremură înţelegându-le limbajul (n. ed.).
255
sunetul roţilor urmează un glas de mare cutremurare, pentru că cele două Testamente ale lui Dumnezeu au început să răsune în urechea inimii, iar duhul celor care ascultă, străpuns de iubire, este mişcat spre plâns. De aceea cuvintele Sfintei Scripturi ajung drese cu sare în inima celor care le citesc; de aceea ele sunt citite de obicei de cei care iubesc în tăcere, ca pe furiş şi într-ascuns. De unde se spune şi prin alt profet: „Îndepărtându-Te de cei puternici, le-ai retezat capetele; prin aceasta neamurile vor fi puse în mişcare, îşi vor adăpa gurile precum săracul care mănâncă în ascuns”68. Îndepărtându-Se de cei puternici, Dumnezeul Atotputernic le-a tăiat capetele, pentru că a respins de la El trufia iudeilor, îndepărtându-Se de ei. Prin această îndepărtare, neamurile au fost puse în mişcare, pentru că, pe când iudeii cădeau de la credinţă, inimile neamurilor alergau spre cunoaşterea credinţei. Este limpede că neamurile deschid gura inimii la hrana învăţăturii sfinte şi mănâncă în ascuns, precum un sărac, pentru că citind, ei îşi însuşesc cuvintele vieţii în grabă şi în tăcere.
40. Dar trebuie să se ştie că, cu cât cei care ascultă sporesc mai mult în iubire şi înţelegere, cu atât sfinţilor propovăduitori le este dat un mai mare har al Duhului. De unde, după ce profetul spusese mai înainte: „Duhul m-a luat, şi am auzit în spatele meu un glas de mare cutremurare”, şi după glasul de mare cutremurare al aripilor precum şi după cel al roţilor, tot aşa de mare cutremurare, adaugă imediat:
41. „Duhul m-a înălţat şi m-a luat în El”69. De ce profetul, care spusese că a fost luat de Duhul, afirmă iarăşi că a fost ridicat şi luat de Duhul? Pentru că mintea celor care propovăduiesc se ridică la mai mare înălţime când, datorită lor, inima celor care-i ascultă este cutremurată de dorirea Dumnezeului
68 Avac. 3,14 (LXX).
69 Iez. 3,14.
256
Atotputernic. Evident, de aceea sfinţii propovăduitori înaintează, ca prin slujirea lor, darul harului să se înmulţească în Sfânta Biserică, după cum este scris în psalmi despre însăşi Sfânta Biserică: „Umplând cu apă râuşoarele ei, înmulţeşte odrăslirile ei; de picurările de ploaie ea se va bucura, când va răsări”70. Râuşoarele Bisericii sunt sfinţii propovăduitori care udă pământul inimii noastre. Când râuşoarele se umplu de apă, odrăslirile Bisericii se înmulţesc pentru că atunci când propovăduitorii primesc harul Duhului mai abundent, numărul credincioşilor sporeşte. Sfânta Biserică se bucură de picurările de ploaie. „Picurarea de ploaie” este apa care cade de pe acoperiş pe pământ, după ce căzuse din cer pe acoperiş. Acoperişul Bisericii sunt sfinţii propovăduitori care ne protejează, mijlocind pentru noi şi întărindu-ne prin îndemnurile lor. Pentru că, atunci când predică, inima lor este inundată de divinitate, este ca atunci când apa cade din cer pe acoperiş. Cuvintele lor ne irigă asemeni apei care curge de pe acoperiş pe pământ. Astfel, Sfânta Biserică, în timp ce odrăsleşte, se bucură de „picurările ei de ploaie”, pentru că, atunci când naşte prin credinţă şi faptele bune, ia aminte la cele pe care le-a primit şi se bucură de cuvintele propovăduitorilor. Aşadar, când cei care ascultă se înalţă spre mai bine, harul se înmulţeşte şi pentru propovăduitorii lor; iată de ce profetul zice: „Duhul m-a înălţat, şi m-a luat în El”. Deci cel care propovăduieşte este cu atât mai mult şi mai mult înălţat şi luat în Duh cu cât cel care ascultă îşi schimbă viaţa spre mai bine.
70 Ps. 64,11. Sfântul Grigorie atribuie Bisericii ceea ce psalmistul spunea despre pământul traversat de râuşoare. Acestea sunt sfinţii care se „umplu de apă” sau literal „se îmbată” cu apa cuvântului lui Dumnezeu sau cu harul Duhului Sfânt. Cuvântul stillicidia „picurări de ploaie” descrie în limba latină apa care curge din streaşină unei case. Verbul exorior „a răsări” este spus cu referire la pământul din care va ieşi verdeaţă. Sfântul Grigorie îl înţelege cu privire lă sămânţa cuvântului care odrăsleşte în pământul inimii fiilor Bisericii (n. ed.).
257
42. Dar trebuie să ne întrebăm: de vreme ce Duhul nu înalţă mintea dacă nu o ia în El, de ce mai întâi se spune „m-a înălţat” şi apoi „m-a luat în El”? Dar, în acest pasaj, „m-a luat în El” înseamnă „m-a ţinut în mod constant”. Sunt oameni pe care Duhul îi înalţă, dar nu-i ia în El, oameni al căror intelect se avântă spre cele duhovniceşti, dar, persistând în fapte trupeşti, viaţa lor nu este, totuşi, în acord cu intelectul. Valaam fusese înălţat prin duhul profetic, dar nu fusese luat în El, pentru că a putut să vadă, într-adevăr, un viitor îndepărtat, însă nu a putut să-şi despartă mintea de poftele pământeşti71. Dar, pentru că sfântul profet a fost înălţat prin cunoştinţă şi, în egală măsură luat în Duh în ce priveşte vieţuirea, deja auzim în ce dispoziţie continuă să propovăduiască:
43. „Şi am mers eu amărât în indignarea sufletului meu”72. Gândiţi-vă, fraţi preaiubiţi, de ce acest om, în care sporiseră darurile Sfântului Duh, mergea amărât? Oare orice inimă pe care Duhul Sfânt o ia în El se face amară de indignarea sufletului său? De aici trebuie să se înţeleagă că cel pentru care viaţa pământească are încă dulceaţă, nu este înălţat şi luat în Duh, deşi pare că propovăduieşte cuvântul lui Dumnezeu. Căci atunci când Duhul Sfânt umple mintea, trezeşte în ea sentimentul amărăciunii pentru cele trecătoare prin desfătarea cu cele veşnice. A fi prins în lucruri omeneşti are dulceaţă, dar numai pentru acela care nu a gustat încă nici o bucurie din cele cereşti, deoarece, cu cât înţelege mai puţin cele veşnice, cu atât se odihneşte mai cu plăcere în cele trecătoare. Dar dacă cineva deja a gustat cu gura inimii ce este acea dulceaţă a răsplăţilor cereşti, ce sunt acele imnuri cântate de corurile îngerilor, ce este vederea mai presus de înţelegere a Sfintei Treimi, atunci cu cât ceea ce vede înlăuntrul său se face
71 Cf. Num. 24,4-5.
72 Iez. 3,14.
258
dulce, cu atât tot ceea ce suferă în afară se schimbă în amărăciune. El se ceartă pe sine pentru răul de care-şi aminteşte că l-a făcut, şi se displace pe el însuşi, în timp ce începe să-I placă Celui care a creat totul. Îşi reproşează gândurile sale, regretă cuvintele sale şi, plângând, se pedepseşte pentru faptele sale. Năzuieşte la cele de sus şi calcă deja în picioare, prin dispreţul din mintea sa, toate cele pământeşti. Atâta timp cât nu are prin vedere ceea ce doreşte, are un plâns dulce şi lacrimile unei permanente tristeţi. Şi fiindcă vede că încă nu este în patria pentru care a fost creat, nimic nu-i mai place în această viaţă de surghiun decât propria amărăciune. Căci el socoteşte nevrednic de sine73 să se înrobească celor trecătoare şi suspină cu ardoare după cele veşnice. De aceea, cu îndreptăţire se spune prin Solomon: „Că unde este multă înţelepciune, este şi multă indignare, şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte şi suferinţa”74. Cunoscând, aşadar, cele cereşti, socotim nevrednic de noi să ne înrobim sufletul celor pământeşti. Cu cât începem să fim mai conştienţi (sapere incipimus) de răul pe care l-am făcut, cu atât ne mâniem împotriva noastră înşine şi astfel multa înţelepciune (sapientia)75 duce la multă indignare, pentru că, cu cât înaintăm mai mult în cunoaştere, cu atât ne indignăm mai mult împotriva propriilor noastre fapte păcătoase. Suferinţa sporeşte odată cu cunoştinţa, pentru că noi, cu cât cunoaştem mai mult cele veşnice,
73 După Sfântul Grigorie, „indignarea” din sufletul profetului este sentimentul de amărăciune care vine din conştientizarea faptelor proprii pe care acum le respinge ca nedemne (indignus) pentru cel care vrea să placă lui Dumnezeu (n. ed.).
74 Eccl. 1,18 (LXX).
75 Sfântul Grigorie explică substantivul sapientia „înţelepciune” pornind de la verbul din care acesta derivă: sapere „a gusta”, „a înţelege”, „a avea sentimentul că”, „a conştientiza”. Astfel cu cât conştientizăm (sapere) mai mult păcatele noastre şi cu cât gustăm (sapere) mai mult cele cereşti, cu atât indignarea împotriva noastră înşine şi suferinţa noastră este mai mare din cauza multei înţelepciuni (sapientia).
259
cu atât mai mult suferim că ne aflăm în nefericirea acestui surghiun. După cum se spune în altă traducere: „Şi cine îşi sporeşte ştiinţa, îşi sporeşte şi truda”76. Aşadar, pe măsură ce începem să ştim ce sunt bucuriile cereşti, ne trudim mai mult plângând pentru a putea scăpa din laţul rătăcirilor noastre. Deci în multa înţelepciune (sapientia) este multă indignare pentru că, dacă deja gustăm (sapimus) cele veşnice, socotim nedemn de noi să mai jinduim la cele trecătoare. Dacă deja gustăm (sapimus) cele veşnice, ne dispreţuim pe noi înşine pentru că am făcut ceea ce ar fi putut să ne despartă de iubirea veşnică. Conştiinţa se mustră pe ea însăşi, se învinovăţeşte pentru ce a făcut, condamnă prin pocăinţă ceea ce învinovăţeşte, în suflet se dă o luptă care dă naştere împăcării cu Dumnezeu.
44. Astfel Ahab, rege nedrept, mustrat de profet, atunci când a auzit sentinţa dumnezeiască împotriva sa, s-a înfricoşat şi a fost copleşit de o mare tristeţe astfel încât Domnul a spus profetului Său: „Vezi cum s-a smerit Ahab înaintea mea? Fiindcă s-a smerit înaintea mea, de aceea nu voi aduce necazuri în zilele lui”77. Referitor la aceste cuvinte ale lui Dumnezeu, trebuie să ne gândim cât de mult îi place tristeţea amărăciunii la aleşii Săi care se tem să nu-L piardă, dacă I-a plăcut aşa de mult şi pocăinţa unui rătăcit care se temea să nu piardă viaţa din veacul de acum? Sau cât de agreabilă îi este suferinţa de bună voie pentru greşelile lor a celor care îi plac, dacă aceasta I-a plăcut pentru o vreme şi la acela care-i displăcea? Dar trebuie ştiut că nimeni nu poate să facă acestea din toată inima, din dragoste pentru Atotputernicul Dumnezeu, decât cel al cărui suflet Duhul Sfânt l-a luat în El. Căci când a putut vreun om, prin forţa sa, să dispreţuiască cele pământeşti, să iubească cele cereşti, să caute împăcarea cu Dumnezeu, să rabde lupta
76 Eccl. 1,18.
77 III Rg. 21,29.
260
cu el însuşi, să se învinuiască pe el însuşi în cugetare şi să se pedepsească prin plânsete? Nimeni nu poate să facă aceasta decât acel pe care-l întăreşte harul dumnezeiesc. De aceea, se şi adaugă:
45. „Căci mâna Domnului era cu mine, întărindu-mă”78. Evident, noi nu putem să ne desăvârşim urcuşul spre bine, decât dacă Duhul, luându-ne-o înainte, ne înalţă şi, însoţindu-ne, ne întăreşte. Dar trebuie să ne întrebăm următorul lucru: după ce, mai înainte, s-a scris cu privire la sulul pe care-l primise profetul: „Şi s-a făcut în gura mea ca mierea de dulce”, din ce motiy se spune după aceea: „Am mers amărât în indignarea sufletului meu”? Desigur, este de mare mirare în ce mod dulceaţa coexistă împreună cu amărăciunea. Dar, după cum s-a explicat mai sus, trebuie să se ştie că aceluia căruia cuvântul lui Dumnezeu a început să-i fie dulce în gura inimii, cu siguranţă sufletul i se amărăşte împotriva lui însuşi. Prin cuvântul lui Dumnezeu el învaţă înlăuntrul lui cum trebuie să se mustre pe sine şi prin aceasta se pedepseşte mai aspru prin amărăciunea pocăinţei. Acesta se displace pe sine cu atât mai mult, cu cât în sulul sfânt, vede ceea ce este iubit de Domnul Atotputernic. Dar, pentru că un om nu poate să înainteze spre acestea prin puterea sa, cu îndreptăţire se spune acum: „Mâna Domnului era cu mine, întărindu-mă”. În scrierile sfinte, uneori Fiul Unul-Născut este numit Mâna Domnului, căci „Toate prin El s-au făcut”79. Şi despre înălţarea Lui, Tatăl Atotputernic spune: „Voi înălţa la cer Mâna Mea”80. Această Mână, care întăreşte inimile aleşilor săi, spunea Apostolilor: „Fără Mine nu puteţi să faceţi nimic”81.
78 Iez. 3,14.
79 In 1,3.
80 Deut. 32,40.
81 In 15, 5.
261
Aşadar, în toate cele pe care le cugetăm, în toate cele pe care le facem, trebuie întotdeauna să ne rugăm, ca noi să cugetăm inspiraţi de El, şi să facem cu ajutorul Lui, Cel care trăieşte şi împărăţeşte cu Tatăl în unime cu Duhul Sfânt, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.
Omilia XI
1. Între alte minuni ale genului profetic, cărţile profeţilor au această trăsătură uimitoare: după cum faptele sunt revelate prin cuvinte, tot aşa, uneori, cuvintele sunt explicate prin fapte, încât nu numai cuvintele, ci şi faptele petrecute ţin de profeţie. De aceea se spune acum: „Am venit la cei duşi în robie, la Grămada de roade noi, la cei care locuiau lângă râul Chebar”1. Întrucât contextul cerea, trebuise să precizeze venirea sa la cei duşi în robie, dar de ce a fost necesar ca locul să-l redea prin „roade”, zicând: „La Grămada de roade noi”2, dacă nu pentru că adesea faptele şi locurile semnifică o raţiune ascunsă3? Evident, trecuseră deja mulţi ani de robie de când Iezechiel profeţea şi, dintre cei care fuseseră duşi
1 Iez. 3,15.
2 Vulgata traduce numele oraşului ebraic „Tel Aviv” prin „Grămadă de roade noi”. Cuvântul „Aviv” este numele ebraic al primei luni iudaice, luna roadelor noi, cea în care se strângeau primele recolte de orz, descriind totodată o anumită etapă în dezvoltarea cerealelor, momentul când acestea sunt deja „în spic” (Ieş. 9,31), iar „Tel” înseamnă „movilă”, „grămadă” „morman” sau „ruinele unei vechi aşezări” (n. ed.).
3 Aşa cum Sfântul Grigorie a explicat în prima omilie la Iezechiel, profeţia vesteşte nu numai lucruri din viitor, ci şi anumite fapte, evenimente, gânduri care sunt ascunse dintr-un motiv sau altul minţii obişnuite. În acest caz, înţelesul ascuns al denumirii topografice „Tel Aviv” este descoperit prin evenimentele relatate. De vreme ce mulţi dintre cei către care Iezechiel profeţise în primii ani de robie muriseră, prin trimiterea profetului la „Tel Aviv” „Grămada de roade noi”, se descoperă tainic că Dumnezeu l-a trimis la fiii acelora, la cei ce aveau să fie „primele roade” ale propovăduirii sale (n. ed.).
264
în robie, mulţi deja muriseră. La fiii acestora venise profetul să le vorbească. De aceea s-a şi spus mai sus: „Fiul omului, Eu te trimit la fiii lui Israel, la neamurile apostate, care s-au îndepărtat de Mine. Părinţii lor au încălcat legământul Meu până în ziua de astăzi, şi fiii lor au cerbice tare şi inima împietrită; la aceştia Eu te trimit”4. Fiindcă, dintre aceştia, mulţi vor fi devenit credincioşi şi vor fi ajuns, prin ascultare, la rodnicia bunei lucrări, ei sunt numiţi „Grămadă de roade”. Că sufletele bune sunt numite „roade ale lui Dumnezeu” o atestă un alt profet care zice: „Israel este sfânt pentru Dumnezeu şi pârga roadelor Lui”5. „Roade ale lui Dumnezeu” sunt şi neamurile întoarse la credinţă mai târziu. Dar, pentru că Israelul a crezut în Dumnezeu mai înainte, cu îndreptăţire profetul l-a numit pârga roadelor Lui. Deci, pentru că profetul nu a fost trimis la poporul din prima generaţie, ci a adus cuvântul fiilor acestui popor, a venit la „grămada de roade noi”. Ceea ce se desemnează prin râul Chebar am spus-o deja înainte şi nu mai repetăm ca nu cumva repetând, să producem plictiseală. Urmează:
2. „Şi am stat unde stăteau ei, şi am rămas acolo, şapte zile, amărât, în mijlocul lor”6. Trebuie remarcat cu câtă compasiune se alătură profetul poporului captiv, rămânând întristat împreună cu ei şi împărtăşindu-le amărăciunea, pentru că virtutea lucrării este rădăcina cuvântului. Cuvântul este primit de ascultători mai cu drag atunci când propovăduitorul grăieşte cu o inimă plină de compasiune. Tot aşa şi fierul se sudează de fier: mai întâi este topit, ca apoi, cele două părţi să se lipească de la sine. Căci, dacă se moaie prea puţin, nu se va lipi suficient de puternic. Astfel, profetul stă împreună cu
4 Iez. 2,3.
5 Ier. 2,3.
6 Iez. 3,15.
265
poporul captiv şi trăieşte îndurerat în mijlocul lui, pentru ca, aplecându-se asupra lui prin darul iubirii, el să se înmoaie, spre a se lipi de inima lor mai trainic prin puterea cuvântului. Dacă poporul lui Israel numit „casă îndărătnică” pentru că nu şi-a recunoscut păcatele nici în mijlocul nenorocirilor nu şi-a smerit sufletul prin nici o întristare, profetul s-a străduit să stea întristat printre cei ce se bucurau, ca tăcând, să le arate ceea ce venise să-i înveţe prin cuvânt. Înainte de a zămisli cuvântul, prin aceea că a tăcut amărât, a dat formă cuvintelor. Urmează:
3. „Iar după ce au trecut cele şapte zile, a fost cuvântul Domnului către mine, zicând”7. Prin aceea că a stat întristat şapte zile şi după a şaptea zi a primit cuvântul poruncii Domnului ca să-i reamintească de datoria de a vorbi, se arată limpede că el tăcuse întristat în aceste zile. El fusese trimis pentru a profeţi, şi totuşi tăcea întristat de şapte zile. Ce ne dă de înţeles sfântul profet prin această tăcere a sa dacă nu faptul că numai acela ştie cu adevărat să vorbească, cel care mai înainte a învăţat să tacă. Înfrânarea prin tăcere este ca un aliment pentru cuvânt. Este drept să primească porunca de a vorbi printr-o sporire a harului, cel care, păzind această ordine, tace mai întâi cu smerenie. De aceea se spune prin Solomon: „Vreme este să taci şi vreme să grăieşti”8. Căci nu spune: „Vreme să grăieşti şi vreme să taci”, ci pune mai întâi „vreme să taci” şi apoi adaugă „să grăieşti”, căci noi trebuie să învăţăm să vorbim tăcând, nu să învăţăm să tăcem vorbind. Prin urmare, dacă sfântul profet, care fusese trimis pentru a vorbi, a tăcut mai întâi îndelung, ca după aceea să vorbească aşa cum trebuie, trebuie să ne gândim ce mare este vina unui om de a nu tăcea când nu-l constrânge nici o necesitate să vorbească. Urmează:
7 Iez. 3,16.
8 Eccl. 3,7.
266
4. „Fiul omului, te-am pus străjer casei lui Israel”9. Trebuie remarcat că Domnul îl numeşte străjer pe cel pe care El îl trimite la propovăduire. Celui căruia îi este încredinţată grija de altul este numit străjer, ca să-şi aşeze mintea în cele înalte şi să devină vrednic să fie numit astfel prin virtutea lucrării. Căci nu este străjer cel care este în partea cea mai de jos. Străjerul stă totdeauna la înălţime ca să vadă cu mult înainte orice urmează să vină. Cine este pus străjer al poporului trebuie să fie la înălţime prin viaţa sa, ca să poată fi de ajutor prin purtarea sa de grijă. De aceea, alt profet îndeamnă pe un străjer, zicând: „Suie-te pe munte înalt, cel ce binevesteşti Sionului”10, pentru că, evident, cine a primit treapta propovăduirii, trebuie să se suie la înălţimea bunei lucrări. El trebuie mereu să exceleze prin virtute şi să depăşească prin lucrare pe cei care îi sunt încredinţaţi, pentru a vedea viaţa lor cu atât mai pătrunzător cu cât dispreţuieşte mai mult cele pământeşti cărora nu-şi înrobeşte inima.
5. O! Cât de aspre sunt pentru mine acestea pe care le spun, pentru că, vorbind aşa, mă lovesc pe mine însumi, eu care nici nu am limbaj adecvat ca să ţin o predică aşa cum trebuie, nici în măsura în care aş putea ţine nu reuşesc să urmez îndeajuns cele grăite prin vieţuire. Eu, care adesea mă las antrenat în cuvinte nefolositoare şi, moleşit şi neglijent, amân să îndemn şi să zidesc aproapele! Eu, care înaintea lui Dumnezeu Care mă vede, am devenit şi mut şi limbut: mut în privinţa celor necesare, limbut în cele nefolositoare! Dar iată cum cuvântul lui Dumnezeu mă sileşte să vorbesc despre viaţa străjerului. Să tac, nu pot şi totuşi mă înspăimânt foarte că, vorbind, mă voi lovi pe mine. Voi grăi, voi grăi, ca sabia cuvântului lui Dumnezeu să treacă prin mine însumi pentru
9 Iez. 3,17.
10 Is. 40, 9.
267
a străpunge inima aproapelui! Voi grăi, voi grăi, ca vorbirea lui Dumnezeu să răsune prin mine împotriva mea! Nu tăgăduiesc această acuzaţie, sunt deplin conştient de moleşeala şi de neglijenţa mea. Poate însăşi recunoaşterea vinei îmi va fi de folos înaintea Dreptului Judecător spre a dobândi iertarea.
6. Într-adevăr, stând în mănăstire, puteam să-mi îngrădesc limba de cuvinte nefolositoare şi să-mi ţin mintea aproape mereu în încordarea rugăciunii. Dar, după ce mi-am pus povara pastorală pe umărul inimii, sufletul meu nu mai poate să se adune fără încetare în el însuşi, fiindcă se împarte între multe. Căci sunt constrâns să cercetez atât litigii ale Bisericii, cât şi ale mănăstirilor şi adesea sunt silit să judec viaţa şi faptele fiecăruia. Trebuie să mă ocup şi de anumite probleme de interes cetăţenesc, şi să mă tânguiesc de năvălirea săbiilor barbarilor, şi să mă tem de lupii care pândesc turma care mi-a fost încredinţată. Trebuie să mă ocup şi de lucruri administrative, ca să nu le lipsească mijloacele de trai celor care se supun disciplinei regulamentului, şi să suport cu răbdare anumiţi jefuitori, şi să le zădărnicesc acelora planurile, păzind în toate acestea cu grijă dragostea. Atâta timp cât mintea mea, frântă şi sfâşiată, se îndreaptă către atâtea şi atâtea lucruri care trebuie gândite, când să se mai întoarcă în ea însăşi ca să se adune în întregime în propovăduire şi să nu se despartă de slujirea cuvântului care trebuie făcut cunoscut? De asemenea, fiindcă, obligat de locul în care trăiesc, adesea vin în contact cu oameni lumeşti, îmi relaxez uneori regula impusă limbii mele. Căci, dacă-mi menţin în permanenţă cu aceeaşi putere controlul de sine, ştiu că sunt evitat de cei mai slabi şi că niciodată nu-i pot atrage la ceea ce doresc. De aceea, se întâmplă adesea să ascult cu răbdare chiar şi cuvinte nefolositoare. Dar, pentru că şi eu sunt un om slab, atras pentru scurt timp de cuvintele nefolositoare, încep să vorbesc
268
cu plăcere ceea ce începusem să aud contrar voinţei şi ajunge să-mi placă să mă arunc unde mi-era silă să cad. Deci ce străjer sau ce fel de străjer sunt eu, cel care nu stau neclintit în muntele lucrării, ci zac încă în valea slăbiciunii? Dar Creatorul şi Răscumpărătorul neamului omenesc are putere să-mi dea mie, nevrednicul, şi înălţimea vieţuirii şi eficienţa cuvântului, din iubire pentru Care nu mă cruţ cu nimic de la a vorbi despre El.
7. Aşadar, viaţa străjerului trebuie să fie întotdeauna şi la înălţime, şi circumspectă. Ca să nu se lase învinsă de iubirea bunurilor pământeşti, să fie la înălţime; ca să nu fie lovită de lăncile unui vrăjmaş ascuns, să fie circumspectă. Nu ajunge unui străjer să trăiască înalt decât dacă, vorbind fără încetare, atrage şi pe ascultătorii săi către cele înalte şi aprinde minţile lor de iubirea patriei cereşti. Dar acest lucru atunci îl face bine, când cuvântul său se aprinde din flacăra vieţii sale. O făclie care nu arde ea însăşi, nu aprinde acel obiect pe care este aşezată. De aceea, Adevărul zice despre Ioan: „Acela era făclia care arde şi luminează”11. Adică, arde prin iubirea sa pentru cer, luminează prin cuvântul său. Pentru ca adevărul propovăduirii să fie păstrat, este necesar să fie păstrată înălţimea modului de a trăi. De aceea, cu îndreptăţire, Sfintei Biserici i se spune prin glasul logodnicului în Cântarea Cântărilor: „Nasul tău ca turnul din Liban”12. Ce este această laudă, fraţii mei, încât nasul logodnicei să fie comparat cu un turn? Pentru că prin nas noi deosebim parfumurile şi mirosurile urâte, ce se desemnează prin nas dacă nu discernământul străjerilor? Fără îndoială, se spune că acest nas este ca un turn, şi un turn din Liban, pentru că întotdeauna discernământul conducătorilor trebuie să fie întărit
11 In 5,35.
12 Cânt. 7, 4.
269
prin prudenţă şi să rămână la înălţime prin viaţa lor, adică să nu se arunce în valea unei lucrări şovăitoare. După cum un turn este aşezat pe un munte pentru ca străjerul să poată vedea din el cu mult înainte venirea duşmanului, tot astfel viaţa propovăduitorilor trebuie să rămână întotdeauna fixată în înălţime, ca să discearnă prin simţul nărilor mirosurile urâte ale greşelilor şi parfumurile virtuţilor. Să zărească de departe atacurile duhurilor rele şi, arătând grijă, să pună la adăpost sufletele care le-au fost încredinţate. Textul urmează: „şi vei auzi din gura mea un cuvânt, şi îl vei vesti lor din partea mea”13.
8. Iată că din nou profetul este avertizat să nu expună ceea ce nu a auzit14, ci mai întâi să deschidă urechea inimii la glasul Creatorului şi apoi să-şi deschidă gura pentru urechile poporului. De aceea, un alt profet zice: „Pleca-voi spre pildă urechea mea, tâlcui-voi în sunet de psaltire gândul meu”15. Cel care propovăduieşte aşa cum trebuie, după cum s-a spus, mai întâi îşi apleacă urechea inimii spre glasul ce vorbeşte înlăuntrul său, ca după aceea gura lui să se deschidă spre îndemn. Urmează:
9. „Dacă Eu spun către cel neevlavios: vei muri, şi tu nu-l vei înştiinţa şi nici nu-i vei grăi, pentru a-l abate de la calea lui cea lipsită de evlavie ca să trăiască, cel neevlavios va pieri în nelegiuirea sa, dar Eu voi cere sângele lui din mâna ta”16. De aici aceasta trebuie să reţinem, la aceasta trebuie să medităm cu atenţie: pe de o parte, că cel supravegheat nu moare din vina celui care este pus să supravegheze, iar pe de altă parte, că supraveghetorul nu este lipsit de vină când,
13 Iez. 3,17.
14 A se vedea Omilia 1,10,14.
15 Ps. 48,5.
16 Iez. 3,18.
270
unul dintre cei peste care este pus să-i supravegheze moare din vina lui, pentru că nu a putut asculta cuvintele vieţii. Moartea, într-adevăr, se datorează păcătosului, dar calea vieţii trebuie să-i fie vestită de străjer şi necredinţa păcătosului trebuie mustrată. Dacă străjerul tace, motivul morţii păcătosului va fi însăşi nelegiuirea lui, pentru că a fost răsplata păcătoşeniei sale să nu fie demn de ceea ce-i vorbeşte străjerul. Dar Domnul cere sângele lui din mâna străjerului, pentru că acesta l-a omorât: tăcând, el l-a dat morţii. În ambele situaţii, trebuie să se observe cât de legate sunt păcatele celor supravegheaţi şi ale supraveghetorilor: când cel supravegheat moare din propria greşeală, cel care are autoritate, fiindcă nu a vorbit, este considerat vinovat de moartea lui. Prin urmare, luaţi aminte, fraţi preaiubiţi, luaţi aminte, pentru că şi atunci când noi nu suntem păstori vrednici, ce vi se întâmplă este chiar din vina voastră, cărora astfel de supraveghetori vă suntem. Şi dacă voi alunecaţi în nelegiuire, aceasta este şi din vina noastră, atunci când în aceste dorinţe păcătoase nu aţi întâmpinat nici o rezistenţă sau protest. Prin urmare, păzindu-vă pe voi, ne păziţi şi pe noi, dacă vă opriţi de la lucrarea stricăcioasă. Noi vă păzim şi ne păzim şi pe noi când nu trecem sub tăcere ceea ce nu e plăcut lui Dumnezeu. O, cât de nevinovat de sângele făcătorilor de rele se socotea vestitul propovăduitor care spunea: „Sunt curat de sângele tuturor, căci nu m-am ferit să vă vestesc toată voia lui Dumnezeu”17. Dacă nu ar fi vestit, nu ar fi fost curat de sângele lor. Dar s-a îngrijit să le vestească toată voia lui Dumnezeu şi a fost curat de sângele lor. Prin acest glas suntem împreună vizaţi, împreună legaţi şi arătaţi vinovaţi noi toţi cei care ne numim preoţi, noi care adăugăm la relele pe care le avem moartea altor oameni, pentru că noi omorâm atâţia oameni câţi zi de zi îi privim indiferenţi şi muţi cum merg spre moarte.
17 Fapte 20, 26-27.
271
10. Fiindcă se spune: „Dar Eu voi cere sângele lui din mâna ta”, dacă în acest loc prin cuvântul „sânge” este desemnată „moartea trupului”, atunci se măreşte foarte mult teama care vine din tăcerea noastră. Căci dacă omul, care este pus pentru a străjui, este considerat atât de tare vinovat faţă de cei supravegheaţi de el chiar şi cu privire la moartea lor în trup, moarte care oricum va veni mai devreme sau mai târziu, cu cât mai mult este legat de vinovăţia pentru moartea sufletului celor supravegheaţi, suflet care ar fi putut trăi veşnic, dacă ar fi auzit un cuvânt de mustrare. Dar, prin cuvântul „sânge”, mai degrabă pot fi desemnate „păcatele”. De aceea, cineva, atunci când îşi plângea păcatele trupului, a zis: „Eliberează-mă de sânge18, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele”19. Sângele celui care moare este cerut din mâna străjerului, pentru că păcatul celui supravegheat este socotit ca o greşeală a supraveghetorului, dacă acesta a tăcut. Aşadar, aceasta trebuie să facă străjerul ca să fie nevinovat chiar de sângele celui supravegheat care moare: să se ridice, să privegheze, să se opună relelor care se fac, după cum este scris: „Aleargă în toate părţile, grăbeşte-te, trezeşte-ţi prietenul, să nu dai somn ochilor tăi şi nici să nu dormiteze pleoapele tale”20. De aceea, aici adaugă:
18 în latină libera me de sanguinibus. Am tradus expresia foarte literal „Eliberează-mă de sânge” pentru a se putea sesiza modul în care termenul sânge se referă în acest context la legătura vinovăţiei cu care este legat cel ce a păcătuit. Cuvântul sânge este în textul original la numărul plural, desemnând mai multe păcate. Evident nu este vorba despre o izbăvire de la o moarte sângeroasă, prin vărsare de sânge, sau despre împiedicarea unei viitoare ucideri trupeşti a cuiva cum s-ar putea înţelege din Biblia Sinodală, ci de iertarea unor păcate deja săvârşite, de eliberarea din legătura acelor păcate prin care s-a pricinuit moartea trupească sau duhovnicească a aproapelui (n. ed.).
19 Ps. 50,16.
20 Prov. 6, 3-4.
272
11. „Iar dacă tu îl vei înştiinţa pe cel neevlavios, şi el nu se va întoarce de la lipsa lui de evlavie şi de la calea sa cea fără evlavie, acela va pieri de păcatul său, iar tu îţi vei izbăvi sufletul tău”21. Atunci cel supravegheat moare fără ca tu să mori, când te va suferi pe tine ca opozant în cele ce-i pot cauza moartea. Căci vei fi vinovat de moartea căreia nu i te opui. Este de remarcat şi ce trebuie să fie propovăduit de străjer: desigur, credinţa şi lucrarea. Căci spune: „Iar dacă tu îl vei înştiinţa pe cel neevlavios, şi el nu se va întoarce de la lipsa lui de evlavie şi de la calea sa cea fără evlavie”. „Lipsa de evlavie” ţine de necredinţă, iar „calea cea fără evlavie”, de lucrarea stricăcioasă. Orice străjer trebuie să aibă această preocupare: să atragă mai întâi la evlavia credinţei, după aceea, la calea cea plină de evlavie, adică la buna lucrare.
12. Dar, pentru că a venit vorba de îndemn, trebuie să facem cunoscut, pe scurt, cât este de necesar ca păstorul care vorbeşte să ştie să-şi ordoneze discursul şi să-şi cântărească cuvintele. Cărturarul care învaţă trebuie să fie atent la ceea ce vorbeşte, cui vorbeşte, când vorbeşte şi cât timp vorbeşte. Dacă unul dintre acestea lipseşte, cuvântul său nu va fi cum trebuie. Căci este scris: „Dacă faci bine, însă nu împarţi bine, ai păcătuit”22. Noi facem binele când facem o lucrare bună cu o intenţie bună; dar nu împărţim corect, dacă în buna lucrare neglijăm a avea discernământ. Trebuie să fim atenţi la ce vorbim, după cuvântul lui Pavel: „Vorbirea voastră să fie totdeauna plăcută, cu sare dreasă”23.
13. Trebuie să luăm aminte cui vorbim pentru că adesea un cuvânt de mustrare, care este permis de o anumită persoană, nu este permis de alta. Adesea aceeaşi persoană, după
21 Iez. 3,19.
22 Fc. 4, 7 (LXX).
23 Col. 4, 6.
273
circumstanţă, devine altfel. De aceea, Profetul Natan l-a lovit pe David, după adulterul acestuia, cu o frază dură de reproş. După ce David a spus despre răpitorul oiţei: „Omul care a făcut aceasta este vrednic de moarte”, Natan i-a zis imediat: „Tu eşti acel om”24. Şi totuşi, altădată, atunci când îi vorbea despre domnia pe care trebuia s-o primească Solomon, întrucât nu era vorba de nici o vinovăţie, i s-a închinat lui David, smerit, în semn de omagiu25. Astfel, pentru una şi aceeaşi persoană, pentru că circumstanţele au fost diferite, şi limbajul profetic nu a fost la fel.
14. Trebuie să luăm seama, de asemenea, şi când trebuie să vorbim. Adesea, deşi mustrarea este făcută mai târziu, este primită cu bunăvoinţă. Dar uneori îşi pierde forţa dacă a trecut timpul în care a trebuit să fie adusă. Înţeleaptă soţie a lui Nabal, văzându-l beat, nu a vrut să-l mustre pentru păcatul avariţiei sale pe cel pe care, după ce puterea vinului a încetat, l-a zguduit cu folos prin cuvintele mustrării sale26. Dimpotrivă, profetul afirmă că nu trebuie amânată pentru mai târziu mustrarea limbajului linguşitor, zicând: „întoarcă-se îndată ruşinaţi cei ce-mi grăiesc mie: Bine, bine!”27. Căci, linguşeala, chiar dacă este primită cu îngăduinţă pentru un timp, se măreşte şi curând măguleşte sufletul încât îl moleşeşte, prin plăcerea cuvântului, de la rigoarea dreptăţii sale. Dar, ca să nu crească, trebuie lovită de îndată şi fără întârziere.
15. Trebuie să fim atenţi, de asemenea, cum să vorbim. Căci adesea cuvintele, care pe unul îl cheamă înapoi la mântuire, pe altul îl rănesc. De aceea, chiar Apostolul Pavel care îl avertizează pe Tit, zice: „Mustră cu toată tăria”28, iar pe Timotei
24 II Rg. 12, 5-7.
25 III Rg. 1,23.
26 Cf. I Rg. 25, 36-38.
27 Ps. 69,4.
28 Tit 2,15.
274
îl îndeamnă, zicând: „Mustră, imploră, învinuieşte cu toată răbdarea şi învăţătura”29. Ce înseamnă faptul că el recomandă unuia tăria şi celuilalt răbdarea, dacă nu aceea că a văzut că unul are un temperament mai blând, iar celălalt, un temperament mai înfierbântat? Celui blând trebuia să-i fie impusă severitatea cuvântului prin porunca de a fi autoritar, însă celălalt, care fierbea prin temperamentul său, trebuia să fie potolit prin îndemnul la răbdare ca nu cumva, dacă s-ar fi înfierbântat mai mult decât trebuie, să ajungă să nu-i aducă pe cei răniţi la mântuire, ci să-i rănească pe cei sănătoşi.
16. Trebuie să avem grijă, de asemenea, cât să vorbim, ca nu cumva, dacă adresăm un îndemn sau o mustrare timp mai îndelungat unuia care nu poate să suporte mult, să pierdem auditoriul nostru din cauza plictiselii acestuia. De aceea, acelaşi vestit propovăduitor vorbeşte evreilor, zicând: „Vă implor, fraţilor, să îngăduiţi acest cuvânt de îndemnare, căci vi l-am scris pe scurt”30. Acest lucru, totuşi, se potriveşte mai ales celor slabi: să asculte puţin, şi anume cuvintele pe care sunt în stare să le înţeleagă, dar care străpung sufletul prin durerea căinţei. Căci, dacă le-ar fi fost spus lor, dintr-o dată, cuvântul îndemnului în multe feluri, neputând să reţină prea mult, ar fi lăsat să se piardă totul. De aceea, şi medicii trupului care pun cataplasme peste un stomac bolnav, potrivind leacul, îl aşază pe plasture cu mare grijă, ca nu cumva, punând prea multă doctorie, în loc să ajute boala stomacului întărindu-l, să o agraveze, apăsându-l.
17. Totuşi trebuie să se ştie că, atunci când discursul mai lung depăşeşte măsura, el nu devine periculos pentru cei care ascultă. Însă, dacă nu se observă cu atenţie cum să spună şi cui să spună, devine foarte periculos. Căci sufletele mai
29 II Tim. 4,2.
30 Evr. 13, 22.
275
delicate, care poate şi-au părăsit greşelile, trebuie să fie dojenite cu blândeţe, pentru că, dacă sunt mustrate mai aspru, ele mai degrabă se descurajează decât se înţelepţesc. Dimpotrivă, sufletele dure şi neruşinate, dacă sunt mustrate blând, sunt aţâţate prin această blândeţe spre greşeli mai mari.
18. Este o bună lecţie pe care o putem învăţa de la vestitul propovăduitor cu privire la acest aspect. Acesta, după ce a ştiut că din cauza ataşamentului pentru anumite persoane corintenii erau în dezbinare, luând seama la delicateţea sufletului lor, şi-a început discursul aducând mulţumiri pentru ei şi lăudându-i: „Mulţumesc totdeauna Dumnezeului meu pentru voi, pentru harul lui Dumnezeu, care v-a fost dat în Hristos Iisus, căci prin El v-aţi îmbogăţit deplin în tot cuvântul şi în toată cunoştinţa, precum mărturia lui Hristos s-a adeverit în voi”31. Şi mai adaugă şi aceasta: „încât voi nu sunteţi lipsiţi de nici un dar, aşteptând arătarea Domnului nostru Iisus Hristos”32. Te întreb, Pavele, dacă lor nu le lipseşte nimic, de ce te oboseşti scriindu-le? De ce, fiind atât de departe, le vorbeşti? Să luăm aminte, aşadar, fraţi preaiubiţi, cât de mult îi laudă! Iată că Pavel susţine că harul lui Dumnezeu le-a fost dat, spune că s-au îmbogăţit deplin în tot cuvântul şi în toată cunoştinţa. Declară că mărturia lui Hristos, adică ceea ce este mărturisit despre El cu privire la moartea şi învierea Sa, s-a adeverit în viaţa lor şi-i asigură că nimic nu le lipseşte din vreun har. Spuneţi-mi, vă rog, cine ar crede că puţin după aceea îi mustră pe cei pe care-i laudă în acest fel? Căci, după câteva fraze, adaugă: „Vă implor, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări în sânul vostru”33. Ce dezbinare a putut să se strecoare între oameni atât de desăvârşiţi şi atât de lăudabili?
31 I Cor. 1, 4-6.
32 I Cor. 1, 7.
33 I Cor. 1,10.
276
„Căci, fraţii mei, prin oameni de la Hloe din casă, mi-a venit ştire că la voi sunt certuri. Şi spun aceasta, că fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apolo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos”34. Iată, pe cei pe care-i lăudase pentru bogăţia deplină în tot cuvântul şi în toată cunoştinţa, despre care spusese că nimic nu le lipseşte din vreun dar, Apostolul, vorbind peste puţină vreme, venind uşor la mustrări, îi dojeneşte că erau dezbinaţi între ei. Astfel, celor ce mai înainte le vorbise despre sănătatea lor, mai târziu le dă la iveală rănile. Aşadar, medicul priceput, văzând o rană care trebuia tăiată, dar remarcând că bolnavul este temător, a palpat îndelung şi pe neaşteptate a lovit. Mai întâi a pus mâna mângâietoare a laudei şi apoi a înfipt cuţitul mustrării. Dacă sufletele delicate nu sunt dojenite cu blândeţe, astfel încât să audă şi alte lucruri în care să găsească mângâiere, prin mustrare cad imediat în deznădejde.
19. Dar oare Pavel a minţit când le spunea corintenilor mai întâi că nimic nu le lipseşte din nici un har, pentru ca apoi să le spună că le lipseşte unitatea? Nicidecum! Cine ar putea crede despre el aşa ceva sau că ar fi fost atât de lipsit de minte? Dar, pentru că printre corinteni erau unii oameni plini de tot harul şi alţii dezbinaţi prin ataşamentul de anumite persoane, Pavel a început cu laudele aduse celor desăvârşiţi, ca să ajungă, printr-o critică moderată, la dojenirea celor slabi. Şi în aceasta a aplicat cele ce se obişnuiesc în medicina trupului la medicina sufletului. Căci medicul, când vede rana care trebuie tăiată, mai întâi palpează părţile sănătoase din jurul rănii, ca apoi să ajungă, palpând cu blândeţe, la părţile care sunt rănite. Când Pavel a lăudat pe cei desăvârşiţi dintre corinteni, a atins părţile sănătoase de lângă rană, iar când i-a mustrat pe cei slabi pentru dezbinare, a tăiat rana din trup.
34 I Cor. 1,11-12.
277
20. Să vedem totuşi cum acelaşi Pavel, care este mânat să mustre pe corinteni cu atâta rezervă şi blândeţe, în ce mod se manifestă împotriva galatenilor, care se îndepărtaseră de credinţă. Nici un cuvânt introductiv spus cu prudenţa răbdării, nici o vorbă pregătitoare spusă cu limbajul dulceţii. Pe cei pe care i-a ştiut că s-au îndepărtat de credinţă i-a învinovăţit, atacându-i, chiar de la începutul epistolei sale. Căci, după salutul de la început, începe astfel: „Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos”35. Şi după altele, adaugă printr-o mustrare directă: „O, galateni fără de minte, cine v-a ademenit pe voi?36 căci sufletele împietrite, dacă nu ar fi fost lovite printr-o mustrare directă, nu ar fi cunoscut nicidecum răul pe care-l făcuseră. Adesea cei neruşinaţi nu simt că au păcătuit decât în măsura în care sunt mustraţi pentru păcatele pe care le-au făcut, astfel încât greşelile lor pe care le biciuieşte o mustrare mai mică le consideră mai mici, iar greşelile pe care le văd reproşate violent le înţeleg ca fiind mai mari. De aceea este necesar ca limbajul propovăduitorului să fie adaptat la calitatea ascultătorilor săi, ca nu cumva să vorbească aspru celor blânzi sau blând celor neruşinaţi. Şi ce e de mirare dacă propovăduitorul cuvântului lui Dumnezeu face acest lucru? La fel şi agricultorul care aruncă seminţele în pământ, mai întâi vede calitatea pământului, căror seminţe i se pare potrivită şi după ce a văzut calitatea, atunci răspândeşte seminţele. Dar, pentru că am întins cam mult discuţia cu privire la calităţile pe care trebuie să le aibă învăţătură, este potrivit să ne întoarcem la şirul celor pe care am început să le expunem.
21. „Dar dacă cel drept se abate de la dreptatea sa şi va săvârşi nedreptatea, voi pune înaintea lui o piatră de poticnire.
35 Gal. 1,6.
36 Gal. 3,11.
278
El va muri fiindcă tu nu l-ai înştiinţat. Va muri pentru păcatul său şi faptele lui de dreptate, pe care le-a făcut, nu i se vor pomeni. Iar eu voi cere sângele lui din mâna ta”37. Pentru că a tăcut în faţa dreptului care a căzut în păcat, profetul este considerat vinovat pentru sângele lui. Cine nu s-a străduit să fie plin de grijă în propovăduire a devenit părtaş la condamnare. Dar referitor la aceste cuvinte: „Va muri pentru păcatul său şi faptele lui de dreptate, pe care le-a făcut, nu se vor pomeni”, mai ales la aceasta trebuie să luăm aminte, că atunci când săvârşim răul, degeaba readucem în memorie faptele noastre bune din trecut, pentru că la săvârşirea răului nu trebuie să ne mai încredem deloc în binele făcut odinioară. Dar ne-am putea întreba: dreptului trebuia să i se propovăduiască după ce acesta a căzut sau mai înainte ca el să cadă? Propovăduitorul trebuie să fie atent să-i vorbească înainte să cadă. Căci textul continuă:
22. „Iar dacă tu îl vei înştiinţa pe cel drept să nu păcătuiască, şi el nu va păcătui, va fi viu, pentru că l-ai înştiinţat, iar tu îţi vei izbăvi sufletul tău”38. Dacă profetul de aceea şi-a izbăvit sufletul, pentru că l-a înştiinţat pe drept să nu păcătuiască, atunci când dreptul a căzut în păcat prin tăcerea profetului, acesta, fiindcă a tăcut, este considerat vinovat. Dar spuneţi-mi, vă rog, cine dintre noi poate să împlinească suficient acestea, încât nu numai să-i mustre cu mare zel pe păcătoşi, dar şi să vegheze asupra drepţilor să nu cadă? Noi, conştienţi de slăbiciunea noastră, când vedem oameni drepţi, nu îndrăznim să-i îndemnăm să urmeze calea dreptăţii câtă vreme vedem că o păstrează. Şi totuşi este datoria propovăduitorului să-i îndemne chiar şi pe cei drepţi. De aceea vestitul Apostol zicea: „Dator sunt învăţaţilor şi neînvăţaţilor”39.
37 Iez. 3, 20.
38 Iez. 3, 21.
39 Rom. 1,44.
279
23. În toate acestea care s-au spus despre dreptul care s-a întors la fărădelege, este anevoie de rostit şi foarte de temut acest cuvânt pe care Domnul îl zice: „Voi pune înaintea lui o piatră de poticnire”. Căci spune: „Dacă cel drept se abate de la dreptatea sa şi va săvârşi nedreptatea, voi pune înaintea lui o piatră de poticnire”. Aşadar, noi spunem că, dacă săvârşeşte nedreptatea, dreptul se poticneşte, şi este cu totul adevărat ce spunem. Atunci de ce Dumnezeul Atotputernic pune încă o piatră de poticnire, înaintea celui pe care-l vede că deja s-a împiedicat şi a căzut prin nedreptatea pe care a săvârşit-o? Dar aspre sunt judecăţile Dumnezeului Atotputernic, Cel Ce aşteaptă îndelung păcătosul să se întoarcă şi dacă acela nu se întoarce şi-L dispreţuieşte, pune înaintea lui încă o piatră de care să se poticnească şi mai tare.
24. Căci păcatul care nu se şterge mai repede prin pocăinţă este fie şi păcat şi cauza unui păcat, fie şi păcat şi pedeapsă pentru un păcat, fie şi păcat şi cauză şi pedeapsă pentru păcat în acelaşi timp. Orice păcat care se săvârşeşte pentru prima dată este păcat. Dar, dacă nu este spălat mai repede prin pocăinţă, Atotputernicul Dumnezeu îngăduie, printr-o dreaptă judecată, ca sufletul păcătosului, prins în legăturile greşelii sale, să cadă şi în alt păcat, încât, pentru că nu a vrut să se cureţe de fapta sa, plângând-o şi îndreptându-se, începe să adune păcat peste păcat. Aşadar, păcatul care nu este spălat cu lacrimile pocăinţei este totodată şi păcat, şi pricină pentru păcat, pentru că din el răsare ceea ce înrobeşte şi mai mult sufletul păcătosului în păcat. Păcatul care vine dintr-un păcat este în acelaşi timp şi păcat, şi pedeapsă pentru păcat. Printr-o orbire care sporeşte, el este produs din răsplătirea primei greşeli, astfel încât însăşi sporirea patimilor în păcătos îi sunt deja ca nişte torturi. Se întâmplă uneori ca unul şi acelaşi păcat să fie şi păcat, şi pedeapsă pentru păcat şi, în acelaşi timp, şi cauză pentru păcat. Să ne imaginăm spre exemplu
280
că cineva a dorit bunul aproapelui pe care l-a răpit prin furt pentru că nu a putut să-l ia pe faţă; dar, învinuit de furt, neagă că l-a răpit, jurându-se. Pentru acesta, pofta i-a fost şi păcat, şi pricină de a păcătui, pentru că prin ea a ajuns la jaf. Însuşi furtul, prin care a prădat bunul poftit, a devenit pentru el şi păcat, şi pedeapsă pentru păcat, pentru că a provenit din răsplătirea poftei neînfrânate încât să ajungă furt, iar greşeala inimii să crească în lucrare din pedeapsa orbirii. Dar devreme ce a avut grijă să acopere furtul prin sperjur, din păcat a răsărit iarăşi un păcat. Furtul care a apărut din poftă şi care a adus sperjurul a devenit păcat şi pedeapsă pentru păcat adică pentru greşeala de dinainte, respectiv păcat şi cauză pentru păcat, adică pentru greşeala care i-a urmat, de vreme ce din acela a rezultat şi asta a produs. Acest lucru l-a dat de înţeles Apostolul Pavel despre acei oameni care-L cunosc pe Dumnezeu, dar nu-L cinstesc, zicând: „Cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu i-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor”40. Iată un păcat şi cauza pentru un alt păcat. De aceea, Pavel adaugă următoarele: „Şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni, şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios întru asemănarea chipului omului celui stricăcios, şi al păsărilor, şi al celor cu patru picioare, şi al târâtoarelor”41. Iată alt păcat şi pedeapsa pentru păcatul de dinainte. Dar ar fi numai păcat şi pedeapsă pentru păcat, dacă din el nu ar mai urma şi un alt păcat. Căci, după ce s-a referit la necredinţa lor, Apostolul Pavel adaugă: „De aceea Dumnezeu i-a dat poftei inimii lor, necurăţiei, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei”42. Aşadar, cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu, dar nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu,
40 Rom. 1,21.
41 Rom. 1,21-23.
42 Rom. 1,24.
281
au fost aduşi, prin acest păcat care este şi cauză pentru alt păcat, la o asemenea măsură încât să alunece într-o venerare a târâtoarelor şi a păsărilor. Dar, pentru că prin această orbire au căzut până la necurăţie şi la pângărirea trupului, însăşi orbirea necredinţei lor este, pentru cunoaşterea lor de dinainte, şi păcat, şi pedeapsă pentru păcat, iar pentru necurăţia care urmează, a devenit păcat şi cauză pentru păcat. Dar, de vreme ce despre acestea s-a vorbit destul de mult în cărţile învăţăturilor morale43, nu trebuie să insistăm acum mai mult asupra lor.
25. La aceasta însă mai trebuie noi să luăm aminte cu cutremur: în ce mod Dreptul şi Atotputernicul Dumnezeu, de vreme ce se mânie pentru păcatele de mai înainte, îngăduie ca mintea întunecată să mai cadă şi în alte păcate? Cu privire la aceasta, Moise zice: „încă nu s-a umplut măsura nelegiuirilor amoreilor”44. Şi David zice: „Adaugă nelegiuire peste nelegiuirea lor, ca să nu intre întru dreptatea Ta”45. Un alt profet zice: „Blestemul, minciuna, uciderea, furtul, desfrânarea, toate i-au inundat, şi sângele curge peste sânge”46. Sângele curge peste sânge când un păcat se adaugă altui păcat, încât înaintea ochilor lui Dumnezeu inima este însângerată de nelegiuirile adăugate unele peste altele. Apostolul Pavel spune: „Spre a-şi umple ei pururea măsura păcatelor”47. De asemenea, ce se spune prin înger lui Ioan: „Cine face rău, să mai facă încă, şi cine este în spurcăciune, să se spurce încă”48. De aceea, acum chiar Domnul zice: „Dacă cel drept se abate
43 Cf. Morales, 25, 23-24, în PL 76, coll. 335-336 (n. ed.).
44 Fc. 15,16.
45 Ps. 68, 28.
46 Os. 4, 2.
47 I Tes. 2,16.
48 Apoc. 22,11.
282
de la dreptatea sa şi va săvârşi nelegiuirea, voi pune înaintea lui o piatră de poticnire”49. Ca şi cum ar spune: „Fiindcă nu a vrut să vadă, pocăindu-se, acolo unde deja s-a poticnit, părăsindu-l Eu printr-o dreaptă judecată, îi voi pune o piatră ca să se poticnească şi mai mult. Pentru Dumnezeu, totuşi, a pune o piatră de poticnire nu înseamnă nicidecum a împinge la păcat, ci a nu vrea să-l izbăvească de păcat. În acest sens se spune despre Faraon: „Eu voi învârtoşa inima lui”50. Căci nu Domnul învârtoşează inima păcătosului, ci se spune că o învârtoşează, când nu o izbăveşte de învârtoşare. Aşadar, Dumnezeu fiind milostiv, ne lasă timp pentru căinţă, dar când noi facem ca îndelungă-răbdarea bunăvoinţei Sale să ne slujească spre agravarea vinovăţiei, chiar acest timp pe care l-a rânduit ca să-l iconomisim spre cele evlavioase, ajunge să aibă ca scop osândirea noastră cu mai mare asprime încât, cel ce n-a vrut să se întoarcă la El în răgazul acordat, prin aceea îşi sporeşte faptele rele spre o mai mare osândă, prin care ar fi putut să le spele, dacă ar fi vrut să se convertească. De aceea, este scris: „Nu ştii că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar după învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu”51. Din bunătatea lui Dumnezeu, păcătosul îşi adună mânie în ziua mâniei, căci, de vreme ce se primeşte un răgaz pentru pocăinţă, dar acesta se arată spre păcătuire, chiar remediul bunăvoinţei ajunge să fie folosit spre agravarea vinovăţiei sale. De aceea, Dumnezeul Atotputernic, fiindcă vede că remediile date sunt folosite pentru agravarea vinovăţiei, îşi întoarce bunătatea pe care a acordat-o în asprimea judecăţii astfel încât, chiar faptul că acum îl aşteaptă
49 Iez. 3, 20.
50 Ieş. 7,3.
51 Rom. 2,4-5.
283
mai mult, face ca după aceea să-l bată mai mult. Şi fiindcă omul nu vrea să părăsească răul ca să trăiască, el sporeşte cele care-l vor face să moară. În orice caz, fie că dreptul alunecă în greşeală, fie că păcătosul se prăvăleşte în moarte, străjerului trebuie să-i fie teamă ca nu cumva să se rostogolească în egală măsură, din cauza tăcerii sale cu privire la faptele pentru care păcătoşii vor trebui să răspundă.
26. Dar vreau să-mi îndrept privirea, în cele ce grăiesc, către mine însumi şi iată că din nou cuvântul dumnezeiesc mă face să mă năpustesc asupra mea, ca să-mi văd propria neglijenţă, şi să mă înspăimânt că aceste cuvinte pe care le aud, mie îmi sunt spuse. După cum am spus mai înainte, care inimă hărţuită de nenumărate griji poate să se adune în sine? Când să am puterea să mă îngrijesc cu atenţie şi de toate care sunt în jurul meu, şi să mă cercetez şi pe mine însumi cu o privire adunată? Când să pot să îndrept nelegiuirile păcătoşilor, mustrându-i, să Veghez asupra faptelor celor buni, lăudându-i şi îndemnându-i, unora să mă arăt înfricoşător şi altora, plin de bunătate? Când să pot să mă gândesc şi la cele ce sunt necesare fraţilor, să port şi grija străjerilor puşi să apere oraşul contra atacurilor duşmane, ca nu cumva cetăţenii să piară într-un atac neaşteptat, să fiu prevăzător şi, în mijlocul tuturor acestora, să răspândesc deplin şi eficient cuvântul îndemnului pentru păzirea sufletelor? Pentru a vorbi despre Dumnezeu este nevoie de o minte foarte liniştită şi liberă. Căci atunci cuvântul este bine condus într-un discurs, când dispoziţia sufletească e liniştită, fără grijă, tihnită. Apa agitată nu reflectă imaginea celui ce o priveşte, ci atunci se oglindeşte în ea înfăţişarea celui ce se apleacă spre ea, când este liniştită. Ce îndemn poate să vă facă, fraţi preaiubiţi, străjerul vostru pe care-l tulbură atâta învălmăşeală a lucrurilor? Sigur este că acest profet despre care vorbim, văzând Templul în ultima
284
descoperire52, spune, printre altele, ceva ce a observat acolo: „Pământul până la ferestre, şi ferestrele închise”. Şi Apostolul Pavel zice: „Căci sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi”53. În acest templu, ferestrele sunt preoţii şi străjerii care revarsă asupra poporului credincioşilor lumina sfintei propovăduiri. Dar, când pământul ajunge până la ferestre, ferestrele sunt închise, pentru că, atunci când cugetarea pământească sporeşte în inimile preoţilor, ferestrele nu mai revarsă lumină din cauză că preoţii uită de datoria de a predica şi devin muţi.
27. Mai este şi o altă gravă dificultate pe care o întâmpină cei din treapta preoţilor: ei nu pot, asemenea oamenilor care duc o viaţă liniştită şi retrasă, să-şi menţină neclintită atenţia în propria cugetare. Căci, după cum am spus mai înainte, oamenii care sunt departe de a avea un post de conducere pot să spele cu lacrimi petele păcatelor lor şi după tânguire să-şi menţină în suflet aceeaşi tristeţe, precum este scris despre minunata femeie54 care s-a rugat la Cortul Sfânt şi după ce a fost pătrunsă prin har, nu se clintea din încordarea inimii sale: „Şi privirea ei nu s-a mai clintit în altă parte”55. Cu acest prilej trebuie să medităm la aceasta: dacă femeia care căuta să dobândească un fiu astfel a plâns, cum trebuie să plângă inima care-L caută pe Dumnezeu? Preotul însă, chiar şi după pocăinţă şi lacrimi,, este constrâns să se intereseze de cele necesare fiilor săi, să asculte cu răbdare ce au în suflet, şi după suspinele sale spre cer, să poarte povara a tot felul de oameni trupeşti şi adesea să-şi schimbe dispoziţia inimii în funcţie de cei care vin la el. Uneori se bucură
52 Este vorba de capitolele 40-48 ale profeţiei lui Iezechiel (n. ed.).
53 I Cor. 3,17.
54 Se referă la proorociţa Ana, mama lui Samuel (n. ed.).
55 I Rg. 1,18.
285
pentru anumite câştiguri duhovniceşti dar, când vine cineva trist, nu-i poate compătimi durerea decât luând tristeţea aceluia asupra sa. Alteori plânge pentru vătămările unor suflete şi dintr-odată vin oameni care se bucură de oarecare reuşite de ale lor. Dacă preotul nu le împărtăşeşte bucuria, se crede că el îşi iubeşte mai puţin fiii a căror bucurie nu-l face să tresalte, după cum zice Pavel: „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng”56.
28. Prin urmare, observ că nimic nu este mai împovărător la treapta preoţilor decât să-şi încovoaie disciplina aspră a minţii prin compasiune şi să-şi schimbe starea sufletului în funcţie de persoanele care vin la ei. Însă, acest lucru este foarte necesar. Căci când se va mai întoarce un păcătos în urma propovăduirii sale ca să-şi găsească plăcerea în lucrarea binelui, dacă însuşi propovăduitorul pare respingător? De aceea, tot prin acest profet se spune în partea finală a scrierii sale: „Şi când preoţii slujesc în interior, să nu folosească veşminte de lână”57. La acestea se adaugă: „Şi când vor ieşi în curtea exterioară, la popor, îşi vor dezbrăca hainele cu care slujiseră şi le vor pune în sala tezaurului sanctuarului”58. Veşmintele de lână sunt mai grosiere. Dar atunci când preotul se apropie pentru slujirea sfântă, când intră în interior pătruns de căinţă, este necesar să fie înveşmântat într-o înţelegere mai subtilă ca într-o haină de in. Dar, când iese afară la popor, trebuie să înlocuiască veşmintele cu care slujise înăuntru şi să apară îmbrăcat pentru popor cu alte veşminte pentru că, dacă s-ar menţine în asprimea pocăinţei sale, dacă ar persista în această tristeţe adâncă pe care a trăit-o în timpul rugăciunii, n-ar mai putea primi ce i se spune despre lucrurile
56 Rom. 12,15.
57 Iez. 44,17.
58 Iez. 44,19.
286
din afară. Şi atunci ce ar putea face turma cu privire la cele care-i sunt necesare, dacă păstorul refuză să asculte şi să cerceteze cu grijă şi problemele de actualitate ale timpului? Aşadar, preotul, ieşind în faţa poporului, îmbracă haine mai grosiere ca să se înveşmânteze cu acea stare sufletească capabilă să poarte chiar şi cele pământeşti spre folosul fiilor. Gândiţi-vă, vă rog, fraţi preaiubiţi, cât de mare este efortul pentru un străjer şi să-şi înalţe inima la cele mai sublime, şi să o cheme brusc înapoi la cele mai de jos; şi să-şi rafineze inima în sublimitatea cunoaşterii interioare şi, din cauza intereselor exterioare ale aproapelui, ca să zic aşa, brusc să se îngroaşe în cugetare.
29. Nu-mi este mie acum de folos să explic cuvintele profetului, ci să-mi plâng înaintea voastră nemernicia mea. De aceea mă rog ca rugăciunea voastră să mă facă astfel ca să mă pot întări şi pe mine şi să vă fiu şi vouă de folos. El este puternic ca, prin mijlocirea voastră, să-mi dăruiască asta mie, nevrednicul şi slăbănogul, El Care, din dragostea Sa, a binevoit să Se facă slab pentru noi. El este Tăria lui Dumnezeu şi înţelepciunea Lui59, Care a luat asupra Sa slăbiciunea noastră, ca prin neclintirea Lui să ne întărească, Iisus Hristos Domnul nostru, Care trăieşte şi împărăţeşte împreună cu Dumnezeu Tatăl, în unime cu Duhul Sfânt, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.
59 Cf. I Cor. 1, 24.
Omilia XII
1. Respectând adevărul istoric, cărţile sfinte indică uneori prin timp, alteori prin loc realităţi mai profunde, care nu sunt exprimate printr-un limbaj direct. Iată o astfel de realitate indicată prin timp: relatându-se cum Domnul vestea cuvântul iudeilor, se spune prin Evanghelist: „Era iarnă”1. Între acele taine despre care vorbea Adevărul, care a fost motivul să se adauge că era iarnă dacă nu ca să arate prin însuşirea anotimpului răceala inimii? Pentru că şi atunci când primeau cuvintele Adevărului, inimile iudeilor rămâneau reci. Alteori, o realitate mai profundă este indicată prin loc: poporului celui trupesc al lui Israel, Legea i-a fost dată în câmpie, prin Moise care era coborât din munte, iar Sfinţilor Apostoli, Domnul şezând pe munte, le-a spus învăţăturile cele foarte înalte şi duhovniceşti2. Astfel, evident, prin precizarea locului se arată că acelora, fiind trupeşti, poruncile mai mici li s-au dat în partea de la vale a pământului, iar acestora, fiind duhovniceşti şi sfinţi, au auzit poruncile cereşti în munte, spre a se indica limpede că aceştia, înălţând inima către cele cereşti, au părăsit cele de jos ale lumii şi stau neclintiţi în partea cea mai de sus a sufletului. De aceea, Profetul Iezechiel descrie acum ce a făcut, la porunca Domnului, ca prin natura locurilor să indice care vor fi urmările profeţiilor sale tainice în timpurile din urmă.
2. „Şi S-a făcut peste mine mâna Domnului şi El mi-a zis: scoală-te, ieşi în câmp, şi acolo voi vorbi cu tine”3. Ce înseamnă
1 In 10,22.
2 Cf. Mt. 5,1.
3 Iez. 3,22.
288
aceasta, că mai întâi Domnul vorbise către profetul său în mijlocul israeliţilor şi, totuşi, după aceea, zice: „Ieşi în câmp, şi acolo voi vorbi cu tine”? Oare nu faptul că Domnul a binevoit să reverse harul vestirii Sale profetice mai întâi peste Iudeea ca apoi să-l descopere întregii întinderi a neamurilor? Cu îndreptăţire, într-adevăr, neamurile sunt desemnate prin câmp, ele care se întind în lung şi-n lat, adică în întreaga lume. De aceea şi adaugă:
3. „Şi sculându-mă, am ieşit în câmp, şi iată că acolo stătea4 slava lui Dumnezeu, ca slava pe care am văzut-o lângă râul Chebar”5. Profetul a văzut în câmp slava lui Dumnezeu pe care o văzuse în mijlocul israeliţilor lângă râul Chebar, pentru a adeveri faptul că neamurilor li s-a arătat aceeaşi măreţie a Domnului care, mai întâi, s-a arătat aleşilor din poporul iudeu prin descoperirea Duhului. Urmează:
4. „Şi am căzut cu faţa la pământ”6. Văzând slava lui Dumnezeu, profetul a căzut cu faţa la pământ, pentru că, oricât de mult se înalţă un om la înţelegerea celor sublime, totuşi, atunci când contemplă măreţia lui Dumnezeu, îşi dă seama de slăbiciunea stării sale şi, ca să zic aşa, nu are calitatea de a sta în picioare7, cel care se vede înaintea ochilor lui Dumnezeu a fi cenuşă şi pulbere. Urmează:
4 Profetul nu foloseşte verbul „a fi”, ci „a sta” indicând menţinerea continuă a slavei Domnului în acel loc (n. ed.).
5 Iez. 3,23.
6 Iez. 3, 23.
7 în latină statum non habet. După cum ne-a explicat Sfântul Grigorie mai înainte, omul „stă” atunci când rămâne neclintit şi cu totul ferm în credinţă şi în vieţuirea cea virtuoasă şi stăruieşte în vederea celor dumnezeieşti prin contemplaţie. Văzând slava Domnului şi firmamentul adică firea celor ce „stau”, şi tronurile de deasupra firmamentului, şi pe Fiul Omului mai presus de toată zidirea în sânul Sfintei Treimi, profetul conştientizează nu numai că firea sa nu a ajuns asemenea firmamentului, ci că este cu totul pământesc în cugetare şi în fapte, adică asemenea pulberii şi cenuşii, şi această stare de neputinţă o mărturiseşte cu smerenie înaintea lui Dumnezeu, căzând la pământ (n. ed.).
289
5. „Şi a intrat Duhul în mine şi am stat în picioare”8. Când noi ne prosternăm cu smerenie înaintea lui Dumnezeu, când recunoaştem că suntem pulbere şi cenuşă, când, meditând la slăbiciunea propriei stări, nu avem acel stat în picioare, înţepenit şi mândru9, Atotputernicul Dumnezeu ne ridică prin Duhul Său şi ne face să stăm în picioare. Astfel, pe noi, care cugetăm cu smerenie la slăbiciunea noastră şi în ochii noştri am fost şi suntem căzuţi la pământ, El ne face după aceea ca să ne ridicăm spre buna lucrare, ca şi cum ne-ar face să stăm în picioare din dreptatea noastră10. Şi din ce cauză se face aceasta pentru profet în câmp, dacă nu pentru a se indica în mod special că Duhul Sfânt trebuia dat şi aleşilor dintre neamuri? Astfel, la cei pe care i-a primit în Sine, Duhul Sfânt a surpat, mai întâi, acel stat în picioare, plin de trufie, apoi i-a întărit pe picioarele lor, adică în buna lucrare, precum se spune prin Apostolul Pavel: „îndreptaţi mâinile cele lăsate în jos şi genunchii cei slăbănogiţi, şi faceţi cărări drepte pentru picioarele voastre”11. Urmează:
6. „Şi mi-a grăit şi a zis către mine: mergi şi te închide în casa ta”12. De ce profetul este adus din mijlocul poporului israelit în câmp şi după aceea de ce este chemat de acolo înapoi în casa lui? Oare nu pentru că harul propovăduirii a fost retras de la poporul iudaic şi răspândit peste toată întinderea
8 Iez. 3, 24.
9 în latină statum rigiditatis et superbiae non habemus. Când omul nu conştientizează starea vrednică de plâns în care se află din cauza păcatelor şi a consecinţelor pe care păcatul le-a adus în firea noastră, prin orbirea mândriei lui, are impresia că „stă”, fiind de fapt unul care stă ţeapăn şi neclintit în îndărătnicia cu care se opune chemării plină de dragoste a lui Dumnezeu (n. ed.).
10 Prin iertarea greşelilor, Duhul Sfânt ne face părtaşi dreptăţii lui Hristos şi ne face să stăm în picioare ca şi cum pentru dreptatea noastră am ajuns să stăm (n. ed.).
11 Evr. 12,12-13.
12 Iez. 3, 24.
290
neamurilor? Dar, totuşi, la sfârşitul lumii, când iudeii se vor fi întors la credinţă, va fi ca şi cum profetul revine acasă, astfel încât propovăduirea să se sălăşluiască din nou în poporul său, propovăduire care străluceşte din toate părţile în diversele neamuri, ca într-o câmpie. Căci este scris: „Până ce vor intra toate neamurile şi astfel întregul Israel se va mântui”13. Şi prin alt profet se spune: „Dacă numărul fiilor lui Israel va fi ca nisipul mării, o rămăşiţă va fi mântuită”14. Aşadar, profetul iese din mijlocul poporului în câmp şi după aceea se întoarce din câmp acasă, pentru ca profeţia făcută iudeei să ajungă la neamuri şi, după ce acestea s-au umplut de credinţă, Iudeea să dobândească iarăşi darurile învăţăturii duhovniceşti pe care le pierduse. De asemenea, profetului i se porunceşte să se închidă înăuntrul casei sale, pentru că, la vremea lui Anticrist, poporul iudeilor întors la credinţă va suferi cumplite prigoniri din partea acelor neamuri care au rămas în necredinţă. De aceea este scris: „Iar curtea cea dinafară a templului, scoate-o din socoteală şi n-o măsura, pentru că a fost dată neamurilor care vor călca în picioare cetatea sfântă patruzeci şi două de luni”15.
7. „Şi tu, fiul omului, iată că se pun asupra ta frânghii, şi te vor lega cu ele, şi nu vei mai ieşi în mijlocul lor; şi limba ta o vei lipi de cerul gurii tale şi vei fi mut, ca să nu mai fii ca un om care aduce mustrări, pentru că este o casă îndărătnică”16. Dacă urmăm ordinea cuvintelor printr-o tâlcuire tipologică, evident, cele spuse aceasta înseamnă: profetul este prins şi legat cu frânghii în casa lui pentru că, la sfârşitul veacurilor, după ce Iudeea va fi trecut la credinţă, în vremea lui Anticrist, el vede că vor fi cele mai mari prigoniri, astfel încât slujitorii
13 Rom. 11, 25-26.
14 Is. 10,22; Rom. 9, 27.
15 Apoc. 11,2.
16 Iez. 3, 25-26.
291
nedreptăţii nu vor primi cele propovăduite de el ci, opunându-li-se, le vor sufoca prin frânghiile suferinţelor. În mijlocul lor el nu iese, pentru că profeţia nu ajunge la inimile păcătoşilor, de vreme ce limba celor buni, legată prin necazuri, tace. Căci atunci vor fi mulţi dintre iudeii necredincioşi care-i vor prigoni pe cei dintre iudeii credincioşi. De aceea trebuie să reţinem: ceea ce se spune aici, că profetul poartă frânghiile „în casa lui” este evident pentru a se prooroci că Iudeea, după ce va fi devenit credincioasă, va suporta chinurile prigonirii chiar din partea neamului ei. Căci, de vreme ce aceia nu cred că Unul-Născut al Tatălui Atotputernic S-a întrupat, a murit, a înviat şi S-a ridicat la ceruri, după cum se spune în paginile Sfintei Scripturi, fără îndoială, profeţia va fi legată în mijlocul lor. Dacă ea ar fi pătruns aşa cum a fost spusă în străfundul înţelegerii lor, propovăduirea ei ar fi avut ca o deplină libertate a pasului.
8. Pentru păcătoşi, ştiinţa propovăduitorilor va fi, aşadar, atunci constrânsă la tăcere. De aceea se şi adaugă aici: „Şi limba ta o voi lipi de cerul gurii tale şi vei fi mut, ca să nu mai fii ca un om care aduce mustrări, pentru că este o casă îndărătnică”. Dar pentru că, la propovăduirea lui Enoh şi Ilie, mulţi dintre iudeii care vor fi rămas în necredinţă se vor întoarce la cunoaşterea adevărului, după cum se spune despre Ilie: „Ilie va veni şi el însuşi va aşeza la loc toate”17) amândoi fiind numiţi de Zaharia cei doi măslini18, iar de Ioan, cele două sfeşnice19, cu îndreptăţire, adaugă:
9. „Dar când îţi voi grăi, îţi vei deschide gura şi tu le vei zice: aşa grăieşte Domnul Dumnezeu”20. Gura profetului se va deschide, într-adevăr, în cele din urmă, atunci când, la profeţirea
17 Mt. 17,11; Mc. 9,12; Mal. 4,5.
18 Zah. 4,3.
19 Cf. Apoc. 11,4.
20 Iez. 3,27.
292
lui Enoh şi Ilie, iudeii întorşi la credinţă vor recunoaşte că profeţia textului sfânt s-a referit la Hristos. Dar, fiindcă toate acestea le-am tâlcuit după tipologie, să explicăm acum, Iubirii Voastre, aceleaşi cuvinte după înţelesul moral.
10. Ce este aceasta că profetului i se porunceşte să iasă în câmp dacă nu faptul că orice propovăduitor, care aduce înapoi pe calea cea dreaptă pe cei ce păşesc pe lângă ea şi îi împiedică de la strâmbătăţi, iese în câmp atunci când le grăieşte? Acolo vede slava lui Dumnezeu, pentru că el primeşte cu atât mai mult harul învăţăturii cu cât se străduieşte mai mult în osteneala propovăduirii, din dragoste pentru aproapele său. Ieşind afară, el este, aşadar, condus spre o vedere înaltă, întrucât chiar prin faptul că, prin intermediul cuvântului său, luminează întunericul necunoştinţei din inimile celorlalţi, harul de sus îl înalţă la o înţelegere mai profundă. Dar pentru că întotdeauna profetul trebuie să se întoarcă spre sufletul său spre a păstra smerenia şi curăţenia interioară, este necesar să se întoarcă din câmp în casa lui, ca să cunoască în ce măsură şi cum este el însuşi în conştiinţa sa în ceea ce priveşte cele pe care le spune. Căci, dacă fie nu păzeşte nimic din ceea ce vorbeşte, fie urmăreşte slava deşartă cu privire la cele ce le vorbeşte, atunci el iese în câmp spre a vorbi dar, necugetând asupra lui însuşi, nesocoteşte să se întoarcă acasă. După primirea Duhului, noi ne închidem în interiorul casei noastre, când suntem chemaţi în noi înşine, prin harul Duhului, ca să cercetăm ascunzişurile minţii noastre, astfel încât sufletul, adunat în el însuşi, să se odihnească întru Dumnezeu şi să nu mai alerge, prin iuţeala gândirii, pe căile poftelor lumeşti după dorinţa de laudă şi faimă.
11. Despre această casă a inimii, Adevărul însuşi spune unui om pe care l-a vindecat: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”21. Prin pat, unde trupul se odihneşte, este desemnat
21 Mc. 2,11; C. In 5,8.
293
chiar trupul, iar prin casă este prefigurată conştiinţa. Pentru că noi, cu sufletul mort, zăcem în patimi, ne relaxăm prin plăcerea trupului şi, neputincioşi, suntem purtaţi pe un pat, atunci când vom fi devenit sănătoşi la minte, încât să ne opunem patimilor chinuitoare ale trupului, este necesar ca noi să îndurăm din partea trupului nostru ocara ispitelor. De aceea, după ce bolnavul a fost vindecat, i se spune: „Scoală-te, ia-ţi patul tău”22, adică poartă-ţi patul pe care ai fost purtat. Căci este necesar ca, însănătoşit, fiecare să-şi poarte ocara trupului, în care, bolnav, zăcea mai înainte. Ce înseamnă, aşadar, ceea ce spune: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”23, dacă nu aceasta: „Poartă-ţi ispitele trupului, în care ai zăcut până în acest moment, şi întoarce-te la conştiinţa ta ca să vezi ce ai făcut”? Aşadar, profetul este sfătuit să plece din câmp şi să se închidă în casa lui, pentru că propovăduitorul, după ce primeşte harul învăţăturii prin care slujeşte aproapelui, trebuie să se întoarcă întotdeauna la conştiinţa sa, şi să se scruteze pe sine însuşi printr-o cercetare adâncă, ca nu cumva în cele pe care le propovăduieşte în afară, el să caute înlăuntrul lui vreo faimă trecătoare.
12. De aceea se şi spune prin Solomon: „Bea apă din puţul tău şi din pârâiaşele care curg din izvorul tău. Izvoarele tale să fie deviate în afară24 şi împarte pâraiele tale prin pieţe. Să le ai numai tu, nici străinii să nu aibă parte cu tine”25. Însă par a fi foarte contradictorii cele pe care le spune: „Izvoarele tale să fie deviate în afară şi împarte pâraiele tale prin pieţe”26,
22 Mc. 2, 9,
23 Mc. 2,11.
24 în ebraică şi în latină scrie „Izvoarele tale să fie deviate în afară”, pe când în Septuaginta se spune dimpotrivă „Nu lăsa izvoarele tale să se risipească în afară”.
25 Pilde 5,15-17.
26 Pilde 5,15-17.
294
şi cele pe care le adaugă îndată: „Să le ai numai tu, nici străinii să nu aibă parte cu tine”27. Cum străinii să nu aibă parte de apa lui, dacă izvoarele lui sunt deviate în afară? Când propovăduim mulţimilor, de bună seamă, împărţim pâraiele prin pieţe, pentru că distribuim cuvîntul de învăţătură la mulţimea celor care le ascultă. Dar, când noi, cu ajutorul harului dumnezeiesc, ne păstrăm înlăuntrul nostru, temându-ne ca nu cumva duhurile rele să ne prade ceva prin mândrie duhuri despre care pe drept cuvânt se spune că sunt străine de noi de vreme ce au pierdut părtăşia la starea cea fericită -, şi privim de jur împrejurul nostru cu o prudenţă plină de grijă, atunci stăpânim noi singuri apele pe care le împărţim prin pieţe, încât străinii nu sunt părtaşi la ele împreună cu noi. Evident, aceştia sunt străinii despre care este scris: „Străinii s-au ridicat împotriva mea şi cei tari au căutat sufletul meu”28. Aşadar, împarte apele prin pieţe, dar numai el le stăpâneşte, cel care, prin ceea ce propovăduieşte multora, nu se înalţă în cugetarea unei slave vremelnice. Căci atunci are omul ceea ce învaţă, când se bucură nu să devină cunoscut, ci să fie de folos. Deci profetul este adus înapoi din câmp în casă, pentru ca acela care vorbeşte din partea lui Dumnezeu, după ce a ieşit afară spre a vorbi pentru folosul aproapelui, să fie mereu adus înapoi prin smerenie, ca să cerceteze cele ascunse ale inimii sale. De aceea, adaugă:
13. „Şi tu, fiul omului, iată că se pun asupra ta frânghii, şi te vor lega cu ele, şi nu vei mai ieşi în mijlocul lor”. Când un propovăduitor se întoarce în casa sa, către conştiinţă, asupra lui se pun frânghii, şi este legat cu ele, deoarece inima dreptului, cu cât se cercetează mai mult pe sine, cu atât mai mult cunoaşte cât de legată este prin neputinţele firii sale muritoare.
27 Pilde 5,15-17.
28 Ps. 53,5.
295
Căci, dacă Pavel n-ar fi văzut că este legat, n-ar fi spus: „Dorind să fiu dezlegat de legături şi să fiu împreună cu Hristos”29. De aceea se spune şi prin psalmist: „Ca să audă suspinul celor legaţi şi să dezlege pe fiii celor care au fost omorâţi”30. Şi iarăşi: „Să intre sub privirea Ta suspinul celor legaţi31. Adesea, când o inimă doreşte să iasă pentru a contempla chipul Mântuitorului ei, când suspină să ia parte la bucuriile cereşti, ea vede lanţurile firii sale muritoare şi geme pentru că prin ele este încă ţinută legată în lumea aceasta. Iată de ce, văzând judecata pătrunzătoare a Dumnezeului Atotputernic, Ieremia zice: „M-a împrejmuit cu zid ca să nu ies, a îngreunat lanţurile mele”32. Avem, aşadar, ca lanţuri însăşi slăbiciunea şi stricăciunea firii noastre muritoare, dar, când ni se adaugă necazuri şi vaiete, lanţurile noastre se fac mai grele. Şi într-adevăr, atâta timp cât dreptul suferă întârzieri în această viaţă, el se grăbeşte să fie de folos altora, vorbindu-le despre cele bune dar, când vede că sufletele lor sunt împietrite şi constată că acestea sunt stăpânite de duhul de ceartă, se abţine de la a propovădui cuvântul. În mijlocul lor nu iese, fiindcă rămâne mut cu privire la lucrurile bune pe care ar fi putut să le spună, după cum se spune prin Apostolul Pavel: „Nimic din duh de ceartă”33. Şi iarăşi: „Dacă cineva vrea să fie cu duh de ceartă, noi nu avem un astfel de obicei”34. De aceea, adaugă aici cu îndreptăţire:
14. „Şi limba ta o voi lipi de cerul gurii tale, şi vei fi mut, ca să nu mai fii ca un om care aduce mustrări, pentru că este o casă îndărătnică”. Uneori, însă, chiar împotriva celor care
29 Filip. 1,23.
30 Ps. 101,21.
31 Ps. 78,11.
32 Ier. 3, 7.
33 Filip. 2,3.
34 I Cor, 11,16.
296
opun rezistenţă pe faţă. Domnul înflăcărează inimile propovăduitorilor de iubire pentru El, ca ei să nu rămână tăcuţi, ci să biruiască spusele mincinoşilor prin cuvintele adevărului. De aceea, urmează:
15. „Dar când îţi voi grăi, îţi vei deschide gura şi tu le vei zice: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu”. Dar pe acestea pe care le-am expus pe scurt după un dublu înţeles, ne-ar plăcea să le străbatem în linii mari şi după sensul literal. Căci ce ni se ilustrează mai mult, prin cuvintele istorisirii, decât virtutea ascultării, asta având în vedere că acum i se cere profetului să meargă la cei duşi în robie lângă râul Chebar, acum să iasă în câmp, acum să se întoarcă din câmp în casă? Atunci când el se duce mai întâi la locul poruncit şi puţin după aceea iese şi apoi iarăşi se întoarce în casa sa, şi se închide în ea, oare nu-şi taie de fiecare dată voia pentru învăţătura cuvântului dumnezeiesc, de vreme ce, supus poruncii cereşti, el împlineşte nu voia sa, ci a Creatorului său? Acestuia i se spune: „Şi tu, fiul omului, iată că se pun asupra ta frânghii, şi te vor lega cu ele, şi nu vei mai ieşi în mijlocul lor”. Aici trebuie să remarcăm că profetul are preştiinţa dificultăţilor pe care avea să le întâmpine ca să fie pregătit pentru toate. Răul are mai puţină forţă împotriva unui suflet, când nu vine pe neaşteptate. Şi totuşi, când sunt cunoscute dinainte evenimentele care-i vor fi împotrivă, se arată mai mult cât de mare este virtutea ascultării sale, pentru că deşi cunoaşte necazurile pe care are să le sufere, totuşi nu este neascultător la glasul Domnului. De asemenea şi cuvintele pe care le adaugă îndată necesită o mare atenţie: „Şi limba ta o voi lipi de cerul gurii tale, şi vei fi mut, ca să nu mai fii ca un om care aduce mustrări, pentru că este o casă îndărătnică”. Desigur, trebuie să discernem dacă numai din cauza ascultătorilor răi sau uneori, chiar din cauza unei lipse a profetului, cuvântul propovăduirii este retras.
297
16. Luând aminte la acest lucru se pot distinge patru situaţii. Uneori, cuvântul este luat de la propovăduitorii buni din cauza ascultătorilor răi. Alteori, cuvântul este dat, datorită ascultătorilor buni, chiar şi propovăduitorilor răi. Alteori, pentru îndreptăţirea şi a celor care învaţă şi a celor care ascultă învăţătura, cuvântul este dat propovăduitorilor buni, ca aceştia să crească în vrednicie, iar ascultătorii lor să înainteze în înţelegere şi într-o viaţă mai bună. Alteori, pentru că nici cei cărora li se adresează cuvântul învăţăturii nu sunt vrednici să-l primească, nici cei care deţin rolul de a învăţa nu sunt vrednici de a adresa cuvântul învăţăturii, cuvântul profeţirii este luat, pentru ca şi unii, şi ceilalţi să fie judecaţi cu asprime. Din cauza ascultătorilor răi, cuvântul este luat de la propovăduitorii buni, după cum se spune acum către Iezechiel: „Limba ta o voi lipi de cerul gurii tale, şi vei fi mut, ca să nu mai fii ca un om care aduce mustrări, pentru că este o casă îndărătnică”. După cum zice şi Apostolul Pavel: „Grăbeşte-te şi ieşi în grabă din Ierusalim, pentru că nu vor primi mărturia ta despre Mine”35. După cum şi despre Apostolii care voiau să propovăduiască în Asia este scris că „Duhul lui Iisus i-a oprit”36. Datorită ascultătorilor buni, cuvântul este dat chiar propovăduitorilor răi, ca atunci când Domnul spune despre farisei: „Toate câte vă vor zice vouă, păziţi-le şi faceţi-le; dar după faptele lor nu vreau să faceţi; căci ei zic, dar nu fac”37. Cuvântul învăţăturii este dat şi pentru meritul celor care învaţă şi pentru îndreptăţirea celor care ascultă, spre exemplu, atunci când se spune Sfinţilor Apostoli: „Mergând, învăţaţi toate neamurile”38. Din cauza ascultătorilor răi şi a vieţii nevrednice a celor care ar fi trebuit să înveţe, cuvântul
35 Fapte 22,18.
36 Fapte 16, 6.
37 Mt. 23,3.
38 Mt. 28,19.
298
învăţăturii este retras, spre exemplu, în cazul lui Eli, care nu a avut cuvântul unei mustrări severe pentru a-şi îndrepta fiii pentru că, atât neglijenţa sa cât şi viaţa fiilor săi39 impunea ca şi poporul să cadă împreună cu ei, şi arca Domnului să fie capturată şi să treacă în mâinile străinilor40. Căci mare este mila Dumnezeului Atotputernic când un cuvânt dur de mustrare este adresat de cei care învaţă celor care lucrează nedreptatea! Motivul pentru care acum se spune dimpotrivă: „Şi vei fi mut, ca să nu mai fii ca un om care aduce mustrări”, este acesta: el i-ar fi mustrat pe păcătoşi, dacă aceştia ar fi fost vrednici de însuşi harul mustrării.
17. Dar, de vreme ce propovăduirea învăţăturii şi tăcerea cu privire la ea implică atâta diversitate de merite încât nu se poate şti cu uşurinţă dacă acest cuvânt al învăţăturii este retras din cauza celui care-l ascultă sau din cauza unei lipse a celui care pare că deţine funcţia de a învăţa ce altceva ni se porunceşte decât să păstrăm întotdeauna smerenia în cele îndoielnice? Astfel că, şi atunci când putem să vorbim, să nu ne mândrim, că poate acest har al vorbirii noastre ne este acordat nu pentru vrednicia noastră, ci a ascultătorilor noştri. Şi dimpotrivă, când nu putem să vorbim, să nu ne judece cei care ne-au fost încredinţaţi, că poate faptul că nu putem să vorbim nu este din cauza păcatului nostru, ci al celor ce ascultă. Aşadar, toate cu privire la meritele noastre sunt nesigure, ca noi să păzim singurul har sigur, smerenia. Oricum, atunci când noi vorbim, trebuie să socotim că este meritul vostru, prin darul Dumnezeului Atotputernic. Iar când devenim muţi cu privire la cuvântul învăţăturii, deşi este vina noastră, voi totuşi trebuie să credeţi că este dintr-o vină particulară a voastră. Astfel, pentru că fiecare la rândul nostru ne atribuim nouă răul, iar celorlalţi binele, fie ca prin însuşi acest har al
39 Cf. I Rg. 2, 29; 3,13.
40 Cf. I Rg. 4,11-12.
299
smereniei să se dăruiască din nou cuvântul învăţăturii care fusese retras. Urmează:
18. „Dar când îţi voi grăi, îţi vei deschide gura, şi tu le vei zice: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Cine ascultă, să asculte; şi cine vrea să fie liniştit, să fie liniştit41, căci este o casă îndărătnică”42. Sunt mulţi cei care doresc să asculte cuvântul lui Dumnezeu dar, când văd că alţii îşi întorc urechea în altă parte, chiar şi ei se abat de la ascultarea cuvântului mântuitor. De asemenea sunt foarte mulţi cei care doresc să se liniştească şi să fie liberi de toate activităţile acestei lumi, să nu mai cedeze la nici o dorinţă pământească, dar, când văd că alţii prosperă, lucrând nedreptatea, şi Că se înalţă în această lume prin bogăţii şi onoruri, pentru că nu sunt încă fermi în calea dreptăţii, alunecă spre lucrarea stricăcioasă după exemplul celorlalţi. De aici ce spune psalmistul cu privire la specificul celor care se moleşesc: „Iar mie, puţin a fost de nu mi-au alunecat picioarele, puţin a fost de nu s-au poticnit paşii mei, că am invidiat pe cei fără de lege, văzând pacea lor”43. Şi din nou zice: „Când nelegiuitul se mândreşte, săracul se aprinde”44. Iată de ce Profetului Ieremia i se spune despre Iuda şi Israel prin glasul lui Dumnezeu: „Văzut-ai ce a făcut Israel, această fiică necredincioasă? A umblat pe toţi munţii înalţi şi pe sub tot copacul umbros şi s-a desfrânat pe acolo. Şi, după ce a făcut toate acestea, i-am zis: Întoarce-te la Mine, dar nu s-a întors”45. Aici îndată se adaugă în ce mod, din tendinţa
41 Profetul Iezechiel se referă la cei care „vor să fie liniştiţi” în sensul că nu vor să fie deranjaţi de la activităţile lor lumeşti şi de la patimile lor prin mustrarea profetului. Sfântul Grigorie înţelege cuvântul ca referindu-se dimpotrivă la cei care vor să se elibereze de grijile lumeşti şi de legăturile păcatelor (n. ed.).
42 Iez. 3,27.
43 Ps. 72, 2-3.
44 Ps. 10,2 (TM.).
45 Ier. 3, 6-7.
300
competitivităţii, a căzut şi Iuda, care părea că stă. Căci zice: „Şi Iuda, sora ei cea necredincioasă, a văzut că de aceea, din cauza preadesfrânării am părăsit pe fiica lui Israel cea necredincioasă şi i-am dat carte de despărţire. Şi nu s-a temut Iuda, sora ei cea necredincioasă, ci s-a dus şi ea să desfrâneze”46. Iată, Milostivul Dumnezeu este dispreţuit, dar cheamă, îşi deschide sânul milostivirii Sale celor care s-au întors cu spatele, căci spune lui Israel care a păcătuit: „întoarce-te la Mine, şi totuşi ea nu s-a întors”47. Pentru că poporul lui Israel, după ce L-a părăsit pe Atotputernicul Dumnezeu, nu a vrut să se întoarcă, el a primit carte de despărţire. Evident, L-a părăsit păcătuind, dar a primit carte de despărţire, rămânând nepedepsit în nelegiuirile sale. Aşadar, sufletul care păcătuieşte se îndepărtează. Dar dacă după păcat are parte de bunăstare, nici o învăţătură, nici o mustrare severă nu îl face să se întoarcă în inima sa. Prin despărţirea pe care a făcut-o între el şi Domnul, a primit şi cartea de despărţire, astfel încât, părăsit acum, devenit ca un străin, să facă răul pe care-l vrea şi să nu simtă biciul râvnei lui Dumnezeu, de vreme ce el coboară tot mai adânc spre chinurile veşnice. Dar sora lui, Iuda, fiindcă a văzut pe neamul lui Israel abandonat în plăcerile lui, s-a aprins ea însăşi de stricăciunea desfrânării. Prin urmare, pentru că a văzut pe cea adulteră înflorind prin depravarea ei, nu s-a temut să păcătuiască ea însăşi mai rău şi să se despartă de legătura cu Dumnezeu, ca de patul de nuntă a unui soţ legitim. De aceea, este necesar ca pe păcătoşi atunci să-i considerăm mai nenorociţi, când îi vedem părăsiţi în greşeala lor fără să fie pedepsiţi. Referitor la aceasta, se spune prin Solomon: „îndepărtarea va omorî pe cei simpli, şi bunăstarea îi va pierde pe cei proşti”48. Într-adevăr, cel care se îndepărtează de Dumnezeu şi prosperă este cu atât mai aproape
46 Ier. 3, 7-8.
47 Ier. 3, 7.
48 Pilde 1,32.
301
de a fi pierdut cu cât este mai străin de râvna pentru buna purtare. Se spune, aşadar: „Cine ascultă, să asculte, şi cine vrea să fie liniştit, să fie liniştit, căci este o casă îndărătnică”, ca şi cum s-ar spune: „Voi, care deja aţi început să ascultaţi cuvintele adevărului şi să vă abţineţi de la lucrarea stricăcioasă, să nu imitaţi pe cei ale căror obiceiuri vedeţi că Mă supără”.
19. Această frază o putem, totuşi, înţelege şi altfel. Prin urmare, sunt anumiţi oameni care ascultă cuvântul fără să-l asculte, pentru că îndreaptă urechea către glasul sfânt, dar nu-şi înalţă inima de la dorinţele lumeşti. Şi sunt alţii care, odihnindu-se, nu se odihnesc deloc, pentru că trupeşte au încetat să lucreze faptele cele rele, dar frământă cu plăcere în mintea lor lucrarea cea păcătoasă. De aceea este scris despre Iudeea ajunsă în captivitate: „Duşmanii au privit la ea şi au râs de sabatul ei”49. „Duşmanii au râs de sabatul ei” este atunci când duhurile rele inspiră minţii nelucrătoare gânduri stricăcioase încât, chiar dacă mintea se linişteşte de la săvârşirea lor cu fapta, nu se linişteşte de la desfătarea cu lucrarea cea rea. De aceea, cu îndreptăţire se spune acum: „Cine ascultă, să asculte”, în sensul că astfel să fie cuvântul în urechea trupului încât să răsune în urechea inimii. Şi:„şi cine vrea să fie liniştit, să fie liniştit”, pentru ca dorinţele păcătoase să fie alungate din cuget, când deja par alungate de lucrare. Ca noi să nu urmăm exemplele celor răi, după cum am spus, se adaugă: „Căci este o casă îndărătnică”. Cei răi, deşi sunt îngăduiţi vreme îndelungată, se prăbuşesc deodată, ca cei slabi să remarce pedepsele lor şi nu cumva să imite pe cei a căror vinovăţii le socoteau nepedepsite. De aici ceea ce se adaugă în versetul următor despre pustiirea aceleiaşi Iude, care este numită „casă îndărătnică”, când Domnul spune îndată profetului Său:
49 Plâng. Ier. 1, 7.
302
20. „Şi tu, fiul omului, ia-ţi o cărămidă şi o vei pune înaintea ta, şi vei încrusta pe ea cetatea Ierusalimului, şi vei înfăţişa un plan de asediu împotriva ei, şi vei zidi întărituri, şi vei ridica val de pământ, şi vei rândui tabără împotriva ei, şi împrejurul ei vei pune berbeci de spart zidul; şi tu, ia-ţi o tigaie de fier şi o vei pune ca un zid de fier între tine şi cetate, şi îţi vei întoarce faţa ta cu fermitate spre ea, şi va fi în asediu, şi tu o vei împresura; aceasta este un semn pentru casa lui Israel”50. Ce altceva se prefigurează prin aceste cuvinte, după sensul istoric, dacă nu asediul şi distrugerea cetăţii Ierusalimului precum şi suferinţa poporului păcătos? Acesta este numit „o casă îndărătnică”, atunci când se spune limpede: „Vei rândui asediu în faţa ei, şi vei ridica întărituri, şi vei ridica val de pământ, şi vei rândui tabără în faţa ei şi împrejurul ei vei pune berbeci de spart zidul”. Dar, cum textele profetice, de cele mai multe ori, povestesc fapte istorice ca prin ele să fie descrise realităţi tainice, trebuie să examinăm din punct de vedere duhovnicesc aceste cuvinte pe care le-am prezentat, mai ales că între ele se intercalează ceva ce pare că nu poate fi luat în sens literal, atunci când se spune: „Şi tu ia-ţi o tigaie de fier, şi o vei pune ca un zid de fier între tine şi cetate şi îţi vei întoarce faţa ta cu fermitate spre ea, şi va fi în asediu”. Dacă realităţi tainice nu ar fi amestecate cu faptele istorice, de ce i-a trebuit profetului o tigaie de fier să o pună între el şi cetate, pentru ca el să se separe de asediul cetăţii? Când se spune: „Şi tu ia-ţi o tigaie de fier, şi o vei pune ca un zid de fier între tine şi cetate”, se afirmă deschis că profetul trebuie să se izbăvească de asediul cetăţii prin această tigaie de fier. De aceea, se adaugă ceea ce s-a spus înainte: „Şi îţi vei întoarce faţa ta cu fermitate spre ea, şi va fi în asediu”. Prin aceasta se arată că profetul nu va fi între cei asediaţi, dacă pune între el şi cetate tigaia de fier ca un zid de fier.
50 Iez. 4,1-3.
303
Sigur, în ceea ce priveşte poporul lui Israel, fie că se referă la prima luare în captivitate, fie la următoarea51, nimeni nu a fost izbăvit de pericolul luării în captivitate, ci nenorocirea i-a cuprins pe toţi în aceeaşi măsură. Cum se poate înţelege în sens literal că profetul pune o tigaie de fier între el şi cetatea care trebuia să fie asediată? Deşi tot ceea ce se descrie prin încrustarea cărămizii, ca simbol al cetăţii Ierusalim, s-a împlinit în sens literal, totuşi trebuie să ştim că prin tipologie altceva este prefigurat prin tigaie, şi se descrie adevăratul asediu al Ierusalimului.
21. Prin aceasta suntem învăţaţi că, întrucât ştim că o parte din profeţie s-a împlinit complet din punct de vedere istoric şi cunoaştem că o altă parte, conform realităţii istorice, este lipsită de logică, trebuie să reţinem din cuvintele sfinte ambele realităţi. Să credem că şi asediul Ierusalimului, care s-a împlinit după aceea în sens literal a fost prefigurat în cuvintele şi faptele profetului, şi totuşi, prin acelaşi asediu a fost prefigurat şi un altul, adică cel interior. În acesta din urmă pe bună dreptate se cuvine să căutăm să aflăm ce poate să se desemneze prin tigaia de fier care este numită zid de fier. Deja ştim că acel asediu prin care cetatea Ierusalimului a fost distrusă, a avut loc; să căutăm acum un alt asediu, interior, care are loc în fiecare zi. Despre acesta se spune, în sens figurat: „Şi tu, fiul omului, ia-ţi o cărămidă şi o vei pune înaintea ta, şi vei încrusta pe ea cetatea Ierusalimului”.
22. Dar înainte trebuie să ne întrebăm de ce Profetul Iezechiel, ori de câte ori priveşte realităţi sublime sau ori de câte ori i se porunceşte să facă lucruri tainice, este numit mai întâi „fiul omului”? Căci adesea el este înălţat la cele cereşti
51 Referitor la prima deportare a iudeilor în Babilon, cea din timpul regelui Ioachim, a se vedea IV Rg. 24,10; cu privire la a doua, cea din timpul lui Sedechia, a se vedea IV Rg. 25,1-2 (n. ed.).
304
şi sufletul lui se hrăneşte cu realităţi tainice şi nevăzute. Din acest motiv este necesar ca în mijlocul realităţilor tainice în care pătrunde să fie numit „fiul omului”, pentru ca el întotdeauna să fie conştient de ceea ce este şi să nu se mândrească niciodată din cauza celor la care este dus. Şi ce este aceasta că profetului înălţat la cele duhovniceşti i se spune întotdeauna „fiul omului”, dacă nu un mod de a-l face să-şi amintească de propria slăbiciune? Conştient de starea sa de slăbiciune, el nu trebuie să se înalţe în cuget din cauza măreţiei celor contemplate de el.
23. Pentru că acest profet, după cum am spus deja înainte, este tip al propovăduitorilor sau al celor care învaţă, cu îndreptăţire i se spune acum: „Ia-ţi o cărămidă şi o vei pune înaintea ta”. Orice învăţător, când ia în grijă un auditoriu pământesc, oricare ar fi el, pentru a-l învăţa cuvântul dumnezeiesc, ia o cărămidă. Când începe să-i vorbească despre ceea ce sunt răsplăţile patriei cereşti, despre cum este acolo sus „vederea păcii”, el încrustează în cărămidă cetatea Ierusalimului. El pune cărămida înaintea lui, pentru că ia aminte, cu privirea atentă a minţii, la calitatea celui care ascultă, adică el vede progresul sau lipsa acestuia, şi potriveşte cuvintele propovăduirii sale cu înţelegerea ascultătorului. Numai aşa poate să încrusteze în mintea ascultătorului cetatea Ierusalimului, adică „vederea păcii”. Aşadar, i se spune: „Ia-ţi o cărămidă”, adică, evident, pământul inimii aproapelui. „Şi o vei pune înaintea ta”, adică să aibă în grijă, prin privirea atentă a minţii cum trăieşte acela şi ce înţelege. „Şi vei încrusta pe ea cetatea Ierusalimului”, ca să-i faci cunoscute care sunt bucuriile cereşti, care vin din „vederea păcii”. Ierusalimul este ca încrustat pe cărămidă, când mintea pământească începe să cunoască cu adevărat ce sunt acele bucurii ale păcii interioare şi să rămână fără răsuflare contemplând slava patriei cereşti. „Viziunea păcii” este încrustată în pământ,
305
când sufletul, care la început gusta cu plăcere cele pământeşti, se înalţă acum, prin iubire, spre contemplarea slavei împărăţiei cereşti.
24. Dar, de îndată ce sufletul va fi început să iubească cele cereşti, de îndată ce se va fi adunat cu toată atenţia şi încordarea spre vederea păcii interioare, vechiul vrăjmaş, care a căzut din cer, îl invidiază şi începe să viclenească împotriva lui şi mai mult. Îl îmboldeşte cu ispite mai subtile decât de obicei, astfel încât să ispitească mai ales acel suflet care-i opune rezistenţă într-un asemenea mod cum niciodată înainte, când îl stăpânea, nu-l ispitise. De aceea, este scris: „Fiule, apropiindu-te să slujeşti lui Dumnezeu, stai în dreptate şi în frică, şi pregăteşte-ţi sufletul pentru ispită”52. De aceea şi demonizatul, care este vindecat de Domnul, este zguduit violent de duhul necurat care ieşea din el, precum este scris: „Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, a ieşit din el”53. Din ce cauză vechiul vrăjmaş nu-l zguduise pe cel posedat, atunci când îl avea în stăpânire, dar părăsindu-l, l-a zguduit? Oare nu pentru că, atunci când este alungat din inimă, el face să apară în ea ispite mai ingenioase decât cele pe care le trezise mai înainte, când el o stăpânea liniştit? De aceea, israeliţii spun lui Moise şi Aaron: „Să vă vadă şi să vă judece Dumnezeu, că ne-aţi făcut urâţi înaintea lui Faraon şi a slujitorilor lui şi i-aţi dat sabie la mână, ca să ne omoare”54. În Moise şi Aaron se prefigurează Legea şi Profeţii. Adesea un suflet slab murmură în el însuşi împotriva cuvintelor sfinte, pentru că, după ce a început să asculte şi să urmeze cuvântul ceresc, a simţit cum creşte duşmănia regelui Egiptului, adică ispita duhului rău.
52 înţ. Sir. 2,1.
53 Mc. 9, 25.
54 Ieş. 5, 21.
306
25. Aşadar, sufletului care înaintează în virtute, propovăduitorul trebuie să-i facă cunoscut cu grijă ce ispite au să urmeze, ca el, precaut, să poată să se pregătească împotriva vicleniilor duhului rău. De aceea, pe bună dreptate, după încrustarea cetăţii Ierusalim pe cărămidă, i se spune profetului: „Şi vei rândui asediu în faţa ei, şi vei zidi întărituri, şi vei ridica val de pământ”. Acelui suflet în care deja este încrustată „vederea păcii”, îi este necesar să i se vestească războaiele ispitelor. Căci ca să poată să ajungă la acele bucurii veşnice ale păcii, trebuie, fără îndoială, ca el să poarte aici numeroasele lupte ale încercărilor. Despre aceasta, pe drept se spune: „Şi vei înfăţişa un plan de asediu împotriva ei”. Propovăduitorul înfăţişează un plan de asediu împotriva sufletului pe care trebuie să-l înveţe, când îi arată, spre a-l pregăti dinainte, în ce fel patimile se opun virtuţilor, cum desfrâul loveşte castitatea, cum mânia tulbură liniştea sufletului, cât de mult slăbeşte tăria sufletului o înveselire prostească, cât de mult distruge flecăreala fortificaţia inimii, în ce fel invidia ucide iubirea, cum trufia surpă fortăreaţa smereniei, cum viclenia, după ce a alterat adevărul în vorbire, îl alterează şi în gândire, astfel încât cine nu a vrut să spună adevărul pe care l-a înţeles, deja să nu mai înţeleagă adevărul pe care ar fi putut să-l spună. Planul de asediu este înfăţişat de propovăduitor când se arată, prin cuvântul îndemnului sfânt, ce patimi pândesc fiecare virtute şi în ce fel. Împotriva Ierusalimului, pe care l-a încrustat pe cărămidă, propovăduitorul zideşte întărituri, atunci când arată cum tot felul de rele se năpustesc asupra sufletului, protejate cât mai bine ca de ziduri de întărire, astfel încât patimile să se ascundă sub aparenţa virtuţilor. Astfel, aşa cum adesea am mai spus, mânia nestăpânită doreşte să pară dreptate, slăbirea disciplinei vrea să pară blândeţe, zgârcenia se numeşte economie şi risipa se cheamă generozitate. Sunt ca nişte întărituri ridicate împotriva sufletului, când patimile sporesc sub aparenţa virtuţilor şi când se arată la înălţime,
307
prin imaginea sub care se înfăţişează, ele care întotdeauna zac în cele mai de jos prin acţiunea lor.
26. La acestea, se adaugă: „Şi vei ridica val de pământ”. Cu cât un suflet a început să dorească cele cereşti, cu atât mai mult duhurile rele, prin ispitele lor, înmulţesc în el gândurile pământeşti. Aşadar, profetul ridică val de pământ, când propovăduitorul sfânt arată sufletelor bune cum obişnuiesc poftele pământeşti să se furişeze55. Se mai adaugă: „Şi vei rândui tabără împotriva ei, şi împrejurul ei vei pune berbeci de spart zidul”. Propovăduitorul rânduieşte ca o tabără împotriva sufletului, când arată uneltirile viclene adunate la un loc şi strâns unite împotriva lui de către duhurile rele, ca uneori să-l ispitească nu numai printr-o singură patimă, ci prin mai multe patimi combinate în acelaşi timp.
27. Căci sunt anumite patimi apropiate printr-un fel de înrudire, precum slăbirea duhului, pofta gurii şi necurăţia desfrâului sau precum flecăreala, înşelătoria şi sperjurul. Din cauza slăbirii duhului, sufletul este târât spre lăcomia pântecelui şi când pântecele se dilată de hrană, trufindu-se, trupul este atras spre desfrâu, în robie. Şi iarăşi, din cauza flecărelii se naşte înşelătoria, pentru că este foarte greu să nu mintă cine vorbeşte mult, şi adesea minciuna se acoperă cu sperjur ca să se ascundă înaintea judecăţii omeneşti. Mândria nu poate nicidecum să existe fără invidie şi slavă deşartă. Orice om mândru invidiază la alţii cinstirea pe care o doreşte pentru el însuşi. Şi când poate a dobândit-o, se înalţă mai mult în trufie prin acea faimă trecătoare şi pentru că vede că alţii nu au putut să o dobândească, se bucură în faţa celorlalţi că o are, prin slavă deşartă.
55 Valul de pământ prefigurează acele acumulări de gânduri pământeşti care se ridică împotriva celui care doreşte să vieţuiască duhovniceşte. Ele permit vrăjmaşului să atace prin surprindere, furişându-se în spatele lor (n. ed.).
308
28. De asemenea, trebuie să se ştie că anumite patimi nu vin deodată spre un suflet, ci se succed, încât una urmează alteia în ispitire. Una vine din faţă, alta se ascunde într-o parte, ca să ispitească, astfel că, în timp ce sufletul rezistă uneia, el este prins de cealaltă prin înşelăciune. Prin urmare, înseşi patimile despre care am vorbit mai înainte, se succed de obicei unele altora, pe furiş. De exemplu, uneori, când încercăm să învingem în noi mânia, bunătatea pune stăpânire pe suflet mai mult decât este necesar, încât nu mai arătăm faţă de păcătoşi asprimea care trebuie. Adesea însă, când nu dorim să avem în noi o bunătate nechibzuită, râvna noastră se transformă în furie şi târăşte sufletul în robie dincolo de limita răbdării. Aşadar, pentru că uneori patimile vin asupra sufletului, deodată amestecate şi strâns unite între ele, cu îndreptăţire propovăduitorul vorbeşte despre o tabără aşezată în faţa Ierusalimului pe care l-a încrustat. Şi fiindcă uneori patimile izbesc fiecare din altă parte, sunt puşi împrejur berbeci de spart zidul. Deci profetul pune împrejurul cetăţii berbeci de spart zidul, atunci când, cu precauţie, face cunoscut cât de ademenitor este desfrâul când loveşte, cât de grosolană este nerăbdarea când ucide, cât de istovitoare este zgârcenia când aprinde şi nimiceşte, cât de umflată este trufia când distruge. Prin urmare, a pune berbeci de spart zidul împrejurul cetăţii înseamnă a arăta, prin propovăduire, ce săbii ale patimilor lovesc, de obicei din toate părţile, sufletul.
29. Urmează: „Şi tu ia-ţi o tigaie de fier şi o vei pune ca un zid de fier între tine şi cetate”. Fiindcă fierul este un metal tare, iar pe tigaia de fier se frige mâncarea, ce este prefigurat prin tigaia de fier, dacă nu tortura puternică a râvnei duhovniceşti? Căci întotdeauna râvna duhovnicească pârjoleşte inima celui ce învaţă, fiindcă pătimeşte foarte tare când vede atâţia oamenii slabi părăsind cele veşnice şi desfătându-se cu lucruri trecătoare. Această tigaie de fier o luase şi Pavel când,
309
chinuit de râvna sufletelor, zicea: „Cine este slab, şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte, şi eu să nu ard”56? De vreme ce însăşi inima sa o pusese pe jar din râvnă pentru suflete, ce altceva decât tigaie o făcuse el pe această inimă în care iubirea virtuţilor ardea împotriva patimilor? Aşadar, pentru că era aprinsă, era tigaie. Se înfierbânta şi se cocea pentru că era ars prin amărăciune, dar pregătea prin cugetarea sa plină de durere hrana virtuţilor.
30. Dar ce înseamnă faptul că profetul pune tigaia de fier între el şi cetate ca un zid de fier, dacă nu că acea râvnă puternică din sufletul celui care învaţă este, în ziua judecăţii finale, mărturie între el şi sufletul pe care-l râvneşte spre a-l îndepărta de patimi, astfel încât, deşi cel care este învăţat ar putea să nu vrea să asculte, totuşi învăţătorul să nu fie vinovat de neglijenţa ascultătorului din cauza râvnei pe care o dovedeşte? Profetul pune, prin urmare, zid de fier între el şi cetate, pentru că, la vremea răzbunării57, prin acesta se apără cel ce învaţă de pericolul osândirii, prin faptul că acum suferă pârpolire în inimă din cauza râvnei sale de a păzi bine sufletele. Evident, înaintea Dumnezeului Atotputernic nici o jertfă nu este mai mare decât râvna pentru suflete. De aceea, psalmistul spune: „Râvna casei tale m-a mâncat”58. Cât de mult îi place Domnului Atotputernic pârjolirea inimii care trece prin focul râvnei duhovniceşti se arată limpede atunci când se porunceşte prin Lege să se aducă făina ca jertfă, cu referire la care este scris: „În tigaie, stropită cu ulei, va fi pârjolită şi o va aduce pe ea fierbinte, în miros de foarte plăcută mireasmă” preotul care va urma în mod legitim pe tatăl său, şi va fi arsă în întregime pe jertfelnic”59. Atunci, prin urmare, făina se pârjoleşte
56 II Cor. 11,29.
57 Cf. Ier. 51, 6.
58 Ps. 68,10.
59 Lev. 6, 21-22.
310
în tigaie, când sufletul curat al celui drept este ars de focul râvnei sfinte. Este prescris ca aceasta să fie stropită cu ulei, adică să fie amestecată cu milostivirea iubirii, care arde şi străluceşte înaintea privirii Domnului Atotputernic. Aşadar, sufletul care se pârjoleşte în tigaie trebuie să fie stropit cu ulei, pentru că este necesar ca severitatea râvnei sfinte, din virtutea milostivirii să-şi aibă şi aprinderea, şi luminarea. Astfel el îl iubeşte şi pe cel pe care pare că-l atacă. De aceea se şi prescrie să o aducă Domnului fierbinte, întru miros de foarte plăcută mireasmă, pentru că, dacă râvna este lipsită de iubire, acea făină adusă jertfă pe tigaie şi-a pierdut căldura. Trebuie reţinut şi de cine este prescris să fie adusă, evident de un preot care a urmat în mod legitim tatălui său. Căci acel preot urmează în mod legitim tatălui, care se arată prin comportament a fi fiu al Domnului Atotputernic, şi care nu dezminte nobleţea interioară prin calitatea inferioară a faptelor sale. Este prescris ca să fie arsă în întregime pe jertfelnic, pentru ca, evident, să devină holocaust. Noi numim holocaust ceea ce este ars în întregime. De aceea, în altă traducere, în acest pasaj se porunceşte ca această făină care se prăjeşte în tigaie să se facă holocaust. Aceasta este diferenţa dintre holocaust şi jertfă, că orice holocaust este o jertfă, însă nu orice jertfă este un holocaust. Căci sunt multe fapte bune care sunt aduse ca jertfe, dar nu sunt holocausturi, pentru că ele nu aprind întregul suflet de iubire duhovnicească. Cei care astfel lucrează cele ale lui Dumnezeu, încât, totuşi, şi să nu renunţe la anumite fapte care sunt ale veacului acestuia, fără îndoială aduc jertfă şi nu holocaust. Însă cei care au părăsit toate cele lumeşti şi îşi aprind întregul suflet de focul iubirii dumnezeieşti, aceştia, în mod sigur, devin, înaintea Domnului Atotputernic, jertfă şi holocaust. De aceea, făină în tigaie este sufletul curat al celui drept în suferinţa râvnei duhovniceşti, suflet care este fript prin grija pentru alte suflete şi care este socotit a fi nu numai jertfă, ci şi holocaust pentru Domnul. Să luăm şi noi,
311
prin urmare, tigaie de fier şi să o punem între noi şi cetate ca un zid de fier, adică să ne înarmăm cu o râvnă puternică, pentru ca să găsim după aceea între noi şi sufletul celor care ne ascultă acest zid puternic de apărare. Aşadar, urmează să găsim atunci acest zid de fier, dacă acum menţinem râvna puternică, desigur învăţând, veghind, convingând, mustrând, mângâind, temându-ne, acţionând uneori cu blândeţe, alteori chiar mai sever. Despre această severitate se adaugă, cu îndreptăţire: „Şi îţi vei întoarce faţa cu fermitate spre ea şi va fi în asediu”.
31. Ce înseamnă a întoarce faţa cu fermitate către Ierusalimul încrustat pe cărămidă, dacă nu faptul că propovăduitorul, dacă observă că cel căruia-i face cunoscută „viziunea păcii” cereşti este încă lipsit de fermitate în acţiunile sale, trebuie să nu se mai arate deloc iertător şi îngăduitor? De aceea este scris: „Ai fete? Veghează la curăţia lor şi să nu-ţi arăţi către ele o faţă veselă”60. Desigur, sufletele slabe şi dedate la pofta lumească, uneori sunt păzite mai bine prin severitate, încât o faţă care, prin păstrarea severităţii, înlătură orice speranţă a unei iertări uşuratice, înfricoşează sufletul nestatornic şi îl reţine de la desfătarea în patimi prin asprimea severităţii. Dar făcând astfel, cel ce învaţă trebuie întotdeauna să păstreze în inima sa blândeţea şi smerenia, ca să iubească mult şi niciodată să nu se trufească prin înălţarea minţii, împotriva aceluia căruia, pentru binele său, refuză să-i arate iubirea şi smerenia sa.
32. Urmează: „Şi tu o vei împresura”. Propovăduitorul împresoară sufletul celui care ascultă, atunci când îl face să vadă că pot fi puse curse ale ispitelor în tot ceea ce se face în această viaţă, astfel încât, privind cu cutremur în toate părţile şi fiind circumspect în toate privinţele, sufletul va fi cu atât mai prudent cu cât este mai temător.
60 înţ. Sir. 7,26.
312
33. Urmează: „Aceasta este un semn pentru casa lui Israel”. Dacă raportăm aceste cuvinte la istoria asediului care s-a petrecut conform literei textului, semn este pentru casa lui Israel ceea ce a făcut profetul. Dacă le raportăm la taina care se lucrează în fiecare zi în sufletul fiecăruia prin cel care învaţă, semn pentru casa lui Israel este şi ceea ce profetul a săvârşit, şi ceea ce săvârşind a prevestit pentru că, după cum casa lui Israel a suferit un asediu material, tot aşa şi fiecare suflet, care începe deja să-i slujească Dumnezeului Atotputernic, simte că duhurile rele uneltesc împotriva lui împresurându-l. Dacă el doreşte cu adevărat să scape de acestea, trebuie să ştie că nu poate să scape prin forţele proprii, ci trebuie să nădăjduiască la ajutorul Celui Care pe noi, trăitori în trupul stricăcios, prin taina răscumpărării Sale, poate să ne facă puternici, mai puternici chiar decât duhurile care nu au trup, Iisus Hristos, Domnul nostru, Care trăieşte şi împărăţeşte împreună cu Tatăl, în unime cu Duhul Sfânt, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.
OMILII LA PROFETUL IEZECHIEL
CARTEA a II-a
Prefaţă
Copleşit de multe griji, nu am avut libertatea să examinez în continuare, în faţa Iubirii Voastre, întreaga carte a Profetului Iezechiel. Exprimându-vă bunele voastre dorinţe, v-a plăcut să cereţi că v-ar fi fost de folos să vă fie explicată măcar ultima lui viziune pe care a avut-o cu privire la construcţia ridicată pe munte, cea mai obscură dintre toate viziunile lui. Şi, într-adevăr, este necesar să mă supun acestei voinţe a voastre, dar există două lucruri care perturbă sufletul meu de la această lucrare. Primul este faptul că această viziune este învăluită în nebuloasa unei atât de mari obscurităţi încât abia se vede în ea ceva printr-o întrezărire a minţii. Al doilea este faptul că noi deja am aflat că regele longobarzilor, Agilulfus, grăbindu-se foarte tare, a trecut Padul pentru a ne asedia. De aceea, gândiţi-vă, fraţi preaiubiţi, cum poate să pătrundă în înţelesurile înceţoşate şi tainice o biată minte stăpânită de tulburările temerii sale? Căci cu cât ea se agită mai mult în privinţa lucrurilor pământeşti, cu atât vede mai puţin cele care sunt cereşti. Cu cât este dusă în afară prin grijile sale, cu atât mai puţin rămâne înăuntrul ei, fiindcă, după cum este scris: „Locuirea pământească împovărează mintea cu nenumărate gânduri”1. Dacă această minte, chiar adunată, nu reuşeşte să pătrundă aceste realităţi cereşti, atunci gândiţi-vă ce poate să facă ea împrăştiată? Ştim foarte bine, ştim cu toţii că şi un fluviu, care se ramifică în multe râuri, seacă din albia sa. Dar totuşi, în toate aceste dificultăţi, harul dumnezeiesc
1 înţ. Sol. 9,15.
316
este prezent. Şi dacă povara gândurilor mele îmi îngreunează mintea, aripile rugăminţilor voastre o ridică. Într-adevăr, scrierea pe care încercăm să o abordăm este foarte obscură, dar să ne punem în minte că străbatem un drum de noapte. Ne rămâne, aşadar, să-l străbatem pe pipăite.
Omilia I
1. „în al douăzeci şi cincilea an al robiei noastre, la începutul anului, în ziua a zecea a lunii, în al paisprezecelea an după ce a fost dărâmată cetatea, chiar în acea zi a fost mâna Domnului peste mine, şi m-a adus pe mine acolo”1.
Urmând să descrie realităţi tainice, profetul începe cu câteva informaţii istorice pentru ca să fixeze în timp ceea ce i se încredinţează prin revelaţie. Deci trebuie reţinut că la începutul acestei cărţi a indicat în ce an a început să profeţească, iar la sfârşit a precizat anul în care a avut ultima viziune astfel încât să poată fi cunoscut în câţi ani a rostit ansamblul profeţiilor sale. Data la care a început să profeţească a precizat-o la începutul primei sale profeţii, zicând: „S-au deschis cerurile şi am văzut nişte vedenii dumnezeieşti în a cincea zi a lunii, chiar în anul al cincilea de la deportarea regelui Ioiachim”. Acum însă spune: „în al douăzeci şi cincilea an al robiei noastre”. Căci profetul fusese dus în Babilon cu regele Ioiachim de la prima deportare2. Despre a doua luare în captivitate a celor din Ierusalim el adaugă: „în al paisprezecelea an după ce a fost dărâmată cetatea”. Aşadar, Sedechia domnise în cetatea Ierusalimului vreme de unsprezece ani după prima deportare, cea prin care Profetul Iezechiel a fost dus în Babilon împreună cu regele Ioiachim. Iar după ce a fost luat în captivitate şi Sedechia, care era deja a doua luare în captivitate a celor din cetate, în al paisprezecelea an, profetul a avut ultima vedenie. Aşadar, unsprezece
1 Iez. 40,1.
2 Cf. IV Rg. 24,15.
318
şi cu paisprezece fac împreună douăzeci şi cinci. Deci dacă Iezechiel a rostit cele din prima viziune în al cincilea an de la prima deportare şi afirmă că ultima viziune a avut-o în al douăzeci şi cincilea an, este evident că durata activităţii sale profetice, până la ultima sa viziune, se întinde pe douăzeci de ani. Nu trebuie ca cineva să fie nedumerit de ce în mijlocul cărţii profeţiei sale, când vorbeşte despre regele Babilonului, aminteşte de „al douăzeci şi şaptelea” an. Pentru că în acel pasaj nu introduce nimic cu referire la timpul captivităţii sale, el arată limpede că vorbeşte de anii de domnie ai acelui rege, în timpul căruia Dumnezeu îl trimisese să profeţească3. Când zice: „La începutul anului, în ziua a zecea a lunii”, el indică simplu timpul, ca tocmai prin aceasta să fixeze în inimile ascultătorilor cuvântul său după sensul literal, ca o rădăcină din care el să scoată apoi roade duhovniceşti.
2. Trebuie reţinut, într-adevăr, ce spune: „în al paisprezecelea an după ce a fost dărâmată cetatea, chiar în acea zi”. Căci ce înseamnă că, prin această ultimă viziune, Atotputernicul Dumnezeu a binevoit să facă făgăduinţa Sa plină de milostivire chiar în aceeaşi zi în care Şi-a potolit mânia dreptăţii Sale asupra cetăţii care a fost nimicită dacă nu faptul că puterea lui Dumnezeu, în care nu este mutare sau schimbare, îi face vii pe cei întristaţi şi pocăiţi prin aceeaşi lumină a dreptăţii, cu care îi loveşte pe cei mândri şi învârtoşaţi? Aşadar, după ce a precizat mai întâi data viziunii sale, adaugă:
3 La Iez. 29,17 scrie: „în ziua întâi a lunii întâi din anul al douăzeci şi şaptelea, a fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis”, întrucât nu se precizează nimic cu privire la această dată („de la robirea lui Ioachim” este adăugat în traducerea Bibliei Sinodale fără a exista în original), Sfântul Grigorie presupune că Iezechiel şi-ar fi datat această viziune raportându-se la domnia unui conducător local din Babilon. Cercetătorii moderni înclină totuşi să creadă că este vorba despre al douăzeci şi şaptelea an de la prima deportare şi că în consecinţă această viziune a avut loc după viziunea despre viitorul templu (n. ed.).
319
„A fost mâna Domnului peste mine şi m-a adus pe mine acolo, în vedeniile Domnului. M-a adus în ţara lui Israel şi m-a aşezat pe un munte foarte înalt, deasupra căruia era ca o construcţie a unei cetăţi îndreptate spre miazăzi”4.
3. De bună seamă, construcţia acestei cetăţi nu poate fi înţeleasă nicicum în sens literal. Căci puţin mai încolo profetul spune că însăşi această construcţie avea ca măsură o prăjină de şase coţi şi o palmă, o poartă a aceleiaşi construcţii avea paisprezece coţi, iar stâlpii acestei porţi aveau şaizeci de coţi. Toate acestea nu pot fi luate în sens literal. Cum întreaga construcţie să măsoare o prăjină, adică şase coţi şi o palmă, iar porţile construcţiei să aibă paisprezece coţi şi stâlpii porţilor să se extindă la şaizeci de coţi? Căci poarta este inclusă în cetate, iar stâlpii sunt incluşi în porţi. Şi nici o raţiune nu permite să se accepte că este mai mic ceea ce conţine decât ceea ce este conţinut. Dar în Sfânta Scriptură, chiar şi cele care pot fi înţelese şi la nivelul istorisirii trebuie să le înţelegem de cele mai multe ori duhovniceşte, astfel încât şi să credem în veridicitatea celor istorisite, şi să dobândim o înţelegere duhovnicească prin tainele alegoriei. Noi ştim, de pildă, ceea ce spune psalmistul: „Fiindcă voi vedea cerurile tale, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele, pe care Tu le-ai întemeiat”5. Iată deci că în descrierea exterioară se menţine limbajul raţional, pentru că şi cerurile sunt lucrarea lui Dumnezeu, şi luna şi stelele au fost create şi întemeiate de El. Dar dacă psalmistul a afirmat aceasta doar după sensul literal, exterior, dar nu şi după un înţeles tainic, cel care a declarat că cerurile sunt lucrarea lui Dumnezeu, spunând apoi acelaşi lucru şi despre lună şi stele, de ce nu a enumerat împreună cu ele şi soarele, pe care-l ştim că este lucrarea Lui? Dacă vorbea doar în sens literal, ar fi trebuit să vorbească mai întâi despre luminătorul
4 Iez. 40,2.
5 Ps. 8, 4.
320
mai mare, înainte să vorbească despre luminătorul mai mic, încât să spună că întâi soarele a fost întemeiat şi apoi luna şi stelele. Dar pentru că el spunea acestea în sens mistic, ca să ne silească pe noi să înţelegem prin lună Sfânta Biserică şi prin stele toţi sfinţii, nu a vrut să numească soarele, pentru că evident el se adresa însuşi Soarelui celui Veşnic, despre Care este scris: „Pentru voi, care vă temeţi de Domnul, va răsări Soarele dreptăţii”6. Referitor la Acest Soare, cei osândiţi urmează să spună la sfârşit: „Soarele dreptăţii nu ne-a răsărit”7. Zicând, aşadar: „Luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat”8 şi totuşi trecând sub tăcere soarele care a fost creat, psalmistul a arătat că el se adresează acelui Soare Care a creat nu numai material soarele, luna şi stelele, ci şi duhovniceşte, luna adică Biserica şi stelele, toţi Sfinţii. Prin urmare, dacă atunci când ceva lipseşte din planul istoric este un motiv evident ca să trecem la înţelegerea alegorică, cu cât mai mult trebuie înţelese duhovniceşte acele pasaje care după logica literei nu au nici o semnificaţie istorică. „A fost mâna Domnului peste mine, şi m-a adus pe mine acolo, în vedeniile Domnului; m-a adus în ţara lui Israel”. El deja spusese: „M-a adus pe mine acolo”, dar, reluând, adaugă: „M-a adus în ţara lui Israel”. căci spune: „A fost mâna Domnului peste mine, şi m-a adus pe mine acolo, în vedeniile Domnului”. Mâna semnifică forţa puterii dumnezeieşti, iar vedeniile semnifică însăşi revelaţia pe care profetul a primit-o. Această mână o percepe în viziune, iar forţa, în contemplaţie9. Prin aceste cuvinte ce altceva arată el limpede dacă nu faptul că nu spune nimic în sens literal despre
6 Mal. 4,2.
7 înţ. Sol. 5, 6.
8 Ps. 8,4.
9 Mâna Domnului care s-a făcut peste profet şi ducerea lui în ţara lui Israel au fost percepute nu ca lucrări ce s-au petrecut în realitatea materială, ci în realitatea viziunii dumnezeieşti. De asemenea, profetul a simţit mâna Domnului peste el în forţa profetică a celor pe care le contempla (n. ed.).
321
cetatea pe care o văzuse? Căci el vorbeşte în sens duhovnicesc despre cetatea pe care o contempla duhovniceşte.
4. „Şi m-a aşezat pe un munte foarte înalt”. Pe cine prefigurează muntele înalt dacă nu pe Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni, Omul Iisus Hristos? El este, într-adevăr, şi de pe pământ, dar şi mai presus de pământ, pentru că Acelaşi Răscumpărător al nostru îşi are fiinţa în ce priveşte trupul din cele de jos, dar domneşte în cele preaînalte prin puterea Sa. Era prea puţin să-L numească „munte înalt”, a trebuit să adauge „foarte”, pentru că El nu este numai om, ci, prin această plăsmuire a firii omeneşti pe care El a asumat-o, este Dumnezeu-Om, însă nu numai om mai presus de oameni, ci om mai presus chiar şi de îngeri S-a făcut. De aceea se spune despre El prin Isaia: „în ziua aceea va fi roada pământului în mărire”10. Creatorul nostru, pentru că S-a întrupat pentru noi, a devenit pentru noi roadă a pământului. Dar este roadă a pământului în mărire, pentru că, născut om pe pământ, împărăţeşte în cer mai presus de îngeri, după cuvântul lui David şi al lui Pavel: „Toate le-ai supus sub picioarele Lui”11. Prin aceea că I-a supus Lui toate, înţelegem limpede că n-a lăsat nimic nesupus Lui. Aşadar, El este munte nu doar înalt, ci foarte înalt, pentru că, deşi este de pe pământ prin firea omenească, totuşi este mai presus de înţelegere prin înălţimea dumnezeirii Sale. Iată de ce, când Profetul Isaia vedea înainte pe Domnul venind întrupat, înălţat prin duhul profetic, zice: „Şi va fi în vremurile cele de pe urmă muntele casei Domnului, pregătit peste vârfurile munţilor”12. Casă a Domnului a fost poporul lui Israel. Deci munte a fost numit acea casă a Domnului care a binevoit să se întrupeze din poporul
10 Is. 4,2.
11 Ps. 8, 8; I Cor. 15, 26; Evr. 2, 8.
12 Is. 2, 2.
322
lui Israel. Dar, în acelaşi popor, au fost sfinţi care sunt numiţi, pe bună dreptate, munţi, pentru că s-au apropiat de cele cereşti prin meritul vieţii lor. Însă Unul-Născut întrupat nu a fost egal cu aceşti munţi, pentru că, prin natura Sa dumnezeiască, El transcede firea, viaţa şi meritele tuturor. De aceea, El este numit cu îndreptăţire munte peste vârfurile munţilor, pentru că, datorită firii Sale dumnezeieşti, a fost văzut mai înalt chiar decât culmile Sfinţilor, încât aceştia, care înaintaseră mult spre Dumnezeu, abia putuseră să atingă urmele Lui prin înălţimea cugetării lor. Aşadar, Cel Care este numit acolo munte peste vârfurile munţilor, aici este prezentat a fi munte foarte înalt. Urmează: „Deasupra căruia era ca o construcţie a unei cetăţi îndreptate spre miazăzi”.
5. Trebuie reţinut că nu se spune: Deasupra căruia era o construcţie, ci „ca o construcţie”, ca să se arate, de bună seamă, că toate sunt spuse nu despre construcţia unei cetăţi materiale, ci a unei cetăţi duhovniceşti. Declarând că nu a văzut o construcţie, ci a văzut ca o construcţie, profetul îndreaptă inima ascultătorilor către o construcţie duhovnicească, după cum se spune prin psalmist: „Ierusalimul care este zidit ca o cetate”13. Aşadar, pentru că acea viziune a păcii interioare se construieşte prin reunirea oamenilor care sunt sfinţi, Ierusalimul ceresc se construieşte ca o cetate. Însă în timpul călătoriei pe acest pământ, întrucât este bătută prin suferinţe şi lovită de încercări, pietrele ei zilnic se şlefuiesc. Ea însăşi este cetatea, adică Sfânta Biserică, care pătimeşte pe pământ ca să împărăţească în cer. Cetăţenilor Acesteia le spune Petru: „Şi voi, ca pietre vii, să vă zidiţi unii peste alţii”14. Şi Pavel zice: „Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu”15.
13 Ps. 121,3.
14 I Pt. 2,5.
15 I. Cor. 3,9.
323
Adică, evident, această cetate este deja de aici, prin felul de a vieţui al Sfinţilor, marea Sa zidire. Cu adevărat, într-un edificiu o piatră poartă altă piatră, fiindcă se pune piatră peste piatră, şi cine poartă pe altul este purtat de altul. Tot aşa în Sfânta Biserică fiecare poartă şi pe celălalt, şi totodată este purtat de altul. Căci cei ce se află în imediata apropiere se rabdă reciproc, ca prin ei să se înalţe edificiul iubirii. De aceea, Sfântul Pavel îndeamnă, zicând: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi aşa veţi împlini legea lui Hristos”16. Indicând forţa acestei legi, zice: „Iubirea este plinirea legii”17. Căci dacă eu nu am grijă să vă rabd pe voi cu obiceiurile voastre şi dacă voi dispreţuiţi să mă îngăduiţi pe mine, cu modul meu de a mă purta, cum să se înalţe edificiul iubirii între noi dacă nu ne uneşte, prin răbdare, o iubire reciprocă? Într-o construcţie însă, după cum am spus mai înainte, piatra care poartă este purtată: după cum eu rabd comportamentul celor care sunt nepricepuţi în lucrarea faptelor bune, aşa şi eu am fost răbdat de cei care m-au precedat în teama de Domnul şi m-au purtat pentru ca eu, purtat, să învăţ să port. Dar chiar ei înşişi au fost purtaţi de înaintaşii lor. Într-adevăr, pietrele care se pun în partea cea mai de sus a unei construcţii, ele însele sunt purtate de altele, dar ele nu poartă deloc pe altele, pentru că şi cei care urmează să se nască în partea finală a Bisericii, adică la sfârşitul lumii, sunt purtaţi, fără îndoială, de strămoşii lor, pentru ca felul lor de a vieţui să fie îndreptat spre fapte bune, dar, de vreme ce ei nu sunt urmaţi de alţii care să se desăvârşească prin ei, nu mai poartă deasupra lor nici o piatră a edificiului credinţei. Acum deci alţii sunt purtaţi de noi, iar noi am fost purtaţi de alţii. Întreaga greutate a unei construcţii o poartă temelia, pentru că singur Mântuitorul nostru suportă povara modului nostru de vieţuire al tuturor. Despre El, Pavel zice:
16 Gal. 6, 2.
17 Rom. 13,10.
324
„Căci nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos”18. Temelia poartă pietrele, dar nu este purtată de pietre, pentru că Mântuitorul nostru suportă toate relele noastre, dar în El însuşi nu a fost nici un rău care ar fi trebuit să fie suportat. De aceea, cu îndreptăţire, se spune în text: „M-a aşezat pe un munte foarte înalt, deasupra căruia era ca o construcţie a unei cetăţi”, pentru că modul nostru de vieţuire şi greşelile noastre le susţine singur El Care poartă întregul edificiu al Sfintei Biserici. El spune prin glasul profetului despre cei care trăiesc încă greşit: „Am obosit susţinându-i”19. Însă nu oboseşte Domnul susţinându-ne, El a Cărui putere dumnezeiască nu o atinge nici o oboseală ci, vorbind cu cuvinte omeneşti, El numeşte oboseală însăşi răbdarea Sa faţă de noi.
6. Mai trebuie reţinut că acea cetate pe care a contemplat-o profetul a văzut-o „îndreptată spre miazăzi”. Vântul de miazăzi (Austrul) este de obicei simbol al Duhului Sfânt. Cei care sunt preocupaţi de cercetarea Sfintei Scripturi sunt de acord în această privinţă20. Dimpotrivă, prin vântul de miazănoapte (Aquilonul) este desemnat adesea diavolul. Vântul de miazăzi destinde prin căldura sa, iar vântul de miazănoapte strânge prin frigul său. Şi Adevărul spune: „Fărădelegea se va înmulţi, iubirea multora se va răci”21. Un profet afirmă chiar despre Iudeea, zicând: „După cum fântâna dă apă rece, aşa şi ea a dat răutatea sa cea rece”22. Aceasta chiar şi diavolul a spus-o, după cum o atestă un profet: „în muntele Testamentului voi şedea, în laturile Aquilonului”23. Dimpotrivă, această cetate
18 I Cor. 3,11.
19 Ier. 6,11.
20 A se vedea şi Cartea I, Omilia 2,9; p. (33) (n. ed.).
21 Mt. 24,12.
22 Ier. 6, 7.
23 Is. 14,13.
325
se îndreaptă spre partea de miazăzi, pentru că harul Duhului Sfânt destinde învârtoşarea sufletului. De aceea, psalmistul zice: „întoarce, Doamne, robia noastră, precum puhoiul de apă spre miazăzi”24. Fiind, aşadar, noi în robie, prin înţepeneala frigului rămăseserăm refractari în a-L urma pe Dumnezeu, dar am fost scoşi din amorţeală prin căldura Duhului Sfânt, ca să alergăm spre iubirea lui Dumnezeu. De aceea se spune acum că cetatea care fusese ridicată pe munte este îndreptată spre miazăzi, pentru că Biserica, celor aleşi îşi expune cugetele sale prin suflarea Duhului Sfânt şi, coborându-se din înălţimea oricărei trufii, adună în ea căldura iubirii, încât nimic altceva să nu-i mai placă decât să se supună harului Lui, să se înfierbânte de dragostea Lui şi să se umple întotdeauna de darul suflului Lui. De aceea şi un alt contemplator, aprins de o iubire puternică, zicea: „Sufletul meu să se bucure în Domnul şi se va desfăta mult de mântuirea Lui”25. Cuvântul „mântuire” din limba latină în limba ebraică este chiar „Iisus”. Fiindcă, prin duhul profetic, profetul contempla căile Lui, minunile şi chiar taina mântuirii noastre, se arată că el se bucura în Domnul şi se desfăta mult de Iisus, pentru că de acolo adunase bucuria în suflet, de unde ardea puternic prin iubire. Să medităm, aşadar: dacă sufletele părinţilor duhovniceşti s-au desfătat în Acela Care încă nu venise, ci îl vedeau dinainte, cât de mare trebuie să fie păcatul de a nu iubi căile Sale, exemplele Sale, învăţăturile Sale după ce El a venit şi ne-a dat mântuirea? Prin urmare, se spune că această cetate este îndreptată spre miazăzi ca şi cum s-ar spune limpede că prima cetate, adică Sinagoga, era îndreptată spre miazănoapte din cauza necredincioşilor ei, cetate care a stăruit în frigul relei-credinţe. Dar Biserica Sfântă, care a primit iubirea credinţei, se îndreaptă spre miazăzi prin căldura ei şi,
24 Ps. 125,4.
25 Ps. 34,9.
326
ca să spunem aşa, se susţine prin vântul cald, pentru că ea se bucură nu prin încrederea în sine, ci prin darul iubirii duhovniceşti. Urmează: „Şi m-a dus pe mine acolo înăuntru”.
7. Acela intră în edificiul cetăţii cereşti, cel care priveşte cu atenţie, imitând căile celor buni din Sfânta Biserică. De bună seamă, a intra în construcţia de pe munte înseamnă a privi cu atenţie, iubind, pe aleşii Sfintei Biserici, ajunşi la culmea virtuţilor, cum progresează în Domnul. Unul duce o viaţă legată prin căsătorie, este mulţumit de bunurile sale, nu râvneşte la bunurile altora, din ceea ce îi prisoseşte face milostenie săracilor, nu neglijează să plângă păcatele fără de care viaţa de zi cu zi nu poate fi dusă în căsătorie. Aşadar, pentru că însăşi grija familiei îi tulbură sufletul, el se deşteaptă spre plâns. Altul, dimpotrivă, deja a părăsit toate care sunt ale lumii, nu doreşte să aibă nimic al lui, nu se hrăneşte decât cu practicarea contemplaţiei, se bucură cu lacrimi de nădejdea răsplăţilor cereşti, trece cu vederea chiar bunurile care-i sunt îngăduite să le aibă, caută în fiecare zi să aibă izolarea lui cu Domnul, nici o grijă a acestei lumi trecătoare nu tulbură inima lui, sufletul lui creşte mereu în aşteptarea bucuriilor cereşti. Altul însă deja a părăsit toate ale acestei lumi şi sufletul lui se înalţă în contemplarea celor cereşti, dar totuşi, ocupând un post de conducere pentru zidirea multora, fără să se înrobească prin dorinţă celor trecătoare, uneori, din compasiune pentru aproapele său, se întoarce la acestea, ca prin tămăduirea suferinţelor să arate milă celor în nevoie. El propovăduieşte cuvântul Vieţii ascultătorilor săi şi pune la dispoziţie cele necesare şi sufletelor, şi trupurilor. Acest om care pentru el însuşi se înalţă deja prin contemplaţie la iubirea cerească, totuşi se osteneşte încă în lucrurile trecătoare pentru susţinerea şi folosul aproapelui. Aşadar, oricine din Sfânta Biserică se străduieşte cu grijă a avea în vedere să înainteze fie într-o viaţă conjugală cinstită, fie în comunitatea celor retraşi
327
şi care au părăsit toate bunurile acestei lumi, fie chiar în categoria cea mai înaltă a propovăduitorilor, acela a intrat în construcţia cetăţii aşezate pe munte. Dar cine nu are grijă să ia seama la viaţa celor îmbunătăţiţi, pentru a înainta, rămâne încă în afara edificiului. Iar dacă admiră cinstea pe care deja o are Sfânta Biserică în lume, zăreşte edificiul ca din afară şi rămâne încremenit. Pentru că este atent doar la exterior, nu intră înăuntru. Urmează: „Şi iată un Om, a cărui înfăţişare era ca înfăţişarea aramei”26.
8. Însuşi Cel care este prefigurat prin munte este semnificat şi prin acest om. Se spune însă că acest om măsura construcţia. Totuşi cu îndreptăţire Domnul este semnificat şi prin acest om şi prin munte, pentru că El însuşi este Cel care, judecând, rânduieşte totul în interiorul Sfintei Biserici şi tot El este Cel care poartă aceeaşi Sfântă Biserică şi, purtând-o, o înalţă la cele cereşti. Astfel, într-o Sfântă Evanghelie, Mântuitorul nostru vorbeşte, zicând: „Cine intră pe uşă este păstorul oilor”27. Şi puţin mai încolo: „Eu sunt uşa”28. Şi iarăşi adaugă puţin mai departe: „Eu sunt păstorul cel bun”29. Aşadar, dacă El este şi Păstorul cel bun şi tot El este şi uşa, dacă Păstorul cel bun intră pe uşă, de ce în acest pasaj nu s-ar înţelege că El este şi muntele, şi tot El este şi omul care măsoară construcţia de pe munte?
9. Dar trebuie să ne întrebăm de ce se spune despre acest om că: „înfăţişarea Lui era asemeni înfăţişării aramei”. Ştim cu toţii, fraţilor, că metalul „aramă” este foarte durabil şi are o mare sonoritate. Aşadar, ce înseamnă faptul că înfăţişarea Mijlocitorului dintre Dumnezeu şi oameni este comparată
26 Iez. 40,3.
27 In 10, 2.
28 In 10, 7.
29 In 10,11.
328
cu înfăţişarea aramei, dacă nu acest fapt, pe care îl cunoaştem limpede: Fiul Unul-Născut, primind chip de rob30, preschimbă slăbiciunea trupului omenesc în veşnicie prin slava învierii Sale, pentru că în El trupul deja a fost făcut să dureze fără sfârşit? „Căci înviat din morţi nu mai moare, moartea nu mai are stăpânire asupra lui”31. Ce înseamnă faptul că însăşi întruparea Lui este comparată cu un metal sunător dacă nu aceea că, prin aceeaşi asumare a firii noastre omeneşti, a făcut să răsune pentru toţi oamenii slava măreţiei Sale? El are în trup înfăţişarea aramei, pentru că Dumnezeu S-a făcut cunoscut în trup în lume. De unde, se spune şi prin Ioan: „Pe haina Lui şi pe coapsa Lui avea scris: împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor”32. Ce este haina Lui dacă nu trupul pe care şi L-a luat din Fecioara? Totuşi, haina Lui nu este altceva decât El însuşi, căci se spune că trupul este haina noastră, dar totuşi noi înşine suntem trupul cu care ne îmbrăcăm. Privind cu mult înainte această haină a Lui rănită, pe cruce, de sângele pătimirii, Isaia a zis: „Pentru ce ai îmbrăcămintea roşie şi veşmintele Tale ca ale celor ce calcă în teasc”33? Şi Domnul îi răspunde: „Singur am călcat în teasc, şi dintre popoare nici un om nu este cu mine”34. De fapt, a călcat singur în teascul în care a fost călcat, El Care, prin puterea Sa, a învins Pătimirea pe care a îndurat-o. Căci El, care a îndurat până la moartea pe cruce, a înviat din moarte cu slavă. De altfel, se spune cu dreptate: „Şi dintre popoare nici un om nu este cu mine”35, pentru că cei pentru care venise să pătimească, ar fi trebuit să fie părtaşi la Pătimirea Lui. Dar pentru că aceia
30 Cf. Filip. 2, 7.
31 Rom. 6, 9.
32 Apoc. 19,16.
33 Is. 63, 2.
34 Is. 63,3.
35 Is. 63,3.
329
nu crezuseră încă în El în acea vreme. Se plânge în Pătimire de ei, cei a căror viaţă căuta s-o izbăvească prin pătimire. Prin coapsă înfăptuieşte, într-adevăr, înmulţirea trupului. Aşadar, pentru că, aşa cum este descris în şirul generaţiilor de către Matei şi Luca, El a venit în această lume prin înmulţirea neamului omenesc, din Fecioară, şi prin taina întrupării Sale a arătat tuturor neamurilor de pretutindeni că este Rege şi Domn, a avut scris pe veşmânt şi pe coapsă: „Regele regilor şi Domnul domnilor”36. De aceea chiar faptul că S-a făcut cunoscut în lume prin întrupare a avut drept consecinţă fixarea cunoaşterii celor ce s-au scris despre El. Deci propovăduirea care porneşte de la întruparea Lui este ca sunetul care porneşte din aramă. Să se spună, cu îndreptăţire, aşadar: „înfăţişarea Lui era ca înfăţişarea aramei”. Urmează: „Şi în mâna Sa o sfoară de in”37.
10. După traducătorii Septuagintei, nu avea o sfoară de in, ci o „sfoară de zidari”. Dacă la acest verset urmăm traducerea lor spre a o comenta, ce altceva înţelegem prin zidari decât sfinţii învăţători care, vorbind cele duhovniceşti, aşază în edificiul ceresc pietrele vii, adică sufletele aleşilor? Căci tot ceea ce au spus Părinţii din vechime, tot ceea ce au spus profeţii, tot ceea ce au spus Apostolii, tot ceea ce au spus urmaşii Apostolilor, ce altceva a fost decât aşezarea pietrelor în această construcţie a Sfinţilor, care se ridică zi de zi? Prin sfoara de zidari se face de obicei acest lucru: să se cunoască egalitatea sau verticalitatea peretelui care se înalţă şi, dacă o piatră este înăuntru, se împinge în afară, dacă iese în afară, este făcută să revină în interior. Or, cu siguranţă, acest lucru îl face zi de zi propovăduirea învăţătorilor încât face să revină în interior orice suflet care poate nu ar putea purta povara unui post
36 Apoc. 19,16.
37 Iez. 40, 3.
330
de conducere, chiar dacă ar dori să se afirme în afară şi dimpotrivă, să aducă în afară, pentru a fi văzut, un suflet care vrea să rămână necunoscut şi să aibă numai grija de el, dacă poate să fie folositor şi sieşi şi multora, oricât ar fi dorit el să rămână necunoscut. Şi astfel se face ca ordinea pietrelor sfinte să se păstreze, de vreme ce, adesea, şi cel care vrea să ajungă la cinste este îndepărtat, şi cel care fuge de cinste este înălţat în rangul ordinului sfânt. Dar, pentru că, aşa cum am fost învăţaţi prin traducătorul nostru, textul evreilor nu are sfoară „de zidari”, ci sfoară „din in în mâna Lui”, trebuie să comentăm ceea ce este mai sigur din punctul nostru de vedere. Ştim că sfoara de in este mai subţire decât sforile făcute din alt material. Atunci ce trebuie să înţelegem prin sfoara de in dacă nu propovăduirea mai pătrunzătoare, adică aceea duhovnicească? Prevederile Legii au fost sfoară, dar nu de in, pentru că nu au disciplinat printr-o propovăduire plină de subtilitate poporul cel primitiv. Ea înlătura la el, prin sentinţa pedepsei, nu păcatele cugetării, ci cele ale faptei. Dar, după ce Domnul, propovăduind El însuşi, a legat chiar cugetările oamenilor şi a făcut cunoscut că păcatul a fost făcut chiar şi în inimă, a ţinut în mână o sfoară de in. Căci zice: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu săvârşeşti adulter; Eu însă vă spun vouă că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”38. Sfoara de in este, deci, propovăduirea pătrunzătoare care leagă mintea ascultătorului ca să nu alunece în gând rău. Trebuie reţinut când se spune că el are în mână o sfoară, adică propovăduirea sa e în desfăşurare. Căci El a arătat în Sine modelul a tot ceea ce a învăţat, după cum este scris: „Cele ce a început Iisus a face şi a învăţa”39. Şi pentru că cele pe care le-a spus le-a încredinţat scrierii, ca să fie
38 Mt. 5,27-28; Ieş. 20,14.
39 Fapte 1,1.
331
transmise posterităţii, cu îndreptăţire se adaugă: „Şi o trestie de măsurat în mâna Lui”40.
11. Referitor la Sfânta Biserică, Domnul promite, printr-un alt profet, zicând: „Va răsări în ea verdele trestiei şi al stufului”41. Referitor la acest pasaj, îmi amintesc că am comentat altădată că prin trestie trebuie să se înţeleagă scriitorii, iar prin stuf, ascultătorii. Dar pentru că, de obicei, şi stuful şi trestia apar în umiditatea apei, pentru că şi unul şi cealaltă se folosesc de aceeaşi apă, pentru că trestia se foloseşte pentru a scrie, pe când cu stuful nu se poate scrie, ce trebuie să înţelegem prin stuf şi trestie dacă nu aceea că învăţătura Adevărului este una singură, învăţătură care, cu apele sale, adapă pe mulţi ascultători? Dar unii, inundaţi, înaintează până la cuvântul lui Dumnezeu încât devin scriitori, adică întocmai ca trestia, în timp ce alţii ascultă cuvântul Vieţii,, păstrează frăgezimea verde a unei frumoase speranţe şi a bunei lucrări, dar, totuşi, nu pot nicicum să înainteze pentru a scrie. Ce sunt aceştia în apa lui Dumnezeu, dacă nu, ca să spun aşa, stuf? Aceştia chiar înaintează spre a se face verzi, dar nu pot niciodată să redea litere. Mântuitorul nostru, pentru că a binevoit ca toate cuvintele pe care le-a rostit să fie scrise prin munca învăţătorilor, a ţinut în mână o trestie. Se spune o trestie de măsurat, pentru că înseşi eforturile învăţătorilor sunt ţinute în frâu după o anume iconomie a unei judecăţi tainice, încât să folosească unor cititori, iar altor cititori să nu poată să le folosească. Astfel Sfinţii Apostoli, când L-au întrebat pe învăţătorul Adevărului, Care lor le vorbise deschis, de ce mulţimilor le vorbeşte în parabole, au auzit următorul răspuns: „Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi taina împărăţiei cerurilor, acelora însă, nu”42. Sau, în orice caz, trestia este de măsurat, pentru că în
40 Iez. 40, 3.,
41 Is. 35, 7.
42 Mt. 13,11.
332
însăşi vorbirea Lui sfântă, care a fost consemnată în scris pentru noi, recunoaştem cu adevărat că este tainică iconomia ei. Căci prin judecata Lui mai presus de înţelegere, un om este inclus înăuntrul măsurii celor aleşi, iar altul este lăsat în afară ca să nu merite nicidecum să facă parte din numărul aleşilor. Prin urmare, Omul are sfoară şi trestie de măsurat în mână. Cine măsoară un loc cu sfoara, trage sfoara într-un loc, şi o retrage din altul şi duce acolo ceea ce retrage din celălalt loc. Fără îndoială, astfel face Mântuitorul nostru cu mulţimea oamenilor, de vreme ce pe unii îi aduce înapoi din nedreptăţile lor, iar pe alţii îi părăseşte în nedreptatea lor. Către aceia, pe care a binevoit să-i ridice, a tras sfoara măsurii Sale tainice, iar de la cei pe care i-a judecat că trebuie să fie părăsiţi, ce a făcut altceva decât să retragă sfoara, astfel încât cei buni să fie ţinuţi înăuntrul măsurii edificiului ceresc, cei răi sunt în afara acestui edificiu? în aceştia din urmă nu este bine care să poată fi măsurat şi, ca să zic aşa, ei rămân fără măsură.
12. Această sfoară şi trestia de măsurat a ţinut-o Mântuitorul nostru în mâna Sa, atunci când a binevoit să-l avertizeze pe Apostolul Pavel prin viziunea bărbatului macedonean, astfel încât acel macedonean să zică: „Trecând în Macedonia, ajută-ne”43. Şi totuşi, atunci când Apostolii voiau să meargă să propovăduiască în Asia, Duhul lui Iisus nu le-a îngăduit. Ce înseamnă faptul că Sfinţii Apostoli sunt chemaţi să meargă acolo unde, poate, nu gândeau să pornească şi sunt împiedicaţi să meargă acolo unde doreau să pornească, dacă nu aceea că printr-o judecată tainică sunt ţinute într-o mână sfoara şi trestia de măsurat, încât unii aud cuvintele vieţii, iar alţii nu merită nicidecum să le audă? Aşadar, este sfoară de măsurat, sfoara care a fost trasă într-o parte şi retrasă din altă parte.
43 Fapte 16, 9.
333
13. Am învăţat prin mărturia Sfintei Evanghelii că un om a venit la Iisus să-I spună: „învăţătorule, Te voi urma oriunde vei merge”44. Acestuia i s-a răspuns: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi. Fiul Omului însă nu are unde să-şi plece capul”45. A venit altul care i-a zis: „învăţătorule, dă-mi voie mai întâi să mă duc să îngrop pe tatăl meu”46. Acestuia i-a răspuns: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, tu însă vino după Mine şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu”47. De ce primul om promite să meargă după Iisus şi nu este lăsat, iar al doilea om vrea să se întoarcă acasă şi totuşi i se porunceşte că trebuie să-L urmeze? De ce acela nu este primit, iar acesta nu este lăsat liber de la ascultare nici pentru o oră? Aşadar, după iconomia unei judecăţi tainice, interioare, sfoara şi trestia de măsurat sunt trase, prin care şi acesta este atras, şi acela părăsit, pentru ca edificiul ceresc să nu se zidească fără o cercetare sfântă şi dreaptă.
14. Trestia de măsurat poate fi înţeleasă ca Sfânta Scriptură astfel: oricine o citeşte se măsoară pe el însuşi prin ea: în ce măsură a înaintat în virtutea duhovnicească, în ce măsură a rămas departe de binele care este recomandat, în ce măsură s-a mai înălţat pentru a lucra binele, sau în ce măsură zace încă la pământ în fapte rele. Urmează: „Şi stătea în poartă”48.
15. Oricine stă în poartă este într-o anumită măsură înăuntru, dar într-o altă măsură în afară, pentru că altceva se zăreşte din afară şi altceva se ascunde înăuntru. Întrupat din milostivire pentru noi, Mântuitorul nostru a stat în faţa
44 Mt. 8,19; Lc. 9,57.
45 Mt. 8,20; Lc. 9,58.
46 Mt. 8,21;. 9,59.
47 Mt. 8,22; Lc. 9, 60.
48 Iez. 40, 3.
334
ochilor omeneşti ca şi cum ar fi stat în poartă, fiindcă S-a arătat vizibil prin firea Sa omenească şi S-a păstrat de nevăzut prin firea Sa dumnezeiască. De aceea iudeii, care-L aşteptaseră la făgăduinţa profeţilor, au fost tulburaţi de necredinţa lor, pentru că pe Cel despre Care crezuseră că a venit pentru eliberarea lor, îl vedeau muritor. Aşadar, cel care stă în poartă, după cum s-a spus mai înainte, este văzut, pe de o parte afară, dar pe de altă parte înăuntru. De aceea, nici măcar iudeii n-au fost părăsiţi în necredinţa lor fără arătarea puterii dumnezeieşti. Căci văzând minunile Lui, erau atraşi să creadă, dar când luau aminte la pătimirile Lui, li se părea nevrednic să-L socotească Dumnezeu pe Cel pe care îl vedeau în trup muritor. De aceea au ezitat să-L recunoască. Căci îl vedeau, cu adevărat, înfometat, însetat, mâncând, bând, obosit, dormind şi considerau că El este doar un om. Îl vedeau înviind morţii, curăţind leproşii, dând vedere orbilor, alungând demonii şi simţeau că este mai presus decât oamenii. Dar chiar şi cu privire la aceste minuni ale Lui erau tulburaţi în inima lor, cugetând despre El că este om. De aceea, Sfânta Biserică, dorind să-L vadă deja în mod limpede, zice prin glasul logodnicei: „în El însuşi stă în spatele peretelui nostru”49. Căci El a arătat în faţa ochilor oamenilor ceea ce a luat asupra Sa prin firea muritoare, dar a rămas de nevăzut în El însuşi. Pentru cei care căutau să-L vadă în mod limpede, El a stat ca şi cum în spatele peretelui, pentru că, evident, El nu a lăsat să fie văzut în deplina Sa măreţie. Aşadar, a stat ca şi cum în spatele peretelui, El Care a arătat firea omenească pe care şi-a asumat-o şi a ascuns în faţa ochilor oamenilor firea Sa dumnezeiască. De aceea, şi profetul adaugă aici: „Privind pe fereastră, uitându-se printre gratii”50. Când se priveşte printr-o fereastră sau printre gratii, nici nu se vede tot, nici se
49 Cânt. 2, 9.
50 Cânt. 2, 9.
335
vede tot. Fără îndoială astfel S-a făcut Mântuitorul nostru în faţa ochilor care se îndoiesc. Căci dacă, făcând minuni, nu ar fi îndurat nimic ca om, le-ar fi apărut deplin ca Dumnezeu, şi invers, îndurând suferinţele omeneşti, dacă nu ar fi făcut nimic ca Dumnezeu, ar fi fost socotit doar un simplu om. Dar, pentru că a săvârşit lucrări dumnezeieşti şi a suportat pătimiri omeneşti, El a privit către oameni ca prin fereastră şi printre gratii, încât să apară ca Dumnezeu datorită minunilor şi să rămână ascuns din cauza patimilor, respectiv să fie văzut ca om din cauza patimilor, dar totuşi să se cunoască faptul că este mai presus de om datorită minunilor. Dar, pentru că se spune că acest om stă în poartă, trebuie să ne întrebăm dacă era cu faţa spre interior şi cu spatele spre exterior sau invers. Dacă vom cerceta ceea ce precede şi ceea ce urmează, ne vom da seama mai repede cum stătea. Căci mai întâi se spune: „Era ca o construcţie a unei cetăţi îndreptate spre miazăzi, şi m-a dus acolo înăuntru”. Şi puţin mai încolo se adaugă despre acest om: „Şi stătea în poartă”. Şi îndată adaugă: „Şi acest om a vorbit către mine”51.
16. Omul care, stând în poartă, a vorbit profetului, ducându-l înăuntru în edificiu, evident stătea cu faţa spre interior şi cu spatele spre exterior. Dar profetul, care a fost dus înăuntru şi căruia i-a vorbit omul care stătea în poartă, fără nici o îndoială, avea faţa îndreptată către poartă, de unde auzea cuvintele celui care-i vorbea. Ce înseamnă, aşadar, că omul priveşte înăuntru, iar profetul în afară? Ce înseamnă faptul că faţa acelui om este îndreptată spre edificiu, iar ochii profetului spre poartă, dacă nu aceea că Unul-Născut al Tatălui pentru aceea S-a întrupat, ca să ne ducă pe noi înăuntru în edificiul duhovnicesc, adică să ne facă să intrăm înăuntru la credinţa Sfintei Biserici? Ochii Acestuia privesc întotdeauna
51 Iez. 40,4.
336
edificiul Său, căci observă fără încetare cât înaintează fiecare în virtuţi. Profetul însă priveşte spre poartă, căci cine ascultă cuvintele lui Dumnezeu întotdeauna trebuie să fixeze ochii inimii spre ieşire şi să se gândească fără încetare la momentul când va pleca din viaţa prezentă şi va ajunge la bucuriile veşnice. Căci fără îndoială, de aceea S-a întrupat Dumnezeu, ca să ne aducă înăuntru la credinţă şi să ne ducă iarăşi la frumuseţea vederii Sale. „De va intra cineva prin Mine, se va mântui, şi va intra şi va ieşi, şi păşune va afla”52. Va intra, evident, înăuntru la credinţă, va ieşi la vederea lui Dumnezeu, va afla păşune în îndestularea veşnică. De aceea, chiar psalmistul zice: „Domnul să păzească intrarea ta şi ieşirea ta”53. Domnul păzeşte intrarea fiecărui suflet care intră la credinţă şi păzeşte şi ieşirea prin care iese spre frumuseţea vederii Sale pentru ca nici celui care intră în Biserică să nu-i fie pusă piedică prin greşelile sale şi nici să nu fie răpit de vechiul duşman când iese din această viaţă trecătoare spre cele veşnice. Din cauza acestei ieşiri a noastre, la care trebuie să ne gândim zi de zi, Apostolul Pavel vorbeşte despre Mântuitorul nostru, zicând: „Ca să sfinţească poporul cu sângele Său, a pătimit afară de poartă. Prin urmare, să ieşim la El, afară din tabără, luând asupra noastră ocara Lui. Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie”54. Aşadar, Omul care a apărut înaintea profetului a stat în poartă şi i-a vorbit astfel, pentru că Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni, Iisus Hristos, a dat poruncile vieţii chiar în timpul Pătimirii Sale, ca cei care cred în El să privească întotdeauna spre poartă şi, gândindu-se cu atenţie sporită la Pătimirea Lui, să nu întoarcă ochii inimii de la propria lor ieşire. Noi, de asemenea, când începem deja să dispreţuim limitele trupului, să depăşim
52 In 10,9.
53 Ps. 120, 8.
54 Evr. 13,12-14.
337
strâmtoarea, condiţiei noastre muritoare prin dorinţa nemuririi, să tindem spre libertatea luminii de Sus, să ne gândim numai la bucuriile patriei cereşti, atunci fixăm ochii către poartă, pentru că, de vreme ce dorim să trecem de la tainele temporale la cele veşnice55, am întors deja spatele, ca să zic aşa, vieţii prezente şi avem faţa inimii îndreptată spre dorinţa ieşirii noastre. Într-adevăr, este scris: „Trupul cel stricăcios îngreuiază sufletul, şi locuinţa cea pământească împovărează mintea cea plină de grijă”56. Prin contemplaţie noi deja tindem cu mintea dincolo de limitele trupului, dar totuşi în aceste taine al căror înţeles l-am perceput, suntem încă reţinuţi în poartă prin însăşi mărginirea noastră trupească.
17. Căci adesea sufletul este răpit în contemplaţie dumnezeiască astfel încât se bucură că deja zăreşte ceva, printr-o oarecare reprezentare, despre acea libertate veşnică pe care „ochiul nu a văzut-o şi nici urechea nu a auzit-o”57; respins însă de greutatea firii sale muritoare, cade din nou în starea cea mai de jos şi este ţinut legat de anumite lanţuri ale suferinţei sale. Aşadar, îndreaptă privirea spre poartă cine priveşte bucuriile adevăratei sale libertăţi şi doreşte deja să iasă, dar încă nu poate. De aceea, poporul evreu, eliberat din robia
55 Termenul sacramentum, pe care l-am tradus cu „taine”, este raportat de Sfinţii Părinţi latini pe de o parte la toate actele profetice şi cultice vechitestamentare prin care a fost prefigurată taina mântuirii neamului omenesc, şi pe de altă parte la actele cultice noutestamentare prin care noi prefigurăm împărtăşirea noastră deplină de Dumnezeu, contemplarea Lui fără micşorare şi toată acea stare de fericire şi libertate specifică vieţii veşnice. Aşadar, după cum iudeilor li s-a poruncit să jertfească mielul pascal după o anumită rânduială, dar la venirea adevăratului Miel toate aceste acte simbolice s-au desfiinţat, pentru a fi înlocuite de jertfa cea duhovnicească şi fără de sânge, tot aşa şi cele de acum se vor desfiinţa în viaţa viitoare pentru a fi înlocuite de cunoaşterea şi împărtăşirea deplină de Dumnezeu (n. ed.).
56 înţel. Sol. 9,15.
57 I Cor. 2, 9.
338
egipteană, atunci când Dumnezeu vorbea, vedeau un stâlp de nor şi fiecare stătea înaintea cortului său şi îl preamărea”58. Despre acestea se spune puţin mai înainte: „Când se îndrepta Moise spre Cortul Sfânt, tot poporul se scula şi sta fiecare în uşa cortului său”59. Într-adevăr, noi acolo stăm, unde ne fixăm ochii minţii. De aici, cuvântul lui Ilie: „Viu este Domnul, în a Cărui privire stau”60. El acolo stătea, unde îşi fixase inima. Ce înseamnă că poporul evreu vede stâlpul de nor şi stă în uşa cortului său şi-L preamăreşte, dacă nu faptul că mintea omenească, când priveşte ca prin ghicitură acele realităţi superioare şi cereşti, deja iese din limitele locuinţei trupeşti printr-o cugetare înălţată şi îl preamăreşte cu smerenie pe Cel a Cărui fire nu poate să o vadă, dar totuşi îi admiră puterea prin iluminarea Duhului? Şi atunci când Moise intra în cort, poporul privea spatele lui şi fiecare rămânea în uşa cortului său, pentru că, atunci când un sfânt propovăduitor vorbeşte cu convingere despre Dumnezeu, el deja intră, într-un anumit fel, în cortul locuinţei veşnice. Cei slabi, deşi nu pot să înţeleagă deplin virtutea acestei propovăduiri, totuşi îi privesc, cum s-ar zice, spatele, pentru că ei urmează, prin înţelegerea lor, învăţăturile cele mai la îndemâna lor. Dar chiar şi prin aceste minime învăţături pe care pot să le înţeleagă, ei, cum s-ar zice, deja ies din corturile lor şi stau în uşă, pentru că încearcă să părăsească lăcaşurile trupului şi să înainteze spre acele bucurii ale vieţii veşnice, despre care au auzit. Iată de ce Ilie, în timp ce auzea glasul lui Dumnezeu vorbind cu el, este înfăţişat ca stând în deschizătura peşterii sale şi ascunzându-şi faţa61, pentru că, atunci când glasul înţelegerii realităţilor superioare este auzit în suflet prin harul
58 Ieş. 33,10.
59 Ieş. 33, 8.
60 III Rg. 17,1.
61 Cf. III Rg. 19, 9-13.
339
contemplaţiei, omul nu mai este cu totul în interiorul peşterii, pentru că grija trupului nu-i ocupă sufletul, ci el stă în uşă, pentru că meditează la ieşirea din strâmtoarea condiţiei sale muritoare.
18. Dar deja cel ce stă în deschizătura peşterii şi percepe cu urechea inimii cuvintele lui Dumnezeu trebuie să-şi acopere faţa, pentru că, atunci când suntem conduşi prin harul de Sus către înţelesurile mai înalte, cu cât suntem înălţaţi mai fin, cu atât trebuie întotdeauna prin smerenie, să ne oprim pe noi înşine în ce priveşte înţelegerea noastră, ca să nu încercăm „să pricepem mai mult decât trebuie priceput, ci să se priceapă cu cumpătare”62, ca nu cumva, atunci când discutăm prea mult despre realităţile nevăzute, să ne îndepărtăm, ca nu cumva să căutăm ceva din lumina creată în acea lumină necreată. A aţinti urechea şi a-ţi acoperi faţa înseamnă a asculta cu mintea glasul Firii dinăuntru63 şi, în acelaşi timp, a abate ochii inimii de la orice formă materială, ca nu cumva inima să-şi reprezinte ceva material despre dumnezeiasca Fire care este pretutindeni în întregime şi pretutindeni nemărginită. Prin urmare, noi, fraţi preaiubiţi, care prin moartea, învierea şi înălţarea la ceruri a Mântuitorului nostru am cunoscut deja cele despre bucuriile veşnice, noi care
62 Rom. 12,3.
63 în latină vocem interioris substantiae audire. Se referă la Fiinţa dumnezeiască al Cărei glas Se aude înăuntrul celui răpit în contemplaţie. Dumnezeu vorbeşte proorocilor, apostolilor şi tuturor propovăduitorilor dinăuntrul lor, descoperindu-le înţelesurile mai înalte ale cuvintelor grăite de Duhul Sfânt în profeţii dinaintea lor. Despre modul tainic în care Dumnezeul cel necuprins Se face interior omului, Sfântul Grigorie Teologul spune: „Cel ce este după fiinţa Sa din veac şi până în veac, tuturor nevăzut şi de toţi necuprins, Se coboară din înălţimea Sa ca să poată încăpea întrucâtva în firea noastră”. S. Gregorius Theologus, Oratio XLV, 11 PG 36, col. 637. A se vedea şi S. Gregorii Magni, Moralia in lob, 5, 34, 62-63 PL 75, pp. 713-714 (n. ed.).
340
ştim că îngerii Lui, împreună-locuitori cu noi, s-au arătat în cele din afară spre a mărturisi dumnezeirea Lui64, să-L dorim cu râvnă pe împăratul nostru, să dorim să-i regăsim pe oamenii pe care i-am cunoscut şi, stând în acest edificiu al Sfintei Biserici, să ne fixăm ochii spre poartă, să întoarcem spatele minţii acestei vieţi stricăcioase trecătoare şi să îndreptăm faţa inimii noastre spre libertatea patriei cereşti. Dar iată că încă sunt multe cele care ne apasă din grija pentru această viaţă stricăcioasă. Pentru că nu putem să ieşim deplin, să stăm, cel puţin, în deschizătura peşterii noastre, noi care urmează să ieşim, cândva, cu bine, prin harul Mântuitorului nostru Care trăieşte şi împărăţeşte împreună cu Tatăl, în unime cu Duhul Sfânt, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.
64 îngerii sunt făpturi netrupeşti, care s-au arătat în lumea exterioară, materială spre a aduce mărturie oamenilor despre Dumnezeu (n. ed.).
Omilia II
1. Ca nu cumva unii să mă critice, poate, în gândul lor, că îndrăznesc să comentez tainele atât de profunde ale Profetului Iezechiel, taine cercetate înainte de mari comentatori, să cunoască în ce mod o fac. Nu o fac cu îndrăzneală, ci cu umilinţă. Ştiu, într-adevăr, că, de cele mai multe ori, multe pasaje ale textului sfânt, pe care nu am putut să le descifrez singur, le-am înţeles punându-le în discuţie în prezenţa fraţilor mei. Înţelegându-le, m-am străduit să pricep şi următorul lucru: prin meritul cui îmi este dată această înţelegere? Este evident că îmi este dată datorită celor în prezenţa cărora îmi este dată. Acest fapt, cu ajutorul lui Dumnezeu, a făcut ca şi înţelegerea să sporească şi mândria să se micşoreze, de vreme ce eu învăţ prin voi ceea ce vă învăţ în mijlocul vostru, pentru că recunosc deschis aud de cele mai multe ori odată cu voi ceea ce spun. Aşadar, dacă voi fi înţeles mai puţin un anumit lucru din acest profet este din cauza orbirii mele; dar, dacă voi fi putut să-l înţeleg corect, aceasta se datorează, printr-un dar dumnezeiesc, cinstitelor voastre feţe. Adesea însă, prin harul Domnului Atotputernic, anumite pasaje din acest text sunt înţelese mai bine când se citeşte cuvântul lui Dumnezeu în taină şi sufletul, conştient de greşelile sale, în timp ce recunoaşte adevărul în ceea ce aude, se loveşte cu lanceasuferinţei şi se străpunge cu sabia pocăinţei, încât nu-şi mai doreşte nimic altceva decât să plângă şi să-şi spele petele prin şuvoaie de lacrimi. Făcând astfel, uneori este răpit către cele sublime care trebuie contemplate şi dorirea lor îi devine un chin însoţit de lacrimi suave. Sufletul se îndurerează
342
că este aici unde încă zace la pământ prin slăbiciunea sa. El nu are încă putere să fie acolo unde este puternic luminat şi să nu-şi mai întoarcă ochiul minţii spre întunericul condiţiei sale muritoare. De aici, prin urmare, din această lumină se naşte în suflet un foc şi din acest foc izvorăşte jalea. Şi pentru că nu poate nicicum să rămână fixat în realităţile cereşti, ostenit, se odihneşte în ardoarea sa prin lacrimi. Dar altceva este atunci când este vorba de înaintarea duhovnicească a unuia singur şi altceva când este vorba de zidirea mai multora. Aşadar, prin cuvântul învăţăturii trebuie arătate, cu ajutorul lui Dumnezeu, acele învăţături care orânduiesc viaţa şi conduita ascultătorilor. Să urmărim, acum, după cum am început, în cuvintele profetului, ceea ce ne zideşte spre practicarea bunei lucrări.
2. „Fiul omului, priveşte cu ochii tăi şi ascultă cu urechile tale”1. De ce acestui profet, atras spre a mărturisi lucrurile duhovniceşti, i se spune: „Priveşte cu ochii”, şi se precizează „cu ai tăi”, şi când se adaugă „ascultă cu urechile”, urmează „cu ale tale”? Trebuie să se ştie că şi cei trupeşti au ochii şi urechile trupului, fiindu-le de folos spre a percepe lucrurile care sunt materiale. Însă numai cei duhovniceşti au ochii şi urechile inimii, cu care văd cele nevăzute prin înţelegere şi aud laudele cele fără glas a lui Dumnezeu. Despre aceste urechi vorbea Domnul Atotputernic când spunea: „Cine are urechi de auzit să audă”2. Căci cine putea să fie atunci în acel popor, care să nu aibă urechile trupului? Dar când se spune: „Cine are urechi de auzit să audă”3 se arată limpede că El se referea la acele urechi pe care nu toţi putuseră să le aibă. Să se spună, aşadar, profetului: „Fiul omului, priveşte
1 Iez. 40, 4.
2 Lc. 8, 8.
3 Lc. 8, 8.
343
cu ochii tăi şi ascultă cu urechile tale”. Într-un pasaj de mai înainte am spus deja de ce profetul, ori de câte ori este dus pentru a vedea cele duhovniceşti, este numit „fiul omului”4. Dar ca să nu uităm, repet pe scurt că prin această denumire se aminteşte întotdeauna slăbiciunea firii sale, ca nu cumva el să se înalţe din cauza măreţiei contemplaţiei. Trebuie să se observe contrastul: i se spune: „Priveşte cu ochii tăi, ascultă cu urechile tale” şi totuşi este numit „fiul omului”. Prin aceste cuvinte ce altceva i se spune deschis dacă nu următorul lucru: priveşte duhovniceşte cele duhovniceşti, dar aminteşte-ţi de slăbiciunile tale trupeşti?
3. Iată de ce, de obicei, cu cât cineva este răpit mai mult în contemplaţie, se întâmplă să fie mai mult chinuit de ispită. Aceasta se produce mai ales în perioada de mai mare progres duhovnicesc. Mintea lor fiind fie pătrunsă de pocăinţă, fie răpită în contemplaţie mai presus de sine, numaidecât apare şi ispita, ca nu cumva să se înalţe din cauza celor către care a fost răpit. Prin pocăinţă sau prin contemplaţie se înalţă către Dumnezeu, dar prin greutatea ispitei este aruncat înapoi în el însuşi. De bună seamă, ispita îl împovărează, ca nu cumva contemplaţia să-l facă să se mărească; şi invers, contemplaţia îl înalţă, ca nu cumva ispita să-l afunde. Dacă, într-adevăr, contemplaţia l-ar înălţa atât de sus încât ispita să dispară complet, sufletul ar cădea în trufie. Iar dacă ispita l-ar copleşi atât de tare încât contemplaţia să nu-l ridice, el ar cădea cu totul în păcat. Dar, printr-o iconomie uimitoare, sufletul îşi găseşte echilibrul pe calea de mijloc, încât nici să nu se trufească prin cele bune şi nici să nu cadă prin cele rele. De aceea şi prin fericitul Iov se spune despre Domnul: „Şi apele le chibzuieştecu măsură”5. Desigur, pentru Dumnezeu, a chibzui
4 A se vedea Cartea I, Omilia 12, 22, p. 271.
5 Iov 28,25.
344
apele cu măsură înseamnă a păzi sentimentele sufletelor în smerenie, între reuşite şi nereuşite, între daruri şi ispite, între cele foarte înalte şi cele foarte joase. Astfel Ilie făcuse să coboare focul din cer, legase apele în cer şi, totuşi, îngrozit de ameninţarea unei femei, el fugea prin pustii6. Celui care fugea îi apare un înger, îi oferă hrană, îi spune că-i rămâne un drum lung de făcut7 şi, totuşi, el nu alungă teama din inima sa, pentru că, în sufletul profetului, acea slăbiciune a temerii era marea apărătoare a tăriei sale. Urmează: „Pune inima ta în toate câte am să-ţi arăt, căci, ca să-ţi fie arătate ai fost adus aici. Vesteşte toate câte tu vezi, casei lui Israel”8.
4. „Pune inima ta”. Ca şi cum s-ar spune: Ia seama. „Căci ca să-ţi fie arătate ai fost adus aici. Vesteşte toate câte tu vezi”. Adică, de aceea ai fost adus, ca să vezi, şi de aceea vezi, ca să vesteşti, pentru că orice om care înaintează, văzând cele duhovniceşti, trebuie să le ofere, vorbind, şi altora. De bună seamă, vede ca să vestească, cel care, înaintând el însuşi, poartă grija cu privire la înaintarea aproapelui, propovăduind. De aceea, şi în alt loc este scris: „Cel ce aude să zică: Vino”9. Când glasul lui Dumnezeu, care cheamă, se face auzit în inima cuiva, este necesar ca, prin îndatorirea propovăduirii, acesta să se reverse în vorbire pentru aproapele şi astfel să cheme pe altul, pentru că şi el însuşi a fost chemat. Iată de ce şi logodnicul spune în Cântarea Cântărilor: „Tu, ce în grădini sălăşluieşti, prietenii te ascultă, fă-mă să aud glasul tău”10. În grădini sălăşluieşte Sfânta Biserică, în grădini sălăşluieşte orice suflet care este plin de verdele nădejdei şi al bunei lucrări. Uscată este,
6 Cf. III Rg. 18, 38; 17,1; 19, 3.
7 Cf. III Rg. 19, 7-8.
8 Iez. 40, 4.
9 Apoc. 22,17.
10 Cânt. 8,13.
345
desigur, nădejdea acestei lumi, fiindcă toate care sunt îndrăgite aici se veştejesc degrabă. Apostolul Petru ne îndeamnă să ne grăbim: „Spre moştenire nestricăcioasă, neîntinată, neveştejită”11. Cea care sălăşluieşte în grădini trebuie să facă pe logodnicul ei să-i audă glasul, adică să cânte melodia unei bune propovăduiri, cu care acela, pe care-l doreşte, să se desfete, pentru că prietenii o ascultă, adică evident toţi aleşii care, ca să se facă vii în patria cerească, doresc să asculte cuvintele Vieţii. Dar deja profetul ne descoperă cele pe care le vede, căci adaugă: „Şi iată un zid pe dinafară înconjurând lăcaşul de jur-împrejur”12.
5. În textul sfânt, zidul prefigurează de obicei pe însuşi Domnul întrupat pentru că El ne protejează şi ne întăreşte, după cum se spune prin profet despre Sfânta Biserică: „Se va pune în ea zid şi fortificaţie”13. Căci El însuşi este pentru noi zid, El Care ne înconjoară din toate părţile, păzindu-ne. Fortificaţie dinaintea zidului nostru au fost toţi profeţii care, înainte ca Domnul să apară în trup, au fost trimişi pentru a zidi credinţa, profeţind. Aşadar, în Sfânta Biserică, Domnul a fost pus pentru noi ca un zid, iar profeţii Lui, ca fortificaţie dinaintea zidului, pentru că la noi, pe care El ne apără desăvârşit, au ajuns chiar şi cuvintele profeţilor spre zidirea credinţei. De aceea, cu îndreptăţire se construieşte mai întâi zidul şi apoi fortificaţia dinaintea zidului, pentru că noi, chemaţi din rândul neamurilor, dacă n-am fi cunoscut mai întâi pe Domnul, n-am fi primit deloc cuvintele profeţilor Lui. De asemenea, trebuie reţinut că acest zid al cetăţii duhovniceşti se spune că este „pe dinafară”. Desigur, zidul care se ridică pentru a apăra un edificiu, de obicei, nu se pune în interiorul acestuia, ci în exterior. Atunci de ce a fost necesar să se spună „pe dinafară”,
11 I Pt. 1,4.
12 Iez. 40, 5.
13 Is. 26,1.
346
de vreme ce niciodată un zid nu se pune pe dinăuntru? Căci trebuie ca, plasat pe dinafară, să apere cele ce sunt înăuntru. Dar ce altceva se indică limpede prin această precizare decât întruparea Domnului? Căci întăritură interioară ne este nouă Dumnezeu, iar întăritură pe dinafară este Dumnezeuomul. De aceea se spune despre El printr-un profet: „Ieşit-ai ca să dezrobeşti poporul Tău, ca să izbăveşti pe unşii Tăi”14. Acest zid, evident Domnul întrupat, nu ne-ar fi fost nouă zid dacă nu ar fi fost înafară, căci El nu ne-ar fi apărat înăuntru dacă nu S-ar fi arătat în exterior15. Nu trebuie să trecem mai departe, neglijând acest detaliu: acest zid este pus de jurîmprejurul lăcaşului, pretutindeni. Fără îndoială lăcaş al lui Dumnezeu sunt nu numai sfinţii îngeri, despre care psalmistul zice: „Doamne, am iubit podoaba casei tale şi locul locaşului slavei Tale”16, ci chiar şi noi în ale căror suflete El a binevoit să sălăşluiască. Acest zid este pretutindeni de jur-împrejurul lăcaşului, pentru că Unul-Născut al Tatălui, Care este tărie a îngerilor în înălţime, S-a făcut în cele de jos răscumpărare a oamenilor. Pentru îngeri este întărire ca să nu cadă, pentru noi este ajutor ca să ne ridicăm după cădere.
6. Dacă, într-adevăr, lăcaşul lui Dumnezeu prefigurează în acest loc doar mulţimea oamenilor răscumpăraţi, Domnul ne este zid pretutindeni de jur-împrejur, pentru că, pentru a ne proteja desăvârşit, El ne arată prin lucrare toate cele pe care le-a învăţat, după cum este scris: „Cele ce Iisus a început a face şi a învăţa”17. Întrucât a venit să ne cheme în patria
14 Avac. 3,13 (LXX).
15 Dumnezeu a „ieşit” din cele interioare, nevăzute, duhovniceşti, arătându-Se în exterior, adică în trupul material, circumscris. Dacă Domnul nu S-ar fi pogorât şi nu S-ar fi arătat Om, noi nu am fi putut fi aduşi la cele interioare, duhovniceşti, nici la vederea şi împărtăşirea deplină de Dumnezeu şi la cunoaşterea tuturor celor nevăzute (n. ed.).
16 Ps. 25, 8.
17 Fapte 1,1.
347
cerească, fără îndoială ne-a învăţat să dispreţuim bunurile trecătoare şi să nu ne temem de relele temporare. De aceea, El n-a dispreţuit ocările, a suportat nedreptăţile, nu s-a temut de moarte, nu s-a dat înapoi de la Pătimirea pe cruce şi, când ei ar fi vrut să-L răpească şi să-L facă rege, îndată a fugit. Ce altceva ne-a învăţat El prin aceste exemple ale sale, decât că trebuie în această lume şi să nu ne temem de împrejurările potrivnice, şi să evităm prosperitatea materială? Căci mai adesea bunătăţile trecătoare pun stăpânire pe suflet decât necazurile care îl tulbură. Într-adevăr, a ascultat ocări înainte de pătimirea Sa fără să răspundă asemenea, a răbdat îndelung, în tăcere pe trădătorul Său şi după salutul aceluia prefăcut nu a refuzat să-i dea sărutare. El a primit moartea pentru ca noi să nu ne temem că murim, El a arătat învierea Sa ca noi să credem că e posibil să înviem. După Pătimirea Sa a chemat la harul credinţei şi pe cei care-L răstigniseră şi a răspuns nelegiuirii cu darul Său. Aşadar, Cel Care ne-a învăţat toate prin exemplul Său, S-a făcut pentru noi zid pretutindeni de jur-împrejur. Urmează: „Şi în mâna omului o trestie de măsurat de şase coţi şi o palmă”18.
7. În omilia precedentă19 am spus deja că prin trestie este prefigurată Sfânta Scriptură. Se spune că această trestie este de măsurat, pentru că prin Sfânta Scriptură noi măsurăm orice activitate a vieţii noastre ca să vedem fie cât ne-am desăvârşit, fie cât de departe suntem de desăvârşire. Adesea, când facem un anumit lucru, noi avem impresia că deja avem un anumit merit, dar când ne raportăm la cuvântul lui Dumnezeu şi ascultăm învăţăturile Sale înalte, atunci ne dăm seama cât de departe suntem de desăvârşire. Deci trestia este de măsurat, pentru că viaţa ascultătorilor este măsurată prin mâinile scriitorilor sfinţi. Se spune că această trestie este
18 Iez. 40, 5.
19 A se vedea Cartea a II-a, Omilia 1,11, p. 289.
348
în mâna omului, fie pentru că textul sfânt este în puterea Mijlocitorului dintre Dumnezeu şi oameni, Omul Iisus Hristos, fie mai degrabă pentru că El a împlinit, făcând, ceea ce a vrut să fie scris. Se precizează că trestia este de şase coţi şi o palmă. Căci două sunt felurile de vieţuire cu privire la care Atotputernicul Dumnezeu ne învaţă prin textul sfânt, evident viaţa activă şi viaţa contemplativă. Ce altceva se desemnează prin şase coţi decât viaţa activă? Dumnezeu a desăvârşit întreaga Sa lucrare în a şasea zi20. Palma, despre care se spune că este în plus faţă de cei şase coţi, deja se referă la a şaptea zi, fără însă să fie de un cot. Aşadar, viaţa activă este prefigurată prin cei şase coţi, iar cea contemplativă, prin palmă, pentru că noi ducem până la sfârşit viaţa activă prin lucrare, însă, în ceea ce priveşte viaţa contemplativă, deşi ne străduim din răsputeri, abia putem să atingem foarte puţin câte ceva.
8. Viaţa activă înseamnă a da pâine celui înfometat, a învăţa pe cel neştiutor prin cuvântul înţelepciunii, a îndrepta pe cel care greşeşte, a chema la o cale smerită pe aproapele trufaş, a purta de grijă celui bolnav, a împărţi fiecăruia ceea ce îi este folositor şi a asigura mijloace de subzistenţă celor avuţi în grijă. Viaţa contemplativă însă înseamnă a-ţi păstra cu tot sufletul dragostea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele dar, liniştindu-te de la activitatea exterioară, a te dedica numai râvnei pentru Creator, ca deja să nu-ţi mai placă să faci nimic ci, după ce toate grijile au fost alungate, inima să se înflăcăreze de dorinţa vederii feţei Creatorului său, astfel încât să ştie să poarte cu tristeţe adâncă povara trupului stricăcios, să râvnească din răsputeri să se adauge acelor coruri îngereşti care înalţă imne de laudă, să se amestece printre cetăţenii patriei cereşti, să se bucure în prezenţa lui Dumnezeu de veşnicia nestricăcioasă. Palma se măsoară prin întinderea mâinii
20 Cf. Fc. 2,1.
349
şi a degetelor. Dar prin palmă se acoperă foarte puţin din măsura unui cot, pentru că, oricât de mare ar fi iubirea în care sufletul arde, oricât de mare ar fi puterea cu care se îndreaptă spre Dumnezeu prin cugetare, sufletul nu vede încă deplin ceea ce ar putea iubi, doar începe să vadă ceea ce iubeşte, pentru că, aşa cum zice un foarte vestit propovăduitor: „Vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă”21. Şi: „Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte precum am fost cunoscut şi eu”22. Aşadar, din al şaptelea cot noi atingem abia o palmă pentru că, aflaţi în această viaţă, noi pregustăm doar începuturile contemplaţiei interioare. Dar pentru că viaţa activă poate fi experimentată deplin şi omul a fost creat în a şasea zi, având datoria de a lucra cele bune, trestia are şase coţi.
9. Cele două vieţi au fost simbolizate limpede de cele două femei, Marta şi Maria, dintre care una se zbătea cu multiplele griji ale slujirii, iar cealaltă şedea la picioarele Domnului şi asculta cuvintele ce ieşeau din gura Lui23. De vreme ce Marta se plângea de sora ei că neglijează să o ajute, Domnul i-a răspuns, zicând: „Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti, dar un lucru trebuie: Maria partea cea mai bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea”24. Iată că partea Martei nu este dezaprobată, dar cea a mariei este lăudată. Şi nu spune că partea pe care a ales-o Maria este bună, ci cea mai bună, ca şi partea Martei să fie arătată ca bună. De ce partea mariei este cea mai bună, se explică atunci când adaugă: „Care nu se va lua de la ea”25. Viaţa activă încetează, de fapt, odată cu trupul.
21 ICor. 13,12.
22 I Cor. 13,12.
23 Cf. Lc. 10,40 şi 39.
24 Lc. 10, 41-42.
25 Lc. 10,42.
350
Cine ar putea da pâine unui înfometat în patria veşnică, unde nimeni nu este înfometat? Cine ar putea da să bea unui însetat, unde nimeni nu este însetat? Cine înmormântează un mort, unde nimeni nu moare? Dar în vreme ce viaţa activă se sfârşeşte în această lume, viaţa contemplativă începe aici, ca să se desăvârşească în patria cerească, pentru că focul iubirii, care începe să ardă aici, când îl va fi văzut pe Cel pe Care-L iubeşte, va arde mai mult în iubirea pentru El. Aşadar, viaţa contemplativă nu se sfârşeşte, fiindcă, sustrasă de la lumina lumii acesteia, ea se desăvârşeşte.
10. Cele două vieţi, după cum au spus şi cei de dinaintea noastră, sunt prefigurate şi de cele două femei ale fericitului Iacov, Lia şi Rahila26. De bună seamă, Lia se tălmăceşte „ostenitoare”, iar Rahila, „oaie” sau „vederea începutului”. Viaţa activă este ostenitoare pentru că asudă prin lucrare, cea contemplativă însă este simplă şi năzuieşte numai să vadă pe Cel ce este început, adică pe însuşi Cel care zice: „Eu sunt începutul şi de aceea vă grăiesc vouă”27. Fericitul Iacov râvnise mult la Rahila, dar, noaptea, a primit-o pe Lia28, pentru că orice om care se întoarce la Domnul doreşte viaţa contemplativă, râvneşte la liniştea patriei veşnice, dar, mai întâi, trebuie să lucreze în noaptea acestei vieţi binele de care este capabil, să se ostenească prin muncă, adică să o primească pe Lia, ca apoi să se odihnească în îmbrăţişările Rahilei pentru a vedea pe Cel ce este începutul. Rahila, deşi vedea, era stearpă, iar Lia, deşi oarbă, era fertilă. Rahila era frumoasă şi neroditoare29, pentru că viaţa contemplativă este frumoasă la vedere pentru suflet, dar, de vreme ce doreşte să se liniştească în tăcere, ea nu naşte fii prin propovăduire. Ea vede şi nu zămisleşte,
26 Cf. Fc. 29,16-17.
27 In 8,25.
28 Cf. Fc. 29,18-23.
29 Cf. Fc. 29,31-35.
351
pentru că, din cauza preocupării pentru liniştea sa, se aprinde mai puţin de dorinţa de a aduna la un loc pe alţii şi nu reuşeşte să descopere şi altora prin propovăduire toate cele pe care le contemplă înăuntru. Lia este oarbă şi roditoare, pentru că viaţa activă, întrucât este preocupată de lucrare, vede mai puţin, dar pentru că ea, fie prin cuvânt fie prin exemplu, aprinde aproapele spre a o imita, zămisleşte mulţi fii pentru buna lucrare. Şi dacă ea nu poate să-şi îndrepte mintea către contemplaţie, totuşi, din ceea ce face în exterior, poate să nască ascultători. Aşadar, despre măsura trestiei se spune cu îndreptăţire că are, mai întâi şase coţi, apoi o palmă, pentru că întâi se trăieşte viaţa activă, ca apoi să se ajungă la cea contemplativă.
11. Dar trebuie să se ştie că, după cum ordinea firească este să se tindă de la viaţa activă la cea contemplativă, tot aşa, adesea este de folos ca sufletul să se întoarcă de la viaţa contemplativă la cea activă, ca prin ceea ce în viaţa contemplativă îl aprinde, să trăiască mai desăvârşit viaţa activă. Prin urmare, viaţa activă trebuie să ne facă să trecem la cea contemplativă şi totuşi, uneori, prin ceea ce am văzut cu sufletul înăuntrul vieţii contemplative, să fim chemaţi înapoi la cea activă. De aceea şi Iacov, după îmbrăţişările Rahilei, s-a întors la ale Liei, pentru că, şi după vederea Celui ce este început, viaţa ostenitoare a bunei lucrări nu trebuie părăsită în întregime.
12. În viaţa contemplativă există o mare încordare a minţii atunci când ea se înalţă la cele cereşti, când îndreaptă inima spre bunătăţile duhovniceşti, când se străduieşte să treacă dincolo de tot ce se vede cu ochii trupului, când se strâmtează pentru a se lărgi30. Uneori ea chiar reuşeşte şi se ridică deasupra
30 Mintea „se strâmtează pentru a se lărgi” atunci când devine îngustă şi neprimitoare pentru cugetarea limitată, trupească, spre a putea percepe şi cuprinde raţiunile necircumscrise, mai presus de cugetare ale lui Dumnezeu (n. ed.).
352
împotrivirilor întunericului orbirii sale, ca să atingă, pe furiş şi uşor, ceva din lumina cea necircumscrisă, dar, respinsă, se întoarce imediat la ea însăşi. De la acea lumină, către care aspirând trecuse dincolo, ea se întoarce suspinând la întunericul orbirii sale. Istorisirea sfântă arată bine acest lucru, atunci când vorbeşte despre fericitul Iacov care se luptă cu îngerul31. În timp ce se întorcea la propriii părinţi, întâlneşte pe drum un înger cu care a trebuit să poarte o luptă aprigă. Cel care se măsoară cu cineva în luptă uneori îl găseşte superior, alteori, inferior, pe cel cu care se luptă. Înţelegem, aşadar, că îngerul preînchipuie pe Dumnezeu, iar Iacov, care se luptă cu îngerul, prefigurează sufletul oricărui desăvârşit şi fixat în contemplaţie. Căci evident, atunci când acest suflet se străduieşte să-L contemple pe Dumnezeu, aflat ca într-un fel de luptă, chiar se ridică deasupra, ca să zicem aşa, pentru că, înţelegând şi simţind, pregustă din lumina nemărginită, însă îndată este doborât, căci, gustând, slăbeşte din nou. Aşadar, îngerul se lasă, ca să zic aşa, învins atunci când Dumnezeu este cunoscut printr-o înţelegere adâncă.
13. Trebuie reţinut că îngerul învins a prins tendonul coapsei lui Iacov şi l-a făcut să se moleşească imediat, şi apoi Iacov a şchiopătat de un picior32, pentru că Dumnezeul Atotputernic, când este cunoscut prin râvnă şi înţelegere, usucă în noi orice plăcere a trupului. Noi, care păream la început că suntem ca sprijiniţi ferm pe două picioare, pe de o parte căutând să vedem pe Dumnezeu, şi pe de altă parte ţinându-ne de cele ale acestui veac, după cunoaşterea dulceţii lui Dumnezeu, un singur picior rămâne sănătos în noi, iar celălalt şchioapătă, pentru că este necesar ca, după ce iubirea pentru lume a slăbit, numai iubirea pentru Dumnezeu
31 Cf. Fc. 32, 24.
32 Cf. Fc. 32,25.
353
să devină din ce în ce mai puternică în noi. Deci dacă ţinem îngerul să nu plece, şchiopătăm de un picior, pentru că, în timp ce creşte în noi tăria iubirii interioare, scade fără nici o îndoială tăria trupului. Orice om, care şchioapătă de un picior, se sprijină doar pe acel picior pe care-l are sănătos. Tot aşa, cel căruia i-a secat deja pofta cea din lume se sprijină cu toată forţa pe un singur picior, cel al iubirii pentru Dumnezeu. Stă numai pe acest picior, pentru că piciorul iubirii pentru această lume, pe care se obişnuise să-l pună pe pământ, îl poartă deja ridicat de la pământ. Şi noi, aşadar, dacă ne întoarcem la propriii părinţi, adică la părinţii duhovniceşti, să reţinem îngerul pe cale, ca să-L cunoaştem pe Dumnezeu prin dulceaţa Sa interioară. Căci dulceaţa vieţii contemplative este foarte plăcută, dulceaţă care răpeşte sufletul deasupra lui însuşi, descoperă cele cereşti, arată că trebuie dispreţuite cele pământeşti, descoperă ochilor minţii bunătăţile duhovniceşti şi ascunde cele trupeşti. De aceea, Biserica spune în Cântarea Cântărilor: „Eu dorm, dar inima mea veghează”33. Ea doarme veghind cu inima, pentru că, prin ceea ce înaintează lăuntric, contemplând, se odihneşte de la lucrarea agitată din afară.
14. Dar referitor la toate acestea trebuie ştiut că, atâta vreme cât se trăieşte în acest trup muritor, nimeni nu înaintează atât de mult în virtutea contemplării încât ochiul minţii să rămână deja neclintit pe însăşi strălucirea luminii necircumscrise. Nici Dumnezeul Atotputernic nu poate fi încă văzut în măreţia Sa, dar sufletul zăreşte câte ceva dedesubtul Lui, de unde, înviorat, înaintează şi apoi ajunge la vederea slavei Lui. Astfel Isaia, când mărturisea că a văzut pe Domnul: „în anul în care a murit regele Ozia, am văzut pe Domnul stând pe un tron înalt şi măreţ”34, îndată a adăugat: „Şi cele
33 Cânt. 5, 2.
34 Is. 6,1.
354
care erau dedesubt de El umpleau templul”35. Domnul Se face văzut când moare Ozia, regele trufaş şi uzurpator36, pentru că, atunci când trufia acestei lumi este omorâtă de râvna sufletului, atunci sufletul contemplă slava lui Dumnezeu. Trebuie reţinut că Domnul şade pe un tron înalt şi măreţ. Ce este tronul Lui dacă nu făptura Sa îngerească sau omenească pe care o conduce prin inteligenţa pe care i-a dăruit-o? Se spune că acest tron este înalt şi măreţ, pentru că şi firea omenească, înălţată, înaintează spre slava cerească, şi firea îngerească, după ce multe duhuri au căzut, este deja întărită în cer ca să nu cadă. A fost înălţată prin aceleaşi prin care a fost şi întărită. Templul Lui este, într-adevăr, şi tronul Lui, pentru că Regele Veşnic acolo locuieşte unde şade. Noi suntem deci templul Lui, noi în ale căror suflete binevoieşte să locuiască. Cele ce erau dedesubtul Lui umpleau templul, pentru că acel ceva care se vede deja din El, încă nu este El însuşi, ci este dedesubtul Lui. Astfel Iacov vede îngerul şi mărturiseşte că a văzut pe Domnul37, fiindcă, în timp ce noi privim ajutorul Său, deja ne înălţăm deasupra noastră înşine destul de mult. Este de remarcat că se spune: „Umpleau templul”38. Deşi îngerul apare, el satisface totuşi dorinţa unui suflet neputincios, astfel încât dacă acesta încă nu poate mai mult, să admire totuşi, măcar ceea ce deja vede. Aşadar, cele care sunt dedesubtul Lui umplu templul, pentru că, după cum s-a spus,
35 Is. 6,1.
36 Regele Ozia a făcut mai întâi fapte plăcute înaintea lui Dumnezeu, dar apoi, trufindu-se, a dorit să uzurpe demnitatea preoţească şi să tămâieze în Templul Domnului. Ca pedeapsă pentru îndrăzneala sa, imediat ce a început să tămâieze i-a apărut lepră pe frunte şi a suferit de această boală până la moarte (IV Rg. 15,5; II Paral. 26, 19-21).
37 Cf. Fc. 32,30.
38 Is. 6,1.
355
atunci când un suflet a înaintat în contemplaţie, nu contemplă încă ceea ce este El însuşi, ci ceea ce este dedesubtul Lui. Evident, în această contemplaţie se ajunge deja să preguste liniştea interioară. Fiindcă este asemenea unei anumite părţi a acelei linişti, dar este o linişte care nu poate să fie acum deplină, cu îndreptăţire s-a scris în Apocalipsă: „S-a făcut tăcere în cer, ca la o jumătate de ceas”39. Cerul este sufletul celui drept, după cum Domnul spune prin profet: „Cerul este scaunul meu”40. Şi: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu”41, în timp ce liniştea vieţii contemplative se fixează într-un suflet, se face tăcere în cer fiindcă ea potoleşte gândul la agitaţia activităţilor pământeşti pentru ca sufletul să-şi aplece urechea la tainele interioare. Dar, fiindcă această linişte a sufletului nu poate să fie deplină în această viaţă, nu se spune nicidecum că s-a făcut tăcere în cer un ceas întreg, ci „ca la o jumătate de ceas”, încât nici chiar jumătatea de ceas nu este gustată deplin, de vreme ce este pus în faţă cuvântul „ca”. De îndată ce sufletul abia a început să se înalţe şi să fie inundat de lumina liniştii interioare, fiindcă agitaţia gândurilor se întoarce rapid, se tulbură în el însuşi, şi tulburat orbeşte. Aşadar, viaţa contemplativă, care acolo este prefigurată prin expresia „ca la o jumătate de ceas”, la Profetul Iezechiel este numită nu „trestie”, ci „palmă”. Dar fraţi preaiubiţi, iată că, în vreme ce doream să descriem scopurile fiecăreia din cele două feluri de vieţi, ne-am întins prin digresiune puţin mai mult. Dar sufletelor bune, pentru care şi una şi cealaltă viaţă este plăcută pentru a o trăi, nu trebuie să li se pară dificil s-o asculte. Urmează: „Şi el a măsurat lăţimea construcţiei, de o trestie, şi înălţimea, tot de o trestie”42.
39 Apoc. 8,1.
40 Is. 66,1; Fapte 7,49.
41 Ps. 18,1.
42 Iez. 40, 5.
356
15. Dumnezeul Atotputernic, Care nici în cele măreţe nu are nevoie să Se extindă, nici în cele neînsemnate să Se restrângă, vorbeşte de Biserica întreagă ca şi cum ar vorbi de un singur suflet. Şi adesea, ceea ce se spune de către El despre un singur suflet, nimic nu ne împiedică să-l înţelegem cu privire la întreaga Biserică. Lăţimea construcţiei se referă la iubire, despre care psalmistul zice: „Lăţimea poruncii Tale este fără sfârşit”43. Căci nimic nu este mai larg decât să-i primeşti pe toţi în sânul iubirii şi să nu păstrezi nici o strâmtoare a urii. Cu adevărat, aşa de largă este iubirea, încât în lărgimea ei poate să-i cuprindă chiar şi pe duşmani. De aceea, se şi recomandă: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi”44. Trebuie să luăm în considerare şi aceasta, că lăţimea se întinde orizontal, iar înălţimea, spre cele sublime. Lăţimea deci se referă la iubirea aproapelui, iar înălţimea, la cunoaşterea Creatorului. Dar lăţimea şi înălţimea construcţiei au măsura de o trestie, pentru că orice suflet, cu cât va fi fost mai larg în ceea ce priveşte iubirea aproapelui, cu atât se va înălţa mai mult în cunoaşterea lui Dumnezeu. De vreme ce se lărgeşte în jur prin iubire, se înalţă mai sus prin cunoaştere şi cu cât devine înălţat mai presus de el însuşi, cu atât se întinde în jur prin iubirea pentru aproapele său. Fiindcă edificiul pe care-l locuieşte Dumnezeu este alcătuit în deplinătatea sa şi din firea îngerească şi din cea omenească prin faptul că lumea îngerească este Sus, iar cea omenească este încă jos, s-ar putea ca prin lăţimea şi înălţimea construcţiei să fie desemnată fiecare din aceste două lumi, întrucât cea omenească trăieşte încă jos, iar cea îngerească rămâne în înălţimile cerului. Dar şi una şi cealaltă măsoară o trestie, deoarece starea inferioară a oamenilor va fi adusă cândva la egalitate cu starea îngerilor.
43 Ps. 118, 96.
44 Lc. 6, 27.
357
De aceea, cuvântul Scripturii: „Nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer”45. Iar prin Ioan se spune: „Măsura unui om care este măsura unui înger”46. Căci omul, într-adevăr, este dus până la acea înălţime a slavei în care se bucură îngerii că sunt întăriţi. Prin urmare, lăţimea construcţiei măsoară atâta cât înălţimea, pentru că aleşii, care suferă încă jos, nu vor fi, cândva, inegali acelor duhuri foarte fericite. Iar noi, ascultând toate acestea, să revenim la sufletul nostru şi, din toate fibrele inimii, să-L iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru. Să ne lărgim în sentimentul de iubire, ca să fim înălţaţi în slava înălţimii. Să pătimim, prin iubire, împreună cu aproapele nostru, ca să fim uniţi în Dumnezeu prin cunoaştere. Să ne coborâm la nivelul celor mai mici fraţi de pe pământ şi vom fi egali îngerilor din cer, pentru că omul, care prin apariţia sa îl prefigurează pe Mântuitorul, a măsurat lăţimea construcţiei ca având o trestie, iar înălţimea, tot o trestie. Acum, deci, măsoară felul nostru de a fi, cântăreşte lucrarea noastră, cercetează gândurile noastre, ca după aceea să ne dea răsplata fără de sfârşit, Iisus Hristos Unul-Născut al Tatălui, Care trăieşte şi împărăţeşte împreună cu Acesta, în unime cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.
45 Mt. 22, 30.
46 Apoc. 21,17.
Omilia III
1. Iată cum este descris omul în a cărui mână era o trestie de măsurat: „A venit la poarta care privea spre calea răsăritului1. Cine altcineva este desemnat prin denumirea porţii dacă nu însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Care S-a făcut pentru noi poartă a împărăţiei cereşti? El însuşi zice: „Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine”2. Dar aşa cum am spus înainte, acel om îmbrăcat în haine de in este chip al Domnului. De aceea trebuie să ne întrebăm din ce motiv s-a socotit potrivit ca Domnul să poată fi desemnat şi prin om, şi prin poartă, având în vedere că omul vine către poartă? Oare într-adevăr El vine la El însuşi? Sau este aşa, pentru că şi în Evanghelie mărturiseşte El însuşi aceasta, zicând: „Cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar. Cel ce intră prin uşă este păstorul oilor”3? Şi puţin mai încolo zice: „Eu sunt uşa”4. Şi mai adaugă: „Eu sunt păstorul cel bun”5. Dacă păstorul intră prin uşă şi dacă El însuşi este uşa şi tot El păstorul, fără nici o îndoială, intră trecând prin El însuşi. Iată că, de vreme ce dorim să deznodăm sensul cuvintelor lui Iezechiel, legăm cercetarea chiar de Evanghelie. Aşadar, trebuie să ne întrebăm cum El şi intră, şi totodată intră trecând prin Sine însuşi? Domnul şi Mântuitorul nostru,
1 Iez. 40,6.
2 In 6,44.
3 In 10,1-2.
4 In 10,9.
5 In 10,14.
360
împreună cu Sfânta Biserică, pe care a răscumpărat-o, după trup sunt o singură fiinţă, după cum atestă Apostolul Pavel care zice: „împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica”6. Biserica este trupul acestui Cap şi Hristos este Capul acestui trup7. Cu privire la acest Cap al său, trupul, adică Sfânta Biserică, se bucură, când spune prin psalmist: „Acum însă a ridicat capul meu deasupra duşmanilor mei”8. Fiindcă ea însăşi trebuie să fie ridicată cândva, ea se bucură încă de pe acum că, în ceruri, Capul ei s-a ridicat împotriva duşmanilor ei. Aşadar, când aleşii ajung la Viaţă, fiindcă mădularele Bisericii intră la El prin El, însuşi intră prin Sine la Sine. El însuşi este aşadar în mădularele Sale Cel care intră, El însuşi este Capul la care ajung mădularele prin intrare. Profetul Iezechiel sugerează aceasta în multe feluri, când spune mai întâi că Omul a venit către poartă şi apoi arată care era acea poartă, zicând: „Cea care privea către calea Răsăritului”. El însuşi este pentru noi Calea, Cel care a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”9. El însuşi este şi Calea Răsăritului, despre care este scris: „Iată un om, Răsărit este numele lui”10. Poarta priveşte, aşadar, Calea Răsăritului pentru că ea reprezintă pe Cel care ni S-a făcut Cale către Răsăritul Luminii.
2. Cuvântul „poartă” poate fi înţeles a reprezenta şi pe fiecare propovăduitor, pentru că cine deschide pentru noi, prin gura sa, intrarea împărăţiei cerurilor este o poartă. De aceea şi în Apocalipsa lui Ioan, şi în ultima vedenie a Profetului Iezechiel, sunt descrise douăsprezece porţi11. Prin cuvântul
6 Col. 1,24.
7 Cf. Ef. 1,22.
8 Ps. 26, 6.
9 In 14, 6.
10 Zah. 6,12.
11 Cf. Apoc. 21,21.
361
„poartă” poate să se înţeleagă prea bine şi ştiinţa Sfintei Scripturi care, de vreme ce ne descoperă cunoştinţa, deschide uşa împărăţiei cerurilor. Prin cuvântul „poartă” putem să înţelegem şi credinţa la care ajungem mai întâi, pentru a intra în templul virtuţilor. De aceea, se adaugă aici limpede: „şi se urcă pe treptele ei”12.
3. Ce sunt treptele acestei porţi, dacă nu meritele virtuţilor? Căci, fie prin cunoaşterea Mijlocitorului dintre Dumnezeu şi oameni, Omul Iisus Hristos, fie prin ştiinţa textelor dumnezeieşti, fie prin însăşi credinţa pe care am primit-o de la El, noi ajungem la cele mai înalte urcând ca pe nişte trepte. Fiindcă nimeni nu devine desăvârşit imediat ci, în buna convieţuire, fiecare începe de la cele mai mici pentru a ajunge la cele mari. Despre aceste trepte se spune prin psalmist: „Dumnezeu în treptele ei Se va face cunoscut, când îi va purta de grijă”13. De vreme ce Domnul apără Sfânta Biserică, se face cunoscut în treptele ei, pentru că slava Lui se arată prin sporirea aceleia. Cu cât Sfânta Biserică, urcând, se desăvârşeşte, cu atât Dumnezeu Se face cunoscut mai mult oamenilor prin virtuţile ei. Despre aceste trepte vorbeşte fericitul Iov, zicând: „Prin fiecare pas14 al meu îl voi vesti pe El”15. Vesteşte, aşadar, prin fiecare pas al său pe Domnul Atotputernic, cel care prin creşterea în virtute pe care o primeşte de la El, îi aduce permanent laude pentru bunăvoinţa Sa. Dacă n-ar fi anumite trepte în urcuşul inimii, psalmistul n-ar zice: „Merge-voi din virtute în virtute”16.
12 Iez. 40, 6.
13 Ps. 47,4.
14 în limba latină, acelaşi cuvânt „gradus” se traduce şi prin „treaptă” şi prin „pas” (n. ed.).
15 Iov 31,37.
16 Ps. 83, 8.
362
4. Nici nu e de mirare că din virtute în virtute sunt trepte, când însăşi fiecare virtute se măreşte, ca şi cum prin anumite trepte şi astfel, prin sporirea meritelor, se ajunge la cele mai de sus. Căci altceva sunt începuturile într-o virtute, altceva, sporirea, altceva, desăvârşirea. Dacă însăşi credinţa nu s-ar îndrepta spre desăvârşire prin anumite trepte, Sfinţii Apostoli n-ar fi spus: „Sporeşte-ne credinţa”17. Şi un om, care a vrut să-i fie vindecat fiul, a venit la Domnul, dar, întrebat dacă crede, el răspunde: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”18. Gândiţi-vă, deci, ce se zice. Dacă credea, de ce vorbea de necredinţă? Dacă, într-adevăr, se ştia pe sine că nu are credinţă, cum credea? Dar, pentru că prin inspiraţia tainică a harului, credinţa creşte prin treptele meritelor sale, în unul şi acelaşi moment, el care încă nu credea desăvârşit, totodată şi credea şi era necredincios.
5. De bună seamă, Domnul descrie aceste trepte sub denumirea de seceriş, zicând: „Aşa este împărăţia lui Dumnezeu, ca un om care aruncă sămânţa în pământ, şi doarme şi se scoală, noaptea şi ziua, şi sămânţa răsare şi creşte, cum nu ştie el. Pământul rodeşte de la sine, mai întâi verdeaţă, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic. Iar când rodul se coace, îndată trimite secera, că a sosit timpul secerişului”19. Omul aruncă sămânţa în pământ când sădeşte în inima sa gândul cel bun. După ce va fi aruncat sămânţa, doarme, pentru că se linişteşte în nădejdea bunei lucrări. Noaptea şi ziua, el se scoală, pentru că înaintează duhovniceşte în mijlocul situaţiilor potrivnice şi favorabile. Sămânţa răsare şi creşte, în timp ce el nu ştie, pentru că, deşi nu poate încă
17 Lc. 17, 5.
18 Mc. 9,23.
19 Mc. 4,26-29.
363
să-şi măsoare creşterea, odată ce virtutea a prins rădăcină, el sporeşte. Pământul rodeşte de la sine, pentru că sufletul omului, cu ajutorul harului, se îndreaptă de bunăvoie spre rodul bunei lucrări. Dar acest pământ rodeşte mai întâi verdeaţă, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic. A produce verdeaţă înseamnă a avea încă frăgezimea începutului în lucrarea binelui. Verdeaţa ajunge la spic atunci când virtutea zămislită în inimă se îndreaptă spre desăvârşirea bunei lucrări. Rodeşte grâu deplin în spic atunci când deja virtutea a progresat atât de mult, încât lucrarea să poată fi temeinică şi desăvârşită. Iar când rodul se va fi copt, îndată trimite secera, că a sosit timpul secerişului. Dumnezeul Atotputernic trimite secera după ce rodul s-a copt şi taie recolta Sa pentru că, după ce a adus pe fiecare la desăvârşirea lucrării, îi retează viaţa trecătoare printr-o judecată făcută de El cu scopul de a căra grâul Său în hambarele cereşti. Aşadar, atunci când zămislim în minte bune dorinţe, noi punem o sămânţă în pământ. Când începem să lucrăm binele, suntem iarbă verde. Când creştem spre desăvârşirea bunei lucrări, ajungem spic. Când suntem întăriţi în desăvârşirea bunei lucrări, deja ne arătăm grâu deplin în spic.
6. Cu adevărat, Petru era iarbă verde, atunci când, deşi îl urma pe Domnul din iubire în vremea Pătimirii, la întrebarea slujnicei s-a temut să-L mărturisească20. Avea deja verdeaţă în suflet, pentru că el credea în Răscumpărătorul tuturor dar, încă foarte nestatornic, era strivit sub piciorul fricii. El se înălţa deja în spic când a văzut, prin vestirea îngerului, că Cel pe Care îi fusese frică să-L mărturisească la pătimirea şi moartea Lui, era viu în Galileea21. A ajuns grâu deplin în spic atunci când,
20 Cf. Lc. 22, 54-57
21 Cf. Mt. 28,7
364
Duhul venind de sus şi întărindu-i sufletul22 în iubirea pentru El, atât de tare s-a călit încât, lovit, dispreţuia violenţele prigonitorilor şi, biciuit, propovăduia liber pe Mântuitorul său23. De aceea, să nu fie dispreţuit nici un om care este văzut năzuind spre bine cu un suflet încă plăpând, pentru că grâul lui Dumnezeu începe de la iarbă verde ca să devină grâu. Omul îmbrăcat în veşminte de in vine, prin urmare, la poartă, pentru că Domnul şi Răscumpărătorul nostru este condus către El însuşi în timp ce mădularele Sale intră prin El. El urcă treptele porţii, pentru că, în timp ce noi înaintăm, El se înalţă şi mai sus pentru noi, ca prin aceasta să Se arate că este înalt şi cu neputinţă de cuprins. Se spune, de asemenea, că El însuşi urcă, urmând treptele virtuţilor noastre, pentru că însuşi ni Se arată cu atât mai înalt, cu cât sufletul nostru se delimitează mai mult de lucrurile acestei lumi de jos. Textul continuă: „Şi a măsurat pragul porţii, de o trestie în lăţime, adică pragul întâi de o trestie în lăţime”24.
7. După ce s-a spus „pragul porţii”, de ce se adaugă imediat „pragul întâi”, dacă nu pentru a se da de înţeles că este vorba şi de încă un alt prag, mai de jos? O poartă, ca să fie poartă, se ridică deasupra unui prag. Prin urmare, dacă Domnul este poarta, cine este pragul acestei porţi, dacă nu părinţii Vechiului Testament din al căror neam Domnul a binevoit să Se întrupeze? După cum se spune prin Pavel: „Ai cărora sunt părinţii şi din care după trup este Hristos, Cel Ce este peste toţi Dumnezeu, binecuvântat în veci25. Trebuie reţinut că în această afirmaţie a lui Pavel sunt numiţi dumnezei şi
22 Cf. Fapte 2,4.
23 Cf. Fapte 5, 29.
24 Iez. 40, 6.
25 Rom. 9, 5.
365
ceilalţi oameni, după cum i se spune lui Moise: „Eu fac din tine un dumnezeu pentru Faraon”26. Şi prin psalmist, Domnul zice: „Eu am zis, voi sunteţi dumnezei”27. Şi iarăşi: „Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor”28. Dar altceva este a numi pe cineva dumnezeu prin atribuire de nume, şi altceva a-L numi Dumnezeu pe Cel ce este astfel după fire. Dacă Moise a fost făcut dumnezeu, pentru Faraon, el este numit dumnezeu între toţi, nu Dumnezeu mai presus de toţi. Dimpotrivă, Cel Care S-a întrupat în pântecele Fecioarei este numit Dumnezeu peste toţi. Deci pragul porţii sunt părinţii cei vechi, din care S-a născut Acela Care ne-a deschis intrarea împărăţiei cerurilor. Pragul porţii este de măsura unei trestii, pentru că părinţii cei vechi, care au putut să-L propovăduiască pe Mântuitorul nostru atât prin profeţie cât şi prin trăirea binelui, au avut ca să zic aşa, şase coţi prin desăvârşirea lucrării, şi o palmă prin începutul lor în contemplaţie. Aşadar, pentru că viaţa lor în unitatea credinţei şi desăvârşirea lucrării precum şi începutul lor în contemplaţie dau deplinătatea vieţuirii29, măsura pragului a fost de o trestie. Urmează: „Şi iatacul, de o trestie în lung, şi de o trestie în lat”30.
26 Ieş. 7,1.
27 Ps. 81, 6.
28 Ps. 81,1.
29 O trestie are măsura de şase coţi şi o palmă. În omilia precedentă, Sfântul Grigorie a interpretat cei şase coţi ca simbol al vieţii active, al lucrării, pentru că omul este chemat de Dumnezeu să lucreze şase zile, iar palma ca simbol al începutului vieţii contemplative, viaţă ce va fi continuată în eternitate (A se vedea Cartea a II-a, Omilia 2, 7, p. 316). De aceea „viaţa lor în unitatea credinţei şi desăvârşirea lucrării” adică cei şase coţi sau desăvârşirea în viaţa activă, şi respectiv „începutul lor în contemplaţie” adică palma ce rămâne peste cei şase coţi, fac măsura vieţii lor pe pământ deplină, perfectă, măsură simbolizată de trestie (n. ed.).
30 Iez. 40, 7.
366
8. Să luăm în considerare ce se petrece, de obicei, într-un iatac31 şi să deducem de aici prin extindere cele pe care trebuie să le înţelegem cu privire la Sfânta Biserică. Într-un iatac, mirele şi mireasa îşi pecetluiesc legătura şi se unesc unul cu altul prin iubire. Ce sunt iatacurile în Sfânta Biserică, dacă nu inimile în care sufletul se uneşte prin atâta iubire cu Mirele nevăzut, încât arde de dorinţa Lui, nu mai doreşte nimic din cele lumeşti, lungimea vieţii prezente i se pare ca o pedeapsă, şi se grăbeşte să iasă din această viaţă ca să se odihnească în îmbrăţişarea iubirii, prin vederea Mirelui ceresc? Sufletul care deja este într-o asemenea stare, încât nu mai primeşte nici o mângâiere de la viaţa prezentă, ci suspină din adâncul inimii după Cel pe Care îl iubeşte, clocoteşte, abia răsuflă, se consumă. Însăşi sănătatea trupului său devine, pentru el, neînsemnată, pentru că a fost străpuns de rana iubirii. De aceea, în Cântarea Cântărilor spune: „Eu am fost rănită de iubire”32. Sănătatea unui suflet care nu cunoaşte durerea acestei răniri, nu este bună. Dar, când a început să dorească cele cereşti şi să simtă rana iubirii, sufletul devine mai sănătos prin rana sa, suflet care mai înainte era suferind.
9. Pentru un suflet care iubeşte puternic pe Mirele său, de obicei, este o singură mângâiere cu privire la lungimea vieţii prezente: prin faptul că aceasta îl întârzie de la vederea Domnului, sufletele altora progresează duhovniceşte prin cuvântul Lui şi se aprind de flacăra iubirii pentru Mirele ceresc. Se întristează pentru că se vede amânat; trist este pentru el tot ceea ce priveşte, pentru că nu vede încă pe Cel pe Care doreşte să-L vadă. Dar, după cum am spus, nu mică
31 Cuvântul thalamus pe care noi l-am tradus „iatac” se referă la Iezechiel la o cameră mică, destinată paznicilor porţilor Templului. Sfântul Grigorie îl înţelege într-un sens mai particular, acela de cameră nupţială (n. ed.).
32 Cânt. 2, 5 (LXX).
367
îi este mângâierea dacă, în timp ce sufletul său înflăcărat este întârziat, prin el sunt adunate multe suflete, încât să-L vadă mai târziu împreună cu ele, el care voia să-L vadă mai repede, singur. De aceea, logodnica zice din nou în Cântarea Cântărilor: „întăriţi-mă cu flori şi cu mere înconjuraţi-mă, căci sunt apatică din cauza iubirii”33. Ce sunt florile, dacă nu sufletele care încep deja lucrarea binelui şi care răspândesc parfumul râvnei cereşti? Ce sunt merele provenite din flori, dacă nu sufletele celor buni ajunse la desăvârşire, adică sufletele care, din începători în faptele sfinţeniei au ajuns la rodul bunei lucrări? Cea care este bolnavă de iubire cere să fie întărită cu flori şi înconjurată cu mere, pentru că, deşi Cel pe Care-L iubeşte nu Se lasă încă văzut, pentru ea este o mare mângâiere dacă se bucură de progresul duhovnicesc al altora. Deci sufletul bolnav de iubirea sfântă se întăreşte cu flori şi mere pentru că-şi găseşte odihna în lucrarea binelui pentru aproapele său, neputând încă să contemple faţa lui Dumnezeu.
10. Să ne gândim, vă rog, ce iatac era sufletul lui Pavel care zicea: „Mie a vieţui este Hristos şi a muri câştig”34. Cu câtă iubire se unise cu Dumnezeul Atotputernic, el care considera că pentru el, viaţa este numai Hristos şi că a muri este câştig! De aceea zice iarăşi: „Doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta este cu mult mai bine”35. Dar să vedem, tu care doreşti să te desparţi de trup, din cauza cărei iubiri eşti bolnav? De vreme ce vezi că între timp eşti amânat, oare nu cauţi să fii întărit cu flori? Desigur, cauţi, pentru că adaugi: „Pe de altă parte însă, este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup”36. Iar ucenicilor
33 Cânt. 2, 5
34 Filip. 1, 21.
35 Filip. 1,23.
36 Filip. 1,24.
368
desăvârşiţi le zice: „Căci care este nădejdea noastră, bucuria sau cununa laudei noastre? Oare nu voi, în prezenţa Domnului nostru Iisus Hristos?”37.
11. Iată de ce se spune că acest iatac măsoară o trestie în lungime şi o trestie în lăţime. Lungimea se referă la îndelunga-răbdare a aşteptării, iar lăţimea, la amploarea iubirii. Deci fiecare iatac are în lungime atât cât a putut să aibă în lăţime, pentru că un suflet aprins de râvna cerească, cu cât are mai multă dragoste pentru a-l chema la credinţă pe aproapele său, cu atât îi este mai mare şi îndelungă-răbdarea pe care o arată spre a-L aştepta pe Dumnezeu. El îndură răbdător îndelungile întârzieri, pentru că măsura iubirii se lărgeşte pentru progresul duhovnicesc al aproapelui. Lungimea mai poate desemna şi îndelunga răbdare care este arătată faţă de aproapele. Şi pentru că lăţimea desemnează iubirea care deschide sânul sufletului şi păstrează în iubire pe prieteni la un loc cu duşmanii, lungimea iatacului este atâta cât lăţimea, deoarece cu cât va fi sufletul mai larg prin iubire, cu atât el va fi şi mai răbdător prin îndelunga-răbdare. Într-adevăr, fiecare rabdă aproapele atâta cât îl iubeşte. Dacă iubeşti, rabzi; dacă încetezi să iubeşti, încetezi să rabzi. Pe cine iubim mai puţin, îl răbdăm mai puţin, pentru că, instalându-se aversiunea, faptele aproapelui devin repede o greutate apăsătoare, atunci când aripa iubirii nu ne face iarăşi uşori. Urmează: „Şi între iatacuri, cinci coţi”38.
12. Profetul a vorbit mai înainte de un singur iatac şi acum spune că sunt cinci coţi între iatacuri. Evident motivul este acesta: mai multe iatacuri sunt unul singur, după cum şi mai multe Biserici sunt numite o singură Biserică. De aceea, şi în Apocalipsă, Sfântul Ioan scrie celor şapte Biserici, prin care
37 I Tes. 2,19.
38 Iez. 40, 7.
369
este desemnată o singură Biserică universală. Cei care în Sfânta Biserică, după cum am spus, printr-o iubire arzătoare însetează să-L vadă pe Dumnezeu şi se unesc cu El prin râvnă, sunt numiţi iatacuri. Sunt totuşi în Biserică oameni care, neputând să pătrundă cele tainice şi afundaţi încă în cele cinci simţuri ale trupului, îl iubesc cu atât mai puţin pe Cel Care a făcut toate, cu cât se leagă mai mult de cele care au fost făcute. Şi cu adevărat, ei se străduiesc să se ţină încordaţi în frica de Domnul şi să se lărgească prin iubirea aproapelui, să lucreze trupeşte faptele bune, să răscumpere păcatele prin milostenii, dar, pentru că încă nu ştiu să se înflăcăreze printr-o iubire profundă de dorirea celor cereşti, ei rămân oarecum robi ai simţurilor trupeşti. Aşadar, aceşti oameni nu sunt iatacuri, dar, totuşi, se află între iatacuri pentru că, prin călăuzirea celor care iubesc desăvârşit vederea lui Dumnezeu, şi ei se îndreaptă spre desăvârşirea sufletului. Între iatacuri sunt cinci coţi, întrucât cei care nu se înalţă încă de la cele cinci simţuri exterioare spre înţelegerea duhovnicească, de vreme ce se află între cei care ard prin duhul iubirii, progresează, rămânând, ca să zic aşa, între iatacuri în zidirea credinţei şi nu sunt despărţiţi de măsura edificiului ceresc. Căci puţin câte puţin ei se îndepărtează de pofta simţurilor trupeşti şi, lărgindu-se măsura sufletului prin imitarea iubirii pe care o sesizează, se extind în spaţiul dintre iatacuri. Dar, pentru că au fost înfăţişaţi nu prin şase coţi, ci prin cinci, se desemnează însăşi nedesăvârşirea lor de până acum.
13. Totuşi, datorită dorinţei lor bune, ei sunt menţionaţi că sunt în măsura edificiului duhovnicesc, pentru că şi glasul Sfintei Biserici spune prin psalmist: „Cele nedesăvârşite ale mele le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta toate se vor scrie”39. De aceea şi prin alt psalmist se spune aceleaşi: „A binecuvântat
39 Ps. 138,16.
370
pe toţi care se tem de Domnul, pe cei mici împreună cu cei mari40. Aşadar, aceştia sunt şi nedesăvârşiţi, şi mici. Însă, în măsura în care pot să cunoască, îl iubesc pe Dumnezeu şi pe aproapele lor şi de aceea nu neglijează să facă binele pe care-l pot face. Deşi nu progresează nicicum către darurile duhovniceşti, încât să le înalţe sufletul fie spre lucrarea desăvârşită, fie spre contemplaţia arzătoare, aceştia totuşi nu se depărtează de iubirea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele lor, atâta cât pot ei să cuprindă în sufletul lor. De aici se face că şi ei au un loc în edificiul Sfintei Biserici, chiar dacă inferior. Deşi în ce priveşte învăţătura, darul profeţiei, darul minunilor, stăruinţa în a dispreţui deplin cele lumeşti pot fi inferiori ei, sunt bine întăriţi pe temelia temerii şi a iubirii. Astfel, deşi nu ard în focul râvnei cereşti, în înseşi lucrările exterioare pe care reuşesc să le facă sunt făcuţi vii prin aburul iubirii şi sunt cuprinşi între lăcaşurile fraţilor care-i depăşesc. De aceea, cu îndreptăţire spune logodnica în Cântarea Cântărilor: „Regele Solomon litieră de nuntă şi-a făcut din lemn de cedru din Liban, stâlpii lui i-a făcut din argint, spătarul, din aur, urcarea spre litieră, din purpură şi ce este în mijloc e acoperit cu iubire, pentru fiicele Ierusalimului”41. Nu este de crezut că Solomon, un rege cu o aşa de mare măreţie, care era plin de bogăţii nenumărate, încât greutatea aurului său nu putea fi preţuită, iar argintul nu avea valoare în acele timpuri,, şi-a făcut litieră de nuntă din lemn42. Dar Acela este Solomon, evident Acela este şi împăciuitorul nostru, Cel care Şi-a făcut litieră de nuntă din lemnul de cedru din Liban. Or, lemnul de cedru din Liban nu putrezeşte.
14. Litiera de nuntă a Regelui nostru este Sfânta Biserică ce a fost construită din Părinţi tari din fire, adică din suflete
40 Ps. 113,13.
41 Cânt. 3, 9-10.
42 Cf. III Rg. 10,21.
371
care nu putrezesc. Cu îndreptăţire se spune că aceste suflete sunt litieră de nuntă, pentru că ea poartă în fiecare zi sufletele către ospăţul veşnic al Creatorului nostru. Acestei litiere s-au făcut stâlpi de argint, pentru că propovăduitorii Sfintei Biserici strălucesc prin lumina cuvântului lor. Dar, alături de stâlpii de argint, este un spătar de aur, pentru că, prin cuvintele luminoase ale sfinţilor propovăduitori, sufletele ascultătorilor descoperă strălucirea unei limpezimi interioare în care să se odihnească. Din cauza celor pe care le ascultă în mod luminos şi clar, se odihnesc în ceea ce devine limpede în inima lor. Deci stâlpii au fost făcuţi din argint şi spătarul din aur, pentru că prin lumina cuvântului se dobândeşte în inimă o strălucire care odihneşte. Această strălucire interii oară inundă mintea astfel încât, prin luare aminte, sufletul se odihneşte în acel loc în care nu mai trebuie să caute binefacerea propovăduirii. Despre aceeaşi Sfântă Biserică este scris: „Aripile porumbiţei sunt argintate şi ultimele pene de pe spatele ei sunt ca aurul la aspect”43. Fiind aici pe pământ plină de duhul blândeţii, Biserica este asemenea porumbiţei. Are aripi argintate şi ultimele pene de pe spate sunt asemenea aurului la aspect, pentru că dacă în vremea de acum propovăduitorii ei se învăluie în lumina cuvântului, în ultimele veacuri vor face să se vadă înăuntrul ei strălucirea luminii. Dar se explică şi cum se poate urca la ceea ce înăuntrul ei se arată luminos, când imediat despre aceeaşi litieră adaugă: „Urcarea în ea, acoperită cu purpură”44. Adevărata purpură, fiindcă este vopsită cu sânge, nu fără motiv pare a avea culoarea sângelui. Şi pentru că un foarte mare număr de credincioşi, la începutul Bisericii născătoare, au ajuns în împărăţie prin sângele martiriului, Regele nostru a făcut urcarea în litieră acoperită cu purpură, pentru că la lumina care se vede înăuntru se ajunge prin pătimire şi vărsare de sânge.
43 Ps. 67,14.
44 Cânt. 3,10.
372
15. Atunci noi, nenorociţii şi lipsiţi de orice tărie, ce trebuie să facem? Iată că în această litieră noi nu putem fi stâlpi, pentru că din noi nu radiază nici virtutea lucrării, nici lumina propovăduirii. Noi nu avem spătar de aur, pentru că nu reuşim să percepem, prin înţelegere duhovnicească, odihna luminii interioare, aşa cum ar trebui. Nu suntem urcare acoperită cu purpură, pentru că nu suntem capabili să ne vărsăm sângele pentru Mântuitorul nostru. Atunci ce trebuie să facem? Ce nădejde vom avea, dacă nimeni nu ajunge în împărăţie decât dacă are cele mai înalte virtuţi? Dar iată că se adaugă şi ceea ce ne mângâie. Să-L iubim pe Dumnezeu cât putem, să ne iubim aproapele şi atunci vom face şi noi parte din litiera lui Dumnezeu, de vreme ce este scris: „Ce este în mijloc este acoperit cu iubire”45. Iubeşte şi, fără îndoială, ajungi aici unde se înalţă stâlpul de argint şi unde se găseşte urcarea acoperită cu purpură. Că acest lucru se întâmplă din cauza slăbiciunii noastre, se arată limpede când se adaugă îndată: „Pentru fiicele Ierusalimului”46. Cuvântul lui Dumnezeu, prin faptul că zice nu „fii”, ci „fiice”, ce altceva prefigurează, prin sexul feminin, decât slăbiciunea sufletelor? Aşadar, se spune că aici, între „stâlpii de argint”, „spătarul de aur” şi „urcarea acoperită cu purpură”, „ce este în mijloc este iubire, pentru fiicele din Ierusalim”. Acest spaţiu, la Iezechiel, este prefigurat prin cei cinci coţi între iatacuri, pentru că şi cei care au puţine virtuţi, dacă nu neglijează să lucreze cu iubire binele pe care-l pot face, nu sunt străini de lăcaşul lui Dumnezeu. Urmează: „Şi pragul porţii de lângă vestibul, înăuntrul porţii, de un cot”47.
16. De vreme ce se precizează că pragul, pe care-l descrie a fi situat lângă vestibul, este înăuntrul porţii, se arată limpede
45 Cânt. 3,10.
46 Cânt. 3,10.
47 Iez. 40,8.
373
că pragul descris mai înainte era în afară. Dacă poarta este Domnul, să cercetăm ce este pragul porţii, pragul dinăuntru şi pragul dinafară. Oricine intră pe o poartă trece un prag. Ce sunt aceste două praguri, dacă nu părinţii Vechiului Testament şi părinţii Noului Testament? Nu numai cei din care Domnul a binevoit să Se întrupeze, ci toţi părinţii Vechiului Testament au fost pragul acestei porţi, întrucât cei care au fost vrednici să-L profeţească şi să nădăjduiască în El au deschis poarta credinţei pentru toţi care vin la El, încât orice om care va fi crezut în Domnul, să intre, ca să zic aşa, pe poarta acestui prag. Dar de ce se spune, mai întâi, că pragul este în afară şi, apoi, pragul este înăuntru, dacă nu pentru că mai întâi au fost părinţii Vechiului Testament şi apoi învăţătorii Noului Testament? Cu îndreptăţire, pragul dinafară îi simbolizează pe părinţii Vechiului Testament, pentru că prin propovăduirea lor a fost condamnată fapta păcătoasă. Dar prin spusele părinţilor Noului Testament, sufletul fiecăruia este împiedicat şi de la gândurile nelegiuite, de vreme ce se arată că vinovăţia este deplină şi atunci când păcatul este consimţit în inimă. Aceia s-au îngrijit să oprească sufletele ascultătorilor de la ticăloşii, de la cruzimi, de la jafuri; aceştia însă, de vreme ce retează nu numai fapta păcătoasă, ci şi gândurile nelegiuite, ce altceva au devenit pentru noi, dacă nu pragul dinăuntru? De aceea, însuşi Adevărul zice: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă că oricine se mânie pe fratele său fără motiv vrednic va fi de osândă”48. Cu îndreptăţire, pragul dinafară îi prefigurează pe acei părinţi care de-a lungul veacurilor au precedat întruparea Mântuitorului nostru. Într-adevăr, pătimirea Bisericii începe de la uciderea lui Abel şi Biserica aleşilor este una, a celor care au precedat sau au urmat întruparea. Totuşi, fiindcă se spune ucenicilor: „Mulţi regi şi
48 Mt. 5, 21-22.
374
profeţi au voit să vadă ceea ce vedeţi voi, dar n-au văzut”49, pentru vechii Părinţi, a nu fi văzut prezenţa fizică a Mântuitorului nostru înseamnă ca şi cum ar fi stat în afară. Ei deci au fost în afară, dar totuşi nu au fost despărţiţi de Sfânta Biserică, pentru că, prin gândire, prin lucrare, prin propovăduire, ei au ajuns să înţeleagă tainele credinţei, şi-au îndreptat privirea spre înălţimea Sfintei Biserici pe care noi o privim nu aşteptând-o încă, ci având-o. După cum noi am fost mântuiţi prin pătimirea de atunci a Mântuitorului nostru, ei au fost mântuiţi prin credinţa în aceeaşi pătimire care urma să vină. Deci ei sunt în afară nu în sensul că sunt în afara tainei, ci în afara timpului în care s-a petrecut taina.
17. De aceea, în construcţia Cortului Sfânt, pentru ca stâlpii de argint din interior să reziste, s-a poruncit să fie înfipte piroane de aramă jur-împrejur în exterior, prin care Cortul Sfânt să se ţină fixat. Aşadar, stâlpii de argint sunt fixaţi în interior, însă piroanele de aramă, jur-împrejur50, iar de ele sunt legate funii încât Cortul Sfânt să rămână fixat, pentru că, evident, ca Sfinţii Apostoli să rămână fermi în strălucirea cuvântului lor, ca întreg Cortul Sfânt, adică Sfânta Biserică, să rămână neclintit în unitatea credinţei, părinţii Vechiului Testament şi profeţii au fost rânduiţi în exterior ca şi piroanele de aramă, că prin funiile cuvintelor lor să strângă puternic inimile propovăduitorilor şi să unească în credinţă acest lăcaş al lui Dumnezeu. Prin urmare, piroanele sunt în exterior, pentru ca aceşti oameni au trăit înainte de timpul Sfintei noastre Biserici. Şi totuşi îi ancorează pe cei care sunt în ea, de vreme ce ei propovăduiesc tainele cereşti care urmau să vină şi, după ce acestea s-au arătat, i-au făcut pe toţi să creadă în ele. Pentru ca stâlpii din interior să rămână fixaţi, în exterior piroanele au funii, întrucât, ca să creadă deplin în taina întrupării
49 Lc. 10,24.
50 Ieş. 27,17-19.
375
Domnului, Sfinţii Apostoli au fost susţinuţi de propovăduirea acelor oameni care au putut să vadă şi să anunţe această întrupare înainte de a se întâmpla. De aceea, cu îndreptăţire, însuşi cel dintâi dintre Apostoli, adică marele stâlp al adevăratului Tabernacol, spune: „Avem întărirea cuvântului proorocesc, la care bine faceţi luând aminte, ca la o făclie ce străluceşte în loc întunecos”51. Prin aceste cuvinte el arată că, oricât de sus s-ar înălţa cineva, el rămâne acolo ancorat prin credinţă. Această făclie a cuvântului profetic deja luminează pentru cei care înţeleg, dar, pentru cei care nu înţeleg, rămâne încă învăluită în obscuritatea alegoriei. De aceea şi prin psalmist se spune despre cuvintele profeţilor: „Apă întunecoasă în norii văzduhului”52, pentru că, evident, la profeţi, cunoştinţa este ascunsă. Şi nu fără temei stâlpii au fost făcuţi din argint, iar piroanele, din aramă, pentru că ceea ce Apostolii au propovăduit în mod direct, aceea au spus şi profeţii în mod obscur, prin cuvinte cu un înţeles tainic. Cu îndreptăţire, cei care nu au fost clari în propovăduirea lor au fost desemnaţi prin aramă. Dar Sfinţii Apostoli, fiindcă au avut lumina propovăduirii despre taina Mântuitorului nostru, au fost prefiguraţi prin stâlpi de argint. Trebuie reţinut că argintul zornăie şi străluceşte, însă arama zornăie, dar nu străluceşte, pentru că propovăduitorii Noului Testament au spus limpede ceea ce au putut să şi arate. Însă profeţii Vechiului Testament, întrucât au vorbit despre taina cerească prin umbra alegoriei, au făcut, ca să zicem aşa, să se audă sunetul, dar fără lumină. Deci ceea ce se desemnează acolo prin piroane şi stâlpi, aici se desemnează prin pragul dinafară şi pragul dinăuntru.
18. Dar dacă în acest pasaj înţelegem prin „poartă” Sfânta Scriptură, aceasta are două praguri, în afară şi înăuntru,
51 II Pt. 1,19.
52 Ps. 17,12.
376
pentru că se împarte între literă şi alegorie. Pragul din exterior al Sfintei Scripturi este litera, iar pragul ei din interior este alegoria. Fiindcă prin literă ne îndreptăm spre alegorie, este ca şi cum venim de la pragul care este în exterior spre cel care este în interior. Şi sunt în ea foarte multe pasaje care, înţelese după literă, zidesc sufletul astfel încât, prin ceea ce se împlineşte în exterior, sufletul ascultătorului să fie atras în interior. Acolo găsim şi îndemnuri spre lucrare şi exemple de virtute. Acolo ni se porunceşte şi ceea ce trebuie să facem trupeşte, şi tot acolo, ceea ce este prescris că trebuie să săvârşim, ne este ilustrat în faptele oamenilor sfinţi şi puternici, astfel încât, după ce recomandările directe şi exemplele drepţilor ne învaţă să lucrăm binele, să ne îndreptăm dacă putem paşii minţii spre pragul interior, adică spre înţelegerea tainică a contemplării interioare. Străduiţi-vă, vă rog, fraţi preaiubiţi, să meditaţi la cuvintele lui Dumnezeu. Să nu dispreţuiţi cele scrise de Creatorul nostru, care ne-au fost trimise. Mare este puterea lor, că prin ele sufletul îşi redobândeşte căldura ca nu cumva frigul nelegiuirii sale să-l înţepenească.
19. În Sfânta Scriptură aflăm cele pe care drepţii care au trăit înaintea noastră le-au săvârşit cu curaj şi ne înarmăm noi înşine cu curaj pentru fapta cea bună. Sufletul celui care citeşte se aprinde de flacăra exemplelor sfinţilor. El vede faptele care au fost săvârşite de aceştia cu bărbăţie şi se revoltă puternic împotriva lui însuşi, că nu imită unele ca acestea. De aceea, cu îndreptăţire, în Cântarea Cântărilor, prin glasul logodnicului se spune către logodnică: „Gâtul tău, ca turnul lui David, care a fost construit cu metereze. Mii de scuturi atârnă din el, toată armătura vitejilor”53. În gât se află laringele, iar în acesta, glasul.
53 Cânt. 4, 4.
377
20. Ce este simbolizat prin gâtul Sfintei Biserici, dacă nu cuvintele ei sfinte? De vreme ce se menţionează că din el atârnă mii de scuturi, prin acest număr foarte mare se indică totalitatea, pentru că toată fortificaţia noastră este conţinută în textul sfânt. Acolo sunt învăţăturile lui Dumnezeu, acolo sunt exemplele drepţilor. Dacă sufletul se moleşeşte de la iubirea pentru Creatorul său, să asculte ce se spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din toată puterea ta”54. Poate alunecă spre ura pentru aproapele său? Să asculte ce se spune: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”55. Râvneşte la bunuri străine? Să asculte la ce este scris: „Să nu doreşti bunul aproapelui tău”56. Sufletul i se aprinde din cauza nedreptăţii care a fost pricinuită de vorba sau fapta aproapelui? Să asculte ce se spune: „Nu vei căuta răzbunare şi nici nu-ţi vei aminti de nedreptatea fraţilor tăi”57. Sufletul bolnav se aprinde rău de pofta trupească? Ca ochiul să nu urmeze sufletul, să asculte ce s-a spus puţin mai înainte: „Oricine se va fi uitat la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”58. Poate că cineva hotărăşte să dea frâu liber sufletului său să urască pe duşman? Să asculte ce este scris: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc59. Dar cel care nu a răpit bunuri străine, şi totuşi poate este în mod iraţional ataşat de ale sale? Să asculte ce se spune: „Vindeţi ceea ce aveţi şi daţi milostenie”60. Sufletul celui slab doreşte să se bucure, în acelaşi timp, şi de Dumnezeu, şi de lume? Să asculte ce este scris: „Nimeni nu poate să slujească la doi
54 Mc. 12,30; Mt. 22, 37; Deut. 6,5.
55 Mt. 22,39; cf. Lev. 19,18.
56 Ieş. 20,17.
57 Lev. 19,18.
58 Mt. 5,28.
59 Mt. 5, 44; Lc. 6,27.
60 Lc. 12,33.
378
domni”61. Altul păstrează ce are nu pentru ceea ce-i este strict necesar, ci pentru plăcerea dorinţei? Să asculte ce se spune: „Cine nu se va fi lepădat de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu”62. Căci unii părăsesc toate pe care le au; mulţi alţii însă renunţă şi ei la ce au, chiar avându-le încă în stăpânire, pentru că păstrează ceea ce au pentru nevoie, astfel încât să nu se lase înfrânţi de poftă. Cineva doreşte să se lenevească şi refuză să ia asupra sa osteneala pentru Domnul, chiar dacă îi stă în putere? Să asculte ce este scris: „Cel ce nu adună cu Mine risipeşte”63. Aşadar, se spune că de gâtul Bisericii adică de propovăduirea cuvântului sfânt, care este asemănătoare turnului lui David prin fortificaţia sa şi prin înălţime atârnă mii de scuturi, căci câte învăţături sunt în ea, atâtea fortificaţii sunt pentru inima noastră.
21. Astfel, pentru a ne păstra nevinovăţia, ne grăbim noi, chiar şi atunci când suntem răniţi de aproapele, să îndurăm cu smerenie? Să ne vină Abel înaintea ochilor, cel despre care este scris şi că a fost ucis de fratele său, şi nici nu citim că i s-a împotrivit64. Putem păstra sufletul curat şi în uniunea conjugală? Trebuie să-l imităm pe Enoh care, deşi căsătorit, a umblat cu Dumnezeu şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu l-a luat dincolo65. Ne grăbim noi să punem poruncile lui Dumnezeu mai presus de interesul nostru lumesc? Să-l privim pe Noe care, după ce grija casei a trecut-o în plan secund, la porunca Domnului Atotputernic, timp de o sută de ani s-a ocupat de construirea unei corăbii66. Ne străduim
61 Mt. 6,24.
62 Lc. 14,33.
63 Lc. 11, 23.
64 Fc. 4,8.
65 Cf. Fc. 5, 22-24.
66 C. Fc. 6,14.
379
să luăm asupra noastră virtutea supunerii? Trebuie să luăm aminte la Avraam care, părăsind casa, rudele şi locul natal67, s-a supus poruncii de a pleca în locul pe care urma să-l primească drept moştenire, dar a plecat neştiind încotro merge68. Pentru moştenirea veşnică, el a fost gata să trimită la moarte pe fiul său preaiubit pe care-l primise ca moştenitor. Fiindcă nu a ezitat să ofere Domnului pe unicul său fiu, el a primit în seminţie întreaga mulţime a neamurilor69. Simplitatea conduitei morale ne place? Să-l privim pe Isaac pe care liniştea vieţii sale l-a împodobit în faţa Dumnezeului Atotputernic. Se caută cum poate, să fie dobândită tăria neoboselii în osteneală? Să ne amintim de Iacov care, după ce a ştiut să slujească neobosit unui om70, a ajuns la o aşa virtute încât nu a putut să fie covârşit de îngerul care lupta cu el71. Încercăm noi să biruim ispitele trupului? Să ne amintim de Iosif care, deşi stăpâna îl ademenea, s-a străduit să se păstreze în abstinenţă trupească, chiar punându-şi viaţa în pericol72. Astfel se face că, fiindcă a ştiut să-şi stăpânească bine mădularele, a ajuns stăpânitorul întregului Egipt. Căutăm să dobândim blândeţe şi răbdare? Să ne întoarcem privirile spre Moise care, deşi conducea şase sute de mii de bărbaţi înarmaţi, fără a se număra copiii şi femeile, este descris că a fost cel mai blând dintre toţi oamenii care locuiau pe faţa pământului73. Ne aprindem de zelul dreptăţii împotriva patimilor? Să ne întoarcem privirile spre Finees care, străpungând cu lancea pe desfrânaţi, a întors poporul la castitate şi, prin mânia sa, a potolit
67 Cf. Fc. 12, 5.
68 Evr. 11, 8.
69 Cf. Fc. 22,16-17.
70 Cf. Fc. 29,20; 29,25; 30, 29.
71 Fc. 32,25.
72 Cf. Fc. 39,12-20.
73 Num. 12,3.
380
mânia lui Dumnezeu74. Căutăm, în situaţii cu final nesigur, să punem mai presus nădejdea în Atotputernicul Dumnezeu? Să ne reamintim de Iosua care, pentru că a pornit cu sufletul deplin încredinţat la bătălia cu final nesigur, a ajuns fără preget la biruinţă75. Dorim să lăsăm la o parte resentimentele şi să ne lărgim inima prin bunăvoinţă? Să ne gândim la Samuel76 care, alungat de popor de la conducere, atunci când acelaşi popor i-a cerut să se roage Domnului pentru el, i-a răspuns: „Departe de mine acest păcat înaintea Domnului, de a înceta a mă ruga pentru voi77. Acest om sfânt a fost convins că săvârşeşte un păcat dacă nu le-ar fi răsplătit, prin harul bunăvoinţei, cu rugăciune, celor pe care-i răbdase ca vrăjmaşi până la alungarea de la conducere. Şi iarăşi, atunci când la porunca Domnului, a fost trimis să-l ungă pe David ca rege, Samuel a răspuns: „Cum să mă duc? Saul mă va afla şi mă va ucide”78. Şi totuşi, fiindcă ştia că Dumnezeu era mâniat pe Saul, el s-a întristat cu atâta durere, încât însuşi Domnul i-a spus: „Până când îl vei plânge pe Saul, de vreme ce Eu m-am lepădat de el”79? Să ne gândim, aşadar, câtă ardoare a iubirii înflăcărase sufletul lui, că îl plângea pe cel de care se temea că va fi ucis. Vrem noi să ne ferim de un om de care ne temem? Trebuie să luăm aminte, cu mintea trează, ca noi înşine să nu întoarcem răul prin rău celui de care fugim, dacă, poate, găsim momentul. Să ne reamintim, prin urmare, de David care şi-a dat seama că ar fi putut să-l ucidă pe regele care-l urmărea şi totuşi, deşi ar fi putut să-l lovească, a ales binele pe care el trebuia să-l facă, nu răul pe care acela merita să-l pătimească:
74 Cf. Num. 25, 7; 25, 8; 25,11.
75 Cf. Ios. 3, 5-8.
76 Cf. I Rg. 8, 5-6.
77 I Rg. 12,23.
78 I Rg. 16, 2.
79 I Rg. 16,1.
381
„Departe de mine să ridic mâna asupra unsului Domnului”80. Şi când Saul, mai târziu, a fost ucis de duşmani, pe el, pe cel care cât timp a trăit l-a urmărit ca prigonitor, mort fiind acum, l-a plâns81. Ne-am hotărât să vorbim deschis puternicilor acestei lumi atunci când ei greşesc? Să ne readucem în minte autoritatea lui Ioan care, dezaprobând nelegiuirea lui Irod, nu s-a temut să fie omorât pentru dreptatea cuvântului său82. Şi cum Hristos este Adevărul, pentru Hristos şi-a dat viaţa, fiindcă şi-a pus sufletul pentru adevăr. Ne grăbim noi să ne dăm trupul morţii pentru Dumnezeu? Să ne gândim la Petru care biciuit fiind, se bucura, care lovit fiind, a opus rezistenţă căpeteniilor, care a dispreţuit viaţa sa pentru viaţa veşnică”83. Suntem noi gata să condamnăm răul mergând până la dorirea morţii? Să ne îndreptăm privirile spre Pavel care, pregătit nu numai pentru a fi înlănţuit, ci şi să moară pentru Hristos, nu consideră viaţa sa mai preţioasă decât propria persoană84. Căutăm noi ca inima noastră să se aprindă de focul iubirii? Să medităm la cuvintele lui Ioan pentru că din tot ce spune emană focul iubirii.
22. Aşadar, pentru că peste tot în glasul scrierilor sfinte descoperim fortificaţia acelei virtuţi pe care o căutăm, „mii de scuturi atârnă din ea, toată armătura vitejilor”85. Căci, dacă vrem să luptăm împotriva duhurilor răutăţii86, să căutăm la gâtul Bisericii care a fost înălţată pentru noi ca turnul lui David, adică să căutăm în cuvântul sfânt armele care să ne apere,
80 I Rg. 24, 7; Cf. I Rg. 26,11.
81 Cf. II Rg. 1,17.
82 Mc. 6,18-27.
83 Cf. Fapte 5,40-41.
84 Cf. Fapte 20, 22-24.
85 Cânt. 4, 4.
86 Cf. Ef. 6,12.
382
ca prin discernerea învăţăturii să dobândim virtutea care ne ajută împotriva patimilor. Iată, ne străduim să stăm tari împotriva puterilor văzduhului87? în acest turn găsim armătura pentru sufletul nostru, că de aici luăm învăţăturile Creatorului şi tot de aici luăm exemplele celor dinaintea noastră, prin care ne înarmăm cu arme de nebiruit împotriva duşmanilor noştri. Când doreşti să înaintezi într-o virtute şi o vezi acolo deja dusă la desăvârşire de către Părinţi, îţi găseşti acolo armătura prin care vei fi apărat împotriva asalturilor duhovniceşti. Mii de scuturi, într-adevăr, atârnă din ea. Dacă cineva doreşte să lupte, s-o facă, să-şi protejeze pieptul Cu virtuţile care se desprind din ea şi să trimită lăncile cuvintelor.
23. Trebuie reţinut că se spune că turnul este construit cu fortificaţii. Or fortificaţiile au acelaşi rol ca şi scuturile, pentru că şi unele, şi celelalte îl apără pe luptător. Dar între ele este o deosebire, fiindcă scutul îl purtăm, pentru apărarea noastră, oriunde vrem, dar de fortificaţie putem fi apăraţi fără a putea să o purtăm cu noi. Scutul îl avem în mână, nu şi fortificaţia. Ce prefigurează deosebirea între fortificaţii şi scuturi, dacă nu aceea că în textul sfânt, pe de o parte, citim minunile Părinţilor care ne-au precedat, iar pe de altă parte aflăm virtuţile în vederea bunei lucrări? Acolo, într-adevăr, aflăm că unul a putut să despartă apele mării88, altul, să oprească soarele89, altul, să învie mortul90, altul, să ridice, prin cuvânt, un paralitic91, altul, să tămăduiască bolnavii prin umbra sa92,
87 Cf. Ef. 2,2.
88 Cf. Ieş. 14,21.
89 Cf. Ios. 10,12-14.
90 Cf. III Rg. 17,24; IV Rg. 4, 36-38; Mt. 9,18; 9,23-26; Lc. 7,11-17; In 11,17-45; Fapte 9,36-43.
91 Cf. Mt. 9,1-8; Mc. 2,1-12; Lc. 5,17-26; Fapte 9,33-34.
92 Cf. Fapte 5,15.
383
altul, cu haina lui, să îndepărteze frigurile93. Dar toţi aceştia au fost blânzi, cu îndelungă răbdare şi arzători de zelul dreptăţii; au fost bogaţi prin propovăduirea cuvântului şi, totodată, cu mare milă. Minunile lor dau mărturie că spuneau adevărul despre Dumnezeu, fiindcă n-ar face astfel de lucruri prin El, dacă nu ar spune adevărul despre El. Cât de credincioşi, cât de smeriţi, cât de binevoitori au fost, faptele lor o mărturisesc. Aşadar, dacă noi suntem atraşi de credinţa pe care am primit-o prin propovăduirea lor, privim minunile care însoţesc vorbirea lor şi suntem întăriţi în credinţa pe care am primit-o de la ei. Ce sunt, aşadar, minunile lor, dacă nu fortificaţiile noastre? Putem fi apăraţi prin ele şi totuşi nu le stăpânim prin voia noastră liberă, căci unele ca acestea nu putem să facem. Scutul însă îl avem în mână şi ne apără, pentru că virtutea răbdării, virtutea milostivirii stau şi în puterea voii noastre libere, prin harul dat nouă de mai înainte, şi ne şi apără de primejdia duşmanului. turnul nostru este deci construit cu fortificaţii şi mii de scuturi atârnă din el, pentru că în Sfânta Scriptură pe de o parte ne ascundem sub minunile Părinţilor de lăncile duşmanului, şi pe de altă parte în modul lor sfânt de vieţuire avem arme care ne apără pe care le putem ţine chiar în mână prin lucrare. Trebuie să mai remarcăm că pragul porţii măsoară o trestie. Dar trestia cuprinde şase coţi şi o palmă, pentru că în Sfânta Scriptură se găseşte şi învăţătura lucrării desăvârşite, şi începutul contemplării celor de Sus. Dacă, în acest pasaj, poarta prefigurează pe fiecare propovăduitor în parte, pragul dinafara porţii este viaţa activă, iar pragul dinăuntru, viaţa contemplativă. Prin prima se păşeşte în credinţă, prin a doua se zoreşte spre vederea lui Dumnezeu. Aceea dinafară face ca fiecare în parte să vieţuiască bine, aşa cum se cuvine; aceasta dinăuntru
93 Cf. Fapte 19,12.
384
îl îndreaptă să ajungă, de la buna vieţuire la bucuriile veşnice. Dar ne ajunge astăzi cât am vorbit despre acestea. Căci, trecând de la una la alta, am vorbit prea mult timp. Să lăsăm cele ce urmează pentru o altă expunere, pentru a ne reface forţele prin tăcere, nădăjduind în Cuvântul Care trăieşte şi împărăţeşte împreună cu Tatăl, în unime cu Duhul Sfânt, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.
Omilia IV
1. Omul a cărui înfăţişare era ca înfăţişarea aramei „a măsurat pridvorul porţii, de opt coţi, iar stâlpul lui1, de doi coţi”2. Ca să nu credem că acest pridvor este în afara porţii, adaugă: „dar pridvorul porţii era înăuntru”3. Ce se prefigurează prin pridvorul dinăuntru, dacă nu lărgimea vieţii veşnice care, în strâmtoarea vieţii de acum, deja se zămisleşte în suflet prin nădejde? Despre aceasta se spune prin psalmist: „Intraţi pe porţile Lui prin mărturisire şi în curţile Lui cu cântări care-L mărturisesc”4. Când ne mărturisim păcatele cu lacrimi, intrăm pe poarta strâmtă a vieţii. Dar după aceea, când vom fi conduşi la viaţa veşnică, vom intra în curţile porţii noastre prin cântări de laudă care-L mărturisesc, pentru că acolo nu va mai fi strâmtoare, atunci când bucuria sărbătorii veşnice ne va fi cuprins. Din cauza strâmtorii mărturisirii noastre, Adevărul zice: „Intraţi prin poarta cea strâmtă”5. Dar atunci când psalmistul îşi exprima încredinţarea că va fi primit în lărgimea bucuriei veşnice, zicea: „Pus-ai în loc întins picioarele mele”6. Aşadar, în curte se ajunge prin poartă, pentru că la lărgimea sărbătorii se ajunge de la îngustimea mărturisirii. Acele bucurii care, la David, sunt numite „curţi”, la Iezechiel sunt numite
1 în faţa pridvorului, două coloane înalte (în latină frontes, „frontispiciu”) încadrau deschizătura porţii (n. ed.).
2 Iez. 40, 9.
3 Iez. 40, 9.
4 Ps. 99,4.
5 Mt. 7,13.
6 Ps. 30,9.
386
„pridvor dinăuntru”. De aceea, se şi spune că acest pridvor măsura opt coţi. Acolo trebuie primiţi toţi care acum şi stăruiesc în săvârşirea lucrării şi suspină după bucuriile veşnice prin harul contemplaţiei.
2. Nu întâmplător măsura pridvorului este fixată la opt coţi, pentru că totalitatea timpului se roteşte în şapte zile. Dar ziua veşnică, urmând celor şapte zile, completându-le, este a opta. De aceea, chiar psalmistul, gândindu-se la ziua învierii, fiindcă urma să vorbească de asprimea Judecăţii finale, a dat acest titlu psalmului său: „Referitor la sfârşit, psalmul lui David, pentru a opta”7. Ca să arate că acea zi, pe care o numeşte a opta, era o zi de spaimă înfricoşătoare, el a continuat la începutul psalmului: „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi”8. În vremea de acum, tot omul este certat cu biciul necazurilor şi este îndreptat prin mustrări, dar este mustrat cu blândeţe, nu cu mânie. Însă la acea judecată aspră, orice osândire sau mustrare vor fi furie şi mânie, pentru că, după condamnare nu mai există iertare. Raţiunea acestui număr opt este că, după sabat, Domnul a binevoit să învie din moarte. De bună seamă, ziua Domnului, care este a treia zi de la moartea Domnului, este socotită a opta începând de la crearea zilelor, pentru că ea urmează pe a şaptea. De aceea, înseşi patimile cu totul adevărate ale Mântuitorului nostru şi învierea Sa cu totul adevărată, au prefigurat prin zilele Patimilor Sale ceva anume cu privire la trupul Său. Căci a şasea zi a pătimit, în ziua sabatului S-a odihnit în mormânt, iar în ziua Domnului a înviat din moarte9. Pentru noi, viaţa pământească este încă a şasea zi, pentru că o trăim în dureri şi ne purtăm crucea în strâmtorări. De sabat ca şi cum
7 Ps. 6,1.
8 Ps. 6,2.
9 Ziua a şasea este vineri, ziua a şaptea este sâmbăta, adică sabatul la iudei, iar ziua a opta este Duminică, sau „ziua Domnului” cum o numeşte Sfântul Grigorie (n. ed.).
387
ne odihnim în mormânt, pentru că ajungem la odihna sufletului după viaţa în trup. În ziua Domnului, evident a treia după Pătimire, respectiv, după cum am spus, a opta după creaţie, deja vom învia din morţi cu trupul şi ne vom bucura în slava sufletului inclusiv împreună cu trupul. Aşadar, ceea ce Mântuitorul nostru a făcut în chip minunat cu privire la Sine, aceea a prefigurat cu adevărat cu privire la noi, încât şi la noi să fie şi pătimire în ziua a şasea, şi odihnă într-a şaptea, şi slavă să urmeze într-a opta. De aceea se spune prin Solomon: „împarte o bucată în şapte şi chiar în opt, căci nu ştii ce nenorocire urmează să fie pe pământ”10. Împărţim o bucată în şapte şi, în acelaşi timp, în opt, când rânduim într-aşa un mod cele ce se petrec în şapte zile, încât să ajungem prin acestea la bunătăţile veşnice, când lucrăm în vremea de acum cu toată grija cele spre mântuire ca să evităm mânia înfricoşătoarei Judecăţi care urmează. Deci pridvorul dinăuntru măsoară opt coţi, pentru că prin lumina care urmează zilei a şaptea ni se deschide întinderea veşniciei.
3. Dar nimeni nu va ajunge la ea dacă nu va fi păzit aici pe pământ, în sufletul evlavios, iubirea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. De aceea se adaugă: „Iar stâlpul lui11, de doi coţi”. Stâlpul porţii reprezintă meritele din viaţa pământească. După cum pridvorul dinăuntru trebuie înţeles a prefigura odihna veşnică, tot astfel prin stâlpul porţii trebuie să fie simbolizată calitatea vieţii pământeşti. Stâlpul porţii măsoară deci doi coţi, pentru că oricine se va fi străduit aici să slujească iubirii pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, ajunge la curtea veşniciei. Aşadar, pentru a avea măsura de doi
10 Eccl. 11, 2.
11 în limba latină este utilizat termenul frontes care literal s-ar traduce „faţă”, „faţada” unei clădiri. Textul ebraic arată că aici Iezechiel se referea la cele două coloane care încadrau pe dinafară deschizătura porţii (n. ed.).
388
coţi, viaţa noastră trebuie să fie îndreptată prin dragoste, în fiecare zi, spre iubirea pentru Dumnezeu şi, totodată, pentru aproapele nostru. Căci nu este dragoste adevărată, dacă are mai puţin de doi coţi. De aceea şi Moise, când prin culorile veşmintelor prefigura virtuţile aleşilor, a poruncit să fie folosită pentru împodobirea Marelui Preot o stofă stacojie12 vopsită de două ori. Ce se prefigurează prin stofa stacojie, dacă nu dragostea care se aprinde prin flacăra iubirii? Dar stofa stacojie se vopseşte de două ori, pentru că dragostea noastră se aprinde nu numai de iubirea pentru Dumnezeu, ci şi de iubirea pentru aproapele nostru. Dacă cineva astfel II iubeşte pe Dumnezeu, încât lasă la o parte grija pentru aproapele care i-a fost încredinţat, pentru el stofa stacojie a fost vopsită doar o singură dată. Iar dacă cineva iubeşte aproapele astfel, încât i se micşorează râvna cu care ar fi trebuit să ardă către Dumnezeu, nici în el culoarea vopselei nu mai este impregnată de două ori. Prin urmare, trebuie şi să-i iubim pe cei împreună cu care vieţuim, şi să suspinăm cu toată dorirea către Acela prin care putem cu adevărat să fim vii. Iată, aşadar, că noi, cei care suntem văzuţi a fi îmbrăcaţi în haina deprinderilor evlavioase, la credinţa şi la ascultarea cuvântului Atotputernicului Dumnezeu am venit de la diverse calităţi ale vieţuirii lumeşti, şi ne-am adunat în armonia sfintei Biserici de la patimi neasemănătoare, astfel încât deja să se vadă că s-a împlinit clar ceea ce se spune de către Isaia referitor la Biserica făgăduită: „Lupul va locui laolaltă cu mielul, şi leopardul se va culca lângă ied”13. Astfel, datorită profunzimii sfintei iubiri, lupul locuieşte laolaltă cu mielul, pentru că cei care au fost răpitori în veacul acesta convieţuiesc în pace împreună cu cei blânzi şi binevoitori. Leopardul se culcă
12 Cf. Ieş. 28, 5.
13 Is. 12, 6.
389
lângă ied, pentru că omul care a fost pătat de urmele păcatelor sale se armonizează în smerenie cu cel care se dispreţuieşte pe sine şi recunoaşte că este păcătos14. Cu privire la aceasta mai adaugă: „Viţelul şi leul şi oaia vor rămâne împreună”15, pentru că şi cel care prin inima înfrântă16 se aduce pe sine jertfă Domnului în fiecare zi, şi cel care asemenea unui leu se înfurie foarte tare din cruzime, şi cel care asemeni oii stăruieşte în simplitatea nevinovăţiei sale, toţi sunt adunaţi în ţarcul Sfintei Biserici. Iată cum este dragostea aceasta care aprinde sufletele diferite, le înflăcărează, le învăpăiază şi le schimbă într-o singură înfăţişare, ca cea a aurului. Dar având în vedere că cei aleşi iubesc aşa, este strict necesar ca ei să se grăbească spre Acela pe Care doresc să se învrednicească să-L vadă cu o veşnică bucurie în cer. Căci Unul este Domnul şi Răscumpărătorul nostru, Care, aici, uneşte inimile aleşilor Săi într-o singură simţire şi le aţâţă, prin râvna dinăuntrul lor, către iubirea pentru cele de Sus. De aceea, şi acolo se adaugă: „Şi un prunc îi va mâna”17. Cine este acest prunc, dacă nu Cel despre Care este scris: „Un prunc S-a născut pentru noi, un fiu ne-a fost dat”18. El mână oamenii cu care locuieşte împreună, pentru că aprinde zilnic în ei flacăra râvnei interioare, ca nu cumva inimile lor să se lipească de lucrurile pământeşti. A-i mâna, pentru El, înseamnă să ne aprindă
14 Semnificaţia leopardului şi a petelor de pe blana sa este preluată de Sfântul Grigorie de la Ieremia: „Poate leopardul să-şi schimbe petele sale?” (Ier. 13,23). Iedul, ca şi toate caprele, sunt pentru Sfântul Grigorie simbolul celor păcătoşi în general, pentru că însuşi Mântuitorul aseamănă pe cei care merg la osândă cu aceste animale (Mt. 25, 33) (n. ed.).
15 Is. 11, 6.
16 Aluzie la Ps. 50,19.
17 Is. 11, 6.
18 Is. 9, 6.
390
neîncetat de iubirea pentru El, ca nu cumva noi, iubindu-ne reciproc, să rămânem cu sufletul în acest loc de surghiun; ca nu cumva să îndrăgim atât de mult liniştea acestei vieţi, încât aceasta să ne ducă spre uitarea patriei noastre cereşti; ca nu cumva sufletul, desfătat de prosperitate, să se împietrească. De aceea, El amestecă darurile cu necazurile, ca tot ceea ce ne desfată în această viaţă să devină amar pentru noi şi ca să înalţe în sufletul nostru acel foc care să ne pună în mişcare neîncetat spre râvna cerească, să ne aţâţe şi, ca să spun aşa să ne mortifice cu desfătare, să ne crucifice în mod plăcut, să ne întristeze umplându-ne de veselie. Un prunc ne mână, pentru că Cel Care S-a făcut puţin mai mic decât îngerii, prin iubirea pe care ne-a acordat-o, nu ne lasă să ne înrădăcinăm sufletul în această lume. Aşadar, stofa stacojie este, în ceea ce ne priveşte, vopsită de două ori, dacă noi şi iubim, aici, pe aproapele nostru ca pe noi înşine şi ne grăbim spre Autorul a toate, împreună cu cei pe care-i iubim. Prin urmare, dacă viaţa noastră se îmbibă de două ori de iubire deplină, pentru noi stâlpul porţii măsoară doi coţi. Prin denumirea de poartă poate fi prefigurat fie învăţătorul, fie textul sfânt, fie desigur, credinţa. Prin măsura celor doi coţi nu este nepotrivit să înţelegem iubirea pe care o propovăduieşte acela care învaţă iubirea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Căci aceea este adevărata ştiinţă, cea care zideşte credinţa şi acea credinţă este viguroasă, care se manifestă prin iubirea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Urmează: „Mai departe iatacurile care dădeau spre calea dinspre răsărit: trei de o parte şi trei de cealaltă parte, şi o singură măsură pentru toate trei”19.
4. Ce sunt iatacurile care marchează calea spre Răsărit, deja am spus mai înainte şi nu socotim necesar să dezvoltăm
19 Iez. 40,10.
391
mai mult aceste lucruri. Dar trebuie să ne întrebăm ce înseamnă aceasta: „Trei de o parte şi trei de cealaltă parte”. De bună seamă, iatacurile care dădeau spre calea dinspre Răsărit sunt inimile celor înflăcăraţi de iubirea pentru Dumnezeu. Atât cei care au fost aleşi pe vremea Vechiului Testament, cât şi cei care le-au urmat în Noul Testament, fără îndoială au fost cu toţii aprinşi de iubirea Sfintei Treimi. Căci ei n-ar fi iubit cu adevărat pe Dumnezeu, dacă nu ar fi primit harul acestei Treimi, Care este Dumnezeu. Aşadar, înspre calea spre Răsărit sunt trei iatacuri de o parte şi trei de cealaltă parte, pentru că, de vreme ce a binevoit să se întrupeze între vechii Părinţi şi noii Părinţi, Domnul a apărut ca o cale spre Răsărit în mijlocul iatacurilor care au fost împodobite cu frumuseţea adevărată datorită recunoaşterii Treimii. Dacă, pe de altă parte, ne raportăm la numărul „trei” al virtuţilor aleşilor, sunt trei virtuţi fără de care un om, deja capabil de o oarecare lucrare, nu poate fi mântuit: credinţa, nădejdea şi dragostea. Şi fiindcă la vechii Părinţi a fost aceeaşi credinţă, nădejde şi dragoste care a fost la noii învăţători, iatacurile sunt descrise ca fiind aşezate spre calea dinspre Răsărit, trei de o parte şi trei de cealaltă parte.
5. Sau, desigur, pentru că trei au fost categorile de Părinţi în vechime, alte trei categorii de noi Părinţi le urmează în timpul harului. Căci vechiul popor a avut pe părinţii săi dinainte de Lege, apoi pe cei de sub Lege şi după aceea a avut profeţii. În noul popor, mai întâi evreii au fost pârga celor care au crezut, apoi mulţimea neamurilor i-a urmat în credinţă şi, în continuare, la sfârşitul veacurilor, restul evreilor se va mântui20. De vreme ce întruparea Domnului a implicat, într-o primă serie, Părinţii înainte de Lege, Părinţii din timpul Legii şi, în cele din urmă, profeţii, iar în următoarea serie,
20 Cf. Rom. 9,27.
392
credincioşii din rândul evreilor, credincioşii din rândul neamurilor, pentru ca la sfârşit să adune restul poporului evreu, se menţionează că drumul dinspre Răsărit are trei iatacuri de o parte şi trei de cealaltă parte. Dar nu este nepotrivit să interpretăm acestea ca reprezentând trei categorii de credincioşi. Căci atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, o categorie este a propovăduitorilor, alta, a celor care se înfrânează şi alta, a soţilor credincioşi. De aceea, profetul nostru, într-un verset anterior, a văzut trei oameni mântuiţi: Noe, Daniel şi Iov21. Prin aceştia trei sunt desemnaţi propovăduitorii, cei care se înfrânează şi cei căsătoriţi. Astfel Noe a condus arca pe ape şi de aceea a întruchipat pe cei care conduc22. Daniel, la curtea regală, s-a dedicat abstinenţei23 şi pentru aceasta a desemnat viaţa celor care se înfrânează. Iov, fiind însoţit prin căsătorie şi purtând grija propriei case, a plăcut lui Dumnezeu24, prin el în mod vrednic este reprezentată categoria soţilor credincioşi. Căci şi înainte de venirea Mijlocitorului au existat şi propovăduitori, şi oameni care s-au înfrânat, şi soţi credincioşi care să aştepte venirea Lui şi să dorească să-L vadă cu setea unei mari râvne, dar şi după aceea există, după cum putem constata, şi propovăduitori, şi din cei care se înfrânează, şi soţi fideli care deja nu-şi mai doresc să Se întrupeze Mântuitorul nostru, ci să ajungă să-L contemple în slava măreţiei Sale. Iată de ce calea dinspre Răsărit are trei iatacuri de o parte şi trei de cealaltă parte, după cuvântul psalmistului care spune despre această cale, adică despre Mântuitorul nostru: „în jurul lui, corturile lui”25.
21 Cf. Iez. 14,14.
22 Cf. Fc. 7,1-17.
23 Cf. Dan. 1,16.
24 Cf. Iov 1,8.
25 Ps. 17,12.
393
6. Dar trebuie să cercetăm cu deosebită atenţie şi acest cuvânt pe care-l spune, că era „o singură măsură pentru toate trei”. De vreme ce starea propovăduitorilor depăşeşte cu mult în excelenţă starea celor care se înfrânează şi sunt tăcuţi, iar starea celor care se înfrânează se distinge mult faţă de cea a soţilor, ce înseamnă că era o singură măsură pentru toate trei? Fără îndoială, oamenii căsătoriţi, deşi lucrează binele şi doresc să-L vadă pe Dumnezeul Atotputernic, totuşi se ocupă cu grijile casei şi, pentru că obligaţia îi constrânge, îşi impart sufletul într-o parte şi-n cealaltă. Cei care trăiesc în abstinenţă s-au îndepărtat de activităţile acestei lumi şi se înfrânează de la plăcerea trupului, chiar într-o căsătorie legitimă, nu se implică în nici o grijă pentru soţie şi copii, nici în necazurile şi greutăţile familiale. Propovăduitorii însă nu numai că se înfrânează de la patimi, ci şi pe alţii îi împiedică să păcătuiască, îi îndreaptă spre credinţă, îi învaţă să se străduiască la o bună vieţuire. Şi atunci cum este o singură măsură pentru aceşti oameni a căror viaţă nu este la unul şi acelaşi nivel? Este o singură măsură pentru toţi trei, pentru că, deşi este o mare diversitate a meritelor acestora, totuşi nu este deosebire între ei în ceea ce priveşte credinţa spre care îşi încoardă voinţa. Căci aceeaşi credinţă care-i întăreşte pe unii în lucrurile mari, susţine slăbiciunea celorlalţi în lucrurile mici. De bună seamă, este o singură măsură, pentru că la răsplata finală, deşi nu va fi aceeaşi demnitate pentru toţi, totuşi viaţa fericită va fi aceeaşi pentru toţi. Iată de ce însuşi Domnul spune: „în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”26. De altfel, lucrătorii care au fost aduşi în vie, deşi au venit la ore diferite, au primit un singur dinar. Prin ce logică multele locaşuri corespund unui singur dinar, dacă nu prin aceea că demnitatea celor fericiţi va fi diferită, dar, totuşi, una singură va fi odihna răsplăţii veşnice? Cu toate că meritul fiecăruia
26 In 14, 2.
394
în parte este diferit, nu va fi o diversitate a bucuriilor: deşi unul se bucură mai puţin şi altul mai mult, totuşi o singură bucurie îi înveseleşte pe toţi, aceea de a-L vedea pe Creatorul lor.
7. Aceasta aşa trebuie înţeleasă şi cu referire la Părinţii cei vechi, şi cu privire la Părinţii cei noi: calea spre Răsărit are trei iatacuri de o parte şi trei de cealaltă parte, şi toate trei au aceeaşi măsură, fiindcă aceeaşi credinţă şi acelaşi devotament care au stăpânit inimile părinţilor Vechiului Testament, au umplut şi inimile celor care le-au urmat în timpul Noului Testament, după cum se spune prin Pavel: „Având însă acelaşi duh al credinţei, după cum este scris: Crezut-am, pentru aceea am şi grăit, şi noi credem, pentru aceea şi grăim”27. Vechii Părinţi duhovniceşti au crezut că Dumnezeul Atotputernic este Treime, aceeaşi Treime despre Care noii Părinţi au vorbit limpede. Căci Isaia a auzit cetele îngereşti care strigau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeul Savaot”28. Ca să se arate Treimea persoanelor, cuvântul „sfânt” este spus de trei ori; dar ca să se arate că una singură este fiinţa Treimii, nu se afirmă că „sunt Dumnezeii Savaoţi”, ci „este Domnul Dumnezeul Savaot”. Simţind la fel acest lucru, David zice: „Binecuvintează-ne pe noi, Dumnezeule, Dumnezeul nostru, binecuvintează-ne pe noi, Dumnezeule”29. După ce a spus de trei ori Dumnezeu, ca să se arate că Acesta este Unul, a adăugat: „Şi să se teamă de El toate marginile pământului”30. Pavel vorbeşte despre aceasta: „Pentru că de la El, şi prin El, şi întru El sunt toate”31. De la El, adică de la Tatăl; prin El: prin Fiul; întru El: întru Duhul Sfânt. După ce spusese
27 II Cor. 4,13; Ps. 115,1.
28 Is. 6, 3.
29 Ps. 66, 7-8.
30 Ps. 66, 8.
31 Rom. 11, 36.
395
de trei ori El, a adăugat: „Slavă Lui în vecii vecilor. Amin”32. Aşadar nu spune „Lor”, ci „Lui”. Zicând de trei ori „El”, Pavel a deosebit persoanele şi adăugând „slavă Lui”, nu a împărţit fiinţa. Fiindcă una singură este credinţa la vechii Părinţi şi la cei noi, se precizează, pe bună dreptate, că măsura iatacurilor este una pentru toate trei. Acest lucru se repetă cu alte cuvinte când se adaugă: „Şi o singură măsură a stâlpilor de o parte şi de cealaltă”33.
8. Măsura stâlpilor este şi de o parte şi de cealaltă34, pentru că Părinţii noştri, atât cei care au venit mai întâi în timpul Vechiului Testament cât şi cei care au venit după aceea în timpul Noului Testament, se unesc printr-o singură credinţă în Mijlocitor. De vreme ce ei sunt plini de iubire pentru El, îşi potolesc trupul prin înfrânare, luminează inimile ascultătorilor lor prin lumina propovăduirii, fac minuni, lucrează virtuţi, prin faptul că fac cunoscut în afară pentru noi ceea ce este bun înăuntrul lor, pe bună dreptate sunt numiţi frontispicii stâlpi ai acestui lăcaş ceresc. Căci tot ceea ce se arată în vremea de acum în mod limpede, este frontispiciu stâlp35, astfel încât pridvorul construcţiei să simbolizeze ceea ce ne este rezervat în interior36. De aceea i se spune Sfintei Biserici în Cântarea Cântărilor: „Obrajii tăi sunt ca o coajă de rodie,
32 Rom. 11,36.
33 Iez. 40,10.
34 Probabil Sfântul Grigorie îşi închipuia că stâlpii ce alcătuiau frontispiciul porţii Templului ar fi uniţi între ei într-o arcadă (n. ed.).
35 Aşa cum am spus, termenul din latină frons se traduce cu „frunte”, „faţă”, „faţadă”, „frontispiciu” şi se referă nu doar la stâlpi, ca în ebraică, ci la întregul complex ornamental din faţa porţii templului. De aici asocierea pe care o face Sfântul Grigorie între frontispiciu şi tot ceea ce sfinţii arată în exterior prin propovăduire, minuni, virtuţi (n. ed.).
36 Dacă frontispiciul simbolizează cele pe care sfinţii le arată în exterior, pridvorul simbolizează trăirea lor interioară şi viaţa veşnică pe care o pregustă deja înăuntrul lor prin contemplaţie (n. ed.).
396
afară de cele care se ascund sub vălul tău”37. Obrajii Sfintei Biserici sunt Părinţii duhovniceşti care strălucesc acum în ea prin minunile lor şi apar, ca în faţa ei, demni de cinstire. Când vedem pe mulţi făcând minuni, profeţind cele ce vor veni, părăsind deplin această lume, arzând de râvna cerească, obrajii Sfintei Biserici sunt roşii ca o coajă de rodie. Dar ce este tot ceea ce admirăm, în comparaţie cu acelea despre care este scris: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”38? Ei bine, după ce a admirat obrajii Bisericii, a adăugat: „Afară de cele care se ascund sub vălul tău”39. Ca şi cum ar spune: Cele ce nu sunt ascunse în tine sunt mari, dar cele care se ascund sunt cu totul de nedescris. Urmează: „Şi a măsurat lăţimea pragului porţii, de zece coţi, iar lungimea porţii, de treisprezece coţi”40.
9. Am spus deja multe lucruri despre semnificaţia porţii, dar trebuie să ne oprim la unul singur prin care înţelepciunea cititorului va putea pătrunde şi pe celelalte. S-a zis deci că prin poartă ar putea fi prefigurată Sfânta Scriptură. Însă aceasta trebuie să cercetăm noi cu mare atenţie, de ce lăţimea pragului porţii măsoară zece coţi şi lungimea porţii, treisprezece. În acest loc numeşte lungime înălţimea porţii, după cum noi când vedem un om înalt spunem că este lung de statură. Căci nu poate fi vorba de lungimea porţii în sens transversal, de vreme ce se arată că lăţimea ei are zece coţi41. Ce este atunci lăţimea pragului porţii, dacă nu Legea Vechiului
37 Cânt. 6, 6.
38 I Cor. 2, 9; Is. 64,4.
39 Cânt. 6, 6.
40 Iez. 40,11.
41 Acest pasaj referitor la lungimea porţii este obscur. Mai încolo Iezechiel spune că lungimea totală a construcţiei ce alcătuia poarta era de 50 de coţi (Iez. 40,15) (n. ed.).
397
Testament şi ce este lungimea porţii, dacă nu darul Noului Testament? Fiindcă prin Vechiul Testament a fost stăvilită imoralitatea lucrării, s-a poruncit să fie dată zeciuiala42, prin poruncile cu privire la cele de jos, ea a zăcut, ca să spun aşa, în lăţimea pragului. Dar, fiindcă prin Noul Testament s-au înfrânat gândurile rele, s-a poruncit ca toate să fie părăsite, iar viaţa trupească şi cele ale acestui veac să fie dispreţuite pentru Dumnezeu, poarta noastră s-a ridicat în înălţime, ca şi cum statura ei s-a alungit43. Desigur, poporului lui Israel i-au fost date prin Lege porunci cu privire la cele de jos, de aceea Moise i-a vorbit în câmp44. Domnul, însă, a dat Sfinţilor Apostoli învăţături mai înalte, de aceea i-a şi învăţat pe munte poruncile vieţii. Căci Răscumpărătorul nostru spune în Evanghelie: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau profeţii; n-am venit să stric, ci să împlinesc”45. Aşadar, a venit să aducă Legea la plinătate, Cel care a adăugat dreptăţii legii, harul, astfel încât ceea ce acela poruncea la un nivel inferior, El a ajutat să se împlinească în mod desăvârşit, şi ceea ce acela corecta în privinţa făptuirii, El a înlăturat din inimă. Prin urmare, atunci când a fost înţeleasă, Legea care zăcea la pământ, adică în lăţime, s-a ridicat în înălţime46. Căci însăşi cunoaşterea lui Dumnezeu pe care Părinţii duhovniceşti au avut-o din Lege, nu a fost pricepută de tot poporul evreu. Astfel, deşi profeţii propovăduiau pe Dumnezeul Atotputernic, adică evident Sfânta Treime, poporul îi ignora; el ţinea din Lege numai Decalogul, fără să cunoască credinţa în Treime. Aşadar, lăţimea pragului porţii măsoară zece coţi, pentru că acest popor
42 Cf. Deut. 12,6.
43 Cf. Mt. 15,19; Mc. 7,21; Lc. 9,24.
44 Cf. Ieş. 19, 7-25.
45 Mt. 5,17.
46 Atunci când litera Legii a fost înţeleasă duhovniceşte, a ajuns să fie simbolizată şi de lăţimea şi de înălţimea porţii (n. ed.).
398
îndărătnic, necunoscând înălţimea credinţei, slujea poruncilor Decalogului. Dar lungimea porţii măsoară treisprezece coţi, pentru că prin Noul Testament, în inima poporului credincios, deasupra poruncilor Decalogului pe care le-a păzit mai adevărat, a crescut cunoaşterea Treimii. Şi astfel acest popor a împlinit desăvârşit poruncile Legii, prin faptul că a crezut că Dumnezeul Atotputernic este Treime.
10. Cu privire la aceasta, se poate, logic, pune întrebarea de ce lăţimea pragului porţii, despre care mai înainte spusese că măsoară o trestie, se precizează apoi că măsoară zece coţi şi, în continuare, se adaugă că lungimea porţii măsoară treisprezece coţi? O trestie, după cum s-a spus adesea, are şase coţi şi o palmă, dar zece coţi depăşesc măsura unei prăjini, şi treisprezece coţi sunt mai mult decât zece. Ce înseamnă atunci că mai întâi pragul porţii măsoară o prăjină, apoi lăţimea porţii măsoară zece coţi şi, la sfârşit, lungimea porţii măsoară treisprezece coţi, dacă nu aceea că Sfinţii Părinţi, despre care ştim din Sfânta Scriptură că au trăit înainte de Lege, au cunoscut că există un singur Dumnezeu Atotputernic, adică Sfânta Treime, dar nu au propovăduit-O deschis, deşi O cunoşteau? Supunându-se poruncilor Lui şi păstrând curăţia vieţii, au avut desăvârşirea lucrării lor ca la o măsură de şase coţi din prăjină şi văzând adesea îngeri, au avut palma contemplaţiei. Dar, după ce Legea a fost dată, acest popor evreu rudimentar a încercat să se supună poruncilor Decalogului, fără să fie totuşi educat cu privire la cunoaşterea Sfintei Treimi. Şi, deşi părinţii duhovniceşti O cunoscuseră desăvârşit, totuşi marea majoritate a celor din Sinagogă nu a putut să priceapă taina Treimii, nici nu a ştiut să o cerceteze.
11. Dar când, prin Noul Testament, s-a adăugat harul, Unul Dumnezeu în Treime a fost cunoscut de tot poporul credincios şi, prin cunoaşterea aceasta, s-a desăvârşit virtutea Decalogului. Astfel pragul porţii măsoară mai întâi o trestie,
399
apoi lăţimea porţii este de zece coţi şi la final lungimea porţii este de treisprezece coţi, pentru că sfinţilor părinţi de dinainte de Lege nu le-au lipsit nici viaţa activă, nici cea contemplativă, apoi în timpul Legii Decalogului, poporul, fără să cunoască taina fiinţei dumnezeieşti, s-a supus poruncilor, în ce priveşte lăţimea acestora care se întinde la pământ. Acum, în vremea harului, poruncile Decalogului fiind păzite mai adevărat, toţi oamenii care vin la credinţă cunosc tainele Sfintei Treimi.
12. Cu privire la aceasta trebuie să ştim, de asemenea, că odată cu înaintarea timpului a crescut ştiinţa părinţilor duhovniceşti. Căci Moise a fost mai erudit în ştiinţa despre Dumnezeul Atotputernic decât Avraam, profeţii, mai mult decât Moise, apostolii, mai mult decât profeţii. Dacă nu mă înşel, însăşi Scriptura o spune: „Foarte mulţi vor cerceta şi ştiinţa se va înmulţi”47. Dar cele pe care le-am spus despre Avraam, Moise, profeţi şi apostoli să le arătăm, dacă putem, prin cuvintele Scripturii. Cine nu ştie că Avraam a vorbit cu Dumnezeu? Şi totuşi Domnul zice către Moise: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov, iar cu numele Meu de Domnul nu M-am făcut cunoscut lor”48. Iată că El S-a făcut cunoscut mai mult lui Moise decât lui Avraam, de vreme ce indică lui Moise un lucru despre El, de care spunea că nu i-l descoperise lui Avraam. Dar să vedem dacă profeţii putuseră să cuprindă mai multă ştiinţă dumnezeiască decât Moise. Da, psalmistul zice clar: „Cum am iubit Legea Ta, Doamne! Ea toată ziua cugetarea mea este!”49. Şi din nou: „M-ai înţelepţit mai mult decât pe toţi care m-au învăţat; căci poruncile Tale sunt cugetarea mea”50. Şi iarăşi: „Mai mult
47 Dan. 12,4.
48 Ieş. 3, 6; 6,3; Mt. 22, 32; Mc. 12,26; Lc. 20,37.
49 Ps. 118,97.
50 Ps. 118,99.
400
decât bătrânii am Înţeles”51. Aşadar, cel care nu uită să mediteze la Lege şi mărturiseşte că a înţeles mai mult decât toţi care l-au învăţat şi mai mult decât bătrânii, arată că a primit ştiinţă dumnezeiască mai mult decât Moise. Cum vom arăta atunci că Sfinţii Apostoli au fost mai învăţaţi decât profeţii? Adevărul zice clar: „Mulţi regi şi profeţi ar fi vrut să vadă ceea ce vedeţi voi, dar n-au văzut, şi să audă ceea ce auziţi, dar n-au auzit”52. Deci ei au avut mai multă cunoştinţă despre Dumnezeu decât profeţii, pentru că ceea ce profeţii au văzut numai în duh Sfinţii Apostoli au văzut chiar trupeşte. S-a împlinit, aşadar, această afirmaţie a lui Daniel, pe care am spus-o mai înainte: „Pentru că foarte mulţi vor cerceta, ştiinţa se va înmulţi”53. Astfel, măsura unei trestii, care este de şase coţi şi o palmă, poate să fie adusă la zece coţi, şi măsura de zece coţi poate să se ridice la final la treisprezece coţi, deoarece, cu cât lumea se îndreaptă spre sfârşit, cu atât ni se descoperă mai mult cunoaşterea veşnică. Urmează: „Şi o prispă în faţa iatacurilor, de un cot”54.
13. După cum am spus adesea, iatacurile sunt inimile aleşilor care ard de iubire pentru Atotputernicul Dumnezeu. Ce preînchipuie prispa din faţa iatacurilor, dacă nu credinţa? Căci cine nu o are mai întâi pe aceasta, nicicum nu ajunge la iubirea duhovnicească. Căci nu iubirea precedă credinţa, ci credinţa precedă iubirea. Fără îndoială nimeni nu poate să iubească ceea ce nu va fi crezut. Deci, prispa din faţa iatacurilor este credinţa de dinaintea flăcării iubirii, pentru că, după cum s-a spus, dacă nu vei fi crezut ceea ce auzi, nu te vei înflăcăra nicicum spre iubirea celor pe care le vei fi auzit. Dar prispa din faţa iatacurilor este de un singur cot, căci atunci
51 Ps. 118,100.
52 Lc. 10,24.
53 Dan. 12,4.
54 Iez. 40,12.
401
credinţa uneşte pentru Dumnezeu, în iubire, inimile celor care ascultă, când ea nu este sfâşiată prin erezii şi schisme, ci dăinuie în unitate. În acest mod, prispa de un cot conduce sufletul celui care ascultă în iatac, pentru că după ce propovăduieşte aici jos frumuseţea Mirelui ceresc, îl arată apoi în lăcaşurile cereşti. De aceea se şi adaugă cu îndreptăţire: „Şi un cot sfârşitul fiecăruia”55.
14. Se spune „fiecăruia”, ca şi cum s-ar spune „amândurora”, adică pentru prag şi poartă. Am spus că prin lăţimea pragului şi lungimea porţii sunt desemnate Vechiul şi Noul Testament. Se adaugă, cu adevărat, că sfârşitul fiecăruia este de un cot, pentru că Vechiul Testament ne-a anunţat un singur Mijlocitor dintre Dumnezeu şi oameni, iar Noul Testament ne anunţă că acelaşi Mijlocitor urmează să vină în slava Lui veşnică, pe Care deja L-am cunoscut întrupat pentru noi. Aşadar, sfârşitul amândurora este de un cot, pentru că şi Cel pe Care Legea L-a prevestit S-a arătat în trup, şi Cel despre Care Noul Testament vorbeşte acum, Se va arăta în slava măreţiei Sale. Şi atunci va fi sfârşitul amândurora, când, fiind El văzut în puterea dumnezeirii Sale, toate care au fost prezise se vor împlini. Căci este scris: „Sfârşitul legii este Hristos, spre îndreptarea a tot celui ce crede”56; evident nu un sfârşit care termină, ci unul care împlineşte. Prin urmare, atunci a împlinit El Legea, când S-a întrupat, după cum prezisese Legea. Dar Noul Testament conţine multe referiri la Judecata Lui, dă multe detalii despre împărăţia Lui, pe care nu le vedem încă împlinite. În fiecare zi se citeşte Evanghelia, se propovăduieşte Viaţa care va veni. Atunci va fi sfârşitul Noului Testament, când Domnul va împlini ceea ce a făgăduit despre El.
55 Iez. 40,12.
56 Rom. 10, 4.
402
15. Noul Testament se va sfârşi, pentru că se va împlini. Căci atunci când Cel despre Care se vorbeşte va fi văzut, cuvintele acestui Testament vor înceta. De aceea, Sfintei Biserici, care aşteaptă ziua luminii adevărate ca pe anotimpul de primăvară, i se spune prin glasul Mirelui: „Scoală-te, grăbeşte-te, iubita mea, porumbiţa mea, frumoasa mea, şi vino. Iată, iarna a trecut, ploaia a încetat şi s-a îndepărtat, florile s-au arătat pe câmp”57. Fie Sfânta Biserică, fie orice suflet ales, pentru Mirele ceresc este iubita Sa datorită iubirii, porumbiţa Sa datorită duhului, frumoasa Sa datorită frumuseţii vieţii. Când aceasta este ridicată de la stricăciunea trupului, iarna trece pentru ea, fără îndoială, pentru că amorţirea vieţii pământeşti încetează. Ploaia încetează şi se depărtează, pentru că, de îndată ce se înalţă la contemplarea Dumnezeului Atotputernic după fiinţa Sa, deja picăturile cuvintelor nu mai sunt necesare încât ploaia propovăduirii să mai trebuiască revărsată. Căci ceea ce mai puţin s-a putut auzi, mai mult se va vedea. Atunci se arată flori pe câmp deoarece, când sufletul a început să preguste acea suavitate care este doar premisa vieţii fericirii veşnice, ca şi cum miroase în flori parfumul pe care mai apoi, după ce va trece dincolo, îl va avea din belşug în fruct. De aceea se adaugă: „A sosit vremea curăţirii copacilor de crengi uscate”58. Prin curăţire, crengile neroditoare sunt îndepărtate, ca cele bune să rodească mai îmbelşugat. Timpul curăţirii noastre vine atunci când părăsim stricăciunea trupului, neroditoare şi dăunătoare, ca să putem ajunge la rodul sufletului. Acest rod va fi, pentru noi, foarte îmbelşugat: vederea Celui care este Unul. Un singur cot este sfârşitul fiecăruia, pentru că Unul este Cel care a spus: „Singur sunt Eu până ce voi trece”59. Singur, împreună cu Tatăl
57 Cânt. 2,10-12.
58 Cânt. 2,12.
59 Ps. 140,10.
403
şi cu Duhul Sfânt stăpâneşte în cer. Deşi a împlinit Legea prin taina întrupării şi a firii Sale umane desăvârşite. El urmează să împlinească făgăduinţele Noului Testament prin arătarea slavei măreţiei Sale.
16. Despre acest unic cot ni s-a vorbit şi la măsurarea corăbiei. Căci s-a poruncit ca arca să fie de trei sute de coţi în lungime, de şaizeci de coţi în lăţime, iar în înălţime, de treizeci de coţi; dar partea ei de sus a fost restrânsă la un cot60. Ce se desemnează prin arcă, dacă nu Sfânta Biserică care, în partea mai de jos, este de dimensiuni mai mari, iar în partea mai de sus este îngustă? De la trei sute, de la şaizeci, şi de la treizeci de coţi, ea se restrânge la un singur cot, pentru că, de la lărgimea pe care o are prin mădularele sale încă slabe. Sfânta Biserică se îngustează puţin câte puţin şi, luând în înălţime, tinde spre unu. Această raţiune ne face să credem că în acea lărgime a corăbiei toate animalele, toate patrupedele şi reptilele au fost în părţile mai de jos, iar omul şi păsările, de bună seamă, în părţile mai de sus. Lângă partea mai de sus s-a aflat o fereastră, în lateral, de la care omul a trimis corbul şi porumbelul, ca să ştie dacă apa potopului se retrăsese. Şi cum arca avea la vârf un cot, oamenii şi păsările se aflau aproape de acest cot. Cu îndreptăţire, aşadar, prin arcă este desemnată Biserica Universală care este largă prin numărul mare al celor care sunt încă trupeşti, dar îngustă prin numărul mic al celor duhovniceşti. Şi cum se restrânge la un singur om, Care este fără păcat, ea măsoară un singur cot la vârf.
17. Vedem, într-adevăr, că mulţi oameni din sânul Sfintei Biserici se înalţă prin mândrie, se moleşesc prin plăcerea trupului, râvnesc la mai multe bunuri pământeşti, sunt obligaţi de avariţie să traverseze mări, se înrobesc mâniei, îşi umplu
60 Cf. Fc. 6,15-16.
404
timpul cu certuri, fac rău aproapelui abuzând de puterea lor. Dar pentru că Sfânta Biserică încă îi îngăduie pentru a-i întoarce, ei sunt animalele, ca să zic aşa, care stau în partea de jos în lărgimea corăbiei. Vedem că alţi oameni nu caută să ia bunurile altuia, rabdă cu seninătate nedreptăţile ce li se fac, sunt mulţumiţi cu ceea ce au, trăiesc în smerenie. Dar pentru că aceştia deja sunt puţini, corabia se îngustează. Observăm că alţi oameni părăsesc ceea ce au, nu dau nici o importanţă bunurilor pământeşti, iubesc duşmanii, îşi potolesc trupul de la toate plăcerile, aşază toate mişcările lor sub dreapta judecată, se înalţă prin râvna lor pentru cele cereşti pe aripa contemplaţiei. Dar pentru că astfel de oameni sunt foarte rari, corabia se apropie de un cot, acolo unde se află oamenii şi păsările. Totuşi să se caute dacă vreunul dintre aceştia poate fi fără păcat: nu se găseşte niciunul. Ce om este fără de păcat, dacă nu Acela Care n-a fost zămislit în păcat? Arca are, deci, un cot la vârful ei, pentru că unul este Autorul şi Răscumpărătorul Sfintei Biserici, fără păcat, Spre Care şi prin Care sporesc toţi care ştiu că sunt păcătoşi. Putem spune atunci despre prag şi poartă: „Şi un singur cot, sfârşitul fiecăruia”, pentru că, după ce unicul Mijlocitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor, Iisus Hristos Omul, va fi apărut în măreţia Sa, va împlini tot ceea ce s-a propovăduit şi s-a făgăduit în ambele Testamente.
18. Dacă însă „ambele” desemnează, aici, pridvorul şi iatacurile, nici aceasta n-ar fi departe de interpretarea noastră, pentru că atunci când măreţia Răscumpărătorului nostru ni se va fi arătat, credinţa va ajunge la final, pentru că omul deja a început să vadă ceea ce a crezut. Şi iatacurile vor ajunge la final, pentru că inimile credincioşilor, incomparabil mai mari decât sunt acum, se vor desăvârşi în iubirea pentru El. Un singur cot este măsura ambelor, pentru că la vederea Unicului Domn şi Mântuitor credinţa aleşilor Săi ajunge la sfârşit şi iubirea se desăvârşeşte.
405
19. S-ar putea întreba cineva, cine suntem noi care discutăm astfel de lucruri? Desigur, venim dintre neamuri, desigur, părinţii noştri au slujit idolilor din lemn şi din piatră. Atunci de unde ne-a venit această putere să scrutăm aceste taine atât de profunde ale Profetului Iezechiel, taine pe care evreii nu le-au cunoscut până acum? Să aducem, aşadar, mulţumiri Celui Unu, Care prin lucrarea Sa a împlinit tot ceea ce a fost scris despre El în Sfânta Scriptură, încât ceea ce prin auzire nu putuse fi înţeles, să fie dezvăluit prin vedere. Căci acolo se găseşte întruparea, acolo Pătimirea Sa, acolo moartea Sa, acolo învierea Sa, acolo înălţarea Sa. Dar cine dintre noi ar crede acestea doar auzite, dacă nu le-ar cunoaşte împlinite? După cum se citeşte în Apocalipsa lui Ioan, cartea pecetluită, pe care nimeni nu putuse să o deschidă şi să o citească, a deschis-o Leul din tribul lui Iuda, pentru că El ne-a descoperit toate tainele despre Pătimirea şi învierea Sa. Şi prin faptul că a purtat afectele datorate slăbiciunii noastre, El ne-a arătat bogăţia puterii şi slavei Sale.
20. El S-a făcut om pentru a ne face pe noi duhovniceşti, El S-a aplecat cu bunăvoinţă ca să ne înalţe pe noi, El a venit în afară ca să ne conducă la cele dinăuntru, El a apărut vizibil ca să ne arate pe cele invizibile, El a îndurat lovituri ca să ne tămăduiască, El a răbdat ocări şi batjocoriri ca să ne elibereze pe noi de ocara veşnică, El a murit ca să ne dea viaţă. Să aducem, aşadar, mulţumiri Celui care ne dă viaţă şi Celui care a murit, şi Care dă mai îmbelşugat viaţa tocmai de aceea, pentru că a murit. De aceea, contemplând mântuirea noastră şi Pătimirea Lui, Isaia zice cu îndreptăţire: „Ca să facă lucrarea Lui, o lucrare care este a altuia, ca să lucreze lucrarea Lui, o lucrare străină de cea a Lui”61. Lucrarea lui Dumnezeu este să adune sufletele pe care le-a creat şi să le cheme la bucuriile
61 Is. 28, 21.
406
luminii veşnice. Or, a fi biciuit şi a fi scuipat, a fi răstignit, a muri şi a fi îngropat, aceasta nu este în sine lucrarea lui Dumnezeu, ci este lucrarea omului păcătos care a meritat toate acestea prin păcat. „Dar El însuşi a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn”62. Cel Care în firea Sa rămâne întotdeauna de neatins a binevoit în firea noastră să fie atins şi biciuit, pentru că, dacă El n-ar fi luat asupra Lui ceea ce provenea din slăbiciunea noastră, nu ne-ar fi ridicat niciodată până la puterea tăriei Sale. Aşadar, „Ca să facă lucrarea Lui, o lucrare care este a altuia, ca să lucreze lucrarea Lui, o lucrare străină de a Lui”, pentru că Dumnezeul întrupat, ca să ne adune în dreptatea Sa, a binevoit, pentru noi, să primească lovituri ca un om păcătos. A făcut o lucrare străină de a Lui, spre a o face pe a Lui, pentru că, prin faptul că a îndurat păcatele noastre, chiar slăbit, ne-a adus pe noi, care suntem făpturile Lui, la slava tăriei Sale, în care trăieşte şi împărăţeşte împreună cu Dumnezeu Tatăl, în unime cu Duhul Sfânt, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.
62 I Pt. 2, 24.
Omilia V
1. După ce mai înainte au fost menţionate iatacurile, profetul adaugă că: „Iatacurile erau de şase coţi, de o parte şi de cealaltă”1. Acest fapt ne produce o mare nedumerire: de ce mai înainte a afirmat că un iatac măsoară o trestie despre care a spus că are şase coţi şi o palmă, iar mai apoi afirmă că iatacurile măsoară doar şase coţi? Dacă măsura lor nu este de o trestie, ci de şase coţi, lipseşte palma despre care mai înainte se afirma că este cuprinsă în măsura trestiei. Dacă însă iatacurile simbolizează simţirile şi cugetele credincioşilor, prin care sufletele lor curate se unesc cu Creatorul lor în iubire, dacă prin şase coţi se prefigurează lucrarea desăvârşită şi prin palmă, cu adevărat, este descris începutul contemplaţiei, atunci trebuie să privim mădularele Sfintei Biserici Universale şi vom descoperi degrabă că în ea se află iatacuri de o trestie, iar altele care măsoară numai şase coţi. Căci anumiţi credincioşi atât de mult îl iubesc pe Atotputernicul Dumnezeu, încât sunt şi desăvârşiţi în lucrarea lor şi se lasă răpiţi în contemplaţie. Aceştia, de bună seamă, au ca măsură o trestie, pentru că au şi cei şase coţi ai lucrării şi palma contemplaţiei. Alţii însă îl iubesc pe Atotputernicul Dumnezeu şi se dedică desăvârşit bunei lucrări, dar totuşi nu ştiu să contemple măreţia Sa printr-o înţelegere mai subtilă. Ei îl iubesc, dar nu ştiu să cerceteze bucuriile vederii frumuseţii Sale. Aceştia au şase coţi şi nu au palma, pentru că deja sunt uniţi cu El prin iubire, dar sunt încă despărţiţi în ce priveşte contemplaţia. Totuşi după menţionarea acelui cot unic,
1 Iez. 40,12.
408
se precizează că aceste iatacuri sunt şi de o parte şi de cealaltă, pentru că în iubirea pentru Creatorul şi Răscumpărătorul nostru s-au adunat sufletele credincioase şi din rândul poporului iudaic şi din rândul neamurilor păgâne.
2. De aceea, însuşi Mântuitorul nostru, atunci când „şezând pe asin, S-a îndreptat spre Ierusalim”, după cum mărturiseşte Evanghelistul, „multi aşterneau hainele pe calea Lui, iar alţii tăiau ramuri din arbori şi le aşterneau pe calea Lui, iar cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau pe urmă strigau, zicând: Osana! Bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului”2. Mântuitorul nostru se îndreaptă spre Ierusalim şezând pe un asin, când, domnind peste sufletul fiecărui credincios, adică pe asinul Său, îl conduce la vederea păcii înterioare. De asemenea, El şade pe asin, ca Cel ce conduce în mod universal Sfânta Biserică şi o aprinde de râvna pentru pacea de Sus. mulţi aştern hainele pe calea Lui, pentru că ei îşi potolesc trupurile prin abstinenţă pentru a-I pregăti Lui calea către sufletul lor sau ca să dea bune exemple celor care le urmează. Alţii taie frunziş sau ramuri din arbori şi le aştern pe calea Lui, pentru că ei culeg din cuvintele şi cugetările Părinţilor învăţătura Adevărului şi vin să le aştearnă, printr-o smerită propovăduire, pe calea lui Dumnezeu pentru sufletul celui care ascultă. Acest lucru îl facem şi noi nevrednicii acum. Când noi ne însuşim felul de a gândi al Părinţilor într-o expunere, tăiem frunziş din arbori, ca să-l aşternem pe calea Dumnezeului Atotputernic. Cei ce mergeau înaintea Lui şi cei ce-L urmau strigau: Osana! Poporul iudaic a fost înainte, poporul dintre neamuri a urmat; fiindcă toţi aleşii, fie cei ce trăiseră în Iudeea, fie cei ce sunt acum în Biserică, au crezut şi cred în Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni, atât cei care merg înainte cât şi cei care urmează, strigă: Osana!
2 Mc. 11, 7-10.
409
Cuvântul „Osana”, în limba latină, se traduce „Mântuieşte-ne”. De la El, au căutat să obţină mântuirea şi cei mai dinainte şi caută s-o obţină şi cei de azi. Ei mărturisesc: „Bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului”, pentru că una singură este nădejdea, una singură este credinţa popoarelor care precedă şi a celor care urmează. După cum aceia au fost mântuiţi prin Pătimirea Sa şi învierea Sa pe care au aşteptat-o, aşa şi noi suntem mântuiţi prin Pătimirea Lui de atunci şi prin învierea Sa care dăinuie în veci. Înaintaşii noştri din rândul poporului iudeu au crezut că El va veni şi L-au iubit, acum noi nu numai credem că El a venit şi îl iubim, ci ne şi aprindem de dorirea Lui ca să-L privim faţă către faţă. Astfel, iatacurile sunt de o parte şi de cealaltă, pentru că inimile celor care-L iubesc îmbrăţişează credinţa în El şi în prima parte a timpului şi în ultima. Urmează: „Şi el a măsurat poarta, de la acoperişul unei camere până la acoperişul ei3, douăzeci şi cinci de coţi în lăţime”4.
3. Deja am spus adesea că poarta poate să simbolizeze credinţa şi, prin această credinţă, pe însuşi Creatorul şi Mântuitorul nostru, Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni, Iisus Hristos, pentru că, prin credinţa în El, se deschide larg intrarea spre viaţă. Dar nu fără temei mai înţelegem prin poartă şi Sfânta Scriptură, care ne deschide nouă această credinţă spre cunoaşterea Mântuitorului nostru, pentru că, atunci când o vom cunoaşte aşa cum trebuie, vom intra spre înţelegerea celor invizibile. Dacă, în acest pasaj, după cum am spus,
3 Textul ebraic ca şi cel latin pare să se refere la distanţa dintre acoperişul camerelor şi acoperişul porţii. După unii cercetători moderni,
ar fi mai plauzibil ca Iezechiel să se fi referit de fapt la lăţimea totală a construcţiei porţii, ce cuprindea mai multe camere faţă în faţă şi culoarul dintre camere. Acestea ar fi fost măsurate în partea de sus, în dreptul acoperişului (n. ed.).
4 Iez. 40,13.
410
prin „poartă” se înţelege Sfânta Scriptură, trebuie să ne întrebăm ce se prefigurează prin acoperişul unui iatac şi ce se prefigurează prin acoperişul porţii. Iatacul are un acoperiş, pentru că sufletul celor care iubesc este acoperit şi pentru că ardoarea iubirii este încă tainică. Poarta, de asemenea, are un acoperiş, pentru că Sfânta Scriptură a fost scrisă în întregime pentru noi, dar nu este în întregime înţeleasă de noi.
4. Multe pasaje din ea sunt atât de limpede expuse încât pot să-i hrănească pe cei foarte mici. Anumite pasaje, din contră, au exprimări mai obscure pentru a-i deprinde prin exerciţiu pe cei puternici: cu cât sunt desluşite mai greu, cu atât sunt mai pline de dulceaţă. O bună parte dintre ele sunt atât de încifrate încât, de vreme ce nu le înţelegem, recunoaştem slăbiciunile orbirii noastre şi sporim mai mult în smerenie decât în cunoaştere. Sunt anumite pasaje care vorbesc în aşa fel despre cele cereşti încât sunt limpezi numai pentru acei cetăţeni de sus, stabiliţi în patria lor, şi nu ni se dezvăluie nicidecum nouă, călători prin această lume. Căci dacă cineva, îndreptându-se spre un oraş necunoscut, aude pe drum multe despre el: despre unele aspecte îşi formează o idee după logica sa, însă anumite aspecte nu le cunoaşte nicidecum, fiindcă încă nu le vede; dar cetăţenii care trăiesc în el nu numai că văd cele care sunt tăinuite despre el ci şi înţeleg cele care se spun despre el. Aşadar, noi suntem încă pe drum, auzim multe despre acea patrie cerească, unele le înţelegem prin duh şi raţiune, dar altele le cinstim fără a le înţelege. De aceea este scris despre acest text sfânt: „Cel ce întinzi cerul ca o piele, Cel ce acoperi cu ape cele mai de deasupra ale lui”5. Cerul este acoperit ca şi cu o piele de cort, pentru că Sfânta Scriptură ne este explicată în comentarii prin gura unor muritori. Dar sunt ape în cer, evident mulţimile mai de sus, adică
5 Ps. 103, 2-3.
411
oştile îngereşti, în care se ascund cele mai de sus ale cerului pentru că cele care sunt, în textul sfânt, mai înalte şi mai ascunse se dezvăluie numai duhurilor îngereşti şi rămân încă necunoscute nouă. Iatacul are un acoperiş, pentru că aproapele încă nu este conştient cât este iubit de aproapele său. De asemenea, poarta, adică textul sfânt, are un acoperiş, pentru că noi nu putem nicicum să pătrundem, prin înţelegere, tot ceea ce noi auzim despre realităţile cereşti.
5. Ne rămâne, aşadar, ca în cele pe care le înţelegem să înaintăm, prin sporirea zilnică a iubirii. Deşi aproapele nostru nu trebuie să vadă cât este iubit de noi, deşi trebuie să cinstim cu smerenie cele ce nu le înţelegem deloc, totuşi în privinţa celor la care am ajuns prin înţelegere trebuie să ne lărgim prin buna lucrare. De aceea se şi spune: „Şi el a măsurat poarta, de la acoperişul unei camere până la acoperişul ei, douăzeci şi cinci de coţi în lăţime”. Noi suntem înzestraţi cu cinci simţuri trupeşti, adică văzul, gustul, mirosul, auzul şi pipăitul. Acest număr cinci, multiplicat prin el însuşi, se ridică la numărul douăzeci şi cinci. A împlini în exterior ceva din poruncile cereşti nu putem fără aceste cinci simţuri ale trupului. Peste funcţiile lor, sufletul veghează în interior ca un judecător şi discerne cele pe care le poate săvârşi în exterior în mod drept şi cu inimă compătimitoare, pentru că ele prin funcţiile lor totodată îi răspund şi îi slujesc. Când sufletul se umple de frica de Atotputernicul Dumnezeu, este necesar ca cele cinci simţuri ale noastre să se pună în slujba bunei lucrări, ca nişte mădulare ascultătoare. Dacă noi începem datorită lor să facem milostenie, însăşi această milostenie devine pe zi ce trece din ce în ce mai mare şi, ca să zic aşa, lărgeşte sânul bunei lucrări. Astfel, cele cinci simţuri se înmulţesc prin ele însele, atunci când fapta bună ce se săvârşeşte în fiecare zi cu ajutorul lor, crescând zilnic, se multiplică. De aceea se şi spune că lăţimea este de douăzeci şi cinci de coţi,
412
pentru că frica, zgârcenia şi trândăvia sunt înguste. Cine se teme să dea pâine unui sărac, ca nu cumva lui să nu-i mai ajungă, trăieşte încă în îngustimea fricii. Cine nu dă o haină unuia care tremură de frig, pentru că doreşte s-o aibă numai el, încă este constrâns în îngustimea zgârceniei sale. Cine nu lucrează binele, pentru că trândăveşte în amorţeala sufletului, această amorţire a lui este, pentru el, îngustime. Dar a te gândi la cel nevoiaş, a-i asculta rugămintea, a-i oferi un mărunţiş, a-i oferi apărare şi a nu te teme de a-l apăra împotriva duşmanului, oricare ar fi el, aceasta este o mare lărgime a sufletului. Lăţimea care este între iatac şi poartă, măsoară douăzeci şi cinci de coţi, pentru că prin lucrarea simţurilor în exterior se verifică şi se cunoaşte ce lărgime a bunătăţii există în interior. Căci ceea ce ai învăţat deja din Sfânta Scriptură şi cât îl iubeşti pe aproapele tău în tăcere arăţi prin lărgimea bunei lucrări.
6. Este evident, prin urmare, că lăţimea între iatac şi poartă este de douăzeci şi cinci de coţi, pentru că între iubire şi cunoştinţă, fapta bună este mărturie6. Dacă aceasta lipseşte, de bună seamă este sigur că nici nu-L cunoşti pe Dumnezeu, nici nu-ţi iubeşti aproapele, adică nu ai nici intrare pe poarta textului sfânt, nici iatacul iubirii. Trebuie reţinut că se precizează măsurarea de la acoperişul iatacului până la acoperişul porţii. Prin ceea ce este pentru noi acoperit de văl în Sfânta Scriptură se face dovada cât suntem de smeriţi, pentru că nu trebuie să respingem cu trufie, ci să cinstim cu smerenie ceea ce nu înţelegem în ea. De aceea este scris despre Domnul: „Pleoapele Lui cercetează pe fiii oamenilor”7. Pleoapele Lui sunt judecăţile Sale care ne închid mintea pentru ceva şi ne deschid mintea pentru altceva. Deschizându-le, ne întreabă
6 Iatacul este simbol al unirii prin iubire, iar poarta simbol al Sfintei Scripturi, prin care avem credinţa şi cunoştinţa cea adevărată despre Dumnezeu (n. ed.).
7 Ps. 10,5.
413
dacă nu ne ridicăm spre a înţelege. Închizându-le, ne întreabă dacă nu dispreţuim ceea ce nu putem să înţelegem. Prin aceea că nu vorbim aproapelui nostru despre iubirea noastră, ne dovedim mai adevăraţi în faţa lui Dumnezeu. Pe buzele unora iubirea este prefăcută, dar în inimile altora este adevărată. Adesea, în ceea ce priveşte iubirea, se arată ce nu este şi nu se arată ce este. Prin urmare, iubirea faţă de aproapele nostru o spune mai mult buna lucrare decât vorba, ca el să vadă că este iubit chiar prin buna lucrare. Şi cum noi nu putem să lucrăm binele atâta cât am vrea, iubirea noastră ascunsă este de ajuns pentru Dumnezeul Atotputernic. De la acoperişul iatacului până la acoperişul porţii să fie aceeaşi mare lăţime ca de la locul ascuns al iubirii pentru aproapele nostru până la smerenia cunoştinţei noastre, iar pentru Dumnezeu, în măsura în care înţelegem şi putem, să lucrăm întotdeauna binele.
7. Poarta mai poate semnifica şi intrarea în împărăţia cerească. Iatacul are acum un acoperiş, poarta are şi ea un acoperiş, pentru că nu se cunoaşte cât este măsura iubirii noastre pentru Dumnezeu şi pentru aproapele nostru şi pentru că nu se ştie momentul când noi, părăsind această lume, vom ajunge la odihna vieţii veşnice. Creatorul nostru a vrut ca ziua morţii noastre să nu ne fie cunoscută pentru ca, mereu neştiută, să fie crezută mereu aproape, şi cu cât cineva este mai înflăcărat în lucrare, cu atât este mai nesigur de chemarea sa. De unde şi lăţimea de douăzeci şi cinci de coţi se întinde de la iatac până la poartă, pentru că, prin iubirea pe care am simţit-o în acelaşi timp pentru Dumnezeu şi pentru aproapele nostru, noi trebuie să lucrăm pe cât putem sporind mereu şi fiind neobosiţi, până la intrarea în împărăţie. De la acoperişul iatacului până la acoperişul porţii este, aşadar, o mare lăţime, pentru că, de la darul prin care începem să-L iubim pe Dumnezeu până la acea iubire care ne deschide
414
intrarea împărăţiei cereşti, noi trebuie să ne lărgim pe noi înşine în săvârşirea bunei lucrări, să îndurăm cu răbdare situaţiile potrivnice, să dăruim cu bucurie bunurile noastre, să-i iubim chiar pe cei de la care avem de suferit, să dăm ceea ce avem, să nu râvnim la ceea ce nu avem, să ne iubim aproapele ca pe noi înşine, să socotim binele lor ca al nostru, să plângem nenorocirile lor ca pe ale noastre. Căci mare este lărgimea într-un astfel de suflet în care nu există îngustimea urii. De bună seamă, iubirea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele nostru a făcut această lărgime să se zămislească în noi, prin poruncile sfinte am învăţat-o. Aceşti douăzeci şi cinci de coţi în lărgime nu i-am interpreta nepotrivit, dacă am vrea să-i examinăm după cum ne indică textul sfânt. Profetul afirmase că măsura iatacurilor este de şase coţi; or omul a fost creat în a şasea zi şi se spune că în acea zi Domnul a desăvârşit lucrarea Sa8. De aceea, numărul şase este considerat, de obicei, ca simbol al desăvârşirii. Şi pentru că noi cunoaştem toată buna lucrare prin cele patru cărţi ale Sfintei Evanghelii; dacă înmulţim numărul şase cu patru, obţinem douăzeci şi patru. Acestui număr i se adaugă numărul unu, pentru că Unul este Cel prin care toţi lucrează binele. Astfel lărgimea a trebuit să se desfăşoare pe douăzeci şi cinci de coţi, pentru că toată buna lucrare este mărturisită prin cele patru cărţi ale Sfintei Evanghelii, după cum am spus, şi se desăvârşeşte în recunoaşterea şi mărturisirea unui singur Dumnezeu. Urmează: „Şi o uşă în faţa unei uşi”9.
8. În acest pasaj, „în faţa”10 nu este folosit pentru a arăta opoziţia, ci direcţia. O uşă se află în faţa altei uşi când se trece în linie dreaptă de la o intrare exterioară la una interioară.
8 Cf. Fc. 1, 27; 2,1.
9 Iez. 40,13.
10 în latină contra (n. ed.).
415
în ceea ce priveşte cunoaşterea Dumnezeului Atotputernic, prima uşă a noastră este credinţa, a doua este vederea Lui la care ajungem înaintând în credinţă. În această viaţă intrăm pe prima ca după aceea să fim conduşi la a doua. Deci, o uşă se află în faţa unei uşi, pentru că prin intrarea credinţei se deschide intrarea vederii lui Dumnezeu. Dar dacă cineva ar vrea să dea ambelor porţi o semnificaţie referitoare la această viaţă, nici aceasta n-ar fi în contradicţie cu înţelegerea dreaptă a textului. Căci adesea dorim să privim firea nevăzută a Dumnezeului Atotputernic, dar nicidecum nu reuşim şi sufletul obosit din cauza dificultăţilor, revine la el însuşi şi, pornind de la el însuşi, îşi alcătuieşte treptele urcuşului. Se cercetează mai întâi pe sine însuşi, dacă poate, şi abia atunci încearcă să priceapă, atât cât poate, această Fiinţă care este mai presus de el. Dar dacă mintea noastră se va fi risipit printre imaginile trupeşti, niciodată nu va reuşi să-şi fixeze privirea îndeajuns asupra sa adică asupra firii sufletului, pentru că prin câte cugetări este purtat, prin tot atâtea obstacole este împiedicat.
9. Prima treaptă este deci să se adune în sine însuşi, a doua treaptă este să-şi concentreze atenţia către ce s-a adunat, a treia, să se înalţe deasupra lui însuşi şi să-şi încoarde privirea în contemplarea Autorului nevăzut. Dar el nu se va putea aduna în sine nicidecum, dacă nu va fi învăţat mai înainte să ţină departe de ochiul minţii imaginile obiectelor care se văd pe pământ şi în cer, dacă nu va fi învăţat să respingă şi să dispreţuiască toate cele care ţin de văz, de auz, de miros, de pipăit în cugetarea lui trupească, pentru ca el să se cerceteze pe sine înăuntru aşa cum este fără aceste imagini. Căci atunci când cugetă la acestea, de fapt aduce înăuntru, ca să zic aşa, anumite umbre ale trupurilor. Aşadar, trebuie alungate toate departe de ochii minţii, prin puterea discernământului, pentru ca sufletul să se cerceteze aşa cum a fost creat, mai prejos de Dumnezeu, mai presus de trupul creat, astfel încât să fie făcut viu de Cel de Sus şi să poată face vii, jos, cele pe care
416
le administrează. Acesta este într-aşa un mod răspândit în trup, încât să nu fie divizat în părţi după mădularele trupului. Căci în oricare punct o parte a trupului ar fi lovit, sufletul suferă în întregime. Mă mir însă cum, controlând mădularele prin una şi aceeaşi putere de viaţă dătătoare, deşi el însuşi nu este de mai multe feluri în firea sa, totuşi lucrează diferit. De bună seamă, el este cel care vede cu ochii, ascultă cu urechile, miroase cu nările, gustă cu gura, pipăie toate cu membrele şi, pipăind, distinge ce e moale de ce e aspru. Şi deşi prin simţuri lucrează lucruri atât de diferite, el nu le face pe fiecare separat, ci le ordonează ca pe o singură lucrare, datorită acelei raţiuni cu care a fost creat. De îndată ce sufletul cugetă la sine însuşi fără imaginile trupeşti, deja a intrat pe prima uşă. Dar, de la această uşă, se îndreaptă spre cealaltă, ca să contemple câte ceva din fiinţa Dumnezeului Atotputernic. Aşa cum am spus, sufletul este în trup viaţa trupului, iar Dumnezeu, Care dă viaţă la tot, este Viaţa sufletelor. Dacă viaţa care primeşte viaţă este o realitate atât de mare încât nu poate fi înţeleasă, cine ar putea pricepe cu mintea cât de măreaţă este Viaţa care dă viaţă? Dar a cugeta la acest lucru şi a-l discerne înseamnă a intra deja într-o anumită măsură pe a doua uşă, pentru că din aprecierea însuşirilor propriului suflet îşi face o idee ce trebuie să gândească despre Duhul cu totul de necircumscris Care domneşte într-un mod mai presus de înţelegere peste ceea ce a creat într-un mod mai presus de înţelegere.
10. Dar Creatorul nostru domneşte peste creatura Sa într-un mod cu totul incomparabil. El face anumite firi ca să existe şi totuşi să nu fie vii; pe altele însă, le face să existe şi să fie vii, şi totuşi, să nu poată să discearnă ceva despre viaţă; altele, să existe, să fie vii şi să discearnă. El singur face toate, fără să se împartă în toate11. Căci El este, cu-adevărat,
11 Cf. I Cor. 12, 6.
417
Fiinţa supremă şi niciodată nu este diferit de El însuşi. Dar sufletul, deşi nu este diferit de el însuşi prin natura sa, totuşi este diferit prin gândire. Căci în momentul în care se gândeşte la văz, uită să se gândească la auz; în momentul în care se gândeşte la auz sau la gust, nu poate să se gândească la miros sau pipăit:prin atenţie şi uitare, el devine întotdeauna diferit de el însuşi, încât se fixează, prin gândire, când la ceva, când la altceva. Dar Atotputernicul Dumnezeu, fiindcă nu este diferit de El însuşi, vede tot cu acea putere cu care aude tot, creează cu acea putere cu care judecă cele create. Aşadar, pentru El, a vedea tot înseamnă, în acelaşi timp, a stăpâni tot, iar a stăpâni tot înseamnă a vedea tot. Nu este altul gândul Său când îi ajută pe cei drepţi şi altul când îi condamnă pe cei păcătoşi, ci prin una şi aceeaşi putere a fiinţei Sale unice, totdeauna, fără nici o deosebire faţă de El însuşi, rânduieşte cele diferite. Totuşi de ce să ne mirăm de puterea Creatorului cu privire la toate acestea, de vreme ce vedem urmele puterii Lui şi în creaturile Sale? De bună seamă, natura lutului şi a cerii este diferită. Dar raza soarelui nu este diferită şi, totuşi, deşi nu este diferită, sunt diferite efectele pe care le produce în lut şi în ceară, pentru că la aceeaşi căldură a focului ei lutul se întăreşte, iar ceara se topeşte. Dar poate acest lucru care pare să producă efecte diferite în naturi diferite, depinde de natura lutului şi a cerii, nu de însăşi substanţa soarelui, însă Dumnezeul Atotputernic are puterea în El însuşi de a rândui cele schimbătoare fără a fi schimbător, de a face diversitatea fără a fi El de mai multe feluri, de a forma cele neasemănătoare fără succesiune de gânduri. Dumnezeu acţionează foarte diferit pentru a obţine efecte diferite, acest Dumnezeu niciodată diferit de El însuşi, care este şi pretutindeni şi în întregime pretutindeni. Căci zice: „Cerul este scaunul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele”12. Şi este
12 Is. 66,1; Fapte 7,49.
418
scris despre El: „Măsoară cerul cu palma şi strânge pământul în pumn”13.
11. În această privinţă trebuie să se aibă în vedere că Cel ce împărăţeşte în cer ca pe un tron, este şi mai presus, şi înăuntru. Cel ce măsoară cerul cu palma şi pământul îl strânge în pumn, este şi în afară, şi deasupra şi dedesubt. Ca să indice că El este înăuntru şi totodată mai presus de toate, Atotputernicul Dumnezeu a spus că cerul îi este tron. Ca să arate că El le cuprinde pe toate, afirmă că măsoară cerul cu palma şi că strânge pământul în pumn. El este, deci, şi înăuntru şi în afară, şi dedesubt şi deasupra: deasupra împărăţind, dedesubt purtând, înăuntru umplând, în afară cuprinzând. El astfel este înăuntru încât să fie în afară, El astfel cuprinde încât pătrunde, El astfel împărăţeşte încât poartă, El astfel poartă încât împărăţeşte. Când sufletul, ridicându-se spre el însuşi, înţelege micimea lui, recunoaşte că depăşeşte toate cele trupeşti şi, plecând de la cunoaşterea pe care o are cu privire la el, tinde spre cea a Creatorului său, ce înseamnă acestea dacă nu faptul că priveşte uşa care este în faţa uşii? De aceea profetul spune Creatorului tuturor: „Minunată a devenit ştiinţa pe care o am despre Tine plecând de la mine”14 pentru că, oricât s-ar strădui, sufletul nu ajunge să pătrundă total în el însuşi, cu atât mai mult nu ajunge să pătrundă măreţia Lui, Care a putut să creeze însuşi sufletul. În timp ce se străduia să aprofundeze ştiinţa sa despre Dumnezeu, obosit şi slăbit, profetul a adăugat: „Este înaltă şi n-o pot ajunge”15. Când, încercând şi străduindu-ne, dorim să întrezărim câte ceva despre firea invizibilă, obosim, suntem aruncaţi înapoi, suntem respinşi; dar dacă noi nu putem
13 Is. 40, 12.
14 Ps. 138, 6.
15 Ps. 138, 6.
419
să pătrundem în interior, vedem măcar, de la uşa exterioară, pe cea interioară. Însăşi strădania cercetării este o uşă, pentru că ne face să vedem câte ceva din ceea ce este. Înăuntru, deşi nu avem încă puterea de a intra. Urmează: „Şi a măsurat faţada16 de şaizeci de coţi, şi lângă faţadă, curtea porţii, pretutindeni, jur-împrejur”17.
12. Adesea am spus că prin numărul şase este simbolizată desăvârşirea bunei lucrări, fără a adopta interpretarea pe care înţelepţii acestei lumi s-au străduit să o stabilească, afirmând că numărul şase este perfect pentru că el se desăvârşeşte în seria numerelor prin adunarea lui unu, doi, trei, sau pentru că este divizibil în trei fracţii, şesimea, treimea şi doimea, ceea ce dă unu, doi şi trei, ci de aceea spunem noi că numărul şase este perfect pentru că, după cum s-a spus puţin mai înainte, Dumnezeu a terminat toată lucrarea Sa în a şasea zi18. Dar pentru că El a dat omului păcătos Legea care este cuprinsă în zece porunci, şi cum şase înmulţit cu zece dă şaizeci, pe bună dreptate, prin cei şaizeci de coţi este desemnată desăvârşirea bunei lucrări. Acest lucru îl arată limpede într-o Evanghelie chiar Domnul Care, în timp ce explică parabola semănătorului, zice: „Şi altele au căzut pe pământul cel bun şi, înălţându-se şi crescând, dădeau roade şi aduceau: una treizeci, alta şaizeci, alta o sută”19. Rodul pământului bun aduce treizeci când sufletul trăieşte desăvârşirea credinţei, care este credinţa în Treime. Aduce şaizeci când sufletul împlineşte lucrarea desăvârşită a unei bune vieţi. Aduce o sută când sufletul a înaintat până la contemplarea vieţii veşnice. Stânga noastră este viaţa pământească,
16 în limba latină frontes adică „faţadă”, „frontispiciu”. În limba ebraică, aşa cum am mai spus, este vorba de stâlpii porţii (n. ed.).
17 Iez. 40,14.
18 C. Fc. 1,31; 2,1.
19 Mc. 4, 8; Mt. 13, 8; Lc 8,8.
420
iar dreapta este viaţa care va veni20. Pe bună dreptate, contemplarea vieţii veşnice este desemnată prin numărul o sută, pentru că, atunci când, numărând, ajungem la numărul o sută, după treizeci şi şaizeci, acest număr o sută trece la dreapta. Credinţa şi lucrarea sunt încă la stânga, pentru că, ţinuţi încă în această lume, credem ceea ce nu vedem şi lucrăm ca să vedem. Dar, de îndată ce sufletul se înalţă în contemplarea vieţii veşnice, calculul ajunge, ca să zic aşa, la mâna dreaptă. Astfel, a făcut faţada de şaizeci de coţi. Căci, dacă desăvârşirea este desemnată prin numărul şaizeci, ce se desemnează prin faţada edificiului dacă nu însăşi lucrarea care se vede în exterior? A răspândi cuvântul propovăduirii, a da hrană celor înfometaţi şi îmbrăcăminte celor înfriguraţi şi, pentru buna lucrare, a îndura cu răbdare situaţiile potrivnice, ce altceva sunt acestea decât faţada edificiului ceresc? Căci frumuseţea lucrărilor exterioare împodobesc lăcaşul lui Dumnezeu, lăcaş care rămâne ascuns încă în interior. Dar aceste faţade au curte, pretutindeni, jur-împrejur, pentru că prin aceasta lucrările exterioare sunt măreţe, dacă amploarea iubirii din suflet le dă lărgime. Este scris, într-adevăr, despre iubire: „Porunca Ta este fără de sfârşit”21. Despre această iubire psalmistul zice din nou: „Pus-ai în loc larg picioarele mele”22.
13. Dar iată că, în timp ce vorbesc, mi-a venit în minte întrebarea: în ce fel este largă iubirea? La Dumnezeu se ajunge prin iubire şi însuşi Adevărul spune: „Intraţi prin poarta cea strâmtă”23. Ascult, pe de altă parte, psalmistul care spune: „Pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre”24.
20 A se vedea şi Omilii la Iezechiel. Cartea I, Omilia 4, 3, p. 65.
21 Ps. 118,96.
22 Ps. 30, 9.
23 Mt. 7,13.
24 Ps. 16,4.
421
Iar într-o Evanghelie Domnul spune: „Căci jugul Meu e bun şi povara Mea e uşoară”25. Atunci în ce fel este largă iubirea dacă poarta este îngustă? în ce fel jugul e bun şi povara uşoară dacă sunt aspre căile, adică poruncile lui Dumnezeu, care sunt păzite? Dar această întrebare a noastră o dezleagă de îndată însăşi iubirea, întrucât calea lui Dumnezeu este îngustă pentru începători,, dar pentru cei care duc o viaţă desăvârşită este largă. Ceea ce ne propunem duhovniceşte, în sufletul nostru, împotriva obiceiului, este aspru, dar, totuşi, povara lui Dumnezeu este uşoară după ce am început să o purtăm astfel încât, din iubire pentru El, ne este plăcută şi prigonirea, şi orice lovitură suferită pentru El devine dulceaţă pentru sufletul nostru, după cum Sfinţii Apostoli se bucurau chiar şi când suportau biciuiri pentru Dumnezeu26. Această poartă îngustă devine, aşadar, largă pentru cei care iubesc, aceste căi aspre devin moi şi netede pentru cei care aleargă spre cele duhovniceşti, când sufletul ştie că primeşte bucuriile veşnice în locul suferinţelor trecătoare şi când începe să iubească faptul de a fi în suferinţă. Se află deci o curte înaintea faţadei, adică lărgimea iubirii în desăvârşirea lucrării.
14. Trebuie să reţinem, de asemenea, că se spune: „Pretutindeni, jur-împrejur”. Evident omul trebuie prin tot ceea ce face, să se lărgească întotdeauna în amploarea iubirii, ca nu cumva frica şi ura să o îngusteze. Dacă cineva vorbeşte despre cuvântul lui Dumnezeu, dar nu păstrează în suflet iubirea pe care o propovăduieşte, el are faţada edificiului, dar nu are curtea dinaintea faţadei. Dacă cineva face milostenie cu cei săraci, dar poate că în sufletul său se mândreşte cu aceasta, el nu vine în ajutor sărăciei din iubire pentru aproapele său, ci se înalţă pe sine printr-o trufie ascunsă; acel cineva arată
25 Mt. 11,30.
26 Cf. Fapte 5,41.
422
faţada edificiului, dar nu a făcut o curte înaintea faţadei. Dacă cineva rabdă jigniri aduse de aproapele său şi suportă în tăcere acuzaţiile răuvoitoare, răbdarea pe care o dovedeşte este mare, numai cu condiţia să nu aibă resentimente în suflet, cu condiţia să caute să dobândească la liniştea blândeţii, chiar şi pe cel care a depăşit limita răutăţii. Căci, dacă în afară arată răbdare dar păstrează resentimente în el, şi dacă nu-l iubeşte pe cel pe care-l rabdă, are, într-adevăr, faţada edificiului, dar nu are curtea dinaintea faţadei, pentru că acela care se supune îngustimii urii, pierde bineînţeles lărgimea iubirii. După cum am spus deja într-o expunere anterioară27, acea răbdare este adevărată care iubeşte chiar pe cel pe care-l rabdă. A răbda, dar a urî, nu este virtutea blândeţii, ci veşmântul furiei. Or, trebuie reţinut că aici se vorbeşte chiar de curtea porţii. Fără îndoială, poarta noastră este intrarea în împărăţie. A iubi desăvârşit pe Dumnezeu şi pe aproapele este a te îndrepta deja spre intrarea împărăţiei. căci, cu cât cineva iubeşte mai mult, cu atât se apropie mai mult de intrare. Cu cât neglijează să iubească, cu atât refuză să intre, pentru că nu se străduieşte să vadă ceea ce doreşte. Aşadar, noi atunci avem curtea porţii, când de la lărgimea iubirii, intrăm deja prin dorinţă în viaţa de sus pe care încă nu suntem capabili să o atingem. Prin urmare, când se săvârşeşte o faptă bună pentru aproapele, rămâne să se discearnă intenţia acesteia, ca nu cumva se se caute ca răsplată aprecierea în viaţa de acum, ci sufletul să-şi îndrepte nădejdea spre făgăduinţa celor viitoare, încât de la cele trecătoare să nădăjduiască la cele veşnice şi de la cele pământeşti să nădăjduiască la cele cereşti. căci nădejdea în cele cereşti întăreşte sufletul, ca să nu fie tulburat de valurile agitaţiilor pământeşti. Despre nădejde se spune prin Pavel: „Pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare, intrând dincolo de catapeteasmă”28. Despre acest interior
27 A se vedea Cartea I, Omilia 7,12, p. 121 şi Omilia 9,22, p. 183.
28 Evr. 6,19.
423
se adaugă: „Şi de la faţa de dinafară a porţii ceea ce se întindea până la faţa pridvorului porţii interioare, cincizeci de coţi”29.
15. Când în acest pasaj se spune: „De la faţa de dinafară a porţii”, se descrie nu un spaţiu exterior, ci un spaţiu interior de dinaintea porţii, de vreme ce se spune că se întinde până în faţa pridvorului porţii interioare. De aceea se spune că acest spaţiu măsoară cincizeci de coţi. De bună seamă, prin numărul cincizeci este simbolizată odihna veşnică. Numărul şapte are desăvârşirea sa, pentru că numărul zilelor a devenit complet cu această a şaptea zi. Or, Sabatul a fost dat prin Lege spre odihnă30. Acest şapte, înmulţit cu el însuşi face patruzeci şi nouă; dacă acestuia i se adaugă unu, se ajunge la numărul cincizeci, pentru că desăvârşirea noastră va ajunge la deplinătate în contemplarea Celui Unu, de vreme ce odată cu vederea Lui nimic nu ne va mai lipsi în ce priveşte mântuirea şi bucuria. Iată de ce jubileul, adică al cincizecilea an, a fost dat spre odihnă. Căci orice om care va fi ajuns la bucuriile veşnice ale Dumnezeului Atotputernic nu va mai avea apoi parte de chinuri şi gemete.
16. Trebuie să reţinem şi precizarea că spaţiul descris ca având cincizeci de coţi se întinde până în faţa pridvorului porţii interioare. Prin urmare, în acest pasaj, profetul nu descrie pridvorul porţii interioare, ci spaţiul din interior care se întinde până la pridvorul porţii interioare. Oricum, prin acest spaţiu, după cum am spus, se prefigurează nădejdea noastră care, în timp ce caută odihna veşnică, duce sufletul până la pridvorul porţii interioare. Căci, prin Chiar faptul că dorim bunătăţile cereşti, că suspinăm din adâncul inimii după bucuriile făgăduite, că noi căutăm odihna vieţii veşnice, noi
29 Iez. 40,15.
30 Cf. Ieş. 20, 8; 20,10-11.
424
ne apropiem deja de faţa pridvorului porţii interioare. Aşadar, prin poartă ar putea fi prefigurată credinţa, prin curte iubirea, iar prin spaţiul apropiat de faţa pridvorului porţii interioare nădejdea. Fără aceste trei virtuţi, orice om poate să se folosească de raţiune, dar nu poate să intre în edificiul ceresc. Vedem, prin urmare, credinţa în poarta care face să pătrundem spre înţelegere, iubirea în curtea care lărgeşte sufletul în iubire, nădejdea în spaţiul de cincizeci de coţi, pentru că, prin dorinţe şi suspine, ea conduce sufletul până la bucuriile tainice ale odihnei. Referitor la această odihnă, deşi nu o vedem încă în lumina Adevărului, aşa cum este ea, totuşi întrezărim deja câte ceva prin crăpăturile pe care le deschide înţelegerea duhovnicească. De aceea adaugă: „Şi ferestre oblice în iatacuri”31.
17. La ferestrele oblice, acea parte prin care intră lumina este o deschidere îngustă, dar partea interioară care primeşte lumina este largă, pentru că sufletele contemplative, deşi abia văd câte ceva din adevărata lumină totuşi, înăuntrul lor, se lărgesc foarte tare. Adică, evident, din cele pe care le văd, abia pot să priceapă câte ceva. Este extrem de puţin ceea ce văd despre veşnicie, în timp ce sunt în contemplaţie, dar din acest puţin sânul sufletelor se lărgeşte prin creşterea ardorii şi a iubirii şi după aceea ele devin spaţioase înăuntrul lor din faptul că primesc în ele, ca prin deschizături înguste, lumina Adevărului. Deoarece această lărgime a contemplaţiei nu poate fi dobândită decât de cei care iubesc, se spune că ferestrele oblice se găsesc la iatacuri sau în spaţiile de lângă acestea, nu în exterior, ci în interior. Despre aceste ferestre se adaugă: „şi în frontispiciile acestora care erau în interiorul porţii, pretutindeni, jur-împrejur”32.
31 Iez. 40,16.
32 Iez. 40,16.
425
18. Aşadar, ferestrele erau şi la iatacuri, şi la frontispiciile acestora, aşezate în interiorul porţii, pretutindeni, jur-împrejur, pentru că omul care-şi ţine inima înăuntru primeşte chiar din acest motiv lumina contemplaţiei. Cei care cugetă prea mult la lucrurile din afară nu ştiu ce sunt fantele care se deschid spre contemplarea luminii veşnice. Căci această rază de lumină necreată nu se percepe împreună cu imaginile obiectelor materiale, pentru că, atâta timp cât oamenii nu cugetă decât la realităţile materiale, lumina imaterială nu poate să pătrundă în sufletul lor. Dar cel care are deja privirea aţintită spre lumina contemplaţiei trebuie să aibă multă grijă ca să-şi păzească întotdeauna sufletul în smerenie, să nu se trufească niciodată din cauza harului revărsat peste el şi să cerceteze el însuşi ce sunt aceste ferestre oblice care prefigurează sufletele contemplative. Prin ferestrele oblice intră lumina, dar nu intră un fur, pentru că cei care o cercetează cu adevărat se smeresc întotdeauna, harul înţelegerii contemplative intră în sufletele lor, dar lăudăroşenia trufiei nu intră. Aşadar, ferestrele sunt şi deschise şi fortificate, pentru că pe de o parte sunt deschise ca sufletele să se poată umple de har, dar pe de altă parte nu îngăduie ca duşmanul să intre la ele prin trufie.
19. Trebuie reţinut, de asemenea, că în partea din interiorul porţii, ferestrele oblice sunt pretutindeni, de jur-împrejur Într-adevăr, harul contemplaţiei nu este dat numai oamenilor celor mai sporiţi şi refuzat celor foarte începători, ci îl primesc adesea şi cei mai sporiţi, dar adesea şi cei mai începători; mai adesea îl primesc cei retraşi din lume, iar uneori, chiar şi cei căsătoriţi. Aşadar, dacă nu este nici o categorie de credincioşi de la care darul contemplaţiei să fie refuzat, atunci oricine îşi ţine inima sa înăuntru poate să fie inundat de lumina contemplaţiei, pentru că ferestrele oblice au fost construite în interiorul porţii, pretutindeni, jur-împrejur, ca nimeni să nu se mândrească cu acest har ca de un privilegiu.
426
Nici un om să nu considere că are harul luminii adevărate ca pe ceva personal, deoarece, în ceea ce lui i se pare că are mai mult decât alţii, adesea altul, despre care el nu gândeşte că are ceva bun, este mai bogat. De aceea, se adaugă cu îndreptăţire: „În mod asemănător, erau ferestre la pridvoare, jurîmprejur, înăuntru”33.
20. După ce a vorbit despre ferestrele care se aflau în frontispiciu, profetul adaugă că se aflau ferestre şi la pridvoare, de jur-împrejur, înăuntru, pentru că nu doar membrii Sfintei Biserici, care deţin o poziţie înaltă, au darul contemplaţiei, ci, adesea, acest dar îl primesc şi acei care, deşi sclipesc prin râvnă către cele de Sus, totuşi sunt pe treapta de jos prin funcţia lor. Dacă Atotputernicul Dumnezeu n-ar revărsa lumina contemplaţiei şi asupra acestora care par de dispreţuit, n-ar fi fost ferestre la pridvoare. Astfel vedem pe unii oameni aflaţi în poziţiile cele mai înalte în Sfânta Biserică vorbind despre bunătăţile cereşti foarte profund, cu o râvnă uimitoare, şi în măsura în care sufletul lor luminat de Dumnezeu reuşeşte, vedem cum scrutează ca prin nişte fante tainele patriei cereşti: ei sunt ferestrele din frontispiciu. Alţii se numără între cei din sânul Sfintei Biserici şi par de dispreţuit în ochii oamenilor, dar şi ei se dedică în mod deosebit studiului înţelepciunii, aspiră la bunătăţile cereşti şi, atât cât pot, caută să înţeleagă ce sunt bucuriile veşnice: ei sunt de asemenea ferestre oblice, dar ferestrele de la pridvoare.
21. De altfel, se spune cu îndreptăţire: „Jur-împrejur”, pentru că fiecare se roteşte jur-împrejur cercetând locurile tainice, în timp ce sufletul spune cugetând în sine: „Ce ţi se pare că este aceasta? Ce ţi se pare că este aceea?”. Astfel el face ca un fel de înconjur, ca să ajungă la ceea ce caută. Dar când lumina cea necircumscrisă a început să erupă în înţelegerea lui,
33 Iez. 40,16.
427
este ca şi cum o rază a adevărului intră prin fereastra oblică34. De bună seamă, noi sporim în contemplaţie urmând cercul multor cugetări după cum se întâmplă atunci când, adesea, căutăm exemplele celor buni ca să ne desăvârşim moral. Căci atunci când sufletul deja se gândeşte să se înalţe mai sus, el caută să audă ceva despre virtuţile altora şi răsfoieşte când viaţa unui sfânt, când a altuia. De aceea şi un anumit ales al lui Dumnezeu, care cercetase cu ochii minţii peste tot în sânul larg al Sfintei Biserici, prin întreaga lume, căutând vieţi plăcute lui Dumnezeu spre imitare, spunea: „Voi merge de jurîmprejur şi voi aduce în cortul Lui jertfă cu strigăte de bucurie”35. Iată, ca să aducă jertfă cu strigăte de bucurie36, mergea de jurîmprejur, pentru că, dacă nu ar fi trimis privirea sufletului încoace şi încolo pentru a cerceta viaţa celor buni, el însuşi n-ar fi ajuns să aducă jertfa cu strigăte de bucurie. Dar când sfinţii din interiorul Bisericii sunt conduşi până la locurile cele mai înalte, viaţa lor este pusă ca în oglindă, ca toţi oamenii să vadă faptele bune pe care trebuie să le urmeze. De aceea, se adaugă cu îndreptăţire: „Şi pe frontispicii rammuri de finic pictate”37.
34 A se vedea şi Cartea I, Omilia 8,17, p. 148.
35 Ps. 26,11.
36 Sfântul Grigorie nu redă textul ca în Vulgata hostiam vociferationis „jertfă cu zgomot mare”, ci hostiam iubilationis „jertfă cu strigăte de bucurie”. Termenul latin iubilatio este înrudit etimologic cu numele anului jubiliar iudaic (bni). Având în vedere că tot în această omilie, în paragraful 15, Sfântul Grigorie a arătat că anul jubileu este simbol al bucuriei şi al odihnei veşnice, prin substituirea de termeni a dorit probabil să sugereze că, după cum anul jubileu încununează ciclul celor şapte săptămâni de ani de lucrare (Lev. 25,10), tot aşa cercetarea ciclurilor de exemple din vieţile sfinţilor este încununată de propria jertfă cu cuvântul şi cu fapta prin care noi înşine odihnim pe Dumnezeu.
37 Iez. 40,16.
428
22. Ce simbolizează ramurile de finic, dacă nu răsplăţile biruinţei? Într-adevăr, ele sunt dăruite, de obicei, biruitorilor. De aceea este scris despre cei care învinseseră vechiul vrăjmaş într-o luptă a muceniciei şi care se bucurau în patria cerească: „Şi ramuri de finic în mâinile lor, şi strigau cu glas mare, zicând: Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, Care şade pe tron, şi de la Mielul”38. A ţine ramuri de finic în mâini înseamnă a fi câştigat biruinţe prin lucrare. Desigur, ramurile de finic se acordă ca răsplată pentru lucrare acolo unde deja sufletele se bucură fără a mai avea parte de luptă. De aceea, în text nu se spune: „Ramuri de finic pe frontispicii”, ci „Ramuri de finic pictate pe frontispicii”. Căci acolo se va vedea ramura de finic a biruinţei, unde va fi bucurie fără sfârşit. Aici, de foarte multe ori, vedem sfinţi făcând lucruri uimitoare, săvârşind multe minuni, curăţind leproşi, scoţând demoni, alungând prin atingere bolile trupeşti, propovăduind prin duhul profetic cele ce vor veni. Toate acestea nu sunt încă ramuri de finic, ci doar ramuri de finic pictate, căci acestea sunt date uneori şi celor ce vor fi osândiţi. De aceea, Adevărul spune prin Evanghelie: „Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am profeţit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea”39. Singurul semn al alegerii este tăria iubirii, după cum este scris: „întru aceasta se va şti că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”40. Când aleşii fac minuni, ei le fac într-un mod foarte diferit de cei ce vor fi osândiţi, pentru că ceea ce aleşii fac din iubire, cei ce vor fi osândiţi caută să facă din mândrie. Dar, pentru aleşi, chiar
38 Apoc. 7, 9-10.
39 Mt. 7, 22-23.
40 In 13, 35.
429
şi minunile pe care le fac cu iubire încă nu sunt ramuri de finic, ci sunt ramuri de finic pictate, pentru că astfel se arată despre ei în afară cum sunt înăuntrul lor în faţa Dumnezeului Atotputernic. Ei vor avea ramura de finic acolo unde deja nu va mai fi luptă cu moartea. Căci vestitul propovăduitor atunci a văzut că ramura de finic adevărată este dată învingătorilor, când a contemplat mai înainte cum va fi la învierea morţilor, după cum spune: „Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău”41? Atunci va fi biruinţa deplină, când moartea va fi înghiţită complet. Ori de câte ori suntem martorii uneia din acele lucrări minunate, care sunt semne, cea pe care noi o vedem nu este biruinţa însăşi, ci sunt doar imaginile biruinţei. Pentru că, de obicei, minunile şi semnele sunt date sfinţilor aflaţi pe cele mai înalte poziţii, ca alţii să fie îndemnaţi spre buna lucrare, ramurile de finic pictate se văd pe frontispiciile din interiorul edificiului. Cele explicate astăzi sunt îndeajuns, ca cele ce urmează să le abordăm cu mai multă putere, cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, care trăieşte şi împărăţeşte împreună cu Dumnezeu Tatăl, în unime cu Duhul Sfânt, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.
41 I Cor. 15,53-55.
Omilia VI
1. Dupăce Iezechiel a vorbit îndelung despre harul contemplaţiei care se strecoară printre ferestrele oblice, profetul spune că a fost scos în afară şi precizează că a văzut cămările tezaurului. Ce altceva se desemnează prin aceste cămări ale tezaurului decât cunoştinţa învăţătorilor? Dar, în acest caz, pe bună dreptate, se poate pune întrebarea: de vreme ce sfinţii învăţători învaţă despre adevăruri duhovniceşti şi interioare, de ce profetul spune că a fost scos în exterior şi că în afară a văzut cămările tezaurului? Dar trebuie să se ştie că una este contemplaţia prin care se vede mai mult decât se poate exprima şi alta este cunoştinţa şi învăţătura prin care se vede tot atât cât se poate exprima prin limbaj. Prin comparaţie cu acea lumină care nu poate fi exprimată prin cuvânt, ceea ce poate fi exprimat prin cuvânt este ca şi cum ar fi în întregime în exterior. Iată de ce profetul zice: „Şi m-a scos în curtea cea dinafară, şi iată acolo erau cămări ale tezaurului (gazophylacia), şi un pavaj făcut din dale de piatră în curte, jur-împrejur”1.
2. Cum în limba greacă (PvAâzTEiv înseamnă „a păstra”, iar în limba persană gazae înseamnă „bogăţii”, gazophylacium denumeşte, de obicei, locul în care sunt păstrate bogăţiile. Ce se prefigurează, aşadar, prin cămările tezaurului, dacă nu, după cum am spus înainte, sufletele învăţătorilor, pline de bogăţiile înţelepciunii şi ale cunoştinţei? Desigur, după cuvântul lui Pavel: „Unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de
1 Iez. 40,17.
432
înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei”2. Sunt, într-adevăr, unii oameni care, prin darul Duhului, înţeleg adevăruri pe care nu le-au auzit făcute cunoscute de către învăţători; aceştia, desigur, au primit cuvânt de înţelepciune. Sunt, de asemenea, alţi oameni care nu pot să înţeleagă singuri ceea ce aud, dar reţin ceea ce au citit la exegeţi şi expun în cunoştinţă de cauză ceea ce au învăţat prin lectură. De aceea, nu sunt aceştia plini de cuvântul cunoştinţei? Totuşi, acest lucru ar putea fi înţeles şi altfel: înţelepciunea se referă la vieţuire, iar cunoştinţa la învăţătură. Cine vieţuieşte aşa cum trebuie şi propovăduieşte cu înţelepciune, pe bună dreptate este numit cămară a tezaurului edificiului duhovnicesc, pentru că prin cuvântul lui se răspândesc bogăţiile cereşti. Însuşi învăţătorul neamurilor văzuse că ucenicii Săi aveau din belşug aceste bogăţii, când le spunea: „Prin El v-aţi îmbogăţit deplin în tot cuvântul şi în toată cunoştinţa”3. Aşadar, în edificiul Sfintei Biserici au fost construite cămări ale tezaurului, deoarece cuvântul învăţătorilor are din belşug bogăţiile cunoştinţei. Că aceste bogăţii sunt adevărate, însuşi Adevărul o spune când vorbeşte de bogăţiile trecătoare: „înşelăciunea bogăţiilor înăbuşă cuvântul”4. Înţelepciunea şi cunoştinţa învăţăturii duhovniceşti sunt, într-adevăr, adevăratele bogăţii, în comparaţie cu cele trecătoare care sunt numite înşelătoare. Despre aceste bogăţii se spune prin Solomon: „Tezaurul de râvnit se odihneşte pe buzele înţeleptului”5. Bogăţiile duhovniceşti, pe lângă faptul că conduc spre patria veşnică, sunt foarte diferite de bogăţiile pământeşti, fiindcă bogăţiile duhovniceşti, deşi cheltuite, sporesc, în timp ce bogăţiile pământeşti fie că sunt cheltuite şi se termină, fie sunt
2 I Cor. 12,8.
3 I Cor. 1,5.
4 Mt. 13, 22.
5 Pilde 21, 20 (LXX).
433
păstrate, dar nu servesc la nimic. Oamenii care au în ei adevăratele bogăţii sunt numiţi, cu îndreptăţire, cămări ale tezaurului.
3. Aceste cămări ale tezaurului au un pavaj, jur-împrejur, pentru că smerenia ascultătorilor se ataşează şi se supune unor astfel de oameni. Se spune, cu îndreptăţire, că acest pavaj este făcut din dale de piatră în curte, pentru că sufletele credincioase sunt legate între ele în spaţiul larg al iubirii. Acestea sunt numite pietre datorită tăriei credinţei şi, mai mult, pietre aşezate una lângă alta în pavaj datorită unirii în smerenie. Apostolul Petru văzuse aceste suflete ale credincioşilor, puternice în credinţă, când zicea: „Şi voi, ca pietre vii, sunteţi zidiţi casă duhovnicească”6. Despre aceste pietre ale Sfintei Biserici Domnul zice prin Isaia: „Voi face întăriturile tale de iaspis şi porţile tale din pietre sculptate, iar împrejmuirea din pietre nestemate, iar pe toţi copiii tăi îi voi face ucenici ai Domnului”7. Atotputernicul Dumnezeu a făcut întăriturile Sfintei Biserici din iaspis, care este o piatră de culoare verde, pentru că El a întărit sufletele propovăduitorilor printr-o iubire de o aşa prospeţime interioară, încât să dispreţuiască toate cele trecătoare, să nu dorească nimic în această lume care este împresurată de sfârşit, să dispreţuiască toate bucuriile ei ca pe nişte flori veştede. De aceea, însuşi Păstorul Bisericii, chemând ascultătorii săi la pajiştile veşnic verzi, vorbeşte de Dumnezeu, zicând: „După mare mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre nădejde vie, spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri”8.
4. Porţile Sfintei Biserici sunt făcute din pietre sculptate, pentru că oamenii, prin al căror glas intrăm în viaţa veşnică,
6 I Pt. 2, 5.
7 Is. 54,12-13.
8 I Pt. 1, 3-4.
434
de vreme ce dau prin ei înşişi exemplul lucrării sfinte poruncite de Dumnezeu, au avut această lucrare ca şi sculptată în ei. Porţile n-ar fi sculptate, ci netede, dacă ei ar fi făcut doar să se audă glasul lor, dar nu ar fi dat prin ei înşişi exemplul lucrării sfinte. Dimpotrivă, când arată că trăiesc urmând ceea ce spun, ei sunt porţi, pentru că ei conduc înăuntru, şi sunt porţi sculptate, pentru că, prin felul lor de a trăi, păzesc ceea ce spun altora. Remarcăm că toată incinta Sfintei Biserici este făcută din pietre preţioase, deoarece noi vedem în ea credincioşi întăriţi în credinţă şi iubire. Ca să arate ce sunt aceste pietre, Isaia a adăugat: „Pe toţi copiii tăi îi voi face ucenici ai Domnului”9. Ceea ce Isaia a văzut, toată această incintă a Bisericii, din pietre preţioase, Iezechiel a prezentat-o ca un pavaj făcut din dale de piatră, jur-împrejur; el mai adaugă despre cămările tezaurului: „Treizeci de cămări ale tezaurului jurîmprejurul pavajului”10.
5. Numărul zece întotdeauna semnifică desăvârşirea, pentru că păzirea Legii este cuprinsă în zece porunci. Viaţa activă şi viaţa contemplativă sunt strâns legate în poruncile Decalogului, pentru că în el se porunceşte să se păstreze şi iubirea pentru Dumnezeu şi iubirea pentru aproapele. Iubirea pentru Dumnezeu se referă la viaţa contemplativă, iar iubirea pentru aproapele se referă la viaţa activă. Dar pentru a se manifesta deplin în viaţa activă şi pentru a se înălţa cu sufletul treaz în viaţa contemplativă, orice învăţător trebuie să fie desăvârşit în ceea ce priveşte credinţa în Sfânta Treime. De aceea, cămările tezaurului sunt precizate ca fiind treizeci, pentru ca, numărul zece fiind multiplicat de trei ori, viaţa şi vorbirea învăţătorilor să se întărească în Treime.
9 Is. 54,13.
10 Iez. 40,17.
435
6. Referitor la asta, trebuie să remarcăm cu atenţie că profetul, după ce descrisese cămările tezaurului, a adăugat: „un pavaj jur-împrejur”. Şi mai jos a adăugat: „Cămări ale tezaurului jur-împrejurul pavajului”. În ce fel se pare că sunt şi cămări ale tezaurului jur-împrejurul pavajului şi pavajul jur-împrejurul cămărilor tezaurului? Pavajul şi cămările sunt astfel dispuse, încât cămările sunt în intervalele pavajului şi pavajul în intervalele cămărilor. Faptul că se spune că jurîmprejurul cămărilor este pavaj şi jur-împrejurul pavajului sunt cămări este, fraţilor, o mare taină. De fapt, pavajul are de jur-împrejur cămări, deoarece cuvântul învăţătorilor zi de zi formează şi păzeşte viaţa celor care-i ascultă. Într-adevăr, bunii învăţători în ştiinţa sfântă, fie prin cuvintele calde ale blândeţii, fie prin asprimea mustrării, veghează să apere de patimi viaţa celor care-i ascultă. Cămările tezaurului au şi ele de jur-împrejur pavaj, pentru că şi inima învăţătorilor este atinsă adesea de ispita patimilor, încât fie se înalţă prin fala trufiei, fie că se aprinde de ghimpele mâniei. Dar atunci când iau aminte la viaţa bunilor ascultători şi-şi dau seama că aceasta a sporit prin îndemnurile lor, ei se ruşinează că nu sunt aşa cum văd că au devenit, prin harul lui Dumnezeu, alţii datorită lor, şi se întăresc în sufletul lor înainte să cadă complet în greşeală. Când învăţătorilor le revin în memorie propriile lor cuvinte, ei se ruşinează că nu păzesc ceea ce spun. De aceea, se spune prin Solomon: „Sufletul lucrătorului lucrează pentru el, fiindcă gura lui îl sileşte”11. Gura noastră ne sileşte la lucrare, când prin ceea ce spunem ne înfrânăm de la patimi; este foarte ruşinos ca noi să cădem din neglijenţă acolo de unde am încercat să-i ridicăm pe alţii prin propovăduire. Cămările tezaurului au, aşadar, pavaj jur-împrejur, pentru că marea grijă a învăţătorilor este viaţa demnă a ascultătorilor. Cuvântul lor este un ajutor şi pentru ei înşişi, fiindcă
11 Pilde 16, 26.
436
se ruşinează să nu reziste ispitelor patimilor, ei care i-au învăţat pe alţii să lupte împotriva patimilor.
7. Cât trăim în această viaţă, ce altceva facem decât să fim în război împotriva duhurilor rele? După cum am spus înainte, sufletul unui învăţător poate că este tulburat de o oarecare trufie. Fie ca să nu piară el însuşi, fie ca să nu-i atragă pe alţii spre pierzanie prin exemplul său, el se cercetează pe sine cu grijă şi repede se dojeneşte în gândul său. Aducându-şi aminte de viaţa ascultătorilor săi, el se smereşte şi acţionează prin toate mijloacele posibile ca trufia să nu-i stăpânească nici sufletul, nici lucrarea. Căci este scris: „începutul oricărui păcat este trufia”12. Care va fi deci în ochii lui Dumnezeu, rodul bunei lucrări, dacă a fost putred din rădăcină din cauza trufiei? Adesea, după cum am spus înainte, sufletul învăţătorului este încercat de ură; dar foarte repede cercetându-se pe sine se adună, şi smerindu-se sub jugul învăţăturii, face ca mişcarea spre mânie a sufletului să nu treacă în cuvânt, să nu fie trădată prin glas. Astfel se face ca ura din sufletul tulburat care a apărut prin neglijenţă să dispară înăbuşită de raţiune. Rezultatul a toate acestea este că, prin vina simţită, sufletul dobândeşte virtutea, pentru că, deşi nu a vrut să se păzească cu tărie ca să nu aibă pornire spre mânie, totuşi şi-a învins-o cu mult curaj. De aceea se spune, cu îndreptăţire, prin Solomon: „Cel încet la mânie e mai de preţ decât un viteaz, iar cel ce îşi stăpâneşte duhul este mai preţuit decât cuceritorul cetăţilor”13. Pe bună dreptate, cel încet la mânie este mai presus de cuceritorul cetăţilor, pentru că prin acţiunea sa biruitoare acesta învinge oameni, iar prin blândeţea răbdării acela se învinge pe sine însuşi. Urmează: „Şi pavajul din faţa porţilor, era de lungimea porţilor, mai jos”14.
12 înţ. Sir. 10,15.
13 Pilde 16, 32.
14 Iez. 40,18.
437
8. Dacă socotim că lungimea porţilor se referă la spaţiul pe care porţile fuseseră construite, pavajul era de lungimea porţilor, mai jos, deoarece, cu cât spaţiul porţilor putea să se extindă, cu atât se putea extinde şi pavajul care era mai jos. Aşadar, lungimea pavajului nu era diferită de a porţilor, dar, totuşi, nu era la acelaşi nivel cu porţile. Ce înseamnă că lungimea pavajului era la fel cu a porţilor, dar nu era la acelaşi nivel, dacă nu faptul că viaţa păstoriţilor se deosebeşte cu mult de cea a învăţătorilor? Deşi, râvnind împărăţia cerurilor, toţi au aceeaşi nădejde îndelung răbdătoare, totuşi nu au aceeaşi sârguinţă în modul lor de vieţuire. Pavajul poate, deci, să aibă aceeaşi întindere în lungime pentru că ascultătorii păstrează aceeaşi credinţă, aceeaşi nădejde pe care o au, cu siguranţă, şi propovăduitorii. Dar pavajul se află mai jos ca toţi ascultătorii să recunoască faptul că propovăduitorii îi depăşesc cu mult prin meritele lor. Însă, dacă trebuie să primim că lungimea porţilor se referă la înălţimea lor, după cum am spus mai înainte, atunci, după cum este scris puţin mai departe, de vreme ce către porţi se urca pe trepte, cu atât pavajul este mai jos, cu cât o poartă se ridică mai mult în înălţime. Cu cât viaţa unui învăţător este mai sfântă, cu atât sufletul celui care ascultă devine mai smerit. Acesta se dispreţuieşte pe sine însuşi, când îşi dă seama că viaţa propovăduitorului său se ridică la mare înălţime. Să imite unele lucruri bune ale vieţii propovăduitorului poate că este posibil, altele însă este imposibil. Prin cele pe care reuşeşte să le imite, înaintează; prin cele pe care nu poate să le imite, sporeşte în smerenie. Prin urmare, ceea ce nu poate să urmeze pentru a înainta este, pentru el, tot înaintare.
9. Iată că, dacă noi vom medita la cele pe care le citim despre faptele şi cuvintele propovăduitorilor noştri, vom cunoaşte la ce înălţime se vor fi ridicat porţile. Trecând sub tăcere evidenţa minunilor, să vorbim despre virtuţile inimilor lor.
438
Desigur Pavel, care a spus despre sine că a murit Legii prin Lege15, pentru că şi însăşi Legea îi propovăduia să creadă în Hristos, aprins de o mare flacără a credinţei, nu a vrut să respecte trupeşte poruncile Legii şi s-a opus să se facă circumcizia la neamuri16. Şi atunci când Apostolul Petru voia să fie păzit obiceiul Legii în ceea ce priveşte circumcizia, el i s-a împotrivit pe faţă şi i-a spus că era vrednic de înfruntare în această privinţă17. Vorbind ucenicilor săi, el numeşte acest zel al lui Petru nu numai o greşeală, ci, ceea ce este mai grav, o ipocrizie, adică prefăcătorie: „După ce Petru a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare”18 Şi puţin mai departe: „Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei”19. Pe de altă parte, cel dintâi dintre Apostoli, când îi avertiza pe ucenicii săi cu privire la multe, ştiind că unii desconsiderau epistolele lui Pavel, spune: „Precum v-a scris şi iubitul meu frate Pavel după înţelepciunea dată lui, când vorbeşte despre acestea în epistolele sale unde sunt lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare”20. Iată că Pavel a scris în epistolele sale că Petru era vrednic de înfruntare; iată că Petru afirmă în epistolele sale că Pavel este de admirat în cele pe care acela le scrisese. Desigur, dacă Petru n-ar fi citit epistolele lui Pavel, nu le-ar fi lăudat. Dacă le-a citit, atunci a descoperit că acolo el este numit vrednic de înfruntare. Deci prietenul adevărului a lăudat chiar şi faptul că-l face vrednic de înfruntare şi i-a plăcut până şi acest lucru, că lui Pavel nu-i plăcuse la el ceea ce el
15 Cf. Gal. 2,19; Rom. 7,10.
16 Cf. Fapte 15; Gal. 5, 2-4.
17 Cf. Gal. 2,11.
18 Gal. 2,11.
19 Gal. 2,13.
20 II Pt. 3,15-16.
439
înţelesese altfel decât ar fi trebuit. El i-a dat dreptate fratelui mai mic şi s-a făcut următor în această privinţă celui mai mic, încât chiar prin aceasta să fie înaintemergător, ca devreme ce era primul în treapta ierarhică supremă a apostolatului, să fie primul şi în smerenie. Luaţi aminte, vă rog, fraţi preaiubiţi, la înălţimea sufletului unui om care a lăudat epistolele în care a găsit scris că este vrednic de mustrare! Cât de mare i-a putut fi blândeţea! Câtă linişte a sufletului, ce fermă stăpânire de sine şi câtă seninătate în cugetare! Iată că este înfruntat de fratele său mai mic şi nu consideră că n-a fost vrednic să fie înfruntat. Nu aminteşte nimic de faptul că el a fost primul chemat la apostolat21, că a primit cheile împărăţiei cerurilor, că păcatele pe care le-ar dezlega pe pământ ar fi dezlegate şi în cer22, că a mers pe mare23, că l-a făcut pe un paralitic să se ridice, poruncindu-i în numele lui Iisus24, că a tămăduit pe bolnavi cu umbra trupului său25, că prin cuvântul lui a făcut să moară cei mincinoşi26, că prin rugăciunea sa i-a înviat pe cei morţi27. Aşadar, ca să nu fiesocotit mai puţin vrednic de a asculta cuvintele de mustrare, el a alungat, ca să zic aşa, din memorie toate darurile pe care le primise, ca să păstreze cu tărie un singur dar: smerenia. Care dintre noi, vă întreb, dacă ar fi făcut chiar cea mai mică minune, în caz că ar fi mustrat de un frate mai mic, ar asculta răbdător cuvintele de mustrare? Noi n-am făcut nici o minune şi, dacă cineva poate ne dojeneşte, referitor la vreo faptă de-a noastră, imediat ne înfuriem, ne considerăm în sinea noastră cineva mare, ne atribuim
21 Cf. Mt. 4,18-19.
22 Cf. Mt. 16,19.
23 Cf. Mt. 14, 29.
24 Cf. Fapte 9, 33-34.
25 Cf. Fapte 5,15.
26 Cf. Fapte 5,10.
27 Cf. Fapte 9,40.
440
virtuţi sufleteşti, chiar şi pe cele pe care nu le avem. Petru, dimpotrivă, cu toate virtuţile sale, a rămas smerit în faţa mustrării; dar poarta a crescut în înălţime. O atât de mare blândeţe noi nu putem să imităm, ci pentru că noi suntem pavajul, zăcem întinşi la pământ, mult mai prejos.
10. Sunt unii care consideră că nu Petru, întâiul dintre Apostoli a fost cel mustrat de Pavel, ci altul cu acelaşi nume. Dar dacă ei ar fi citit mai cu atenţie cuvintele Apostolului Pavel, n-ar mai susţine asta. Urmând să spună: „După ce Petru a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă”28, ca să arate despre care Petru vorbeşte, Pavel a pus la începutul povestirii sale următoarele cuvinte: „S-a văzut că mie mi-a fost încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur. Căci Cel ce a lucrat prin Petru la apostolia tăierii împrejur a lucrat şi prin mine la neamuri”29. Prin urmare, se arată clar despre care Petru Vorbeşte Pavel, cel pe care îl numeşte şi Apostol şi despre care spune că a fost conducătorul evanghelizării celor din tăierea împrejur.
11. Au fost unii care au susţinut că a doua epistolă a lui Petru, în care au fost lăudate epistolele lui Pavel, nu a fost a lui. Dar, dacă ei ar fi vrut să cerceteze textul acestei epistole, ar fi putut fi de o altă părere. Căci în ea este scris: „Din înălţimea slavei, un glas ca acesta a venit către El: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit”30. Şi urmează: „Şi acest glas noi l-am auzit, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt”31. Să citească, aşadar, Evanghelia şi îndată să recunoască adevărul că, în timp ce glasul acesta a venit
28 Gal. 2,11.
29 Gal. 2, 7-8.
30 II Pt. 1,17.
31 II Pt. 1,18.
441
din cer, Apostolul Petru era în munte cu Domnul. Prin urmare, această epistolă a scris-o însuşi Petru care a auzit pe munte glasul Domnului.
12. Dar, fiindcă am spus câteva cuvinte despre Petru, acum, dacă binevoiţi, să ne îndreptăm atenţia către bunătatea lui Pavel şi să ne gândim, dacă putem, cât de mare era bunătatea lui în practicarea îndelungii răbdări, el care a avut atâta ardoare în zelul propovăduirii încât nu l-a cruţat nici pe primul dintre Apostoli. Să nu spunem nimic de faptul că a fost de trei ori bătut cu vergi, că o dată a fost bătut cu pietre, că de trei ori a suferit naufragiu, că a petrecut o noapte şi o zi în largul mării, că a primit de cinci ori de la iudei patruzeci de lovituri de bici fără una32. Căci relele care ne sunt provocate de duşmanii declaraţi provoacă mai puţin sufletul la mânie; de obicei, aceea ne doare mai mult, ceea ce îndurăm din partea alor noştri. De aceea, însuşi Adevărul spune prin psalmist, urmând să vorbească împotriva trădătorului Său: „Că de m-ar fi ocărât vrăjmaşul, aş fi răbdat. Iar tu, omule, asemenea Mie, căpetenia Mea şi cunoscutul Meu, care împreună cu Mine te-ai îndulcit de mâncări”33. Aşadar, să ne gândim, dacă putem, cât de blând a fost în mijlocul ucenicilor săi Pavel, el care a fost atât de răbdător în mijlocul prigonitorilor săi. Venind la Corint, i-a împiedicat pe corinteni de la slujirea idolilor, le-a făcut cunoscut cine este adevăratul Dumnezeu, le-a propovăduit bucuriile vieţii veşnice. Şi după ce a adus la credinţă o mare parte din popor, a suportat acolo o atât de mare sărăcie încât era strâmtorat în ceea ce priveşte nevoile pentru hrana sa. El nu a primit pâinea pământească de la ucenicii săi cărora le-a propovăduit pâinea cerească. S-a dedicat cuvântului pentru viaţa ascultătorilor săi şi totodată
32 Cf. II Cor. 11, 24.
33 Ps. 54,13-15.
442
muncii cu propriile mâini pentru viaţa trupului său34. Din alte ţări îi erau trimise ajutoare în bani de către ucenicii săi, ca să poată propovădui corintenilor35. El se adresează, după aceea, corintenilor într-o epistolă, zicând: „Pe când eram la voi şi eram în sărăcie, n-am fost împovărător pentru nimeni; căci ceea ce-mi lipsea au împlinit fraţii care au venit din Macedonia”36. Spre a lor ruşine, a început prin a le spune: „Alte Biserici am prădat, luând plată ca să vă slujesc pe voi”37. Să medităm, aşadar, dacă putem, la ceea ce presupunea această blândeţe: să propovăduieşti pâinea duhovnicească şi să nu o primeşti pe cea necesară trupului, să înveţi inimile ascultătorilor despre bogăţiile veşnice şi să înduri foamea în mijlocul ucenicilor credincioşi şi bogaţi, să suporţi sărăcia în mijlocul oamenilor îndestulaţi şi, totuşi, să nu spui ce îndurai şi să nu te întristezi, să simţi inimile aspre ale ascultătorilor zgârciţi şi să nu renunţi la propovăduire! După cum atestă Faptele Apostolilor, Pavel a propovăduit fără întrerupere un an şi şase luni în această cetate38. După ce s-a retras de la corinteni, le-a scris ceea ce a suferit când era la ei39. De ce nu le-a spus niciodată acest lucru pe când trăia în mijlocul lor? Ca să nu fie făcut din poruncă ceea ce nu fusese făcut faţă de el din propria lor dorinţă şi ca nu cumva sub o generozitate aparentă, adevărata lor voinţă să rămână ascunsă. Dar de ce a scris acest lucru după aceea, fiind departe? Ca ucenicii să nu rămână neîndreptaţi şi să nu mai fie tot aşa de zgârciţi faţă de alţi fraţi, cum au fost faţă de învăţătorul lor. Cu adevărat, în această împrejurare, Pavel, adevăratul învăţător al neamurilor,
34 Cf. I Cor. 4,12; I Tes. 2, 9; II Tes. 3, 8.
35 Cf. II Cor. 11, 8-9.
36 II Cor. 11,9.
37 II Cor. 11, 8.
38 Cf. Fapte 18,11.
39 Cf. II Cor. 11,23-29.
443
nepăsându-i de ale sale ci îngrijindu-se de ale altora, a împlinit ceea ce propovăduise: „Nimeni să nu caute ale sale, ci pe ale altuia”40. „Şi fiecare să nu caute la ale sale, ci la ale altora”41. Cât de mare îi era virtutea blândeţii! Câtă linişte sufletească! Care dintre noi, dacă ar fi întors pe un singur bogat al acestei lumi la slujirea Atotputernicului Dumnezeu şi ar vedea că este în nevoie iar bogatul nu-i oferă sprijin pentru a trăi, n-ar cădea imediat în deznădejde şi cu privire la vieţuirea acestui bogat? Cine n-ar spune că nu s-a străduit în zadar? Cine n-ar înceta să mai îndemne un om pe care îl vede că nu produce rodul bunei lucrări, în primul rând, în el însuşi?
13. Dar Pavel, prin blândeţea sa, a rămas întărit pe culmea virtuţilor, a propovăduit, a iubit, a dus la bun sfârşit binele pe care-l începuse; îndurând şi stăruind42, a făcut să se nască milostivirea în inimile ucenicilor săi. Căci, arătând apoi că el cunoaşte progresul lor, în aceeaşi epistolă scrie: „Despre strângerea de ajutoare pentru sfinţi îmi este de prisos să vă scriu. Că ştiu bunăvoinţa voastră, cu care, pentru voi, mă laud către macedoneni; că Ahaia s-a pregătit din anul trecut, şi râvna voastră a însufleţit pe cei mai mulţi”43. Despre corinteni zice din nou: „Care încă de anul trecut aţi început nu numai să faceţi, ci să şi voiţi”44. În privinţa acestora, el căuta nu atât lucrarea, cât râvna plină de iubire; fără nici o îndoială, el lăuda mai mult râvna plină de iubire decât lucrarea. Trebuie reţinut totuşi că însăşi mângâierea conţine un reproş, fiindcă se spune: „De anul trecut”. Ei făcuseră o bună lucrare, dar târziu, şi de aceea învăţătorul n-o lăuda fără a le reproşa. De bună seamă,
40 I Cor. 10,24.
41 Filip. 2,4.
42 Cf. II Cor. 9, 3-12.
43 II Cor. 9,1-2.
44 II Cor. 8,10.
444
el este un doctor; el pune pe rană alifia care dă vigoare la ceea ce este curăţit şi distruge cele ce sunt găsite putrede. Astfel îndurând şi propovăduind, el a dus la bun sfârşit ceea ce a început. Această admirabilă virtute a îndelungii răbdări a înmuiat asprimea ucenicilor până la adâncul milostivirii, pentru că lungimea porţii s-a ridicat în înălţime. Slabi fiind, noi nu suntem capabili de a imita îndelunga răbdare a unei atât de mari blândeţi, pentru că noi suntem, evident, pavaj şi zăcem în partea cea mai de jos prin modul nostru de a ne comporta.
14. Iată că, în timp ce vorbesc despre cei doi conducători ai armatelor cereşti, îmi vine în minte şi martirul Ştefan45 care, prins pentru numele Creatorului său şi dus în mijlocul prigonitorilor, a rămas neînfricat, i-a învăţat cu încredere şi, din râvnă pentru adevăr, i-a apostrofat cu tărie pe prigonitorii săi, zicând: „Voi pururea staţi împotrivă Duhului Sfânt”46. În timp ce prigonitorii alergau să ia pietre şi îl loveau să-l omoare, el s-a rugat în genunchi pentru acei prigonitori ai săi47, zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”48. Câtă virtute! O râvnă atât de arzătoare, încât adresa cu îndrăzneală mustrări celor de care era prins pentru necredinţa lor; o asemenea iubire, încât se ruga chiar în momentul morţii pentru cei de care era omorât. Astfel, el s-a înflăcărat de râvnă, ca şi cum nu avea blândeţe şi a rămas blând în iubirea pentru ei, ca şi cum n-ar fi avut nici un motiv de a se înfierbânta împotriva lor. Să reflectăm înaintea acestui exemplu cât de jos ne situează acuzaţiile din conştiinţa noastră. Care dintre noi, dacă primeşte de la aproapele doar un cuvânt jignitor, nu întoarce imediat jignirea, nu se supără în adâncul inimii,
45 Cf. Fapte 6, 8 – 7, 50.
46 Fapte 7, 51.
47 Cf. Fapte 7,58-60.
48 Fapte 7, 60.
445
nu izbucneşte de ură, nu uită porunca iubirii? Dar Ştefan a fost puternic, prin darul Atotputernicului Dumnezeu pentru că a fost poartă care se înalţă foarte sus. Noi însă, prea săraci în virtute, nu reuşim să urmăm acest exemplu pentru că noi zăcem cu mult mai jos, ca un pavaj.
15. Dar de ce să vorbim noi despre admiraţia noastră faţă de viaţa sfinţilor, când Părinţii Vechiului Testament s-au minunat ei înşişi privind cu atenţie viaţa propovăduitorilor Sfintei Biserici? Oare nu de viaţa lor s-a minunat psalmistul, când zicea: „Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor”49? Despre care prieteni ai Lui vorbeşte? întreabă „Evanghelia”, în care Adevărul spune propovăduitorilor: „Voi sunteţi prietenii Mei”50. Luând seama la viaţa lor, şi Isaia zice: „Cine sunt aceşti oameni care zboară ca norii şi ca porumbiţele spre sălaşul lor”51? Pe bună dreptate, sfinţii propovăduitori au fost numiţi „nori”, fiindcă prin cuvintele lor revarsă ploaie şi prin minunile lor scapără. Se spune, de asemenea, că ei zboară ca norii, fiindcă, deşi trăiesc pe pământ, ei au fost în afara celor pământeşti prin tot ce au făcut. De aceea, unul dintre aceşti „nori” spune: „Pentru că, deşi umblăm în trup, nu ne luptăm trupeşte”52. Părinţii Vechiului Testament se căsătoreau, aveau copii, aveau bogăţie materială, aveau griji familiale. Dar văzând înainte, prin duhul profeţiei, că aceşti oameni renunţă la averile lor materiale, nu doresc căsătoria, nu dau naştere la copii, nu pretind nimic pe pământ, nu stăpânesc nimic, ei nu i-au numit oameni care umblă pe pământ, ci nori care zboară. De fapt, ei zboară deoarece contemplă cu mintea realităţile cereşti.
49 Ps. 138,17.
50 In 15,14.
51 Is. 60,8.
52 II Cor. 10,3.
446
Ei, ca să zic aşa, nu ating pământul fiindcă nu doresc aici nimic. Ei sunt ca porumbiţele care zboară spre sălaşul lor fiindcă, prin duhul blândeţii lor, nu râvnesc cu ochii la nimic din această lume. Să ne gândim, aşadar, cât de mare este înălţimea porţilor edificiului duhovnicesc, de care se minunează şi Părinţii duhovniceşti. Cu atât mai mult este necesar ca noi să ne smerim, minunându-ne de ele, noi care suntem pavaj! Dar, întrucât prin numele de lungime am ascultat cele cu privire la înălţimea porţilor, acum să cunoaştem câte ceva despre lăţimea lor. Urmează: „Şi el a măsurat lăţimea, de la faţa porţii inferioare până la faţada curţii interioare: o sută de coţi spre Orient şi spre Aquilon (nord)”53.
16. În acest loc, dacă înţelegem poarta ca intrare prin care avem acces către cunoaşterea Domnului, poarta inferioară este credinţa, iar curtea interioară este contemplaţia. Poarta inferioară are în faţă o largă întindere întrucât credinţa, prin mărimea iubirii, are acea lucrare care este văzută de ochii aproapelui. Când vedem că această lucrare este săvârşită cu tărie de oamenii mai îmbunătăţiţi, noi cei atât de strâmţi în ce priveşte faptele bune, găsim în aceştia exemplele faptelor pline de generozitate. Fiecare lucrare sfântă devine pentru noi ca un drum larg care mai înainte era îngust din pricina dificultăţilor. Curtea interioară are şi ea o faţadă, pentru că viaţa contemplativă arată, prin anumite manifestări ale doririi şi suspinului, cât de multe a văzut înăuntru din cele pe care le iubeşte atât de mult. Or, numărul zece, înmulţit cu el însuşi, face o sută. De aceea, cu îndreptăţire, prin numărul zece este desemnată desăvârşirea, după cum se spune despre cei aleşi: „Oricine lasă casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, va primi însutit şi va avea viaţă veşnică”54. Nici un sfânt nu renunţă
53 Iez. 40,19,
54 Mt 19, 29.
447
la cele pământeşti ca să poată să le aibă mai sporit în această lume, pentru că oricine părăseşte cele pământeşti râvnind cele pământeşti, de fapt nu le lasă ci le pofteşte! Cine lasă o femeie nu urmează să primească o sută! Prin numărul o sută este desemnată desăvârşirea, de vreme ce chiar viaţa veşnică este făgăduită, pentru că oricine dispreţuieşte, pentru numele lui Dumnezeu, cele trecătoare şi pământeşti, şi datorită acestui lucru primeşte desăvârşirea sufletului, nu mai doreşte ceea ce dispreţuieşte şi astfel ajunge în veacul următor la slava vieţii veşnice. Deci, primeşte însutit ceea ce a dat cel care a primit duhul desăvârşirii şi nu duce lipsa celor pământeşti, deşi nu le are. Acela este sărac, cel care îşi doreşte ceea ce nu are. Căci cine neavând, nu pofteşte să aibă, este bogat. De bună seamă, sărăcia constă în sărăcia sufletului, nu în cantitatea bunurilor pe care le ai. Cine se împacă bine cu sărăcia nu este sărac. Omul a măsurat deci lăţimea de la faţa porţii inferioare până la faţada dinafară a curţii interioare, de o sută de coţi pentru că Mântuitorul nostru zi de zi măsoară prin dascăli şi învăţători viaţa credincioşilor cu măsura desăvârşirii, fie sub aspectul bunei lucrări prin credinţă, fie sub cel al râvnei sfinte prin contemplaţie.
17. mulţi oameni credincioşi săvârşesc, într-adevăr, lucruri măreţe, dar nu au măsura de o sută de coţi, pentru că, prin ceea ce săvârşesc, ei caută slava deşartă. Vedem pe unii oameni că se răstignesc prin abstinenţă, că persistă în suspine, dar măsura lor e foarte departe de a atinge o sută de coţi, pentru că, prin ceea ce fac, ei caută să fie apreciaţi de judecata omenească. Cine este, aşadar, cel care măsoară o sută de coţi, dacă nu cel a cărui bună lucrare se face printr-o intenţie dreaptă, astfel încât, prin ceea ce lucrează, să nu se gândească în sinea lui la avantajele pământeşti sau la faima trecătoare?
18. Iată, aşadar: a arăta milă faţă de aproapele tău, a dărui din ceea ce ai, a sprijini repede pe cel în nevoie acestea sunt
448
lăţimea din faţa porţii inferioare. Dar dacă tu dai bunurile tale fără să doreşti pe ale altuia, dacă nu cauţi slava deşartă din însăşi buna lucrare, atunci ai măsura numărului o sută, adică a desăvârşirii. Căci cine este văzut că dă cu milostivire bunurile proprii dar răpeşte, poate, prin violenţă pe cele ale altuia, încă nu cunoaşte care este drumul desăvârşirii şi nici nu ştie de unde se tinde spre desăvârşire, fiindcă nici nu a găsit începutul acesteia. Căci, mai întâi, a trebuit să alunge din sufletul său pofta şi după aceea să dăruiască ceea ce are în mod legitim. De aceea este scris: „Fereşte-te de rău şi fă binele”55. Cum poate să fie bună lucrarea unui om care încă nu s-a întors de la rău? Sunt unii oameni care, după cum s-a spus, se abţin de la hrană, îşi chinuie trupul şi totuşi, dacă sunt loviţi, recunosc că nu doresc decât slava lumească. Aceştia arată privirilor faţada curţii interioare, dar nu au măsura de o sută de coţi.
19. Aşadar, aceia au numărul desăvârşirii, cei despre care se spune prin Pavel: „Care şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele”56. Trebuie reţinut că măsura nu este luată pe interior, ci pe exterior, pentru că, evident, Mântuitorul nostru, de vreme ce aprobă sau judecă prin noi faptele omeneşti, nu măsoară interiorul, ci exteriorul. De aceea, se şi spune prin Evanghelie: „După roadele lor îi veţi cunoaşte”57. Prin ceea ce vedem, noi cunoaştem sufletul lucrător pe care nu-l vedem: noi măsurăm din exterior fie lăţimea care este în faţa porţii inferioare, fie faţada curţii interioare. Când vedem că astfel de oameni fac milostenie, îi ajută pe cei întristaţi, vin în ajutorul celor năpăstuiţi, nu caută slava acestei lumi, nu doresc nici un câştig al acestei lumi şi când îi vedem că
55 Ps. 36,27.
56 Gal. 5,24.
57 Mt. 7,16.
449
îşi stăpânesc trupul, se lasă pradă lacrimilor, reflectează la cuvintele cereşti, nu doresc nici o cinste trecătoare, ce altceva trebuie să credem decât că sunt nişte desăvârşiţi, ce altceva trebuie să-i socotim decât nişte sfinţi? întrucât vedem în ei nişte desăvârşiţi după ceea ce noi observăm, din exterior măsurăm viaţa lor la o sută de coţi.
20. Şi fiindcă mulţi oameni au ajuns la această culme a desăvârşirii din Iudeea, şi cei mai mulţi din rândul neamurilor, cu îndreptăţire adaugă: „Spre Orient şi spre Aquilon”. Poporul iudeu a fost numit, pe drept, „Orient”, pentru că din trupul lui s-a născut Acela, Care este numit Soarele dreptăţii. Despre El se spune prin profet: „Pentru voi care vă temeţi de Domnul, va răsări Soarele dreptăţii”58. Prin Aquilon, dimpotrivă, sunt reprezentate neamurile, care au amorţit îndelung în frigul necredinţei lor şi în a căror inimă a domnit acela care, aşa cum atestă profetul, şi-a zis în el însuşi: „Voi pune sălaşul meu spre Aquilon”59. Întrucât Domnul Atotputernic, întrupat, a ridicat în interiorul Sfintei Biserici pe unii desăvârşiţi din Iudeea, iar pe alţii din rândul neamurilor, a măsurat o sută de coţi nu numai spre Orient, ci şi spre Aquilon.
21. Dar pentru că cercetând numele Aquilon, am ajuns să vorbim despre neamuri, ar fi bine să ne gândim la cât de mult a fost revărsată asupra noastră iubirea Creatorului nostru. Căci noi toţi ne tragem din neamuri. Strămoşii noştri au slujit idolii din lemn şi din piatră şi, părăsindu-L pe Dumnezeul de Care au fost făcuţi, au venerat dumnezei pe care ei i-au făcut. Dar noi, prin mila Dumnezeului Atotputernic, am fost aduşi de la întuneric la lumină. Să ne amintim, aşadar, din ce întuneric am venit, ca să aducem mulţumiri pentru lumina pe care am primit-o. Cine nu-şi aminteşte de starea sa
58 Mal. 4, 2.
59 Is. 14,13.
450
nenorocită nu înţelege mila lui Dumnezeu. De aceea, se spune lui Dumnezeu prin psalmist: „Minunate fă milele Tale, Doamne, Cel Ce mântuieşti pe cei ce nădăjduiesc în Tine”60. Milele lui Dumnezeu devin pentru noi minunate atunci când suferinţele noastre ne revin în memorie, fiindcă, amintindu-ne de ceea ce am fost, înţelegem cui datorăm ceea ce suntem. Să aducem cântări Deci cu bucurie, Creatorului nostru, căci noi am scuturat jugul slujirii creaturii care ne apăsa sufletul. Să ne bucurăm că în noi s-a împlinit ceea ce s-a spus prin Isaia: „Şi zăbala greşelii, care era în fălcile popoarelor, vă va fi cântec, ca noaptea sărbătorii de praznic”61. Zăbala greşelii strângea fălcile popoarelor când neamurile, făcându-se vinovate de păcatul idolatriei, nu ştiau să dea adevăratului Dumnezeu lauda prin care să-L mărturisească. Dar această zăbală a greşelii s-a schimbat pentru noi în cântec, de vreme ce bucurându-ne, psalmodiem şi cântăm: „Toţi dumnezeii neamurilor sunt demoni, însă Domnul a făcut cerurile”62. Şi iarăşi: „Idolii neamurilor sunt de argint şi de aur, lucrări ale mâinilor oamenilor: au gură, dar nu vor grăi; au ochi, dar nu vor vedea; au urechi, dar nu vor auzi; au nări, dar nu vor mirosi; au mâini, dar nu vor pipăi; au picioare, dar nu vor umbla”63. Noi, care psalmodiem Dumnezeului Atotputernic, am schimbat în cântec pentru Dumnezeu zăbala greşelii noastre, care ne legase gurile de la a-L lăuda. Cu îndreptăţire se spune: „Ca noaptea sărbătorii de praznic”64, pentru că, în timp ce aducem laude prin care-L mărturisim pe Dumnezeu, ne bucurăm în sărbătoarea de praznic. Să răspundem prin conduita noastră milei nemărginite a Mântuitorului nostru şi să ne îndepărtăm de întunericul lucrării stricăcioase, noi care am cunoscut lumina.
60 Ps. 16, 7.
61 Is. 30, 28-29.
62 Ps. 95,5.
63 Ps. 113,4-7.
64 Is. 30,29.
451
22. Ce mai este, vă întreb, de plăcut în această lume? Pretutindeni vedem durere, peste tot auzim gemete. Oraşele au fost distruse, fortificaţiile au fost dărâmate, ogoarele s-au depopulat, pământul a devenit o pustietate. Nici un om pe ogoare, aproape nici un locuitor n-a rămas în oraşe; ba chiar, aceste mici rămăşiţe ale neamului omenesc încă sunt lovite zi de zi, fără încetare. Bicele dreptăţii cereşti nu au sfârşit, pentru că, nici în mijlocul bicelor, nu ne-am îndreptat greşelile lucrării noastre. Vedem că unii sunt duşi în robie, alţii sunt mutilaţi, alţii sunt omorâţi. Atunci ce mai este de plăcut în această viaţă, fraţii mei? Dacă îndrăgim încă o astfel de lume, noi nu mai iubim bucuriile, ci rănile ei. Însăşi Roma, care părea cândva stăpâna lumii, vedeţi ce a rămas din ea: o Romă devastată de imense şi felurite suferinţe, de pustiirea de oameni, de atacul duşmanilor, de mulţimea distrugerilor, astfel încât noi vedem că s-a împlinit în ea ceea ce se spune cu mult timp înainte, prin profet, împotriva Samariei: „Pune o căldare, pune-o, îţi spun, şi toarnă în ea apă şi umple-o de bucăţi de carne”65. Şi puţin mai încolo: „Fierbe-o în clocot, aşa ca să fiarbă şi oasele din ea”66. Şi iarăşi: „Umple-o de oasele pe care le voi fierbe la foc: bucăţile de carne se vor topi şi întregul amestec va fi fiert şi oasele se vor topi. Pune căldarea goală pe cărbuni încinşi, ca să se încălzească şi ca arama ei să se topească”67. Căldarea a fost pusă pentru noi când a fost ridicată această cetate. S-a turnat apă în ea şi a fost umplută cu bucăţi de carne, când popoarele veneau la ea din toate părţile; aceste popoare clocoteau de activităţile lumeşti ca apa de pe foc şi se topeau, prin însăşi fierberea lor, ca bucăţile de carne. Despre aceasta se spune cu dreptate: „Fierbe-o în clocot,
65 Iez. 24, 3-4.
66 Iez. 24, 5.
67 Iez. 24,10-11.
452
aşa ca să fiarbă şi oasele din ea”68, pentru că la început îndeletnicirile slavei lumeşti s-au aprins cu violenţă în ea, dar după aceea această slavă a dispărut împreună cu toţi urmaşii ei. Prin oase sunt simbolizaţi puternicii acestei lumi, iar prin carne sunt desemnate popoarele, pentru că după cum carnea este susţinută de oase, aşa şi slăbiciunea popoarelor, este purtată de puternicii acestei lumi. Dar iată că puternicii acestei lumi i-au fost toţi înlăturaţi; oasele, aşadar, s-au topit. Iată că popoarele s-au sleit de puteri; carnea lor s-a topit. Să se spună, aşadar: „Umple-o de oasele pe care le voi fierbe la foc: bucăţile de carne se vor topi şi întregul amestec va fi fiert şi oasele se vor topi”69. Căci unde este senatul? Şi unde este acum poporul? Oasele s-au topit de tot, carnea s-a topit, toată rânduiala demnităţilor lumeşti a dispărut. Tot ce o compunea s-a copt. Noi, destul de puţini, care am mai rămas, zi de zi suntem ameninţaţi de săbii, zi de zi suntem apăsaţi de nenumărate suferinţe. Să se spună, aşadar: „Pune căldarea goală pe cărbuni încinşi”70. De vreme ce senatul lipseşte, poporul a dispărut şi chiar şi în puţinii oameni, care mai sunt, durerile şi gemetele se înmulţesc zi de zi, Roma, deja goală, arde! Dar de ce mai vorbim despre oameni, când vedem că, ruină după ruină, toate clădirile ei sunt distruse? De aceea, se adaugă, cu îndreptăţire, despre cetatea deja goală: „Să fie încălzită şi arama ei să se topească”71. Iată că se topeşte însăşi căldarea în care mai întâi erau topite bucăţile de carne şi oasele, pentru că, după ce oamenii au dispărut, cad şi zidurile. Unde sunt cei care odinioară se bucurau de strălucirea ei? Unde este fastul lor? Unde este trufia lor? Unde este bucuria aceea mare şi nemăsurată?
68 Iez. 24, 5.
69 Iez. 24,10.
70 Iez. 24,11.
71 Iez. 24,11.
453
23. În ea s-a împlinit ce se spune prin profet despre distrugerea cetăţii Ninive: „Unde este culcuşul leilor, unde sunt păşunile puilor de leu”72? Oare nu erau comandanţii şi conducătorii ei lei care, străbătând diferitele regiuni ale lumii, înfuriindu-se şi omorând, înşfăcau prada? Acolo puii leilor îşi găseau păşunile, deoarece copiii, adolescenţii, tinerii lumeşti şi fii ai celor lumeşti, veneau de pretutindeni în acest loc când voiau să reuşească în această lume. Dar iat-o acum părăsită, iat-o distrusă, iat-o înăbuşită de gemete! Nimeni nu mai aleargă la ea, ca să reuşească în această lume, deja n-a mai rămas nimeni puternic şi violent care, nimicind, să prădeze. Să spunem, aşadar: „Unde este culcuşul leilor, unde sunt păşunile puilor de lei”73? Se ajunge la ceea ce ştim că s-a spus despre Iudeea prin profet: „Măreşte-ţi pleşuvia ca vulturul”74. Pleşuvia omului se întâlneşte, de obicei, numai la cap, dar pleşuvia vulturului se întâlneşte pe tot corpul, fiindcă, atunci când vulturul este foarte bătrân, fulgii şi penele lui cad de pe tot corpul. Deci ea îşi măreşte pleşuvia ca vulturul, pentru că şi-a pierdut fulgii, pierzându-şi poporul. Au căzut şi penele aripilor cu care se obişnuise să zboare după pradă, deoarece au dispărut toţi puternicii ei prin care răpea bunuri străine.
24. Ceea ce spunem despre distrugerea oraşului Roma ştim că s-a întâmplat cu toate cetăţile lumii. Unele locuri s-au depopulat printr-o calamitate, altele au fost distruse prin sabie, altele au fost răpuse de foame, altele au fost înghiţite de crăpături ale pământului. Să dispreţuim, aşadar, din tot sufletul această lume a veacului de acum sau cea care deja a dispărut; să punem capăt dorinţelor lumeşti, măcar o dată
72 Naum 2,11.
73 Naum 2,11.
74 Mih. 1,16.
454
cu sfârşitul acestei lumi; să urmăm faptele celor buni, atâta cât putem. În Orient şi în Aquilon sunt mulţi oameni care, pentru desăvârşirea vieţii lor, măsoară o sută de coţi. În Iudeea şi în rândul neamurilor, după cum s-a spus, ei s-au ridicat până la culmea sfinţeniei. Prin Orient şi Aquilon s-ar mai putea înţelege, de asemenea, drepţii şi păcătoşii. De bună seamă, prin numele „Orient” sunt desemnaţi, nu fără motiv, drepţii care, aşa cum s-au născut în lumina credinţei, au stăruit în curăţenie morală. Prin Aquilon însă, pe bună dreptate, înţelegem păcătoşii care, risipiţi în frigul sufletului, au amorţit în negura păcatului lor. Dar, pentru că mila Atotputernicului Dumnezeu îi cheamă şi pe astfel de oameni la pocăinţă, îi spală prin căinţă şi lacrimi, îi îmbogăţeşte cu virtuţi, îi ridică până la frumuseţea desăvârşirii, cei o sută de coţi se întind nu numai spre Orient, ci şi spre Aquilon, de vreme ce şi păcătoşii ajung împreună cu drepţii la desăvârşire, prin pocăinţă şi prin darurile date cu mărinimie de Domnul nostru Iisus Hristos, Care împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt trăieşte şi împărăţeşte, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.
Omilia VII
1. Discernământul cititorilor trebuie să fie foarte mare astfel încât să nu-şi închipuie că în Sfânta Scriptură printr-un cuvânt este exprimat întotdeauna unul şi acelaşi lucru. Astfel soarele are uneori un sens pozitiv, iar alteori un sens negativ, într-adevăr, uneori prin cuvântul soare este desemnat însuşi Mântuitorul nostru, iar alteori, prigonirea. Aşa cum atestă Cartea înţelepciunii, nelegiuiţii vor spune în iad: „Ne-am rătăcit de la calea adevărului, şi Soarele dreptăţii n-a strălucit pentru noi”1. Însă Domnul spune despre seminţele aruncate în pământ: „După ce soarele a răsărit, s-au uscat”2, adică, atunci când se face prigonire, cuvintele propovăduirii seacă în inimile celor ce vor avea parte de osândă. Tot aşa, leul îl desemnează pe Domnul atunci când este scris: „A învins leul din tribul lui Iuda”3, iar altădată se referă la diavol, precum se spune prin cel dintâi între păstori: „Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”4. Tot aşa, prin cuvântul bou este desemnat înţeleptul atunci când este scris: „Nu vei înjuga un bou cu un asin”5, adică, nu vei însoţi înţeleptul cu prostul în lucrarea de propovăduire. Iar altădată, prin bou este simbolizat omul îndobitocit, după cum se spune despre cel care a fost înrobit
1 înţ. Sol. 5,6.
2 Mt. 13, 6.
3 Apoc. 5, 5.
4 IPt. 5,8.
5 Deut. 22,10.
456
de o iubire ruşinoasă: „Şi merge dintr-o dată după ea, ca un bou dus la junghiere”6, adică precum un dobitoc este târât spre moarte. Aşadar, am spus aceste lucruri, ca nu cumva, după ce am precizat că poarta îl desemnează pe Domnul, sau propovăduitorii, sau Sfânta Scriptură sau credinţa, să se creadă că acest cuvânt, în textul acestui profet, nu semnifică şi altceva. Atunci când profetul a vorbit mai mult timp despre o singură poartă, pe bună dreptate s-a înţeles prin ea credinţa, deoarece credinţa tuturor aleşilor este una singură. Dar când sunt menţionate şi alte porţi, pe acestea le-am putea interpreta drept gurile propovăduitorilor, prin care sufletele ajung la cunoştinţa adevăratei vieţi şi prin care se înalţă spre cunoaşterea tainelor celor duhovniceşti. Poarta despre care am spus că desemnează credinţa, trebuie să reţinem că este numită poartă inferioară. Căci, în această viaţă de acum, suntem reţinuţi într-o condiţie inferioară ca şi cum am fi puşi în părţile cele mai de jos. De aceea cu dreptate poarta inferioară este credinţa, pentru că ne deschide spre cunoaşterea lui Dumnezeu pe noi, care suntem în condiţia pământească. Drept urmare se spune acum: „El a măsurat, de asemenea, atât în lungime, cât şi în lărgime, poarta curţii exterioare, care dădea spre calea către Aquilon. Şi iatacurile sale trei de o parte şi trei de alta; şi frontispiciul ei şi pridvorul ei, de măsura porţii precedente: cincizeci de coţi în lungime şi douăzeci şi cinci de coţi în lăţime. Ferestrele ei, pridvorul şi sculpturile ei, de măsura porţii care dădea spre Orient; la ea se urca pe şapte trepte, şi înaintea ei avea un pridvor”7.
2. Despre poarta curţii exterioare care dădea spre calea către Aquilon se repetă precizările care au fost făcute mai înainte referitor la cealaltă poartă şi se adaugă altele pe care profetul
6 Pilde 7, 22.
7 Iez. 40,20-22.
457
le trecuse sub tăcere cu privire la poarta despre care a vorbit înainte. Ca să ne oprim mai mult asupra celor care n-au fost luate încă în discuţie, trebuie să revenim pe scurt asupra a ceea ce deja s-a spus. O poartă este îndreptată către calea dinspre Aquilon, când un propovăduitor cunoaşte viaţa unui păcătos şi îi deschide prin cuvântul propovăduirii calea către vieţuirea interioară. Acestei porţi i se spune poarta curţii interioare. Evident, curtea exterioară este viaţa prezentă în care tot ceea ce se petrece fizic este perceput cu ochiul trupesc. Această curte măsoară tot atât în lungime cât şi în lăţime, pentru că atunci când un păcătos este condus pe calea credinţei, trebuie ca învăţătorul lui să cerceteze cât a sporit prin îndemnul lui, fie în ce priveşte lungimea nădejdii, fie în ce priveşte lărgimea iubirii. Căci omul care se întoarce la Dumnezeu, dacă încă aşteaptă totul de la bunurile vieţii prezente, nu are lungime, pentru că scurtă este viaţa în care şi-a pus nădejdea. Dacă prin pofta bunurilor pământeşti şi prin ura faţă de aproapele său se îngustează, nu are lărgime, pentru că nu ştie fie să dispreţuiască cele trecătoare, fie să se lărgească în iubirea pentru aproapele său. Dar, când cineva, întors la Dumnezeu, nădăjduieşte cu îndelungă răbdare la bucuriile vieţii veşnice, suportă cu iubire neplăcerile din partea aproapelui şi dispreţuieşte să râvnească la ceea ce nu are; poarta are lungime şi lărgime, pentru că sporirea ascultătorului este darul propovăduitorului. De aceea, se spune despre aceasta printr-un mare propovăduitor: „Bucuria mea şi cununa mea”8. Şi iarăşi: „Iată că acum sunt viu, dacă voi staţi neclintiţi întru Domnul”9. Şi din nou: „Căci care este nădejdea noastră sau bucuria? Oare nu sunteţi voi înaintea Domnului”10? Poarta care dă spre Aquilon are deci lungime şi lărgime, pentru că,
8 Filip. 4,1.
9 I. Tes. 3,8.
10 I Tes. 2,19.
458
un propovăduitor, atunci când întoarce la credinţă pe cineva necredincios încremenit în frigul păcatului său, prin faptul că îl îndreaptă spre îndelunga nădejde şi îl lărgeşte în mărimea iubirii, îşi face proprie slava aceluia. În plus, fiindcă, prin cunoaşterea Sfintei Treimi datorită cuvântului celui care propovăduieşte ascultătorii sporesc în iubire pentru această Sfântă Treime, poarta are trei iatacuri de o parte şi trei de alta; căci tot ceea ce Creatorul nostru spune despre Treime în Noul Testament face cunoscut şi Vechiul Testament. Inima ascultătorilor sporeşte în iubirea pentru patria cerească astfel încât, ataşându-se de Dumnezeu precum logodnica de logodnic, sufletul deja sălăşluieşte în iatac şi se întoarce pe deplin de la poftele pământeşti.
3. De bună seamă, după cum s-a spus mult mai înainte, sunt trei categorii de oameni care trăiesc aşa cum trebuie, adică soţii fideli, cei care se înfrânează şi propovăduitorii. Unii, chiar şi legaţi prin căsătorie, ard de iubire pentru patria cerească; alţii, în nădejdea bucuriei veşnice, îşi omoară trupul, fug de orice activitate pământească şi evită să se implice în grijile acestei lumi; alţii dispreţuiesc bunurile pământeşti şi propovăduiesc bucuriile cereşti de care au aflat. Ce sunt toţi aceşti oameni, în edificiul duhovnicesc, dacă nu iatacuri în care sufletul, prin cugetare şi meditaţie, se uneşte cu Mirele ceresc? Aceste trei categorii de oameni buni nu numai Biserica dintre neamuri le are, ci şi Sinagoga le-a avut cândva, când o mulţime de oameni insuflaţi de Duh a aşteptat cu ardoare darul Mântuitorului. Poarta edificiului ceresc are, aşadar, trei iatacuri de o parte şi trei de alta, pentru că orice propovăduitor, în timp ce îndeamnă ascultătorul spre patria de Sus, arată că şi noii şi vechii Părinţi au ars de iubirea cerească. De cele mai multe ori, exemplele ating sufletul mai mult decât cuvintele unui raţionament; când propovăduitorul arată cum au fost oamenii căsătoriţi sau cei care s-au înfrânat
459
sau propovăduitorii în ceea ce priveşte iubirea faţă de Atotputernicul Dumnezeu, în Noul Testament, sau cum au fost în Vechiul Testament, poarta despre care se vorbeşte face să se vadă că are trei iatacuri de o parte şi trei de alta. Această poartă are, de asemenea, o faţadă, pentru că în viaţa unui propovăduitor este cunoscută lucrarea care se vede. Înaintea faţadei are un pridvor, pentru că, înainte de a îndemna la buna lucrare, propovăduieşte credinţa prin care se înalţă sufletul care se îndreaptă smerit spre faptele bune. Toate acestea au măsura porţii de mai înainte, după cum se adaugă: „El a măsurat cincizeci de coţi pentru lungime şi douăzeci şi cinci de coţi pentru lărgime”.
4. Vă amintiţi că mai pe larg am vorbit despre aceasta mai înainte. Am spus că numărul cincizeci simbolizează odihna, pentru că al cincizecilea an, numit jubileu, a fost dat vechiului popor pentru odihnă, iar numărul şapte, prin care se desemnează toată desfăşurarea timpului, înmulţit de şapte ori, dă patruzeci şi nouă. Acestui număr i se adaugă unu, pentru că odihna veşnică se dobândeşte în contemplarea Celui Unu. Acelaşi număr cincizeci măsoară pentru noi, aşadar, lungimea, pentru că nu se poate ajunge la acea odihnă, dacă cel care tinde spre această nădejde nu o poate face cu îndelungă răbdare. Că prin numărul cincizeci noi suntem chemaţi la odihna veşnică ne învaţă deplin faptul că odinioară s-a poruncit să fie făcute zece draperii la cort, care aveau fiecare cincizeci de cheotori şi cincizeci de inele de aur pe lateral şi în partea de sus”. Draperiile cortului sunt toţi sfinţii care fac mai frumoasă podoaba Sfintei Biserici prin nenumăratele culori ale virtuţilor. Ei şi interiorul i-l acoperă cu văl şi exteriorul i-l împodobesc în mii de feluri pentru că viaţa lor, prin ceea ce este vizibil din afară, îi este podoabă, iar darul înţelegerii se ascunde
11 Cf. Ieş. 26,1; 26,4-5.
460
în interior, în timp ce realităţile cereşti, pe care le păstrează în suflet şi pe care nu pot să le exprime prin cuvinte, rămânând în ei ca acoperite de văl. De asemenea şi faptul că sunt zece draperii are rostul său, fiindcă sufletele sfinţilor prin păzirea Decalogului au sporit. S-a poruncit ca cele cincizeci de cheotori ale draperiilor să fie făcute din hiacint. Hiacintul are culoarea cerului. Aşadar, cheotorile draperiilor sunt învăţăturile cereşti de care se ataşează sufletele ca, ridicate de la cele de jos, să fie răpite în sus. Aceste cheotori au, de asemenea, inele de aur, adică o înţelegere care străluceşte de la adevărata înţelepciune. Fiindcă această înţelegere trebuie să fie circumspectă în toate împrejurările şi să fie înarmată cu o vigilenţă plină de prudenţă, pe bună dreptate ea este desemnată prin inele.
5. Trebuie reţinut, în plus, că cheotorile şi inelele draperiilor trebuie dispuse pe lateral şi în partea de sus, pentru că învăţăturile cereşti şi înţelegerea duhovnicească trebuie nu numai să ne răpească în sus prin iubirea pentru Dumnezeu, ci şi să ne unească, prin iubire, cu aproapele nostru. Prin faptul că îl iubim pe Creatorul nostru, noi suntem ca şi suspendaţi în aer prin cheotorile de Sus. Prin faptul că îl iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, avem cheotori şi inele pe lateral, astfel încât draperiile cortului, adică sufletele credincioşilor, sunt legate prin iubire, nu despărţite prin dezbinare. De aceea, după menţionarea lungimii de cincizeci de coţi, se adaugă îndată că lăţimea este de douăzeci şi cinci de coţi, pentru că evident lărgimea se referă la iubirea pentru aproapele. Lărgimea se măreşte prin iubirea pentru fraţii noştri şi se face simţită pentru ei prin tot ceea ce poate fi buna lucrare. Toată buna lucrare, care se săvârşeşte material, se face văzută prin cele cinci simţuri ale trupului, adică prin văz, auz, pipăit, gust şi miros. Numărul cinci, înmulţit cu el însuşi, ajunge la douăzeci şi cinci, pentru că buna lucrare, când cineva
461
a început să o facă, prin fervoarea sufletului ajunge să sporească şi astfel ea se înmulţeşte prin ea însăşi. În felul acesta, ea deschide sufletului un spaţiu larg, ca acesta să nu mai rămână îngust în indiferenţa sa, ci să se deschidă, prin iubire, pentru buna lucrare. Amorţirea nepăsării este întotdeauna îngustime, dar dărnicia iubirii este întotdeauna o mare lărgime. Căci deşi bunurile pe care să le oferim aproapelui în nevoie ne-ar putea lipsi, mare este resursa bunăvoinţei care este de ajuns pentru obţinerea împărăţiei, după cum este scris: „Pe pământ pace, între oamenii cu bunăvoire”12. Urmează: „Ferestrele ei, pridvorul şi sculpturile ei, de măsura porţii care dădea spre Orient”13.
6. Toate acestea au fost explicate pe larg mai înainte şi de aceea nu trebuie să insistăm într-o expunere minuţioasă. Totuşi, trebuie reţinut un lucru important: poarta dinspre Aquilon este prezentată ca având tot ceea ce are poarta dinspre Orient, adică ferestrele contemplaţiei, pridvorul smereniei, sculpturile bunei lucrări. Căci toţi cei care, prin faptul că sunt născuţi pentru Dumnezeu, în familiaritate cu El, s-au menţinut în curăţie, au poarta către Orient, pentru că intrarea împărăţiei cerurilor le este deschisă de lumina pe care au primit-o. Toţi cei care, căzuţi după aceea în păcat, s-au afundat în frigul amorţirii, dar se întorc prin căinţă şi se reîncălzesc de iubirea pentru patria cerească, toţi aceştia au poarta către Aquilon, pentru că, după frigul păcatului, li se deschide, prin iubire, intrarea împărăţiei. Se spune că poarta dinspre Aquilon are ceea ce are şi poarta dinspre Orient, deoarece păcătoşii întorşi se îmbogăţesc prin virtuţi tot atât cât sunt bogaţi cei care au evitat să cadă în păcat. De asemenea, Domnul spune prin glasul psalmistului: „Mâncam cenuşa
12 Lc. 2,14.
13 Iez. 40,22.
462
ca pâinea”14, pentru că El îi primeşte pe pocăiţi, ca şi pe cei drepţi. Căci este scris despre păcătoşi: „De mult, în sac şi în cenuşă, s-ar fi pocăit”15. Cenuşa este deci mâncată ca pâine, când un păcătos, prin pocăinţă, este adus înapoi, la harul Creatorului său, ca un nevinovat. Poarta dinspre Aquilon are, deci, ferestre, are pridvor, are sculpturi pentru că atunci când un păcătos se reîntoarce la viaţă după greşelile sale, adesea el primeşte lumina contemplaţiei şi găseşte în însăşi aducerea aminte a rătăcirii sale harul unei mari smerenii şi chiar forţa bunei lucrări, încât tot ceea ce era recomandat spre a fi făcut să apară ca şi sculptat în viaţa lui.
7. „La ea se urca pe şapte trepte, şi înaintea ei avea un pridvor”. La poartă se urcă pe şapte trepte, pentru că intrarea vieţii veşnice ne este deschisă prin cele şapte haruri ale Duhului Sfânt. Isaia a enumerat cele şapte forme pe care le are harul, fie în Capul nostru, fie în trupul Lui, care suntem noi, zicând: „Peste el se va odihni duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al buneicredinţe, şi-l va umple pe el duhul temerii de Dumnezeu”16. Vorbind de cele cereşti, el a enumerat aceste trepte, coborând mai degrabă decât urcând, adică înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, tăria, cunoştinţa, buna-credinţă, temerea. Şi, de vreme ce este scris: „începutul înţelepciunii este temerea de Domnul”17, el susţine că, fără nici o îndoială, de la temere se urcă spre înţelepciune şi că nu se revine de la înţelepciune la temere fiindcă, de bună seamă, înţelepciunea are iubirea desăvârşită. Este scris: „Iubirea desăvârşită alungă temerea”18. Fiindcă vorbea pornind de la cele cereşti spre cele de jos, profetul a început
14 Ps. 101,10.
15 Mt. 11.21.
16 Is. 11,2-3.
17 Ps. 110,10; Eccl. 1,16; Pilde 1,7; 9,10.
18 I în 4,18.
463
cu înţelepciunea şi a coborât până la temere. Dar noi, care tindem de la cele pământeşti către cele cereşti, enumerăm aceste trepte urcând, ca să putem ajunge de la temere la înţelepciune, în sufletul nostru, prima treaptă a urcării este temerea de Domnul, a doua este credinţa, a treia cunoştinţa, a patra tăria, a cincea sfatul, a şasea înţelegerea şi a şaptea înţelepciunea. Un suflet are temerea de Domnul. Dar ce valorează această temere, dacă nu o însoţeşte credinţa? Căci, dacă acest suflet nu ştie să aibă compasiune faţă de aproapele său, dacă se preface că are compasiune faţă de cel în necaz, temerea sa nu valorează nimic în faţa Dumnezeului Atotputernic, pentru că el nu se ridică până la credinţă. Dar credinţa, printr-o milostivire dezordonată, adesea cade în greşeală, dacă ea îngăduie ceea ce nu trebuie îngăduit. Căci păcatele pasibile de pedeapsa cu focurile gheenei trebuie îndreptate cu biciul învăţăturii. Or, credinţa dezordonată, care este plină de toleranţă vremelnic, duce spre chinul veşnic. Aşadar, ca să fie adevărată şi ordonată, credinţa trebuie să se ridice la o altă treaptă, adică la cunoştinţă, pentru a şti fie ce să pedepsească cu milostivire, fie ce să ierte din milostivire. Dar dacă cineva ştie ce trebuie să facă, însă nu are tăria de a face? Atunci, cunoştinţa noastră creşte până la tărie, pentru ca, atunci când vede ce trebuie făcut, să poată s-o facă prin tăria sufletului, să nu tremure de teamă şi, după ce teama a dispărut, să poată să apere ceea ce simte că e bine. Dar, dacă a fost neprevăzătoare şi mai puţin atentă la patimi, tăria adesea se prăvăleşte în prăpastie prin încrederea prea mare în sine. Atunci ea trebuie să se înalţe până la sfat ca, prevăzătoare, să pregătească dinainte tot ce poate să săvârşească cu tărie. Dar nu poate să fie sfat, dacă lipseşte înţelegerea, pentru că cine nu înţelege răul pe care-l agravează, făcându-l, cum poate să întărească binele pe care îl slujeşte? Astfel, de la sfat, să ne ridicăm la înţelegere. Dar, dacă înţelegerea priveghează chiar printr-o mare ascuţime a minţii, însă nu ştie să se conducă
464
în mod cumpătat? Să se înalţe, atunci, de la înţelegere până la înţelepciune, pentru ca înţelepciunea să orânduiască în chip cumpătat ceea ce descoperă subtil înţelegerea. Fiindcă prin temere ne înălţăm la credinţă, prin credinţă suntem conduşi spre cunoştinţă, prin cunoştinţă ne fortificăm în tărie, prin tărie tindem către sfat, prin sfat înaintăm către înţelegere, prin înţelegere ajungem la cumpătarea înţelepciunii, noi urcăm, aşadar, cele şapte trepte către poarta prin care ni se deschide intrarea în viaţa duhovnicească.
8. Se spune, pe bună dreptate, că în faţa porţii era un pridvor, pentru că, dacă cineva nu are, mai întâi, smerenie, nu urcă aceste trepte ale harurilor duhovniceşti, după cum este scris: „Asupra cui se odihneşte Duhul Meu, dacă nu asupra celui smerit şi liniştit, şi asupra celui ce tremură la cuvintele Mele”19? Despre acela se spune prin psalmist: „Suişuri în inima lui am pus în valea plângerii”20. Valea este un loc jos şi orice păcătos, de vreme ce se zdrobeşte în sufletul său, în lacrimi, smerit, înaintează prin urcarea treptelor virtuţilor. Psalmistul mai zice: „A trimis izvoare în văi”21, pentru că Atotputernicul Dumnezeu acordă celor smeriţi harurile duhovniceşti ale iubirii Sale.
9. Prin pridvor se poate înţelege, de asemenea, credinţa. Aceasta, într-adevăr, este în faţa treptelor şi a porţii, pentru că noi mai întâi venim la credinţă şi apoi ajungem prin treptele harurilor duhovniceşti să intrăm în viaţa cerească. Căci nu se ajunge prin virtuţi la credinţă, ci prin credinţă se ajunge la virtuţi. Centurionul Cornelius22, a cărui milostenie, înainte de botez, a fost lăudată, aşa cum mărturiseşte îngerul,
19 Is. 66, 2.
20 Ps. 83, 6-7.
21 Ps. 103,10.
22 Cf. Fapte 10,1-48.
465
nu a ajuns prin lucrare la credinţă, ci prin credinţă a ajuns la lucrare. Căci lui i se spune prin înger: „Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu”23. Dacă, chiar înainte de botezul său, n-ar fi crezut în adevăratul Dumnezeu, cui se ruga? Sau cum Atotputernicul Dumnezeu l-a ascultat, dacă nu cerea să fie întărit de El în buna lucrare? Prin urmare, el ştia că Dumnezeu este Creatorul a toate, dar nu ştia că Fiul Atotputernic al Lui S-a întrupat. El n-ar fi putut să facă binele dacă n-ar fi crezut mai întâi. Căci este scris: „Fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu”24. Deci a avut credinţă cel ale cărui rugăciuni şi milostenii au putut să fie plăcute lui Dumnezeu. Dar, printr-o bună lucrare, a meritat să-L cunoască desăvârşit pe Dumnezeu şi să creadă în taina întrupării Lui, de vreme ce a ajuns la taina botezului. Prin credinţă, aşadar, a ajuns la lucrare, iar prin lucrare s-a întărit în credinţă. Pridvorul se află, aşadar, înaintea treptelor, pentru că cine mai întâi a crezut urcă apoi treptele virtuţilor până la intrarea porţii. Urmează: „Şi poarta curţii interioare, în faţa porţii Aquilonului şi a porţii dinspre Orient”25.
10. În acest pasaj, „în faţa” (lat. contra) nu este folosit pentru a arăta opoziţia, ci direcţia. Poarta curţii interioare era aşezată în aşa fel încât poarta Aquilonului şi cea a Orientului aveau intrarea către ea în linie dreaptă. Ce este acesta că poarta interioară este arătată a fi în linie dreaptă în faţa porţii Orientului şi a Aquilonului, dacă nu faptul că în acest mod se dă limpede de înţeles că intrarea împărăţiei cereşti se deschide în mod egal fie poporului iudaic şi celui dintre neamuri, fie drepţilor şi păcătoşilor, dar păcătoşilor după ce s-au întors
23 Fapte 10,4.
24 Evr. 11, 6.
25 Iez. 40, 23.
466
de la păcatele lor? Căci mare este mila Creatorului nostru! Poarta interioară nu dă numai spre poarta Orientului, ci şi spre cea a Aquilonului, pentru că bucuriile curţii interioare sunt deschise nu numai celor care stăruie în curăţie, ci şi păcătoşilor care-şi condamnă păcatele prin căinţă, astfel încât să cunoască tainele de negrăit ale patriei cereşti, cunoscând, să înseteze, însetând, să alerge spre ele, alergând, să ajungă la ele. Cunoscuse aceste taine ale bucuriei interioare cel care zicea: „însetat-a sufletul meu de Dumnezeu cel viu, când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu”26? Propovăduitorul neamurilor suspina după această intrare a împărăţiei cereşti, când zicea: „Doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos”27. Aceste taine ale bucuriei interioare le cunoscuse logodnica, fiindcă spunea: „Iubitul meu mâna pe fereastră şi-a-ntins, şi inima mea a tresărit la atingerea lui”28. Iubitul îşi intinde mâna prin fereastră când Domnul, cu puterea Sa, loveşte sufletul nostru printr-o rază fină din lumina Sa. Inima tresare la atingerea Lui, pentru că slăbiciunea noastră, atinsă de această lumină a bucuriei cereşti, se tulbură de propria sa bucurie. În sufletul nostru se produce o bucurie amestecată cu teamă, pentru că el deja simte ceva din bucuria cerească pe care o iubeşte, dar încă se teme ca nu cumva să nu perceapă ceea ce abia simte foarte subtil. Ca toţi cei care mărturisesc acele bucurii ale patriei cereşti, ce altceva rămâne decât să se îndrepte spre o viaţă mai desăvârşită? De aceea, se adaugă cu îndreptăţire: „Şi el a măsurat de la o poartă la alta o sută de coţi”29.
11. Deja am spus mai înainte că numărul o sută, pentru că se obţine din zece multiplicat de zece ori, este desăvârşit.
26 Ps. 41,3.
27 Filip. 1,25.
28 Cânt. 5,4.
29 Iez. 40, 23.
467
Prin urmare, cine vede intrarea curţii interioare trebuie, de bună seamă, să alerge de-a lungul unei vieţi a desăvârşirii, ca să ajungă de la poarta începutului până la ultima intrare. Aşadar, curtea interioară, care se întinde de la poarta exterioară până la poarta interioară, măsoară o sută de coţi: cel ce începe să intre iubind, să aibă în minte lărgimea desăvârşirii, pentru ca nici biruinţele să nu-l înalţe, nici situaţiile potrivnice să nu-l îngusteze, ci, dispreţuind tot ce e trecător, până când ajunge la bucuriile tainice, să traverseze alergând curtea desăvârşirii. Sunt mulţi care deja au străbătut cele şapte trepte până la intrarea porţii exterioare, după acea măsură a iconomiei divine: smeriţi prin temerea de Dumnezeu, compătimitori prin zelul pietăţii, cu discernământ prin cunoştinţă, liberi prin tăria sufletului, circumspecţi prin sfat, prevăzători prin înţelegere, cumpătaţi prin înţelepciune; dar, constrânşi încă de anumite obligaţii, se înrobesc grijilor acestei lumi şi, de unde îşi îndepărtaseră în mare parte sufletul, acolo sunt încă ţinuţi contrar voinţei lor. Purtând poverile activităţilor pământeşti care le sunt impuse pe deasupra, ei se ocupă mai puţin de învăţăturile cereşti. Nu se străduiesc să râvnească din adâncul inimii spre patria veşnică, în ei dorinţele slăbesc într-o anumită măsură, deoarece, cu un suflet legat de grijile trecătoare, nu pot să iubească, atât cât ar vrea, bucuriile adevărate pe care le-au cunoscut. De cele mai multe ori, aceştia scutură grumazul sufletului de jugul lumii, părăsesc tot, renunţă la poverile grijilor pământeşti şi deschid mai larg sânul sufletului către râvna pentru cer. Caută o viaţă retrasă, şi acolo, concentraţi în rugăciuni sfinte, lăsându-se în voia meditaţiilor sfinte, se pedepsesc cu lacrimi zi de zi, aprind îmbătrânirea sufletului lor cu focul iubirii şi sunt reîrinoiţi prin flacăra bucuriei cereşti. De cele mai multe ori, aprinşi în râvna lor, aceştia doresc deja să iasă din trup şi nu vor să se mai întoarcă, după plânsul lor, la viaţa prezentă. Dar totuşi, ei trebuie să întârzie, ca iubirea risipită să sporească din chiar risipirea ei şi ca râvna arzătoare
468
să crească chiar prin aceea că este încă refuzat. Astfel omul, care în ţinutul Gherghesenilor fusese izbăvit de o legiune de demoni, voia să meargă împreună cu Domnul, dar i se spune totuşi: „întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Domnul”30. Tot aşa, logodnica din Cântarea Cântărilor vorbeşte neliniştită despre râvna sfântă, zicând: „Nopţi de-a rândul l-am căutat în pat pe cel pe care-l îndrăgeşte sufletul meu. L-am căutat, dar nu l-am aflat”31. Sufletul caută în pat pe cel îndrăgit atunci când în însăşi odihna şi în libertatea la care năzuieşte, râvneşte să-L vadă deja pe Domnul, doreşte să ajungă deja la El, suspină să se elibereze deja de întunericul vieţii prezente. Dar îl caută şi nu-L află, pentru că, deşi râvneşte printr-o mare iubire, totuşi nu-i este îngăduit încă să-L vadă pe Cel pe Care-L iubeşte.
12. Astfel de suflete ale sfinţilor ce altceva fac prin această râvnă dacă nu să alerge de la porţile exterioare, prin pridvor, înăuntru, spre poartă? Acestor suflete, adesea li se întâmplă ca, atunci când se simt atinse de marele har al iubirii cereşti, să aibă impresia că sunt desăvârşite şi să se creadă ascultătoare, dar pentru că nu e nimeni care să le poruncească lucruri grele, se consideră că sunt răbdătoare, pentru că nimeni nu le loveşte cu jigniri şi duşmănii. Or adesea se întâmplă să primească o slujire duhovnicească, chiar împotriva voinţei lor, şi să fie puşi la conducerea credincioşilor. Acolo iată-i loviţi, şi de o parte şi de alta, de mari necazuri. Inima lor se tulbură şi descoperă că sunt nedesăvârşiţi, ei care, când n-au fost loviţi, au crezut că sunt desăvârşiţi. Această situaţie îi face să se adune în ei înşişi şi, fără a spune un cuvânt, să se înroşească ruşinaţi de slăbiciunea lor. Apoi întăriţi prin însăşi tulburarea lor, devin răbdători în situaţiile potrivnice şi, sporesc duhovniceşte
30 Lc. 8,39.
31 Cânt. 3,1.
469
datorită necazului, ei care mai înainte erau amorţiţi în odihna provenită din însăşi siguranţa lor. Ei încep să fie cu adevărat, aşa cum mai înainte socoteau degeaba că sunt. Aşadar, când aceştia de la porţile exterioare până la poarta interioară sunt întârziaţi de curtea practicării binelui, această curte atinge în ei măsura de o sută de coţi, pentru că, prin această întârziere şi prin această lucrare sfântă, ei înaintează zi de zi spre desăvârşire. A înainta sufleteşte prin râvna de zi cu zi este ca şi cum curtea interioară măsoară o sută de coţi. Pentru aceea, de la porţi şi până la poartă sunt o sută de coţi, ca întârzierea mersului să fie însăşi întârzierea în viaţa aceasta prin care în fiecare zi se sporeşte în virtuţi, încât să se ajungă mai aproape de desăvârşire la intrarea interioară. Urmează: „Şi m-a dus spre calea dinspre Austru32, şi iată o poartă care dădea spre Austru; şi a măsurat stâlpul ei şi pridvorul ei, după măsurile de mai înainte, şi ferestrele ei, şi pridvoarele de jur-împrejur, ca şi ferestrele celelalte: lungimea de cincizeci de coţi şi lărgimea de douăzeci şi cinci de coţi. Şi se urca pe şapte trepte către ea şi un pridvor era înaintea ei”33.
13. Toate acestea s-au spus deja referitor la poarta Orientului şi a Aquilonului, şi nu este potrivit să mai reluăm comentariile pe care le-am făcut prima şi a doua oară34. Trebuie să reţinem, totuşi, că în edificiul duhovnicesc se deschide o intrare spre Orient, alta spre Aquilon şi alta spre Austru. După cum prin frigul Aquilonului sunt desemnaţi păcătoşii, tot astfel prin calea dinspre Austru sunt desemnaţi cei care au fervoarea duhului. Aprinşi de căldura Duhului Sfânt, aceştia sporesc în virtuţi, ca în lumina de la miazăzi.
32 Austrul este vântul de la miazăzi (n. ed.).
33 Iez. 40, 24-26.
34 Se referă la Iez. 40,6-16 şi Iez. 40,20-22 despre care a vorbit în Cartea a II-a, Omiliile 3-5, p. 325, respectiv p. 327, şi Omilia 7,1-12, pp. 423-437.
470
Aşadar, o poartă se deschide spre Orient, ca oamenii care au început să priceapă bine tainele credinţei şi nicidecum n-au mai căzut apoi în adâncimea patimilor, să ajungă la bucuriile tainice. O poartă se deschide spre Aquilon, ca oamenii care, după ce au început în căldură şi în lumină, au căzut în frigul şi întunecimea păcatelor lor, să se întoarcă la iertare prin imboldul pocăinţei şi să cunoască bucuriile adevărate ale răsplăţii interioare. O poartă se deschide către Miazăzi, ca oamenii, care au fervoarea râvnei sfinte în practicarea virtuţilor, să poată pătrunde zi de zi, prin înţelegere duhovnicească, tainele bucuriei interioare. Referitor la acestea, ne-am putea întreba: de vreme ce patru sunt părţile acestei lumi, de ce în acest edificiu nu sunt menţionate patru porţi exterioare, ci trei? întrebarea aceasta ar fi fost îndreptăţită, dacă profetul n-ar fi văzut un edificiu duhovnicesc, ci material. Căci Sfânta Biserică, adică edificiul duhovnicesc, ca să ajungă la bucuriile tainice, are doar trei porţi, credinţa, nădejdea şi iubirea: una spre Orient, alta spre Aquilon şi a treia spre Miazăzi. Desigur, poarta spre Orient este credinţa, pentru că prin ea se naşte în suflet adevărata lumină. Poarta spre Aquilon este nădejdea, pentru că orice păcătos, dacă nu nădăjduieşte în mila lui Dumnezeu, se pierde definitiv. De aceea, este necesar ca omul, care a murit prin rătăcire, să renască prin nădejdea în mila dumnezeiască. Poarta spre miazăzi este iubirea, pentru că ea arde în focul iubirii. În partea de miazăzi, într-adevăr, soarele se duce în înălţime, pentru că lumina credinţei, prin iubire, se ridică la iubirea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Aşadar, spre curtea interioară se ajunge prin trei porţi, pentru că la bucuriile tainice se ajunge prin credinţă, nădejde şi iubire. Apare o altă întrebare: de ce se spune că poarta curţii interioare era aşezată în faţa porţii Orientului şi a Aquilonului şi nu se spune dacă ea dădea spre poarta de miazăzi? Dar, pentru că, aşa cum am precizat, prin Orient sunt desemnaţi începătorii, iar prin Aquilon cei căzuţi,
471
a fost potrivit să se spună explicit că poarta curţii interioare se deschide fie începătorilor, pentru care soarele este încă slab, fie celor căzuţi, dar întorşi prin pocăinţă, astfel încât să ne facă siguri în ceea ce ar fi putut fi îndoielnic în privinţa lor. Despre poarta dinspre miazăzi nu trebuia spus acest lucru, fiindcă toţi ştiu că ajung la bucuriile interioare cei care stăruie în virtuţi prin ardoarea duhului. Este un obicei al textului sfânt să spună deschis ceea ce putea fi îndoielnic sau să treacă sub tăcere ceea ce e clar, după cum se spune prin psalmist: „Au mâniat pe Moise în tabără şi pe Aaron, sfântul Domnului”35. La cererea poporului, Aaron făcuse un idol şi era posibil, pe bună dreptate, să ne îndoim de felul lui de vieţuire. Moise nu este numit sfânt, pentru că se ştie de către toţi că este sfânt. Dar Aaron este numit sfântul Domnului, ca să ne înlăture îndoiala referitoare la felul lui de vieţuire. Urmează: „Şi se aflau palmieri încrustaţi, unul aici şi altul acolo, în frontispiciul ei”36.
14. Ce înseamnă aceasta, că mai întâi sunt menţionaţi palmieri pictaţi pe frontispicii, iar acum palmieri încrustaţi în frontispiciu? în sculptarea pietrelor operele par că sunt în afară. Dar, după cum deja am precizat mai înainte, pictura palmierilor înseamnă arătarea semnelor minunilor. Acum însă se vorbeşte de sculptura palmierilor, pentru a se desemna arătarea bunei lucrări. Căci se spune chiar celor mai mari propovăduitori: „Să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Care este în ceruri”37. Cei care arată că faptele sfinte sunt încrustate în viaţa lor au palmieri sculptaţi pe frontispiciu, pentru că ei arată, încă de pe acum, faptele lor sfinte cărora le urmează răsplata în viitor. Oricum,
35 Ps. 105,16.
36 Iez. 40, 26.
37 Mt. 5,16.
472
fiindcă am precizat că credinţa este desemnată prin poarta Orientului, nădejdea, prin cea a Aquilonului, iar iubirea, prin cea dinspre Miazăzi, trebuie să reţinem că se spune că pe poarta Orientului sunt palmieri pictaţi, iar pe cea a Aquilonului şi pe cea dinspre Miazăzi sunt palmieri încrustaţi pentru că se întâmplă adesea ca oamenii care sunt începători să nu se exerseze în lucrări puternice şi mari, iar oamenii care, după rătăciri, se întorc la virtute, ca să poată să-şi şteargă greşelile în faţa Dumnezeului Atotputernic, de cele mai multe ori se exersează în fapte mari. Iar oamenii care, prin ardoarea duhului, au crescut deja în virtuţi, se aprind, în faptele sfinte, ca Miazăziua. Aşadar, pe poarta Orientului se află pictură, iar pe cea a Aquilonului şi a Sudului se află sculptură, pentru că semnele biruinţei, care se arată la începători, sunt întipărite mai temeinic şi mai viguros în cei întorşi la Dumnezeu şi în sufletele aprinse.
15. Trebuie observat cu mare atenţie şi acest „aici şi acolo”. Toţi, care ne îndreptăm spre intrarea vieţii, trebuie să avem un palmier în partea dreaptă, şi altul în partea stângă. Căci ceea ce este numit „aici şi acolo” desemnează fiecare din cele două părţi. Are palmierul din partea dreaptă cel pe care biruinţele nu-l fac să se trufească; are palmierul din partea stângă cel pe care situaţiile potrivnice nu-l fac să cadă. Pavel avea ca să zic aşa, un palmier de o parte şi altul de cealaltă parte, când zicea: „Prin armele dreptăţii cele de-a dreapta şi cele de-a stânga, prin slavă şi necinste, prin defăimare şi laudă, ca nişte amăgitori, deşi iubitori de adevăr”38. Pe el, situaţiile potrivnice nu l-au doborât, succesele nu l-au ridicat în trufia sufletului. Aşadar, poartă un palmier „aici şi acolo”, cel care rămâne şi puternic în momente potrivnice şi smerit în situaţii favorabile. Oricine este înălţat prin succese nu ştie să aibă
38 II Cor. 6, 7-8.
473
palmier în partea dreaptă. Cine este doborât de situaţii potrivnice nu ştie să poarte palmier în partea stângă. Pentru ca palmierul să fie „aici şi acolo” pe frontispiciu, trebuie, aşadar, ca întotdeauna nădejdea să fie în sufletele noastre în situaţii potrivnice şi temerea în clipele fericite, ca nu cumva greutăţile să împingă la deznădejde sau momentele fericite să înalţe sufletul prin încrederea în el însuşi. Iată de ce acelaşi vestit propovăduitor zicea: „Ştiu şi să fiu smerit, ştiu să am şi din abundenţă, oriunde şi în toate m-am învăţat să fiu şi sătul şi flămând, şi în belşug şi în lipsă, toate le pot în Cel care mă întăreşte”39.
16. Fraţilor, oare este o artă să fii şi smerit şi să ai şi din abundenţă, să fii sătul şi flămând, să ai şi din belşug şi să suporţi lipsa, pentru ca un propovăduitor atât de mare să facă cunoscut că a şti aceasta valora mult pentru el? Da, este o artă, şi o admirabilă cunoştinţă a felului de viaţă, pe care trebuie să o învăţăm cu toată puterea sufletului. Omul, pe care nici lipsurile sale nu-l doboară, nici lucrarea harurilor nu-l împiedică şi nici nu se aprinde de dorinţa lucrurilor trecătoare ştie să se smerească. În acest pasaj, Apostolul Pavel spune că a te smeri înseamnă a suporta nevoia. Căci el adaugă imediat prin contrast: „Ştiu să am şi din abundenţă”40. Cine nu se mândreşte cu bunurile primite, cine nu le întoarce spre dobândirea unei slave deşarte, cine nu are doar pentru el ceea ce primeşte, ci împarte, plin de milă, cu cei nevoiaşi, ştie să aibă din abundenţă. Cine nu se foloseşte de hrana primită pentru îmbuibarea pântecelui, ci pentru refacerea forţei şi nu dă trupului mai mult decât este necesar ştie să fie sătul. Cine suportă fără să crâcnească lipsa hranei şi nici nu face pentru trebuinţa hranei ceva prin care sufletul să cadă în mrejele
39 Filip. 4,12-13.
40 Filip. 4,12.
474
păcatului, ştie să fie flămând. Aşadar, omul pe care, nici în belşug fiind, nu îl înalţă trufia şi pe care, nici în nevoie fiind, nu îl aţâţă lăcomia, ştie să aibă din belşug, ştie să suporte lipsa. Când adaugă îndată: „Toate le pot”, pentru ca noi să nu credem că sunt cuvinte de trufie, el a precizat: „întru Cel care mă întăreşte”41. Iată că ramura a crescut în înălţime, dar, pentru că s-a ţinut strâns în rădăcină, el a rămas în prospeţimea verdeţii. El s-ar fi uscat dacă, ridicându-se la înălţime, s-ar fi rupt de rădăcină. Pavel nu-şi atribuie nimic, pentru că mărturiseşte că el toate le poate nu prin el, ci prin Cel care îl întăreşte. Vestitul propovăduitor, aşadar, are un palmier „aici şi acolo”, pentru că nici belşugul nu-l atrage în trufie, nici lipsa nu-l atrage în lăcomie.
17. Aşadar, fraţilor, să învăţăm să aducem mulţumiri nu numai în momentele fericite, ci şi în momentele potrivnice. Căci, în bunătatea Sa, Creatorul nostru a devenit pentru noi Tată şi ne hrăneşte pe noi, fii adoptivi, spre moştenirea împărăţiei cereşti. Or, El nu ne întăreşte numai prin darurile Sale, ci şi prin loviturile încercărilor ne formează. Să învăţăm, prin urmare, să avem din abundenţă, astfel ca toate pe care le-am primit de la El să le împărţim cu cei nevoiaşi. Prisosul să nu înalţe sufletul, ca nu cumva, poate, să se bucure că ceea ce el are lipseşte altuia şi să se bucure nu ca de un bun comun, ci individual. De la bucuria individuală la cea comună a chemat Adevărul pe ucenicii Săi, atunci când i-a îndemnat, după ce se întorseseră de la propovăduire şi se bucurau de supunerea demonilor: „Nu vă bucuraţi de aceasta, ci mai degrabă bucuraţi-vă şi vă veseliţi, pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri”42. Nu toţi aleşii alungă demonii, dar, totuşi, numele tuturor aleşilor sunt păstrate înscrise în cer.
41 Filip. 4,13.
42 Lc. 10, 20.
475
Ucenicii sunt sfătuiţi să lase la o parte bucuria individuală şi să se bucure de fericirea comună şi veşnică. Când un om se bucură de ceva pe care altul nu-l are, chiar acel prisos al său ajunge să-i dăuneze, că el are o bucurie individuală. Ioan ne avertizează împotriva poftirii unui astfel de prisos, zicând: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume”43. El adaugă imediat motivul: „Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el”44. „Căci nimeni nu poate să slujească la doi domni”45, pentru că nu poate să iubească în acelaşi timp cele trecătoare şi cele veşnice. Dacă noi iubim veşnicia, toate cele trecătoare le avem spre folosinţă, nu spre a ne ataşa sufleteşte de ele. Ioan adaugă îndată de ce, zicând: „Pentru că tot ce este în lume este pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii”46.
18. Oamenii, într-adevăr, poftesc să aibă şi mai mult decât le trebuie, ca, având, să se trufească şi să se înalţe în cugetare prin faptul că altul nu are. Dacă cineva este aşa, nu este încă învăţat să ducă povara belşugului. Pe de altă parte, adesea socoteşte trebuinţă ceea ce lăcomia aduce în plus din poftă şi, deşi mai puţin este îndeajuns, se întristează că-i lipseşte mai mult şi sufletul nechibzuit suferă, ca să zic aşa, pentru o oarecare trebuinţă pe care o face să se nască. Cum cele pe care le doreşte sunt fără măsură, îşi justifică într-un mod oarecare lăcomia. Aşadar, abundenţa este vecină cu trufia. Dacă, la un moment dat, lăcomia îl subjugă pe neaşteptate, el este, ca să spun aşa, cuprins ca de o robie străină. Dacă vrem să cunoaştem arta de a trăi în abundenţă, este necesar să ne ferim nu numai de acele patimi care sunt
43 I In 2,15.
44 I In 2,15.
45 Mt. 6, 24; Lc. 16,13.
46 I In 2,16.
476
în imediata ei vecinătate, ci şi chiar de acelea care vin de departe. Să învăţăm să suportăm lipsa, ca să nu căutăm să avem, chiar şi printr-un păcat, ceea ce nu avem şi nici să nu-i socotim fericiţi pe cei pe care-i vedem plini de bunuri. Sunt mult prea multe cele pe care aceştia şi le pregătesc pentru risipa vieţii prezente. Ei au multe poveri, nouă însă, în scurta noastră cale, sărăcia ne este un însoţitor de nepreţuit pentru călătoria noastră, căci ea nu face inima să se strâmteze atunci când ne lipsesc bunurile pământeşti, de care vom da seamă veşnicului Judecător. Ne îndreptăm mai liber spre patrie, pentru că ne lipseşte, ca să zic aşa, povara pe drum.
19. Să învăţăm să ne săturăm, ca luând hrana trupului, să nu ne înrobim gurii mai mult decât trebuie. Căci lăcomia pretinde mai mult decât este nevoie. Adesea în timp ce ne îngrijim să satisfacem un trup în nevoie, gustul plăcerii se furişează şi întrece măsura refacerii. De aceea se întâmplă să trecem dintr-un păcat în altul, căci, de obicei, o altă ispită a trupului se naşte, când ne înrobim trupului peste măsura care este spre refacere. Din păcatul primului om, prin slăbirea firii, noi ne naştem în această lume cu ispitele noastre. Trupul ne este când de ajutor pentru buna lucrare, când seducător spre cele rele. Aşadar, dacă îi dăm mai mult decât trebuie, hrănim un duşman. Dacă nu-i dăm aşa cum trebuie cele ce-i sunt strict necesare, omorâm un tovarăş de drum. Trupul trebuie să fie săturat, dar până acolo încât să ne poată sluji în buna lucrare. Oricine îi dă atât cât să cadă în trufie nu ştie deloc să se sature. Prin urmare, este o mare artă să te saturi, ca nu cumva, prin satisfacerea trupului, să cazi în alte nelegiuiri mai josnice. Să învăţăm să ne înfometăm, încât această lipsă a noastră să ne placă datorită belşugului care urmează, ca nu cumva trebuinţa pântecelui să ne atragă în greşeală, ca nu cumva însăşi nevoia să ne sugereze în minte păcatul şi, în timp ce trupul suferă de foame, sufletul să fie
477
aţâţat spre poftă şi să caute, printr-un păcat, să procure trupului ceea ce poate să-i satisfacă trebuinţa, ca nu cumva inima să izbucnească în mânie şi limba să se aprindă de amărăciunea cârtirii. Aşadar, cel care rămâne circumspect „aici şi acolo” atunci când trupul suferă de foame, şi se păzeşte de mrejele păcatului, acela ştie să îndure foamea.
20. Noi, fraţi preaiubiţi, atunci când ne păzim de mânie şi de lăcomie în situaţii potrivnice şi când fugim de trufie şi de a ne bucura peste măsură în situaţii prielnice, pentru că dorim să intrăm în curtea vieţii interioare prin cele trei porţi: prin credinţă, nădejde şi iubire, avem palmieri „aici şi acolo”. Ne face plăcere să ne aducem acum aminte şi de un alt cetăţean al patriei cereşti şi să arătăm cum ţinea el palmierul de o parte şi de alta. Fericitul Iov, deşi era mai bogat decât alţi oameni din Orient era prosper în toate, fiii aveau mare putere, numărul slugilor creştea, turmele se înmulţeau s-a menţinut într-o atât de mare temere faţă de Dumnezeul Atotputernic, încât şi-a păzit disciplina vieţuirii, a săvârşit fapte de dreptate, a dat adesea dovadă de smerenie, s-a dedicat faptelor de milostenie, a adus jertfele care trebuiau aduse, a oferit Domnului jertfe ardere de tot pentru fiecare din fiii săi, ca nu cumva unul din aceştia să fi păcătuit, nici măcar în inima lui47. Să ne gândim, aşadar, cât valora pentru el păzirea bunei lucrări, el care ispăşea prin jertfe şi greşelile inimii fiilor săi! Cât de drept era s-a arătat în vremea când era prosper în toate, însă nu se ştia foarte bine dacă ar fi putut să rămână drept şi în mijlocul loviturilor. Prin urmare, trebuia să fie atins de o lovitură, pentru ca acel om, sfânt în momentele de prosperitate, să fie cercetat în situaţii potrivnice; trebuia ca el, care era cunoscut Domnului Atotputernic, să devină cunoscut nouă şi lui însuşi prin loviturile încercărilor. Atunci, prin rânduiala Domnului, turmele s-au prăpădit, paznicii au fost omorâţi,
47 Cf. Iov 1,2-5.
478
casa a fost distrusă, fiii au murit, trupul i-a fost străpuns de la talpa piciorului până la cap. A rămas nevătămată soţia care-i sporea rănile cu lăncile cuvintelor. Dar acest bărbat, sfânt şi în vreme de ispită, teafăr la minte în ciuda rănilor, îi răspunde învăţând-o cu înţelepciune: „Dacă am primit din mâna Domnului cele bune, de ce să nu primim pe cele rele”48? Prietenii vin pentru a-l mângâia, dar răbufnesc în ocări şi la durerea rănilor adaugă acum rănile cuvintelor. Îi vorbesc nemilos, îl numesc prădător, îl acuză de cruzime, îl declară asupritorul celor săraci. Ce ar putea face soldatul lui Dumnezeu, prins între rănile dureroase şi cuvintele amare? Iată că, în acelaşi timp, loviturile lui Dumnezeu şi cuvintele oamenilor afundă în deznădejde sufletul celui lovit; dar, plin de forţa duhului, zăcând la pământ prin rănile trupului, a stat în picioare prin vigoarea sufletului şi şi-a amintit, împotriva impulsului deznădejdii, faptele bune pe care le făcuse. Fiindcă fusese milostiv, spune: „Am fost ochi celui orb şi picior celui şchiop”49. Şi iarăşi: „Eram tatăl celor săraci”50. Fiindcă îşi păzise disciplina vieţuirii şi fusese bun, spune: „Şi pe când stăteam ca un împărat, ostaşii stând împrejurul meu, eram totuşi mângâietorul întristaţilor”51. Fiindcă fusese smerit, spune: „Nu am dispreţuit dreptul slugii sau al slujnicei mele, în socotelile lor cu mine”52. Fiindcă a fost primitor, mărturiseşte: „Nu am dispreţuit un trecător care nu avea haine”53. Fiindcă a fost mărinimos, spune: „Coapsele lui m-au binecuvântat şi a fost încălzit de lâna oilor mele”54. Fiindcă nu a fost crud, mărturiseşte, zicând: „Nu mi-am ridicat mâna împotriva
48 Iov 2,10.
49 Iov 29,15.
50 Iov 29,16.
51 Iov 29, 25.
52 Iov 31,13.
53 Iov 31,19.
54 Iov 31, 20.
479
vreunui orfan, atunci când m-am văzut pe mine în cinste la poarta cetăţii”55. Fiindcă nu s-a bucurat niciodată de necazul unui duşman, spune: „Nu m-am bucurat de nenorocirea celui care mă ura”56. Fiindcă a fost răbdător şi a suportat cu dragă inimă răutatea chiar alor săi, spune: „Cu adevărat oamenii care ţineau de casa mea au zis: cine ne va da ca să ne săturăm din cărnurile lui”57? Ce este, aşadar, faptul că acest om sfânt, sub loviturile încercărilor, îşi enumeră atâtea virtuţi? Ce este faptul că laudă cu propria gură lucrarea pe care o făcuse, dacă nu aceea că, în mijlocul loviturilor şi a cuvintelor care ar fi putut să-l deznădăjduiască, îşi îndreaptă sufletul spre nădejde? El, care a fost smerit în momente de prosperitate, amintindu-şi de faptele bune, a rămas neînfrânt în nenorocire. Căci care suflet, în mijlocul atâtor lovituri, n-ar fi fost împins în deznădejde prin acele cuvinte, dacă nu şi-ar fi amintit faptele bune pe care le făcuse? Cunoscând atâtea nenorociri, acest om sfânt a simţit că sufletul său se tulbură în deznădejde şi, pornind de la faptele sale bune, s-a străduit admirabil să se întărească printr-o nădejde sigură. Se împlineşte astfel cuvântul Scripturii: „în ziua bunătăţilor să-ţi aminteşti de răutăţi şi în ziua răutăţilor să-ţi aminteşti de bunătăţi”58. Dacă atunci când avem bunătăţile ne amintim de răutăţile pe care fie că deja le-am îndurat, fie că putem încă să le îndurăm, bunătăţile primite nu înalţă sufletul, pentru că temerea cu care-ţi aminteşti răutăţile copleşeşte bucuria lor. Dacă atunci când avem pe cele rele, ne amintim de bunătăţile pe care deja le-am primit, sau pe care nădăjduim încă să le primim, povara răutăţilor nu face sufletul să cadă în deznădejde, pentru că amintirea bunătăţilor îl ridică spre nădejde. Dacă, fraţi preaiubiţi, prin învăţăturile dumnezeieşti şi prin exemplele
55 Iov 31,21.
56 Iov 31, 29.
57 Iov 31,31.
58 înţ. Sir. 11, 27.
480
sfinţilor noi înaintăm, încât nici momentele de prosperitate să nu ne înalţe, nici momentele potrivnice să nu ne înfrângă, noi facem dovada că avem, în faţa Dumnezeului Atotputernic, un palmier de o parte şi un palmier de cealaltă parte. Acestuia I se cuvine cinstea şi slava în vecii vecilor. Amin.
Omilia VIII
1. Textul profetului, despre care trebuie să vă vorbesc astăzi Iubirii voastre, cu harul Domnului, are nevoie mai mult de o lectură decât de un comentariu. Căci el repetă, referitor la cele trei porţi interioare, ceea ce s-a spus deja de două sau de trei ori despre porţile exterioare. Puţine detalii sunt schimbate în descrierea lor. De aceea este necesar să citim rapid ceea ce a fost deja spus, ca să putem explica mai pe îndelete ceea ce încă nu s-a spus. Iată acum ce se spune: „Şi poarta curţii interioare dinspre calea către Austru; şi el a măsurat de la o poartă la alta dinspre calea către Austru: o sută de coţi. Şi m-a dus în curtea interioară lângă poarta dinspre Austru, şi a măsurat poarta după măsurile precedente, iatacurile ei, frontispiciul ei şi pridvorul ei, de aceeaşi măsură, ferestrele ei şi pridvorul ei jur-împrejur, cincizeci de coţi în lungime şi douăzeci şi cinci de coţi în lăţime; şi un pridvor împrejur”1. Vă amintiţi că toate acestea au fost spuse şi comentate mai înainte. Dar nu s-a spus încă ceea ce se adaugă despre pridvor: „în lungime avea douăzeci şi cinci de coţi şi în lăţime cinci coţi; şi pridvorul ei era lângă curtea exterioară”2. Apoi, din nou, se repetă ceea ce fusese spus mai înainte, când se spune: „Şi pe frontispiciul ei avea palmieri”3. Îndată se adaugă ceea ce nu fusese încă spus: „Şi erau opt trepte pe care se urca”4. Ceea ce a fost scris despre poarta de la Austru
1 Iez. 40, 27-30.
2 Iez. 40, 30.
3 Iez. 40,31.
4 Iez. 40, 31.
482
este prezentat în aceeaşi ordine şi despre poarta dinspre Orient. Căci textul urmează îndată: „Şi m-a dus în curtea interioară prin poarta de la Orient, şi a măsurat poarta, de măsurile precedente, iatacurile ei, frontispiciul ei şi pridvoarele ei, ca înainte, şi ferestrele ei şi pridvoarele ei jur-împrejur, în lungime de cincizeci de coţi şi în lăţime de douăzeci şi cinci de coţi. Şi pridvorul ei, adică al curţii exterioare, şi palmieri sculptaţi încrustaţi pe frontispiciul ei, aici şi acolo, şi scara ei cu opt trepte”5. Ceea ce s-a spus despre poarta dinspre Austru şi cea dinspre Orient, se repetă cu aceleaşi cuvinte şi despre poarta care dădea spre Aquilon. Căci urmează: „Şi m-a dus spre poarta care dădea spre Aquilon, şi a măsurat-o, de măsurile precedente, iatacurile ei, frontispiciul ei, pridvorul ei şi ferestrele sale jur-împrejur, în lungime de cincizeci de coţi şi în lăţime de douăzeci şi cinci de coţi şi pridvorul ei dădea spre curtea exterioară, şi palmieri sculptaţi pe frontispiciul ei, aici şi acolo, şi scara ei cu opt trepte”6.
2. Ce simbolizează, aşadar, curtea interioară, iatacurile, frontispiciile, pridvorul, ferestrele, lungimea şi lăţimea, palmierii sculptaţi, deja am spus mai înainte pe larg şi nu trebuie să ne ocupăm din nou de acestea, ci doar de cele care n-au fost încă abordate. Acum trebuie să ne întrebăm ce sunt aceste trei pbrţi interioare sau ce înseamnă faptul că pridvoarele acestor porţi măsoară douăzeci şi cinci de coţi în lungime şi cinci coţi în lăţime sau de ce se urcă spre ele nu pe şapte trepte, cum fusese precizat despre porţile exterioare, ci pe opt. Poarta curţii interioare, care a fost menţionată mai înainte, nu este una din aceste trei porţi interioare7, pentru că aceea se spune că dă spre faţa porţii Orientului şi a Aquilonului,
5 Iez. 40,32-34.
6 Iez. 40, 35-37.
7 A se vedea Cartea a II-a, Omilia 7,10, p. 433, unde Sfântul Grigorie comentează Iez. 40,23 (n. ed.).
483
în timp ce acestea sunt prezentate ca fiind plasate fiecare în interior, spre Austru, spre Orient şi spre Aquilon. De aceea, cu îndreptăţire, prin acea poartă se desemnează intrarea către interior, pentru că, după cum deja s-a spus în expunerea precedentă, ea se deschide fie iudeei şi neamurilor, fie începătorilor şi celor care stăruie în buna lucrare, fie celor căzuţi din buna lucrare, dar care, după ce au greşit, se ridică prin căinţă. Dar acum, după ce au fost descrise porţile dinspre Orient, Aquilon şi Austru, de ce se descriu din nou porţile curţii interioare, dinspre Austru, Orient şi Aquilon? Trebuie, cu harul Domnului, să cercetăm cu mare atenţie taina unei atât de mari profunzimi. Dacă prin porţi înţelegem sfinţii propovăduitori, trebuie să ştim că este o singură Biserică în propovăduitorii Vechiului şi ai Noului Testament. Porţile însă au şapte sau opt trepte, pentru că ei propovăduiesc potrivit cu cele şapte daruri ale Duhului Sfânt, dar vestesc ca fiind a opta treaptă câştigul răsplăţii veşnice. De aceea este scris: „împarte o bucată în şapte şi chiar în opt”8. Despre porţile exterioare ce putem spune, dacă nu faptul că ele au fost vechii Părinţi care, prin învăţăturile Legii, ştiuseră să păzească mai mult lucrarea poporului decât propriul suflet? Tot aşa, trebuie să înţelegem porţile interioare ca fiind propovăduitori ai Sfintei Biserici, care au păzit sufletele ucenicilor prin sfaturi duhovniceşti, ca nu cumva aceştia să fie atraşi, nici măcar cu gândul, de răul pe care nu-l fac cu fapta. Se spune că se urcă şapte trepte la primele porţi, dar se precizează că este o scară cu opt trepte la următoarele, pentru că a şaptea zi a fost cinstită de Lege, iar în Noul Testament a opta zi este sfântă, zi care se numeşte ziua Domnului, a treia după Patimi, dar a opta după Creaţie, pentru că o urmează pe a şaptea.
3. Dar, dacă înţelegem că prin porţi sunt desemnaţi numai Sfinţii Apostoli care sunt pentru noi primii propovăduitori
8 Eccl. 11,2.
484
ai Sfintei Biserici şi care ne-au învăţat să păstrăm cu cea mai mare grijă credinţa, nădejdea şi dragostea, aceştia, prin virtuţile lor, sunt pentru noi porţi care ne duc, prin aceleaşi virtuţi, la înţelegerea lăuntrică a înţelepciunii veşnice. Dar, dacă aceştia sunt porţi exterioare, pe cine înţelegem ca porţi interioare? Sau dacă, într-adevăr, aceştia sunt porţi interioare, pe cine înţelegem ca porţi exterioare? în această situaţie, ne-ar putea fi de folos să înţelegem că ei sunt pentru noi, în acelaşi timp, şi porţi exterioare şi porţi interioare. Când propovăduiesc începătorilor nu realităţile înalte şi tainice, ci ceea ce sunt în stare să înţeleagă aceştia, ei sunt porţi exterioare; dar când vorbesc celor desăvârşiţi de realităţile adânci şi tainice, ei sunt porţi interioare. Să vedem cum se deschide poarta exterioară: „Nu am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unora trupeşti, ca unor prunci în Hristos; cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate”9. Să vedem cum se deschide poarta interioară: „înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi”10. Să vedem dacă aceeaşi poartă este, în acelaşi timp, şi interioară şi exterioară: „Dator sunt şi învăţaţilor şi neînvăţaţilor”11. Şi iarăşi spune: „Dacă am fost în afara minţii, este pentru Dumnezeu, iar dacă am fost cumpătaţi, este pentru voi”12. Când este în afara minţii, contemplând şi vorbind învăţaţilor, el este poarta interioară; dar când se potoleşte, propovăduind cumpătat pentru cei mici, şi când nu arată, propovăduindu-le, de cât zel al duhului este pătruns în suflet, se manifestă ca o poartă exterioară. Aşadar, sunt pentru noi şi porţi exterioare şi porţi interioare, cei care nu numai ne aşează înainte prima intrare a credinţei, a nădejdii şi a dragostei ci şi, propovăduind tainele împărăţiei cereşti
9 I Cor. 3,1-2.
10 I Cor. 2, 6.
11 Rom. 1,14.
12 II Cor. 5,13.
485
celor care suntem deja mai desăvârşiţi, ne conduc printr-o înţelegere mai adâncă până la realităţile lăuntrice.
4. De aceea, se precizează că urcarea spre aceste porţi se face mai întâi pe şapte trepte, iar apoi pe opt. Prin a opta treaptă a porţii sunt simbolizate tainele acelei vieţuiri pe care cei desăvârşiţi o înţeleg în adâncul inimii lor, pentru că ei ştiu deja să se ridice cu duhul deasupra tuturor celor trecătoare, dispreţuiesc deplin viaţa prezentă care se desfăşoară de-a lungul celor şapte zile, şi se hrănesc din contemplaţia interioară. Deci porţile edificiului duhovnicesc au şapte trepte, pentru că ei propovăduiesc ascultătorilor temerea de Domnul, pietatea şi cunoştinţa, tăria şi sfatul, înţelegerea şi înţelepciunea. Dar, când îndeamnă ca totul să fie părăsit, când sfătuiesc să nu fie îndrăgit nimic în această lume, să nu ne ataşăm sufleteşte de nimic, când îndeamnă să ne dedicăm contemplării patriei cereşti şi să ne desfătăm cu tainele ei, ei mai adaugă o treaptă şi trec la cele dinlăuntru. Această treaptă, aşa cum ne învaţă Adevărul, a fost arătată unui tânăr care, când i-au fost amintite învăţăturile Legii, răspunde: „Acestea toate le-am păzit din tinereţea mea”13. El se menţinea bine pe cele şapte trepte, când a spus că a păzit toate încă din tinereţea sa. Dar lui i se spune imediat: „Un singur lucru îţi mai lipseşte: dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta şi dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi”14. În aceste cuvinte el vede a opta treaptă, dar nu a vrut să o urce, fiindcă s-a îndepărtat trist. Aşadar, cel care, dispreţuind lucrurile trecătoare, se hrăneşte cu contemplarea veşniciei şi scrutează bucuriile împărăţiei cereşti, după ce a stat pe cele şapte trepte, temându-se, lucrând şi crescând treptat prin înţelegerea înţelepciunii, a păşit prin a opta treaptă pragul porţii interioare.
13 Mt. 19, 20.
14 Mt. 19, 21; Mc 10, 21; Lc 18, 22.
486
5. Prin numărul opt se desemnează atât ziua Judecăţii veşnice, cât şi învierea trupului. De aceea, psalmul, care s-a scris pentru a opta zi, a început prin temerea de Judecată, când spune: „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi”15. Acum este vremea milei, însă la acea Judecată este ziua mâniei. În această zi ia sfârşit tot acest timp care se scurge de-a lungul celor şapte zile; dar, pentru că urmează după ziua a şaptea, pe bună dreptate se numeşte a opta. În această zi, trupul nostru se ridică din ţărână pentru a primi de la Adevăr fie binele, fie răul pe care l-a făcut. De aceea, prin Lege se porunceşte ca tăierea împrejur să fie făcută în a opta zi. Prin membrul care este tăiat împrejur se nasc urmaşii muritori, creşte numărul oamenilor care mor şi care urmează să se nască. Dar, pentru că la învierea morţilor nu se mai face perpetuarea trupului şi nu va mai fi moarte şi naştere, fiindcă: „Nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer”16, de aceea este prescris să se facă tăierea împrejur în a opta zi. Acolo, aşadar, perpetuarea trupului nu va mai avea loc, căci trupul înviat are dăinuirea veşniciei. Prin naştere a intrat în descendenţă pământească Fecioara Mamă, care L-a zămislit fără bărbat pe Dumnezeu, Cel care ne-a arătat cel dintâi, prin învierea Sa, slava patriei veşnice. „Acesta, înviind din morţi, nu mai moare şi moartea nu mai are stăpânire asupra Lui”17. Şi ne-a dat nouă un exemplu, pentru ca noi să credem că în ultima zi se va face din trupul nostru ceea ce noi ştim că a fost făcut din trupul Lui în ziua învierii.
6. Dar, întrucât expunerea ne-a adus să vorbim despre învierea trupului, este foarte trist şi de plâns să ştim că unii oameni fac parte din Biserică şi se îndoiesc de învierea trupului.
15 Ps. 6,1.
16 Mt. 22,30.
17 Rom. 6, 9.
487
Vechii Părinţi au crezut cu toată tăria că aceasta urmează să vină, pe când nu aveau încă nici un exemplu al acestei învieri. Ce pedeapsă merită, prin urmare, cei care au avut deja exemplul învierii Domnului şi totuşi nu cred încă în învierea lor? Ei au dovada, dar nu au credinţă. Ei umplu Biserica, dar, fiindcă se îndoiesc de învierea lor, sunt aici cu sufletul gol. Despre această înviere se spune prin fericitul Iov: „Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că, în ziua cea de pe urmă, mă voi ridica din pulbere şi din nou mă voi îmbrăca cu pielea mea şi în trupul meu voi vedea pe Dumnezeu, pe care eu însumi urmează să-L văd şi ochii mei îl vor privi, eu şi nu altul”18. De asemenea, se spune prin psalmist: „înaintea Lui se arată toţi cei ce se pogoară în pământ”19. Morţii se pogoară în pământ nu cu duhul, ci cu trupul. Cei care se pogoară în pământ se arată înaintea Domnului, pentru că cei ce acum putrezesc în ţărână, înviind, vin la Judecată. De aceea se spune din nou: „însetat-a de Tine sufletul meu, în câte feluri a însetat şi trupul meu”20! Sufletul însetează să-L vadă pe Dumnezeu; trupul după ce însetează, dacă nu să învie? Despre aceasta zice iarăşi: „Lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce”21. Dar îndată psalmistul adaugă referitor la învierea trupului: „Trimite duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului”22. De aceea se spune iarăşi: „Scoală-Te, Doamne, întru odihna Ta, Tu şi chivotul sfinţirii Tale”23. Domnul S-a sculat întru odihna Sa când a trezit trupul Său din mormânt. După El s-a sculat şi chivotul, pentru că Biserica a înviat. Despre aceasta, prin acelaşi profet despre care vorbim, este scris:
18 Iov 19, 25-27.
19 Ps. 21,34.
20 Ps. 62, 2.
21 Ps. 103,30.
22 Ps. 103, 30.
23 Ps. 131, 8.
488
„Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului. Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată, Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia. Şi voi pune pe voi vine şi voi face să crească pe voi carne şi vă voi acoperi cu piele şi vă voi da duh şi veţi învia”24. Iată de ce un alt profet a văzut că la sfârşit neamul omenesc va fi ridicat prin învierea Domnului şi zice: „După două zile din nou ne va da viaţă, iar în ziua a treia ne va ridica şi vom trăi în faţa Lui”25. Iată de ce, în timp ce Domnul vorbea de El însuşi, a adăugat: „Nu vă miraţi de aceasta, că vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui. Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut rele, spre învierea osândei”26. De asemenea, Pavel zice: „De unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre, întru asemănarea trupului slavei Sale”27. De asemenea, spune iarăşi: „Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El”28. Pavel zice din nou: „Hristos este începătură (a învierii) celor adormiţi”29. Dacă nu ne ridicăm din somnul morţii, cum să avein noi ca începătură învierea Domnului?
7. Iată că vechii şi noii Părinţi sunt de aceeaşi părere în ceea ce priveşte învierea trupului. Iată că Adevărul însuşi ne-a învăţat mai întâi prin glasul Său ceea ce a arătat apoi prin fapta Sa despre învierea trupului. Şi totuşi unii, din slăbiciune, nu au încă credinţa, deşi se menţin în casa credinţei! Ei se miră, de obicei, cum ar putea trupul să învie din ţărână.
24 Iez. 37, 4-6.
25 Os. 6, 2.
26 In 5, 28-29.
27 Filip. 3, 20-21.
28 I Tes. 4,14.
29 I Cor. 15,20.
489
Să se mire, dar, de întinderea cerului, de masa grea a pământului, de adâncimile apelor, de toate care sunt în lume, chiar şi de îngerii creaţi din nimic. A face ceva din ceva înseamnă mult mai puţin decât a crea toate lucrurile din nimic. Înseşi elementele, înseşi înfăţişările lucrurilor ne propovăduiesc imaginea învierii. Soarele moare în fiecare zi pentru ochii noştri, dar în fiecare zi se ridică din nou. Stelele pier pentru noi la orele dimineţii, dar seara apar din nou. Noi vedem în timpul verii arborii plini de frunze, de flori şi roade, arbori care în timpul iernii rămân goi de frunze, flori şi roade, ca şi cum ar fi uscaţi; dar, când revine soarele primăvăratic, când seva urcă iarăşi din rădăcină, se îmbracă din nou cu podoaba lor. Aşadar, de ce, cu privire la oameni, să ne îndoim de ceea ce se vede că se întâmplă cu lemnul? Dar adesea ei văd ţărâna trupului putrezit şi spun: Cum oasele şi măduva, cum carnea şi părul vor putea fi refăcute la înviere? întrebându-se aşa, să privească la seminţele mici ale arborilor foarte mari şi să spună, dacă pot: Unde se ascunde în ele atâta masă puternică, atâta felurime a ramurilor, atâta mulţime şi prospeţime a frunzelor, atâtea feluri de flori, atâta bogăţie, gust şi mireasmă a roadelor? Oare, într-adevăr, seminţele arborilor au mireasma sau gustul pe care înşişi arborii le arată apoi în roadele lor? Dacă deci din sămânţa arborilor se poate produce ceea ce nu poate fi văzut în ea, de ce să ne îndoim că din ţărâna trupului omenesc se poate reface o formă care nu se vede în această ţărână?
8. Adesea obişnuiesc să arunce în faţă o mică obiecţie lipsită de temei, prin care spun: un lup a mâncat trupul unui om, un leu a devorat lupul, leul, murind, s-a întors în ţărână; când acea ţărână se va ridica, cum se deosebeşte trupul omului de cel al lupului şi al leului? Cum altfel trebuie să răspundem acestora, dacă nu să cugete mai întâi cum au venit ei în această lume şi atunci vor afla cum vor învia. Omule, care ne spui aceasta, tu, cu siguranţă, ai fost cândva spumă de sânge
490
în pântecele mamei; tu erai acolo o sferă mică şi lichidă provenită din sămânţa tatălui şi din sângele mamei. Spune-mi, te rog, dacă ştii, cum acel lichid al sămânţei s-a întărit în oase, cum lichidul a rămas în măduve, cum s-a întărit în tendoane, cum a crescut în trupuri, cum s-a întins în piele, cum s-a deosebit în păr şi unghii, astfel încât părul să fie mai flexibil decât carnea şi unghiile să fie mai moi decât oasele, dar mai tari decât carnea? Aşadar, dacă dintr-o singură sămânţă s-au deosebit prin aspect atâtea şi atâtea elemente şi totuşi rămân unite într-o formă, ce este de mirare dacă Atotputernicul Dumnezeu, la învierea morţilor, poate să deosebească trupul omenesc de trupul fiarelor, astfel încât una şi aceeaşi ţărână nu înviază ca ţărână a lupului şi a leului şi, totuşi, înviază ca ţărână a omului? Vezi deci omule, cum ai venit la viaţă şi să nu ai nici o îndoială asupra modului în care te întorci la viaţă! De ce vrei să înţelegi raţional cum te întorci la viaţă, tu care nu ştii cum ai venit la ea? Lasă în seama puterii Creatorului tău ce nu poţi să înţelegi despre tine însuţi! întrucât tu ai fost făcut din pământ, iar pământul din nimic, cu siguranţă tu ai fost din nimic. Nu deznădăjdui, aşadar, în privinţa învierii trupului tău; socoteşte cu înţelepciune că, pentru Dumnezeu, a repara ceea ce era înseamnă mai puţin decât a fi făcut ceea ce nu era.
9. Dacă nu poţi să înţelegi raţional cum se realizează învierea, gândeşte-te că sunt multe pe care nu le înţelegi cum sunt şi totuşi nu te îndoieşti că ele sunt. Spune-mi, te rog, dacă tu cunoşti spiralele cerului, polii pământului, adâncimile apelor, unde se sfârşesc, unde sunt suspendate? Or, noi ştim că ceea ce a fost făcut din nimic atârnă în nimic. Dar, dacă este ceva care este numit nimic, acela deja nu mai este nimic. Dacă însă nimicul este nimic, masa pământului nu este suspendată nicăieri şi nici nu este mediul unde să poată să fie ceea ce a fost creat pentru a fi. Atunci cum ceea
491
ce noi ştim că este nu este nicăieri? Dar, poate, acestea sunt mult prea mult pentru tine; întoarce-te la tine însuţi, omule! Eşti creat, cu siguranţă, din duh şi lut, primul invizibil, celălalt vizibil, unul perceptibil, celălalt imperceptibil pentru simţuri. Aşadar, cum a putut să se amestece în tine duh şi lut şi cum din lucruri deosebite a putut să se facă un lucru nedeosebit? Cum duhul şi lutul se amestecă într-o aşa armonie, încât, atunci când trupul slăbeşte, duhul este fără vlagă, iar când duhul este zdrobit, trupul se prăpădeşte? Dar, poate, nu eşti nicicum în stare să te scrutezi nici pe tine însuţi. Gândeşte-te, te rog, dacă poţi, cum Marea Roşie a fost despărţită cu o nuia30, cum, sub lovitura unei nuiele, duritatea stâncii a făcut să ţâşnească apele31, cum nuiaua uscată a lui Aaron a înflorit32, cum a zămislit Fecioara, deşi venea din spiţa ei, cum a rămas fecioară până şi în naştere33, cum un om mort de patru zile a înviat la o poruncă, a ieşit din mormânt cu mâinile şi picioarele legate şi apoi Domnul a poruncit ca acesta să fie dezlegat de ucenicii Săi34, cum Mântuitorul nostru, înviind în carne şi oase, a intrat la ucenicii Săi prin uşile închise35.
10. Iată că nu poţi să explici aceste lucruri şi totuşi le crezi. Atunci de ce te îndoieşti de slava învierii, dezbătând şi discutând, tu care ai crezut, fără comentarii, în atât de multe taine? Totuşi, dacă nu crezi în învierea trupului, degeaba ai crezut în toate celelalte, pentru că tu pari că alergi cu uşurinţă în acest spectacol pentru îngeri, dar, după ce ai terminat cursa, întorci spatele pentru a nu primi premiul. De aceea
30 Cf. Ieş. 14,21.
31 Cf. Num. 20, 21.
32 Cf. Num. 17, 8.
33 Cf. Lc. 1, 27-35; 3; 23-28.
34 Cf. In 11,17; 11; 44.
35 Cf. In 20, 26.
492
se spune prin Pavel: „Alergaţi aşa ca să-l luaţi”36. Acesta zice iarăşi: „Dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii”37. Tainele puterii dumnezeieşti, care nu pot fi înţelese, nu trebuie lămurite cu ajutorul intelectului, ci trebuie cinstite prin credinţă. Trebuie să ştim că orice poate fi înţeles prin raţiune omenească nu mai poate fi de mirare; singura raţiune în minuni este puterea celui ce le face. Iată că, în timp ce vorbim de învierea trupului, ne-am îndepărtat puţin de la şirul comentariului nostru. Să ne întoarcem, deci, la ceea ce am început.
11. Porţile interioare au pridvoare care măsoară douăzeci şi cinci de coţi în lungime. Dacă înmulţim pe opt cu trei, obţinem douăzeci şi patru. Acestui număr i se adaugă unu ca să obţinem douăzeci şi cinci. Bunii ascultători, care sunt ca nişte pridvoare ale porţilor, păstrează îndelunga răbdare a nădejdii veşnice; ei aşteaptă a opta zi în credinţa în Treime, întrucât această Treime este un singur Dumnezeu, ei înmulţesc pe opt cu trei, dar se întăresc în mărturisirea unui singur Dumnezeu. Pridvoarele sunt netede, pentru că inimile bunilor ascultători sunt smerite. Ele au lungime, pentru că ei stăruie în nădejde cu îndelungă răbdare. Lungimea lor măsoară douăzeci şi cinci de coţi, pentru că ei cred în învierea trupului în a opta zi, prin Treime, şi mărturisesc că Sfânta Treime este un singur Dumnezeu. Ele au, de asemenea, cinci coţi în lăţime, pentru că în această viaţă simplă, care este condusă prin cinci simţuri, se lărgesc în ceea ce priveşte iubirea pentru aproapele. Dar trebuie reţinut că, după ce mai înainte au fost menţionate alte pridvoare ale porţilor, se spune apoi că pridvorul, care are cinci coţi în lăţime, dă spre exterior. Desigur, sunt unii ascultători care, înaintând mai mult
36 I Cor. 9,24.
37 I Cor. 15,19.
493
în virtuţi, pătrund în înţelegerea vieţii lăuntrice; dar sunt anumiţi oameni, simpli, care trăiesc binele, dar potrivit celor cinci simţuri ale trupului. De aceea se spune că ei privesc spre exterior. Ei privesc ca şi în afară, pentru că trăiesc potrivit celor cinci simţuri ale trupului. Şi totuşi, privind spre exterior, ei sunt înăuntru, pentru că, deşi nu ştiu să treacă dincolo de simţurile trupeşti prin înţelegere, totuşi ei păstrează cu smerenie credinţa şi dragostea. Deci ei sunt înăuntru, în edificiul duhovnicesc, prin iubire şi ei privesc în afară, ca să zic aşa, prin simplitatea lor.
12. Prin pridvorul care dă spre exterior poate fi desemnată credinţa începătorilor, iar prin pridvorul interior, credinţa desăvârşiţilor care, datorită credinţei, ies în evidenţă prin minuni şi virtuţi. De asemenea, prin pridvorul interior pot fi simbolizate învăţăturile mai înalte, iar prin pridvorul care dă spre exterior, învăţăturile încă foarte mici. De bună seamă, prin pridvor se merge spre trepte şi spre poartă, pentru că prin învăţăturile propovăduirii se ajunge la virtuţi şi la intrarea slavei cereşti. Când se porunceşte unora să reflecteze în cugetul lor la cele veşnice, să ia seamă la cele cereşti şi când li se spune să trăiască în psalmi, laude şi cântări duhovniceşti38, este ca şi cum li se arată pridvorul interior care măsoară cincizeci de coţi în lungime şi douăzeci şi cinci de coţi în lăţime. Să trecem sub tăcere acum aceste numere, fiindcă despre ele am spus deja multe mai înainte. Dar când unora li se recomandă: „Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului”39, este ca şi cum ar fi desemnat pridvorul care priveşte spre exterior. Deşi acesta priveşte în afară, totuşi el este înăuntru, pentru că ascultătorul care este încă simplu şi face ceea ce ţine de trup nu este străin de numărul celor buni.
38 Cf. Col. 3,16.
39 I Cor. 7, 3.
494
13. De asemenea, prin poarta Orientului poate fi desemnat Domnul, prin cea a Austrului Iudeea şi prin cea a Aquilonului neamurile convertite. [Noi spunem că Domnul este poartă, pentru că prin El noi intrăm la El. De asemenea, numim porţi Iudeea şi neamurile, nu nepotrivit, pentru că noi am cunoscut intrarea edificiului ceresc mai întâi prin evrei şi apoi prin Părinţii veniţi dintre neamuri.] Dar, în acest caz, se ridică o întrebare: de ce în povestirea de mai sus a profetului, este descrisă mai întâi poarta Orientului, apoi cea a Aquilonului şi apoi cea a Austrului? Or, când vorbea despre porţile din interiorul curţii, el a descris mai întâi poarta Austrului, apoi pe cea a Orientului şi în al treilea rând pe cea a Aquilonului. De ce nu a păstrat în descrierea porţilor aceeaşi ordine cu care începuse, ci a schimbat-o? Mai întâi a vorbit de poarta Orientului, a Aquilonului şi a Austrului, iar apoi de poarta Austrului, a Orientului şi a Aquilonului. Dar dacă prin numele Aquilonului sunt desemnate neamurile, este limpede pentru orice cititor serios că neamurile au fost înainte de Sinagogă. Căci însuşi Eber40, de la care sunt numiţi evreii, a fost ales dintre neamuri. Este menţionată, aşadar, poarta Orientului înaintea celei a Aquilonului şi a Austrului, pentru că Domnul, în dumnezeirea Sa, S-a născut înaintea neamurilor şi a iudeei, fiindcă este dinaintea tuturor vecilor. În relatarea următoare, sunt menţionate poarta Austrului, a Orientului şi a Aquilonului, pentru că Mântuitorul nostru, după firea umană a binevoit să se nască între Iudeea şi neamuri, pentru că El a venit la sfârşitul Sinagogii şi înainte de începutul Bisericii pe care a strâns-o la un loc din neamuri. În prima descriere, prin urmare, este corect să fie poarta Orientului înaintea porţii Aquilonului şi celei a Austrului, iar în a doua descriere, să fie amintită poarta Orientului între poarta Austrului şi cea a Aquilonului, pentru că, prin dumnezeirea Sa,
40 Cf. Fc. 10,21.
495
El a fost înaintea tuturor lucrurilor, iar prin firea Sa umană El a venit în mijlocul tuturor lucrurilor, El Care S-a făcut sfârşit al iudeei care dispărea şi început al neamurilor care urmau. Aşadar, fiindcă am cercetat, cu harul lui Dumnezeu, atât cât am putut, ceea ce nu se spusese mai înainte în text şi am parcurs ceea ce s-a repetat de mai multe ori, să revenim acum la cele ce sunt menţionate în continuare, astfel încât să nu repetăm aproape deloc ceea ce s-a spus: „Şi pentru fiecare cămară a tezaurului o intrare în frontispiciile porţilor”41.
14. Cămările tezaurului sunt, aşa cum am spus mai înainte42, inimile învăţătorilor care păstrează bogăţiile cunoştinţei. Frontispiciile porţilor sunt cuvintele şi lucrarea propovăduitorilor prin care-i cunoaştem în afară cum trăiesc înlăuntrul lor. Se află însă o intrare pentru fiecare cămară a tezaurului în frontispiciile porţilor, pentru că fiecare învăţător deschide înţelegerea în inima ascultătorului prin cuvintele şi lucrarea Părinţilor. Într-adevăr, când discutăm despre propovăduirea Apostolului Petru, când încercăm să pătrundem cuvintele lui Pavel, când aprofundăm Evanghelia lui Ioan şi, din cuvintele lor, atragem ascultătorii noştri spre înţelegerea interioară, ce altceva facem dacă nu deschidem o intrare din frontispiciile porţilor? Să se spună, aşadar: „Pentru fiecare cămară a tezaurului o intrare în frontispiciile porţilor”, pentru că, dacă învăţătorul nu se bazează, cât de puţin, pe cuvintele Apostolilor în ceea ce spune, el nu are intrarea din frontispiciile porţilor. Şi dacă el nu are această intrare, nu se mai poate vorbi de cămară a tezaurului în edificiul duhovnicesc, pentru că, dacă nu deschide înţelegerea, nu este învăţător. Dar, când bunii ascultători cunosc prin gura învăţătorilor cuvintele şi lucrarea Apostolilor, ei îşi reproşează
41 Iez. 40, 38.
42 A se vedea Cartea a II-a, Omilia 6,1-2, pp. 399-400.
496
în ei înşişi tăcuţi greşelile lor şi dezaprobă cu lacrimi tot ceea ce-şi amintesc că au făcut rău. De aceea, referitor la intrarea care se află în frontispiciile porţilor, se adaugă: „Acolo se spăla jertfa arderii de tot”43.
15. Într-adevăr, cei care s-au dedicat Domnului, prin credinţă, într-o vieţuire sfântă, au devenit jertfă a arderii de tot pentru Domnul. Dar, fiindcă au încă multe de pătimit în ei de la trupul lor stricăcios, fiindcă în inimile lor curăţia încă este pângărită de gânduri murdare, ei revin în fiecare zi la lacrimi şi se pedepsesc prin plâns neîntrerupt. Ei sunt atenţi la vorbele şi faptele Sfinţilor Părinţi şi, când se gândesc că ei sunt nedemni, spală arderea lor de tot la intrarea porţilor. Spre exemplu, un om care datorită temerii sale de Domnul Atotputernic a făgăduit să fie răbdător, să nu întoarcă nimănui ocările prin ocări, să rabde totul cu dragă inimă, şi totuşi, când o jignire venită din gura aproapelui îl loveşte pe neaşteptate, tulburat, el spune, poate, ceva ce n-ar fi trebuit să spună. Cu siguranţă, acest om este o ardere de tot, dar încă murdară. Sau poate a arătat răbdare faţă de jignirile primite, a rămas tăcut, dar totuşi, în faţa acestor jigniri, pe care le rabdă, este atins de resentiment şi în sufletul lui dragostea a fost rănită. Adevărata răbdare este cea care iubeşte şi pe cel pe care-l rabdă. Căci a răbda, dar a urî nu este virtutea blândeţii, ci veşmântul furiei. Acest om se judecă adesea în sinea sa, se dojeneşte pentru că a avut resentimente şi, totuşi, nu reuşeşte să nu aibă resentimente în interiorul lui. Aşadar, datorită bunei făgăduinţe pe care a făcut-o, el este deja ardere de tot, dar, totuşi, o ardere de tot încă murdară datorită resentimentului care-l atinge. Alt om a hotărât ca ceea ce are pentru el să fie dat celor în nevoie, să nu păstreze nimic pentru el, să-şi încredinţeze viaţa numai Providenţei
43 Ibidem.
497
de Sus, dar, în timp ce oferă săracilor ce are, în minte, poate, i se strecoară un gând care zice: Din ce vei trăi, dacă tu vei da totul? Totuşi, acest gând nu-l împiedică să dea, dar ceea ce începuse să dea cu bucurie, oferă apoi cu tristeţe. Ce este sufletul acestuia dacă nu holocaustul milostivirii? Dar este un holocaust murdar prin tristeţea cugetului. El ar fi trebuit fie să nu ia o decizie radicală, fie să nu se îndoiască nicicum după luarea deciziei. Alt om, după ce a dispreţuit slava acestei lumi, a hotărât să lase la o parte onorurile şi demnităţile, astfel încât să se găsească cu atât mai înălţat în slava veşnică, cu cât pare mai smerit în viaţa trecătoare. Acesta, când pe neaşteptate vede că poate este dispreţuit de aproapele său, este cuprins de indignare că este dispreţuit. El vrea, într-adevăr, să fie într-un loc smerit şi totuşi, nu vrea să fie privit ca vrednic de dispreţ. Hotărârea sa de a-şi închina viaţa slujirii lui Dumnezeu deja îl înalţă, dar slăbiciunea încă îl împovărează. Aşadar, prin faptul că s-a dedicat este deja ardere de tot, dar o ardere de tot încă murdară datorită slăbiciunii sale. Deci cei care în sinea lor au hotărât să se dedice desăvârşit lui Dumnezeu dar sunt atinşi de vreo greşeală din cauza slăbiciunii lor, când înţeleg învăţăturile Părinţilor prin cuvintele învăţătorilor şi se pedepsesc pe ei înşişi prin lacrimile căinţei, spală arderea de tot la intrarea porţilor.
16. Trebuie să se ştie că este deosebire între jertfă şi holocaust. Orice holocaust este o jertfă, dar nu orice jertfă este un holocaust. Pentru jertfă se obişnuia să fie oferită o parte din animal, dar pentru holocaust, tot animalul. De aceea, în limba latină, se spune că holocaust înseamnă ardere de tot. Să ne gândim, aşadar, ce înseamnă o jertfă şi ce înseamnă un holocaust. Când cineva făgăduieşte lui Dumnezeu ceva al său, dar nu-I făgăduieşte şi altceva, acela este o jertfă. Dar când făgăduieşte Atotputernicului Dumnezeu tot ce are, tot ce trăieşte, tot ce cunoaşte, el este un holocaust. Sunt unii
498
oameni care se menţin încă în această lume cu mintea şi, totuşi, din bunurile avute asigură necesarul pentru hrană şi se grăbesc să-i apere pe cei asupriţi. Aceştia, prin binele pe care-l fac, oferă o jertfă, pentru că, pe de o parte, ei jertfesc lui Dumnezeu ceva din bunurile lor, iar pe de altă parte, păstrează ceva şi pentru ei înşişi. Dar sunt anumiţi oameni care nu păstrează nimic pentru ei înşişi, ci jertfesc Domnului Atotputernic tot ceea ce au primit de la El: inteligenţa, limba, viaţa şi starea materială. Ce oferă aceştia dacă nu un holocaust, sau mai degrabă, nu devin ei înşişi holocaust? Poporul lui Israel a adus prima jertfă în Egipt44, iar pe a doua în pustiu. Aşadar, cine are mintea încă în lume, dar lucrează oarecum binele aduce jertfă lui Dumnezeu în Egipt. Dar cine părăseşte lumea prezentă şi lucrează binele de care este în stare, ca şi cum oferă o jertfă în pustiu după ce a părăsit deja Egiptul pentru că după îndepărtarea vuietului poftelor trupeşti, în liniştea şi singurătatea sufletului său el jertfeşte lui Dumnezeu toată lucrarea pe care o face. Deşi holocaustul, după cum s-a spus, este o jertfă, totuşi holocaustul este mai mult decât o jertfă, pentru că sufletul care nu este supus plăcerii acestei lumi arde în jertfa sa pentru Dumnezeul Atotputernic tot ceea ce are.
17. Trebuie să ştim însă că sunt anumiţi oameni care, părăsind lumea, oferă tot ceea ce au şi totuşi, în binele pe care-l lucrează, nu au nici un fel de pocăinţă. Binele pe care-l fac este un holocaust, dar, pentru că nu ştiu să plângă şi să se judece pe ei înşişi ori nu se aţâţă spre lacrimi, din iubire, holocaustul lor nu este desăvârşit. De aceea se spune prin psalmist: „Pomenească-se toată jertfa ta, arderea de tot a ta bineplăcută să fie”45. Holocaustul uscat este buna lucrare
44 Cf. Ieş. 12,13.
45 Ps. 19, 3.
499
pe care nu o udă lacrimile rugăciunii. Holocaustul este bineplăcut, când binele făcut cu inimă smerită este udat cu lacrimi. De aceea se spune din nou: „Arderi de tot pline de măduvă voi aduce ţie”46. Oricine făptuieşte binele, dar nu ştie să plângă de iubire şi râvnă pentru Dumnezeul Atotputernic are holocaustul, dar nu are măduva în holocaust. Cine lucrează binele, cine însetează după vederea Creatorului său şi se grăbeşte să ajungă la bucuriile contemplaţiei veşnice ori se jertfeşte pe sine însuşi în plânsete din iubirea de care este aprins, acela a dat Domnului holocaustul plin de măduvă. Trebuie, aşadar, să ne străduim atât să părăsim deplin răul, cât şi să lucrăm binele pe care-l putem şi, prin binele pe care-l înfăptuim, să fim străpunşi de iubirea luminii veşnice. Căci ea, iubirea luminii, împrăştie întunecimea inimii, ca să putem vedea mai pătrunzător ca nu cumva răul să se amestece cu binele pe care-l facem. Trebuie să fim atenţi cum este lucrarea noastră, la ce ne gândim în timpul lucrării, ce intenţie însoţeşte gândul. Când ne dăm seama că ceva rău sau o plăcere stricăcioasă s-a amestecat în buna noastră lucrare, să ne întoarcem la lacrimi, să ne spălăm holocaustul.
18. Sunt anumiţi oameni care s-au devotat Domnului prin lucruri mari şi au ajuns la o aşa desăvârşire, încât să nu mai poată fi întorşi vreodată de nici o dificultate. Atât de puternică le este hotărârea de a rămâne în curăţie, încât trupul să nu le mai poată niciodată subjuga sufletul prin pofta vreunui gând stricăcios. Căci şi atunci când trupul se aţâţă printr-un gând viclean, sufletul nu-l lasă să se înalţe, pentru că îl calcă în picioare prin puterea judecăţii. Ei sunt atât de fermi în răbdarea lor, că nu le mai iese din gură nici un cuvânt nepotrivit şi nici un resentiment tăcut nu le mai apasă inima; au atâta generozitate în milostenie încât nici o teamă de sărăcie
46 Ps. 65,15.
500
nu le mai provoacă tristeţe; sunt atât de neclintiţi în smerenie încât nici un dispreţ nu le mai poate roade sufletul. Dar, când deja se dovedesc puternici în cele în privinţa cărora cu îndreptăţire s-au făgăduit, îşi amintesc de păcatele de mai înainte, care au fost făcute înainte de hotărârea lor bună, şi plâng orice nelegiuire îşi amintesc că au făcut. Ei sunt, aşadar, holocaust prin viaţa pe care o duc, dar un holocaust murdar prin viaţa pe care au dus-o înainte. Aşadar, ei îşi spală holocaustul la intrarea porţilor, fiindcă, prin înţelegerea pe care o dobândesc de la cuvintele Părinţilor, ei se pedepsesc zilnic prin plânsete şi îşi spală cu lacrimi viaţa pe care au murdărit-o cândva prin fapte stricăcioase. Prin urmare, să ne întoarcem şi noi ochii minţii spre viaţa noastră din trecut, să ne amintim cine am fost când am urmat poftele acestei lumi. Şi dacă acum îi slujim Domnului din toată inima, fiindcă ne amintim că am păcătuit, să plângem, să spălăm holocaustul cu lacrimi.
19. Iată că noi am dedicat curăţia noastră Dumnezeului Atotputernic, dar dacă un gând murdar încă ne pătează mintea, să ne întoarcem la lacrimi, să spălăm holocaustul. Iată că noi am hotărât să ne păstrăm răbdarea, dar dacă mânia încă ne tulbură, dacă un resentiment tăcut ne chinuie sufletul, să ne întoarcem la lacrimi, să spălăm holocaustul. Iată că deja ştim să dăm bunurile noastre şi să ocupăm un loc smerit în această lume. Dacă vreo teamă de sărăcie încă ne mai apasă sufletul dacă dispreţul arătat de către aproapele nostru ne tulbură prin vreo indignare, să ne întoarcem la lacrimi, să spălăm holocaustul. Căci larg este sânul milei Creatorului nostru, pentru a primi plânsetele celor smeriţi! Unde au fost primite plânsetele a nenumăraţi oameni, acolo îşi vor găsi locul şi lacrimile noastre. Să ne gândim la ce se spune prin alt profet: „Acela dintre ei, care se va poticni, în ziua aceea va fi ca David, şi casa lui David va fi ca o casă a lui Dumnezeu, ca îngerul
501
Domnului în faţa Lui”47. Aceasta este ziua milei, care ne-a fost făgăduită de la venirea Mântuitorului nostru. Cine se va poticni va fi ca David, pentru că păcătosul se întoarce la căinţă; iar casa lui David va fi ca o casă a lui Dumnezeu, pentru că orice om întors la dreptate devine lăcaşul Creatorului său, ca să poată fi ca un înger în faţa Lui, fiindcă adâncimile milei, pe care le-a cunoscut în el, le oferă şi altora, vestindu-le. Iată de ce, puţin mai departe, se spune: „În ziua aceea va fi un izvor descoperit al casei lui David pentru locuitorii Ierusalimului, spre curăţirea păcătosului şi a femeii în stare de necurăţie”48.
20. De bună seamă, izvorul acoperit este Unul-Născut al Tatălui; Dumnezeu, Care nu poate fi văzut. Dar izvorul descoperit este însuşi Dumnezeu întrupat. Acest izvor descoperit este numit, cu îndreptăţire, al casei lui David, pentru că din neamul lui David a venit pentru noi Mântuitorul nostru. Pe de altă parte, cuvântul Ierusalim se traduce prin „viziunea păcii”. Locuiesc în Ierusalim cei care îşi îndreaptă mintea spre vederea păcii interioare. Păcătosul şi femeia în stare de necurăţie este omul care a păcătuit prin faptă, respectiv mintea care alunecă într-un gând păcătos. Această murdărire este cea a femeii în stare de necurăţie, pentru că ea nici nu este atinsă de alt trup şi totuşi se murdăreşte în trupul său. Deci aşa este orice suflet care, deşi nu lucrează răul, totuşi, se pătează printr-un gând murdar. Iată de ce se spune printr-un alt profet, sub înfăţişarea iudeei, despre sufletul stăpânit de pofte murdare: „Toţi cei ce o caută nu se vor osteni, o vor găsi în starea ei de necurăţie”49. Duhurile rele nu se ostenesc căutând, atunci când doresc să provoace pierzania şi nu sunt izgonite prin dreptatea unui gând bun. Ele găsesc sufletul
47 Zah. 12, 8.
48 Zah. 13,1.
49 Ier. 2, 24.
502
în stare de necurăţie, atunci când acela este stăpânit de gânduri murdare şi îl îndreaptă uşor spre o lucrare păcătoasă. Să se spună, aşadar: „în ziua aceea va fi un izvor descoperit al casei lui David pentru locuitorii Ierusalimului, spre curăţirea păcătosului şi a femeii în stare de necurăţie”50, pentru că descoperit ne este deja nouă izvorul milei, Mântuitorul nostru, Care a binevoit să Se întrupeze în casa lui David, ca să spele păcătosul de lucrarea stricăcioasă şi să cureţe mintea pătată de gândul murdar. Izvorul este deci descoperit; să alergăm cu lacrimi, să ne spălăm în acest izvor al bunătăţii.
21. Însuşi David s-a spălat în acest izvor, când, după petele unei greşeli grave, s-a întors la lacrimile pocăinţei. El căuta să găsească izvorul când spunea: „Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale, şi cu duh stăpânitor mă întăreşte”51. Ceea ce în latină se spune „Mântuitor”, în ebraică este „Iisus”. Ce altceva înseamnă că David cerea să-i fie dată bucuria lui Iisus, dacă nu aceea că, înainte de păcat, el obişnuia să-L contemple şi că, prin greşeală, pierduse bucuriile contemplării Lui? De aceea pe bună dreptate cerea el ca în continuare, datorită căinţei, să-i fie dată bucuria vederii Lui. În acest izvor al milei s-a spălat Maria Magdalena, mai înainte o păcătoasă renumită, care a spălat după aceea cu lacrimi petele ei, a şters aceste pete îndreptându-şi felul de viaţă52. În acest izvor al milei a spălat Petru, în faţa tuturor, păcatul de a se fi lepădat, căci a plâns cu amar53, în acest izvor al milei s-a spălat în ultimele sale clipe tâlharul care, revenindu-şi în sine în pragul morţii, s-a spălat de greşeala sa prin mărturisirea Adevărului54.
50 Zah. 13,1.
51 Ps. 50,14.
52 Cf. Lc. 7, 37-38.
53 Cf. Mt. 26, 75.
54 Cf. Lc. 23,41.
503
22. Aşadar, noi de ce suntem trândavi? De ce rămânem împietriţi şi reci, noi care ştim că atâţia oameni s-au spălat deja în acest izvor al milei? Oare vom deznădăjdui cu privire la curăţirea noastră, noi care avem atâtea dovezi ale milei? încetăm noi să cerem iertare şi să avem nădejde însoţită de lacrimi, noi care deja am primit curăţirea atâtora ca dovadă a nădejdii noastre? Ar fi trebuit să căutăm izvorul milei, chiar dacă ar fi fost închis. El este deschis şi noi rămânem nepăsători. Să îndreptăm privirea credinţei către întreaga lume, să luăm aminte câţi păcătoşi, zi şi noapte, se spală prin plânsete în acest izvor al milei, câţi revin din întuneric la lumină, de la murdărie la curăţie. Să alergăm cu astfel de oameni de la întunericul morţii spre apa vieţii, să luăm aminte cât am păcătuit, cât păcătuim în fiecare zi şi, ca să apărem curaţi după greşelile noastre, să ne spălăm holocaustul. Pentru a face acestea avem harul Mântuitorului nostru, Care trăieşte şi împărăţeşte în vecii vecilor. Amin.
Omilia IX
1. Ce vom spune despre înţelesurile tainice pe care Profetul Iezechiel doreşte să le exprime, dacă până şi cuvintele din planul istoric al acestui text abia le înţelegem? Iată ce spune: „Şi în pridvorul porţii, două mese de o parte şi două mese de cealaltă, ca pe ele să se taie jertfele arderii de tot, pentru păcat şi pentru vină. Pe latura de dinafară, care se ridică aproape de intrarea porţii care dădea spre Aquilon, se aflau două mese, şi pe cealaltă latură, în faţa pridvorului porţii, două mese. Patru mese de o parte şi patru mese de cealaltă parte. Erau opt mese pe care se tăiau jertfele”1. Prin aceste cuvinte, evident, ia naştere o mare dilemă datorită obscurităţii pasajului: ele se referă la o poartă, oricare din ele, sau la două sau la fiecare poartă în parte? Dar de vreme ce sunt menţionate patru mese pe fiecare latură şi apoi se totalizează: „Erau opt mese pe care se tăiau jertfele”, este evident că Duhul nu spune aceasta despre fiecare poartă în parte pe care o descrisese mai înainte, pentru că, dacă cele şase porţi prezentate anterior aveau fiecare patru mese pe fiecare latură, s-ar fi spus că toate aveau împreună nu opt, ci patruzeci şi opt. Din nou, dacă textul se referă la o singură poartă, o altă mare neclaritate ne împiedică să înţelegem: după descrierea pridvorului porţii unde sunt menţionate două mese de o parte şi două mese de cealaltă, mai sunt menţionate două mese pe latura de dinafară care se înalţă aproape de intrarea porţii care dă spre Aquilon, adăugându-se; „Şi pe cealaltă latură, în faţa
1 Iez. 40, 39-41.
506
pridvorului porţii, două mese”. Dacă în interiorul pridvorului porţii se aflau două mese pe fiecare parte, când se adaugă: „Şi pe latura de dinafară, două mese, şi pe cealaltă latură, în faţa pridvorului, două mese”, între care se precizează că se afla poarta care dădea spre Aquilon, este evident că se afla un pridvor care dădea spre înăuntru şi alt pridvor care dădea spre înafară, pentru că, în acest pasaj, este descrisă mai întâi poarta interioară şi apoi poarta de dinafară dinspre Aquilon. Într-adevăr, după ce descrisese mai înainte trei porţi, profetul a amintit că sunt alte trei porţi ale curţii interioare, dintre care, ultima, a precizat că este poarta dinspre Aquilon, dar, după cum s-a spus înainte, a curţii interioare. Acum, când sunt menţionate în pridvorul acestei porţi două mese de o parte şi două mese de cealaltă, textul se înlănţuie, referitor la poarta interioară, când se adaugă imediat: „Pe latura de dinafară, care se ridică aproape de intrarea porţii care dădea spre miazănoapte, două mese, şi pe cealaltă latură, în faţa pridvorului porţii, două mese”. S-a precizat deci că poarta interioară are două mese pe fiecare latură a pridvorului şi poarta exterioară, la fel, are două mese pe fiecare latură. Aceasta înseamnă patru mese de o parte şi patru mese, tot aşa, de cealaltă parte, de vreme ce pentru fiecare latură sunt menţionate două mese în pridvorul porţii interioare şi două mese de o parte şi de alta, spre exterior, la poarta dinspre Aquilon, mese care toate la un loc fac opt şi pe care se aduc jertfele. Odată discutate aceste lucruri referitoare la descrierea concretă, să readucem expunerea la înţelesul duhovnicesc care trebuie să ne fie, cu harul Domnului, cu atât mai uşor, cu cât neînţelegerea descrierii concrete nu ne stânjeneşte.
2. Prin cuvântul „porţi”, după cum s-a spus mai înainte2, pot fi înţeleşi sfinţii propovăduitori, iar pridvorul porţii
2 A se vedea Cartea a II-a, Omilia 3,2, p. 328-329.
507
poate fi poporul. În timp ce primeşte cu mintea smerită cuvintele propovăduirii, în acesta se construiesc, din virtuţile lui, mesele pentru jertfă. Pe de altă parte, nimic nu ne stă împotrivă să înţelegem poarta drept înţelegerea textului sfânt, care ne este deschisă prin gura propovăduitorilor, iar pridvorul porţii poate simboliza pentru noi cuvintele propovăduitorilor pe care mai întâi le primim cu smerenie, ca apoi să ajungem la înţelegerea textului sfânt. Astfel poarta interioară ne este nouă Noul Testament, iar poarta exterioară Vechiul Testament, pentru că unul deschide înţelegerea duhovnicească, iar celălalt a păstrat în istorisirea textului sfânt, sensul literal pentru minţile încă rudimentare. Dar poarta interioară, are în mulţimea deja considerabilă a popoarelor credincioase, două laturi, adică iubirea pentru Dumnezeu şi iubirea pentru aproapele. Sunt două mese de o parte şi două de cealaltă, fiindcă din iubirea pentru Dumnezeu trebuie să fim statornici în credinţă şi vieţuire, iar din iubirea pentru aproapele trebuie păzite mai ales răbdarea şi bunătatea. Este necesar să fim statornici în credinţă şi vieţuire din iubire pentru Dumnezeu, căci este scris: „Fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu”3. Şi iarăşi este scris: „Credinţa fără fapte este moartă”4. Din iubire pentru aproapele trebuie să se păzească de către noi răbdarea şi bunătatea, căci despre această iubire este scris: „Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare5. Este răbdătoare, pentru a suporta cu dragă inimă răul pricinuit de aproapele, este binevoitoare, pentru a cheltui cu mărinimie bunurile proprii pentru aproapele. Poarta exterioară, adică Legea, are două laturi, Părinţii duhovniceşti şi poporul trupesc. În fiecare dintre aceste două grupuri sunt câte două mese, pentru că
3 Evr. 11,6.
4 Iac. 2, 20; 2, 26.
5 I Cor. 13, 4.
508
în Părinţii duhovniceşti se află învăţătura şi profeţia, iar în poporul trupesc se află tăierea împrejur şi jertfa. Pe aceste opt mese, aşadar, se fac jertfe, pentru că tot ceea ce credinţa lor ne învaţă să credem, tot ceea ce arată viaţa lor prin exemplul bunei lucrări, tot ceea ce îngăduie cu smerenie răbdarea, tot ceea ce bunătatea oferă cu mărinimie, tot ceea ce învăţătura ne instruieşte în chip sănătos, tot ceea ce profeţia anunţă despre viitor, tot ceea ce tăierea împrejur a consacrat după o poruncă exterioară, tot ceea ce jertfa a obţinut prin devotamentul celui care o aduce, toate acestea sunt animale de jertfă aduse înaintea ochilor Dumnezeului Atotputernic. Chiar sub Lege, ce altceva aducea poporul prin jertfa materială decât devotamentul inimii sale? Trebuie observat că au fost amintite doar patru mese pentru arderile de tot, despre care aflăm că sunt ale pridvorului porţii interioare, astfel încât să înţelegem despre celelalte patru mese că au fost construite pentru jertfă, nu pentru arderile de tot. Căci „holocaust”, după cum am precizat deja în expunerea anterioară, înseamnă „ardere de tot”. Chiar şi Legea porunceşte să-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele, să păzeşti poruncile sfinte şi ea înfrânează de la râvnirea bunurilor străine; însă nu porunceşte ca totul să fie părăsit. În Noul Testament Adevărul ne îndeamnă, zicând: „Dacă cineva nu se leapădă de tot ce are, nu poate să fie ucenicul Meu”6. Şi ne mai spune: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine”7. Mesele porţii interioare, primesc, aşadar, arderile de tot, pentru că, prin virtuţile Noului Testament, ardem totul ca prin holocaust atunci când ne lepădăm de toate care sunt ale acestei lumi. Dar mesele porţii exterioare primesc jertfa, nu arderile de tot, pentru că poruncile Legii prevăd să fie dată zeciuiala, dar nu poruncesc să te lepezi de toate.
6 Lc. 14, 33.
7 Mt. 16, 24; Lc. 9, 23.
509
3. Dar, despre cele patru mese ale pridvorului interior, se spune: „Ca pe ele să se taie jertfele arderii de tot, pentru păcat şi pentru vină”. Între păcat şi vină este această diferenţă: păcatul înseamnă a face rău, iar vina înseamnă a neglija binele care trebuia respectat din toate puterile. Sau, cu siguranţă, păcatul este în lucrare, vina, în gând. Deci, cu îndreptăţire, pe cele patru mese ale porţii interioare se fac arderile de tot, atât pentru păcat, cât şi pentru vină, pentru că oricine a putut să dispreţuiască deplin această lume prezentă şi, lepădându-se de tot, a putut să se dea pe sine Domnului ca ardere de tot, acela deja ştie desăvârşit să-şi plângă şi păcatele cu fapta şi păcatele gândului, sau ceea ce a făcut rău sau că nu a făcut binele pe care ar fi trebuit să-l facă. Acesta, care s-a lepădat de tot, deja îşi priveşte mai liber greşelile, cu lacrimi. Când grija cea lumească nu-i mai reţine sufletul, ce altceva face dacă nu să aducă Domnului Atotputernic sufletul său ca ardere de tot, plângând pentru fapta şi gândul său?
4. Nu pare lipsit de raţiune ceea ce profetul a adăugat, în timp ce vorbea de latura de dinafară şi menţiona intrarea porţii: „Care dă spre Aquilon”. Legea primită era ţinută prin păzirea exterioară a literei ei. Intrarea porţii este chiar înţelegerea Legii în plan istoric, înţelegere care conduce la temerea de Domnul. Se spune că această poartă dă spre Aquilon, pentru că această Lege a ţinut în frâu inimile îngheţate ale poporului iudaic sub temerea de ameninţări. Acest popor ar fi alergat ca şi prin căldură, dacă ar fi păzit din iubire poruncile Domnului. Dar, pentru că a păzit litera lor sub teama de moarte care-i era pusă înainte, el a rămas ca amorţit de frig. De aceea se spune poporului celui nou care iubeşte răsplăţile veşnice, care nu se teme de chinurile trecătoare şi care este deja înflăcărat: „N-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte!”8.
8 Rom. 8,15.
510
Să se spună, aşadar: „Patru mese de o parte şi patru mese de cealaltă, pe laturile porţii”. Când în sufletele celor buni sunt păzite credinţa şi vieţuirea, învăţătura şi profeţia, poarta noastră, adică înţelegerea textului sfânt, are patru mese pe o latură. Când o propovăduire sfântă menţine în popoarele care înaintează duhovniceşte răbdarea şi bunătatea, după ce mai înainte a păzit în poporul trupesc tăierea împrejur şi jertfa, patru mese se arată şi pe cealaltă latură. Aceste opt mese sunt făcute pentru jertfire, patru mese interioare pentru arderile de tot, iar patru mese exterioare pentru jertfă: cei care în Sfânta Biserică sunt statornici în credinţă, vieţuire, răbdare şi bunătate, au fără nici un dubiu putere mare prin virtuţile lor cele foarte înalte, iar cei care în Sinagogă au cunoscut învăţătura şi profeţia, tăierea împrejur şi jertfa, oferind o parte din bunurile lor şi păstrând altă parte pentru ei înşişi, au adus Domnului Atotputernic jertfa devotamentului lor. Dar, fiindcă s-a spus mai înainte că cele patru mese ale pridvorului interior au fost construite, de bună seamă, pentru a se face pe ele arderile de tot atât pentru păcat, cât şi pentru vină, ne întrebăm din ce au fost construite ele? Aceasta se dezvăluie în continuare, când se adaugă: „Cele patru mese pentru arderile de tot au fost construite din pietre cubice”9.
5. Ce înţelegem aici prin aceste pietre cubice, dacă nu sfinţii care au ştiut să rămână neabătuţi în ce priveşte vieţuirea, atât în perioade de prosperitate cât şi în vreme de necaz? O piatră cubică stă drept, pe orice latură ar fi întoarsă. Cine nu se înalţă în perioade de prosperitate, cine nu se frânge în vreme de necaz, cine nu este atras spre rău prin sfaturi proaste, cine nu este întors de la fapta bună prin ocări, acela este o piatră cubică. Este ca o piatră ce păstrează pe toate laturile stabilitatea, cel pe care nici o schimbare nu-l face să cadă. Desigur, când a cunoscut că poporul iudaic va părăsi credinţa
9 Iez. 40,42.
511
şi a văzut dinainte că se vor ridica în Biserică Sfinţii Apostoli prin care mulţi oameni dintre neamuri vor fi întăriţi în credinţă şi în vieţuire, Profetul Isaia a vorbit având o mare mângâiere: „Pietrele au căzut, dar vom zidi cu pietre cubice”10. Văzând că în Sfânta Biserică se ridică Apostoli, martiri şi învăţători, de căderea pietrelor, adică de pieirea iudeilor, s-a întristat mai puţin, pentru că a observat că edificiul Dumnezeului Atotputernic, adică Sfânta Biserică, este zidit cu pietre cubice. Deci cele patru mese sunt construite din pietre cubice, deoarece credinţa şi vieţuirea, răbdarea şi bunătatea din viaţa sfinţilor sunt date ca exemplu popoarelor care-i urmează. Pridvorul are mesele sale, în sensul că poporul are virtuţile vieţii prin care poate să aprindă pe altarul inimii lui o jertfă de rugăciune Dumnezeului Atotputernic. Căci în tot binele pe care popoarele binecredincioase ale Sfintei Biserici fie l-au făcut, fie îl fac, ele au avut exemplu în viaţa propovăduitorilor lor. Cum ar fi putut avea pridvorul mese, dacă nu s-ar fi arătat pietrele cubice? Vreţi, fraţi preaiubiţi, să aducem repede sub ochii voştri una din pietrele cubice? Vreţi să vedeţi credinţa? „Pentru mine, a vieţui este Hristos şi a muri este câştig”11. Vreţi să ştiţi ce înseamnă a trăi? „Pentru mine, lumea este răstignită, şi eu pentru lume”12. Vreţi să auziţi ce înseamnă răbdarea? „Până în ceasul de acum flămânzim, suntem bătuţi, suntem pribegi şi ne ostenim lucrând cu mâinile noastre; ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi fiind, răbdăm; huliţi fiind, mângâiem”13. Vreţi să ştiţi ce înseamnă bunătatea? „Deci eu foarte bucuros voi cheltui şi mă voi cheltui peste măsură pentru sufletele voastre”14. Şi pentru ca noi să nu credem,
10 Is. 9,10.
11 Filip. 1,21.
12 Gal. 6,14.
13 I Cor. 4,11-13.
14 II Cor. 12,15.
512
poate, că este dator iubirii acelora pentru care doreşte să se cheltuiască, îndată adaugă despre ucenicii săi: „Deşi, iubindu-vă mai mult, eu sunt iubit mai puţin”15. Când viaţa sfinţilor propovăduitori este cunoscută de poporul credincios pentru a le imita virtuţile, de bună seamă mesele din pridvor sunt construite din pietre cubice. Dar şi Sinagoga a avut Părinţii săi duhovniceşti, în învăţătură şi în profeţie, de la care să ia exemplul de vieţuire virtuoasă. Dar poporul ei, încă rudimentar, slujind mai mult din teamă decât urmând din iubire, nu a vrut să urmeze viaţa Părinţilor, pe care a văzut-o, şi iată de ce poarta exterioară, care dă spre Aquilon, nu are mese pentru arderile de tot. Dar, pentru că acestea le-am spus cu privire la sensul moral, rămâne acum să scrutăm aceste mese şi după semnificaţia lor tipologică.
6. Poarta noastră are, aşadar, în pridvorul interior patru mese, pentru că Sfânta Biserică a fost instruită prin propovăduirea a patru Evanghelişti, prin a căror învăţătură inima a învăţat să se înalţe în iubirea pentru Dumnezeul Atotputernic şi să-I jertfească gândurile ei. Două din aceste mese sunt de o parte şi două de cealaltă, pentru că doi Evanghelişti au adeverit ceea ce au văzut ei înşişi despre Domnul, iar ceilalţi doi au relatat ceea ce au aflat, ascultându-i pe înaintaşii lor. Sau, de bună seamă, în pridvorul interior sunt patru mese care sunt aşezate înaintea ochilor noştri, pentru că Sfânta Biserică primeşte pentru instruirea popoarelor de credincioşi patru categorii de îndrumători, pe care Pavel le enumeră ca fiind din darul Domnului Atotputernic: „El a dat pe unii ca să fie apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători”16. El menţionează pe păstori şi învăţătorii ca pe o singură categorie de îndrumători, pentru că
15 II Cor. 12,15.
16 Ef. 4,11; I Cor. 12, 28.
513
cine învaţă paşte cu adevărat turma lui Dumnezeu. Poarta exterioară a avut, de asemenea, patru mese, fiindcă Sinagoga s-a menţinut în păzirea ascultării exterioare prin căpeteniile preoţilor şi prin bătrânii poporului, prin cărturari şi prin farisei care au fost numiţi şi învăţători ai Legii. Poarta exterioară şi poarta interioară are fiecare câte două mese de o parte şi două de cealaltă, pentru că, la începuturile ei, Sfânta Biserică a avut apostoli şi profeţi. Nu vorbim aici de profeţii pe care i-au avut vechiul popor, ci de cei care au apărut în Sfânta Biserică după Apostoli. În vremea următoare, care este şi acum, are evanghelişti şi învăţători. Întrucât cuvântul „evanghelie” înseamnă „vestea cea bună”, noi numim evanghelişti pe cei care vestesc popoarelor neînvăţate bunătăţile patriei cereşti. Aceşti binevestitori şi învăţători au existat şi în timpul de mai înainte şi ei continuă să existe până acum, prin harul Domnului, de vreme ce noi vedem în fiecare zi popoare necredincioase atrase spre credinţă şi credincioşi instruiţi în bunele moravuri prin învăţători. Apostolii şi profeţii nu mai sunt şi în timpul nostru şi de aceea spunem că aceste mese ale porţii noastre, adică ale Sfintei Biserici, s-au aflat ca să zic aşa „în cealaltă parte”.
7. Poarta care dă spre Aquilon are, de asemenea, două mese de o parte şi două de cealaltă, adică acele căpetenii ale preoţilor şi bătrâni ai poporului, despre care am vorbit, investiţi cu o mai mare autoritate, respectiv cărturarii şi fariseii care au îndrumat şi ei acest popor neînvăţat la un nivel mai inferior. Aceste mese sunt aproape de poarta care dă spre Aquilon, pentru că, în timp ce aceste patru categorii conduceau poporul, Sinagoga s-a pornit furioasă în prigonirea Mântuitorului nostru şi s-a prăvălit în amorţirea necredinţei. Aceste mese au avut totuşi pe ele jertfa care a fost ţinută numai după literă; de aceea au şi alunecat în amorţirea frigului,
514
pentru că flacăra duhului nu i-a aprins. Mesele interioare au pe ele arderi de tot, pentru că atât în inimile apostolilor şi profeţilor, cât şi în mintea evangheliştilor şi a învăţătorilor, focul duhului a ars şi arde. De vreme ce toată cugetarea lor este absorbită de buna lucrare, flacăra iubirii pentru Dumnezeu arde, ca şi arderile de tot, tot ceea ce întâlneşte. Aceştia aduc, aşadar, arderi de tot, ei care atât în buna lucrare cât şi în cugetarea sfântă se aprind din adâncul inimii.
8. Aceste mese sunt făcute din pietre cubice, întrucât cuvintele Sfintei Scripturi, atunci când se meditează zilnic la ele, sunt construite ca din pietre cubice pentru a oferi Domnului arderea de tot a rugăciunii. Cuvintele Sfintei Scripturi sunt pietre cubice, pentru că sunt stabile în orice loc şi pentru că pe orice latură ar fi aşezate se dovedesc ireproşabile. Căci în tot ceea ce relatează despre trecut, în tot ceea ce anunţă că urmează să se întâmple, în tot ceea ce propovăduiesc din punct de vedere moral, în tot ceea ce fac să se audă duhovniceşte, ele au, ca să zic aşa, pe orice parte stabilitate, fiindcă sunt ireproşabile. Inimile sfinţilor sunt, aşadar, mese ale lui Dumnezeu pentru arderea de tot, construite din pietre cubice pentru că cei care cugetă permanent la cuvintele lui Dumnezeu se jertfesc pe ei înşişi Domnului, prin cugetare, renunţând să mai trăiască trupeşte. De aceea, este scris: „Legea Dumnezeului său în inima lui şi nu se vor poticni paşii lui”17. Şi iarăşi: „în inima mea am ascuns cuvintele Tale, ca să nu greşesc Ţie18. De vreme ce am aflat din ce sunt construite aceste mese, să auzim şi ce măsuri au. Urmează: „în lungime, de un cot şi jumătate, şi în lăţime, de un cot şi jumătate, şi în înălţime, de un cot”19.
17 Ps. 36, 31.
18 Ps. 118,11.
19 Iez. 40,42.
515
9. Acest pasaj a fost explicat astfel20: în lungime şi în lăţime mesele au câte un cot şi jumătate, formând un pătrat; aceste măsuri adunate fac trei coţi. Aceşti trei coţi au în înălţime un cot, ca să se menţină în Taina Treimii măsura de un cot, adică unicitatea măreţiei dumnezeieşti. Această tâlcuire nu este sustenabilă, pentru că în această Treime mai presus de toate, Care a creat toate, Care conţine toate, nu există nici o jumătate şi nici o unitate făcută din două jumătăţi. Nici nu cunoaşte vreo micşorare sau vreo scădere în fiinţa Sa, Ea care, rămânând întotdeauna neschimbătoare, nu admite nici pierdere, nici creştere. Am spus adesea că lungimea se referă la îndelunga răbdare a nădejdii, iar lăţimea, la mărimea dragostei. Mesele, care au fost construite pentru arderea de tot, măsoară în lungime un cot şi jumătate, pentru că sfinţii părinţi şi învăţătorii, care se străduiesc cu multă răbdare să pătrundă în cele mai adânci taine ale nădejdii, sunt, prin faptul că trăiesc în virtute, nişte desăvârşiţi, în raport cu măsura omenească, dar în raport cu acele taine dumnezeieşti, care nu pot fi înţelese deplin de om, ei nu sunt desăvârşiţi, atâta timp cât trăiesc în acest trup muritor. Ei au deja un cot în ei înşişi, dar nu îl au încă în Dumnezeu, pentru că ei sporesc deplin în virtuţi şi, totuşi, cele despre Dumnezeu nu le cunosc decât în parte. Iată că din nou Pavel ne vine în gând, ca dovadă în ceea ce priveşte măsura mesei. Să vedem dacă viaţa lui măsoară un cot întreg. El spune: „Câţi suntem desăvârşiţi, aceasta să gândim”21. Să vedem dacă, prin ceea ce cunoaşte el despre Dumnezeu, a ajuns să înţeleagă deplin tainele Lui: „Eu nu socotesc că am înţeles”22. Acesta zice din nou: „În parte cunoaştem şi în parte profeţim; dar când va veni ceea ce este desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa”23. Şi iarăşi:
20 Fericitul Ieronim, în Hiezechielem, PL 25, col. 391 B.
21 Filip. 3,15.
22 Filip. 3,13.
23 I Cor. 13, 9-10.
516
„Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu”24. Deci dacă este desăvârşit şi cunoaşte în parte, are un cot în el însuşi şi o jumătate deasupra de el. Fie ca inimile Sfinţilor să se menţină în îndelunga răbdare a nădejdii, fie ca ele să se menţină în desăvârşirea pe care o au, aceea de un cot. Dar, pentru că nu pot încă să vadă deplin acolo unde trimit ochiul nădejdii, ceea ce au mai mult de un cot este redus la o jumătate de cot, dat fiind că în această viaţă se văd întotdeauna nedesăvârşiţi şi aleargă mai arzător spre desăvârşire.
10. Mesele au şi lăţimea de un cot şi jumătate, pentru că inimile Sfinţilor, lărgite în mărimea iubirii faţă de aproapele pe care-l iubesc şi-l văd, au un cot. Pot să iubească desăvârşit cei ce pot, într-o anumită măsură, să cunoască desăvârşit. Pe Atotputernicul Dumnezeu îl iubesc din toată inima, îl urmează din toată inima, dar totuşi nu pot să-L iubească atât cât trebuie, pentru că încă nu pot să vadă pe Cel pe Care-L iubesc şi pentru că măsura iubirii este mai mică acolo unde măsura cunoaşterii încă este mai mică. Aşadar, ei au peste un cot încă o jumătate pentru că, iubirea lor este întreagă în ceea ce este mai mic: adică în iubirea pentru aproapele, pe când în ceea ce este pentru ei mai mare, adică în iubirea pentru Dumnezeu pe Care încă nu-L văd, ea nu este întreagă. Despre această iubire, care îşi are începutul aici, ca să se desăvârşească prin vederea Domnului în patria cerească, cu îndreptăţire vorbeşte Isaia, zicând: „Viază Domnul, a Cărui văpaie este în Sion şi a Cărui cuptor în Ierusalim”25. A fi cuptor este mai mult decât a fi foc, căci focul poate să fie mic, însă în cuptor se aprinde o flacără mai mare. Sion înseamnă contemplare, iar Ierusalim, viziunea păcii. Noi privim, deocamdată, aici, pacea noastră, pentru ca apoi
24 I Cor. 13,12.
25 Is. 31, 9.
517
să o vedem deplin dincolo. Din iubire pentru Domnul se aprinde o flacără în Sion şi un cuptor în Ierusalim, pentru că aici ardem într-o anumită măsură în flăcările iubirii pentru El atunci când contemplăm câte ceva despre El, dar vom arde deplin acolo unde îl vom vedea desăvârşit pe Cel pe Care-L iubim.
11. Înălţimea meselor este de un cot. Care este înălţimea Sfinţilor, dacă nu credinţa lor în cele ce nu pot fi văzute? Prin credinţă, într-adevăr, se crede ceea ce nu se vede şi de aceea, prin ea, mintea drepţilor este dusă pe înălţime, încât să dispreţuiască tot ceea ce se vede pe pământ şi să urmeze cele nevăzute din cer despre care a auzit. Înălţimea meselor este de un cot, pentru că în inima tuturor Sfinţilor credinţa este una singură. Atât părinţii Vechiului Testament, cât şi propovăduitorii Noului Testament au mărturisit că Treimea este un singur Dumnezeu. Aşadar, înălţimea meselor este de un cot, nici mai mult, nici mai puţin, deoarece credinţa tuturor Părinţilor se armonizează într-o mare unitate. Dar cei care, sporind în cele mai înalte virtuţi prin îndelunga răbdare a nădejdei, au un cot şi jumătate, cei care măsoară prin lărgimea iubirii un cot şi jumătate, şi cei care se înalţă cu un cot în înălţimea credinţei, aceştia sunt mari şi trebuie cinstiţi cu cea mai mare admiraţie. Ei trebuie să primească sufletele celor mici în sânul vieţuirii lor şi să le ofere înaintea Domnului ca ardere de tot şi jertfă. De aceea, se adaugă limpede: „Pe ele se pun vasele în care se junghie jertfa arderii de tot şi animalele de jertfă”26.
12. Ce sunt sufletele credincioşilor, dacă nu nişte vase sfinte care primesc cuvintele iubirii, ca din sufletele lor să aducă arderea de tot a vieţii şi a rugăciunii? Iată de ce Pavel, începător în credinţă după chemarea lui, fiindcă primise deja
26 Iez. 40, 42.
518
cuvintele Domnului şi era plin de harul ceresc, este numit vas, după cum se spune: „El îmi este vas ales”27. De aceea, profetul îi avertizează pe păstori şi învăţători, zicând: „Curăţaţi-vă, voi cei care duceţi vasele Domnului”28. Ca nişte mese, ei poartă vasele Domnului, ei care susţin viaţa credincioşilor, învăţându-i, ca la un moment dat să o aducă Domnului ca ardere de tot şi jertfă. Dar nu trebuie privit cu neatenţie acest detaliu că în aceste vase se spune că se face arderea de tot şi se jertfesc animalele. Arderea de tot, după cum am spus şi mai înainte29, este o jertfă, dar totuşi o jertfă nu este întotdeauna ardere de tot, pentru că atunci când ceva este în parte oferit şi în parte păstrat, este cu adevărat jertfă, dar nu este ardere de tot. Într-adevăr, în marea mulţime a credincioşilor sunt unii care părăsesc toate ale lumii, dau tot ce au, nu păstrează nimic pentru ei înşişi, râvnesc din adâncul inimii patria veşnică şi se jertfesc, prin lacrimi, din toată inima. Aceştia sunt vasele de deasupra mesei, în care se aduce arderea de tot. Sunt alţi oameni care poartă grija propriei case, se gândesc la copii, le asigură moştenirea, care totuşi, amintindu-şi de judecata veşnică, fac milostenie cu cei în nevoie, dându-le hrană şi îmbrăcăminte după măsura pe care şi-au stabilit-o. Aceştia, de bună seamă, sunt vasele de pe masă în care este adusă jertfa, fără a fi însă o ardere de tot. Pentru că prin răbdarea şi învăţătura lor, avertizând şi suportând, sfătuind şi ameninţând, Sfinţii formează sufletele unora până acolo, încât să părăsească totul şi să se aprindă în întregime de iubirea pentru Domnul, pentru că Sfinţii învaţă sufletele altora până acolo, încât aceştia, neputând să părăsească totul, devin milostivi, cel puţin în măsura de care sunt în stare,
27 Fapte 9,15.
28 Is. 52,11.
29 A se vedea Cartea I, Omilia 12,30, p. UT, Cartea a II-a, Omilia 8,16, p. 454; 9, 3, p. 477.
519
şi îşi împart grija pentru trup cu grija pentru suflet mesele Domnului, construite din pietre cubice, poartă vasele în care se face arderea de tot şi în care se aduc jertfe. Căci desăvârşiţii, după cum s-a spus, când părăsesc totul, îşi aprind tot sufletul de iubirea pentru Domnul, iar nedesăvârşiţii oferă o jertfă care îi este numai în parte închinată. Urmează: „Şi marginile lorşi buzele lor30, de o singură palmă, îndreptate spre înăuntru, jur-împrejur”31.
13. Ce înseamnă faptul că marginile/buzele meselor măsoară o palmă decât că palma este măsura mâinii după ce a fost întinsă32 şi că sfinţii părinţi şi învăţătorii propovăduiesc cele prin care lucrarea ascultătorilor se întinde? Când lărgim lucrarea noastră este ca şi cum extindem mâna. Aşadar, fie ca orice învăţător să vorbească, fie ca el să formeze inima celui care ascultă, fie ca el să zdruncine toropeala celor leneşi. Când îi îndreaptă spre buna lucrare, el arată că are o palmă în marginile/buzele sale. Trebuie să mai fie avut în vedere faptul că măsura palmei se extinde de la degetul mare la degetul mic. Ce prefigurează degetul mare şi degetul mic, dacă nu o faptă foarte mare şi o faptă foarte mică? Aşadar, mesele trebuie să aibă pe margini o palmă, pentru ca ascultătorul să fie atent la propovăduirea învăţătorilor săi şi, la îndemnul lor, să săvârşească fapte mari, fără să neglijeze să le facă şi pe cele mici. Să-şi îndrepte atenţia spre faptele cele mai neînsemnate, în aşa mod încât să nu se lenevească de la cele mari care trebuie făcute. De aceea, Adevărul spune prin Evanghelie: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar lăsaţi
30 Cuvântul labia desemnează aici marginile mesei care se revarsă. De vreme ce înţelesul lui cel mai propriu este acela de buze, Sfântul Grigorie socoteşte că simbolizează propovăduirea învăţătorilor.
31 Iez. 40,43.
32 A se vedea şi Cartea I, Omilia 2, 8, p. 32.
520
părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi”33. Evident, prin judecată, milă şi credinţă se indică degetul cel mare al bunei lucrări. Izma, mărarul, şi chimenul reprezintă, fără nici un dubiu, degetul mic. Ei ar fi trebuit să facă acestea şi să nu le lase pe acelea, pentru că, dacă vrem ca lucrarea noastră să măsoare o palmă, este necesar ca degetul mic să se întindă, în aşa mod încât degetul mare să nu fie tras către el.
14. Când precizează măsura marginilor meselor de o palmă, textul adaugă „una singură”, ca prin propovăduirea învăţătorilor să se păstreze nu numai unitatea credinţei, ci şi unitatea în lucrare a sufletelor, ca nu cumva, prin buna lucrare, pe care unul o face, altul să fie stârnit spre răul dezbinării. Noi trebuie să facem buna lucrare astfel încât, prin ea, să păstrăm, atât cât putem, comuniunea de suflet cu cei cu care trăim, adică nu renunţând la ceea ce facem, ci prevenind prin sfaturi bune răul dezbinării de care ne temem. Astfel, păstrând în lucrarea sa unitatea palmei, Pavel a împiedicat să apară dezbinarea când i-a văzut pe corinteni deja dornici să primească înapoi pe un oarecare care căzuse şi fusese alungat din Biserică: „Cui îi iertaţi ceva, îi iert şi eu. Pentru că şi eu, dacă am iertat ceva, am iertat pentru voi, în faţa lui Hristos, ca să nu ne lăsăm covârşiţi de Satana”34. Satana are obiceiul să facă să apară din bine răul şi să atragă spre dezbinare ceea ce se face din dragoste. De aceea, Pavel a adăugat îndată cu privire la el: „Căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute”35. Dacă învăţătorul, care prin binele propovăduit formează pe ascultătorii săi să lucreze binele, nu leagă sufletele acestora într-o unitate de suflet, buzele lui au o palmă, dar nu acea palmă despre care se spune că este „una singură”.
33 Mt. 23, 23.
34 II Cor. 2,10-11.
35 II Cor. 2,11.
521
15. Trebuie să fim cu mare luare aminte şi la faptul că se spune că marginile meselor „sunt îndreptate spre înăuntru”. Marginile meselor se îndreaptă spre înăuntru atunci când învăţătorii, printr-o reflectare tăcută, examinează în conştiinţă ceea ce spun, când se cercetează adânc pe ei înşişi dacă fac ceea ce propovăduiesc. Când se spune că marginile meselor sunt îndreptate spre înăuntru, cu îndreptăţire se adaugă „jur-împrejur” astfel încât învăţătorii să nu se examineze numai dintr-o singură perspectivă, oricare ar fi ea, şi să scape din vedere să judece în ei înşişi cu privire la altele, ci să se privească pe ei înşişi în toate şi, atât cât pot, să se străduiască să împlinească fiecare lucrare despre care îi învaţă pe alţii, ca nu cumva neglijând să facă binele pe care-l propovăduiesc, aceşti cultivatori ai ogoarelor altora să devină distrugătorii propriului ogor. O, învăţătorule, iată că tu eşti masă, că tu porţi vasele, că în aceste vase tu susţii greutatea arderii de tot şi a jertfei, dar îndreaptă spre înăuntru marginea/buza ta, adică recheamă cuvântul în inimă! Ascultă ce spui, lucrează ce propovăduieşti! Căci dacă tu treci cu vederea să împlineşti ceea ce propovăduieşti, semeni seceriş pentru alţii, iar tu însuţi rămâi flămând, fără partea ta din seceriş. De aceea este scris: „Secerişul lui îl mănâncă flămândul”36. De bună seamă, secerişul învăţătorului care propovăduieşte binele, dar nu-l face, îl mănâncă flămândul, pentru că omul care este înfometat după pâinea dreptăţii împlineşte recomandările pe care le-a auzit, în vreme ce acela care a muncit, semănând, nu are el însuşi rodul. De aceea, Solomon zice: „Leneşul îşi ascunde mâna sa subsuoară şi nu o duce la gură”37. Nimeni nu este atât de leneş încât să i se pară că a duce mâna la gură, chiar spre a mânca, este un efort! Dar leneşul care
36 Iov 5, 5.
37 Pilde 19, 24. Din ebraică versetul se traduce astfel: „Leneşul întinde mâna în blid şi nu o duce la gură” (n. ed.).
522
nu-şi duce nici măcar mâna la gură este cel care nu vrea să facă nici măcar ceea ce zice. De aceea se spune din nou despre cei care învaţă pe alţii binele şi săvârşesc răul: „Fiii lui Efraim, care întindeau arcul şi trimiteau săgeţi, au întors spatele în zi de război”38. Întind arcul şi trimit săgeţi cei care fac cunoscute învăţăturile Sfintei Scripturi şi lovesc prin cuvinte drepte patimile celor care-i ascultă, dar întorc spatele în zi de război, pentru că ei se întorc cu spatele pentru ei înşişi atunci când patimile îi asaltează şi nu vor să-şi opună pieptul, fiindcă nu rezistă în lupta cu ispitele. De aceea se spune iarăşi: „Luat-ai puterea săbiei lui şi nu l-ai ajutat în vreme de război”39. Desigur, sabia învăţătorului este cuvântul lui Dumnezeu. De aceea se spune prin Pavel: „Şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu”40. Când vede un învăţător că nu vrea să facă ceea ce spune, Atotputernicul Dumnezeu retrage sabia ajutorului Său în vreme de război, pentru că nu îngăduie ca în lupta cu ispitele să-i fie de ajutor cuvintele învăţăturii pe care i le-a dat. Învăţătorul deci are sabie, dar nu-l ajută în război, pentru că, atunci când furia ispitei se năpusteşte, el uită de cuvântul prin care îi învăţa pe alţii. Iată, poate, că învăţătorul are de vorbit despre răbdare şi este constrâns de sarcina lui de învăţător să spună cum să vă păstraţi răbdarea când aţi suferit o vătămare, sau când aţi auzit cuvinte jignitoare. Dar, după ce el însuşi a fost atins fie de o vătămare, fie de o jignire, a uitat ceea ce învăţase şi, mai grav, întrece măsura fie în rănirea aproapelui, fie în întoarcerea jignirii. Atunci, să se gândească la faptul că este masa lui Dumnezeu şi săşi îndrepte marginea/buza spre înăuntru, ca să împlinească ceea ce propovăduieşte. Desigur, este scris: „Prin răbdarea
38 Ps. 77,12.
39 Ps. 88,42.
40 Ef. 6,17.
523
voastră veţi dobândi sufletele voastre”41. Şi iarăşi este scris: „înţelepciunea unui om provine din răbdare”42. Dacă răbdarea este semnul înţelepciunii, cu cât omul este răbdător, cu atât se arată învăţat. Iată de ce acel bun ucenic, care vedea că învăţătorul său se ridica în văzduh, striga cu toată iubirea inimii sale, zicând: „Părintele meu, Părintele meu, carul lui Israel şi vizitiul lui”43. Ce înseamnă, fraţi preaiubiţi, faptul că Ilie este numit „carul lui Israel” şi „vizitiul lui”, dacă vizitiul pune în mişcare, iar carul poartă? învăţătorul, care şi suportă răbdător felul de viaţă al poporului, şi îl învaţă prin cuvintele textului sfânt, este numit şi „car” şi „vizitiu”. Este numit car, pentru că poartă răbdând; este numit vizitiu, pentru că pune în mişcare, îndemnând. Este numit „car”, pentru că suportă răul; este numit „vizitiu”, pentru că îmboldeşte poporul prin sfaturi bune.
16. Dar, poate, învăţătorul vorbeşte împotriva slavei deşarte şi, făcând cunoscut în mod admirabil cum trebuie evitată, el caută slava deşartă prin înseşi cuvintele cu care vorbise împotriva ei! Dacă acesta doreşte să dobândească ceea ce el condamnă, masa nu-şi îndreaptă marginea/buza spre înăuntru. Masa Domnului, construită din pietre cubice, va avea marginea/buza îndreptată spre înăuntru, dacă el se va fi îngrijit să asculte ceea ce spune. Căci este scris: „Nici prin duh de ceartă, nici prin mărire deşartă”44. Şi, din nou, vestitul propovăduitor zice: „Nici n-am căutat mărire de la oameni, nici de la voi, nici de la alţii”45. Căci, a căuta lauda trecătoare prin munca de propovăduire, ce altceva înseamnă
41 Lc. 21,19.
42 Pilde19,11.
43 IV Rg. 2,12.
44 Filip. 2, 3.
45 I Tes. 2, 6.
524
decât a vinde un obiect preţios la un preţ neînsemnat? Dar în cuvintele învăţăturii există un mare risc, deoarece adesea cuvintele învăţătorilor atrag laudele ascultătorilor. Or, după ce învăţătorii au ajuns astfel foarte vestiţi, nu mai vor să se arate inferiori în cele pe care le spun. Astfel, ei din dragoste pentru Atotputernicul Dumnezeu şi-au început activitatea de răspândire a învăţăturii spre a câştiga sufletele ascultătorilor dar după aceea lucrează pentru a câştiga laude pentru ei. În cuvintele lui Dumnezeu ei caută la început bogăţii duhovniceşti, iar apoi urmăresc laude trecătoare. Aşa se face că atât faptele bune cât şi cuvintele sfintei învăţături pier la judecata Dumnezeului Atotputernic, de vreme ce, prin ele, se râvneşte la laude trecătoare. Legat de aceasta, se spune prin profet iudeei, ce va găsi un suflet neglijent în el însuşi, dacă, nici măcar după ce a greşit, nu scrutează cu băgare de seamă cugetele sale: „Măslin bogat, frumos, plin de roade, arătos, te-a numit Domnul. La glasul unui cuvânt puternic s-a aprins un foc în el şi ramurile lui au fost mistuite”46. De bună seamă, Domnul numeşte măslin bogat şi frumos, plin de roade şi arătos, sufletul pe care îl aprobă fie pentru eficienţa în lucrare, fie pentru râvna lui sfântă pentru cuvintele cunoştinţei. Dar, la glasul unui cuvânt puternic, s-a aprins un foc în el, pentru că, după ce un om a început să fie lăudat, el se ruşinează, poate, să pară inferior faţă de ce se spune despre el şi se străduieşte să fie cum se spune că este. Glasul unui cuvânt puternic este lauda linguşitorilor. Despre aceasta este scris: „Cel ce binecuvintează pe aproapele său cu glas mare dis-de-dimineaţă este asemănător celui ce blestemă”47. Aşadar la glasul unui cuvânt puternic s-a aprins un foc în el, pentru că, la răsunetul laudei, se aprinde în inimă o flacără
46 Ier. 11,16.
47 Pilde 27,14.
525
de iubire pentru slavă deşartă. Toate ramurile măslinului sunt mistuite de foc, pentru că în ochii Dumnezeului Atotputernic fie faptele bune, fie cele ce-au fost spuse din cunoştinţă pier, când ele nu mai provin din iubire pentru Domnul, ci din căutarea unei laude trecătoare. Astfel, adesea, unui gând bun i se adaugă un gând rău, încât însuşi sufletul care le-a făcut să apară, cu greu poate să-şi dea seama. Despre aceasta, vestitul propovăduitor, spunea foarte subtil: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunzător până la despărţitura dintre suflet şi duh”48, apoi adaugă imediat: „dintre încheieturi şi măduvă, şi cel ce discerne între gânduri şi intenţiile inimii”49.
17. Cuvântul lui Dumnezeu, într-adevăr, distinge între încheieturi şi măduvă, pentru că deosebeşte gândurile de intenţiile inimii. Prin încheieturi, se leagă os de os. Adesea, când facem ceva cu un gând bun, dar brusc ne abatem spre iubirea de laudă şi facem pentru laudă ceea ce începusem să facem pentru adevăr, fiindcă unor gânduri se adaugă alte gânduri, se face în duh ca un fel de încheietură. Dar oasele, care sunt legate în încheietură, au şi măduvă. Sfântul propovăduitor arată mai clar acest lucru, când adaugă: „Cel ce discerne între gânduri şi intenţiile inimii”50. Încheieturile sunt gândurile noastre, iar măduva, intenţiile noastre. Adesea noi altceva gândim şi către altceva se îndreaptă intenţia prin acel gând. Căci dacă cineva, fiindu-i propusă o sumă de bani, apără cauza unui orfan sau a unei văduve, şi, poate, intrând în Biserică, zice în rugăciunile sale lui Dumnezeu: „Tu vezi că apăr cauza orfanului şi a văduvei”, omul respectiv, fără îndoială, este conştient de ceea ce gândeşte, dar nu-şi dă seama
48 Evr. 4,12.
49 Evr. 4,12.
50 Evr. 4,12.
526
încotro tindea intenţia gândului său. El gândeşte un lucru şi îşi îndreaptă intenţia spre altul. El nu caută apărarea orfanului sau a văduvei, ci recompense în bani. Căci dacă îi iei această răsplată trecătoare, şi el încetează să mai apere orfanul şi văduva. Aşadar, cuvântul lui Dumnezeu este cel care discerne între gânduri şi intenţiile inimii, pentru că el nu priveşte ceea ce gândeşti în tine însuţi, ci, prin măduva încheieturii, adică prin intenţia gândului, el priveşte la ceea ce tu cauţi să obţii. Rămâne deci ca învăţătorul, când vorbeşte, să fie întotdeauna ca o masă a lui Dumnezeu care-şi îndreaptă marginea/buza spre înăuntru, ca nu cumva fie să înceapă să vorbească cu o intenţie rea, fie, după ce a început bine, sedus de laude, să se întoarcă spre o altă dorinţă.
18. Poate învăţătorul vorbeşte de păzirea disciplinei în conduită. Se ajunge adesea ca el să ştie să vorbească despre regula disciplinei, pe care însă nu ştie să o urmeze, pentru că fie este mişcat de un zel prea puternic şi nu se temperează deloc prin blândeţe, fie este liniştit din cauza unei prea mari blândeţi şi nu se aprinde deloc împotriva patimilor sub imboldul zelului. Trebuie să cugetăm cu mare atenţie la ceea ce este scris: „Pe vasele Templului, între coroane şi ghirlande, au fost sculptaţi boi, lei şi heruvimi; şi dedesubtul boilor şi leilor, curele care atârnau”51. Coroanele sunt semnul biruinţei, ghirlandele simbolizează comuniunea sufletelor, iar heruvim se traduce „deplinătatea cunoştinţei”. Între coroane şi ghirlande, adică între forţa bunei lucrări, prin care aleargă spre biruinţă, şi respectiv dragostea care armonizează inimile încât să nu se deosebească unii de alţii, preoţii şi învăţătorii sunt desemnaţi prin boi, lei şi heruvimi pentru că în deplinătatea cunoştinţei pe care o au, este necesar ca ei să păstreze blândeţea boilor şi înfocarea leilor, astfel încât, în învăţătura pe care o propovăduiesc, să aibă şi înfocarea râvnei sfinte
51 Cf. III Rg. 7,29.
527
şi blândeţea dulceţii părinteşti. Dedesubtul lor să atârne curele, ca frânghiile normelor morale, prin care ei înşişi sunt legaţi, să atârne cu grijă şi deasupra celor supuşi lor. Căci curelele care atârnă dedesubtul lor sunt legături spre păzirea celor care le sunt supuşi. Acestea sunt păzite cum trebuie, atunci când nici blândeţea boilor nu se pierde în fervoarea râvnei, nici forţa îngrozitoare a leilor nu se schimbă în blândeţe. Desigur, trebuie să fie atâta discernământ, încât nici disciplina să nu fie excesivă, nici mila să nu fie prea îngăduitoare, ca nu cumva, dacă o greşeală este iertată pe nedrept, cel care este condamnabil să fie legat de un păcat mai mare; şi invers, dacă o greşeală este condamnată fără măsură, să nu se întâmple ca cel care este îndreptat să devină cu atât mai rău, cu cât el consideră că a fost tratat fără nici un dar al bunătăţii. Aşadar, faţă de cei răi trebuie arătată o faţă aspră, dar să fie şi dragoste în suflet, astfel încât duritatea arătată să-l înfrâneze pe cel ce a greşit, iar dragostea bine păzită să nu piardă răsplata blândeţii.
19. Iată de ce, în timp ce vorbesc, îmi vine în minte Iosif, ca să confirme cele pe care urmează să le spun. Povestind fraţilor săi visul pe care-l avusese cu privire la înălţarea sa deasupra lor, prin ceea ce a relatat cu nevinovăţie a stârnit cu siguranţă acul răutăţii împotriva lui52. A fost vândut de fraţii săi ismaeliţilor, a fost dus în Egipt53 şi, printr-o admirabilă iconomie a Domnului Atotputernic, a dobândit un rang înalt în Egipt54. Şi, în timp ce în ţinutul Canaanului era foamete, fraţii lui vin în Egipt, îl află pe Iosif ca demnitar în Egipt şi l-au cinstit cu feţele plecate la pământ55. Şi fiindcă nu puteau să schimbe planul lui Dumnezeu, ca să nu cinstească pe cel
52 Cf. Fc. 37,5.
53 Cf. Fc. 37, 28.
54 Cf. Fc. 41,41.
55 Cf. Fc. 42, 5-7.
528
pe care-l vânduseră, l-au cinstit tocmai de aceea pentru că l-au vândut. Atunci acest om al lui Dumnezeu, plin de duhul discernământului, şi-a recunoscut fraţii, fără să fie recunoscut56. Dar, amintindu-şi de vina lor şi iertându-le nedreptatea57, Iosif s-a străduit nici să nu întoarcă răul suferit din partea fraţilor, nici să-i lase fără să ispăşească. Căci îndată le-a zis cu o voce bănuitoare: „Voi sunteţi nişte spioni; aţi venit să iscodiţi locurile mai slabe ale ţării, şi acum vă voi pune la încercare58. Cât Faraon este în viaţă, nu veţi ieşi de aici”59. O, ce lance în inimă! Veniseră ca străini, fugeau de ameninţarea foamei, nu primiseră bucatele pe care le cereau şi, pe deasupra, se vedeau loviţi de o învinuire! Pentru aceasta sunt duşi la închisoare, scoşi după trei zile, şi apoi sunt în continuare trataţi cu aceeaşi asprime. Atunci se întorc către inima lor, atunci le tresare sufletul aducându-şi aminte de greşelile lor şi zic unii către alţii: Pe merit îndurăm acestea, pentru că am păcătuit împotriva fratelui nostru, căci am văzut zbuciumul sufletului lui când ne implora şi nu l-am ascultat; de aceea a venit asupra noastră urgia aceasta60. Dar, în acest moment, inima lui Iosif este învinsă de iubire, cere voie să se retragă, se istoveşte în lacrimi pe care era firesc să le verse din iubire. Se întoarce aspru către fraţii săi, pentru ca sufletul lor chinuit să ajungă liber de păcatul lor. După aceea, unul dintre ei este legat în lanţuri, ceilalţi sunt lăsaţi să plece cu bucate, cu condiţia să vină în Egipt fratele lor cel mai mic despre care abia spuseseră că-l au61. A venit apoi fratele62.
56 Cf. Fc. 42, 8.
57 Cf. Fc. 42,9.
58 Cf. Fc. 42,9.
59 Fc. 42,15.
60 Fc. 42,21.
61 Cf. Fc. 42,34-35.
62 Cf. Fc. 43,16.
529
Iubirea învingea inima lui Iosif, când îşi vedea fratele nevinovat, dar faţa lui rămânea aspră, pentru ca fraţii vinovaţi să ispăşească63. Li se dau grâne, o cupă este ascunsă în sacul fratelui mai mic şi apoi se pune problema că ei au furat-o64. Se trimite să fie aduşi înapoi, se decide să fie dus în sclavie cel asupra căruia fusese găsită cupa. Cupa este găsită în sacul fratelui celui mai mic. Atunci este adus Veniamin şi toţi fraţii îl urmează întristaţi65. O, ce cruzime a milei! Ea chinuie şi tot ea iubeşte. Întorşi, aruncându-se la pământ, fraţii cer iertare cu lacrimi. Amintindu-şi de ceea ce promiseseră tatălui lor cu privire la fratele lor cel mai mic, se sfâşiau într-o durere insuportabilă. Atunci, nemaiputând să se abţină, rupe barierele inimii, dragostea izbucneşte sub ochii tuturor şi, din înfăţişarea aspră, iubirea face să ţâşnească lacrimi66. Mânia care se vedea, dar nu era, s-a şters; iubirea, care era şi nu se vedea, s-a arătat. Astfel, sfântul a şi iertat fapta fraţilor, dar i-a şi pedepsit. El a păstrat cu tărie mila, astfel încât nici să se arate iubitor fără a pedepsi fraţii care greşiseră, nici sever ca să-i pedepsească fără iubire.
20. Iată, aceasta este sarcina instructorului moral: să ştie şi să ierte greşelile cu discernământ şi să le taie din rădăcină cu dragoste. Cine nu are discernământul duhului fie iartă păcatele fără să le îndrepte, fie le condamnă ca şi cum spre îndreptare, dar fără să le ierte. Deci învăţătorul care trebuie să vorbească despre regula morală va şti, aşadar, că el este masa lui Dumnezeu şi-şi va îndrepta marginea/buza spre înăuntru încât ceea ce spune, învăţând, să pună în lucrare, cu grijă, în duhul discernământului. Dacă îşi dă seama că ceva îi lipseşte, trebuie să se abţină de la a propovădui. Într-adevăr,
63 Cf. Fc. 43,30-31.
64 Cf. Fc. 44, 2.
65 Cf. Fc. 44,10-13.
66 Cf. Fc. 45,1.
530
funcţia lui îl obligă să vorbească. Să se pună de acord pe el însuşi cu propriile cuvinte şi, dacă nu vorbeşte pentru aceea că nu pune în lucrare, să pună în lucrare, ca să fie împins să vorbească. Când el vede că împlineşte prin lucrare ceea ce spune, atunci să îndemne ascultătorii săi şi să le aprindă sufletele spre râvna bunei lucrări. Când însă el vede că nu a împlinit nicicum ce spune, atunci să se aprindă în sufletul lui spre binele la care-i îndemna pe ascultătorii săi, încât el însuşi să înveţe, odată cu ei, să pună în lucrare ceea ce Adevărul vorbeşte prin El în propovăduirea Sa. Adesea, binele pe care nu ştim să-l trăim, îl învăţăm îmboldiţi de cuvântul învăţăturii, vorbind despre acel ceva. Atunci, prin cugetare, se naşte în minte vinovăţia pentru trândăvia noastră, pocăinţa brusc răsărită în minte ne străpunge şi trezită de vocea sa, mintea devine atentă la lucrare, ea, care mai înainte de acel glas, era amorţită în lâncezeală. Dar, când marginea mesei are măsura de o palmă, adică atunci când, prin gura învăţătorului, sunt condamnate patimile, iar inima ascultătorilor se aprinde spre buna lucrare, iată că mulţi, care ascultă cuvintele lui, au realizat cât de mult rău sau ce fel de rău au săvârşit, vin la el pentru a se mărturisi şi îi cer cu lacrimi să devină mijlocitor pentru păcatele lor, ca el, rugându-se să şteargă păcatele pe care le-a scos la lumină prin propovăduire. De aceea, se adaugă: „Iar pe mese, carnea animalelor pentru jertfă”67.
21. Când sfinţii învăţători înalţă rugăciuni Domnului Atotputernic pentru păcătoşii străpunşi de pocăinţă şi care-şi mărturisesc păcatele, prin faptul că ei cer iertare pentru viaţa trupească a acelora, mesele Domnului poartă carnea animalelor pentru jertfă. Dar, ca ei să ajungă să se roage pentru cei care s-au întors şi care plâng, trebuie ca, mai întâi, să propovăduiască celor căzuţi în păcat. Când aceştia vor fi început
67 Iez. 40, 42.
531
să părăsească păcatele şi să se grăbească spre curăţie, este necesar ca, în gura învăţătorului, predica să crească diversificându-se şi faţă de unii să insiste în cuvântul învăţăturii cu atât mai mult, cu cât apreciază că ei au căzut mai grav, ştiind, evident, că el însuşi va primi o răsplată cu atât mai mare, cu cât va ridica prin cuvintele lui pe alţii din păcate mai mari.
22. Ne face plăcere să cităm legat de aceasta cuvintele Sfintei Evanghelii, într-un loc în care istoria sfântă, prin faptul că relatează o minune săvârşită, vesteşte minunile care se fac în fiecare Zi. După ce mulţimi obosite şi flămânde se adunaseră în jurul Lui, Domnul a zis ucenicilor Săi: „Milă îmi este de mulţime, că sunt trei zile de când aşteaptă lângă Mine şi n-au ce să mănânce, şi de-i voi slobozi flămânzi la casa lor, se vor istovi pe drum, că unii dintre ei au venit de departe”68. O mulţime rămâne trei zile lângă Domnul, când o mulţime de credincioşi, îndepărtându-se prin pocăinţă de păcatele pe care le-au făcut, se întoarce la Dumnezeu prin lucrare, cuvânt şi gând. Domnul nu vrea să-i trimită flămânzi la casa lor, ca să nu se istovească pe drum, pentru că păcătoşii întorşi se istovesc pe drumul vieţii pământeşti dacă sunt fără hrana învăţăturii sfinte în conştiinţa lor. Deci, ca să nu se istovească pe drumul acestei călătorii, ei trebuie să se hrănească cu îndemnul sfânt. Trebuie să se reflecteze îndelung la propoziţia sfântă care a ieşit din gura Adevărului, prin care se spune: „Că unii dintre ei au venit de departe”69. Un om care nu a fost ispitit deloc nici de înşelătorie şi nici de stricăciunea trupească, s-a grăbit spre slujirea Atotputernicului Dumnezeu. Acesta nu vine de departe, fiindcă a fost foarte aproape prin nestricăciunea şi prin curăţia lui. Altul, nepătat de nici o desfrânare şi de nici o ticăloşie, dar având doar experienţa
68 Mc. 8, 2-3.
69 Mc. 8,3.
532
căsătoriei, s-a întors spre slujirea celor duhovniceşti. Nici acesta nu vine de departe, fiindcă, după căsătoria consimţită, nu s-a rătăcit în fapte nelegiuite. Alţii, însă, revin la pocăinţă şi se întorc la slujirea Atotputernicului Dumnezeu după fapte trupeşti ruşinoase, sau după mărturii false, sau după ce au săvârşit furturi, sau după ce au provocat violenţe, sau după ce au ucis: aceştia, evident, vin la Dumnezeu de departe. Căci, cu cât cineva s-a rătăcit mai mult în lucrarea stricăcioasă, cu atât mai mult s-a îndepărtat de Domnul Atotputernic. Căci şi fiul risipitor, care şi-a părăsit tatăl70, a mers într-un ţinut îndepărtat unde a păscut porcii, pentru că el şi-a hrănit patimile. Porunceşte, aşadar, Apostolilor să se dea hrană şi celor care vin de departe, fiindcă păcătoşilor care s-au întors trebuie oferită hrana învăţăturii sfinte, ca ei să-şi refacă pentru Dumnezeu forţele pe care le pierduseră în ticăloşii. Ei au, adesea, nevoie să fie săturaţi de învăţători cu o învăţătură cu atât mai hrănitoare, cu cât ei au venit istoviţi de patimi mai mari. Când ei încep să mărturisească relele pe care le-au săvârşit şi, mărturisind, încep să le părăsească şi să se pedepsească prin lacrimi, este necesar ca sfinţii învăţători să se roage cu grijă pentru păcatele lor, astfel încât mesele Domnului să poarte carnea animalelor pentru jertfă. Ori de câte ori ei fac acest lucru, prin aceea că mijlocesc pentru păcatele altora, le şterg pe ale lor mai mult în ochii lui Dumnezeu, pentru că se arată drepţi prin însăşi dragostea care-i face să se pedepsească prin lacrimi, dintr-o admirabilă iubire frăţească, pentru greşelile altora, învăţătorilor nu trebuie să le fie greu să verse lacrimi pentru păcătoşii care s-au întors, când El însuşi, Care a creat totul, S-a făcut om, a vărsat sângele Său pe cruce pentru păcatele noastre, El Care trăieşte şi împărăţeşte împreună cu Tatăl, în unime cu Duhul Sfânt, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.
70 Cf. Lc. 15,12-16.
Omilia X
1. Pătrunzând circumspect, prin inspiraţia Duhului Sfânt, sensurile mistice ale textului sfânt, un profet spune: „Minunate sunt mărturiile Tale, pentru aceasta le-a cercetat pe ele sufletul meu”1. Şi iarăşi: „Descoperă ochii mei şi voi cunoaşte minunile din Legea Ta”2. Cine nu înţelege nicicum ce se ascunde sub ceea ce este în exterior are ochii acoperiţi. Dar cine deja înţelege, cu vălul dat la o parte de pe ochi, cunoaşte minunile din Legea lui Dumnezeu, fiindcă, pătrunzând în duh litera textului, îşi dă seama ce măreţie se ascunde dedesubtul ei. Oare nu este de mirare când un anumit lucru răsună în urechi şi alt lucru, care nu răsuna, iese spre înţelegere? Cu ce am putea să asemănăm cuvântul textului sfânt, dacă nu cu o piatră în care se ascunde focul? Când este ţinută în mână, această piatră este rece, dar, lovită cu fierul, scapără scântei şi face să iasă un foc care apoi se transformă în flăcări, ea, acea piatră pe care mai înainte mâna o simţea rece. Astfel, da, astfel sunt cuvintele textului sfânt, cuvinte care în ce priveşte litera istorisirii sunt simţite ca reci, dar, dacă cineva, prin inspiraţia dată de Domnul, le va fi lovit printr-o înţelegere atentă, din înţelesurile lor mistice face să iasă foc, astfel încât prin ele sufletul să se înflăcăreze duhovniceşte, el care mai înainte le asculta rece în litera lor. Iată ce spune profetul: „Şi în partea din afară a porţii interioare erau cămările tezaurului pentru cântăreţi în curtea interioară, care se găsea pe latura porţii care
1 Ps. 118,129.
2 Ps. 118,18.
534
dădea spre Aquilon; şi faţadele lor erau îndreptate spre calea cea una dinspre Austru, din latura porţii dinspre Orient care dădea spre calea către Aquilon”3.
2. La auzirea literei acestor cuvinte, inima cui ar putea să se înflăcăreze pentru Dumnezeu, sau mai degrabă cine prin simpla lor citire nu devine căldicel? Dar dacă se analizează miezul duhovnicesc ascuns în literă, atunci din ceea ce mai înainte răsuna în urechile inimii, lăsând-o rece, ies scântei ale înţelegerii şi ele înflăcărează. Totuşi, ca să ni se dezvăluie, prin inspiraţia Domnului, înţelesul interior, trebuie mai întâi ca textul să ne devină limpede după litera lui. Se spune că era o poartă interioară şi în afara ei, o curte numită curte interioară; apoi sunt menţionate alte porţi, adică poarta dinspre Aquilon, dinspre Austru şi dinspre Orient, încât curtea, despre care se spusese că este în afara porţii interioare, să apară că este în interiorul porţilor exterioare. Deci această curte este atât în afară, cât şi înăuntru: în afară, pentru că este în afara porţii interioare, iar înăuntru, pentru că este înăuntrul porţilor exterioare. Camerele cântăreţilor sunt menţionate a fi în această curte, camere despre care se spune că sunt aşezate pe latura porţii care dă spre Aquilon. Dar aceleaşi camere dau şi spre calea dinspre Austru. Apoi adaugă: „Din latura porţii răsăritene, care dădea spre calea dinspre miazănoapte”4. Din aceste cuvinte se înţelege clar că odăile cântăreţilor erau aşezate între latura porţii care dădea spre Aquilon şi latura porţii dinspre Orient, poartă care, evident, dădea spre calea dinspre Aquilon. Faţadele camerelor erau întoarse către calea dinspre Austru, dar poziţia lor era între poarta dinspre Orient şi cea dinspre Aquilon. Poarta interioară avea, aşadar, pe o latură, poarta dinspre Aquilon şi pe cealaltă latură, poarta
3 Iez. 40, 44.
4 Iez. 40,44.
535
dinspre Austru. În faţa pridvorului se înălţa poarta dinspre Orient şi astfel curtea, care era în partea din afară a porţii interioare, ca să fie şi interioară, era încadrată de porţi pe exterior.
3. Am parcurs pe scurt acestea cu privire la litera textului, ca să examinăm mai îndelung înţelesurile mistice ale lui. Mai înainte au fost descrise trei porţi, adică poarta dinspre Orient, cea dinspre Aquilon şi cea dinspre Austru; apoi au fost menţionate alte trei porţi ale curţii interioare, adică poarta dinspre Austru, cea dinspre Orient şi cea dinspre Aquilon; în continuare s-a vorbit despre 6 poartă a curţii interioare, unde sunt amintite mesele construite din pietre cubice, şi despre o poartă care dădea spre Aquilon, unde se aflau mesele pentru jertfă, nu pentru arderea de tot. Am spus că prin poarta interioară este desemnată Biserica, iar prin poarta exterioară, Sinagoga. Dar, după ce a prezentat acestea, din nou profetul începe să descrie poarta interioară şi alte trei porţi, adică poarta dinspre Aquilon, cea dinspre Austru şi cea dinspre Orient, şi precizează că în curtea interioară a acestora, aflată în afara porţii interioare, se află cămări ale tezaurului, cântăreţi, preoţi, templu, altar, jertfe. Prin aceste cuvinte, pentru că începe să spună despre instituţia Sfintei Biserici alte lucruri decât cele pe care le spusese mai înainte, se arată clar că a schimbat semnificaţia porţii interioare. Dacă ar fi descris totul sub o singură semnificaţie, el n-ar fi repetat aceleaşi lucruri şi altele într-o nouă ordine. Căci cum am putea vorbi despre o curte, despre cămări ale tezaurului, cântăreţi, preoţi, templu, altar şi jertfe în afara porţii interioare, dacă, în acest pasaj, prin această poartă interioară ar fi desemnată Sfânta Biserică? De vreme ce toate acestea sunt în interiorul ei, cum sunt în afara porţii interioare, dacă nu sunt în afara Bisericii? Aşadar, am putea socoti că poarta interioară este cea de care am vorbit pe larg mai înainte5, poarta despre care se spune
5 A se vedea Cartea a II-a, Omilia 8, 2-4, p. 450-453.
536
că este situată în faţa porţii dinspre Aquilon şi a celei dinspre Orient şi despre care noi am afirmat că simbolizează intrarea care ni se deschide spre bucuriile interioare ale patriei cereşti. Astfel, prin porţile despre care se spune, că sunt împrejurul pridvorului este simbolizată Sfânta Biserică, iar prin poarta interioară, intrarea în împărăţia cerurilor. Ca nu cumva cineva să creadă că aduc forţat cuvintele Duhului Sfânt la interpretarea mea ori să spună că nu ar trebui să revin asupra a ceea ce am afirmat o dată despre poarta interioară, anume că este simbol al Sfintei Biserici, să rămânem, străfulgeraţi de lumina harului Atotputernicului Dumnezeu, la ceea ce am început să spunem, astfel încât şi poarta interioară să simbolizeze Biserica prin care suntem călăuziţi spre bucuriile interioare, şi camerele, cântăreţii, preoţii, templul, altarul şi jertfele să fie în curtea situată în afara porţii, dar, totuşi, nu în afara Bisericii. Căci, dacă cercetăm cu o mai mare atenţie, nimic nu ne împiedică de la a interpreta poarta interioară, după cum s-a spus, ca fiind Sfânta Biserică. Despre aceasta se spune acum: „Şi în partea din afara porţii interioare cămările tezaurului ale cântăreţilor, în curtea interioară”6. Sunt două lucruri despre care se vorbeşte: poarta interioară şi, în afara ei, o curte interioară, astfel încât această curte să fie, în acelaşi timp, şi exterioară şi interioară, exterioară faţă de poartă şi interioară, după cum am spus înainte, faţă de porţile despre care profetul vorbeşte în continuarea descrierii sale.
4. Sfânta Biserică are, într-adevăr, două vieţi: una pe care o duce în timp, alta pe care o primeşte pentru veşnicie; una prin care se osteneşte pe pământ, alta prin care este răsplătită în cer; una prin care adună fapte vrednice de răsplată, alta în care se bucură de răsplăţile primite. Dar, şi în una, şi în cealaltă viaţă, se aduce jertfă: aici, evident, jertfa pocăinţei şi acolo, jertfa laudei. Despre jertfa de aici se spune:
6 Iez. 40, 44.
537
„Jertfa lui Dumnezeu: duhul zdrobit”7. Despre jertfa de acolo este scris: „Atunci va binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot”8. Şi iarăşi: „Ca slava mea să-Ţi cânte Ţie şi să nu mă mai mâhnesc”9. În ambele jertfe sunt oferite cărnuri: aici prinosul cărnii înseamnă mortificarea trupului, acolo, prinosul cărnii înseamnă slava învierii întru lauda lui Dumnezeu. De bună seamă, acolo carnea este oferită ca o ardere de tot atunci când, transformată, într-o veşnică nestricăciune, ea nu I se va mai opune şi nu va mai fi deloc muritoare, pentru că, aprinsă în întregime de flăcările iubirii pentru El, stăruie fără sfârşit în laudă. Aşadar, poarta aceasta interioară are partea sa dinăuntru, adică din interiorul Sfintei Biserici, evident acea viaţă care este încă ascunsă ochilor noştri. Are în partea ei din afară curtea exterioară, adică viaţa pământească în care orice bine se face pentru a ajunge la binele care nu are sfârşit.
5. Cămările de tezaur ale cântăreţilor se află în curtea interioară, care se găseşte, totuşi, în partea din afară a porţii, pentru că aleşii şi desăvârşiţii, care încă vieţuiesc în trup muritor, sunt atât în sânul Sfintei Biserici, cât şi în afara bucuriilor tainice ale vieţii lăuntrice. Cămările tezaurului ale cântăreţilor se află şi în interior şi în exterior, pentru că inimile sfinţilor, care cântă Dumnezeului Atotputernic dorirea lor printr-o mare ardoare a iubirii, sunt deja înăuntru, şi în acelaşi timp nu sunt încă înăuntru pentru că, aflându-se în sânul Sfintei Biserici, ei deja văd în duh ce pot să iubească puternic înăuntru şi, totuşi, încă nu văd pe deplin ceea ce iubesc. Aşadar, cămările tezaurului sunt în curtea interioară, dar în afara porţii, ca ei să fie deja înăuntru, prin râvnă, şi totodată să nu fie încă înăuntru, prin realizarea lor deplină. Ce sunt cămările
7 Ps. 50,18.
8 Ps. 50, 21.
9 Ps. 29,13.
538
tezaurului ale cântăreţilor, dacă nu râvna sfântă a celor care iubesc? Aceşti oameni păstrează în mintea lor învăţăturile dumnezeieşti ca pe nişte bogăţii pe care le păzesc cântând, fiindcă ei împlinesc poruncile lui Dumnezeu nu din teamă, ci din iubire şi, pentru ei, învăţăturile textului sfânt devin cântări de laudă, pentru că ei întotdeauna le pun în lucrare nu cu tristeţe, ci cu râvnă. Vreţi să ascultaţi inima unui drept, o cameră a tezaurului a unui cântăreţ? „Cântate erau de mine îndreptările Tale, în locul pribegiei mele”10. Numim îndreptările lui Dumnezeu învăţăturile Sale care ne fac drepţi, dacă sunt împlinite. Acestea ajung să fie cântate de noi în locul pribegiei noastre atunci când, în călătoria vieţii pământeşti, iubim aceste porunci şi le împlinim din râvnă, Iată de ce acelaşi psalmist face cunoscut iarăşi despre cămara de tezaur a cântăreţilor: „Mila şi judecata Ta voi cânta Ţie, Doamne”11.
6. Păcătosul trebuie să cânte mila Domnului, prin care sunt izbăvite păcatele, adică trebuie să o facă cu bucurie şi cu nădejde. Dar cine este atât de drept, încât să pună în faţa ochilor minţii Judecata Lui veşnică şi să nu se cutremure de frică, sau mai mult, să o ia înainte, să se grăbească şi să se bucure să vină la acea cercetare a unui Judecător atât de mare? Oricine ar fi acela, este mare pentru că, dacă deja cântă mila Domnului şi judecata Lui, îl iubeşte cu toată puterea sufletului pe Dumnezeul Atotputernic Care îl izbăveşte, cu milă, de păcate, şi de aceea nu se teme de judecata Lui. Căci „iubirea desăvârşită alungă frica”12, după cum spune Apostolul Ioan. Acest om cântă Judecata la care nu-i este teamă să intre. Sufletul lui trebuie să fie cămară de tezaur a cântăreţilor, ca, prin bogăţiile milei pe care le primeşte, să meargă vesel la o judecată de care nu se mai teme. Să vedem, dacă sunteţi
10 Ps. 118,54.
11 Ps. 100,1.
12 I în 4,18.
539
de acord, fraţi preaiubiţi, cămara tezaurului a unui alt cântăreţ. Şi el, poate, cântă Judecata. Ce spune, aşadar? „Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit; de acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător”13. Conştient de lucrarea sa, Pavel îşi aminteşte de lupta pe care a dus-o, îşi aminteşte de credinţa pe care a păzit-o, spune că o coroană îi este pregătită la Judecată şi nădăjduieşte mai degrabă să-i fie dată în schimb, în acea zi, decât să-i fie dăruită. Se arată clar că el cântă Judecata la care doreşte să ajungă. De aceea, adaugă: „Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui”14. Nimeni nu iubeşte venirea unui judecător, decât cel care ştie că la judecată are o cauză dreaptă. Inimile celor care iubesc venirea Judecătorului sunt, aşadar, cămări de tezaur ale cântăreţilor, pentru că, prin anticiparea harului şi a vieţii veşnice, prin puterea râvnei sfinte cântă judecata pe care o vor avea drepţii, cea de care se tem toţi cei nedrepţi.
7. Iubirea voastră îşi aminteşte că într-o expunere anterioară am spus că prin poarta dinspre Orient este desemnată credinţa, prin poarta dinspre Aquilon este desemnată nădejdea, iar prin cea dinspre Austru, dragostea15. Aceste cămări ale tezaurului sunt menţionate ca aflându-se între poarta dinspre Orient şi cea dinspre Aquilon şi ca dând spre calea dinspre Austru, pentru că inimile Sfinţilor, situate între credinţă şi nădejde, privesc spre calea dinspre Austru, întrucât se învăpăiază de focul dragostei sfinte. Se spune că şi poarta dinspre Orient este îndreptată spre calea dinspre
13 II Tim. 4, 6-8.
14 II Tim. 4, 8.
15 A se vedea Cartea a II-a, Omilia 7,13, p. 437 (n. ed.).
540
Aquilon, pentru că, într-adevăr, toate păcatele ne sunt şterse la botez prin credinţă, dar totuşi cât timp trăim încă aici, chiar şi după asumarea credinţei, ne abatem prea adesea spre păcate. Poarta dinspre Orient este îndreptată spre calea dinspre Aquilon, când viaţa noastră, după primirea credinţei, amorţeşte într-o anumită măsură în frigul greşelii. Căci cine este în stare, după primirea credinţei, să trăiască fără greşeală, de vreme ce Ioan spune: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi”16? în acord cu cuvintele acestuia, Iacov zice: „Pentru că toţi greşim în multe chipuri”17. Dacă păcatele trecute sunt iertate odată cu primirea credinţei şi după aceea încă se alunecă spre păcate, ce garanţie a dreptăţii vom avea, ce nădejde a vieţii veşnice vom avea? Doar să ridicăm ochii minţii spre calea dinspre Austru, câtă vreme suntem încă între poarta dinspre Orient şi cea dinspre Aquilon, astfel încât, arzând de dragostea sfântă, căldura iubirii să ne izbăvească de vina amorţirii şi a îngheţării. Se află, aşadar, cămări ale tezaurului între poarta dinspre Orient şi cea dinspre Aquilon, dar, după cum s-a spus, faţadele lor să fie orientate spre calea dinspre Austru ca, cei născuţi la început prin credinţă, şi căzuţi după aceea în păcate, să fim încrezători prin nădejdea în bunătatea Sa, să ne exersăm pe noi înşine în ardoarea dragostei şi să ne îndreptăm ochii inimii acolo unde suntem aprinşi de flăcările iubirii.
8. S-ar mai putea ca prin poarta dinspre Aquilon să fie desemnate neamurile, prin poarta dinspre Austru să fie desemnată Iudeea, iar prin poarta dinspre Orient, însuşi Domnul. Desigur, nu pe nedrept neamurile sunt simbolizate de Aquilon, pentru că le-a stăpânit prin amorţirea frigului cel care a spus:
16 I In 1,8.
17 Iac. 3, 2.
541
„în muntele cel sfânt al Testamentului voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei Aquilonului”18. Prin poarta dinspre Austru, cu îndreptăţire, se înţelege Iudeea în care Părinţii duhovniceşti au clocotit de iubirea cerească. Unul dintre ei spune: „întoarce, Doamne, robia noastră, cum întorci pâraiele spre Austru”19. Căci deşi Iudeea a avut un popor trupesc, în care ea a îndurat, ca să zic aşa, frigul Aquilonului, totuşi, prin sfinţii învăţători şi profeţi ai ei, a fost arzătoare prin căldura dragostei pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Poarta dinspre Răsărit, nu pe nedrept, îl desemnează pe însuşi Domnul, despre Care este scris: „Iată un om, numele Lui este Răsărit”20. Despre El, Zaharia mai zice: „Ne va cerceta Răsăritul cel de Sus21. Să se afle, aşadar, cămări de tezaur ale cântăreţilor pe latura porţii dinspre Aquilon, pentru că nu numai în Iudeea au fost aprinse duhovniceşte inimile Sfinţilor, ci şi în mulţimea neamurilor convertite la Sfintele Taine ale credinţei, inimile Sfinţilor ard de iubirea patriei cereşti, râvnesc la bucuriile veşnice, suspină după comunitatea tuturor locuitorilor din cer; şi, totuşi, această fervoare dobândită prin darul Sfântului Duh are ca modele pe Părinţii duhovniceşti ai Sinagogii. De aceea, chiar situate pe latura dinspre Aquilon, cămările tezaurului sunt orientate spre calea dinspre Austru. Iată că noi venim din neamuri, dar, prin faptul că ne încălzim prin iubirea Sfântului Duh, noi privim spre Părinţii iudeei, care ne oferă zi de zi, prin ceea ce ne spun, exemplele râvnei sfinte.
9. Oare nu era înflăcărat ca de căldura focului dinspre Austru cel care spunea aceste cuvinte arzătoare: „în ce chip
18 Is. 14,13.
19 Ps. 125,4.
20 Zah. 6,12; Cf. Lc. 1, 78.
21 Lc. 1,78.
542
doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu”22? Şi iarăşi: „Cânta-voi şi voi merge, cu pricepere, în cale fără de prihană, când vei veni la mine”23. Fusese aprins de acest foc şi cel care zicea: „Acum, slobozeşte pe robul Tău, Doamne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei au văzut mântuirea Ta”24. Fiindcă venim, aşadar, din neamuri, dar fiindcă ne propunem ca modele de iubire dumnezeiască pe Sfinţii Părinţi ai iudeei, noi suntem ca nişte cămări de tezaur ale cântăreţilor, cămări de pe latura porţii care dă spre calea dinspre Aquilon, dar ne păstrăm faţa întoarsă spre calea dinspre Austru.
10. Mai trebuie cercetat şi de ce se precizează că aceste cămări ale tezaurului se află între poarta dinspre Aquilon şi cea dinspre Orient: după întruparea Domnului, mulţimea neamurilor a venit la credinţă şi, între aceste popoare a credincioşilor, iubind din tot sufletul tainele întrupării Domnului, inimile celor care sunt îndrăgostiţi se înalţă. Aşadar, să aibă, ele, sfintele cămări ale tezaurului, poarta dinspre Răsărit, de o parte, şi poarta dinspre Aquilon, de cealaltă parte pentru că între Tainele Mântuitorului lor, pe care le urmează, şi respectiv robia trupului pe care o rabdă în interiorul Sfintei Biserici, mulţi oameni înaintează spre Dumnezeu printr-o iubire puternică, cresc în virtuţi, aşteaptă venirea Judecătorului veşnic şi, între ceea ce iubesc şi ceea ce rabdă, ei păstrează în minte ca în nişte cămări ale tezaurului, bogăţiile duhovniceşti. Căci între Tainele pe care le iubesc şi anumite ispite pe care le îndură, ei nu slăbesc, pentru că îndreaptă feţele lor spre calea
22 Ps. 41,2-3.
23 Ps. 100,1-2.
24 Lc. 2, 29-30.
543
dinspre Austru. Ce pătimim noi pe care părinţii noştri să nu fi îndurat altădată din iubire pentru Domnul?
11. Trebuie reţinută precizarea că între poarta dinspre Austru şi cea dinspre Aquilon se află poarta dinspre Orient, pentru că Domnul şi Mântuitorul nostru S-a născut din rândul poporului iudeu şi abia după aceea a atras la credinţa Sa Biserica din rândul neamurilor. El a apărut ca între poarta dinspre Austru şi cea dinspre Aquilon, fiindcă din aceea a venit şi pe aceasta a întors-o în slujba Sa. De aceea se spune cu îndreptăţire că, poarta dinspre Orient dă spre calea dinspre Aquilon, pentru că Domnul născut în Sinagogă S-a despărţit de aceasta şi a adunat mulţimea neamurilor. Trebuie observat şi faptul că, atunci când se spune despre cămările tezaurului: „Şi faţada lor era orientată spre calea dinspre Austru”25, a adăugat „ cea una singură”, ca să înţelegem, evident, că nu este o altă cale către patria cerească pentru noi, care venim din neamuri, şi o altă cale pentru vechii Părinţi care au trăit în Iudeea, ci este una şi aceeaşi cale şi pentru noi şi pentru ei, cale care ne călăuzeşte pe toţi la bucuriile veşnice despre care ni se spune prin Evanghelie: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”26. Despre această cale psalmistul zice: „Ca să cunoaştem pe pământ calea Ta, în toate neamurile mântuirea Ta”27. Cuvântul „Iisus” din ebraică se traduce în latină, „mântuitor”. Aşadar, o cale se face cunoscută pe pământ, pentru că Iisus, Dumnezeu înainte de veacuri şi făcut om la sfârşitul veacurilor, S-a arătat neamurilor. Este, aşadar, o singură cale şi pentru cei care vin de la Austru, şi pentru cei care privesc spre El dinspre partea de la Aquilon, pentru că Domnul şi Mântuitorul nostru, odată îndepărtată frica de
25 Iez. 40,44.
26 In 14, 6.
27 Ps. 66, 2.
544
pedeapsă, a devenit pentru aleşii dintre iudei şi aleşii dintre neamuri cale a iubirii către Tatăl şi ajutor pentru a ajunge la El. Urmează: „Şi a zis către mine: aici este o cămară a tezaurului care dă spre calea dinspre Austru, a preoţilor care veghează la paza templului”28. Şi imediat adaugă: „Apoi, o cămară a tezaurului care dă spre calea dinspre Aquilon, va fi a preoţilor care slujesc în altar”29.
12. Referitor la aceste cuvinte ale profetului trebuie, mai întâi, să ne întrebăm: care sunt preoţii mai mari din punct de vedere ierarhic, cei care veghează pentru paza templului sau cei care slujesc în altar? Dar pentru că puţin mai încolo se precizează: „Altarul se afla în faţa templului”30, se arată dar că preoţii pe o treaptă ierarhică mai înaltă erau cei care vegheau pentru paza Templului, pentru că ei, de bună seamă, slujeau în altarul care era înăuntrul Templului. De asemenea, trebuie să ne întrebăm: cine sunt preoţii care păzesc templul şi cine sunt cei care sunt menţionaţi că slujesc în altar? învăţătorul neamurilor, scriind credincioşilor, zice: „Sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi”31. Aşadar, cine sunt preoţii care păzesc templul lui Dumnezeu, dacă nu cei care, rugându-se, propovăduind, priveghind la treburile duhovniceşti, apără Sfânta Biserică de atacurile duhurilor rele, de sfaturile celor răi, de greşelile ereticilor? Nu fusese păzitor al templului cel care, enumerând chinurile suferinţelor sale, zice: „în osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine”32. Şi îndată adaugă: „Pe lângă cele dinafară, ceea ce mă împresoară
28 Iez. 40,45.
29 Iez. 40, 46.
30 Iez. 40,46.
31 I Cor. 3,17.
32 II Cor. 11,27.
545
în toate zilele este grija de toate Bisericile”33. Gândiţi-vă, vă rog, cu câtă grijă a vegheat acest apărător al templului! Iată că el îndură suferinţe fără seamăn, dar acordă altora atenţia deplină a inimii sale. Care virtute este mai mare, vă întreb: să te gândeşti la folosul aproapelui sau la propria suferinţă? Cine ar putea să aprecieze cum se cuvine? Cine ar putea să judece cum se cuvine? El se chinuie, plânge, este înfometat, este însetat, suferă de frig, posteşte, priveghează şi, totuşi, veghind, are permanent în minte grija pe care trebuie s-o poarte tuturor Bisericilor. Iată, un paznic foarte iscusit al templului, ne este dat ca exemplu. Să-l urmeze cine poate! A îndura situaţiile potrivnice pentru adevăr, a face pentru aproapele tău tot binele posibil, a veghea cu grijă asupra sufletelor, ca nu cumva vreunul să cadă în rea-credinţă, ca nu cumva altul să cadă în trufie, ca nu cumva altul să cadă în hoţie sau în necurăţie, a-i cerceta şi a-i înfrâna, aceasta înseamnă a păzi templul lui Dumnezeu, adică Sfânta Biserică.
13. Sunt însă preoţi pe o treaptă inferioară, care veghează la slujirea altarului, adică cei care, spre a-i ajuta pe preoţii mai mari, cercetează pătrunzător păcatele celor care au greşit şi îndreaptă viaţa celor trupeşti şi pentru aceasta îi aduc până acolo, încât, prin lacrimile pocăinţei, să le aprindă, ca să zic aşa, trupul spre jertfă, trup pe care mai înainte îl lăsaseră să trăiască în păcat. Căci cei care sunt puşi în fruntea Sfintelor Biserici, nu pot să facă totul prin ei înşişi. În timp ce ei se ocupă de cercetări duhovniceşti, dacă se săvârşesc rele şi păcate trupeşti, le încredinţează altora pentru a le cerceta şi a le îndrepta. De vreme ce viaţa trupească este îndreptată şi se ajunge, din partea celor care sporesc, până la râvna înfrânării şi a rugăciunii, prin aceştia trupul deja se aprinde, ca să zic aşa, ca pe un altar, încât să răspândească în faţa Domnului
33 II Cor. 11, 28.
546
Atotputernic mirosul jertfei de acolo de unde mai înainte nu-I era pe plac din cauza greşelii.
14. Dar în această situaţie se ridică o întrebare. Dacă mai înainte s-a spus că acele cămări ale tezaurului au faţada îndreptată spre calea dinspre Austru, de ce se spune acum că o cămară a tezaurului care dă spre calea dinspre Austru este a preoţilor care veghează pentru paza templului, iar o altă cămară a tezaurului care dă spre calea dinspre Aquilon este a preoţilor care slujesc la altar? Dacă şi una şi cealaltă aveau faţadele orientate spre calea dinspre Austru, de ce acum se spune că una dădea în calea dinspre Austru, şi alta spre calea dinspre Aquilon? Prin aceste cuvinte, noi cunoaştem următoarele: cămara tezaurului care era a preoţilor care veghează pentru paza Templului era situată astfel încât să dea numai spre calea dinspre Austru, iar camera tezaurului care era a preoţilor care se ocupau cu slujirea altarului era plasată în curte astfel încât să aibă vedere şi spre calea dinspre Austru, şi spre cea dinspre Aquilon. La fel ca şi cămara tezaurului a preoţilor care vegheau pentru paza Templului, cămara tezaurului celor ce se ocupau cu slujirea altarului dădea şi spre calea dinspre Austru, şi totuşi, spre deosebire de cămara tezaurului acelor preoţi, cămara tezaurului a preoţilor care se ocupau cu slujirea altarului avea vedere şi spre Aquilon. Ce înseamnă aceasta, fraţi preaiubiţi? Ce realitate tainică putem intui în aceste cuvinte, dacă nu ceea ce un ascultător duhovnicesc deja înţelege, urmând cele spuse mai înainte: preoţii din treapta superioară, care vegheau pentru paza templului, privesc doar calea dinspre Austru, pentru că, ocupaţi numai cu cercetări duhovniceşti, ei îşi îndreaptă întotdeauna toată atenţia spre ceea ce ţine de iubirea pentru Dumnezeu. Dar preoţii din treapta ierarhică inferioară, care au întâietate în cercetarea păcatelor celor care au greşit, privesc înapoi spre calea dinspre Aquilon, ca să vadă în sufletul păcătoşilor cât
547
de tare i-a amorţit frigul şi, întorcându-i prin cuvinte mustrătoare până la suspinul pocăinţei, să le aprindă, ca să zic aşa, trupurile pe altarul Domnului. Să privească, aşadar, aceştia, împreună cu preoţii din treapta ierarhică superioară spre calea dinspre Austru, pentru că, în ceea ce-i priveşte, ei ard de focul dragostei şi sunt aprinşi de flăcările iubirii pentru Dumnezeu. Dar, fiindcă ei îndreaptă adesea păcatele celor care au greşit, îşi îndreaptă privirea şi spre calea dinspre Aquilon. Despre ambele trepte ale preoţilor se adaugă: „Aceştia sunt fiii lui Ţadoc, singurii dintre fiii lui Levi, care se apropie de Domnul ca să-I slujească”34.
15. „Ţadoc”, în latină, înseamnă „drept”. Dar cine este drept, dacă nu Cel căruia I se spune: „Drept eşti, Doamne, şi dreaptă este judecata Ta”35? Cine sunt fiii drepţi, dacă nu cei despre care este scris: „Şi celor care au crezut în El le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu”36? Levi însă se traduce prin „rezervat”. Cine a fost rezervat de Domnul, dacă nu poporul credincios, care prin Tainele credinţei37 a fost aşezat deoparte de cei necredincioşi? Toţi cei care se îndreaptă stăruitor spre activităţile duhovniceşti sunt, deci, fii ai dreptăţii. Fiind puşi deoparte dintre fiii poporului, ei se apropie de Domnul ca să-I slujească, pentru că ei sunt aleşi dintre cei cu adevărat credincioşi, ca să vină în slujba Atotputernicului Dumnezeu şi să cerceteze cu atenţie realităţile cereşti pentru a învăţa poporul.
16. Dar trebuie să cercetăm cu atenţie cine sunt cei care-I slujesc Domnului. Nu toţi cei care citesc, nu toţi care propovăduiesc, nu toţi care-şi dau bunurile proprii, nu toţi
34 Iez. 40, 46.
35 Ps. 118,137.
36 In 1,12.
37 Evident se referă la Taina Botezului (n. ed.).
548
care-şi biciuiesc trupul prin înfrânare slujesc Domnului. Căci cei care, citind şi propovăduind, caută propria slavă, cei care, dând ceea ce au şi mortificându-şi trupul prin înfrânare, doresc să primească laude de la oameni, aceştia îşi slujesc lor, nu Domnului. Împotriva acestora, Domnul spune prin psalmist: „Cel ce umbla pe cale fără de prihană, acela îmi slujea”38. Are calea pătată cine în buna lucrare, pe care o face, pune mai presus în ochii săi răsplata slavei deşarte, cine caută să dobândească răsplata în această lume şi pângăreşte în faţa lui Dumnezeu frumuseţea bunei lucrări cu necurăţia unei intenţii păcătoase. De pildă poate un om, înflăcărat de râvna drepteivieţuiri, pune stavilă păcatelor celor fărădelege; dacă totuşi acesta este împins spre acestea nu de iubirea pentru Dumnezeul Atotputernic, ci de zelul personal, lui îşi slujeşte, şi nu Domnului. Alt om, ca nu cumva să pară aspru, tolerează cu blândeţe multe care se săvârşesc cu răutate. Aşadar acesta, fiindcă refuză să se arate sever pentru Dumnezeu, prin încăpăţânarea în blândeţea sa, lui îşi slujeşte, şi nu Domnului. Aşadar, fie că ne grăbim spre slujirea Cuvântului, fie că suntem generoşi cu bunurile noastre faţă de cei în nevoie, fie că ne stăpânim trupul prin înfrânare, fie că ne aprindem prin zel, fie că prin răbdare ajungem să tolerăm uneori cu blândeţe fapte rele trebuie ca noi mai înainte de toate să ne examinăm cu cea mai mare atenţie intenţia noastră, purtând de grijă ca toate cele pe care le săvârşim să le facem nu din râvnă pentru slava noastră, ci din râvna pentru Dumnezeu, ca nu cumva în ceea ce facem să slujim mai degrabă nouă decât Domnului. Nu Domnului, ci lor îşi slujeau cei despre care Pavel zicea: „Toţi caută ale lor, nu ale lui Iisus Hristos”39. Acelaşi Pavel, împreună cu fraţii aleşi, se grăbeau să slujească, şi trăind şi murind, nu lor înşişi, ci Domnului: „Nimeni dintre noi nu trăieşte
38 Ps. 100, 8.
39 Filip. 2,21.
549
pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem”40. Aşadar, sfinţii nici nu trăiesc, nici nu mor pentru ei. Nu trăiesc pentru ei, pentru că, prin tot ceea Ce fac, însetează după câştiguri duhovniceşti şi, rugându-se, propovăduind, stăruind în lucrarea sfântă, ei doresc să mărească numărul cetăţenilor patriei cereşti. Nu mor deloc pentru ei, pentru că în faţa oamenilor, prin moartea lor îl slăvesc pe Dumnezeu la Care se grăbesc să ajungă chiar murind. Să ne gândim, aşadar, în ce priveşte moartea sfinţilor, nu la câtă ocară la adresa lor a venit din partea necredincioşilor, ci la cât de mult a sporit lauda pentru Domnul în inima credincioşilor. Dacă ei ar fi căutat lauda pentru ei, de bună seamă s-ar fi temut să îndure atâtea ocări în moarte. Dar nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine, pentru că ei nu au căutat slava proprie nici trăind, nici murind. Să vedem dacă a murit pentru sine primul păstor al Bisericii, care nu a trăit pentru sine. Să-l întrebăm pe Ioan, tovarăşul lui, şi să ne spună mărturia Domnului referitoare la moartea acestui păstor: „Iar aceasta a zis-o, însemnând cu ce fel de moarte va preaslăvi pe Dumnezeu”41. Aşadar, nu a murit pentru sine cel care L-a preaslăvit pe Dumnezeu în moarte. Să învăţăm, deci, fraţii mei, să examinăm printr-o cercetare atentă intenţia noastră în tot ce facem şi să nu căutăm avantajele noastre, dacă vrem să slujim Dumnezeului Atotputernic. Dar, de vreme ce am spus că fiii lui Ţadoc au fost puşi deoparte din rândul poporului credincios pentru slujirea Dumnezeului Atotputernic, oare în acelaşi popor nu sunt mulţi care să fie găsiţi ca trăind desăvârşit după poruncile lui Dumnezeu? Fără îndoială, sunt, căci se adaugă: „Şi a măsurat curtea, în lungime de o sută de coţi şi în lăţime de o sută de coţi, în patru colţuri”42.
40 Rom. 14, 7-8.
41 In 21,19.
42 Iez. 40,47.
550
17. Deja am spus adesea că prin lungime este desemnată îndelunga răbdare a nădejdii, iar prin lăţime, mărimea dragostei43. Numărul o sută, la care se ajunge înmulţind numărul zece cu zece, s-a spus înainte că desemnează culmea desăvârşirii44. Ce simbolizează atunci curtea edificiului duhovnicesc, dacă nu numărul mare al popoarelor credincioase? Or, lungimea îndelungii răbdări şi lărgimea iubirii nu sunt zadarnice în inimile credincioşilor, căci ele lucrează tot ce pot prin credinţă. De aceea se spune prin Pavel: „Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care este lucrătoare prin iubire”45. Aşadar, dacă în viaţa credincioşilor, după măsura proprie a fiecăruia, îndelunga răbdare a nădejdii este desăvârşită, lărgimea iubirii este desăvârşită, certitudinea în credinţă este desăvârşită, râvna pentru buna lucrare este desăvârşită, curtea templului are o sută de coţi pe fiecare latură46. Or, în măsura unui pătrat, nici o latură nu este mai mare sau mai mică, ci toate cele patru laturi se întind pe un spaţiu egal, pentru că aceste patru virtuţi, despre care am vorbit, adică credinţa, nădejdea, dragostea şi lucrarea, le găsim în mod egal în noi înşine câtă vreme trăim în această viaţă. Însă de aceea se spune că dragostea este mai mare decât nădejdea şi credinţa47, pentru că, după ce se ajunge la vederea Creatorului nostru, chiar şi nădejdea şi credinţa trec, dar dragostea rămâne. Căci acum, cu cât credem mai mult, cu atât iubim mai mult, şi cu cât iubim mai mult, cu atât îndrăznim mai mult să nădăjduim. Despre credinţă şi râvna în lucrare Apostolul Ioan spune: „Cel ce zice că
43 A se vedea Cartea a Ii-a, Omilia 3,11, p. 336; 8,11, p. 460; 9,9; p. 483.
44 A se vedea Cartea a II-a, Omilia 6,16, p. 414; 7,11; p. 435.
45 Gal. 5, 6.
46 Simbolul pătratului este evocat şi în Cartea a II-a, Omilia 9, 5; p. 478.
47 I Cor. 13,13.
551
L-a cunoscut pe Dumnezeu, dar poruncile Lui nu le-a păzit, este mincinos”48. De bună seamă, cunoaşterea lui Dumnezeu se raportează la credinţă, iar păzirea poruncilor, la lucrare. Când puterea, timpul şi locul pentru a lucra există, un om lucrează în măsura în care ÎL cunoaşte pe Dumnezeu şi arată că îl cunoaşte pe Dumnezeu în măsura în care lucrează binele pentru Dumnezeu. Aşadar, virtuţile poporului credincios se măsoară printr-un pătrat, fiindcă orice credincios, care trăieşte în practicarea vieţii active, crede în măsura în care nădăjduieşte, iubeşte şi lucrează; nădăjduieşte în măsura în care ctede, lucrează şi iubeşte; iubeşte în măsura în care crede, nădăjduieşte şi lucrează; lucrează în măsura în care crede, iubeşte şi nădăjduieşte. Astfel, pentru că în rândul poporului din Sfânta Biserică sunt mulţi oameni puternici prin credinţă, îndelung răbdători prin nădejde, largi la suflet prin dragoste şi eficienţi prin lucrare, curtea templului măsoară câte o sută de coţi pe cele patru laturi.
18. Ca să spunem câte ceva despre virtuţile lor, observăm ca adesea unii dintre ei sunt prudenţi prin înţelegere, puternici în situaţii potrivnice, drepţi în lucrare, cumpătaţi în plăceri şi moderaţi întotdeauna în zelul lor prin măsura discernământului. De vreme ce au prudenţă, forţă, dreptate şi cumpătare, sau, după cum unora le place să le enumere, prudenţă, cumpătare, forţă şi dreptate, aceştia au măsura curţii duhovniceşti în pătrat. Iată, aşadar, că aceste virtuţi, pe care le au oamenii buni şi credincioşi, formează un pătrat, aşa cum am spus, astfel încât o măsură să nu o depăşească pe cealaltă. De bună seamă, prudenţa este importantă; dar, dacă este mai puţin cumpătată în ceea ce priveşte plăcerile, este mai puţin puternică în primejdii, mai puţin dreaptă în lucrare şi, bineînţeles, este mai puţin prudentă. Cumpătarea este importantă;
48 In 2, 4.
552
dar, dacă înţelege mai puţin în ce să fie cumpătată, dacă poate să facă faţă mai puţin situaţiilor potrivnice prin forţa sa şi se descurajează prin frică, dacă prin graba sa se năpusteşte uneori spre acţiuni nedrepte, este mai puţin cumpătată. Forţa este importantă; dar, dacă înţelege mai puţin ce fapte bune să păzească, căror rele să se opună, dacă se reţine mai puţin de la pofta plăcerii şi se lasă biruită de desfătare, dacă se ocupă mai puţin de faptele dreptăţii şi se lasă dominată uneori de nedreptate, este mai puţin puternică. Dreptatea este importantă; dar, dacă discerne mai puţin decât trebuie între actele drepte şi cele nedrepte, dacă îşi reţine mai puţin inima de la desfătarea lumească, dacă se întăreşte mai puţin în situaţiile potrivnice, este mai puţin dreaptă. Aşadar, viaţa credincioşilor desăvârşiţi se măsoară printr-un pătrat şi o latură a curţii duhovniceşti măsoară atât cât măsoară fiecare latură în parte, pentru că fiecare credincios desăvârşit este prudent în măsura în care este cumpătat, puternic şi drept, este cumpătat în măsura în care este prudent, puternic şi drept, este puternic în măsura în care este prudent, cumpătat şi drept, este drept în măsura în care este înţelept, cumpătat şi puternic. Totuşi, printre credincioşi sunt foarte mulţi care încă trăiesc trupeşte. Cei care poate nu cunosc literele şi nu pot să citească învăţăturile lui Dumnezeu, cu siguranţă văd în viaţa multor credincioşi exemplele pe care să le imite. Iată că în Biserică răsună glasurile Sfintei Evanghelii şi ale Apostolilor; iată că exemplele celor care trăiesc cum trebuie sunt zi de zi puse în faţa ochilor oamenilor. Ei n-ar putea spune spre dezvinovăţirea lor: Nu am văzut ce ar fi trebuit să imităm. De aceea, se adaugă: „Şi un altar înaintea faţadei templului”49.
19. Ce simbolizează templul, dacă nu poporul credincios? Căci aşa se spune ucenicilor prin Apostolul Pavel: „Sfânt este
49 Iez. 40, 47.
553
templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi”50. Ce reprezintă altarul lui Dumnezeu, dacă nu sufletul celor care trăiesc binele? Amintindu-şi păcatele, aceştia spală cu lacrimi petele lor, îşi mortifică trupul prin înfrânare, nu se lasă atraşi în nici o activitate lumească, dau săracilor ceea ce au şi nu poftesc să aibă ceea ce nu au. Inima acestora, prin urmare, este numită, pe bună dreptate, altar al lui Dumnezeu unde, din tristeţea căinţei, arde un foc şi mistuie trupul. Oare astfel de oameni, fraţi preaiubiţi, nu vedem noi în fiecare zi, în rândul acestui popor credincios, ca şi în curtea templului? Nu este viaţa lor pusă neîncetat înaintea ochilor noştri ca exemplu? Aşadar, un altar este înaintea faţadei templului, când mulţi oameni se află sub privirea Sfintei Biserici, şi aceştia îşi amintesc de Judecata veşnică şi se oferă pe ei înşişi, zi de zi, ca jertfă lui Dumnezeu prin tânguirea pocăinţei. După cum s-a spus mai înainte, aceştia îşi pedepsesc trupurile, ca să împlinească ceea ce se spune prin învăţătorul neamurilor: „Să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu”51. Evident, un animal este omorât ca să fie oferit ca jertfă. Dar jertfa vie este trupul în suferinţă pentru Dumnezeu. Se spune despre trup că este şi jertfă, şi vie, pentru că trăieşte pentru virtuţi, dar este mort pentru patimi. Este jertfă, pentru că este deja mort pentru această lume în ce priveşte faptele păcătoase, însă este vie, pentru că din toate puterile lucrează binele.
20. Dar pentru că prin cuvântul „altar” expunerea s-a orientat spre flacăra pocăinţei, socotesc necesar să arăt diversitatea de forme pe care o poate avea această pocăinţă. Căci alta este pocăinţa care se naşte din frică şi alta care se naşte din iubire, pentru că una este să fugi de chinuri şi alta este să doreşti răsplăţi. De aceea, prin Lege, s-a poruncit să fie făcute
50 I Cor. 3,17.
51 Rom. 12,1.
554
două altare în Cortul Sfânt, unul în exterior, iar altul în interior, unul în curte, altul în faţa chivotului, unul care era acoperit cu bronz, altul care era îmbrăcat în aur. Pe altarul de bronz sunt arse trupurile, iar pe altarul de aur sunt arse aromele52. Ce înseamnă, fraţi preaiubiţi, faptul că afară sunt arse trupurile, iar înăuntru aromele, dacă nu ceea ce noi vedem zi de zi, pentru că sunt două feluri de căinţă, astfel că unii plâng încă din teamă, iar alţii din iubire suferă cu lacrimi? Căci mulţi, amintindu-şi păcatele lor, fiindcă se tem de chinurile veşnice, se zdrobesc zi de zi cu lacrimi. Plâng relele pe care le-au făcut şi ard în focul pocăinţei patimile de a căror stârnire încă suferă în inima lor. Ce sunt aceştia, dacă nu altarul de bronz pe care ard trupurile, pentru că ei plâng încă faptul că s-au lăsat atraşi în lucrări trupeşti?
21. Alţii, dimpotrivă, eliberaţi de patimile trupeşti sau deja în siguranţă după plâns îndelungat, ard de flacăra iubirii prin lacrimile pocăinţei, pun în faţa ochilor inimii răsplăţile patriei cereşti şi jinduiesc să fie deja printre cetăţenii de Sus. Lungimea călătoriei lor le apare ca o aspră robie. Ei doresc să vadă Regele în frumuseţea Sa53 şi nu încetează să plângă zi de zi din iubire pentru El. Ce sunt aceştia, dacă nu altarul de aur, ei în a căror inimă ard aromele, adică virtuţile lor? Se spune cu îndreptăţire despre acest altar că este situat în faţa vălului chivotului, în Sfânta Sfintelor. Desigur, chivotul Testamentului a devenit pentru noi El însuşi despre Care ştim că s-a scris: „întru Care sunt ascunse toate vistieriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei”54. Chivotul din partea de dinăuntru a vălului este Mântuitorul nostru în cer. Altarul de aur, pe care se arde tămâie în faţa vălului, sunt inimile Sfinţilor, care,
52 Cf. Ieş. 39, 37-39; 40, 5; 40, 24-25.
53 Cf. Is. 33,17.
54 Col. 2, 3.
555
în timp ce sunt aprinse prin mari virtuţi de iubire pentru Dumnezeu, prin această râvnă sfântă ard pentru Cel pe Care nu pot încă să-L vadă cu chipul dezvăluit. Între chivot şi altar este, într-adevăr, un văl, pentru că ceea ce ne desparte încă de vederea lui Dumnezeu, obstacolul stricăciunii noastre, nu este îndepărtat. Dar, câtă vreme suntem în faţa vălului, trebuie să ardem la flacăra iubirii ca tămâia pe jar. Dar, prin lacrimile pocăinţei, nu trebuie să căutăm nimic pământesc, nimic trecător. Să ne fie de ajuns doar însuşi Acela care le-a făcut pe toate. Prin râvnă, să transcendem toate, ca să ne adunăm sufletul în Cel Unu. Aprinşi nu de teama chinurilor, nici de amintirea păcatelor, ci de flacăra iubirii, să ardem, în lacrimi, împreună cu mireasma virtuţilor.
22. Această rugăciune a celor aleşi a fost prevăzută mult înainte, de vreme ce în lauda logodnicei se spunea: „Cine-i cea care se ridică în pustie ca un firişor de fum din miresmele de smirnă, de tămâie şi ale tuturor pulberilor unui vânzător de parfumuri”55? Sfânta Biserică a celor aleşi, când cu iubire arzătoare se înalţă deasupra acestei lumi prin sfintele rugăciuni, se ridică în pustia pe care a părăsit-o. În ce mod se ridică, textul arată imediat: „Ca un firişor de fum din miresme”56. Fumul se naşte din tămâie, după cum se spune prin psalmist: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”57. Fumul, de obicei, face să curgă lacrimi. Fumul din miresme, aşadar, este rugăciunea pocăinţei, născută din puterea iubirii. Această rugăciune este numită „firişor de fum”, pentru că, de vreme ce ea caută numai bunătăţile cereşti, urcă drept în sus, astfel încât să nu se întoarcă deloc pentru a cere bunuri pământeşti şi trecătoare. Trebuie reţinut că nu este denumită
55 Cânt. 3, 6.
56 Cânt. 3, 6.
57 Ps. 140, 2.
556
„fir”, ci „firişor”, pentru că în focul pocăinţei puterea iubirii este de o aşa delicateţe, încât nu poate fi sesizată nici măcar de sufletul care, inundat de lumină, merită s-o aibă.
23. Cu îndreptăţire se spune: „de smirnă şi tămâie”. Tămâia este după Lege arsă spre jertfă Domnului. Cu smirnă se îmbălsămează trupurile după moarte, ca să nu fie mâncate de viermi. Aduc jertfă de smirnă şi tămâie cei care-şi strunesc trupul, ca nu cumva să fie stăpâniţi de patimile stricăciunii, şi ard jertfa cu bun miros a iubirii lor în faţa Domnului şi se arată pe ei înşişi lui Dumnezeu în sfinte virtuţi. De aceea, se şi adaugă: „Şi ale tuturor pulberilor unui vânzător de parfumuri”58. Pulberea vânzătorului de parfumuri este virtutea celui care lucrează binele. Trebuie reţinut că virtuţile celor care lucrează binele sunt numite nu balsamuri, ci pulberi. Atunci când lucrăm binele, oferim balsamuri. Dar când reconsiderăm binele pe care l-am făcut şi când suntem atenţi în judecata reconsiderării, ca nu cumva să fie ceva rău în acest bine, este ca şi cum facem pulbere din aceste balsamuri, astfel încât, prin discernământ şi iubire, să aprindem mai tare rugăciunea noastră către Domnul.
24. Iată acestea sunt, fraţi preaiubiţi, cele pe care le-am putut scruta cu ajutorul lui Dumnezeu, înaintea voastră. Nimeni să nu-mi reproşeze, dacă încetez să mai vorbesc despre acestea, fiindcă, după cum toţi vă daţi seama, suferinţele noastre au crescut: pretutindeni suntem înconjuraţi de săbii, pretutindeni ne temem de pericolul morţii iminente. Unii se întorc la noi cu mâinile tăiate, despre alţii se aude că au fost luaţi prizonieri, iar despre alţii, că au fost ucişi. Sunt silit să tac, „pentru că sufletul meu este dezgustat de viaţa mea”59. Nimeni să nu mai caute la mine aprofundarea Sfintei Scripturi,
58 Cânt. 3, 6.
59 Iov 10,1.
557
„pentru că harfa mea a ajuns instrument al tânguirii şi flautul meu glasul bocitoarelor”60. Ochiul inimii nu mai veghează la cercetarea tainelor, pentru că „istovitu-s-a sufletul meu de supărare”61. Lectura textului este deja mai puţin plăcută sufletului meu, „că am uitat să-mi mănânc pâinea mea de glasul suspinului meu62. Celui căruia nu-i place să trăiască, cum să-i mai placă să vorbească despre înţelesurile tainice ale Sfintei Scripturi? Iar eu, care sunt silit zi de zi să beau amărăciune, când aş putea să beau un vin dulce? Ce mai rămâne în afară de a aduce mulţumiri cu lacrimi în mijlocul încercărilor pe care le îndurăm din cauza fărădelegilor noastre? Căci însuşi Cel care ne-a creat S-a făcut pentru noi Tată prin duhul înfierii pe care ni l-a dat. Şi uneori îi hrăneşte pe fii cu pâine, alteori îi îndreaptă cu biciul încercărilor, pentru că, prin dureri, răniri şi răsplăţi, El îi învaţă pentru a primi moştenirea veşnică. Slavă, prin urmare, Domnului nostru Atotputernic Iisus Hristos, Care trăieşte şi împărăţeşte împreună cu Tatăl, în unime cu Duhul Sfânt, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.
60 Iov 30,31.
61 Ps. 118,28.
62 Ps. 101,5-6.
Bibliografie
Ediţii în latină şi traduceri în limbi moderne
Sancti Gregorii Magni, Homiliae în Hiezichielem, PL 76, Migne, Paris, 1849, col. 785-1072.
Sancti Gregorii Magni, Homiliae în Hiezechihelem prophetam, ed. Marcus Adriaen, Corpus Christianorum Series Latina 142, Brepols, Turnholti, 1971.
Les Homelies de S. Gregoire Pape sur Ezechiel, trad, par Pierre Le Clerc, Paris, 1747, Livre I.
Gregoire le Grand, Homelies sur Ezechiel, trad, par Ch. Morel, Sources Chretiennes 327,360, Les Editions du Cerf, Paris, 1986,1990.
San Gregorio Magno, Omelie su Ezechiele, trad. Emilio Gandolfo, 2 vol., Cittă Nuova Editrice, Roma, 1992.
Obras de San Gregorio Magno. Regia pastor. Homilias sobre la profecia de Ezequiel, trad. P. Gallardo m. Andres, Madrid, 1959.
The Homilies of St. Gregory the Great on the Book of the prophet Ezekiel, transl. by Theodosia Gray, Center for Traditionalist Orthodox Studies, Etna, 1990.
Gregor der Grofie, Homilien zu Ezechiel, iibertragen und eingeleitet von Georg Biirke, Johannes Verlag, Einsiedeln, 1983.
Comentariile altor Sfinţi Părinţi la Iezechiel
Origenes, Homiliae în Ezechielem, W. A. Baehrens, Origenes Werke, vol. 8, Die griechischen christlichen Schriftsteller, nr. 33, Teubner, Leipzig, 1925.
560
Origene, Homelies sur Ezechiel, Texte latin, introduction, traduction et notes par Marcel Borret, Sources Chretiennes, nr. 352, Les Editions du CERF, Paris, 1989.
Origenes, Fragmenta ex commentariis în Ezechielem, PG 13, Migne, Paris, 1862, col. 664-665.
Origenes, Selecta în Ezechielem, PG 13, Migne, Paris, 1862, col. 768-825.
Hippolytus, Fragmentam în Ezechielem, PG 10, Migne, Paris, 1857, col. 632-633.
S. Gregorius Nazianzenus, Significatio în Ezechielem, PG 36, Migne, Paris, 1885, col. 665-669.
B. Theodoretus, Cyrensis Episcopi, Interpretatio în Ezechielem, PG 81, Migne, Paris, 1864, col. 808-1256.
S. Cyrillus Alexandrinus, Fragmenta în Ezechielem, PG 70, Migne, Paris, 1864, col. 1457-1460.
B. Hieronymus Stridonensis, Comnentaria în Ezechielem, PL 25, Migne, Paris, 1845, col. 15-490.
Lucrări şi Studii
Cuthbert Butler, Western mysticism. The teaching of SS Augustine, Gregory and Bernard on the contemplation and the contemplative life, E. P. Dutton Co Ink, Londra, 1927.
Gerhard G. Carluccio, The seven steps to the spiritual perfection according to St. Gregory the Great, University Press, Ottawa, 1949.
Patrick Catry, „Desir et amour de Dieu chez S. Gregoire le Grand”, Recherches Augustiniennes 10 (1975), p. 269-303.
Patrick Catry, „Lamour du prochain chez S. Gregoire le Grand”, Studia Monastica, 20 (1978), pp. 287-344
Patrick Catry, Parole de Dieu, Amour et Esprit Saint chez Gregoire le Grand, Abbaye de Bellefontaine, Begrolles-en-Mauges, 1984.
561
Angela Russell Christman, „The Spirit and the Wheels: Gregory the Great on Reading Scripture”, în în Dominica Eloquio în Lordly Eloquence, Essays on Patristic Exegesis în honour of. Robert Louis Wilken, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 2002, pp. 395-407.
Angela Russell Christman, What did Ezekiel see? Christian exegesis of Ezekiels vision of the chariot from Irinaeus to Gregory the Great, Brill, Leiden, 2005.
Bertram Colgrave, The Earliest Life of Gregory the Great by an Anonymous Monk of Whitby, University of Kansas Press, Kansas, 1968.
Claude Dagens, „La fin des temps et 1Eglise selon saint Gregoire le Grand”, Recherches de Sciences Religieuses 58 (1970), pp. 273-288.
Claude Dagens, Saint Gregoire le Grand. Culture et experience chretiennes, Etudes Augustiniennes, Paris, 1977.
Claude Dagens, „Saint Gregoire le Grand mystique et docteur de 1experience mystique”, în Lettre de Liguge, 206 (1981), pp. 7-18.
Fredrick Homes Dudden, Gregory the Great: His Place in history and Thought, 2 vol., Longman, Londra, 1905.
Gillian R. Evans, The thought of Gregory the Great, Cambridge University Press, Cambridge, 1986.
Jacques Fontaine, Gregoire le Grand. Colloques internationaux, Centre Culturel Les Fontaines, 15-19 sept. 1982, Chantilly, Ed du CNRS, Paris, 1986.
Michael Frickel, Deus totus ubique simul. Untersuchungen zur allgemeinen Gottgegenwart im Rahmen der Gotteslehre Gregors des Grofien, Herder, Freiburg, 1956.
Sofia Boesch Gajano, Gregoire le Grand: aux origines du Moyen Age, trad. Jacqueline Martin-Bagnaudez et Noel Lucas, preface Pierre Riche, Editions du Cerf, Paris, 2007.
Robert Gillet, „Gregoire le Grand”, în Dictionnaire de Spiritualite, 6 (1967), Paris, col. 872-910.
562
Philippe Henne, Gregoire Le Grand, Editions du Cerf, Paris, 2007.
Dietram Hofmann, Die geistige Auslegung der Schrift bei Gregors des Grofien, Vier-Turme-Verlag, Munsterschwarzach, 1968.
Thomas L. Humphries, Ascetic pneumatology from John Cassian to Gregory the Great, Oxford University Press, Oxford, 2013.
Stephan Ch. Kessler, Gregor der Grofie als Exeget. Eine Theologische Interpretation der Ezechielhomilien, Tyrolia Verlag, Innsbruck, 1995.
Rade Kisc, Patria Caelestis. Die Eschatologische Dimension der Theologie Gregors des Grofien, Mohr Siebeck, Tubingen, 2011.
Conrad Leyser, Authority and Asceticism from Augustine to Gregory the Great, Clarendon, Oxford, 2000.
Henry de Lubac, Exegese medievale. Les quatre sens de IEcriture, t. 1-4, Paris, 1959-1964.
Darius Oliha Makuja, Eschatology and Inculturation: The Missionary Strategy of Pope Gregory the Great (590-604), Saint Louis University, lucrare de doctorat, 2006.
Robert A. Markus, From Augustine to Gregory the Great. History and Christianity în Late Antiquity, Collected Studies Series 169, Variorum, Londra, 1983.
Robert Markus, Gregory the Great and His World, Cambridge University Press, Cambridge, 1997.
Fabrizio Martello, AUombra di Gregorio Magno, Cittă Nuova, Roma, 2012
John Moorhead, Gregory the Great, Routledge, Londra, 2005.
Barbara Muller, Fiihrung im Denken und Handeln Gregors des Grofien, Mohr Siebeck, Tubingen, 2009.
Wilhelm Neuss, Das Buch Ezechiel în Theologie und Kunst bis zum Ende des XII Jahrhunderts, Aschendorf Verlag, Munster în Westfalen, 1912.
Vera Paronetto, Gregorio Magno. Un maestro oile origini cristiane dEuropa, Studium, Roma, 1985.
563
Vincenzo Recchia, Gregorio Magno, papa ed esegeta biblico, Dipartimento di studi classici e cristiani, Bari, 1996.
Vincenzo Recchia, Le Omelie di Gregorio Magno zu Ezechiele (I-V), Adriatica Ed., Bari, 1974.
Jeffrey Richards, Consul of God. The Life and Times of Gregory the Great, Routledge and Kegan Paul, Londra, 1980.
Mirjam Schambeck, Contemplatio als Missio. Zu einem Schliisselphănomen bei Gregor dem Gro fler, Echter, Wurzburg, 1999.
Terence B. Snow, St. Gregory the Great: his work and his spirit, Bums Oates Washbourne, Londra, 1924.
Carole Straw, Gregory the Great: Perfection în Imperfection, University of California Press, Berkeley, 1988.
Walter Stuhlfaith, Gregor I. Der Grofle. Sein Leben bis zu seiner Wahl zum Papste nebst einer Untersuchung der altesten Viten, Winter Verlag, Heidelberg, 1913.
Indice de referinţe scripturistice
Vechiul Testament
Facerea 29,18-23 350
29,20 379
1,1 43,44 29,25 379
1,27 414 29,31-35 350
2,1 348,414 30,29 379
2,21-22 132 32,24 352
3,6-7 216 32,25 352,379
3,19 128,158,246 32,30 354
4,7 272 37, 5 527
4,8 378 37, 28 527
5,22-24 378 39,12-20 379
6,6-7 185 41,41 527
6,14 131,378 42,5-7 527
6,15-16 403 42,8 528
7,1-17 392 42,9 528
9,13-15 192 42,15 528
10,21 494 42,21 528
12,5 379 42,34-35 528
15,16 281 43,16 528
18,27 182 43,30-31 529
19,1-10.30-36 216 44, 2 529
22,6,9,16 132 44,10-13 529
22,16-17 379 45,1 529
27,1-29 47 48,1-14 47
27,27 123,125 48,18 48
27, 3-28 122 48,19 48
27, 28 125 49,10 45
27,40 125 49,17.201
29,16-17 350 49,18 190
566
Ieşirea 37,17 126
3,2-3 150 39,37-39 554
3,3 86 40,5 554
3,6 169,399 40,24-25 554
4,10 182
3,14 76 Levitic
5,10 153 1,15 151
5,21 305 5,8 151
6,3 399 6,21-22 309
7,1 169,365 11,20,23-26 174
7,3 282 19,18 377
9,31 263 19,38 103
12,13 498 25,10 427
14,21 382,491
15,1 222 Numeri
19,7-25 397 12,3 65,379
20,8 423 13,3-17 56
20,10-11 423 13,31-32 57
20,14 330 14,1-3 57
20,17 377 14,3-4 91
21,2-6 85 14,42 57
21,3 86,87,88 17, 8 491
21,4 87 20,6 153
21,6 88 20, 31, 491
22,8 169 24,4-5 257
22,28 169 24,16 218
25,17,20 133 25,7 380
25,31 126 25,8 153,380
26,1 459 25,11 380
26,4-5 459
27,17-19 374 35,25-28 132
28,5 388 Deuteronom
32,27 153 1,42 57
33,8 338 4,24 111,191
33,10 338 6,5 377
33,13 190 12,6 397
33,20-22 34 14,1-25 174
567
15,19 60 20,10 53
18,15-18 45 23,5 135
21,23 131 III Regi
22,10 455
25,4 81 1,23 273
32,40 260 7,29 526
33,2 150 10,21 370
Iosua 13,10-23 55
14,6-7,9-10 48
3,5-8 380 17,1 338,344
10,12-14 382 17,24 382
I Regi 18,38 344
19, 3 344
1,18 284 19,7-8 344
2,29 298 19,9-13 338
3,13 298 21,29 259
4,11-12 298 IV Regi
8,5-6 380
8,20-22 153 2,3-5 51
9,15-20 52 2,3,5 87
12,23 380 2,12 523
16,1 380 3,11-15 54
16,2 52,380 3,14 136
16,12 52 4,1-7 83
24,7 381 4,27 54
25,36-38 273 4,36-38 382
26,11 381 5,26 44
II Regi 6,5-6 50
13,18-19 51
1,17 381 15,5 354
7,3 55 24,10 303
7,4-6 55 24,15 317
12,5-7 273 25,1-2 303
12-13 55 Iov
12,13 102,154
19,13 53 1, 2-5 477
19,27 53 1,8 392
568
2,10 478
5,5 521 10,1 15,556 10,15 223
10,21-22 137 16,20 209 16, 21 209
19,25-27 487
28,25 343
29,15 478
29,16 478 29,15-16 213 29, 25 478
29, 26 248
30,29 215 30,31 15,557 31,13 478 31,19 478
31,20 478
31,21 479
31,29 479
31,31 479
31,37 361
35,10 223
39,34 100
42, 3 183
42,6 183
42,7 183 8,4 319,320
8,6 186
8, 8 187, 321
10,2 299
10, 5 412
11,3 229
16,4 420
16,7 450
17,12 121,375,392
17,29 157
17,45 123
18,1 355
18,5 82
18, 6 159
19,3 498
21,34 487
25,8 346
26,6 360
26,11 427
29, 13 537
30,3 216
30,9 385,420
30,20 115
30, 23 115
31,1 100
31, 7 223
34,9 325
35,9 231
Psalmi 36,27 448
36,31 514
1,3 63
4, 3 62
6,1 386, 486
6,2 386
7,12-14 143
7,15-16 143
8,3 62 36,35-36 86 37,21 208 39,3-4 201 41,2-3 542
41, 3 190, 466 44, 4 189
47,4 361
569
48,5 269 95,5 450
49,3 72 95,10 131
49,23 54 96,11-12 115
50,14 502 98,1 246
50,16 271 99,4 385
50,18 537 100,1 539
50,19 99,389 100,1-2 542
50,21 537 100,8 548
53,5 294 101,5-6 15,557
54,13-15 441 101,10 42
55,12 123 101,21 295
59,4 246 103,2-3 410
61,7 241 103,3 193
62,2. 487 103,10 464
64,11 256 103,18 222
65,4 181 103,3-23 221
65,15 499 103,30 487
66,2 543 105,16 471
66,7-8 394 109,1 52
66,8 394 109,4 185
67,5 54 110,10 462
67,14 371 110,6.7 212
68,10 309 . 113,4-7 450
68,28 281 113,13 370
69,4 273 115,1 394
72,2-3 299 117,12 214
77,12 522 118,11 514
78,11 295 118,15 75
79,18 158 118,18 533
81,1 169,365 118,28 15,557
81,6 365 118,31 219
83,5 224 118,54 538
83,6-7 464 118,93 156
83,8 361 118,96 156,356,420
84, 8 190 118,97 399
86,4 52 118,99 399
88,42 522 118,100 400
570
118,105 156 3,1 468
118,137 547 3,6 555,556
118,129 533 3,9-10 370
118,159 248 3,10 371,372
118,173 64 4,4 376,381
120,8 336 4,16 66
121,3 322 5,2 353
125,4 325,541 5,4 466
131,8 487 6,3 172,173,174
136,16 369 6,6 396
138,6 418 7,4 268
138,17 445 8,13 344
138,21-22 208
140,2 555 Isaia
140,10 402 1,16-17 136
141,6 130 2,2 253,321
144,7 115 3,11 223
148,4-5 221 3,12 209
150,4 174 3,13 210
Ecclesiastul 3,14 73
4,2 321
1,7 118 5,17 93
1,16 462 6,1 353,354,355
1,18 258,259 6,1-5 34
2,14 75 6,3 394
3,7 265 6,5 182
7,5 105 7,14 43,53
9,1-2 181 9,2 69
11,2 387,483 9,6 389
11,4 92 9,6-7 53
11,9 61 9,10 511
Cântarea Cântărilor 10,22 290
11,2-3 462
2,5 366,367 11,6 389
2,9 334 11,9 131
2,10-12 402 12,6 388
2,12 402 14,13 65,324,449,541
571
26,1 345 3,3 237
26,10 71 3, 6-7 299
26,11 68 3, 7 295, 300
27,12 119 3, 7-8 300
28, 21 405 4,19 230
30,28-29 450 11,16 524
30, 29 450 11,19 131
31,9 516 13,23 389
33,17 554 23,16 235
34,8-10 137 23,21 235
35,7 331 32,40 135
38,5 53 48,11 245
40,9 266 51,6 309
40,12 418 6,7 324
45,11 245 6,11 324
52,11 518
54,12-13 433 Plângerile lui Ieremia
54,13 434 1,7 301
55,3 135
58,7 136 Iezechiel
60,8 445 1,1 16,59,64
60,19 137 1,1-4 14
63,2 328 13 63,64,65
63,3 328 1,4 64, 65,67, 68, 69,71, 72
64,4 396 1,5 70, 72, 73
66,1 417 1,5-10 16
66,2 464 1,7 16,81
66,22 137 1,8 83,89
66,23 137 1,9 90,91,93,102
66,24 138,225 1,10 95
Ieremia 1,11 98,99,101,163
1,12 102,107,109
1,5-7 61 1,13 17
1,6 182 1,14 111,114
1,13 68 1,15 121,129
2,3 264 1,16 129,130
2,24 501 1,17 134
572
1,18 16,135,143 3,15 263,264
1,19 28,148 3,16 265
1,20 152 3,17 13,266
1,21 154 3,18 269
1,22 157 3,19 272
1,22,16 17 3,20 278,282
1,23 160 3,21 278
1,24 16,162,167,168,176 3,22 287
1,25 171 3,23 288
1,26 183 3,24 289
1, 27 188,189 3,25-26 290
1,28 17,192,193,194 3,27 291,299
2,1 197 4,1-3 302
2,2 197 14,14 392
2,3 200,202,264 24,3-4 451
2,4 202,203 24,5 451,452
2, 5 203, 205 24,10-11 451
2,6 205,217 24,10 452
2,7 217 24,11 12,452
2,8 218,219 29,17 318
2,9 24,219 37,4-6 488
2,10 17,222 37,26 135
3,1 227,228 40,1 317
3, 2 227,228 40,1-47 14
3,2-3 17 40,2 17,319
3,3 229,234 40,3 17,327,329,331,323
3,4 235 40,4 335,342,344
3,5-7 236 40,5 345,347,355
3,7 236 40,6 359,361,364
3,8 237 40,6-16 469
3,9 238,239 40,7 365,368
3,10 239 40, 8 372
3,11 242 40,9 385
3,12 244 40,10 390,395
3,12-15 56 40,11 396
3,13 247,253 40,12 400,401,407
3,14 255,257,260 40,13 409,414Indice de referinţe scripturistice
573
40,14 419 Osea
40,15 397,423
40,16 424, 426,427, 431, 434 4,2 281
40,18 436 5,2 99
40,19 446 6,2 488
40,20-22 456,469 10,11 237
40,22 461 12,11 34
40,23 465,466,483 Amos
40,24-26 469
40,26 471 4,7 243
40,27-30 481 8,11 227
40,30 481 Miheia
40,31 481
40,32-34 482 1,16 453
40, 35-37 482 4,10 242
40,38 495 loil
2,13 224
40,39-41 505
40,42 510,514,517,530
40,43 519
40,44 534,536,543 Naum
40,45 544 2,11 453
40, 46 544, 547
40,47 549,552 Avacum
40-48 17
44,1 17 3,1-2 185
44,17 285 3,13 346
44,19 285 3,14 255
47,7,12 17 Sofronie
48,31 17
Daniel
1,16 392
2,29 45 1,14-16 138
Agheu
1,5-6 231
2, 31 45 1,6 104
7,9 113 Zaharia
8, 27 182
12,5 399,400 4,3 291
13,45 61 5,7-8 62
574
6,12 360,541
12,8 501
12,10 71
13,1 501,502
14,4 246
Maleahi
4,2 320,449
4,5 291
Tobit
13,22 224
înţelepciunea lui Solomon
1,7 112
5,6 320,455
7,22 112
7,23 112
9,15 315
înţelepciunea lui Iisus Sirah
2,1 305
4,25 238
7,26 311
10,15 436
11,27 479
Noul Testament
Matei 7,13 385,420
7,16 448
1,20 49 7,22-23 428
3,17 62,184,185 8,11 139
4,11 187 8,12 139
4,18-19 439 8,19 333
5,1 287 8,20 333
5,8 34 8,21 333
5,16 471 8,22 333
5,17 29,397 9,1-8 382
5,19 227 9,18 382
5,21-22 373 9,23-26 382
5,23-24 175 10,12 109
5,27-28 330 10,20 65
5,28 377 10,27 33,121
5,44 178,377 11,3 47
6, 24 378,475. 11,7 210
575
11,8 210 24,29 71
11.21 462 25,33 389
11,27 34 25,41 225
11,29 75 25,46 138
11,30 421 26,75 102,154,502
12,28 240 28,7 363
12, 45 205 28,18 187
13,6 455 28,19 297
13,8 419 Marcu
13,11 331
13,22 432 2,1-12 382
13,24-26 220 2,9 293
13,37-40 220 2,11 292,293
13,38 124 4,8 419
14,29 439 4,26-29 362
15,11-14 146 6,18-27 381
15,19 397 7,21 397
16,19 439 7,32 240
16,24 231,508 7, 33-35 240
17,11 291 7,34-35 241
17,24-25 146 7,34 240
17,26 146 7,35 241
18,7 224 8,3 531
19,20 74,485 8,23 531
19,21 485 9,12 291
19,28 73 9,23 362
19,29 446 9,25 305
21,12 75 9,49 90,174
22,13 225 11,7-10 408
22,30 357,486 11,15 75
22,32 399 12,26 399
22,37 377 12,30 377
22,39 377 Luca
23,3 297
23,23 520 1,27-35 491
24,12 324 1,43 49
24,24 203 1,45 49
24,27 71 1,78 541
576
2,1 31 16,13 475
2,14 224,461 17,5 362
2,29-30 542 17,10 86
3 491 18,11 147
3, 22 184 18,11-12 147
4,26 60 18,13-14 154
5,17-26 382 19, 41 74
6,25 224 19,45 75
6,27 356,377 20,37 399
7,11-17 382 21,19 523
7,37-38 168,502 21,23 224
8,8 342 21,24 138
8,39 468 22,43 188
9,23 508 22, 54-57 363
9,24 397 22,61-62 168
9,26 238 23,34 75
9,57 333 23,41 502
9, 58 333 23,42-43 154
9,59 333 24,25 22,220
9,60 333
9, 62 91 Ioan
23-28 491 1,1 95,98
39 349 1,3 260
10,16 236 1,12 138,547
10,20 474 1,18 34
10,24 374,400 1,29 46
10,40 349 2,4 551
10,40,39 84 2,14 75
10, 41-42 349 3, 5 193
10,42 85,349 5,8 292
11,20 240 5,28-29 488
11,23 378 5, 35 268
11, 34 144 6,27 245
11,41 248 6,33 195
12,33 139,377 6,44 359
12,49 67,111,189 6,50-51 22
14,33 378,508 7, 38 230
15,12-16 532 8,21-24 139
577
8,25 350 5,40-41 381
8,48 74 5,41 421
8,49 74 6, 8 – 7, 50 444
10,1-2 359 7,22 182
10,2 327 7,37 45
10,7 327 7,49 355,417
10,9 336,359 7,51 154,444
10,11 327 7,58-60 444
10,14 79,359 7, 60 444
10,22 287 9, 6 201
11 491 9,15 518
11,17 491 9,20 201
11,17-45 382 9,33-34 382,439
12,41 194 9, 40 439
13,18 79 9,36-43 382
13,35 428 10,1-48 464
14,2 393 ■ 10, 4 202, 465
14, 6 360, 543 10,19 51
14,21 54 10,21 51
15,5 198,260 11, 1-17 174
15,14 445 13,46 69
18,6 201 15 438
19,37 71 16,6 297
20,26 491 16,9 332
21,19 549 18,11 442
21,20 65 19,12 383
44 491 20,22 49
20, 22-24 381
Faptele Apostolilor 20,23 50
1,1 330, 346 20,26-27 270
2,4 364 21,11 50
3,12-13 117 22, 18 297
3,16 117 Romani
3,22 45
5,5-10 153 1,14 278,484
5,10 439 1,21 280
5,15 382,439 1,21-23 280
5,29 154,364 1,24 280
578
2,1 218
2,4-5 282
3,25 133
6,9 328,486
6, 21 195
7,10 438
7,14 26
8,15 509
8,18 140
8,21 89,170
9,5 169,364
9,27 290,391
10,4 29,401
11, 25-26 290
11,25-26 125
11,36 394,395
12,1 553
12,3 339
12,12 223
12,15 285
13,10 323
13,14 151
14,3-6 174
14,7-8 549 3,7 23,180
3,9 322
3,11 324
3,13 72
3,17 284,544,553
4,3 208
4,4 209
4,11-13 511
4,12 442
4,16 74
7,3 493
9,9 81
9,24 492
9,27 101
10,4 26
10,6 27
10,11 27
10,12 136
10,24 443
11,16 295
12,6 416
12, 8 432
12,28 512
13,4 507
I Corinteni 13,9 23,180,193
13,9-10 515
1,18,24 62
1,4-6 275
1,5 432
1,7 275
1,10 275
1,11-12 276
1,24 286
2,2 222
2,6 484
2,8 68
2, 9 141, 396, 337
3,1-2 484 13,12 89,114,349,516
13,13 550
14,24-25 43
15,9 101,102,251
15,10 198
15,19 492
15,20 488
15,21 153
15, 26 321
15, 33 216
15,47,49 74
15,53-55 429
579
II Corinteni 5,2-4 438
5,6 550
2,10-11 145,520 2,11 520
3,14,16-17 30
4,13 394
5,13 484
5,17 232, 233
6,7-8 472
8,10 443
9,1-2 443
10,3 445 10,10-11 211 11,8-9 442
11,8 442
11,9 442 11,23-29 442 11,24 441
11, 25-30 212
11,27 544
11,28 545
11,29 309 12,1-10 212
12,11 212 12,15 511,512
13,3 65 5,24 448
6,2 323 6,14 131,511 6,15 232
Efeseni
1,22 360
1,22-23 1513,3 49
2,2 382
3,18 140
4,11 512
4,13 32,127
6,11-12 172
6,12 381
6,17 522
Filipeni
1,14 154
1,21 101,367,511
1,23 295,367
1,24 367
1,25 466
2,3 249,295,523
2,4 443
Galateni 2,6-7 73
1,6 277 1,11-12 49 2,7-8 440
2,11 438,440 2,13 438 2,19 438
3,11 277 3,13 131
4,9-11 80 4,24 25,26 2,7 328
2,12 197
2,13 198
2,15 215
2,17 187
2,21 548
3,13-14 91
3,13 515
3,15 515
3,20 101
580
3, 20-21 77, 488 2,11-12 140
4,1 136,457 3,2 103
4,8-9 235 3,16 19
4,12 473 4, 2 274
4,12-13 473 4,6-8 539
4,13 474 4,8 539
Coloseni Tit
1,16 184
1,24 360
2,3 554 2,15 273
Evrei
2,19 31,32,126,127 1,3 89
3,3-4 140 2,8 321
3,5 140 2,9 187
3,16 493 4,12 525
4,6 272 6,19 422
I Tesaloni cerii 7,10 189
10, 27 140
2,6 523 10,31 140
2,9 442 11,6 465,507
2,16 281 11,8 379
2,19 368,457 12,12-13 80,289
3,8 457 12,14 175
4,14 488 12-29 191
5,15 140 13, 12-14 336
II Tesaloniceni 13,20 135
13,22 274
1,7-9 140 14 53
2,15 155 28 53
3,8 442 Iacov
I Timotei 1,17 76
4,11-12 61 2,20 507
5,18 81 2,26 507
II Timotei 3,2 540
3,17 90
2,9 154 4,9 224
581
I Petru Apocalipsa
1,3-4 433
1, 4 345
1,12 172 2,5 322,433
2,24 406 3,20-21 130 4,7-10 161
4,10 161,162 4,11 162
5,4 139 5,8 455
5,8-9 155 1,15 16
4,1 16
4,2 17
4,3 17
4, 5 17
4,6 16 4,6-7 16
5,1 17 5,1,13 17
5,5 455 7,9-10 428
8,1 355 10,8-10 17
II Petru 11,2 290
1,5-7 139
1,11 139
1,17 440
1,18 440
1,19 158,375
2,7-8 216
2, 22 80
3,6-7 192
3,10 72,139
3,15-16 251,438 11,4 291
12,12 66
14,3 127
17,15 167
19,16 328,329
21 17
21,10 17
21,12-13 17
21,15-17 17
21,17 357
21,21 360
I Ioan 22,1-2 17
1,8 540
2,1-2 164
2,15 475
2,16 475
3,2 76 3,15 105
4,18 462,538 22,11 281
22,17 344
III Ioan
9-10 210
în colecţia Patristica, seria Traduceri, au apărut:
1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Iov
3. Sfântul Roman Melodul, Imne teologice
4. Sfântul Roman Melodul, Imnele Sfintei Scripturi
5. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii inedite. Două cuvinte despre Botez
6. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Isaia. Omilii la Ozia
7. Sfântul Simeon Noul Teolog, 24 de Cuvinte despre
viaţa duhovnicească
8. Sfântul Grigorie cel Mare, Omilii la Iezechiel
în curs de apariţie:
Sfântul Amfilohie de Iconium, Scrieri
Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la epistolele pauline
Sfântul Leandru al Seviliei, Despre rânduiala fecioarelor
şi dispreţuirea lumii
Eustratius din Constantinopol, Despre starea sufletului după moarte Grigorie Cipriotul, Patriarhul Constantinopolului, Tratate teologice despre purcederea Duhului Sfânt
Redactor: Dragos Dâscă Corectori: Ovidiu George Clapa, Ioan-Lucian Radu Tehnoredactor: Gabriela Radu Design: Manuela Oboroceanu Prepress: Mariana Cojocaru DTP: Leonard Lunguleac
Bun de tipar: 2014. Apărut: 2014
Editura Doxologia, Cuza-Vodă 51, 700038, IAŞI Tel.: (0232)216693; (0232)218324; Fax: (0232)216694 http://edituradoxologia.ro, E-mail: editura@doxologia.ro