Sfântul Nicolae Velimirovici
Dicţionarul vieţii veşnice
Traducere din limba sârbă: Monahia Domnica (Jelea)
2014
Traducerea s-a făcut după CiîeTu HwKOJiaj Oxpwnam u XHMKM, PmmiK Beunoza xuSoma.
ypednuK: JoBaH CpSyjb. «.
Culegere text şi corectură: Mănăstirea Nera
Pe coperta întâi: Călugăr la fereastră (fotografie din Sfântul Munte Athos)
Pe coperta a IV-a: Icoana Sfântului Nicolae Velimirovici
© Editura Egumeniţa pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NICOLAE VELIMIROVICI, sfânt
Dicţionarul vieţii veşnice Sfântul Nicolae Velimirovici; trad. din Ib. sârbă: Monahia Domnica (Jelea). galaţi: Egumeniţa, 2014 ISBN 978-606-550-148-5
I. Monahia Domnica (trad.)
2
Cuvânt înainte
Slavă lui Dumnezeu pentru marea binecuvântare de a traduce şi a edita această lucrare!
Contribuţia pe care Sfântul Vlădică Nicolae Velimirovici, acest „evanghelist între evanghelişti, apostol între apostoli, mucenic între mucenici, mărturisitor între mărturisitori şi sfânt între sfinţi”, după cum îl numeşte ucenicul său, Sfântul Iustin Popovici, a adus-o la îmbogăţirea literaturii filosofice, teologice şi religioase, este remarcabilă. Spirit cercetător, cu o gândire profundă, a studiat filosofia şi spiritualitatea creştină şi universală, primind titlul de doctor din partea mai multor universităţi: din Berna (Elveţia), Oxford (Marea Britanie) şi Glasgow (Scoţia), precum şi diferite distincţii universitare şi academice1, fiind recunoscut drept un mare savant. Totuşi, în ciuda erudiţiei sale, ca unul ce cunoştea inima omului simplu, căutător de Dumnezeu şi
1 A obţinut titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Cambridge, a fost profesor la Seminarul „Sfântul Sava” din Libertyville (Illinois), decan şi rector la Seminarul „Sfântul Tihon din Zadonsk” din South Canaan (Pennsylvania).
5
însetat de a se împărtăşi încă din această viaţă de desfătarea Raiului,2 a pus în cuvântul său simplitatea pruncească a sufletului de sârb autentic, fapt pentru care şi lucrările sale au o valoare de neegalat.
Odată cu începerea Primului Război Mondial, Ieromonahul Nicolae Velimirovici, care se remarcase deja drept un înflăcărat propovăduitor şi patriot, este trimis într-o misiune diplomatică oficială în Anglia, în încercarea de a obţine sprijinul guvernului englez pentru poporul sârb, iar spre sfârşitul verii anului 1915, călătoreşte în Statele Unite, continuându-şi lucrarea misionară. La 12 martie 1919 Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe îl ridică pe Ieromonahul Nicolae la rangul de Episcop de Jicea, Scaun istoric ce aparţinuse celui dintâi Arhiepiscop al Serbiei, Sfântul Sava, căruia noul Vlădică, Nicolae, i se va face întru totul următor. Despre acest Sfânt Apostol al sârbilor, Vlădica va scrie mai apoi: „[Este] cea mai frumoasă pildă de vieţuire pentru poporul sârb, un înflăcărat apărător al neamului
2 Sfântul Nicolae Velimirovici a fost călăuzitorul unei mişcări religioase populare, cunoscută mai târziu sub numele de „Mişcarea bogomoliţilor”. Membrii acesteia erau ortodocşi râvnitori, care prin citirea necurmată a Sfintei Scripturi, cântarea de imne duhovniceşti, printr-o viaţă de rugăciune, pelerinaje la mănăstiri, spovedania statornică a păcatelor, ţinerea posturilor şi deasa împărtăşire cu scumpul Trup şi Sânge al lui Hristos, au început, sub iscusita păstorire a Vlădicăi Nicolae, să schimbe treptat viaţa duhovnicească din eparhiile sârbeşti. Prin acest curent de rugăciune au fost reînsufleţite totodată, monahismul şi studiul teologiei, după cum o dovedeşte şi viaţa marelui teolog şi nevoitor, Iustin Popovici.
6
sârbesc înaintea altor neamuri, dar şi acuzator al acestuia în faţa lui Dumnezeu”. Cât priveşte acest „neam sârbesc”, din lucrările sale, aflăm schiţat un adevărat portret: „Cu adevărat vă spun, sârbii au meritat pedeapsa lui Dumnezeu din pricina multelor lor păcate, de zi cu zi (…) Dar aceiaşi sârbi sunt vrednici de laudă, pentru o trăsătură înrădăcinată a lor. În ce constă această trăsătură de căpătâi a poporului sârb? în învinuirea de sine a lor. Acesta este duhul sârbului. Aceasta este atitudinea sârbului. Aceasta este întreaga istorie creştină a neamului sârbesc adică, în păcat să se pocăiască, în necaz să se osândească pe sine, iar în toată vremea să se închine lui Dumnezeu şi sfintele locaşuri să le înnoiască, să le ajute şi să le înzestreze. Toate acestea pot fi exprimate printr-o singură propoziţie: «Dumnezeule, Milostiv fii nouă, păcătoşilor sârbi!»”.
Vlădica s-a implicat şi în viaţa socială a turmei sale, înfiinţând orfelinate, unde mulţi copii săraci au cunoscut dragostea lui Hristos. Toate activităţile sale misionare, sociale şi diplomatice nu l-au împiedicat pe Sfântul Nicolae să se dedice scrisului şi păstoririi credincioşilor lui. A scris numeroase cuvântări cuprinse în lucrările: Predici la marile praznice de peste an, Gânduri despre bine şi rău, Rugăciuni pe malul lacului, Războiul şi Biblia, Proloagele de la Ohrida, Simboluri şi semne, Scrisori misionare, Viaţa Sfântului Sava, Casiana, Predici, Prin fereastra temniţei, Cele patru aşezăminte ale Sfântului Naum al Ohridei, Credinţa poporului lui Dumnezeu, O sută de capete de la Liubostina, Mai presus
7
de Răsărit şi de Apus, Pilde de învăţătură, Darul şi răsplata, Secerişul Domnului, Piramida Raiului, Teodul ş.a., dintre care mare parte au fost traduse şi în limba română3.
Citind învăţăturile Vlădicăi Nicolae şi făcându-le lucrătoare în viaţa noastră, prin practicarea virtuţilor evanghelice, în duhul profundei sale înţelegeri pentru care a devenit vestit în întreaga lume, ne împărtăşim şi noi de bogăţia duhovnicească a acestui înger pământesc şi om ceresc.
Lucrarea de faţă, Dicţionarul vieţii veşnice, este o antologie de termeni, cuprinzând sfaturi şi învăţături, cuvântări şi prorociri extrase din lucrările Sfântului Ierarh Nicolae Velimirovici şi prezentate tematic în ordine alfabetică. Scopul urmărit nu a fost alcătuirea unui spectru terminologic foarte larg, după normele acribiei lingvistice, aşa cum se obişnuieşte în cazul dicţionarelor, ci o abordare selectivă, ce distinge o serie de mari teme ale existenţei. Dicţionarul vieţii veşnice propune o nouă cheie de citire a cotidianului, arătând că „lucrul cel mai însemnat pe care l-a descoperit Hristos” nu constă în măiestria cuvintelor ci după cum spune Vlădica Nicolae – „este o viaţă
3 Dintre titlurile româneşti menţionăm: Prin fereastra temniţei, Gânduri despre bine şi rău, Cele patru aşezăminte ale Sfântului Naum al Ohridei, Simboluri şi semne, apărute la Editura Predania, Bucureşti, Credinţa poporului lui Dumnezeu, Războiul şi Biblia, O sută de capete de la Liubostina, Mai presus de Răsărit şi de Apus, Scrisori misionare (vol. I, II), Editura Sofia, Bucureşti, Proloagele de la Ohrida (vol. I, II), Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005, Predici la marile praznice de peste an, Editura Ileana, Bucureşti, 2002.
8
nouă, o lume nouă, o împărăţie nouă”, potrivit cu acest cuvânt al Domnului: „împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Lc. 17, 20-21). Lui Nicodim – „care era fruntaş al iudeilor” mântuitorul Hristos îi spune încă mai lămurit: „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3,1-3). „Dar, spune mai departe Vlădica, nimeni nu se poate naşte din nou în această viaţă dacă nu va muri omului celui vechi, sau cu alte cuvinte, dacă nu va muri păcatului (…) Cel ce îşi îneacă mândria, neascultarea, iubirea de sine şi orice necurăţie a omului celui vechi, a omului păcătos, iese afară din apă cu smerenie, cu blândeţe, cu ascultare, cu dragoste. Cel ce moare sieşi, înviază întru Dumnezeu (Romani 6, 3-8)”.
Naşterea din nou a credinciosului în împărăţia cea neclintită, care înseamnă de fapt, mutarea la adevărata sa fiinţare, este mijlocită de taina pocăinţei, de chinurile lepădării omului celui vechi. „Pocăinţa este cea dintâi treaptă a scării care duce la împărăţia lui Dumnezeu. Mântuitorul Şi-a început propovăduirea cu cuvântul pocăinţei şi a sfârşit-o cu cel al iertării. Pocăinţa este sămânţa, iertarea este fructul. Sămânţa nu este de folos dacă nu aduce rod, nici pocăinţa nu este de folos fără iertare”, spune cel care, privind „prin fereastra temniţei” din lagărul de la Dachau, la Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos, nu a încetat să-i ierte pe batjocoritorii, călăii şi chinuitorii săi, îndreptăţindu-i, asemenea Domnului Răstignit pe Cruce: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce
9
fac” (Lc. 23, 34), propovăduind astfel, puterea libertăţii dăruită de Dumnezeu oamenilor. Caznele zilnice la care erau supuşi cei întemniţaţi, crematoriile şi camerele de gazare de la Dachau erau cumplitele „roade” ale culturii europene, gurile hăului în care a căzut omul îndepărtat de Dumnezeu. „Fireşte, este limpede că din iubirea Sa de oameni, Dumnezeu nu S-ar îndepărta niciodată de om, dacă nu s-ar îndepărta mai întâi omul de Dumnezeu”.
După cum spune Vlădica Nicolae, „Cel ce se căieşte cu adevărat şi doreşte să intre în casa Tatălui Ceresc, acela deja a bătut la una dintre uşile prin care se poate intra în această casă”. „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Mt. 7, 7). Această durere a naşterii prin baia lacrimilor de pocăinţă face din duhul omului, rugăciune. Atunci el trăieşte pe întregul Adam ca pe un singur om. „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2,20).
Ca unul ce a împlinit scopul vieţii creştine, anume „dobândirea Duhului Celui Sfânt”, potrivit Sfântului Serafim de Sarov, Vlădica ne pune înainte acest cuvânt: „Numai cel care are Duhul lui Dumnezeu înlăuntrul său poate da mărturie că este fiu al lui Dumnezeu (…) Fără Duhul lui Dumnezeu, ce altă mărturie poate da lumea, decât numai aceea că suntem robii ei, jertfele ei, pe care ea le înghite fără de milă? (…) Precum o lampă, având feştilă şi plină fiind cu ulei, rămâne în întuneric atâta timp cât nu este aprinsă, aşa şi sufletul
10
este stins şi întunecat până ce nu-l aprinde lumina şi harul Sfântului Duh (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântul 59)”.
„O, fraţilor, cu ce negrăită bucurie se bucură Duhul Sfânt când află suflete curate, deschise, care tânjesc după El! Cu strigăt de bucurie îşi face în ele sălaş şi le dă bogatele Sale daruri. El vine în ele pentru a arde şi ultima sămânţă de păcat, vine ca lumină să le lumineze cu neapusa lumină cerească”. „Adevărat, adevărat zic ţie: de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3, 5), îi spune însuşi Mântuitorul Hristos lui Nicodim.
Sfinte Ierarhe Nicolae, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
Sfânta Mănăstire Nera Praznicul învierii Domnului 20 aprilie 2014
11
A
Adevărul
Adevărul nu este un gând, nu este o vorbă, nu este o legătură între lucruri, nu este o lege. Adevărul este Fiinţă.
Adevărul este putere dătătoare de viaţă, care la toate dă viaţă. Adevărul este Fiinţă care cuprinde toate fiinţele. Adevărul este precum aerul, dar nu este aerul în care înoată toate fiinţele, este precum lumina, dar nu este lumina, în care strălucesc toate fiinţele în cer şi pe pământ.
Adevărul este Fiinţă. Sunt puţine limbi în lume care să aibă, asemenea limbii slave, un cuvânt atât de potrivit şi grăitor pentru Ceea Ce este. Adevărul este ceea ce este veşnic acelaşi. Nimic nu este veşnic acelaşi şi neschimbat şi întocmai sieşi, fără numai Adevărul.
(Gânduri despre bine şi rău)
Nu trebuie să întrebăm ce este adevărul, ci mai ales cine este Adevărul. Pilat L-a întrebat pe Hristos:
13
„Ce este adevărul?” şi nu a primit niciun răspuns. Hristos nu a vrut să răspundă la o întrebare greşită. Dacă Pilat i-ar fi pus întrebarea dreaptă: „Cine este Adevărul?”, ar fi primit răspuns: „Eu sunt Adevărul”. Hristos i-ar fi zis ceea ce a spus mai înainte şi ucenicilor: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6).
înţelegeţi fraţilor, despre ce vorbesc? Vorbesc despre pricinile biciuirii cu care Cel Preaînalt loveşte Europa atât de des. Una din pricinile de căpătâi este că omenirea eretică iată, încă de mai multe veacuri îi pune lui Hristos acea întrebare a lui Pilat: „Ce este adevărul?” De când s-au rupt de vechea Biserică apostolească şi drept slăvitoare, ei au încetat să mai întrebe: „Cine este Adevărul?” Căci dacă ar întreba drept: „Cine este Adevărul?”, ar primi şi un răspuns drept. Adevărul este ipostatic, nu impersonal. Adevărul este Dumnezeu, nu un lucru. Adevărul este Acela, nu acel. Acela este Adevărul, Care este întotdeauna Acelaşi, nu cel ce se schimbă neîncetat.
Adevărul este Dumnezeu Cel în trei Ipostasuri, pururea Acelaşi, Neschimbat, Nepieritor, de Sine Stătător, de Necuprins, de Nebiruit; Alfa şi Omega a tot ceea ce viază, începutul şi sfârşitul a toată zidirea, flacăra luminii nestinse, leagănul vieţii, izvorul înţelegerii şi al înţelepciunii, nesfârşitul nebiruitei puteri; înălţimea dragostei neînvinse, duh ce însufleţeşte toate, cuvântul ce toate le zideşte, Bucuria ce întrece cântarea, pacea ce întrece înţelegerea, iscusinţa ce întrece toată închipuirea, artistul care pe furnici, pe albine, pe păsări şi pe oameni îi învaţă arta.
14
Dumnezeu este Adevărul fraţilor, Dumnezeu nu este un lucru.
Cea mai însemnată deosebire dintre păgânism şi creştinism este felul în care pun întrebarea despre adevăr. Păgânismul şi cel vechi şi cel nou întreabă precum Pilat: „Ce este adevărul?” Creştinismul întreabă: „Cine este Adevărul?”
Păgânii răspundeau şi încă răspund: „Adevărul este materia primă a tuturor lucrurilor, fie aer, fie apă, fie foc, fie pământ, fie eter, fie număr, fie electricitate.”
Creştinii răspundeau: „Hristos este Adevărul. Persoana Dumnezeiască este Adevărul, nu un lucru.
Adevărul nu se poate afla în cele zidite, ci în Ziditor. Adevărul nu va fi făcut cunoscut de cele zidite, dacă nu îl face cunoscut Ziditorul.
Dar auziţi şi vă bucuraţi, popoare ale pământului: Ziditorul ne-a descoperit Adevărul, S-a arătat în trup, ca Adevăr întrupat. Le-a spus oamenilor taine negrăite, a săvârşit fapte nemaiauzite, a biruit vrăjmaşi de nebiruit, a deschis credincioşilor comori cereşti, prea bogate în tot ceea ce inima doreşte.
(Prin fereastra temniţei)
Aghiazma mare
Aghiazma mare este o minunată adeverire a credinţei ortodoxe. Însuşirea ei este de a rămâne ani de-a rândul proaspătă, gustoasă, sfinţită şi
15
tămăduitoare. Din vechime se păstrează obiceiul ca această apă sfinţită să se păstreze în anumite vase de-a lungul întregului an. Ea ajută la tămăduirea oricărei boli; când copiilor mici le este noaptea frică, când unei persoane i se face cuiva rău sau nu-i prieşte mâncarea, când cineva nu poate îndura durerile în boală şi suferinţă sau când i se tulbură cuiva gândurile şi nu ştie cum să rezolve o problemă şi în general, sunt nenumărate prilejuri şi greutăţi în viaţă când aghiazma mare este folosită cu credinţă, fiind într-adevăr, de folos.
Chiar de Bobotează, Biserica încuviinţează să se stropească cu această apă toate odăile şi fiecare colţişor şi oricine persoană poate bea cât vrea. Dar în toate celelalte zile ale anului, nu este îngăduit să se stropească cu aghiazmă mare nimic, ci doar să se bea în caz de boală. Iar cei sănătoşi dacă vor să bea, trebuie să postească o zi şi apoi să ia această aghiazmă dimineaţa.
în Macedonia şi astăzi mulţi nu mănâncă nimic în primele zile din Postul Mare apoi, a treia zi gustă această apă ca semn de mare sfinţenie. În poporul nostru încă din vechime este preţuită aghiazma mare. În veacul al XIV-lea, în timpul domniei regelui Duşan4
4 Ştefan Uroş IV Duşan (1308 – 20 decembrie 1355) a fost regele Serbiei începând cu data de 8 septembrie 1331 şi ţar al sârbilor şi al grecilor din 16 aprilie 1345. Sub conducerea sa, Serbia şi-a atins apogeul extinderii teritoriale, ţaratul sârb fiind unul dintre cele mai mari state din Europa în acea vreme (n. ed.).
16
şi a cneazului Lazăr5, celor cărora nu le era îngăduit să se împărtăşească din pricina vreunui mare păcat, le era îngăduit să postească şi să guste aghiazmă mare.
Fiecare familie, în ziua Bobotezei, după ce preotul sfinţeşte apa, trebuie să ia într-un vas anume aghiazmă mare să o poată folosi de-a lungul întregului an.
(însemnătatea aghiazmei mari)
Alfa şi Omega
Cugetă la tot ceea ce ai primit de la Dumnezeu. Cine ţi-a dăruit viaţa? Cine te-a adus la viaţă şi cine te ţine în viaţă? Cine ţi-a dăruit mintea? Cine te-a înfrumuseţat cu un chip nobil, cu un chip mai distins decât al tuturor celorlalte făpturi de pe pământ? Cine ţi-a încredinţat întreaga natură? Cine îţi predă stăpânirea asupra ei? De la Cine aştepţi sănătate şi spor, lumină şi soare, vânt şi linişte?
Răspunsul este limpede: Unul Singur este Acela Care ţi-a dăruit şi îţi dăruieşte toate, de la Care toţi
5 Ştefan Lazăr Hrebeljanovici (1329 – 28 iunie 1389), cunoscut de asemenea cu numele ţarul Lazăr, a fost un cneaz sârb din Evul Mediu, domnitor al Serbiei morave, o parte din fostul puternic ţarat sârb aflat sub domnia lui Ştefan cel Puternic. În bătălia de pe Câmpia Mierlei din Kosovo a luptat cu o oaste de două ori mai mică din punct de vedere numeric decât cea a Imperiului Otoman şi a murit alături de cea mai mare parte din boierimea sârbească, ceea ce în cele din urmă a dus la căderea Serbiei ca stat suveran. Sfintele sale moaşte se află la mănăstirea lazak din Fruşka Gora (n. ed).
17
oamenii au suflare şi viaţă. Îi cunoşti numele. Se numeşte Domnul Savaot, Domnul mai presus de oştirile cereşti, Atotputernic, Atotbun, Veşnic. El este Alfa şi Omega, începutul şi Sfârşitul. El este începutul gândurilor tale, fără El nu poţi gândi. El este sfârşitul gândurilor tale, în El se revarsă toate gândurile tale cele din urmă ca nişte şuvoaie în lac. El este începutul şi Sfârşitul. El este începutul lumii create, fără El nu poţi afla nicăieri începutul nici unui lucru din cele văzute şi cele nevăzute. El este Sfârşitul lumii create, fără El gândurile tale hoinăresc şi nu ştiu cum să exprime noimele şi finalitatea lumii. El este începutul vieţii tale, oricât ai pătrunde în adâncul trecutului, la sfârşitul vieţii tale, fără El nu-i poţi afla începutul. El este Sfârşitul vieţii tale, doar prin El poţi vedea sfârşitul vieţii tale în lumină. Toate începuturile fără de El sunt începuturi ale întunericului şi haosului, fără de El ca Sfârşit, toate sunt sfârşituri ale întunericului şi haosului.
El este Soarele tău Cel Neapus, în a cărui strălucire vezi începutul şi sfârşitul tuturor făpturilor, tuturor gândurilor şi întregii vieţi într-o lumină strălucitoare. „Eu sunt Alfa şi Omega” (Apoc. 1, 8), spune Domnul, începutul şi Sfârşitul şi la drept vorbind, asupra ambelor momente, asupra întregii vieţi, El stăpâneşte şi veghează, asupra începutului universului şi asupra sfârşitului universului, ca şi asupra îndelungilor căi dintre una şi cealaltă, dar şi asupra fiecărui început şi sfârşit şi asupra legăturilor lor, indiferent de amploare,
18
de însemnătate şi de durată. El este Dumnezeu Ziditorul, Atotţiitorul, Veghetorul şi Săvârşitorul.
Dacă este astfel, atunci este limpede că nu ai nimic pe care să nu-l fi primit ca dar de la Dumnezeu Atotţiitorul. Aşadar, ce îi dăruieşti tu Domnului tău drept răsplată?
(Darul şi răsplata)
Apa cea vie
„Iisus i-a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-arfi dat apa cea vie” (In. 4,10). Darul lui Dumnezeu poate fi luat atât în înţeles material, cât şi duhovnicesc. În înţeles material, prin darul lui Dumnezeu trebuie să înţelegem tot ceea ce a făcut Dumnezeu şi a dăruit omului spre a-i fi de trebuinţă. Dacă ai şti tu, femeie, că apa nu e nici a samarinenilor, nici a iudeilor, ci a lui Dumnezeu! Şi că, făcând apa, Dumnezeu nu a rânduit-o pentru samarineni, pentru iudei, ci pentru oameni atunci, cu evlavie, ai scoate apa aceasta, ca pe darul lui Dumnezeu şi ai da de băut unui om însetat cu şi mai mare evlavie, ca unuia ce este zidirea lui Dumnezeu. Căci întreaga lume este darul lui Dumnezeu pentru om, iar omul este darul lui Dumnezeu pentru lume.
După înţelesul duhovnicesc darul lui Dumnezeu este însuşi Hristos. Dăruind omului întreaga lume
19
văzută, Domnul Cel Iubitor de oameni Se dăruieşte şi pe Sine însuşi. Dacă tu, femeie, ai şti ce dar scump a trimis Dumnezeu şi iudeilor şi samarinenilor şi tuturor celorlalte neamuri, te-ai cutremura, ai plânge de bucurie, ai rămâne fără grai de uimire şi nu te-ai mai încumeta să te gândeşti la neînţelegerile şi vrăjmăşia dintre iudei şi samarineni. Mai mult, dacă ţi s-ar fi dezvăluit ţie toate tainele Celui Care vorbeşte cu tine şi pe care tu îl iei, după înfăţişare, drept un oarecare, iar după vorbă şi straie, drept iudeu „tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apa cea vie”. Prin apă vie Domnul înţelege harul cel de viaţă dătător al Sfântului Duh, Cel făgăduit credincioşilor: „Cel ce crede în Mine… râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce cred în El” (In. 7, 38-39).
(Predică la Duminica a patra după Paşti)
Apocalipsa
V-aţi cam speriat, aţi citit Apocalipsa lui Ioan şi v-a cuprins frica. Vi se pare că acele culmi ale grozăviilor descrise acolo sunt legate tocmai de vremea noastră. Cineva v-a tâlcuit că toţi aceşti înfricoşători balauri şi fiare au venit deja în lume, balaurul roşu în chipul socialismului, fiara neagră cu zece coarne în chipul masoneriei şi fiara cu două coarne în chipul ereziilor. Şi toţi aceşti monştri se războiesc împotriva creştinismului!
20
Chiar şi de-ar fi aşa fraţii mei, chiar şi dacă în vremea noastră iadul şi-ar ridica toate oştirile împotriva lui Hristos, adevăratul creştin trebuie să privească fără teamă înainte cu credinţă şi nădejde tare în Cel ce Singur este Nebiruit. Nu le-a zis Domnul celor ce I-au urmat atunci când erau doar o mână de oameni în mijlocul uriaşei împărăţii romane: „Nu te teme, turmă mică, că bine a voit Tatăl vostru să vă dea vouă împărăţia? (Lc. 12, 32). Şi aceste cuvinte proroceşti s-au împlinit. Cei ce I-au urmat lui Hristos au biruit împărăţia romană şi multe alte împărăţii de pe pământ, cucerind totodată cea mai însemnată împărăţie, împărăţia Cerurilor.
Apocalipsa este o carte care, cred eu, are însemnătate prorocească pentru toate generaţiile creştine, până la sfârşitul veacurilor. De aceea, fiecare generaţie a adaptat înţelesul acestei cărţi la vremea sa fiindcă, în fiecare epocă, împotriva credinţei în Hristos s-a ridicat câte un balaur. Înarmat cu toate armele pământeşti şi păgâneşti, fiecare balaur s-a ridicat, a crescut, a şuierat, a scuipat otravă, dar în cele din urmă a plesnit şi s-a destrămat în cenuşă. Şi Atotputernicul Hristos a rămas totdeauna Biruitor asupra fiecărui monstru apocaliptic care a apărut.
Aşa a fost de-a lungul veacurilor şi aşa va fi şi în veacul cel de pe urmă, înaintea Judecăţii lui Dumnezeu. Citiţi cu luare aminte ce spune vizionarul apocaliptic, cum toate fiarele, toţi şerpii şi toţi începătorii minciunii se vor ridica împotriva Mielului
21
lui Dumnezeu şi cum Acesta îi va birui pe toţi. Ei vor face război împotriva Mielului şi Acesta îi va birui pe ei, că este Domnul domnilor şi împăratul împăraţilor.
Ce vreţi mai mult decât această chezăşie a biruinţei lui Hristos? Fiindcă El este înfăţişat aici ca un Miel. În războaiele pământeşti pentru avere şi stăpânire nu s-a ştiut dinainte cine va birui şi totuşi mulţi ostaşi se luptă cu vitejie şi cu nădejde de ambele părţi. Iar noi ducem un război duhovnicesc căruia i s-a chezăşuit biruinţa dinainte de către însuşi Dumnezeu, i s-a prorocit, i s-a prevestit şi i s-a întărit până în ziua de astăzi prin foarte multe biruinţe ale Nebiruitului Hristos asupra tuturor apostolilor mincinoşi şi organizaţiilor întunericului.
Să fie aceasta cea din urmă? Cine ştie acest lucru! Fiindcă El a zis: „Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din Ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mt. 24,36). Să fie acesta cel din urmă război pentru Hristos şi împotriva lui Hristos? Măcar de-ar fi cel din urmă! Tocmai de aceea să ne bucurăm şi să ne veselim fiindcă deşi în acest ultim război lupta va fi cea mai crâncenă şi cununile slavei vor fi cele mai strălucitoare! Cel din urmă război va însemna cea din urmă şi cea mai măreaţă biruinţă a Mielului. Care dintre creştini nu ar dori cu inima să fie părtaş tocmai acestei biruinţe a biruinţelor?!
Nu te teme aşadar, biruinţa credinţei lui Hristos este chezăşuită mai neîndoielnic decât temeliile universului. El după a Sa voie, amână biruinţa cea
22
de pe urmă poate şi pentru a putea fi văzută din Cer şi de pe pământ de un număr cât mai mare de ochi omeneşti şi pentru a se putea veseli de ea un număr cât mai mare de inimi.
(Scrisori misionare)
Apocatastaza
Ai vrea să-i miluieşti pe toţi păcătoşii la înfricoşătoarea Sa Judecată? Iarăşi îl ispiteşti pe Hristos cum îl ispitea potrivnicul lui Dumnezeu pe Muntele Ispitirii: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu Cel Multmilostiv, miluieşte-i pe Iuda şi pe Cain şi pe toţi câţi au păcătuit cumplit şi mă voi închina Ţie!” Cam aşa ar suna ispitirea pe care o aduci lui Hristos. La aceasta Domnul însuşi ţi-ar putea răspunde: „Nu M-am arătat destul de Milostiv când M-am pogorât din veşnica Mea slavă în întunericul omenesc şi M-am predat pe Mine însumi ca jertfă pentru oameni? Cum să-i miluiesc pe cei ce nu au cerut niciodată milă de la Mine? Cum să-i miluiesc pe cei ce până la ultima lor suflare au dispreţuit mila Mea cu care îi îmbiam? Cum să-i miluiesc pe cei ce au vărsat ca apa sângele celor ce Mi-au urmat? Cum să-i miluiesc pe cei ce au rămas până la sfârşit slugi ale satanei?”
Şi de unde acum lucrul acesta, ca oamenii muritori să se întreacă în milostivire cu Preamilostivul Dumnezeu, făcându-se mai milostivi decât
23
Dumnezeu? Cercetează-te profund pe tine însuţi şi vezi ce mărginită şi neînsemnată este mila omului. Cercetează-te şi vezi, ţi-ai ierta cu uşurinţă un prieten care s-ar jura de trei ori că nu te cunoaşte? Şi ai ierta un om care ţi-ar prigoni cu sabia neamurile până la nimicire? Şi l-ai ierta pe cel care„ar defăima tot ce ai mai sfânt? Iar Domnul Iisus l-a iertat pe Petru care s-a lepădat de trei ori de El, l-a iertat pe Saul, care îi prigonea pe cei ce i-au urmat Lui, precum şi pe rudele Lui şi l-a iertat pe Augustin care defăima sfinţenia creştinească.
El i-a iertat pe toţi cei care s-au pocăit din inimă şi care şi-au schimbat împotrivirea în râvnă pentru Dumnezeu şi pentru sfinţenia Lui. Îi va ierta chiar şi la înfricoşătoarea Judecată pe toţi cei care măcar în clipa morţii se vor fi pocăit de fărădelegile lor, îl vor fi recunoscut pe Hristos drept Fiu al lui Dumnezeu şi vor fi strigat către El să îi mântuiască. Îi va ierta şi pe cei care în numele Lui vor fi arătat măcar atâta milostivire în acest veac încât vor fi dat un pahar de apă rece unuia dintre micii Lui următori.
Dar toate acestea nu sunt de ajuns ispititorilor lui Dumnezeu! Nu le sunt de ajuns celor care n-au cunoscut din cercare ce înseamnă să ierte, nici ce înseamnă să se pocăiască. Ei nu ştiu cât de mult întrece milostivirea lui Dumnezeu mintea noastră, nici nu ştiu cât de adânci sunt rănile lui Hristos pentru neamul omenesc. Ei ar vrea ca Dumnezeu să amestece împărăţia veşnicei lumini cu întunericul şi să fie un
24
amestec de bine şi rău în Ceruri aşa cum este pe pământ. Ar vrea ca Iuda şi Cain şi toţi ucigaşii de frate şi toţi păgânii, vărsătorii de sânge, desfrânaţii, hoţii, defăimătorii sfinţeniei, batjocoritorii lui Dumnezeu, toţi răufăcătorii nepocăiţi, să stea la Judecata de Apoi de-a dreapta lui Hristos, împreună cu Sfinţii, cu Mucenicii, cu drepţii, iar de-a stânga Lui să nu rămână nimeni! Oare aceasta este dreptate? Oare dreptate este să dai aceeaşi plată şi celor care nici seara nu au intrat în ţarina Gospodarului pentru a lucra, ca şi celor care au muncit întreaga zi? Oare milă este aceasta să amesteci lumina cu întunericul, adevărul cu minciuna, grâul cu neghina?
Dar omule, cine eşti tu ca să-L înveţi dreptatea pe Cel ce a întemeiat dreptatea şi să-I aminteşti de milă Celui Ce din milă faţă de oameni S-a dat pe Sine să fie răstignit pe cruce pentru oameni? închină-te sfinţeniei dreptăţii Sale şi strigă: „ Atotmilostive, miluieşte-mă şi mântuieşte-mă pe mine, păcătosul!”
(Scrisori misionare)
Apusul
De la preoţi a pornit sminteala în Apus, de la preoţi a început căderea Apusului, de la acei preoţi care „pângăresc cele sfinte şi calcă legea” (Sof. 3,4). Oare nu cel dintâi dintre preoţii evreilor, Aaron, a făurit însuşi viţelul de aur în pustie şi a lăsat poporul să se
25
închine viţelului celui mort, în locul Celui veşnic viu.
Aproape o mie de ani, bisericile lui Hristos din Răsărit şi din Apus au fost o singură Biserică, având acelaşi cuget, aceeaşi inimă şi aceeaşi conştiinţă a îndatoririlor sale. Dar la sfârşitul primei mii de ani de la naşterea Mântuitorului lumii, parcă Satana cel înlănţuit ar fi fost slobozit din iad ca să înşele lumea aceasta însă lucrarea Satanei nu este ca cea a lui Hristos. Pentru a zidi împărăţia lui Dumnezeu în rândul oamenilor, Hristos i-a ales pe cei mai simpli şi mai neînsemnaţi oameni. Satana însă i-a dispreţuit întotdeauna pe cei mici şi neînsemnaţi şi a lucrat prin cei mai de seamă, prin cârmuitori, prin şefi şi căpetenii, prin arhierei, filozofi, regi, oameni de stat, oameni de ştiinţă, artişti ş.a.m.d.
La capătul primei mii de ani, Satana a lovit în cel dintâi dintre preoţii Bisericii Apusene, în arhipăstorul ei şi l-a înduplecat să se despartă de Biserica Dreptslăvitoare a Răsăritului apoi, umflându-l cu duhul mândriei, l-a îmboldit să se certe cu toţi împăraţii şi regii popoarelor creştine fără însă pentru ceva care să merite, ci doar pentru tronuri, cinstire, întâietate şi putere. Cel dintâi dintre preoţii Bisericii Apusene a împlinit întocmai toate cele lăsate de Hristos la urmă, aşezate de El pe locul cel mai de jos.
Rupându-se de Biserica cea drept-slăvitoare, a început să pângărească cele sfinte şi să calce legea lui Dumnezeu. A pângărit cele sfinte prin lepădarea postului ca fiind nefolositor şi a băgat în casa sa viaţa
26
necurată de la Curte. A încălcat legea lui Dumnezeu, adică legea credinţei şi legea bunei vieţuiri, fiindcă acestea două alcătuiesc legea lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. A schimbat Simbolul credinţei şi a uşurat nevoinţa pentru mântuirea credincioşilor săi, schimbând tot ceea ce părea greu cu ce era mai uşor: danii în bani şi un număr mai mic de rugăciuni scurte.
Odată cu trecerea vremii, parcă îi spunea lui Hristos: „Trebuie să ştim cine este primul în împărăţia Ta. La întrebarea fiilor lui Zevedeu nu ai dat răspunsul potrivit. Ai zis pasămite, că cine vrea să fie cel dintâi să fie tuturor slugă şi că Fiul Omului a venit nu ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi în cele din urmă pentru ca înşelarea să fie mai mare, ai spălat picioarele murdare ale pescarilor. Istoria a arătat că ai greşit. Popoarele sunt dobitoace proaste. Acestea caută mai presus de toate cârmuitori şi căpetenii, îl caută pe cel dintâi dintre toţi, îl caută pe cel fără de greşeală. Acesta este lucrul hotărâtor şi fundamental în fiecare societate şi în fiecare popor. Tu nu ai avut cum să ştii acestea căci ai trăit puţină vreme în această lume, ai murit de tânăr şi n-ai studiat psihologia maselor. Însă noi, cei dintâi dintre preoţi, am studiat la şcoli înalte, am călătorit mult şi am trăit de două ori mai mult decât tine.
De aceea, se cuvine să ne laşi pe noi să rezolvăm această problemă, după marea noastră experienţă. Tu fii în cer tot ce vrei, iar nouă lasă-ne pământul.
27
Tu fii Dumnezeu în cer, iar noi dumnezei pe pământ, Tu infailibil în cer, iar noi infailibili pe pământ. Vei vedea până la urmă că programul nostru practic este incomparabil mai bun decât programul tău idealist şi tineresc. Ascultă-ne pe noi, cei bătrâni, care de o mie de ani ne luptăm cu numele Tăuca şi cu această lume întinată. Dacă ai fi ascultat de bătrâni, n-ai mai fi ajuns să fii răstignit pe Cruce.”
Aşa i-a şoptit Satana celui dintâi dintre preoţii Apusului, tot aşa cel dintâi i-a şoptit lui Hristos, iar apoi a propovăduit întregii lumi şoapta sa, ca o nouă dogmă a infailibilităţii, socotindu-se pe sine drept Hristos cel triumfal pe pământ şi ca trimisul împuternicit al Domnului Savaot printre oameni, căruia Dumnezeu i-a dat două săbii, una cu care să-i înscăuneze pe regii popoarelor lumii, iar alta cu care să-i dea jos şi să-i trimită în surghiun.
Care a fost urmarea acestora? A fost ceea ce vesteşte Prorocul Iezechiel în numele Domnului: „ Vai de păstorii lui Israel, care s-au păstorit pe ei înşişi! (…) Dar voi aţi mâncat grăsimea şi cu lâna v-aţi îmbrăcat; oile cele grase le-aţi junghiat, iar turma n-aţi păscut-o. Pe cele slabe nu le-aţi întărit; oaia bolnavă n-aţi lecuit-o şi pe cea rănită n-aţi legat-o; pe cea rătăcită n-aţi întors-o şi pe cea pierdută n-aţi căutat-o, ci le-aţi stăpânit cu asprime şi cruzime. Şi ele neavând păstor s-au risipit şi risipindu-se, au ajuns mâncarea tuturor fiarelor câmpului” (Iez. 34, 2-5). Sub astfel de păstori îndoielnici, popoarele apusene n-au ştiut ce să facă şi încotro s-o apuce. Au văzut acele
28
popoare că cei ce le vorbesc despre împărăţia Cerurilor răpesc pentru ei înşişi împărăţia pământească. Şi cei ce îi sfătuiesc să nu se îmbogăţească, adună pentru ei înşişi averi, cu preţul sângelui, şi cei ce îi îndepărtează de iubirea de putere răpesc şi cumpără ei înşişi putere în toate părţile. Popoarele Apusului creştin n-au ştiut ce să facă şi au şovăit în faţa acestei sminteli ca o trestie în faţa vântului aspru.
în cele din urmă, popoarele Apusului s-au lepădat de arhipăstorul lor, iar cei învăţaţi şi bogaţi s-au lepădat şi de credinţa în Hristos, din cauza purtării anticreştine şi de necrezut a arhipăstorilor. Până atunci, conducătorul Bisericii era şi conducătorul culturii. Dar după ce s-a pornit cearta, cultura apuseană a început să fie condusă de omul lumesc. Satana a jucat un dublu rol: cu arhipăstorul, împotriva regilor, a oamenilor de ştiinţă, împotriva culturii şi a altor arhipăstori, cu regii împotriva arhipăstorilor, iar cu purtătorii culturii şi ştiinţei, artei şi politicii, împotriva nu doar a arhipăstorului şi a clerului, ci şi împotriva temeliei credinţei. Cruzimea dintr-o parte a pricinuit cruzime din cealaltă parte. Josnicia a dat naştere la josnicie. Dispreţul a iscat dispreţ. O extremă a atras altă extremă. Şi după cum zice poetul nostru „totul a pornit pe urmele diavolului”. Îndărătnicia a pus stăpânire pe ambele părţi: îndărătnicia Bisericii împotriva statului, a credinţei împotriva ştiinţei, a preotului împotriva cetăţeanului şi invers. Iar această încăpăţânare şi-a cules roadele-i amare, cele mai amare, în zilele noastre.
29
De aceea sârbule, să ştii acestea şi să nu le uiţi! Poartă-te cu înţelepciune precum părinţii tăi! Nu lăsa pe oricine să-ţi fie păstor! Iar când ai păstori buni, să ştii că este un dar ceresc, mai mare decât lumea întreagă. Cinsteşte-ţi preoţii cei buni, precum un copil pe părinţii săi, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ. Cinsteşte-i şi nu-i ocărî, după cum fac alţii, îndreptează-i dacă greşesc, dar nu te depărta de ei, căci Biserica e mai însemnată decât toate celelalte, pentru că numai Bisericii îi este făgăduită veşnicia, iar nu statelor şi culturii. Amin.
(Prin fereastra temniţei)
Ascultarea
Atâta timp cât Adam a fost ascultător şi smerit înaintea Ziditorului său, în jurul său totul răspândea cuminţenie şi smerenie. Dar ce schimbare a evenimentelor! într-o singură clipă şi anume în clipa căderii lui Adam, toate cele ce-l înconjoară devin neascultătoare. Iat-o pe neascultătoarea Eva lângă dânsul, iată-l pe purtătorul neascultării şi al trufiei, pe Satan, duhul neascultării, iată natura potrivnică, mânioasă, răsculată asupra-i! Fructele, care până atunci se topeau de dulceaţă pe buzele omului, au început să i se facă amărăciune. Ierburi care-l dezmierdau ca mătasea, îl zgârie acum precum spinii. Florile, care-l bucurau cu mireasma lor ca pe un împărat ce era, au
30
început să se înfăşoare în spini pentru a-l ţine departe de ele. Animalele care zburdau pe lângă el ca nişte miei s-au repezit asupra lui să-l sfâşie cu dinţi ascuţiţi şi cu ochii învăpăiaţi de mânie.
Totul s-a înverşunat împotriva lui Adam. Şi cea mai bogată dintre toate făpturile a ajuns cea mai sărmană dintre toate. Cel înveşmântat mai înainte în slavă îngerească, se află acum singur şi gol, atât de gol încât trebuie să împrumute de la natură straie să-şi acopere golătatea trupului şi a duhului. Pentru trupul său ia piei de la animale şi frunze de la pomi, iar pentru duh ia învăţătură şi iscusinţă de la făpturi. Cel ce se adăpase până atunci din Izvorul vieţii este acum silit să meargă în urma dobitoacelor, să bea din urmele lăsate de ele, pentru a-şi potoli atât setea trupească cât şi pe cea duhovnicească.
Priviţi acum la Domnul Hristos şi la cele ce-L înconjoară, totul este smerenie şi ascultare! Arhanghelul Gavriil, reprezentantul ascultării îngereşti şi al smereniei, Fecioara Maria ascultare şi smerenie, Iosif ascultare şi smerenie, păstorii ascultare şi smerenie, magii de la Răsărit ascultare şi smerenie. Furtuna ascultă, vântul ascultă, pământul şi soarele ascultă, oamenii ascultă, dobitoacele ascultă, mormântul însuşi ascultă. Totul ascultă de Fiul lui Dumnezeu, de Noul Adam, totul în faţa lui se smereşte, fiindcă şi El cu desăvârşire ascultă de Tatăl Său şi cu desăvârşire se smereşte înaintea Lui.
(Predică la Naşterea Domnului)
31
Cel ce voieşte să se mântuiască trebuie să se smerească cu totul sub ascultarea duhovnicescului său părinte. Oricât de mult ar voi omul să se mântuiască, fără această ascultare poate pieri. Marii Sfinţi, care i-au învăţat pe oameni că ascultarea este temeiul mântuirii, au arătat ei înşişi chipul desăvârşitei ascultări. Când Sfântul Simeon şi-a ales nevoinţa stâlpniciei, aceasta le-a părut celorlalţi pustnici un lucru nemaiauzit. Şi pentru că nu ştiau dacă acest chip de nevoinţă era de la Duhul Sfânt sau de la dracul mândriei, părinţii pustiei au trimis bărbaţi duhovniceşti să afle adevărul.
Monahii aveau să-i poruncească lui Simeon ca în numele lor să se pogoare de pe stâlp. De nu ar fi voit să se supună, aceasta ar fi fost semn că s-a suit pe stâlp din mândrie. Dar de s-ar fi supus poruncii şi ar fi început să coboare, atunci părinţii aveau să-l lase precum era, căci râvna sa către ascultare avea să le arate că nevoinţa sa era de la Duhul Sfânt. Când trimişii au sosit şi i-au spus Sfântului Simeon că soborul Sfinţilor Părinţi ai pustiei i-a poruncit să se dea jos de pe stâlp, Simeon îndată a început să coboare scara. Văzând ascultarea sa, ei i-au strigat cu bucurie: „Nu te coborî, Sfinţite Părinte, ci rămâi unde eşti! Ştim acum că nevoinţa ta este de la Dumnezeu”.
(Proloagele de la Ohrida)
Te plângi că Dumnezeu nu-ţi ascultă rugăciunile! În multe necazuri fiind, te-ai rugat lui Dumnezeu şi
32
niciodată nu te-a izbăvit de nici unul dintre ele. Cum nu te-a izbăvit mă mir, când tu ai supravieţuit necazurilor, iar nu ele ţie?! Dar îngăduie-mi încă o întrebare: îl asculţi tu pe Dumnezeu? în ambele Legăminte, atât în cel Vechi, cât şi în cel Nou, Cel Preaînalt a făgăduit să-i asculte pe oameni cu condiţia ca oamenii să asculte de El. Îl asculţi tu pe Dumnezeu atunci când îi ceri să te asculte? împlineşti tu poruncile Sale şi ţii tu rânduielile Lui? De nu faci aceasta este de mirare cererea ta ca Dumnezeu să te audă şi să te asculte. Dumnezeu S-a pogorât pe pământ şi a spălat picioarele celor care îl iubesc. Mult se bucură Ziditorul nostru să-i asculte pe copiii Săi cei ascultători! Ziditorul i-a ascultat pe Moise, pe Avraam şi pe Iacov întru toate câte L-au rugat. Şi prin lucrări fireşti şi mai presus de fire, El Şi-a revărsat mila asupra celor ce împlineau legea Sa. Dacă nu a vrut să asculte rugăciunile mele şi ale tale, asta se întâmplă ori fiindcă nu am vrut să ascultăm poruncile din Legământul Său, ori fiindcă rugăciunile nu au fost aşa cum trebuie.
Domnul a grăit prin prorocul Isaia poporului neascultător: „Când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult… De veţi vrea şi Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca” (Is. 1,15; 19). Aşadar, Dumnezeu ne ascultă când suntem ascultători şi nu ne ascultă când suntem neascultători. Nu ascultă nici când cerem ceva păgubitor şi lipsit de noimă. Apostolii Iacov şi Ioan L-au rugat odată pe Domnul să pogoare foc din Cer asupra satului unde nu primiseră găzduire. „Iar
33
El, întorcându-Se, i-a certat” (Lc. 9,55). Nu numai că nu le-a ascultat rugăciunea, ci i-a şi certat. Gândeşte-te şi tu dacă rugăciunile tale au fost vrednice, pentru a te învrednici să fii ascultat de Dumnezeu.
(Scrisori misionare)
Cel ce se apropie de Iisus Hristos Domnul cu smerenie şi ascultare vrea să rămână lângă El de-a pururea. Ceea ce se cere mai întâi de la ostaşul lui Hristos este ascultarea şi smerenia.
Lumea nouă, zidirea nouă, omul nou, toate încep cu smerenia şi ascultarea. Lumea cea veche le-a călcat pe acestea în picioare, sfărâmând astfel puntea care leagă Cerul de pământ. Materialele duhovniceşti trebuincioase pentru a restaura această punte sunt în primul rând ascultarea şi smerenia.
Atâta timp cât Adam era bogat în ascultare şi smerenie era greu de deosebit între duhul lui şi Duhul lui Dumnezeu, între voinţa şi gândurile lui şi cele ale lui Dumnezeu. Nu putea simţi, dori, gândi ceea ce nu era în Dumnezeu şi de la Dumnezeu. Precum îngerii lui Dumnezeu, astfel stătea şi Adam în nemijlocita Sa apropiere şi din acea apropiere vedea Izvorul Luminii, al înţelepciunii şi al dragostei. Vieţuind în plin soare n-avea trebuinţă de opaiţ, faţă de Soare, făclia lui n-ar fi ars, n-ar fi dat lumină.
Dar când Adam a nesocotit ascultarea şi şi-a pierdut smerenia iar acestea două se câştigă şi se pierd întotdeauna împreună legătura nemijlocită cu Dumnezeu s-a tăiat, puntea s-a ruinat şi Adam s-a prăbuşit într-un înfricoşat întuneric în care căzând,
34
A trebuit să lumineze cu lumina sa, pe care mila lui Dumnezeu i-a dăruit-o atunci când dreptatea lui Dumnezeu l-a scos din Rai. Începând de atunci a început Adam nu numai să deosebească între sine însuşi şi Dumnezeu, între gândurile sale şi gândurile lui Dumnezeu, între simţirea lui şi cea a lui Dumnezeu, dar nici măcar n-a putut să-şi dea seama de asemănarea lui cu Dumnezeu decât arareori, în momentele de iluminare.
Vai, în ce nefericire, în ce prăpastie l-a aruncat mândria pe cel întâi zidit după chipul şi asemănarea însăşi Sfintei şi Dumnezeieştii Treimi! Filaret al Moscovei spune în Cuvântul la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului: „în omul cel fără prihană, chipul lui Dumnezeu era izvor de binecuvântare, iar în omul căzut, e doar nădejde a binecuvântării.” Vai, noi suntem urmaşii lui Adam, pipernicite vlăstare ale ciotului ce-a rămas din cedrul împărăteşte ridicat odinioară deasupra tuturor zidirilor din Rai! Lăstari prizăriţi, striviţi de buruiana tare a crudei, sălbaticei naturi, îndesite ca o perdea groasă între el şi Izvorul iubirii fără de moarte.
(Predică la Naşterea Domnului)
Nimic nu zdrobeşte mândria omenească precum o face îndeobşte ascultarea de cei mai vârstnici. În vechea Spartă ascultarea era socotită o mare virtute. Se spune că un ostaş spartan, care se avântase în luptă înarmat cu o spadă, lupta cu un vrăjmaş. La un moment dat, pe când spartanul era gata să-l ucidă, trompeta
35
a sunat sfârşitul luptei şi el şi-a băgat sabia în teacă. Când cineva care văzuse aceasta, l-a întrebat: „De ce nu ţi-ai ucis vrăjmaşul?”, el a răspuns: „Este mai bine să te supui căpeteniei decât să-l ucizi pe vrăjmaş.” Ascultarea creştină se deosebeşte de ascultarea acestui spartan prin aceea că este împlinită de bună voie şi are drept temei mântuirea sufletuluiCAdică nu este făcută spre apărarea unei împărăţii pământeşti, ci mai vârtos pentru dobândirea Cereştii împărăţii. Avva Ioan Colov6 şi-a început viaţa de nevoinţă alături de un bătrân din Tebaida. Pentru a-l învăţa pe ucenicul său ascultarea, bătrânul a sădit în pământ un copac uscat şi i-a poruncit ucenicului să-l ude în fiecare zi. Vreme de trei ani, fără să cârtească, Ioan a udat copacul cel uscat până ce a înverzit şi a adus roadă la vreme. Acesta este rodul ascultării celei fără de cârtire. Însuşi Domnul Cel Răstignit „ascultător S-a făcut până la moarte” (Flp. 2,8).
(Proloagele de la Ohrida)
Astrologia
Uitând de singurul Dumnezeu Cel Viu şi Atotputernic, Răsăritul a căzut cu totul sub stăpânirea naturii zidite şi întrucât stelele sunt cele mai puternice corpuri din natura zidită, aceasta înseamnă că a căzut şi sub stăpânirea stelelor. Mai întâi popoarele din Răsărit au crezut că stelele sunt fiinţe vii şi puternice, care prin
6 Avva Ioan Colov („Colovul” = cel mic, cel pitic, cel pipernicit) s-a nevoit prin secolul al V-lea în deşertul egiptean. Prăznuirea sa se face pe 9 noiembrie (n. ed.).
36
mişcare pot pune stăpânire asupra tuturor lucrurilor de pe pământ, chiar şi asupra vieţii oamenilor. Cei din Răsărit au zeificat aceste fiinţe, clasificându-le în bune şi rele. Aceştia erau zeii buni şi zeii răi care cu ochii lor de foc, fie încălzeau, fie ardeau, fie susţineau viaţa, fie o nimiceau. Oamenii aduceau deopotrivă jertfe atât zeilor buni cât şi celor răi, chiar şi jertfe omeneşti, pentru a câştiga bunăvoinţa celor buni şi a se feri de vrăjmăşia celor răi. Învăţaţii de la Răsărit, pentru a se izbăvi de aceste credinţe grosolane, au început să cerceteze stelele şi înrâurirea lor asupra vieţii oamenilor. Ei, cei dintâi, au creat ştiinţa astrelor, cea pe care o numim astrologie. Dar această ştiinţă nu a adus libertate oamenilor, ci o mai mare robie şi o mai mare urgie.
Astrologii Răsăritului chiar au descoperit că stelele nu sunt de fapt zei aşa cum credea lumea, dar că înrâurirea lor asupra tuturor fiinţelor vii de pe pământ este atât de puternică, atât de exactă din punct de vedere matematic, încât nici unei fiinţe vii nu-i stă în putinţă nici cât un fir de păr în spaţiu, nici pentru o secundă în timp să se slobozească de sub tirania acestor neînduplecate şi oarbe stele. De parcă nu stelele ar fi fost făcute pentru om, ci omul pentru stele! De stele depindea naşterea omului şi viaţa lui, fericirea sau nefericirea lui, firea şi creşterea lui, toate evenimentele din viaţa lui, chiar şi însăşi moartea! Omul era cu totul neputincios înaintea stelelor, rob pe de-a-ntregul, un vis în care încă o dată stelele îi urzeau realitatea. Această „ştiinţă” a stârnit sau a îndreptăţit şi a hrănit toate felurile de ocultism, magie, vrăjitorie, ghicire şi
37
descântece şi toate celelalte care în creştinism au un singur nume: superstiţii. Acesta a fost norul întunecat şi sufocant, care s-a răspândit de la Răsărit la Apus şi cu apăsarea-i de moarte a strivit întregul neam omenesc. Şi astfel, astrologii nu au slobozit conştiinţa oamenilor, ci au înrobit-o încă şi mai mult, creând un invincibil sistem de fantasme, în care omul de spaima singurătăţii şi din cauza faptului că ar putea rămâne fără scăpare, îşi pierde suflarea.
Dar în adâncul sufletului omului, plin de întunecimea închinării la stele, mila lui Dumnezeu nu a lăsat să se stingă o mică scânteie de presimţământ sau chiar de credinţă, că este totuşi o fiinţă liberă, că este zidită pentru libertate şi că merge în întâmpinarea libertăţii. Din aceste presimţăminte s-a aprins dorul de libertate, în pofida întregii tării stelare care apăsa greu asupra umanităţii, iar din acest dor s-a născut nădejdea că va răsări o stea binevoitoare omului, care îi va scoate pe oameni din temniţa acestei lumi împodobită cu stele şi îi va duce în împărăţia libertăţii, că astfel omul va fi mort pentru stihiile lumii şi viu şi liber în Dumnezeu (Col. 2, 20). Această mult aşteptată stea s-a arătat într-o noapte deasupra preocupaţilor magi, i-a atras pe un drum necunoscut şi ei îndată au lăsat toate şi au pornit după ea. Şi le era lor ca şi cum ar fi vorbit pe cale cu această misterioasă stea şi de la ea au aflat o mulţime de lucruri noi. De parcă ar fi aflat de la ea că nu este ea steaua care slobozeşte, ci numai steaua care îi călăuzeşte la Regele Cel Nou Născut, Care şi este Adevăratul Slobozitor al oamenilor, că Acest Rege se
38
numeşte Regele iudeilor, Căruia trebuiau să-i aducă trei daruri: aur, tămâie şi smirnă!
Sfinţii Părinţi s-au gândit cu înţelepciune că acea stea călăuzitoare care i-a condus pe magi de la Răsărit la Apus, nu a fost o stea ca celelalte stele, ci o putere duhovnicească în chip de stea. Dacă Domnul a putut să i Se arate păstorului Moise în chip de rug aprins, lui Avraam în chipul a trei tineri şi prorocului Ilie în chip de adiere uşoară şi de glas, de ce acum Domnul sau îngerul Lui, nu ar fi putut să se arate cititorilor în stele în chip de stea? După mila Lui, El Se pogoară la oameni şi li Se arată în acel chip în care îl aşteaptă cel mai mult. Magilor care îl căutau printre stele li Se arată în chip de stea însă israeliţilor, care niciodată nu-L căutaseră printre stele, nu li S-a arătat în chip de stea. De aceea steaua care le strălucise magilor în lunga lor călătorie s-a ascuns deasupra Ierusalimului. Dumnezeu i S-a descoperit Ierusalimului altfel şi nu trebuia să i Se arate în chipul unei stele: „Steaua s-a arătat la Răsărit, pentru ca evreii, spre ruşinea lor, să afle de naşterea lui Hristos de la păgâni” (Sfântul Ieronim, Comentariu la Matei).
(Predică la Naşterea Domnului)
Avuţiile
Dacă pui oamenilor întrebarea: „Ce este mai de seamă: iarba sau omul?”, vei dobândi un singur răspuns, omul. Însă prin fapte oamenii socotesc iarba
39
mai presus de om, de vreme ce îşi jertfesc şi viaţa lor şi pe cea a altora pentru iarbă.
Dar dacă chestiunea averilor este o chestiune referitoare la iarbă, înseamnă că aceasta este cea mai mare piatră de poticnire în viaţa omului pe pământ. Doar cei ce prin duhul lor au ajuns asemenea lui Dumnezeu, nu se mai împiedică de piatra aceasta, ci trec netulburaţi pe lângă ea, lăsând ceea ce este al lor, altora. Iar celorlalţi această piatră de poticnire le este subiect de sfadă, subiect de discuţii, conţinutul întregii vieţi şi în cele din urmă piatra de la mormântul lor.
Unde este bogăţia lui Cresus7? Unde sunt ospeţele lui Lucullus8? Unde este imperiul lui Cezar? Unde este puterea lui Napoleon? într-o formă sau alta se mai poate afla din toate vreo urmă? Dar mai este o întrebare mai presus de aceasta: Unde este acum bogatul Cresus? Unde este mâncăul Lucullus?
7 Regele Cresus, descendent al dinastiei Mermnazilor, a reuşit să-şi extindă regatul pe o mare parte din Asia Mică, faima lui legendară, provenind din bogăţiile naturale ale Asiei Mici, mai ales prin aurul obţinut din râul Paktos şi tributul plătit de oraşele ionice greceşti (Smirna, Halicarnas, Efes, Milet şi insulele Chios şi Samos). O altă sursă importantă de îmbogăţire ar fi fost descoperirea lidiană de batere de monezi, probabil în timpul domniei lui Alyattes (605-561 î.Hr.), tatăl lui Cresus (n. ed.).
8 Lucius Licinius Lucullus (cca. 117 î.Hr. – 57-56 î.Hr.) a fost un politician din facţiunea aristocratică Optimates a Republicii Romane târzii, a ajuns cel mai mare cuceritor al regatelor din estul Republicii, ca urmare al celui de-al Treilea Război Mitridatic în care a dovedit abilităţi extraordinare de general în diverse situaţii, mai ales în timpul asediului din Cyzicus şi în bătălia de la Tigranocerta din Arzanene, Armenia. Istoricul antic Plutarh scria că Lucullus organiza mese luxoase zilnice, fiind foarte vanitos (n. ed.).
40
Unde este iubitorul de stăpânire Cezar? Şi unde este puternicul Napoleon? Cel mai de seamă este să ştim unde sunt oamenii, iar nu unde sunt avuţiile lor. Noi nu putem descoperi însă aceasta înainte de a afla a cui avuţie sunt oamenii.
Aşadar, a cui avuţie sunt oamenii? Cel ce află răspuns la întrebarea aceasta, va găsi cu uşurinţă şi răspunsul la întrebarea privitoare la averile lor, întocmai ca cei care curăţă un drum: după ce dau la o parte cele mai mari pietre, le este uşor să dezvelească pietrişul şi frunzele (…)
(Predică la Duminica a douăzeci şi doua după Rusalii)
42
B
Baraba şi Hristos
Sunt evenimente în istoria neamului omenesc care precum un clopot mare răsună în fiecare zi în urechile celor ce aud şi cheamă conştiinţa lor la răzvrătire. Un astfel de eveniment, care de mii de ani tulbură conştiinţa oamenilor, este alegerea între Iisus Hristos şi Baraba. Cel ce a propus şi a prezidat această alegere a fost Ponţiu Pilat9, un roman politeist, iar cei ce au ales au fost iudeii, monoteiştii. Pilat a încercat tot ceea ce a putut să-L slobozească pe Iisus, fiindcă nu a putut găsi nicio vină la El. Cea din urmă încercare a fost să-i pună pe evrei să aleagă: ori Iisus, ori Baraba. A socotit logic că nici o învinuire împotriva lui Iisus nu era dovedită, în vreme ce toate învinuirile aduse lui Baraba erau probate şi vădite. Baraba îşi merita moartea ca un răzvrătit şi ucigaş.
9 Ponţiu Pilat, originar din Pontul Asiei Mici, a fost al cincilea guvernator roman al Iudeii între anii 26-36, în vreme ce la Roma era împărat Tiberius (14-37), fiul adoptiv al lui Octavian (31 î.Hr.-14 d. Hr.) (n. ed.).
43
Pilat nădăjduia că acea conştiinţă a mai-marilor iudeilor nu se mistuise întru totul şi că aceştia vor fi în stare să se înalţe deasupra răutăţii şi netrebniciei şi să prefere un drept în locul unui făcător de rele. Pilat gândea că negreşit, oamenii îl vor alege pe Iisus, încă şi din pricina praznicului în ajunul căruia această alegere trebuia încheiată, doar ce rost mai avea marele praznic, dacă nu să cureţe şi să sfinţească conştiinţa omului?! Poporul monoteist, praznicul Paştilor, Dreptul Iisus! Pilat socotea că în câteva clipe, prin slobozirea Dreptului Iisus, o va bucura şi pe soţia sa, Claudia, care îl rugase să nu verse sângele Acestui Drept. Astfel că politeistul Pilat a strigat monoteiştilor evrei:
Pecarevoiţisăvăslobozesc:peBarabasaupeIisus?Dar spre marea surprindere a politeistului Pilat, monoteiştii evrei au strigat puternic: Pe Baraba, pe Baraba! Palid şi tulburat în urma unei astfel de alegeri, Pilat a mai pus încă o întrebare acestei gloate, nechibzuite şi fără de conştiinţă, politeistul către monoteişti: Şi ce voi face cu Iisus? La aceasta, monoteiştii au urlat ca nişte fiare flămânde: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Iar politeistul Pilat şi-a spălat mâinile de sângele Dreptului. Iar fiarele în piele de om au urlat din nou: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Mt. 27, 25). Ceea ce s-a şi întâmplat şi se întâmplă până în zilele noastre. Baraba a fost slobozit, iar Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, a fost îmbrâncit pe Golgota şi Răstignit pe Cruce. Pe când Cel mai mare Drept de sub soare şi mai presus de soare îşi dădea Duhul, pe
44
Cruce pătimind, Baraba prin pivniţele Ierusalimului îi cinstea pe cei ce-l aleseseră.
Alegere între Dumnezeu şi Satana, alegere între binefăcător şi răufăcător, alegere între Iisus şi Baraba. Acesta, într-adevăr, este marele clopot ce tulbură în fiecare zi conştiinţa umanităţii. Fiecare se întreabă, cum s-a putut întâmpla aceasta?
Iar noi ne întrebăm: Cum se poate întâmpla aceasta şi astăzi? Oare nu vedeţi fraţilor, că şi în zilele noastre la alegeri câştigă Baraba şi pierde Iisus?
Pricina tragediei întunecate a omenirii apusene se poate lămuri într-un cuvânt, pentru că l-au ales pe Baraba în locul lui Hristos. Şi fiindcă au ajuns barabale10 în loc să fie creştini. Ticăloase le sunt şi ţelurile, ticăloase le sunt şi mijloacele. Scopul lor este să se înalţe pe sine şi poporul lor până la ceruri, iar pe toţi ceilalţi oameni şi popoare să-i calce în picioare ca noroiul, iar mijloacele lor sunt aceleaşi cu ale celui dintâi Baraba: uneltiri, minciună, răzvrătire şi sânge.
Care este pricina întunecatei tragedii sârbe din ultima vreme? Aceeaşi ca şi pricina întunecatei tragedii europene. Domnii sârbi s-au pronunţat pentru Baraba în locul lui Hristos. Trebuia ca poporul sârb să se ridice împotriva acestei grozăvii şi ruşini, dar nu s-a ridicat. De aceea s-au abătut şi peste casa noastră focul războiului, în care mulţi au ars şi toţi am dobândit arsuri dureroase. Şi acum ce vom face,
10 în limba sârbă 6apa6a (baraba) înseamnă vagabond, hoinar sau ticălos, escroc (n. trad.).
45
fraţilor? întrebările care ne stau înainte sunt: Ce vom face? Cum vom face? Cu cine vom face?
Şi de acum înainte trebuie să fim pentru Hristos şi împotriva lui Baraba şi împotriva tuturor barabalelor (vagabonzilor) din lume. Oare ne vom îngădui să fim şi mai nemernici decât politeistul Pilat? El politeist fiind, a vrut să-l scape pe Hristos de evrei. Astăzi, politeiştii din India vor să-L scape pe Hristos de creştini (…) Alegeţi sârbilor, viaţa sau moartea, cinstea sau ruşinea, lumina sau întunericul, dreptatea sau nedreptatea, pe Dumnezeu sau pe diavolul, alegeţi! Alegeţi ori pe Hristos, ori pe Baraba! De această alegere a ţinut tot trecutul vostru. De această alegere va depinde şi tot viitorul vostru. Amin.
(Prin fereastra temniţei)
Binecuvântarea
De la o persoană binecuvântată întreaga casă poate spori întru toate, iar de la una nebinecuvântată întreaga casă poate da înapoi în toate. Ai citit în Sfânta Scriptură minunata povestire despre Iosif cel binecuvântat pe care fraţii pizmaşi l-au vândut negustorilor egipteni? Potrivit bunei Purtări de grijă a lui Dumnezeu, ce întotdeauna îl apără pe cel drept, Iosif a fost revândut lui Pentefri, dregătorul regelui egiptean. Iar acest dregător, cunoscând faima lui Iosif, l-a pus peste toată averea sa. „Iar după ce l-a pus pe el peste casa sa şi peste toate câte avea, a binecuvântat Domnul casa
46
egipteanului pentru Iosifşi era binecuvântarea Domnului peste tot ce avea el în casa şi în ţarina sa” (Fac. 39, 5).
Astfel este în Sfânta Scriptură, astfel este şi în viaţă acum şi de-a pururea. Sau nu ai auzit niciodată în satul tău pe cineva zicând: „De când mi-a intrat omul ăsta în casă, binecuvântarea lui Dumnezeu mi-a intrat în casă”? Pătrunzătoarea cugetare a poporului, insuflată de Duhul lui Dumnezeu pătrunde în tainele existenţei şi ale celor ce se întâmplă mai adânc decât creierele obosite ale celor ce măsoară şi judecă fără Duhul Dumnezeiesc.
în acelaşi fel sunt pe lume şi persoane nebinecuvântate sau cum ar spune turcii, ghinioniste11: „Dacă pune mâna pe un pom verde, acela se va usca.” Prorocul Iona a fugit de la faţa lui Dumnezeu şi s-a împotrivit poruncii Sale. Prin aceasta el s-a lipsit de binecuvântarea lui Dumnezeu. De aceea, în urma furtunii aproape că a pierit corabia pe care călătorea, îndată ce l-au îndepărtat pe Iona de corabie, furtuna a încetat. Dar datorită binecuvântatului Pavel s-a izbăvit de furtună o altă corabie ce plutea spre Roma şi pe acea corabie erau două sute şaptezeci şi şase de suflete, după cuvântul îngerului lui Dumnezeu care i-a spus în vis lui Pavel: „Nu te teme, Pavele! Tu trebuie să stai înaintea cezarului; şi, iată, Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei ce sunt în corabie cu tine” (F. Ap. 27, 24). Mai ales în vreme de război se gândeşte şi se vorbeşte mult despre oameni norocoşi şi nenorocoşi.
11 Cuvântul sârbesc 6aKcy3 (baksuz) este de origine turc şi înseamnă ghinionist (n.trad.).
47
Aceştia sunt oameni cu binecuvântare sau fără binecuvântare. Isus al lui Navi a pierdut o bătălie lângă cetatea Gai din pricina ghinionului unui hoţ oarecareAhan Ben-Harmia. Sau nu ai auzit pe nimeni zicând: „De când mi-a intrat în casă acel om…” sau „De când m-am întovărăşit cu acel om, toate îmi merg pe dos”? Când se întovărăşeşte un om de rău cu un om de bine, cum să înainteze când unul trage înapoi, iar celălalt înainte? Câtă vreme împăratul Solomon slujea Singurului Dumnezeu a fost bine pentru el, pentru casa lui şi pentru poporul său. În cele din urmă, împăratul Solomon şi-a luat ca soţii şi câteva egiptence păgâne, care au adus ghinion şi lui şi casei şi împărăţiei sale, fiindcă din pricina acestor femei Solomon a rămas ruşinat pentru totdeauna, casa lui a fost înroşită cu sângele fraţilor, iar împărăţia lui s-a fărâmiţat. Astfel este în Sfânta Scriptură, astfel este şi în viaţă acum şi de-a pururea.
(Scrisori misionare)
Nu este totuna a-ţi mânca bucatele cu binecuvântare şi a le mânca fără binecuvântare. Fiecare masă este cina Domnului, pe care El însuşi ne-a aşternut-o înainte. Pentru aceea se cuvine să mulţumim lui Dumnezeu, Celui ce ne-a primit în ospeţie şi să cerem binecuvântarea Sa. Bucatele ce au fost binecuvântate sunt mai gustoase şi mai săţioase, în vreme ce bucatele lipsite de binecuvântare sunt fără de gust, nesăţioase şi vătămătoare trupului.
48
Odată, împăratul Teodosie cel Tânăr12 a ieşit la plimbare în împrejurimile Constantinopolului şi văzând coliba unor monahi, a intrat în ea. Bătrânul l-a întrebat pe împărat dacă voieşte să guste ceva. „Vreau”, a răspuns împăratul. Bătrânul a adus înaintea împăratului pâine, untdelemn, sare şi apă. Împăratul a mâncat şi a băut, iar apoi l-a întrebat pe monah: „Ştii oare cine sunt eu?” „Dumnezeu ştie cine eşti”, a răspuns monahul. „Eu sunt împăratul Teodosie.” Atunci monahul s-a plecat tăcut înaintea împăratului. Împăratul i-a zis: „Eu sunt împărat şi fiu de împărat, dar crede-mă, în toată viaţa mea nu am mâncat nicicând bucate mai gustoase decât cele pe care le-am mâncat astăzi la tine.” „Ştii oare de ce? l-a întrebat bătrânul pentru că noi, monahii, ne gătim bucatele cu rugăciune şi binecuvântare şi pentru aceea chiar şi hrana cea amară ni se face dulce la gust. La voi însă bucatele se gătesc cu multă osteneală şi nu cereţi binecuvântarea lui Dumnezeu; pentru aceea chiar şi bucatele cele mai gustoase se fac fără de gust.”
(Proloagele de la Ohrida)
Binele
Fraţilor, ce lucru cere de la noi Domnul nostru? Ne cere ca, după cum jertfelnicele noastre sunt îndreptate de-a pururea spre răsărit, tot aşa şi sufletele noastre
12 Flavius Theodosius (401- 450), cunoscut sub numele de Teodosie II cel Tânăr, a fost împărat al Imperiului Bizantin între 408 şi 450 (n. ed.).
49
să se întoarcă spre bine. Ne cere să lăsăm răul înapoia noastră, să-l lăsăm în umbră, să-l lepădăm în adâncul uitării, să-l aruncăm în întunecimea trecutului. Şi an după an, zi după zi, să ne îndreptăm către bine, să cugetăm binele, să râvnim binele, să grăim despre bine, să facem binele.
Domnul caută ziditori, iar nu surpători. Acela care zideşte binele, prin însuşi lucrul său, surpă răul. Iar cel ce dă înapoi de la surparea răului uită degrabă în ce chip se zideşte binele şi se preschimbă într-un răufăcător. Ne învaţă pe noi Apostolul lui Hristos: „Urâţi răul, alipiţi-vă de bine” (Rom. 12, 9). Urâţi răul, dar nu urâţi pe omul ce făptuieşte răul, ca unul ce este bolnav. Tămăduieşte de poţi, pe cel bolnav, dar nu-l ucide cu ura ta! Lipeşte-te de bine şi numai de bine, căci binele este de la Dumnezeu şi Dumnezeu este vistieria a tot binele.
(Proloagele de la Ohrida)
Binele şi răul
Cei care se hrănesc cu laptele cugetărilor trupeşti nu pot osebi lesne binele de rău. Ei ajung adesea la răspunsul că toate credinţele sunt deopotrivă în vrednicie, că păcatul este umbra nedespărţită a virtuţii, că răul îndeobşte este tovarăşul de neocolit al binelui. Un creştin adevărat nu poate ajunge la astfel de păreri greşite. El este un om ajuns la plinătatea vârstei, care nu se mai hrăneşte cu lapte, ci se îndoieşte de simţiri
50
şi judecă mult mai adânc şi deosebeşte mai limpede între însemnătatea a tot ce este şi a tot ce a fost.
Prin descoperirea lui Dumnezeu, creştinul a primit cu adevărat dreapta-socoteală pentru a discerne între bine şi rău. Însă creştinul ce luptă pentru desăvârşire are trebuinţă de îndelungată şi anevoioasă trezvie, ca să poate cunoaşte în orice împrejurare ce este bine şi ce este rău. Pentru a fi vrednică de crezare şi fără înşelăciune, cunoştinţa aceasta trebuie să treacă în simţirea inimii. Şi binele şi răul deopotrivă voiesc să atingă inima omului. Pentru aceea, pentru a cunoaşte pe dată cele ce se apropie de el, omul trebuie să se facă iscusit prin simţirea inimii, după cum îndată simte cu limba ceea ce este sărat sau nesărat, dulce sau amar.
Fraţilor, să ne silim ziua şi noaptea şi în fiece clipă a ne curăţi inimile, ca să poată discerne pururea binele de rău! Pentru că în tot ce ni se întâmplă ne punem întrebarea: ce este bine şi ce este rău? Cu adevărat pentru aceea ni se întâmplă toate, ca să putem pricepe ce este bine şi să urmăm lui. Înfruntăm ispite de o sută de ori pe zi. Drept aceea cel ce are ochi de văzut, să vadă.
(Proloagele de la Ohrida)
Biruinţa lui Hristos
Dumnezeul nostru este Biruitorul şi toate biruinţele cele bune şi statornice, de la un capăt la altul al veacurilor, ale Sale sunt.
51
El biruie neorânduiala din univers şi pune rânduială. El biruie neorânduiala dintre oameni, pricinuită de păcătoşi, punând rânduială. Şi când cel mai nelegiuit dintre oameni se înalţă în locul cel mai de sus, iar cel mai bun se prăbuşeşte pe cel mai de jos, El schimbă această neorânduială şi face pe cel dintâi să fie cel de pe urmă şi pe cel de pe urmă îl face cel dintâi. El biruie răutatea şi viclenia duhurilor rele asupra neamului omenesc şi le risipeşte aşa cum vântul puternic împrăştie o duhoare grea. El biruie toată lipsa: sporeşte ceea ce este puţin şi unde nu este nimic, dă cu îmbelşugare. El biruie boala şi suferinţa, la doar un cuvânt de-al Său, durerea şi boala nu mai sunt: orbii văd, surzii aud, muţii vorbesc, paraliticii se scoală şi umblă, leproşii se curăţesc. El biruie moartea, la a Sa poruncă, moartea dă drumul prăzii din gâtlejul său. El domneşte asupra unei împărăţii a cereştilor puteri a îngerilor şi a sfinţilor fără de sfârşit, împărăţie cerească faţă de care împărăţia acestei lumi este strâmtă şi întunecată ca un pântece înainte de naştere. El porunceşte stihiilor şi zidirilor lumii acesteia şi nimic nu stă împotriva poruncilor Sale fără a cădea în veşnica pierzanie.
Zi după zi, biruinţă după biruinţă, istoria acestei lumi este un lanţ de biruinţe ale lui Dumnezeu, este descoperirea puterii Sale căreia nimic nu-i poate sta în cale. El este Blând ca un miel, iar Cerul şi pământul tremură înaintea Lui. Şi când lasă să fie umilit, se
52
descoperă înălţimea Sa. Şi când lasă să-I fie scuipat obrazul, arată necurăţia a tot ceea ce nu este al Său. Şi când Se dă spre junghiere, atunci se descoperă viaţa Sa.
Prin soare arată Dumnezeu lumina Sa ca pe o umbră palidă a Lui. Îşi arată puterea prin nenumăratele astre de foc din univers, înţelepciunea prin ordinea lucrurilor şi a făpturilor de la o margine la alta a lumii, frumuseţea Sa prin frumuseţea zidirii, mila prin purtarea de grijă faţă de toate făpturile, viaţa Sa prin viaţa tuturor. Dar toate acestea sunt doar o umbră subţire a însuşirilor Sale, litere de foc scrise în fum dens. Iar toate însuşirile Dumnezeului Celui Viu s-au dezvăluit în cea mai mare strălucire, fiind cu putinţă a fi văzute în lume, în om. Nu în orice om, nu în omul zidit, ci în Omul nezidit, în Domnul Iisus Hristos. Toate s-au împreunat într-însul, toate au strălucit şi s-au arătat: lumină şi putere, înţelepciune şi frumuseţe, milă şi viaţă.
Ce altceva este lumina decât biruinţă asupra întunericului? Ce este puterea decât biruinţă asupra slăbiciunii? Ce este înţelepciunea decât biruinţă asupra nebuniei? Şi ce este frumuseţea altceva decât biruinţă asupra hidoşeniei? Iar mila oare nu este biruinţă asupra răutăţii şi a pizmei? Iar viaţa nu este oare dumnezeiasca biruinţă asupra morţii?
Ce credeţi voi, cei ce îi urmaţi lui Hristos şi v-aţi botezat în numele Lui? Nu a dezvăluit oare Hristos toate aceste biruinţe ca nimeni altul de la întemeierea
53
lumii? Nu simţiţi în fiece zi că urmaţi Celui mai Mare Biruitor de la începutul veacurilor? Că v-aţi botezat în numele Celui Care ştie şi poate totul, Care împodobeşte totul cu mila Sa şi dă tuturor viaţa Sa? Dacă nu simţiţi lucrul acesta, de puţin folos vă este să-I urmaţi şi să fiţi botezaţi întru numele Lui.
Numai întru Domnul Iisus puteţi crede fără şovăire în puterea biruitoare a Dumnezeului Celui Viu asupra oricărei făpturi, stihii şi asupra întregii răutăţi a lumii. Doar Domnul Iisus vă poate dărui curaj să trăiţi şi să treceţi prin moarte. Doar El poate îndreptăţi nădejdea într-o viaţă mai bună decât cea de aici, care este trecătoare şi supusă stricăciunii. Şi doar El vă poate încălzi prin dragostea faţă de bine, fiindcă El este Dumnezeiasca Biruinţă care S-a întrupat şi a biruit lumea. „îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (In. 16, 33), a spus Domnul ucenicilor Săi, iar prin ei şi nouă tuturor. Să nu ne temem: Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a biruit lumea. Evanghelia este cartea biruinţei Sale, mărturia Atotputerniciei Sale. Istoria Bisericii până astăzi şi până la sfârşitul veacurilor este o carte şi mai amănunţită a acestor biruinţe. Cine se îndoieşte, nu va avea parte de roadele acestei biruinţe. Să ne apropiem aşadar, fără nici o urmă de îndoială de tâlcuirea Evangheliei de astăzi, fiindcă ea cuprinde o biruinţă covârşitoare a lui Hristos asupra firii.
(Predică la Duminica a noua după Rusalii)
54
Biserica
De ce avem trebuinţă să ascultăm de Biserică, şi nu de un om ce cugetă împotriva Bisericii, chiar dacă pare a fi socotit cel mai mare cugetător? Pentru că Biserica a fost zidită de Domnul nostru Iisus Hristos şi este cârmuită de suflarea Duhului lui Dumnezeu. Pentru că Biserica este tărâmul sfinţeniei, o dumbravă răsădită cu pomi roditori. De se ridică cineva împotriva acestui tărâm al sfinţeniei înseamnă că unul ca acesta este lipsit de sfinţenie. Şi atunci de ce să ascultăm de el? „Biserica este un staul, spune preaînţeleptul Ioan Gură de Aur, dacă eşti înlăuntrul său, lupul nu intră. Dar de ieşi dintr-însul, atunci fiarele îţi vor lua urma. Nu te depărta de Biserică! Nu este nimic mai de preţ decât Biserica. Biserica este nădejdea ta. Biserica este mântuirea ta. Biserica este mai înaltă decât cerurile. Biserica este mai tare ca stânca. Biserica este mai încăpătoare decât lumea. Biserica nu îmbătrâneşte niciodată, ci pururea se înnoieşte”.
(Proloagele de la Ohrida)
Biserica lui Hristos fraţii mei, nu este nicidecum o societate filozofică în care oamenii se întrec în cele ale minţii, încercând să afle răspuns la întrebarea dacă există sau nu Dumnezeu. Biserica lui Dumnezeu este familia lui Dumnezeu care păstrează vechea mărturie şi o adaugă pe cea nouă nu despre faptul dacă Dumnezeu există, ceea ce se înţelege de la sine,
55
ci despre faptul că Dumnezeu S-a arătat lumii în trup, în chipul Domnului Iisus Hristos. Această Biserică a crescut într-atât de-a lungul a două mii de ani, încât întrece în număr cele mai mari împărăţii ale lumii. Biserica nu este filozofie, Biserica este mărturie, mărturie vie a oamenilor vii.
Multe milioane de martori au trăit înainte de noi, ei sunt şi acum vii în cealaltă lume. Multe milioane trăiesc acum împreună cu noi. Şi ei vor vieţui după moarte în cealaltă lume. Multe milioane vor trăi şi după noi. Şi ei vor fi în lumea duhovnicească împreună cu noi şi cu toţi ceilalţi martori ai lui Hristos, de la începutul şi până la sfârşitul vremii. Dacă Dumnezeu nu S-a arătat şi nu a dat o mărturie personală despre Sine, atunci oamenilor nu le rămâne nimic de făcut decât să aştepte deznădăjduiţi până ce Se va arăta Dumnezeu, fiindcă atâta timp cât Dumnezeu nu Se arată în chip neîndoielnic şi nu dă mărturie despre Sine, tot ceea ce oamenii vor cugeta, vor grăi şi vor scrie despre Dumnezeu nu vor fi decât bănuieli şi bâjbâieli, scorneli şi presupuneri. Dumnezeu poate fi cunoscut numai prin Dumnezeu şi numai prin înrudirea cu Dumnezeu poate fi înţeleasă înrudirea oamenilor.
Dar dacă Dumnezeu S-a arătat fraţilor, nu se poate spune nici: „Asta nu-i nimic”, nici nu se poate spune: „Aceasta este ceva”, ci se poate spune: „Asta este totul”. Fiindcă Dumnezeu nu S-ar fi arătat ca fiind cel mai mic dintre oameni, nici nu S-ar fi arătat ca fiind
56
unul dintre ei, nici nu S-ar fi putut pune în rândul multor altor călători, nici pe lista multor altor oaspeţi de pe pământ. Dacă Dumnezeu S-a arătat, atunci El este totul, iar celelalte sunt nimic. Toate celelalte sunt nimic, El nu le-a recunoscut a fi ceva.
Biserica noastră mărturiseşte că Dumnezeu S-a arătat. Biserica ştie când S-a arătat Dumnezeu şi ştie şi în ce chip S-a arătat, ştie ce a spus, ce a săvârşit, ce a descoperit, ce a făgăduit. Ştie cine L-a născut şi din care S-a născut. Ştie numele, îndeletnicirile şi însuşirile primilor săi martori, Apostoli, Evanghelişti şi Mucenici. Ştie marile minuni pe care El le-a făcut şi minunile care s-au petrecut cu El. Ştie dragostea, milostenia şi puterea Sa. Ştie despre moartea şi învierea Sa. Ştie cum a sporit familia Sa dumnezeiască din veac în veac, de-a lungul a douăzeci de veacuri. Ştie de minunile făcute în numele Său, din an în an, de-a lungul a două mii de ani. Îi ştie după nume pe mulţi neputincioşi care cu ajutorul Său, au ajuns eroi. Ştie mulţi păcătoşi care prin Duhul Său, au fost iertaţi, s-au curăţit şi au ajuns drepţi. Ştie mulţi făcători de rele pe care numele Său i-a preschimbat în făcători de bine. Ştie multe desfrânate care prin El au ajuns Sfinte şi Muceniţe. Ştie multe triburi şi neamuri întunecate care se închinau idolilor, până ce vestea despre El a ajuns la ei şi i-a luminat cu lumina înţelegerii. Ştie şi cum Apostolii Săi, cu făclia Evangheliei, au luminat păgânii şi triburile sângeroase de pe continentul european.
57
Dar vai, fraţii mei, Biserica ştie şi cum omenirea europeană s-a clătinat în credinţa în Hristos, ca nefiind Dumnezeu Cel Ce S-a arătat şi s-a aşezat în rândul celor ce L-au judecat şi L-au ucis în Ierusalim. Aceeaşi frică de iudei care în vremile de atunci îi îndepărta pe mulţi de la Hristos, iar pe alţii îi făcea ucenici ai lui Hristos în taină, a pus stăpânire pe Europa aşa-zis cărturărească, intelectuală şi politică a vremilor noastre. Pătrunşi de această frică, unii se leapădă făţiş de Hristos şi îl laudă pe Baraba, alţii întorc spatele Bisericii şi se îndepărtează în tăcere, cu sufletele goale, iar alţii încă rămân următori ai lui Hristos, dar numai într-ascuns, ca nu cumva prigonitorii moderni ai lui Hristos să-i îndepărteze din lojile lor, precum evreii din sinagogile lor.
Puţin câte puţin, sămânţa necredinţei în arătarea lui Dumnezeu a crescut şi a dat roadele sale amare. Hristos i-a mustrat odinioară pe ucenicii Săi că nu au crezut-o pe Maria Magdalena şi pe ceilalţi doi ucenici care L-au văzut înviat din mormânt şi au vorbit cu El Viu: „Şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat” (Mc. 16, 14). Şi toţi ucenicii au crezut. De câte ori Hristos Cel Viu nu i-a mustrat în felurite chipuri şi prin cei mai buni oameni pe europenii botezaţi, pentru necredinţa şi învârtoşarea inimii lor, dar în zadar. De aceea, Europa a fost lovită cu un bici întreit: necunoaştere, grijă şi deznădejde. Dar despre aceasta se cuvine să vorbim aparte.
58
Poate fi găsită şi pricina şi explicaţia faptului că Europa a şovăit în credinţa în Dumnezeu Cel Ce S-a arătat deşi nu există vreo îndreptăţire. Dar nu există nicio pricină, nici vreo explicaţie pentru şovăirea sârbilor în credinţa în Dumnezeu Cel Arătat, fiindcă neamul sârbesc, despărţit de Europa, a adunat de-a lungul veacurilor nenumărate mărturii despre Dumnezeu Cel Ce S-a arătat. Hristos S-a călit în focul pătimirilor vreme de mii de ani, pentru ca tocmai în aceste vremuri să stea în Europa luminos ca un soare, plin ca o mare, tare ca Apostolii, pentru a fi de ajutor Europei slăbănogite. Dar noi, în puţină vreme am ruginit din nou, încât Domnul a trebuit să ne arunce iarăşi în foc, ca să ne călească. Dumnezeului nostru slavă. Amin.
(Prin fereastra temniţei)
Blândeţea
Nimeni nici chiar Domnul nu-i învaţă cu drag pe cei mândri. Nimeni nu voieşte să-l înveţe pe cel ce strigă în gura mare că el ştie tot. „Tainele se descoperă celor smeriţi” spune înţeleptul Sirah (înţ. Sirah 3, 19). Încă şi David grăieşte despre Domnul, zicând: „Domnul îndrepteazăpe cei blânzi la judecată, învaţă pe cei blânzi căile Sale” (Ps. 24,10). Omul mândru voieşte să-i înveţe pe toţi, dar nu suferă să fie învăţat de nimeni. Omul cel smerit este acela care nu voieşte să înveţe pe
59
nimeni, ci pururea însetează să fie învăţat de cineva, de oricine îi iese în cale. Spicul de grâu când este gol îşi ridică capul pe deasupra ţarinii, iar când este plin de roade atârnă cu capul plecat spre pământ.
O, omule mândru, de ţi-ar depărta îngerul tău păzitor într-un fel vălul de pe ochi şi ţi-ar înfăţişa oceanul nemărginit al celor pe care tu nu le ştii! Atunci ai cădea în genunchi la picioarele fiecărui om înaintea căruia te-ai arătat mândru şi ai cădea în genunchi înaintea fiecărui om pe care l-ai batjocorit. Atunci ai striga, plângând: „Iertaţi-mă, iertaţi-mă! Nu ştiu nimic.” Adesea celor smeriţi şi cucernici li s-a descoperit ceasul morţii, dar peste cei mândri moartea vine pe negândite şi fără de veste. Sfântul Grigorie Dialogul13 vorbeşte despre un episcop, Carp, ce slujea în toate zilele Dumnezeiasca Liturghie şi cum deodată i s-a arătat Cineva din cealaltă lume şi i-a zis: „Slujeşte-Mă neîncetat, precum M-ai slujit până acum, iar picioarele tale nicicând să nu ostenească, nici mâinile tale să slăbească! La Praznicul Adormirii Maicii lui Dumnezeu, tu vei veni la Mine, iar Eu îţi voi răsplăti în împărăţia Mea cea Cerească, precum şi
13 Sfântul Papă Grigorie I, cunoscut sub numele de Grigorie cel Mare sau Grigorie Dialogul (cca. 540 f 12 martie 604), a fost papă al Romei din 590 până la 12 martie 604, fiind primul călugăr care a devenit papă. A lăsat Bisericii o seamă de scrieri duhovniceşti de mare importanţă. Pentru scrierea Dialoguri despre viaţa şi minunile Sfinţilor din Italia, carte în patru volume, Sfântul Grigorie a fost numit şi „Dialogul”. Această lucrare este primul izvor despre viaţa Sfântului Benedict de Nursia. A fost canonizat ca Sfânt atât de Biserica Romano-Catolică cât şi de Biserica Ortodoxă (n. ed.).
60
tuturor celor pentru care te-ai rugat la dumnezeieştile slujbe.” După un an, la Praznicul Adormirii, Episcopul Carp a slujit Dumnezeiasca Liturghie înaintea lui Dumnezeu, şi-a cerut iertăciune de la preoţii săi şi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, iar faţa lui strălucea ca soarele.
(Proloagele de la Ohrida)
Boala dinainte de moarte
„Nu te temi de moarte, dar te temi de boala de dinainte de moarte”, aşa zici tu, aşa zic şi mulţi alţii. Dar cei mai buni dintre creştini nu vorbeau aşa, ci se predau cu totul voii lui Dumnezeu, fiindcă ştiau că boala este spre curăţia sufletului. Cine iubeşte curăţia va urî oare apa? Bolile trupeşti dinainte de moarte sunt îngăduite de Ziditorul nostru ca nişte curenţi de apă îngheţaţi sau fierbinţi, ce curăţă sufletele noastre. Şi dacă este astfel, atunci de ce tânjim după o moarte subită şi fără de suferinţă? Şi dreptul Avraam a suferit înainte de moarte: „Şi, slăbind, Avraam a murit la bătrâneţi adânci” (Fac. 25, 8). Şi blândul Iacov a zăcut bolnav la pat înainte de a se despărţi de această lume, la fel şi împăratul David, cel ce s-a pocăit. Iar dacă au fost loviţi de boală cei ce vorbeau cu Dumnezeu, ce să mai zicem de marii păcătoşi?
Cugetă că în fiecare zi dăruită de Dumnezeu mor mii şi mii de bătrâni şi bătrâne, de femei şi de copii
61
plăpânzi. Cu mici excepţii aproape toţi sunt bolnavi şi în suferinţă se despart de această lume. De ce te-ai speria de acea mică pătimire de dinainte de moarte, de care nu s-au speriat nici neputincioşii bătrâni şi nici pruncii plăpânzi? Unul dintre bărbaţii sfinţi se ruga mereu la Dumnezeu să-i trimită boală înainte de moarte, să nu-i vină moartea fără vestitor, să nu moară neiertat, să nu părăsească această lume înainte de a nimici întru sine prin amărăciunea bolii orice amintire a desfătărilor josnice. Se spune în Scriptură: „Căci pe cine iubeşte Domnul îl ceartă şi bate pe tot fiul pe care îl primeşte (Evr. 12, 6). Prin urmare, pe cel ce nu-l bate Dumnezeu, în chinuri îl şi primeşte. De aceea, nu pizmui pe cei ce fără boală şi suferinţă ies din această lume. Adu-ţi aminte de patimile Mântuitorului de dinainte de moarte. Adu-ţi aminte de chinurile Sfinţilor Apostoli, ale Prorocilor şi Mucenicilor. Apoi de ale atâtor oameni mărunţi şi neştiuţi ce zi de zi mor prin spitale. Adu-ţi aminte şi leapădă orice frică de boală de dinainte de moarte. Aşteapt-o cu răbdare, iar când vine, primeşte-o ca de la Dumnezeu.
(Scrisori misionare)
62
Bogatul şi Lazăr
Dar ce rău a săvârşit acest bogat încât Domnul nu vrea nici numele să-i pomenească? Uite că Domnul nu-l învinuieşte nici de furtişag, nici de mărturie mincinoasă, nici de preacurvie, nici de ucidere, nici de necredinţă în Dumnezeu, nici că şi-ar fi agonisit averile cu nedreptate. Fiindcă pare că nu a dobândit singur bogăţia, ci a moştenit-o, pentru că se spune că era bogat, iar nu că a devenit bogat sau că s-ar fi îmbogăţit. Dar pentru ce să-l mai învinuiască Domnul, când vina lui stă vie înaintea porţilor palatului lui, înscrisă nu cu cerneală pe hârtie, ci scrisă cu răni şi cu puroi pe trupul unui om viu?
Fără îndoială că bogatul avea toate acele vicii pe care neapărat bogăţia le aduce asupra omului nechibzuit. Fiindcă cel ce se îmbracă zilnic pompos, mănâncă şi bea fastuos şi-şi petrece vremea veselindu-se, unul ca acesta nu poate avea într-însul frica lui Dumnezeu, nu-şi poate înfrâna limba de la vorbirea deşartă, nici burta de la lăcomie, nici inima de la mândrie şi deşertăciune, nici de la dispreţuirea altor oameni, nici de la batjocorirea lucrurilor sfinte ale lui Dumnezeu. Iar toate acestea îl duc pe om fără scăpare şi nestăvilit la desfrâu, la înşelăciune, la răzbunare, la crimă şi la lepădarea lui Dumnezeu. Dar Domnul nu enumeră toate aceste păcate şi patimi ale bogatului.
63
Din pilda Lui numai o nelegiuire a bogatului este limpede, iar aceasta este dispreţuirea peste măsură a omului, a lui Lazăr şi aceasta din nicio altă pricină decât din cauza sărăciei şi a bolii. De s-ar fi înfăţişat înaintea porţilor sale un Lazăr bogat în mătase îmbrăcat, fără îndoială că bogatul l-ar fi primit şi l-ar fi poftit la masa lui aşa cum se cuvine unui om. Însă în Lazăr cel sărac şi plin de răni, bogatul nu vedea un om, nici nu-l recunoştea ca fiind om. El dispreţuia creaţia lui Dumnezeu ca şi cum nu ar fi existat. El îşi întorcea ochii de la el, pentru a nu-şi întina privirea. El se socotea pe sine al său şi bogăţiile şi le privea drept tot ale sale, iar nu ca pe un împrumut de la Dumnezeu.
Talantul pe care i l-a dat Dumnezeu l-a îngropat în pământ, în tina trupului său, nimeni n-a câştigat nimic de pe urma lui. Inima îi era îngreuiată de mâncare şi de băutură (cf. Lc. 21, 34) şi era cu totul orb pentru lumea duhovnicească. El privea numai cu ochii trupeşti, asculta numai cu urechile trupeşti, ducea numai o viaţă trupească. Sufletul lui era tot atât de plin de puroi ca trupul lui Lazăr. Sufletul bogatului era aidoma trupului lui Lazăr şi trupul lui Lazăr era imaginea vie a acestui suflet. Dumnezeu a aşezat faţă în faţă doi oameni, pentru a se oglindi unul în celălalt: unul în palat, celălalt la porţile acestuia. Strălucirea dinafară a bogatului era oglindirea stării lăuntrice a lui Lazăr, iar rănile pline de puroi ale lui Lazăr oglinda stării lăuntrice a bogatului. De ce a trebuit să înşiruie Domnul toate păcatele bogatului? Dintr-un
64
condei, toate au fost înfăţişate toate, până la unul. Nemilostivirea bogatului faţă de Lazăr a scos vălul de pe maldărul de gunoi al sufletului celui bogat şi într-o clipă, s-a înfăţişat toată scârba acestui maldăr de gunoi şi pentru ochi şi pentru urechi şi pentru limbă.
Iată, aceasta este imaginea a doi oameni inegali pe pământ: a unuia al cărui nume oamenii îl cunosc foarte bine şi îl pronunţă cu drag şi a altuia de al cărui nume nimeni nu vrea să audă. Şi iată, aceasta este imaginea celor doi oameni inegali din Ceruri.
(Predică la Duminica a douăzeci şi doua după Rusalii)
Bogăţia
O coajă de pâine uscată din mâna lui Dumnezeu este mai dulce decât toată slava şi decât toată stăpânirea lumii din mâna diavolului. Orice om care se ţine cu orice preţ de Dumnezeu este mai bogat şi mai slăvit decât diavolul. Ce privelişte de râs, să caute un bogătaş să primească ceva din mâna unui cerşetor! Dumnezeu este cu adevărat bogat şi după El, bogaţi sunt îngerii, apoi oamenii, apoi vieţuitoarele, plantele, stelele şi zăcămintele. Orice făptură a lui Dumnezeu are ceva ce a primit din vistieriile Lui. Numai diavolul nu are nimic, nu are decât ceea ce fură.
(Predică la sâmbăta după Botezul Domnului)
65
Au oare bogăţia ucide? Da, bogăţia fără de Dumnezeu şi potrivnică rânduielii lui Dumnezeu poate ucide. Fără de minte sunt cei ce caută o astfel de pace şi smintiţi sunt cei ce aleargă după o astfel de bogăţie. Căci nu caută pacea, ci mai curând sabia şi nu caută bogăţia, ci mai vârtos pieirea. Însă care este pacea celor fără de minte şi care este bogăţia nebunilor? Pacea celor fără de minte este odihna trupului, iar bogăţia nebunilor este desfătarea trupului. Împăratul Irod râvnea o astfel de pace şi a fost mâncat de viermi. Izabela voia o astfel de pace şi a fost mâncată de câini.
Cum am putea numi un om care, voind să-şi zidească o casă, chibzuieşte ca mai întâi să aşeze acoperişul în văzduh, iar mai pe urmă să ridice zidurile şi să pună temelia casei? îl vom numi nebun şi lipsit de minte. Asemenea sunt toţi cei care se ostenesc să statornicească pacea în lume fără a avea pace lăuntrică şi să aducă oamenilor bogăţia cea din afară fără a avea bogăţia lăuntrică. Singură credinţa creştină poate zidi din temelii, iar temelia este Hristos, piatra cea tare şi nebiruită. Astfel, credinţa creştină întemeiază pacea şi sporirea oamenilor pe Hristos. Binecuvântata şi fericita pace lăuntrică se întemeiază pe Hristos Domnul şi pe această pace se clădeşte şi pacea din afară. Tot astfel este şi cu bogăţia cea adevărată şi nestricăcioasă. Încă mai bine este a zice că adevărata pace şi bogăţie se aseamănă unei case bine zidite, iar pacea şi bogăţia lumii sunt podoabele cele din afară ale casei. De vor cădea podoabele, casa rămâne în picioare, dar de se va surpa casa, au oare podoabele vor atârna în văzduh?
66
O, fraţii mei, învăţătura creştină este singura învăţătură adevărată despre pace şi sporire! Toate celelalte sunt prostie şi sminteală. Căci în ce chip ar putea zidi slugile o casă pe moşia Stăpânului fără îngăduinţa şi ajutorul Său?
O, Doamne, Izvorul păcii şi al bogăţiei celei adevărate şi veşnice, izbăveşte-ne pe noi de pacea celor fără de minte şi de bogăţia celor smintiţi.
(Proloagele de la Ohrida)
Bogăţia şi sărăcia
Bogăţia în sine nu este rea, după cum nu este rău în sine nimic din ceea ce a zidit Dumnezeu, ci rea este legarea omului de bogăţie, de avuţie, de lucruri, rele sunt şi patimile şi viciile, pe care bogăţia le aduce cu sine şi le hrăneşte, cum sunt: curvia, lăcomia, beţia, zgârcenia, lăudăroşenia, deşertăciunea, mândria, dispreţuirea şi defăimarea oamenilor săraci, uitarea lui Dumnezeu şi toate celelalte. Puţini sunt aceia care se pot împotrivi ispitelor ascunse în bogăţie şi pot stăpâni prin averea lor, iar nu să devină slugile şi robii bogăţiei. Mai presus de toate, bogatului îi este greu să postească, iar fără post nu este nici îmblânzirea trupului său, nici smerenie, nici adevărată rugăciune. De aceea şi spune Domnul că este greu pentru un bogat să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Dar prin aceasta nu spune că îi este uşor săracului să intre. Şi sărăcia îşi are ispitele ei ca şi bogăţia.
67
Bogatul se mântuieşte prin fapte de milostenie, ca şi prin smerenie, iar săracul prin multă şi îndelungă răbdare şi neîncetată punere a nădejdii în Dumnezeu. Nu este mântuire nici pentru bogatul nemilostiv şi mândru, nici pentru săracul care cârteşte pentru soarta lui şi îşi pierde nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, în lumea aceasta nici bogăţia, nici sărăcia nu sunt la întâmplare, ci după preaînţeleapta Pronie a lui Dumnezeu. Într-o clipă, Dumnezeu ar putea să-i facă pe oameni deopotrivă de bogaţi, dar acest lucru ar fi adevărată nebunie. În acest caz oamenii ar deveni cu totul independenţi unul de altul. Cine s-ar mai mântui atunci? Cum ar mai putea să se mântuiască cineva? Fiindcă oamenii se mântuiesc unii prin alţii.
Bogatul depinde de sărac, săracul depinde de bogat, cel învăţat depinde de cel neînvăţat, iar cel neştiutor de cel cu ştiinţă, cel sănătos de cel bolnav, iar bolnavul de cel teafăr. Jertfa materială se plăteşte cu preţ duhovnicesc.
(Predică la Duminica a douăsprezecea după Rusalii)
Botezul
„De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3, 3). Dar nimeni nu se poate naşte din nou în această viaţă dacă nu va muri omului celui vechi sau cu alte cuvinte, dacă nu va muri păcatului. Cel ce se scufundă în apă împreună cu
68
păcatele sale, iese afară fără de ele. Cel ce se scufundă cu trupul, ca om trupesc, se ridică cu Duhul, ca om duhovnicesc. Cel ce se îngroapă împreună cu Hristos prin botez ca într-un mormânt, se scoală împreună cu Hristos întru învierea Lui (cf. Col. 2,12). Cel ce îşi îneacă mândria, neascultarea, iubirea de sine şi orice necurăţie a omului celui vechi, a omului păcătos, iese afară din apă cu smerenie, cu blândeţe, cu ascultare, cu dragoste. Cel ce moare sieşi, înviază întru Dumnezeu (vezi Rom. 6, 3-8). Într-un cuvânt, cel ce se îngroapă păcătos şi se naşte din nou om drept îşi însuşeşte pilda pe care a dat-o Hristos prin botezul Său în Iordan. Spune Sfântul Vasile cel Mare14: „înainte de a începe o viaţă nouă, trebuie mai întâi să se sfârşească cea veche”. O, ce înţeles adânc, ce învăţătură se cuprinde în botezul lui Hristos, în scufundarea sfântului Său trup în apă!
Numai înţelepciunea cea fără de margini a lui Dumnezeu putea iconomisi spre atâta folos şi învăţătură omului, botezul din Iordan. Numai acea negrăită înţelepciune, care vede deopotrivă trecutul ca şi cum ar vedea prezentul, putea lega începutul istoriei de sfârşitul ei, putea împreuna potopul care a înecat păcătoasa omenire cu scufundarea lui Hristos în ape. Numai acea înţelepciune putea convinge doar cu un chip, doar cu un semn, mai mult decât toate limbile pământului! Fiindcă în botezul lui Hristos în Iordan se arată în întregime calea mântuirii noastre.
14 Sfântul Vasile cel Mare, Episcopul Cezareii, (329- 1 ianuarie 379), este unul dintre cei mai însemnaţi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi unul dintre cei mai mari teologi creştini (n. ed.).
69
Şi botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din Ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit” (Mt. 3, 16-17). Duhul nu s-a pogorât asupra lui Hristos când era în apă, ci când a ieşit. Prin aceasta, înţelepciunea lui Dumnezeu ne arată că Duhul nu se pogoară asupra omului celui vechi, care trăieşte păcatului iar pentru Dumnezeu este mort, ci numai asupra omului născut din nou duhovniceşte, care a murit păcatului şi înviază în Dumnezeu.
(Predică la Botezul Domnului)
Bucuria
A nu se bucura cineva de binele altuia este unul dintre cele mai nevrednice semne de stricare a sufletului prin păcat.
Ce-i învaţă soarele pe oameni de dimineaţa până seara? „O, oameni, bucuraţi-vă de bine şi bucuria aceasta vă va face ca nişte dumnezei!”
Privighetoarea flămândă cântă ceasuri întregi în zori până găseşte două grăunţe pentru prânzişorul ei! Ce-i învaţă privighetoarea pe bogătanii ce se lăfăie în pat şi care-şi încep ziua deschizându-şi gura nu ca să laude, ci ca să mănânce? „O, oameni, bucuraţi-vă de bine. Cântaţi binele!” Nu întrebaţi al cărui bine? Binele
70
nu are stăpân pe pământ, este un oaspete străin. Noi, cei muritori, nu suntem stăpânii, ci slujitorii lui.
A te întrista de durerile altora aceasta o poate şi omul cel vechi, omul păcatului. Dar a te bucura de bucuria altuia, aceasta o pot face doar pruncii şi cei ce sunt nevinovaţi ca pruncii. Adevărat zic vouă: „Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Mc. 10, 15; Mt. 18, 3). Ce este împărăţia lui Dumnezeu dacă nu suma a tot binele şi lipsa a tot răul? Copilul se bucură mai mult de binele altuia decât bătrânul păcătos de propriul bine, fiindcă pentru copil nu există bucuria altuia. El împărtăşeşte zâmbetul de pe buzele tuturor şi adesea ia încruntarea drept râs. Nimeni pe lume nu-i asemenea lui Dumnezeu decât un prunc nevinovat. Bucuria lui Dumnezeu de binele nostru, de cel mai mic bine al nostru, este desăvârşită.
(Predică la Duminica a şasea după Rusalii)
Bucuria şi deznădejdea
Priviţi, fraţii mei, şi vedeţi, singurii oameni care se bucură cu adevărat de viaţă sunt cei ce au primit această poruncă a lui Hristos şi trăiesc potrivit ei! însă grijile îi rod pe acei oameni care se chinuie să facă toate lucrurile, să-şi asigure toate mijloacele, să ajungă pe toate căile, să-şi împlinească toate planurile şi dorinţele fără ajutorul lui Dumnezeu. Zidesc şi o mână nevăzută năruie. Adună, dar un
71
vânt nevăzut risipeşte. Aleargă, dar un făcător de minuni le lungeşte tot mai mult drumul şi înlătură ţinta şi ţelul lor. Din această pricină se consumă cei fără credinţă, îmbătrânesc înainte de vreme, slăbesc, obosesc, îşi pierd nervii, îşi tocesc inima, îşi istovesc mintea, îşi slăbesc voinţa. Dacă-i întrebaţi de ce sunt aşa veţi primi un răspuns cu totul modern: „Grijile, grijile m-au distrus!” Şi cum altfel, când sărmanul om s-a împovărat pe sine cu grijile lui Dumnezeu?! Dar grijile lui Dumnezeu nu ţi le poţi asuma fără puterea lui Dumnezeu, nici lucrările lui Dumnezeu nu pot fi făcute fără înţelepciunea lui Dumnezeu. Grijile unui uriaş nu sunt pentru un pitic, nici cele ale lui Dumnezeu pentru om.
Al treilea rău care apasă asupra oamenilor vremii noastre este deznădejdea. Omenirea fără bucurie este omenirea albă de astăzi, care a lepădat prietenia lui Hristos şi şi-a găsit alţi prieteni. Deznădejde la cei mai învăţaţi şi cei mai bogaţi, deznădejde la femei, deznădejde chiar şi la copii. Iar pecetea deznădejdii este sinuciderea. De unde atâta deznădejde şi atâţia deznădăjduiţi în veacul nostru? De la goliciunea minţii şi de la pustiirea inimii. Mintea nu mai cugetă la Dumnezeu şi inima nu-L mai iubeşte pe Dumnezeu, întreaga lume nu poate umple mintea omenească, numai Dumnezeu poate face aceasta.
Fără Dumnezeu mintea este întotdeauna goală şi toată cunoaşterea care se aruncă în ea, cade în gol ca nişte pietre aruncate în prăpastie. Iubirea lumii
72
întregi nu poate umple inima omului, fiindcă inima simte că iubirea lumească se schimbă, este când în creştere, când în descreştere, când seacă. Fraţii mei, şi mintea şi inima sunt afierosite lui Dumnezeu şi numai Dumnezeu le poate aduce împlinire cu plinătatea Sa, cu plinătatea înţelepciunii bucuroase şi cu plinătatea iubirii credincioase.
Fără Dumnezeu, totul este necunoaştere, doar necunoaştere. Fără Dumnezeu, totul este grijă, numai grijă. Fără Dumnezeu, totul este deznădejde, numai deznădejde.
Zis-a Domnul ucenicilor Săi: „Cel ce este mai mic între voi toţi, acela este mare” (Lc. 9, 48). Cel mai mic în cunoaşterea celor lumeşti este cel mai mic şi în mândrie, cel mai mic în deznădejde este mai mare în toate cele plăcute lui Dumnezeu. Cu adevărat, mare este acesta înaintea lui Dumnezeu. Astfel era şi poporul sârb în urmă cu trei sau patru generaţii. Poporul sârb avea atunci cea mai de seamă cunoaştere, adevărata cunoaştere mai presus de cunoaştere, sarea tuturor cunoaşterilor, adică cunoaşterea lui Hristos, Mântuitorul Cel Arătat.
De aceea, sârbii nu au pătimit din pricina necunoaşterii de care pătimeşte Europa industrializată şi artificială, nu a pătimit nici din cauza multor griji, fiindcă îşi punea nădejdea în Domnul Dumnezeul Cel Viu şi în Sfinţii lui Dumnezeu. Nu a pătimit din cauza deznădejdii, fiindcă a ştiut să se cârmuiască de corabia lui Dumnezeu şi să călătorească după voia lui
73
Dumnezeu de la o lume a lui Dumnezeu la altă lume a lui Dumnezeu. Mult ne-am poticnit, mult am pierdut din greutatea înaintaşilor noştri, dar în noi există încă puteri uriaşe de a ne ridica cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Să ne sculăm astăzi, să ne ridicăm, să ne curăţim şi să ne bucurăm, fiindcă Dumnezeu ne priveşte şi ne călăuzeşte. Amin.
(Prin fereastra temniţei)
74
C
Cananeanca
Ce ne rămâne nouă de făcut în neamul acesta fără Dumnezeu? Nimic altceva decât ceea ce a făcut şi femeia cananeancă: să ne rugăm cu stăruinţă lui Hristos Dumnezeu, Celui Viu şi Atotputernic şi cu credinţă să strigăm către El: „Doamne, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii!” Dacă este voia lui Dumnezeu să înlocuiască poporul ales cu un altul, dacă este voia Lui cea sfântă să ia împărăţia de la neamurile creştine şi să o dea altora, dacă pedeapsa pentru păcat este aproape, chiar şi aşa fiind, nu toţi creştinii vor fi lepădaţi odată cu lepădarea neamurilor, după cum nu toţi evreii au fost lepădaţi odată cu lepădarea neamului evreiesc.
Printre evrei s-au mântuit cei care, după dărâmarea Ierusalimului, L-au mărturisit pe Hristos, precum şi cei ce L-au mărturisit în vremea vieţuirii Sale pe pământ. Fiindcă mulţi evrei s-au botezat mai târziu şi mulţi au ajuns mari Sfinţi în Biserica lui Dumnezeu. Şi astăzi se mântuiesc toţi cei ce se întorc la El, după
75
cum s-au mântuit şi strămoşii lor mai înainte de a fi încetat să mai fie poporul ales, fiindcă Dumnezeu s-a uitat întotdeauna mai puţin la state decât la oameni şi mai puţin la neamuri decât la mântuirea fiecărui suflet viu. Aşadar, să nu ne înfricoşăm şi să spunem: „Vor fi distruse statele şi naţiunile creştine de astăzi, aşadar, vom pieri cu toţii”. Fie cu statele şi cu naţiunile ceea ce trebuie să fie însă niciun om care crede în Domnul nu va pieri. Doar un singur credincios a avut Dumnezeu în Sodoma, pe dreptul Lot şi pe acela singur l-a mântuit înainte de nimicirea Sodomei.
Să urmăm şi noi rugăciunii şi credinţei celei tari a femeii cananeence, să nu dăm înapoi nicio clipă! Să avem credinţă stăruitoare, necontenit străduindu-ne să nu lăsăm focul credinţei să se răcească! Să înălţăm cu stăruinţă rugăciunile noastre către Domnul Cel Viu, atât pentru noi înşine, cât şi pentru întreaga Biserică şi pentru tot neamul omenesc! Iar credinţa doar credinţa va întări sufletele noastre şi va risipi toată frica şi îndoiala, iar rugăciunea va lumina sufletele noastre şi ne va umple de nădejde şi bucurie, de gânduri bune şi de dragoste fierbinte. Fie ca Milostivul şi Iubitorul de oameni, Domnul Iisus să ne întărească credinţa şi să audă rugăciunile noastre, iar Lui fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(Predică la Duminica a şaptesprezecea după Rusalii)
76
Căutarea împărăţiei
„Ci având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi” (I Tim. 6,8) adică, dacă avem cele necesare şi Dumnezeu ne poartă de grijă să nu căutăm mai mult decât atât, fiindcă îngrijindu-ne de lucruri de prisos, ca şi de ziua de mâine, intrăm până la urmă în slujba celui rău. Însuşi Domnul ne învaţă să cerem de la Dumnezeu numai pâinea noastră cea de toate zilele, prin care se înţelege şi pâinea duhovnicească prin care are omul viaţă. Nu ne învaţă să cerem de la Dumnezeu nici lux, nici desfătări pentru trupul nostru, că după toate acestea se străduiesc păgânii, adică cei ce nu-L cunosc pe Adevăratul Dumnezeu şi puterea şi iubirea Lui, nici valoarea sufletului nemuritor, nici frumuseţea şi dulceaţa împărăţiei lui Dumnezeu şi a dreptăţii Sale şi caută mai mult decât le trebuie. Şi Dumnezeu le dăruieşte după dorinţa lor, nu le mai datorează nimic, nici în veacul de acum, nici în cel viitor. Îşi primesc plata lor aici, pe pământ, ca şi păsările cerului şi ca iarba câmpului. Toată slava păsărilor din văzduh e cuprinsă întreagă în viaţa lor pământească, la fel şi frumuseţea florilor câmpului e o frumuseţe trecătoare, o frumuseţe vremelnică. Dar pentru fiii Săi a pregătit Dumnezeu, încă de la întemeierea lumii, împărăţia Cerească şi o slavă negrăită în această împărăţie.
Aşadar, slava omului nu stă în mâncare, în băutură şi în îmbrăcăminte, fiindcă dacă ar sta în
77
aceasta, omul ar fi de o mie de ori mai bine hrănit şi îmbrăcat în viaţa aceasta decât orice altă creatură de pe pământ, din aer sau din apă. Dar pentru că nici chiar însuşi împăratul Solomon, cu toată slava lui, nu era îmbrăcat cu atâta strălucire cât măcar crinii câmpului, ca oamenii să vadă că nu trebuie să-şi caute slava în haine de lux, ci în ceva cu mult mai mare şi nepieritor, să-şi întoarcă ochii şi inima de la strălucirea trecătoare a lumii acesteia şi să caute slava pe care Dumnezeu le-a pregătit-o şi le-a făgăduit-o.
„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33) adică, nu căutaţi zdrenţe de la Cel Care vă poate dărui odăjdii împărăteşti şi nu cerşiţi firimituri de la masa Celui Ce vrea să vă aşeze la ea cu cinste. El este împăratul şi voi sunteţi fiii Lui. Căutaţi cele cuvenite fiilor împărăteşti, cele ce le-aţi avut cândva şi le-aţi pierdut prin păcat. Căutaţi bogăţiile pe care nu le roade molima, nici rugina, nici nu le fură hoţii, iar dacă vă veţi învrednici să dobândiţi ce este cel mai mare, fără îndoială, veţi dobândi şi ce este cel mai mic.
Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu, în care Dumnezeu însuşi domneşte pe tronul slavei Sale (cf. Ps. 102, 19), împărăţia bucuriei şi a dreptăţii, în care drepţii vor străluci ca soarele (Mt. 13,43) şi unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, nici moarte. Nu fiţi ca fiul risipitor care, despărţindu-se de tatăl său, dorea să mănânce mâncarea porcilor, ci căutaţi să vă întoarceţi din ţara cea îndepărtată în casa Tatălui vostru Ceresc, fiindcă „împărăţia lui Dumnezeu nu este
78
mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14,17). Nu fiţi ca Esau care şi-a vândut dreptul de întâi născut pentru un blid de linte. O să daţi împărăţia cea veşnică şi fericirea pentru blidul de linte pe care vi-l oferă lumea? Să ne ferească Dumnezeu cu mila Sa de o asemenea ruşine şi înjosire! Să păzească El ochiul minţii voastre, ca să nu se întunece şi să nu se piardă cu răutatea mamonei, cu amăgirea pământului cea înşelătoare! Să ne înţelepţească El, să fim asemenea unor fii de împărat, care pierzând odată împărăţia, nu mai caută nimic altceva decât s-o câştige din nou!
(Predică la Duminica a treia după Rusalii)
Cetatea care se zideşte
Fraţilor, unde sunt acum slăvitele cetăţi Babilon şi Ninive? Astăzi doar şopârlele mai mişună prin praful întăriturilor lor. Memfis şi Teba, au nu erau ele mândria faraonilor şi a stăpânitorilor pământului? Astăzi cu anevoie se poate afla desluşit locul unde s-au ridicat aceste două cetăţi.
Dar să lăsăm acum cetăţile din piatră şi cărămidă. Să luăm aminte la cetăţile din sânge, carne şi oase. Oamenii îşi chivernisesc cetăţile trupurilor mai anevoios şi cu mai multă osârdie decât întăriturile şi bisericile cele mari. Ei cheltuiesc optzeci şi chiar o sută de ani pentru a-şi chivernisi cetăţile trupului, iar la urmă văd că toate ostenelile lor s-au risipit în deşert. Ceea ce au întărit zeci de ani cu grijă şi
79
teamă necontenită, într-o clipită se surpă în ţărâna mormântului. Care cetate trupească nu se năruie şi nu se întoarce în ţărână? Niciuna.
Dar să lăsăm şi cetăţile trupului. Să luăm seama la cetăţile fericirii, pe care oamenii le-au durat din neam în neam. Cetăţile acestea sunt zidite din veselie, desfătări, avuţie, stăpânire, cinste şi slavă. Unde sunt aceste cetăţi? Se ţes într-o clipită în jurul omului asemenea unei pânze de păianjen şi tot ca o pânză de păianjen se rup şi se risipesc, făcându-l pe cel fericit mai nefericit decât toţi nefericiţii.
Cu adevărat, noi nu avem aici cetate stătătoare, pentru aceea căutăm cetatea ce va să vină. Aceasta este cetatea zidită cu duhul, cu viaţa şi cu adevărul. Aceasta este cetatea al cărei singur Ziditor este Domnul Iisus Hristos. Această cetate se numeşte împărăţia Cerurilor, viaţa veşnică, sălaşul îngerilor, limanul sfinţilor şi scăparea mucenicilor. În cetatea aceasta nu mai este bine şi rău, ci toate sălăşluiesc laolaltă întru unirea bunătăţii. Toate câte sunt zidite în cetatea aceasta sunt zidite pentru a via veşnic. Fiecare cărămidă a acestei cetăţi va rămâne şi va dura veşnic. Cărămizile acestea sunt îngerii şi oamenii cei vii. În cetatea aceasta, pe scaunul împărătesc şade şi stăpâneşte Domnul Iisus Hristos Cel înviat.
O, Doamne, Cel Ce ai înviat, izbăveşte-ne din surparea vremii şi du-ne cu milostivirea Ta în cereasca şi veşnica Ta cetate!
(Proloagele de la Ohrida)
80
Comoara
„Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molima şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în Cer, unde nici molima, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta acolo va fi şi inima ta” (Mt. 6,19-21). Cine îşi adună comori pământeşti, chin şi teamă îşi adună. Unul ca acesta se pierde pe sine în comorile sale şi inima lui este îngropată în ţărână. „Mulţi Sfinţi au avut, într-adevăr, bogăţii multe, precum: Avraam, Iov, David, şi mulţi alţii; dar nu erau împătimiţi de bogăţie, ci considerau că toate sunt ale lui Dumnezeu” (Petru Damaschin). Fie în Cer, fie pe pământ totdeauna suntem în tovărăşia comorilor noastre. Fie în Cer, fie pe pământ la ele ne este gândul, cu ele ne este şi inima şi voinţa. Fie în Cer, fie pe pământ suntem legaţi de comorile noastre cum este râul legat de albia prin care curge. Dacă ne vom spori averile pământeşti vom fi o vreme bogaţi, dar săraci în veşnicie.
Nouă ne rămâne să alegem una sau cealaltă, în libertatea acestei alegeri stă slava noastră, dar şi suferinţa noastră. Dacă alegem comorile veşnice neajunse nici de molii, nici de rugină, nici de hoţi, slava noastră va fi veşnică. Dacă alegem cealaltă comoară pe care trebuie să o păzim de molii, de rugină şi de hoţi, chinul nostru va fi veşnic.
Potrivit semnificaţiei lăuntrice, prin comori pământeşti se înţelege şi toată deprimarea pământească, toată
81
cultura pământească şi toată nobleţea pământească ruptă de Dumnezeu şi de Evanghelie. Uitarea iroseşte precum molia aceste comori, necazurile şi durerile vieţii le rod ca rugina, iar duhul cel rău, fur (hoţ) cum este, le fură. Potrivit acestei semnificaţii, a aduna comori cereşti înseamnă a ne îmbogăţi mintea prin cunoaşterea fiinţei lui Dumnezeu şi a voii lui Dumnezeu şi a ne îmbogăţi inima şi sufletul cu cultura şi nobleţea evanghelică, fiindcă o astfel de bogăţie nu este supusă pieirii, nici stricăciunii, nici înstrăinării.
Adunând astfel de bogăţii, noi le dăruim lui Dumnezeu spre păstrare. Şi ceea ce are Dumnezeu, este departe de molii, de rugină şi de furi. Această bogăţie ne-o va trimite Dumnezeu în întâmpinare atunci când, după moartea trupească, vom merge la întâlnirea cu El. Această bogăţie ne va duce înaintea feţei lui Dumnezeu, iar toate celelalte bogăţii, care şi pe pământ ne-au despărţit şi ne-au îndepărtat de Dumnezeu, ne vor despărţi şi ne vor îndepărta de Dumnezeu şi în Ceruri în vecii vecilor. Pentru că dacă ne-am predat inimile comorilor pământeşti, ne-am predat sufletul Satanei. Şi vom fi atunci ca oştenii care şi-au trădat stindardul şi s-au predat cruntului şi vicleanului lor vrăjmaş.
De aceea, să ne deschidem ochii cât mai este vreme, să fim deplin încredinţaţi, că biruinţa de la urmă nu este a diavolului şi a slujitorilor lui, ci a împăratului şi a Conducătorului de oşti hristos. Să ne grăbim să primim arma cea de biruinţă aducătoare
82
pe care El ne-o recomandă pentru luptă, cinstitul post, armă care este pentru noi luminoasă şi măreaţă, iar vrăjmaşului îi este de nesuferit şi ucigătoare!
(Predică la Duminica lăsatului sec de brânză)
Credinţa
Credinţa este putere duhovnicească. Puţina credinţă nu mişcă nici mintea la cugetarea de Dumnezeu, nici inima la rugăciune către Dumnezeu. Credinţa mare va mişca şi mintea şi inima şi întreg sufletul omului. Atâta timp cât dăinuie în om o credinţă mare ea, prin puterea ei, îi mişcă sufletul către Dumnezeu.
(Scrisori misionare)
După credinţa voastră fie vouă! Şi credinţa nu rămâne de ruşine, după credinţa lor le-a fost acelora. O, cât de mult preţuieşte Domnul făpturile Sale, chiar dacă ele sunt fum şi ţărână sub picioarele Lui! Cerându-le credinţa, El caută împreună-lucrarea oamenilor în zidirea Sa. El putea, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, cu un singur cuvânt să vindece toţi bolnavii de pe pământ. Şi ce ar fi făcut cu aceasta? Ar fi însemnat să pună oamenii pe aceeaşi treaptă cu făpturile necuvântătoare, care sunt lipsite de libera voinţă, de liber discernământ şi fără scopuri înalte. L-ar fi coborât pe om la treapta pe care se află
83
soarele, luna şi stelele şi care după poruncă trebuie să strălucească şi la treapta pe care se află pietrele şi care sunt legiuite după poruncă să stea şi să cadă şi la treapta pe care se află apele din izvoare şi râurile care curg după cum li s-a poruncit.
Dar omul este făptură cuvântătoare şi raţională şi el trebuie să facă ceea ce creaturile necuvântătoare trebuie să facă, adică să se predea cu totul lui Dumnezeu şi să împlinească poruncile Sale. „Dumnezeu porunceşte şi trebuie să-L ascult”, spune întreaga fire. „Dumnezeu rânduieşte şi sunt dator să-L ascult”, spune omul cel drept. Omul este cel care alege, dar nu între două bunuri, ci între bine şi rău. Dacă alege binele, va fi prietenul lui Dumnezeu şi fiu în împărăţia cea veşnică şi îi va fi mai bine decât întregii firi; dacă alege răul, va fi lepădat de Dumnezeu şi va fi mai prejos decât făpturile necuvântătoare. Aşadar, astfel este voia Creatorului ca omul, în această viaţă, să aleagă liber între bine şi rău. De aceea Domnul Iisus cere credinţa de la oameni, de aceea îi cheamă să lucreze împreună cu ei la propria lor mântuire. Foarte puţin cere Dumnezeu de la oameni. El le cere numai bunăvoinţa de a recunoaşte că El este Domnul Cel Atotputernic iar ei sunt nimic. Aceasta este credinţa şi doar aceasta cere Domnul de la oameni pentru binele şi mântuirea lor.
(Predică la Duminica a şaptea după Rusalii)
84
Credinţa şi cultura
Biserica îi învaţă pe oameni credinţa. Ce este credinţa? Credinţa este cunoaşterea lui Dumnezeu încredinţată oamenilor. Credinţa este acea cunoaştere la care oamenii nu ar fi niciodată în stare să ajungă dacă Dumnezeu nu le-ar arăta-o şi nu le-ar încredinţa-o. Această cunoaştere nu este a celor mărunte şi neînsemnate, ci a celor mai de seamă, a celor trebuincioase şi mântuitoare. Nici un fel de strădanii omeneşti nu ar putea da jos vălul ce acoperă cele mai de seamă taine ale vieţii. Numai Dumnezeu, după mila Sa, a vrut să dea jos acel văl şi să arate oamenilor dulcea realitate.
Nici un fel de strădanii omeneşti nu au fost în stare să dea jos vălul ce acoperă cele mai de seamă taine ale vieţii, de aceasta dau limpede mărturie ţările păgâne: Egiptul, India şi China, trei din cele mai mari culturi ale lumii. În aceste ţări oamenii au ajuns prin strădania lor la foarte multe cunoştinţe legate de gospodărie, de drept, de matematică, de astronomie, de fizică şi psihologie; până la atâtea cunoştinţe, încât ele sunt cu adevărat spre uimirea, ruşinea şi ocara Europei. Dar toate aceste cunoştinţe ale lor au fost ca stelele fără soare. Ce le face pe stele să fie luminoase? Soarele. Acele neamuri au cunoscut stelele dar nu au cunoscut soarele. Politeiştii nu ştiu de soare, ei abia desluşesc stelele. De aceea sunt necunoscători de
85
Dumnezeu şi politeişti pentru că nu cunosc Soarele şi cred despre orice stea că este soare.
Istoria lumii arată că, în privinţa celor mai de seamă înţelesuri ale vieţii, cele mai mari culturi omeneşti se aseamănă întru totul celor mai mici culturi şi aşa-numitele popoare luminate sunt în mod deplin egale cu triburile nomade şi neîmbrăcate din Africa. Zeii Egiptului cultivat sunt şi zeii din colibele Nubiei. Zeităţile Indiei cele pline de cunoştinţe sunt şi zeităţile canibalilor din insule. Credinţa în duhurile strămoşilor din preajma casei din marea Chină este aceeaşi şi întocmai cu credinţa ciobanilor neştiutori de carte din pustia Gobi. Ce înseamnă aceasta? înseamnă că progresul culturii nu a avut nicio influenţă asupra progresului credinţei. S-a propăşit numai în artă şi prin aceasta exprimându-şi credinţa, pentru că în vreme ce păstorii din Himalaya ciopleau simplu chipul lui Brahma şi al Shivei, din doar câteva crestături în lemn, oamenii din sudul Indiei cultivate ciopleau acelaşi chip în marmură şi fildeş. Însă credinţa a rămas aceeaşi, aceleaşi nume ale zeilor, aceeaşi groază, aceleaşi rugăciuni şi jertfe superstiţioase.
De se va închina omul maimuţei vii sau maimuţei sculptate în lemn sau celei plămădite din lut, sau celei sculptate în fildeş sau în marmură, oare nu sunt acestea toate aceeaşi prostie, aceeaşi nesocotinţă, aceeaşi întunecare? Iar cultura nu numai că nu a înlăturat închinarea la maimuţe, ci a şi întărit-o, prin aceea că a numit zeu, maimuţa pe care au sculptat-o
86
meşteşugit în marmură. Oriunde priviţi, pretutindeni se vede aceeaşi situaţie: culturile neamurilor păgâne au întărit temeinic păgânismul acestora.
Credinţa adevărată, credinţa creştină este cunoaşterea revelată de Dumnezeu oamenilor cu privire la cele mai importante lucruri: despre Singurul Dumnezeu, despre suflet, despre calea vieţii, despre cealaltă lume şi despre Judecata lui Dumnezeu. Această cunoaştere revelată nu depinde nici de cultură, nici de incultură, nici de cunoaşterea omenească, nici de necunoaşterea lucrurilor secundare. Iar acestea sunt: cum se face săpun din seu, cum se extrage fierul din minereu, cum se fac drumurile şi se ridică podurile şi cum se numără, se socoteşte şi se măsoară, cum se sădeşte şi se altoieşte şi cum mintea are cunoştinţă. Pentru aceste cunoştinţe mărunte este de ajuns raţiunea omenească. Şcoala modernă este depozitul acestor cunoştinţe neînsemnate şi secundare. Aceasta este „cunoştinţa care semeţeşte” (I Cor. 8,1), cum spune înţelept Sfântul Pavel sau este cunoaşterea cu nume mincinos (I Tim. 6, 20), tot după cuvintele lui.
Cu multe veacuri înainte, universităţile europene se îngrijeau cu adevărat de cunoştinţele cele mai de seamă şi cele mai temeinice ale vieţii. Însă când au văzut că acele cunoştinţe nu se pot dobândi prin strădania omenească fără revelaţia cea binevoitoare a lui Dumnezeu, atunci acele universităţi treptat, au decăzut şi s-au transformat în prăvălii şi dughene de mărunţişuri, de unde se poate cumpăra tot ceea
87
ce produce pământul însă nimic din cele ce vin din Ceruri.
Şcoala europeană s-a depărtat de credinţa în Dumnezeu. Din această pricină s-a preschimbat într-o cameră de otrăvire şi de aici provine moartea omenirii europene. În culturile păgâne, niciodată ştiinţa nu s-a îndepărtat de credinţă, chiar dacă credinţa era greşită şi absurdă. Numai în Europa s-a întâmplat aceasta, în acea Europă care a primit de la Dumnezeu credinţa desăvârşită. Dar din cauza polemicilor cu căpeteniile Bisericii, Europa s-a mâniat şi s-a lepădat de credinţa cea desăvârşită, păstrând doar ştiinţa cea desăvârşită. Vai, fraţii mei, Europa a lepădat cunoaşterea lui Dumnezeu şi a îmbrăţişat necunoaşterea omenească! Ce prostie, câtă întunecare!
După Europa ne-am luat şi noi şi din această pricină am pătimit cumplit. Oare ne vom înţelepţi? Oare vom avea înţelepciunea şi curajul să ne întoarcem din rătăcire pe calea cea dreaptă, înaintea Europei şi fără Europa? Aceasta este întrebarea de viaţă sau de moarte pusă acum înaintea noastră. Să apucăm pe calea părinţilor noştri şi nu ne vom înşela! Să ne întoarcem la adevărata credinţă şi să lepădăm ştiinţa cea mincinoasă şi nu vom regreta! Să fim oameni, iar nu maimuţe şi Dumnezeu ne va primi ca fii ai Săi. Amin.
(Prin fereastra temniţei)
88
Creştinismul
De ce unii oameni, învăţaţi şi botezaţi întru Hristos, cad din credinţa creştină şi se dăruiesc filosofiei şi învăţăturilor înalte, socotind că acestea sunt mai adevărate decât creştinismul? Ei fac aceasta din două pricini de căpetenie: fie dintr-o înţelegere a creştinismului plină de uşurătate, fie din pricina păcatului. O înţelegere netemeinică a creştinismului îl face pe om să se depărteze de el, iar păcatul fuge de Hristos precum tâlharul de judecător. Creştinii cei uşuratici şi păcătoşi erau adesea cuprinşi de tot atâta mânie şi furie împotriva creştinismului ca şi păgânii.
Omul cel căzut şi plin de uşurătate socoteşte că mai lesne îi este a se scălda în mica băltoacă a cugetelor omeneşti decât în adâncurile cele primejdioase ale lui Hristos. Pe cei care îl urmează cu adevărat, Hristos îi cheamă necontenit la adâncimi tot mai mari, precum i-a spus odinioară Apostolului Petru: „Mână la adânc (Lc. 5, 4). Sfântul Marcu Ascetul scrie că legea lui Dumnezeu este înţeleasă după măsura împlinirii poruncilor lui Dumnezeu: „Neştiinţa îl sileşte pe om a grăi împotriva a ceea ce îi este de folos, iar obrăznicia înmulţeşte patima.”
(Proloagele de la Ohrida)
89
Creştinul
Dintre toţi oamenii de pe pământ, cea mai mare răspundere înaintea lui Dumnezeu o poartă omul care se numeşte creştin. Fiindcă Dumnezeu a dăruit cel mai mult creştinului şi va cere cel mai mult de la el. Popoarelor care s-au îndepărtat de dumnezeiasca descoperire primordială, Dumnezeu le-a lăsat natura şi mintea, natura drept carte şi mintea drept îndreptar de citire a acestei cărţi. Creştinilor însă pe lângă natură şi minte, le-a fost restaurată şi revelaţia primordială şi li s-a dăruit o nouă revelaţie a adevărului prin Domnul Iisus Hristos. Creştinii au şi Biserica care le este paznic, tâlcuitor şi îndrumător întru amândouă Revelaţiile, în sfârşit, creştinii au şi puterea Duhului Sfânt, care încă de la începutul Bisericii dăruieşte viaţă, povăţuieşte şi călăuzeşte.
Astfel, pe când necreştinii au un singur talant mintea care îi îndrumă şi-i învaţă din cartea naturii, creştinii au cinci talanţi: mintea, revelaţia veche, revelaţia nouă, Biserica şi puterea Duhului Sfânt. Când un om care nu este creştin se întoarce către natură să o citească şi să o tâlcuiască, înaintea sa luminează doar o singură făclie mintea, când un iudeu se îndreaptă către natură să o citească şi să o tâlcuiască are lumina a două făclii mintea şi revelaţia veche, dar când un creştin se îndreaptă către natură să o citească şi să o tâlcuiască, are lumina a cinci făclii: mintea, revelaţia veche, revelaţia nouă, Biserica şi puterea Duhului Sfânt. Cine aşadar,
90
vede mai limpede: cel cu o făclie, cel cu două sau cel cu cinci făclii? Fără îndoială că toţi pot citi câte ceva, dar nici vorbă că cel cu cinci făclii va putea vedea mai limpede şi mai departe decât ceilalţi doi.
Când unui om care merge la lumina a cinci făclii i se sting toate cinci, atunci rămâne într-un întuneric mult mai mare decât unul care merge la lumina unei singure făclii ce i se stinge. Când doi oameni se găsesc în acelaşi întuneric, mai negru este întunericul pentru ochii celui ce vine dintr-o lumină mai mare. Dar şi cei care merg la lumina unei singure candele şi merg cu inima curată şi cu mintea neîntunecată, pot răzbi prin valea întunecoasă a acestei lumi spre lumina cea mare a lui Dumnezeu, dar mai uşor pot străbate cei al căror drum este luminat de un sfeşnic cu cinci făclii.
Iar dacă cei ce merg cu o făclie sunt „fără cuvânt de apărare” (Rom. 1, 20) dacă se abat din cale şi se pierd în întuneric, ce răspuns vor da înaintea lui Dumnezeu cei cărora Dumnezeu le-a dăruit cinci făclii, dar ei se abat din cale şi se pierd întru întuneric? Cu adevărat, între toţi oamenii de pe pământ, cea mai mare răspundere înaintea lui Dumnezeu o poartă cel ce se numeşte creştin.
(Predică la Duminica a treia după Rusalii)
Crucea
Mare grijă au oamenii de trupurile lor şi când se îmbolnăvesc nu precupeţesc nimic, nici osteneală, nici timp, nici bani, când e vorba de însănătoşire.
91
Atunci niciun doctor nu-i prea scump, nicio staţiune balneară prea departe, nicio doctorie prea amară, mai ales când li se dă de înţeles că îi paşte moartea. O, de-ar avea grijă oamenii şi de suflet! De ar căuta tot atât de mult vindecare şi un vindecător pentru suflet! Este greu celui desculţ să meargă prin spini. Dar dacă un desculţ ar muri de sete şi ar vedea un izvor de apă dincolo de spinii aceia, n-ar pregeta să calce peste spini rănindu-şi picioarele pentru a ajunge la apă, în loc să stea pe loc în iarbă moale pierind de sete!
„Nu putem înghiţi o doctorie atât de amară”, zic mulţi din cei slăbănogiţi de păcat. De aceea şi Doctorul Cel Iubitor de oameni a înghiţit El cel dintâi leacul cel prea amar numai ca să arate celor bolnavi că se poate lua. O, cu cât mai greu îi este celui sănătos să înghită doctoria pe care trebuie s-o ia bolnavul! Dar El a luat-o, pentru ca cei bolnavi de moarte s-o ia şi ei.
„Nu putem trece desculţi prin câmpia cea spinoasă, oricât ne-ar fi de sete şi oricâtă apă ar fi de cealaltă parte”, zic cei slăbănogiţi de păcat. De aceea Domnul, Iubitorul de oameni, a trecut El desculţ prin spini şi acum, de cealaltă parte, cheamă pe toţi cei însetaţi la izvorul de apă vie. „Se poate, ne strigă El, am trecut prin cei mai ascuţiţi spini şi, călcând peste ei, i-am tocit. Aşadar, treceţi!”
„Dacă crucea este doctorie, nu o putem lua şi dacă crucea este o cale, noi nu putem merge pe acolo”, zic cei îmbolnăviţi de păcate. Dar Domnul, Iubitorul de oameni, a luat cea mai grea Cruce asupra-I, pentru a arăta că se poate.
(Predică la Duminica a treia din Marele Post)
92
Crucea lui Hristos
A spus mai departe Domnul: „Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 38). Prin cruce trebuie să înţelegem mai întâi ceea ce ne înfăţişează cuvintele dinainte, despărţirea de tată, de mamă, de fiu şi de fiică, de rude, de prieteni, de învăţători şi de toate lucrurile noastre. Crucea e suferinţă, iar despărţirea e durere.
Prin cruce de asemenea, trebuie să înţelegem toate chinurile şi durerile pe care are să le întâmpine în drumul său cel ce-L urmează pe Hristos. Dragostea adevărată are nevoie de jertfă pentru a se aprinde şi mai tare, bolnavul are nevoie de o doctorie amară pentru a se face bine. Nimeni nu urmează lui Hristos fără să întâmpine în calea sa suferinţe, chinuri, agonie, după care şi crucea fiecăruia este diferită. De aceea şi Domnul spune că fiecare trebuie să-şi ia crucea sa.
încă mai trebuie să înţelegem prin cruce nu numai chinul şi durerile ce se abat din afară asupra omului, ci şi chinul şi durerea pe care le încearcă omul când se desparte de sine însuşi, de omul său cel vechi, de obiceiurile sale păcătoase, de patimile sale, de trupul său. Aceasta este una dintre cele mai grele cruci şi nu poate fi purtată fără ajutorul lui Dumnezeu şi fără o mare dragoste faţă de Hristos. Dar este o cruce care trebuie luată cu orice preţ pe umeri. Pentru că zice Domnul puţin mai departe: „Cine ţine la sufletul lui, îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine,
93
îl va găsi” (Mt. 10, 39) adică, cine-şi ţine cu îndârjire sufletul său cel vechi, pângărit de păcate şi sleit de patimi, negreşit îl va pierde, pentru că nimic necurat nu poate intra înaintea feţei lui Dumnezeu. Iar cine îşi pierde sufletul cel vechi, de care se leapădă pentru Hristos adică, pentru naşterea sa cea nouă, pentru înnoirea sa, pentru omul cel nou şi pentru sufletul său cel nou, îl va afla, va afla acest suflet nou de o sută de ori mai strălucitor şi mai bogat decât cel vechi. Şi tot astfel, cel care renunţă la tatăl său şi la mama sa pământească sau la surori sau la fraţi sau la soţie sau la copii, însutit va dobândi.
Mai departe, prin cruce trebuie să înţelegem nepreţuita şi de viaţă-dătătoarea Cruce a lui Hristos. Nu lăsăm de o parte o cruce pământească, o suferinţă, pentru a o schimba cu alta asemănătoare. Luăm Crucea lui Hristos, adică necazuri, durere, suferinţă, pentru curăţirea de păcat, pentru înnoirea sufletelor noastre, pentru viaţa veşnică. Este ceea ce spune Apostolul Pavel despre Crucea Mântuitorului: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume” (Gal. 6,14). Pentru cel ce poartă Crucea lui Hristos, lumea a murit şi el a murit lumii, a murit lumii şi este viu în Dumnezeu. Nu este de mirare că această cruce le este unora sminteală, iar altora nebunie (cf. 1 Cor. 1, 23). Fiindcă oamenii cu sufletele vechi, păcătoşite, înrobiţi lumii şi patimilor, nu înţeleg alt fel de suferinţă decât cea aducătoare de oarecare
94
câştig: înduri câte ceva pentru avere, sănătate, glorie. Iar Crucea lui Hristos înseamnă suferinţă purtată pentru sănătatea şi averea sufletului, întru slava lui Hristos, împăratul unei împărăţii noi şi singura dragoste a celor ce-L mărturisesc pe El.
(Predică la Duminica tuturor Sfinţilor)
Cugetele
„Nu este curăţie în cel ce cugetă răul, spune Sfântul Simeon Noul Teolog şi zice mai departe, cum s-ar putea afla o inimă curată în cel care o întinează cu cugete necurate, precum colbul întunecă o oglindă?” Vezi dar, înălţimea cea covârşitoare a creştinismului faţă de toate celelalte credinţe şi înţelepciuni lumeşti? Cel ce fie şi numai cugetă răul, fără a-l fi împlinit cu fapta, a greşit faţă de Dumnezeu şi faţă de sufletul său. Fiindcă îl mânie pe Dumnezeu şi îşi pierde sufletul.
A fi cu adevărat creştin înseamnă a te osteni din greu să-ţi curăţeşti inima şi mintea de cugetele cele rele. Cu ce fel de osteneală? Pentru aceasta aflăm un munte de învăţături, care în zilele noastre aproape că sunt uitate cu desăvârşire până şi de creştini. Mai aflăm încă şi o nesfârşită bogăţie de pilde din vieţile sfinţilor bărbaţi şi ale sfintelor femei ce întăresc această învăţătură. Curăţirea de cugetele cele rele şi întinate, rădăcina a toată răutatea, era ţelul tuturor marilor nevoitori, pustnici şi sihaştri.
(Proloagele de la Ohrida)
95
Cunoştinţa
„Mai bine este să fii om simplu şi să te apropii de Dumnezeu cu dragoste, decât să fii un om învăţat şi totodată vrăjmaş al lui Dumnezeu.” Acestea sunt cuvintele Sfântului Sfinţit Mucenic Irineu din Lyon15. Adevărul acestor graiuri s-a vădit peste veacuri şi se vădeşte şi în zilele noastre. Un lucru ar mai trebui spus, anume că iubitorii de Dumnezeu nu sunt oameni simpli şi neînvăţaţi, pentru că îl cunosc pe Dumnezeu îndeajuns de bine pentru a-L putea iubi. Dintre toate cunoştinţele omeneşti, cunoştinţa aceasta este cea mai de preţ şi cea mai înaltă. Mai trebuie spus că vrăjmaşii lui Dumnezeu nu pot fi mari cărturari, măcar de se şi socotesc pe sine astfel, pentru că de bună seamă înţelepciunea lor este în neorânduială, neavând nici temei, nici bună tocmire. Temeiul şi rostul a toată cunoştinţa este Dumnezeu.
Unii Sfinţi, de pildă Pavel cel Simplu, nu ştiau să citească sau să scrie, dar cu tăria duhului şi a dragostei dumnezeieşti au biruit întreaga lume. Tot cel ce se apropie de Dumnezeu cu dragoste nu poate făptui ucidere. Cunoştinţa care nu se întemeiază pe dragostea de Dumnezeu are ca temei duhul uciderii
15 Sfântul Irineu de Lyon părinte şi Ierarh al Bisericii care, prin viaţa şi scrierile sale, a mărturisit şi apărat învăţătura creştină în faţa gnosticismului şi montanismului, principalele erezii ale veacurilor II-III. Sfântul Irineu de Lyon este prăznuit de Biserica Ortodoxă pe 23 august (n. ed.).
96
şi al războiului. Sfântul Eftimie cel Mare16 ne povăţuia aşa: „Să aveţi dragoste, căci precum este sarea pentru bucate, aşa este dragostea pentru toată fapta cea bună.” Orice faptă bună este fără de gust şi rece dacă nu este dreasă şi încălzită de dumnezeiasca dragoste.
(Proloagele de la Ohrida)
Cuvântul
Prin cuvântul Său Dumnezeu a zidit lumea, prin cuvântul Său El a înnoit lumea, cu cuvântul Său a iertat păcatele, cu cuvântul Său a tămăduit bolile, cu cuvântul Său a izgonit duhurile cele rele, cu cuvântul Său a potolit furtuna şi vânturile. Prin cuvântul Său încă şi acum îi curăţeşte pe oameni, pentru ca fiind curăţiţi, să poată aduce roadă la vreme. Viţele, atunci când sunt plivite şi curăţite, sunt puternice. Plin de putere este şi Cuvântul Domnului, ca Unul Ce vine
16 Sfântul Eftimie cel Mare (gr. „voie bună”) a trăit în secolul al IV-lea, pe vremea împăratului Graţian. S-a născut în Melitina (Armenia), din pântece sterp şi neroditor. La vârsta de 29 de ani a ajuns la Ierusalim şi a aflat o peşteră, unde şi-a dus viaţa de nevoinţă. Aici a săvârşit nenumărate minuni: a hrănit 400 de călători în timp ce nu avea pâine nici pentru zece persoane, a deschis porţile cerului, tămăduind pământul de nerodire şi a făcut posibil, cu rugăciunea lui, ca multe femei sterpe să aibă copii. Sfântul Eftimie a fost şi un mare apărător al dogmelor bisericeşti. A luptat împotriva nestorianismului, recunoscând cele două firi ale Mântuitorului Hristos cea dumnezeiască şi cea omenească, dar neamestecate, neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite (n. ed.).
97
de la Cel Atotputernic: „Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit” (Ps. 32, 6). Cuvântul Domnului este strălucitor ca soarele atunci când este de trebuinţă, dar în acelaşi fel, asemenea soarelui este arzător şi mistuie tot ce este potrivnic Domnului. Cuvântul Domnului este dulce ca mierea dar, atunci când trebuie, este amar ca un leac. Cuvântul Domnului este binevenit ca un prieten ce bate la uşă atunci când este mai multă nevoie de el dar, atunci când trebuie, Cuvântul Domnului este asemenea unui judecător ce ne vădeşte de păcat şi care ne judecă fără ca noi să ne mai putem îndreptăţi.
Cuvântul Domnului este adevărat, drept, înţelept şi milostiv şi pentru aceea este atotputernic. Nimeni şi nimic nu-I poate sta împotrivă, nici în cer, nici pe pământ. Şi cuvântul omenesc are putere atunci când este adevărat, drept, înţelept şi milostiv. Dar aşa cum boala are puterea de a istovi şi slăbi un uriaş, încât să ajungă mai neputincios ca un prunc, tot astfel minciuna, strâmbătatea, nebunia şi nemilostivirea slăbesc atât de mult cuvântul omului, încât el ajunge un nimic, asemenea vulpii ce scheaună la lună. Argint curat sunt graiurile celui scump la vorbă. Dar cel ce le risipeşte fără cruţare amestecă argintul cu pământ.
O, Doamne, Cuvântul Tău este Adevărul şi Viaţa. Curăţeşte-ne pe noi cu Cuvântul Tău Cel Atotputernic, precum i-ai curăţit pe Apostolii Tăi, ca să putem aduce mai multă roadă şi să ne aflăm vrednici de împărăţia Ta!
(Proloagele de la Ohrida)
98
D
Darurile lui Dumnezeu
Dumnezeu este dătătorul tuturor darurilor şi fiecare dar al lui Dumnezeu este desăvârşit şi este atât de desăvârşit încât omul se minunează. Minunea nu este nimic altceva decât un dar al lui Dumnezeu de care oamenii se minunează; iar oamenii se minunează de darurile lui Dumnezeu pentru că sunt desăvârşite. Dacă oamenii ar fi în starea de curăţie şi neprihănire din Rai, n-ar aştepta ca Dumnezeu să învie morţii, să înmulţească pâinile sau să le umple plasele cu peşte, ca să spună: „Iată minunea!”, ci ar spune aceasta la vederea fiecărui lucru, zidit de Dumnezeu şi în fiece clipă şi la fiece suflare a vieţii lor: „Iată, minunea!”
Dar pentru că păcatul a devenit o obişnuinţă pentru oameni, toate minunile făcute de Dumnezeu în lume, prin păcat au ajuns să-i fie omului ca un lucru de rând. Dar pentru ca omul să nu se îndobitocească, să nu ajungă cu totul nesimţitor, Dumnezeu, după mila Sa faţă de omenirea bolnavă, adaugă încă o minune
99
la nenumăratele Sale minuni, pentru a-l deştepta pe om şi a-l trezi din mohorâta, de suflet pierzătoarea obişnuinţă de a trece cu vederea minunea şi de a o privi ca şi cum nu ar exista.
Cu fiecare minune a Sa, Dumnezeu vrea mai întâi să le aducă aminte oamenilor că El veghează asupra lumii cârmuind-o prin atotputernica-I voinţă şi înţelepciune, iar în al doilea rând, că oamenii fără El nu pot face niciun lucru bun.
Niciun fel de strădanie nu reuşeşte fără ajutorul lui Dumnezeu. Niciun semănat, fără binecuvântarea lui Dumnezeu, nu aduce roade. Nicio pricepere omenească, potrivnică Legii lui Dumnezeu, nu este în stare prin sine însăşi să aducă roade, nici cât o sămânţă de muştar. Dacă la vremea potrivită pare să aducă roade, acel rod nu este din pricepere omenească ci din mila lui Dumnezeu, care nu se îndepărtează de îndată nici de cei mai crunţi potrivnici ai Săi. Fiindcă Dumnezeu este de oameni Iubitor şi nu pedepseşte îndată, ci rabdă îndelung şi aşteaptă pocăinţa lor. Pentru că El „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4).
(Predică la Duminica a optsprezecea după Rusalii)
Mulţi poartă la ceas lanţuri groase de aur, dar nu pentru că ar fi ceasului de trebuinţă, ci de ochii oamenilor, pentru a fi văzuţi ce podoabă bogată au ei! Mulţi ţin cai de rasă şi trăsuri elegante, nu pentru că ar avea nevoie de ele, ci pentru a se minuna lumea şi pentru a-şi înciuda vecinii! O, cât de nefericiţi sunt
100
aceia a căror vrednicie stă în necuvântătorii cai şi în roţile moarte!
Mulţi se îmbracă necuviincios nu pentru a-şi acoperi trupul gol şi pentru a le apăra de frig şi de praf, ci pentru a-şi etala frumuseţea. O, frumuseţe de neinvidiat, pe care o sporeşte iarba uscată şi pielea fiarelor! Mulţi îşi umplu casele cu vase din aur şi argint şi cu alte fleacuri nefolositoare, pentru a avea ce păzi de hoţi până la moarte. O, bieţii mei fraţi, de ce nu vedeţi că voi îl păziţi de hoţ pe hoţul hoţilor, pe cel ce v-a furat tot sufletul şi vi l-a lăsat pustiit?! Dacă v-aţi păzi sufletele cu atâta grijă cu câtă vă păziţi podoabele, sufletele voastre ar supravieţui podoabelor, dar aşa, podoabele vă rămân, iar sufletele voastre pier. Dar ce să spunem de mâncarea şi de băutura pe care Dumnezeu a dăruit-o oamenilor pentru a-şi hrăni trupul, dar pe care oamenii le folosesc spre pierzanie, atât a trupului, cât şi a sufletului?
Şi ce să spunem despre limbă, care este dăruită oamenilor pentru a-L slăvi pe Dumnezeu şi pentru a se povăţui şi a se mângâia unii pe alţii, pe care oamenii o folosesc ca să-L hulească pe Dumnezeu, ca să se laude pe sine, pentru a cleveti şi a face rău şi a învenina sufletele? Şi ce să spunem despre minte care este dăruită oamenilor pentru străbaterea căii către adevărul dumnezeiesc şi din care oamenii îşi fac ajutor şi împreună lucrător la săvârşirea de păcate şi de nelegiuiri?
Şi ce să mai spunem şi despre inimă, care este dăruită oamenilor să fie organ al dragostei, organul
101
prin care se ajunge la vederea lui Dumnezeu şi a lumii cereşti şi pe care oamenii o preschimbă într-un burduf de necurăţii: lăcomie, iubire de argint, mândrie şi ură? (Predică la Duminica a treizeci şi una după Rusalii)
Desfrânarea
„Cel ce se ruşinează de Mine” (Mc. 8,38) înseamnă cel ce se îndoieşte de Dumnezeirea Mea şi de întruparea Mea din Preacurata Fecioară, de pătimirile Mele de pe Cruce şi de învierea Mea şi cel ce se ruşinează de puterea Mea pe pământ şi de dragostea Mea faţă de păcătoşi. Cel ce se ruşinează de cuvintele Mele înseamnă cel ce se îndoieşte de Evanghelie sau cel ce tăgăduieşte învăţătura Mea sau cel ce îmi răstălmăceşte cuvintele şi aduce, prin erezie, nelinişte şi lupte între credincioşi sau cel ce se poartă cu obrăznicie faţă de revelaţiile Mele, încercând să le înlocuiască cu învăţături străine sau cel ce le ascunde şi le trece sub tăcere în faţa puternicilor acestei lumi, acela se ruşinează de Mine şi se teme pentru sine însuşi.
Cuvintele lui Hristos sunt testament dătător de viaţă, aşa cum sunt şi patimile Sale şi Trupul şi Sângele Său. Domnul nu-Şi desparte cuvintele de Sine însuşi, nu le dă mai puţină însemnătate. Cuvântul Său este nedespărţit de El. Cuvântul Său are tot atâta putere cât şi Persoana, pentru aceea le spune ucenicilor: „Acum voi sunteţi curaţi pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (In. 15, 3). Hristos a curăţat prin cuvântul Său suflete,
102
a vindecat bolnavi, a izgonit duhurile, a înviat morţi. Cuvântul Său este ziditor, curăţitor, de viaţă dătător. Cum să ni se pară straniu aceasta când ni se spune în Evanghelie: „Şi Dumnezeu era Cuvântul” (In. 1,1)?
Domnul numeşte neamul acesta desfrânat într-un înţeles mai larg, tot aşa cum profeţii din vechime numeau desfrânare închinarea la alţi dumnezei (Iez. 23, 37). Oricine îşi uită soţia şi merge după alta este curvar şi cine uită de Dumnezeul Cel Viu şi se închină lumii este şi acela curvar. Cel ce leapădă credinţa în Dumnezeu pentru a crede în oameni, cel ce lasă iubirea lui Dumnezeu pentru a iubi lucruri şi oameni, acela săvârşeşte desfrânare.
Printr-un cuvânt, toate păcatele prin care se desparte sufletul de Dumnezeu, legându-l de vreun lucru oarecare sau de vreun om, poate fi numit pe bună dreptate desfrânare, pentru că poartă toate însemnele adulterului. Aşadar, cel ce se ruşinează de Domnul Hristos, Mirele inimii, în faţa unui astfel de neam desfrânat, este asemenea unei mirese care se ruşinează de mirele ei înaintea unei adunări de neruşinaţi. Domnul nu vorbeşte de un neam păcătos, ci de un neam desfrânat şi păcătos. De ce? Pentru a osândi şi mai mult desfrânarea. Sub cuvântul „desfrânare” se înţeleg aici cele mai grele, cele mai înveninate, cele mai aducătoare de moarte păcate, care-l întorc cel mai adesea pe om de la urmarea lui Hristos, de la lepădarea de sine, de la cruce şi de la naşterea din nou.
(Predică la Duminica a treia din Postul Mare)
103
Despărţirea de lume
„Vieţuieşte într-aşa fel ca şi cum nu mai eşti în această lume, şi vei avea pace”, astfel a zis Sfântul Antonie ucenicului său. O povaţă de necrezut, dar adevărată. Cele mai multe necazuri şi nelinişti le atragem asupra noastră prin aceea că dorim tot mai mult să fim înţeleşi şi recunoscuţi în această viaţă. Cu cât un om se retrage mai mult din lume, cu cât contemplă mai des această lume ca şi cum ar exista şi fără ea şi cu cât mai vârtos se adânceşte în gândul despre nimicnicia sa în această lume, cu atât se va apropia mai mult de Dumnezeu şi va avea o mai adâncă pace sufletească. „Mor în fiecare zi”, spune Apostolul Pavel (I Cor. 15, 31), adică în fiecare zi simt ca şi cum nu aş fi în această lume. Dar de aceea, în fiecare zi, cu duhul se simţea cetăţean ceresc.
(Proloagele de la Ohrida)
Deznădejdea
Sfântul Serafim de Sarov scrie despre deznădejde: „După cum Domnul se îngrijeşte de mântuirea noastră, asemenea şi diavolul, ucigaşul de oameni, se îngrijeşte a arunca sufletul omului în deznădejde”. Iuda vânzătorul era slab de inimă şi nedeprins cu lupta şi de aceea diavolul, văzându-i deznădejdea, l-a lovit şi l-a făcut să se spânzure. Petru, piatra cea
104
tare, căzând în mare păcat, dar fiind deprins cu lupta, nu a deznădăjduit şi nu şi-a pierdut cumpătul, ci mai vârtos a vărsat amare lacrimi din inima sa arzătoare, iar diavolul, văzând aceasta, a fugit de la dânsul ca ars de foc.
Fraţilor, aceasta ne învaţă şi Cuviosul Antioh ca atunci când ne asupreşte deznădejdea, să nu ne lăsăm biruiţi de ea, ci întărindu-ne şi acoperindu-ne cu sfânta credinţă, cu mare îndrăznire să zicem duhului amăgitor: „Ce ai cu noi o, lepădatule de Dumnezeu, izgonitule din Rai şi slugă a celui rău? Neputincios eşti a ne ispiti să facem vreun lucru rău, căci Hristos, Fiul lui Dumnezeu, are putere asupra noastră, a tuturor. Iar tu o, ucigaşule, depărtează-te de la noi! întărindu-ne cu Cinstita Cruce a lui Hristos, noi călcăm peste capul tău cel de şarpe.”
(Proloagele de la Ohrida)
Diavolul
Dar diavolul, păcatul şi moartea sunt mai tari decât omul. Cine le poate sta împotrivă? Nimeni, fără numai Hristos şi cei ce stau tari împreună cu Hristos şi duc lupta cu armele Sale.
Diavolul este vechi de când lumea, ba încă şi mai vechi. Cum poate omul, a cărui viaţă se măsoară prin ceasuri, să-l biruiască pe cel ce vreme de mii de ani a învăţat să-l lupte pe om? Cum poate înfrunta un om muritor toate ispitele celui rău, la fel de multe ca şi păcatele de pe pământ? Nu ar putea cu niciun chip,
105
de nu ar şti că Iisus Domnul a biruit cele trei mari ispite drăceşti pe muntele cel înalt. Cu niciun chip nu poate face aceasta dacă nu rămâne tare şi neclătinat împreună cu Hristos, Cel Ce este mai înainte de vreme şi mai puternic decât toţi îngerii, răi şi buni deopotrivă.
(Proloagele de la Ohrida)
Zici că tu crezi în Dumnezeu însă nu crezi nicicum în existenţa demonilor. Se povesteşte despre un oarecare străin care ajungând în Egipt a vrut cu orice preţ să se scalde în Nil, ca să aibă o amintire. Localnicii i-au spus că există crocodili în Nil şi să nu se ducă prea în larg. El însă nu a crezut în existenţa crocodililor, şi-a bătut joc de asemenea „poveşti băbeşti” şi ca un bun înotător, s-a avântat în largul Nilului. Dintr-odată a scos capul un crocodil şi cu dinţii săi de fierăstrău l-a retezat pe înotător în două. Şi astfel viteazul nenorocit, în viaţă fiind, n-a crezut în existenţa crocodililor, iar în moarte n-a avut timp să se încredinţeze de ea.
Tăgăduindu-i pe diavoli, tăgăduieşti şi o mare parte din adevărul evanghelic, tăgăduieşti că diavolul L-a ispitit pe Hristos, că Hristos a izgonit duhurile rele din oameni şi că El a sfărâmat stăpânirea demonilor asupra oamenilor. Cel mai apropiat ucenic al Domnului, Sfântul Ioan, spune cu tărie că Hristos a venit în lume să nimicească stăpânirea diavolului asupra oamenilor, zicând: „Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (I In. 3, 8).
(Scrisori misionare)
106
„Doamne, miluieşte!”
Vrei să ştii precis puterea şi întrebuinţarea acestor cuvinte? Rosteşte aceste cuvinte atât la singular cât şi la plural. Strigă ca orbul Bartimeu: „Doamne, miluieşte-mă!” Dar strigă şi ca cei zece leproşi: „Doamne, miluieşte-ne!” Roagă-te pentru tine, dar roagă-te şi pentru toţi oamenii!
Rogu-mă Ţie, Doamne, pentru mine, cel născut întru neputinţă: „Doamne, miluieşte-mă!” Şi pentru toţi oamenii născuţi întru neputinţă: „Doamne, miluieşte-ne!”
Amăgitu-m-a lumea şi am călcat legea Ta cea de viaţă făcătoare: „Doamne, miluieşte-mă!” Şi pentru toţi cei ce au călcat legea Ta cea de viaţă făcătoare: „Doamne, miluieşte-ne!”
încă o zi sau două voi mai fi oaspetele Tău în această lume, după care mă voi duce ca umbra şi mă voi număra între răposaţi: „Doamne, miluieşte-mă!” Şi pentru toţi cei adormiţi întru credinţă: „Doamne, miluieşte-ne!”
Doamne miluieşte-i pe cei ce sunt în bogăţie, de trei ori mă rog Ţie, fiindcă sunt în primejdie să ajungă oameni ai silniciei!
Doamne, miluieşte-i pe cei ce sunt întru bogăţie, de trei ori mă rog Ţie, fiindcă sunt în primejdie să ajungă desfrânaţi!
107
Doamne, miluieşte-i pe săraci şi pe orfani, de trei ori mă rog Ţie, fiindcă sunt în primejdie să cadă în deznădejde!
Doamne, miluieşte-i pe cei ce au ştiinţă lumească, fiindcă sunt în primejdie să-şi facă dumnezei din sine, iar de Tine să uite!
Şi atunci când te rogi, de îţi va veni în minte vreuna dintre fiinţele omeneşti, fie ea dintre cei răposaţi sau dintre cei vii sau dintre cei nenăscuţi încă, să spui îndată: „Doamne, miluieşte!”
Şi de îţi va veni în minte vreun om vrăjmaş de-al tău, spune: „Doamne, miluieşte!”
Iar ce putere este în cuvintele acestea îţi va spune când îl vei întâlni pe orbul Bartimeu: „Orb am fost şi am văzut!”
îţi vor spune leproşii: „Leproşi am fost şi ne-am curăţit!”
îţi vor spune îndrăciţii: „Nebuni am fost şi ne-am înţelepţit!”
îţi vor spune slăbănogii: „Bolnavi am fost şi ne-am înzdrăvenit!”
îţi vor spune morţii: „Morţi am fost şi am înviat!
îţi vor spune apostolii: „Furtună a fost şi s-a potolit!”
îţi va spune păcătoasa care s-a pocăit: „Am păcătuit şi am primit iertare!”
îţi va spune tâlharul de pe cruce: „Răufăcător am fost şi am intrat cel dintâi în Rai!”
(Scrisori misionare)
108
Dogmatica şi etica
Dacă uneori dogmele credinţei par a fi asemenea unei hrane vârtoase, atunci să vă siliţi a împlini mai întâi dogmele vieţuirii creştineşti şi atunci se va descoperi vouă şi înţelegerea dogmelor de credinţă. Cercetarea iscoditoare a lucrurilor înalte, fără silinţa de a spori cu viaţa, nu este de nici un folos. Odată monahii din Egipt cugetau la Melchisedec şi nu puteau pricepe limpede taina acestui rege şi mare preot din vremurile străvechi. Atunci l-au chemat pe Avva Coprie în mijlocul lor şi l-au întrebat despre Melchisedec. Auzind aceasta, Coprie s-a lovit de trei ori peste gură, zicând: „Vai ţie, Coprie! Tu ai lăsat cele ce Dumnezeu ţi-a poruncit să împlineşti şi cauţi ceea ce Dumnezeu nu cere de la tine!” Auzindu-l, monahii s-au ruşinat şi au plecat.
Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Dacă urmăm dogmele cele drepte şi nu ne îngrijim de viaţa noastră, nu vom avea nici un folos. Şi de asemenea, dacă ne îngrijim numai de viaţa noastră şi trecem cu vederea dogmele cele adevărate, iarăşi nu vom avea nici un folos spre mântuire. De voim să fim izbăviţi de gheenă şi să dobândim împărăţia, trebuie să ne împodobim cu amândouă: cu adevărul dogmelor şi cu vieţuirea neprihănită.”
(Proloagele de la Ohrida)
109
Dragostea dumnezeiască
Nesfârşita dragoste de oameni a lui Dumnezeu se vede din răbdarea Sa cea mare, din iertarea Sa cea mare, din bucuria Lui cea mare. O asemenea dragoste îşi poate găsi o asemănare pe pământ doar în dragostea de mamă. Cine are o răbdare mai mare decât mama faţă de copilul ei? Cine iartă mai mult decât o mamă? Care ochi varsă lacrimi de bucurie pentru îndreptarea unui păcătos ca ochii mamei pentru cuminţirea copilului ei? De la întemeierea lumii, dragostea de mamă a fost întrecută numai de dragostea Domnului nostru pentru neamul omenesc. Răbdarea Sa L-a dus până la chinuri cumplite îndurate pe cruce, încă şi de acolo s-a revărsat din inimă şi de pe buze iertarea.
Bucuria pentru păcătoşii întorşi la pocăinţă a fost singura bucurie care I-a luminat pătimitorul suflet de-a lungul întregii vieţi pe pământ. Numai dragostea dumnezeiască o întrece pe cea de mamă. Doar Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubeşte mama. El singur ne iartă mai mult ca ea, El singur se bucură mai mult decât ea când ne schimbăm în bine.
Cine nu ne rabdă atunci când păcătuim, acela nu ne iubeşte. Nu ne iubeşte nici acela care nu ne iartă atunci când ne pocăim pentru păcatele săvârşite. Dar cel mai puţin ne iubeşte cel ce nu se bucură de îndreptarea noastră.
110
Răbdarea, iertarea şi bucuria sunt cele trei mari însuşiri ale dragostei dumnezeieşti. După ele se recunoaşte adevărata dragoste dacă se poate vorbi de adevărata dragoste în afară de dragostea cea dumnezeiască. Fără acestea trei, dragostea nu este dragoste. Şi dacă unui alt fel de a iubi i se spune „dragoste”, este ca şi cum i-ai zice caprei sau porcului „oaie”.
(Predică la Duminica Fiului Risipitor)
Dragostea este bucurie şi ea mirunge inima omului cu bucurie. Fraţilor, dragostea este putere şi ea mirunge inima omului cu putere. Dragostea este pace şi ea mirunge inima omului cu pace. Iar din bucurie, putere şi pace se naşte bărbăţia, deci dragostea mirunge inima omului cu bărbăţie.
Dragostea lui Dumnezeu, ca mirul cel cu bună mireasmă, se revarsă în inimile noastre în niciun alt chip decât numai prin Duhul Sfânt, Duhul Cel Preablând şi Preaputernic. Deşi suntem cu totul nevrednici, Duhul lui Dumnezeu se revarsă peste noi, dragostea lui Dumnezeu se revarsă în inimile noastre prin Taina Mirungerii. Însă cu vremea ajungem nepăsători la dragostea Lui şi prin păcat ne înstrăinăm de Dumnezeu şi cădem în boala slăbănogirii duhovniceşti. Iar Duhul Sfânt, nevoind să Se sălăşluiască într-un vas întinat, Se depărtează El însuşi de inimile noastre. Când Duhul Sfânt se depărtează de la noi, atunci pe dată pleacă de
111
la noi şi bucuria, şi puterea, şi pacea, şi bărbăţia. Şi aşa ajungem trişti, slăbiţi, tulburaţi şi temători. Dar Duhul Cel Preabun al lui Dumnezeu nu pleacă cu totul, ci Se depărtează doar de la noi. Nu ne părăseşte, ci ne dă ca unor bolnavi leacuri prin Taina Spovedaniei şi a Sfintei împărtăşanii.
Iar când ne curăţim iarăşi prin aceste două Taine, atunci Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu se sălăşluieşte iarăşi întru noi, iar dragostea lui Dumnezeu se revarsă iarăşi în sufletele noastre. Cădem, ne ridicăm, iarăşi cădem, iarăşi ne ridicăm! Atunci când cădem, Duhul lui Dumnezeu stă lângă noi şi ne ridică, dacă voim să fim ridicaţi. Iar când ne ridicăm, Duhul lui Dumnezeu stă înlăuntrul nostru până ce, din pricina păcătoşeniei şi a nesocotinţei noastre iarăşi cădem. Şi aşa, întru această viaţă ne preschimbăm pe rând în pământ roditor sau într-o ţarină pustie, în fii ai pocăinţei sau în fii risipitori, în plinătate sau deşertăciune, în lumină sau întuneric.
(Proloagele de la Ohrida)
Dragostea faţă de aproapele
Iată ce scrie Apostolul Iacov: „Să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (Iac. 5, 20). Apostolii lui Hristos nu doar au grăit despre aceasta,
112
ci au întărit învăţătura cu însăşi lucrarea lor. Sfântul Clement din Alexandria17 povesteşte că undeva în Asia Mică, Sfântul Apostol Ioan botezase un tânăr păgân pe care l-a dat apoi în grija episcopului acelui loc, iar el a plecat mai departe la propovăduirea Evangheliei. În lipsa lui Ioan, tânărul s-a plecat spre păcat şi a început să se îmbete şi să fure, iar la urmă s-a însoţit cu o ceată de tâlhari ce sălăşluia în pădure, lovindu-i şi jefuindu-i pe oameni. După o vreme, întorcându-se Ioan, a aflat de la episcop ceea ce se întâmplase tânărului acestuia. Atunci, fără a mai zăbovi nicio clipă, a luat cu sine un cal şi o călăuză şi a fugit degrabă în pădurea în care îşi făcuseră sălaş acei tâlhari.
Tot căutând prin pădure, Sfântul a dat de ei şi s-a înfăţişat căpeteniei lor, dar când a dat cu ochii de Ioan, tânărul a luat-o la fugă. Deşi era bătrân, Ioan a pornit pe urmele lui şi l-a prins. Atunci tânărul a căzut ruşinat la picioarele Apostolului, neîndrăznind
17 Clement Alexandrinul s-a născut pe la 150, probabil la Atena, din părinţi păgâni; nu se ştie când s-a creştinat. După convertire, el a călătorit în Italia de Sud, în Siria, Palestina şi Egipt, pentru a-şi însuşi cât mai multe cunoştinţe. Căuta pretutindeni oameni învăţaţi şi profesori vestiţi de la care să se instruiască. Cu puţin înainte de 180, Clement a venit la Alexandria, în anul 190 a ajuns colaboratorul lui Panten, care-i fusese dascăl pentru ca, după moartea acestuia, să preia conducerea şcolii catehetice, în care l-a avut ca elev şi pe Origen precum şi pe Episcopul Alexandru de Ierusalim. În vremea persecuţiei lui Septimiu Sever, pe la 202-203, Clement a plecat în pribegie, părăsindu-şi şcoala. A adormit întru Domnul înainte de 215-216, cum reiese dintr-o scrisoare a aceluiaşi Episcop Alexandru către Origen (n. ed.).
113
a căuta la faţa lui. Iar Ioan l-a cuprins în braţe şi l-a sărutat, precum face păstorul atunci când află oaia cea pierdută. Sfântul l-a adus înapoi în cetate, întărindu-l iarăşi în credinţă şi în vieţuirea cea bună. Şi bineplăcând lui Dumnezeu, tânărul s-a săvârşit cu pace la vremea cuvenită.
(Proloagele de la Ohrida)
Să luăm asupra noastră canon şi pentru păcatele altora. De ai judecat sau pedepsit pe cineva, ia asupră-ţi un canon. Încă ar trebui să pătimeşti de bunăvoie şi pentru păcatele celor ce au greşit. Plăcută este aceasta înaintea lui Dumnezeu. Taina aceasta era cunoscută de Sfinţi, care se osândeau pe sine pentru păcatele altora. Încă şi necreştinii au priceput această taină. În China este o datină: după ce călăul a tăiat capul unui nelegiuit ce a fost osândit la moarte, el se apropie de judecător şi îi vesteşte că osânda a fost împlinită. Atunci judecătorul îl răsplăteşte pe călău cu o monedă de argint pentru că şi-a împlinit slujba şi porunceşte apoi să fie biciuit cu patruzeci de lovituri de bici, pentru că a omorât un om. Sfinţii creştini au înţeles adânc taina păcatului şi a strâmbătăţii omeneşti. Pentru Sfinţi fiecare păcat omenesc are o istorie într-atât de lungă, pe cât de lungă este calea de la Adam până la noi.
(Proloagele de la Ohrida)
114
Dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele
De ce ne porunceşte Domnul să iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul (Mt. 22,37)? Mai întâi, pentru ca porunca aceasta să se întipărească adânc în mintea oamenilor. Apoi, pentru a arăta că dragostea de Dumnezeu exclude orice altă dragoste, orice împărţire a dragostei, orice slujire la doi stăpâni lui Dumnezeu şi lui mamona. Şi mai este încă un motiv tainic. Dumnezeu este Treime tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, într-o unire. Iar omul este şi el treime: inimă, suflet şi minte. Şi Tatăl îl iubeşte pe om şi Fiul îl iubeşte pe om şi Duhul Sfânt îl iubeşte pe om.
Porunca este ca omul întreg să-L iubească pe Dumnezeu întreg. Când omul iubeşte cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul, atunci în întregime iubeşte. Iubind omul pe Tatăl, iubind la fel şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, iubeşte pe Dumnezeu în întregime. Când o parte din om iubeşte o parte din Dumnezeu, atunci iubirea nu este deplină, ci atunci dragostea nu mai este dragoste, fiindcă omul împărţit nu mai este om, iar un Dumnezeu împărţit nu mai este Dumnezeu. Dacă ar zice cineva că iubeşte pe Tatăl, iar pe Fiul şi pe Duhul nu, aceea nu este iubire de Dumnezeu. Dacă zice cineva că iubeşte pe Fiul, dar că nu cunoaşte pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, acela nu iubeşte pe Dumnezeu, pentru că nu-L cunoaşte întreg. În acelaşi chip, omul
115
care ar zice că iubeşte pe Dumnezeu numai cu inima sau numai cu sufletul sau numai cu cugetul, nici acela nu-L iubeşte pe Dumnezeu, pentru că nu-şi cunoaşte nici măcar sinele său. Iubirea, adevărata iubire iar nu ceea ce numeşte lumea iubire e numai de la întreg la întreg.
Vedeţi cum, numai prin cuprinsul lor cel adânc, poruncile acestea doboară toate ereziile împotriva firii treimice în unitate a Dumnezeirii? Şi cum prin ele, toate măruntele psihologii de mâna a doua ale unor oameni de ştiinţă din ziua de astăzi, care împart pe omul cel dinăuntru şi-l fac de nimic, sunt spulberate?
„Iar a doua este la fel ca şi aceasta: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi»” (Mt. 22, 39). Nu spune: nu spune egală cu aceasta, ci la fel cu aceasta. Adică cea de-a doua poruncă nu are în vedere dragostea faţă de Dumnezeu, ci dragostea faţă de făpturi. Iubindu-şi mama, copilul iubeşte tot ceea ce face ea, îi iubeşte şi pe fraţii şi pe surorile sale. Iubirea faţă de mamă îi întăreşte şi iubirea faţă de ceilalţi. Cine îşi iubeşte părinţii în mod firesc, îşi va iubi şi fraţii, pe când cel ce nu-şi iubeşte părinţii cu greu îl va iubi pe fratele său.
Tot aşa, cine are dragoste faţă de Dumnezeu, îi va iubi şi pe ceilalţi oameni ca pe unii ce îi sunt fraţi. Iar cel ce nu II iubeşte pe Dumnezeu, se preface că îi iubeşte pe oameni. Un astfel de om nu poate decât cel mult să aibă o oarecare simpatie pentru oameni, dar şi aceasta pornită tot din egoism. Deşi întâlnim această poruncă în Vechiul Testament, pe buzele lui Hristos,
116
ea este cu totul nouă. Fiindcă şi Domnul spune într-o altă parte: „Poruncă nouă vă dau vouă: Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (In. 13, 34). „Nouă” este mai întâi pentru că a fost prima oară rostită de către Cel Care a arătat cea mai mare dragoste de oameni în istoria lumii, iar în al doilea rând, fiindcă înţelesul „aproapelui” este întins dincolo de hotarele poporului iudeu, la toate neamurile. „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, spune Domnul, căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea?” (Mt. 5, 44-46). Nu dă Dumnezeu strălucire soarelui şi deasupra vrăjmaşilor voştri? Nu le dă ploaie şi celor ce nu vă iubesc pe voi? Al tău este a-i iubi pe toţi oamenii pentru dragostea lui Dumnezeu, iar al Lui este a deosebi între drepţi şi nedrepţi.
(Predică la Duminica a cincisprezecea după Rusalii)
Dreptatea lui Dumnezeu
Cum dar, va fi cruţat omul cel păcătos? „Şi n-a cruţat lumea veche, ci a păstrat numai pe Noe, ca al optulea propovăduitor al dreptăţii, când a adus potopul peste cei fără de credinţă; şi cetăţile Sodomei şi a Gomorei osândindu-le la nimicire, le-a prefăcut în cenuşă” (II Pt. 2, 5-6). Drept aceea o, păcătosule, de ce cruţare vei avea tu parte? Oare eşti tu mai iubit şi mai cinstit de Dumnezeu decât milioane de îngeri sau decât atâta mulţime de norod ce a pierit în potop sau în acele cetăţi înţesate de
117
oameni? Când îngerii au fost aruncaţi în întunericul iadului, oamenii au fost înghiţiţi de potop, iar cetăţile acelea au ars din temelii, ce nădejde mai ai tu, care păcătuieşti necontenit şi nu te întorci de la păcatele tale? îţi pui nădejdea în mila lui Dumnezeu, zici? Oare crezi că Dumnezeu este mai Milostiv acum decât a fost atunci? Oare Se schimbă Dumnezeu precum se schimbă omul? Nu fi ca unul fără de minte în nădejdea ta, ci nădăjduieşte după măsura ostenelilor tale de a spori cu viaţa.
Cu adevărat, mare este mila lui Dumnezeu, îndelungă este răbdarea Sa şi nesfârşită iubirea Sa de oameni. Căci iată, Dumnezeu este mai Bun cu tine şi te iubeşte mai mult decât te iubeşti tu însuţi şi voieşte mântuirea ta mai mult decât o voieşti tu însuţi. Cât despre cel care batjocoreşte până la sfârşit mila lui Dumnezeu, care îşi râde până la sfârşit de răbdarea lui Dumnezeu şi care se împotriveşte până la sfârşit dragostei lui Dumnezeu, oare îl va sili Dumnezeu pe unul ca acesta să intre întru împărăţia Sa, făcându-l împreună-sălăşluitor cu îngerii şi cu Sfinţii?
Ce cumplit este întunericul iadului, zăngănitul lanţurilor şi scrâşnirea dinţilor! Acolo sălăşluiesc cei ce au batjocorit milostivirea lui Dumnezeu şi s-au împotrivit iubirii Sale. Oare acolo voieşti să ajungi o, suflete pierdut?! Dumnezeu nu voieşte aceasta, îngerii plâng când te arunci cu capul înainte, Sfinţii se roagă pentru întoarcerea ta, Sfânta Biserică aduce jertfă pentru tine, ca să-ţi vii întru sine! Dar dacă tu te
118
lepezi de toate acestea, atunci ce milă mai aştepţi de la Dumnezeu?
O, Drepte Doamne, ajută-ne nouă să ne întoarcem degrabă din cărarea ce ne aruncă în întunericul iadului! Ajută-ne să ne venim în simţiri şi întăreşte-ne întru sfinţenie mai înainte de a trimite pe îngerul Tău să ia sufletele noastre!
(Proloagele de la Ohrida)
Dreptul
Dreptul râvneşte cugete curate, gânduri bune, pace, milostenie, dragoste, adevăr, dreptate şi blândeţe. Iar Dumnezeu îi dăruieşte acestea încă de aici de pe pământ. Dreptul râvneşte împărăţia lui Dumnezeu, Raiul, petrecerea împreună cu îngerii şi cu Sfinţii şi vederea feţei lui Dumnezeu în viaţa cea veşnică. Dumnezeu îi dăruieşte toate acestea atunci când îl cheamă la Sine.
O, cât de drept este Domnul cu cel rău şi cât de bun este cu cel drept! Lucrul de care se teme nelegiuitul, acela vine peste el din îngăduinţa lui Dumnezeu. Iar cele de care se teme dreptul, Domnul le depărtează de la el. De ce se teme dreptul? Doar de păcat. Dumnezeu depărtează păcatul de la cel drept şi îndreptează paşii săi pe calea bunătăţii. Dumnezeu îl păzeşte pe cel drept de duhurile rele, cele ce seamănă păcatul şi, cu darul Său, adapă seminţele bunătăţilor din inima lui.
119
O, Atotvăzătorule Doamne, fereşte-ne pe noi din căile nelegiuiţilor, de câştigul nelegiuiţilor şi de frica lor! Ajută inimile noastre cele şovăielnice să se întărească în dorirea celor bineplăcute Ţie. Pentru că ceea ce place voii Tale va birui şi va stăpâni până în sfârşit, iar toate celelalte vor fi date stricăciunii şi uitării.
(Proloagele de la Ohrida)
Veniţi să-l omorâm! Cel mai lesnicios mijloc de dezlegare a problemelor omeneşti, de la Cain la Caiafa şi de la Caiafa la ultimul ucigaş de pe pământ. Să ucizi un drept nu înseamnă decât să-l trimiţi înapoi la Dumnezeu, de la Care a venit, iar aceasta înseamnă să-l aşezi într-o fortăreaţă de neatins, să-l înarmezi cu arme de nebiruit şi să-l faci de o mie de ori mai puternic decât atunci când umbla în trup pe pământ. Ce să spunem? Să ucizi un drept înseamnă să-i înlesneşti biruinţa, să te osândeşti pe tine însuţi la nimicnicie şi veşnica pierzanie.
(Predică la Duminica a treisprezecea după Rusalii)
Duhul Sfânt
O, fraţilor, cu ce negrăită bucurie se bucură Duhul Sfânt când află suflete curate, deschise, care tânjesc după El! Cu strigăt de bucurie îşi face în ele sălaş şi le dă bogatele Sale daruri. El vine în ele pentru
120
a arde şi ultima sămânţă de păcat, vine ca lumină să le lumineze cu neapusa lumină cerească, vine precum căldura, pentru a le încălzi cu căldura dumnezeiască a dragostei, cu care se încălzesc nemuritoarele cete cereşti în împărăţia lui Dumnezeu. După cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog: „Precum o lampă, având feştilă şi plină fiind cu ulei, rămâne în întuneric atâta timp cât nu este aprinsă, aşa şi sufletul este stins şi întunecat până ce nu-l aprinde lumina şi harul Sfântului Duh” (Cuvântul 59).
Duhul Sfânt a dăruit Apostolilor darul de a vorbi în limbi ca cel dintâi dar, pentru că acesta le era cel mai de trebuinţă în vremea aceea. Iar mai târziu, răspunzând trebuinţelor slujirii lor apostolice, a revărsat peste ei şi alte daruri: darul facerii de minuni, darul profeţiei, darul înţelepciunii, al cuvântării, al răbdării, al păcii lăuntrice, al credinţei şi al nădejdii, darul dragostei de Dumnezeu şi de oameni. Duhul Sfânt le-a împărţit cu dărnicie şi bucurie aceste daruri nu numai Apostolilor, ci până în ziua de astăzi şi urmaşilor acestora şi tuturor Sfinţilor din Biserica lui Hristos după trebuinţa şi curăţia lor. Domnul Iisus a adus mare bucurie Tatălui şi Sfântului Duh. De la cea dintâi zi a lui Adam în Rai, Duhul n-a mai avut asemenea bucurie până în ziua Cincizecimii când Dumnezeu Fiul I-a dat putinţa să lucreze între oameni cu deplina-I putere.
A lucrat într-adevăr, neîncetat asupra oamenilor aflaţi în lanţurile păcatelor de la Adam şi până la
121
Hristos Cel înviat, dar lucrarea Sa era stingherită şi împiedicată de păcatele lor. Pe cărarea cea strâmtă mergea şi atunci între oameni, turnând ulei în candela vieţii atât cât să nu se stingă. El de asemenea, lucra şi prin legile firii şi prin proroci şi împăraţi şi prin artişti şi prin înţelepţi, în măsura în care puteau şi voiau aceştia să se deschidă lucrării Lui. Ori de câte ori au vărsat în praful pământului lacrimi de dorul dreptăţii lui Dumnezeu, acele lacrimi erau de la căldura cu care El le-a încălzit inimile. Ori de câte ori un înţelept a avut o străfulgerare în privinţa Singurului Dumnezeu Cel fără de moarte, aceea a fost scânteia Lui aruncată în sufletul omului.
Ori de câte ori un artist a cântat sau a cioplit sau a pictat, deschizând printr-o alegorie a vieţii ochii omenirii oarbe pentru a vedea adevărul dumnezeiesc, duhul acelui om a fost atins de suflarea Lui cea de viaţă dătătoare. Ori de câte ori un erou cu credinţă în Dumnezeu şi jertfire de sine s-a ridicat în apărarea adevărului şi a dreptăţii oprimate, puterea Sa a fost turnată în acea inimă. Dar acelea erau firimiturile aruncate fără mare bucurie, fără însufleţire, robilor flămânzi din temniţă. Atunci când Domnul Iisus a nimicit temniţa păcatului şi a morţii şi i-a înfăţişat Sfântului Duh pe cei doisprezece Apostoli, ca pe cei doisprezece luminători ai palatelor împărăteşti, atunci Dumnezeu Duhul, cu strigăt de bucurie şi cu plinătatea lucrării Sale, a venit şi S-a sălăşluit întru ei. Atunci Duhul Sfânt întristat de păcatul lui Adam,
122
Şi-a început cu multă bucurie şi însufleţire din nou lucrarea Lui de putere şi de însufleţire în oameni.
(Predică la Pogorârea Duhului Sfânt)
Necredinciosul, care urăşte şi prigoneşte adevărul lui Dumnezeu, huleşte împotriva Duhului. Fiindcă Acesta este numit Duhul adevărului şi Dătătorul de viaţă. În Evanghelia după Ioan scrie că de trei ori Domnul Hristos L-a numit pe Duhul Sfânt Duhul Adevărului (In. 14, 26; 15, 26; 16,13). Deci cel ce tăgăduieşte şi batjocoreşte adevărul, tăgăduieşte şi batjocoreşte pe Dumnezeu, Care este Duh şi Adevăr. „De ce nu poate fi iertat acest păcat, întrebi, de vreme ce orice alt păcat poate fi iertat?” Iată, lui Zaheu i s-a iertat iubirea de arginţi, femeii păcătoase i s-au iertat păcatele trupeşti, tâlharului de pe cruce i s-au iertat tâlhăriile şi multor altora li s-au iertat multe păcate.
Şi atunci, de ce să nu fie iertată şi tăgăduirea adevărului, necredinţa, batjocorirea lui Dumnezeu Duhul? Fiindcă la primii pomeniţi este ruşine şi pocăinţă, pe când la ceilalţi, nu. Cei dintâi, chiar dacă păcătuiesc, reînnoadă legătura cu Dumnezeu prin ruşine şi pocăinţă dar la cei din urmă, toate legăturile cu Dumnezeu sunt rupte şi omul necredincios s-a depărtat nemărginit şi deplin de Dumnezeu. La cei dintâi este slăbiciune, iar la cei din urmă, îndărătnicie. La cei dintâi, sufletul călătoreşte prin întuneric însă măcar doreşte lumina. La cei din urmă, sufletul călătoreşte prin întuneric şi numeşte întunericul
123
lumină. Dacă omul nu are nici cea mai mică voinţă să se mântuiască, Dumnezeu nu vrea să-l mântuiască cu de-a sila.
Ca o altă hulă împotriva Duhului Sfânt este urârea şi răpirea propriei vieţi. Duhul Sfânt Se numeşte Dătătorul de viaţă, Dăruitorul vieţii. Când omul primeşte viaţa de la Dătătorul de viaţă însă din neştiinţa obârşiei acestui dar, nu îi este recunoscător, i se poate ierta. Chiar şi când cineva primeşte viaţa de la Duhul vieţii şi ştie de unde a primit acest lucru de mare preţ şi totuşi este nerecunoscător, i se poate ierta. Dar când cineva primeşte viaţa de la Duhul vieţii şi o leapădă cu dispreţ, aceluia nu i se poate ierta nici în lumea aceasta, nici în cealaltă. Pentru a înţelege acest lucru, trebuie să înţelegem mai întâi ce înseamnă a ierta. A-l ierta pe păcătos, înseamnă a-i reda viaţa deplină, a-i dărui din nou viaţa. Dar dacă cineva nu doreşte viaţa, ba o mai şi urăşte şi o dispreţuieşte, Dumnezeu nu are altceva să-i dea. De aceea este şters din Cartea celor vii.
(Scrisori misionare)
Duhurile rele
Domnul Iisus a venit în lume pentru a dărâma şi a dezrădăcina credinţa oamenilor în rău şi pentru a semăna în sufletele lor credinţa în bine, în atotputernicia binelui care este netrecătoare şi de
124
nebiruit. Hristos nu a tăgăduit, ci a întărit vechea şi universala credinţă în duhuri.
Doar El a dezvăluit lumea duhovnicească aşa cum este ea cu adevărat, iar nu cum li se pare oamenilor sub înrâurirea vicleană a dracilor. Unul Dumnezeu, Cel Bun, înţelept şi Atotputernic este Stăpânul lumii duhovniceşti şi a celei fizice, a celei văzute şi a celei nevăzute. Duhurile bune sunt îngerii şi din pricina mulţimii lor, este greu să le ştii numărul. Duhurile bune sau îngerii, au nemăsurat mai multă putere decât duhurile rele, de fapt duhurile rele nu au nici o putere decât dacă le îngăduie Dumnezeu Atotvăzătorul să aibă. Dar şi duhurile rele sunt foarte multe.
într-un singur om îndrăcit din ţinutul Gadara, pe care Domnul l-a tămăduit, sălăşluia o întreagă legiune, adică câteva mii de duhuri rele. În zilele acelea duhurile rele înşelau oamenii şi popoare întregi, după cum şi astăzi înşeală mulţi păcătoşi, care-i cred atotputernici sau care cred că ei sunt singurii dumnezei şi că nu mai există alţi dumnezei în afară de ei şi că duhurile bune nici nu există. Dar oriunde apărea Domnul Iisus, ei fugeau de El, îngroziţi. Recunoşteau în El stăpânirea şi judecata care poată să-i osândească şi să-i alunge din această lume în prăpastia iadului. Duhurile rele se vânturau prin această lume cu îngăduinţa lui Dumnezeu, se năpusteau asupra neamului omenesc ca muştele asupra stârvului, socotind că lumea este de-a pururea pentru ei cuibul şi masa lor. Când deodată
125
li s-a arătat Domnul Iisus Hristos, de frică au tremurat şi au strigat: „Ai venit ca să ne chinuieşti”(Mt. 8, 29).
Nimeni nu se teme de chinuri precum chinuitorul altora. Duhurile rele au chinuit oamenii câteva mii de ani, iar în chinurile pricinuite oamenilor şi-au găsit mulţumirea. Dar văzându-L pe Hristos au tremurat în faţa Lui ca înaintea celui mai mare chinuitor şi au fost gata să iasă din oameni şi chiar să intre în porci sau în orice altă jivină, numai să nu fie izgoniţi din această lume. Dar Hristos nu avea de gând să-i scoată cu totul din această lume, care este lumea unor puteri amestecate.
Lumea aceasta este un câmp de luptă, unde oamenii trebuie să aleagă conştient şi de bunăvoie, fie să-L urmeze pe Hristos, Biruitorul, fie să urmeze necuraţilor şi înfrânţilor demoni.
Hristos a venit ca un Iubitor de oameni, pentru a arăta puterea binelui asupra răului şi pentru a întări credinţa oamenilor în bine numai în bine.
(Predică la Duminica a zecea după Rusalii)
Dumnezeu
Cât de măreaţă şi cât de cutremurătoare este prezenţa lui Dumnezeu! O, cât de măreaţă şi cât de cutremurătoare este prezenţa Dumnezeului Celui Viu! Cetele îngereşti stau cu frică înaintea Lui, serafimii îşi ascund sub aripi faţa lor înaintea strălucitoarei lumini şi frumuseţi de negrăit.
126
Ce strălucitor este soarele! Ce frumos este cerul înstelat! Ce măreţ este oceanul înspumat şi munţii uriaşi! Cât de cutremurători sunt norii tunători şi vulcanii de foc! Ce încântătoare sunt pajiştile pline de flori, cu izvoarele răcoritoare şi turmele albe! Dar toate acestea nu sunt decât lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, zidire muritoare a Ziditorului Celui fără de moarte. Şi dacă făptura este atât de frumoasă, cum trebuie să fie Ziditorul!
(Predică la Duminica întâia din Post)
Dumnezeul nostru este Atotputernic. Cuvântul Său cel tare a zidit lumea, Dreapta Sa cea tare ţine bolta cerească. El, Atotputernicul, cu adevărat poate să ne mântuiască pe noi, cei ce ne dorim mântuirea. Oricare ar fi aşezarea şi starea noastră pe pământ, oricare ar fi împrejurările, Cel Atotputernic poate să ne mântuiască. Dar nu numai că poate, ci şi vrea aceasta. Atotputernic şi Atotmilostiv este Dumnezeu să ne grăbim să-I ieşim în întâmpinare. El ne cheamă şi ne aşteaptă şi se bucură împreună cu toţi Sfinţii Săi îngeri numai şi văzând că ne-am întors faţa către El.
(Predică la Duminica a douăsprezecea după Rusalii)
Să nu credeţi vreodată că Dumnezeu nu vă aude atunci când vă rugaţi Lui. El aude gândurile noastre precum ne auzim noi glasurile şi graiurile unii altora. Şi dacă El nu împlineşte pe dată cele cerute în rugăciune este fie pentru că Te rogi lui cu nevrednicie, fie pentru
127
că îi ceri ceea ce nu ţi-ar fi de folos, fie pentru că El, în înţelepciunea şi Purtarea Sa de grijă, zăboveşte cu împlinirea cererii până la ceasul potrivit.
Părintele Ioan din Kronstadt scrie: „Aşa cum noi, prin telegraful electric, comunicăm degrabă cu oameni aflaţi la mare depărtare de noi, tot astfel, prin credinţa cea vie, ca printr-un fir de telegraf, comunicăm degrabă cu Dumnezeu, cu îngerii şi cu Sfinţii. După cum suntem încredinţaţi pe deplin de viteza curentului electric şi că el ajunge la destinaţie, tot astfel ar trebui să ne încredem deplin în iuţeala rugăciunii pline de credinţă şi că ea ajunge la destinaţie. Trimiteţi cererea voastră lui Dumnezeu şi Sfinţilor prin telegraful credinţei şi veţi dobândi grabnic răspuns.” Şi iarăşi, într-alt loc, Sfântul Ioan scrie: „Dumnezeu şi duhurile cele netrupeşti, precum şi sufletele celor adormiţi, ca şi ale celor vii sunt fiinţe cugetătoare, iar gândul este iute şi, într-un anume chip, atotprezent. Gândiţi la ei cu toată inima şi ei vor fi cu voi. Negreşit Dumnezeu va fi pururea cu voi. Încă şi ceilalţi vor fi cu voi prin darul şi puterea lui Dumnezeu.”
(Proloagele de la Ohrida)
Dumnezeu-Omul
Aşa cum Domnul Iisus a flămânzit şi a însetat, aşa cum a ostenit, aşa cum a mâncat şi a dormit, cum a mers şi a vorbit, cum a plâns şi S-a bucurat, tot aşa, ca om a şi pătimit. Drept aceea nimeni să nu spună:
128
„I-a fost uşor să pătimească pentru că era Dumnezeu! Dar eu cum să suport pătimirea?” O asemenea vorbă este numai un pretext, care provine din neştiinţă şi din lenevirea duhovnicească. De fapt, lui Hristos nu I-a fost uşor să pătimească, fiindcă El nu a pătimit ca Dumnezeu, ci ca om. Şi cu atât mai grea I-a fost suferinţa Lui, Celui Nevinovat şi fără de păcat, decât nouă, celor vinovaţi şi păcătoşi.
Atunci când suferim, să nu uităm niciodată că suferim pentru păcatele noastre. Domnul Iisus nu a pătimit din pricina Lui şi pentru El, ci din pricina oamenilor şi pentru oameni, din cauza multor oameni şi pentru toate păcatele lor. Şi dacă un singur păcat a adus moartea lui Adam, dacă un singur păcat a pus pentru totdeauna pe fruntea lui Cain pecetea ruşinii, dacă pentru două trei păcate a avut atât de suferit David, dacă pentru multele păcate Ierusalimul a fost nimicit şi Israil dus în robie puteţi cugeta, ce fel de pătimire a trebuit să îndure Acela, Care a fost împovărat cu munţii tuturor păcatelor omeneşti din toate veacurile şi din toate generaţiile! Sunt păcate grele din cauza cărora pământul s-a deschis şi a înghiţit oameni şi dobitoace, au pierit cetăţi şi neamuri, a venit potopul, foametea şi seceta, molima, lăcusta şi omida, au izbucnit războaie între oameni, jaf şi prăpăd, sunt păcate ce au deschis poarta sufletului omenesc şi s-au sălăşluit duhurile nesăbuite sau păcate din pricina cărora soarele s-a întunecat, marea s-a tulburat şi râurile au secat.
129
Ce să mai înşiruim? Oare se poate număra nisipul din mare şi iarba de pe ţarină? Toate păcatele acestea şi fiecare În parte este aducător de moarte ca otrava celui mai înveninat şarpe – „fiindcă plata păcatului este moartea” (Rom. 6, 23) toate s-au pus pe spatele lui Iisus, Omul Cel Nevinovat, Care păcatele noastre a luat. Este de mirare atunci că sudoarea cădea de pe faţa Lui ca picăturile de sânge? E de mirare că strigă: Treacă de la Mine paharul acesta? Iată, cu greu va muri cineva pentru un drept, iar Hristos a murit pentru păgâni (Rom. 5, 6-7)!
închipuiţi-vă că sunteţi duşi la eşafod pentru un drept, aţi vedea cât v-ar fi de greu! Şi închipuiţi-vă duşi la eşafod pentru un tâlhar, pentru unul care a săvârşit o tâlhărie chiar asupra voastră, închipuiţi-vă că sunteţi osândiţi la moarte pentru mântuirea lui! Vă trec sudorile numai de cugetaţi la asta. Atunci însă v-aţi putea da seama de sudoarea însângerată a lui Hristos. Şi atunci înfricoşaţi, uimiţi, ca şi cum aţi fi scoşi din minţi, aţi striga: „Iată Omul Care este Dumnezeu!”
(Predică în Vinerea Mare)
Dumnezeu şi omul
Un lac fără apă poate fi numit lac? Nu, ci este mai degrabă un crater uscat.
Un om fără Dumnezeu mai poate fi numit om? Nu, ci este mai degrabă un mormânt uscat.
130
După cum apa reprezintă principalul conţinut al lacului, tot aşa şi Dumnezeu reprezintă principalul conţinut al omului. Nici lacul fără apă nu este lac, nici omul fără Dumnezeu nu este om.
Dar cum să-L aibă omul pe Dumnezeu înlăuntrul său dacă este închis faţă de Dumnezeu din toate părţile ca un lac secat de apă, ca un mormânt întunecat fără de lumină?
Dumnezeu nu este ca o piatră care odată aruncată înlăuntrul omului, rămâne acolo fie că vrea omul, fie că nu. Dumnezeu este o putere mai delicată şi mai tare decât lumina şi decât aerul, putere care îl umple pe om sau îl lasă gol după bunăvoinţa omului şi după nemărginita bunătate a lui Dumnezeu. Şi astfel nici de la o zi la alta omul nu este în aceeaşi măsură plin de Dumnezeu. Aceasta depinde cel mai mult de deschiderea omului faţă de Dumnezeu. Dacă sufletul omului ar fi cu totul deschis către Dumnezeu, iar aceasta înseamnă în acelaşi timp închiderea faţă de lume, atunci omul s-ar întoarce la desfătarea primordială a vederii lui Dumnezeu.
Dar pentru că este foarte greu să ajungă acolo sufletul omului trăitor întru cele muritoare, rămâne o singură deschidere prin care omul poate intra în legătură cu Dumnezeu, Izvorul vieţii şi această deschidere este credinţa. Iar credinţa înseamnă mai întâi de toate, amintirea primordialei vederi de Dumnezeu celei pierdute, amintire ce a fost întipărită în conştiinţă. În al doilea rând, credinţa mai înseamnă
131
primirea ca adevăruri a celor revelate de Dumnezeu prorocilor şi Sfinţilor, care s-au învrednicit să vadă Adevărul. Şi în al treilea rând şi cel mai de seamă, credinţa este mărturisirea Domnului Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ca fiind chip văzut al Dumnezeului Celui Nevăzut (II Cor. 4, 4). Doar acest al treilea lucru este de ajuns, pentru că le cuprinde şi le plineşte până la desăvârşire pe celelalte două. Aceasta este credinţa care însufleţeşte şi mântuieşte, aceasta este deschiderea cea mai mare prin care Dumnezeu intră în om după măsura dorului şi bunăvoinţei acestuia.
(Predică în Duminica a şaptea după Rusalii)
Tu, creştine, posteşti pentru Mine, dai milostenie pentru Mine, înalţi rugăciuni din inimă pentru Mine, zideşti biserici pentru Mine, aduci jertfe şi făptuieşti multe alte fapte bune pentru Mine! Acestea toate sunt bune, acestea toate sunt bineplăcute Mie, dar voi sunteţi pentru Mine mai de preţ decât ele. La urma urmelor nu cer nimic din toate acestea, ci mai vârtos te cer pe tine, numai pe tine.
Dragostea creştinului ar putea spune de bună seamă: „O, Doamne, mi-ai dat sănătate şi aceasta este un lucru bun. Tu ai răsărit lumina, Tu îngădui să cadă ploaia, Tu răcoreşti văzduhul cu tunetul Tău, încă şi acesta este un lucru bun. Tu dăruieşti bogăţie, înţelepciune, ani mulţi, urmaşi şi nenumărate alte lucruri bune, pe care le-ai revărsat din belşug pe masa
132
vieţii acesteia. Toate acestea sunt bune şi preabune. Toate acestea le primesc cu mulţumire. Dar la urma urmelor, acestea nu sunt decât marginea veşmântului Tău. În cele din urmă nu cer nimic din acestea, ci doar pe Tine, Doamne, doar pe Tine Singur Te caut.”
(Proloagele de la Ohrida)
134
e
Ecumenismul
îmi aduceţi la cunoştinţă că aţi avut o viziune neobişnuită în biserică la rugăciune, aţi văzut cum Hristos a ieşit din Altar şi S-a oprit. După aceea, a ieşit cineva ca un rabin evreu şi a stat de-a dreapta lui Hristos, apoi a mai ieşit cineva cu un turban pe cap şi a stat de-a stânga lui Hristos. Atunci au întins amândoi mâinile către Hristos şi s-au luat de mână. Aţi avut o asemenea viziune. Iar ca tâlcuire de la mincinoşii tâlcuitori îmi aduceţi la cunoştinţă următoarele: Dumnezeu vrea ca toate credinţele să se împace şi să se facă o singură credinţă în toată lumea!
Oricine este iniţiat în tainele împărăţiei lui Dumnezeu vă poate spune că şi viziunea este mincinoasă şi tâlcuirea este mincinoasă. Nălucirea pe care aţi văzut-o înaintea voastră nu este de la Dumnezeu, ci de la cel ce dintotdeauna îşi ridică coarnele împotriva credinţei lui Hristos. „Tatăl nostru” se încheie cu rugăciunea către Dumnezeu ca El să ne izbăvească de cel viclean. Omule al lui
135
Dumnezeu, cine se poate ţine de mână cu Hristos? Cine poate sta alături de Dumnezeu? Nu le-a grăit Hristos evreilor: „Iată, se va lăsa casa voastră pustie” (Mt. 23, 38)? Prorocia s-a împlinit, evreii nu au nici jertfe, nici preoţie, amândouă au trecut la cei botezaţi în clipa când catapeteasma Templului s-a rupt de sus până jos. Nici musulmanii nu au nici jertfe, nici preoţie. Nu le spune evreilor, evreul Pavel, Apostolul lui Dumnezeu: „Hristos este sfârşitul Legii” (Romani 10, 4)? Şi încă: „El desfiinţează deci pe cel dintâi ca să statornicească pe cel de-al doilea” (Evr. 10, 9).
Aşadar, cum se poate ca ceea ce este pustiit, ceea ce s-a sfârşit, ceea ce este lepădat şi înlocuit cu altceva nou, să fie pus pe picior de egalitate şi să se ţină de mână cu credinţa vie a lui Hristos? Şi Mahomed însuşi, cu toată duşmănia sa faţă de creştini, recunoaşte şi pune în Coran faptul că Iisus, fiul mariei, va judeca lumea prin urmare şi pe Mahomed însuşi. Şi atunci, de unde această nivelare şi egalizare? De unde poate veni o asemenea viziune? De la ispititorul. Cercetaţi-vă viaţa şi cugetaţi la ea şi veţi vedea! În zilele noastre se vorbeşte mult, de către cei slabi în credinţă fireşte, despre împăcarea şi egalizarea tuturor credinţelor. Şi dvs. v-aţi plecat acestor gânduri şi dorinţe. Vi s-a dat să vă vedeţi viziunea subiectivă, obiectivată într-o nălucire şi vă bucuraţi de asta ca de mila lui Dumnezeu. Eu nu aş zice că este milă, ci mai degrabă un avertisment. Iertaţi-mă, dar aţi confundat conceptele. Una este pacea socială şi politică şi alta este împăcarea credinţelor. Şi una este egalitatea în drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti şi alta este egalizarea credinţelor.
Creştinilor li s-a poruncit să fie milostivi faţă de toţi oamenii, fără deosebire de credinţă dar în acelaşi timp şi să ţină cu stricteţe adevărul lui Hristos. În calitate de creştin, vă puteţi jertfi pentru cei de altă credinţă atât averea cât şi viaţa, dar nicidecum adevărul lui Hristos, fiindcă averea şi viaţa sunt proprietatea dvs., iar adevărul lui Hristos, nu. Aici este piatra dvs. de poticnire, în această lipsă de discernământ. Din această pricină a venit şi confuzia din sufletul Dvs. În fapt nu aţi văzut nici pe Hristos, nici pe Mohamed, v-aţi văzut doar sufletul Dvs. Dumnezeu să vă fie într-ajutor!
(Scrisori misionare)
Ereticii
Ereticii europeni, asemenea ateilor fără de minte, cer să vadă pentru ca apoi să creadă. De aceea ei nici nu ştiu despre Duhul Adevărului, nici nu-L recunosc după vreo lucrare întru ei. Întru ei nu îl au, iar pe cei care-L au nu-i cred aşadar, iad şi pieire! Şi chiar atunci când văd vreo minune a lui Dumnezeu printr-un fiu sau o fiică a Luminii, ei tot nu cred, ci se chinuiesc să explice aceasta prin intermediul psihopatiei sau neurasteniei. Astfel, ei nu îngăduie nicidecum „omului vierme” să se ridice nici măcar până la statura boului sau la înălţimea vulturului, darmite să se înalţe până la Dumnezeu.
O, ereticilor europeni, inimi împietrite! Atingeţi-vă şi voi cu fruntea sau cu buzele măcar de
137
poala hainei Lui, măcar de crucea Lui, măcar de icoana Lui, de zidurile bisericilor Lui sau de ceva ce este al Lui şi vă veţi vindeca de scepticism, de puţinătatea credinţei şi de necredinţa ascunsă!
(O sută de capete de la Liubostinia)
Erezia
A fi cumpărat cu bani înseamnă a nu fi creştin. Părinţii cei dreptcredincioşi ai Bisericii nu puteau fi cumpăraţi sau înfricoşaţi. Vânzarea în cele ce ţin de credinţă este deopotrivă cu vânzarea lui Hristos făptuită de Iuda pentru bani. O astfel de vânzare era proprie numai anumitor eretici. Când împăratul Anastasie a căzut în erezia lui Eutihie18, el s-a ridicat împotriva hotărârilor celui de al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon din anul 451 şi a vrut să le surpe. Pentru a câştiga de partea sa pe cei mai aleşi
18 Erezia lui Eutihie a primit numele de monofizism sau eutihianism. Eutihie susţinea că firea omenească luată de Mântuitorul la întrupare a fost absorbită de firea Sa dumnezeiască. Ca atare, Iisus Hristos a avut în persoana Sa o singură fire, numai firea dumnezeiască, iar trupul Său a fost dumnezeiesc, nu omenesc. Plecând de la afirmaţia că Mântuitorul, după unii monofiziţi, nu a avut un trup omenesc real, monofizismul apare pe de o parte ca o formă a dochetismului, după care Mântuitorul a avut un trup aparent, iar pe de alta, ca o variantă a apolinarismului, care afirmă că locul raţiunii umane din persoana lui Iisus Hristos l-a luat raţiunea sau Logosul lui Dumnezeu, pentru a explica astfel modalitatea unirii celor două firi cea omenească şi cea dumnezeiască (n. ed.).
138
păstori ai Bisericii, împăratul a început să le trimită felurite daruri.
Sfântul Teodosie era omul cel mai vestit din toată Palestina. Împăratul i-a trimis în dar treizeci de litre de aur, chipurile pentru trebuinţele mănăstirii. Sfântul Teodosie a priceput pe dată că împăratul voia să-l cumpere. Cât de înţelepţeşte s-a purtat Sfântul lui Dumnezeu! El nu a voit să ţină banii pentru mănăstire, chiar dacă era în mare nevoie. Nici nu a voit să-i înapoieze împăratului, pentru ca acesta să nu se îndârjească şi mai rău împotriva Ortodoxiei. Drept aceea a împărţit pe dată tot aurul la săraci în numele împăratului. Această milostenie a dat tărie rugăciunii lui înaintea lui Dumnezeu pentru îndreptarea împăratului şi întoarcerea lui la calea cea dreaptă.
(Proloagele de la Ohrida)
Europa şi Hristos
La judecata dintre Hristos şi Europa se întâmplă cu adevărat următoarele:
Hristos spune Europei că este botezată în numele Lui şi că trebuie să-I rămână credincioasă Lui şi Evangheliei Sale. La acestea Europa învinuită răspunde:
toate credinţele sunt la fel. Acestea ne-au spus-o enciclopediştii francezi şi nimeni nu poate fi silit să creadă în vreuna dintr-însele. Europa tolerează toate religiile ca pe nişte superstiţii populare din pricina intereselor ei imperialiste, dar ea însăşi nu ţine
139
nici o credinţă. Când îşi va atinge ţelurile sale politice, atunci îndată se va descotorosi de aceste superstiţii populare.
La acestea Hristos întreabă cu tristeţe:
cum puteţi voi, oamenii, să trăiţi doar după interese politice, adică materiale, cu lăcomie animalică pentru hrana trupească? Eu am vrut să vă fac dumnezei şi fii de Dumnezeu, iar voi vă îmbulziţi şi alergaţi ca să vă asemănaţi dobitoacelor de povară.
La acestea Europa răspunde:
tu eşti învechit. În locul Evangheliei Tale noi am descoperit zoologia şi biologia. Acum ştim că nu suntem urmaşii Tăi şi ai Tatălui Tău Ceresc, ci ai urangutanilor şi ai gorilelor, ai maimuţelor. Noi acum ne desăvârşim spre a fi dumnezei, fiindcă nu recunoaştem alţi dumnezei afară de noi.
La acestea, Hristos răspunde:
sunteţi mai încăpăţânaţi decât vechii evrei. Eu v-am ridicat din întunericul barbariei la lumina cea cerească, iar voi vreţi iar întunericul precum bivolul în noroi. Eu Mi-am dat sângele pentru voi, Mi-am arătat dragostea către voi atunci când toţi îngerii au întors într-o parte capul, neputând îndura duhoarea voastră de iad. Aşadar, când voi eraţi în întuneric şi-n duhoare, numai Eu am fost de partea voastră, pentru a vă lumina şi curăţi. Nu-mi fiţi dar, acum necredincioşi, fiindcă vă veţi întoarce iarăşi în acel întuneric şi-n acea duhoare de nesuferit.
La acestea Europa strigă ironic:
pleacă de la noi. Noi nu te cunoaştem. Noi ne ţinem de filozofia elină şi de cultura romană.
140
Vrem libertate! Avem universităţi. Ştiinţa este steaua noastră călăuzitoare. Deviza noastră este: „Libertate, fraternitate şi egalitate”. Raţiunea noastră este dumnezeul dumnezeilor, Tu eşti asiatic, ne lepădăm de Tine. Tu eşti o legendă veche a bunicilor noştri.
La acestea Hristos răspunde cu lacrimi în ochi:
iată, Eu voi pleca, dar voi veţi vedea. Aţi părăsit calea lui Dumnezeu şi aţi urmat calea Satanei. Binecuvântarea şi fericirea s-au luat de la voi. În mâna Mea este viaţa voastră şi moartea voastră, fiindcă M-am dat să fiu răstignit pentru voi. Totuşi nu Eu vă voi pedepsi, ci păcatele voastre şi lepădarea voastră de Mine, Mântuitorul vostru. Eu am arătat dragostea Tatălui faţă de toţi oamenii şi am vrut prin dragoste pe toţi să vă mântuiesc.
La acestea Europa răspunde:
care dragoste? Ura sănătoasă şi bărbătească faţă de toţi cei ce nu sunt de partea noastră, acesta este programul nostru. Dragostea Ta este doar un basm. În locul acestui basm noi am pus naţionalismul, internaţionalismul, etatismul19, progresismul şi evoluţionismul, scientismul20 şi culturalizarea. În aceasta este mântuirea noastră iar Tu, pleacă de la noi!
Fraţii mei, cearta în vremurile noastre s-a sfârşit. Hristos a plecat din Europa ca odinioară din
19 Etatism teorie conform căreia rolul statului este primordial În organizarea vieţii economice şi sociale (n. ed.).
20 Scientism concepţie filozofică iniţiată la sfârşitul secolului al XIX-lea, potrivit căreia ştiinţele moderne ale naturii oferă singurul mod de cunoaştere sigură (n. ed.).
141
Gadara, la dorinţa gadarenilor. Dar îndată ce El S-a îndepărtat, au venit războiul, nenorocirea, groaza, năruirea, nimicirea. S-a întors în Europa barbarismul precreştin, avar, hun, longobard, african, de o sută de ori mai cumplit. Hristos Şi-a luat Crucea şi harul Său şi a plecat. A rămas întunericul şi duhoarea. Iar voi, hotărâţi-vă acum cu cine vreţi să fiţi: cu Europa cea întunecoasă şi rău mirositoare sau cu Hristos. Amin.
(Prin fereastra temniţei)
Evanghelia
Evanghelia, Vestea de Bucurie! Cu adevărat, pentru toţi oamenii de pe această planetă, de când Eva a călcat porunca lui Dumnezeu şi a născut pe ucigaşul de frate Cain, până astăzi şi până la sfârşitul veacurilor, este o singură mare Veste de Bucurie. Aceasta este aceea pe care Domnul Iisus Hristos a arătat-o lumii. Este chiar El. Biserica Ortodoxă este singura care a păstrat în întregime credinţa în Vestea Lui de Bucurie, în El. Această mare comoară a păstrat-o ducând o luptă crâncenă, în afară şi înăuntru.
Însă cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Născătoarei de Dumnezeu şi al tuturor Sfinţilor, a păstrat-o nu pentru slava sa, ci pentru a lui Hristos şi nu doar pentru mântuirea popoarelor sale, ci pentru toate generaţiile viitoare şi pentru toate popoarele de pe pământ, dacă acestea vor voi să-şi deschidă inimile şi
142
mintea lor şi să vadă unde le este mântuirea. Viitorul omenirii este în legătură inevitabilă cu ortodoxia. Auziţi toate neamurile şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu!
(O sută de capete de la Liubostinia)
Exerciţiul cel mai important
Ai înţeles credinţa ca pe o exersare în bine. Să ştii că ai înţeles-o aşa cum trebuie. Exersarea ta a constat până acum în post, rugăciune şi milostenie. Bine, acestea trei sunt de o foarte mare însemnătate. Postul, rugăciunea şi milostenia sunt expresia practică a credinţei, nădejdii şi dragostei. Prin toate acestea tu arăţi că te-ai încredinţat voii lui Dumnezeu, iar dacă vei împlini şi vreo altă poruncă a lui Hristos, prin aceasta îţi arăţi iarăşi că te-ai încredinţat voii lui Dumnezeu.
Această încredinţare în voia lui Dumnezeu este ca un suflet al tuturor lucrărilor noastre legate de credinţă, dar nu numai al lucrărilor şi strădaniilor legate de credinţă, ci şi al tuturor gândurilor şi simţămintelor şi faptelor noastre într-un cuvânt, al întregii noastre vieţi. „M-am pogorât din Cer, a zis Hristos, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine” (In. 6, 38). Iar în ajunul pătimirii Sale, în sudoarea de sânge, îi spune Tatălui: „însă nu voia Mea, ci a Ta să fie” (Lc. 22, 42). Sunt o mulţime de oameni
143
botezaţi care se ostenesc să împlinească toată legea lui Dumnezeu, dar cu toate astea nu s-au încredinţat pe de-a-ntregul voii lui Dumnezeu.
Când vin suferinţele, ei cârtesc asupra Făcătorului lor, astfel se dau în vileag că nu s-au încredinţat voii Dumnezeului lor, că toată credinţa lor este superficială şi faptele credinţei lor sunt calculate cu raţiunea omenească. Ca atare, să ştii că exersarea încredinţării în voia lui Dumnezeu este mai importantă decât toate exerciţiile de credinţă pe care le facem. În pragul fiecărei noi zile să spui: „Fie voia Ta, Tată!” şi în pragul fiecărei nopţi să spui: „Fie voia Ta, Tată!” şi când eşti sănătos şi când cazi la pat, iarăşi: „Fie voia Ta, Tată!” şi când câştigi şi când pierzi, iarăşi: „Fie voia Ta, Tată!”. În cele din urmă, când va veni ceasul de care nu poate scăpa nimeni şi te vei întâlni faţă către faţă cu îngerul morţii, spune cu îndrăzneală: „Fie voia Ta, Tatăl meu şi Dumnezeul meu!”
144
F
Facerea de bine
Binele se poate despărţi de rău şi trebuie să se despartă. Dar se poate oare, despărţi binele de bine? Nu se poate. În niciun chip nu se poate. Nu se poate despărţi nici răul de rău, nici binele de bine. Unde este un rău, îndată apar mai multe rele, în aceeaşi fierărie. Unde este un bine, îndată apar mai multe bunătăţi în faţa aceluiaşi altar. Ciorchinele lângă ciorchine, fie că putrezesc, cu totul putrezesc, fie sunt sănătoşi, cu toţii sănătoşi.
„Mila şi adevărul merg înaintea feţei Tale, Doamne”, spune Psalmistul (Ps. 88,15) şi în alt loc, iarăşi: „Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat” (Ps. 84,11). Binele merge cu binele, binele se împrieteneşte uşor cu binele însă răul cu binele nu pot fi împreună precum noaptea şi ziua.
Oare aţi obosit să faceţi binele, fraţii mei? Oare vreţi să intraţi în horă cu răul? O, nicidecum. Nu vă prindeţi în horă cu răul. Fiindcă veţi ajunge urâţi, slabi, negri, urât mirositori, execrabili vouă înşivă şi
145
altora. Dacă vreţi să fiţi întotdeauna frumoşi, viguroşi, luminoşi, bine-înmiresmaţi şi bineplăcuţi, dacă vreţi aceasta şi cine nu vrea aceasta? atunci ţineţi-vă de bine, numai de bine şi nu amestecaţi cu nici un chip binele cu răul, nici crucea cu ce nu este cruce, nici cinstea cu necinstea, nici pe Hristos cu Antihrist. Şi nu vă prindeţi în horă cu răul, cu necinstea, cu desfrânarea, cu beţivii, cu jucătorii de cărţi şi cu hulitorii de Dumnezeu, fiindcă aceştia sunt urâciune înaintea Domnului. Dacă vrei aşadar, să nu te faci urâciune înaintea Domnului, a îngerilor Domnului şi a sfinţilor tăi moşi şi strămoşi, nu te întovărăşi cu răul şi nu te înfrăţi cu slugile răului.
Acestea nu vă sfătuiesc doar eu, aceasta vă sfătuieşte Apostolul lui Dumnezeu, Pavel. Acesta este acel Pavel care mai întâi n-a crezut în Hristos, precum mulţi din ziua de azi, dar care apoi s-a încredinţat cu atâta putere, încât a ales să-şi pună capul sub sabie, decât să-şi schimbe credinţa sa.
Nu pregetaţi să faceţi binele. Şi puţin mai departe Apostolul întăreşte aceasta prin cuvintele: „Deci dar, până când avem vreme, să facem binele către toţi, dar mai ales către cei de o credinţă cu noi” (Gal. 6, 10). Zice, cât mai avem vreme, să lucrăm binele. O, fraţii mei, gândiţi-vă: Câtă vreme mai avem? Astăzi au fost înmormântaţi mii de copii, fete şi băieţi. Cine ne încredinţează că nu vom fi şi noi îngropaţi mâine sau poimâine?
(Prin fereastra temniţei)
146
Facerea lumii
Fraţilor, iată ce răspuns ne dă Dumnezeu prin gura prorocilor la întrebarea pe care toţi ne-o punem, aşteptând cu sete un răspuns: „De unde vine lumea aceasta?” Dumnezeu aude întrebarea noastră, rostită sau nerostită. El o aude şi ne dă răspunsul la ea. Precum dă ploaie pământului însetat, precum dă tămăduire celui bolnav, precum dă îmbrăcăminte şi hrană trupului, asemenea şi sufletului nostru îi dă un răspuns. El dă sufletului nostru răspunsul la întrebarea care l-a făcut să flămânzească şi să înseteze, care i-a adus durere şi golătate. Cu răspunsul acesta, sufletul îşi astâmpără foamea şi setea, ia tămăduire şi se îmbracă în veşmântul adevărului.
Iată întrebarea: „De unde vine, dar, lumea aceasta?” Şi iată şi răspunsul: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Fac. 1,1). Lumea aceasta nu s-a ivit de la sine, precum nimic din ea nu s-a ivit de la sine. Nici nu a fost zămislită de vreo putere drăcească, nici nu a avut mai mulţi ziditori, buni sau răi, ci a fost zidită de Unul, Dumnezeul Cel Milostiv. Răspunsul acesta umple de bucurie inima oricărui om şi îl îndeamnă la toate faptele cele bune. Şi astfel, cunoaştem că acesta este singurul răspuns bun şi adevărat. Orice alt răspuns, potrivnic acestuia, ne aduce întristare şi teamă şi ne împinge la toate faptele cele rele, cunoscând astfel că răspunsurile acestea sunt mincinoase.
147
Fraţilor, lumea este de la Dumnezeu, să ne bucurăm şi să ne veselim! Lumea are obârşie dumnezeiască, drept aceea şi sfârşitul ei va fi tot dumnezeiesc. Lumea este dintr-o rădăcină bună, drept aceea şi rodul său va fi bun. A ieşit din cămara luminii, pentru aceea va sfârşi tot în lumină. Ştiind că începutul este bun, atunci ştim şi că se îndreaptă spre bine şi că sfârşitul ei va fi bun. Iată, aceste cuvinte despre începutul zidirii ascund înlăuntrul lor şi prorocia despre sfârşitul ei. Precum a fost începutul, tot aşa va fi şi sfârşitul. Cel Care a pus începutul, Acela va aduce şi sfârşitul. Să ne ţinem dar, strâns de acest adevăr mântuitor, ca să putem avea nădejde luminată şi să ne întărim în dragostea către Acela Care ne-a făcut pe noi din iubire!
O, Doamne Dumnezeule, Făcătorul nostru Cel Atotputernic, Singurul nostru Ziditor şi Dumnezeu, Izvorul Cel bun a toată bunătatea, Ţie ne închinăm şi ne rugăm, îndreptează-ne pe noi către sfârşitul cel bun întru Duhul Tău Cel Sfânt, prin Domnul nostru Iisus Hristos!
(Proloagele de la Ohrida)
Făcătorul de pace
Batjocorit şi ocărât, Cel Drept face bine vrăjmaşilor Săi, îi împacă unul cu altul. Este adevărat, pentru ei împăcarea aceasta nu a fost o împreună-lucrare spre săvârşirea vreunei fapte bune,
148
ci o împreună-prigonire a Celui Drept. Însă cel puţin s-a stins şi a pierit flacăra vrăjmăşiei dintre ei. Aceasta a fost lucrarea Celui Drept. Pilat şi Irod fuseseră vrăjmaşi. În ziua în care Mântuitorul a fost adus spre judecată înaintea lor, ei s-au împăcat. Împăratul Păcii a adus pace între taberele vrăjmaşe, pacea care a slujit la înălţarea Crucii. Dar El a venit spre a Se jertfi pe Sine de bunăvoie pentru păcatele multora.
încă şi astăzi, cei ce se vrăjmăşesc fac pace între ei când socotesc de trebuinţă să-L prigonească şi să-L osândească pe Domnul. Mulţi sunt cei ce se ucid unii pe alţii, până ce se pomeneşte între ei Numele Domnului. De îndată ce aud acest Nume, ei se împacă încet-încet unii cu alţii, doar spre a prigoni Numele acesta sfânt. Mai lesne îi este nelegiuitului să rabde alt nelegiuit decât să-l rabde pe cel drept. Mai lesne îi este nelegiuitului să vină la înţelegere şi împăcare cu alt nelegiuit decât cu cel drept.
În unele ţări, chiar cele mai învrăjbite tabere caută să se împace între ele atunci când trebuie să hotărască ce loc ar trebui să-I dea Domnului Iisus Hristos în dregătoria ţării: locul cel dintâi, acela care I se cuvine, sau locul cel mai de pe urmă? Asupra acestor întrebări, vrăjmaşii cei juraţi se înţeleg între ei să-I lase Domnului nostru cel din urmă loc. Asemenea s-a întâmplat şi cu taberele cele vrăjmaşe ale fariseilor Şi saducheilor, care s-au împăcat şi s-au unit împotriva lui Hristos.
(Proloagele de la Ohrida)
149
Fericirea
Pentru a fi mai fericiţi decât sunteţi, urmaţi aceste reguli:
gândiţi-vă la Dumnezeu măcar cât vă gândiţi la oameni;
temeţi-vă de Dumnezeu măcar cât vă temeţi de oameni;
cinstiţi-L pe Dumnezeu, măcar cât îi cinstiţi pe oameni;
rugaţi-vă lui Dumnezeu măcar cât vă rugaţi de oameni;
puneţi-vă nădejdea în Dumnezeu măcar cât v-o puneţi în oameni;
căutaţi ajutor de la Dumnezeu măcar cât căutaţi de la oameni;
împliniţi legea lui Dumnezeu măcar cât împliniţi legea oamenilor,
daţi mulţumire lui Dumnezeu măcar cât daţi mulţumire oamenilor;
slăviţi-L pe Dumnezeu măcar cât îi slăviţi pe oameni!
Peste acest abecedar de vieţuire şi mod de purtare nimeni niciodată nu poate trece la o carte mai grea. Domnul să te bucure!
(Scrisori misionare)
Traista fericirii noastre pământeşti este întotdeauna ruptă. Cu cât înghesui mai mult lucruri în
150
această traistă, cu atât se varsă mai multe lucruri din ea. Cei mai neiscusiţi în înţelepciunea dumnezeiască poartă cele mai grele traiste, iar înţelepţii umblă fără nicio traistă.
(Gânduri despre bine şi rău)
Fiii lui Dumnezeu
Numai cel care are Duhul lui Dumnezeu înlăuntrul său poate da mărturie că este fiu al lui Dumnezeu. Fără Duhul lui Dumnezeu nu are o astfel de mărturie. Şi nici lumea întreagă nu poate da o astfel de mărturie. Fără Duhul lui Dumnezeu, ce altă mărturie poate da lumea, decât numai aceea că suntem robii ei, jertfele ei, pe care ea le înghite fără de milă? încă şi păgânii tot aşa cugetau. Au nu la fel gândesc şi astăzi vrăjmaşii lui Dumnezeu? Cu adevărat, aşa gândesc. Căci de bună seamă, cu anevoie poate fi smuls gândul acesta de la cei ce nu cunosc Duhul lui Hristos, Duhul lui Dumnezeu, Martorul cel Ceresc. Acelaşi Apostol zice: „Pentru că nu aţi luat iarăşi duhul robiei” (Rom. 8,15). Dar care este duhul acesta al robiei? Este orice duh care nu este Duhul lui Dumnezeu pe Care Hristos Domnul îl trimite celor care îl iubesc pre El. Duhul robiei este duhul lipirii de cele materialnice, duhul ghicirii sorţii, duhul închinării la fire, duhul întristării, duhul deznădejdii, duhul patimii. Doar Duhul lui Dumnezeu este Duhul Preasfânt al înfierii şi al vieţii slobode.
151
O, fericirea, o, pacea, o, bucuria, atunci când Duhul lui Dumnezeu se sălăşluieşte în inima cea curăţită a omului, precum rândunica în cuibul său! Atunci nădejdea noastră deschide sute de uşi în temniţa lumii, iar îmbrăţişarea noastră mai cuprinzătoare decât lumea toată, se întinde până la Cel Ce este mai mare şi mai milostiv decât lumea. Până la Cine? Până la Tatăl! Şi atunci strigăm: „Avva! Părinte!” (Rom. 8,15).
Martorul lui Dumnezeu ce vine la noi prin mijlocirea vederii ne poate face să ne îndoim cum că am fi fii ai lui Dumnezeu. Dar martorul ce vine la noi din inimă, de la Duhul lui Dumnezeu, nu ne lasă nici cea mai mică îndoială. Dumnezeu dă mărturie despre Dumnezeu. Ce îndoială poate fi aici? Dumnezeu Duhul Sfânt ne mângâie întru adâncul cel mai lăuntric al inimii noastre. Poate fi aici loc de îndoială? Nu, căci atunci cunoaştem şi simţim cu deplină încredinţare că Dumnezeu este Tatăl, iar noi suntem fiii Săi. Nimănui slugi, nimănui robi, ci mai vârtos fii ai lui Dumnezeu.
O, Doamne Dumnezeule, Duhule Sfinte, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi rămâi cu noi ca Martor al Treimii şi al împărăţiei, ca Martor al Raiului celui fără de moarte. Ţie se cuvine slava şi mulţumită în veci. Amin.
(Proloagele de la Ohrida)
152
Filosofia
Filosofia cea ritoricească a grecilor se deosebeşte de credinţa creştină şi prin aceea că această filosofie poate fi înfăţişată limpede în cuvinte şi înţeleasă prin citire, în vreme ce credinţa creştină nu poate fi înfăţişată limpede în cuvinte şi cu atât mai puţin poate fi înţeleasă doar din citire. Cel ce propovăduieşte credinţa creştină nu o poate face fără a se da pe sine drept pildă. Iar pentru a o pricepe şi a o primi este trebuinţă şi de citirea şi de împlinirea cu fapta a celor citite. Când Patriarhul Fotie a citit cuvintele Sfântului Marcu Ascetul despre viaţa duhovnicească21, el a băgat de seamă într-însele o oarecare lipsă de claritate, despre care a zis cu înţelepciune: „Aceasta nu vine din lipsa de limpezime a cuvintelor, ci de la adevărul pe care ele îl înfăţişează. Adevărul acesta va fi înţeles mai bine prin făptuire decât prin cuvinte şi nici nu poate fi înfăţişat deplin în cuvinte. Iar aceasta adăugă marele Patriarh se întâmplă nu doar cu aceste omilii sau doar cu acest bărbat, ci cu toţi cei ce se silesc să înfăţişeze în cuvinte pravilele şi rânduielile vieţii de nevoinţă care pot fi cunoscute mai deplin prin făptuire, prin lucrare.”
(Proloagele de la Ohrida)
21 Patriarhul Fotie aminteşte nouă scrieri ale lui Marcu Ascetul. Toate acestea s-au păstrat până azi: Despre legea duhovnicească, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptăţesc din fapte, Despre pocăinţă, Despre botez sau mai precis Răspuns acelora care se îndoiesc despre dumnezeiescul botez, Sfaturi folositoare de suflet către Nicolae, Dispută cu un scolastic, Consfătuirea minţii cu sufletul, Despre post, Despre Melchisedec (n.ed.).
153
Fiul Risipitor
în Pilda Fiului Risipitor, Domnul Iisus ne zugrăveşte imaginea dreptăţii şi a dragostei dumnezeieşti în culori atât de vii, încât ele strălucesc înaintea ochilor noştri precum această lume când după întunericul nopţii răsare soarele. Trecerea a două mii de ani nu a şters cu nimic această strălucire şi ea nu se va şterge niciodată câtă vreme vor fi oameni pe pământ şi dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Dimpotrivă, cu cât omul devine mai păcătos, cu atât mai vii sunt culorile acestei zugrăveli.
Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!” (Lc. 15, 21). Şi el le-a împărţit averea. Ce este mai simplu decât începutul dramatic al acestei pilde? Dar ce adâncime se ascunde sub această simplitate? Sub numele de „un om” se ascunde Dumnezeu, sub numele de „doi fii” se ascunde un om drept şi unul păcătos sau toţi drepţii şi toţi păcătoşii. Omul cel drept este mai în vârstă decât cel păcătos, fiindcă Dumnezeu la început l-a făcut pe om drept, iar el singur s-a făcut păcătos. Păcătosul îşi cere partea atât de la Dumnezeu, cât şi de la fratele său cel drept.
Prin „doi fii” se mai înţelege şi firea cea îndoită a omului: una însetată de Dumnezeu, iar cealaltă înclinată spre păcat. Una dintre firi îl îndeamnă pe om să trăiască după poruncile lui Dumnezeu, după legea
154
minţii, după cum spune Apostolul, iar cealaltă după legea trupului (Rom. 7, 22-23). Om duhovnicesc şi om trupesc doi într-unul. Omul duhovnicesc nu-şi poate închipui viaţa despărţit de Dumnezeu, pe când omul trupesc socoteşte că viaţa sa începe abia după ce s-a despărţit de Dumnezeu. Omul duhovnicesc este mai în vârstă, cel trupesc este mai tânăr. Încă de la zidirea sa omul duhovnicesc este mai în vârstă, fiindcă se spune că Dumnezeu a zis dintru început: Să facem om după chipul nostru (Fac. 1, 26), iar chipul lui Dumnezeu este firea cea duhovnicească a omului, iar nu cea trupească şi apoi a făcut trupul omului din pământ (Fac. 2, 7), în care Dumnezeu a insuflat chipul pe care îl zidise, adică omul cel duhovnicesc.
Fireşte că trupul omului aşa cum l-a făcut Dumnezeu, chiar dacă era din ţărână, nu era nicidecum păcătos însă prin el omul a fost îndemnat să păcătuiască. Şi Eva era mai tânără decât Adam. Ea a fost zidită din trupul lui Adam şi ea, prin dorinţele trupului, a încălcat porunca lui Dumnezeu şi a căzut în ispită, despărţindu-se prin cădere de Dumnezeu şi mergând într-o ţară îndepărtată în împărăţia satanei.
„Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere”, astfel îi vorbeşte lui Dumnezeu, păcătosul. Dar ce are omul care să nu fie a lui Dumnezeu? Ţărână, nimic în afară de ţărână. Adevărul este că Dumnezeu a făcut ţărâna, dar ea nu face parte din fiinţa lui Dumnezeu. De aceea omul poate spune că numai ţărâna este a sa, toate celelalte sunt ale lui Dumnezeu. Cât timp omul nu
155
este despărţit de Dumnezeu, tot ceea ce are Dumnezeu este şi al său. Aşa cum spune şi Dumnezeu: „Fiule, toate ale mele sunt ale tale” (Lc. 15, 31). Aşa cum şi omul într-o asemenea situaţie poate spune: „Toate câte are Tatăl ale mele sunt” (In. 16,15). Dar când omul vrea să se despartă de Dumnezeu şi când îşi cere partea sa din nemăsurata avere a lui Dumnezeu, Dumnezeu poate foarte bine să nu-i dea nimic şi iarăşi să fie Drept, fiindcă omul fără Dumnezeu este nimic şi toată averea sa este nimicul.
Şi de i-ar da Dumnezeu numai ţărâna, adică numai trupul fără duh, fără suflet şi fără nici un fel de daruri duhovniceşti, tot i-ar da mai mult decât nimicul care este al lui şi i-ar da aceasta nu pentru că i s-ar cuveni, ci din milă. Dar deoarece mila lui Dumnezeu este incomparabil mai mare decât a mamei faţă de copilul său, Dumnezeu îi dă păcătosului Său fiu încă ceva mai mult decât ţărâna adică, pe lângă trup îi dă şi suflet, aşa cum au toate vieţuitoarele şi în afară de toate acestea l-a înzestrat şi cu ceva din darurile duhovniceşti: puţină raţiune, ceva conştiinţă de a dori binele, doar o scânteie cât să nu-l lase ca pe un animal între animale.
„Şi Tatăl le-a împărţit averea” (Lc. 15, 12). Fiul mai mare a rămas cu tatăl lui, ca şi mai departe să se bucure de toată averea tatălui său „iar fiul cel tânăr nu după multe zile, adunând toate, s-a dus într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări” (Lc. 15, 13). Sub cuvântul nu după multe zile nu se
156
ascunde cumva taina scurtei petreceri a lui Adam în Rai? Adam, săvârşind păcatul, şi-a cerut şi a primit de la Dumnezeu partea sa. Şi despărţindu-se de Dumnezeu, şi-a văzut goliciunea sa, adică a văzut că fără Dumnezeu era un nimic. Iar Dumnezeu, după mila Lui, nu l-a izgonit aşa gol cum era, ci i-a făcut îmbrăcăminte pe măsura lui şi l-a îmbrăcat şi astfel l-a scos afară (Fac. 3, 21). „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”, i-a spus Dumnezeu lui Adam (Fac. 3,19). Şi aceasta înseamnă: „A ta este numai ţărâna, toate celelalte sunt ale mele. Ai cerut ce este al tău, ţi-am dat, dar pentru a putea trăi şi a fi măcar umbra a ceea ce ai fost până acum, îţi mai dăruiesc şi o scânteie din vrednicia Mea dumnezeiască”.
(Predică la Duminica Fiului Risipitor)
Foamea
După patruzeci de zile de priveghere necontenită, de post şi rugăciune, Domnul Iisus a flămânzit. Şi atunci, s-a apropiat de El ispititorul şi a început să-L ispitească.
Prima ispitire o îndreaptă ispititorul asupra trupului, asupra trupului înfometat al Mântuitorului, de aceea Ii spune: „De eşti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini” (Mt. 4, 3). Dar de ce nu preface diavolul pietrele în pâini, în loc să-L îmbie pe Iisus? Ar fi fost o ispită mai ademenitoare pentru un
157
om flămând să vadă înaintea sa şi să miroasă nişte pâini calde. De ce aşadar, nu a făcut diavolul aceasta şi nu-I aduce flămândului Iisus pâine gata făcută? Pentru simplul motiv că nu putea face aceasta. În neputinţa lui, caută ca însuşi Iisus să-i dea mijlocul de ispitire. Dumnezeu este creatorul pietrei, Dumnezeu este şi creatorul pâinii. De fapt, Dumnezeu chiar face pâinea din piatră, iar aceasta este din pământ.
Aşadar, minunea preschimbării pietrei în pâine, Dumnezeu o săvârşeşte în fiecare zi, aşa cum în fiecare zi săvârşeşte minunea prefacerii pâinii în sânge şi aceasta nimeni altcineva, afară de Dumnezeu nu o poate face. Iisus putea să o săvârşească de la Sine dacă ar fi voit, fără să I se facă această propunere, fiindcă nu posteşte cel ce nu mănâncă pentru că nu are ce, ci posteşte cel ce are şi poate să aibă şi cu toate acestea nu mănâncă.
Din cuvintele diavolului este limpede şi faptul că el vrea să-şi bată joc de Dumnezeu, ca şi cum ar vrea să spună: „Iată puterea lui Dumnezeu şi iubirea Sa de oameni! în toate părţile, deznădăjduitoare pustie de piatră. Niciunde pâine pentru omul flămând. Dumnezeu l-a făcut pe om şi l-a pus în deşertul ăsta fără pic de pâine, să se chinuiască şi să-l lase să moară de foame. Unde este puterea, unde este dragostea, unde este milostivirea lui Dumnezeu? De aceea, dacă tu eşti într-adevăr vreun Fiu al lui Dumnezeu şi dacă poţi, prefă pietrele acestea în pâine, şi mănâncă. Şi dacă Dumnezeu nu ţi-a dăruit această putere, atunci de ce te mai ţii de El? Vino de partea mea, împotriva
158
Lui!” Vai, din păcate şoaptele acestea au mare trecere la cei slabi în credinţă! Zigaben spune: „Să nu-l crezi niciodată pe diavolul, nici când te îndeamnă la vreun lucru folositor şi absolut necesar, fiindcă el începe cu nevoie şi sfârşeşte cu răul; să nu faci voia demonului nici de foame, nici din pricina vreunei alte nevoi, ci aleargă la Dumnezeu.
Dar la o asemenea blasfemiatoare răutate, Hristos îi dă un răspuns care va sta până la sfârşitul veacurilor drept pildă şi mustrare mâncăilor lumii acesteia: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci… cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Deut. 8, 3). Mai greu este să faci ceva din nimic decât să dai ceea ce este gata făcut. Dumnezeu a făcut prin Cuvântul Său tot ceea ce este şi poate prin Cuvântul Său să hrănească toată zidirea. Dar puterile şi oştirile îngereşti cu ce se hrănesc, dacă nu cu de viaţă dătătorul Cuvânt al lui Dumnezeu? Când întoarcem spatele Cuvântului lui Dumnezeu ne rămâne hrana cea de ţărână, cu toate că viaţa ce o primim din această ţărână nu vine din ţărână, ci tot de la Cuvântul lui Dumnezeu. „Viază-mă după Cuvântul Tău”, spune Psalmistul. „Cât sunt de dulci cuvintele Tale în gura mea, mai dulci decât mierea şi fagurele” (Ps. 118,25).
Nicăieri în Sfânta Scriptură nu se spune că pâinea cea din ţărână este viaţă şi lumină, ci despre Cuvântul lui Dumnezeu se spune aceasta (vezi Ioan 1,4). Toată viaţa este în Dumnezeu şi în afara Lui nu este viaţă. Toate celelalte, hrana, apa, aerul, lumina, nu sunt viaţă, nici izvor de viaţă, ci numai mijloace de
159
vieţuire. Şi acestea sunt tot cuvintele lui Dumnezeu, îmbrăcate într-un strai gros potrivit nouă, celor ce suntem făpturi trupeşti.
îngerii cei fără de greşeală nu au trebuinţă de niciun fel de mijloace, ci se hrănesc de-a dreptul din cuvintele Sale vii şi de viaţă făcătoare. Însă noi nu putem face aceasta, fiindcă suntem nevolnici, suntem slăbănogiţi de păcat. Nu putem îndura Cuvântul pur al lui Dumnezeu, fiindcă este o hrană prea tare pentru noi. Este aşa cum zice Apostolul: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evr. 4,12). Astfel este şi Cuvântul cel puternic al lui Dumnezeu. Iar dacă Hristos, plinătatea Cuvântului lui Dumnezeu, n-ar fi venit pe pământ înveşmântat în trup, cine i-ar fi putut îndura venirea? Simţind Atotputernicia lui Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, prorocul Maleahi22 strigă cu frică: „Şi cine va putea îndura ziua venirii Lui şi cine se va putea ţine bine când El Se va arăta? Căci El este ca focul topitorului şi ca leşia nălbitorului” (Maleahi 3,2).
22 Prorocul Maleahi din seminţia lui Levi, a dus o vieţuire curată şi sfântă. Numele lui se tâlcuieşte „înger” pentru două pricini: una, că era frumos la chip şi vesel şi cealaltă, că toate câte prorocea el erau îndată adeverite prin mijlocirea îngerului. Cei nevrednici auzeau numai glasul îngerului, iar cei vrednici vedeau şi chipul lui. El este cel din urmă proroc din Vechiul Legământ; a prorocit cu 430 de ani înainte de venirea Mântuitorului, despre înaintemergătorul Domnului (Lc. 1, 17), adică despre Sfântul Ioan Botezătorul (n. ed.).
160
Hristos însuşi este Cuvântul lui Dumnezeu şi Pâinea vieţii de la care toată pâinea îşi primeşte tăria ce ne hrăneşte pe noi. De ce ar face din pietre pâini? A flămânzit nu pentru că a trebuit să flămânzească, ci pentru că aşa a vrut, să flămânzească. Fiindcă a primit de bunăvoie asupra Lui împlinirea legii. Nu era foamea întâmplătoare a cuiva dintre muritori, ci foamea Celui fără de moarte, a Celui Care, prin biruinţa Sa asupra diavolului şi prin învăţătura Sa, satură toate generaţiile până la sfârşitul lumii.
(Predică la sâmbăta după Botezul Domnului)
Foamea duhovnicească
Celor ce sunt flămânzi şi însetaţi de Hristos ca de Dreptatea desăvârşită, li s-a făgăduit că se vor sătura. Crezând acestei făgăduinţe, mulţi creştini au dispreţuit foamea şi setea pentru lume şi pentru cele lumeşti şi au căutat să-şi potolească foamea şi setea duhovnicească. Mulţi dintre ei au lăsat toate, au pătruns în adâncul inimii lor, s-au zăvorât în peşteri, s-au retras în pustietăţi, s-au legat pe stâlpi, pentru a cultiva foamea duhovnicească, pentru ca această aleasă foame să o potolească cu dreptatea cerească, adică cu Domnul Hristos. Ei erau flămânzi de cele cereşti, iar lumea era flămândă de ei.
împăratul Constantin cel Mare l-a chemat pe Sfântul Antonie din pustie să vină la el doar pentru
161
a-l vedea. Împăratul Teodosie l-a rugat pe Stareţul Zenovie să vină din Egipt la Constantinopol doar pentru a-l vedea şi a-l auzi. Împăratul Leon a călătorit în pustie doar pentru a-l vedea pe Moise Etiopianul, un om sfânt. Aşadar, împăraţi puternici în care s-a trezit foametea duhovnicească, s-au coborât de pe tronurile lor şi au căutat să vadă pe cei ce se simţeau cei mai flămânzi şi cei mai însetaţi şi care zi şi noapte ofereau cu înflăcărare în locul îmbuibării, masa cerească a dreptăţii dumnezeieşti. Şi cu toate că aceştia au simţit până la sfârşitul vieţii această sublimă, distinsă foame, lumea i-a considerat sătui. Ei considerau săturarea lumească, foame iar lumea considera foamea lor, saţiu. Într-adevăr, este o artă să alegi foamea.
Dintre cele două foamete, slugile lui Dumnezeu au ales foamea de cele cereşti. Şi cu această foame au zidit al patrulea nivel al piramidei Raiului, tare şi minunat ca o piatră scumpă de smarald. Iată, foamea lor este singura care îşi va afla saţiul, iar înşelătoarea foame pentru lume şi pentru poftele cele lumeşti nu-şi va afla saţiul nicicând, nici în această lume, nici în cealaltă. Aşa cum a spus Ziditorul prin prorocul: „Iată, slugile Mele vor mânca, şi vouă vă va fi foame, vor bea, şi voi veţi fi însetaţi, se vor bucura, iar voi veţi fi înfruntaţi” (Is. 65,13).
(Piramida Raiului)
162
Focul
Adeseori vorbim despre focul invidiei, focul urii, focul poftei şi focul oricărei patimi rele. Fireşte, acest foc nu a fost adus pe pământ de împăratul adevărului şi al dragostei, Hristos. Departe de asta! Acest foc necurat vine din viforul focului iadului, care loveşte pământul.
Hristos a adus acest foc sfânt cu care El din veşnicie şi în veşnicie a fost înflăcărat şi a luminat: focul adevărului şi al dragostei, foc curat, dumnezeiesc, din vatra veşnică ce se numeşte Sfânta Treime, flacăra adevărului din care se revarsă căldura dragostei. Acesta este focul cu care creştinul arde fără să se mistuie, aşa cum rugul din pustie ardea şi nu se mistuia. Acesta este focul ce l-a simţit prorocul Ieremia în oasele sale şi îl mâna în chip nebiruit să arate adevărul lui Dumnezeu (vezi Ier. 23,29).
Acesta este focul ce s-a pogorât asupra Apostolilor în chipul limbilor de foc, care i-a înţelepţit şi i-a luminat pe pescarii simpli şi i-a făcut cei mai mari înţelepţi. Acesta este focul care lumina faţa arhidiaconului Ştefan şi îl făcea asemenea îngerului lui Dumnezeu. Acesta este focul duhovnicesc al adevărului şi al dragostei, prin care apostolii şi misionarii creştini au renăscut lumea, au înviat hoitul omenirii păgâne, l-au curăţit, l-au luminat şi l-au
163
înţelepţit. Tot ceea ce este bun în lume este din acest foc ceresc, pe care Domnul l-a aruncat pe pământ.
Acesta este focul ceresc prin care sufletul este curăţit aşa cum este curăţit aurul prin focul pământesc. La lumina acestui foc recunoaştem calea, ne dăm seama de unde venim şi încotro mergem, cunoaştem pe Tatăl nostru Cel Ceresc şi patria cea veşnică. De la acest foc inima noastră se încălzeşte cu negrăita dragoste faţă de Hristos, aşa cum au simţit şi au descris cei doi Apostoli la Emaus: „Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea?” (Lc. 24,32). Acest foc L-a mânat pe Hristos să se pogoare din Ceruri pe pământ şi ne mână şi pe noi să ne înălţăm la Ceruri. Noi toţi am fost botezaţi cu acest foc sfânt după cuvântul lui Ioan: „Eu vă botez cu apă, dar El (Hristos) vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc” (Lc. 3,16).
Acest foc lucrează în inima omului o râvnă nedescrisă pentru tot binele. El îl bucură pe cel drept şi îl chinuie pe cel păcătos. Şi pe noi ne chinuie adeseori, până ce ne vom curăţa deplin de toată nedreptatea şi necurăţia, fiindcă este scris: Dumnezeu este foc care arde pe păcătoşi.
Pace ţie şi bucurie de la Domnul!
(Scrisori misionare)
164
Frica
Hristos a venit pentru a alunga frica cea veche din oameni, dar şi pentru a aduce o nouă frică: frica de păcat. Frica cea veche era frica de moartea trupului, iar frica cea nouă va să fie frica de moartea sufletului, frică pe care Hristos a înnoit-o şi a întărit-o. Din pricina fricii de moartea trupească, omul cheamă întreaga lume în ajutor, se stabileşte în această lume, se întinde în ea, înşfacă această lume doar-doar pentru a-şi prelungi permisul de rezidenţă într-însa, ca şederea să-i fie cât mai lungă şi mai dulce. „Nebune, spune Domnul bogatului sărac duhovniceşte, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău; şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Lc. 12, 20).
Aşadar, „nebun” l-a numit Domnul pe cel ce se teme pentru trup dar n-are grijă de suflet. Şi a mai spus încă: „Viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale” (Lc. 12, 15). Dar în ce constă? în Domnul Iisus Care dă viaţă sufletului prin cuvântul Său, iar prin suflet, trupului. Prin cuvântul Său, Domnul Iisus a înviat şi învie sufletele păcătoase, sufletele care au murit mai înainte de moartea trupească. Şi a făgăduit să învie şi trupurile celor care au murit. Prin iertarea păcatelor, prin învăţătura sa de viaţă făcătoare şi prin preacuratul Său Trup şi Sânge, a înviat şi învie şi astăzi sufletele moarte.
Iar că la sfârşitul veacurilor va învia morţii, a arătat nu numai prin cuvinte ci şi prin fapte, înviind
165
pe unii morţi încă din vremea vieţuirii Sale pământeşti şi înviind El însuşi: „Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia” (In. 5, 25). Mulţi mari păcătoşi şi păcătoase au auzit glasul Fiului lui Dumnezeu şi au înviat cu sufletul, dar şi mulţi morţi trupeşte, auzind glasul Său, s-au sculat la viaţă.
(Predică la Duminica a douăzecea după Rusalii)
Frica de Dumnezeu
„Monahului i se cuvine a-L iubi pe Dumnezeu ca un fiu şi a se teme de El ca un rob”, spune Evagrie.
De bună seamă, aceasta se cuvine oricărui creştin, chiar dacă nu este monah. Mare este iscusinţa celui ce împreună dragostea de Dumnezeu cu frica de Dânsul. Mulţi alţi Sfinţi Părinţi, ori de câte ori grăiesc despre dragostea de Dumnezeu, pomenesc deopotrivă şi frica de Dumnezeu şi invers. În omilia sa Despre dragostea desăvârşită, Sfântul Ioan Gură de Aur pomeneşte suferinţele şi chinurile iadului. De ce? Pentru că, fără de frică, dragostea cea mare de Dumnezeu se preschimbă în mândrie şi fără de dragoste, frica cea mare de Dumnezeu duce la deznădejde.
(Proloagele de la Ohrida)
De ar şti cineva câte stele sunt pe cer şi cum se numesc toţi peştii mării şi câte fire de iarbă sunt
166
pe pământ şi toate sălaşele fiarelor pădurii, dar nu are frică de Dumnezeu, toată ştiinţa lui ar fi ca apa dintr-un ciur. Iar cunoştinţa lui l-ar face pe acesta mai înfricoşat în faţa morţii decât cel mai neştiutor dintre oameni.
De ar putea cunoaşte cineva toate cugetele omeneşti şi să vadă de mai înainte soarta oamenilor şi să afle toate tainele pe care le ascunde pământul în adâncurile sale, dar nu ar avea frică de Dumnezeu, toată ştiinţa lui ar fi asemenea laptelui turnat într-un vas murdar, de la care s-ar strica tot laptele. Iar în ceasul morţii, înţelepciunea unui astfel de om nu ar străluci nici cât o bucăţică de cărbune stins şi fără de flacără, ci ar întuneca şi mai tare noaptea morţii sale.
„începutul înţelepciunii este frica de Domnul” (Pilde 9, 10). Căci în ce chip ar putea sfârşi bine cel ce nu a pus început bun? Tot cel ce dintru început a pornit pe o cale greşită trebuie să se întoarcă şi să pornească cum se cuvine, adică trebuie să-şi ducă paşii pe calea cea dreaptă. Cel ce nu are frică de Dumnezeu nu poate avea dragoste de Dumnezeu. Dar ce grăim noi? Cel ce nu are frică de Dumnezeu nu are nici credinţă în Dumnezeu. Cei mai mari pustnici care s-au omorât pe sine şi s-au nevoit în fiecare ceas din zi şi din noapte şi până la moartea lor, au fost plini de frica lui Dumnezeu, încă şi aceştia, cei mai sfinţi dintre oamenii muritori, au strigat în ceasul morţii: „O, Dumnezeule, Milostiv fii mie păcătosului!”
Frica de Dumnezeu este sarea a toată evlavia. Dacă nu avem sarea aceasta, atunci toată evlavia
167
noastră este searbădă şi fără vlagă. Frica de Dumnezeu încinge coapsele, înfrânează pântecele, dă trezvie inimii, adună mintea şi biciuieşte voirea de sine. De unde pocăinţă fără frica de Dumnezeu? De unde smerenie? De unde înfrânare? De unde curăţie? De unde răbdare? De unde slujire şi ascultare?
O, fraţii mei, să îmbrăţişăm cuvântul acesta ca pe adevărul cel sfânt: „începutul înţelepciunii este frica de Domnul”! O, Atotputernice Doamne, sădeşte frica Ta în inimile noastre!
(Proloagele de la Ohrida)
168
G
Gândurile
Mă întrebi dacă sunt primejdioase păcatele cu gândul? Ca monah, tu o ştii cel mai bine. Ştii că oarecare dintre bărbaţii sfinţi a zis că esenţa monahismului stă în curăţirea minţii de gândurile rele. Ştii şi că Biserica enumeră trei feluri de păcate: cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul. De aceea ne rugăm Părintelui luminilor pentru cei răposaţi ca să le ierte toate păcatele, fie cu lucrul, fie cu cuvântul, fie cu gândul. Iar că Dumnezeu dă în vileag şi gândurile păcătoase, citeşti în Evanghelie: „Şi văzând Iisus gândurile lor, a zis: Pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre?” (Mt. 9, 4). Satana nici nu a păcătuit altfel decât cu gânduri trufaşe. De aceea a şi fost lepădat dinaintea feţei lui Dumnezeu şi s-a prăvălit în iad.
Gândurile rele sunt sămânţa a tot răul. Din această sămânţă răsar cuvintele păcătoase, dorinţele păcătoase şi faptele păcătoase. Adu-ţi aminte de o altă pildă a lui Hristos, despre semănător: „ Un om a ieşit să semene în ţarina sa. Iar când oamenii dormeau, a venit
169
vrăjmaşul lor şi a semănat neghinăprin tregrâu ” (Mt. 13,25). Dumnezeu seamănă gânduri bune în sufletul fiecărui om. Dacă cineva se leneveşte şi nu străjuieşte asupra sufletului său ca asupra unei ţarini, este ca adormit. Şi în timp ce el doarme astfel, vine duhul rău, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului şi seamănă în suflet neghină, adică gânduri rele. Şi de la gândurile rele până la cuvintele şi faptele rele nu este mai mare depărtare decât ca de la sămânţă la rădăcina plantei. Adică nu este nicio depărtare între ele, ci toate stau într-o legătură organică unele cu celelalte.
Drept aceea să ţii strajă asupra ta. Închide-ţi mai des ochii şi precum spune Sfântul Nichita Stithatul23 „cearcă gândurile ce plutesc pe marea minţii”.
în regulile monahismului, nevoinţa cea mai însemnată este dezrădăcinarea gândurilor rele până ce nu cresc şi se fac mari şi pun stăpânire pe suflet şi trec până la urmă şi în faptă. Zdrobeşte-le de piatră! Precum spune Psalmistul: „Fiica Babilonului, ticăloasa!… Fericit cel ce va apuca şi va zdrobi pe pruncii tăi de piatră!” (Ps. 136, 8-9). Pricepi înţelesul duhovnicesc al acestora? Babilonul este împărăţia diavolului, iar
23 Nichita Stithatul (1005-1092) a fost ucenicul şi biograful Sfântului Simeón Noul Teolog (917-1022), îndrumător duhovnicesc şi egumen al Mănăstirii „Studion”. Mărturisirile privind propriile experienţe mistice se regăsesc în toate scrierile sale. Patrologia Greacă cuprinde în vol. 120, 851, cea mai importantă lucrare a sa, Trei sute de capete practice, gnostice şi teologice consacrată vieţii spirituale: viaţa activă, contemplaţia firilor, cunoaşterea lui Dumnezeu sau teologia.
170
copiii lui sunt gândurile rele. Piatra este Hristos. Fericit, aşadar, cel ce va zdrobi de la început răul în sine şi îl va sfărâma de piatra veşnică, Hristos.
De vreme ce cunoaştem lucrul acesta şi tu şi eu, nu ne rămâne decât să facem întocmai. Bucură-te întru Domnul!
(Scrisori misionare)
Grădina Ghetsimani
Cine poate descrie şi aprecia chinurile lui Hristos din acea noapte înfricoşătoare de dinaintea Răstignirii? Chinuri trupeşti şi sufleteşti! Dacă pe Cruce chinul trupului a fost mai mare, aici chinul sufletesc îl întrece pe cel al trupului. Pentru că se spune că era în agonie. Aceasta este agonia lăuntrică, agonia sufletului, aceasta este lămurirea cu Tatăl, aceasta este sfătuirea tainică a Omului cu Treimea cea Dumnezeiască şi Nedespărţită despre ceva de care depinde întreaga lume zidită de la începutul ei şi până la sfârşit. Pe de o parte cumplita suferinţă a omului, din care sudoarea picură ca stropii de sânge în răceala nopţii, iar pe de altă parte, planul lui Dumnezeu de mântuire a oamenilor. Acestea două se aflau în luptă şi trebuiau împăcate.
Omul a strigat: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta!” Dumnezeu-Omul (Fiul ascultător) a adăugat: „însă nu precum voiesc
171
Eu, ci precum Tu voieşti” (Mt. 26, 39). Iar Dumnezeu a hotărât că paharul trebuie băut. Când Omul a primit hotărârea Tatălui, pacea s-a aşternut din nou în sufletul Său, o pace nemaicunoscută pe pământ, o pace întru care nu ar mai fi putut să şovăie nici fapta de trădare, nici scuiparea, nici batjocura, nici pălmuirea, nici cununa de spini, nici minciuna, nici clevetirea, nici nerecunoştinţa, nici larma nebună din toate părţile, nici măcar chinurile de pe Cruce. În Grădina Ghetsimani, Domnul Iisus a câştigat întru ascultarea Tatălui, cea mai mare biruinţă asupra Satanei. Prin neascultarea de Dumnezeu, Adam a fost biruit de Satana, prin ascultarea faţă de Dumnezeu, Hristos l-a biruit pe Satana şi a mântuit neamul său. În Grădina Raiului Satana l-a biruit pe om, iar în Grădina Ghetsimani, Omul l-a biruit pe Satana. Aceasta a fost lupta pe care o pomeneşte Evanghelistul. Chiar omul trebuia să biruie, omul nu Dumnezeu, pentru ca astfel toţi oamenii să aibă înainte o pildă de luptă şi biruinţă, o pildă omenească, o pildă ce poate fi urmată.
De aceea Dumnezeu L-a lăsat pe Omul Iisus să lupte cu Satana şi cu toate puterile lui. De aici este cumplita suferinţă a Omului, de aici strigătul Lui: Treacă de la Mine paharul acesta! De aici şi sudoarea ca picăturile de sânge căzând de pe faţa Lui. Dar „trupul este neputincios, iar duhul este osârduitor” (Mc. 14, 38). Şi duhul a fost mai întâi biruitor asupra trupului şi apoi asupra Satanei. Se poate ca Satana să nu-şi fi dat seama de deplina biruinţă asupra lui în Grădina
172
Ghetsimani şi s-a bucurat mai departe să-L vadă pe Hristos batjocorit, răstignit şi omorât. Dar când Domnul prin moarte, din mormânt S-a pogorât în împărăţia Satanei, atunci Satana a aflat că părută lui biruinţă de pe Golgota n-a fost nimic altceva decât culmea înfrângerii sale din Grădina Ghetsimani.
(Predică la Vinerea Mare)
Grija de cei morţi
Dragostea de mamă nu face deosebire între copiii săi, morţi sau vii. Cu atât mai puţin dragostea lui Hristos. Domnul străvede mai pătrunzător decât soarele. El vede cum se apropie sfârşitul celor ce sunt încă vii pe pământ şi vede începutul vieţii celor răposaţi. Pentru Cel Ce a făcut pământul din nimic, iar trupul omului din pământ, nu este deosebire între mormântul din pământ şi mormântul trupului. Dacă grâul se află pe ogor sau în hambar, ce diferenţă este pentru gospodar, care în ambele cazuri cugetă la sămânţa de grâu, iar nu la paie şi nici la hambar? Că sunt oamenii în trup sau în pământ ce deosebire este pentru Stăpânul sufletelor oamenilor?
Venind pe pământ, Stăpânul i-a cercetat îndoit pe oameni. Mai întâi pe cei ce vieţuiau în mormintele cele trupeşti, iar în al doilea rând pe cei ce vieţuiau în mormintele pământului. El a murit pentru a-i cerceta pe fiii Săi morţi. Ah, cum doreşte să moară o mamă atunci când merge la mormântul fiului ei!
173
Grija de cei morţi este singura grijă a lui Dumnezeu în rest la Dumnezeu, totul este bucurie. Dumnezeu nu poartă de grijă îngerilor nemuritori, El Se bucură de îngeri, după cum şi îngerii se bucură de El. Dumnezeu poartă grijă de oameni, de cei ce după libera lor voinţă pot muri şi pot învia. Dumnezeu se îngrijeşte neîncetat să le dăruiască oamenilor învierea. De aceea, Dumnezeu împreună cu sfinţii Săi îngeri neîncetat cercetează mormintele oamenilor, atât pe cele mişcătoare, ale trupului, cât şi pe cele nemişcătoare, ale ţărânii. Mare este grija lui Dumnezeu pentru cei morţi! Este mare nu pentru că Dumnezeu nu ar putea să-i învieze, ci pentru că nu vor toţi morţii să învieze. Oamenii nu-şi vor binele şi aceasta este marea grijă a lui Dumnezeu.
O, câtă bucurie se face în Cer pentru un mort care înviază, pentru un păcătos care se pocăieşte! Un păcătos care se pocăieşte şi este întocmai unui suflet mort care înviază îi aduce lui Dumnezeu bucurie mai mare decât nouăzeci şi nouă de îngeri care nu au nevoie de pocăinţă. „ Va fi mai multă bucurie în Cer pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care nu au nevoie de pocăinţă” (Lc. 15,7).
Ce nobilă este grija pentru cei morţi! Purtând grijă de noi în această vale a morţilor, îngerii lui Dumnezeu sunt şi ei părtaşi la grija lui Dumnezeu pentru noi. Purtând grijă de cei morţi şi noi ne facem părtaşi grijii lui Dumnezeu, făcându-ne astfel prietenii şi împreună lucrătorii Lui.
(Predică la Duminica a doua după înviere)
174
H
Haina
Acela care dăruieşte săracilor, lui Hristos îi dăruieşte. Acesta este înţelesul învăţăturii Sfintei Evanghelii şi el a fost întărit de mărturiile din Vieţile Sfinţilor. După ce a venit la pocăinţă, Petru cel Milostiv făcea milostenie la săraci ori de câte ori i se ivea prilejul. Odată, Petru a întâlnit un corăbier care abia izbutise să-şi scape trupul gol din scufundarea corăbiei. Omul cerea să-i dea şi lui nişte haine. Petru şi-a scos haina sa cea de mult preţ şi l-a îmbrăcat cu ea pe cel gol, dar după puţină vreme şi-a văzut haina scoasă la vânzare în prăvălia unui negustor. Petru s-a mâhnit foarte tare că săracul acela a vândut haina în loc să o poarte el însuşi şi gândea întru sine: „Nu sunt vrednic ca Domnul să primească milostenia mea.”
Dar mai pe urmă, însuşi Domnul i s-a arătat în vis sub chipul unui tânăr preafrumos, ce strălucea mai mult decât soarele, având pe capul Său o cruce şi fiind îmbrăcat în haina lui Petru. „De ce eşti mâhnit, Petre?”, l-a întrebat Domnul. „Doamne, cum să nu fiu mâhnit
175
când văd cele dăruite de mine săracilor vândute iarăşi în târg?” Atunci Domnul l-a întrebat: „Oare cunoşti haina pe care o port?” Petru I-a răspuns: „O cunosc Doamne, este haina mea cu care l-am îmbrăcat pe cel gol.” Domnul i-a zis atunci iarăşi: „Aşadar, nu te mâhni. Tu ai dat haina celui sărac, dar Eu sunt Cel Ce am primit-o şi laud fapta ta.”
(Proloagele de la Ohrida)
Haina de nuntă
Ce este această haină de nuntă? Haina de nuntă a sufletului este în primul rând neprihănirea. Scrie Apostolul Pavel credincioşilor: „V-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Cor. 11,2). Neîntinata feciorie şi curăţia sufletului este straiul de temelie al sufletului. Apostolul le arată mai departe altor credincioşi în ce trebuie să se îmbrace: „Îmbrăcaţi-vă dar… cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare… Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Col. 3,12-14).
Acesta este veşmântul de nuntă al sufletului, încununat de Hristos Cel fără de moarte. Între toate făpturile omeneşti, desăvârşirea neprihănirii a fost întruchipată de Preasfânta, Preacurata şi Preanevinovata Fecioară, Maica lui Dumnezeu, care
176
a dat trup din trupul său, Domnului şi Mântuitorului nostru. Nimeni dintre noi nu-L poate purta pe Hristos fără o mare curăţie a inimii, fără ca inima să-i fie neîmpărţită, dăruită în întregime lui Hristos. Fiindcă precum o fecioară curată are o singură iubire pentru logodnicul ei, aşa şi inima care înţelege calea mântuirii are o singură iubire pentru Domnul. Aceasta este haina ei de nuntă ţesută din aur curat. Dar neprihănirea şi dragostea rodesc în toate celelalte virtuţi, pomenite sau nu de Apostol şi mai cu seamă în faptele bune. Faptele bune sunt giuvaeruri care împodobesc haina purităţii, straiul de aur al dragostei. Sfântul Macarie în omilia sa, Cuvânt despre iubire, la capitolul 15, spune: „Prin straiul de nuntă înţelegem harul Sfântului Duh. Cel ce nu este vrednic să se înveşmânteze într-acesta nu poate fi părtaş cereştii cununii, ospăţului duhovnicesc de nuntă.” Dar când a intrat să-şi vadă oaspeţii, împăratul a zărit pe unul ce nu avea haină de nuntă şi l-a numit „prietene”. De ce îl numeşte astfel? Mai întâi, pentru a arăta cât preţ pune pe om apoi, pentru că El, Dumnezeu, este cu adevărat Prietenul fiecărui om câtă vreme omul nu se leapădă prin nevrednicie de prietenia Lui. „ Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (In. 15,14), a spus Domnul Apostolilor Săi.
O, negrăita îngăduinţă şi milostivire a lui Dumnezeu faţă de oameni! El, Atotputernicul Ziditor şi Stăpân a toată lumea îi numeşte pe oamenii cei slabi prieteni ai Săi! Dar numai dacă împlinesc condiţiile
177
Lui. Însă acest oaspete fără haină călcase voia lui Dumnezeu, fiindcă altfel ar fi fost înveşmântat cum se cuvine. De ce îl mai numeşte „prietene”? Pentru că fiind botezat este unul dintre cei credincioşi, se numără în rândul acestora. Numindu-l „prietene”, împăratul îl mustră că a fost necredincios prieteniei Sale. Pentru că nu Dumnezeu i-a fost necredincios lui, ci el lui Dumnezeu. „El însă a tăcut”. Fiindcă ce ar fi putut răspunde? Că n-a avut mijloace să-şi cumpere? Că nu este în stare să croiască şi să coasă? Ar fi fost totul în zadar. Prin Domnul Iisus, Dumnezeu a dăruit fiecărui oaspete haină de nuntă. Nu era nevoie decât ca omul să-şi scoată haina cea veche, murdară de păcate şi să îmbrace haina mântuirii, haina ţesută de aur, haina de nuntă. Dar pentru că nu a făcut acest lucru, a fost nevoit să tacă. „Atunci împăratul a zis slugilor: legaţi-l de mâini şi de picioare şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 22, 13). El deja îşi legase mâinile prin săvârşirea păcatului, iar picioarele prin umblarea pe căile fărădelegii şi încă în viaţă fiind alesese întunericul în locul luminii, plânsul şi scrâşnirea dinţilor în locul bucuriei veşnice.
El, aşadar, se osândise pe sine la pieire, iar Dumnezeu n-a făcut decât să rostească judecata cea dreaptă. Nelegiuitul „este prins în lanţurile fărădelegilor lui” (Pilde 5, 22). Prins şi legat de păcatele sale, păcătosul nu va avea cum să scape în lumea cealaltă. Acolo nu mai este pocăinţă, legarea mâinilor şi a picioarelor arată că acolo nu mai este loc de pocăinţă
178
şi că acolo omul nu mai poate face fapte bune pentru mântuirea sufletului său şi nu mai poate intra în împărăţie.
(Predică la Duminica a paisprezecea după Rusalii)
Harul
Domnul nici pe Apostolii Săi nu i-a cruţat de ispite. Pentru aceea le-a dăruit harul. Când însuşi Satana a început să-l necăjească pe Apostolul Pavel, acesta s-a rugat lui Dumnezeu să-l depărteze de la el, dar Domnul i-a răspuns: „Destul îţi este ţie harul Meu!” (II Cor. 12, 9). Adică, de vrei să stai împotriva Satanei, harul Meu îţi este de ajuns să poţi răbda. De trebuie să lupţi împotriva Satanei, destul îţi este harul Meu. De voieşti să-L birui pe Satana, de ajuns îţi este ţie harul Meu. Harul este arma ce cuprinde întru sine toate armele. Harul este mai tare decât orice împotrivire, decât orice năvală, decât toate puterile întunericului. Harul este nebiruit şi biruitor.
Fraţilor, pentru aceea trebuie să ne rugăm Domnului să ne dea nouă harul Său cel atotputernic. Harul îl aduce pe Dumnezeu înlăuntrul nostru. Harul aduce împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul nostru. Când harul lui Dumnezeu petrece întru noi, atunci în sufletele noastre este zi. Iar ziua este lumină, cunoştinţă, neînfricare. Fraţilor, nu putem cere de la Dumnezeu o bunătate mai mare aici pe pământ
179
decât harul lui Dumnezeu. De ar fi să primim în dar lumea toată, darul acesta ar fi mai mic decât harul lui Dumnezeu.
O, Preabogate Doamne, Izvorule cel nesecat al atotputernicului har, înrourează inimile noastre cele împietrite cu harul Tău, ca să putem plânge înaintea bunătăţii Tale celei nemăsurate cumplita noastră nepăsare, noi nemulţumitorii.
Ţie se cuvine slavă şi mulţumită în veci. Amin.
(Proloagele de la Ohrida)
Himeră strălucitoare
Ochiul nu se satură să privească, nici urechea nu se satură să asculte. Lumea aceasta este în întregul ei asemenea unei himere strălucitoare dar în parte este numai mâhnire, vitejie de uriaş în întregul ei şi frică de şoarece, în parte, avânt nebiruit al vieţii, în întregul ei şi moarte fără nădejde, în parte. Şi toată această strălucitoare himeră nu poate îndestula niciun ochi, nicio ureche şi cu atât mai puţin nu poate ostoi setea dorinţelor trupeşti. Iar cel mai puţin poate potoli setea duhovnicească. Fiindcă aşa cum o picătură de apă cade pe limba arsă a călătorului însetat şi îl adapă, tot aşa şi acest cosmos o picătură fierbinte cade pe sufletul însetat al omului şi nu numai că nu-l satură, ba chiar această picătură fierbinte cosmosul îl face mai însetat şi îi stârneşte setea până la nebunie.
180
Într-adevăr, lumea este făcută doar pentru a stârni setea în om, nu să o şi astâmpere.
(Gânduri despre bine şi rău)
Hinduismul şi budismul
Dă-mi, Teodule, o găoace de nucă pentru a deşerta în ea toată înţelepciunea omenească a Indiei de-a lungul a mii de ani, toate Vedele, tot Budismul şi toate Tandrele şi Mandrele şi întreaga Mahabharată şi cuvântul tainic A-U-M. Într-o găoace de nucă pot fi puse patru idei de căpătâi ale întregii înţelepciuni indiene, iar acestea sunt:
1. Sufletul nu este ţărână, nici nu este din ţărână, ci este o anumită fiinţă nemuritoare învelită într-un trup de ţărână;
2. Lumea este acest „nesfârşit” în timp şi spaţiu, în el sunt toate sufletele, toate trupurile, toate duhurile şi toţi dumnezeii aşadar, din această lume n-ai unde merge;
3. Karma stabileşte o anumită soartă viitoare a sufletului;
4. Ascetismul este condiţia obligatorie pentru crearea unei noi karme şi a îmbunătăţirii vieţii viitoare a sufletului şi a eliberării lui definitive de trup.
întreaga măreţie a gândurilor indiene constă în afirmaţia stăruitoare că sufletul omului nu este ţărână, ci ca purtător al vieţii stăpâneşte asupra ţărânii. Însăşi
181
denumirea sanscrită a sufletului prin Viaţă spune că viaţa este în suflet, iar nu în ţărâna materialnică. Această cunoaştere indiană pe care au purtat-o până acum, miliarde de fiinţe omeneşti în India, îi poate ruşina pe acei creştini europeni care identifică sufletul cu ţărâna. Dar învăţătura indiană despre veşnicie şi nesfârşitul acestei lumi reprezintă un întuneric vrednic de plâns. Aceste rătăciri de căpătâi au pricinuit toate celelalte rătăciri înfricoşătoare ale indienilor. Fiindcă dacă această lume este veşnică şi nesfârşită, atunci nu este loc pentru altă lume. Atunci nici sufletul nemuritor nu are unde să iasă din această lume, ci ieşind dintr-un trup intră într-altul şi aşa la nesfârşit. Această rătăcire este piatra de poticnire a budistului şi maica budismului. Chiar şi ştiinţa modernă nimiceşte această rătăcire prin afirmaţia că acest univers cosmic este mărginit prin timp şi prin spaţiu, că a devenit astfel şi va înceta să mai fie. Din aceasta se naşte nădejdea că acest labirint al lumii poate avea poartă şi ferestre către o altă lume, în care sufletele oamenilor ar veni despărţite de trupuri din această Samsară lumească.
(Teodul)
Hoţia
Domnul nostru Iisus Hristos a venit în mijlocul oamenilor pentru a tămădui sufletul omului de hoţie, pentru că aceasta este o boală sufletească grea. Oare
182
fură fiul de la tatăl său? Nu. Însă sluga fură de la stăpân. În clipa în care Adam şi-a prefăcut duhul de fiu într-unul de slugă, mâna i s-a şi întins după fructul oprit.
De ce fură omul lucrul altuia? Oare pentru că îi trebuie? Adam avea totul şi nu-i lipsea nimic, cu toate astea s-a dus să fure. De ce fură omul de la om, sluga de la slugă? Pentru că s-au învăţat mai întâi să fure de la stăpânii lor. Oamenii fură mai întâi de la Dumnezeu şi apoi unul de la altul. Strămoşul omenirii şi-a întins mai întâi mâna să fure ce este al lui Dumnezeu şi ca urmare, urmaşii lui fură unii de la alţii. Omul fură şi de la Dumnezeu şi de la oameni şi de la natură şi se fură şi pe sine însuşi. Fură nu numai cu toate simţurile, ci şi cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul. Nu-i nicio faptă de hoţie la care să nu se fi întovărăşit şi diavolul. Este uneltitorul şi îmbolditorul a toată hoţia, el este conducătorul şi începătorul a tot gândul hoţesc.
Nici un hoţ nu este singur pe lume. La furat merg întotdeauna cel puţin doi, iar al Treilea îi priveşte. Omul şi diavolul merg la furat, iar Dumnezeu îi priveşte. Aşa cum Eva nu a săvârşit furtul de una singură, ci înhăitându-se cu diavolul astfel, nimeni n-a săvârşit vreodată fapta hoţiei decât în cârdăşie cu diavolul. Dar diavolul nu este numai capul hoţiei, ci şi pârâşul ei. Lui nu-i trebuie lucrurile furate, ci sufletul omului, sufletul pierdut, lui îi trebuie dezbinarea şi ura dintre oameni, pierzarea neamului omenesc. El nu fură ca să fure „ci umblă, răcnind ca un leu, căutând pe
183
cine să înghită” (I Pt. 5,8). Că diavolul stârneşte sufletul spre toată fapta rea, că el seamănă toată neghina din suflet, ne arată însuşi Domnul (Mt. 13, 39).
Cu fiecare furt pe care omul îl săvârşeşte, diavolul îi fură una dintre părţile sufletului. Sufletul unui hoţ înrăit se zbârceşte din ce în ce mai mult, se usucă şi se ruinează, ca un plămân ros de tuberculoză. Pentru ca omul să se izbăvească de apucăturile hoţeşti, trebuie să privească la tot ceea ce are, ca fiind al lui Dumnezeu. Şi atunci când se foloseşte de vreun lucru să ştie că se foloseşte de lucrul lui Dumnezeu, nu de al său. Când stă la masă şi mănâncă să ştie că a lui Dumnezeu este pâinea.
Pentru a se tămădui de boala hoţiei, omul trebuie să privească ceea ce are altul ca fiind tot al lui Dumnezeu. Dar e cu putinţă omule să furi de la Cel al Cărui ochi nu se închide niciodată?
(Predică la Duminica a douăzeci şi şasea după Rusalii)
Hristos
Dar iată ce este mai înfricoşător pentru cei ce întru această viaţă nu se tem de păcat! Spune Domnul: „Căci cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri” (Mc. 8, 38). Luaţi aminte, voi toţi care aveţi credinţa,
184
nu vă bizuiţi prea mult pe mila lui Dumnezeu! Cu adevărat, mila lui Dumnezeu se revarsă numai întru această viaţă asupra hulitorilor care nu se pocăiesc, iar la înfricoşătoarea Judecată, dreptatea va lua locul milei. Luaţi aminte, voi toţi cei care, cu fiecare zi, vă apropiaţi tot mai mult de moartea pe care n-o puteţi ocoli.
Luaţi aminte şi cutremuraţi-vă cu trupul şi cu inima! Aceste cuvinte nu le-a rostit un vrăjmaş al vostru, ci cel mai bun Prieten. Aceleaşi buze care pe Cruce au dat iertare vrăjmaşilor, tot ele au rostit aceste cuvinte grozave, dar drepte. Cel ce se ruşinează de Hristos în această lume şi Hristos Se va ruşina de el la sfârşitul acesteia. Cel ce se ruşinează de Hristos înaintea păcătoşilor, se va ruşina şi Hristos de el înaintea sfinţilor Săi îngeri. Cu ce ai să te mândreşti omule, dacă lui Hristos îi va fi ruşine de tine? Dacă ţi-e ruşine de Viaţă, înseamnă că te mândreşti cu Moartea, dacă ţi-e ruşine de Adevăr, înseamnă că te mândreşti cu minciuna, dacă ţi-e ruşine cu Mila, înseamnă că te mândreşti cu facerea de rău, dacă ţi-e ruşine cu Dreptatea, înseamnă că te mândreşti cu nedreptatea. Dacă ţi-e ruşine cu Pătimirea de pe Cruce, înseamnă că te mândreşti cu închinarea la idoli, dacă ţi-e ruşine cu Nemurirea, înseamnă că te mândreşti cu putreziciunea urât mirositoare din mormânt.
Atunci în faţa cui te vei ruşina de Hristos? în faţa unuia mai bun decât Hristos? Nu, pentru că nu este cineva mai bun ca Hristos. Atunci înseamnă că
185
te ruşinezi de Hristos înaintea cuiva mai mic decât Hristos. Oare se ruşinează fiul de tatăl său înaintea unui urs? Sau se ruşinează fiica de mama sa înaintea unei vulpi? De ce, aşadar, te ruşinezi de Cel mai Bun în faţa celui rău, de Cel mai Curat în faţa celui necurat, de Cel Atotputernic în faţa neputinciosului, de Cel mai înţelept în faţa nebunului? De ce să te ruşinezi de Domnul slavei în faţa unui neam curvar şi păcătos? Doar pentru că neamul acesta îţi joacă mereu înaintea ochilor, pe când Domnul nu se vede? Dar încă puţin mai este şi Domnul Se va arăta întru slavă, pe nori din mulţime de îngeri, iar neamul acesta va dispărea dinaintea picioarelor Sale ca praful ce-l spulberă vântul. Cu adevărat, atunci nu te vei mai ruşina de Domnul slavei ci de tine însuţi, iar atunci ruşinea nu-ţi va mai fi de nici un folos. Mai bine să te ruşinezi acum atâta timp cât ruşinea îţi este spre ajutor, să-ţi fie ruşine de toate înaintea lui Hristos, iar nu de Hristos înaintea tuturor.
(Predică la Duminica a treia din Post)
186
i
Icoanele
O, de-ar şti oamenii că Domnul împărat îi vede pe ei pururea! Acelaşi Domn împărat, Măreţ şi Neschimbător, în faţa căruia Isaia, într-o singură străfulgerare s-a cutremurat de teamă sfântă! Atunci nu le-ar mai trece prin minte oamenilor niciun păcat şi nicio necurăţie. Dumnezeu îl vede pe om, fie că omul îl vede sau nu. Să tremure hulitorul! Să se mângâie creştinul în suferinţă!
Nu numai Dumnezeu, Cel Unul în Treime, ne priveşte şi ne vede în fiecare clipă a vieţii noastre, ci şi toate cereştile cete de îngeri şi sfinţi proslăviţi. Milioane de ochi ne privesc precum un singur ochi. Milioane de fiinţe dragi ne însoţesc pe calea spinoasă şi întunecoasă a vieţii. Milioane de mâini se întind în ajutorul nostru ca o singură mână. Călăuzită de Duhul Sfânt, Biserica lui Dumnezeu pe pământ s-a străduit să înfăţişeze credincioşilor săi această slăvită, iubită şi cutremurătoare realitate. Cu ajutorul nenumăratelor icoane de pe iconostas, care înfăţişează
187
lumea nevăzută a puterilor cereşti, ca oamenii să vadă şi să nu uite că aceste puteri sunt aici cu ei, în lume. Cinstind icoanele, noi nu ne închinăm lemnului şi zugrăvelii de pe ele, ci puterilor celor vii care sunt de faţă. Simţind mângâierea şi bucuria ce ne-o aduc icoanele noi, de fapt, simţim mângâierea şi bucuria de la aceste puteri cereşti care sunt înfăţişate pe icoane.
Numai cei nebuni şi cei stăpâniţi de duhuri rele, consideră închinarea la icoane ca o idolatrie. Cine altcineva a purtat război împotriva idolatriei de-a lungul veacurilor, dacă nu Biserica Pravoslavnică? Ai cui credincioşi s-au jertfit cu milioanele în această luptă? Cine altcineva a nimicit închinarea la idoli? Cum să se închine la idoli Biserica care însăşi a nimicit acea închinare? Asemenea batjocură au aruncat asupra Bisericii necuraţii eretici, cei ce gândesc cu trupul, nu cu duhul! Dar cum să deosebească mintea lor cea greoaie între icoană şi idol? Când nu au putut reuşi cu ajutorul argumentărilor lor neîntemeiate, ereticii au ridicat foc şi sabie asupra icoanelor şi a celor ce le cinsteau. Au ars icoanele şi au trecut pe închinători prin sabie.
Dar puterea lui Dumnezeu este mai mare decât focul şi decât sabia: în cele din urmă ereticii au căzut şi au pierit, iar icoanele au rămas şi mai departe să împodobească locaşurile de închinăciune şi să aducă aminte credincioşilor de cutremurătoarea, negrăita prezenţă a lui Dumnezeu şi a tuturor puterilor cereşti în viaţa oamenilor trăitori pe pământ. Întru pomenirea
188
biruinţei asupra iconoclaştilor şi a triumfului cinstirii icoanelor, în timpul slujirii Patriarhului Metodie, evlavioasa împărăteasă Teodora şi fiul său, Mihail, au rânduit ca cea dintâi duminică a Postului Mare să fie închinată acestei biruinţe. Această duminică o numim Duminica Ortodoxiei, spre aducere aminte de biruinţa dreptei credinţe asupra ereticilor.
(Predică, Duminica întâia din Postul Mare)
Iertarea
Până şi în chinurile morţii pe Cruce, Hristos a căutat să facă bine oamenilor fără a Se gândi la Sine, ci la ei. Dându-Şi ultima suflare, le-a dat cea mai mare învăţătură pe care a primit-o vreodată neamul omenesc, învăţătura iertării: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Lc. 23, 34). Nicicând nu s-au mai auzit astfel de vorbe la un loc de osândă! Dimpotrivă, cei ce piereau astfel, vinovaţi sau nevinovaţi, chemau oameni şi zei la răzbunare: „Să mă răzbuni!” Acestea erau cuvintele ce, până la Hristos, răsunau cel mai adesea de pe eşafoade şi care, din nefericire, se mai aud încă şi astăzi la multe popoare, chiar şi la cele care-şi fac semnul Sfintei Cruci. Hristos însă dându-Şi sufletul, i-a iertat pe batjocoritorii, călăii şi chinuitorii Săi. S-a rugat Tatălui să-i ierte şi mai mult decât atât, le-a găsit şi îndreptăţire, că ei nu ştiu ce fac.
De ce a rostit Domnul din nou de pe Cruce această învăţătură? De ce din nenumăratele învăţături pe care
189
le-a dat oamenilor, a ales-o tocmai pe aceasta spre a o rosti de pe dumnezeieştile-I buze, chiar la sfârşit? Fără îndoială, pentru ca această învăţătură să fie pomenită şi împlinită. Domnul, în nemeritata suferinţă de pe Cruce, mai măreaţă decât toate măreţiile pământului, mai înaltă decât toţi regii şi judecătorii pământului, decât toţi înţelepţii şi luminătorii, mai presus decât toţi bogaţii şi săracii, decât reformatorii şi revoluţionarii lumii acesteia, Şi-a pecetluit Evanghelia prin pilda iertării. În acest chip ne-a arătat că fără iertare cârmuitorii nu pot conduce, nici judecătorii nu pot judeca, nici înţelepţii nu pot înţelepţi, nici învăţătorii nu pot învăţa, nici bogaţii şi săracii nu pot duce o viaţă omenească, ci una dobitocească, nici înfocarea reformatorilor şi a revoluţionarilor nu poate fi de vreun folos. Dar înainte de toate, ne-a arătat că fără iertare omul nu poate înţelege Evanghelia Lui, nicidecum să o mai şi împlinească!
Mântuitorul Şi-a început propovăduirea prin cuvântul pocăinţei şi a sfârşit-o cu cel al iertării. Pocăinţa este sămânţa, iertarea este fructul. Sămânţa nu este de folos dacă nu aduce rod, nici pocăinţa nu este de folos fără iertare.
Ce ar fi lumea fără iertare?! Sălbăticie peste sălbăticia naturii. Şi ce ar fi legile omeneşti,
190
dacă nu lanţuri de neîndurat, de nu le-ar îmblânzi iertarea?
S-ar putea fără iertare să fie numită mama, mamă? Şi fratele, frate? Prietenul, prieten? Creştinul, creştin? Nu, iertarea este miezul tuturor acestor numiri. De nu ar exista: „Iartă-mă!” şi „Să fii iertat!”, viaţa omenească ar fi de neîndurat. Toată înţelepciunea lumii n-ar fi în stare să pună rânduială să facă pace între oameni de n-ar fi iertarea. Nu există şcoli pe lume şi nici o învăţătură care ar putea să crească oameni mărinimoşi şi virtuoşi, fără iertare.
La ce-i foloseşte omului toată ştiinţa lumii dacă nu-i în stare să ierte un singur cuvânt supărător sau o privire ce-l răneşte? La ce bun o sută de sticle de ulei vărsat în candelă dacă niciun strop nu-i mărturia iertării unei singure jigniri? La nimic.
Dacă am şti noi câte ni se iartă în fiecare zi şi în fiecare ceas, nu numai de către Dumnezeu, ci şi de alţi oameni, ne-am grăbi ruşinaţi, să iertăm şi noi altora. Câte vorbe negândite, jignitoare se aruncă şi li se răspunde cu tăcere? Câte priviri înverşunate? Câte fapte nelalocul lor se trec cu vederea, fără a mai scoate ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte? Ce să mai spunem atunci despre iertarea lui Dumnezeu? Niciun cuvânt omenesc nu-i de ajuns. Este nevoie de un cuvânt dumnezeiesc pentru a înfăţişa nenumăratele adâncimi ale milei Sale. Un astfel de cuvânt este cel al Evangheliei de astăzi. Cine în Cer şi pe pământ ar putea descrie ceea ce este la Dumnezeu, decât numai Iisus Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu, Cel mai înainte de veci? „Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Mt. 11,27).
Domnul ne-a înfăţişat nemăsurata iertare a lui Dumnezeu prin pilda datornicului greu împovărat.
191
Apostolul Petru îl întrebase de câte ori trebuie să ierte fratelui său care greşeşte: „Oare până de şapte ori?” (Mt. 18, 21). La aceasta Mântuitorul i-a răspuns în chipul cel mai grăitor: „Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte” (Mt. 18, 22). Comparaţi cu cele spuse şi veţi vedea deosebirea între om şi Dumnezeu. Petru credea că „până de şapte ori” a atins culmile iertării. Domnul Iisus însă l-a îndreptat, răspunzându-i: „până de şaptezeci de ori câte şapte”.
(Predică la Duminica a unsprezecea după Rusalii)
„Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Lc. 23, 34), aceasta nu este numai a dori binele, ci a lucra binele cuiva. Este cel mai mare bine pe care oamenii îl pot cere de la Dumnezeu. Pe Cruce, în ghearele morţii, străpuns de chinuri, Domnul este plin de grija pentru mântuirea oamenilor. Îi iartă pentru neştiinţa lor, Se roagă pentru cei ce L-au pironit şi cu suliţa L-au împuns. El şi Răstignit împlineşte cele mai mari porunci date oamenilor: rugăciunea neîncetată, porunca milosteniei, a iertării şi a dragostei. Cine căzând vreodată în mâinile tâlharilor s-a rugat pentru aceştia, pentru mântuirea lor, s-a îngrijit de mântuirea lor şi le-a iertat răutatea? Şi cei mai buni oameni care au căzut în mâinile tâlharilor s-au rugat lui Dumnezeu doar pentru mântuirea propriilor lor suflete, au gândit numai la binele propriu, au purtat grijă doar de ei şi s-au îndreptăţit.
Până la Hristos nici cei mai răi oameni nu erau în stare să se înalţe în rugăciune pentru răufăcătorii
192
lor. Iar Domnul iată, îi iartă pe răufăcătorii Săi, Se îngrijeşte de ei, îi iartă şi Se roagă pentru ei. Pentru ce nimicuri ne înverşunăm noi! Şi noi, care zi de zi îl mâniem pe Dumnezeu încălcând toate sfintele Sale porunci, fie prin gânduri necurate, fie prin dorinţe necurate, fie prin fapte necurate. Nimeni dintre noi nu poate fi numit om dacă nu-şi iubeşte aproapele. Numai dragostea de aproapele ne face oameni, oameni adevăraţi.
în zadar privim la Domnul de pe Cruce, în zadar cea din urmă a Sa rugăciune pentru păcătoşi, dacă nu îl iubim pe aproapele şi dacă ne numărăm în adunătura de ucigaşi care L-au osândit în chip nedrept la moarte. Drept aceea, să nu rămânem doar la uimirea faţă de marea iubire de oameni a Domnului, ci uimirea să se amestece cu ruşine, fiindcă rugăciunea Lui de pe Cruce este şi pentru noi.
„Cu cât este mai mare dragostea, cu atât mai mare este suferinţa”, spune Sfântul Teodor Studitul. Iar dacă nu suntem în stare încă să măsurăm mărimea dragostei Domnului Iisus faţă de noi, să ne străduim a măsura mărimea pătimirilor Sale pentru noi. Şi acestea atât de mari au fost că le-a simţit şi pământul şi s-a cutremurat, le-a simţit şi soarele şi s-a întunecat, pietrele s-au despicat şi catapeteasma templului s-a rupt, mormintele s-au deschis şi morţii au ieşit din groapă, sutaşul sub Cruce L-a mărturisit pe Fiul lui Dumnezeu, iar tâlharul de pe cruce s-a căit. Să nu ne fie inimile mai oarbe decât pământul, mai tari ca
193
piatra, mai nesimţitoare ca mormântul şi mai moarte decât morţii. Ci să ne pocăim ca tâlharul de pe cruce şi să ne închinăm Fiului lui Dumnezeu precum sutaşul lui Pilat sub Cruce.
(Predică la Vinerea Mare)
Este o bărbăţie mai presus de bărbăţie şi o nevoinţă mai presus de nevoinţă. Sfântul Epifanie al Ciprului24 l-a poftit la masă pe Ilarion cel Mare25 şi spre a-i arăta iubirea sa cea mare oaspetelui său preacinstit, a pus pe masă un pui fript şi i-a dat să mănânce. Ilarion i-a spus: „Iartă-mă, dar de când m-am făcut monah, nu am mâncat nimic junghiat.” La aceasta Epifanie a răspuns: „Iar eu, de când m-am făcut monah, nu m-am întins în pat până ce nu l-am iertat mai întâi pe vrăjmaşul meu.” Ilarion a strigat, minunându-se: „Nevoinţa ta este mai mare decât a mea, Sfinte Stăpâne!” Aceasta este o mare pildă pentru noi toţi. Vrednică de laudă este postirea, dar mai vrednică de laudă este iertarea ocărilor. Prin post
24 Sfântul Epifanie s-a născut în jurul anului 315 (după alţii, 308), în Palestina. A îmbrăţişat creştinismul, a renunţat la toată averea sa, făcându-se călugăr pe lângă Sfântul Ilarion cel Mare. După o călătorie în pustiul Egiptului, a plecat în Cipru, unde l-a reîntâlnit pe Sfântul Ilarion cel Mare, la sfatul căruia a acceptat în anul 376 să fie hirotonit Episcop de Salamina (Constanţia). A fost Episcop de Salamina până la trecerea sa la cele veşnice, în anul 403 (n. ed.).
25 Cuviosul Ilarion cel Mare (291 – 371372) a fost un mare pustnic al monahismului din secolul al IV-lea. A trăit în Egipt, Palestina şi Cipru. Prăznuirea lui se face în ziua de 21 octombrie (n. ed.)
194
omul se găteşte spre milă dar iertând ocările, el se vădeşte cu adevărat milostiv. Postirea merge înaintea iertării dar singură de sine, postirea nu ne mântuieşte fără de iertare.
(Proloagele de la Ohrida)
Inegalitatea
Dumnezeu creează inegalitatea, oamenii cârtesc din cauza inegalităţii. Dar sunt oamenii mai înţelepţi decât Dumnezeu? Dacă Dumnezeu a făcut inegalitatea, înseamnă că inegalitatea este mai înţeleaptă şi mai bună decât egalitatea.
Dumnezeu creează inegalitatea spre binele oamenilor, dar aceştia nu-şi dau seama că este bună. Dumnezeu creează inegalitatea pentru că este frumoasă, dar aceştia nu-şi dau seama de frumuseţea ei. Dumnezeu creează inegalitatea din iubire, care ea însăşi creşte şi se hrăneşte din inegalitate, dar oamenii nu văd iubirea din ea.
Orbirea se răzvrăteşte împotriva vederii, nebunia împotriva înţelepciunii, răul împotriva binelui, urâtul împotriva frumosului, ura împotriva dragostei. Adam şi Eva s-au predat Satanei, pentru a ajunge deopotrivă cu Dumnezeu. Cain l-a ucis pe fratele său Abel pentru că jertfele lor nu erau deopotrivă de plăcute înaintea lui Dumnezeu. De atunci şi până acum păcătoşii luptă împotriva inegalităţii. Dumnezeu a creat inegalitatea
195
mai înainte de ei, pentru că şi pe îngeri i-a făcut Dumnezeu inegali.
Dumnezeu vrea ca oamenii să nu fie la fel în cele din afară adică, în bogăţie, putere, stare, învăţătură ş.a.m.d., dar nu recomandă nici un fel de întrecere. „Nu te aşeza pe locul cel dintâi” porunceşte Domnul Iisus (Lc. 14, 8), Dumnezeu vrea ca oamenii să se ia la întrecere în înmulţirea virtuţilor lăuntrice: credinţă, bunătate, milă, dragoste, blândeţe şi bunătate, smerenie şi ascultare. Dumnezeu a dăruit şi bunătăţile din afară şi pe cele dinlăuntru, dar pe cele din afară le consideră mai puţin importante decât pe cele dinlăuntru. Daruri exterioare a dat şi dobitoacelor şi oamenilor, dar daruri duhovniceşti a revărsat numai în om. Dumnezeu i-a dat aşadar, omului mai mult decât dobitoacelor, de aceea şi cere de la om mai mult. Ceea ce i s-a dăruit omului în plus sunt darurile Duhului.
Darurile dinafară le-a dat Dumnezeu omului întru slujirea celor dinlăuntru, fiindcă tot ceea ce este în afară slujeşte ca mijloc omului lăuntric. Tot ceea ce este vremelnic slujeşte veşniciei, tot ceea ce este muritor slujeşte nemuririi. Omul care o ia pe cale îndărăt şi care îşi risipeşte darurile duhovniceşti pentru dobândirea celor exterioare, a bunătăţilor vremelnice, a bogăţiei, a puterii, a stării sociale, a slavei lumeşti, se aseamănă fiului care a moştenit de la tatăl mult aur şi îl cheltuieşte cumpărându-şi cenuşa.
(Predică la Duminica a şaisprezecea după Rusalii)
196
Inima
Soarele se reflectă în apa curată, iar cerul într-o inimă curată. Duhul Sfânt are multe lăcaşuri pe întinderea lumii însă cel mai mult îi place să se sălăşluiască într-o inimă curată. Aceasta este adevărata Lui casă, toate celelalte sunt numai atelierele Sale. Inima omului nicicând nu poate sta deşartă, întotdeauna este plină cu ceva, cu iad, cu lume sau cu Dumnezeu, iar cuprinsurile inimii depind de starea ei de curăţie.
Odinioară, inima omului era plină doar de Dumnezeu, era oglinda frumuseţii lui Dumnezeu, era lira laudei Lui. Odinioară, era cu totul în mâna lui Dumnezeu şi era în afara oricărei primejdii. Dar când omul, în nebunia lui, a luat-o în mâinile sale, multe fiare s-au năpustit asupra inimii sale şi de atunci a început ceea ce lăuntric vorbind, numim strâmtorarea şi înrobirea inimii, iar în afară a început şi s-a desfăşurat ceea ce numim istoria lumii.
Nefiind în stare să fie răspunzător de propria-i inimă omul a căutat sprijin în fiinţele şi lucrurile ce-l înconjurau. Dar cele de care şi-a rezemat inima, au întinat-o şi au rănit-o.
O, nefericită inimă, cuprinsă de atâtea lucruri ce nu au nici un drept asupra ta! Mărgăritar aruncat în mijlocul porcilor! Ce greu ţi-a fost să străbaţi robia de veacuri, ce întuneric ţi-a poticnit paşii! A trebuit să
197
vină Dumnezeu să te sloboadă din robie, să te scoată din întuneric, să te vindece de lepră şi să te ia din nou în mâna Sa.
(Predică la Buna-Vestire)
O inimă curată este o oglindă în care lui Dumnezeu îi este drag să Se oglindească. Dumnezeu Şi-a înscris marele şi înfricoşătorul Său nume pretutindeni în enigmele lucrurilor fireşti şi, nemijlocit, El Se arată în inima curată a omului. Ce măreţie a omului mai presus de firea sa! Ce slavă şi cinste pentru oameni, ca în strâmtoarea inimii lor să se învrednicească a-L primi pe Stăpânul ca pe un Oaspete! Aceasta este o mare bucurie pentru oameni însă cu greu îi dau crezare cei ce nu au privit în ieslea din Betleem şi nu au văzut la ce fel de nimicnicie S-a coborât Dumnezeul dragostei. Omul se poate înălţa şi Se poate coborî, dar Dumnezeu nu Se poate înălţa, Se poate doar coborî. Dumnezeu nu are unde să Se înalţe mai presus de Sine, dar omului i s-a dat să se înalţe mai presus de sine, până la înălţimea Dumnezeirii înseşi. Prin slăbiciunea sa, omul se coboară, iar prin puterea lui Dumnezeu, se ridică. A omului este să-şi pregătească inima, să o cureţe de praful păcatelor mărunte şi de noroiul păcatelor mari. Tot ceea ce rămâne este lucrarea puterii dumnezeieşti şi a dragostei dumnezeieşti.
Inima se curăţă prin credinţă, nădejde şi dragoste, prin aducerea aminte de moarte şi de Judecata dumnezeiască, prin minunarea de făpturile
198
Creatorului şi prin cercetarea căilor Proniei, prin răbdare, prin blândeţe, prin milostenie şi prin multe altele. Dar şi atunci când inima se curăţă prin toate aceste mijloace, cu toate acestea în ea totuşi rămâne miasma pământului, a păcatului şi a morţii, până când Duhul lui Dumnezeu ca o suflare de vânt dintru înălţime nu o aeriseşte şi ca un fulger nu o înmiresmează. După cuvintele Părinţilor, atunci când aducerea aminte de păcatele săvârşite se şterge, abia atunci putem vorbi de o inimă curăţită.
(Piramida Raiului)
Dacă împlinim legea lui Dumnezeu cu cugetele noastre, cât de lesne nu ne va fi să le împlinim şi cu faptele noastre? Adică dacă nu călcăm legea lui Dumnezeu prin cugetele noastre, cât de lesne nu ne va fi să nu o călcăm nici cu faptele? Ba încă, dacă inima noastră este cu Dumnezeu, atunci limba noastră, mâinile, picioarele, tot trupul nostru nu poate sta împotriva lui Dumnezeu. Inima ta! O, inima ta! Găteşte-ţi inima pentru Dumnezeu! Sfinţeşte-o lui Dumnezeu şi jertfeşte-o Lui, împlinind într-însa legea Lui, uneşte-o cu Dumnezeu şi toate celelalte vor urma inimii şi vor fi cârmuite de ea. Nu cel ce ţine de spiţa roţii învârteşte roata, ci acela care ţine osiile. Inima este osia făpturii noastre. Grăind despre poruncile lui Dumnezeu, Cuviosul Isihie zice: „De te vei sili să le împlineşti în cugetul tău, atunci arareori vei avea trebuinţă să te sileşti a le împlini cu fapta.” Adică, dacă îţi ţintuieşti
199
inima în Dumnezeu ca într-o osie, atunci roţile vor urma lesne şi fără osteneală, osiei. Cu alte cuvinte, omul întreg va urma inimii sale. „Legea Ta înlăuntrul inimii mele este” (Ps. 39, 11), spune preaînţeleptul David.
(Proloagele de la Ohrida)
„Păzeşte-ţi inima!” Aşa grăiau în trecut pustnicii cei încercaţi. Părintele Ioan din Kronstadt spune acelaşi lucru în zilele noastre: „Inima prin firea ei este gingaşă, duhovnicească şi cerească. Păziţi-o! Nu o împovăraţi peste măsură. Nu o pogorâţi la cele pământeşti, înfrânaţi-vă cât se poate de mult de la mâncare şi băutură şi îndeobşte de la toate poftele trupului.” Inima este biserica lui Dumnezeu: „De va strica cineva casa lui Dumnezeu, îl va strica pe acela Dumnezeu” (I Cor. 3, 17). Trăirea duhovnicească din vremurile de demult este aceeaşi cu trăirea duhovnicească din vremea noastră. Cunoştinţa dumnezeiască pe care au dobândit-o nevoitorii cei de demult nu se deosebeşte de cunoştinţa dumnezeiască pe care o dobândesc nevoitorii de astăzi. Căci după cum Hristos Acelaşi este şi astăzi şi mâine, tot aşa şi firea omenească. Lucrul de căpetenie acesta este: inima omenească este aceeaşi, simte aceeaşi sete şi aceeaşi foame şi nimic nu o poate mulţumi decât numai slava, puterea şi bogăţiile lui Dumnezeu.
(Proloagele de la Ohrida)
200
Iubirea de arginţi
Vei auzi această îndreptăţire de la cei ce caută să ajungă bogaţi: „Când voi ajunge bogat, voi putea face fapte bune!” Nu-i credeţi, căci vă amăgesc şi pe voi, se amăgesc şi pe ei înşişi. Sfântul Ioan Scărarul cunoştea în adâncime temeiurile cele mai ascunse ale sufletului omenesc, zicând: „începutul iubirii de arginţi pune înainte milostenia, iar sfârşitul ei este ura faţă de săraci” (Scara, Treapta a şaisprezecea). De aceasta dau mărturie toţi iubitorii de arginţi şi mai bogaţi şi mai săraci. Omul de rând zice: „De aş avea bani aş face cutare şi cutare faptă bună!” Să nu-l credeţi pe el. Nici el să nu creadă sieşi. Să privească ca într-o oglindă la cei ce au bani şi nu voiesc să facă vreo faptă bună. Tot astfel ar fi şi el dacă ar agonisi ceva bani.
Zice iarăşi înţeleptul Ioan: „Nu spune că trebuie să aduni bani pentru săraci şi că prin acest ajutor ai putea dobândi împărăţia. Adu-ţi aminte că împărăţia a fost câştigată cu doi bănuţi” (Scara, Treapta a şaisprezecea). Cu adevărat, văduva din Evanghelie (vezi Lc. 21, 2) a dobândit împărăţia cu doi bănuţi, în vreme ce bogatul dinaintea porţilor căruia zăcea Lazăr nu a dobândit-o, cu toate nenumăratele sale bogăţii. Dacă nu ai ce să dai săracilor, roagă-te ca Dumnezeu să le dea lor, iar prin aceasta ai săvârşit şi milostenie, încă ai dobândit şi împărăţia Cerurilor. Când Sfântul Vasile cel Nou a prorocit împărătesei,
201
soţiei împăratului Constantin Porfirogenetul26, că mai întâi va aduce pe lume o fiică, iar mai pe urmă un fiu, împărăteasa i-a dăruit mult aur. Sfântul nu l-a primit. Împărăteasa l-a rugat în numele Sfintei Treimi să ia aurul acela. Atunci Sfântul Vasile a luat doar trei galbeni şi i-a dat slujnicei sale nevoiaşe, Teodora, zicând: „Nu avem trebuinţă de prea mulţi spini dintr-aceştia, pentru că mult înţeapă.”
(Proloagele de la Ohrida)
Iubirea de Dumnezeu
Domnul Iisus Hristos a cercetat pământul întru putere şi întru smerenie, pentru ca omul să înveţe să iubească pe Dumnezeu şi pe oameni. Oamenii sunt neputincioşi însă iubirea de Dumnezeu le dă putere. Oamenii sunt mândri însă iubirea de Dumnezeu îi umple de smerenie.
Iubirea de oameni vine din iubirea de Dumnezeu. Smerenia vine din simţirea puterii lui Dumnezeu. Iubirea de oameni fără iubirea de Dumnezeu este mincinoasă, iar orice altă putere fără cea dumnezeiască este mândră şi neputincioasă.
Dar omul a ales un al treilea lucru, care nu este nici iubire de Dumnezeu, nici iubire de oameni, a ales iubirea de sine şi acesta este zid ce îl desparte de Dumnezeu şi de oameni şi îl însingurează în mod
26 Constantin VII Porfirogenet Nobilul, împărat bizantin între anii 913 şi 959 (n. ed.).
202
deplin. Iubindu-se numai pe sine omul nu iubeşte nici pe Dumnezeu, nici pe semeni. El nu iubeşte nici măcar omul din sine, iubeşte numai gândurile ce şi le face despre sine, amăgirile în legătură cu sine însuşi. De l-ar iubi pe omul dintr-însul, ar iubi în acelaşi timp şi chipul lui Dumnezeu din el şi îndată s-ar face iubitor de Dumnezeu şi de oameni, fiindcă ar căuta în ceilalţi oameni pe om şi pe Dumnezeu, subiecţii dragostei sale.
însă iubirea de sine nu este iubire ci lepădare a lui Dumnezeu şi dispreţ faţă de oameni, fie aceasta făţiş sau într-ascuns. Iubirea de sine nu este nici iubire, ci boală şi aceasta este o boală foarte grea care atrage după ea şi alte boli. Pojarul aduce febră în trup, iubirea de sine aduce arşiţa pizmei şi a mâniei. Omul plin de iubire de sine este plin de pizmă asupra celor mai buni ca el, mai bogaţi, mai învăţaţi sau mai preţuiţi decât el. Iar invidia merge mână în mână cu mânia ca flacăra cu focul, mândria mocnită ce răbufneşte din când în când, descoperind toată hidoşenia unei inimi bolnave, înveninate de otrava urii de oameni.
(Predică la Duminica a douăzeci şi şasea după Rusalii)
Iubirea pentru vrăjmaşi
Nu trebuie să dorim moartea păcătosului, ci întoarcerea lui. Nimic nu-L întristează mai mult pe Domnul, Care a pătimit pe Cruce pentru cei păcătoşi,
203
decât să ne rugăm Lui pentru moartea unui păcătos, adică să-l depărteze pe acela din calea noastră. S-a întâmplat odată ca Apostolul Carp să-şi piardă răbdarea şi să se roage lui Dumnezeu să trimită moartea peste doi păcătoşi: unul păgân, iar celălalt căzut din credinţă. Atunci însuşi Domnul Hristos i S-a arătat lui Carp şi i-a zis: „Bate-mă, căci sunt gata să Mă răstignesc iarăşi pentru mântuirea neamului omenesc.” Sfântul Carp a povestit aceasta Sfântului Dionisie Areopagitul, care a aşternut-o în scris drept pildă tuturor celor din Biserică, povăţuindu-i să se roage pentru mântuirea celor păcătoşi, iar nu pentru pierderea lor, căci Domnul „nu voieşte să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă” (II Pt. 3,9).
(Proloagele de la Ohrida)
„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” (Mt. 5, 44). Nu zice: „Să nu întoarceţi rău pentru rău”, fiindcă aceasta este prea puţin, aceasta este doar răbdare. Nici nu zice: „Să iubiţi pe cine vă iubeşte”, pentru că aceasta este iubire pasivă, ci zice: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, nu doar să-i răbdaţi, ci să-i iubiţi. Iubirea este o virtute lucrătoare.
Nu cumva iubirea pentru vrăjmaşi este nefirească? O asemenea întrebare ne-o pun adesea cei care nu sunt creştini. „Nu vedem, zic ei, că nicăieri în natură nu există pildă a iubirii pentru vrăjmaşi, ci numai pentru prieteni. Nu sprijină faptul acesta obiecţia noastră?” Ce putem răspunde? înainte de orice altceva, credinţa noastră deosebeşte două firi:
204
una nestricată, neîntunecată şi neaplecată spre rău prin păcat, cea pe care a avut-o Adam în Rai, iar alta schimonosită, întunecată şi înclinată spre rău prin păcat, aşa cum o privim cu toţii în această lume.
în cercul firii celei dintâi, iubirea faţă de vrăjmaşi este cu totul firească. Iubirea îi este acestei firi ca aerul pe care îl respiră tot ce trăieşte. Aceasta şi este adevărata fire zidită de Dumnezeu. Din ea iubirea dumnezeiască străbate până la firea noastră ca lumina soarelui prin nori. Şi toată adevărata iubire de pe pământ vine din firea cea dintâi. Iar în cercul firii pământeşti, iubirea pentru vrăjmaşi ar putea prin raritatea ei, să fie numită nefirească. Dar ea nu este nefirească ci în raportare la firea pământească este suprafirească sau mai bine spus, este prea firească, de vreme ce iubirea de acolo vine, din firea primordială, cea fără de păcat şi nemuritoare, pe care a avut-o înaintea acesteia de astăzi.
„Iubirea pentru vrăjmaşi, zic alţi împotrivitori, este atât de rară, încât trebuie să o numim nefirească”. Dacă este astfel, atunci şi o perlă e nefirească. Şi diamantul şi aurul sunt lucruri rare, dar cine spune că sunt nefireşti? Adevărata, singura Biserică a lui Hristos cunoaşte nenumărate pilde ale acestei iubiri. După cum există plante care cresc doar într-un singur ţinut, tot astfel şi planta cea rară, iubirea cea rară creşte şi înfloreşte doar în Biserica lui Hristos. Dacă ar vrea cineva să se încredinţeze de aceasta, nu trebuie decât să citească vieţile Apostolilor lui Hristos, ale părinţilor şi mărturisitorilor credinţei creştine, ale
205
mucenicilor ce au pătimit pentru adevărul şi iubirea lui Dumnezeu.
„Să zicem că nu este imposibilă dar în sfârşit, iubirea aceasta este neobişnuit de grea”, spun alţii. Într-adevăr, nu-i uşoară, mai ales pentru cine o învaţă departe de Dumnezeu, iar nu în apropierea lui Dumnezeu de la Care îşi primeşte tăria, din Care se hrăneşte. Cum să nu-i iubim noi pe cei pe care îi iubeşte Dumnezeu? Dumnezeu nu ne iubeşte pe noi mai mult decât pe vrăjmaşii noştri, mai ales că poate suntem şi noi vrăjmaşi cuiva. Cine dintre noi ar putea spune că nu există în lume nimeni care să-l socotească vrăjmaş? Dacă soarele ar încălzi şi ploaia s-ar revărsa doar asupra celor pe care nimeni nu-i socoteşte vrăjmaşi, cu greu ar avea unde să cadă o rază sau un strop de ploaie.
Păcatul îl umple pe om de frică, iar frica îl face să vadă peste tot vrăjmaşi. Dumnezeu este fără de păcat şi fără de patimă, de aceea nu bănuieşte pe nimeni, ci îi iubeşte pe toţi. El ne iubeşte atât de mult, încât atunci când ne împresoară vrăjmaşii fără ca noi să ne fi făcut vinovaţi de ceva anume faţă de ei, trebuie să credem că lucrul acesta se întâmplă cu ştirea Lui şi spre binele nostru. Să fim drepţi şi să recunoaştem că vrăjmaşii ne sunt de mare folos în sporirea duhovnicească.
Dacă nu ar fi fost vrăjmăşia din partea oamenilor, mulţi plăcuţi ai lui Dumnezeu nu ar fi devenit prietenii Săi. Chiar şi vrăjmăşia Satanei este de folos celor râvnitori întru Dumnezeu şi întru mântuire.
(Predică la Duminica a nouăsprezecea după Rusalii)
206
Iuda
Iuda este trădător. El este trădătorul lui Dumnezeu, al oamenilor şi chiar al său. El L-a trădat pe Hristos, i-a trădat pe Apostoli, s-a trădat pe sine însuşi ca om. Pe Hristos şi pe Apostoli i-a vândut iudeilor, iar pe sine, diavolului. Fiindcă s-a zis: „Atunci a intrat într-însul satana” (In. 13, 27). Greu este să măsori întreaga adâncime a răului care îl stăpânea pe Iuda. Era necredincios, pizmaş, hoţ, iubitor de arginţi, făţarnic, trădător şi în cele din urmă deznădăjduit şi ucigaş de sine. Fiul lui Dumnezeu i-a atras atenţia în mai multe rânduri să se rupă de calea cea pierzătoare însă el a rămas îndărătnic. Fiul lui Dumnezeu a arătat faţă de el aceeaşi grijă şi dragoste ca faţă de ceilalţi ucenici, el însă a răspuns la dragoste cu ură. Fiul lui Dumnezeu S-a plecat şi i-a spălat picioarele chiar înainte de trădare şi din mâinile Sale i-a dat o bucăţică de pâine cu sare. Cu pâine şi sare aşteptăm oaspeţi de seamă. Domnul Cel smerit a vrut să înalţe vrednicia lui Iuda, de aceea i-a dat pâine şi sare. L-a cinstit cu pâine şi sare chiar înainte de vânzare! Iuda a primit pâinea şi sarea din mâna Fiului lui Dumnezeu, cu mâna le-a primit însă cu inima le-a lepădat plin de dispreţ. Un om muritor a refuzat dragostea lui Dumnezeu Cel nemuritor! De aceea, Acesta l-a lepădat cu desăvârşire „şi după îmbucătură a intrat într-însul satana” (In. 13,27).
Din acea clipă, fost ucenic al lui Iisus Hristos şi fost om, a fost şters din rândul oamenilor şi înscris
207
în rândul duhurilor iadului. Acum tu îl ispiteşti pe Dumnezeu şi întrebi, dacă Dumnezeu are să ierte duhurile iadului? Ispiteşti milostivirea lui Dumnezeu, la fel cum evreii ispiteau puterea lui Dumnezeu pe Golgota zicând: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe cruce!” (Mt. 27, 40). Pentru această ispitire iudeii au primit plata cuvenită în această lume. Păzeşte-te şi tu să nu primeşti plata celor de-un cuget cu Iuda!
Nu este adevărat că Iuda a fost predestinat de Dumnezeu să fie trădător aşa cum crezi tu, căci dacă ar fi fost aşa, de ce Şi-ar mai fi dat atâta osteneală Fiul lui Dumnezeu să-l întoarcă pe Iuda de la faptele lui rele? Şi înainte de toate, de ce l-ar fi luat ca ucenic al Său şi l-ar fi ţinut trei ani pe lângă Sine? De ce s-ar fi umilit înaintea lui, pentru a Se pleca să-i spele picioarele? De ce i-ar fi dat din mâna Sa cea sfântă pâine şi sare? Citind în sufletul lui Iuda intenţia cea rea, Domnul a făcut toate acestea pentru a-l izbăvi de veşnica pierzanie. S-a zis că smintelile trebuie să vină, dar s-a zis şi următorul lucru ca aspră întâmpinare: „Vai omului aceluia prin care vin smintelile!” (Mt. 18,7).
(Scrisori misionare)
208
Î
împăcarea
Cum putem birui împotrivirea vrăjmaşilor noştri? Prin blândeţe, rugăciune şi lepădarea de toate, afară de credinţă, de curăţia vieţii şi de necontenita rugăciune. Scrie Sfântul Ambrozie27: „Iată care este arma drepţilor, aceea că dând înapoi, ies biruitori aşa cum arcaşii cei iscusiţi îi pot săgeta pe cei mai tari decât ei chiar şi atunci când dau înapoi.” Un frate a fost scârbit de fratele său, dar voind să se împace cu el, a mers la dânsul să-şi ceară iertare însă fratele nici nu a voit să-i deschidă uşa, ci ocărându-l dinăuntru, l-a izgonit de lângă chilia sa. Fratele s-a jeluit bătrânului său, iar bătrânul i-a zis: „Iată, pe când mergeai la fratele tău pentru împăcare, tot timpul cât ai mers pe cale l-ai osândit în cugetul tău, iar pe tine te-ai îndreptăţit.
Chiar de ţi-a greşit fratele, te povăţuiesc să-ţi pui în cuget cum că tu eşti cel ce a greşit. Pe el să-l
27 Sfântul Ambrozie (cca. 339 f 4 aprilie 397, Mediolanum) episcop, teolog, unul din cei patru părinţi ai Bisericii Apusene. De la Sfântul Ambrozie au rămas scrieri dogmatice, scripturale, tratate de morală şi ascetism şi 91 de scrisori (n. ed.).
209
îndreptăţeşti, iar pe tine să te osândeşti. Astfel gândind, mai mergi odată la dânsul.” Fratele a făcut întocmai. Şi ce s-a întâmplat? Pe când fratele se apropia de chilia prietenului său, acela i-a deschis uşa larg, a alergat la dânsul, l-a îmbrăţişat şi s-a împăcat cu el.
(Proloagele de la Ohrida)
Împărtăşirea
Sfinţii lui Dumnezeu au socotit un lucru de mare preţ împărtăşirea cu Sfintele Taine mai înainte de moarte. Chiar dacă aveau să-şi jertfească viaţa pentru Hristos Domnul şi să-şi spele păcatele cu sângele muceniciei, mucenicii se împărtăşeau cu nesaţ din Sfintele Taine ori de câte ori li se ivea prilejul. Sfântul Lucian se afla în temniţă împreună cu mai mulţi ucenici de-ai săi şi cu alţi creştini. În ajunul slăvitului praznic al Botezului Domnului, ştiind că i se apropie ceasul morţii, Lucian a voit să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos. În ziua praznicului, el i-a chemat la sine pe toţi creştinii aflaţi în temniţă, i-a aşezat împrejurul său şi le-a zis: „Staţi împrejurul meu şi vă faceţi biserică.” Nu avea în temniţă nici masă, nici scaun, nici vreo piatră sau lemn pe care să slujească Dumnezeiasca Liturghie. „Sfinţite Părinte, unde să aşezăm pâinea şi vinul?”, l-au întrebat ei. Lucian, care zăcea legat pe jos în mijlocul lor, le-a zis: „Le puneţi pe pieptul meu, care va fi jertfelnic viu al Dumnezeului Celui Viu!” Şi aşa s-a săvârşit Liturghia pe pieptul mucenicului, după rânduială, cu toate rugăciunile cele
210
cuviincioase şi toţi s-au împărtăşit cu Sfintele Taine. A doua zi, împăratul a trimis ostaşi să-l scoată pe Lucian la chinuri. Când au deschis uşa temniţei, Sfântul Lucian a strigat de trei ori: „Sunt creştin! Sunt creştin! Sunt creştin!” Şi cu aceste cuvinte şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
(Proloagele de la Ohrida)
După cum înţeleptul cercetează cu multă luare-aminte semnele firii, aşa şi nouă ni s-ar cuveni să cercetăm cu încă şi mai multă luare-aminte semnele şi lucrările darului lui Dumnezeu. Iată ce mărturiseşte Sfântul Ioan din Kronstadt, un mare părinte duhovnicesc, despre lucrarea Sfintei împărtăşanii: „Mă minunez de măreţia şi puterea dătătoare de viaţă a Sfintei împărtăşanii. O femeie bătrână care scuipa sânge şi era atât de istovită, încât nu mai putea nici să mănânce, a început să-şi vină în puteri din ziua în care a primit de la mine împărtăşirea cu Sfintele Taine. O tânără aflată pe patul morţii a început să se înzdrăvenească, să mănânce, să bea şi să vorbească după împărtăşirea cu Sfintele Taine, de unde mai înainte zăcea fără cunoştinţă, scuturată de spasme, fără a putea să mănânce sau să bea ceva.” O, dacă fiecare preot ar cerceta şi ar cugeta cu râvna unui înţelept şi cu dragostea unui rugător la lucrările darului Sfintei împărtăşanii, precum făcea Părintele Ioan!
(Proloagele de la Ohrida)
211
Astfel grăieşte Hristos Domnul, Viaţa şi Izvorul vieţii. Copacul îşi ia hrana din pământ, din văzduh şi din lumină. De nu se va hrăni din pământ, din văzduh şi din lumină, putea-va oare să crească şi să aibă viaţă într-însul? Cu ce se hrăneşte pruncul la sânul maicii sale, au oare nu din însăşi maica sa? De nu se va hrăni dintr-însa, putea-va să crească şi să aibă viaţă într-însul? Asemenea nici sufletul nostru nu va creşte, nici nu va avea viaţă într-însul de nu se va hrăni cu Hristos Cel Viu şi Veşnic. Graiurile acestea nu sunt despre viaţa trupească prin care firea viază, nici despre viaţa slăbănogită pe care o duc păgânii, ci mai vârtos despre viaţa cea dumnezeiască şi veşnică, viaţa cea veselitoare şi desăvârşită. Doar Hristos dă oamenilor o astfel de viaţă şi ea este a celor ce se hrănesc cu Hristos.
Cinstea omului e dată de cinstea bucatelor cu care se hrăneşte şi fiecare om este tot atât de viu ca şi hrana pe care o primeşte. Graiurile acestea nu sunt despre hrana trupească, pentru că hrana trupească hrăneşte doar trupul omului, iar nu şi sufletul. Oamenii se osebesc între ei după statura şi viaţa trupului însă aceste osebiri nu au nicio însemnătate. Dar nespus de mare este osebirea oamenilor după statura şi viaţa lor duhovnicească. În vreme ce unii oameni, prin statura lor sufletească, abia dacă s-au ridicat deasupra pământului, alţii s-au ridicat până la Ceruri. Osebirea dintre Irod şi Ioan Botezătorul nu este cu nimic mai mică decât osebirea dintre un împărat şi un înger. În vreme ce primul se târa cu trupul şi sufletul pe pământ şi îşi apăra
212
neputincios tronul său pământesc, cel de-al doilea se înălţa cu trupul pe o stâncă din pustie, iar cu sufletul se ridica până la Ceruri, printre îngeri.
O, fraţii mei, să ne ridicăm şi noi sufletele la ceruri, acolo unde Hristos Domnul şade pe scaunul veşnicei slave! Să ne hrănim şi să ne întărim sufletele şi inimile noastre cu Dânsul, Viaţa cea curată şi atotputernică! Doar atunci ne vom învrednici şi noi a ne face moştenitori ai Săi întru împărăţia Cerurilor.
O, Iisuse Doamne, Adevăratul nostru Dumnezeu, hrana cea dulce şi Hrănitorul nostru Cel Iubitor de oameni, nu ne izgoni pe noi de la sânul Tău cel dumnezeiesc, căci slabi şi neputincioşi suntem! Hrăneşte-ne pe noi dintru Tine, Hrănitorul nostru Cel Milostiv!
(Proloagele de la Ohrida)
împărtăşirea bolnavilor
Unul dintre voi spune: „Nu trebuie împărtăşiţi”. „Nu trebuie împărtăşiţi, zice el, fiindcă există credinţa că bolnavul va muri dacă se împărtăşeşte”. Celălalt spune: „Ba trebuie, fiindcă este păcat să plece creştinul neîmpărtăşit din această lume”.
Eu ţin partea celui de-al doilea, fiindcă Biserica porunceşte lucrul acesta. Mulţi pustnici, care au trăit departe de biserici şi preoţi, se temeau să nu moară
213
neîmpărtăşiţi. Şi se rugau fierbinte lui Dumnezeu să le trimită înainte de moarte un preot cu Sfânta împărtăşanie. Pronia bună a lui Dumnezeu împlinea cererea acestor bineplăcuţi ai Săi şi le trimitea un slujitor al Altarului pentru a-i împărtăşi cu Sfintele Taine. Odată împărtăşiţi, ei se luminau de Bucurie şi se despărţeau de această lume mulţumiţi şi liniştiţi. Au fost cazuri când bolnavul însuşi a dorit să se împărtăşească, dar a murit mai înainte de a ajunge preotul, iar apoi s-a întors, a primit împărtăşania şi a murit din nou. Un asemenea caz s-a întâmplat nu demult în apropiere de Kralievo. Asemenea cazuri arată limpede care este voia lui Dumnezeu.
Este o prostie să crezi că bolnavul trebuie să moară îndată ce se împărtăşeşte. Multe pilde vii arată că se întâmplă tocmai pe dos. Eu însumi am fost de faţă la împărtăşirea câtorva oameni grav bolnavi, despre care se credea că vor muri sigur. Ei trăiesc şi astăzi sunt vii. Dacă bolnavii mor din cauza împărtăşaniei, ar fi logic să credem că şi sănătoşii se îmbolnăvesc din cauza ei. Iar aceasta este o prostie şi o hulă la adresa lui Dumnezeu. Dacă s-a întâmplat ca vreun bolnav să moară după împărtăşanie, n-a murit din cauza împărtăşaniei, ci din cauza bolii. Astfel i-a fost soarta de la Dumnezeu.
Omul întreg la minte se gândeşte la moarte şi cât timp este sănătos, darmite când este bolnav. În această împărăţie a pieirii, nimic nu este mai credibil decât moartea. Dumnezeu i-a zis bogatului sănătos, care
214
îşi făcea planuri mai departe în privinţa averilor sale: „Nebunule, în noaptea asta vor lua de la tine sufletul tău iar cele pe care le-ai strâns, ale cui vor fi?” (Lc. 12, 20).
Când bolnavul moare, atunci se căieşte amarnic cel ce l-a lipsit de împărtăşanie. Într-un oraş s-a îmbolnăvit un om. Faptul a ajuns la urechile preotului care a venit şi i-a propus să-l spovedească şi să-l împărtăşească. Soţia s-a împotrivit zicând: „Nu e pe moarte părinte, nu e pe moarte!” Preotul a plecat. În noaptea aceea, bolnavul a murit. Atunci, femeia a început să se tânguiască: „Vai de mine, de ce nu l-am lăsat să se împărtăşească!”
Ori nu ştiţi fraţilor, că împărtăşania preţuieşte pentru om cât toate pomenile?
Pace vouă de la Dumnezeu!
(Scrisori misionare)
încrederea în sine
Atunci când Domnul a prorocit ucenicilor Săi că ei toţi se vor lepăda de Dânsul şi se vor risipi atunci Petru, încrezându-se în statornicia sa, a strigat: „Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti” (Mt. 26,33). Cercetând adâncul inimii sale şi văzându-l deja căzut în închipuire de sine şi în mândrie, Domnul i-a răspuns: „în noaptea aceasta, mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine” (Mt. 26, 34). Şi dacă o astfel de cădere a pătimit Apostolul cel atât de
215
apropiat Domnului, de ce nu ni s-ar întâmpla şi nouă aceasta? De aceea fraţilor, atunci când ne ridicăm şi ne întoarcem de la un oarecare păcat şi stăm drepţi, ni s-ar cuveni să punem aceasta pe seama puterii şi milostivirii lui Dumnezeu, iar nu pe seama noastră. S-ar cuveni să fim foarte veghetori spre paza noastră şi să-L rugăm fierbinte pe Dumnezeu ca să nu mai cădem fie de-o parte, fie de cealaltă, ci să mergem pe calea cea dreaptă a Domnului.
(Proloagele de la Ohrida)
Se amăgesc pe sine cei ce spun cu încredere în sine că îi cunosc foarte bine pe oameni şi că nu se vor lăsa amăgiţi. Cine poate cunoaşte duhul omului fără numai Dumnezeu, Care cunoaşte tainele inimii? Până şi marii Sfinţi s-au înşelat asupra oamenilor. De pildă, multă vreme Sfântul Vasile cel Mare a socotit că un anume eretic plin de viclenie era om sfânt şi l-a apărat în faţa multora din cei care îl învinuiau până când, încredinţându-se într-un târziu de viclenia ereticului, Sfântul Vasile s-a căit cu amar. Sfântul Grigorie Teologul28 l-a botezat pe un anumit filozof,
28 Sfântul Ierarh Grigorie Teologul (329-390), cunoscut şi ca Grigorie de Nazianz, a fost un mare Sfânt Părinte şi învăţător al Bisericii. A studiat la şcoala din Cezarea Capadociei, unde l-a cunoscut pe Sfântul Vasile cu care a legat o prietenie până la sfârşitul vieţii, în anul 370, Sfântul Vasile cel Mare a fost ales Arhiepiscop al Cezareei, iar în anul 372, Sfântul Grigorie a fost ales Episcop de Nazianz. Numele de „Teologul” i s-a atribuit în special datorită celor „Cinci cuvântări teologice” ţinute la Constantinopol. Ele expun şi apără învăţătura despre Sfânta Treime (n. ed.).
216
pe numele său Maxim şi într-atât de mult l-a îndrăgit, încât şi în casă îl ţinea, mâncând cu el la masă. Însă Maxim acesta era primejdios şi viclean ca un şarpe. După o vreme, prin uneltiri şi daruri, Maxim i-a făcut pe constantinopolitani să-l pună pe el patriarh în locul Sfântului Grigorie. Când după o mare tulburare această ispită a fost înlăturată, unii oameni l-au mustrat pe Grigorie că l-a ţinut la sine pe vrăjmaşul său cel mai mare. Dar Sfântul a răspuns: „Nu suntem vinovaţi dacă nu băgăm de seamă răutatea cuiva. Numai Singur Dumnezeu cunoaşte tainele cele lăuntrice ale omului. Şi ni s-a rânduit prin porunci să ne deschidem inimile cu dragoste părintească spre toţi cei ce vin la noi.” Un om bun nu va pricepe lesne răutatea celui răuvoitor.
(Proloagele de la Ohrida)
îndoiala
Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Mt. 14, 31). Nu ne-am scufundat şi noi de o mie de ori în marea plină de primejdii a acestei vieţi, până ce o mână tare ne-a apucat pe nevăzute şi ne-a tras afară? Care dintre voi nu ştie să vorbească măcar despre câteva cazuri de acest fel prin care a trecut? Toţi ştim cum este, toţi ne aducem aminte, toţi pomenim mereu lucrurile acestea. Dar din nefericire, puţini dintre noi,
217
fie doar şi în conştiinţă, am auzit mustrarea venind de pe nişte buze nevăzute: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? De ce prietene, te îndoieşti că mâna lui Dumnezeu nu ar fi lângă tine? De ce nu dai slavă lui Dumnezeu în clipa celei mai mari primejdii? Oare nu s-a îndoit Avraam când îl ducea pe singurul său fiu la jertfire? (Fac. 22,1-18). Oare nu l-a izbăvit Dumnezeu atunci? Oare nu-L slăvea Iona în pântecele chitului şi a fost izbăvit? Când se sfârşea duhul meu, de Domnul mi-am adus aminte şi la Tine a ajuns rugăciunea mea (Iona 2, 8). Cum nu s-au îndoit cei trei sfinţi tineri în cuptorul de foc şi credinţa lor i-a izbăvit (Daniel 3, 19-26)? Dar Daniel în groapa cu lei (Daniel 6,16-23)? Dar fericitul Iov, plin de răni şi bube (Iov 2, 7-10)? Şi atâţia alţii, mii şi mii, care au fost puşi la cazne pentru credinţa în Hristos cum nu se îndoiau aceia?
Tu aşadar, de ce te îndoieşti? Dar Dumnezeu te izbăveşte de multe ori atunci când nici nu te aştepţi, prin mâna Sa cea nevăzută şi chiar dacă te îndoieşti de ajutorul Său. De aceea, măcar acum să-ţi aduci aminte de binefacerile Sale şi să te pocăieşti fiindcă eşti atât de puţin credincios, să sporeşti în credinţă şi de acum înainte, în ceas de primejdie să-L proslăveşti pe Dumnezeu şi să chemi numele Său şi te vei izbăvi de orice necaz. În vremea primejdiei să dăm slavă lui Dumnezeu, iar nu după ce primejdia a trecut. Dar nici să nu deznădăjduim dacă ne-am arătat slabi şi fricoşi. Şi Petru a fost slab dar cu timpul, Domnul l-a întărit în credinţă şi a ajuns tare ca o stâncă. Şi Toma a fost puţin credincios, iar Dumnezeu l-a întărit în credinţă. Şi
218
mulţi dintre Sfinţi la început, au fost puţin credincioşi, apoi au devenit neclintiţi şi tari în credinţa în Hristos.
Auzi ce spune fericitul David: „în Dumnezeu am nădăjduit, nu mă voi teme; Ce-mi va face mie omul? în mine sunt, Dumnezeule, făgăduinţele pe care le voi aduce laudei Tale. Că ai izbăvit sufletul meu de moarte, picioarele mele de la alunecare” (Ps. 55, 11-13). Astfel vorbeşte cel tare în credinţă, cel ce ştie din propria trăire că la Dumnezeu până şi perii capului ne sunt număraţi şi că nicio vrabie darămite un om nu poate cădea fără voia lui Dumnezeu.
(Predică la Duminica a noua după Rusalii)
îndumnezeirea (trepte)
I. Trezirea
Primul meu aşezământ este Trezirea.
Câtă vreme păcătuieşte în trup, sufletul este adormit, aşa că nu se cunoaşte nici pe sine, nici pe Ziditorul său. Este îmbătat de păcat ca de o băutură tare şi îmbătat zace în trup ca într-un pat pentru bolnavi. Adormit şi îmbătat, sufletul nu cunoaşte altă plăcere decât cea care vine prin trup. Ce îi place trupului, îi place şi lui, iar ce nu-i place trupului, nici lui nu-i place. Un astfel de suflet nu este călăuzit de minte, ci de trup, iar trupul este în sine ţărână oarbă. Şi astfel, orb pe orb călăuzeşte până ce se prăbuşesc amândoi în prăpastia morţii.
219
II. Pocăinţa
Al doilea aşezământ pe care vi-l las fraţilor, este pocăinţa. Pocăinţa vine după trezire. Câtă vreme omul nu se trezeşte din somnul păcatului, nici nu se poate pocăi, după cum nici călătorul nu poate face al doilea pas dacă nu-l face pe cel dintâi. Oare îi poate părea rău celui ce doarme până la amiază, pentru că s-a culcat şi a adormit atâta vreme până ce nu se trezeşte? Nu cel ce doarme se căieşte, ci cel ce s-a trezit. Şi astfel aşadar, în viaţa duhovnicească pocăinţa vine după trezire.
Pocăinţa are patru trepte. Ea poate fi mică, mijlocie, mare şi desăvârşită sau evanghelică. Nemulţumirea de sine este o mică pocăinţă. Ruşinea de sine pricinuită de nelegiuiri şi de păcate este o pocăinţă de mijloc. Mânia de sine din pricina fărădelegilor şi păcatelor săvârşite este o mare pocăinţă. Iar ura de sine este pocăinţa desăvârşită sau evanghelică.
III. Curăţirea
Curăţirea fraţi monahi, urmează după pocăinţă şi anume după acea mare şi desăvârşită pocăinţă. Pocăinţa cea mică este ca atunci când omul a început să se scarpine din cauza unei răni care-l arde şi îl mănâncă. Curăţirea este tămăduirea rănii. De îndată ce omul se pocăieşte cu adevărat de păcatele săvârşite,
220
are două dorinţe: să şteargă cumva din trecut negrele sale păcate şi să nu le mai săvârşească niciodată. Cum îşi va şterge omul păcatele din zilele cele de demult, din vremile care nu se întorc?
Priviţi lacul cel mare de dinaintea noastră! Poate oare, un om ce stă pe acest ţărm al lacului să spele o pânză ce se află pe celălalt ţărm? Zilele ce au trecut nu se află sub stăpânirea noastră, ci sub stăpânirea lui Dumnezeu. Şi numai Unul Dumnezeu Atotţiitorul poate spăla şi albi zilele noastre cele negre din trecut. Singur Dumnezeu poate ierta păcatele şi le poate şterge din viaţa noastră. Curăţirea de păcate o face însuşi Dumnezeu prin Duhul Său cel Sfânt, Domnul cu dragoste lucrează curăţirea tuturor celor care i-o cer. Precum maica cu bucurie şi cu dragoste îşi spală pruncul care a căzut în noroi şi s-a murdărit ce vine plângând şi-o roagă să-l spele şi să-l curăţească, aşa şi Milostivul nostru Tată Ceresc îi curăţeşte pe păcătoşii care întinaţi fiind, strigă către El. În cele din urmă, numai Unul Dumnezeu cel Viu poate să ierte păcatele şi să le şteargă din viaţa noastră, doar El poate mai vârtos decât zăpada să albească sufletul nostru, după cuvintele Psalmistului.
Dar Bunul Dumnezeu ne-a poruncit şi osteneală pe măsura puterii şi înţelegerii noastre. Fiul lui Dumnezeu a arătat limpede ce aşteaptă sfânta voie a lui Dumnezeu de la voia noastră să facă şi să înfăptuiască. Osteniţi-vă cu postul, cu rugăciunea, cu milostenia, cu plângerea, cu iertarea păcatelor
221
celorlalţi, cu înfrânarea, cu neprihănirea trupească şi duhovnicească, cu cugetarea la Dumnezeu, cu pomenirea morţii şi a înfricoşatei Judecăţi a lui Dumnezeu, cu cugetarea la fericirea veşnică a dreptului şi la cumplitele munci ale păcătosului în iad şi cu toate celelalte poruncite în Evanghelie, de Sfinţii Părinţi tâlcuite şi în pilde înfăţişate. Toate acestea de la cele mai mari până la cele mai mici, slujesc la curăţirea sufletului de păcate. Celui ce trece una dintre acestea cu vederea, cu anevoie i se vor tămădui rănile păcatului. Trezirea înseamnă că omul şi-a văzut rănile păcatului pe sufletul său.
Pocăinţa înseamnă tăierea şi deschiderea acestora. Curăţirea înseamnă că omul a făcut totul să scoată tot puroiul din rană, ca acesta să se poată tămădui. Şi atâta vreme cât rănile sufletului nu se vor tămădui, Părinte Atanasie, trebuie să ne pocăim şi să ne curăţim şi fie de vrem, fie de nu vrem, să nu ne gândim la aceste răni. Ai întrebat cât timp trebuie să se căiască omul? Atâta timp cât rănile nu se curăţesc şi nu se tămăduiesc în mod deplin şi nu piere încă urma lor. Fiindcă căinţa este deschiderea neîncetată a rănilor sufletului. Rănile nu se pot curăţa dacă nu le deschidem. De aceea, nu poate fi curăţirea fără pocăinţă. Când rănile s-au curăţit şi s-au vindecat în mod deplin, atunci nu mai sunt răni şi nici căinţă. Atunci încetăm a ne mai gândi la păcatele săvârşite. Aşa cum nu ne mai gândim la rănile pe care le-am avut cândva pe trup şi acum s-au vindecat, tot aşa nu
222
ne mai gândim nici la păcatele care au trecut şi care s-au şters din sufletul nostru.
Dar cu toate ostenelile şi chinurile pentru curăţirea sufletului, nicicând nu ne-am curăţa fără puterea dătătoare de har a lui Dumnezeu. De aceea în această mănăstire, călugării au în inimă şi pe buze rugăciunea neîncetată: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul!”, pravilă pe care o ţin neabătut.
IV. Împărtăşirea
Când sufletul ce s-a pocăit este curăţit de păcat, se aprinde de negrăită dragoste pentru Ziditorul său. Şi nu vrea nici măcar o clipă să se despartă de El, ci arde de dorinţa de a se uni cu El pururea. Această unire se poate înfăptui prin gânduri, prin cuvinte şi prin fapte, adică prin minte, prin simţăminte şi prin voinţă. Împărtăşire sau Cuminecare înseamnă unire. Prin cele ce îl iubim pe Dumnezeu prin acestea ne putem şi uni cu El. Fiindcă s-a zis: „Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta” (Deut. 6,5). Dar omul nu se poate uni cu Dumnezeu până ce nu se desparte de toate cele pământeşti, de tot ceea ce este vremelnic şi muritor. Omul se uneşte cu Dumnezeu prin minte atunci când se osteneşte a cugeta fără răutate la tot lucrul, aşa cum Dumnezeu însuşi cugetă. Şi mai mult se uneşte mintea omului cu Dumnezeu, atunci când
223
cugetă neîncetat la El, la însuşirile Sale, la puterea, înţelepciunea, bunătatea şi veşnicia Sa. Omul se uneşte cu Dumnezeu prin inimă când aceasta se umple de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru tot ceea ce iubeşte Dumnezeu. Iar pe cine şi ce iubeşte Dumnezeu ni s-a făcut cunoscut prin descoperirea Adevărului.
însă o inimă întinată nu-L poate vedea, nici iubi pe Dumnezeu. Numai inima curăţită de toată patima şi de mincinoasa iubire vremelnică îl poate vedea şi iubi pe Dumnezeu. Omul se uneşte cu Dumnezeu prin suflet atunci când cu bucurie împlineşte toate dumnezeieştile porunci şi pe toate se osteneşte a le învăţa, ca pe toate să le poată împlini, până la cea din urmă. Şi toate poruncile lui Dumnezeu i se par uşoare, iar el din dragoste pentru Ziditorul său ar dori să facă ceva cât mai greu şi mai anevoios. De aceea în mulţi iubitori de Dumnezeu s-a născut dorinţa de a îndura chinuri şi a muri muceniceşte pentru Cel pe Care-L iubesc.
Şi aşa fraţilor, trei sunt felurile unirii sau împărtăşirii noastre cu Dumnezeu. Unul este gândit, al doilea este simţit, iar al treilea este lucrător. Dar culmea unirii noastre cu Dumnezeu este împărtăşania cu trupul şi sângele Fiului lui Dumnezeu. În aceasta sunt toate şi ea este totul. Această unire cuprinde toate celelalte feluri de unire, această împărtăşire cuprinde toate celelalte împărtăşiri. Dumnezeu, fraţilor, S-a arătat în trup pentru ca noi, cei trupeşti, să ne putem
224
uni cu El, împărtăşindu-ne din Trupul şi Sângele Său. Poate fi oare, iubire mai mare decât aceasta? închipuiţi-vă fraţi monahi, nişte tovarăşi ce călătoresc prin pustie, unde nu este nici pâine, nici vreun alt fel de hrană.
Călătorii cei înfometaţi sunt istoviţi de foame şi se află în pragul morţii. Atunci unul dintre ei spune: „Fraţilor, şi eu sunt înfometat dar dacă aş avea pâine, n-aş mânca-o, ci v-aş împărţi-o vouă să o mâncaţi.” Mare dragoste este aceasta. Un altul spune: „Fraţii mei, dacă aş avea apă deşi sunt însetat, n-aş bea-o, ci v-aş da-o vouă să vă astâmpăraţi setea”. Mare dragoste este şi aceasta. Însă al treilea strigă: „Fraţii mei, veţi muri toţi de foame şi de sete, iar în pustia aceasta nu se găseşte nimic pentru a ne astâmpăra foamea şi setea. De aceea, iată mă dau pe mine însumi spre a fi junghiat, ca voi să mâncaţi trupul meu şi să beţi sângele meu şi să rămâneţi în viaţă!” O, călugărilor, nu poate fi dragoste mai mare decât aceasta. Astfel este dragostea lui Hristos pentru oameni.
Fericit cel ce se împărtăşeşte cu recunoştinţă! Fericit cel ce se desparte de lumea aceasta trezit, pocăit, curăţit şi împărtăşit! Trezirea este vederea rănii sufletului. Pocăinţa este tăierea şi deschiderea acestor răni. Curăţirea este tămăduirea deplină a rănilor lăsate de păcate. Iar împărtăşirea este fraţilor, revărsarea înlăuntrul nostru a unei vieţi noi, a unei sănătăţi şi puteri noi.
(Cele patru aşezăminte ale Sfântului Naum al Ohridei)
225
înfrânarea
Aceasta este porunca Aceluia Care cunoaşte slăbiciunile firii noastre şi Care ne voieşte binele mai mult decât tatăl sau maica noastră. Aceasta este porunca Iubitorului de oameni, Dumnezeul nostru. Când omul nu este încins, oare nu tot trupul său este gârbovit? Şi când se încinge, oare nu tot trupul se îndreaptă ca o lumânare? Drept ca lumânarea, aşa trebuie să stea fiecare suflet înaintea lui Dumnezeu. Cum vor sta sufletele noastre drepte înaintea lui Dumnezeu, dacă le doboară patimile şi poftele trupeşti cele neînfrânate? Şi iată, în pântece este sălaşul tuturor patimilor celor trupeşti.
încingerea mijlocului înseamnă a se lega cineva pe sine cu înfrânarea şi a nu lăsa patimile în voia lor. Dar încingerea mijlocului celui trupesc nu este un ţel în sine, ci prin aceasta ne încingem mai lesne mintea, inima şi voia noastră. Înfrânarea trupului este lecţia de început a zidirii firii noastre de creştini. După aceasta urmează o şcoală mai înaltă, întru care deprindem înfrânarea minţii, înfrânarea inimii şi înfrânarea voii. Căci încingându-ne mintea, gândurile desfrânării nu-şi vor mai putea face sălaş într-însa. Încingându-ne inima, nu-şi vor mai putea afla loc într-însa poftele desfrânării. Încingându-ne voia, atunci nu-şi va mai putea afla loc într-însa diavolul, adică poftele cele sălbatice şi drăceşti.
226
înfricoşătoarea Judecată
Fraţilor, numai pe cărarea cea strâmtă putem păşi întru împărăţia lui Dumnezeu. Numai în strâmtorarea minţii, a inimii şi a voii noastre se pot aprinde candelele faptelor bune, a căror lumină se înalţă la Dumnezeu. Iar candelele cele aprinse închipuie faptele cele bune ale creştinilor.
O, Doamne, Cel Curat şi fără de păcat, Sălaşul tuturor faptelor bune, ajută-ne nouă să ne încingem cu înfrânarea şi să venim la Tine pe cărarea cea strâmtă, având aprinse candelele pe care Tu le-ai adus în lume!
Ţie se cuvine slava şi mulţumită în veci, amin.
(Proloagele de la Ohrida)
Viaţa pe pământ fie ea cât de sublimă este amestecată cu durere pentru că nu avem aici plinătatea vieţii, după cum şi suferinţa de pe pământ oricât de mare ar fi este amestecată cu viaţă. Dar la înfricoşătoarea Judecată se va despărţi viaţa de chin şi fiecare dintre ele vor fi veşnice. Mintea omului nu poate pătrunde această veşnicie, nu o pricepe. Cel ce se desfăta o clipă de vederea feţei lui Dumnezeu, i se va părea că desfătarea a ţinut mii de ani, precum şi cel ce va fi o clipă chinuit de diavol în iad, i se va părea chinul ca şi cum ar fi mii de ani. Fiindcă timpul nu va mai fi aşa cum îl ştim noi nu va mai fi nici zi şi nici noapte, ci va fi o zi deosebită pe care Domnul Singur
227
o ştie (Zah. 14, 7; cf. Apoc. 22, 5). Nu va fi alt soare în afară de Dumnezeu, iar soarele nu va răsări şi nu va apune, astfel încât veşnicia să poată fi numărată în zile, aşa cum ţinem noi acum socoteala timpului. Ci fericiţii drepţi, cei ce s-au mântuit, vor socoti veşnicia după măsura bucuriei lor, iar păcătoşii, cei ce se chinuiesc, după măsura chinului lor.
(Predică la Duminica lăsatului sec de carne)
Doar Cel Unul Singur ne-a vorbit limpede şi răspicat despre cele ce vor fi la sfârşitul veacurilor. Acesta este Domnul Iisus Hristos. Dacă am fi auzit de la altcineva lucrurile pe care ni le-a spus El, n-am fi crezut să fi fost acela înţeleptul înţelepţilor. Dacă ar fi vorbit de la El şi nu din revelaţie dumnezeiască, iarăşi nu L-am fi crezut. Fiindcă înţelegerea şi logica omului oricât ar fi de mari sunt prea mărunte pentru a putea pricepe începutul şi sfârşitul lumii. Raţiunea nu ne este de niciun folos, este nevoie de revelaţie. Ne trebuie un om înainte-văzător, care să vadă bine întreaga lume de la început la sfârşit, încă şi începutul însuşi şi sfârşitul însuşi, tot aşa cum noi vedem soarele. Doar Unul a fost astfel, Domnul Iisus Hristos, doar pe El îl credem şi trebuie să-L credem când ne va spune ce va fi la sfârşit. Fiindcă tot ceea ce a spus El s-a împlinit, atât cu fiecare în parte, cu Petru, cu Iuda şi cu ceilalţi Apostoli, precum şi cu anumite neamuri cum sunt evreii sau cu anumite locuri cum ar fi Ierusalimul, Capernaumul, Betsaida şi Horazinul, precum şi cu
228
Biserica Sa întemeiată pe Sângele Său. Ceea ce încă nu s-a împlinit este doar prorocia asupra celor ce vor fi la sfârşitul lumii şi asupra înfricoşătoarei Judecăţi.
Dar cel ce are ochi de văzut vede că cele arătate de El drept semne ale sfârşitului au început să se întâmple. Nu s-au ivit oare atâţia oameni care vor să aducă fericirea şi să ia locul lui Hristos, iar învăţătura lor să substituie învăţătura lui Hristos? Nu s-a ridicat neam împotriva altui neam şi împărăţie împotriva altei împărăţii? Nu se cutremură pământul şi inima întru noi de atâtea războaie şi revoluţii ce au cuprins planeta? Nu-L vând atâţia pe Hristos şi nu se leapădă atâţia de Biserica Lui? Nu s-a înmulţit fărădelegea şi nu s-a răcit dragostea multora? Nu a fost deja propovăduită Evanghelia împărăţiei lui Hristos la toată lumea spre mărturie tuturor neamurilor (Mt. 24, 3-4)? Adevărat este că încă nu s-a întâmplat ceea ce este cel mai rău, dar vine repede, fără să întârzie.
Adevărat este, Antihrist încă nu s-a arătat, dar înaintemergători şi proroci de-ai lui sunt în orice neam. Adevărat este că nefericirea cea mai mare ce va fi fost pe lume de la începuturile ei încă nu s-a abătut asupra noastră, nici trâmbiţa morţii cea de pe urmă, de nesuferit, dar apogeul catastrofei îl văd limpede toţi cei duhovniceşti care aşteaptă venirea lui Hristos. Adevărul este că soarele încă nu s-a întunecat, iar luna nu şi-a pierdut lumina ei, nici stelele nu au căzut din cer, dar atunci când se vor întâmpla acestea, nici nu se va mai scrie, nici nu se va mai vorbi despre ele. Inima
229
omului se va umple de groază şi de cutremur, limba va îngheţa şi ochiul va încremeni asupra înfricoşătorului întuneric de pe pământ fără ziuă şi fără stele pe cer.
Şi deodată, în acest întuneric, se va arăta semnul Fiului Omului, Crucea cea strălucitoare întinzându-se de la răsărit până la apus şi de la miazănoapte până la miazăzi, strălucire neatinsă vreodată de soarele de deasupra creştetelor noastre. După aceea, toţi oamenii îl vor vedea pe Iisus Domnul şezând pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă. Oştile de îngeri vor suna din trâmbiţă şi toate seminţiile pământului se vor aduna înaintea Lui. Va suna trâmbiţa pentru o adunare cum n-a mai fost de când e lumea, pentru Judecata ce se va face o dată pentru totdeauna.
(Predică la Duminica lăsatului sec de carne)
îngerii
Dintru început I-au slujit Mântuitorului îngerii, coborând şi înălţându-se la Cer. Îngerul i s-a arătat lui Zaharia vestindu-i naşterea marelui înaintemergător al lui Hristos. Îngerul i s-a arătat şi Preacuratei Fecioare vestindu-i taina cea mare a Naşterii Domnului. La Betleem Cerurile s-au deschis înaintea păstorilor şi îngerii au coborât aducând cântare de bucurie pentru împăcarea lui Dumnezeu cu oamenii. Îngerii s-au coborât şi s-au înălţat pentru a-i vesti şi a-l povăţui pe Iosif precum şi pe cititorii în stele de la Răsărit.
230
După ce Domnul a biruit toate ispitele Satanei, îngerii s-au coborât şi au venit să-I slujească Lui. Înainte de patimile cele de dinainte de moartea Sa, îngerul I s-a arătat în Grădina Ghetsimani şi L-a întărit. La învierea Sa, îngerii s-au coborât la mormântul Său şi la înălţarea Sa de pe pământ, doi îngeri în veşminte albe au coborât şi s-au arătat ucenicilor.
După înălţare, îngerii se arătau adeseori Apostolilor şi mai târziu multor şi preamultor bineplăcuţi Lui, Mucenicilor şi Sfinţilor. Nu a văzut oare Ştefan, întâiul mucenic, Cerurile deschise (F. Ap. 7, 56)? Oare nu a reuşit Pavel să ajungă până la al treilea Cer? Oare nu i s-au dezvăluit Apostolului şi Evanghelistului Ioan nenumărate taine cereşti ale timpului şi ale veşniciei? Până în zilele noastre multor suflete curate şi de Dumnezeu purtătoare li s-au arătat îngerii şi mulţi, care s-au pocăit şi li s-au iertat păcatele, au văzut Cerurile deschise. O, de atâtea şi atâtea ori până astăzi s-au adeverit cuvintele Mântuitorului Iisus referitoare la Cerurile deschise şi la îngerii care coboară şi urcă! Domnul Iisus S-a pogorât pe pământ pentru a arăta oamenilor Cerurile deschise.
înainte de venirea lui Hristos doar un număr mic de proroci şi bineplăcuţi ai lui Dumnezeu s-a învrednicit să vadă Cerurile deschise însă după venirea Sa întreaga oaste a văzătorilor Cerului s-au înălţat prin pătrundere duhovnicească în înălţimile cereşti şi s-au întâlnit cu oştirile de îngeri cereşti. Cerul este pururea deschis oamenilor însă oamenii s-au închis faţă
231
de Cer, căci ei „văzând, nu văd şi auzind, nu aud” (Mt. 13,13). Hristos a dăruit vedere nu numai câtorva orbi trupeşti, ci milioanelor de orbi duhovniceşti. Şi orbii şi-au recăpătat vederea şi au văzut Cerurile deschise. Şi ce altceva sunt Cerurile deschise dacă nu existenţa Dumnezeului Celui Viu şi a nenumăratelor Sale cete?
Ce altceva înseamnă existenţa lui Hristos dacă nu frică şi groază celor necuraţi şi păcătoşi şi viaţă şi bucurie celor drepţi şi fără prihană? De această măreaţă şi înfricoşătoare prezenţă ne fereşte astăzi vălul întunecat al trupului nostru. Curând însă foarte curând, vălul se va smulge şi se va destrăma şi ne vom găsi dintr-o dată în Cerul deschis şi cei dintre noi care s-au pocăit şi s-au curăţit se vor găsi în veşnica prezenţă de viaţă dătătoare a Dumnezeului Celui Viu, iar cei împietriţi, cei hulitori şi cei necuraţi se vor afla în veşnica Lui absenţă, în chinuri şi în întunericul cel fără de sfârşit.
(Predică la prima Duminică din Postul Mare)
îngerul păzitor
Sfântul Anastasie Sinaitul ne învaţă: „Fiecărui creştin i s-a dăruit de la Dumnezeu un înger care să îl păzească în toată viaţa sa, dacă nu cumva îl depărtează de la sine prin faptele cele rele. Căci precum fumul alungă albinele, iar mirosul cel rău alungă porumbeii, asemenea şi îngerul păzitor al vieţii noastre este
232
alungat de păcatele noastre: beţia, desfrânarea, mânia şi toate celelalte. Pe fiecare om credincios îngerul său îl îndreptează la toată fapta cea bună, în vreme ce dracii se silesc a-i sminti pe credincioşi şi a-i jefui de împărăţia Cerurilor.”
Toată Sfânta Scriptură, dar mai vârtos Noul Testament dau mărturie că îngerii stau aproape de oameni şi le poartă de grijă. Încă în Biserica Ortodoxă avem multe mărturii ale sfinţilor bărbaţi şi ale sfintelor femei care ne încredinţează de adevărul celor grăite de Sfântul Anastasie, că fiecare din noi este însoţit în viaţa aceasta de un trimis al lui Dumnezeu, blând şi puternic, un ostaş al împărăţiei Cerurilor, un înger al luminii. Cine ar alunga un prieten bun, fără numai un om smintit? Cu adevărat, numai cei smintiţi şi cu totul neştiutori îi alungă prin păcatele lor pe prietenii lor cei mai buni, pe îngerii lor păzitori.
(Proloagele de la Ohrida)
înjurătura
Gândiţi-vă că sunt surd şi mut şi că mă preţuiţi mai puţin decât pe o piatră din drum. După ciocnire, câte înjurături aţi arunca asupra mea? Şi câte asupra Tatălui vostru Ceresc? Câte asupra puterilor cereşti? Câte asupra soarelui? Câte asupra aproapelui vostru?
„Să ştiţi că cel ce vă învaţă aceste învăţături, aşteaptă să vă vâneze sufletele ca apoi, pe veci să vă fiarbă în hula lui şi să vă chinuiască sufletul.”
233
„Priviţi la Răstignirea mea, aceasta este dreptatea prin care v-am răscumpărat înaintea Tatălui Ceresc şi i-am mântuit pe toţi cei care cred că Eu sunt Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii.”
„Uitaţi de Carf, de Africa şi de Nagimagiar, de unde aţi adus lăcomiile, avidităţile, bolile. Şisă ştiţi că oricine uită cine l-a făcut ceea ce a devenit, piere.”
„Nu este nimic mai urât decât hula asupra lui Dumnezeu, nimic nu este mai negru decât fărădelegea.”
„Astfel vă recunosc ori de câte ori gândiţi că sunt surd şi mut şi mai puţin însemnat decât o piatră din drum.”
(Cum răspunde Hristos celor ce înjură)
însetarea după Dumnezeu
„Cum doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! însetat-a sufletul meu de Dumnezeu, de Dumnezeul Cel Viu” (Ps. 41,1-2). Nu este strigătul unui om sărac, simplu, căruia îi lipsesc mijloacele de a-şi înviora sufletul cu înţelepciune şi cu ştiinţă culese din lume, cu filozofie şi cu artă, cu cunoaşterea gingaşelor fire din care-i ţesută natura şi viaţa. Nu, ci este strigătul mâhnit, ieşit din adâncul inimii, al unui rege plin de toate bogăţiile pământului, un rege cu mintea genială şi cu inima nobilă, un rege puternic cu voinţa Tare. Îndestulat cu toate cele după care tânjeşte înrobitul suflet omenesc, regele David
234
a simţit deodată că setea duhului său nu s-a stins cu acestea, ci dimpotrivă a crescut într-atât încât nici toată lumea nu i-o poate alina. În lumea aceasta se simţea ca „în pământ pustiu şi fără de apă” (Ps. 62, 3) şi a strigat către Dumnezeu ca fiind singurul Izvor de apă nepieritoare de care însetează orice suflet treaz, însetat-a sufletul meu de Dumnezeul Cel Viu!
Nu trebuie să mai dovedim că hrana trupească nu satură sufletul şi băutura trupească nu-i stinge setea. Nici chiar duhul de viaţă care străluceşte din toate zidirile, însufleţindu-le şi armonizându-le, nici acesta nu este în stare să hrănească şi să învioreze sufletul.
Trupul primeşte nemijlocit hrana care este de o fire cu el. Din pământ este trupul, din pământ şi hrana pentru trup. De aceea se şi simte trupul acasă, printre ale sale, în lume. Sufletul însă pătimeşte, e răstignit şi suferă, se scârbeşte şi se împotriveşte hranei ce-i vine în chip mijlocit, hranei ce nu este de o fire cu el. De aceea se şi simte sufletul în lumea aceasta în ţară străină, printre străini. Că este sufletul nemuritor şi că după firea sa aparţine unei lumi nemuritoare o arată şi faptul că în această lume pământească se simte ca un călător mâhnit în ţară străină şi nimic pe lume nu-i poate stinge foamea şi setea. Şi de-ar sorbi tot universul ca pe-un pahar cu apă, setea nu numai că nu s-ar împuţina, ci dimpotrivă, încă ar mai creşte. Pentru că atunci nu i-ar mai rămâne nici măcar speranţa iluzorie că, după colina din zare, ar licări dintr-odată o apă.
235
Sufletul este viu, este viu şi însetat de viaţă, cu nimic nu i se stinge setea decât cu viaţă, cu viaţă adevărată. Dar o astfel de viaţă nu se află decât la Dumnezeul Cel Viu: „însetat-a sufletul meu de Dumnezeu, de Dumnezeul Cel Viu!” (Ps. 41,2).
(Predică la Duminica a patra după Paşti)
întristarea
întristarea după Dumnezeu vine asupra omului când acesta îşi aduce aminte de păcatele sale şi se căieşte şi strigă către Dumnezeu. Sau când cineva se întristează pentru păcatele altor oameni. Sau când cineva are râvnă pentru credinţa în Dumnezeu şi vede cu întristare cum oamenii cad de la credinţă. Dumnezeu întoarce această întristare în bucurie. Aşa cum îi descrie Pavel pe apostoli şi pe toate adevăratele slugi ale lui Hristos, spunând că sunt ca nişte întristaţi, dar care deopotrivă se veselesc. Se veselesc fiindcă simt puterea şi apropierea lui Dumnezeu şi astfel, primesc mângâiere de la Dumnezeu. Aşa grăieşte şi Psalmistul: „Pentru aceasta s-a veselit inima mea şi s-a bucurat limba mea, dar încă şi trupul meu va sălăşlui întru nădejde” (Ps. 15, 9).
Întristarea Sfinţilor seamănă cu nişte nori prin care străluceşte soarele mângâierii iar întristarea ta seamănă cu o eclipsă de soare. Trebuie să fi avut multe ticăloşii şi păcate mărunte, pe care le-ai privit ca fiind lipsite de însemnătate şi nu le-ai mărturisit
236
şi de care nu te-ai pocăit. Ca un păienjeniş vechi ele s-au îndesit în jurul sufletului tău şi s-au făcut ca un cuib pentru marea întristare pe care puterea cea rea o întreţine cu bucurie răutăcioasă în tine. Drept aceea, cercetează-ţi întreaga ta viaţă, fă-ţi un examen necruţător şi mărturiseşte totul la spovedanie.
Prin spovedanie se va curăţa şi aerisi casa sufletului tău. Şi va intra în tine aerul proaspăt şi sănătos de la Duhul lui Dumnezeu. Apoi începe să faci cu bărbăţie tot ceea ce este bine. Începe, să zicem, cu milostenia în numele lui Hristos. Adu-ţi aminte de numele lui Hristos. Hristos va vedea şi va simţi asta şi degrabă îţi va dărui bucurie. Îţi va dărui bucurie negrăită, bucurie pe care numai El o dă şi pe care nicio mâhnire ori chin nu o poate întuneca.
Citeşte Psaltirea! Aceasta este cartea pentru sufletele întristate, cartea mângâierii. Domnul să te bucure curând!
(Scrisori misionare)
Înţelegerea
Care înţelegere? Oare cea apostolească sau cea fariseică? Oare înţelegerea făcătorilor de bine sau cea a făcătorilor de rău? Ce înseamnă aşadar, înţelegerea? Fiindcă noi vorbim aici despre bine. Înţelegerea în bine spre care sârbii sporesc totdeauna, înseamnă credinţa în Singurul Bunul
237
Dumnezeu, Care este numai bunătate şi izvor a toată bunătatea. Cei ce cred astfel sunt pregătiţi să se înţeleagă cu toţi ceilalţi oameni ce doresc o astfel de înţelegere, adică cea în numele Bunului Dumnezeu, izvorul a toată bunătatea.
Dar nu toţi sârbii au dorit dintotdeauna o astfel de înţelegere. Au fost câte unii în fiecare perioadă de timp, care au crezut că trebuie să îl tămâieze şi pe diavol. Aşadar, este de ajuns să torni un strop de rău, o picătură de otravă în vasul bunătăţii şi împărţirea poporului este de neocolit. Acea împărţire s-a întâmplat la temelia Crucii lui Hristos sau la cea a numelui de sârb. Unii sârbi au rămas credincioşi Crucii lui Hristos şi numelui de sârb, alţii L-au trădat pe Hristos şi neamul sârbesc, fiindcă la vreme de grea încercare s-au ascuns fie sub semiluna Islamului, fie sub numele de croat, maghiar sau austriac. Ei sunt însemnaţi ca vânzători ai credinţei neamului, ai Crucii lui Hristos şi ai numelui de sârb.
Unde este dar, înţelegerea pentru care sârbii strigă dintotdeauna? încă nu a venit, dar va veni. Iar când va veni, nu va pleca uşor, fiindcă cu ea vine Dumnezeu. Pentru sârbi, înţelegerea nu-i o tovărăşie de o clipă, nici o adunare trecătoare, nicio unire a puterilor spre a prăda. Pentru sârbi, înţelegerea înseamnă în primul rând Singurul Bunul Dumnezeu în trei Ipostasuri, iar cel mai desăvârşit chip al Acestui Dumnezeu pe pământ este unitatea a milioane de chipuri într-unul singur, a poporului într-un suflet şi într-un cuget.
238
Aşadar, un Singur Dumnezeu în trei Ipostasuri şi un singur neam în milioane de ipostasuri, dar cu o singură fiinţă, un singur duh, un singur ţel, o singură credinţă şi o singură dragoste. Un astfel de ţel nu a fost încă atins de niciun popor din lume. Un astfel de ţel şi-a luat asupra sa numai neamul sârbesc şi pe stema sa se află înscris: „Numai înţelegerea îi mântuieşte pe sârbi”. Şi sârbii au avut şi au dobândit obişnuita înţelegere despre care vorbesc toate popoarele din lume. Dar acea înţelegere nu i-a mulţumit, fiindcă nu era acea înţelegere neobişnuită la care cugetă sârbii când gândesc şi vorbesc despre înţelegere, căci sârbii atunci când vorbesc despre aceasta, nu se gândesc la înţelegerea biologică, ci la cea teologică şi dumnezeiască.
Această întreită înţelegere, neobişnuită şi dumnezeiască nu ar putea fi nicicând dobândită de oameni dacă nu ar fi dăruită de Dumnezeu, cu adevărat nu se poate aşa cum nici ploaia nu poate fi chemată când vor ei. Şi acea unire neobişnuită, întocmai ca ploaia, este în stăpânirea Dumnezeului Celui Atotputernic. Celui ce se învredniceşte de ea şi celui ce o râvneşte, aceluia Dumnezeu i-o dăruieşte. Ea este exprimată în rugăciunea rostită dinaintea morţii de Hristos către Tatăl, pentru ucenicii Săi: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine” (In. 17,21).
Să cerem fraţilor, o astfel de înţelegere de la Dumnezeu. Să ne curăţim mâinile de faptele rele,
239
mintea noastră de cugetele cele rele, inima noastră de dorinţele cele rele, pentru a ne învrednici a fi vistierie a acestui dar al lui Dumnezeu, fiindcă necurăţiţi nu-l vom putea primi. Dumnezeului nostru, Cel Unul în Treime, slavă şi laudă în veci. Amin.
(Prin fereastra temniţei)
240
j
Jertfele
Jertfa pentru cei vii şi jertfa pentru cei morţi, aceasta este jertfa deplină. Cu această îndoită jertfă, dintotdeauna oamenii au exprimat lămurit şi nelămurit, cu ştiinţă şi fără ştiinţă, unitatea neamului omenesc de ambele părţi ale mormântului.
Toţi oamenii sunt ca unul, unele părţi ale acestui om sunt nevăzute şi lipsesc prin moarte, celelalte sunt văzute şi de faţă în această viaţă. De aceea, este nevoie şi pentru unii şi pentru ceilalţi de jertfă, deoarece toţi sunt părţi ale aceluiaşi organism atotomenesc. Prin jertfa pentru cei vii i se tăgăduieşte vieţii veridicitatea şi deplinătatea, iar prin jertfa pentru cei morţi i se tăgăduieşte morţii puterea nimicitoare asupra omului, în ambele cazuri, prin jertfă se cheamă un Stăpân mai înalt, al vieţii şi-al morţii. Prietenul din vecini care ne vizitează arareori, aduce daruri când vine şi pentru cei din casă şi pentru cei ce lipsesc din casă.
Toţi dascălii oamenilor şi-ai popoarelor, prieteni din vecini, îşi aduceau darurile numai pentru cei de
241
faţă. Hristos este Singurul Prieten al omenirii, Prieten de departe, Care Şi-a adus darurile şi pentru cei de faţă, dar şi pentru cei ce lipsesc. Jertfa Sa este atât pentru cei vii, cât şi pentru cei morţi. Lucrarea Sa mântuitoare este şi pentru cei vii şi pentru cei morţi. Iar învăţătura Sa este o descoperire nu numai pentru cei vii, ci şi pentru cei morţi. De aceea, stăpânirea Lui este o stăpânire şi asupra celor vii şi asupra celor morţi.
(Gânduri despre bine şi rău)
Jignirea prietenului
Când îl jigneşti pe prietenul tău, cine poate şterge această jignire, tu sau prietenul tău? Este limpede că tu nu poţi, ci prietenul tău. Nu numai că tu singur nu poţi şterge jignirea adusă prietenului tău, dar nici toţi oamenii de pe pământ, nici întreaga natură împreună cu toţi oamenii, nu pot face acest lucru deoarece prietenul a primit jignirea de la tine şi a luat-o cu sine. Jignirea este prin urmare, la el şi cu el. Şi numai el o poate slăbi şi şterge. Fiecare păcat este în cele din urmă, o jignire adusă lui Dumnezeu. Toate jignirile, toate păcatele pământului, se grăbesc să ajungă la Dumnezeu, strigă la Dumnezeu. El pe toate le primeşte şi pe toate le ţine. Cine le poate oare smulge de acolo? Cine le poate şterge, în afară de El?
Când jigneşti un prieten, el a primit jignirea şi a dus-o cu sine. Pentru această jignire, tu poţi posti
242
o sută de ani să te cureţi, să te căieşti şi să lucrezi toate virtuţile fără a mai jigni pe nimeni şi toate pot fi zadarnice. Dacă prietenul tău jignit nu va binevoi să slăbească şi să şteargă jignirea, tu singur nu poţi în întreaga veşnicie să te mântuieşti de acel păcat, deoarece nu mai stă în puterea ta, ci în a prietenului tău. Iar postul tău, curăţirea, pocăinţa, virtuţile şi lucrarea virtuţilor pot doar să-l îndemne pe prietenul tău să-ţi slăbească păcatul, să-l îndepărteze şi să-l şteargă. Tu însă nu ai putere asupra păcatului săvârşit, într-aceasta stă nemărginita grozăvie a păcatului. Fiindcă păcatul săvârşit este liber faţă de tine, pe când tu nu eşti liber faţă de el.
(Gânduri despre bine şi rău)
Judecata
încă nici în pătimirile Sale pe Cruce, Iisus Domnul nu i-a osândit pe păcătoşi, ci îi apăra pentru păcatele lor înaintea Părintelui Său, zicând „că nu ştiu ce fac” (Lc. 23,34). Să nu judecăm pe nimeni, ca să nu fim judecaţi. Căci nimeni nu poate fi încredinţat că până la moarte, nu va săvârşi acelaşi păcat pentru care l-a osândit pe fratele său. Sfântul Atanasie Sinaitul ne învaţă: „Chiar de şi vezi pe cineva păcătuind, nu-l osândi, căci nu ştii în ce chip îşi va sfârşi viaţa. Tâlharul cel răstignit împreună cu Hristos a fost un ucigaş, în vreme ce Iuda a fost Apostol al lui Iisus, iar tâlharul a intrat întru
243
împărăţie, în vreme ce Apostolul a mers la pieire. Chiar de vezi pe cineva păcătuind, gândeşte întru sine că nu ştii faptele lui cele bune. Căci mulţi au păcătuit pe faţă şi s-au pocăit în ascuns. Păcatele lor le vedem, dar nu ştim pocăinţa lor. Drept aceea fraţilor, să nu judecăm pe nimeni, ca nici noi să nu fim judecaţi.”
(Proloagele de la Ohrida)
Judecata dumnezeiască
Chemându-i pe cei drepţi în împărăţie le arată cum anume au câştigat-o: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Mt. 25, 35-36). La această minunată lămurire, drepţii cu sfială şi cu blândeţe îl întreabă atunci pe împărat, când anume L-au văzut ei flămând şi însetat, gol şi bolnav şi când I-au făcut ei toate acestea? La acestea împăratul le dă un răspuns minunat: „Adevărat vă zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt. 25, 40).
Lămurirea are un îndoit înţeles, unul făţiş şi altul ascuns. Înţelesul făţiş este limpede pentru toţi. Cel ce dă de mâncare celui flămând, de băut celui însetat, de îmbrăcat celui gol, acoperiş celui străin, Domnului slujeşte. Cel ce cercetează pe cel bolnav şi suferind sau pe cel osândit în temniţă, pe Domnul îl cercetează,
244
căci este scris în Vechiul Testament: „Cel ce are milă de cel sărman împrumută Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună” (Pilde 19,17). Fiindcă prin cei care ne cer ajutorul, Domnul cearcă inimile noastre. Dumnezeu nu are nevoie de nimic de la noi, nu are lipsă de nimic. Nu poate fi flămând Cel Ce a făcut pâinea, nici însetat Cel Ce a făcut apa, nici gol Cel Ce a făcut întreaga zidire, nici nu poate fi bolnav Izvorul tămăduirii, nici nu poate fi întemniţat Cel Ce este Domnul domnilor.
Dar El aşteaptă ca noi să facem milostenie, ca prin aceasta să se înmoaie şi să se înalţe inima noastră. Dumnezeu Cel Atotputernic ar putea să-i facă într-o clipă bogaţi, sătui, să-i îmbrace şi să-i tămăduiască. Dar îi lasă să cunoască foamea, setea, boala, durerea şi sărăcia din două motive: mai întâi ca prin răbdarea acestora să le înmoaie şi să le înalţe inimile lor, să-şi aducă aminte de Dumnezeu şi să caute spre Dumnezeu cu credinţă şi cu rugăciune, iar în al doilea rând ca cei bogaţi şi sătui, cei îmbrăcaţi şi sănătoşi, cei puternici şi liberi, să-l vadă pe omul sărman şi milostivindu-se de el, să se înmoaie şi să se înalţe inima sa ca în suferinţa străină să simtă suferinţa sa, în umilinţa altuia să simtă propria umilinţă astfel, să-şi dea seama de frăţietatea şi unitatea tuturor oamenilor de pe pământ prin Dumnezeul Cel Viu, Creatorul şi Proniatorul a toată lumea. Domnul vrea de la noi milostenie, milă mai presus de orice, fiindcă El ştie că mila este calea şi metoda prin care se restaurează credinţa, nădejdea şi dragostea de Dumnezeu.
245
Acesta este înţelesul din afară. Iar înţelesul cel ascuns se referă la Hristos Cel dinlăuntrul nostru, în orice gând luminat, în orice simţire înălţătoare, în orice năzuinţă spre bine, se dezvăluie în noi Hristos prin puterea Duhului Sfânt. El numeşte toate aceste gânduri curate, aceste simţăminte şi năzuinţe înalte, micuţi ai Săi, cei mai mici fraţi ai Săi şi le spune astfel pentru că, faţă de mulţimea relelor din noi, aceste lucruri bune sunt puţine. Dacă mintea noastră flămânzeşte de Dumnezeu şi noi o îndestulăm, L-am hrănit pe Hristos întru noi, dacă inima ne este goală de tot binele şi noi o îmbrăcăm, L-am îmbrăcat pe Hristos în noi, dacă sufletul ne boleşte în temniţa răului dintru noi şi ne aducem aminte de el şi-l cercetăm, pe Hristos L-am cercetat întru noi.
într-un cuvânt, acel om dintru noi care avea odinioară întâietate şi care îl reprezintă pe omul cel drept, e înrobit şi umilit de omul cel rău dintru noi, iar noi îi ţinem partea celui dintâi, pe Hristos îl ocrotim întru noi. Cel drept dintru noi este mic, mic de tot, iar cel păcătos este uriaş, un adevărat Goliat. Dar micuţul acela este fratele lui Hristos, iar Goliat e vrăjmaşul Lui.
Aşadar, dacă luăm partea celui drept, ocrotindu-l, slobozindu-l şi aducându-l la lumină, ridicându-l deasupra celui păcătos şi dându-i deplină întâietate asupra aceluia, dacă putem spune împreună cu Apostolul Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine” (Gal. 2, 20), atunci vom fi noi numiţi binecuvântaţi şi vom auzi de la împăratul
246
la înfricoşătoarea Judecată: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii (Mt. 25, 34). Însă celor de la stânga, Judecătorul le spune: „Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Mt. 25,41).
înfricoşătoare este judecata, dar este dreaptă, împăratul cheamă la Sine pe cei drepţi şi le dă împărăţia, pe când păcătoşii sunt alungaţi şi trimişi în focul cel veşnic, în tovărăşia diavolului şi a slujitorilor acestuia. Sfântul Vasile cel Mare, în tratatul Despre înfricoşătoarea Judecată, Cuvântul 14, spune: „Dacă ar fi vreun sfârşit al chinurilor veşnice, înseamnă că ar urma şi un sfârşit al vieţii veşnice. Dar de vreme ce nu se poate închipui un sfârşit al vieţii veşnice, cum s-ar putea închipui un sfârşit al chinului veşnic?”
Un lucru nu-l spune Domnul, un lucru de seamă, anume că focul veşnic ar fi pregătit pentru păcătoşi de la întemeierea lumii, aşa cum este pregătită pentru cei drepţi, împărăţia. Ce înseamnă aceasta? Fără îndoială că Domnul a pregătit focul cel veşnic pentru diavol şi pentru îngerii acestuia, pe când împărăţia a pregătit-o de la întemeierea lumii pentru toţi oamenii. Pentru că „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască” (I Tim. 2, 4; cf. Mt. 18,14; In. 3, 16; II Pt. 3, 9; Is. 45, 22) şi ca nici unul să nu piară. Dumnezeu nu i-a făcut pe oameni ca să-i piardă, ci ca să-i mântuiască, nici focul diavolului nu l-a pregătit pentru ei, ci pentru ei a pregătit împărăţia Sa, numai şi numai împărăţia Sa.
247
Prin urmare, cei ce spun despre un păcătos: „acesta e sortit să fie păcătos”, gândesc strâmb. Dacă ar fi sortit păcatului, nu de Dumnezeu ar fi sortit, ci de omul însuşi. Iar că nu este predestinat de Dumnezeu se vede din faptul că Dumnezeu nu a pregătit dinainte nici un loc de chin pentru oameni, ci numai pentru diavol. De aceea, la Judecata de Apoi, Dreptul Judecător nu are unde să-i trimită pe păcătoşi decât numai în lumea întunecată a diavolului. Iar că pe bună dreptate îi trimite acolo se vede din faptul că ei în vremea vieţii lor pământeşti s-au îndepărtat de Dumnezeu şi s-au pus singuri în slujba diavolului.
Rostind judecata asupra păcătoşilor de-a stânga Sa, împăratul le arată şi lor pentru ce sunt osândiţi, pentru ce merg în focul cel veşnic: „Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat” (Mt. 25, 42). Ei n-au făcut aşadar, nimic din cele lucrate de cei care stau acum de-a dreapta. Auzind cele spuse de împărat, păcătoşii întreabă şi ei: „Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat…? Iar Domnul le va răspunde: „întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Mt. 25, 44-45).
întreaga lămurire pe care o dă păcătoşilor împăratul are şi ea două înţelesuri, ca şi la judecata celor drepţi. Păcătoşii au fost întunecaţi la minte, împietriţi la inimă şi răuvoitori faţă de fraţii lor flămânzi, însetaţi, goi, bolnavi şi închişi. Ei nu au înţeles cu mintea lor greoaie, că Hristos îi cheamă
248
la milă prin aceşti fraţi ai lor sărmani şi în suferinţă. Inima lor de piatră nu s-a înmuiat de lacrimile altora.
Nici pilda lui Hristos şi a Sfinţilor nu le-a întors răuvoitoarele suflete spre dorirea şi săvârşirea binelui. Şi astfel, fără milă fiind faţă de Hristos cel din fratele lor, au fost fără de milă şi faţă de Hristos din ei înşişi. Au stins cu dinadinsul într-înşii orice gând sfânt şi au pus în loc gânduri necurate şi de hulă, au scos din rădăcină simţămintele înalte şi au pus în locul lor nemilostivire, pofte, iubire de sine; şi-au înăbuşit orice pornire spre bine după poruncile lui Dumnezeu şi au pus în loc setea de a face rău semenilor şi păcatul, ca să mânie pe Dumnezeu.
Astfel, pe fratele mai mic al lui Hristos dintru ei, adică pe omul cel drept dintru ei, l-au răstignit, l-au ucis, l-au îngropat, iar întunecatul Goliat dintr-înşii, omul cel nedrept pe care l-au hrănit şi l-au răsfăţat sau diavolul însuşi, a rămas învingător pe câmpul de luptă. Dar ce să facă Dumnezeu cu unii ca aceştia? Cum să intre în împărăţia Lui cei care şi-au smuls-o singuri din inimă? Cum să-i cheme la Sine pe cei care şi-au dezrădăcinat orice asemănare cu Dumnezeu şi care s-au numit şi în sinea lor şi pe faţă înaintea lumii, vrăjmaşii lui Dumnezeu şi sprijinitori ai diavolului? Nu se poate. Aceştia s-au făcut de bunăvoie slujbaşi ai diavolului, iar Judecătorul, în Ziua Judecăţii, îi va trimite să ţină tovărăşie cui s-au tocmit în vremea vieţii. Şi îndată după aceea, cea mai măreaţă şi mai scurtă judecată din istoria lumii se isprăveşte. Şi vor merge păcătoşii la osânda veşnică, iar drepţii la viaţa cea veşnică.
249
Viaţa şi chinul îşi sunt aici potrivnice. Unde este viaţă, acolo nu este chin. Unde este chin, acolo nu este viaţă. Într-adevăr, împărăţia lui Dumnezeu reprezintă plinătatea vieţii, pe când sălăşluirea împreună cu diavolul este un chin, fără viaţa care este de la Dumnezeu totul este un chin.
încă de aici de pe pământ vedem că un suflet păcătos, care nu are decât puţină viaţă într-însul adică, puţin de la Dumnezeu este cu mult mai chinuit decât sufletul unui drept, care are în el mai multă viaţă adică, mai mult de la Dumnezeu, după cum cu înţelepciune s-a spus în vechime: „Nelegiuitul se chinuieşte în toate zilele vieţii sale… Glasuri îngrozitoare fac larmă în urechile lui… El nu mai nădăjduieşte să mai iasă din întuneric şi îşi simte capul mereu sub sabie… Zbuciumul şi tulburarea îl strâng la mijloc şi se aruncă asupra-i gata de împresurare, fiindcă a îndrăznit să-şi îndrepte mâna împotriva lui Dumnezeu” (Iov 15, 20-25).
Astfel, răstimpul vieţii pământeşti îi este păcătosului un chin. Spre deosebire de omul cel drept, păcătosului îi este greu să rabde până şi cea mai mică suferinţă, fiindcă numai cel ce are viaţă într-însul poate să îndure chinul, să nesocotească suferinţa şi ridicându-se deasupra răului din lume, să se bucure. Viaţa şi bucuria sunt de nedespărţit.
De aceea, Hristos însuşi le spune drepţilor, celor pe care lumea îi prigoneşte, îi batjocoreşte şi îi umple de ocară: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi” (Mt. 5,12).
(Predică la Duminica lăsatului sec de carne)
250
Judecăţile omeneşti
Sunteţi judecat şi osândit, iar Dvs. din această pricină sunteţi întristat. Şi pe Hristos L-au judecat şi L-au osândit şi El a fost întristat. „întristat este sufletul Meu până la moarte” (Mt. 26, 38), a zis El în Grădina Ghetsimani. Însă omul rămâne ceea ce este, nu ceea ce spun oamenii despre el. Prin ceea ce spune despre alţii, omul dă mărturie despre sine însuşi. Pe pământ noi dăm mărturie în fiecare zi despre noi înşine, chiar dacă credem că mărturisim despre aproapele nostru. Ştiind aceasta, marele Apostol Pa vel grăieşte: „Dar mie prea puţin îmi este că sunt judecat de voi sau de vreo omenească judecată de toată ziua (…) Cel Care mă judecă pe mine este Domnul” (I Cor. 4,3).
Pavel ştia şubrezenia judecăţilor omeneşti şi de aceea nici nu le lua în serios. El se temea poruncindu-ne şi nouă să ne temem numai de Cel Ce ştie deplinul adevăr despre fiecare om şi Care va judeca după dreptate. Iar când Adevăratul Judecător va vădi judecata Sa, întru nimic se vor destrăma judecăţile omeneşti, ca şi cum nici n-ar fi fost rostite, împăratului Nero, poeţii şi filosofii erau datori să-i scrie imnuri linguşitoare, în vreme ce creştinii erau călcaţi ca iarba şi junghiaţi ca mieii. Poeţii şi filosofii romani scriau despre creştini cele mai defăimătoare lucruri ca despre ultimii nemernici din lume. Însă mult lăudatul Nero a trecut ca o umbră întunecată,
251
iar ocărâţilor şi osândiţilor Apostoli, Petru şi Pavel, li s-au ridicat biserici mai frumoase decât erau cândva templele zeilor romani Jupiter şi Marte.
Aşadar, nu vă întristaţi din pricina judecăţilor nedrepte făcute pe pământ cu privire la Dvs., ci luaţi seama să fiţi drag lui Dumnezeu şi să vă temeţi de dreapta Lui judecată.
(Scrisori misionare)
Jugul lui Hristos
Într-adevăr, toţi oamenii îşi doresc fericirea, dar puţini sunt cei ce nu îşi pun grumazul sub un jug aspru pe care nu îl pot purta şi nu iau în spate o povară grea pe care nu o pot duce.
Mântuitorul lumii vorbeşte despre jugul Său şi povara Sa şi spune că „jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Mt. 11,30). El, din milă şi dragoste, îi cheamă pe oameni la Sine, ca întru Dânsul să se înveţe şi să se odihnească: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 28-29). Şi încheie cu aceste cuvinte: „Că jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Mt. 11, 30).
Oare aţi cugetat vreodată profund la cuvintele lui Hristos mai înainte pomenite? La deosebirea dintre jugul şi povara cu care oamenii se împovărează
252
singuri şi jugul şi povara lui Hristos? Deosebirea este cu adevărat nespus de mare. Jugul oamenilor lumeşti este că aceştia cred că pot împlini orice cu puterea lor, fără ajutorul dumnezeiesc. Jugul lui Hristos este însă neîncetata încredere în Tatăl Ceresc Cel Atotputernic. De aceea, unul este aspru, iar celălalt bun. Şi încă, sfădirea este povară lumească, povara cea grea, împăcarea este povara cea uşoară a lui Hristos. Răzbunarea este povara omenească cea grea, iertarea este povara cea uşoară a lui Hristos.
Povara lui Hristos este dragoste, iar ura e povară nefericită. Povara lui Hristos este adevărul, iar minciuna e povară diavolească. Povara lui Hristos este dragostea frăţească, iar iubirea de sine, povară păcătoasă.
Jugul lui Hristos este într-ajutorarea şi jertfelnicia, iar tâlhăria este răpire, jug păcătos. Jugul lui Hristos este trainic pentru împărăţia Cerurilor, iar truda pentru împărăţia pământească jug pierzător. Jugul lui Hristos este calea cea strâmtă ce duce la împărăţia lui Dumnezeu, iar calea cea largă ce duce la pierzanie este jug nenorocit. Povara lui Hristos este sfinţenia şi milostenia întru toate, iar calea păcătoşilor este urâciune întru toate. Povara lui Hristos este întreaga-cugetare şi cinstea, iar cea a păcătoşilor necinstea şi curvia. Povara lui Hristos este răbdarea, ce duce la biruinţa din urmă, iar cea a păcătoşilor nerăbdarea, ce duce la deznădejde. Povara lui Hristos se poartă cu ochii aţintiţi către viaţa veşnică din
253
împărăţia dumnezeiască, iar cea lumească se poartă cu ochii aţintiţi către mormânt.
Care jug este mai bun şi care povară e mai uşoară? Fără îndoială, cele ale lui Hristos. Cu toate acestea, chiar dacă au auzit chemarea lui Hristos de a primi jugul şi sarcina Sa, oamenii s-au împovărat cu grijile de neîndurat ale lumii acesteia, pentru lumea aceasta s-au încărcat şi s-au preaîncărcat cu egoism, cu răutate, cu viclenie, cu iubire de sine, cu îngâmfare, cu necinste, cu nemilostivire, curvie sau ateism, încât Satana i-a mânat cu biciul său ca pe nişte dobitoace de povară.
Neamul omenesc se cuvine a fi izbăvit. Oare jugul străin asumat deliberat va putea izbăvi? Neamul omenesc se cuvine a fi întors din calea greşită. Oare omul va putea face aceasta? Acum, Atotputernicul şi de oameni iubitorul Hristos a sărit în ajutorul popoarelor lumii, pentru care din dragoste Şi-a dat viaţa. A îngăduit nenorocirea cea mai mică pentru a o împiedica pe cea mai mare, aşa cum doctorul taie degetele cangrenate pentru a ţine întregul trup în viaţă.
Vă pun acum în faţă fericirea şi nenorocirea, deci alegeţi: fericirea este sarcina lui Hristos, iar nenorocirea este sarcina orbilor şi a nebunilor.
(Prin fereastra temniţei)
254
Jurământul strâmb
Cineva care a jurat strâmb mi-a povestit istoria lui: „Am jurat strâmb, zice, pentru un bou. Dar n-aş fi ajuns să fiu judecat dacă nu mă denunţam singur. Şi a trebuit să mă denunţ, fiindcă pedepsele omeneşti sunt oricum mai uşoare decât pedeapsa lui Dumnezeu. În decursul a doi ani de când jurasem strâmb, casa mea a devenit sperietoare pentru lume. Primul necaz care a dat peste mine: boii înjugaţi la car mi s-au prăbuşit într-o prăpastie şi boii şi carul. Cu vestea asta mă aştepta nevasta chiar în seara zilei când m-am întors acasă de la judecătoria districtuală după ce depusesem jurământul strâmb.
După câteva săptămâni, a lovit trăsnetul în staulul meu şi mi-a omorât toate oile. Şi hoţii m-au călcat în două rânduri. Şi nevasta mi s-a îmbolnăvit şi după ce m-am înglodat în datorii cu tratamentele ei, a murit în chinuri. Unul dintre copii, care până atunci fusese mereu sănătos, a căpătat o boală grea şi a început să cadă ziua şi noaptea şi să facă spume la gură şi să scrâşnească din dinţi. Sărăcit, îndatorat peste cap, amărât, m-am plâns într-o zi unui prieten de soarta mea rea. La care el m-a lovit ca un trăsnet din cer cu întrebarea: «N-ai jurat cumva strâmb în viaţa ta?»
M-am deşteptat ca de o baie rece, mi-am amintit totul şi mi-a devenit totul limpede. Fără să-i răspund
255
prietenului nimic, am mers pe loc la tribunal, m-am denunţat şi am recunoscut totul. Am făcut închisoare şi acum am început să mă gospodăresc din nou. Dar m-am învăţat bine să mă tem de Dumnezeu”.
Vezi câte necazuri pot da peste cei care jură strâmb? Fiindcă aşa e legea lui Dumnezeu fratele meu, ca un foc viu, nu poţi să-l calci fără să te arzi. Când calci legi omeneşti, care se schimbă deseori, ca frunzele din pădure, te ajung restrişti şi chinuri. Darmite când calci legea de foc şi veşnică a Dumnezeului Celui Viu!
(Scrisori misionare)
256
L
Lacrimile
Astfel şi tu creştine, pentru multele râsete din timpul vieţii sigur te vei căi, dar nu şi pentru o singură lacrimă vărsată. „Vai vouă, celor ce astăzi râdeţi, că veţi plânge şi vă veţi tângui” (Lc. 6, 25), rostesc cele mai sfinte buze. Nimeni, semănând lacrimi nu a secerat răutate însă semănând râsete, cu adevărat au secerat multă răutate. Totuşi nu toate lacrimile sunt lacrimi evanghelice. Lacrimile care sunt necesare la zidirea piramidei Raiului nu sunt acelea venite din pricina aprinderii la mânie, nici acelea venite din mâhnirea pentru pierderea sau nedobândirea averilor.
Lacrimile evanghelice sunt acelea care curg dintr-o inimă înfrântă, plină de căinţă. Lacrimile evanghelice sunt lacrimile pentru Raiul pierdut. Lacrimile evanghelice sunt cele ce se amestecă cu lacrimile copiilor şi ale celor ce pătimesc. Lacrimile evanghelice sunt şi acelea care spală jignirile aduse Iubirii cereşti. Aşa cum se formează rouă atunci când se întâlneşte aerul rece cu cel cald, tot astfel şi lacrimile
257
curg firesc şi uşor din ochii celui ce s-a întâlnit cu dragostea caldă a Tatălui Ceresc. „Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea” (Ps. 41, 3), mărturiseşte regele pocăit, atunci când inima lui rece s-a întâlnit cu căldura Soarelui duhovnicesc. Cei ce nu plâng niciodată, nicicând nu simt mângâiere. Numai copilul cu ochii scăldaţi în lacrimi ştie de mângâiere atunci când mama sa îl mângâie.
Această lume nu este numită în zadar vale a plângerii. Şi Dumnezeu însuşi atunci când S-a arătat în lume a vărsat lacrimi.
(Piramida Raiului)
Lauda de sine
Păzeşte-ţi în taină bogăţiile tale cele duhovniceşti şi nu le vădi decât la nevoie! Iată că oamenii îşi păzesc şi îşi ascund avuţiile lor cele materialnice şi când sunt siliţi să dea la iveală cele ce au, totdeauna ascund partea cea mai mare şi dau la iveală partea cea mai mică. Foarte puţini sunt cei ce voiesc să descopere toate câte le au în stăpânire şi încă şi mai puţini sunt cei ce mărturisesc cum că ar avea mai mult decât au, iar pe aceştia lumea îi socoteşte uşuratici şi fără de minte. Aceasta arată limpede că şi tu trebuie să-ţi ascunzi avuţia duhovnicească, adică bunătăţile tale, faptele cele bune, postirile, privegherile şi rugăciunile tale.
Au oare de ce nu-şi vădesc bogăţiile cele materialnice fiii cei înţelepţi ai lumii acesteia? Pentru
258
două pricini: ca nu cumva să audă de ea vreun tâlhar, nici să nu aprindă pizma în oamenii cei răi. Căci sunt şi oameni pizmaşi şi jefuitori lacomi ai bogăţiei duhovniceşti. Aceştia sunt duhurile răutăţii. De îndată ce îţi vădeşti comoara cea duhovnicească, ei se vor sili să o împuţineze şi să o risipească. De îndată ce o faci vădită fără vreo trebuinţă, de pildă din slavă deşartă, ca să fii lăudat, ei pun mâna pe ea şi o strică. Iar tu o, bogatule întru cele duhovniceşti, te vei trezi pe negândite şi fără de veste un om sărac.
Mulţi dintre cei ce erau bogaţi duhovniceşte, adică sfinţii, s-au făcut nebuni înaintea lumii, ca prin închipuita sminteală să-şi ascundă întru sine înţelepciunea şi puterea lor cea mare. Zice avva Isaia: „Faptele cele bune săvârşite în taină sunt mai plăcute înaintea lui Dumnezeu.” Zice şi Sfântul Nil Sinaitul: „Pielea trupului acoperită de haine este albă, pe când pielea ce nu e acoperită este arsă şi neagră.” Asemenea se întâmplă şi cu faptele noastre cele bune pe care le tăinuim sau le facem vădite.
(Proloagele de la Ohrida)
într-adevăr este ruşinos pentru om faptul că furnicile şi albinele împlinesc mai bine decât el slăvita poruncă a lui Hristos. Când împliniţi toate câte vi se poruncesc, să spuneţi: „Suntem slugi netrebnice, fiindcă am făcut ceea ce eram datori să facem (Lc. 17,10).
(Gânduri despre bine şi rău)
259
Legământul
Fiecare făptură a lui Dumnezeu este o mare taină. Îndată ce o pecete se deschide, se iveşte alta. Niciodată mintea omenească, de una singură, fără ajutorul Ziditorului, nu va putea rupe cea din urmă pecete a tainei vreunei fiinţe sau a vreunui lucru din natură. Nici nu este de trebuinţă.
Şi soarta unor oameni şi neamuri este o mare taină. Iar dacă Bunul nostru Ziditor nu ne-ar fi dat cheia acelor taine, nici prin Prorocii sau Drepţii Vechiului şi Noului Legământ, nu am fi ştiut nimic, nici n-am fi putut găsi vreodată cheile tainicelor meniri ale oamenilor şi ale neamurilor. Şi soarta poporului sârb este o mare taină. Pătimirea micului popor sârb, ce întrece pătimirea tuturor popoarelor ce au apus de-a lungul istoriei, este cea mai întunecată pagină din cartea sorţii acestui popor. Această pagină nu poate fi citită fără ocheanul numit Sfânta Scriptură.
în Sfânta Scriptură, viaţa oamenilor e înfăţişată ca un legământ. Din feluritele legăminte ale oamenilor şi ale neamurilor, li se trage şi soarta acestora. Sunt două feluri de legăminte de căpătâi: legământul cu Dumnezeu şi cu ceea ce îi este plăcut lui Dumnezeu şi legământul cu potrivnicul lui Dumnezeu şi cu ceea ce este împotriva lui Dumnezeu. Adam şi Eva s-au ţinut la început cu credincioşie de legământul făcut cu Dumnezeu apoi însă s-au desprins de dragostea Ziditorului lor şi s-au legat de Satana. Cea mai
260
puternică şi mai hotărâtă mişcare a lui Dumnezeu de a smulge neamul omenesc din ruşinosul legământ cu Satana a fost făcută prin Domnul Iisus Hristos. Satana i-a îndemnat pe aliaţii săi cu chip omenesc să îl omoare pe Hristos. Dar Hristos a înviat cu puterea Sa dumnezeiască şi prin învierea Sa i-a biruit pe satana şi pe toţi aliaţii lui.
La despărţirea Sa de ucenici, Mântuitorul, de biruinţă Purtător, a grăit: „Datu-mi-s-a toată stăpânirea în cer şi pe pământ” (Mc. 28,18).
Cu Acest Atotputernic Hristos, Mântuitorul lumii, a făcut legământ poporul sârb când s-a botezat în numele Lui, când s-a luminat şi s-a împodobit cu învăţătura Lui. Şi neamul sârbesc s-a dăruit lui Hristos cu atât de multă dragoste şi cu atâta credinţă L-a urmat, precum puţine alte neamuri din Răsărit şi ca niciun alt neam din Apus. Dar şi Hristos a arătat o dragoste de nedescris faţă de sârbi.
(Prin fereastra temniţei)
Limba
„în puterea limbii este viaţa şi moartea” (Pilde 18, 21). Au nu ne-a încredinţat Domnul de aceasta când a zis că oamenii vor da răspuns pentru tot cuvântul deşert la înfricoşata Judecată? Nu a grăit El limpede: „Din cuvintele tale te vei îndrepta şi din cuvintele tale te vei osândi?” (Mt. 12, 37). Cel ce se va îndrepta va
261
dobândi viaţa. Tot cel ce se va osândi va avea parte de moarte. Drept aceea, vedeţi cum viaţa şi moartea stau în puterea limbii? Zice Apostolul Iacov: „De nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, puternic a-şi înfrâna şi tot trupul” (Iac. 3,2).
Cu adevărat mare şi nepătrunsă este taina cuvintelor, iar puterea lor nu poate fi măsurată sau socotită. Astăzi, prin uneltele născocite de om, cuvintele pot fi purtate dintr-un capăt al lumii în altul. Cuvântul rostit de o limbă în America poate fi auzit de o ureche tocmai în Europa. Nu este acesta o oglindire a lui Dumnezeu, Cel Ce pe toate le aude? O, fraţii mei, noi nu putem şopti nimic pe pământ, care să nu se audă în Ceruri. Orice cuvânt al nostru ajunge înaintea cetelor de îngeri ai lui Dumnezeu. Iadul culege tot cuvântul rău pe care îl rostim şi îl păstrează ca pe o chezăşie a veşnicei noastre pieiri, iar Raiul primeşte tot cuvântul bun şi îl păzeşte ca pe o chezăşie a vieţii noastre veşnice. Cu adevărat, bine grăieşte înţeleptul Vechiului Testament, făcându-ne veghetori cu aceste cuvinte: „în puterea limbii este moartea şi viaţa” (Pilde 18,21).
(Proloagele de la Ohrida)
Lumea
Nu poate omul să slujească şi lui Dumnezeu şi păcatului pentru că, fie îl va urî pe Dumnezeu şi va iubi păcatul, fie dimpotrivă îl va iubi pe Dumnezeu
262
şi va urî păcatul. Pentru a pune şi mai mult în lumină acest adevăr, Domnul îl repetă cu alte cuvinte: „Sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui” (Mt. 6,24). Dacă un om se poate alipi de Dumnezeu, tot astfel se poate alipi şi de vrăjmaşul lui Dumnezeu. Iar dragostea faţă de această lume este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu. Dumnezeu cere de la noi întreaga noastră inimă, după cum şi El ne dăruieşte tot ajutorul şi harul Său. „Fiindcă ochii Domnului văd peste tot pământul, pentru ca să sprijine pe cei care sunt cu inima lor întreagă la El” (II Par. 16, 9), întreagă, desăvârşită, curată, golită de credinţa în lume, de nădejdea în lume şi de dragostea pentru lume şi plină de credinţă, nădejde şi dragoste faţă de Dumnezeul Cel Viu şi fără de moarte.
Cel ce se alipeşte de Dumnezeu trebuie cu adevărat să dispreţuiască toată dulceaţa muritoare, înşelătoare şi stricăcioasă cu care îl îmbie lumea. Şi dimpotrivă, cel ce se predă cu totul pe mâna înşelătoarei nădejdi şi făgăduinţe a acestei lumi, acela neapărat îl va nesocoti şi îl va dispreţui pe Dumnezeu. Nu vă amăgiţi: „Dumnezeu nu se lasă batjocorit” (Gal. 6, 7), fiindcă cel ce se leapădă de Dumnezeu şi Dumnezeu se va lepăda de dânsul, Dumnezeu va rămâne Dumnezeu, iar omul acela va fi şters din Cartea Vieţii şi în lumea aceasta şi în cea viitoare.
Fiţi aşadar, statornici predându-Vă lui Dumnezeu, nu fiţi cu inima împărţită, ci dacă aţi apucat coarnele plugului lui Dumnezeu, nu vă mai uitaţi înapoi. Şi când aţi început a fugi de nimicirea
263
Sodomei acestei lumi, nu vă uitaţi înapoi, pentru a nu vă face stâlp de sare asemenea femeii lui Lot şi să nu mai puteţi apuca atunci nici înainte, nici înapoi. Şi dacă aţi reuşit o dată să scăpaţi de răul faraon egiptean, nu mai doriţi să vă întoarceţi în robia lui, chiar de v-ar sta în cale mări şi pustiuri, foame şi sete sau vrăjmaşi fără de număr. Domnul merge înaintea celor ce se izbăvesc de flăcările păcatului şi El le curăţă calea fie prin mare, fie prin pustie, fie prin şirurile strânse ale vrăjmaşilor.
(Predică la Duminica a treia după Rusalii)
Lupta duhovnicească
A nu te preda vrăjmaşului este o regulă fundamentală pentru ostaşul lui Hristos în lupta cu duhul rău al acestei lumi. Iar Hristos, ca împăratul şi Comandantul nostru în luptă, ne previne şi ne avertizează în privinţa celor ce vor să vină. „Iată, v-am spus mai dinainte” (Mt. 24, 25; In. 14, 29), spune El ucenicilor Săi. Primejdia este mare, iar vrăjmaşul neamului omenesc este mai cumplit şi mai viclean decât orice alt duşman posibil. Domnul a spus aceasta într-un alt loc: „Iată Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu ” (Lc. 22,31). Încă din ziua când l-a înşelat pe primul om, încă din acea zi când s-a semeţit asupra neamului omenesc şi I l-a răpit lui Dumnezeu înstăpânindu-se asupra lui, Satana îi vânează neîncetat pe oameni.
Prin toate înşelăciunile posibile îi atrage pe ostaşii lui Hristos la el, momindu-i cu făgăduinţe
264
mincinoase şi ademenindu-i cu bogăţia sa. El, care-i decât toţi cel mai flămând, le arată flămânzilor pâine, pentru a-i atrage de partea sa. El, care-i decât toţi cel mai gol, îi ademeneşte pe oameni prin culoarea îmbrăcămintei sale mincinoase şi iluzorii. El, care-i mai sărac decât toţi, învârte ca un scamator de bâlci două carboave,29 arătându-le avizilor privitori ca şi cum ar avea milioane. Nimeni nu s-a prăbuşit mai tare decât el, dar nu încetează nicidecum cu minciunile, de parcă el ar fi biruitor, ca şi cum ostaşii lui Hristos ar fi biruiţi, ca şi cum Hristos S-ar fi retras de pe câmpul de luptă şi S-ar fi ascuns. „Este mincinos şi tatăl minciunii” (In. 8, 44) şi întreaga lui putere şi avuţie sunt doar părute şi iluzorii. Arătându-le ucenicilor Săi toate meşteşugirile şi armele vrăjmaşului, Mântuitorul i-a învăţat prin cuvânt şi prin faptă cum să le stea împotrivă şi cu ce arme să se lupte.
(Predică la Duminica lăsatului sec de brânză)
„Nu pot avea odihnă pe pământ cei ce voiesc să se mântuiască”, spune Sfântul Efrem Sirul. Necontenită este lupta fie din afară, fie dinlăuntru. Vrăjmaşul ne luptă uneori în chip văzut prin oameni şi prin lucruri, iar alteori în chip nevăzut prin cugete. Uneori vrăjmaşul se arată pe faţă şi ne luptă cumplit şi cu sălbăticie, ca un vrăjmaş, iar alteori, în chip de prieten linguşitor, ne amăgeşte cu vicleşug. Precum lupta
29 Carboavă (pol. „karb” = crestătură), monedă crestată sau cu zimţi (n. trad.).
265
dintre două oştiri vrăjmaşe, aşa este şi lupta omului cu patimile lumii acesteia. Cu adevărat „nu pot avea odihnă pe pământ cei ce voiesc să se mântuiască”. Odată cu mântuirea vine însă şi odihna.
(Proloagele de la Ohrida)
266
M
Magii de la Răsărit
„Şi deschizând vistieriile lor I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă” (Mt. 2,12). I-au adus trei daruri, închipuind fără să-şi dea seama, Sfânta şi de viaţă dătătoarea Treime, în Numele Căreia venise în mijlocul oamenilor Pruncul Iisus şi totodată, arătând întreita lucrare a Domnului Iisus: regească, preoţească şi profetică, fiindcă aurul înseamnă vrednicia împărătească, tămâia o închipuie pe cea preoţească, iar smirna pe cea prorocească sau jertfelnică. Pruncul Nou-Născut va fi aşadar, împăratul împărăţiei celei fără de moarte, va fi Preotul cel fără de păcat şi va fi Profetul Care avea să fie ucis, la fel cum au fost ucişi şi cei mai mulţi profeţi dinaintea Sa.
Este limpede pentru toată lumea că aurul este semnul unui Domn, al unei domnii, este limpede că tămâia este semnul rugăciunii sau al preoţiei şi este limpede, de asemenea, din Sfânta Scriptură că mirul este semnul nemuririi: Nicodim a uns trupul mort al lui Iisus cu mir (In. 19, 39-40; cf. Ps. 44, 8; Mc. 15, 23),
267
fiindcă trupurile se ungeau după datină pentru a putea fi păzite mai mult de stricăciune şi măcar pentru un timp să fie izbăvit de cumplita pieire prin moarte. Lumea avea să strălucească de la Hristos ca aurul, să fie plină de rugăciune ca biserica de mirosul de tămâie, pătrunsă de mireasma învăţăturii şi a trupului Său, ca de smirnă.
Cele trei daruri mai înseamnă îndurarea şi neschimbarea: aurul rămâne aur, tămâia, tămâie, smirna, smirnă, niciuna dintre ele, oricât ar trece vremea peste ele, nu-şi pierde însuşirile caracteristice, ci şi peste mii de ani aurul străluceşte, tămâia arde şi smirna miroase. Nu poţi găsi alte trei lucruri pe pământ, care să închipuie atât de bine lucrarea lui Hristos, care să fie un semn atât de limpede al veşnicei Sale slujbe şi al permanenţei darurilor pe care le-a adus El cu Sine din Cer oamenilor. Le-a adus adevăr, rugăciune şi nemurire. Cu ce altceva pe pământ decât cu aurul poţi asemăna adevărul? Orice aţi face cu aurul, el nu-şi pierde strălucirea. Sau cu ce altceva poţi asemăna rugăciunea decât cu tămâia? Aşa cum fumul de tămâie pătrunde întreaga biserică şi rugăciunea pătrunde tot sufletul omului şi aşa cum se înalţă fumul de tămâie, tot aşa se înalţă şi sufletul omului către Dumnezeu: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” (Ps. 140 2). Mai scot şi alte lucruri fum, dar nu-i nici unul ca fumul de tămâie ce atrage sufletul la rugăciune.
Şi cu ce altceva poţi asemăna viaţa cea fără de moarte decât cu smirna? Moartea răspândeşte duhoare,
268
viaţa, mireasmă ce nu se risipeşte. Astfel au înfăţişat închinătorii de la Răsărit în chip simbolic întreaga credinţă creştină, de la Sfânta Treime la înviere şi la viaţa veşnică a Mântuitorului şi a celor ce-L urmează pe El. De aceea ei nu sunt numai închinători, ci sunt şi profeţi ai lucrărilor lui Hristos. Nu puteau avea de la ei înşişi înţelegerea acestor lucruri, ci insuflarea lui Dumnezeu i-a pornit în lunga călătorie spre Betleem, dându-le drept călăuză misterioasa stea.
(Predică la Naşterea Domnului)
Materia
Materia în sine nu este rea, aşa cum au socotit oarecare eretici, precum maniheii30 şi alţi filosofi. Şi nu doar că materia nu este rea, dar ea nici nu este singura unealtă a răului. După cum materia este unealta răului, tot aşa este şi duhul. Orice lucru materialnic este ticălos şi înfricoşător din pricina păcatelor omeneşti, dar materia în sine nu este rea. Spre deosebire de duhul cel nemuritor, materia este stricăcioasă, slabă şi neînsemnată, dar nu este rea în sine.
De ar fi fost rea, ar mai fi statornicit oare Hristos Domnul Taina Sfintei împărtăşanii cu pâine şi vin şi
30 Maniheu eretic din sec. III, adept al învăţăturii persanului Manes, potrivit căruia lumea este guvernată de două principii: binele şi răul, negând unitatea lui Dumnezeu în forma păstrată de Ortodoxie (n. ed.).
269
ar mai fi numit El pâinea şi vinul Trupul şi Sângele Său? Dacă materia ar fi fost în sine rea, cum s-ar mai fi putut boteza oamenii cu apă? Cum ar mai fi poruncit Apostolul Iacov ca bolnavul să fie uns cu untdelemn? Cum ar mai rămâne Sfânta Agheazmă nestricată şi cum ar mai avea ea puteri tămăduitoare? Cum ar mai avea putere Crucea lui Hristos? Cum ar mai fi izvorât din veşmântul Mântuitorului puterea Sa de tămăduire, prin care s-a vindecat femeia cu scurgere de sânge? Cum ar mai putea săvârşi icoanele şi moaştele Sfinţilor atâtea minuni şi cum ar dărui oamenilor atâta bine din împărăţia darului? Cum ar putea aşadar, să vină binele către om prin mijlocirea răului? Nu, nu, materia nu este niciodată rea prin sine însăşi.
(Proloagele de la Ohrida)
Mărturisirea lui Hristos
Zis-a Domnul: „Cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru dânsul înaintea Tatălui Meu Care este în Ceruri” (Mt. 10, 32) şi „înaintea îngerilor lui Dumnezeu” (Lc. 12, 9).
Aşa zice Domnul Iisus Hristos, Care este mai puternic decât lumea şi mai puternic decât iadul. Fericit este bărbatul care-L mărturiseşte pe El înaintea oamenilor, slobod şi făţiş, acela va avea cu adevărat putere nebiruită şi nimic nu-l va vătăma, nici lumea, nici moartea, nici iadul, fiindcă îi stă alături Cel Ce
270
este Atotputernic. El petrece slobod într-această lume, precum un fiu în moştenirea părintească, iar nu ca un rob sau argat ce unelteşte în ascuns ce va fura, va răpi, va pârjoli sau va nimici. Iar când va muri abia atunci va intra în adevărata viaţă şi adevărata slavă.
Dacă îşi vor aminti oamenii de el sau nu, este de mai mică însemnătate. Nu va avea vreun folos din faptul că rudele îi vor săpa numele pe piatra de mormânt. Ci adevărata sa pomenire este acolo unde este şi adevărata viaţă şi adevărata slavă, acolo unde cei fără de moarte îl vor pomeni după numele său. Însuşi Hristos Cel fără de moarte şi Atotputernic îl va întâmpina în lumea cerească şi îl va înfăţişa după nume Tatălui Său şi sfinţilor Săi îngeri şi-l va lăuda. Pentru ce îl va lăuda? Pentru că acel om L-a mărturisit fără frică în faţa acestui neam pământesc „desfrânat şi păcătos” (Mc. 8, 38). Desfrânaţii au râs de el, dar lui nu i-a păsat, păcătoşii l-au batjocorit, dar el nu i-a luat în seamă, iudeii l-au ameninţat, dar el nu S-a înspăimântat. Cu adevărat, fericit este un astfel de om! Viaţa lui a avut un rost, a avut pentru cine să le îndure pe toate.
Dar vai de omul ce se leapădă de Hristos înaintea oamenilor, înaintea acestor lăcuste desfrânate şi păcătoase! în lumea viitoare, Hristos nu-l va privi, nici nu-l va chema pe nume, ci îl va coborî în împărăţia întunericului „unde viermele nu moare şi focul nu se stinge” (Mc. 9, 44).
(Prin fereastra temniţei)
271
Măsura duhovnicească
Domnul Iisus Hristos a venit să schimbe măsurile şi judecăţile oamenilor.
Oamenii au măsurat natura cu măsura lor şi măsura a fost cu lipsuri. Oamenii au măsurat sufletul cu trupul. Şi măsura sufletului s-a micşorat la o câtime de nimic. Oamenii L-au măsurat pe Dumnezeu cu omul. Şi au găsit că Dumnezeu depinde de om. Oamenii au măsurat virtutea cu măsura succesului şi virtutea a devenit ieftină şi tiranică. Oamenii s-au măsurat cu animalele, lăudându-se cu progresele lor. Cerul a dispreţuit această laudă de sine, iar animalele nici n-au ştiut de ea. Apoi au început oamenii a-şi măsura între ei treptele de înrudire şi afinitate, au măsurat depărtările între sate şi între case, între dialecte şi limbi şi între o sută de alte semne. Dar toate aceste măsurători nu i-au apropiat cu nimic unii de alţii.
Toate măsurătorile omeneşti au fost eronate şi toate judecăţile au fost mincinoase. Hristos a venit să izbăvească pe oameni de neştiinţă şi de minciună, a venit să schimbe măsurătorile şi judecăţile oamenilor. Şi le-a schimbat. Cei ce şi-au însuşit măsurile şi judecăţile Lui s-au mântuit prin adevăr şi dreptate, dar cei ce şi-au păstrat măsurile şi judecăţile lor vechi, măsoară până astăzi în întuneric şi rătăcesc. Natura nu se măsoară doar cu măsura ei proprie, fiindcă a
272
fost dată omului în folosinţă şi de aceea omul este măsura ei, nu ea este măsura omului.
Sufletul nu se măsoară după trup, fiindcă trupul este dat spre slujba sufletului, nu acesta spre slujba trupului. Dumnezeu nu se măsoară cu omul, aşa cum olarul nu se măsoară cu vasele sale. Dumnezeu nu se măsoară cu nimeni şi cu nimic, fiindcă Dumnezeu este măsura tuturor şi Judecătorul tuturor. Virtutea nu se măsoară cu măsura succesului, fiindcă roata trasă repede din noroi, cade la fel de repede înapoi, ci virtutea se măsoară după legea lui Dumnezeu. Sporirea omului nu se măsoară după animale, ci după scurtimea depărtării între Dumnezeu şi om.
Adevărata măsură a înrudirii care îi leagă cu adevărat pe oameni ca şi pe neamuri nu este atât sângele, cât mila. Necazul unui om şi milostivirea altuia îi apropie mai mult decât rudenia de sânge. Fiindcă toate legăturile de sânge sunt trecătoare şi au o anumită însemnătate numai în viaţa aceasta, slujind drept chip legăturilor nepieritoare, veşnice, ale rudeniei duhovniceşti. Înrudirea după duh, născută din întâlnirea dintre nevoie şi milă, rămâne în veşnicie. Pentru fratele de un sânge, Dumnezeu este numai Ziditorul, dar pentru fraţii în duh, născuţi din milă, Dumnezeu este Tatăl.
(Predică la Duminica a douăzeci şi cincea după Rusalii)
273
Mândria
Un om s-a dus în pădure să taie un pom din care să-şi facă grinzi pentru casă şi a văzut doi copaci care creşteau unul lângă altul. Unul era neted la coajă şi falnic, dar pe dinăuntru putred, celălalt urât, cu coaja scorojită şi groasă, dar cu lemn bun. „Ce folos că-i înalt şi falnic, dacă este putred şi nu pot face din el grinzi?”, a oftat omul întru sine. „Celălalt chiar dacă este scorojit şi nearătos, măcar este înăuntru sănătos, poate că am puţin mai mult de muncit la el, dar e bun pentru grinzile mele”.
Aşa şi Dumnezeu va alege pentru casa Sa, dintre doi oameni, nu pe cel care pare drept pe dinafară, ci pe cel a cărui inimă este plină de dreptatea lui Dumnezeu. Nu sunt plăcuţi lui Dumnezeu cei mândri, care stau cu ochii ridicaţi la cer în timp ce inima este plină de cele vremelnice, ci cei smeriţi şi blânzi, cu ochii plecaţi spre pământ, în timp ce inima le este plină de cele cereşti. Ziditorului îi place ca omul să-şi numere mai degrabă păcatele sale decât faptele bune. Fiindcă Dumnezeu este Doctorul Care se apropie de patul fiecăruia dintre noi şi întreabă: „Ce te doare?” înţelept este cel care, folosindu-se de faptul că doctorul este cu el, îi spune toate suferinţele şi neputinţele sale, iar prost este cel care, ascunzându-şi suferinţa, se laudă doctorului cu sănătatea lui. Ca şi cum doctorul îi cercetează pe oameni pentru că sunt sănătoşi şi nu pentru că sunt bolnavi!
276
„Rău este să păcătuieşti, zice înţeleptul Gură de Aur, dar tot ai scăpare, pe când dacă păcătuieşti şi nu recunoşti, este răul cel mai mare, fiindcă aici nu ţi se acordă ajutor”.
Să fim aşadar, înţelepţi şi când stăm înaintea lui Dumnezeu la rugăciune, să considerăm că stăm înaintea Celui mai Bun şi Celui mai Milostiv Doctor, Care cu purtare de grijă şi cu dragoste îl întreabă pe fiecare dintre noi: „Ce te doare?” Să nu pregetăm nicidecum a-I spune suferinţele, rănile şi păcatele noastre.
(Predică la Duminica vameşului şi a fariseului)
Sfântul Ioan Scărarul zice: „Cel ce se mândreşte în inima sa cu lacrimile şi îi osândeşte în taină pe cei ce nu plâng se aseamănă unui om care cere împăratului o armă împotriva vrăjmaşului său, iar mai pe urmă se omoară singur cu dânsa” (Scara, Treapta a Şaptea). Dacă ţi s-a înmuiat inima, fie din pocăinţă către Dumnezeu, fie din cunoaşterea dragostei celei nemărginite a lui Dumnezeu către tine, nu te mândri înaintea celor încă învârtoşaţi şi nesimţitori cu inima. Adu-ţi aminte cât amar de vreme ai petrecut şi tu având inima învârtoşată şi nesimţitoare. Erau odată şapte fraţi ce pătimeau într-un spital. Unul din ei s-a făcut sănătos şi s-a ridicat pe picioare. El a alergat degrabă să slujească fraţilor săi cu dragoste frăţească şi se sârguia ca şi ei să ia tămăduire.
Precum fratele acela, tot aşa să faci şi tu. Pe toţi oamenii să îi socoteşti fraţii tăi, fraţii tăi cei bolnavi.
277
Dacă vezi că Dumnezeu te-a făcut sănătos mai curând decât pe ei, cunoaşte că după milostivirea Sa ţi s-a dat aceasta, pentru ca luând tămăduire să poţi sluji celorlalţi ce sunt încă bolnavi. Ce lucru avem noi cu care să ne mândrim, ca şi cum sănătatea ar veni de la noi, iar nu de la Dumnezeu? Ca şi cum o groapă plină de noroi se poate curăţa de la sine, iar nu de la un izvor mai adânc şi mai curat.
(Proloagele de la Ohrida)
Mânia
Mâniaţi-vă pe voi înşivă fraţilor şi nu păcătuiţi mai mult! Mâniaţi-vă pe păcatele, pe cugetele şi pe faptele voastre şi nu mai păcătuiţi! Mâniaţi-vă pe Satana, tatăl minciunii (In. 8, 44) şi nu mai faceţi voia lui! Mâniaţi-vă pe păcatul din lume, mâniaţi-vă atunci când oamenii cei necredincioşi calcă în picioare Sfânta Biserică a lui Dumnezeu dar păziţi-vă, ca nu cumva să tămăduiţi păcatul cu un alt păcat! Mâniaţi-vă pe cei de aproape ai voştri atunci când păcătuiesc, dar mâniaţi-vă pentru a-i îndrepta, iar nu pentru a-i încrâncena şi mai tare! Mânia unui prieten către prietenul său şi a părinţilor către fiii lor, precum şi mânia lui Dumnezeu faţă de oameni, nu este o furtună care smulge copacul din rădăcini, ci un vânt care întăreşte copacul şi îl scutură de roadele cele putrede, pentru ca roadele cele bune să sporească cu numărul şi cu frumuseţea.
278
Puneţi dar, măsură mâniei voastre, ca ea să fie leac, iar nu otravă. Pentru a avea o astfel de măsură, puneţi-L pe Dumnezeu înaintea voastră în vremea mâniei. Nu este hotar mai bun pus mâniei decât Dumnezeu. Toată mânia, care nu este în numele lui Dumnezeu şi pentru dreptatea Lui, este păcat. Nu vă mâniaţi în deşert, ci vă mâniaţi pe acele lucruri care îl mânie şi pe Dumnezeu. Dacă voia ta este întărită în Legea lui Dumnezeu, vei şti totdeauna când este de trebuinţă să vă mâniaţi şi cât de mult. Aceasta nu se poate înfăţişa deplin în cuvinte, nici nu poate fi tâlcuită celui neiscusit. Mânia, ca şi mila, îşi are lucrarea şi locul său.
(Proloagele de la Ohrida)
Biruirea mâniei este una dintre cele mai mari biruinţe a ostaşilor lui Hristos. Ne mâniem îndeobşte, fie pe aceia pe care voim să-i întoarcem din calea păcatului, fie pe cei ce ne ocărăsc pe noi. Dar făcând astfel, uităm că mânia este un păcat de moarte şi voind să-i mântuim pe alţii, ne pierdem mântuirea noastră, după cum grăieşte Sfântul Macarie. Mânia împotriva vrăjmaşilor noştri este legată îndeobşte de o altă pornire păcătoasă, anume setea de răzbunare. Sfântul Evpsihie, până într-atât a biruit întru sine patima mâniei, încât înainte de moarte, o parte din marea sa avuţie a dăruit-o săracilor, iar altă parte clevetitorilor săi care l-au dus la chinuri şi la moarte, avându-i pe dânşii ca pe nişte făcători ai săi de bine.
279
Iată ce scrie Sfântul Ioan Gură de Aur: „Să tăiem aripile mâniei şi astfel răutatea nu îşi va lua zborul la înălţime. Mânia este o boală rea ce poate ucide sufletele noastre. Mânia este un foc cumplit ce mistuie totul. Dacă omul cel mânios s-ar putea vedea în vremea mâniei sale, nu ar mai avea nevoie de altă povaţă ca să lepede mânia, căci nimic nu este mai urât decât un chip mânios.” avva Ammona31 mărturisea despre sine: „Paisprezece ani am petrecut în schit rugându-mă lui Dumnezeu zi şi noapte, să-mi dăruiască biruinţă asupra mâniei.”
(Proloagele de la Ohrida)
Mânia lui Dumnezeu
Să se bucure ţara sârbească! Mai întâi a lovit-o
şi apoi a miluit-o. Cu adevărat soarta fiecăruia este prorocită în Scriptură, fiindcă multe din cuvintele pe care Domnul le-a rostit poporului lui Israil, parcă ar fi fost rostite către sârbi, atât de mult se potrivesc cu soarta noastră. Iată ce s-a spus prin Prorocul Isaia: „Că întru mânia Mea te-am lovit, şi întru îndurarea Mea M-am milostivit de tine” (Is. 60,10).
De ce te-ai mâniat pe noi, Doamne al Cerurilor? M-am mâniat, pentru că atunci când v-am dat tot ce v-a poftit inima, v-aţi întărit, dar nu pentru adevăr,
31 avva Ammona a fost ucenic al Marelui Antonie (251-356) şi urmaş al acestuia în călăuzirea duhovnicească a călugărilor din centrul monahal Pispir, pe malul stâng al Nilului, la sud de Cairo (n. ed.).
280
ci ca să treceţi de la rău la mai rău şi pe Mine nu M-aţi cunoscut (Ier. 9, 3). Aţi făcut precum evreii în vremurile de demult, după cum mărturiseşte slăvitul Meu proroc Ieremia. Pentru că voi, sârbii, M-aţi scuipat cu cuvintele voastre hulitoare, pentru că aţi murdărit numele Meu mai rău decât orice nume cu înjurăturile voastre. Căci nimeni din iad n-a auzit vreun sârb să-l înjure pe Satana sau pe vreunul din diavolii lui, dar toţi îngerii Mei din Ceruri au auzit buzele sârbilor înjurând numele Meu şi al Sfinţilor Mei. Dacă veţi găsi un sârb care l-a înjurat pe diavol, voi ierta suta celor ce au ocărât numele lui Dumnezeu Ziditorul şi Atotţiitorul. Dar nu veţi găsi. Aşadar, Satana cu diavolii săi a fost pus la un loc mai de cinste decât Mine, Ziditorul şi Părintele vostru. Oare puţin lucru este acesta din pricina căruia m-am mâniat?
O, Doamne, iartă-ne şi ne spune încă pentru ce te-ai mâniat pe sârbi? Pentru că noii cârmuitori ai Serbiei s-au ruşinat să meargă la biserici pentru a se ruga, pentru că s-au ruşinat să mărească numele Meu pe la şcolile înalte, pentru că au început să se închine lucrurilor mele în loc să Mi se închine Mie, Ziditorului cerului şi al pământului, pentru că au lepădat slava îngerilor şi a sfinţilor Mei şi au început să-i slăvească pe oamenii muritori, pentru că s-au lăsat ademeniţi de calea păgânilor şi a celor mai cumpliţi eretici din lume, primind şi repetând nebuneştile lor cuvinte, citind şi scriind cărţi smintitoare, care sunt călăuză spre iad. Vechii domnitori sârbi într-alt chip M-au
281
cinstit, într-alt fel au învăţat poporul sârb. Spuneţi-mi, oare e neînsemnat lucrul din pricina căruia M-am mâniat? Ziceţi-mi, dacă aţi fi chemat oaspeţi în casă, iar oaspeţii s-ar fi îndestulat de bucate şi de băutură, apoi ar fi început să-l ocărască pe stăpânul casei şi să cinstească slujitorii şi slujnicele, mesele şi scaunele, oalele şi blidele oare nu v-aţi fi mâniat?
O, Doamne, cu adevărat grele ne sunt păcatele! Să fie însă mila Ta mai mare decât păcatele noastre! Iartă-ne, Preaîndurate şi binevoieşte spre slugile Tale şi spune-ne nouă pentru ce Te-ai mai mâniat pe sârbi? Pentru că M-aţi amărât cu văicărelile voastre când vă lovesc şi cu obrăznicia voastră când vă miluiesc. Dacă cineva dintre voi, cu cât de puţină înţelegere şi cinste, ar auzi de la îngerul păzitor, care merge lângă fiecare dintre voi şi îi veghează viaţa, dacă ar auzi tot ce aud Eu, de păcatele voastre din căsnicie, de păcatele voastre din afaceri, de păcatele voastre de la stabilirea hotarelor câmpurilor şi pădurilor, de păcatele din judecătorii, de păcatele din şcoli, de păcatele preoţilor Mei, de păcatele din cazărmi, de păcatele de la vârful puterii, dacă cineva dintre voi, oamenii, ar auzi tot, ar afla tot, ar cumpăni tot şi ar judeca după dreptate, cu adevărat vă spun că mai degrabă ar trimite asupra acestui norod veşnica pieire, decât să-i curgă vreo lacrimă din ochi.
Vai, fraţii mei, cât de greu este să te judeci cu Cel Preaînalt! El este cu adevărat totdeauna drept, iar noi, totdeauna vinovaţi. Scăparea noastră este că mila Sa
282
este însoţitoarea de zi cu zi a dreptăţii Sale. Căci vai, de s-ar fi abătut asupra acestui pământ păcătos doar dreptatea dumnezeiască, fără milă, de mult ar fi venit sfârşitul lumii (Is. 60,10).
De multe ori s-au întâmplat acestea cu israilitenii. Şi tot trecutul nostru ne dă mărturie că acestea s-au întâmplat de multe ori şi cu sârbii. De multe ori Domnul ne-a lovit cu mânia Sa cea dreaptă şi ne-a miluit după mare mila Sa. De aceea vă zic, pentru a înţelege istoria sârbilor, citiţi Sfânta Scriptură! Citiţi Biblia, pentru a avea în mâini lumina călăuzitoare pe calea cea întunecată a destinelor omeneşti! Şi străduiţi-vă ca nicidecum să nu întărâtaţi mânia Domnului. El este domol la mânie şi nu răsplăteşte fiecare strâmbătate ca omul mânios; dar, când se mânie, îi arde pe oameni precum focul pe mirişte.
O, fraţilor şi surorilor, cugetaţi în fiecare zi şi în fiecare noapte la mânia Domnului şi la milostivirea Lui în viaţa noastră şi în viaţa poporului nostru şi străduiţi-vă în orice chip, prin gânduri, fapte, cuvinte, rugăciuni, pocăinţă şi smerenie, să vă legaţi de Dumnezeul milei şi nu de Dumnezeul mâniei. Unul îl înlocuieşte pe celălalt.
Dumnezeu Cel Milostiv să fie cu voi şi voi cu El în vecii vecilor. Amin.
(Prin fereastra temniţei)
283
Mântuirea
Chiar dacă Sfinţii Părinţi au lăudat monahismul ca pe starea cea cu adevărat îngerească şi mulţi dintre cei mai mari Sfinţi au vieţuit şi au dobândit desăvârşirea în pustia cea întinsă şi stearpă însă Biserica Ortodoxă nu cheamă pe orice creştin la tunderea în monahism. „Nici toţi cei din pustie nu s-au mântuit, nici toţi cei din lume nu au pierit”, spunea un Sfânt unuia ce vieţuia în cetate, care voia să intre în monahism însă nu avea nici o chemare pentru aceasta, Sfântul Nifon i-a spus: „Fiul meu, un loc nici nu îl mântuieşte, nici nu îl pierde pe om, ci faptele sale, fie îl mântuiesc, fie îl pierd. Celui ce nu împlineşte toate poruncile Domnului, de niciun folos nu-i este vreun cin sau vreun loc plin de sfinţenie. Împăratul Saul a trăit în mijlocul desfătărilor vrednice de un împărat şi a pierit. Împăratul David a trăit în aceleaşi desfătări şi s-a încununat. Lot a trăit în mijlocul sodomitenilor celor nelegiuiţi şi s-a mântuit. Iuda s-a numărat cu Apostolii şi a ajuns în iad. Cel ce spune că este cu neputinţă a te mântui având femeie şi prunci, se amăgeşte pe sine. Avraam avea femeie şi prunci, trei sute optsprezece robi şi roabe, mult aur şi argint însă cu toate acestea prieten al lui Dumnezeu s-a chemat. O, câţi slujitori ai Bisericii şi iubitori ai pustiei s-au mântuit! Câţi oameni de neam ales şi ostaşi! Câţi meşteşugari şi lucrători ai ţarinii! Fii cucernic şi iubitor de oameni şi te vei mântui!”
(Proloagele de la Ohrida)
284
Mântuirea prin fapte
Dar să nu ne lăsăm înşelaţi crezând că strădaniile noastre ne aduc mântuirea. Să nu ne închipuim că am putea, străduindu-ne, să ajungem prin proprie silinţă în faţa Dumnezeului Celui Viu. Fără voia lui Dumnezeu, niciun muritor nu poate sta înaintea feţei Sale, fiindcă însuşi Domnul, care ne-a poruncit silinţă şi strădanie, spune într-alt loc: „Când veţi face toate cele poruncite, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Lc. 17,10). Şi în altă parte: „Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-L va trage Tatăl” (In. 6,44). Şi iarăşi: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (In. 15,5).
Apostolul Pavel, scriind efesenilor, spune în acest sens: „Prin har sunteţi mântuiţi” (Efes. 2,5). Ce să mai spunem după toate acestea? Să spunem că toate ostenelile noastre sunt în zadar? Să lăsăm lucrarea mâinilor şi să aşteptăm până ce Domnul Se va arăta şi ne va aşeza cu puterea Sa înaintea feţei Sale? Nu strigă oare şi însuşi prorocul Isaia: „Toată dreptatea noastră este ca o cârpă lepădată” (Is. 64,5)? Aşadar, să ne reducem toate ostenelile şi strădaniile noastre? Oare nu ne vom asemui acelei slugi care şi-a îngropat în pământ talantul şi din această pricină, stăpânul i-a strigat: „Slugă rea şi leneşă!” (Mt. 25, 26)? Trebuie să fim chibzuiţi şi să ne ostenim să împlinim poruncile cele limpezi ale Domnului. Noi trebuie să ne silim, iar
285
lui Dumnezeu Singur îi stă în putere să binecuvânteze strădania noastră şi să ne aducă înaintea feţei Sale. Apostolul Pavel a arătat limpede lucrul acesta: „Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Astfel nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu Care face să crească” (I Cor. 3,6-7).
Aşadar, totul este în mâna lui Dumnezeu, stă în puterea, înţelepciunea şi în mila Lui. Dar al nostru este totuşi să sădim şi să udăm şi să nu îndrăznim să ne abatem de la această îndatorire fără a cădea în primejdia veşnicei pierzanii.
(Predică la duminica a doua din Postul Mare)
Mila
Dacă ar avea oamenii necontenit înaintea ochilor mila lui Dumnezeu faţă de dânşii, s-ar milostivi şi ei unii faţă de alţii. Nimic nu-l face pe om mai potrivnic milosteniei decât gândul că nici de el nu se milostiveşte nimeni. Nimeni? Dar Dumnezeu? Nu răsplăteşte El zi şi noapte cu milostivirea Lui nemilostivirea noastră? Şi nu-i mai bine să te bucuri la Curtea împăratului de milostivirea împărătească decât de milostivirea slugilor? La ce ne-ar folosi bunăvoinţa tuturor de la Curte, dacă am cădea în dizgraţia regelui?
Oamenii ajung nemilostivi tot aşteptând ca ceilalţi să fie mai întâi milostivi faţă de ei. Dar iată, acelaşi lucru aşteaptă şi ei de la el! Şi în această
286
aşteptare a milostivirii unuia faţă de altul toţi oamenii, mai mult sau mai puţin, devin nemilostivi. Dar milostivirea nu este o virtute pasivă, ci o virtute lucrătoare. De unde ar fi ştiut oamenii de milă dacă Dumnezeu nu ar fi fost El mai întâi Milostiv faţă de oameni? Mila lui Dumnezeu deşteaptă şi în oameni mila. Dacă Dumnezeu nu ar fi arătat mila Sa în lume nu s-ar fi ştiut de cuvântul milă.
Cine înţelege că mila este o virtute lucrătoare şi începe să o lucreze, aceluia Cerul şi pământul i se arată într-o lumină nouă. Unul ca acesta va ajunge curând să cunoască şi mila lui Dumnezeu şi a oamenilor. Mila este scăpărarea a două pietre din care izvorăşte scânteia. Cine iscă această fericită scânteie şi cine o primeşte, simte că Dumnezeu e de faţă. Amândoi şi cel ce dă şi cel ce primeşte, simt asupra inimilor lor mâna mângâietoare a lui Dumnezeu. De aceea a spus Domnul: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Mt. 5, 7). Mila este mai mare decât compasiunea pe care o predică înţelepţii indieni ca fiind cea mai mare virtute. Unui om poate să-i pară rău de un cerşetor şi să treacă pe alături însă celui milostiv nu doar că îi va părea rău, ci îl va şi ajuta. A te milostivi de un cerşetor nu-i nici cel mai greu, nici cel mai mare lucru în Legea lui Hristos, ci a te milostivi de vrăjmaşii tăi, acesta este lucrul de căpetenie. Mila este mai mare decât iertarea jignirii, fiindcă aceasta din urmă este prima jumătate a drumului către Dumnezeu, iar a face fapta milosteniei este cealaltă jumătate a căii către Dumnezeu.
287
Mai trebuie oare să pomenim că mila este mai mare decât dreptatea pământească? Dacă n-ar fi mila, oamenii ar pieri cu toţii de mâna necruţătoare a legii. Fără milă, legea nu poate chezăşui pentru nimic din cele ce sunt, mila însă face lucruri noi şi măreţe în lume. Milostivirea a zidit întreaga lume. De aceea este mai bine ca oamenii să deprindă din copilărie dulceaţa dragostei şi a milei decât asprimea legii. Fiindcă legea poate fi oricând învăţată, pe când o inimă înăsprită cu greu se poate întoarce vreodată spre milostivire.
(Predică la Duminica a nouăsprezecea după Rusalii)
Milostenia
Să nu ne mândrim atunci când facem milostenie, ci mai vârtos să ne smerim, socotindu-l pe cel căruia îi dăm milostenie mai bun decât noi. Au oare nu însuşi Domnul a spus: „întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei preamici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt. 25, 40)? Teofan Mărturisitorul32 încă din pruncie avea mintea luminată cu lumina lui Hristos. Odată, mergând pe cale, a văzut un copil dezbrăcat care îngheţase de frig.
32 Sfântul Teofan Mărturisitorul (cca. 758-760 -12 martie 817-818) a făcut parte din aristocraţia bizantină; a devenit călugăr şi cronicar. A luat parte la al VII-lea sinod ecumenic de la Niceea din anul 787, unde a luptat împotriva celor care respingeau cinstirea sfintelor icoane. Dumnezeu i-a dăruit Sfântului Teofan harul facerii de minuni, prin care vindeca toate bolile şi mai cu seamă toate formele de nebunie (n. ed.).
288
El şi-a scos degrabă hainele sale, l-a îmbrăcat pe copil, l-a încălzit şi l-a adus înapoi la viaţă. Apoi s-a întors acasă gol. Părinţii l-au întrebat cu uimire: „Unde sunt hainele tale?” Atunci Teofan a răspuns: „L-am îmbrăcat pe Hristos.” Pentru aceea a şi primit darul lui Hristos, ajungând mai pe urmă un mare nevoitor, pătimitor pentru credinţa creştinească şi făcător de minuni.
Adesea, făcând milostenie în numele altcuiva sau în numele nostru, nu putem fugi de mândrie care, de îndată ce răsare în inimă, pierde toate faptele bune pe care le-am făcut până atunci. Când miluim un cerşetor ca pe un simplu cerşetor, iar nu ca pe însuşi Hristos, cădem negreşit în mândrie sau în defăimare.
Ce preţ mai are milostenia noastră dacă ne umplem de mândrie şi îl defăimăm pe cel miluit? Fapta cea bună nu mai este bună dacă o amestecăm cu păcatul, precum nici laptele nu mai este lapte dacă îl amestecăm cu gaz sau oţet.
(Proloagele de la Ohrida)
„Mulţumiţi Domnului, dar nu-i uitaţi pe oamenii Săi cei mari, săracii şi nevoiaşii, căci mult pot ei cu ajutorul Domnului Dumnezeu.” Acestea sunt cuvintele marelui pustnic rus din veacul al nouăsprezecelea, Părintele Nazarie, Stareţul Mănăstirii Valaam. El a grăit aceste cuvinte femeii unui mare dregător din Sankt Petersburg căzut în dizgraţia Ţarului din cauza unor învinuiri foarte
289
grele. Acest dregător se îmbolnăvise de supărare şi căzuse la pat. Auzind că Părintele Nazarie a sosit în Sankt Petersburg, femeia dregătorului a dat fuga la dânsul, i-a povestit nenorocirea ce se abătuse asupra lor şi i-a cerut să se roage Domnului pentru bărbatul ei. „Ai la tine vreun bănuţ cât de mic?-” a întrebat-o Părintele Nazarie. Femeia a scos toţi bănuţii săi şi i-a dat în mâna Părintelui, apoi Părintele Nazarie a plecat. Către seară, Stareţul s-a întors plin de bucurie şi i-a dat femeii această veste: „Slavă lui Dumnezeu! Toţi cei apropiaţi Ţarului au făgăduit să mijlocească pentru voi.”
Fireşte, femeia se gândea că vorbea despre curtenii Ţarului Alexandru Pavlovici. Dar duhovnicescul Părinte grăia despre cerşetorii de pe uliţele oraşului, cărora le împărţise bănuţii şi cărora le ceruse să se roage lui Dumnezeu pentru bărbatul acestei femei. Şi nu după multă vreme a sosit vestea că Ţarul a cercetat iarăşi învinuirile aduse bărbatului ei şi voia să-şi schimbe hotărârea. Era tocmai ceea ce voia şi dregătorul. Când femeia a dat fuga să-i mulţumească Părintelui, el a spus: „Mulţumeşte Domnului, dar nu-i uita pe oamenii Săi cei mari, săracii şi nevoiaşii, căci mult pot ei cu ajutorul Domnului Dumnezeu.”
(Proloagele de la Ohrida)
290
Mintea
Cu o minte strâmbă, omul nu poate sta drept înaintea lui Dumnezeu şi a Cerului, ci se târăşte neîncetat pe pământ, hrănindu-se cu pământ, învăţând de la pământ, cu amărăciune, veselindu-se de pământ. O minte strâmbă este mărginită şi înţepenită, aflată cu totul în voia simţurilor, îşi caută obârşia în mijlocul dobitoacelor, îşi caută desfătarea în mâncare şi băutură. Nu ştie nimic de Dumnezeu şi de lumea duhovnicească, nici de viaţa veşnică, nici de vreo bucurie mai înaltă, cerească, e plină de nelinişte, de frică, de chin, de tristeţe şi răutate.
Mintea lui Hristos
Domnul Iisus cheamă la Sine această minte ca s-o îndrepte, să o lumineze şi să o bucure. Dacă se va duce degrabă spre El, precum femeia cea gârbovă, va fi îndreptat, luminat şi plin de bucurie, va mulţumi şi-L va lăuda pe Dumnezeu din toate puterile. Dar dacă nu se va duce, va rămâne în întuneric şi va muri în păcatele sale, aşa cum spune Domnul necredincioşilor iudei: „Veţi muri în păcatele voastre” (In. 8, 21). Aşa se va întâmpla cu sufletul stăpânit de simţuri, legat de pământ, încovoiat în ţărână, târându-se cu faţa în jos. Dar nici de sufletul slăbit şi înţepenit de păcat nu va fi bine, de sufletul care nu crede adevărului, care nu are tăria de a se scutura de minciună şi de a se apropia de Adevăr.
La chemarea Adevărului, răspunde: „Astăzi este ziua sâmbetei, nu pot veni, nu m-ai chemat în ziua
291
potrivită!… Chemarea ta este tăioasă, nu pot veni, ar trebui să mă chemi folosind alte cuvinte!… Sunt prea tânăr, mai aşteaptă până ce mă satur de minciuni… Am nevastă şi copii, nu pot să vin, ai grijă mai întâi de ei, şi cheamă-mă după aceea!”, sunt zeci şi sute de motive pe care le aduce mintea bolnavă pentru a nu urma Adevărului. Adevărul strigă o dată, de două ori, de trei ori şi pleacă, iar sufletul slăbănogit rămâne să se târască prin ţărână şi să moară în păcatele sale. Asupra celui ce leapădă chemarea lui Hristos în această viaţă, se va abate deodată moartea, îl va înhăţa şi va închide în urma lui porţile vieţii pământeşti, nu va mai afla îndreptare în această viaţă, nici pocăinţă în viaţa viitoare şi nu va afla nici milă la Judecata lui Dumnezeu.
(Predică la Duminica a douăzeci şi şaptea după Rusalii)
Auzi ce spune Apostolul Pavel: „Noi avem mintea lui Hristos” (I Cor. 2,16). Fericit este cel ce poate spune că are mintea lui Hristos! Fericit este cel ce a lepădat mintea cea muritoare, înşelătoare, pământească şi în locul ei a pus mintea cea tare a lui Hristos! Unul ca acesta va fi plin de lumină negrăită şi va vedea lumea întreagă scăldată în lumină, cum a văzut Moise rugul aprins. Va umbla prin strâmtoarea acestei vieţi, calea
292
sa va fi luminată de Lumina luminilor, de Ochiul cel atoatevăzător, de Mintea cea preacurată, fiindcă spune Domnul: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric” (In. 8,12).
Hristos este Lumina noastră, Hristos este Ochiul vieţii noastre. Cel ce vrea să cunoască viaţa şi să vadă cărarea vieţii celei adevărate, prin acel ochi trebuie să privească. Orice alt ochi este în chip vătămător, mai mult sau mai puţin întunecat şi murdărit, arătând lucrurile fie mai mici, fie mai mari, fie mai apropiate, fie mai îndepărtate decât sunt, ca nişte ochelari. Numai prin ochii lui Hristos vedem lucrurile aşa cum sunt, în Cer şi pe pământ, în oameni şi în celelalte zidiri. De aceea cel mai greu le va fi să dea răspuns înaintea lui Dumnezeu, cei cărora li s-a dat să vadă prin ochiul lui Hristos, iar ei nu au privit prin el.
(Predică la Duminica a treia după Rusalii)
Minunea dumnezeiască
De ce Dumnezeu la îndemnul Satanei nu a prefăcut piatra în pâine, iar mai târziu, în două rânduri, când lumea dimprejurul său a început să flămânzească, a preschimbat o brumă de pâine într-o mulţime uriaşă, încât a rămas cu mult mai mult decât fusese la început? Pentru că minunea cea dintâi ar fi fost nepotrivită, netrebuincioasă, de prisos, în vreme ce aceasta, dimpotrivă.
293
De ce Domnul Iisus nu a vrut să arate semn din Cer fariseilor la cererea acestora, iar în alte nenumărate împrejurări a arătat semne din Cer, săvârşind minuni nemaivăzute asupra bolnavilor, leproşilor, nebunilor sau morţilor? Iarăşi pentru că orice semn din Cer înaintea pizmaşilor farisei ar fi fost necuvenit, lipsit de noimă, zadarnic. De ce Domnul nu a mutat munţii dintr-un loc într-altul şi de ce nu i-a aruncat în mare? Nici nu încape vorbă că ar fi putut face lucrul acesta. De ce nu a făcut-o? El, Care poruncea mării învolburate să se potolească şi vânturilor să se liniştească, putea fără îndoială şi să mute munţii şi să-i arunce în mare. Dar avea rost să facă una ca aceasta? Nicidecum. De aceea nici nu a făcut. Însă trebuinţa cea mare era ca marea să fie potolită, fiindcă oamenii se înecau şi strigau după ajutor.
De ce Domnul Iisus nu a prefăcut pământul în aur şi corbul în porumbel? Dacă a putut preface apa în vin, fără îndoială putea să facă şi aceasta. Dar de ce nu a făcut? Nu a fost nicicând necesar să facă aceasta. Însă odată, a fost o mare trebuinţă la o nuntă să se găsească vin pentru oaspeţi. Şi pentru a împlini această trebuinţă şi a-l scăpa pe stăpânul casei de ruşine, Domnul a prefăcut apa în vin.
Numai dracii şi păcătoşii cer de la Hristos minuni fără de trebuinţă şi de prisos. Luaţi aminte numai ce lucruri absurde cere Satana de la Hristos: să prefacă în pustie pietrele în pâini, să sară de pe acoperişul Templului! Şi vedeţi ce vor şi învârtoşaţii
294
păcătoşi, fariseii şi cărturarii, ai căror ochi văzuseră atâtea minuni săvârşite chiar în faţa lor de Hristos spre folosul oamenilor, cer de la El un semn: să arunce muntele în mare, să prefacă pământul în aur, corbul în porumbel! De aceea Domnul nu a împlinit nici diavolului, nici păcătoşilor cererile lor. Dar niciodată nu a lăsat neîmplinite minunile, când acestea erau de folos spre mântuirea oamenilor.
(Predică la Duminica a opta după Pogorârea Duhului Sfânt)
Moartea copilului
în urma mielului merge oaia. Unui om, a cărui inimă era departe de Dumnezeu, i-a murit singurul său fiu. Tatăl era deznădăjduit din pricina morţii fiului. Şi fiindcă nicăieri nu a putut afla mângâiere şi uşurarea suferinţei sale, a mers la un oarecare duhovnic şi a început să se plângă din cauza lui Dumnezeu: „Ce fel de Dumnezeu este Acesta Care nu are milă faţă de mine?” îi răspunde duhovnicul: „Ascultă această pildă adevărată ce am să ţi-o relatez. Când am fost în Ţara Sfântă, am văzut că păstorii nu merg în urma oilor, ci înaintea lor. Şi oile îşi privesc păstorul şi îl urmează oriunde ar merge.
într-o zi văd cum un păstor vrea să-şi treacă oile peste pârâu. Păstorul merge înainte şi trece pârâul, dar oile rămân pe mal şi nu se încumetă să păşească prin
295
apă. Păstorul de pe cealaltă parte mână oile cu toiagul, le face semn să se mişte, dar oile nu vor nicidecum să se mişte prin apă. Astfel a durat mult timp. Atunci ciobanul şi-a amintit, s-a întors la oi şi a luat un miel în mâini şi a trecut pârâul. Mielul behăia în mâinile păstorului, iar oaia, mama acelui miel, răspunzând behăitului, îndată a mers prin apă şi după ea au venit toate celelalte oi. O, fratele meu! Poţi tu oare deprinde vreo învăţătură din pilda aceasta? De câte şi mai câte ori ţi-a dat semne să te apropii de El, dar ţie nu ţi-a păsat de aceasta. Priveşte acum în urma fiului şi apropie-te de Cel Ce ţi-a luat fiul. Aceasta nu este nemilostivirea Sa, ci singura cale care i-a mai rămas pentru a-ţi deschide ochii şi a te mântui.
(Pilde de învăţătură)
Monahismul
Dacă şovăi fiică, să ştii că eşti mai degrabă pentru căsătorie decât pentru mănăstire. Pentru viaţa monahală sunt cei la care nu există şovăială. Sfântul Sava33 nu avea mintea îndoită. Nici Sfânta Teodora, nici Sfânta Xenia, nici Eufimia, nici atâtea altele care au fost
33 Sfântul Sava s-a născut în anul 1169. El era fiul lui Ştefan Nemania, Marele Jupan al Sârbilor. Încă de tânăr înseta după vieţuirea cea duhovnicească, drept pentru care a plecat în Sfântul Munte, unde a fost tuns monah şi a vieţuit cu neasemuită râvnă după pravila pustnicească. Sava a dobândit autocefalia Bisericii Sârbe faţă de împăratul şi Patriarhul Bizanţului şi a devenit întâiul Arhiepiscop al sârbilor. Prin întărirea Bisericii Sârbe a întărit de fapt statul şi cultura sârbească. El a adus pacea între toate noroadele din Balcani şi a lucrat spre folosul obştesc, lucru pentru care a fost iubit şi cinstit de toţi cei ce au vieţuit în regiune. El a dăruit poporului sârb un suflet creştinesc, ce nu a pierit odată cu prăbuşirea statului sârb. Sfântul Sava s-a săvârşit în cetatea Târnovo din Bulgaria în vremea domniei împăratului Asan, la 12 ianuarie 1236, îmbolnăvindu-se după săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii din ziua Botezului Domnului. Regele Vladislv a mutat trupul său la Mănăstirea Mileşevo. De acolo, Sinan Paşa a dus sfintele sale moaşte la Belgrad şi le-a ars pe dealul Vraciar la 27 aprilie 1595 (n. ed.).
296
adevărate artiste ale vieţuirii monahale, fiindcă aceasta nu toţi o pot primi, ci numai cei cărora le este dat.
Tu spui că deseori şezi seara cu mama ta lângă vatră şi cântăriţi motivele pro şi contra. Iar eu îţi spun că oricâte motive ar fi, nu motivele vor hotărî partea în care o vei apuca, ci înclinarea. Dragostea este mai presus de toate motivele. Şi dacă dragostea de Hristos nu te va duce în liniştea însingurată a mănăstirii, dragostea faţă de lume te va ţine în lume şi te va îndrepta spre căsătorie. Dar şi în acest al doilea caz poţi fi binecuvântată cu binecuvântarea Sarei şi a Rahilei şi chiar a mamei tale. Marea dragoste faţă de Dumnezeu nu suportă lumea, nu iubeşte tovărăşia, caută însingurarea.
Această dragoste a mânat mii de suflete să se depărteze de calea cea largă a lumii în adâncul pustiei, ca să se vadă singuri cu Domnul lor iubit, ca să aibă întâlnire de taină cu Făcătorul lor, Care este întreg Dragoste şi după nume şi după fiinţă. Dar
297
înainte de toate, pentru a se învrednici de această vedere şi de această întâlnire, monahii şi monahiile iau asupră-le şi postirea şi osteneala şi înjosirea şi privegherea şi sărăcia şi ascultarea şi toate celelalte făgăduinţe, numai şi numai pentru a se învrednici de această întrevedere duhovnicească cu Domnul lor. Iar pe această cale strâmtă, sufletul se învredniceşte de această întâlnire atunci când se slobozeşte, se curăţeşte şi se împodobeşte. De ce are a se slobozi sufletul însingurat? De toate legăturile şi împătimirile pământeşti. De ce are a se curăţi? De toată aşa-numita dragoste trupească şi pământească, de dragostea faţă de trup, faţă de rude şi de prieteni, faţă de satul sau oraşul tău, faţă de avere, îmbrăcăminte, hrană, podoabă ş.a.m.d. Prin ce are a se îmbogăţi sufletul?
Numai şi numai prin dragostea de Hristos, ce cuprinde întru sine toate celelalte podoabe, tot mărgăritarul credinţei, tot argintul nădejdii şi toate pietrele scumpe ale tuturor celorlalte virtuţi. Trupul uscat de postiri slujeşte drept acoperământ tocit şi uşor al acestei nemăsurate bunătăţi cereşti. Îţi scriu nu pentru a te atrage la viaţa monahală, ci pentru a te abate de la ea, fiindcă dacă te vei depărta de lume cu duh şovăitor, năzuinţa după lume se va întări şi mă tem că va pune stăpânire pe tine. Şi vei fi cu trupul în mănăstire, iar cu duhul în lume. Iar lumea mai mult chinuie în oglinda sufletului decât în realitate. Mulţumeşte lui Dumnezeu că pe lângă calea cea strâmtă a călugăriei a mai arătat o altă cale, puţin mai
298
largă, spre mântuire şi viaţă veşnică. Şi mergi fiică pe această cale largă, care răspunde mai bine înclinării tale. Mergi pe această cale însă cu frică de Dumnezeu şi cu încredere deplină în Dumnezeu, pentru că şi această cale mai uşoară este de neîndurat fără Dumnezeu. Binecuvântarea lui Dumnezeu fie cu tine!
(Scrisori misionare)
Mucenicia
„Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? ” (Mc. 10,38). Aici Domnul are în vedere cupa morţii şi botezul sângelui, adică martiriul. Acesta este al treilea botez. Primul a fost botezul lui Ioan cu apă, al doilea este botezul lui Hristos cu apă şi cu Duh şi numai unora le este dat a se boteza cu sânge, adică cununa muceniciei. Fără îndoială că acest botez al sângelui este cea mai mare jertfă, dar şi aducător de cea mai mare slavă. Apostolii lui Hristos aveau să primească cu toţii acest botez. De aceea Domnul îi pregăteşte cu cea mai mare grijă pentru martiriul ce va urma, fiindcă nimic nu este mai groaznic şi mai pierzător de suflet decât a ceda în chinuri şi a te lepăda de Hristos.
Atunci când Iuda şi-a dat seama de umilinţa şi suferinţa ce-aveau să fie asupra învăţătorului, s-a lepădat de El şi s-a pierdut pe veci. Fiindcă şi Iuda aştepta în van să-L vadă pe Hristos împărăţind în
299
Ierusalim ca să-şi ia partea lui din acea domnie. Dar când a văzut că în loc de coroană regească Hristos o să poarte cununa de spini, nu i-a plăcut şi a trecut de partea celor care i s-au părut mai bogaţi şi mai de vază decât Mântuitorul.
(Predică la Duminica a cincea din Postul mare)
Fiecare creştin poate primi mucenicia pentru credinţă fie în u?me de prigoană, fie în vreme de pace. Zice Avva Atanasie: „Munceşte-te în cugetul tău, mori păcatului, omoară mădularele tale cele pământeşti şi vei fi mucenic precum ai voit. Mucenicii au stat împotriva împăraţilor şi căpeteniilor, tu însă îl ai înainte pe împăratul păcătoşeniei, pe diavolul şi pe căpeteniile sale cele drăceşti. Înainte erau idoli, temple păgâneşti şi cei ce aduceau jertfe idolilor. Dar acum idolii sunt cugetele sufletului. Cel ce este rob desfrânării se închină idolului, zeiţei Afrodita. Cel ce se mânie şi se iuţeşte se închină idolului, zeului Ares. Cel ce este lacom şi trece cu vederea durerea şi scârba aproapelui său se închină idolului, zeului Hermes. Dacă te înfrânezi de la toate acestea şi te păzeşti de patimi, i-ai biruit pe idoli, ai lepădat credinţa cea rea şi te-ai făcut mucenic pentru credinţa cea adevărată.” Pentru aceea omul nu trebuie să râvnească prea mult după prigonire şi mucenicie. Toţi oamenii din toate vremurile pot suferi mucenicie pentru Hristos şi pentru Evanghelia Sa.
(Proloagele de la Ohrida)
300
N
Născătoarea de Dumnezeu
Marele Arhanghel al lui Dumnezeu s-a arătat unei fecioare, fiindcă printr-o fecioară preacurată trebuia să treacă şi să vină începătorul lumii celei noi, a zidirii celei noi, contrar celei vechi, celei decăzute, care a devenit necurată din cauza cerbiciei faţă de Ziditorul său. Fecioara se cuvenea să fie ca o poartă a smereniei şi a curăţiei prin care Mântuitorul lumii urma să intre precum în casa Sa şi în locaşul lucrării Sale. O fecioară, iar nu o femeie, pentru că o femeie oricât de mari înălţimi duhovniceşti ar fi atins este legată de lumea cea veche şi de zidirea cea veche, fiind legată de bărbatul său, nefiind slobodă de dorinţe şi patimi lumeşti, pe când o fecioară preacurată, ce s-a predat în chip desăvârşit lui Dumnezeu şi s-a despărţit în inima ei de această lume, o astfel de fecioară a crescut trupeşte în lumea cea decăzută, ca un crin pe maldărul de gunoi însă a rămas neatinsă de stricăciunea lumii.
Această fecioară aleasă a fost logodită cu Iosif. De ce a fost logodită cu Iosif? Aşa a rânduit Pronia lui
301
Dumnezeu, pentru a o păzi de batjocura demonilor şi a oamenilor. Pentru că de nu ar fi fost logodită înainte de a naşte, cine ar fi crezut că Fiul ei nu S-ar fi născut în afara Legii? Şi în acest caz, ce judecată omenească ar fi putut să o apere de asprimea Legii? Prin Purtarea Sa de grijă, Dumnezeu nu a voit să aducă nenorocire asupra alesei Sale, nici ca ea să fie prilej de sminteală pentru oameni, de aceea a rânduit să o tăinuiască pe Fecioară şi naşterea sa sub chipul logodnei. „Dacă Hristos încă dintru început a tăinuit multe, numindu-Se pe sine fiul omului şi nedezvăluind în văzul tuturor deofiinţimea cu Tatăl, ce-i de mirare şi această tăinuire, întru care se pregăteşte taina cea minunată şi măreaţă?” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Evanghelia după Matei).
De ce numele omului era chiar Iosif? Pentru a se pomeni minunatul şi preaînţeleptul Iosif, care în mijlocul Egiptului desfrânat şi-a păzit curăţia trupească şi duhovnicească şi astfel se face omului mai lesne de crezut că rodul pântecelui fecioresc al Maicii lui Dumnezeu este într-adevăr de la Duhul Sfânt, iar nu din patimă bărbătească.
„Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei” (Lc. 1,28). Zidirea cea nouă este bucurie pentru Dumnezeu şi pentru oameni, de aceea vestea cea bună începe cu salutarea: Bucură-te! Prin acest cuvânt începe drama noii zidiri. Acesta este cuvântul de început, care se aude în timp ce vălul tainei începe să se ridice.
302
Gavriil o numeşte pe Fecioara Maria binecuvântată pentru că sufletul ei era ca un templu plin de darurile de viaţă făcătoare ale Duhului Sfânt, de mireasmă şi curăţie cerească. Sunt lipsiţi de binecuvântare aceia ale căror suflete sunt ferecate înaintea lui Dumnezeu şi descuiate numai faţă de cele lumeşti, suflete duhnind a pământ, a păcat şi a moarte. Binecuvântată eşti tu între femei.
Cu cel ce este Domnul, cu acela este şi binecuvântarea. Lipsa Domnului este şi lipsa binecuvântării. Îndepărtarea lui Dumnezeu de om este blestem, apropierea Lui este binecuvântare. Fireşte, este limpede că din iubirea Sa de oameni, Dumnezeu nu S-ar îndepărta niciodată de om, dacă nu s-ar îndepărta mai întâi omul de Dumnezeu. Venirea lui Hristos în lume arată această nemărginită iubire de oameni a lui Dumnezeu. Şi deşi omul este cel ce a provocat îndepărtarea între el şi Dumnezeu, iată că Dumnezeu se apropie primul de om pentru a trece peste această depărtare.
O femeie a creat mai întâi un abis între om şi Dumnezeu. Iată că tot o femeie se face punte peste această prăpastie. Eva a căzut cea dintâi în păcat, în strălucirea Raiului aflându-se, unde toate o împiedicau de la păcat. Maria este cea dintâi care biruie toate ispitele, în întunericul lumii aflându-se, unde toate atrăgeau la păcat. De aceea Eva cea slabă a şi dat naştere primului rod de pe pământ, lui Cain ucigaşul de frate, în timp ce Maria cea neînfricată a dat naştere Eroului Celui mai
303
presus de eroi, Cel Ce a scos din temniţa păcatului şi a morţii neamul cel ucigaş de frate al oamenilor, neamul Evei celei neascultătoare şi necurate.
„Iar ea, văzându-l (pe Arhanghel), s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta întru sine: ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?” (Lc. 1, 29). Ca un copil! Maria este o adevărată pruncă! Domnul a spus: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia Cerurilor” (Mt. 18, 3; 19,14). Lumea aceasta a patimilor şi a pătimirii îl îmbătrâneşte degrabă pe om. Copilăria noastră este foarte scurtă şi în lumea de azi este din ce în ce mai scurtă. Cine se poate întoarce pentru a fi din nou copil? Maria, prin curăţia şi nevinovăţia ei, prin frica ei de Dumnezeu şi prin ascultarea ei, a fost şi a rămas pruncă întreaga sa viaţă. Oare n-a intrat în împărăţia Fiului său mai înainte ca El s-o fi propovăduit? Da, împărăţia lui Dumnezeu era înlăuntrul ei (Lc. 17,21).
Ca un copil s-a înfricoşat de arătarea îngerului, ca un copil cugeta în sinea ei: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Nimic nefiresc, nimic vag, nimic teatral nu era într-însa, ci totul era plin de simplitate şi de inocenţă. Marele Gavriil, care a fost de faţă la facerea omului şi la începutul timpului şi care are putinţa de a pătrunde cu vederea în sufletele oamenilor, a văzut furtuna de gânduri a Preacuratei Fecioare, mai limpede decât putem vedea noi trupurile.
El aşadar, văzând tulburarea sufletului ei se grăbeşte să o liniştească cu umilele cuvinte: „Nu te
304
teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu” (Lc. 1, 30). Nu te teme, copilă! Nu te teme, binecuvântată fiică a lui Dumnezeu! Nu te teme, tu cea mai binecuvântată dintre toţi muritorii, căci binecuvântarea lui Dumnezeu prin tine se pogoară asupra întregului neam omenesc! Nu te teme, căci ai aflat har la Dumnezeu. De Dumnezeu insuflatul Sfânt Andrei Criteanul, pătrunzând în cugetul marelui Arhanghel tâlcuieşte vestea cea bună ce i-a fost adusă Preacuratei Fecioare, astfel: „Nu te teme, Maria! Tu ai aflat har la Dumnezeu, har pe care nu l-a primit Sara, pe care nu l-a simţit Rebeca; har de care nu s-a învrednicit nici slăvită Ana, nici potrivnica ei, Fenana. Fiindcă chiar dacă ele au devenit maici, totuşi ele şi-au pierdut fecioria, iar tu Maică făcându-te, ţi-ai păstrat fecioria neîntinată. Şi astfel, nu te teme; Tu ai aflat har la Dumnezeu har, pe care în afară de tine, nimeni de la începutul veacurilor, nu l-a mai aflat” (Predică la Buna-Vestire).
Aceste din urmă cuvinte ale îngerului sunt grăitoare, respingând afirmaţiile unor teologi apuseni privind aşa-numita „imaculata concepţie”, potrivit căreia Fecioara Maria s-ar fi zămislit şi s-ar fi născut din părinţii ei fără umbra păcatului lui Adam şi fără nici o răspundere faţă de acest păcat. De ar fi aşa, de ce ar mai fi spus Arhanghelul: „Ai aflat har la Dumnezeu?” Mila lui Dumnezeu, care include noţiunea iertării, o află cel dintâi cel ce are trebuinţă de ea şi în al doilea rând cel ce o cere. Nu, ci Preacurata Fecioară a depus o trudă eroică să-şi înalţe sufletul la Dumnezeu şi pe
305
această cale a înălţării i-a ieşit în întâmpinare mila lui Dumnezeu.
Pentru că s-a liniştit sufletul Fecioarei Maria, acum înaripatul înger al lui Dumnezeu rosteşte cea mai înaltă solie dintre cele cereşti: „Iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, părintele Său” (Lc. 1, 31-32). Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Solul lui Dumnezeu a spus totul amănunţit şi limpede. Ai să iei în pântece, adică în trup. Aşa cum aceeaşi expresie o foloseşte şi Psalmistul: „Şi duh drept înnoieşte întru pântecele meu” (Ps. 50, 11). Prin accentuarea cuvintelor în pântece, e ca şi cum Arhanghelul ar vrea mai dinainte să ne ferească de învăţătura rătăcită a ereticilor dochetişti34 care susţineau că Hristos nu ar fi avut trup adevărat, că nici nu S-ar fi născut cu adevărat, nici n-ar fi fost cu adevărat om trupesc, ci că ar fi fost numai o nălucire a omului trupesc.
(Predică la Buna-Vestire)
34 Dochetismul sau docetismul (sau ilusionismul) este o erezie care neagă realitatea sau materialitatea deplină a trupului Mântuitorului. Numele de dochetism docetism derivă din grecescul 5OKB (dokeo), care înseamnă „a părea” sau „a apărea”. Conform dochetiştilor, Fiul lui Dumnezeu nu a devenit cu adevărat om, nu a avut un trup material cu adevărat şi nici nu a pătimit pe Cruce; învăţătura lor susţinea că El doar a părut că face aceste lucruri, adică trupul său era o iluzie, aşa cum a fost şi Răstignirea (n. ed.).
306
„Când Iosif s-a trezit din somn, a făcut cum i-a poruncit îngerul, a luat-o pe Fecioara Maria din nou la el şi nu a cunoscut-o pe ea până ce n-a născut pe Fiul ei cel întâi Născut şi a chemat numele Lui Iisus” (Mt. 1, 24-25). Când citim Sfânta Evanghelie, avem nevoie de minte evanghelică pentru a pătrunde înţelesul Evangheliei, iar nu să punem înaintea acesteia gândirea noastră, însuşi Evanghelistul vorbeşte de minunea Naşterii Mântuitorului. Pentru el este important să arate că această naştere a fost în chip minunat. Aceasta este a patra dovadă pe care Evanghelistul Matei o subliniază în Evanghelia de astăzi. Mai întâi a spus că Fecioara Maria a fost doar logodită cu Iosif, în al doilea rând că ea a aflat zămislire de la Duhul Sfânt, în al treilea rând îngerul a încunoştiinţat-o în vis că zămislirea ei este minunată şi mai presus de fire şi în al patrulea rând iată, vedem acum că îngerul repetă acelaşi gând prin cuvintele că Iosif nu a cunoscut-o pe ea până ce nu a născut pe Fiul său cel întâi Născut.
Aşadar, este limpede ca lumina zilei că Evanghelistul nu are de gând să spună că ar fi existat relaţii trupeşti după această naştere. Ceea ce nu a fost până ce a născut pe Fiul său Cel întâi Născut, nu a fost nici după ce L-a născut. Dacă am spune despre cineva că atâta timp cât a durat slujba în biserică nu a fost cu luare aminte la cuvintele pe care le-a rostit preotul, nu putem cugeta şi spune că acela va fi atent la ele după terminarea slujbei. Sau atunci când spunem că un păstor cântă în timp ce oile pasc, noi nu credem
307
că dacă oile se opresc din păscut, se opreşte şi el din cântat. Sfântul Teofilact35 spune: „Aşa cum se spune că în timpul Potopului, corbul nu s-a mai întors până ce a secat apa de pe pământ, fireşte, înţelegem că nici după aceea nu s-a mai întors sau cum spune Hristos: «Eu sunt cu voi totdeauna până lasfârşitul veacurilor» înseamnă că după aceea nu va mai fi cu noi?”
Cuvântul „întâiul Născut” se referă în mod exclusiv la Domnul Iisus (Ps. 89, 27; cf. II Sam. 7, 12-16; Evr. 1, 5-6; Rom. 8, 29), Care este întâiul între toţi împăraţii şi întâiul Născut între fraţii Săi (Rom. 8, 29), adică între oamenii mântuiţi şi înfiaţi. Dacă s-ar scrie „întâiul născut” cu majusculă, ca un substantiv propriu, nu ar mai încăpea nicio îndoială în privinţa înţelesului său. Sau dacă înaintea cuvântului „întâiul” s-ar pune virgulă, iarăşi n-ar mai încăpea nici o îndoială în privinţa înţelesului şi nu s-ar mai face nici o confuzie. Aşadar, chiar trebuie citit ca şi cum „întâiul Născut” este substantiv propriu şi ca şi cum înainte ar fi o virgulă: Şi a născut pe Fiul său, Cel întâi Născut. Domnul Iisus este întâiul Născut ca Noul Adam, ca Ziditorul împărăţiei celei noi.
Despre Sfântul Ammona se spune că a petrecut timp de optsprezece ani în nuntire neavând nici un fel de legături trupeşti cu femeia sa. Sfânta Muceniţă
35 Sfântul Teofilact al Bulgariei (1055-1107), Arhiepiscopul Ohridei, este cunoscut în întreaga lume ortodoxă pentru viaţa sa virtuoasă, pentru profunzimea şi folosul duhovnicesc al predicilor sale, dar şi pentru comentariile sale exegetice la Sfânta scriptură (n. ed.).
306
Anastasia (22 decembrie), de asemenea a vieţuit o perioadă de timp căsătorită cu Publie, senator roman, fără să aibă niciun fel de legături trupeşti cu el. Am adus aici numai două exemple dintre alte mii câte sunt. Prin preacurata ei feciorie înainte de naştere, în timpul naşterii şi după naştere, Fecioara Maria a îndemnat la viaţa de feciorie mii şi mii de fete şi băieţi, de-a lungul istoriei Bisericii. Luând drept pildă fecioria ei, multe femei căsătorite au rupt legătura nunţii şi s-au afierosit unei vieţuiri fecioreşti întru curăţie, iar multe desfrânate s-au întors din calea pierzării, curăţindu-şi sufletul cu lacrimi şi rugăciune. Cum s-ar putea aşadar, închipui că Preacurata Fecioară, stâlpul şi insuflarea curăţiei şi fecioriei de-a lungul veacurilor, ar putea fi mai prejos în feciorie decât Sfintele Anastasia, Tecla, Varvara, Ecaterina, Parascheva şi alte nenumărate Sfinte? Sau cum şi-ar putea cineva închipui că Ea, care a purtat în pântece pe Domnul Cel fără de patimi, ar fi putut să aibă vreodată şi o umbră de păcate trupeşti Ea, care L-a purtat şi L-a născut pe Domnul „a fost Fecioară nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul”, spune Sfântul Ambrozie. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur iarăşi îl aseamănă pe Duhul Sfânt cu o albină şi spune: „După cum albina nu vrea să intre într-un vas împuţit, tot aşa nici Duhul Sfânt nu vrea să intre într-un suflet necurat”.
Dar să întrerupem discuţia despre aceasta, pentru că de prisos sunt cuvintele, ci mai degrabă să ne minunăm. Unde este ascultare şi smerenie, acolo este şi curăţie. Domnul le tămăduieşte pe
307
slugile Sale smerite şi ascultătoare de toate patimile şi poftele trupeşti. Să ne afierosim şi noi Domnului, curăţindu-ne conştiinţa, sufletul, inima şi mintea, pentru a ne învrednici de harul Duhului Sfânt, ca în acelaşi timp pământul să înceteze a-şi mai sădi sămânţa înlăuntrul omului nostru, pentru ca Duhul Sfânt să zămislească înăuntrul nostru o nouă viaţă şi un om nou, asemenea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Lui să-I fie slava şi lauda împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(Predică la Naşterea Domnului Iisus)
Nebunii pentru Hristos
Noi socotim cu totul neînsemnat felul în care ne priveşte sau ne numeşte lumea. Însă are o însemnătate foarte mare felul în care ne privesc şi ne numesc pe noi îngerii din cer, atunci când îi întâlnim după moarte. Aceasta are cea mai mare însemnătate şi orice altceva nu înseamnă nimic.
Fie suntem nebuni pentru lume din pricina lui Hristos, fie suntem nebuni pentru Hristos din pricina lumii. O, cât de trecătoare este puterea unui cuvânt al lumii acesteia! Chiar dacă lumea ne numeşte „nebuni”, lumea va pieri, va pieri încă şi cuvântul ei. Ce preţ are aşadar, cuvântul lumii? Dar dacă făpturile
308
cele cereşti şi fără de moarte ne numesc nebuni, cuvântul acesta nu va pieri, ci va sta împreună cu noi spre veşnica osândă. Dacă vreun om nu crede în Dumnezeul Cel Viu, nici în Viaţa cea veşnică, nici în întruparea Domnului Hristos, nici în învierea Lui, nici în adevărul Evangheliei, nici în veşnica milă şi dreptate a lui Dumnezeu, oare este lucru de mirare că unul ca acesta îi socoteşte nebuni pe cei ce cred în toate acestea?
O, s-ar cuveni ca fiecare din noi, care ne-am botezat în semnul Crucii, nu doar să suportăm cu uşurinţă numele de „nebun” pentru Hristos, ci chiar să-l primim cu mulţumire! Să ne bucurăm şi să ne veselim dacă necredincioşii ne numesc astfel, căci aceasta înseamnă că suntem aproape de Hristos şi departe de cei necredincioşi. Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să strigăm cu glăsuire mare în urechile lumii: Da, da, cu adevărat suntem nebuni pentru Hristos!
(Proloagele de la Ohrida)
Necredinţa lui Toma
„Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In. 20, 27). Domnul S-a arătat a doua oară de dragul lui Toma, de dragul
309
unui singur om, de dragul unui păcătos. Cel înconjurat de cetele îngereşti care slăvesc cu veselie pe Biruitorul morţii, lasă cereasca Sa turmă şi se grăbeşte pentru a mântui o oaie rătăcită.
Să se ruşineze la pilda aceasta toţi cei care ajungând puternici şi cinstiţi în această lume îşi uită prietenii neputincioşi şi sărmani şi-i ocolesc cu dispreţ, ruşinându-se de ei! în iubirea Sa de oameni, Domnul nu Se dă în lături de la nicio umilinţă, de la nicio osteneală. Din iubirea Sa de oameni El, Cel Proslăvit şi Atotputernic, Se pogoară pentru a doua oară într-o biată odaie din Ierusalim. O, binecuvântată odaie, din care s-au revărsat asupra neamului omenesc mai multe binecuvântări decât din toate palatele împărăteşti laolaltă! Când Domnul i s-a arătat lui Toma, acesta a strigat cu bucurie: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Cu aceste cuvinte Toma îl recunoaşte pe Hristos Om şi Dumnezeu, într-o singură Persoană. Doar o atingere a Domnului Celui Slăvit i-a adus lui Toma acea binecuvântare a Duhului, acea înnoire a vieţii şi acea putere de a lega şi dezlega păcatele pe care o primiseră ceilalţi ucenici cu opt zile înainte de la Domnul, prin cuvânt şi suflare. Pentru că dacă Domnul, în trup muritor fiind, a vindecat pe femeia cu scurgere de sânge la numai o atingere a acesteia de poala hainei Lui, dându-i putere şi sănătate, cu atât mai mult, în trup Slăvit şi înviat, îi putea da lui Toma printr-o atingere puterea pe care o dăduse celorlalţi Apostoli într-alt chip.
310
Fireşte, se poate ca Domnul să-i fi dat lui Toma puterea şi autoritatea de a lega şi dezlega păcatele în acelaşi fel cum o dăduse şi celorlalţi, chiar dacă acest lucru nu este pomenit în Evanghelie, pentru că nu tot ceea ce a spus şi a făcut Hristos după slăvita-I înviere este scris în Scriptură, după cum însuşi Evanghelistul mărturiseşte puţin mai departe. Lucrul de căpetenie este că Toma, într-un fel sau altul, a primit de la Hristos acelaşi har ca şi ceilalţi ucenici, mărturie stând slujirea lui apostolică, minunile pe care le-a făcut şi moartea sa mucenicească. Din viaţa Sfântului Apostol Toma vedem că a fost osândit la moarte tocmai pentru neînfricata sa propovăduire a învierii lui Hristos. Cinci soldaţi l-au străpuns cu cinci suliţe pe viteazul ostaş al lui Hristos.
Restaurând şi întărind credinţa lui Toma, Domnul l-a mustrat cu blândeţe. Iisus i-a zis: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (In. 20, 29). Domnul vrea să spună: Tu, Toma, ai crezut în Mine mai mult prin simţuri decât prin duh. Ai vrut să te încredinţezi prin simţuri şi Eu ţi-am dăruit prilejul şi astfel te-ai încredinţat, văzându-mă şi atingându-mă. Dar, Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut, cei care n-au văzut cu ochii, ci au cunoscut cu duhul şi au crezut cu inima. Fericiţi cei care au ajuns la credinţa în Hristos şi în Evanghelie fără să-L vadă cu ochii trupeşti şi fără să-L atingă cu mâna. Fericit copilul care crede tot ceea ce îi spune mama lui, fără a se îndoi, bâjbâind cu ochii Şi cu mâinile. Ci cuvântul vostru să fie: „Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu” (Mt. 5, 37).
311
Domnul a spus de multe ori că va învia şi trebuie crezut. Dar pentru a-i încredinţa pe necredincioşi şi a-i întări pe cei nestatornici, Domnul nu S-a mărginit la a-Şi prezice învierea din morţi, ci S-a arătat de multe ori după înviere. Îi era de cea mai mare trebuinţă ca Apostolii şi prin ei toţi cei ce vor crede, să creadă cu tărie în învierea Lui din morţi. Învierea este temelia credinţei şi coroana bucuriei creştinului. De aceea Domnul a făcut totul pentru a-i încredinţa pe Apostoli şi cu duhurile şi cu simţurile, ca nu cumva vreunul, vreodată, să se clatine în credinţa că El, Domnul nu ar fi Viu şi în slavă. Cu toate că „duhul este cel ce dă viaţă, trupul nu foloseşte la nimic” (In. 6, 63) şi cu toate că simţurile îl înşeală pe om mai degrabă decât duhul, Milostivul Domn a făcut pogorământ slăbiciunii omeneşti şi a făcut totul pentru a mulţumi înţelegerea şi logica cea după simţuri.
De aceea, învierea lui Hristos a rămas până astăzi cel mai dovedit fapt din istoria omenirii. Ce altă faptă din trecut stă cu atâta limpezime dovedită înaintea noastră ca aceasta?
(Predică la prima Duminică după înviere)
Nedreptatea omenească
Spui că nu eşti vinovat de lucrul pentru care ai fost condamnat. Într-o încăierare de noapte a fost omorât pe stradă un om. Ucigaşii au fugit, iar tu, când
312
a venit poliţia, te-ai nimerit întâmplător în apropierea mortului. Te juri că ai fost osândit nevinovat. Acum te tângui de nedreptatea omenească. După prima ta scrisoare, te-am rugat să-mi mărturiseşti toată viaţa ta. Şi ai făcut aceasta. După ce am citit a doua ta scrisoare, am strigat: „Păi, ai meritat-o!”
Omule al lui Dumnezeu, ai meritat această grea pedeapsă dacă nu pentru acea fărădelege însă fără îndoială, pentru celelalte fărădelegi ale tale. Judecătorul Atotvăzătorul a văzut celelalte numeroase fărădelegi pe care le-ai săvârşit de-a lungul întregii tale vieţi, dar, după mila Sa şi după metoda sa cunoscută, le-a ascuns de martorii omeneşti, aşteptând pocăinţa ta. Tu însă nu te-ai pocăit, nici nu te-ai mărturisit, nici lui Dumnezeu nu te-ai rugat, nici nu te-ai împărtăşit. Dimpotrivă, ai continuat să faci rău în taină şi ai fost gata să ucizi pe cineva care te-ar fi împiedicat în faptele tale necinstite.
Numai pentru sălbăticia faţă de soţia ta, ai fi meritat închisoarea. Ea nu te-a dat în judecata cea pământească. Tânguirile ei însă au ajuns înaintea Dreptului Judecător. Ca să te abată de la toate căile tale cele rele şi să te îndrepteze pe calea dreptăţii, ca să îţi amintească de suflet şi de moarte şi de înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu, de asta te-a adus Făcătorul destinelor în acea noapte la locul fărădelegii. Şi ai fost prins de oameni şi osândit la robie de către ei.
Cazul tău îmi seamănă cu cel al unui mare Sfânt creştin, Efrem Sirul. În tinereţea sa, Efrem a păcătuit mult, dar n-a fost osândit pentru nici unul
313
dintre păcate. S-a întâmplat totuşi ca hoţii să fure oaia unui vecin. Vecinul l-a învinuit pe Efrem şi el, cu totul nevinovat de acel furt, s-a trezit la închisoare. Amărât de nedreptatea omenească, Efrem a început să plângă şi să se tânguiască înaintea lui Dumnezeu. Pe când zăcea însă în închisoare dimpreună cu mulţi alţi făcători de rele, a intrat în vorbă cu ei. A întrebat la rând pe fiecare pentru ce a ajuns în temniţă. Unul i-a zis una, altul alta. În păcatele lor, Efrem şi-a recunoscut propriile păcate, pentru care nimeni nu îl pârâse, nici nu îl osândise. Şi duhul lui s-a deşteptat şi a recunoscut că ajunsese în temniţă nu pentru oaia furată, ci pentru celelalte multe fărădelegi ale sale.
Şi s-a pocăit Efrem cu inima înfrântă înaintea lui Dumnezeu pentru toate fărădelegile sale. Şi plângând, a început să-L roage pe Dumnezeu să-i ierte păcatele cele tăinuite, mulţumindu-i că a fost aruncat în temniţă pentru ceea ce nu făcuse. Şi grabnic a fost slobozit ca nevinovat. Această întâmplare însă a pricinuit o întorsătură deplină în sufletul lui Efrem. Închisoarea l-a primit păcătos şi l-a slobozit sfânt. Pace ţie şi sănătate de la Domnul!
(Scrisori misionare)
Nemurirea
Iată ce scrie Sfântul Ciprian despre nemurire: „Dacă un om de seamă ţi-ar făgădui vreun lucru, tu ai crede făgăduinţa lui şi nu ai îndrăzni să cugeţi măcar
314
că acela care îşi ţine totdeauna făgăduiala te poate înşela. Dar iată o, vicleanule, Dumnezeu ţi-a făgăduit nemurirea după plecarea ta din lumea aceasta, iar tu te îndoieşti fără ruşine de făgăduinţa Sa? Aceasta arată că nu îl cunoşti deloc pe Dumnezeu. Aceasta arată că prin necredinţa ta îl huleşti pe Hristos Domnul şi învăţătorul tău.” O, cât de puternică este credinţa Sfinţilor lui Dumnezeu! Cât de limpede şi lesne de priceput şi bine tâlcuită este credinţa prin pildele acestea simple şi pline de putere! Oamenii păcătoşi nu se îndoiesc pentru că ar fi chipurile, mai socotiţi la minte, ci pentru că sunt păcătoşi. Omul cu cât este mai sfânt, cu atât este mai înţelept, căci în oglinda cea limpede a inimii sale poate vedea adevărul.
(Proloagele de la Ohrida)
Neorânduiala
Iată ce scrie Sfântul Ioan Gură de Aur împotriva celor ce fac tulburare în biserică şi ies afară mai înainte de sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii: „Unii nu se apropie de Sfânta împărtăşanie cu cutremur, ci cu sfadă, împingându-se unul pe altul, aprinzându-se de mânie, cu strigăte şi ceartă, îmbrâncind, plini de tulburare, pe cel de alături. Am vorbit adesea despre aceasta şi nu voi înceta a grăi.
Au nu vedeţi ce bună rânduială stăpâneşte la păgâneştile jocuri olimpice, atunci când cel ce dă semnul de început al jocurilor trece prin arenă purtând
315
pe cap cunună, îmbrăcat în veşmânt strălucit şi ţinând în mână un toiag, iar crainicul porunceşte tăcere şi rânduială? Nu este lucru plin de ruşine ca acolo unde stăpâneşte diavolul să se păzească tăcerea iar aici, unde Hristos ne cheamă la Sine, să fie atâta tulburare? în arenă linişte, iar în Biserică zarvă. Pe mare pace, iar în port furtună! Când sunteţi poftiţi la ospăţ, nu plecaţi înaintea celorlalţi, chiar dacă aţi terminat înaintea lor. Iar aici, în vreme ce se săvârşesc Tainele cele înfricoşătoare ale lui Hristos, în vreme ce preoţii încă mai slujesc, voi plecaţi în mijlocul slujbei şi ieşiţi? Cum vi se poate ierta aceasta? Ce îndreptăţire puteţi avea?
Iuda, după ce a primit Sfânta împărtăşanie la Cina cea de Taină în noaptea cea de pe urmă, a plecat degrabă, în vreme ce ceilalţi mai erau încă la masă. Iată, a cui pildă o urmează cei ce se grăbesc să plece înaintea ultimei binecuvântări?” (Din Predica Sfântului Ioan Gură de Aur la Praznicul Botezului Domnului)
(Proloagele de la Ohrida)
Noua ordine mondială
Este o mare deosebire între pacea pe care o dăruieşte Hristos şi pacea lumii, pe care o doresc oamenii. Cea dintâi îi păzeşte pe oameni de corupţie, iar cea de-a doua produce corupţie şi prin aceasta conduce la noi răzmeriţe şi războaie. Pacea amăgitoare este tatăl războiului. În mod ideal, pacea este mai bună decât războiul. Dar lumea coruptă nu este mai
316
bună decât războiul, fiindcă este doar o clipă până la război. Aşa cum se spune în Sfânta Scriptură: „Şi s-a liniştit ţara de război” (Iosua 14,15). Cât timp? Cât timp oamenii nu au întinat lumea prin păcatele lor.
Sodoma nu a fost nimicită în război, ci în mijlocul lumii şi al bunăstării materiale. În vreme de pace, bunăstarea din afară şi siguranţa Imperiului Roman, corupţia societăţii l-a adus la deznădejde pe împăratul Marcu Aureliu, filozoful stoic36. Şi el a prevăzut pieirea unui astfel de stat. S-a mai micşorat corupţia în vremea împăratului creştin Carol cel Mare37 şi Leon al IV-lea38.
Poate că Domnul a îngăduit ca această dorinţă omenească să se înfăptuiască. În acest caz, El nu va fi totuşi fără secerişul Său. Doar că secerişul Său va fi în furtună şi vifor. Fiindcă în acest stat universal
36 Marc Aureliu (26 aprilie 121 -17 martie 180) a fost un împărat roman din dinastia Antoninilor, între anii 161 şi 180 d.Hr., precum şi filosof stoic. Singura sa lucrare a fost redactată în limba greacă, Ta eis heauton („Către mine însumi”), tradusă mai târziu în limba latină cu titlul Meditationes („Meditaţii”), în 12 cărţi. Conţinutul lor are în special un caracter moral, o filosofie practică pentru viaţa de zi cu zi (n. ed.).
37 Carol cel Mare (742748 f 28 ianuarie 814, Aachen), regele francilor din 768 şi fondator al Imperiului Carolingian. În timpul domniei sale a cucerit Italia şi a fost încoronat Imperator Augustus de papa Leon al III-lea pe 25 decembrie 800, unii istorici văzând aceasta ca o încercare de a reînvia Imperiul Roman de Apus. Imperiul Carolingian a fost în Europa, într-un anumit sens, un stat rival faţă de Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopol (denumit şi Imperiul Bizantin) (n. ed.).
38 Leon al IV-lea Hazarul (25 ianuarie 750 – 8 septembrie 780), împărat bizantin între 775 şi 780, fiul lui Constantin al V-lea al Bizanţului (n. ed.).
317
va stăpâni viciul, aşa cum nu a mai fost de-a lungul istoriei, corupţia mentală şi morală, pe care a văzut-o şi a descris-o Apostolul Pavel încă din vremurile de demult. Apostolul spune adevărul despre vremurile de pe urmă dar iată, acest nou arhitect al unei Singure Lumi îşi socoteşte idealul său ca fiind ultimul stadiu al istoriei lumii. Cetăţenii acestui eventual stat mondial, vor fi mai sus, mult mai sus decât cetăţenii Imperiului Roman. În locul păcii, liniştii şi bunăstării proclamate, oamenii se vor simţi mai neliniştiţi şi mai nefericiţi decât oricând. Dacă nu şi-au putut rândui micile lor state spre fericirea lor, cum vor putea aceiaşi oameni pătimaşi să rânduiască întreaga Lume?
Se vor ivi neorânduieli, răzmeriţe şi revolte în toate colţurile lumii. Parlamentarii vor fi neputincioşi să rânduiască lucrurile prin nesfârşitele lor diferende, acuzaţii reciproce şi pretinsele legi. De aceea, din timp în timp, vor ceda stăpânirea, de voie sau siliţi, unui dictator, care cu focul şi cu sabia va readuce rânduiala în lume. Oamenii vor căuta scăparea numai în schimbări politice şi sociale. Vor fi analizate toate fostele experimente politice din istoria lumii. Şi astfel va dura mult timp această schimbare a parlamentarismului, a autocraţiei, a democraţiei, a oligarhiei, a timocraţiei39 ş.a.m.d.
în cele din urmă, în amurgul istoriei, va veni dictatorul lumii „fiul pierzării, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale” (II Tes. 2,8).
39 Formă de guvernământ în care conducerea statului aparţine celor mai bogaţi cetăţeni (n. ed.).
318
Şi în tot acest timp de pace, fericire şi bunăstare „va fi strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii şi nici nu va mai fi” (Mt. 24,21). Din pricina acestor nenorociri, mulţi se vor pocăi şi se vor întoarce la Dumnezeu Mântuitorul. Şi în ei, Domnul va afla secerişul Său cel din urmă. Acel stat mondial va duce cea mai înverşunată luptă împotriva lui Hristos şi a împărăţiei Sale, fiindcă egalizarea oamenilor, popoarelor şi uniformizarea credinţei va afla un impediment în Hristos, Cel Ce este Neunificat şi de Neegalat. Cum s-ar putea egala adevărul cu minciuna? Minciuna nu se împotriveşte acestei unificări, ea o caută, însă i se împotriveşte adevărul. Iată, adevărul şi minciuna nu pot fi arate pe aceeaşi ţarină, nici nu pot dormi sub acelaşi aşternut.
Biserica lui Hristos va fi pusă în afara legii, iar pentru pomenirea vădită a numelui lui Hristos, vor fi dispuse pedepse aspre însă se vor izbăvi numai aceia care vor chema numele Domnului. Fiul Omului când va veni în mod neaşteptat şi-l va ucide pe „fiul pierzării”, pe cel din urmă tiran al oamenilor, oare va afla pace pe pământ? O va afla, dar nu în chip vădit. O va afla însă nu în minunatele biserici, aşa cum sunt cele de acum, ci prin peşteri şi pustietăţi. O va afla dar nu încuviinţată şi protejată, ci condamnată şi prigonită. O va afla dar nu în fastul Liturghiei şi psalmodiei, ci în templele inimilor oamenilor şi în şoaptele de pe buzele lor, fiindcă Biserica Sa a început cu mucenicia şi se va sfârşi prin mucenicie, fraţii mei. După previziunea Apostolului Pavel, în vremurile din urmă, printre mucenicii ce vor pătimi pentru Hristos, vor fi mulţi
319
evrei. Fiindcă istoria Bisericii a şi început cu evreii. Numărul creştinilor din Biserica pământească va fi foarte mic. Şi va fi timpul când în primul rând se vor împlini cuvintele pline de mânie ale Domnului: „Cine este nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine este spurcat, să se spurce încă” (Apoc. 22,11), fiindcă şi chemarea la pocăinţă a păgânilor va înceta.
însă în acele vremuri, Biserica din Ceruri va fi plină până la refuz. Nenumărate popoare, neamuri şi generaţii vor străluci în Cer, ca într-un adăpost liniştit. Cartea Vieţii va fi plină din scoarţă în scoarţă. Pe ultima foaie a acestei cărţi, va fi întru strălucire înscrise numele acelor ultimi creştini, pe care Domnul Iisus Hristos îi va mai ţine pe pământ, atunci când Se va arăta în puterea şi în slava Sa, cu toţi Sfinţii îngeri. Iar satana va fi aruncat în lacul cel de foc împreună cu toate slugile sale, cele cu chip neomenesc sau omenesc. Şi pământul va fi pârjolit de foc şi Stăpânul va fi mulţumit.
Iar Biserica Cerească, pe care nimeni nu o poate măsura, Recolta cea vie şi cuvântătoare a Domnului, se va afla îmbrăcată în haina albă a curăţiei şi a bucuriei. Şi veşnic va cânta o mare slavoslovie Sfintei Treimi, Singurului Dumnezeu, iar Domnului Iisus Hristos, Mântuitorului, drama obştească şi măreaţă a lumii zidite de la început până la sfârşit.
Fericiţi vor fi cei care în aceste zile din urmă nu se vor înfricoşa de vrăjmaşii lui Iisus, în care nu este viaţă. Aceştia vor fi părtaşi veşnicei slave şi bucurii a Domnului lor.
(Secerişul Domnului)
320
Oaspetele
Câtă vreme eşti pe pământ, socoteşte-te oaspete în Casa lui Hristos. De eşti la masă, El este Cel Ce te slujeşte. De respiri, aerul Său îl respiri. Dacă te îmbăiezi, în apa Lui te îmbăiezi. De călătoreşti, pe pământul Său călătoreşti. De aduni bogăţii, din bogăţiile Sale aduni. Dacă le risipeşti, din bogăţiile Sale risipeşti. De eşti puternic, este pentru că El îţi îngăduie să fii tare. Dacă eşti împreună cu alţi oameni, tu şi ceilalţi sunteţi oaspeţii Săi. Dacă eşti afară, în sânul naturii, în grădina Sa petreci. De eşti singur, El de faţă este, de pleci undeva, El te vede. Orice faci, El ţine minte. El este cel mai grijuliu Stăpân Care te-a ospeţit vreodată, fii dar şi tu cu băgare de seamă faţă de Dânsul.
Într-o casă aleasă se cere oaspeţilor o purtare aleasă. Toate acestea sunt simple vorbe, dar ele îţi împărtăşesc un mare adevăr. Toţi Sfinţii au cunoscut acest adevăr şi după el şi-au călăuzit vieţile. Pentru aceea Veşnicul Stăpân al Casei i-a răsplătit cu Viaţa cea veşnică în Ceruri, iar pe pământ cu slavă.
(Proloagele de la Ohrida)
321
Obârşia domnească
Adevărat domn este cel ce are suflet domnesc şi caracter domnesc, cel ce ţine minte obârşia sa domnească, cerească, de la Dumnezeu, cel ce înalţă gândurile şi rugăciunile sale la Domnul, Tatăl său, cel ce iubeşte adevărul şi caută dreptatea în numele Dumnezeului adevărului şi dreptăţii, cel ce face faptele milostivirii şi bunătăţii, care nu îi dispreţuieşte pe cei neputincioşi şi nu-i pizmuieşte pe cei trufaşi, cel ce se socoteşte slugă a lui Dumnezeu şi a poporului, cel care întrebuinţează scurtul său veac pământesc nu spre lenevie şi ruginire, ci spre proslăvirea lui Dumnezeu, spre mântuirea sa şi a aproapelui, cel ce în bogăţie se simte sărac, iar în sărăcie bogat cu Dumnezeu, cel care primeşte cu recunoştinţă, rabdă cu nădejde şi moare cu credinţă, cel ce după cuvintele lui Pavel, bine voieşte întru neputinţe, întru defăimări, întru nevoi, întru prigoane, întru strâmtorări pentru Hristos (II Cor. 12,10).
(Scrisori misionare)
Obiceiuri
Scrii că nu te entuziasmează obiceiurile poporului, nici măcar cele de Crăciun, fiindcă nu-ţi spun nimic. Cu adevărat, ar fi o minune să înţelegi
322
obiceiurile poporului fără să înţelegi sufletul poporului şi credinţa lui.
Trebuie să-ţi aminteşti că Domnul Hristos S-a născut în iesle ca să înţelegi de ce se împrăştie paie prin casă. Şi trebuie să ştii de lumina dumnezeiască a Treimii Ce stăpâneşte lumea în toate cele patru margini ale ei, ca să înţelegi de ce se aruncă câte trei nuci în fiecare colţ al casei. Şi mai trebuie să ştii că Hristos este Pâinea vieţii ca să înţelegi rostul cesniţei40 şi că Domnul a pătimit la o vârstă tânără, dar că focul Său încălzeşte şi astăzi inimile oamenilor, dându-le fericire, ca să pricepi ce este cu ramura tânără de stejar care se pune pe foc şi „scânteile fericirii” ce ies din ramură. Deşi ţi s-a părut că acestea sunt lucruri simple şi copilăreşti, trebuie să recunoşti că sunt frumoase şi pline de înţeles. „De nu vă veţi întoarce şi de nu vă veţi face precum pruncii, a zis Domnul, nu veţi intra în împărăţia Cerurilor” (Mt. 18,3). Apropie-te şi tu de acei prunci ai lui Dumnezeu care se cheamă „popor” şi viaţa ta va fi mai luminoasă şi mai plină de bucurie. Un oarecare poet rus mergea pe calea urmată de tine, îndepărtată de calea poporului, dar s-a întors la popor. El se mărturiseşte astfel: „Separat de popor nu mă mai simt, Visuri, visuri trufaşe am trăit, Şi mai adânc, tot mai adânc pricep în fiecare an Că îndelung am preţuit nimicnicia… Acum unit prin voie cu poporul ard, Cu el plâng, la ale lui odoare mă închin” (Kruglov, în Catedrala Adormirii).
Pace ţie şi bucurie de la Domnul!
(Scrisori misionare)
40 Prăjitură care se face în mod tradiţional de Crăciun (n. trad.).
323
Omul
Mi-aţi pus trei întrebări şi anume: Care este cel mai mare gând vrednic de om? Care este cea mai mare grijă vrednică de om? Care este cea mai mare aşteptare vrednică de om?
A se gândi la Purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru viaţa omenească este cel mai mare gând vrednic de om. A se îngriji de mântuirea sufletului este cea mai mare grijă vrednică de om. A aştepta moartea este cea mai mare aşteptare vrednică de om.
Cum trebuie să vă gândiţi la Purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească? Trebuie să luaţi ca măsură legea morală a lui Dumnezeu. Urmând acestei măsuri, să priviţi ce se întâmplă în viaţa oamenilor pe care îi cunoaşteţi şi cu care sunteţi în legătură. Aceasta nu este întotdeauna lucru uşor, fiindcă pricinile sunt uneori îndepărtate şi ascunse în trecutul îndepărtat al unui om, iar alteori se pot afla numai în viaţa părinţilor lui. Mărturisirea creştină se întemeiază pe descoperirea acestor pricini. Psalmistul Îi grăieşte lui Dumnezeu: „La poruncile Tale voi cugeta, şi voi cunoaşte căile Tale… Cât am iubit legea Ta, Doamne! Pururea cugetarea mea este” (Ps. 118, 15, 97), fiindcă poruncile Domnului sunt la temelia a tot ceea ce se întâmplă fiilor lui Adam. Şi legea Domnului este lumina ce luminează ceea ce se întâmplă cuiva.
Cum trebuie să vă îngrijiţi de mântuirea sufletului? Ca să nu vă înşir, citiţi Evanghelia şi
324
întrebaţi Biserica. Omul nu are mai mare avuţie ca sufletul pe lumea aceasta. Şi tocmai această mare avuţie este singura ce îl poate izbăvi de pieire şi de moarte. Tot restul, ce este al omului, dintre cele pe care le preţuieşte şi le păstrează omul, în afara sufletului, fără putinţă de scăpare, piere şi moare. Sufletul omului este în ochii lui Dumnezeu un lucru mai de preţ decât întreaga lume materială, după cuvântul lui Hristos: „Ce-i va folosi omului dacă va dobândi întreaga lume, iar sufletul său şi-l va pierde?” (Mt. 16, 26). Aşadar, nu poate fi mai mare grijă vrednică de om ca grija pentru mântuirea sufletului.
Cum trebuie aşteptată moartea? Ca ostaşul în război. Sau ca elevul care se pregăteşte cu grijă, aşteptând în orice clipă ca profesorul să îl asculte. De neîncetata pomenire a clipei morţii ne-a amintit şi Mântuitorul în pilda despre bogatul uşuratic care făcea hambare noi şi se pregătea s-o ducă bine multă vreme pe pământ, când i s-a spus pe neaşteptate: „Nebunule, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Lc. 12, 20).
De ce este gândul la Purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa oamenilor cel mai mare gând vrednic de om? Fiindcă el aduce omului înţelepciunea şi fericirea. De ce grija pentru mântuirea sufletului este cea mai mare grijă vrednică de om? Fiindcă sufletul este cea mai mare avuţie pe pământ şi este firesc ca celei mai mari avuţii să-i fie închinată cea mai mare grijă. De ce este aşteptarea morţii cea mai
325
mare aşteptare vrednică de om? Fiindcă aşteptarea morţii curăţă conştiinţa şi îi dă omului imbold la toată fapta bună. Când un oarecare om vrednic şi bun a fost întrebat ce l-a împins mai mult în viaţă la osteneală şi bună rânduială, a răspuns: „Moartea”. Aceste trei lucruri nu pot fi băgate de seamă la animale. Ele sunt proprii numai omului. Tot restul e comun omului şi dobitocului. De la Dumnezeu, pace Dvs. şi binecuvântare!
(Scrisori misionare)
Iată la ce înălţimi a ridicat Dumnezeu făptura omenească! Aici nu se grăieşte despre firea dumnezeiască a lui Hristos, ci mai vârtos despre firea Sa omenească. Nu se grăieşte despre Cuvântul Cel Veşnic al lui Dumnezeu, ci mai vârtos despre Omul Iisus, pe Care Dumnezeu L-a înviat din morţi şi L-a înălţat, nu doar mai presus de lumea această văzută şi supusă morţii, ci chiar mai presus de lumea cea nevăzută şi fără de moarte, cu mult mai presus de toate cetele îngereşti şi de puterile cereşti, cu mult mai presus de toate ierarhiile cereşti preaminunate, ştiute şi neştiute, mai presus cu mult de toată făptura zidită, ştiută şi neştiută, cu mult mai presus de tot numele din lumea materialnică şi cea duhovnicească. Fraţii mei, vedeţi cum îşi împlineşte Ziditorul nostru Cel Preaslăvit făgăduinţa făcută lui Adam la izgonirea din Rai, făgăduinţă pe care a înnoit-o şi a vădit-o mai limpede lui Avraam şi încă şi mai limpede prin
326
gura prorocilor şi prin gura lui David? Vedeţi cum a început Domnul Savaot să proslăvească neamul omenesc, proslăvindu-L pe Omul Iisus, pe Fiul lui Dumnezeu, întru Care s-a întrupat dumnezeirea Sa? Dumnezeu L-a proslăvit mai întâi pe El, ca Cel Ce este Cel Dintâi întru slavă, iar apoi i-a proslăvit şi pe toţi cei ce s-au numărat împreună cu Dânsul şi care, prin darul Duhului Sfânt, îşi au numele scrise în Cartea Vieţii spre veşnica slavă.
Nu fără temei îi cântă Biserica Maicii lui Dumnezeu: „Ceea Ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii.” Când Domnul Cel înviat a fost înălţat la Cer, atunci au fost înălţaţi la Cer şi Preasfânta Sa Maică şi Sfinţii Săi Apostoli, după cuvântul pe care l-a grăit către Cerescul Său Părinte: „Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea” (In. 17, 24).
(Proloagele de la Ohrida)
Osteneala
Diavolul dă grabnic de lucru mâinilor celor trândave, în vreme ce îngerul lui Dumnezeu dă grabnic de lucru mâinilor nevoitoare. În lumea aceasta aflată în necontenită mişcare şi prefacere, omul trebuie să se afle pururea lucrător, fie de voieşte sau nu, lucrând fie faptele cele bune, fie pe cele rele.
327
Omul trândav de fapt nu trândăveşte. El slujeşte cu osârdie diavolului. Un trup şi un suflet trândav este ţarina cea mai prielnică pentru diavol, întru care el ară şi îşi seamănă sămânţa sa. Sfântul Antonie cel Mare spune: „Trupul trebuie supus şi covârşit cu îndelungi osteneli.” Sfântul Efrem Sirul învaţă: „Deprinde-te cu munca, spre a nu fi silit să te deprinzi cu cerşitul.” Toţi Sfinţii Părinţi, fără abatere, grăiesc despre trebuinţa omului de a lucra pentru a-şi mântui sufletul.
Apostolii şi toţi Sfinţii ne sunt pilde de necontenită şi osârdnică nevoinţă trupească şi duhovnicească. Că omul trândav prin lenevirea sa nu-şi lungeşte viaţa, ci mai vârtos şi-o scurtează, se vădeşte limpede din vieţuirea cea îndelungată a multor Sfinţi, cei mai ostenitori între nevoitorii lumii.
(Proloagele de la Ohrida)
328
P
Pacea
Aşteptaţi de la mine un cuvânt. Al cui cuvânt? Să fim cu luare aminte ca să nu ne înşelăm, nici eu, nici voi. Eu, dacă o să vă pun înainte cuvântul meu şi nu pe cel al lui Dumnezeu, voi, dacă aşteptaţi de la mine cuvântul meu şi nu pe cel al lui Dumnezeu.
Ce este omul pentru ca să fie cuvântul lui vrednic? Ca o floare înflorind cade şi ca umbra fuge şi nu va sta (Iov 14, 1), se spune în Sfânta Scriptură. Iar când prin sine omul este atât de neînsemnat, cum va fi şi cuvântul său? Când trestia este ieftină, cum este foşnetul ei? Dacă eu sunt sluga Domnului, atunci cele pe care vi le pun înainte nu vin de la mine, ci de la Stăpânul meu. Cu adevărat, ar fi fost necugetat din partea voastră să aşteptaţi de la mine cuvintele mele şi o nebunie din partea mea să vă zic cuvintele mele. Aşa a descoperit Domnul prin Proorocul Său despre puterea Cuvântului: „Cuvântul Meu nu este el, oare, ca un foc, zice Domnul, ca un ciocan care sfărâmă stânca?” (Ier. 23, 29). Cu adevărat astfel este cuvântul
329
Domnului. Cuvântul lumesc este ca un fum şi ca o pânză de păianjen, iar cuvântul lui Dumnezeu este ca un foc şi ca un ciocan. Acesta s-a arătat în lume de multe ori. După rugăciunile Sfântului Ilie, a căzut foc din cer şi a ars jertfa pusă în apă. După cuvântul lui Dumnezeu, prin Moisi s-a despicat stânca şi a început să curgă apa din ea.
Generaţia noastră a primit cu uşurătate cuvântul lui Dumnezeu şi de aceasta a pătimit groaznic, a fost arsă de foc şi bătută de ciocan. Şi de nu se va pocăi, un mai mare foc o va arde şi un mai greu ciocan o va bate. Fiindcă nu se cuvine zidirilor a glumi cu Ziditorul, nici copiilor cu Părintele, nici slugilor cu împăratul lor. Nu este potrivit nici călătorii a glumi cu hangiul, nici oaspeţilor cu gazda lor. Însă în vremea modernă, oamenii l-au luat pe Dumnezeu în glumă şi cuvintele lui Hristos drept un joc de copii. Aşa a făcut Israil, aşa face şi Europa în vremea noastră.
Vechiul Israil a lepădat cuvintele lui Dumnezeu şi a primit cuvintele aşa-zişilor înţelepţi ai lor. Israil a dispreţuit cuvintele Domnului rostite prin drepţii Părinţi şi slăviţii Proroci ai Vechiului Legământ, a lepădat Vechiul Legământ al lui Dumnezeu, iar înaintea sa a pus Talmudul şi Kabala, o adunătură de poveşti şi izvodiri omeneşti, iar nu de la Dumnezeu. A lepădat cuvintele cele precum focul şi ciocanul şi a primit în loc cuvinte ca un fum şi ca o pânză de păianjen. A lepădat autenticul adevăr al lui Dumnezeu şi a îmbrăţişat adevărul părut al oamenilor. Iar adevărul
330
părut e o minciună în hainele adevărului, un lup în blană de oaie.
Ultimii propovăduitori europeni ai adevărului părut şi-au pierdut minţile şi au murit la casa de nebuni. Însă nici această întâmplare înspăimântătoare nu a putut-o îndemna pe Europa să lepede adevărurile părute şi cuvintele mincinoase ale filozofilor săi. Din această pricină Domnul Savaot a recurs la cel din urmă mijloc: a îngăduit sabie, foc şi foamete pe pământ şi a cutremurat întregul univers din cursul lui, pentru a se cunoaşte cine este Dumnezeu şi cine este omul, pentru a fi lămurită măreţia lui Dumnezeu asupra stelelor şi nimicnicia oamenilor în cenuşă.
Europa, în amurgul nebuniei ei, a strigat: „Pace! Pace! Voi face pace cu ajutorul ziarelor, cinematografelor şi conferinţelor. Pace tuturor şi pretutindeni! Voi face pace fără Dumnezeu şi fără Hristos.” Şi abia ce a grăit aceste cuvinte, că a şi intrat în război. De unde această nestatornicie? Pentru că Dumnezeu a spus: „Nu este pace pentru cei fără de lege” (Is. 48,22). Şi dacă vor mai striga încă „Pace, pace!”, îi va pierde sabia.
Fiindcă pacea, ca şi ploaia, ţine de Dumnezeu şi vine de la Dumnezeu. Şi aşa cum oamenii trebuie să se roage lui Dumnezeu pentru ploaie, aşa trebuie să o facă şi pentru pace.
(Prin fereastra temniţei)
331
Pacea sufletului
De mare preţ este fiecărui om pacea sufletului. Trupul celor ce au dobândit pacea sufletului poate fi în necontenită mişcare, ostenit sau bolnav, dar sufletele lor, ţintuite de Dumnezeu, rămân de-a pururea într-o pace netulburată.
Sfântul Serafim de Sarov ne învaţă: „Este de trebuinţă să păzim în fel şi chip pacea sufletului şi să nu ne tulburăm de ocările ce vin de la ceilalţi. De aceea trebuie să ne înfrânăm cu orice preţ de la mânie şi prin vegherea cea lăuntrică să ne păzim mintea şi inima de pornirile cele spurcate. Pentru a păzi pacea sufletului mai este de trebuinţă şi a ne feri să-i judecăm pe alţii. Pacea sufletului se păzeşte prin nejudecare şi prin tăcere. Când omul este într-o astfel de stare, el primeşte şi descoperiri dumnezeieşti. Pentru ca un om să se păzească de a-i judeca pe alţii, îi este de trebuinţă a fi veghetor cu sine, a nu primi de la nimeni cugete necuvioase şi a muri tuturor celor din lume.”
„Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa” (Pilde 4, 23). Din păzirea necontenită a inimii se naşte curăţia prin care este văzut Domnul, după graiurile Adevărului Celui veşnic: „Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5, 8).
(Proloagele de la Ohrida)
332
Papa
Ortodoxia are şi ea un papă, mai bătrân decât toţi papii şi patriarhii din lume. L-au avut dintru început şi-l vor avea până la sfârşitul vremurilor. Este acelaşi papă pe care l-au chemat şi toţi apostolii lui Hristos. Duhul Sfânt, Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul mângâierii şi al puterii lui Dumnezeu el este adevăratul papă al Bisericii lui Hristos din veac şi până în veac, neînlocuit şi neschimbat, necontestat şi nevotat, fără înaintaş şi fără urmaş.
Iar în ce priveşte faptul că Apostolii l-au recunoscut pe Duhul Sfânt ca verhovnic şi papă al lor, există din fericire un document scris chiar de mâna lor. La primul lor sinod, în Ierusalim, Apostolii au scris vestitele cuvinte: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (F. Ap. 15, 28) şi aşa va fi. Evident, Apostolii L-au pus pe Duhul Sfânt mai presus de ei. Înainte de acea întrunire şi de oricare alta, Lui I se rugau, pe El îl chemau, Lui I se supuneau în mod necondiţionat. Oare nu fac astfel până în ziua de astăzi mai marii Bisericii Ortodoxe? De câte ori se adună în sinod, ei îşi aduc aminte în primul rând de infailibilul lor papă, de Duhul Sfânt, pe Care îl cheamă cu frică şi cutremur înainte de începerea a tot lucrul şi Lui I se supun necondiţionat. Şi nu numai mai marii Bisericii, ci şi mai marii statelor din ţările ortodoxe, miniştrii şi aleşii poporului, dintotdeauna au purces mai întâi la chemarea Sfântului Duh şi apoi au început lucrarea lor sinodală şi parlamentară.
333
Acelaşi lucru l-au făcut şi-l fac mai marii din învăţământ. Ştiţi că la începutul anului şcolar ei merg cu elevii lor să îl cheme pe Duhul Sfânt. Şi Atotbunul, Atotputernicul şi Atotînţeleptul Duh Sfânt toate le îndrumă, toate le întăreşte, toate le insuflă şi Biserica şi statul şi educaţia. Şi stăpâneşte tot şi toate, nu prin forţă ca un dictator pământesc, ci ca un tată prin înţelepciune şi prin dragoste. El ne şi este tată prin botezul prin care suntem botezaţi. Iar Dvs. ştiţi că grecescul cuvânt „papa” înseamnă tată. Aşadar, în înţelesul corect istoric şi moral, Duhul Sfânt este tatăl nostru, este papă al nostru. Şi la ce i-ar mai trebui Bisericii Ortodoxe încă un tată sau altfel spus, un papă? Oare nu ne-a prevenit şi însuşi Domnul Iisus să ne păzim de papii/taţii pământeşti? El ne-a poruncit acum nouăsprezece veacuri: „Şi tată (a se citi: papă) să nu chemaţi vouă pe pământ, că Unul este Tatăl vostru Cel din Ceruri” (Mt. 23, 9).
(Scrisori misionare)
Patimile
Funia tare se împleteşte din fire subţiri şi aţoase de cânepă. Un singur fir din acesta subţire nu te poate lega, nici sugruma. Căci îl vei rupe lesne, ca în joacă şi te vei slobozi. Însă de eşti legat cu o funie groasă, poţi fi legat şi chiar sugrumat cu ea. Nici nu o poţi rupe lesne, nici nu te poţi slobozi dintr-însa. După cum o
334
frânghie groasă este împletită din fire subţiri şi slabe, tot aşa şi patimile omului sunt alcătuite din păcate care la început sunt mici.
Omul se poate smulge şi slobozi la început din păcatele mici, abia înfiripate. Dar când păcatul este săvârşit iarăşi şi iarăşi, atunci zidul se face din ce în ce mai trainic, până ce devine patimă, care mai pe urmă îl preschimbă pe om într-un fel de fiară grozavă, numai ea ştie cum. Nu o poţi tăia lesne de la tine, nici nu te poţi depărta sau fugi de ea. O, de s-ar păzi oamenii, ca să dezrădăcineze de la început păcatele! Atunci nu ar mai trebui să rabde atâtea ca să se slobozească de patimi. „A tăia patimile cele înrădăcinate este tot atât de anevoios ca şi cum şi-ar tăia cineva degetele”, spunea un monah din Sfântul Munte. Ca să se slobozească din patimile cele rele, Sfântul Emilian s-a slujit de aducerea-aminte de moarte şi fireşte, de darul lui Dumnezeu, fără de care este cu neputinţă a se slobozi cineva din legătura patimilor. Deasa cugetare la moartea ce bate la uşă, pocăinţa şi cererea cu lacrimi a darului Atotputernicului Dumnezeu, acestea trei îl izbăvesc pe om din robia păcatului. A fost întrebat Sfântul Sisoe: „în câţi ani trebuie omul să-şi taie patimile?” „în orice ceas vine patima, îndată tai-o”, a răspuns Sfântul.
(Proloagele de la Ohrida)
335
Paza inimii
în inimă este voirea, în inimă este dragostea, în inimă este înţelegerea, în inimă este chipul Preasfintei şi Dumnezeieştii Treimi. Inima este sălaşul Tatălui, jertfelnicul Fiului şi lăcaşul lucrării Duhului Sfânt. Dumnezeu, inima omului o voieşte: „Dă-mi, fiule, inima ta” (Pilde 23, 26).
O, fraţii mei, mai presus de toate câte vi le păziţi, păziţi-vă inima! Chiar de se răstoarnă munţii, de seacă mările, de vă lasă prietenii, de rămâneţi fără de bogăţii, de vă mănâncă viermii, de se revarsă peste voi toată batjocura lumii, nu vă temeţi, ci numai inima să vi-o păziţi. O păziţi şi o lipiţi de Domnul şi Lui să I-o dăruiţi. Din inimă izvorăşte viaţa. Dar de unde să mai izvorască viaţa în inimă dacă în ea nu sălăşluieşte suflarea Domnului şi Izvorul Vieţii însăşi suflarea lui Dumnezeu?
„Omul cel bun din comoara cea bună a inimii scoate afară cele bune, iar omul cel rău din comoara cea rea scoate cele rele” (Mt. 12, 35). Acestea sunt graiurile Domnului Care umple vistieria inimii tale cu bogăţiile Lui. Cine este omul cel bun? Este cel ce are comoara cea bună în inima sa. Cine este omul cel rău? Este cel ce are comoara cea rea în inima sa. „Că din inimă (a omului celui rău) ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Mt. 15,19), iar din inima cea bună ies „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare,
336
bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea” (Gal. 5, 22-23).
Vedeţi ce mare vistierie este inima omului? Vedeţi câte poate cuprinde inima omului? O, frate, însuşi Dumnezeu Duhul Sfânt, atunci când binevoieşte, poate încăpea în inima omului. Nu doar că poate, ci şi voieşte aceasta. Aşteaptă numai ca tu să-ţi găteşti inima pentru Dânsul, să o faci biserică, pentru că Dumnezeu Duhul Sfânt doar într-o biserică Se va sălăşlui. Precum şarpele îşi păzeşte capul său, aşa şi tu, fiule, păzeşte-ţi inima ta! Căci în inimă intră viaţa şi din inimă izvorăşte viaţa, viaţa de la Dumnezeul cel Viu.
O, Doamne, Dătătorule de Viaţă, ajută-ne nouă să ne păzim inima pentru Tine şi numai pentru Tine, Doamne!
(Proloagele de la Ohrida)
Păcatul
Prorocul grăieşte despre rănile păcatelor pe care el însuşi le-a săvârşit şi de la care simte întru sine împuţiciunea păcatului. Cunoştinţa aceasta, pe cât de mult descoperă necurăţia păcatelor de mai înainte, pe atât de mult descoperă şi curăţia ce urmează pocăinţei.
Căci atâta vreme cât omul umblă în calea cea stricăcioasă a păcatului, el nu îi simte duhoarea cea nesuferită. Dar când iese din calea aceasta şi se
337
sălăşluieşte în calea cea curată a bunătăţii, atunci începe să simtă deosebirea dintre curăţie şi necurăţie, dintre cărarea bunătăţii şi cărarea patimii. Închipuiţi-vă un om care şi-a petrecut noaptea într-o cârciumă împuţită, iar în zori se trezeşte într-o grădină de trandafiri. Locul cel dintâi îi era plin de împuţiciune şi otravă, de ticăloşia sufletului şi a trupului, de mânie, vrajbă, de chinurile sale şi ale celor din jurul său. Pe când în grădină simte deasupra capului lumina soarelui dumnezeiesc, pretutindeni vede flori preafrumoase, limpezimea văzduhului, simte buna-mireasmă, pretutindeni este pace şi sănătate.
Cugetaţi la aceasta şi cunoaşteţi că deosebirea dintre calea păcatului şi calea lui Dumnezeu este încă cu mult mai mare. „împuţitu-s-au şi au putrezit rănile mele” (Ps. 37, 5). Iată în ce chip înfăţişează marele împărat roadele păcatelor sale trecute. Nimic nu este mai împuţit ca păcatul, nimic nu este mai stricăcios şi nu se întinde mai repede ca el. Mirosul cel greu al rănilor trupeşti închipuie doar în parte putoarea cea nesuferită a sufletului păcătos. De aceea, orice făptură sfântă se depărtează de un astfel de suflet. Duhurile cereşti cele pline de curăţie se ascund de la un astfel de suflet, iar duhurile cele necurate ale iadului caută să stea în preajma lui. Fiecare păcat săvârşit adaugă o nouă rană sufletului. Fiecare păcat varsă într-însul stricăciune şi împuţiciune.
Dar cum se iveşte păcatul? „Din pricina nebuniei mele” (Ps. 37,5), arată prorocul. Mintea care s-a abătut
338
din cărarea sa cea dumnezeiască îl aruncă pe om în păcat. Până ce nu-şi curăţeşte mintea, omul nu poate fi curat. „Dar noi avem mintea lui Hristos” (I Cor. 2,16), zice Apostolul. Altfel spus, mintea noastră este aşezată în făgaşul cel bun, precum era mintea lui Adam mai înainte de a se umple de putoarea păcatului. De aceea fraţilor, toată învăţătura ortodoxă despre nevoinţă are drept ţintă un singur lucru şi acesta este mintea omului: curăţirea şi îndreptarea minţii.
O, Doamne Iisuse Hristoase, Curăţia şi Izvorul cel veşnic al curăţiei, ajută-ne să ne lepădăm de nebunia noastră şi să judecăm numai cu a Ta minte!
(Proloagele de la Ohrida)
Păgânii
De Crăciun, când noi spunem că suntem fii ai Părintelui luminilor, ei afirmă că sunt fii ai gorilei. De înviere, când noi, arătând spre învierea lui Hristos, spunem că şi noi vom învia cu toţii din morţi întru viaţa veşnică şi că acestea sunt rostul şi scopul întregii noastre fiinţări pe pământ, ei învârt pe toate feţele hoiturile de gorile şi cu nebuneasca mândrie strigă: „într-acest fel este sfârşitul strămoşului nostru, într-acest fel este şi sfârşitul nostru!”
De înălţare, când ne înălţăm cu duhul şi cu inima în împărăţia Cerurilor în urma Domnului Celui înălţat, ei îşi pironesc încruntaţi privirile în pământ
339
şi afirmă: „Nu există Ceruri, nu există împărăţie duhovnicească, există doar această împărăţie a ţărânii şi nimic mai mult, precum pentru toate gorilele, strămoşii noştri, aşa şi pentru noi: ţărână şi nimic mai mult! Moarte şi nimic mai mult! Lipsă de raţiune şi nimic mai mult! Zădărnicie şi nimic mai mult!
De Cincizecime, când noi îl slăvim pe Sfântul Duh al lui Dumnezeu şi I ne rugăm Lui să Se sălăşluiască întru noi şi să ne curăţească, să ne întărească şi să ne înalţe şi să ne facă nemuritori şi să ne îndumnezeiască, ei chicotesc şi hulesc prin canalele lor puturoase: „Nu există nici un fel de duh, nici sfânt, nici nesfânt, ci există numai un fel de vapori în corp, emanaţie a corpului sau sudoare interioară a trupului ce piere atunci când trupul moare şi se răceşte”. De praznicul Sfinţilor Apostoli noi suntem insuflaţi de duhul primilor ostaşi şi următori ai lui Hristos, care din dragoste faţă de oameni ca faţă de nişte fraţi ai lor, multe chinuri au suferit, iar din dragoste pentru Dumnezeu ca pentru Tatăl lor capetele lor şi-au pus tot aşa şi noi, iar ei batjocoresc apostolia şi frăţietatea şi dragostea şi afirmă (întotdeauna este mai important ceea ce afirmă decât ceea ce tăgăduiesc) că doar prin forţa de gorilă se poate cuceri ceea ce vor. Ceea ce vor ei, de fapt, este prefacerea inegalităţii sociale în egalitate, ca acea egalitate să se prefacă iarăşi degrabă, în inegalitate acestea toate, pe temeiul strămoşului gorilă care este alfa şi omega neamului omenesc.
Că este gorila alfa neamului omenesc, aceasta nu o crede niciun om raţional, iar că ea poate să reprezinte
340
omega multor fiinţe care se numesc „oameni”, aceasta se prea poate. Şi Satana a pornit de la Dumnezeu ca de la alfa şi a sfârşit în iad şi în întuneric ca omega. Multe lucruri care în vremurile de odinioară, mai cultivate, păreau cu neputinţă, au devenit cu putinţă în asprele noastre vremuri şi iată, este cu putinţă ca sapa să se ridice împotriva făurarului său, iar omul împotriva Făcătorului său.
(Scrisori misionare)
Pământul
Pământul este o mamă vitregă o, cerească Maică, şi se comportă cu noi precum o mamă vitregă. Ea ne socoteşte nişte fii vitregi, drept nişte străini de departe, ca pe nişte copii adoptaţi, până când ne va face robii ei. Noi ne ostenim pentru ea zi şi noapte şi pentru aceasta ea ne plăteşte salarii cu mizerabilele ei avuţii: păcat, boală şi moarte. Oricine trăieşte doar din pâinea ei nu va fi niciodată sătul. Mai degrabă cu cât mănânci mai mult, cu atât te simţi mai înfometat. Şi cu cât dănţuieşti după cum îţi cântă ea, cu atât vei fi mai mult cuprins de întristare. Unul ca acesta e ca fiara ce cade într-un puţ adânc şi apoi sapă şi mai adânc în pământ spre a se salva. Şi chiar dacă se îndepărtează de salvare, acesta crede că ea este aproape. Cu adevărat, aşa sunt fiii oamenilor care se trudesc din greu pe pământ şi socotesc mântuirea a fi aproape datorită trudei lor.
341
Mamă vitregă este pământul o, Cerească Maică, şi se comportă cu noi precum o mamă vitregă. Cu văl negru ea ni Te ascunde de ochii noştri, ca noi să nu Te putem vedea şi să credem că Tu eşti moartă. De aceea, generaţie după generaţie se strânge pe lângă mama cea vitregă şi-i sărută mâna ei aspră. Arată-ţi chipul Tău o, Maică, iar mama cea vitregă va dispărea şi robii vor deveni fii.
(Rugăciuni pe malul lacului)
Fericitul Maxim Cel Nebun pentru Hristos umbla gol pe străzile Moscovei în miezul iernii. Atunci când oamenii îl sfătuiau să se îmbrace şi să se păzească de frig, el răspundea: „Da, crudă este iarna, dar dulce este Raiul!” încă mai zicea: „Pentru răbdare, Dumnezeu dăruieşte mântuirea!” De vreme ce Hristos Domnul nu a pregetat a Se da pe Sine durerii şi morţii, de ce ar trebui să ne întristăm pentru noi? Hristos ne-a rânduit un leac pentru tămăduirea noastră duhovnicească, pe care l-a numit: „jugul cel blând”. Jugul pe care noi singuri îl punem asupra noastră este mai greu, căci ne trage în jos, tot mai adânc spre boala sufletului. Pământul cere de la noi jertfe cu mult mai mari şi nu ne făgăduieşte nicio răsplată după moarte. Pământul ne cere să-i aducem ca jertfă pe Dumnezeu, sufletul nostru, cugetul nostru, mintea şi toată mărirea cea omenească şi dumnezeiască. Şi în schimb, ne pune înainte un mormânt întunecat şi putred, ca sfârşit a toate şi ca răsplată pentru toate. Hristos ne cere să jertfim numai pământul, întinăciunea şi păcatul,
342
patima şi toată răutatea. Şi în schimb ne făgăduieşte învierea şi viaţa cea veşnică a Raiului. „Da, crudă este iarna, dar dulce este Raiul!”
(Proloagele de la Ohrida)
Părinţii după trup
„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 37). Aceste stranii cuvinte nu pot fi rostite decât de cineva care are mai multă grijă de viaţa noastră, decât înşişi tatăl şi mama care ne-au născut. Doar Acela Care îi iubeşte pe copiii noştri mai mult decât suntem noi în stare să-i iubim poate îndrăzni să spună una ca aceasta. Tatăl şi mama te-au născut numai pentru viaţa aceasta cea trecătoare, pe când Acela îţi dă naştere pentru viaţa cea veşnică. Tatăl şi mama ta te-au născut spre durere şi umilinţă, iar El te-a născut spre veşnica bucurie şi slavă. Părinţii noştri pentru a-ţi dărui ceva, de la El iau. Tatăl şi mama îţi pregătesc hrană, iar El îţi dă suflarea vieţii. Ce este de mai mare însemnătate: hrana sau suflarea? Tatăl şi mama ţi-au croit îmbrăcăminte, iar El ţi-a făcut inima. Ce este de mai mare trebuinţă: haina sau inima? El este Cel Care te-a adus pe lume, tatăl şi mama sunt poarta prin care te-a adus. Cine este mai vrednic cel ce te conduce într-o cetate sau uşa prin care intri în cetate?
343
Domnul, fireşte, nu exclude dragostea pe care o datorăm părinţilor şi celor de aproape ai noştri şi pe care ne-a poruncit-o într-una dintre cele două porunci de căpătâi ale lui Hristos. Şi Domnul însuşi Şi-a arătat dragostea pentru Sfânta Lui Maică chiar şi pe Cruce fiind, când a încredinţat-o ucenicului iubit, arătându-i-l pe Apostolul Său cel mai iubit, pe Ioan, spre a-l pune fiu în locul Său. Dar El spune aceasta, referindu-se la prigoanele şi chinurile ce stăteau înaintea Apostolilor. Tatăl şi mama se vor înfricoşa, fiul şi fiica se vor înfricoşa şi-i vor spune apostolului lui Hristos: „Leapădă-te de Hristos şi rămâi cu noi, nu pleca din casa ta! Trăieşte ca şi ceilalţi oameni, defaimă credinţa aceasta nouă! Ea te poate despărţi de noi şi conduce la pierzanie. Ce-o să facem noi atunci? Ne pot chinui cu foamea, ori ne pot biciui, ne pot duce şi la pierzanie. Pentru aceasta te-am născut noi, vor spune tatăl şi mama, ca din cauza ta să pătimim acum la bătrâneţe?”
„Pentru aceasta ne-ai născut, îţi vor spune fiul şi fiica, ca din cauza ta să fim batjocoriţi, dispreţuiţi, prigoniţi şi în cele din urmă, omorâţi?” „Dacă ne iubeşti, lasă-L pe Hristos, vieţuieşte împreună cu noi în pace şi în linişte.” în astfel de clipe hotărâtoare, apostolul va avea de ales pe cine iubeşte mai mult: pe Hristos sau pe părinţii săi? Pe Hristos sau pe copiii pe care i-a născut? De hotărârea aceasta depinde întreaga veşnicie şi nu doar a sa, ci şi a rudelor sale. Nicicând în viaţă omul nu va fi pus la o răscruce mai cumplită şi nu poate merge cu un picior pe un drum şi cu celălalt
344
pe altul. Nu poate omul în astfel de momente să-şi împartă inima, ci trebuie să o dăruiască uneia sau alteia dintre cele două căi.
Dacă ţi-ai închinat inima lui Hristos, pe lângă tine însuţi îi poţi mântui şi pe ai tăi. Dacă îţi închini inima tatălui şi mamei şi fiului şi fiicei, este lucru sigur că atât tu, cât şi rudele tale, vă veţi duce la pierzare, fiindcă oricine se leapădă de Hristos înaintea lumii şi Hristos se va lepăda de el la înfricoşătoarea Judecată înaintea Tatălui Ceresc şi a oştilor de îngeri şi de sfinţi. Sfântul Isidor Pelusiotul41 i-a scris căpeteniei cetăţii, lui Filotei, care era mâhnit pentru că nu izbutise să intre în înalta societate după care tânjea: „Slava în această viaţă este mai neînsemnată decât pânza de păianjen, mai deşartă decât visul; drept aceea, înalţă-ţi mintea spre ceea ce este de mai mare însemnătate, şi cu uşurinţă îţi vei alina mâhnitul tău suflet. Cel ce umblă şi după o slăvire şi după cealaltă, nu le poate dobândi pe amândouă. Le poate dobândi pe amândouă, când nu le iubeşte pe amândouă, ci doar pe una singură, pe cea cerească. De aceea, dacă voieşti cinstire, caut-o pe cea dumnezeiască (cerească), de unde îţi poate veni apoi, din Cer, şi cea pământească” (Scrisoarea V, p. 152).
Domnul le-a spus Apostolilor că este grea clipa hotărârii: „Duşmanii omului, casnicii lui” (Mt. 10, 36),
41 Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Isidor Pelusiotul, egiptean de neam, a fost călugăr, ducând o viaţă de nevoinţă în deşerturile Egiptului. Cele mai multe dintre nevoinţele sale le-a dus pe muntele Pelusion. A trecut la Domnul în preajma anului 436. Biserica îl prăznuieşte la 4 februarie (n. ed.).
345
adică rubedeniile, care mai mult decât oricine altcineva pe lume, vor voi să-l oprească pe ucenicul lui Hristos de la a-I urma Lui, îl vor osândi pentru că urmează lui Hristos, fiindcă într-adevăr, nu vrăjmaşii ne leagă de lumea aceasta, ci prietenii, nu cei străini, ci ai noştri.
(Predică la Duminica tuturor Sfinţilor)
Pedeapsa lui Dumnezeu
Dumnezeu nu pedepseşte pe păcătos pentru că îi place să-i piardă pe oameni. Dacă i-ar fi plăcut aceasta, nu l-ar mai fi făcut pe om din nimic. El pedepseşte pe păcătos din pricini mai însemnate şi mai folositoare, dintre care nouă ni se înfăţişează mai limpede două dintre ele. Mai întâi, prin pedeapsă, El ne îndreptează şi ne călăuzeşte pe calea cea adevărată a mântuirii, iar apoi îi înfricoşează şi pe alţii a săvârşi păcatul.
Tot aşa cugetă şi Sfântul Isaac Sirul când zice: „Un om drept şi înţelept este asemenea lui Dumnezeu, pedepsindu-l pe om nu pentru a-i cere socoteală pentru păcatul său, ci fie pentru a-l îndrepta, fie pentru a aduce şi altora frica păcatului.” Un tânăr îndărătnic, care îşi bătea joc de Dumnezeu şi de părinţii săi, fără de veste şi-a ieşit din minţi. Toată cetatea în care locuia tânărul a văzut în aceasta pedeapsa lui Dumnezeu şi s-a umplut de frica lui Dumnezeu. Tânărul a fost ţinut legat departe de oameni vreme de trei ani. Maica sa
346
plângea cu amar şi se ruga lui Dumnezeu pentru fiul ei. Într-un an, de Praznicul Cincizecimii, maica l-a adus pe el la Mănăstirea Sfântului Vasile din Ostrog. După ce i s-au citit rugăciuni, tânărul cel smintit s-a tămăduit şi şi-a venit întru sine. După aceasta s-a pocăit şi s-a făcut tuturor pildă de bun creştin.
(Proloagele de la Ohrida)
Plânsul sârbilor
Dumnezeule Milostiv şi Milosârd, înaintea Ta plângem, ia aminte la lacrimile noastre din ţărână şi auzi suspinele noastre. Nu avem înaintea cui plânge, fără ca lacrimile noastre să fie ruşinate, nici nu avem înaintea cui suspina, fără ca suspinele noastre să nu fie dispreţuite, nici nu avem cui spune un cuvânt omenesc, fără a fi siliţi cu foc şi cu fier să amuţim.
Dumnezeule Milostiv şi Milosârd, nu-i nicăieri în jurul nostru, al sârbilor, vreun om, vreun popor, vreo făptură căreia să ne putem plânge şi jeli şi care să nu scuipe pe lacrimile noastre şi să nu ia în râs suspinele noastre. Ne întrebăm mirându-ne în amărăciunea noastră: Cum s-a petrecut această schimbare cu noi? Cum ne-a fost ieri şi cum ne este astăzi! Ieri am fost liberi şi vorbăreţi, aveam mulţi prieteni pretutindeni înjur. Astăzi, o, Doamne, iată, astăzi suntem robi, fără cuvinte şi fără discuţii, fără rude şi fără prieteni. Ca într-un vis în care-am fi fost mutaţi de-o putere vrăjită,
347
la un milion de mile depărtare de patria noastră, la un milion de ani departe de libertatea noastră de ieri.
Pretutindeni în jurul nostru este gheaţă, iar noi ardem în cuptor de flăcări. Vecinii şi prietenii noştri care până mai ieri ne făgăduiau prietenie veşnică, s-au prefăcut astăzi în gheaţă,în sloiuri de gheaţă înaintea pragurilor şi ferestrelor şi dinaintea capetelor noastre. Noi ardem în focul aprins de aceia, iar ei se uită la noi cu ochi de gheaţă, din suflete îngheţate. Cuvintele noastre nu pot mişca sloiurile de gheaţă, nici lacrimile noastre nu pot topi gheaţa din jurul nostru, vai, pretutindeni în jurul nostru, de pe pământ la Ceruri…
Dumnezeule Cel Singur Milostiv şi Milosârd, iartă-ne! Am săvârşit fărădelege înaintea Ta, Atotputernicule şi Atotblândule Ziditor şi Tată al nostru. Te-am uitat pe Tine, Singurul nostru prieten, şi-am căutat mulţi prieteni printre vecinii noştri, printre cei ce sunt sânge şi carne şi cenuşă ca şi noi. Iar când am alcătuit cartea prietenilor noştri, era plină de numele stăpânitorilor lumii acesteia, fiii oamenilor. Şi ne-am bucurat şi bucurându-ne, am zis în sufletul nostru: „Bucură-te, suflete, că eşti în siguranţă, din toate părţile te sprijină prietenii tăi. Nu-ţi fie frică, vei avea pace multă şi vei trăi mulţi ani”.
Dar, o, Doamne, numai numele Tău nu l-au scris domnii sârbilor în cartea prietenilor şi a sfătuitorilor. Numai numele Tău nu se găsea printre acele nume. Am săvârşit nedreptate înaintea Ta, Cel Ce ne-ai croit, ne-ai ţesut, ne-ai cusut, ne-ai brodat, ne-ai împodobit
348
şi ne-ai agăţat în Ceruri ca pe-o frumoasă ţesătură. Nu ne-am amintit de Tine şi ne-am dus la ospăţul de noapte împreună cu argaţii şi cu potrivnicii Tăi, cu lepădaţii şi luptătorii de Dumnezeu şi cu cei fără de suflet. Cu ei am şezut la masă şi am mâncat şi am băut şi ne-am făgăduit veşnică prietenie, fără numele şi fără pecetea Ta. Dumnezeule Cel Blând, vei putea oare să ne ierţi prostia măgărească şi ticăloşia păgânească?
Mărturisim că de am fi fost în locul Tău nu am fi putut ierta. Nicidecum nu i-am fi putut ierta pe zdrenţăroşii pe care i-am primit drept fii şi i-am înveşmântat în veşminte domneşti, nici pe cerşetorii flămânzi pe care i-am aşezat la masa noastră, nici pe călătorii obosiţi pe care i-am găzduit, iar ei s-au ridicat, împrietenindu-se cu vrăjmaşii noştri, împotriva noastră. Cu adevărat Doamne, nicidecum nu am fi fost în stare să iertăm păcatul pe care l-am săvârşit faţă de Tine, celor care ar fi păcătuit în acest fel faţă de noi.
O, Doamne, Tu însă eşti Dumnezeu, iar noi suntem oameni! Iartă! Astfel Te vom şti şi Te vom recunoaşte ca Dumnezeu, dacă Te vei arăta mai Mare şi mai Milostiv decât noi. Toţi mai marii oamenilor, toţi fiii oamenilor ne-au înşelat. Au încălcat făgăduinţa, au batjocorit prietenia. Cuvântul dat şi l-au aruncat ca pe o suflare de vânt şi au sunat din toate trâmbiţele cuvinte de trădare! Auzi-ne pe noi, Atotbunule şi Atotadevărate Dumnezeule! Ne-am înşelat din pricina numărului mare. Ne-am gândit că pe măsură ce vom
349
avea mai mulţi prieteni, ne va fi tot mai bine. Nu am învăţat că aceasta este o veche înşelăciune omenească. Acum ştim ceva mai bine. Am plătit şi cu sânge şi cu lacrimi o nouă învăţătură, care glăsuieşte: cu cât mai puţini prieteni, cu atât mai bine. Iar cea mai înaltă înţelepciune este aceasta: un singur prieten preţuieşte mai mult decât milioane de alţi prieteni.
Dar, vai, singurul prieten trebuie şi se cuvine a fi numai Domnul Dumnezeu. Iartă-ne Doamne, şi ne mântuieşte. Amin.
(Prin fereastra temniţei)
Pocăinţa
Cel ce vrea să-L vadă pe Hristos, trebuie să se ridice în duh deasupra naturii, fiindcă Hristos este mai presus decât natura. Mai uşor este să vezi un munte înalt de pe o colină decât dintr-o vale. Zaheu era mic de statură şi vrând să-L vadă pe Hristos s-a suit într-un copac înalt. Cel ce vrea să-L întâlnească pe Hristos, trebuie să se curăţească, fiindcă se întâlneşte cu Sfântul Cel mai presus de Sfinţi. Zaheu era întinat de iubirea de argint şi de nemilostivire, iar când s-a întâlnit cu Hristos s-a grăbit să se cureţe prin pocăinţă şi fapte de milostenie.
Pocăinţa este părăsirea cărărilor dezmăţate, bătătorite de picioarele oamenilor, precum şi de gândurile şi de dorinţele lor şi întoarcerea pe o cale
350
nouă, calea lui Hristos. Dar cum să se pocăiască păcătosul până nu-L întâlneşte pe Domnul în inima sa şi nu se ruşinează de sine însuşi? Mai înainte de a-L vedea pe Hristos cu ochii, micuţul Zaheu L-a întâlnit în inima sa şi s-a ruşinat de căile sale. Pocăinţa este durerea pentru amăgirea de sine în care s-a complăcut păcătosul mult timp, până când î-a străpuns durerea înşelării. Însă chiar această durere duce la deznădejde şi la pierzanie, dacă de ea nu este legată ruşinea şi frica de Dumnezeu. Doar atunci această durere nu este vătămătoare, ci este tămăduitoare. Fericitul Augustin a simţit durerea aceasta de moarte din cauza înşelării, care i-ar fi ucis şi trupul şi sufletul, dacă n-ar fi ajuns degrabă la ruşine şi la frica de Dumnezeu.
Pocăinţa este străvederea neaşteptată a leprei ce te roade şi strigătul după leac şi Doctor. E ca şi cum un om, având părul negru şi neprivindu-se multă vreme în oglindă, s-ar uita deodată şi s-ar vedea cu părul cărunt! Asemenea acestuia este şi omul care nu se pocăieşte, crede despre sine şi afirmă că este sănătos la suflet, până într-o zi când i se deschid ochii duhovniceşti şi vede că este plin de lepră. Dar cum să-şi vadă lepra din sufletul său, dacă nu se uită într-o oglindă? Şi unde este acea oglindă? Hristos este acea Oglindă în care fiecare se vede aşa cum este; este singura oglindă dăruită omenirii, ca oamenii să se uite şi să se vadă aşa cum sunt. Fiindcă în Hristos, în cea mai curată oglindă fiecare se vede urât şi bolnav şi mai vede frumuseţea chipului său celui dintâi zidit, aşa
351
cum a fost şi cum trebuie din nou să-l dobândească. Şi păcătosul Zaheu, sănătos şi vioi pe dinafară, aflându-L pe Hristos, a simţit cumplita lepră din sine însuşi, precum şi cumplita durere pentru care, în afară de Hristos, alt doctor nu era pe pământ.
Pocăinţa este începutul lepădării de voia proprie, începutul supunerii în faţa voii lui Dumnezeu. Trăind după voia sa, omul se lipseşte de vrednicia sa împărătească, ajungând curând în ocolul dobitoacelor şi în vizuina fiarelor. Nu există vreun om pe pământ care să fi trăit după voia sa şi să fi rămas om. „Omul” nu este sinonim cu „samavolnicul”, adevăratul om este cel care se supune unei voinţe mai înalte, voinţa dreaptă şi curată a lui Dumnezeu. Cel ce trăieşte după voia sa, trăieşte în ţinutul nebuniei, al întunericului şi al scrâşnirii dinţilor. Însuşi trupul lui este întuneric şi scrâşnirea dinţilor şi asemenea îi este şi sufletul. Samavolnicia deschide uşa viermelui celui neadormit care roade şi sufletul şi trupul.
Pocăinţa este descoperirea cuibului de şerpi dintru sine însuşi. „Vai mie, de unde au crescut întru mine viermii aceştia? Cine mă va izbăvi de ei?” Astfel strigă înspăimântat păcătosul ai cărui ochi s-au deschis şi vede ce zace întru el. Pocăinţa este cea dintâi treaptă a scării care duce la împărăţia lui Dumnezeu. Nimeni nu s-a suit pe a doua treaptă până ce mai întâi, n-a urcat pe cea dintâi. În deşertul acestei lumi, pocăinţa este singura cale de a bate la poarta Cerului. Poţi să baţi cât vrei cu pumnul în zidul unei case, nimeni nu
352
te va auzi şi nimeni nu-ţi va deschide. Dar bate la uşă şi ţi se va deschide. Pocăinţa este bătaie nu în zid, ci în adevărata uşă ce conduce către lumină şi mântuire. Cel ce se căieşte cu adevărat şi doreşte să intre în casa Tatălui Ceresc, acela deja a bătut la una dintre uşile prin care se poate intra în această casă.
Iubirea de argint orbeşte, doar Hristos dă orbilor vedere. Iubirea de argint îl însingurează pe om şi-l leagă în lanţurile robiei, Hristos îl scoate pe captiv din singurătate şi-l conduce în tovărăşia îngerilor, îl eliberează din temniţă şi-l face liber. El Se arată tuturor celor ce se pocăiesc şi se caţără pentru a-L vedea, iar celui ce I se arată, i se descoperă toate tainele Cerului şi ale pământului şi toate binecuvântările netrecătoare pe care, de la întemeierea lumii, le-a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc.
De aceea, fie slava Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(Predică la Duminica a treizeci şi doua după Rusalii)
Mai sunt şi alte profeţii despre Ioan. Marele proroc Isaia l-a numit: „Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui” (Mc. 1, 3; cf. Is. 40,3). Pe când cea dintâi profeţie are în vedere mai mult însuşirile lui Ioan, cea de-a doua face referire mai mult la caracterul slujirii sale, la misiunea lui.
353
Care este prin urmare, lucrarea lui Ioan? Aceea de a fi glasul celui ce strigă în pustie, care cheamă pe oameni, care pregăteşte calea Domnului.
Prin „pustie” înţelegem mai întâi deşertul de dincolo de Iordan, de unde a venit marele înaintemergător al lui Hristos ca să deştepte pe oameni strigând: Pocăiţi-vă! Iată, se abate mânia! Iată, securea stă la rădăcina pomilor! Iată, orice pom ce nu aduce roadă se taie şi se aruncă în foc! Iată, vine Cel mai tare decât mine, a cărui lopată este în mână! Iată, pleava o va arde cu foc nestins! Prin „pustie” mai înţelegem şi întreaga umanitate şi întreaga ei istorie, care s-a uscat din cauza păcatului ca de o boală. Înaintemergătorul este prima rândunică a noii primăveri. Dar el nu este nici soarele de primăvară, nici mireasma primăverii, nici cântarea primăverii. El este doar trâmbiţa care îi trezea pe cei adormiţi în iarna cea lungă. El este doar vestitorul primăverii, iar primăvara însăşi este Domnul Hristos. Prin „pustie” mai înţelegem şi sufletul omului celui vechi, despărţit de Dumnezeu şi scufundat în întunericul morţii ca într-un râu pierdut în deşerturi. Sfântul Ioan este conştiinţa care ridică râul pierdut spre soare, iar Hristos este Soarele. Conştiinţa este înaintemergătoarea dragostei, aşa cum Ioan este înaintemergătorul lui Hristos.
„Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui (Mc. 1, 3). Cum? Spovediţi-vă şi pocăiţi-vă! Şi faceţi acestea două repede, fiindcă Domnul vine. El va bate la uşa fiecărui suflet. Cel ce se spovedeşte şi se
354
pocăieşte, acela îşi va ţine uşa sufletului deschisă şi Domnul va intra şi-i va aduce viaţa cea veşnică. Iar cel ce nu se spovedeşte şi nu se pocăieşte, acela va ţine poarta sufletului ruginită şi închisă şi Domnul va trece pe lângă ea. Dar după Dânsul vine securea şi focul, aşa cum înaintea Lui vine primăvara cu soare, mireasmă şi cântec. Căile Domnului şi cărările Lui sunt sufletele oamenilor, iar locurile neumblate sunt păcatele fărădelegii.
(Predică la Duminica înainte de Botezul Domnului)
Ziua urmează nopţii, iar noaptea urmează zilei. Fie ca pocăinţa din vremea nopţii să urmeze pocăinţei din vremea zilei, iar cea din vremea zilei să urmeze celei din vremea nopţii. Pocăinţa din vremea zilei se vădeşte mai lesne prin faptele cele bune. Iar pocăinţa din ceasul nopţii se vădeşte prin rugăciune, plângere şi tânguire. Astfel plătim datoria noastră şi ziua şi noaptea, umplând ceasurile vieţii noastre cu ceea ce este mai de preţ înaintea Domnului şi cu ceea ce vom duce cu noi la Judecata lui Dumnezeu.
Să privim la împăratul David şi să luăm aminte la pilda adevăratei pocăinţe. Nu este de ajuns să ne mărturisim păcatul înaintea preotului, socotind că el ne-a fost iertat. Iată, şi David şi-a mărturisit păcatul său înaintea Prorocului Natan, zicând: „Greşit-am Domnului” (II Regi 12, 13). Dar marele împărat nu a socotit că este de ajuns, ci s-a rugat cu suspine înaintea lui Dumnezeu şi şi-a spălat în toate nopţile păcatul
355
său cu lacrimi de pocăinţă. Încă nici patul nu-i slujea drept odihnă, ci zăcea în el doar atunci când ostenea de pocăinţa şi suspinarea cea cu lacrimi amestecată. Să nu ziceţi: „David a săvârşit ucidere şi preacurvie şi de aceea avea trebuinţă de multă pocăinţă.”
Au oare tu nu ucizi oameni cu mânia ta şi nu preacurveşti prin cugetele şi poftele tale cele spurcate? Fraţilor, viaţa aceasta nu ne-a fost dată pentru a ne îndreptăţi, ci pentru a ne osândi pe noi înşine. Fericit este acela pe care îl va îndreptăţi Dumnezeu la înfricoşata Sa Judecată! Pocăinţa nu se lucrează un singur ceas sau o singură zi. S-ar cuveni ca pocăinţa să fie lucrarea noastră cea lăuntrică până la sfârşitul vieţii. „Spăla-voi în fiecare noapte patul meu” (Ps. 6, 6), zice împăratul David. Aceasta nu înseamnă că ziua nu avem trebuinţă de pocăinţă, ci că izvoarele pocăinţei celei duhovniceşti se revarsă mai lesne noaptea, decât ziua. În tăcerea nopţii şi păcatele noastre şi judecata lui Dumnezeu, ni se arată cu mult mai limpede. Au oare noaptea nu ne aduce mai bine aminte de moarte decât ziua? Au oare aşternutul nostru nu ne aminteşte de apropierea mormântului?
O, Drepte şi Minunate Doamne, fără de ajutorul Tău, noi nu putem lucra adevărata pocăinţă. Ajută-ne nouă, Preabunule, să putem vedea rănile păcatelor noastre, să simţim mirosul lor cel greu şi să ne plângem pe noi ca pe un mort, mai înainte ca rudeniile noastre să înceapă a plânge peste trupurile noastre cele moarte şi mai înainte ca îngerii noştri păzitori să
356
plângă hoiturile sufletelor noastre, atunci când vor fi aruncate în focul cel nestins. O, Dumnezeul nostru, ajută-ne şi ne mântuieşte!
(Proloagele de la Ohrida)
Pogorârea la iad
Dumnezeu vrea ca pe toţi oamenii să-i mântuiască, de aceea Domnul Iisus Se pogoară la iad pentru a-i mântui pe cei ce au trăit pe pământ înainte de venirea Sa. Pentru că de nu s-ar fi pogorât la iad, un număr imens de suflete ale drepţilor ar fi pierit pe vecie. Şi totodată, de nu S-ar fi pogorât la iad, adăpostul de căpătâi al răutăţii împotriva lui Dumnezeu şi a neamului omenesc ar fi rămas de nedistrus. Aşadar, aceste două motive L-au îndemnat pe Hristos, Dătătorul de Viaţă, să Se pogoare cu sufletul la iad mai întâi pentru a distruge cuibul puterilor iadului, iar în al doilea rând, pentru a scoate din iad în Rai sufletele strămoşilor, prorocilor, drepţilor, care împlinind vechea lege dumnezeiască, au bine-plăcut lui Dumnezeu.
înainte ca Satana să se bucure îndeajuns privind umilinţa lui Hristos şi moartea Sa pe cruce, Hristos S-a arătat Viu şi Atotputernic înaintea iadului, adăpostul de căpătâi al Satanei. Ce veste neaşteptată şi înfricoşătoare pentru Satana! Timp de trei ani a pus pe pământ curse împotriva lui Hristos, iar Acesta iată,
357
în trei zile nimiceşte împărăţia lui şi aduce o captură de preţ mulţimea de suflete ale drepţilor.
(Proloagele de la Ohrida)
Porcii
De ce a trimis Domnul Iisus duhurile rele în porci? Le-ar fi putut trimite în arbori sau în stânci, de ce tocmai în porci? Nu pentru a face pe placul demonilor, ci pentru a-i povăţui pe oameni. Unde sunt porci, acolo este necurăţie, iar duhurilor necurate le place necurăţia şi unde nu este necurăţie, o fac ei cu de-a sila. Iar unde este doar puţină necurăţie, ei îi adaugă şi îndată puţinul se face mult. Şi când se sălăşluieşte într-un om curat, îndată îngrămădesc într-însul necurăţie porcească.
Prin faptul că porcii s-au grăbit şi s-au înecat în mare, Domnul vrea să ne înveţe ce pavăză de nimic împotriva puterilor diavoleşti este lăcomia şi prin aceasta, să ne aducă aminte de post. Ce au de-a face rapacitatea şi lăcomia cu porcii? Şi iată că puterile lor demonice îndată i-au stăpânit şi i-au dus la pierzanie! Tot aşa fac şi cu oamenii lacomi şi nesăţioşi, care cred că lăcomindu-se îşi sporesc puterea. Însă prin aceasta nu-şi sporesc puterea, ci slăbiciunea şi trupeşte şi duhovniceşte.
Sfântul Vasile cel Mare, în Cuvântul al X-lea despre post spune: „După câte ştiu, doctorii nu le
358
prescriu bolnavilor bucate alese, ci post şi înfrânare. Oare vei spune că un căpitan de corabie va scăpa cu mai multă uşurinţă corabia încărcându-o cu poveri, sau încărcându-o uşor, cu chibzuinţă?” Lacomii sunt oameni lipsiţi de caracter, slabi înaintea oamenilor şi încă şi mai slabi înaintea demonilor. Nimic mai uşor pentru diavoli decât să-i mâne să se înece în marea morţii duhovniceşti! Dar din aceasta, mai deprindem încă o învăţătură limpede: cât de cumplită este puterea demonilor când Dumnezeu nu o ţine în frâu.
Demonii ce se sălăşluiseră în numai doi oameni, au stăpânit şi au înecat în câteva clipe două mii de porci. Dar Dumnezeu i-a ţinut acolo până ce a venit Hristos pentru a arăta puterea şi stăpânirea Sa. Şi Dumnezeu le-a dat drumul acolo pentru a se arăta puterea demonilor. Dacă Dumnezeu ar fi îngăduit, demonii ar fi făcut în câteva clipe cu toţi oamenii de pe pământ ceea ce au făcut cu porcii. Dar Dumnezeu este Iubitor de oameni, şi dragostea Sa cea nemărginită ne ţine şi ne păzeşte de cruzii şi cumpliţii noştri vrăjmaşi.
(Predică la Duminica a cincea după Rusalii)
Poruncile dumnezeieşti
Cel ce păcătuieşte, încălcând vreuna dintre poruncile dumnezeieşti devine netrebuincios înaintea lui Dumnezeu însă porunca încălcată nu devine fără de folos. Fiindcă într-aşa măsură este răzvrătită firea
359
umană, încât atunci când omul încalcă vreo poruncă dumnezeiască, urăşte acea poruncă şi începe să lupte împotriva ei în loc să lupte împotriva sa însuşi ca cel ce a încălcat porunca dumnezeiască. Nimeni să nu spună: „Eu merg la biserică şi mă împărtăşesc regulat, de aceea pot trăi necununat… Eu ţin toate posturile, de aceea nu trebuie să împart milostenie… Eu fac fapte bune, drept aceea nu trebuie să ţin întreaga învăţătură de credinţă.”
împlinirea unei porunci nu slobozeşte de datoria faţă de o altă poruncă. Cel ce încalcă o poruncă este vinovat faţă de toate adică, dacă nu se pocăieşte, este vinovat ca şi cum nu ar fi împlinit nici una. Toate poruncile trebuie recunoscute şi respectate ca legea supremă, le împlinim sau păcătuim prin neîmplinirea lor. Dacă le împlinim, prin aceasta învie sufletul nostru şi ne pregătim trupul pentru a deveni Templu al Duhului Sfânt, aşa cum au făcut Sfinţii; dacă cumva le încălcăm, ne pocăim, ne tămăduim şi ne spovedim, dar poruncile rămân porunci.
Toate poruncile au fost date pentru tămăduirea şi învierea sufletelor noastre. Eu ştiu cert că cel ce împlineşte o poruncă dumnezeiască, va simţi că sufletul îi devine mai sănătos, mai puternic şi mai bucuros. Dar cel ce nu le împlineşte şi strigă împotriva acestor porunci se aseamănă celui bolnav trupeşte, care suferă de friguri şi strigă împotriva chininei şi nu o ia ca leac. Toţi vor considera un astfel de bolnav nebun. Şi în tratamentul duhovnicesc va fi considerat
360
nebun cel ce leapădă poruncile dumnezeieşti şi nu le împlineşte şi zace cu sufletul slăbit şi slăbănogit.
(Poruncile mici sunt importante ca şi cele mari)
Postul
Lăcomia îl face pe om ursuz şi fricos, iar postul îl umple de bucurie şi de curaj. Dar pe când lăcomia nu se satură niciodată, postul înmulţeşte tot mai mult şi mai mult cumpătarea. Atât de mult a postit împăratul David încât a putut spune: „Genunchii mei au slăbit de post” (Ps. 108, 24). Atunci când omul îşi dă seama de harul pe care-l aduce postul, el vrea ca tot mai mult să postească. Iar harurile ce vin prin post sunt nenumărate.
Postind, omul îşi despovărează trupul de greutatea întunericului şi a grosimii. Trupul devine uşor şi puternic, iar duhul limpede şi strălucitor. Prin post, omul îşi ridică sufletul din temniţa pământească şi străpungând întunericul vieţii dobitoceşti, ajunge în lumina împărăţiei lui Dumnezeu, în patria cea adevărată. Postul îl face pe om puternic, hotărât şi curajos şi înaintea oamenilor şi a demonilor. Postul îl face pe om mărinimos, blând, milostiv şi ascultător. Prin post, Moise s-a învrednicit să primească legea din mâna lui Dumnezeu.
Prin post, Ilie a închis Cerul încât nu a plouat trei ani, prin post a chemat foc din Cer asupra închinătorilor
361
la idoli şi prin post s-a curăţit într-atât încât a vorbit cu Dumnezeu pe muntele Horeb. Prin post a scăpat Daniil din groapa cu lei şi cei trei tineri din cuptorul cel de foc. Prin post, regele David şi-a înălţat inima către Dumnezeu şi harul dumnezeiesc s-a pogorât asupra-i încât a compus cea mai desfătătoare şi cea mai înălţătoare rugăciune pe care un om a înălţat-o lui Dumnezeu până la venirea lui Hristos. Prin post, fără lupte, regele Iosafat i-a zdrobit pe vrăjmaşii săi, pe amoniţi şi pe moabiţi (II Par. 20, 23).
Prin post au scăpat iudeii de prigoana guvernatorului Haman (vezi Estera 4,3). Prin post s-a izbăvit cetatea Ninive de nimicirea prorocită asupră-i de profetul Iona. Prin post a ajuns Ioan Botezătorul să fie cel mai mare între cei născuţi din femeie. Întrarmat cu postul a biruit Sfântul Antonie toate hoardele demonilor şi i-a izgonit de la el. Dar ce? Oare numai Sfântul Antonie? Nenumăraţi ostaşi ai lui Hristos s-au curăţit şi s-au întărit prin post, ajungând cei mai mari eroi din istoria omenirii.
Fiindcă au biruit ceea ce era cel mai greu de biruit: s-au biruit pe ei înşişi. Şi biruindu-se pe sine, au cucerit lumea şi l-au biruit pe Satana. Sfântul Vasile cel Mare zice: „Postul întăreşte mintea”. Sfântul Diadoh: „Adevăraţii nevoitori se înfrânează de la mâncare, nu pentru că după natura ei ar fi rea, ci ca prin înfrânare, să-şi strunească mădularele trupului ce ard”. Iar Fericitul Ieronim: „Dumnezeu, Ziditorul şi Domnul lumii, fireşte că nu are nevoie de ghiorăitul
362
unei burţi goale, dar fără aceasta nu poate fi curăţie (aliter pudicitia tuta esse non possit)”.
Şi în cele din urmă, nu Şi-a început însuşi Domnul Iisus dumnezeiasca lucrare de mântuire cu un post lung de patruzeci de zile? Nu ne-a arătat astfel că prin post trebuie să punem începătură vieţii celei adevărate de creştin? Mai întâi postul, iar toate celelalte vin odată cu postul, prin post. Domnul ne-a arătat prin propria pildă ce armă tare este postul. Cu arma aceasta l-a biruit pe Satan în pustie, cu ea a biruit cele trei patimi diavoleşti de căpătâi: iubirea de plăceri, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi. Acestea sunt cele trei pofte pierzătoare, cele trei mari curse în care caută să-l prindă vrăjmaşul cel rău al neamului omenesc pe ostaşul lui Hristos.
Iubirea de arginţi deschide poarta şi celorlalte patimi, după cuvântul Apostolului, „este rădăcina tuturor relelor” (I Tim. 6, 10). De aceea, Domnul îşi sfârşeşte învăţătura despre post cu îndemnul de a nu iubi banii şi de a ne înfrâna de la pierzătoarea de suflet strângere de bunuri pământeşti, care ne desparte de Dumnezeu şi ne înfundă în pământ.
(Predică la Duminica lăsatului sec de brânză)
Cum a putut posti Moisi patruzeci de zile? Cum au putut atâţia nevoitori creştini să vieţuiască până la adânci bătrâneţi în aspră înfrânare de la bucate şi băutură? Omului trupesc, care nu ştie nimic despre viaţa duhovnicească, îi este cu neputinţă să creadă
363
aceasta. Încă este cu neputinţă şi a-i arăta lucrul acesta unui astfel de om, căci înţelegerea lui poate fi dobândită doar prin cercare. Când vreme de trei zile chinuitorii l-au lipsit pe Sfântul Vasilisc de mâncare şi de băutură, iar mai pe urmă i-au dat să mănânce, el nu a primit, zicând că nu îi este foame.
„Eu m-am îndestulat cu hrana cea nestricăcioasă şi nu voiesc să gust hrană stricăcioasă”, a zis el. „Voi vă hrăniţi cu pâinea cea pământească, dar pe mine mă hrăneşte cerescul cuvânt al lui Dumnezeu. Pe voi vă veseleşte vinul, dar pe mine mă veseleşte darul Duhului Sfânt. Voi vă îndestulaţi cu cărnuri, dar eu mă îndestulez cu postirea. Pe voi vă întăreşte puterea trupului, dar pe mine mă întăreşte Crucea lui Hristos. Voi vă îmbogăţiţi cu aur, dar eu mă îmbogăţesc cu dragostea lui Hristos. Voi vă împodobiţi cu haine, dar eu mă împodobesc cu faptele cele bune. Voi vă desfătaţi cu râsul, dar pe mine mă mângâie Duhul în rugăciune.” Iată bărbat, unul din cei mulţi, întru care s-a adeverit cuvântul Domnului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot graiul ce iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4).
(Proloagele de la Ohrida)
„Când postiţi, zice Domnul, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor” (Matei 6, 16). Făţarnicii sunt aceia care postesc nu pentru Dumnezeu, nu pentru sufletul lor, ci de ochii lumii
364
pentru a fi văzuţi şi lăudaţi. Dar pentru că nu pot toţi oamenii să le ţină zilnic socoteală ce au mâncat şi ce au băut, atunci se ostenesc să-şi facă chipul astfel încât oamenii să poată citi pe faţa lor că postesc. Ei îşi schimonosesc feţele ca să pară gălbejite şi triste, slăbănogite şi uscate, nu-şi îngrijesc părul capului, nici nu-şi spală faţa. Oamenii îi cinstesc, se minunează de ei şi îi cinstesc.
îşi iau plata de la oameni, fiindcă sunt răsplătiţi cu laude. Ce să mai aştepte de la Dumnezeu? N-au postit pentru Dumnezeu, ci pentru a fi văzuţi de oameni. Ce plată să-şi ia sufletele lor? N-au postit nici pentru suflet. Au postit pentru a fi lăudaţi de oameni şi cu adevărat, şi-au luat plata lor. Şi Dumnezeu nu le mai datorează nimic, nici acum, nici în viaţa cea de apoi.
„Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti (ca să te vadă), ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Mt. 6,17-18). Aceasta este cea mai însemnată prescripţie legată de post. Şi înţelesul ei este limpede, când posteşti pentru Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletului tău să posteşti, iar nu pentru oameni. Nu este important nici cât de puţin să te vadă oamenii şi să ştie că posteşti, ba este mai bine pentru tine nici să nu bage de seamă.
Şi de aceea să nu aştepţi de la oameni niciun fel de răsplată. Pentru că ce ţi-ar putea da oamenii care Şi ei aşteaptă tot ce au de la Dumnezeu? El este Cel
365
Care trebuie să vadă şi să ştie. Şi Dumnezeu oricum te vede, nu poţi să-I ascunzi nimic. Aşa că nu-ţi arăta postirea ta prin semne din afară. El citeşte totul din inimă. Dacă-ţi ungi capul când posteşti, ungeţi-l şi când nu posteşti. Dacă-ţi speli faţa când nu posteşti, aşa să faci şi când posteşti. Nici una, nici cealaltă nu-ţi sporesc virtutea, nici nu-ţi mântuiesc sufletul, nici nu ţi-l pierd.
însă cuvântul lui Hristos: unge capul tău şi faţa ta o spală, rostit cu atâta hotărâre, are un înţeles mai adânc. Dacă Mântuitorul s-ar fi gândit la capul trupesc şi la faţa trupească nu ne-ar fi dat desigur porunca de a ne unge capul şi de a ne spăla faţa, ci ar fi spus că pentru roadele postului este un lucru neînsemnat: să-ţi ungi sau să nu-ţi ungi capul, să-ţi speli sau să nu-ţi speli faţa. Se vede limpede că în aceste cuvinte se ascunde un înţeles tainic. Altminteri, cine ar pricepe doar sensul din afară al acestei porunci a lui Hristos şi ar începe atunci când posteşte să-şi ungă capul şi să-şi spele faţa, ar cădea într-un alt fel de făţărnicie, acela ar umbla să se arate înaintea oamenilor, numai într-alt chip.
Şi tocmai aceasta îi învaţă Hristos pe oameni să nu facă! Nu înseamnă că vorbele Sale au un sens lăuntric? Care anume? La fel înţelege Sfântul Apostol Pavel tăierea-împrejur a inimii, iar tăierea-împrejur cea dinafară nu e nimic deasupra netăierii-împrejur (Gal. 6, 15; Rom. 2, 29). Unge capul tău aşadar, înseamnă: unge mintea ta cu Duhul Sfânt, fiindcă
366
„cap” înseamnă minte şi întregul suflet, iar uleiul înmiresmat cu care se unge capul înseamnă Duhul Sfânt. Iar aceasta înseamnă, postiţi de toate gândurile rele şi înfrânaţi-vă de vorbele murdare şi de prisos. Şi dimpotrivă: umpleţi-vă mintea de gândul la Dumnezeu, la sfinţenie, la curăţie, la credinţă şi dragoste, la tot ce este vrednic de Duhul Sfânt.
în acelaşi fel să faci şi cu limba, pentru că vorba şi cugetul sunt una. Aşadar, fie nu vorbi, fie dacă zici ceva, spune doar ceea ce este spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletului. La fel să faci şi cu inima ta: posteşte de orice ură şi răutate, de pizmă şi mândrie, de hulă asupra lui Dumnezeu şi a oamenilor, de orice păcat şi de orice dorinţă păcătoasă, de patimi şi de pofte, de la toate acestea să te înfrânezi şi lasă-L pe Duhul Sfânt să semene pe ogorul inimii tale tot felul de grăunţe dumnezeieşti şi toată floarea cerească bine plăcută lui Dumnezeu. La fel să faci şi cu voinţa sufletului tău: posteşte de toate înclinaţiile şi faptele păcătoase, înfrânează-te de la orice rău, lasă-L pe Duhul Sfânt să ungă sufletul tău cel învârtoşat cu înmiresmatul Său mir, să-i tămăduiască rănile şi să-l îndrepte către Dumnezeu, să-l încline spre fapte bune şi spre setea de cele dumnezeieşti. Acesta este înţelesul cuvântului: Unge capul tău. Într-un cuvânt: pune frâu omului celui dinăuntru, care are întâietate, înfrânându-l de la orice rău şi călăuzindu-l spre tot binele.
Care este înţelesul cuvintelor: Şi faţa ta o spală? Faţa închipuie pe omul cel din afară, omul trupesc,
367
omul simţurilor. Sufletul se arată lumii acesteia prin trup. Pentru Dumnezeu sufletul este faţa însă pentru lume faţa omului este trupul. Prin simţurile şi mădularele trupeşti înfăţişăm lumii ce gândim, ce simţim, ce dorim. Limba grăieşte ceea ce mintea gândeşte, ochii arată simţurile inimii, picioarele împlinesc voile sufletului.
Faţa ta o spală, înseamnă: să-ţi cureţi sufletul de săvârşirea oricărui păcat, oricărei necurăţii, oricărui rău. Înfrânează-ţi simţurile de orice lucru de prisos şi vătămător. Fereşte-ţi ochii să alerge întruna prin lumea aceasta pestriţă, astupă-ţi urechile să nu asculte nimic din cele ce nu-i sunt spre mântuirea sufletului, nasul să nu adulmece mirosul acestei lumi ce repede se preschimbă în duhoare, opreşte-ţi limba şi pântecele de la îndestularea cu mâncare şi cu băutură, trupul de la a-ţi cere ceea ce îi este peste trebuinţă. Pe lângă acestea, opreşte-ţi mâinile de la a bate şi a chinui oameni şi dobitoace, picioarele de a te duce spre păcat, spre hlizirea nebunească, spre deşertăciune, spre bătăi, spre furtişag. Să-ţi faci trupul biserică sufletului, nu crâşmă la margine de drum, unde se strâng tâlharii pentru a-şi împărţi prada şi a pune la cale alte spargeri, ci biserică a Dumnezeului Celui Viu.
Acesta este înţelesul cuvintelor: Şi faţa ta o spală. Acesta este postul, care conduce spre mântuire. Acesta este postul la care ne îndeamnă Hristos, în care nu este făţărnicie, postul care izgoneşte duhurile rele şi aduce
368
omului slăvită biruinţă şi multe roade şi în viaţa de acum şi în cea viitoare.
(Predică la Duminica lăsatului sec de brânză)
Postul şi rugăciunea
„Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mt. 17, 21). Postul şi rugăciunea sunt cei doi stâlpi ai credinţei. Sunt două făclii vii care îi ard pe diavoli. Prin post se potolesc şi se nimicesc patimile, mai ales desfrâul, prin rugăciune se potolesc toate celelalte patimi ale sufletului, ale inimii şi ale minţii: cugete viclene, fapte rele, răzbunare, ură, invidie, răutate, mândrie, ambiţie şi toată cohorta acestora. Prin post, vasul sufletului şi al trupului se spală de cuprinsurile necurate ale poftelor şi viciilor lumeşti, prin rugăciune, harul Duhului Sfânt Se pogoară în sufletul astfel golit, astfel limpezit, iar plinătatea credinţei tocmai aceasta este: sălăşluirea Duhului lui Dumnezeu în om. Biserica Ortodoxă a arătat întotdeauna postul drept leac încercat, bun la toate patimile trupeşti şi drept armă tare împotriva duhurilor rele.
Cine dispreţuieşte şi tăgăduieşte postul, dispreţuieşte şi tăgăduieşte un aşezământ limpede şi hotărâtor al Domnului nostru Iisus Hristos, dat omului spre mântuire. Postul întăreşte şi înmulţeşte rugăciunea, prin acestea două se adevereşte credinţa,
369
iar aceasta mută şi munţii, scoate demoni şi face cu putinţă ceea ce este cu neputinţă.
(Predică la Duminica a patra din Postul mare)
Povara lui Dumnezeu
Pentru ce îngăduie Dumnezeu să vină pedeapsa asupra oamenilor?
Pentru a-i feri de pierzanie. Aşa cum şi tatăl îşi bate fiul care a apucat-o pe o cale greşită, pentru a-l păzi la vreme de pierzania ce îi aştepta la capătul acesteia.
Pentru ce a îngăduit Dumnezeu să se abată asupra lumii acea nenorocire cumplită a războiului, care precum o vijelie aducătoare de moarte a trecut în lungul şi în latul întregii planete?
Pentru a împiedica o nenorocire mult mai mare către care se îndreptau oamenii, şi aceasta ar fi însemnat o desăvârşită înăbuşire a duhului şi o deplină moarte a sufletului. Toţi oamenii îşi doresc fericirea, dar sunt puţini cei ce nu lucrează cu toată puterea lor la propria nenorocire.
într-adevăr, toţi oamenii îşi doresc fericirea, dar puţini sunt cei ce nu-şi pun grumazul sub un jug aspru pe care nu îl pot purta şi iau în spate o povară grea pe care nu o pot duce.
Mântuitorul lumii vorbeşte despre jugul Său şi povara Sa şi spune: „Jugul Meu este bun şi povara Mea
370
este uşoară” (Mt. 11,30). Din milă şi dragoste, îi cheamă pe oameni la Sine, ca întru El să se înveţe şi să se odihnească. „ Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 28-29). Şi în cele din urmă încheie chemarea cu aceste cuvinte: Că jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară. Oare aţi cugetat vreodată adânc la cuvintele lui Hristos mai înainte pomenite? Şi la deosebirea dintre jugul şi povara cu care oamenii se împovărează singuri şi jugul şi povara lui Hristos? Deosebirea este cu adevărat, nespus de mare.
Jugul oamenilor lumeşti se referă la faptul că aceştia cred că pot dobândi orice cu puterea lor, fără ajutorul lui Dumnezeu, pe când povara lui Hristos constă în neîncetata punere a nădejdii în Tatăl Ceresc Cel Atotputernic. De aceea primul jug este aspru, iar cel din urmă, bun. La fel, judecata este povara omenească cea grea, iar împăcarea este povara cea uşoară a lui Hristos. Şi răzbunarea este povara omenească cea grea, iar iertarea este povara cea uşoară a lui Hristos.
Povara lui Hristos este dragostea, iar povara nefericită este ura. Povara lui Hristos este adevărul, iar minciuna este povară diavolească. Povara lui Hristos este iubirea de fraţi, iar iubirea de sine este povară păcătoasă.
Jugul lui Hristos presupune într-ajutorarea şi jertfelnicia, pe când tâlhăria şi răpirea aparţin unui jug
371
păcătos. Jugul lui Hristos este trainic pentru împărăţia Cerurilor, osteneala pentru împărăţia pământească este jug pierzător. Jugul lui Hristos este calea cea strâmtă ce duce la împărăţia lui Dumnezeu, iar calea cea largă ce duce la pierzanie este jug nenorocit. Povara lui Hristos este sfinţenia şi milostenia întru toate, iar calea păcătoşilor este urâciune întru toate. Povara lui Hristos este întreaga cugetare şi cinstea, iar cea a păcătoşilor este necinstea şi curvia. Povara lui Hristos este răbdarea ce duce la biruinţa din urmă, iar calea păcătoşilor este nerăbdarea ce duce la deznădejde. Povara lui Hristos se poartă cu ochii aţintiţi spre viaţa veşnică din împărăţia lui Dumnezeu, iar cea lumească se poartă cu ochii aţintiţi spre mormânt.
Care jug este mai bun şi care povară este mai uşoară? Fără îndoială, cele ale lui Hristos. Dar şi dacă au auzit chemarea lui Hristos de a primi jugul şi povara Sa, oamenii s-au împovărat cu grijile de neîndurat ale lumii acesteia, s-au încărcat, s-au preîncărcat cu egoism, cu răutate, cu viclenie, cu iubire de sine, cu îngâmfare, cu necinste, cu nemilostivire, curvie sau ateism, astfel încât Satana i-a mânat cu biciul său ca pe nişte animale de povară.
Neamul omenesc se cuvine a fi izbăvit. Oare povara însuşită arbitrar va putea izbăvi? Neamul omenesc se cuvine a fi întors din calea cea rătăcită. Oare omul va putea face aceasta?
Acum, Atotputernicul şi de oameni Iubitorul Hristos a sărit în ajutorul popoarelor lumii pentru care, din dragoste, Şi-a pus viaţa. A îngăduit nenorocirea
372
cea mai mică pentru a o împiedica pe cea mai mare, aşa cum doctorul taie degetele bolnave pentru a ţine întregul trup în viaţă.
Iar acum vă pun înainte fericirea şi nefericirea, deci alegeţi: fericirea este ascunsă în povara lui Hristos, iar nefericirea, în povara orbilor şi a nebunilor. Amin.
(Prin fereastra temniţei)
Prigoana
Credinţa cea adevărată este pururea prigonită în lumea aceasta. Însuşi Mântuitorul a spus-o limpede şi vădit Apostolilor Săi. Sfântul Apolinarie din Hierapolis42, scriind împotriva ereticilor montanişti43, a
42 Sfântul Apolinarie, Episcop de Hierapolis, a scris destul de mult, dar nu ni s-a păstrat nimic. Eusebiu a cunoscut următoarele lucrări ale lui: Apologia Despre credinţă, adresată lui Marcu Aureliu, Contra Grecilor, Despre adevăr, Contra iudeilor, Contra ereziei Frigienilor, adică a lui Montan şi „pseudo-profeteselor” sale (n. ed.).
Montanismul a fost o mişcare cu caracter profetic şi eshatologic, apărută în Frigia (provincie din Asia Mică), către anul 156 d.Hr., sub conducerea lui Montanus, susţinea că în acea perioadă istorică a început „Epoca Paracletului”, activitatea propriu-zisă a ” piritului Sfânt” în Biserică. După învăţătura lor, fiecare creştin e uia să-şi exercite harismele şi să părăsească orice preocupare arestră inutilă, practicând zilnic ascetismul, abstinenţa, postul, Aerisirea păcatelor. Montanismul propunea adepţilor săi martiriul, ca semn al sfârşitului, încuraja profeţiile şi preoţia femeilor. În anul 500 d.Hr., mişcarea montanistă a dispărut
373
zis: „Să ne spună ei înaintea lui Dumnezeu: care dintre toţi prorocii lor, începând cu Montanus şi femeile lui, au fost prigoniţi de iudei şi ucişi de cei păcătoşi? Nimeni. Care din ei a fost luat şi răstignit pe cruce pentru numele lui Hristos? Iarăşi, nimeni. Fost-a cândva vreo femeie de-a lor biciuită şi bătută cu pietre în sinagogile evreieşti? Nicicând şi nicăieri.” Sfântul acesta dreptcredincios mai spune că adevărata credinţă este pururea prigonită în lumea aceasta. Îndeobşte ereziile sunt chiar mai aproape de duhul cel drăcesc al lumii, astfel că lumea şi dracii nu-i prigonesc pe cei ai lor. Necontenita prigoană, cu scurte răstimpuri de pace, este o trăsătură a credinţei şi a Bisericii Ortodoxe. Prigoana aceasta dinafară şi dinlăuntru, dinafară de către cei necredincioşi, iar dinlăuntru de către cei rătăciţi de la credinţă, a fost nelipsită în toată istoria Bisericii.
(Proloagele de la Ohrida)
Prorocul Isaia
„Când va veni Domnul să cutremure pământul (Is. 2, 19), aşa îşi începe prorocul Isaia mărturia sa adevărată. Nu precum cei ce se numesc pe sine proroci ai zilelor noastre, care spun că aşa va fi şi de fapt nu este sau că aşa se va întâmpla şi de fapt, nu se întâmplă.
însă acesta este acel mare proroc căruia îngerul Domnului i-a pus pe buze jarul cel ceresc, pentru a-l
374
curăţa de toată înşelarea şi amăgirea, pentru a proroci numai ceea ce este adevărat, ce este de la Dumnezeu. Isaia este unul dintre cei mai mari proroci din istoria neamului omenesc, fiindcă a prorocit cele mai mari întâmplări în drama dumnezeiască a mântuirii. El a prorocit naşterea Mântuitorului din Preacurata Fecioară, a prorocit şi provenienţa neamului Său pământesc din seminţia lui Iesei şi din casa lui David, din care se trăgeau drepţii Ioachim şi Ana, părinţii Fecioarei Maria şi dreptul Iosif, ocrotitorul ei. A prorocit despre înaintemergătorul lui Hristos, Ioan Botezătorul, ca fiind glasul celui ce strigă în pustie, ca vestitor al venirii lui Mesia şi pregătitor al căii pentru venirea Acestuia. A prorocit marea lucrare a lui Hristos, a înfăţişat din vechime firea Lui smerită, încredinţarea Sa voii Tatălui Ceresc şi blândeţea Sa atunci când a fost dus spre răstignire – „ca un miel spre junghiere” (Is. 53, 7). În cele din urmă, a prorocit biruinţa şi slava Sa neasemănată şi netrecătoare căreia îi suntem şi noi astăzi martori, împreună cu întreaga lume creştină, fiindcă toate acestea s-au petrecut cu adevărat în faţa întregului univers. De aceea, vrăjmaşii evrei l-au tăiat de viu cu fierăstrăul, pentru că evreii nu doreau împărăţia cea cerească, ci pe cea pământească şi nu îl aşteptau pe Mesia să vină din Ceruri, ci de pe pământ. Cu această ucidere, au mărit doar slava lui Isaia şi ruşinea lor.
Acest slăvit Isaia a mai prorocit şi acestea: „Când se va ridica Domnul să cutremure pământul (…) se va
375
smeri înălţarea oamenilor, şi numai Domnul se va înălţa în ziua aceea” (Is. 2,11). Şi în vremurile de demult S-a pornit Domnul de mai multe ori să piardă pământul din cauza închinării la oameni în locul închinării la El, Singurul Dumnezeu, din pricina semeţilor şi trufaşilor oameni-dumnezei. Şi în vremea noastră S-a ridicat Domnul şi a lovit tot pământul cu mustrarea Sa cea dreaptă, ca să frângă trufia oamenilor şi să doboare mincinoasa lor măreţie.
O asemenea ridicare a lui Dumnezeu împotriva oamenilor a urmat inevitabil răsculării oamenilor împotriva lui Dumnezeu. Popoarele eretice din vremea noastră L-au aşezat pe Domnul Hristos la masa acestei lumi pe ultimul loc, ca pe ultimul milog, în vreme ce pe locurile cele mai de cinste i-au aşezat pe oamenii lor mari: politicieni, cărturari, filozofi, romancieri, oameni de ştiinţă, bancheri, chiar şi pe turişti sau sportivi. Toate privirile acestor popoare au fost aţintite asupra acestor personalităţi, asupra acestor zei moderni, în timp ce pe Hristos, Biruitorul morţii, puţini L-au luat în seamă. O astfel de răsculare sfidătoare împotriva Dumnezeului Celui Preaînalt a popoarelor creştine, dar căzute apoi în erezii, nu avea cum să nu fie urmată de ridicarea Dumnezeului Celui defăimat împotriva oamenilor şi a popoarelor ce lucrau fărădelegea.
Şi cu adevărat S-a ridicat Dumnezeu să cutremure pământul. Şi nemaivăzută a fost pătimirea popoarelor pământului, în faţa ochilor noştri şi pe seama noastră.
376
Nu numai că mai marii pe care îi slăveau s-au dovedit a fi nişte focuri stinse la care nimeni nu a mai încercat să se încălzească, ci s-au împlinit şi cele prorocite mai departe de Isaia: „Iar oamenii vor intra în scorburile stâncilor, în prăpăstii şi în crăpăturile pământului, de frica Domnului şi de strălucirea slavei Sale, când va veni El să cutremure pământul” (Is. 2, 19). Oare nu s-au împlinit întocmai acestea în războiul trecut? Oare nu s-au ascuns oamenii de pe toate continentele şi cei din ţara noastră, în scorburile stâncilor, în prăpăstiile şi în crăpăturile pământului, pentru a-şi afla scăpare vieţii lor înaintea semănătorilor de moarte europeni? Iar aceştia sunt chiar acei mai mari, acei idoli ai oamenilor, ce stau la masa acestei lumi pe locurile din faţă şi care râd de Hristos ca de cerşetorul din colţul mesei.
Apoi, după cum mai proroceşte Isaia, îşi vor sfărâma oamenii şi neamurile toţi idolii lor de frică în faţa slavei Unuia Dumnezeu Ceresc, îşi vor părăsi toţi dumnezeii lor mincinoşi şi nu se vor mai închina cârtiţelor şi orbilor lilieci. Este limpede că prorocul înţelege aici prin „cârtiţe” pe acei mai mari ai oamenilor care nu vor să ştie nici de Dumnezeu, nici de împărăţia Cerească, ci îi învaţă pe oameni să trăiască în întunericul acestei lumi, gândind la cele pământeşti şi hrănindu-se cu pământ. Iar prin „lilieci orbi” prorocul înţelege oamenii ce se tem de strălucirea lui Hristos şi se ascund în întunericul peşterilor strâmte, întunecoase şi reci ale ideilor lor. În cele din urmă, Isaia încheie înfricoşătoarea sa prorocie
377
cu această luare-aminte: „Nu mai nădăjduiţi în omul muritor, în nările căruia nu este decât o suflare! Oare ce putere are el?” (Is. 2,22).
Vrea să le spună tuturor celor ce pot să audă şi să înţeleagă, deci şi vouă, sârbilor: „Nu vă încredeţi în oamenii muritori şi neputincioşi! întoarceţi-vă la Dumnezeul Cel Viu, întru Care este mântuirea!” Cine v-a înşelat pe voi, sârbilor, să-L împingeţi pe Mântuitorul Hristos în colţul mesei voastre, iar locurile din faţă să le oferiţi străinilor fruntaşi şi nechibzuiţi, semănătorilor de moarte? Oare iarăşi vreţi să fiţi înşelaţi? Alegeţi viaţa sau moartea. Şi să ştiţi că dacă vă veţi ridica iarăşi împotriva lui Dumnezeu, după socoteala mincinoşilor dumnezei ai „culturii”, Se va ridica şi Dumnezeu împotriva voastră.
Şi atunci copiii voştri, tremurând de frică în peşterile şi crăpăturile pământului, vor cunoaşte slava şi măreţia Domnului Dumnezeu, Ziditorul şi Atotţiitorul. Dar cu preţ scump, mai scump decât cel plătit de voi. Amin.
(Prin fereastra temniţei)
Proscomidia
Ce este proscomidia? Ereticii nici nu au Proscomidie. Proscomidia este partea introductivă a Liturghiei, prologul ei. Ea este legătura noastră cu împărăţia Cerească şi cu cetăţenii Cerului. În jurul
378
agneţului mielul lui Dumnezeu preotul aşează bucăţele din prescură pentru Maica Domnului pentru ea în primul rând, pentru că întru ea S-a întrupat Dumnezeu, pentru Sfântul Ioan şi ceilalţi Proroci, pentru Apostoli, pentru Părinţii Bisericii, pentru Mucenici şi Mărturisitori, pentru preacuvioasele noastre maici, pentru doctorii fără de arginţi şi toţi făcătorii de minuni.
Vai, ce bogăţie şi ce slavă! Şi pentru răposaţii noştri părinţi şi fraţi şi pentru creştinii în viaţă. Vai, vai şi iar vai! Ce bogăţie şi ce slavă! Vremea şi spaţiul dispar. Apartenenţele etnice şi naţionale nu se iau în seamă. Doar împărăţia Mielului lui Dumnezeu şi cetăţenii săi. Miridele tuturor acestora le punem în Potir, în cel mai sfânt pahar, împreună cu băutura cerească şi după aceea ne împărtăşim. Aceasta este atingerea noastră cu ei, unirea noastră cu ei. O împărăţie, o cetăţenie, o credinţă, o familie a lui Dumnezeu.
(O sută de capete de la Liubostinia)
Purtarea de grijă a lui Dumnezeu
Uneori Dumnezeu trimite pe loc pedeapsa, iar alteori amână pedepsirea, astfel încât oamenii cred că ea nu va veni niciodată şi că vor rămâne nepedepsiţi. Când Miriam, sora lui Moisi, a vorbit împotriva fratelui ei „iată Miriam s-a făcut albă de lepră ca zăpada”
379
(Num. 12, 10). Când Datan şi Abiron au cârtit „şi-a deschis pământul gura sa şi i-a înghiţit” (Num. 16, 32). Anania şi Safira au tăinuit o parte din averea hărăzită Bisericii şi Anania a căzut mort pe loc (F. Ap. 5, 5).
însă Dumnezeu nu pedepseşte pe răufăcător întotdeauna pe loc. Dimpotrivă, cele mai multe crime şi păcate nu sunt pedepsite în momentul când sunt săvârşite, ci mai târziu, câteodată mult mai târziu, uneori chiar după moartea păcătosului. În lumea aceasta, pedeapsa pentru păcat vine potrivit preaînţeleptei iconomii a lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu l-ar pedepsi niciodată după săvârşirea păcatului, am deznădăjdui aşteptând dreptatea lui Dumnezeu. Dacă dimpotrivă, Dumnezeu n-ar amâna cu răbdare pedepsirea altor păcătoşi, cum am mai învăţa noi să îndurăm cu răbdare jignirile ce ni se aduc? în sfârşit, faptul că uneori Dumnezeu nu pedepseşte în viaţa aceasta pe unii răufăcători împietriţi, ne ajută să ne întărim credinţa în Judecata viitoare, ce nu-i va scuti pe păcătoşii care au fost scutiţi pe pământ.
Vai celor ce au petrecut nepedepsiţi în fărădelegile lor, până la moarte! Nu-i invidiaţi, fiindcă şi-au primit cele dorite în această viaţă, iar în cea viitoare nu mai au nimic de primit decât osânda. Dacă Domnul Iisus fără prihană fiind, a pătimit şi a fost chinuit, cum să nu pătimească şi fiecare dintre noi, cei păcătoşi, pe care Dumnezeu atât de mult ne iubeşte?! Iar cel care păcătuieşte mult şi nu îndură cât de puţin, nu se aseamănă lui Hristos, nu vrea să aibă părtăşie
380
cu El nici în împărăţia lui Dumnezeu. Să ne temem, văzând că petrecând în păcate nepocăite, viaţa ne-o petrecem fără încercări şi fără dureri. Să ne bucurăm dacă trecând prin multe încercări şi dureri, ne-am folosit de ele, pocăindu-ne înaintea lui Dumnezeu şi pornind pe calea cea dreaptă.
Nimeni să nu spună şi să nu cugete: „O să amân pocăinţa fiindcă Dumnezeu este răbdător. De vreme ce i-a răbdat atât de mult pe evrei, mă va răbda şi pe mine câţiva ani”. Să nu ne amăgim: Dumnezeu, prin Purtarea Lui de grijă, ne poate răbda câţiva ani fără pocăinţă dar poate la fel de bine, în orice ceas şi în orice clipă, să-Şi pună asupra noastră, mâna Lui cea grea.
Amânarea pocăinţei o face şi mai greu de împlinit, deprinderea cu păcatul îl înrădăcinează tot mai mult în noi, întunecându-ne tot mai mult mintea şi împietrindu-ne tot mai mult inima. Atunci, fără să ne dăm seama, dăm dintr-un păcat greu într-altul şi mai greu, întocmai ca lucrătorii cei răi ai viei care mai întâi i-au ucis pe profeţi, iar apoi pe însuşi Fiul lui Dumnezeu. La ce să ne aşteptăm noi, dacă nu la ce i-a aşteptat pe lucrătorii cei răi ai viei? Piatra cea din capul unghiului, care de Dumnezeu a fost aşezată pentru mântuirea noastră, se va ridica deasupra capetelor noastre şi ne va sfărâma. Fiindcă Domnul, Care este puternic întru milă, puternic este şi întru dreptate.
(Predică la Duminica a treisprezecea după Rusalii)
381
Fraţilor, dacă „şi perii capului vostru, toţi vă sunt număraţi” (Lc. 12, 7), cu cât mai vârtos vă sunt numărate zilele vieţii voastre! Drept aceea nu vă temeţi că veţi muri mai înainte de vremea rânduită, nici nu nădăjduiţi că vă veţi putea muta hotarul vieţii fie şi numai cu o zi peste voia Celui Care pe toate le socoteşte şi le măsoară. Cunoştinţa aceasta să vă povăţuiască la smerenie şi frică de Dumnezeu!
Şi perii capului vostru, toţi vă sunt număraţi şi cu mult mai vârtos suferinţele voastre pe pământ! Drept aceea, nu vă înfricoşaţi că veţi suferi peste măsură, încă şi mai puţin să vă temeţi că suferinţele voastre vor rămâne uitate şi neluate în seamă de Acela Care pe toate le vede. Cunoştinţa aceasta vă va învăţa răbdarea şi credinţa în Ziditorul şi Purtătorul vostru de grijă. Şi perii capului vostru, toţi vă sunt număraţi şi cu atât mai vârtos prietenii şi vrăjmaşii voştri pe pământ! Drept aceea nu vă temeţi că veţi avea prea mulţi prieteni sau prea mulţi duşmani! Nu vă temeţi că vă vor birui vrăjmaşii voştri, nici nu fiţi încredinţaţi că prietenii voştri vă vor apăra!
îngrijiţi-vă numai să-L aveţi pe Dumnezeu prieten şi de nimic să nu vă temeţi! Iată, Cel Ce vă iubeşte în chip curat este singurul vostru Prieten!
O, Doamne Dumnezeule, Purtătorule de grijă Preaînţelepte, Cel Ce ştii numărul, măsura şi vremea tuturor, alungă de la noi frica şi dă-ne nouă să ne temem doar de Tine, ca printr-acesta să putem ajunge la dragostea cea curată şi sfântă către Tine, Ziditorul şi Făcătorul nostru de bine!
(Proloagele de la Ohrida)
382
Puterea dreptăţii
Cel ce vrea să-şi bată joc de Dumnezeu, de sine îşi bate joc, iar Dumnezeu şi mai mult Se slăveşte. Şi cel ce caută să-l umilească pe cel drept, până la sfârşit pe sine se umileşte, iar dreptul şi mai mult se înalţă. Cel ce aşează o piatră în calea dreptului, se împiedică el însuşi de ea iar dreptul este nevoit doar să se urce mai sus şi încă mai departe vede. Cel ce suflă în focul dreptului pentru a-l stinge, mai mult îl înteţeşte, iar al său se stinge.
Pe marea învolburată a acestei vieţi, Dumnezeu este stânca de scăpare a drepţilor, de care nelegiuiţii îşi zdrobesc corăbiile lor. Pe marea furtunoasă a vieţii, omul cel drept este piatră de poticnire pentru cel păcătos. Păcătosul o dă la o parte din drumul său şi cade în groapa rămasă în urmă. Cel ce aruncă praf împotriva vântului, orbeşte; cel ce îngrămădeşte pietre într-un lac se îneacă. Parcă anume l-a lăsat Dumnezeu pe cel drept slab şi neajutorat în lumea aceasta, ca să dezvăluie şi mai mult tăria Lui şi să aşeze piatră de poticnire în calea puternicilor pământului. De aceea firul celui drept este mai tare decât lanţul celui fără de lege. Tiranul caută să rupă firul celui drept, dar se împiedică în el şi cade.
Satana a vrut să-l piardă pe dreptul Iov şi l-a ridicat în slavă. Atunci când Iov părea neputincios, a biruit. Satana a căutat să piardă şi pe Irod, dar acesta
383
nu i s-a împotrivit. Tocmai când părea mai puternic, Irod a pierit.
Tot lucrul lui Dumnezeu în lumea aceasta pare slab însă este mai puternic decât stelele şi decât oceanul ce tună cu apele sale.
(Predică la Duminica a cincisprezecea după Rusalii)
384
R
Raiul pe pământ
Unul dintre propagandiştii materialismului a ţinut un discurs la o şedinţă care a avut loc în Serbia: cum că Iisus Hristos nu a reuşit de două mii de ani să împlinească ceea ce a făgăduit şi că partidul Său cel infidel nu a reuşit să înfăptuiască Raiul pe pământ. L-a întrebat o văduvă a cărui singur fiu abia murise: „Dar oare, poate partidul Dvs. să-mi readucă la viaţă pe singurul meu fiu?”
La aceasta noul mântuitor al lumii a răspuns: „Fireşte, aceasta nimeni nu poate, nici noi. Noi vrem să facem raiul numai pentru cei vii, iar de cei morţi nu ţinem seamă fiindcă sunt în nefiinţă.”
La aceasta îndurerata mamă i-a spus: „Orice rai, pe care Dvs. sau oricine altcineva îl face pe pământ fără fiul meu, este pentru mine iad.”
(Secerişul Domnului)
385
Răbdarea
Răbdarea creştinească este plină de blândeţe, dar cea care ascunde neputinţa răutăţii nu se deosebeşte mult de răzbunare. Sfinţii noştri sunt mari în toate faptele propovăduite de Evanghelie, dar cât de mult strălucesc ei cu blândeţea răbdării! Poate că ne par atât de mari în fapta aceasta tocmai pentru că noi suntem atât de mici întru ea. Când Părinţii pustiei s-au adunat odată în jurul lui Avva Ioan Colov, ca să audă cuvânt de învăţătură, un pizmaş l-a oprit din grăire, zicându-i: „Vasul tău, Ioane este plin de otravă!” Blândul Ioan a răspuns de îndată: „Ai zis aceasta văzând numai cele din afară, dar oare ce ai fi spus de ai fi putut vedea şi cele dinlăuntru?”
Când l-au dus pe Sfântul Ciprian, Episcopul Cartaginei, ca să-i taie capul, el a poruncit ca după moartea lui să i se dea călăului douăzeci şi cinci de galbeni.
(Proloagele de la Ohrida)
într-una din rugăciunile sale, Sfântul Efrem Sirul se îndreaptă către Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Doamne, în ziua aceea cumplită şi înfricoşată vei zice nouă păcătoşilor: «Voi, oamenilor, ştiţi prea bine câte am răbdat pentru voi. Voi cât aţi răbdat pentru Mine?» Cum voi răspunde atunci eu ticălosul şi vicleanul şi păcătosul şi pătimaşul? Mucenicii vor arăta atunci
386
rănile chinurilor, mădularele tăiate din trupul lor şi răbdarea lor până la sfârşit. Pustnicii vor arăta ostenelile nevoinţelor, postirile cele îndelungate, multele privegheri, milostenia, lacrimile şi răbdarea lor până la sfârşit. Iar eu trândavul, păcătosul şi nelegiuitul ce voi arăta? Îndură-Te de mine, Doamne! îndură-te de mine, Milostive! Îndură-Te de mine, Iubitorule de oameni!”
(Proloagele de la Ohrida)
Răsplata
Fiecare zi de suferinţă, necaz şi umilire vă va aduce veacuri şi veacuri de fericire, fiindcă voi veţi fi răsplătiţi cu cetăţenia îngerească în împărăţia Sa. Cel ce I se aseamănă lui Iisus în suferinţă, I se va arăta Lui şi în slavă. Rănile şi lacrimile voastre, acum ascunse, vor fi luminate de un soare ce nu apune niciodată. Înfrângerile voastre iluzorii pentru binele Sfintei Sale Evanghelii se vor preschimba în biruinţă triumfătoare ce nu va fi vestită de oameni, ci de îngerii lui Dumnezeu prin răsunetul trâmbiţelor.
Mai bine este pentru cei nedrepţi să tremure şi să plângă acum, decât la Judecată. Dar voi, purtătorilor de Hristos, bucuraţi-vă că Mesia al vostru este Judecătorul lumii, fiindcă El va judeca cu dreptate. Iată, Acelaşi Iisus pe Care Irod a vrut să-L condamne la moarte din iesle, pe Care Iuda L-a vândut pentru treizeci de arginţi, pe Care mai marii iudeilor L-au
387
chinuit şi L-au bătut, pe Care Pilat L-a declarat nevinovat şi apoi L-a răstignit pe cruce, Care în mari chinuri pe Golgota Şi-a dat duhul, Care a înviat cu slavă din mormânt a treia zi şi Care S-a înălţat la Ceruri după patruzeci de zile şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, are să vină cu putere şi cu slavă. Va să vină ca Judecător suprm al lumii să judece viii şi morţii. Va să vină ca împărat nemuritor, pentru a deschide celor drepţi împărăţia cea fără de moarte. În acea împărăţie drepţii vor străluci ca soarele.
Aceasta este credinţa drepţilor, a celor smeriţi şi blânzi, dar neînfricaţi pe calea cea dreaptă. Această credinţă nu o pot primi cei ale căror inimi urmează ochilor lor. Această credinţă este iubită de către cei ce cunosc măreţia lui Dumnezeu şi dreptatea veşniciei Sale. Pentru ei este o bucurie să mediteze la măreţia Dumnezeului Celui Nemuritor, învăluiţi fiind de duhoarea morţii din jurul lor. Şi bucurie este pentru ei să păşească pe calea dreptăţii, înconjuraţi fiind de nedreptate. Măreţia dumnezeiască îi atrage şi frumuseţea dreptăţii îi captivează. Ei merg pe calea dreptăţii, dar nu se încred în faptele lor, ci îşi pun nădejdea în mila lui Dumnezeu. Cu cât sunt mai drepţi, cu atât aşteaptă cu mai mare înfricoşare Judecata lui Hristos. Dar cei necredincioşi de aceea şi fac nedreptăţi fiindcă ei nu se tem de Judecata lui Hristos.
Fericiţi sunt aceia care aşteaptă venirea Domnului, în putere şi în slavă şi îi ajută pe fraţii
388
mai mici ai lui Hristos ca şi cum L-ar ajuta pe Hristos însuşi.
(Credinţa poporului lui Dumnezeu)
Războiul
în tabăra saracinilor, Sfântul Chiril44 a fost întrebat: „Cum pot creştinii să se bată în luptă şi totodată să păzească şi porunca de a se ruga lui Dumnezeu pentru vrăjmaşii lor?” La aceasta, Sfântul Chiril a răspuns: „dacă într-o lege vor fi scrise două porunci şi se vor da oamenilor să le împlinească, care om ar fi mai bun păzitor al legii: cel ce a împlinit o singură poruncă sau cel ce le-a împlinit pe amândouă?” Răspuns-au saracinii: „De bună seamă, cel ce a împlinit amândouă poruncile.” Sfântul Chiril a grăit mai departe: „Hristos, Dumnezeul nostru ne porunceşte să ne rugăm lui Dumnezeu pentru cei ce ne prigonesc pe noi, ba chiar să le facem bine, dar tot El ne-a mai spus şi aceasta: «Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul să-şi pună pentru
44 Sfântul Chiril a fost Patriarh al Alexandriei pe vremea când aceasta era la apogeul influenţei şi puterii sale în sânul Imperiului Roman. În 429, când controversele hristologice au luat amploare, prin mulţimea scrierilor sale: Comentarii la Vechiul Testament, Tratat împotriva arianismului, Comentarii la Evanghelia după Ioan şi Dialoguri despre Sfânta Treime, a ţinut piept adversarilor săi. Atât scrierile sale cât şi teologia sa ocupă până astăzi un loc important în tradiţia Părinţilor şi a Bisericii Ortodoxe (n. ed.).
389
prietenii săi» (In. 15,13). Pentru aceea fiecare în parte răbdăm ocările pe care ni le aruncă vrăjmaşii noştri şi ne rugăm lui Dumnezeu pentru ei. Iar întru cele de obşte, ne apărăm unul pe altul şi ne punem sufletele noastre pentru ei, ca nu cumva voi, supunând pe fraţii noştri, să robiţi şi sufletele lorodată cu trupurile şi să pierdeţi şi trupul, şi sufletul lor
(Proloagele de la Ohrida)
De calitatea păcii noastre depinde ca războiul să fie sau să nu fie. Dacă viaţa noastră, în vreme de pace ar fi plăcută lui Dumnezeu, fără îndoială că nu s-ar ajunge la război. O, de ar fi aşa! Pacea fără Dumnezeu este leagănul războiului. În vreme de pace, bacilii războiului se înmulţesc şi cresc, iar după ce se înmulţesc şi cresc, războiul este inevitabil, fie că o vor oamenii în acel moment, fie că nu o vor. Eu nu voi proroci că viitorul război se va declanşa din pricina asasinării vreunui misionar sau consul, scufundării vreunui vas dintr-un stat vecin sau vreunui atentat asupra persoanei şi avutului unui popor. Războiul se poate declanşa atât prin evenimente de acest fel, cât şi prin altele. Acest lucru însă nu ne interesează, el nu contează câtuşi de puţin. Atunci când se vorbeşte despre cauzele războiului, acestea sunt numai pretexte sau semnale pentru războiul care a fost dinainte „legănat” şi „crescut” vreme îndelungată în timpul păcii.
(Războiul şi Biblia)
390
Răzbunarea
învaţă un lucru de la un copil mic: când un copilaş este lovit de cineva în prezenţa părinţilor săi, el nu răspunde acelei lovituri printr-o altă lovitură, ci priveşte la părinţi şi plânge. El ştie că părinţii îl vor apăra. Cum de tu nu ştii ceea ce ştie un copilaş? Cerescul tău Părinte este pururea lângă tine. De aceea, nu te răzbuna, nu răspunde răului prin rău, ci priveşte la Părintele şi plângi. Numai astfel îţi vei asigura biruinţa în conflictul cu oamenii răutăcioşi.
(Proloagele de la Ohrida)
Tatăl se uită din Cer şi mă vede acoperit cu răni din pricina nedreptăţii oamenilor şi spune: „Nu te răzbuna!” Pe cine să mă răzbun o, Doamne? Pe o parte din turmă în calea ei spre tăiere? Se răzbună vreun doctor pe pacienţii săi, fiindcă este blestemat pe patul lor de moarte? Pe cine să mă răzbun? Pe zăpadă fiindcă se topeşte sau pe iarbă fiindcă se veştejeşte? Se răzbună un gropar pe cei ce se coboară în mormânt? Pe cine să mă răzbun? Pe nătăfleţi, fiindcă ei socotesc că pot face în lume altora rău în afara lor înşişi? Se răzbună vreun dascăl pe copiii analfabeţi fiindcă aceştia nu ştiu să citească?
Veşnicia îmi stă drept mărturie că toţi cei iuţi la răzbunare sunt greoi la cititul şi înţelegerea tainelor răzbunării. Timpul îmi este martor că toţi cei ce s-au
391
răzbunat, au strâns otravă în ei înşişi şi cu otrava s-au şters singuri din cartea celor vii. Cu ce vă făliţi voi, răzbunătorilor, înaintea potrivnicilor voştri, dacă nu prin faptul că sunteţi în stare să le repetaţi răul? Nu spuneţi voi prin aceasta: „Noi nu suntem cu nimic mai buni decât voi?” Dumnezeu mi-e martor: atât voi, cât şi potrivnicii voştri sunteţi la fel de nesăbuiţi şi incapabili de a face binele.
Am văzut un cireş pe care copiii l-au decojit şi l-au ars şi care a dat fructe coapte aceloraşi copii.
Şi am văzut vaci pe care oamenii le chinuiau cu poveri grele şi care răbdau şi dădeau lapte aceloraşi oameni. Şi ochii mi s-au umplut de lacrimi: de ce este natura mai milostivă faţă de oameni decât sunt oamenii între ei?
Natura îmi este martoră, răzbunătorilor, un om este mai puternic decât răufăcătorii săi, doar când acesta este neputincios în a repeta faptele lor cele rele. Nu există capăt pentru răzbunări şi moştenitorii continuă lucrarea părinţilor lor şi apoi pleacă, lăsând-o neterminată. Răul aleargă pe calea cea largă şi din fiecare luptă el dobândeşte forţă şi teren şi îşi înmulţeşte suita. Un om înţelept părăseşte drumul şi lasă răul să alerge singur. Un câine care latră se potoleşte mai degrabă cu o bucată de pâine decât cu o grămadă de pietre aruncată asupra lui.
Cel ce i-a învăţat pe oameni: dinte pentru dinte, i-a mai învăţat şi cum să rămână toţi orbi. Pe cine să mă răzbun, Cerescul meu Părinte? Pe o parte din turmă în calea ei spre tăiere?
392
O, cât de vrednici de plâns sunt toţi răufăcătorii şi răzbunătorii! într-adevăr, se aseamănă celor care merg la tăiere şi nu ştiu unde merg, se luptă cu coarnele între ei şi fac junghiere înainte de junghiere.
Eu nu caut răzbunare, Părintele meu, ci mai degrabă Tu să-mi dai o mare de lacrimi, astfel încât să pot deplânge mâhnirea celor ce merg la tăiere şi nu ştiu încotro se îndreaptă.
(Rugăciuni la malul lacului)
Râvna
Râvna plăcută lui Dumnezeu este de trei feluri: râvna curăţirii de poftele şi gândurile păcătoase, râvna pentru adevărul credinţei şi râvna de a sădi dreptatea lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Toate cele trei feluri de râvnă au împodobit în chip desăvârşit sufletul Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni. El şi-a curăţit cu râvnă inima sa şi a păzit-o cu trezvie în toată vremea vieţii lui. Râvna sa pentru adevărul credinţei s-a arătat mai vârtos la întâiul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, când l-a mustrat cu asprime pe Arie. Iar râvna Sfântului pentru sădirea dreptăţii lui Dumnezeu printre oameni s-a vădit în două împrejurări însemnate, în fiecare din ele izbăvind de la moarte trei oameni nevinovaţi.
Odată, pe când Sfântul lipsea din cetatea Mirelor, ighemonul Eustatie cel iubitor de arginţi a osândit la
393
tăiere trei bărbaţi nevinovaţi, fiind plătit de vrăjmaşii acelora. Prinzând de veste, Sfântul Nicolae s-a întors degrabă în cetate. Osândiţii fuseseră duşi la locul tăierii, iar călăul se pregătea să abată sabia asupra bărbaţilor celor nevinovaţi. Atunci Nicolae, apucând sabia, a smuls-o din mâna călăului şi i-a slobozit pe aceia. Mai pe urmă l-a mustrat pe Eustatie, făcându-l să se ruşineze şi să vină la pocăinţă. În acelaşi chip, trei voievozi ai oştilor împărăteşti, Nepotian, Ursus şi Erpilion, au fost clevetiţi înaintea lui Avlavie, eparhul Constantinopolului şi înaintea împăratului, care i-a osândit la moarte. În ajunul împlinirii osândei, cei trei voievozi s-au rugat lui Dumnezeu, zicând: „O, Dumnezeul lui Nicolae, izbăveşte-ne de moarte pe noi, cei nevinovaţi!”
în noaptea aceea, Sfântul Nicolae s-a arătat în vis împăratului şi eparhului, i-a mustrat pentru judecata lor nedreaptă şi le-a poruncit să-i slobozească de îndată din temniţă pe cei trei voievozi. A doua zi, împăratul şi eparhul au vestit unul către altul visul pe care l-a avut fiecare în parte şi i-au izbăvit îndată pe voievozi de osânda morţii şi din legăturile temniţei.
(Proloagele de la Ohrida)
Râvna casei lui Dumnezeu
Cerurile sunt Casa lui Dumnezeu. Biserica este Casa lui Dumnezeu. Trupurile credincioşilor sunt Casa lui Dumnezeu. Oriunde este Dumnezeu, acolo
394
este şi Casa Lui. Şi unde este Casa lui Dumnezeu, acolo este sfinţenia. Oamenii necinstesc sfinţenia Casei lui Dumnezeu, iar pentru aceasta împărătescul proroc se aprinde şi arde de râvnă. El ia asupră-şi toate ocările aduse lucrurilor sfinte ale lui Dumnezeu şi ocările acestea cad asupra lui ca un foc ce îl face să ardă cu şi mai multă râvnă. Atunci când oamenii nu cred cele pe care însuşi Dumnezeu le-a descoperit neamului omenesc spre a sa mântuire, ei hulesc Cerurile.
Când oamenii se împotrivesc adevărului şi îl strâmbă, precum fac ereticii sau când de bună voia lor cugetă la Hristos potrivit înţelegerii lor trupeşti sau când se îndoiesc de îngeri, de sfinţi, de Judecată şi de împărăţia cea veşnică a lui Hristos şi nu iau în seamă pedeapsa cea veşnică gătită păcătoşilor celor nepocăiţi, prin acestea toate şi prin altele asemenea lor, oamenii lovesc în Casa lui Dumnezeu şi hulesc sfinţenia Sa, ca cele mai crude fiare. Pentru aceasta inimile drepţilor se aprind de râvnă împotriva vrăjmaşilor şi hulitorilor lui Dumnezeu.
în acelaşi chip, oamenii lovesc în sfânt Lăcaşul lui Dumnezeu atunci când se poartă cu nevrednicie faţă de Biserica lui Dumnezeu, când nu poartă grijă de pravilele Bisericii, când se lenevesc a împlini poruncile ei şi când se poartă cu răutate faţă de slujitorii săi. Şi iarăşi se aprinde în inimile celor drepţi şi credincioşi râvna pentru sfinţenia Casei lui Dumnezeu. Apoi însăşi stricăciunea trupului omenesc, căderea în robia patimilor, slujirea păcatului, răpirea, uciderea,
395
cruzimea, beţia şi alte fapte ticăloase sunt tot atâtea lovituri aduse sfinţeniei Casei lui Dumnezeu. Acestea toate sunt hule aduse omului şi lui Dumnezeu.
Şi iarăşi, râvnitorii sfinţeniei ard şi luminează ca o văpaie cerească înaintea oamenilor. O, fraţii mei, să luăm aminte la râvna lui Hristos pentru sfinţenia Casei lui Dumnezeu, la râvna Apostolilor şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre Ortodoxe. Să avem mai multă râvnă pentru mântuirea noastră decât are diavolul, ziua şi noaptea, pentru a noastră pieire!
O, Doamne Iisuse Hristoase, Icoana râvnei noastre pentru sfinţenie, dăruieşte-ne şi nouă o scânteie din râvna Ta, ca să ne putem asemăna Ţie întru râvnă şi să fim mântuiţi de Tine!
(Proloagele de la Ohrida)
Recunoştinţa
în lumea aceasta nu există nimic mai urât decât nerecunoştinţa, nimic mai jignitor şi mai pierzător de suflet. Ce poate fi mai urât decât ca omul să ascundă şi să treacă cu vederea binele ce i s-a făcut? Şi ce este mai urât decât să răsplăteşti milostivirea cu nemilostivire, încrederea cu neîncredere, cinstea cu necinste şi binele cu batjocură. O astfel de nerecunoştinţă aşterne un nor negru între cel nerecunoscător pe de o parte şi Ochiul cel preacurat din Ceruri pe de altă parte, care este însăşi lumina cea neamestecată cu întunericul şi bunătatea fără de amestecare cu răul. Omul se mânie şi
396
pe dobitoacele nerecunoscătoare, chiar dacă deseori îl fac de ruşine cu recunoştinţa, fidelitatea şi încrederea pe care i-o arată.
Dar ce fac oamenii pentru animale, ca acestea să-i fie recunoscătoare? Aproape nimic în afară de interesul omenesc chibzuit de a dărui puţin şi de a primi mult. Şi pe lângă înzecită retribuţie prin care plătesc oamenilor toate serviciile oferite, oamenii mai aşteaptă pe deasupra şi recunoştinţă de la dobitoace.
Oamenii se necăjesc mult mai mult din cauza nerecunoştinţei omului, fiindcă omul poate face altui om neasemănat mai multe servicii decât orice animal, dar poate să se arate şi mai nemulţumitor decât animalele. În lumea aceasta recunoştinţa îşi primeşte adevărata ei strălucire dumnezeiască numai în om, după cum şi nerecunoştinţa îşi arată adevărata ei hidoşenie numai în om, numai în neamul omenesc. Fiindcă nicio făptură vie din lume nu se poate arăta nici atât de recunoscătoare, nici atât de nerecunoscătoare ca omul. Cu cât omul este mai recunoscător, cu atât se află mai aproape de desăvârşire. Recunoştinţa sa faţă de toate făpturile lui Dumnezeu din preajma sa îl face să fie cel mai ales cetăţean al acestui univers înstelat, recunoştinţa faţă de oameni îl face cel mai bun cetăţean al societăţii omeneşti, iar recunoştinţa faţă de Creatorul universului şi faţă de oameni îl face cetăţean vrednic al împărăţiei lui Dumnezeu.
Dar ce sunt darurile universului şi ale tuturor oamenilor de pe pământ, pe care un om muritor le
397
poate primi, pe lângă darurile fără de număr şi fără de asemănare pe care le primeşte zi şi noapte de la Dumnezeu? Şi ce este recunoştinţa noastră pe care o datorăm făpturilor şi oamenilor, pe lângă recunoştinţa pe care o datorăm lui Dumnezeu? Fiindcă toate darurile bune pe care le primim de la zidiri şi de la oameni, de fapt le primim de la Dumnezeu prin aceştia. Şi câte daruri încă nu ne dă nouă Dumnezeu în chip nemijlocit, de la naştere şi încă dinainte de a ne naşte, până la moarte?
Aşadar, câte daruri revarsă Domnul Hristos asupra sufletelor botezate, câte comori duhovniceşti, câte puteri binecuvântate! A nu te arăta recunoscător faţă de toate acestea înseamnă nu numai să-ţi pierzi vrednicia de om, ci înseamnă să te cobori mai prejos şi decât orice dobitoc şi decât orice făptură din acest univers. Pentru a izbăvi neamul omenesc de o astfel de decădere, Domnul Iisus, fără a avea nevoie Personal de ele adesea, a înălţat în public rugăciuni de recunoştinţă şi de laudă către Dumnezeu ( Mt. 11, 25; 14, 19; 26, 26-27). În acelaşi fel au făcut şi Sfinţii Apostoli neîncetat lăudând pe Dumnezeu (F. Ap. 2,47), fiindu-I recunoscător nu numai pentru binefacerile revărsate asupra lor, ci şi asupra altor oameni. „Nu încetez a mulţumi pentru voi”, scrie Apostolul Pavel credincioşilor din Efes (Ef. 1,16), învăţându-i totodată „săfiemulţumitoripentru toate în numele Domnului nostru Iisus Hristos” (Ef. 5, 20). În acelaşi fel şi Biserica lui Dumnezeu, urmând pilda Apostolilor, până în zilele
398
noastre, înalţă neîncetat laude şi mulţumiri Domnului Celui Viu şi neîncetat îi îndeamnă pe credincioşii săi să nu uite şi să nu contenească niciodată să-şi arate recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru tot ceea ce le trimite.
Nu există nicio slujbă a Bisericii care să nu înceapă fără cuvintele: Binecuvântat este Dumnezeul nostru! Nu există nicio slujbă a Bisericii care să nu se încheie cu cuvintele: Slavă Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, slavă Ţie! Iar Biserica face aceasta pentru ca în sufletele credincioşilor să se întipărească adânc cugete, cântări şi rugăciuni de neîncetată recunoştinţă adusă lui Dumnezeu, ca fiecare să poată să spună despre sine, împreună cu Psalmistul: „Lauda Lui pururea în gura mea” (Ps. 33,1).
(Predică la Duminica a treisprezecea după Rusalii)
Să ne întrebăm acum din ce motiv cere Dumnezeu recunoştinţă de la oameni? Din ce pricină a cerut lui Noe, Moisi, Avraam şi celorlalţi strămoşi ai noştri să-I aducă jertfe de mulţumire (Fac. 8, 20; 12, 7-8; 35,1; Lev. 3,1)? De ce Domnul Hristos a dat zilnic lumii pildă de mulţumire lui Dumnezeu (Mt. 11,25; 14,19; 26, 26-27)? De ce au făcut la fel şi Apostolii (F. Ap. 2, 47; 27, 35) îndemnându-i pe toţi credincioşii să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate (Ef. 5, 20; Col. 3, 17)? Oare ni se par de neînţeles cuvintele marelui Isaia: „ Voi pomeni îndurările Domnului, faptele Lui minunate, după tot ce a făcut Domnul pentru noi, şi
399
pentru marea bunătate pe care El ne-a mărturisit-o” (Is. 63, 7)? Sau îndemnul Psalmistului prin care îşi sfătuieşte însuşi sufletul său: „Binecuvintează, suflete al meu pe Domnul şi nu uita răsplătirile Lui” (Ps. 103, 2)?
Aşadar de ce Dumnezeu cere recunoştinţă de la oameni şi de ce oamenii îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din nemărginita Sa iubire de oameni. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai mare, nici mai puternic, nici mai slăvit, nici mai bogat, nici mai viu, dar oamenii sporesc în acest chip. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşile le adaugă cu îmbelşugare. Recunoştinţa faţă de Dumnezeu nu-I schimbă nici starea, nici Fiinţa, ci o schimbă omului recunoscător. Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, aşa cum nu are nevoie nici de rugăciunile noastre. Dar totuşi Domnul, Care a spus: „Ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Mt. 6, 8), îndeamnă totodată pe oameni „să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea” (Lc. 18,1).
Şi chiar dacă Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunile noastre, El totuşi ne porunceşte să I ne rugăm. Şi dacă El nu are nevoie de recunoştinţa noastră şi totuşi ne-o cere de fapt, aceasta nu este altceva decât rugăciune, rugăciune de mulţumire. Pentru că recunoştinţa faţă de Dumnezeu ne ridică pe noi muritorii din stricăciunea morţii, ne dezleagă de ceea ce cu toţii trebuie să ne dezlegăm, fie că vrem,
400
fie că nu şi ne leagă de Dumnezeul Cel Viu şi fără de moarte, de Care de nu ne vom lega din această viaţă, nu vom fi legaţi de El nici în veşnicie. Recunoştinţa face avânt milosârdiei şi întăreşte fiecare virtute.
Graiul cel muritor al omului nu poate zugrăvi nici pe departe în chip limpede nici frumuseţea recunoştinţei, nici hidoşenia nerecunoştinţei aşa cum le înfăţişează Evanghelia de astăzi pe amândouă.
(Predică la Duminica a douăzeci şi noua după Rusalii)
Regula de aur
Porunca lui Hristos de a face oamenilor ceea ce voim să ne facă şi ei nouă este atât de firească, atât de neîndoielnic bună, încât e de mirare şi e o ruşine că ea nu a devenit obişnuinţa de zi cu zi a oamenilor. Nimeni nu vrea ca oamenii să-i facă rău, să nu facă nici el altora! Oricine vrea să i se facă bine, să facă şi el bine altora! Orice om vrea să fie iertat atunci când greşeşte, să-i ierte şi el pe alţii când greşesc! Fiecare vrea să-şi împărtăşească durerile şi bucuriile cu alţii, să se întristeze şi el de durerile altora, să se bucure şi el de bucuriile altora! Fiecare vrea ca oamenii să vorbească bine despre el, să-l cinstească, să-l hrănească dacă este flămând, să-l cerceteze dacă este bolnav şi să-l apere dacă este prigonit, să facă şi el aşadar, oamenilor toate acestea! Lucrul acesta este valabil şi pentru persoane şi pentru grupe de persoane, pentru neamuri şi state.
401
Dacă toţi ar face din aceasta o regulă adoptată de toate tagmele, popoarele şi statele, ar înceta şi luptele între caste, ura între popoare şi războaiele între neamuri. Acesta este leacul tuturor acestor boli, altul nu este!
(Predică la Duminica a nouăsprezecea după Rusalii)
Robia
în libertatea sa dinafară poporul, prin delăsarea şi lăcomia sa, a devenit robit duhovniceşte. Libertatea exterioară a fost doar un văl de aur pentru întunecarea lăuntrică a înrobirii. Această lăuntrică robie duhovnicească nu avea cum să nu ajungă la manifestarea sa fizică exterioară, la simbolul său, robia dinafară.
Când poporul s-a aflat în libertatea dăruită lui de Dumnezeu, în pace şi în bunăstare, inima lui s-a îngroşat şi s-a învârtoşat faţă de Dumnezeu, Cel Unul Viu şi s-a lipit de necurăţia păcatului şi de idolii păgâneşti. În libertate, poporul a apostaziat şi a călcat dobitoceşte legea lui Dumnezeu. Când, din această pricină, poporul a căzut în robie, inima lui învârtoşată s-a înmuiat, iar mintea i s-a luminat. Însă această înmuiere a inimii şi luminare a minţii nu au avut loc dintr-odată, ci încet-încet. În robie, cei înrobiţi sunt siliţi să tacă, să rabde şi să îşi aducă aminte. Prin tăcere, răbdare şi aducere-aminte, în cele din urmă, poporul
402
a fost înmuiat la inimă, luminat la duh şi învăţat prin aducerea-aminte. Atunci a venit pocăinţa, iar odată cu pocăinţa a venit strigătul către Dumnezeu pentru ajutor, pentru slobozire. Îndată ce s-a ivit pocăinţa şi strigătul, a ieşit în întâmpinare milostivirea lui Dumnezeu.
Cumplita lege a păcatului este îmblânzită de milostivirea lui Dumnezeu, cu condiţia pocăinţei sincere şi depline a păcătosului.
(Războiul şi Biblia)
Rugăciunea
Rugăciunea alcătuită numai din cuvinte nu este de niciun folos dacă inima nu se roagă şi ea. Dumnezeu nu ascultă decât o rugăciune fierbinte. Odată, Avva Zoil din Thebaida se întorcea de pe Muntele Sinai şi a întâlnit un monah care i s-a plâns cât pătimeau ei la mănăstire din pricina secetei. Zoil l-a întrebat: „De ce nu vă rugaţi lui Dumnezeu?” Monahul a răspuns: „Noi ne-am rugat şi am cerut, dar tot nu plouă.” Atunci Zoil a zis: „Este limpede că nu vă rugaţi cu osârdie. Vrei să te încredinţezi că aşa este?” Grăind acestea, bătrânul şi-a ridicat mâinile la Cer şi s-a rugat. Atunci a căzut pe pământ belşug de ploaie. Văzând aceasta, monahul cuprins de uimire a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat înaintea Bătrânului, dar acesta, temându-se de slava oamenilor, a fugit degrabă. Însuşi Domnul a
403
grăit: „Cereţi şi se va da vouă” (Lc. 11, 9). Dar gura cea plină de rugăciune la nimic nu foloseşte dacă inima este deşartă. Inima să fie aceea care să se umple de rugăciune, chiar dacă gura tace. Atunci Dumnezeu va auzi şi va primi rugăciunea. Dumnezeu ascultă doar o rugăciune fierbinte.
(Proloagele de la Ohrida)
Nu părăsiţi niciodată rugăciunea şi Dumnezeu nu vă va părăsi. Prin rugăciune recunoaştem două lucruri: neputinţa noastră şi Atotputernicia lui Dumnezeu. Prin rugăciune îl înălţăm pe Dumnezeu la locul Lui şi de asemenea, îl coborâm pe om la locul lui. Oamenii care nu ştiu de rugăciune, răstoarnă totul: îl coboară pe Dumnezeu şi se înalţă pe sine. Lucrul acesta este obişnuit la cei ce nu sunt oameni de rugăciune. Este de ajuns o singură discuţie cu ei pentru a vedea cât de sus se ţin pe sine şi cât de jos pe Făcătorul lor. Unde lipseşte rugăciunea, este prezentă trufia. Iar trufia este ca un burduf umflat, ce plesneşte de la o singură înţepătură de ac, fiindcă se preface în deznădejde în urma unei singure împunsături a sorţii.
Omul înţelept este întotdeauna smerit, iar cel smerit devine prin smerenie foarte înţelept. Când omul smerit caută ajutor de la oameni, el, de fapt, aşteaptă ajutor de la Dumnezeu. Şi atunci când merge la băi, el se roagă lui Dumnezeu pentru ajutor, fiindcă ştie că Dumnezeu îl ajută fie în chip mijlocit, fie nemijlocit, fie îndată, fără mijlocirea oamenilor şi a lucrurilor,
404
fie prin oameni şi lucruri. Pe Dvs. v-a ajutat în chip nemijlocit. Pe Iosif l-a izbăvit prin oameni, prin nişte negustori care mergeau în Egipt. În orice caz, doar Dumnezeu ajută şi nimeni altul. „Ajutorul Meu de la Domnul Cel Ce a făcut cerul şi pământul”, cum spune Psalmistul (Ps. 120, 2).
(Scrisori misionare)
Rugăciunea personală şi cea de obşte
Ne-am adunat azi ca, împreună şi în faţa lumii, să aducem mulţumită deplină Celui Ce pe toate le vede, pe toate le ştie şi tuturor după dreptate judecă.
De ce spun împreună şi în faţa lumii? Pentru că se poate aduce mulţumire lui Dumnezeu şi în singurătate şi în taină. Fiecare creştin în singurătate şi în taină varsă din inima lui, precum tămâia rugăciunea de mulţumire către Domnul său. Lucrând astfel, împlinim porunca lui Dumnezeu care glăsuieşte: Iar tu, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns; şi Tatăl tău, Care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie” (Mt. 6, 6).
Aşadar, să ne rugăm şi în taină, să ne rugăm şi cu toţi ceilalţi de faţă. Ne rugăm atât fiecare în parte, cât şi împreună cu alţii, în biserică. Astfel, ne asemănăm cântăreţilor care cântă fiecare în casa sa, dar se arată şi în faţa lumii, pentru a cânta în cor sau muzicanţilor ce cântă pentru sine în odăile lor, dar şi
405
în marile orchestre, pentru lume. Dar cel ce se roagă în sine şi pentru sine, dar nu vine la rugăciunea de obşte şi cu toţi de faţă, într-acela se află sămânţa mândriei şi a egoismului. Acela se poartă ca şi cum nu ar fi citit cuvântul Mântuitorului: „Unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt. 18, 20). Iar cel ce vine la biserică doar pentru rugăciunea de obşte, cu ceilalţi de faţă şi niciodată nu se roagă lui Dumnezeu singur şi în taină, pe acela îl va judeca Dumnezeu ca pe unul ce caută să fie bineplăcut oamenilor şi ca pe un făţarnic.
De aceea, întru neprefăcută dragoste faţă de voi şi cu frică pentru sufletele voastre, vă îndemn să vă rugaţi lui Dumnezeu în amândouă chipurile şi în taină şi cu toţii de faţă şi singuri şi împreună, fiindcă aşa se propovăduieşte în Evanghelie şi s-a sfinţit de predania Bisericii, de-a lungul a mii de ani. Am mai spus că ne-am adunat azi pentru a aduce mulţumită deplină Ziditorului şi Tatălui nostru. De ce zic mulţumită deplină? Fiindcă unii sunt obişnuiţi să dea mulţumită lui Dumnezeu doar atunci când Dumnezeu dăruieşte, dar nu şi când Dumnezeu ia, să-I dea mulţumită numai când miluieşte, nu şi când mustră şi să-I dea mulţumită doar când Dumnezeu, asemenea unui doctor, ne oblojeşte rănile, dar nu şi când taie, cu un cuţit ascuţit carnea putrezită din trupul nostru. O astfel de mulţumită îl mânie pe Dumnezeu. Fiindcă Dumnezeu pururea are în vedere binele nostru din urmă, mântuirea noastră veşnică şi atunci când dă şi
406
atunci când ia şi atunci când miluieşte şi atunci când mustră şi atunci când oblojeşte şi atunci când taie. Prin urmare, noi ca făpturi raţionale, suntem datori întotdeauna să aducem mulţumită lui Dumnezeu pentru toate, după cum porunceşte cu înţelepciune Apostolul Pavel spunând: „Mulţumind întotdeauna pentru toate lui Dumnezeu şi Tatăl” (Ef. 5, 20) şi încă înnoieşte într-o altă epistolă: „întru toate mulţumiţi” (I Tes. 5, 20).
Iar marele stâlp al Bisericii Ortodoxe, Sfântul Ioan Gură de Aur, spune astfel despre acest lucru: „Cine rabdă suferinţa mulţumind Domnului, primeşte cununa muceniciei. Iar despre mucenicii ortodocşi ştim că dădeau slavă şi mulţumită lui Dumnezeu când chinuitorii îi biciuiau şi îi înjunghiau şi îi duceau la tăierea capului.” încă şi cuvântul acesta este al Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este mai sfânt decât gura ce în scârbe înalţă mulţumire lui Dumnezeu”.
(Prin fereastra temniţei)
408
s
Sănătatea trupească
Sănătatea trupească este de bună seamă un dar de la Dumnezeu. Dar ea nu este nici pe departe cel mai mare bine de pe pământ, aşa cum spun şi scriu mulţi. Fiindcă în orice chip ar fi sănătatea trupească, ea este un lucru trecător şi ceea ce este trecător nu poate fi socotit cea mai mare binecuvântare a omului. Lucrurile cele nestricăcioase sunt mai de preţ decât cele stricăcioase, precum şi veşnicia este mai de preţ decât curgerea vremii. Lucrurile cele nestricăcioase stau la temelia sănătăţii sufletului. Părintele Ioan din Kronstadt scrie: „O, eu însumi simt cum, atunci când sunt deplin sănătos şi nu mă istovesc cu lucrul, atunci mor cu duhul. Atunci înlăuntrul meu nu este împărăţia lui Dumnezeu, ci mă stăpâneşte trupul, iar odată cu trupul, diavolul.”
(Proloagele de la Ohrida)
409
Săracul cu duhul
„Fericiţi cei săraci cu duhul că a lor este împărăţia Cerurilor” (Mt. 5, 3), a zis Domnul. Pe tine acest lucru te tulbură. Tulburarea ta vine din faptul că încurci debilitatea mintală a oamenilor slab dezvoltaţi cu sărăcia pe care o laudă Hristos.
Sărăcia duhovnicească sau frângerea inimii este o însuşire a celor mai bune minţi pe care le-a avut lumea. Este conştiinţa propriei nimicnicii înaintea măririi lui Dumnezeu, conştiinţa propriei mizerii înaintea curăţiei Creatorului, conştiinţa deplinei atârnări proprii de nemărginita putere a Domnului.
împăratul David a grăit despre sine: „Eu sunt vierme, iar nu om” (Ps. 21, 6) iar împăratul David nu era slab la minte, ci a fost o minte ageră şi genială. Fiul său, preaînţeleptul Solomon, a scris: „Nădăjduieşte către Domnul cu toată inima ta, şi pe înţelegerea ta să nu te bizui” (Pilde 3, 5). Asta înseamnă a fi sărac cu duhul şi anume a te încredinţa întreg lui Dumnezeu, iar nu a te încrede întru sine.
Fericit este cel care este în stare a mărturisi fără făţărnicie: „Puterea mea este neputincioasă, înţelegerea mea este nevolnică, voinţa mea este şovăielnică doamne ajută-mi!” Sărac cu duhul este Sfântul care asemenea Apostolului Pavel poate spune: „Eu de nimic nu ştiu, fără numai de Hristos!” Sărac cu duhul este savantul care, precum Newton, recunoaşte
410
că neştiinţa sa este nemărginit mai mare decât ştiinţa sa. Cel sărac cu duhul nu este considerat acel om care are nişte cunoştinţe limitate, ci cei care nu se laudă cu cunoştinţele lor.
Sărăcia cu duhul este antipodul desăvârşit al trufiei şi al laudei de sine. De prosteasca şi foarte prosteasca trufie şi de pierzătoarea laudă de sine a vrut Hristos să ne păzească atunci când i-a lăudat pe cei săraci cu duhul.
(Scrisori misionare)
Sânul lui Avraam
Avraam, părintele după trup al evreilor, este totodată, prin dreptatea sa, părintele tuturor drepţilor care fac voia lui Dumnezeu cu credinţă, smerenie şi ascultare. Iată-l pe Lazăr în sânul lui Avraam. Ce să însemne acest sân? Este adăpostul liniştit cel plin de pace unde ajung toţi drepţii pe care Dumnezeu îi odihneşte după înviforata furtună a vieţuirii pe pământ.
Până la Hristos, Avraam fusese considerat de evrei cel mai mare drept din toate vremurile, iar Domnul a spus pilda pentru ei. Fireşte, după venirea lui Hristos s-au ridicat drepţi şi mai mari în împărăţia lui Dumnezeu. Nu lui Avraam i-a făgăduit Domnul că are să şadă pe un tron, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israil, ci Apostolilor Săi (Lc. 22, 30).
411
Cu toate acestea, Avraam, ce se trage din Sem, este cel dintâi vrednic de împărăţia lui Dumnezeu (Lc. 13, 28), în care se află împreună cu dânsul toţi drepţii, toţi prorocii batjocoriţi şi ucişi, toţi regii cei evlavioşi şi toţi bineplăcuţii lui Dumnezeu. Printre aceştia, în tovărăşia lui Avraam, Isaac, Iosif, Ilie, Elisei, Iov, slăvitul David, a venit şi Lazăr, acel sărman sărac, care n-a avut parte în viaţă de altceva decât de foame, golătate, dispreţ, boală şi puroi.
Nici unul dintre cei aflaţi în acest loc de lumină, pace şi negrăită bucurie, nu a intrat aici prin bogăţia şi veselia de pe pământ, nici prin faimă sau ştiinţă, ori prin coroană sau domnie, ci numai prin credinţă tare şi nădejde, prin plecare înaintea voii lui Dumnezeu, răbdare, ori pocăinţă la vreme. Fiindcă Dumnezeu nu caută la rang sau la averea pe care o avut-o omul pe pământ, ci la inima omului.
în împărăţia Lui intră cei cu suflete regeşti, nu cu coroane, cei bogaţi în milă şi credinţă, nu în bani şi pământuri, cei pricepuţi în înţelepciunea lui Dumnezeu, iar nu în cea a lumii acesteia, cei cu inima veselă nu de chiote şi danţuri, ci de bucuria şi veselia lui Dumnezeu, după cum spune Psalmistul: „Inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul Cel Viu” (Ps. 83, 2).
(Predică la Duminica a douăzeci şi doua după Rusalii)
412
Sârbii
Eşti bun sârb dacă ai gingăşia sufletească a craiului Vladislav, dârzenia lui Nemania, iubirea de Hristos a lui Sava, râvna lui Milutin, blândeţea lui Decianski, smerenia lui Uroş45, jertfelnicia lui Lazăr, vitejia lui Strahinia, iubirea de dreptate a lui Marcu, inima mamei Iugovicilor46, nădejdea Miliţei47, bunătatea Ievrosimiei, milostivirea fetei din Kosovo, răbdarea poporului în robie, înainte-vederea guslarilor orbi, înţelepciunea preoţilor şi călugărilor sârbi, sfiala fetelor din popor, insuflarea cântăreţilor din popor, talentul meşteşugarilor din popor, limpezimea zicalelor din popor, cumpătarea şi chibzuinţa ţăranilor sârbi, strălucirea slavei crucii tuturor sârbilor botezaţi.
Oare, toate acestea nu vin din credinţă? Cu adevărat, temeiul tuturor celor înşirate este credinţa lui Hristos. Dacă nu ai întru tine nici una dintre virtuţile mai sus înşiruite ale slăviţilor tăi strămoşi şi
45 Vladislav, Milutin, Decianski, Uroş regi ai Serbiei, cunoscuţi atât pentru talentul de conducători, cât şi pentru sfinţenia vieţii lor (n. ed.).
46 Strahinia, Marcu, mama Iugovicilor, fata din Kosovo personaje ale eposului sârbesc (n. ed.).
47 Miliţa soţia cneazului Lazăr, a cârmuit poporul după moartea soţului ei până ce fiul lor, Ştefan, a ajuns la vârsta maturităţii. În acest răstimp, ea a ctitorit o mănăstire la Liubostinia, unde s-a şi retras atunci când fiul ei a început să domnească. A vieţuit în mănăstire cu mare înţelepciune şi dăruire, dându-şi sufletul în mâna lui Dumnezeu la 11 noiembrie 1405 (n. ed.).
413
totuşi te numeşti sârb, atunci să ştii că nu eşti altceva decât o firmă renumită pe o dugheană goală. Iar aceasta cred, nu o dorim nici eu pentru tine, nici tu pentru tine însuţi.
A-i spune cuiva: „Fii bun sârb, iar credinţa este un lucru secundar” este ca şi cum i-ai spune unei oi: „Tu doar să fii grasă, iar păscutul este un lucru secundar!”
(Scrisori misionare)
Doar bărbaţii sfinţi şi femeile sfinte s-au ridicat la sârbi la o mărime care se vede din vremuri şi generaţii îndepărtate. Iar sfinţenia este de la Hristos Domnul, de la sfânta Sa credinţă. Dacă s-ar spune că sârbii îi datorează lui Hristos numai pe Sfântul Sava, cneazul şi cârmuitorul vieţii poporului sârb până în ziua de astăzi şi această datorie ar fi de neplătit. Iar Sfântul Sava nu este o stea însingurată, luminată de Soarele Hristos, în jurul lui Sava stă un întreg roi de stele strălucitoare, sfinţi strălucitori ai sârbilor.
Sârbii îi mai datorează lui Hristos principiile de temelie ale vieţii şi purtării lor. Îi datorează credinţa într-Unul Dumnezeu Cel Viu, în Judecata lui Dumnezeu, în Pronie, în dreptatea şi milostivirea dumnezeiască, în viaţa cea fără de moarte din Ceruri. Îi datorează lui Dumnezeu şi înţelegerea naturii nu prin natură, ci prin Dumnezeu şi înţelegerea destinului oamenilor şi popoarelor nu prin cauzele materiale, ci prin cele morale şi duhovniceşti. Într-un cuvânt, sârbii
414
îi datorează lui Hristos tot adevărul despre această lume sau despre cealaltă. Cinstea, cumpătarea, curăţia, iubirea de fraţi, smerenia, milostivirea, iubirea de pace, iubirea de osteneală, limpezimea duhului, vitejia în apărarea dreptăţii, jertfelnicia şi toate celelalte virtuţi înalte ale sufletului toate le-au venit sârbilor de la credinţa în Hristos.
Sârbii îi mai datorează lui Hristos bunele şi frumoasele lor obiceiuri. Toate aceste obiceiuri sunt în esenţă şi prin simbolistica lor evanghelice fiindcă aceste obiceiuri nu sunt doar o podoabă a vieţii, ci prima şi cea mai însemnată rânduială morală, care păzeşte viaţa poporului sârb de descompunere, de haos şi de putrezire. Sârbii mai datorează lui Hristos insuflarea expresiilor artistice ale sufletului şi idealurilor lor în cântece, proverbe, poveşti, în creaţiile minţii şi ale mâinilor lor. Sârbii mai datorează lui Hristos epopeea primei lor împărăţii, epopeea robiei şi epopeea eliberării, adică datorează statele lor dintâi şi cele de mai apoi, înţelepciunea în formarea statului, răbdarea eroică şi nădejdea vizionară în vremea robiei, precum şi eroica dârzenie şi jertfelnicia eroică în vremea eliberării.
(Scrisori misionare)
415
Sârbii şi pocăinţa
„Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către Cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, Milostiv fii mie, păcătosului” (Lc. 18,11-13).
Cel dintâi era drept în ochii săi şi în ochii lumii. Cel de-al doilea era păcătos şi în ochii lumii şi în ochii săi. Aşadar, acela în mod oficial era drept, acesta, oficial păcătos. Astfel erau ei caracterizaţi după măsura omenească. Însă după măsura lui Dumnezeu, cel din fundul bisericii era socotit ca cel dintâi, iar cel ce se fălea în faţa altarului ca fiind cel dintâi, era pus în spate, ca cel din urmă. Aceasta s-a întâmplat cu două mii de ani în urmă. Însă s-a întâmplat şi ieri. Popoarele iubitoare de stăpânire ale Europei, fie nu pot pomeni numele lui Dumnezeu, fie dacă găsesc vreodată de cuviinţă să se roage lui Dumnezeu, ca să fie văzuţi de oameni, se laudă înaintea lui Dumnezeu şi îl pun pe Acesta pe acelaşi loc cu ei sau mai prejos decât ei. „Dumnezeule, noi nu suntem ca celelalte popoare!” aceasta este esenţa rugăciunii lor, aceasta este esenţa concepţiei lor despre lume. „Dumnezeule, noi nu suntem ca celelalte popoare, mai ales ca aceşti sârbi vrednici de dispreţ!”
416
Dar înrobiţii sârbi, îngenunchiaţi în spatele bisericii soborniceşti a lui Dumnezeu, în pulberea ruinelor statului lor, în mormanul de oase ale fraţilor lor pieriţi, în balta de sânge a copiilor lor, bătându-se cu pumnii în piept, strigau cu plânset Domnului Dumnezeu: „Dumnezeule, Milostiv fii nouă păcătoşilor! Dumnezeule, Milostiv fii nouă păcătoşilor!”
Iată, fraţilor, două feluri de oameni şi două feluri de popoare. Fariseul şi vameşul aceştia sunt două feluri de oameni. Iubitoarele de stăpânire şi trufaşele popoare ale Europei şi să zicem, poporul sârb, acestea sunt două feluri de popoare. Acolo aroganţă şi îngâmfare naţională. Aici sinceritate omenească şi inimă înfrântă. Acolo şovinism48 până la obrăznicia cârdurilor de maimuţe, aici recunoaşterea publică a propriei nimicnicii.
Cu adevărat, vă spun, sârbii au meritat pedeapsa lui Dumnezeu din pricina multelor lor păcate, de zi cu zi. Dar aceiaşi sârbi sunt vrednici de laudă pentru o trăsătură înrădăcinată a lor. În ce constă această trăsătură de căpătâi a poporului sârb? în învinuirea de sine a lor. Oricând se abate vreun necaz asupra sârbilor, ei strigă către Cer şi pământ: „Noi suntem vinovaţi. Suntem vinovaţi pentru necazul ce s-a abătut asupra noastră. La Kosovo nu ne-au greşit turcii, ci
48 Ideologie politică de instigare a urii şi duşmăniei între naţiuni şi popoare, de propagare a ideii superiorităţii unei naţiuni asupra altora, de promovare a exclusivismului şi intoleranţei naţionale, (n. ed.)
417
Vuk Brankovici49. La Mariţa nu au greşit asiaticii, ci Vukaşin50. Dumnezeule, Milostiv fii nouă, păcătoşilor sârbi, şi ne mântuieşte!”
Aceste cuvinte sunt necunoscute popoarelor iubitoare de stăpânire şi trufaşe ale Europei. Ele nu îşi recunosc niciodată vina. Au pierdut noţiunea de păcat, dar şi de pocăinţă. Pentru tot răul din lume, ei învinovăţesc pe altcineva, pe ei înşişi, niciodată. Şi cum ar putea săvârşi păcatul, când s-au aşezat pe Prestolul lui Dumnezeu şi s-au numit pe sine dumnezei fără de greşeală? Mai întâi capul credinţei lor, Papa s-a proclamat pe sine infailibil. I-au urmat pilda, dar împotriva voii lui, principii şi regii apuseni. Toţi s-au proclamat infailibili, atât cei ce poartă crucea, cât şi cei ce poartă sabia.
La poporul sârb, lucrurile stau cu totul altfel. Marele Jupan Nemania51, un bătrân de şaptezeci de ani,
49 Vuk Brankovici (1345 – 06 octombrie 1397) a fost un nobil sârb care a fondat un stat feudal ce cuprindea sudul şi sud-vestul Serbiei de astăzi, inclusiv Kosovo. Imperiul său era cunoscut sub numele de Vukova Zemlia (Ţara lui Vuk). După bătălia din Kosovo, Vuk a fost pentru scurt timp, de facto, cel mai puternic domn sârb. Vuk Brankovici, singurul supravieţuitor între cnejii sârbi ai bătăliei de la Kosovo. Tradiţia epică îl caracterizează ca fiind un trădător al lui Lazăr, deşi istoricii nu sunt de acord cu aceasctă interpretare (n. ed.).
50 Vukaşin Mrniavcevici (1320 – 1371) a fost un conducător sârb care a domnit între 1365-1371 în centrul şi nord-vestul Macedoniei de astăzi. În bătălia de la Mariţa, din 26 septembrie 1371, forţele armate conduse de Vukaşin, în timp ce se odihneau, au fost atacate de oastea otomană. Vukaşin s-a sinucis în timpul luptei (n. ed.).
51 Ştefan Nemania, Marele Jupan al serbiei, cel ce a întărit ţinuturile sârbeşti, întemeietorul statului sârb slobod de asuprire, apărătorul Ortodoxiei şi stârpitorul ereziilor, a urmat pilda fiului său, Sfântul Sava, îmbrăcând haina monahală la mănăstirea Studeniţa în anul 1195, primind numele Simeon. După doi ani ca monah în Studeniţa, Simeon a plecat în Sfântul Munte Athos. A trecut la Domnul la 13 februarie 1200 (n. ed.).
418
a părăsit lumea şi viaţa ei şi a plecat în Sfântul Munte, spre a se nevoi şi a posti, ca Dumnezeu să îi ierte toate păcatele şi ca poporul lui să nu pătimească din pricina vreunui păcat al său. Domnitorul Dragutin a păcătuit faţă de tatăl său, Uroş52 şi faţă de fratele său, Milutin53. Când a greşit, răzvrătindu-se împotriva lor, nu ştia că păcătuieşte. Dar mai târziu şi-a venit în sine şi a înţeles că săvârşise păcat împotriva părintelui şi fratelui său. Din această pricină, s-a osândit pe sine la mari nevoinţe, strigând către Dumnezeu: „Dumnezeule, Milostiv fii mie păcătosului!” A zidit mănăstiri care şi astăzi mărturisesc despre el ca domnitor şi chip de pocăinţă. Mărturisesc despre el Ozren şi Lomniţa, Racea şi Arile, şi multe alte ctitorii ale sale. Toate aceste ctitorii şoptesc în taină către Dumnezeu, până în ziua de astăzi, în numele sfântului ctitor: „Dumnezeule, Milostiv fii mie păcătosului” Pe lângă acestea, el a deschis la curtea sa un atelier pentru făurirea tuturor lucrurilor şi obiectelor bisericeşti şi a angajat mulţi meşteri. De acolo, a dăruit bisericilor şi preoţilor strâmtoraţi veşminte, cărţi, cruci, icoane, cădelniţe şi toate cele de trebuinţă slujirii lui Dumnezeu. Pe lângă
52 Ştefan Uroş al V-lea al Serbiei (1336 – 24 decembrie 1371), cunoscut de asemenea ca Ştefan Uroş cel Slab, a fost al doilea ţar al ţaratului Sârb (1346-1355), fiind co-regent al tatălui său Ştefan Uroş al IV-lea Duşan Silni („cel Puternic”) şi ţar între 1355-1371 (n. ed.).
53 Ştefan Uroş II Milutin (1253 – 29 octombrie 1321) a fost fiul cel mai tânăr al regelui Ştefan Uroş I. În mod neaşteptat a devenit rege al Serbiei (1282-1321), după abdicarea fratelui său Ştefan Dragutin (n.ed.).
419
acestea el, zi de zi, a dat pâine săracilor. Şi în plus, i-a cedat fratelui său tronul, a lepădat coroana şi a pus în loc camilafca, a îmbrăcat veşmântul monahal şi s-a încins cu grele lanţuri peste trupul gol, strigând: „Dumnezeule, Milostiv fii mie păcătosului!”
Acesta este duhul sârbului. Aceasta este atitudinea sârbului. Aceasta este întreaga istorie creştină a neamului sârbesc, adică: în păcat să se pocăiască, în necaz să se osândească pe sine, iar în toată vremea să se închine lui Dumnezeu şi sfintele locaşuri să le înnoiască, să le ajute şi să le înzestreze. Toate acestea pot fi exprimate printr-o singură propoziţie: „Dumnezeule, Milostiv fii nouă, păcătoşilor sârbi!” Iar eu vă spun: păziţi acest duh de frângere a inimii şi de pocăinţă înaintea lui Dumnezeu. Câtă vreme acest duh va dăinui în piepturile sârbilor, atâta timp şi sârbii rămân un popor al lui Dumnezeu. Întru slava lui Dumnezeu, acum şi în vecii vecilor. Amin.
(Prin fereastra temniţei)
Scopul vieţii
M-aţi mai întrebat: „Care este scopul acestei vieţi?” El ne este descoperit de Evanghelie şi doar de Evanghelie. Ca atare, numai creştinii pot cunoaşte adevăratul scop al vieţii. Musulmanii cunosc acest scop doar în măsura în care Coranul face trimitere la revelaţia evanghelică. Popoarele necreştine,
420
necunoscând această revelaţie, nu cunosc nici scopul vieţii omului pe pământ. Iar scopul acestei vieţi este împărăţia Cerurilor.
Primele cuvinte ale lui Hristos au fost vestirea acestui scop: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia Cerurilor” (Mt. 3, 2). Şi ultimele Sale cuvinte au fost: „Mergeţi şi propovăduiţi Evanghelia împărăţiei la toată zidirea” (Mc. 16,15). Şi toate pildele Sale nu vorbesc oare despre împărăţia Cerurilor? Şi înălţarea şi arătarea Sa din cealaltă lume nu dau oare mărturie despre împărăţia Cerurilor? Putem spune fără a da greş că întreaga Evanghelie a lui Hristos, de la început până la sfârşit, vorbeşte şi mărturiseşte despre împărăţia Cerurilor ca scop al vieţii omeneşti. Evanghelia este cartea despre scopul acestei vieţi şi despre calea către acest scop dar în primul rând despre scop, fiindcă mai întâi trebuie să ştim încotro mergem, iar după aceea cum să mergem.
Pace Dvs. şi bucurie de la Domnul!
(Scrisori misionare)
Sfânta Predanie
Monahii l-au rugat odată pe Marele Paisie: „Părinte, grăieşte-ne cuvânt de mântuire. Cum să trăim după Dumnezeu?” Bătrânul le-a răspuns: „Mergeţi şi păziţi poruncile lui Dumnezeu şi ţineţi predania Părinţilor.” Predania Părinţilor este însuşi
421
rodul vieţii lor duhovniceşti, o viaţă bogată de două mii de ani, viaţa a mii şi mii de sfinţi bărbaţi şi femei. Ce vistierie preabogată de înţelepciune! Ce mulţime necuprinsă de mărturii pentru fiecare adevăr din Sfintele Scripturi! Toată bogăţia aceasta, toată înţelepciunea, toate mărturiile, toata această trăire, protestanţii au lepădat-o! O, nespusă sminteală! O, sărăcia cerşetorilor!
(Proloagele de la Ohrida)
Sfântul Sava
Cei mai buni fii ai unui popor slujesc ca pilde poporului lor. Dar ei nu sunt doar pilde, ei sunt şi apărătorii poporului lor. Dar nu sunt numai apărători, sunt şi acuzatorii poporului lor.
Cine a fost Sfântul Sava? Cea mai frumoasă pildă de vieţuire pentru poporul sârb, un înflăcărat apărător al neamului sârbesc înaintea altor neamuri, dar şi acuzator al neamului sârbesc în faţa lui Dumnezeu.
Cine s-ar fi gândit la aşa ceva? Cine ar fi zis aşa ceva? De fapt, este un lucru cu totul firesc ca acela care ne-a renăscut duhovniceşte, să se poată plânge pe drept de noi. Atunci când iudeii ar fi vrut să-L mai vatăme pe Hristos cu răutatea lor, Bunul Mântuitor le spune: „Să nu socotiţi că Eu vă voi învinui la Tatăl; cel ce vă învinuieşte este Moisi, în care voi aţi nădăjduit” (In. 5,45). Astfel a mărturisit făcătorilor de rele Acela Care a
422
văzut lumea cerească şi pe cea pământească, Cel ce ştia ce se petrece în Cer şi pe pământ. El văzuse, ştiuse şi auzise din lumea de dincolo cum Moise se plângea lui Dumnezeu de poporul său pentru că se împotrivea lui Hristos şi pentru că îl vrăjmăşea pe Mesia.
Cel mai de seamă evreu a ajuns acuzatorul evreilor. Nu este greu de închipuit nici pe cel mai de seamă dintre sârbi ca acuzator al sârbilor. Sfinţii lui Dumnezeu pot răbda mai mult decât toţi ceilalţi oameni însă nu cât poate Dumnezeu. Dumnezeu Cel Preaînalt poate răbda nemăsurat mai mult decât toţi Sfinţii Lui. De aceea se cântă în Săptămâna Patimilor: „Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne!” Vă întrebaţi oare, pentru ce ar putea Sfântul Sava să vă învinovăţească înaintea lui Dumnezeu? Cu adevărat, pentru două sau trei lucruri ne-ar putea învinovăţi.
Mai întâi, ne-ar putea învinui că ne-am plecat capul şi ne-am închinat idolilor europeni. Moisi I s-a plâns lui Dumnezeu de evrei că erau un popor tare de cerbice. Sfântul Sava se poate plânge de noi că sunte un popor moale de cerbice.
în al doilea rând, ne-ar putea învinui că cei ce îi cârmuiesc pe sârbi i-au pus pe Papă şi pe Mahomed mai presus de ei.
Vă mai întrebaţi oare pentru ce ne-ar mai putea învinui Sfântul Sava înaintea lui Dumnezeu? Cu adevărat, pentru încă alte cinci sau zece lucruri ne-ar putea învinui. Mai întâi, pentru şcoala fără credinţă, în al doilea rând, pentru politica fără onestitate, în
423
al treilea rând, pentru oaste fără duhul unităţii, în al patrulea rând, pentru căsătorie fără credincioşie ş.a.m.d. Încă vă mai întrebaţi pentru ce ne-ar putea învinui Sfântul nostru Sava înaintea Domnului Dumnezeu? Cu adevărat, pentru zece sau douăzeci de lucruri ne-ar mai putea învinovăţi. Pentru bătrânii necăsătoriţi şi desfrânaţi, pentru tinerii căsătoriţi, dar uşuratici, pentru cămătarii fără de suflet, pentru cei necăsătoriţi care trăiesc în lăcomie şi fără de copii, pentru mintea necurată, pentru limba întinată, pentru hulirea lui Dumnezeu, pentru jignirea părinţilor; pentru batjocorirea dascălilor; pentru întrecerea în trufie, iar nu în ajutorarea fraţilor; pentru că am ridicat înaintea Palatului Adunării Naţionale statui cailor şi nu oamenilor care meritau să îi urmăm; pentru că nu am înălţat crucea pe acea statuie faraonică a soldatului necunoscut de pe Muntele Avala54.
Şi încă pentru multe şi nenumărate păcate şi nechibzuinţe ale noastre ne-ar putea învinui Sfântul Sava înaintea lui Hristos, Dumnezeul său. Însă chiar dacă ne-a învinovăţit, el s-a rugat pentru îndurare, iar Domnul ne-a lovit şi S-a milostivit. Domnul, în nepătrunsa Sa înţelepciune care, s-ar putea zice, vede cu ochi atoatevăzători tot trecutul de la început şi tot
54 Muntele Avala situat la sud de centrul oraşului, acoperit de păduri, este un munte simbolic pentru Beograd, străjuindu-l dintotdeauna şi părând că apără oraşul. În vârful muntelui, a fost înălţat monumentul soldatului necunoscut, construit în amintirea eroilor sârbi care şi-au pierdut viaţa pe fronturile Primului Război Mondial (n. ed.).
424
viitorul până la sfârşit, ne dă leacul potrivit bolii şi cununa potrivită cinstei fiecărui om şi neam.
Nici Sfântul Sava nu-L va ruga niciodată pe Dumnezeu să omoare poporul său, ci să-l miluiască când este în cinste şi să-i dea amărăciune în boală, pelin amar împotriva febrei; ah, fraţilor, pelin împotriva febrei iubirii de arginţi, a febrei iubirii de stăpânie, a febrei iubirii de sine, a febrei iubirii de plăceri, împotriva febrelor tuturor iubirilor nelegiuite, cu care acest neam a înlocuit dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Amin.
(Prin fereastra temniţei)
Sfânta Scriptură
Cuvântul lui Dumnezeu este hrana sufletului. Cuvântul lui Dumnezeu este deopotrivă tăria şi lumina sufletului. Cel ce citeşte cuvântul lui Dumnezeu dă hrană, putere şi lumină sufletului său. Cel ce poate, ar trebui să citească cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, iar cel ce nu poate ar trebui să-l asculte pe cel ce citeşte din Sfânta Scriptură. Toţi Sfinţii arată folosul citirii Sfintei Scripturi.
Sfântul Serafim de Sarov zice: „S-ar cuveni ca sufletul să se îndestuleze cu cuvântul lui Dumnezeu. Căci cuvântul lui Dumnezeu, după cum spune Sfântul Grigorie Teologul, este pâinea îngerilor, ce hrăneşte sufletul care flămânzeşte după Dumnezeu. Dar mai
425
presus de toate, ni s-ar cuveni să citim Noul Testament şi Psaltirea. Căci de aici vine luminarea minţii… De mare folos ne este să citim cuvântul lui Dumnezeu în singurătate şi să citim toată Scriptura întru pricepere. Domnul îi dăruieşte omului mila Sa pentru a se sârgui să facă aceasta mai vârtos decât pentru orice alte fapte bune şi îl covârşeşte cu darul priceperii. Când omul îşi îndestulează sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu, atunci se umple de priceperea binelui şi a răului.”
(Proloagele de la Ohrida)
Un monah s-a plâns Sfântului Arsenie că citind din Sfânta Scriptură, nu simţea nici puterea cuvintelor pe care le citea, nici dulceaţă în inima sa. Marele Sfânt i-a zis: „Fiul meu, citeşte numai! Am auzit că îmblânzitorii de şerpi, atunci când descântă şerpii, rostesc vorbe pe care nici ei nu le înţeleg, dar şerpii, auzind aceste vorbe, simt puterea lor şi se îmblânzesc. Aşa şi noi, câtă vreme graiurile Scripturii sunt pururea pe buzele noastre, măcar deşi nu simţim puterea lor, duhurile rele tremură şi fug, căci nu pot suferi graiurile Duhului Sfânt.” Fiul meu, citeşte numai! Duhul Sfânt, Care a scris aceste cuvinte dumnezeieşti prin oamenii cei de El insuflaţi, le va auzi, le va pricepe şi va veni degrabă în ajutorul tău. Asemenea şi dracii le vor auzi şi le vor pricepe şi vor fugi de la tine adică, Cel pe Care îl chemi în ajutor va înţelege, iar cei pe care voieşti să-i depărtezi de la tine vor înţelege şi ei. Şi amândouă doririle ţi se vor împlini.
(Proloagele de la Ohrida)
426
Sfânta Treime
Tatăl are dragoste desăvârşită pentru Fiul şi pentru Duhul. Fiul are dragoste desăvârşită pentru Tatăl şi pentru Duhul şi Duhul are dragoste desăvârşită pentru Tatăl şi pentru Fiul. Din această dragoste desăvârşită, Tatăl este cel mai Desăvârşit Slujitor al Fiului şi al Duhului, după cum şi Fiul este cel mai Desăvârşit Slujitor al Tatălui şi al Duhului, iar Duhul este cel mai Desăvârşit Slujitor al Tatălui şi al Fiului. Nicio dragoste din lumea cea zidită nu se poate compara cu dragostea dintre Persoanele dumnezeieşti, după cum nicio ascultare nu se poate asemăna cu ascultarea Lor dimpreună. „Lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit” (In. 17,4); „facă-Se voia Ta” (Mt. 6,10; cf. Lc. 22,42).
Nu se vede din aceste cuvinte ascultarea desăvârşită a Fiului către Tatăl? „Părinte, Eu ştiam că întotdeauna mă asculţi” (In. 11,41; 42), a spus Domnul când l-a înviat pe Lazăr, iar altădată a strigat: „Părinte, preaslăveşte numele Tău! Atunci a venit glas din Cer: Şi l-am preaslăvit şi iarăşi îl voi preaslăvi” (In. 12,28). Nu se arată aici desăvârşita ascultare a Tatălui faţă de Fiul? „Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac” (In. 14, 16); „Iar când va veni Mângâietorul, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (In. 16, 7; 14,16; 15, 26). Şi într-adevăr, într-a cincizecia zi după înviere, Mângâietorul, Duhul
427
Adevărului S-a pogorât asupra acelora cărora le fusese făgăduit. Nu arată lucrul acesta desăvârşita ascultare a Duhului faţă de Fiul?
Regula mântuitoare pe care Apostolul Pavel o recomandă tuturor credincioşilor: „în cinste daţi-vă întâietate unii altora” (Rom. 12, 10) este împlinită în chip desăvârşit între Persoanele Sfintei Treimi. Fiecare Persoană se străduieşte să dea celorlalte două mai multă cinste decât Sieşi, după cum fiecare doreşte, prin ascultare, să Se micşoreze în faţa celorlalte două. Şi fără această sfântă şi dulce strădanie Una faţă de Celelalte, izvorâtă din nemărginita dragoste dintre Ele, Sfânta Treime Cea Una ar fi fost o singură nedeosebită Persoană.
(Predică la Pogorârea Duhului Sfânt)
Sfârşitul lumii
1. „Spune-ne… care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?” (Mt. 24,3), L-au întrebat ucenicii pe Hristos şi El le-a înşirat multe semne. Acestea se vor arăta prin gânduri rătăcite şi simţăminte grosolane, prin oameni, prin lucruri, prin întâmplări între oameni, prin stihii şi prin fenomene naturale. Într-un cuvânt, mulţimea tuturor semnalelor de tot felul se va arăta înaintea sfârşitului lumii şi veacului.
2. Precum înainte de Potop toate cugetele oamenilor erau îndreptate spre rău, aşa va fi şi înainte
428
de sfârşitul lumii. Gândurile multor oameni vor fi păcătoase şi rele, iar simţămintele lor vor arăta dragoste răcită faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. „Dragostea multora se va răci” (Mt. 24, 12). Şi se vor arăta mulţi hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi. Cei credincioşi se vor ţine de Singurul Mesia Adevărat, Iisus Hristos, şi nu se vor lepăda de El nici cu preţul vieţii pământeşti. De aceea ei vor fi urâţi de cei necredincioşi şi mincinoşi şi vor fi prigoniţi şi chinuiţi: „Iar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui (Mt. 10, 22).
3. Apostolii lui Hristos dezvelesc puţin mai mult vălul tainei pe care Domnul le-a încredinţat-o: „întâi, trebuie să ştiţi că, în zilele cele de apoi, vor veni, cu batjocură, batjocoritori care vor umbla după poftele lor” (II Pt. 3, 3). Pa vel îi scrie apoi lui Timotei: „Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci dornici să-şi desfăteze auzul îşi vor grămădi învăţători după poftele lor. Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (II Tim. 3,3-4). Acelaşi Apostol şi mai tare vesteşte păcatele celei din urmă generaţii de pe pământ, zicând: „Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele. Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, neiubitori” (II Tim. 3, 1-2). Toate acestea corespund acelor cuvinte ale lui Hristos despre prorocii mincinoşi şi răcirea dragostei.
4. Iar alte semne vor fi: se va ridica un popor asupra altuia şi o împărăţie asupra alteia, vor fi
429
dese răscoale şi războaie, vrajbe şi lupte, sminteli şi nelegiuiri, lepădări şi trădări. Aceste legături nefrăţeşti şi neomeneşti dintre oameni, ca şi altele de acelaşi fel, vor prevesti apropierea sfârşitului.
5. Foametea, molima, cutremurele. Toate acestea vor fi într-o măsură nemaiîntâlnită, după cum s-a şi zis: „Căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi” (Mt. 24, 21). Foametea va veni în parte de la secetă şi inundaţii, de la viermi şi diverse insecte sau de la faptul că oamenilor apostaţi li se va lua mintea şi nu vor fi în stare să împartă poporului hrană. Pentru că atunci când se va pierde mila, se va pierde şi raţiunea. Bolile vor secera oamenii cu atât mai mult cu cât aceştia vor căuta tămăduire şi sănătate doar dinspre pământ. Iar cutremurele vor fi urmate de clătinarea mărilor, revărsarea râurilor, secarea multor izvoare, cumplite uragane pe pământ şi furtuni pe oceane. Şi pentru că cutremurele vor fi foarte dese, popoarele vor trăi într-o neîncetată frică.
6. În acelaşi timp cu aceste fenomene se va realiza propovăduirea cu putere a Evangheliei. Râvna apostolească a autenticilor misionari nu se va lăsa înfricoşată, nici împiedicată de nimic. „Şi se va propovădui Evanghelia aceasta spre mărturie la toate neamurile”(Mt. 24,14). Oamenii adevăraţi, cu pecetea Duhului Sfânt păstrată, vor răspândi învăţătura lui Hristos în toate părţile lumii, în ciuda hristoşilor mincinoşi şi a prorocilor mincinoşi şi în ciuda tuturor
430 —,
făcătorilor de sminteală, a tuturor prigonitorilor şi chinuitorilor.
7. Ca semn al sfârşitului, Pavel numeşte şi arătarea lui Antihrist. El va fi „omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes. 2,3-4). Dar el va fi un semn al vremii. Fericiţi cei ce nu se vor amăgi de înşelările sale mincinoase şi negre.
8. Cu cât se va apropia mai mult sfârşitul, cu atât se vor înmulţi din ce în ce mai mult şi semnele sfârşitului. Soarele, Luna şi stelele vor arăta şi ele semne şi „îndată după necazul acelor zile” (Mt. 24, 29), Soarele şi Luna se vor întuneca, iar stelele se vor clătina şi vor cădea din cer. Se va lăsa peste tot o beznă cumplită, în care se va auzi numai vuietul stelelor care cad şi vuietul acela va acoperi strigătele deznădăjduite ale oamenilor.
9. Arătarea marii şi luminatei Cruci va fi un nou semn. Cinstita Cruce, semnul Fiului lui Dumnezeu, Cel răstignit pentru oameni, va străluci atunci de la un capăt la altul al lumii şi va lumina în locul Soarelui. Şi popoarele vor plânge atunci, se vor tângui toate neamurile şi toate popoarele care vor fi atunci în viaţă, atât cei credincioşi, cât şi cei necredincioşi, fiindcă acest semn va vesti biruinţa desăvârşită a lui Hristos Cel Răstignit. Credincioşii vor plânge de bucurie, iar necredincioşii din pricina mustrărilor de conştiinţă,
431
dar atât unii, cât şi ceilalţi vor tremura de frica a ceea ce va să vină.
10. Toate acestea se vor desfăşura cu repeziciune, unul după altul. Fiindcă venirea Fiului Omului va fi „precum iese fulgerul de la răsărit şi se arată până la apus” (Mt. 24, 27), atât de năprasnică şi de luminoasă va fi a Doua Venire a împăratului şi Domnului nostru. Şi El Se va arăta pe norii cerului „cu putere şi cu slavă multă” (Mt. 24, 30), negrăită şi neînchipuită.
11. Cel din urmă semn ce va face cunoscut nu că El va veni, ci că El a venit deja va fi glasul trâmbiţelor îngereşti. La acest semn, sfinţii îngeri îi vor aduna înaintea Domnului lor „pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la marginile lor” (Mt. 24,31).
Şi drepţii vor intra în bucuria Domnului lor. „Şi aşa pururea cu Domnul vom fi” (I Tes. 4,17), după cuvintele lui Pavel cel ales.
(Simboluri şi semne)
Unii oameni rău povăţuiţi cugetă mai mult la sfârşitul lumii decât la sfârşitul vieţii lor deşi este limpede că atunci când unui om i-a sosit sfârşitul vieţii, pentru omul acela s-a sfârşit şi lumea odată cu viaţa. Un frate ce venise la Sfântul Serafim de Sarov se frământa întru sine cum să-l întrebe pe Sfânt despre sfârşitul lumii. Sfântul Serafim i-a cunoscut cugetul şi i-a zis: „Bucuriamea! Cugeţi prea înalt despre sărmanul Serafim! Cum să ştiu eu când va fi sfârşitul lumii şi
432
ziua aceea mare în care Domnul va judeca viii şi morţii şi va răsplăti fiecăruia după faptele lui? Nu, nu, îmi este cu neputinţă a cunoaşte aceasta.” Şi dacă Sfinţii nu puteau cunoaşte aceasta, cum ar putea păcătoşii? De ce am cunoaşte ceea ce Mântuitorul însuşi a socotit că nu ne este nouă de folos să ne descopere? Mult mai bine ne-ar fi să gândim că moartea noastră va sosi mai înainte de sfârşitul lumii decât să gândim că sfârşitul lumii va sosi înaintea morţii noastre.
(Proloagele de la Ohrida)
Sfinţenia
Fraţilor, sfinţenia este fapta care cuprinde toate faptele cele bune. Pentru aceea fraţilor, Sfântul este omul cel împodobit cu toate faptele cele bune. Căci dacă un om este rugător, dar nu este şi milostiv, nu poate fi numit Sfânt. Sau dacă un om este răbdător, dar nu are credinţă şi nădejde, nu se poate număra cu Sfinţii. Sau dacă este foarte milostiv, dar nu are frică de Dumnezeu cu adevărat, un astfel de om nu poate fi socotit în ceata Sfinţilor. Sfântul este omul cel desăvârşit precum era Adam în Rai. Sau încă mai mult, precum este Noul Adam, Domnul nostru Iisus Hristos.
El este Sfântul Cel mai presus de toţi Sfinţii. El este Săditorul sfinţeniei pe pământ şi Hrănitorul Sfinţilor în toţi vecii. El ne-a chemat la vrednicia
433
Sfinţilor. El ne-a dat pilda desăvârşitei sfinţenii. El este chipul cel dintâi al tuturor Sfinţilor şi chipul cel dintâi al oamenilor. Sfântul, fraţii mei, nu este altceva decât omul cel adevărat. Sfântul şi omul sunt unul şi acelaşi. El ne-a arătat ce înseamnă să fii om şi ce înseamnă să fii Sfânt. Apostolul Petru ne porunceşte: „Fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii” (I Pt. 1, 15). Un Sfânt nu este sfânt doar cu o parte a vieţii sale, ci cu toată viaţa sa. Trebuie să fim Sfinţi în toate faptele vieţii noastre, mari sau mici, pentru a ne putea număra împreună cu Sfinţii, cu cei ce şi-au dus viaţa după asemănarea Chipului celui dintâi al Sfinţilor şi al oamenilor, adică al Domnului nostru Iisus Hristos.
(Proloagele de la Ohrida)
Sfinţii
Pe cât de milostivi şi iertători erau sfinţii cu slăbiciunea omenească, pe atât de statornici şi aspri erau când venea vorba de mărturisirea adevăratelor dogme de credinţă. Astfel că Sfântul Nicolae, Episcopul Mirelor Lichiei, l-a lovit cu mâna sa pe Arie la Sinodul întâi Ecumenic de la Niceea din 325. Sfântul Antonie a lăsat pustia şi a venit la Alexandria, ca să dea pe faţă înaintea poporului nelegiuirea lui Arie. Sfântul Eftimie cel Mare, fiind asuprit peste măsură de împărăteasa Evdochia şi de patriarhul cel mincinos Teodosie şi neputând grăi cu ei pe calea înţelepciunii, a părăsit mănăstirea şi s-a ascuns în pustie.
434
După aceea pilda sa a fost urmată de toţi monahii vestiţi ce au vieţuit după dânsul. Sfântul Eftimie a rămas în pustie până când patriarhul cel mincinos a fost scos din scaun şi Ortodoxia statornicită. Atunci când în numele împăratului a izbucnit în Ierusalim tulburare prea mare împotriva Sinodului al Patrulea Ecumenic de la Calcedon din anul 451 şi când tot poporul era îngrozit de eretici, atunci Sfântul Teodosie cel Mare, deşi încărcat de ani, a venit la Ierusalim ca un ostaş neînfricat al lui Hristos, a intrat în Biserica cea Mare, a urcat scările amvonului şi-a ridicat mâna sa şi a grăit norodului: „Cine nu cinsteşte cele patru Sinoade a toată lumea, întocmai cum îi cinsteşte pe cei patru Evanghelişti, anatema să fie!” La vremea aceea se ţinuseră numai patru Sinoade Ecumenice. Toţi cei care l-au auzit s-au înfricoşat de cuvintele acestea şi nici un eretic nu a mai îndrăznit a grăi ceva împotriva lor.
(Proloagele de la Ohrida)
Simboluri
1. Naşterea trupească este simbol al naşterii duhovniceşti. Domnul a zis lui Nicodim: „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3, 3), adică împărăţia realităţilor duhovniceşti.
435
2. Naşterea femeii însărcinate este închipuirea naşterii omului duhovnicesc din omul firesc, trupesc. „Femeia, când e să nască, se întristează fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul nu-şi mai aduce aminte de durere pentru bucuria că s-a născut om în lume” (In. 16,21).
3. Prefacerea apei în vin simbolizează preschimbarea omului trupesc în om ceresc. Săvârşitorul acestei preschimbări este Hristos prin Duhul Sfânt. Nimeni altul nu este în stare să facă această minune, adică să îndumnezeiască sufletul şi să înduhovnicească trupul.
4. Pilde sau simboluri ale împărăţiei Cerurilor sunt: semănătorul care seamănă sămânţa cea mai mică în ţarina sa, grăuntele de muştar, care din cea mai mică sămânţă creşte şi se face mai mare decât toate legumele, aluatul pe care femeia îl ia şi îl ascunde în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit tot, comoara ascunsă în ţarină, pe care găsind-o un om merge şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea, mărgăritarul de mare preţ, pe care înţeleptul negustor îl cumpără cu preţul întregii sale avuţii, năvodul, în care se prind tot felul de peşti şi buni şi răi, iar apoi se aleg, nunta fiului de împărat, ospăţul ş.a.m.d.
5. Lucrătorul pământului, semănătorul, treierătorul, zidarul, fierarul, tâmplarul, olarul şi orice meseriaş care prelucrează un material brut şi grosolan, făcând din el ceva frumos şi folositor, îl simbolizează pe Hristos Domnul. De aceea, atunci când te uiţi la oricare dintre ei cum preschimbă ceva nefolositor în ceva folositor, ceva grosolan în ceva plăcut, ceva
436
murdar în ceva curat, ceva de rând în ceva nobil, ceva urât în ceva frumos, gândeşte-te la Hristos şi la osteneala pe care o face El pentru sufletul tău.
6. Deopotrivă sunt simboluri ale lui Hristos şi împăratul, şi judecătorul, şi doctorul, şi preotul şi învăţătorul, şi căpetenia de oşti, şi cârmaciul, şi călăuza, şi negustorul, şi gospodarul, şi tatăl, şi mirele.
7. Atleţii cei goi sunt simbol al luptătorilor duhovniceşti, care sunt dezbrăcaţi de bogăţia şi grija acestei lumi. „Cum se poate lupta cu duhurile răutăţii iubitorul de avuţie, de vreme ce prin aceasta îl pot lovi din toate părţile? întreabă Sfântul Nil Sinaitul.
8. Secerişul semănătorilor pământeşti simbolizează secerişul duhovnicesc. Sufletele omeneşti sunt secerate în pământul trupului şi semănătura creşte şi se pârjoleşte. „Secerişul este mult, iar lucrătorii puţini” (Mt. 9, 37), a zis Domnul.
9. Gospodarul care scoate din vistieria sa lucruri de preţ, cele noi şi cele vechi, înseamnă omul duhovnicesc, care s-a învăţat cu împărăţia Cerească din Noul şi din Vechiul Legământ. Prin pilda aceasta, Domnul vrea să sublinieze însemnătatea ambelor Sale Legăminte, dar pune pe locul cel dintâi Noul Legământ (Lc. 6,45).
10. Pescuitul peştilor înseamnă vânarea sufletelor omeneşti pentru împărăţia lui Dumnezeu: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni”, le-a făgăduit Domnul pescarilor de peşti (Mc. 1,17).
11. Prin curăţia sufletească şi prin nerăutatea lor, copiii sunt simbol al cetăţenilor Cerului: „De nu vă
437
veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia Cerurilor, a zis Domnul. Şi a mai zis despre copii, a unora ca aceştia este împărăţia Cerurilor” (Mt. 18, 3; 19,16).
12. Judecata datornicului celui rău, căruia i se iartă datoria, dar care însă nu iartă la rândul său, este simbol al Judecăţii lui Dumnezeu. Şi precum împăratul l-a aruncat în temniţă pe datornicul nemilostiv „aşa, zice Domnul, şi Tatăl Meu cel Ceresc vă va face vouă, de nu veţi ierta fiecare fratelui său” (Mt. 18,35).
13. Lucrătorii cei răi ai viei, care l-au omorât pe fiul stăpânului, înseamnă căpeteniile iudeilor, care L-au omorât pe Fiul lui Dumnezeu. Dar lucrător rău este însă şi oricine nu dă lui Dumnezeu nicio roadă duhovnicească, ci încă şi pe Hristos făcătorul roadei şi Aducătorul roadei îl omoară în sufletul său şi îl aruncă din el (vezi Mt. 21).
14. Nunta este simbolul nunţii duhovniceşti, al iubirii sufletului pentru Hristos şi al cununării lui cu Hristos. Mirese ale lui Hristos sunt anumite suflete credincioase, mireasă a Lui este şi Biserica în întregul ei. Sufletul care nu este cununat prin dragoste cu Hristos, este cununat prin patimă cu pământul şi cu demonii. Văduva înseamnă sufletul întristat, care este despărţit de dragostea cea cerească şi de Mirele cel Ceresc, Care este Hristos.
15. Trupul la care se adună vulturii este simbol al lui Hristos, Cel omorât pentru dreptate, în jurul căruia se adună sufletele cu zbor duhovnicesc de vultur.
438
16. Furtuna şi furul înseamnă caracterul neaşteptat al Celei de-a Doua Veniri a lui Hristos. A doua venire a Mântuitorului va fi năprasnică precum fulgerul şi fără de veste precum furul: „De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni” (Mt. 24,44).
17. Negustoria este simbol al cumpărării împărăţiei Cerurilor: în schimbul celor stricăcioase cele nestricăcioase, în schimbul celor vremelnice cele veşnice, în schimbul celor pământeşti cele cereşti. Împărţindu-le talanţii, stăpânul a zis slugilor: „Neguţătoriţi până voi veni” (Lc. 19,13).
18. Mâncarea şi băutura sunt simbol al desfătării duhovniceşti din împărăţia Cerurilor. Ca să mâncaţi şi să beţi la masa mea întru împărăţia Mea (Lc. 22,30).
19. Chibzuiala pentru zidirea unei clădiri este simbol al chibzuielii propriilor puteri pentru o nevoinţă duhovnicească mai mare sau mai mică. „Că cine dintre voi, vrând să zidească un turn, nu stă mai întâi şi-şi face socoteala cheltuielii?” (Lc. 14, 28).
20. Fecioara sau fecioria înseamnă curăţia sufletească. Apostolul îşi exprimă dorinţa: „Ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită”, gândindu-se la sufletele credincioşilor” (II Cor. 11,2).
(Simboluri şi semne)
439
Simboluri semne
Simbolul este ceva trainic, semnul este ceva trecător. De pildă, moartea trupească este îndeobşte simbol al morţii duhovniceşti, pe când moartea fiului împăratului David din pricina păcatului pământesc este un semn pentru tatăl său, prin care este constatat păcatul şi prin care se cheamă la pocăinţă.
Soarele este cel mai mare simbol al lui Dumnezeu în natură, iar eclipsa de soare este un semn pentru oamenii lui Dumnezeu.
Piatra este simbolul lui Hristos şi al credinţei în Hristos, ca temelia pe care se zideşte viaţa duhovnicească. Despicarea pietrelor de la moartea lui Hristos este un semn. Fiara sălbatică este simbolul unei patimi însă când fiara năvăleşte asupra omului şi-l sfâşie (ca pe acei copii ce-şi băteau joc de Sfântul Elisei sau ca Prorocul pomenit în I Regi 3,24), atunci este un semn. Vântul este unul dintre simbolurile Duhului lui Dumnezeu; însă când vântul răvăşeşte o casă, atunci este un semn.
Crucea este simbol al pătimirii şi al mântuirii însă Crucea arătată pe cer împăratului Constantin sau cea arătată la a Doua Venire a lui Hristos este un semn. Apa este simbol al harului dumnezeiesc şi al curăţirii, iar potopul sau inundaţia este un semn. Omul în raportul său cu natura este simbol al lui Dumnezeu, dar un om sau altul care prin viaţa, prin menirea sau
440
prin cuvintele sale, îşi aduce aminte de ceva, este un semn. Pătimirea fără vină, ca şi pătimirea pentru vină este un semn. Bolile trupeşti simbolizează îndeobşte neputinţele sufleteşti însă o boală neaşteptată în familie este un semn.
Semn este şi un vis limpede, care nu are nevoie de tâlcuire. Visul însă poate fi simbolic, când este în chipuri şi întâmplări care cer tâlcuire.
într-un cuvânt, întreaga lume văzută este simbol al realităţii nevăzute, duhovniceşti, dar slujeşte drept semn în relaţiile dintre lucrurile din ea pentru relaţii, ca şi pentru schimbări, mutări, lucrări, fiinţări şi stări.
Pentru cel ce a pătruns în învăţătura duhovnicească şi ţine înaintea sa deschisă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, nu este deloc greu să deosebească simbolurile de semne.
(Simboluri şi semne)
Sinuciderea
Biserica lui Hristos dintru început s-a împotrivit cu hotărâre sinuciderii, ca unui foarte greu păcat, învăţătorul Bisericii apusene, Augustin, a spus: „Cel ce se omoară pe sine, acela a omorât un om”. Aşadar, Prin aceasta sinucigaşul este pus alături de ucigaş. În Biserica noastră de Răsărit, sinuciderea este judecată şi mai aspru. Potrivit canonului 14 al Patriarhului Petru al Alexandriei, sinucigaşul este lipsit de
441
prohod şi de slujba de înmormântare săvârşită în biserică. Asupra celui ce încearcă să se sinucidă, el pune epitimie de 12 ani.
Ştiu ce vei gândi: că această pedeapsă este din cale afară de aspră. Dar această asprime vine din milă. Adevăr îţi grăiesc: Biserica este atât de aspră în privinţa sinuciderii din curată milă faţă de oameni, fiindcă Biserica are în vistieria sa duhovnicească experienţa vizionară potrivit căreia sinucigaşii nu intră în împărăţia vieţii celei fără de moarte şi a milei veşnice. Şi prin asprimea ei, Biserica vrea să-i ferească pe oameni de pieirea veşnică. În Sfânta Scriptură sunt pomeniţi doar doi oameni care şi-au luat viaţa. Unul este Ahitofel, trădătorul regelui David, iar celălalt este Iuda, trădătorul Domnului Iisus Hristos. Departe să fie de tine gândul de a te afla în această tovărăşie dincolo de mormânt.
(Scrisori misionare)
îmi scrii că averea ţi-a fost vândută pentru datorii. Când te-ai văzut în stradă fără un fir de aţă, te-ai îndreptat spre cimitir să-ţi pui capăt zilelor. Ai început să şovăi, să cugeţi. Zdrobit de chinul lăuntric, te-ai întins pe mormântul părinţilor tăi şi ai adormit, în vis ţi s-a arătat mama ta, care te-a întâmpinat spunându-ţi că împărăţia lui Dumnezeu este plină de oameni care au fost cerşetori pe pământ, dar că acolo nu este nimeni care şi-a luat viaţa cu bună ştiinţă. Acest vis te-a izbăvit de sinucidere. Cu adevărat, prin
442
Purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iubita ta mamă te-a izbăvit. Ai început să ceri şi să trăieşti din cerşit. Şi întrebi dacă prin aceasta încalci legea lui Dumnezeu?
îmbărbătează-te, fiule al omului! Dumnezeu a poruncit: Să nu Juri!, dar nu a poruncit să nu ceri! Cerşitul fără mare nevoie este furt, în situaţia ta nu este furt. Căpetenia de oşti a împăratului Iustinian55, slăvitul Belizarie, a rămas la bătrâneţe fără avere, fără prieteni şi fără ochi. S-a aşezat orb cum era la poarta cetăţii de scaun şi a cerut pâine. Creştin fiind, nu a cutezat nici să se gândească la sinucidere, fiindcă aşa cum viaţa este mai bună decât moartea, astfel este şi cerşetorul mai bun decât sinucigaşul.
Spui că ruşinea te-a ros şi mâhnirea ţi-a uscat oasele. Stai noaptea în faţa cafenelei care era cândva a ta şi ceri milostenie de la cei ce ies şi intră. Îţi aminteşti că nu demult erai stăpânul acelei cafenele, iar acum nu îndrăzneşti să intri în ea nici măcar drept client. Şi ochii ţi s-au înroşit de plâns şi de tânguire. O, omule bun, mângâie-te! îngerii lui Dumnezeu nu sunt departe de tine. De ce plângi pentru cafenea? N-ai auzit de o cafenea de la marginea Belgradului ce se numea „A cui n-am fost, a cui n-oi fi?”? Cu adevărat, mare filozof a fost cel ce a scris cuvintele acestea, fiindcă ele sunt valabile pentru toate cafenelele, pentru toate casele, şi turnurile şi palatele din lume. Ale cui n-au fost, ale cui n-or fi?
55 Iustinian al II-lea (669 decembrie 711) a fost împărat bizantin între 685 şi 695 şi apoi din nou între 705 şi 711. El a fost fiul lui Constantin IV şi ultimul membru al dinastiei Heracliene (n. ed.).
443
Ce ai pierdut? Ceea ce nu era al tău când te-ai născut, nu este nici acum. Ai fost avut, acum eşti nevoiaş. Asta nu este o pierdere. Pierdere este când cineva a fost om şi a devenit fiară. Iar tu ai fost om şi ai rămas om. Ai girat poliţe unor clienţi „de vază” şi din această pricină cafeneaua ta a ajuns în mâini străine. Acum priveşti pe fereastră cum cei care te-au sărăcit râd în cafenea ca şi mai înainte, în timp ce tu, pe stradă, verşi lacrimi şi eşti acoperit de ruşine. Nu te teme, există o dreptate a lui Dumnezeu. Ei vor răspunde pentru fărădelegea lor. Când ei se vor duce să se sinucidă, cine ştie dacă Dreptul Dumnezeu va îngădui mamelor lor să li se arate de pe lumea cealaltă şi să-i oprească de la fărădelege? Nu pizmui fericirea nimănui, fiindcă nu le cunoşti sfârşitul. Un înţelept elin din vechime a zis: „Nu-l numi fericit pe niciun om mai înainte de a-i vedea sfârşitul”.
Ţi-e greu să fii cerşetor? Dar nu suntem cerşetori cu toţii? Nu depindem cu toţii în fiecare zi şi în fiecare clipă de mila Celui Care ne dă viaţă pentru viaţă? Tu şi acum ai o misiune importantă în lume: le aduci aminte oamenilor de Dumnezeu şi de suflet şi să fie milostivi. Silit să trăieşti în tăcere, adânceşte-te în sufletul tău şi, prin rugăciune, stai de vorbă cu Dumnezeu. Viaţa de cerşetor cere mai multă bărbăţie decât viaţa de om avut: Aurul şi argintul se cearcă în foc, iar omul, în cuptorul smereniei (Sirah 2, 5). Tu însă te-ai arătat deja viteaz prin faptul că ai biruit gândul cel negru al sinuciderii. Aceasta este biruinţa asupra duhului
444
deznădejdii. După această biruinţă, oricare alta îţi va fi mai uşoară. Domnul este aproape de tine. Pace ţie şi mângâiere de la Domnul!
(Scrisori misionare)
Slavoslovirea îngerească
Marele Isaia îi auzise pe îngeri cântând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnull” Acest imn este numai întru slava lui Dumnezeu. Dar acum îngerii cântă un nou imn înaintea păstorilor ce ar putea fi numit un imn ce vesteşte mântuirea: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace,între oameni bună-voire!” (Lc. 2,14).
Când oamenii dau cu bucurie întâietate slăvirii lui Dumnezeu întru cei de sus (iar nu vreunui dumnezeu de oameni făcut pe pământ, întru cei de jos), atunci aceasta aduce pace pe pământ şi amândouă se fac izvor de bună-voire între oameni. Domnul Iisus a venit pe pământ pentru ca pământul să înalţe slavă lui Dumnezeu întru înălţime şi astfel să se sălăşluiască pacea pe pământ şi buna-voire între oameni. „Eu sunt Domnul Dumnezeu, Care fac pace…” (Is. 45, 7). Cât timp strămoşul Adam neîncetat înălţa lui Dumnezeu cântări de slavă, pământul fiinţei sale era în pace, adică trupul său nu îi era sfâşiat de pofte şi patimi, ci era în desăvârşită armonie cu sufletul şi cu duhul, iar el era plin de bună-voire, adică de dragoste pentru Creatorul său şi pentru făpturile lui Dumnezeu care îl înconjurau.
445
Dar cum a săvârşit păcatul, inima i s-a strâns de frică, buzele i-au amuţit de groază, neliniştea a cuprins întreaga lui fiinţă şi îndată ca un vis au început să urzească într-însul răutăţile răutăţi faţă de Dumnezeu, faţă de femeia sa, faţă de toate făpturile din Rai şi faţă de sine însuşi. Atunci s-a simţit gol şi a început să se ascundă de Dumnezeu. De la păcatul lui Adam până la venirea lui Hristos numai drepţii precum Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacov şi alţii erau în stare să-L slăvească pe Dumnezeu întru înălţime, să aibă în pământul trupului lor pace şi către oameni bună-voire. Ceilalţi oameni erau îndeobşte împărţiţi în slăvirea a fel de fel de dumnezei întru cele de jos, pe pământ, a fel de fel de fantasme şi idoli sau chiar în slăvirea lor înşişi ca făpturi de Dumnezeu create! Şi s-au iscat gâlcevi între oameni, care pe ce dumnezeu să slăvească. Din cauza neslăvirii lui Dumnezeu Cel Adevărat, din cauza slăvirii dumnezeilor mincinoşi şi închipuiţi, s-a abătut asupra pământului, asupra întregului pământ tulburarea şi din cele două a ieşit reaua-voire între oameni, reaua-voire ce a făcut din viaţa omului un Turn Babel şi focul iadului.
în Noua Zidire trebuie aşezate şi acele trei lucruri de care se bucura Adam în Rai. De aceea la naşterea Noului Adam, a Domnului Hristos, oştile îngereşti cântă imnul ce vesteşte mântuirea: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună-voire!”
(Predică la Naşterea Domnului)
446
Smerenia
Minunat este Dumnezeu întru lucrările Sale! Prin ele ne învaţă smerenia şi ascultarea. El se ascunde în spatele lucrărilor Sale, aşa cum se ascunde soarele noaptea sub strălucirea stelelor, cum se ascunde în cântec priveghetoarea tăinuită în frunziş.
El dă cu împrumut lumina Sa soarelui şi soarele străluceşte ca de la sine, în timp ce lumina lui Dumnezeu este ascunsă. El dă cu împrumut glasul Său tunetelor şi ele se aud, dar El nu Se aude. El dă cu împrumut frumuseţea Sa munţilor şi văilor şi acestea strălucesc în splendoare, iar frumuseţea lui Dumnezeu rămâne în taină. El dă cu împrumut splendoarea şi mireasma florilor câmpului şi ele răspândesc o mireasmă plăcută, în timp ce Dumnezeu rămâne neluat în seamă. El dă cu împrumut putere fiecărei făpturi şi acestea îşi caută întâietate de parcă i s-ar cuveni, în timp ce puterea lui Dumnezeu nici nu strigă, nici nu se arată. El dă cu împrumut omului din mintea Sa şi oamenii gândesc şi cugetă de parcă a lor ar fi puterea gândirii, în timp ce înţelepciunea lui Dumnezeu stă netulburată, departe de zarva şi laudele lumii.
Astfel ne învaţă Domnul smerenia. Fiindcă tot ceea ce face, face potrivit firii Sale şi pentru binele omului, pentru ca omul să-şi dea seama şi să se ruşineze de nesăbuinţa mândriei sale, pentru ca omul, neavând nimic al său, să înceteze a se trufi cu sine
447
însuşi şi pentru ca el să-şi pună înainte faptele sale, iar el să vină în urma lor, aşa cum şi Dumnezeu vine în urma lucrărilor Sale, mai mult nevăzut, ca un păstor în urma nenumăratei sale turme.
(Predică la Botezul Domnului)
De ce caută oamenii să pară mai mult decât sunt? Iată, nici iarba câmpului nu se preface mai mare decât ceea ce este, nici peştii în apă, nici păsările în văzduh nu se prefac mai bune decât sunt. De ce îşi închipuie oamenii că sunt mai mari şi mai buni decât sunt de fapt? Pentru că, într-adevăr, odinioară, au fost mai mari şi mai buni decât sunt acum, iar umbra acestei amintiri îi împinge să-şi umple mărirea şi bunătatea balon fluturat încoace şi-ncolo de demoni!
Dintre toate lucrurile pe care trebuie să le facă şi să le înveţe omul, cel mai greu îi este să înveţe smerenia. De aceea Domnul Iisus şi-a făcut cunoscută învăţătura despre smerenie în chipul cel mai limpede cu putinţă, atât prin vorbe cât şi prin fapte, ca să nu zică cineva că n-a ştiut cât de mare însemnătate are smerenia în lucrarea mântuirii, fără de care nici nu se poate vorbi de mântuire. De aceea S-a arătat Domnul în trupul omenesc muritor, acelaşi pe care l-a primit Adam drept pedeapsă pentru vinovata sa cădere. El, Domnul Cel fără prihană, Făcătorul strălucitorilor heruvimi, S-a îmbrăcat în haina grosolană a celor închişi. Dar nu-i aceasta o lecţie limpede de smerenie, pentru a primi ceva din ea omul cel păcătos? Dar
448
aceeaşi lecţie a repetat-o Domnul prin aceea că nu S-a născut într-un palat împărătesc, ci într-un staul, stând în preajma păcătoşilor şi sărăntocilor, spălând picioarele ucenicilor, îndurând de bunăvoie Patimile, sorbind pe Cruce toată drojdia din amara cupă a celei mai mari suferinţe.
Şi totuşi oamenilor le este cel mai greu să priceapă această învăţătură şi să-şi însuşească această evidentă lecţie de smerenie. Până şi ucenicii Mântuitorului, care L-au privit zi de zi pe Domnul Cel Blând şi Smerit, nu au putut să-I înţeleagă blândeţea şi să-şi însuşească smerenia Sa. Grija de ei înşişi şi de starea lor, de câtă slavă şi răsplată or să capete, îi stăpânea până şi în clipe grele, când astfel de preocupări s-ar fi cuvenit să stea cât mai departe de gândurile lor. Dar ele se dezvăluie în acele clipe din îngăduinţa Domnului, pentru a se arăta de-a lungul veacurilor, în faţa generaţiilor viitoare toată slăbiciunea, toată decăderea, toată meschinăria firii omeneşti.
(Predică la Duminica a cincea din Marele Post)
Avva Ioan Colov i-a întrebat pe fraţi: „Cine l-a vândut pre Iosif?” Un monah a răspuns: „Fraţii săi.” La aceasta, bătrânul a răspuns: „Nu fraţii săi, ci smerenia sa. Iosif ar fi putut spune că este fratele lor şi să se împotrivească, dar el a tăcut. De aceea smerenia sa l-a vândut. Dar mai pe urmă, smerenia aceea l-a făcut stăpân peste Egipt.” Noi însă prea mult ne apărăm de scârbele cele dinafară ce vin asupra noastră atunci
449
când nu ne lăsăm în voia lui Dumnezeu. De aceea şi pierdem roadele noastre cele bune pe care le-am culege la sfârşitul ostenelilor răbdate cu umilinţă. Avva Pimen zicea cu înţelepciune: „Noi am lepădat jugul cel blând, adică defăimarea de sine şi am pus asupra noastră jugul cel greu, adică îndreptăţirea de sine.”
Creştinii primesc toate scârbele ca plată pentru păcatele de acum sau pentru cele trecute, întru toate căutând cu credinţă voia lui Dumnezeu şi aşteptând cu nădejde sfârşitul.
(Proloagele de la Ohrida)
„Şi Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Mc. 10, 42-44). Iată ceva nou! Nu s-a mai auzit una ca aceasta în toată lumea de dinainte de Hristos. Între păgâni, stăpânitorii smulg cu sila închinarea supuşilor, cârmuitorii îşi câştigă întâietatea prin putere, dinastie şi avere. Ei ocârmuiesc şi stăpânesc, iar ceilalţi se supun de frică, slujesc cu cutremur. Cei ce se socotesc cei dintâi, mai buni, mai de soi, se ridică prin rang sau prin forţă deasupra tuturor celorlalţi oameni. Condiţia socială, puterea şi bogăţia au fost măsurile care stabileau întâietatea între oameni.
Această măsură Domnul Iisus o leapădă şi stabileşte slujirea ca măsură a întâietăţii între cei ce
450
cred în El. Nu este cel dintâi acela pe care ochii îl văd mai sus, ci cel pe care inimile îl simt mai bun. Între creştini nici coroana, nici bogăţia, nici puterea nu dă întâietate prin sine. Rangul şi cinul sunt forme goale dacă nu se umplu cu adevărata slujire a semenilor întru numele lui Hristos. Toate semnele dinafară ale măririi, toate simbolurile eminenţei sunt simple zorzoane dacă nu se câştigă şi se îndreptăţesc prin slujire. Cel ce se ţine prin forţă în vârf, rămâne pentru puţin timp acolo, iar când cade numai pe fund se va mai putea ţine. Cel ce îşi cumpără nobleţea, va primi cinste de pe buzele oamenilor şi din mâinile lor, dar în acelaşi timp şi dispreţul acestora. Cel ce stă cu de-a sila deasupra oamenilor, stă pe un vulcan de ură şi invidie până când vulcanul dă în clocot şi atunci piere în şuvoiul de lavă.
Dar între voi nu trebuie să fie aşa, porunceşte Domnul. Fiindcă o astfel de rânduială nu vine de la bine ci de la rău, iar voi sunteţi fiii luminii. Între voi să domnească dragostea, întâietatea să fie a dragostei, nu a puterii. Acela care între voi slujeşte fraţilor cu cea mai mare dragoste, acela este cel dintâi înaintea lui Dumnezeu şi a lui va fi întâietatea şi în veacul de acum şi în cel viitor. Asupra dragostei moartea nu are putere, nici asupra a ceea ce s-a făcut din dragoste. Cel ce ajunge să fie, prin dragoste, cel dintâi în această viaţă, va fi cel dintâi şi în viaţa ce va să fie: nu i se va lua întâietatea, ci i se va spori şi i se va împuternici cu o tărie nepieritoare.
451
Cel ce ştie cât rău a adus în lume şi încă mai aduce lupta pentru întâietate, va înţelege cât de binefăcătoare este această învăţătură a lui Hristos.
Cu ea a început cea mai mare şi mai binecuvântată revoluţie în societatea omenească, de la înfiriparea acestei societăţi. Gândiţi-vă numai ce-ar însemna ca rangul şi egalitatea să depindă doar de dragoste şi slujire, în loc să depindă de forţă, de avere, de favoruri, de cunoştinţele dinafară. O, cât de mulţi din cei ce se socotesc acum a fi cei din urmă s-ar trezi că sunt cei dintâi! Ce bucurie ar stăpâni în inimile oamenilor şi câtă înţelegere, pace şi armonie! Toţi s-ar întrece să facă bine celorlalţi în loc să caute să urce mai presus de ei. Toţi s-ar grăbi să dea şi să ajute în loc să ia şi să împiedice. Fiecare inimă s-ar umple de bucurie şi lumină în loc de răutate şi întuneric. Atunci diavolul ar căuta cu lumânarea prin toată lumea un necredincios şi nu l-ar găsi. Fiindcă acolo unde împărăţeşte dragostea, fiecare îl poate vedea pe Dumnezeu.
(Predică la Duminica a cincea din Postul Mare)
Soarta
Scrieţi că aţi împlinit optzeci de ani dar sunteţi viguros şi tânăr cu duhul. De multe ori moartea a fost mai aproape de Dvs. decât cămaşa, însă întotdeauna aţi fost salvat pe neaşteptate printr-un anume destin. Ca atare, întrebaţi: „Există soartă? Cum priveşte
452
Biserica Ortodoxă destinul?” Dacă prin soartă înţelegem întâmplarea oarbă sau fatalitatea, Biserica se împotriveşte cu hotărâre, negând existenţa unei asemenea sorţi.
Biserica este pe de-a-ntregul pentru Raţiune şi de la Raţiune şi prin Raţiune. Ea nu pune nimic pe seama întâmplării oarbe, nici a fatalităţii oarbe, ci pune totul pe seama purtării de grijă a Atotputernicului şi Atotvăzătorului Dumnezeu, Care lucrează pe planul suprem al finalităţii, având în vedere calitatea gândurilor, simţămintelor de taină şi faptelor omeneşti. Însuşi cuvântul „soartă (sudba)” vine de la cuvântul „judecată (sud)” în cazul de faţă, judecata lui Dumnezeu. „Adusu-mi-am aminte de judecăţile Tale cele din veac, Doamne, şi m-am mângâiat” (Ps. 118,52), spune Psalmistul. Adică îşi aduce aminte cum Dumnezeu îi răsplătea pe drepţi şi-i pedepsea pe păcătoşi încă din această lume. Şi iarăşi spune: de judecăţile Tale m-am temut. Şi iarăşi: „Cu judecata Ta mă viază” (Ps. 118).
Şi noi spunem adeseori: „Cum judeci tu cu privire la treaba asta?” sau „Ce crezi tu despre treaba asta?” Aşadar, soarta este gândul dumnezeiesc din tot ceea ce există şi din tot ceea ce se întâmplă însă nu gând pasiv şi neputincios ca cel omenesc, ci activ şi hotărâtor. Cineva se pregătea seara să meargă într-o cetate din apropiere, dar noaptea l-a ajuns moartea şi l-a mutat la îndepărtata Cetate Cerească. Şi oamenii zic: „Aşa i-a fost soarta”. Cineva se pregătea să ia în
453
căsătorie o fată, dar dintr-odată s-a însurat cu alta. Oamenii zic iarăşi: „Soarta!” Cineva s-a târât din tranşee în spatele frontului dar în cort, l-a străpuns un glonţ rătăcit şi a murit. Iarăşi: „Soarta!” Dar soarta nu este niciodată şi nicăieri „oarbă”, ci este soartă vizionară, de la Dumnezeu Dătătorul de noime şi Proniatorul, Care ştie „de ce-ul” tuturor lucrurilor. Cine spune: „soarta oarbă” dovedeşte prin asta doar faptul că nu înţelege pricina şi înţelesul întâmplării cu pricina. Fără Dreptul şi Milostivul Dumnezeu, nimic nu se întâmplă oamenilor. Să repetăm din nou această spusă a Mântuitorului: „Nicio vrabie nu poate să cadă pe pământ fără ştirea Tatălui vostru iar vouă şi perii capului vă sunt număraţi” (Mt. 10,29).
Aşadar, nicio soartă nu este nici oarbă, nici întâmplătoare, ci este purtătoare de înţeles şi de Purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Prin această soartă înţeleaptă şi vizionară aţi scăpat în numeroase rânduri de moarte şi aţi supravieţuit tuturor judecăţilor dvs., care v-au semnat condamnarea la moarte. Dumnezeu să vă dea viaţă şi mântuire!
(Scrisori misionare)
Spiritismul
Spiritismul este fuga de lumină în întuneric şi căutarea luminii în întuneric. Cei care cheamă duhurile pentru a afla adevărul, arată că nu cred în Domnul
454
Iisus. Dar cum poate un om cu judecată să creadă ce spune duhul mătuşii sau al vecinului, când n-are cum să ştie nici măcar dacă duhul care vorbeşte este chiar cel invocat şi să nu creadă în Atotţiitorul binelui? Prin ce pot mătuşile şi vecinii, mediumurile şi toţi vrăjitorii să dea mărturie de adevărul celor spuse? Iar Hristos Şi-a adeverit cuvântul cu sângele Său şi al miilor de credincioşi care şi-au dat viaţa pentru acest cuvânt. De altfel, iudeii n-au văzut doar duhul lui Lazăr cel înviat, ci şi trupul şi sufletul şi tot n-au crezut, ba chiar unelteau să-l ucidă pe Lazăr (In. 12,10-11), pentru a nu mărturisi adevărul. Încă au mai văzut-o înviind şi pe fiica lui Iair şi pe fiul văduvei din Nain. De ce nu au crezut?
Au mai văzut mulţi morţi ridicându-se din morminte înainte ca Hristos să-Şi dea duhul. Şi de ce n-au crezut? Şi în cele din urmă au aflat fără tăgadă de Hristos Cel înviat, dar în loc să creadă, au plătit străjile de la mormânt să acopere adevărul şi să mintă. Nu ne este destul ca să credem? Dacă încă mai căutăm mărturii de la cei morţi, îl avem pe Avraam, pe Lazăr şi pe bogatul păcătos. Sunt martori şi din Rai şi din iad, martori verificaţi de nimeni altcineva decât de însuşi Domnul Iisus.
(Predică la Duminica a douăzeci şi doua după Rusalii)
455
Sporirea duhovnicească
Cei care se hrănesc cu laptele cugetărilor trupeşti nu pot osebi lesne binele de rău. Ei ajung adesea la răspunsul că toate credinţele sunt deopotrivă în vrednicie, că păcatul este umbra nedespărţită a virtuţii, că răul îndeobşte este tovarăşul de neocolit al binelui. Un creştin adevărat nu poate ajunge la astfel de păreri greşite. Un creştin adevărat este un om ajuns la plinătatea vârstei, care nu se mai hrăneşte cu lapte, ci se îndoieşte de simţiri şi judecă mult mai adânc şi osebeşte mai limpede între însemnătatea a tot ce este şi însemnătatea a tot ce a fost. Prin descoperirea lui Dumnezeu, creştinul a primit cu adevărat dreapta-socoteală pentru a osebi binele de rău. Însă creştinul care luptă pentru desăvârşire are trebuinţă de îndelungată şi anevoioasă trezvie, ca să poate cunoaşte în orice împrejurare ce este bine şi ce este rău. Pentru a fi vrednică de crezare şi fără înşelăciune, cunoştinţa aceasta trebuie să treacă în simţirea inimii. Şi binele, şi răul deopotrivă voiesc să atingă inima omului. Pentru aceea omul trebuie să se facă iscusit prin simţirea inimii, ca să cunoască pe dată cele ce se apropie de el, după cum simte pe dată cu limba săratul şi nesăratul, dulcele şi amarul.
Fraţilor, să ne silim ziua şi noaptea şi în fiece clipă a ne curăţi inimile, ca să poată osebi pururea binele de rău! Pentru că în tot ce ni se întâmplă ne punem
456
întrebarea: ce este bine şi ce este rău? Cu adevărat, pentru aceea ni se întâmplă toate, ca să putem pricepe ce este binele şi să urmăm lui. Înfruntăm ispite de o sută de ori pe zi. Drept aceea cel ce are ochi de văzut, să vadă.
O, Doamne, Iubitorule de oameni, încălzeşte inimile noastre cu binele ce vine de la Tine! O, Doamne, înţelepţeşte-ne, ca să osebim binele de rău! O, Stăpâne, întăreşte-ne, ca să putem îmbrăţişa pururea binele şi să lepădăm răul, spre slava Ta, Iubitorule de oameni şi pentru mântuirea sufletelor noastre!
(Proloagele de la Ohrida)
Spovedania
Ai vrut să ştii dacă este chiar neapărată nevoie de spovedanie. Mai înainte te spovedeai des, dar ai încetat fiindcă cineva a râs de tine din această pricină. Nu trebuie să încetezi. De cine n-au râs oamenii? Ştii cum a spus Profetul profeţilor: „ Vai vouă celor ce râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui” (Lc. 6,25). Pe lângă meserie, spui tu, mai ai şi o vie care îţi dă roadă bună, fiindcă o cultivi bine. Dacă cineva şi-ar lăsa via în părăsire şi ar râde de tine că ţi-o cultivi cu purtare de grijă pe a ta, atunci ţi-ai lua mâinile de pe vie şi ai înceta să o mai cultivi? N-ai face asta, bineînţeles. Şi atunci, cum ai putut să şovăi în a cultiva sufletul tău care este mai important decât toate viile de pe pământ? Fiindcă
457
atunci când vei muri, sufletul îl vei lua, iar via o vei lăsa. Dintre toate lucrările, cultivarea sufletului este cea mai însemnată şi dintre toate ostenelile cu care se osteneşte omul pe pământ, osteneala dată cu sufletul este cea mai îndreptăţită. Drept aceea, întoarce-te la osteneala de mai înainte cu sufletul tău şi începe iarăşi să te spovedeşti.
Astfel grăieşte Apostolul Iacov: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele” (Iac. 5,16). Păcatele tăinuite cresc şi se înmulţesc, iar îndată ce sunt scoase la lumină se usucă şi pier. Nu spune: „Nu sunt păcătos!” Citeşte ce scrie Dreptul în Psaltire: „întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea” (Ps. 50, 6). Nu spune: „Eu îmi mărturisesc păcatele lui Dumnezeu însuşi, aşa că nu mai e nevoie să le mărturisesc şi oamenilor”. Cine a fost mai drept decât Apostolul Pavel? Şi acest Pavel avusese un păcat înainte de apostolia sa, ca Saul, şi acest păcat l-a mărturisit înaintea tuturor, nu o dată ci de mai multe ori şi nu doar înaintea credincioşilor, ci şi în faţa păgânilor. „Aţi auzit, le scrie galatenilor botezaţi, cum eu peste măsură prigoneam Biserica lui Dumnezeu şi o stricam pe ea” (Gal. 1,13). Acelaşi lucru l-a vestit şi înaintea nebotezatului rege Agripa (F. Ap. 26).
Şi dacă aşa stau lucrurile cu Pavel, de ce să ţii tu ascunse rănile sufletului tău? Oare doar pentru că cineva a râs de tine? Dacă a râs o dată de tine, oare va râde pururea? Roagă-te lui Dumnezeu pentru el în taină, poate se va pocăi şi îşi va şterge păcatul cu
458
lacrimi. Ce e mai şubred decât gândurile oamenilor? De câte ori nu se căiesc oamenii seara pentru ceea ce au vorbit în timpul zilei? Drept aceea, în privinţa sufletului tău nu asculta pe oricine îţi spune ceva în treacăt, ci ascultă ce spune Biserica lui Dumnezeu. Stai de vorbă cu duhovnicii care spovedesc oamenii şi vei auzi de la ei multe pilde ale uşurării sufleteşti pe care au dobândit-o cei ce s-au spovedit cu râvnă. Nu este niciun basm, ci adevărul adevărat că mulţi muribunzi aflaţi în agonie îndelungată au putut muri doar după ce şi-au mărturisit păcatele înaintea preotului. Şi eu ţi-aş putea da asemenea pilde, pe care le-am văzut cu ochii mei.
Dumnezeul nostru este Dumnezeul milei şi al bunătăţii şi El doreşte tuturor oamenilor mântuirea. Dar cum se va mântui cineva dacă nu va ajunge să facă deosebirea limpede între păcat şi dreptatea lui Dumnezeu, dacă nu înlătură păcatul şi nu recunoaşte dreptatea lui Dumnezeu? Cu ceea ce poartă omul în sufletul său când moare, cu aceea merge la judecata lui Dumnezeu: dacă e păcat cu păcatul, dacă e dreptate cu dreptatea. Dumnezeu aşteaptă de la fiecare muritor pocăinţă, iar aceasta cuprinde mărturisirea păcatelor proprii. Şi dat fiind că în orice zi şi în orice ceas îngerul morţii poate veni după sufletul nostru, Biserica îi povăţuieşte pe credincioşi la deasa împărtăşanie şi încă mai deasă pocăinţă. Dumnezeu să te lumineze şi să te binecuvânteze!
(Scrisori misionare)
459
Stăruinţa
Nimeni nu poate gusta din dulceaţa binelui dacă nu stăruie în bine, fiindcă pe calea binelui gustăm mai întâi amărăciune şi abia după aceea dulceaţă.
întreaga fire ne învaţă stăruinţa. Ar mai ajunge puieţii de brad pădure, dacă s-ar înspăimânta de vânturi şi de zăpezi? Ar mai fi râurile atât de folositoare, dacă nu şi-ar săpa albii adânci? îşi iau cumva furnicile viaţa când căsuţele lor sunt strivite de roţi în drum sau încep cu stăruinţă să-şi construiască altele? Dacă un om fără de suflet strică un cuib de rândunică de la casa sa, rândunica, fără să cârtească, se duce la altă casă şi îşi face acolo alt cuib. Orice ar face natura sau omul asupra plantelor şi animalelor, ele ne vor uimi întotdeauna prin perseverenţa lor cu care duc la bun sfârşit sarcina pe care le-a dat-o Dumnezeu. Câtă vreme planta retezată are putere să crească din nou, creşte. Câtă vreme animalul rănit are o cât de mică scânteie de viaţă, trăieşte.
Viaţa de zi cu zi ne învaţă stăruinţa. Doar ostaşul stăruitor câştigă bătălia, meşterul stăruitor îşi desăvârşeşte iscusinţa, negustorul stăruitor se îmbogăţeşte, un preot stăruitor îşi aduce enoriaşii pe calea cea dreaptă, un rugător ajunge prin stăruinţă la sfinţenie, un artist stăruitor descrie frumuseţea lăuntrică a lucrurilor, un om de ştiinţă stăruitor află rânduielile şi legile lucrurilor. Şi cel mai înzestrat copil n-are să înveţe vreodată să scrie dacă nu deprinde
460
scrisul prin stăruinţă şi poate să aibă cineva cea mai frumoasă voce din lume, n-are să ajungă un bun cântăreţ dacă nu exersează. Nu este zi în care să nu ni se aducă aminte de stăruinţă şi să nu amintim şi noi altora, câtă nevoie este de perseverenţă în orice lucru. Perseverenţa este, am putea spune, singura faptă bună de care nu se îndoieşte nimeni, pe care o recomandă oricine. Dar stăruinţa aceasta în lucrare, atât de lăudată şi de pomenită, este doar o şcoală a stăruinţei lăuntrice pe tărâm duhovnicesc. Toată stăruinţa din afară spre a înfrumuseţa şi cultiva lucruri, spre a strânge avere, ştiinţă şi iscusinţă, este doar o imagine a minunatei stăruinţe pe care trebuie să o avem în a ne înfrumuseţa şi cultiva inima, în a ne îmbogăţi sufletul, fiinţa noastră lăuntrică netrecătoare şi nemuritoare.
Sfânta Scriptură ne învaţă, cu fiecare pagină, stăruinţa pe tărâmul duhovnicesc, ne învaţă şi prin cuvinte şi cu pildele stăruinţei şi ale nestăruinţei omeneşti. Două preaînfricoşătoare pilde de nestăruire în bine avem în Adam, strămoşul neamului omenesc şi în Iuda, care din Apostol a ajuns vânzătorul lui Hristos. Amândoi fuseseră aşezaţi, din Purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în cea mai strânsă apropiere de El: Adam, era cu Dumnezeu în Rai, Iuda cu Hristos pe pământ. Amândoi au început cu ascultare faţă de Dumnezeu şi au sfârşit cu viclenie şi făţărnicie. Însă starea lui Iuda a fost cu mult mai rea decât starea celuilalt, pentru că Iuda avusese înainte pilda lui Adam şi a nesocotit-o. Saul nu a stăruit în luptă şi şi-a
461
pierdut minţile, Solomon nu a stăruit şi regatul s-a despărţit în două.
Dar ce stăruinţă a arătat Avraam în credinţa în Dumnezeu! Ce stăruinţă la Iacov în smerenie, la Iosif în neprihănire, la David în pocăinţă, la dreptul Iov în răbdare! Ce pildă preaminunată de stăruinţă a arătat Preacurata Fecioară în curăţie, dreptul Iosif în ascultare faţă de Dumnezeu, iar Apostolii în predarea Purtării de grijă a lui Dumnezeu şi în dragostea lui Hristos. Sfânta Scriptură este plină de atâtea pilde care ne arată că stăruinţa este biruitoare şi se încununează, încât nimeni din cei ce citesc despre ea n-are să poată spune că nu a ştiut sau că nu i s-a spus. Cum de au ştiut atâta mulţime de Sfinţi şi Mucenici, de la întruparea lui Hristos şi până astăzi, iar noi nu? Dar nu ştiinţa ne lipseşte, ci stăruinţa. Să cunoşti şi să nu stărui în bine atrage după sine îndoita osândă. Cine nu a urmat calea aceasta pentru că nu a ştiut de ea, va fi bătut puţin, dar cine o ştie şi nu o urmează va fi bătut mult.
Cărarea binelui duce în sus şi este foarte anevoioasă la început pentru cel obişnuit să meargă pe drum neted sau să coboare. Cine o ia pe calea binelui şi se întoarce apoi din drum, acela nu poate rămâne în locul de unde a pornit la început, ci se prăbuşeşte tot mai adânc în întuneric şi pierzanie. De aceea spune Domnul: „Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită înapoi nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu ” (Lc. 9,62).
(Predică la Duminica a şaptesprezecea după Rusalii)
462
Strădania
Datoria lucrătorului este să sădească şi să ude, dar de puterea şi de înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu depinde dacă sămânţa prinde sau nu rădăcină, creşte sau nu, aduce sau nu roadă.
Datoria omului de ştiinţă este să cerceteze şi să caute, dar depinde de puterea, de înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu dacă i se va dezvălui cunoaşterea. Este datoria părintelui să-şi crească şi să-şi educe copiii în frica lui Dumnezeu, dar depinde de puterea, de înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu viaţa acestui copil. Este datoria preotului să-i înveţe, să-i îndrume, să-i mustre, să-i îndrepteze pe credincioşi, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu dacă strădania aduce roade. E datoria noastră a tuturor să ne silim şi să facem totul ca să fim vrednici să stăm în faţa Fiului lui Dumnezeu, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu dacă vom fi sau nu vom fi îngăduiţi lângă Domnul.
Dar să nu ne ostenim fără nădejde în mila lui Dumnezeu, ci toate strădaniile noastre să fie străluminate de nădejdea că Domnul este lângă noi şi că ne va primi şi pe noi înaintea feţei Sale. Nu este izvor mai adânc şi mai nesecat decât mila lui Dumnezeu. Când Fiul Risipitor s-a pocăit după groaznica cădere în viaţa porcească, milostivul tată i-a ieşit în întâmpinare, l-a îmbrăţişat şi l-a iertat.
463
Domnul, în chip neostenit, iese în întâmpinarea fiului ce se pocăieşte. El îşi întinde braţele tuturor celor ce îşi întorc faţa către El. „ Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin” (Ps. 15, 8). Pe cei ce stăruie în osteneli pentru a lor mântuire, Dumnezeu nu-i lipseşte aşadar, de a sta înaintea fetei Sale.
Drept aceea să nu socotim că ostenelile noastre sunt zadarnice, cum fac cei fără de Dumnezeu şi deznădăjduiţii, ci străduindu-ne şi ostenindu-ne în mila Domnului Dumnezeu, să ne înmulţim ostenelile noastre mai ales în vremea Marelui Post, aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică. Iar calea către acestea să ne fie luminată de pilda celor patru care s-au suit pe acoperiş, l-au desfăcut şi l-au lăsat în jos pe al cincilea, pe prietenul bolnav, înaintea Domnului. Dacă o cincime din sufletul nostru este cuprins de boală sau este putrezit, să ne grăbim a o aduce împreună cu celelalte patru părţi sănătoase înaintea Domnului şi El va vindeca ce-i bolnav întru noi.
Dacă unul dintre cele cinci simţuri nu s-a smintit în această lume şi din această pricină boleşte, să alergăm cu celelalte patru tefere înaintea Domnului, ca să aibă El milă de cel bolnav şi să-l vindece. Când o parte a trupului se îmbolnăveşte, doctorul prescrie două feluri de îngrijiri: grijă de mădularul bolnav şi întărirea celor tefere, încât ceea ce este sănătos să devină şi mai sănătos şi mai puternic, pentru a ţine cumpănă părţii bolnave.
464
Astfel este şi cu sufletul. Dacă ne îndoim cu mintea, să alergăm cu inima şi cu sufletul să ne întărim credinţa şi cu ajutorul lui Dumnezeu să ne vindecăm şi să ne întărim mintea bolnavă. Dacă am păcătuit uitând rugăciunea, să ne grăbim prin fapte de milostenie să restaurăm întru noi starea de rugăciune pierdută şi invers.
(Predică la Duminica a doua din Postul Mare)
Suferinţa
Fericit este cel ce îşi poartă suferinţa în această viaţă cu răbdare şi cu nădejde în Dumnezeu! Fiecare zi a sa preţuieşte în Ceruri cât o lună şi cât un an al unui necredincios, care fie se veseleşte fără să ştie de durere sau suferă fără răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Fericit omul care nu cârteşte, ci caută cu răbdare şi cu nădejde în Dumnezeu, să vadă pricinile pentru care suferă. Şi unde va afla aceste pricini? Le va afla în el însuşi, ori în părinţii săi, ori în vecinii săi iată unde le va afla! Regele Da vid a suferit din pricina propriilor sale păcate, Roboam56 a suferit din pricina păcatelor
56 Roboam, fiul lui Solomon şi al Naamei, a fost rege al Iudeii în sec. al X-lea. El a săvârşit fapte rele pentru că nu şi-a silit inima să-L caute pe Domnul. La sugestia tinerilor şi împotriva sfatului bătrânilor, i-a spus lui Ieroboam I, fiul lui Nabat, că va înăspri jugul pus asupra lui Israel, neascultând de popor. Dar Şemaia, omul lui Dumnezeu, i-a transmis să nu pornească acest război împotriva fraţilor şi în cele din urmă, Roboam l-a ascultat (n. ed.).
465
tatălui său, regele Solomon, iar prorocii au suferit din pricina păcatelor semenilor lor.
Iar dacă cel ce suferă ar vrea să caute şi mai departe şi mai adânc pricinile suferinţei sale, unde le-ar găsi? Le-ar afla în necredinţa dintru început a omului înaintea lui Dumnezeu, ori în întunecatul sau răuvoitorul duh al răului dintr-o noapte înveninată, fără de zi, ori în Pronia dumnezeiască cea tămăduitoare şi plină de iubire de oameni iată unde ar găsi mai departe cel ce suferă pricinile mai adânci ale durerii sale! Adam şi Eva au avut de suferit din pricina necredinţei lor faţă de Dumnezeu, dreptul Iov a avut de suferit din pricina duhului celui rău şi întunecat, iar tânărul orb din naştere, căruia Domnul Cel Milostiv i-a deschis ochii, a avut de suferit spre slava lui Dumnezeu şi a sa răsplată în veşnicie.
Un om înţelept îşi caută întotdeauna pricinile suferinţelor sale mai întâi în sine însuşi, iar cel nebun întotdeauna aruncă vina pe alţii. Cel înţelept îşi aminteşte toate păcatele sale din copilărie şi până în clipa de faţă, le pomeneşte cu frică de Dumnezeu, aşteptându-se să se abată asupra lui necazuri pentru ele şi când se abate suferinţa, fie de la prieteni, fie de la vrăjmaşi, fie prin oameni sau prin duhurile rele, fie acum, fie mai târziu, el îşi dă seama care sunt pricinile pătimirilor sale, fiindcă îşi ştie şi îşi aminteşte păcatele sale. Cel nebun este uituc, nu-şi ţine minte strâmbătăţile, atunci când se abate asupra lui vreun necaz, nu-i vine să creadă că tocmai el păţeşte una
466
ca asta: De ce tocmai pe el să-l doară capul? De ce tocmai el să-şi piardă banii? De ce să-i moară copiii? În nebunia şi în furia sa, arată cu degetul orice făptură în Cer şi pe pământ, mai degrabă decât să se arate pe sine însuşi vinovat de faptul că suferă, adică că este adevăratul vinovat pentru suferinţele sale.
Fericit este omul care se foloseşte de durerea sa, ştiind că orice suferinţă în această scurtă viaţă este îngăduită asupra oamenilor de către Dumnezeu, din marea Sa iubire de oameni, pentru binele şi folosul lor. Din mila Sa, Dumnezeu îngăduie suferinţă asupra oamenilor din pricina păcatelor lor, din milă, iar nu din dreptate, fiindcă dacă ar fi după dreptate, orice păcat ar atrage în chip neabătut moartea, aşa cum spune Apostolul: „Păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iac. 1, 15). În loc de moarte Dumnezeu dăruieşte prin suferinţă tămăduire. Suferinţa este mijlocul prin care Dumnezeu vindecă sufletul de leproasa-i păcătoşenie şi de moarte.
Numai cel nebun crede că suferinţa este rea.
Omul cuminte ştie că suferinţa nu este rea, ci că e doar vădirea răului şi mântuirea de rău. Numai păcatul este un rău adevărat în om şi în afară de păcat nu este nimic rău. Orice altceva ar numi oamenii în mod obişnuit rău nu este rău, ci un leac amar ce vindecă de rău. Cu cât mai grav este cineva bolnav, cu atât doctorul îi prescrie un leac mai amar. Omului însă i se pare adesea că leacul este mai amar decât boala de care pătimeşte. Astfel şi păcătosului i se pare că suferinţa este mult mai grea şi mai amarnică decât
467
păcatul săvârşit. Dar acest lucru este înşelător, este amăgire de sine. Nu este pe lume durere nici pe departe atât de grozavă şi de ruinătoare ca păcatul. Orice suferinţă pe care o îndură un om sau un neam nu-i nimic altceva decât leacul vindecător pe care Mila cea veşnică îl dă din belşug oamenilor şi neamurilor pentru a le scăpa de la veşnica pierzanie. Orice păcat cât de mic ar aduce moartea dacă Mila n-ar îngădui suferinţa pentru a-l curăţa pe om de nenorocirea păcatului, fiindcă tămăduirea ce vine prin suferinţă este adusă de puterea cea plină de har a Sfântului şi de viaţă Dătătorului Duh.
Dar veţi spune: „Omul se teme de suferinţă tocmai pentru că se teme de moarte, cum poate suferinţa să-l scape de moarte?” Ce aduce trupul la moarte: boala sau leacul? Fireşte că boala, iar nu leacul. Tot astfel, nu suferinţa duce sufletul la moarte ci păcatul aduce omului boala şi sufletului moartea. Într-adevăr, păcatul este sămânţa morţii, o sămânţă înfricoşătoare care dacă nu este dezrădăcinată la timp prin suferinţă şi arsă de focul Duhului Sfânt, creşte şi năpădeşte tot sufletul, făcându-l vas al morţii în loc de vas al vieţii.
(Predică la Duminica treia după Paşti)
Eu ştiu că ţi-e greu. Acum câţiva ani ţi-a murit soţul. L-ai jelit şi l-ai răsjelit. Ţi-ai însurat singurul fiu, bucuria s-a întors. După aceea, te-a bucurat şi mai mult nepoţelul. Dar ceea ce ai iubit tu, a iubit şi Dumnezeu şi ţi-a luat. Îndată ce nepoţelul s-a înălţat în zbor la
468
lumea nevăzută, ţi s-a îmbolnăvit şi nora. Au uscat-o mâhnirea şi jalea şi s-a dus în urma fiului. În urma lor a plecat şi cel unul născut al tău. Şi ai rămas singură pe lume. Ai încercat o dată să te otrăveşti şi ai rămas în viaţă. După aceea, ai pregătit un laţ ca să te spânzuri. A dat însă peste tine o fată din vecini. Văzându-te sub ştreangul pregătit, ţi-a spus cum a auzit ea din bătrâni că sinuciderea este păcat fără iertare în ambele lumi. Bine ţi-a zis. Această fată ţi-a mântuit sufletul. Cu adevărat ea îţi este cel mai mare binefăcător din lume. Doar mulţumită ei poţi nădăjdui că te vei vedea pe lumea cealaltă cu fiul, nora, nepotul şi soţul.
Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui, a grăit Domnul. Numeroase şi felurite încercări îngăduie Domnul asupra oamenilor, dar scopul lor este unul şi acelaşi: prin amărăciune să vindece sufletele omeneşti de păcat şi astfel să le pregătească pentru veşnica mântuire. Oricât de greu ţi-ar fi uneori, aminteşte-ţi două lucruri: primul, că însuţi Tatăl tău Ceresc hotărăşte măsura pătimirii şi al doilea, că El ştie puterea ta.
(Scrisori misionare)
Sufletul
Ce folos ai să câştigi toată această lume ce se îndreaptă spre pieire şi să-ţi pierzi sufletul menit mântuirii? Lumea se apropie de sfârşit şi în cele din
469
urmă va fi aruncată ca o haină veche. Iar sufletele adevărate, care îl iubesc pe Hristos, se vor înălţa atunci în împărăţia veşnicei tinereţi. Sfârşitul lumii este începutul vieţii celei noi a sufletului.
La ce bun aşadar, i-ar fi omului întreaga lume, de care curând oricum se va despărţi? La ce bun, când lumea întreagă, într-un viitor ce nu-i departe, se va risipi şi va dispărea ca un vis care a trecut? De ce folos să-i fie un leş zăcând neajutorat? Ce o să dea în schimb pentru sufletul său? Chiar dacă întreaga lume ar fi a lui, Dumnezeu tot n-ar primi-o în locul sufletului său. Dar lumea nu-i aparţine omului, ci lui Dumnezeu. El i-a dăruit-o omului pentru a se sluji de ea în chip vremelnic spre dobândirea unui bun şi mai mare şi mai preţios al acestei lumi. Cel mai mare dar pe care l-a dat Dumnezeu omului este sufletul zidit după chipul Său. Şi acest dar, la vremea potrivită, Dumnezeu îl va cere înapoi.
Omul nu poate să-i dea nimic în schimb lui Dumnezeu pentru sufletul său. Sufletul este împăratul, iar tot restul este rob. Dumnezeu nu va primi rob în locul regelui, nici lucru pieritor în locul celui fără de moarte. O, ce va da păcătosul în locul sufletului său? Câtă vreme este în trup, omul este ademenit de multe lucruri pe care le socoteşte de preţ dar, când se desparte de trup, îşi dă seama o, de n-ar fi prea târziu! că în afară de Dumnezeu şi de suflet nimic nu are preţ. Deci nu are ce să-i dea în locul sufletului. O, ce jale pe sufletul păcătos când vede că toate legăturile cu lumea i s-au tăiat şi stă gol şi lipsit de toate în lumea duhurilor! Pe cine să strige într-ajutor? Al cui nume
470
să-l cheme? De poala veşmântului cui să se ţină când se vede căzând în abis pentru totdeauna? Fericiţi cei ce în lumea aceasta au ajuns la dragostea lui Hristos şi au învăţat să cheme numele Lui ziua şi noaptea, odată cu răsuflarea şi cu bătăile inimii! Deasupra abisului vor şti pe cine să strige, vor şti al Cui nume să-l cheme. Vor şti de poala hainei Cui să se ţină. Cu adevărat, vor fi în afară de orice primejdie sub aripa Domnului lor.
(Predică la Duminica a treia din Postul Mare)
Ochii noştri, prin ei înşişi, văd atât cât văd şi ochelarii noştri. Urechile noastre, prin ele însele, aud tot atât cât aude şi receptorul metalic. Limba noastră, prin ea însăşi, vorbeşte tot atât de lămurit pe cât şi limba clopotului. Prin urmare, ceea ce vede sufletul nostru, aceea văd şi ochii noştri. De aceea, ce aude sufletul nostru, aud şi urechile noastre, fiindcă sufletul poartă înţelegerea şi limba vorbeşte cu înţeles. Dacă ochii noştri ar fi ca lacul, fără suflet, ei ar vedea precum vede lacul. Dacă urechile noastre ar fi ca peşterile, fără suflet, ele ar auzi tot atât cât aud şi peşterile. Dacă limba noastră ar fi răsunătoare precum limba fără suflet a clopotului, ea ar vorbi tot atât cât vorbeşte şi limba clopotului.
(Gânduri despre bine şi rău)
„Dă-mi odihna trupului!” După o dreaptă înţelegere, aceasta înseamnă: dă-mi somnul!
„Dă-mi odihna sufletului!” După o dreaptă înţelegere, aceasta înseamnă: dă-mi-L pe Dumnezeu!
471
Vrednic de râs este chiar şi gândul că sufletul, care îi împrumută trupului din puterea sa, poate obosi aşa de repede precum trupul şi are nevoie de odihnă aşa de mult ca acesta. Noaptea, sufletul lucrează ca şi ziua, noaptea, el rezumă şi îşi face lecţia sa de peste zi. Noaptea, sufletul îşi rosteşte asupra omului înfricoşata judecată pentru toată lucrarea din ziua ce a trecut.
Pustnicii din Sfântul Munte şi îndeobşte pustnicii din Răsărit, au obiceiul de a dormi mai mult ziua, iar noaptea şi-o petrec în cugetare şi rugăciune. Acest lucru are o însemnătate mare pentru sufletul lor. În liniştea şi-n întunericul nopţii, când încetează lucrarea simţurilor, sufletul lucrează nestingherit şi mai cu spor. Dar şi ziua, prin somn şi prin rugăciune, lucrarea simţurilor omului este mărginită, ceea ce ajută iarăşi la lucrarea mai liberă şi mai vioaie a sufletului. Neîntrerupta părtăşie a sufletului omului duhovnicesc cu lumea nevăzută şi nematerialnică face, de bună seamă, ca şi visele sale să se deosebească de cele ale oamenilor trupeşti. Marii rugători cunosc din experienţă că sufletul nu oboseşte.
Iar oamenii care nu au învăţat sau care s-au dezobişnuit să stea în părtăşie cu Dumnezeu, prin cugetare şi prin rugăciune, vorbesc neîncetat despre „oboseala sufletească”. Însă acea „oboseală sufletească” a lor nu este nimic altceva decât tirania hiperactivităţii simţurilor asupra sufletului nelucrător şi îngrădit.
(Gânduri despre bine şi rău)
472
Sufletul şi trupul
„Să daţi pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului” (I Cor. 5, 5). Ce este ieftin şi ce este scump? Oamenii vorbesc în fiecare zi despre valori, şi neîncetat discută în contradictoriu despre preţul fiecărui lucru.
Ce este ieftin şi ce este scump din punctul de vedere al omului însuşi? Averea este cea mai ieftină, trupul este mai scump decât averea, iar sufletul este mai scump decât amândouă. Când omul se naşte, averea vine pe locul al treilea, iar când moare, e cea dintâi care îl părăseşte. Într-adevăr, când moare, omul se desparte mai întâi de avere şi apoi de trup. Omul poate trăi şi fără avere şi fără trup, numai fără suflet nu. Când omul intră din lumea nevăzută în această lume văzută, el intră cu trup, dar fără avere, iar când iese din această lume, iese şi fără avere şi fără trup. Omul poate fi aşadar, închipuit şi fără avere şi fără trup, dar nu poate fi închipuit fără suflet, fiindcă sufletul este fiinţa vie a omului, esenţa omului.
Sfinţii lui Dumnezeu şi toate rudele noastre care au trecut prin acest câmp de luptă în care ne aflăm acum, sunt în acea lume doar nişte suflete vii, fără trup şi fără avere. Şi vor rămâne astfel până la sfârşitul tragediei istorice a omenirii, până la sfârşitul vremii şi la învierea din morţi a trupurilor.
473
Dumnezeu dă trupul şi averea oamenilor zidiţi precum un cântar pe care sufletul îşi arată vrednicia în fiecare zi. Prin milostenie şi răbdare, sufletul se răscumpără în fiecare zi şi în fiecare clipă, prin milostenia făcută din avere şi prin răbdarea făcută cu trupul. Dă şi îndură şi atunci amândouă talerele se vor cumpăni, iar sufletul tău va fi scris în cartea celor mărinimoşi şi sfinţi.
(Prin fereastra temniţei)
474
ş
Şarpele
Cel ce s-a arătat strămoaşei Eva prin intermediul şarpelui, a reuşit cu îngăduinţa lui Dumnezeu să atragă atenţia neamului omenesc asupra sa ca fiind dumnezeirea absolut necesară. El i-a învăţat pe oameni prin magii şi vrăjitorii. El însuşi înjosit a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă să-L umilească pe Dumnezeu şi pe oameni. Oamenii au primit răutatea infernală a şarpelui şi au iubit întunericul mai mult decât lumina, minciuna mai mult decât adevărul, vrăjitoriile mai mult decât faptele bune, s-au încrezut mai mult în jertfe decât în milă şi în idolii din piatră şi din lemn mai mult decât în Dumnezeul Cel Atotputernic şi în şerpi şi alte dobitoace mai mult decât în Singurul Ziditor şi Tată al lor.
(Teodul)
475
Ştiinţa despre morală
Ştiinţa despre morală nu se deosebeşte, ca ştiinţă, de chimie. Omul nu poate înţelege chimia până ce nu experimentează. Nici ştiinţa despre morală nu se poate înţelege fără a o lucra.
De aceea, cel mai bine este să înveţi puţin câte puţin despre morală şi să pui numaidecât în practică ştiinţa dobândită, decât să înveţi pe dinafară toată ştiinţa despre morală şi să amâni începutul lucrării ei. Numai cel ce trăieşte pe deplin creştineşte poate înţelege pe deplin morala creştină.
(Gânduri despre bine şi rău)
Ştirile zilnice
Ştirile zilnice: oamenii l-au ucis pe Ţar în Rusia, ca să le fie mai bine; oamenii l-au ucis pe preşedinte în Polonia, ca să le fie mai bine; oamenii au ucis şase miniştri în Grecia, ca să le fie mai bine.
Medicina s-a dezvoltat puţin în ultimele veacuri faţă de chirurgie. Şi chirurgia politică a întrecut cu mult medicina politică. Se crede în amputare însă amputarea se face fără socoteală, iar sângele se scurge din restul trupului şi nu poate fi oprit.
În acest caz, ca şi îndeobşte în toate cazurile, toţi ucigaşii s-au înşelat în socoteala lor. Cei ucişi continuă
476
să joace în societate un rol nu mai mic decât cel jucat înainte de moarte. Acest lucru este văzut de toţi şi simţit de toţi, toţi se străduiesc să oprească sângele care curge din organismul societăţii dar în acelaşi timp, toţi cugetă şi vorbesc despre noi amputări, despre noi tăieri.
(Gânduri despre bine şi rău)
478
T
Taina Sfântului Maslu
Sfinţii Apostoli făceau aceasta, iar nouă ni se porunceşte să facem asemenea lor. Apostolul Iacov ne zice: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru dânsul, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi îl va ridica pe el Domnul şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iac. 5,14-15). Nu trebuie să chemăm pe nimeni decât numai pe preoţi, bătrânii Bisericii. Nimeni să nu se ungă chemând alt nume, decât numai numele Domnului, ca să nu pară vrăjitorie. Căci nimeni nu-l va putea ridica pe el decât numai Domnul însuşi şi nimeni nu poate ierta păcatele sale decât numai Unul Dumnezeu. Dar pentru ce se face ungerea cu untdelemn şi nu cu altceva? Pentru că aşa ni s-a poruncit, iar noi trebuie să dăm dovadă de ascultare şi credinţă. De ce ni s-a poruncit să ne botezăm cu apă şi să ne ungem cu mir şi să ne împărtăşim cu pâine şi vin? Aşa a fost voia şi Purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iar al nostru este a crede şi a
479
asculta. Felurite materii sunt slujite în felurite Taine, dar unul este darul lui Dumnezeu, precum şi Domnul nostru Unul este şi toate de la Domnul sunt. De ce are Domnul trebuinţă de lucruri materialnice ca să reverse peste noi harul Său? Domnul nu are trebuinţă de lucruri materialnice, noi însă avem. Plecându-se slăbiciunii noastre, Domnul Se slujeşte de cele materialnice. Îngerilor celor netrupeşti le dăruieşte harul în chip netrupesc.
Untdelemnul singur nu are putere, după cum orice lucru materialnic nu are putere în sine, ci numai harul lui Dumnezeu este atotputernic. Prin mijlocirea untdelemnului, Domnul împărtăşeşte harul Duhului Său Celui Sfânt, iar harul acesta tămăduieşte pe cei bolnavi, îi ridică pe cei slăbănogi şi îi face întregi pe cei ieşiţi din minţi.
O, fraţii mei, cât de negrăită este bunătatea lui Dumnezeu! Ce nu a făcut Domnul pentru noi? Şi ce am putea râvni mai mult? El a cunoscut de mai înainte toate nevoile noastre şi a dat de mai înainte leacurile pentru fiecare din ele. El nu cere de la noi decât numai să credem întru El şi să împlinim rânduielile Sale. Au nu este lucru plin de ruşine şi ocară să urmăm adesea cu toată râvna poruncile doctorilor, care sunt oameni muritori ca şi noi, iar poruncile Dumnezeului Celui fără de moarte să le trecem cu vederea?
O, Preabunule Doamne, înmoaie inimile noastre cele împietrite cu puterea harului Tău, ca mai înainte de a sosi ceasul morţii să-ţi aducem mulţumirea ce
480
o datorăm Ţie, o, Dumnezeul nostru Cel Preabun şi Preaînţelept!
(Proloagele de la Ohrida)
Tatăl nostru
Când vă rugaţi lui Dumnezeu spuneţi:
Tatăl nostru Care eşti în Ceruri. Prin aceasta afirmaţi mai întâi cea mai strânsă înrudire dintre om şi Ziditor şi în al doilea rând cea mai strânsă legătură de rudenie între un om şi altul. Sfântă parentalitate şi sfântă frăţietate! Din această înrudire se naşte dragostea faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de aproapele, prin care se împlinesc două mari porunci dumnezeieşti. Se apropie de noi şi ne apropiem de El, Tatăl nostru Cel Preaînalt.
Sfinţească-se numele Tău, mai presus de orice alt nume în Ceruri şi pe pământ. Pentru noi să nu existe niciun alt nume nici mai sfânt, nici mai drag, nici mai slăvit. Dacă numele Tatălui nostru este sfânt, atunci şi noi, copiii Lui fiind, simţim sfinţenia şi sporim în sfinţenie şi, într-adevăr, devenim sfinţi aşa cum El este Sfânt. Şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu şi de aproapele dobândeşte aureola sfinţeniei. Şi ne privim unul într-altul, aşa cum în Sfinţi se reflectă Dumnezeu, ca dumnezeu în dumnezeu. Nechibzuiţi sunt cei ce înalţă numele omului şi-L hulesc pe al lui Dumnezeu. Nechibzuite vor fi şi osteneala şi roadele
481
lor. Iar Tu ne binecuvântează prin sfinţitul Tău nume cel înfricoşător, Tată al nostru Sfânt.
Vină împărăţia Ta. Împărăţia sfântului adevăr şi a sfintei iubiri în care nu este minciună, nici siluire, nici moarte. Adevărul veşnic, dragostea veşnică şi viaţa veşnică să se sălăşluiască întru noi de la Hristos prin Duhul Sfânt. Ca Hristos sâ împărăţească în inimile noastre şi să răsuflăm prin Duhul Său, împăratul nostru şi Tatăl nostru.
Facă-se voia Ta, precum în Cer aşa şi pe pământ.
Să iubim şi noi ceea ce iubeşti Tu, ceea ce porunceşti să împlinim fără şovăială şi cârtire, îndată şi cu bucurie aşa cum fac îngerii Tăi în Ceruri. Voia Ta este dreaptă şi aducătoare de mântuire. Dă-ne putere, să împlinim voia Ta, iar nu voia trupului sau voia infernală, că Tu eşti Sfântul nostru Tată, sfânt este numele Tău şi sfântă este împărăţia Ta şi sfântă este voia Ta, Tatăl nostru Cel Atotînţelept.
Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi. Pâine cerească şi pâine pământească: prima este pentru suflet, cea de-a doua este pentru trup. Cuvântul este Pâinea Ta cea Cerească, pe care ne-ai dat-o prin Fiul Tău, Iisus Hristos. Cuvântul dulce al Părintelui care se naşte dintr-o inimă de părinte, plină de dragoste! Binecuvântate sunt ostenelile noastre şi roadele pământeşti, fiindcă văzând mila Ta cu bucurie Te slăvim şi te preamărim ca Tată al nostru, Tatăl iubirii şi al oricărei bunătăţi. Şi precum toţi într-o unime şi într-o sfântă frăţie, să sfinţim numele Tău, să
482
tânjim după împărăţia Ta şi să împlinim voia Ta, Tată al nostru Preabogat.
Şi ne iartă greşalele noastre aşa cum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Tu ca Tatăl copiilor Tăi, iar noi ca fraţi să iertăm fraţilor noştri. Şi încă ne mai iartă, Te rugăm şi ne ruşinează prin nemărginită mila Ta, ca şi noi, ruşinaţi fiind, să alergăm şi să ştergem datoriile fraţilor noştri. Să vadă păgânii faptele noastre bune şi să Te proslăvească, Tată al nostru Ceresc şi în bună înţelegere între noi, cei ce avem capetele plecate şi sufletele înălţate, să-Ţi strigăm: Tată al nostru Atotmilostiv!
Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Cel viclean L-a ispitit pe Fiul Tău Unul Născut, pe Iisus Hristos şi a fost biruit. Cel viclean l-a ispitit oarecând pe dreptul Iov şi de acesta (Iov) a fost ruşinat. Cel viclean l-a ispitit şi pe Pavel, şi acesta (Pavel) l-a biruit. Nu-i îngădui celui viclean ca pe noi, cei neputincioşi, să ne ispitească. Să nu ne poticnim şi să nu devenim captivii lui. Ci trimite-l pe înger cu sabia între el şi noi, să ne apere şi să ne ferească. Că Ţie toate îţi sunt cu putinţă, Tată al nostru Atotputernic.
Că a Ta este împărăţia, şi puterea şi slava. Cel viclean este pârlit şi fur, atâta timp cât nu fură de la tine, el nu are nimic.
A Ta este împărăţia, toată puterea şi slava. Şi această împărăţie este veşnică şi nemuritoare, putere nebiruită şi sfântă, slavă netrecătoare şi de neatins, Tată al nostru Atotslăvit. Amin.
(Teodul)
483
Tămăduirea
(…) Că tot binele pe care îl primeşte omul, de la Dumnezeu însuşi îl primeşte şi cu voia lui Dumnezeu îl primeşte. Haina lui Hristos nu a dăruit tămăduire femeii cu scurgere de sânge fără ştirea lui Hristos şi fără puterea Lui nemijlocită, care ieşea dintru El. Este aceeaşi putere vie şi binevoitoare care lucrează şi prin sfintele icoane şi moaşte spre ajutorul credincioşilor. Credinţa lui Hristos nu are de-a face nici cu magia, nici cu vrăjitoria. Niciun lucru creat din natură nu poate fi, prin puterea sa, de vreun folos omului.
La fel stau lucrurile cu toate mijloacele pământeşti de vindecare, ca şi cu apele minerale. Dumnezeu nu stă departe de leacuri şi ape minerale, aşa cum nici Hristos nu stă departe de haina Lui. Şi cine se atinge de leacuri şi de ape minerale cu acea credinţă şi acea sfioasă şi adevărată evlavie cu care femeia cea bolnavă s-a atins de poala hainei lui Hristos, va fi tămăduit. Cine însă se atinge de leacuri şi de apa minerală în afara lui Hristos sau chiar şi contra lui Hristos, rareori va dobândi tămăduire. Iar dacă totuşi se tămăduieşte şi unul ca acesta, prin marea milă a lui Dumnezeu se vindecă, pentru ca şi el să ajungă să cunoască şi să slăvească puterea Lui. Domnul l-a tămăduit pe îndrăcitul din Gadara fără ca acesta să fi avut nici credinţă, nici conştiinţă dar, pentru a se vedea limpede de ce dă Dumnezeu vindecare bolnavilor lipsiţi de
484
credinţă, Domnul i-a spus celui tămăduit: „Mergi la casa ta, la ai tăi, şi spune câte ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit” (Mc. 5,19).
Mulţi în gloata aceea se îmbulzeau împrejurul lui Hristos şi se atingeau de El, dar numai femeia plină de credinţă, care L-a atins cu credinţă şi cu frică, a primit ajutor. La fel se întâmplă şi astăzi cu mulţi care se închină atingând icoanele, moaştele Sfinţilor, Sfânta Cruce sau Evanghelia, ca şi mulţimile acelea iscoditoare dar cu inima rece care îl atingeau pe Hristos. Dar cu adevăraţii închinători, plini de credinţă, se întâmplă precum s-a întâmplat cu femeia aceasta. Cine are ochi de văzut să vadă, cine are urechi de auzit, să audă!
(Predică la Duminica a douăzeci şi patra după Rusalii)
Tâlharul
Oare de ajuns îi sunt păcătosului zece zile pentru a se căi de păcatele sale? După nemăsurata milostivire a lui Dumnezeu, îi sunt de ajuns.
în zilele împăratului Mavrichie57, în apropierea Constantinopolului vieţuia un tâlhar vestit. El umpluse cetatea şi locurile de primprejur de groază
57 După cum scrie pe larg Nichifor Calist, istoric grec, împăratul Mavrichie a domnit între anii 582-602 şi a fost ucis de Foca tiranul (602-610) care i-a răpit scaunul împărătesc (n. ed.).
485
şi cutremur. Într-o zi, împăratul Mavrichie i-a trimis acestui tâlhar o cruce ca semn de încredinţare că nu-i va face nici un rău dacă va veni singur înaintea sa. Tâlharul a luat crucea şi a ieşit din ascunzătoare. Sosind în Constantinopol, el a căzut la picioarele împăratului şi i-a cerut iertare. Împăratul şi-a ţinut făgăduinţa, s-a îndurat de el şi l-a lăsat slobod. Îndată după aceea, tâlharul s-a îmbolnăvit foarte tare şi a simţit că i se apropie sfârşitul.
El s-a pocăit cu amar de toate păcatele sale şi s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu ca să-l ierte, aşa cum îl iertase şi împăratul. A vărsat atâtea lacrimi la rugăciune, încât a umplut cu ele ştergarul ce-l avea cu sine. După zece zile de plâns şi rugăciune, tâlharul cel pocăit s-a săvârşit din viaţă. În noaptea aceea, doctorul său a avut o vedenie minunată: când tâlharul şi-a dat sufletul, în jurul lui s-au adunat diavolii în chip de arapi, ţinând în mâini zapise pe care erau scrise toate păcatele sale. Tot atunci s-au arătat şi doi îngeri luminoşi care au aşezat la mijloc o cumpănă. Diavolii, bucuroşi, au pus în partea lor toate acele zapise, făcând ca braţul acela de cumpănă să atârne foarte greu, în vreme ce partea cealaltă era goală. Îngerii s-au adunat la sfat: „Ce vom pune aici? Să căutăm ceva bun în viaţa sa!” Chiar atunci, în mâinile unuia din îngeri s-a ivit ştergarul scăldat de lacrimile pocăinţei. Îngerii l-au aşezat degrabă în partea lor şi el s-a arătat cu mult mai greu decât toate zapisele dracilor. Atunci dracii cei negri s-au risipit urlând cu mânie, iar îngerii au
486
luat sufletul tâlharului celui pocăit şi l-au dus în Rai, slăvind pe Iubitorul de oameni Dumnezeu.
(Proloagele de la Ohrida)
Doamne, ajută-ne cu harul Tău, să ne cercetăm propria noastră viaţă mai înainte de a-i învinui pe cei ce L-au ţintuit pe Cruce pe Dumnezeul iubirii: oare nu suntem şi noi printre ei? O, de-am fi măcar ca tâlharul care pe cruce s-a pocăit şi în chinurile trupului fiind, a căutat şi a aflat mântuirea păcătosului său suflet!
Dacă cineva răspândeşte ură faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, acela este prietenul Satanei şi cea mai ascuţită armă în mâna lui. Dacă un om este plin de pizmă faţă de plăcuţii lui Dumnezeu şi slujitorii lui Hristos, acela este tâlhar şi ucigaş de Dumnezeu, ca şi Irod, Ana şi Caiafa şi ca toţi capii şi bătrânii poporului evreu. Dacă un om este iubitor de arginţi, nu-i departe de a-L vinde pe Dumnezeu şi în tovărăşia tâlhărească a lumii acesteia, cel mai apropiat tovarăş al său este Iuda. Dacă cineva este slab în apărarea adevărului şi se teme într-atât pentru poziţia şi confortul său, încât se învoieşte cu moartea unui drept, acela este ucigaş la fel ca şi Pilat. Dacă un om se răscoală şi varsă sânge de om şi altul suferă în locul lui din nedreptate sau din răutatea oamenilor, acela este tâlhar şi este asemenea lui Baraba. Dacă un om îl huleşte pe Dumnezeu toată viaţa, fie prin fapte, fie prin cuvinte şi dacă chiar şi în clipa morţii de pe buzele lui ies cuvinte de hulă
487
împotriva lui Dumnezeu, e frate duhovnicesc al tâlharului celui obraznic de pe cruce.
Binecuvântat este cel ce, pătimind pentru păcatele sale, nici nu huleşte, nici nu osândeşte ci, pomenindu-şi fărădelegea, strigă la Dumnezeu după iertare şi mântuire! Binecuvântat este tâlharul care, înţelegând că pătimeşte pentru păcatele sale şi că Nevinovatul Mântuitor pătimeşte pentru păcatele altor oameni, acela se pocăieşte, cere mila lui Dumnezeu şi se află primul în Raiul vieţii veşnice împreună cu Mântuitorul. Iată trei descoperiri ce ni s-au revelat prin el: căinţa mântuitoare chiar şi în clipa morţii, rugăciunea către Dumnezeu aducătoare de mântuire şi grabnica primire a milei lui Dumnezeu. Ne stă înainte o pildă minunată, de orice păcat ne-am fi pângărit, în orice fel ne-am fi despărţit de Dumnezeu şi ne-am fi pus în rândul criminalilor, El ne primeşte pocăinţa. Fiecare fărădelege este păcat înaintea lui Dumnezeu şi cel ce săvârşeşte fie chiar şi numai un singur păcat, se numără printre tâlhari, printre slujitorii Satanei.
Aşadar, nimeni să nu cârtească în chinuri, ca acestea să nu-i fie spre pierzanie, ci spre mântuire. Fie ca întunericul chinurilor să-i fie străluminat de înţelegerea păcatului său, de căinţă şi de rugăciune. Numai astfel suferinţa nu-i va fi spre pierzare, ci spre mântuire.
(Predică la Vinerea Mare)
488
Trestia şi feştila
Sfântul Matei, descriind persoana lui Hristos în Evanghelia sa, se slujeşte de cuvintele prorocului Isaia: „Trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu-l va stinge” (Mt. 12, 20; Is. 42,1). Întrebi: „Ce înseamnă aceste spuse?” Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte: „Prorocul proslăveşte blândeţea şi puterea negrăită a lui Hristos”. Altfel spus, aici se arată trei lucruri: în primul rând, nimicnicia vrăjmaşilor lui Hristos, în al doilea rând, puterea lui Hristos şi în al treilea rând, blândeţea şi îndelunga răbdare a lui Hristos. Vrăjmaşii lui Hristos, mai marii iudeilor, erau o trestie frântă în mâinile Domnului, Celui Atotputernic, iar mâna lor, ca o feştilă fumegândă înaintea picioarelor Sale. Hristos putea cu mâinile Sale cele preatari să frângă trestia fără nici o sforţare şi cu picioarele Sale să calce pe cei zavistnici, să-i calce şi să-i stingă ca pe o feştilă fumegândă. El însă n-a vrut să facă asta, aşteptând cu blândeţe şi cu răbdare întoarcerea păcătosului.
Este greu de găsit o comparaţie mai limpede între slăbiciunile vrăjmaşilor lui Dumnezeu şi puterea lui Dumnezeu decât cea pe care a găsit-o prorocul: trestie frântă ce fumegă! Este pe lume ceva mai lesnicios decât să frângi trestia frântă şi să stingi feştila care nu face altceva decât să fumege? Iată, aşa de netrebnică e toată vrăjmăşia omenească, a păgânilor şi a iudeilor faţă de Hristos şi atunci şi acum şi în veac. Oare,
489
pentru Cel Ce printr-un cuvânt a uscat smochinul, a potolit furtuna, a alungat dracii, a vindecat bolile, ar fi fost greu ca printr-un cuvânt să-i şteargă din Cartea vieţii şi să îi facă pulbere pe toţi fariseii şi saducheii, pe toţi sărmanii mânioşi şi pe toţi zavistnicii îngâmfaţi? Câtuşi de puţin. Dar El nu a vrut să arate puterea Sa în felul cel mai uşor, ci în cel mai greu.
Cel mai greu era să îndure nimicnicia potrivnicilor, batjocurile lor, scuipările lor, prostia, răutatea, minciuna, osândirea cea nedreaptă şi moartea pe cruce. Cel mai greu era să vadă trestiile frânte cum se îngâmfă şi să nu le frângă şi să miroasă fumul cel puturos al pizmei şi să nu-l stingă. Da, cel mai greu era să rabde asta şi totuşi să ierte. Iartă-le lor, Părinte, că nu ştiu ce fac! Şi în această încercare, cea mai grea dintre toate, Hristos Şi-a arătat puterea şi a dobândit biruinţa.
(Scrisori misionare)
Trezvia minţii
Fraţilor, mintea este călăuza şi povăţuitoarea sufletului. Dumnezeu le-a dat dobitoacelor doar suflet, nu şi libertate şi de aceea le cârmuieşte El însuşi cu mintea Sa. Dar oamenilor le-a dăruit şi suflet şi minte, iar odată cu mintea, le-a dăruit voinţă slobodă. Mintea şi libertatea sunt nedespărţite. Drept aceea, deşarte sunt toate născocirile filosofilor ce învaţă că
490
omul are cu adevărat minte, dar nu şi libertate. Din viaţa de fiecare zi se vădeşte limpede că libertatea este tovarăşa nedespărţită a minţii. De bună seamă că omul nu are nici minte desăvârşită, nici libertate deplină, dar stă sub cârmuirea şi povăţuirea lui Dumnezeu. Singur Dumnezeu are minte şi libertate desăvârşită. Noi suntem dar, numai „chipul şi asemănarea” minţii şi libertăţii dumnezeieşti. Avem îndeajuns de multă minte pentru a cunoaşte voia lui Dumnezeu şi îndeajuns de multă libertate pentru a putea hotărî dacă să împlinim sau nu voia lui Dumnezeu. Când mintea îşi pierde puterea sa deplină de cârmuire a sufletului, atunci în suflet răsar multe învăţături potrivnice una alteia, care pricinuiesc sufletului tulburare, neorânduială şi pieire.
Ce înţeles au graiurile Apostolului: „încingând mijloacele cugetului vostru, trezindu-vă desăvârşit” (IPt. 1, 13)? Iată ce înseamnă: „Nu lăsaţi cugetul vostru pradă închipuirii, ci siliţi-vă mintea a cugeta numai la Legea lui Dumnezeu.” Mai înseamnă încă şi aceasta: „Nu îngăduiţi cugetului vostru să se slujească peste măsură de libertatea cea dăruită vouă de Dumnezeu, ducând sufletul în robia trupului, a lumii şi a diavolului, ci vă ţintuiţi cugetul de Hristos ca de o cruce, pentru ca sufletul vostru să poată învia întru Hristos.” încă mai înseamnă: „Zăvorâţi-vă cugetul dinaintea tuturor închipuirilor de sine, ca nu cumva cugetul vostru să fie otrăvit şi să cadă pradă diavolului. Ci vă încingeţi cugetul în strânsoarea inimii, unde el se va trezi cu
491
rugăciunea şi se va curăţi cu lacrimile.” Iată pe scurt înţelesul acestor graiuri: „Siliţi-vă cugetul a nu se sluji peste măsură de libertatea dăruită lui, hulind pe Dumnezeul Cel Viu şi Milostiv şi nu vă omorâţi sufletul cu patimile.”
O, Iisuse Doamne, Cugetul şi înţelepciunea lui Dumnezeu, ajută-ne nouă să ne încingem cugetele noastre, ca să putem cugeta doar cele ce sunt de la Tine şi dintru Tine şi pentru ca minţile noastre, deşteptându-se, să poată călăuzi sufletele noastre spre mântuire!
(Proloagele de la Ohrida)
Trufia
Din toate câte sunt în cele patru colţuri ale lumii, ce lucru ne poate face să ne trufim o, omule muritor, fără numai deşertăciunile şi amăgirile drăceşti? Au oare nu goi şi sărmani am intrat în lumea aceasta şi nu tot astfel vom ieşi dintru ea? Au oare nu cu împrumut am luat tot ce avem? Şi la moartea noastră, au nu vom da totul înapoi? O, de câte ori nu s-au grăit acestea şi au fost trecute cu vederea? Sfântul Apostol grăieşte: „ Că nimic nu am adus în lume şi este limpede că nici a scoate ceva nu putem” (I Tim. 6, 7). Şi atunci când aducem jertfă lui Dumnezeu din pâinea cea de toate zilele şi din vin, spunem: „Ale Tale dintru ale Tale Ţie aducem…” (Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan
492
Gură de Aur). Căci nimic din ceea ce avem în lumea aceasta nu este al nostru, nici măcar o fărâmă de pâine sau o picătură de vin, nu este nimic care să nu fie de la Dumnezeu. Cu adevărat, trufia este fiica prostiei, fiica minţii celei întunecate, născută din împreunările cele ticăloase cu dracii.
Trufia este fereastra deschisă pe care îşi iau zborul afară toate vredniciile şi faptele noastre bune. Nimic nu ne face mai deşerţi în faţa oamenilor şi mai netrebnici înaintea lui Dumnezeu decât trufia. Dacă Domnul nu Se trufeşte, pentru ce ne-am trufi noi? Cine se cuvine a se mândri fără numai Domnul, Cel Ce a zidit lumea şi o ţine cu puterea Sa? însă El S-a smerit pe Sine ca un rob, rob a toată lumea, rob până la moarte şi încă moarte pe Cruce!
O, Smerite Doamne, arde sămânţa cea drăcească a mândriei din sufletele noastre cu văpaia Duhului Tău Celui Sfânt şi seamănă într-însele sămânţa cea aleasă a smereniei şi a îndelungii răbdări.
(Proloagele de la Ohrida)
Trupul
Iată, bun îndemn pentru iubitorii de trup care, din pricina trupului, uită de suflet. Trupul are să fie lepădat de la noioricât de drag ne este, oricât de multe podoabe strălucite am atârna pe el, oricât l-am îngriji şi l-am dezmierda, într-o bună zi ne vom lepăda
493
de el. O, cât sunt de puternice şi de adevărate graiurile acestea: „a ne lepăda de el!” Când sufletul se desparte de trup, el îl leapădă ca pe ceva care nu-i mai este de trebuinţă. Când naufragiaţii ajung la ţărm agăţaţi de o scândură, ei păşesc pe uscat şi leapădă acea scândură. Când se iveşte primăvara, şarpele îşi dezbracă pielea şi o leapădă de la sine. Când fluturele îşi ia zborul din gogoaşă, aceasta este lepădată. Tot astfel şi trupul este lepădat atunci când sufletul se desparte de el. Nemaislujind la nimic, nemaifiind de niciun folos, ba încă aducând şi vătămare celorlalţi oameni, trupul este scos afară din casă, din cetate, ascuns de lumina soarelui şi îngropat adânc în pământ. Cugetaţi numai la aceasta voi, cei ce petreceţi în desfătări şi vă împodobiţi trupurile voastre, voi, cei lacomi şi trufaşi!
Câtă vreme este în trup, sufletul este dator să se slujească de el spre a sa mântuire, supunându-se Legii lui Dumnezeu şi făcând lucrurile lui Dumnezeu. Vedeţi cât de iubitor de osteneală este sufletul Apostolului? „Drept este, până când sunt întru acest trup, a vă deştepta pe voi” (I Pt. 1, 13). Slujirea aceasta i-a fost dată de Dumnezeu. El voieşte a o împlini cu râvnă până la sfârşit, mai înainte de a-şi lepăda trupul său. Fraţilor, să ne ostenim şi noi ca mai întâi să îmbrăţişăm îndemnul apostolului, iar mai pe urmă să le aducem aminte şi altora, celor cărora le voim binele. Ne apropiem grabnic de ţărmul celeilalte lumi şi fără de veste va bate ceasul când vom fi siliţi să lepădăm trupurile noastre şi să ne înfăţişăm cu
494
sufletul gol înaintea Judecăţii lui Dumnezeu. Ce răspuns vom da înaintea înfricoşatului scaun de judecată al lui Dumnezeu? Cum ne-am slujit de acest lucru pământesc, care este trupul nostru?
O, Iisuse Doamne, Drepte Judecătorule, îndreptează minţile noastre, ca să cugetăm pururea la moarte şi la judecată!
(Proloagele de la Ohrida)
Trupul nestăvilit caută să pună stăpânire asupra sufletului. Şi dacă întru aceasta nu se dă înapoi, el pune stăpânire asupra sufletului şi umbreşte sufletul prin întunericul său, iar acel suflet nu-L vede pe Dumnezeu. Fiindcă trupul prin sine însuşi este stârv, mort, pământ. El nu poate cunoaşte nimic, cu atât mai puţin pe Dumnezeu. Când acest hoit constrânge sufletul şi îl face sluga poftelor sale, atunci sufletul este ca un osândit în temniţă, care îl uită şi pe împărat şi împărăţia, de unde a venit. De aceea este iubirea de plăcerile trupeşti o săgeată vătămătoare, care străpunge sufletul şi îl doboară din înălţimea sa în noroi.
(în mijlocul a patru pescari)
Turismul
Vă tânguiţi că nu se fac drumuri pe Durmitor… pentru turiştii străini. Pentru turişti? Dacă aţi fi spus: «de dragul pădurilor” sau „pentru a înlesni accesul
495
oamenilor”, aş fi înţeles. În acest caz nu v-aş fi răspuns nimic, fiindcă grija pentru drumuri trebuie să o aibă cei care au această îndatorire. Când aud însă motivul pentru care spuneţi Dvs. că trebuie să se facă drumuri pe căruntul Durmitor, mi se aprind obrajii de ruşine. Şi cum altfel să simt? Vreţi să-i „atrageţi” pe străini să vină în Muntenegru şi „să lase bani”. De ce? Ca să-şi zgâiască ochii la brădeturile şi poienile unde poporul cinstit îşi paşte din moşi-strămoşi turmele dalbe. Când aude aşa ceva, omului îi vine, credeţi-mă, să vorbească mai degrabă cu morţii decât cu viii.
O, Sfinte Petru de Ţetinie58, care cel dintâi ai zdrobit armatele lui Bonaparte, ce-ai fi zis de asta? Ascunde-te, sabie a lui Iole Piletici59, să nu arunce parale pe tine străinii ca bacşiş când te vor vedea! Iar tu, Draşko voievoade60, lasă povestea ta cu veneţienii îndepărtaţi, fiindcă ea nu mai stârneşte la noi râs, ci ruşine.
Dvs. spuneţi la modul cel mai serios, într-o formă ştiinţifică: „Depresia economică datorată actualei crize poate fi redusă la minim numai prin elevarea conştientizării importanţei turismului şi prin
58 Sfântul Petru I Niegoş, Mitropolit şi prinţ al Muntenegrului (n.ed).
59 Erou naţional muntenegrean, conducător politic şi militar care de-a lungul secolului al XIX-lea s-a distins în războaiele purtate de principatul Muntenegrului pentru apărarea independenţei sale (n. ed.).
60 Personaj din „Gorski vienaţ”, capodopera literară a lui Petru II Niegoş (n. ed.).
496
construirea de şosele moderne şi hoteluri confortabile”. Ţărăneşte spus, asta înseamnă: „Să ne îndurăm, să aruncăm milioane străine pe drumuri şi hoteluri, iar apoi să aşteptăm cu căciula scoasă… buzunarele străinilor. Pentru a primi bacşiş din buzunarele lor şi pentru a plăti măcar dobânda la milioanele lor”. Din asta să trăim, omule? Mai bine să nu trăim! Oare asta este calea cea dreaptă a Sfântului Sava care ne-a condus prin Kosovo şi prin atâtea morminte şi prin atâtea temniţe şi camere de tortură, până la Eliberare? Sau chiar am ajuns atât de necredincioşi faţă de noi înşine, încât am fi gata să schimbăm vechea lozincă: „Pentru cinstita cruce!” cu lozinca: „Pentru turism!”?
De altfel, este ţara noastră cea mai frumoasă dintre toate ţările ca lumea să dea năvală pentru a o vedea? Ea este cea mai frumoasă dintre toate ţările însă şi pentru noi este cea mai frumoasă nu prin frumuseţea exterioară a peisajelor, ci pentru acea frumuseţe pe care poporul a observat-o şi şi-a exprimat-o mai mult prin pricesne. Este vorba de frumuseţea marilor suflete, marilor caractere, marilor încleştări dintre dreptate şi nedreptate, marilor biruinţe morale. Aceasta este principala frumuseţe a ţării noastre. Ea este mai înaltă decât toţi munţii noştri şi mai albă decât zăpada de pe ei. Dar, pentru această frumuseţe, turiştii străini nu sunt dispuşi să cheltuiască bani.
încă ceva. Ştiţi Dvs., stimate domn, ce otravă învelesc mulţi turişti străini în bancnotele pe care le dau? Aţi auzit de otrava care se numeşte desfrâu?
497
Ştiţi câte ceva despre psihologia gloatei, mai cu seamă când aceasta se află pe teren străin? O gloată de oameni într-o ţară străină nu se distinge niciodată prin jena pe care o are acasă. Dacă îi vom primi pe turişti cu cinstea cuvenită, ca pe nişte oaspeţi, totul este în regulă. Atunci vom rămâne credincioşi ospitalităţii noastre seculare, ce străluceşte ca o sfinţită aureolă în jurul sufletului poporului nostru. Această vestită ospitalitate a noastră este întemeiată pe documentul principal al credinţei creştine pe Sfânta Scriptură.
Apostolul lui Hristos le porunceşte credincioşilor să-i primească cu bucurie pe călători „iubirea de străini urmând” (Rom. 12,13). Şi iar, în altă parte: „Iubirea de străini să n-o uitaţi” (Evr. 13, 2). Dar nicidecum nu ni se recomandă să aşteptăm profit „mântuitor” de la turiştii străini. La drept vorbind, până acum am avut de pe urma lor nu puţină pagubă, nu rareori chiar şi materială. Ei caută drumuri scumpe şi transport… gratuit, întotdeauna prezintă nu ştiu ce recomandări oficiale, ce-i tulbură pe funcţionarii noştri. Alţii se adresează instituţiilor publice şi comercianţilor prezentându-se ca turişti străini şi cer cu neruşinare ajutor financiar. De obicei se scuză: „Am scris acasă pentru a primi bani şi aşteptăm să vină!” şi lumea noastră milostivă dă însă le dă ca unor săraci, fără să cerceteze.
Le dă ca unor oameni aflaţi în nevoie, nu ca unor turişti, nu ca unor mântuitori care, după părerea Dvs., ne vor scoate din nu ştiu ce nevoi pe noi. fiindcă nevoia se vindecă anevoie prin nevoie.
498
Aşadar, având toate acestea în vedere, să nu ne tânguim că nu sunt turişti pe Durmitor, ci să ne ţinem de plug şi de Dumnezeu, precum a zis un înzestrat compatriot al nostru.
(Scrisori misionare)
Turnul babel
Tot ceea ce nu este al Său, ceea ce nu este de la El şi ceea ce nu-I seamănă Lui, Dumnezeu leapădă. „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc (Ps. 126,1). Dacă zidarii clădesc întru numele lui Dumnezeu, au să ridice palate, chiar dacă mâinile lor sunt slabe şi materialele insuficiente. Dar dacă construiesc întru numele lor şi contrar lui Dumnezeu, lucrarea lor se va prăbuşi aşa cum s-a prăbuşit turnul babel.
Turnul babel nu a fost singurul în istorie care s-a risipit, ci nenumărate astfel de turnuri ce au fost zidite de conducători ai lumii cu dorinţa de a aduna toate popoarele sub un singur acoperiş, al lor şi sub o singură putere, tot a lor. S-au spulberat în cenuşă şi nenumărate turnuri de bogăţie, de slavă şi de mărire Pe care le-au ridicat oamenii din dorinţa de a stăpâni asupra zidurilor lui Dumnezeu sau asupra popoarelor lui dumnezeu şi de a fi ca nişte mici dumnezei. Dar ceea ce au zidit Apostolii, Sfinţii şi ceilalţi bineplăcuţi ai lui Dumnezeu nu s-a risipit.
499
Nenumărate împărăţii omeneşti, zidite de deşertăciunea lumească au căzut şi au pierit ca umbra însă Biserica Apostolească stă până astăzi şi va sta şi deasupra mormintelor multor împărăţii de astăzi. Palatele împăraţilor romani care au dus războaie împotriva Bisericii zac în cenuşă,, pe când peşterile şi catacombele subterane ale creştinilor dăinuie până astăzi. Sute de împăraţi şi de regi au domnit peste Siria, Palestina şi Egipt: din palatele lor de marmură s-au păstrat numai nişte plăci sparte, aflate prin muzee, pe când mănăstirile şi lavrele, pe care le-au ridicat tot în acea vreme rugătorii şi pustnicii prin strâmtori şi pustietăţi, dăinuie până astăzi şi din ele de cincisprezece sau şaptesprezece veacuri se înalţă neîncetat rugăciuni şi mireasmă de tămâie.
Nu există putere care să risipească lucrarea lui Dumnezeu. În vreme ce palatele şi cetăţile păgânilor s-au ruinat, în acelaşi timp colibele lui Dumnezeu au rămas. Acel lucru ce se sprijină de degetul lui Dumnezeu stă mai sigur decât dacă l-ar sprijini întreaga lume cu umerii ei: „Ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 29), fiindcă toate trupurile sunt ca iarba care aşteaptă să-i vină rândul şi să se prefacă în cenuşă.
Să ne păzească Domnul de gândul că am putea ajunge la vreun bine fără ajutorul şi binecuvântarea Lui!
(Predică la Duminica a optsprezecea după Rusalii)
500
Ţ
Ţesătura dreptăţii
Ţesătura dreptăţii este mai subţire decât mătasea, dar mai trainică şi mai anevoie de sfâşiat şi poate acoperi amândouă lumile, în vreme ce ţesătura nedreptăţii şi a sălbăticiei este groasă şi se frânge degrabă. În zilele Cneazului Vladimir al Kievului, în această cetate vieţuia o singură familie creştină: Teodor Varegul împreună cu fiul său, Ioan. În vremea unui necurat praznic idolesc, locuitorii păgâni ai cetăţii, povăţuiţi de draci, au voit să-l jertfească idolilor pe Ioan, fiul lui Teodor.
Când au venit la Teodor, cerându-l pe Ioan în numele acelor „dumnezei”, Teodor a zis: „Dacă dumnezeii voştri sunt vii, atunci să vină ei înşişi să-l ia pe fiul meu.” Păgânii, aprinzându-se de mânie, au alergat degrabă la casa lui Teodor, au surpat-o Şi au lăsat trupurile lui Teodor şi Ioan, plăcuţii lui Dumnezeu, sub zidurile surpate. Atât de mult s-a întins ţesătura sălbăticiei. Dar ţesătura dreptăţii
501
s-a întins încă şi mai departe: la scurtă vreme după aceasta, Cneazul Vladimir s-a botezat împreună cu tot poporul său. Atunci, chiar pe locul unde fusese casa şi mormântul celor dintâi mucenici ruşi, Teodor şi Ioan, s-a ridicat o biserică închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
(Proloagele de la Ohrida)
Ţie, Doamne!
Când se vor aduna asupra ta chipurile întunecate ale ispitelor drăceşti, ale suferinţelor şi ale bolilor, nu deznădăjdui, ci spune: „Ajutor şi milă cer ţie Doamne!”
Când îngerul morţii va veni la patul tău, nu te speria prieten este ci iartă-te cu această lume şi spune: „Sufletul meu pocăit îl predau în mâinile Tale ţie, Doamne!”
(Scrisori misionare)
Acestea sunt nişte cuvinte foarte însemnate şi pot fi aplicate în multe împrejurări din viaţa omenească. Când ai sănătate şi spor la treabă, înalţă-ţi inima şi spune: „Ţie, Doamne!”
502
Când oamenii te cinstesc şi te laudă, spune în sinea ta: „Nu merit eu asta, asta nu mi se cuvine mie, ci „Ţie, Doamne!”
Când îţi trimiţi copiii la muncă, ori la şcoală, ori în armată, binecuvântează-i din pragul casei tale şi spune: „Ţi-i dau în grijă ţie Doamne!”
Când te lovesc invidia oamenilor şi necredinţa prietenilor, nu cădea cu duhul şi nu ţine amărăciune în inima ta, ci spune: „Toate acestea le dau spre judecată şi spre dreptate ţie, Doamne!”
Când mergi în urma sicriului ce poartă tot ceea ce ai mai drag, păşeşte cu vitejie ca atunci când duci un dar celui mai mare Prieten şi spune: „Acest sufle drag ţi-l aduc în dar ţie, Doamne!”
504
u
Ultima dorinţă
Scrii despre moartea tatălui tău. Ca om de vază şi avut, avea mulţi „prieteni” puternici şi bogaţi. Dar, înainte de moarte, n-a vrut să-l vadă pe niciunul. A cerut doar, în numeroase rânduri, să vină la el Krsta cizmarul. Iar acel Krsta nu avea nimic în afară de credinţă şi bunătate. Şi când a venit Krsta, cel aflat pe patul de moarte, nu i-a grăit nimic, ci i-a luat doar mâna şi i-a ţinut-o în tăcere. Iar când venea vreunul dintre prietenii şi tovarăşii lui puternici, îi făcea semn cu mâna să se îndepărteze. Întrebi: „Ce înseamnă asta?”
Asta, copilul meu, înseamnă că omul pe moarte este sincer. Nu vrea să se atingă de el făţărnicia. La despărţirea de această lume, sufletul caută ce este mai bun în această lume. Iar mai bune în această lume sunt credinţa şi mila. „Că mai bună este bunătatea decât viaţa”, spune Prorocul (Ps. 63, 3). Într-adevăr, el spunea asta lui Dumnezeu. Însă bunătatea lui Dumnezeu străluceşte prin omul bun.
505
Apleacă-te peste patul celui ce stă să moară şi pomeneşte-i numele marilor împăraţi pământeşti, cuceritori, stăpânitori, bogătaşi, savanţi, artişti: nici un răspuns! Acele nume nu-i vor spune nimic. Ele sunt departe de sufletul lui ca un vis uitat. Când unui asemenea stăpânitor aflat pe moarte i s-a vorbit despre oameni mari, el a spus suspinând: „Nu-mi mai vorbiţi de cei pe care îi părăsesc, ci despre cei la care plec”. De asemenea, când unul dintre cnejii ruşi era linguşit şi pe patul de moarte, a strigat mânios: „A trecut vremea pentru aşa ceva! Acum vorbiţi-mi despre cineva mai bun decât mine!”
Aşadar, omul pe moarte este sincer şi caută în primul rând flacăra bunătăţii ca să îl încălzească, să-l lumineze şi să îi dea tărie.
(Scrisori misionare)
Umilinţa
Inima înfrântă şi duhul umilit, care provine din adevărata cunoaştere a propriei neputinţe, este temelia tuturor virtuţilor, temelia vieţii duhovniceşti a fiecărui creştin şi temelia piramidei Raiului. Avva Ioan Colov a spus: „Smerenia este poarta către Dumnezeu”. Odată, duhul răutăţii se împotrivea lui Avva Macarie şi în cele din urmă a strigat: „Tot ceea ce faci tu, Macarie, şi eu pot face, doar printr-un lucru mă biruieşti, prin smerenie!” Despre smerenie a spus
506
cineva: Ea nu are limbă să grăiască răutăţi despre alţii, nu are ochi să vadă răutatea altuia, n-are urechi să audă răutatea altuia.”
Cel ce a văzut că în nimicnicia sa nu poate face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu, acela zideşte bine primul nivel al piramidei Raiului. „Fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15,5), a spus Dumnezeu.
La fiecare pas, de dimineaţa până seara omul înţelept se încredinţează de adevărul acestor cuvinte. Şi chiar şi numai această cunoaştere îl face mare înaintea lui Dumnezeu.
Atunci când omul se eliberează de vântul cel rău al trufiei, atunci i se sălăşluieşte în suflet liniştea în care adie Duhul lui Dumnezeu. Şi când Acesta intră şi se sălăşluieşte în suflet, atunci El zideşte întreaga piramidă a Raiului după raţiunea şi voia Sa, doar sub acoperirea omului. O, creştine al meu este de mare însemnătate să nu tulburăm Duhul lui Dumnezeu ca El să poată intra şi să zidească. Este lucru de căpătâi creştine, să dispreţuieşti tot ceea ce este de la tine şi nu de la Dumnezeu, fie în domeniul cunoştinţei, fie în cel al simţirii, fie în cel al doririi. Bernard din Clervois61 a spus: „Cel ce ajunge să se cunoască cu adevărat, devine dispreţuit în proprii săi ochi.”
(Piramida Raiului)
61 Bernard de Clairvaux, cunoscut şi ca Sfântul Bernard, (1091- 21 august 1153, Clairvaux), a fost călugăr şi conte de Châtillon. Mistica elaborată de el a stat la baza gândirii teologice occidentale (n. ed.).
507
Ura
Cel ce urăşte întreaga lume nu se poate iubi nici pe sine. Cel ce urăşte întreaga lume se dispreţuieşte pe sine însuşi. Singur îşi aruncă plăcerile de fiecare zi, aşa cum se aruncă firimiturile la un câine. Cel ce urăşte întreaga lume porneşte război împotriva lumii întregi. De partea lumii va sta şi Dumnezeu. Ar fi mai bine pentru un astfel de om să spună muntelui: prăvăleşte-te peste mine!
(Gânduri despre bine şi rău)
Urâtorii lui Hristos
Ori de câte ori vrăjmaşii binelui, vrăjmaşii lui Dumnezeu, împletesc mreje pentru a-L prinde pe Hristos, se prind singuri în ele, ori de câte ori îi pregătesc umilinţe, pe sine se ruşinează şi ori de câte ori caută să-I închidă gura, amuţesc ei. Orice au făcut pentru a-L batjocori, I s-a întors Lui spre slavă şi lor spre ruşine. Cum a fost ieri, aşa este şi azi. Oricine se împotriveşte astăzi lui Hristos se va prăbuşi şi va pieri şi se va da prilej ca puterea şi slava lui Hristos mai tare să strălucească. Aşa este astăzi, aşa va fi şi mâine şi aşa va fi până la sfârşitul veacurilor.
(Predică la Duminica a cincisprezecea după Rusalii)
508
Urmarea Sfinţilor
Nu este uşor a-I urma dintr-odată lui Hristos.
Mai întâi urmează-i pe oamenii buni din satul tău. Aceasta să-ţi fie cea dintâi treaptă. Apoi urmează-i pe oamenii sfinţi din neamul tău. Aceasta să-ţi fie a doua treaptă. Apoi urmează-i pe cei mai mari Sfinţi ai Bisericii. Aceasta să-ţi fie a treia treaptă. În cele din urmă, urmează-I lui Hristos. Aceasta este vârful unde nu se poate ajunge dintr-o singură săritură, făcută chiar de jos. Osteneşte-te neîncetat asupra sufletului tău ca şi cum ai face-o asupra ţarinii tale celei mai roditoare care, tocmai pentru că este cea mai rodnică, e şi cel mai uşor acoperită de buruiană. Toate strădaniile tale, cele din afară şi cele dinlăuntru, să fie închinate sufletului fiindcă numai pe el îl poţi izbăvi de potopul morţii. Însă nu te aştepta să-ţi albeşti sufletul fără o lucrare trudnică şi îndelungată, fiindcă astfel se albesc sufletele oamenilor, după amănunţita şi lămurita cercare a Bisericii.
De bună seamă, toată osteneala ta ar putea rămâne zadarnică fără harul dătător de viaţă al lui Dumnezeu. Harul este pentru curăţirea sufletului ceea ce este apa pentru spălarea pânzei. Spălătoreasa se osteneşte cu mâinile, cu maiul, cu pietrele şi săpunul dar de fapt, apa albeşte. Aşa este şi cu tine, ale tale sunt postul, rugăciunea, privegherea, cugetarea, pocăinţa şi faptele bune însă harul este apa lui Dumnezeu care
509
spală, curăţă şi albeşte. De aceea, îl roagă Prorocul lui Dumnezeu: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta… Spăla-mă-vei, şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi” (Ps. 50).
(Gânduri despre bine şi rău)
510
v
Valorile creştinismului
Credinţa creştină este singura credinţă din lume care are măsuri statornice şi neschimbătoare.
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte limpede despre cum sunt măsurate şi rânduite valorile creştinismului. El spune: „Sunt trei feluri de lucruri: primul fel este alcătuit din lucrurile bune, ce nu pot fi rele, de pildă înţelepciunea, milostenia şi celelalte asemenea lor. Cel de-al doilea fel este alcătuit din lucrurile cele rele, care nu pot fi niciodată bune, de pildă desfrânarea, neomenia şi cruzimea. Iar al treilea fel este alcătuit din lucrurile care sunt uneori bune, alteori rele, după aplecarea sufletească a celor care se slujesc de ele.” Dumnezeiescul dascăl spune că bogăţia şi sărăcia, libertatea şi robia, puterea şi boala, încă şi moartea sunt rânduite în cel de-al treilea fel. Ele nu sunt nici bune, nici rele prin sine, ci ajung bune sau rele potrivit cu aplecarea oamenilor şi cu felul în care se slujesc de ele. De pildă, dacă bogăţiile ar fi bune, iar sărăcia rea, atunci toţi bogaţii ar fi buni şi toţi săracii ar
511
fi răi. Dar în fiecare zi ne încredinţăm că sunt bogaţi şi buni şi răi, precum şi săracii sunt şi buni şi răi. La fel se poate spune şi despre oamenii sănătoşi şi cei bolnavi, despre cei slobozi şi despre robi, despre cei sătui şi cei flămânzi, despre stăpânitori şi cei aflaţi sub stăpânire, încă nici chiar moartea nu este rea, fiindcă „mucenicii, prin moarte, au ajuns mai fericiţi decât mulţi alţii.”
(Proloagele de la Ohrida)
Veacul XX
Fiul moşteneşte datoriile tatălui şi trebuie să le plătească. De nu le va plăti el, o va face fiul, nepotul sau strănepotul său. Astfel datoria trebuie plătită celui ce te-a împrumutat. O astfel de rekgulă este peste tot în lume, în societate. Fiul moşteneşte boala tatălui său. Dacă nu se lecuieşte de ea, atunci boala va trece la fiul său sau la nepotul său sau la strănepotul lui, până la a patra generaţie.
Dar dacă fiul plăteşte toate datoriile tatălui său, atunci urmaşii lui vor fi fericiţi. Şi dacă fiul se vindecă de boala moştenită de la tatăl său, atunci urmaşii lui vor fi sănătoşi.
O, fraţii mei, veacul al XVIII-lea este tatăl veacului al XIX-lea, iar veacul al XIX-lea este tatăl veacului al XX-lea. Tatăl s-a îndatorat cu mult. Fiul nu a plătit datoriile tatălui, ci şi mai mult s-a îndatorat, iar datoria a căzut asupra nepotului. Tatăl s-a molipsit de o boală
512
grea, iar fiul nu a căutat să se vindece de urâcioasa boală a tatălui său, ci şi mai mult a înrăutăţit-o şi boala l-a lovit pe nepot cu putere întreită. Nepotul este veacul al XX-lea, în care trăim noi. Veacul al XVIII-lea a însemnat răzvrătirea împotriva Bisericii şi a clerului Pontifului Roman. Veacul al XIX-lea a însemnat răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Veacul al XX-lea înseamnă pactul cu diavolul. Datoriile au crescut şi boala s-a înrăutăţit. Iar Domnul a spus că cercetează păcatele părinţilor până la al treilea şi al patrulea neam. Nu vedeţi că Domnul a cercetat nepoţii, din pricina păcatelor bunicilor Europei? Nu vedeţi ciomagul care loveşte nepoţii din pricina datoriilor neplătite ale bunicilor?
împăratul antihrist reprezintă începutul veacului al XIX-lea, Papa antihrist reprezintă mijlocul veacului al XIX-lea, filozofii europeni antihrişti (din casa de nebuni) închipuie sfârşitul veacului al XIX-lea, Bonaparte, Pius, Nietzsche, trei nume funeste, a trei dintre cei mai grav bolnavi ai bolii moştenite. Sunt ei oare biruitorii veacului al XX-lea? Nu, ei sunt cei mai mari purtători ai bolii moştenite din veacul al XVIII-lea. Cei mai grav bolnavi: Cezarul, pontiful şi filozoful… nu în vechea Romă păgână, ci în mijlocul Europei botezate!
Nu sunt ei biruitorii, ci cei mai mari înfrânţi. Când Bonaparte a batjocorit în Kremlin cele sfinte, când Pius s-a proclamat fără de greşeală, când Nietzsche şi-a mărturisit deschis că este în slujba antihristului,
513
atunci soarele s-a întunecat pe cer. Nu unul, ci să fi fost o mie, toţi s-ar fi întunecat de ruşine şi de tristeţe, fiindcă iată minunea pe care lumea nu a mai văzut-o: împăratul ateu, pontiful ateu şi filozoful ateu.
(Prin fereastra temniţei)
Vedenia
Cel ce are pricepere îl poate cunoaşte pe Singurul, Adevăratul Dumnezeu. Cel ce nu are pricepere s-ar cuveni să asculte de cel ce o are şi atunci amândoi şi cel ce are pricepere şi cel ce nu are se vor mântui. Este cu putinţă a-L cunoaşte limpede pe Dumnezeu din firea cea zidită şi încă şi mai limpede de la oamenii cei insuflaţi de Dumnezeu, dar cel mai limpede îl cunoaştem prin Hristos Domnul. Înainte de venirea lui Hristos, bărbaţii cei insuflaţi de Dumnezeu erau prorocii. Printre cei dintâi proroci a fost şi Isaia, fiul lui Amos. Duhul lui Dumnezeu a deschis ochii săi, iar el a văzut ceea ce alţi oameni nu au putut să vadă. De aceea a şi numit „vedenie” cuvântul pe care l-a vestit oamenilor. Nu se poate înfăţişa în cuvinte în ce chip au putut vedea prorocii tainele cereşti şi ale celor ce aveau să fie, ci numai cei ce au primit darul acesta de la Dumnezeu o pot trăi.
Vedeniile sfinţilor proroci sunt adevărate pentru că aceste prorocii şi descoperiri dumnezeieşti au fost adeverite de faptele de mai târziu. Ele sunt adevărate
514
pentru că sunt spre folosul oamenilor, întorcându-i de la răutate în calea bunătăţii. Mai mult încă, ele sunt adevărate pentru că prorocii le-au vestit fără de frică, neluând în seamă necazurile ce au venit peste ei din pricina aceasta, nici chinurile şi moartea pe care le-au pătimit mulţi dintre ei.
Ce a primit în schimb Isaia de la lume şi de la oameni pentru vedeniile sale cele mântuitoare? Oare bogăţii, cinste sau dregătorii înalte? Nu, ci evreii l-au tăiat în două cu fierăstrăul! Bogăţia, cinstea şi slava prorocului este aceea de a pătimi pentru adevărul lui Dumnezeu!
Să ascultăm dar, de prorocii lui Dumnezeu, căci ei sunt cărările ce duc la cetatea Marelui împărat, ei sunt razele Soarelui Dreptăţii, ale Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ei îi luminează pe oameni cu lumina cerească, arătându-le lor pe Soarele Cel Adevărat.
O, Hristoase Doamne, Tu Care Te-ai descoperit prin prorocii Tăi şi Ţi-ai gătit calea pentru a Te pogorî în valea noastră, ajută-ne nouă! Ajută-ne să cunoaştem lumina Ta şi Purtarea Ta de grijă pe care ne-ai arătat-o prin sfinţii Tăi proroci!
(Proloagele de la Ohrida)
Spiritiştii zilelor noastre primesc orice semn din lumea duhurilor ca pe un semn trimis de Dumnezeu şi se laudă pe dată că Dumnezeu li S-a „descoperit”. Am cunoscut un călugăr de optzeci de ani, pe care toţi îl cinsteau ca pe un mare părinte duhovnicesc. Atunci
515
când l-am întrebat: „Vi s-a arătat vreodată în viaţă vreun semn din lumea duhovnicească?” monahul mi-a răspuns: „Nu, niciodată, slavă milostivirii lui Dumnezeu”. Văzând că am rămas uimit de cuvintele lui, mi-a zis: „M-am rugat neîncetat lui Dumnezeu să nu mi se arate nimic, ca să nu am prilejul de a cădea în înşelare şi să primesc un diavol căzut sub înfăţişarea unui înger. Până acum Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile.”
Următoarea pildă pe care mi-o amintesc arată cât de smeriţi şi de veghetori erau bătrânii. Diavolul, înveşmântat ca un înger de lumină, s-a arătat unui monah şi i-a zis: „Eu sunt Arhanghelul Gavriil şi am fost trimis la tine.” La aceasta fratele a răspuns: „Vezi, au nu cumva ai fost trimis la altul? Căci eu nu sunt vrednic să văd înger.” Dracul îndată s-a risipit şi s-a făcut nevăzut.
(Proloagele de la Ohrida)
Vederea lui Dumnezeu
Sfântul Grigorie Sinaitul scrie despre vederea lui Dumnezeu: „Adeverim că sunt opt vederi de căpetenie: mai întâi vederea lui Dumnezeu, Cel fără formă şi Nevăzut, fără început şi Nezidit, Pricinuitorul a toate câte sunt, dumnezeirea cea întreit-una, mai presus de fiinţă; a doua este cea privitoare la rânduiala şi cinul puterilor celor cereşti; a treia se îndreaptă spre alcătuirea lucrurilor celor văzute; a patra spre
516
dumnezeiasca iconomie a întrupării Cuvântului; a cincea spre învierea cea de obşte; a şasea spre înfricoşata a Doua Venire a lui Hristos; a şaptea spre chinurile veşnice; a opta spre împărăţia Cerurilor. Cele patru dintâi sunt ale celor deja împlinite şi trecute. Iar celelalte patru sunt ale celor ce vor să vină şi încă nearătate, măcar deşi acestea sunt văzute limpede de cei ce au dobândit în dar curăţia minţii. Iar cel ce se apropie de vederea aceasta fără luminarea darului, să ştie că plăsmuieşte năluciri şi nu are meşteşugul vederii.” Aşa scria marele Grigorie Sinaitul cel cu dreaptă socoteală, a cărui cunoştinţă venea din cercare.
(Proloagele de la Ohrida)
Venirea cea de-a Doua
Când mă voi întoarce aceste cuvinte înseamnă a Doua Venire a lui Hristos. Când vine din nou să judece lumea, nu îmbrăcat în umile veşminte josnice, ci îmbrăcat în strălucire şi slavă nemuritoare. Atunci gazdele, păstorii şi învăţătorii Bisericii Sale îl vor cunoaşte pe Samarineanul de odinioară, care le-a dat în grijă sufletele bolnave ale păcătoşilor. Acum nu va mai fi Samarineanul Milostiv, ci Dreptul Judecător, Care va face fiecăruia dreptate. Desigur, dacă Domnul ar face judecată după măsura cerească a dreptăţii, puţini ar scăpa de focul cel veşnic. Dar El cunoaşte neputinţa şi suferinţa noastră şi ne va judeca luându-le în seamă pe toate, încât şi un pahar de apă
517
dat în numele Său unui însetat ne va fi socotit faptă bună (Mt. 10, 42). Totuşi nu trebuie să ne înşelăm, lăsându-ne pradă nepăsării. Aici este vorba despre păstorii Bisericii, despre călăuzitorii duhovniceşti. Lor li s-a dat multă putere şi har şi mult li se va cere. Ei sunt sarea pământului, dacă sarea îşi va pierde gustul nu mai este bună de nimic decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni (Mt. 5,13).
Domnul a mai spus că mulţi dintâi vor fi pe urmă şi cei din urmă vor fi cei dintâi (Mt. 19, 30). Iar preoţii sunt cei dintâi în casa de oaspeţi a lui Hristos. Ei sunt chemaţi să îngrijească de bolnavi, să le îngrijească rănile şi să le tămăduiască, să-i hrănească cu hrana cea de viaţă dătătoare a lui Hristos, la masa Mielului lui Dumnezeu. Vai lor dacă nu fac aceasta! Chiar dacă au fost primii în această viaţă trecătoare, nu vor avea parte de Viaţa veşnică. Şi a mai spus Domnul: „Vai omului aceluia prin care vine sminteala!” (Mt. 18, 7). De la nimeni pe lume nu poate veni atâta sminteală, decât de la un preot nepăsător. Cel mai mic păcat al său sminteşte mai mult decât păcatele mari ale altora. Fericiţi sunt păstorii duhovniceşti care îşi ţin cu grijă făgăduinţa făcută Bunului Samarinean plecat, cheltuind cu chibzuinţă cei doi dinari primiţi. Va veni ziua şi clipa când Domnul le va spune: „Bine, slugă bună şi credincioasă… intră întru bucuria Domnului tău!” (Mt. 25,21).
(Predică la Duminica a douăzeci şi cincea după Rusalii)
518
La a doua Venire a Domnului, când va veni ca Judecător, să judece lumea şi să dăruiască fiecăruia după faptele sale, atunci drepţii vor străluci ca luminătorii şi vor auzi acel fericit şi mângâietor glas: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii”. Iar păcătoşii vor auzi acel înfricoşător glas: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Mt. 25,34; 41).
Dar cu dreptate este pentru noi creştinii a ne bucura şi a ne desfăta de această luminoasă şi sfântă zi a lui Hristos Cel înviat Care ne-a izbăvit pe noi de diavol şi ne-a sălăşluit în Ceruri.
(Predică la praznicul Cincizecimii)
Veşnica pomenire
Să zicem că numele cuiva se pomeneşte pe pământ până la sfârşitul vremurilor: ce folos are din asta omul, dacă pomenirea lui este uitată în Ceruri!
Drept este să îi dorim răposatului să i se pomenească numele în veşnicie, în viaţa veşnică şi în împărăţia lui Dumnezeu. Acesta este sensul cuvintelor: „Veşnică pomenire”.
Ucenicii lui Hristos s-au lăudat odată învăţătorului zicând: „Doamne, şi dracii se supun nouă în numele Tău!” (Lc. 10,17). Iar Domnul le-a răspuns să nu se bucure de asta, ci le-a zis: „Bucuraţi-vă că
519
numele voastre sunt scrise în Ceruri” (Lc. 17, 20), adică deoarece sunt ştiute şi amintite şi pomenite în Cereasca împărăţie a lumii şi a vieţii.
în Sfânta Scriptură se spune adeseori cum vor fi scrise numele drepţilor în Cartea celor vii, în timp ce numele păcătoşilor vor fi şterse şi date uitării. Din pilda cu bogatul şi săracul Lazăr vedem că Domnul rosteşte numele lui Lazăr cu preacurata Sa gură, în timp ce trece sub tăcere numele bogatului nedrept. Asta înseamnă că Lazăr a intrat în împărăţia Cerurilor şi a dobândit viaţa veşnică şi veşnica pomenire, iar bogătaşul păcătos a pierdut şi împărăţia şi viaţa şi numele.
în dumnezeiasca tradiţie, numele este uneori identificat cu omul. Într-un loc din Apocalipsă se spune: „şi au pierit în acel cutremur nume de oameni şapte mii” (Apoc. 11, 13). Prin cutremur trebuie să înţelegem marile ispite la care fiind supuşi oamenii, şapte mii dintre ei au căzut de la Hristos şi şi-au pierdut sufletele. Asta înseamnă că nu au pierit doar trupurile lor, asta are puţină însemnătate, ci şi sufletele şi numele. Numele lor au fost nimicite în veşnicie şi şterse din Cartea celor vii.
Cel ce doreşte pomenire fără de moarte în veşnicie, evanghelic lucru doreşte. Dar cel ce doreşte nume fără de moarte pe pământ, deşert lucru doreşte. Să ştii că mulţi sunt care petrecându-şi această viaţă fără să se audă de ei şi fără să fie băgaţi în seamă au dobândit nume fără de moarte în lumea cealaltă, mai presus de moarte şi de schimbare. Cugetă la aceasta,
520
frate Meletie şi Dumnezeu îţi va descoperi şi mai multe. Iar când vei auzi de moartea mea, spune la rugăciune: „Veşnica lui pomenire!”
(Scrisori misionare)
Viaţa duhovnicească
Practic vorbind, viaţa duhovnicească este necontenita noastră osteneală de a ne face vrednici de acest duh dumnezeiesc din noi. De ce să ne ostenim să ne învrednicim? Fiindcă Ziditorul ni l-a dăruit de la Sine. Nimeni dintre noi nici nu l-a cumpărat, nici nu l-a plătit, ci Dragostea veşnică ni l-a dăruit, într-adevăr, darul nu se plăteşte cu nimic. De asta-i darul dar. Însă cel ce primeşte darul şi încă unul aşa de preţios precum este viaţa, poate să se arate măcar vrednic de acest dar.
Cum să-i răspundem lui Dumnezeu cu dragoste pentru dragoste şi cum să ne arătăm vrednici de acest dar dumnezeiesc? Pentru aceasta există o mare ştiinţă care se cheamă ştiinţa duhovnicească. Aceasta este ştiinţa mai presus de toate ştiinţele, aşa cum duhul de viaţă al lui Dumnezeu este mai presus de toate făpturile. Această ştiinţă nu este de la un om trupesc ci de la însuşi Sfântul Duh al lui Dumnezeu. Însuşi Dăruitorul celui mai de preţ dar, i-a învăţat pe oameni cum să se învrednicească de acesta.
(Scrisori misionare)
521
Viaţa păcătosului
Un oarecare om a moştenit de la tatăl său o mare bogăţie. El însă a folosit toată averea moştenită spre a zidi, a întări şi a împodobi o singură casă. Şi trăia singur în acea casă, nu mergea la nimeni, nici nu primea pe vreunul dintre oamenii buni. Pentru sine nu cheltuia nimic totul doar pentru casă. Nespălat, nepieptănat, în zdrenţe, nemâncat, zgârcit faţă de sine şi faţă de ceilalţi, dădea tot numai pentru casa în care stătea. Vecinii nu i-au văzut ani de zile faţa dar casa îi era atât de împodobită pe dinafară încât orice străin, orice trecător scotea strigăte de mirare. Omul cu pricina sorbea fiecare cuvânt de laudă şi de mirare faţă de casa lui şi aceasta era singura sa mulţumire. „Cum o fi cel ce stă într-o astfel de casă, dacă astfel arată casa?”, se întrebau trecătorii.
Dar faţa stăpânului nu o vedea nimeni. În cele din urmă, după ce a cheltuit cu casa tot ceea ce avea, s-a adus singur la deznădejde din pricina înfometării, într-o zi însă a lovit trăsnetul casa lui, dându-i foc. Şi casa a ars în flăcări, iar el abia a scăpat în stradă. Văzându-l, poporul din oraş s-a înspăimântat, fiindcă era ca o sperietoare: negru, slab, zdrenţăros, plin de murdărie. Şi toţi fugeau de el ca de un monstru. În deznădejdea sa, a plecat din oraş, neştiind nici el încotro merge. În cale i-au ieşit nişte ţigani, care şi-au zis: „Ăsta este bun pentru afacerea noastră!” Aşa că
522
l-au înşfăcat, l-au sluţit şi mai mult, i-au scos ochii, i-au rupt mâinile şi picioarele şi au plecat cu el să cerşească prin lume.
Omul din povestire este sufletul păcătosului. Bogăţia cea mare sunt marile daruri primite de la Dumnezeu. Zidirea, întărirea şi împodobirea casei este grija doar pentru trup şi viaţa trupească. Omul neîngrijit, zdrenţăros şi flămând este sufletul neîngrijit, golaş şi flămând din trup. Trăsnetul este moartea neaşteptată. Oamenii din cetate, care fug de acel om ca de un monstru, sunt îngerii lui Dumnezeu, care fug de sufletul cel spurcat al păcătosului. Ţiganii sunt demonii cei negri, cărora le plac cei asemenea lor şi pe aceştia îi înşfacă.
(Scrisori misionare)
Viaţa veşnică
Fiul Dvs. era într-un avion care a căzut şi s-a prăbuşit. Scrieţi că acum vă gândiţi doar la un singur lucru: „Oare fiul meu este totuşi viu? Dacă există viaţă după moarte, cine poate să ne-o dovedească?” Mă pun în locul Dvs. şi vă împărtăşesc pe deplin durerea. Oricum, mă miră întrebarea Dvs., cu atât mai mult cu cât tot ceea ce spuneţi respiră credinţă şi evlavie. Dacă cineva se îndoieşte de viaţa veşnică, nu ştiu cum se poate numi următor al lui Hristos. Iată, lucrul cel mai însemnat pe care l-a descoperit Hristos este o viaţă
523
nouă, o lume nouă, o împărăţie nouă cu totul nouă pentru oameni. Aceasta este cea mai mare descoperire care a fost făcută oamenilor de când există ei şi cea mai îmbucurătoare dintre toate descoperirile. A lepăda această descoperire înseamnă a-L lepăda pe Hristos şi a lepăda întregul rost al vieţiinoastre pe pământ. Iar a primi această descoperire a lui Hristos înseamnă a primi adevărul despre Dumnezeu ca Părinte, despre îngeri şi duhuri, despre atoatevăzătoarea Purtare de grijă a lui Dumnezeu în lume, despre Judecata lui Dumnezeu, despre nemurirea sufletului dimpreună cu moartea trupului, despre rostul plin de bucurie al vieţuirii noastre pe pământ în trup.
Toate aceste adevăruri ni le-a descoperit Domnul şi pe toate le-a mărturisit prin persoana Sa, prin toate cuvintele şi faptele Sale, prin moartea cea de voie pentru noi, prin înviere şi înălţare. „Merg să vă gătesc loc, le-a spus ucenicilor înainte de moarte. Iarăşi voi veni la voi şi vă voi lua la Mine, ca unde sunt Eu, şi voi să fiţi” (In. 14,2). Nu cumva merge în mormânt să le gătească loc acolo? Cu adevărat, n-ar fi fost nicio mângâiere să pregăteşti cuiva loc în moartea veşnică! Nu, ci El merge în cealaltă lume şi în viaţa de dincolo de mormânt şi mai presus de mormânt. Ne-au mărturisit fiinţarea celeilalte lumi şi numeroşi bărbaţi sfinţi şi femei sfinte. „Cine s-a arătat de dincolo să ne-o mărturisească?”, întrebaţi Dvs. repetând astfel întrebarea celor fără de credinţă. Dacă n-aţi fi fost îndoliată, aţi merita o mustrare zdravănă pentru o asemenea întrebare.
524
Spuneţi-mi, care dintre Sfinţii înscrişi în calendar nu s-a arătat? Sau nu ştiţi că Biserica nu a înscris în rândul Sfinţilor pe nimeni care nu s-a arătat în vreun fel din cealaltă lume? Chiar de curând am citit că o tânără franţuzoaică a trecut la Ortodoxie din simplul motiv precum a declarat ea însăşi că i s-a arătat limpede Sfântul Serafim de Sarov, un mare Sfânt rus, al cărui centenar a fost sărbătorit anul trecut.
Aşadar, n-aveţi nicio pricină de îndoială, ci aveţi toate motivele să credeţi în viaţa cerească, în care v-a trecut fiul, ceva mai devreme decât Dvs.
Pace Dvs. şi mângâiere de la Hristos!
(Scrisori misionare)
Vrăjitoria
Mult le place vrăjmaşilor lui Hristos să-i pomenească adesea pe făcătorii de minuni dintre păgâni, pentru a-i înşela pe cei lesne crezători, pentru a defăima credinţa creştină şi a proslăvi păgânismul, vrăjitoria, descântecele, satanismul şi toate celelalte înşelăciuni. De bună seamă că şi Satan se sileşte să facă minuni prin slujitorii săi, dar nici una din minunile slugilor sale nu izvorăşte din iubire de oameni, din durere pentru chinurile lor, din milă sau din credinţă în Dumnezeu, ci mai lesne din mândrie, din iubire de sine, din slavă deşartă şi din pizmă faţă de neamul omenesc. Creştinul s-ar cuveni să se înţelepţească din
525
citirea Faptelor Apostolilor şi să poată osebi minunile dumnezeieşti de amăgirile şi închipuirile Satanei. Să-şi aducă aminte numai de Apostolul Petru şi de Simon Magul.
Să pună alături minunile lui Petru de mincinoasele minuni ale lui Simon. Apostolul a sfinţit inimile împietrite ale oamenilor, a tămăduit pe cei bolnavi şi a înviat morţii şi toate acestea numai cu rugăciunea şi cu credinţa în Dumnezeul Cel Viu, în vreme ce Simon Magul i-a uimit pe oameni cu înşelăciuni drăceşti. Apostolul Petru era prietenul lui Dumnezeu, pe când Simon Magul era prietenul şi protejatul stricatului împărat Nero, care şi-a sfârşit viaţa punându-şi singur capăt zilelor. Minunile fachirilor păgâni sunt acelaşi soi de înşelăciuni şi amăgiri pe care le făcea şi Simon Magul. După cum întinderea de nisip încins seamănă din depărtare cu apele mării, tot astfel şi „minunile” fachirilor seamănă numai cu minunile cele dătătoare de viaţă ale creştinismului.
(Proloagele de la Ohrida)
A tăgădui vrăjitoria neagră şi pe cea albă înseamnă a tăgădui încercarea din fiecare zi a oamenilor duhovniceşti. În înţeles moral, această vrăjitorie se arată sub chipul rău-voirii şi bună-voirii, iar în înţeles raţional, ea se arată prin gândul rău şi gândul bun. Rău-voirea unui om îl slăbeşte pe celălalt, îl paralizează de fapt, îl ucide. Bună-voirea îl ridică, îl întăreşte de fapt îi dă viaţă. De câte ori se întâlnesc doi
526
oameni cu rea-voire, în ei sporeşte vrăjitoria răului. De câte ori se întâlnesc doi oameni, unul cu bună-voire şi celălalt cu rea-voire, între sufletele lor se dă o luptă nevăzută, chiar dacă nu-şi dau mâna sau nu schimbă între ei niciun cuvânt. Şi rareori se întâmplă să nu plece amândoi cu răni în suflet.
De aceea, ori de câte ori te duci printre oameni, adună-ţi toată buna-voire şi cheamă-L în ajutor pe Dumnezeu. El va porunci îngerului Său să nu se despartă de tine. Căci este nespus de Milostiv cu toţi cei ce-L cheamă. Când şarpele se apropie de copil şi acesta îşi strigă mama, oare ea nu aleargă de îndată în ajutor? Iar mila mamei este ştearsă asemenea unui vis în comparaţie cu mila lui Dumnezeu.
(Gânduri despre bine şi rău)
Vrăjmaşii
Domnul a spus: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Lc. 3, 31). Cu aceste cuvinte începe Evanghelia iubirii vrăjmaşilor. La urma urmelor, dacă vrem ca oamenii să nu ne fie vrăjmaşi, să nu le fim nici noi lor. Dacă este adevărat că orice om în această lume are vrăjmaşi, atunci de bună seamă că şi voi sunteţi vrăjmaşul cuiva. Dar cum să-ţi fie omul prieten dacă tu îi eşti vrăjmaş? De aceea smulge mai întâi rădăcina duşmăniei din inima ta şi abia după aceea numără-ţi vrăjmaşii. Cu cât mai
527
desăvârşit ai să-ţi smulgi din inimă rădăcina cea rea şi toate vlăstarele care răsar neîncetat dintr-însa, cu atât mai puţini vrăjmaşi au să-ţi iasă la socoteală. Dacă vrei deci ca oamenii să-ţi fie prieteni, fă-te tu mai întâi prietenul lor. De îndată ce le vei fi semenilor tăi prieten, numărul duşmanilor tăi va scădea şi chiar va dispărea cu totul. Dar acesta nu-i cel mai important lucru. Important este că în chipul acesta ţi-L faci prieten pe Dumnezeu.
Lucrul cel mai de seamă pentru mântuirea ta este să nu fii vrăjmaşul nimănui şi nici să nu ai vreun vrăjmaş. Fiindcă dacă sunteţi vrăjmaşul oamenilor, atunci lucrul acesta împiedică şi mântuirea voastră şi a vrăjmaşilor voştri, iar dacă sunteţi oamenilor prieteni, atunci până şi duşmanii tăi, vrând-nevrând, îţi vor ajuta să te mântuieşti. O, de ar socoti omul mai degrabă cu câţi semeni de-ai lui este el la cuţite, decât câţi îl vrăjmăşesc pe el! într-o singură zi, faţa întunecată a acestei lumi ar străluci ca soarele.
(Predică la Duminica a nouăsprezecea după Rusalii)
Să fim drepţi şi să recunoaştem că vrăjmaşii ne sunt de mare folos în sporirea duhovnicească. Fără vrăjmăşie pe lume mulţi din plăcuţii lui Dumnezeu nu I s-ar fi făcut prieteni. Chiar şi vrăjmăşia Satanei este de folos celor râvnitori întru Dumnezeu şi întru mântuire. Cine mai mult decât Apostolul Pavel a fost cel mai râvnitor întru cele dumnezeieşti, cine a avut mai mare dragoste faţă de Hristos decât el?
528
Acest Apostol ne spune totuşi cum dezvăluindu-i Dumnezeu multe taine, El a şi îngăduit duhului rău să-l ispitească: „Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc” (II Cor. 12, 7). Iar dacă demonul, împotriva voinţei sale, slujeşte omului, cum să nu aducă folos omului alţi oameni, fiindu-i aceia vrăjmaşi mai puţin vătămători decât diavolii? Domnul însuşi a spus: „Duşmanii omului sunt casnicii lui” (Mt. 10,36; Mih. 7,6). Cei care vieţuiesc sub acelaşi acoperiş cu noi, purtând atât de mult grija nevoilor şi înlesnirilor noastre trupeşti, se fac adesea cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai mântuirii noastre, pentru că dragostea şi purtarea lor de grijă nu sunt pentru suflet, ci pentru trup.
Câţi părinţi nu au distrus sufletele fiilor lor, câţi fraţi şi surori nu au distrus sufletele fraţilor şi surorilor lor? Câte soţii nu au distrus sufletele soţilor lor? Şi totul din iubire. Dându-ne seama de acest adevăr de zi de zi, avem încă un temei tare spre a nu ne lăsa pradă iubirii nechibzuite faţă de rude şi prieteni şi spre a nu slăbi iubirea faţă de vrăjmaşi. Să mai spunem o dată că adesea, foarte adesea, duşmanii ne sunt adevăraţii prieteni? Când ne pun piedici, ne sunt de ajutor, când ne ponegresc ne apropie de mântuire, când ne îngreuiază viaţa dinafară ne îndeamnă să ne retragem înlăuntru, în noi înşine, unde ne aflăm sufletele noastre şi să plângem înaintea lui Dumnezeu pentru
529
mântuirea sufletelor. Cu adevărat, adesea duşmanii ne scapă din ruina pe care, hrănindu-ne trupul pe seama sufletului, ne-o pregătesc cei de aproape ai noştri.
(Predică la Duminica a nouăsprezecea după Rusalii)
Vremelnicia
Ţi-a venit în minte gândul: „Credinţa creştină a sărăcit lumea”. Din această pricină eşti nemulţumit şi doreşti să se întoarcă vremurile luxului păgânesc. Să nu dea Dumnezeu să se împlinească dorinţa ta! Căci credinţa creştină a venit ca să îmbogăţească sufletele omeneşti cu bogăţie netrecătoare, ca să fie bogate cu Dumnezeu. După ce omul creşte şi se maturizează, dorinţele copilăreşti i se par caraghioase. Şi creştinilor li se pare caraghios luxul păgânesc la fel ca împopoţonarea unor copii nechibzuiţi. Împăraţii persani s-au ostenit să întreacă în lux tot restul lumii. Pereţii odăilor în care locuiau erau acoperiţi cu aur, argint şi fildeş. Apă beau dintr-un singur râu, Hoaspes, vin din Damasc, iar pâine doar din grâu de Frigia. La masa lor se puneau în fiecare zi mâncăruri din alt ţinut al împărăţiei.
Trei sute de cântăreţi alcătuiau corul care cânta când prânzea şi când se culca împăratul, ce se numea pe sine „împăratul împăraţilor şi domnul tuturor popoarelor”! Prinţii din insulele Malayeziei îşi dădeau numele de „domnul vânturilor şi al mării de la răsărit până la apus!” Marele mogul avea titlul de „cuceritorul întregii
530
lumi”, iar demnitarilor lui li se spunea „purtătorul de trăsnete”, „strălucitorul” ş.a.m.d.
Unde sunt ei acum, unde este luxul lor, unde sunt titlurile lor? Pământ, umbră şi cenuşă! Aşa va trece şi luxul tău, bogăţia ta va ajunge în alte mâini, zilele tale se vor împuţina degrabă, sănătatea ţi se va ofili, puterea îţi va scădea şi mormântul tău va fi netezit cu cazmaua. Nu ţi-ar ajuta nici dacă ai avea cerul şi pământul, fiindcă cerul şi pământul vor trece. Dar există ceva care va rămâne chiar după ce vor trece şi cerul şi pământul. E vorba de sufletele drepţilor, ce s-au îmbogăţit în această viaţă cu adevărul şi bunătatea. Nu te ţine nici tu de umbre trecătoare, ci ţine-te de realitatea care rămâne, de adevăr şi de bunătatea, ce nu sunt trecătoare.
(Scrisori misionare)
532
z
Zaheu
Hristos a spus de mai multe ori că a venit în lume pentru cei păcătoşi şi cu atât mai mult pentru cei mai mari păcătoşi. După cum un doctor nu merge la cei sănătoşi, tot aşa şi Domnul cercetează pe cei ce sunt bolnavi de păcat, iar nu pe cei sănătoşi de dreptate. Nu se spune în Evanghelie că Domnul ar fi tras la casa vreunui drept din Ierihon, ci S-a grăbit la casa păcătosului Zaheu. Nu tot aşa face şi orice doctor înţelept atunci când intră într-un spital? Nu se îndreaptă mai întâi spre paturile celor aflaţi în starea cea mai gravă?
întreaga lume reprezintă un mare spital, plin de oameni molipsiţi de păcat. Toţi oamenii sunt bolnavi în comparaţie cu Hristos Cel Sănătos, toţi sunt neputincioşi în comparaţie cu Hristos Cel Atotputernic, toţi sunt sluţi, în comparaţie cu Hristos Cel Frumos. Dar unii sunt mai bolnavi decât alţii, unii sunt mai neputincioşi decât alţii, unii sunt mai sluţi decât alţii. Cei dintâi sunt socotiţi drepţi, iar cei din
533
urmă, păcătoşi. Iar Doctorul Ceresc, Cel Care nu a venit în lume pentru desfătare, ci pentru vindecarea grabnică a celor bolnavi, a venit mai întâi în ajutorul celor mai bolnavi dintre bolnavi. De aceea a mâncat El şi a băut cu păcătoşii, le-a îngăduit să-I spele cu lacrimi picioarele, a intrat sub acoperişul lui Zaheu cel păcătos.
Dar Zaheu, la vremea când s-a întâlnit cu Hristos nu era nici pe departe cel mai bolnav din Ierihon. Inima lui s-a schimbat într-o clipă şi el s-a făcut dintr-o dată mult mai sănătos, mult mai puternic şi mult mai drept decât toţi cei ce cârteau şi batjocoreau. Pentru că Zaheu s-a pocăit pentru toate păcatele sale şi dintr-odată inima i s-a schimbat. Iar aceasta se vede din cele ce urmează: „Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Lc. 19, 8).
Cine i-a cerut aşa ceva? Cine l-ar fi învinuit că ar fi obijduit pe alţii? Nimeni. Doar prezenţa Domnului Cel preacurat şi fără de păcat a simţit-o ca pe o învinuire de sine şi doar această prezenţă, fără cuvinte, fără mărturisire şi lămurire, l-a îndemnat să facă pasul acesta. Inima celui ce se pocăieşte nu are trebuinţă de cuvinte pentru a se înţelege cu Dumnezeu. Dumnezeu îi descoperă de îndată păcătosului ce trebuie să facă mai departe.
Omul are doar a se pocăi în inima sa pentru păcatele sale şi îndată Dumnezeu îl va face cu puterea Sa să aducă rod de pocăinţă. Sfântul Ioan
534
Înaintemergătorul a arătat oamenilor calea adevăratei pocăinţe: Pocăiţi-vă! şi îndată a adăugat: „Faceţi roade vrednice de pocăinţă!” (Mt. 3, 2-8). Iată aici avem un păcătos care aleargă toată calea aceasta şi împlineşte porunca. Numai auzind de Domnul Iisus, Zaheu s-a ruşinat de sine şi văzându-L, s-a întors de la păcat, iar când Preabunul Doctor i-a arătat atâta atenţie şi a intrat în casa lui, el a adus roade de pocăinţă. Şi-a recunoscut boala şi a luat îndată leacul cel mai tare împotriva ei. Zaheu suferea de iubirea de arginţi, leacul acestei boli fiind milostenia.
încă cei din vechime au spus: „Cine iubeşte banii nu se va sătura de bani” (Ecc. 5,10). Zaheu iubea banii şi întreaga sa viaţă de până atunci o petrecuse strângând bani, cu orice preţ, chiar în chip păcătos. Iar boala aceasta îl ducea pe bolnav negreşit la pieire. Este ca un foc care arde tot mai crunt pe măsură ce averea sporeşte. Nici o sumă de bani nu poate potoli lăcomia. După cum nici focul nu poate spune: „Nu mai pune lemne pe mine, ajunge!”, tot aşa şi patima iubirii de arginţi nu poate pronunţa cuvântul: „Ajunge!” Omul nu poate scăpa singur de patima aceasta. Doar prezenţa lui Dumnezeu care deşteaptă frica şi ruşinea în inimă şi împreună cu acestea cunoştinţa a ceva mai bun decât aurul şi argintul, o poate stinge.
Fără prezenţa lui Hristos, Zaheu ar fi rămas întreaga sa viaţă un vameş ca toţi vameşii şi ar fi murit dispreţuit, blestemat şi lepădat. Niciodată numele său n-ar fi fost pomenit în Evanghelie pe pământ, nici în Cartea Vieţii în Ceruri. Dar prezenţa Dumnezeului
535
Celui Viu a deşteptat sufletul lui cel amorţit de patima iubirii de arginţi şi l-a născut din nou, înviindu-l din morţi. Iar învăţătura nemuritoare pentru toţi oamenii este că nimeni dintre muritori, fără Domnul Iisus, nu se poate mântui de boala păcatului.
Vedeţi în ce chip şi-a mărturisit Zaheu păcatul. El nu a zis: „Doamne, sunt un om păcătos!”, nici nu a zis: „Sufăr de boala iubirii de arginţi!” Nu, ci şi-a mărturisit păcatul şi boala aducând roadă de pocăinţă: „Iată jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor”. Nu mărturiseşte prin aceasta că este împătimit de avere? „Şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Nu mărturiseşte că şi-a agonisit averea cu nedreptate? Dar Domnului nu I-a spus mai înainte: „Sunt păcătos şi mă pocăiesc”. A mărturisit pe tăcute, în adâncul inimii lui, iar Domnul i-a primit mărturisirea şi pocăinţa. Mai mult preţuieşte Dumnezeu mărturisirea inimii decât a buzelor, pentru că buzele pot minţi, pe când inima nu. Vedeţi mai departe cum Zaheu s-a lepădat cu totul de păcat şi cum se străduieşte să iasă la lumină din întunericul pierzătoarei patimi a iubirii de arginţi. Îndată dăruieşte săracilor jumătate din averea sa el, cel ce se bucura de fiecare bănuţ luat de la altul şi-l ascundea de ochii oamenilor el, care nu cunoscuse dulceaţa dăruirii! Dar aceasta nu este totul.
El căuta din toate puterile să îndrepte nedreptatea făcută oamenilor, era gata să întoarcă împătrit oricui i-a luat ceva pe nedrept.
(Predică la Duminica a treizeci şi doua după Rusalii)
536
Zavistia
Lipsa zavistiei la Sfinţi este un fapt în aceeaşi măsură uluitor şi minunat. Nu numai că Sfinţii nu au îngăduit ca zavistia să pună stăpânire pe sufletele lor, ci cu toate puterile s-au ostenit ca pe ceilalţi să-i înalţe iar pe sine să se micşoreze. Odată când Avva Ilarion din Palestina l-a cercetat pe Avva Antonie în Egipt, acesta din urmă i-a zis lui: „Bine ai venit, luceafărule cel ce răsari dimineaţa!” La aceasta Avva Ilarion a răspuns: „Pace ţie, stâlpule de lumină, care luminezi lumea!” Atunci când Avva Macarie a fost lăudat fiindcă era un monah adevărat, Sfântul le-a răspuns: „Iertaţi-mă, fraţilor, eu nu sunt monah, dar am văzut monahi!” Atunci când cineva i-a spus lui Avva Sisoie că a ajuns la măsura desăvârşirii lui Avva Antonie, Avva Sisoie i-a răspuns: „De aş fi avut unul din cugetele lui Avva Antonie, m-aş fi făcut tot ca focul!”
(Proloagele de la Ohrida)
Zâmbetul
Deasupra râsului omenesc de fericire şi a tânguirii de nefericire stă un zâmbet tainic, ce încălzeşte, dar nu arde. Acest zâmbet este cu totul deosebit de zâmbetul celui cinic şi dispreţuitor, care te îngheaţă.
537
Zâmbetul maicii către copilul vioi sau bolnav şi zâmbetul Sfântului către cei puternici sau cei slabi se aseamănă acestui zâmbet tainic şi înalt. Ce altceva înseamnă acest zâmbet decât părtăşie la bucuria celor veseli şi la mâhnirea celor întristaţi?
Ce altceva spune acel zâmbet decât că bucuria peste măsură pe pământ se va micşora degrabă prin întristare şi că întristarea peste măsură pe pământ se va micşora degrabă prin bucurie?
Este cumplit cum neghiobia omului este cel mai bine înfăţişată de două animale ca maimuţa şi hiena. Caută să te înfrânezi cât mai mult cu putinţă de la schimonoseala nebunească a maimuţei şi de la hlizeala nebunească a hienei.
Adu-ţi întotdeauna aminte de surâsul tainic şi cald, asemenea surâsului maicii şi al Sfântului, surâs ce arată firescul, sănătatea, înţelepciunea, milostivirea şi veşnicia, veşnicia pentru că râsul şi plânsul sunt trecătoare; pe când zâmbetul este nepieritor.
(Gânduri despre bine şi rău)
Zidirea casei
Un om a venit la mănăstirea Jicea şi a văzut mulţi meşteri cum zideau. I-a întrebat dacă există vreun zidar duhovnicesc în mănăstire care l-ar putea învăţa cum se zideşte casa sufletului. A fost condus la un Stareţ şi acela l-a întrebat: Cum se zideşte casa sufletului?
538
Sapă temelia printr-o cugetare adâncă la tainele dumnezeieşti. Pământul scos presară-l peste ceea ce se numeşte taina morţii. Pune la temelie piatra cea mare a poruncilor lui Hristos. Stinge varul prin lacrimi de pocăinţă. Pune în var destul nisip alcătuit din rugăciune. Adaugă în mortar ciment alcătuit din dragoste faţă de Domnul. Întăreşte fiecare pietricică cu piatra cea tare a credinţei. Construieşte schela din bună nădejde.
Zidurile unge-le cu uleiul milosteniei. Pune-le în bună înţelegere cu înalta ascultare. Pune acoperişul din psalmi şi cântări duhovniceşti. Înalţă stâlpi din vieţile Sfinţilor. Loveşte uşa şi ferestrele din lemn cu ceea ce se numeşte luare aminte. Pardoseşte toate odăile cu scândurile răbdării. Fă rost de mobilier din fapte bune. Sfinţeşte-ţi casa prin semnul crucii, apoi te mută în ea şi viu va fi sufletul tău. Această casă nu va fi dărâmată nici de timp, nici de veşnicie.
(Zidarul duhovnicesc)
Zilele săptămânii
Biserica Ortodoxă, călăuzită de Duhul Sfânt a închinat:
lunile sfinţilor îngeri ai lui Dumnezeu, marţile sfântului Ioan Botezătorul, miercurile cinstitei Cruci a Domnului, joile sfinţilor Apostoli ai Domnului,
539
vinerile cinstitei Cruci a Domnului, sâmbetele tuturor Sfinţilor Mucenici pentru credinţă,
duminicile învierii lui Hristos. În orice caz, toate zilele lui Dumnezeu sunt curate şi nevinovate.
(Scrisori misionare)
Ziua Domnului
Potrivit spuselor Sfântului Apostol Pavel, noi, creştinii, aşteptăm şi dorim venirea zilei Domnului (Mt. 20, 22). Tu întrebi: „Oare nu sunt toate zilele ale lui Dumnezeu?” Da, toate zilele sunt ale lui Dumnezeu. A lui Dumnezeu este toată ziua şi toată noaptea, cum a zis şi prorocul: A ta este ziua şi a Ta este noaptea. Dumnezeu a întemeiat vremurile şi anii. El este Stăpânul vremurilor ca şi al veşniciei însă această din urmă zi este numită „ziua Domnului” în cel mai deplin sens al cuvântului. Este vorba de ziua în care Se va arăta Dumnezeu ca să judece lumea, ziua de biruinţă a Adevărului dumnezeiesc şi a Dreptăţii dumnezeieşti. Gândeşte-te de pildă la un gospodar care a semănat în ţarina lui sămânţă. Într-o zi a semănat sămânţa, într-altă zi a udat şi a plivit grâul încolţit, în alta a alungat păsările şi fiarele de pe ţarina sa, iar în alta a secerat şi a treierat. Dintre toate aceste zile, pe care ai numi-o tu „ziua gospodarului”? Fără îndoială,
540
ziua din urmă, când gospodarul vântură şi cerne grâul său în aria sa. Toate celelalte zile sunt de asemenea ale lui, dar ziua cea din urmă este ziua zilelor lui, fiindcă este ziua când adună câştigul şi aruncă pierderile. O, de ţi-ar ajuta îngerul tău să intri în câştigul Domnului, nu în pierderile Lui!
O cât de înfricoşătoare este acea zi a Gospodarului lumii, zi în care se vântură şi se cerne, când va fi despărţit grâul de neghine, când neghina grasă va fi scoasă afară pentru a nu mai suge hrana grâului curat, când sămânţa semănată de potrivnicii Gospodarului va fi despărţită şi aruncată în focul care nu se stinge; când toată făptura care de a sa voie a nimicit în sine pecetea Gospodarului, pecetea Duhului Sfânt, va fi aruncată în afara hotarului curţii şi a Purtării de grijă a Gospodarului; când vor fi şterse lacrimile şi vindecate rănile tuturor celor care în acest veac au plâns între cei ce râdeau şi între cei care îşi băteau joc, când mulţimi de îngeri împreună cu nenumărate mulţimi de drepţi vor cânta cântare de biruinţă şi de slavă.
Trâmbiţe şi strigări şi lumină fără de înserare!
Slavă şi bucurie şi viaţă fără de sfârşit!
Triumful mieilor lui Dumnezeu asupra tuturor fiarelor!
Deznodământul aducător de biruinţă al dramei negrăite care a început prin mincinoasa biruinţă a Satanei asupra strămoşilor neamului omenesc în Rai!
Sfârşitul chinurilor lui Hristos, întinse asupra mai multor milioane de drepţi de la întemeierea lumii!
541
Sfârşitul învăţăturilor lui Hristos, întinse asupra mai multor milioane de drepţi de la întemeierea lumii! Dumnezeu totul întru toate!
Şi împărăţia Sfinţilor în afară de timp şi în afara tuturor îngrădirilor!
Iată ce va însemna acea zi a Domnului.
Fie ca acea zi să-ţi aducă şi ţie viaţa cea veşnică.
Amin.
(Scrisori misionare)
„Iată ziua Domnului, ea vine aprigă, mânioasă şi întărâtată la mânie ca să pustiască pământul şi să stârpească pe păcătoşi de pe el (…) Voi face ca oamenii să fie mai rari decât aurul cel scump, mai căutaţi decât aurul de Ofir” (Is. 13,9; 12).
Mulţi oameni nu simt existenţa până ce nu începe să bată vântul. Alţii nu se gândesc la lumină până ce nu se lasă întunericul.
Aşa şi mulţi creştini nu au simţit că există Dumnezeu, până ce nu s-a ridicat viforul acestui război, nici nu s-au gândit la Dumnezeu, în vremea în care asupra lor lumina pacea şi surâdea fericirea. Dar, când s-a pornit viforul războiului şi împreună cu acesta, s-a lăsat întunericul tuturor răutăţilor, atunci şi-au adus aminte de Dumnezeu, nu numai atât, ci nici la celelalte lucruri nu se puteau gândi afară de Dumnezeu.
Ziua Domnului! Aşa se numeşte în Sfânta Scriptură, Ziua Domnului: ceea ce este pentru oameni
542
noapte, noapte cumplită, întuneric cu fulgere, sânge şi fum, frică şi groază, foc şi măcel, strigăt şi horcăit acestea se numesc în Sfânta Carte a lui Dumnezeu Ziua Domnului. Vă întrebaţi, oare cum aşa? De ce acestea? Simplu, pentru că în astfel de împrejurări şi din pricina unor astfel de împrejurări, oamenii răsfăţaţi şi neobrăzaţi ajung să înţeleagă pe deplin că Dumnezeu este totul, iar omul nimic. Înfumuraţii se acoperă cu ruşine, îngâmfaţii îşi pleacă privirea spre pământ, bogătaşii merg cu buzunarele întoarse pe dinafară, cârmuitorii doresc ca măcar vreun jandarm să intre în vorbă cu ei, ofiţerii îşi alcătuiesc oaste din oameni sărmani, fără nici un subordonat, dar cu bătrâni fără număr, preoţii odinioară nepăsători plâng în faţa bisericilor năruite, femeile odinioară mânioase, acum zdrenţăroase şi nespălate, gătesc coceni pentru prânz şi toţi împreună cugetă la măreţia lui Dumnezeu şi la nimicnicia oamenilor.
Iată de ce acea înfricoşată noapte se cheamă Ziua Domnului.
Pentru că a venit rândul lui Dumnezeu să Se arate. Câtă vreme a durat liniştea omului de zi cu zi, el nu îşi amintea de Dumnezeu, ba chiar se înălţa mai presus de Dumnezeu şi râdea de cei cucernici, îi batjocorea pe cei ce-l chemau să meargă în biserică, la rugăciune. Iar când a venit înfricoşata Zi a Domnului, toţi oamenii se întorc la Dumnezeu, recunosc puterea Sa, se interesează de biserică, îi cinstesc pe preoţi, caută să citească sfintele cărţi, suspină, se ruşinează
543
de trecutul lor, se căiesc de păcatele lor, fac milostenie săracilor, îi cercetează pe cei bolnavi, postesc, se împărtăşesc, fiindcă cugetă la apropierea morţii lor şi la acea lume unde altfel este Ziua Domnului, liniştită, luminoasă, plină de bucurie şi veşnică.
(Prin fereastra temniţei)
CUPRINS
Cuvânt înainte 5
A
Adevărul 13
Aghiazma mare 15
Alfa şi Omega 17
Apa cea vie 19
Apocalipsa 20
Apocatastaza 23
Apusul 25
Ascultarea 30
Astrologia 36
Avuţiile 39
B
Baraba şi Hristos 43
Binecuvântarea 46
Binele 49
Binele şi răul 50
Biruinţa lui Hristos 51
Biserica 55
Blândeţea 59
Boala dinainte de moarte 61
Bogatul şi Lazăr 63
Bogăţia 65
Bogăţia şi sărăcia 67
Botezul 68
Bucuria 70
Bucuria şi deznădejdea 71
c
Cananeanca 75
Căutarea împărăţiei 77
Cetatea care se zideşte 79
545
Comoara 81
Credinţa 84
Credinţa şi cultura 86
Creştinismul 88
Creştinul 89
Crucea 91
Crucea lui Hristos 92
Cugetele 95
Cunoştinţa 96
Cuvântul 98
D
Darurile lui Dumnezeu 99
Desfrânarea 101
Despărţirea de lume 102
Deznădejdea 104
Diavolul 106
„Doamne, miluieşte!” 108
Dogmatica şi etica 109
Dragostea dumnezeiască 110
Dragostea faţă de aproapele 110
Dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele 113
Dreptatea lui Dumnezeu 115
Dreptul 118
Duhul Sfânt 124
Duhurile rele 125
Dumnezeu 128
Dumnezeu-Omul 131
Dumnezeu şi omul 135
Ecumenismul 137
Ereticii 138
Erezia 139
Europa şi Hristos 142
Evanghelia 143
Exerciţiul cel mai important 144
f
Facerea de bine 145
546
Facerea lumii 147
Făcătorul de pace 148
Fericirea 150
Fiii lui Dumnezeu 151
Filosofia 153
Fiul Risipitor 154
Foamea 157
Foamea duhovnicească 161
Focul 163
Frica 165
Frica de Dumnezeu 166
G
Gândurile 169
Grădina Ghetsimani 171
Grija de cei morţi 173
H
Haina 175
Haina de nuntă 176
Harul 179
Himeră strălucitoare 180
Hinduismul şi budismul 181
Hoţia 182
Hristos 184
I
Icoanele 187
Iertarea 189
Inegalitatea 195
Inima 197
Iubirea de arginţi 201
Iubirea de Dumnezeu 202
Iubirea pentru vrăjmaşi 203
Iuda 207
î
împăcarea 209
împărtăşirea 210
împărtăşirea bolnavilor 213
încrederea în sine 215
îndoiala 217
îndumnezeirea (trepte) 219
I. Trezirea 219
II. Pocăinţa 220
III. Curăţirea 220
IV. Împărtăşirea 223
înfrânarea 226
înfricoşătoarea Judecată 227
îngerii 230
îngerul păzitor 232
înjurătura 233
însetarea după Dumnezeu 234
întristarea 236
înţelegerea 237
J
Jertfele 239
Jignirea prietenului 255
L 257
Lupta duhovnicească 258
M 260
Magii de la Răsărit 262
Materia 267
Mărturisirea lui Hristos 269
Măsura duhovnicească 270
Mândria 273
Mânia 274
Mânia lui Dumnezeu 278
Mântuirea 282
Mântuirea prin fapte 283
Mila 284
Milostenia 286
Mintea 289
Mintea lui Hristos 290
Minunea dumnezeiască 291
Moartea copilului 293
Monahismul 294
Mucenicia 297
N
Născătoarea de Dumnezeu 299
Nebunii pentru Hristos 308
Necredinţa lui Toma 309
Nedreptatea omenească 332
Nemurirea 334
Neorânduiala 335
Noua ordine mondială 336
O
Oaspetele 321
Obârşia domnească 322
Obiceiuri 322
Omul 324
Osteneala 327
P
Pacea 329
Pacea sufletului 332
Papa 333
Patimile 334
Paza inimii 336
Păcatul 337
Păgânii 339
Pământul 343
Părinţii după trup 343
Pedeapsa lui Dumnezeu 346
Plânsul sârbilor 347
Pocăinţa 350
Pogorârea la iad 357
Porcii 358
Poruncile dumnezeieşti 359
Postul 361
Postul şi rugăciunea 369
Povara lui Dumnezeu 370
Prigoana 373
Prorocul Isaia 374
Proscomidia 378
Purtarea de grijă a lui Dumnezeu 379
Puterea dreptăţii 383
R
Raiul pe pământ 385
Răbdarea 386
Răsplata 387
Războiul 389
Răzbunarea 391
Râvna 393
Râvna casei lui Dumnezeu 394
Recunoştinţa 396
Regula de aur 401
Robia 402
Rugăciunea 403
Rugăciunea personală şi cea de obşte 405
S
Sănătatea trupească 409
Săracul cu duhul 410
Sânul lui Avraam 411
Sârbii 413
Sârbii şi pocăinţa 416
Scopul vieţii 420
Sfânta Predanie 421
Sfântul Sava 422
Sfânta Scriptură 425
Sfânta Treime 427
Sfârşitul lumii 428.
Sfinţenia 433
Sfinţii 434
Simboluri 435
Simboluri semne 440
Sinuciderea 444
Slavoslovirea îngerească 445
Smerenia 447
Soarta 452
Spiritismul 454
Sporirea duhovnicească 456
Spovedania 457
Stăruinţa 460
Strădania 463
Suferinţa 465
Sufletul 469
Sufletul şi trupul 473
ş
Şarpele 475
Ştiinţa despre morală 476
Ştirile zilnice 476
T
Taina Sfântului Maslu 479
Tatăl nostru 481
Tămăduirea 484
Tâlharul 485
Trestia şi feştila 489
Trezvia minţii 490
Trufia 492
Trupul 493
Turismul 495
Turnul babel 499
Ţ
Ţesătura dreptăţii 501
Ţie, Doamne! 502
U
Ultima dorinţă 505
Umilinţa 506
Ura 508
Urâtorii lui Hristos 508
Urmarea Sfinţilor 509
V
Valorile creştinismului 511
Veacul XX 512
Vedenia 514
Vederea lui Dumnezeu 516
Venirea cea de-a Doua 517
Veşnica pomenire 519
Viaţa duhovnicească 521
Viaţa păcătosului 522
Viaţa veşnică 523
Vrăjitoria 525
Vrăjmaşii 527
Vremelnicia 530
Z
Zaheu 533
Zavistia 537
Zâmbetul 537
Zidirea casei 538
Zilele săptămânii 539
Ziua Domnului 540
Difuzare:
S.C. EGUMENIŢA S.R.L. Galaţi
O.P. 1, C.P. 150 Cod 800730, Galaţi Tel.Fax: 0236-326.730 E-mail: editura@egumenita.ro www.egumenita.ro