ORIGEN, OMILII SI ADNOTARI LA EXOD

Table of Contents
Notă asupra ediţiei
Notă asupra traducerii
Despre o știinţă uitată (Studiu introductiv)
Omilii la Exod
Omilia I
Omilia II
Omilia III
Omilia IV
Omilia V
Omilia VI
Omilia VII
Omilia VIII
Omilia IX
Omilia X
Omilia XI
Omilia XII
Omilia XIII
Homiliae in Exodum
Homilia I
Homilia II
Homilia III
Homilia IV
Homilia V
Homilia VI
Homilia VII
Homilia VIII
Homilia IX
Homilia X
Homilia XI
Homilia XII
Homilia XIII
Adnotări la Exod
Adnotationes in Exodum
Bibliografie selectivă
Abrevieri pentru cărţile biblice
Indice de referinţe biblice în traduceri
Indice de nume proprii în traduceri
Origen
Omilii și adnotări la Exod
Ediție bilingvă
Studiu introductiv, traducere și note de Adrian Muraru
POLIROM
2006
© 2006 by Editura POLIROM
Colecție coordonată de Ioan-Florin Florescu și Adrian Muraru
www.polirom.ro
Editura POLIROM
Iași, B-dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506
București, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1,
sector 4, 040031, O.P. 53, C.P. 15-728
ISBN ePUB: 978-973-46-3988-5
ISBN PDF: 978-973-46-3989-2
ISBN Print: 978-973-46-0316-9
Redactor: Mihai-Silviu Chirilă
Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright și este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parțială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziția publică, inclusiv prin internet sau prin rețele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informației, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea sub orice formă, precum și alte fapte similare săvârșite fără permisiunea scrisă a deținătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislației cu privire la protecția proprietății intelectuale și se pedepsesc penal și/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
Lectura digitală protejează mediul
Versiune digitală realizată de elefant.ro
Adrian Muraru (n. 1973, Roman) este cadru didactic al Facultății de Filosofie, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iași. Absolvent al Seminarului Teologic „Sf. Gheorghe”, Roman. Licențiat în Filosofie, Filologie clasică și Filologie românească al Universității „Al.I. Cuza” Iași. Doctor în filosofie (2004) cu o teză de filosofie antică (Libertate și liber arbitru la Origen). Doctorand al Universității Ioannina, Grecia, cu o temă de filosofie greacă veche (Influențe platonice asupra lui Galenus).
Notă asupra ediției
Acest volum își propune să ofere cititorului toate textele origeniene care, prin titlu ori prin aderență la o specie exegetică consacrată, sunt dedicate interpretării celei de-a doua cărți a Scripturii, Exodul. Textele originale, grecești și latinești, care însoțesc traducerile urmează edițiile precizate în aparatul critic secvent fiecărei traduceri.
Ca și în cazul adnotărilor la Geneză, ultima culegere, cu pretenții de completitudine, a adnotărilor origeniene la Exod este cea din ediția Migne. Prin urmare, textul grecesc urmat este cel al acestei ediții. Excepție face consistenta adnotare 3, preluată după o ediție recentă a Filocaliei origeniene.
Studiul introductiv al acestui volum se dorește a fi o continuare a exercițiului interpretativ din debutul primului volum al seriei origeniene din colecția „Tradiția creștină” (Origen, Omilii, comentarii și adnotări la Geneză). În consecință, pentru o mai facilă înțelegere a prezentului studiu introductiv, este dezirabilă citirea prealabilă a studiului aflat în primul volum al seriei.
Pentru observarea unui context al evoluției lui Origen (și a origenismului, până la jumătatea secolului al VI-lea), cititorul este invitat să consulte tabelul cronologic publicat în același prim volum al seriei amintite.
Opera origeniană
Cantitativ, opera lui Origen a fost estimată de Epifanie la 6000 de lucrări (Adversus haereses 64, 63); Ieronim ne furnizează cifra de 2000 de titluri (Contra Rufinum 2,22).
Calitativ, scrierile origeniene au fost incluse de cercetarea modernă în patru genuri: opere exegetice, apologetice, dogmatice, practice. Acestea se adaugă efortului de critică textuală întreprins de Origen în Hexapla. Ar trebui amintită aici și corespondența origeniană, păstrată lacunar.
Comentarii, omilii, scolii, adnotări
Speciile exegetice origeniene diferă prin conținut, stil, scop, public. Comentariile (Τόμοι, Commentaria) își propun redactarea unei exegeze savante, minuțioase, într-un stil doct, acuzat uneori de inflexiuni baroce, exegeză destinată unui public educat. Cea de-a doua specie este cea a omiliei, Ὁμιλία, Homilia inițial rostită în fața comunității creștine: astfel, cititorul devine public secund al unei scrieri cu evident scop edificator, cu un conținut „popular”, scriere în care retorica autorului este ades întrezărită. Cea de-a treia specie exegetică este scolia, Σχόλια, Excerptum: așezată în marginea Scripturii, ea practică laconic explicația erudită, în succesiunea scoliei antice.
Nu există vreo mărturie antică detaliată privitoare la dispunerea exegezei origeniene la Exod, care să ne încredințeze asupra conținutului acesteia. Astăzi pot fi consultate treisprezece Omilii la Exod, în traducerea latină a lui Tyrannius Rufinus, precum și câteva Adnotări la Exod, păstrate în greacă. În privința acestei ultime clasificări, în care termenul adnotări este preferat celui de scolii, se impun în continuare câteva precizări.
Dispunerea exegezei origeniene în cursul transmiterii ei a fost în mare parte estompată: cel mai bine au supraviețuit, în specia lor, omiliile. Comentariile și scoliile s-au pierdut în mare parte: dacă exceptăm cele câteva cărți, păstrate integral, ale unor comentarii, tot ce se mai poate citi, sub numele lui Origen, din comentariile și scoliile dedicate cărților Scripturii se află în catenele biblice, succesiuni de adnotări exegetice multiauctoriale așezate în marginea paginii Bibliei. Această situație justifică preferința pentru titlul Adnotări, mai potrivit decât cel de Scolii, în edițiile moderne ale operei origeniene.
Regretabil în privința acestor „lanțuri” de adnotări la Scriptură este și faptul că nu se mai poate recunoaște proveniența, după specie și uneori nici chiar după titlul originar al lucrării excerptate, a exegezei origeniene. Adnotările cuprind uneori și fragmente din omiliile origeniene pierdute sau păstrate într-o imprecisă traducere latină. Îndoiala se poartă chiar mai departe, asupra paternității origeniene a unor fragmente atribuite prin tradiție savantului alexandrin. Pe de altă parte, cercetarea modernă a depistat urme ale operei origeniene la autori posteriori, încercând filtrarea acestor exegeze ulterioare lui Origen pentru obținerea filonului origenian.

Notă asupra traducerii
Traducerile din acest volum cuprind exegeza origeniană la tratatul biblic Exodul. Având în vedere caracterul scrierii tălmăcite, dar și tipul de autor tradus, principiile ce conduc în mod necesar traducerea sunt exactitatea și fidelitatea față de original (chiar și atunci când acesta este unul latin).Traducerea încearcă să redea în respectul originalului termenii fundamentali ai exegezei, relațiile sintactice ce structurează un anumit înțeles al interpretării, urmărind și situarea adecvată a terminologiei specifice în lexicul general al limbii române. Această din urmă exigență obligă la depășirea limitelor lexicale impuse uneori de arhaicul stil ecleziastic: cantitativ, originalul solicită, cu specializare semantică strictă, mai mulți termeni decât poate oferi lexiconul teologic normativ, iar calitativ expandarea acestui lexicon specializat aduce poate o notă neologică textului. Sintactic, principala diferență față de original este dată de segmentarea perioadei ample, clasice. În cazul unor termeni consacrați, traducerea preia echivalarea standard din aria teologică: acolo unde se impune, o notă predă echivalarea precisă a termenului, însoțită de explicațiile cuvenite. Nu am putut apela însă totdeauna la variantele clasice de traducere, cele evidente în stilul ecleziastic consacrat: dacă traducerea ar fi rămas în cercul vocabularului teologic consacrat, rezultatul ar fi fost un text confuz prin simplificare, deci impropriu. Așadar, exigența clarității determină realocarea de fond lexical.
Traducerea textelor biblice este una fidelă, chiar atunci când ea pare stridentă sau neclară: scopul urmărit de traducător a fost exactitatea. De asemenea, este important de observat că textul Septuagintei, așa cum îl citea Origen în secolul al III-lea, este adesea altul decât cel disponibil prin edițiile moderne ale Septuagintei. Dificultăți suplimentare aduc și traducerile latine ale textelor biblice: un alt motiv pentru diferențele evidente în această ediție.
Exactitatea, asumată ca principiu al traducerii, construiește uneori pagini remarcabile estetic: în măsura posibilului, cititorul calofil se poate regăsi în multe secvențe ale traducerii.
* * *
Acest volum este dator amabilității domnului Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, care a acceptat inițierea colecției „Tradiția creștină”.
Ioan-Florin Florescu și Mihai-Silviu Chirilă, redactorul cărții, au corijat multe din inadvertențele textului inițial, lucru pentru care trebuie să le mulțumesc; din numeroasele lor observații am preluat unele sugestii care au contribuit la îmbunătățirea volumului. Responsabilitatea pentru forma finală a textelor îmi aparține.
O traducere precum cea de față nu poate fi dedicată vreunei persoane, oricât de apropiată sau de importantă în economia întreprinderii ar fi aceasta. Dacă acest lucru ar fi fost posibil, această tălmăcire ar fi fost dedicată fiului meu, David.
Adrian Muraru

Despre o știință uitată
Studiu introductiv
Tratarea exegetică origeniană începe de la fireasca observare a semnificației curente a Scripturii. Fiecare termen al scrierii revelate este asumat ca și cum ar aparține limbajului cotidian, comun. Însă asimilarea, eronată, a unei opere divin inspirate cu grafia umană, deși prioritară în ordinea noastră, este insuficientă: limitele noastre, ale limbajelor noastre ne determină lectura. Astfel, observă Origen, vom constata în scrierea presupus adevărată ceea ce este propriu limbajului nostru: falsul, contradicția, incompletitudinea, indecidabilitatea1. Dacă prezumția adevărului plenar al scrierii inspirate de divinitate este păstrată, atunci alogismul lecturii noastre trebuie abandonat. Soluția, filologică și logică deopotrivă, va fi pentru Origen receptarea Scripturii ca text aparte, autonom. Reflexul este natural într-o cultură în care Platon, Aristotel sau Homer primiseră deja același tratament.
Fundamentală pentru emergența celui de-al doilea tip de lectură a Scripturii va fi asumarea textului ca adevărat, ca indicator al adevărului. Tradiția culturală greacă permitea această opțiune. Privilegierea unei scrieri, considerată „criteriu” al adevărului, produsese în mediul elenistic practici interpretative, dar și condiții, adesea neexplicitate, ale receptării. De aceea, Origen este, în cel mai bun caz, aluziv în privința condițiilor de înțelegere a unui astfel de text. Pentru noi însă, reamintirea acestor preliminarii ale înțelegerii nu poate fi decât utilă. Să enunțăm mai întâi ceea ce Alexandrinul nu era obligat să amintească, apăsat, de fiecare dată.
1. Exegeza origeniană: preliminarii
Înainte de a discuta despre exegeza origeniană secundă, trebuie observate preliminariile receptării acesteia. Aceasta cu atât mai mult cu cât Origen insistă, discret, dar ubicuu, asupra lor: fiecare omilie cuprinsă în acest volum include indicii despre exigențele receptării și comentării textului revelat. În fapt, pentru cititorul neprevenit, amintirea acestor preliminarii este necesară pentru înțelegerea diferenței de atitudine: cititorul modern își asumă altfel, habitual, citirea textelor vechi.
Prima circumstanță descrie dispoziția cititorului: publicul operelor origeniene este încredințat2 că scrierile ce alcătuiesc Biblia creștină sunt inspirate de divinitate3. Așadar, exigența fundamentală, subînțeleasă ubicuu de Origen, va fi credința în divinitatea care a revelat aceste Scripturi. Ca mesaj, cuvântul divinității cuprins în aceste cărți asigură comunicarea dintre creator și raționalul sublunar4. Doar astfel o scriere anume, modestă stilistic și îndoielnică ideatic, poate deveni mesaj al divinității.
Această primă exigență a înțelegerii, adeziunea la divinitatea ce a inspirat Scrierea revelată, nu este explicitată emfatic. Dar ea poate fi consecința observării circumstanțelor în care se produce exegeza origeniană. Omiliile, cuvântări în fața coreligionarilor, îndeplinesc implicit această condiție. Notele filologice origeniene, mărginind textul inspirat, indică prin situare publicul lor. Comentariile origeniene, deși disputate în intenție, rămân indiscutabil adresate unui public ce își asumă credința în Hristos. Celelalte scrieri origeniene, apologetice, „dogmatice”, prezumă același public5.
Asta nu înseamnă, desigur, că ele nu pot fi citite și de către un public ce împărtășește alte credințe, alte presupoziții. Biblia poate fi citită și fără a îndeplini exigența lui Origen, însă atunci ea se va înfățișa ca o carte între alte cărți: receptarea acesteia va fi alta decât cea origeniană. Pentru Alexandrin, doar aderența la credința în Iisus va preda autenticul înțeles al Scripturilor. Doar credința în Cel ce a inspirat Scripturile va transforma Biblia creștină în mesaj revelat, în vorbire a Celuilalt. Doar ea își poate propune înțelegerea cărții ca text inspirat, adevărat.
Însă aderența formală la o declarație dogmatică nu este condiția insistent formulată de către Origen. Deși subînțeleasă, ea este insuficientă atunci când dorești să percepi Biblia ca operă a divinității. Ceea ce trebuie săvârșit, cu riscul de a obscuriza, „mistifica”, semnificația Scripturii, este efortul de apropiere de autorul acesteia. Numele acestui efort, prezent adesea în interpretările Alexandrinului, este rugăciunea. Încredințarea se face prin intermediul rugăciunii: multe exegeze origeniene se deschid tocmai cu rugămintea origeniană de a restabili comuniunea cu autorul Scripturii. Un exemplu doar: chiar la începutul primei omilii la Exod, tradusă în această carte, îndemnul origenian este evident. „Să vedem așadar, fără să dăm înapoi, ce cuprinde textul la începutul Exodului și să-l urmăm, cu acea apropiere ce ajunge pentru edificarea celor ce ascultă. Aceasta dacă, desigur, veți ajuta ca, prin rugăciunile voastre, cuvântul lui Dumnezeu să fie împreună cu noi și să binevoiască să fie conducătorul cuvântului nostru.” Rugăciunea, ca nume al apropierii de autorul Scripturii, este necesară în descoperirea semnificațiilor scrierii revelate.
Doar revelatorul Scripturii ne poate indica semnificația ei: cunoașterea semnificației Bibliei, ca și primirea acesteia, ca text revelat, este dar divin. Relația magistru-discipol este recognoscibilă și în actul interpretării: doar autorul Cărții poate livra semnificația acesteia. A cunoaște Scriptura, a o înțelege, este indiciu al apropierii de divinitate. Numai astfel Scrierea divină își împlinește menirea, aceea de a intermedia, autentic, cunoașterea.
Rugăciunea mediază înțelegerea adecvată a Scripturii. Însă pentru a înțelege semnificația unei cărți trebuie să depui și un alt tip de efort. Acest efort descrie o altă exigență origeniană, în înțelegerea Scripturii revelate: cunoașterea textului inspirat ca text scris. De la premisa evidentă tuturor (interpretarea unei scrieri înseamnă, înainte de toate, familiarizarea cu acea scriere) până la axioma credinciosului (textul revelat, esențial, trebuie cunoscut dacă dorești să înțelegi voința divinității), totul obligă la atenta citire, recitire a Scripturilor. Pentru Origen, cel care afla în Biblie singurul text ce răspunde pretenției umane de adevăr, exigența cunoașterii textului revelat este implicită. Și explicită: pentru cei leneși, pentru cei ce uită că a crede este act, îndemnul la citirea Scripturii este necesar. Astfel va ajunge Origen să roage publicul omiliilor sale să citească Scriptura: să citească pentru a putea înțelege cu adevărat.
Și omiliile traduse în acest volum cuprind adesea exhortația origeniană. Efortul cognitiv este aici esențial: Origen afirmă aceasta, printr-o comparație, chiar în debutul primei omilii la Exod. „Fiecare cuvânt al Scripturii divine îmi pare asemenea unei semințe care, odată aruncată în pământ, renăscută în spic sau în altceva de acest fel, se ramifică înmulțit, și aceasta cu atât mai mult cu cât un agricultor iscusit va dedica mai multă muncă semințelor ori se va bucura de avantajul unui pământ mai fertil. Iată așadar cum, prin grija cultivării, o sămânță neînsemnată, de muștar spre exemplu, care este cea mai mică dintre toate, se face mai mare decât toate legumele și devine copac, astfel încât toate zburătoarele cerului vin și locuiesc în ramurile lui. La fel se va întâmpla, dacă va găsi un îngrijitor atent și priceput și cu acest cuvânt, care tocmai ni s-a citit din Cărțile sfinte: deși la prima vedere se arată mic și neînsemnat, el se transformă în copac dacă începe să fie îngrijit și tratat cu îndemânare duhovnicească. El se ramifică, dând ramuri și crengi, astfel încât să poată veni dialecticienii și retorii acestei lumi, care, cu aripi ușoare, asemenea păsărilor cerului, urmăresc cele înalte și arzătoare numai cu clinchet de cuvinte și, captivi în raționamente, ar dori să locuiască în aceste ramuri, în care nu există eleganță a discursului, ci temeiul vieții.” Rodirea seminței este condiționată de sol: primirea cuvântului divin pregătire, metamorfozare a „uscatului” în „pământ”. Fără cultivarea cuvântului divin nu se poate obține fruct.
Așa că Origen va fi vehement atunci când va constata lipsa de preocupare pentru scrierea inspirată. În cea de-a douăsprezecea omilie la Exod, tradusă și ea secvent, Alexandrinul observă situația celui „întors la Domnul”. Mai întâi el discută, contrastiv, despre cel „abătut de la Domnul”: „Ca să putem ști mai clar ce înseamnă «întors», trebuie să spunem mai întâi ce înseamnă «abătut» (aversus). Oricine se ocupă cu povestiri banale când se rostesc cuvintele Legii s-a abătut. Oricine poartă grija treburilor veacului, banilor, profitului, atunci când se citește Moise, s-a abătut. Oricine este gâtuit de grijile proprietăților și chinuit de dorința bogățiilor, oricine caută slava veacului și cinstirile lumii s-a abătut. Dar și cel ce se arată străin de acestea, care asistă și aude cuvintele Legii cu chip încordat și cu privire atentă, vagabondând însă cu inima și cu gândul, s-a abătut”. „Abaterea” înseamnă, așa cum textul origenian ne încredințează, ignorarea textului inspirat prin dispoziția inadecvată a cititorului. Prin urmare, Scriptura trebuie asumată plenar. Doar astfel abaterea poate fi corectată. Așa că Origen va continua discuția indicând situația celui „întors”. Textul începe interogativ: „Ce îi este specific, așadar, celui întors? A întoarce spatele celor amintite [mai înainte], a se aplica, cu zel, cu fapte, cu mintea, cu grija, cuvântului lui Dumnezeu, «a medita întru Legea Lui ziua și noaptea», a se dedica, lăsându-le pe toate deoparte, lui Dumnezeu, «a se exersa în mărturiile Lui»: aceasta înseamnă a se întoarce la Domnul”.
Textul origenian continuă cu o comparație care lămurește asupra efortului solicitat în înțelegerea scrierii revelate: „Tu, dacă vei dori ca fiul tău să cunoască artele numite liberale, să cunoască gramatica sau disciplina retoricii, oare nu-l vei lăsa pe el liber și ușurat de toate, oare nu îl vei dedica doar acestui studiu, lăsându-le pe celelalte la o parte? Oare nu vei face astfel încât nimic să nu-i lipsească, pedagogi, profesori, cărți, bani necesari studiului, până ce dobândește deplinul rezultat al studiului vizat? Cine dintre noi se întoarce astfel spre studiile legii divine, cine dintre noi s-a dedicat astfel? Cine cercetează literele divine cu atât zel și cu atât efort cât a pus când a cercetat literele omenești?”. Iar amarul interogației se îndreaptă și spre cei ce frecventează Biserica, locul recitării textului revelat: „Și de ce să ne plângem că ignorăm ceea ce nu învățăm? Unii dintre voi, când aud rostindu-se cele citite, pleacă imediat. Nici o cercetare comparată a celor citite, nici o analogie, niciodată amintirea acelei porunci prin care Legea divină îndeamnă: «Întreabă-i pe părinții tăi și îți vor spune ție, pe bătrânii tăi, și te vor informa!». Alții nici măcar nu așteaptă cu răbdare până când sunt făcute în Biserică citirile. Iar alții nici nu știu dacă se citește: în locuri retrase ale casei domnești, ei sunt ocupați cu poveștile veacului. Despre aceștia eu îndrăznesc a spune că, atunci când se citește Moise, de acum nu se mai pune un văl pe inima lor, ci un perete, un zid. Căci dacă cel prezent, care ascultă și este atent, care reia și analizează cele auzite, care întreabă și învață cele pe care nu le poate urma, dacă acesta cu greu poate ajunge la libertatea științei, ce se va face cel care-și astupă urechile lui ca să nu audă și își întoarce spatele în fața celui ce citește?” Homilia in Exodum 12,2).
Mitologia ne încredințează că Origen cunoștea foarte bine Scriptura, reținând-o par cœur. Chiar dacă vom exersa îndoiala asupra acestei informații, observarea indicilor biblici ai operei origeniene ne autorizează să afirmăm că Origen deținea o excelentă cunoaștere a textului revelat, a variantelor de traducere ale Vechiului Testament, dar și a diferențelor inter-manuscrise evidente în cazul Noului Testament. În fapt, pentru cel încredințat că sursa certitudinii noastre, a unei cunoașteri practicate dialogic, este Scriptura revelată, lectura asiduă a textului inspirat este fundamentală. Doar observarea atentă a textului, a tipului de exegeză practicat de Origen poate clarifica asupra „metodei hermeneutice origeniene”.
Tot în legătură cu această condiție a înțelegerii: adesea s-a afirmat că exegeza origeniană, cea non-literală, prezintă un sistem complicat, ininteligibil, de asocieri, analogii. Pentru că rațiunea acestora este puțin evidentă, s-a susținut că alegoria origeniană este, în cel mai bun caz, produsul unei firi „poetice”, „imaginative”, care s-a exersat în alegerea asocierilor curioase cuprinse în varii exegeze ale Scripturii. Tocmai indeterminarea, lipsa de temei a alegorezei a fost acuzația adusă lui Origen: arbitrariul, lipsa normei nu poate lămuri, edifica un intelect geometric construit. Or, aceste observații grăbite au adesea ca fundament tocmai ignorarea „materialului”, i.e. textului, exploatat alegoric de către Origen: în fapt, necunoașterea Scripturii, ignorarea conținutului ei face ininteligibilă exegeza origeniană. Imaginarul modern este, de multe ori, fruct al lașității intelectului. Libertatea, cea asumată de către Origen, nu înseamnă arbitrar.
Desigur, pretenția origeniană a afirmării existenței unei cărți ce cuprinde adevărul comunicat de către Dumnezeu poate fi chestionată. Însă înțelegerea exegezei origeniene trebuie să țină cont de preliminariile interpretării, așa cum Origen le-a perceput. Empatia are aici semnificație. Altfel, orice poate fi afirmat plecând, autorizat, de la un fragment origenian.
2. Exegeza literală origeniană: între enciclopedie și lexicon de specialitate
Așa cum multe texte ale Alexandrinului ne arată, analiza origeniană a textului revelat începe cu observarea semnificației curente, prime pentru noi, a termenilor cuprinși în Scriptură. Însă analiza în respectul habitudinii semantice solicită fundare culturală: pentru a fi explicați publicului larg, termenii prezenți în textul biblic trebuie cunoscuți, în semnificatul lor. Aceasta înseamnă că exegetul trebuie să fie o competență culturală: pentru a indica semnificația ordinară a Scripturii este necesară instrucția enciclopedică.
Despre excelența exegezei „literale” (i.e. care valorifică semnificațiile prime, de dicționar, ale termenilor utilizați în Scriptură) am amintit în alt loc6. Texte complicate sintactic sau dificile semantic sunt mai întâi analizate plecând de la regulile de compunere habituale, de la semnificațiile de bază ale termenilor, așa cum orice cititor le poate descoperi într-o enciclopedie. Aceasta pentru că cititorul de la această convingere pleacă: Scriptura, ca orice scriere, are ca referent ceea ce habitudinea ne obligă să credem. Așadar, dacă scrierea inspirată afirmă că astrele sunt create „spre [a da] semne” (εἶϛ σημεῖα), Origen se va strădui să argumenteze că astrele, cele pe care noi le numim astfel, sunt cu adevărat semne: ele sunt semne pentru cel ce le poate „citi”, adică pentru spiritul desprins de servitutea trupului.
Analiza origeniană presupune, așa cum poate constata cititorul comentariului origenian, multiplă competență: filosofia, astrologia, astronomia sunt manifeste, construind exegeza Alexandrinului. În final, în temeiul semnificațiilor curente, Origen este autorizat să afirme că astrele, adică realitățile habitual numite de către noi „astre”, sunt semne, în înțeles comun, ceea ce nu înseamnă însă că astrologia, ca tehnică practicată în siaj babilonian sau egiptean, are justificare biblică. Argumentația origeniană este transparentă, și ea nu utilizează nimic altceva decât denotația curentă a termenilor folosiți în Scriptură7.
Pe de altă parte, Origen știe, ca bun logician, că explicația ce își asumă textul revelat ca și cum el ar fi redactat în mod comun este deficientă. Observarea limitelor limbajului nostru este inevitabilă pentru cel ce dorește ca limbajul utilizat în căutarea adevărului să fie complet, noncontradictoriu și decidabil logic: prezența paradoxurilor în limbajul comun este resort pentru căutarea altui limbaj, care să îndeplinească exigențele logice ale cercetării. Acesta va fi, pentru Origen, cel al Scripturii: ca revelat de Celălalt, el își asumă toate atributele absente limbajului (și limbajelor) noastre. În consecință, scrierea inspirată este singurul discurs cu pretenție legitimă de adevăr, ea fiind comunicată de Cel ce este Adevărul. Înțelegerea acestui limbaj divin, cel cuprins în cărțile Scripturii creștine, va epuiza biografia origeniană.
Un limbaj diferit de al nostru, revelat de Dumnezeu și asumat de noi prin descoperire8, cuprins într-un „text” cu „semantică”, „sintactică” și „pragmatică” diferite de cele comune, pe de o parte; pe de altă parte, limbajul nostru, cu „reguli de întrebuințare” cunoscute, însă inutil pentru descifrarea „limbii divine”. Întrebarea curge firesc: constatând excentricitatea limbajului dăruit prin revelație, cum ar putea fi înțeleasă limba necunoscută a Scripturii? Pedagogic, primul pas este cel elementar: Scrierea revelată este citită ca și cum ar fi redactată în limbaj comun. Semantica și sintaxa textului revelat își primesc regulile de la limbajul comun.
Așa se întâmplă cu fiecare cititor al textului inspirat. Pentru fiecare dintre noi prima lectură a Scripturii înseamnă întâlnirea cu ceea ce obișnuința așază sub cuvântul scris. Acestui nivel, „literal”, prim, al înțelegerii îi sunt dedicate, la Origen, pagini numeroase: multe dintre exegezele Alexandrinului au rămas normative, chiar și pentru o posteritate care îl va acuza de arbitrariul alegoriei. Atenția lui Origen, dedicată unor detalii pentru noi insignifiante, reunește reflexul filologic, aplicarea pedagogică și consecințele unei gnoseologii ce consideră Scriptura revelată drept „principiu”, ἀρχή, al cunoașterii noastre, dar și criteriu al adevărului.
Substituția limbajului, asimilarea falacioasă a textului divin cu limbajul nostru, are însă consecințe grave. Citită ca și cum ar fi un text comun, Scriptura developează, mai devreme sau mai târziu (mai târziu pentru exegeții exersați), toate neajunsurile limbajului comun. Astfel vor fi observate în scrierea revelată contradicții, secvențe absurde sau chiar ininteligibile. Deficitul limbajului nostru devine deficit al scrierii inspirate: eșecul este evident pentru orice cititor atent. Dar Scriptura, ca document revelat, adevărat, nu poate eșua în fals, în contradicție. Magistrul, singurul demn de acest nume, nu poate fi incoerent, alogic.
Aceasta înseamnă că procedura noastră a fost una eronată: limbajul Scripturii, rezultat al revelației, are o poziție singulară, fiind intraductibil în negativitatea limbajului comun. Pentru că este, în totalitate, expresie vizibilă a doctrinei adevărate, scrierea revelată trebuie înțeleasă ca dându-și singură înțelesul. Așadar, nu dicționarele uzuale ne pot spune ceva despre semnificația termenilor incluși în această carte, Biblia, ci doar analiza atentă a acesteia: explicația intratextuală este singura posibilă atunci când recunoști în Scriptură un document ce utilizează un limbaj aparte. În consecință, un termen sau un enunț echivoc (sau ininteligibil) poate fi explicat doar dacă textul inspirat ne ajută. Un termen biblic, oricare ar fi el, trebuie lămurit mai degrabă prin observarea instanțierilor în cartea congeneră, în Scriptură, decât prin apelul la ocurențele exogene, literare ori filosofice, ale lui. Un exemplu de practică origeniană a acestui principiu poate fi descoperit, explicit, în debutul Comentariului la Ioan, atunci când Origen stabilește, în contrapondere cu enciclopedia filosofică, semantica biblică a termenului ἀρχή.
Insistența pe lămurirea internă, pe clarificarea adusă din interiorul Bibliei a fost înțeleasă de obicei ca o consecință a practicii filologice alexandrine, ce își propusese, cu mult înainte de Origen, „să-l clarifice pe Homer cu ajutorul lui Homer”9. În cazul Alexandrinului, justificarea este mai degrabă alta: limbajul divin, cel cuprins în paginile Bibliei, nu poate fi înțeles decât de către cel care îi respectă proprietatea. Logica îi cerea lui Origen să explice Scriptura prin Scriptură: semantica textului biblic este alta decât semantica uzuală.
În consecință, stadiul următor al exegezei presupune, pentru Origen, tocmai acomodarea cu ideea că Biblia, ca document inspirat de către divinitate, își poate developa semnificația doar dacă este privită ca document autonom, construindu-și o semantică, sintactică diferite de cele uzuale. Așadar, nivelul următor de interpretare solicită condițiile descrise la începutul studiului introductiv.
O notă privitoare la dificultatea întreprinderii: noi, modernii, apelăm habitual la concordanțe biblice atunci când dorim epuizarea semanticii unui termen biblic. Pentru Origen, această operațiune nu era posibilă: observarea indexului biblic, supraabundent, al omiliilor ne încredințează totuși de o bună cunoaștere origeniană a Scripturii. În fapt, amplitudinea cunoașterii acesteia indică limitele exegezei: doar cel ce cunoaște intim Scriptura va putea comenta (i.e. înțelege) un text revelat.
Pentru a observa procedura origeniană, care dezvăluie un alt nivel al interpretării, am ales câteva secvențe biblice. Și pentru că acest studiu prefațează exegeza origeniană la Exod, exemplele de exegeză au fost selecționate, predilect, din traducerile acestui volum. Vom scruta, așadar, analiza origeniană a unui enunț biblic disputat, dar și semnificațiile propuse de Alexandrin pentru câțiva termeni biblici.
Enunțul controversat aparține primei părți a cărții Exodului: atunci când amintește acțiunile faraonului, Biblia menționează că „Dumnezeu a întărit inima faraonului”. Prin urmare, Dumnezeu este indicat drept cauză a conduitei faraonului. Mai mult, Scrierea revelată cuprinde și un alt enunț, asemănător cu acesta: „inima faraonului s-a întărit”. Analiza origeniană, cea elementară, expusă în omilii, pleacă de la observarea diferenței dintre enunțuri, diferență care nu poate fi întâmplătoare: „Dacă noi credem că aceste scrieri sunt divine și că au fost scrise prin Duhul Sfânt, nu cred că vom avea o părere atât de nedemnă despre Duhul Sfânt, încât această variație, într-o lucrare atât de măreață, să fi fost întâmplătoare: uneori [Scriptura] spune că «Dumnezeu a întărit inima faraonului», iar alteori spune că nu de către Dumnezeu, ci ca din proprie voință i-a fost întărită inima”10. Prezumția lui Origen este evidentă: auctorialitatea sacră a Scripturii, demnitatea autorului acestei cărți (asumate în condiția credinței, amintită la începutul acestui studiu introductiv) obligă la analiză atentă. Astfel că urmarea are doar aparența topos-ului retoric: „Desigur, mărturisesc că sunt prea puțin pregătit și prea puțin capabil ca să pot sonda tainele Înțelepciunii divine în deosebiri de acest fel”.
Pentru că speța umană, utilizând habitudinal facultatea cunoașterii, nu poate înțelege textul sacru, este nevoie de ajutor. Iar acest ajutor este furnizat de scrierea divină: doar un intim al lui Dumnezeu, apostolul Pavel, ne poate edifica în cuvintele divine. Exegeza Scripturii nu poate fi decât una „internă”: demnitatea, statutul aparte al textului sacru obligă la acestea.
Recunoaște, așadar, și apostolul Pavel vreo distincție între cele două enunțuri biblice? Origen crede că da: „Îl văd totuși pe apostolul Pavel, care, pentru că Duhul lui Dumnezeu locuia în el, îndrăznea să spună încredințat: «Nouă însă Dumnezeu ne-a descoperit, prin Duhul Său. Căci Duhul pe toate le scrutează, chiar și pe cele adânci ale lui Dumnezeu», îl văd, așadar, pe el ca înțelegând prin ce se deosebesc enunțurile «s-a întărit inima faraonului» și «a întărit Domnul inima faraonului»”. Pentru Alexandrin, dovada distincției este evidentă în două secvențe apostolice: „Căci el spune într-un loc: «Oare disprețuiești bogăția milei Lui, a răbdării și a generozității, ignorând că răbdarea lui Dumnezeu te aduce la pocăință? Căci după întărirea ta și după inima ta nepocăită îți strângi chiar ție mânie în ziua mîniei și a descoperirii judecății drepte a lui Dumnezeu»: prin aceasta îl învinovățește, fără îndoială, pe cel care s-a întărit din proprie voință. În alt loc însă, punând parcă în chestiune acest [enunț, «a întărit Domnul inima faraonului»], spune: «Așadar, Își face milă de cel de care vrea [să-și facă milă] și îl întărește pe cel ce vrea [să-l întărească]». Și astfel îmi spui: «Așadar, ce va mai reproșa? Căci cine stă împotrivă voinței Lui?». Și adaugă la acestea: «O, omule, cine ești tu ca să întorci vorba lui Dumnezeu?»”. Așadar, distincția filologului atent este confirmată de Scriptură: altfel, enunțul „Dumnezeu a întărit inima faraonului” ar putea fi privit, la limită, ca semnificând „inima faraonului s-a întărit”.
Însă dacă distincția dintre cele două enunțuri este autorizată, aceasta înseamnă că „întărirea” inimii este activitate divină. Și Origen, fidel principiului său, va încerca să identifice tipul de răspuns practicat de Apostol: „Cred că prin aceasta, în privința celui care este numit «întărit de către Domnul», el nu răspunde atât prin limpezirea chestiunii, cât prin autoritatea apostolică, nesocotind potrivit, din pricina neputinței auditorilor, a încredința «hârtiei și cernelei» secretele unor chestiuni de acest fel, la fel cum și în alt loc spune, despre unele cuvinte, că a «auzit unele pe care nu îi este îngăduit să le spună oamenilor». Din această cauză îl îndepărtează cu severitatea unui învățător magnific pe cel care, nu atât pentru profitul cercetării, cât din pofta de a ști, se scufundă, curios, în chestiuni mai tainice: «O, omule, cine ești tu ca să întorci vorba lui Dumnezeu? Oare plăsmuirea spune celui ce a plăsmuit-o: De ce m-ai făcut astfel?»?” Homilia in Exodum 4,2). Dispoziția destinatarilor epistolei a generat răspunsul apostolic: poate nu întâmplător Origen utilizează replica scriitorului biblic într-un context „popular”, omiletic. Distincția dintre „profitul cercetării” și „pofta de a ști” desparte publicul ce își asumă condițiile înțelegerii de cel ce le ignoră. Exista, așadar, un public inocent, neinstruit, care nu poate primi explicația apostolică decât după ce va fi depus un efort considerabil: explicarea Scripturii este act pedagogic.
Concluzia cercetării este că enunțul Dumnezeu a întărit inima faraonului trebuie distins de un alt enunț biblic, s-a întărit inima faraonului. În plus, constatăm că cercetarea poate eșua din pricina proastei noastre situări în raport cu textul revelat: cel ce nu respectă exigențele înțelegerii textului inspirat va rata actul comprehensiunii. Atitudinea pedagogică a exegetului este evidentă, iar temeiul acesteia este practica apostolică, adică a umanității proxime divinului.
Din fericire, Origen discută enunțul Dumnezeu a întărit inima faraonului și într-o altă lucrare exegetică dedicată tratatului Exod. De această dată discuția origeniană prezumă asumarea condițiilor înțelegerii. Mai întâi sunt înfățișate consecințele afirmării enunțului Dumnezeu a întărit inima faraonului, text revelat, deci adevărat semantic. Dacă este adevărat că Dumnezeu a întărit inima faraonului, aceasta înseamnă că Dumnezeu nu poate califica conduita noastră, a celor supuși hazardului divin. Mai mult, pasajul biblic poate fi și cauză a necredinței cititorului. Căci, după cum observa încă Origen, „pentru cei ce nu cred, și acest enunț, împreună cu altele, pare a fi cauză a necredinței: se rostesc despre Zeu cele nedemne de Zeu. Căci este nedemn de un Zeu să lucreze întărirea inimii vreunuia, și să lucreze întărirea pentru ca cel întărit să nu asculte de voința Celui ce îl întărește. Ei spun: «Cum oare să nu fie absurd ca Zeul să lucreze ceva pentru a duce la neascultarea voinței Lui? Căci este clar că El nu vrea să existe ceva convingător în cele poruncite faraonului»”.
Și chiar dacă mai crezi în Dumnezeu, după ce ai citit Scriptura, enunțul biblic poate provoca cogitațiuni riscante: „Pentru cei ce consideră că cred, a apărut un dezacord semnificativ din pricina enunțului «Domnul a întărit inima faraonului». Căci unii, convinși că acest Dumnezeu nu este altul decât Demiurgul, gândesc că Dumnezeu pe cine vrea miluiește, iar pe cine vrea întărește, și aceasta la întâmplare, neexistând vreo cauză ca unul să fie miluit, iar altul întărit de către El”. În fine, cei ce păstreză credința în Dumnezeul revelației mai au o posibilitate: „Iar alții, mai norocoși decât cei amintiți mai sus, spun că și alte multe gânduri ale Scripturii le-au rămas ascunse, și că aceasta nu este un motiv să se abată de la credința sănătoasă. Iar unul din aceste gânduri ascunse este tocmai sensul corect al acestui pasaj” (Adnotatio in Exodum 3,1).
Textul biblic este unul dificil, fără îndoială: înțelegerea lui, singură, ar putea creiona o istorie a creștinismului. Origen este, se pare, cel dintâi autor creștin care încearcă o lămurire a fragmentului biblic atât de controversat. Iar explicația lui a reținut atenția compilatorilor Filocaliei: semn că exegeza origeniană era încă tentantă pentru un veac ilustru pentru exegeții săi.
Primul efort origenian este unul „dialectic”: neglijând scrierea revelată, Alexandrinul încearcă să argumenteze că ipoteza apartenenței demiurgice a acțiunii indicate în Biblie, ce pare a păstra credibilitatea textului biblic și a justifica teorii cosmologice gnostice, nu poate fi susținută. Aceasta pentru că, în temeiul reflecțiilor, noțiunilor comune, κοιναὶ ἔννοιαι (i.e. care nu solicită apelul la scrierea revelată, fiind lotul întregii umanități), despre divinitate, demiurgul nu poate „întări” inima cuiva decât urmând ideii pe care o reprezintă, cea de dreptate. Altfel, atributul fundamental al Demiurgului gnostic, al Zeului descris de Vechiul Testament, este anulat. Iar dacă acest demiurg acționează în conformitate cu ideea de dreptate, în mod evident culpa „întăririi” nu poate fi asumată de divinitate. Și atunci, care este rostul multiplicării practicate de sectanți, multiplicare ce adaugă divinității bune a Noului Testament demiurgul cel drept elocvent în Vechiul Testament? Rezultatul cercetării este aporia.
Și dacă aporia, lipsa unei soluții rezonabile în înțelegerea textului biblic, este evidentă, atunci trebuie urmată o altă cale în cercetare. Discursul filosofic comun, cel care își asumă cercetarea textului biblic pe temeiul reflecțiilor comune, nu se poate încheia decât aporetic. Contradicția internă este semn al insuficienței: această cale de cercetare trebuie abandonată. Iar pentru creștinul Origen clarificarea nu poate veni decât de la singurul discurs complet, coerent, consistent: de la Scriptura creștină. Textul origenian poate însă înșela, dacă este citit în grabă: „Noi însă suntem convinși, din mai multe perspective, plecând atât de la Cărțile sfinte, cât și de la lucrarea măreață și ordinea celor create, că cele vizibile și cele invizibile, cele vremelnice și cele veșnice sunt de la Dumnezeu Creatorul ca de la Cel ce este unul și același în toate cu Tatăl Domnului și Mântuitorului nostru, cu Dumnezeu bun și drept și înțelept. Spre acel scop ne străduim să aducem Scripturile: a arăta că toate sunt ale Dumnezeului bun, drept și înțelept, presupunând că aceasta nu le scapă, fie și în privința celor mai neînsemnate lucruri, celor dotați cu intelect, având însă nevoie de Dumnezeu Mântuitorul pentru a vedea dacă textele se armonizează sau nu în privința bunătății, dreptății și înțelepciunii Lui” (Adnotatio in Exodum 3,3).
Echilibrul enunțului este dat de partea lui finală: discursul comun poate convinge despre existența unui creator, dar nu ne poate edifica în privința atributelor, aparent ireconciliabile, ale acestuia. Discursul eludează contradicția doar prin apelul, necesar, la cuvântul revelat. Înțelegerea limitelor limbajului nostru ne dă posibilitatea de a accesa un alt limbaj, cel adecvat cercetării. Prin urmare, textul biblic disputat trebuie înțeles contextual, iar aici contextul este întreaga Scriptură revelată. Întreaga Scriptură revelată, afirmă Origen: fără descoperirea lui Hristos, fără apelul la scrierile Noului Testament, exegeza nu va fi deplină. Iarăși, apelul la Dumnezeu Mântuitorul acoperă, sintetic, tocmai preliminariile înțelegerii exegezei origeniene, cele amintite în prima secțiune a studiului introductiv. Altfel, aporia este destinul oricărei încercări de înțelegere, dar și semn al necesității altei căi hermeneutice: „Neajungând nici la rezolvarea aporiei prin demonstrații care să convingă că cel ce întărește pe cineva este drept, și nici îndrăznind să afirme ceva atât de nepios despre Ziditor, că ar fi rău, se vor refugia pe o altă cale exegetică a pasajului «Domnul a întărit inima faraonului». Renunțând la a gândi cele după literă după cum cred, își vor anula propriile idei despre Zeul cel drept. Iar în cele din urmă vor recunoaște că sunt în aporie în privința a ceea ce cuvântul semnifică” (Adnotatio in Exodum 3,1). Cercetarea în regim comun a unei chestiuni doctrinare conduce, inevitabil, la aporie.
Pentru Origen, pentru cel încredințat de existența unei cărți revelate, clarificarea locului bibic nu poate veni decât de la Scriptura revelată. Este, înainte de toate, o necesitate logică: limbajul comun trebuie abandonat, așa că soluția nu poate veni decât de la unicul limbaj cu pretenție justificată de adevăr, cel revelat în Biblie. Apoi, practica filologică obliga la aceeași operațiune: înțelegerea unui enunț dificil se face, evident, prin apel la context, iar aici contextul este scrierea revelată. Clarificarea este, încă o dată, produsul analizei atente a textului ce cuprinde enunțul disputat.
Însă apelul la Scrierea divină era necesar și din alt motiv: tocmai auditorii exegezei, cei aflați în biserică, pretindeau un recurs neîncetat la textul inspirat. Despre aceasta ne încredințează chiar Origen, într-o omilie tradusă în acest volum. Astfel, după ce discută despre aurul cerut pentru construcția cortului divin, despre argintul necesar pentru edificarea tabernacolului, Origen amintește și alama, menționată secvent în scrierea inspirată de către divinitate: „Și ce să spunem despre alamă? Este nevoie și de alamă pentru construirea cortului. Se pare că alama este luată pentru forță, și poate fi pusă în locul forței și al statorniciei. Dar, ca cineva să nu spună «avem mai degrabă ghicire decât explicație când ceea ce se spune nu este întărit de autoritatea Scripturilor”, cred așadar că alama poate simboliza sunetul. Căci rostirea este un lucru, iar sunetul altceva”. Așadar, Origen asociază alama cortului cu sunetul, evidența sonoră a cuvântului: prima echivalare, ce trimite mai degrabă la asocierea populară dintre alamă și forță, nu are susținere pentru că nu aparține universului privilegiat al semanticii biblice. Iar corecția origeniană este una impusă de public, conștient și el de statutul aparte al Scripturii. Și pentru a ne asigura de observația anterioară, textul origenian continuă: „Dar voi cereți ca și pe acestea să le dovedim, obligatoriu, din Scripturi. Ascultă ce spune Apostolul: «Dacă aș vorbi în limbile oamenilor și ale îngerilor, dar dragoste n-aș avea, aș fi ca o alamă sunătoare sau ca un chimval răsunător». Așadar, a vorbi în limbi și a traduce dintr-o limbă în alta este ofrandă de alamă. Căci cortul Domnului trebuie să le aibă pe toate: nimic nu trebuie să lipsească din casa lui Dumnezeu” Homilia in Exodum 13,2). În consecință, și publicul predicilor origeniene, prezumat polimorf, cerea, solicita, impunea ca temeiul exegezei să fie Scriptura: în cazul în speță, comparația paulină este suport pentru asociația oferită de Origen în interpretare. Gestul publicului era și reflex cultural: vremea Alexandrinului recomandă privilegierea unui mesaj inspirat, produs de divinitate.
Revenind la enunțul discutat, cel care atribuie divinității acțiunea de „întărire” a inimii faraonului, Origen va încerca să-l clarifice plecând tot de la Scriptură. Iar soluțiile, pentru pasajul disputat, sunt cel puțin două. Prima dintre ele pare a fi privilegiată de Origen: ea înțelege enunțul în registru „literal”, valorificând tocmai denotațiile termenilor incluși. Cea de-a doua soluție aparținea unui contemporan al Alexandrinului, fiind însă scrupulos amintită de Origen: de această dată enunțul este citit în registru „metaforic”, fiind citit din perspectiva habitudinilor de limbaj. Prioritatea elementarului este pedagogică: Alexandrinul de la el va porni.
Mai întâi, Origen observă, folosind se pare sugestia oferită de o altă carte redactată de Moise, Deuteronomul (8,2-3; 32,39; v. și Mc. 2,17, pentru un indiciu nou-testamentar), că acțiunea divinității poate fi asimilată tehnicii medicale. Dumnezeu este un terapeut, în fapt singurul terapeut ce își merită numele: „Cel ce deține arta [vindecării], Dumnezeu, cunoaște dispozițiile fiecăruia11: este competența Lui, doar a Lui. Așa că poate conduce tratamentul în mod științific, știind ce și când trebuie să lucreze pentru fiecare” (Adnotatio in Exodum 3,4).
Iar dacă Dumnezeu vindecă, El aplică fiecăruia terapia necesară. Textul origenian curge limpede: „Între căile terapiei, unele produc mai multe dureri și suferințe, iar altele mai puține în cei bolnavi, și aceasta spre vindecarea lor. Tot așa, terapiile apar când nedemne, în dezacord cu acest nume, când demne de el. Și iarăși, sunt când imediate, când întârziate. Ele pot fi aplicate unuia fie după ce el s-a umplut de păcat, fie după ce doar l-a gustat, ca să spun așa”. Opinia lui Origen este întemeiată pe ceea ce scrierea revelată transmite: „Întreaga Scriptură inspirată de Dumnezeu este plină de mărturii pentru fiecare din cazuri” (Adnotatio in Exodum 3,4). Iar Origen își continuă argumentația utilizând tocmai textele biblice relevante.
Așadar, ca orice medic ce utilizează mijloace diverse, unele neplăcute, spre a atinge scopul, însănătoșirea, pe cât posibil, a pacientului, și Dumnezeu lucrează „întărirea” inimii faraonului. Căci este evident că scopul acțiunii divine este binele: atât binele poporului evreu, cât și binele poporului egiptean. Și poate, într-o logică ascunsă nouă, „întărirea” inimii faraonului se petrece și în avantajul acestuia. Textul origenian: „Căci este mai mult decât evident că acestea s-au întâmplat pentru salvarea poporului, ce fusese dus la credință prin mai multe minuni. Apoi, aceasta îi privește și pe egipteni, pe cei care, zguduiți de cele întâmplate, erau pe punctul de a-i urma pe evrei. Căci o mare mulțime de egipteni, amestecată, a ieșit împreună cu ei” (v. Ex. 12,38). Acesta despre binele săvârșit, terapeutic, celor două popoare.
Dar și faraonul pare să fi fost avantajat de acțiunea divinității: „Într-un mod indicibil și mai profund, poate că aceasta s-a întâmplat și spre profitul faraonului: el nu-și mai ascunde veninul, nu-și mai disimulează dispoziția. Atrage veninul12 și îl duce la suprafață, și poate îl eliberează acționând, astfel încât elimină toate excrețiile răutății existente. Își lasă copacul purtător de rele fără vigoare, poate și uscat, într-un sfârșit, când este înghițit: aceasta nu pentru ca el să fie pe deplin pierdut, cum i s-ar putea părea cuiva, ci pentru ca cel căzut să fie ușurat de păcate, și, poate în pace sau, cel puțin, fără ca sufletul său să fie într-un atât de mare conflict, să coboare în iad” (Adnotatio in Exodum 3,5).
În concluzie, există o valență expiatoare a acțiunii divine: ea suprimă (ceva din) pedeapsa cuvenită. Pentru Origen, opinia exprimată aici nu este una personală: chiar Scriptura ne încredințează că pedeapsa divină are rol expiator. Iată-l acționând pe Solomon: „Ca imitator al lui Dumnezeu făcându-se, David poruncește la momentul oportun lui Solomon să-l pedepsească pe Ioab din cauza celor greșite de el față de Abenner, fiul lui Ner: să-l ucidă din cauza greșelilor. Apoi adaugă: «Și vei coborî căruntețea lui în pace în iad!». Este evident, așa cum ne-a transmis și Evreul, că Ioab va adormi în pace pentru că a fost pedepsit: lui nu-i mai sunt utile chinul și pedeapsa după plecarea de aici, pentru că a plătit încă de aici” (Adnotatio in Exodum 3,7). Așadar, acțiunea divină, privită teleologic, este întotdeauna bună.
De ce recurge Origen la asimilarea acțiunii divine cu acțiunea terapeutului? Mai întâi pentru că Scriptura îl autorizează: cel ce crede în Dumnezeu dorește, pentru rațiuni diferite, ca argumentarea să plece de la scrierea revelată (v., spre exemplu, versetul 15,26 al cărții biblice comentate aici). Apoi, această asimilare este una de tradiție: Platon, Plutarh, Filon sunt doar câteva nume dintr-o serie culturală ce subliniază (ori doar amintesc de) acțiunea terapeutică a divinității. Așadar, există un fond aperceptiv pentru schițarea unei doctrine creștine a terapeuticii divine. Pentru publicul contemporan lui Origen, asimilarea propusă nu pare a fi una problematică.
Însă textul lui Origen ne spune altceva: mulți dintre auditori nu erau convinși, chiar și în urma unei argumentări susținute, că acțiunea divinității, oricare ar fi ea, are valențe terapeutice. Acordul dintre textul revelat și cititorii lui nu era facil. Chiar Alexandrinul observă că „e posibil ca cei ce se vor întâlni, întâmplător, cu acest text să nu fie convinși, considerând că ce s-a spus (că a fost util, așadar, faraonului să-i fie întărită inima și că toate cele citite, până și înghițirea [în mare], s-ar fi întâmplat în favoarea lui) să fie forțat. Vezi însă dacă nu putem îndepărta de aici lipsa convingerii, pentru a introduce, în privința celor citite, convingere” (Adnotatio in Exodum 3,6). Iar ceea ce urmează este tocmai ce poate convinge, înainte de toate: mai multe fragmente din Scrierea revelată, din Vechiul Testament, sunt descoperite ca indicând aceeași valență terapeutică a acțiunii divine (Adnotatio in Exodum 3,6-7). În urmarea unui text revelat, care ne încredințează că Dumnezeu vizitează cu biciul nedreptățile noastre, fără a îndepărta mila Sa de la noi, Origen observă: „Favoare a Domnului este ca cel nelegiuit să fie cercetat în vargă, iar cel păcătos în lovituri de bici. Și atât timp cât cel păcătos nu este biciuit, el nu este încă supus educației și corijării” (Adnotatio in Exodum 3,6). Nu numai cărțile sapiențiale ne încredințează de valoarea terapeutică a actului divin, ci și cărțile profetice, precum și cele deuterocanonice: Origen va descoperi și aici enunțuri biblice care susțin doctrina dezvoltată anterior.
Adresându-se creștinilor, argumentarea origeniană se încheie cu enumerarea câtorva locuri nou-testamentare ce sugerează aceeași acțiune, terapeutică, a divinității: pentru cel ce crede în Hristos, Noul Testament este sursa privilegiată a cunoașterii. Astfel că enunțurile biblice sunt prefațate de observația origeniană: „Iar ca să acceptăm mai ușor cele spuse, este necesar să folosim pasaje similare din Noul Testament” (Adnotatio in Exodum 3,8).
Analiza origeniană se încheie cu un enunț ce pare a locui topos?ul modestiei-ul modestiei: „Dacă cineva, observând pietatea datorată lui Dumnezeu, va descoperi explicații mai bune, urmând unor mărturii din Scripturile sfinte, acele explicații trebuie folosite mai degrabă” (Adnotatio in Exodum 3,8). Nu, nu avem de-a face cu un loc comun: explicația predată de Origen convinge, însă nu poate fi acceptată de toți cititorii Scripturii. Alexandrinul aplică câteva principii de exegeză, însă libertatea interpretului rămâne intactă: sunt posibile și alte explicații, întemeiate, la fel, pe scrierea revelată, explicații preferabile dacă l-ar putea convinge mai ușor pe cititor. Și aceasta pentru că Origen oferă ceea ce el consideră ca cea mai plauzibilă exegeză: dacă Dumnezeu „întărește” inima faraonului, așa cum ne încredințează Scriptura, aceasta se întâmplă, după cum aceeași scriere revelată ne spune, pentru că acțiunea lui Dumnezeu este terapeutică. Chiar dacă mijloacele par nedemne de Dumnezeu, finalitatea acțiunii divine este întotdeauna binele: doar cel ce cunoaște perfect cauza deficienței poate indica remediul necesar, oricare ar fi el.
Dacă însă un alt cititor al Scripturii poate oferi o altă interpretare, în temeiul aceluiași text revelat, Scriptura, iar această interpretare este mai convingătoare decât cea prezentată până acum, Origen ne îndeamnă să ne-o însușim. O explicație mai bună este posibilă: condiție a ei este intima cunoaștere a Scripturii, cunoaștere care să autorizeze o altă semnificație a „întăririi” inimii, precum și identificarea nivelului de receptivitate al publicului.
Mai exista o tâlcuire a enunțului „Dumnezeu a întărit inima faraonului”, iar Origen ne-o oferă și pe aceasta. Explicația nu-i aparține, însă Alexandrinul o amintește, datorită ingeniozității manifeste, în comentariul său. Așadar, „cineva dintre contemporani spunea, justificând enunțul plecând de la habitudinile de limbaj, că adesea stăpânii buni, răbdători în fața slujitorilor care greșesc, obișnuiesc să spună «Eu te-am pierdut», «Eu te-am făcut rău», subliniind, cu tact, că bunătatea și răbdarea lor pare să fi fost cauză a acestei răutăți adâncite. Deci așa cum unul dintre denunțătorii celor spuse poate zice că stăpânul a mărturisit că el însuși l-a făcut rău pe slujitor, tot astfel poate spune că s-a scris că cele întâmplate prin lucrarea bunătății lui Dumnezeu, cauză a întăririi faraonului, au întărit inima faraonului” (Adnotatio in Exodum 3,10).
În consecință, verbul „a întărit” este utilizat metaforic, abuziv aproape: bunătatea divină este cauză, aparentă însă, a „întăririi” prin aceea că a răbdat îndelungă vreme conduita faraonului. Argument pentru acest uz special al verbului ar putea fi o epistolă paulină, care ar putea autoriza raționamentul: Dumnezeu, pentru că rabdă vasele mâniei, poate fi considerat, prin toleranță, ca autor al vaselor mâniei (v. Adnotatio in Exodum 3,10). În continuare Origen surprinde alte câteva enunțuri biblice care trebuie citite în aceeași grilă, a habitudinilor de limbaj. În consecință, procedura este una legitimă, ea fiind indicată și de alte secvențe ale textului revelat. Totuși Origen pare să prefere prima explicație în edificarea cititorilor: exegeza secundară sancționează ca habitudine de limbaj ceea ce poate fi citit și altfel, „non-metaforic”. Dificultatea identificării unui pasaj „non-literal”, în lipsa unei mențiuni exprese a Scripturii, conferă minoră plauzibilitate exegezei.
Din păcate, analiza origeniană a acestui pasaj a fost precar conservată: după cum poate constata oricine, dispunem doar de fragmente dintr-o exegeză extinsă. Însă și aceste puține fragmente ne pot ajuta să înțelegem metoda interpretativă origeniană. Enunțul biblic este asumat ca adevărat semantic: analiza lui, în temeiul semnificațiilor curente ale termenilor ce-l compun, va lămuri asupra contradicțiilor provocate de proasta alegere a unei schițe explicative. Apoi textul este asumat contextual: doar Scriptura, ca singur document revelat, autonom adică, poate clarifica un enunț biblic. Această interpretare, contextuală, va îndepărta alte posibile scenarii explicative, precare în disponibilitate exegetică.
Merită observat că asumarea acestui principiu al exegezei presupune o „materie” a interpretării diferită în spațiile mozaic și creștin: plenitudinea supusă comentariului mozaic devine parte a întregului, Testament Vechi, pentru creștin. De aici și deosebirile de interpretare. Spre exemplu, în analiza enunțului Dumnezeu a întărit inima faraonului, fundamentală va fi pentru creștinul Origen exegeza paulină, respinsă vehement de către mozaici.
Așadar, diferențele dintre explicația creștină și cea mozaică sunt evidente încă de la acest nivel „literal”: aplicându-se unui alt conținut decât cel mozaic, interpretarea creștină, chiar respectând același principiu, al autarhiei interpretative, va da rezultate diferite. Exegeza iudaică, venerabilă, și cea creștină nu se deosebesc doar prin alegorizare, „colorată creștin” de către cei ce credeau în Hristos: diferențele sunt evidente încă de la acest nivel, al „literei”.
Va exista, așadar, o „știință a Scripturii”, ce are ca primă obligație alcătuirea unui index terminologic al cărții revelate. O a doua sarcină a comentatorului textului revelat va fi întocmirea unui index al practicilor, habitudinilor stilistice ale scriitorilor biblici. Clarificarea unui enunț revelat nu poate veni decât din observarea unui alt enunț revelat: principiul autarhiei interpretative este singurul adecvat în context. Această „știință a Scripturilor” presupune dedicare, studiu. Acum înțelegem mai bine patetismul îndemnului Alexandrinului evident în fragmentul origenian citat în încheierea secțiunii întâi a studiului introductiv (v. Homilia in Exodum 12,2). Acum este inteligibil patosul Alexandrinului, care nu vede răgaz în cercetarea Scripturii: „Să ne rugăm totuși ca să vă dedicați celor auzite: nu numai să ascultați în Biserică cuvintele lui Dumnezeu, dar să le și aplicați în casele voastre și «să meditați întru Legea Domnului ziua și noaptea». Căci și acolo este Hristos, și este de față pretutindeni pentru cei ce Îl caută. Pentru aceasta se poruncește în Lege ca «să medităm» la ea și când mergem pe cale, și când ședem acasă, și când ne întindem în pat, și când ne ridicăm: aceasta înseamnă cu adevărat «a-L aștepta înaintea ușilor pe arhiereul» ce întârzie înlăuntrul «sfintelor sfintelor» și se face în «sorțul Domnului»” Homilia in Leuiticum 9,5).
Să vedem cum procedează Alexandrinul într-o altă instanță exegetică, atunci când trebuie să clarifice un termen biblic. Dacă în privința cuvintelor uzuale întreprinderea nu este totdeauna dificilă, în cazul termenilor rari Origen trebuie să elucideze, înainte de toate, referentul termenului biblic. Iată, spre exemplu, termenul „tristați”, care traduce grecescul τρίσταται Ex. 14,7). Ca și termenul românesc, cuvântul elin punea probleme elementare de semantică, neavând alte ocurențe în literatura greacă: ce poate semnifica, în context, „tristați”, atunci când Scriptura menționează că „faraonul a luat șase sute de care alese, toată călărimea egiptenilor, și tristați, peste toți” ?
Termenul fiind obscur, Origen va aminti principalele semnificații ale lui, așa cum puteau fi regăsite în literatura interpretativă. Mai întâi el amintește că „unii consideră că «tristați» semnifică «cei ce pot lupta împotriva a trei» sau «cei ce se află în a treia linie, după primul și al doilea rând»”. În fapt, analiza filologică descoperea în termenul disputat un adverb, „de trei ori”, „întreit”, și un radical verbal, „st-”, ce semnifică, ca și în limba română, situarea, starea. Așa că și aceste accepțiuni, și cele următoare solicită analiza: „Alții spun că tristații «purtau care mari împotriva mâinilor potrivnicilor, care ce pot cuprinde trei oameni: unul care mână și doi care se luptă»”. Ori că tristații „erau cei ce stăteau pe [care purtate de] trei cai. Căci conducătorii de car de odinioară, ieșind la luptă, se aflau pe [care cu] doi sau cu trei cai. Ori numește «tristat» «carul ce stă al treilea», regele șezând în el”. Informațiile cuprinse aici acoperă fie abilitățile filologului, fie semantica termenului ebraic originar.
După ce amintește aceste cinci semnificații, Origen recurge la o altă ocurență a acestui termen, ocurență biblică clarificatoare: termenul îl desemnează pe „«cel ce are al treilea rang», cum era David față de Saul, cum vei găsi în cartea întâi a Regilor” (Adnotatio in Exodum 12). În fapt, apelul la textul inspirat, în căutarea celorlalte ocurențe ale termenului disputat, este o operațiune firească pentru interpretul ce consideră că Scriptura, ca scriere revelată, este un document ce își dezvoltă singur semnificația. Clarificarea elementară a semnificației termenilor cuprinși în Biblie este primul pas al lui Origen, pentru că el este primul pas al celui ce dorește să înțeleagă textul ca scriere evident revelată.
Privită atent, aproape fiecare pagină origeniană cuprinde, explicit ori discret, o clarificare a unui termen biblic: definirea acestuia, din perspectiva textului autonom care este Scriptura, este esențială. Notele origeniene la Exod, traduse în acest volum, stau ca mărturie: se încearcă clarificarea unor verbe ce aparțin unui loc biblic faimos (Adnotatio in Genesim 2), definirea, expusă anterior, a unui termen biblic dificil, „tristați” (Adnotatio in Exodum 12), definirea sabatului și a sabatismului (Adnotatio in Exodum 14: această notă este sugestivă și pentru metodologia origeniană), se indică deosebirea dintre „idol” și „asemănare” (Adnotatio in Exodum 15), ca și cea dintre „închinare” și „adorare” (Adnotatio in Exodum 16), la fel, distincțiile dintre „lege”, „precept”, „îndreptare”, „judecată”, „mărturie”, „poruncă” (Adnotatio in Exodum 18). De la definiție trebuie să înceapă discursul clar, neechivoc despre Scriptură.
Efortul clarificator, cel adus prin definiții, este impresionant la Origen. Nu vom avea, desigur, între operele Alexandrinului, un lexicon explicit al Scripturii, însă orice exegeză origeniană include definiții. Origen comentează Proverbele lui Solomon: primul efort este cel de definire a termenilor. Așadar, va fi definit proverbul, παροιμία, cel care dă titlul tratatului biblic, după care își primesc definiții, multiple, înțelepciunea, σοφία, și educația, παιδεία Expositio in Proverbia, incipit). Am amintit de polisemia termenului „principiu”, ἀρχή: chiar la începutul Comentariului la Ioan, Alexandrinul va enumera semnificațiile autorizate de Scriptură pentru acest termen (Commentarium in Iohannem 1,16-2013). Dar înainte de a clarifica semnificațiile biblice ale termenului „principiu”, Origen se va strădui, într-un preambul, să definească substantivul „evanghelie”, εὐαγγέλιον (Commentarium in Iohannem 1,5). În același comentariu, Origen va supune definiției arta, τέχνη, și știința, ἐπιστήμη (Commentarium in Iohannem 13,46). Discutând același tratat biblic, este definit și numeralul substantivizat „unul”, τὸ ἕν (Fragmentum in Iohannem 140). O omilie ce își propune explicarea unui enunț din Levitic, „Fiți sfinți, fiindcă și Eu sunt sfânt!”, începe printr-o observație metodologică: pentru a înțelege exigența divină trebuie sesizat ce semnifică acest termen, „sfânt”, în Scriptura revelată. Iar aceasta se poate face, spre exemplu, prin observarea ocurențelor acestui termen în tratatele Pentateuhului. După inventarierea lor, se observă că definiția sugerată insistă pe ideea de separare: poate fi numit „sfânt” ceea ce este „separat, pus deoparte pentru Dumnezeu”. Ceea ce urmează, exhortația origeniană, este îndemn la separare. Însă tehnica filologică îi prilejuiește lui Origen o altă observație: separarea nu trebuie să fie una spațială, ci trebuie să observe ceea ce însuși termenul „sfânt” impune. Căci suntem „sfinți”, ἅγιοι, doar dacă suntem, în mod spiritual, „în afara pământului, nepământești”, ἄγειοι (prilejul asimilării era, pentru Origen, homofonia celor doi termeni; v. Homilia in Leuiticum 11,1). Locurile origeniene ce își propun explicarea, prin definiție, a unui termen biblic sunt foarte numeroase.
S-ar putea crede că insistența origeniană în definirea termenilor este una conjuncturală: canonul comentariului obliga la această întreprindere. Însă definiția Alexandrinului nu este doar aplicare la specificul demersului. Într-o scriere ce își propune edificarea cititorilor (taxinomia modernă recunoaște și acest gen la Origen), autorul se va strădui să definească substantivul „ființă”, οὐσία: discutând adjectivul ἐπιούσιον, conectat substantivului „pâine”14, Alexandrinul observă că el este un compus ce unește o prepoziție, ἐπί, și un substantiv, οὐσία. Ceea ce ar însemna că despre o „pâine” corelată „substanței” ne vorbește rugăciunea Pater noster. Pentru a înțelege sintagma biblică, trebuie să clarificăm mai întâi semnificația substantivului „substanță”. Iar aceasta se face lămurind termenul οὐσία: Origen înșiră opt definiții ale termenului „substanță”, curente în mediul cultural al vremii (De oratione 27,8). Fără definiție, cercetarea nu are consistență.
O ultimă exemplificare a metodei origeniene: discutând, într-un loc, despre cunoașterea, γνῶσιϛ, și vederea, εἴδησιϛ, tainelor, amintite într-o epistolă paulină, Origen va oferi definiția acțiunii indicate de fiecare substantiv (Commentarium in Epistulam I ad Corinthios 49). Dar sintagma „cunoașterea tainelor” rămâne oarecum obscură: nu s-a clarificat ce înseamnă „taină”, μυστήριον. Prin urmare Origen va defini și acest din urmă termen, pentru a lămuri sintagma biblică. Dicționarul general al limbii nu te ajută nici atunci când dorești să afli definiția unui termen altfel comun, „voce”, φωνή: sintagma „vocea Domnului”, prezentă în textul revelat, face inutilizabile definițiile clasice (Contra Celsum 2,72). Cercetătorul trebuie să ofere o nouă definiție a „vocii”; altfel, înțelegerea scrierii inspirate este imposibilă.
Definiția origeniană, reflex filologic sau imperativ logic, nu este însă suficientă. Chiar scrierea comentată, Scriptura creștină, avertizează cititorul că utilizează expresii obscure, parabole, similitudini: nici dicționarul general al limbii, nici lexiconul specializat al Bibliei nu mai pot produce lămurirea necesară. „Figurile de stil”, habitudinile gramaticale ale textului revelat se cer clarificate pentru a înțelege referentul lor. Un fragment din Comentariul la Geneză avertiza asupra riscului la care se expune cel ce nu recunoaște omonimiile, amfiboliile, catahrezele, sensurile de bază ale termenilor utilizați în Scriptură: ignorarea acestora duce inevitabil la eroare (Commentarium in Genesim 6). Individul acultural nu are acces la semnificația corectă a Bibliei: o nouă condiție, inevitabilă, a receptării.
Clarificarea va începe, iarăși, cu definirea procedeelor stilistice recunoscute ca atare de către Scriptură15. Sintagma „expresie obscură”, σκοτεινὸϛ λόγοϛ, ce desemnează în textul biblic o modalitate de expunere, acoperă trei situații: prima privește exprimarea, cea de-a doua privește semnificația, iar cea de-a treia vizează situația gramaticală a cuvântului (Commentarium in Prouerbia 1,6). Încă un exemplu: similitudinea (procedeu stilistic aici), ὁμοίωσιϛ, și parabola, παραβολή, ultima amintită în textul revelat, par a fi sinonime. Însă analiza atentă ne obligă să le diferențiem: Origen va furniza o distincție într-o altă exegeză (Commentarium in Matthaeum X, 4), precum și o definiție a parabolei (Fragmentum in Prouerbia 1,6). La fel, enigma, αἴνιγμα, se cere definită, pentru că și ea este indicată de Biblie ca modalitate particulară de expunere (Fragmentum in Prouerbia 1,6). Proverbul, παροιμία, solicită de asemenea clarificare a semnificației Expositio in Prouerbia, incipit). Ca și dictoanele înțelepților, ῥήσειϛ σοφών, o altă categorie metaforică atestată de Scriptură (Fragmentum in Prouerbia 1,6).
Semantica și sintactica Scripturii trebuie înțelese în diferența lor, pentru o corectă apropriere a scrierii revelate. Și nu numai acestea, ci și pragmatica textului revelat pare a fi alta: Origen observă, comentând cartea unui profet biblic, că „orice cuvânt rostit prin gura lor [scil. «a profeților»] era activ”16. Căci, consideră Alexandrinul, care își asumase Biblia ca text inspirat, orice semn cuprins în această lucrare are „putere”: „Consider că orice literă minunată, scrisă în discursurile lui Dumnezeu, este activă. Și mai cred că nu există «o iotă sau vreun punct» scris în Scriptură care să nu producă lucrarea lor specifică celor ce știu să se folosească de puterea semnelor scrise”17. Doar simpla enunțare a textului revelat este lucrătoare, activă. Așadar „pragmatica” scrierii biblice este alta decât cea comună.
Desigur, opinia Alexandrinului trebuie privită cu circumspecție. Experiența cotidiană este suficient temei pentru rezerva noastră. Origen însuși era conștient de această rezervă, însă el considera că lipsa noastră de sensibilitate este explicabilă: așa cum fiecare plantă are puterea ei vindecătoare, ignorată de noi, dar cunoscută de botanist, la fel și semnul Scripturii este inactiv pentru noi, dar lucrător pentru cel ce deține știința. Așa că, urmându-l pe Alexandrin, „sfântul este asemenea unui botanist spiritual”18.
În fapt, există la Origen o teorie a limbajului, o teorie a conversiei acestuia: vocația limbajului comun este recuperarea limbii originare. Ca indiciu al diferenței, limbajul comun păstrează în unele instanțe potența activă a numelor originare. Iar vehicul al acestei potențe nu este referentul, ci sunetul: „Așadar, nu cele semnificate, în privința lucrurilor, ci calitățile și proprietățile sunetelor au o potență în ele, într-o privință sau alta”19. Există, așadar, o potență activă în fiecare cuvânt al Scripturii: această potență poate fi percepută și de cititorul needucat. Pragmatica textului divin trebuie să fie alta decât cea recunoscută pentru textele scrise în limbaj comun.
Recunoașterea textului revelat în diferența sa, fie ea semantică, sintactică sau pragmatică, este sarcina oricărui cititor al scrierii inspirate. Aceasta înseamnă, mai întâi, cunoașterea tuturor ocurențelor unui termen ce apare în acest text, cu scopul de a evidenția realitatea desemnată de termen. Aceasta pentru un motiv simplu: ca scriere cu auctorialitate aparte, cu statut aparte, Scriptura nu poate fi explicată decât plecând de la Scriptură. Corelat acestui index terminologic este catalogul particularităților sintactice, stilistice ale textului inspirat: observarea acestora este esențială pentru înțelegerea Scripturii. În consecință, premisa unei exegeze adecvate a scrierii revelate stă în constituirea unei sintactici și a unei semantici speciale, aplicabile doar Bibliei. Nu va interesa polisemantica uzuală a unui termen, ci doar semantica autorizată de textul inspirat. Iar particularitatea sintactică va clarifica „excentricitatea” unor enunțuri revelate. Cel ce deține știința, dar și ignorantul în unele instanțe, va percepe, în același text, o „putere”, sesizabilă în fiecare fonem al acestuia. Dar nu numai această „putere” a fonemelor scrierii revelate mobilizează cititorul neprevenit: invitația Scripturii, consideră Origen, se adresează și inteligenței acestuia. Cum? Rândurile următoare vor încerca o explicație.
3. Cititorul ingenuu și neputințele Scripturii
Biblia ni se înfățișează nouă, celor nepreveniți, ca o carte comună. Prima ei lectură dezamăgește: textul este confuz, greoi, ba chiar contradictoriu. Aceasta pentru că ea semnifică ceea ce noi ne așteptăm să semnifice: substituția de limbaj, prin care noi atribuim Scripturii semnificație și uzul comun al termenilor prezenți în ea sunt cauza eșecului. Și aceasta pentru că orice limbaj este limitat, eșuează atunci când ținta cunoașterii este adevărul. Existența paradoxurilor în limbajele noastre va fi, pentru Origen, suficientă dovadă a inadecvării instrumentului (i.e. limbajul nostru, oricare ar fi acesta) la scop (i.e. atingerea adevărului).
Aceasta pentru cel educat. Ce va face însă cel neinstruit, cel care nu va observa teoretic inapetența pentru adevăr a limbajului nostru, imprecis, limitat? Creștinii nu puteau urma, cu toții, traseul cultural origenian: educația superioară este un fenomen rarisim. Or, vocația creștinismului era umanitatea, în integralitatea sa. Să existe doar pentru cel instruit, pentru cel familiarizat cu achiziția culturală valabilă, șansa corectei înțelegeri a cărții revelate?
Răspunsul lui Origen va fi neechivoc: pentru fiecare există șansa unei aproprieri corecte a Scripturii. Și aceasta deoarece alogismele Bibliei, contradicțiile scrierii revelate, care semnalează insuficiența modului comun de înțelegere, sunt evidente tuturor. Cel instruit va putea observa teoretic insuficiența limbajului nostru; cel neinițiat cultural, indiferent, neputincios, atotprezentul ἁπλούστεροϛ, va constata, pentru aceeași carte, abandonul principiilor logice, al coerenței elementare. Această constatare va fi mobil pentru o altă interpretare a scrierii revelate.
Un exemplu arhicunoscut, amintit chiar de către Origen (De principiis 4,3,1), care dă măsura deficitului de coerență, rudimentară, a textului biblic. Luminătorii, soarele și luna, iau ființă, conform cărții Geneza, în ziua a patra a facerii lumii. Dar înainte de aceasta autorul cărții biblice vorbește despre ziua a doua, ziua a treia. Or, dacă ziua este, prin definiție, compusul dintre o zi și o noapte, iar diferența zi / noapte este dată tocmai de astrele create în ziua a patra, cum este posibil ca înainte de apariția lor să se menționeze existența unor „zile”? Desigur eroarea a fost observată de către cei mai mulți cititori ai Bibliei; polemica anticreștină amintește și ea inadecvarea. Este evident că despre „zi”, în înțelesul ei comun, nu se poate vorbi înainte ca lumina sensibilă, cea generată de soare, să apară. Eroarea este evidentă, și ea nu trebuie ocultată: ea poate fi descoperită chiar în primele rânduri ale Scripturii.
Și pentru Origen această eroare este indiciu, însă ea semnalează mai puțin inabilitatea autorului (în cele din urmă, nu este plauzibil ca autorul unei scrieri consistente să înceapă opera sa printr-o inadvertență evidentă, câtă vreme cea mai mare parte a scrierii sale respectă ceea ce simțul comun impune ca principiu), cât necesitatea unei alte semantici decât cea general acceptată. Contradicțiile, alogismele Scripturii sunt, din această perspectivă, invitație la o nouă înțelegere a textului revelat. Nu abandonarea scrierii a fost intenția autorului ce așază „pietre de poticnire” în calea cititorului, ci aporia: ea activează dispoziția exegetică a cititorului.
Tocmai contradicțiile, alogismele, ficțiunile Bibliei, cele evidente tuturor, impun în exegetica origeniană stadiul „non-literal” al interpretării: fiind facil percepute de către oricine, anomaliile textului inspirat solicită un alt regim al înțelegerii. Aproape orice omilie origeniană discută un episod problematic, în regim elementar, al Scripturii: exegeza alegorică devine astfel necesitate.
Să observăm, din câteva exemple, cum exploatează Alexandrinul incongruențele Scripturii pentru a funda o nouă exegeză, în contextul popular al omiliilor. În cea de-a doua omilie la Exod este discutat un enunț biblic: „Fiindcă moașele se temeau de Dumnezeu, și-au făcut case” Ex. 1,21). Or, enunțul nu poate fi decât absurd: „Acest enunț nu poate avea nici o consistență, după literă. Căci care ar putea fi coerența enunțului: «Fiindcă moașele se temeau de Dumnezeu și-au făcut case»? Ca și cum casa se face pentru că există teamă de Dumnezeu. Dacă astfel înțelegem aceasta, după cum s-a scris, se va arăta nu numai că nu are nici o coerență, ci și că este o culme a absurdității”. Absurditatea este relevată aici pentru a autoriza exegeza spirituală. Așa că pentru Origen enunțul este redactat în mod rațional, după rațiunea alegoriei: „Dacă însă vei observa în ce mod scrierile Noului și ale Vechiului Testament, învățând frica de Dumnezeu, construiesc casele Bisericii și umplu întregul rotund al pământului cu casele rugăciunilor, atunci se va arăta că enunțul a fost scris în mod rațional” Homilia in Exodum 2,2).
Într-o altă omilie, care explică un loc foarte frecventat astăzi, cel referitor la reparația datorată unei femei care leapădă pruncul nenăscut, embrionar sau fetal, în urma unei dispute între doi bărbați20, Origen analizează minuțios cele două versete biblice interesate. Mai întâi observă situația avortului embrionar. Însă este mai bine să-l lăsăm pe Origen să explice: „Doi bărbați au o dispută și lovesc o femeie însărcinată, și o lovesc astfel încât pruncul iese din ea, deja «format» sau «încă neformat». Să vedem mai întâi, în cazul în care va ieși «încă neformat», cum de se poruncește ca doar unul dintre cei ce dispută să fie lovit de un prejudiciu bănesc, de vreme ce culpa disputei este atribuită de Scriptură nu unuia singur, ci amândurora? Și ce înseamnă că bărbatul femeii evaluează sau îi impune lui, și nu amândurora, și că va da, nu că mai degrabă «vor da», «cu onoare»? Dar ce este această «onoare»”? HoHmilia in Exodum 10,2). Dacă vor fi doi în dispută, de ce doar unul va trebui să plătească? Este ilogic ca reparația să fie făcută doar de către unul din bărbați, câtă vreme Scriptura spune că doi bărbați se aflau în dispută. Și ce semnificație poate avea „onoarea” în actul retorsiunii?
Origen discută apoi cel de-al doilea caz, în care este avortat un făt: „Iar dacă pruncul va ieși deja «format», după ce femeia însărcinată a fost lovită de bărbații care dispută, înțelegem fără dificultate că se dă «suflet pentru suflet»: vinovăția este răzbunată prin moarte. Cele ce urmează însă sunt dificil de explicat: «ochi pentru ochi, dinte pentru dinte». Căci pare imposibil să înțelegem că pruncul pe care femeia lovită îl va lepăda, deși va ieși «format», a pierdut în pântece un ochi, lovit de piciorul bărbatului ce dispută, ochi pentru care omul ar trebui să fie privat de un ochi de către judecători. Dar să admitem, fie și aceasta (fiindcă se relatează că era «deja format»): ce vom spune și despre dinte? Oare a avut dinți în pântecele mamei, pe care lovitura agresorului să-i fi scos? Iar dacă raportăm acestea la cea care va avorta, în ce fel, iarăși, se va potrivi ca femeia ce avortează să-și piardă ochiul ori să simtă o durere de dinți?”. Prescripțiile Legii parcurg drumul de la firesc la implauzibil: sintagma „suflet pentru suflet” ar putea fi inteligibilă în acest context, dar deja reparația „ochi pentru ochi” este problematică. Iar retorsiunea „dinte pentru dinte” rămâne implauzibilă, oricare ar fi subiectul care a suferit dauna.
Însă textul biblic continuă, ca și analiza Alexandrinului: „Dar să admitem că se spune «lovită» pentru a se indica ochiul sau dintele, și că de aici ar fi apărut cauza avortării copilului, să admitem vânătaia, să admitem că a fost rănită; ce vom spune și despre «arsură pentru arsură»? Oare femeia care a asistat la o dispută a bărbaților a putut fi arsă, ca să fie plătită «arsură pentru arsură»?”. Este desigur imposibil ca avortul provocat de o dispută a bărbaților să provoace vreo arsură: scrierea inspirată descrie aici un impossibile fizic.
Iar tâlcul acestei analize atente a pasajului biblic este indicat tot de către Origen: „Acestea ne-au fost spuse ca să arătăm celor ce vor că, în ambele locuri, cele scrise nu pot fi ușor explicate. Căci se cuvenea ca noi să analizăm cele ce sunt citite mai întâi după istorie, și astfel, fiindcă «legea este duhovnicească», să căutăm în ele înțelegerea duhovnicească” Homilia in Exodum 10,2). Nu numai inconsistența logică poate fi indiciu al inadecvării la Scriptură a stilului comun de lectură, ci și descoperirea unui impossibile în ordinea naturii21.
Un ultim exemplu de analiză atentă, după semnificațiile curente, a unui loc biblic. În cea de-a treisprezecea omilie la Exod, tradusă în continuare, Origen încearcă să descopere semnificația unei porunci: „Să vedem ce înseamnă ceea ce Moise spune fiilor lui Israel: «Luați de la voi înșivă [preț de] răscumpărare pentru Domnul! Oricine a zămislit cu inima să ofere Domnului pârga!» Ex. 35,5). Moise nu vrea să-i oferi lui Dumnezeu ceva ce este în afara ta: «De la voi înșivă luați, aduceți Domnului pârga, în măsura în care fiecare a zămislit cu inima!». Se poruncește să fie adus aur, argint, alamă și celelalte materii; în ce fel le pot aduce pe acestea de la mine însumi? Oare în mine se formează aurul, argintul și celelalte ce sunt poruncite? Oare pe acestea nu le aduce fiecare din lăzi și magazii? Ce semnifică, așadar, ceea ce spune Moise, «Aduceți de la voi înșivă și fiecare după cum a zămislit cu inima!»?”. Textul revelat, urmărit atent, indică un alt referent: aurul, argintul, alama indicate de textul divin sunt lăuntrice, și de aceea trebuie aduse din noi înșine. Căci „se constată că aurul, argintul și celelalte materii ce au fost folosite la construirea cortului au fost scoase din lăzile și magaziile fiecăruia. Însă legea duhovnicească cere pentru cort aurul ce este înlăuntrul nostru, argintul care este înlăuntrul nostru, ea cere toate celelalte materiale pe care le putem avea și scoate din noi” Homilia in Exodum 13,2).
Nu numai exigența logică impune abandonarea „istoriei”, ci și minima edificare adusă prin exultarea sensului prim al Scripturii. Utilitatea este, așadar, un alt criteriu important ce evaluează nivelul înțelegerii: „Dacă vom urma doar istoria, nu ne edifică mult să știm în ce loc au venit mai întâi și în care mai apoi” Homilia in Exodum 7,3).
Textul biblic, narațiunea revelată, ni se înfățișează, la o primă lectură, asemenea oricărei alte scrieri: banalitatea ei, aparentă ori nu, trebuie acceptată de cel care consideră Scriptura drept mesaj destinat întregii umanității. Căci vocația creștinismului este universalitatea: textul revelat va fi adecvat până și cititorilor neinstruiți, neexersați, incapabili de efort susținut. De aici aspectul narativ comun, prin comparație, al Scripturii. Pentru a nu se opri la aceasta, autorul Bibliei a presărat în scrierea sa „pietre de poticnire”, absurdități, alogisme observabile de către oricine. Chiar și de către cel neinstruit. Așa că și acesta va fi părtaș la eșec: semnificațiile curente ale termenilor utilizați de Scriptură nu lămuresc, nu clarifică, nu satisfac în actul de apropriere a scrierii revelate. Chiar dacă nu conștientizează toate consecințele eșecului său, cel mai puțin educat va fi persuadat spre o altă înțelegere a textului divin.
4. Eșecul exegezei literale: regula Scripturii și interpretarea spirituală
Rezultatul cercetării minuțioase și competente, atunci când obiectul studiului este scrierea considerată revelată, va oferi adecvare: adecvare a studiului la particularitatea scrierii cercetate. Vom obține un vocabular și un index al regulilor de compoziție a limbajului cuprins în Scriptură. O semnificativă parte din exegeza origeniană își va propune tocmai aceasta: clarificarea elementară, ca text autonom, a semanticii Bibliei, precum și observarea particularităților stilistice ale textului revelat. Zeci de pagini construiesc difuz, la Origen, un dicționar al termenilor cuprinși în scrierea inspirată; la fel, zeci de observații încearcă să clarifice semnificația „cuvintelor întunecate”, a „parabolelor”, a „enigmelor”, ba chiar utilizarea, aparent arbitrară (i.e. neîngrijită), a tranziției verbale plural-singular în același enunț. Sunt importante specializările semantice ale unor termeni, dar și relația acestora cu semantica generală.
Însă adecvarea metodei la conținutul Bibliei nu este suficientă: rezultatul va fi unul chestionabil atât timp cât limbajul Scripturii este înțeles din perspectiva limbajului comun. Este adevărat, nu vom putea folosi în cazul textului revelat, sub pretextul ocurenței unui termen, semantica tradițională, ci doar o altă semantică, restrânsă ori divergentă, dar parte ori reflectare a semanticii tradiționale. La fel, particularitatea sintactică va evita conflictul cu regula sintactică habituală, însă idiotismul va fi înțeles din perspectiva normei uzuale. În fapt, limba Scripturii va fi descoperită ca limbaj particular, limitat, uneori normativ diferit, însă toate aceste calificări se raportează la limbajul comun. Ceea ce înseamnă că „limba” Bibliei, alcătuită prin comparație, disociere, contrast cu limbajul comun va subînțelege aceeași structură ce a „construit” limbajul comun. Va fi un „limbaj de nișă”, cu nimic însă deosebit ca structură de limbajul comun. Adică va purta atât beneficiile, cât și neajunsurile limbajului nostru.
Astfel, după ce semantica și sintactica textului sacru vor fi fost pe deplin înțelese, plecând în cercetare de la premisa autonomiei Scripturii, se va observa ceea ce este oarecum previzibil: dificultățile de înțelegere nu au dispărut. De fapt, limbajul particular al Bibliei, observat din perspectiva limbajului comun, va purta cu sine toate limitele acestui din urmă limbaj. În consecință, contradicția, absurditatea, care semnalează non-adevărul lecturii noastre, vor putea fi întâlnite în continuare în scrierile revelate. Și aceasta pentru că limbajul nostru a stat ca temei pentru limbajul desemnat ca fiind al Bibliei: deficiențele limbajului nostru vor fi regăsite în limbajul pe care noi îl considerăm acum al Scripturii.
Incompletitudine, contradicție, indecidabilitate: caracteristicile acestui limbaj particular, al scrierii revelate, puteau fi regăsite și după analiza limbajului natural. Iar dacă Biblia cuprinde contradicții, absurdități, chiar și după ce un efort considerabil a produs lexiconul și gramatica specifice Scripturii, înseamnă că nu am ajuns încă la cunoașterea semnificației textului inspirat. Căci obscuritatea scrierii revelate este mai degrabă semn al inadecvării noastre la textul revelat și mai puțin confuzie a scrierii inspirate de către divinitate: „Câtă vreme, citind Scripturile divine, înțelegerea lor ne scapă, câtă vreme cele scrise ne apar întunecate și învăluite, încă nu ne-am întors la Domnul. Căci dacă ne-am fi întors la Domnul, vălul ar fi fost, fără îndoială, îndepărtat” Homilia in Exodum 12,1). Înțelegerea textului presupune adecvarea la text.
Am produs un lexicon al Scripturii, ce conține doar semnificațiile particulare Bibliei. Am alcătuit și o „gramatică” a textului revelat, ce indică regulile de redactare a Scrierii sfinte. Percepem, urmând indicația origeniană, și ceva din „puterea” literei revelate. Însă acest efort, deși impresionant, nu este suficient. Căci și după această strădanie Scriptura ni se înfățișează confuză, ba chiar contradictorie. Un exemplu doar, preluat din exegezele origeniene cuprinse în acest volum: cartea Exodului menționează că faraonul poruncește ca moașele, atunci când le vor ajuta pe evreice să nască, să ucidă pruncii de sex masculin și să lase în viață doar pruncii de sex feminin. Aceeași carte a Exodului menționează că moașele „nu au făcut după cum le poruncise regele Egiptului” Ex. 1,15-17). Cele două enunțuri ale Scripturii intră în contradicție, observă Origen, dacă citim cu atenție textul revelat: „Dacă cele scrise ar trebui înțelese după narațiunea istoriei22, s-ar vedea că nu se poate susține ceea ce Scriptura spune: «nu au făcut după cum le poruncise regele Egiptului». Căci nu găsim că moașele n-ar fi lăsat în viață pruncii de parte bărbătească, așa cum poruncise regele Egiptului. Căci spune astfel: «Dacă este parte bărbătească omorâți-l, dacă este parte femeiască să o lăsați în viață». Și dacă moașele «nu au făcut după cum le poruncise regele Egiptului» ar fi trebuit, neapărat, ca, după cum ar fi «lăsat în viață pe cei de parte bărbătească» împotriva poruncii regelui, tot așa să le omoare pe cele de parte femeiască, ca și prin aceasta să fie împotriva poruncii regelui. Căci au lăsat în viață pe cele de parte femeiască: înseamnă că au îndeplinit porunca faraonului. Acestea fie spuse deocamdată pentru cei ce sunt prietenii literei și nu consideră că «legea este duhovnicească» și că trebuie înțeleasă duhovnicește”. Urmând logicii comune23, Scriptura este autocontradictorie: dificultatea este evidentă atunci când polisemantismul (ori rangul metaforic) al termenilor implicați nu poate fi invocat.
Dar contradicția, pentru Origen, este invitație pentru un alt tip de exegeză, non-literală, spirituală. Căci expunerea origeniană continuă, explicând care este referentul Scripturii: „Noi însă, care am fost învățați că toate au fost scrise nu pentru istorisirea celor de odinioară, ci spre instruirea și folosul nostru, înțelegem că cele citite se întâmplă acum și nu numai în această lume, care se numește figurat Egipt, ci și în fiecare dintre noi” Homilia in Exodum 2,1). Referentul, pare a ne spune Origen, este altul decât ne așteptam noi: el implică lumea noastră, a celor ce citim acum revelația scrisă, dar și lumea care suntem noi.
Desigur, Origen poate fi aici suspectat de arbitrar: contradicția prezentă în debutul Exodului, ori cea evidentă în primordiul Genezei, în primele rânduri ale tratatului, poate fi observată de către oricine, însă existența ei nu ne obligă să presupunem o altă semantică a textului. În fapt, lectura noastră se poate încheia chiar aici: o scriere ce are pretenția adevărului nu se poate contrazice flagrant, așa cum se întâmplă în cazul operei tocmai amintite, iar pretenția unui alt referent este cel puțin suspectă.
Însă Origen specifică, chiar în textul tocmai citat, că existența unui alt referent decât cel comun, în cazul Scripturii, este garantată de o tradiție interpretativă: „Noi însă, care am fost învățați că toate au fost scrise…”. Ceea ce înseamnă că Origen nu ne predă aici o opinie personală, ci o doctrină deja constituită. Care să fie această doctrină?
Într-o altă analiză am constatat că alegoreza antică non-iudaică nu a putut fi, pentru Origen, model, și aceasta din motive de coerență și consistență a procedeului24. Pe de altă parte, nici exegeza iudaică, rabinică ori nu, n-ar putea fi paradigmă pentru Origen. Unul dintre motive a fost deja amintit: chiar exegeza „literală” creștină se aplică unui alt cuprins decât exegeza iudaică. Noul Testament este crucial, pentru cel ce îl adoptă ca document revelat, în înțelegerea unor secvențe neclare ale Vechiului Testament25.
În consecință, chiar exegeza literală creștină, fundament al exegezei non-literale, se deosebește de interpretarea literală iudaică. Și aceasta în mod evident, pe temeiul deosebirii de conținut a cărții considerate revelate. Însă termenii-cheie ai unui enunț biblic dificil, cei care dau posibilitatea afirmării caracterului profetic al acestuia, ar putea fi aflați, cu oarece străduință, chiar în Vechiul Testament: am putea construi o exegeză „literală” a unui fragment din Exod apelând doar la scrierile vetero-testamentare. De ce consideră Origen necesar ca explicația unui verset revelat să implice, aproape întotdeauna, scrierile Noului Testament? De ce nu putem clarifica enunțul din Exod în temeiul a ceea ce doar revelația vetero-testamentară ne propune?
Pentru că există în Cartea revelată, în afara semanticii și sintacticii, neexplicite, particulare, observabile după o analiză atentă, și reguli explicite de lectură a acesteia. Există, așadar, norme de interpretare care sunt, în fapt, regulile semanticii Scripturii. Aceste reguli, propuse de însăși cartea revelată, vor fi prioritare pentru Origen: Scriptura trebuie înțeleasă (i.e. interpretată) așa cum ea impune. Discutând despre un document autonom, regulile interpretării prezente în textul revelat au prioritate atunci când dorim înțelegerea textului. Așadar, imperative sunt principiile exegetice pe care Scriptura însăși le propune. Iar exegetul, prin excelență, va fi convertitul Pavel din Tars, numit lapidar de către Origen „Apostolul”.
Prin urmare, în înțelegerea Scripturii este esențială „intenția” acesteia (este totodată și necesitate logică, doar regula explicit amintită de acest limbaj aparte, revelat, al Bibliei oferind posibilitatea adecvării metodei la materia supusă acesteia). Dacă detectăm intenția scrierii revelate, și aceasta se face apelând la regulile pe care tot Scriptura revelată le propune, interpretarea noastră va fi cea adecvată. Normele interpretării Scripturii (adică ale înțelegerii adecvate a semanticii acesteia) sunt oferite tot de Scriptură: Pavel va fi cel ce ne furnizează, implicit și explicit, principiile interpretării corecte.
Iată un text origenian, tradus și el în acest volum, care explică semnificația efortului interpretativ făcut de apostolul Pavel: „Învățătorul neamurilor întru credință și adevăr” (cf. 1Tim. 2,7), Apostolul Pavel a transmis Bisericii pe care a adunat-o dintre gentili cum trebuie ascultate cărțile Legii, primite de alții, dar ignorate odinioară de ei și privite ca foarte îndepărtate: să nu aflăm aici legiuiri străine și, neștiind regula legiuirilor, să ne grăbim spre un document îndepărtat. Așadar, el însuși a dat, în câteva locuri, exemple de înțelegere, ca și noi să urmărim cele similare în altele, ca nu cumva, datorită asemănării de text și de document, să credem că am devenit ucenici ai iudeilor” Homilia in Exodum 5,1). Textul este construit antitetic: diadele îndepărtat / apropiat, străin / propriu descriu, contrastiv, exegeza iudaică și interpretarea paulină. Origen crede că regulile apostolice, cuprinse în cărțile revelate, indică, solicită, impun, toate, abandonarea grilei temporale uzuale. De acum înainte, nu despre evenimente îndepărtate are a ne vorbi Scriptura: prin revelația Noului Testament, prin apropierea expiatoare a Noului Legământ, documentul divin nu mai poate fi citit ca unul ce descrie „cele foarte îndepărtate”, cele considerate ca străine de noi: apostolul Pavel își subsumează explicațiile unui principiu simplu, cel al proximității cuvântului revelat, proximitate datorată întrupării lui Hristos.
Așadar, Scriptura nu trebuie înțeleasă ca descriind un „ieri”, un „astăzi”, un „mâine”, așa cum narațiunea biblică, în înțelesul ei comun, pare a o face26. Ea nu indică ceea ce ne este „străin”, „îndepărtat”. Aceste interpretări erau posibile (chiar necesare) înaintea revelației Noului Legământ, cea care transformă, prin regulile indicate de către apostolul Pavel, succesiunea narativă, preteritul sau viitorul, în explicitare prezentă. Această sublimare a timpului narațiunii în interval esențial este cheia înțelegerii interpretării „alegorice”, non-literale origeniene.
Am eșuat atunci când am încercat explicarea Scripturii în temeiul reflecțiilor comune, al noțiunilor comune, habituale, așa cum orice dicționar le exhibă. Am eșuat și atunci când ne-am propus înțelegerea Scripturii ca document autonom, revelat, aparte, utilizând în explicație, deși restrictiv, aceleași reflecții comune: de fiecare dată contradicția, confuzia au arătat limita înțelegerii noastre. Pentru a avea o adecvată înțelegere a scrierii revelate trebuie să utilizăm principiile de interpretare indicate explicit de către Scriptura însăși. Iar în Biblia creștină epistolele pauline înfățișează exemplar aceste principii. Așa că la Origen toate aceste principii sunt ordonate, subiacent, de o axiomă: „Să nu aflăm aici legiuiri străine și, neștiind regula legiuirilor, să ne grăbim spre un document îndepărtat”. Spațiul și timpul, „subiectul” și „obiectul” Scrierii, se reconfigurează. Scriptura este, urmând axiomei apostolice, narațiune despre prezent, nu despre ceea ce a făptuit sau a pătimit poporul iudeu. Textul revelat este, urmând aceleiași axiome, narațiune despre tine, cel ce citești rândurile Scripturii, și nu despre un popor străin, îndepărtat.
Dar să vedem, prin comparație, ce înseamnă interpretarea paulină: „Așadar, iudeii doar aceasta înțeleg: «fiii lui Israel au plecat» din Egipt, și prima lor plecare a fost «din Ramesse», de unde au plecat «în Sohoth», și, «plecați din Sohoth», au venit «în Othon» Ex. 13,20), aproape de Epaulem, lângă mare. Mai înțeleg apoi că acolo un nor le mergea înainte; a urmat piatra din care au băut apă; au trecut și prin Marea Roșie și au venit în deșertul Sinai. Să vedem însă ce regulă a înțelegerii ne-a dat despre acestea Apostolul Pavel. Scriind corintenilor, el spune astfel într-un loc: «căci știm că toți părinții noștri au fost sub nor, și toți întru Moise au fost botezați, în nor și în mare, și toți au mâncat aceeași hrană duhovnicească și toți au băut aceeași băutură duhovnicească. Căci au băut din piatra duhovnicească care urma; iar piatra era Hristos»” (1Cor. 10,1-4). Așa că Origen poate exclama: „Singuri puteți observa cât de mult diferă ceea ce ne transmite Pavel de lectura istorică: ceea ce iudeii judecă traversare a mării, Pavel numește botez, ceea ce ei consideră nor, Pavel indică Duh Sfânt (vrea ca aceasta să se înțeleagă la fel cu ceea ce Domnul poruncește în Evanghelii: «Dacă cineva nu va renaște din apă și din Duh Sfânt, nu va putea intra în împărățiile cerurilor»). Iarăși, mana pe care iudeii o consideră hrană a pântecelui și îndestulare a burții, Pavel o numește hrană duhovnicească. Și nu numai Pavel, ci și Domnul spune în Evanghelie despre același lucru: «Părinții voștri au mâncat mană în deșert și au murit. Cine însă va mânca din pâinea pe care Eu i-o dau, nu va muri în vecie». Și după aceasta spune: «Eu sunt pâinea care a coborât din cer». Apoi Pavel vorbește pe față despre piatra care urmează: «iar piatra era Hristos»” Homilia in Exodum 5,1). În fapt, narațiunea biblică, așa cum ne este explicată de către Pavel, lămurește actul, prezent, fundamental, al redempțiunii, al răscumpărării prin Hristos. Dispunerea istorică se sublimă în prezent, în timp, prezent, al dialogului (cartea revelată are tocmai această funcție, de a intermedia, prin cuvânt, între autor și cititor). Ceea ce Biblia ne înfățișează este mai puțin traseul poporului spre țărmul Mării Roșii, cât actul prezent al izbăvirii.
Un alt exemplu: discutând mențiunea biblică ce ne asigură de veșnicia legii preotului (Lev. 6,12-16), Origen se întreabă contrariat: „În ce fel legea acestui sacrificiu poate fi «veșnică», de vreme ce, templul fiind distrus, iar altarul răsturnat, și toate cele numite sfinte profanate, ritualul acesta al sacrificiilor nu s-a putut menține? În ce fel vor numi veșnic ceea ce se constată că a încetat de mult și că s-a sfârșit?”. Dacă Biblia nu spune decât adevărul, atunci adevărul ei nu este cel al contingenței: „Rămâne ca această lege să fie numită «veșnică» după acea parte prin care noi spunem că «legea este duhovnicească»: prin intermediul ei pot fi oferite sacrificii duhovnicești, care nu pot fi vreodată întrerupte sau încetate. Căci ele nu sunt în locul care se prăbușește sau în timpul care se schimbă, ci în credința credinciosului și în inima celui ce sacrifică” Homilia in Leviticum 4,10). Așadar, referentul Scripturii se află în acel loc în care nu există prăbușire, și în acel timp în care nu există schimbare. „Narațiunea” Bibliei este alta decât cea aparentă: această „narațiune”, ce cade în timpul ce nu cunoaște schimbare, trebuie transmisă de exeget.
Desigur, această axiomă a interpretării poate ultragia. Istoria creștinismului cuprinde o însemnată tradiție a lecturii fundamental „literale” a Scripturii, care a respins „inovația origeniană”. Alegorismul a fost perceput adesea ca străin de prezumtiva practică sănătoasă a Bisericii primare. Mai mult, același alegorism a fost semn clar al introziunii spiritului grec într-o afacere iudaică. Așadar, nu voi încerca aici reabilitarea acestui alegorism, ci observarea temeiurilor pe care un cititor cultivat al secolului al III-lea d.Hr. le avea atunci când propunea alegoria drept modalitate adecvată de lectură a Scripturii creștine. Pentru Origen, practica alegorismului (i.e. a stabilirii referentului secund, totdeauna prezent, al Scripturii) era nu numai dezirabilă, ci și necesară. Necesară pentru că tocmai Scriptura revelată o impune.
Este util poate un alt exemplu, o altă exegeză paulină ce urmează aceeași axiomă interpretativă: discutând despre cort, despre tabernacolul divin, Origen începe propria exegeză cu interpretarea validată de Scriptura revelată. „Scripturile divine amintesc despre acest cort în mai multe locuri, și par a indica unele dintre cele pe care auzul omenesc cu greu le poate primi. Apostolul Pavel, mai ales, ne-a mers înainte în înțelegerea cortului, așezând câteva indicii ale unei științe mai înalte, dar, nu știu cum, poate intuind fragilitatea auditorilor, el le închide cumva chiar pe cele pe care le deschide. Căci spune, scriind către evrei: «Căci a fost făcut cel dintâi cort, în care era candelabrul și punerea-înainte a pâinilor, care era numit ‘sfintele sfintelor’. Iar după al doilea văl [era] cortul ce se numește ‘sfânt’, având altarul de aur pentru arderi de tămâie, chivotul legământului, și în el cele două table, mana și toiagul lui Aaron care înflorise». Dar a adăugat la acestea: «Despre care nu putem vorbi acum în privința fiecăruia» (cf. Evr. 9,2-5). Unii raportează ultimul enunț la acel timp, în care le scria evreilor epistola, în vreme ce altora li se pare că neagă, din pricina măreției tainelor, că întregul interval al vieții prezente ar fi suficient ca acestea să fie explicate. Însă apostolul nu ne lasă cu totul triști, ci, după cum îi este obiceiul, dezvăluie puține despre multe, ca să le închidă celor nepăsători, dar să fie găsite de către cei ce caută și să fie deschise de către cei ce bat. Revine, așadar, iarăși la cele despre cort și spune: «Căci nu în Sfintele făcute de mână, copii ale celor adevărate, a intrat Iisus, ci în cerul însuși, ca să apară acum înaintea feței Domnului prin văl, adică prin carnea Sa» Evr. 9,24; 10,20).”
Iar Origen explică în continuare: „Așadar, el a interpretat vălul interior al cortului ca fiind carnea lui Hristos, iar Sfintele ca cer sau ceruri, pe Domnul Hristos ca pe arhiereu, spunând că El a intrat «o dată în Sfinte, descoperind veșnica răscumpărare». Dacă cineva știe să înțeleagă gândul lui Pavel din aceste puține cuvinte, el poate vedea ce ocean al înțelegerii ne-a dezvăluit”. Aceeași raportare la timpul prezent, cel al mântuirii, aceeași substituție semantică: actele descrise în Vechiul Testament sunt pentru noi, cei ce ne-am apropiat de Dumnezeu, actele unei alte „istorii”, a mântuirii.
Este evidentă însă și conștientizarea rezervei în fața unei exegeze de acest tip. Căci Alexandrinul continuă: „Dar cei ce iubesc cu nesaț litera Legii lui Moise, depărtându-se de duhul ei, îl consideră periculos pe Apostolul Pavel, cel ce a avansat interpretări de acest fel” Homilia in Exodum 9,1).
Desigur, este dificil să încredințezi cititorul modern de oportunitatea, ori de justificarea, exegezei non-literale origeniene. Poate că abandonarea exegezei literale, în îndoitul său aspect, poate fi acceptată, pe temeiuri evidente: fără a recuza „litera”, „istoria”, Scriptura ar rămâne o carte invalidă logic, subminată de ficțiuni. Origen trebuie să găsească eschiva care să-l salveze de la ridicol, de la contradicția ce opune alogismul, absurdul Scrierii revelate pretenției de adevăr afișate de aceeași scriere revelată. Este admisibilă metodologic pentru cititor, poate, și prioritatea regulii, explicite sau implicite, afirmate de către Scriptură în explicarea Scripturii. Eventual și primordiul paulinic în materie. Ceea ce nu poate fi admis cu ușurință este însă sublimarea istoriei circumstanțiale în „narațiune” esențială, în istorie a mântuirii. Origen își asumă acest act, pe care îl observă ca axiomatic în cazul oricărei exegeze pauline: despre noi, despre un „prezent” al istoriei mântuirii ne vorbește întreaga scriere inspirată.
În fața exegezei non-literale origeniene s-a manifestat diacronic și o altă rezervă. Dacă textul biblic nu este citit în literalitatea lui, ci alegoric, atunci este anulată istoricitatea faptelor descrise de autorul revelat. Iar dacă aneantizăm narațiunea istorică, ce consistență va mai avea episodul vetero-testamentar al căderii (și, prin reflex, cel al restabilirii hristice), ce credibilitate va mai avea episodul succesiunii patriarhilor, împreună cu toate narațiunile conexe acestora? Mai mult, ce sens va mai avea narațiunea evanghelică despre Hristos, câtă vreme textul nou-testamentar, ca text revelat, trebuie citit alegoric? Obiecțiile erau cunoscute și de către Origen: totuși scrierea revelată trebuie citită alegoric. Aceasta nu înseamnă însă că textul biblic, în semnificația sa istorică, este negat prin alegorie. Dimpotrivă.
Discutând, în Homilia in Genesim 7,2, pasajul biblic ce menționează jocul lui Isaac cu Ismael, precum și indignarea Sarrei, care îl sfătuiește pe Avraam să-i alunge pe Ismael și pe mama acestuia, Origen va refuza să explice locul. Căci acest pasaj, ne spune Alexandrinul, a fost deja comentat de către Apostol: „Nu eu voi spune acum în ce fel ar trebui să fie înțelese acestea. Căci le-a explicat Apostolul: «Spuneți-mi, cei care citiți Legea, voi nu auziți Legea? Căci este scris că Avraam a avut doi fii, unul de la slujnică, altul de la femeie liberă. Dar cel care este de la slujnică s-a născut după carne; cel din femeie liberă s-a născut însă datorită făgăduinței. Acestea sunt alegorice»” (Gal. 4,21-24). Așadar, alegoria înseamnă altceva decât anularea semnificației, prime, istorice a textului revelat: „Cum adică? Isaac nu s-a născut după carne? Nu Sarra l-a născut pe el? Nu a fost circumcis? Chiar acest fapt, că se juca cu Ismael, nu arată că se juca în carne? Aceasta este admirabil în înțelegerea Apostolului: le numește alegorice pe cele despre care nimeni nu se poate îndoi că s-au întâmplat după carne”. Ceea ce înseamnă că logica terțului exclus trebuie depășită: Scriptura ne indică și ceea ce s-a întâmplat „după carne”, i.e. episodul nașterii și creșterii lui Isaac, dar și ceea ce se întâmplă „după duh”. Cuvântul, cel divin, recapitulează: el cuprinde și ordinea determinată de timpul istoric, dar și intervalul esențial al răscumpărării.
Iar Origen încheie pasajul cu o observație metodologică: „De aici știm cum trebuie procedat în privința altor pasaje, și mai ales în privința celor în care narațiunea istorică nu pare a indica nimic demn de Legea divină”. Alegorismul origenian nu este anulare a istoriei, ci sublimare, răscumpărare a ei. Doar cel rămas în orizontul bivalenței logice, primare, va putea susține aneantizarea istoriei în exegeza origeniană27.
În pofida argumentelor anterioare, care justifică și întemeiază opțiunea origeniană, rezervele noastre sunt legitime. Noi nu mai citim Scriptura așa cum cei de odinioară o făceau: câți dintre noi recunosc exigențele lecturii Scripturii, așa cum sunt ele menționate sau sugerate de Origen? Cartea, oricare ar fi ea, are o altă funcție pentru modern. Vecinătatea Scripturii, pentru noi, este dată de locul în care această carte sălășluiește în bibliotecă. Prezentul istoriei salvifice este doar o iluzie, ce are unica proprietate de a ne elibera din angoasa cotidiană. Proximitatea sugerată de autor este, în cel mai bun caz, o găselniță exegetică. Iar asumarea unei cărți ca dezvăluind avatarurile ego-ului, în orice ipostază, nu poate fi decât un anacronism. Pentru Origen, îndoiala noastră ar fi primit ușor calificare: toate acestea se întâmplă pentru că privim ca „străine” și „îndepărtate” cele scrise în Biblie, pentru că nu am depășit dihotomia alethică. Origen și congenerii lui aveau o altă opțiune.
Și Alexandrinul recunoștea că doctrina creștină, audiată fără a îndeplini exigența credinței, este adesea respinsă. Logica fundată pe dihotomie nu poate oferi apropiere de adevăr. În Homilia in Exodum 5,3 este discutată situația celui nedisponibil, plecând de la un verset biblic: „Auzi ce spune faraonul, văzând acestea: «Ei rătăcesc» Ex. 14,3). După faraon, cel ce Îl urmează pe Dumnezeu «rătăcește», fiindcă, după cum am spus, calea înțelepciunii este întortocheată, având multe cotituri, multe greutăți, multe ocolișuri”. Iar Origen va exemplifica, pentru a limpezi afirmația anterioară: „Astfel, când mărturisești că Dumnezeu este unul, și, în aceeași mărturisire, afirmi că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt un singur Dumnezeu, ce lucru întortocheat, dificil, complicat pare acesta celor ce nu cred! Și apoi, când spui că «Domnul măreției» (cf. Ps. 28,3) a fost răstignit, că Fiul Omului este «cel ce a coborât din cer» (cf. In. 6,33), ce întortocheate și dificile par acestea! Cine aude, dacă nu aude cu credință, spune: «Ei rătăcesc»”.
Scriptura și faptele relatate în ea indică același autor. Apelul la acest autor este inevitabil dacă dorești să obții o metodă de interpretare a scrierii revelate: „Cine este cel pe care Dumnezeu să-l umple cu acel Duh cu care i-a umplut pe Moise și pe Aaron, în vreme ce ei săvârșeau aceste semne și minuni, ca, luminat de același Duh, să poată explica cele ce au fost săvârșite prin ei? Căci nu socot că altfel pot fi explicate aceste detalii și deosebiri ale unor fapte mărețe, decât dacă sunt explicate prin același Duh prin care au fost săvârșite, fiindcă și Apostolul Pavel spune: «Duhul profeților a fost supus profeților» (1Cor. 14,23). Așadar, se spune că nu oricui au fost supuse, spre explicare, spusele profeților, ci [doar] profeților” Homilia in Exodum 4,5).
În fapt, lipsa de determinare semantică a Scripturii, evidentă prin eșecul atribuirii semanticii comune, ne obligă să aflăm „regulile de resemantizare” ale Scripturii, adică regulile de interpretare. Doar cel care a epuizat căile comune ale cunoașterii, exigențele habituale ale acesteia, observând inadecvarea regulii comune de lectură, a logicii exersate cotidian, se va întoarce spre Biblie ca spre cartea ce își devoalează singură semnificația. Pentru acest cititor, interpretările apostolului Pavel vor clarifica semnificația textului biblic: nu (doar) despre cele circumstanțiale, despre cele îndepărtate, despre cele străine nouă ne vorbește Scriptura, ci despre prezent, despre istoria prezentă a mântuirii. Iar pentru că axa temporală comună a fost destructurată, ar trebui observat mai atent destinatarul Scripturii. El nu este personajul implicat în succesiunea fizică sensibilă, ci omul interior, lăuntric: „Am spus, adesea, că Scripturile divine nu vorbesc, toate, omului din afară, ci foarte multe vorbesc omului lăuntric” Homilia in Exodum 8,6).
Și pentru că nu despre omul din afară, cel supus trecerii comune, ne vorbește textul revelat, ci despre omul interior, cel implicat în prezentul salvific, va trebui să resemnificăm și ceea ce pare a fi somatic în scrierea revelată. Așa că Origen este obligat să declare: „Am spus adesea că în Scripturi mădularele sufletului sunt numite cu același nume și îndeplinesc aceleași funcții pe care le îndeplinesc sau le primesc ca nume mădularele trupului” Homilia in Exodum 10,3).
În fapt, pentru Origen, în întreaga Scriptură este sugerată o taină: doar cel atent o va descoperi. Discutând primul verset al Exodului, Origen va observa că acesta ne încredințează că „au coborât în Egipt părinții, «Ruben, Simeon, Levi, fiecare cu întreaga sa casă». Dar cum ar putea explica cineva că au intrat în Egipt cu întreaga lor casă? La care se adaugă: «și toate sufletele care au intrat cu Iacob [erau] șaptezeci și cinci» Ex. 1,5). Deja aici, numind sufletele, cuvântul profetic aproape că a dezvăluit taina pe care pretutindeni o întrețese: arată că nu despre trupuri, ci despre suflete spune acestea. Totuși și acum [taina] are vălul ei. Căci se consideră ca uzual să se spună «suflete» în loc de «oameni»” Homilia in Exodum 1,3). Scriptura, pentru cel ce aplică regula interpretării apostolice, nu vorbește atât despre trupuri, ci despre suflete.
În consecință, nu numai despre cele temporale amintește textul inspirat, nu numai despre cele perceptibile somatic, ci și despre cele spirituale, cerești. Origen considera ca această observație poate fi făcută de cel ce depune un efort, minim, în cercetarea Scripturii: „Însă mintea omenească, și a noastră mai ales, a noastră, care suntem prea puțin ori deloc exersați în înțelepciunea divină, mintea omenească se poate apropia, eventual, până la a înțelege că cele relatate în cărțile divine sunt spuse nu despre cele pământești, ci despre cele cerești: ele nu sunt forma celor prezente, ci a «bunurilor viitoare», nu a celor trupești, ci a realităților duhovnicești” Homilia in Exodum 9,2). Contradicția observată în Scripturi este contradicția subiacentă a limbajului nostru, a situării noastre. Dacă vom aplica scrierii divine regula divină, contradicția va dispărea: „Cele scrise nu pot fi ușor explicate. Căci se cuvenea ca noi să analizăm cele ce sunt citite după istorie, și astfel, fiindcă „legea este duhovnicească» (Rom. 7,14), să căutăm în ele înțelegerea duhovnicească”. Iar această înțelegere, spirituală, este dată celui ce utilizează alegoria Homilia in Exodum 10,2-3), așa cum a utilizat-o scribul revelației, Pavel.
Însă înțelegerea Scripturilor, ce presupune această tehnică, nu înseamnă doar o metodă: „Nu este necesar doar studiul pentru a învăța literele sacre, ci și să-L implorăm pe Domnul, și să-L rugăm «ziua și noaptea» ca să vină «Mielul din tribul lui Iuda», și El, luând «cartea pecetluită», să binevoiască să ne-o deschidă. Căci El este cel care, deschizând Scripturile, înflăcărează inimile ucenicilor, astfel încât să spună: «Oare nu ardea inima noastră în noi când ne deschidea Scripturile?». Așadar, El să binevoiască să ne deschidă ce semnifică ceea ce a inspirat Apostolului Său, care spune: «Iar Domnul este Duhul; iar unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea»” Homilia in Exodum 12,4). Pentru Origen, cunoașterea Scripturii este cunoaștere dialogală, cunoaștere a proximului.
5. Concluzii
Cel perseverent, dar și cel „mai simplu”, încredințat de adevărul scrierii revelate, cel ce dorește apropiere mai mare de adevăr, recunoaște în Biblie, scriere inspirată, un document aparte. Ea cuprinde un limbaj deosebit, cu o semantică și o sintactică speciale. Identificarea semnificațiilor particulare ale Scripturii, a regulilor stilistice proprii acesteia va fi sarcina celui ce dorește să înțeleagă mai mult din Biblie. Origen va dedica timp și efort acestui proiect, grandios, de edificare a unei „științe” a Scripturilor creștine.
Însă rezultatul va dezamăgi: limbajul particular al Scripturii, „format” în temeiul acelorași principii ca și limbajul comun, va eșua în contradicție, în confuzie. Nici aici nu vom afla certitudinea, adevărul pe care originea divină a cărții îl promite. Însă vom putea percepe, în continuare, ceva din „puterea” literei revelate, ne asigură Origen.
Concluzia este evidentă: „litera” Scripturii nu poate oferi satisfacție cititorului. Mai mult, această „literă” invită la o altă înțelegere, alegorică. Cuvântul revelat incită la resemnificarea textului: apostolul Pavel este cel care sugerează vocația integratoare a cuvântului cuprins în Biblie, indicând metoda interpretativă adecvată. Vocația interpretului, a Alexandrinului, este să indice referentul esențial al textului biblic. Acest efort, de intermediere între logica noastră, funcțională în diviziune, și logica textului divin, a unificării, a generat exegeza origeniană non-„literală”.
Așadar, dacă eșecul nu a descurajat, cel încredințat de adevărul cărții revelate va continua cercetarea, observând că o scriere specială, cum este Scriptura, trebuie să fie înțeleasă așa cum ea însăși cere. În consecință, observarea principiilor exegetice impuse de textul inspirat în devoalarea sensului acesteia este pasul secvent necesar în parcursul aproprierii semnificației autentice a Bibliei. Aceste principii exegetice explicitate în scrierea revelată, în revelația proximă nouă, presupun aceeași axiomă: Scriptura nu relatează numai fapte circumstanțiale, ci și esențiale, nu vorbește numai despre cele trecute, ci și despre cele prezente, nu ne înfățișează numai cele străine, ci și cele proxime. Așadar, textul revelat vorbește despre prezent, despre prezenta istorie salvifică, despre omul lăuntric, despre prezentul legăturii dintre Dumnezeu și om. Pentru a înțelege aceasta, trebuie să fim generoși: trebuie să acceptăm că dincolo de logica noastră, cea a utilității și confortului în cotidian, există o altă logică, a spiritului.
Odată constatat acest lucru, cartea revelată de Dumnezeu nu va mai fi înțeleasă trivial, aplicându-i reguli străine (căci ce poate fi mai străin de Scriptură decât a susține că ea, apropiind pe om de Dumnezeu, narează despre ceea ce este străin, îndepărtat?), ci după regulile pe care ea însăși le propune. Aceste reguli de interpretare, exemplar discutate de apostolul Pavel, vor institui un nou rang al interpretării: interpretarea spirituală, duhovnicească. Și pentru că apostolul Pavel distinge interpretarea literală de cea non-literală, alegorică (Gal. 4,24), „alegoria” va fi instrumentul acestei secunde interpretări. Căci alegoria înseamnă, etimologic, „a spune altceva decât este spus”. Alegoria va fi, urmându-i lui Origen, vocația Scripturii revelate.
Adrian Muraru
1 Pentru o discuție amplă a acestor chestiuni, v. studiul introductiv al volumului Origen, Omilii, comentarii și adnotări la Geneză, pp. 81-118.
2 Există o vastă tratare a chestiunii încredințării, credinței, πίστις, în literatura filosofică antică. Este necesar ca principiile, în ordinea cunoașterii, să fie asumate prin credință, πίστις (Aristotel, Analytica priora, 72). Apoi, încredințarea se petrece fie prin intermediul silogismului, fie prin intermediul inducției (idem, 68b). Așadar, adeziunea la adevăr se realizează prin intermediul încredințării. Pe de altă parte, oricărei opinii, δόξα, îi urmează credința, πίστις, iar credinței îi urmează convingerea, πεπεῖσϑαι, iar acesteia din urmă îi succede judecata, λόγος (Aristotel, De anima 428a). Încredințarea este etapă prealabilă, necesară, a enunțării logice. Pe de altă parte, în retorică există trei specii ale încredințărilor, πίστεις: ele decurg din caracterul oratorului, din dispoziția indusă auditorilor și din discursul însuși, prin intermediul argumentației sau al argumentației aparente (Aristotel, Rhetorica 1356a). Statutul credinței, al încredințării, πίστις, este disputat și în programul filosofic al Antichității târzii. Pentru a înțelege miza filosofică a conceptului, merită recitit Sextus Empiricus, care oferă o imagine polemică a proiectelor gnoseologice ale vremii. Definiția potenței cognitive implică, la Sextus Empiricus, o discuție asupra încredințării (v. Pyrrhoniae hypotyposes 1,8). La același autor, credința mitică (cea care autorizează, e.g. afirmarea unirii dintre Zeus și unele muritoare) se opune supoziției dogmatice (idem, 1,161-163). Pe de altă parte, nu există asumare a unei demonstrații în afara încredințării, a actului de credință, așa că tematica credinței, πίστις, este, în cazul unor secte filosofice, parte a topos-ului logic (Sextus Empiricus, Aduersus mathematicos 1). O cunoștință își apropiază certitudinea prin intermediul credinței (idem, 7, 439). Și despre credibil, πιστόν, discuția este intensă: Sextus Empiricus îl introduce ca notă necesară a demonstrației (Pyrrhoniae hypotyposes 1,61; 1,114-117).
3 Axiomă cuprinsă în cartea considerată de Origen ca inspirată de Dumnezeu: πᾶσα γραφὴ ϑεόπνευστος. (2Tim. 3,16). Ca document autonom, prioritar este ceea ce Scriptura spune despre Scriptură. Adeziunea la adevărul revelat, inspirat de Dumnezeu, se face prin acceptare, prin credință.
4 Pentru o schiță a discuției despre posibilitatea revelării unei divinități prin cuvânt, v. opinia origeniană din Homilia in Genesim 3,1-2 (pentru contextul disputei, v. Plotin, Enneade 6,8,21; 6,9,4; 6,9,11).
5 Chiar și o scriere apologetică, cum este Contra Celsum, are drept mobil rugămintea coreligionarilor de a răspunde unor acuzații aduse creștinismului. În consecință, opera lui Origen va fi dedicată tocmai celor care, dintre creștini, nu pot răspunde acuzațiilor exogene, practicând dacă nu îndoiala, cel puțin sfiala intelectuală.
6 V. studiul introductiv la volumul Origen, Omilii, comentarii și adnotări la Geneză, pp. 97-114.
7 Așadar, între exigențele corectei receptări, cele amintite preliminar, ar trebui adăugată capacitatea culturală, dezirabilă: „școala catehetică” din Alexandria a primit, odată cu arhontatul origenian, o clară dispoziție clasic paideică, indispensabilă unui cititor al Bibliei.
8 Într-un text discutat în studiul introductiv al volumului de exegeză origeniană la Geneză (pp. 81-88) este vizibil, deși în aproximarea dată de tranziția latină, un model gnoseologic origenian. Fundamentală este încredințarea (credidi), care generează cercetarea (quaesiui) ce se încheie cu descoperirea (inueni) adevărului, adevăr proclamat (locutus sum et annuntiaui) de către individ. În fapt, enunțarea adevărului (omnis homo mendax) provoacă uimirea (stupor), catalitic al dispoziției filosofice. În acest regn aflându-se, individul parcurge același traseu: cugetă și cercetează (cogitaui et quaesiui), înțelege (intellexi) pentru a descoperi (inueni) adevărul. Proclamarea (dixi) adevărului încheie iarăși parcursul epistemologic. Schematic, tabloul ar fi următorul:
credidi ┐
– – – – – – quaesiui ┐
– – – – – – – – – – – – inueni ┐
– – – – – – – – – – – – – – – locutus sum (annuntiaui) ┐
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – stupor (omnis homo mendax) ┐
cogitaui et quaesiui ┐
– – – – intellexi
– – – – – – – – – inueni ┐
– – – – – – – – – – – – – – dixi.
Fragmentul poate fi comparat, pentru triada cercetare-descoperire-proclamare cu un pasaj juvenil origenian, transmis de Epifanie al Salaminei în Panarion (Origen, Commentaria in Psalmos, I, incipit: ἀξιοῦμεν τοίνυν, ἐπεὶ μηδὲν χωρὶς ϑεοῦ καλὸν εἶναι δύναται καὶ μάλιστα νόησις γραφῶν ϑεοπνεύστων, ὅπως τῷ ϑεῷ καὶ πατρὶ τῶν ὅλων διὰ τοῦ σωτῆρος ἡμῶν καὶ ἀρχιερέως γενητοῦ ϑεοῦ προσιὼν αἰτήσῃς δοϑῆναι ἡμῖν πρῶτον καλῶς ζητεῖν, ἐπεὶ κεῖται τοῖς ζητοῦσιν ἐπαγγελία τοῦ εὑρίσκειν: τάχα οὐδὲ τὴν ἀρχὴν εἰς ζητοῦντας λογιζομένων παρὰ ϑεῷ τῷ οὐχ ὁδῷ ἐπὶ τοῦτο προϊόντων). Diada epistemologică cercetare-descoperire (ζήτησις / εὕρεσις) este teoretizată încă de stoici, care o rețin drept fundamentală (v. SVF II, 102, 103, 104: primul fragment indicat aici este transmis de Clement Alexandrinul). Cunoașterea împlinită în descoperire, εὕρεσις, este premisă epistemologică curentă pentru Antichitatea târzie. Există descoperire a adevărurilor (Galenus, De optima doctrina 1,50, Nicomah, Introductio arithmetica 1,3,3), descoperire a remediilor în tehnica medicală, ce presupune o metodă (Galenus, De sectis, prooimion), descoperire a problemelor aritmetice (Diofant, Arithmetica 1,1), există principii ale descoperirii (Galenus, De constitutione artis medicae ad Patrophilum 1,241). Prestigiul dubletului epistemologic este atât de mare, încât Sextus Empiricus își va începe tratarea sceptică printr-o discuție asupra posibilității descoperirii și, implicit, a cercetării (Pyrrhoniae hypotyposes 1,1), disputând apoi asupra posibilității descoperirii criteriului adevărului (2,20). Ba chiar există, în Corpus Hermeticum, și o personificare a acestui concept: Descoperirea este fiica, născută din neascultare, a Naturii, Φύσις, și a Efortului, Πόνος, ea primind ca îndatorire călăuzirea spre tainele puse în cele generate de Zeu (Fragmentum 23,12-13).
9 V. Porfir, Quaestio Homerica 1,56: Ἀξιῶν δὲ ἐγὼ Ὅμηρον ἐξ Ὁμήρου σαφηνίζειν (v. Galenus, De differentia pulsuum 4, ce amintește aceeași axiomă interpretativă, cu o aplicare interesantă în De dignoscendis pulsibus 4). Principiul pare a fi aplicat și într-o scolie pindarică (Scholium in Pindarum O2,15a).
10 Textul origenian este preluat prin filieră latină: traducerea arată că verbul ἐσκληρύνϑη era perceput, eventual, în registru reflexiv.
11 Despre tipul de cunoaștere solicitat de arta medicală, v. Galenus, Quod optimus medicus sit quoque philosophus passim, De constitutione artis medicae ad Patrofilum (cf. comparația constructor-medic).
12 Pentru a înțelege pasajul, este utilă amintirea unei comparații origeniene: „După cum medicii care îi tratează pe cei mușcați de un câine turbat, atrăgând la suprafață veninul, ca acesta să nu distrugă, rămânând în interior, omul, provoacă dispoziții și inflamații foarte dureroase, la fel și Dumnezeu, prin tehnica Sa medicală, aduce la suprafață răul ascuns și strecurat în profunzimile sufletului, ca el să devină vizibil și foarte evident, și aceasta cu scopul ca ulterior să-i aplice tratamentul următor” (Adnotatio in Exodum 3,9).
13 Foarte sugestivă este fraza inițială a acestei secvențe origeniene: „Nu numai elinii spun că există mai multe semnificate indicate de substantivul «principiu». Căci dacă cineva, observând, va dori să înțeleagă, pentru fiecare loc al Scripturilor, pentru ce lucru a fost pus, adunând de pretutindeni acest nume și examinându-l atent, acela va descoperi și după cuvântul divin polisemia acestei forme sonore”.
14 Origen, în De oratione 27,7 menționează că acest adjectiv „nu a fost utilizat de nici unul dintre greci, nici de către înțelepți, nefiind întâlnit nici în uzul persoanelor needucate, ci pare a fi fost plăsmuit de către evangheliști”. Sunt discutate în acest capitol al tratatului Despre rugăciune și alte inovații lingvistice biblice, insistându-se asupra termenilor creați cu ajutorul substantivului „substanță”, οὐσία. Origen va defini „pâinea ἐπιούσιον” drept „pâinea cea mai adecvată naturii logice și înrudită prin ființă cu ea” (De oratione 27,9). Lexiconul Suidas oferă o definiție proximă a sintagmei biblice: „pâinea ἐπιούσιον” este cea „armonizată naturii noastre” (s.v. ἐπιούσιον).
15 Pentru o prezentare generală a „tropilor” recunoscuți în literatura greacă v. Trifon, Περὶ τρόπων (pentru un index ulterior, v. Rhetorica anonyma [Περὶ τρόπων]).
16 πᾶν ῥῆμα λαληϑὲν διὰ τοῦ στόματος αὐτων [scilicet προφητῶν] ἐργατικὸν ἦν (Commentarium in Ieremiam 2,1).
17 ἀλλὰ γὰρ οἶμαι ὅτι καὶ πᾶν ϑαυμάσιον γράμμα τὸ γεγραμμενον ἐν τοῖς λογίοις τοῦ ϑεοῦ ἐργάζεται. καὶ οὐκ ἔστιν ἰῶτα ἓν ἢ μία κεραία γεγραμμένη ἐν τῇ γραφῇ, ἥτις τοῖς ἐπισταμένοις χρῆσϑαι τῇ δυνάμει τῶν γραμμάτων οὐκ ἐργάζεται τὸ ἑαυτῆς ἔργον (Commentarium in Ieremiam 2,1).
18 οἱονεὶ βοτανικὸς τις πνευματικός ἐστιν ὁ ἅγιος (Commentarium in Ieremiam 2, 2).
19 οὕτως οὐ τὰ σημαινόμενα κατὰ τῶν πραγμάτων ἀλλ ) αἱ τῶν φωνῶν ποιότητες καὶ ἰδιότητες ἔχουσίν τι δύνατον ἐν αὐταῖς πρὸς τάδε τινὰ ἢ τάδε (Contra Celsum 1,25).
20 „Dacă doi bărbați vor fi în dispută și vor lovi o femeie însărcinată, și va ieși pruncul ei încă neformat, va suferi o daună, cât îi va impune bărbatul femeii, și va da cu onoare. Iar dacă va fi fost conformat, va da suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie” Ex. 21,22-23; textul este tradus după varianta latină prezentă în omilia origeniană).
21 Despre un faimos impossibile în ordinea fizică ne amintește Alexandrinul în altă lucrare: aristotelicul τραγέλαφος, exemplificarea aristotelică pentru termenul ce nu are referent (De interpretatione 16a, Physica 208a), apare în Septuaginta printre animalele curate (Dt. 14,5). Alexandrinul va recunoaște ceea ce vulgata culturală greacă afirmă: τραγέλαφος indică un impossible fizic (De principiis 4.3.2: acest capitol origenian discută atât despre imposibilitățile fizice, cât și despre alogismele observate în lectura comună a Bibliei).
22 Termenul „istorie”, ce redă fidel grecescul ἱστορία, indica celor din vechime și o secțiune a artei gramaticii, τὸ ἱστορικόν μέρος, (v. definițiile date secțiunii de către Tauriscus, Dionysios Thrax, Asclepiades la Sextus Empiricus, Aduersus mathematicos 1,248-253). „Avem de-a face cu partea istorică [a artei gramaticale] când se învață despre personaje, divine, umane și eroice, sau se explică despre locuri, spre exemplu despre munți sau râuri, sau se transmit chestiuni legate de plăsmuiri și mituri” (Sextus Empiricus, Aduersus mathematicos 1,92).
23 Ar fi interesantă observarea procedeelor logice origeniene: în această speță, negarea unei conjuncții ar putea prilejui o discuție despre tipul de logică urmat în cazul enunțurilor imperative.
24 V. studiul introductiv la volumul Origen, Omilii, comentarii și adnotări la Geneză, pp. 91-94.
25 Un exemplu selectat din comentariile origeniene traduse în acest volum: un loc al Exodului ne asigură că „seara veți ști că Eu sunt Domnul, iar dimineața veți vedea măreția Domnului” Ex. 16,6-7). Origen își începe explicația retoric: „Și despre aceasta aș vrea să-mi răspundă iudeii: în ce fel «seara» este recunoscut Domnul, iar«dimineața» este văzută măreția Lui? Unde a fost recunoscut Domnul «seara», iar măreția lui a fost văzută«dimineața»? Răspundeți-ne voi, care sunteți instruiți din copilărie până la bătrânețe, «mereu învățând și niciodată ajungând la știința adevărului»: de ce nu înțelegeți că acestea sunt spuse în mod profetic?”. Sunt spuse în mod profetic pentru că doar în Noul Testament putem afla clarificarea locului amintit, acolo unde termenii cheie „dimineața”, „măreție”, „seara”, „recunoaștere” pot fi descoperiți: „Dacă vrei să le înțelegi, nu poți decât prin Evanghelie. Căci acolo vei găsi scris că «în seara sabatului, când se luminează de prima a sabatului, a venit Maria Magdalena și Maria lui Iacob la mormânt și au găsit piatra rostogolită de la mormânt», acolo vei găsi menționate cutremurul săvârșit, mormintele deschise, pe centurion și pe militarii care fuseseră puși de pază, spunând: «Cu adevărat acesta era Fiul lui Dumnezeu!». Deci prin acestea a fost recunoscut Domnul «seara» ca fiind Însuși Domnul: a fost recunoscut prin puterea învierii. Dar în ce fel a fost văzută slava Lui «dimineața»? După ce alte femei au venit, «în prima a sabatului, dis-de-dimineață», au găsit îngeri, cu nemăsurată strălucire, șezând la mormânt și spunând: «Nu este aici, S-a ridicat din morți. Veniți și vedeți locul în care a fost pus și mergeți, spuneți ucenicilor Lui că a înviat și că merge înaintea voastră în Galileea». Așadar, «dimineața», când învierea a fost anunțată prin îngeri, a fost văzută «măreția Domnului»” Homilia in Exodum 7,7).
26 Deconstrucția istoricității unei opere literare fusese scop al demersului sceptic: explicația „istorică” nu poate avea, după Sextus Empiricus, consistență. După ce observă fragilitatea, imposibilitatea reducerii „istoriei” la exigențele epistemologice ale unei arte, Sextus mai notează: „Și, desigur, de vreme ce explicația istorică este fie a locurilor, fie a timpurilor, fie a personajelor, fie a faptelor, iar dacă explicația locurilor și a timpurilor nu este una specifică artei, este evident că nu va deveni specifică artei nici în cazul personajelor sau al întâmplărilor” (Aduersus mathematicos 1,257). Contradicțiile, atopiile, ahroniile Scripturii, cele foarte evidente, încearcă să-l învețe pe cititor tocmai acest lucru: nu există cunoaștere riguroasă în urma observării fluxului narativ evident al Bibliei.
27 Despre modul în care logica „secundă” a Scripturii, cea a alegoriei, edifică teologia creștină, în speță hristologia, un fragment din Homilia in Genesim 8,9 poate fi lămuritor: „Am spus, cred, mai înainte că Isaac îl reprezintă pe Hristos; se pare însă că și berbecul, nu mai puțin, îl reprezintă pe Hristos. Cere însă efort să înțelegem în ce fel ambii se potrivesc lui Hristos, și Isaac, care nu a fost omorât, și berbecul, care a fost omorât. Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu, însă «Cuvântul carne S-a făcut» (In. 1,14). Așadar, în Hristos ceva a fost luat din cele de sus, iar altceva din firea omenească și din pântece de fecioară. Hristos pătimește, așadar, dar în carne; carnea, care este reprezentată de acest berbec, a răbdat moartea, după cum și Ioan spunea: «Iată mielul lui Dumnezeu, iată-L pe Cel ce ridică păcatul lumii!» (In. 1,29). Cuvântul a rămas însă «în nestricăciune» (cf. 1Cor. 15,42), fiindcă este, după duh, Hristos; imaginea lui este Isaac. Și de aceea El este și jertfa și preotul: oferă, după duh, jertfa Tatălui, și este oferit, după carne, pe altarul Crucii. Așadar, după cum s-a spus despre El: «Iată mielul lui Dumnezeu, iată-L pe Cel ce ridică păcatul lumii!» (In. 1,29), tot astfel s-a spus despre El: «Tu ești preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec!» (Ps. 109,4)”. O altă omilie origeniană, Homilia in Genesim 14,1, continuă expunerea: „S-a scris în profet din partea Domnului: «Și prin mâinile profeților am fost asemănat» (Os. 12,11). Acest cuvânt arată că, în timp ce Domnul nostru, Iisus Hristos, este unul prin substanța Sa și nu este nimic altceva decât Fiul lui Dumnezeu, El este totuși arătat prin preînchipuirile și prin formele Scripturilor în moduri diferite și variabile. Spre exemplu, după cum îmi amintesc că am explicat mai înainte, El este, în typos, Isaac, când este oferit spre ardere de tot; dar și berbecul îl înfățișează pe El. Eu spun mai mult: El se arată și în îngerul care i-a vorbit lui Avraam și care îi spune: «Să nu ridici mâna ta împotriva copilului!» (Gn. 22,12), fiindcă îi spune apoi: «Deoarece ai îndeplinit acest cuvânt, binecuvântând te voi binecuvânta» (Gn. 22,16-17). El este numit «oaia» sau «mielul» care se înjunghie la Paște; tot El este arătat «păstor» al oilor. El este înfățișat ca «arhiereu» care oferă [sacrificiu]; Același este înfățișat, nu mai puțin, ca «sacrificiu». El este numit «mire», întrucât este Cuvântul lui Dumnezeu, dar și, deopotrivă, «mireasă», întrucât este înțelepciunea, după cum și profetul spune din partea Lui: «Ca unui mire Mi-a pus cunună și ca pe o mireasă M-a înfrumusețat cu podoabă» (Is. 61,10). Există multe altele; a le parcurge acum ar fi excesiv”. Și deși este excesiv, o altă observație origeniană ar merita amintită: „Nu va părea potrivit să se spună că Hristos, «care nu cunoaște păcatul», a oferit sacrificiu «pentru păcat», deși lucrul se înfățișează prin taină, El stând și ca arhiereu, dar și ca jertfă. Vezi, așadar, dacă nu putem replica astfel: Hristos «nu a făcut», desigur, «păcat», dar totuși s-a făcut «pentru noi păcat»” Homilia in Leviticum 3,1). Din perspectivă biblică, teologia creștină tradițională este comprehensibilă, în măsura posibilului, doar prin observarea acestei logici secunde a alegoriei.
Omilii la Exod

Omilia I28
1. Fiecare cuvânt al Scripturii divine îmi pare asemenea unei semințe care, odată aruncată în pământ, renăscută în spic sau în altceva de acest fel, se ramifică înmulțit, și aceasta cu atât mai mult cu cât un agricultor iscusit va dedica mai multă muncă semințelor ori se va bucura de avantajul unui pământ mai fertil. Iată așadar cum, prin grija cultivării, o sămânță neînsemnată, de muștar spre exemplu, care este cea mai mică dintre toate, se face mai mare decât toate legumele și devine copac, astfel încât toate zburătoarele cerului vin și locuiesc în ramurile lui. [Cf. Mt. 13,31-32] La fel se va întâmpla, dacă va găsi un îngrijitor atent și priceput, și cu acest cuvânt, care tocmai ni s-a citit din Cărțile sfinte: deși la prima vedere se arată mic și neînsemnat, el se transformă în copac dacă începe să fie îngrijit și tratat cu îndemânare duhovnicească. El se ramifică, dând ramuri și crengi, astfel încât să poată veni dialecticienii și retorii acestei lumi, [Cf. 1Cor. 1,20] care, cu aripi ușoare, asemenea păsărilor cerului, urmăresc cele înalte și arzătoare numai cu clinchet de cuvinte și, captivi în raționamente, ar dori să locuiască în aceste ramuri, în care nu există eleganță a discursului, ci temeiul29 vieții.
Ce vom face, așadar, și noi din cele citite? Dacă Domnul va binevoi să-mi acorde arta cultivării duhovnicești, dacă îmi va dărui priceperea îngrijirii câmpului, fie și unul dintre cuvintele citite s-ar putea răspândi în lung și în lat (dacă și capacitatea auditorilor ar permite), încât cu greu ne-ar ajunge ziua să-l explicăm. Vom încerca totuși, după puterile noastre, să expunem câteva, chiar dacă nu este posibil nici nouă să le explicăm, nici vouă să le ascultați pe toate. Fiindcă eu cred că nici aceasta, a recunoaște că știința lor depășește puterile noastre, nu este un semn de slabă pricepere. Să vedem așadar, fără să dăm înapoi, ce cuprinde textul la începutul Exodului și să-l urmăm, cu acea apropiere ce ajunge pentru edificarea celor ce ascultă. Aceasta dacă, desigur, veți ajuta ca, prin rugăciunile voastre, cuvântul lui Dumnezeu să fie împreună cu noi și să binevoiască să fie conducătorul cuvântului nostru.

2. Acestea sunt numele fiilor lui Israel, care au intrat în Egipt împreună cu Iacob, tatăl lor; fiecare cu întreaga sa casă a intrat: Ruben, Simeon, Levi, Iuda și ceilalți patriarhi. Iosif însă era în Egipt. Erau așadar șaptezeci și cinci toate sufletele [ieșite] din Iacob. [Ex. 1,1-5]
Cred că asemenea acestei taine este cea grăită prin profet, dacă cineva poate fi atent: „Poporul Meu a coborât în Egipt ca să locuiască30 acolo și a fost răpit cu forța la asirieni”. [Is. 52,4] Dacă cineva poate, așadar, să compare aceste două texte și, din cele discutate fie de înaintașii noștri, fie de contemporani (și de mine, de mai multe ori), dacă poate înțelege care este Egiptul în care poporul lui Dumnezeu a coborât nu atât spre a locui, cât mai degrabă spre a pribegi, dacă poate înțelege cine sunt asirienii care i-au răpit cu forța, acela va observa, în consecință, care este numărul și ordinea patriarhilor, cum sunt indicate casele și familiile lor, cele despre care se spune că au intrat împreună cu Iacob, tatăl lor, în Egipt. Căci spune Scriptura: Ruben cu toată casa sa, și Levi cu toată casa sa [Cf. Ex. 1,1-2] și [la fel despre] toți ceilalți. Însă Iosif era în Egipt, [Ex. 1,5] și își luase soție din Egipt: deși se află acolo, este pus totuși în numărul patriarhilor.
Poate cineva pătrunde acestea în mod duhovnicesc, poate urma gândul Apostolului, în care el îl desparte și îl deosebește pe Israel, spunând că există un Israel după carne, [1Cor. 10,18] pentru a indica, fără îndoială, un altul, după duh? Poate cineva scruta cu atenție cuvântul Domnului, prin care este înfățișat acesta din urmă, când spune despre unul „Iată un adevărat israelit, în care nu este vicleșug”, [In. 1,47] dând de înțeles că unii sunt adevărați israeliți, iar alții, fără îndoială, nu sunt adevărați israeliți? Dacă da, acela va putea, eventual, să unească cele duhovnicești cu cele duhovnicești [Cf. 1Cor. 2,13] și, alăturând cele vechi celor noi și cele noi celor vechi, va putea percepe taina Egiptului și a coborârii patriarhilor în el.
Mai mult, el va contempla diferențele dintre triburi, ca să întrevadă ce a părut deosebit în tribul lui Levi, încât din el se aleg preoții și slujitorii Domnului, și ce lucru excepțional a văzut Domnul în tribul lui Iuda, încât din el să fie ridicați regii și conducătorii, și, ceea ce este mai important decât orice, încât din același trib să se nască după carne Domnul și Mântuitorul nostru. [Cf. Evr. 7,14] Căci nu știu dacă asemenea privilegii nu ar trebui puse în legătură cu meritele celor din a căror stirpe își trag numele și originea, adică pentru Iuda sau pentru Levi, sau pentru fiecare dintre cei ce au dat numele tribului. Mă duce spre această înțelegere și ceea ce scrie Ioan în Apocalipsă despre acel popor care a crezut lui Hristos. Căci spune: Din tribul lui Ruben douăsprezece mii de bărbați și din tribul lui Simeon douăsprezece mii și la fel, câte douăsprezece mii din fiecare dintre cele douăsprezece triburi; spune că cei ce nu s-au pângărit cu femei și au rămas feciorelnici sunt, toți laolaltă, o sută patruzeci și patru de mii. [Cf. Ap. 7,5,4] Aceasta nu poate fi o ipoteză oarecare sau nepotrivită, în privința acestor triburi ale iudeilor, Simeon, Levi și celelalte care își iau spița din Iacob. Așadar, la acești părinți ar trebui raportat acest număr al celor feciorelnici, atât de echilibrat, atât de deplin și atât de armonios, încât nici unul nu este superior sau inferior altuia. Eu însă nu îndrăznesc să înaintez în cercetare: și până aici am mers cu oarece reținere. Totuși Apostolul strecoară unele indicii celor ce pot privi mai sus spunând: Pentru aceasta plec genunchii mei în fața Părintelui Domnului nostru Iisus Hristos, din care își trage numele toată paternitatea31, în ceruri și pe pământ. [Ef. 3,14-15] Desigur, pentru paternitățile pământești înțelegerea nu pare dificilă, căci părinții triburilor sau ai caselor, la care se referă succesiunea posterității, luați împreună, se numesc „toată paternitatea”. Însă ceea ce se spune despre cer, în ce fel și de ce fel sunt părinți, sau pentru care posterități cerești numește „paternitatea”, aceasta poate fi cunoscut doar de cel căruia îi aparține cerul cerului: pământul însă l-a dat fiilor oamenilor. [Ps. 113,24]

3. Au coborât așadar în Egipt părinții, Ruben, Simeon, Levi, fiecare cu întreaga sa casă. [Cf. Ex. 1,1] Dar cum ar putea explica cineva că au intrat în Egipt cu întreaga lor casă? La care se adaugă: și toate sufletele care au intrat cu Iacob [erau] șaptezeci și cinci. [Ex. 1,5]
Deja aici, numind sufletele, cuvântul profetic aproape că a dezvăluit taina pe care pretutindeni o întrețese: arată că nu despre trupuri, ci despre suflete spune acestea. Totuși și acum [taina] are vălul ei. Căci se consideră ca uzual să se spună „suflete” în loc de „oameni”. Deocamdată șaptezeci și cinci de suflete au coborât cu Iacob în Egipt. Acestea sunt sufletele pe care le-a generat Iacob. Eu nu cred că orice om poate naște un suflet, decât dacă nu cumva este asemenea celui ce spunea: Căci deși aveți multe mii de învățători în Hristos, nu aveți mulți părinți. Căci eu v-am născut pe voi în Iisus Hristos prin Evanghelie. [1Cor. 4,15] Astfel sunt cei care generează suflete și le nasc, despre care spune și în altă parte: Fiii mei, pe care vă nasc din nou, până ce Hristos se va forma în voi. [Gal. 4,19] Căci ceilalți ori nu vor, ori nu pot avea grija unei generări de acest fel. În fine, ce spune chiar Adam, la început? „Acesta este acum os din oasele mele și carne din carnea mea.” [Gn. 2,23] Dar nu adaugă: „și suflet din sufletul meu”. Aș vrea însă să-mi spui, Adame: dacă ai recunoscut osul din osul tău și ai perceput carnea din carnea ta, de ce nu ai înțeles că și sufletul [ei] a ieșit din sufletul tău? Căci dacă le-ai dat pe toate care erau în tine, de ce nu amintești, împreună cu celelalte părți, și sufletul, care este cea mai bună parte din om? Se pare însă că prin acestea se dă indiciu celor ce înțeleg: când spune os din oasele mele și carne din carnea mea, [Gn. 29,14] mărturisește că cele ce provin din pământ sunt ale lui, dar nu îndrăznește să le numească „ale sale” pe cele pe care le știe că nu sunt din pământ. Și Laban la fel, când îi spune lui Iacob „tu ești osul meu și carnea mea”, nici el nu pare a îndrăzni să spună că este al său ceva mai mult decât ceea ce aparține înrudirii pământești. Cu totul alta este rudenia sufletelor, care însoțește pe Iacob, ce coboară în Egipt, sau care se atribuie celorlalți patriarhi și sfinți în enumerarea posterității tainice. Dar pe noi, care ne-am hotărât, navigând, să ținem un curs apropiat de pământ și să mergem oarecum chiar pe lângă țărm, nu știu cum un val mai puternic ne-a dus în depărtare32. Să ne întoarcem, așadar, la cele adăugate în continuare.

4. A murit Iosif și toți frații lui și toată acea generație. Însă fiii lui Israel au sporit și s-au înmulțit și s-au răspândit în mare mulțime și s-au întărit foarte mult. Căci pământul i-a înmulțit. [Ex. 1,6-7]
Cât timp a trăit Iosif nu se relatează ca fiii lui Israel să se fi înmulțit și nici nu se amintește ceva despre măriri și sporiri în număr în privința lor. Eu, crezând cuvintelor Domnului meu Iisus Hristos, consider că nu există în Lege și în Profeți vreo iotă sau vreo virgulă33 lipsită de taine și consider că nimic din ele nu ar putea să treacă până ce toate să se împlinească. [Cf. Mt. 5,18] Fiindcă însă suntem prea puțin capabili, să le străbatem acum doar pe acelea prin care înaintăm mai în siguranță.
Înainte ca Iosif al nostru să moară, Cel vândut cu treizeci de arginți de către unul din frații Săi, Iuda, [Cf. Mt. 26,15] foarte puțini erau fiii lui Israel. După ce însă a gustat, pentru toți, moartea, cea prin care a nimicit pe cel ce avea stăpânirea morții, adică pe diavol, [Cf. Evr. 2,14 (2,9)] poporul celor credincioși s-a înmulțit, și fiii lui Israel s-au răspândit, iar pământul i-a înmulțit pe ei, și au sporit foarte mult. [Cf. Ex. 1,7] Căci dacă, după cum Însuși a spus, sămânța de grâu nu ar fi căzut în pământ și nu ar fi murit, [Cf. In. 12,24] Biserica n-ar fi obținut, desigur, acest îmbelșugat rod al întregului rotund al pământului. Așadar, după ce sămânța a căzut în pământ și a murit, din ea s-a ridicat toată această recoltă de credincioși: Fiii lui Israel s-au înmulțit și s-au întărit foarte mult. Căci până la orice pământ a ieșit glasul apostolilor și până la hotarele rotundului pământ34 cuvintele lor[Ps. 18,5]: prin ei, după cum s-a scris, cuvântul Domnului creștea și se înmulțea. [Fp. 6,7] Acestea privesc înțelegerea tainică.
Dar să nu omitem în acestea aria morală35, căci ea zidește sufletele auditorilor. Așadar, dacă și în tine moare Iosif [Cf. 2Cor. 4,10], dacă vei lua, adică, mortificarea lui Hristos în trupul tău [Cf. Col. 3,5] și vei mortifica păcatului mădularele tale, atunci și în tine se vor înmulți fiii lui Israel: gândurile bune și duhovnicești sunt considerate fiii lui Israel. Dacă, așadar, gândurile cărnii sunt mortificate, cresc gândurile duhului: în fiecare zi, murind în tine viciile, numărul virtuților sporește. Dar și pământul te înmulțește în fapte bune, care sunt îndeplinite prin slujirea trupului. Dacă însă vrei să-ți arăt din Scripturi cine este cel pe care pământul l-a înmulțit, privește-l pe apostolul Pavel, în ce fel spune: Dacă însă a trăi în carne înseamnă pentru mine rodul faptei, nu știu ce voi alege. Căci sunt constrâns între două, având dorința de a mă destrăma și de a fi împreună cu Hristos, căci aceasta este cu mult mai bine; a rămâne însă în carne este pentru voi mai necesar. [Flp. 1,22-24] Vezi în ce fel pământul îl înmulțește? Căci atâta vreme cât rămâne în pământ, adică în carnea sa, el se înmulțește prin întemeierea Bisericilor, se înmulțește prin agonisirea unui popor pentru Dumnezeu, se înmulțește prin predicarea Evangheliei lui Dumnezeu de la Ierusalim, în ocol, până în Iliria. [Rom. 15,19] Să vedem însă ce se adaugă în continuare.

5. S-a ridicat însă un alt rege în Egipt, care nu îl cunoscuse pe Iosif. Și a spus neamului său: „Iată, seminția fiilor lui Israel este mulțime mare și este mai puternică decât noi”. [Ex. 1,8-9]
Mai întâi vreau să cercetez cine este, în Egipt, regele care îl știe pe Iosif și cine este regele care nu îl știe. Căci atâta vreme cât domnește cel ce îl știa pe Iosif, nu se relatează că fiii lui Israel au fost chinuiți, și nici epuizați în lut și cărămidă, nici uciși, cei de parte bărbătească, nici lăsate în viață cele de parte femeiască36 [Cf. Ex. 1,14,16]. Însă după ce s-a ridicat și începe să conducă cel ce nu-l cunoscuse pe Iosif, atunci se relatează toate aceste fapte. Să vedem, așadar, cine este acest rege.
Dacă Domnul ne conduce pe noi, dacă gândul minții noastre, luminat de Domnul, poartă totdeauna amintirea lui Hristos, făcând ceea ce Pavel îi scrie lui Timotei (Să-ți amintești că Hristos Iisus s-a ridicat din morți!) [2Tim. 2,8], câtă vreme își amintește aceasta în Egipt, adică în carnea noastră, duhul nostru domnește cu dreptate, iar pe fiii lui Israel, pe care noi i-am numit gânduri raționale sau virtuți ale sufletului, nu îi epuizează în lut și cărămidă, și nici nu îi fărâmă cu griji și cerințe pământești. Dacă însă gândul nostru va pierde amintirea acestora, se va depărta de Dumnezeu, nu-L va cunoaște pe Hristos, atunci înțelepciunea cărnii, care este vrăjmașă lui Dumnezeu, va urma la domnie și se va adresa neamului său, plăcerile trupești. Adunându-se căpeteniile viciilor la sfat, se va începe deliberare împotriva fiilor lui Israel: în ce mod vor fi asediați, cum vor fi oprimați ca să fie chinuiți cu lut și cărămizi, ca să scape de cei de parte bărbătească, ca să le hrănească pe cele de parte femeiască, și ca să zidească orașele și cetățile întărite ale Egiptului.
Acestea nu ni s-au scris ca istorii[Cf. Ex. 1,9-16]: nu trebuie considerat că sfintele Cărți relatează faptele egiptenilor37. Acestea au fost scrise spre instruirea și avertizarea noastră, pentru ca tu, care le auzi, dacă deja ai dobândit, eventual, harul botezului, [1Cor. 10,11] dacă te-ai numărat între fiii lui Israel, dacă L-ai primit în tine pe Dumnezeu ca rege, iar după acestea vrei să te depărtezi, vrei să făptuiești cele ale veacului, vrei să împlinești faptele pământului și slujirile lutului, să știi și să recunoști că s-a ridicat în tine un alt rege, care nu îl știe pe Iosif, regele Egiptului. El te constrânge spre faptele lui [Cf. Ex. 1,8], el te face să-i lucrezi lutul și cărămida. El este cel care, după ce îți stabilește maiștri și supraveghetori, te împinge cu vargă și bici spre lucrări pământești, ca să-i ridici cetăți. El este cel care te face să-ți treci timpul [Cf. Ex. 1,11], să amesteci, după dorință, stihiile mării și ale pământului. El, acest rege al Egiptului, te face să bați forumul cu procese și să-i obosești pe cei apropiați cu litigii pentru o brazdă de pământ, ca să nu mai amintesc de capcanele întinse castității, de înșelătoriile aruncate inocenței, de făptuirea celor rușinoase acasă, a celor crude în for, a celor dezonorante în conștiință. Așadar, când vei vedea că astfel sunt faptele tale, să știi că lupți pentru regele Egiptului: ești condus de duhul acestei lumi.
Dacă însă trebuie să vedem ceva mai adânc despre aceasta, acest rege care nu îl știe pe Iosif poate fi considerat diavolul, acel necugetat care a spus în inima sa: „Nu este Dumnezeu”. [Ps. 13,1] Neamului său, îngerilor căzuți adică, le-a zis și declarat: „Iată, seminția fiilor lui Israel este mulțime mare – adică seminția celor ce Îl pot vedea pe Dumnezeu cu mintea38 – și este mai puternică decât noi. Veniți deci să-i oprim, ca nu cumva ei să crească și, de ni se va face război, să nu se adauge și aceștia adversarilor noștri, și, respingându-ne, să nu iasă din pământul nostru”. [Ex. 1,9-10]
Dar de unde știe aceasta diavolul? De unde înțelege că Israel este neam mare și mai puternic decât ei, dacă nu s-a întâlnit adesea cu ei, dacă nu adesea s-a luptat, dacă nu adesea a fost biruit? Căci știe și că însuși Iacob a luptat și, cu ajutorul îngerului, și-a înfrânt adversarul și a prins putere cu Dumnezeu. [Cf. Gn. 32,25] Nu mă îndoiesc că a dus lupte și cu alți sfinți și că adesea a purtat războaie duhovnicești. De aceea și spune: „Neamul fiilor lui Israel este foarte mare și este mai puternic decât noi”. [Cf. Ex. 1,9-10] Și acest fapt, că se teme ca nu cumva să nu li se întâmple un război, ca ei [, fiii lui Israel,] să nu se alieze cu adversarii lui și să părăsească, după victoria lor, pământul său, mi se pare [un semn] din acelea care adesea au fost indicate de sfinții patriarhi sau profeți despre venirea lui Hristos: el a presimțit și, de aici, a știut că războiul este aproape. Îl simte pe Cel ce va veni, Cel ce despuiază conducerile și puterile lui și cu încredere triumfă asupra lor și îi țintuiește pe lemnul crucii Sale. [Cf. Col. 2,14-15] Așadar, după ce întreg neamul său a fost chemat, dorește să reprime și să oprească gândirea rațională în oameni, care acum se numește figurat Israel. Și în acest scop a pus în fruntea lor maiștri ai lucrărilor [Cf. Ex. 1,11] care îi constrâng să învețe lucrările cărnii, după cum spune și în Psalmi: Și s-au amestecat cu neamurile și au învățat lucrările lor. [Ps. 105,35]
Îi învață pe ei și să ridice cetăți faraonului: Fiton, care în limba noastră semnifică „gura trădării” sau „gura abisului”, Ramesse, care se traduce „rosătura moliei”, și On, adică Heliopolis, [Cf. Ex. 1,11] care înseamnă „orașul soarelui”. Observă ce fel de cetăți înțelege să-și ridice faraonul! „Gura trădătoare”: gura trădează atunci când rostește minciuna, când este lipsită de adevăr și dovezi. Căci acela de la început a fost mincinos [Cf. In. 8,44] și de aceea vrea să-și ridice astfel de cetăți. Ori „gura abisului”, fiindcă abisul este locul pierzaniei și al nimicirii lui. Altă cetate a lui este „rosătura moliei”: toți cei ce-l urmează își adună comorile acolo unde molia le mănâncă și unde hoții le sapă și le fură. [Cf. Mt. 6,19] Construiesc însă și „cetatea soarelui”, folosindu-se de un nume fals: se preface în înger al luminii. [Cf. 2Cor. 11,14] Cu acestea, așadar, ne-o ia înainte, cu acestea ne ocupă mințile care au fost făcute să-l vadă pe Dumnezeu.
Prevede, nu mai puțin, că război va veni asupra lui și presimte distrugerea iminentă a neamului său. De aceea spune: „Neamul lui Israel este mai puternic decât noi”. [Ex. 1,9] O, de-ar spune aceasta și despre noi, de-ar simți că noi suntem mai puternici decât el! În ce fel ar putea simți aceasta? Dacă, atunci când aruncă asupra mea gânduri rele și tânjiri cumplite, eu nu le primesc, ci resping săgețile lui de foc cu scutul credinței, [Cf. Ef. 6,16] dacă, în toate cele pe care le sugerează minții mele, eu, amintindu-mi de Hristos, Domnul meu, voi spune: „Pleacă îndărăt, Satana! Căci s-a scris: «Domnului Dumnezeului tău te vei închina, și doar Lui Îi vei sluji!»” [Mt. 4,10; Dt. 6,13]. Dacă, așadar, săvârșim aceasta cu deplină credință, cu întreaga conștiință, el spune și despre noi: „Neamul lui Israel este mare și mai puternic decât noi”. [Cf. Ex. 1,9]
Dar și prin ceea ce se spune, „ca nu cumva să ni se întâmple nouă război și să se alăture și aceștia adversarilor noștri”, [Ex. 1,10] prevede, prin cuvinte profetice, că va avea un război, că va fi părăsit de către fiii lui Israel, că ei se vor alătura dușmanului său și că se vor întoarce la Domnul. Căci aceasta prezisese profetul Ieremia despre el [i.e. diavolul]: Potârnichea a strigat, i-a adunat pe cei ce nu-i născuse, și-a făcut bogățiile sale fără judecată; la jumătatea zilelor lui îl39 vor părăsi și în ultimele zile va fi fără minte. [Ier. 17,11] Acesta înțelege, așadar, că el este potârnichea despre care se spune că a adunat ceea ce nu a născut, înțelege că cei pe care, fără judecată, i-a adunat la jumătatea zilelor sale îl vor părăsi: ei Îl vor urma pe Domnul și Creatorul lor, pe Hristos Iisus, Care i-a născut. Acela însă i-a adunat pe cei pe care nu i-a născut. Și de aceea va rămâne fără minte în zilele sale din urmă, când toată creatura, care împreună geme [Cf. Rom. 8,22] din pricina tiraniei lui, va pleca împreună spre Făcătorul și Părintele tuturor. De aceea este indignat și spune: Ca nu cumva să ne învingă și să iasă din pământul nostru. [Ex. 1,10] Nu vrea ca noi să ieșim din pământul lui, ci vrea ca veșnic să purtăm chipul celui pământesc. Căci dacă vom pleca împreună la adversarul lui, la Cel ce ne-a pregătit împărățiile cerurilor, este necesar să părăsim chipul celui pământesc și să primim chipul celui ceresc. [Cf. 1Cor. 15,49]
De aceea, așadar, faraonul a stabilit maiștri ai lucrărilor, [Cf. Ex. 1,11] care să ne învețe meșteșugurile lor, care să ne facă pe noi lucrători ai răutății, care să ne prezinte învățătura celor rele. Și fiindcă mulți sunt acești maiștri și învățători ai răutății pe care i-a așezat în frunte faraonul, și fiindcă imensă este mulțimea supraveghetorilor care, toți, cer, poruncesc, obligă la fapte pământești, venind Domnul Iisus, i-a făcut pe alții maiștri și învățători. Luptând împotriva acelora și biruind toate conducerile, căpeteniile și puterile lor, [Cf. Col. 1,16] ei [i.e. învățătorii] îi apără de actele lor violente pe fiii lui Israel și ne învață pe noi faptele israelite: ne învață iarăși să-L privim cu mintea pe Dumnezeu, să părăsim faptele faraonului, să ieșim din pământul Egiptului, să respingem moravurile egiptene și barbare, să ne dezbrăcăm de întregul om vechi, cu faptele lui, și să-l îmbrăcăm pe cel nou, care a fost creat după Dumnezeu: neîncetat să ne înnoim, din zi în zi, [Cf. Ef. 4,22,24] după chipul Celui care ne-a făcut pe noi, [Cf. 2Cor. 4,16] al Domnului n ostru Hristos Iisus, Care are slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin. [Cf. 1Pt. 4,11]

28 Textul latin al omiliilor origeniene la Exod este preluat după ediția Baehrens, Origenes Werke 6 (GCS 29), Leipzig, 1920, consultându-se și ediția Origène, Homélies sur l’Exode, texte latin, introduction, traduction et notes par M. Borret, SC 321, Paris, 1985.
29 Termenii „cuvinte”, „raționamente” și „temeiul” par a proveni de la un termen unic, polisemanticul grecesc λόγος.
30 Latinescul habitaret echivalează grecescul παροικῆσαι, ce semnifică peregrinarea, locuirea temporară (v. Origen, Adnotationes in Genesim 35,65). Continuarea comentariului origenian este aici lămuritoare.
31 Aici este tradus grecescul πατριά, ce semnifică descendența pe linie paternă (v. observațiile origeniene următoare).
32 Aceeași imagine în debutul unei alte omilii origeniene, Homilia in Genesim 9,1.
33 În latină: apex. Termenul desemnează un minuscul semn grafic utilizat în scrierea ebraică.
34 Traducere literală a textului latin. Pentru diversitatea concepțiilor despre forma pământului în lumea antică, v. Aristotel, De caelo 293b-294a, Meteorologica 362a-b, Cleomedes, De motu circulari corporum caelestium 74, Vasile cel Mare, In Hexaemeron 9,1, Grigore de Nyssa, Homilia in Canticum Canticorum 10, Ioan Filopon, Commentaria in Analytica posteriora 6.
35 Latinescul moralem locum traduce grecescul η)ϑικὸς τόπος: este urmată nomenclatura filosofică, unde prin „arie”, „loc”, se înțelegea domeniul unui discurs sapiențial (e.g., Sextus Empiricus, Adversus mathematicos 7,24).
36 Am tradus aici, ca și în continuare, termenii latini masculi și feminae prin „cei de parte bărbătească”, respectiv „cele de parte femeiască”. Această opțiune, altminteri resimțită ca arhaică și complicată, are câteva dezavantaje. Mai întâi, ea rămâne datoare lexicului teologic al secolului al șaptesprezecelea, creat în alte condiții lexicologice decât cele ale vremii noastre. Apoi, acești doi termeni sunt echivalați în mod diferit în limba română, în funcție de tipul lucrării traduse: masculum este tradus aici „de parte bărbătească”, iar în alte lucrări „de gen masculin”, sau pur și simplu „mascul”. Existența unei teme frecventate a Antichității târzii, cea a genului, este astfel estompată în traducerile în limba română. Așadar, va fi dificil de regăsit o consecvență terminologică fie și în cadrul acestei serii. Am optat totuși pentru varianta tradițională pentru a nu scandaliza: rămâne ca temă introducerea unei traduceri unitare, adecvate acestor vremuri, a termenului masculus, fie și cu prețul resemantizării unui termen din lexicul actual al limbii române.
37 Principiu exegetic fundamental pentru Origen
38 Este exploatată în exegeză etimologia cuvântului Israel (v. Homilia in Genesim 15,3,7, dar și sugestiile din Homilia in Exodum 1,5).
39 Lat. perdix, ca și termenul grec pe care îl traduce, este ambigen, desemnând atât potârnichea femelă, cât și potârnichea mascul. Pronumele demonstrativ eum poate fi indiciul apartenenței în gen a potârnichii.

Omilia II
Despre moașe și despre nașterea lui Moise
1. Multe urzește împotriva neamului lui Dumnezeu acest rege care nu îl cunoaște pe Iosif, [Cf. Ex. 1,8] și caută fără încetare noi meșteșuguri ucigașe. Însă acum viclenia sa depășește măsura: încearcă să stingă descendența neamului cu ajutorul moașelor, al căror meșteșug este de a sluji viața. Ce spune?
Și a spus regele egiptenilor moașelor evreilor – numele uneia dintre ele era Sefora, iar numele celeilalte Fua –, și zice: „Când le veți moși pe evreice și aproape vor fi născut, dacă va fi [prunc de] parte bărbătească să-l omorâți, dacă va fi [prunc de] parte femeiască să o lăsați în viață”. [Ex. 1,15-16] Și se adaugă la acestea: Însă moașele s-au temut de Dumnezeu și nu au făcut după cum le poruncise regele Egiptului, și îi lăsau în viață pe [pruncii de] parte bărbătească. [Ex. 1,17]
Dacă cele scrise ar trebui înțelese după narațiunea istoriei, s-ar vedea că nu se poate susține ceea ce Scriptura spune: nu au făcut după cum le poruncise regele Egiptului. Căci nu găsim că moașele n-ar fi lăsat în viață [pruncii de] parte femeiască, așa cum poruncise regele Egiptului. Căci spune astfel: „Dacă este parte bărbătească omorâți-l, dacă este parte femeiască să o lăsați în viață”. [Ex. 1,16] Și dacă moașele nu au făcut după cum le poruncise regele Egiptului ar fi trebuit, neapărat, ca, după cum ar fi lăsat în viață pe cei de parte bărbătească împotriva poruncii regelui, tot așa să le omoare pe cele de parte femeiască, ca și prin aceasta să fie împotriva poruncii regelui. Dar ele le-au lăsat în viață pe cele de parte femeiască: înseamnă că au îndeplinit porunca faraonului. Acestea fie spuse deocamdată pentru cei ce sunt prietenii literei și nu consideră că legea este duhovnicească și că trebuie înțeleasă duhovnicește. [Cf. Rom. 7,14]
Noi însă, care am fost învățați că toate au fost scrise nu pentru istorisirea celor de odinioară, ci spre instruirea și folosul nostru, înțelegem că cele citite se întâmplă acum și nu numai în această lume, care se numește figurat Egipt, ci și în fiecare dintre noi. Să cercetăm, așadar, în ce fel regele Egiptului, care este conducătorul acestei lumi, [Cf. In. 16,11] nu vrea să fie lăsată viața celor de parte bărbătească, ci celor de parte femeiască. Dacă vă amintiți, adesea am arătat, discutând, că afectele cărnii și carnea sunt desemnate prin femei, pe când bărbatul este gândirea rațională și duhul înțelegător. Așadar, faraonul urăște gândirea rațională, care poate percepe cele cerești, care Îl poate înțelege pe Dumnezeu și care cercetează cele de sus[Cf. Col. 3,1]: regele și conducătorul Egiptului dorește ca ea să fie omorâtă și nimicită. Dorește însă ca toate ce țin de carne să trăiască, ca tot ceea ce are legături cu firea trupească să trăiască [Cf. Flp. 3,19], și nu numai să trăiască, ci dorește ca acestea să crească și să se dezvolte. Căci vrea ca toți să le cunoască pe cele carnale, să-și dorească cele vremelnice, să caute cele ce sunt pe pământ: nimeni să nu-și ridice ochii săi la cer [Cf. Col. 3,2], nimeni să nu se întrebe de unde a venit aici, nimeni să nu-și amintească patria, raiul adică [Cf. Lc. 18,13]. Așadar, când vei vedea oameni ce își petrec viața în voluptate și delicii, cufundați în lux, dedicați ospețelor, vinului, banchetelor, îmbrățișărilor și destrăbălărilor [Cf. Rom. 13,13], să știi că în aceștia regele Egiptului îi omoară pe cei de parte bărbătească și le lasă în viață pe cele de parte femeiască. Dacă însă vei vedea pe vreunul, rar, unul dintr-o mie [Cf. Eccl. 7,29], că se întoarce la Dumnezeu, că își ridică ochii sus, că le cercetează pe cele statornice și veșnice, că le contemplă nu pe cele ce se văd, ci pe cele ce nu se văd [Cf. 2Cor. 4,18], că urăște deliciile, că iubește cumpătarea, că fuge de excese, că se îngrijește de virtute, află că pe acesta dorește faraonul să-l omoare, ca pe parte bărbătească, ca pe un bărbat: îl urmărește, îl persecută, luptă împotriva lui cu mii de vicleșuguri. Îi urăște pe cei ce sunt astfel, nu le permite să trăiască în Egipt. Așadar, din această pricină slujitorii lui Dumnezeu și toți cei ce îl caută pe Dumnezeu sunt, în această lume, disprețuiți și respinși. Din această pricină sunt expuși insultelor, din această pricină sunt împovărați cu reproșuri, din această pricină ură și persecuție se ridică împotriva lor: îi urăște pe ei faraonul, îi urăște pe cei de parte bărbătească care sunt astfel, el, care iubește partea femeiască. El merge chiar până la a corupe moașele, ca prin ele să împlinească ceea ce dorește. Și numele acestora sunt indicate, prin grija Duhului Sfânt, care a voit ca acestea să fie scrise40: una era Sefora, care se tâlcuiește „vrabie”, și cealaltă Fua [Cf. Ex. 1,15], care s-ar putea numi la noi „cea care roșește” sau „modesta”. Prin ele, așadar, caută faraonul să-i ucidă pe cei de parte bărbătească și să le lase în viață doar pe cele de parte femeiască.

2. Dar ce spune Scriptura? Moașele se temeau de Dumnezeu și nu au făcut după cum le poruncise regele Egiptului. [Ex. 1,17]
Unii au spus, înaintea noastră, că aceste moașe indică formal instrucția rațională. Căci moașele sunt oarecum la mijloc, ele îngrijind atât partea bărbătească, cât și partea femeiască ce se naște. Așadar, această instrucție în știința rațională atinge aproape orice gândire, îi educă pe toți, le îngrijește pe toate. Dacă cineva va avea în ea un spirit bărbătesc, dacă va vrea să cerceteze cele cerești și să urmeze cele dumnezeiești, îngrijit și hrănit, ca să spun așa, prin învățăturile de acest fel, va veni mai pregătit spre înțelegerea celor dumnezeiești. Căci una este ca o vrăbioară: învață cele de sus și provoacă spiritele să zboare în înalt cu aripile raționale ale învățăturii. Cealaltă, „care roșește”, „modestă”, desemnează etica: tratează despre moravuri, învață modestia, întemeiază onestitatea.
Totuși, fiindcă Scriptura spune despre ele că deoarece se temeau de Dumnezeu nu au îndeplinit porunca regelui Egiptului [Cf. Ex. 1,17], mi se pare că aceste două moașe figurează cele două Testamente: Sefora, care se tâlcuiește „vrabie”, poate corespunde Legii, care este duhovnicească41 [Cf. Rom. 7,14], iar Fua, care înseamnă „înroșită” sau „modestă”, indică Evangheliile, care s-au înroșit de sângele lui Hristos și au stropit cu sângele patimii Lui întreaga lume. Așadar, sufletele ce se nasc în Biserică sunt îngrijite de ele [i.e. de cele două Testamente] ca de niște moașe, fiindcă din citirea Scripturilor este adusă în suflete întreaga tămăduire a instrucției. Totuși faraonul încearcă să ucidă prin ele partea bărbătească a Bisericii atunci când sugerează înțelesuri eretice42 și opinii perverse unora ce studiază Scripturile divine. Dar temelia pusă de Dumnezeu rămâne nemișcată. Căci moașele se tem de Dumnezeu [Cf. Ex. 1,17], adică învață frica de Dumnezeu, fiindcă frica de Domnul este începutul înțelepciunii. [Ps. 110,10]
În fine, cred că astfel se potrivește mai degrabă și ceea ce s-a scris apoi: Fiindcă moașele se temeau de Dumnezeu, și-au făcut case [Ex. 1,21]. Acest enunț nu poate avea nici o consistență după literă. Căci care ar putea fi coerența enunțului: Fiindcă moașele se temeau de Dumnezeu și-au făcut case? Ca și cum casa se face pentru că există teamă de Dumnezeu. Dacă astfel înțelegem aceasta, după cum s-a scris, se va arăta nu numai că nu are nici o coerență, ci și că este o culme a absurdității43. Dacă însă vei observa în ce mod scrierile Noului și ale Vechiului Testament, învățând frica de Dumnezeu, construiesc casele Bisericii și umplu întregul rotund al pământului cu casele rugăciunilor [Cf. Lc. 19,46], atunci se va arăta că enunțul a fost scris în mod rațional.
Astfel, așadar, aceste două moașe, care se tem de Dumnezeu și învață frica de Dumnezeu, nu îndeplinesc porunca regelui Egiptului, ci îi lasă în viață pe cei de parte bărbătească. Nu se spune totuși că vor fi ascultat porunca regelui ca să lase în viață pe cele de parte femeiască. Eu îndrăznesc să spun, cu hotărâre, după semnificația Scripturii: aceste moașe nu le lasă în viață pe cele de parte femeiască. Căci în Biserici nu se învață viciile, nu se predică excesele și nu se hrănesc nici păcatele (căci aceasta vrea faraonul când poruncește ca partea femeiască să fie lăsată în viață): doar virtuții i se poartă de grijă, doar ea singură este hrănită.
Să raportăm însă acestea și la fiecare dintre noi. Nici tu, dacă te temi de Dumnezeu, nu îndeplinești porunca regelui Egiptului. Căci el îți ordonă să trăiești în delicii, să iubești acest veac, să tânjești după cele prezente. Tu, dacă te temi de Dumnezeu, dacă îndeplinești slujirea moașei în cazul sufletului tău, dacă dorești să-i aduci mântuirea, nu faci acestea, ci lași în viață partea bărbătească ce este în tine: tămăduiești și îngrijești omul tău cel lăuntric și îi cucerești, prin fapte și gânduri bune, viața veșnică.

3. După acestea însă, când faraonul vede că nu îi poate ucide pe cei de parte bărbătească ai lui Israel prin intermediul moașelor, spune: A poruncit întregului popor, spunând: „Aruncați în fluviu orice [prunc de] parte bărbătească ce se va naște evreilor și lăsați în viață orice [prunc de] parte femeiască!”. [Ex. 1,22]
Luați seama ce poruncește alor săi conducătorul acestei lumi[Cf. In. 16,11]: să ne răpească pruncii ca să-i arunce în fluviu și, întinzându-le capcane, în continuu, încă din fragedă pruncie, să-i smulgă, când vor atinge prima oară sânii Bisericii, să-i îndepărteze, să-i urmărească și să-i afunde în valurile și furtunile acestui veac. Luați seama la ce auziți! [Mc. 4,24] Înțelepciunea lui Dumnezeu spune prin Solomon: Înțelege în mod inteligent cele ce ți se pun înainte! [Prov. 23,1] Ia seama ce te amenință încă de la nașterea, ori, mai degrabă, de la renașterea ta! Același lucru îl citești în Evanghelie: Iisus, imediat după ce trece de botez, a fost dus de Duhul în deșert, ca să fie încercat de diavol. [Mt. 4,1] Așadar, la fel poruncește și în acest loc faraonul poporului său: să îi ia pe pruncii evreilor, îndată ce se vor naște, să-i smulgă, să-i cufunde în ape. Poate același lucru se spune prin profet: Căci au intrat ape până la sufletul meu. Am fost prins în mâlul adâncului, și nu este temei. [Ps. 68,1-2] De aceea a triumfat și a învins Hristos, ca ție să-ți deschidă calea victoriei. De aceea a învins prin post, ca și tu să știi că acest neam de demoni [Cf. Mt. 4,2] trebuie învins prin postiri și rugăciuni. [Cf. Mc. 9,29] De aceea disprețuiește El toate împărățiile lumii, oferite Lui, și slava lor, ca și tu, disprețuind slava lumii [Cf. Mt. 4,10], să poți triumfa asupra celui ce te încearcă. Așadar, egiptenii, cărora faraonul le-a dat porunci, le lasă doar pe cele de parte femeiască în viață; pe cei de parte bărbătească îi urăsc. Căci urăsc virtuțile și hrănesc doar viciile și plăcerile. Și acum egiptenii stau la pândă, dacă se naște cumva vreun [prunc de] parte bărbătească evreilor, ca imediat să-l urmărească și să-l omoare, dacă evreii nu-l păzesc, dacă nu sunt de veghe și nu ascund mlădița bărbătească.
Scriptura relatează, în fine, că cineva din tribul lui Levi a născut un [prunc de] parte bărbătească: a văzut că pruncul este ales și l-a ascuns pe el timp de trei luni. [Cf. Ex. 2,1-2]
Vezi dacă nu cumva pentru aceasta ni se dă sfat să nu săvârșim în public faptele bune, să nu făptuim dreptatea noastră în fața oamenilor, [Mt. 6,1] ci să ne rugăm în ascuns Tatălui, [Mt. 6,6] cu ușa închisă: ceea ce face dreapta noastră să nu știe stânga. [Mt. 6,3] Căci dacă nu va fi în ascuns, va fi smuls, va fi luat în stăpânire, va fi aruncat în fluviu de către egipteni și se va cufunda din pricina valurilor și a furtunilor. Așadar, dacă fac milostenie, care este lucrarea lui Dumnezeu, generez un [copil de] parte bărbătească. Însă dacă o săvârșesc astfel încât oamenii să afle, [Cf. Mt. 6,2] astfel încât de la oameni să obțin laudă, și nu o voi ascunde, milostenia mea a fost răpită de egipteni și aruncată în fluviu: am născut, cu atâta chin și cu atâta efort, un [prunc de] parte bărbătească pentru egipteni. Pentru aceasta, voi, poporul lui Dumnezeu, care auziți acestea, să refuzați a crede, cum adesea v-am spus, că din Scriptură vi se citesc povestirile celor de odinioară: prin ele sunteți învățați să recunoașteți rânduiala vieții, principiile moravurilor, luptele credinței și ale virtuții!

4. Văzând așadar cei din tribul lui Levi că pruncul e ales, l-au ascuns timp de trei luni. Și cum nu puteau să-l ascundă mai mult, mama lui a luat un coș44 și l-a uns cu smoală și a pus pruncul în el și l-a așezat în trestie, pe lângă fluviu. Și sora lui privea de departe ca să vadă ce i se întâmplă. A coborât însă fiica faraonului ca să se spele în fluviu și a auzit pruncul plângând și a trimis și l-a ridicat și a spus fiica faraonului că „dintre pruncii evreilor este acesta”. [Ex. 2,2-6] După acestea se relatează îndată cum sora lui a spus să fie chemată mama copilului, ca să-l hrănească. Și a spus către ea fiica faraonului: „Ai grijă de acest prunc pentru mine și hrănește-l pentru mine, iar eu îți voi da plată!”. Și după ce l-a hrănit astfel încât a devenit mai puternic, l-a înfățișat fiicei faraonului și i-a devenit ei ca un fiu și i-a pus lui numele Moise, spunând: „Fiindcă din apă l-am scos”. [Ex. 2,9-10]
Fiecare din aceste cuvinte, pline de nemăsurate taine, cere timp îndelungat pentru explicație: intervalul zilei întregi de-abia ar ajunge, poate, dacă o vom petrece în acestea. Totuși câteva trebuie atinse, repede, pentru zidirea Bisericii. Cred că fiica faraonului poate fi considerată Biserica ce se adună dintre neamuri, căreia, deși are un tată necredincios și nedrept, i se spune totuși prin profet: „Ascultă, fiică, și vezi, și pleacă urechea ta și uită poporul tău și casa tatălui tău, fiindcă regele a tânjit după frumusețea ta!”. [Ps. 44,11-12] Așadar, ea este cea care iese din casa tatălui și vine la ape, ca să se spele de păcatele pe care le deprinsese în casa tatălui său. Primește deîndată măruntaiele milosteniei[Cf. Col. 3,12; Lc. 1,78]: i se face milă de prunc. Această Biserică, așadar, care vine din gentili45, descoperă că Moise, aruncat de către ai săi și [aflat] la vedere, zace: ea pune să fie hrănit, și este hrănit de ai săi, unde își petrece copilăria. Când însă a devenit mai puternic, atunci îi este înfățișat și este înfiat. Că Moise este numit „Legea” a fost adesea explicat, în multe locuri. Venind deci Biserica la apele botezului, a ridicat chiar Legea, Lege care era totuși închisă în coș, acoperită cu smoală și bitum. Coșul este un soi de învelitoare împletită din crengi sau din trestie sau chiar făcut din scoarță de copac, în care pruncul este expus, înlăuntru46. Așadar, Legea zăcea închisă între astfel de învelitori, acoperită cu smoală și bitum, astupată: era întinată de înțelesurile comune și rușinoase ale evreilor. Asta până când Biserica din gentili a venit și a ridicat-o din locuri mlăștinoase și alunecoase și și-a adus-o în cămările și locașurile împărătești ale înțelepciunii. Totuși această Lege și-a petrecut copilăria la ai săi. Căci la ei, care nu știu să o înțeleagă în mod duhovnicesc, ea este mică, în pruncie, având hrana celor alăptați [Cf. Evr. 5,12 sqq.]. Când însă vine spre Biserică, când intră în casa Bisericii, Moise este mai puternic și mai întărit. Căci, o dată aruncat vălul literei, se descoperă în citirea lui [i.e. a Legii] hrană desăvârșită și tare. [Cf. 2Cor. 3,16]
Totuși, ce semnifică faptul că cea care a născut și hrănit Legea ia plata alimentelor de la fiica faraonului? Ce primește Sinagoga de la Biserică? Cred că aceasta se poate înțelege prin ceea ce același Moise scrie: „Eu vă voi duce în gelozie față de [un popor] care nu este [nici măcar] neam, vă voi aprinde mânia față de un neam nesăbuit”. [Dt. 32,21] Așadar și Sinagoga primește acest fel de plată de la Biserică: să nu mai adore idoli. Căci văzându-i pe cei care sunt dintre gentili, că s-au întors la Dumnezeu, că nu mai cunosc idoli, că nu venerează pe nimeni în afară de Dumnezeu, ea se rușinează să mai adore de acum înainte idoli. Acest tip de binefacere primește Sinagoga de la Biserică, fiindcă a fost văzută hrănind Legea, pe când era mică.
Dar și noi, chiar dacă l-am avut tată pe faraon, chiar dacă conducătorul acestei lumi [Cf. In. 16,11] ne-a născut întru fapte rele, atunci când venim la ape, să ridicăm la noi Legea lui Dumnezeu: să nu ne murdărească învelișul literei ei, comun și întunecat. Să le lăsăm pe cele mici și de lapte, să ni le asumăm pe cele desăvârșite și întărite[Cf. Evr. 5,12 sqq.]: pe acestea să le adăpostim în lăcașurile împărătești ale inimii noastre! Să-l avem pe Moise mare și întărit, să nu considerăm nimic neînsemnat, nimic umil despre el: în întregime este măreț, în întregime este distins, în întregime este ales! Căci orice este duhovnicesc, orice aparține înțelegerii sublime este mare. Să ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos, ca El să ne descopere și să ne arate cum este mare Moise și cum este sublim Moise [Cf. Ex. 11,3]. Căci El este Cel ce descoperă celor care vrea [Cf. 1Cor. 2,10], prin Duhul Sfânt. Lui slava și stăpânirea în vecii vecilor! Amin. [1Pt. 4,11; Ap. 1,6]

40 Indiciu al doctrinei revelației Scripturii.
41 În greacă: πνευματική. Termenul trimite la „suflare”, la „aer expirat”. De aici și asociația făcută de Origen.
42 Latinescul haereticos este tradus prin „eretic”, deși echivalarea ar putea simplifica semantica inițială a termenului sursă grec αἵρεσις, ce desemnează clasic „secta” filosofică, medicală, religioasă. Transliterarea termenului elin, în traducerea rufiniană, indică dificultatea unei echivalări mulțumitoare.
43 Este din nou observată deficiența logică a unui enunț al Scripturii: pentru Origen, aceasta nu poate indica absurditatea Bibliei, ci necesitatea unui alt tip de lectură.
44 În greacă: ϑῖβιν. Preluat tibin în traducerea lui Rufin. De aici și explicația ulterioară dată de traducător.
45 Latinescul gens a fost tradus prin „gentil” când termenul este evident contrapus adunării lui Dumnezeu, Sinagoga ori Biserica.
46 Explicația lui Rufin, care trebuie să lămurească termenul grec preluat în traducerea latină (v. și nota 17).
Omilia III
Despre ceea ce s-a scris: „Eu însă am voce slabă și sunt greoi la limbă”. [Ex. 4,10]
1. Cât timp Moise era în Egipt și se instruia în toată înțelepciunea egiptenilor, [Cf. Fp. 7,22] el nu avea vocea slabă, nu era greoi la limbă și nici nu se declara lipsit de elocință. Căci avea, raportându-se la egipteni, o voce puternică și o elocință incomparabilă. Când însă începe să audă vocea lui Dumnezeu și să primească spusele divine, atunci simte că vocea lui este plăpândă și slabă, atunci înțelege că limba sa este greoaie și împiedicată: se numește pe sine „mut” atunci când începe să cunoască acel Cuvânt adevărat, care era întru început la Dumnezeu. [Cf. In. 1,1]
Dar să utilizăm o comparație prin care putem atrage mai ușor atenția asupra a ceea ce spunem. Față de însuflețitele mute, un om cu rațiune, fie el chiar necioplit și neînvățat, se va arăta elocvent, prin compararea cu cele ce sunt lipsite de rațiune și voce. Dacă însă îl vom compara cu bărbați instruiți și elocvenți, exersați în toată înțelepciunea, el se va arăta lipsit de elocință și mut. Iar dacă vreunul va contempla chiar Cuvântul divin și va primi chiar Înțelepciunea divină, oricât de învățat și oricât de înțelept ar fi, se va declara, în fața lui Dumnezeu, însuflețit mut, cu mult mai mult decât sunt turmele în comparație cu noi. Fericitul David, intuind aceasta și punându-se în balanță, în aceeași ordine, cu Înțelepciunea divină, spunea: Ca o vită m-am făcut în fața Ta. [Ps. 72,22] Așadar, în acest sens și cel mai mare dintre profeți, Moise, spune către Dumnezeu, în citirea de acum, că are vocea slabă, că este greoi la limbă și lipsit de elocință. Căci toți oamenii trebuie considerați, în comparație cu dumnezeiescul Cuvânt, nu numai lipsiți de elocință, ci și muți.

2. Așadar, fiindcă a ajuns la acest nivel al înțelegerii încât se cunoaște pe sine însuși (aceasta este partea cea mai înaltă a înțelepciunii), bunăvoința divină îl răsplătește. Auzi cu ce daruri bogate și mărețe: „Eu voi deschide gura ta și te voi învăța cele pe care trebuie să le spui”. Fericiți sunt cei cărora Dumnezeu le deschide gura pentru a vorbi! Dumnezeu deschide gura profeților și o umple cu spusa Lui, după cum și aici zice: „Eu voi deschide gura ta și te voi învăța cele pe care trebuie să le spui”. [Ex. 4,12] Dar și prin David spune Dumnezeu: „Deschide gura ta și o voi umple!”. [Ps. 80,11] La fel și Pavel spune: Ca să-mi fie dat cuvânt în deschizătura gurii mele. [Ef. 6,19] Așadar, Dumnezeu deschide gura celor ce rostesc cuvintele lui Dumnezeu.
Mă tem însă să nu existe alții a căror gură este deschisă, dimpotrivă, de diavol. Căci este sigur că diavolul a deschis gura celui ce spune minciuna pentru a spune minciuna. Diavolul le deschide gura celor care dau mărturie falsă, [Cf. Mt. 15,19] celor ce proferează din gura lor bufonerii, obscenități și altele asemenea. Mă tem ca nu cumva tot diavolul să deschidă gura bârfitorilor și calomniatorilor, [Cf. Rom. 1,29-30] precum și celor ce proferează cuvinte deșarte, pentru care trebuie dată socoteală în ziua judecății. [Cf. Mt. 12,36] Și cine se mai îndoiește că diavolul deschide gura celor ce rostesc nelegiuire întru Cel Preaînalt, [Cf. Ps. 72,8] care neagă că Domnul meu Iisus Hristos a venit în carne, [Cf. 2In. 7] sau care blasfemiază pe Duhul Sfânt, [Cf. Lc. 12,10] cărora nici în veacul de față, nici în cel viitor nu li se va ierta [păcatul]? [Cf. Mt. 12,32] Vrei să-ți arăt și aceasta din Scripturi, [anume] cum deschide diavolul gura oamenilor de acest fel, care vorbesc împotriva lui Hristos? Observă ce s-a scris despre Iuda, în ce fel se relatează că a intrat în el Satana și că diavolul a pus în inima lui ca să-L vândă. [In. 13,27,2] Așadar, el îi deschide gura ca să discute cu conducătorii și cu fariseii în ce fel să-L vândă, [Cf. Lc. 22,4] după ce banii au fost primiți. Din această cauză mie nu mi se pare a fi un har neînsemnat a cunoaște gura pe care diavolul o deschide. Nu se pot deosebi, fără harul Duhului Sfânt, gura și vorbele de acest fel. De aceea între diferitele haruri duhovnicești se adaugă deosebirea duhurilor, [Cf. 1Cor. 12,10] care este dată unora. Așadar, duhovnicesc este harul prin care se deosebesc duhurile, după cum și în altă parte Apostolul spune: Încercați duhurile, dacă sunt din Dumnezeu! [1In. 4,1]
Dar, după cum Dumnezeu deschide gura sfinților, tot așa cred că și urechile sfinților sunt deschise de Dumnezeu, spre a asculta cuvintele divine. Căci astfel spune profetul Isaia: Domnul îmi va deschide urechea, ca să știu când trebuie rostit cuvânt. [Is. 50,5,4] La fel, Domnul deschide și ochii, așa cum a deschis Domnul ochii lui Agar, și a văzut un puț cu apă vie. [Gn. 21,19] Dar și profetul Elisei spune: „Deschide, Doamne, ochii copilului, ca să vadă că mai mulți sunt cu noi decât cu vrăjmașii!”. Și a deschis Domnul ochii copilului și, iată, muntele întreg era plin de călăreți, de care și de ajutoare cerești. [4Rg. 6,17,16] Căci îngerul Domnului înconjoară în jurul celor ce se tem de El și îi va scăpa pe ei. [Ps. 33,8] Dumnezeu deschide, așadar, după cum spuneam, și gura, și urechile, și ochii, ca să le rostim, să le privim ori să le auzim pe cele ale lui Dumnezeu.
Dar și ceea ce spune profetul nu cred că este superfluu: Educația Domnului mi-a deschis urechea. [Is. 50,5] Aceasta mi se pare că se referă la noi, adică, în comun, la întreaga Biserică a lui Dumnezeu. Căci dacă ne dăruim instrucției Domnului, educația Domnului ne deschide urechea. Însă este specific urechii ce se deschide prin educația Domnului să nu fie totdeauna deschisă, ci câteodată deschisă, iar altădată închisă. Ascultă ce spune legiuitorul: „Să nu primești auz deșert!”. [Ex. 23,1] Așadar, dacă uneori sunt rostite cele deșarte, dacă uneori sunt proferate cele slabe, nepotrivite, rușinoase, profane, criminale, cel ce cunoaște educația Domnului închide urechile, îndepărtează auzul și spune: „Eu însă ca un surd nu auzeam și ca un mut ce nu și-a deschis gura sa”. [Ps. 37,14] Dimpotrivă, dacă cele spuse folosesc sufletului, dacă este un cuvânt despre Dumnezeu, dacă educă moravurile, incită virtuțile, suprimă viciile, trebuie ca urechile să se deschidă la spuse de acest fel, și nu numai urechile, ci și inima și mintea: întreaga poartă a inimii trebuie deschisă unui auz de acest fel!
Totuși Legea a folosit cea mai mare atenție când a spus „Nu vei primi auz deșert!” [Ex. 23,1]; nu a spus „nu vei auzi auz deșert!”, ci „nu vei primi”. Căci adesea auzim cuvinte deșarte. Cele spuse de Marcion deșarte sunt; cele spuse de Valentin deșarte sunt; toți cei ce vorbesc împotriva Creatorului Dumnezeu vorbesc cuvinte deșarte. Dar totuși noi adesea le auzim, ca să le putem răspunde, ca nu cumva să-i răpească, prin podoaba discursului, pe unii frați ai noștri, mai simpli. Le auzim așadar pe acestea, dar nu le primim. Căci au fost spuse de acea gură pe care diavolul a deschis-o. Și de aceea trebuie să ne rugăm, ca Domnul să binevoiască să deschidă gura noastră, ca să putem respinge argumentele opozanților și să astupăm gura pe care diavolul o deschide. Aceasta despre enunțul: „Eu voi deschide gura ta și te voi învăța cele pe care trebuie să le spui”. [Ex. 4,12]
Însă nu numai lui Moise i se promite să-i fie deschisă gura de către Domnul, ci și lui Aaron. Căci se spune și despre acesta: „Eu voi deschide gura ta și gura aceluia și vă voi învăța ce să faceți”. [Ex. 4,15] Căci Aaron i-a ieșit înainte lui Moise și a părăsit Egiptul. Unde i-a ieșit înainte, în ce fel de loc? Căci este important locul unde îi iese înainte lui Moise cel a cărui gură trebuie deschisă de către Dumnezeu. Îi iese înainte pe muntele lui Dumnezeu. [Ex. 4,27] Observă că pe merit este deschisă gura celui ce poate ieși înainte pe muntele lui Dumnezeu. Petru, Iacob și Ioan au urcat muntele Domnului ca să fie vrednici să-L vadă pe Iisus preschimbat, ca să-i vadă pe Moise și pe Ilie în slavă împreună cu El. [Cf. Mt. 17,1 sqq.] Așadar, dacă nu ai urcat și tu muntele lui Dumnezeu și dacă nu ți-a ieșit înainte Moise, adică dacă nu ai urcat la înțelesul înalt al Legii, dacă nu ai ajuns la culmea înțelegerii duhovnicești, gura ta nu este deschisă de către Domnul. Dacă ai rămas în partea de jos, a literei, ca să legi șirul istorisirii cu povești iudaice, nu i-ai ieșit înainte lui Moise pe muntele lui Dumnezeu [Cf. Ex. 4,27] și nici nu a deschis Dumnezeu gura ta, nici nu te-a învățat cele pe care trebuie să le spui. [Cf. Ex. 4,12] Așadar, dacă Aaron nu i-ar fi ieșit înainte lui Moise pe munte, dacă nu ar fi văzut înțelesul lui sublim și superior, dacă nu ar fi pătruns înțelegerea lui înaltă, niciodată nu i s-ar fi grăit lui cuvintele lui Dumnezeu, nici nu i s-ar fi dat puterea de a face semne și minuni, nici nu l-ar fi făcut părtaș al unor taine atât de mari.

3. Fiindcă ar cere mult timp să vorbim, în ordine, despre fiecare detaliu, să vedem ce spun Moise și Aaron, intrați la faraon: „Pe acestea le grăiește Domnul: «Lasă poporul Meu să plece ca să-mi slujească în pustiu!»”. [Ex. 5,1] Moise nu vrea ca poporul să-I slujească Domnului câtă vreme este în Egipt, ci vrea ca el să iasă în deșert și acolo să-I slujească. Fără îndoială, tâlcul este acesta: câtă vreme cineva rămâne în faptele întunecate ale veacului și locuiește în umbra preocupărilor, el nu poate sluji Domnului, căci nu poate sluji la doi domni, nu poate sluji lui Dumnezeu și lui mamona. [Cf. Lc. 16,13] Așadar, trebuie să ieșim din Egipt: lumea trebuie părăsită dacă vrem să-I slujim Domnului. Însă trebuie părăsită, spun, nu cu pasul, ci cu spiritul, nu plecând pe drum, ci înaintând în credință. Ascultă-l pe Ioan care spune la fel: Copilași, să nu iubiți lumea și pe cele ce sunt în lume, fiindcă tot ceea ce este în lume este dorire a cărnii și dorire a ochilor. [1In. 2,15-16]
Ce spune încă? Să vedem cum și pentru cât timp poruncește să plece din Egipt: „Vom merge cale de trei zile în pustiu și acolo vom aduce jertfă Domnului Dumnezeului nostru”. [Ex. 3,18] Care este calea de trei zile pe care trebuie să mergem, ca, ieșind din Egipt, să putem ajunge la locul în care trebuie să aducem jertfă? Eu consider că Cel ce spune „Eu sunt calea, adevărul și viața” [In. 14,6] este calea. Pe această cale noi trebuie să mergem trei zile. Căci cine va mărturisi cu gura sa pe Domnul Iisus și va crede, în inima sa, că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morți a treia zi, acela va fi mântuit. [Cf. Rom. 10,9] Aceasta este, așadar, calea de trei zile prin care se ajunge la locul în care se aduce jertfă Domnului și i se oferă sacrificiul laudei. [Cf. Ps. 49,14] Acestea privesc semnificația tainică.
Dacă însă căutăm aria morală, care ne este foarte folositoare, ieșim cale de trei zile din Egipt dacă ne vom păzi de orice pângărire a sufletului, a trupului și a duhului, astfel încât, cum a spus Apostolul, întregul nostru duh și sufletul și trupul să fie păzit în ziua lui Iisus Hristos. [1Tes. 5,23] Ieșim cale de trei zile din Egipt dacă, despărțind filosofia rațională, naturală și morală de lucrurile lumești, o întoarcem la așezămintele dumnezeiești. Ieșim cale de trei zile din Egipt dacă, curățind în noi cuvintele, faptele sau gândurile – căci trei sunt cele prin care oamenii pot păcătui – devenim curați cu inima, ca să-L putem vedea pe Dumnezeu. [Cf. Mt. 5,8] Vrei să vezi că de acest fel sunt cele pe care Duhul Sfânt le indică în Scripturi? Acest faraon, care este conducătorul Egiptului, când se vede mai tare presat ca să lase poporul lui Dumnezeu să plece, dorește, în al doilea rând, să obțină ca el să nu plece prea departe, ca să nu meargă chiar trei zile. El spune: „Să nu plecați departe!”. [Ex. 8,24] Nu vrea ca poporul lui Dumnezeu să ajungă departe de el: vrea ca el să păcătuiască măcar în cuvânt, dacă nu în faptă, să greșească cu gândul, dacă nu în cuvânt. Nu vrea ca ei să se depărteze de el cale de trei zile. Vrea să aibă în noi măcar o zi; în alții să stăpânească două zile, iar în alții toate cele trei zile. Fericiți sunt cei ce se despart de el toate cele trei zile, fericiți cei în care el nu stăpânește nici o zi!
Să nu considerați, așadar, că doar atunci Moise a scos poporul din Egipt: și acum Moise, pe care îl avem cu noi – căci îi avem pe Moise și pe Profeți [Lc. 16,29] –, adică Legea Domnului, vrea să te scoată din Egipt. Dacă o vei asculta, ea vrea să fii departe de faraon, dorește să te smulgă de la lucrarea lutului și a paielor, dacă totuși vei asculta Legea Domnului și o vei înțelege în mod duhovnicesc. Nu vrea să rămâi în faptele cărnii și ale întunericului, ci vrea să ieși în pustiu, să vii la loc lipsit de valurile și tulburările veacului, să vii la liniștea răgazului. Căci cuvintele Înțelepciunii se rostesc în tăcere și liniște. [Eccl. 9,17] Când vei ajunge la acest loc, al liniștii, acolo vei putea aduce jertfă Domnului, acolo vei recunoaște Legea Domnului și puterea vocii divine. De aceea, așadar, dorește Moise să te scoată din mijlocul preocupărilor ce te tulbură și din mijlocul gloatelor zgomotoase. De aceea dorește ca tu să ieși din Egipt, adică din întunericul ignoranței: ca să auzi Legea lui Dumnezeu și să dobândești lumina științei.
Dar faraonul se opune: cel ce domnește peste acest întuneric [Cf. Ef. 6,12] nu vrea să te liniștești, nu vrea să te sustragi întunericului său, nu vrea să fii dus la lumina științei. Auzi ce spune: „Cine este [El ca] să ascult vocea Lui? Nu-L cunosc pe Domnul și nu-l voi lăsa pe Israel să plece”. [Ex. 5,2] Ai auzit ce răspunde conducătorul acestei lumi[Cf. In. 16,11]: spune că nu-L cunoaște pe Dumnezeu. Vezi ce lucrează sălbateca trufie? Câtă vreme nu are parte de chinurile oamenilor și nu este biciuit împreună cu oamenii, [Cf. Ps. 72,5] trufia îl stăpânește. Îl vei vedea apoi, puțin mai târziu, că, cu cât înaintează sub lovituri, cu atât se face mai bun, sub bici. El, care nu demult spunea „Nu-L cunosc pe Domnul”, [Ex. 5,2] va spune apoi, când va simți puterea biciului, „Rugați-L pe Domnul pentru mine!”. [Ex. 8,8] Dar nu numai aceasta: chiar va mărturisi, fiind luați ca martori vrăjitorii lui, că în puterea semnelor „este degetul lui Dumnezeu”. [Cf. Ex. 8,19] Căci nimeni nu este atât de ignorant în pedagogia divină încât să considere pedepsele divine drept o întâmplare nefericită, încât să creadă loviturile Domnului drept moarte de toți datorată. Iată-l întărit foarte pe faraon: biciuit, înaintează totuși. Înainte de lovituri nu-L cunoaște pe Domnul; lovit, roagă ca Domnul să fie implorat pentru el. A înaintat sub pedepse: recunoaște de ce este vrednic de pedeapsă. Căci spune: „Nu-L cunosc pe Domnul și nu-l las pe Israel să plece”. [Ex. 5,2] Ia privește, în Evanghelii, în ce fel, lovit, amendează acest enunț: demonii strigă și îi spun Domnului „De ce ai venit înainte de vreme ca să ne chinuiești? Știm cine ești Tu: Tu ești Fiul lui Dumnezeu cel viu”. [Mt. 8,29; Mc. 1,24; Cf. Mt. 16,16; In. 11,27] Îndată ce simt tortura, Îl cunosc pe Domnul. Înainte de lovituri spune: „Nu-L cunosc pe Domnul și pe Israel nu-l las să plece”. [Ex. 5,2] Și totuși, îl va lăsa pe Israel, și nu numai că-l va lăsa să plece, dar îl va și presa să iasă. Căci nu există tovărășie a luminii cu întunericul, nici părtășie a celui credincios cu cel necredincios. [Cf. 2Cor. 6,14-15]
Ce mai adaugă în replicile lui? „De ce, Moise și Aaron, abateți poporul meu de la lucrări? Coborâți fiecare la lucrarea voastră!” [Ex. 5,4] Câtă vreme poporul este cu el și lucrează lutul și cărămida, câtă vreme este ocupat cu paiele, faraonul consideră că poporul nu este abătut, ci înaintează pe drumul cel drept. Dacă însă spune: „Vreau să merg cale de trei zile și să-I slujesc Domnului!”, faraonul spune că poporul este abătut prin Moise și prin Aaron. Iată ce se spunea celor de demult! [Cf. Mt. 5,21] Dar și astăzi Moise și Aaron, adică cuvântul profetic și preoțesc, cheamă sufletul la slujirea lui Dumnezeu, îl invită să iasă din veac, să renunțe la toate pe care le stăpânește, să se ostenească pentru Legea divină și să urmeze Cuvântul lui Dumnezeu. Ce auzi, în continuu, de la cei care sunt într-un cuget cu faraonul și amici ai lui? „Vedeți cum sunt seduși și abătuți oamenii, ce soi de tinerei urmează prostioare, cum caută trândăvia, numai să nu muncească, numai să nu intre în armată, ca să nu facă ceva ce le este folositor, părăsind lucrurile necesare și utile? Asta înseamnă să-L slujești pe Dumnezeu? Nu vor să muncească și caută pretext de trândăveală amorțitoare.”47 Acestea erau atunci cuvintele faraonului, acestea sunt rostite și astăzi de prietenii și de casnicii lui.
Nu este vorba numai de cuvinte: urmează și nuiaua. Poruncește ca scribii evreilor să fie biciuiți, să nu li se dea paie, să li se ceară [îndeplinirea aceleiași] munci [ca mai înainte]. [Cf. Ex. 5,14,7] Pe acestea le-au îndurat părinții: după figura lor, și poporul lui Dumnezeu, care este în Biserică, pătimește adesea. Căci vei descoperi, dacă îi vei privi pe cei ce s-au încredințat cu totul conducătorului acestei lumi, [Cf. In. 16,11] că își duc viața în succese impresionante, că toate li se întâmplă, după cum înșiși cred, spre a lor fericire, în timp ce slujitorii lui Dumnezeu nu ajung adesea nici măcar la măruntele și derizoriile alimente destinate supraviețuirii, închipuite de paiele furnizate de faraon. Adesea se întâmplă, așadar, ca cei ce se tem de Dumnezeu să fie lipsiți chiar și de hrana ieftină, cea asemenea paielor. În plus, ei suportă adesea persecuțiile tiranilor, îndură chinuri sălbatice și torturi, astfel încât unii dintre ei, epuizați, îi spun faraonului: „De ce chiar tu îți chinuiești poporul tău?” [Cf. Ex. 5,16]. Căci unii, învinși de bici, cad de la credință și mărturisesc că sunt poporul faraonului: Nu toți cei care sunt din Israel sunt israeliți, și nu toți, fiindcă sunt urmaș, sunt și fii. [Rom. 9,6-7]
Așadar ei, care se îndoiesc și se chinuiesc în nenorociri, vorbesc împotriva lui Moise și Aaron: „Din ziua în care voi intrați și ieșiți de la faraon, groaznică ați făcut mireasma noastră în fața lui”. [Cf. Ex. 5,21] Ei spun adevărul, deși poate nu își dau seama ce spun, ca și Caiafa, care spunea adevărul, dar nu știa ce spune: „Este mai bine vouă ca unul să moară, în locul poporului”. [In. 11,50] Căci la fel zice și Apostolul: Suntem mireasma bună a lui Hristos, dar unora le suntem mireasmă de viață spre viață, iar altora mireasmă de moarte spre moarte. [2Cor. 2,15-16] Aidoma este și cuvântul profetic: pentru cei credincioși el este mireasmă suavă, însă pentru cei ce se îndoiesc, pentru cei neîncrezători și pentru cei ce mărturisesc că sunt poporul faraonului el devine mireasmă groaznică.
Dar însuși Moise spune către Domnul: „După ce am vorbit cu faraonul, a chinuit poporul Tău”. [Cf. Ex. 5,23] Căci este sigur că înainte de auzirea cuvântului lui Dumnezeu, înainte ca predica divină să fie cunoscută, nu există încercare, nu există ispită: nu se ajunge la război dacă trâmbița nu sună. [Cf. 1Cor. 14,8] Unde însă se dă semn de război prin trâmbița predicării, acolo urmează chinul, acolo fiecare începe luptele încercărilor. Din momentul în care Moise și Aaron încep să vorbească faraonului, poporul lui Dumnezeu este chinuit. Din momentul în care cuvântul lui Dumnezeu a fost adus în sufletul tău, în mod necesar apare în tine o luptă, a virtuților împotriva viciilor: mai înainte de venirea cuvântului, care le acuză, viciile sălășluiau în pace în tine. Când însă cuvântul lui Dumnezeu începe să facă deosebirea fiecăruia, atunci se ridică tulburare mare și se naște război fără armistițiu. Căci când va fi posibil ca dreptatea să aibă înțelegere cu nedreptatea, [Cf. 2Cor. 6,14] nerușinarea cu sobrietatea, minciuna cu adevărul?
Astfel, să nu fim tulburați peste măsură dacă mireasma noastră i se pare groaznică faraonului. Căci virtutea este un lucru groaznic, din perspectiva viciilor. Ba mai mult, după cum Scriptura spune că Moise a stat ferm48 în fața faraonului, să stăm și noi dinaintea faraonului, [Ex. 8,20; 9,13] să nu îngenunchem și nici să ne înclinăm! Să stăm fermi, încingând rărunchii noștri întru adevăr și încălțând picioarele noastre întru pregătirea Evangheliei păcii! [Ef. 6,14-15] Căci astfel ne îndeamnă pe noi Apostolul: Așadar, stați fermi și refuzați să fiți iarăși prinși în jugul sclaviei! [Gal. 5,1] Și iarăși spune: [În harul] în care stăm ferm și ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. [Cf. Rom. 5,2] Să stăm dar cu hotărâre, dacă Îl rugăm pe Domnul, ca picioarele noastre să stea pe piatră, [Cf. Ps. 39,3] ca să nu ni se întâmple ceea ce același profet spune: Însă picioarele mele s-au mișcat puțin și, pentru puțin, pașii mei au slăbit! [Ps. 72,2] Să stăm, așadar, ferm înaintea faraonului, adică să i ne opunem prin luptă, după cum și Apostolul Petru spune: Împotriviți-vă lui, puternici în credință! [1Pt. 5,9] Dar și Pavel spune la fel: Stați ferm în credință și acționați bărbătește! [1Cor. 16,13] Căci dacă vom sta cu hotărâre, urmează și ceea ce Pavel se roagă pentru ucenicii lui: Dumnezeu va zdrobi grabnic pe Satana sub picioarele voastre. [Rom. 16,20] Căci cu cât noi vom sta mai hotărât și mai puternic, cu atât mai slab și mai neputincios va fi faraonul. Dacă însă noi vom începe a fi slabi sau îndoielnici, el se va face mai puternic și mai hotărât împotriva noastră.
Și cu adevărat se va împlini în noi ceea ce Moise a indicat, figurat: căci când el își ridica mâinile, Amaleh era învins. Când însă le lăsa în jos, ca epuizate, coborând brațe slăbite, biruia Amaleh. [Cf. Ex. 17,11] Așadar, tot așa să ridicăm și noi brațele, întru puterea crucii lui Hristos, să ridicăm mâini sfinte, în rugăciune, în orice loc, fără ură și deliberare, [Cf. 1Tim. 2,8] ca să fim vrednici de ajutorul Domnului. Căci la aceasta îndeamnă și Apostolul Iacob: Împotriviți-vă însă diavolului, și va fugi de voi! [Iac. 4,7] Să acționăm, așadar, cu credință întreagă, ca nu numai să fugă de noi, dar și să fie zdrobit Satana sub picioarele noastre, [Cf. Rom. 16,20] după cum și faraonul a fost scufundat în mare și a dispărut în adâncul abisului. Iar noi, dacă vom ieși din Egiptul viciilor, [Cf. Ex. 15,4 sqq.] vom călca pe valurile veacului ca pe o cale bătătorită, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, Care are slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin. [Cf. 1Pt. 4,11]

47 Receptarea creștinismului a fost foarte diversă: aici acuzațiile aduse lui vizează utilitatea socială a noii religii.
48 În latină: stetit. Semnifică „a sta”, „a sta în picioare”, „a sta ferm”.

Omilia IV
Despre cele zece plăgi49 prin care a fost lovit Egiptul
1. O istorie preacunoscută ne-a fost citită, o istorie care, datorită măreției sale, este știută de lumea întreagă: se relatează că prin loviturile semnelor și prin biciurile minunilor, Egiptul, împreună cu regele faraon, este pedepsit pentru a reda libertatea înnăscută poporului evreu, pe care, născut din părinți liberi, îl dusese cu forța în sclavie50 [Cf. Ex. 1,13]. Însă nararea faptelor astfel este țesută, încât dacă le vei privi cu atenție, una câte una, vei descoperi că mai multe sunt cele în care intelectul rămâne fixat decât cele din care el poate ieși. Și pentru că cere mult timp să expunem pe rând cele scrise, după ordinea Scripturii, noi vom face un rezumat al conținutului întregii istorii.
La primul semn, Aaron a aruncat toiagul lui și el s-a transformat în șarpe[Cf. Ex. 7,10 sqq.]: descântătorii și vrăjitorii egiptenilor, convocați, au făcut, la fel, din toiegele lor șerpi. Dar șarpele care apăruse din toiagul lui Aaron a înghițit șerpii egiptenilor. Aceasta ar fi trebuit să-l ducă pe faraon la mirare și spre încredințare; l-a dus totuși la contrariu. Căci Scriptura spune că s-a întărit inima faraonului și nu i-a ascultat pe ei51 [Ex. 7,13]. Aici spune că inima faraonului s-a întărit, dar și la prima plagă, când apa se transformă în sânge [Cf. Ex. 7,22], și la a doua, când năpădesc broaștele, și la a treia, când năvălesc țânțarii [Cf. Ex. 8,15,19], la a patra, când sunt aduși tăunii [Cf. Ex. 8,32], și la a cincea, când mâna Domnului se abate peste turmele egiptenilor[Cf. Ex. 9,3]: de fiecare dată sunt rostite cuvinte asemenea, la fel. [Cf. Ex. 9,7]
La a șasea însă, când Moise a luat cenușă din cuptor și a împrăștiat-o și au apărut ulcerații și pustule fierbinți pe oameni și pe patrupede, și vrăjitorii nu au mai putut sta în privirea lui Moise, [Cf. Ex. 9,10-11] nu se spune „s-a întărit inima faraonului”, ci se adaugă ceva mai teribil: A întărit Domnul inima faraonului și nu i-a ascultat pe ei, cum hotărâse Domnul [Ex. 9,12]. Iarăși, la a șaptea, când devastează întregul Egipt cu grindină și foc, se spune că s-a întărit inima faraonului[Cf. Ex. 9,35]: nu de către Domnul. La cea de-a opta, când sunt puse în mișcare lăcustele, se spune că Domnul întărește inima faraonului [Ex. 10,20]. Dar și la a noua, când un întuneric palpabil apare în tot pământul Egiptului [Ex. 10,21], se scrie că Domnul întărește inima faraonului. [Cf. Ex. 10,27] Iar la ultima, după ce poporul evreu a plecat, întâii-născuți ai egiptenilor murind mai înainte, după mai multe de acest fel se spune: Și a întărit Domnul inima faraonului, regele Egiptului, și a slujitorilor lui, și a pornit în urmărirea fiilor lui Israel. [Ex. 14,8] Însă și atunci când Moise este trimis din pământul Madian în Egipt, poruncindu-i-se să facă toate minunile pe care Domnul le-a dat în mâinile lui [Cf. Ex. 4,21], se adaugă: „Vei face acestea în privirea faraonului. Eu însă întăresc inima faraonului, și nu va lăsa poporul să plece”. [Ex. 4,21-22] Aici s-a spus pentru întâia oară de către Domnul: „Eu întăresc inima faraonului”. Și a doua oară, când sunt enumerați conducătorii lui Israel, adaugă după puțin, din partea Domnului: „Eu întăresc inima faraonului și înmulțesc semnele Mele”. [Ex. 7,3]

2. Dacă noi credem că aceste scrieri sunt divine și că au fost scrise prin Duhul Sfânt, nu cred că vom avea o părere atât de nedemnă despre Duhul Sfânt, încât această variație, într-o lucrare atât de măreață, să fi fost întâmplătoare: uneori [Scriptura] spune că Dumnezeu a întărit inima faraonului, iar alteori spune că nu de către Dumnezeu, ci ca din proprie voință i-a fost întărită inima. Desigur, mărturisesc că sunt prea puțin pregătit și prea puțin capabil ca să pot sonda tainele Înțelepciunii divine în deosebiri de acest fel. Îl văd totuși pe apostolul Pavel, care, pentru că Duhul lui Dumnezeu locuia în el, îndrăznea să spună încredințat: Nouă însă Dumnezeu ne-a descoperit, prin Duhul Său. Căci Duhul pe toate le scrutează, chiar și pe cele adânci ale lui Dumnezeu, [1Cor. 2,10] îl văd, așadar, pe el ca înțelegând prin ce se deosebesc enunțurile „s-a întărit inima faraonului” și „a întărit Domnul inima faraonului”. Căci el spune într-un loc: Oare disprețuiești bogăția milei Lui, a răbdării și a generozității, ignorând că răbdarea lui Dumnezeu te conduce la pocăință? Căci după întărirea ta și după inima ta nepocăită îți strângi chiar ție mânie în ziua mâniei și a descoperirii judecății drepte a lui Dumnezeu. [Rom. 2,4-5] Prin aceasta îl învinovățește, fără îndoială, pe cel care s-a întărit din proprie voință. În alt loc, însă, punând parcă în chestiune acest [enunț, Domnul a întărit inima faraonului]52, spune: Așadar, Își face milă de cel de care vrea [să-Și facă milă] și îl întărește pe cel pe care vrea [să-l întărească]. Și astfel îmi spui: „Așadar, ce va mai reproșa? Căci cine stă împotriva voinței Lui?”. [Rom. 9,18-19] Și adaugă la acestea: „O, omule, cine ești tu ca să întorci vorba lui Dumnezeu?”. [Rom. 9,20] Cred că prin aceasta, în privința celui care este numit „întărit de către Domnul”, el nu răspunde atât prin limpezirea chestiunii, cât prin autoritatea apostolică, nesocotind potrivit, din pricina neputinței auditorilor, a încredința hârtiei și cernelei [Cf. 2In. 12] secretele unor chestiuni de acest fel, la fel cum și în alt loc spune, despre unele cuvinte, că a auzit unele pe care nu îi este îngăduit să le spună oamenilor. [Cf. 2Cor. 12,4] Din această cauză îl îndepărtează, în continuare, cu severitatea unui învățător magnific pe cel care nu atât pentru profitul cercetării, cât din pofta de a ști se scufundă, curios, în chestiuni mai tainice: O, omule, cine ești tu ca să întorci vorba lui Dumnezeu? Oare plăsmuirea spune celui ce a plăsmuit-o: „De ce m-ai făcut astfel?” etc. [Rom. 9,20] De aici rezultă că și nouă ne este de ajuns că am observat și am privit acestea, și că am arătat celor ce ascultă câte, în Legea divină, au fost cufundate în adânci taine, pentru care trebuie să spunem în rugăciune: Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne!53. [Ps. 129,1]

3. Dar și această observație nu mi se pare mai puțin demnă de atenție: se spune că unele lovituri au fost aplicate faraonului sau Egiptului de către Aaron, altele de către Moise, iar altele de către Însuși Domnul. Căci la prima plagă, când schimbă apele în sânge, se spune că Aaron a ridicat toiagul și a lovit apa. [Cf. Ex. 7,10] Dar și la a doua, când a lovit apele și a scos broaștele, [Ex. 8,6] și la a treia, când a întins cu mâna sa toiagul și a lovit praful pământului și au apărut țânțari. [Cf. Ex. 8,17] În aceste trei lovituri a constat slujirea lui Aaron. La a patra însă, se spune că Domnul a făcut astfel încât au venit tăunii și au umplut casele faraonului. [Cf. Ex. 8,24] Și la a cincea, când se sting turmele egiptenilor, Scriptura spune că Domnul a îndeplinit, nu mai puțin, acest cuvânt54. [Cf. Ex. 9,6] La a șasea însă Moise împrăștie cenușă din cuptor, și apar ulcerații și pustule, cu fierbințeală, pe oameni și turme. [Cf. Ex. 9,10] La a șaptea, tot Moise ridică mâna sa spre cer: apar voci și grindină și se întinde foc pe pământ. [Cf. Ex. 9,23] La cea de-a opta, același Moise își întinde mâna sa spre cer și Domnul trimite un vânt, întreaga zi și întreaga noapte, și aduce lăcustele. [Cf. Ex. 10,13] Dar și la a noua, același Moise, la fel, întinde mâna sa spre cer și apar întuneric și tenebre55 deasupra întregului pământ al Egiptului. [Cf. Ex. 10,22] La a zecea însă, sfârșitul și împlinirea întregii lucrări sunt săvârșite de către Domnul. Căci s-a scris așa: S-a făcut însă miezul nopții, și a lovit Domnul pe fiecare întâi-născut în pământul Egiptului, de la întâiul-născut al faraonului, care ședea pe tron, până la întâiul-născut al prizonierei, care este în bordei, și pe fiecare întâi-născut al turmei. [Ex. 12,29]

4. Există și o altă diferență în acestea, pe care am observat-o: la prima plagă încă nu i se spune lui Moise să intre la faraon, ci i se spune: „Mergi în calea lui pe malul fluviului, când iese la apă!”. [Ex. 7,15] La a doua plagă însă, după ce prima a fost săvârșită cu hotărâre și cu credință de către ei, i se spune „Intră la faraon!”, [Ex. 8,1 (7,26)] și, odată intrat, rostește: „Acestea spune Domnul” etc. La a treia însă, când sunt aduși țânțari, magicienii, care mai înainte se opuseseră, cedează, mărturisind că „aceasta [ce s-a întâmplat] este degetul lui Dumnezeu”. [Ex. 8,19] La a patra se poruncește ca Moise să se trezească de dimineață, și să stea dinaintea faraonului care înaintează spre apă, când tăunii umplu casele egiptenilor. [Cf. Ex. 8,16 sqq.] La a cincea cu nimic mai puțin, când sunt nimicite turmele egiptenilor, se poruncește ca Moise să intre la faraon. [Cf. Ex. 9,1] La a șasea faraonul este neglijat pe bună dreptate și nu se relatează ca Moise ori Aaron să fi intrat la faraon: Au apărut ulcerații și pustule cu fierbințeală chiar pe vrăjitorii Egiptului și nu puteau sta în fața lui Moise. [Cf. Ex. 9,10-11] La cea de-a șaptea, când declanșează grindină, foc și voci, se poruncește să se trezească dis-de-dimineață și să stea dinaintea faraonului. [Cf. Ex. 9,13] La cea de-a opta, când face să vină lăcustele, i se ordonă să intre la el. [Cf. Ex. 10,1] La cea de-a noua faraonul este iarăși neglijat și se ordonă ca Moise să-și întindă mâinile la cer, ca să se facă întuneric în întreg pământul Egiptului, întuneric palpabil; [Cf. Ex. 10,21] el nu intră, ci este chemat la faraon. La fel și la cea de-a zecea, când întâii-născuți sunt nimiciți și este silit să iasă în grabă din Egipt. [Cf. Ex. 11,1 sqq.]
Există și foarte multe alte detalii: în fiecare sunt manifeste indiciile Înțelepciunii divine. Căci vei găsi că, mai întâi, când apele sunt schimbate în sânge, faraonul nu se pleacă și nu cedează loviturilor divine. [Cf. Ex. 7,22] La a doua plagă însă pare să se fi înmuiat puțin: căci i-a chemat pe Moise și pe Aaron și le-a spus: „Rugați-vă Domnului pentru mine ca să ridice broaștele de la mine și de la poporul meu și voi lăsa poporul să plece!”. [Ex. 8,8] La cea de-a treia magicienii cedează și îi spun faraonului: „Aceasta este degetul lui Dumnezeu”. [Ex. 8,19] La a patra, biciuit cu tăuni, spune: „Ieșind, aduceți jertfă Domnului Dumnezeului vostru, dar să nu vă faceți calea prea lungă! Rugați-vă, așadar, pentru mine Domnului!”. [Ex. 8,25.28] La a cincea, când este bătut prin moartea turmelor, nu numai că nu cedează, dar se întărește încă și mai mult. [Cf. Ex. 9,7] La fel face și la a șasea, la plaga ulcerațiilor. [Cf. Ex. 9,12] La a șaptea însă, când este pustiit cu grindină și foc, [Scriptura] spune: Faraonul a trimis ca să-i cheme pe Moise și pe Aaron și le-a spus lor: „Și acum am greșit. Domnul este drept, iar eu și poporul meu, neevlavioși. Rugați-vă, așadar, Domnului pentru mine!”. [Ex. 9,27-28] La cea de-a opta, când este urgisit cu lăcuste, Scriptura spune: Și s-a grăbit faraonul să-i cheme pe Moise și pe Aaron, spunând: „Am greșit înaintea Domnului Dumnezeului vostru și împotriva voastră. Chiar acum ridicați păcatul meu și rugați-vă Domnului Dumnezeului vostru!”. [Ex. 10,16-17] La cea de-a noua, când este acoperit de întuneric, Scriptura spune: Faraonul i-a chemat pe Moise și pe Aaron, spunând: „Mergeți, slujiți Domnului Dumnezeului vostru!”. [Ex. 10,24] Iar la cea de-a zecea, când întâii-născuți ai oamenilor și ai turmelor sunt uciși, Scriptura spune: Faraonul i-a chemat pe Moise și pe Aaron noaptea și le-a spus: „Ridicați-vă și ieșiți din poporul meu, și voi, și fiii lui Israel, mergeți, slujiți-I Domnului Dumnezeului vostru, după cum spuneți! Plecați, luându-vă oile și boii voștri, după cum ați spus! Binecuvântați-mă însă și pe mine!”. Și egiptenii sileau poporul să iasă cât mai repede din pământul Egiptului. Căci spuneau că „noi toți vom muri”. [Ex. 12,31-33]

5. Cine este cel pe care Dumnezeu să-l umple cu acel Duh cu care i-a umplut pe Moise și pe Aaron, în vreme ce ei săvârșeau aceste semne și minuni, ca, luminat de același Duh, să poată explica cele ce au fost săvârșite prin ei? Căci nu socot că altfel pot fi explicate aceste detalii și deosebiri ale unor fapte mărețe, decât dacă sunt explicate prin același Duh prin care au fost săvârșite, fiindcă și Apostolul Pavel spune: Duhul profeților a fost supus profeților. [1Cor. 14,32] Așadar, se afirmă că nu oricui au fost supuse, spre explicare, spusele profeților, ci [doar] profeților. Totuși, fiindcă același fericit Apostol ne poruncește să ne facem imitatori ai aceluiași har, adică ai darului profetic, ca și cum ar fi al nostru și în puterea noastră, spunând: Aspirați la darurile mai bune, însă, înainte de toate, ca să profețiți!, [Cf. 1Cor. 14,1; 12,31] vom încerca și noi să ne asumăm aspirația celor bune, și, atât cât este în putința noastră, să le realizăm, așteptând însă de la Domnul împlinirea sarcinii. Căci pentru aceea se spune de către Domnul prin profet: „Deschide gura ta și o voi umple!”, [Ps. 80,10] pentru aceea altă Scriptură spune: „Înțeapă ochiul și el dă lacrimă, înțeapă inima și ea dă înțeles!”. [Cf. Sir. 22,19] Așadar, ca să nu ne predăm, din disperare, tăcerii, care, fără îndoială, nu zidește Biserica lui Dumnezeu, să le reluăm, pe scurt, pe cele pe care le putem și în măsura în care putem.

6. Cred, așadar, atât cât pot înțelege, că Moise, care vine în Egipt și poartă toiagul prin care biciuiește și îndreaptă Egiptul cu cele zece plăgi, acest Moise este Legea lui Dumnezeu, care a fost dată acestei lumi ca să o îndrepte și să o reformeze prin zece plăgi, adică prin cele zece porunci care sunt cuprinse în Decalog.
Toiagul prin care se îndeplinesc toate acestea, prin care Egiptul este supus și faraonul învins, este Crucea lui Hristos, prin care această lume este învinsă, iar conducătorul acestei lumi, [Cf. In. 16,11] împreună cu conducerile și puterile, este prezentat în triumf56. [Cf. Col. 2,15] Toiagul, aruncat, se face șarpe și înghite șerpii magicienilor egipteni care făcuseră la fel. [Cf. Ex. 7,12 sqq.] Cuvântul evanghelic indică faptul că șarpele este pus [aici ca simbol] pentru înțelepciune sau prudență („Fiți prudenți ca șerpii!” [Mt. 10,16]), la fel ca în altă parte (Șarpele era mai prudent decît toate însuflețitele și fiarele ce se aflau în rai [Gn. 3,1]). Așadar, crucea lui Hristos, ce părea prostie în predicare, pe care Moise, Legea adică, [Cf. 1Cor. 1,18] o conține (după cum Domnul spune: „Căci despre Mine a scris acela” [In. 5,46]), această cruce despre care Moise a scris, după ce a fost aruncată în pământ, adică după ce a venit spre încredințarea și credința oamenilor, s-a transformat în înțelepciune, și într-o astfel de înțelepciune încât a înghițit toată înțelepciunea egiptenilor, adică înțelepciunea acestei lumi. Privește cum a făcut Dumnezeu proastă înțelepciunea acestei lumi, după ce a arătat că Hristos, Care a fost răstignit, este puterea lui Dumnezeu și Înțelepciunea lui Dumnezeu[Cf. 1Cor. 1,20 sqq.]: de acum întreaga lume este prinsă de către Cel [despre] care a spus „Cel ce prinde înțelepții în șiretenia lor”! [1Cor. 3,19]
Se potrivește satisfăcător și faptul că apele fluviului sunt schimbate în sânge. Mai întâi că acest fluviu, căruia i s-au dat, printr-o moarte cruntă, copiii evreilor, le dă autorilor crimei un pahar de sânge: când beau, ei simt sângele adâncului întinat, [adânc] pe care îl murdăriseră printr-o crimă similară.
Apoi, pentru ca nimic să nu lipsească legilor alegorice, apele se schimbă în sânge, și Egiptului îi este oferit sângele propriu pentru a fi băut. Apele Egiptului sunt opiniile57 rătăcite și nestatornice ale filosofilor; acestora, pentru că au înșelat pe cei micuți în gândire și pe copiii în înțelegere, când crucea lui Hristos a arătat acestei lumi lumina adevărului, li se cere pedeapsa pentru crima lor și vinovăția sângelui. [Cf. Dt. 21,8] Căci și Domnul spune astfel: „Tot sângele care a curs pe pământ, de la sângele dreptului Abel până la sângele lui Zaharia se va cere de la această generație”. [Mt. 23,35-36]
Prin a doua plagă însă, în care se dau la iveală broaște, [Cf. Ex. 8,6] cred că se indică figurat cântările poeților care, cu intonație slabă și emfatică, asemănătoare sunetelor și cântecelor broaștelor, au introdus în această lume povești spre a înșela. Căci la nimic altceva nu este folositor acest însuflețit decât să redea sunetul vocii prin zgomote degradate și neplăcute.
După ele sunt aduși țânțarii58. [Cf. Ex. 8,17] Acest însuflețit este susținut de aripi, zburând de colo-colo prin aer, dar este atât de discret și mărunt încât scapă privirii ochiului dacă vederea nu este agilă. Când se așază însă pe trup, îl sondează cu o ațâțare aparte, astfel încât cine nu poate să îl vadă zburând îl simte înțepându-l. Așadar, consider că acest gen de însuflețit poate fi foarte bine comparat cu arta dialectică, ce sondează sufletele cu îmboldirile subtile și discrete ale argumentelor și le înconjoară cu atâta viclenie, încât, înșelat, nici nu vede, nici nu aude de unde vine înșelăciunea.
În al patrulea loc aș compara tăunii59 [Cf. Ex. 8,24] cu secta cinicilor60, care, pe lângă celelalte îndrăzneli ale înșelătoriei lor, predică voluptatea și plăcerea ca pe cel mai mare bine.
Așadar, fiindcă lumea a fost înșelată mai înainte prin fiecare dintre acestea, cuvântul și Legea lui Dumnezeu, venind, le acuză pe ele prin astfel de corecții, ca prin natura pedepselor să-l facă să recunoască natura61 propriei greșeli.
A cincea oară Egiptul este lovit cu moartea însuflețitelor, a turmelor[Cf. Ex. 9,6]: astfel se denunță nebunia și prostia muritorilor care, ca niște turme fără rațiune, au așezat cinstirea și numele lui Dumnezeu în plăsmuiri, nu numai de oameni, dar și de turme, gravate în lemn sau piatră. Astfel, ei venerează pe Ammon Jupiter în berbec, pe Anubis în câine, pe Apis îl cinstesc în taur și pe celelalte pe care Egiptul le adoră ca închipuiri ale zeilor: în cele ce credeau că se află cinstire a divinului, în acelea să vadă suplicii vrednice de milă.
După acestea sunt aduse ulcerații62 și pustule cu fierbințeală63, [Cf. Ex. 9,10] în a șasea plagă. Mi se pare că prin ulcerații este acuzată răutatea vicleană și purulentă, prin pustule trufia surescitată și exacerbată, iar prin fierbințeală nebunia mâniei și a furiei. Până aici pedepsele sunt potrivite lumii prin figurile erorilor ei.

7. După acestea însă plăgile vin din cele de sus: voci, ale tunetului, desigur, grindină și focul ce coboară în grindină. [Cf. Ex. 9,23] Observă adecvarea mustrării divine! Nu lovește în tăcere, ci dă voci: trimite din cer o învățătură prin care omul, pedepsit, să-și poată recunoaște vina sa. Dă și grindină, prin care mlădițele, încă tinere, ale viciilor, sunt distruse. Dă și foc, [Cf. Gn. 3,18] știind că există spini și mărăcini pe care focul trebuie să le devoreze, [acel foc] despre care Domnul spune: „Am venit să arunc foc pe pământ” [Cf. Lc. 12,49]: prin acesta este distrusă incitația voluptății și a plăcerii.
Se face amintire, în ziua a opta, de lăcuste64[Cf. Ex. 10,13]: consider că prin acest tip de plagă este respinsă șovăiala speței umane, întotdeauna în disensiune și dezacord cu sine. Căci lăcusta, deși nu are rege, iese cu oastea în ordine, pe o linie de bătaie, [Cf. Prov. 30,27 (24,62)] cum spune Scriptura. Oamenii însă, deși au fost făcuți de Dumnezeu cu rațiune, nu au putut nici să se conducă pe sine în ordine, nici nu au primit cu răbdare directivele lui Dumnezeu, regele.
Întunericul65 [Cf. Ex. 10,22] este a noua plagă: ori ca să acuze orbirea minții lor, ori ca să se înțeleagă că rațiunile administrării și providenței divine sunt foarte întunecate. Căci Dumnezeu a pus întunericul ascunziș al Său[Ps. 17,11]: aceia, dorind să privească cu îndrăzneală și orbește, și trecând de la unele afirmații la altele, au fost aruncați în întunericul greu și palpabil ale erorilor. [Cf. Ex. 12,29]
La urmă este adusă moartea întâilor-născuți, în care se află, poate, ceea ce depășește înțelegerea noastră, ceva ce a fost comis de către egipteni în Biserica întâilor-născuți, care a fost scrisă în ceruri. [Cf. Evr. 12,23] Din această cauză este trimis pentru o astfel de slujire îngerul morții, care îi cruță doar pe cei ce vor fi avut ambii stâlpi ai porții însemnați cu sângele mielului. [Cf. Ex. 12,7]
Sunt nimiciți, în sfârșit, întâii-născuți ai egiptenilor: îi numim aici fie pe cei care sunt conducerile și puterile [Cf. Col. 2,15] și pe cei ce domnesc peste această lume a întunericului, [Cf. Ef. 6,12] cei despre care se spune că Hristos, la venirea Sa, i-a expus public, adică i-a luat prizonieri, triumfând în lemnul crucii, [Cf. Col. 2,15] fie pe autorii sau inventatorii religiilor false care au fost în această lume, pe care adevărul lui Hristos le-a distrus și nimicit, dimpreună cu autorii lor. Aceasta cât privește aria tainică.
8. Dacă însă noi trebuie să tratăm și figura morală, vom spune că fiecare suflet în această lume, câtă vreme trăiește în greșeli și în ignorarea adevărului, se află în Egipt. Dacă legea lui Dumnezeu începe să se apropie de el, ea îi schimbă apele în sânge: întoarce viața schimbătoare și nestatornică a tinereții în sângele Vechiului și Noului Testament. Smulge apoi din el vorbăria inutilă și debilă și plângerea asemenea [glasului] broaștelor împotriva providenței lui Dumnezeu. Curăță, încă, gândurile lui rele și smulge spinii gândurilor viclene, care sunt asemenea înțepăturii țânțarilor. Îndepărtează chiar și mușcăturile plăcerilor, cele asemenea acelor de tăun, și nimicește în el prostia și înțelegerea asemenea turmelor, cea prin care omul, câtă vreme este în cinstire, nu a înțeles, ci s-a asemuit vitelor fără gândire și s-a făcut asemenea lor. [Ps. 48,21] Acuză ulcerațiile păcatelor lui [i.e. sufletului] și stinge în el pustula fierbinte a aroganței. Întrebuințează apoi chiar și vocile fiilor tunetului, [Cf. Mc. 3,17] adică învățăturile evanghelice și apostolice. Dar aduce și pedeapsa grindinei, ca să înăbușe excesul și plăcerile. Întrebuințează, totodată, și focul pocăinței, ca și el să spună: „Oare nu ardea sufletul nostru în noi?” [Lc. 24,32]. Nu lasă departe de el nici exemplele lăcustelor, prin care sunt mușcate și devorate toate mișcările lui agitate și tulburate, prin care înțelegem ceea ce și Apostolul ne învață: Ca toate ale sale să se facă în ordine. [Cf. 1Cor. 14,40] Odată ce va fi fost îndeajuns pedepsit pentru moravuri și constrâns, prin îndreptare, spre o viață mai corectă, când Îl va fi cunoscut pe autorul plăgilor și va fi început de acum să mărturisească că „este degetul lui Dumnezeu”, [Cf. Ex. 8,19] când va fi primit câte ceva din cunoaștere, atunci, mai ales, va vedea întunericul faptelor sale, atunci va vedea tenebrele greșelilor lui. Când va ajunge la aceasta, atunci va fi vrednic ca întâii-născuți ai Egiptului să fie uciși în el.
Cred că în aceasta se poate înțelege și ceva de acest fel: orice suflet, când a ajuns la înaintarea în vârstă și când legea, oarecum naturală în el, începe să-și apere drepturile sale, orice suflet, așadar, produce, fără îndoială, primele mișcări după dorința cărnii, pe care potența incitatoare le declanșează prin stimularea dorinței sau a mâniei. Din această cauză profetul spune ceva aparte, doar despre Hristos, ceva care nu este împărtășit de ceilalți oameni: Va mânca unt și miere înainte de a face sau de a spune cele rele, va alege binele fiindcă, mai înainte ca să cunoască copilul binele și răul, [Is. 7,15 sqq.] rezistă răului ca să aleagă ceea ce este bun. Un alt profet, vorbind ca despre sine, spunea: Greșelile tinereții mele și ale neștiinței să nu Ți le amintești! [Ps. 24,7] Așadar, fiindcă aceste prime mișcări ale sufletului, produse după carne, se sfârșesc în păcat, ele sunt indicate pe drept, în aria morală, de întâii-născuți ai egiptenilor, care sunt stârpiți cu atât mai vârtos cu cât întoarcerea, pentru viața rămasă, duce la un parcurs mai ales. Așadar, astfel se înțelege că cei întâi-născuți ai egiptenilor au fost nimiciți: [aceasta se întâmplă] în sufletul pe care, odată ridicat din greșeli, legea divină îl îndreaptă și îl corectează. Aceasta dacă nu cumva, după toate acestea, el persistă în necredință și nu dorește să fie unit cu poporul israelit ca să iasă din adânc și să scape teafăr, ci ca să rămână în nelegiuire și ca să coboare ca plumbul în apa foarte vijelioasă. [Cf. Ex. 15,10] Căci nelegiuirea, după arătarea profetului Zaharia, stă deasupra unui talant de plumb: de aceea se spune că cel ce rămâne în nelegiuire se scufundă ca plumbul în adânc. [Cf. Zah. 5,6-7]
În mod potrivit am observat mai înainte că unele minuni au fost împlinite prin Aaron, altele prin Moise, iar altele prin Însuși Domnul: acestea se relatează ca să recunoaștem de aici că noi trebuie să fim curățați, în unele, prin sacrificiile preoților și rugăciunile arhiereilor, ceea ce persoana lui Aaron indică, iar în altele trebuie să fim îndreptați prin știința Legii divine, cum arată slujirea lui Moise66. În altele însă, care sunt, fără îndoială, mai dificile, avem nevoie de puterea Domnului Însuși.
9. Nu trebuie crezut că am neglijat faptul că mai întâi Moise nu intră la faraon, ci iese în calea celui ce se îndreaptă spre ape, apoi că intră la el, iar după aceea nu intră, ci se duce fiind chemat. Acestea, după opinia mea, pot fi înțelese și astfel: fie că avem luptă întru Cuvântul lui Dumnezeu și întru afirmarea religiei, împotriva faraonului, fie că încercăm să depărtăm de sub puterea lui sufletele cotropite de el și avem război într-o controversă, nu trebuie ca de îndată, cu prima linie, să mergem spre cele din urmă tipuri de chestiuni, ci trebuie să ieșim înaintea adversarului, să ieșim la apele lui (căci apele lui sunt autoritățile filosofilor gentili). Așadar, acolo trebuie să le ieșim înainte mai întâi, dorind să disputăm, ca să le replicăm și să-i învățăm că au greșit. Abia după aceea trebuie să intrăm în chiar miezul luptei. Căci și Domnul spune: „Dacă cineva nu l-a legat mai întâi pe cel puternic, nu poate să intre în casa lui și să-i prade vasele lui”67. [Mt. 12,29] Prin urmare, mai întâi trebuie să-l legăm și să-l înlănțuim pe cel puternic cu lanțurile întrebărilor: astfel trebuie intrat ca să prădăm vasele lui și să eliberăm sufletele pe care le luase în stăpânire prin capcana înșelăciunii. Când vom face aceasta mai ades, când vom sta împotriva lui (vom sta așa cum Apostolul spune: Stați, așadar, încinși peste rărunchii voștri cu adevărul!, [Ef. 6,14] și, iarăși, Stați ferm întru Domnul și acționați bărbătește!) [Flp. 4,1; 1Cor. 16,13], când deci astfel vom sta împotriva lui, acel vechi și viclean maestru va simula că este învins și că cedează: doar ne va face pe noi, prin aceasta, neatenți în luptă. Va simula și pocăința și chiar ne va ruga să plecăm, dar să nu plecăm departe[Cf. Ex. 8,28]: vrea ca noi să-i fim în parte vecini, vrea ca noi să nu ne depărtăm de hotarele lui.
Dar noi, dacă nu ne vom depărta mult de el, dacă nu vom trece marea ca să spunem pe cât este de departe răsăritul de apus, [într-atât] a depărtat de noi nelegiuirile noastre, [Ps. 102,12] nu putem fi mântuiți. Să rugăm astfel milostivirea Domnului ca și pe noi să ne smulgă din pământul Egiptului, din puterea întunericului, iar pe faraon, împreună cu oastea lui, să-l cufunde ca pe plumb în apa foarte vijelioasă. [Cf. Ex. 15,1] Iar noi, eliberați, cu bucurie și cu săltare să cântăm Domnului imn, [Cf. Ex. 15,1] căci cu slavă a fost cinstit, fiindcă El are cinstirea și slava, în vecii vecilor. Amin. [Cf. Rom. 16,27]
49 În latină: plaga. Termenul latin preia grecescul πληγή, care desemnează curent „lovitura” (v. Exod 11,1).
50 Despre libertatea înnăscută a poporului evreu, adică a celui ce îl urmează pe Dumnezeu, Origen vorbește și în Homilia in Genesim 16,1, dar și în Homilia in Exodum 8,1.
51 Indicații pentru traducerea adecvată a verbelor ce se referă la situația inimii faraonului sunt oferite de Origen în Adnotatio in Exodum 2. Literal, termenul s-ar putea traduce cu „a solidifica”.
52 Discuția apostolului trimite, se pare, la cel de-al doilea enunț discutat aici de Origen: autoritatea apostolică lămurește, oarecum, ambele enunțuri problematice.
53 Explicații suplimentare privitoare la acest loc scripturistic se află în Adnotatio in Exodum 3.
54 În textul grec trebuie să fi fost λόγος, care preia polisemanticul ebraic dabar: „cuvânt”, dar și „lucru”.
55 În latină: tenebrae et caligo. În greacă: σκότος γνόφος.
56 Aluzie origeniană, facilitată de textul Scripturii, la ceremonia antică a triumfului: cei învinși făceau parte din acest ritual, fiind purtați adesea în posturi umilitoare.
57 Rufinus transliterează aici dogmata: în acest loc sunt indicate „dogmele” sectelor filosofice.
58 În latină: scinifes. Preia grecescul σκνῖφες.
59 În latină: kynomia. Termenul grecesc este κυνόμυια.
60 Asociere fonetică între κυνόμυια și κύνικος: exegeza progresează pe acest temei.
61 În latină: qualitas. Am tradus prin „natură” pentru că acest termen acoperă bine ideea origeniană.
62 În greacă: ἕλκη.
63 În greacă: φλυκτίδες ἀναζέουσαι.
64 În greacă: ἀκρίς.
65 În greacă: σκότος.
66 Minuția analizei origeniene este evidentă și în Adnotatio in Exodum 4, unde Alexandrinul distinge între modalitățile în care Moise săvârșește minunile.
67 În latină: et vasa eius diripere. Deși ultima propoziție a enunțului este conectată coordonator propoziției anterioare, sensul este final. Pentru lămurire, a se vedea comentariul lui Origen, în continuare.
Omilia V
Despre plecarea fiilor lui Israel
1. Învățătorul neamurilor întru credință și adevăr [Cf. 1Tim. 2,7], Apostolul Pavel, a transmis Bisericii pe care a adunat-o dintre gentili cum trebuie ascultate cărțile Legii, primite de alții, dar ignorate odinioară de ei și privite ca foarte îndepărtate: să nu aflăm aici legiuiri străine și, neștiind regula legiuirilor, să ne grăbim spre un document îndepărtat. Așadar, el însuși a dat, în câteva locuri, exemple de înțelegere, ca și noi să urmărim cele similare în altele, ca nu cumva, datorită asemănării de text și de document, să credem că am devenit ucenici ai iudeilor. Așadar, el vrea ca ucenicii lui Hristos să se deosebească de ucenicii Sinagogii: ei, înțelegând prost Legea, nu L-au primit pe Hristos, noi, înțelegând-o duhovnicește, să o arătăm că a fost dată pe drept spre instruirea Bisericii.
Așadar, iudeii doar aceasta înțeleg: fiii lui Israel au plecat din Egipt, și prima lor plecare a fost din Ramesse [Cf. Ex. 12,37], de unde plecând au venit în Sohoth, și, plecați din Sohoth, au venit în Othon, aproape de Epaulem, lângă mare. [Cf. Ex. 13,20; 14,2] Mai înțeleg apoi că acolo un nor le mergea înainte[Cf. Ex. 13,21]; a urmat piatra din care au băut apă[Cf. Ex. 17,6]; au trecut și prin Marea Roșie și au venit în deșertul Sinai. [Cf. Ex. 14,22; 16,1] Să vedem însă ce regulă a înțelegerii ne-a dat despre acestea Apostolul Pavel. Scriind corintenilor, el spune astfel într-un loc: Căci știm că toți părinții noștri au fost sub nor, și toți întru Moise au fost botezați, în nor și în mare, și toți au mâncat aceeași hrană duhovnicească și toți au băut aceeași băutură duhovnicească. Căci au băut din piatra duhovnicească ce urma; iar piatra era Hristos. [1Cor. 10,1-4]
Singuri puteți observa cât de mult diferă ceea ce ne transmite Pavel de lectura istorică: ceea ce iudeii judecă traversare a mării, Pavel numește botez, ceea ce ei consideră nor, Pavel indică Duh Sfânt (vrea ca aceasta să se înțeleagă la fel cu ceea ce Domnul poruncește în Evanghelii: „Dacă cineva nu va renaște din apă și din Duh Sfânt, nu va putea intra în împărățiile cerurilor”) [In. 3,5]. Iarăși, mana pe care iudeii o consideră hrană a pântecului și îndestulare a burții, Pavel o numește hrană duhovnicească. [Cf. 1Cor. 10,3] Și nu numai Pavel, ci și Domnul spune în Evanghelie despre același lucru: „Părinții voștri au mâncat mană în deșert și au murit. Cine însă va mânca din pâinea pe care Eu i-o dau, nu va muri în vecie”. [In. 6,49-50] Și după aceasta spune: „Eu sunt pâinea care a coborât din cer”. [In. 6,51] Apoi Pavel vorbește pe față despre piatra care urmează: iar piatra era Hristos. [1Cor. 10,4]
Ce trebuie, așadar, să facem noi, cei care am primit legiuirile unei astfel de înțelegeri de la Pavel, învățătorul Bisericii? Oare nu este justificat să urmăm și în celelalte o astfel de regulă, transmisă nouă, într-un exemplu similar? Ori, cum vor unii, [este mai bine ca,] părăsindu-le pe acestea, pe care un atât de mare și însemnat Apostol le-a transmis, să ne întoarcem iarăși la poveștile iudaice? [Cf. Tit 1,14] Mie mi se pare că dacă voi expune acestea altfel decât Pavel voi întinde mâna vrăjmașilor lui Hristos, aceasta fiind ceea ce profetul spune: Vai de cel ce dă să bea aproapelui său cu răsturnare violentă! [Av. 2,15] Să cultivăm, așadar, semințele înțelegerii duhovnicești, primite de la fericitul apostol Pavel, în măsura în care Domnul va binevoi să fim luminați, prin rugăciunile voastre!
2. Ridicându-se fiii lui Israel din Ramesse, au venit în Sohoth și, plecați din Sohoth, au venit în Othon. [Cf. Ex. 12,37; 13,20]
Dacă cineva se pregătește să plece din Egipt, dacă cineva dorește să părăsească faptele întunecate ale acestei lumi și întunericul greșelilor, el trebuie să plece, înainte de toate, din Ramesse. Ramesse se tâlcuiește „rosătura moliei”. Așadar, dacă vrei să ajungi acolo unde Domnul îți este căpetenie și merge înaintea ta în stâlp de nor, [Cf. Ex. 13,21] acolo unde te urmează piatra care îți oferă hrană duhovnicească și, cu nimic mai puțin, băutură duhovnicească, [Cf. Ex. 17,6; 1Cor. 10,3-4] ieși și pleacă din Ramesse: Să nu strângi comori acolo unde molia le mănâncă și unde hoții le sapă și le fură! [Mt. 6,20] Aceasta spune pe față Domnul în Evanghelii: „Dacă vrei să fii desăvârșit, vinde toate ale tale și dă săracilor, și vei avea comoară în cer, și vino, urmează-Mă!”. [Mt. 19,21] Aceasta înseamnă, așadar, a ieși din Ramesse: a-L urma pe Hristos.
Să vedem însă care este tabăra de după Ramesse. Au venit în Sohoth. [Ex. 12,37] Interpreții numelor ne transmit că Sohoth semnifică „corturi” la evrei. Când, așadar, abandonând Egiptul, vei depărta de la tine moliile întregii stricăciuni, când vei respinge incitările viciilor, atunci vei locui în corturi. Căci locuim în corturi, de care nu voim să fim dezbrăcați, ci îmbrăcați pe deasupra. [Cf. 2Cor. 5,4] Iar locuirea corturilor îl indică pe cel care, disponibil și fără nici o povară, se grăbește spre Dumnezeu.
Dar nu trebuie să ne oprim în acesta, plecarea trebuie grăbită, trebuie ca tabăra să fie ridicată și din Sohoth: trebuie să ne grăbim pentru a veni în Othon. [Interpreții numelor] spun că Othon se tâlcuiește în limba noastră „semne pentru ei”. Și pe drept cuvânt, căci aici vei auzi că se spune: Dumnezeu mergea înaintea lor, în stâlp de nor ziua și în stâlp de foc noaptea. [Ex. 13,21] Nu afli că aceasta s-a făcut la Ramesse și nici la Sohoth, care este indicată ca a doua tabără pentru cei plecați: a treia tabără este cea în care apar semnele divine. Amintește-ți ce s-a citit mai înainte, când Moise îi zicea faraonului: „Cale de trei zile vom merge în deșert și vom aduce jertfă Domnului Dumnezeului nostru”. [Ex. 5,3] Așadar, aceasta este calea de trei zile, la care grăbea Moise și căreia i se opunea faraonul. Căci el spune: „Să nu mergeți prea departe!”. [Ex. 8,28] Faraonul nu permitea ca fiii lui Israel să ajungă la locul semnelor, nu permitea ca ei să înainteze într-atât încât să se poată bucura de tainele celei de a treia zi. Ascultă-l pe profet: Dumnezeu ne va readuce la viață după două zile, iar în ziua a treia ne vom ridica și vom trăi în privirea Lui. [Os. 6,2] Prima zi este, pentru noi, patima Mântuitorului, cea de-a doua este cea în care El coboară în iad, iar cea de-a treia este ziua ridicării [din morți]. [Cf. Mt. 16,21 sqq.] Și de aceea în a treia zi Dumnezeu mergea înaintea lor, în stâlp de nor ziua, în stâlp de foc noaptea. [Cf. Ex. 13,21] Dacă, după cele ce le-am spus mai înainte, Apostolul ne învață în mod corect că în acestea se află tainele botezului, [Cf. 1Cor. 10,2] este necesar ca cei ce sunt botezați întru Hristos să fie botezați întru moartea Lui și să fie îngropați cu El, și cu El să se ridice din morți în cea de-a treia zi. [Cf. Rom. 6,3] Pe aceștia, și după ceea ce spune Apostolul, i-a înviat împreună cu El, și împreună cu El i-a făcut să șadă în ceruri. [Ef. 2,6] Când vei fi primit, așadar, taina celei de a treia zi, Dumnezeu va începe să te conducă și să-ți arate drumul mântuirii.

3. Să vedem însă ce se spune lui Moise după acestea, ce drum se poruncește să fie ales. „Din Othon, întorcându-vă, luați cale între Epaulem și Magdolum, care este dinaintea lui Beelsefon!” [Cf. Ex. 14,2] Tâlcuirea numelor: Epaulem, „urcare întortocheată”, Magdolum, „turn”, Beelsefon, „urcarea locului de observație” sau „care are loc de observație”. Credeai, poate, că drumul pe care Dumnezeu îl arată este drept și lin, neavând nimic dificil sau laborios: urcare este, urcare întortocheată. Căci nu este la vale drumul ce duce la virtuți, ci pe el se urcă, se urcă strâmtorat și cu greu. Ascultă-L și pe Domnul, care spune în Evanghelie: „Cât de îngustă și de strâmtă este calea ce duce la viață!”. [Mt. 7,14] Observă, așadar, cum se armonizează Evanghelia cu Legea! În Lege se arată că drumul virtuții este urcare întortocheată; în Evanghelie se spune că „îngustă și strâmtă este calea care duce la viață”. Nu este oare evident că până și orbii pot vedea clar acestea: unul și același Duh a scris și Legea, și Evangheliile? Există deci un drum, pe care ei urcă, o urcare întortocheată, o urcare a punctului de observație (sau care are punct de observație). Urcarea privește faptele, punctul de observație, credința. Se arată, așadar, că atât în fapte, cât și în credință există multe dificultăți și mult efort. Căci apar multe ispite, multe obstacole în fața celor ce vor să făptuiască cele ale lui Dumnezeu. Urmează, de aici, că vei găsi în credință multe chestiuni întortocheate, multe întrebări, multe obiecții ale ereticilor, multe contraargumente ale necredincioșilor. Această cale, așadar, trebuie parcursă de către cei ce-L urmează pe Dumnezeu. Dar în acest drum există și un turn. Care este acest turn? Desigur, cel pe care Domnul îl numește în Evanghelie: „Cine dorește, dintre voi, să clădească un turn, oare nu va ședea mai întâi și nu va socoti cheltuielile, dacă are de unde să-l termine?”. [Lc. 14,28] Acest turn este, așadar, scaunul înalt și de sus al virtuților.
Auzi ce spune faraonul, văzând acestea: „Ei rătăcesc”. După faraon, cel ce Îl urmează pe Dumnezeu „rătăcește”, fiindcă, după cum am spus, calea înțelepciunii este întortocheată, având multe cotituri, multe greutăți, multe ocolișuri. Apoi, când mărturisești că Dumnezeu este unul, și, în aceeași mărturisire, afirmi că Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt sunt un singur Dumnezeu, ce lucru întortocheat, dificil, complicat pare acesta celor ce nu cred! Și apoi, când spui că Domnul măreției a fost răstignit, [Cf. Ps. 28,3] că Fiul Omului este Cel ce a coborât din cer, [Cf. In. 6,33] ce întortocheate și dificile par acestea! Cine aude, dacă nu aude cu credință, spune: „Ei rătăcesc”. Tu însă fii statornic, să nu te îndoiești de o astfel de credință, știind că Dumnezeu ți-a arătat această cale a credinței! Căci El spune: „Ridicând taberele din Othon, stabiliți-le între Epaulem și Magdolum, dinaintea lui Beelsefon!”. [Cf. Ex. 14,2] Părăsind deci Egiptul, tu ajungi în aceste locuri, ajungi la aceste urcări, ale faptelor și ale credinței, ajungi la clădirea turnului, ajungi chiar la mare, și valuri vin înaintea ta. Căci această cale a vieții nu este săvârșită fără valurile ispitelor, după cum și Apostolul spune: Toți cei ce vor să trăiască pios în Hristos vor pătimi persecuție. [2Tim. 3,12] Dar și Iov, nu mai puțin, arată că ispită este viața noastră pe pământ. [Iov 7,1] Aceasta înseamnă, așadar, că a ajuns la mare.

4. Dacă însă, urmând lui Moise, adică Legii lui Dumnezeu, săvârșești acest drum, egipteanul te urmărește și te persecută. Dar observă ce se întâmplă: S-a ridicat îngerul Domnului, care mergea înaintea taberelor lui Israel, și a plecat în urma lor. Și stâlpul de nor s-a ridicat din fața lor și a stat în spatele lor, și a intrat între taberele egiptenilor și ale israeliților. [Ex. 14,19-20] Acest stâlp de nor se face zid pentru poporul lui Dumnezeu, dar pune întuneric și întunecime peste egipteni. Căci stâlpul de foc nu este adus spre egipteni ca să vadă lumina, ci ca să rămână în întuneric, fiindcă au iubit întunericul mai mult decât lumina. [In. 3,19]
Așadar, dacă și tu te vei depărta de egipteni, dacă și tu vei fugi de puterea demonilor, vezi câte ajutoare îți sunt pregătite în mod dumnezeiesc, vezi de câte ajutoare te vei folosi? Este de ajuns să rămâi tare în credință ca nici călăreții egiptenilor, nici grozăvia carelor să nu te înspăimânte, și nici să protestezi împotriva lui Moise, Legea lui Dumnezeu, [Cf. Ex. 14,19] și să spui, așa cum unii dintre ei au spus: „Ca și cum nu ar fi fost morminte în Egipt, astfel ne-ai scos pe noi ca să murim în acest deșert. Mai bine ne-ar fi fost să slujim egiptenilor decât să murim în acest deșert”. [Ex. 14,11-12] Acestea sunt cuvintele unui suflet slăbit de ispită. Dar cine este atât de fericit încât să îndepărteze povara ispitelor, încât nici o fărâmă a îndoielii să nu i se furișeze în minte? Observă ce i se spune de către Domnul acelui mare fundament al Bisericii, acelei pietre foarte tari pe care Hristos a clădit Biserica: „Puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit?”68. [Cf. Mt. 16,18]
Ei spun totuși adevărul: „Mai bine ne-ar fi fost să slujim egiptenilor decât să murim în pustiu” [Ex. 14,12]: acestea sunt cuvintele ispitei și ale fragilității. Altfel este fals, căci este cu mult mai bine să mori în pustiu decât să slujești egiptenilor. Căci cine moare în pustiu, prin chiar faptul că s-a despărțit de egipteni și s-a îndepărtat de cei ce domnesc peste întuneric [Cf. Ef. 6,12] și de puterea Satanei, a cunoscut o oarece înaintare, chiar dacă nu a putut să meargă până la capăt. Căci mai bine este celui ce caută viața desăvârșită să moară pe cale decât să nu plece în căutarea desăvârșirii. Din această cauză se arată falsă opinia celor care, numărând multele ei dificultăți, multele ei pericole și căderi, consideră că această cale nu trebuie parcursă ori începută. Dar îmi este mult mai bine să mor, da, chiar să și mor, pe această cale, dacă așa trebuie, decât să fiu nimicit rămânând între egipteni, decât să fiu înghițit de valuri sărate și amare69.
Dar deocamdată Moise strigă către Domnul. Cum strigă? Nici un zgomot al vocii lui nu se aude, și totuși Dumnezeu îi spune: „De ce strigi către Mine?”. [Ex. 14,15] Aș vrea să știu cum strigă sfinții, fără glas, către Dumnezeu. Apostolul învață că Dumnezeu a dat Duhul Fiului Său, [Duh] Care strigă în inimile noastre: „Abba, Părinte!”. [Gal. 4,6] Și adaugă: Însuși Duhul mijlocește pentru noi, cu suspine de negrăit. Și iarăși: Însă cine scrutează inimile știe ceea ce Duhul dorește, că cere, după Dumnezeu, pentru sfinți. [Rom. 8,26-27] Așadar, astfel, prin Duhul Sfânt ce mijlocește pe lângă Dumnezeu, strigătul sfinților este auzit în liniște.

5. Și ce se întâmplă după aceasta? Se poruncește ca Moise să lovească marea cu toiagul, [Cf. Ex. 14,26] ca ea să se retragă și să se deschidă în fața poporului lui Dumnezeu care înaintează, iar firescul stihiilor să slujească voinței divine: apele de care se temeau s-au făcut, pentru robii lui Dumnezeu, zid la dreapta și la stânga. [Cf. Ex. 14,29] Nu mai sunt amenințare, ci adăpost. Așadar, valul se strânge în culme, iar unda, retrasă în sine, se boltește. Lichidul primește soliditate și fundul mării este uscat ca pulberea. Înțelege bunătatea lui Dumnezeu, Creatorul: dacă te supui voinței Lui, dacă urmezi Legea Lui, El constrânge înseși stihiile să-ți slujească, împotriva firii lor!
Am auzit o tradiție de la cei dinainte, că în această retragere a mării s-ar fi făcut despărțituri aparte ale apelor pentru fiecare dintre triburile fiilor lui Israel și s-ar fi deschis drum separat prin mare pentru fiecare trib. Aceasta se arată din ceea ce s-a scris în Psalmi: Care a despărțit Marea Roșie în despărțituri. [Ps. 135,13] Se învață prin aceasta că s-au făcut mai multe despărțituri, nu una singură. Dar și enunțul: Acolo Beniamin, mezinul, în uimire, conducătorii lui Iuda, căpeteniile lor, conducătorii lui Zabulon, conducătorii lui Neftalim [Ps. 67,28] arată, cu nimic mai puțin, că este indicată o înaintare proprie pentru fiecare trib. Am considerat că este cucernic a nu le trece sub tăcere pe acestea, observate de cei dinainte în Scripturile divine.
Ce suntem învățați noi, așadar, prin acestea? Mai înainte am spus deja care este înțelegerea Apostolului în privința lor. El numește aceasta botez întru Moise, săvârșit în nor și în mare, ca și tu, care ești botezat întru Hristos, în apă și în Duh Sfânt, [Cf. 1Cor. 10,2] să știi că egiptenii, adică cei ce domnesc peste această lume [Cf. Rom. 6,3; In. 3,5] și duhurile răutății, [Cf. Ef. 6,12] cărora le-ai slujit mai înainte, te urmăresc și vor să te readucă în sclavia lor. Ei se străduiesc să te urmărească, dar tu cobori în apă și scapi teafăr și, odată îndepărtate mizeriile păcatelor, [Cf. Ef. 2,15; 4,24] te ridici om nou, spre a cânta cântare nouă. [Cf. Is. 42,10] Egiptenii însă, urmărindu-te, coboară în abis, chiar dacă se arată a-L ruga pe Iisus să nu-i trimită deocamdată în abis. [Cf. Lc. 8,31]
Putem însă să luăm și un alt înțeles din acestea. Dacă fugi de Egipt, dacă părăsești întunericul ignoranței și urmezi Legea lui Dumnezeu, pe Moise, dacă marea îți iese în cale și valul oponenților apare, lovește valurile potrivnice cu toiagul lui Moise, cu cuvântul Legii adică, și deschide-ți drum printre adversari, disputând, prin vegherea Scripturilor: undele se vor retrage neîntârziat și valurile, învinse, vor ceda loc celor ce biruiesc. Prin acestea, uimite, surprinse și încremenite, dar opuse mai înainte, vei tăia drumul drept al credinței cu tăișul justificat al disputelor. Și într-atât vei înainta în cuvântul învățăturii, încât auditorii tăi, pe care i-ai instruit cu toiagul Legii, se vor ridica de acum împotriva egiptenilor, ca valurile mării, și nu numai că vor năvăli asupra lor, dar vor fi și victorioși și îi vor nimici. Căci l-a nimicit pe egiptean cel care nu săvârșește faptele întunericului[Cf. Rom. 13,12]; l-a nimicit pe egiptean cel care fie alungă din inimă cugetările murdare și necurate, fie nu le primește deloc, după cum și Apostolul spune: Ridicând scutul credinței ca să putem stinge toate săgețile aprinse ale celui rău. [Ef. 6,16] Astfel, așadar, putem chiar și astăzi să-i vedem pe egipteni morți și zăcând la mal, [Cf. Ex. 14,30] astfel putem vedea că sunt cufundate carele și caii lor. Și putem vedea cum însuși faraonul este cufundat, dacă trăim într-o asemenea credință, încât Dumnezeu să-l strivească grabnic pe Satana sub picioarele noastre, [Cf. Rom. 16,20] prin Iisus Hristos, Domnul nostru, Care are slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin. [Cf. 1Pt. 4,11]

68 Locul clarifică exegeza practicată de Origen asupra unui loc biblic disputat în posteritate: Petru este piatra pe care se întemeiază Biserica lui Hristos.
69 Metafora drumului, exploatată încă din Antichitate: a muri pe cale înseamnă a indica o direcție. Moare doar cel ce este pe cale: ceilalți sunt omorâți, nimiciți.
Omilia VI
Despre cântarea pe care a cântat-o Moise cu poporul și Maria cu femeile
1. Citim în Scripturile divine că multe cântări urmează [unor fapte], totuși prima dintre ele este această cântare, pe care poporul lui Dumnezeu a cântat-o după victorie, o dată cufundați [în mare] egiptenii și faraonul. Este în obiceiul sfinților ca, atunci când adversarul este învins, ca unii ce știu că victoria nu a fost rezultatul propriei puteri, ci a harului lui Dumnezeu, să ofere imn de mulțumire lui Dumnezeu. Cântând imnul, iau și tamburine în mâinile lor, după cum se relatează despre Maria, sora lui Moise și a lui Aaron. [Cf. Ex. 15,20]
Așadar, dacă și tu vei fi traversat Marea Roșie, dacă și tu vei fi văzut că egiptenii sunt cufundați, iar faraonul nimicit și aruncat în adâncul abisului, poți cânta imn lui Dumnezeu, poți da glas mulțumirii spunând: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a slăvit70; pe cal și pe călăreț i-a aruncat în mare!”. [Ex. 15,1] Însă mai bine și mai potrivit este să spui acestea având tamburina în mâna ta, adică răstignind carnea ta cu vicii și tânjiri, [Cf. Gal. 5,24] mortificând mădularele tale care sunt pe pământ. [Cf. Col. 3,5]
Să vedem totuși de ce spune: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a slăvit!”. [Ex. 15,1] Ca și cum nu ar fi ajuns „S-a slăvit”, a adăugat: „Cu slavă S-a slăvit”. Desigur, atât cât pot presupune, mi se pare că un lucru este „a se slăvi” și un altul „a se slăvi cu slavă”. Căci Domnul meu Iisus Hristos, când a luat carne din Fecioară pentru mântuirea noastră, „S-a slăvit”, desigur, fiindcă a venit să caute ceea ce se pierduse; [Cf. Mt. 18,12] însă nu „S-a slăvit cu slavă”. Căci se spune despre El: L-am văzut pe El și nu avea înfățișare aleasă, nici podoabă, și chipul Lui era de disprețuit pentru fiii oamenilor. [Is. 53,2-3] S-a slăvit și când a venit spre cruce și a luat moartea. Vrei să știi că S-a slăvit? El Însuși spune: „Tată, a sosit ceasul, slăvește pe Fiul Tău, ca Fiul Tău să Te slăvească!”. [In. 17,1] Așadar, slavă era pentru El și patima crucii, însă slava aceasta nu era slăvită, ci umilă. Căci apoi se spune despre El că S-a umilit pe Sine până la moarte, și încă moarte pe cruce, [Flp. 2,8] despre care și profetul prezisese: „Să-l condamnăm la moartea cea mai rușinoasă!”. [Înț. 2,20] Dar și Isaia spune despre El: În umilință a fost ridicată judecata Lui. [Is. 53,8] Așadar, în toate acestea Domnul S-a slăvit, dar, ca să spun așa, cu umilință, nu „cu slavă S-a slăvit”. Fiindcă, într-adevăr, Hristos trebuia să le pătimească pe acestea și astfel să intre în slava Sa. [Lc. 24,26] Când va veni în slava Tatălui și a sfinților îngeri, [Lc. 9,26] când va veni, în măreția Sa, să judece pământul, [Ps. 95,13; 97,9] când și pe adevăratul faraon (adică pe diavol) îl va omorî cu suflarea gurii Sale, [Cf. 2Tes. 2,8] când, așadar, va străluci în măreția Tatălui Său și când, după venirea în umilință, ne va arăta a doua venire, în slavă, atunci Domnul nu numai că Se va slăvi, ci cu slavă Se va slăvi: toți Îl cinstesc pe Fiul așa cum Îl cinstesc pe Tatăl. [In. 5,23]

2. „Pe cal și pe călăreț i-a aruncat în mare, ajutor și apărător mi s-a făcut spre mântuire.” [Ex. 15,1-2]
Oamenii care ne hărțuiesc pe noi sunt cai, deoarece, ca să spun așa, toți cei care s-au născut în carne sunt, în mod figurat, cai71. Dar ei au călăreții lor. Există cai pe care Domnul urcă: aceștia înconjoară pământul întreg (despre ei se spune: și călărimea Ta este mântuire) [Av. 3,8]. Există însă cai care au drept călăreți pe diavol și pe îngerii lui. Iuda era cal, însă câtă vreme L-a avut pe Domnul drept călăreț, el a făcut parte din călărimea mântuirii. [Cf. Mt. 10,1] Căci, trimis cu ceilalți apostoli, a oferit mântuire și sănătate celor bolnavi. Dar când s-a pus sub diavol (căci după îmbucătură a intrat Satana în el) [In. 13,27], Satana a devenit călărețul lui. Mânat de hățurile lui, începe să galopeze împotriva Domnului și Mântuitorului nostru. Așadar, toți cei ce îi urmăresc pe sfinți sunt cai ce nechează, dar au călăreți, prin care sunt puși în acțiune, pe îngerii răi și de aceea sunt sălbăticiți. Prin urmare, dacă vei vedea vreodată că persecutorul tău este foarte violent, să știi că este strunit de către călărețul său, demonul, și de aceea este violent, sălbatic.
Așadar, Domnul „pe cal și pe călăreț i-a aruncat în mare și mi S-a făcut spre mântuire. Acesta este Dumnezeul meu și Îl voi cinsti pe El, Dumnezeul tatălui meu, și Îl voi înălța pe El”. [Ex. 15,1-2]
Prin urmare, acesta este și Dumnezeul meu, și al Tatălui meu. Tatăl nostru, care ne-a făcut și ne-a născut pe noi, este Hristos, și El spune „Merg la Tatăl Meu și la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și la Dumnezeul vostru”. [In. 20,17] Dacă, așadar, voi recunoaște că Dumnezeu este Dumnezeul meu, Îl voi mări pe El. Dacă voi recunoaște și că este Dumnezeul Tatălui meu, Hristos, Îl voi înălța. Căci ține de o înțelegere mai înaltă [să pricepi] că Hristos, ca să întărească și să rezume adevărul unui unic Dumnezeu, Îl numește „Dumnezeul” Său pe Cel pe care Îl invocă „Tată” prin fire.
„Domn ce nimicește războaiele, Domn este numele Lui.” [Ex. 15,3] Nu vreau să crezi că Domnul nimicește doar luptele văzute: le nimicește și pe cele pe care le avem noi, lupte duse nu împotriva cărnii și a sângelui, ci împotriva căpeteniilor și puterilor și împotriva celor ce domnesc peste această lume a întunericului. [Cf. Ef. 6,12] Căci „Domn este numele Lui”: nu există nici o creatură căreia să nu-i fie Domn.

3. „Carele faraonului și oastea lui le-a aruncat în mare, pe călăreții aleși și pe întreiții susținători i-a scufundat în Marea Roșie.” [Ex. 15,4]
Faraonul, ca mai puternic în răutate și stăpânind împărăția nedreptății, conduce care. Nu-i este suficient să urce pe un singur cal: agită mai mulți deodată, îi mână pe mai mulți simultan, rostogolindu-și biciul. Pe toți cei pe care îi vei vedea mai nerușinați în excese, mai sălbatici în cruzime, mai groaznici în avariție, mai decăzuți în impietate, să știi că ei aparțin carelor faraonului: șade pe ei, îi prinde la carul lui, pe ei se deplasează și merge de colo-colo, și, prin câmpiile largi ale crimelor, îi mână sub lovituri de bici. Există și alții, călăreți aleși: aleși, fără îndoială, în privința răutății.
Dar despre călăreți tocmai am vorbit; să vedem acum care sunt și întreiții susținători72. Mi se pare că sunt numiți „întreiți susținători” fiindcă triplă este, pentru oameni, calea păcatului; căci se păcătuiește ori în faptă, ori în vorbă, ori în cuget. Și de aceea sunt numiți întreiți susținători, indicând pe fiecare dintre ei, cei care prilejuiesc în noi aceste trei căi ale păcatului, pândind și întinzând curse: fie să scoată din nefericitul om un cuvânt greșit, fie să-l silească la o faptă nelegiuită, fie să-i răpească o cugetare ticăloasă. Apoi, și locul în care cade și piere sămânța cuvântului lui Dumnezeu este descris ca triplu: se relatează că una, călcată de oameni, cade lângă cale, alta între spini, iar alta în locuri pietroase. Și se spune că pământul bun aduce, în replică, triplu rod: însutit, de șaizeci de ori și de treizeci de ori. [Cf. Mt. 13,4-8] Căci triplă este și calea făptuirii binelui: ceva bun se îndeplinește, nu mai puțin, fie făptuind, fie cugetând, fie cuvântând. Aceasta indică și Apostolul când spune cine însă clădește pe această temelie aur, argint, pietre prețioase: arată calea triplă a celor bune. El adaugă apoi, nu mai puțin, și tripla cale a celor rele când spune: lemne, fân, paie. [1Cor. 3,12] Așadar, acești întreiți susținători sunt îngerii vicioși din armata faraonului, care stau pe astfel de drumuri, pândindu-l pe fiecare dintre noi pentru a-l conduce, prin acestea, la păcat. Dacă tu te-ai sustras puterii lor, urmându-L pe Dumnezeu, Domnul îi scufundă în Marea Roșie, îi aruncă în valuri de foc în ziua judecății și îi acoperă cu oceanul pedepselor.

4. „Au căzut în adânc ca o piatră.” [Ex. 15,5] De ce au căzut în adânc ca o piatră? Fiindcă nu erau la fel cu pietrele din care se pot ridica fiii lui Avraam, [Cf. Mt. 3,9] ci pietre care iubesc adâncul și iubesc firea celor curgătoare, dorind adică desfătarea amară și trecătoare a celor prezente. Din această cauză se spune despre ei: Au fost scufundați ca plumbul în apa foarte vijelioasă. [Ex. 15,10] Păcătoșii sunt grei. Mai apoi nelegiuirea este arătată șezând pe un talant de plumb, după cum spune profetul Zaharia: Am văzut o femeie șezând pe un talant de plumb și am spus: „Cine este aceasta?”. Și a răspuns: „Nelegiuirea”. [Zah. 5,7] De unde rezultă, așadar, că cei nelegiuiți au fost scufundați în adânc, ca plumbul în apa foarte vijelioasă. [Cf. Ex. 15,5.10]
Sfinții însă nu sunt scufundați, ci merg pe ape, fiindcă sunt ușori și nu sunt împovărați de greutatea păcatului. Apoi, Domnul și Mântuitorul a umblat pe ape, [Cf. Mt. 14,25-29; 2Cor. 5,21] căci El este Cel ce nu cunoaște, într-adevăr, păcatul. A mers pe ape și ucenicul Lui, Petru, deși a șovăit puțin: căci nu era atât de mare și astfel încât să nu fie deloc amestecat plumb în el. A avut, deși puțin. Pentru aceasta Domnul îi spune: „Puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit?”. [Mt. 14,31]
De aceea, așadar, cel mântuit este mântuit prin foc, ca, dacă există cumva în el un amestec de plumb, pe acesta focul să-l curețe și să-l dizolve, ca toți să devină aur bun: se spune că aurul acelui pământ este bun, [Cf. Gn. 2,12] al acelui pământ pe care sfinții îl vor locui. După cum cuptorul încearcă aurul, [Cf. Prov. 27,3] tot așa ispita [îi încearcă] pe cei drepți. Așadar, toți trebuie să venim spre foc, toți trebuie să mergem spre locul arderii. Căci Domnul șade și aprinde și curăță pe fiii lui Iuda. [Cf. Mal. 3,3] Dar când se ajunge la aceasta, dacă cineva va fi adus multe fapte bune și o fărâmă de nelegiuire, această fărâmă, ca plumbul, este dizolvată și curățată prin foc: rămâne pe de-a-ntregul aur curat. Dacă cineva va fi adus ceva mai mult plumb, este ars mai mult ca să fie mai bine curățat, astfel ca, chiar dacă are puțin aur, el să rămână curat. Iar dacă cineva va fi ajuns în întregime de plumb, cu el se va întâmpla ceea ce s-a scris: este scufundat în adânc, ca plumbul în apa foarte vijelioasă. [Cf. Ex. 15,5.10] Dar ar cere mult timp dacă am vrea să expunem amănunțit; este de ajuns să parcurgem câteva.

5. „Cine este asemenea Ție între dumnezei, Doamne? Cine este asemenea Ție? Slăvit în sfinți, minunat în măreție, făcând minuni.” [Ex. 15,11]
Când spune „Cine este asemenea Ție între dumnezei?” nu Îl compară pe Dumnezeu nici cu idolii gentililor, nici cu demonii, care își arogă, fals, numele de „dumnezei”: îi numește „dumnezei” pe cei care, prin harul și părtășia cu Dumnezeu, sunt numiți „dumnezei”. Despre ei Scriptura spune și în alt loc: Eu am spus: „Dumnezei sunteți”. [Ps. 81,6] Și iarăși: Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor. [Ps. 81,1] Dar, deși ei Îl pot primi pe Dumnezeu și se arată că li s-a dat acest nume prin har, totuși nici unul nu poate fi găsit asemenea lui Dumnezeu, în putere sau în fire. Și deși Apostolul Ioan spune „Copilași, încă nu știm ce vom fi; dacă însă ni Se va revela – vorbește despre Domnul –, vom fi asemenea Lui”, [1In. 3,2] totuși această asemănare nu se referă la natură, ci la har. Spre exemplu, cum am spune că portretul este asemănător celui al cărui chip se arată pus în portret: este numit „asemenea” cât privește aspectul, dar în privința substanței este de departe neasemănător. Căci acea înfățișare a cărnii este podoaba trupului viu, pe când aceasta este disimulare a culorilor și ceară așezată pe pânză lipsită de simțire. Așadar, nici unul nu este asemenea Domnului între dumnezei, căci nici unul nu este invizibil, netrupesc, neschimbabil, nici unul nu este fără început și fără sfârșit, nici unul nu este creator a toate, decât Tatăl împreună cu Fiul și cu Duhul Sfânt.

6. „Ai întins dreapta Ta, [și] pământul i-a înghițit.” [Ex. 15,12]
Iată, și astăzi pământul îi înghite pe cei necuviincioși. Oare nu ți se pare că este înghițit de pământ cel ce se gândește mereu la pământ, care mereu are fapte pământești, care vorbește despre pământ, [Cf. Flp. 3,19] se judecă pentru pământ, dorește pământ și își pune întreaga sa nădejde în pământ? Care nu privește spre cer, care nu cugetă la cele viitoare, care nu se teme de judecata lui Dumnezeu și nu dorește fericirile promise, ci în continuu gândește la cele prezente și suspină după cele pământești? Când vei vedea pe unul ca acesta, să spui: „L-a înghițit pământul”. Dar și dacă îl vei vedea pe vreunul dedat exceselor cărnii și plăcerilor trupului, vreunul în care spiritul nu are nici o putere, ci pofta cărnii a acoperit totul, și despre acesta să spui: „L-a înghițit pământul”.
Mă mai impresionează ceva: spune „Ai întins dreapta Ta și i-a înghițit pe ei pământul”, ca și cum cauza faptului că au fost înghițiți de pământ ar fi fost că Domnul Și-a întins dreapta Sa. Dacă vei observa în ce fel Domnul, ridicat pe cruce, Și-a întins mâinile Sale toată ziua spre poporul ce nu credea și se opunea, [Cf. Is. 65,2] în ce fel moartea, [rod al] crimei acceptate, a pedepsit poporul necredincios care striga „Răstignește-L, răstignește-L!”, [Lc. 23,21] vei descoperi foarte ușor în ce fel Și-a întins dreapta Sa și i-a înghițit pe ei pământul. Nu trebuie totuși să disperăm cu totul! Căci e posibil ca cel ce a fost înghițit să poată fi dat afară din nou, ca Iona, dacă își vine în fire. [Cf. Iona 2,11]
Dar și pe noi toți, cred, pământul ne ținea înghițiți odinioară în adâncimile iadului: de aceea Domnul nostru a coborât nu numai până la pământuri, ci și până la cele mai de jos ale pământului, [Cf. Ef. 4,9] și acolo ne-a găsit înghițiți și șezând în umbra morții. [Cf. Lc. 1,79] De acolo scoțându-ne, ne pregătește nu un loc pe pământ (ca să nu fim înghițiți din nou), ci un loc în împărăția cerurilor.

7. „Ai condus prin dreptatea Ta acest popor al Tău, pe care l-ai eliberat. L-ai mângâiat prin puterea Ta în sfânta Ta odihnă.” [Ex. 15,13] Domnul a condus întru dreptate poporul Său, pe care l-a eliberat prin baia renașterii[Cf. Tit 3,5]; îl mângâie, în plus, prin mângâierea Duhului Sfânt întru puterea Lui și întru odihna Lui. Căci nădejdea celor viitoare naște odihnă celor ce muncesc, după cum și celor aruncați în luptă nădejdea coroanei de învingător le potolește durerea rănilor.

8. „Neamurile au auzit și s-au mâniat, dureri au cuprins pe locuitorii [din țara] Filistiim. Atunci s-au grăbit căpeteniile Edomului și conducătorii moabiților, tremurul i-a cuprins. Toți locuitorii Canaanului s-au topit.” [Ex. 15,14-15]
Cât privește istoria, se constată că nici unul dintre aceste neamuri nu a fost implicat în minunile săvârșite. În ce fel, așadar, se va arăta că au fost înspăimântate prin tremur, sau că s-au grăbit, cum spune Scriptura, sau că filistenii, moabiții, Edomul și alte națiuni enumerate s-au mâniat?
Dacă însă ne vom întoarce la înțelegerea duhovnicească, vei descoperi că filistenii, adică „popoarele ce cad”, și Edom, care se tâlcuiește „pământesc”, se agită, iar conducătorii acestora aleargă de ici-colo și sunt tulburați, fiind prinși în dureri: își văd împărățiile, care sunt în iad, străbătute de Cel ce a coborât în cele mai de jos ale pământului, [Cf. Ef. 4,9] ca să-i smulgă pe cei ce erau stăpâniți de moarte. De aceea îi cuprind teama și tremurul: au simțit mărimea brațului Său. [Cf. Ex. 15,16,15] De aceea s-au topit toți locuitorii Canaanului (cuvântul se tâlcuiește „schimbători” și „mobili”): văd că regatele lor sunt îndepărtate, văd că cel puternic este legat și că vasele lui sunt prădate. [Cf. Mt. 12,29] Așadar, să vină peste ei teamă și tremur de mărimea brațului Tău! De ce se tem demonii, de ce tremură? De crucea lui Hristos, fără îndoială, întru care au fost expuși triumfal, întru care au fost despuiate conducerile și puterile lor. [Cf. Col. 2,15] Așadar, teamă și tremur să cadă asupra lor când vor vedea semnul crucii fixat cu tărie în noi, când vor vedea mărimea acelui braț pe care Domnul îl întinde pe cruce, după cum spune: „Ziua întreagă am întins mâinile Mele către poporul ce nu crede și Mi se împotrivește”! [Is. 65,2] Așadar, ei nu se vor teme de tine, tremurul tău nu va veni asupra lor decât dacă vor vedea în tine crucea lui Hristos, decât dacă și tu vei putea spune: „Să nu-mi fie însă a mă slăvi, decât în crucea Domnului meu Iisus Hristos, prin care lumea a fost răstignită pentru mine și eu pentru lume”. [Gal. 6,14]

9. „Să fie făcuți ca piatra până ce va trece poporul Tău, Doamne, până ce va trece acest popor al Tău pe care l-ai câștigat!” [Ex. 15,16]
„A fi făcut ca piatra” nu înseamnă „a fi piatră prin natură”; căci nu ar [putea] fi făcut decât dacă nu ar fi [prin natură]. Zic aceasta atât pentru cei ce spun că faraonul sau egiptenii aveau o fire rea73 și nu ar fi fost duși la aceste fapte cu liber arbitru, cât și pentru cei ce îl acuză pe Creatorul Dumnezeu ca pe un crud, fiindcă schimbă oamenii în pietre74. Așadar aceștia, înainte de a blasfemia, să citească cu cea mai mare grijă cele scrise! Nu a spus numai „Să fie făcuți ca piatra!”, ci a hotărât timp și a pus măsură pedepsei. Căci spune: „Până ce va trece poporul Tău”; se înțelege că după trecerea poporului nu rămân ca pietrele.
În aceasta mi se pare că se ascunde și ceva profetic. Căci văd că poporul dinainte, care ne-a precedat, s-a făcut tare și neîncrezător ca piatra; însă nu până într-atât încât să rămână în natura pietrei, ci până va trece acest popor, popor pe care l-a câștigat. Căci orbirea a atins în parte pe Israel – pe acela după carne – până când plenitudinea neamurilor va intra. [Rom. 11,25] Când plenitudinea neamurilor va fi intrat, atunci și întregul Israel, care fusese făcut ca piatra prin cerbicia necredinței, va fi mântuit. Vrei să vezi în ce fel va fi mântuit? Dumnezeu poate să ridice, din aceste pietre, fii ai lui Avraam. [Mt. 3,9] Așadar, ei rămân acum pietre, până ce va trece poporul Tău, Doamne, acest popor al Tău pe care l-ai câștigat.
Dar dacă Domnul este Creatorul tuturor, trebuie văzut în ce fel se spune aici că a câștigat ceea ce, fără îndoială, este al Lui; se spune și în altă cântare, a Deuteronomului: „Oare nu este Acesta chiar Dumnezeul Tău, Care te-a făcut, Care te-a creat și te-a câștigat?”. [Dt. 32,6] Căci se pare că fiecare câștigă ceea ce nu este al lui. De aceea și ereticii spun despre Mântuitorul: „Nu erau ai Lui cei pe care i-a câștigat: El i-a cumpărat, plătind preț, pe oamenii pe care Creatorul îi făcuse. Este evident”, spun ei, „că fiecare cumpără ceea ce nu îi aparține, căci Apostolul zice: Ați fost cumpărați cu preț mare”. [1Cor. 7,23] Auzi însă ce spune profetul: Ați fost vânduți prin păcatele voastre și am alungat-o pe mama voastră pentru nelegiuirile voastre. [Is. 50,1] Observă, așadar, că toți suntem creatura lui Dumnezeu; fiecare însă se vinde prin păcatele lui și se îndepărtează de propriul Creator prin nelegiuirile lui. Aparținem, așadar, lui Dumnezeu prin faptul că am fost creați de El, dar am devenit sclavii diavolului prin faptul că ne-am vândut, prin păcatele noastre. Venind însă, Hristos ne-a răscumpărat pe noi, [Gal. 3,13] în vreme ce noi îi slujeam acelui stăpân căruia ne vânduserăm păcătuind. Și astfel se arată că i-a redobândit ca pe ai Săi pe cei pe care îi crease: i-a câștigat însă ca pe niște străini pe cei care căutaseră, păcătuind, un stăpân străin.
Poate pe drept cuvânt se spune, așadar, că ne-a răscumpărat pe noi Hristos, care a dat ca preț al nostru sângele Său. Însă ce a dat asemănător diavolul ca să ne cumpere? Ascultă, te rog: uciderea de oameni este banul diavolului, căci acela este de la început ucigaș de oameni. [Cf. In. 8,44] Ai săvârșit ucidere de om: ai primit banul diavolului. Adulterul este banul diavolului, căci în el este chipul și inscripția diavolului. [Cf. Mt. 22,20] Ai comis adulter: ai luat moneda diavolului. Furtul, falsa mărturie, lăcomia, violența, acestea toate sunt averea și comoara diavolului, căci astfel de bani ies din monetăria lui. Cu acești bani îi cumpără el pe cei pe care îi cumpără: și-i face sclavi pe toți cei care iau, fie și puțin, din această avere a lui. Eu însă mă tem ca nu cumva și pe unii dintre cei care sunt în Biserică, pe unii dintre cei prezenți, să nu-i fi cumpărat fără de știre diavolul. Mă tem ca nu cumva să nu le fi strecurat unora dintre ai noștri acest ban, pe care l-am zugrăvit mai sus, și să-i facă pe ei iarăși ai lui, și iarăși să scrie pentru ei actele servituții și înscrisurile75 păcatului. [Cf. Col. 2,14] Mă tem să nu-i amestece cu sclavii lui Dumnezeu pe cei pe care i-a făcut sclavi prin prețul păcatului. Căci el obișnuiește, fiindcă este om vrăjmaș, să amestece neghina în grâu. [Cf. Mt. 13,25.28] Și totuși, dacă cineva a primit cumva, înșelat de diavol, ban de acest fel, să nu deznădăjduiască cu totul: căci milostiv și miluitor este Domnul, [Cf. Ps. 110,4] și nu vrea moartea creaturii Sale, ci vrea ca ea să se întoarcă și să trăiască. [Cf. Iez. 33,11] Pocăindu-se, plângând, plătind datoria, să nimicească ceea ce a fost primit! Căci profetul spune: Când, întors, vei geme, te vei mântui. [Cf. Is. 45,22] Am înaintat puțin mai mult, vrând să explicăm în ce fel se spune că Dumnezeu le câștigă pe cele care sunt ale Lui și în ce fel Hristos răscumpără, cu scump sânge, [Cf. 1Pt. 15,17] pe cei pe care diavolul îi cumpărase cu ieftina plată a păcatului.

10. „Conducându-i, sădește-i pe ei pe muntele moștenirii Tale!” [Ex. 15,17] Dumnezeu nu vrea să ne sădească pe noi în Egipt sau în locuri joase sau umile, ci vrea să-i sădească pe cei pe care îi sădește pe muntele moștenirii Lui. Pe lângă aceasta, ceea ce adaugă, „conducându-i, sădește-i pe ei”, nu ți se pare că ar vorbi despre copii, care sunt conduși la școală, îndrumați spre învățătură, conduși spre întreaga erudiție? Înțelege, dar, prin acestea, dacă totuși ai urechi de auzit, [Cf. Mt. 13,43] în ce fel Dumnezeu sădește, ca nu cumva, când auzi că El conduce și sădește, să crezi că El înfige în pământ mlădițe de smochin sau altele de acest fel. Auzi și din alt loc în ce fel sădește Dumnezeu. Profetul spune: Tu ai strămutat via din Egipt, ai alungat neamurile și ai sădit-o pe ea. Cale deschisă ai făcut înaintea ei, ai sădit rădăcinile ei și a umplut pământul. Umbra ei a acoperit munții, și ramurile ei cedrii lui Dumnezeu. [Ps. 79,9-11] Înțelegi acum unde și în ce fel sădește Domnul? Nu sădește în văi, ci pe munți, în locuri înalte și mărețe. Căci nu vrea ca pe cei pe care îi scoate din Egipt, pe cei pe care, din veac, îi duce la credință, să-i așeze iarăși în cele joase, ci vrea ca locuirea lor să fie în înalt. Vrea ca noi să locuim în munți și, pe munți fiind, vrea, nu mai puțin, ca noi să nu ne târâm pe pământ: nu vrea ca via Sa să aibă roade ce zac la pământ, ci vrea ca mlădițele ei să fie duse în sus, să fie așezate la înălțime, să se facă ramuri de viță nu peste cine știe ce copac pipernicit, ci peste cedrii înalți și foarte impunători ai lui Dumnezeu. Eu consider că cedrii lui Dumnezeu sunt profeții și apostolii: dacă suntem uniți cu ei, noi, via pe care Dumnezeu a strămutat-o din Egipt, dacă printre ramurile lor se răspândesc mlădițele noastre, dacă, sprijiniți de ei, vom deveni ramuri de viță legate prin legăturile iubirii reciproce, vom aduce, fără îndoială, rod bogat. Căci orice copac ce nu face rod va fi tăiat și va fi aruncat în foc. [Lc. 3,10]

11. „În locuința Ta pregătită, pe care ai pregătit-o, Doamne!” [Ex. 15,17] Vezi bunătatea îndurătorului Dumnezeu? Nu vrea să te conducă la muncă, nu vrea să-ți faci tu casă: te conduce într-o locuință deja pregătită. Ascultă ce spune Domnul în Evanghelie: „Alții au lucrat și voi intrați în lucrarea lor”. [In. 4,38]

12. „Sanctuar, Doamne, pe care mâinile Tale l-au pregătit.” [Ex. 15,17] „Sanctuar” este numit cortul sau templul lui Dumnezeu pentru că el îi sanctifică pe cei ce se apropie. Îl numește făcut nu de mâna omului, [Cf. Evr. 9,24] ci de mâna lui Dumnezeu. Ce înseamnă aceasta? Pentru tine sădește și clădește Dumnezeu, pentru tine devine agricultor, pentru tine devine constructor, ca ție să nu-ți lipsească nimic. Ascultă-l și pe Pavel: Sunteți cultivarea lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. [1Cor. 3,9] Așadar, care este acest sanctuar care nu a fost făcut de mâna oamenilor, ci a fost pregătit de mâinile lui Dumnezeu? Auzi ce spune Înțelepciunea, că Și-a clădit Sieși casă. [Prov. 9,1] Eu însă consider că aceasta trebuie înțeleasă mai degrabă ca fiind despre întruparea76 Domnului. Căci [ceea ce s-a întâmplat] nu a fost făcut de mâna oamenilor, adică templul cărnii nu este clădit prin lucrare omenească în Fecioară, [Cf. In. 2,21] ci, după cum prezisese Daniel, piatra tăiată fără ajutorul mâinilor a crescut și a devenit un munte mare. [Cf. Dan. 2,34-35] Acesta este sanctuarul cărnii asumate, tăiat fără ajutorul mâinilor, adică fără lucrarea oamenilor, din muntele naturii umane și al substanței cărnii.

13. „Doamne, care domnești peste veac și peste veac și mai mult!” [Ex. 15,18] Ori de câte ori se spune peste veac77 se indică o durată lungă, pentru care însă există un sfârșit; dacă se spune peste celălalt veac, se consideră o durată și mai lungă, fără îndoială, dar care are totuși sfârșit. Și ori de câte ori sunt numiți vecii vecilor, este indicat totuși un sfârșit stabilit de Dumnezeu, deși poate necunoscut de către noi. Ceea ce se adaugă însă în acest loc, și mai mult, nu lasă înțeles pentru sfârșitul sau capătul a ceva. Căci oricum vei judeca vreun lucru care crezi că poate avea parte de sfârșit, totdeauna cuvântul profetic îți va spune: și mai mult, ca și cum ți s-ar adresa ție și ți-ar spune: „Crezi că Domnul va împărăți peste veacul veacului? Și mai mult [decât atât]. Crezi că va stăpâni peste vecii vecilor? Și mai mult [decât atât] ”. Și în orice fel vei numi durata stăpânirii Lui, mereu profetul îți va spune: și mai mult.

14. „Fiindcă a intrat în mare călărimea faraonului, cu care și călăreți, și Domnul a adus peste ei apa mării; fiii lui Israel au mers însă pe uscat prin mijlocul mării.” [Ex. 15,19]
Și tu, dacă ești fiu al lui Israel, poți merge pe uscat prin mijlocul mării, dacă vei fi fost, în mijlocul unei națiuni corupte și perverse, ca lumina soarelui, păstrând cuvântul vieții, spre slavă[Flp. 2,15-16]: se poate întâmpla ca mâlul păcatului să nu te scufunde pe tine, cel ce mergi prin mijlocul păcătoșilor, se poate întâmpla ca nici o undă a plăcerii să nu te păteze pe tine, care treci prin lumea aceasta, se poate întâmpla ca nici un val al poftei să nu te lovească. Cine însă este egiptean și îl urmează pe faraon, acela este scufundat în valurile viciilor. Iar celui ce îl urmează pe Hristos și umblă așa cum El a umblat, lui apele i se fac zid la dreapta și la stânga[Cf. Ex. 14,22]: el va înainta prin drumul din mijloc pe uscat. Nu se abate nici la dreapta, nici la stânga [Cf. Dt. 17,20] până când nu ajunge la libertate, și împreună cântă Domnului imnul victoriei, spunând „Cânta-voi Domnului, căci cu slavă S-a slăvit”, [Ex. 15,1] prin Iisus Hristos, Domnul nostru, Care are slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin. [Cf. 1Pt. 4,11]

70 În traducerea lui glorificatus est, care încearcă să redea grecescul δεδόξασται, am optat pentru diateza reflexivă; partea finală a exegezei origeniene îndreptățește însă și utilizarea pasivului.
71 Urmând similaritatea fonetică, calul, ἵππος, îl desemnează pe cel aflat sub, ὑπό, cineva (v. și Origen, Commentarium in Iohannem 1,38). De aici și exegeza origeniană următoare.
72 Pentru o discuție despre semnificația, obscură, a termenului grec tradus aici prin „întreiți susținători” se poate consulta Adnotatio in Exodum 12.
73 Chestiunea naturii rele este discutată și în Adnotatio in Exodum, 3,2.
74 Ipoteza divinității negative a fost discutată și în Adnotatio in Exodum, 3,1,12.
75 În latină: chirographa. Pentru lămuriri vezi Origen, Homilia in Genesim 13,4.
76 În latină: incarnatio. Am tradus „întrupare” sub presiunea termenului clasic întrebuințat în lexicul dogmatic.
77 În greacă: ἐπ ) αἰῶνα. Așadar, Dumnezeu domnește „peste veac”, are în puterea Lui veacul. Altfel, explicația dată de Origen urmează, așa cum ne așteptam, semnificația termenului în Scriptură, scriere pentru el revelată (v. Mt. 13,22; Rom. 12,2). V. și continuarea pasajului.

Omilia VII
Despre amărăciunea apei de la Mara
1. După trecerea Mării Roșii, după secretele tainei mărețe, după coruri și tamburine, după imnuri triumfale, se ajunge la Mara. Însă apa din Mara era amară, iar poporul nu a putut să o bea. Așadar, ce semnifică faptul că după atâtea minuni mărețe poporul lui Dumnezeu este condus la apele amare și în pericolul setei? Căci Scriptura spune: Și au venit fiii lui Israel la Mara și nu puteau bea apă din Mara pentru că era amară. Și de aceea numele acelui loc a fost chemat „amărăciune”. [Ex. 15,23] Ce adaugă însă după acestea? Moise a strigat către Domnul și Domnul i-a arătat un lemn și l-a aruncat pe acesta în apă, și apa a devenit dulce. Și acolo Dumnezeu i-a pus îndreptări și judecăți. [Ex. 15,25] Acolo unde este amărăciune, acolo unde este sete, și, ceea ce este mai contrariant, sete în belșug de ape, acolo Dumnezeu le-a pus lor îndreptări și judecăți. Oare nu exista nici un loc mai demn, mai potrivit, mai îmbelșugat, ci doar acesta, în care este amărăciune? Pe lângă toate acestea, este de mirare că Scriptura spune că Domnul i-a arătat un lemn și l-a aruncat pe acesta în apă, și apa a devenit dulce: Dumnezeu îi arată lui Moise un lemn, pe care îl aruncă în apă și o face pe ea dulce. Ca și cum Dumnezeu nu ar fi putut face dulce apa fără un lemn. Sau Moise nu cunoștea [ce este] un lemn, ca să i-l arate Dumnezeu?
Trebuie văzut însă că înțelesul lăuntric are, în acestea, ceva ales. Eu cred că Legea, dacă este luată după literă, este îndeajuns de amară: este chiar Mara. Căci ce este la fel de amar ca faptul că pruncul primește rana circumciziei în ziua a opta, [Cf. Gn. 17,12] că pătimește rigoarea fierului în plăpândă pruncie? Amar și prea amar este paharul acestui fel de Lege, atât de amar încât poporul lui Dumnezeu, nu cel botezat întru Moise, în mare și în nor, [Cf. 1Cor. 10,2] ci acela botezat întru Duh și în apă, [Cf. Mt. 3,11] nu poate bea din această apă: nu poate gusta din amărăciunea circumciziei, nu poate suporta nici amărăciunea jertfelor și nici respectarea sabatului. Dacă însă Dumnezeu arată un lemn, care este aruncat în această amărăciune, pentru ca apa Legii să devină dulce, se poate bea din ea. Solomon ne învață care este acest lemn78 pe care Domnul îl arată, când spune despre înțelepciune că este lemnul vieții pentru toți ce o îmbrățișează. [Prov. 3,18] Dacă, așadar, lemnul înțelepciunii, al lui Hristos, a fost aruncat în Lege și ne-a arătat cum trebuie să înțelegem circumcizia, sabatele, în ce fel trebuie urmată legea leprei, ce deosebire există între curat și necurat, atunci apa Marei devine dulce și amărăciunea literei Legii se schimbă în dulceața înțelegerii duhovnicești: atunci poporul lui Dumnezeu poate bea.
Dacă acestea nu sunt interpretate duhovnicește, poporul care a părăsit idolii și s-a refugiat la Dumnezeu, dacă aude că Legea dă prescripții în privința sacrificiilor, se îndepărtează de îndată și nu o poate bea, căci o simte ca amară și aspră. Căci dacă pe cele pe care le-a distrus, pe acestea iarăși le zidește, s-a făcut pe sine trădător. [Cf. Gal. 2,18] Așadar, în această amărăciune a Marei, adică în această literă a Legii, a pus Domnul îndreptări și mărturii. [Cf. Ex. 15,25] Nu ți se pare a spune că Dumnezeu a ascuns în litera Legii comorile înțelepciunii și științei Sale așa, ca într-un vas? Așadar, aceasta semnifică ceea ce se spune: și acolo le-a pus Dumnezeu îndreptări și mărturii. Aceasta spunea și Apostolul: Avem însă această comoară în vase de lut, pentru ca măreția puterii să fie a lui Dumnezeu, și nu din noi. [2Cor. 4,7] Așadar, ca să poată fi băut din această apă din Mara, Dumnezeu a arătat un lemn, [Cf. Ex. 15,25] care este aruncat în ea, ca cel ce va bea să nu moară, să nu simtă amărăciune. De unde rezultă că dacă vreunul va dori să bea din litera Legii fără lemnul vieții, [Cf. Prov. 3,18 sqq.] adică fără taina crucii, fără credința lui Hristos, fără înțelegere duhovnicească, va muri de preaplinul amărăciunii. Știind acestea, Apostolul Pavel spunea că litera ucide[2Cor. 3,6]: aceasta înseamnă a spune deschis că apa din Mara ucide dacă este băută fără schimbare și fără prefacerea în dulceață.

2. Ce adaugă însă acestora? După ce Dumnezeu le-a pus îndreptări și judecăți spune Scriptura: Și acolo îl încerca [pe popor] spunând: „Dacă vei auzi cu auzul vocea Domnului Dumnezeului tău și dacă vei face cele ce plac în fața Lui și vei auzi preceptele Lui și le vei păzi, nu voi aduce asupra ta nici o neputință pe care am adus-o asupra egiptenilor. Căci Eu sunt Domnul care te vindecă”. [Ex. 15,25-26]
Mi se pare că explică cu ce scop au fost date mijloacele de îndreptare, judecățile și mărturiile Legii: ca să-i încerce pe ei, [să vadă] dacă vor asculta glasul Domnului și dacă vor păzi cele poruncite. Căci, cât privește poporul dinainte, ce lucru bun sau desăvârșit li s-a poruncit lor, celor ce murmurau și se opuneau? Căci mai apoi, puțin mai târziu, ei se întorc la idoli și, uitând binefacerile și minunile lui Dumnezeu, stabilesc să ridice vițelul. [Cf. Ex. 32,4] De aceea, așadar, le sunt date precepte prin care sunt încercați. Din această p ricină și ceea ce Domnul spune prin profetul Iezechiel către ei: „V-am dat vouă precepte și mijloace de îndreptare care nu sunt bune, în care nu veți trăi în acestea”. [Iez. 20,25] Căci, încercați prin preceptele Domnului, nu au fost găsiți credincioși. De aceea porunca, ce era dată spre viață, a fost găsită de ei ca fiind dată spre moarte, [Cf. Rom. 7,10] fiindcă una și aceeași poruncă, dacă este urmată, dă viață, iar dacă nu este urmată, naște moartea. Așadar, pentru că nasc moartea celor ce nu le urmează sunt numite porunci care nu sunt bune, în care să nu trăiască în acestea. [Iez. 20,25] Dar fiindcă lemnul crucii lui Hristos a fost amestecat în ele, și s-au întors în dulceață, și sunt păzite, înțelese duhovnicește, aceleași porunci sunt numite „ale vieții”, după cum spune și în altă parte: „Auzi, Israel, poruncile vieții!”. [Bar. 3,9]
Să vedem însă ce se promite dacă vor fi păzite. „Dacă vei păzi preceptele Mele, nu voi aduce asupra voastră nici una din bolile aduse asupra egiptenilor.” [Ex. 15,26] Ce pare a spune? Că, dacă cineva urmează poruncile, nu pătimește nici o boală, adică nu face febră și nu încearcă alte dureri ale trupului? Nu cred că poruncile divine promit așa ceva celor ce le păzesc. De altfel îl avem ca dovadă pe Iov, preadrept și observator foarte atent al întregii evlavii, care este umplut de o ulcerație foarte rea, de la cap până la picioare. [Cf. Iov 2,7] Așadar, nu de aceste infirmități sunt lipsiți cei ce păzesc poruncile, ci ei nu au acele infirmități pe care le au egiptenii: căci lumea este numită, în mod figurat, „Egipt”. Prin urmare, a iubi lumea și pe cele care sunt în lume [Cf. 1In. 2,15] este slăbiciune egipteană. A observa zilele, lunile și perioadele, [Cf. Gal. 4,9-10] a cerceta semnele, a se atașa de cursul astrelor este slăbiciune egipteană. A sluji exceselor cărnii, a se dedica desfătărilor, [Cf. 2Pt. 2,18] a petrece timpul în dezmierdări este slăbiciune egipteană. Așadar, de aceste infirmități și slăbiciuni a fost lipsit cel care păzește poruncile79.

3. După acestea spune: Au venit în Elim, și erau acolo douăsprezece izvoare cu apă și șaptezeci de palmieri.
Crezi că nu există nici o rațiune în faptul că poporul nu este dus mai înainte în Elim, unde erau douăsprezece izvoare cu apă care nu aveau nimic amar, ci unde era, dimpotrivă, multă desfătare, prin desimea palmierilor, ci mai întâi a fost dus la ape sărate și amare, care au fost făcute dulci prin lemnul arătat de Domnul, și abia după aceea se vine la izvoare? Dacă vom urma doar istoria, nu ne edifică mult să știm în ce loc au venit mai întâi și în care mai apoi. Dacă însă vom căuta stăruitor taina ce se ascunde în acestea, vom descoperi ordinea credinței.
Căci mai întâi poporul este dus la litera Legii și de ea nu se poate îndepărta, câtă vreme rămâne în amărăciunea ei. Când însă Legea a devenit, prin lemnul vieții, [Cf. Prov. 3,18 sqq.] dulce și începe să fie înțeleasă duhovnicește, atunci se trece de la Vechiul la Noul Testament și se vine la cele douăsprezece izvoare apostolice. Acolo vor fi întâlniți și cei șaptezeci de palmieri. Căci nu numai cei doisprezece apostoli au predicat credința lui Hristos, ci se relatează că și alți șaptezeci au fost trimiși să predice cuvântul lui Dumnezeu, [Cf. Lc. 10,1] prin care lumea să recunoască cununa victoriei lui Hristos. Nu era de ajuns poporului lui Dumnezeu să bea apa din Mara, deși preschimbată în dulceață, deși amărăciunea fiecărei litere a fost îndepărtată prin lemnul vieții, [Cf. Prov. 3,18 sqq.] prin taina crucii. Sigur, vechiul Instrument [i.e. Testament] nu ajunge pentru băut, trebuie venit așadar și la Noul Testament, din care se bea fără nici o reținere și se adapă fără nici o greutate. Iudeii și acum sunt lângă Mara, stau și acum lângă ape amare: Dumnezeu încă nu le-a arătat lemnul [Cf. Ex. 15,25] prin care apele lor devin dulci. Căci și profetul le-a prezis lor: Dacă nu veți crede, nu veți înțelege80. [Is. 7,9]

4. După acestea s-a scris: În a doua lună după ce au plecat din Egipt, în ziua a cincisprezecea a lunii, poporul a murmurat împotriva lui Moise, spunând: „O, de-am fi murit în pământul Egiptului, în timp ce ședeam pe oale de carne și mâncam pâini pe săturate, fiindcă ne-ai scos pe noi în acest deșert, ca toată adunarea să moară de foame!”. [Ex. 16,1-3]
Fie, să se indice, pentru avertizarea celor ce citesc, păcatul poporului care murmurase și fusese nerecunoscător pentru binefacerile divine, în vreme ce primea mana cerească! De ce se scrie însă și data în care poporul murmurase? Luna a doua, ziua a cincisprezecea a lunii[Ex. 16,1]: fără îndoială aceasta nu s-a scris fără tâlc. Amintește-ți cele scrise despre legile Paștelui și vei găsi că acolo se stabilește că un al doilea Paște trebuie săvârșit de către cei ce au fost necurați cu inima [Cf. Nm. 9,9-11] sau prinși departe cu afaceri. Așadar, cei ce nu erau necurați cu inima sau care nu călătoreau departe, săvârșeau paștele în a paisprezecea zi a primei luni. [Cf. Nm. 9,3] Iar cei ce călătoreau departe și erau necurați, fac un al doilea paște în acest interval, [în acest interval] în care și mana coboară din cer. Mana nu coboară în ziua în care se face primul paște, ci în aceea în care se face al doilea paște.
Așadar, să vedem și acum care este, în acestea, ordinea tainei. Primul paște este al celui dintâi popor; cel de-al doilea paște este al nostru. [Cf. Nm. 9,10] Căci noi am fost necurați cu inima, [Cf. Iez. 20,32] noi adoram lemnul și piatra, și, necunoscându-L pe Dumnezeu, slujeam celor ce nu erau, prin fire, dumnezei. [Gal. 4,8] Noi eram cei ce călătoream departe, tot despre noi Apostolul spune că eram oaspeți și depărtați de legămintele lui Dumnezeu, neavând nădejde și fiind fără Dumnezeu în această lume. [Cf. Ef. 2,12] Și totuși mana nu se dă din cer în acea zi în care se face primul paște, ci în ziua în care se săvârșește cel de-al doilea. Iar pâinea care a coborât din cer [Cf. In. 6,51] nu a venit la cei care țineau prima sărbătoare, ci la noi, care am primit-o pe a doua. Căci paștele nostru, Hristos, a fost adus jertfă, [1Cor. 5,7] El, adevărata pâine care a coborât din cer pentru noi.
Dar să vedem deocamdată semnificația acțiunii din acea zi. În ziua a cincisprezecea a lunii a doua poporul a murmurat și a spus: „Mai bine ne-ar fi fost nouă să murim în Egipt când ședeam pe oale de carne!”. [Cf. Ex. 16,1-3] O, popor nemulțumit! Dorește Egiptul, văzându-i pe egipteni omorâți. Cer cărnurile Egiptului, văzând cărnurile egiptenilor date peștilor mării și păsărilor cerului. Ridică, așadar, murmur împotriva lui Moise, ba chiar împotriva lui Dumnezeu. Li s-a iertat aceasta prima oară, li s-a iertat și a doua oară, poate și a treia oară; dacă însă nu încetează și continuă, auzi ce urmează după acestea pentru poporul care murmură. [Nm. 21,5-6] În cartea Numere se relatează ceea ce Apostolul a reluat în scrierile lui: Și nici să murmurați, ca unii dintre cei ce au murmurat și au murit din pricina șerpilor! [1Cor. 10,10,9] Mușcătura înveninată a șerpilor sfâșie în pustiu poporul ce murmură.
Să luăm seama noi, cei care auzim acestea, noi, cei pentru care s-a scris: Căci li s-au întâmplat lor spre mustrare, însă s-au scris pentru noi, care am ajuns la sfârșitul81 vecilor. [1Cor. 10,11] Dacă nu încetăm să murmurăm, dacă nu ne oprim din tânguirile noastre, pe care adesea le avem împotriva lui Dumnezeu, să luăm aminte să nu cădem într-un caz asemănător de ofensă! Căci ridicăm murmur împotriva lui Dumnezeu și dacă acuzăm intemperiile cerului, recolta proastă, lipsa ploilor, prosperitatea unora și nenorocirea altora. Aceasta, la începutul lor, le este iertat celor ce le săvârșesc; în cei ce nu încetează însă este pedepsită foarte greu. Căci șerpi le sunt trimiși, adică sunt predați duhurilor necurate și demonilor înveninați, care îi ucid cu mușcături ascunse și secrete, consumându-i în cugetări intime, lăuntrice, în adâncul inimii. Vă rog însă pe voi: să ne folosească aceste exemple de pedeapsă anunțate din vreme! Pedeapsa lor să devină corijarea noastră! Căci Dumnezeu spune: „Am auzit murmuratul fiilor lui Israel”. [Ex. 16,12] Observați că murmuratul nostru nu-I rămâne ascuns lui Dumnezeu: pe toate le aude, chiar și ceea ce nu pedepsește pe loc. Căci așteaptă pocăința, prin întoarcerea noastră.

5. Ce s-a citit după acestea? Domnul a spus către Moise: „Iată, Eu vă voi ploua82 pâini din cer, și poporul va ieși și va strânge într-o zi [pâine] pentru o singură zi, ca să-i încerc pe aceia, dacă merg în legea Mea sau nu. Și va fi [astfel:] în ziua a șasea, vor pregăti ceea ce vor fi adus, și va fi dublu față de ceea ce vor aduce zilnic într-o [singură] zi!”. [Ex. 16,4-5]
Eu aș vrea să am mai întâi o discuție cu evreii asupra acestei Scripturi, cu ei, cu cei despre care se spune că le-au fost încredințate spusele lui Dumnezeu[Rom. 3,2]: cum înțeleg ei enunțul „Șase zile consecutive veți strânge, însă în ziua a șasea veți strânge dublu!”? [Ex. 16,26,5] Așadar, este evident că ziua a șasea este numită cea pusă înainte de sabat, care la noi se numește parascheue83. [Cf. Ex. 16,26] Căci sabatul este ziua a șaptea. Întreb, așadar (vreau să compar duminica noastră cu sabatul iudeilor): în ce zi a început să fie dată mană din cer? Căci din Scripturile divine rezultă că într-o zi de duminică a fost dată, pentru întâia oară, mana pe pământ. Căci dacă, după cum spune Scriptura, a fost strânsă șase zile succesive și s-a oprit în ziua a șaptea, care este sabatul, fără îndoială că începutul ei a fost în prima zi84, care este ziua duminicii. Iar dacă rezultă din Scripturile divine că în zi de duminică Dumnezeu a plouat mană, iar în sabat nu a plouat mană, să înțeleagă iudeii că încă de atunci duminica noastră a fost preferată sabatului iudaic, că încă de atunci s-a indicat că în sabatul lor nu le-a coborât din cer nici un har al lui Dumnezeu, că nici o pâine cerească, care este cuvântul lui Dumnezeu, nu a venit la ei. Căci spune și profetul în altă parte: Pentru multe zile fiii lui Israel vor rămâne fără rege, fără conducător, fără profet, fără jertfă, fără sacrificiu, fără preot. [Os. 3,4] În ziua noastră însă, ziua domnească, Domnul plouă mereu mană din cer85.
Dar eu spun că și astăzi Domnul plouă mană din cer. Căci cerești sunt aceste spuse care ni s-au citit, și de la Dumnezeu au coborât cuvintele care ne-au fost citite cu voce tare, și de aceea noi suntem cei care am primit o astfel de mană: nouă mereu ni se dă mană din cer. Acei nefericiți se tânguiesc, suspină și se consideră nenorociți fiindcă nu sunt vrednici să primească mană, așa cum au primit-o părinții lor. [Cf. In. 6,13] Căci ei nu mănâncă niciodată mană: ei nu o pot mânca fiindcă este fină ca sămânța de coriandru și albă ca neaua. [Cf. Ex. 16,14.31] Căci ei nu percep în cuvântul lui Dumnezeu nimic fin, nimic subtil, nimic duhovnicesc, ci totul este gros și îngroșat: Căci inima acelui popor s-a îngroșat. [Is. 6,10]
Dar și tâlcuirea numelui spune același lucru: mana se tâlcuiește „ce este aceasta?”. [Cf. Ex. 16,15] Vezi dacă nu chiar semnificația numelui te incită la învățare, ca, atunci când auzi că este citită Legea lui Dumnezeu, să cercetezi, să întrebi și să spui celor ce învață: „Ce înseamnă86 aceasta?”. Aceasta indică mana.
Așadar, dacă tu vrei să mănânci mană, adică dacă dorești să primești cuvântul lui Dumnezeu, să știi că el este fin și foarte subtil, ca sămânța de coriandru. Căci are în el și ceva din legume, prin care îi poate hrăni și restabili pe cei neputincioși, fiindcă cel neputincios mănâncă legume. [Rom. 14,2] Are și ceva riguros, rece87: de aceea este ca neaua. Are însă foarte multă strălucire și dulceață: ce este mai strălucit, mai luminat decât învățătura divină? Ce este mai dulce, mai suav decât spusele Domnului, care întrec mierea și fagurele? [Cf. Ps. 18,11]
Dar ce semnifică enunțul în ziua a șasea să se strângă dublu [Cf. Ex. 16,5] ca rezervă, cât să ajungă și pentru sabat? În opinia mea, nu ar trebui să trecem peste acestea din lene sau din indiferență. Ziua a șasea este această viață în care noi suntem (căci în șase zile a făcut Dumnezeu această lume) [Cf. Ex. 20,11]. Așadar, în această zi trebuie să strângem și să punem deoparte cât să ne ajungă și în ziua viitoare. Căci dacă vei strânge aici ceva fapte bune, dacă vei pune deoparte ceva drept, milostiv și pios, aceasta îți va fi ție hrană în veacul viitor. Oare nu la fel citim în Evanghelie: cel ce a strâns aici zece talanți a primit acolo zece cetăți, iar cel care a strâns patru, a primit patru cetăți? [Cf. Lc. 19,16 sqq.; Mt. 25,16] Aceasta spune și Apostolul, utilizând o altă figură: Căci ceea ce omul va semăna, aceea va și recolta. [Gal. 6,7] Așadar, ce facem noi, care cu drag strângem și punem deoparte ceea ce se strică, nu ceea ce rămâne și va dura și mâine? Bogații acestui veac [Cf. 1Tim. 6,17] pun deoparte ceea ce în acest veac, mai bine spus „cu acest veac”, se strică; dar dacă cineva pune deoparte fapte bune, ele vor rămâne până mâine.

6. În fine, așa s-a și scris: cei care au fost necredincioși au păstrat din mană și au ieșit viermi din ea și a putrezit. [Ex. 16,20] Însă mana pusă deoparte pentru ziua sabatului nu s-a stricat, și nici nu au ieșit viermi în ea, ci a rămas intactă.
Așadar, dacă și tu strângi comoară doar pentru viața de față și pentru iubirea veacului, vor ieși în continuu viermi. Cum vor ieși viermi? Ascultă fraza profetului despre păcătoși, despre cei ce iubesc veacul de față: Viermele lor nu va muri și focul lor nu va fi stins. [Is. 66,24] Aceștia sunt viermii pe care îi generează avariția, aceștia sunt viermii pe care îi generează dorința oarbă de bogății celor ce au bani, care, văzându-i în nevoie pe frații lor, își închid măruntaiele lor de la aceștia. [Cf. 1In. 3,17] De aceea și Apostolul spune: Sfătuiește-i însă pe bogații acestui veac să nu se creadă măreți și să nu-și pună nădejdea în nesiguranța comorilor, ci să fie bogați în fapte bune, să fie gata să împartă, să dea și să-și strângă comoară viața adevărată. [Cf. 1Tim. 6,17-18] Dar va zice vreunul: dacă spui că mana este cuvântul lui Dumnezeu, cum de face viermi? În fapt, viermii nu apar în noi din altă parte decât din cuvântul lui Dumnezeu. Căci astfel El Însuși spune: „Dacă nu aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, păcat nu ar avea”. [In. 15,22] Așadar, dacă cineva va păcătui după ce a primit cuvântul lui Dumnezeu, însuși cuvântul i se face lui vierme: împunge mereu conștiința lui și-i roade cele ascunse ale inimii.

7. Dar ce ne învață aici în plus cuvântul divin? „Și seara veți ști că Eu sunt Domnul, iar dimineața veți vedea măreția Domnului.” [Ex. 16,6-7]
Și despre aceasta aș vrea să-mi răspundă iudeii: în ce fel seara este recunoscut Domnul, iar dimineața este văzută măreția Lui? Unde a fost recunoscut Domnul seara, iar măreția Lui a fost văzută dimineața? Răspundeți-ne voi, care sunteți instruiți din copilărie până la bătrânețe, mereu învățând și niciodată ajungând la știința adevărului88 [Cf. 2Tim. 2,7]: de ce nu înțelegeți că acestea sunt spuse în mod profetic? Dacă vrei să le înțelegi, nu poți decât prin Evanghelie. Căci acolo vei găsi scris că în seara sabatului, când se luminează de prima a sabatului89, a venit Maria Magdalena și Maria lui Iacob la mormânt și au găsit piatra rostogolită de la mormânt, [Cf. Mt. 28,1; Mc. 16,1; Lc. 24,2] acolo vei găsi menționate cutremurul săvârșit, mormintele deschise, pe centurion și pe militarii care fuseseră puși de pază spunând: „Cu adevărat acesta era Fiul lui Dumnezeu!”. [Mt. 27,51-54] Deci prin acestea a fost recunoscut Domnul seara ca fiind Însuși Domnul: a fost recunoscut prin puterea învierii. Dar în ce fel a fost văzută slava Lui dimineața? După ce alte femei au venit, în prima a sabatului, dis-de-dimineață, au găsit îngeri, cu nemăsurată strălucire, șezând la mormânt și spunând: „Nu este aici, S-a ridicat din morți. Veniți și vedeți locul în care a fost pus și mergeți, spuneți ucenicilor Lui că a înviat și că merge înaintea voastră în Galileea”. [Mt. 28,6-7] Așadar, dimineața, când învierea a fost anunțată prin îngeri, a fost văzută măreția Domnului.

8. Se adaugă însă în continuare: „Veți mânca seara carne și dimineața veți fi umpluți de pâini”. [Ex. 16,12]
Și despre aceasta aș dori să știu în ce ordine înțeleg iudeii spusele profetului. Căci ce fel de coerență va exista, scriindu-se că seara vor mânca carne fără pâine, iar dimineața vor mânca pâine fără a adăuga carne? Ce îndatorire divină, ce măsură a harului ceresc veți arăta în acestea? Oare puneți faptul că Dumnezeu este recunoscut în faptul că seara carnea este mâncată fără pâini și spuneți că măreția lui Dumnezeu apare dacă, dimpotrivă, pâinile sunt mâncate fără carne? Pe acestea să le păstrați pentru voi și pentru cei care, încuviințându-vă, consideră că Domnul poate fi recunoscut prin [carnea] prepelițelor! [Cf. Ex. 16,13]
Noi însă, pentru care la sfârșitul veacului și în seara lumii Cuvântul carne s-a făcut, [In. 1,14] spunem că Domnul este recunoscut în acea carne pe care a luat-o de la Fecioară. Iar pe aceste cărnuri ale Cuvântului lui Dumnezeu nimeni nu le-a mâncat nici dimineața, nici la amiază, ci seara. Căci sosirea Domnului în carne s-a făcut seara, după cum și Ioan spune: „Copii, este cel din urmă ceas”. [1In. 2,18]
Dar spune Scriptura: Și dimineața veți fi umpluți de pâini. [Ex. 16,12] Cuvântul lui Dumnezeu ne este nouă și pâine. Căci El este pâinea cea vie, care coboară din cer și dă viață acestei lumi. [In. 6,51,33] Dar această pâine este dată dimineața. Or, noi am spus că sosirea Lui în carne s-a făcut seara. Iată cum cred că trebuie să înțelegem: Domnul a venit la crepusculul lumii și aproape de sfârșitul cursului hotărât pentru ea, dar prin venirea Sa, fiindcă El Însuși este soarele dreptății, [Mal. 4,2] a restaurat o nouă zi pentru cei ce cred. Așadar, fiindcă lumii i se apropie o nouă lumină a științei, a făcut, oarecum, ca dimineața să fie ziua Sa, și a dat la iveală dimineața Sa ca soare al dreptății: în această dimineață vor fi umpluți de pâini cei ce primesc preceptele Lui.
Să nu te mire că Cuvântul lui Dumnezeu este numit și carne, și pâine, și lapte, și legume [Cf. In. 1,14; 6,51]: este numit în mod diferit după vârsta celor ce cred sau după capacitatea celor ce-L primesc. [Cf. 1Pt. 2,2; Rom 14,2; Evr. 5,14]
Se poate totuși înțelege și altfel, că după învierea Sa, săvârșită, după cum am arătat, dimineața, i-a umplut pe credincioși de pâini: ni s-au dat nouă cărțile Legii și ale Profeților, ignorate și necunoscute mai înainte, și a încredințat aceste documente Bisericii, pentru instruirea noastră. Fiindcă în Evanghelie El este pâine, celelalte cărți, ale Legii, ale Profeților sau istorice, sunt numite, fiind mai multe, pâini: din acestea sunt umpluți cei ce cred dintre gentili. [Cf. Fp. 21,25] Nu învățăm totuși că aceasta s-a petrecut fără autoritate profetică. Căci profetul Isaia prezisese în acest fel: Vor urca pe munte, vor bea vin, se vor parfuma cu parfum. Transmite toate acestea gentililor, căci aceasta este hotărârea Domnului Atotputernic. [Cf. Is. 57,7-9]
Așadar, astfel primim, în mod potrivit, cărnuri seara, astfel suntem umpluți de pâini dimineața: nu era posibil pentru noi nici să mâncăm cărnuri dimineața, fiindcă încă nu era vremea, și nici la amiază nu le puteam mânca. Căci abia îngerii mănâncă cărnuri la amiază, poate pentru că acestui ordin i s-a încredințat vremea de la amiază.
În afară de acestea, putem înțelege și altfel: pentru fiecare dintre noi dimineața și începutul zilei este acel timp în care suntem luminați pentru întâia oară, ajungând la lumina credinței. Așadar, în acest timp, în care noi suntem încă la început, nu putem mânca cărnurile Cuvântului, adică nu am devenit încă capabili de [a primi] învățătura desăvârșită și împlinită. Dar după îndelungate exerciții, după o înaintare evidentă, când suntem aproape de seară și ne-am apropiat de însuși hotarul desăvârșirii, numai de atunci putem deveni capabili de o hrană mai tare și de cuvântul desăvârșit. [Cf. Evr. 5,14]
Să ne grăbim, așadar, să strângem acum mană cerească, căci această mană ia în gura fiecăruia gustul pe care el îl vrea. Ascultă ce spune Domnul celor ce se apropie de El: „Să ți se facă după credința ta!”. [Cf. Mt. 8,13] Prin urmare, dacă și tu vei primi cuvântul lui Dumnezeu, care este predicat în Biserică în credință deplină și în devoțiune deplină, cuvântul însuși se va face ție cum dorești. Spre exemplu, dacă ești într-o încercare, el te mângâie spunând: Dumnezeu nu îndepărtează inima disprețuită și umilită. [Ps. 50,19] Dacă te veselești pentru nădejdea viitoare, îți duce la culme bucuriile spunând: Să vă veseliți în Domnul și să săltați, drepților! [Ps. 31,11] Dacă ești mâniat, el te îmblânzește spunându-ți: Oprește-te de la mânie și părăsește indignarea! [Ps. 36,8] Dacă ești în dureri, te vindecă spunând: Domnul vindecă toate slăbiciunile tale. [Cf. Ps. 102,3] Dacă ești mâncat de sărăcie, te consolează spunând: Domnul îl ridică de la pământ pe cel lipsit și îl smulge din gunoi pe cel sărac. [Ps. 112,7] Astfel, așadar, mana cuvântului lui Dumnezeu ia în gura ta gustul pe care îl vei vrea.
Dacă însă cineva o ia pe aceasta cu necredință și nu o mănâncă, ci o ascunde, viermi ies din ea. [Cf. Ex. 16,20] Crezi oare că cuvântul lui Dumnezeu nu poate ajunge până într-acolo încât să devină vierme? Să nu fii tulburat de ceea ce auzi! Ascultă-l pe profet vorbind în numele Domnului: „Iar Eu vierme sunt, și nu om”. [Ps. 21,7] Căci după cum El este Cel ce se face unora spre cădere, iar altora spre ridicare, [Cf. Lc. 2,34] tot așa El este Cel ce se face acum, în mană, dulceața mierii pentru cei credincioși, iar necredincioșilor este vierme. [Cf. Ex. 16,31] Căci El este cuvântul lui Dumnezeu, care acuză mințile celor nelegiuiți și sfredelește conștiințele păcătoșilor cu acul reproșurilor. [Cf. Evr. 4,12] El este Cel ce se face foc în inimile celor cărora le deschide Scripturile, celor care spun: „Oare nu ardea inima noastră în noi când ne deschidea Scripturile?”. [Lc. 24,32] Iar altora El le este acel foc care arde spinii din pământul rău, care arde adică cugetările rele în inimă. Și de aceea viermele ce-i acuză pe păcătoși niciodată nu moare, niciodată focul ce arde cumplit nu se stinge. [Cf. Is. 66,24] Pentru cei drepți însă și pentru credincioși el rămâne dulce și suav: Gustați și vedeți că suav este Domnul, [Ps. 33,9] Dumnezeu Însuși și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care are slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin. [Cf. 1Pt. 4,11]

78 În latină: lignum. Termenul este polisemantic, desemnând atât „lemnul”, cât și „arborele”. Am preferat traducerea „lemn” din pricina aluziilor utilizate de Origen în continuare.
79 Un rezumat parțial al celor amintite în această secțiune a omiliei poate fi aflat în Adnotatio in Exodum 13.
80 Origen folosește textul Septuagintei. Versiunea ebraică este diferită: „dacă nu veți crede, veți fi nimiciți”.
81 În latină: fines. Am preferat traducerea cu singularul pentru o mai mare fluență a textului.
82 În latină: ego pluam. Redă grecescul ἐγὼ ὕω. Am preferat traducerea literală a formulei, justificată prin personalizarea, târzie, a verbului latin.
83 În latină: parascheue. Termen grecesc preluat prin transliterare (παρασκευή). El desemnează ziua „pregătirii” sabatului, vinerea așadar.
84 Subînțeles: prima zi după cea a sabatului. Adică duminica, prima zi de după sabat. Nomenclatorul zilelor este cel ebraic: Origen discută aici cu evreii.
85 Se indică o altă polemică a vremii, dintre evrei și creștini: Origen susține că ziua de sărbătoare, pentru cei din urmă, este duminica, ziua domnească.
86 În latină: est. Verbul, ca și în limba română, semnifică atât „a fi”, cât și „a semnifica”.
87 În latină: rigor. Termenul desemnează atât rigoarea, cât și răceala. În conjuncție cu sugestiile anterioare, dubletul este necesar.
88 Aluzie la școlile mozaice dedicate studiului Scripturii: Origen avea, cu siguranță, o bună cunoaștere a lor.
89 Id est: „prima zi de după sabat”, „duminică”.

Omilia VIII
Despre începutul Decalogului
1. Dumnezeu spune oricărui suflet ce a învățat să disprețuiască veacul de față, veac ce este numit Egipt în mod figurat, [Cf. Ap. 11,8] sufletului care, prin cuvântul lui Dumnezeu, a fost mutat și rămâne de negăsit, [Cf. Gn. 5,24] ca să vorbesc după Scripturi, fiindcă tinde și se grăbește spre veacul viitor: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos pe tine din pământul Egiptului!”.
Așadar, acestea nu sunt spuse doar celor ce au plecat din Egipt, ci mai degrabă ție, care auzi acum acestea: dacă, desigur, vei ieși din Egipt și nu vei mai sluji egiptenilor, Dumnezeu îți va spune: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos pe tine din pământul Egiptului, din casa sclaviei!”. [Ex. 20,2] Vezi dacă nu cumva treburile veacului și faptele cărnii nu sunt casa sclaviei, după cum, invers, a părăsi cele ale veacului și a trăi după Dumnezeu nu este casa libertății, după cum spune Domnul în Evanghelii: „Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, veți cunoaște adevărul și adevărul vă va elibera”. [In. 8,31-32]
Așadar, Egiptul este casa sclaviei, pe când Iudeea și Ierusalimul sunt casa libertății. Ascultă-l și pe Apostol, care spune despre acestea după înțelepciunea ce îi fusese dată în slujire[Cf. 2Pt. 3,15]: iar Ierusalimul care este sus este liber, este mama noastră, a tuturor. [Gal. 4,26] Așadar, după cum Egiptul, acest ținut pământesc, este numit casă a sclaviei pentru fiii lui Israel, în comparație cu Iudeea și cu Ierusalimul, care li se face lor casa libertății, tot astfel, prin comparație cu Ierusalimul ceresc, care este, ca să spun așa, mama libertății, toată această lume și toate care sunt în această lume sunt casa sclaviei. Și fiindcă din raiul libertății fusese adus, ca pedeapsă a păcatului, în sclavia acestei lumi, de aceea prima frază a Decalogului, adică primul cuvânt al poruncilor lui Dumnezeu, este despre libertate. „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos pe tine din pământul Egiptului, din casa sclaviei!” [Ex. 20,2]
Așezat în Egipt, nu ai putut auzi acest cuvânt, chiar dacă ți se poruncește să săvârșești Paștele, chiar dacă îți încingi rărunchii și iei sandale în picioare, chiar dacă ții toiag în mână și mănânci azimă cu amărăciune. [Cf. Ex 12,3 sqq.; 11,8] Dar ce spun eu „așezat în Egipt nu ai putut auzi acestea”? Nici plecat de acolo, la primul popas, nu le-ai putut auzi, nici la al doilea popas, nici la al treilea, nici când ai traversat Marea Roșie. [Cf. Ex. 14,22 sqq.] Și chiar dacă ai ajuns la Mara și amărăciunea ți-a fost schimbată în dulceață, [Cf. Ex. 15,23 sqq.] chiar dacă ai venit în Elim, la cele douăsprezece izvoare de apă și la cei șaptezeci de palmieri, [Cf. Ex. 15,27] chiar dacă ai trecut de Rafidim și, înaintând, ai urcat spre celelalte, [Cf. Ex. 17,1;19,2] încă nu ai fost socotit potrivit pentru astfel de cuvinte. Nu ești potrivit înainte de a ajunge la muntele Sinai. [Cf. Ex. 19,1] Așadar, după ce multe munci au fost săvârșite, după ce multe încercări și ispite au fost biruite, abia după aceea, cu greu, se va socoti că meriți să primești preceptele libertății și să auzi de la Domnul: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos pe tine din pământul Egiptului, din casa sclaviei!”. Însă în această frază nu este încă cuvântul poruncii, ci se indică cine este Cel care poruncește. Să vedem acum, așadar, care este începutul celor zece porunci ale Legii; chiar dacă nu le vom parcurge pe toate, să le explicăm măcar pe cele de la început, după cum Domnul va da.
2. Așadar, prima poruncă este „Nu vei avea alți dumnezei afară de Mine!”. [Ex. 20,3] Și după aceasta urmează: „Nu îți vei face idol și nici vreo asemănare [a celor] ce sunt în cer, sus, [a celor] ce sunt pe pământ, jos, și [a celor] ce sunt în ape, sub pământ; nu te vei închina acelora, și nici nu le vei adora pe acestea. Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău, Dumnezeu gelos, Care întorc90 păcatele părinților asupra fiilor, asupra generației a treia și a patra, celor ce Mă urăsc, și Care face milostenie, în mii [și mii], celor care Mă iubesc și care păzesc preceptele Mele!”. [Ex. 20,4-6]
Unii consideră că acestea toate, luate laolaltă, sunt o singură poruncă. Însă dacă se consideră astfel, nu se va împlini numărul poruncilor, zece: unde va fi atunci adevărul termenului „decalog”? Dacă însă vom distinge în acel mod în care și noi am distins în spusa dinainte, numărul celor zece porunci va fi păstrat neatins. Așadar, prima poruncă este „Nu vei avea alți dumnezei afară de Mine!”, iar a doua „Nu îți vei face idol și nici vreo asemănare!” etc. Să începem, așadar, cu prima poruncă.
Dar, pentru a vorbi despre Dumnezeu, și eu am nevoie de ajutorul Celui care a poruncit acestea, și voi aveți nevoie de urechi mai curățate, pentru a auzi. Așadar, dacă cineva dintre voi are urechi de auzit, [Cf. Mt. 11,15 sqq.] să audă în ce fel s-a spus: „Nu vei avea alți dumnezei afară de Mine!”. Dacă ar fi spus: „Nu există dumnezei afară de Mine!”, enunțul ar fi părut mai categoric. Fiindcă însă acum spune: „Nu vei avea alți dumnezei afară de Mine!”, nu a negat că există [și alții], ci a interzis ca ei să fie dumnezei celor cărora le sunt date aceste precepte. De aici, consider, și Apostolul Pavel a extras ceea ce scrie către corinteni: …Dacă desigur există cei ce sunt numiți dumnezei, fie în cer, fie pe pământ; și adaugă: Și după cum există dumnezei mulți și domni mulți, dar noi avem un Dumnezeu, Tatăl, din care [sunt] toate, și noi [suntem] în El, și un Domn, Iisus Hristos, prin care [sunt] toate și noi [suntem] prin El. [1Cor. 8,5-6] Dar și în alte multe locuri ale Scripturii vei descoperi că sunt numiți „dumnezei”, după cum și acolo [unde spune]: „fiindcă Domnul, Cel Preaînalt, este înfricoșător, rege mare peste toți dumnezeii” [Cf. Ps. 46,3] și „Dumnezeul dumnezeilor, Domnul, a spus” [Ps. 49,1] și „în mijloc îi judecă pe dumnezei”. [Ps. 81,1] Despre domni același Apostol spune: Ori tronuri, ori domnii, ori puteri, toate prin El și în El au fost create. [Col. 1,16] Căci domniile nu sunt altceva decât ordinea și mulțimea domnilor. În acest enunț, cum ni se pare, Apostolul Pavel a făcut înțelesul Legii mai transparent.
Căci el spune: deși sunt mulți domni, care domnesc peste alte neamuri, și dumnezei mulți, care sunt cinstiți de alții, totuși noi avem un singur Dumnezeu și un singur Domn. Chiar Scriptura ne va putea învăța ceva despre cauza pentru care există mulți dumnezei sau domni mulți, dacă ascultați cu atenție și cu răbdare. Căci același Moise spune în cântarea Deuteronomului: „Când Cel Preaînalt despărțea neamurile și îi împrăștia pe fiii lui Adam, a pus hotare neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu. Și partea Domnului a devenit poporul Său, Iacob, funia moștenirii Sale, Israel”. [Dt. 32,8-9] Se constată, așadar, că îngerii, cărora Cel Preaînalt le-a încredințat popoarele ce trebuiau conduse, sunt numiți „dumnezei” sau „domni”: dumnezei, ca dați de către Dumnezeu, domni, ca cei a căror putere a fost primită de la Domnul. Din acest motiv și Domnul spunea îngerilor care nu slujiseră conducerii lor: „Eu am spus: «Dumnezei sunteți și cu toții fiii Celui Preaînalt! Însă voi veți muri ca oamenii și veți cădea ca unul dintre conducători»”, [Ps. 81,5-7] imitându-l adică pe diavol, care s-a făcut conducător al tuturor spre cădere. [Cf. Lc. 2,34] De unde se constată că trădarea, nu firea, i-a făcut pe ei odioși91.
Tu, așadar, popor al lui Israel, care ești partea lui Dumnezeu, care te-ai făcut funia moștenirii Lui, tu nu vei avea, spune [Domnul], alți dumnezei afară de Mine, fiindcă un [singur] Dumnezeu [Cf. Dt. 32,9; Ex. 20,3] este cu adevărat Dumnezeu, și un [singur] Domn este cu adevărat Domn. Celorlalți însă, care au fost creați de către El, le-a dat acest nume prin har, nu datorită firii.
Dar să nu crezi că acestea sunt spuse doar acelui Israel care este după carne[Cf. 1Cor. 10,18]: mai degrabă ele îți sunt spuse ție, care te-ai făcut Israel92 prin mintea ce îl vede pe Dumnezeu, care te-ai circumcis la inimă, nu în carne. Căci, chiar dacă suntem gentili după carne, întru duh suntem Israel, datorită Celui care a spus: „Cere de la Mine și îți voi da neamurile moștenirea Ta și hotarele pământului stăpânirea Ta!”, [Ps. 2,8] și datorită Celui ce iarăși a spus: „Iată, toate ale Mele sunt ale Tale, și ale tale sunt ale Mele, și în acestea M-am slăvit”. [In. 17,10] Aceasta dacă, desigur, acționezi astfel încât să fii parte demnă de Dumnezeu și să fii măsurat în funia moștenirii Lui. Altfel, dacă acționezi în mod nedemn, să-ți fie exemplu cei ce au fost chemați să fie partea lui Dumnezeu și au meritat, pentru păcatele lor, să fie împrăștiați printre toate nemurile. [Cf. Dt. 32,9; 4,27] Iar cei care, mai înainte, fuseseră scoși din casa sclaviei, de acum iarăși slujesc (pentru că cine păcătuiește este sclav păcatului) [In. 8,34], nu numai egiptenilor, ci tuturor gentililor. Așadar, și ție, care prin Iisus Hristos ai ieșit din Egipt și ai fost scos din casa sclaviei, [Cf. Ex. 20,2] ți se spune: „Nu vei avea alți dumnezei afară de Mine!”. [Ex. 20,3]

3. Să vedem ce conține a doua poruncă: „Nu îți vei face idol și nici vreo asemănare a celor ce sunt în cer, sau a celor ce sunt pe pământ, sau a celor ce sunt în ape, sub pământ!”. [Ex. 20,4]
Imensă este diferența dintre idoli și dumnezei, după cum ne învață, nu mai puțin, chiar Apostolul. Căci despre dumnezei a spus: după cum sunt dumnezei mulți și domni mulți; [1Cor. 8,5] iar despre idoli spune: Fiindcă nimic nu este idolul în lume. [1Cor. 8,4] De unde mie mi se pare că nu a citit în grabă cele pe care Legea le spune. El observă diferența dintre dumnezei și idoli, și, iarăși, diferența dintre idoli și asemănări. Iar cel ce a spus despre idoli că nu există, nu adaugă că și asemănările nu există. Căci aici spune: „Nu îți vei face ție idol și nici asemănare a ceva!”. Așadar, „a face idol” este un lucru, iar „a face asemănare” este un altul. Și dacă, în adevăr, Domnul va binevoi să ne lumineze spre cele ce trebuie spuse, eu astfel cred că trebuie înțeles: dacă, spre exemplu, cineva a făcut, în orice metal, aur, argint, lemn sau piatră, înfățișarea vreunui patruped, vreunui șarpe sau vreunei păsări, și a statornicit-o spre adorare, a făcut nu un idol, ci o asemănare; sau chiar dacă a statornicit o imagine pentru aceasta, trebuie spus, la fel, că a făcut o asemănare93. Idol însă a făcut cel care, după cum spune Apostolul că idolul nu este nimic, a făcut ceea ce nu există. Însă ce este ceea ce nu există? Imaginea pe care ochiul nu o vede, ci și-o plăsmuiește spiritul. Spre exemplu, dacă cineva figurează, deasupra mădularelor omenești, un cap de câine sau de berbec, sau, iarăși, plăsmuiește două fețe într-o singură figură de om, sau adaugă unui bust de om părțile posterioare ale unui cal sau pește. Cine face acestea, și cele similare lor, face idol, nu asemănare. Căci face ceea ce nu există și nici nu are ceva asemenea lui. De aceea, știind acestea, Apostolul spune că idolul nu este nimic în lume. Căci nu se prezintă o formă din cele existente, ci ceea ce își inventează o minte leneșă și curioasă. Iar asemănarea [apare] când se figurează ceva din cele ce sunt în cer, pe pământ sau în ape, așa cum am spus mai sus. Totuși, nu este la fel de ușor a te pronunța despre asemănările cerești pe cât este a te pronunța despre acele asemănări care sunt pe pământ sau în mare, decât dacă cineva ar spune că poate admite aceasta pentru soare, lună și stele; căci lumea gentilă obișnuiește să exprime și formele acestora.
Dar fiindcă Moise fusese instruit în toată înțelepciunea egiptenilor, [Fp. 7,22] el dorea să le interzică, încă, pe cele ce erau, la ei, secrete și ascunse, cum este, spre exemplu, folosindu-ne de numele lor, cea numită Hecate și alte forme ale demonilor, pe care Apostolul le numește duhuri ale răutății în cele cerești. [Cf. Ef. 6,12] Despre care poate și profetul spune: Sabia mea a fost îmbătată în cer94. [Is. 34,5] Căci a invoca cele demonice prin aceste forme și asemănări este obiceiul celor ce au astfel de preocupări fie pentru a respinge, fie pentru a chema cele rele. Pe acestea, cuvântul lui Dumnezeu, care le îmbrățișează pe toate acum, împreună le refuză și le respinge: interzice să fie făcut nu numai idol, dar și asemănare a vreunui lucru dintre cele ce sunt pe pământ, în ape și în cer.

4. Adaugă, pe de altă parte, și spune: „Nu te vei închina lor și nici nu le vei adora!”. [Ex. 20,5]
Un lucru este „a adora” și un altul este „a se închina”95. Uneori cineva se poate închina constrâns, ca unii adulatori ai regilor: când îi văd pe aceștia dedicați unor preocupări de acest fel, simulează că ei se închină idolilor, deși în inima lor există certitudinea că idolul nu este nimic. „A adora” înseamnă însă a te încredința lor cu toată simțirea și cu toată grija. Cuvântul divin le interzice, așadar, pe amândouă: nici să nu adori sincer, nici să nu te închini formal. Totuși trebuie știut că, atunci când te-ai hotărât să păzești porunca acestui precept și să-i repudiezi pe toți ceilalți dumnezei și domni, atunci când te-ai hotărât să nu ai nici un dumnezeu sau domn în afara unicului Dumnezeu și Domn, aceasta înseamnă că ai declarat război tuturor celorlalți. Și în acest război nu există răgaz.
Așadar, când venim la harul botezului, renunțând la toți ceilalți dumnezei și domni, mărturisim un singur Dumnezeu, Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt. Dar, mărturisind aceasta, dacă noi nu Îl iubim din toată inima pe Domnul Dumnezeul nostru [Cf. Mc. 12,30] și dacă nu ne atașăm Lui cu întreg sufletul și cu toată puterea nu am devenit partea Domnului[Cf. Dt. 32,9]: ca așezați între linii, pătimim și vrăjmășia celor de care fugim, nefăcându-L binevoitor nici pe Domnul spre care ne refugiem, pe care nu-L iubim din deplină și întreagă inimă. De aceea profetul ne plânge pe noi, văzându-ne purtați de valuri printr-o astfel de inconsecvență, și spune: Vai celor îndoiți cu spiritul!, [Cf. Sir. 2,12]și iarăși, Până când veți șchiopăta cu amândoi genunchii voștri? [3Rg. 18,21] Dar și Apostolul Iacob spune: Bărbatul îndoit cu spiritul este schimbător în toate căile lui. [Iac. 1,8] Așadar noi, care nu-L urmăm pe Domnul nostru cu credință întreagă și desăvârșită și care ne-am depărtat de dumnezeii străini, ne aflăm așezați ca între linii: suntem loviți de ei, ca fugari, nefiind apărați de Domnul nostru, ca nestatornici și nesiguri.
Oare nu același lucru figurează profeții, duhovnicește, despre amanții Ierusalimului, când spun: Amanții tăi chiar dușmani ți-au devenit? [Cf. Plâng. 1,2]
Așadar, astfel înțelege și tu: mulți au fost amanții sufletului tău, care s-au desfătat de frumusețea lui, cu care el96 s-a prostituat. Despre care și spunea: „Voi merge după amanții mei, care-mi dau vinul meu și uleiul meu” etc. [Cf. Os. 2,5] Dar de acum vine timpul ca să spună: „Mă voi întoarce la bărbatul meu dintâi, fiindcă mai bine îmi era atunci decât acum”. [Cf. Os. 2,7] Prin urmare, te-ai reîntors la bărbatul tău dintâi; i-ai ofensat, fără îndoială, pe amanții tăi, cu care săvârșeai adultere. Așadar, dacă de acum nu vei rămâne cu bărbatul tău în credință deplină, dacă nu te vei lipi de el cu toată dragostea, pentru multele tale crime pe care le-ai comis, orice mișcare a ta și orice privire a ta îi vor fi suspecte, și chiar și mersul, dacă va fi fost mai neglijent. De acum nu mai poate suporta să vadă în tine nimic lasciv, nimic desfrânat, nimic neînfrânat. Întoarce-ți, numai puțin, privirea de la bărbatul tău: pe loc amintirea celor dinainte apare, în mod necesar. [Cf. Eccl. 1,11] Așadar, ca să le distrugi pe cele dinainte și ca să poți inspira încredere în privința celor ce urmează, trebuie nu numai să nu săvârșești ceva necuviincios, ci nici să nu gândești la așa ceva. Căci ia aminte ce s-a scris: După ce duhul necurat a ieșit de la om, el umblă prin locuri uscate, caută odihnă și nu o găsește. Și atunci spune: „Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieșit!”. Și dacă, venind, o va afla pe ea goală, curată și împodobită, va merge și va aduce cu el alte șapte duhuri, mai rele decât el, și, intrând în acea casă, va locui în ea. Și cele din urmă ale acelui om vor fi mai rele decât cele dintâi. [Mt. 12,43-45; Lc. 11,24-26]
Dacă vom lua seama la acestea, în ce fel vom putea lăsa loc chiar și unei neglijențe neînsemnate? Căci a locuit în noi duhul necurat, înainte să credem, înainte să venim la Hristos, când, așa cum spuneam mai înainte, sufletul nostru se desfrâna departe de Dumnezeu și era cu amanții lui, demonii. Dar, după toate acestea, a spus: „Mă voi întoarce la bărbatul meu dintâi!”, [Os. 2,7] și a venit la Hristos, la Cel ce l-a creat dintru început după chipul Său; [Cf. Gn. 1,27] duhul adulter, în mod necesar, părăsește locul când îl vede pe bărbatul legitim. Așadar, am fost primiți de Hristos și casa noastră a fost curățată de păcatele dinainte și a fost împodobită [Cf. Lc. 11,25] cu podoabele sacramentelor credincioșilor, pe care le-au cunoscut cei ce au fost inițiați. Dar această casă nu este vrednică să-L primească imediat pe Hristos ca locuitor decât dacă viața și șederea ei sunt atât de sfinte, atât de pure și de imaculate, încât să fie vrednică să fie templu al lui Dumnezeu. [Cf. 2Cor. 6,16] Căci de acum nu trebuie să mai fie casă, ci templu, în care Dumnezeu locuiește. Dacă însă nesocotește harul primit și se vâră în treburile veacului, îndată acel duh necurat se întoarce și-și revendică casa goală. Și ca să nu poată fi alungat din nou, se unește cu alte șapte duhuri, mai nedrepte, și cele din urmă ale unui astfel de om devin mai rele decât cele dintâi[Cf. Lc. 11,26]: mai tolerabil ar fi fost ca sufletul, odată prostituat, să nu se fi întors la bărbatul dinainte, decât, întors după mărturisire, să devină iarăși adulter față de bărbat.
Așadar, nu există nici o tovărășie, după cum spune Apostolul, a templului lui Dumnezeu cu idolii, nici o concordanță între Hristos și Belial. [Cf. 2Cor. 6,15-16] Dacă suntem ai lui Dumnezeu, trebuie să fim astfel încât să se împlinească ceea ce spune Dumnezeu despre noi: „Voi locui în ei și voi preumbla, și ei Îmi vor fi Mie popor!” [2Cor. 6,16] și cum spune profetul în alt loc: „Ieșiți din mijlocul lor, și vă separați”, spune Domnul, „voi, cei ce purtați vasele97 Domnului! Ieșiți și să nu atingeți necurăția, și Eu vă voi primi pe voi, și vă voi fi vouă ca părinte, și voi Îmi veți fi Mie ca fii și fiice!”, spune Domnul Atotputernic. [2Cor. 6,17-18; Is. 52,11] Așadar, pentru aceasta spune: „Nu vei avea alți dumnezei afară de Mine și nu îți vei face idol, nici vreo asemănare [a celor] ce sunt în cer și [a celor] ce sunt pe pământ și [a celor] ce sunt în ape, nu te vei închina lor și nu le vei adora!”. [Ex. 20,3-5]

5. „Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Dumnezeu gelos!” [Ex. 20,5] Observă bunătatea lui Dumnezeu, observă în ce fel, ca să ne învețe pe noi și să ne facă desăvârșiți, El nu recuză slăbiciunea afectelor umane. Căci cine, auzind de un Dumnezeu gelos, nu se va mira îndată și nu se va gândi la viciul slăbiciunii umane? Dar pentru noi le săvârșește și le pătimește Dumnezeu pe toate: ca să putem fi învățați, El vorbește despre afecte cunoscute și folosite de noi. Să vedem, așadar, ce înseamnă enunțul „Eu sunt Dumnezeu gelos”.
Dar, ca cele divine să poată fi contemplate mai ușor, să ne lămurim, urmând celor explicate mai înainte, din exemple omenești. Orice femeie este fie supusă bărbatului și sub legile bărbatului, fie desfrânată și se folosește de libertatea de a păcătui. Așadar, cine intră la desfrânată știe că a intrat la o femeie care s-a prostituat și că ea este la dispoziția tuturor celor ce o vor. Și de aceea nu se poate indigna dacă vede cu ea și alți amanți. Cine însă se folosește de o căsătorie legitimă nu tolerează ca femeia să folosească putința de a păcătui, ci se aprinde de gelozie pentru a păstra castitatea căsătoriei, prin care poate deveni, cu ajutorul acelei femei, tată legitim.
Să înțelegem, așadar, prin acest exemplu că orice suflet este ori prostituat demonilor și are mai mulți amanți, astfel încât intră în el numai duhul desfrânării, iar când acela iese, intră duhul avariției, iar după el vine duhul trufiei, apoi al mâniei, apoi al invidiei, apoi al slavei deșarte și multe altele cu acestea. Toate acestea se desfrânează cu sufletul necredincios: nu se invidiază unul pe altul, nici nu sunt mișcați de gelozie față de ceilalți. Dar ce spun eu, că unul nu-l alungă pe altul? Mai degrabă se invită unul pe altul și de bună voie se cheamă, după cum puțin mai înainte spuneam că în Evanghelie s-a scris despre acel duh care a ieșit de la om, și, întorcându-se, a adus cu el alte șapte duhuri, mai rele decât el, ca să locuiască împreună într-un singur suflet. [Cf. Lc. 11,24 sqq.] Așadar, sufletul care s-a prostituat cu demonii nu suferă nici o gelozie din partea amanților lui.
Dacă însă este unit cu bărbatul legitim, cu acel bărbat cu a cărui căsătorie Pavel unește și întovărășește sufletele, după cum însuși spune: Am hotărât să vă înfățișez pe voi fecioară castă unui singur bărbat, Hristos, [2Cor. 11,2] și despre care în Evanghelii s-a scris că un împărat a făcut nuntă pentru fiul său, [Cf. Mt. 22,2] așadar, când sufletul se dă pe sine nunții cu un asemenea bărbat și când a ales căsătoria legitimă cu el, chiar dacă a fost cândva păcătos, chiar dacă a fost desfrânat, dacă s-a dat totuși acestui bărbat, de acum el nu mai tolerează ca sufletul să păcătuiască. El nu poate suporta ca sufletul care l-a ales pe el de bărbat să se joace din nou cu adulterele: gelozia lui se aprinde asupra sufletului, apără castitatea căsătoriei.
Se numește Dumnezeu gelos [Ex. 20,5] pentru că nu tolerează ca sufletul supus Lui să aibă relații cu demonii. Altfel, dacă îl va vedea profanând jurămintele căsătoriei și căutând prilejuri de a păcătui, atunci, cum s-a scris, îi va da carte de repudiere și îl va lăsa spunând: „Unde este cartea de repudiere a mamei voastre, prin care am lăsat-o pe ea?”. Și adaugă la acestea, spunând: „Iată, ați fost vânduți pentru păcatele voastre, și pentru nelegiuirile voastre am lăsat-o pe mama voastră”. [Is. 50,1] Cine spune acestea este gelos: mișcat de gelozie spune acestea. Căci după cunoașterea Lui, după luminarea cuvântului divin, după harul botezului, după mărturisirea credinței, după o căsătorie întărită de atât de multe și de mari sacramente, El vrea ca noi să nu mai păcătuim: nu tolerează ca sufletul, căruia El îi este denumit mire sau bărbat, să se dezmierde cu demonii, să se împreuneze cu duhurile necurate, să se rostogolească în vicii și necurății. El vrea ca, dacă, cumva, câteodată, i se întâmplă vreo nenorocire, sufletul să revină și să se pocăiască, ca măcar să se întoarcă.
Căci acesta este un soi nou al bunătății Sale: primește sufletul care, chiar și după adulter, se reîntoarce totuși și se căiește din inimă, după cum Însuși spune prin profet: „Oare femeia, dacă a ieșit de la bărbat și a dormit cu un alt bărbat, se poate reîntoarce, reîntorcându-se, la bărbatul ei? Oare nu va fi pângărită cu pângărire? Tu însă te-ai desfrânat cu mulți păstori și te reîntorceai la Mine”. [Ier. 3,1] Tot așa spune în alt loc: „Și după ce te-ai desfrânat cu toți aceștia am spus: întoarce-te la Mine! Dar nici așa nu te-ai întors”, spune Domnul. [Ier. 3,7,6] Așadar, recunoaște că acest Dumnezeu gelos, dacă cere și dorește ca sufletul tău să se lipească de El, dacă te păzește de păcat, dacă te mustră, dacă te acuză, dacă se indignează, dacă se mânie și folosește față de tine ceva ce seamănă cu gelozia, recunoaște că El are pentru tine nădejdea mântuirii. Dacă însă vei înainta în păcat până într-acolo încât, pedepsit, să nu-ți revii în fire, încât, acuzat, să nu te corectezi, încât, sub bici, să disprețuiești, să știi că gelozia Lui se va îndepărta de la tine și îți va spune ceea ce spune Ierusalimului prin profetul Iezechiel: „De aceea gelozia Mea se va depărta de tine și de acum nu Mă voi mânia pe tine”. [Iez. 16,42]
Observă milostivirea și devotamentul bunului Dumnezeu! Când vrea să miluiască, spune că El este indignat și mânios, după cum spune prin Ieremia: „Vei fi îndreptat prin durere și bici, Ierusalime, astfel încât sufletul Meu să nu se depărteze de tine!”. [Ier. 6,7-8] Dacă înțelegi acestea, glas al milostivului Dumnezeu este atunci când se mânie, când este gelos, când aduce dureri și lovituri de bici. Căci El îl biciuiește pe orice fiu pe care îl primește. [Evr. 12,6] Vrei însă să auzi înfricoșătorul glas al Dumnezeului indignat? Ascultă ce spune prin profet: după ce a enumerat multele crime pe care poporul le săvârșise, adaugă și acestea: „Și pentru aceasta nu le voi cerceta98 pe fiicele voastre când se desfrânează, nici pe miresele voastre când vor face adulter”. [Os. 4,14] Aceasta este înfricoșător, aceasta este cel mai rău: când nu mai suntem acuzați pentru păcate, când nu mai suntem îndreptați, noi, cei ce am greșit. Căci abia atunci, după ce am depășit măsura în păcat, Dumnezeul gelos îndepărtează de la noi gelozia Sa, după cum a spus mai sus: „Căci gelozia Mea se va depărta de tine, și de acum nu Mă voi mânia pe tine”. Acestea despre sintagma Dumnezeu gelos. [Iez. 16,42]

6. Să vedem acum și ce urmează, în ce fel spune că păcatele părinților sunt întoarse asupra fiilor, asupra generației a treia și a patra. [Cf. Ex. 20.5]
Căci pentru acest cuvânt ereticii obișnuiesc să ne defăimeze: nu este cuvântul Dumnezeului cel bun cel ce spune că pentru păcatul unuia este lovit altul99. Dar, după raționamentul lor, al celor care spun că Dumnezeul Legii, poruncind acestea, deși nu este bun este drept, ei nu pot arăta cum, după înțelesul pe care ei îl dau dreptății, s-ar putea potrivi [acest atribut], dacă unul este pedepsit pentru altul care greșește100. Ne rămâne așadar să-L rugăm pe Domnul, ca să ne arate nouă în ce fel i se potrivesc dreptului și bunului Dumnezeu aceste precepte.
Deja am spus, adesea, că Scripturile divine nu vorbesc, toate, omului din afară, ci foarte multe vorbesc omului lăuntric. Așadar, se spune că omul nostru lăuntric îl are ca tată fie pe Dumnezeu, dacă trăiește după Dumnezeu și face cele ale Lui, [Cf. 1Pt. 4,6] fie pe diavol, dacă se află în păcate și împlinește vrerile aceluia, după cum clar arată Mântuitorul în Evanghelii: „Voi sunteți din tatăl diavol și vreți să faceți dorințele tatălui vostru. Acela a fost de la început ucigaș de oameni și nu a stat în adevăr”. [In. 8,44] Așadar, așa cum se spune că sămânța lui Dumnezeu rămâne în noi când nu păcătuim, slujind în noi cuvântului lui Dumnezeu (Ioan spune: Cine însă este din Dumnezeu nu păcătuiește, pentru că sămânța lui Dumnezeu rămâne în el) [1In. 3,9], tot așa, și când suntem îmboldiți de diavol să păcătuim, noi primim sămânța lui. Iar când împlinim fapta pe care el o ațâțase, chiar atunci el ne-a născut pe noi, căci ne naștem lui ca fii, prin păcat. Fiindcă însă păcătoși fiind, aproape niciodată nu se întâmplă să păcătuim fără ajutor, ci căutăm întotdeauna fie slujitori, fie complici în păcat – spre exemplu, dacă cineva încearcă să săvârșească adulter, nu poate să-l comită singur, ci este necesar să apară o complice adulteră, un asociat la păcat – în afară de aceasta, chiar dacă nu sunt mai mulți, este totuși necesar să existe cineva în slujirea sau părtășia păcatului, aceștia toți, ca generați unul după altul, după ordinea în care sunt convinși, își trag descendența nașterii nesănătoase de la tatăl diavol.
Și, ca să revenim la cele scrise, Domnul măreției, [Cf. Ps. 28,3] Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, a fost răstignit. Autorul acestui sacrilegiu, tatăl crimei, este, fără îndoială, diavolul. Căci astfel este scris: Iar după ce a intrat diavolul în inima lui Iuda Iscarioteanul, ca să-L vândă pe El. [Lc. 22,3; In. 13,2] Așadar, tatăl păcatului este diavolul. Acesta îl naște, în această crimă, pe primul fiu, pe Iuda. Însă singur Iuda nu putea să o ducă la capăt. Ce s-a scris, prin urmare? Iuda a plecat la scribi, la farisei și la arhierei, spunându-le: „Ce îmi dați ca eu101 să vi-L vând? [Cf. Mt. 26,14-15; Lc. 22,2 sqq.; Mc. 14,10; In. 18,3] Așadar, din Iuda se nasc generațiile a treia și a patra ale păcatului. Această ordine o vei putea descoperi în fiecare dintre păcate.
Să vedem, așadar, după descendența pe care am numit-o mai sus, în ce fel Dumnezeu întoarce păcatele părinților asupra fiilor, asupra generației a treia și a patra, [Cf. Ex. 20,5] fără a le întoarce asupra părinților înșiși: căci nu a spus nimic despre părinți. Diavolul a depășit deja măsura păcatului, după cum profetul spune: la fel cum un veșmânt întărit în sânge nu va fi curat, [Cf. Is. 14,19] tot astfel nici el nu va fi curat în acest veac, și nici acuzat pentru păcat, și nici pedepsit. Căci toate i-au fost păstrate pentru [veacul] viitor. Din acest motiv și el, știind că acest timp i-a fost fixat pentru pedepse, spune către Mântuitorul: „De ce ai venit înainte de vreme ca să ne torturezi?”. [Mt. 8,29] Așadar, atât timp cât această lume există, diavolul nu-și primește păcatele sale, el, tatăl păcătoșilor: ele sunt întoarse asupra fiilor, adică asupra celor pe care i-a născut prin păcat.
Oamenii aflați în carne sunt acuzați, sunt biciuiți, sunt pedepsiți de către Domnul. Căci Domnul nu vrea moartea păcătosului, ci ca să se întoarcă și să trăiască. [Cf. Iez. 33,11] Bunul și milostivul Domn [Cf. Ps. 102,8] întoarce păcatele părinților asupra fiilor: fiindcă părinții, adică diavolul și îngerii lui, [Cf. Mt. 25,41] și ceilalți conducători ai lumii și cei ce domnesc peste acest întuneric [Cf. Ef. 6,12] (căci și ei devin părinți ai păcatului, ca și diavolul), fiindcă acești părinți nu merită să fie acuzați în veacul de față, ci primesc în cel viitor cele meritate. Fiii lor însă, adică cei pe care i-au ațâțat să păcătuiască, care, nu mai puțin, au fost primiți, prin ei, în tovărășia și uniunea păcatului, primesc cele săvârșite ca să ajungă în veacul viitor mai curățați, ca să nu mai devină tovarăși ai diavolului în pedeapsă. Așadar, fiindcă Dumnezeu este milostiv și vrea ca toți oamenii să se mântuiască, [Cf. 1Tim. 2,4] de aceea spune: „Voi cerceta în102 vargă de fier nelegiuirile lor și în biciuri păcatele lor. Însă nu voi depărta milostivirea Mea de la ei”. [Ps. 88,32-33; 2,9]
Așadar, Domnul cercetează sufletele și le caută pe cele pe care acest prea rău tată le-a născut prin ațâțarea păcatului. El spune fiecăruia dintre ele: „Ascultă, fiică, și vezi, și pleacă urechea ta, și uită poporul tău și casa părintelui tău!”. [Ps. 44,11] Te cercetează după păcat, așadar, și te avertizează, te cercetează în vargă și în bici pentru păcatul pe care diavolul, tatăl tău, ți l-a strecurat, ca să ți-l întoarcă în sân103, adică [să-l pedepsească] cât încă trăiești în trup. Și astfel se împlinește cuvântul: Păcatele părinților sunt întoarse în sânurile fiilor, în generația a treia și a patra. [Ier. 39,18; Ex. 20,5]
Căci Dumnezeu este gelos[Ex. 20,5]: nu vrea ca sufletul cu care S-a logodit în credință să rămână în pângărirea păcatului, ci vrea ca el să fie repede curățat, vrea ca el să respingă fără răgaz toate necurățiile lui, dacă vreuna i-a fost cumva strecurată.
Dacă însă rămâne în păcate și spune: „Nu vom asculta vocea Domnului, ci, făcând, vom face voirile noastre și vom aprinde un foc reginei cerului”, [Cf. Ier. 7,18] după cum i se reproșează prin profet, atunci și el este păstrat pentru acea hotărâre a Înțelepciunii, care spune: „Fiindcă vă chemam și nu auzeați, ci râdeați de cuvintele Mele, astfel voi râde și Eu de pierderea voastră” [Prov. 1,24-26] sau pentru acea hotărâre care le-a fost pusă în Evanghelie, când Domnul spune: „Coborâți de la Mine în focul veșnic, pe care Dumnezeu l-a pregătit diavolului și îngerilor lui!”. [Mt. 25,41]
Eu îmi doresc ca, atât cât sunt în acest veac, Domnul să cerceteze păcatele mele, și aici să mi le dea înapoi104, pentru ca acolo Avraam să spună și despre mine, așa cum a spus despre săracul Lazăr către bogat: „Amintește-ți, fiule, că ai primit cele bune ale tale în viața ta, iar Lazăr, la fel, cele rele. Iar acum el se odihnește, iar tu te chinuiești”. [Lc. 16,25] De aceea, așadar, când suntem acuzați, când suntem mustrați de către Domnul, nu trebuie să fim nerecunoscători, ci să înțelegem că noi suntem acuzați în veacul de față ca să ajungem la odihnă în cel viitor, după cum și Apostolul spune: Iar când suntem mustrați de Dumnezeu, suntem acuzați ca să nu fim condamnați cu această lume105. [1Cor. 11,32] În fine, de aceea și fericitul Iov primea de bună voie toate chinurile și spunea: „Dacă am primit cele bune din mâna Domnului, oare nu le vom suporta și pe cele rele? [Iov 2,10] Domnul a dat, Domnul a luat; după cum Domnului I-a plăcut, astfel s-a făcut. Fie numele Domnului binecuvântat!”. [Iov 1,21]
Însă Dumnezeu întoarce și milostivire, în mii, pentru cei ce-L iubesc. [Cf. Ex. 20,6] Căci cei ce iubesc nu au nevoie de reproș, căci nu păcătuiesc, după cum Domnul spune: „Cine Mă iubește păzește poruncile Mele!”. Și de aceea iubirea desăvârșită scoate afară frica. [Cf. In. 14,21] Pentru aceasta, așadar, celor ce iubesc le-a fost dată doar milostivirea, [1In. 4,18] căci fericiți sunt cei milostivi, fiindcă de ei se va milostivi Dumnezeu, [Mt. 5,7] în Hristos Iisus, Domnul nostru, Care are slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin. [Cf. 1Pt. 4,11]

90 În latină: reddo. Redă grecescul ἀποδιδούς. Am tradus prin „întorc” deoarece acest sens este autorizat de dicționar: prezenta omilie confirmă această opțiune a traducerii. Pentru semnificațiile acestui verb („a plăti”, „a întoarce”) a se vedea secțiunea 6 a prezentei omilii.
91 Ipoteza naturii rele este amintită și în Adnotatio in Exodum, 3.
92 Este exploatată etimologia lui Israel (v. Homilia in Genesim 15,3,7, dar și sugestiile din Homilia in Exodum 1,5).
93 Origen discută aceeași chestiune în Adnotatio in Exodum 15.
94 Pentru a înțelege referința origeniană este necesară citirea contextului în care apare versetul 34,5: anterior (34,4) sunt amintite astrele, care, spune profetul, vor cădea ca frunzele.
95 Aceeași chestiune este tratată de Origen în Adnotatio in Exodum 16.
96 În latină: anima. Substantivul latin este de gen feminin, ca și echivalentul lui grecesc, ψυχή. De aici posibilitatea exegezei origeniene. În limba română „suflet” este de gen neutru, ceea ce ocultează, parțial, interpretarea lui Origen. Nu numai aici, ci și în continuare.
97 În latină: vasa. După grecescul σκευή. Traducerea cu „vase”, utilizată și în cazul celorlalte ocurențe ale termenului vasa, este singura ce are sens aici.
98 Traducem latinescul visitabo prin „voi cerceta”, termen consacrat în tradiția biblică românească. Altfel, grecescul ἐπισκέψομαι, litt. „voi privi de deasupra”, trebuie înțeles ca semnificând „voi examina”, „voi inspecta”, „voi vizita”.
99 Aici verbul reddo este explicitat: el are mai degrabă sensul de „a pedepsi”.
100 Aceeași chestiune discutată și în Adnotatio in Exodum 3,2.
101 În latină: et ego. Conjuncția et are evidentă valoare finală (calc după ebraică).
102 În latină: in. Redă grecescul ἐν. Sugerează prezența divinității în ceea ce se consideră a fi nenorocire. Pentru o altă interpretare origeniană, v. Commentarium in Iohannem 1,36.
103 În greacă: ἀποδιδούς …. εἰς κόλπους. Acest loc este argument pentru traducerea lui reddo cu „a întoarce”.
104 Exegeza origeniană utilizează polisemantica verbului grecesc: și acest loc legitimează prezenta traducere a latinescului reddo.
105 O exegeză similară poate fi aflată la Origen în Adnotatio in Exodum 17.

Omilia IX
Despre cort
1. Dacă vreunul înțelege în mod potrivit atât plecarea evreilor din Egipt, cât și trecerea Mării Roșii și toată această cale parcursă prin deșert, cu fiecare mutare a taberelor, dacă vreunul va apărea capabil de ele astfel încât să primească și Legea lui Dumnezeu, cea scrisă nu cu cerneală, ci întru Duhul Dumnezeului viu, [Cf. 2Cor. 3,3] dacă vreunul, spun, vine spre acestea în ordinea etapelor, încât, urmându-le întru duh, pătrunde în fiecare dintre ele și în cele ce indică, în ele, sporirile virtuților, acela poate, ca urmare, să ajungă chiar și la vederea și la înțelegerea cortului.
Scripturile divine amintesc despre acest cort în mai multe locuri, și par a indica unele dintre cele pe care auzul omenesc cu greu le poate primi. Apostolul Pavel, mai ales, ne-a mers înainte în înțelegerea cortului, așezând câteva indicii ale unei științe mai înalte, dar, nu știu cum, poate intuind fragilitatea auditorilor, el le închide cumva chiar pe cele pe care le deschide. Căci spune, scriind către evrei: Căci a fost făcut cel dintâi cort, în care era candelabrul și punerea-înainte a pâinilor, care era numit „sfintele sfintelor”106. Iar după al doilea văl [era] cortul ce se numește „sfânt”, având altarul de aur pentru tămâie, chivotul legământului, și în el cele două table, mana și toiagul lui Aaron care înflorise. [Cf. Evr. 9,2-4] Dar a adăugat la acestea: Despre care nu putem vorbi acum în privința fiecăruia. [Evr. 9,5] Unii raportează ultimul enunț la acel timp, în care le scria evreilor epistola, în vreme ce altora li se pare că neagă, din pricina măreției tainelor, că întregul interval al vieții prezente ar fi suficient ca acestea să fie explicate107.
Însă apostolul nu ne lasă cu totul triști, ci, după cum îi este obiceiul, dezvăluie puține despre multe, ca să le închidă celor nepăsători, dar să fie găsite de către cei ce caută și să fie deschise de către cei ce bat. [Cf. Mt. 7,8; Lc. 11,10] Revine, așadar, iarăși la cele despre cort și spune: Căci nu în Sfintele făcute de mână, copii ale celor adevărate, a intrat Iisus, ci în cerul însuși, ca să apară acum înaintea feței Domnului prin văl, adică prin carnea Sa. [Evr. 9,24; 10,20] Așadar, el a interpretat vălul interior al cortului ca fiind carnea lui Hristos, iar Sfintele ca cer sau ceruri, pe Domnul Hristos ca pe arhiereu, spunând că El a intrat o dată în Sfinte, descoperind veșnica răscumpărare. [Evr. 9,12] Dacă cineva știe să înțeleagă gândul lui Pavel din aceste puține cuvinte, el poate vedea ce ocean al înțelegerii ne-a dezvăluit. Dar cei ce iubesc cu nesaț litera Legii lui Moise, depărtându-se de duhul ei, îl consideră periculos pe Apostolul Pavel, cel ce a avansat interpretări de acest fel.

2. Să vedem, așadar, dacă nu cumva și unii dintre sfinții dinainte nu au avut o cu totul altă opinie despre cort decât consideră cei de acum. Ascultă cât de sublim vorbește David, cel ales între profeți, despre cort: Pe când mi se spunea, în fiecare zi, „Unde este Dumnezeul tău?”, mi-am amintit de acestea, și mi-am revărsat în mine sufletul meu, fiindcă voi înainta spre locul cortului minunat, până la casa lui Dumnezeu. [Ps. 41,4-5] Și iarăși, în al paisprezecelea psalm, spune: Doamne, cine va locui în cortul Tău? Sau cine se va odihni pe muntele Tău cel sfânt? Cine înaintează fără pată și lucrează dreptatea? etc. [Ps. 14,1-2] Așadar, care este acest loc al cortului minunat, din care se ajunge până la casa lui Dumnezeu? Pentru care loc, amintindu-și de el, sufletul lui și l-a revărsat în sine și s-a topit ca printr-o dorință de nestăpânit108? Oare trebuie crezut, în definitiv, că profetul își revarsă spiritul pentru că dorește acest cort care consta din piei, cortine, învelișuri de păr de capră și din alte materii folosite de noi, [Cf. Ex. 26,1 sqq.] năpustindu-se spre el cu toată mintea? Sau cum vom spune că este adevărat că nu locuiește în el decât cel nevinovat cu mâinile și cu inimă curată, care nu a primit în van sufletul său, [Ps. 23,4] când istoria Regilor dă la iveală că preoți foarte răi, fii ai ciumei, au locuit în cortul lui Dumnezeu și că chivotul legământului, capturat de străini, a fost reținut de cei necredincioși și nelegiuiți? [Cf. 1Rg. 4; 2,12] Din toate acestea se constată că profetul a gândit într-un cu totul alt sens despre acest cort, în care spune că nu poate locui decât cel nevinovat cu mâinile și cu inimă curată, care nu a primit în van sufletul său, nu a făcut rău aproapelui său și nici nu a aprobat insulta împotriva aproapelui său. [Ps. 23,4; 14,3] Așadar, astfel trebuie să fie cel ce locuiește acest cort, pe care nu omul, ci Dumnezeu l-a stabilit.
Dar să venim și la Evanghelii, să vedem dacă nu descoperim ceva despre corturi, ca, prin sentența Domnului, ceea ce căutăm să poată fi dincolo de îndoială. Descoperim, așadar, că Însuși Mântuitorul, Iisus Hristos, nu amintește un cort, ci mai multe, și nu vremelnice, ci veșnice: „Făceți-vă prieteni din mamona, ca, atunci când va pierde, să vă primească [ei] pe voi în corturi veșnice!”. [Lc. 16,9] L-ai auzit pe Domnul spunând că sunt veșnice corturile; ascultă-l acum pe Apostol: …dorind să fim îmbrăcați pe deasupra cu cortul109 nostru, care este din cer. [2Cor. 5,2] Încă nu ți s-a deschis cale din toate acestea, cale prin care, părăsind pământul, urmând gândului profetic și apostolic, și, ceea ce este mai important decât toate, urmând cuvântului lui Hristos, să urci la cer cu toată mintea și cu toată gândirea, și acolo să cauți măreția cortului veșnic, a cărui figură a fost reprodusă prin Moise pe pământ? Căci la sfârșit chiar Domnul îi spune astfel: „Vezi, fă toate după figura care ți s-a arătat pe munte!”. [Ex. 25,40]
Însă mintea omenească, și a noastră mai ales, a noastră, care suntem prea puțin ori deloc exersați în înțelepciunea divină, mintea omenească se poate apropia, eventual, până la a înțelege că cele relatate în cărțile divine sunt spuse nu despre cele pământești, ci despre cele cerești: ele nu sunt forma celor prezente, ci a bunurilor viitoare, nu a celor trupești, ci a realităților duhovnicești. [Cf. Evr. 9,10; 10,1] Însă în ce fel nararea lor poate fi potrivită celor cerești și veșnice, nu este, cred eu, nici în măsura noastră a spune, nici în putința voastră a asculta. Vom încerca totuși să deschidem câteva, care tind spre edificarea Bisericii, dacă Domnul va binevoi să ne lumineze, prin rugăciunile voastre.

3. Se poruncește, așadar, ca întreg poporul să facă un cort, fiecare contribuind după puterile lui, ca toți împreună să fie, într-un anume sens, un singur cort. Contribuția însă nu este impusă, ci se face de bunăvoie. Căci Dumnezeu îi spune lui Moise ca fiecare să ofere pentru construirea cortului, „după cum i se va arăta inimii lui”, aur, argint, pietre prețioase, alamă, apoi, afară de acestea, in moale, stacojiu, hyacint și purpură, piei roșii de berbec, piei de culoarea hyacintului, dar și lemne ce nu putrezesc și peri de capră. [Cf. Ex. 25,1 sqq.] Sunt căutate femei înțelepte, dibace110 în arta țesutului, și meșteșugari care știu să potrivească aurul, argintul sau alama, și chiar pietrele și să îmbrace lemnele cu aur. [Cf. Ex. 35,25 sqq.]
Se transmit apoi dimensiunile cortinelor111. [Cf. Ex. 26,2 sqq.] Aceste cortine sunt consolidate, întinse cu frânghii, ridicate pe stâlpi, sprijinite pe drugi și întinse cu funii. Se fac, apoi, și unele despărțituri, cu văluri, unele se numesc „sfintele”, și altele, despărțite la fel, cu un al doilea văl, sunt numite „sfintele sfintelor”. [Cf. Ex. 26,34] Înlăuntru se așază chivotul legământului, deasupra căruia sunt puși heruvimi cu aripi întinse care se ating una de alta, și acolo se așază, ca bază și jilț pentru ei, din aur, ceea ce se numește [capac de] împăcare, dar și un altar de aur pentru tămâie. [Cf. Ex. 25,20] Apoi, în afară de acestea, se pune în exterior un candelabru, înspre sud, ca să privească spre nord. [Cf. Ex. 26,35] În partea de nord se așază o masă și punere de pâini pe ea. Și de asemenea un altar al arderilor de tot se pune lângă vălul dinlăuntru. [Cf. Ex. 26,35; 25,30] Dar de ce le evoc eu pe acestea unul câte unul? [Cf. Ex. 27,1] Căci este greu să povestim toate câte sunt: cu greu poate fi adusă în fața ochilor chiar și forma lucrurilor materiale. Și atunci cum va ajunge cineva să explice tainele ascunse în ele?
Totuși, cauza pentru care trebuia să se facă cortul se descoperă ca prezisă mai înainte, când Domnul spune către Moise: „Îmi vei face Mie sfințenie112, și de acolo Mă voi arăta vouă!”. [Ex. 25,8] Așadar, Dumnezeu vrea să-I facem sfințenie. Căci făgăduiește că, dacă Îi vom face sfințenie, va putea fi văzut de noi. De unde și Apostolul spune către evrei: Urmați pacea și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu! [Evr. 12,14] Așadar, aceasta este sfințenia pe care Dumnezeu o poruncește să se facă, pe care și apostolul o vrea în fecioare, ca să fie sfinte cu trupul și cu duhul, [Cf. 1Cor. 7,34] știind, fără îndoială, că cel ce va face Domnului sfințenie prin curăția inimii și a trupului său, acela Îl va vedea pe Dumnezeu. [Cf. Mt. 5,8] Să facem, așadar, și noi sfințenie Domnului, și toți [să facem] una, și fiecare, individual, [să facă] una113.
Sfințenia pe care o facem toți este poate Biserica, care este sfântă, neavând pată sau zbârcitură, [Ef. 5,27] dacă va avea drept stâlpi pe învățătorii și slujitorii ei, despre care Apostolul spune: Petru, Iacob și Ioan, care se arătau a fi stâlpi, ne-au dat mâna dreaptă, a tovărășiei, mie și lui Barnaba. [Gal. 2,9] Așadar, în acest cort stâlpii sunt uniți prin drugi interpuși: în Biserică învățătorii intră în tovărășie prin mâinile lor drepte, pe care și le dau. Trebuie însă ca acești stâlpi să fie argintați, ca și bazele lor. Bazele sunt socotite câte două pentru fiecare stâlp: una, cea numită „cap”, se pune deasupra, iar cealaltă, care se numește, pe drept cuvânt, „bază”, este pusă jos ca fundament al stâlpului. [Cf. Ex. 26,19] Așadar, argintați să fie stâlpii, fiindcă cei care predică cuvântul lui Dumnezeu vor primi, prin duh, spusele Domnului, care sunt spuse curate, argint încercat prin foc. [Ps. 11,7] Aceștia au profeții ca baze ale predicării lor, căci pun Biserica pe temelia apostolilor și a profeților, [Cf. Ef. 2,20] ale căror mărturii folosind, întăresc credința în Hristos. Iar capul stâlpilor este Cel despre care Apostolul spune: Capul bărbatului este Hristos. [1Cor. 11,3] Tocmai am spus că drugii stâlpilor sunt mâinile drepte, date reciproc, ale tovărășiei apostolice. Acoperămintele, cusute cu agățătoare, suspendate în inele și legate cu funii, sunt desfășurate ca niște cortine de douăzeci și opt de coți lungime și patru coți lățime[Cf. Ex. 26,2-3]: ele înfățișează restul poporului credincioșilor, care este atașat și suspendat în funiile credinței. Căci funia pusă în trei nu se rupe[Eccl. 4,12]: aceasta este credința în Treime, de care atârnă și prin care se susține întreaga Biserică. Iar măsura unei cortine, cei douăzeci și opt de coți ce se întind în lungime și patru în lățime, desemnează, cred, Legea introdusă în Evanghelii. Căci numărul înșeptit obișnuiește să semnifice Legea, pentru multele taine ale numărului șapte. Când se asociază cu patru, fac douăzeci și opt, de patru ori șapte. Se fac zece cortine, ca să se respecte numărul întreg al desăvârșirii și să dea semn despre decalogul Legii. Iar tipurile de stacojiu, hyacint, de in moale și de purpură indică faptele multe și diverse. Din ele se fac acoperămintele, din ele vălul exterior și interior, din ele se potrivesc a fi făcute toate veșmintele preoțești și arhierești, unind pietrele prețioase cu aurul.
Dar ca să nu întârziem asupra fiecărui tip de virtute, putem spune, pe scurt, că ele sunt semnificate prin cele cu care este împodobită Biserica. Credința ei poate fi comparată cu aurul; cuvântul predicării cu argintul; alama cu răbdarea, lemnul ce nu putrezește cu știința, care prin lemn a venit, [Cf. Gn. 2,9] sau cu nestricăciunea castității, care nu îmbătrânește niciodată; fecioria cu inul moale, slava mărturisirii cu stacojiul; strălucirea iubirii cu purpura; nădejdea în împărăția cerurilor cu hyacintul. Acestea fie, deocamdată, materiile din care se construiește întregul cort, din care se îmbracă preoții, din care este împodobit și arhiereul. Despre natura și calitatea veșmintelor, în alt loc profetul declară și spune: Preoții Tăi, Doamne, să se îmbrace în dreptate! [Cf. Ps. 131,9] Așadar, toate acestea sunt veșminte ale dreptății. Și iarăși spune Apostolul Pavel: Îmbrăcați-vă cu măruntaiele114 milosteniei! [Col. 3,12] Așadar, există și veșminte ale milosteniei. Dar același apostol indică, nu mai puțin, și veșminte mai nobile, când spune: Îmbrăcați-vă cu Domnul Iisus Hristos, și grija cărnii să nu o faceți spre tânjiri! [Rom. 13,14] Acestea sunt, așadar, veșmintele cu care se împodobește Biserica.

4. Dar și fiecare dintre noi poate să edifice în sine însuși cortul lui Dumnezeu. Căci dacă, așa cum au spus unii înaintea noastră, acest cort indică, figurat, întreaga lume, și dacă, iată, fiecare poate fi considerat imaginea lumii, de ce nu ar putea, fiecare în sine însuși, să împlinească forma cortului? Prin urmare, el trebuie să-și potrivească stâlpii virtuților, stâlpi argintați, adică răbdarea rațională. Căci poate exista în om ceva ce pare răbdare, dar care nu este rațional: și cel care nu sesizează nedreptatea și, de aceea, nu plătește în schimb, pare răbdător, dar această răbdare nu este rațională. Așadar, iată că și el are stâlpi, dar ei nu sunt argintați; cine însă suferă și îndură, cu tărie, pentru cuvântul lui Dumnezeu, acela a fost împodobit și apărat de stâlpi argintați. Poate întinde în el și cortine, dacă inima lui se va lărgi, după cuvântul Apostolului ce spune corintenilor: „Să vă lărgiți și voi!”. [2Cor. 6,13] Se poate întări și cu drugi, când se leagă cu unirea iubirii. Poate sta pe baze de argint când este așezat pe tăria cuvântului lui Dumnezeu, a cuvântului profetic și apostolic. Poate avea, pe stâlp, cap aurit, dacă el are credința în Hristos cap aurit. Căci capul omului întreg115 este Hristos. [Cf. 1Cor. 11,3] Poate întinde în sine însuși cele zece cortine când poate lărgi măsura înțelegerii legii duhovnicești nu doar într-un enunț al Legii, sau în două, trei enunțuri, ci în întregul decalog, sau când dă la iveală rodul Duhului: bucuria, pacea, răbdarea, amabilitatea, bunătatea, blândețea, credința, înfrânarea, care se vor adăuga iubirii, ce este mai mare decât toate. [Cf. Gal. 5,22; 1Cor. 13,13]
Să aibă, încă, în sine, acest suflet care nu va da somn ochilor săi, nici dormitare genelor sale și nici odihnă tâmplelor lui, până când nu va găsi loc pentru Domnul, cort pentru Dumnezeul lui Iacob, [Cf. Ps. 131,4] să aibă, spun, și un altar fixat în el, pe care să-I ofere lui Dumnezeu jertfele rugăciunii și victimele milosteniei, pe care să jertfească cu cuțitul înfrânării trufia, ca pe taur, să taie gâtul mâniei ca unui berbec, să sacrifice orice exces și toată plăcerea ca pe țapi și pe iezi. Să învețe totuși, chiar de la acești preoți, să pună deoparte spata dreaptă, pieptișorul și maxilarele[Cf. Ex. 29,26]: faptele bune și faptele drepte (căci nu este păstrat nimic din stânga), pieptișorul întreg, adică inima dreaptă și mintea consacrată lui Dumnezeu, și maxilarele, spre a rosti cuvântul lui Dumnezeu.
Să învețe că trebuie să-și pună în Sfinte și un candelabru cu lumină, ca să aibă veșnic candele aprinse și rărunchii încinși, și să fie ca un sclav, care-L așteaptă pe Domnul său să se întoarcă de la nuntă. [Cf. Lc. 12,35-36] Căci despre aceste candele și Domnul spunea: Candela trupului tău este ochiul tău. [Mt. 6,22] Iar acest candelabru ce are candele să fie așezat spre sud, astfel încât să privească spre nord[Cf. Ex. 26,35]: cu lumina aprinsă, veghind cu inima adică, el trebuie să-l privească și să-l pândească fără încetare pe cel ce este din nord, [Cf. Ioil 2,20] după cum și profetul spune că el vede un lighean sau o oală aprinsă și fața lui spre nord; căci din nord se ațâță relele întregului pământ. [Ier. 1,13-14] Veghind mereu, așadar, atent și arzător, să observe șireteniile diavolului și să vadă totdeauna de unde vine ispita, de unde dă năvală vrăjmașul, de unde se furișează inamicul. Căci spune și apostolul Petru: Potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale, răcnind ca un leu, căutând pe cine să devoreze. [1Pt. 5,8]
Masa punerii înainte, care are douăsprezece pâini, să fie așezată la nord, privind spre sud. [Cf. Ex. 26,35] Aceste pâini, atât prin număr, cât și prin rost, să fie cuvântul apostolic, pe care folosindu-l neîncetat116 – căci se poruncește ca ele să fie puse zilnic înaintea Domnului [Cf. Lv. 24,5] – să privească invers, spre sud, de unde vine Domnul: Căci Domnul va veni din Theman, [Avac. 3,3] după cum s-a scris (Theman se află în sud). Să aibă în adâncul pieptului său și altar pentru tămâie, ca și el să spună: Suntem mireasma bună a lui Hristos. [2Cor. 2,15] Să aibă și chivotul legământului, în care sunt tablele Legii, ca să mediteze ziua și noaptea întru Legea lui Dumnezeu[Cf. Ps. 1,2]: memoria lui să devină chivot și bibliotecă a cărților lui Dumnezeu117, fiindcă și profetul îi numește fericiți pe cei ce păstrează în memorie poruncile Lui, ca să le facă pe ele. [Cf. Ps. 105,3; Iez. 37,24 sqq.] Să fie pusă în el și urna cu mană, înțelesul fin și dulce al cuvântului lui Dumnezeu. Să fie în el și toiagul lui Aaron, învățătura preoțească și rigoarea roditoare a disciplinei.
Însă, peste toate, slavă să aibă în el îmbrăcămintea arhierească. Căci în el poate acționa partea arhierească, cea care este, în el, mai prețioasă decât toate, pe care unii o numesc „partea conducătoare a inimii”, iar alții „înțelegerea rațională”, „substanța intelectuală” sau în orice fel s-ar putea numi în noi acea parte a noastră prin care putem fi primitori ai lui Dumnezeu. Așadar, această parte ce se află în noi să fie împodobită ca arhiereu, cu haine și bijuterii prețioase, [Cf. Ex. 35,27] cu veșmânt până la pământ118 din in moale. [Cf. Ex. 25,7; 28,4] Acest gen de îmbrăcăminte coboară până la picioare, acoperind întregul trup; se indică, prin acesta, că este îmbrăcat, înainte de toate, în castitate. Să primească apoi și un umeral119 împodobit cu pietre prețioase, în care este pusă strălucirea faptelor, ca, văzând oamenii faptele voastre, să-L slăvească pe Tatăl care este în ceruri. [Cf. Mt. 5,16] Să primească și logion120, care poate fi numit „parte rațională”, așezat pe piept: el este împodobit prin împătrita ordine a pietrelor. [Cf. Ex. 28,15 sqq.] Dar și foița de aur să strălucească în frunte, foiță care se numește „petala”121, [Cf. Ex. 28,36] pe care se spune că au fost așezate adevărul și clarificarea. [Cf. Ex. 28,30] Eu consider că cele puse pe piept sunt cuvântul evanghelic, care ne expune în împătrită ordine adevărul credinței și clarificarea Treimii, raportând toate la cap, adică la natura unicului Dumnezeu. În acestea, așadar, este orice adevăr și orice clarificare a adevărului. Prin urmare, dacă vrei să împlinești slujirea arhiereului, după rânduială, în fața lui Dumnezeu, să ai mereu în piept cuvântul evanghelic și credința în Treime! Acestuia i se potrivește cuvântul apostolic, atât în rost, cât și în nume: numai numele lui Dumnezeu îl are mereu în frunte și toate sunt raportate la Unul Dumnezeu.
Arhiereul să aibă veșmintele sale și asupra părților lăuntrice, să aibă părțile sexuale acoperite, ca să fie sfânt cu trupul și cu duhul, [Cf. 1Cor. 7,23] ca să fie curat și în cugetări, și în fapte122. Să aibă, în jurul hainei, și clopoței, ca, intrând, să dea sunet în Sfinte și să nu intre cu tăcere. [Cf. Ex. 28,35] Iar acești clopoței, care trebuie să sune tot timpul, au fost puși la marginea veșmintelor: cred că niciodată nu trebuie să păstrezi tăcerea despre vremurile din urmă și despre sfârșitul lumii, ci tot timpul să-l proclami, să discuți și să vorbești despre el, urmând celui care a spus: Amintește-ți de cele din urmă ale tale și nu vei păcătui! [Sir. 7,36] Așadar, în acest fel omul nostru lăuntric să fie împodobit lui Dumnezeu ca arhiereu, ca să poată intra nu numai în Sfinte, ci și în Sfintele Sfintelor, ca să poată veni la [capacul de] împăcare, unde sunt heruvimii și de unde Dumnezeu îi apare. [Cf. Ex. 25,17-18] Sfintele pot fi cele ce pot avea petrecere sfântă în veacul prezent. Însă Sfintele Sfintelor, în care se intră doar o singură dată [pe an], cred că sunt trecerea la cer, [Cf. Ex. 30,10] unde se află împăcare și heruvimi, unde Dumnezeu va putea apărea celor curați cu inima, sau fiindcă Domnul spune: „Iată, împărăția lui Dumnezeu este în voi!”. [Lc. 17,21]
Acestea să fie spuse, deocamdată, despre cort, atât cât a putut să apară înțelegerii noastre acum, în trecere, cât am putut potrivi urechilor auditorilor, cu scopul ca și fiecare dintre noi să se străduiască să facă în el cortul lui Dumnezeu. Căci nu fără noimă se relatează despre părinți că locuiau în corturi. Eu astfel înțeleg că Avraam, Isaac și Iacob au locuit în corturi: construiseră în ei cort lui Dumnezeu, ei, care se împodobiseră cu atât de multe și diverse străluciri ale virtuților. Căci strălucea în ei însemnul regilor, purpura, pentru care se spune lui Avraam de către fiii lui Heth: „Între noi, tu ești rege de la Dumnezeu!”. [Gn. 23,6] Strălucea și stacojiul, căci a ținut dreapta sa cu tărie spre a-și înjunghia lui Dumnezeu unicul fiu. [Cf. Gn. 22] Strălucea hyacintul când, privind mereu cerul, îl urma pe Dumnezeu. [Cf. Gn. 15,5] Și în toate celelalte la fel fusese împodobit.
Eu astfel înțeleg și ziua de sărbătoare a corturilor, care este poruncită de Lege: poporul să iasă, într-o anume zi din an, și să locuiască în corturi, având ramuri de palmieri, frunze de salcie și de plop și ramuri de copac înfrunzit. [Cf. Lv. 23,40] Palmierul este semnul victoriei în acel război ce se poartă între carne și duh123. [Cf. Gal. 5,17] Iar plopul și salcia sunt, atât prin rost, cât și prin nume124, ramurile castității. Pe care, dacă le păstrezi întregi, poți avea și ramurile arborelui des și înfrunzit, care este viața veșnică și fericită125, când Domnul te va așeza în loc înverzit, lângă apa odihnei, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, [Ps. 22,2] Care are slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin. [Cf. 1Pt. 4,11]

106 Am tradus fidel textul latin. Versiunea este diferită de ceea ce ne oferă textul recept al unor ediții moderne ale Noului Testament (v. Nestle, Aland, Novum Testamentum Graece, 1995). Totuși chiar și acestea dau mărturie despre o variantă greacă ce poate explica textul omiliei origeniene (v. aparatul critic al ediției v. Nestle, Aland, Novum Testamentum Graece, 1995, ad Evr. 9,2-3).
107 Indiciu al unei tradiții interpretative creștine, foarte atente, filologice; interesantă este observarea polemicii exegeților, semn al unui consistent exercițiu interpretativ anterior.
108 Origen explică în acest enunț sintagma ebraică preluată de Septuaginta.
109 În greacă: οἰκητήριον.
110 În latină: sapientes. Am utilizat dubletul pentru a reda mai bine semnificația termenului latin, dar și a celui grecesc.
111 În latină: atria. Redă grecescul αὐλαίαι.
112 În latină: sanctificationem. Redă grecescul ἀγίασμα.
113 Trimitere la începutul secvenței 3 a acestei omilii.
114 În latină: viscera. Redă grecescul σπλάγχνα.
115 În latină: omnis. După grecescul παντός. Aici Origen insistă pe semnificația „întregului” care este individul.
116 În latină: tam numero quam virtute. Literal: „atât prin nume, cât și prin putere”. Pentru a da sens enunțului am observat contextual lat. virtute: el pare a fi explicitat de continuarea enunțului, desemnând „funcția”, „utilizarea”, „rostul”.
117 Aceeași imagine în Homilia in Genesim 2,6.
118 În latină: podere. Redă, prin transliterare, grecescul ποδήρη. Explicația termenului din lexicul vestimentației este secventă.
119 În latină: humerale. Redă grecescul ἐπωμίς.
120 În latină: logion. După grecescul λογεῖον. Rufin a păstrat termenul grecesc (vezi și explicația următoare), transliterându-l, pentru a face accesibilă interpretarea origeniană secventă.
121 Traducătorul latin redă termenul grec πέταλον.
122 Pentru simbolica veșmântului arhiereului sunt utile și observațiile origeniene din Adnotatio in Exodum 24.
123 Origen ne invită să citim Lv. 23,40, unde sunt amintite „stâlpările de finic”, de palmier, φοινίκων, simbol clasic al victoriei (Pseudo Aristotel, Magna Moralia 1196a, SVF 3,175). Iar sărbătoarea corturilor, invocată de Origen, a fost deja explicată Homilia in Exodum 5,2). De aici temeiul enunțului origenian adnotat.
124 Pentru a înțelege interpretarea origeniană este necesar să privim textul biblic la care suntem trimiși aluziv: καὶ ἰτέας καὶ ἄγνου κλάδους (Lev. 23,40). Substantivele ce ne interesează, ἰτέας și ἄγνου, desemnează specii botanice, similare salciei. Origen trece facil de la aceste nume de arbori la exultarea castității, a nevinovăției, deoarece el aplică un procedeu exegetic foarte răspândit în Antichitate, ce se bazează pe exploatarea homografiei și / sau homofoniei. Astfel, primul substantiv ar putea fi asociat fonetic cu η)=ϑος, indicând „moravurile”, iar cel de-al doilea este proxim formal lui ἅγνος, ce semnifică „castitate”. Așadar, ramurile acestor arbori ne indică, etic, castitatea. Multe din aparentele asociații hazardate origeniene se întemeiază pe acest procedeu exegetic, legitim în nootropia antică.
125 Altă asociere origeniană care poate părea arbitrară: arborele des și înfrunzit este viața veșnică. De această dată Origen corelează roada frumoasă a arborelui, κάρπον ξύλου ὡραῖον, amintită și ea în locul biblic tocmai citat (Lv. 23,40), cu arborele vieții, referință biblică fundamentală, πᾶν ξύλον ὡραῖον εἰς ὅρασιν καὶ καλὸν εἰς βρῶσιν καὶ τὸ ξύλον τῆς ζωῆς (Gn. 2,9). Un principiu exegetic asumat de Origen obligă la această asimilare: Scriptura, ca unic discurs adevărat, își developează semnificațiile prin observarea tuturor ocurențelor unui termen în cartea revelată.

Omilia X
Despre femeia însărcinată care a avortat din pricina a doi bărbați ce erau în dispută
1. Dacă doi bărbați vor fi în dispută și vor lovi o femeie însărcinată, și va ieși pruncul ei încă neformat, va suferi o daună, cât îi va impune bărbatul femeii, și va da cu onoare. Iar dacă va fi fost conformat, va da suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie. [Ex. 21,22-23]
Înainte de toate, cred că se cuvine a fi cercetat aici sub care capitol al Legii trebuie socotite aceste prevederi. Căci nu toate cele prevăzute se numesc „lege”, cum pare celor mai simpli, ci unele sunt lege, altele mărturii, altele porunci și îndreptări, iar altele judecăți. Ceea ce învață mai clar, reunindu-le, Psalmul al optsprezecelea: Legea Domnului este ireproșabilă, convertind suflete; mărturia Domnului este fidelă, înfățișând înțelepciune copilașilor. Îndreptările Domnului sunt drepte, veselind inimile, preceptul Domnului e clar, luminând ochii. Frica de Domnul este castă, rămânând în veacul veacului, judecățile Domnului sunt adevărate, justificate în ele însele. [Ps. 18,8-9] Așadar, de vreme ce se indică deosebirile celor stabilite în Lege, textul discutat este scris sub titlul îndreptărilor sau al reparațiilor. Căci astfel spune mai sus: „Și acestea sunt îndreptările pe care le vei pune în fața lor!”. [Ex. 21,1] Însă nu este momentul să explicăm diferențele fiecăreia dintre acestea, căci acum ni se cere explicația celor citite.
Desigur, este necesar de știut că o parte din cele ce trebuie expuse a fost așezată în Evanghelia după Matei, acolo unde Domnul spune: „Ați auzit că s-a spus: «Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte». Eu însă vă spun vouă: nu vă opuneți răului! Dar dacă cineva te va lovi peste obrazul drept, întoarce-l și pe celălalt!”. [Mt. 5,38] Dar poate că cineva care citește mai atent Scriptura va spune că cele amintite, scrise în Evanghelie, nu sunt luate din acest loc al Exodului, ci mai degrabă din Deuteronom, unde, la fel, se relatează unele scrise similar: „Dacă va sta în față un martor nedrept, aducând mărturie de impietate împotriva unui om, ambii oameni care sunt în controversă vor fi puși în fața Domnului, în fața preoților și în fața judecătorilor, care vor fi în acele zile, și judecătorii vor discuta cu grijă și vor examina. Și, iată, vor descoperi că martorul nedrept a mărturisit strâmb, s-a ridicat împotriva fratelui său, și îi veți face lui ceea ce el a încercat să-i facă fratelui său, și îl veți scoate pe cel rău din mijlocul vostru, ca ceilalți, auzind, să aibă teamă și să nu se gândească să mai facă acest rău între voi, după cuvânt. Ochiul tău nu va avea milă pentru el: suflet pentru suflet, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior”. [Dt. 19,16-21] Pare că în ambele locuri sunt spuse lucruri asemănătoare: așa că nu este clar din ce loc pare luat mai degrabă cuvântul pus în Evanghelie, pe care Domnul l-a spus: „Ați auzit că s-a spus: «Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte»”. [Mt. 5,38]

2. Totuși cuvântarea trebuie să se întoarcă acum la cele ce au fost scrise în Exod, unde doi bărbați au o dispută și lovesc o femeie însărcinată, și o lovesc astfel încât pruncul iese din ea, deja format sau încă neformat. Să vedem mai întâi, în cazul în care va ieși încă neformat, cum de se poruncește ca doar unul dintre cei ce dispută să fie lovit de un prejudiciu bănesc, de vreme ce culpa disputei este atribuită de Scriptură nu unuia singur, ci amândurora? Și ce înseamnă că bărbatul femeii evaluează sau îi impune lui, și nu amândurora, și că va da, nu că mai degrabă „vor da” cu onoare? [Ex. 21,22-23] Dar ce este această onoare? Iar dacă pruncul va ieși deja format, după ce femeia însărcinată a fost lovită de bărbații care dispută, înțelegem fără dificultate că se dă suflet pentru suflet: vinovăția este răzbunată prin moarte. Cele ce urmează însă sunt dificil de explicat: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. [Ex. 21,24] Căci pare imposibil să înțelegem că pruncul pe care femeia lovită îl va lepăda, deși va ieși format, a pierdut în pântece un ochi, lovit de piciorul bărbatului ce dispută, ochi pentru care omul ar trebui să fie privat de un ochi de către judecători. Dar să admitem, fie și aceasta (fiindcă se relatează că era deja format): ce vom spune și despre dinte? Oare a avut dinți în pântecele mamei, pe care lovitura agresorului să-i fi scos? Iar dacă raportăm acestea la cea care va avorta, în ce fel, iarăși, se va potrivi ca femeia ce avortează să-și piardă ochiul ori să simtă o durere de dinți? Dar să admitem că se spune „lovită” pentru a se indica ochiul sau dintele, și că de aici ar fi apărut cauza avortării copilului, să admitem vânătaia, să admitem că a fost rănită; ce vom spune și despre arsură pentru arsură? Oare femeia care a asistat la o dispută a bărbaților a putut fi arsă, ca să fie plătită arsură pentru arsură? Aceste chestiuni nu mi se par a comporta o soluție facilă nici în locurile Deuteronomului, unde cele scrise indică la fel.
Să admitem că acolo s-a ridicat un martor nedrept, rostind o mărturie falsă despre impietate, împotriva unui om. Ambii sunt chemați la judecată; judecătorii cercetează cu grijă, descoperă că acuzatorul, ori acel martor, a rostit cele false. În ce fel judecătorul, care nu trebuie să-l cruțe pe martorul fals, care trebuie să ia sufletul celui vinovat pentru sufletul celui nevinovat, în ce fel, spun, ar putea scoate ochi pentru ochi? Ca și cum cel acuzat pe nedrept ar fi fost vătămat la ochi, la dinți, la mână sau la picior de către acuzator. Acestea ne-au fost spuse ca să arătăm celor ce vor că, în ambele locuri, cele scrise nu pot fi ușor explicate126. Căci se cuvenea ca noi să analizăm cele ce sunt citite mai întâi după istorie, și astfel, fiindcă legea este duhovnicească, [Cf. Rom. 7,14] să căutăm în ele înțelegerea duhovnicească.

3. Dar, cât privește acest moment, chiar și perspectiva alegoriei, care obișnuiește să se deschidă totdeauna mai larg, este pentru noi restrânsă. Totuși, atât cât putem, vom încerca să explicăm ce ni se pare [indicat] în acest loc. Am spus adesea că în Scripturi mădularele sufletului sunt numite cu același nume și îndeplinesc aceleași funcții pe care le îndeplinesc sau le primesc ca nume mădularele trupului. Spre exemplu, când se spune „Vezi paiul în ochiul fratelui tău, și, iată, în ochiul tău se află o bârnă” [Cf. Mt. 7,3 sqq.]: este sigur că aici nu vorbește despre ochiul trupului, în care se află o bârnă, ci de ochiul sufletului. Alte exemple: când spune „Cine are urechi de auzit să audă!”, [Cf. Mt. 13,9] „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea!” [Cf. Is. 52,7] și multe de acest fel. Am așezat mai întâi acestea, ca să nu ne tulbure asemănarea în privința mădularelor.
Iată-i, așadar, pe acești doi bărbați care dispută, care discută, care se întreabă reciproc despre doctrinele sau chestiunile Legii, doi bărbați care, ca să folosim cuvântul Apostolului, dispută cu înverșunare luptele cuvintelor. [Cf. 1Tim. 6,4] De unde și același Apostol, știind că între frați se ridică dispute de acest fel, sfătuiește și spune: Să nu doriți certurile de cuvinte, căci la nimic nu sunt folositoare, decât spre răsturnarea celor ce ascultă! [2Tim. 2,14] Și, în alt loc: Dar să eviți chestiunile Legii, știind că nasc dispute. Or, nu trebuie ca slujitorul lui Dumnezeu să intre în dispută. [2Tim. 2,23-24] Așadar, de aceea lovesc femeia însărcinată și-i scot pruncul, format sau încă neformat: fiindcă cei ce dispută chestiunile dispută spre răsturnarea celor ce ascultă. Femeie însărcinată este numit sufletul127 care tocmai a zămislit cuvântul lui Dumnezeu.
Despre o asemenea zămislire citim ce s-a scris și în alt loc: Din frica Ta, Doamne, am zămislit în pântece și am născut. [Is. 26,18] Așadar, cei care zămislesc și de îndată nasc nu trebuie considerați femei, ci bărbați, și încă bărbați desăvârșiți. În fine, ascultă-l pe profet: Dacă pământul a născut într-o zi, și un popor s-a născut dintr-o dată. [Is. 66,8] Aceasta este generația celor desăvârșiți, care se naște de îndată, chiar în ziua în care a fost zămislirea. Să nu-ți pară straniu că am spus că bărbații nasc: tocmai am amintit în ce fel trebuie să înțelegi numele mădularelor, ca să te îndepărtezi de simțurile trupești și să capeți înțelegerea omului lăuntric. Dacă însă vrei să te mulțumesc în această chestiune și din Scripturi, ascultă ce spune Apostolul: Fiii mei, pe care vă nasc din nou, până ce Hristos se va forma în voi… [Gal. 4,19] Așadar, sunt desăvârșiți și bărbați puternici cei ce nasc imediat după zămislire, cei care scot cuvântul credinței în fapte.
Sufletul care zămislește și oprește în pântece, dar nu naște, se numește femeie, după cum și profetul spune: Durerile nașterii au ajuns-o, și nu se află în ea puterea de a naște. [Cf. Is. 37,3] Acest suflet, așadar, care acum se numește femeie din cauza lipsei sale de tărie, este lovit și scandalizat, doi bărbați disputând între ei și aruncând în luptă cuvinte scandaloase (lucru totdeauna prezent într-o ceartă de cuvinte), astfel încât cuvântul credinței, care fusese zămislit cu gingășie, este scos afară și pierdut: aceasta este disputa și cearta ce duce spre răsturnarea celor ce ascultă. [2Tim. 2,14] Dacă, așadar, sufletul ce a fost scandalizat va lepăda cuvântul încă neformat, se spune că cel ce a scandalizat va suferi un prejudiciu. Vrei să știi că în unii cuvântul este format, iar în alții el nu e încă format? Evident, ne învață aceasta cuvântul apostolului amintit mai înainte: …până ce Hristos se va forma în voi. [Gal. 4,19] Or, Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu. Prin aceasta se arată că, în acel timp în care scria, încă nu era format în ei cuvântul lui Dumnezeu; dacă, așadar, va ieși încă neformat, va suferi prejudiciu.
Despre prejudiciile suportate de cei ce instruiesc și Apostolul învață, când spune: Dacă însă lucrarea lui va arde, va suferi prejudiciu. El însă va fi mântuit, dar astfel, ca prin foc. [1Cor. 3,15] Dar și Domnul spune în Evanghelie: „Ce-i folosește omului dacă câștigă lumea întreagă, însă își pierde sufletul său sau îi aduce prejudiciu?”. [Cf. Mt. 16,26] De aici se pare a se arăta că unele păcate duc la prejudiciu, nu la moarte, fiindcă cel ce va suferi prejudiciu se mântuiește, deși prin foc. Din acest motiv, cred, și Apostolul Ioan spune în epistola sa că unele păcate sunt spre moarte, iar că altele nu sunt spre moarte. [Cf. 1In. 5,16] Însă consider că nu se poate discerne ușor, de către orice om, care sunt soiurile de păcate ce sunt spre moarte și care sunt cele ce nu sunt spre moarte, ci spre prejudiciu. Căci s-a scris: Cine înțelege greșelile? [Ps. 18,12] Totuși din cele relatate prin parabole în Evanghelie, noi putem cunoaște în parte de ce fel sunt cele ce se numesc prejudicii, când vedem acolo că unele sunt puse în relație cu câștigurile căutate prin negoț. Spre exemplu, când se relatează că, pe lângă cinci mine, au fost câștigate altele cinci, sau că pe lângă cele două au fost câștigate altele două, [Cf. Mt. 25,14 sqq.; Lc. 19,13] sau când se folosește drahma sau dinarul sau talantul [Cf. Lc. 15,8; 10,35] și când sunt numite cele ce rezultă din muncă ca niște monede, dar și când se spune că stăpânul familiei cere socoteală sclavilor săi și i se prezintă unul care datora zece mii de talanți. [Cf. Mt. 18,23 sqq.] Există, așadar, un înțeles al prejudiciului: spre exemplu, cel ce ar fi trebuit să primească, drept plată a sa, zece mine, nu primește zece, ci opt sau șase sau chiar mai puțin. Astfel, se numește lovit de prejudiciu cel care a furnizat unui suflet mai slab și femeiesc pricină de scandal.

4. Îi va da însă, spune Scriptura, după cum va impune sau evalua bărbatul ei, și îi va da cu onoare. [Cf. Ex. 21,22] Bărbatul sufletului ce învață este magistrul acestuia. Așadar, [va da] după cum va impune acest bărbat: ori Hristos, care este magistrul tuturor128, ori cel care este, în locul lui Hristos, învățător al sufletelor în fruntea Bisericii. Cel ce se opune prin cuvinte, spre răsturnarea celor ce ascultă, [Cf. 2Tim. 2,14] va suferi prejudiciu pentru acel suflet care leapădă pruncul încă neformat. Ceea ce poate fi înțeles, eventual, că s-a produs din scandalul unui catehumen încă neformat. Căci se poate întâmpla ca, invers, cel ce a lovit să instruiască, să repare, să redea sufletului cele pe care le pierduse, și acestea să le facă încă cu onoare: cu umilință, cu răbdare, după cum spune Apostolul, corectând cu blândețe pe cei care rezistă, [2Tim. 2,25] și nu prin dispută, ca mai înainte, când a adus înlăuntru scandal.
Dacă pruncul va fi fost format, va da suflet pentru suflet. Pruncul format [Ex. 21,23] poate fi considerat cuvântul lui Dumnezeu în inima acelui suflet care a ajuns la harul botezului, sau care a zămislit mai clar și mai evident cuvântul credinței. Așadar, dacă acesta, lovit de cearta ascuțită a învățătorilor, va lepăda cuvântul, el va fi găsit a fi dintre cei despre care Apostolul spunea: Căci deja unii s-au întors înapoi, după Satana[1Tim. 5,15]: atunci va da suflet pentru suflet. [Ex. 21,23] Sau trebuie înțeles sufletul în ziua judecății, în fața acestui judecător care poate pierde sufletul și trupul în gheenă, [Mt. 10,28; Lc. 12,5] fiindcă și în altă parte profetul spune către Ierusalim: „Am dat Egiptul în schimbul tău, Etiopia și Soene pentru tine”. [Is. 43,3] Sau poate să se potrivească, eventual, și aceasta: cel conștient de un asemenea scandal își pune sufletul lui pentru sufletul celui pe care l-a scandalizat, și lucrează până la moarte, [gândindu-se] în ce fel să-l întoarcă, în ce fel să-l refacă, în ce fel să-l aducă din nou la credință.
Să pună și ochi pentru ochi: dacă a lovit ochiul sufletului, adică dacă a tulburat înțelegerea lui, ochiul aceluia să fie luat de cel ce este în fruntea Bisericii. Să se taie înțelegerea lui, turbulentă și sălbatică, ce a generat scandal.
Dar și dacă a vătămat dintele celui ce ascultă, dintele prin care, primind hrana cuvântului, obișnuia să o mărunțească, să o sfarme cu măselele, ca să ducă înțelegerea fină din ele către pântecele sufletului, dacă acela a zguduit și a smuls acest dinte, astfel încât, datorită dispariției lui, sufletul nu poate primi, fin și duhovnicesc, cuvântul lui Dumnezeu din cauza certei aceluia, atunci să i se ia dintele celui ce nu a mărunțit și nu a despărțit bine bucatele Scripturilor. Căci pentru aceasta, poate, se spune despre Domnul în alt loc: Ai sfărâmat dinții păcătoșilor. [Ps. 3,8] În alt loc se scrie, la fel: Cel ce mănâncă struguri acri, dinții lui se vor strepezi. [Ier. 38,30] Iar în alt loc: Domnul a zdrobit pietrele de moară ale leilor. [Ps. 57,6] Astfel, așadar, prin intermediul mădularelor se spune că sufletul este lovit și rănit.
Se cere și mână pentru mână și picior pentru picior. Mâna este puterea sufletului prin care poate ține și strânge ceva, fapta și puterea lui, ca să spun așa; piciorul este cel prin care înaintează spre bune sau spre rele. Așadar, dacă sufletul suferă scandal, el este răsturnat nu numai în credință, ci și în fapte, care sunt indicate prin mâini și picioare: celui care a întins capcana i se iau mâinile, prin care nu a făptuit binele, și picioarele, cu care nu a mers bine.
Va primi și arsura prin care a mistuit și a dat un suflet gheenei. Prin fiecare dintre acestea se arată că acest lovitor, amputat de toate mădularele, este tăiat din trupul Bisericii, pentru ca ceilalți, văzând, să aibă teamă și să nu facă la fel. [Cf. Dt. 19,20] De aceea și Apostolul, când îl descrie pe învățătorul Bisericii, sfătuiește, între altele, ca el să nu fie bătăuș, ca nu cumva, lovind femeile însărcinate, sufletele începătoare, să pună suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. [Cf. 1Tim. 3,3]
Asemenea sunt și acele suflete pe care Domnul le deplânge în Evanghelie, când spune: „Vai celor însărcinate și celor ce vor alăpta în acele zile”, în care vor fi scandalizați, „eventual, chiar și cei aleși”. [Mt. 24,19,24] Trebuie știut totuși că nu este specific celor desăvârșiți a fi scandalizați, ci fie femeilor, fie pruncilor, după cum și Domnul spune în Evanghelie: „Dacă vreunul va scandaliza pe unul din aceștia, foarte mici, preamicuți”. [Mt. 18,6] Preamicuț este, așadar, și foarte mic cel ce poate fi scandalizat. Iar cel duhovnicesc le judecă pe toate [1Cor. 2,15] și le încearcă pe toate: el păstrează ce este bun, păzindu-se însă de orice soi de răutate. [Cf. 1Tes. 5,21] Pe acestea, atât cât ni s-au arătat nouă, le-am spus în această secțiune. Să cerem însă de la Domnul ca Însuși să binevoiască a ne descoperi cele desăvârșite, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, Care are slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin. [Cf. 1Pt. 4,11]

126 Discuție inteligentă a unui enunț biblic: absurditatea lui este cauză a cercetării. Altfel Biblia, din care acest pasaj a fost decupat, rămâne o carte obscură, confuză, contradictorie. Dificultatea, aporia, este motor al căutării pentru Origen.
127 Substantivul anima este de gen feminin, ca și corespondentul său grec, ψυχή.
128 Hristos ca învățător: imagine dragă lui Origen (v. și Commentarium in Genesim 1).
Omilia XI
Despre setea poporului în Rafidim, despre războiul amaleciților și prezența lui Iothor
1. Fiindcă oricine vrea să trăiască evlavios în Hristos suferă persecuție, [2Tim. 3,12] urmând calea acestei vieți, și este atacat de dușmani, trebuie ca el să fie totdeauna înarmat și în continuu să stea în tabere. De aceea și despre poporul lui Dumnezeu se relatează: A ieșit toată adunarea fiilor lui Israel din deșertul Sinai, după taberele lor, prin cuvântul Domnului. [Ex. 17,1] Există, așadar, o singură adunare a Domnului, dar ea se împarte în patru tabere. Căci sunt descrise patru tabere așezate în jurul cortului Domnului, după cum se relatează în Numere. [Cf. Nm. 2]
Așadar, dacă și tu neîncetat vei veghea și vei fi mereu înarmat, știind că ești soldat în taberele Domnului, îndeplinește această poruncă: Nici unul care luptă pentru Dumnezeu nu se implică în afacerile veacului, ca să-i placă Celui ce l-a înrolat. [2Tim. 2,4] Fiindcă, dacă vei fi un soldat liber de afacerile veacului și vei face de gardă mereu în taberele Domnului, și despre tine se va spune că, prin cuvântul Domnului, ai ieșit din deșertul Sinai și ai venit în Rafidim. [Cf. Ex. 17,1] „Sinai” se tâlcuiește „ispită”, iar „Rafidim” „sănătatea judecății”. Vine la sănătatea judecății cel care iese cu bine din ispită, cel pe care ispita l-a făcut încercat, căci în ziua judecății va fi sănătos, iar sănătatea îl va însoți pe cel care nu va fi fost rănit în ispită, după cum s-a scris și în Apocalipsă: Iar celui ce va învinge, îi voi da lui din lemnul vieții care este în raiul Dumnezeului meu. [Ap. 2,7] Așadar, la sănătatea judecății ajunge cel care rânduiește bine cuvintele sale în judecată. [Cf. Ps. 111,5]
2. Dar ce semnifică ceea ce urmează? A însetat poporul de apă și murmurau împotriva lui Moise. [Ex. 17,3] S-ar putea arăta redundant enunțul „poporul a însetat de apă”, căci ar fi fost de ajuns să spună „a însetat”. Ce nevoie a fost să adauge a însetat de apă? Nu este o adăugire redundantă, căci există mai multe tipuri de sete: fiecare are propria sete. Cei care sunt fericiți după cuvântul Domnului însetează de dreptate[Cf. Mt. 5,6]; alții spun, nu mai puțin, „a însetat sufletul meu de Tine, Dumnezeule”. [Cf. Ps. 62,2] Însă păcătoșii suferă nu sete de apă, nici foame de pâine, ci sete de a auzi cuvântul lui Dumnezeu. [Am. 8,11] De aceea, așadar, adaugă și aici: poporul a însetat de apă, [Cf. Ex. 17,3] el, care ar fi trebuit să înseteze de Dumnezeu, să înseteze de dreptate.
Fiindcă însă Dumnezeu este cu adevărat educatorul pruncilor și învățătorul celor necugetați, [Cf. Rom. 2,20] El îndreaptă greșelile și corectează erorile: El spune lui Moise să ridice toiagul și, lovind piatra, să le aducă lor ape. [Cf. Ex. 17,5 sqq.] Căci vrea ca ei să bea încă de pe acum din piatră, [Cf. 1Cor. 10,4] vrea ca ei să înainteze și să pătrundă în tainele lăuntrice. Fiindcă au murmurat împotriva lui Moise, Domnul poruncește să le arate piatra din care beau. Dacă cineva, citindu-l pe Moise, murmură împotriva lui și îi displace Legea care a fost scrisă după literă, fiindcă nu pare a păstra, în multe, coerența, Moise îi arată lui piatra, care este Hristos, [Cf. 1Cor. 10,4] și îl conduce la ea, ca de acolo să bea și să-și astâmpere setea lui. Dar această piatră nu va da ape decât dacă va fi fost lovită: doar lovită produce izvoare. Căci Hristos, lovit și adus pe cruce, a produs izvoarele Noului Testament; de aceea s-a spus despre El: „Voi lovi păstorul și oile se vor împrăștia”. [Cf. Zah. 13,7] Era necesar, așadar, ca El să fie lovit, căci dacă nu ar fi fost lovit și nu ar fi ieșit din coasta Lui apă și sânge, [Cf. In. 19,34] noi toți am pătimi setea cuvântului lui Dumnezeu. [Cf. Am. 8,11] Așadar, aceasta a explicat și Apostolul: Toți au mâncat aceeași hrană duhovnicească și toți au băut aceeași băutură duhovnicească. Căci ei au băut din piatra duhovnicească ce urmează; piatra însă era Hristos. [1Cor. 10,3-4] Observă totuși ce i-a spus în acest loc Dumnezeu lui Moise: „Ieși înaintea poporului și ia cu tine pe cei mai mari după naștere, adică pe bătrânii poporului!”. [Cf. Ex. 17,5] Nu numai Moise duce poporul la apele pietrei, ci și vârstnicii poporului cu el. Căci nu doar Legea îl anunță pe Hristos, ci și profeții, și patriarhii și toți cei mai mari după naștere.
3. După acestea este descris războiul purtat cu amaleciții[Cf. Ex. 17,8 sqq.]; se relatează că poporul a luptat și a învins. [Cf. Ex. 16,4] Înainte de a mânca pâine din cer și de a bea apă din piatră nu se relatează că poporul a luptat, [Cf. Ex. 17,5 sqq.] ci i se spune: „Domnul va lupta pentru voi, iar voi veți păstra tăcerea”. [Ex. 14,14] Există, așadar, o vreme când Domnul luptă pentru noi, neîngăduind ca noi să fim ispitiți mai mult decât putem, [Cf. 1Cor. 10,13] nelăsându-ne să venim la întâlnirea cu cel puternic [Cf. Mt. 12,29] câtă vreme suntem inegali în putere. Apoi și Iov a dus la capăt întreaga luptă faimoasă a ispitirii lui când era deja desăvârșit. [Cf. Iov 1,1] Și tu, așadar, când vei începe a mânca mana, pâinea cerească a cuvântului lui Dumnezeu, și a bea apă din piatră, când vei pătrunde în cele lăuntrice ale învățăturii duhovnicești, așteaptă-te la luptă și pregătește-te de război!
Războiul fiind iminent, prin urmare, să vedem ce ordonă Moise: A spus către Iisus: „Alege-ți ție bărbați, ieși și luptă-te cu Amaleh mâine!”. [Ex. 17,9] Până în acest loc nu s-a menționat niciodată fericitul nume al lui Iisus129. Aici a luminat pentru întâia oară strălucirea numelui Său, aici pentru întâia oară Moise l-a chemat pe Iisus și i-a spus: „Alege-ți ție bărbați!”. Moise îl cheamă pe Iisus, Legea Îl invocă pe Hristos, ca să-și aleagă Sieși bărbați puternici din popor. Moise nu-i putea alege, ci doar Iisus este cel ce poate alege bărbați puternici, El, care a spus: „Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”. [In. 15,16] Căci El este căpetenia celor aleși, El este conducătorul celor puternici, El este cel ce se luptă cu Amaleh. El este cel ce intră în casa celui puternic și îl leagă pe cel puternic și pradă vasele lui. [Cf. Mt. 12,29]
4. Dar să vedem deocamdată ce dezvăluie acum istoria prezentă: Moise a urcat pe vârful colinei. [Cf. Ex. 17,10] Încă nu urcă pe vârful muntelui, ci pe vârful colinei. Căci îi era rezervat să urce pe vârful muntelui atunci când Iisus va fi urcat, și cu El Moise și Ilie: acolo trebuia să se preschimbe în slavă. [Cf. Lc. 9,28-31] Acum însă, ca cel ce nu a fost încă slăvit prin preschimbarea lui Iisus, nu a urcat pe vârful muntelui, ci a urcat pe vârful colinei. Și s-a întâmplat, câtă vreme Moise își ridica mâinile, Israel se făcea mai puternic. [Ex. 17,11] Moise își ridică mâinile, nu și le întinde. Iisus însă, care, înălțat pe cruce, va fi îmbrățișat cu brațele Lui întregul rotund al pământului, spune: „Am întins mâinile Mele spre un popor ce nu crede și Mi se opune”. [Is. 65,2; Rom. 10,21] Moise, așadar, își ridică mâinile sale și, câtă vreme își ridica mâinile, Amaleh era învins.
A ridica mâinile: aceasta înseamnă a ridica faptele și acțiunile către Dumnezeu, a nu avea acțiuni aruncate jos și zăcând la pământ, ci plăcute lui Dumnezeu și ridicate la cer. Își ridică mâinile, așadar, cel care strânge comoară în cer, căci acolo este comoara lui, [Cf. Mt. 6,20-21] acolo și ochiul lui, acolo și mâna lui. Își ridică mâinile și cel ce spune: Ridicarea mâinilor mele este sacrificiu de seară. [Ps. 140,2] Așadar, dacă acțiunile noastre sunt ridicate și nu sunt pe pământ, Amaleh este învins. Dar și Apostolul poruncește să fie ridicate mâini sfinte, fără ură și deliberare, [Cf. 1Tim. 2,8] și se spunea unora: Ridicați mâinile căzute și genunchii prăbușiți și faceți căi drepte pentru picioarele voastre. [Evr. 12,12-13] Așadar, dacă poporul urmează Legea, Moise ridică mâinile și adversarul este învins; dacă poporul nu urmează Legea, Amaleh prinde puteri. Fiindcă, așadar, și noi avem luptă împotriva conducătorilor, a puterilor și a celor ce domnesc peste această lume a întunericului, [Cf. Ef. 6,12] dacă vrei să învingi, dacă vrei să câștigi, ridică mâinile tale și înalță acțiunile tale: locuirea ta să nu fie pe pământ ci, după cum spunea Apostolul, umblând pe pământ, avem locuire în cer. [Cf. Flp. 3,19-20] Astfel vei putea birui poporul ce ți se împotrivește, Amaleh, așa încât să se spună și despre tine: Cu mână ascunsă supunea Domnul pe Amaleh. [Ex. 17,16]
Ridică și tu mâinile către Dumnezeu, împlinește porunca pe care Apostolul o rostește, „Rugați-vă fără încetare!”, [1Tes. 5,17] și atunci se va întâmpla ceea ce s-a scris: Așa cum vițelul paște iarba verde pe câmp, tot astfel acest popor va paște poporul ce se află pe pământ. [Nm. 22,4] Prin aceasta se indică, după cum am primit de la înaintași, că poporul lui Dumnezeu lupta nu atât cu mâinile și cu arma, cât cu glasul și cu limba: închinând adică rugăciune către Dumnezeu, ruina pe dușmani. Și tu, așadar, dacă vrei să-i învingi pe dușmani, ridică faptele tale, strigă către Dumnezeu, cum spune Apostolul, stând drept la rugăciune și veghind în ea. [Col. 4,2] Căci acestea sunt luptele creștinului, prin care îl biruie pe dușman.
Consider însă că prin această figură Moise arată și forma celor două popoare. Unul este poporul din gentili, care ridică și înalță mâinile lui Moise, care a ridicat în sublim cele scrise de Moise, așezând în înălțime înțelegerea lor și, prin aceasta, învinge. Celălalt este cel învins de către adversari și pus la pământ: nu ridică mâinile lui Moise, nici nu le înalță pe ele de la pământ, nici nu vede ceva înalt și subtil în el.
5. După acestea Moise vine la muntele lui Dumnezeu și acolo îi iese înainte Iothor, socrul său. [Ex. 18] Îi iese în cale [afară] din tabere și nu îl duce la muntele lui Dumnezeu, ci îl duce în cortul lui. [Cf. Ex. 18,7] Căci preotul din Madian nu putea urca muntele lui Dumnezeu, deoarece nici în Egipt nu a putut coborî, el sau soția lui Moise: acum vine la Moise cu fiii săi. Căci nu poate să coboare în Egipt și să suporte luptele egiptene decât dacă a fost atlet încercat, și așa cum spune Apostolul: Oricine se aruncă în luptă se abține de la toate; și aceia, într-adevăr, ca să primească o cunună stricăcioasă, noi însă nestricăcioasă. Eu așadar astfel alerg, dar nu ca pentru ceva nesigur, astfel lupt, dar nu ca și cum aș lovi aerul. [1Cor. 9,25-26]
Moise, așadar, fiindcă era mare și atlet puternic, coboară în Egipt, coboară spre luptele și exercițiile virtuților. [Cf. Gn. 12,10] Dar și Avraam coboară în Egipt, fiindcă și el era mare și atlet puternic. Ce să mai spun despre Iacob, pe care chiar numele îl arată atlet? Căci se tâlcuiește „luptător” și „cel ce răstoarnă la pământ”130. Și de aceea, după ce Iacob a coborât în Egipt în șaptezeci și cinci de suflete, [Cf. Gn. 46,27] a devenit ca stelele cerului în mulțime. Dar nu toți care coboară în Egipt luptă și încheie întrecerile astfel încât să devină mulțime și să se înmulțească ca stelele cerului. [Cf. Evr. 11,12] Altora coborârea în Egipt le-a ieșit prost. Eu știu că Ieroboam, fugind de Solomon, a coborât în Egipt, și nu numai că nu a crescut în mulțime, ci a divizat și a corupt poporul lui Dumnezeu, deoarece, coborând în Egipt, a primit de la regele Susahim, ca nevastă, pe sora soției lui, Thecimena. [3Rg. 12,24]
Dar deocamdată Iothor vine la Moise, aducând cu el pe fiica lui, soția lui Moise, și pe fiii lui. Și a venit Aaron și toți bătrânii lui Israel să mănânce pâine cu socrul lui Moise în privirea lui Dumnezeu. [Ex. 18,5,12] Nu toți mănâncă pâine în privirea lui Dumnezeu, ci doar cei care sunt bătrâni, care sunt vârstnici, care sunt desăvârșiți și încercați în privința meritelor. Mănâncă pâine în privirea lui Dumnezeu cei ce păzesc ceea ce apostolul spune: Ori de mâncați, ori de beți, ori de faceți altceva, toate să le faceți spre slava lui Dumnezeu. [1Cor. 10,31] Așadar, orice fac, sfinții fac în privirea lui Dumnezeu; cel păcătos fuge de la privirea lui Dumnezeu. Chiar este scris că Adam, după ce a păcătuit, a fugit de la privirea lui Dumnezeu, și, întrebat, a răspuns: „Am auzit glasul Tău și m-am ascuns, căci eram gol”. [Gn. 3,8] Și Cain, după ce a fost condamnat pentru fratricid de către Dumnezeu, a ieșit de la fața lui Dumnezeu și a locuit în pământul Nain. [Gn. 4,16] A ieșit, așadar, de la fața lui Dumnezeu cel ce este nedemn de privirea lui Dumnezeu. Sfinții însă și mănâncă, și beau în privirea lui Dumnezeu și toate câte săvârșesc, le săvârșesc în privirea lui Dumnezeu.
Eu, analizând mai atent locul de față, văd că cei ce au primit o mai completă știință a lui Dumnezeu și sunt îmbibați mai profund cu învățăturile divine, aceștia, chiar dacă fac rău, îl fac înaintea lui Dumnezeu și în privirea Lui, ca cel ce spunea: Doar Ție Ți-am greșit și am făcut rău înaintea Ta. [Ps. 50,6] Așadar, ce câștigă cel ce face răul înaintea lui Dumnezeu? Că se pocăiește pe loc și spune: „Am păcătuit”. [2 Rg. 12,13] Cine se îndepărtează însă de la privirea lui Dumnezeu nu știe să se întoarcă și să curețe păcatul prin pocăință. Așadar, prin aceasta se deosebește a face răul înaintea lui Dumnezeu și a pleca, păcătuind, de la privirea lui Dumnezeu.
6. Dar, din câte văd, Iothor nu vine degeaba la Moise, și nici nu mănâncă degeaba pâine cu vârstnicii poporului în privirea Domnului. El îi dă sfat lui Moise, sfat suficient de încercat și util: să aleagă bărbați și să stabilească drept conducători ai poporului bărbați ce-L adoră pe Dumnezeu, bărbați puternici și care urăsc trufia. [Cf. Ex. 18,21] Căci astfel trebuie să fie conducătorii poporului: nu numai să nu fie mândri, ci să și urască trufia, adică nu numai să fie fără viciu, dar să și urască viciile altora. Să urască nu oamenii, ci viciile.
„Și îi vei rândui pe ei tribuni131, conducători peste o sută, conducători peste cincizeci, conducători peste zece și vor judeca poporul toată vremea. Însă pricina care va fi mai gravă o vor aduce la tine.” [Cf. Ex. 18,21-22]
Să audă conducătorii poporului și preoții adunării: ei trebuie ca în toată vremea să judece poporul, totdeauna și fără răgaz să stea la judecată, să pună capăt disputelor, să-i împace pe cei ce nu se înțeleg, să-i întoarcă la prietenie pe cei dezbinați! Să învețe fiecare din Scripturile sfinte slujirea sa! Moise, ca să fie în cele ce sunt la Dumnezeu, [Cf. Ex. 18,19] să expună popoarelor cuvântul lui Dumnezeu, iar ceilalți conducători, pe care îi numesc tribuni (se numesc „tribuni” pentru că stau în fruntea unui trib), ceilalți, așadar, tribuni, conducători peste o sută, conducători peste cincizeci, să prezideze judecățile mai neînsemnate, care privesc particularul.
Consider însă că această figură nu a fost dată doar pentru veacul de față al Bisericii, ci trebuie păzită și în veacul viitor. Auzi, în sfârșit, ce spune Domnul în Evanghelie: „Când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece triburi ale lui Israel”. [Mt. 19,28] Observi, așadar, că nu judecă doar Domnul, Cel Căruia Tatăl I-a dat toată judecata, [Cf. In. 5,22] ci Își stabilește și alți conducători care să judece poporul în cauze minore: pricina care va fi însă mai gravă să o aducă la El. De aceea și Domnul spunea despre unul: sfatul va avea [de judecat] acuzatul. Despre altul spunea: judecata va avea [de judecat] acuzatul. Iar despre un altul: Focul gheenei va avea [de judecat] acuzatul. [Mt. 5,22] Ni se spune că vom da socoteală până și pentru cuvântul zadarnic, [Cf. Mt. 12,36] dar nu a spus că vom da socoteală lui Dumnezeu, cum se spune despre sperjur: Însă vei plăti Domnului jurămintele tale. [Mt. 5,34] Dar și regina de la Miazăzi se va ridica la judecată cu bărbații acestei generații și îi va condamna pe ei[Cf. Mt. 12,42]: iată un alt gen de judecată. Cine are urechi de auzit să audă! [Mt. 13,43] Căci toate acestea sunt typos și umbră a celor cerești și imagine a celor viitoare. [Cf. Col. 2,17] Însă, așa cum citim că ochiul nu se satură să vadă și nici urechea să asculte, [Cf. Eccl. 1,8] nici noi nu putem să ne săturăm privind și examinând cele scrise: din câte părți ne edifică, în câte feluri ne instruiesc!
Căci, când observ că Moise, profetul plin de Dumnezeu, căruia Dumnezeu îi vorbea față către față, [Cf. Ex. 33,11] a primit sfat de la Iothor, preotul din Madian, cad în uimirea minții printr-o nemăsurată admirație. Căci spune Scriptura: Și a ascultat Moise glasul socrului său și a făcut toate cele ce îi spusese lui. [Ex. 18,24] Moise nu a spus: „Mie îmi vorbește Dumnezeu, ceea ce trebuie să fac îmi este dat prin cuvânt ceresc; în ce fel să iau sfat de la un om, și încă de la un gentil, străin de poporul lui Dumnezeu?”. El însă ascultă glasul lui și face toate câte îi spune Iothor: ascultă nu pe cel care spune, ci cele ce îi spune.
Din această cauză și noi, dacă găsim, eventual, ceva spus în mod înțelept, câteodată, de către gentili, nu trebuie să disprețuim, împreună cu numele autorului, și spusele lui. Nu se cuvine, pentru că ținem Legea dată de Dumnezeu, să ne umflăm în trufia noastră și să disprețuim cuvintele înțelepților, ci [trebuie să facem] așa cum Apostolul spune, pe toate încercându-le, să ținem ce este bun. [1Tes. 5,21] Cine însă astăzi, dintre cei ce stau în fruntea poporului (nu spun dacă i-ar fi fost revelate unele de către Dumnezeu, ci dacă are un oarece merit în știința Legii), binevoiește să primească măcar sfatul unui sacerdot inferior, ca să nu mai spun de cel al unui laic sau de cel al unui gentil?
Dar Moise, care era om blând, peste toți oamenii, [Nm. 12,3] a acceptat sfatul celui inferior, ca să dea și model de umilință conducătorilor poporului și să indice și imaginea tainei viitoare. Căci știa că se va întâmpla cândva ca gentilii să aducă un sfat bun pentru Moise, că vor oferi înțelegerea bună și duhovnicească pentru Legea lui Dumnezeu; și mai știa că Legea îi va asculta pe ei și va face după cum îi spun. Căci Legea nu se poate împlini după cum spun iudeii, fiindcă Legea este neputincioasă în carne, [Cf. Rom. 8,3] adică în literă, și nimic nu se poate împlini după literă: căci Legea nu a dus nimic la desăvârșire. [Evr. 7,19] Însă după acest sfat pe care îl aducem Legii, toate se pot întâmpla, în mod duhovnicesc: pot fi oferite și sacrificiile ce nu pot fi împlinite carnal, poate fi păzită și legea leprei, [Cf. Lv. 12] care nu poate fi împlinită după literă. Toate însă în mod duhovnicesc. Astfel, așadar, Legea le împlinește pe toate așa cum noi o înțelegem, cum o gândim și cum sfătuim; după literă însă nu le împlinește pe toate, ci doar foarte puține.
7. După ce Iothor a plecat, iar Moise a venit din Rafidim în deșertul Sinai, și acolo a coborât Domnul, în stâlp de nor, [Cf. Ex. 19,2 sqq.] la Moise, ca, văzând poporul, să creadă în el și să asculte cuvintele lui, Domnul îi zice lui Moise: „Coboară, adu mărturie înaintea poporului și purifică-i pe ei astăzi și mâine, și să își spele veșmintele lor și132 să fie pregătiți pentru a treia zi!”. [Ex. 19,10-11]
Dacă există cineva care se adună pentru a auzi cuvântul lui Dumnezeu, să asculte ce poruncește Dumnezeu: trebuie să vină sfințit ca să asculte cuvântul, trebuie să-și spele hainele lui. Căci dacă tu vei purta în acest loc haine murdare, vei auzi și tu: „Prietene, cum ai intrat până aici, neavând veșminte de nuntă?”. [Mt. 22,12] Nimeni, așadar, nu poate auzi cuvântul lui Dumnezeu dacă nu va fi fost mai înainte sfințit, adică dacă nu va fi fost sfânt cu trupul și cu duhul, [Cf. 1Cor. 7,34] dacă nu își va fi spălat hainele lui. Căci el va intra imediat la cina de nuntă, va mânca din cărnurile Mielului, va bea pocalul mântuirii. Nimeni să nu intre la această cină cu haine murdare! Aceasta învață Înțelepciunea și în alt loc: În orice vreme hainele tale să fie curate! [Eccl. 9,8] Căci hainele tale au fost spălate o dată: când ai venit la harul botezului te-ai purificat cu trupul, ai fost curățit de orice întinare a cărnii și a duhului. Așadar, cele pe care Dumnezeu le-a curățit tu nu le vei face necurate! [Cf. Fp. 10,15; 11,9]
Ascultă, așadar, și genul sfințirii: „Să nu vă apropiați de femeie astăzi și mâine, ca în ziua a treia să auziți cuvântul lui Dumnezeu!”. [Cf. Ex. 19,15] Aceasta spune și Apostolul: Bine îi este omului să nu se atingă de femeie [1Cor. 7,1] folosind remediul sănătos, al celor ce, din pricina slăbiciunii lor, au avut totuși nevoie de remediul nupțial. Să ascultăm totuși sfatul Apostolului: Fiindcă vremea s-a scurtat, rămâne ca cei ce au soții să fie ca și când nu ar avea, ca cei ce cumpără [să fie] ca și cum n-ar stăpâni, ca cei ce se folosesc de această lume [să fie] ca și când nu s-ar folosi. Căci a trecut înfățișarea acestei lumi, [1Cor. 7,29-31] a trecut împărăția vremelnică, ca să vină cea eternă și veșnică, după cum ni se poruncește să spunem și în rugăciune, „Să vină împărăția Ta!”, [Mt. 6,10] în Hristos Iisus, Domnul nostru, Care are slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin. [Cf. 1Pt. 4,11]

129 Referința istorică este la Iisus, fiul lui Nave. În traducerile recepte ale Scripturii el poartă numele Iosua, urmând varianta ebraică a numelui și nu varianta septuagintală.
130 Pentru etimologia lui Iacob se poate consulta Homilia in Genesim 12,4 a lui Origen.
131 Explicația acestui nume este evidentă în rândurile următoare.
132 Iarăși un et cu valoare finală (vezi și exegeza origeniană secventă).

Omilia XII
Despre înfățișarea lui Moise, cea slăvită, și despre vălul pe care îl punea pe fața sa
1. Pasajul ce ni s-a citit din Exod fie ne incită spre cercetarea semnificației, fie ne descurajează. Incită mințile studioase și libere; le descurajează pe cele captive și leneșe. Căci s-a scris: A văzut Aaron și toți fiii lui Israel pe Moise, și fața lui fusese slăvită, și culoarea înfățișării lui, și s-au temut să vină spre el. [Ex. 34,30] Și, după puține, spune: Moise își punea pe fața sa un văl. Însă când intra în privirea Domnului, ca să-i vorbească, își dădea jos vălul. [Ex. 34,33-34]
Apostolul, explicând acestea cu acel gând magnific pe care îl folosește și în celelalte, gând despre care spunea noi însă avem gândul lui Hristos, [1Cor. 2,16] zice: Dacă slujirea morții, pusă în litere pe pietre, a fost spre slavă, astfel încât fiii lui Israel nu puteau privi spre fața lui Moise din pricina slavei înfățișării sale, care este nimicită, cum să nu fie, cu atât mai mult, slujirea duhului în slavă? [2Cor. 3,7-8] Și iarăși spune, puțin după aceea: Și nu ca Moise, ce punea un văl pe fața lui, pentru ca fiii lui Israel să nu privească spre fața înfățișării sale. Căci gândurile lor au fost amorțite; căci până în ziua de astăzi, când se citește Moise, un văl este pus pe inima lor. [2Cor. 3,13-15]
Cine nu va admira mărimea tainelor? Cine nu se va înspăimânta de stigmatul inimii amorțite? Fața lui Moise a fost slăvită, dar fiii lui Israel nu puteau privi spre fața înfățișării sale: poporul Sinagogii nu putea privi. Dacă însă cineva poate avea o conduită și o viață mai înalte decât mulțimea lăsată la o parte, el poate zări slava înfățișării sale. Căci și acum, după cum spune Apostolul, un văl este pus în citirea Vechiului Testament, [2Cor. 3,14] și acum Moise vorbește cu o înfățișare slăvită, dar slava care este în înfățișarea lui nu o putem zări. Și nu putem fiindcă suntem încă popor și nu avem mai multă străduință sau merit decât norodul lăsat la o parte.
Fiindcă însă sfântul Apostol spune: însă chiar acest văl rămâne în citirea Vechiului Testament, spusele unui atât de mare și însemnat Apostol ne-ar fi tăiat nouă orice speranță de înțelegere dacă nu ar fi adăugat: Când însă cineva se va întoarce la Domnul, vălul va fi îndepărtat. [2Cor. 3,16] Spune, așadar, că întoarcerea noastră la Domnul este cauza îndepărtării vălului. Din aceasta trebuie să deducem indicii: câtă vreme, citind Scripturile divine, înțelegerea lor ne scapă, câtă vreme cele scrise ne apar întunecate și învăluite, încă nu ne-am întors la Domnul. Căci dacă ne-am fi întors la Domnul, vălul ar fi fost, fără îndoială, îndepărtat.

2. Dar să vedem ce înseamnă sintagma întorși la Domnul. Și ca să putem ști mai clar ce înseamnă „întors”, trebuie să spunem mai întâi ce înseamnă „abătut”133. Oricine se ocupă cu povestiri banale, când se rostesc cuvintele Legii, s-a abătut. Oricine poartă grija treburilor veacului, banilor, profitului, atunci când se citește Moise, [Cf. 2Cor. 3,15] s-a abătut. Oricine este gâtuit de grijile proprietăților și chinuit de dorința bogățiilor, oricine caută slava veacului și cinstirile lumii s-a abătut. Dar și cel ce se arată străin de acestea, care asistă și aude cuvintele Legii cu chip încordat și cu privire atentă, vagabondând însă cu inima și cu gândul, s-a abătut.
Ce îi este specific, așadar, celui „întors”? A întoarce spatele celor amintite [mai înainte], a se aplica, cu zel, cu fapte, cu mintea, cu grija, cuvântului lui Dumnezeu, a medita întru Legea Lui ziua și noaptea, [Cf. Ps. 1,2] a se dedica, lăsându-le pe toate deoparte, lui Dumnezeu, a se exersa în mărturiile Lui[Cf. Ps. 118,24.48]: aceasta înseamnă a se întoarce la Domnul. Tu, dacă vei dori ca fiul tău să cunoască artele numite liberale, să cunoască gramatica sau disciplina retoricii, oare nu-l vei lăsa pe el liber și ușurat de toate, oare nu îl vei dedica doar acestui studiu, lăsându-le pe celelalte la o parte? Oare nu vei face astfel încât nimic să nu-i lipsească, pedagogi, profesori, cărți, bani necesari studiului, până ce dobândește deplinul rezultat al studiului vizat? Cine dintre noi se întoarce astfel spre studiile legii divine, cine dintre noi s-a dedicat astfel? Cine cercetează literele divine cu atât zel și cu atât efort cât a pus când a cercetat literele134 omenești?
Și de ce să ne plângem că ignorăm ceea ce nu învățăm? Unii dintre voi, când aud rostindu-se cele citite, pleacă imediat. Nici o cercetare comparată a celor citite, nici o analogie, niciodată amintirea acelei porunci prin care Legea divină îndeamnă: „Întreabă-i pe părinții tăi și îți vor spune, pe bătrânii tăi, și te vor informa!”. [Dt. 32,7] Alții nici măcar nu așteaptă cu răbdare până când sunt făcute în Biserică citirile. Iar alții nici nu știu dacă se citește: în locuri retrase ale casei domnești, ei sunt ocupați cu poveștile veacului. Despre aceștia eu îndrăznesc a spune că, atunci când se citește Moise, de acum nu se mai pune un văl pe inima lor, ci un perete, un zid. [2Cor. 3,15]
Căci dacă cel prezent, care ascultă și este atent, care reia și analizează cele auzite, care întreabă și le învață pe cele pe care nu le poate urma, dacă acesta cu greu poate ajunge la libertatea științei, ce va face cel care-și astupă urechile lui ca să nu audă și își întoarce spatele în fața celui ce citește? Cum am putea spune că are un văl pus deasupra inimii, el, la care nu a ajuns nici măcar vălul literei, sunetul vocii adică, în care este învelit sensul? Așadar, este evidentă figura prin care fața lui Moise devine slăvită. Căci au slavă cele rostite, dar ea este acoperită și ascunsă: toată slava ei este lăuntrică.

3. Observă ce vrea să spună faptul că în Lege înfățișarea lui Moise este indicată ca slăvită, deși este acoperită cu văl; mâna lui însă, pusă în sân, devenită leproasă, este amintită ca fiind ca zăpada. [Cf. Ex. 4,6]
În aceasta mi se pare că este desemnată, în mod plenar, forma întregii Legi: prin înfățișarea lui se indică cuvântul Legii, iar prin mână faptele. Fiindcă, așadar, nimeni nu trebuia făcut drept din faptele Legii, [Cf. Rom. 3,20] iar Legea nu putea aduce pe cineva la desăvârșire, [Cf. Evr. 7,19] mâna lui Moise devine leproasă și este ascunsă în sân, ca și cum nu va putea produce vreo faptă desăvârșită. Fața lui însă a fost slăvită, dar acoperită cu un văl: cuvântul lui are slava științei, ascunsă însă. Din această cauză profetul spune: Dacă nu veți asculta în ascuns, sufletul vostru va plânge. [Ier. 13,17] Și David spune: Mi-ai arătat cele nesigure și cele ascunse ale înțelepciunii Tale. [Ps. 50,8]
În Lege, așadar, Moise are doar fața slăvită: nici mâna lui nu are slavă, ba mai degrabă mustrare, nici picioarele lui. Apoi se poruncește să-și dezlege încălțămintea sa: nici în picioarele lui nu avea slavă [Cf. Ex. 3,5] (deși nici aceasta nu s-a întâmplat fără [a indica] forma unei anume taine: picioarele sunt cea din urmă parte a omului. Se arată, așadar, că Moise își dezleagă încălțămintea în vremurile de pe urmă pentru ca altul să-și primească mireasa, [2Cor. 3,15 sqq.] ca ea să se cheme, până în ziua de astăzi, casa celui desculț). [Cf. Dt. 25,10]
Așadar, Moise nu are nimic altceva slăvit în Lege decât doar fața. În Evanghelii însă este slăvit cu totul. Ascultă ce se spune în Evanghelii: După ce Iisus a urcat pe un munte înalt, luând cu El pe Petru, pe Iacob și pe Ioan și S-a preschimbat acolo înaintea lor, iată, au apărut Moise și Ilie în slavă, vorbind cu El. [Cf. Mt. 17,1 sqq.] Aici nu se relatează că înfățișarea lui a fost slăvită, ci că în întregime a apărut în slavă, vorbind cu Iisus. Și acolo i s-a împlinit acea făgăduință pe care o primise în muntele Sinai, când i se spune: „Vei vedea cele din urmă ale Mele”135. [Ex. 33,23] Vede, așadar, cele din urmă ale Lui: a văzut cele ce s-au împlinit în zilele cele din urmă, ultimele, și s-a bucurat.
Căci după cum Avraam a tânjit să vadă ziua Domnului, și a văzut-o și s-a bucurat, [Cf. In. 8,56] la fel și Moise a tânjit să vadă ziua Domnului, și a văzut-o și s-a bucurat; și neapărat s-a bucurat, fiindcă nu coboară de pe munte slăvit numai la înfățișare, ci urcă pe munte slăvit pe de-a-ntregul. Moise s-a bucurat, fără îndoială, căci Îl vedea pe Cel despre care spusese: „Domnul Dumnezeul nostru vă va ridica profet din frații voștri: voi îl veți asculta în toate, ca pe mine!” [Dt. 18,15-16]; Îl vedea acum stând aproape și dând credință cuvintelor lui. Și fiindcă nu stă la îndoială în ceva, aude glasul părintesc: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit; ascultați-L!”. [Mt. 17,5] Moise spusese odinioară: Pe acela îl veți asculta! Acum Tatăl zice „Acesta este Fiul Meu, pe El să-L ascultați!” ca să-L arate prezent pe cel despre care vorbește. Și mi se pare că Moise se bucură fiindcă acum dă și el jos, oarecum, vălul, fiind întors la Domnul, [2Cor. 3,16] când se împlinesc, evident, cele prezise și când a sosit vremea ca, prin Duh, să fie descoperite cele ce fuseseră ascunse.

4. Trebuie totuși să reluăm gândul sfântului Apostol și să înțelegem ce i s-a arătat, după ce spune: Dacă însă cineva se va întoarce la Domnul, vălul va fi îndepărtat, [2Cor. 3,16] când adaugă: Iar Domnul este duhul[2Cor. 3,17]: prin aceasta se pare că ar explica ce este Domnul. Dar cine nu știe că Domnul este duhul? Se trata, oare, în acest loc, despre firea sau substanța Domnului ca să se spună că Domnul este duhul? Să fim vigilenți, așadar, ca nu cumva, nu numai atunci când se citește Moise, dar și atunci când se citește Pavel un văl să fie pus pe inima noastră! [Cf. 2Cor. 3,15] Căci este clar că, dacă ascultăm neglijent, dacă nu punem zel în învățare și înțelegere, nu numai scrierile Legii și ale Profeților, dar și cele ale Apostolilor și ale Evangheliilor ne vor fi acoperite cu un văl mare. Eu însă mă tem ca nu cumva, printr-o neglijență fără seamăn și din cauza nepriceperii inimii, sulurile [scrierilor] divine să nu fie doar acoperite, ci și pecetluite, astfel încât, dacă se va da o scriere, ce trebuie citită, în mâinile unui om ce nu cunoaște literele, să spună că „nu știu literele”; dacă se va da în mâinile unui om care știe literele, să spună că „a fost pecetluită”. [Cf. Is. 29,12,11] Se arată astfel că nu este necesar doar studiul pentru a învăța literele136 sacre, [Cf. Ios. 1,8] ci și să-L implorăm pe Domnul, [Cf. Ap. 5,5] și să-L rugăm ziua și noaptea ca să vină Mielul din tribul lui Iuda, [Cf. Ier. 39,11] și El, luând cartea pecetluită, să binevoiască să ne-o deschidă. Căci El este cel care, deschizând Scripturile, înflăcărează inimile ucenicilor, astfel încât să spună: „Oare nu ardea inima noastră în noi când ne deschidea Scripturile?”. [Lc. 24,32] Așadar, El să binevoiască să ne descopere ce semnifică ceea ce a inspirat Apostolului Său, care spune: Iar Domnul este duhul; iar unde este duhul Domnului, acolo este libertate. [2Cor. 3,17]
Eu unul, atât cât pot percepe cu micimea înțelegerii mele, [Cf. In. 14,6; 11,25] consider despre Cuvântul lui Dumnezeu că se numește când Calea, când Adevărul, când Viața, [Cf. In. 1,14] când Învierea, când este numit Carne, când Duhul, [Cf. 2Cor. 3,17] după ceea ce se potrivește auditorilor, cum adesea am spus până acum137. Căci deși a primit cu adevărat substanța cărnii din Fecioară, [carne] prin care a și suferit crucea și a început învierea, există totuși un loc în care Apostolul spune: Și deși L-am cunoscut pe Hristos după carne, acum însă nu-L mai cunoaștem [astfel]. [2Cor. 5,16] Fiindcă, așadar, și acest cuvânt al lui incită acum auditorii la o înțelegere mai subtilă și duhovnicească și vrea ca ei să nu perceapă nimic carnal în Lege, spune că cel ce vrea ca vălul să fie îndepărtat [Cf. 2Cor. 3,16] de pe inima lui să se întoarcă la Domnul – nu la Domnul ca și carne, căci există și acest loc, Cuvântul carne s-a făcut [In. 1,14] –, ci la Domnul ca duh. Iar dacă se întoarce la Domnul ca duh, va veni de la cele carnale la cele duhovnicești și va trece de la sclavie la libertate: căci unde este duhul Domnului, acolo este libertate. [2Cor. 3,17]
Și ca să devină mai clar ce se spune, să folosim și alte gânduri ale Apostolului. Spune unora, pe care îi simțise incapabili: Nu am judecat să știu nimic altceva întru138 voi, decât pe Hristos Iisus, și pe Acesta răstignit. [1Cor. 2,2] Unora ca aceștia nu le spunea că Domnul este duhul și nici nu le spunea că Hristos este Înțelepciunea lui Dumnezeu. [Cf. 2Cor. 3,17] Căci nu-L puteau recunoaște pe Hristos după aceea că este Înțelepciune, ci după aceea că a fost răstignit. [Cf. 1Cor. 1,21-23] Însă cei cărora le spunea: Rostim Înțelepciunea între cei desăvârșiți, însă nu înțelepciunea acestui veac, nici a conducătorilor acestei lumi, care sunt nimiciți, ci rostim Înțelepciunea lui Dumnezeu, cea ascunsă în taină [1Cor. 2,6-7] nu aveau nevoie să-L primească pe Cuvântul lui Dumnezeu ca cel ce S-a făcut carne, [In. 1,14] ci ca Înțelepciunea ce S-a ascuns în taină. [Cf. 1Cor. 2,7] Astfel se întâmplă, așadar, și în acest loc. Celor ce sunt chemați de la carnal la înțelegerea duhovnicească li se spune: Iar Domnul este duhul; iar unde este duhul Domnului, acolo este libertate. Ca să arate că el a ajuns deja la libertatea științei și că a fost dezbrăcat de sclavia vălului, adaugă și spune: Noi toți însă, cu fața descoperită, contemplând slava Domnului… [2Cor. 3,17-18]
Așadar, dacă și noi Îl rugăm pe Domnul ca să binevoiască a îndepărta vălul de pe inima noastră, putem primi înțelegerea duhovnicească, dacă, desigur, ne vom întoarce la Domnul și vom căuta libertatea științei. Dar în ce fel putem descoperi libertatea noi, care suntem sclavii veacului, sclavii banului, sclavii doririlor cărnii? Eu pe mine însumi mă denunț, pe mine însumi mă judec. [Cf. Prov. 18,17] Eu greșelile mele le acuz: cei ce aud să vadă ce cred despre ei înșiși. Eu spun deocamdată că, atâta vreme cât voi sluji vreunuia din acestea, nu m-am întors la Domnul, și nici n-am căpătat libertatea câtă vreme mă sugrumă astfel de preocupări și de griji. Sunt sclavul acelei preocupări și griji cu care mă sugrum. Căci știu că s-a scris că fiecare este declarat sclav al celui ce l-a învins. [2Pt. 2,19] Și chiar dacă nu mă învinge iubirea banului, și chiar dacă nu mă sugrumă grija proprietăților și a bogățiilor, sunt totuși dornic de laudă și urmăresc slava omenească dacă atârn de privirile și cuvintele oamenilor: „ce crede acela despre mine?”, „cum mă privește celălalt?”, „să nu-i displac acestuia!”, „oare să-i plac lui?”. Câtă vreme pe acestea le caut, sunt sclavul lor. Aș vrea să mă smulg măcar din aceasta, dacă aș putea deveni liber, dacă aș putea să mă eliberez din jugul acestei sclavii rușinoase și să ajung la libertate, după avertismentul Apostolului: Ați fost chemați la libertate, să nu vă faceți sclavi ai oamenilor! [Gal. 5,13; 1Cor. 7,23] Dar cine îmi va da mie eliberarea din sclavie? Cine mă va elibera din această sclavie rușinoasă, dacă nu Cel ce a spus: „Dacă Fiul vă va elibera, veți fi liberi cu adevărat”. [In. 8,36] Căci știu că sclavului nu-i poate fi dăruită libertatea decât dacă slujește cu credință, decât dacă își iubește Stăpânul. Și de aceea și noi să-I slujim cu credință și să-L iubim pe Domnul Dumnezeul nostru din toată inima, cu tot spiritul și cu toată puterea noastră, [Cf. Mc. 12,30] ca să fim vrednici să ne fie dăruită libertatea de către Hristos Iisus, Fiul Lui, Domnul nostru, Care are slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin. [Cf. 1Pt. 4,11]

133 În latină: aversus. În opoziție cu conversus. Ar fi putut fi tradus și prin „înstrăinat”, „plecat de la”.
134 În latină: litteras. Am preluat termenul ca atare pentru a echivala corespunzător textul origenian (v. continuarea).
135 În latină: posteriora. În greacă: τὰ ὀπίσω. Interesantă „rezolvare” a unui text dificil, antropomorfizant pentru cei mai mulți.
136 În latină: litteras. Ca și mai sus. Traducerea se putea face echivalând termenul latin cu „scriere”, „carte”.
137 V. Origen, Homiliae in Genesim 8,9; 14,1, Homilia in Exodum 7,8.
138 În latină: inter. Redă grecescul ἐν. Pentru a înțelege exegeza origeniană trebuie asumată semnificația prepoziției grecești: „în”.

Omilia XIII
Despre cele oferite pentru cort
1. Despre cort tocmai am vorbit, mai înainte, după puterile noastre, fiindcă adesea în Exod se repetă descrierea lui. Căci se vorbește despre el când Dumnezeu îi poruncește lui Moise cum trebuie făcut, [Cf. Ex. 25 sqq.] și iarăși când Moise poruncește poporului să ofere materiale pentru lucrarea ce trebuie îndeplinită, [Cf. Ex. 35,1 sqq.] așa cum tocmai ni s-a citit. Mai apoi sunt enumerate individual, când sunt lucrate de către Beselehel și de către ceilalți bărbați înțelepți, dibaci139, [Cf. Ex. 36,1 sqq.] și apoi iarăși, când sunt aduse sub privirea lui Moise, [Cf. Ex. 39,32 sqq.] și iarăși, când sunt dedicate prin porunca Domnului. [Cf. Ex. 40,16 sqq.] În afară de aceste mențiuni, se face amintire și în alte cărți sau pasaje despre acestea, și sunt repetate frecvent, din necesitatea ca ele să fie reținute.
Acum, așadar, ni s-a citit nouă acel pasaj unde zice: Și a spus Moise întregii adunări a fiilor lui Israel, spunând: „Acesta este cuvântul pe care l-a poruncit Domnul spunând: «Luați de la voi înșivă [preț de] răscumpărare pentru Domnul! Oricine care a zămislit cu inima să aducă Domnului pârgă140: aur, argint, vas de alamă, hyacint, purpură, stacojiu dublu, și in moale tors, peri de capră și piei roșii de țap și piei de culoarea hyacintului, lemne ce nu putrezesc, pietre de onyx și pietre de încrustat în umeral și în veșmântul până la pământ!». Și orice înțelept cu inima dintre voi să vină și să se lucreze toate cele pe care Domnul le poruncește!”. [Ex. 35,4-10]
După ce mă privesc și mă analizez pe mine însumi, șovăiesc a îndrepta mâna ca să le deschid pe acestea. Căci mă tem ca nu cumva, chiar dacă Domnul va binevoi să reveleze, dacă va binevoi, eventual, să i le reveleze cuiva – căci nu îndrăznesc să vorbesc despre mine – mă tem, spun, și tare mă îndoiesc că va descoperi auditori. Iar dacă așa stau lucrurile, mă tem să nu fie întrebat cel ce va încerca să explice unde, în ce fel și în fața cui au fost aruncate mărgăritarele domnești. [Cf. Mt. 7,6] Fiindcă însă așteptați cu nerăbdare să vă fie explicate câteva din cele citite, și fiindcă Domnul meu mi-a poruncit: „Trebuia ca tu să dai banul Meu la masa [bancherilor], iar Eu, venind, l-aș fi cerut cu dobândă”, [Mt. 25,27] Îl voi ruga pe El să binevoiască a face cuvântul meu banul Său, ca nu banul meu, aurul meu să vi-l dau împrumut, ci al Lui: al Lui să fie cuvântul, [Cf. 1Cor. 2,16] al Lui să fie gândul pe care vi-l rostesc, pe ale Lui să le depun la banca auzului vostru.
De acum, ridicând banul domnesc, voi să vegheați în ce fel veți pregăti dobânda lui pentru Domnul, care vine. Dobânzile cuvântului lui Dumnezeu sunt a avea în obișnuința vieții și a faptelor cele pe care cuvântul lui Dumnezeu le poruncește. Dacă, așadar, auzind cuvântul, îl folosiți și acționați după cele pe care le auziți, și trăiți după acestea, voi pregătiți dobânzile pentru Domnul. Se poate întâmpla ca fiecare dintre voi să facă zece talanți din cinci [Cf. Mt. 25,20] și să audă de la Domnul: „Bine, sclav bun și credincios, vei avea stăpânire asupra a zece cetăți!”. [Cf. Lc. 19,17] Vedeți doar aceasta, ca nimeni dintre voi să nu-și strângă banul primit în ștergar [Cf. Lc. 19,20] sau să-l îngroape în pământ, [Cf. Mt. 25,18] căci voi știți bine care va fi sfârșitul unui astfel de om la venirea Domnului. Să încercăm, așadar, puține din multe, mai degrabă prea puține despre puține, căci prin ele trebuie cumpănit și cuvântul nostru, și auzul vostru.
2. Așadar, înainte de toate, să vedem ce înseamnă ceea ce Moise spune fiilor lui Israel: „Luați de la voi înșivă [preț de] răscumpărare pentru Domnul! Oricine care a zămislit cu inima să ofere Domnului pârga!”. [Ex. 35,5] Moise nu vrea să-i oferi lui Dumnezeu ceva ce este în afara ta: „De la voi înșivă luați, aduceți Domnului pârga, în măsura în care fiecare a zămislit cu inima!”. Se poruncește să fie adus aur, argint, alamă și celelalte materii; în ce fel le pot aduce pe acestea de la mine însumi? Oare în mine se formează aurul, argintul și celelalte ce sunt poruncite? Oare pe acestea nu le aduce fiecare din lăzi și magazii? Ce semnifică, așadar, ceea ce spune Moise, „Aduceți de la voi înșivă” și „fiecare după cum a zămislit cu inima!”?
Se constată că aurul, argintul și celelalte materii ce au fost folosite la construirea cortului au fost scoase din lăzile și magaziile fiecăruia. Însă legea duhovnicească cere pentru cort aurul ce este înlăuntrul nostru, argintul care este înlăuntrul nostru, ea cere toate celelalte materiale pe care le putem avea și scoate din noi. Căci Scriptura spune: Aproape de tine este cuvântul, în gura ta și în inima ta; fiindcă, dacă Îl vei mărturisi pe Domnul Iisus și dacă vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a ridicat din morți, vei fi mântuit. [Rom. 10,8-9] Așadar, dacă vei crede în inima ta, inima ta și gândul tău sunt aur: ai adus, așadar, aur, adică credința inimii tale, pentru cort. Dacă însă vei mărturisi prin rostire141, ai adus argint, rostirea mărturisirii. Așadar, de aceea spune Moise, care este legea duhovnicească: „Luați de la voi înșivă!”. Ia-le pe acestea de la tine însuți: ele sunt în tine, le poți avea chiar dacă ești gol!
Și ceea ce a adăugat, „fiecare după cum a zămislit cu inima”, [Ex. 35,5] vizează tot aceasta. Căci tu nu vei putea oferi lui Dumnezeu ceva din gândul sau din cuvântul tău dacă nu vei fi zămislit mai înainte cu inima cele scrise: dacă nu vei fi fost atent, dacă nu vei fi auzit cu grijă, nici aurul tău, nici argintul tău nu pot fi încercate. Căci se cere ca el să fie încercat. Ascultă ce spune Scriptura: Spusele Domnului sunt spuse caste, argint încercat în foc, curățat de șapte ori. [Ps. 11,6] Așadar, dacă vei zămisli cu inima cele scrise, aurul tău, adică gândul tău, va fi încercat, iar argintul tău, care este cuvântul tău, va fi încercat.
Și ce să spunem despre alamă? Este nevoie și de alamă pentru construirea cortului. Se pare că alama simbolizează forța, și poate fi pusă în locul forței și al statorniciei. Dar, ca cineva să nu spună „avem mai degrabă ghicire decât explicație când ceea ce se spune nu este întărit de autoritatea Scripturilor”142, cred așadar că alama poate simboliza „sunetul”143. Căci rostirea este un lucru, iar sunetul altceva. Vorbirea dependentă de rațiune este numită rostire; sunetul însă apare, spre exemplu, dacă se vorbește în latină sau în greacă, dacă se vorbește mai înalt sau mai grav. Dar voi cereți ca și pe acestea să le dovedim, obligatoriu, din Scripturi. Ascultă ce spune Apostolul: Dacă aș vorbi în limbile oamenilor și ale îngerilor, dar dragoste n-aș avea, aș fi ca un vas de alamă sunătoare sau ca un chimval răsunător. [1Cor. 13,1] Așadar, a vorbi în limbi și a traduce dintr-o limbă în alta sunt ofrande de alamă. Căci cortul Domnului trebuie să le aibă pe toate: nimic nu trebuie să lipsească din casa lui Dumnezeu. Așadar, sunetul este, așa cum am spus, ofrandă de alamă. Iar sunetul este cel ce traduce gândul cuiva în altă limbă; rostirea însă este cea care dă la iveală gândul propriu. Așadar, toate acestea sunt oferite lui Dumnezeu: i se oferă Lui și gând, și rostire, și sunet.

3. Ce vom spune despre celelalte? Căci sunt multe, iar a le discuta pe fiecare este o sarcină imensă. Însă la ce va folosi dacă cele spuse cu foarte multă osteneală sunt disprețuite și lăsate să piară de către auditorii ocupați, de către cei ce zăbovesc cu greu, doar o clipă din acest răstimp de o oră, în fața cuvântului lui Dumnezeu144? Căci dacă Domnul nu va clădi casa, în zadar vor lucra cei ce o clădesc. [Ps. 126,1] Însă noi, așa cum am spus mai înainte, punem pe masa bancherilor banul Domnului[Cf. Mt. 25,27]: fiecare dintre auditori să ia seama în ce fel primește cele ce-i sunt date! Căci Scriptura spune: Fiecare, după cum a zămislit cu inima, să aducă Domnului pârgă! Fiindcă a spus pârgă, [Cf. Ex. 35,5] mă întreb care este „pârga” aurului, sau care sunt primițiile145 argintului. În ce fel se pot aduce primiții din stacojiu, din purpură, din in moale? Sau în ce fel cineva oferă după cum a zămislit cu inima? Aceasta ne vizează pe fiecare dintre noi; să vedem, dimpreună, în măsura în care suntem aici prezenți și în măsura în care cuvântul lui Dumnezeu ne atrage, în ce fel zămislim cu inima.
Există unii care zămislesc cu inima cele citite; alții nu zămislesc deloc cele spuse, ci mintea și inima lor sunt fie la afaceri, fie la faptele veacului, fie la calculul profitului. Mai ales femeile: în ce fel, crezi, zămislesc cu inima ele, care flecăresc atât de mult, care fac atât de mult zgomot cu povestioarele lor, încât nu îngăduie să se facă tăcere? Ce să mai discut despre mintea lor, despre inima lor, câtă vreme ele se gândesc la copiii lor, la lână, la treburile casei? Mă tem, cu adevărat, ca ele să nu le urmeze pe cele despre care Apostolul vorbește, [pe cele] care învață să străbată casele, nu numai guralive, dar și curioase, vorbind cele ce nu trebuie. [1Tim. 5,13] Așadar, în ce fel unele ca acestea zămislesc cu inima? Nu zămislește cu inima decât cel care are inima disponibilă, care este liber cu mintea și în întregime atent: nu poate zămisli cu inima și oferi daruri lui Dumnezeu decât cel care veghează cu inima.
Dacă am fost neglijenți până acum, să fim, de acum înainte, mai atenți și să ne încordăm stăruitor, ca să putem zămisli cu mintea. Fiindcă este drept ca în cortul Domnului fiecare să fie descoperit că are partea sa. Căci Domnului nu-i rămâne ascuns ceea ce oferă fiecare. De câtă slavă vei avea parte dacă ți se va spune în cortul Domnului: „acest aur, cu care este acoperit chivotul legământului [Cf. Ex. 25,10] – spre exemplu –, este al lui”; „argintul, din care sunt bazele și stâlpii, este al lui” [Cf. Ex. 26,19]; „arama, din care s-au făcut inelele, bazinul și unele baze ale stâlpilor, este a lui” [Cf. Ex. 27,17,4; 30,18; 26,37]; „dar și aceste pietre ale umeralului și ale logion-ului sunt ale lui” [Cf. Ex. 28,11.17]; „purpura, cu care se împodobește arhiereul, este a lui”, „stacojiul este al lui”, [Cf. Ex. 28,5 sqq.] și tot așa despre fiecare dintre celelalte.
Și, dimpotrivă, ce necuviință, ce rușine, dacă Domnul, venind să inspecteze edificiul cortului, nu va găsi nimic din îndatorirea ta, nu va afla nici o ofrandă de la tine! Ai trăit într-o așa lipsă de evlavie, într-o asemenea necredință, încât ai dorit cu înfocare ca în cortul lui Dumnezeu nimic să nu amintească de tine? Căci, după cum conducătorul acestei lumi [Cf. In. 12,31 sqq.] vine la fiecare dintre noi și caută să găsească în noi ceva din faptele lui, și, dacă a găsit, ne reclamă ca ai lui, tot astfel, și dimpotrivă, dacă, venind Domnul, găsește ceva al tău în cortul Lui, te apără pentru Sine și te numește al Său. Doamne Iisuse, dăruiește-mi să fiu vrednic să am, în cortul Tău, ceva care să-ți amintească de mine!
Eu aș dori, dacă s-ar putea, să fie ceva al meu în acel aur din care este constituit [capacul de] împăcare [Cf. Ex. 25,16] sau din care este acoperit chivotul, [Cf. Ex. 25,10 sqq.] sau din care se fac candelabrul luminii și candelele. [Cf. Ex. 25,30.37] Iar dacă aur nu am, să fiu aflat că ofer măcar ceva din argint, care este folosit pentru stâlpi și pentru bazele lor, [Cf. Ex. 26,19; 27,17] sau măcar să fiu aflat că sunt vrednic să ofer în cort ceva din alamă, din care se fac inelele [Cf. Ex. 27,4] și celelalte pe care le descrie cuvântul lui Dumnezeu. O, de-ar fi posibil să fiu unul dintre conducători și să ofer pietre scumpe spre împodobirea umeralului și logion-ului arhiereului! [Cf. Ex. 35,27] Dar fiindcă acestea sunt deasupra mea, mi-aș dori să fiu aflat că merit să am în cortul lui Dumnezeu măcar peri de capră, [Cf. Ex. 35,6] ca nu cumva să fiu găsit sec și sterp în toate.
Așadar, fiecare după cum a zămislit cu inima! [Ex. 35,5] Luați seama dacă zămisliți, luați seama dacă purtați, ca nu cumva să se piardă cele spuse și să piară! Vreau să vă avertizez cu exemple din cult. Voi, cei obișnuiți să asistați la sfintele taine, știți în ce fel, când luați trupul Domnului, să-l păziți cu toată grija și venerația, ca să nu cadă din el vreo părticică, să nu dispară ceva din darul sfințit. Căci vă credeți vinovați, și pe drept cuvânt, dacă ceva cade de acolo printr-o neglijență. Dacă folosiți o atât de mare grijă pentru a păstra trupul Lui, și o folosiți în mod justificat, cum ajungeți să credeți că este mai puțin grav să fie neglijat cuvântul lui Dumnezeu decât să fie neglijat trupul Lui?146 Se poruncește, așadar, să se ofere pârga, adică primițiile. [Cf. Ex. 25,2 sqq.] Cine oferă ceea ce este prim are, în mod necesar, ceea ce rămâne. Vezi cât trebuie să abundăm în aur, în argint și în toate celelalte poruncite a fi oferite, încât și Domnului să-I oferim, și nouă să ne rămână? Căci, înainte de toate, trebuie ca gândul meu să-L înțeleagă pe Dumnezeu și Lui să-I ofere primițiile înțelegerii Lui, ca, după ce Îl va fi înțeles bine pe Dumnezeu, să le cunoască, prin urmare, pe celelalte147. Cuvântul să facă aceasta, aceasta și toate care stau în puterea noastră!
Dar să le vedem și pe celelalte: hyacint, purpură, stacojiu dublu și in moale tors. [Ex. 25,4] Patru sunt cele din care se confecționează fie veșmintele arhiereului, fie celelalte care sunt pregătite pentru împodobirea sfântă. Despre acestea au vorbit și unii înaintea noastră: așa cum nu se cuvine să-ți însușești cele străine, tot așa consider, consimțind, că este bine să se recunoască când se folosesc spusele altuia. Așadar, cum s-a părut și celor dinainte, acestea indică figurat cele patru elemente din care sunt făcute și lumea, și trupul omenesc, adică aerul, focul, apa și pământul. Hyacintul se raportează la aer – culoarea sa o indică –, așa cum stacojiul la foc. Purpura indică figurat apa, ca aceea din care își primește culoarea, iar inul [indică] pământul, pentru că el răsare din pământ. Le avem pe acestea și în noi, și fiindcă ni se poruncește să oferim primiții Domnului din acestea, de aceea spune: „Luați din voi înșivă, și să oferiți Domnului primițiile!”. [Ex. 35,5]

4. Dar cred că trebuie observat și altceva: în vreme ce Moise doar le-a numit pe celelalte, a adăugat numai la stacojiu adjectivul dublu, iar la inul moale adjectivul tors. [Cf. Ex. 35,6] Ne putem întreba, așadar, din ce motiv celelalte materii, prin care se indică celelalte elemente, sunt numite simplu, iar stacojiul este dublu. Este greu să înțelegem acestea, iar să le expunem este și mai greu. Totuși, atât cât ne va da Domnul, să încercăm să le explicăm. Căci unele trebuie spuse, iar altele păzite. Să vedem, așadar, pentru ce rațiune a numit stacojiul „dublu”. Culoarea aceasta, cum am spus, indică elementul focului. Însă focul are o dublă putere: luminează și arde. Aceasta este rațiunea istorică.
Să venim și la cele inteligibile. Chiar și aici focul este dublu: există foc în acest veac, și există foc și în cel viitor. Domnul Iisus spune: „Am venit să arunc foc pe pământ” [Lc. 12,49]: acest foc luminează. Iarăși, același Domn spune, în veacul viitor, lucrătorilor nelegiuirii[Cf. Lc. 13,27]: „Mergeți în focul veșnic, pe care Tatăl Meu l-a pregătit diavolului și îngerilor lui!”. [Mt. 25,41] Acel foc arde. Acest foc, pe care a venit să-l arunce Iisus, luminează pe tot omul ce vine în această lume[Cf. In. 1,9]; el are totuși și ceva care arde, după cum mărturisesc cei ce spun: „Oare nu ardea inima noastră în noi, când ne deschidea nouă Scripturile?”. [Lc. 24,32] Așadar, în același timp și ardea, și lumina, deschizând Scripturile. Totuși nu știu dacă și acel foc, din veacul următor, care arde, are și ceva care luminează. Așadar, firea focului este, după cum s-a arătat, dublă: de aceea se poruncește să fie oferit stacojiu „dublu”.
Să vedem în ce fel putem oferi noi acest foc dublu pentru construirea cortului. Dacă ești învățător, ridici cort edificând Biserica lui Dumnezeu. Așadar, și ție îți spune Dumnezeu ceea ce i-a spus lui Ieremia: „Iată, am dat cuvintele Mele foc în gura ta”. [Ier. 5,14] Dacă, prin urmare, învățând și edificând Biserica, reproșezi doar, acuzi, pedepsești și blamezi păcatele poporului, neaducând vreun cuvânt de mângâiere din Scripturile divine, neexplicând nimic obscur, neatingând nimic din știința mai adâncă și nedeschizând nimic ce aparține înțelegerii preasfinte, ai oferit, desigur, stacojiu, însă el nu este dublu. Căci focul tău doar arde: nu luminează. Și invers: dacă, învățând, deschizi tainele Legii, despici secrete adânci, neacuzând însă pe cel păcătos, necondamnând pe cel neglijent, relaxând rigoarea învățăturii, ai adus, desigur, stacojiu, însă nu dublu. Căci focul tău luminează doar, nu arde. Așadar, cine oferă după dreptate și împarte după dreptate [Cf. Gn. 4,7] oferă stacojiu dublu, amestecând flacăra plăpândă a rigorii cu lumina științei148.

5. Dar să vedem ce înseamnă inul moale tors. [Cf. Ex. 25,4] Căci și aici a adăugat ceva în plus față de celelalte elemente. Am spus că inul moale indică, formal, pământul, care este carnea noastră. Așadar, nu vrea să îi fie oferite lui Dumnezeu carnea moleșită de lux și topită în delicii, ci poruncește ca ea să fie întoarsă și strânsă. Cine este cel ce își „toarce” carnea sa? Desigur cel ce a spus: Îmi stâlcesc trupul meu și îl aduc în sclavie, ca nu cumva, după ce voi fi predicat altora, eu însumi să mă fac osândit. [1Cor. 9,27] Așadar, a oferi in moale tors înseamnă, astfel, a consuma carnea prin abstinență, vegheri și osteneala meditațiilor.
Sunt oferiți și peri de capră. [Cf. Ex. 35,6] Se poruncește, în Lege, ca acest însuflețit să fie oferit pentru păcat[Cf. Lv. 4,23]; părul este însă ceva mort, lipsit de sânge, neînsuflețit. Cine îl oferă arată că în el gândul păcatului este deja mort: păcatul nu mai trăiește sau domnește în mădularele lui.
Sunt oferite, încă, piei de berbec. Unii, chiar înaintea noastră, au văzut în berbec simbolul furiei. Și fiindcă pielea este indiciul însuflețitului mort, arată că furia este moartă în cel ce oferă Domnului piei de berbec.
După acestea spune Scriptura: Și toți bărbații, cărora li s-a arătat în gând, au primit de la femeile lor și au adus pietre scumpe, cercei, inele, agrafe de păr și brățări. [Ex. 35,22]
Tu vezi și aici cum aduc ei daruri lui Dumnezeu, ei, care văd cu inima, care zămislesc cu inima înțelegerea, care au mintea atentă și dedicată cuvântului lui Dumnezeu. Aceștia, așadar, aduc daruri, și aduc chiar de la femeile lor cercei, pietre scumpe și brățări. Adesea am spus până acum că femeia, după înțelegerea alegorică, este carnea, iar bărbatul este înțelegerea rațională. Așadar, sunt bune aceste femei care ascultă de bărbații lor: bună este carnea ce nu se mai opune duhului, ci i se supune și se armonizează cu el, și de aceea Domnul spune: „Dacă doi sau trei se vor aduna întru voi149, orice lucru veți cere se va întâmpla vouă”. [Mt. 18,19]
Ei oferă, așadar, cercei de la femeile lor. Tu vezi în ce fel se oferă Domnului auzul. Dar se oferă și brățări: fapte drepte și fapte bune, care se săvârșesc prin carne. Pe acestea le oferă Domnului înțelegerea rațională. Dar sunt oferite și agrafe de păr. Oferă agrafe de păr cel ce știe bine să despartă între ce trebuie făcut și ce trebuie evitat, între ce place lui Dumnezeu și ce Îi displace Lui, între ce este drept și ce este nedrept. Acestea sunt agrafele de păr oferite Domnului.
Aici, așadar, femeile oferă Domnului cercei, fiindcă sunt femei înțelepte. Căci se spune că femei înțelepte au venit și au făcut toate cele necesare pentru veșmintele arhiereului. [Cf. Ex. 35,25 sqq.] Însă acele femei care au adus cerceii lor ca să se facă vițel erau neînțelepte, [Cf. Ex. 32,3-4] abătându-și auzul de la adevăr și întorcându-se către povești și necuviință; [2Tim. 4,4] de aceea și-au adus cerceii lor ca să fie făcut vițelul. Dar și în cartea Judecători descoperim, de asemenea, un alt idol făcut din cerceii femeilor. [Cf. Jd. 18] Așadar, fericite aceste femei, fericită această carne ce oferă Domnului cerceii săi, brățările sale, inelele sale, fericită această carne ce împlinește toate faptele mâinilor ei întru poruncile Domnului!

6. Se adaugă apoi: Și de la care s-au găsit lemne ce nu putrezesc s-a adus Domnului. [Cf. Ex. 35,24] Dacă cineva Îl iubește pe Hristos Domnul întru nestricăciune, el oferă Domnului lemn ce nu putrezește. [Cf. Ef. 6,24] Așadar, fericit este cel la care se descoperă ori gând necorupt, ori trup necorupt, și pe acesta îl oferă Domnului! Din această cauză Scriptura a spus, foarte bine, de la care s-au găsit lemne ce nu putrezesc. Căci nu la toți se găsesc lemne ce nu putrezesc. Nici despre aur și nici despre argint nu a spus „de la care s-au găsit”: căci gândul și cuvântul pot fi aflate la toți. Și nici despre cele patru culori nu a spus aceasta, căci e specific tuturor să fie compuși, după trup, din patru elemente. Însă lemnele ce nu putrezesc, adică harul nestricăciunii și al fecioriei, pot fi găsite doar la câte unul, rar, după cum și Domnul spune: „Nu toți înțeleg acest cuvânt, ci doar cei cărora li s-a dat”. [Mt. 19,11]
7. Dar Scriptura spune că și conducătorii au adus darurile lor. Care sunt darurile pe care le oferă conducătorii? Au adus pietre scumpe, pietre de smarald, pietre ale împlinirii și pietre pentru umeral. [Ex. 35,27] Pietre ale împlinirii sunt numite pietrele ce se pun în logion, care se așază, adică, pe pieptul arhiereului, având înscrise numele triburilor lui Israel. [Cf. Ex. 28,21] Ceea ce se numește logion, adică „rațional”150, care este așezat pe pieptul arhiereului, indică, formal, înțelegerea rațională ce se află în noi. Se spune că în el sunt puse pietrele împlinirii, care sunt totuși alăturate și unite cu pietrele umeralului și prin care ele sunt păstrate legate. Podoaba umeralului indică faptele bune. Așadar, fapta se însoțește cu rațiunea și rațiunea se însoțește cu faptele, ca să fie armonie în fiecare: „Căci cine va face și va învăța, acesta «mare» va fi chemat în împărăția cerurilor”. [Mt. 5,19] Așadar, astfel să fie în noi cuvântul, atârnând de fapte, iar faptele să împodobească cuvântul: aceasta se relatează despre podoaba arhiereului. Dar pentru a împlini acestea sunt ceruți conducători: această podoabă este a celor care au înaintat atât de mult încât sunt vrednici să stea în fața poporului.
Conducătorii oferă și ulei, pentru o dublă folosință, pentru candele și pentru chrisma151. [Cf. Ex. 35,28] Căci candelele celor ce stau în fruntea poporului trebuie să nu fie ascunse sau puse sub vas, ci [trebuie puse] pe candelabru, ca să lumineze tuturor celor ce sunt în casă. [Cf. Mt. 5,15]
Conducătorii oferă și compoziție de tămâie, compusă prin Moise în mireasmă suavă pentru Domnul, [Cf. Ex. 29,41] ca și ei să spună: Suntem mireasma bună a lui Hristos. [2Cor. 2,15]
Și după ce poporul a adus, Moise a chemat orice înțelept, [Cf. Ex. 36,2] priceput la fabricare și construire, ca să compună și să fabrice pe fiecare din cele scrise. Dar a chemat și femei înțelepte, [Cf. Ex. 35,25] dibace, ca să facă cele care se potrivesc în cortul Domnului. Tu vezi, așadar, că toate sunt făcute de către oameni înțelepți; și femeile se numesc înțelepte, și bărbații înțelepți. Căci toate lucrările Domnului întru înțelepciune se fac. Așadar, vine fiecare, care este înțelept cu gândul, [Ps. 103,24] și face lucrările Domnului. Nu ne este de ajuns doar să oferim: este nevoie și ca să lucrăm cu înțelepciune cele ce sunt în noi, să știm să amestecăm aurul cu inul moale, să dublăm stacojiul sau să îl combinăm cu purpura. Căci ce îți folosește dacă le ai pe acestea și nu știi să te folosești de ele, și nici nu cunoști în ce fel trebuie să-l potrivești și să-l înfățișezi pe fiecare la timpul și la locul său? Trebuie să ni se dea lucrare ca să fim înțelepți, ca pe acestea pe care le auzim din Scripturile sfinte să le putem înfățișa și potrivi la timp152, și să le punem împreună, împodobind cu ele cort Dumnezeului lui Iacob, [Cf. Ps. 131,5] prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Care are slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin. [Cf. 1Pt. 4,11]

139 În latină: sapientes. Am dublat adjectivul în traducere pentru a surprinde mai bine semnificația vizată de Origen.
140 În latină: initia. Echivalează grecescul ἀπαρχή.
141 În latină: sermone. Am tradus prin „rostire” termenul ce semnifică îndeosebi cuvântul în desfășurarea lui discursivă. Așadar, „discurs” acoperă la fel de bine semnificația textului latin.
142 Notă importantă pentru înțelegerea tipului de public din bisericile creștine: esențială era explicația în temei revelat (vezi și continuarea textului).
143 În latină, „aer” și „alamă” au forme similare în flexiune. Exegeza origeniană primește un plus de credibilitate în traducerea lui Rufin.
144 Posibil indiciu despre durata predicilor origeniene: dimensiunile variabile ale omiliilor origeniene, cele păstrate prin traducere, este indiciu al „prelucrării” acestora.
145 În latină: primitiae. Termen cu echivalare dificilă în limba română: „primele roade”, „începuturile”.
146 Un text care indică simplu, printr-o comparație, reverența origeniană în fața cuvântului divin.
147 Sugestie pentru o înțelegere a „filosofiei” origeniene.
148 Notă importantă despre tipul de predicare creștin.
149 În latină: in vobis. Preia grecescul ἐξ ὑμῶν. Adică „din voi”. Prepoziția greacă ajută la înțelegerea exegezei origeniene.
150 În latină: logion. Termenul grecesc, preluat în latină, este în evidentă legătură cu ceea ce este „rațional”, λόγος.
151 Am transliterat aici termenul latin preluat de Rufin din greacă: el indică ungerea sacramentală.
152 În latină: in tempore. Mai degrabă „la timpul potrivit”, după cum indică orice dicționar. Însă citind sintagma, observăm că ea ar putea semnifica și actul săvârșit aici, „în timp”. De aici varianta din traducere.

Homiliae in Exodum

Homilia I
1. Videtur mihi unusquisque sermo Scripturae diuinae similis esse alicui seminum, cuius natura haec est ut, cum iactum fuerit in terram, regeneratum in spicam, uel quamcumque aliam sui generis speciem, multipliciter diffundatur, et tanto cumulatius, quanto uel peritus agricola plus seminibus laboris impenderit, uel beneficium terrae fecundioris indulserit. Sic ergo efficitur ut culturae diligentia exiguum semen, uerbi causa, sinapis, quod est minimum omnium, efficiatur maius omnibus oleribus et fiat arbor, ita ut ueniant uolatilia caeli et habitent in ramis eius. Ita et hic sermo qui nunc nobis ex diuinis uoluminibus recitatus est, si peritum inueniat et diligentem colonum, cum primo attactu uideatur exiguus et breuis, ut coeperit excoli et spiritali arte tractari, crescit in arborem, in ramos et in uirgulta diffunditur: ita ut possint uenire disputatores et rhetores huius mundi, qui uelut aues caeli leuibus pennis, uerborum dumtaxat pompa, excelsa sectantur et ardua, et rationibus capti uelint habitare in ramis istis in quibus non loquendi decor est, sed ratio uiuendi.
Quid ergo faciemus et nos de his quae lecta sunt nobis? Si mihi Dominus concedere dignaretur spiritalis agriculturae disciplinam, si peritiam colendi ruris donaret, unus sermo ex his quae recitata sunt in tantum posset longe lateque diffundi, si tamen et auditorum capacitas sineret, ut uix nobis ad explicandum sufficeret dies. Temptabimus tamen pro uiribus nostris aliqua disserere, etiam si neque nobis uniuersa explicare, neque uobis cuncta audire possibile est. Quia et hoc ipsum agnoscere quod supra uires nostras sit horum scientia, non paruae arbitror esse peritiae. Videamus ergo quid statim in initiis Exodi lectio contineat, et qua possumus breuitate quantum ad aedificationem auditorum sufficit, persequamur; si tamen precibus uestris iuuetis, ut adsit nobis sermo Dei et ipse dux nostri dignetur esse sermonis.

2. Haec sunt, inquit, nomina filiorum Istrahel, qui ingressi sunt in Aegyptum una cum Iacob patre suo, unusquisque cum uniuersa domo sua intrauerunt: Ruben, Simeon, Leui, Iudas, et ceteri patriarchae. Ioseph autem, inquit, erat in Aegypto. Erant autem omnes animae de Iacob septuaginta quinque.
Simile huic mysterio et illud esse puto quod per prophetam dicitur, si qui aduertere potest: In Aegyptum descendit populus meus ut habitaret ibi, et in Assyrios ui abductus est. Si qui ergo potest inuicem sibi ista conferre, et ex his quae uel a prioribus nostris, uel etiam a coaequalibus, sed et a nobis nonnumquam disputata sunt, intelligere quae sit Aegyptus in quam populus Dei non tam ad habitandum quam ad incolendum descendit, qui etiam sint Assyrii, qui eos uim facientes abduxerint, consequenter aduertet qui sit patriarcharum numerus et ordo, quaeue eorum domus et familiae designentur, quae una cum Iacob patre suo ingressae dicantur in Aegyptum. Dicit enim: Ruben cum tota domo sua, et Leui cum tota domo sua, sed et ceteri omnes. Ioseph autem erat in Aegypto, et uxorem de Aegypto accepit, et licet ibi positus, tamen in patriarcharum numero habetur.
Si quis ergo potest spiritaliter ista discutere et Apostoli sensum sequi, quo discernit et segregat Istrahel, et dicit esse quendam secundum carnem Istrahel, ut alium sine dubio indicet esse secundum spiritum; sed et si quis Domini sermonem diligentius consideret quo hoc ipsum designat, cum dicit de quodam: Ecce uerus Istrahelita, in quo dolus non est, et dat intelligi esse aliquos ueros Istrahelitas, aliquos sine dubio non ueros: poterit fortasse spiritalibus spiritalia conferens et nouis uetera ac ueteribus nova componens mysterium Aegypti et patriarcharum in eam descensionis aduertere.
Sed et differentias tribuum contemplabitur, ut coniciat quid eximium uisum sit in tribu Leui, quod ex ea sacerdotes Domini eliguntur ac ministri; quid etiam in tribu Iuda praecipuum Dominus senserit, quod ex ea reges assumuntur et principes; et quod est maius omnium, quod ex ipsa etiam Dominus et Saluator noster secundum carnem nascitur. Nescio enim si huiuscemodi priuilegia ad illorum merita referenda sint ex quorum stirpe nomen uel originem ducunt, id est uel ad ipsum Iudam uel ad Leui uel ad unumquemque eorum qui tribui nomen dedit. Mouet enim me in hac intentione et illud quod Iohannes in Apocalypsi, de populo hoc qui Christo credidit, scribit. Dicit enim quia ex tribu Ruben duodecim milia uiri et ex tribu Simeon duodecim milia, similiter autem et ex singulis quibusque tribubus duodena milia; quos simul omnes dicit esse centum quadraginta quattuor milia, qui se cum mulieribus non coinquinauerint, sed uirgines permanserint. Quod utique nec qualiscumque uel inepta potest esse suspicio ad istas tribus Iudaeorum Simeon, Leui, et ceteras quae de Iacob genus ducunt, posse reuocari. Ad quos igitur patres iste numerus uirginum referendus sit, tam aequalis, tam integer, tamque compositus, ita ut nullus altero superior aut inferior numeretur, ego quidem progredi ultra inquirendo non audeo, sed et hactenus paene cum aliquo discrimine incedo. Apostolus tamen quasdam suspiciones his qui altius intueri possunt subiecit, cum dicit: Propter quod flecto genua mea ad Patrem Domini nostri Iesu Christi, ex quo omnis paternitas in caelis et in terra nominatur. Et quidem de terrenis paternitatibus intellectus non uidetur esse difficilis; patres etenim tribuum uel domorum, ad quos successio posteritatis refertur, simul omnis paternitas appellatur; in caelo uero quod dicit, quomodo aut qualiter sint patres, aut pro quibus posteritatibus caelestis paternitas nominetur, ipsius est nosse solius cuius caelum caeli est, terram autem dedit filiis hominum.

3. Descenderunt ergo in Aegyptum patres, Ruben, Simeon, Leui, unusquisque cum omni domo sua. Quomodo quis et hoc edisserat quod cum omni domo sua introierunt in Aegyptum? Quibus additur: Et omnes, inquit, animae, quae introierunt cum Iacob, septuaginta quinque.
Hic iam nominando animas paene nudauerat mysterium sermo propheticus quod ubique contexerat, ut proderet quod non de corporibus, sed de animabus haec dicit. Verumtamen habet adhuc uelamen suum. In usu namque esse creditur animas pro hominibus appellari. Interim septuaginta quinque animae descenderunt cum Iacob in Aegyptum. Istae sunt animae quas genuit Iacob. Ego non puto quod quilibet hominum possit animam gignere, nisi si qui forte talis sit qualis ille qui dicebat: Nam etsi multa milia paedagogorum habeatis in Christo, sed non multos patres. Nam in Christo Iesu per Euangelium ego uos genui. Isti tales sunt qui generant animas et parturiunt eas, sicut et alibi dicit: Filioli mei, quos iterum parturio, donec formetur Christus in uobis. Alii enim huiusmodi generationis curam aut nolunt habere aut nequeunt. Denique statim in initiis ipse Adam quid dicit? Hoc nunc os de ossibus meis et caro de carne mea, nec tamen addit: et anima de anima mea. Sed uelim mihi diceres, o Adam, si os de tuis ossibus agnouisti et carnem de tua carne sensisti, cur non intellexisti etiam animam de tua anima processisse? Si enim omnia quae in te erant tradidisti, cur non etiam animae facis cum ceteris mentionem, quae melior totius hominis pars est? Sed uidetur per haec intelligentibus indicium dare quod, cum dicit: Os de ossibus meis, et caro de carne mea, quae de terra sunt sua esse profiteri, non audere uero sua dicere quae scit non esse de terra. Sed et Laban similiter, cum dicit ad Iacob quoniam os meum et caro mea es tu, nec ipse amplius aliquid uidetur audere suum dicere, nisi quod terrenae consanguinitatis agnoscit. Alia quippe est animarum cognatio, quae uel Iacob descendenti in Aegyptum sociatur, uel ceteris patriarchis et sanctis sub enumeratione mysticae posteritatis adscribitur. Sed qui uicinum terrae nauigantes seruare disposuimus cursum et ipsam quodammodo oram litoris stringere, in altum nescio quomodo undarum nos uiolentior aestus abducit. Igitur redeamus ad ea quae consequenter adduntur.

4. Mortuus est, inquit, Ioseph et omnes fratres eius, et omnis generatio illa. Filii autem Istrahel creuerunt et multiplicati sunt, et in multitudine magna diffusi sunt, et inualuerunt multum ualde; multiplicauit enim illos terra.
Donec uiueret Ioseph, non refertur quod multiplicati fuerint filii Istrahel, nec aliquid omnino in his de augmentis et numerositate memoratur. Ego credens uerbis Domini mei Iesu Christi, in lege et prophetis iota quidem unum aut unum apicem non puto esse mysteriis uacuum, nec puto aliquid horum transire posse, donec omnia fiant. Verum quoniam exiguae capacitatis sumus, ea nunc tantum pulsemus quibus tutius incedamus.
Antequam moreretur noster Ioseph, ille qui distractus est triginta argenteis ab uno ex fratribus suis Iuda, ualde pauci erant filii Istrahel. Cum uero pro omnibus gustauit mortem, per quam destruxit eum qui habebat mortis imperium, id est diabolum, multiplicatus est fidelium populus, et diffusi sunt filii Istrahel, et multiplicauit eos terra, et creuerunt nimis ualde. Nisi enim, sicut ipse dixit, cecidisset granum frumenti in terram et mortuum fuisset, non utique fructum hunc plurimum totius orbis terrae Ecclesia attulisset. Igitur posteaquam cecidit granum in terram et mortuum est, omnis haec ex ipso surrexit fidelium seges, et multiplicati sunt filii Istrahel, et inualuerunt nimis ualde. In omnem, enim, terram exiuit sonus Apostolorum, et in fines orbis terrae uerba eorum, et per ipsos, sicut scriptum est, uerbum Domini crescebat et multiplicabatur. Haec quantum ad mysticum pertinet intellectum.
Sed et moralem in his non omittamus locum; aedificat enim animas auditorum. Igitur et in te si moriatur Ioseph, id est si mortificationem Christi in corpore tuo suscipias, et mortifices membra tua peccato, tunc in te multiplicantur filii Istrahel. Filii Istrahel sensus boni et spiritales accipiuntur. Si ergo sensus carnis mortificentur, sensus spiritus crescunt, et cotidie emorientibus in te uitiis, uirtutum numerus augetur; sed et terra te multiplicat in operibus bonis, quae per officium corporis ministrantur. Verum si uis ut ostendam tibi de Scripturis quis est quem terra multiplicauerit, intuere Apostolum Paulum quomodo dicit: Si autem uiuere in carne, hic mihi fructus est operis, et quid eligam ignoro. Coarctor enim ex duobus, desiderium habens dissolui et esse cum Christo, multo enim melius; permanere autem in carne magis necessarium propter uos. Vides quomodo hunc terra multiplicat? Dum enim manet in terra, id est in carne sua, multiplicatur condendo Ecclesias, multiplicatur acquirendo populum Deo et ab Hierusalem in circuitu usque ad Illyricum Dei Euangelium praedicando. Sed uideamus quid additur in consequentibus.

5. Surrexit autem, inquit, rex alius in Aegypto, qui nesciebat Ioseph. Et dixit genti suae: ecce, genus filiorum Istrahel grandis multitudo est, et ualet super nos.
Primo omnium requirere uolo quis est rex in Aegypto qui scit Ioseph, et quis est qui nescit. Dum enim ille regnaret qui sciebat Ioseph, non referuntur afflicti esse filii Istrahel, neque in luto et latere consumpti, neque masculi eorum necati et feminae uiuificatae. Sed cum surrexit iste qui non nouerat Ioseph, et coepit ipse regnare, tunc haec omnia gesta referuntur. Quis ergo est iste rex, uideamus.
Si Dominus regit nos, et sensus mentis nostrae illuminatus a Domino Christi semper memoriam tenet, faciens illud quod Paulus ad Timotheum scribit: Memor esto Christum Iesum surrexisse a mortuis, dum haec meminit in Aegypto, id est in carne nostra, spiritus noster regnum cum iustitia tenet, et filios Istrahel, quos supra diximus rationabiles sensus uel animae uirtutes, in luto et latere non consumit, nec curis eos terrenis et sollicitudinibus atterit. Si uero perdiderit horum memoriam sensus noster, declinauerit a Deo, nescierit Christum, tunc sapientia carnis, quae inimica est Deo, succedit in regnum, et alloquitur gentem suam, corporeas uoluptates, et uitiorum ducibus ad consilium conuocatis, initur deliberatio aduersum filios Istrahel quomodo circumueniantur, quomodo opprimantur, ut luto et lateribus affligantur, ut mares exponant, feminas alant, ut aedificent ciuitates Aegypti, et ciuitates munitas.
Non nobis haec ad historiam scripta sunt, neque putandum est libros diuinos Aegyptiorum gesta narrare; sed, quae scripta sunt, ad nostram doctrinam et commonitionem scripta sunt, ut tu, qui haec audis, si forte iam gratiam baptismi consecutus es, et adnumeratus es inter filios Istrahel, ac suscepisti in te Deum regem, et post hoc declinare uolueris, opera saeculi agere, actus terrae et lutea explere ministeria, scias et agnoscas quia surrexit in te rex alius, qui nescit Ioseph, rex Aegypti, et ipse te cogit ad opera sua, ipse te facit laterem sibi operari et lutum. Ipse est qui te superpositis magistris et compulsoribus ad opera terrena flagris ac uerberibus agit, ut aedifices illi ciuitates. Ipse est qui te facit discurrere per saeculum, maris ac terrae elementa pro cupiditate turbare. Ipse est hic Aegypti rex qui te forum pulsare litibus facit, et pro exiguo terrae cespite propinquos iurgiis fatigare, ut non illud dicam, castitati insidiari, decipere innocentiam, domi foeda, foris crudelia, intra conscientiam flagitiosa committere. Cum ergo tales uideris actus tuos, scito te regi Aegypti militare, quod est mundi huius spiritu agi.
Si uero et aliquid de hoc etiam altius sentiendum est, potest uideri rex iste qui nescit Ioseph, diabolus, insipiens ille qui dixit in corde suo: non est Deus, genti suae, hoc est apostatis angelis, colloqui et dicere: Ecce, genus filiorum Istrahel magna multitudo est – de his scilicet qui possunt mente Deum uidere – et potentior est nobis. Venite itaque, circumscribamus illos ne forte increscant et, cum acciderit nobis bellum, consentiant et hi cum aduersariis, et expugnantes nos exibunt de terra nostra.
Sed unde hoc sentit diabolus? Unde intelligit quia magna gens sit Istrahel et ipsis fortior, nisi quia saepe congressus est, saepe habuit luctas et saepe superatus est? Scit enim et ipsum Iacob luctatum esse et adiutorio angeli obtinuisse aduersarium et inualuisse cum Deo. Non dubito quin et aliorum sanctorum senserit luctas et spiritalia pertulerit saepe certamina; et inde dicit quia gens filiorum Istrahel magna ualde, et ualet super nos. Sed et illud quod timet, ne quando eueniat iis bellum et consentiant aduersariis eius et deuictis iis discedant de terra sua, uidetur mihi ex his quae sanctis patriarchis uel prophetis de aduentu Christi nonnumquam indicata fuerant, praesensisse et inde scire quod sibi immineat bellum. Sentit uenturum qui exuat principatus eius et potestates et cum fiducia triumphet eos et affigat in ligno crucis suae. Igitur conuocata omni gente sua circumuenire et circumscribere cupit in hominibus rationabilem sensum, qui nunc figuraliter dicitur Istrahel; et ideo praefecit iis magistros operum, qui eos cogant discere opera carnis, sicut et in Psalmis dicit: Et admixti sunt gentibus, et didicerunt opera eorum.
Docet eos et ciuitates aedificare Pharaoni: Phiton, quae in nostra lingua significat os defectionis uel os abyssi; et Ramesse, quae interpretatur commotio tineae; et On, id est Heliopolis, quae dicitur ciuitas solis. Vides quales sibi ciuitates aedificari praecipit Pharao! Os, inquit, deficiens: deficit namque os, cum mendacium loquitur, cum ueritate et probationibus deficit. Ille enim ab initio mendax fuit et ideo tales sibi ciuitates aedificari uult. Vel etiam os abyssi, quia abyssus perditionis et interitus eius est locus. Et alia eius ciuitas commotio tineae est. Omnes enim qui eum sequuntur ibi congregant thesauros suos ubi tinea exterminat et ubi fures effodiunt et furantur. Sed et ciuitatem solis aedificant falso nomine pro eo quod conuertit se sicut angelum lucis. In his ergo praeuenit, in his occupat mentes, quae ad hoc factae sunt ut uideant Deum.
Prospicit tamen imminere sibi bellum, et maturum genti suae affuturum sentit exitium. Ideo dicit quia gens Istrahel ualet super nos. Vtinam et de nobis hoc dicat, sentiat nos ualere super se! Quomodo sentire hoc poterit? Si cum mihi cogitationes inicit malas et concupiscentias pessimas, ego non suscipiam, sed iacula eius ignita scuto fidei repellam, si in omnibus quaecumque suggerit menti meae, ego memor Christi mei Domini dicam: Vade retro, Satana. Scriptum est enim: Dominum Deum tuum adorabis, et ipsi soli seruies. Si haec ergo omni fide, omni conscientia agamus, dicit et de nobis quia gens Istrahel magna est et ualet super nos.
Sed et hoc quod dicit: Ne forte accidat nobis bellum, et consentiant et hi cum aduersariis nostris, ex propheticis uocibus praeuidet uenturum sibi bellum et derelinquendum se a filiis Istrahel, et quia consentient aduersario eius et adicientur ad Dominum. Hoc est enim quod de eo Hieremias propheta praedixerat: Clamauit perdix, congregauit quae non peperit, fecit diuitias suas non cum iudicio, in dimidio dierum eius derelinquent eum, et in nouissimis suis erit stultus. Intelligit ergo perdicem se dictum quae non peperit congregasse, et quod hi quos non cum iudicio congregauit in dimidio dierum suorum relinquent eum, et sequentur Dominum et creatorem suum Christum Iesum qui eos genuit. Ille autem congregauit quos non genuit. Et ideo remanebit stultus in nouissimis suis, cum ad factorem et ad parentem suum uniuersa, quae nunc pro huius tyrannide congemiscit, creatura confugerit. Et hoc indignatur et dicit: Ne expugnantes, inquit, nos, exeant de terra nostra. Non uult nos exire de terra sua, sed uult ut semper portemus imaginem terreni. Si enim ad aduersarium eius confugerimus, eum qui nobis praeparauit regna caelorum, necesse est ut relinquamus imaginem terreni et suscipiamus imaginem caelestis.
Propterea ergo Pharao statuit magistros operum, qui nos suas artes doceant, qui nos artifices malitiae faciant, qui nobis malorum magisterium praebeant. Et quia multi sunt isti magistri et doctores malitiae quos praefecit Pharao, et est ingens multitudo huiuscemodi compulsorum qui omnes exigunt, imperant, extorquent opera terrena, ideo ueniens Dominus Iesus fecit alios magistros et doctores qui, pugnantes aduersum illos et subicientes eorum omnes principatus et potestates et uirtutes, defendant a uiolentiis eorum filios Istrahel et doceant nos opera istrahelitica, et rursum doceant nos mente Deum uidere, relinquere opera Pharaonis, exire de terra Aegypti, abicere aegyptios et barbaros mores, deponere totum ueterem hominem cum actibus suis et induere nouum, qui secundum Deum creatus est, renouari semper de die in diem ad imaginem eius qui fecit nos, Christi Iesu Domini nostri, cui gloria et imperium in saecula saeculorum. Amen.

Homilia II
De obsetricibus et natiuitate Moysi
1. Multa quidem aduersum gentem Dei molitur rex iste qui non nouit Ioseph et artes nocendi nouas semper inquirit. Verum nunc calliditas eius supereminet modum, cum obsetricum ministerio subolem gentis conatur exstinguere, quarum arte solet uita seruari. Quid enim dicit?
Et dixit, inquit, rex Aegyptiorum obsetricibus Hebraeorum, uni earum cui nomen Sephora, et nomen alterius Phua, et ait: cum obsetricabitis Hebraeas, et prope partum erunt, si masculus fuerit, occidite illum; si femina, uiuificate. Sed his adiungitur in consequentibus: Timuerunt autem obsetrices Deum, et non fecerunt sicut praeceperat illis rex Aegypti, et uiuificabant masculos.
Si secundum historiae narrationem suscipienda essent quae scripta sunt, uideretur hoc quod dicit Scriptura, quia non fecerunt obsetrices secundum quod praecepit iis rex Aegypti, stare non posse. Non enim inueniuntur obsetrices non uiuificasse feminas, quas praecepit rex Aegypti uiuificari. Sic enim ait: Si quidem masculus est, occidite illum; si femina, uiuificate. Et si non fecerunt obsetrices sicut praeceperat rex Aegypti, debuerant utique, sicut masculos uiuificabant contra praeceptum regis, ita feminas occidere, ut et hoc esset contra praeceptum regis. Nam uiuificasse feminas secundum praeceptum est fecisse Pharaonis. Haec interim propter eos qui amici sunt litterae, et non putant legem spiritalem esse et spiritaliter intelligendam.
Sed nos, qui omnia quae scripta sunt, non pro narrationibus antiquitatum, sed pro disciplina et utilitate nostra scripta didicimus, haec quae leguntur, etiam nunc fieri non solum in hoc mundo, qui Aegyptus figuraliter dicitur, sed et in uno quoque nostrum deprehendimus. Requiramus ergo quomodo rex Aegypti, qui est princeps huius mundi, uiuificari mares non uult, feminas uult. Si meministis, saepe ostendimus disputantes quod in feminis caro et affectus carnis designetur, uir autem rationabilis sensus et intellectualis sit spiritus. Sensum ergo rationabilem, qui potest caelestia sapere, qui potest intelligere Deum et quae sursum sunt quaerere, hunc odit Pharao, rex et princeps Aegypti, hunc necari cupit et interimi. Cupit autem quaecumque carnis sunt uiuere, et quae ad materiam pertinent corporalem, haec non solum uiuere, sed et augeri et excoli cupit. Vult enim ut omnes carnalia sapiant, temporalia desiderent, quae supra terram sunt quaerant, nemo eleuet ad caelum oculos suos, nemo requirat unde huc uenerit, nemo patriam paradisum recordetur. Cum ergo uideris homines in uoluptatibus et deliciis uitam ducere, luxu fluitare, epulis, uino, conuiuiis, cubilibus et impudicitiis operam dare, in istis scias quod rex Aegypti masculos necat et uiuificat feminas. Si uero rarum quemque uideas unum ex mille ad Deum conuerti, oculos sursum erigere, quae perpetua et aeterna sunt quaerere, contemplari non ea quae uidentur, sed quae non uidentur, odisse delicias, amare continentiam, luxuriam fugere, excolere uirtutem, istum quasi masculum, quasi uirum necari cupit Pharao, persequitur, insectatur, mille aduersus eum machinis pugnat. Odit tales, uiuere eos in Aegypto non sinit. Inde ergo est quod in hoc mundo serui Dei, et omnes qui Deum quaerunt, despectui habentur et contemptui. Inde contumeliis expositi sunt, inde replentur opprobriis, inde odia in eos et persecutiones agitantur, quia odit eos Pharao, odit huiusmodi mares, qui feminas amat. Iste etiam obsetrices corrumpere aggreditur et per ipsas implere quod desiderat; quarum etiam nomina nobis per prouisionem Spiritus sancti, qui haec scribi uoluit, indicantur. Sephora, inquit, una, quae interpretatur passer, et Phua, quae apud nos uel rubens uel uerecunda dici potest. Per has igitur necari mares et uiuificari solas feminas quaerit.

2. Sed quid dicit Scriptura? Timebant, inquit, obsetrices Deum, et non fecerunt sicut praecepit iis rex Aegypti.
Istas obsetrices dixerunt ante nos quidam rationabilis eruditionis formam tenere. Obsetrices enim mediae quaedam sunt, et tam masculos nascentes quam feminas fouent. Eruditio ergo ista communis rationabilis scientiae ad omnem propemodum peruenit sensum, omnes instruit, omnes fouet. Si quis in ea uirilis animi fuerit, et uoluerit caelestia quaerere et diuina sectari, ueluti medicatus et fotus per huiusmodi eruditiones, ad diuinorum intelligentiam paratior ueniet. Est enim una uelut passer, quae celsiora docet et rationabilibus doctrinae pennis in altum uolare prouocat animos. Alia, quae rubens est uel uerecunda, moralis est, mores componit, uerecundiam docet, instituit honestatem.
Mihi tamen, quoniam dicit de his Scriptura quia timebant Deum, non fecerunt praeceptum regis Aegypti, uidentur obsetrices istae duae utriusque Testamenti figuram seruare, et Sephora, quae passer interpretatur, legi quae spiritalis est, posse conferri; Phua uero, quae rubens uel uerecunda est, indicare Euangelia, quae Christi sanguine rubent et per uniuersum mundum passionis eius rutilant cruore. Ab his ergo animae quae nascuntur in Ecclesia, uelut obsetricibus medicantur, quia ex Scripturarum lectione cuncta in eas eruditionis medicina confertur. Temptat tamen Pharao per haec necare Ecclesiae masculos, cum studiosis quibusque in Scripturis diuinis haereticos sensus et peruersa dogmata suggerit. Sed stat immobile fundamentum Dei. Timent enim obsetrices Deum, id est timorem Dei docent, quia initium sapientiae timor Domini.
Sic denique competentius aptari puto et illud quod in posterioribus scriptum est, ubi dicit: Quia timebant obsetrices Deum, fecerunt sibi domos. Quod dictum nullam consequentiam secundum litteram habere potest. Quis enim ordo est ut dicat: Quia timebant obsetrices Deum, fecerunt sibi domos?: quasi propterea domus fiat, quia timetur Deus. Hoc si ita accipiatur, ut scriptum est, non solum nihil consequentiae, sed et inanitatis plurimum habere uidebitur. Sin autem uideas quomodo Scripturae Noui ac Veteris Testamenti timorem Dei docentes domos Ecclesiae faciant, et uniuersum orbem terrae orationum domibus repleant, tunc, quod scriptum est rationabiliter scriptum uidebitur.
Sic ergo istae obsetrices, quia timent Deum et timorem Dei docent, non faciunt praeceptum regis Aegypti, sed uiuificant masculos suos. Nec tamen dicitur quia paruerint praecepto regis ut uiuificarent feminas. Ego confidenter audeo dicere secundum Scripturae sensum: obsetrices istae non uiuificant feminas. Neque enim uitia docentur in Ecclesiis aut luxuria praedicatur aut peccata nutriuntur – hoc enim uult Pharao, cum uiuificari feminas iubet –, sed sola uirtus excolitur et ipsa sola nutritur.
Verum haec et ad unumquemque nostrum referamus. Et tu si times Deum, non facis praeceptum regis Aegypti. Ille enim tibi praecipit ut in deliciis uiuas, ut diligas praesens saeculum, ut praesentia concupiscas. Tu si Deum times et exhibes obsetricis officium animae tuae, si ei salutem conferre cupis, non facis haec, sed uiuificas masculum qui in te est, interiorem tuum hominem medicaris et foues, et ipsi per actus et intellectus bonos uitam conquiris aeternam.

3. Sed post haec ubi uidit Pharao quod per obsetrices non posset necare masculos Istrahel: Praecepit, inquit, omni populo, dicens: omne masculinum quodcumque natum fuerit Hebraeis in flumine proicite, et omne femininum uiuificate.
Videte quid princeps huius mundi praecipit suis, ut infantes nostros rapiant, ut in flumine proiciant, et primae statim natiuitati nostrorum insidiantes continuo, ut ubera Ecclesiae prima contigerint, irruant, diripiant, persequantur, undis et fluctibus huius saeculi obruant. Videte quid audiatis; Sapientia Dei per Solomonem dicit: Intelligibiliter intellige quae apponuntur tibi. Vide, statim ut natus, immo ut renatus fueris, quid tibi imminet. Hoc illud est quod in Euangelio legis quia Iesus, statim ut adscendit de baptismo, ductus est ab Spiritu in desertum ut tentaretur a diabolo. Hoc ergo est quod et in hoc loco Pharao praecepit populo suo, hebraeos infantes, statim ut nati fuerint, inuadant, diripiant, aquis submergant. Hoc fortassis est et quod per prophetam dicitur: Quia intrauerunt aquae usque ad animam meam. Defixus sum in limo profundi, et non est substantia. Sed propterea Christus superauit et uicit, ut tibi uincendi iter aperiret. Propterea ieiunans uicit, ut et tu scias huiusmodi genus daemoniorum ieiuniis et orationibus superandum. Propterea et oblata sibi omnia regna mundi et gloriam eorum contemnit, ut et tu contemnens gloriam mundi possis superare tentantem. Aegyptii ergo, quibus Pharao dedit praecepta, feminas tantum uiuificant, oderunt masculos; oderunt namque uirtutes, uitia tantum et uoluptates nutriunt. Et nunc igitur insidiantur Aegyptii, si forte Hebraeis nascatur aliquis masculus, ut statim persequantur et interficiant, nisi caueant, nisi obseruent et occultent germen masculinum.
Denique refert Scriptura quod de tribu Leui qui genuit masculum et uidit infantem esse elegantem, occultauit eum mensibus tribus.
Vide, si non propterea nobis praecipitur ne bonos actus in publico geramus, ne iustitiam nostram coram hominibus faciamus, sed ut clauso ostio oremus Patrem in occulto, et quod facit dextera nostra, ut nesciat sinistra. Nisi enim in occulto fuerit, diripietur ab Aegyptiis, inuadetur, in flumen iactabitur, undis et fluctibus submergetur. Ergo si facio eleemosynam, quia opus Dei est, masculum genero. Sed si ita faciam ut hominibus innotescat, et ab hominibus laudem quaeram et non eam occultauero, rapta est ab Aegyptiis eleemosyna mea et in flumen demersa est, et tanto labore tantoque studio Aegyptiis masculum genui. Propterea uos, o populus Dei, qui haec auditis, nolite putare, ut saepe iam diximus, ueterum uobis fabulas recitari, sed doceri uos per haec, ut agnoscatis ordinem uitae, instituta morum, fidei uirtutisque certamina.

4. Videntes ergo isti de tribu Leui elegantem esse infantem, celauerunt eum mensibus tribus. Cumque non possent amplius celare eum, sumpsit, inquit, mater eius tibin et liniuit eam bitumine et iniecit infantem in eam et posuit eam in palude secus flumen. Et obseruabat soror eius de longe, ut uideret quid accideret ei. Descendit autem filia Pharaonis, ut lauaretur in flumine, et audiuit plorantem infantem et misit, inquit, et assumpsit eum, et dixit filia Pharaonis quia de infantibus Hebraeorum est hic. Post haec iam refertur quomodo soror eius dixit ut matrem pueri uocaret, quae eum nutriret. Et dixit, inquit, ad illam filia Pharaonis: custodi mihi hunc infantem, et nutri eum mihi, ego autem dabo tibi mercedem. Cumque nutrisset eum, ut fortior factus est, induxit illum ad filiam Pharaonis, et factus est ei in filium, et nominauit nomen eius Moysen dicens: quia de aqua eum assumpsi.
Singula haec immensis repleta mysteriis tempus exigunt grande, et totius diei spatium, si in his consumamus, uix fortasse sufficiat. Breuiter tamen aliqua nobis pro Ecclesiae aedificatione pulsanda sunt. Puto filiam Pharaonis Ecclesiam quae congregatur ex gentibus uideri posse, quae quamuis impium et iniquum habeat patrem, tamen dicitur ad eam per prophetam: Audi filia, et uide et inclina aurem tuam, et obliuiscere populum tuum et domum patris tui, quia concupiuit rex speciem tuam. Haec ergo est quae exit de domo patris et uenit ad aquas, ut lauetur a peccatis quae contraxerat in domo patris sui. Denique statim uiscera misericordiae suscipit et miseratur infantem. Haec ergo Ecclesia ex gentibus ueniens in palude inuenit iacere Moysen abiectum a suis et expositum, dat eum nutriri, nutritur apud suos, ibi agit infantiam. Cum autem fortior factus est, tunc inducitur ad eam et adoptatur in filium. Moyses quia lex appelletur, in multis locis iam saepe dissertum est. Veniens ergo Ecclesia ad aquas baptismi suscepit etiam legem, quae tamen lex erat intra tibin conclusa, pice et bitumine oblita. Tibis genus est tegminis ex uirgis aut ex papyro contextum uel etiam ex arborum cortice formatum, intra quod iniectus infans uidebatur expositus. Iacebat ergo lex conclusa intra huiusmodi tegmina et pice ac bitumine oblita, uilibus et taetris Iudaeorum sensibus sordebat obsaepta, usque quo Ecclesia ueniret ex gentibus et adsumeret eam de luteis et palustribus locis atque intra Sapientiae aulas et regalia tecta conscisceret. Haec tamen lex infantiam suam apud suos transigit. Apud illos enim qui spiritaliter eam intelligere nesciunt, paruula est et infans et lactantium habens cibos; cum uero ad Ecclesiam uenit, cum Ecclesiae ingreditur domum, fortior est et ualidior Moyses. Amoto enim uelamine litterae, perfectus in lectione eius cibus et solidus inuenitur.
Quid tamen est quod et mercedem nutrimentorum a filia percipit Pharaonis illa apud quam lex et nata est et nutrita? Quid est quod synagoga accipit de Ecclesia? Puto illud intelligi posse quod idem Moyses scribit, dicens: Ego in non gentem in aemulationem uos inducam, in gentem insipientem in iram uos concitabo. Et synagoga ergo de Ecclesia istud mercedis accipit ut ultra idola non colat. Videns enim eos qui ex gentibus sunt ita ad Deum conuersos esse ut ultra idola nesciant, Deum praeter unum neminem uenerentur, ipsa erubescit idola ultra iam colere. Istud ergo recipit beneficii de Ecclesia synagoga, quod ei paruulam nutrisse uisa est legem.
Sed et nos etiam si Pharaonem habuimus patrem, etiam si nos in operibus malis genuit princeps huius mundi, cum uenimus ad aquas, assumamus ad nos legem Dei, nec nobis sordeat litterae eius uile tegumen et obscurum, quae parua eius sunt et lactantia concedamus, quae perfecta et ualida sunt sumamus atque haec intra cordis nostri tecta regalia collocemus. Grandem et ualidum habeamus Moysen, nihil de eo paruum, nihil humile sentiamus, sed magnificum totum, totum egregium, totum elegans. Totum enim magnum est, quidquid spiritale, quidquid sublimis intelligentiae est. Et oremus Dominum nostrum Iesum Christum, ut ipse nobis reuelet et ostendat quomodo magnus est Moyses et quomodo sublimis est. Ipse enim reuelat quibus uult, per Spiritum sanctum. Ipsi gloria et imperium in saecula saeculorum. Amen.

Homilia III
De eo quod scriptum est: Ego autem gracili uoce sum et tardus lingua.
1. Donec esset Moyses in Aegypto et erudiretur omni sapientia Aegyptiorum, non erat gracili uoce nec tardus lingua, nec profitetur se esse ineloquentem. Erat enim, quantum ad Aegyptios, et sonorae uocis et eloquentiae incomparabilis. Vbi autem coepit audire uocem Dei et eloquia diuina suscipere, tunc sensit exilem et gracilem uocem suam, tardamque et impeditam esse suam intelligit linguam; tunc se pronuntiat mutum, cum coepit agnoscere uerum illud Verbum quod erat in principio apud Deum.
Sed quo facilius quod dicimus possit aduerti, utamur huiusmodi similitudine. Mutis animalibus, quamuis sit imperitus et indoctus, rationabilis homo si comparetur, uidebitur eloquens ad comparationem eorum qui et rationis et uocis expertes sunt; si uero eruditis et eloquentibus uiris atque in omni sapientia probatissimis conferatur, ineloquens et mutus uidebitur. At si ipsum quis contempletur diuinum Verbum, ipsamque diuinam respiciat Sapientiam, quantaeuis sit eruditionis et quantaecumque sapientiae, multo amplius quam apud nos sunt pecudes, ipse apud Deum mutum se animal profitebitur. Hoc nimirum erat quod et beatus Dauid intuens, et tali ordine semet ipsum ad diuinam Sapientiam librans, dicebat: Vt iumentum factus sum apud te. Secundum hoc ergo et prophetarum maximus Moyses in praesenti lectione dicit ad Deum quod gracili uoce sit et tardus lingua et quod non sit eloquens. Omnes enim homines ad comparationem Verbi diuini, non solum ineloquentes, sed et muti putandi sunt.

2. Quia igitur in id intelligentiae profecit ut agnosceret semet ipsum, in quo est pars maxima sapientiae, remuneratur eum diuina dignatio. Audi quam opimis magnificisque muneribus. Ego, inquit, aperiam os tuum, et instruam te quae oporteat te loqui. Beati sunt, quorum Deus os aperit ut loquantur. Prophetis Deus os aperit et replet illud eloquio suo, sicut in praesenti dicit: Ego aperiam os tuum, et instruam te quae oporteat te loqui. Sed et per Dauid dicit Deus: Dilata os tuum et replebo illud. Similiter et Paulus dicit: Vt detur mihi sermo in adapertione oris mei. Eorum ergo qui uerba Dei loquuntur os Deus aperit.
Vereor autem ne sint aliqui quorum e contrario os diabolus aperiat. Nam qui loquitur mendacium, certum est quia diabolus aperuit os eius ut mendacium loqueretur. Qui falsum testimonium dicit, qui scurrilitates, qui turpitudines et cetera huiusmodi de ore suo proferunt, diabolus aperuit os eorum. Vereor ne et susurronum et detractorum os diabolus aperiat, sed et eorum qui otiosa uerba proferunt, pro quibus reddenda in die iudicii ratio est. Iam uero, qui iniquitatem in Excelsum loquuntur, qui negant Dominum meum Iesum Christum in carne uenisse, uel qui Spiritum sanctum blasphemant, quibus neque in praesenti neque in futuro saeculo remittetur, quis dubitat quod os eorum diabolus aperiat? Vis tibi et hoc de Scripturis ostendam, quomodo huiusmodi hominibus, qui aduersum Christum loquuntur, os diabolus aperit? Vide quid scriptum est de Iuda, quomodo refertur quia introiuit in illum Satanas et quia misit in cor eius diabolus ut traderet eum. Ipse ergo aperuit os eius ut colloqueretur cum principibus et Pharisaeis quomodo eum traderet, accepta pecunia. Vnde mihi non uidetur esse paruae gratiae intelligere os quod aperit diabolus. Non est sine sancti Spiritus gratia huiusmodi os et uerba discernere; et ideo in diuisionibus spiritalium gratiarum additur etiam hoc quod datur quibusdam discretio spirituum? Ergo spiritalis est gratia per quam spiritus discernitur, sicut et alibi dicit Apostolus: Probate spiritus, si ex Deo sunt.
Sed sicut Deus aperit os sanctorum, ita puto quod et aures sanctorum Deus aperiat ad audienda uerba diuina. Sic enim dicit Esaias propheta: Dominus aperiet mihi aurem, ut sciam quando oporteat dici uerbum. Sic et oculos aperit Dominus, sicut aperuit Dominus oculos Agar, et uidit puteum aquae uiuae. Sed et Helisaeus propheta dicit: Aperi, Domine, oculos pueri, ut uideat quia plures sunt nobiscum quam cum aduersariis. Et aperuit, inquit, Dominus oculos pueri, et ecce, totus mons plenus erat equitibus et curribus auxiliisque caelestibus. Circumdat enim angelus Domini in circuitu timentium eum et eripiet eos. Aperit ergo, ut diximus, et os Deus et aures et oculos, ut uel loquamur uel cernamus uel audiamus quae Dei sunt.
Sed et illud non otiose accipio quod dicit propheta: Eruditio, inquit, Domini aperuit mihi aurem. Hoc mihi uidetur ad nos, id est communiter ad omnem Dei Ecclesiam, pertinere. Si enim in Domini eruditione uersemur, aperit et nobis aurem Domini eruditio. Auris uero, quae per eruditionem Domini aperitur, non semper aperta est, sed aliquando aperta, aliquando clausa est. Audi legislatorem dicentem: Ne receperis auditum uanum. Si quando ergo uana dicuntur, si quando inania, inepta, turpia, profana, scelesta proferuntur, qui nouit Domini eruditionem claudit aures et auertit auditum et dicit: Ego autem sicut surdus non audiebam, et sicut mutus qui non aperuit os suum. Si uero ad utilitatem animae pertinent quae dicuntur, si de Deo sermo est, si mores docet, uirtutes inuitat, uitia resecat, patere debent aures huiuscemodi eloquiis, et non solum aures, sed et cor et mens et tota ad huiuscemodi auditum animae ianua pandenda est.
Summa tamen moderatione praecepti usa est lex, ut diceret: Non recipies auditum uanum; non dixit: non audies auditum uanum, sed non recipies. Nam uana frequenter audimus. Marcion quae loquitur, uana sunt; Valentinus quae loquitur, uana sunt; et omnes qui contra creatorem Deum loquuntur, uana sunt quae loquuntur. Sed tamen nos frequenter audimus ea, ut aduersum ea respondere possimus, ne forte subripiant simplicioribus quibusque fratrum nostrorum per sermonis ornatum. Audimus ergo haec, sed non recipimus. Dicta sunt enim de ore illo quod diabolus aperuit. Et ideo orandum nobis est, ut dignetur Dominus aperire os nostrum, ut possimus et contradicentes reuincere et obturare os quod diabolus aperit. Haec de eo quod scriptum est: Ego aperiam os tuum, et instruam te quae oporteat te loqui.
Non solum autem Moysi promittitur aperiri os a Domino, sed et Aaron. Dicitur enim et de ipso: Ego aperiam os tuum et os illius, et instruam uos quae faciatis. Occurrit enim et Aaron Moysi et exiuit de Aegypto. Occurrit autem ei ubi, in quali loco? Interest enim ubi occurrat Moysi is cuius os aperiendum est a Deo. Occurrit ei, inquit, in monte Dei. Vides quia merito aperitur os eius qui potest occurrere in monte Dei. Petrus et Iacobus et Iohannes montem Dei adscenderunt, ut transformatum Iesum uidere mererentur, et Moysen cum ipso atque Heliam uiderent in gloria. Et tu ergo, nisi adscenderis ad montem Dei et ibi occurreris Moysi, id est nisi excelsum legis adscenderis sensum, nisi ad spiritalis intelligentiae cacumen euaseris, non est os tuum a Domino apertum. Si in humili loco litterae steteris et historiae textum iudaicis narrationibus nectas, non occurristi Moysi in monte Dei, nec os tuum aperuit Deus, neque instruxit te quae te oporteat loqui. Nisi ergo Aaron occurrisset Moysi in monte, nisi eius sensum sublimem uidisset et arduum, nisi excelsam eius intelligentiam perspexisset, numquam ei locutus fuisset uerba Dei, neque uirtutem signorum prodigiorumque tradidisset, neque participem eum tanti mysterii consciuisset.

3. Verum quoniam longum est per ordinem de singulis dicere, uideamus, ingressi ad Pharaonem Moyses et Aaron quid dicunt: Haec dicit Dominus: dimitte populum meum, ut seruiat mihi in eremo. Non uult Moyses ut populus in Aegypto positus seruiat Domino, sed ut exeat in desertum, et ibi seruiat Domino. Hoc est sine dubio quod ostendit, quia donec quis in tenebrosis saeculi actibus manet et in negotiorum obscuritate uersatur, non potest seruire Domino; non enim potest duobus Dominis seruire, non potest Domino seruire et mammonae. Exeundum igitur nobis est de Aegypto; relinquendus est mundus, si uolumus Domino seruire. Relinquendus autem, dico, non loco, sed animo, non itinere proficiscendo, sed fide proficiendo. Audi haec eadem Iohannem dicentem: Filioli, nolite diligere mundum neque ea quae in mundo sunt; quoniam omne quod in mundo est, desiderium carnis est et desiderium oculorum.
Et quid tamen dicit? Quomodo uel quatenus proficisci iubet ex Aegypto, uideamus: Viam, inquit, trium dierum ibimus in eremo et ibi immolabimus Domino Deo nostro. Quae est uia trium dierum quae nobis incedenda est, ut exeuntes de Aegypto peruenire possimus ad locum in quo immolare debeamus? Ego uiam illum intelligo qui dixit: Ego sum uia, ueritas et uita. Haec uia triduo nobis incedenda est. Qui enim confessus fuerit in ore suo Dominum Iesum, et crediderit in corde suo quod Deus illum suscitauit a mortuis tertia die, saluus erit. Haec ergo est tridui uia per quam peruenitur in locum in quo Domino immoletur et reddatur sacrificium laudis. Haec, quantum ad mysticum pertinet intellectum.
Si uero etiam moralem, qui nobis perutilis est, requirimus locum, iter tridui de Aegypto proficiscimur, si ita nos ab omni inquinamento animae, corporis ac spiritus conseruemus ut, quemadmodum dixit Apostolus, integer spiritus noster et anima et corpus in die Iesu Christi seruetur. Tridui iter proficiscimur de Aegypto, si rationalem, naturalem, moralem sapientiam de rebus mundialibus auferentes ad statuta diuina conuertimus; tridui iter de Aegypto proficiscimur, si purificantes in nobis dicta, facta uel cogitata – tria sunt enim haec, per quae peccare homines possunt – efficiamur mundi corde, ut possimus Deum uidere. Vis autem uidere quia huiusmodi sunt quae in Scripturis indicat Spiritus sanctus? Pharao hic, qui est princeps Aegypti, ubi se uidet uehementius perurgeri ut dimittat populum Dei, secundo loco hoc cupit impetrare ne longius abeant, ne totum triduum proficiscantur, et dicit: Non longe abeatis. Non uult longe a se fieri populum Dei; uult eum si non in facto, uel in sermone peccare; si non in sermone, uel in cogitatione delinquere. Non uult ut totum a se triduum proficiscantur. Vult in nobis uel unum diem suum habere; in aliis duos, in aliis totum triduum ipse possidet. Sed illi beati qui integrum ab eo triduum secedunt, et nullam in iis suam possidet diem.
Non ergo putetis quia tunc tantummodo eduxit Moyses populum de Aegypto: et nunc Moyses, quem habemus nobiscum – habemus enim Moysen et prophetas – id est lex Dei, uult te educere de Aegypto; si audias eam, uult te longe facere a Pharaone; eruere te cupit de opere luti et palearum, si tamen audias legem Dei et spiritaliter intelligas. Non uult te in carnis et tenebrarum actibus permanere, sed exire ad eremum, uenire ad locum perturbationibus et fluctibus saeculi uacuum, uenire ad quietem silentii. Verba enim Sapientiae in silentio et quiete discuntur. Ad hunc ergo locum quietis cum ueneris, ibi poteris immolare Domino, ibi legem Dei et uirtutem diuinae uocis agnoscere. Propterea ergo cupit te Moyses eicere de medio fluctuantium negotiorum et de medio perstrepentium populorum. Propterea cupit te exire de Aegypto, id est de tenebris ignorantiae, ut legem Dei audias et lucem scientiae capias.
Sed obsistit Pharao; relaxare te non uult rector tenebrarum harum; non uult te abstrahi de tenebris suis et ad scientiae lumen adduci. Et audi quid dicit: Quis est, inquit, cuius audiam uocem? Nescio Dominum, et Istrahel non dimittam. Audis quid respondit princeps huius mundi, nescire se Deum dicit. Vides quid agit cruda superbia? Donec in laboribus hominum non est et cum hominibus non flagellatur, propterea tenuit eum superbia. Denique videbis eum paulo post quantum proficit in flagellis, quantum melior se uerberatus efficitur. Iste, qui modo dicit: Nescio Dominum, postea cum uim senserit uerberum, dicturus est: Orate pro me Dominum; et non solum hoc, sed etiam contestantibus magis suis fatebitur quia digitus Dei est in uirtute signorum. Nemo ergo ita ineruditus diuinae sit disciplinae ut flagella diuina perniciem putet, ut uerbera Domini poenalem credat interitum. Ecce etiam Pharao durissimus; tamen proficit uerberatus. Ante uerbera Dominum nescit; uerberatus supplicari pro se Dominum rogat. Est profectus in poenis, hoc ipsum agnoscere cur merueris poenam. Nescio ergo ait Dominum, et Istrahel non dimitto. Sed uide in Euangeliis quomodo uerberatus emendet hanc uocem. Scriptum est enim quia clamauerunt daemones ad Dominum et dixerunt: Quid uenisti ante tempus torquere nos? Scimus te qui sis: tu es Filius Dei uiui. Vbi tormenta senserint, sciunt Dominum. Ante flagella dicit: Nescio Dominum, et Istrahel non dimitto; sed et Istrahel dimittet et non solum dimittet, sed et ipse eum perurgebit exire. Nulla enim societas luci ad tenebras; nulla pars fideli cum infideli.
Sed quid adhuc addit in responsis suis? Quare, inquit, Moyses et Aaron, peruertitis populum meum ab operibus? Discedite unusquisque ad opus uestrum. Donec secum est populus et lutum operatur ac laterem, donec in paleis occupatus est, non eum putat esse peruersum, sed recto itinere incedere. Si uero dicat: uolo ire uiam trium dierum et seruire Domino, peruerti populum dicit per Moysen et Aaron. Hoc quidem dicebatur antiquis. Sed et hodie si Moyses et Aaron, id est propheticus et sacerdotalis sermo, animam sollicitet ad seruitium Dei, inuitet eam exire de saeculo, renuntiare omnibus quae possidet, operam dare diuinae legi et sequi uerbum Dei, continuo audies dici ab his qui Pharaoni unianimes et amici sunt: Videte quomodo seducuntur homines et peruertuntur, quales adulescentes, ne laborent, ne militent, ne agant aliquid quod iis prosit, relictis rebus necessariis et utilibus, ineptias sectantur et otium. Quid est seruire Deo? Laborare nolunt et inertis otii occasiones requirunt. Haec erant tunc uerba Pharaonis, haec et nunc amici eius et familiares loquuntur.
Non solum uerbis res agitur, sequuntur et uerbera, flagellari iubet scribas Hebraeorum, paleas non dari, opus exigi; haec pertulerunt patres, ad quorum figuram saepe etiam populus Dei, qui est in Ecclesia, patitur. Inuenies enim, si consideres eos qui se ex integro principi huius mundi tradiderint, prosperis successibus agere, omnia iis, ut ipsi putant, feliciter euenire; seruis autem Dei saepe ne haec quidem humani uictus humilia et parua succedere. Istas enim puto uideri paleas quae a Pharaone ministrantur. Fit ergo saepe ut Deum timentes uili hoc etiam et paleis simili indigeant uictu; saepe etiam persecutiones sustinent tyrannorum, perferunt cruciatus et saeua tormenta, ita ut fatigati nonnulli dicant ad Pharaonem: Ut quid tu affligis populum tuum? Superati namque uerberibus nonnulli a fide decidunt et confitentur se esse populum Pharaonis. Non enim omnes qui ex Istrahel, hi sunt Istrahelitae; nec quia sunt semen, omnes et filii.
Isti ergo qui dubii sunt et in tribulationibus fatigantur, etiam contra Moysen et Aaron loquuntur et dicunt: Ex qua die intratis et exitis uos ad Pharaonem, exsecrabilem fecistis odorem nostrum coram eo. Verum dicunt isti, licet ignorant fortasse quod dicunt, sicut et Caiphas ille uerum dicebat quia: Expedit uobis ut moriatur unus pro populo, sed quid diceret nesciebat. Nam, ut Apostolus dicit, Christi bonus odor sumus; sed aliis, inquit, odor de uita in uitam, aliis autem odor de morte in mortem. Ita et propheticus sermo suauis odor est credentibus, dubiis uero et incredulis et his qui se populum confitentur esse Pharaonis, odor exsecrabilis efficitur.
Sed et ipse Moyses dicit ad Dominum quia: Ex quo locutus sum cum Pharaone, afflixit populum tuum? Certum est enim quia, antequam sermo Dei audiatur, antequam praedicatio diuina noscatur, non est tribulatio, non est tentatio, quia, nisi buccinet tuba, non committitur bellum; ubi uero signum belli tuba praedicationis ostenderit, ibi insequitur afflictio, ibi omnis tribulationum pugna consurgit. Ex quo loqui coepit Moyses et Aaron ad Pharaonem, affligitur populus Dei. Ex quo in animam tuam sermo Dei perlatus est, necessario certamen intra te uirtutibus aduersum uitia suscitatur; prius uero quam ueniret sermo qui argueret, uitia intra te in pace durabant; sed ubi sermo Dei facere coepit uniuscuiusque discrimen, tum perturbatio magna consurgit et sine foedere nascitur bellum. Cum iniustitia enim quando potest conuenire iustitiae, impudicitiae cum sobrietate, cum ueritate mendacio?
Et ideo non magnopere perturbemur, si uidetur odor noster exsecrabilis esse Pharaoni; exsecrationi namque uitiis ducitur uirtus. Quin potius, ut in posterioribus dicit quia stetit Moyses ante Pharaonem, stemus etiam nos contra Pharaonem et non flectamur neque inclinemur, sed stemus succincti lumbos nostros in ueritate et calciati pedes in praeparatione Euangelii pacis. Sic enim nos hortatur Apostolus dicens: State ergo et nolite iterum iugo seruitutis inhaerere. Et iterum dicit: In quo stamus, et gloriamur in spe gloriae Dei. Stamus autem confidenter, si Dominum deprecemur, ut statuat pedes nostros super petram, ne nobis illud eueniat quod idem propheta dicit: Mei autem paulo minus moti sunt pedes, et paulo minus effusi sunt gressus mei. Stemus ergo ante Pharaonem, id est obsistamus ei in certamine, sicut et Petrus Apostolus dicit: Cui resistite fortes in fide. Sed et Paulus nihilominus dicit: State in fide et uiriliter agite. Si enim fortiter steterimus, consequitur et illud quod orat Paulus pro discipulis dicens quia: Deus conteret Satanan sub pedibus uestris uelociter. Quanto enim nos constanter et fortiter steterimus, tanto infirmus et inualidus erit Pharao; si autem nos uel infirmi coeperimus esse uel dubii, ille aduersum nos ualidior et constantior fiet.
Et uere illud impletur in nobis in quo Moyses dedit figuram: cum enim ipse eleuaret manus, uincebatur Amalech; si uero uelut lassas eas deiceret et bracchia infirma deponeret, inualescebat Amalech. Ita ergo etiam nos in uirtute crucis Christi extollamus bracchia et eleuemus in oratione sanctas manus in omni loco sine ira et disceptatione, ut Domini mereamur auxilium. Hoc idem namque et Iacobus Apostolus cohortatur dicens: Resistite autem diabolo, et fugiet a uobis. Agamus ergo omni fide, ut non solum fugiat a nobis, sed et conteratur Satanas sub pedibus nostris, sicut et Pharao demersus est in mare et in profundo abyssi exstinctus. Nos autem si recedamus de Aegypto uitiorum, fluctus saeculi tamquam iter solidum euademus per Iesum Christum Dominum nostrum, cui est gloria et imperium in saecula saeculorum. Amen.

Homilia IV
De decem plagis quibus percussa est Aegyptus
1. Historia quidem famosissima nobis recitata est et quae pro sui magnitudine uniuerso mundo sit cognita, per quam designatur quod ingentibus signorum ac prodigiorum uerberibus Aegyptus cum Pharaone rege castigata sit, ut hebraeum populum, quem ex liberis patribus natum uiolenter in seruitutem redegerat, ingenitae redderet libertati. Verum ita gestorum contexta narratio est ut, si singula diligenter inspicias, plura in quibus haereat intellectus quam in quibus expedire se possit inuenias. Et quia longum est singula per ordinem Scripturae dicta proponere, continentiam totius historiae compendiosius recensebimus.
Igitur primo signo proiecit uirgam suam Aaron, et facta est draco, et conuocati incantatores et malefici Aegyptiorum fecerunt similiter ex uirgis suis dracones. Sed draco, qui ex uirga Aaron fuerat effectus, absorbuit dracones Aegyptiorum. Quod, cum stupori esse debuerit Pharaoni et ad credulitatem proficere, in contrarium uersum est. Dicit enim Scriptura quia: Induratum est cor Pharaonis, et non exaudiuit eos. Et hic quidem dicit quia induratum est cor Pharaonis; sed et in prima nihilominus plaga, ubi aqua in sanguinem uertitur, similiter scriptum est, et in secunda cum ranae ebulliunt, sed et in tertia cum scinifes ingruunt; in quarta quoque cum cynomia educitur et in quinta, ubi manus Domini fit super pecora Aegyptiorum, paria super hoc dicuntur et similia.
In sexta uero, ubi sumpsit fauillam de fornace Moyses et respersit, et facta sum ulcera et uessicae feruentes in hominibus et in quadrupedibus et iam non poterant malefici stare in conspectu Moysi, non dicitur quia induratum est cor Pharaonis, sed terribilius aliquid additur; scriptum est enim quia: Indurauit Dominus cor Pharaonis, et non audiuit illos, quemadmodum constituit Dominus. Rursum in septima, cum grando et ignis Aegyptum uastat uniuersam, induratur quidem cor Pharaonis, sed non a Domino. In octaua uero, ubi locusta producitur, Dominus dicitur indurare cor Pharaonis. Sed et in nona, cum tenebrae palpabiles fiunt per totam terram Aegypti, Pharaonis cor Dominus scribitur indurare. Ad ultimum quoque cum exstinctis primogenitis Aegyptiorum hebraeus populus discessisset, post multa ita dicitur: Et indurauit Dominus cor Pharaonis regis Aegypti et seruorum eius, et insecutus est post filios Istrahel. Sed et cum Moyses de terra Madiam ad Aegyptum mittitur et praecipitur ei facere omnia prodigia, quae dedit Dominus in manus eius, additur: Facies, inquit, ea in conspectu Pharaonis. Ego autem induro cor Pharaonis, et non dimittet populum. Hic primo dictum est a Domino: Ego induro cor Pharaonis. Sed et secundo ubi enumerati sunt principes Istrahel, post pauca addit ex persona Domini: Ego, inquit, induro cor Pharaonis, et multiplico signa mea.

2. Quod si credimus diuinas esse has litteras et per Spiritum sanctum scriptas, non puto quod tam indigne de diuino Spiritu sentiamus, ut fortuitu in tanto hoc opere facta sit ista uarietas, et nunc quidem Deus dicatur indurasse cor Pharaonis, nunc autem non a Deo, sed quasi sponte induratum dicatur. Equidem confiteor me minus idoneum et minus capacem qui ualeam in huiuscemodi uarietatibus diuinae Sapientiae secreta rimari. Paulum tamen Apostolum uideo qui, propter habitantem in se Spiritum Dei, dicere confidenter audebat: Nobis autem reuelauit Deus per Spiritum suum. Spiritus enim omnia scrutatur, etiam alta Dei – hunc, inquam, uideo tamquam intelligentem quid differat induratum esse cor Pharaonis et indurasse Dominum cor Pharaonis, dicere alibi quidem: An diuitias bonitatis eius et patientiae et longanimitatis contemnis, ignorans quia patientia Dei ad paenitentiam te adducit? Secundum duritiam autem tuam et cor impaenitens, thesaurizas tibi ipsi iram in die irae et reuelationis iusti iudicii Dei; per quod eum sine dubio qui sponte induratus est culpat. Alibi uero uelut quaestionem super hoc quandam proponens dicit: Ergo cui uult miseretur, et quem uult indurat. Dicis itaque mihi: quid igitur adhuc conqueritur? Voluntati enim eius quis resistet? Addit etiam his: O homo, tu quis es, qui contra respondeas Deo? Per quod, de eo qui a Domino dicitur induratus, non tam quaestionis absolutione quam apostolica auctoritate respondit, credo, non iudicans dignum pro incapacitate auditorum chartis et atramento huiuscemodi absolutionum secreta committere; sicut et in alio loco de quibusdam uerbis ipse dicit audisse se quaedam quae non licet hominibus loqui. Unde et in consequentibus, eum qui non tam studiorum merito quam sciendi cupiditate secretioribus se quaestionibus curiosus immergit, magnifici doctoris seueritate deterret, cum dicit: O homo, tu quis es, qui contra respondeas Deo? Numquid dicit figmentum ei qui se finxit: quid me fecisti sic? et cetera. Unde et nobis haec obseruasse tantum et inspexisse sufficiat, atque ostendisse auditoribus quanta sint in lege diuina profundis demersa mysteriis, pro quibus dicere in oratione debeamus: De profundis clamaui ad te, Domine.

3. Sed et illa non minus mihi intuenda uidetur obseruatio, cum quaedam uerbera Aaron inferre dicitur Pharaoni uel Aegypto, quaedam Moyses, quaedam uero ipse Dominus. Nam in prima plaga, cum aquas uertit in sanguinem, Aaron dicitur eleuasse uirgam et percussisse aquam. Sed et in secunda, cum percussit aquas et eduxit ranas, et in tertia, cum extendit manu sua uirgam et percussit puluerem terrae, et facti sunt scinifes. In his tribus uerberibus Aaron ministerium fuit. In quarto uero, Dominus fecisse dicitur ut adueniret cynomia et repleret domos Pharaonis. Sed et in quinto, cum exstinguuntur pecora Aegyptiorum, Dominus nihilominus fecisse dicitur uerbum hoc. In sexto uero, Moyses adspergit fauillam de fornace, et fiunt ulcera et uessicae cum feruore in hominibus et pecoribus. Sed et in septimo, Moyses eleuat manum suam in caelum, et fiunt uoces et grando et discurrit ignis super terram. In octauo quoque, idem Moyses extendit manum suam in caelum, et Dominus inducit uentum tota die et tota nocte et adducit locustas. Sed et in nono, idem nihilominus Moyses extendit manum suam in caelum, et fiunt tenebrae et caligo super omnem terram Aegypti. In decimo uero, finis et perfectio totius operis a Domino ministratur. Ita enim scriptum est: Factum est autem circa mediam noctem, et Dominus percussit omne primogenitum in terra Aegypti, a primogenito Pharaonis, qui sedebat super thronum, usque ad primogenitum captiuae, quae est in laco, et omne primogenitum pecoris.

4. Est et alia in his differentia quam obseruauimus, quod in prima quidem plaga, cum aqua in sanguinem fluit, nondum dicitur Moysi ut intret ad Pharaonem, sed dicitur ei: Vade in occursum eius ad ripam fluminis, cum procedit ad aquam. In secunda uero plaga, posteaquam prima ab iis constanter et fideliter ministrata est, dicitur ad eum: Intra ad Pharaonem, et ingressus dicit: Haec dicit Dominus et reliqua. Iam uero in tertia, ubi scinifes inferuntur, magi, qui prius obstiterant, cedunt confitentes quia digitus Dei est hoc. In quarta quoque, uigilare iubetur Moyses mane et stare contra Pharaonem procedentem ad aquam, cum cynomia replentur Aegyptiorum domus. In quinta nihilominus, ubi pecora Aegyptiorum delentur, intrare iubetur ad Pharaonem Moyses. In sexta, sane contemnitur Pharao, et non refertur quod intrauerit Moyses uel Aaron ad Pharaonem, quia facta sunt ulcera et uessicae cum feruore etiam super maleficos Aegypti, et non poterant resistere Moysi. In septima, uigilare iubetur mane ualde et stare contra Pharaonem, cum grandinem et ignem producit et uoces. In octaua, intrare praecipitur ad eum, cum locusta producitur. In nona, rursum contemnitur Pharao et praecipitur ad caelum manus extendere Moyses, ut fiant tenebrae in tota terra Aegypti, palpabiles tenebrae, et non quidem intrat, sed uocatur ad Pharaonem. Similiter et in decima, cum primitiua delentur et cogitur cum festinatione exire de Aegypto.
Sunt et aliae permultae obseruationes, in quibus singulis diuinae demonstrantur indicia Sapientiae. Inuenies enim quod primo, non flectitur Pharao nec diuinis uerberibus cedit, cum aquae in sanguinem uersae sunt. In secundo uero, parum quid molliri uidetur: Vocauit enim Moysen et Aaron, et dixit ad eos: orate pro me ad Dominum, et tollat ranas a me et a populo meo, et dimittam populum. In tertio, magi cedunt et dicunt ad Pharaonem: Digitus Dei est hoc. In quarto, per cynomiam uerberatus dicit: Euntes immolate Domino Deo uestro, sed non longius tendetis iter. Orate igitur pro me ad Dominum. In quinto, ubi nece pecudum caeditur, non solum non cedit, sed et amplius induratur. Similiter et in sexto, super plaga ulcerum facit. In septimo uero, cum grandine uastatur et ignibus: Misit, inquit, Pharao et uocauit Moysen et Aaron et dixit illis: peccaui et nunc; Dominus iustus est, ego autem et populus meus impii. Orate igitur pro me ad Dominum. In octauo, cum locustis urguetur: Et festinauit, inquit, Pharao et uocauit Moysen et Aaron, dicens: peccaui ante Dominum Deum uestrum et in uos. Suscipite peccatum meum etiam nunc, et orate ad Dominum Deum uestrum. In nono, cum tenebris offunditur: Vocauit, inquit, Pharao Moysen et Aaron, dicens: ite, seruite Domino Deo uestro. Iam uero in decimo, cum primitiui hominum exstinguuntur et pecorum: Vocauit, inquit, Pharao Moysen et Aaron noctu et dixit illis: surgite et exite de populo meo, et uos et filii Istrahel; ite, seruite Domino Deo uestro, sicut dicitis: et oues et boues uestros assumentes pergite, sicut dixistis. Benedicite autem et me. Et cogebant Aegyptii populum quam celerrime exire de terra Aegypti. Dicebant enim quoniam omnes nos moriemur.

5. Quis ille est, quem repleat Deus illo Spiritu quo repleuit Moysen et Aaron, cum haec prodigia et signa perficerent, ut eodem Spiritu illuminatus possit quae per illos sunt gesta disserere? Aliter enim non arbitror has ingentium rerum uarietates ac differentias explanari, nisi eodem Spiritu quo gesta sunt disserantur, quia et Paulus Apostolus dicit quod: Spiritus prophetarum prophetis subiectus sit. Non ergo quibuscumque ad explanandum dicta prophetarum, sed prophetis dicuntur esse subiecta. Verum quoniam idem beatus Apostolus huius gratiae, id est prophetalis doni, tamquam ex parte sit et in potestate nostra, imitatores nos fieri iubet dicens: Aemulamini autem dona meliora, magis autem ut prophetetis, temptemus et nos aemulationem suscipere bonorum et, si quid est in nobis, exigere, a Domino uero plenitudinem muneris exspectare. Pro hoc enim dicitur a Domino per prophetam: Aperi os tuum, et replebo illud, pro illo uero alia Scriptura dicit: Punge oculum, et producit lacrimam; punge cor, et producit sensum. Ne ergo ex desperatione silentio nos tradamus, quod utique non aedificat Ecclesiam Dei, de quibus possumus et in quantum possumus, breuiter repetamus.

6. Puto ergo, prout sentire possum, quod Moyses ad Aegyptum ueniens et deferens uirgam, qua castigat et uerberat Aegyptum decem plagis, Moyses hic lex Dei sit, quae data est huic mundo ut eum decem plagis, id est decem mandatis quae in decalogo continentur, corripiat et emendet.
Virga uero, per quam geruntur haec omnia, per quam Aegyptus subigitur et Pharao superatur, crux Christi sit, per quam mundus hic uincitur, et princeps huius mundi cum principatibus et potestatibus triumphatur. Quod autem uirga proiecta fit draco uel serpens et deuorat Aegyptiorum magorum serpentes, qui id similiter fecerant, serpentem pro sapientia poni uel prudentia indicat euangelicus sermo, cum dicit: Estote prudentes tamquam serpentes, et alibi: Serpens erat prudentior omnibus animalibus et bestiis quae erant in paradiso. Crux ergo Christi, cuius praedicatio stultitia uidebatur, quam Moyses, id est lex continet, sicut Dominus dixit: De me enim ille scripsit, haec, inquam, crux, de qua Moyses scripsit, postquam in terra proiecta est, id est posteaquam ad credulitatem et fidem hominum uenit, conuersa est in sapientiam, et tantam sapientiam quae omnem Aegyptiorum, id est huius mundi sapientiam deuoraret. Intuere enim quomodo stultam fecit Deus sapientiam huius mundi, posteaquam manifestauit Christum, qui crucifixus est, Dei uirtutem esse et Dei Sapientiam et uniuersus iam mundus comprehensus est ab eo qui dixit: Comprehendens sapientes in astutia eorum.
Quod uero aquae fluminis uertuntur in sanguinem, satis conuenienter aptatur. Primo quidem, ut is fluuius, cui Hebraeorum paruulos crudeli nece tradiderant, auctoribus sceleris poculum sanguinis redderet, et cruorem polluti gurgitis, quem parricidali caede maculauerant, potando sentirent.
Tum deinde, ut et allegoricis legibus nihil desit, aquae uertuntur in sanguinem, et sanguis suus Aegypto propinatur. Aquae Aegypti erratica et lubrica philosophorum sunt dogmata; ista quoniam paruulos quosque sensu et pueros in intelligentia deceperunt, ubi crux Christi mundo huic ueritatis lumen ostendit, necis eorum poenas et reatum sanguinis exiguntur. Ita enim et ipse Dominus dicit quia: Omnis sanguis qui effusus est super terram, a sanguine Abel iusti usque ad sanguinem Zachariae, requiretur a generatione hac.
Per secundam uero plagam, in qua ranae producuntur, indicari figuraliter arbitror carmina poëtarum qui, inani quadam et inflata modulatione uelut ranarum sonis et cantibus, mundo huic deceptionis fabulas intulerunt. Ad nihil enim aliud animal illud utile est nisi quod sonum uocis improbis et importunis clamoribus reddit.
Post hoc scinifes producuntur. Hoc animal pennis quidem suspenditur per aëra uolitans, sed ita subtile est et minutum ut oculi uisum nisi acute cernentis effugiat; corpus tamen cum insederit, acerbissimo terebrat stimulo, ita ut quem uolantem uidere quis non ualet, sentiat stimulantem. Hoc ergo animalis genus dignissime puto arti dialecticae comparari, quae minutis et subtilibus uerborum stimulis animas terebrat, et tanta calliditate circumuenit ut deceptus nec uideat nec intelligat unde decipitur.
Quarto quoque in loco, cynomiam Cynicorum sectae comparauerim, qui ad reliquas deceptionis suae improbitates etiam uoluptatem et libidinem summum praedicant bonum.
Quoniam igitur per haec singula prius deceptus est mundus, adueniens sermo et lex Dei huiuscemodi eum correptionibus arguit, ut ex qualitate poenarum qualitates proprii agnoscat erroris.
Quod uero quinto in loco, animalium nece uel pecudum Aegyptus uerberatur, uecordia in hoc arguitur stultitiaque mortalium qui, tamquam irrationabilia pecora, cultum et uocabulum Dei imposuerunt figuris, non solum hominum, sed et pecudum, ligno et lapidibus impressis, Hammonem Iouem in ariete uenerantes et Anubem in cane, Apin quoque colentes in tauro, ceteraque quae Aegyptus deorum portenta miratur, ut, in quibus cultum credebant inesse diuinum, in his uiderent miseranda supplicia.
Ulcera post haec et uessicae cum feruura sexto in uerbere producuntur. Et uidetur mihi quod in ulceribus arguatur dolosa et purulenta malitia, in uessicis tumens et inflata superbia, in feruuris irae ac furoris insania. Hucusque per errorum suorum figuras mundo supplicia temperantur.

7. Post haec uero uerbera ueniunt de supernis uoces, inquit, tonitrui sine dubio, et grando et ignis discurrens in grandine. Vide temperamentum diuinae correptionis: non cum silentio uerberat, sed dat uoces, et doctrinam caelitus mittit, per quam possit culpam suam castigatus agnoscere. Dat et grandinem, per quam tenera adhuc uastentur nascentia uitiorum. Dat et ignem, sciens esse spinas et tribulos, quos debeat ignis ille depasci, de quo dicit Dominus: Ignem ueni mittere in terram; per hunc enim incentiua uoluptatis et libidinis consumuntur.
Quod autem locustarum octauo in loco fit mentio, puto per hoc genus plagae dissidentis semper a se et discordantis humani generis inconstantiam confutari. Locusta enim cum regem non habeat, sicut Scriptura dicit: Una acie ordinatum ducit exercitum; homines uero cum rationabiles a Deo facti sint, neque semet ipsos ordinate regere potuerunt neque Dei regis patienter moderamina pertulere.
Nona plaga tenebrae sunt, siue ut mentis eorum caecitas arguatur, siue ut intelligant diuinae dispensationis et prouidentiae obscurissimas esse rationes. Posuit enim Deus tenebras latibulum suum, quas illi, audacter et temere perscrutari cupientes et alia ex aliis asserentes, in crassas et palpabiles errorum tenebras deuoluti sunt.
Ad ultimum primitiuorum infertur interitus, in quo sit fortassis aliquid supra nostram intelligentiam, quod commissum ab Aegyptiis uideatur in Ecclesiam primitiuorum, quae adscripta est in caelis. Vnde et exterminator angelus ad huiuscemodi ministerium mittitur, qui parcat illis tantum qui utrosque postes agni sanguine inuenti fuerint habere signatos.
Delentur interim primogenita Aegyptiorum, siue eos principatus et potestates et mundi huius rectores tenebrarum dicamus, quos in aduentu suo Christus traduxisse dicitur, hoc est captiuos duxisse et triumphasse in ligno crucis; siue auctores et inuentores falsarum, quae in hoc mundo fuerunt, religionum dicamus, quas Christi ueritas cum suis exstinxit et deleuit auctoribus. Haec quantum ad locum mysticum spectat.

8. Iam uero si etiam moralis nobis figura tractanda est, dicemus quod unaquaeque anima in hoc mundo, dum in erroribus uiuit et in ignorantia ueritatis, in Aegypto posita est. Huic si appropinquare coeperit lex Dei, aquas ei uertit in sanguinem, id est fluidam et lubricam iuuentutis uitam conuertit ad sanguinem Veteris uel Noui Testamenti. Tum deinde educit ex ea uanam et inanem loquacitatem et aduersum Dei prouidentiam ranarum similem querelam. Purgat etiam malignas cogitationes eius, et scinifarum mordacitati similes calliditatis aculeos discutit. Libidinum quoque morsus cynomiae spiculis similes depellit, stultitiamque in ea et intellectum pecudibus similem delet; per quam homo cum in honore esset, non intellexit, sed comparatus est iumentis insipientibus et similis factus est eis. Arguit eius et ulcera peccatorum atque arrogantiae tumorem feruoremque in ea furoris exstinguit. Adhibet post haec etiam uoces filiorum tonitrui, id est euangelicas apostolicasque doctrinas. Sed et castigationem grandinis admouet ut luxuriam uoluptatesque coerceat. Adhibet simul et ignem paenitentiae, ut et ipsa dicat: Nonne cor nostrum erat ardens intra nos? Nec locustarum ab ea subducit exempla, quibus mordeantur et depascantur omnes inquieti motus eius et turbidi, quo et ipsa discat quod Apostolus docet: Vt omnia sua secundum ordinem fiant. Vbi uero sufficienter fuerit castigata pro moribus et pro emendatioris uitae correctione coercita, cum auctorem uerberum senserit et confiteri iam coeperit quia digitus Dei est et parum quid agnitionis acceperit, tunc praecipue gestorum suorum tenebras uidet, tunc errorum suorum caliginem sentit. Cumque in hoc uenerit, tunc merebitur ut exstinguantur in ea primogenita Aegypti.
In quo tale aliquid intelligi posse arbitror: omnis anima, cum ad supplementum aetatis aduenerit, et uelut naturalis in ea quaedam lex coeperit sua iura defendere, primos sine dubio motus secundum desiderium carnis producit, quos ex concupiscentiae uel irae fomite uis incentiua commouerit. Vnde quasi praecipuum et quod non sit commune cum ceteris hominibus, de solo Christo propheta dicit: Butyrum et mel manducabit, priusquam faciat aut proferat maligna, eliget bonum, quoniam, priusquam sciat puer bonum aut malum, resistit malitiae ut eligat quod bonum est. Alius autem propheta tamquam de semet ipso loquens dicebat: Delicta iuuentutis meae et ignorantiae ne memineris. Quia ergo primi isti animae motus secundum carnem prolati in peccatum ruunt, merito in morali loco Aegyptiorum primitiua ponentur, quae eatenus exstinguuntur, si reliquae uitae conuersio emendatiorem dirigat cursum. Sic ergo in anima, quam lex diuina ab erroribus susceptam castigat et corrigit, etiam primogenita Aegyptiorum intelliguntur esse deleta, nisi si post haec omnia in infidelitate perduret, et nolit iungi istraheliticae plebi, ut exeat de profundo et euadat incolumis, sed in iniquitate permaneat et descendat tamquam plumbum in aqua ualidissima. Iniquitas enim secundum Zachariae prophetae uisum supra talentum plumbi sedet, et ideo qui permanet in iniquitate tamquam plumbum demergi dicitur in profundum.
Sane quod in superioribus obseruauimus, quaedam prodigia per Aaron, quaedam per Moysen, quaedam uero per ipsum Dominum ministrata, intelligi eatenus possunt, ut agnoscamus in quibusdam per sacrificia sacerdotum et obsecrationes pontificum nos esse purgandos, quod Aaron persona designat; in quibusdam uero per scientiam diuinae legis emendandos, ut Moysi designat officium; in aliis autem, sine dubio quae difficiliora sunt, ipsius Domini egere uirtutem.

9. Sed ne illud quidem putandum est nobis inaniter obseruatum, quod primo quidem Moyses non intrat ad Pharaonem, sed occurrit ei exeunti ad aquas, postmodum uero intrat ad eum, post hoc nec intrat, sed accersitus accedit. Et in hoc ita arbitror intelligi posse quod, siue nobis in uerbo Dei et religionis adsertione certamen est aduersum Pharaonem, siue etiam obsessas ab eo animas de potestate eius conamur eripere et est nobis in disputatione luctamen, non statim in prima fronte ingredi debemus ad ultima quaestionum loca, sed occurrendum nobis est aduersario, et occurrendum ad aquas suas; aquae enim suae sunt auctores gentilium philosophorum. Ibi ergo nobis primo disputare uolentibus occurrendum est, ut ipsos arguamus et ipsos errasse doceamus. Post hoc iam ingrediendum nobis est et ad interiora certaminis. Dicit enim et Dominus: Nisi quis prius alligauerit fortem, non potest introire in domum eius et uasa eius diripere. Prius ergo nobis alligandus est fortis et quaestionum uinculis constringendus, et ita introeundum ad diripienda uasa eius et liberandas animas, quas deceptionis fraude possederat. Quod cum saepius fecerimus, et steterimus contra ipsum – steterimus autem eo modo quo Apostolus dicit: State ergo succinti lumbos uestros in ueritate et iterum: State in Domino, et uiriliter agite –, cum ergo hoc modo steterimus aduersum ipsum, ille artifex antiquus et callidus etiam uinci se simulabit et cedere, si forte per hoc negligentiores nos efficiat ad certamen. Sed et paenitentiam simulabit et deprecabitur nos discedere quidem, sed non longe discedere. Vult nos esse sibi aliqua ex parte uicinos, uult nos a suis finibus non longe discedere.
Sed nos nisi ab eo longius recedamus et transeamus mare et dicamus: Quantum interiacet ortus ab occasu, elongauit a nobis iniquitates nostras, salui esse non possumus. Propter quod deprecemur misericordiam Domini, ut et nos eripiat de terra Aegypti, de potestate tenebrarum, et Pharaonem cum exercitu suo tamquam plumbum demergat in aqua ualidissima. Nos autem liberati, cum gaudio et exultatione hymnum Cantemus Domino, gloriose enim honorificatus est, quia ipsi honor et gloria in saecula saeculorum. Amen.

Homilia V
De profectione filiorum Istrahel
1. Doctor gentium in fide et ueritate Apostolus Paulus tradidit Ecclesiae, quam congregauit ex gentibus, quomodo libros legis susceptos ab aliis sibique ignotos prius et ualde peregrinos deberet aduertere, ne aliena instituta suscipiens et institutorum regulam nesciens, in peregrino trepidaret instrumento. Propterea ergo ipse in nonnullis intelligentiae tradit exempla, ut et nos similia obseruemus in ceteris, ne forte pro similitudine lectionis et instrumenti Iudaeorum nos effectos esse discipulos crederemus. Hoc ergo differre uult discipulos Christi a discipulis synagogae quod legem, quam illi male intelligendo Christum non receperunt, nos spiritaliter intelligendo ostendamus eam ad Ecclesiae instructionem merito datam.
Iudaei ergo hoc solum intelligunt quia profecti sint filii Istrahel de Aegypto et prima profectio eorum fuerit ex Ramesse, et inde profecti uenerint in Sochoth, et de Sochoth profecti, uenerint in Othon ad Epauleum iuxta mare; tum deinde quod ibi nubes eos praecesserit, et secuta sit petra, de qua biberent aquam, transierint etiam per mare rubrum et uenerint in desertum Sina. Nobis autem qualem tradiderit de his Paulus Apostulus intelligentiae regulam uideamus. Corinthiis scribens in quodam loco ita dicit: Scimus enim quia patres nostri omnes sub nube fuerunt, et omnes in Moysen baptizati sunt in nube et in mari, et omnes eandem escam spiritalem manducauerunt, et omnes eundem potum spiritalem biberunt. Bibebant autem de sequenti spiritali petra; petra uero erat Christus.
Videtis quanto differat ab historica lectione Pauli traditio: quod Iudaei transitum maris putant, Paulus baptismum uocat; quam illi aestimant nubem, Paulus Spiritum sanctum ponit; et huic simile uult intelligi illud quod Dominus in Euangeliis praecepit dicens: Nisi quis renatus fuerit ex aqua et Spiritu sancto, non potest intrare in regna caelorum. Et rursum manna, quod Iudaei cibum uentris et satietatem aestimant gulae, escam spiritalem nominat Paulus. Et non solum Paulus, sed et Dominus de eodem in Euangelio dicit: Patres uestri manna manducauerunt in deserto, et mortui sunt. Qui autem manducauerit de pane quem ego do ei, non morietur in aeternum. Et post hoc, dicit: Ego sum panis, qui de caelo descendi. Tum deinde de sequenti petra aperte pronuntiat Paulus et dicit: Petra uero erat Christus.
Quid igitur agendum nobis est, qui huiusmodi a Paulo Ecclesiae magistro intelligentiae instituta suscepimus? Nonne iustum uidetur, ut traditam nobis huiusmodi regulam simili in ceteris seruemus exemplo? An, ut quidam uolunt, haec quae tantus ac talis Apostolus tradidit relinquentes, rursum ad iudaicas fabulas conuertamur? Mihi quidem si haec aliter quam Paulo uidetur exponam, hoc puto esse manus dare inimicis Christi, et hoc esse quod propheta dicit: Vae, qui potat proximum suum subuersione turbulenta! Accepta ergo a beato Paulo Apostolo semina spiritalis intelligentiae, in quantum Dominus nos precibus uestris illuminare dignabitur, excolamus.
2. Eleuantes, inquit, filii Istrahel de Ramesse uenerunt in Sochoth, et profecti de Sochoth uenerunt in Othon.
Si quis est qui proficisci de Aegypto parat, si quis est qui cupit obscuros mundi huius actus et errorum tenebras derelinquere, primo omnium ex Ramesse ei proficiscendum est. Ramesse uero interpretatur commotio tineae. Si ergo uis uenire in hoc, ut Dominus tibi dux sit et in columna te nubis praecedat, et sequatur te petra quae tibi escam spiritalem et potum nihilominus praebeat spiritalem, proficiscere et exi ex Ramesse, nec thesaurizes ibi, ubi tinea exterminat, et ubi fures effodiunt et furantur. Hoc est quod aperte Dominus in Euangeliis dicit: Si uis perfectus esse, uende omnia tua et da pauperibus, et habebis thesaurum in caelo; et ueni, sequere me. Hoc est ergo proficisci de Ramesse et sequi Christum.
Videamus autem qui sit et castrorum locus ad quem uenitur ex Ramesse. Venerunt, inquit, in Sochoth. Sochoth tabernacula intelligi apud Hebraeos tradunt interpretes nominum. Cum ergo derelinquens Aegyptum, discusseris abs te tineas totius corruptelae et uitiorum incitamenta reieceris, habitabis in tabernaculis. Habitamus enim in tabernaculis, ex quibus nolumus exspoliari, sed superuestiri. Habitatio autem tabernaculorum expeditum et absque ullis impedimentis indicat esse eum qui festinat ad Deum.
Sed ne in hoc quidem standum est, urgenda profectio, mouenda sunt castra etiam de Sochoth, et festinandum est, ut ueniatur in Othon. Othon uero in nostram linguam uerti dicunt signa iis. Et merito, hic enim audies dici quia: Deus antecedebat eos, per diem in columna nubis, et per noctem in columna ignis; non hoc inuenis factum apud Ramesse, nec apud Sochoth, quae secunda proficiscentibus castra dicuntur, sed tertia castra sunt, in quibus fiunt signa diuina. Recordare quae superius lecta sunt, cum dicebat Moyses ad Pharaonem: Iter trium dierum ibimus in deserto, et immolabimus Domino Deo nostro. Hoc ergo erat triduum, ad quod festinabat Moyses et contradicebat Pharao; ille enim dicebat: Non eatis longius. Non permittebat Pharao ad locum signorum peruenire filios Istrahel, non permittebat eos in tantum proficere ut possent tertii diei mysteriis perfrui. Audi enim prophetam, quid dicit: Resuscitabit nos Deus post biduum, et in die tertia resurgemus et uiuemus in conspectu eius. Prima dies nobis passio Saluatoris est, et secunda, qua descendit in infernum, tertia autem resurrectionis est dies. Et ideo in die tertia Deus antecedebat eos, per diem in columna nubis, per noctem in columna ignis. Quod si secundum ea quae superius diximus, in his uerbis recte nos Apostolus docet baptismi mysteria contineri, necessarium est ut qui baptizantur in Christo in morte ipsius baptizentur, et ipsi consepeliantur, et cum ipso die tertia resurgant a mortuis, quos et secundum hoc quod dicit Apostolus: Simul secum suscitauit, simulque fecit sedere in caelestibus. Cum ergo tibi tertii diei mysterium fuerit susceptum, incipiet te deducere Deus et ipse tibi uiam salutis ostendere.

3. Sed uideamus quid post haec dicitur ad Moysen, quae uia praecipitur eligenda. De Othon, inquit, conuersi iter facite inter Epauleum et inter Magdolum, quod est contra Beelsephon. Haec autem interpretantur: Epauleum quidem adscensio tortuosa, Magdolum turris, Beelsephon adscensio speculae uel habens speculam. Tu fortasse credebas quia iter, quod Deus ostendit, planum esset et molle, et nihil prorsus haberet difficultatis aut laboris: adscensio est, et adscensio tortuosa. Non enim procliue iter est quo tenditur ad uirtutes, sed adscenditur, et anguste ac difficulter adscenditur. Audi etiam Dominum in Euangelio dicentem, quam arcta et angusta uia est quae ducit ad uitam. Vide ergo quantum consonat Euangelium cum lege. In lege ostenditur uirtutis uia adscensio tortuosa; in Euangeliis dicitur arcta et angusta uia quae ducit ad uitam. Nonne haec aperte etiam caeci uidere possunt quod legem et Euangelia unus atque idem Spiritus scripsit? Est ergo iter, quod incedunt, adscensio tortuosa, et adscensio speculae uel habens speculam; adscensio ad actus pertinet, specula ad fidem. Ostendit ergo quia et in actibus et in fide multa est difficultas et multus labor. Multae enim tentationes occurrunt, multa offendicula uolentibus agere quae Dei sunt. Tum deinde in fide multa inuenias tortuosa, plurimas quaestiones, multas obiectiones haereticorum, multas contradictiones infidelium. Hoc ergo iter agendum est sequentibus Deum; sed est et turris in hoc itinere. Quae est ista turris? Illa nimirum quam Dominus in Euangelio dicit: Quis uestrum uolens turrem aedificare, nonne prius sedebit et computabit sumptus, si habet unde perficiat. Ista est ergo turris sedes ardua et excelsa uirtutum.
Sed uidens haec Pharao, audi quid dicit: Errant, inquit, isti. Apud Pharaonem, qui Deum sequitur errare dicitur; quia, ut diximus, sapientiae iter tortuosum est, multos habens flexus, multas difficultates, plurimos anfractus. Denique cum confitearis unum Deum eademque confessione Patrem et Filium et Spiritum sanctum asseras unum Deum, quam tortuosum, quam difficile, quam inextricabile uidetur hoc esse infidelibus. Tum deinde cum dicis Dominum maiestatis crucifixum, et Filium hominis esse qui descendit de caelo, quam tortuosa haec uidentur et quam difficilia! Qui audit, si non cum fide audiat, dicit quia errant isti; sed tu fixus esto, nec dubites de huiusmodi fide, sciens quia Deus tibi ostendit hanc fidei uiam. Ipse enim dixit: Tollentes de Othon castra, collocate inter Epauleum et inter Magdolum contra Beelsephon. Fugiens ergo Aegyptum uenis ad haec loca, uenis ad has operum adscensiones et fidei, uenis ad aedificium turris, uenis etiam ad mare et occurrunt tibi fluctus. Non enim iter uitae sine tentationum fluctibus agitur; sicut et Apostolus dicit: Omnes qui uolunt pie uiuere in Christo persecutionem patientur. Sed et Iob nihilominus pronuntiat quia: Tentatio est uita nostra super terram. Hoc est ergo uenisse ad mare.

4. Sed si Moysen, id est legem Dei, sequens agas hoc iter, Aegyptius te quidem persequitur et insectatur, sed uide quid fiat: Leuauit, inquit, angelus Domini, qui antecedebat castra Istrahel, et abiit post illos. Eleuauit et columna nubis a facie eorum, et stetit post illos, et intrauit inter castra Aegyptiorum et Istrahelitarum. Haec columna nubis populo quidem Dei efficitur murus, Aegyptiis uero obscuritatem imponit et tenebras. Non enim transfertur columna ignis ad Aegyptios ut uideant lucem, sed in tenebris permanent, quia dilexerunt tenebras magis quam lucem.
Et tu ergo, si ab Aegyptiis recedas et de potestate daemonum fugias, uide quanta tibi diuinitus praeparantur auxilia, uide quantis adiutoribus uteris. Tantum est, ut permaneas fortis in fide, nec te Aegyptiorum equitatus et quadrigarum formido perterreat, nec reclames contra legem Dei Moysen et dicas, sicut quidam ex illis dixerunt: Tamquam non essent sepulcra in Aegypto, ita eduxisti nos ut in deserto hoc moriamur. Melius fuerat nos seruire Aegyptiis quam mori in deserto hoc. Haec fatiscentis in tentatione animi uerba sunt. Sed quis ita beatus est, qui sic tentationum pondus expediat, ut nulla menti eius cogitatio ambiguitatis obrepat? Vide magno illi Ecclesiae fundamento, et petrae solidissimae, super quam Christus fundauit Ecclesiam, quid dicatur a Domino: Modicae, inquit, fidei, quare dubitasti?
Verum tamen quia dicunt: Melius fuerat nos seruire Aegyptiis quam mori in eremo, tentationis et fragilitatis haec uerba sunt; alioquin falsum est; longe enim melius est in eremo mori quam seruire Aegyptiis. Qui enim in eremo moritur, hoc ipso quod separatus est ab Aegyptiis, et discessit a rectoribus tenebrarum et de potestate Satanae, habuit aliquem profectum, etiam si ad integrum peruenire non potuit. Melius enim est perfectam uitam quaerenti in itinere mori, quam ne proficisci quidem ad perfectionem quaerendam. Vnde et eorum falli uidetur opinio qui, dum nimis arduum iter uirtutis exponunt, dumque multas eius difficultates multaque pericula et lapsus enumerant, ne ineundum quidem id aut incipiendum iudicant. Sed multo melius est me in hoc itinere uel mori, si ita necesse est, quam inter Aegyptios permanentem necari et salsis atque amaris fluctibus obrui.
Sed interim clamat Moyses ad Dominum. Quomodo clamat? Nulla eius uox clamoris auditur et tamen dicit ad eum Deus: Quid clamas ad me? Velim scire quomodo sancti sine uoce clamant ad Deum. Apostolus docet quia: Dedit Deus Spiritum Filii sui in cordibus nostris clamantem: Abba, Pater! Et addit: Ipse Spiritus interpellat pro nobis gemitibus inenarrabilibus. Et iterum: Qui autem scrutatur corda, scit quid desideret Spiritus, quia secundum Deum postulat pro sanctis. Sic ergo interpellante Spiritu sancto apud Deum, per silentium sanctorum clamor auditur.

5. Et quid post hoc? Iubetur Moyses uirga percutere mare, ut ingredienti populo Dei dehiscat et cedat, ac uoluntati diuinae elementorum famulentur obsequia, et aquae quae timebantur, dextra laeuaque famulis Dei murus effectae, non solum perniciem nesciant, sed et munimen exhibeant. Cogitur ergo fluctus in cumulum, et unda in semetipsam repressa curuatur. Soliditatem recipit liquor, et solum maris arescit in puluerem. Bonitatem Dei creatoris intellige; si uoluntati eius obtemperes, si legem eius sequaris, ipsa tibi elementa etiam contra sui naturam seruire compellit.
Audiui a maioribus traditum quod in ista digressione maris, singulis quibusque tribubus filiorum Istrahel singulae aquarum diuisiones factae sint, et propria unicuique tribui in mari aperta sit uia, idque ostendi ex eo quod in Psalmis scriptum est: Qui diuisit mare rubrum in diuisiones. Per quod plures diuisiones docentur factae, non una. Sed et per hoc quod dicitur: Ibi Beniamin iuuenior in stupore, principes Iuda duces eorum, principes Zabulon, principes Neptalim, nihilominus unicuique tribui proprius enumerari uidetur ingressus. Haec a maioribus obseruata in Scripturis diuinis religiosum credidi non tacere.
Quid ergo nos docemur per haec? Iam superius diximus qui sit in his Apostoli sensus. Baptismum hoc nominat in Moysen consummatum in nube et in mari, ut et tu, qui baptizaris in Christo, in aqua et in Spiritu sancto, scias insectari quidem post te Aegyptios, et uelle te reuocare ad seruitium suum, rectores scilicet huius mundi et spiritales nequitias, quibus antea deseruisti. Quae conantur quidem insequi, sed tu descendis in aquam et euadis incolumis, atque ablutis sordibus peccatorum, homo nouus adscendis, paratus ad cantandum canticum nouum. Aegyptii uero post te insequentes demergentur in abyssum, etiamsi uidentur rogare Iesum, ne eos interim mittat in abyssum.
Sed et alium ex his accipere possumus intellectum. Si Aegyptum fugias, si ignorantiae tenebras relinquas et sequaris legem Dei Moysen, obuiet autem tibi mare et contradicentium fluctus occurrat, percute tu obluctantes undas uirga Moysi, id est uerbo legis, et uigilantia Scripturarum iter tibi ipse disputando per aduersarios pande; cedent undae continuo, et superati fluctus locum uictoribus dabunt, mirantibusque et attonitis ac stupore defixis his qui paulo ante aduersabantur, legitimis tu disputationum lineis rectum fidei iter secabis, et in tantum doctrinae uerbo proficies, ut auditores tui, quos in uirga legis erudisti, ipsi iam contra Aegyptios uelut fluctus maris insurgant, et non solum impugnent eos, sed et superent et exstinguant. Exstinguit namque Aegyptium, qui non agit opera tenebrarum; exstinguit Aegyptium, qui non carnaliter, sed spiritaliter uiuit; exstinguit Aegyptium, qui cogitationes sordidas et impuras uel depellit ex corde, uel omnino non recipit, sicut et Apostolus dicit: Assumentes scutum fidei, ut possimus omnia maligni iacula ignita exstinguere. Hoc ergo modo possumus etiam hodie Aegyptios uidere mortuos et iacentes ad litus, submergi quadrigas eorum et equos. Possumus etiam ipsum Pharaonem uidere submergi, si tanta fide uiuamus ut Deus conterat Satanam sub pedes nostros uelociter per Iesum Christum Dominum nostrum, cui est gloria et imperium in saecula saeculorum. Amen.

Homilia VI
De cantico quod cantauit Moyses cum populo et Maria cum mulieribus
1. Multa quidem cantica fieri legimus in Scripturis diuinis, horum tamen omnium primum istud est canticum quod Aegyptiis et Pharaone submerso populus Dei post uictoriam cecinit. Moris quippe sanctorum est, ubi aduersarius uincitur, tamquam qui sciant non sua uirtute, sed Dei gratia uictoriam factam, hymnum Deo gratulationis offere. Accipiunt tamen hymnum canentes etiam tympana in manibus suis, sicut de Maria sorore Moysi et Aaron refertur.
Et tu ergo si mare rubrum transieris, si Aegyptios submergi uideris et exstingui Pharaonem atque in abyssi profundum praecipitari, potes hymnum canere Deo, potes uocem gratulationis emittere et dicere: Cantemus Domino, gloriose enim glorificatus est; equum et adscensorem proiecit in mare. Melius autem et dignius haec dices, si habueris tympanum in manu tua, id est si carnem tuam crucifixeris cum uitiis et concupiscentiis, et si mortificaueris membra tua quae sunt super terram.
Et tamen uideamus quid dicit: Cantemus Domino, gloriose enim glorificatus est; quasi non sufficeret: glorificatus est, ita addidit: gloriose glorificatus est. Equidem quantum possum conicere, uidetur mihi quod aliud sit glorificari, aliud gloriose glorificari. Nam Dominus meus Iesus Christus, cum carnem ex Virgine pro salute nostra suscepit, glorificatus est quidem, quia uenit quaerere quod perierat, non tamen gloriose glorificatus est. Dicitur enim de ipso quia: Vidimus eum, et non habebat speciem neque decorem, et uultus eius ignobilis super filios hominum. Glorificatus est et cum ad crucem uenit et pertulit mortem. Vis scire quia glorificatus est? Ipse dicebat: Pater, uenit hora, glorifica Filium tuum, ut Filius tuus glorificet te. Erat ergo ei gloria etiam passio crucis; uerum gloria haec non erat gloriosa, sed humilis. Denique dicitur de eo: Humiliauit se usque ad mortem, mortem autem crucis, de qua etiam propheta praedixerat: Morte turpissima condemnemus eum. Sed et Esaias dicit de eo: In humilitate iudicium eius sublatum est. In his ergo omnibus glorificatus est Dominus, sed, ut ita dicam, humiliter, non gloriose glorificatus est. Verum quia haec oportebat pati Christum et sic introire in gloriam suam, cum uenerit in gloria Patris et sanctorum angelorum, cum uenerit in maiestate sua iudicare terram, quando et uerum Pharaonem, id est diabolum, interficiet spiritu oris sui, cum ergo refulgebit in maiestate Patris sui et post aduentum humilitatis secundum nobis in gloria ostendet aduentum, tunc non solum glorificatur Dominus, sed et gloriose glorificatur, cum omnes ita honorificant Filium, sicut honorificant Patrem.

2. Equum et adscensorem proiecit in mare; adiutor et protector factus est mihi in salutem.
Homines qui nos insequuntur equi sunt, et, ut ita dicam, omnes qui in carne nati sunt figuraliter equi sunt. Sed hi habent adscensores suos. Sunt equi quos Dominus adscendit et circumeunt omnem terram, de quibus dicitur: Et equitatus tuus salus. Sunt autem equi qui adscensores habent diabolum et angelos eius. Iudas equus erat, sed donec adscensorem habuit Dominum, de equitatu salutis fuit. Cum ceteris etenim Apostolis missus aegrotis salutem et sanitatem languentibus praestitit; sed ubi se diabolo substrauit – post buccellam enim introiuit in eum Satanas – adscensor ipsius effectus est Satanas, et illius habenis ductus aduersus Dominum et Saluatorem nostrum coepit equitare. Omnes ergo qui persequuntur sanctos equi sunt hinnientes, sed habent adscensores quibus aguntur, angelos malos, et ideo feroces sunt. Si ergo uideris aliquando persecutorem tuum nimium saeuientem, scito quia ab adscensore suo daemone perurguetur et ideo saeuus, ideo truculentus est.
Dominus ergo equum et adscensorem proiecit in mare, et factus est mihi in salutem. Hic Deus meus, et honorificabo eum; Deus Patris mei, et exaltabo eum.
Hic ergo et meus est Deus et Patris mei. Pater noster, qui nos fecit et genuit, Christus est, et ipse dicit: Vado ad Patrem meum et Patrem uestrum, Deum meum et Deum uestrum. Si ergo agnoscam quod Deus meus sit Deus, glorificabo eum; si uero etiam istud agnoscam quomodo Patris mei Christi sit Deus, exaltabo eum: altior namque intellectus est, quomodo Christus, ut unius Dei constringat et muniat ueritatem, Deum suum dicit quem natura Patrem uocat.
Dominus conterens bella, Dominus nomen est illi. Nolo putes quia tantum uisibiles pugnas conterit Dominus, sed et illas conterit quae nobis sunt non aduersum carnem et sanguinem, sed aduersum principatus et potestates et aduersum mundi huius rectores tenebrarum. Dominus enim nomen est illi: et non est ulla creatura cuius Dominus non sit.

3. Quadrigas Pharaonis et exercitum eius proiecit in mare, electos adscensores, ternos statores demersit in rubrum mare.
Pharao uelut potentior in malitia et regnum nequitiae tenens quadrigas agit. Non illi satis est unum equum adscendere; plures simul agitat, plures simul plagis torti uerberis cogit. Quoscumque uideris in luxuria turpiores, in crudelitate saeuiores, in auaritia taetriores, in impietate flagitiosiores, scito hos de quadrigis esse Pharaonis; ipsis sedet, ipsos currui suo subiungit, in ipsis fertur et uolitat, et per apertos scelerum campos effusis eos agit habenis. Sunt alii electi adscensores, electi sine dubio ad malitiam.
Sed iam de adscensoribus supra diximus; nunc etiam qui sint terni statores uideamus. Mihi uidentur terni statores pro eo dici quod triplex est hominibus peccandi uia; aut enim in facto aut in dicto aut in cogitatione peccatur. Et ideo terni statores per singulos quosque dicuntur, qui tres istas in nobis peccandi obsideant uias, et speculentur semper atque in insidiis agant, ut aut ille ex misero homine sermonem malum eliciat, aut ille iniquum opus extorqueat, aut ille cogitationem pessimam rapiat. Denique et semen uerbi Dei ubi cadit et deperit, triplex describitur locus; unus secus uiam refertur, qui conculcatur ab hominibus; alius in spinis, alius in petrosis. Et e contrario terra bona afferre dicitur triplicem fructum, uel centesimum uel sexagesimum uel tricesimum. Triplex namque est etiam bene agendi uia; nihilominus enim uel opere uel cogitatione uel uerbo boni aliquid agitur. Hoc idem significat et Apostolus, cum dicit: Qui autem aedificat supra fundamentum hoc aurum, argentum, lapides pretiosos, triplicem bonorum indicans uiam. Subiungit nihilominus triplicem etiam malorum, cum dicit: ligna, fenum, stipulam. Isti ergo terni statores sunt angeli nequam de exercitu Pharaonis, qui stant in huiuscemodi uiis, obseruantes unumquemque nostrum per haec agere in peccatum; quos demerget Dominus in rubrum mare, in ignitis eos in iudicii die fluctibus tradet, ac poenarum pelago teget, si tu Deum sequens de eorum te potestate subtraxeris.

4. Deciderunt in profundum tamquam lapis. Quare deciderunt in profundum tamquam lapis? Quia non erant tales lapides de quibus suscitari possent filii Abraham, sed tales qui amarent profundum et liquidum diligerent elementum, id est qui amaram et fluxam praesentium rerum caperent uoluptatem. Vnde de ipsis dicitur: Demersi sunt tamquam plumbum in aqua ualidissima. Peccatores graues sunt. Denique et iniquitas super talentum plumbi sedere monstratur, sicut Zacharias propheta dicit: Vidi, inquit, mulierem sedentem super talentum plumbi, et dixi: quae est haec? Et respondit: iniquitas. Inde est ergo quod iniqui demersi sunt in profundum, sicut plumbum in aqua ualidissima.
Sancti autem non demerguntur, sed ambulant super aquas, quia leues sunt et peccati pondere non grauantur. Denique Dominus et Saluator super aquas ambulauit, ipse enim est qui uere peccatum nescit. Ambulauit et discipulus eius Petrus, licet paululum trepidauerit; non enim tantus erat et talis qui nihil omnino de specie plumbi in se haberet admixtum. Habuit, licet parum. Propter quod dicit ad eum Dominus: Modicae fidei, quare dubitasti?
Idcirco igitur qui saluus fit per ignem saluus fit, ut, si quid forte de specie plumbi habuerit admixtum, id ignis decoquat et resoluat, ut efficiantur omnes aurum bonum, quia aurum terrae illius bonum esse dicitur, quam habituri sunt sancti, et sicut fornax probat aurum, ita homines iustos tentatio. Veniendum est ergo omnibus ad ignem, ueniendum est ad conflatorium; Sedet enim Dominus et conflat et purgat filios Iuda. Sed illuc cum uenitur, si qui multa opera bona et parum aliquid iniquitatis attulerit, illud parum tamquam plumbum igni resoluitur ac purgatur, et totum remanet aurum purum. Et si qui plus illuc plumbi detulerit, plus exuritur, ut amplius decoquatur, ut, etsi parum aliquid auri, purgatum tamen resideat. Quod si aliquis illuc totus plumbeus uenerit, fiet de illo hoc quod scriptum est: demergetur in profundum, tamquam plumbum in aqua ualidissima. Sed longum est, si per ordinem uelimus exponere; sufficit pauca perstringere.

5. Quis, inquit, similis tibi in diis, Domine? Quis similis tibi? Gloriosus in sanctis, mirabilis in maiestatibus, faciens prodigia.
Quod dicit: Quis similis tibi in diis?, non simulacris gentium comparat Deum, nec daemonibus, qui sibi falso deorum nomen adsciscunt, sed deos illos dicit qui per gratiam et participationem Dei dii appellantur. De quibus et alibi Scriptura dicit: Ego dixi: dii estis, et iterum: Deus stetit in congregatione deorum. Sed hi, quamuis capaces sint Dei et hoc nomine donari per gratiam uideantur, nullus tamen Deo similis inuenitur uel in potentia uel in natura. Et licet Iohannes Apostolus dicat: Filioli, nondum scimus quid futuri sumus; si autem reuelatus nobis fuerit – de Domino scilicet dicens – similes illi erimus, similitudo tamen haec non ad naturam, sed ad gratiam reuocatur. Verbi causa, ut si dicamus picturam similem esse eius cuius imago in pictura uidetur expressa, quantum ad gratiam pertinet uisus, similis dicitur, quantum ad substantiam, longe dissimilis. Illa enim species carnis est decor corporis uiui, ista colorum fucus est et cera tabulis sensu carentibus superposita. Nullus ergo in diis similis Domino; nullus enim inuisibilis, nullus incorporeus, nullus immutabilis, nullus sine initio et sine fine, nullus creator omnium nisi Pater cum Filio et Spiritu sancto.

6. Extendisti dexteram tuam, deuorauit eos terra.
Impios quidem et hodie deuorat terra. Aut non tibi uidetur terra deuorari ille qui semper de terra cogitat, qui semper terrenos habet actus, qui de terra loquitur, de terra litigat, terram desiderat et omnem spem suam ponit in terra? qui ad caelum non respicit, qui futura non cogitat, qui iudicium Dei non metuit nec beata eius promissa desiderat, sed semper de praesentibus cogitat, et terrena suspirat? Talem cum uideris, dicito quia deuorauit eum terra. Sed et si quem uideris luxuriae carnis et uoluptatibus corporis deditum, in quo animus nihil ualet, sed totum libido carnis obtinuit, dicito et de hoc quia deuorauit eum terra.
Adhuc me mouet quod ait: Extendisti dexteram tuam, et deuorauit eos terra, quasi, ut deuorarentur a terra, haec causa fuerit quod extendit Dominus dexteram suam. Si consideres quomodo Dominus exaltatus in cruce tota die extendit manus suas ad populum non credentem et contradicentem, et qualiter infidelem populum qui clamauit: Crucifige, crucifige eum, mors admissi sceleris oppressit, euidenter inuenies quomodo extendit dexteram suam et deuorauit illos terra. Nec tamen penitus desperandum est. Possibile namque est ut, si forte resipiscat qui deuoratus est, rursum possit euomi, sicut Ionas.
Sed et omnes nos puto quod aliquando terra deuoratos in inferni penetralibus retinebat; et propterea Dominus noster descendit non solum usque ad terras, sed et usque ad inferiora terrae; et ibi nos inuenit deuoratos et sedentes sub umbra mortis, et inde educens non iam locum terrae, ne iterum deuoremur, sed locum praeparat nobis regni caelorum.

7. Deduxisti iustitia tua populum tuum hunc, quem liberasti. Consolatus es uirtute tua in requie sancta tua. Dominus populum suum, quem liberauit per lauacrum regenerationis, deducit in iustitia, consolatur etiam eum per consolationem Spiritus sancti in uirtute sua et in requie sua. Futurorum namque spes laborantibus requiem parit; sicut et in agone positis dolorem uulnerum mitigat spes coronae.

8. Audierunt gentes et iratae sunt, dolores comprehenderunt habitantes Philistiim. Tunc festinauerunt duces Edom et principes Moabitarum, apprehendit illos tremor. Tabuerunt omnes habitantes Chanaan.
Quantum ad historiam pertinet, nullum ex his gentibus interfuisse mirabilibus quae facta sunt constat; quomodo ergo uidebuntur tremore deterritae, uel festinasse, ut dicit, uel iratae esse Philistiim et Moabitae et Edom, et reliquae quas enumerat nationes?
Sed si redeamus ad intelligentiam spiritalem, inuenies quia Philistiim, id est cadentes populi, et Edom, qui interpretatur terrenus, trepidant, et horum omnium principes cursitant, et pauent constricti doloribus, cum uident regna sua, quae in inferno sunt, penetrata ab eo qui descendit in inferiora terrae, ut eriperet eos qui possidebantur a morte. Hinc eos comprehendit timor et tremor, quia senserunt magnitudinem bracchii eius. Hinc etiam tabuerunt omnes habitantes Chanaan, qui mutabiles interpretantur et mobiles, cum uident moueri regna sua, alligari fortem et uasa eius diripi. Veniat ergo super eos timor et tremor magnitudinis bracchii tui. Quid timent daemones, quid tremunt? Sine dubio crucem Christi, in qua triumphati sunt, in qua exuti sunt principatus eorum et potestates. Timor ergo et tremor cadet super eos, cum signum in nobis uiderint crucis fideliter fixum, et magnitudinem bracchii illius quod Dominus expandit in cruce, sicut dicit: Tota die expandi manus meas ad populum non credentem et contradicentem mihi. Non te ergo aliter timebunt, nec aliter tremor tuus ueniet super eos, nisi uideant in te crucem Christi, nisi et tu potueris dicere: Mihi autem absit gloriari, nisi in cruce Domini mei Iesu Christi, per quem mihi mundus crucifixus est et ego mundo.

9. Fiant tamquam lapis, donec transeat populus tuus, Domine, donec transeat populus tuus hic quem acquisisti.
Fieri tamquam lapidem non est natura esse lapidem; non enim fieret, nisi quod non erat. Hoc propter illos dicimus qui malae naturae Pharaonem uel Aegyptios dicunt fuisse, et non ex arbitrii libertate in haec esse deductos; sed et propter eos qui creatorem Deum accusant tamquam saeuum, quod homines uertat in lapides. Hi ergo priusquam blasphement, considerent summa libratione quae scripta sunt. Non enim dixit: Fiant tamquam lapis et tacuit, sed tempus statuit et mensuram condemnationis decernit. Ait enim: Donec transeat populus tuus, quo scilicet post transitum populi non sint tamquam lapides.
In quo mihi uidetur prophetiae aliquid latere. Video enim quia prior populus, qui fuit ante nos, factus est tamquam lapis durus et incredulus; uerum non eatenus ut in lapidis natura permaneat, sed donec transeat populus hic, populus quem acquisiuit: Caecitas enim ex parte contigit in Istrahel – illo secundum carnem – donec plenitudo gentium subintraret. Cum enim plenitudo gentium subintroierit, tunc etiam omnis Istrahel, qui per incredulitatis duritiam factus fuerat sicut lapis, saluabitur. Et uis uidere quomodo saluabitur? Potens est, inquit, Deus de lapidibus istis suscitare filios Abrahae. Manent ergo lapides nunc, donec transeat populus tuus, Domine, populus tuus hic quem acquisisti.
Sed si ipse Dominus creator est omnium, uidendum est quomodo hic acquisisse dicatur quae sua esse non dubium est – dicitur et in alio cantico Deuteronomii: Nonne hic ipse Deus tuus, qui fecit te et creauit te et acquisiuit te? –; uidetur enim unusquisque illud acquirere quod non fuit suum. Inde denique et haeretici dicunt de Saluatore quia non erant sui quos acquisiuit; dato etenim pretio mercatus est homines quos creator fecerat. Et certum est, aiunt, unumquemque illud emere quod suum non est; Apostolus enim ait: Pretio empti estis. Sed audi quid dicit propheta: Peccatis uestris uenundati estis, et pro iniquitatibus uestris dimisi matrem uestram. Vides ergo quia Dei quidem creatura omnes sumus, unusquisque uero peccatis suis uenundatur et pro iniquitatibus suis a proprio creatore discedit. Dei igitur sumus, secundum quod ab eo creati sumus; effecti uero sumus serui diaboli, secundum quod peccatis nostris uenundati sumus. Veniens autem Christus redemit nos, cum seruiremus illi domino cui nosmet ipsos peccando uendidimus. Et ita uidetur tamquam suos quidem recepisse quos creauerat, tamquam alienos autem acquisisse qui alienum sibi dominum peccando quaesiuerant.
Sed fortasse recte quidem dicitur redemisse nos Christus, qui pretium nostri sanguinem suum dedit, – quid tale autem, ut nos mercaretur, etiam diabolus dedit? Ergo, si uidetur, ausculta. Homicidium pecunia diaboli est; Ille enim ab initio homicida est. Fecisti homicidium: diaboli pecuniam suscepisti. Adulterium diaboli pecunia est; diaboli enim in eo imago est et superscriptio. Commisisti adulterium: accepisti a diabolo numisma. Furtum, falsum testimonium, rapacitas, uiolentia, haec omnia diaboli census est et diaboli thesaurus; talis enim pecunia de eius moneta procedit. Hac igitur pecunia emit ille quos emit, et efficit sibi seruos omnes qui de huiuscemodi censu eius quantulumcumque susceperint. Verum ego uereor, ne etiam aliquos de his qui in Ecclesia sunt, aliquos de adstantibus, dum nescimus, diabolus mercetur occulte, ne etiam aliquibus nostrorum hanc pecuniam, quam supra enumerauimus, ingerat et faciat illos rursum suos, et rursum pro iis tabulas seruitutis et peccati chirographa scribat, atque immisceat seruis Dei eos quos peccati pretio sibi fecerit seruos. Solet enim, quia inimicus homo est, tritico miscere zizania. Et tamen, si quis forte huiusmodi pecuniam a diabolo deceptus accepit, non usquequaque desperet; Misericors enim est et miserator Dominus, et creaturae suae non uult mortem, sed ut conuertatur et uiuat. Paenitendo, flendo, satisfaciendo, deleat quod admissum est. Dicit enim propheta quia: Cum conuersus ingemueris, saluus eris. Paulo latius progressi sumus, dum uolumus exponere quomodo Deus quae sua sunt dicatur acquirere, et redimere Christus sanguine pretioso quos emerat diabolus uili mercede peccati.

10. Inducens planta eos in monte hereditatis tuae. Non uult nos Deus in Aegypto plantare nec in deiectis et humilibus locis, sed in monte hereditatis suae uult plantare quos plantat. Tum praeterea quod addidit: Inducens planta eos, non tibi uidetur tamquam de pueris dicere, qui inducuntur ad scholas, inducuntur ad litteras, inducuntur ad omnem eruditionem? Intellige ergo per haec, si tamen habes aures audiendi, quomodo Deus plantat, ne forte, cum audis eum inducere et plantare, putes eum ficus in terra aut alia huiusmodi uirgulta defigere. Audi et alibi quomodo plantat Deus. Propheta dicit: Vineam ex Aegypto transtulisti, expulisti gentes et plantasti eam. Peruium iter fecisti ante eam, plantasti radices eius, et repleuit terram. Operuit montes umbra eius, et arbusta eius cedros Dei. Aduertis iam quomodo plantat Deus et ubi plantat? Non plantat in uallibus, sed in montibus, in excelsis et sublimibus locis. Quos enim educit ex Aegypto, quos de saeculo adducit ad fidem, non uult eos iterum in humilibus collocare, sed conuersationem eorum uult esse sublimem. Vult nos in montibus habitare, sed et in ipsis nihilominus montibus non uult nos per terram repere, nec ultra uult uineam suam humi deiectos habere fructus, sed uult palmites eius sursum duci, in alto collocari, traduces fieri, et traduces non in quibuscumque humilibus arboribus, sed in excelsis et altissimis cedris Dei. Cedros Dei ego prophetas et Apostolos puto, quibus nos si adiungamur uitis quam de Aegypto transtulit Deus, et per ramos eorum nostri palmites diffundantur, atque ipsis innisi traduces quaedam efficiamur caritatis ad inuicem uinculis nexi, fructum sine dubio plurimum adferemus. Nam omnis arbor quae non facit fructum excidetur et in ignem mittetur.

11. In praeparata habitatione tua, quam praeparasti, Domine. Vide clementis Domini bonitatem, non uult te inducere ad laborem, non uult ut ipse tibi facias habitaculum, iam te ad praeparatam deducit habitationem. Audi Dominum in Euangelio dicentem: Alii laborauerunt et uos in laborem eorum introistis.

12. Sanctimonium, Domine, quod praeparauerunt manus tuae. Sanctimonium dicitur tabernaculum Dei uel templum ab eo quod sanctificat accedentes. Hoc non dicit manu hominis factum, sed manu Dei. Quid ergo? Propter te Deus et plantat et aedificat, agricola efficitur, structor efficitur, ne tibi aliquid desit. Audi et Paulum dicere: Dei agricultura, Dei aedificatio estis. Quod ergo istud est sanctimonium, quod non manu hominum factum est, sed manibus Dei paratum? Audi Sapientiam dicentem quia aedificauit sibi domum. Ego autem hoc de incarnatione Domini rectius intelligendum puto. Non enim manu hominum factum est, id est non opere humano templum carnis aedificatur in Virgine, sed, sicut praedixerat Danihel, lapis sine manibus excisus creuit, et factus est mons magnus. Istud est sanctimonium carnis assumptae et sine manibus, id est absque opere hominum, de monte humanae naturae et substantiae carnis excisum.

13. Domine, qui regnas in saeculum et in saeculum et adhuc. Quotiens in saeculum dicitur, longitudo quidem temporis, sed esse finis aliquis indicatur; et si in aliud saeculum dicatur, aliquis sine dubio longior quidem, tamen ponitur finis; et quotiens saecula saeculorum nominantur, fortasse licet ignotus nobis, tamen a Deo statutus aliqui terminus indicatur. Quod uero addidit in hoc loco: et adhuc, nullum sensum termini alicuius aut finis reliquit. Quodcumque enim illud cogitaueris, in quo finem putes posse consistere, semper tibi dicit sermo propheticus: et adhuc, uelut si loquatur ad te et dicat: putas in saeculum saeculi Dominum regnaturum?: et adhuc. Putas in saecula saeculorum?: et adhuc. Et quodcumque illud dixeris de regni eius spatiis, semper tibi dicit propheta: et adhuc.

14. Quoniam intrauit equitatus Pharao cum quadrigis et adscensoribus in mare, et induxit super eos Dominus aquam maris; filii autem Istrahel ambulauerunt per siccum in medio mari.
Et tu si filius Istrahel es, potes ambulare per siccum in medio mari; si fueris in medio nationis prauae et peruersae sicut lumen solis uerbum uitae continens ad gloriam, potest fieri ut in medio peccatorum incedentem te non infundat humor peccati, potest fieri ut transeuntem te per hunc mundum nulla libidinis unda respergat, nullus cupiditatis aestus euerberet. Qui autem Aegyptius est et sequitur Pharaonem, ille uitiorum fluctibus mergitur. Qui uero sequitur Christum et, sicut ille ambulauit, ita et ipse ambulat, aquae ei murus fiunt dextra laeuaque, ipse autem media uia incedit per siccum. Non declinat ad dexteram neque ad sinistram, usquequo exeat ad libertatem, et hymnum uictoriae Domino concinat dicens: Cantabo Domino, gloriose enim glorificatus est, per Iesum Christum Dominum nostrum, cui est gloria et imperium in saecula saeculorum. Amen.

Homilia VII
De amaritudine aquae Merrae
1. Post transitum maris rubri et magnifici secreta mysterii, post choros et tympana, post triumphales hymnos, uenitur ad Merram. Merrae autem aqua erat amara, quam non poterat populus bibere. Quid ergo post tanta et tam magnifica mirabilia ad amaras aquas et periculum sitis adducitur populus Dei? Ait enim: Et uenerunt filii Istrahel in Merram, et non poterant bibere aquam de Merra, quia amara erat; et propter hoc appellatum est nomen loci illius amaritudo. Sed quid addit post haec? Clamauit, inquit, Moyses ad Dominum, et ostendit illi Dominus lignum, et misit illud in aquam, et facta est dulcis aqua. Et ibi, inquit, posuit illi Deus iustitias et iudicia. Ibi, ubi amaritudo, ubi sitis, et quod est grauius, sitis in abundantia aquarum, ibi posuit eis Deus iustitias et iudicia. Alius non erat locus dignior, aptior, uberior, sed iste, in quo amaritudo est? Tum praeterea quod dixit: Ostendit illi Dominus lignum, et misit illud in aquam, et facta est dulcis aqua, mirum admodum est, ut Deus lignum ostenderet Moysi quod mitteret in aquam, et faceret eam dulcem. Quasi uero non potuisset sine ligno aquam dulcem efficere Deus. Aut Moyses nesciebat lignum, ut Deus ei ostenderet?
Sed uidendum est quid decoris in his interior habeat sensus. Ego puto quod lex, si secundum litteram suscipiatur, satis amara sit et ipsa sit Merra. Quid enim tam amarum quam ut puer octaua die circumcisionis uulnus accipiat et rigorem ferri tenera patiatur infantia? Amarum satis et peramarum est huiusmodi poculum legis, in tantum ut populus Dei, non ille qui in Moysen baptizatus est in mari et in nube, sed iste qui in Spiritu et aqua baptizatus est, non possit bibere de ista aqua; sed ne gustare quidem de circumcisionis amaritudine potest, neque hostiarum ferre amaritudinem ualet nec sabbati obseruantiam. Si uero ostendat Deus lignum quod mittitur in hanc amaritudinem, ut dulcis aqua fiat legis, potest de illa bibere. Quod est istud lignum quod Dominus ostendit, Salomon edocet nos, cum dicit de Sapientia quia lignum uitae est omnibus amplectentibus eam. Si ergo lignum sapientiae Christi missum fuerit in lege, et ostenderit nobis quomodo intelligi debeat circumcisio, quomodo sabbata, quomodo lex leprae seruanda sit, qualiter mundi et immundi discrimen habeatur, tunc efficitur aqua Merrae dulcis, et amaritudo litterae legis conuertitur in dulcedinem intelligentiae spiritalis, et tunc potest bibere populus Dei.
Si enim non interpretentur haec spiritaliter, populus, qui idola dereliquit et ad Deum confugit, si audiat legem de sacrificiis praecipientem, continuo refugit et non potest bibere; amarum quippe hoc sentit et asperum. Si enim quae destruxit, haec iterum aedificet, praeuaricatorem se constituit. In hac ergo amaritudine Merrae, id est in ista littera legis, posuit Dominus iustitias et testimonia. Non tibi hoc uidetur dicere quia, uelut in uasculo quodam, ita in legis littera sapientiae suae et scientiae thesauros condiderit Deus? Hoc est ergo quod dicit: Et ibi posuit eis Deus iustitias et testimonia. Hoc erat quod et Apostolus dicebat: Habemus autem thesaurum hunc in uasis fictilibus, ut sublimitas uirtutis Dei sit, et non ex nobis. Vt ergo possit bibi aqua haec de Merra, ostendit Deus lignum quod mittatur in eam, ut qui biberit non moriatur, non amaritudinem sentiat. Unde constat quod, si quis sine ligno uitae, id est sine mysterio crucis, sine fide Christi, sine intelligentia spiritali bibere uoluerit de legis littera, per amaritudinem nimiam morietur. Haec sciens Apostolus Paulus dicebat quia: Littera occidit; hoc est aperte dicere quia aqua Merrae occidit, si non mutata bibatur et in dulcedinem uersa.

2. Sed quid addit illis? Postquam posuit illis Deus iustitias et iudicia: et ibi, inquit, tentabat eum dicens: si auditu audieris uocem Domini Dei tui, et quae placent palam illo feceris, et audieris praecepta eius et custodieris, omnem infirmitatem, quam induxeram Aegyptiis, non inducam super te. Ego enim sum Dominus, qui sano te.
Videtur mihi, quo prospectu datae sint iustificationes et iudicia et testimonia legis, exponere: ut tentaret, inquit, eos si audirent uocem Domini, et quae mandabantur custodirent. Nam quantum ad priorem populum spectat, quid iis boni aut perfecti murmurantibus et contradicentibus mandaretur? Denique paulo post etiam ad idola conuertuntur, et obliti beneficiorum et mirabilium Dei caput uituli statuunt. Propterea ergo dantur iis praecepta in quibus tententur. Inde est quod et per Ezechielem prophetam dicit Dominus ad eos quia: Dedi uobis praecepta et iustificationes non bonas, in quibus non uiuetis in iis; tentati enim in praeceptis Domini non inueniuntur fideles. Ideo, inuentum est iis mandatum, quod erat ad uitam, hoc esse ad mortem, quia unum atque idem mandatum si seruetur, uitam, si non seruetur, generat mortem. Secundum hoc ergo quod non seruantibus generat mortem, dicuntur mandata non bona, in quibus non uiuant in iis. Sed quia admiscuit iis lignum crucis Christi, et in dulcedinem uersa sunt, et spiritaliter intellecta seruantur, eadem ipsa mandata uitae appellantur, sicut et alibi dicit: Audi, Istrahel, mandata uitae.
Sed uideamus quid est quod promittitur, si seruentur. Si, inquit, seruaueritis praecepta mea, non inducam super uos omnes aegritudines quas induxi Aegyptiis. Quid uidetur dicere? quod, si qui seruet mandata, nullam aegritudinem patiatur, hoc est neque febriat neque alios dolores corporis ferat? Non puto quod haec sint quae promittantur diuina mandata seruantibus. Alioquin indicio nobis est Iob iustissimus et totius pietatis obseruantissimus, qui a capite usque ad pedes repletur ulcere pessimo. Non ergo his carere dicuntur infirmitatibus, qui mandata custodiunt, sed non habebunt illas infirmitates quas Aegyptii habent; Aegyptus namque mundus figuraliter appellatur. Diligere ergo mundum et ea quae in mundo sunt, aegyptius languor est. Dies obseruare et menses et tempora, signa requirere, stellarum cursibus adhaerere, aegyptius languor est. Deseruire carnis luxuriae, uoluptatibus operam dare, uacare deliciis, aegyptius languor est. Caruit ergo his infirmitatibus et languoribus, qui mandata custodit.

3. Post haec dicit quia: Venerunt in Elim, et erant ibi duodecim fontes aquarum et septuaginta arbores palmarum.
Putas non habet aliquid rationis quod non ante in Elim ducitur populus, ubi erant duodecim fontes aquarum, quibus nihil amaritudinis inerat, immo potius ubi erat amoenitas plurima ex densitate palmarum, sed primo ductus est ad aquas salsas et amaras, quibus per lignum monstratum a Domino dulcibus effectis, postea uenitur ad fontes? Si historiam solam sequamur, non multum nos aedificat scire ad quem locum primo uenerint, et ad quem secundo; si uero rimemur in his mysterium latens, inuenimus ordinem fidei.
Primo enim ducitur populus ad litteram legis; ab hac, donec permanet in amaritudine sua, recedere non potest; cum uero per lignum uitae dulcis fuerit effecta, et intelligi lex spiritaliter coeperit, tunc de Veteri Testamento transitur ad Nouum, et uenitur ad duodecim apostolicos fontes. Ibi etiam arbores reperientur septuaginta palmarum. Non enim soli duodecim Apostoli fidem Christi praedicarunt, sed et alii septuaginta missi ad praedicandum uerbum Dei referuntur, per quos palmas uictoriae Christi mundus agnosceret. Non ergo sufficit populo Dei aquam Merrae bibere, quamuis in dulcedinem uersa sit, quamuis per lignum uitae et mysterium crucis omnis litterae amaritudo depulsa sit. Solum uetus Instrumentum non sufficit ad bibendum; sed ueniendum est et ad Nouum Testamentum, de quo absque scrupulo bibitur, absque ulla difficultate potatur. Iudaei etiam nunc apud Merram sunt, etiam nunc assident aquas amaras; nondum enim iis Deus ostendit lignum, per quod dulces fierent aquae ipsorum. Etenim praedixit iis propheta quia: Nisi credideritis, neque intelligetis.

4. Post haec scriptum est: In secundo mense, inquit, postquam de Aegypto profecti sunt, quinta decima die mensis, murmurauit populus aduersum Moysen dicentes: utinam mortui fuissemus in terra Aegypti, cum sederemus super ollas carnis et manducaremus panes ad satietatem, quoniam eduxisti nos in desertum hoc, necare omnem synagogam fame.
Esto, propter correptionem legentium indicetur populi peccatum quia murmurauerit et ingratus fuerit beneficiis diuinis, cum caeleste manna susciperet; quid etiam dies scribitur, in qua die murmurauerit populus? Secundo, inquit, mense, quinta decima die mensis; quod utique non absque ratione scriptum est. Racordare de legibus paschae quae dicta sunt, et inuenies ibi hoc esse tempus quod statuitur ad secundum pascha faciendum his qui immundi in anima fuerunt, uel occupati negotiis peregrinis. Qui ergo non fuerunt immundi in anima, uel non longe peregrinabantur, quarta decima die primi mensis pascha fecerunt. Qui autem longe peregrinabantur et immundi erant, secundum pascha in hoc tempore faciunt, , quo et manna de caelo descendit. In die quo primum pascha fit, non descendit manna, sed in hoc quo secundum pascha fit.
Videamus ergo nunc qui sit in his ordo mysterii. Primum pascha primi populi est; secundum pascha nostrum est. Nos enim fuimus immundi in anima, qui colebamus lignum et lapidem, et ignorantes Deum, his qui natura non erant dii seruiebamus. Nos etiam eramus qui longe peregrinabamur, de quibus dicit Apostolus quia fuimus hospites et peregrini testamentorum Dei, spem non habentes, et sine Deo in hoc mundo. Verumtamen non datur manna de caelo in illa die qua primum pascha fit, sed in illa qua secundum. Panis enim qui de caelo descendit non uenit ad illos, qui primam sollemnitatem celebrabant, sed ad nos, qui secundam suscepimus. Nostrum enim pascha immolatus est Christus, qui uerus nobis panis de caelo descendit.
Sed interim uideamus quid est quod in hac die gestum monstratur. Quinta decima, inquit, die mensis secundi murmurauit populus, et dixit quia melius fuerat nos mori in Aegypto, quando sedebamus super ollas carnis. O populus ingratus: desiderat Aegyptum, qui Aegyptios uidit exstinctos! Carnes Aegypti requirit, qui Aegyptiorum carnes uidit maris piscibus et caeli alitibus datas! Murmur ergo aduersum Moysen, immo aduersum Deum leuant. Sed hoc primo quidem ignoscitur, ignoscitur et secundo, fortassis et tertio; uerum si non desinant et persistant, audi quid post haec murmurantem populum consequatur. In Numerorum libro refertur quod et in suis scriptis retexuit Apostolus dicens: Neque murmuraueritis, sicut quidam ex illis murmurauerunt et a serpentibus interierunt. Murmurantem populum uenenatus in eremo serpentum depascitur morsus.
Videamus nos, qui haec audimus, nos, inquam, pro quibus scripta sunt: Illis enim ad correptionem facta sunt, scripta sunt autem propter nos, in quos fines saeculorum deuenerunt. Si non desinimus murmurantes, si non cessamus a querelis nostris quas frequenter habemus aduersum Deum, obseruemus ne simile offensionis incurramus exemplum. Etenim cum de caeli intemperie, de infecunditate fructuum, de raritate imbrium, de prosperitatibus aliorum et de aliorum improsperitate causamur, hoc est aduersum Deum murmur attollere. Sed haec initia habentibus ignoscuntur; in eos uero qui non desinunt, grauiter uindicatur. Mittuntur namque in eos serpentes, id est immundis spiritibus traduntur uenenatisque daemonibus, qui eos morsibus occultis ac latentibus perimant, atque internis et intra cordis penetralia conclusis cogitationibus absumant. Sed obsecro uos, prosint nobis praemissae correptionis exempla; illorum poena emendatio nostra sit. Dicit enim Deus quia: Audiui murmurationem filiorum Istrahel. Videtis quia non latet Deum murmuratio nostra; audit omnia et quod non statim punit, paenitentiam nostrae conuersionis exspectat.

5. Sed quid post haec recitatum est? Dixit, inquit, Dominus ad Moysen: ecce, ego pluam uobis panes de caelo, et exibit populus et colliget unius diei in die, ut tentem illos, si ambulant in lege mea, aut non. Et erit in die sexto, parabunt quodcumque intulerint; et erit duplum quodcumque intulerint cotidianum in die.
Ego quidem super hac Scriptura uelim primo cum Iudaeis habere sermonem, quibus credita dicuntur eloquia Dei, quid illis uideatur de eo quod dicit: Sex diebus continuis colligetis, die autem sexto duplum colligetis. Apparet ergo sextam diem nominari illam quae ante sabbatum ponitur, quae apud nos parasceue appellatur. Sabbatum autem septima dies est. Quaero ergo qua die coeperit manna caelitus dari, et uolo comparare dominicam nostram cum sabbato Iudaeorum. Ex diuinis namque Scripturis apparet quod in die dominica primo in terris datum est manna. Si enim, ut Scriptura dicit, sex diebus continuis collectum est, septima autem die, quae est sabbati, cessatum est, sine dubio initium eius a die prima, quae est dies dominica, fuit. Quod si ex diuinis Scripturis hoc constat quod in die dominica Deus pluit manna et in sabbato non pluit, intelligant Iudaei iam tum praelatam esse dominicam nostram iudaico sabbato, iam tunc indicatum quod in sabbato ipsorum gratia Dei ad eos de caelo nulla descenderit, panis caelestis, qui est sermo Dei, ad eos nullus uenerit. Dicit enim et alibi propheta: Diebus multis sedebunt filii Istrahel sine rege, sine principe, sine propheta, sine hostia, sine sacrificio, sine sacerdote. In nostra autem dominica die semper Dominus pluit manna de caelo.
Sed et hodie ego dico quia pluit Dominus manna de caelo. Caelestia namque sunt eloquia ista quae nobis lecta sunt, et a Deo descenderunt uerba quae nobis recitata sunt, et ideo nos, qui tale manna suscepimus, semper nobis manna datur de caelo; illi infelices dolent et suspirant et se miseros dicunt quia manna, sicut acceperunt patres ipsorum, ipsi non merentur accipere. Illi numquam manna manducant; non enim possunt illud manducare, quod est minutum sicut semen coriandri et candidum sicut pruina. Nihil enim in uerbo Dei minutum, nihil subtile, nihil sentiunt spiritale, sed totum pingue, totum crassum; Incrassatum est enim cor populi illius.
Sed et interpretatio nominis hoc idem sonat; manna enim interpretatur quid est hoc? Vide si non ipsa nominis uirtus ad discendum te prouocat, ut, cum audis legem Dei recitari, inquiras semper et interroges et dicas doctoribus: quid est hoc? Hoc enim est quod indicat manna.
Tu ergo si uis manducare manna, id est si cupis suscipere uerbum Dei, scito illud minutum esse et ualde subtile sicut semen coriandri. Habet enim aliquid in se et oleris, quo nutrire et recreare possit infirmos, quia qui infirmus est, olera manducat. Habet aliquid et rigoris, et ideo ut pruina est. Candoris autem et dulcedinis habet plurimum. Quid enim candidius, quid splendidius eruditione diuina? Quid dulcius, quidue suauius eloquiis Domini, quae sunt super mel et fauum?
Sed quid est quod dicit, ut in die sexto duplum colligatur in repositione, quantum sufficiat etiam sabbato? Hoc secundum nostram intelligentiam non otiosi nec securi praeterire debemus. Sextus dies est haec in qua nunc sumus uita (in sex enim diebus Deus fecit hunc mundum); hac ergo die tantum reponere debemus et recondere, quantum sufficiat et in futuro die. Si quid enim hic boni operis acquiras, si quid iustitiae, misericordiae et pietatis recondas, hoc tibi in futuro saeculo erit cibus. Numquid non ita in Euangelio legimus quia qui acquisiuit hic decem talenta, ibi accepit decem ciuitates; et qui acquisiuit quattuor, accepit quattuor ciuitates? Hoc est quod et per aliam figuram Apostolus dicit: Quod enim seminauerit homo, hoc et metet. Quid ergo agimus nos, qui amamus illud recondere quod corrumpatur, non quod permaneat et perduret in crastinum? Diuites huius saeculi ea recondunt quae in hoc saeculo, immo cum saeculo corrumpentur; si qui autem bona opera recondit, illa permanent usque in crastinum.

6. Denique sic et scriptum est quod, qui infideles fuerunt, seruauerunt, inquit, de manna et ebullierunt ex eo uermes, et computruit. Illud autem, quod pro die sabbati reponebatur, non est corruptum neque uermes ebullierunt in eo, sed permansit integrum.
Et tu ergo si propter praesentem uitam tantummodo et propter amorem saeculi thesaurizes, continuo uermes ebulliunt. Quomodo uermes ebulliunt? Audi de peccatoribus et his qui praesens saeculum diligunt, quae sit prophetae sententia: Vermis, inquit, eorum non morietur, et ignis eorum non exstinguetur. Isti sunt uermes quos generat auaritia, isti sunt uermes quos generat diuitiarum caeca cupiditas his qui habent pecunias, et uidentes in necessitate fratres suos, claudunt ab iis uiscera sua. Propterea et Apostolus dicit: Diuitibus autem huius saeculi praecipe non superbe sapere, neque sperare in incerto diuitiarum, sed diuites sint in operibus bonis, facile tribuant, communicent et thesaurizent sibi ueram uitam. Sed dicit aliquis: si manna uerbum Dei esse dicis, quomodo uermes facit? Nec aliunde fiunt uermes in nobis nisi ex uerbo Dei. Sic enim dicit ipse: Nisi uenissem et locutus iis fuissem, peccatum non haberent. Post susceptum ergo uerbum Dei si qui peccet, efficitur ei ipsum uerbum uermis, qui eius semper conscientiam fodiat et arcana pectoris rodat.

7. Sed quid nos adhuc amplius docet sermo diuinus? Et ad uesperam, inquit, scietis quia ego Dominus, mane autem uidebitis maiestatem Domini.
Et de hoc uelim mihi Iudaei responderent, quomodo ad uesperam agnoscitur Dominus, mane autem uidetur maiestas eius. Vbi Dominus agnitus est ad uesperam et eius maiestas uisa est mane? Respondete nobis qui erudimini ab infantia usque ad senectutem semper discentes et numquam ad scientiam ueritatis peruenientes: quare non intelligitis haec prophetice dici? Sed si uis ista intelligere, non potes nisi per Euangelium. Ibi namque inuenies scriptum quia: Vespere sabbati, quae lucescit in primam sabbati, uenit Maria Magdalene et Maria Iacobi ad sepulcrum, et inuenerunt lapidem reuolutum a monumento, terrae motum factum, monumenta dirupta, centurionem et milites, qui ad custodiam positi erant, dicentes: uere hic Filius Dei erat. Agnitus ergo est per haec in uespera Dominus, quia Dominus ipse erat; agnitus est in uirtute resurrectionis. Sed quomodo mane gloria eius uisa est? Cum uenissent aliae mulieres prima sabbati mane ualde, inuenerunt angelos cum ingenti claritate ad sepulcrum sedentes et dicentes: Non est hic, surrexit a mortuis. Venite et uidete locum in quo positus est, et ite, dicite discipulis eius quia resurrexit et praecedit uos in Galilaeam. Visa est ergo mane maiestas Domini, cum per angelos resurrectio nuntiata est.

8. Additur autem in consequentibus: Vespere, inquit, manducabitis carnem, et mane replebimini panibus.
Et de hoc uelim scire quali ordine Iudaei prophetae dicta suscipiunt. Quid enim consequentiae uidebitur, ut aut uespere carnes sine panibus comedant, aut mane panes absque pulmenti adiectione manducent? Quid in hoc diuini muneris, quid temperamenti gratiae caelestis ostenditis? Hocine est in quo agnosci Deum ponitis, quod carnes in uespera sine panibus comeduntur, et maiestatem Dei dicitis apparere, si rursum panes sine carnibus comedantur? Sed uobis ista seruate, et his qui acquiescentes uobis et in coturnicibus agnosci posse Deum putant.
Nos autem, quibus in fine saeculi et ad uesperam mundi Verbum caro factum est, in illa carne agnosci dicimus Dominum quam suscepit ex Virgine. Istas enim Verbi Dei carnes neque mane aliquis neque meridie manducauit, sed ad uesperam. Aduentus enim Domini in carne ad uesperam factus est, sicut et Iohannes dicit: Pueri, nouissima hora est.
Sed et mane, inquit, replebimini panibus. Nobis et panis Verbum Dei est. Ipse est enim panis uiuus, qui de caelo descendit et uitam dat huic mundo. Sed quod dicit mane dari hunc panem, cum aduentum eius in carne factum dixerimus ad uesperam, hoc modo intelligendum puto quod ad uesperam quidem uergentis mundi et prope finem cursus sui positi Dominus uenerit, sed aduentu suo, quoniam ipse est Sol iustitiae, nouum credentibus reparauerit diem. Quia ergo nouum mundo scientiae lumen accendit, diem suum quodammodo mane effecit et suum mane tamquam iustitiae Sol produxit, et in hoc mane replentur panibus qui eius praecepta suscipiunt.
Nec mireris quia Verbum Dei et caro dicitur, et panis et lac dicitur, et olera dicitur, et pro mensura credentium uel possibilitate sumentium diuerse nominatur.
Potest tamen et hoc intelligi quod, post resurrectionem suam quam mane ostendimus factam, credentes repleuerit panibus, pro eo quod libros legis et prophetarum ignotos prius et incognitos dederit nobis, et ad instructionem nostram haec Ecclesiae instrumenta concesserit, ut ipse sit panis in Euangelio, ceteri uero libri legis uel prophetarum uel historiarum plures appellati sunt panes, ex quibus repleantur qui ex gentibus credunt. Quod tamen non sine prophetica auctoritate factum docemus. Praedixerat namque Esaias propheta hoc modo: Ascendent in montem, bibent uinum, unguentur unguento. Trade haec omnia gentibus; consilium enim Domini omnipotentis hoc est.
Sic ergo competenter et carnes ad uesperam accipimus, et panibus mane replebimur, quia nec possibile erat nobis mane carnes edere, nondum enim tempus erat, sed nec meridie poteramus. Vix enim angeli edunt carnes meridie, et illi fortassis ordini meridianum conceditur tempus.
Praeterea et illud intelligere possumus, quod unicuique nostrum mane est et initium diei illud tempus quo primo illuminamur et ad lucem fidei accedimus. In hoc ergo tempore, quo adhuc in principiis sumus, carnes Verbi comedere non possumus, id est perfectae et consummatae doctrinae nondum capaces existimus. Sed post longa exercitia, post profectum plurimum, cum iam proximi sumus ad uesperam et in ipsum finem perfectionis urgemur, tunc demum solidioris cibi et perfecti uerbi capaces fieri possumus.
Nunc ergo festinemus caeleste manna suscipere; istud enim manna, prout uult quisque, talem saporem reddit in ore eius. Audi enim et Dominum dicentem iis qui accedunt ad se: Fiat tibi secundum fidem tuam. Et tu ergo si uerbum Dei quod in Ecclesia praedicatur tota fide et tota deuotione suscipias, fiet tibi ipsum uerbum quodcumque desideras. Verbi gratia, si tribularis, consolatur te dicens: Cor contritum et humiliatum Deus non spernit. Si laetaris pro spe futura, cumulat tibi gaudia dicens: Laetamini in Domino et exsultate iusti. Si iracundus es, mitigat te dicens: Desine ab ira et derelinque indignationem. Si in doloribus sis, sanat te dicens: Dominus sanat omnes languores tuos. Si paupertate consumeris, consolatur te dicens: Dominus alleuat de terra inopem et de stercore eripit pauperem. Sic ergo manna uerbi Dei reddit in ore tuo saporem quemcumque uolueris.
Hoc tamen si quis infideliter suscipiat et non comedat, sed abscondat, uermes ex eo ebulliunt. Putasne eo usque deducendum est uerbum Dei, ut etiam uermis fieri putetur? Non te hic turbet auditus, audi prophetam ex persona Domini dicentem: Ego autem sum uermis et non homo. Sicut enim ipse est, qui fit aliis in ruinam, aliis autem in resurrectionem, ita et ipse est, qui nunc in manna fidelibus quidem dulcedo mellis, infidelibus autem uermis efficitur. Ipse est enim sermo Dei, qui iniquorum mentes arguit et correptionum spiculis peccatorum conscientias terebrat. Ipse est qui et ignis efficitur in cordibus illorum quibus adaperit Scripturas, qui dicunt: Nonne cor nostrum erat ardens intra nos, cum adaperiret nobis Scripturas? Et aliis ille ignis est qui conflagrat spinas de terra mala, id est qui malignas cogitationes in corde consumit. Et ideo peccatoribus quidem neque uermis arguens umquam moritur neque ignis exurens aliquando restinguitur; iustis autem et fidelibus permanet dulcis et suauis. Gustate enim et uidete quoniam suauis est Dominus, ipse Deus et Saluator noster Iesus Christus, cui est gloria et imperium in saecula saeculorum. Amen.

Homilia VIII
De initio Decalogi
1. Omnis qui didicit contemnere praesens saeculum, quod figuraliter Aegyptus appellatur, et per Verbum Dei, ut secundum Scripturas dicam, translatus est, et non inuenitur, quia ad saeculum futurum festinat ac tendit, de huiusmodi anima dicit Deus: Ego sum Dominus Deus tuus, qui eduxi te de terra Aegypti.
Non ergo haec ad illos tantum dicuntur qui de Aegypto profecti sunt, sed multo magis ad te qui nunc audis ista, si tamen proficiscaris ex Aegypto et Aegyptiis ultra non seruias, dicit haec Deus: Ego sum Dominus Deus tuus, qui eduxi te de terra Aegypti, de domo seruitutis. Vide si non negotia saeculi et actus carnis domus est seruitutis, sicut rursus e contrario relinquere saecularia et secundum Deum uiuere domus est libertatis, sicut et Dominus in Euangeliis dicit: Si permanseritis in uerbo meo, uos agnoscetis ueritatem et ueritas liberabit uos.
Ergo Aegyptus domus est seruitutis, Iudaea uero et Hierusalem domus est libertatis. Audi et Apostolum de his secundum sapientiam, quae ei in ministerio data fuerat, pronuntiantem: Quae autem sursum est, inquit, Hierusalem, libera est, quae est mater omnium nostrum. Sicut ergo Aegyptus, ista terrena prouincia, filiis Istrahel domus dicitur seruitutis ad comparationem Iudaeae et Hierusalem, quae iis domus efficitur libertatis, ita ad comparationem caelestis Hierusalem, quae, ut ita dicam, mater est libertatis, totus hic mundus et omnia quae in hoc mundo sunt, domus est seruitutis. Et quoniam de paradiso libertatis pro poena peccati ad huius mundi uentum fuerat seruitutem, idcirco primus sermo decalogi, id est prima mandatorum Dei uox de libertate profertur dicens: Ego sum Dominus Deus tuus, qui eduxi te de terra Aegypti, de domo seruitutis.
Hanc uocem in Aegypto positus audire non poteras, etiamsi tibi iniungatur ut pascha facias, etiamsi accingaris lumbos et sandalia accipias in pedibus, etiamsi uirgam teneas in manu et azyma cum amaritudine comedas. Et quid dico in Aegypto positus haec audire non poteras? Sed ne inde quidem profectus in prima statim mansione haec audire potuisti, nec in secunda, nec in tertia, nec cum transires rubrum mare; etiamsi ad Merram ueneris et fuerit tibi amaritudo in dulcedinem uersa, etiamsi in Helim ueneris ad duodecim fontes aquarum et septuaginta arbores palmarum, etiamsi Raphidim praeterieris ceterosque profectus ascenderis, nondum ad huiuscemodi uerba idoneus iudicaris, sed cum ueneris ad montem Sina. Multis ergo ante laboribus peractis, multis aerumnis et tentationibus superatis, uix aliquando mereberis praecepta suscipere libertatis, et audire a Domino: Ego sum Dominus Deus tuus, qui eduxi te de terra Aegypti, de domo seruitutis. Verum hic sermo nondum sermo mandati est, sed qui sit qui mandet ostendit. Nunc ergo uideamus quid sit initium decem mandatorum legis, et si non occurrimus omnia, initia saltim, prout Dominus dederit, explicemus.
2. Primum ergo mandatum est: Non erunt tibi dii alii praeter me. Et post hoc sequitur: Non facies tibi idolum neque ullam similitudinem, quaecumque in caelo sursum et quaecumque in terra deorsum sunt et quaecumque sunt in aquis subtus terram; non adorabis illa neque coles ea. Ego enim sum Dominus Deus tuus, Deus zelans, qui reddo peccata patrum in filios, in tertiam et quartam progeniem, his qui oderunt me, et faciens misericordiam in milia, his qui diligunt me et qui seruant praecepta mea.
Haec omnia simul nonnulli putant unum esse mandatum. Quod si ita putetur, non complebitur decem numerus mandatorum – et ubi iam erit decalogi ueritas? Sed si eo modo dirimatur quo et nos in superiori pronuntiatione distinximus, integer decem mandatorum numerus apparebit. Est ergo primum mandatum: Non erunt tibi dii alii praeter me, secundum uero: Non facies tibi idolum neque ullam similitudinem, et cetera. Incipiamus ergo a primo mandato.
Sed et ego auxilio indigeo ipsius, qui haec praecepit, Dei ad dicendum, et uos purgatioribus egetis auribus ad audiendum. Si quis ergo uestrum habet aures ad audiendum, audiat quomodo dictum est: Non erunt tibi dii alii praeter me. Si dixisset: non sunt dii praeter me, absolutior sermo uideretur. Nunc autem quia dicit: Erunt tibi non dii alii praeter me, non negauit quia sint, sed ne illi sint cui haec praecepta dantur inhibuit. Hinc puto et Apostolum Paulum sumpsisse illud quod ad Corinthios scribit dicens: Si quidem sunt qui dicuntur dii, siue in caelo, siue in terra. Et addit: Sicut et sunt dii multi et domini multi, sed nobis unus Deus Pater, ex quo omnia et nos in ipsum, et unus Dominus Iesus Christus, per quem omnia et nos per ipsum. Sed et in multis aliis inuenies Scripturae locis deos nominari, sicut et ibi: Quoniam Dominus summus, terribilis, rex magnus super omnes deos, et: Deus deorum Dominus locutus est, et: In medio autem deos discernit. De dominis idem Apostolus dicit: Siue throni, siue dominationes, siue potestates, omnia per ipsum et in ipso creata sunt. Dominationes autem non aliud sunt quam ordo quidam et multitudo dominorum. In quo, ut mihi uidetur, sensum legis lucidiorem fecit Apostolus Paulus.
Tale enim est quod dicit: licet sint multi domini, qui aliis gentibus dominentur, et dii multi, qui ab aliis colantur, sed nobis unus est Deus et unus Dominus. Quid autem causae sit in diis multis uel in dominis multis, si intente et patienter auditis, ipsa nos Scriptura poterit edocere. Ait enim idem Moyses in Deuteronomii cantico: Cum diuideret, inquit, Excelsus gentes et dispergeret filios Adam, statuit terminos gentium secundum numerum angelorum Dei. Et facta est portio Domini populus eius Iacob, funiculus haereditatis eius Istrahel. Angelos igitur, quibus regendas gentes commisit Excelsus, uel deos appellari uel dominos constat; deos quasi a Deo datos, et dominos quasi qui a Domino sortiti sint potestatem. Vnde et Dominus dicebat ad angelos qui non seruauerunt suum principatum: Ego dixi: dii estis, et filii Excelsi omnes. Vos autem ut homines moriemini, et sicut unus de principibus cadetis, imitantes scilicet diabolum, qui princeps omnium factus est ad ruinam. Vnde constat quod execrabiles illos fecit praeuaricatio, non natura.
Tibi ergo, o populus Istrahel, qui pars Dei es, qui funiculus haereditatis eius effectus es, non erunt, inquit, dii alii praeter me, quia uere Deus unus est Deus et uere Dominus unus est Dominus. Ceteris uero, qui ab ipso creati sunt, contulit nomen istud non natura, sed gratia.
Verum, ne aestimes haec tantum ad illum dici Istrahel, qui secundum carnem est, multo magis haec ad te dicuntur, qui Istrahel effectus es mente Deum uidendo, et circumcisus es corde, non carne. Nam et si in carne gentes sumus, in spiritu Istrahel sumus, propter eum qui dixit: Pete a me, et dabo tibi gentes haereditatem tuam, et possessionem tuam terminos terrae, et propter eum qui iterum dixit: Pater, omnia mea tua sunt et tua mea, et glorificatus sum in his; si tamen ita agas ut dignus sis pars esse Dei, et in funiculo haereditatis eius metiri. Alioquin si indigne agas, exemplo tibi sint illi qui ad hoc uocati fuerant ut essent pars Dei, et peccatis suis hoc meruerunt ut dispergerentur per omnes gentes. Et qui prius educti fuerant de domo seruitutis, nunc rursum – quia qui peccat, seruus est peccati, – non iam Aegyptiis solis, sed omnibus gentibus seruiunt. Ergo dicitur et tibi, qui per Iesum Christum existi de Aegypto, et de domo seruitutis eductus es: Non erunt tibi dii alii praeter me.

3. Post haec uideamus quid etiam secundum uidetur continere mandatum: Non facies tibi ipsi idolum, neque omnem similitudinem eorum quae sunt in caelo uel quae in terra uel quae in aquis subtus terram.
Longe aliud sunt idola et aliud dii, sicut ipse nos nihilominus Apostolus docet. Nam de diis dixit: Sicut sunt dii multi et domini multi; de idolis autem dicit: Quia nihil est idolum in mundo. Vnde mihi uidetur non transitorie haec legisse quae lex dicit. Vidit enim differentiam deorum et idolorum, et rursum differentiam idolorum et similitudinum; nam qui de idolis dixit quia non sunt, non addidit quia et similitudines non sunt. Hic autem dicit: Non facies tibi ipsi idolum neque similitudinem omnium. Aliud ergo est facere idolum, aliud similitudinem. Et si quidem Dominus nos ad ea quae dicenda sunt illuminare dignetur, ego sic arbitror accipiendum quod, uerbi causa, si quis in quolibet metallo auri uel argenti uel ligni uel lapidis faciat speciem quadrupedis alicuius uel serpentis uel auis, et statuat illam adorandam, non idolum, sed similitudinem fecit; uel etiam si picturam ad hoc ipsum statuat, nihilominus similitudinem fecisse dicendus est. Idolum uero fecit ille qui, secundum Apostolum dicentem quia: idolum nihil est, facit quod non est. Quid est autem quod non est? Species, quam non uidit oculus, sed ipse sibi animus fingit. Verbi gratia, ut si qui humanis membris caput canis aut arietis formet, uel rursum in uno hominis habitu duas facies fingat, aut humano pectori postremas partes equi aut piscis adiungat. Haec et his similia qui facit, non similitudinem, sed idolum facit. Facit enim quod non est nec habet aliquid simile sui. Et idcirco haec sciens Apostolus dicit: Quia idolum nihil est in mundo, non enim aliqua ex rebus exstantibus adsumitur species, sed quod ipsa sibi otiosa mens et curiosa reppererit. Similitudo uero , cum aliquid ex his quae sunt uel in caelo uel in terra uel in aquis formatur, sicut superius diximus. Verumtamen non sicut de his quae in terra sunt uel in mari similitudinibus in promptu est pronuntiare, ita etiam de caelestibus; nisi si quis dicat de sole et luna et stellis hoc posse sentiri; et horum namque formas exprimere gentilitas solet.
Sed quia Moyses eruditus erat in omni sapientia Aegyptiorum, etiam ea quae apud illos erant in occultis et reconditis prohibere cupiebat; sicut uerbi causa, ut nos quoque appellationibus utamur ipsorum, Hecaten quam dicunt, aliasque daemonum formas, quae Apostolus spiritalia nequitiae in caelestibus uocat. De quibus fortassis et propheta dicit quia: Inebriatus est gladius meus in caelo. His enim formis et similitudinibus inuocare daemonia moris est his quibus talia curae sunt, uel ad repellenda uel etiam ad inuitanda mala, quae nunc sermo Dei uniuersa complectens simul abiurat et abicit, et non solum idolum fieri uetat, sed et similitudinem omnium quae in terra sunt, et in aquis et in caelo.

4. Addit autem et dicit: Non adorabis ea neque coles ea.
Aliud est colere, aliud adorare. Potest quis interdum et inuitus adorare, sicut nonnulli regibus adulantes, cum eos in huiusmodi studia deditos uiderint, adorare se simulant idola, cum in corde ipsorum certum sit quia nihil est idolum; colere uero est toto his affectu et studio mancipari. Vtrumque ergo resecat sermo diuinus, ut neque affectu colas neque specie adores. Sciendum tamen est quod, cum decreueris praecepti huius seruare mandatum, et omnes ceteros deos et dominos repudiare, et praeter unum Deum et Dominum neminem habere uel deum uel dominum, hoc est bellum sine foedere denuntiasse omnibus ceteris.
Cum ergo uenimus ad gratiam baptismi, uniuersis aliis diis et dominis renuntiantes, solum confitemur Deum Patrem et Filium et Spiritum sanctum. Sed hoc confitentes, nisi toto corde diligamus Dominum Deum nostrum et tota anima ac tota uirtute adhaereamus ipsi, non sumus effecti pars Domini, sed uelut in confinio quodam positi, et illos offensos patimur quos refugimus, et Dominum ad quem confugimus propitium non efficimus, quem non ex toto et integro corde diligimus. Et ideo luget nos propheta quos uidet huiuscemodi inconstantia fluctuare, et dicit: Vae duplices animo, et iterum: Vsque quo claudicatis utrisque genibus uestris? Sed et Apostolus Iacobus dicit: Vir duplex animo inconstans in omnibus uiis suis. Sumus ergo nos, qui non integra nec perfecta fide sequimur Dominum nostrum et ab alienis recessimus diis, uelut in medio quodam confinio positi, et ab illis quasi fugaces caedimur, et a nostro Domino tamquam instabiles et dubii non defendimur.
Aut non hoc est quod et prophetae spiritaliter imaginantur de amatoribus Hierusalem, cum dicunt quia: Amatores tui ipsi inimici facti sunt tibi?
Ita ergo intellige et animae tuae multos fuisse amatores, qui delectati sunt decore eius, cum quibus meretricata est. De quibus et dicebat: Post amatores meos ibo, qui dant mihi uinum meum et oleum meum, et cetera. Sed uenit iam in illud tempus ut diceret: Reuertar ad uirum meum priorem, quia melius mihi erat tunc quam modo. Regressa es ergo ad uirum tuum priorem, offendisti sine dubio amatores tuos cum quibus adulteria committebas. Nisi ergo nunc tota fide permaneas cum uiro tuo et toto ei amore glutineris, ex multis sceleribus quae commisisti, suspectus est ei omnis motus tuus et aspectus tuus, ipse et incessus, si fuerit negligentior. Nihil ultra in te lasciuum uidere, nihil dissolutum et prodigum potest. At ubi parum quid a uiro tuo diuerteris oculos, statim necesse est memoriam fieri priorum. Vt ergo et priora deleas et fides tibi haberi possit in reliquis, non modo agendum tibi nihil est impudicum, sed ne cogitandum quidem. Vide enim quid scriptum est: Cum, inquit, immundus spiritus exierit ab homine, uadit per loca arida, quaerit requiem, et non inuenit. Et tunc dicit: reuertar in domum meam unde exiui. Et si ueniens inuenerit eam uacantem, mundam et ornatam, uadit et adducit secum alios septem spiritus nequiores se, et intrans in domum illam habitat in ea. Et erunt nouissima hominis illius peiora prioribus.
Haec si aduertamus, quomodo possumus uel in paruo negligentiae locum dare? Habitauit enim in nobis immundus spiritus antequam crederemus, antequam ueniremus ad Christum, cum adhuc, ut superius dixi, fornicaretur anima nostra a Deo et esset cum amatoribus suis daemonibus. Sed posteaquam dixit: Reuertar ad uirum meum priorem, et uenit ad Christum qui eam ex initio ad imaginem suam creauit, necessario locum dedit adulter spiritus, ubi uidit legitimum uirum. Suscepti ergo sumus a Christo, et mundata est domus nostra a peccatis prioribus, et ornata est ornamentis sacramentorum fidelium, quae norunt qui initiati sunt. Sed non statim domus haec habitatorem habere Christum meretur, nisi sit uita eius et conuersatio ita sancta, ita pura et incontaminabilis, ut templum Dei esse mereatur. Non enim domus adhuc, sed templum esse debet, in quo habitet Deus. Si ergo acceptam gratiam negligat et implicet se negotiis saecularibus, continuo spiritus ille immundus redit et uindicat sibi domum uacantem. Et ne iterum possit expelli, alios secum septem spiritus adhibet nequiores, et fiunt nouissima huiusmodi hominis peiora prioribus, quia tolerabilius fuerat non redisse ad uirum priorem animam semel meretricantem, quam regressam post confessionem uiri rursum adulteram fieri.
Nulla ergo societas, sicut dicit Apostolus, templo Dei cum idolis, nulla consonantia Christo et Belial. Si Dei sumus, tales esse debemus ut compleatur illud quod dicit de nobis Deus: Quia habitabo in iis et inambulabo, et ipsi erunt mihi populus, et sicut alio loco propheta dicit: Exite de medio eorum et separamini, dicit Dominus, qui portatis uasa Domini. Exite et immundum nolite contingere, et ego recipiam uos et ero uobis in patrem, et uos eritis mihi in filios et filias, dicit Dominus omnipotens. Propterea ergo dicit: Non erunt tibi dii alii prater me, neque facies tibi ipsi idolum neque similitudinem ullam, quaecumque in caelo sunt et quaecumque in terra, et quae in aquis; neque adorabis eos neque coles eos.

5. Ego enim sum Dominus Deus tuus, Deus zelans. Vide benignitatem Dei, quomodo, ut nos doceat et perfectos faciat, ipse fragilitatem humanorum non recusat affectuum. Quis enim audiens Deum zelantem non continuo miretur et humanae fragilitatis uitium putet? Sed omnia propter nos et agit et patitur Deus et, ut possimus edoceri, notis et usitatis nobis affectibus loquitur. Videamus ergo quid est hoc quod dicit quia: Deus zelans ego sum.
Sed ut contemplari facilius possint diuina, de humanis, secundum ea quae superius disseruimus, doceamur exemplis. Omnis mulier aut sub uiro est et subiecta est legibus uiri, aut meretrix est et utitur libertate peccandi. Qui ergo ingreditur ad meretricem, scit se ad eam ingressum esse mulierem quae prostituta est et cunctis uolentibus patet; et ideo indignari non potest, si cum ea etiam alios uideat amatores. Qui uero legitimo utitur matrimonio, non patitur uti uxorem potestate peccandi, sed accenditur zelo ad castitatem matrimonii conseruandam, quo possit ex ea fieri legitimus pater.
Hoc ergo exemplo intelligamus omnem animam, aut prostitutam esse daemonibus et habere plurimos amatores, ita ut intret ad eam modo quidem spiritus fornicationis, illo discedente intret spiritus auaritiae, post hunc ueniat superbiae spiritus, inde irae, inde inuidiae, post etiam uanae gloriae, aliique cum iis plurimi. Isti omnes ita cum infideli anima meretricantur, ut alter alteri non inuideat nec zelotypia moueantur ad inuicem. Et quid dico quod alter alterum non excludat? Immo et inuitant se inuicem et sponte conuocant, sicut paulo ante iam diximus quod in Euangelio scriptum est de illo spiritu, qui exiit ab homine, et regressus adduxit secum septem alios nequiores se spiritus, ut in una anima simul habitarent. Sic ergo nullam zelotypiam amatorum suorum patitur anima quae daemonibus prostituta est.
Si uero legitimo coniuncta sit uiro, illi uiro cuius matrimonio Paulus animas coniungit et sociat, sicut et ipse dicit: Statui enim uos uni uiro uirginem castam exhibere Christo, et de quo in Euangeliis scriptum est quia Rex quidam fecit nuptias filio suo, in huius ergo uiri nuptias cum se anima dederit et legitimum cum eo sortita fuerit matrimonium, etiam si fuit aliquando peccatrix, etiam si meretricata est, tamen si se huic uiro tradidit, ultra eam peccare non patitur. Non potest ferre ut rursum anima, quae se sortita est uirum, alludat adulteris: excitatur super ea zelus eius, defendit coniugii castitatem.
Et zelans dicitur Deus, quia animam sibi mancipatam non patitur daemonibus admisceri. Alioquin si eam uiderit temerantem iura coniugii et occasiones quaerere ad peccatum, tunc, ut scriptum est, dat ei libellum repudii et dimittit eam dicens: Vbi est libellus repudii matris uestrae, quo dimisi eam? Quibus etiam addit et dicit: Ecce peccatis uestris uenundati estis, et propter iniquitates uestras dimisi matrem uestram. Haec qui loquitur zelans est, et zelo commotus haec dicit; post agnitionem enim sui, post illuminationem uerbi diuini, post gratiam baptismi, post confessionem fidei, et tot tantisque sacramentis matrimonium confirmatum, non uult nos ultra peccare, non patitur animam, cuius ipse uel sponsus uel uir appellatur, cum daemonibus ludere, scortari cum immundis spiritibus, cum uitiis et immunditiis uolutari; quod et si forte aliquando eueniat infeliciter, saltim ut conuertatur et redeat et paeniteat.
Nouum enim hoc bonitatis eius est genus ut, etiam post adulterium, reuertentem tamen et ex corde paenitentem suscipiat animam; sicut et ipse per prophetam dicit: Numquid mulier si exierit a uiro et dormierit cum alio uiro, reuertens reuertetur ad uirum suum? Nonne contaminatione contaminabitur? Tu autem fornicata es in pastoribus multis et reuertebaris ad me. Item alibi dicit: Et posteaquam fornicata es in his omnibus, dixi: reuertere ad me; et nec sic reuersa es, dicit Dominus. Hic ergo Deus zelans si requirit et desiderat animam tuam adhaerere sibi, si te seruat a peccato, si corripit, si castigat, si indignatur, si irascitur et uelut zelotypia quadam erga te utitur, spem tibi esse salutis agnosce. Si uero castigatus non resipiscis, correptus non emendaris, uerberatus contemnis, scito quod, si eo usque peccando profeceris, discedet a te zelus eius et dicetur tibi illud quod per Ezechielem prophetam ad Hierusalem dicitur: Propterea discedet zelus meus a te, et non irascar super te ultra.
Vide misericordiam et pietatem boni Dei. Quando uult misereri, indignari se dicit et irasci, sicut per Hieremiam dicit: Dolore et flagello castigaberis, Hierusalem, uti ne abscedat anima mea abs te. Haec si intelligis, miserantis Dei uox est, ubi irascitur, ubi zelatur, ubi adhibet dolores et uerbera. Flagellat enim omnem filium quem recipit. Vis autem audire indignantis Dei terribilem uocem? Audi quid dicit per prophetam: cum enumerasset multa nefanda quae commiserat populus, addit etiam haec: Et propter hoc, inquit, non uisitabo super filias uestras cum fornicantur, neque super nurus uestras cum moechantur. Hoc est terribile, hoc extremum, cum iam non corripimur pro peccatis, cum iam non corrigimur delinquentes. Tunc enim cum excesserimus peccandi modum, Deus zelans auertit a nobis zelum suum, sicut superius dixit: Auferetur enim zelus meus a te, et non irascar super te ultra. Haec de eo quod dictum est: Deus zelans.

6. Videamus nunc et quod sequitur, quomodo reddi dicuntur peccata patrum in filios in tertiam et quartam progeniem.
In hoc enim sermone solent nos haeretici suggillare quod non sit boni Dei sermo, qui pro peccatis alterius alium plecti dicat. Sed secundum ipsorum rationem, qui Deum legis haec mandantem licet non bonum, iustum tamen dicunt, ne ipsi quidem possunt ostendere, quomodo secundum sensum suum iustitiae conuenire uideatur, si alius alio peccante puniatur. Superest igitur, ut Dominum deprecemur, ut ostendat nobis quomodo praecepta haec iusto bonoque conueniant Deo.
Saepe iam diximus quod Scripturae diuinae non omnia ad exteriorem hominem, sed perplura ad interiorem loquuntur. Interior igitur homo noster aut Deum habere dicitur patrem, si secundum Deum uiuit et quae Dei sunt agit, aut diabolum, si in peccatis sit et uoluntates illius gerit; sicut euidenter in Euangeliis Saluator ostendit cum dicit: Vos de patre diabolo estis et desideria patris uestri facere uultis. Ille homicida fuit ab initio, et in ueritate non stetit. Sicut ergo semen Dei in nobis dicitur manere, cum uerbum Dei seruantes in nobis non peccamus, ut Iohannes dicit: Qui autem ex Deo est, non peccat, quia semen Dei manet in eo, ita et cum a diabolo ad peccandum suademur, semen eius suscipimus. Cum uero etiam opere implemus quod suaserit, tunc iam et genuit nos; nascimur enim ei filii per peccatum. Verum quoniam peccantes uix fere accidit ut sine adiutore peccemus, sed aut ministros peccati aut adiutores semper requirimus – uerbi causa, si adulterium quis molitur, non potest hoc solus admittere, sed necesse est etiam adulteram consortem fieri sociamque peccati; tum praeterea etsi non plures, esse tamen necesse est aliquem uel aliquam in ministeriis ac societate peccati; qui omnes, uelut unus ex altero secundum persuasionis ordinem generati, ex patre diabolo noxiae natiuitatis progeniem ducunt.
Et ut ad ea quae scripta sunt ueniamus, Dominus maiestatis Iesus Christus Saluator noster crucifixus est. Huius piaculi auctor et pater sceleris sine dubio diabolus est. Sic enim scriptum est: Cum autem introisset diabolus in cor Iudae Scariotis, ut traderet eum. Pater ergo peccati diabolus est. Iste in hoc scelere primum filium generat Iudam, sed solus hoc Iudas implere non poterat. Quid ergo scriptum est? Abiit, inquit, Iudas ad scribas et Pharisaeos et ad pontifices, dicens iis: Quid mihi datis, et ego uobis eum tradam? Nascitur ergo ex Iuda generatio tertia et quarta peccati. Et hunc ordinem deprehendere poteris etiam in singulis quibusque peccatis.
Nunc ergo uideamus, secundum hanc quam diximus progeniem, quomodo Deus peccata patrum reddat in filios et in tertiam et quartam progeniem, et in ipsos non reddat patres; nihil enim de patribus dixit. Diabolus ergo, qui peccandi iam modum excessit, sicut propheta dicit, quemadmodum uestimentum in sanguine concretum non erit mundum, ita et ipse non erit mundus in hoc saeculo neque corripitur pro peccato neque flagellatur; omnia namque ei seruata sunt in futurum. Vnde et ipse sciens sibi illud statutum tempus esse poenarum dicebat ad Saluatorem: Quid uenisti ante tempus torquere nos? Dum ergo stat hic mundus, peccata sua non recipit diabolus, qui est peccantium pater; redduntur autem in filios, id est in eos quos genuit per peccatum.
Etenim homines in carne positi corripiuntur a Domino, uerberantur, flagellantur. Non uult enim Dominus mortem peccatoris, sed ut reuertatur et uiuat. Et propterea benignus et misericors Dominus reddit peccata patrum in filios, ut, quoniam patres, id est diabolus et angeli eius, ceterique principes mundi ac rectores tenebrarum harum – et ipsi enim efficiuntur patres peccati, sicut et diabolus – quoniam, inquam, patres isti indigni sunt qui in praesenti saeculo corripiantur, sed in futuro recipiunt quae merentur, filii eorum, id est quos peccare persuaserint et qui nihilominus per ipsos adsciti fuerint ad consortium societatemque peccati, hi recipiunt quae gesserunt, ut purgatiores ad futurum saeculum pergant, et ultra diabolo socii non efficiantur in poena. Quia ergo misericors est Deus et omnes homines uult saluos fieri, propterea dicit: Visitabo in uirga ferrea facinora eorum et in flagellis peccata eorum. Misericordiam autem meam non auferam ab iis.
Visitat igitur Dominus animas et requirit quas iste pessimus persuasione peccati genuerit pater, et dicit ad unamquamque earum: Audi, filia, et uide et inclina aurem tuam, et obliuiscere populum tuum et domum patris tui. Visitat ergo te post peccatum et commonet te et in flagello et uirga te uisitat pro peccato, quod tibi diabolus pater subiecit, ut reddat illud tibi in sinum id est dum in corpore degis. Et sic completur reddi peccata patrum in sinus filiorum, in tertiam et quartam progeniem.
Deus enim zelans est, et animam quam sibi despondit in fide, non uult illam permanere in contaminatione peccati, sed uult eam cito purgari, uult eam uelociter abicere omnes immunditias suas, si cui forte subreptum est.
Si uero permanet in peccatis et dicit: non audiemus uocem Domini, sed facientes faciemus uoluntates nostras et incendemus reginae caeli, sicut exprobatur per prophetam: tunc seruatur etiam ipsa ad illam Sapientiae sententiam, quae dicit: Quoniam quidem uocabam et non audiebatis, sed irridebatis sermones meos; itaque et ego uestram perditionem ridebo, uel illam quae posita est illis in Euangelio dicente Domino: Discedite a me in ignem aeternum, quem preparauit Deus diabolo et angelis eius.
Ego opto ut, dum in hoc saeculo sum, uisitet Dominus peccata mea et hic mihi restituat, ut ibi dicat etiam de me Abraham, sicut dixit de paupere Lazaro ad diuitem: Memento, fili, quod recepisti bona tua in uita tua et Lazarus similiter mala. Nunc autem hic requiescit, tu uero cruciaris. Propterea ergo cum corripimur, cum castigamur a Domino, esse non debemus ingrati, sed intelligamus propterea nos in praesenti saeculo corripi, ut in futuro requiem consequamur, sicut et Apostolus dicit: Cum autem castigamur a Domino, corripimur, ne cum hoc mundo damnemur. Propterea denique et beatus Iob libenter suscipiebat cuncta supplicia et dicebat quia: Si bona accepimus de manu Domini, nonne et mala tolerabimus? Dominus dedit, Dominus abstulit, ut Domino placuit, ita factum est. Sit nomen Domini benedictum.
Reddit autem et misericordiam in milia his qui diligunt eum. Qui enim diligunt, correptionem non indigent, neque enim peccant, sicut et Dominus dicit: Qui diligit me, mandata mea custodit. Et ideo perfecta dilectio foras mittit timorem. Ob hoc ergo diligentibus sola misericordia posita est; beati enim misericordes, quia ipsis miserebitur Deus in Christo Iesu Domino nostro, cui est gloria et imperium in saecula saeculorum. Amen.

Homilia IX
De tabernaculo
1. Si quis digne intelligat uel ex Aegypto Hebraeorum profectionem, uel transitum maris rubri, sed et omnem hanc uiam quae agitur per desertum, et metationes singulas quasque castrorum, si horum ita exstiterit capax, ut etiam legem Dei suscipiat scriptam non atramento, sed Spiritu Dei uiui; si quis, inquam, ad haec ita per ordinem profectuum ueniat, ut singula quaeque implens in spiritu assecutus sit, et ea quae in his indicantur augmenta uirtutum, ille potest consequenter etiam ad uisionem et intelligentiam tabernaculi peruenire.
De quo tabernaculo multis quidem in locis memorant Scripturae diuinae, et indicare quaedam uidentur quorum uix capax esse possit humanus auditus; praecipue tamen Apostolus Paulus de intelligentia tabernaculi quaedam nobis prodit scientiae excelsioris indicia, sed, nescio quo pacto, fragilitatem fortassis intuens auditorum, claudit quodammodo ipsa quae pandit. Dicit namque ad Hebraeos scribens: Tabernaculum enim factum est primum, in quo erat candelabrum et propositio panum, quod dicebatur sancta sanctorum. Post secundum autem uelamen, tabernaculum quod dicitur sanctum, habens aureum altare incensi, et arcam testamenti, et intra eam duas tabulas, et manna, et uirgam Aaron quae fronduerat. Sed his addidit: De quibus non est modo dicendum per singula. Quod ergo ait: De quibus non est modo dicendum, quidam ad illud tempus referunt quo Hebraeis scribebat epistolam; aliis uero uidetur quod pro magnitudine mysteriorum omne tempus praesentis uitae ad haec explananda idoneum neget.
Verum non usquequaque tristes nos relinquit Apostolus, sed, ut sibi moris est, aperit pauca de multis, ut clausum sit quidem negligentibus, inueniatur autem a quaerentibus et pulsantibus aperiatur. Repetit ergo rursum de tabernaculo et dicit: Non enim in sancta manu facta ingressus est Iesus, exemplaria uerorum, sed in ipsum caelum, ut appareat nunc uultui Dei per uelamen, id est per carnem suam. Qui ergo uelamen interioris tabernaculi carnem Christi interpretatus est, sancta autem ipsa caelum uel caelos, Dominum uero Christum pontificem, eumque dicit introisse semel in sancta, aeterna redemptione inuenta, ex his paucis sermonibus si quis intelligere nouit Pauli sensum, potest aduertere quantum nobis intelligentiae pelagus patefecerit. Sed qui satis amant litteram legis Moysis, spiritum uero eius refugiunt, suspectum habent Apostolum Paulum interpretationes huiusmodi proferentem.

2. Videamus ergo si non etiam ueterum sanctorum aliqui opinionem tabernaculi longe aliam, quam isti nunc aestimant, habuere. Dauid namque eximius prophetarum, quam magnifice de tabernaculo sentit, ausculta: Dum dicitur, inquit, mihi per singulos dies: ubi est Deus tuus? haec memoratus sum, et effudi in me animam meam, quoniam ingrediar in locum tabernaculi admirabilis, usque ad domum Dei. Et iterum in quarto decimo Psalmo dicit: Domine, quis habitabit in tabernaculo tuo? aut quis requiescet in monte sancto tuo? Qui ingreditur sine macula et operatur iustitiam, et cetera. Quis ergo est iste locus tabernaculi admirabilis, ex quo peruenitur usque ad domum Dei, cuius quia memor factus est, effusa est in ipso anima eius, et uelut quodam intolerabili desiderio resolutus est? Itane tandem credendum est quia istud tabernaculum, quod ex pellibus et cortinis atque operimentis ciliciis aliisque nostri usus materiis constabat, propheta desiderans effunderetur animo, ac tota mente corrueret? Vel certe quomodo uerum erit de isto dici tabernaculo quod non habitet in eo nisi innocens manibus et mundo corde, qui non accepit in uano animam suam, cum Regnorum prodat historia habitasse in tabernaculo Dei sacerdotes pessimos filios pestilentiae, et ipsam quoque arcam testamenti ab Allophylis captam apud impios et profanos fuisse detentam? Ex quibus omnibus constat longe alio sensu prophetam sentire de tabernaculo hoc, in quo dicit quod non habitet nisi innocens manibus et mundo corde, et qui non accepit in uano animam suam, nec fecit proximo suo malum, et opprobrium non accepit aduersus proximum suum. Talem ergo oportet esse huius habitatorem tabernaculi, quod fixit Dominus et non homo.
Sed ueniamus etiam ad Euangelia, si quid in ipsis dici de tabernaculis inuenimus, ut per sententiam Domini indubitatum possit esse quod quaerimus. Inuenimus ergo ipsum Saluatorem Iesum Christum tabernaculum non unum, sed plura memorantem, et non temporalia, sed aeterna, cum dicit: Facite uobis amicos de mammona, ut, cum defecerit, recipiant uos in aeterna tabernacula. Audisti pronuntiantem Dominum aeterna esse tabernacula, audi nunc et Apostolum dicentem: Tabernaculum nostrum, quod de caelo est, superindui cupientes. Nondum tibi ex his omnibus iter aperitur, quo derelicta terra sequens propheticum et apostolicum sensum et – quod omnium maius est – sequens uerbum Christi tota mente et toto sensu adscendas ad caelum, atque ibi aeterni tabernaculi magnificentiam quaeras, cuius figura per Moysen adumbratur in terris? Denique sic ad eum etiam Dominus dicit: Vide, inquit, omnia facito secundum figuram quae tibi ostensa est in monte.
Verum humana mens et nostra praecipue, qui nos minimos aut etiam nullos in diuina sapientia nouimus, eo usque fortassis possit accedere, ut sentiat quidem haec quae diuinis uoluminibus inferuntur, non de terrenis, sed de caelestibus dici, et formas esse non praesentium, sed futurorum bonorum, non corporalium, sed spiritalium rerum; quomodo autem horum narratio aptari possit caelestibus et aeternis, nec nostrae mensurae est dicere nec uestrae, ut opinor, capacitatis audire. Paucas tamen, si nos orantibus uobis Dominus illuminare dignetur, quae ad Ecclesiae aedificationem pertineant, aperire temptabimus.

3. Iubetur ergo uniuersus populus, unusquisque pro uiribus conferens, facere tabernaculum, ut quodammodo omnes simul unum sint tabernaculum. Collatio uero ipsa non fit necessitate, sed sponte. Ait enim Deus ad Moysen, ut unusquisque, sicut uisum fuerit cordi eius, aurum, argentum, lapides pretiosos, aes, tum praeterea byssum, coccum, hyacinthum et purpuram, pelles etiam arietum rubras et pelles hyacinthinas, sed et ligna imputribilia, pilos quoque caprarum ad constructionem tabernaculi offerat. Mulieres quoque sapientes in arte textrinae requiruntur, et fabri qui aurum uel argentum uel aes, lapides etiam aptare nouerint, auro et ligna formare.
Tum deinde mensurae traduntur atriorum. Quae atria extenta tentoriis, columnis erecta, seris stabilita et funibus distenta firmantur. Fiunt praeterea quaedam uelaminibus distincta, quae appellantur sancta, et alia nihilominus secundo dirempta uelamine, quae dicuntur sancta sanctorum. Collocatur intrinsecus arca testamenti, supra quam Cherubin extensis alis seque inuicem contingentibus statuuntur, ibique ex auro uelut basis eis quaedam collocatur ac sedes, quod appellatur propitiatorium, sed et altare aureum incensi. Tum praeterea in exteriori loco candelabrum ponitur aureum in parte austri ut respiciat ad aquilonem. In parte uero aquilonis mensa collocatur et propositio panum super eam. Nec non et altare holocaustorum iuxta uelamen interius ponitur. Sed quid ego de his reuoluo per singula? Vix ad haec tantum enarranda sufficimus, uix nobis ipsa rerum materialium forma adduci ante oculos potest, et quomodo quis latentia in his mysteria expedire sufficiet?
Verumtamen causa pro qua fieri deberet tabernaculum, in superioribus inuenitur praedicta dicente Domino ad Moysen: Facies, inquit, mihi sanctificationem, et inde uidebor uobis. Vult ergo Deus ut faciamus ei sanctificationem. Promittit enim quia, si fecerimus ei sanctificationem, possit nobis uideri. Vnde et Apostolus ad Hebraeos dicit: Pacem sequimini et sanctificationem, sine qua nemo uidebit Deum. Haec ergo est sanctificatio, quam iubet Dominus fieri, quam et Apostolus in uirginibus esse uult, ut sint sanctae corpore et spiritu, sciens sine dubio quod qui fecerit Domino sanctificationem per cordis sui et corporis puritatem, ipse uidebit Deum. Faciamus ergo et nos sanctificationem Domino, et omnes unam, et unusquisque per singulos unam.
Omnes fortasse sanctificationem Ecclesiam facimus quae est sancta, non habens maculam aut rugam, hoc modo, si columnas habeat doctores et ministros suos, de quibus dicit Apostolus: Petrus et Iacobus et Iohannes, qui uidebantur columnae esse, dextras dederunt mihi et Barnabae societatis. In tabernaculo ergo hoc columnae seris interiectis iunguntur, in Ecclesia doctores datis sibi dextris sociantur. Sed columnae istae inargentatae sint et bases earum inargentatae. Binae autem bases columnis singulis deputentur; una, quae caput dicitur et superponitur, alia, quae uere basis appellatur et columnae uelut pro fundamento subicitur. Inargentatae ergo sint columnae idcirco, quia qui uerbum Dei praedicant accipient per Spiritum eloquia Domini, quae sunt eloquia casta, argentum igni probatum. Isti autem praedicationis suae bases habent prophetas; supra fundamentum enim Apostolorum et prophetarum Ecclesiam collocant, quorum testimoniis utentes fidem Christi confirmant. Caput autem columnarum est ille, opinor, de quo dicit Apostolus quia caput uiri Christus est. Seras uero columnarum societatis apostolicae datas sibi inuicem dextras supra iam diximus. Tentoria, quae ansulis assuta et circulis suspensa atque innexa funibus, ad modum cortinarum uiginti et octo in longum atque in latum quattuor cubitis distenduntur, habeatur reliqua credentium plebs, quae haeret et pendet in funibus fidei. Funis enim triplex non rumpitur, quae est Trinitatis fides, ex qua pendet et per quam sustinetur omnis Ecclesia. Viginti autem et octo cubitorum quod in longum distenditur et in latum quattuor atrii unius mensura, puto quod inserta lex Euangeliis designetur. Septenarius namque numerus legem significare solet pro multis septimi numeri sacramentis. Qui cum sociatur ad quattuor, quater septem consequenter uiginti et octo numerum faciunt. Decem autem haec atria fiunt, ut integrum perfectionis numerum teneant et legis decalogum signent. Iam uero cocci et hyacinthi et byssi ac purpurae species multa ac diuersa opera explicant. Inde tentoria, inde uelum exterius et interius, inde tota sacerdotalis et pontificalis uestis auro et gemmis expeditur adiuntis.
Sed ne diutius per singularum demoremur species uirtutum, possumus breuiter dicere illa significari per haec quibus ornatur Ecclesia. Fides eius auro conferri potest; sermo praedicationis argento, aes patientiae; lignis imputribilibus scientia, quae per lignum uenit, aut incorruptio castitatis, quae numquam ueterescit; bysso uirginitas; cocco confessionis gloria; purpurae caritatis fulgor; hyacintho spes regni caelorum. Istae sint interim materiae ex quibus omne tabernaculum construatur, induantur sacerdotes, ornetur et pontifex. Quorum indumenta quae sint uel qualia, in alio loco propheta pronuntiat et dicit: Sacerdotes tui induantur iustitiam; sunt ergo ista omnia indumenta iustitiae. Et iterum Paulus Apostolus dicit: Induite uos uiscera misericordiae; sunt ergo et indumenta misericordiae. Sed et alia nihilominus idem Apostolus indumenta nobiliora designat, cum dicit: Induite uos Dominum Iesum Christum, et carnis curam ne feceritis ad concupiscentias. Ista ergo sunt indumenta, quibus ornatur Ecclesia.

4. Potest autem et unusquisque nostrum etiam in semet ipso construere tabernaculum Deo. Si enim, ut quidam ante nos dixerunt, tabernaculum hoc totius mundi tenet figuram, mundi autem habere etiam singuli quique imaginem possunt, cur non et tabernaculi unusquisque in semet ipso formam possit explere? Is ergo debet columnas sibi aptare uirtutum, columnas argenteas, id est patientiam rationabilem. Potest enim esse quidem in homine, quae uideatur patientia, sed quae rationabilis non sit. Nam et qui non sentit iniuriam et propterea non reddit patiens uidetur, sed non est rationabilis ista patientia. Iste ergo habet quidem columnas, sed non sunt argenteae; qui uero propter uerbum Dei patitur et fortiter fert, iste columnis argenteis decoratus est et munitus. Potest in se et atria distendere, cum dilatauerit cor suum secundum Apostoli uocem dicentis ad Corinthios: Dilatamini et uos. Potest se et seris munire, cum se unianimitate dilectionis adstrinxerit. Potest super argenteas bases stare, cum supra stabilitatem uerbi Dei, uerbi prophetici et apostolici collocatur. Potest habere in columna deauratum caput, si caput aureum sit ei fides Christi. Omnis namque uiri caput Christus est. Decem uero atria potest in semet ipso distendere, cum non in uno tantum uerbo legis dilatatur neque duobus aut tribus, sed in toto decalogo legis spiritalis intelligentiae dilatare amplitudinem potest, aut cum fructum Spiritus, gaudium, pacem, patientiam, benignitatem, bonitatem, modestiam, fidem, continentiam, adiecta, quae est maior omnium, caritate protulerit.
Habeat adhuc in se anima ista, quae non dederit somnum oculis suis nec palpebris suis dormitationem nec requiem temporibus suis, donec inueniat locum Domino tabernaculum Deo Iacob, – habeat, inquam, in se defixum et altare, in quo orationum hostias et misericordiae uictimas offerat Deo, in quo continentiae cultro superbiam quasi taurum immolet, iracundiam quasi arietem iugulet, luxuriam omnemque libidinem tamquam hircos et haedos litet. Sciat tamen ex his etiam sacerdotibus separare dextrum bracchium et pectusculum et maxillas, id est opera bona et opera dextra (nam sinistrum nihil reseruet); pectusculum integrum, quod est cor rectum et mens Deo sacrata, et maxillas ad uerbum Dei loquendum.
Sciat sibi in sanctis etiam candelabrum luminis collocandum, ut sint ei lucernae semper ardentes et lumbi succincti et ipse tamquam seruus, qui exspectat Dominum suum redire de nuptiis. De his enim lucernis et Dominus dicebat: Lucerna corporis tui est oculus tuus. Sed istud candelabrum lucernarum in austro collocet, ut ad aquilonem respiciat. Accenso etenim lumine, id est uigilanti corde, respicere semper debet ad aquilonem et obseruare eum qui ab aquilone est; sicut et propheta uidere se dicit succensum lebetem uel ollam et faciem eius a facie aquilonis; ab aquilone enim accenduntur mala uniuersae terrae. Vigilans ergo et sollicitus et ardens intueatur semper astutias diaboli et semper adspiciat, unde sit uentura tentatio, unde hostis irruat, unde inimicus obrepat. Dicit enim et Petrus Apostolus quia aduersarius uester diabolus, sicut leo rugiens, circuit quaerens quem transuoret.
Mensa quoque propositionis habens duodecim panes in parte collocetur aquilonis respiciens ad austrum. Panes isti apostolicus ei tam numero quam uirtute sit sermo, quo indesinenter utens – cotidie namque hos ante Dominum iubetur apponere – rursum respiciat ad austrum, unde Dominus uenit; Dominus enim ex Theman ueniet, sicut scriptum est, quod est de austro. Habeat in penetralibus pectoris sui etiam altare incensi, ut et ipse dicat: Quia Christi bonus odor sumus. Habeat et arcam testamenti, in qua sint tabulae legis, ut in lege Dei meditetur die ac nocte, et memoria eius arca et bibliotheca efficiatur librorum Dei, quia et propheta beatos dicit eos qui memoria tenent mandata eius, ut faciant ea. Sit intra ipsum et urna mannae reposita, intellectus uerbi Dei subtilis et dulcis. Sit et uirga Aaron intra eum, doctrina sacerdotalis et florida seueritas disciplinae.
Supra omnem uero gloriam sit ei pontificalis ornatus. Potest enim intra se agere pontificatum pars illa quae in eo est pretiosior omnium, quod quidam principale cordis appellant, alii rationabilem sensum, aut intellectualem substantiam, uel quocumque modo appellari potest in nobis portio nostri illa, per quam capaces esse possumus Dei. Ista ergo pars in nobis uelut quidam pontifex exornetur indumentis et monilibus pretiosis, podere byssino. Indumenti hoc genus est quod usque ad pedes deducitur totum contegens corpus; in quo designatur ut primo omnium totus sit castitate uestitus. Accipiat postmodum et humerale gemmatum, in quo fulgor operum collocatur, ut uidentes homines opera uestra magnificent Patrem qui in caelis est. Accipiat et logium, quod rationale dici potest, pectori superpositum, quaterno lapidum ordine distinctum; sed et aurea lamina in fronte resplendeat, quod petalum appellatur, in quibus utrisque ueritas et manifestatio dicitur collocata. Ego in his quae in pectore locari dicuntur, sermonem euangelicum sentio, qui quadruplicato ordine ueritatem fidei nobis et manifestationem Trinitatis exponit, cuncta referens ad caput, ad unius scilicet Dei naturam. In his ergo est omnis ueritas et omnis manifestatio ueritatis. Igitur si rite uis pontificatum gerere Deo, euangelicus sermo et Trinitatis fides semper tibi habeatur in pectore. Cui conuenit etiam apostolicus sermo tam uirtute quam numero, tantum ut nomen Dei semper habeatur in capite et ad unum Deum cuncta referantur.
Habeat etiam in interioribus pontifex partibus operimenta sua, habeat pudenda contecta, ut corpore et spiritu sanctus sit, et cogitationibus et operibus purus sit. Habeat etiam per indumenti circuitum tintinnabula, ut ingrediens, inquit, in sancta det sonitum et non intret cum silentio. Et haec tintinnabula, quae semper sonare debent, in extremo uestimenti sunt posita, idcirco credo, ut de extremis temporibus et fine mundi numquam sileas, sed inde semper sones, inde disputes et loquaris, secundum eum qui dixit: Memor esto nouissimorum tuorum, et non peccabis. Ad hunc ergo modum homo noster interior Deo pontifex adornetur, ut introire possit non solum in sancta, sed et in sancta sanctorum; ut possit adire propitiatorium, ubi sunt Cherubin, et inde ei appareat Deus. Sancta possunt esse ea quae in praesenti saeculo habere sancta conuersatio potest. Sancta uero sanctorum, in quae semel tantummodo intratur, ad caelum esse transitum puto, ubi est propitiatorium et Cherubin, ubi et mundis corde apparere poterit Deus, uel quia Dominus dicit: Ecce, regnum Dei intra uos est.
Haec interim, quantum ad praesens in transcursu occurrere sensibus nostris potuit, quantumque moderari auribus potuimus auditorum, de tabernaculo dicta sint, ut et unusquisque nostrum studeat facere intra se tabernaculum Deo. Non enim frustra de patribus refertur quia in tabernaculis habitauerint. Ego sic intelligo Abraham habitasse in tabernaculis et Isaac et Iacob. Construxerunt namque isti intra se tabernaculum Deo, qui se tantis ac talibus uirtutum splendoribus adornauerunt. Refulgebat namque in iis insigne regium purpura, propter quod dicebatur ad Abraham a filiis Heth: A Deo rex in nobis tu es. Splendebat et coccum; promptam enim ad iugulandum Deo unicum dextram tenuit. Splendebat hyacinthum, cum caelum semper intuens caeli Dominum sequebatur. Sed et in ceteris similiter ornabatur.
Ego sic intelligo et diem festum tabernaculorum, qui mandatur a lege, ut exeat populus certa die anni, et in tabernaculis habitet habens ramos palmarum et frondes salicis ac populi et ramos arboris frondosae. Palma uictoriae signum est illius belli quod inter se caro et spiritus gerit; arbor autem populus et salix tam uirtute quam nomine uirgulta sunt castitatis. Quae si integre conserues, habere potes et nemorosae ac frondentis arboris ramos, quae est aeterna et beata uita, cum te Dominus in loco uiridi collocauerit super aquam refectionis, per Christum Iesum Dominum nostrum, cui est gloria et imperium in saecula saeculorum. Amen.

Homilia X
De muliere praegnante quae duobus uiris litigantibus abortierit
1. Quod si litigabunt duo uiri et percusserint mulierem praegnantem, et exierit infans eius nondum formatus, detrimentum patietur quantum indixerit uir mulieris, et dabit cum honore. Quod si deformatus fuerit, dabit animam pro anima, oculum pro oculo, dentem pro dente, manum pro manu, pedem pro pede, combusturam pro combustura, uulnus pro uulnere, liuorem pro liuore.
Primo omnium in his requirendum puto sub quo legis titulo huiusmodi statuta censentur. Non enim, ut simplicioribus uidetur, cuncta quae statuuntur lex dicitur, sed quaedam quidem lex, quaedam testimonia, alia mandata et iustitiae, quaedam iudicia appellantur. Quod euidentius in unum collectum octauus decimus edocet Psalmus, cum dicit: Lex Domini irreprehensibilis, conuertens animas, testimonium Domini fidele, sapientiam praestans paruulis. Iustitiae Domini rectae, laetificantes corda, praeceptum Domini lucidum, illuminans oculos. Timor Domini castus, permanens in saeculum saeculi, iudicia Domini uera, iustificata in semet ipsa. Cum ergo istae diuersitates eorum quae in lege statuta sunt habeantur, nunc sermo qui habetur in manibus sub titulo iustitiarum uel iustificationum scriptus est. Sic enim dicit superius: Et haec iustitiae, quas propones palam iis. Non est autem praesentis temporis uniuscuiusque horum exponere differentias; exigimur enim explanationem horum quae lecta sunt.
Sciendum sane est quod pars aliqua ex his de quibus disserendum nobis est in Euangelio secundum Matthaeum posita est, dicente Domino hoc modo: Audistis quia dictum est: oculum pro oculo, dentem pro dente. Ego autem dico uobis, non resistere malo. Sed si quis te percusserit in dextram maxillam, conuerte ei et alteram. Sed fortassis qui Scripturas attentius legit dicat ea quae de Euangelio scripta memorauimus, non de hoc Exodi sumpta loco, sed magis de Deuteronomio, ubi nihilominus hoc modo quaedam scripta referuntur: Quod si steterit, inquit, testis iniquus, testimonium ferens aduersum hominem de impietate, statuentur utrique homines, quibus est controuersia, ante Dominum et ante sacerdotes et ante iudices, quicumque illi fuerint in diebus illis, et discutient iudices diligenter et examinabunt. Et ecce inuenient quia testis iniquus testatus est iniuste, exsurrexit aduersum fratrem suum, et facietis ei quemadmodum ipse conatus est facere fratri suo, et auferetis malignum de medio uestrum, ut ceteri audientes metum habeant, et non adiciant ultra facere secundum uerbum hoc malum inter uos. Non parcet oculus tuus super eum, animam pro anima, dentem pro dente, manum pro manu, pedem pro pede. Videntur quidem in utroque loco similia dici, non tamen euidenter ostenditur ex quo potissimum loco sermo, qui in Euangelio positus est, uideatur assumptus, quem dixit quia: Audistis quod dictum est: oculum pro oculo, dentem pro dente.

2. Verumtamen nunc ad ea nobis quae in Exodo scripta sunt sermo uertendus est, ubi duo uiri litigant et percutiunt mulierem praegnantem, et ita percutiunt ut exeat infans ex ea uel formatus iam uel nondum formatus. Primo quidem uideamus, de eo qui nondum formatus exierit, quomodo iubetur damno pecuniae percuti unus ex his qui litigant, cum ab Scriptura culpa litis, non ad unum, sed ad utrumque referatur? Quid etiam est quod uir mulieris indicit uel imponit ei et non iis, et dabit et non potius dabunt cum honore? Et quis iste honor est? Quod si infans iam formatus exierit percussa a litigantibus uiris praegnante muliere, animam dari pro anima facile intelligimus, hoc est ut morte uindicetur admissum. Quae sequuntur autem, operae pretium est explicare: Oculum pro oculo, dentem pro dente. Neque enim uidetur esse possibile ut infans, quem percussa mulier abortierit, quamuis formatus exierit, intelligamus quod uiri litigantis calce percussus oculum in uentre perdiderit, pro quo orbari oculo a iudicibus debeat. Sed pone, sit et hoc, quia iam formatus refertur, quid et de dente dicemus? Numquid in matris uentre dentes habuit, quos percutientis ictus excuteret? Si uero haec referamus ad eam quae abortierit, quomodo rursum conueniet ut abortiens mulier oculum perdat aut dentes doleat? Sed pone quia percussa dicatur in oculo aut in dente, et inde causa abiciendi infantis exorta sit, pone liuorem, pone uulnus acceperit, quid etiam dicemus combusturam pro combustura? Numquid litigantibus uiris assistens mulier comburi potuit, ut combustura pro combustura soluatur? Quae tamen singula uidentur mihi ne in Deuteronomii quidem locis, ubi similiter scripta referuntur, facilem habere exitum posse.
Ponamus enim et ibi exsurrexisse testem iniquum testimonium falsum dicentem aduersum hominem de impietate. Adhibeatur uterque iudicio, inquirant iudices diligenter, deprehendant accusatorem uel testem illum falsa dixisse: quomodo iudex, qui parcere non debet falso testi et animam rei pro innocentis anima damnare, quomodo, inquam, poterit etiam oculum pro oculo eximere? Quasi uero is qui iniuste accusabatur in oculo laedendus fuerit ab accusatore aut in dente uel manu uel pede. Haec autem nobis dicta sunt ostendere uolentibus quod, in utroque loco, quae scripta sunt edisseri non facile queant. Oportebat enim nos prius secundum historiam discutere quae leguntur, et sic, quoniam lex spiritalis est, spiritalem in his intelligentiam quaerere.

3. Verum, quantum ad praesens spectat, etiam ipsa nobis allegoriae pars, quae semper patere latius solet, in angustum cogitur. Tamen, prout possumus, quid nobis in loco uideatur explanare temptabimus. Frequenter diximus quod in Scripturis iisdem uocabulis iisdemque officiis membra animae nominentur, quibus utuntur uel appellantur corporis membra. Verbi gratia ut cum dicitur: Vides festucam in oculo fratris tui, et ecce, in oculo tuo trabes subiacet. Certum est enim quod non de oculo corporis dicat, in quo trabes iaceat, sed de oculo animae. Et cum dicit: Qui habet aures audiendi, audiat et: Quam speciosi pedes euangelizantium pacem et multa his similia. Haec autem idcirco praemisimus, uti ne super membrorum nos uocabulis similitudo conturbet.
Sint ergo duo uiri isti qui litigant, duo disputantes et de dogmatibus uel quaestionibus legis secum inuicem conquirentes et, ut Apostoli sermone dicamus, rixantes circa uerborum pugnas. Vnde et idem Apostolus sciens inter fratres huiusmodi lites exsurgere praecipit et dicit: Noli uerbis contendere, ad nihil enim utile est, in subuersione audientium, et alibi: Quaestiones autem legis deuita, sciens quod generant lites. Seruum autem Dei non oportet litigare. Quia ergo isti qui in quaestionibus litigant ad subuersionem audientium litigant, idcirco percutiunt mulierem praegnantem et eiciunt infantem eius uel formatum iam uel nondum formatum. Mulier praegnans dicitur anima quae nuper concepit Dei uerbum.
De tali autem conceptione legimus et in alio loco scriptum: A timore tuo, Domine, in utero concepimus, et peperimus. Qui ergo concipiunt et statim pariunt, isti nec mulieres aestimandae sunt, sed uiri et perfecti uiri. Denique audi et prophetam dicentem: Si peperit terra in una die, et nata est gens de semel. Ista est generatio perfectorum, quae statim sub die ut concepta fuerit, nascitur. Verum ne tibi nouum uideatur quod uiros parere diximus, iam dudum praemisimus quomodo membrorum appellationes suscipere debeas, ut recedas a corporeis sensibus et interioris hominis capias intellectum. Si autem uis ut adhuc tibi et in hoc de Scripturis satisfaciam, audi Apostolum dicentem: Filioli mei, quos iterum parturio, donec Christus formetur in uobis. Perfecti ergo sunt et uiri fortes, qui statim ut concipiunt, pariunt, id est qui conceptum fidei uerbum in opera producunt.
Anima autem, quae concepit et in uentre retinet et non parit, ista mulier appellatur, sicut et propheta dicit: Dolores partus aduenerunt ei, et uirtus pariendi non est in ea. Haec ergo anima, quae nunc pro infirmitate sui mulier appellatur, duobus inter se litigantibus uiris et in certamine scandala proferentibus – quod habere semper uerborum contentio solet – percutitur et scandalizatur, ita ut uerbum fidei, quod tenuiter conceperat, abiciat et perdat, et haec est lis et contentio ad subuersionem audientium. Si ergo nondum formatum anima quae scandalizata est abiecerit uerbum, qui scandalizauit damnum dicitur pati. Vis scire quia est in aliquibus formatum uerbum, in aliquibus nondum formatum? Euidenter nos docet Apostoli sermo quem supra memorauimus, cum ait: Donec formetur Christus in uobis; Christus autem est Verbum Dei. Per quod ostendit quia eo tempore quo scribebat, nondum erat in illis formatum Verbum Dei; si ergo nondum formatum exierit, damnum patietur.
De damnis doctorum etiam Apostolus docet, cum dicit: Si cuius autem opus arserit, damnum patietur. Ipse autem saluus erit, sic tamen quasi per ignem. Sed et Dominus in Euangeliis dicit: Quid enim prodest homini, si uniuersum mundum lucretur, animam autem suam perdat aut damnum faciat? Unde uidetur ostendi quod quaedam peccata ad damnum quidem pertineant, non tamen ad interitum; quia qui damnum passus fuerit, ipse tamen saluari dicitur, licet per ignem. Unde, credo, et Iohannes Apostolus in epistola sua dicit quaedam esse peccata ad mortem, quaedam non esse ad mortem. Quae autem sint species peccatorum ad mortem, quae uero non ad mortem sed ad damnum, non puto facile a quoquam hominum posse discerni. Scriptum namque est: Delicta quis intelligit? Verumtamen ex his quae in Euangelio per parabolas referuntur, ex parte aliqua cognoscere possumus cuiusmodi sint quae damna nominantur, cum ibi uidemus ad lucrum deputari quaedam, quae per negotiationem quaesita dicuntur. Verbi gratia, cum referuntur super quinque mnas acquisitae esse aliae quinque, uel super duas acquisitae aliae duae; aut cum drachma uel denarium uel talentum ponitur, et quasi pecunia quaedam in quaestu operum nominatur; sed et cum dicitur paterfamilias ponere rationem cum seruis suis, et offertur ei unus qui debebat decem milia talenta. Talis ergo quaedam ratio damni est ut, uerbi gratia, qui pro mercede sua accepturus erat decem mnas, non accipiat decem, sed octo uel sex aut etiam minus; et hoc damno percuti dicitur is qui causam scandali infirmiori et muliebri praebuit animae.

4. Dabit autem, inquit, secundum quod indixerit uel imposuerit uir eius, et dabit cum honore. Animae discentis uir magister eius est; secundum quod indixerit ergo uir iste, uel Christus qui omnium magister est, uel qui pro Christo Ecclesiae praeest doctor animarum, ille qui ad subuersionem audientium uerbis contendit, patietur damnum pro anima illa quae nondum formatum abiecit infantem. Quod potest forte de scandalo catechumeni accipi nondum formati. Potest enim fieri, ut rursum ipse qui laesit, instruat, reparet, restituat animae ea quae perdidit, et haec iam faciat cum honore, cum modestia, cum patientia, sicut Apostolus dicit: Cum mansuetudine corripientes eos qui resistunt, non cum lite, sicut prius, cum scandalum intulit.
Quod si formatus iam fuerit infans, dabit animam pro anima. Formatus infans potest uideri sermo Dei in corde eius animae quae gratiam baptismi consecuta est, uel quae euidentius et clarius uerbum fidei concepit. Haec ergo si nimia contentione doctorum percussa abiecerit uerbum, et inuenta fuerit esse de illis de quibus dicebat Apostolus: Iam enim quaedam conuersae sunt retro post Satanam, animam pro anima dabit. Vel in die iudicii accipiendum est apud eum iudicem qui potest animam et corpus perdere in gehennam; quia et alibi dicit propheta ad Ierusalem: Dedi commutationem tuam Aegyptum et Aethiopiam et Soenen pro te. Vel certe potest fortassis etiam illud aptari, ut, qui sibi conscius tanti scandali fuerit, ponat animam suam pro anima illius quem scandalizauerit, et usque ad mortem det operam quomodo redeat, quomodo reparetur, quomodo restituatur ad fidem.
Ponat etiam oculum pro oculo: si oculum laesit animae, id est intellectum eius turbauit, auferatur oculus ipsius ab eo qui Ecclesiae praeest, et intellectus eius ille turbulentus et ferox, qui scandalum generat, desecetur.
Sed et si dentem laesit auditoris, quo suscipiens cibum uerbi uel comminuere uel molaribus terere solitus erat, ut subtilem ex his ad uentrem animae transmitteret sensum, si hunc dentem ille uexauit et euellit, ut contentione ipsius non possit anima subtiliter et spiritaliter suscipere uerbum Dei, auferatur dens eius qui non bene Scripturarum comminuit et diuidit cibos. Fortassis enim propter hoc et alibi dicitur de Domino: Dentes peccatorum conteruisti; et alibi nihilominus scribitur: Qui manducat uuam acerbam, obstupescent dentes eius; et alibi: Molas leonum confregit Dominus. Sic ergo per membra dicitur laedi anima et percuti.
Manum quoque pro manu et pedem pro pede deposcitur. Manus est animae uirtus, qua tenere aliquid et constringere potest, uelut si dicamus actus eius et fortitudo; et pes, quo incedit ad bona uel mala. Quia ergo si scandalum patiatur anima, non solum in fide, sed et in actibus deicitur, qui per manus significantur, et pedes auferuntur illius qui offendiculum praebuit manus, quibus non bene operatur, et pedes, quibus non bene incedit.
Recipiet etiam combusturam, qua combussit et gehennae tradidit animam. Per quae singula hoc ostenditur ut iste percussor omnibus detruncatus membris a corpore excidatur Ecclesiae, ut ceteri, inquit, uidentes timorem habeant et non faciant similiter. Idcirco et Apostolus, cum doctorem describit Ecclesiae, inter cetera praecipit non percussorem, ne percutiens praegnantes mulieres, animas incipientes, ponat animam pro anima, oculum pro oculo, dentem pro dente.
Tales sunt et illae animae quas etiam Dominus in Euangeliis deflet, cum dicit: Vae praegnantibus et nutrientibus in illis diebus, in quibus scandalizabuntur, si fieri potest, etiam electi. Sciendum tamen est quod non est perfectorum scandalizari, sed aut mulierum aut paruulorum, sicut et Dominus in Euangelio dicit: Si quis scandalizauerit unum de pusillis istis minimis. Pusillus ergo est et minimus, qui scandalizari potest: Spiritalis autem diiudicat omnia et omnia probat et, quod bonum est, continet, ab omni uero specie mala se abstinet. Haec, prout nobis occurrere potuerunt, in praesenti capitulo diximus. Poscamus uero a Domino, ut, quae perfecta sunt ipse nobis reuelare dignetur per Iesum Christum Dominum nostrum, cui est gloria et imperium in saecula saeculorum. Amen.

Homilia XI
De siti populi in Raphidin, et de bello Amalechitarum et praesentia Iothor
1. Quoniam omnis qui uult pie uiuere in Christo persecutionem patitur et ab hostibus impugnatur, agens iter uitae huius semper esse debet armatus et stare semper in castris. Ideo et de populo Dei refertur: Profecta est, inquit, omnis synagoga filiorum Istrahel de deserto Sin secundum castra sua per uerbum Domini. Est ergo una quidem synagoga Domini, sed haec in quattuor castra diuiditur. Quattuor namque castra describuntur erga tabernaculum Domini posita, sicut refertur in Numeris.
Et tu ergo si semper uigiles et semper armatus sis et scias te in castris Domini militare, obserua illud mandatum quia nemo militans Deo implicat se negotiis saecularibus, ut ei placeat cui se probauit, quia, si ita milites ut a rebus saecularibus liber sis et in castris Domini agas semper excubias, et de te dicetur quia per uerbum Domini exeas de deserto Sin et uenias in Raphidin; Sin enim tentatio interpretatur, Raphidin uero sanitas iudicii. Qui bene exit de tentatione et quem tentatio probabilem reddit, iste uenit ad sanitatem iudicii; in die enim iudicii sanus erit, et sanitas cum eo erit qui in tentatione non fuerit uulneratus, sicut et in Apocalypsi scriptum est: Qui autem uicerit, dabo ei de ligno uitae quod est in paradiso Dei mei. Venit ergo ad sanitatem iudicii qui bene disponit sermones suos in iudicio.

2. Sed quid est quod sequitur? Sitiit, inquit, populus aquam et murmurabant aduersum Moysen. Videatur fortasse ex superfluo dictum, quod dixit quia aquam sitierit populus; suffecerat enim dicere quia sitiit; quid opus fuerat addere: aquam sitiit? Non est superflua adiectio; sunt enim diuersae sites et unusquisque habet propriam sitim. Qui beati sunt secundum uerbum Domini, iustitiam sitiunt; et alii nihilominus dicunt: Sitiit anima mea ad te, Deus. Qui uero peccatores sunt, patiuntur non sitim aquae neque famem panis, sed sitim audiendi uerbum Dei. Idcirco igitur et hic addit quia populus sitiit aquam, qui debuit Deum sitire, qui debuit sitire iustitiam.
Verum quia Deus uere eruditor est infantium et magister insipientium, corrigit culpas et emendat errores, et dicit ad Moysen ut sumat uirgam et percutiens petram educat iis aquas. Vult enim eos iam de petra bibere, uult eos proficere et ad interiora uenire mysteria. Murmurauerunt enim aduersum Moysen, et propterea iubet Dominus ut ostendat iis petram ex qua bibant. Si quis est qui legens Moysen murmurat aduersus eum, et displicet ei lex quae secundum litteram scripta est, quod in multis non uidetur seruare consequentiam, ostendit ei Moyses petram, qui est Christus, et adducit eum ad ipsam, ut inde bibat et reficiat sitim suam. Sed haec petra, nisi fuerit percussa, aquas non dabit; percussa uero fontes producit. Percussus enim Christus, et in crucem actus, Noui Testamenti fontes produxit; et propterea dictum est de eo quia percutiam pastorem et dispergentur oues. Necesse ergo erat illum percuti; nisi enim ille fuisset percussus, et exisset de latere eius aqua et sanguis, omnes nos sitim uerbi Dei pateremur. Hoc est ergo quod et Apostolus interpretatus est, quia omnes eundem manducauerunt spiritalem cibum, et omnes eundem spiritalem biberunt potum. Bibebant enim de spiritali sequenti petra; petra uero erat Christus. Obserua tamen quod dixit hoc in loco Deus ad Moysen: Antecede populum, et duc tecum maiores natu, id est presbyteros populi. Non solus Moyses ducit populum ad aquas petrae, sed et seniores populi cum ipso. Non enim sola lex adnuntiat Christum, sed et prophetae et patriarchae et omnes maiores natu.

3. Post haec bellum describitur gestum cum Amalechitis, pugnasse refertur populus et uicisse. Antequam manducaret panem de caelo et biberet aquam de petra, non refertur populus pugnasse, sed dicitur ad eum: Dominus pugnabit pro uobis, et uos tacebitis. Est ergo tempus quando Dominus pugnat pro nobis, nec permittit nos tentari supra id quod possumus, nec impares uiribus sinit ad fortis uenire congressum. Denique et Iob omne illud tentationis suae famosissimum certamen iam perfectus impleuit. Et tu ergo cum coeperis manducare manna, panem caelestem uerbi Dei, et bibere aquam de petra, cumque ad interiora doctrinae spiritalis accesseris, sperato pugnam et praepara te ad bellum.
Bello igitur imminente, uideamus quid praecipiat Moyses: Dixit, inquit, ad Iesum: elige tibi ipsi uiros, et exi, et conflige cum Amalech crastino. Usque ad hunc locum beati nominis Iesu nusquam facta est mentio; hic primum uocabuli huius splendor obfulsit, hic primum uocauit Moyses Iesum et dixit ei: Elige tibi ipsi uiros. Moyses uocat Iesum, lex inuocat Christum, ut eligat sibi ipsi uiros potentes de populo. Non poterat Moyses eligere, sed Iesus solus est qui possit potentes uiros eligere, qui dixit: Non uos me elegistis, sed ego uos elegi. Ipse enim est electorum dux, ipse potentium princeps, ipse est qui confligit cum Amalech. Ipse est enim qui intrat in domum fortis et alligat fortem, et uasa eius diripit.

4. Sed interim uideamus quid nunc historia praesens retexat: Adscendit, inquit, Moyses in uerticem collis. Nondum adscendit in uerticem montis, sed in uerticem collis. Seruabatur enim ei tunc adscendere in uerticem montis, cum adscensurus erat Iesus et cum ipso Moyses et Helias, et ibi transformandus in gloriam. Nunc ergo uelut nondum glorificatus ex transformatione Iesu, non adscendit in uerticem montis, sed adscendit in uerticem collis. Et factum est, inquit, cum eleuaret Moyses manus, superior fiebat Istrahel. Moyses quidem eleuat manus, non extendit; Iesum autem, qui uniuersum orbem terrae exaltatus in cruce complexurus erat bracchiis suis, dicit: Extendi manus meas ad populum non credentem et contradicentem mihi. Moyses ergo eleuat manus suas et, cum eleuaret manus, uincebatur Amalech.
Eleuare manus, hoc est opera et actus eleuare ad Deum, et non habere actus deorsum deiectos et humi iacentes, sed Deo placitos et ad caelum erectos. Eleuat ergo manus qui thesaurizat in caelo; ubi enim thesaurus eius, ibi et oculus eius, ibi et manus eius. Eleuat manus et ille qui dicit: Eleuatio manuum mearum sacrificium uespertinum. Si ergo eleuentur actus nostri et non sint in terra, uincitur Amalech. Sed et Apostolus praecipit leuare sanctas manus sine ira et disceptatione, et ad quosdam dicebatur: Demissas manus et dissoluta genua erigite et rectos gressus facite pedibus uestris. Si ergo seruat populus legem, eleuat manus Moyses et aduersarius uincitur; si non seruat legem, inualescit Amalech. Quia igitur et nobis pugna est aduersus principes et potestates et mundi huius rectores tenebrarum, si uis uincere, si uis obtinere, eleua manus et eleua actus tuos et conuersatio tua non sit in terris, sed sicut dixit Apostolus: Super terram ambulantes conuersationem habemus in caelo. Et ita poteris superare populum aduersantem tibi Amalech, ita ut dicatur etiam de te: Quia in manu occulta expugnabat Dominus Amalech.
Eleua et tu manus ad Deum, imple mandatum quod Apostolus dicit: Sine intermissione orate, et tunc fiet quod scriptum est quia: Sicut uitulus ablingit in campis herbam uiridem, ita ablinget populus hic populum qui super terram est. Per quod, ut a maioribus accepimus, indicari dicitur quia populus Dei non tam manu et armis quam uoce et lingua pugnabat, id est orationem fundens ad Deum prosternebat inimicos. Ita ergo et tu, si uis uincere inimicos, eleua actus tuos, clama ad Deum, ut dicit Apostolus: Orationi instantes et uigilantes in ea. Haec est enim Christiani pugna, qua superat inimicum.
Puto autem quod per hanc figuram etiam duorum populorum Moyses formam designet, et ostendat unum esse populum ex gentibus, qui eleuet manus Moysi et erigat eas, id est qui in sublime extollat ea quae scripsit Moyses et in excelso eorum intelligentiam statuat et per hoc uincat; alium esse qui, quoniam non eleuat manus Moysi nec extollit eas a terra nec altum in eo aliquid et subtile considerat, uincitur ab aduersariis et prosternitur.

5. Post haec uenit ad montem Dei Moyses et ibi occurrit ei Iothor socer suus. At ille exiit ei obuiam de castris, et non eum ducit ad montem Dei, sed ducit eum ad tabernaculum suum. Non enim poterat sacerdos Madian adscendere ad montem Dei, sed nec in Aegyptum descendere potuit uel ipse uel uxor Moysi, sed nunc ad eum uenit cum filiis eius. Non enim potest descendere in Aegyptum et subire agones aegyptios, nisi qui fuerit athleta probabilis et talis qualem dicit Apostolus, quia: Omnis qui in agone contendit, ab omnibus continens est; et illi quidem, ut corruptibilem coronam accipiant, nos autem incorruptibilem. Ego igitur sic curro, non quasi in incertum; sic pugno, non quasi aëra uerberans.
Moyses ergo, quia magnus erat et potens athleta, descendit in Aegyptum, descendit ad agonas et exercitia uirtutum. Sed et Abraham descendit in Aegyptum, quia erat et ipse magnus et potens athleta. Nam de Iacob quid dicam, qui ipso nomine athleta est? Luctator enim et supplantator interpretatur. Et ideo cum descendisset in septuanginta quinque animabus in Aegyptum Iacob, factus est sicut stellae caeli in multitudinem. Sed non omnes qui descendunt in Aegyptum, ita pugnant et ita expediunt agonas, ut in multitudinem fiant et ut stellae caeli multiplicentur. Aliis in contrarium cedit descendisse in Aegyptum. Scio ego Ieroboam fugientem a Salomone descendisse in Aegyptum, et non solum non creuisse in multitudinem, sed et scidisse et corrupisse populum Dei, quia descendens in Aegyptum accepit a Susachim rege uxorem Thecimenae uxoris eius sororem.
Sed interim uenit Iothor ad Moysen, adducens secum filiam suam, uxorem Moysi, et filios eius. Et uenit, inquit, Aaron et omnes presbyteri Istrahel manducare panem cum socero Moysi in conspectu Dei. Non omnes panem manducant in conspectu Dei, sed qui presbyteri sunt, qui seniores, qui perfecti sunt et meritis probati, ipsi manducant panem in conspectu Dei; qui obseruant illud quod Apostolus dicit ut: Siue manducatis, siue bibitis, siue aliud quid facitis, omnia ad gloriam Dei facite. Omne ergo quod faciunt, sancti in conspectu Dei faciunt; peccator a conspectu Dei fugit. Denique scriptum est quia Adam, postquam peccauit, fugit a conspectu Dei et interrogatus respondit: Audiui, inquit, uocem tuam, et abscondi me, quia eram nudus. Sed et Cain, posteaquam pro parricidio condemnatus a Deo est, exiit, inquit, a facie Dei, et habitauit in terra Nain. Exiit ergo a facie Dei qui indignus est conspectu Dei. Sancti autem et manducant et bibunt in conspectu Dei et omnia quae agunt, in conspectu Dei agunt.
Ego amplius adhuc locum praesentem discutiens, uideo quia qui pleniorem scientiam Dei accipiunt et plenius diuinis imbuti sunt disciplinis, isti, etiam si malum faciunt, coram Deo faciunt et in conspectu eius faciunt, sicut ille qui dixit: Tibi soli peccaui, et malum coram te feci. Quid ergo plus habet qui malum coram Deo facit? Quod continuo paenitet et dicit: Peccaui. Qui autem discedit a conspectu Dei nescit conuerti et peccatum paenitendo purgare. Hoc ergo interest malum coram Deo facere et a Dei conspectu discessisse peccantem.

6. Sed, ut uideo, Iothor non frustra uenit ad Moysen nec frustra manducauit panem cum senioribus populi in conspectu Domini. Dat enim consilium Moysi probabile satis et utile, ut eligat uiros et constituat principes populi uiros Deum colentes, uiros potentes et odientes superbiam. Tales enim oportet esse principes populi, qui non solum superbi non sint, sed et oderint superbiam, id est ut non solum ipsi absque uitio sint, sed et in aliis oderint uitia; non homines dico odisse, sed uitia.
Et ordinabis, inquit, eos tribunos et centuriones et quinquagenarios et decanos, et iudicabunt populum omni hora. Verbum autem, quod grauius fuerit, referent ad te.
Audiant principes populi et presbyteri plebis quia debent omni hora populum iudicare, semper et sine intermissione sedere in iudicio, dirimere lites, reconciliare dissidentes, in gratiam reuocare discordes. Discat unusquisque ex Scripturis sanctis officium suum. Moyses, inquit, ut sit in his quae ad Deum sunt, et uerbum Dei edisserat populis, ceteri autem principes, quos appellant tribunos – tribuni enim ex eo dicuntur quod tribui praesint –, ceteri ergo tribuni uel centuriones uel quinquagenarii praesint minoribus iudiciis, quae ad singulos quosque pertinent dirimentes.
Puto autem hanc ipsam figuram non solum in praesenti saeculo Ecclesiae datam, uerum etiam in futuro saeculo seruandam. Audi denique Dominus quid dicat in Euangelio: Cum sederit, inquit, Filius hominis super thronum gloriae suae, sedebitis et uos super duodecim thronos iudicantes duodecim tribus Istrahel. Vides ergo quia non solum Dominus iudicat, cui omne iudicium Pater dedit, sed constituit sibi et alios principes qui iudicent populum de minoribus causis, uerbum autem quod grauius fuerit referant ad ipsum. Idcirco dicebat et Dominus de quodam quidem quia reus erit consilio, de alio autem: Reus erit iudicio, et de alio: Reus erit gehennae ignis. Sed et de uerbo otioso dicimur praestaturi rationem et non dixit quia Deo praestabimus rationem, sicut de periurio dicit: Reddes autem Domino iuramenta tua. Verum et regina Austri surget in iudicio cum uiris generationis huius et condemnabit eos: ecce et aliud iudicii genus. Qui habet aures audiendi, audiat. Haec enim omnia typus et umbra sunt caelestium et imago futurorum. Verum sicut scriptum legimus quia non satiatur oculus uidendo nec auris audiendo, nec nos satiari possumus intuendo et considerando quae scripta sunt, quot ex partibus nos aedificent, quantis nos instruant modis.
Etenim cum perspicio quod Moyses propheta Deo plenus, cui Deus facie ad faciem loquebatur, consilium accepit a Iothor sacerdote Madiam, admiratione nimia stuporem mentis incurro. Dicit enim Scriptura: Et audiuit Moyses uocem soceri sui, et fecit quaecumque dixit ei. Non dixit quia mihi Deus loquitur, et quid agere debeam, caelesti ad me sermone defertur, et quomodo consilium ab homine suscipiam et ab homine gentili, alieno a populo Dei?, sed audit uocem eius et facit omnia quae dicit, et non quis dicat, sed quid dicat, auscultat.
Unde et nos, si forte aliquando inuenimus aliquid sapienter a gentilibus dictum, non continuo cum auctoris nomine spernere debemus et dicta, nec pro eo quod legem a Deo datam tenemus, conuenit nos tumere superbia et spernere uerba prudentium, sed sicut Apostolus dicit: Omnia probantes, quod bonum est tenentes. Quis autem hodie eorum qui populis praesunt, non dico si iam aliqua ei a Deo reuelata sunt, sed in legis scientia aliquid meriti habet, consilium dignatur inferioris saltim sacerdotis accipere, nedum dixerim laici, nedum gentilis?
Sed Moyses, qui erat homo mansuetus super omnes homines, accepit consilium inferioris, ut et formam humilitatis populorum principibus daret et futuri sacramenti designaret imaginem. Sciebat enim futurum quandoque ut gentiles bonum consilium proferrent apud Moysen, ut bonum et spiritalem intellectum deferrent ad legem Dei; et sciebat quia audiet eos lex et faciet omnia sicut dicunt. Non potest enim facere lex sicut Iudaei dicunt, quia infirmatur lex in carne, id est in littera, et nihil potest secundum litteram facere: Nihil enim ad perfectum adduxit lex. Secundum hoc autem consilium quod nos afferimus ad legem, possunt omnia spiritaliter fieri, possunt et sacrificia spiritaliter offerri, quae modo carnaliter non possunt; potest et lex leprae spiritaliter seruari, quae secundum litteram non potest. Sic ergo quomodo nos intelligimus, quomodo nos sentimus et consilium damus, omnia facit lex; secundum litteram autem non omnia, sed admodum pauca.

7. Post haec autem cum profectus esset Iothor, et uenisset Moyses ex Raphidin in desertum Sina, ibique in columna nubis descendisset Dominus ad Moysen, ut uidens populus crederet ei et uerba eius audiret, ait Dominus ad Moysen: Descende, protestare populo et purifica illos hodie et cras, et lauent uestimenta sua, et sint parati in diem tertium.
Si quis est qui ad audiendum uerbum Dei conuenit, audiat quid praecepit Deus: sanctificatus uenire debet ad audiendum uerbum, lauare debet uestimenta sua. Si enim sordida huc detuleris uestimenta, audies et tu: Amice, quomodo introisti huc, non habens indumenta nuptialia? Nemo ergo potest audire uerbum Dei, nisi prius fuerit sanctificatus, id est nisi fuerit sanctus corpore et spiritu, nisi uestimenta sua lauerit. Ingressurus est enim paulo post ad coenam nuptialem, manducaturus est de carnibus Agni, potaturus est poculum salutaris. Nemo intret ad hanc coenam sordidis uestimentis. Hoc enim et alibi Sapientia praecepit dicens: In omni tempore sint uestimenta tua munda. Lota sunt enim semel uestimenta tua: cum uenisti ad gratiam baptismi, purificatus es corpore, mundatus es ab omni inquinamento carnis ac spiritus. Quae ergo Deus mundauit, tu immunda ne feceris.
Audi igitur nunc et sanctificationis genus: Ne accesseritis, inquit, ad mulierem hodie et crastino, ut die tertio audiatis uerbum Dei. Hoc est quod et Apostolus dicit: Bonum est homini mulierem non tangere, saluo tamen remedio his qui pro infirmitate sua remedio indigent nuptiali. Verum tamen consilium audiamus Apostoli dicentis: Quia tempus breue est, superest ut et qui habent uxores, tamquam non habentes sint, et qui emunt, tamquam non possidentes, et qui utuntur hoc mundo, tamquam non utantur. Praeterit enim habitus huius mundi, praeterit temporale regnum, ut perpetuum ueniat et aeternum, sicut et in oratione dicere iubemur: Adueniat regnum tuum, in Christo Iesu Domine nostro, cui est gloria et imperium in saecula saeculorum. Amen.

Homilia XII
De uultu Moysi glorificato, et de uelamine quod ponebat in facie sua
1. Lectio nobis Exodi recitata est quae nos ad intelligentiae inquisitionem uel incitet uel repellat. Incitat mentes studiosas et liberas; desides et occupatas repellit. Scriptum est enim quia: Vidit Aaron et omnes filii Istrahel Moysen, et erat glorificata facies eius et color uultus eius, et timuerunt accedere ad illum. Et post pauca: Ponebat, inquit, Moyses super faciem suam uelamen. Cum autem introiret in conspectu Domini, ut loqueretur illi, deponebat uelamen.
Haec autem Apostolus disserens magnifico illo sensu quo in ceteris utitur, de quo dixit: Nos autem sensum Christi habemus, ait: Quod si ministerium mortis in litteris formatum in lapidibus fuit ad gloriam, ita ut non possent intendere filii Istrahel in faciem Moysi propter gloriam uultus eius, quae aboletur: quomodo non magis ministerium spiritus erit in gloria? Et iterum paulo post dicit: Et non sicut Moyses uelamen ponebat super faciem suam, ut non intenderent filii Istrahel in faciem uultus eius. Obtusi sunt enim sensus eorum; usque in hodiernum enim, cum legitur Moyses, uelamen est positum super cor eorum.
Quis non admiretur mysteriorum magnitudinem? quis non pertimescat notam cordis obtunsi? Glorificata est facies Moysi, sed non poterant intendere in faciem uultus eius filii Istrahel, non poterat intendere populus synagogae. Si quis autem conuersationem et uitam potest habere eminentiorem quam reliquum uulgus, iste potest intueri gloriam uultus eius. Et nunc enim, sicut dicit Apostolus, uelamen est positum in lectione Veteris Testamenti, et nunc Moyses glorificato uultu loquitur, sed gloriam quae est in uultu eius non possumus intueri. Idcirco autem non possumus quia adhuc populus sumus, et nihil studii, nihil meriti plus quam reliqua plebs habemus.
Verum quia dicit sanctus Apostolus: Id ipsum autem uelamen in lectione Veteris Testamenti manet, amputaret nobis omnem intelligentiae spem tanti et talis Apostoli prolata sententia, nisi addidisset: Cum autem quis conuersus fuerit ad Dominum, auferetur uelamen. Igitur causam auferendi uelaminis conuersionem nostram esse dicit ad Dominum. Ex quo colligenda sunt nobis indicia, quod, donec legentes Scripturas diuinas latet nos intellectus, donec obscura sunt nobis et clausa quae scripta sunt, nondum conuersi ad Dominum sumus. Si enim conuersi essemus ad Dominum, sine dubio auferabatur uelamen.

2. Sed et hoc ipsum conuerti ad Dominum quale sit, uideamus. Et ut euidentius scire possimus quid sit conuersus, dicendum nobis prius est quid sit auersus. Omnis qui, cum recitantur uerba legis, communibus fabulis occupatur, auersus est. Omnis qui, cum legitur Moyses, de negotiis saeculi, de pecunia, de lucris sollicitudinem gerit, auersus est. Omnis qui possessionum curis stringitur et diuitiarum cupiditate distenditur, qui gloriae saeculi et mundi honoribus studet, auersus est. Sed et qui ab his quidem uidetur alienus, assistit autem et audit uerba legis et uultu atque oculis intentus, corde tamen et cogitationibus euagatur, auersus est.
Quid ergo est conuerti? Si his omnibus terga uertamus, et studio, actibus, mente, sollicitudine, uerbo Dei operam demus, in lege eius die ac nocte meditemur, omissis omnibus Deo uacemus, exerceamur in testimoniis eius, hoc est conuersum esse ad Dominum. Tu si uolueris filium tuum scire litteras, quas liberales uocant, scire grammaticam uel rhetoricam disciplinam, numquid non ab omnibus eum uacuum et liberum reddis, numquid non omissis ceteris huic uni studio dare operam facis, paedagogos, magistros, libros, impensas, nihil prorsus deesse facis, quoadusque perfectum propositi studii opus reportet? Quis nostrum ita se ad diuinae legis studia conuertit, quis nostrum ita operam dedit? quis tanto studio ac labore diuinas quaerit litteras quanto quaesiuit humanas?
Et quid conquerimur, si, quod non discimus, ignoramus? Aliqui uestrum, ut recitari audierint quae leguntur, statim discedunt. Nulla, ex his quae lecta sunt, inquisitio ad inuicem, nulla collatio, nusquam memoria mandati illius quo et diuina lex commonet: Interroga patres tuos et dicent tibi, presbyteros tuos et adnuntiabunt tibi. Alii ne hoc ipsum quidem patienter exspectant usque dum lectiones in Ecclesia recitentur. Alii uero nec si recitentur sciunt, sed in remotioribus dominicae domus locis saecularibus fabulis occupantur. De quibus ego ausus sum dicere quia, cum legitur Moyses, iam non uelamen super cor eorum, sed paries quidam et murus est positus.
Si enim ille qui adest, qui audit et intentus est, et quae audit retractat et discutit, et quae assequi non potest percontatur et discit, uix potest ad libertatem scientiae peruenire: ille qui abscondit aures suas ne audiat, et terga in faciem legentis obuertit, quomodo dicendus est uelamen habere superpositum cordi, ad quem ne ipsum quidem uelamen litterae, quo sensus uelatur, qui est sonus uocis, accessit? Euidens igitur figura est quomodo gloriosa efficitur facies Moysi; habent enim gloriam ea quae loquitur, sed haec tegitur et occultatur, et est omnis gloria eius intrinsecus.

3. Illud quoque intuere quale sit, quod in lege uultus quidem Moysi glorificatus refertur, licet uelamine contegatur; manus autem eius intra sinum missa leprosa facta memoratur sicut nix.
In quo mihi uidetur forma totius legis plenissime designari; in uultu enim eius sermo legis, in manu opera designantur. Quia ergo ex operibus legis nullus erat iustificandus nec aliquem ad perfectum adducere poterat lex, idcirco manus Moysis leprosa fit et in sinum reconditur tamquam nihil perfecti operis habitura; facies uero eius glorificata est, sed uelamine tegitur, quia sermo eius habet scientiae gloriam, sed occultam. Vnde et propheta dicit: Nisi audieritis occulte, plorabit anima uestra, et Dauid dicit: Incerta et occulta sapientiae tuae manifestasti mihi.
In lege ergo Moyses solam faciem habet glorificatam, neque manus eius habent gloriam, immo potius et contumeliam; sed neque pedes. Denique soluere iubetur calciamentum suum, sic nulla erat gloria in pedibus eius; licet et hoc fieret non sine alicuius forma mysterii; nouissima namque pars hominis pedes sunt. Ostendebatur ergo quod in nouissimis temporibus solueret Moyses calciamentum suum, ut alius acciperet sponsam, et illa uocaretur domus discalciati usque in hodiernum diem.
Nihil ergo aliud in lege gloriosum habet Moyses nisi solam faciem; in Euangeliis autem totus glorificatur ex integro. Audi enim quid dicat in Euangeliis: Cum adscendisset Iesus in montem excelsum, assumens secum Petrum et Iacobum et Iohannem et transformatus est ibi coram ipsis; et ecce, apparuerunt, inquit, Moyses et Elias in gloria, colloquentes cum eo. Hic non refertur quia uultus eius glorificatus est, sed quia totus apparuit in gloria colloquens cum Iesu; et ibi ei completur illa promissio quam accepit in monte Sina, cum dictum est ei: Posteriora mea uidebis. Vidit ergo posteriora eius. Vidit enim quae in posterioribus et nouissimis diebus facta sunt et gauisus est.
Sicut enim Abraham concupiuit uidere diem Domini, et uidit et gauisus est, ita et Moyses concupiuit uidere diem Domini, et uidit et gauisus est; et necessario gauisus est, quia iam non solo uultu glorificatus descendit de monte, sed totus glorificatus adscendit ex monte. Gauisus est sine dubio Moyses quod eum, de quo dixerat: Prophetam uobis suscitabit Dominus Deus uester ex fratribus uestris, sicut me ipsum audietis per omnia, nunc adesse cernebat et fidem facere sermonibus suis. Et ne cunctaretur in aliquo, audit uocem paternam dicentem: Hic est Filius meus dilectus, in quo bene complacui; ipsum audite. Moyses dudum dixit: illum audietis; nunc Pater dicit: Hic est Filius meus, ipsum audite, et praesentem de quo dicit ostendit. Gaudere etiam mihi pro hoc uidetur Moyses quia et ipse quodammodo nunc deponit uelamen conuersus ad Dominum, cum euidenter, quae praedixit implentur, uel cum tempus aduenit, ut per Spiritum, quae obtexerat reuelentur.

4. Retractandus tamen est sancti Apostoli sensus, et considerandum quid ei uisum sit, cum dixisset: Si autem conuersus quis fuerit ad Dominum, auferetur uelamen, ut adderet: Dominus autem Spiritus est, per quod quasi interpretari uidetur quid est Dominus. Quis enim nescit quod Dominus Spiritus est? Sed numquid in hoc loco de Domini vel natura vel substantia tractabatur, ut diceret quia Dominus Spiritus est? Videamus ergo ne non solum cum Moyses legitur, sed et cum Paulus legitur, uelamen sit positum super cor nostrum. Et manifeste, si negligenter audimus, si nihil studii ad eruditionem et intelligentiam conferimus, non solum legis et prophetarum Scriptura, sed et Apostolorum et Euangeliorum grandi nobis uelamine tegitur. Ego autem uereor, ne per nimiam negligentiam et stoliditatem cordis, non solum uelata sint nobis diuina uolumina, sed et signata, ut, si detur in manus hominis nescientis litteras liber legendus, dicat quia nescio litteras; si detur in manus hominis scientis litteras, dicat quia signatus est. Vnde ostenditur non solum studium nobis adhibendum esse ad discendas litteras sacras, uerum et supplicandum Domino et diebus ac noctibus obsecrandum, ut ueniat Agnus ex tribu Iuda, et ipse accipiens librum signatum dignetur aperire. Ipse est enim qui Scripturas adaperiens accendit corda discipulorum, ita ut dicant: Nonne cor nostrum erat ardens intra nos, cum adaperiret nobis Scripturas? Ipse ergo etiam nunc nobis aperire dignetur quid est quod Apostolo suo inspirauit ut diceret: Dominus autem Spiritus est; ubi autem Domini Spiritus, ibi libertas.
Ego quidem, quantum pro paruitate intelligentiae meae sentire possum, puto quod Verbum Dei pro eo quod auditoribus interest, ut saepe iam diximus, nunc Via nunc Veritas nunc Vita nunc Resurrectio nominatur, nunc etiam Caro, nunc uero Spiritus dicitur. Quamuis enim uere ex Virgine substantiam carnis acceperit, in qua et crucem pertulit et resurrectionem initiauit, tamen est ubi dicit Apostolus: Etsi cognouimus Christum secundum carnem, sed nunc iam non nouimus. Quia ergo et nunc sermo eius ad subtiliorem et spiritalem intelligentiam prouocat auditores, et uult eos nihil carnale in lege sentire, dicit ut, qui uult auferri uelamen de corde suo, conuertatur ad Dominum; non quasi ad carnem Dominum – est enim et hoc, quia Verbum caro factum est – sed quasi ad Spiritum Dominum. Si enim quasi ad Spiritum Dominum conuertatur, de carnalibus ad spiritalia ueniet et ad libertatem de seruitute transibit: Vbi enim Spiritus Domini, ibi libertas.
Et ut adhuc euidentius fiat quod dicitur, utamur et aliis Apostoli sensibus. Ad quosdam dicit, quos senserat incapaces, quia nihil me aliud iudicaui scire inter uos nisi Christum Iesum et hunc crucifixum. Istis talibus non dicebat quia Dominus Spiritus est, nec dicebat iis quia Christus Dei Sapientia est. Non enim poterant agnoscere Christum secundum hoc quod Sapientia est, sed secundum hoc quod crucifixus est. Illi autem, quibus dicebat: Sapientiam loquimur inter perfectos, sapientiam autem non huius saeculi neque principum huius mundi, qui destruuntur, sed loquimur Dei Sapientiam in mysterio absconditam, non indigebant ut Verbum Dei secundum hoc susciperent, quod caro factum est, sed secundum hoc quod Sapientia in mysterio abscondita est. Sic ergo et in hoc loco, his qui de carnali ad spiritalem intelligentiam prouocantur, dicitur: Dominus autem Spiritus est; ubi autem Spiritus Domini, ibi libertas. Vt autem ostenderet quia ipse iam peruenit ad scientiae libertatem, et exutus est de uelaminis seruitute, addit his et dicit: Nos autem omnes reuelata facie gloriam Domini speculantes.
Si ergo et nos Dominum deprecemur ut uelamen de corde nostro dignetur auferre, capere possumus intelligentiam spiritalem, si tamen conuertamur ad Dominum et libertatem scientiae requiramus. Sed quomodo inuenire possumus libertatem, qui seruimus saeculo, qui seruimus pecuniae, qui seruimus desideriis carnis? Ego me ipsum corripio, me ipsum iudico; ego meas culpas arguo; uiderint qui audiunt quid de semet ipsis sentiant. Ego interim dico quod, donec alicui horum deseruio, non sum conuersus ad Dominum, nec consecutus sum libertatem, donec talia me negotia et sollicitudines stringunt. Illius, quo constringor, negotii et sollicitudinis seruus sum: scio enim scriptum esse quia unusquisque, a quo uincitur, huic et seruus addicitur. Etiamsi me amor pecuniae non superat, etiamsi possessionum et diuitiarum cura non stringit, laudis tamen cupidus sum et gloriam sector humanam, si de hominum uultibus et sermonibus pendeo, quid de me ille sentiat, quomodo me ille habeat, ne illi displiceam, si illi placeam. Donec requiro ista, seruus horum sum. Sed uolebam ex hoc saltim satis agere, si possim liber fieri, si possim iugo foedae huius seruitutis absolui et peruenire ad libertatem secundum Apostoli commonitionem dicentis: In libertatem uocati estis, nolite fieri serui hominum. Sed quis mihi dabit hanc manumissionem? Quis me ab hac seruitute turpissima liberabit, nisi ille qui dixit: Si uos Filius liberauerit, uere liberi eritis. At enim scio quia seruus non potest libertate donari, nisi fideliter seruiens, nisi Dominum diligens. Et ideo etiam nos fideliter seruiamus et ex toto corde et ex toto animo et ex tota uirtute nostra diligamus Dominum Deum nostrum, ut mereamur libertate donari a Christo Iesu Filio eius Domino nostro, cui est gloria et imperium in saecula saeculorum. Amen.

Homilia XIII
De his quae offeruntur ad tabernaculum
1. Iam quidem et prius de tabernaculo pro uiribus dixeramus; uerum quoniam saepe in Exodi libro repetitur ipsa descriptio – dicitur enim et cum Deus praecepit Moysi qualiter fieri debeat, et iterum cum Moyses praecepit populo ut offerat construendo operi materias, sicut haec lectio continet quae nobis modo recitata est; sed et postmodum enumerantur singula, cum per Beselehel et ceteros sapientes uiros fabricantur, et iterum cum ad conspectum Moysi deferuntur, et rursum, cum per praeceptum Domini dedicantur. Fit praeterea et in aliis uel libris uel locis horum commemoratio et frequenter repetitur, utpote quod necessario commonetur.
Nunc ergo recitatus est nobis ille sermo ubi dicit: Et dixit Moyses ad omnem synagogam filiorum Istrahel dicens: hoc est uerbum quod praecepit Dominus dicens: sumite a uobis ipsis redemptionem Domino. Omnis qui concepit corde, afferat initia Domino: aurum, argentum, aeramentum, hyacinthum, purpuram, coccum duplicatum, et byssum tortam, capillos caprinos, et pelles arietum rubricatas et pelles hyacinthinas, ligna imputribilia, et lapides sardios et lapides ad sculpturam in humerali et podere; et omnis sapiens corde in uobis ueniat et operetur omnia quae praecepit Dominus.
Cum considero me ipsum primo et discutio, piget ad haec aperienda manum mittere. Vereor enim, ne forte, etiamsi Dominus reuelare dignetur, si cui forte dignatur – de me enim non sum ausus dicere – uereor, inquam, et ualde dubito, si inueniat auditores; et cum ita sit, ne forte ab eo qui explanare conabitur, requiratur, dominicae margaritae ubi uel quomodo uel ante quos mittantur. Verum quoniam magnopere exspectatis ut aliqua ex his quae lecta sunt disserantur, et praecepit mihi Dominus meus dicens: Oportebat te dare pecuniam meam ad mensam, et ego ueniens cum usuris utique exegissem eam, ipsum rogabo ut uerbum meum suam pecuniam facere dignetur, uti non meam pecuniam, non meum aurum uobis, sed ipsius fenerem, ipsius uobis uerbo et ipsius sensu loquar, et ad auditus uestri haec deferam mensam.
Vos iam uideritis, suscipientes dominicam pecuniam, quomodo usuras eius uenienti Domino praeparetis. Vsurae autem sunt uerbi Dei habere in usu uitae et actuum ea quae praecepit sermo Dei. Si ergo audientes uerbum utimini eo, et agitis secundum ea quae auditis, et secundum haec uiuitis, usuras Domino praeparatis; et potest fieri ut unusquisque uestrum de quinque talentis faciat decem et audiat a Domino: Euge, serue bone et fidelis, eris potestatem habens supra decem ciuitates. Tantum illud uidete ne quis uestrum acceptam pecuniam aut in sudario colliget aut defodiat in terra, quia huiusmodi hominis in aduentu Domini qui sit exitus, bene nostis. Temptabimus igitur pauca ex multis, immo et pauciora de paucis, quippe quibus et noster sermo librandus sit et uester auditus.
2. Primo igitur omnium uideamus quid est quod dicit Moyses ad filios Istrahel: Sumite a uobis ipsis redemptionem Domino; omnis qui conceperit corde, offerat initia Domino. Non uult Moyses ut aliquid offeras Deo quod extra te est: A uobis ipsis, inquit, sumite, et initia afferte Domino, prout unusquisque concepit corde. Aurum iubetur et argentum deferri, aes et ceterae materiae; quomodo hoc possum ego de me ipso afferre? Numquid intra me aurum nascitur aut argentum et cetera quae iubentur? Nonne haec unusquisque de promptuariis et de scriniis suis profert? Quid est ergo quod dicit Moyses: Afferte a uobis ipsis, et unusquisque sicut concepit corde?
Illud quidem aurum et argentum ceteraeque materiae unde tabernaculum constructum est, constat de scriniis et promptuariis uniuscuiusque prolatum; spiritalis autem lex aurum requirit ad tabernaculum, quod intra nos est, et argentum, quod intra nos est, et omnes reliquas materias illas deposcit, quas et intra nos habere possumus et proferre de nobis. Dicit enim Scriptura quia: Prope te est uerbum in ore tuo et in corde tuo; quia, si confessus fueris Dominum Iesum, et credideris in corde tuo quod Deus illum suscitauit a mortuis, saluus eris. Si ergo credideris in corde tuo, cor tuum et sensus tuus aurum est, obtulisti igitur aurum ad tabernaculum fidem cordis tui; si uero et confessus fueris sermone, obtulisti sermonem confessionis argentum. Idcirco ergo dicit Moyses, qui est lex spiritalis: Sumite a uobis ipsis. Haec a te ipso sumis, haec intra te sunt, haec, etiamsi nudus sis, habere potes.
Sed et quod addidit: Unusquisque sicut concepit corde, huc respicit. Non enim poteris aliquid de sensu tuo offerre Deo uel de uerbo tuo, nisi prius quae scripta sunt corde conceperis; nisi intentus fueris et diligenter audieris, non potest aurum tuum probum esse nec argentum; requiritur enim ut probatum sit. Audi Scripturam dicentem: Eloquia Domini, eloquia casta, argentum igni probatum, purgatum septuplo. Si ergo quae scripta sunt corde conceperis, erit aurum tuum, id est sensus tuus, probus, et argentum tuum, qui est sermo tuus, probum.
Quid etiam de aere dicemus? opus est et aere ad tabernaculi constructionem. Videtur quidem aes pro fortitudine suscipi, et loco poni posse fortitudinis et constantiae; sed ne quis dicat: hoc diuinare magis est quam explanare, ubi, quod dicitur, non de Scripturarum auctoritate munitur, puto ergo aes accipi posse pro uoce. Aliud enim est sermo, aliud uox. Sermo dicitur loquela ratione subnixa; uox uero est, uerbi causa, si latine, si graece dicatur, si eleuatius, si pressius. Sed et haec necessario ut de Scripturis probemus exigitis. Audi quid dicit Apostolus: Si linguis, inquit, hominum loquar et angelorum, caritatem autem non habeam, unum sum ut aeramentum sonans aut cymbalum tinniens. Ita ergo loqui linguis et interpretari ex alia in aliam linguam aeris oblatio est. Necesse est enim omnia habere tabernaculum Domini et nihil deesse in domo Dei. Est igitur, ut diximus, aeris oblatio uox. Vox autem est quae alterius sensum in alteram linguam uertit; sermo uero est qui sensum proprium profert. Omnia ergo haec offerantur Deo: et sensus offeratur Deo et sermo et uox.

3. Quid de ceteris dicemus? Multa sunt enim, et singula discutere opus ingens. Verum quid proderit, ut nostro quidem ingenti labore dicantur, ab occupatis uero auditoribus et uix unius horae puncto uerbo Dei assistentibus, spernantur et pereant? Nisi enim Dominus aedificauerit domum, in uanum laborauerunt, qui aedificant eam. Verumtamen nos, ut supra iam dictum est, tradimus ad mensam pecuniam Domini, uideat unusquisque auditorum quomodo suscipiat quae traduntur. Vnusquisque, inquit, sicut corde concepit, afferat initia Domino. Quod dixit initia, quaero quae sint initia auri uel quae primitiae argenti? Quomodo autem de cocco et purpura et bysso uidentur conferri primitiae? Aut quomodo, sicut corde conceperit, quis offert? Hoc iam singulos nostrum pulsat, uideamus simul et quomodo corde concepimus, quanti modo hic praesentes sumus, et sermo Dei tractatur.
Sunt qui concipiunt corde quae lecta sunt; sunt qui omnino non concipiunt quae dicuntur, sed est mens eorum et cor aut in negotiis aut in actibus saeculi aut in supputationibus lucri; et praecipue mulieres, quomodo, putas, corde concipiunt, quae tantum garriunt, tantum fabulis obstrepunt, ut non sinant esse silentium? Iam quid de mente earum, quid de corde discutiam, si de infantibus suis aut de lana cogitent aut de necessariis domus? Vereor sane ne sequantur illas de quibus dicit Apostolus: Quae discunt circumire domos, non solum uerbosae, sed et curiosae, loquentes quae non oportet. Quomodo ergo istae tales corde concipiunt? Non concipit corde quis, nisi uacet corde, nisi sit mente liber et totus intentus; nisi corde uigilet, non potest corde concipere et offerre dona Deo.
Quod et si hactenus negleximus, ex hoc saltim attentiores simus et sollicite intendamus, ut possimus mente concipere. Iustum est enim, ut in tabernaculo Domini inueniatur unusquisque habere portionem suam. Non enim latet Dominum unusquisque quid offerat. Quam gloriosum tibi est, si dicatur in tabernaculo Domini: aurum istud, uerbi causa, quo arca testamenti obtegitur, illius est; argentum, ex quo bases et columnae sunt, illius est; aes, de quo annuli et labrum et nonnullae columnarum bases factae sunt, illius est; sed et lapides isti humeralis et logii, illius sunt; purpura, qua ornatur pontifex, illius est, et coccum, illius est, et cetera quaeque per singula.
Et rursum quam indecorum, quam miserum erit, si Dominus ueniens requirere aedificium tabernaculi nihil muneris tui inueniat in eo, nihil a te cognoscat oblatum. Sic indeuotus, sic infidelis uixisti, ut nihil memoriae tuae in tabernaculo Dei esse gestiueris? Sicut enim princeps huius mundi uenit ad unumquemque nostrum, et quaerit si quid de suis actibus inueniat in nobis, et si quidem inuenerit, sibi nos uindicat; ita et e contrario si ueniens Dominus inueniat aliquid tuum in tabernaculo suo, sibi te defendit et suum te dicit. Domine Iesu, praesta mihi ut aliquid monumenti habere merear in tabernaculo tuo.
Ego optarem, si fieri posset, esse aliquid meum in illo auro, ex quo propitiatorium fabricatur, uel ex quo arca contegitur, uel ex quo candelabrum fit luminis et lucernae. Aut si aurum non habeo, ut argenti saltim aliquid inueniar offerre, quod proficiat in columnas uel in bases earum, certe uel aeris aliquid habere merear in tabernaculo, unde circuli fiant et cetera quae sermo Dei describit. Utinam autem mihi esset possibile unum esse ex principibus et offerre gemmas ad ornatum pontificis humeralis et logii. Sed quia haec supra me sunt, certe uel pilos caprarum habere merear in tabernaculo Dei, tantum ne in omnibus ieiunus et infecundus inueniar.
Unusquisque ergo sicut concepit corde. Videte si concipitis, uidete si tenetis, ne forte effluant quae dicuntur, et pereant. Volo uos admonere religionis exemplis; nostis, qui diuinis mysteriis interesse consuestis, quomodo, cum suscipitis corpus Domini, cum omni cautela et ueneratione seruatis, ne ex eo parum quid decidat, ne consecrati muneris aliquid dilabatur. Reos enim uos creditis, et recte creditis, si quid inde per negligentiam decidat. Quod si circa corpus eius conseruandum tanta utimini cautela, et merito utimini, quomodo putatis minoris esse piaculi uerbum Dei neglexisse quam corpus? Initia ergo iubentur offerre, hoc est primitias. Qui offert quod primum est, necessario habet ipse quod reliquum est. Vide quantum nos oportet abundare auro, quantum argento ac reliquis omnibus quae iubentur offerri, ut et Domino offeramus et nobis supersit. Primo enim omnium debet sensus meus intelligere Deum et ipsi offerre primitias intellectus sui, ut, cum Deum bene intellexerit, reliqua consequenter agnoscat. Hoc etiam sermo faciat, hoc et omnia quae in nobis sunt agant.
Sed uideamus et cetera. Hyacinthum et purpuram et coccum duplicatum et byssum tortum. Quattuor ista sunt, ex quibus conficiuntur uel pontificis indumenta uel cetera quae ad sacrum parantur ornatum. De his dixerunt quidam et ante nos, et sicut non decet aliena furari, ita conueniens puto bene dictis alterius abuti fatentem. Ista ergo, ut et prioribus uisum est, quattuor elementorum, ex quibus et mundus constat et corpus humanum, tenent figuram, id est aëris, ignis, aquae et terrae. Hyacinthus ergo ad aërem refertur – hoc enim ipse indicat color –, sicut et coccum ad ignem. Purpura aquae tenet figuram, quasi quae de aquis accipiat fucum; byssus terrae, quia oriatur ex terra. Habemus ergo et nos haec omnia in nobis, et quia ex his primitias Domino iubemur offerre, ideo dicit: Sumite ex uobis ipsis, et offeretis primitias Domino.

4. Verum illud considerandum puto, quod, cum de ceteris simpliciter dixerit Moyses, tantum cocco addidit duplicatum, et bysso tortum. Requiritur ergo, cur alias quidem materias, ex quibus cetera indicantur elementa, simpliciter dixerit, coccum, quo ignis designatur, solum posuerit duplicatum. Difficilia haec ad intelligendum, et ad proferendum multo difficiliora. Verumtamen, prout Dominus dederit, temptabimus explanare. Oportet enim et dici aliqua, et aliquanta seruari. Videamus ergo qua ratione coccum dixerit duplicatum. Color iste, ut diximus, ignis indicat elementum. Ignis autem duplicem habet uirtutem, unam, qua illuminat, aliam, qua incendit. Haec est historiae ratio; ueniamus et ad intellectualia.
Etiam in ipsis ignis duplex est; est ignis quidam in hoc saeculo, est et in futuro. Dominus Iesus dicit: Ignem ueni mittere in terram, iste ignis illuminat. Idem rursus Dominus dicit in futuro operariis iniquitatis: Ite in ignem aeternum, quem praeparauit Pater meus diabolo et angelis eius: ille ignis incendit. Verumtamen iste ignis, quem uenit mittere Iesus, illuminat quidem omnem hominem uenientem in hunc mundum, habet tamen aliquid et quod incendat, sicut confitentur illi qui dicunt: Nonne cor nostrum erat ardens intra nos, cum adaperiret nobis Scripturas? Simul ergo et incendebat et illuminabat adaperiens Scripturas. Nescio autem si et ille ignis in futuro saeculo qui incendit habeat aliquid et quod illuminet. Est ergo, ut ostendimus, natura ignis duplex et ideo iubetur offerri coccum duplicatum.
Quomodo ergo nos offerre possumus ignem istum duplicatum ad aedificium tabernaculi, uideamus. Si doctor es, exstruis tabernaculum aedificans Ecclesiam Dei; dicit ergo et ad te Deus quod ad Ieremiam dixit: Ecce, dedi uerba mea in os tuum ignem. Si ergo docens et aedificans Ecclesiam Dei, increpes tantummodo et arguas et castiges et peccata populi exprobres, nihil autem consolationis proferas de Scripturis diuinis, obscurum nihil explanes, nihil scientiae profundioris attingas, nec aliquid intelligentiae sacratioris aperias, obtulisti quidem coccum, sed non duplicatum. Ignis enim tuus incendit tantummodo et non illuminat. Et rursum, si docens mysteria legis aperias, secretorum arcana discutias, peccantem uero non arguas, negligentem non corripias, seueritatem disciplinae non teneas, obtulisti quidem coccum, sed non duplicatum. Ignis enim tuus tantum illuminat, non accendit. Qui ergo recte offert et recte diuidit, coccum offert duplicatum, ut cum scientiae lumine igniculum seueritatis admisceat.

5. Quid autem sibi uelit et byssum tortum uideamus. Et hic enim dedit aliquid additamenti prae ceteris elementis. Byssum diximus terrae habere formam, quod est caro nostra. Carnem ergo non uult offerri Deo fluitantem luxu et deliciis resolutam, sed torqueri eam iubet et constringi. Quis ergo est qui torqueat carnem suam? Ille nimirum qui dixit: Macero corpus meum et seruituti subicio, ne forte, cum aliis praedicauerim, ipse reprobus efficiar. Sic ergo est offerre et byssum tortum, carnem abstinentia, uigiliis et meditationum labore conficere.
Offeruntur et pili caprarum. Hoc genus pecudis in lege pro peccato iubetur offerri; pilus uero species est emortua, exsanguis, exanimis. Hanc qui offert ostendit in se sensum peccati iam mortuum, nec in membris suis ultra uiuere aut regnare peccatum.
Pelles quoque offeruntur arietum. Arietem etiam ante nos quidam pro furore posuerunt. Et quia pellis mortui animalis indicium est, ostendit in se furorem mortuum qui Domino offert arietum pelles.
Post haec: Et uiri, inquit, acceperunt a mulieribus suis, omnes, quibus uisum est sensu, et attulerunt gemmas et inaures et annulos et discriminalia et dextralia.
Vides et hic quomodo illi afferunt dona Deo qui corde uident, qui intellectum corde concipiunt, qui mentem intentam et deditam habent ad uerbum Dei. Isti ergo afferunt munera, et afferunt etiam a mulieribus suis inaures, inquit, et gemmas et dextralia. Mulier secundum allegoricam rationem saepe iam diximus quod caro accipiatur et uir rationabilis sensus. Bonae sunt ergo istae mulieres quae oboediunt uiris suis; bona est caro quae iam spiritui non repugnat, sed obtemperat et consentit, et ideo Si duobus uel tribus in uobis conuenerit, ex quacumque re petieritis, fiet uobis, dixit Dominus.
Offerunt ergo inaures a mulieribus suis. Vides quomodo Domino offertur auditus. Sed et dextralia Domino offeruntur: opera dextra et opera bona, quae per carnem geruntur. Haec Domino offert rationabilis sensus. Sed et discriminalia offeruntur. Offert discriminalia, qui bene scit discernere quid agendum sit, quid uitandum, quid Deo placeat, quidue displiceat, quid iustum sit, quid iniustum. Ista sunt discriminalia quae Domino offeruntur.
Hic ergo mulieres inaures Domino offerunt, quia sunt mulieres sapientes. Venerunt enim, inquit, mulieres sapientes, et fecerunt quaecumque necessaria erant ad indumenta pontificis. Illae uero mulieres quae inaures suas obtulerunt ut fieret uitulus insipientes erant, quae a ueritate quidem auditum auerterent, ad fabulas autem impietatemque conuerterent; et ideo obtulerunt inaures suas ut fieret caput uituli. Sed et in Iudicum libro aliud nihilominus idolum inuenimus ex mulierum inauribus factum. Istae ergo beatae mulieres, beata ista caro, quae Domino offert inaures suas et dextralia sua et annulos suos et omnia opera manuum suarum quae in mandatis Domini agit.

6. Additur post haec quia et apud quem inuenta sunt ligna imputribilia, attulit Domino. Si quis diligit Christum Dominum in incorruptione, lignum imputribile offert Deo. Beatus ergo, apud quem inuenitur uel sensus incorruptus uel corpus incorruptum et hoc offert Deo. Vnde et bene ualde dixit: Apud quem inuenta sunt ligna imputribilia. Non enim apud omnes inueniuntur ligna imputribilia. De auro non dixit neque de argento apud quem inuentum est; potest enim apud omnes inueniri sensus et sermo. Sed ne de quattuor coloribus hoc dixit; omnium namque est ex quattuor constare secundum corpus elementis. Ligna autem imputribilia, id est incorruptionis et uirginitatis gratia, apud rarum quemque inueniri potest, sicut et Dominus dicit: Non omnes capiunt uerbum istud, sed quibus datum est.
7. Sed et principes, inquit, obtulerunt dona sua. Quae sunt ista dona quae principes offerunt? Gemmas, inquit, obtulerunt, lapides smaragdos et lapides repletionis et lapides ad humeralem. Lapides repletionis dicuntur qui ponuntur in logio, hoc est qui in pectore pontificis collocantur, inscripti nomina tribuum Istrahel. Hoc quod dicitur logion, id est rationale, quod in pontificis pectore collocatur, formam habet sensus rationabilis qui in nobis est. In hoc positi dicuntur lapides repletionis, qui tamen cohaerent et conexi sunt ad lapides humerales, atque ex his continentur adstricti. Humeralis ornatus indicium est actuum bonorum. Actus ergo cum ratione et ratio cum actibus sociatur, ut sit consonantia in utroque: Qui enim fecerit et docuerit, hic magnus uocabitur in regno caelorum. Sit ergo in nobis sermo de actibus pendens et sermonem actus exornent; hic enim pontificis refertur ornatus. Sed ad haec explenda principes requiruntur; iste ornatus eorum est qui in tantum profecerunt ut praeesse populis mereantur.
Offerunt etiam oleum principes ad usus duplices profuturum, lucernis et chrismati. Debet enim lucerna eorum qui populis praesunt, non abscondi aut sub modio poni, sed super candelabrum, ut luceat omnibus qui in domo sunt.
Sed et incensi compositionem principes offerunt, quae componatur per Moysen in odorem suauitatis Domino, ut et ipsi dicant quia Christi bonus odor sumus.
Et posteaquam obtulit populus, uocauit, inquit, Moyses omnem sapientem ad fabricandum et architectum ut componerent et fabricarentur singula quae scripta sunt. Sed et mulieres, inquit, sapientes uocauit, ut facerent quae conuenirent in tabernaculo Domini. Vides ergo omnia quae fiunt a sapientibus fieri; et mulieres sapientes uocantur et uiri sapientes. Omnia enim opera Domini in sapientia fiunt. Venit ergo unusquisque sapiens sensu et facit opera Domini. Non sufficit nobis si offeramus tantum, sed opus est ut et cum sapientia ea quae in nobis sunt operemur, sciamus miscere aurum cum bysso et coccum duplicare uel miscere cum purpura. Quid enim tibi prodest, si habeas haec et uti his nescias, neque agnoscas quomodo unumquodque in suo tempore et in suo loco aptare debeas et proferre? Et ideo danda nobis est opera ut sapientes simus, et haec quae audimus de Scripturis sanctis proferre in tempore et aptare possimus, et componere atque ex his adornare tabernaculum Deo Iacob, per Christum Iesum Dominum nostrum, cui est gloria et imperium in saecula saeculorum. Amen.

Adnotări la Exod153
1. „Și voi da har acestui popor înaintea egiptenilor. Iar când în grabă vă veți depărta, nu veți pleca lipsiți154.” [Ex.3,21]
Această promisiune a fost făcută lui Avraam, când Dumnezeu spune: „După acestea veți ieși de acolo cu avere155”. [Gn.15,14]

2. Și s-a întărit inima faraonului, și nu i-a ascultat pe ei, după cum le poruncise lor Domnul. Iar Domnul i-a spus lui Moise: „Inima faraonului s-a îngreunat, ca să nu lase să plece poporul”. [Ex. 7,13-14]
Merită știut dacă enunțul inima faraonului s-a îngreunat, rostit de către Domnul după preschimbarea toiagului lui Aaron în șarpe, după ce acesta a înghițit toiegele magilor, este diferit de enunțul inima faraonului a fost încremenită, rostit de mai multe ori, și de enunțul s-a întărit [inima faraonului]156. Căci și acest enunț a fost formulat astfel: Și s-a întărit inima faraonului, și nu i-a ascultat pe ei, după cum spusese Domnul. Mi se pare că inima ce arată înclinație spre cele dumnezeiești se înmoaie, neopunându-se cu tărie dumnezeirii: ea nu se îngreunează, nefiind atrasă în jos, spre pământ și materie. Iar inima ce se opune și se împotrivește voinței divine încremenește: respinge, ca o piatră, și refuză cuvântul. Îi stă împotrivă cu disperare, împreună cu ceea ce poartă numele fals de „tărie”157. Este necesar ca o astfel de inimă să se îngreuneze: este trasă în jos de către răutate, care prin natură trage în jos. Desigur, acestea nu i se întâmplă inimii în același sens, deși întărirea și îngreunarea i se întâmplă uneia și aceleiași inimi netrebnice. Căci, pe de o parte, inima se face de piatră, cum se spune undeva, și este încremenită; pe de altă parte, ea nu cedează, ca superioară, naturii dumnezeiești, ci, opunându-se acesteia, se spune că luptă împotriva lui Dumnezeu și se întărește împotriva [firii dumnezeiești].

3. [Asupra enunțului: Domnul a întărit158 inima faraonului:] [Ex. 9,12; 10,27; 11,10]

3.1. Iar Domnul a întărit inima faraonului și nu a vrut să-i lase să plece. [Ex. 10,27]
Adesea citim în Exod enunțurile Domnul a întărit inima faraonului [Ex. 9,12; 10,27; 11,10] și „Eu voi întări inima faraonului”159. [Ex. 7,3; 14,4,17; cf. 4,21; 10,1] Ele îi tulbură pe aproape toți cititorii, atât pe cei ce nu cred în ea160, cât și pe cei ce spun că cred. Căci pentru cei ce nu cred, și acest enunț, împreună cu altele, pare a fi cauză a necredinței: se rostesc despre Zeu cele nedemne161 de Zeu. Căci este nedemn de un Zeu să lucreze întărirea inimii vreunuia, și să lucreze întărirea pentru ca cel întărit să nu asculte de voința Celui ce îl întărește. Ei spun: „Cum oare să nu fie absurd ca Zeul să lucreze ceva pentru a duce la neascultarea voinței Lui? Căci este clar că El nu vrea să existe ceva convingător162 în cele poruncite faraonului”. Iar pentru cei ce consideră că cred, a apărut un dezacord semnificativ din pricina enunțului Domnul a întărit inima faraonului. [Ex. 9,12; 10,27; 11,10] Căci unii, convinși163 că acest Dumnezeu nu este altul decât Demiurgul, gândesc că Dumnezeu pe cine vrea miluiește, iar pe cine vrea întărește, [Rom. 9,18] și aceasta la întâmplare, neexistând vreo cauză ca unul să fie miluit, iar altul întărit de către El. Alții însă, mai norocoși decât cei amintiți mai sus, spun că și alte multe gânduri ale Scripturii le-au rămas ascunse, și că aceasta nu este un motiv să se abată de la credința corectă. Iar unul din aceste gânduri ascunse este tocmai sensul corect al acestui pasaj. Iar cei ce spun că există un alt Zeu, pe lângă Demiurg, vor ca acesta din urmă să fie drept, dar nu și bun, apucându-se să separe, vulgar și totodată nepios, dreptatea de bunătate, considerând că dreptatea poate exista, în ceva, fără bunătate, iar bunătatea fără dreptate. Totuși, afirmând aceasta, au adeverit, împotriva propriei supoziții despre Zeul drept, că [El] întărește inima faraonului, și că, prin aceasta, El o face astfel încât să nu-L asculte. [Cf. Ps. 61,13; Prov. 24,12; Rom. 2,6; Mt. 16,27] Căci dacă drept este cel ce distribuie fiecăruia după merit, cel ce răsplătește celor ce s-au făcut, prin ei înșiși, mai buni sau mai răi, El știind ce se potrivește fiecăruia dintre ei, cum va fi drept cel ce este cauză a gravei greșeli, în cazul faraonului? Și El nu este doar responsabil, ci, cum au arătat ei în acestea, colaborator în a-l face pe el foarte nedrept. Căci, nediscutând defel cum întărirea inimii faraonului este demnă de alegerea dreptului Zeu, nu știu cum îl pot prezenta pe cel ce întărește inima faraonului ca un Zeu drept, chiar dacă vor să explice ținând cont de propriile premise. De aici trebuie să-i constrângem pe ei în cele privitoare la pasajul discutat: ori vor explica cum un [Zeu] drept întărește, ori vor îndrăzni să spună că, de vreme ce întărește, Demiurgul este rău. Or, neajungând nici la rezolvarea aporiei164 prin demonstrații ce să convingă că cel ce îl întărește pe cineva este drept, și nici îndrăznind să afirme ceva atât de nepios despre Ziditor, că ar fi rău, se vor refugia pe o altă cale exegetică a pasajului Domnul a întărit inima faraonului165. [Ex. 9,12; 10,27; 11,10] Renunțând la a gândi cele după literă după cum cred, își vor anula propriile idei166 despre Zeul cel drept. Iar în cele din urmă vor recunoaște că sunt în aporie în privința a ceea ce cuvântul semnifică.
3.2. Așadar, iată fărâmițate cele examinate despre Dumnezeu, în problema de față. Fiindcă însă cei ce emit supoziții în discuția privitoare la naturi susțin că unii au fost făcuți, prin constituție, pentru a fi pierduți, spunând că ceea ce învață ei este evident din faptul că inima faraonului a fost întărită de către Domnul, haideți să-i întrebăm despre acestea! Cel zidit pentru pierzare nu ar putea face nicidecum ceva din cele bune: însăși natura ce se află în el i se opune în făptuirea celor bune. Atunci ce nevoie este ca faraonul, „fiul pierzării”, cum îl numiți, să fie întărit de către Dumnezeu pentru a nu lăsa poporul să plece? [Căci ei spun:] „Dacă nu ar fi fost întărit, l-ar fi lăsat să plece”. Să ne răspundă atunci la aceasta: ce ar fi făcut faraonul dacă nu ar fi fost întărit? Dacă l-ar fi lăsat să plece, fără a fi întărit, aceasta nu ar fi fost specific unei naturi pierdute. Iar dacă nu l-ar fi lăsat să plece, superfluă ar fi fost întărirea inimii lui. Căci, la fel, nu l-ar fi lăsat să plece și fără a fi întărit. Ce a întărit în el Dumnezeu, Care lucrează asupra principiului conducător al lui? Și cum îl poate acuza pe el spunând: „Pentru cele în care nu M-ai ascultat, iată, Eu omor pe întâi-născuții tăi!”? [Cf. Ex. 4,23] Oare cel ce întărește întărește ceea ce este tare? Este evident că nu se întărește ceea ce este tare, ci ceea ce trece de la moliciune la tărie. Iar înmuierea inimii este lăudată, după Scriptură, așa cum adesea am observat. Să ne spună, așadar, dacă faraonul, bun fiind, a fost făcut rău. Și dacă cel ce îl acuză pe faraon, Dumnezeu, îl acuză degeaba sau nu. Dacă degeaba, cum mai este înțelept și drept? Iar dacă nu îl acuză degeaba, faraonul a fost cauză a greșelilor săvârșite prin neascultare. Iar dacă este cauză, înseamnă că nu aparținea unei naturi pierdute. Bineînțeles, și aceasta trebuie cercetat, pentru că Apostolul, folosindu-se de cele rostite aici, spune: Așadar, [Dumnezeu] pe cine vrea îl miluiește, și pe cine vrea îl întărește. Îmi vei spune: „Ce mai poate fi reproșat? Căci cine s-a împotrivit voinței Lui?”167. [Rom. 9,18-19] Cine este cel ce întărește și [cine este cel ce] face milă? Căci, după cuvântul Apostolului, nu este specific unuia să întărească, iar altuia să miluiască, ci unuia singur. Așadar, ori cei miluiți în Hristos sunt ai celui ce întărește inima faraonului, și degeaba își plăsmuiesc lor un alt zeu, ori zeul care este, după ei, bun nu numai miluiește, dar și întărește, ori nu poate exista, așa cum [ei] presupun, [vreunul] bun.

3.3. Am examinat toate acestea pe larg, împotriva celor care, fără a cerceta atent168, se flatează că au înțeles și forțează simplitatea alor noștri: am rezistat și am arătat că enunțul examinat, cel din citirea de față, nu le susține nici ipotezele despre Dumnezeu, nici părerile despre naturi. Noi însă suntem convinși169, din mai multe perspective, plecând atât de la cărțile sfinte, cât și de la lucrarea măreață și de la ordinea celor create, că cele vizibile și cele invizibile, cele vremelnice și cele veșnice [Cf. 2Cor. 4,18] sunt de la Dumnezeu Creatorul ca de la Cel ce este unul și același în toate cu Tatăl Domnului și Mântuitorului nostru, cu Dumnezeul bun și drept și înțelept. Spre acel scop ne străduim să aducem Scripturile: a arăta că toate sunt ale Dumnezeului bun, drept și înțelept170, presupunând că aceasta nu le scapă, fie și în privința celor mai neînsemnate lucruri, celor dotați cu intelect, având însă nevoie de Dumnezeu Mântuitorul171 pentru a vedea dacă textele se armonizează sau nu în privința bunătății, dreptății și înțelepciunii Lui.

3.4. Așadar, astfel înțelegem și în privința enunțului Domnul a întărit inima faraonului. [Ex. 9,12; 10,27; 11,10] Cuvântul lui Dumnezeu este medic172 al sufletului, folosind, în privința celor ce o duc rău, cele mai diverse, potrivite și cele mai oportune căi în terapie. Între căile terapiei, unele produc mai multe dureri și suferințe, iar altele mai puține în cei bolnavi, și aceasta spre vindecarea lor. Tot așa, terapiile apar când în dezacord cu acest nume173, când demne de el. Și iarăși, sunt când imediate, când întârziate. Ele pot fi aplicate unuia fie după ce el s-a umplut de păcat, fie după ce doar l-a gustat, ca să spun așa. Întreaga Scriptură inspirată de Dumnezeu este plină de mărturii pentru fiecare din cazuri174. [cf. 2Tim. 3,16] Au fost menționate tratamente mai mult sau mai puțin groaznice, aplicate poporului, după cele ce i se întâmplau, pentru întoarcerea și corectarea lui: prin războaie mai mari sau mai mici, prin crize de alimente, mai scurte sau mai îndelungate. [În privința evidenței, unele tratamente par] în dezacord cu acest nume, ca atunci când spune: „Nu le voi cerceta175 pe fiicele voastre când se vor prostitua, nici pe miresele voastre când vor comite adulter!”. [Os. 4,14] Căci Dumnezeu abandonează, poate, sufletele care rămân timp îndelungat în cele trupești și în cele considerate plăceri, [lăsându-le singure] cu ele, până când, saturate, se vor întoarce de la cele dorite, ca și cum ar vrea să le vomeze: nu vor cădea repede în ele pentru că, cu cât s-au adâncit în ele, cu atât au fost chinuite. Iar sufletele ce tind să disprețuiască riscul de a cădea a doua oară în acestea, fiind eliberate de rele rapid, sunt aduse mai încet spre tratament. Căci Cel ce deține arta [vindecării], Dumnezeu, cunoaște dispozițiile fiecăruia: este competența Lui, doar a Lui. Așa că poate conduce tratamentul în mod științific, știind ce și când trebuie să lucreze pentru fiecare.

3.5. [Să folosim o comparație.] În anumite boli ale trupului, când răul a pătruns adânc, ca să spun așa, medicul, cu ajutorul unor medicamente, atrage și aduce la suprafață substanța [nocivă], provocând mai multe inflamații, umflături dureroase și suferințe decât cele pe care pacientul le avea înainte de a porni pe calea tratării. Așa se obișnuiește să se lucreze cu cei mușcați de un câine turbat și cu cei care suferă afecțiuni asemănătoare. Cred că la fel administrează și Dumnezeu răul ascuns, ajuns în adâncul sufletului. Medicul ar putea spune despre un astfel de bolnav: „Eu voi produce inflamații în locul remisiunii și voi obliga anume aceste părți să fie duse afară, astfel încât să fie produs un abces dureros”. Cel ce îl ascultă pe medic conform științei [vindecării] nu îl va acuza, ci îl va lăuda pe cel ce [spune], ca și cum ar amenința, că produce acestea, pe când un altul îl va blama, spunând că cel ce trebuie să însănătoșească cu ajutorul inflamațiilor, cel ce aduce abcese face altceva decât meseria medicilor. Cred că la fel se întâmplă și în acest caz, când Dumnezeu a rostit: „Eu voi întări inima faraonului”. [Ex. 7,3; 14,4.17; cf. 4,21; 10,1] Cel ce le ascultă pe cele scrise ca pe spusele lui Dumnezeu le acceptă, observând demnitatea176 Celui ce le spune: oricine caută descoperă177 că și în acestea se observă bunătatea, săvârșită, a lui Dumnezeu. [Cf. Mt. 7,8] Căci este mai mult decât evident că acestea s-au întâmplat pentru salvarea poporului, ce fusese dus la credință prin mai multe minuni. Apoi, aceasta îi privește și pe egipteni, pe cei care, zguduiți de cele întâmplate, erau pe punctul de a-i urma pe evrei. Căci o mare mulțime de egipteni, amestecată, a ieșit împreună cu ei. [Ex. 12,38] Iar într-un mod indicibil și mai profund, poate că aceasta s-a întâmplat și spre profitul faraonului: el nu-și mai ascunde veninul, nu-și mai disimulează dispoziția. Atrage veninul și îl duce la suprafață, și poate îl eliberează acționând, astfel încât elimină toate excrețiile răutății existente. Își lasă copacul purtător de rele fără vigoare, poate și uscat într-un sfârșit, când este înghițit178: aceasta nu pentru ca el să fie pe deplin pierdut, cum i s-ar putea părea cuiva, ci pentru ca cel căzut să fie ușurat de păcate, și, poate în pace sau, cel puțin, fără ca sufletul său să fie într-un atât de mare conflict, să coboare în iad179.

3.6. Dar e posibil ca cei ce se vor întâlni, întâmplător, cu acest text să nu fie convinși, considerând că ce s-a spus (că a fost util, așadar, faraonului să-i fie întărită inima și că toate cele citite, până și înghițirea [în mare], s-ar fi întâmplat în favoarea lui) să fie forțat. Vezi însă dacă nu putem îndepărta de aici lipsa convingerii, pentru a introduce, în privința celor citite, convingere180. David spune: Multe sunt loviturile de bici [date] păcătoșilor. [Ps. 31,10] Dar și fiul lui învață că Dumnezeu biciuiește pe orice fiu pe care îl primește. [Prov. 3,12] Același David, în plus, profețind lucrarea privitoare la Hristos și la cei ce cred în El, spune: „Dacă fiii lui vor părăsi Legea Mea și nu vor merge în judecățile Mele, dacă vor profana îndreptările Mele și nu vor păzi poruncile Mele, le voi cerceta nelegiuirile în vargă și nedreptățile în lovituri de bici. Însă nu voi depărta de ei mila Mea”. [Ps. 88,31-34] În consecință, favoare a Domnului este ca cel nelegiuit să fie cercetat în vargă, iar cel păcătos în lovituri de bici. Și atât timp cât cel păcătos nu este biciuit, el nu este încă supus educației și corijării. Iată de ce Dumnezeu amenință, dacă mari se vor face păcatele locuitorilor Iudeii, că nu va mai cerceta pe fiicele lor când se vor prostitua și pe miresele lor când vor săvârși adulter. [Cf. Os. 4,14] Și în alt loc spune: „Pentru cele de care Eu te-am curățat, și tu nu te-ai lăsat curățat, de acum nu Mă voi mai mânia pe tine, și nici nu voi mai fi gelos în privința ta”. [Cf. Iez. 24,13] Așadar, nu Se mânie pe păcătoși: este, ca să spun așa, dezgustat, nu Se mai mânie.

3.7. Trebuie observat și că amenințările profetice, împotriva celor mulți, se termină astfel: „Vor cunoaște că Eu sunt Domnul”. [Iez. 7,27 passim] Aceste amenințări nu sunt adresate doar israeliților, ci și egiptenilor, asirienilor și celorlalți dușmani ai poporului. Această [formulare] a fost scrisă, de asemenea, la sfârșitul a multe dintre cele considerate amenințări și în Exod: „Și vor cunoaște toți egiptenii că Eu sunt Domnul”. [Ex. 7,5] Pentru aceasta au fost aduse peste ei cele considerate nenorociri: ca să-L cunoască pe Domnul. Iar în cărțile Macabeilor se spune ceva asemănător: Îi rog pe cititorii acestor cărți să nu fie abătuți din pricina nenorocirilor, ci să considere că cele întâmplate sunt nu spre distrugerea, ci spre educarea neamului nostru. Căci este semn al unei mari binefaceri ca cei neevlavioși să nu fie părăsiți multă vreme, ci să primească repede pedepse. Căci Stăpânul nu așteaptă, ca în cazul altor neamuri, cu îndelungă-răbdare: lăsând ca păcatele acelora să atingă culmea, le pedepsește mai apoi pe ele. Astfel a judecat și în privința noastră. Educându-l printr-o nenorocire, El nu își părăsește propriul Său popor. [2Mac. 6,12-16] Dacă este semn al unei mari binefaceri a primi pedepse pentru păcate, vezi dacă faraonul, chinuit după întărirea inimii lui și pedepsit împreună cu poporul lui, a fost pedepsit degeaba, și nu pentru propriul rău. Ca imitator al lui Dumnezeu făcându-se, David poruncește la momentul oportun lui Solomon să-l pedepsească pe Ioab din cauza celor greșite de el față de Abenner, fiul lui Ner: să-l ucidă din cauza greșelilor. Apoi adaugă: „Și vei coborî căruntețea lui în pace în iad!”181. [3Rg. 2,6] Este evident, așa cum ne-a transmis și Evreul182, că Ioab va adormi în pace pentru că a fost pedepsit: lui nu-i mai sunt utile chinul și pedeapsa după plecarea de aici, pentru că a plătit încă de aici. Astfel gândim și noi: cele aduse de către Dumnezeu, orice amenințare, suferință, pedeapsă, nu sunt în defavoarea celor ce le suportă, ci totdeauna în favoarea lor. Și cuvintele care sunt crezute a se potrivi cel mai greu lui Dumnezeu, furie și mânie, sunt numite „corijare” și „educare”: Doamne, nu cu furia Ta să mă corijezi, nici cu mânia Ta să mă educi! [Ps. 6,2; 37,2] Cel ce se roagă astfel cere să nu fie necesară corijarea prin furia lui Dumnezeu și educarea prin mânia Lui; [aceasta înseamnă] că unii vor fi corijați prin furia lui Dumnezeu și vor fi educați prin mânia Lui.

3.8. Iar ca să acceptăm mai ușor183 cele spuse, este necesar să folosim pasaje similare din Noul Testament. Mântuitorul spune: „Am venit să arunc foc pe pământ, și cum aș vrea să ardă deja!”. [Lc. 12,49] Căci dacă focul pe care a venit să-l arunce pe pământ nu ar fi fost mântuitor – și, mai mult, mântuitor pentru oameni – Fiul bunului Dumnezeu nu ar fi spus acestea. Dar și Petru, când îi suprimă prin cuvânt pe Anania și pe Safira, care greșiseră mințind nu oamenilor, ci Domnului, [Cf. Fp. 5,4] nu este preocupat numai de zidirea celor care, văzând ce s-a întâmplat, vor fi mai fermi în credința în Hristos, ci și de cei ce mor: vrea ca ei să fie purificați printr-o moarte bruscă și eliberați de trup pe neașteptate, având ei și ceva ce ține de îndreptare, de vreme ce dăduseră din bunurile lor, fie și jumătate, spre folosul celor lipsiți. Și Pavel, orbind prin cuvânt pe cel ce era împreună cu proconsulul Sergius Paulus, [Fp. 13,7] îl întoarce, prin suferințe, la cinstirea lui Dumnezeu, spunându-i: „O, cel plin de toată înșelăciunea și de toată lenea, fiu al diavolului, dușman al întregii dreptăți, nu vei înceta să strâmbi căile drepte ale Domnului? De acum vei fi orb, nevăzând soarele până la momentul [potrivit]!”. [Fp. 13,10-11] Până la ce moment, dacă nu până la acela în care, lovit și chinuit pentru păcate, a fost pe punctul să devină vrednic, pocăindu-se, să vadă soarele, în ambele feluri: și după trup, ca puterea divină să fie proclamată prin restabilirea vederii lui, și după suflet, când, ca un credincios, era pe punctul să se bucure de cinstirea lui Dumnezeu? Dar și Demas și Hermogenes, pe care îi predase Satanei, ca să fie educați să nu blasfemieze, [1Tim. 1,20] au suferit ceva asemănător celor spuse mai înainte. Și cel care, în Corint, a avut-o pe soția tatălui [său], [Cf. 1Cor. 5,1] și acesta este dat Satanei pentru nimicirea cărnii, pentru ca duhul să fie mântuit în ziua Domnului. [1Cor. 5,5] Deci nu este de mirare dacă și cele privitoare la faraon, cel întărit și acoperit, în final, de astfel de pedepse, sunt administrate de bunătatea lui Dumnezeu. Acestea să fie spuse, în acest moment, după cum ni s-a înfățișat nouă, despre enunțul Iar Domnul a întărit inima faraonului. [Ex. 9,12; 10,27; 11,10] Iar dacă cineva, observând pietatea datorată lui Dumnezeu, va descoperi explicații mai bune, nicidecum lipsite de cuviință, urmând unor mărturii din Scripturile sfinte, acele explicații trebuie folosite mai degrabă184.

[Și în alte (locuri), despre același enunț185:]

3.9. Vreau să zăbovesc încă asupra celor privitoare la acest pasaj: după cum medicii care îi tratează pe cei mușcați de un câine turbat, atrăgând la suprafață veninul, ca acesta să nu distrugă, rămânând în interior, omul, provoacă dispoziții și inflamații foarte dureroase, la fel și Dumnezeu, prin tehnica Sa medicală, aduce la suprafață răul ascuns și strecurat în profunzimile sufletului, ca el să devină vizibil și foarte evident, și aceasta cu scopul ca, ulterior, să-i aplice tratamentul următor186. Consider că spuse de acest fel sunt și în Deuteronom, ele prezentându-se astfel: Și îți vei aminti întreaga cale pe care te-a condus Domnul Dumnezeul tău în acest an, al patruzecilea, în pustiu, cum ți-a făcut rău și te-a încercat, și cum a pus diagnostic187 celor din inima ta, dacă vei păzi poruncile Lui sau nu. Și ți-a făcut rău, și te-a înfometat, și te-a hrănit cu mana pe care nu o cunoscuseși și pe care părinții tăi nu o cunoscuseră, ca să îți dea de veste că nu numai cu pâine va trăi un om, ci cu orice cuvânt ieșit din gura lui Dumnezeu va trăi omul. [Dt. 8,2-3] Observă din acestea că Dumnezeu face rău și încearcă cu scopul de a pune diagnostic celor ce sunt în inima fiecăruia: ele, fiind stocate în profunzime, devin evidente prin intermediul nenorocirilor. De acest fel este și enunțul rostit, în cartea lui Iov, de Domnul, vestit lui Iov din mijlocul furtunii și a norilor: „Gândești că Eu M-am purtat cu tine altfel decât pentru a te arăta drept?”. [Iov 40,3] Căci nu a spus „pentru a deveni drept”, ci pentru a te arăta [drept]. Așadar, deși ești astfel și înainte de încercări, tu te arăți ca atare în cele ce ți s-au întâmplat188.

[Și iarăși în alt loc, în aceleași note la Exod:]

3.10. Cineva dintre contemporani spunea, justificând enunțul plecând de la habitudinile de limbaj, că adesea stăpânii buni, răbdători în fața slujitorilor care greșesc, obișnuiesc să spună „Eu te-am pierdut”, „Eu te-am făcut rău”, subliniind, cu tact, că bunătatea și răbdarea lor pare să fi fost cauză aparentă a acestei răutăți adâncite. Deci așa cum unul dintre denunțătorii celor spuse poate zice că stăpânul a mărturisit că el însuși l-a făcut rău pe slujitor, tot astfel poate spune că s-a scris că cele întâmplate prin lucrarea bunătății lui Dumnezeu, cauză aparentă a întăririi faraonului, au întărit inima faraonului. Acela se va justifica în ceea ce a gândit utilizând enunțuri apostolice: Ori disprețuiești bogăția bunătății, îngăduinței și îndelungei Sale răbdări, ignorând că bunătatea lui Dumnezeu te duce la schimbarea cugetului? După întărirea ta și după inima ta nepocăită îți aduni comoară de mânie în ziua mâniei, a descoperirii și a dreptei judecăți a lui Dumnezeu, Care va da fiecăruia după faptele lui. [Rom. 2,4-6] Desigur, același apostol spune în aceeași Epistolă către Romani: Dacă Dumnezeu, vrând să-Și arate mânia și să-Și facă cunoscută puterea, a suportat cu multă răbdare vase ale mâniei pregătite pentru pierzare… [Rom. 9,22]: ca și cum multa răbdare a lui Dumnezeu, suportând vasele mâniei, le-ar fi făcut astfel. Căci dacă El, nepedepsind pe păcătoși, arată multă răbdare, iar, miluindu-i, a dus la preaplin curgerea răului, rezultă că El a suportat cu răbdarea Lui, în oarece fel, vasele mâniei și, ca să spun așa, El a făcut aceste vase ale mâniei: tot așa a întărit inima lor. Căci atunci când faraonul nu este convins, după ce sunt săvârșite semne și minuni atât de mari, ci rezistă după unele de acest fel, cum să nu fie corijat, el, cel preaîntărit și preanecredincios, întărirea și necredința părând a fi apărut din puterea minunilor? La fel și enunțul din Evanghelie: „Eu am venit în această lume pentru judecată”. [In. 9,30] Căci Mântuitorul nu Și-a propus să vină pentru judecată, ci a fost o urmare a venirii Lui judecata celor ce, după minuni, nu au crezut în El. „Dar aceasta a dus și spre căderea multora.” [Cf. Lc. 2,34] Însă nu Și-a propus, când s-a întâmplat, să-i facă să cadă pe cei cărora venirea Lui li s-a făcut spre cădere.

[Și, după (câteva rânduri), continuă:]

3.11. Astfel, minunile săvârșite au fost milă pentru cei ce le-au primit și cred, cum sunt egiptenii amestecați [cu iudeii], care au plecat împreună cu poporul. [Cf. Ex. 12,38] Însă pentru cei ce nu cred ele aduc întărire în inimile lor. Și se poate încă adăuga, din Evanghelie, ceva asemănător, în care și Mântuitorul pare să fi fost, pentru unii, cauză a relelor. „Vai ție, Horazin! Vai ție, Betsaida! Căci dacă s-ar fi făcut în Tir și în Sidon semnele făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit în sac, șezând în cenușă! În afară de aceasta, vă spun vouă: Tirului și Sidonului le va fi mai ușor decât vouă. Și tu, Capernaum” [Lc. 10,13-15] etc. Mântuitorul, fiind preștiutor al necredinței celor din Horazin, Betsaida și Capernaum, știind că pământului Sodomei îi va fi mai ușor decât acelora, în ziua judecății, de ce a săvârșit minuni în Horazin și în Betsaida, văzând că datorită acestora mai ușor le va fi tirienilor și sidonienilor decât acelora, în ziua judecății?

[Și continuă, după altele:]

3.12. „Iar tu îi vei spune faraonului: Acestea spune Domnul: «Fiul întâi-născut al Meu este Israel. Ți-am spus: Lasă poporul Meu să plece ca să Mă adore! Iar dacă nu vrei să-l lași să plece, iată, Eu voi omorî pe fiul tău întâi-născut!»”. [Ex. 4,22-23]
Trebuie spus celor ce afirmă că acestea aparțin Zeului drept și pleacă de la premisa că inima faraonului a fost întărită, urmând învelișul literei: cum poate fi drept cel ce întărește inima regelui pentru ca acesta să nu lase să plece poporul Lui, amenințându-l că, dacă nu-l va lăsa, îl va omorî pe fiul întâi-născut al lui? Constrânși, vor recunoaște că El este rău. Apoi, iarăși, vor fi respinși plecând de la alte texte și vor fi obligați să nu mai slujească învelișului literei, care nu poate să salveze, pentru ei, dreptatea Demiurgului. Odată siliți să le examineze pe acestea foarte atent, vor ajunge până la a nu acuza Demiurgul: vor spune că El este bun. Trebuie întrebați deci cei ce consideră că au înțeles enunțul Domnul a întărit inima faraonului[Ex. 9,12; 10,27; 11,10]: cred ei că acestea, spuse de către Dumnezeu prin Moise, cel inspirat, sunt adevărate sau nu? Dacă nu sunt adevărate, Dumnezeu nu este, după ei, nici drept, și nici sincer: plecând de la acestea, el nu este nici Zeu189. Dacă ce s-a spus este adevărat, să înțeleagă că îl acuză tocmai fiindcă are liberă alegere: „Iar dacă nu vrei să-l lași să plece etc.”. [Ex. 4,23] Și în alt loc: „Până când nu vrei să Mă respecți?”. [Ex. 10,3] Căci enunțul „Până când nu vrei să Mă respecți?” este adresat faraonului pentru a-l presa: cel căruia îi lipsește respectul nu este lipsit de putința [de a respecta], ci de voința [de a respecta]. Și enunțul anterior, al lui Moise către faraon: „Ca să cunoști că al Domnului este pământul. Și tu, și adulatorii tăi, știu că nu v-ați temut până acum de Domnul”. [Ex. 9,29-30] [De unde] ar rezulta că ei se vor teme. Aceasta se armonizează, împotriva heterodocșilor, și cu bunătatea lui Dumnezeu, și cu faptul că nu există natură pierdută.

4. Iar Moise i-a spus lui: „Când voi ieși din cetate voi ridica mâinile mele spre Domnul și vocile vor înceta, iar grindină și ploaie nu vor mai fi”. [Ex. 9,29]
Căci Demiurgul tuturor are spre comandă o natură care se supune.
[La același text.] Trebuie observat că Moise nu săvârșește toate minunile prin intermediul toiagului, ci și prin intermediul mâinilor și al cuvântului, pentru ca cei mulți să nu creadă cumva că toiagul le îndeplinește prin înșelătorii magice.

5. „Iar oricine va mânca [aluat cu] drojdie, acel suflet va fi nimicit din Israel.” [Ex. 12,15]
Un om va fi nimicit din pricina drojdiei. Dumnezeul tuturor, care vestește Legile, nimicește pe cel ce are [aluat cu] drojdie în casa lui în ziua azimelor190 așa cum îl nimicește pe adulter, pe desfrânat, pe cel ce corupe sexual un copil. Este acest lucru vrednic de Dumnezeu? Este acest lucru vrednic de legea cerească? Aș spune, dar: [vei fi nimicit] dacă vei avea drojdia vicleniei, dacă nu vei nimici toată drojdia răutății din principiul tău conducător191. Căci aceasta este adevărata ta casă192. Dumnezeul tuturor dă lege ca tu, cel ce nu ai aruncat drojdia veche din tine însuți, să fii nimicit. Căci trebuie ca tu, venind spre vremea celor noi, să te faci nou, neavând nimic vechi. Cele vechi au trecut [2Cor. 5,17] etc. Observă cum ar trebui să sărbătorești sărbătoarea azimelor în luna celor noi!193.

6. „Așezați pe prag și pe ambii stâlpi din sângele care este lângă ușă!” [Ex. 12,22]
Pragul este, după cum ne-a transmis cineva dintre înaintași, partea rațională, iar cei doi stâlpi sunt partea impulsivă și cea apetitivă194.

7. Și s-a făcut, la miezul nopții, și a lovit Domnul pe orice întâi-născut în pământ, în Egipt. [Ex. 12,29]
Căci Dumnezeu prin îngeri aduce asupra lor aceste plăgi purtătoare de moarte, după cum am citit și în Regi cum îngerul a ucis într-o singură noapte o sută optzeci și cinci de mii de asirieni. [4Rg. 29,35]

8. „Aceasta este legea Paștelui195: nici un străin nu va mânca din el! Taie împrejur orice slugă casnică a cuiva și pe [sclavul] cel cumpărat și atunci va mânca din el” etc. [Ex. 12,43-44]
Urmând ordinea celor propuse, aceasta este cea de-a treia lege pe care a rostit-o Domnul, pe lângă cele două legi [anterioare]. Observă acribia Scripturii: Domnul nu a rostit această lege despre Paște la început! Căci dacă ar fi rostit câtă vreme erau încă în Egipt: „Nici un străin nu va mânca din el! Taie împrejur pe orice slugă casnică a cuiva și pe [sclavul] cel cumpărat și atunci va mânca din el!”, înainte ca Israel să plece din Egipt, nu ar fi ieșit din Egipt o atât de mare, amestecată mulțime. A păstrat, așadar, această lege: o altă lege este dată celor ce vor să iasă, după ce ies.

[Și după câteva rânduri:]

Iar dacă vom alegoriza acestea în legătură cu sufletul nostru, vom spune că [slugile] născute în casă sunt rațiunile concrescute nouă și grădinărite [de către noi]: noi începem să cunoaștem pornind de la noțiunile sădite în noi. Iar sclavii cumpărați sunt cei aduși din învățătura din afară, de la științe. Scriptura spune, așadar, că toți trebuie circumciși și curățiți, atât casnicii, cât și cei cumpărați. Căci nu trebuie asumat nimic de neam străin, după cum fac unii, admițând o opinie străină. Așadar, cel ce [nu] vrea să profaneze sărbătoarea Domnului nu le acceptă pe cele străine.

[Și după câteva rânduri:]

Căci dacă te hrănești cu cuvintele lui Dumnezeu în Biserică, hrănindu-te însă și în sinagoga iudeilor, încalci porunca ce spune: „Într-o singură casă va fi mâncat [Paștele]!”. [Ex. 12,46] Iar dacă te faci părtaș cuvintelor lui Dumnezeu într-o singură casă, în Biserică, și apoi, părăsind-o, consideri că te faci părtaș lui Dumnezeu în adunare196 eretică, tu nu te hrănești într-o singură casă. Porunca spune însă: „Într-o singură casă va fi mâncat [Paștele]!”. Înțelege, dar, că această casă unică este Biserica: să nu te hrănești cu oaie, afară de Biserică fiind!

9. „Și să nu duceți afară din casă cărnurile!” [Ex. 12,46]
Cuvântul ecleziastic nu trebuie vestit în afara Bisericii: cărnurile nu trebuie să fie duse în afara casei, adică în adunarea iudeilor sau a ereticilor. Căci e la fel cum ai arunca mărgăritare înaintea porcilor197.

10. „Nici un necircumcis nu va mânca din el!” [Ex. 12,48]
Este necesar ca orice prunc198 inteligibil al sufletului, care trece peste cele materiale (căci cele materiale sunt feminine), să fie circumcis și curățat199, pentru ca astfel să fie părtaș cineva cărnurilor Paștelui. Prozelitul devine autohton, al pământului. Căci Dumnezeu nu preferă semințele de neam bun, ci ia seama la alegere.
[La același loc.]
[Scriptura] îl numește necircumcis în carne pe cel ce nu le circumcide pe cele carnale, așa cum cel ce privește spre cele ce nu trebuie este necircumcis la ochi.
[La același loc.]
Vedeți ca nu cumva vreunul dintre voi să fie necircumcis la inimă! Vedeți ca nu cumva cineva să fie necircumcis cu acele circumcizii pe care Scriptura le învață! Care sunt acestea? Unii sunt acuzați că sunt necircumciși la urechi. Necurați sunt și cei ce nu-și taie împrejur auzul200. Necircumcis la buze este cel ce nu a tăiat împrejur cuvintele potrivnice și necurate. Putem spune astfel că cel necircumcis în carne este cel ce nu taie împrejur lucrurile carnale. Iar necircumcis la ochi este cel ce vede cele ce nu trebuie, cel ce nu-și curăță vederea. Iar necircumcis în carne este cel ce făptuiește cele ce nu trebuie.

11. Plecând fiii lui Israel din Sohoth, și-au așezat tabăra în Othom, lângă pustiu. [Ex. 13,20]
În cartea Numere se spune că de la Butha, lângă gura Iroth, care este în fața lui Beelsepron, lângă Borra, s-au oprit fiii lui Israel. [Num. 33,7]

12. Și a luat șase sute de care alese, toată călărimea egiptenilor, și tristați201 peste toți. [Ex. 14,7]
[Unii consideră că „tristați” semnifică] „cei ce pot lupta împotriva a trei” sau „cei ce se află în a treia linie, după primul și al doilea rând”. Alții spun că tristații „purtau care mari împotriva mâinilor potrivnicilor, ce pot cuprinde trei oameni: unul care mână și doi care se luptă”202. Ori că tristații „erau cei ce stăteau pe [care purtate de] trei cai”. Căci conducătorii de car de odinioară, ieșind la luptă, se aflau pe [care cu] doi sau cu trei cai. Ori numește „tristat” „carul ce stă al treilea”, regele șezând în el, ori „cel ce are al treilea rang”, cum era David față de Saul, cum vei găsi în cartea întâi a Regilor203.
13. Acolo i-a pus Dumnezeu îndreptări și judecăți, și acolo l-a încercat. [Ex. 15,25]
Când Dumnezeu încearcă, încearcă spre folosul celui încercat, nu spre a-i face rău204. De aceea s-a și spus Dumnezeu nu încearcă prin cele rele, [Iac. 1,13] cum adaugă Scriptura mai apoi: „Dacă vei auzi cu auzul pe Domnul Dumnezeul tău, nu voi aduce asupra ta toată boala pe care am adus-o asupra egiptenilor”. Așadar, cel ce suportă cu noblețe încercările este încununat. Alta este situația în privința diavolului. Căci el încearcă cu scopul de a-i omorî pe cei ce se încred în el. Iar Dumnezeu nu încearcă necunoscând viitorul, fără a-i da omului putința de a face ce vrea, prin liber arbitru.
[La același loc:]
Spre folos încearcă Dumnezeu. Căci El nu încearcă prin cele rele. Încearcă pentru ca, dacă [oamenii] Îl vor asculta, să aibă parte de cele bune și să-i elibereze de cele rele205.

14. Aceasta este spusa pe care Domnul a rostit-o: „Sabatele, odihnă sfântă Domnului mâine”. [Ex. 16,23]
Inventariez cele spuse despre sabat, mai întâi urmărind textul, ca să știu ce semnifică litera, și apoi după semnificația anagogică206. După aceasta din urmă, aș spune că ziua sabatului a fost pusă în cel drept, care distruge faptele lumii, care-L slăvește pe Dumnezeu, care se consacră Lui, nepărăsind locul în care s-a pus, Hristos, neaprinzând foc (prin lipsa păcatului), neridicând greutăți207 (orice păcat este greutate, mai mare decât un munte208. De aceea Psalmistul a spus: Ca o povară grea s-au îngreunat peste mine). [Ps. 37,5] Iar o altă mențiune despre sabat ar fi: Sabatismul209 este lăsat poporului lui Dumnezeu, [Evr. 4,9] odihnă210 sacră și sfințită. Iar cel ce face toate lucrările lui este judecat demn de acel sabat, consacrându-se numai contemplării adevărului și a înțelepciunii. Le-am expus pe acestea din cauză că Moise a amintit aici despre sărbătorirea sabatului.

15. „Nu îți vei face idol!” [Ex. 20,4]
Un lucru este idolul, altul este similitudinea. Similitudine: când faci, prin lucrare artistică sau prin pictură, asemănare a peștelui, a patrupedului, a fiarei. Idol: ceea ce este făcut, în principal, de un suflet ce își reprezintă ceea ce principial nu există211. Spre exemplu, o viețuitoare mixtă, din cal și om212.

16. „Câte sunt în cer, sus, și câte sunt în pământ, jos, și câte sunt în apele de sub pământ. Nu te vei închina lor, și nici nu le vei adora!” [Ex. 20,4]
Un lucru este a te închina, altul este a adora. Desigur, cel ce le slujește lor din tot sufletul nu numai că se închină lor, dar le și adoră. Cel ce simulează, urmând cutumelor, nu adoră, însă se închină. Vei descoperi bărbați de acest fel în cartea Numere: ei se închină unor idoli, vrând să placă femeilor213.

17. „Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Dumnezeu gelos214, care întorc păcatele părinților asupra copiilor, asupra generației a treia și a patra pentru cei ce Mă urăsc, și fac milă în mii celor ce Mă iubesc și celor ce păzesc preceptele Mele!”. [Ex. 20,5-6]
Pe cine nu l-a tulburat această spusă? Dacă tatăl a păcătuit, fiul, a treia și a patra generație vor primi păcatul. Unii L-au acuzat pe Dumnezeu, Cel ce a dat legile. Alții nu L-au acuzat, ci cu adevărat speră și așteaptă ca fiii lor să primească păcatele lor. Iudeii sunt cei ce cred acestea, neadmițând un alt Dumnezeu. La fel consideră și samaritenii, și ei pretinzând că au avut parte de unicul Dumnezeu. Iar cei din erezii, stipulând că nu este posibil ca aceste [fapte] să aparțină Dumnezeului bun sau drept, de vreme ce El întoarce păcatele părinților în sânul copiilor lor, spun că Dumnezeul Legii nu este drept, nu este bun, întorcând păcatele părinților asupra fiilor, și că există un Zeu mai mare decât Acela215. Cel din Biserică nu ascultă trupește cele spuse, ca iudeul, și nici nu plăsmuiește un alt Zeu, ca ereticul: s-a așezat la mijloc între cei doi și spune: „Acestea au fost scrise bine, însă nu cunosc înțelesul celor scrise”. Ridicați-vă cu toții cugetele și cereți, ca să vi se descopere că este bun Cel ce întoarce păcatele părinților asupra copiilor! Care sunt părinții? Să vedem mărturiile Scripturii, să fie examinate spusele sfinte! Mântuitorul și Domnul Iisus Hristos spune păcătoșilor: „Voi sunteți din tatăl diavol și vreți să faceți poftele tatălui vostru! Acela ucigaș de oameni este de la început și în adevăr nu a stat”. [In. 8,44] Așadar, dacă cineva păcătuiește, el este din tatăl diavol și din această cauză păcatul diavolului se întoarce asupra fiului. Altfel, cel ce îmi sugerează păcatul este primul păcătos. Eu, cel ce nu resping voirea lui, ci primesc lucrarea lui, sunt al doilea păcătos. Este necesar ca eu să stau înarmat cu toate armele lui Dumnezeu, având scutul credinței, astfel încât toate săgețile aprinse ale celui viclean să fie stinse în scutul credinței mele. [Cf. Ef. 6,16] Așadar, dacă păcătuiesc, fac în inimă pe cele ale diavolului, care le-a aruncat în inima mea, astfel încât să fac acest păcat anume sau un altul. Mai întâi îi primesc săgeata și, când i-o primesc, îl primesc și pe el. Căci și în cazul lui Iuda s-a scris la fel: nu Satana a intrat mai întâi în el, ci apoi, [Cf. In. 13,2] după ce diavolul i-a aruncat în inimă lui Iuda Simon Iscarioteanul ca să-L trădeze [pe Iisus], apoi, după îmbucătură, a intrat Satana în el. [Cf. In. 13,27] Așadar, Îl am ca tată, dacă sunt sfânt, pe Dumnezeu. Iar dacă sunt păcătos, îl am tată pe diavol, dar și pe Antihrist, care lucrează proxim, ca să spun așa, sau pe un anume înger al diavolului, sau pe un demon, a cărui lucrare am primit-o. Și, ca să spun în general, dacă voi deveni păcătos, voi avea o mulțime nenumărată de tați. După cum, invers, dacă voi deveni drept, tatăl meu va fi Dumnezeu, așa cum spune Mântuitorul: „Copilași, încă puțin sunt cu voi”. [In. 13,33] Și iarăși spune: „Fiică, credința ta te-a mântuit!”. [Mt. 9,22] Și din nou: „Copile, iertate să-ți fie păcatele!”. [Mt. 9,2] Cunosc astfel și alți părinți, după cum s-a scris în privința lui Avraam: „Iar tu te vei întoarce la părinții tăi!”. [Gn. 15,15] Se spune aceasta nu despre părinții lui carnali: ei nu erau credincioși, nu erau sfinți, așa cum se arată limpede din relatarea scrisă despre ei. Căci dacă tatăl lui ar fi fost sfânt, nu i s-ar fi spus lui Avraam: „Ieși din pământul tău, din înrudirea ta și din casa părintelui tău!”. [Gn. 12,1] Căci cuvântul are și o parte trupească, și o parte duhovnicească. Dacă ai înțeles cine sunt părinții, observă în consecință că tu, cel ce primești lucrarea prin care ai păcătuit, o primești de la diavol sau de la unul din duhurile supuse lui. Așadar, devenind fiu al lor, primești [pedeapsa] de la bunul Dumnezeu, care te-a cercetat pe tine. Căci nu îl cercetează pe tatăl tău, ci pe tine te cercetează și ție îți spune: „Ascultă, fiică, și vezi, și pleacă urechea ta” [Ps. 44,11] etc. și îți dăruiește ție ca unul bun. Căci te cercetează pe tine, fiul unui tată viclean, întorcându-ți păcatele: „Voi cerceta în vargă nedreptățile” voastre, ale sfinților. Și „voi cerceta în bici nedreptățile lor”. De ce? Scopul [este limpede:] „Mila Mea nu o voi depărta de la voi”. [Ps. 88,33-34] Căci când părăsește pe unul, pe acela nu-l mai pedepsește, nu-l mai biciuiește. Căci Domnul biciuiește nu pe toți, ci pe fiecare fiu pe care îl primește. [Evr. 12,6] Și se spune în profet despre cei ce au depășit măsura păcatului: „Nu le voi cerceta pe fiicele voastre când se vor prostitua, și nici pe miresele voastre când vor săvârși adulter”. [Os. 4,14] Diavolul păcătuiește de atâta vreme, de la zidire, de la începutul216 lumii: nu este cercetat nici cu foc, nici cu bici. Căci nu este vrednic de pedepsele ce vin de la Dumnezeu: diavolul nu poate spune : „Doamne, să nu mă corijezi cu mânia Ta” [Ps. 6,2] etc. Așadar, conștient în sine de păcat, fiecare să se roage să fie pedepsit! Într-adevăr, bine este să nu fi săvârșit nimic vrednic de pedeapsă. Însă dacă am făcut ceva vrednic de pedeapsă, să fim pedepsiți astfel încât [pedepsele] să le primim aici, iar după aceasta să ne odihnim în sânurile lui Avraam.

18. „Și acestea sunt îndreptările Mele, pe care le vei pune înaintea lor. Dacă va cumpăra un rob evreu” etc. [Ex. 21,1-2]
Este necesar să se examineze ce este lege, ce este precept, ce este îndreptare, ce este judecată, ce este mărturie și ce este poruncă [în Lege].
Îndreptări sunt, așadar, cele de felul celor scrise aici: „Dacă va cumpăra un rob evreu” [Ex. 21,2] și celelalte scrise în continuare despre aceasta. Judecată: [de pildă], dacă fiica unui preot va săvârși adulter, să fie arsă în foc. Poruncă: „Nu vei avea alți dumnezei!”. [Ex. 20,3] Precept: „Coborând, adu mărturie poporului și să-și spele veșmintele lor!”. [Ex. 19,10] Mărturie: „Aduc mărturie vouă astăzi cerul și pământul”217. [Dt. 30,19]

19. „Șase ani îți va sluji ție; în anul al șaptelea, se va depărta liber în dar.” [Ex. 21,2]
Eliberarea în cel de-al șaptelea an, care odinioară era odihnă de lucrări în sabat, semnifică libertatea adusă nouă în dar prin Hristos.

20. „Îl va aduce pe el stăpânul lui spre judecata218 lui Dumnezeu”. [Ex. 21,6]
Aquila și Symmahos au spus: „spre dumnezei”. Îi numesc pe judecători „dumnezei”219, iar judecata lui Dumnezeu o numesc „sentința” lor.

21. „Sărbătoriți-Mi trei perioade ale anului! Păziți sărbătoarea azimelor! Șapte zile veți mânca azimă, după cum ți-am poruncit, în perioada lunii celor noi. Căci în aceasta ai ieșit din Egipt. Nu te vei arăta în fața Mea lipsit, și vei face sărbătoarea secerișului primelor roade ale lucrărilor tale”220. [Ex. 23,14-16]
Desigur, sărbătorile lui Dumnezeu sunt duhovnicești pentru cei ce sunt duh: nici un [om] de lut nu serbează sărbătorile duhovnicește. „Căci ce înțelegere [ar putea fi] între dreptate și nelegiuire?”, [2Cor. 6,14] ca să nu le mai rostesc și pe celelalte. Cel de lut nu poate serba sărbătorile duhovnicești, după cum nici cel duhovnicesc [nu poate serba] sărbătoarea lutului.
[Și adaugă, după puține rânduri:]
Care este luna celor noi? Vei spune: a roadelor sensibile. Dar anotimpul a întârziat, spre exemplu: luna celor noi încă nu a sosit. Iar dacă anul va fi fost astfel încât pământul să nu fi adus roade, vom putea oare sărbători în luna celor noi, după cum poruncise Dumnezeu să serbeze cei ce sărbătoresc? Așadar, trebuie ca în fiecare an să serbăm sărbătoarea. Iarăși intru în aporie, în privința celei de-a doua legi, cea privitoare la cea de-a doua sărbătoare. Căci [Scriptura] spune: „Sărbătoarea secerișului primelor roade”. Dacă cineva va semăna, dar roadele nu se vor face [între] primele, ci ultimele, acela nu va putea serba începutul secerișului primelor roade. Căci trebuie ca el să aibă roade ca să poată sărbători. Iar dacă nu am lot, cum voi putea serba această sărbătoare, câtă vreme litera spune: „Vei face și sărbătoare a secerișului primelor roade ale lucrărilor tale, pe care le-ai semănat în câmpul tău”? Nu am semănat, sunt zidar. Nu am semănat, sunt țesător. Nu am câmp: cum pot serba cea de-a doua sărbătoare? Astfel și despre cea de-a treia sărbătoare: „Și sărbătoare a încheierii221 spre sfârșitul anului”.
[Și după câteva rânduri:]
Ce vrea să ne spună Scriptura atunci când ne poruncește să serbăm sărbătoarea azimelor în luna celor noi? „Părăsește omul cel vechi, împreună cu faptele lui! Ca să faci sărbătoare în luna celor noi, fă-te și tu nou, astfel încât luna sărbătorii celor noi să devină și luna ta! Căci această lună este a celor noi, nu a celor vechi.” Însă cum va trebui să te faci și tu nou? Gândindu-se la sărbători, la sărbătoarea celor noi, Apostolul Pavel spune: Dezbrăcând omul cel vechi împreună cu faptele lui și îmbrăcându-l pe cel nou, cel înnoit în cunoaștere, după chipul Ziditorului. Așadar, ca să faci sărbătoare în luna celor noi, [Col. 3,9-10] trebuie ca și tu să devii nou, părăsind orice vechime. Apoi, ce sărbătoare vei săvârși mai întâi? Învață de la Apostol că sărbătoarea azimelor: Căci Paștele nostru, Hristos, a fost jertfit pentru noi, încît să serbăm nu în drojdie veche, și nici în drojdia răutății și a vicleniei, ci în azimele sincerității și ale adevărului. [1Cor. 5,8] Adună laolaltă și cele legiuite despre sărbătoarea azimelor și vei vedea caracterul nerezonabil al celor ce nu iau seama la text, ca duhovnicesc, disprețuind cele duhovnicești ca nefolositoare!

22. „Nu te vei arăta în fața Mea lipsit222!” [Ex. 23,15]
Să știi că orice om este fie lipsit, fie plin. Lipsit este cel ce nu are Duhul Sfânt, nu are cunoașterea Ziditorului, nu a primit viața, pe Iisus Hristos. Este lipsit dacă nu l-a cunoscut pe Tatăl cel din ceruri, dacă nu trăiește după Cuvânt, după legea cerească. Este lipsit cel ce nu se înțelepțește, cel ce nu făptuiește dreptatea223. Cel ce L-a cuprins pe Dumnezeu, Care spune: „Voi locui în ei și voi preumbla și le voi fi lor Dumnezeu”, nu este lipsit, ci plin.

23. „În trei perioade ale anului se va arăta întreaga parte bărbătească224 a ta în fața Domnului Dumnezeului tău!” [Ex. 23,17]
Aș spune ce semnifică enunțul. Ceea ce făptuim este fie parte femeiască, fie parte bărbătească. Dacă săvârșim ceea ce este parte femeiască, săvârșim ceea ce este fie trupesc, fie carnal. Căci semănând în carne, facem rod femeiesc al sufletului, nu bărbătesc: plin de nervi, moale și material. Dacă însă vom purta roadele Duhului, privindu-le, desigur, pe cele veșnice, având gândirea spre cele mai bune, toate roadele noastre vor fi bărbătești. Bărbătești sunt, nu femeiești, cele aduse în fața lui Dumnezeu, cele ce vor fi arătate privirii Ziditorului. Căci Dumnezeu nu consideră demn să vadă cele femeiești și trupești.

24. La capitolul 28 [referitor la îmbrăcămintea și podoabele arhiereului].
Se cuvine ca arhiereul să se înconjoare, în față și în spate, ca și cu un scut, cu grijă prevăzătoare: ca nu cumva vreo vrere potrivnică a duhurilor răutății să ne rănească partea rațională, să tulbure credibilitatea judecăților și să facă să se retragă clarificarea și adevărul prin amestecul răutății225. [Cf. Ex. 28,30]

25. Și a grăit Domnul către Moise. [Ex. 31,1]
Preaînțeleptul Dumnezeu l-a reținut patruzeci de zile pentru a da Legea, deși era posibil să o dea în trei zile. Aceasta cu scopul ca perioada de absență a lui Moise să trădeze necredința ascunsă în adâncul inimii iudeilor.

153 Traducerea adnotărilor origeniene la Exod s-a făcut, în principal, după colecția Migne, PG 12; 17. Cronologic, aceasta este ultima ediție care și-a propus editarea adnotărilor origeniene la tratatul Exod. Au fost preluate în acest volum doar adnotările neatribuite de cercetarea ulterioară altor autori (în selecție a fost utilizată informația predată de Clavis Patrum Graecorum). În cazul celei de-a treia adnotări, situație unică, textul a fost preluat după o ediție recentă a Filocaliei (Origène, Philocalie 21-27: sur le libre arbitre [SC 226], Paris, 1976).
154 În greacă: κενοί. Termenul desemnează deficitul interior, lipsa lăuntrică, fiind utilizat de obicei în ordinea celor materiale. O traducere adecvată, „gol”, ar fi sugerat mai degrabă lipsa exterioară. De aici opțiunea pentru „lipsiți”.
155 V. Filon din Alexandria, Quis rerum divinarum heres sit 274: autorul mozaic va echivala în continuare „averea” cu disciplinele educative, utile după ce am coborât în „Egipt”.
156 Text biblic dificil. Premisa analizei este prezentă ubicuu în exegeza origeniană: Scrierea divină, ca revelată, ascunde în orice variație terminologică un tâlc. Origen se străduiește să afle diferența, urmând contextul biblic, dintre trei verbe ce desemnează acțiunea ce implică inima faraonului: σκληρυνῶ, κατισχύω și βαρύω. Primele două verbe sunt problematice, ele putând fi înțelese (și traduse), la limită, ca sinonime, „a întări”. Pentru a-l deosebi pe κατισχύω de verbul σκληρυνῶ, Origen apelează la etimonul primului verb, utilizând în explicație toate conotațiile acestuia: „a fi superior”, „a se întări”, „a se ridica împotriva”. Așa că nota origeniană oferă prețioase sugestii pentru traducerea corectă a termenilor biblici care indică situația, atât de disputată, a inimii faraonului. În fapt, analiza origeniană asociază fiecare termen familiei lexicale corespunzătoare. Astfel, primul termen, κατίσχυσεν (redau aici formele din textul analizat de Origen), este corelat adjectivului ἰσχύς, dar și verbului ἰσχύω: ambii sugerează, în principal, „întărirea”, „tăria” unei inimi ce se opune, stă împotrivă, κατά, divinității. Cel de-al doilea termen, βεβάρυται, este asociat adjectivului βαρύς, care indică, habitual, greutatea. Iar cel de-al treilea termen, ἐσκληρύνϑαι, este corelat unui alt adjectiv, σκληρός, care indică „sclerozarea”, „solidificarea”, „întărirea”, „încremenirea”. Observând aceste explicații, am tradus primul termen prin „a întărit”, cel de-al doilea termen prin „s-a îngreunat”. Cel de-al treilea termen ar trebui tradus prin „a fost solidificată”. Există însă un lexic consacrat al chestiunii (e.g. σκληροκαρδία în Dt. 10,16; Mc. 10,5, σκληρότης în Dt. 9,27; Rom. 2,5, ambele utilizând în traducere forme conexe verbului „a întări”, dar și στερέωμα, în Gn. 1,6, tradus cu „tărie”). Pe de altă parte „solidificarea” inimii ar produce scandal cititorului, deși verbul σκληρύνω este utilizat, aproape exclusiv înaintea Septuagintei, doar în semnificația sa primă, în aria biologică, medicală, semnificând „întărirea”, „solidificarea” unui materii, prin acțiunea căldurii habitual. În consecință, am optat pentru echivalarea cu „a fost încremenită”, în pofida unor redundanțe în traducere.
157 O reluare, mult simplificată, a acestei analize este vizibilă la Teodoret al Cirului, Quaestio in Exodum 12.
158 Deși explicațiile date de Origen în Adnotatio in Exodum 2 obligă la o altă echivalare a verbului ἐσκλήρυνε, în această adnotare, ca și în omilii, verbul este tradus plecând de la un alt verb consacrat de tradiția românească a traducerilor biblice, „a întări”. Pe de altă parte, este de observat că verbul, în forma din textul elin, poate fi considerat un imperfect, „întărea”, sau un aorist, tradus de obicei în română ca perfect compus, „a întărit”. Atribuirea unui timp acestui verb este o operațiune importantă în exegeza pasajului scripturistic. Argumente pentru traducerea cu imperfectul „întărea”: acest enunț apare de mai multe ori în Scriptură, în legătură cu episodul plăgilor aduse asupra Egiptului (pentru ocurențe, a se vedea Origen, Homilia in Exodum 4,1), ceea ce face oarecum inadecvată forma perfectului, „a întărit”, repetată în narațiune (se poate înțelege că există o progresie în această acțiune, de „întărire” a inimii), precum și considerente exegetice (legate, în special, de secțiunea 10 a acestor fragmente, ce insistă pe întărire ca acțiune dezvoltată de observarea fiecărei plăgi, în parte). Argumente pentru traducerea cu perfectul compus, „a întărit”: prezența în proximitate a unor forme de aorist activ (v. Ex. 10,1) sau pasiv (v. Ex. 9,35), ceea ce ne îndreptățește să credem că și forma ἐσκλήρυνε este, la fel, un aorist, posibilitatea ca fiecare ocurență să descrie o acțiune împlinită (faraonul și-a întărit inima de fiecare dată când a fost lovit, ceea ce presupune o variație observabilă în cazul fiecărei plăgi a dispoziției lui), dar și traducerea Vetus Latina, care are aici perfectul, induravit. Am decis folosirea perfectului compus în traducere, deși această homografie, a imperfectului și a aoristului, trebuie reținută de cititor pentru facilitarea înțelegerii unor secvențe interpretative.
159 Pentru ocurențele acestor enunțuri, vezi Origen, Homilia in Exodum 4,1. Această adnotare origeniană a fost considerată multă vreme parte a unui Comentariu la tratatul Exod (argument a fost formularistica introductivă a acestui lung pasaj, redactată de compilatorii Filocaliei). S-a observat însă că un asemenea Comentariu la Exod nu poate fi găsit în vreo listă antică a operelor origeniene. De aici și opțiunea prezentă, de încadrare a fragmentului între adnotări.
160 În original αὐτῇ: poate subînțelege Scriptura sau doar cartea Exodului.
161 Obiecție curentă adusă concepției creștine despre divinitate (vezi, spre exemplu, obiecția lui Celsus, transmisă de Origen în Contra Celsum, 5,14); în secțiunea a cincea a acestui fragment exegetic se va reaminti necesitatea observării demnității, ἀξίωμα, divine. O aplicație interesantă a principiului ce obligă ca doar cele demne să fie rostite despre Dumnezeu poate fi aflată la Origen în Homilia in Exodum 4,2: neglijarea a ceea ce noi considerăm amănunt în expunerea revelată nu este demnă de Duhul Sfânt.
162 Prima marcă a mizei textului: πειϑόμενον, ceea ce convinge, ceea ce persuadează, indică necesarul în relația dintre om și Dumnezeu.
163 În original: πειϑόμενοι. Din nou se insistă pe apartenența la acest registru.
164 Termen tehnic în filosofie: indică prezența unei dificultăți doctrinare.
165 Scopul autorului este evident: lectura ce urmează semnificațiile de bază ale termenilor nu poate fi mulțumitoare deoarece ea se dovedește, după o cercetare atentă, inconsistentă, autocontradictorie. Cealaltă cale interpretativă va pleca de la premisa, elementară, că discursul Bibliei este revelat, ceea ce presupune o altă înțelegere a termenilor cuprinși în Scriptură.
166 Întreaga exegeză origeniană mizează pe abandonarea sensurilor inadecvate oferite Scripturii. De aici și dificultatea explicării corecte a unui text dificil: nu atât textul, cât supozițiile lectorului fac întreprinderea dificilă. Așa că în acest fragment exegetic abundă termenii corelați actului convingerii. Fără a ne convinge de inadecvarea noastră, înțelegerea nu este posibilă.
167 Subiectul acțiunilor, urmând textul apostolic, este unic: el miluiește și întărește. Prima indicație a direcției ce va fi urmată în continuarea exegezei, unde se va insista că întărirea și miluirea sunt, în fapt, unic act al unicului Dumnezeu.
168 Încă o caracteristică a celor care renunță cu greu la părerile proprii în exegeză: ei sunt neexersați, neexaminând, cu stăruința ce este uneori chin (termenul elin are și această conotație, a efortului dureros) materia ce trebuie interpretată.
169 În original: πειϑόμενοι. Convingerea este cea propusă ca scop în acest text (v. și precedentul ¢πε…ϑειαν, ce caracterizează atitudinea faraonului: „neascultarea” este, în fapt, „lipsa încredințării”).
170 Axiomă urmată în întreaga exegeză origeniană. A aduce Scripturile spre scopul amintit nu este exercițiu liber, ci obligație impusă atât de cuvântul revelat, cât și de cunoașterea ce utilizează noțiuni comune (a se reciti pasajul anterior). Și atunci de unde dificultatea observată în continuare de Origen? Ea ține, cum se observă mai sus, mai degrabă de proasta stabilitate a opiniilor proprii. Așa că, aparent, problema este una de interpretare: unele texte, citite de cei neexersați, par a se contrazice. Elucidarea lor, prin convingere, este sarcina lui Origen.
171 Apel discret, mai discret decât în omilii, la rugăciune: convingerea este, ca orice alt lucru bun, sinergie.
172 Începând cu acest termen, lexicul fragmentului este astfel ales încât să subînțeleagă acțiunea medicală, căile de tratament, utilitatea actului medical. Comparația acțiunii divine cu cea medicală este venerabilă: Platon, Gorgias 525 b-c, Plutarh, De sera numinis vindicta 549f-550a. Și textul revelat utilizează comparația: Dt. 8,2-3; 32,39 (primul text va fi amintit de altfel în secțiunea 9 a acestor fragmente). Filon compară, la rândul lui, acțiunea divină cu terapeutica medicală: Quaestio in Genesim 5, 51, Quaestio in Exodum 2,25.
173 În greacă: ἀπεμφαινόντως. Termen dificil.
174 Urmează trei exemplificări ale cazurilor teoretice tocmai amintite.
175 Este tradus grecescul ἐπισκέψομαι. V. nota 71 la Omilii.
176 Trebuie observată demnitatea, ἀξίωμα, lui Dumnezeu pentru a înțelege; dar textul ne mai spune că trebuie observată și axioma, ideea naturală, ἀξίωμα, ce o avem despre Dumnezeu pentru a înțelege (v. Origen, Commentarium in Genesim 20). Termenul grec semnifică și ceea ce este luat drept bază a demonstrației, principiu de la sine evident (Aristotel, Metaphysica 997a, Analytica posteriora 72a).
177 Mărturie a metodologiei origeniene, una dintre primele din punct de vedere cronologic (v. și Origen, Commentaria in Psalmos, I, incipit, apud Epiphanius, Panarion, 34-64, pp. 416.28-417.3.
178 Sufletul este asimilat unui arbore: dacă prin virtute el dă rod bun, prin viciu el nu mai rodește (v. Origen, Homilia in Genesim 1,4, Homilia in Leuiticum 16,4).
179 Pedeapsa divină este medicinală: ea nu nimicește, ci aduce binele. Chiar și moartea faraonului este terapeutică.
180 Două note privitoare la publicul cărții revelate: el este grăbit, cercetând fără atenție cele scrise (v. și observația origeniană privitoare la superficialitatea pregătirii celui ce emite opinii interpretative din Homilia in Exodum 12,2), și, din această cauză, este greu de convins. Ceea ce urmează își propune tocmai convingerea acestui public: pasajele biblice insistă, pedagogic, pe binefacerea adusă, paradoxal, de ceea ce noi numim „nenorociri”.
181 Un indiciu clar despre forma originară a versetului biblic. Septuaginta și textul ebraic prezintă forma negativă a acestui enunț: „Și nu vei coborî căruntețea lui în pace în iad!”.
182 Asupra identității „evreului”, Ἑβραῖος (care pare a fi diferit de „iudeu”, Ἰουδαῖος, și el amintit de Origen) s-au emis mai multe ipoteze: mozaic practicant, iudeo-creștin, creștin „ortodox” cu antecedente mozaice.
183 Aceeași insistență pe actul convingerii: Noul Testament ar trebui, mai mult decât orice, să strecoare convingerea în sufletul cititorului (publicul inițial al acestor scrieri a fost, reamintesc, creștin, și de aceea discuția, convingătoare, se poartă încă din secțiunea 6 asupra textelor revelate, care sunt, înainte de orice, convingătoare).
184 Exegeza origeniană, prin acest recurs la modestie, nu își declară neapărat inadecvarea la Scriptură, cât inadecvarea la public, ce poate fi convins, foarte posibil, urmând o altă cale decât cea parcursă aici de Origen.
185 Eliptica textului origenian autorizează mai multe opinii: fragmentul este parte a vreunui Comentariu origenian (implauzibil), este parte a unei omilii origeniene (eventual la Exod) sau este o simplă notă explicativă (eventual la Exod).
186 Este reluată comparația prezentă deja în secțiunea 3.5.
187 În greacă: διαγνωσϑῇ. Verbul grecesc, διαγιγνώσκω, semnifică „a discerne”, „a descrie”, „a formula un diagnostic”, „a hotărî”. Pentru că aici contextul o cere, am optat pentru semnificația medicală a termenului. De altfel, această conotație a verbului a fost determinantă pentru alegerea acestui fragment ca exemplificator.
188 O reluare, mult simplificată, a acestei exegeze origeniene este vizibilă la Teodoret al Cirului, Quaestio in Exodum 12.
189 Discuție ce acuză tocmai lipsa decenței, a ceea ce este demn în discursul despre Zeu: astfel se deschidea și primul fragment din acest ciclu.
190 Textul grecesc este mai sugestiv decât traducerea: în el „drojdia”, ζύμη, se opune „azimei”, ἄζυμα, adică acelei hrane lipsite de drojdie.
191 În original: τοῦ ἡγεμονικοῦ. Termen specific stoic, ce desemnează la Origen acea parte din noi care este capabilă de comuniune cu Dumnezeu (v. Homilia in Exodum 9,4).
192 „Casa este sufletul” (Filon din Alexandria, Legum allegoriarum 3,239).
193 O exegeză tipologică a acestui loc este evidentă și la Ioan Gură de Aur, In sanctum pascha 1,14: „casa” este sufletul fiecăruia. Pseudo Macarie asimilează „casa” cu „trupul” (Sermo 10,2): azima nu trebuie să se afle „în casă”, adică în intelect sau în suflet (Sermo 4,30).
194 Dacă sursa observației origeniene este neclară, evidentă este descendența ei: Grigore de Nyssa, De uita Mosis 2,96; 2,123, Ioan Gură de Aur, In sanctum pascha 2,8, Teodoret al Cirului, Quaestio in Exodum 24.
195 Pentru diverse traduceri ale ebraicului Pesah, v. Teodoret al Cirului, Quaestio in Exodum 24.
196 În original: συναγωγῇ. Poate fi înțeleasă aici și sinagoga evreilor.
197 Aceeași exegeză la Pseudo Ioan Gură de Aur, In sanctum pascha 6,35.
198 În original: γέννημα. Literal: „născut”. Înțeles și ca „produs”, „rod”, „zămislire”.
199 Despre plăsmuirile părții conducătoare a omului, care trebuie circumcise, vorbește și Filon din Alexandria, De specialibus legibus 1,304-305.
200 „Care este această circumcizie? A lua seama la cele spuse.” (Ioan Gură de Aur, In Ieremiam [in catenis])
201 Am tradus termenul τριστάτας prin „tristați”, observând construcția cuvântului elin. Cum prima ocurență a acestuia în literatura greacă este, se pare, cea din Septuaginta, explicația origeniană secventă era necesară. Nu am utilizat simpla transliterare deoarece nici textul grecesc nu transliterează vreun termen ebraic: tălmăcitorul Septuagintei a încercat transpunerea unui termen ebraic în limba greacă. Ineditul și stranietatea au fost note ale termenului grecesc: traducerea în română are aceleași note. O discuție despre termenul grec se află și în introducerea la tratatul Exod, Septuaginta 1, pp. 188-189.
202 Vasile cel Mare preia această explicație a termenului grec Epistula 190). Grigorie de Nyssa, urmând aceleiași explicații, oferă și o interpretare (De vita Mosis 2, 122-123).
203 Traducerea rufiniană Homilia in Exodum 6,3) a echivalat termenul problematic discutat aici cu sintagma terni statores ce încearcă și ea calchierea gr. τριστάται.
204 Încercarea este însoțită de dulceață, pentru cel ce răspunde cu efort provocării: „Căci dulceața, în strădanie, este iubire de frumos, și dor de frumos, și tânjire după frumos, și dragoste de frumos” (Filon din Alexandria, De congressu eruditionis gratia 163-166). Aceeași idee și la Didim cel Orb: „Îndreptările lui Dumnezeu sunt mereu de folos, căci sunt principial bune” (Fragmentum in Psalmos 1092).
205 Alte explicații origeniene privitoare la acest enunț biblic pot fi aflate în Homilia in Exodum 7,2.
206 Trecerea de la semnificația literală, care valorifică sensul de bază al termenilor, la cea anagogică este bine surprinsă de către Grigore de Nyssa: „Cum este posibil să fi fost decretată legea inactivității, câtă vreme firea (scil. umană) nu acceptă repaosul?” Homilia in Ecclesiasten 7).
207 Origen insistă că nici interdicția ridicării vreunei greutăți, nici prescripția privitoare la mers nu pot fi respectate, indicând impossibilia în ordinea literei (De principiis 4,3,2).
208 Origen indică aici prescripții ale zilei de odihnă (v. Filon din Alexandria, De specialibus legibus 2,59,65).
209 Echivalarea sabatism-sabat este practicată de Atanasie al Alexandriei, Expositiones in Psalmum 90.
210 „Sabat” se tâlcuiește „odihnă” (Filon din Alexandria, De cherubim 87; v. și De Abrahamo 28; această traducere este asumată și de către Grigore de Nyssa, De tridui spatio, Homilia in Ecclesiasten 7, Pseudo Ioan Gură de Aur, In publicanum et phariseum). O etimologie fantezistă se poate citi la Plutarh, care conectează sărbătoarea iudaică riturilor dionisiace (Quaestiones convivales 671e-f). Teofil oferă o altă traducere termenului ebraic: „hexadă” (Ad Autolycum 5).
211 Epifanie al Salaminei pare a sugera și el similitudinea dintre idol, εἴδωλον, și fantasmă, φάντασμα (Panarion 44).
212 O exegeză similară la Origen în Homilia in Exodum 8,3. Reluare a distincției la Teodoret al Cirului Quaestio in Exodum 38). Observația este făcută și de către Fotie, care consideră că „idolul” este plăsmuire fără ipostas (Fragmentum in Epistulam I ad Corinthios 8,4). Discuție interesantă a termenului în Suida, s.v. εἴδωλον.
213 O exegeză similară la Origen în Homilia in Exodum 8,4.
214 O explicare a sintagmei „Dumnezeu gelos”, similară celei origeniene, poate fi aflată și la Teodoret al Cirului, Quaestio in Exodum 39.
215 Locul biblic discutat aici face parte din antologiile gnostice, fiind explicat uneori din perspectiva metempsihozei (v. Clement al Alexandriei, Excerpta ex Theodoto 1,28).
216 În original: καταβολή, termen prezent atât în lexicul filosofic, cât și în Scriptură (Mt. 13,35). Traducere curentă: „fundare”, „întemeiere”. Origen va observa, într-un alt pasaj exegetic, caracterul compus al termenului, construindu-și interpretarea pe această particularitate a cuvântului grecesc.
217 O expunere atentă a distincțiilor amintite aici poate fi citită și la Pseudo Ioan Gură de Aur, In Psalmum 118 1,1, dar și la Teodoret al Cirului, Interpretatio in Psalmum 18,8, (Pseudo) Teodoret al Cirului, Quaestio et responsio ad orthodoxos 83. Interesant este și rezumatul din Suida, s.v. δικαιώματα. O discuție și în Septuaginta 1, Introducerea la Exod, paragraful „Poruncile, legile și rânduielile lui Dumnezeu” (p. 184).
218 În original: κριτήριον. Iarăși un termen cu ascendent filosofic, dar folosit și în Septuaginta.
219 Aceeași observație la Teodoret al Cirului, Quaestio in Exodum 51.
220 Lista celor zece sărbători impuse de Lege se poate citi la Filon din Alexandria, De specialibus legibus 2,41.
221 Pentru lămuriri despre sărbătoarea încheierii, v. nota 23,16 din Exod, Septuaginta 1.
222 În original: κενός. Vezi nota 2 pentru justificarea echivalării.
223 Este necesar să ne prezentăm în fața lui Dumnezeu bogați în virtute (Teodoret al Cirului, Quaestio in Genesim 53).
224 Am tradus elinul ἀρσενικόν, dar și ulteriorul ἄῤῥεν, prin „parte bărbătească”, „bărbătesc”. V. nota 9 la Omilii.
225 Pentru alte observații privitoare la veșmintele arhiereului este utilă și secțiunea a patra din Homilia in Exodum 9, a lui Origen.

Adnotationes in Exodum
1. Καὶ δώσω χάριν τῷ λαῷ τούτῳ ἐνώπιον τῶν Αἰγυπτίων. Ὅταν δὲ ἀποτρέχοιτε, οὐκ ἀπελεύσεσϑε κενοί.
Αὕτη ἡ ἐπαγγελία τῷ Ἀβραὰμ προεδέδοτο· Μετὰ ταῦτα, λέγοντοϛ τοῦ Θεοῦ, ἐξελεύσονται ὧδε μετὰ ἀποσκευῆϛ.

2. Καὶ κατίσχυσεν ἡ καρδία Φαραὼ, καὶ οὐκ εἰσήκουσεν αὐτῶν, καϑάπερ ἐνετείλατο αὐτοῖϛ Κύριοϛ. Εἶπε δὲ Κύριοϛ πρὸϛ Μωΰσῆν· Βεβάρυται ἡ καρδία Φαραὼ, τοῦ μὴ ἐξαποστεῖλαι τὸν λαόν.
Τὸ, Βεβάρυται ἡ καρδία Φαραὼ, λεγόμενον ὑπὸ τοῦ Κυρίου, μετὰ τὴν μεταβαλοῦσαν εἰϛ δράκοντα ῥάβδον τοῦ Ἀαρὼν, καὶ καταπιοῦσαν τὰϛ τῶν Μάγων ῥάβδουϛ, ἄξιον ἰδεῖν, εἰ ἕτερόν ἐστι τοῦ, ἐσκληρύνϑαι τὴν καρδίαν Φαραώ, λεγομένου πολλάκιϛ, καὶ τοῦ, κατισχυκέναι. Καὶ γὰρ καὶ τοῦτο οὕτωϛ εἴρηται, Καὶ κατίσχυσεν ἡ καρδία Φαραὼ, καὶ οὐκ εἰσήκουσεν αὐτῶν καϑὼϛ ἐλάλησε Κύριοϛ. Δοκεῖ δέ μοι ἡ μὲν ἐνδιδοῦσα καρδία πρὸϛ τὰ ϑεῖα, ἁπαλύνεσϑαι καὶ μὴ ἰσχύειν ἀνϑίστασϑαι τῇ ϑειότητι, καὶ μὴ βαρύνεσϑαι, μηδὲ ἕλκεσϑαι κάτω εἰϛ γῆν καὶ ὕλην· ἡ δὲ ἀντιτείνουσα καὶ ἐναντιουμένη τῷ ϑείῳ βουλήματι, σκληρύνεσϑαι καὶ ἀντιτυπεῖν δίκην λίϑου, καὶ ἀποκρούεσϑαι τὸν λόγον, καὶ κατ΄ ἀπόνοιαν ἀνϑίστασϑαι μετά τινοϛ ψευδωνύμου ἰσχύοϛ. Ἀνάγκη δὲ τὴν τοιαύτην καρδίαν καϑελκομένην ὑπὸ τῆϛ κακίαϛ οὔσηϛ κατωφεροῦϛ, βαρύνεσϑαι. Οὐ μὴν κατὰ τὴν αὐτὴν διάνοιαν ταῦτα τῇ καρδίᾳ συμβαίνει, εἰ καὶ μιᾷ καὶ τῇ αὐτῇ συμβέβηκε φαύλῃ οὔσῃ τὸ κατισχύειν καὶ τὸ βαρύνεσϑαι. Ἡ μὲν γὰρ, ὡϛ εἴρηταί που, λιϑίνη γίνεται ἡ καρδία καὶ σκληρύνεται· ἡ δὲ οὐ παραχωρεῖ ὡϛ κρείττονι τῇ ϑείᾳ φύσει· ἀλλὰ ϑεομαχεῖν ἱσταμένη κατ΄ αὐτῆϛ καὶ ἰσχύειν λέγεται.

3. <Εἰϛ τό· Ἐσκλήρυνε κύριοϛ τὴν καρδίαν Φαραώ.>

3.1. Ἐσκλήρυνε δὲ κύριοϛ τὴν καρδίαν Φαραώ, καὶ οὐκ ἠβουλήϑη ἐξαποστεῖλαι αὐτούϛ.
Πολλάκιϛ ἐν τῇ Ἐξόδῳ κείμενον τό· Ἐσκλήρυνε κύριοϛ τὴν καρδίαν Φαραώ· καί· Ἐγὼ σκληρυνῶ τὴν καρδίαν Φαραώ· σχεδὸν πάνταϛ τοὺϛ ἐντυγχάνονταϛ ταράσσει, τούϛ τε ἀπιστοῦνταϛ αὐτῇ καὶ τοὺϛ πιστεύειν λέγονταϛ. Τοῖϛ μὲν γὰρ ἀπιστοῦσι μετ΄ ἄλλων πολλῶν καὶ τοῦτο αἴτιον ἀπιστίαϛ εἶναι δοκεῖ, ὅτι λέγεται περὶ ϑεοῦ τὰ ἀνάξια ϑεοῦ· ἀνάξιον δὲ ϑεοῦ τὸ ἐνεργεῖν σκλήρυνσιν περὶ καρδίαν οὑτινοσοῦν, καὶ ἐνεργεῖν σκλήρυνσιν ἐπὶ τῷ ἀπειϑῆσαι τῷ βουλήματι τοῦ σκληρύνοντοϛ τὸν σκληρυνόμενον· καὶ πῶϛ, φασίν, οὐκ ἄτοπον τὸν ϑεὸν ἐνεργεῖν τινὰ ἐπὶ τῷ ἀπειϑεῖν αὐτοῦ τῷ βουλήματι; δῆλον γὰρ ὅτι μὴ βουλομένου πειϑόμενον ἔχειν οἷϛ προστάσσει τὸν Φαραώ. Τοῖϛ δὲ πιστεύειν νομιζομένοιϛ διαφωνία οὐχ ἡ τυχοῦσα γεγένηται διὰ τό· Ἐσκλήρυνε κύριοϛ τὴν καρδίαν Φαραώ. Οἱ μὲν γὰρ πειϑόμενοι μὴ ἄλλον εἶναι ϑεὸν παρὰ τὸν δημιουργὸν φρονοῦσιν ὡϛ ἄρα κατὰ ἀποκλήρωσιν ὁ ϑεὸϛ ὃν ϑέλει ἐλεεῖ, ὃν δὲ ϑέλει σκληρύνει, αἰτίαν οὐκ ἔχοντοϛ τοῦ τόνδε μὲν ἐλεεῖσϑαι τόνδε δὲ σκληρύνεσϑαι ὑπ΄ αὐτοῦ. Ἕτεροι δὲ βέλτιον παρὰ τούτουϛ φερόμενοί φασι πολλὰ καὶ ἄλλα κεκρύφϑαι τῆϛ γραφῆϛ αὐτοῖϛ νοήματα, καὶ οὐ παρὰ τοῦτο τῆϛ ὑγιοῦϛ πίστεωϛ τρέπεσϑαι· ἓν δὲ τῶν ἀποκεκρυμμένων εἶναι καὶ τὸν περὶ ταύτηϛ τῆϛ γραφῆϛ ὑγιῆ λόγον. Οἱ δὲ ἕτερον ϑεὸν φάσκοντεϛ παρὰ τὸν δημιουργὸν δίκαιον μὲν αὐτὸν εἶναι ϑέλουσι καὶ οὐκ ἀγαϑόν, σφόδρα ἰδιωτικῶϛ ἅμα καὶ ἀσεβῶϛ ἐνεχϑέντεϛ ἐν τῷ χωρίζειν δικαιοσύνην ἀγαϑότητοϛ, καὶ οἴεσϑαι ὅτι οἷόν τέ ἐστι δικαιοσύνην εἶναι ἔν τινι χωρὶϛ ἀγαϑότητοϛ καὶ ἀγαϑότητα δίχα δικαιοσύνηϛ· ὅμωϛ δὲ καὶ τοῦτο λέγοντεϛ ἐναντία τῇ ἰδίᾳ ὑπολήψει περὶ δικαίου προσίενται ϑεοῦ σκληρύνειν τὴν καρδίαν Φαραὼ καὶ ἀπειϑῆ αὐτὴν κατασκευάζειν ἑαυτῷ. Εἰ γὰρ ὁ τὸ κατ΄ ἀξίαν ἑκάστῷ ἀπονέμων δίκαιοϛ καὶ ἀπὸ τῆϛ ἑαυτῶν αἰτίαϛ κρείττοσιν ἢ χείροσι γεγενημένοιϛ ἀποδιδοὺϛ ὧν ἐπιτήδειον ἕκαστον τυγχάνειν ἐπίσταται, πῶϛ δίκαιοϛ ὁ ἁμαρτίαϛ χείρονοϛ αἴτιοϛ γενόμενοϛ τῷ Φαραώ; Καὶ οὐχ ἁπλῶϛ αἴτιοϛ, ἀλλ΄ ὅσον ἐφ΄ οἷϛ ἐκεῖνοι ἐξεδέξαντο συνεργήσαϛ εἰϛ τὸ γενέσϑαι αὐτὸν ἀδικώτατον. Ἐπ΄ οὐδὲν γὰρ ἀναφέροντεϛ ἄξιον προαιρέσεωϛ δικαίου ϑεοῦ τὴν σκλήρυνσιν τῆϛ καρδίαϛ Φαραώ, οὐκ οἶδ΄ ὅπωϛ δίκαιον ϑεόν, κἂν καϑ΄ ἃ διηγεῖσϑαι βούλωνται, παραστῆσαι δύνανται τὸν σκληρύνοντα τὴν καρδίαν Φαραώ. Ὅϑεν ϑλιπτέον αὐτοὺϛ ἐν τοῖϛ κατὰ τὸν προκείμενον τόπον, ὅπωϛ ἤτοι παραστήσωσι πῶϛ δίκαιοϛ σκληρύνει, ἢ τολμήσωσιν εἰπεῖν ὅτι ἐπεὶ σκληρύνει πονηρὸϛ ὁ δημιουργόϛ· ἢ μήτε εὐποροῦντεϛ ἀποδείξεων πρὸϛ τὸ τὸν δίκαιον σκληρυντικὸν εἶναί τινοϛ, μήτε τολμῶντεϛ τὸ ἐπὶ τοσοῦτον ἀσεβὲϛ προέσϑαι περὶ τοῦ κτίσαντοϛ ὡϛ περὶ πονηροῦ, καταφύγωσιν ἐπὶ ἑτέραν ὁδὸν ἐξηγητικὴν τοῦ· Ἐσκλήρυνε κύριοϛ τὴν καρδίαν Φαραώ· ἀποστάντεϛ τοῦ, ἐκ τοῦ νομίζειν τὰ κατὰ τὰϛ λέξειϛ νοεῖν, τὰϛ ἰδίαϛ ἀναιρεῖν περὶ δικαίου ϑεοῦ νοήσειϛ. Τὸ δὲ τελευταῖον κἂν ἀπορεῖν ὅ τί ποτε ὁ λόγοϛ ὑποβάλλει ὁμολογήσουσιν.
3.2. Ταῦτα μὲν οὖν ἐσπαράχϑω ἐξεταζόμενα περὶ ϑεοῦ ἐν τῷ προκειμένῳ προβλήματι. Ἐπεὶ δὲ εἰϛ τὸν περὶ φύσεων τόπον οἱ ὑπολαμβάνοντέϛ τιναϛ ἐκ τῆϛ κατασκευῆϛ ἐπ΄ ἀπωλείᾳ γεγονέναι καὶ ταῦτα φέρουσι, λέγοντεϛ δηλοῦσϑαι ὃ διδάσκουσι διὰ τοῦ ἐσκληρύνϑαι ὑπὸ κυρίου τὴν καρδίαν Φαραώ, φέρε ταῦτα αὐτῶν πυνϑανώμεϑα· ὁ ἐπ΄ ἀπωλείᾳ κτισϑεὶϛ οὐκ ἄν ποτε ποιῆσαί τι τῶν κρειττόνων δύναιτο, αὐτῆϛ τῆϛ ἐνυπαρχούσηϛ φύσεωϛ ἀντιπραττούσηϛ αὐτῷ πρὸϛ τὰ καλά· τίϛ οὖν χρεία τὸν Φαραὼ ἀπωλείαϛ, ὥϛ φατε, υἱὸν τυγχάνοντα σκληρύνεσϑαι ὑπὸ τοῦ ϑεοῦ,ἵνα μὴ ἀποστείλῃ τὸν λαόν; Εἰ γὰρ μὴ ἐσκληρύνετο, ἀπέστειλεν ἄν. Ἀποκρινέσϑωσαν δὴ περὶ τούτου λέγοντεϛ, τί ἂν ἐποίησεν ὁ Φαραώ, εἰ μὴ ἐσκληρύνϑη; Εἰ μὲν γὰρ ἀπέλυε μὴ σκληρυνϑείϛ, οὐχὶ φύσεωϛ ἀπολλυμένηϛ ἦν. Εἰ δὲ μὴ ἀπέλυε, περισσὸν τὸ σκληρύνεσϑαι αὐτοῦ τὴν καρδίαν· ὁμοίωϛ γὰρ οὐκ ἀπέλυε καὶ μὴ σκληρυνϑείϛ. Τί δὲ ἐνεργῶν ὁ ϑεὸϛ περὶ τὸ ἡγεμονικὸν αὐτοῦ ἐσκλήρυνεν αὐτόν; Καὶ πῶϛ αὐτὸν αἰτιᾶται λέγων· Ἀνϑ΄ ὧν ἀπειϑεῖϛ μοι, ἰδοὺ ἐγὼ ἀποκτενῶ τὰ πρωτότοκά σου; Ἆρα γὰρ ὁ σκληρύνων σκληρὸν σκληρύνει; Σαφὲϛ δ΄ ὅτι τὸ σκληρὸν οὐ σκληρύ-νεται, ἀλλ΄ ἀπὸ ἁπαλότητοϛ εἰϛ σκληρότητα μεταβάλλει· ἁπαλότηϛ δὲ καρδίαϛ κατὰ τὴν γραφὴν ἐπαινετή, ὡϛ πολλαχοῦ τετηρήκαμεν. Λεγέτωσαν τοιγαροῦν εἰ χρηστὸϛ ὁ Φαραὼ τυγχάνων γεγένηται πονηρόϛ· ἀλλὰ καὶ ἤτοι αἰτιώμενοϛ ὁ ϑεὸϛ τὸν Φαραὼ μάτην αἰτιᾶται ἢ οὐ μάτην· εἰ μὲν οὖν μάτην, πῶϛ ἔτι σοφὸϛ καὶ δίκαιοϛ; εἰ δὲ μὴ μάτην, αἴτιοϛ ἐτύγχανε τῶν ἁμαρτημάτων τῶν κατὰ τὴν ἀπείϑειαν ὁ Φαραώ· καὶ εἰ αἴτιοϛ, οὐ φύσεωϛ ἦν ἀπολλυμένηϛ. Πευστέον μέντοι γε καὶ τοῦτο, διὰ τὸ καταχρώμενον τὸν ἀπόστολον τοῖϛ ἐντεῦϑεν ῥητοῖϛ λέγειν· Ἄρ΄ οὖν ὃν ϑέλει ἐλεεῖ, ὃν δὲ ϑέλει σκληρύνει. Ἐρεῖϛ οὖν μοι, τί ἔτι μέμφεται; τῷ γὰρ βουλήματι αὐτοῦ τίϛ ἀνϑέστηκεν; Τίϛ ὁ σκληρύνων καὶ ἐλεῶν; Οὐ γὰρ δὴ ἑτέρου τὸ σκληρύνειν καὶ ἑτέρου τὸ ἐλεεῖν κατὰ τὴν ἀποστολικὴν φωνήν, ἀλλὰ τοῦ αὐτοῦ. Ἤτοι οὖν οἱ ἐν Χριστῷ ἐλεούμενοι τοῦ σκληρύνοντόϛ εἰσι τὴν καρδίαν Φαραώ, καὶ μάτην ἀναπλάσσεται αὐτοῖϛ ἕτεροϛ ϑεὸϛ ἢ ὁ ἀγαϑὸϛ κατ΄ αὐτοὺϛ ϑεόϛ, οὐκ ἐλεήμων μόνον ἀλλὰ καὶ σκληρύνων· ἢ καὶ οὐκέτ΄ ἂν εἴη, ὡϛ ὑπολαμβάνουσιν, ἀγαϑόϛ.

3.3. Πάντα δὲ ταῦτα ἐπίτηδεϛ ἐπὶ πλεῖον ἐξητάσαμεν πρὸϛ τοὺϛ ἀβασανίστωϛ ἑαυτοῖϛ χαριζομένουϛ τὸ νενοηκέναι καὶ ἐπιβαίνονταϛ τῇ ἁπλότητι τῶν ἡμετέρων ἐνιστάμενοι, καὶ δεικνύντεϛ ὅτι οὔτε εἰϛ ἃ ὑπολαμβάνουσι περὶ ϑεοῦ, οὔτε εἰϛ ἃ δογματίζουσι περὶ φύσεων, συμβάλ-λεται αὐτοῖϛ ὡϛ οἴονται ὁ λόγοϛ ὁ κατὰ τὸ ἐνεστηκὸϛ ἐξεταζόμενοϛ ἀνάγνωσμα. Ἡμεῖϛ δὲ πολλαχόϑεν πειϑόμενοι ἀπό τε τῶν ἱερῶν γραφῶν καὶ ἀπὸ τῆϛ ἐνεργείαϛ τῆϛ κατὰ τὸ μέγεϑοϛ καὶ τάξεωϛ τῶν δημιουργημάτων, παρὰ ϑεοῦ τοῦ κτίσαντοϛ τὰ βλεπόμενα καὶ τὰ μὴ βλεπόμενα, τὰ πρόσκαιρα καὶ τὰ αἰώνια, ὡϛ ἑνὸϛ ὄντοϛ καὶ τοῦ αὐτοῦ κατὰ πάντα τῷ πατρὶ τοῦ κυρίου καὶ σωτῆροϛ ἡμῶν, ἀγαϑῷ ϑεῷ καὶ δικαίῳ καὶ σοφῷ· ἐπὶ τὸν σκοπὸν ἐκεῖνον τὰϛ γραφὰϛ ἄγειν ἀγωνιζόμεϑα, τοῦ μὲν δεικνύναι πάντα ἀγαϑοῦ ϑεοῦ καὶ δικαίου καὶ σοφοῦ, οὐδὲ κατὰ τὸ τυχὸν ὑπονοηϑέντεϛ ἂν τοῖϛ γε νοῦν ἔχουσιν ἀποπίπτειν, κατὰ δὲ τὸ ἐφαρμόζειν ἢ μὴ τῇ ἀγαϑότητι αὐτοῦ καὶ δικαιοσύνῃ καὶ σοφίᾳ τὰ λεγόμενα, ϑεοῦ σωτῆροϛ δεόμενοι.

3.4. Τοιαῦτα τοίνυν καὶ περὶ τοῦ· Ἐσκλήρυνε κύριοϛ τὴν καρδίαν Φαραὼ ὑπονοοῦμεν. Ἰατρόϛ ἐστι ψυχῆϛ ὁ λόγοϛ τοῦ ϑεοῦ, ὁδοῖϛ ϑεραπείαϛ χρώμενοϛ ποικιλωτάταιϛ καὶ ἁρμοδίαιϛ πρὸϛ τοὺϛ κακῶϛ ἔχονταϛ καὶ ἐπικαιροτάταιϛ· τῶν δὲ τῆϛ ϑεραπείαϛ ὁδῶν αἱ μέν εἰσιν ἐπὶ πλεῖον αἱ δὲ ἐπ΄ ἔλαττον πόνουϛ καὶ βασάνουϛ ἐμποιοῦσαι τοῖϛ εἰϛ ἴασιν ἀγομένοιϛ· πάλιν τε αὖ βοηϑήματα ὁτὲ μὲν ἀπεμφαινόντωϛ γίνεται, ὁτὲ δὲ οὐχ οὕτωϛ ἔχει· καὶ πάλιν τάχιον ἢ βρά-διον· καὶ μετὰ τὸ ἐμφορηϑῆναι τῆϛ ἁμαρτίαϛ, ἢ μετὰ τὸ ὥσπερ εἰπεῖν μόνον ἅψασϑαι αὐτῆϛ. Μαρτυριῶν δὲ τῶν εἰϛ ἕκαστον πλήρηϛ πᾶσα ἡ ϑεόπνευστοϛ γραφή· σκυϑρωποτέρων βοηϑημάτων ἐπὶ πλεῖον ἢ ἐπ΄ ἔλαττον ἀναγεγραμμένων γεγονέναι τῷ λαῷ, κατὰ τὰ συμβεβηκότα αὐτῷ ὑπὲρ ἐπιστροφῆϛ καὶ διορϑώσεωϛ ἐν πολέμοιϛ μείζοσιν ἢ ἐλάττοσι καὶ λιμοῖϛ πολυχρονιωτέροιϛ ἢ ὀλιγοχρονιωτέροιϛ· ἀπεμφαινόντων δὲ ἐν τῷ· Οὐκ ἐπισκέψομαι ἐπὶ τὰϛ ϑυγατέραϛ ὑμῶν ὅταν πορνεύσωσιν, καὶ ἐπὶ τὰϛ νύμφαϛ ὑμῶν ὅταν μοιχεύσωσιν. Τάχα γὰρ τὰϛ ἐπὶ πλεῖον ἐφιεμέναϛ ψυχὰϛ τῶν σωματικῶν καὶ ἡδέων εἶναι νομιζομένων παρ΄ ἑαυταῖϛ ἐγκαταλείπει, ἕωϛ κορεσϑεῖσαι ἀποστραφῶσι τὰ ὧν ὀρέγονται, οἱονεὶ καὶ ἐμέσαι αὐτὰ βουλόμεναι καὶ οὐκ ἂν ἔτι ταχέωϛ τοῖϛ αὐτοῖϛ, διὰ τὸ ὡϛ ἐπὶ πλεῖον ἐμπεφορῆσϑαι αὐτὰϛ καὶ ἐπὶ τοσοῦτον βεβασανίσϑαι, περιπεσούμεναι. Βράδιον δὲ ἐπὶ τὴν ϑεραπείαν ἄγονται αἱ καταφρονήσουσαι ἂν τοῦ δεύτερον τοῖϛ αὐτοῖϛ περιπεσεῖν, διὰ τὸ τάχιον ἀπηλλάχϑαι τῶν κακῶν. Οἶδε δὲ ὁ τεχνίτηϛ ϑεὸϛ τὰϛ διαϑέσειϛ ἑκάστων καί, ὡϛ ἐπιβάλλει αὐτῷ μόνῳ, ἐπιστημόνωϛ δυνάμενοϛ τὰϛ ϑεραπείαϛ προσάγειν, τί χρὴ καὶ πότε ἑκάστῳ ποιεῖν.

3.5. Ὥσπερ δὲ ἐπί τινων σωματικῶν παϑημάτων, εἰϛ βάϑοϛἵν΄ οὕτωϛ εἴπω τοῦ κακοῦ κεχωρηκότοϛ, ὁ ἰατρὸϛ διά τινων φαρμάκων εἰϛ τὴν ἐπιφάνειαν ἕλκει καὶ ἐπισπᾶται τὴν ὕλην, φλεγμονὰϛ χαλεπὰϛ ἐμποιῶν καὶ διοιδήσειϛ καὶ πόνουϛ πλείοναϛ ἢ οὓϛ εἶχέ τιϛ πρὶν ἐπὶ τὸ ϑεραπευϑῆναι ὁδεῦσαι· ὥσπερ ἔϑοϛ αὐτοῖϛ ποιεῖν ἐπὶ λυσσοδήκτων καὶ ἑτέρων τινῶν τὰ παραπλήσια τούτοιϛ πεπονϑότων· οὕτωϛ οἶμαι καὶ τὸν ϑεὸν οἰκονομεῖν τὴν κρύφιον κακίαν εἰϛ τὸ βάϑοϛ κεχωρηκυῖαν τῆϛ ψυχῆϛ. Καὶ ὥσπερ λέγοι ἂν ὁ ἰατρὸϛ ἐπὶ τοῦδέ τινοϛ· ἐγὼ φλεγμονὰϛ ποιήσω περὶ τὸν τόπον τῆϛ ἀνέσεωϛ, καὶ διοιδῆσαι ἀναγκάσω τάδε τινὰ τὰ μέρη, ὥστε ἀπόστημα χαλεπὸν ἐνεργάσασϑαι· λέγοντοϛ δὲ ταῦτα τοῦ ἰατροῦ, ὁ μὲν ἀκούων αὐτοῦ ἐπιστημονικώτερον οὐκ αἰτιάσεται ἀλλὰ καὶ ἐπαινέσεται τὸν ταῦτα οἱονεὶ ἀπειλοῦντα ἐνεργά-σασϑαι, ὁ δέ τιϛ ψέξει φάσκων ἀλλότριον τῆϛ τῶν ἰατρῶν ἐπαγγελίαϛ ποιεῖν τὸν δέον ὑγιάζειν ἐπὶ φλεγμονὰϛ καὶ ἀποστήματα ἄγοντα. Οὕτωϛ οἶμαι καὶ τὸν ϑεὸν εἰρηκέναι τό· Ἐγὼ δὲ σκληρυνῶ τὴν καρδίαν Φαραώ. Καὶ τούτων γεγραμμένων, ὁ μὲν ἀκούων ὡϛ ϑεοῦ λογίων τὸ μὲν ἀξίωμα τοῦ λέγοντοϛ τηρῶν ἀποδέχεται, καὶ ζητῶν πᾶϛ εὑρίσκει καὶ ἐν τούτοιϛ ἀγαϑότητα τοῦ ϑεοῦ παραστῆσαι γινομένην. Φανερώτερον μὲν ἐπὶ σωτηρίᾳ τοῦ λαοῦ, διὰ πλειόνων παραδόξων πιστοποιουμένου· καὶ δεύτερον περὶ τῶν Αἰγυπτί-ων, ὅσοι ἔμελλον καταπληττόμενοι τὰ γινόμενα ἀκολουϑεῖν τοῖϛ Ἑβραίοιϛ· Ἐπίμικτοϛ γάρ, φησί, λαὸϛ πολὺϛ τῶν Αἰγυπτίων συνεξῆλϑεν αὐτοῖϛ· ἀπορρητότερον δὲ καὶ βαϑύτερον τάχα καὶ ἐπὶ τῷ ὄφελοϛ γενέσϑαι αὐτῷ τῷ Φαραώ, οὐκ ἔτι ἀποκρύπτοντι τὸν ἰὸν οὐδὲ τὴν ἕξιν συνέχοντι, ἀλλ΄ ἕλκοντι καὶ εἰϛ τοὐμφανὲϛ αὐτὸν ἄγοντι καὶ τάχα διὰ τοῦ πράττειν ἐκλύοντι,ἵνα πάντα τὰ τῆϛ ἐνυπαρχούσηϛ κακίαϛ ἐκβράσματα ἐπιτελέσαϛ ἄτονον ὕστερον ἔχῃ τὸ τῶν κακῶν οἰστικὸν δένδρον, τάχα καὶ ξηραινόμενον ἐπὶ τέλει, ὅτε καταποντοῦται, οὐχ ὡϛ οἰηϑείη ἄν τιϛ ἐπὶ τῷ παντελῶϛ ἀπολέσϑαι, ἀλλ΄ ἐπὶ τῷ ἀποβαλλόντα τὰ ἁμαρτήματα κουφισϑῆναι, καὶ τάχα ἐν εἰρήνῃ ἢ μὴ ἐν τοσούτῳ πολέμῳ τῆϛ ψυχῆϛ εἰϛ ᾅδου καταβῆναι.

3.6. Ἀλλ΄ εἰκὸϛ δυσπειϑῶϛ ἕξειν τοὺϛ ἐντευξομένουϛ, βίαιον ὑπολαμβάνονταϛ εἶναι τὸ λεγόμενον, ὡϛ ἄρα συμφέρον γεγόνοι τῷ Φαραὼ τὸ ἐσκληρύνϑαι αὐτοῦ τὴν καρδίαν, καὶ ὑπὲρ αὐτοῦ πάντα τὰ ἀναγεγραμμένα γεγονέναι μέχρι καὶ τῆϛ καταποντώσεωϛ. Ὅρα δὲ εἰ δυνάμεϑα ἐντεῦϑεν τὸ δυσπειϑὲϛ περιελόντεϛ πειϑὼ ἐνεργάσασϑαι περὶ τῶν εἰρημένων. Πολλαὶ αἱ μάστιγεϛ, φησὶν ὁ Δαυείδ, τῶν ἁμαρτωλῶν· ὁ δὲ υἱὸϛ αὐτοῦ διδάσκει ὅτι Μαστιγοῖ ὁ ϑεὸϛ πάντα υἱὸν ὃν παραδέχεται. Ἔτι δὲ αὐτὸϛ ὁ Δαυεὶδ ἐπαγγελίαν προφητεύων τὴν περὶ Χριστοῦ καὶ τῶν εἰϛ αὐτὸν πιστευόντων φησίν· Ἐὰν ἐγκαταλείπωσιν οἱ υἱοὶ αὐτοῦ τὸν νόμον μου, καὶ τοῖϛ κρίμασί μου μὴ πορευϑῶσιν· ἐὰν τὰ δικαιώματά μου βεβηλώσωσι, καὶ τὰϛ ἐντολάϛ μου μὴ φυλάξωσιν· ἐπισκέψομαι ἐν ῥάβδῳ τὰϛ ἀνομίαϛ αὐτῶν, καὶ ἐν μάστιξιν τὰϛ ἀδικίαϛ αὐτῶν· τὸ δὲ ἔλεόϛ μου οὐ μὴ διασκεδάσω ἀπ΄ αὐτῶν. Οὐκοῦν χάριϛ κυρίου ἐστὶ τὸν ἄνομον ἐπισκεφϑῆναι ἐν ῥάβδῳ καὶ τὸν ἁμαρτωλὸν μάστιξι. Καὶ ὅσον γε οὐ μαστιγοῦται ὁ ἁμαρτάνων, παιδεύσει καὶ διορϑώσει οὐδέπω ὑπάγεται. Διὸ καὶ ἀπειλεῖ ὁ ϑεόϛ, ἐὰν μεγάλα γένηται τὰ ἁμαρτήματα τῶν τὴν Ἰουδαίαν οἰκούντων, μηκέτι ἐπισκέψασϑαι ἐπὶ τὰϛ ϑυγατέραϛ αὐτῶν ὅταν πορνεύσωσιν, καὶ ἐπὶ τὰϛ νύμφαϛ αὐτῶν ὅταν μοιχεύσωσιν. Καὶ ἀλλαχοῦ φησίν· Ἀνϑ΄ ὧν ἐκαϑάρισά σε, καὶ οὐκ ἐκαϑαρίσϑηϛ, οὐ ϑυμωϑήσομαι ἐπὶ σοὶ ἔτι, οὐδὲ ζηλώσω ἐπὶ σοὶ ἔτι. Οὐκοῦν οἷϛ οὐ ϑυμοῦται ἁμαρτάνουσιν,ἵν΄ οὕτωϛ εἴπω, χολούμενοϛ οὐ ϑυμοῦται.

3.7. Παρατηρητέον δὲ καὶ ἐν ταῖϛ προφητικαῖϛ ἀπειλαῖϛ ἐπὶ τοῖϛ πολλοῖϛ, ὅτι ἐπιλέγεται τό· Γνώσονται ὅτι ἐγώ εἰμι κύριοϛ· καὶ ἀπειλαῖϛ οὐ μόνον Ἰσραηλιτικαῖϛ, ἀλλὰ καὶ Αἰγυπτίοιϛ καὶ Ἀσσυρίοιϛ καὶ ἑτέρων ἐχϑρῶν τοῦ λαοῦ. Τοῦτο δὲ τὸ ἐπὶ τέλει πολλῶν νομιζομένων ἀπειλῶν καὶ ἐν τῇ Ἐξόδῳ ἀναγέγραπται· Καὶ γνώσονται γάρ, φησί, πάντεϛ οἱ Αἰγύπτιοι ὅτι ἐγώ εἰμι κύριοϛ· ὡϛ διὰ τοῦτο τῶν νομιζομένων χαλεπῶν ἐπαγομένων αὐτοῖϛ,ἵνα γνῶσι τὸν κύριον. Ἐν δὲ τοῖϛ Μακκαβαΐκοῖϛ τοιοῦτόν τι λέγεται· Παρακαλῶ δὲ τοὺϛ ἐντυγχάνονταϛ τῇδε τῇ βίβλῳ μὴ συστέλλεσϑαι διὰ τὰϛ συμφοράϛ, νομίζειν δὲ τὰ γινόμενα μὴ πρὸϛ ὄλεϑρον ἀλλὰ πρὸϛ παιδείαν τοῦ γένουϛ ἡμῶν εἶναι· καὶ γὰρ τὸ μὴ πολὺν χρόνον ἐᾶσϑαι δυσσεβοῦνταϛ, ἀλλ΄ εὐϑέωϛ περιπίπτειν ἐπιτιμίοιϛ, μεγάληϛ εὐεργεσίαϛ σημεῖόν ἐστι· οὐ γὰρ καϑάπερ ἐπὶ τῶν ἄλλων ἐϑνῶν ἀναμένει μακροϑυμῶν ὁ δεσπότηϛ, ἕωϛ εἰϛ τέλοϛ ἀφιεμένων αὐτῶν τῶν ἁμαρτημάτων ὕστερον αὐτοὺϛ ἐκδικῇ, οὕτωϛ καὶ ἐφ΄ ἡμῶν ἔκρινεν· παιδεύων δὲ μετὰ συμφορᾶϛ οὐκ ἐγκαταλείπει τὸν ἑαυτοῦ λαόν. Εἰ γὰρ τὸ ὑποπίπτειν ἐπιτιμίοιϛ διὰ τὰ ἁμαρτήματα μεγάληϛ εὐεργεσίαϛ ἐστὶ σημεῖον, ἐπιτιμώμενοϛ καὶ ὁ Φαραὼ μετὰ τὸ ἐσκληρύνϑαι αὐτοῦ τὴν καρδίαν, καὶ κολαζόμενοϛ ἅμα τῷ λαῷ αὐτοῦ, ὅρα εἰ μὴ οὐ μάτην ἐπιτετίμηται μηδὲ ἐπὶ τῷ ἰδίῳ κακῷ. Οἱονεὶ δὲ μιμητὴϛ ϑεοῦ γινόμενοϛ κατὰ τὸ ἐπιβάλλον τοῖϛ καιροῖϛ ὁ Δαυεὶδ ἐντέλλεται περὶ τοῦ Ἰωὰβ τῷ Σολομῶντι κολάσαι αὐτὸν διὰ τὰ ἡμαρτημένα εἰϛ Ἀβεννήρ, υἱὸν Νήρ, καὶ ἀποκτεῖναι διὰ τὰ ἐπταισμένα· εἶτα ἐπιφέρει· Καὶ κατάξειϛ αὐτοῦ τὴν πολιὰν ἐν εἰρήνῃ εἰϛ ᾅδου. Δῆλον δὲ ὅτι, ὡϛ καὶ ὁ Ἑβραῖοϛ ἡμῖν ἀπήγγειλε, τὸ διὰ τοῦ κολασϑῆναι αὐτὸν ἐν εἰρήνῃ κοιμηϑήσεσϑαι, οὐκ ἔτι ὀφειλομένηϛ αὐτῷ βασάνου καὶ κολάσεωϛ, διὰ τὸ ἐντεῦϑεν ἤδη ἀπειληφέναι αὐτόν, μετὰ τὴν ἐντεῦϑεν ἀπαλλαγήν. Οὕτω δ΄ ἡμεῖϛ καὶ πᾶσαν ἀπειλὴν καὶ πόνον καὶ κόλασιν τὰ προσαγόμενα ἀπὸ τοῦ ϑεοῦ νοοῦμεν γίνεσϑαι οὐδέποτε κατὰ τῶν πασχόντων, ἀλλ΄ ἀεὶ ὑπὲρ αὐτῶν. Καὶ τὰ χαλεπώτατα γοῦν νομιζόμενα ϑεῷ προσάπτεσϑαι τῶν ὀνομάτων, ϑυμὸϛ καὶ ὀργή, ἐλέγχειν καὶ παιδεύειν λέγεται ἐν τῷ· Κύριε, μὴ τῷ ϑυμῷ σου ἐλέγξῃϛ με, μηδὲ τῇ ὀργῇ σου παιδεύσῃϛ με· τοῦ ταῦτα εὐχομένου δεομένου μὴ δεηϑῆναι ἐλέγχου τοῦ διὰ ϑυμοῦ ϑεοῦ καὶ παιδεύσεωϛ τῆϛ διὰ τῆϛ ὀργῆϛ αὐτοῦ, ὥϛ τινων ἐλεγχϑησομένων τῷ ϑυμῷ τοῦ ϑεοῦ καὶ παιδευϑησομένων τῇ ὀργῇ αὐτοῦ.

3.8. Ἵνα δὲ μᾶλλον προσιώμεϑα τὰ λεγόμενα, καὶ ἀπὸ τῆϛ καινῆϛ διαϑήκηϛ παραπλησίοιϛ ῥητοῖϛ χρηστέον, τοῦ μὲν σωτῆροϛ λέγοντοϛ· Πῦρ ἦλϑον βαλεῖν ἐπὶ τὴν γῆν, καὶ εἴϑε ἤδη ἐκάη· οὐκ ἂν γάρ, μὴ σωτηρίου ὄντοϛ τοῦ πυρὸϛ ὃ ἦλϑε βαλεῖν ἐπὶ τὴν γῆν, καὶ ἀνϑρώποιϛ γε σωτηρίου, ἔλεγε ταῦτα ὁ τοῦ ἀγαϑοῦ ϑεοῦ υἱόϛ. Ἀλλὰ καὶ ὁ Πέτροϛ ἀνελὼν τῷ λόγῳ τὸν Ἀνανίαν καὶ τὴν Σάπφειραν, ἁμαρτήσανταϛ ἐν τῷ ψεύδεσϑαι οὐκ ἀνϑρώποιϛ ἀλλὰ τῷ κυρίῳ, οὐ μόνον πεφροντικὼϛ τῆϛ οἰκοδομῆϛ τῆϛ τῶν ἐκ τοῦ ὁρᾷν τὸ γεγενημένον εὐλαβεστέρων ἐσομένων εἰϛ τὴν Χριστοῦ πίστιν, ἀλλὰ καὶ τῶν ἀποϑνῃσκόντων· βουλόμενοϛ αὐτοὺϛ κεκαϑαρμένουϛ τῷ αἰφνιδίῳ ϑανάτῳ καὶ παρὰ προσδοκίαν ἀπαλλάξαι τοῦ σώματοϛ, ἔχοντάϛ τι καὶ δικαιώσεωϛ, ἐπεὶ κἂν τὸ ἥμισυ τῶν ὑπαρχόντων δεδώκασιν εἰϛ τὴν χρείαν τῶν δεομένων. Καὶ Παῦλοϛ δὲ τὸν σὺν τῷ ἀνϑυπάτῳ Σεργίῳ Παύλῳ τῷ λόγῳ τυφλῶν διὰ τῶν πόνων ἐπιστρέφει εἰϛ τὴν ϑεοσέβειαν, λέγων αὐτῷ· Ὦ πλήρηϛ παντὸϛ δόλου καὶ πάσηϛ ῥᾳδιουργίαϛ, υἱὲ διαβόλου, ἐχϑρὲ πάσηϛ δικαιοσύνηϛ, οὐ παύσῃ διαστρέφων τὰϛ ὁδοὺϛ κυρίου τὰϛ εὐϑείαϛ; Καὶ νῦν ἔσῃ τυφλόϛ, μὴ βλέπων τὸν ἥλιον ἄχρι καιροῦ. Ποίου γὰρ καιροῦ, ἢ τοῦ ὅτε ἐπιπληχϑεὶϛ καὶ βασανισϑεὶϛ διὰ τὰ ἁμαρτήματα ἔμελλε μετανοῶν ἄξιοϛ γενέσϑαι ἀμφοτέρωϛ τὸν ἥλιον ἰδεῖν· καὶ κατὰ σῶμα,ἵνα ἐξαγγέληται ἡ ϑεία δύναμιϛ ἐπὶ τῇ ἀποκαταστάσει τῆϛ ὄψεωϛ αὐτοῦ· καὶ κατὰ ψυχήν, ὅτε ἔμελλεν ὡϛ πιστεύων ὄνασϑαι τῆϛ ϑεοσεβείαϛ; Ἀλλὰ καὶ Δημᾶϛ καὶ Ἑρμογένηϛ, οὓϛ παρέδωκε τῷ Σατανᾷἵνα παιδευϑῶσι μὴ βλασφημεῖν, παραπλήσιόν τι πεπόνϑασι τοῖϛ προειρημένοιϛ. Καὶ ὁ ἐν Κορίνϑῳ τὴν γυναῖκα τοῦ πατρὸϛ ἐσχηκὼϛ καὶ αὐτὸϛ παραδίδοται τῷ Σατανᾷ εἰϛ ὄλεϑρον τῆϛ σαρκόϛ,ἵνα τὸ πνεῦμα σωϑῇ ἐν τῇ ἡμέρᾳ τοῦ κυρίου. Οὐ ϑαυμαστὸν οὖν εἰ καὶ τὰ περὶ τὸν Φαραὼ τὸν σκληρυνόμενον καὶ ἐπὶ τέλει τοιαύταιϛ κολάσεσι περιβαλλόμενον ἀπὸ ἀγαϑότητοϛ οἰκονομεῖται ϑεοῦ. Ταῦτα δὲ ἡμῖν ἐπὶ τοῦ παρόντοϛ, ὡϛ ὑπέπεσεν, εἰρήσϑω περὶ τοῦ· Ἐσκλήρυνε δὲ κύριοϛ τὴν καρδίαν Φαραώ. Ἐὰν δέ τιϛ τὸ πρὸϛ ϑεὸν εὐσεβὲϛ τηρῶν κρείττονα καὶ μηδαμῶϛ ἀσεβείαϛ ἐφαπτόμενα εὑρίσκῃ μετὰ μαρτυριῶν τῶν ἀπὸ τῶν ϑείων γραφῶν, ἐκείνοιϛ μᾶλλον χρηστέον.

<Καὶ ἐν ἄλλοιϛ περὶ τοῦ αὐτοῦ·>

3.9. Ἔτι δὲ ἐφίστημι ἐν τοῖϛ κατὰ τὸν τόπον μήποτε, ὥσπερ οἱ ἰατροὶ τῶν λυσσοδήκτων τὸν ἰὸν ἐπισπώμενοι εἰϛ τὴν ἐπιφάνειαν,ἵνα μὴ ἔνδον νεμόμενοϛ διαφϑείρῃ τὸν ἄνϑρωπον, χαλεπωτέραϛ ἐμποιοῦσι διαϑέσειϛ καὶ φλεγμονάϛ· οὕτωϛ ὁ ϑεὸϛ τὴν ἐγκρυπτομένην καὶ ἐμφωλεύουσαν τοῖϛ βάϑεσι τῆϛ ψυχῆϛ κακίαν, διὰ τῆϛ αὐτοῦ ἰατρικῆϛ ἐπισπᾶται ἐπὶ τὰ ἔξω, ὥστε φανερὰν αὐτὴν καὶ ἐναργεστέραν γενέσϑαι,ἵνα μετὰ τοῦτο τὴν ἑξῆϛ ἐπαγάγῃ ϑεραπείαν. Τοιαῦτα δὲ ἡγοῦμαι καὶ τὰ ἐν Δευτερονομίῳ ῥητά, τοῦτον ἔχοντα τὸν τρόπον· Καὶ μνησϑήσῃ πᾶσαν τὴν ὁδὸν ἣν διήγαγέν σε κύριοϛ ὁ ϑεόϛ σου τοῦτο τεσσαρακοστὸν ἔτοϛ ἐν τῇ ἐρήμῳ, ὅπωϛ κακώσῃ σε καὶ πειράσῃ σε, καὶ διαγνωσϑῇ τὰ ἐν τῇ καρδίᾳ σου, εἰ φυλάξῃ τὰϛ ἐντολὰϛ αὐτοῦ ἢ οὔ. Καὶ ἐκάκωσέν σε καὶ ἐλιμαγχόνησέν σε, καὶ ἐψώμισέν σε τὸ μάννα ὃ οὐκ ᾔδειϛ σὺ καὶ οὐκ ᾔδεισαν οἱ πατέρεϛ σου·ἵνα ἀναγγείλῃ σοι ὅτι οὐκ ἐπ΄ ἄρτῳ μόνῳ ζήσεται ἄνϑρωποϛ, ἀλλ΄ ἐπὶ παντὶ ῥήματι ἐκπορευομένῳ διὰ στόματοϛ ϑεοῦ ζήσεται ὁ ἄνϑρωποϛ. Τήρει γὰρ ἐν τούτοιϛ ὅτι κακοῖ ὁ ϑεὸϛ καὶ ἐκπειράζει,ἵνα διαγνωσϑῇ τὰ ἐν τῇ ἑκάστου καρδίᾳ, ὡϛ ὄντα μὲν ἐναποκείμενα δὲ τῷ βάϑει καὶ εἰϛ φανερὸν διὰ τῶν κακώσεων ἐρχόμενα. Τοιοῦτόν ἐστι καὶ τὸ ἐν τῷ Ἰὼβ ὑπὸ τοῦ κυρίου διὰ λαίλαποϛ καὶ νεφῶν ἀπαγγελλόμενον πρὸϛ τὸν Ἰὼβ οὕτωϛ· Οἴει δέ με ἄλλωϛ σοι κεχρηματικέναι ἢἵνα ἀναφανῇϛ δίκαιοϛ; οὔτε γὰρ εἶπε·ἵνα γένῃ δίκαιοϛ· ἀλλ΄ἵνα ἀναφανῇϛ· τοιοῦτοϛ ὢν μὲν καὶ πρὸ τῶν πειρασμῶν, ἀναφανεὶϛ δὲ ἐν τοῖϛ συμβεβηκόσιν.

<Καὶ πάλιν ἐν ἄλλῳ τόπῳ ἐν ταῖϛ αὐταῖϛ εἰϛ τὴν Ἔξοδον σημειώσεσιν·>

3.10. Ἔλεγε δέ τιϛ τῶν καϑ΄ ἡμᾶϛ, ἀπὸ τῆϛ συνηϑείαϛ τὸ ζητούμενον παραμυϑούμενοϛ, ὅτι πολλάκιϛ οἱ χρηστοὶ κύριοι μακροϑυμοῦντεϛ ἐπὶ τοὺϛ ἁμαρτάνονταϛ τῶν οἰκετῶν λέγειν εἰώϑασι τό· Ἐγώ σε ἀπώλεσα· καί· Ἐγώ σε πονηρὸν ἐποίησα· μετὰ ἤϑουϛ ἐμφαίνοντεϛ ὅτι ἡ χρηστότηϛ αὐτῶν καὶ ἡ μακροϑυμία πρόφασιϛ δοκεῖ γεγονέναι τῆϛ ἐπὶ πλεῖον πονηρίαϛ. Ὥσπερ οὖν τούτων λεγομένων συκοφαντῶν τιϛ δύναται λέγειν, ὅτι ὡμολόγησεν ὁ δεσπότηϛ πονηρὸν πεποιηκέναι τὸν οἰκέτην· οὕτω τὰ ὑπὸ τῆϛ ἀγαϑότητοϛ τοῦ ϑεοῦ πρόφασιϛ γενόμενα τῆϛ σκληρότητοϛ τοῦ Φαραὼ ἐσκληρυκέναι ἀναγέγραπται τὴν καρδίαν Φαραώ. Παραμυϑήσεται δὲ οὗτοϛ ἐξ ἀποστολικῶν ῥητῶν ὃ νενόηκεν εἰπεῖν· Ἢ τοῦ πλούτου τῆϛ χρηστότητοϛ αὐτοῦ καὶ τῆϛ ἀνοχῆϛ καὶ τῆϛ μακροϑυμίαϛ καταφρονεῖϛ, ἀγνοῶν ὅτι τὸ χρηστὸν τοῦ ϑεοῦ εἰϛ μετάνοιάν σε ἄγει; κατὰ δὲ τὴν σκληρότητά σου καὶ ἀμετανόητον καρδίαν ϑησαυρίζειϛ σεαυτῷ ὀργὴν ἐν ἡμέρᾳ ὀργῆϛ καὶ ἀποκαλύψεωϛ καὶ δικαιοκρισίαϛ τοῦ ϑεοῦ, ὃϛ ἀποδώσει ἑκάστῳ κατὰ τὰ ἔργα αὐτοῦ. Ὁ αὐτὸϛ γοῦν ἀπόστολοϛ ἐν τῇ αὐτῇ ἐπιστολῇ τῇ πρὸϛ Ῥωμαίουϛ φησίν· Εἰ δὲ ϑέλων ὁ ϑεὸϛ ἐνδείξασϑαι τὴν ὀργὴν καὶ γνωρίσαι τὸ δυνατὸν αὐτοῦ ἤνεγκεν ἐν πολλῇ μακροϑυμίᾳ σκεύη ὀργῆϛ κατηρτισμένα εἰϛ ἀπώλειαν· ὡϛ τῆϛ μακροϑυμίαϛ τοῦ ϑεοῦ ἐνηνοχυίαϛ τὰ σκεύη τῆϛ ὀργῆϛ καὶ οἱονεὶ γεγεννηκυίαϛ. Εἰ γὰρ παρὰ τὸ μακροϑυμεῖν αὐτὸν οὐ κολάζοντα τοὺϛ ἁμαρτάνονταϛ ἀλλ΄ ἐλεοῦντα ἐπλεόνασε τῇ χύσει τῆϛ κακίαϛ, αὐτόϛ πωϛ ἤνεγκε τῇ ἑαυτοῦ μακροϑυμίᾳ τὰ σκεύη τῆϛ ὀργῆϛ, καί,ἵν΄ οὕτωϛ εἴπω, αὐτὸϛ αὐτὰ πεποίηκε σκεύη ὀργῆϛ, καὶ κατὰ τοῦτο αὐτὸϛ ἐσκλήρυνε τὴν καρδίαν αὐτῶν. Ὅτε γὰρ σημείων τοσούτων καὶ τεράτων γινομένων οὐ πείϑεται ὁ Φαραώ, ἀλλὰ μετὰ τηλικαῦτα ἀνϑίσταται, πῶϛ οὐ σκληρότεροϛ καὶ ἀπιστότεροϛ ὢν ἐλέγχεται, τῆϛ σκληρότητοϛ καὶ τῆϛ ἀπιστίαϛ δοκούσηϛ ἐκ τῶν τεραστίων δυνάμεων γεγονέναι; ὅμοιον δὲ καὶ τὸ ἐν τῷ εὐαγγελίῳ· Εἰϛ κρίμα ἐγὼ εἰϛ τὸν κόσμον τοῦτον ἦλϑον· οὐ γὰρ προέϑετο ὁ σωτὴρ εἰϛ κρίμα ἐλϑεῖν, ἀλλ΄ ἠκολούϑησε τῷ ἐληλυϑέναι αὐτὸν τὸ εἰϛ κρίμα αὐτὸν ἐληλυϑέναι τῶν μετὰ τὰ τεράστια οὐ πεπιστευκότων αὐτῷ· ἀλλὰ καὶ εἰϛ πτῶσιν πολλῶν παρεγένετο· οὐ προϑέμενοϛ ὅτε παρεγίνετο ποιῆσαι πεσεῖν τούτουϛ, ὧν εἰϛ πτῶσιν ἐλήλυϑεν.

<Καὶ μεϑ΄ ἕτερα·>

3.11. Οὕτωϛ τὰ τεράστια γινόμενα τοῖϛ μὲν δεχομένοιϛ καὶ πιστεύουσιν, ὥσπερ τοῖϛ ἐπιμίκτοιϛ Αἰγυπτίοιϛ τοῖϛ συνεληλυϑόσι τῷ λαῷ, ἔλεοϛ ἦν· τοῖϛ δὲ ἀπειϑοῦσι σκληρότητα ταῖϛ καρδίαιϛ αὐτῶν ἐπιφέρει. Καὶ ἐκ τοῦ εὐαγγελίου δὲ ἔτι παρὰ τὰ εἰρημένα ἔστι τὰ ὅμοια παραϑέσϑαι, περὶ τοῦ καὶ τὸν σωτῆρα κακῶν αἴτιον δοκεῖν γεγονέναι τισίν· Οὐαί σοι, Χοραζίν· οὐαί σοι, Βηϑσαΐδά· ὅτι εἰ ἐν Τύρῳ καὶ Σιδῶνι ἐγένετο τὰ σημεῖα τὰ γενόμενα ἐν ὑμῖν, πάλαι ἂν ἐν σάκκῳ καὶ σποδῷ καϑήμενοι μετενόησαν. Πλὴν λέγω ὑμῖν, Τύρῳ καὶ Σιδῶνι ἀνεκτότερον ἔσται ἢ ὑμῖν. Καὶ σύ, φησίν, Καπερναούμ· καὶ τὰ ἑξῆϛ. Προγνώστηϛ γὰρ ὢν ὁ σωτὴρ τῆϛ ἀπιστίαϛ τῶν ἐν Χοραζὶν καὶ τῶν ἐν Βηϑσαΐδὰ καὶ τῶν ἐν Καπερναούμ, καὶ ὅτι ἀνεκτότερον γίνεται γῇ Σοδόμων ἐν ἡμέρᾳ κρίσεωϛ ἢ ἐκείνοιϛ, διὰ τί τὰ τεράστια ἐπετέλει ἐν Χοραζὶν καὶ ἐν Βηϑσαΐδά, ὁρῶν ὅτι διὰ ταῦτα ἀνεκτότερον γίνεται ἐν ἡμέρᾳ κρίσεωϛ Τυρίοιϛ καὶ Σιδωνίοιϛ ἢ τούτοιϛ;

<Καὶ μεϑ΄ ἕτερα·>

3.12. Σὺ δὲ ἐρεῖϛ τῷ Φαραώ· τάδε λέγει κύριοϛ· υἱὸϛ πρωτότοκόϛ μου Ἰσραήλ· εἶπα δέ σοι· ἐξαπόστειλον τὸν λαόν μουἵνα μοι λατρεύσῃ· εἰ δὲ μὴ βούλει ἐξαποστεῖλαι αὐτόν, ὅρα οὖν, ἐγὼ ἀποκτενῶ τὸν υἱόν σου τὸν πρωτότοκον.
Λεκτέον οὖν τοῖϛ φάσκουσι δικαίου ταῦτα εἶναι ϑεοῦ, καὶ ὑπολαμβάνουσι κατὰ τὸ πρόχειρον τῆϛ λέξεωϛ ἐσκληρύνϑαι τὴν καρδίαν Φαραώ· πῶϛ δίκαιοϛ ὁ σκληρύναϛ τε τὴν καρδίαν τοῦ βασιλέωϛἵνα μὴ ἐξαποστείλῃ τὸν λαὸν αὐτοῦ, καὶ ἀπειλῶν εἰ μὴ ἀπολύσει ἀποκτεῖναι τὸν πρωτότοκον αὐτοῦ υἱόν; Θλιβόμενοι γὰρ πονηρὸν αὐτὸν ὁμολογήσουσιν. Εἶτα πάλιν ἀπὸ ἑτέρων ἀνατραπήσονται καὶ συναχϑήσονται εἰϛ τὸ μὴ τῇ προχείρῳ λέξει δουλεύειν, οὐ δυναμένῃ κατ΄ αὐτοὺϛ σῶσαι τὸ δίκαιον τοῦ δημιουργοῦ. Ἅπαξ δὲ ἐὰν συναναγκασϑῶσι βεβιασμένωϛ ταῦτα ἐξετάζειν, ἀναβήσονται ἐπὶ τὸ μηκέτι κατηγορεῖν τοῦ δημιουργοῦ ἀλλὰ φάσκειν αὐτὸν εἶναι ἀγαϑόν. Πευστέον οὖν τῶν οἰομένων νενοηκέναι τό· Ἐσκλήρυνε κύριοϛ τὴν καρδίαν Φαραώ· πότερον ἀληϑῶϛ ταῦτα λέγεσϑαι πιστεύουσιν ὑπὸ τοῦ ϑεοῦ διὰ Μωσέωϛ ἐνϑουσιῶντοϛ ἢ ψευδῶϛ. Εἰ μὲν γὰρ ψευδῶϛ, οὔτε δίκαιοϛ ἔτι κατ΄ αὐτοὺϛ ὁ ϑεὸϛ οὔτε ἀληϑήϛ, καὶ ὅσον ἐπὶ τούτοιϛ οὐδὲ ϑεόϛ· εἰ δ΄ ἀληϑῶϛ, κατανοείτωσαν εἰ μὴ ὡϛ αὐτεξούσιον αἰτιᾶται λέγων· Εἰ δὲ μὴ βούλει ἐξαποστεῖλαι αὐτόν· καὶ ἀλλαχοῦ· Ἕωϛ τίνοϛ οὐ βούλει ἐντραπῆναί με; Τὸ γάρ· Ἕωϛ τίνοϛ οὐ βούλει ἐντραπῆναί με; δυσωπητικῶϛ λέγεται πρὸϛ τὸν Φαραώ, ὡϛ οὐκ ἐντρεπόμενον οὐ παρὰ τὸ μὴ δύνασϑαι ἀλλὰ παρὰ τὸ μὴ βούλεσϑαι. Καὶ τὸ λεγόμενον δὲ ἀνωτέρω παρὰ Μωσέωϛ πρὸϛ Φαραώ· Ἵνα γνῷϛ ὅτι τοῦ κυρίου ἡ γῆ· καὶ σὺ καὶ οἱ ϑεράποντέϛ σου ἐπίσταμαι ὅτι οὐδέπω πεφόβησϑε τὸν κύριον· δηλοῖ ὅτι φοβηϑήσονται· ὅπερ ἁρμόζει πρὸϛ τοὺϛ ἑτεροδόξουϛ περί τε ἀγαϑότητοϛ ϑεοῦ καὶ τοῦ μὴ εἶναι ἀπολλυμένην φύσιν.

4. Εἶπε δὲ αὐτῷ Μωΰσῆϛ, Ὡϛ ἂν ἐξέλϑω τὴν πόλιν, ἐκπετάσω τὰϛ χεῖράϛ μου πρὸϛ Κύριον, καὶ αἱ φωναὶ παύσονται, καὶ ἡ χάλαζα, καὶ ὁ ὑετὸϛ οὐκέτι ἔσται.
Ὁ γὰρ πάντων δημιουργὸϛ πρὸϛ τὴν κέλευσιν τὴν φύσιν εἴκουσαν ἔχει.
<Τοῦ αὐτοῦ>. Σημειωτέον ὅτι οὐ πάντα τῇ ῥάβδῳ τερατουργεῖ Μωΰσῆϛ, ἀλλὰ καὶ χερσὶ καὶ λόγῳ,ἵνα μὴ τὴν ῥάβδον μαγικαῖϛ ἀπάταιϛ τελεῖσϑαι οἱ πολλοὶ νομίσωσι.

5. Πᾶϛ ὃϛ ἂν φάγῃ ζύμην, ἐξολοϑρευϑήσεται ἡ ψυχὴ ἐκείνη ἐξ Ἰσραήλ.
Ἐξολοϑρευϑήσεται ἄνϑρωποϛ ἕνεκεν ζύμηϛ· καὶ ὁ τῶν ὅλων Θεὸϛ ὁ χρηματίζων τοὺϛ νόμουϛ, ὡϛ ὀλοϑρεύει μοιχὸν, ὡϛ ὀλοϑρεύει πόρνον, ὡϛ ὀλοϑρεύει παιδοφϑόρον, οὕτωϛ ὀλοϑρεύει τὸν ἔχοντα ζύμην ἐν τῇ οἰκίᾳ αὐτοῦ ἐν τῇ τῶν ἀζύμων ἡμέρᾳ. Τοῦτο κατὰ Θεόν ἐστι; τοῦτο κατὰ νόμον τὸν οὐράνιόν ἐστιν; Ἀλλ΄ εἴποιμι ἂν ὅτι ἐὰν ἔχῃϛ ζύμην πονηρίαϛ, καὶ μὴ ἐξολοϑρεύσῃϛ πᾶσαν ζύμην κακίαϛ ἀπὸ τοῦ ἡγεμονικοῦ σου· αὕτη γάρ ἐστιν ἡ ἀληϑινὴ οἰκία σου· ὁ Θεὸϛ τῶν ὅλων νομοϑετεῖ ἐξολοϑρευϑῆναί σε μὴ ἀποβαλόντα τὴν ζύμην τὴν παλαιὰν ἀπὸ σεαυτοῦ. Χρὴ γάρ σε ἐλϑόντα εἰϛ τὸν καιρὸν τῶν νέων, νέον γενόμενον μηδὲν ἔχειν ἀρχαῖον. Τὰ ἀρχαῖα παρῆλϑε, καὶ τὰ ἑξῆϛ. Ὅρα πῶϛ ἔδει ἑορτάζειν ἐν μηνὶ τῶν νέων τὴν ἑορτὴν τῶν ἀζύμων.

6. Καϑίξετε τῆϛ φλιᾶϛ, καὶ ἐπ΄ ἀμφοτέρων τῶν σταϑμῶν, ἀπὸ τοῦ αἵματοϛ ὅ ἐστι παρὰ τὴν ϑύραν.
Φλιᾶϛ μὲν, ὡϛ ἀποδέδωκέ τιϛ τῶν πρὸ ἡμῶν, τοῦ λογικοῦ· ἀμφοτέρων δὲ σταϑμῶν, ϑυμικοῦ καὶ ἐπιϑυμητικοῦ.

7. Ἐγενήϑη δὲ μεσούσηϛ τῆϛ νυκτὸϛ, καὶ Κύριοϛ ἐπάταξε πᾶν πρωτότοκον ἐν γῇ Αἰγύπτῳ.
Δι΄ ἀγγέλων γὰρ ὁ Θεὸϛ τὰϛ ϑανατηφόρουϛ ταύταϛ ἐπάγει πληγὰϛ, ὡϛ καὶ ἐν ταῖϛ Βασιλείαιϛ ἔγνωμεν πῶϛ ἐν μιᾷ νυκτὶ ὁ ἄγγελοϛ ἀνεῖλε τῶν Ἀσσυρίων ρπε΄ χιλιάδαϛ.

8. Οὗτοϛ ὁ νόμοϛ τοῦ Πάσχα· Πᾶϛ ἀλλογενὴϛ οὐκ ἔδεται ἀπ΄ αὐτοῦ. Καὶ πάντα οἰκέτην τινὸϛ, καὶ ἀργυρώνητον περιτεμεῖϛ αὐτὸν, καὶ τότε φάγεται ἀπ΄ αὐτοῦ· καὶ τὰ ἑξῆϛ.
Ἀκολούϑωϛ τοῖϛ παρατεϑεῖσι τρίτοϛ ἐστὶν οὗτοϛ νόμοϛ, ὃν εἶπε πάλιν ὁ Κύριοϛ παρὰ τοὺϛ δύο νόμουϛ. Πρόσχεϛ δὲ τῇ ἀκριβείᾳ τῆϛ Γραφῆϛ, ὅτι οὐκ εἶπε τοῦτον τὸν νόμον τὸν περὶ τοῦ Πάσχα ὁ Κύριοϛ ἐν τῇ ἀρχῇ. Εἰ γὰρ εἰρήκει ἔτι ὄντων ἐν Αἰγύπτῳ πρὶν ἀπᾷραι ἐκ τῆϛ Αἰγύπτου τὸν Ἰσραὴλ, τὸ, Πᾶϛ ἀλλογενὴϛ οὐκ ἔδεται ἀπ΄ αὐτοῦ. Καὶ πάντα οἰκέτην τινὸϛ, καὶ ἀργυρώνητον περιτεμεῖϛ, καὶ τότε φάγεται ἀπ΄ αὐτοῦ, οὐκ ἂν ἐξεληλύϑησαν ὁ πολύμικτοϛ πολὺϛ ὄχλοϛ ὁ ἐξελϑὼν ἐξ Αἰγύπτου . Ἐτήρησεν οὖν τὸν νόμον τοῦτον,ἵνα μετὰ τοῦ ἐξελϑεῖν τοὺϛ βουλομένουϛ δοϑῇ ἄλλοϛ νόμοϛ.

<Καὶ μετ΄ ὀλίγα>.

Ἐὰν ἀλληγορῶμεν ταῦτα εἰϛ τὴν ψυχὴν ἡμῶν, ἐροῦμεν ὅτι οἰκογενεῖϛ μέν εἰσιν οἱ συμπεφυκότεϛ ἡμῖν καὶ γεωργηϑέντεϛ λόγοι, καὶ ἐπιστῆναι ἀπὸ συμφύτων ἐννοιῶν ἀρξάμενοι· ἀργυρώνητοι δὲ, ὅσοι ἐκ διδασκαλίαϛ ἡμῖν ἐπιγίνονται ἔξωϑεν ἀπὸ τῶν μαϑημάτων. Πάνταϛ οὖν φησι περιτέμνειν καὶ καϑαίρειν, καὶ τοὺϛ οἰκογενεῖϛ, καὶ τοὺϛ ἀργυρωνήτουϛ. Ἀλλογενῆ δὲ οὐδένα δεῖ προσλαμβάνειν, οἷον ἀλλότριον δόγμα προσιεμένουϛ· ἀλλογενῆ γὰρ οὐ παραδέχεται, ὃϛ βούλεται βεβηλῶσαι τὴν ἑορτὴν τοῦ Κυρίου.

<Καὶ μετ΄ ὀλίγα.>

Εἰ γὰρ ἐν Ἐκκλησίᾳ ἐσϑίειϛ λόγουϛ Θεοῦ, ἐσϑίειϛ δὲ καὶ ἐν Ἰουδαίων συναγωγῇ, παραβαίνειϛ τὴν λέγουσαν ἐντολὴν, Ἐν οἰκίᾳ μιᾷ βρωϑήσεται. Εἰ δὲ μεταλαμβάνειϛ λόγων Θεοῦ, ἐν οἰκίᾳ μιᾷ τῇ Ἐκκλησίᾳ· εἶτα καταλιπὼν αὐτὴν, ὑπολαμβάνειϛ μεταλαμβάνειν Θεοῦ ἐν αἱρετικῇ συναγωγῇ, λεγούσηϛ τῆϛ ἐντολῆϛ, Ἐν οἰκίᾳ μιᾷ βρωϑήσεται, σὺ οὐκ ἐσϑίειϛ ἐν οἰκίᾳ μιᾷ. Μίαν οὖν νοήσαι οἰκίαν τὴν Ἐκκλησίαν· μηδαμοῦ οὖν ἔσϑιε τοῦ προβάτου ἔξω γενόμενοϛ τῆϛ Ἐκκλησίαϛ.

9. Καὶ οὐκ ἐξοίσετε ἐκ τῆϛ οἰκίαϛ τῶν κρεῶν ἔξω.
Ἐκκλησιαστικὸν λόγον οὐ δεῖ ἔξω τῆϛ Ἐκκλησίαϛ πρεσβεύειν, ὡϛ ἔξω τῆϛ οἰκίαϛ μὴ ἐκφέρειν τὰ κρέα· φημὶ δὲ εἰϛ συναγωγὴν Ἰουδαίων ἢ αἱρετικῶν· ὅμοιον γάρ ἐστι τῷ ῥίψαι τοὺϛ μαργαρίταϛ ἔμπροσϑεν τῶν χοίρων.

10. Πᾶϛ ἀπερίτμητοϛ οὐκ ἔδεται ἀπ΄ αὐτοῦ.
Πᾶν γέννημα ψυχῆϛ νοητὸν ὑπερβαῖνον τὰ ὑλικὰ (ὑλικὰ δὲ τὰ ϑήλεα) περιτέμνειν καὶ καϑαίρειν δεῖ,ἵνα οὕτωϛ μεταλαμβάνῃ τιϛ τῶν κρεῶν τοῦ Πάσχα· ὡϛ αὐτόχϑων δὲ τῆϛ γῆϛ, καὶ ὁ προσήλυτοϛ γίνεται· οὐ γὰρ τὰ σπέρματα προτιμᾷ ὁ Θεὸϛ τὰ εὐγενῆ, ἀλλὰ προαίρεσιν ἀποδέχεται.
<Τοῦ αὐτοῦ.> Ἀπερίτμητον τῇ σαρκὶ τὸν μὴ περιτεμνόμενον τὰ σαρκικά φησιν, ὥσπερ καὶ ἀπερίτμητον ὀφϑαλμοῖϛ τὸν βλέποντα πρὸϛ ἃ μὴ δεῖ.
<Τοῦ αὐτοῦ.> Ὁρᾶτε μή τιϛ ὑμῶν ἀπερίτμητόϛ ἐστι τῇ καρδίᾳ· μή τιϛ οὐ περιτέτμηται τὰϛ περιτομὰϛ ἃϛ ὁ λόγοϛ διδάσκει περιτέμνεσϑαι. Ποίαϛ δὲ ταύταϛ; ἀπερίτμητοι τὰ ὦτα ὀνειδίζονταί τινεϛ ὄντεϛ· καὶ ὅσοι οὐ περιτέτμηνται τὴν ἀκοὴν, ἀκάϑαρτοί εἰσιν. Ἀπερίτμητοϛ χείλεσιν, ὁ μὴ περιτεμνόμενοϛ τοὺϛ λόγουϛ τοὺϛ ἐναντίουϛ καὶ ἀκαϑάρτουϛ. Οὕτωϛ ἔστι καὶ ἀπερίτμητον τῇ σαρκὶ εἰπεῖν, τὸν μὴ περιτεμνόμενον τὰ σαρκικὰ πράγματα· καὶ ἀπερίτμητον ὀφϑαλμοῖϛ, τὸν βλέποντα ἃ μὴ δεῖ, καὶ μὴ καϑαίροντα τὸ ὁρατικόν· καὶ ἀπερίτμητον σαρκὶ, τὸν πράττοντα ἃ μὴ δεῖ.

11. Ἐξάραντεϛ δὲ οἱ υἱοὶ Ἰσραὴλ ἐκ Σοκχὼϑ, ἐστρατοπέδευσαν ἐν )Οϑὼμ παρὰ τὴν ἔρημον.
Ἐν τοῖϛ Ἀριϑμοῖϛ κεῖται, ἀπὸ Βουϑὰ ἐπὶ στόμα Ἰρώϑ· ὅ ἐστιν ἀπέναντι Βεελσεπρὼν ἐχόμενα τοῦ Βοῤῥᾶ, παρεμβεβληκέναι τοὺϛ υἱοὺϛ Ἰσραήλ.

12. Καὶ ἔλαβε ἑξακόσια ἅρματα ἐκλεκτὰ, καὶ πᾶσαν τὴνἵππον τῶν Αἰγυπτίων, καὶ τριστάταϛ ἐπὶ πάντων.
Τοὺϛ πρὸϛ τρεῖϛ δυναμένουϛ μάχεσϑαι, ἢ τοὺϛ ἐν τῇ παρατάξει μετὰ τὸν πρωτοστάτην καὶ τὸν δευτεροστάτην ἱσταμένουϛ ἐν τῇ τρίτῃ τάξει. Ἄλλοι δέ φασιν, ὡϛ εἰϛ τὰϛ χεῖραϛ τῶν πολεμίων ἅρματα ἐποίουν μεγάλα, ὥστε καὶ τρεῖϛ χωρεῖν,ἵνα ὁ μὲν εἷϛ ἡνιοχεῖ, οἱ δὲ δύο πολεμοῦσιν· ἢ τοὺϛ ἐπὶ τριῶνἵππων βεβηκόταϛ. Οἱ γὰρ παλαιοὶ ἐν τοῖϛ πολέμοιϛ ἐπὶ δύο ἢ τριῶνἵππων ἐπωχοῦντο ἐξιόντεϛ ἁρματηλάται. Ἤ τριστάτην λέγει τὸν ἐν τῷ καϑέζεσϑαι τὸν βασιλέα, τρίτον ἱστάμενον, ἤτοι τρίτην ἔχοντα καϑέδραν· οἷοϛ ἦν ὁ Δαυῒδ παρὰ Σαοὺλ, ὡϛ ἐν τῇ πρώτῃ τῶν Βασιλειῶν εὑρήσειϛ.
13. Ἐκεῖ ἔϑετο αὐτῷ ὁ Θεὸϛ δικαιώματα καὶ κρίσειϛ, καὶ ἐκεῖ αὐτὸν ἐπείρασε.
Ὅτε Θεὸϛ πειράζει, ἐπ΄ ὠφελείᾳ πειράζει, οὐκ ἐπὶ τῷ κακοποιῆσαι· διὸ καὶ ἐλέχϑη, ὅτι Ὁ Θεὸϛ ἀπείραστόϛ ἐστι κακῶν, ὡϛ καὶ μετ΄ ὀλίγα ἐπάγει ὁ λόγοϛ· Ἐὰν ἀκοῇ ἀκούσῃϛ Κυρίου τοῦ Θεοῦ σου, πᾶσαν νόσον, ἣν ἐπήγαγον τοῖϛ Αἰγυπτίοιϛ, οὐκ ἐπάξω ἐπὶ σέ. Ὁ οὖν φέρων τοὺϛ πειρασμοὺϛ γενναίωϛ, στεφανοῦται. Ἄλλο δέ ἐστιν ἐπὶ τοῦ διαβόλου· ἐκεῖνοϛ γὰρ πειράζει,ἵνα τοὺϛ πειϑομένουϛ αὐτῷ ϑανατώσῃ· καὶ ὁ μὲν Θεὸϛ πειράζει οὐκ ἀγνοῶν τὸ ἐσόμενον, πλὴν διδοὺϛ τῷ ἀνϑρώπῳ πράττειν ὃ ϑέλει διὰ τὸ αὐτεξούσιον.
<Τοῦ αὐτου.> Ἐπ΄ ὠφελείᾳ πειράζει ὁ Θεόϛ. Ἀπείραστοϛ γάρ ἐστι κακῶν. Ἀλλὰ διὰ τοῦτο πειράζει,ἵνα ἐὰν ὑπακούσωσιν αὐτῷ, τύχωσιν ἀγαϑῶν, καὶ ἀπαλλαγῶσι κακῶν.

14. Τοῦτο τὸ ῥῆμα ὃ ἐλάλησε Κύριοϛ· Σάββατα, ἀνάπαυσιϛ ἁγία τῷ Κυρίῳ αὔριον.
Ἀπογράφομαι τὰ περὶ τοῦ σαββάτου εἰρημένα· πρῶτον κατὰ τὸ ῥητὸν,ἵν΄ ἴδωσι τί σημαίνει τὸ γράμμα· δεύτερον δὲ κατὰ τὴν ἀναγωγὴν, καϑ΄ ἣν εἴποιμι ἂν ἡμέραν σαββάτου ἐνεστηκέναι τῷ δικαίῳ καταλύσαντι τὰ τοῦ κόσμου ἔργα, καὶ δοξάζοντι τὸν Θεὸν, καὶ σχολάζοντι, μήτε τοῦ τόπου ἐν ᾧ ἕστηκε τοῦ Χριστοῦ, ἀφισταμένῳ· μήτε πῦρ καίοντι, κατὰ τὸ μηδὲν ἁμαρτάνειν· μήτε βαστάγματα αἴροντι. Βάσταγμα ὄρουϛ βαρύτερον πᾶσα ἁμαρτία· διὸ ἔλεγεν ὁ Ὑμνῳδὸϛ· Ὡσεὶ φορτίον βαρὺ ἐβαρύνϑησαν ἐπ΄ ἐμέ. Ἑτέ-ρα δὲ ἀπογραφὴ ἂν εἴη σαββάτου, καϑ΄ ἣν ἀπολείπεται σαββατισμὸϛ τῷ λαῷ τοῦ Θεοῦ, ἀνάπαυσιϛ ἱερὰ καὶ ἁγία. Ὁ δὲ ποιήσαϛ πάντα τὰ ἔργα αὐτοῦ, ἄξιοϛ κρίνεται ἐκείνου τοῦ σαββάτου· σχολάζων οὐδενὶ ἢ τῇ ϑεωρίᾳ τῆϛ ἀληϑείαϛ, καὶ τῆϛ σοφίαϛ. Ταῦτα δὲ διὰ τὸ μεμνῆσϑαι ἐνταῦϑα τὸν Μωΰσέα περὶ τοῦ σαββατίζειν, παρεϑέμεϑα.

15. Οὐ ποιήσειϛ σεαυτῷ εἴδωλον.
Ἄλλο εἴδωλον, καὶ ἕτερον ὁμοίωμα. Ὁμοίωμα γάρ ἐστιν, ἐὰν ποιῇϛ ἰχϑύοϛ ἢ τετραπόδου, ἢ ϑηρίου, ἢ διὰ τεχνουργίαϛ ἢ διὰ ζωγραφίαϛ ὁμοίωμα· εἴδωλον δὲ, ὅσα ἀνατυποῦσα ψυχὴ ποιεῖ ἐξ οὐχ ὑπαρχόντων πρωτοτύπωϛ· οἷον, ἀναμεμιγμένον τι ζῶον ἀπὸ ἀνϑρώπου καὶἵππου.

16. Ὅσα ἐν τῷ οὐρανῷ ἄνω, καὶ ὅσα ἐν τῇ γῇ κάτω. καὶ ὅσα ἐν τοῖϛ ὕδασιν ὑποκάτω τῆϛ γῆϛ. Οὐ προσκυνήσειϛ αὐτοῖϛ, οὐδὲ μὴ λατρεύσειϛ αὐτοῖϛ.
Ἄλλο προσκυνεῖν, καὶ ἄλλο λατρεύειν. Ὁ μὲν γὰρ ἐξ ὅληϛ ψυχῆϛ δουλεύων τούτοιϛ οὐ μόνον προσκυνεῖ, ἀλλὰ καὶ λατρεύει· ὁ δὲ καϑυποκρινόμενοϛ, καὶ διὰ τὰ ἔϑη ποιῶν, οὐ λατρεύει μὲν, προσκυνεῖ δέ. Εὑρήσειϛ δὲ τοιούτουϛ ἐν τοῖϛ Ἀριϑμοῖϛ χαριζομένουϛ γυναιξὶ, καὶ εἴδωλα προσκυνοῦνταϛ.

17. Ἐγὼ γάρ εἰμι Κύριοϛ ὁ Θεόϛ σου, Θεὸϛ ζηλωτὴϛ, ἀποδιδοὺϛ ἁμαρτίαϛ πατέρων ἐπὶ τέκνα, ἐπὶ τρίτην καὶ τετάρτην γενεὰν τοῖϛ μισοῦσί με, καὶ ποιῶν ἔλεοϛ εἰϛ χιλιάδαϛ τοῖϛ ἀγαπῶσί με, καὶ τοῖϛ φυλάσσουσι τὰ προστάγματά μου.
Τίνα τοῦτο τὸ ῥητὸν οὐκ ἐτάραξεν; Εἰ ἥμαρτε μὲν ὁ πατὴρ, ὁ δὲ υἱὸϛ, καὶ ἡ τρίτη, καὶ ἡ τετάρτη γενεὰ ἀπολαμβάνει τὴν ἁμαρτίαν, ὡϛ τοὺϛ μὲν κατηγορῆσαι καὶ τοῦ δεδωκότοϛ τοὺϛ νόμουϛ Θεοῦ· τοὺϛ δὲ μὴ κατηγορῆσαι μὲν, ἀληϑῶϛ δὲ ἐλπίζειν τοιαῦτά τινα, καὶ προσδοκᾷν, ὅτι τὰ ἁμαρτήματα αὐτῶν οἱ υἱοὶ ἀπολαμβάνουσιν. Ἰουδαῖοι ταῦτα νομίζουσιν, οὐκ ἀπαλλάττοντεϛ ἄλλον ϑεόν. Σαμαρεῖϛ ταῦτα ὑπολαμβάνουσιν, ὡϛ καὶ αὐτοὶ δοξάζοντεϛ μετεσχηκέναι τοῦ ἑνὸϛ Θεοῦ. Οἱ ἀπὸ τῶν αἱρέσεων οὐκ ἀρεσκόμενοι τῷ ἀγαϑὸν ἢ δίκαιον εἶναι Θεὸν δύνασϑαι, τὸν ἀποδιδόντα ἁμαρτίαϛ πατέρων εἰϛ κόλπον τέκνων αὐτῶν, λέγουσιν, ὅτι ὁ τοῦ νόμου Θεὸϛ οὐκ ἔστι δίκαιοϛ, οὐκ ἔστιν ἀγαϑὸϛ, ἀποδιδοὺϛ τὰ ἁμαρτήματα τῶν πατέρων ἐπὶ τοὺϛ υἱούϛ· ἀλλά τιϛ ἐστὶν ἐκείνου μείζων ϑεόϛ. Ὁ δὲ ἐκκλησιαστικὸϛ, οὔτε ὡϛ Ἰουδαῖοϛ σωματικῶϛ ἀκούει τῶν λεγομένων, οὔτε ὡϛ αἱρετικὸϛ ἀναπλάσσει ἄλλον, ἀλλ΄ ἕστηκεν ἀμφοτέρων μέσοϛ, καὶ λέγει καλῶϛ μὲν ταῦτα γεγράφϑαι· οὐκ οἶδα δὲ τῶν γεγραμμένων τὸν νοῦν. Ἀνατείνατε οὖν τὰϛ διανοίαϛ πάντεϛ, καὶ αἰτήσασϑε,ἵνα ὑμῖν ἀποκαλύψῃ ὡϛ ἀγαϑόϛ ἐστιν, ὁ ἀποδιδοὺϛ ἁμαρτίαϛ πατέρων ἐπὶ τέκνα. Τίνεϛ οἱ πατέρεϛ; φέρε τὰϛ Γραφὰϛ μάρτυραϛ· ἐξετασϑήτωσαν τὰ λόγια τὰ ἱερά. Λέγει ὁ Σωτὴρ καὶ Κύριοϛ Ἰησοῦϛ Χριστὸϛ τοῖϛ ἁμαρτάνουσιν, ὅτι Ὑμεῖϛ ἐκ τοῦ πατρὸϛ τοῦ διαβόλου ἐστὲ, καὶ τὰϛ ἐπιϑυμίαϛ τοῦ πατρὸϛ ὑμῶν ϑέλετε ποιῆσαι. Ἐκεῖνοϛ ἀνϑρωποκτόνοϛ ἐστὶν ἀπ΄ ἀρχῆϛ, καὶ ἐν τῇ ἀληϑείᾳ οὐχ ἕστηκεν. Οὐκοῦν εἴ τιϛ ἁμαρτάνει, ἐκ τοῦ πατρὸϛ τοῦ διαβόλου ἐστὶ, καὶ διὰ τοῦτο τὸ ἁμάρτημα τοῦ διαβόλου ἀποδίδοται ἐπὶ τὸν υἱόν. Πλὴν ἐκεῖνόϛ ἐστιν ὁ πρῶτοϛ ἁμαρτωλὸϛ, ὁ ὑποβαλών μοι τὸ ἁμάρτημα· ἐγὼ δέ εἰμι ὁ δεύτεροϛ ἁμαρτωλὸϛ, ὁ μὴ ἐκβαλὼν τὸ βούλημα αὐτοῦ, ἀλλὰ παραδεξάμενοϛ αὐτοῦ τὴν ἐνέργειαν· δέον με στῆναι καϑωπλισμένον τὴν πανοπλίαν τοῦ Θεοῦ, καὶ ἔχοντα τὸν ϑυρεὸν τῆϛ πίστεωϛ,ἵνα πάντα τὰ βέλη τοῦ πονηροῦ τὰ πεπυρωμένα σβεσϑῇ ἐν τῷ ϑυρεῷ τῆϛ πίστεώϛ μου. Ἐὰν οὖν ἁμαρτάνω, ποιῶ τὰ τοῦ διαβόλου βεβληκότοϛ εἰϛ τὴν καρδίαν,ἵνα τόδε τὸ ἁμάρτημα, ἢ τόδε ποιήσω. Πρῶτον παραδέχομαι αὐτοῦ τὸ βέλοϛ, καὶ ὅταν παραδέξωμαι αὐτὸ, τότε καὶ αὐτὸν παραδέχομαι. Καὶ γὰρ ἐπὶ τοῦ Ἰούδα οὕτω γέγραπται, ὅτι οὐ πρῶτον εἰσῆλϑεν ὁ Σατανᾶϛ εἰϛ αὐτὸν, ἀλλὰ πρῶτον τοῦ διαβόλου βεβληκότοϛ εἰϛ τὴν καρδίανἵνα παραδῷ αὐτὸν Ἰούδαϛ Σίμων ὁ Ἰσκαριώτηϛ, εἶτα μετὰ τὸ ψωμίον εἰσῆλϑεν εἰϛ αὐτὸν ὁ Σατανᾶϛ. Οὐκοῦν ἔχω πατέρα, εἰ μὲν ἅγιόϛ εἰμι, Θεόν· εἰ δὲ ἁμαρτωλόϛ εἰμι, τὸν διάβολον ἔχω πατέρα· ἀλλὰ καὶ τὸν προσεχῶϛ φέρε εἰπεῖν ἐνεργήσαντα Ἀντίχριστον, ἢ ἄγγελόν τινα τοῦ διαβόλου, ἢ δαιμόνιον, οὗ τὴν ἐνέργειαν παρεδεξάμην. Καὶ ἁπαξαπλῶϛ εἰσί μοι πατέρεϛ μυρίοι, ἐὰν γένωμαι ἁμαρτωλόϛ· ὥσπερ πάλιν ἐὰν γένωμαι δίκαιοϛ, πατήρ μου ἐστὶν ὁ Θεὸϛ, καϑάπερ φησὶν ὁ Σωτὴρ, Τεκνία, ἔτι μικρὸν μεϑ΄ ὑμῶν εἰμι. Καὶ πάλιν, Θύγατερ, ἡ πίστιϛ σου σέσωκέ σε. Καὶ πάλιν, Τέκνον, ἀφέωνταί σου αἱ ἁμαρτίαι. Οὕτωϛ οἶδα καὶ ἄλλουϛ πατέραϛ, κατὰ τὸ γεγραμμένον τῷ Ἀβραάμ· Σὺ δὲ ἀπελεύσῃ πρὸϛ τοὺϛ πατέραϛ σου· οὐ πρὸϛ τοὺϛ κατὰ σάρκα πατέραϛ· οὐ γὰρ ἦσαν πιστοὶ, οὐκ ἦσαν ἅγιοι, ὡϛ δῆλον ἐκ τῆϛ ἱστορίαϛ τῆϛ γεγραμμένηϛ περὶ αὐτῶν. Εἰ γὰρ ἅγιοϛ αὐτοῦ ὁ πατὴρ, οὐκ ἂν ἐλέγετο αὐτῷ, Ἔξελϑε ἐκ τῆϛ γῆϛ σου, καὶ ἐκ τῆϛ συγγενείαϛ σου, καὶ ἐκ τοῦ οἴκου τοῦ πατρόϛ σου. Ἔχει γὰρ ὁ λόγοϛ τὸ σωματικὸν, ἔχει καὶ τὸ πνευματικόν. Εἰ νενόηκαϛ τοὺϛ πατέραϛ, ὅρα λοιπὸν ὅτι ἀπολαμβάνειϛ σὺ, ὁ παραδεξάμενοϛ τὴν ἐνέργειαν, διὰ τὸ ἡμαρτηκέναι, ὑπὸ τοῦ διαβόλου, ἤ τινοϛ τῶν ὑπ΄ αὐτὸν πνευμάτων. Γενόμενοϛ οὖν ἐκείνων υἱὸϛ, ἀπολαμβάνειϛ ἀπὸ ἀγαϑοῦ Θεοῦ σε ἐπισκεπτομένου. Οὐ γὰρ ἐπισκέπτεται τὸν πατέρα σου, ἀλλ΄ ἐπισκέπτεταί σε, καὶ λέγει σοι, Ἄκουσον, ϑύγατερ, καὶ ἴδε, καὶ κλῖνον τὸ οὖϛ σου, καὶ τὰ ἑξῆϛ· καὶ δίδωσί σοι ὡϛ ἀγαϑόϛ. Ἐπισκέπτεται γάρ σε τὸν υἱὸν τοῦ πονηροῦ πατρὸϛ, τὰ ἁμαρτήματα ἀποδιδούϛ. Ἐπισκέψομαι οὖν ἐν ῥάβδῳ τὰϛ ἀνομίαϛ ὑμῶν τῶν ἁγίων· ἐπισκέψομαι δὲ καὶ ἐν μάστιξι τὰϛ ἀδικίαϛ αὐτῶν. Διὰ τί;ἵνα τὸ ἔλεόϛ μου μὴ διασκεδάσω ἀπ΄ αὐτῶν. Ὅτε γὰρ καταλίπῃ τινὰ, οὐκέτι αὐτὸν κολάζει, οὔτε μαστιγοῖ. Μαστιγοῖ γὰρ οὐ πάνταϛ, ἀλλὰ πάντα υἱὸν ὂν παραδέχεται Κύριοϛ. Καὶ λέγεται ἐν τῷ προφήτῃ περὶ τῶν πάνυ ἁμαρτωλῶν· Οὐκ ἐπισκέψομαι ἐπὶ τὰϛ ϑυγατέραϛ ὑμῶν ὅταν πορνεύσωσι, καὶ ἐπὶ τὰϛ νύμφαϛ ὑμῶν ὅταν μοιχευϑῶσι. Τοσούτῳ χρόνῳ ὁ διάβολοϛ ἁμαρτάνει ἀπὸ κτίσεωϛ, καὶ καταβολῆϛ κόσμου, καὶ οὔτε πῦρ, οὔτε μάστιξ· οὐ γὰρ ἄξιόϛ ἐστι τῶν κολάσεων τῶν ἀπὸ τοῦ Θεοῦ. Οὐ γὰρ δύναται εἰπεῖν ὁ διάβολοϛ, Κύριε, μὴ τῷ ϑυμῷ σου ἐλέγξῃϛ με, καὶ τὰ ἑξῆϛ. Ἕκαστοϛ οὖν συνειδὼϛ ἑαυτῷ ἁμαρτίαϛ, εὐχέσϑω κολασϑῆναι. Καλὸν μὲν γὰρ τὸ μηδὲν ἄξιον κολάσεωϛ πεποιηκέναι. Εἰ δέ τι ἄξιον κολάσεωϛ πεποιήκαμεν, οὕτω κολασϑῶμεν, ὥστε ἐνϑάδε μὲν ἀπολαβεῖν, μετὰ δὲ ταῦτα εἰϛ τοὺϛ κόλπουϛ Ἀβραὰμ ἀναπαύσασϑαι.

18. Καὶ ταῦτα τὰ δικαιώματά μου, ἃ παραϑήσῃ ἐνώπιον αὐτῶν. Ἐὰν κτήσῃ παῖδα Ἑβραῖον, καὶ τὰ ἑξῆϛ.
Ἀναγκαῖον ἐξετάσαι τί νόμοϛ, καὶ τί πρόσταγμα, τί δὲ δικαιώματα, καὶ κρίματα, καὶ μαρτύρια, καὶ ἐντολαί. Δικαιώματα μὲν οὖν ἐστι, τὸ ἐνϑάδε εἰρημένον, Ἐὰν κτήσῃ παῖδα Ἑβραῖον, καὶ τὰ ἑξῆϛ, περὶ αὐτοῦ εἰρημένα· κρίμα δὲ,ἵνα ἱερέωϛ ϑυγάτηρ ἐὰν μοιχευϑῇ, πυρὶ κατακαίηται· ἐντολαὶ δὲ, Οὐκ ἔσονταί σοι ϑεοὶ ἕτεροι· πρόσταγμα δὲ, Καταβὰϛ διαμάρτυραι τῷ λαῷ, καὶ πλυνάτωσαν τὰ ἱμάτια αὐτῶν· μαρτύρια δὲ, Διαμαρτύρομαι ὑμῖν σήμερον τὸν οὐρανὸν καὶ τὴν γῆν.

19. Ἓξ ἔτη δουλεύσει σοι· τῷ δὲ ἔτει τῷ ἑβδόμῳ, ἀπελεύσεται ἐλεύϑεροϛ δωρεάν.
Σημαίνει ἡ ἐν τῷ ἑβδόμῳ ἐλευϑέρωσιϛ, ἔτι δὲ καὶ ἡ ἐν τῷ σαββάτῳ τῶν ἔργων κατάπαυσιϛ τὴν ἐν χάριτι ἡμῖν διὰ Χριστοῦ ἐλευϑερίαν.

20. Προσάξει αὐτὸν ὁ κύριοϛ αὐτοῦ πρὸϛ τὸ κριτήριον τοῦ Θεοῦ.
Ἀκύλαϛ καὶ Σύμμαχοϛ εἶπον, πρὸϛ τοὺϛ ϑεούϛ. Θεοὺϛ δὲ τοὺϛ κριτὰϛ ὀνομάζουσι, καὶ ϑεοῦ κριτήριον, τὴν τούτων ψῆφον.

21. Τρεῖϛ καιροὺϛ τοῦ ἐνιαυτοῦ ἑορτάσατέ μοι. Τὴν ἑορτὴν τῶν ἀζύμων φυλάξασϑε. Ἑπτὰ ἡμέραϛ ἔδεσϑε ἄζυμα, καϑάπερ ἐνετειλάμην σοι, κατὰ τὸν καιρὸν τοῦ μηνὸϛ τῶν νέων. Ἐν γὰρ αὐτῷ ἐξῆλϑεϛ ἐξ Αἰγύπτου. Οὐκ ὀφϑήσῃ ἐνώπιόν μου κενὸϛ, καὶ ἑορτὴν τοῦ ϑερισμοῦ πρωτογεννημάτων ποιήσειϛ τῶν ἔργων σου.
Αἱ ἑορταὶ τοίνυν τοῦ Θεοῦ, οἷϛ ἐστι πνεῦμα, πνευματικαί εἰσι· καὶ οὐδεὶϛ χοΐκὸϛ ἑορτάζει τὰϛ ἑορτὰϛ πνευματικῶϛ. Τίϛ γὰρ συμφωνία δικαιοσύνηϛ καὶ ἀνομίαϛ;ἵνα μὴ τὰ ἑξῆϛ λέγω. Οὐ δύναται χοΐκὸϛ ἑορτάσαι ἑορτὰϛ πνευματικὰϛ, ὥσπερ οὐδὲ πνευματικὸϛ ἑορτὴν χοΐκήν.
<Καὶ μετ΄ ὀλίγα.>
Τί ἐστιν ὁ μὴν τῶν νέων; τοὺϛ αἰσϑητοὺϛ φήσειϛ καρπούϛ· οὔπω ἐνέστηκεν ὁ μὴν τῶν νέων, τοῦ ἐνιαυτοῦ φέρε εἰπεῖν ὀψιμωτέρου ὄντοϛ. Τὸ δὲ, ἐὰν γένηταί ποτε ἐνιαυτὸϛ, ὥστε μηδὲ φέρειν τὴν γῆν τοὺϛ καρποὺϛ, ᾶ)ρα δυνάμεϑα ἑορτάζειν ἐν τῷ μηνὶ τῶν νέων, ὡϛ κεκέλευκεν ὁ Θεὸϛ ἑορτάζειν τοὺϛ ἑορτάζονταϛ; Οὐκοῦν δεῖ κατ΄ ἐνιαυτὸν τὴν ἑορτὴν ἑορτάζειν. Ἐπαπορῶ δὲ πάλιν καὶ περὶ τοῦ δευτέρου νόμου, τοῦ κατὰ τὴν ἑορτὴν τὴν δευτέραν. Φησὶ γὰρ ἑορτὴν τοῦ ϑερισμοῦ τῶν πρωτογεννημάτων. Ἐάν τιϛ σπείρῃ, καὶ μὴ γένωνται οἱ καρποὶ πρῶτοι, ἀλλὰ τελευταῖοι, οὗτοϛ οὐκ ἂν δύναιτο ἑορτάσαι τὴν ἀρχὴν τοῦ ϑερισμοῦ τῶν πρωτογεννημάτων. Δεῖ γὰρ ἔχειν σε γεννήματα,ἵνα δυνηϑῇϛ ἑορτάζειν. Τί δὲ, ἂν χώραν μὴ ἔχω, πῶϛ ἂν δυναίμην τὴν ἑορτὴν ταύτην ἑορτάζειν, τῆϛ λέξεωϛ λεγούσηϛ, Καὶ ἑορτὴν ϑερισμοῦ τῶν πρωτογεννημάτων ποιήσειϛ τῶν ἔργων σου, ὧν ἐὰν σπείρῃϛ ἐν τῷ ἀγρῷ σου; οὐκ ἔσπειρα, οἰκοδόμοϛ εἰμί· οὐκ ἔσπειρα, ὑφάντηϛ εἰμί· ἀγρὸν οὐκ ἔχω, πῶϛ δύναμαι τὴν δευτέραν ἑορτάζειν ἑορτήν; Καὶ δὴ καὶ περὶ τὴν τρίτην, Καὶ ἑορτὴν συντελείαϛ ἐπ΄ ἐξόδῳ τοῦ ἐνιαυτοῦ.
<Καὶ μεϑ΄ ἕτερα.>
Τί βούλεται λόγοϛ ἡμῖν λέγειν ὁ κελεύων ἡμᾶϛ ἑορτάζειν τὴν ἑορτὴν τῶν ἀζύμων τῷ μηνὶ τῶν νέων; Ἀπόϑου τὸν παλαιὸν ἄνϑρωπον σὺν ταῖϛ πράξεσιν αὐτοῦ. Καὶἵνα γε ποιήσῃϛ τὴν ἑορτὴν ἐν τῷ μηνὶ τῶν νέων, καὶ σὺ νέοϛ γενοῦ,ἵνα γένηται ὁ μὴν τῆϛ ἑορτῆϛ τῶν νέων, καὶ σὸϛ μήν. Νέων γὰρ, καὶ οὐ παλαιῶν ἐστιν οὗτοϛ ὁ μήν. Πῶϛ οὖν δεήσει νέον καὶ σὲ γενέσϑαι; Νοήσαϛ τὰϛ ἑορτὰϛ, τὴν ἑορτὴν τῶν νέων ὁ ἀπόστολοϛ Παῦλόϛ φησιν, Ἐκδυσάμενοι τὸν παλαιὸν ἄνϑρωπον σὺν ταῖϛ πράξεσιν αὐτοῦ, καὶ ἐνδυσάμενοι τὸν νέον τὸν ἀνακαινούμενον εἰϛ ἐπίγνωσιν κατ΄ εἰκόνα τοῦ κτίσαντοϛ. Οὐκοῦνἵνα ἀγάγῃϛ τὴν ἑορτὴν ἐν μηνὶ τῶν νέων, νέον σε γενέσϑαι δεῖ, καὶ πᾶσαν ἀποϑέσϑαι παλαιότητα. Εἶτα ποίαν ἑορτὴν πρώτην ἄγειϛ; ὅτι τὴν ἑορτὴν τῶν ἀζύμων, μάνϑανε ἀπὸ τοῦ Ἀποστόλου· Τὸ γὰρ πάσχα ἡμῶν, φησὶν, ὑπὲρ ἡμῶν ἐτύϑη Χριστόϛ· ὥστε ἑορτάζωμεν μὴ ἐν ζύμῃ παλαιᾷ, μηδὲ ἐν ζύμῃ κακίαϛ καὶ πονηρίαϛ, ἀλλ΄ ἐν ἀζύμοιϛ εἰλικρινείαϛ καὶ ἀληϑείαϛ. Ἅμα δὲ συνάγαγε τὰ νενομοϑετημένα περὶ τῆϛ ἑορτῆϛ τῶν ἀζύμων, καὶ ὄψει μὲν τὸ ἄλογον τῶν τῷ ῥητῷ ὡϛ πνευματικῷ μὴ προσεχόντων, καταφρονούντων δὲ τῶν πνευματικῶν ὡϛ μὴ χρησίμων.

22. Οὐκ ὀφϑήσῃ ἐνώπιόν μου κενόϛ.
Ἴσϑι ὅτι πᾶϛ ἄνϑρωποϛ ἢ κενόϛ ἐστιν, ἢ πλήρηϛ. Εἰ μὲν γὰρ οὐκ ἔχει ἅγιον Πνεῦμα, οὐκ ἔχει γνῶσιν τοῦ κτίσαντοϛ, οὐ παρεδέξατο ζωὴν Ἰησοῦν τὸν Χριστόν· εἰ οὐκ οἶδε τὸν Πατέρα τὸν ἐν οὐρανοῖϛ, εἰ οὐ βιοῖ κατὰ τὸν λόγον, κατὰ τὸν νόμον οὐράνιον· οὐ σωφρονεῖ, οὐ δικαιοπραγεῖ· ὁ τοιοῦτοϛ κενόϛ ἐστιν. Εἰ δὲ κεχώρηκε τὸν εἰπόντα Θεόν· Ἐνοικήσω ἐν αὐτοῖϛ, καὶ ἐμπεριπατήσω, καὶ ἔσομαι αὐτοῖϛ Θεὸϛ, οὗτοϛ οὐκ ἔστι κενὸϛ, ἀλλὰ πλήρηϛ.

23. Τρεῖϛ καιροὺϛ τοῦ ἐνιαυτοῦ ὀφϑήσεται πᾶν ἀρσενικόν σου ἐνώπιον Κυρίου τοῦ Θεοῦ σου.
Τί ἐστι τὸ ῥητὸν εἴποιμι ἄν. Ὃ πράττομεν, ἢ ϑῆλύ ἐστιν, ἢ ἀρσενικόν. Εἰ μὲν οὖν ϑηλυκόν ἐστιν ὃ ποιοῦμεν, ἢ σωματικόν ἐστιν, ἢ σαρκικόν. Σπείροντεϛ γὰρ εἰϛ τὴν σάρκα, ποιοῦμεν ϑῆλυ τὸ γέννημα τῆϛ ψυχῆϛ, οὐκ ἄῤῥεν· ἀλλ΄ ἐκνενευρισμένον, ἁπαλόν τε καὶ ὑλικόν. Εἰ μέντοι βλέποντεϛ τὰ αἰώνια, καὶ πρὸϛ τοῖϛ κρείττοσιν ἔχοντεϛ τὴν διάνοιαν, καρποφοροῦμεν τοὺϛ καρποὺϛ τοῦ πνεύματοϛ, καὶ πάντα τὰ γεννήματα ἡμῶν ἄῤῥενά ἐστι. Τὰ τοίνυν φερόμενα ἐνώπιον τοῦ Θεοῦ, τὰ καὶ ὀφϑησόμενα τῇ ὄψει τοῦ κτίσαντοϛ, ἀρσενικά ἐστιν, οὐχὶ ϑήλεα. Οὐ γὰρ τὰ ϑηλυκὰ, καὶ τὰ σωματικὰ ἀξιοῖ βλέπειν ὁ Θεόϛ.

24. ΚΕΦ. ΚΗ΄.
Ἐπειδὴ προσήκει τὸν ἀρχιερέα καὶ ἔμπροσϑεν καὶ ὄπισϑεν, καϑάπερ ἀσπίδα, περιφέρειν τὴν προφυλακτικὴν ἐπιμέλειαν, μήπου τιϛ ἐναντία βουλὴ τῶν τῆϛ πονηρίαϛ πνευμάτων τὸ λογικὸν τρώσειεν, καὶ τὸ δόκιμον τῶν κρίσεων συνταράξῃ, καὶ τὴν δήλωσιν καὶ τὴν ἀλήϑειαν τῇ ἐπιμιξίᾳ τῆϛ κακίαϛ ἀποστῆναι ποιήσειεν.

25. Καὶ ἐλάλησε Κύριοϛ πρὸϛ Μωΰσῆν.
Ἐν ὅλαιϛ τεσσαράκοντα ἡμέραιϛ δοῦναι τὸν νόμον κατεῖχε τὸν Μωΰσῆν ὁ πάνσοφοϛ Θεὸϛ, καίτοι δυνατῶϛ ἔχων ἐν τρισὶν ἡμέραιϛ δοῦναι τὸν Νόμον. Ἀλλ΄ἵνα τὸ κεκρυμμένον τῆϛ ἀσεβείαϛ ἐν τῷ βάϑει τῆϛ καρδίαϛ τῶν Ἰουδαίων ὁ χρόνοϛ τῆϛ ἀπουσίαϛ Μωΰσέωϛ ἐλέγξῃ.

Bibliografie selectivă
I. Ediții și traduceri ale Bibliei
Septuaginta, ed. Alfred Rahlfs, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1979
Novum Testamentum Graece, ed. Eberhard Nestle, Barbara Aland, Kurt Aland, 27th edition, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1995
Biblia Sacra Vulgata, Würtembergische Bibelanstalt, Stuttgart, 1969
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988
Septuaginta 1. Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul, Colegiul Noua Europă – Polirom, Iași, 2004

II. Instrumente de lucru
Greek-English Lexicon, ed. H.G. Liddell, R. Scott, revised by Sir Henry Stuart Jones, 9th edition, Clarendon Press, Oxford, 1996
Oxford Latin Dictionary, ed. P.G.W. Glare, reprinted, OUP, 1996
Suidae Lexicon, 1.1-1.4 (Lexicographi Graeci 1.1-1.4), ed. A. Adler, Leipzig, 1928-1935
Thesaurus Graecae Linguae (TGL), ab Henrico Stephano constructus, vol. I-IX, Didot, Paris, 1831-1865
The Encyclopedia of Religion, editor in chief Mircea Eliade, Macmillan, New York, 1987
Realencyclopaedie der classischen Altertumswissenschaft, hg. v. A. Pauly, G. Wissowa, Stuttgart / Munchen, 1894-1972 (add. supplementbanden)
III. Opere ale autorilor clasici citați în volum
Corpus hermeticum, vol. III-IV, ed. A.D. Nock, A.-J. Festugière, Les Belles Lettres, Paris, 1954
Rhetores Graeci, vol. III, ed. L. Spengel, Minerva, Frankfurt am Main, 1966
Scholia vetera in Pindari carmina, vol. I-III, A.B. Drachmann, Leipzig, 1903-1927
Stoicorum Veterum Fragmenta, ed. J. von Arnim, 4 vol., Teubner, Leipzig, 1903-1924
Aristoteles, Analytica priora et posteriora, ed. W.D. Ross, Clarendon Press, Oxford, 1964
Aristotle, De anima, ed. W.D. Ross, Clarendon Press, Oxford, 1961
Aristote, Du ciel, ed. P. Moraux, Les Belles Lettres, Paris, 1965
Aristoteles, Categoriae et liber de interpretatione, ed. L. Minio-Paluello, Clarendon Press, Oxford, 1949
Aristotle, Metaphysics, vol. I-II, ed. W.D. Ross, Clarendon Press, Oxford, 1924
Aristoteles, Meteorologica, ed. F.H. Fobes, Harvard University Press, Cambridge, 1919
Aristoteles, Physica, ed. W.D. Ross, Clarendon Press, Oxford, 1988
Aristoteles, Rhetorica, ed. W.D. Ross, Clarendon Press, Oxford, 1959
Athanasius, Expositiones in Psalmos, PG 27, coll. 60-589, Paris, 1861
Basile de Césarée, Homélies sur l’Hexaéméron (SC 26 bis), ed. Stanislas Giet, Paris, 1950
Clément d’Alexandrie, Extraits de Théodote (SC 23), ed. F. Sagnard, 1970
Cleomedes, De motu circulari corporum caelestium, ed. H. Ziegler, Teubner, Leipzig, 1891
Didymos der Blinde, Fragmenta in Psalmos (Patristische Texte und Studien 15, 16), vol. I-II, ed. E Muehlenberg, De Gruyter, Berlin, 1975-1977
Diophantus Alexandrinus, Opera omnia, vol. 1, ed. P. Tannery, Teubner, Stuttgart, 1974
Epiphanius, Panarion (2. Teil), hg. v. Karl Holl (GCS 31), 2 bearb. Aufl. v. Juergen Dummer, Berlin, 1980
Galenus, De constitutione artis medicae ad Patrophilum (Claudii Galeni opera omnia I), ed. C.G. Kuehn (repr.), Olms, Hildesheim, 1964
Galenus, De differentia pulsuum, (Claudii Galeni opera omnia VIII), ed. C.G. Kuehn (repr.), Olms, Hildesheim, 1965
Galenus, De dignoscendis pulsibus, (Claudii Galeni opera omnia VIII), ed. C.G. Kuehn (repr.), Olms, Hildesheim, 1965
Galenus, De optima doctrina (Claudii Galeni Pergameni scripta minora I), ed. J. Marquardt, Teubner, Leipzig, 1884
Galenus, De sectis ad eos qui intoducuntur (Claudii Galeni Pergameni scripta minora III), ed. J. Marquardt, I. Mueller, G. Helmreich, Teubner, Leipzig, 1893
Galenus, Quod optimus medicus sit quoque philosophum, în E. Wenkebach, „Der hippokratische Arzt als das Ideal Galens”, în Quellen und Studien zur Geschichte der Naturwissenschaften und Medizin 3,4, Berlin, 1933
Grégoire de Nysse, La vie de Moise (SC 1), ed. J. Daniélou, Cerf, Paris, 1968
Gregorius Nyssenus, Homiliae in Canticum canticorum (Opera 6), ed. H. Langerbeck, Brill, Leiden, 1960
Gregorius Nyssensis, De tridui inter mortem et resurrectionem domini nostri Iesu Christi spatio (Opera 9.1), ed. E. Gebhardt, Brill, Leiden, 1967
Gregorius Nyssensis, Homiliae in Ecclesiasten (Opera 5), ed. P. Alexander, Brill, Leiden, 1962
Johannes Chrysostomus, Fragmenta in Ieremiam, PG 64, coll. 740-1037, Paris, 1862
Johannes Chrysostomus, In sanctum pascha, PG 52, coll. 765-772, Paris, 1862
Johannes Philoponos, In Aristotelis Analytica posteriora commentaria (Commentaria in Aristotelem Graeca 13.3), ed. M. Wallies, Reimer, Berlin, 1909
Nicomachus Gerasenus, Introductio arithmetica, ed. R. Hoche, Teubner, Leipzig, 1866
Philo, On Abraham. On Joseph. On Moses (LCL, Philo VI), ed. F.H. Colson, Harvard University Press, 1935
Philo, On the cherubim. The sacrifices of Abel and Cain. The worse attacks the better. On the posterity and exile of Cain. On the giants (LCL, Philo II), ed. F.H. Colson, G.H. Witaker, Harvard University Press, 1929
Philo, On the confusion of tongues. On the migration of Abraham. Who is the heir of divine things? On mating with the preliminary studies (LCL, Philo IV), ed. F.H. Colson, G.H. Witaker, Harvard University Press, 1932
Philo, On the creation. Allegorical interpretation of Genesis 2 and 3 (LCL, Philo I), ed. F.H. Colson, G.H. Witaker, Harvard University Press, 1929
Philo, On the Decalogue. On the special laws I-III, (LCL, Philo VII), ed. F.H. Colson, Harvard University Press, 1937
Philo, Questions on Exodus, (LCL, Philo Supplement II), ed. Ralph Marcus, Harvard University Press, 1953
Philo, Questions and answers on Genesis (LCL, Philo Supplement I), ed. Ralph Marcus, Harvard University Press, 1953
Photius, Fragmentum in Epistulam I ad Corinthios, în Pauluskommentar aus der griechischen Kirche aus Katenenhandschriften gessamelt, ed. K. Staab, Aschendorff, Muenster, 1933
Plato, Gorgias (Platonis opera III), ed. J. Burnet, Clarendon Press, Oxford, 1968
Plotin, Ennéades (avec Porphyre, Vie de Plotin), ed. Bréhier, 6 tomes (7 vol), (Budé), Les Belles Lettres, 1924 (I et II), 1925 (III), 1927 (IV), 1931 (V), 1936-1938 (VI)
Plutarchus, Moralia III, ed. M. Pohlenz, Teubner, Leipzig, 1929
Plutarchus, Moralia IV, ed. C. Hubert, Teubner, Leipzig, 1938
Porphyrius, Quaestiones homericae (fasc. 1, 2), ed. H. Schrader, Teubner, Leipzig, 1880, 1882
Pseudo Aristoteles, Magna Moralia, în Aristotle, Opera, vol. XVII, ed. G.C. Armstrong, Harvard University Presss, Cambridge, 1935
Pseudo Iohannes Chrisostomos, Homiliae in Psalmum 118, PG 55, coll. 675-708, Paris, 1862
Pseudo Johannes Chrysostomus, In publicanum et pharisaeum, PG 59, coll. 595-600, Paris, 1862
Ps.-Macarius Alexandrinus / Symeon, Reden und Briefe 1-2, hg. v. Heinz Berthold, Berlin 1973
(Pseudo) Theodoretus, Quaestiones et responsiones ad orthodoxos, ed. A. Papadopoulos – Kerameus, Kirschbaum, Sankt-Petersburg, 1895
Sextus Empiricus, Opera, ed. Hermann Mutschmann, Jürgen Mau (vols. 1-3), Karel Janacek (vol. 4), Teubner, Leipzig, 1914-1962
Theodoretus, Interpretatio in Psalmos, PG 80, coll. 857-1997, Paris, 1862
Theodoretus, Quaestiones in Octateuchum (Textos y Estudios „Cardenal Cisneros” 17), ed. N. Fernández Marcos, A. Saenz Bádillos, Poliglota Matritense, Madrid, 1979
Theophilus, Ad Autolycum, ed. R.M. Grant, Clarendon Press, Oxford, 1970
IV. Ediții critice origeniene226
Origenis in sacras scripturas commentaria, quaecunque Graece reperiri potuerunt. Petrus Daniel Huetius graeca primus maxima ex parte in lucem edidit: quae iam extabant, uarias eorum editiones inter se contulit; Latinas interpretationes partim a se, partim ab, aliis elaboratas graecis adiunxit; uniuersa notis et obseruationibus illustrauit (Rothomagi: Joan. Berthelinus), 2 vol., 1668
Origenous Ta Euriskomena panta. Origenis Opera omnia quae graece uel latine tantum exstant et eius nomine circumferuntur, ex uariis editionibus collecta. Opera & studio Caroli Delarue, Extremam imposuit Carolus-Vincentius Delarue, vol. 7, Parisiis, 1733-1739
Opera omnia, ed. C.H.E. Lommatzsch, vol. 1-25, Berlin, 1831-1848
Origenous Ta euriskomena panta, ex uariis editionibus et codicibus manu exaratis, gallicanis, italicis, germanicis et anglicis collecta atque adnotationibus illustrata, cum copiosi indicibus, uita auctoris et multis dissertationibus. Opera et studio dd. Caroli et Caroli Vincentii Delarue accurante et denuo recognoscente J.-P. Migne, voll. 7, Lutetiae Parisiorum, 1857-1862, în Patrologiae cursus completus omnium ss. patrum, doctorum scriptorumque ecclesiasticorum, siue latinorum siue graecorum, series graeca (PG) 11-17, accurante J.-P. Migne, Lutetiae Parisiorum
Origenes Werke I, Contra Celsum I, hg. v. Paul Koetschau (GCS 2), Leipzig, 1899
Origenes Werke II, Contra Celsum II, De oratione, hg. v. Paul Koetschau (GCS 3), Leipzig, 1899
Origenes Werke III, Homiliae in Ieremiam, Fragmenta in Lamentationes et al., hg. v. Erich Klostermann (GCS 6), Leipzig, 1901
Origenes Werke IV, Commentarius in Iohannem, hg. v. Erwin Preuschen (GCS 10), Leipzig, 1903
Origenes Werke V, De principiis, hg. v. Paul Koetschau (GCS 22), Leipzig, 1913
Origenes Werke VI, Homilien zum Hexateuch, hg. v. W.A. Baehrens (GCS 29), Leipzig, 1920
Origenes Werke VII, Homilien zum Hexateuch, hg. v. W.A. Baehrens (GCS 30), Leipzig, 1921
Origenes Werke VIII, Homiliae in Regn., Ez. et al., hg. v. W.A. Baehrens (GCS 33), Leipzig, 1925
Origenes Werke IX, Homiliae in Lucam, hg. v. Max Rauer (GCS 35), Leipzig, 1931
Origenes Werke X / 2, Commentarius in Matthaeum, hg. v. Erich Klostermann, Ernst Benz (GCS 38), Leipzig, 1933
Origenes Werke X / 1, Commentarius in Matthaeum, hg. v. Erich Klostermann, Ernst Benz (GCS 40), Leipzig, 1935
Origenes Werke XI, Commentarius in Matthaeum (GCS 41 / 1), hg. v. Erich Klostermann, Ernst Benz, Leipzig, 1941
Origenes Werke XII, Commentarius in Matthaeum, hg. v. Erich Klostermann, Ludwig Früchtel, Berlin, 1955
Origenes, Philocalie 21-27: sur le libre arbitre (SC 226), ed. E. Junod, Cerf, Paris, 1976
Origen, Commentarii in Epistula ad Romanos (Fontes Christiani 2 / 1), Liber I, II, ed. Theresia Heither, Herder, Freiburg, 1990
Origenes, Contre Celse (SC 132, 136, 147, 150), 4 vols., ed. M. Borret, Cerf, Paris, 1967-1969
Origenes, Commentaire sur saint Jean (SC 120, 157, 222), ed. C. Blanc, Cerf, Paris, 1966-1975
Origenes, Vier Buecher von den Prinzipien, ed. H. Goergemanns, H. Karpp, Wissenschaftliche Buchgesellshaft, Darmstadt, 1976
Origenes, De pascha (Arbeiten zum spaetantiken und koptischen Aegypten IV), ed. B. Witte, Altenberge, Oros, 1993
Hammond Bammel, Caroline, Der Roemerbriefkommentar des Origenes: kritische Ausgabe der Uebersetzung Rufins, Buch 1-3 (Vetus Latina: Die Reste der altlateinischen Bibel. Aus der Geschichte der lateinischen Bibel, 16), Herder, Freiburg, 1990
Hammond Bammel, Caroline, Der Römerbriefkommentar des Origenes. Kritische Ausgabe der Übersetzung Rufins Buch 4-6 (Vetus Latina. Aus der Geschichte der lateinischen Bibel 33), 1997
Stanjek, H. Hgg.), Caroline P. Hammond Bammel, Der Römerbriefkommentar des Origenes. Kritische Ausgabe der Übersetzung Rufins Buch 7-10 (Vetus Latina. Aus der Geschichte der lateinischen Bibel 34), 1998
V. Traduceri în limbi moderne ale omiliilor origeniene la Exod
Origène, Homélies sur l’Exode (SC 321), ed. M. Borret, SC 321, Paris, 1985
Origen, Homilies on Genesis and Exodus (Fathers of the Church 71), trans. Ronald E. Heine, Catholic University of America Press, Washington, 1982
Origenes, Homilías sobre el Éxodo (Biblioteca de Pátristica 17), ed. Maria Ignazia Danieli, Ángel Castaño Félix, Editorial Ciudad Nueva, Madrid, 1992
Origene, Omelie sull’ Esodo, ed. M. I. Danieli, Città Nuova, Roma, 1989
Origen, Scrieri alese I (PSB 6), ed. Teodor Bodogae, (Omiliile 1-3, 6, 8, 10, 12-13 la cartea Ieșirii, trad. N. Neaga, pp. 54-131), Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981
VI. Cărți, articole, studii
Origeniana: Premier Colloque international des études origénienne (Montserrat, 18-21 septembre 1973), ed. H. Crouzel, G. Lomiento, J. Rius-Camps, Universitá di Bari, Istituto di letteratura cristiana antica, 1975
Origeniana Tertia, 3rd International Colloquium for Origen Studies (University of Manchester, September, 1981), ed. Richard Hanson, Henri Crouzel, Edizioni dell’Ateneo, Roma, 1985
Origeniana Septima: Origenes in den Auseinandersetzungen des 4. Jahrhunderts, ed. W.A. Bienart, U. Kühneweg, Peeters, Leuven, 1999
Studia patristica (vol. 34), ed. M. F. Wiles, E. J. Yarnold, Peeters, Leuven, 2001
Theologie – wohin: Auf dem Weg zu einem neuen Paradigma (Oekumenische Theologie 11), Mohn, Zuerich, 1984
Baehrens, W., Ueberlieferung und Textgeschichte der lateinisch erhaltenen Origenes Homilien zum Alten Testament (Texte und Untersuchungen 42.1), Leipzig, 1916
Chadwick, H., Early Christian Thought and the Classical Tradition, Clarendon Press, Oxford, 1966
Crouzel, H., Origène et la „connaisance mistique” (Col. Museum Lessianum, section théologique 56), Desclée de Brouwer, Bruges-Paris, 1961
Dawson, John David, Christian Figural Reading and the Fashioning of Identity, University of California Press, 2001
Goegler, Rolf, Zur Theologie des biblischen Wortes bei Origenes, Patmos, Duesseldorf, 1963
Hanson, R.P.C., Origen’s Doctrine of Tradition, Macmillan, New York, 1956
Hanson, R.P.C., Allegory and Event: A Study of the Sources and Significance of Origen’s Interpretation of Scripture, John Knox, Richmond, 1959
Μαντζαρίδου, Γ.- I., Τὸ διδασκαλικὸν ἔργον τοῦ )Wριγένουϛ, Θεσσαλονίκη, 1950
Rist, J.M., Eros and Psyche: Studies in Plato, Plotinus and Origen, University of Toronto Press, Toronto, 1964
Torjesen, Karen, Hermeneutical Procedure and Theological Method in Origen’s Exegesis, De Gruyter, Berlin, 1986

226 Pentru o bibliografie origeniană exhaustivă, v. Bibliographie critique d.Origène (Instrumenta Patristica 8), Brépols, Turnhout, 684 p., 1971, Bibliographie critique d.Origène, Supplément I, Brépols, Turnhout, 337 p., 1982, Bibliographie critique d.Origène, Supplément II, Brépols, Turnhout, 362 p., 1996.

Abrevieri pentru cărțile biblice
Vechiul Testament
Abd. (Abdia); Ag. (Aggeu); Am. (Amos); Av. (Avacum); Bar. (Baruh); Bel (Bel și Dragonul); Ct. (Cântarea Cântărilor); Dan. (Daniel); Dt. (Deuteronomul); Ecl. Ecleziastul); Ep. Epistola lui Ieremia); Est. Ester); Ex. Exodul); 1Ezr. (1 Ezdra); 2Ezr. (2 Ezdra = Ezra și Nehemia TM*227); Gn. (Geneza); Ier. (Ieremia); Iez. (Iezechiel); Ios. (Iosua / Iisus Nave); Ioel; Iona; Iov; Is. (Isaia); Iud. (Iudit); Înț. (Înțelepciunea lui Solomon); Jd. (Judecătorii); Lv. (Leviticul); 1,2,3,4Mac. (1, 2, 3, 4 Macabei); Mal. (Malahia); Mih. (Mihea); Na. (Naum); Nm. (Numere); Od. (Odele); Os. (Osea); 1,2Par. (1, 2 Paralipomene = 1, 2 Cronici TM); Plâng. (Plângerile lui Ieremia); Prov. (Proverbele / Pildele lui Solomon); Ps. (Psalmii); Ps. Sol. (Psalmii lui Solomon); 1,2Rg. (1, 2 Regi = 1, 2 Samuel TM); 3,4Rg. (3,4 Regi = 1,2 Regi TM); Ruth; Sir. (Înțelepciunea lui Iisus Sirah); Sof. (Sofonia); Suz. (Suzana); Tob. (Tobit); Zah. (Zaharia).
Noul Testament
Ap. (Apocalipsa); Col. (Coloseni); 1,2Cor. (1, 2 Corinteni); Ef. Efeseni); Evr. Evrei); Flm. (Filimon); Flp. (Filipeni); Gal. (Galateni); Fp. (Faptele Apostolilor); Iac. (Iacob); In. (Ioan); 1,2,3In. (1, 2, 3 Ioan); Iuda; Lc. (Luca); Mc. (Marcu); Mt. (Matei); 1,2Pt. (1, 2 Petru); Rom. (Romani); 1,2Tes. (1, 2 Tesaloniceni); 1,2Tim. (1, 2 Timotei); Tit.

227* TM = textul masoretic.

Indice de referințe biblice în traduceri*228
Geneza (Gn.)
1,27 – 253
2,9 – 285
2,12 – 187
2,23 – 71
3,1 – 143
3,8 – 327
3,18 – 147
4,7 – 369
4,16 – 327
5,24 – 237
12,1 – 423
12,10 – 325
15,5 – 293
15,14 – 381
15,15 – 423
17,12 – 209
21,19 – 109
22 – 293
23,6 – 293
29,14 – 71
32,25 – 79
46,27 – 325
Exodul Ex.)
1,1 – 69
1,1-2 – 65
1,1-5 – 65
1,5 – 65, 69
1,6-7 – 71
1,7 – 73
1,8 – 77, 87
1,8-9 – 75
1,9 – 81
1,9-10 – 79
1,9-16 – 77
1,10 – 83
1,11 – 77, 79, 81, 83
1,13 – 129
1,14 – 75
1,15 – 91
1,15-16 – 87
1,16 – 75, 87
1,17 – 87, 91, 93
1,21 – 93
1,22 – 95
2,1-2 – 97
2,2-6 – 99
2,9-10 – 101
3,5 – 343
3,18 – 115
3,21 – 381
4,6 – 343
4,10 – 105
4,12 – 107, 111, 113
4,15 – 111
4,21 – 131, 383, 393
4,21-22 – 131
4,22-23 – 407
4,23 – 387, 407
4,27 – 113
5,1 – 113
5,2 – 117, 119
5,3 – 163
5,4 – 119
5,7 – 121
5,14 – 121
5,16 – 121
5,21 – 123
5,23 – 123
7,3 – 131, 383, 393
7,5 – 397
7,10 – 129, 135
7,12 – 143
7,13 – 129
7,13-14 – 381
7,15 – 137
7,20 – 143
7,22 – 129, 139
7,26 – 137
8,1 – 137
8,6 – 135, 145
8,8 – 119, 139
8,15 – 131
8,16 – 137
8,17 – 135, 145
8,19 – 119, 131, 137, 139, 151
8,20 – 125
8,24 – 117, 135, 145
8,25 – 139
8,28 – 139, 155, 163
8,32 – 131
9,1 – 137
9,3 – 131
9,6 – 135, 145
9,7 – 131, 139
9,10 – 135, 147
9,10-11 – 131, 137
9,12 – 131, 139, 383, 385, 389, 401, 407
9,13 – 125, 137
9,23 – 135, 147
9,27-28 – 139
9,29 – 409
9,29-30 – 409
9,35 – 131
10,1 – 137, 383, 393
10,3 – 407
10,13 – 135, 147
10,16-17 – 139
10,20 – 131
10,21 – 131, 137
10,22 – 135, 149
10,24 – 139
10,27 – 131, 383, 385, 389, 401, 407
11,1 – 137
11,3 – 103
11,8 – 239
11,10 – 383, 385, 389, 401, 407
12,3 – 239
12,7 – 149
12,15 – 409
12,22 – 409
12,29 – 137, 149, 411
12,31-33 – 141
12,37 – 157, 161
12,38 – 393, 405
12,43-44 – 411
12,46 – 413
12,48 – 413
13,20 – 157, 161, 415
13,21 – 157, 161, 163
14,2 – 157, 163, 167
14,4 – 383, 393
14,7 – 415
14,8 – 131
14,11-12 – 169
14,12 – 169
14,14 – 319
14,15 – 169
14,17 – 383, 393
14,19 – 169
14,19-20 – 167
14,22 – 157, 205, 239
14,26 – 171
14,29 – 171
14,30 – 173
15,1 – 155, 177, 205
15,1-2 – 179, 181
15,3 – 181
15,4 – 127, 183
15,5 – 185, 187
15,10 – 153, 185, 187
15,11 – 187
15,12 – 189
15,13 – 191
15,14-15 – 191
15,15-16 – 193
15,16 – 193
15,17 – 199, 201
15,18 – 203
15,19 – 203
15,20 – 177
15,23 – 207, 239
15,25 – 207, 209, 211, 215, 417
15,25-26 – 211
15,26 – 213
15,27 – 213, 239
16,1 – 157, 217
16,1-3 – 217, 219
16,4 – 319
16,4-5 – 221
16,5 – 221, 223
16,6-7 – 227
16,12 – 219, 229
16,13 – 229
16,14 – 223
16,15 – 223
16,20 – 225, 233
16,23 – 417
16,26 – 219
16,31 – 223, 233
17,1 – 239, 315
17,3 – 317
17,5 – 317, 319
17,6 – 157, 161
17,8 – 319
17,9 – 319
17,10 – 321
17,11 – 125, 321
17,16 – 323
18 – 325
18,5 – 327
18,7 – 325
18,12 – 327
18,19 – 329
18,21 – 329
18,21-22 – 329
18,24 – 331
19,1 – 239
19,2 – 239, 333
19,10 – 425
19,10-11 – 333
19,15 – 335
20,2 – 237, 239, 245
20,3 – 241, 245, 425
20,3-5 – 255
20,4 – 245, 419
20,4-6 – 241
20,5 – 249, 255, 259, 263, 265, 267
20,5-6 – 419
20,6 – 269
20,11 – 225
21,1 – 299
21,1-2 – 425
21,2 – 425
21,6 – 425
21,22 – 309
21,22-23 – 297, 301
21,23 – 309
21,24 – 301
23,1 – 111
23,14-16 – 427
23,15 – 429
23,17 – 429
25 – 353
25,1 – 279
25,2 – 365
25,4 – 365, 369
25,7 – 291
25,8 – 281
25,10 – 363
25,16 – 363
25,17-18 – 293
25,20 – 281
25,30 – 281, 363
25,37 – 363
25,40 – 279
26,1 – 277
26,2 – 279
26,2-3 – 283
26,19 – 283, 363
26,34 – 281
26,35 – 281, 289
26,37 – 363
27,1 – 281
27,4 – 363
27,17 – 363
28,4 – 291
28,5 – 363
28,11 – 363
28,15 – 291
28,17 – 363
28,21 – 375
28,30 – 291, 431
28,35 – 293
28,36 – 291
29,26 – 287
29,41 – 375
30,10 – 293
30,18 – 363
31,1 – 431
32,3-4 – 373
32,4 – 211
33,11 – 331
33,23 – 345
34,30 – 337
34,33-34 – 337
35,1 – 353
35,4-10 – 353
35,5 – 357, 361, 365, 367
35,6 – 365, 367, 371
35,22 – 371
35,24 – 373
35,25 – 279, 373, 375
35,27 – 291, 365, 375
35,28 – 375
36,1 – 353
36,2 – 375
39,32 – 353
40,16 – 353
Leviticul (Lv.)
4,23 – 371
12 – 333
23,40 – 295
24,5 – 289
Numerii (Nm.)
2 – 315
9,3 – 217
9,9-11 – 217
9,10 – 217
12,3 – 333
21,5-6 – 219
22,4 – 323
33,7 – 415
Deuteronomul (Dt.)
4,27 – 245
6,13 – 81
8,2-3 – 401
17,20 – 205
18,15-16 – 345
19,16-21 – 299
19,20 – 313
21,8 – 145
25,10 – 343
30,19 – 425
32,6 – 195
32,7 – 341
32,8-9 – 243
32,9 – 245, 251
32,21 – 103
Iosua (Ios.)
1,8 – 347
Judecătorii (Jd.)
18 – 373
1 Regi (1Rg.)
2,12 – 277
4 – 277
2 Regi (2Rg.)
12,13 – 327
3 Regi (3Rg.)
2,6 – 397
12,24 – 325
18,21 – 251
4 Regi (4Rg.)
4,16-17 – 109
29,35 – 411
Iov (Iov)
1,1 – 319
1,21 – 269
2,7 – 213
2,10 – 269
7,1 – 167
40,3 – 403
Psalmii (Ps.)
1,2 – 289, 341
2,8 – 245
2,9 – 267
3,8 – 311
6,2 – 397, 425
11,6 – 359
11,7 – 283
13,1 – 79
14,1-2 – 275
14,3 – 277
17,11 – 149
18,5 – 73
18,8-9 – 297
18,11 – 223
18,12 – 307
21,7 – 233
22,2 – 295
23,4 – 277
24,7 – 153
28,3 – 167, 265
31,10 – 395
31,11 – 233
33,8 – 109
33,9 – 235
36,8 – 233
37,2 – 397
37,5 – 417
37,14 – 111
39,3 – 125
41,4-5 – 275
44,11 – 267, 423
44,11-12 – 101
46,3 – 243
48,21 – 151
49,1 – 243
49,14 – 115
50,6 – 327
50,8 – 343
50,19 – 233
57,6 – 311
61,13 – 385
62,2 – 317
67,28 – 171
68,1-2 – 97
72,2 – 125
72,5 – 119
72,8 – 107
72,22 – 107
79,9-11 – 199
80,10 – 141
80,11 – 107
81,1 – 187, 243
81,5-7 – 243
81,6 – 187
88,31-34 – 395
88,32-33 – 267
88,33-34 – 423
95,13 – 179
97,9 – 179
102,3 – 233
102,8 – 267
102,12 – 155
103,24 – 377
105,3 – 289
105,35 – 81
110,4 – 199
110,10 – 93
111,5 – 317
112,7 – 233
113,24 – 69
118,24 – 341
118,48 – 341
126,1 – 361
129,1 – 135
131,4 – 287
131,5 – 377
131,9 – 285
135,13 – 171
140,2 – 321
Proverbele lui Solomon (Prov.)
1,24-26 – 269
3,12 – 395
3,18 – 209, 211, 215
9,1 – 201
18,17 – 351
23,1 – 97
24,12 – 385
24,62 – 147
27,3 – 187
30,27 – 147
Eccleziastul Eccl.)
1,8 – 331
1,11 – 253
4,12 – 283
7,29 – 91
9,8 – 335
9,17 – 117
Isaia (Is.)
6,10 – 223
7,9 – 215
7,15 – 151
14,19 – 265
26,18 – 305
29,11-12 – 347
34,5 – 249
37,3 – 305
42,10 – 173
43,3 – 311
45,22 – 199
50,1 – 197, 259
50,4-5 – 109
50,5 – 109
52,4 – 65
52,7 – 303
52,11 – 255
53,2-3 – 179
53,8 – 179
57,7-9 – 231
65,2 – 191, 193, 321
66,8 – 305
66,24 – 225, 235
Ieremia (Ier.)
1,13-14 – 289
3,1 – 261
3,6-7 – 261
5,14 – 369
6,7-8 – 261
7,18 – 269
13,17 – 343
17,11 – 83
38,30 – 311
39,11 – 347
39,18 – 267
Plângerile lui Ieremia (Plâng.)
1,2 – 251
Iezechiel (Iez.)
7,27 – 395
16,42 – 261, 263
20,25 – 211
20,25 – 213
20,32 – 217
24,13 – 395
33,11 – 267
35,11 – 199
37,24 – 289
Daniel (Dan.)
2,34-35 – 203
Osea (Os.)
2,5 – 251
2,7 – 253
3,4 – 223
4,14 – 261, 391, 395, 423
6,2 – 163
Amos (Am.)
8,11 – 317, 319
Ioel
2,20 – 289
Iona
2,11 – 191
Avacum (Avac.)
2,15 – 159
3,3 – 289
3,8 – 181
Zaharia (Zah.)
5,6-7 – 153
5,7 – 185
13,7 – 319
Malachia (Mal.)
3,3 – 187
4,2 – 229
Baruch (Bar.)
3,9 – 213
Înțelepciunea lui Solomon (Înț.)
2,20 – 179
Înțelepciunea lui Iisus Sirah (Sir.)
2,12 – 251
7,36 – 293
22,19 – 141
2 Macabei (2Mac.)
6,12-16 – 397
Matei (Mt.)
3,9 – 185, 195
3,11 – 209
4,1 – 97
4,2 – 97
4,10 – 81, 97
5,6 – 317
5,7 – 271
5,8 – 115, 281
5,15 – 375
5,16 – 291
5,18 – 73
5,19 – 375
5,21 – 121
5,22 – 331
5,34 – 331
5,38 – 299
6,1 – 99
6,2 – 99
6,3 – 99
6,6 – 99
6,10 – 335
6,19 – 81
6,20 – 161
6,20-21 – 321
6,22 – 289
7,3 – 303
7,6 – 355
7,8 – 275, 393
7,14 – 165
8,13 – 233
8,29 – 119, 265
9,2 – 423
9,22 – 423
10,1 – 181
10,16 – 143
10,28 – 311
11,15 – 241
12,29 – 155, 193, 319, 321
12,32 – 107
12,36 – 107, 331
12,42 – 331
12,43-45 – 253
13,4-8 – 183
13,9 – 303
13,25 – 199
13,28 – 199
13,31-32 – 63
13,43 – 199, 331
14,25-29 – 185
14,31 – 185
15,19 – 107
16,16 – 119
16,18 – 169
16,21 – 163
16,26 – 307
16,27 – 385
17,1 – 113, 345
17,5 – 345
18,6 – 313
18,12 – 179
18,19 – 371
18,23 – 309
19,11 – 373
19,21 – 161
19,28 – 329
22,2 – 259
22,12 – 335
22,20 – 197
23,35-36 – 145
24,19 – 313
24,24 – 313
25,14 – 307
25,16 – 225
25,18 – 355
25,20 – 355
25,27 – 355, 361
25,41 – 267, 269, 367
26,14-15 – 265
26,15 – 73
27,51-54 – 227
28,1 – 227
28,6-7 – 229
Marcu (Mc.)
1,24 – 119
3,17 – 151
4,24 – 97
9,29 – 97
12,30 – 251, 351
14,10 – 265
16,1 – 227
Luca (Lc.)
1,78 – 101
1,79 – 191
2,34 – 233, 243, 405
3,10 – 201
8,31 – 173
9,26 – 179
9,28-31 – 321
10,1 – 215
10,13-15 – 405
10,35 – 307
11,10 – 275
11,24 – 257
11,24-26 – 253
11,25 – 253
11,26 – 255
12,5 – 311
12,10 – 107
12,35-36 – 289
12,49 – 147, 367, 399
13,27 – 367
14,28 – 165
15,8 – 307
16,9 – 277
16,13 – 113
16,25 – 269
16,29 – 117
17,21 – 293
18,13 – 89
19,13 – 307
19,16 – 225
19,17 – 355
19,20 – 355
19,46 – 95
22,2 – 265
22,3 – 265
22,4 – 109
23,21 – 191
24,2 – 227
24,26 – 179
24,32 – 151, 235, 347, 369
Ioan (In.)
1,1 – 105
1,9 – 367
1,14 – 229, 231, 347, 349
1,47 – 67
2,21 – 203
3,5 – 159, 173
3,19 – 167
4,38 – 201
5,23 – 179
5,46 – 143
6,13 – 223
6,33 – 167, 229
6,49-50 – 159
6,51 – 159, 217, 229, 231
8,31-32 – 237
8,34 – 245
8,36 – 351
8,44 – 81, 197, 263, 421
8,56 – 345
9,30 – 405
11,25 – 347
11,27 – 119
11,50 – 123
12,24 – 73
12,31 – 363
13,2 – 265, 421
13,27 – 109, 181, 421
13,33 – 423
14,6 – 115, 347
14,21 – 271
15,16 – 321
15,22 – 227
16,11 – 89, 97, 103, 119, 121, 143
17,1 – 179
17,10 – 245
18,3 – 265
19,34 – 319
20,17 – 181
Faptele Apostolilor (Fp.)
5,4 – 399
6,7 – 73
7,22 – 105, 249
10,15 – 335
11,9 – 335
13,7 – 399
13,10-11 – 399
21,25 – 231
Romani (Rom.)
1,29-30 – 107
2,4-5 – 133
2,4-6 – 403
2,6 – 385
2,20 – 317
3,2 – 221
3,20 – 343
5,2 – 125
6,3 – 163, 173
7,10 – 213
7,14 – 89, 93, 303
8,3 – 333
8,22 – 83
8,26-27 – 171
9,6-7 – 123
9,18 – 383
9,18-19 – 133, 389
9,20 – 133, 135
9,22 – 403
10,8-9 – 357
10,9 – 115
10,21 – 321
11,25 – 195
13,12 – 173
13,13 – 89
13,14 – 285
14,2 – 223, 231
15,19 – 75
16,20 – 125, 127, 175
16,27 – 155
1 Corinteni (1Cor.)
1,18 – 143
1,20 – 63, 143
1,21-23 – 349
2,2 – 349
2,6-7 – 349
2,7 – 349
2,10 – 103, 133
2,13 – 67
2,15 – 313
2,16 – 337, 355
3,9 – 201
3,12 – 185
3,15 – 307
3,19 – 143
4,15 – 69
5,1 – 401
5,5 – 401
5,7 – 217
5,8 – 429
7,1 – 335
7,23 – 195, 291, 351
7,29-31 – 335
7,34 – 281, 335
8,4 – 247
8,5 – 247
8,5-6 – 243
9,25-26 – 325
9,27 – 371
10,1-4 – 159
10,2 – 163, 173, 209
10,3 – 159
10,3-4 – 161, 319
10,4 – 159, 317
10,9-10 – 219
10,11 – 77, 219
10,13 – 319
10,18 – 67, 245
10,31 – 327
11,3 – 283, 287
11,32 – 269
12,10 – 109
12,31 – 141
13,1 – 359
13,13 – 287
14,1 – 141
14,8 – 123
14,32 – 141
14,40 – 151
15,49 – 83
16,13 – 125, 155
2 Corinteni (2Cor.)
2,15 – 289, 375
2,15-16 – 123
3,3 – 273
3,6 – 211
3,7-8 – 337
3,13-15 – 337
3,14 – 339
3,15 – 339, 341, 343, 347
3,16 – 103, 339, 345, 349
3,17 – 345, 347, 349
3,17-18 – 349
4,7 – 211
4,10 – 73
4,16 – 85
4,18 – 91, 389
5,2 – 277
5,4 – 161
5,16 – 347
5,17 – 409
5,21 – 185
6,13 – 287
6,14 – 123, 427
6,14-15 – 119
6,15-16 – 255
6,16 – 255
6,17-18 – 255
11,2 – 259
11,14 – 81
12,4 – 133
Galateni (Gal.)
2,9 – 283
2,18 – 209
3,13 – 197
4,6 – 171
4,8 – 217
4,9-10 – 213
4,19 – 71, 305, 307
4,26 – 237
5,1 – 125
5,13 – 351
5,17 – 295
5,22 – 287
5,24 – 177
6,7 – 225
6,14 – 193
Efeseni Ef.)
2,6 – 163
2,12 – 217
2,15 – 173
2,20 – 283
3,14-15 – 69
4,9 – 191, 193
4,22 – 85
4,24 – 85, 173
5,27 – 281
6,12 – 117, 149, 169, 173, 183, 249, 267, 323
6,14 – 155
6,14-15 – 125
6,16 – 81, 173, 421
6,19 – 107
6,24 – 373
Filipeni (Flp.)
1,22-24 – 75
2,8 – 179
2,15-16 – 203
3,19 – 89, 189
3,19-20 – 323
4,1 – 155
Coloseni (Col.)
1,16 – 83, 243
2,14 – 197
2,14-15 – 79
2,15 – 143, 149, 193
2,17 – 331
3,1 – 89
3,2 – 89
3,5 – 73, 177
3,9-10 – 429
3,12 – 101, 285
4,2 – 323
1 Tesaloniceni (1Tes.)
5,17 – 323
5,21 – 313, 331
5,23 – 115
2 Tesaloniceni (2Tes.)
2,8 – 179
1 Timotei (1Tim.)
1,20 – 399
2,4 – 267
2,7 – 157
2,8 – 125, 323
3,3 – 313
5,13 – 361
5,15 – 309
6,4 – 303
6,17 – 225
6,17-18 – 225
2 Timotei (2Tim.)
2,4 – 315
2,7 – 227
2,8 – 75
2,14 – 305, 307, 309
2,23-24 – 305
2,25 – 309
3,12 – 167, 315
3,16 – 391
4,4 – 373
Tit
1,14 – 159
3,5 – 191
Evrei Evr.)
2,9 – 73
2,14 – 73
4,9 – 417
4,12 – 233
5,12 – 101, 103
5,14 – 231, 233
7,14 – 67
7,19 – 333, 343
9,2-4 – 273
9,5 – 275
9,10 – 279
9,12 – 275
9,24 – 201, 275
10,1 – 279
10,20 – 275
11,12 – 325
12,6 – 261, 423
12,12-13 – 323
12,14 – 281
12,23 – 149
Iacob (Iac.)
1,8 – 251
1,13 – 417
4,7 – 127
1 Petru (1Pt.)
2,2 – 231
4,6 – 263
4,11 – 85, 103, 127, 175, 205, 235, 271, 295, 313, 335, 351, 377
5,8 – 289
5,9 – 125
15,17 – 199
2 Petru (2Pt.)
2,18 – 213
2,19 – 351
3,15 – 237
1 Ioan (1In.)
2,15 – 213
2,15-16 – 115
2,18 – 229
3,2 – 189
3,9 – 263
3,17 – 225
4,1 – 109
4,18 – 271
5,16 – 307
5,22 – 329
2 Ioan (2In.)
7 – 107
12 – 133
Apocalipsa (Ap.)
1,6 – 103
2,7 – 317
5,5 – 347
7,4-5 – 67
11,8 – 237

228* Numărul paginilor se referă la ediția tipărită a cărții și la ediția digitală în format PDF.

Indice de nume proprii în traduceri*229
A
Aaron 111, 113, 119, 121, 123, 129, 135, 137, 139, 141, 153, 177, 273, 289, 325, 337, 381
Abel 145
Adam 71, 243, 327
Agar 109
Amaleh 125, 319, 321, 323
Ammon 147
Anania 399
Antihrist 421
Anubis 147
Apis 147
Aquila 425
B
Barnaba 283
Beelsefon 163, 167
Beelsepron 415
Belial 255
Beniamin 171
Beselehel 353
Betsaida 405
Borra 415
Butha 415
C
Canaan 191, 193
Capernaum 405
D
Daniel 203
David 105, 107, 275, 343, 395, 397, 415
Demiurgul 383, 385, 407, 409
Duhul Sfânt 97, 103, 107, 109, 115, 131, 133, 141, 157, 159, 165, 169, 171, 173, 189, 191, 209, 251, 273, 291, 345, 431
Dumnezeu 65, 75, 77, 79, 81, 85, 87, 89, 91, 93, 95, 97, 99, 103, 105, 107, 109, 111, 113, 115, 117, 119, 121, 123, 125, 133, 135, 139, 141, 143, 145, 149, 153, 155, 161, 163, 165, 167, 169, 171, 173, 177, 181, 183, 185, 187, 191, 195, 197, 199, 201, 207, 211, 213, 215, 217, 221, 223, 227, 229, 233, 235, 237, 239, 241, 243, 245, 249, 251, 253, 255, 261, 263, 265, 267, 269, 273, 277, 279, 281, 283, 287, 289, 291, 293, 305, 307, 309, 311, 315, 317, 319, 321, 323, 327, 329, 331, 333, 335, 341, 345, 349, 351, 353, 355, 357, 361, 365, 369, 371, 373, 377, 381, 383, 387, 389, 391, 393, 395, 397, 399, 401, 403, 407, 409, 413, 417, 419, 421, 427, 429, 431
E
Edom 191, 193
Egipt 65, 67, 69, 71, 75, 77, 85, 87, 89, 91, 93, 95, 97, 99, 105, 111, 113, 115, 117, 125, 129, 131, 135, 137, 141, 143, 145, 149, 151, 153, 155, 157, 161, 167, 169, 173, 177, 199, 215, 217, 219, 237, 239, 245, 273, 311, 325, 411, 427
Elim 213, 215, 239
Epaulem 157, 163, 167
Etiopia 311
F
Fecioara 179, 203, 229, 347
Filistiim 191
Fiul 119, 165, 167, 179, 189, 227, 251, 329, 345, 351, 399, 407
Fua 87, 91, 93
H
Heth 293
Horazin 405
Hristos Iisus 67, 69, 71, 73, 75, 79, 81, 83, 85, 93, 97, 103, 107, 109, 117, 123, 125, 127, 143, 145, 149, 151, 157, 159, 161, 163, 167, 169, 173, 175, 179, 181, 193, 197, 199, 205, 209, 211, 213, 215, 217, 235, 243, 245, 253, 255, 259, 265, 271, 275, 277, 283, 285, 287, 295, 305, 307, 309, 313, 315, 317, 319, 321, 335, 337, 347, 349, 351, 373, 375, 377, 389, 395, 399, 417, 419, 425, 429
I
Iacob (patriarhul) 65, 69, 71, 79, 243, 287, 293, 325, 377
Iacob (apostolul) 113, 127, 251, 281, 345
Iacob (al Mariei) 227
Ierusalim 75, 237, 239, 251, 261, 311
Ilie 113, 321, 345
Iliria 75
Ioan 67, 113, 115, 187, 229, 263, 281, 307, 345
Iosif 65, 71, 73, 75, 79, 87
Iothor 315, 325, 327, 331, 333
Iov 167, 213, 269, 319, 403
Israel 65, 67, 71, 73, 75, 77, 79, 81, 83, 95, 117, 119, 123, 131, 139, 157, 161, 163, 167, 171, 195, 203, 207, 213, 219, 221, 237, 243, 245, 315, 321, 325, 329, 337, 339, 353, 357, 375, 407, 409, 411, 415
Iuda 65, 67, 73, 109, 171, 181, 187, 347
Iuda Iscarioteanul 265, 421
Î
Înțelepciunea (lui Dumnezeu) 97, 133, 143, 201, 275, 335, 349
J
Jupiter 147
L
Laban 71
Lazăr 269
Levi 65, 67, 69, 97, 99
M
Madian 131, 331
Magdolum 163, 167
Mara 207, 209, 211, 215, 239
Marea Roșie 157, 171, 177, 183, 185, 207, 239, 273
Maria (lui Iacob) 227
Maria Magdalena 227
Matei 299
Moise 87, 101, 103, 105, 107, 111, 113, 123, 125, 131, 135, 137, 139, 141, 143, 153, 157, 163, 167, 169, 171, 173, 177, 207, 209, 215, 219, 221, 243, 249, 275, 279, 281, 317, 319, 321, 323, 325, 327, 329, 331, 333, 337, 339, 341, 343, 345, 353, 357, 367, 375, 381, 407, 409, 419, 431
O
On 81
Othon (Othom) 157, 161, 163, 167, 415
P
Pavel 75, 107, 125, 133, 141, 147, 159, 201, 211, 241, 243, 257, 273, 275, 285, 347, 399, 429
Petru 113, 125, 185, 281, 289, 345, 399
R
Rafidim 239, 315, 333
Ramesse 81, 157, 161
Ruben 65, 67, 69
S
Safira 399
Satana 81, 109, 125, 127, 169, 175, 181, 309, 399, 401, 421,
Saul (regele) 415
Sergius Paulus 399
Sidon 405
Simeon 65, 67, 69
Sinai 157, 239, 315, 333, 345
Sodoma 405
Soene 311
Sohoth 157, 161, 415
Solomon 97, 209, 325, 397
Susahim 325
Symmahos 425
T
Tatăl 99, 165, 179, 181, 189, 241, 251, 291, 329, 345, 367, 389, 429
Thecimena 325
Theman 289
Timotei 75
Tir 405
Treime 283, 291
Z
Zabulon 171
Zaharia 145, 153, 185
Ziditorul 385, 429, 431

229* Numărul paginilor se referă la ediția tipărită a cărții și la ediția digitală în format PDF.

Lasă un comentariu Anulează răspunsul