SERAFIM ROSE CUM SA CITIM SCRIERILE SFINTILOR PARINTI?

PĂRINTELE SERAFIM ROSE
CUM SĂ CITIM SCRIERILE SFINŢILOR PĂRINŢI
Părintele Serafim Rose
CUM SĂ CITIM SCRIERILE SFINŢILOR PĂRINŢI
Este liberă preluarea textului, în format electronic sau în variantă tipărită cărţi, ziare, reviste, doar cu menţionarea sursei.
© Pentru ediţia de faţă, Editura Areopag
www.areopag.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
SERAPHIM ROSE, ieromonah
Cum să citim scrierile Sfinţilor Părinţi Părintele Serafim Rose; trad, din lb. engleză de Adela Lungu; ed. Îngrijită de Danion Vasile. Bucureşti: Areopag, 2023
ISBN 978-606-9678-37-4
I. Lungu, Adela (trad.)
II. Vasile, Danion (ed.)
2
Părintele Serafim Rose
CUM SĂ CITIM SCRIERILE SFINŢILOR PĂRINŢI
Traducere din limba engleză de Adela Lungu
Ediţie îngrijită de Danion Vasile
Editura Areopag Bucureşti, 2023
Cum să citim cât mai rar şi cât mai puţin
Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleşilor Săi, care strigă către El ziua şi noaptea şi pentru care El rabdă îndelung? Zic vouă că le va face dreptate în curând. Dar Fiul Omului, când va veni, va mai găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18, 7-8).
Nu este greu să observăm cum credinţa se împuţinează. Procentual, din ce în ce mai puţini oameni vin la biserică. Lucrul acesta este uşor de observat în parohiile în care acum câţiva ani biserica era plină de credincioşi, iar acum nu mai este aşa.
Ani de zile am putut arăta cu degetul spre apostazia şi necredinţa Occidentului şi am ajuns să fim noi înşine virusaţi de modelele occidentale. Credem într-un Dumnezeu care e acolo sus, în cer, şi care ne va mântui la grămadă, indiferent de cât de păcătoşi suntem, doar pentru că este bun. Am răstălmăcit bunătatea lui Dumnezeu şi o avem ca justificare a căderilor noastre permanente. Mergem din rău în mai rău.
Trăim drogându-ne cu un optimism artificial, că răul nu poate birui binele, că până la urmă toate se vor întoarce spre bine. Ne furăm singuri căciulile şi, pe măsură ce avem mai multă experienţă, devenim din ce în ce mai îndemânatici.
5
Iar întrebarea pusă de Hristos: Dar Fiul Omului, când va veni, va mai găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18, 8) primeşte de la noi un răspuns deloc profetic: „Da, va găsi, pentru că Biserica lui Hristos nu va fi biruită nici de porţile iadului…” Un astfel de răspuns poate arăta multă superficialitate. Da, Hristos i-a spus Sfântului Apostol Petru: voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16,18). În acelaşi Nou Testament, ultima carte, Apocalipsa, ne arată clar că biruinţa în lupta spirituală va fi a lui Hristos şi a Bisericii Sale. Da, dar, totuşi, cât de mulţi vor cădea…
Dar tot în Apocalipsă găsim detalii despre Bisericile care vor fi pedepsite de Dumnezeu şi despre mulţimea păcătoşilor care vor fi osândiţi pentru păcatele şi rătăcirile lor.
Ne spune Dumnezeu: Voi face cu ei război, cu sabia gurii Mele (Apocalipsa 2, 16). Ne-am obişnuit cu o credinţă căldicică, în care ne-am făcut un idol pe care îl considerăm iubitor de oameni. Îi spunem Dumnezeu pentru că seamănă mult cu Dumnezeul Bisericii, cu Dumnezeul Sfintelor Scripturi. Seamănă. Dar doar seamănă.
Vrem un Dumnezeu atoateiertător şi atoateîngăduitor, vrem un Dumnezeu căruia noi îi facem favoarea de a crede în El şi pe care o considerăm suficientă pentru a ne mântui. De aceea cartea Apocalipsei ne sperie. Pentru că, dacă nu o putem şterge din Sfânta Scriptură, nu ne rămâne decât să o ignorăm.
6
De-a lungul veacurilor diferiţi eretici au ignorat sau au modificat pasaje din Sfânta Scriptură. Lucrul acesta ni se pare un păcat grav şi aşa şi este.
Dar oare noi înşine nu cenzurăm Sfânta Scriptură atunci când ignorăm chemările ei la sfinţenie? Când ignorăm glasul dumnezeiesc care ne cere să ne ridicăm din amorţeala şi din păcatele noastre? Ba da, evident că da.
Noi vrem să trăim o credinţă ortodoxă fără nevoinţă, fără posturi aspre, fără rugăciuni îndelungate, fără privegheri, fără mătănii, cu canoane cât mai scurte etc. Vrem să trăim după duhul lumii acesteia, dar zicem că nădăjduim că ne va mântui Dumnezeu.
Nu, într-o lume în care vezi din ce în ce mai multe persoane stând pe telefoane chiar şi în timpul slujbelor, când vezi din ce în ce mai mulţi oameni justificând tot felul de păcate, de la păcatul „banal” al clevetirii şi al judecării aproapelui până la păcatele împotriva firii, credinţa adevărată se împuţinează.
Există un test foarte simplu, care arată dacă vrem să ne mântuim sau nu. Cât din timpul nostru zilnic facem ceva pentru mântuirea noastră?
Nici măcar cei care se laudă că ore întregi în fiecare zi se roagă sau citesc cărţi duhovniceşti sau ajută bolnavi şi săraci nu pot fi siguri că se vor mântui, dacă au lăsat mândria să pună stăpânire pe sufletele lor. Şi ce să mai spunem despre noi?
7
Ne mai poate trezi ceva din amorţeala noastră? Ne mai poate aprinde ceva râvna pentru cele duhovniceşti?
Da. Pentru că Dumnezeu nu ne-a părăsit. Unul dintre modurile prin care El bate la uşile inimilor noastre este prin cărţile duhovniceşti. După cum au repetat o mulţime de sfinţi de-a lungul veacurilor, citirea acestor cărţi este un important mod de nevoinţă. Dar oamenii preferă să citească citate din spusele sfinţilor pe reţelele de socializare şi să le distribuie cu evlavie în loc să se ostenească citind chiar scrierile sfinţilor. Noi vrem să citim cât mai rar şi cât mai puţin. Şi aşa pierdem ocaziile de a ne folosi duhovniceşte…
Fericitul Ieronim spunea că trebuie să bem apă mai curând din izvoare decât din pâraie, adică să citim scrierile sfinţilor, mai curând decât pe ale celor care au scris despre ele. Dar părintele Serafim Rose este un sfânt care scrie despre cum trebuie înţelese scrierile Sfinţilor Părinţi. Ne oferă un ghid1 pentru a ne descurca în hăţişul scrierilor patristice. E un ghid de mare folos. Puteţi constata voi înşivă acest lucru…
Danion Vasile
1 în limba română am editat iniţial acest ghid la Editura Egumeniţa, în anul 2003, în traducerea lui Ştefan Francisco Voronca, cu titlul Cum să citim scrierile Sfinţilor Părinţi, în volumul Mai aproape de Dumnezeu. Am folosit câteva din notele de subsol, aparţinând traducătorului ediţiei respective, şi le-am marcat ca atare în prezenta ediţie.
8
SFINŢII PĂRINŢI AI SPIRITUALITĂŢII ORTODOXE
Partea întâi
Inspiraţia şi călăuza sigură către adevăratul creştinism astăzi
Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa… Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri. (Evrei 13, 7, 9)
Niciodată nu a existat o astfel de epocă a falşilor învăţători ca acest jalnic secol al XX-lea, atât de plin de dispozitive ingenioase, dar atât de sărac în privinţa minţii şi a sufletului. Orice opinie cu putinţă de imaginat chiar şi cele mai absurde, chiar şi cele respinse până nu de mult de către consimţământul universal al tuturor popoarelor civilizate îşi are acum propria platformă şi propriul „învăţător”. Unii dintre aceşti învăţători vin să demonstreze sau să promită „puterea
9
spirituală” şi falsele miracole, aşa cum fac unii ocultişti şi „harismatici”; dar cei mai mulţi dintre învăţătorii contemporani nu oferă nimic mai mult decât un amestec slab de idei nedigerate pe care le-au primit „din aer”, ca să zicem aşa, sau de la unii „auto-desemnaţi” înţelepţi moderni (bărbaţi sau femei), care ştiu mai multe decât toţi anticii pur şi simplu din pricina faptului că trăiesc în vremurile noastre moderne „iluminate”. Drept urmare, filosofia are o mie de şcoli şi „creştinismul” are o mie de secte. Unde anume găsim adevărul în toate acestea, dacă este cu putinţă măcar să fie găsit în aceste vremuri ale noastre pline de înşelare?
într-un singur loc se găseşte izvorul adevăratei învăţături, care vine de la Dumnezeu însuşi, fără să fi sărăcit de-a lungul veacurilor, ci veşnic proaspăt, fiind unul şi acelaşi în toţi cei care îl învaţă în mod sincer, conducându-i pe cei care îl urmează la izbăvirea veşnică. Acest loc este Biserica Ortodoxă a lui Hristos, izvorul este harul Atotsfântului Duh şi adevăraţii învăţători ai doctrinei dumnezeieşti care curge din acest izvor sunt Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.
Vai! Cât de puţini creştini ortodocşi ştiu aceasta şi ştiu suficient pentru a bea din acest izvor! Cât de mulţi ierarhi contemporani îşi
10
conduc turmele, nu la adevăratele păşuni ale sufletului, adică la Sfinţii Părinţi, ci pe potecile care duc la pierzare ale înţelepţilor moderni care promit ceva „nou” şi se străduiesc doar pentru a-i face pe creştini să uite adevărata învăţătură a Sfinţilor Părinţi, o învăţătură care ce-i drept este cu totul în contradicţie faţă de ideile false care guvernează vremurile moderne.
învăţătura Sfinţilor Părinţi nu ţine de o anumită epocă, fie că e „antică”, fie că este „modernă”. Ea a fost transmisă printr-o succesiune neîntreruptă din vremea lui Hristos şi a Apostolilor Săi până în prezent, şi nu a existat niciodată un moment în care să fie necesară descoperirea unei învăţături patristice „pierdute”. Chiar şi în perioadele în care mulţi creştin-ortodocşi au neglijat această învăţătură (aşa cum este cazul, de exemplu, în zilele noastre), adevăraţii ei reprezentanţi continuau să o predea celor care tânjeau să o primească. Au existat epoci patristice măreţe, aşa cum a fost epoca luminoasă a secolului al IV-lea, şi au existat perioade de declin în privinţa conştiinţei patristice printre creştinii ortodocşi; dar nu a existat niciodată de la întemeierea Bisericii lui Hristos pe pământ vreo perioadă în care tradiţia patristică să nu fi călăuzit Biserica; nu a existat niciun secol
11
care să nu fi avut propriii săi Sfinţi Părinţi. Sfântul Nichita Stithatul, ucenicul şi biograful Sfântului Simeon Noul Teolog, a scris: „ A fost făgăduit de către Dumnezeu ca din generaţie în generaţie să nu lipsească pregătirea de către Duhul Sfânt a profeţilor Săi şi a prietenilor Săi pentru slujirea Bisericii Sale”.
Cel mai edificator pentru noi, creştinii cei din urmă, este să ne călăuzim şi să ne inspirăm de la Sfinţii Părinţi din vremurile mai recente, care au trăit în condiţii similare cu ale noastre şi cu toate acestea au păstrat nealterată şi neschimbată aceeaşi învăţătură veşnic nouă, care nu este menită unei anumite epoci sau unui anumit popor, ci tuturor vremurilor până la sfârşitul lumii şi pentru întreg poporul creştinilor ortodocşi.
înainte de a ne îndrepta atenţia către doi dintre Sfinţii Părinţi recenţi, totuşi, să lămurim faptul că pentru noi, creştinii ortodocşi, studiul Sfinţilor Părinţi nu este un exerciţiu academic inutil. Mare parte din ceea ce trece drept o „renaştere patristică” în vremurile noastre este cu greu ceva mai mult decât o jucărie a cercetătorilor heterodocşi şi a imitatorilor lor „ortodocşi”, însă nici unul dintre aceştia nu a „descoperit” vreodată vreun adevăr patristic pentru care să fie gata să îşi jertfească viaţa. O astfel de „patrologie” nu este
12
decât o cercetare raţionalistă care se întâmplă să aibă ca obiect de lucru învăţătura patristică, fără a înţelege vreodată că învăţătura autentică a Sfinţilor Părinţi conţine adevăruri de care depind viaţa noastră duhovnicească şi moartea.
Astfel de cercetători pseudo-patristici îşi petrec timpul demonstrând că „pseudoMacarie” a fost un eretic mesalian, fără a înţelege sau a practica învăţătura ortodoxă pură a adevăratului Sfânt Macarie cel Mare; că „pseudo-Dionisie” a fost un calculat falsificator de cărţi, ale cărui adâncimi mistice şi duhovniceşti sunt cu totul de neajuns de acuzatorii săi; că viaţa monahală şi profund creştină a Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf, scrisă de Sfântul Ioan Damaschin, nu este nimic altceva decât o „repovestire a vieţii lui Buddha”; şi o sută de născociri similare fabricate de „experţi” pentru un public credul care nu are idee despre atmosfera agnostică în care sunt făcute astfel de „descoperiri”. Acolo unde există chestiuni ştiinţifice serioase cu privire la anumite texte patristice (probleme care bineînţeles că există), acestea cu siguranţă nu vor fi clarificate prin intervenţia unor astfel de „experţi”, care sunt cu totul străini faţă de adevărata tradiţie patristică şi care nu fac decât să îşi câştige o pâine în acest fel.
13
Atunci când cercetători „ortodocşi” preiau învăţătura acestor cercetători pseudo-patristici sau realizează propriile lor cercetări în acelaşi spirit raţionalist, rezultatul poate fi tragic; pentru că astfel de cercetători sunt consideraţi de mulţi drept „purtători de cuvânt ai Ortodoxiei” şi sentinţele lor raţionaliste sunt socotite a fi parte a unei viziuni „autentic patristice”, înşelându-i astfel pe mulţi creştin-ortodocşi. Părintele Alexander Schmemann, de exemplu, în timp ce pretinde a se elibera de „captivitatea occidentală” pe care, în ignoranţa sa faţă de adevărata tradiţie patristică din ultimele secole (care se găseşte mai degrabă în mănăstiri decât în universităţi), şi-o închipuie a fi dominat total teologia ortodoxă din timpurile moderne, a devenit el însuşi captiv ideilor raţionaliste protestante cu privire la teologia liturgică, aşa cum a fost bine semnalat de către protoiereul Mihail Pomazanski, un autentic teolog patristic al zilelor noastre.2
2 în articolul său The Liturgical Theology of Fr. A. Schmemann, în The Orthodox Word, 1970, nr. 6, pp. 260-280. Scrierile părintelui Mihail Pomazanski au început să fie cunoscute şi în limba română. Teologia Dogmatică Ortodoxă a apărut la Editura Sophia în anul 2009, iar la Editura Doxologia a apărut în anul 2017 volumul Totul îşi are timpul şi locul său. Scrieri alese.
14
Din nefericire, o astfel de demascare categorică rămâne încă să fie făcută cu privire la pseudo-cercetătorul preocupat de sfinţii ruşi şi de Sfinţii Părinţi, G. P. Fedotov, care îşi imaginează că Sfântul Serghie „a fost primul sfânt rus care poate fi numit mistic” (ignorând astfel cele patru secole de dinaintea lui în care au trăit Părinţi ruşi la fel de „mistici”), caută fără rost „originalitatea” în „opera literară” a Sfântului Nil de Sorski (arătând prin aceasta că el nici măcar nu înţelege sensul tradiţiei în Ortodoxie), îl calomniază pe marele sfânt ortodox, Tihon de Zadonsk, ca fiind „fiu al barocului occidental mai degrabă decât moştenitorul spiritualităţii răsăritene şi într-un mod artificial încearcă să facă din Sfântul Serafim (care se regăseşte de fapt atât de uimitor înrădăcinat în tradiţia patristică, încât cu greu ar putea fi deosebit de marii Părinţi ai pustiei Egiptului) un fel de fenomen „rusesc unic” care a fost „primul reprezentant cunoscut din această clasă a bătrânilor duhovniceşti din Rusia”, a cărui „abordare faţă de lume este fără precedent în tradiţia răsăriteană” şi care a fost „înaintemergătorul noii forme de spiritualitate care
3 O teză respinsă categoric de Nadejda Gorodetsky în Saint Tikhon Zadonsky, Inspirer of Dostoyevsky, SPCK, Londra, 1951.
15
ar trebui să succeadă monahismului pur ascetic”4.
în mod lamentabil, consecinţele unei astfel de pseudo-cercetări apar adesea în viaţa reală; sufletele credule care iau aceste false concluzii drept autentice încep să lucreze la o „renaştere liturgică” pe temeiuri protestante, să îl transforme pe Sfântul Serafim (ignorând învăţăturile sale „incomode” cu privire la eretici, care sunt comune întregii tradiţii patristice) într-un yoghin hindus sau într-un „harismatic” şi, în general, încep să îi abordeze pe Sfinţii Părinţi aşa cum fac mulţi dintre cercetătorii contemporani fără veneraţie şi evlavie, ca şi când s-ar afla la acelaşi nivel, ca un exerciţiu de ezoterism sau ca un fel de joc intelectual, în loc să îi considere călăuze spre adevărata viaţă şi spre mântuire.
Nu aşa sunt adevăraţii cercetători ortodocşi; nu aşa este adevărata tradiţie patristică ortodoxă, unde învăţătura autentică, neschimbată a adevăratului creştinism este transmisă într-o succesiune neîntreruptă, atât oral cât şi prin cuvântul scris şi tipărit, de la părinte duhovnicesc la fiu duhovnicesc, de la învăţător la ucenic.
4 A se vedea introducerile lui Fedotov la scrierile acestor sfinţi în A Treasury of Russian Spirituality, Sheed Ward, New York, 1948.
16
în secolul al XX-lea un ierarh ortodox se remarcă în mod deosebit prin orientarea sa patristică arhiepiscopul Teofan al Poltavei (+ 6 februarie 1940), unul dintre întemeietorii Bisericii ruse libere din afara graniţelor Rusiei, şi probabil arhitectul principal al ideologiei ei tradiţionaliste şi ostile compromisului. În anii în care a fost vice-preşedinte al sinodului episcopilor acestei Biserici (prin anii 1920), el a fost recunoscut de mulţi ca fiind cea mai patriarhală minte dintre toţi teologii ruşi de peste hotare. În anii 1930 el s-a retras în singurătate totală pentru a deveni al doilea Teofan Zăvorâtul; şi de atunci a fost din păcate uitat de cei mai mulţi. Din fericire, memoria lui a fost păstrată cu evlavie de către ucenicii şi următorii săi şi în lunile recente unul dintre ucenicii săi de frunte, arhiepiscopul Averchie de la Mănăstirea Sfânta Treime din Jordanville, New York, i-a publicat biografia împreună cu un număr de predici. În aceste predici se poate vedea limpede respectul său şi evlavia sa faţă de Sfinţii Părinţi, raportarea sa ca ucenic faţă de ei şi neîntrecuta sa smerenie care este deplină doar atunci când acesta nu transmite nimic
5 Viaţa sa pe scurt în limba engleză poate fi citită în The Orthodox Word, 1969, nr. 5.
17
de la sine, ci doar ideile şi cuvintele Sfinţilor Părinţi. Astfel, într-o predică din Duminica Cincizecimii el spune: „învăţătura Sfintei Treimi este culmea teologiei creştine. Prin urmare, nu îndrăznesc să expun această învăţătură în propriile mele cuvinte, ci o expun în cuvintele sfinţilor şi de Dumnezeu purtătorilor teologi şi mari Părinţi ai Bisericii: Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul şi Vasile cel Mare. Ale mele sunt doar buzele, iar ale lor sunt cuvintele şi gândurile. Ei ne prezintă hrana dumnezeiască şi eu nu sunt decât servitorul banchetului lor dumnezeiesc”.
într-o altă predică, arhiepiscopul Teofan arată motivele pentru care se ţine pe sine în umbră în faţa Sfinţilor Părinţi o caracteristică atât de tipică pentru marii transmiţători ai învăţăturii patristice, chiar şi pentru cei care erau ei înşişi mari teologi ca arhiepiscopul Teofan, dar care este răstălmăcită atât de flagrant de către cercetătorii seculari ca fiind „lipsă de originalitate”. În această predică ţinută la Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al şaselea ecumenic, rostită în 1928, la Varna, în Bulgaria, el le oferă credincioşilor „un cuvânt despre semnificaţia Sfinţilor Părinţi şi învăţători ai Bisericii pentru noi, creştinii. În ce constă măreţia lor şi de ce anume depinde semnificaţia specială pe care
18
o au pentru noi? Biserica, fraţilor, este casa lui Dumnezeu, stâlp şi temelie a adevărului (I Tim. 3, 15). Adevărul creştin se păstrează în Biserică în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie; dar este nevoie de o păstrare corectă şi de o interpretare corectă. Semnificaţia Sfinţilor Părinţi se găseşte anume în acest fapt: că ei sunt cei mai capabili păstrători şi tâlcuitori ai acestui adevăr în virtutea sfinţeniei vieţii lor, a cunoaşterii profunde a cuvântului lui Dumnezeu şi a bogăţiei harului Duhului Sfânt care sălăşluieşte în ei”. Restul predicii se compune doar din citate de la Sfinţii Părinţi (Sfinţii Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Simeon Noul Teolog, Nichita Stithatul) pe care îşi întemeiază discursul.
Ultimul Sfânt Părinte pe care arhiepiscopul Teofan îl citează foarte amplu în predica sa este unul apropiat de epoca sa, un predecesor al său cu privire la transmiterea tradiţiei patristice autentice în Rusia episcopul Ignatie Briancianinov. El are o dublă semnificaţie pentru noi astăzi: nu doar că este un Sfânt Părinte aproape contemporan nouă, ci modul în care a căutat adevărul este foarte similar cu cel al sincerilor căutători ai adevărului de astăzi, şi astfel el ne arată cum este posibil pentru „omul modern iluminat” să îşi întoarcă spatele înrobirii predominante
19
faţă de ideile şi concepţiile moderne şi să intre din nou în atmosfera ideilor şi concepţiilor patristice, adică, autentic creştin-ortodoxe. Este o sursă de inspiraţie pentru noi să citim, chiar în cuvintele episcopului Ignatie, modul în care un inginer militar a rupt legăturile „cunoaşterii moderne” şi a pătruns în tradiţia patristică, pe care a primit-o, pe lângă filiera lecturilor, direct de la un ucenic al Fericitului Paisie Velicikovski, şi pe care a transmis-o până în zilele noastre.
Arhiepiscopul Teofan îl citează pe episcopul Ignatie6: „Pe când eram încă student nu existau plăceri sau distracţii pentru mine! Lumea nu prezenta nimic ademenitor pentru mine. Mintea mea era cu totul absorbită de ştiinţe şi în acelaşi timp ardeam de dorinţa de a afla unde era adevărata credinţă, unde era adevărata învăţătură a credinţei, străină de erori atât dogmatice cât şi morale. În acelaşi timp, avusesem deja în faţa ochilor limitele cunoaşterii umane în cadrul ştiinţelor dezvoltate la cel mai înalt nivel. Ajungând la aceste limite, am întrebat ştiinţa: Din cele pe care le oferi, ce poate considera omul ca fiind al său? Omul este veşnic şi ceea ce este
6 Din Volumul I al Operelor complete ale Episcopului Teofan, în limba rusă, pp. 396-401.
20
al său ar trebui să fie veşnic. Arată-mi acest lucru etern pe care îl deţine, această adevărată bogăţie, pe care să o pot lua cu mine dincolo de mormânt! Până acum nu văd decât cunoaştere care sfârşeşte odată cu pământul, care nu poate exista după despărţirea sufletului de trup.”
Tânărul căutător a cercetat pe rând matematica, fizica, chimia, filosofia, dovedind profunda sa cunoaştere în aceste domenii; apoi geografia, geodezia, limbile străine, literatura; dar le găseşte ca fiind toate pământeşti. Ca răspuns la întrebările sale agonizante, el a primit aceeaşi replică pe care o primesc cercetători asemenea lui din secolul nostru încă şi mai „luminat”: „Ştiinţele tăceau”.
Atunci, „pentru a obţine un răspuns viu şi satisfăcător, cu adevărat necesar, m-am întors spre religie. Dar unde te ascunzi tu, adevărată şi sfântă credinţă? Nu te-am putut recunoaşte în fanatism (Papism) care nu poartă pecetea blândeţii evanghelice. Acesta sufla înfierbântate şi trufie! Nu te-am putut recunoaşte în învăţătura răzvrătită (Protestantism) care se rupe de Biserică, care îşi alcătuieşte propriul său sistem nou, care proclamă în chip deşert şi îngâmfat descoperirea unei noi şi adevărate credinţe creştine şi asta la optsprezece veacuri de la întruparea
21
lui Dumnezeu-Cuvântul! Ah! Ce nedumerire grea plutea în sufletul meu!… Cât de mult slăbise el! Ce valuri de îndoială se ridicaseră asupra lui, venite dintr-o neîncredere în sufletul meu, dintr-o neîncredere în tot ce era exigenţă, tânguindu-mă din pricina neştiinţei, din pricina neglijării adevărului.
Şi am început să mă rog adeseori, cu lacrimi, lui Dumnezeu, să nu mă lase jertfă rătăcirii, să îmi arate calea dreaptă, pe care să mă pot îndrepta către El, în chip nevăzut, cu mintea şi inima. Deodată mi se înfăţişează un gând… Inima se aruncă spre el ca în îmbrăţişarea unui prieten. Acest gând mă îndemna să cercetez credinţa la izvoarele ei: în scrierile Sfinţilor Părinţi. Sfinţenia lor, îmi spunea el, dă chezăşie că aceste scrieri sunt vrednice de crezare: pe ele alege-le drept călăuze. M-am supus. Am aflat o cale de a căpăta scrierile Sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu, le-am citit cu lăcomie, le-am cercetat în adâncime. După ce am citit o parte, m-am apucat de altele; am citit, am recitit, am citit. Ce m-a izbit mai întâi de toate în scrierile Părinţilor Bisericii Ortodoxe? Faptul că sunt cu toţii în conglăsuire o conglăsuire minunată, măreaţă… Printre altele, ce învăţătură am aflat în ele? Am aflat învăţătura, repetată de toţi Părinţii, că singura cale de
22
mântuire este urmarea neabătută a poveţelor Sfinţilor Părinţi. De ai văzut, zic ele, pe cineva amăgit de o învăţătură mincinoasă, care piere din pricina alegerii nepotrivite a nevoinţelor, să ştii că acesta a urmat înţelegerii sale, părerilor sale, iar nu învăţăturii Părinţilor (Ava Dorothei, învăţătura a cincea, care alcătuiesc predania dogmatică şi ascetică a Bisericii”8. Cu această Tradiţie, care este un bun nepreţuit, Biserica îşi hrăneşte copiii.
„Acest gând a fost trimis de la Dumnezeu, de la Care vine tot darul cel bun, de la Care un gând bun este începutul oricărui lucru bun… Acest gând a fost pentru mine primul port pe tărâmul adevărului. Aici sufletul meu şi-a găsit odihna din calea valurilor şi a vânturilor. Acest gând a devenit piatra de temelie pentru zidirea sufletului meu. Acest gând a devenit steaua mea călăuzitoare. A început în mod constant să îmi lumineze drumul
7 în Filocalia românească vol. IX, Despre trebuinţa de a nu se încrede cineva în înţelepciunea sa, pp. 528-537, traducere, introduceri şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980.
8 Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe Ascetice, vol. I, traducere de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2002, pp. 20-21 (nota Ed. Eg.).
23
cel nevăzut, strâmt, cu multe suferinţe şi foarte dificil al minţii şi al inimii spre Dumnezeu. Am privit lumea religioasă cu acest gând şi am văzut: cauza tuturor greşelilor constă în ignoranţă, în uitare, în lipsa acestui gând.”
„Citirea Părinţilor m-a încredinţat cu deplină limpezime că la mântuire se poate ajunge în chip neîndoielnic în sânul Bisericii Ortodoxe lucru de care sunt lipsite confesiunile Europei apusene, care nu au păstrat în întregime nici învăţătura dogmatică, nici cea ascetică a Bisericii lui Hristos din primele veacuri. Ea mi-a descoperit ce a făcut Hristos pentru omenire, în ce constă căderea omului, de ce este neapărată nevoie de un Răscumpărător, în ce constă mântuirea pe care a dobândit-o şi o dobândeşte Răscumpărătorul. Ea m-a întărit: trebuie dezvoltată, simţită, văzută lăuntric mântuirea, fără de care credinţa în Hristos e moartă, iar creştinismul un cuvânt şi un nume rămas neîmplinit! Ea m-a învăţat să privesc veşnicia ca veşnicie, înaintea căreia este nimic chiar şi o viaţă pământească de o mie de ani, nu doar a noastră, ce se măsoară cu jumătatea de veac. Ea m-a învăţat că viaţa pământească trebuie petrecută pregătindu-ne pentru veşnicie… ea mi-a arătat că toate îndeletnicirile, desfătările, cinstirile, întâietăţile pământeşti sunt jucărele
24
deşarte cu care se joacă şi prin care pierd veşnica fericire copiii mari… Acestea au fost explicate de Sfinţii Părinţi cu cea mai mare claritate în sfintele şi minunatele lor scrieri.”9
Arhiepiscopul Teofan şi-a încheiat cuvântul de învăţătură cu această rugăminte: „Fraţilor, fie ca acest gând bun (de a-i avea pe Sfinţii Părinţi drept călăuze) să fie ca o stea călăuzitoare pentru voi şi în aceste zile ale peregrinării voastre pământeşti pe valurile mării vieţii!”
Adevărul acestei rugăminţi, ca şi cuvintele inspirate ale episcopului Ignatie, nu a pălit în deceniile care au trecut de la rostirea sa. Lumea a mers înainte pe calea apostaziei de la Adevărul creştin şi devine mai limpede ca oricând faptul că nu există alternativă la această cale în afară de urmarea căii fără compromisuri a adevărului pe care Sfinţii Părinţi ni l-au transmis.
Cu toate acestea, trebuie să mergem la Sfinţii Părinţi nu doar pentru a „învăţa despre ei”; dacă nu facem mai mult decât atât nu suntem într-o situaţie mai bună decât polemiştii sterili ai academiilor moarte ale acestei civilizaţii moderne muribunde, chiar şi atunci
9 Sf. Ignatie, op.cit. pp. 21-22 (nota Ed. Eg.).
25
când aceste academii sunt „ortodoxe” şi învăţaţii lor teologi definesc şi explică abil totul despre „sfinţenie” şi „spiritualitate” şi „theosis”, dar nu au experienţa necesară pentru a vorbi direct inimii sufletelor însetate şi pentru a le trezi dorinţa de a păşi pe calea nevoinţei duhovniceşti, şi nici cunoştinţa pentru a putea detecta eroarea fatală a „teologilor” academici care vorbesc despre Dumnezeu cu ţigara şi paharul de vin în mână, şi nici curajul de a-i acuza pe ierarhii „canonici” apostaţi cu privire la trădarea lor faţă de Hristos. Mai degrabă trebuie să mergem la Sfinţii Părinţi, pentru a deveni ucenicii lor, pentru a primi învăţătura vieţii adevărate, mântuirea sufletului, chiar şi atunci când ştim că făcând aşa vom pierde favorurile lumii acesteia şi vom fi exilaţi. Dacă facem acest lucru vom găsi ieşirea din mlaştina confuză a gândirii moderne, care se bazează tocmai pe lepădarea învăţăturii sfinte a Părinţilor. Vom descoperi că Sfinţii Părinţi sunt cât se poate de „contemporani” cu noi, deoarece se adresează direct greutăţilor creştinului ortodox de astăzi, oferind răspunsuri la întrebările cruciale despre viaţă şi moarte pe care cercetarea academică se reţine cu teamă chiar să le şi formuleze şi, atunci când totuşi le formulează, oferă doar un răspuns inofensiv, care „explică” aceste întrebări pentru
26
cei care sunt doar curioşi cu privire la ele, dar nu însetează să afle răspunsurile. Vom găsi adevărata călăuzire la Părinţi, învăţând smerenia şi neîncrederea în propria noastră înţelepciune lumească inutilă, pe care am tras-o în noi odată cu aerul acestor vremuri pestilenţiale, punându-ne încrederea în cei care au fost bineplăcuţi lui Dumnezeu şi nu lumii. Vom găsi în ei adevăraţii părinţi, care ne lipsesc atât de mult astăzi, când iubirea multora s-a răcit (Mat. 24,12) părinţi al căror singur scop este să ne conducă pe noi, copiii lor, la Dumnezeu şi în împărăţia Sa cea cerească, unde vom putea merge şi vorbi împreună cu aceşti bărbaţi îngereşti, împărtăşindu-ne pentru totdeauna de o bucurie de nespus.
Nu există nicio problemă a vremurilor noastre confuze care să nu îşi poată găsi soluţia printr-o lectură atentă şi evlavioasă a Sfinţilor Părinţi: fie că este vorba de problema sectelor şi a ereziilor care abundă astăzi, fie că ne referim la schisme şi „jurisdicţii”; fie că ne confruntăm cu părută viaţă spirituală promovată de „renaşterea harismatică”, fie că avem de a face cu tentaţiile subtile ale confortului modern; fie că avem în vedere chestiuni filosofice complexe cum ar fi „evoluţia”, fie întrebări directe despre moralitatea unor practici ca avortul, eutanasia sau „anticoncepţionalele”;
27
fie că este vorba despre apostazia pură a „serghianismului” care oferă o organizaţie bisericească în locul Trupului lui Hristos, fie despre grosolănia „renovaţionismului” care începe cu „revizuirea calendarului bisericesc” şi sfârşeşte în „protestantismul de rit oriental”. În toate aceste situaţii Sfinţii Părinţi şi Părinţii în viaţă care îi urmează sunt singura noastră călăuză sigură.
Episcopul Ignatie şi alţi Părinţi recenţi ne-au arătat nouă, creştinilor din urmă, care Sfinţi Părinţi sunt cei mai importanţi pentru a fi citiţi de noi şi în ce ordine. Aceste indicaţii vor fi oferite împreună cu învăţătura Sfinţilor Părinţi şi informaţii cu privire la traducerile în engleză, în numerele viitoare ale revistei The Orthodox Word (Cuvântul ortodox). Fie ca acest cuvânt să fie o inspiraţie pentru noi toţi pentru a pune învăţătura patristică drept piatră de temelie la zidirea propriilor noastre suflete, spre moştenirea vieţii veşnice! Amin.10
11 Textul a fost tradus din revista The Orthodox Word, voi. 10, Nr. 5 (Sept.-Oct. 1974), PP-188-195.
28
Partea a doua:
Despre înţelegerea scrierilor patristice
Acest seminar de patrologie va prezenta Părinţii spiritualităţii ortodoxe; prin urmare, orizontul prezentării şi scopurile sunt oarecum diferite faţă de cele ale unui curs de seminar de patrologie obişnuit. Scopul nostru în aceste pagini va fi dublu: (1) Să prezinte fundamentul teologic ortodox pentru viaţa duhovnicească natura şi ţelul nevoinţei duhovniceşti, viziunea patristică asupra naturii umane, caracterul activităţii harului divin şi a efortului uman etc.; şi (2) să ofere învăţătura practică despre trăirea acestei vieţi spirituale ortodoxe, precum şi o caracterizare a stărilor spirituale, atât a celor bune cât şi a celor rele, pe care cineva ar putea să le întâlnească sau prin care ar putea trece în timpul nevoinţelor spirituale. Astfel, chestiunile strict dogmatice cu privire la natura lui Dumnezeu, la Sfânta Treime, la întruparea Fiului lui Dumnezeu, la purcederea Duhului Sfânt şi cele asemenea, vor fi abordate doar în măsura în care sunt implicate în subiecte referitoare la viaţa spirituală; şi mulţi Sfinţi Părinţi, ale căror scrieri tratează în principal aceste chestiuni dogmatice şi care fac trimitere la chestiuni legate de viaţa spirituală doar în mod secundar, nu
29
vor fi discutaţi deloc. Într-un cuvânt, acesta va fi în primul rând un studiu despre Părinţii Filocaliei, acea colecţie de scrieri duhovniceşti ortodoxe care a fost alcătuită la începutul epocii contemporane, chiar înainte de izbucnirea cumplitei Revoluţii în Franţa, ale cărei efecte finale le vedem şi în zilele noastre de stăpânire ateistă şi de anarhie.
în acest secol s-a constatat o creştere considerabilă a interesului faţă de Filocalie şi faţă de Sfinţii Părinţi care apar aici. În special, Părinţi mai noi, cum ar fi Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Sinaitul şi Sfântul Grigorie Palama, au început să fie studiaţi şi câteva dintre scrierile lor să fie traduse şi tipărite în engleză şi în alte limbi occidentale. S-ar putea spune chiar că în unele cercuri academice „au devenit la modă”, în puternic contrast cu abordarea din secolul al XIX-lea, când nu erau „la modă” deloc, nici chiar în cele mai ortodoxe academii teologice (în opoziţie cu cele mai bune mănăstiri, care au păstrat mereu pomenirea lor ca sfântă şi au trăit conform acestor scrieri). Dar tocmai acest fapt prezintă un mare pericol care trebuie evidenţiat. Faptul că scrierile spirituale cele mai profunde au devenit „la modă” nu este în niciun caz în mod necesar un lucru bun. De altfel, este mult mai bine ca numele acestor
30
Părinţi să rămână cu totul necunoscute decât să devină doar preocuparea cercetătorilor raţionalişti şi a „convertiţilor nebuni” care nu au niciun folos spiritual de pe urma lor, ci doar îşi cresc mândria prostească de „a şti mai bine” decât oricine altcineva despre ei sau chiar şi mai rău încep să urmeze indicaţiile din scrierile lor fără pregătirea adecvată şi fără povăţuire duhovnicească. Desigur că toate acestea nu înseamnă că iubitorul de adevăr ar trebui să abandoneze citirea scrierilor Sfinţilor Părinţi; Doamne fereşte! Ci înseamnă că toţi cercetători, monahi sau simpli laici trebuie să îi cercetăm pe aceşti Părinţi cu frică de Dumnezeu, cu smerenie şi cu o mare lipsă de încredere în propria noastră înţelepciune şi judecată. Îi cercetăm cu scopul de a învăţa, şi înainte de toate trebuie să admitem că pentru acest lucru avem nevoie de un învăţător. Şi există învăţători: în vremurile noastre, când Bătrânii purtători de Dumnezeu au dispărut, învăţătorii noştri trebuie să fie Părinţii care, în special în vremurile mai apropiate de zilele noastre, ne-au spus exact cum trebuie să citim şi cum să nu citim scrierile ortodoxe despre viaţa duhovnicească. Dacă însuşi Sfântul Stareţ Paisie Velicikovski, cel care a alcătuit prima Filocalie în slavonă, a fost „cuprins de frică”
31
atunci când a aflat că astfel de cărţi urmau să fie tipărite şi să nu mai circule în formă de manuscris în unele dintre mănăstiri, atunci cu cât mai multă teamă trebuie să îi cercetăm noi şi să înţelegem cauza acestei temeri, astfel încât să nu vină peste noi dezastrul duhovnicesc pe care l-a prevăzut el.
Sfântul Paisie, în scrisoarea sa către arhimandritul Teodosie de la Schitul Sfântul Sofronie11, a scris următoarele: „Vă fac cunoscut duhovniceşte sfinţiei voastre că prin scoaterea la tipar a cărţilor Sfinţilor Părinţi, atât a celor elino-greceşti, cât şi a celor de limbă slavonă, şi de bucurie, şi de teamă sunt cuprins. De bucurie, pentru că întru cea mai de pe urmă uitare nu vor mai fi de acum date. De teamă însă, mi-e frică şi mă cutremur, ca nu cumva îndeobşte, nu numai călugărilor, ci şi tuturor creştinilor pravoslavnici, ca un lucru de vânzare fiind propuse, încă şi cu alte cărţi, să nu le urmeze din ele nechibzuite ispite celor începători, fără povăţuirea iscusiţilor făcători ai rugăciunii minţii. Iar din pricina ispitei, să nu urmeze cumva defăimare de
11 Din Ediţia de la Optina a Vieţii şi Scrierilor Stareţului Paisie, pp. 265-267 (scrisoarea a fost publicată şi în româneşte de Valentina Pelin în: Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi Scrisori Duhovniceşti, Editura Tipografia Centrală, 1998, pp. 61-62 nota Ed. Eg.).
32
la deşerţii de minte asupra acestui sfânt şi neprihănit lucru de prea mulţi şi mari din sfinţi părinţi mărturisit (…) ca să nu le urmeze nechibzuiţilor ispită, iar din ispită defăimare, din defăimare încă şi îndoială pentru învăţătura purtătorilor-de-Dumnezeu Părinţilor noştri”. Lucrarea rugăciunii lui Iisus, continuă Sfântul Paisie, este posibilă doar în condiţiile ascultării monahale.12
Desigur că în vremurile noastre din urmă, marcate de o luptă ascetică slabă, puţini sunt cei care se străduiesc să ajungă pe culmile rugăciunii minţii (sau măcar să cunoască ce înseamnă aceasta); dar avertismentele Sfântului Paisie şi ale altor Sfinţi Părinţi sunt valabile şi în cazul strădaniilor mai slabe ale multora dintre creştinii ortodocşi de astăzi. Ori
12 La aceasta, în text mai găsim următoarele precizări: „…încă şi rugăciunea cea de minte, adică cu mintea în inimă săvârşită, unuia singur numai, cinului monahal, sunt cuviincioase, dar nu îndeobşte tuturor creştinilor” (p. 62). Mai încolo (p. 63), Sfântul Paisie adaugă faptul că această rugăciune se cuvine a fi săvârşită de fiecare creştin, dar precizează că mireanul nu o poate săvârşi [în general] decât cu mintea şi gura, implicându-se faptul că spre a spori în ea, adică a o săvârşi cu mintea în inimă, este nevoie de povăţuitor: „adică [rugăciunea aceasta] nu este săvârşită numai cu mintea şi cu gura, căci aceasta fiecărui creştin ce vrea să se mântuiască se cuvine a o face” (nota Ed. Eg.).
33
cine citeşte Filocalia şi alte scrieri ale Sfinţilor Părinţi, chiar şi multe dintre vieţile Sfinţilor, va găsi paragrafe despre rugăciunea minţii, despre vederea dumnezeiască, despre îndumnezeire şi despre alte stări duhovniceşti înalte, şi este esenţial pentru creştinul ortodox să cunoască ce anume ar trebui să gândească şi să simtă în legătură cu aceste lucruri.
Să vedem, aşadar, ce spun Sfinţii Părinţi despre aceasta şi despre modul în care trebuie să îi cercetăm pe Sfinţii Părinţi în general.
Sfântul stareţ Macarie de la Optina (t 1860) a considerat necesar să scrie în mod special o „Atenţionare pentru cei care citesc cărţi patristice duhovniceşti şi doresc să practice rugăciunea lui Iisus”. Aici acest mare Părinte aproape contemporan cu noi ne spune în mod clar care ar trebui să fie atitudinea noastră cu privire la aceste stări spirituale: „Purtătorii de Dumnezeu Părinţi au scris despre mari daruri duhovniceşti nu pentru ca oricine se nevoieşte fără discernământ să le primească, ci pentru ca cei care nu le au, auzind despre astfel de daruri şi descoperiri înalte care au fost primite de către
13 În colecţia de scrisori cu titlul Scrisori către monahi, M r । ■ n.1. 1H62, pp. 358-380 (în limba rusă).
34
cei care au fost găsiţi vrednici, să îşi poată recunoaşte propria lor slăbiciune profundă şi multele lor lipsuri, şi să încline firesc spre smerenie, care este mai de trebuinţă decât oricare alte lucrări şi virtuţi pentru cei care caută mântuirea.” Din nou, Sfântul Ioan Scărarul (secolul al VI-lea) scrie: „Precum săracii, văzând vistierii împărăteşti, îşi cunosc şi mai mult sărăcia lor, tot aşa şi sufletul, citind despre marile virtuţi ale părinţilor, îşi face cugetul său şi mai smerit” (Treapta a 26-a, 25).14 Astfel, abordarea Sfinţilor Părinţi trebuie să se facă în primul rând de pe o poziţie de smerenie.
Din nou, Sfântul Ioan Scărarul scrie: „E un lucru bun a te minuna de ostenelile sfinţilor. E un lucru pricinuitor de mântuire a râvni să faci la fel. Însă a voi să urmezi vieţuirea lor dintr-o dată e un lucru nesocotit şi cu neputinţă” (Treapta a 4-a, 42).15 Sfântul Isaac Sirul (sec. al VI-lea) învaţă în al doilea Cuvânt16 al său (aşa cum a fost el rezumat de
14 în ediţia românească (Filocalia vol. 9, 1980, p. 372) referinţa se găseşte la Treapta 26, partea a doua, 16 (nota Ed. Eg.).
15 în ediţia românească, Treapta 4, 34, p. 104 (nota Ed. Eg.).
16 Cuvântul Sfântului Isaac Sirul se poate citi în Filocalia, vol. X, pp. 33-36, traducere, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981.
35
către Stareţul Macarie de la Optina, op. cit., p. 364): „cei care caută în rugăciune îndulciri spirituale şi în special cei care se luptă prematur pentru a ajunge la vederea şi contemplaţia spirituală cad în înşelarea vrăjmaşului şi în beznă şi în întunecarea minţii, fiind lipsiţi de ajutorul lui Dumnezeu şi predaţi demonilor spre batjocură din cauza căutării lor pline de mândrie a celor care nu sunt pe măsura şi după vrednicia lor”. Astfel, trebuie să venim la Sfinţii Părinţi cu intenţia smerită de a începe viaţa duhovnicească de pe treapta cea mai de jos, şi nici măcar să nu visăm despre noi că vom obţine acele stări spirituale înalte, care sunt cu totul dincolo de noi. Sfântul Nil de Sorski (t. 1508), un mare părinte rus din vremurile mai recente, scrie în Aşezământul monahal (cap. 2): Ce să mai zicem despre aceştia care, fiind în trup muritor, au gustat din hrana cea nemuritoare şi, aflându-se încă în lumea cea degrabă trecătoare, s-au învrednicit de bucuria care este păstrată în cereasca moştenire… Pe când noi, netrebnicii, cei vinovaţi cu multe păcate şi plini de patimi, n-ar trebui nici măcar să auzim de astfel de cuvinte. Însă, nădăjduind în harul
36
lui Dumnezeu, am îndrăznit a zice, în parte, din cuvintele acelor purtători de Duh; ca măcar puţin să ne dăm seama în ce ticăloşie ne aflăm şi către ce nebunie suntem împinşi…”.17
Pentru a ne ajuta umila intenţie de a citi scrierile Sfinţilor Părinţi, trebuie să începem cu lucrările patristice elementare, acelea care ne învaţă „ABC-ul”. Un ucenic din Gaza din secolul al VI-lea i-a scris marelui stareţ văzător cu duhul, Sfântul Varsanufie, cam ca în duhul studentului ortodox lipsit de experienţă de astăzi: „Am cărţi dogmatice şi atunci când le citesc simt că mintea mi se mută de la gândurile pătimaşe la contemplarea dogmelor”. La aceasta sfântul stareţ a răspuns: „Aş vrea să nu te ocupi de aceste cărţi, deoarece ele ridică mintea îa înălţimi; ci este mai bine să studiezi cuvintele Stareţilor care îţi smeresc mintea spre cele de jos. Am spus aceasta nu ca să micşorez cărţile dogmatice, ci îţi dau doar un sfat; pentru că mâncărurile sunt diferite”
17 v Sfântul Nil Sorski, Carte pentru lucrarea minţii, Tălmăcire de Ieromonahul Calinic de la Schitul românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos (1885), revizuită de Arhim. Paulin Lecca, Editura Anastasia, 1997, pp. 39-40 (nota Ed. Eg.).
37
(întrebări şi răspunsuri18, nr. 544). Unul dintre obiectivele cele mai importante ale acestui seminar de patrologie va fi tocmai să arătăm care cărţi patristice sunt mai potrivite pentru începători şi care ar trebui lăsate pe mai târziu.
Din nou, diferite cărţi patristice despre viaţa spirituală sunt potrivite pentru creştinii ortodocşi în diferite situaţii ale vieţii: cea care este potrivită pentru cei singuratici nu se aplică în mod direct monahilor care trăiesc în chinovie; cea care se aplică monahilor în general nu va fi relevantă în mod direct pentru laici; şi în fiecare situaţie, hrana spirituală care este potrivită pentru cei care au o anumită experienţă ar putea fi cu totul nedigerabilă pentru începători. Odată ce o persoană a dobândit un oarecare echilibru în viaţa duhovnicească prin intermediul practicării active a poruncilor lui Dumnezeu în cadrul disciplinei Bisericii Ortodoxe, prin citirea cu folos a celor mai elementare scrieri ale Sfinţilor Părinţi, şi prin primirea unei povăţuiri duhovniceşti din partea părinţilor în viaţă –
18 în Filocalia, vol. XI, traducere, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1980. În ediţia folosită de părintele Serafim Rose numărul corespunzător întrebărilor citate diferă de cel din Filocalia românească.
38
atunci acea persoană poate primi un mare folos duhovnicesc de pe urma tuturor scrierilor Sfinţilor Părinţi, aplicând învăţăturile lor la propriile condiţii de viaţă. Episcopul Ignatie Briancianinov a scris cu privire la cest subiect: „S-a observat faptul că începătorii nu pot niciodată să adapteze cărţile la propria lor situaţie, ci sunt în mod invariabil atraşi de duhul cărţii. Dacă o carte oferă sfaturi despre liniştire şi arată bogăţia de roade duhovniceşti care se pot dobândi în linişte profundă, în mod invariabil începătorul are cea mai puternică dorinţă de a merge în singurătate, într-o pustie nelocuită. Dacă o carte vorbeşte despre ascultarea necondiţionată sub îndrumarea unui părinte duhovnicesc, începătorul va nutri dorinţa pentru o viaţă foarte strictă într-o supunere deplină faţă de un stareţ. Dumnezeu nu a dat pentru vremurile noastre nici unul dintre aceste două moduri de vieţuire. Dar cărţile Sfinţilor Părinţi care descriu aceste stări îl pot influenţa pe începător atât de puternic, încât din lipsă de experienţă şi din ignoranţă el se poate hotărî cu uşurinţă să părăsească locul în care trăieşte şi unde are toate condiţiile prielnice pentru a-şi lucra mântuirea şi de a spori duhovniceşte prin punerea în practică a poruncilor evanghelice, pentru un vis imposibil al unei vieţi perfecte
39
zugrăvite viu şi atrăgător în imaginaţia lui”. Prin urmare, conchide el: „Nu te încrede gândurilor tale, părerilor, visurilor, impulsurilor sau înclinaţiilor tale, chiar dacă acestea îţi oferă sau îţi pun în faţă într-o formă atrăgătoare cea mai sfântă viaţă monahală” (Arena, cap. 10). Ceea ce spune episcopul Ignatie aici despre monahi este valabil şi pentru laici, ţinând cont de diferitele condiţii ale vieţii laice. Vom face nişte comentarii speciale la sfârşitul acestei Introduceri cu privire la lecturile duhovniceşti pentru laici.
Sfântul Varsanufie arată într-un alt Răspuns (nr. 62) un alt lucru foarte important pentru noi, cei care îi abordăm pe Sfinţii Părinţi într-un mod prea academic: „Cel care se îngrijeşte de mântuirea sa nu ar trebui să ceară (de la Stareţi, adică, să citească cărţi patristice) doar pentru a dobândi cunoştinţe, căci cunoştinţa semeţeşte (I Cor. 8, 1), după cum spune Apostolul; ci este cel mai potrivit să întrebăm despre patimi şi despre modul în care ar trebui să vieţuim, adică, despre cum putem să ne mântuim; deoarece acest lucru este necesar şi duce la mântuire.” Astfel, Sfinţii Părinţi nu trebuie citiţi din pură curiozitate sau ca un exerciţiu academic, fără intenţia activă de a pune în practică ceea ce învaţă, potrivit ru nivelul spiritual al fiecăruia.
40
„Teologii” cercetători moderni au demonstrat cu prisosinţă că este posibil să avem multe informaţii abstracte despre Sfinţii Părinţi fără a avea niciun fel de cunoaştere duhovnicească. Despre unii ca aceştia Sfântul Macarie cel Mare spune (Omilia 17, 9): „După cum cineva, îmbrăcat fiind sărăcăcios, se visează bogat, dar sculându-se din somn, iarăşi se vede sărac şi gol, la fel sunt unii dintre cei ce vestesc cuvântul duhovnicesc; ei par că vorbesc în cunoştinţă de cauză (deşi nu-i aşa). Fără să fi gustat din obiectul cuvintelor lor, rămân cu mintea la o oarecare închipuire”19
Un test care să verifice dacă lectura noastră patristică este academică sau reală este oferit de Sfântul Varsanufie în răspunsul său către un începător care şi-a dat seama că devenea semeţ şi mândru atunci când vorbea despre Sfinţii Părinţi (Răspunsul nr. 697): „Atunci când vorbeşti despre viaţa Sfinţilor Părinţi şi despre răspunsurile lor, ar trebui să te osândeşti spunând: Vai mie! Cum pot eu să vorbesc despre virtuţile Părinţilor, când eu însumi nu am dobândit nimic asemănător lor şi nu am sporit deloc? Şi trăiesc învăţându-i
19 Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii Duhovniceşti, traducere de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu, PSB 34, EIBMBOR, 1992, p. 181 (nota Ed. Eg.).
41
pe alţii spre folosul lor; cum se poate să nu se împlinească în mine cuvântul Apostolului: Tu, care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi?” (Rom. 2, 21). Astfel, faţă de învăţăturile Sfinţilor Părinţi trebuie să avem în mod constant o atitudine de mustrare a propriei persoane.
În cele din urmă, trebuie să ţinem minte că singurul scop al citirii Sfinţilor Părinţi este nu de a obţine un fel de „plăcere spirituală” sau de a ne confirma propria virtute sau cunoaştere superioară sau stare „contemplativă”, ci doar de a ne ajuta pe calea nevoinţei active în virtute. Mulţi dintre Sfinţii Părinţi vorbesc despre distincţia dintre viaţa „lucrătoare” şi cea „contemplativă” (sau, mai exact, „noetică”), şi ar trebui să subliniem aici că această distincţie nu se referă, aşa cum ar putea gândi unii, la vreo diferenţiere artificială între cei care duc o viaţă „comună” printr-o „ortodoxie exterioară” sau prin simple „fapte bune” şi o viaţă „interioară” cultivată doar de monahi şi de o oarecare elită intelectuală; în niciun caz.
Nu există decât o singură viaţă spirituală ortodoxă şi ea este trăită de fiecare nevoitor ortodox, fie monah, fie laic, fie începător fie avansat; „acţiunea” sau „practica” (praxis în greacă) este calea, şi „vederea” (theoria) sau „îndumnezeirea” este capătul. Aproape
42
toate scrierile patristice se referă la viaţa de acţiune, nu la viaţa de vedere; atunci când cea din urmă este menţionată, este pentru a ne aminti despre scopul nevoinţelor şi luptelor noastre, care în această viaţă este atins profund doar de puţini dintre marii sfinţi, dar în deplinătatea lui este cunoscut doar în veacul viitor. Chiar şi cele mai înalte scrieri din Filocalie, aşa cum a scris episcopul Teofan Zăvorâtul în prefaţa ultimului volum din Filocalia în limba rusă, „au avut în vedere nu viaţa noetică, ci aproape în mod exclusiv viaţa lucrătoare”.
Chiar şi cu această introducere, cu siguranţă, creştinul ortodox care trăieşte în secolul nostru plin de cunoaştere semeaţă, nu va scăpa de unele dintre capcanele care îi aşteaptă pe cei care îşi doresc să îi citească pe Sfinţii Părinţi în înţelesul şi contextul lor deplin ortodox. Prin urmare, să ne oprim aici, înainte de a începe chiar domeniul patrologiei, şi să examinăm pe scurt unele dintre greşelile care au fost făcute de către cititorii contemporani ai Sfinţilor Părinţi, cu scopul de a forma o noţiune şi mai clară despre cum să nu îi citim pe Sfinţii Părinţi.20
20 Textul a fost tradus din revista The Orthodox Word, vol. 11, nr. 1 (ian-febr. 1975), pp. 35-41.
43
Partea a treia:
Cum să nu citim scrierile Sfinţilor Părinţi
Am spus destule pentru a arăta seriozitatea şi sobrietatea cu care trebuie să fie abordate scrierile Sfinţilor Părinţi. Dar tocmai obişnuinţa omului secolului al XX-lea de a trata lucrurile cu uşurătate, de a nu lua în serios nici chiar cele mai solemne subiecte, de a se „juca cu ideile” ceea ce fac cercetătorii în universităţi ne impune să cercetăm mai în detaliu unele dintre greşelile comune care au fost făcute de unii creştini ortodocşi doar cu numele în studiul asupra Sfinţilor Părinţi sau în modul cum i-au predat. Va fi necesar în acest punct să cităm nume şi publicaţii pentru a cunoaşte cu exactitate capcana în care mulţi au căzut deja. Această examinare ne va ajuta să vedem mai limpede cum să nu îi abordăm pe Sfinţii Părinţi.
Prima capcană: diletantismul
Această capcană, în care cad de obicei cei mai mulţi dintre cei care sunt interesaţi de teologia sau spiritualitatea ortodoxă fiind superficiali în gândire, este cel mai vizibilă în adunările „ecumeniste” ca: diferite conferinţe,
44
„tabere” şi altele asemenea. Astfel de adunări sunt o specialitate a Frăţiei engleze Sfântul Alban şi Sfântul Serghie, aşa cum se reflectă în revista lor, Sobornost. Aici putem să citim, de exemplu, într-un discurs despre Părinţii pustiei scris de un presupus cleric ortodox: „Părinţii pustiei pot să joace un rol extrem de important pentru noi. Ei pot fi pentru noi toţi un minunat loc al întâlnirii ecumeniste”21. Poate fi autorul atât de naiv încât să nu ştie că Părintele pe care doreşte să îl studieze, la fel ca toţi Sfinţii Părinţi, ar fi îngrozit să afle despre cuvintele lui că au fost folosite pentru a-l învăţa pe heterodox arta rugăciunii? Este una dintre regulile politeţii la astfel de întruniri „ecumeniste” ca heterodoxul să nu fie informat despre faptul că prima precondiţie pentru a-i studia pe Părinţi este aceea de a avea aceeaşi credinţă cu Părinţii Ortodoxiei. Fără această precondiţie orice îndrumare cu privire la rugăciune şi la doctrina spirituală nu este decât o înşelare, un mijloc de a-l încurca şi mai mult pe ascultătorul heterodox în propriile sale erori. Acest lucru nu este corect pentru ascultător; este o lipsă de seriozitate din partea vorbitorului;
21 Arhimandritul Demetrius Trakatellis, „Sfântul Nil despre rugăciune”, Sobornost, 1966, iarnă-primăvară, p. 84.
45
este exact un exemplu de cum să nu începi studiul sau predarea Sfinţilor Părinţi.
în aceeaşi revistă putem citi despre un „pelerinaj în Marea Britanie” în care un grup de protestanţi a asistat la adunările mai multor secte şi apoi la o Liturghie ortodoxă, la care „părintele a ţinut un cuvânt foarte edificator pe tema Euharistiei” (Sobornost, Vară, 1969, p. 680). Cu siguranţă acel părinte i-a citat pe Sfinţii Părinţi în cuvântul său dar nu i-a lămurit pe ascultători; doar le-a accentuat confuzia, permiţându-le acum să gândească că ortodoxia este doar o altă sectă pe care o cercetau şi că doctrina ortodoxă a Euharistiei poate să îi ajute cel mai mult să înţeleagă rânduielile lor de rugăciune luterane şi anglicane.
într-o relatare despre „o tabără ecumenistă” în acelaşi număr al revistei (p. 684), găsim un rezultat al predicării „teologiei ortodoxe” în astfel de condiţii. După participarea la o Liturghie ortodoxă, cei din tabără au asistat la „o slujbă euharistică baptistă”, care a fost „o gură de aer proaspăt”. „Deosebit de revigorantă a fost mica predică despre bucuria învierii. Aceia dintre noi care cunoaştem Biserica Ortodoxă am găsit acelaşi adevăr exprimat acolo şi ne-am bucurat să îl găsim şi într-o slujbă baptistă”. Ortodocşii care încurajează un astfel de diletantism neglijent au uitat fără îndoială îndemnul scripturistic: Nu aruncaţi
46
mărgăritarele înaintea porcilor.
în ultimul timp, aceeaşi Frăţie şi-a extins diletantismul, urmând cea mai recentă modă intelectuală, pentru a include conferinţe pe tema sufismului şi a altor tradiţii religioase non-creştine, care probabil că îmbogăţesc „spiritualitatea” ascultătorilor asemănător cu modul în care Ortodoxia a făcut aceasta pentru ei până acum.
Aceeaşi atitudine spirituală coruptă poate fi văzută la un nivel mai sofisticat în „declaraţiile comune” care sunt formulate din când în când în urma „consultărilor teologilor”, fie între ortodocşi şi romano-catolici, ortodocşi şi anglicani fie între altele asemenea. Aceste „declaraţii comune”, pe teme ca „Euharistia” sau „natura Bisericii” sunt, din nou, un exerciţiu de politeţe ecumenistă care nici măcar nu face aluzie la heterodocşi (dacă „teologii ortodocşi” prezenţi cunosc măcar acest lucru) care, indiferent de definiţia la care se ajunge cu privire la aceste realităţi, heterodocşii, neavând experienţa trăirii în Biserica lui Hristos, nu cunosc realitatea respectivă. Astfel de „teologi” nu ezită nici chiar să caute un oarecare „acord” cu privire la însăşi viaţa spirituală, în legătură cu care, mai mult decât
47
în oricare altă privinţă, ar trebui să fie mai mult decât evidentă imposibilitatea oricărui acord.
Cei care pot crede, aşa cum se declară în „mesajul” oficial al „Simpozionului ortodoxcistercian” (Oxford, 1973), că monahii romano-catolici, ortodocşi şi anglicani au „o unitate profundă între ei, ca membri ai unor comunităţi monahale provenind din tradiţii bisericeşti diferite”, cu siguranţă gândesc potrivit cu înţelepciunea coruptă a lumii acesteia şi cu modele sale ecumeniste, şi nu în acord cu tradiţia spiritual-monastică ortodoxă, care este strictă în insistenţa asupra purităţii credinţei.
Scopul şi tonul lumesc al unor astfel de „dialoguri” este exprimat destul de clar într-un raport despre acelaşi Simpozion, care indică faptul că acest „dialog” va fi acum extins pentru a include monahismul non-creştin, fapt care îi va permite „monahismului nostru creştin comun… să se identifice într-un mod real cu monahismul budist şi hinduist.”22 Oricât de sofisticaţi şi-ar imagina participanţii la Simpozion că sunt, diletantismul lor nu este în niciun caz superior celui al laicilor protestanţi, care sunt la fel de impresionaţi
22 Diakonia, 1974, nr. 4, pp. 380, 392.
48
de slujba euharistică baptistă ca şi de Liturghia ortodoxă.
Din nou, putem citi într-o revistă „ortodoxă”, o relatare despre un „institut ecumenic de spiritualitate” (catolic-protestant-ortodox) ţinut la Seminarul Sf. Vladimir în New York în 1969, unde profesorul ortodox „deschis la minte” Nicolae Arseniev a susţinut o prelegere despre spiritualitatea creştină în Răsărit şi în Apus. Un preot ortodox relatează următoarele despre discursul acestuia: „Una dintre afirmaţiile cele mai frapante ale profesorului a fost aceea că deja există o unitate creştină în sfinţii tuturor tradiţiilor creştine. Ar fi interesant să încercăm să elaborăm implicaţiile acestei afirmaţii pentru remedierea diviziunilor doctrinale şi instituţionale care există de asemenea în mod clar”23.
Deviaţiile doctrinale ale ecumeniştilor „ortodocşi” sunt destul de grave, dar atunci când vine vorba despre spiritualitate pare să nu mai existe niciun fel de limite cu privire la ceea ce poate fi spus sau crezut ceea ce arată cât de departe şi vagi au ajuns tradiţia şi experienţa spiritualităţii autentic ortodoxe pentru „teologii ortodocşi de astăzi”. Un studiu
23 Pr. Thomas Hopko, în St Vladimirs Theological Quarterly, 1969, nr. 4, pp. 225, 231.
49
adevărat şi serios de „spiritualitate comparată” ar putea fi realizat într-adevăr, dar nu ar produce niciodată o „declaraţie comună”. Ca să luăm doar un exemplu: primul exemplu de „spiritualitate apuseană” citat de dr. Arseniev şi aproape de toţi ceilalţi este Francisc de Assisi, care potrivit standardului spiritualităţii ortodoxe este un exemplu clasic de monah care a rătăcit din punct de vedere spiritual şi a căzut în înşelare (prelest) şi a fost cinstit ca sfânt doar pentru că Apusul căzuse deja în apostazie şi a pierdut standardul ortodox al vieţii spirituale. În studiul nostru asupra tradiţiei spirituale ortodoxe din această carte va fi nevoie să subliniem (prin contrast) anume punctul în care Francisc şi „sfinţii” apuseni de mai târziu au rătăcit; pentru moment, este suficient să arătăm că atitudinea care naşte astfel de „institute ecumenice” şi „declaraţii comune” este în esenţă aceeaşi atitudine de diletantism frivol pe care am examinat-o la un nivel mai popular mai înainte.
Principala cauză pentru această atitudine patologică din punct de vedere spiritual este probabil nu atât atitudinea intelectuală greşită de relativism teologic care prevalează în cercurile „ecumenice”, cât ceva mai profund, ceva care are legătură cu întreaga personalitate şi mod de vieţuire a celor mai
50
mulţi dintre „creştinii” de astăzi. Se poate întrevedea aceasta în comentariul unui student ortodox de la „Institutul ecumenic”, sponsorizat de Consiliul Mondial al Bisericilor de la Bossey, Elveţia. Vorbind despre valoarea „întâlnirii personale cu atât de multe abordări pe care nu le-am cunoscut mai înainte”, el notează că „cele mai bune discuţii” (care aveau ca temă „evanghelismul”) „aveau loc nu în timpul sesiunilor plenare, ci atunci când stăteam în jurul focului la un pahar de vin”24. Această remarcă aproape inedită arată mai mult decât „superficialitatea” vieţii contemporane; indică o întreagă atitudine modernă faţă de Biserică şi faţă de teologia şi practica ei. Dar acest aspect ne aduce la a doua cursă principală pe care trebuie să o evităm în studiul Sfinţilor Părinţi.
A doua capcană: „Teologia la o ţigară”
Nu doar întrunirile „ecumenice” pot fi superficiale şi frivole; se poate observa exact acelaşi ton şi în cadrul convenţiilor şi „taberelor” „ortodoxe” şi la întrunirile „teologilor ortodocşi”. Sfinţii Părinţi nu sunt întotdeauua implicaţi sau discutaţi direct la astfel de
24 StVladimirs Theological Quarterly, 1969, nr. 3, p. 164.
51
întruniri, dar o sesizare a duhului unor astfel de întruniri ne va pregăti să înţelegem atmosfera pe care creștinii ortodocși aparent serioși o aduc cu ei atunci când încep să studieze spiritualitatea și teologia.
Una dintre cele mai mari organizaţii „ortodoxe din Statele Unite” este „Federaţia cluburilor ortodoxe ruse”, care constă în principal din membri ai fostei mitropolii ruso-americane, care are un congres anual ale cărui activităţi sunt destul de tipice pentru „ortodoxia” din America. Numărul din octombrie 1973 al Revistei ortodoxe ruse este dedicat congresului din 1973, la care episcopul Dimitrie de Hartford le-a spus delegaţilor: „Ceea ce văd aici, și o spun extrem de sincer, este că FROC este potenţial cea mai mare forţă spirituală în toată ortodoxia americană” (p. 18). Este adevărat că un număr de clerici participă la Congres, de obicei inclusiv mitropolitul Irineu, că există slujbe zilnic și că există întotdeauna un seminar pe teme religioase, în mod semnificativ, în timpul seminarului din acest an (intitulat în spirit „ortodox american” „Ce? Post din nou?”), „au fost ridicate întrebări cu privire la ţinerea serii de sâmbătă ca perioadă de pregătire pentru duminică. Au apărut conflicte deoarece stilul de viaţă american a făcut din noaptea de sâmbătă
52
«noaptea socială» a săptămânii”. Un preot care era prezent a oferit un răspuns ortodox la această întrebare: „Pentru sâmbătă seara el susţine participarea la Vecernie, mărturisirea și petrecerea în liniște a serii” (p. 28). Dar pentru cei care au plănuit Convenţia era evident că nu exista niciun „conflict”: ei au aranjat (ca la fiecare congres) pentru sâmbătă o seară a dansului cu totul în „stilul de viaţă american” și în alte seri alte activităţi de divertisment, inclusiv un „joc adolescentin” cu „formaţii de rock and roll”, o imitaţie de cazinou cu jocuri de noroc „cu o atmosferă care amintea de Las Vegas” și câteva indicaţii pentru bărbaţi „în arta «culturală» a dansului din buric” (p. 24).
Imaginile care însoţesc articolele arată unele dintre aceste frivolităţi, care ne asigură într-adevăr că americanii „ortodocși” nu au rămas în niciun caz în urma compatrioţilor lor în căutarea divertismentului nerușinat de prostesc presărate cu fotografii solemne de la dumnezeiasca Liturghie.
Acest amestec de sacru și frivol este considerat „normal” în „ortodoxia americană” astăzi; această organizaţie este (ca să repetăm cuvintele episcopului) „potenţial cea mai mare forţă spirituală din toată ortodoxia americană”. Dar cu ce pregătire spirituală
53
poate să vină o persoană la dumnezeiasca Liturghie după ce a petrecut în seara anterioară celebrând duhul acestei lumi şi a petrecut multe ore în timpul weekend-ului cu dis tracţii cu totul frivole? Un observator obiectiv nu poate decât să răspundă: O astfel de per soană aduce duhul lumesc cu el, lumescul es te însuşi aerul pe care îl respiră; şi prin ur mare, pentru el Ortodoxia însăşi intră în „sti Iul de viaţă” american „casual”. Dacă o astfe de persoană ar începe să îi citească pe Sfinţii Părinţi, care vorbesc despre un mod de vie ţuire cu totul diferit, fie îi va considera cu totul irelevanţi pentru propriul său mod de viaţă fie, altfel, ar trebui să le distorsioneze învăţătura pentru a o face aplicabilă la pro pria viaţă.
Acum să analizăm o întrunire „ortodo xă” mai serioasă, unde Sfinţii Părinţi sunt într-adevăr menţionaţi: „Conferinţele” anuale ale „Comisiei ortodoxe campus”. Numărul din toamna anului 1975 al revistei Grija a oferit fotografii de la Conferinţa din 1975, al cărei scop a fost cu totul „spiritual”: acelaşi duh „casual”, cu tinere în pantaloni scurţi (fapt care este o ruşine chiar şi pentru Convenţia FROC!) şi preotul care ţine „un cuvânt important” cu mâna în buzunar… şi într-o astfe de atmosferă creştinii ortodocşi discută astfel
de subiecte ca „Duhul Sfânt în Biserica Ortodoxă”. Acelaşi număr al revistei Grija ne oferă o idee despre
54
ceea ce se petrece în minţile unor astfel de oameni „casual”. O nouă rubrică despre „eliberarea femeilor” (cu un titlu atât de deliberat vulgar încât nu putem să îl reproducem aici) este publicat de un tânăr convertit deştept: „Când m-am convertit la ortodoxie, am crezut că am cunoştinţă de cele mai multe dintre problemele pe care le voi întâlni în Biserică. Ştiam despre scandalosul etnicism care divizează Biserica, despre certurile şi facţiunile care împovărează parohiile şi despre ignoranţa religioasă…” Acest autor în continuare susţine „reforma” restricţiei bisericeşti de patruzeci de zile pentru femeia lăuză, precum şi a altor atitudini „învechite” pe care acest american modern „luminat” le consideră „nedrepte”. Poate că nu a întâlnit niciodată un cleric sau un laic ortodox autentic care să îi fi putut explica înţelesul sau să îi arate sensul modului de vieţuire ortodox autentic; poate că dacă ar fi întâlnit o astfel de persoană, nici nu ar fi dorit să o înţeleagă, nici să priceapă faptul că cele mai grave „probleme” ale convertitului de astăzi nu se regăsesc în niciun caz în mediul ortodox uşor de criticat, ci mai degrabă în mintea şi atitudinea convertiţilor înşişi.
55
Modul de vieţuire reflectat în revista Grija nu este un mod de viaţă ortodox şi însuşi tonul publicaţiei face aproape imposibilă apropierea de modul de vieţuire ortodox. Astfel de reviste şi conferinţe reflectă majoritatea tinerilor răsfăţaţi, egocentrici şi frivoli de astăzi care, atunci când vin la credinţă, se aşteaptă să găsească o „spiritualitate confortabilă”, ceva care să pară instantaneu rezonabilă în minţile lor imature care au fost buimăcite de „educaţia lor modernă”. Tinerii şi mulţi clerici în vârstă de astăzi, ei înşişi fiind expuşi la atmosfera lumească în care tinerii cresc se coboară uneori să flateze critica grăbită a tinerilor la adresa bătrânilor lor şi „ghetourilor” lor ortodoxe, şi în cel mai bun caz susţin prelegeri academice neputincioase pe teme cu mult dincolo de capacitatea lor.
Ce folos are faptul de a li se vorbi unor oameni atât de tineri despre „îndumnezeire” sau despre „calea sfinţilor” (Grija, ediţia de toamnă, 1974) noţiuni care, în mod sigur, sunt inteligibile pentru studenţii de astăzi, dar pentru care aceştia sunt total nepregătiţi din punct de vedere emoţional şi duhovnicesc, fără să cunoască ABC-ul a ceea ce înseamnă nevoinţa în viaţa ortodoxă şi a se despărţi de propriul mediu şi educaţie lumească? Fără o astfel de pregătire şi instruire
56
în legătură cu ABC-ul vieţii duhovniceşti şi fără conştientizarea diferenţei dintre lumesc şi modul de vieţuire ortodox, astfel de prelegeri nu pot avea niciun rezultat duhovnicesc rodnic.
Văzând acest mediu din care provin tinerii creştin-ortodocşi de astăzi în America (şi în toată lumea liberă), nu este surprinzător faptul că există o lipsă generală de seriozitate în cele mai multe lucrări prelegeri, articole, cărţi legate de teologia ortodoxă şi spiritualitatea de astăzi; şi mesajul chiar şi al celor mai buni dintre conferenţiarii şi scriitorii din „mainstream-ul” jurisdicţiilor ortodoxe de astăzi pare straniu de neputincios, fără forţă duhovnicească. De asemenea, la un nivel mai popular, viaţa parohiei ortodoxe obişnuite de astăzi lasă impresia unei inerţii spirituale destul de similară cu cea a „teologilor ortodocşi” de astăzi. De ce se întâmplă astfel?
Neputinţa ortodoxiei, aşa cum este ea atât de vast exprimată şi trăită astăzi, este cu siguranţă ea însăşi produsul sărăciei, lipsei de seriozitate a vieţii contemporane. Ortodoxia astăzi, cu preoţii, teologii şi credincioşii săi, a devenit lumească.
Tinerii care vin din medii familiale confortabile şi fie acceptă, fie caută (cei „născuţi ortodocşi” şi „convertiţii” fiind la fel în această
57
privinţă) o religie care nu este îndepărtată de viaţa plină de satisfacţii pe care au cunoscut-o; profesorii şi conferenţiarii al căror mediu este lumea academică în care este cunoscut faptul că nimic nu este acceptat ca fiind serios în mod categoric, ca fiind o chestiune de viaţă şi de moarte; însăşi atmosfera academică marcată de lumescul satisfacţiilor în care se desfăşoară cele mai multe dintre „taberele” şi „conferinţele” şi „institutele” toţi aceşti factori se unesc pentru a produce o atmosferă de seră, artificială, în care, indiferent de ce s-ar spune cu privire la adevărurile sau experienţele ortodoxe înalte, prin însuşi contextul în care sunt spuse aceste lucruri şi din cauza orientării lumeşti atât a vorbitorului cât şi a ascultătorului, mesajul nu ajunge în adâncurile sufletului şi nu produce un angajament profund aşa cum era normal pentru creştinii ortodocşi.
în contrast cu această atmosferă de seră, educaţia ortodoxă naturală, transmiterea naturală a ortodoxiei însăşi, are loc în ceea ce obişnuia să fie mediul ortodox natural: mănăstirea (unde nu doar începătorii, ci şi laicii evlavioşi vin pentru a fi instruiţi atât prin atmosfera unui loc sfânt cât şi prin convorbirile cu un stareţ deosebit de venerat), parohia normală (dacă preotul ei este unul dintre cei
58
„de modă veche”, înflăcărat pentru ortodoxie şi atât de dornic de mântuirea turmei sale încât nu le va scuza păcatele şi obiceiurile lumeşti, ci îi va îndemna mereu spre o viaţă duhovnicească mai înaltă), chiar şi şcoala teologică, dacă este de tip vechi (şi nu modelată după universităţile laice din Apus), în care există oportunitatea de a avea contact personal cu profesori cu adevărat ortodocşi, care îşi trăiesc credinţa şi gândesc potrivit „vechii şcoli” a credinţei şi evlaviei.
Dar toate acestea ceea ce obişnuia să fie considerat drept mediu ortodox normal sunt acum dispreţuite de creştinii ortodocşi care sunt în armonie cu mediul artificial al lumii moderne, şi nici nu mai fac parte din experienţa noii generaţii. În comunitatea imigranţilor ruşi, „teologii” noii şcoli (cei care sunt dornici să fie în armonie cu moda intelectuală, ca să ne referim la cei care au primit recent o bursă romano-catolică sau protestantă, care sunt dornici să adopte în întregime tonul „casual” al vieţii contemporane şi în special al lumii academice) au fost numiţi pe bună dreptate „teologi cu ţigară”. La fel de justificată ar fi şi numirea de „teologi la un pahar de vin” sau susţinătorii „teologiei cu stomacul plin” sau ai „spiritualităţii confortabile”. Mesajul lor nu are nicio putere, pentru
59
că ei înşişi sunt cu totul din această lume şi se adresează unor oameni lumeşti într-o atmosferă lumească din toate acestea nu se nasc isprăvi ortodoxe, ci doar discuţii inutile şi goale, fraze pompoase.
O reflectare fidelă a acestui duh la nivel popular poate fi văzută într-un scurt articol scris de un laic cunoscut al arhidiocezei greceşti din America şi publicat în ziarul oficial al acestei jurisdicţii. În mod evident influenţat de „renaşterea patristică” care a lovit arhidioceza grecească şi seminarul său acum câţiva ani, acest laic scrie: „Expresia a se linişti este foarte utilă astăzi. Este de fapt o parte importantă a tradiţiei noastre ortodoxe, dar lumea rapidă în care trăim pare să o îmi pingă afară din programul nostru”. Pentru a găsi această linişte el susţine „să se înceapă, chiar şi în casele noastre… La masă înainte de a mânca, în locul unei rugăciuni spuse din memorie, de ce să nu fie un minut de rugăciune în tăcere şi rostirea comună a Tatălui nostru? Am putea, de asemenea, să facem această experienţă în parohiile noastre în timpul slujbelor. Nimic nu trebuie adăugat sau înlăturat. La sfârşitul slujbei pur şi simplu renunţaţi la orice rugăciune rostită, cântare sau mişcare, şi doar rămâneţi în tăcere, rugându-ne fiecare dintre noi pentru prezenţa
60
lui Dumnezeu în vieţile noastre. Liniştea şi disciplina trupului fac parte din tradiţia noastră ortodoxă. În secolele trecute s-a numit în Biserica răsăriteană, mişcarea isihastă… A sta în linişte. Acesta este un început pentru renaşterea lăuntrică de care avem nevoie cu toţii şi pe care ar trebui să o căutăm”. (The Orthodox Observer, sept. 17,1975, p. 7).
în mod evident, autorul are intenţii bune, dar ca şi bisericile ortodoxe de astăzi, el este prins în capcana unei gândiri lumeşti care îi face imposibilă vederea lucrurilor în modul ortodox normal. Este inutil să mai spunem că dacă cineva îi va citi pe Sfinţii Părinţi şi va trece printr-o „renaştere patristică” doar pentru a introduce în programul personal din loc în loc câte un moment de linişte pur exterioară (care este în mod evident plină în interior de duhul lumesc al întregii vieţi din afara acelui moment) şi să umfle această linişte cu numele înalt de isihasm atunci este mai bine să nu îi mai citim deloc pe Sfinţii Părinţi, deoarece această lectură nu va face decât să ne transforme în ipocriţi şi farsori, la fel de incapabili de a separa sacrul de frivol cum sunt cei din organizaţiile ortodoxe pentru tineret.
Pentru a-i putea citi pe Sfinţii Părinţi trebuie să ne nevoim să ieşim din această atmosferă
61
lumească, după ce admitem că este ceea ce este. O persoană care se simte bine în atmosfera „taberelor…, conferinţelor” şi „institutelor” ortodoxe de astăzi nu se poate simţi bine în lumea spiritualităţii ortodoxe autentice, care are un „ton” cu totul diferit faţă de cel care este prezent în aceste expresii tipice de lumesc „religios”.
Trebuie să ne confruntăm cu un adevăr dureros, dar necesar: cel care îi citeşte cu seriozitate pe Sfinţii Părinţi şi care se luptă după puterea sa (chiar dacă la un nivel foarte primitiv) să ducă o viaţă duhovnicească ortodoxă trebuie să nu fie în pas cu vremurile, trebuie să fie străin faţă de atmosfera mişcărilor şi discuţiilor „religioase” contemporane, trebuie să se lupte în mod conştient să ducă o viaţă diferită de cea reflectată în aproape toate cărţile şi revistele „ortodoxe” de astăzi.
Toate acestea, în mod cert, sunt mai uşor de zis decât de făcut; dar există câteva ajutoare de natură generală care ne pot fi de folos în această luptă. Vom reveni la acest aspect după o scurtă examinare a unei alte capcane care trebuie evitate în studiul scrierilor Sfinţilor Părinţi.
62
A treia capcană: „râvna fără cunoştinţă” (Rom. 10, 2)25
Dată fiind neputinţa şi platitudinea „ortodoxiei” lumeşti de astăzi, nu este surprinzător faptul că unii, chiar din interiorul organizaţiilor „ortodoxe” lumeşti, ar putea surprinde o scânteie din focul adevăratei ortodoxii care există în slujbele dumnezeieşti şi în scrierile patristice şi, ţinând-o ca un standard împotriva celor care sunt mulţumiţi cu o religie lumească, vor deveni zeloţi ai adevăratei vieţi şi credinţe ortodoxe. În sine acest fapt este demn de apreciere; dar în practică nu este atât de uşor să scapi de mrejele lumescului şi mult prea adesea astfel de zeloţi nu doar că vădesc multe semne ale lumescului de care vor să scape, ci sunt, de asemenea, duşi în afara tradiţiei ortodoxe către ceva care seamănă mai mult cu un sectarism febril.
Cel mai frapant exemplu de o astfel de „râvnă fără cunoştinţă” se poate vedea în mişcarea „harismatică” de astăzi. Nu este nevoie să descriem aici această mişcare. Fiecare număr al revistei „harismatice ortodoxe”, The
25 O descriere detaliată poate fi citită în Orthodoxy and the Religion of the Future, St. Herman of Alaska Brotherhood, 1975. În limba română volumul Ortodoxia şi religia viitorului a avut parte de mai multe traduceri.
63
Logos, dovedeşte din ce în ce mai clar faptul că cei dintre creştinii ortodocşi care au fost atraşi în această mişcare nu au nicio pregătire solidă în privinţa experienţei creştinismului patristic şi apologiile lor sunt aproape în întregime protestante ca limbaj şi ton.
în revista The Logos, în mod cert, s-a citat din scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog şi ale Sfântului Serafim de Sarov cu privire la dobândirea Duhului Sfânt; dar contrastul dintre aceste învăţături ortodoxe autentice despre Duhul Sfânt şi experienţele protestante descrise în aceeaşi revistă este atât de izbitor, încât este evident faptul că sunt implicate două realităţi cu totul diferite: una, Duhul Sfânt, care vine doar la cei care se luptă în viaţa ortodoxă adevărată, dar (în aceste vremuri din urmă) nu într-un mod spectaculos; şi o cu totul alta, „duhul vremii” religios ecumenist, care îi cuprinde anume pe cei care renunţă la (sau nu au cunoscut niciodată) modul de viaţă ortodox „exclusiv” şi „se deschid” unei noi revelaţii accesibile tuturor, indiferent de sectă. Dacă cineva îi studiază cu grijă pe Sfinţii Părinţi şi aplică învăţăturile lor în propria viaţă, va putea să detecteze într-o astfel de mişcare semnele înşelării spirituale (prelest) şi va recunoaşte, de asemenea,
64
practicile şi tonul destul de ne-ortodox, care sunt caracteristice înşelării.
Există, de asemenea, o formă destul de nespectaculoasă a „râvnei fără cunoştinţă” care poate fi un pericol mai mult pentru creştinul ortodox de rând care este serios, deoarece îl poate duce la rătăcire în viaţa sa spirituală fără să fie evidente nici unele dintre semnele mai clare ale înşelării spirituale. Acesta este un pericol în special pentru noii convertiţi, pentru începătorii din mănăstiri şi, într-un cuvânt, pentru oricine a cărui râvnă este tânără, în mare parte neîncercată prin experienţă şi netemperată prin precauţie.
Acest tip de râvnă este produsul alăturării a două atitudini de bază. Prima este idealismul înalt care este inspirat în special de relatările despre vieţuirea în pustie, despre nevoinţele ascetice aspre, despre stările spirituale înalte. Acest idealism în sine este bun şi este caracteristic pentru orice râvnă autentică pentru o viaţă duhovnicească; dar, pentru a fi rodnic, trebuie să fie temperat de experienţa reală a dificultăţilor războiului duhovnicesc şi de smerenia născută din acest război, dacă este autentică.
Pentru a cita din nou cuvintele episcopului Ignatie Briancianinov, „fără această temperare va pierde contactul cu realitatea
65
vieţii duhovniceşti şi va fi zadarnic prin urmarea unui „vis imposibil al unei vieţi perfecte zugrăvite viu şi atrăgător în imaginaţia lui”. Pentru a face rodnic acest idealism trebuie să se ştie cum se poate urma sfatul episcopului Ignatie: „Să nu ai încredere în gândurile, opiniile, visele, impulsurile sau înclinaţiile tale, chiar dacă îţi oferă sau îţi pun în faţă într-o formă atrăgătoare cea mai sfântă viaţă monahală” (Arena, cap. 10.).
în al doilea rând, la acest idealism înşelător este adăugat, în special în epoca noastră raţionalistă, o atitudine extrem de critică îndreptată spre orice nu se ridică la nivelul standardului imposibil de înalt al începătorului. Aceasta este cauza principală a dezamăgirii care îi loveşte adesea pe convertiţi şi începători după ce prima lor explozie de entuziasm pentru ortodoxie sau pentru viaţa monahală s-a domolit.
Această dezamăgire este un semn sigur că abordarea lor faţă de viaţa duhovnicească şi faţă de citirea scrierilor Sfinţilor Părinţi a fost unilaterală, cu o accentuare prea mare a cunoaşterii abstracte, care duce la îngâmfare, şi o lipsă de importanţă sau o ignoranţă totală faţă de durerea inimii care trebuie să însoţească lupta duhovnicească. Aşa se întâmplă cu începătorul care descoperă că regula de
66
post din mănăstirea pe care a ales-o nu este la măsura celei despre care a citit la Părinţii pustiei sau că tipicul slujbelor dumnezeieşti nu este urmat la literă sau că părintele său duhovnic are neputinţe omeneşti ca oricine altcineva şi nu este de fapt un „stareţ purtător de Dumnezeu”; dar acelaşi începător este primul care ar ceda dacă ar avea o regulă de post sau un tipic nepotrivit pentru slăbiciunea spirituală din zilele noastre şi pentru care este Imposibil să îi acorde încredere părintelui său duhovnic fără de care nu poate fi povăţuit spiritual deloc. Oamenii care trăiesc în lume pot găsi paralele exacte pentru această situaţie monahală în cazul noilor convertiţi din parohiile ortodoxe de astăzi.
învăţătura patristică despre durerea inimii este una dintre cele mai importante învăţături pentru zilele noastre când „cunoştinţele intelectuale” sunt accentuate atât de mult în detrimentul dezvoltării potrivite a vieţii emoţionale şi duhovniceşti. Acest aspect va fi discutat în capitolele potrivite din această Patrologie. Lipsa acestei experienţe esenţiale este mai mult decât orice responsabilă pentru diletantismul, trivialitatea, lipsa de seriozitate pentru studiul comun al scrierilor Sfinţilor Părinţi astăzi; fără ea învăţăturile Sfinţilor Părinţi nu pot fi aplicate în propria
67
viaţă. Se poate ca cineva să ajungă la cel mai înalt nivel de înţelegere intelectuală a învăţăturii Sfinţilor Părinţi, poate avea la „degetul mic” citate din Sfinţii Părinţi despre orice subiect posibil, poate avea „experienţe spirituale” care par să semene cu cele descrise în cărţile patristice, ar putea chiar să ştie toate capcanele în care se poate cădea în viaţa duhovnicească — şi totuşi, fără durerea inimii, se poate să fie ca un smochin neroditor, un „ştiutor a toate” plictisitor care are întotdeauna dreptate, sau un adept al tuturor experienţelor „harismatice” de astăzi, care nu cunoaşte şi care nu poate distinge adevăratul duh al Sfinţilor Părinţi.
Tot ceea ce s-a spus mai sus nu este în niciun caz un catalog complet al modurilor în care să nu se citească sau să se abordeze scrierile Sfinţilor Părinţi. Nu este decât o serie de indicii despre multele moduri în care este posibil să ne apropiem de Sfinţii Părinţi într-un mod greşit şi prin urmare fără a avea vreun folos sau chiar vătămându-ne de pe urma unei astfel de lecturi. Este o încercare de a-l avertiza pe creştinul ortodox că studiul scrierilor Sfinţilor Părinţi este un lucru serios, care nu trebuie făcut cu lejeritate, după modelele intelectuale ale zilelor noastre.
68
Dar acest avertisment nu ar trebui să îl sperie pe creştinul ortodox serios. Citirea scrierilor Sfinţilor Părinţi este, într-adevăr, indispensabilă pentru cel care pune preţ pe mântuirea sa şi îşi doreşte să lucreze la ea cu teamă şi cu cutremur; dar este nevoie ca această citire să se facă astfel încât să se dobândească un folos cât mai mare.26
26 Din The Orthodox Word, Vol. 11, Nr. 6 (Nov.-Dec., 1975), PP228-239. Pare să fi fost începutul unei cărţi cu titlul The Holy Fathers of Orthodox Spirituality. Din păcate, această serie de articole s-a încheiat cu această a treia parte.
69
Anexă:
Cum să citim Sfintele Scripturi27
Este bine cunoscut faptul că protestanţii petrec mult timp cercetând Sfânta Scriptură, deoarece pentru ei ea este totul. Pentru noi, creştin-ortodocşii, Scriptura are un loc esenţial. Cu toate acestea, adesea, nu profităm de acest lucru şi nu realizăm cât de importantă este pentru noi; sau, dacă realizăm, adesea nu o abordăm în duhul potrivit, deoarece abordarea protestantă şi cărţile protestante despre Scripturi sunt răspândite, în timp ce abordarea ortodoxă este destul de diferită.
Faptul că Scriptura este o parte esenţială a credinţei noastre poate fi văzut în slujbele noastre ortodoxe. Există citiri zilnice din Noul Testament, atât din Epistole cât şi din Evanghelii. Pe parcursul unui an se citeşte aproape întreg Noul Testament. În primele trei zile din săptămâna de dinainte de Paşti sărbătoarea învierii lui Hristos, cele
27 Cuvânt ţinut de ieromonahul Serafim Rose în anul 1979, cu ocazia pelerinajului de vară de la Mănăstirea Sfântul Gherman din Alaska, Platina.
70
patru Evanghelii sunt citite la biserică şi în Joia Mare din Săptămâna Patimilor se citesc douăsprezece pericope lungi din Evanghelii care au legătură cu Patimile Domnului nostru, cu versete care se cântă între pericope, în care se comentează pe marginea acestor fragmente evanghelice.
Vechiul Testament este şi el folosit în cadrul slujbelor. La vecerniile din ajunul marilor sărbători se fac trei lecturi care prefigurează sărbătoarea. Şi slujbele dumnezeieşti înseşi sunt bogate în versete biblice, trimiteri biblice şi inspiraţie care vine direct din Sfânta Scriptură. Creştinii ortodocşi citesc Scriptura şi în afara slujbelor. Sfântul Serafim de Sarov, în viaţa sa monahală, citea întreg Noul Testament în fiecare săptămână. Poate din cauză că avem o atât de mare bogăţie de Scriptură în tradiţia noastră ortodoxă suntem adesea vinovaţi de subestimarea Scripturilor, de nepreţuirea şi nefolosirea lor.
Unul dintre cei mai de seamă tâlcuitori ai Sfintei Scripturi pentru noi este Sfântul Ioan Gură de aur, un Părinte de la începutul secolului al IV-lea. El a scris comentarii la întreg Noul Testament, inclusiv la epistolele Sfântului Pavel, precum şi la multe dintre cărţile Vechiului Testament. Într-o predică legată de Scriptură, el se adresează turmei
71
sale: „Vă îndemn, şi nu voi înceta de a vă îndemna, să luaţi aminte nu doar la ceea ce se spune aici, ci când sunteţi acasă ar trebui să vă ocupaţi şi atunci cu atenţie de citirea Sfintei Scripturi. Nimeni să nu îmi spună cuvinte atât de reci şi vrednice de judecată ca acestea: Sunt ocupat cu un proces, am obligaţii în cetate, am soţie, trebuie să îmi hrănesc copiii şi nu este datoria mea să citesc Scriptura, ci este datoria celor care au renunţat la toate. Ce spui?! Nu este datoria ta să citeşti Scripturile, deoarece eşti prins de nenumărate griji? Dimpotrivă, este cu atât mai mult datoria ta decât a acelora, mai mult decât a monahilor; ei nu au nevoie atât de mult de ajutor ca tine, care trăieşti în mijlocul unor astfel de griji. Cu atât mai mult ai nevoie de tratament tu, deoarece te afli constant în faţa unor astfel de lovituri şi eşti atât de des rănit. Citirea Scripturii este o mare apărare împotriva păcatului. Neştiinţa Scripturii este o mare nenorocire, o mare prăpastie. A nu şti nimic din cuvintele lui Dumnezeu este un dezastru. Asta a dus la erezii, la imoralitate; a întors totul cu susul în jos”.
Aici vedem că citirea Sfintei Scripturi ne oferă o armă puternică în lupta împotriva ispitelor lumeşti din jurul nostru şi noi nu citim îndeajuns. Biserica Ortodoxă, departe
72
de a fi împotriva citirii Scripturii, o încurajează mult. Biserica este doar împotriva răstălmăcirii Scripturii, împotriva citirii prin prisma propriilor opinii şi patimi personale, chiar a păcatelor noastre care îşi pun amprenta pe textul sacru.
Când auzim că protestanţii sunt foarte entuziasmaţi cu privire la ceva ce spun ei că se află în Scriptură cum este învăţătura despre răpirea în cer, de exemplu, sau hiliasmul nu suntem împotriva citirii Scripturii, ci împotriva răstălmăcirii Scripturii. Pentru a evita noi înşine această capcană trebuie să înţelegem ce este acest text sacru şi cum ar trebui să îl abordăm. Biblia Sfânta Scriptură, Vechiul şi Noul Testament nu este o carte comună. Este o carte care nu are un conţinut omenesc, ci cuprinde adevăruri revelate în mod dumnezeiesc. Este cuvântul lui Dumnezeu. Prin urmare, trebuie să îl abordăm cu evlavie şi cu pocăinţă în inimă, nu cu o curiozitate inutilă şi cu răceală academică. În zilele noastre nu ne putem aştepta ca o persoană care nu are nicio afinitate faţă de creştinism, nicio afinitate faţă de Scripturi, să aibă o atitudine corespunzătoare de evlavie.
Cu toate acestea, există o astfel de putere în cuvintele Scripturilor în special în
73
Evanghelii încât ele pot converti o persoană chiar şi fără această atitudine corespunzătoare. Am auzit de cazuri în ţările comuniste; poliţia iese în echipe speciale pentru a persecuta credincioşii şi pentru a le risipi întrunirile; le confiscă toate cărţile: Bibliile, cărţile de slujbă, textele patristice multe scrise de mână. Ar trebui să le ardă, dar uneori fie persoana care este însărcinată cu arderea lor, fie cea care le adună devine curioasă şi începe să citească materialele condamnate. Şi au fost cazuri în care acest lucru a schimbat viaţa acelei persoane. Dintr-o dată îl întâlneşte pe Hristos. Şi este şocat, în special dacă a fost educat să creadă că acesta este un mare rău; descoperă că nu există niciun rău aici, ci mai degrabă ceva minunat.
Mulţi cercetători moderni abordează Scriptura cu un duh academic, rece; ei nu doresc să îşi mântuiască sufletele prin citirea Scripturilor: ei nu vor decât să demonstreze cât de mari cărturari sunt, ce idei noi pot să mai descopere; vor să îşi facă un nume. Dar noi, cei care suntem creştin-ortodocşi, trebuie să avem cea mai mare evlavie şi înfrângere a inimii; adică, trebuie să ne apropriem de cuvântul lui Dumnezeu cu dorinţa de a ne schimba inimile. Citim Sfintele Scripturi cu scopul de a dobândi mântuirea, nu, aşa cum
74
cred unii protestanţi, pentru că suntem deja mântuiţi fără posibilitatea de a cădea, ci mai degrabă ca unii care încercăm cu disperare să păstrăm mântuirea pe care Hristos ne-a dat-o, deplin conştienţi de sărăcia noastră spirituală.
Pentru noi, citirea Scripturii este pur şi simplu o chestiune de viaţă şi de moarte. Aşa cum a scris regele David în Psalmi: De cuvintele Tale s-a înfricoşat inima mea. Bucura-mă-voi de cuvintele Tale ca cel ce a aflat comoară mare (Ps. 118, 161-162). Scriptura conţine adevărul şi nimic altceva.
Prin urmare, trebuie să studiem Scriptura crezând în adevărul ei, fără îndoială şi fără critici. Dacă avem atitudinea din urmă nu vom avea niciun folos din citirea Scripturii, ci doar ne vom alătura acelor oameni „înţelepţi” care cred că ştiu mai multe decât revelaţia lui Dumnezeu. De fapt, înţelepţii acestei lumi ratează adesea înţelesurile Sfintei Scripturi. Domnul nostru S-a rugat: Mulţumesc Ţie, Părinte,… că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor (Lc. 10, 21). Abordarea noastră nu trebuie să fie sofisticată, nu trebuie să fim cercetători complicaţi; trebuie să fim simpli. Şi, dacă suntem simpli, cuvintele vor avea sens pentru noi.
75
Pentru ca citirea Scripturii să fie cu folos, să ne ajute la mântuirea sufletelor, trebuie ca noi înşine să ducem o viaţă duhovnicească în conformitate cu Evanghelia. Scripturile sunt adresate anume celor care se străduiesc să ducă o viaţă duhovnicească. Ceilalţi le vor citi adesea în zadar şi nici nu vor înţelege mare lucru. Sfântul Pavel învaţă: Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte (I Cor. 2, 14). Cu cât ducem o viaţă mai duhovnicească, cu atât suntem mai capabili să înţelegem Sfintele Scripturi.
Un al doilea aspect. Deoarece suntem slabi şi nu ne putem lăuda decât cu slăbiciunile noastre, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să ne deschidă ochii înţelegerii noastre prin harul Său. Nici chiar ucenicii lui Hristos pe drumul spre Emaus nu au înţeles Scripturile; ei nu au înţeles că Hristos era cel din faţa lor care le tâlcuise Scripturile, până când Hristos însuşi nu le-a deschis minţile (cf. Luca 24, 45). Aşadar, până ce nu ni se deschid minţile prin harul lui Dumnezeu vom citi Scriptura şi nu o vom înţelege; auzind, nu vom înţelege, văzând, nu vom vedea.
76
Inspiraţia Scripturii
De ce spunem că Scriptura este cuvântul inspirat al lui Dumnezeu? Printre ocultişti şi spiritişti există un fenomen cunoscut ca scriere automată, în care o persoană este literalmente posedată de un spirit şi scrie fără a-şi folosi voia liberă. De fapt, ultima modă în acest tip de ocultism este de a sta în faţa unei maşini de scris şi de a lăsa spiritul să pună stăpânire pe degetele tale şi astfel apar „mesajele spiritiste”. Acesta este modul în care lucrează demonii. Sfântul Vasile, în introducerea sa la comentariul la cartea Profetului Isaia, scrie:
„Unii spun că (profeţii) au profeţit fiind în extaz, mintea omenească fiindu-le acoperită de Duhul. Este însă împotriva făgăduinţei prezenţei dumnezeieşti ca cel inspirat să fie făcut nesimţitor, şi, când a ajuns plin de învăţăturile dumnezeieşti, atunci el să-şi fi ieşit din propria minte, iar alţii să aibă folos de la el, dar el însuşi să fie lipsit de folosul din propriile cuvinte. Pe scurt, ce sens potrivit ar avea ca prin Duhul înţelepciunii să devină asemănător unui nebun şi prin Duhul cunoaşterii să-şi arunce însoţitorul [conştiinţa]? Nici lumina nu produce orbire, ci trezeşte puterea văzătoare care subzistă în fire, nici Duhul nu produce sufletelor întunecare,
77
ci ridică mintea curăţită de petele păcatului către contemplarea celor raţionale.”28
Prin urmare, revelaţia Sfintei Scripturi este dată oamenilor curaţi şi sfinţi care se află într-o stare înaltă şi inspirată, dar în deplinătatea facultăţilor mintale. Cei care doresc să înţeleagă Scripturile trebuie în mod asemănător să se lupte să ducă o viaţă curată şi sfântă, primind harul lui Dumnezeu pentru a înţelege ceea ce a descoperit Duhul. Sfântul Vasile în aceeaşi introducere scrie:
„Cea mai mare şi cea dintâi harismă, care are trebuinţă de un suflet curăţit, este primirea inspiraţiei dumnezeieşti pentru a le profeţi pe cele ale lui Dumnezeu. (Acest lucru se referă la cei care au scris Scriptura). Iar a doua după ea, dar care are nevoie de o purtare de grijă care să nu fie nici mică, nici întâmplătoare, este de a asculta sensul celor spuse de către Duhul şi de a nu le ignora pe
28 Sfântul Vasile cel Mare, Comentariu la Cartea Profetului Isaia, traducere, introducere şi note de diac. conf. dr. Alexandru Mihăilă, Editura Basilica, Bucureşti, 2012, p. 21. (Explicaţiile aflate între paranteze rotunde aparţin părintelui Serafim Rose, nu traducătorului volumului respectiv cele ale sale fiind marcate cu paranteze drepte, ca în volumul din care este luat acest citat şi cele care urmează.)
78
cele spuse, ci a fi călăuzit direct la aceasta de către Duhul.”29
Adică, al doilea cel mai important lucru este de a înţelege ceea ce au scris aceşti profeţi, scriitorii Sfintelor Scripturi, în starea lor de inspiraţie. Deci şi noi înşine trebuie să ne străduim să primim harul şi inspiraţia lui Dumnezeu pentru a înţelege Scriptura. Prin urmare, nevoinţa de a interpreta Scriptura nu este una uşoară. De fapt, Sfântul Vasile ne învaţă: „Să ne întâlnim fără poticneală cu Scripturile, slujindu-ne de cele uşor de înţeles, dar nefiind vătămaţi de cele mai neclare. ”30
Cum poate fi aceasta? El scrie:
„După cum, în această privinţă, Creatorul nostru nu a permis ca toate să ne apară deodată ca la cele necuvântătoare (adică blana care să ne îmbrace, coarnele ca să ne apărăm etc.), nu fiindcă ne invidia pentru mijloacele de trai, ci fiindcă a plănuit lipsa celor necesare drept o şcoală pentru noi a raţiunii, la fel a plănuit (uneori) umbrirea în Scripturi spre folosul minţii, determinând lucrarea acesteia. Mai întâi, pentru ca ocupată cu acestea, [mintea] să fie retrasă de la cele inferioare;
29 Idem, p. 17.
30 Idem, p. 22.
79
apoi, pentru că cele dobândite cu osteneală sunt iubite mai mult, iar cele adăugate în timp îndelungat rămân mai durabil. Nu este râvnită desfătarea de cele a căror dobândire este uşoară, căci este lesne de dispreţuit prezenţa celor la îndemână şi considerată nevrednică de păstrare pentru cei care le posedă.31 Adică, vedem că Scripturile sunt în mod deliberat dificile pentru ca noi să ne forţăm mintea să se ridice la o stare de înţelegere şi nu să primim pur şi simplu de-a gata un înţeles evident.
Toate acestea ne arată că citirea Scripturii nu trebuie tratată cu uşurătate şi nu are ca scop doar asimilarea unor informaţii pe care le putem primi sau abandona. Mai degrabă, ea are ca scop mântuirea sufletelor noastre. Şi pe măsură ce citim trebuie să ne aflăm în proces de transformare a sinelui nostru, pentru că acesta este scopul Scripturii. Dacă nu suntem convertiţi, scopul ei este de a ne converti; dacă suntem deja convertiţi, scopul este ca noi să lucrăm mai mult la noi înşine, dacă lucrăm la noi scopul este de a ne smeri ca să nu gândim semeţ despre noi înşine. Nu există vreo stare în care Scriptura să nu fie relevantă pentru noi.
31 Idem, pp. 22-23.
80
Toate acestea sunt foarte diferite din perspectiva învăţăturilor acelor protestanţi care privesc Scriptura ca pe un oracol infailibil (care este, de fapt, o abordare similară credinţei în infailibilitatea papei de la Roma) şi consideră că raţiunea sănătoasă a omului poate cuprinde înţelesurile scripturistice. Dacă ne uităm la nenumăratele secte protestante vom vedea că fiecare din ele are diferite interpretări stranii pentru acelaşi pasaj şi toţi spun că interpretarea lor este sensul „evident” al textului respectiv. Uneori ei învaţă greaca şi spun că acela este în mod „evident” sensul în greacă, în timp ce altcineva are exact interpretarea opusă şi crede că este la fel de evidentă. De unde poţi şti ce spune de fapt Scriptura?
Cum să tâlcuim Sfânta Scriptură
Mai întâi câteva exemple de răstălmăcire a Scripturii:
Există în Scriptură numeroase pasaje care par că se contrazic. De exemplu, Oricine rămâne întru El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut nici nu L-a cunoscut (I Ioan 3, 6). Potrivit sensului propriu al acestui pasaj ai crede că o persoană care devine creştină încetează să mai păcătuiască. Dacă aşa stau lucrurile, de ce mai avem spovedania?
81
De ce ne uităm la noi înşine şi vedem că păcătuim încontinuu? Aceasta înseamnă oare că nu suntem cu adevărat creştini? Dar în aceeaşi epistolă citim: Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi (1 Ioan 1, 8). Cum poate acelaşi autor să spună două lucruri în aparenţă atât de contradictorii? Este evident că avem nevoie de o înţelegere mai profundă a ambelor pasaje. Trebuie să înţelegem că în timp ce avem harul lui Dumnezeu nu păcătuim; când păcătuim este o dovadă a faptului că am pierdut harul lui Dumnezeu şi trebuie să ne luptăm să îl recâştigăm. Trebuie să recunoaştem că există un standard, un model, pe care trebuie să îl urmăm, şi anume de a nu păcătui. Nu trebuie să ne amăgim pe noi înşine gândind că suntem în permanenţă într-o stare fără de păcat; mai degrabă, ne străduim în permanenţă, spre o astfel de stare, uneori ajungând la ea şi apoi căzând din ea. Aceasta este ridicarea noastră creştină. Aceste fragmente trebuie citite având conştiinţa a ceea ce înseamnă lupta creştinului ortodox.
Din nou, Sfântul Matei spune: Şi tată al vostru să nu vă numiţi pe pământ (23, 9). Mulţi protestanţi interpretează acest cuvânt în mod literal şi refuză să îi numească pe clerici cu apelativul „părinte”. Dar chiar
82
această carte a Sfântului Matei îl numeşte pe Avraam tată al nostru al tuturor. Bineînţeles că se referă la un tată care nu mai este în viaţă; aceasta este o diferenţă.
în Epistola sa către Evrei, Sfântul Pavel vorbeşte despre părinţii şi despre profeţii Vechiului Testament; şi aceştia sunt de asemenea adormiţi. Dar vorbeşte şi despre părinţi care sunt în viaţă: Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos (I Cor. 4,15). Aici spune destul de limpede că „eu sunt părintele vostru duhovnicesc”. Nu spune aceasta în prea multe cuvinte, astfel încât protestanţii trec cu vederea acest fragment. Cu toate acestea, el spune că avem mulţi părinţi, prin urmare ai câţiva părinţi şi eu sunt unul dintre aceştia deoarece te-am născut în Evanghelie. Aceasta pare să contrazică ceea ce spune Domnul: Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ. Dar aici Domnul nostru vorbeşte despre Tatăl cel unul; Este Unul care este Tată într-un sens în care nimeni nu mai este tată. Sunt alţii care sunt tată într-un sens limitat: există părinţi duhovniceşti, există părinţi trupeşti…, aceştia toţi sunt părinţi, dar de diferite tipuri. Aşa cum spune El însuşi:
83
Nici învăţători să nu vă numiţi, că învăţătorul vostru este unul: Hristos (Mat. 23,10).
Literal vs. Non-literal
Odată ne-au vizitat nişte protestanţi care ne-au spus că ei interpretează Biblia într-un sens pur literal. I-am întrebat despre pasajul Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi (Ioan 6, 53). Şi primul lucru pe care l-au spus a fost: „Ei bine, acesta nu este în sens literal”. Imediat s-au contrazis. Ei cred că acceptă totul literal, dar se justifică pentru că nu acceptă în sens literal acele pasaje care nu sunt în acord cu credinţele lor.
Multe fragmente din Scriptură nu pot fi înţelese decât în contextul învăţăturii dogmatice pe care o persoană o primeşte fie din alte Scripturi, fie din altă sursă, fie de la autoritatea Bisericii, fie prin opiniile personale ale unui anumit învăţător. Unii adventişti de ziua a şaptea, comentând legat de promisiunea Domnului făcută tâlharului înţelept, Adevărat zic ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai (Luca 23, 43), susţin că este o greşeală de tipar şi ar trebui să fie scris: Adevărat zic ţie, în acea zi vei fi…, deoarece ei cred că atunci când o persoană moare, sufletul ei
84
adoarme şi prin urmare tâlharul nu putea fi cu Hristos în rai astăzi. Aici avem un exemplu despre modul în care este schimbat înţelesul Scripturii pentru a se potrivi credinţelor cuiva. Şi deoarece învăţătura lor dogmatică este greşită cu privire la acest subiect, interpretarea pe care o dau Scripturii este de asemenea greşită.
Sunt multe asemenea probleme care pot fi detectate dacă sunt avute în vedere în mod separat diferite versete ale Scripturii. Unii protestanţi discută aprins astfel de probleme ore în şir, chiar ani. Este important pentru noi să nu rămânem prinşi în astfel de probleme. Trebuie să înţelegem principiile tâlcuirii corecte a Scripturii. Despre acest lucru, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie în omilia sa la Filipeni: „Nu trebuie să prindem pur şi simplu cuvintele Scripturii şi să le smulgem din legătura şi contextul lor. Nu trebuie să luăm cuvinte, lipsindu-le de susţinerea dată cele care le preced şi de cele care le urmează, pur şi simplu pentru a ridiculiza şi pentru a face trucuri deştepte. Pentru că dacă în procesele penale, unde cercetăm treburi lumeşti, punem înainte tot ceea ce ne serveşte drept justificare a cauzei noastre locul şi timpul, cauzele, persoanele şi multe altele nu ar fi absurd ca atunci când avem în faţa noastră
85
lupta pentru viaţa veşnică să cităm cuvintele Scripturii în mod simplist, aşa cum apar.”
Aceasta este exact ceea ce fac protestanţii; fără să aibă întreg contextul, fără să aibă întreaga dogmă teologică argumentată, ei citează din Scriptură la întâmplare: „Este evident că vrea să spună acest lucru”. Dar Scripturile trebuie înţelese în context, în cadrul mai amplu al cărţii în care apar citatele, în restul Sfintei Scripturi şi în cadrul întregii învăţături a lui Hristos aşa cum a fost ea transmisă în Biserică.
O întrebare dificilă se referă la ce anume din Sfânta Scriptură poate fi interpretat literal şi ce nu trebuie interpretat literal. Nu putem răspunde la această întrebare prin „raţiunea sănătoasă comună”, deoarece aceasta nu duce decât la apariţia de noi secte.
Sfântul Simeon Noul Teolog, marele părinte ortodox al secolului al XI-lea, explică aceasta într-o formă concisă: „Hristos Stăpânul tuturor ne învaţă zilnic prin Sfânta Evanghelie, în care unele lucruri sunt spuse într-un mod ascuns, astfel încât să nu fie înţelese de mulţi, atunci când vorbeşte în parabole. Şi unele dintre aceste lucruri le explică mai târziu ucenicilor Săi, spunând: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde (Luca 8, 10). Dar
86
alte lucruri le vorbeşte limpede, clar pentru toţi, după cum l-a spus apostolul: Iată acum vorbeşti pe faţă şi nu spui nicio pildă (Ioan 16, 29)… Prin urmare, este datoria noastră să cercetăm şi să aflăm cuvintele în care Domnul a învăţat deschis şi clar şi cele în care a învăţat într-un mod ascuns şi în parabole.”
Sfântul Simeon oferă exemple în care Domnul vorbeşte deschis. De exemplu, Iubiţi pe vrăjmaşii voştri (Mt. 5, 44). Acest cuvânt trebuie înţeles literal. Sau din nou, în Fericiri: Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia etc. Trebuie să înţelegem exact ceea ce este scris; acum este o vreme a plânsului. Şi din nou: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Mt. 3, 2); sau Cel ce îşi iubeşte sufletul său îl va pierde (In. 12, 25); sau Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Mt. 16, 24).
Unele dintre aceste lucruri sunt foarte greu de realizat. Şi unele sunt chiar şi greu de înţeles pentru minţile noastre lumeşti. Dar prin cunoaşterea împărăţiei cerurilor şi prin viaţa duhovnicească ele devin clare şi sunt tâlcuite literal, deşi uneori şi prin intermediul metaforelor.
Ca exemple de parabole, Sfântul Simeon vorbeşte despre credinţa care este ca o sămânţă
87
de muştar (Lc. 13) sau despre împărăţia cerurilor ca fiind asemenea unui mărgăritar foarte preţios (Mt. 13, 45) sau este asemănată cu drojdia (Mt. 13, 33). Sfântul Simeon continuă: „Prin urmare, meditează, te implor, la cât de mare este înţelepciunea lui Dumnezeu, căci prin mijlocirea unor exemple atât de simţuale, care ne par umile, El zugrăveşte pentru noi şi ca un artist schiţează în mintea noastră ceea ce este de negândit şi inaccesibil. El face aceasta pentru ca cei necredincioşi să rămână orbi, lipsiţi de cunoaşterea acelor lucruri cereşti, de vreme ce au devenit nevrednici de aceasta din cauza necredinţei. Dar credincioşii, pe de altă parte, auzind şi primind cu credinţă cuvântul parabolei, pot vedea adevărul şi pot cunoaşte în mod limpede realitatea din lucrurile care sunt arătate de parabole, deoarece parabolele sunt chipurile lucrurilor spirituale” (Omilia 53).
Sfântul Simeon învaţă că epistolele apostolilor conţin de asemenea multe lucruri ascunse, pe lângă lucrurile care sunt spuse în mod deschis.
în strânsă legătură cu sensul literal vs. mistic al textelor sunt cazurile în care un text anume are mai multe înţelesuri, în care se vorbeşte despre obiecte materiale cu scopul de a ne ridica mintea la realităţile
88
spirituale.
Acest lucru nu înseamnă că trebuie să căutăm în mod deliberat simboluri în Scriptură, ca şi când orice este spus înseamnă altceva; mai degrabă, este vorba despre a ne ridica la un nivel duhovnicesc de unde putem începe să înţelegem realitatea spirituală despre care autorii inspiraţi vorbesc adesea. Astfel, când David spune Rupt-ai legăturile mele (Ps. 115, 7), el nu se referă pur şi simplu la legături fizice pentru a folosi această imagine ca simbol al eliberării din stricăciune şi de moarte. Acesta este înţelesul mistic. Dar el nu foloseşte această imagine lumească a „legăturilor” doar pentru a exprima sensul mistic, lipsa de stricăciune sau nemurirea; el vorbeşte de asemenea în acelaşi timp la un alt nivel semantic, folosind imaginea fizică ca oportunitate pentru a exprima adevărul spiritual al izbăvirii din stricăciune. Dacă ştim deja învăţătura creştină despre căderea lui Adam, despre starea de stricăciune a lumii şi despre izbăvirea noastră prin Iisus Hristos, şi dacă ne luptăm să ne ridicăm la un nivel spiritual, nu avem nevoie de un comentariu care să explice cuvintele; adică, Sfinţii Părinţi ne vor ajuta, dar nu avem nevoie de un comentariu care să ne spună că „x=y”. Cuvintele însele exprimă înţelesul spiritual. Oricine se roagă şi citeşte psalmii a avut această experienţă. În
89
special în momentele de supărare, cuvintele psalmilor capătă un sens nou şi mai profund; vedem că lucrurile fizice se referă la propriile noastre supărări, la tristeţea şi nevoia noastră de a primi izbăvirea de la Hristos. Slujbele ortodoxe folosesc din belşug un astfel de limbaj, pe care îl numim poezie sacră. Cheia înţelegerii acestei poezii este asumarea unei vieţi duhovniceşti, despre care vorbeşte Scriptura.
într-un cuvânt, înţelegerea Scripturii cere dobândirea harului lui Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog ne oferă o imagine excelentă în acest sens: „Cunoaşterea duhovnicească este ca o casă construită în mijlocul înţelepciunii greceşti şi lumeşti, în care casă, ca într-un cufăr bine încuiat, se află cunoaşterea dumnezeieştilor Scripturi şi nespusa comoară ascunsă în această cunoaştere a Scripturilor, adică, harul dumnezeiesc. Cei care intră în această casă nu pot vedea această comoară dacă acest cufăr nu le este deschis, dar acest cufăr nu poate fi deschis prin nicio înţelepciune omenească. Din acest motiv oamenii care gândesc într-un mod lumesc nu cunosc comoara duhovnicească care se află în cufărul cunoaşterii duhovniceşti. Şi aşa cum dacă cineva ridică acest cufăr pe umerii săi nu poate prin aceasta să vadă
90
comoara care se află înăuntru, la fel chiar dacă cineva ar citi şi ar învăţa pe de rost dumnezeieştile Scripturi şi ar putea să le citească pe toate ca pe un singur psalm, nu poate doar prin acest fapt să dobândească harul Duhului Sfânt, care este ascuns în ele. Deoarece, după cum ceea ce este ascuns în cufăr nu poate fi arătat prin cufărul însuşi, tot astfel ceea ce este ascuns în dumnezeieştile Scripturi nu poate fi arătat prin Scripturile înseşi” (Omilia 39).
Acesta este un fragment foarte interesant; se arată faptul că protestanţii greşesc în mod clar deoarece Scriptura singură nu arată înţelesul Scripturii. Mai degrabă, el este descoperit prin harul lui Dumnezeu. Sfântul Simeon continuă: „Când Dumnezeu vine să Se sălăşluiască în noi şi ni Se descoperă în mod conştient, atunci ne trezim la cunoaştere, adică, înţelegem în realitate acele taine care sunt ascunse în dumnezeieştile Scripturi. Dar este imposibil să dobândim această cunoaştere în vreun alt mod. Cei care nu cunosc cele despre care am vorbit şi nu au avut această experienţă în realitate nu au gustat încă din dulceaţa vieţii veşnice pe care o au cuvintele dumnezeieşti şi se mândresc doar cu cunoştinţele lor; ei îşi pun nădejdea mântuirii doar în cunoaşterea dumnezeieştii
91
Scripturi şi în faptul că o ştiu pe de rost. Unii ca aceştia, după moarte, vor fi judecaţi mai mult decât cei care nu au auzit Scripturile deloc. În special cei care rătăcesc în neştiinţă strică înţelesul dumnezeieştii Scripturi şi o interpretează potrivit patimilor lor. Pentru ei puterea dumnezeieştii Scripturi este inaccesibilă… Unul care are toată dumnezeiasca Scriptură pe buzele sale nu poate înţelege şi nu poate dobândi slava şi puterea dumnezeiască şi mistică ascunse în ea dacă nu va împlini poruncile lui Dumnezeu şi dacă nu se va învrednici să primească pe Mângâietorul, Duhul Adevărului, care va putea să îi deschidă cuvintele dumnezeieştii Scripturi ca pe o carte şi va putea să îi arate slava mistică care se află în ele şi va putea în acelaşi timp să îi arate puterea şi slava lui Dumnezeu; lucruri bune care sunt ascunse în ele împreună cu viaţa veşnică care se revarsă împreună cu acele lucruri bune. Dar aceste lucruri sunt ascunse şi necunoscute tuturor acelora care dispreţuiesc cu nepăsare poruncile lui Dumnezeu. ”
Astfel, pentru a citi şi pentru a înţelege Scripturile trebuie să ducem o viaţă prin care să împlinim poruncile, primind harul Duhului Sfânt, aşa cum făceau autorii cărţilor sacre. Şi trebuie să fim înflăcăraţi şi zeloşi în
92
citirea noastră. Sfântul Ioan Damaschin, marele Părinte ortodox al secolului al VIII-lea, care a rezumat învăţătura primilor Părinţi în cartea sa Despre credinţa ortodoxă, spune: „Să nu batem superficial, ci mai degrabă cu osârdie şi cu stăruinţă. Să nu trândăvim de a bate. Căci în chipul acesta ni se va deschide. Dacă citim o dată, de două ori, şi nu înţelegem ceea ce citim, să nu ne trândăvim, ci să stăruim, să medităm, să întrebăm. Căci spune Scriptura: întreabă pe tatăl tău şi-ţi va vesti şi pe bătrânii tăi şi-ţi vor spune (Deut. 32, 7). Cunoştinţa nu este a tuturora. Să scoatem din izvorul paradisului apă veşnic curgătoare şi prea curată, căci are un har nesfârşit.”32
Un alt aspect important cu privire la abordarea Scripturilor este faptul că trebuie să ne apropiem de ele cu smerenie, adică, să nu ne aşteptăm că vom citi o dată şi vom „înţelege” imediat; nu trebuie să ne aşteptăm că vom citi şi ne vom folosi raţiunea şi că vom gândi că deja am înţeles; ci trebuie să avem
32 Sfântul Ioan Damaschin, capitolul XVII, Despre Scriptură, în Dogmatica, traducere din limba greacă, introducere şi note de preotul profesor Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005.
93
gândul foarte smerit că sunt multe lucruri pe care le-am trecut cu vederea, chiar şi în pasajele cele mai „evidente”.
Trebuie să avem această smerenie de bază, deoarece cauza care stă la temelia tuturor acestor secte protestante, care se bazează pe diferite interpretări ale Scripturilor, este anume mândria. Ei citesc şi gândesc: „înţeleg ce spune”. Şi acest lucru este greşit. Când citim Scripturile trebuie să gândim despre noi înşine: „înţeleg puţin, părinţii mei m-au învăţat, am citit comentarii şi am ascultat predici în biserică şi înţelegerea mea este în acord cu ceea ce am fost învăţat de Tradiţia Bisericii; totuşi, nu cred cu desăvârşire că ştiu ceea ce înseamnă”. Nu putem să luăm pur şi simplu prima idee care ne vine în minte şi nici chiar pe a doua sau a treia idee; trebuie să mergem mai în adânc şi să vedem ce ne învaţă Părinţii, ce ne învaţă Biserica, cum se potriveşte aceasta cu celelalte cărţi din Biblie, gândind întotdeauna că cunoaşterea noastră despre Scriptură indiferent de cât de mult ştim este întotdeauna incompletă; niciodată nu ştim suficient; trebuie întotdeauna să ne dorim să învăţăm mai mult.
Bună-mi este mie legea gurii Tale (Ps. 118-72)
94
„Există dulceaţă în scrierile sfinte. Ele sunt ca o scrisoare de la un rege, ca o mângâiere, ca un lucru de admirat, care trebuie recitit, discutat: ca bucuria unui fiu care este departe de tatăl său şi chiar mai mult decât atât deoarece în cuvântul lui Dumnezeu îl găsim pe Dumnezeu ca Tată al nostru…” (Sfântul Tihon de Zadonsk)
95
Cuprins
Cum să citim cât mai rar şi cât mai puţin 5
SFINŢII PĂRINŢI AI SPIRITUALITĂŢII ORTODOXE 9
Partea întâi
Inspiraţia şi călăuza sigură către adevăratul creştinism astăzi 9
Partea a doua
Despre înţelegerea scrierilor patristice 29
Partea a treia
Cum să nu citim scrierile Sfinţilor Părinţi 44
Prima capcană: diletantismul 44
A doua capcană: „Teologia la o ţigară” 51
A treia capcană: „râvna fără cunoştinţă” (Rom. 10, 2) 63
Anexă Cum să citim Sfintele Scripturi…. 70
96
Când Sfântul Apostol Filip l-a văzut pe marele dregător al reginei Etiopiei citind din cartea profetului Isaia, l-a întrebat: „înţelegi, oare, ce citeşti?” Iar el a zis: „Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?” (Faptele Apostolilor 8; 30, 31). Oare noi de întrebare până acum?
Noi citim Sfânta Scriptură, citim cărţi duhovniceşti, dar le înţelegem după mintea noastră. Părintele Serafim Rose ne oferă repere esenţiale pentru a înţelege cum trebuie citite Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Nu e un ghid complet, dar e un ghid care ne ajută să înţelegem o parte dintre greşelile pe care le fac în mod obişnuit o parte dintre cei care îşi imaginează că duc o viaţă ortodoxă, când în realitate trăiesc o ortodoxie virusată de înţelepciunea acestei lumi şi de diferite rătăciri mai noi sau mai vechi. O carte de aur, o carte pe înţelesul tuturor, atât al celor aflaţi la începutul vieţii creştine, cât şi al celor care se ostenesc să meargă pe calea cea îngustă a dreptei credinţe…
Editorul
Editura Areopag
ISBN: 978-606-9678-37-4
9 786069 678374