SF. NICOLAE VELIMIROVICI EVANGHELIA BIRUITORULUI MORTII

Sfântul Nicolae velimirovici evanghelia BIRUITORULUI MORŢII CUGETĂRI şi PREDICI LA ÎNVIEREA DOMNULUI
SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI EPISCOPUL OHRIDEI ŞI JICEI
EVANGHELIA BIRUITORULUI MORŢII
CUGETĂRI ŞI PREDICI LA ÎNVIEREA DOMNULUI
traducere din limba sârbă de IONUŢ şi SLADJANA GURGU editura Predania, 2014.
Roadele lucrării şi ale vieţii Sfântului Nicolae sunt greu chiar şi de numărat. Însă un rod este, fără îndoială, cel mai mare şi astăzi cel mai însemnat: Sfântul Nicolae a fost şi a rămas, prin viaţa sa, un martor neobosit şi contemporan al învierii lui Hristos. Nu doar scrierile sale o mărturisesc una dintre primele lucrări mari se numeşte Credinţa în învierea lui Hristos ca temelie a propovăduirii apostolice, iar ultima, neterminată, poartă titlul Singurul Iubitor de oameni.
Domnul cel înviat este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul tuturor scrierilor, cugetărilor, gândurilor, cuvântărilor şi predicilor Sfântului Nicolae. De aceea, cei pentru care învierea este nebunie şi sminteală nu sunt în stare să-l înţeleagă pe Ierarh. Îi croiesc, cu foarfeca filosofiei lumeşti, un veşmânt care nici nu-l acoperă, nici nu i se potriveşte.
Protopop Darko Djurdjevici
Episcopia de Valievo
EVANGHELIA BIRUITORULUI MORŢII
Cei îngheţaţi se strâng în jurul vetrei, cei flămânzi se adună în jurul mesei, cei chinuiţi în bezna nopţii îndelungate se bucură de ieşirea soarelui, cei sleiţi de o luptă prea grea izbucnesc în strigăte de bucurie la vederea unei biruinţe neaşteptate.
O, Doamne înviat, cum prin învierea Ta Te-ai făcut toate tuturor! O, împărate preabogat, cum printr-un singur dar al Tău ai umplut toate mâinile goale întinse către cer! Se bucură cerul, se bucură şi pământul. Se bucură cerul precum se bucură mama când îşi hrăneşte copiii flămânzi; se bucură pământul precum se bucură copiii când primesc hrana din mâinile mamei lor.
Biruinţa lui Hristos este singura biruinţă de care se pot bucura toate fiinţele omeneşti, de la cel dintâi zidit până la cel din urmă. Orice altă biruinţă pe pământ i-a despărţit şi îi desparte pe oameni. Atunci când un împărat pământesc dobândeşte biruinţă asupra altui împărat, unul se bucură, iar celălalt se întristează. Atunci când un om îl biruie pe vecinul său, sub un acoperiş este cântec, iar sub altul plâns. Dar nu este bucurie de biruinţă pe pământ care să nu fie otrăvită de bucuria răuvoitoare: biruitorul pământesc se bucură deopotrivă de râsul său şi de lacrimile celui învins. El nici nu bagă de seamă cum răutatea îi înjumătăţeşte bucuria.
Când Tamerlan l-a biruit pe sultanul Baiazid, l-a pus într-o colivie de fier şi, înaintea coliviei, a făcut ospăţ şi
7
petrecere. Rea-voinţa lui a fost toată bucuria lui; răutatea lui hrănea veselia lui. O, fraţilor, cât de scurtă este bucuria răuvoitoare! O, cum răutatea e hrană otrăvitoare pentru veselie!
Când domnitorul Ştefan de la Deceani l-a biruit pe ţarul bulgar, n-a vrut să intre în pământul bulgăresc, nici să robească poporul bulgar, ci de pe câmpul de luptă s-a îndreptat spre o sihăstrie, ca să postească şi să se roage lui Dumnezeu. Acest biruitor este mai nobil decât cel dintâi. Şi totuşi, nici această biruinţă, ca nicio biruinţă omenească, nu este fără ghimpele ei pentru cei biruiţi. Chiar şi cea mai nobilă biruinţă omenească seamănă cu un soare care ar revărsa cu o jumătate raze luminoase, iar cu cealaltă raze întunecate. Numai biruinţa lui Hristos este ca soarele care revarsă raze luminoase asupra tuturor celor ce stau sub el. Numai biruinţa lui Hristos umple toate inimile omeneşti cu o bucurie neîmpărţită. Numai ea este fără bucurie răuvoitoare şi fără răutate.
O biruinţă tainică, veţi spune? Da, dar în acelaşi timp vestită întregului neam omenesc, celor vii şi celor morţi.
O biruinţă mărinimoasă, veţi spune? Da, şi mai mult decât atât. Oare nu este mama mai mult decât mărinimoasă atunci când nu doar o dată sau de două ori îşi apără copiii de şerpi, ci, ca să-i scape pentru totdeauna, merge cu îndrăzneală chiar în cuibul şerpilor şi îl arde cu foc?
8
O biruinţă vindecătoare, veţi spune? Da, vindecătoare şi mântuitoare în veacul veacurilor. Această biruinţă fără răutate îi mântuieşte pe oameni de toate relele şi îi face nemuritori şi îi face nemuritori şi fără de păcat. Căci nemurirea fără nepătimire ar însemna doar o viaţă prelungită răului, o viaţă prelungită bucuriei răuvoitoare şi răutăţii. Iar nemurirea împreună cu nepătimirea nasc o bucurie neîntinată şi îi fac pe oameni fraţi ai prealuminoşilor îngeri ai lui Dumnezeu.
Cine să nu se bucure de biruinţa lui Hristos Domnul? Iată, El n-a biruit pentru Sine, ci pentru noi. Biruinţa Lui nu L-a făcut pe El nici mai mare, nici mai viu, nici mai bogat, ci pe noi. Biruinţa Lui nu este iubire de sine, ci dragoste; nu este răpire, ci dar. Biruitorii pământeşti îşi iau biruinţa, iar Hristos este singurul Care aduce biruinţa.1 Niciun biruitor pământesc, fie împărat, fie căpetenie, nu voieşte ca biruinţa să-i fie luată şi dată altcuiva; numai Domnul cel înviat dăruieşte biruinţa Lui cu amândouă mâinile fiecăruia dintre noi şi nu Se mânie, ci Se bucură când noi, prin biruinţa Lui, devenim biruitori adică mai mari, mai vii şi mai bogaţi decât suntem.
Biruinţele pământeşti sunt mai frumoase când sunt privite de departe şi mai urâte şi mai respingătoare când
1 Sintagma a lua biruinţă, atestată în româna veche, a fost folosită pentru a reda expresia sârbească ysemu nodedy şi pentru a păstra jocul de cuvinte al autorului: biruinţa pământească este „luată,” pe când biruinţa lui Hristos este „adusă,” adică dăruită.
9
sunt cercetate de aproape; pe când despre biruinţa lui Hristos nu se poate spune când este mai frumoasă: privită de departe sau de aproape. Privind această biruinţă de departe, ne minunăm de ea ca de una fără seamăn în strălucire, frumuseţe, curăţie şi putere mântuitoare. Privind-o însă de aproape, ne minunăm de ea din pricina înfricoşării vrăjmaşilor care au fost zdrobiţi prin ea, precum şi din pricina mulţimii robilor care au fost sloboziţi prin ea. Ziua de astăzi este, mai mult decât toate celelalte zile ale anului, închinată slăvirii şi prăznuirii acestei biruinţe a lui Hristos; de aceea se cuvine să privim această biruinţă de aproape, atât pentru o mai bună cunoaştere, cât şi pentru o bucurie mai mare.
Să ne apropiem, aşadar, de Domnul nostru cel înviat şi Biruitor şi să ne întrebăm: întâi, pe cine a biruit El prin învierea Sa? şi al doilea, pe cine a slobozit El prin biruinţa Sa?
Prin învierea Sa, Domnul a biruit cei doi mai aprigi vrăjmaşi ai vieţii omeneşti şi ai demnităţii omeneşti: moartea şi păcatul. Aceşti doi vrăjmaşi ai neamului omenesc s-au născut încă de atunci când omul cel dintâi s-a înstrăinat de Dumnezeu, călcând porunca ascultării faţă de Ziditorul său. În Rai, omul nu ştia nici de moarte, nici de păcat, nici de frică, nici de ruşine. Căci, fiind lipit de Dumnezeul cel Viu, omul nu avea cum să ştie de moarte; şi trăind în desăvârşită ascultare faţă de Dumnezeu, nu avea cum să ştie de păcat. Iar unde nu se ştie
10
de moarte, nu se ştie nici de frică; şi unde nu se ştie de păcat, nu se ştie nici de ruşinea de păcat.
îndată ce omul s-a abătut de la ascultarea cea mântuitoare faţă de Dumnezeu, frica şi ruşinea au intrat în el; s-a simţit nesfârşit de departe de Dumnezeu şi a simţit coasa morţii deasupra sa. De aceea, când Dumnezeu l-a strigat pe Adam şi i-a zis: „Unde eşti?”, el a răspuns: „Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns.” Facere 3, 7-10 Până atunci, glasul lui Dumnezeu îl întărea, îl bucura şi îl făcea viu pe Adam; iar atunci, după săvârşirea păcatului, acelaşi glas al lui Dumnezeu îl slăbea, îl înfricoşa şi îl amorţea. Până atunci, Adam se vedea îmbrăcat în veşmânt îngeresc al nemuririi, iar atunci s-a văzut pe sine, prin păcat, dezbrăcat, jefuit, înjosit asemenea dobitoacelor şi micşorat asemenea piticilor.
Aşa de groaznic este, fraţilor, şi cel mai mic păcat al neascultării faţă de Dumnezeu! înfricoşat de Dumnezeu, Adam s-a ascuns printre pomii Raiului, asemenea unei pisici blânde care se sălbăticeşte şi fuge în munţi, începând să se ascundă de stăpânul şi hrănitorul ei. De la făpturile necuvântătoare, peste care Adam stăpânise până atunci cu putere deplină, a început să caute apărare, în afara Apărătorului său. Un păcat a tras cu iuţeala fulgerului pe al doilea, al treilea, al sutelea şi tot aşa, până când omul, în cele din urmă, s-a îndobitocit şi s-a asemănat pământului, cu trupul şi cu sufletul. Drumul păcătos pe care a apucat Adam ducea spre pământ şi
11
în pământ. De aceea cuvintele lui Dumnezeu: „căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” Facere 3, 19 nu arată numai judecata lui Dumnezeu, ci şi o prefacere deja începută şi care grabnic au dus spre asemănarea cu pământul şi spre destrămarea omului.
Urmaşii lui Adam, neam după neam, s-au asemănat pământului şi s-au destrămat, păcătuind cu ruşine şi murind cu frică şi groază. Oamenii se ascundeau de Dumnezeu după pomi, după pietre, după aur şi după ţărână; şi cu cât se ascundeau mai mult, cu atât se depărtau mai mult de Dumnezeul cel adevărat şi îl uitau pe Dumnezeul cel adevărat. Firea, care odinioară se întindea la picioarele omului, s-a ridicat treptat deasupra capului lui, până când, în cele din urmă, i-a acoperit cu totul chipul lui Dumnezeu şi i-a luat locul lui Dumnezeu. Şi omul a început să se închine firii, adică: să o asculte, după ea să se cârmuiască, ei să i se roage şi ei să-i aducă jertfe. Dar firea la care ei se închinau nu se putea izbăvi nici pe sine, nici pe om de moarte şi de putreziciune.
Drumul înfricoşător pe care a mers omenirea a fost drumul păcatului; iar acest drum de pierzanie ducea fără greş numai spre o singură cetate prea întristată spre cetatea morţilor. Împăraţii pământeşti împărăţeau peste oameni, iar păcatul şi moartea împărăţeau peste oameni şi peste împăraţi. Cu cât se înainta mai mult, cu atât povara păcatului creştea tot mai mare, asemenea unui bulgăre de zăpadă ce se rostogoleşte la vale. Neamul
12
omenesc ajunsese în cea mai adâncă deznădejde atunci când S-a arătat Viteazul ceresc ca să mântuiască.
Acest Viteaz a fost Domnul Iisus. Veşnic fără de păcat şi veşnic nemuritor, El a cercetat cimitirul putrezicios al neamului omenesc, presărând pretutindeni florile nemuririi. De suflarea Lui fugea duhoarea păcatului, iar de cuvântul Lui morţii înviau. Dar, din iubire de oameni, El a luat asupra Sa muntele păcatului omenesc, aşa cum, din iubire de oameni, S-a îmbrăcat cu trup muritor omenesc. Însă păcatul omenesc era atât de greu şi de cumplit, încât sub povara lui însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a prăbuşit în mormânt.
Fericit de o sută de ori acel mormânt, din care a izvorât râul vieţii nemuritoare pentru neamul omenesc! Prin acel mormânt Viteazul S-a coborât până în Iad, unde a sfărâmat tronul Satanei şi a nimicit cuibul tuturor uneltirilor viclene împotriva neamului omenesc; iar din acel mormânt Viteazul S-a ridicat până la cele mai înalte ceruri, mergând pe o cale nouă spre cetatea celor vii. Prin puterea Sa a zdrobit Iadul, prin puterea Sa Şi-a preaslăvit trupul şi S-a ridicat din mormânt prin propria Sa putere, care este nedespărţită de puterea Tatălui şi a Duhului Sfânt. Blând ca un miel a mers Domnul cel fără de răutate la pătimire şi la moarte, iar tare ca Dumnezeu a răbdat pătimirea şi a biruit moartea. Învierea Lui este un fapt adevărat şi, în acelaşi timp, prorocie şi icoană a învierii noastre „căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi.” I Corinteni 15, 52
13
Va întreba cineva: cum se spune că Domnul cel înviat a biruit moartea, de vreme ce oamenii încă mor?
Toţi cei ce intră în această viaţă prin pântecele mamei ies din această viaţă prin moarte şi prin mormânt. Aceasta este rânduiala. Numai că moartea, pentru noi, cei ce murim în Hristos, nu mai este un hău întunecat, ci o naştere într-o viaţă nouă şi o întoarcere în patria noastră. Mormântul nu mai este pentru noi o beznă veşnică, ci doar o poartă la care ne aşteaptă luminoşii îngeri ai lui Dumnezeu. Pentru toţi cei plini de iubire faţă de Domnul cel preaminunat şi iubitor de oameni, mormântul a devenit doar cea din urmă piedică pentru a intra în prezenţa Lui o piedică slabă ca pânza de păianjen. De aceea slăvitul Apostol Pavel strigă: „căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig.” Filipeni 1, 21
Cum să nu fi biruit Domnul moartea, când moartea nici nu se mai vede de El? Mormântul nu mai este un hău adânc, fiindcă El l-a umplut cu Sine; nici nu mai este întunecat, fiindcă El l-a luminat; nici nu mai este spaimă şi groază, fiindcă nu arată sfârşitul vieţii, ci începutul ei; nici nu este mormântul patria noastră veşnică, ci doar uşa acelei patrii. Deosebirea dintre moartea de dinainte de învierea lui Hristos şi cea de după aceasta este ca deosebirea dintre un foc mistuitor şi flacăra unei lumânări. Atât de temeinică a fost biruinţa lui Hristos, şi astfel „moartea a fost înghiţită de biruinţă.” I Corinteni 15, 54
14
Va întreba mai departe cineva: cum se spune că Domnul cel înviat a biruit păcatul, de vreme ce oamenii încă păcătuiesc?
Cu adevărat, Domnul a biruit păcatul. L-a biruit prin zămislirea şi naşterea Sa fără de păcat, apoi l-a biruit prin viaţa Sa curată şi fără de păcat pe pământ, apoi l-a biruit prin pătimirea Sa dreaptă pe Cruce, şi, în cele din urmă, a încununat toate aceste biruinţe prin preaslăvita Sa înviere. El a devenit leac, leac de încredere şi fără greş împotriva păcatului. Cine este molipsit de păcat nu se poate vindeca decât prin Hristos. Cine nu voieşte să păcătuiască nu poate împlini această dorinţă decât cu ajutorul lui Hristos.
Când oamenii au aflat leac împotriva vărsatului, spuneau: „Am biruit boala aceasta!” Tot astfel spuneau şi când au aflat leac împotriva guşei, a durerilor de dinţi, a durerilor de oase şi a altor boli. „Am învins aceste boli! Le-am biruit!” A afla leac împotriva unei boli înseamnă, aşadar, a birui boala. Hristos este, fără asemănare, cel mai mare Doctor din istoria omenirii, fiindcă a adus oamenilor leac împotriva bolii mai presus de toate bolile, adică împotriva păcatului, din care se nasc toate celelalte boli şi toate celelalte necazuri omeneşti, sufleteşti şi trupeşti.
Acest leac este El însuşi, Domnul cel înviat şi Viu. El este singurul şi singurul de încredere leac împotriva păcatului. Dacă oamenii şi astăzi păcătuiesc şi pier din pricina păcatului, aceasta nu înseamnă că Hristos n-a biruit păcatul, ci înseamnă doar că acei oameni nu iau
15
singurul leac împotriva bolii lor aducătoare de moarte; înseamnă fie că nu-L cunosc încă îndeajuns pe Hristos ca leac, fie că, deşi îl cunosc, nu-L întrebuinţează, din felurite pricini.
însă istoria mărturiseşte cu mii şi mii de glasuri că aceia care au pus acest leac pe sufletul lor şi l-au primit în trupul lor s-au vindecat şi s-au însănătoşit. Cunoscând slăbiciunea firii noastre, Domnul Hristos le-a poruncit credincioşilor să-L primească drept hrană şi băutură, sub chipul văzut al pâinii şi al vinului. Aceasta a făcut-o Iubitorul de oameni, din nemărginită iubire faţă de oameni, numai pentru a le uşura apropierea de leacul dătător de viaţă împotriva păcatului şi a putreziciunii păcatului. „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el (…) şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine.” Ioan 6, 56-57
Cei care păcătuiesc se hrănesc cu păcatul, iar viaţa din ei se pierde treptat din pricina păcatului. Cei însă care se hrănesc cu Domnul cel Viu se hrănesc tocmai cu viaţa; şi viaţa din ei se înmulţeşte tot mai mult, iar moartea se împuţinează. Iar pe măsură ce viaţa se înmulţeşte, păcatul devine tot mai respingător. Dulceaţa fadă şi jalnică a păcatului este înlocuită, la ei, de dulceaţa dătătoare de viaţă şi plină de bucurie a lui Hristos Biruitorul.
Fericiţi sunt cei care au cercat şi au gustat această taină în viaţa lor. Aceştia se pot numi fii ai luminii şi copii ai harului. Când se vor muta din această viaţă, vor ieşi ca dintr-un spital dar nu tot bolnavi, ci teferi.
16
Ne întrebăm acum: pe cine a slobozit Domnul cel înviat prin biruinţa Sa asupra păcatului şi a morţii? Oare numai pe oamenii unui singur neam? Sau ai unei singure rase? Sau ai unei singure stări?
Nu, nicidecum. O asemenea slobozire este însuşirea biruinţelor răuvoitoare şi răutăcioase a biruitorilor pământeşti. Domnul nu este numit Iubitor de iudei, nici Iubitor de greci, nici Iubitor de săraci, nici Iubitor de aristocraţi, ci este numit Iubitor de oameni. Aşadar, biruinţa Sa a rânduit-o pentru om, fără a ţine seama de toate deosebirile pe care oamenii şi le fac între ei. El a câştigat biruinţa spre binele şi folosul tuturor oamenilor zidiţi şi a dăruit-o tuturor oamenilor zidiţi. Celor care primesc şi îşi însuşesc această biruinţă le-a făgăduit viaţa veşnică şi împreună-moştenirea în împărăţia cerurilor. El nu sileşte pe nimeni să primească biruinţa Sa, deşi ea este atât de scumpă, ci lasă libertatea oamenilor să o primească sau să nu o primească. După cum omul, în Rai, s-a hotărât în chip liber să primească pierzarea, moartea şi păcatul din mâinile Satanei, tot astfel are acum libertatea să se hotărască să primească viaţa şi mântuirea din mâinile lui Dumnezeu Biruitorul.
Biruinţa lui Hristos este untdelemn, untdelemn dătător de viaţă, pentru toţi oamenii, căci toţi au ajuns leproşi de păcat şi de moarte.
Acest untdelemn îi face pe cei bolnavi sănătoşi, iar pe cei sănătoşi îi face şi mai sănătoşi. Acest untdelemn
17
îi înviază pe cei morţi şi celor vii le înmulţeşte viaţa. Acest untdelemn îl înţelepţeşte pe om, îl înnobilează, îl îndumnezeieşte, îi sporeşte puterea însutit şi înmiit şi îi înalţă demnitatea mult mai presus de întreaga fire zidită, până la frumuseţea şi strălucirea îngerilor şi arhanghelilor lui Dumnezeu.
O, untdelemn minunat şi dătător de viaţă! Ce mână să nu te apuce? Ce inimă să nu te oblojească pe rănile sale? Ce glas să te cânte? Ce condei să-ţi înfăţişeze puterea tămăduitoare? Ce socoteală să numere vindecările tale de până acum, ale bolnavilor, şi învierile morţilor? Ce lacrimă să nu-ţi mulţumească?
Veniţi, aşadar, voi toţi, fraţilor, care vă temeţi de moarte. Apropiaţi-vă de Hristos cel înviat şi înviător, şi El vă va slobozi de moarte şi de frica morţii.
Veniţi şi voi toţi care trăiţi sub ruşinea păcatelor voastre, arătate şi ascunse; veniţi mai aproape de Izvorul cel Viu, Care spală şi curăţeşte şi Care poate face cel mai negru vas mai alb decât zăpada.
Veniţi toţi cei care căutaţi sănătate, putere, frumuseţe şi bucurie. Iată, Hristos cel înviat este Izvorul preabogat al tuturor acestora. El vă aşteaptă pe toţi cu durere şi cu dor, nevrând ca nimeni să rămână în afară.
închinaţi-vă Lui cu trupul şi cu sufletul. Uniţivă cu El cu tot cugetul vostru şi cu toate gândurile voastre. Îmbrăţişaţi-L cu toată inima voastră. Nu vă închinaţi unui robitor, ci unui Slobozitor; nu vă uniţi cu un pierzător, ci cu un Mântuitor; nu îmbrăţişaţi un
18
străin, ci pe ruda cea mai apropiată şi pe prietenul cel mai gingaş.
Domnul cel înviat este minunea minunilor; dar El este, tocmai ca minunea minunilor, adevărata voastră fire, adevărata fire omenească, firea dintâi, cea din Rai, a lui Adam. Adevărata fire a omului nu este să robească firii necuvântătoare din jurul său, ci să stăpânească peste ea cu putere, cu putere deplină. Şi adevărata fire a omului nu stă în nimicnicie, în boală, în moarte şi în păcat, ci în slavă şi sănătate, în nemurire şi fără de păcat.
Domnul cel înviat a ridicat vălul de pe Dumnezeul cel adevărat şi de pe omul cel adevărat şi ne-a arătat, prin Sine însuşi, măreţia şi frumuseţea amândurora. Nimeni nu poate cunoaşte pe Dumnezeul cel adevărat decât prin Domnul Iisus cel înviat; şi nimeni nu poate cunoaşte pe omul cel adevărat decât prin El, Unul Singur.
Hristos a înviat, fraţilor!
Prin învierea Sa, Hristos a biruit păcatul şi moartea, a zdrobit împărăţia cea întunecată a Satanei, a slobozit neamul omenesc robit şi a frânt peceţile celor mai mari taine ale lui Dumnezeu şi ale omului. Lui se cuvine slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt Treimii celei de o fiinţă şi nedespărţite, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
19
CUGETĂRI ÎN PREAJMA ÎNVIERII DOMNULUI
ÎNĂLŢIMEA ŞI ADÂNCIMEA ÎNVIERII LUI HRISTOS
Nu este lesne a înţelege nemăsurata adâncime şi înălţime a însemnătăţii învierii lui Hristos. Ea a cutremurat şi cerul, şi pământul, şi adâncurile iadului. Lumina cea strălucitoare a acestei întâmplări istorice minunează pe oameni nemăsurat mai mult decât mărimea cea fără de sfârşit a crugului ceresc, pe care o dezvăluie astronauţii din vremea noastră. Pentru omul cel muritor este totuna dacă această lume este mică doar atât cât cuprind ochii săi sau ceva mai mare, încât nici telescopul să n-o poată cuprinde. Lui îi este totuna dacă mormântul său se va întinde pe două arşini de pământ ori peste întreg cosmosul, care cuprinde milioane de ani lumină. Dar niciun om nu este nepăsător faţă de învierea lui Hristos.
Multi se îndoiesc de adevărul învierii lui Hristos nu pentru că n-ar crede, ci pentru că vor să-şi întărească credinţa lor. Precum fiul care a auzit că tatăl său a murit într-o ţară îndepărtată, iar mai apoi un om cinstit i-a spus că nu este adevărat, ci este viu şi va veni în curând. El crede acelui om cinstit martorului -, dar întreabă în continuare în stânga şi-n dreapta pe ceilalţi oameni, aşa încât să-i întărească şi ei această veste bună. Preotul nu trebuie să-i judece pe aceştia. Nici Domnul însuşi nu
21
l-a judecat pe Sfântul Toma, ci doar l-a mustrat puţintel zicându-i: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” Ioan 20, 29.
înainte de toate, învierea lui Hristos înseamnă biruinţă asupra fricii de care oamenii, încă de la zidirea lumii, se înfricoşează mai mult decât de orice moartea. Hristos „călcat-a cu moartea pe moarte.” Troparul învierii Chinuit până la sânge, plin de răni, răstignit pe Cruce şi îngropat în Vinerea Mare, S-a sculat din mormânt viu şi sănătos, tânăr şi frumos, aşa precum a fost şi mai înainte de pătimire, şi S-a arătat la sute de oameni, iar mai apoi, de-a lungul a nouăsprezece veacuri, şi la mii de oameni.
Cunoscând bine că inima cea împietrită este înclinată să se încredinţeze mai degrabă în rău decât în bine, Dumnezeu S-a îngrijit ca adevărul învierii lui Hristos din morţi să fie mărturie tuturor şi încredinţare. Aşadar, dovezile învierii lui Hristos sunt aşa de limpezi şi de pilduitoare, încât toţi oamenii pot să creadă toţi pot, dar unii nu voiesc. Nu după logică nu vor, ci după răutatea inimii lor răutate care întunecă logica.
învierea lui Hristos înseamnă că toate problemele vieţii şi ale fiinţării care îl chinuiau pe om sunt dezlegate,
22
toate teoriile materialiste şi naturaliste sunt lepădate, toate misterele descoperite, toate tainele arătate şi toate alesele simţăminte şi doririle inimii omului împlinite. cf. 1 Corinteni 2, 9
Sfântul Serafim de Sarov, slava şi lauda neamului rusesc, saluta pe fiece om, în fiecare zi din an, cu „Hristos a înviat!” El a înţeles cu adevărat înălţimea şi adâncimea învierii lui Hristos. Creştinii ortodocşi din Balcani şi din Răsărit se salută între ei vreme de patruzeci de zile, de la înviere până la înălţarea Domnului, doar cu cuvintele: „Hristos a înviat!” „Adevărat a înviat!”
Se spune că unii fachiri din India, după multe exerciţii, pot să se facă precum morţii şi să stea sub pământ o zidouă, fără a respira, după care se ridică şi îşi continuă viaţa. Prin aceasta, vrăjmaşii creştinismului doresc să dispreţuiască şi să lămurească în acest chip faptul istoric al învierii lui Hristos. Poate şi unii ortodocşi se smintesc cu aceste istorisiri, mai cu seamă cei care se îndeletnicesc cu ocultismul. Trebuie să ştim însă că şi fachirii care „au murit” „au înviat,” dar în cele din urmă au murit cu desăvârşire, aşa că moartea a fost sfârşitul de neocolit al vieţii lor. La Hristos este altminteri: sfârşitul morţii Lui a fost viaţa viaţa cea veşnică, viaţa care nu piere. Şi încă ceva: dacă fachirii „au murit” şi „au înviat” cu adevărat, acestea le săvârşeau din mândrie, pentru ei, însă Hristos a murit şi a înviat „pentru noi, oamenii, şi
23
pentru a noastră mântuire,” adică din dragoste curată faţă de om. Aceasta este deosebirea, ca dintre cer şi iad.
Cu toate că în Crezul nostru nu se spune că Hristos a înviat pentru noi, ci doar că a pătimit pentru noi, se vede limpede că şi învierea Sa a fost pentru noi, ca şi toate celelalte întâmplări din viaţa Lui. Înainte de învierea Sa, El i-a înviat pe alţii printre care şi pe Lazăr, ca prin aceasta să arate că El poartă grijă de oameni, iar nu de Sine, şi că poate învia trupurile tuturor creştinilor din vremea Sa, aşa cum printr-un cuvânt i-a înviat pe Lazăr şi pe ceilalţi. El a zis: „Eu nu caut slava Mea.” Ioan 8,50 A cui slavă doreşti, Doamne? Caut slava Tatălui Meu şi slava oamenilor necăjiţi. Iată smerenia şi cuvioşia care întrec cugetarea noastră, şi iată „dragostea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă”! Efeseni 3,19 Doamne, mă închin până la pământ smereniei Tale, şi mă închin până la iad iubirii Tale celei de oameni. Amin.
24
CHEIA TUTUROR TAINELOR
Hristos a înviat! înseamnă că este cu adevărat Dumnezeu.
Hristos a înviat! înseamnă că este cu adevărat o lume cerească, lumea cea adevărată şi fără de moarte.
Hristos a înviat! înseamnă că viaţa este mai tare decât moartea.
Hristos a înviat! înseamnă că răul este mai slab decât binele.
Hristos a înviat! înseamnă că toate bunele nădejdi ale omenirii s-au îndreptăţit.
Hristos a înviat! înseamnă că toate problemele vieţii s-au dezlegat pe deplin.
S-au dezlegat toate problemele vieţii, s-au descoperit tainele cele mai de seamă şi mai chinuitoare, s-au sfărâmat lanţurile întunericului şi ale întristării, căci Hristos a înviat!
25
DUMINICA -ZIUA ÎNVIERII
Duminica este Ziua învierii lui Hristos Hristos a înviat! Ziua biruinţei lui Hristos Hristos a biruit! Ziua slavei lui Hristos Hristos S-a preaslăvit! Ziua nimicirii morţii Hristos a biruit moartea! Ziua biruinţei asupra morţii! Viaţa a strălucit!
Ziua bucuriei Maicii Maica lui Dumnezeu şi-a şters lacrimile!
Ziua veseliei copiilor Prietenul copiilor a înviat!
Ziua veşnicelor zări. Să deschidem ochii şi să privim!
Ziua împlinirii dreptăţii. Dreptatea s-a arătat mai puternică decât nedreptatea!
Ziua dezvăluirii adevărului. Adevărul a strălucit întru întuneric!
Ziua cunoaşterii Dumnezeirii lui Hristos Dumnezeu S-a arătat în Hristos!
Ziua întru care s-a arătat obârşia omului. Cu toţii suntem fii ai lui Dumnezeu!
Ziua arătării îngerilor. Cu toţii suntem fraţi ai îngerilor! Ziua dezlegării tainei. Cerul ne este patrie!
Ziua slavei Dragostei Dragostea este mai tare ca moartea!
Ziua învierii din morţi. Fraţii şi surorile răposate sunt vii! Să învieze Dumnezeu! A înviat Dumnezeu şi au pierit vrăjmaşii Lui.
26
RAIUL S-A DESCHIS DIN NOU
N-aţi auzit oare? Oare încă n-aţi auzit că Raiul s-a deschis din nou? Nu raiul pe pământ, ci în cer. Nu sub vremi, ci în veşnicie! Şi că în acest Rai netrecător au intrat un călcător de lege, un tâlhar şi un sărac: Adam cel călcător de lege, tâlharul de pe cruce şi săracul Lazăr.
Hristos a înviat, şi prin învierea Sa a deschis porţile Raiului celui ceresc fiilor lui Adam. Şi mulţi au intrat deja în acest Rai, care nu va pieri şi din care nu va mai fi izgonire. Dacă aţi auzit, dar sunteţi încă apăsaţi de frica de moarte, e ca şi când nici n-aţi fi auzit. Dacă aţi auzit această veste bună şi aţi primit-o în inima voastră, atunci şi învierea voastră, adică trezirea la viaţă, a început întru voi trezire ce se va încununa cu învierea. Dacă această veste bună a ajuns să fie viaţa vieţii voastre, atunci moartea este pentru voi o jucărie, aşa cum este un rob legat de un biruitor în război.
N-aţi auzit oare? Oare încă n-aţi auzit că Cel ce a înviat a împlinit făgăduinţa lui Dumnezeu către Adam cel dintâi izgonit: că din sămânţa femeii Se va arăta Cineva Care va strivi capul minciunii celei şerpuitoare a acelui şarpe vechi şi pierzător? Şi S-a arătat DumnezeuOmul, Dumnezeu pogorât până la om şi om înălţat până la Dumnezeu, S-a arătat în Valea plângerii şi a tânguirii printre cei izgoniţi din Rai. Şi a adus slobozire robilor, viaţă celor morţi, sănătate celor bolnavi, bucurie celor întristaţi, dragoste celor învrăjbiţi toate darurile
27
desăvârşite, cele mai dulci roade ale Pomului Vieţii. Cu ştergarul milei a şters lacrimile celor înlăcrimaţi. Cu puterea cea dumnezeiască a înviat pe fiica lui Iair, şi pe fiul văduvei, şi pe Lazăr, şi sufletele păcătoşilor, şi mintea apostolilor. Toată firea s-a plecat şi s-a închinat Lui, iar robii firii s-au bucurat. Dacă aţi auzit acestea, pentru ce sunteţi, dar, întristaţi? Pentru ce umblaţi cu capul plecat şi călcaţi peste lacrimile voastre? De aţi primit în inimă vestea cea bună, aceasta ar trebui să fie sfârşit al tânguirilor voastre.
N-aţi auzit oare? Oare încă n-aţi auzit că păcatul celui dintâi izgonit din Rai, strămoşul tuturor celor izgoniţi, a fost răscumpărat? Că este răscumpărat şi spălat pe Cruce cu sângele Dragostei? Acel păcat a însemnat lepădarea fiilor de la Tatăl şi lipsa frăţiei dintre fraţi, învrăjbire şi pizmă din veac în veac, din mileniu în mileniu. Dragostea fiilor faţă de Tatăl s-a stins, şi s-a stins şi dragostea fraţilor faţă de fraţi. N-aţi auzit oare că Hristos a stăvilit viforul păcatului şi a potolit furtuna cea nebunească, vifor şi furtună care vreme de veacuri stingeau şi înăbuşeau acel foc dintâi? N-aţi auzit oare că El a aprins foc nou pe vatra cea stinsă a dragostei? Dacă aţi auzit, atunci pentru ce sunteţi încă împovăraţi de cele două poveri ale izgonirii: povara îndoielii faţă de Tatăl şi povara îndoielii faţă de fraţi? Pentru ce nu lepădaţi aceşti doi saci de cenuşă de pe sufletul vostru, de pe vatra sufletelor voastre? Dacă aţi auzit această veste bună şi aţi primit-o în inima voastră, atunci i-au
28
crescut din nou două aripi sufletului vostru celui căzut: dragostea cea către Dumnezeu şi dragostea cea către fraţi două aripi de vultur. S-a întraripat fiinţa voastră cu două aripi minunate, care vă înalţă la ceruri, în Raiul cel ceresc, în împărăţia heruvimilor celor cu multe aripi, care vă înalţă la familia cea fără de moarte a Domnului Celui ce înviază.
Hristos a înviat!
29
PIATRA CEA DIN CAPUL UNGHIULUI
„Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi.” Matei 21, 44
Mâinile cele neputincioase ale oamenilor au închis mormântul Lui cu o piatră grea. Şi piatra a fost pecetluită, dar El S-a ridicat şi a ieşit din mormânt, în vreme ce lespedea mormântului a rămas, iar peceţile nu s-au stricat. Cum toate acestea?! Precum a ieşit din trupul cel feciorelnic, şi fecioria nu a vătămat-o. Precum a intrat la apostoli prin uşa cea încuiată, iar uşa a rămas închisă şi încuiată. Toate se deschid înaintea lui Dumnezeu.
Şi El este numit piatră, şi anume piatră care nu are asemănare după putere. L-au numit piatră prorocii, aşa L-au numit şi apostolii, chiar şi El însuşi S-a numit astfel. Prorocul David grăieşte: „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului.” Psalmi 117, 22 Aceasta se tâlcuieşte astfel: Hristos, pe Care L-au lepădat evreii cei orbi şi iubitori de ţară şi cuceritorii romani cei hrăpăreţi, a ajuns piatra cea din capul unghiului istoriei omeneşti, temelia vieţii întregului neam omenesc.
Peste ce sau peste cine va cădea această piatră uriaşă, îl va nimici întru totul, iar vântul îi va duce praful după mărturia Prorocului Daniil. Acest Daniil a fost rob al împăratului babilonean. Odată, împăratul a avut un vis, iar visul a fost înfricoşător. Împăratul a văzut în vis
30
un chip idolesc şi lumină strălucitoare. Capul îi era din aur, pieptul şi mâinile din argint, pântecele şi coapsele din aramă, pulpele din fier, iar picioarele din pământ amestecat cu fier. Atunci, din depărtare s-a desprins o piatră din munte şi l-a lovit pe idol, şi l-a doborât, şi l-a făcut praf, iar vântul a suflat şi a împrăştiat praful, şi nu s-a mai cunoscut nici locul unde fusese acel idol. Iar acea piatră a crescut, şi a crescut ca un alt munte, şi a acoperit întreg pământul. Aceasta se tâlcuieşte astfel: acel chip idolesc înfăţişa cinci împărăţii închinătoare la idoli, care au strălucit cu strălucirea mincinoasă cea dinafară, iar piatra îl înfăţişa pe Hristos, Care a căzut peste aceste împărăţii şi le-a nimicit, prefăcându-le în praf şi pulbere, iar astăzi nu se mai află urmă a acestor împărăţii, în vreme ce Piatra Hristos a acoperit în zilele noastre aproape întreg pământul.
Apostolul Pavel îl numeşte pe Hristos cel înviat piatră de temelie şi zice: „Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos.” I Corinteni 3,11
însuşi Domnul Hristos S-a numit pe Sine piatră într-o mustrare înfricoşătoare a căpeteniilor evreieşti şi a tuturor celor care îl leapădă pe El ca fiind Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii. Acestea sunt cuvintele Sale: „Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi.” Matei 21, 44 Iată frica de care şi pământul trebuie să se cutremure, şi cu atât mai vârtos inima omului!
31
Cine va cădea pe Hristos se va sfărâma, iar pe cine va cădea Hristos, acesta va fi strivit.
O, fraţilor, priviţi ce se întâmplă în zilele noastre! Europa a căzut peste Piatra care este Hristos, şi se sfărâmă. Ştiinţa europeană a căzut peste această Piatră şi a umbrit-o, iar ea s-a înnegrit. Politica europeană a căzut peste această Piatră şi a scuipat-o, şi s-a sluţit ea însăşi. Toată cultura europeană a căzut peste această Piatră şi a batjocorit-o, iar ea a ajuns în necuviinţă. Filosofia europeană a căzut peste această Piatră şi a ocărât-o, şi a ajuns ea însăşi ucigaşă. Învăţământul a căzut peste această Piatră, a râs de Ea, şi şi-a pierdut el însuşi judecata. Toţi europenii cei fără de Dumnezeu au căzut peste această Piatră şi au scrâşnit din dinţi de durere. Europa a căzut peste această Piatră şi groaznic s-a sfărâmat. Şi ce va fi vai, fraţilor! când această Piatră va cădea peste Europa? Va fi întocmai după cum s-a grăit şi s-a prorocit: o va preface în pulbere şi în vânt o va risipi. Şi se va numi temelia vieţii întregului neam omenesc. Cartea Vieţii, cea veşnică şi fără de greş. Totul se va petrece întocmai aşa cum s-a scris. Dacă eşti doborât printr-o nedreptate şi ai căzut peste Hristos, ridică-te degrab până ce nu te vei sfărâma precum sticla care nu mai poate fi refăcută. Nu aştepta ca acea Piatră vie să cadă peste tine, să te prefacă în pulbere şi vântul să te risipească prin lume, aşa încât nici locul să nu ţi se mai cunoască. Este înfricoşător să cazi în mâinile Dumnezeului cel Viu.
32
Bucură-te de învierea lui Hristos, căci este şi învierea ta, dar cutremură-te dacă L-ai rănit cumva pe Hristos, Mântuitorul şi Cel ce te înviază pe tine!
Bucură-te de învierea lui Hristos, căci învierea Lui te îmbărbătează şi te întăreşte să lupţi împotriva fiecărui rău şi să-l biruieşti, dar cutremură-te dacă îţi pui nădejdea în oricare alt dumnezeu mai mult decât în El! Mai bine este ţie nici să nu fii, decât să cazi peste El ori să cadă El peste tine. Cu Dumnezeu nu este de şagă!
Bucură-te de învierea lui Hristos ca de o fereastră deschisă către bolta cea cerească, dar nu uita mustrarea Lui cea înfricoşătoare despre Piatra care, de va cădea cineva peste Ea, se va sfărâma, iar peste cine va cădea, Aceasta îl va strivi.
33
PORUNCILE CELE MICI SUNT LA FEL DE ÎNSEMNATE CA şi CELE MARI
Ctitorul Bisericii Ortodoxe este Duhul lui Dumnezeu cel Sfânt şi de viaţă Făcător. În lăcaşul Lui nimic nu este mic ori mare, nici însemnat ori neînsemnat, ci totul este mare şi totul are însemnătate.
Pe cei nestatornici în credinţă îi veţi cunoaşte cel mai lesne prin faptul că ei încep de îndată a se sfădi despre ceea ce este însemnat şi ceea ce este neînsemnat întru cele ale credinţei. Dar diavolul nu le dă odihnă pe această cale, ci le pune în mâini sită din ce în ce mai fină, prin care ei strecoară rânduielile Bisericii, hotărârile soboarelor, sfaturile părinţilor şi chiar poruncile lui Hristos, până ce, la urmă, le strecoară pe toate, iar în sită rămâne doar diavolul. Dacă strecurătorul Legii lui Dumnezeu este preot, veţi vedea că în cele din urmă va părăsi Altarul lui Dumnezeu şi se va duce la îndeletnicirile cele lumeşti, iar de este mirean, îl veţi vedea cum va sfârşi ca un lepădător de Dumnezeu. Dar însuşi Domnul a zis: „Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor.” Matei 5,19
Nici măcar zidarului unei simple case din piatră şi cărămidă nu-i este pe plac atunci când cineva se apropie de casă şi scoate o cărămidă spunând: „Această cărămidă
34
nu are însemnătate! Se poate şi fără ea!” Cum, dar, să-I fie pe plac Duhului lui Dumnezeu, Făuritorul celei mai minunate, celei mai frumoase şi celei mai trainice zidiri din istoria lumii, dintru început până întru sfârşit? Cum să-I fie pe plac Făuritorului Bisericii Ortodoxe, atunci când cineva dintre cei muritori, care ieri s-a născut şi mâine se va pogorî în mormânt, găseşte neajunsuri zidirii Sale şi grăieşte: „Nu avem trebuinţă de asta! Asta nu are însemnătate! Trebuie scoasă şi aruncată!” Acela care vorbeşte astfel mânie nu doar Duhul lui Dumnezeu, ci şi pe toţi acei oameni sfinţi şi purtători de Duh prin care Duhul lui Dumnezeu a întărit şi a împodobit Biserica lui Dumnezeu pe pământ. Un astfel de om îşi aduce singur anatema asupra sa, anatemă sub care cad toţi luptătorii împotriva Duhului, adică toţi oamenii care se împotrivesc Duhului cel Sfânt al lui Dumnezeu.
Drept aceea, vă rog, fraţilor, pentru mântuirea sufletelor voastre, să nu faceţi deosebire între poruncile lui Dumnezeu şi să vă străduiţi a le împlini pe toate după puterea voastră! De veţi călca totuşi una din poruncile cele mici fie şi pe cea mai mică -, să vă pocăiţi şi să vă îndreptaţi viaţa voastră. Neînsemnat înaintea lui Dumnezeu se face acela care calcă vreuna din poruncile lui Dumnezeu şi socoteşte acea poruncă ca fiind una neînsemnată. Căci aşa de întoarsă este firea omenească, încât atunci când calcă o poruncă a lui Dumnezeu, el începe să o urască şi începe a se lupta
35
împotriva ei, în loc să lupte împotriva sinelui său, ca un călcător de poruncă dumnezeiască. Fie ca nimeni să nu spună: „Eu merg la biserică şi mă împărtăşesc din vreme în vreme. Drept aceea, pot să trăiesc necăsătorit.” Sau: „Eu ţin toate posturile. De aceea pot să nu fac milostenie.” Sau: „Eu săvârşesc fapte bune. De aceea nu trebuie să ţin toată credinţa.” împlinirea unei porunci nu ne dezleagă datoria faţă de altă poruncă. Cine calcă o poruncă este vinovat pentru toate adică, dacă nu se căieşte, este vinovat ca şi acela care n-a împlinit niciuna. Se cuvine ca toate poruncile să fie primite şi cinstite ca cea mai însemnată lege, fie că noi le împlinim sau le călcăm. Dacă le împlinim, înviem sufletul nostru şi pregătim trupul nostru spre a se face Biserică a Duhului Sfânt, precum au făcut sfinţii. Dacă le călcăm, ne căim, ne tămăduim şi ne spovedim, dar poruncile rămân porunci.
Toate poruncile sunt date pentru vindecarea şi învierea sufletelor noastre. Eu cunosc îndeaproape că cine împlineşte o poruncă a Domnului, se simte mai sănătos sufleteşte, mai puternic şi mai bucuros. Însă cine nu împlineşte o poruncă şi strigă împotriva acestei porunci, se aseamănă unui bolnav trupeşte care are malarie, şi strigă împotriva chininei, şi nu ia chinină. Pe un astfel de bolnav toţi îl vor socoti ca fiind fără de minte. Şi în lecuirea cea duhovnicească va fi socotit fără de minte cel ce leapădă poruncile lui Dumnezeu, şi nu le împlineşte, şi stă cu sufletul bolnav şi slăbit.
36
Aşadar, să împliniţi poruncile lui Dumnezeu! Iar de nu veţi simţi vreun folos din această pricină, atunci veţi fi îndreptăţiţi să strigaţi împotriva acestor porunci. Dar noi ştim că toţi cei care au împlinit poruncile nu doar că n-au strigat împotriva lor, ci au mulţumit lui Dumnezeu pentru dumnezeiasca tămăduire primită prin împlinirea acestor porunci.
37
SUFLETE ÎNVIATE
Cine sunt sfinţii? Sunt oameni cu suflete înviate. Prin ce şi-au înviat ei sufletele? Prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi a acelora aşa-numite mici şi mari, şi a acelora aşa-numite însemnate şi neînsemnate -, a tuturor poruncilor lui Dumnezeu. Acestea sunt suflete renăscute, născute din nou, înnoite şi întinerite. Pentru aceasta se spune: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi,” Psalmi 67, 36 căci prin sfinţii Săi săvârşeşte Dumnezeu minuni, arată putere, revarsă înţelepciune, adevăr şi zideşte Biserica Sa. Duhul lui Dumnezeu le lucrează pe toate acestea prin uneltele Sale binevoitoare şi credincioase, prin sufletele cele înviate ale sfinţilor. Din această pricină, sfinţii s-au făcut ca nişte dătători de lege în Biserica Ortodoxă. Duhul lui Dumnezeu este singurul dătător de lege, dar El vesteşte Legea Sa prin gura şi prin pana sfinţilor. Sfinţii glăsuiesc ceea ce voieşte Duhul. Sfinţii grăiesc ceea ce Duhul lui Dumnezeu porunceşte. Aşadar, cine se împotriveşte sfinţilor, se împotriveşte Duhului lui Dumnezeu şi se pune pe sine sub veşnică anatemă.
Credinţa ortodoxă este pe de-a-ntregul din cer şi întru ea totul este numai cer şi nimic altceva. Celelalte credinţe sunt, mai mult sau mai puţin, amestec al cerului şi al pământului, amestec al sfinţeniei şi al păcatului.
Odinioară, întregul creştinism a fost ceea ce este acum Ortodoxia, după care s-a rupt bucată cu bucată
38
şi s-a despărţit, ca urmare a păcatului şi a părelnicei înţelepciuni păcătoase. Iar pricina acestor ruperi şi despărţiri este faptul că oamenii au amestecat cerul cu pământul, au aruncat pulberea cea pământească în strălucirea cea dumnezeiască, căci această strălucire dumnezeiască le-a fost prea puternică. Catolicii au ieşit din Ortodoxie din aceeaşi pricină pentru care şi Adam a ieşit din Rai, adică din călcarea postului. Acest fapt i s-a întors bisericii catolice prin faptul că din pricina neascultării a ieşit din ea protestantismul, şi aşa mai departe.
Ortodoxia a rămas aceeaşi de acum o mie de ani, şi de acum o mie cinci sute de ani şi de acum două mii de ani, adică credinţa purceasă din cer. Căci nu doar Evanghelia este din cer, ci şi ea însăşi este cer. Şi toate Faptele Apostolilor au fost scrise şi predanisite din cer. Şi nu numai Faptele Apostolilor sunt din cer, ci din cer sunt şi toate cele scrise şi predanisite de urmaşii apostolilor, părinţii cei purtători de Dumnezeu, cuvioşii nevoitori şi mucenicii, care în şapte soboare a toată lumea şi în câteva soboare locale, precum şi în cele scrise şi predanisite de ei înşişi, au tâlcuit voia Atotputernicului Duh al lui Dumnezeu despre buna cuviinţă şi buna orânduire a Bisericii. Toate acestea sunt din cer şi însuşi cerul. Nu este firimitură de pulbere pământească, nici sânge şi patimă omenească, nici întuneric al faraonilor şi materialism al egiptenilor, nici cugetări întemeiate doar pe simţuri, nici deşartă înţelepciune lumească.
39
Toate acestea sunt din cer şi Cerul însuşi. Drept aceea, aceste suflete sfinte şi înviate au fost numite îngeri pământeşti şi oameni cereşti. Căci ei, prin rugăciunile lor, au coborât cerul pe pământ şi au înălţat pământul adică trupurile lor la cer.
Aceste suflete înviate încă din vremea vieţii lor trupeşti stricăcioase, aceşti îngeri pământeşti şi oameni cereşti, se află din belşug în vechea noastră eparhie a Ohridei. Ucenici şi împreună-lucrători ai Sfinţilor Chiril şi Metodie, cei dintâi luminători ai slavilor, au roit în jurul Lacului Ohrida, pentru ca prin Duhul lui Dumnezeu să izgonească de aici întunericul cel păgân. Trupurile cele făcătoare de minuni ale Sfinţilor Clement şi Naum mărturisesc printre noi despre puterea harului Duhului lui Dumnezeu, care a lucrat şi lucrează prin aceşti mari bărbaţi. Credinţa lor se cuvine să fie şi credinţa noastră, şi viaţa lor se cuvine să fie pildă pentru viaţa noastră, dacă dorim ca şi sufletele noastre să învieze şi astfel să pregătească şi învierea trupurilor noastre atunci când le va sosi ceasul.
40
CINE POATE STRIGA DIN INIMĂ „HRISTOS A ÎNVIAT!”?
Păgânii nu pot, pentru că nu cred. Protestanţii nu pot, căci se îndoiesc. Doar noi, ortodocşii, putem striga din toată inima „Hristos a înviat!” şi „Adevărat a înviat!” Dar nici noi nu putem striga cu toţii acestea din toată inima, ci doar aceia dintre noi care ţin toată credinţa sfinţilor părinţi şi care se străduiesc a urma pildei vieţii sfinţilor lui Dumnezeu. Acestea două sunt mai însemnate decât toate celelalte, căci acestea două le cuprind pe toate. Cine nu s-a vindecat de malarie cu chinină, acela nu poate lăuda cu însufleţire chinina ca medicament. Aşa şi acela care nu şi-a hrănit duhul său cu credinţa sfinţilor şi nici nu şi-a îndreptat viaţa după pilda vieţilor sfinţilor nu poate simţi învierea sufletului său întru sine şi nu poate striga din toată inima: „Hristos a înviat!”
Iar că Hristos a înviat cu adevărat din morţi mărturisesc printre alte mărturii mii şi mii de suflete ale sfinţilor înviate în această viaţă pământească. Aceasta o mărturisesc minunile sfinţilor de mult răposaţi. Aceasta o mărturisesc şi moaştele lor, care, măcar că încă nu înfăţişează trupurile cele înviate, au primit putere făcătoare de minuni de la sufletele lor înviate, care sălăşluiesc întru ei. Sufletele cele înviate ale sfinţilor şi moaştele lor făcătoare de minuni răspândite pe întreg pământul sunt o mare şi puternică dovadă a învierii lui Hristos, pe care protestanţii nu o au şi nici nu o cunosc.
41
Mort înseamnă lipsa oricărei puteri, însă sfinţii noştri, începătorii credinţei noastre, se arată mai puternici după moarte decât în timpul vieţii lor. Ce poate însemna aceasta fără numai faptul că ei, după despărţirea de trup, au intrat într-o viaţă mai plină şi mai puternică decât cea pe care au trăit-o în trup, pe pământ?! Şi dacă slugile lui Hristos s-au făcut aşa de puternice după moarte, cum este atunci Domnul lor, Hristos Domnul? Când Sfinţii Clement şi Naum s-au făcut biruitori ai morţii şi ai putreziciunii, şi biruitori ai firii şi ai vremii, cum este atunci Hristos, Biruitorul cel Atotputernic? Dacă trupurile sfinţilor nu putrezesc, cum ar fi putut să putrezească trupul Lui? O, fraţii mei, Hristos a înviat cu adevărat! El a înviat cu trupul Său. El a dat putere şi sufletelor sfinţilor să învieze. El a dat putere şi moaştelor sfinţilor să fie tămăduitoare şi făcătoare de minuni. El este pricina oricărei învieri. El este împăratul oştirii celor înviaţi. El este Soarele dreptăţii, Cel de deasupra întunericului vieţii noastre celei trecătoare, Care nu apune. El este Capul Bisericii celei cereşti. El singurul Mântuitor al nostru, singurul rost al vieţii noastre, singura noastră nădejde şi singura bucurie nepieritoare a noastră. Prin învierea Sa, El S-a făcut toată comoara noastră în cele două lumi. Lui fie slava, împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt, în veci!
Şi Lui ne închinăm în praznicul cel luminat de astăzi, ca să ne întărească în credinţa sfinţilor şi să ne ajute
42
să vieţuim după pilda sfinţilor, aşa încât şi sufletele noastre să se curăţească de păcat şi să învieze, şi astfel să se pregătească pentru acea înviere ultima şi deplină şi pentru viaţa cea veşnică, cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor. Amin.
Sărutându-vă pe toţi întru Domnul, ca pe fraţii şi fiii mei cei duhovniceşti, pentru care va trebui să dau răspuns la înfricoşata Judecată a lui Dumnezeu, încă o dată vă rog să păziţi credinţa părinţilor şi să vă străduiţi a vieţui urmând pilda sfinţilor.
Fie ca Domnul să vă ajute în aceasta prin harul Duhului Său celui Sfânt! Amin.
43
SILNICIE ŞI NESTATORNICIE DE PRETUTINDENI
Se face făţiş silnicie asupra Ortodoxiei de către musulmani în Turcia şi de către atei în Rusia, dar în taină, peste tot şi de pretutindeni, de către iudaism şi masonerie, şi de către duhul lumesc cel dinafară care este pe de-a-ntregul dinafară ce trăieşte, gândeşte şi umblă doar prin simţuri, drept pentru care este şi osândit la desăvârşita necunoaştere a lucrurilor dumnezeieşti, la necunoaşterea sufletului, la necunoaşterea împărăţiei celei duhovniceşti. mulţi s-au clătinat deja sub aceste silnicii, încât ori au părăsit cu totul credinţa în Dumnezeu, ori s-au lepădat de Ortodoxie, ca de la o hrană tare, şi s-au dus la unele aşa-zise biserici noi, care cred că pot sluji şi lui Dumnezeu, şi diavolului totodată. Dar cine se clatină, să se clatine. Noi să nu ne clătinăm! Cine se teme, să se teamă. Noi însă să nu ne temem!
Noi suntem numiţi fii ai luminii şi ştim că nimic nu se petrece din cele ce n-au fost limpede prorocite şi prevestite în Evanghelie şi în cărţile părinţilor Bisericii. Noi ştim că este prorocit şi prevestit că vor veni prigoniri şi silnicii asupra Ortodoxiei, că se vor ivi învăţători mincinoşi, că între popoare şi între oameni va fi multă tulburare şi pizmă. Prevestind toate acestea, Domnul a încheiat cu următoarele cuvinte: „Dar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.” Matei 24,13 Adică cine rămâne până la sfârşit în cetatea Ortodoxiei şi nu
44
se predă în mâinile diavolului, cel ce năvăleşte din toate părţile asupra acestei cetăţi împărăteşti, acela se va mântui. Cei pe care îi înşală diavolul că în cetate este foamete şi întuneric, iar în afara cetăţii este îndestulare şi lumină, aceştia se leapădă de Ortodoxie. Vai de ei, căci se află precum odinioară împăratul Nabucodonosor, la aceeaşi masă cu fiarele şi cu dobitoacele, şi precum fiul cel risipitor care se prăpădeşte în pământ străin, în pământul frigului şi al foametei, hrănindu-se cu mâncarea porcilor mâncarea păcatului şi a fărădelegii -, cu hrana luptei faraonilor împotriva lui Dumnezeu! însă în cetatea cea împărătească a Ortodoxiei este lumină de la Duhul lui Dumnezeu, şi îndestulare de la harul lui Dumnezeu, şi bucurie de la credinţă şi nădăjduire, şi linişte de la dragostea cea cerească, şi pace şi tăcere de la curăţia inimii şi a conştiinţei.
45
JUDECĂTORII LUI HRISTOS
JUDECĂTORII LUI HRISTOS
Hristos are mai mulţi judecători decât cei mai mari răufăcători ai pământului, mai mulţi decât Nero, mai mulţi decât Iulian Apostatul. Judecata tuturor răufăcătorilor se încheie odată cu viaţa lor, dar judecătorii lui Hristos aproape necontenit stau şi judecă. Nelegiuirile şi învinuirile tuturor vinovaţilor sunt cunoscute, însă judecătorii lui Hristos nici atunci, nici astăzi nu se pot pronunţa pentru ce e învinuit.
Fariseii şi cărturarii pizmaşi în cele ale înţelepciunii au încercat pe toate părţile să lămurească faptele lui Hristos. Dar cum să fie lămurit prin cuvinte ceea ce nu este alcătuit din cuvinte?! Şi, neputând nicicum să desfiinţeze minunile, s-au hotărât să-L ucidă pe Făcătorul de minuni. Dorind ca Hristos să rămână cu totul sub stăpânirea lor, au pecetluit mormântul Lui şi au pus strajă, ca poporul să nu creadă lui Hristos, ci lor.
Dar biruinţa fariseilor a ţinut numai trei zile. „îngerul Domnului coborând din cer, şi venind a prăvălit piatra (…) şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi.” Matei 28, 2-4 Când arhiereii au auzit de la străjeri ce se petrecuse la mormânt, n-au mai putut stărui în uneltirea lor; acum gurile lor au fost pecetluite. De necaz, au mituit străjerii să mintă: „Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam.” Matei 28,13
47
Această născocire iudaică cuprinde trei minciuni. Prima minciună dacă ucenicii L-au furat, au săvârşit o faptă vrednică de pedeapsă; de ce atunci nu i-aţi căutat ca pe nişte vinovaţi şi nu i-aţi silit să spună unde L-au ascuns pe Hristos, ca să-L aduceţi înapoi la acelaşi loc, să pecetluiţi din nou mormântul şi să înzeciţi straja? Dacă aţi fi putut cumva, negreşit aţi fi făcut aceasta, ca să-i ruşinaţi pe apostoli şi apoi să-i ucideţi. A doua minciună dacă străjerii dormeau şi nu au văzut nimic, de unde ştiu că a fost furat şi că tocmai apostolii L-au furat? A treia minciună voi abia aţi aşteptat să aflaţi şi să spuneţi ceva împotriva lui Hristos, ca să-L ruşinaţi; de ce n-aţi folosit acest unic prilej ca să tăgăduiţi învierea Domnului şi să dobândiţi astfel o izbândă mai mare decât cea a răstignirii Lui? De ce nu aţi răspândit minciuna voastră prin Ierusalim, ci aţi insuflat-o unor ostaşi simpli?
„Şi s-a răspândit cuvântul acesta între Iudei, până în ziua de azi.” Matei 28,15 Adică: cel ce nu primeşte vestea mântuitoare a învierii lui Hristos primeşte născocirea fariseică despre furtul apostolic. O, puţin credincioşilor, îndoiala voastră ar fi fost întemeiată dacă creştinismul ar fi început cu Hristos şi s-ar fi sfârşit cu apostolii. Nu judecaţi strâmb, ca să nu fiţi judecaţi după cea mai înaltă dreptate. Lui Hristos I se judecă necontenit nu vă faceţi judecătorii Lui!
48
Slujirea lui Hristos
„Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.” Marcu 10, 45
Noi avem numeroase slugi. Nu este vorba de oameni, ci de slugile pe care toţi oamenii le au. Şi ele ne fac asemenea slujiri pe care noi nu le putem face singuri. Cine se poate adăpa fără apă, sau se poate hrăni fără pâine, sau poate vedea fără lumină, sau trăi fără roadele pământului? Această preocupare de a lămuri raportul între slugi şi stăpâni alcătuieşte istoria zilnică a neamului omenesc.
Dar prin sete, foame sau saţ nimeni dintre oameni n-a devenit vestit şi slăvit, fiindcă acestea sunt lucruri simple, precum mersul, respiraţia sau munca. Oamenii sunt cunoscuţi prin bine sau prin rău, adică prin felul în care slujesc aproapelui ca slugi bune sau ca slugi rele. La aceasta se cugetă cel mai mult şi despre aceasta se vorbeşte cel mai mult. Oamenii vorbesc mai mult despre „lumea lor lăuntrică,” decât despre lumea exterioară, materială dovadă sigură că omul este fiinţă duhovnicească şi sufletească.
Dar în neamul omenesc există şi o a treia lume lumea lanţurilor, a temniţelor, a tâlharilor, a călăilor, a pierzătorilor de suflete iar aceasta sunt tocmai păcatele noastre personale: fărădelegile care ne vatămă pe noi, pe aproapele şi pe Dumnezeu. Păcatul ne desparte de ţinta vieţii, fiindcă atunci când ne adâncim în păcat,
49
luăm drept ţel al vieţii cele mai felurite născociri ale celor ce tăgăduiesc pe Dumnezeu şi tăgăduiesc păcatul. Nedreptăţile mici care li se fac nu le tăgăduiesc, dar fărădelegile proprii şi le îndreptăţesc! împart răul în însemnat şi neînsemnat! Sufletul se întinează şi prin păcat şi prin împietrirea inimii.
în această lume cea mai întinată, înrobită şi păcătoasă, a venit Hristos ca să-i despartă pe oameni de povara lor cea mai grea, de păcat. Această datorie a fost răscumpărată prin nenumărate înjosiri. Cel mai greu lucru este să trezeşti pe cel adormit în plăcerile şi patimile păcatului, adormit sub povara propriei pierzări. „Ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” Marcu 8, 37 Sufletul vândut păcatului cum va mai fi răscumpărat pentru Dumnezeu!?
„Dar cine poate să se mântuiască?” Matei 19, 25 Cine se poate mântui prin faptele şi dreptatea sa, prin îndemnurile şi jertfele sale? „La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.” Matei 19, 26 Oamenii nu pot să facă niciun bine care să desfiinţeze păcatul şi să îndepărteze moartea, pentru a se apropia pe cale liberă de Ziditor. Cei care nici pe ei înşişi nu se cunosc, cum vor putea cunoaşte mântuirea?
însă întreaga lume nevăzută, păcătoasă lumea gândurilor rele şi a faptelor rele a luat-o Hristos asupra Sa. „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.” Ioan 1, 29 Aşadar, Hristos este sluga
50
noastră, slugă credincioasă şi smerită, Care nu ne va părăsi niciodată. Iar dorinţa Lui este una singură: ca noi să nu ne ascundem păcatele în împietrirea inimii, ci să le mărturisim şi să ne pocăim. Cel ce îşi păstrează în sine fărădelegile, îşi păstrează osânda. Cel ce îşi păstrează îndreptăţirea de sine, îşi păstrează osânda. Cel ce îl păstrează pe Hristos în sine, îşi păstrează îndreptăţirea. Un rus bineplăcut lui Dumnezeu a spus: „Mă rog lui Hristos Care este în mine.”
Muntele Măslinilor muntele milostivirii
Feluriţi martori ai petrecerii lui Hristos pe pământ îşi păstrează mărturia în felurite chipuri: cărţile, prin litere şi cuvinte; satele, oraşele, munţii şi râurile, prin păstrarea locului lor; iar oamenii, prin credinţa în mântuire. Cine ar spune că în Kosovo sârbii nu au pătimit ar fi lipsit de minte, fiindcă toţi ştim cine a pătimit, unde a pătimit şi pentru ce a pătimit. Tot astfel, cine socoteşte că Fiul lui Dumnezeu nu a pătimit pe pământ este lipsit de minte: nu vede cum pătimeşte neamul omenesc şi, neputând înţelege aceasta, nu poate nici să-şi închipuie pătimirea Mântuitorului. Pe cine l-a durut cel mai mult inima pentru această lume, pe Acela lumea îl şi răneşte cel mai mult.
Cărţile nu pot schimba ceea ce a fost spus, nici drumurile nu pot fi risipite, nici munţii nu-şi pot pierde forma şi atunci de ce ar fugi inima omenească în întuneric de Mântuitorul ei?!
51
O, cât de veche este o nenorocire între noi: cel ce greşeşte împotriva părintelui nu urăşte păcatul, ci urăşte părintele; făcătorii de rele nu îşi urăsc faptele, ci urăsc legile, puterea şi chiar pe cârmuitor; viperele nu urăsc veninul lor, ci urăsc toate vieţuitoarele. Ceea ce nu este bun urăşte ceea ce este bun. aşa şi între oameni: oricine nu crede şi nu mărturiseşte pe Fiul lui Dumnezeu, deşi a auzit destul despre El, îşi dă arama pe faţă şi îşi vădeşte toate slăbiciunile. Crede în sine, dar nu crede în Dumnezeu! S-a născut şi va muri, dar i se pare că propria lui cunoaştere este nemuritoare! Toate gândurile şi le îndreaptă spre rătăcire şi nu voieşte să le îndrepte către Dumnezeu! Cu mâinile se fac fapte bune, dar cu aceleaşi mâini se poate dărâma şi săvârşi răul. Tot astfel, aceleaşi gânduri pot zidi până la credinţa în Dumnezeu sau pot cădea până la prăpastia pierzării.
Muntele Măslinilor păstrează până astăzi şi va păstra până la Judecata cea de Apoi cele mai sfinte amintiri: pe acolo a fugit regele David, desculţ şi plângând, împreună cu poporul, când fiul său neascultător Abesalom l-a alungat de pe tron. cf. 2 Regi 15, 23-30 Acolo este locul unde apostolii au auzit pentru prima oară rugăciunea Tatăl nostru; acolo este locul unde Domnul nostru, după Cina cea de Taină, a adus lui Dumnezeu cea mai mare jertfă de rugăciune Rugăciunea Potirului; acolo este şi locul înălţării Domnului.
Acestea sunt amintirile cu care Muntele Măslinilor, ca să spunem aşa, trăieşte. Acesta este noul Tabor al legii
52
vii. O, inimă omenească, lasă să curgă în tine curenţii vieţii pe care i-a văzut Muntele Măslinilor!
Grădina Ghetsimani
Să ne oprim în Grădina Ghetsimani! Aici se află biserica subterană a Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Se coboară pe patruzeci şi şapte de trepte în adâncul pământului. Biserica este de mari dimensiuni, în chip de cruce. Pe de o parte se află peştera în care a fost îngropată Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, iar de cealaltă parte se află o fântână tămăduitoare, din care se bea cu credinţă şi rugăciune împotriva oricărei boli. Maica Domnului însăşi şi-a ales acel loc drept mormânt, căci ştia şi ziua morţii sale. Iar faptul că mormântul se afla atât de adânc în pământ este, probabil, din pricina dorinţei Născătoarei de Dumnezeu de a muri ca apoi să-L vadă pe Fiul ei în slava cerească.
în locul unde Mântuitorul a adus lui Dumnezeu ultima rugăciune drept jertfă şi unde avea să fie El însuşi jertfă, a fost înălţată, după război, o catedrală măreaţă. Cu numeroase cupole, câte una pentru fiecare popor care a adus prinos la zidirea ei. În acel loc Domnul a fost cutremurat până în adâncul sufletului, nu pentru propria Sa Pătimire, ci pentru pătimirea neamului omenesc. În iubirea Sa adâncă şi largă au încăput toate sufletele, căci pe toţi păcătoşii i-a văzut cu duhul şi tuturor le-a iertat numai să creadă în mântuire. Iar din acel loc astăzi se înalţă slujbe şi rugăciuni către Domnul, aşteptând
53
împlinirea cuvintelor Sale şi săvârşirea faptelor Sale. De aici, din fiecare cupolă, ca din harfa lui David, se înalţă către Dumnezeu dorinţele bineplăcute ale popoarelor creştine ca apostoli, ca misionari, ca stâlpnici.
La zidirea acestei catedrale s-a folosit o meşteşugire care a lipsit atât Templului lui Solomon, cât şi tuturor celor mai frumoase biserici de până acum. Anume: ferestrele nu sunt din sticlă, ci dintr-un anume soi de marmură violetă străvezie. Luminii care pătrunde îi dă o asemenea culoare, încât atinge în suflet cele mai fine corzi. Pe Tabor s-a ridicat de asemenea un mare locaş şi s-a folosit aceeaşi meşteşugire: întreg acoperişul este din marmură galbenă străvezie. Când vara soarele este puternic, lumina galben-aurie umple atât de mult biserica, încât nu mai ştii dacă este lumină sau un lichid de lumină.
Neam omenesc uituc, tu care, din pricina ştiinţei, uiţi credinţa, nu-ţi închipui că ştiinţa poate birui credinţa. Ştiinţa nu are inimă, ştiinţa nu are înţelepciune. Ea vine din afară, asemenea tuturor străinilor.
54
PREDICI
CUNUNA TUTUROR FRUMUSEŢILOR BELGRAD, 1904
„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”
Ioan 20, 29
Zorile cele aprinse s-au revărsat peste grădina lui Iosif din Arimateea. Niciodată n-au părut aşa de mângâietoare şi de gingaşe. Încântarea şi gingăşia lor vesteau cel mai strălucitor soare ce avea să lumineze lumea în acea zi, vesteau cea mai luminată zi pentru pământul cel posomorât. Toate s-au trezit devreme pentru a întâmpina ivirea acelei zile: munţii cu vuietul, păsările cu cântul, roua cu strălucirea, văzduhul cu freamătul cel vesel, toată firea prin înfăţişarea primenită şi plină de viaţă toate i-au adus laudă de dimineaţă. Toate dimpreună cu roua, curate, spălate cu cea mai curată rouă şi înmiresmate în cea mai binefăcătoare prospeţime, s-au zorit întru întâmpinarea zilei celei noi. Toate, bucuroase şi smerite, au luat parte la slava cereştii biruinţe.
Ce deosebire între această zi şi cea cu două zile în urmă!
Vineri, când Fiul lui Dumnezeu a fost pironit pe cruce, soarele s-a întunecat. Pământul s-a cutremurat de spaimă din pricina fărădelegii ce se petrecuse pe el. Poporul fugea de pe Golgota în toate părţile, ca să nu fie martor şi altor revărsări ale cereştii mânii. Pe Golgota
57
erau trei cruci, însă lumea a văzut doar una pe cea din mijloc. L-au văzut şi atunci când stăteau cu spatele, şi când erau departe de el. Necontenit le apărea în ochi şi în vis, şi aievea. Cel care-Şi dăduse duhul pe Cruce, parcă neîncetat şi mai cu tărie striga poporului celui înspăimântat şi făptaşilor celor sălbăticiţi: „Când veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt.” Ioan 8, 28
Filat încă nu-şi venise în fire, minunându-se cum, dintr-odată nu după lege, ci doar după strigătele şi zarva gloatei celei mânate -, o judecată însemnată şi neobişnuită s-a sfârşit printr-o înfricoşătoare tragedie, în curţile lui Irod şi ale lui Caiafa încă nu contenise valul veseliei celei nebuneşti că urzeala lor fusese împlinită. Duhul lui Iuda încă nu ajunsese în împărăţia duhurilor celor întunecate. Călăii de pe Golgota încă nu-şi spălaseră mâinile de sânge. Poporul încă se temea, doborât fiind de vâltoarea cea neobişnuită a întâmplărilor petrecute din silnicie omenească şi din mânia cea dumnezeiască, atunci când s-a răspândit fulgerător prin Ierusalim vestea despre învierea Măreţului Mort.
Acel glas, pe cât de îmbucurător pentru popor, pe atât de înfricoşător pentru făptaşii grozavei fărădelegi, cu toate că se tăinuia cu băgare de seamă, a suflat precum vântul pe toate uliţele şi chiar prin cele mai ascunse cotloanele ale cetăţii. Aşa cum potrivnicii lui Hristos n-au putut opri strigătele cele năvalnice ale mulţimii atunci când Iisus a intrat în Ierusalim, zadarnică a fost şi
58
acum toată truda lor pentru a înăbuşi şi a tăgădui vestea care se răspândise. Întregul Ierusalim vuia: „Hristos a înviat!”
Femeile cele credincioase au adus miresme şi miruri la mormântul lui Iisus, ca să-L ungă, dar cum s-au mai minunat atunci când au păşit în grădina lui Iosif! Miresmele lor li s-au părut a fi prea slabe şi fără de folos faţă de mireasma cea bineplăcută şi minunată care le-a întâmpinat în acea grădină frumoasă. Încântate de această minunăţie, au grăbit pasul către mormântul dragului lor Răposat.
Cele dintâi raze ale soarelui au căzut peste mormântul cel gol şi le-au descoperit slăvita întâmplare din acea dimineaţă. Însă ele n-au crezut. Atunci s-au arătat şi doi vestitori cereşti şi le-au întărit ceea ce razele soarelui le descoperiseră, dar zadarnic. Întristarea, şovăiala şi îndoiala mironosiţelor sporeau tot mai mult, până când însuşi Iisus li S-a arătat.
Deja se luminase de ziuă, când Petru, însoţit de Ioan, a venit în grădina cea sfântă. El a intrat în mormântul unde fusese aşezat Iisus şi a văzut doar giulgiurile. S-a minunat foarte, dar nici mormântul gol şi nici cuvântul prietenului său pe care-l îndrăgise Iisus nu-l puteau încredinţa de adevărul învierii. El a văzut, dar n-a crezut.
Grădina arimateianului deja se îmbăia în lumina rea îmbelşugată a soarelui, atunci când a venit şi Iosif la mormântul Mântuitorului pentru a se încredinţa
59
de adevărul glăsuirii celor auzite pe uliţe. A văzut tot ceea ce văzuseră şi apostolii, şi femeile mironosiţe, dar îndoiala a cuprins şi sufletul său. Şi n-a crezut nici el.
Se îndoiau cei ce umblau cu El în fiecare zi şi ascultau învăţătură din gura Lui. Se îndoiau Petru şi Toma, se îndoia Iosif, se îndoiau cei ce auziseră vestea pe calea către Emaus, se îndoia Magdalena…
Cu toţii au privit mormântul cel gol în care fusese aşezat învăţătorul lor, au văzut străjile lui Pilat înfricoşate şi au auzit din gurile lor istorisirea despre întâmplarea cea nemaiauzită: despre pogorârea îngerilor, despre prăvălirea pietrei, despre învierea lui Hristos. Toţi au auzit, au ştiut şi au primit mărturii de netăgăduit, dar n-au crezut. Trebuia ca însuşi Iisus să li Se arate, să-L atingă şi să audă cuvântul Său, să pună mâna în coasta Lui, şi abia atunci să creadă.
Hristos li S-a arătat ca fiind cu adevărat viu, în toate chipurile pe care le-au cerut ei, şi le-a grăit: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” Ioan 20, 29
De douăzeci de veacuri stă deschis înaintea noastră mormântul din grădina lui Iosif din Arimateea. Noi n-am cercetat într-o doară mormântul, asemenea lui Petru şi Ioan, şi n-am plecat cu îndoială sau cu credinţă. Nu! Ci fiecare mână de pământ din grădină am întors-o şi am cercetat-o, fiecare lucru din ea l-am răscolit, fiecare
60
tufiş l-am pipăit şi l-am cercetat, am chemat străjerii şi i-am iscodit, am ascultat şi spusele căpeteniilor iudeilor şi ale fariseilor, am aflat întocmai toate împrejurările care au însoţit acea întâmplare neobişnuită şi, la urma urmelor, am ajuns la două concluzii diferite: unii, mulţumiţi de mărturiile pe care le-au strâns, au crezut în învierea lui Hristos, alţii, nemulţumiţi de feluritele dovezi, au rămas cu o părere potrivnică.
Dintre aceştia din urmă, unii ajung la îndoială nu prin cercetare anevoioasă, ci pur şi simplu pentru că îndeobşte nu recunosc nicio minune. Alţii, chiar dacă fac ceva cercetări, le fac cu dorinţa ca ele să le sporească tăgăduirea, ceea ce se şi petrece. Dar să lăsăm aceste suflete necredincioase să privească ani şi ani de-a rândul mormântul deschis, doar-doar or găsi vreun lucru în mormânt ori prin preajma mormântului care să le schimbe şi să le îndrepte cum se cuvine părerea lor.
Să ne oprim la cei dintâi, printre care ne numărăm şi noi. Ei cred în învierea lui Hristos, pentru că pe toate le-au cercetat, toate împrejurările le-au cumpănit, toate le-au măsurat şi bine le-au socotit. Cred aşa cum a crezut şi Toma aşadar, abia după ce L-au primit pe Hristos şi şi-au pus mâinile în coasta Lui.
Dar şi aceştia chiar şi de cred -, asemenea celor care tăgăduiesc, nu au parte de răsplata pe care Hristos a făgăduit-o doar celor care n-au văzut şi au crezut.
Adevăraţii moştenitori ai răsplăţii celei cereşti sunt cei ce n-au văzut şi au crezut. Ei au crezut în înviere încă
61
dinainte ca această slăvită întâmplare să se şi petreacă. Au crezut încă de atunci când ea a fost prevestită şi prorocită de către Iisus. Dar nici aceştia n-au crezut din nepricepere ori din simplitate, ci pentru că şi ei s-au încredinţat s-au încredinţat că Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Cel trimis din ceruri. Ei L-au urmat pas cu pas de la Iordan, au auzit fiecare cuvânt al Lui şi au văzut fiecare faptă a Lui. Ei au fost martori ai învierii fiicei lui Iair şi, minunându-se, au stat înaintea mormântului din care Lazăr, la auzul unui cuvânt cu putere, s-a ridicat. Ei au stat pe Golgota sub Cruce şi au văzut totul până la capăt. Au fost cuprinşi şi ei de teama de întunericul care se înstăpânise peste pământ atunci când Cel drept Şi-a încredinţat Duhul Tatălui Său, dar peste spaima cea din sufletul lor a stăpânit nădejdea în biruinţa Adevărului.
Iată, din această pricină au şi crezut ei de îndată, fără a avea vreo dovadă, vestea despre minunea petrecută în grădina arimateianului. Pentru aceasta sufletul lor înoată în fericire. Pentru aceasta ei nici nu se grăbesc către grădină spre a se încredinţa că mormântul este gol. Nu! Ci aleargă şi îşi caută prietenii şi pe cei într-un gând cu ei, îi îmbrăţişează şi se salută unii pe alţii cu: „Hristos a înviat!”
Strânşi laolaltă cu bucurie, ei îi întâmpină cu această salutare şi pe potrivnicii lor cei tulburaţi şi înspăimântaţi, minunându-se de necredinţa lor, de îndoiala lor în ceea ce, pentru ei, este mai mult decât adevărat. Cei potrivnici dau din cap cu îndoială, caută
62
dovezi şi martori, pretinzând că ar fi o înşelătorie. Însă cei credincioşi, minunându-se, îi lasă şi se grăbesc spre a împărtăşi bucuria cu cei asemenea lor, spre a mai bucura pe cineva cu vestea cea mai presus de fire. Ei o rostesc în doar trei cuvinte. Inima lor doreşte să se împreuneze cu întreaga lume. Pe ei îi întristează orice semn de îndoială. Ei nu înfăţişează nimănui dovezile, căci le socotesc a fi de prisos. Ei privesc învierea Mântuitorului lor ca pe un lucru limpede şi de la sine înţeles. Ei cred în ea ca în propria lor fiinţă, că „nu trup şi sânge au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri.” Matei 16,17
în zadar am răscoli grădina arimateianului, în zadar am iscodi întreg Ierusalimul şi întreaga ceată a apostolilor, în zadar am cerceta toate arhivele şi am răsfoi loate mărturiile scrise din acea vreme hotărâtoare, căci tot nu vom putea ajunge la încredinţarea cea nefăţarnică, adâncă şi neclintită în adevărul învierii lui Hristos, de nu vom avea întru noi Duhul lui Dumnezeu. A ajunge însă la aceasta nu este cu anevoie. Este îndeajuns să citim Evanghelia cu luare-aminte, cu înţelegere şi fără vreo prejudecată. În loc să căutăm în zadar oarecare dovezi, să cercetăm Evanghelia şi vom afla în fiecare cuvânt din evanghelie prevestiri şi întăriri, pricini şi îndreptăţiri ale Măreţei întâmplări.
în Marea întâmplare înfăţişată în Evanghelii, fiecare cuvânt al Mântuitorului şi fiecare faptă a Sa sunt ca nişte flori legate şi împletite într-o cunună de către propria înviere. Prin fiece floare se poate vedea această legătură,
63
căci ea este întreţesută în fiecare dintre ele. Precum fără de rost este pentru o cunună de flori a tăgădui legătura pe care la prima vedere omul n-ar fi băgat-o de seamă, aşijderea, fără de rost este a tăgădui această legătură neobişnuită care leagă cununa dumnezeiesc-evanghelicească.
Căpeteniile iudeilor şi judecătorii cei nedrepţi ai lui Hristos au răspândit minciuna că ucenicii au prăvălit piatra de pe mormânt şi L-au luat pe Iisus, după care au propovăduit „basmul” învierii. mulţi credincioşi se opresc înaintea acestora, îşi vin în fire şi, cu îndoială întunecată, pun mâna pe Evanghelie să citească pentru a suta ori a mia oară capitolul despre învierea Domnului.
Pe mine însă acest glas nu mă clatină şi nu mă tulbură. Mie îmi este îndeajuns să citesc Evanghelia până la osândirea lui Hristos, după care o pot închide şi, întemeindu-mă pe cele citite, pot cunoaşte cum se sfârşeşte cel din urmă capitol. Citind învăţătura lui Hristos şi aflând despre faptele Sale, iau parte încă de la începutul Evangheliei la împletirea cununii celei dumnezeieşti şi n-am trebuinţă să mă îndoiesc de legătura acesteia şi să mai cercetez mormântul din grădina arimateianului.
Pentru mine este îndeajuns să-I urmez lui Iisus din Betleem până la Golgota, ca să mă pot întoarce cu încredinţarea că trebuie să se petreacă şi învierea.
Pentru mine este limpede că Acela care a preschimbat apa în vin în Cana Galileei, Care a umblat pe apă ca
64
pe uscat, la al Cărui cuvânt marea se potolea, iar duhurile cele rele se izgoneau, la ale Cărui porunci mormintele se deschideau şi morţii se ridicau că Acela a avut stăpânire şi putere şi asupra propriei Sale morţi.
Sunt mulţi care grăiesc: „Dacă aş vedea, aş crede!” Ei spun aceasta uitând că fariseii au văzut, dar tot n-au crezut. Fariseii au văzut faptele lui Hristos, au auzit învăţătura Lui, dar din pricina temerii pentru propria lor agoniseală şi bunăstare pământească nu l-au crezut, ci L-au prigonit şi L-au osândit.
Cine ne-ar putea încredinţa că cei care zic că dacă ar vedea, ar crede, n-ar fi şi ei urmaşi adevăraţi şi credincioşi ai fariseilor? Cine ar putea jura că şi de ar vedea, n-ar roade îndoiala sufletul lor?
Dacă ar vedea, poate că ar căuta dovezi despre existenţa şi vederea propriilor ochi.
Nu! Nu este cu putinţă să fie mai statornică credinţa celor care caută să vadă şi să pipăie totul. Îndoiala lor se întinde şi asupra lor înşişi. Ei nu se încred nici în proprii lor ochi şi nici în ei înşişi.
Avem trebuinţă să ne umplem de Duhul lui Dumnezeu, de Duhul evanghelic, ca să ne încredinţăm de înviere. „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” Ioan 20, 29 Ei sunt întotdeauna mai încredinţaţi în adevăr, decât cei care ajung la el prin cercetare. Ferice de aceştia, căci ei cred pentru că sunt împăcaţi şi mulţumiţi. Ei se veselesc de primăvară cu toate frumuseţile ei, dar cununa tuturor frumuseţilor este pentru ei cea mai strălucitoare
65
zi, cu cele mai aprinse zori, cu cerul cel mai senin şi cu cel mai frumos soare, zi care a răsărit mai întâi în grădina arimateianului. Ei ştiu că o astfel de zi răsare doar o dată în an pe pământ. Pentru aceasta, întâmpină cu bucurie această gingaşă zi, când sufletul lor se umple de gingăşie, ochii se ridică smerit către cer, având chipul fericirii celei negrăite a slavei şi a biruinţei, iar buzele lor vestesc neîncetat: „Hristos a înviat!”
66
PUTEREA CEA VEŞNICĂ SCHIMBĂ CHIPUL PĂMÂNTULUI VALIEVO, 1920
Hristos a înviat!
Multe veacuri s-au scurs de la acea zi, când s-a auzit pentru întâia dată acest salut dumnezeiesc. Chiar şi cei care, în orbirea lor cea fără de minte, au căutat moartea Dumnezeului-Om, au amuţit pentru un ceas.
Mulţi s-au săvârşit pe cruce până la Răstignirea Mântuitorului, însă de vreme ce toţi au fost doar nişte oameni simpli, păcătoşi, nimic deosebit nu se petrecea.
De la Crucea de pe Golgota, dimpotrivă: s-au revărsat gânduri noi, care au schimbat din rădăcini rânduielile societăţii omeneşti. Până atunci se ştia că Mântuitorul nostru Se trăgea după trup din neamul lui David, şi din acea dimineaţă, când îngerul care stătea pe piatra cea prăvălită de la intrarea în mormânt a vestit învierea lui Hristos, Mântuitorul nostru S-a arătat şi ca duh dumnezeiesc, prin învierea cea de a treia zi. Iar prin aceasta a întărit că este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, „Care S-a dat pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptarea noastră.” Romani 4, 25
La auzul acestei veşti au căzut şi s-au spăimântat toţi cei ce au crezut că piatra de pe mormânt a închis pentru totdeauna pe Hristos şi sfânta Sa învăţătură, dar această veste a umplut de bucurie inimile credincioşilor şi i-a ridicat pe apostolii şi ucenicii lui Hristos. Cu bucurie au primit această veste şi toţi cei ce nu L-au
67
cunoscut pe dumnezeiescul învăţător, dar care au auzit că s-a împlinit tot ceea ce prorocii Vechiului Legământ prorociseră despre El. Aşadar, unii au crezut că prin Mântuitorul cel înviat se va întemeia împărăţia lui Dumnezeu pe pământ; alţii că va învia marea şi puternica împărăţie a iudeilor, care se va slobozi de puterea Romei şi va stăpâni peste întreaga lume.
Pentru aceasta, apostolii lui Hristos, Luca şi Cleopa, care călătoreau în acele zile din Ierusalim spre Emaus, întrebau miraţi pe Străinul care mergea împreună cu ei şi Care nu era altcineva decât Mântuitorul: „Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au întâmplat în el în zilele acestea?” Luca 24,18 Şi în vreme ce toată lumea, aflându-se încă sub înrâurirea vederii Răstignirii şi învierii lui Hristos, aştepta noi întâmplări, apostolii şi ucenicii lui Hristos, atunci când se întâlneau în acele zile, repetau cuvintele celui dintâi vestitor de pe mormântul lui Hristos: „Hristos a înviat!”
Iar cei care au amuţit de frică, temându-se de răzbunarea lui Hristos cel Răstignit, s-au adunat când au văzut că Hristos nici nu-Şi întemeiază împărăţia pe pământ, şi nici nu-i pedepseşte pe potrivnicii Săi. Pe lângă mulţi alţii, o astfel de înţelegere greşită a lui Hristos şi a învierii Sale a avut şi Sfântul Apostol Toma, nevoind a crede în învierea lui Hristos până ce nu L-a văzut cu ochii săi pe Mântuitorul şi până ce n-a pipăit cu mâinile sale rănile Lui. Atunci însă a strigat cu însufleţire: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Ioan
68
20, 28, pentru că a văzut şi s-a încredinţat că Hristos a înviat.
Aşadar, şi preotul vostru, cu crucea în mână, vă întâmpină cu acest salut vechi de veacuri, dar pururea nou iar pentru toţi creştinii cel mai frumos şi vă îndeamnă cu cuvintele Mântuitorului să nu fiţi necredincioşi, ci credincioşi, căci de veţi avea credinţă, veţi avea viaţă veşnică, cf. Ioan 20, 27-31
Precum Apostolul Toma n-a voit să creadă până ce nu L-a văzut pe Mântuitorul, aşa sunt şi astăzi cei ce se îndoiesc şi caută să pipăie sfintele Sale răni. Vai, câtă necredinţă la aceşti oameni! Spuneţi-mi câţi dintre voi aţi trăit în marea împărăţie romană, care a stăpânit odinioară şi aceste meleaguri, şi care dintre noi nu crede că ea a şi existat? Sau câţi dintre voi au călătorit pe întinsa mare a Panoniei şi nimeni încă nu s-a îndoit că ea a acoperit marea câmpie a Panoniei?! Dar ne îndoim de adevărul cuvintelor Sfinţilor Apostoli şi ale însuşi Mântuitorului nostru! Pentru ce să tăgăduim adevărul celor care, pentru noi, s-au lepădat de toată tihna, de toate plăcerile vieţii şi chiar de familiile lor, ca să poată lucra pentru toată omenirea? Pentru ce să doborâm toate cele veşnice, luminate şi înalte?
împărăţia romană de mult s-a destrămat, Marea Panonică de mult a secat. Tot ceea ce a făurit şi făureşte । mul este stricăcios. Puterea cea veşnică schimbă chipul pământului şi înfăţişarea cosmosului. Doar Mântuitorul nostru şi învăţătura Lui cea dumnezeiască stăpânesc şi
69
astăzi peste întreaga lume sfinţită. Iar cei care se îndoiesc de El să nu-şi închidă ochii în faţa sfintelor lăcaşuri, multe şi măreţe, ridicate întru slava Lui. Şi cei care doresc să-L vadă, să meargă în lăcaşurile de rugăciune ale Domnului, care sunt pline de Hristos şi unde li se vor deschide mintea şi ochii ca să-L cunoască.
Poate că cineva dintre voi va spune: „Pentru noi, învierea lui Hristos este de neînchipuit şi cu neputinţă!” O, voi, necredincioşilor, amintiţi-vă doar că acum câteva veacuri ne era cu neputinţă a ne închipui că vor zbura prin văzduh nave grele învelite în metal, că prin adâncurile apelor vor mişuna case uriaşe de oţel şi că ghiulele de tun vor zbura la mari depărtări. Şi dacă la oameni este cu putinţă a săvârşi minuni despre care s-a crezut până în zilele noastre că sunt cu neputinţă, atunci ce poate fi cu neputinţă la Dumnezeu, Care a zidit această lume şi pe însuşi omul, care săvârşeşte minuni în lume?
Se cuvine mai cu seamă ca neamul nostru să aibă credinţă tare şi neclintită în Hristos şi în învierea Lui, căci de câte ori până acum n-a fost neamul nostru răstignit şi îngropat, după care din nou s-a ridicat!? Oare nu suntem noi martorii căderii noastre de ieri, când am fost înmormântaţi fără de milă de către două popoare vecine, după care, ca printr-o minune, ne-am ridicat şi am înviat?! Iar când am prăznuit învierea noastră naţională, potrivnicii noştri, în necredinţa lor, şi-au frecat ochii şi s-au întrebat: „Oare ai înviat cu adevărat,
70
popor despre care am crezut că ai fost îngropat pentru totdeauna?!”
Să credem în Hristos cel Răstignit, căci şi noi am fost răstigniţi! Să credem în învierea Lui, căci şi noi am înviat! Să credem în împărăţia Lui cea veşnică, căci şi noi am făurit împărăţia unităţii noastre naţionale! Să credem, căci credinţa ne-a izbăvit!
O, Mântuitorule al nostru, întăreşte-ne şi de acum încolo în credinţa Ta cea sfântă, căci Tu eşti învierea şi Viaţa!
Pentru aceasta, cu inimă veselă îţi cântăm astăzi: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.” Amin.
71
ÎNVIEREA LUI HRISTOS ESTE CHEZĂŞIA ÎNVIERII NOASTRE STATELE UNITE 1921
Hristos a înviat, iubiţii mei fraţi!
Vă întâmpin cu acest salut prin care întreaga lume ortodoxă, de la o sută cincizeci de milioane de suflete vii, din Egipt până la Petrograd şi de la Adriatica până la Vladivostok, se salută cu bucurie în ziua Sfintei învieri a lui Hristos.
încă din copilărie, în ţara unde v-aţi născut şi unde soarele lui Dumnezeu v-a încălzit întâia oară, aţi auzit acest salut răsunând peste câmpiile şi munţii pământului nostru: Hristos a înviat! şi Adevărat a înviat!
Şi încă din vremea primilor voievozi creştini sârbi, Ceaslav şi Mutimir, şi a sfântului domnitor Vladimir, dinaintea marelui domnitor şi sfânt Nemania şi a Sfântului Sava, timp de cinci sute de ani, până la Sfântul Ţar Lazăr, acest salut a răsunat pe pământul liber, din pieptul unui popor liber şi cultivat. Apoi acest salut a fost înăbuşit pentru alţi cinci sute de ani, în vremea robiei sub turci şi a cumplitei pătimiri a poporului şi a luptei „pentru crucea cinstită şi libertatea de aur.” în vremea acestor cinci veacuri, salutul pascal nu s-a putut face auzit, nu era îngăduit să strigi liber din piepturi libere, ci doar prin lacrimi şi suspine, dar cu încredere în Dumnezeu şi în dreptatea lui Dumnezeu, a fost şoptit din piepturi apăsate, prin munţii înverziţi şi peşterile stâncoase ale ţării sârbeşti. Dar trebuie să vă spun
72
îndată, ca să fiu drept şi faţă de turci, că poporul sârb nu a cunoscut niciodată Paşti mai negre şi mai întristate sub turcii nebotezaţi, vreme de jumătate de mileniu, decât cele trăite sub turcii botezaţi austro-ungarii în anii 1916,1917 şi 1918.
Dar nu voiesc să vă întristez, înşirând şi descriind toate grozăviile pe care poporul sârb le-a îndurat peste tot, dar mai ales în Serbia, sub ocupaţia cezaro-crăiască, vreme de o mie de zile. Toate relele, neomeniile şi chinurile îndurate de-a lungul unei mii de ani de istorie creştină atât în primii cinci sute de ani de libertate, cât şi în ceilalţi cinci sute de ani de robie cu greu sunt mai mari şi mai înfricoşătoare decât relele, neomeniile şi chinurile îndurate în cele o mie de zile ale ocupaţiei austro-ungare. Dar şi acestea au trecut şi, să dea Dumnezeu să nu se mai repete. Şi acum, ca şi odinioară, guslarul sârb va începe cântarea cu nemuritoarele cuvinte: „Doamne dragă, îţi mulţumim pentru toate şi când mustri şi când ne glăsui.” Pentru toate: şi în chinuri şi în bucurii; şi în nopţile întunecate şi în zilele senine; şi pe Cruce şi în înviere. Iar mai presus de toate, îţi mulţumim Ţie, Dumnezeule, că iată poporul sârb sărbătoreşte şi al treilea Paşte al libertăţii şi unirii sale, strigând din străfunduri din nou, ca odinioară, în vremurile împărăteşti, de dinainte de Bătălia de la Kosovo: Hristos a înviat! şi Adevărat a înviat!
Cu cinci ani în urmă am fost în America. Atunci am fost trimis de guvernul sârb să vizitez numeroasele
73
comunităţi iugoslave din această ţară şi să explic poporului nostru însemnătatea luptei titanice pe care mica Serbie a dus-o împotriva marelui Imperiu Austriac. Prin numeroasele sale rezoluţii, poporul iugoslav de atunci s-a pronunţat pentru Serbia şi pentru idealurile ei.
Acum, când Dumnezeu a dăruit biruinţă Serbiei şi idealurilor ei, am venit din nou în această ţară la chemarea americanilor înşişi. Multe biserici americane, instituţii de învăţământ şi corporaţii m-au chemat să le lămuresc acele idealuri ale Bisericii Ortodoxe şi ale poporului sârb, pentru care poporul nostru a luptat şi a pătimit atât şi cu care, în cele din urmă, a înviat biruitor din durere şi suferinţă. Poporul american doreşte să ajute toate popoarele suferinde ale pământului, mai ales pe cele europene. Dar americanii văd şi ştiu că Europa este greu bolnavă şi că pe lângă ajutor material, are nevoie şi de ajutor duhovnicesc şi moral. Căci adesea trupul este bolnav pentru că duhul este bolnav. Reaua dispoziţie pe dată devine fierbinţeală. Nu trupul omului pleacă la războaie şi revoluţii, dacă duhul nu-i porunceşte. Iar dacă comandantul e nebun, nebuni sunt şi soldaţii. Pentru ca soldatul să-şi vină în fire, trebuie ca mai întâi comandanţii să-şi vină în fire. Pentru ca trupul Europei să se vindece, trebuie mai întâi vindecat duhul Europei. Duhul Europei este otrăvit de gânduri de război. Revoluţionarii vor să vindece Europa prin revoluţie, adică printr-o nouă formă de război şi vărsare de sânge. Dar oare omului otrăvit i se dă şi mai multă
74
otravă să bea? Oare cel îngheţat este pus în zăpadă ca să se dezgheţe? Cu adevărat, revoluţia nu este leac, ci este o otravă şi mai mare pentru cel otrăvit. Evanghelia demonică a războiului nu se mistuie în focul revoluţiei, ci capătă coperţi şi mai oţelite. De când se cunoaşte istoria neamului omenesc, se cunoaşte şi că războiul, care întotdeauna a dus la revoluţii, iar revoluţia se sfârşeşte prin război. Un foc aprindea alt foc. O beţie o întărea pe cealaltă. Cei îmbătaţi cu vin au căutat să se dreagă bând rachiu. Iar veşnicii neştiutori repetă mereu aceeaşi greşeală cu o statornicie veşnică.
Privind de departe Europa, continentul veşnicelor războaie şi revoluţii, America doreşte să o vindece de amândouă beţiile de război şi de revoluţie. Dar cum? Cu ce? Oare poporul sârb ştie vreun leac? Poate că popoarele de ţărani ale Balcanilor sunt totuşi, într-o anumită măsură, mai sănătoase cu duhul decât celelalte popoare ale Europei? Poate ţăranul sârb ştie vreo taină a păcii? Poate sârbii nu sunt doar un popor de ostaşi, a cărui vitejie şi jertfelnicie nu au margini? Adesea extremele se ating, aşa că poate poporul celei mai mari slave vitejeşti poartă în adâncul sufletului său Evanghelia păcii? Acei americani care, după război, au venit în Balcani ca să ajute oameni necăjiţi după război, au crezut, poate, că vor găsi lupi aprigi în ţăranii sârbi; dar s-au minunat aflând în ei miei în loc de lupi, plini de bunătate sufletească şi milă şi cea mai adâncă dorinţă nu de război, ci de pace. De aici, cred eu, s-a născut gândul
75
americanilor, că poporul sârb poate contribui mult la aflarea adevăratului leac pentru Europa otrăvită, leac de încredere, care ar ajuta pe cea bolnavă să se renască duhovniceşte şi moral, şi astfel să se ajungă la pace adevărată şi trainică.
Dar, cu toate că am venit la chemarea americanilor şi ca oaspete al lor, nu am putut birui dorinţa de a mă întâlni cu poporul nostru, cu atât mai mult cu cât sunt primul episcop ortodox sârb care a păşit vreodată pe pământul acestei Republici. De aceea, oriunde mi s-a ivit prilejul, am cercetat biserici sârbeşti, şcoli sau aşezăminte, ca să fiu împreună cu poporul, să ne rugăm împreună lui Dumnezeu, să-i slujesc slujbele dumnezeieşti şi să-i vorbesc despre sfânta credinţă a lui Hristos. Îmi pare foarte rău că nu am putut ajunge până la Pacific, unde fraţii noştri, şi clerul şi poporul, m-au întâmpinat cu dragoste acum cinci ani, dar şi acum miau împărtăşit din toată inima dorinţa de a-i cerceta.
Pentru aceia pe care nu am avut fericirea să-i vizitez cu acest prilej, mă simt dator să scriu acest salut:
Hristos a înviat, fraţii mei.
Hristos a înviat de aceea şi tot binele înviază.
Hristos a înviat de aceea orice dreptate omorâtă şi înfrântă trebuie să învieze.
Hristos a înviat de aceea a înviat şi întreg poporul iugoslav.
învierea lui Hristos este chezăşia învierii a tot ce este bun, drept, sfânt şi cinstit.
76
învierea lui Hristos este chezăşia învierii fraţilor voştri morţi, a rudelor şi prietenilor voştri, şi a voastră înşivă. Hristos a înviat cu adevărat!
Salutându-vă, fraţilor, vă aduc totodată şi înaltul salut pascal al Primului Patriarh al Serbiei al Patriarhiei Sârbe reînnoite, Preafericirea Sa Dimitrie I.
Odată cu învierea libertăţii şi a statului iugoslav, a înviat şi vechea noastră Patriarhie de la Peci. Veche prin nume şi slavă, ea va fi nouă în rostul ei de adunare, curăţire şi înălţare a puterii duhovniceşti şi morale a poporului. În vremea robiei, când cotropitorii ţării noastre hrăneau sufletul poporului cu frică şi necazuri, Sfinţii Patriarhi, de la Efrem până la marele Arsenie Ceamoievici, au hrănit prin învăţătura blândă a lui Hristos şi au împărtăşit cu Sângele lui Hristos. De aceea sufletul poporului nici nu a murit şi nu s-a sălbăticit, ci a rămas statornic în sănătatea, puterea şi frumuseţea sa împărătească, străveche.
Dar sufletul omenesc are vrăjmaşii săi şi în libertate, ca şi în robie. În robie răul din afară ameninţă să-l întunece şi să-l înăbuşe, iar în libertate răul dinlăuntru ameninţă să-l întunece şi să-l înăbuşe. Cel mai limpede s-a văzut aceasta în zilele noastre la popoarele Europei Centrale, care au zămislit marea vărsare de sânge mondială şi au ajuns la faliment moral şi material, atât ele însele, cât şi multe alte popoare, apropiate şi îndepărtate. Aceste popoare au trăit în libertate timp de o mie de ani şi nu au fost strivite de niciun rău din afară. Dar răul a crescut
77
înlăuntrul lor şi, ca neghina care năpădeşte semănătura, i-a cuprins sufletul, l-a sălbăticit, l-a întunecat şi aproape l-a înăbuşit cu totul.
Sfânta Patriarhie Sârbă va trebui să fie străjerul treaz al sufletului nostru în libertate, întărindu-l prin credinţa în Hristos, curăţindu-l şi hrănindu-l cu Sângele lui Hristos în viitor, cu aceeaşi râvnă ca şi în trecut. Pentru ca neghina să nu năpădească grâul; ca trupul eliberat de lanţurile din afară să nu pună sufletul în lanţuri; ca din sângele nenumăraţilor mucenici pentru libertate să nu încolţească păcatul cel negru; ca poporul care a pătimit cinci sute de ani pentru Hristos, ca pentru cea mai mare comoară din lume, să nu-şi tulbure conştiinţa sa cu trufie şi să nu se lase atras de vreo comoară mai mică decât Hristos.
Patriarhia sârbă doreşte să fie de ajutor întregului nostru popor, atât celui din patria de obârşie, cât şi celui din afara ei. În grija sa pentru înaintarea duhovnicească a întregului nostru popor, Patriarhul Sârb mi-a încredinţat să vă transmit tuturor din America, clerului şi poporului, salutul său părintesc şi sfânta sa binecuvântare.
în acelaşi timp, Patriarhul nostru mi-a cerut să văd care sunt nevoile şi dorinţele voastre din punct de vedere duhovnicesc şi moral. Călătorind prin multe comunităţi, am aflat de la cler şi de la popor că principala nevoie duhovnicească, morală şi educaţională este organizarea Bisericii Ortodoxe Sârbe, şi că dorinţa voastră cea mai mare este ca să vă ajute în acest sens Sfânta Patriarhie,
78
în grija căreia vă încredinţaţi cu aceeaşi dragoste şi devotament ca şi milioanele de fraţi şi surori din patria de obârşie. Sunt încredinţat că Patriarhul nostru cel bătrân se va bucura când va afla cu ce unitate în gând şi cu ce conştiinţă a unităţii naţionale şi religioase poporul nostru din America se încredinţează lui, ca întâistătător al Bisericii Sârbe unite, şi caută ocrotirea sa arhipăstorească şi ajutorul său duhovnicesc.
Din partea mea, mă voi strădui să fiu un tâlcuitor credincios al sufletului poporului nostru din America înaintea Patriarhului Sârb şi a Sfântului Sinod Arhieresc. Mă voi strădui să le înfăţişez greutăţile, ostenelile şi truda clerului nostru, de ambele rânduieli, din această ţară, atât în lucrarea bisericească, cât şi în cea cultural-educaţională. Le voi spune că poporul nostru de aici nu a neglijat Biserica şi şcoala sa, sfinţii săi ocrotitori şi celelalte obiceiuri sfinte şi luminoase, în ciuda muncii grele şi chinuitoare pentru supravieţuire.
Deja le sunt cunoscute şi lor şi întregului popor din ţara de obârşie, de la rege până la cerşetor, cât de mari au fost jertfele materiale îndurate în vremea ultimelor războaie şi cât ajutor aţi trimis pentru răniţi din vremea războiului, mai ales pentru Crucea Roşie şi pentru rfanii de război.
Un singur lucru vă rog, fraţilor iubiţi: încetaţi certurile deşarte dintre voi.
Ştiţi prea bine cât de mult este preţuit timpul în această ţară a libertăţii şi a muncii grăbite. Iar cearta este
79
timp pierdut, bani pierduţi, bucuria sufletului pierdută, sănătate pierdută. Nervii voştri deja se istovesc destul în mine şi în oţelării oare vreţi să îi istoviţi cu totul prin reaua voire a unora faţă de alţii? Fiecare dintre voi poartă crucea vieţii sale. Străduiţi-vă să v-o uşuraţi unul altuia, nu să v-o îngreuiaţi şi mai mult. Viaţa este scurtă, iar căinţa este lungă. Am văzut mulţi oameni pe patul morţii şi le-am ascultat mărturisirile. Niciunul, niciodată, nu s-a căit că a uşurat crucea cuiva, ci că a îngreunat-o. Niciunul, niciodată, nu s-a căit că a trăit în pace şi iubire cu aproapele său, ci că a trăit în răutate şi ură. Iar ceasul morţii, fraţilor, îl aşteaptă pe fiecare dintre noi.
De aceea îi rog şi îi îndemn pe fraţii preoţi să trăiască în bună înţelegere şi dragoste între ei, ca fraţi duhovniceşti şi slujitori credincioşi ai Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Am trăit mult în lume şi ştiu că de relaţiile dintre slujitorii altarului atârnă izbânda slujirii lor mult mai mult decât de nenumărate osteneli personale.
De asemenea, îi rog pe conducătorii şi fruntaşii poporului să cugete necontenit la răspunderea lor înaintea lui Dumnezeu pentru popor. Datoria lor este să zidească pacea în popor, nu vrajba. Şi este datoria lor o datorie sfântă, preasfântă să chivernisească cu conştiinţă averea poporului, în felurite fonduri şi organizaţii. Nu este în lume avere mai greu dobândită şi mai cinstit câştigată decât averea poporului nostru
80
din America. Căci aceasta nu este averea bancherilor şi a cămătarilor, ci sudoarea şi lacrimile robilor unui popor.
Adevărat vă spun: sfârşitul vieţii celor care pradă o asemenea avere este mai înfricoşător decât sfârşitul tuberculoşilor şi al leproşilor. Şi nu vă spun acestea ca să mă aflu în treabă, cum vorbesc neştiutorii, ci ca unul care a privit în ochi legea morală cea înfricoşătoare în cosmos şi care a văzut cum îşi sfârşesc viaţa cei ce pradă averea poporului şi trădează încrederea poporului.
îi mai rog pe jurnaliştii noştri din această ţară să se îngrijească de zidirea sufletului şi a caracterului poporului nostru prin scris chibzuit şi înţelept. Răspunderea morală a jurnalistului modern nu este cu nimic mai mică decât răspunderea morală a preotului şi a dascălului. Ba este chiar mai mare, fiindcă influenţa lui este mai largă. Un jurnalist nepăsător e în stare să răstignească sufletul poporului, pironindu-l pe crucea păcatului şi a fărădelegii, aşa cum un jurnalist cu conştiinţă este în stare să-l învie. Nu văd nicio pricină pentru care fiecare număr de ziar să nu poată aduce bucurie, învăţătură şi odihnă sufletească muncitorului istovit, care iese din mina lui întunecată, dintr-un întuneric în altul, şi cu mâini tremurânde răsfoieşte ziarul sârbesc pentru a vedea ce gândesc, ce simt şi ce ştiu cei care toată ziua se bucură de lumina soarelui şi a civilizaţiei.
Şi în cele din urmă, vă rog pe toţi, fraţi şi surori, de la Atlantic până la Pacific şi de la Alaska cea îngheţată
81
până la sudul cel fierbinte de a nu slăbi în credinţa în Dumnezeu şi de a nu se clinti în nădejdea în Hristos. În această credinţă şi nădejde strămoşii voştri nu au slăbit şi nu s-au clintit nici sub greaua apăsare a robiei turceşti să nu slăbiţi nici voi sub povara grea a muncii. Iată, poporul ortodox sârb L-a purtat pe Hristos pe umerii săi prin noaptea întunecată a cinci sute de ani oare L-a scos la lumină doar pentru a-L lepăda acum, în vreme de libertate, în praf şi întuneric sau pentru ca astăzi, chiar astăzi să-L arate lumii pe moarte ca singur ideal, singura lumină, singura mântuire?
Cine altcineva va crede astăzi în Hristos şi se va ţine de învăţătura Lui, dacă nu poporul care, pentru Hristos, a fost ars până la cenuşă şi care din cenuşă iarăşi, în numele Lui, înviază spre viaţă şi slavă?
Oare vor crede în El cei care, „în numele Lui,” au supus popoare, „în numele Lui” au târguit, s-au îmbogăţit şi s-au îngrăşat, până ce din grăsimea lor păcătoasă a ajuns să duhnească toată lumea? Cu adevărat, judecata lui Dumnezeu se apropie de ei nu la pas, ci zburând pe pară de foc, mai iute decât avioanele lor.
De aceea, pocăieşte-te pentru toate păcatele tale, popor ortodox, cât încă mai este vreme de pocăinţă. Curăţeşte-te de rău cât încă mai răsar zilele, înainte de ultimul răsărit. Şi şarpele primăvara îşi leapădă haina de iarnă şi se îmbracă în una nouă. Învierea lui Hristos este primăvară pentru sufletul omenesc. Fie ca şi sufletul
82
tău să lepede haina rece şi necurată a păcatului şi să se îmbrace în lumina lui Dumnezeu.
Hristos a înviat, fraţilor! Unora le-a înviat spre osândă, altora spre mântuire.
Hristos a înviat, copiii mei! Unora le-a înviat spre frică, altora spre bucurie.
Umpleţi-vă de iubire către Dumnezeu şi unul către altul, iar Dumnezeu va umple inimile voastre de bucurie.
Hristos a înviat!
83
TEMELIA CREDINŢEI NOASTRE OHRIDA, 1923
Luminata înviere a Domnului Hristos este temelia credinţei noastre, arvuna noastră şi hrana dragostei noastre.
Domnul Hristos este viu şi astăzi, precum viu a fost dintotdeauna. El ne priveşte şi astăzi şi ne ascultă, precum ne-a privit şi ne-a cunoscut mai dinainte de a ne naşte şi precum ne va privi şi ne va cunoaşte şi după moartea noastră. Aceasta este temelia credinţei şi a mângâierii noastre. Aceasta este temelia de piatră şi aceasta este mângâierea cea zidită pe piatră.
Se află oare în lume vreo mamă care să dorească moartea copilului ei? Cu atât mai puţin doreşte Hristos moartea noastră. Orice mamă bună îşi păzeşte şi îşi ocroteşte copilul de moarte. Şi Domnul Hristos ne păzeşte şi ne ocroteşte de moarte. El pentru aceasta a şi murit şi a înviat, ca să ne păzească şi să ne ocrotească de moarte şi de frica morţii. El a murit ca să ne arate nouă că nu trebuie să ne fie frică de moarte, şi a înviat din mormânt ca să ne arate nouă că El este mai puternic decât moartea şi că ne va învia şi pe noi precum S-a înviat pe Sine însuşi. Nu se află în toată lumea arvună mai puternică decât aceasta: vom învia şi noi. Şi nu se află în tot pământul o nădejde mai dulce decât aceea că vom fi înviaţi în împărăţia cerurilor dimpreună cu Domnul cel înviat.
84
Oamenii au dragoste între ei atunci când ştiu că altcineva îi iubeşte pe toţi deopotrivă. Dragostea părinţilor încălzeşte şi luminează dragostea dintre fraţi. Când fraţii nu-şi aduc aminte de dragostea părintească, atunci se răceşte şi dragostea între ei. Când Domnul Hristos Se află în mijlocul nostru, atunci este şi dragoste între noi. Iar Domnul cel înviat se află neîncetat în mijlocul nostru oricând ne dorim şi noi aceasta. De aceea şi dragostea frăţească poate împărăţi necontenit între noi, dacă şi noi ne dorim asta. El Şi-a arătat dragostea Sa către noi venind pe lume şi pătimind în lume. El îşi arată şi acum dragostea Sa faţă de noi, căci zi şi noapte ne priveşte, şi ne ascultă, şi ne poartă de grijă. Pentru aceasta, El aşteaptă să ne arătăm şi noi dragostea noastră faţă de El. Căci odată ce ne arătăm dragostea noastră faţă de El, de îndată arătăm dragoste şi faţă de fraţii şi cei de aproape ai noştri. Căci nimeni nu-L poate Iubi pe Dumnezeu dacă urăşte pe fratele său, precum nimeni nu poate iubi cu adevărat pe fratele său, fără a-L Iubi pe Dumnezeu. Şi astfel, Domnul este Hrana întregii noastre dragoste curate, înalte şi de viaţă dătătoare.
Aceasta este credinţa strămoşilor noştri, aceasta este şi credinţa noastră. Aceasta este credinţa apostolilor, a mucenicilor, a sfinţilor şi a tuturor celor bineplăcuţi lui Dumnezeu. Aceasta este şi credinţa neobosiţilor noştri rugători către Dumnezeu a multor sfinţi din Ohrida.
De aceea şi dorim ca în luminatul praznic de astăzi să se deschidă inimile voastre către Domnul Iisus cel
85
înviat şi pururea viu. Prin aceasta vi se va deschide şi cerul, şi veţi fi martori ai unor minuni, iar viaţa voastră se va preschimba din tristeţe în bucurie, din neputinţă în putere, din întuneric în lumină şi din răutate în dragoste. Doar Hristos cel înviat poate izgoni orice nevoie care vă apasă şi doar Hristos cel înviat vă poate dărui orice bine care dăinuie în veşnicie. Aşadar, în El să credeţi, întru El să nădăjduiţi, pe El să-L iubiţi, Lui să vă rugaţi! El ascultă pe fiecare dintre voi, şi vede pe fiecare dintre voi, şi iubeşte pe fiecare dintre voi. Doar păcatul vostru nu-l iubeşte, căci păcatul este chin şi moarte. Iar El, Domnul cel înviat şi Viu, nu are nicio părtăşie cu moartea.
Pentru aceasta, voi toţi, care v-aţi adunat astăzi să proslăviţi prealuminata înviere a Domnului Iisus, înălţaţi-vă inimile către El, întăriţi-vă nădejdea întru El şi înmulţiţi dragostea voastră atât către El, cât şi unul faţă de celălalt. Bucuria voastră va fi deplină doar de vă veţi pocăi pentru păcatele voastre, doar dacă înaintea Lui, Care este Viu, vă veţi pocăi pentru păcatele voastre şi veţi ierta unul altuia ocările şi păcatele, precum şi El vă iartă vouă. Şi atunci, cu inimi şi guri vesele să vă salutaţi unul pe altul, precum şi noi vă salutăm pe voi: Hristos a înviat!
86
SĂ PĂZIM CREDINŢA PĂRINŢILOR!OHRIDA,1926
Prorocii cei învăţaţi şi întăriţi de Duhul Sfânt au prorocit, apostolii au propovăduit, sfinţii părinţi au tâlcuit, mucenicii au pătimit şi toţi dimpreună ne-au lăsat o dovadă de netăgăduit şi o pildă minunată. Aceasta este dovada că din cer vine credinţa noastră, iar nu de pe pământ, de la Duhul lui Dumnezeu, iar nu de la om, de la Adevărul cel veşnic, iar nu din gânduri omeneşti nestatornice şi întâmplătoare. Fie ca nimeni dintre cei muritori să nu creadă că poate fi schimbată credinţa ortodoxă după stările oamenilor şi după vânturile cele întâmplătoare ale vremii!
Şi ne-au lăsat o pildă minunată pilda vieţuirii şi a lucrării după poruncile lui Dumnezeu. Aşadar, nimeni să nu spună: „Sunt grele poruncile Domnului! Cine le poate împlini?” Le-au împlinit sfinţii oameni cu trup şi sânge, aşa precum suntem şi noi -, aşa că şi noi le putem împlini cu ajutorul lui Dumnezeu, doar de vom voi aceasta. Şi, iată, eu, ca păstor al vostru, după datorie şi după dragoste, tocmai la acest praznic al învierii lui Hristos doresc să vă îndemn către aceste două lucruri de căpătâi, care, de le veţi păzi, pot să învieze sufletele voastre încă din această viaţă şi să vă chezăşuiască şi învierea trupurilor voastre în acea zi mare şi înfricoşată, când Domnul cel înviat va veni din nou întru putere şi slavă, să judece toţi vii şi morţii. Aşadar, aceste două
87
lucruri sunt de căpătâi: să păzim credinţa ortodoxă aşa cum ne-au tâlcuit-o părinţii Bisericii şi să urmăm pildei de vieţuire a multor sfinţi ai Bisericii. Acestea două sunt îndeajuns pentru mântuire, îndeajuns pentru învierea cea din morţi, îndeajuns pentru a intra în împărăţia cea luminată şi fără de moarte a Lui Hristos, Dumnezeul nostru.
88
ÎNVIEREA LUI HRISTOS ESTE PRIMĂVARA SUFLETULUI OMENESC OHRIDA, 1927
Hristos a înviat, iubiţi fraţi ortodocşi! Hristos a înviat, dragi fii ortodocşi!
Ce înseamnă această salutare de veacuri „Hristos a înviat”? înseamnă două lucruri: că Hristos a înviat şi că vom învia şi noi. Dacă ar învia doar El, iar noi n-am fi aşteptat prin învierea Lui şi învierea noastră, atunci la ce ne-ar fi folosit că El a înviat? Şi ce trebuinţă ar avea Cel Viu de salutul celor morţi? Dacă doar noi am învia, iar El n-ar fi înviat, tristă ar fi învierea noastră fără El, tristă ar fi veşnicia fără prezenţa Lui, întunecată împărăţia fără ochii Lui, tristă împărăţirea slugilor fără împărat, viaţă neînţeleaptă a trupului fără cap.
Dar să nu vă înfricoşaţi, fraţilor şi fiilor, căci, iată, Dumnezeu cel preaînţelept şi preaputernic nu a rânduit nimic nici în lumea cea de aici, nici în cea de dincolo la care mica cugetare omenească să fi putut găsi vreun neajuns şi să spună: „Cu adevărat, Dumnezeu ar fi putut şi ar fi trebuit să facă aceasta mai bine!” Dimpotrivă, Dumnezeu le-a rânduit pe toate în aşa chip, încât covârşesc cugetarea cea omenească prin pricepere, rânduială şi desăvârşire.
Aşadar, potrivit acestei dumnezeieşti priceperi, rânduieli şi desăvârşiri, Hristos a înviat şi vom învia şi noi. Cum să nu ne bucurăm atunci de înviere, de această
89
zi care vesteşte în fiecare an învierea Lui şi o proroceşte pe a noastră? Noi toţi, cei care ne însemnăm cu crucea ortodoxă, păzim credinţa apostolească şi o chemăm întru ajutor pe Preasfânta Maică a lui Dumnezeu dimpreună cu oştile îngerilor şi ale sfinţilor în numele lui Hristos. Se cuvine să ne bucurăm cu toţii cu adevărat şi să ne veselim, şi chiar să strigăm de bucurie şi să plângem din pricina belşugului veseliei celei duhovniceşti.
Pentru ce să ne bucurăm şi să ne veselim? Pentru că viaţa a biruit moartea, binele a biruit răul, dreptatea a biruit nedreptatea, adevărul a biruit minciuna. Precum sub un steag se adună toate biruinţele cele bune şi toţi biruitorii cei buni din cele două lumi din lumea cea văzută şi din cea nevăzută, precum nu este luptă înţelegătoare şi adevărată pentru bine, fără de Hristos, aşa nu este biruinţă bună asupra răului fără de Hristos. Toate bunele biruinţe stau sub steagul numelui lui Hristos, de la începutul până la sfârşitul lumii şi al vremurilor.
Dar, fraţilor, ca bucuria învierii să fie deplină şi desăvârşită şi în acest an, şi în anul ce va să vină, şi în toţi anii până la sfârşitul sfârşiturilor, eu sunt dator a vă vesti şi despre cele neplăcute şi primejdioase ale învierii, aşa încât voi, câtă vreme veţi fi aici, pe câmpul de luptă pământesc, să vă păziţi de acestea, care sunt pierzătoare, întrucât sunt veşnice.
Este adevărat că vor învia apostolii lui Dumnezeu şi Iacov, şi Ioan, şi Andrei, şi Petru, şi Toma, şi
90
Pavel, şi toţi apostolii lui Dumnezeu la rând -, şi dimpreună cu ei vor învia bărbaţi şi femei, popoare şi neamuri pe care le-au botezat, le-au luminat prin credinţă şi le-au călăuzit către viaţa cea veşnică. Şi se vor întâlni părinţii cei duhovniceşti cu fiii lor duhovniceşti, şi va fi bucurie mare amândurora în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Este adevărat că vor învia şi toţi sfinţii, şi toţi mucenicii şi muceniţele care au pătimit pentru credinţă, şi toţi minunaţii nevoitori şi nevoitoare, iubitori de feciorie şi pustnici, toţi bunii ierarhi şi păstori, plăcuţii lui Dumnezeu şi drepţii care au păzit credinţa, care şi-au arătat credinţa prin fapte fie prin milosârdie şi dragoste faţă de oameni, fie prin chinuri şi pătimiri pentru Domnul Hristos. Vor învia, şi împreună cu ei vor învia nenumărate cete ale celor care, din cuvântul şi pilda lor, prin ei s-au învăţat, prin ei s-au pocăit, s-au îndepărtat de faptele lor cele rele şi de gândurile lor cele întunecate şi s-au închinat cu toată inima lui Hristos Mântuitorul. Şi când se vor întâlni unii cu alţii în Rai, va fi bucurie nemaiauzită şi nemaiîntâlnită în cer şi pe pământ.
Vor învia şi Sfinţii Simeon şi Sava, Vasilie şi Ioanichie împreună cu Sfânta Parascheva şi mucenicul cel încununat de la Deceani, şi toţi vrednicii şi dreptcredincioşii împăraţi şi împărătese, şi ierarhi şi nevoitori din Balcani, şi sârbi, şi bulgari, şi greci, şi albanezi, precum şi toţi cei bineplăcuţi lui Dumnezeu din Palestina şi Egipt, cei din Asia, ca şi cei din felurite ostroave. Iar dimpreună cu ei vor învia şi toţi cei care, de veacuri,
91
numără milioane şi milioane, şi care au fost aprinşi de la aceştia, ca de la o făclie la alta, cu lumina şi dragostea lui Hristos. Şi bucuria întâlnirii lor în împărăţia Domnului va fi fără de sfârşit şi fără de împuţinare.
Şi printre alţi sfinţi vor învia şi Petru, Alexie, Iona şi Filip episcopi şi făcători de minuni ruşi -, şi Antonie cu Teodosie părinţi duhovniceşti ai fraţilor lor după sânge şi limbă şi Serghie şi Tihon, cu viteazul Cneaz Nevski, şi Serafim nevoitorul, şi mulţimea bărbaţilor şi a femeilor celor bineplăcuţi lui Dumnezeu, în negru ori alb, de pe tronuri ori din colibe, din peşteri călugăreşti ori din izbe pline de copii. Şi va învia nisipul cel fără de număr al ruşilor celor dreptcredincioşi, fiii apostolilor şi adevăraţii copii ai lui Avraam, şi bucuria lor în împărăţia lui Hristos va covârşi toate visele, toate cuvintele şi toate neputinţele lumii acesteia.
Apoi, fraţilor, printre toţi sfinţii vor învia şi sfinţii noştri de la Ohrida: Clement, Naum, Gorazd, Anghelarie şi Sava dimpreună cu mucenicul Ieromonah Erasm, şi fericiţii şi de-Dumnezeu-înţelepţiţii Teofilact, Dimitrie, Nicodim şi Ioasaf, Grigorie şi toţi sfinţii mult cinstiţi din Ohrida, preoţi şi sihaştri, episcopi şi patriarhi ai Ohridei, va învia şi turma lor cea iubitoare de Hristos, se vor vedea unii cu alţii, şi cu Hristos, şi cu minunăţii şi sfinţii Săi îngeri. Se vor vedea şi se vor bucura în veac şi în veac.
Cine va număra pe toţi cei aleşi, al căror număr Dumnezeu l-a asemuit cu numărul stelelor de pe cer
92
şi al nisipului mării? cf. Facere 22, 17 Noi abia am început a număra urmaşii bucuriei celei veşnice şi deja ne grăbim a pomeni şi de o ceată a urmaşilor întristării celei veşnice. O, fraţii mei, nu vor învia doar aceştia pe care i-am numărat, ci va învia şi Irod, cel ce a ucis pruncii cei nevinovaţi din Betleem, şi mulţi alţi vărsători de sânge şi răufăcători. Sfinţii şi drepţii vor învia spre viaţa cea veşnică, iar Irod cu cei asemenea lui vor învia spre „ocară şi ruşine veşnică.” cf. Daniel 12, 2
Asemenea pruncilor din Betleem, vor învia şi toţi pruncii ucişi de către părinţii lor înainte de a se naşte în această lume. Şi asemenea lui Irod, vor învia şi toţi aceşti părinţi nelegiuiţi, care, din pricina iubirii de sine şi a trufiei, nu le-au îngăduit propriilor lor prunci zămisliţi să arunce o privire în lumea aceasta nici măcar o zi, ci i-au împins cu silnicie din pântecele mamei către lumea cea cerească. Iar numărul acestor prunci ucişi cu silnicie este asemenea unei oştiri negrăit de mari, ale cărei arme şi putere stau în nevinovăţia lor. După război, oştirea aceasta s-a înmulţit foarte mult şi în poporul nostru, Este adevărat că această fărădelege a groaznicei ucideri de prunci nu a pătruns încă în părţile Ohridei, dar eu sunt totuşi îndatorat să vă vorbesc despre acest măcel împotriva copiilor din zilele noastre înainte de a ajunge şi pe meleagurile noastre, tocmai pentru a nu veni niciodată, aşa precum oamenii vorbesc despre ciumă înainte ca ea să treacă de la vecini şi în casa lor. Mulţi mincinoşi din această ţară vă vor spune şi vă vor minţi
93
că acest măcel se săvârşeşte din pricini economice, adică pentru că părinţii sunt înspăimântaţi că nu-şi vor putea hrăni toţi copii născuţi şi din această pricină îi ucid pe mulţi dintre cei zămisliţi. Să nu-i credeţi, căci să ştiţi că tocmai cei bogaţi făptuiesc cel mai adesea această fărădelege şi printre cei bogaţi s-a auzit şi s-a înrădăcinat ea mai întâi!
în toată firea cea zidită de Dumnezeu nu se cunoaşte o astfel de fărădelege faţă de rodul pântecelui, afară de femei unele femei nebune şi scroafele cele nebune. Dar mai puţin scârboasă este această fărădelege la scroafele cele nebune, căci se spune că scroafa înfometată îşi mănâncă puii. Femeia cea nebună nu-şi mănâncă pruncii, ci-i otrăveşte înainte de a-i vedea cu proprii ochi, înainte ca cineva din lume să-i poată lua spre ocrotire, înainte ca ei, prin plânsetul lor, să poată chema pe cineva în ajutor în lupta cea nedreaptă cu maicile lor sălbăticite. Firea nu ştie de o înfruntare mai nedreaptă şi mai scârbavnică decât aceasta între o mamă şi pruncul ei cel nenăscut. Dar, ca şi creştini, se cuvine a şti că în această înfruntare nedreaptă, pruncii le biruiesc în cele din urmă pe mamele lor care îi otrăvesc. Căci sufletele acestor prunci sunt vii şi strigă neîncetat către Dumnezeu pentru răzbunare. Iar în Ziua învierii, fiecare dintre aceşti copii vor sta înaintea mamelor lor şi vor striga înaintea oştilor îngerilor şi ale oamenilor: „Tu m-ai ucis!”
O, fraţii mei, gândiţi-vă cum şi-ar putea face coroană un pom ale cărui ramuri au fost tăiate încă
94
dintru început? Cum va putea spori un popor în care părinţii fără conştiinţă îşi sugrumă copiii în pântece? Nu va fi bunăstare nici pentru popor, nici pentru stat, nici pentru lume, ca să nu mai vorbesc despre mama care îi otrăveşte şi de tatăl cel ucigaş. Căci Dumnezeu cel dătător de viaţă Se răzbună pentru pruncii cei lipsiţi de putere, pentru oastea pruncilor lipsiţi de putere, cărora numai părinţii lor vii şi trufaşi nu le-au îngăduit să se încălzească şi ei, vii, sub soarele lui Dumnezeu, în lumea cea zidită de Dumnezeu, nici măcar o singură zi, ci din mormintele trupurilor mamelor i-au mutat în mormintele din pământ. I-au încredinţat pământului ca pe nişte leşuri, iar Dumnezeu i-a primit ca pe judecători ai părinţilor lor.
Răzbunarea lui Dumnezeu se arată însă prin secetă, potop de ape, boli, cutremure, tulburare şi învrăjbire între bogătaşi şi căpeteniile unei ţări, şi, în cele din urmă, prin război, ca înmulţire a multor rele. În spatele tuturor acestor necazuri şi lovituri stau oştile micilor ostaşi ucişi de către părinţii lor. Iar când vine războiul din îngăduinţa lui Dumnezeu, aceşti prunci sunt din nou la mijloc. Ei hotărăsc biruinţa ori înfrângerea. Aşa că biruinţa ori înfrângerea pentru un popor nu vine atât din partea oştirii celei văzute, cât mai ales din partea oştirii celei nevăzute. Oştile cele văzute nu biruiesc niciodată singure. Biruinţa lor atârnă de unirea cu oastea cea nevăzută. De aceea, fiecare mamă care îşi ucide pruncii în pântece îşi este sieşi vrăjmaş,
95
şi neamului ei, şi ţării ei. Fărădelegea ei săvârşită în întuneric se vădeşte înaintea cerului şi a pământului prin multele necazuri care lovesc ţinuturile mai apropiate ori mai depărtate. Fărădelegea ei se vădeşte încă şi în mustrarea de conştiinţă, care n-o lasă pe ucigătoarea de prunci până la moarte, şi care cu vremea nu slăbeşte, ci sporeşte. În cele din urmă, fărădelegea ei se va vădi la înfricoşata Judecată a lui Dumnezeu înaintea îngerilor şi a oamenilor. Fraţilor, să vă ferească Dumnezeu de acest păcat urât de Dumnezeu! Fie ca nimeni dintre voi nici măcar să nu cugete a săvârşi un astfel de păcat, încât ispăşirea să-i fie fără de sfârşit. Dar dacă cineva a cugetat totuşi una ca aceasta, să se pocăiască de îndată şi numai pentru faptul că a cugetat, căci acest păcat este unul din acele înfricoşate păcate de moarte, strigătoare la cer către Dumnezeu pentru răzbunare, care împiedică orice propăşire a oamenilor pe pământ. Repet: orice propăşire într-un popor este împiedicată de pruncii cei ucişi. Şi până când păcatul este ispăşit, calea propăşirii nu poate fi deschisă, iar oamenii bat pasul pe loc şi doar îşi închipuie că merg înainte. Însă baterea pasului pe loc nu este înaintare, nu este propăşire. Cu cât mai puţine păcate are omul pe suflet, cu atât îi este mai mare credinţa în înviere şi cu atât mai mare bucuria la prăznuirea învierii lui Hristos. Şi cu cât mai întunecată şi mai împovărată îi este conştiinţa din pricina păcatelor, cu atât credinţa îi este mai nestatornică, iar bucuria mai mică.
96
Pentru a se întări credinţa voastră şi pentru a se înmulţi bucuria voastră, eu vă îndemn şi vă rog să vă pocăiţi pentru păcatele voastre! Păcatele sunt ca nişte obloane pe ferestre. Câtă vreme obloanele sunt închise, este întuneric şi frig în casă. Dar de îndată ce obloanele sunt deschise, lumina şi căldura pătrund în casă. Lumina şi căldura sunt credinţa, care pogoară lumina adevărului din cer în suflet, lumină de la care vine şi bucuria. Iar obloanele de la sufletele noastre sunt păcatele. Să deschidem aceste obloane ale pocăinţei şi să lăsăm să pătrundă în sufletele noastre lumina credinţei şi căldura bucuriei celei duhovniceşti şi cereşti. Să nu ne ruşinăm în acea zi, când îngerii lui Dumnezeu vor trâmbiţa şi vor vesti slăvita venire a Judecătorului celui drept. Aprig se vor ruşina atunci cei ce n-au crezut în învierea lui Hristos şi nici în a lor. Să ne păzim credinţa, să nu ne ruşinăm! Să avem nădejde, să nu ne înfricoşăm! Şi, de asemenea, să săvârşim orice faptă bună, ca să ne învrednicim a ne numi binecuvântaţi. Ca să auzim din însăşi gura Domnului celui înviat numele noastre citite din cartea vieţii veşnice şi chemarea: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.” Matei 25, 34
Dumnezeului nostru, Unul în Treime, slavă şi mulţumită în vecii vecilor!
97
FAPTELE MINUNATE ALE SFINŢILOR DOVEDESC ÎNVIEREA LUI HRISTOS
OHRIDA, 1928
Dacă Hristos a murit şi nu a înviat, atunci cine a săvârşit toate aceste fapte mai presus de fire? se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur într-un cuvânt de laudă pentru Sfânta Muceniţă Drosida.
în această zi îndrăgită a marelui praznic de obşte al lui Hristos această primăvară duhovnicească a neamului omenesc, care ne făgăduieşte şi nouă învierea şi viaţa veşnică doresc, fraţilor, să vă apropii cât mai mult de realitatea învierii slăvite şi biruitoare a lui Hristos. Pentru aceasta, urmând pilda Sfântului Ioan şi cu ajutorul sfintelor sale rugăciuni, vreau ca în această zi să îndrept toate gândurile voastre, adunate într-un singur cuget, într-o singură năzuinţă, într-o singură rază, spre numeroasele arătări şi descoperiri ale puterii lui Hristos prin sfinţii Săi, care s-au petrecut în zilele noastre şi între noi, şi pentru care mulţi dintre noi suntem încă martori vii.
Pe căile întunecate ale pământului, pe care oamenii aleargă ca nişte călători grăbiţi, ca nişte oaspeţi, nu este an care să nu fie luminat de multe asemenea arătări şi descoperiri, ca de nişte raze din acea lume nemuritoare; şi nici n-a fost un asemenea an de la minunata înviere a Fiului lui Dumnezeu din mormânt până astăzi. Cazurile la care mă gândesc sunt foarte asemănătoare
98
sau chiar identice cu acelea pe care le pomeneşte Sfântul Ioan. El pomeneşte marea neînfricare a mucenicilor şi muceniţelor pentru Hristos bătrâni şi tineri, femei şi fecioare, ba chiar şi copii care au primit de bunăvoie chinurile şi şi-au pus viaţa pentru credinţa şi iubirea lui Hristos. Pomeneşte puterea arătării lor personale, puterea cuvântului lor, puterea sângelui lor, prin care Biserica lui Dumnezeu s-a întărit şi s-a răspândit în lume ca împărăţie duhovnicească şi morală a lui Dumnezeu pe pământ, aşa cum şi astăzi, prin chinuri şi suferinţe, ea se întăreşte, se lărgeşte şi uimeşte lumea în Rusia ortodoxă.
Pomeneşte vindecările minunate ale bolnavilor, leproşilor şi celor bolnavi la minte, numai prin ungerea cu sângele mucenicilor, prin rugăciunile aduse sfinţilor tn biserici şi la mormintele lor, ba chiar şi prin simpla atingere a bolnavilor de sfintele lor moaşte, de cenuşa lor sau de veşmintele lor. Pomeneşte puterea semnului cru cii, puterea apei sfinţite şi a untdelemnului sfinţit. Toate acestea sunt aceeaşi putere, puterea lui Hristos, care lucrează în felurite chipuri, asemenea gândului omenesc ce se poate exprima şi prin cuvinte, şi pe hârtie, şi pe pânză, şi în lemn, şi în piatră şi în multe alte chipuri. Mai departe, el pomeneşte şi de arătările sfinţilor şi mucenicilor după moartea trupească, spre ajutor şi mângâiere aduse prietenilor lor nemângâiaţi şi a celor ce le cheamă în ajutor.
Iar înşirând toate aceste arătări neobişnuite, în cuvântările despre diferiţi sfinţi, acest Sfânt Părinte
99
strigă în cuvântul de laudă către Sfânta Muceniţă Drosida: „Dacă Hristos a murit şi nu a înviat, atunci cine a săvârşit toate aceste fapte mai presus de fire?” Şi noi suntem datori să strigăm la fel către cei ce clatină din cap atunci când li se vorbeşte despre învierea Domnului Hristos din mormânt. Printre aceştia se numără, din nefericire, şi numeroase căpetenii slave, conducători ai unor popoare dintre cele mai credincioase lui Hristos cel înviat din întreaga lume. Lor li se pot potrivi cuvintele prorocului: „Tu multe ai văzut fără să te uiţi cu luareaminte, urechile ţi-au fost deschise, dar n-ai auzit.” Isaia 42, 20 Biet necredincios, priveşti faptele lui Dumnezeu, dar nu-L vezi pe Ziditorul lor; asculţi în fiecare zi despre minunile lui Dumnezeu, dar nu auzi, ci clatini din cap!
Dacă Hristos este mort şi dacă nu a înviat din morţi, ne întrebăm noi, cine i-a ridicat şi i-a întărit pe apostoli să-şi lase meşteşugurile, casele şi familiile şi să pornească în cele douăsprezece zări ale lumii ca douăsprezece raze de soare, risipind întunericul necredinţei şi al păgânătăţii între neamurile pământului? Cine le-a dat putere mucenicilor să îndure chinuri şi să-şi jertfească viaţa pentru numele lui Hristos? Spuneţi-ne: cine şi când a murit pentru Alexandru Macedon cel mort? Dacă cineva şi-a jertfit viaţa pentru Alexandru cel viu, cine s-a jertfit pentru el după moartea sa? Despre Bonaparte se spune că nişte cavaleri polonezi s-ar fi înecat pentru el într-un râu, în timp ce el îi privea de pe mal. Însă istoria nu ştie ca cineva să-şi fi dat viaţa pentru Bonaparte
100
cel mort, nici măcar un deget! La fel este şi cu marele Skanderbeg şi cu Ţarul Samuil, bine cunoscuţi în aceste ţinuturi; la fel este şi cu toţi ceilalţi oameni mari. Nimeni nu şi-a jertfit vreodată viaţa pentru ei după ce au murit. Priviţi însă la cazul fără asemănare al Domnului Hristos! Cazul Său este cu totul invers şi cu totul aparte. Cât timp a trăit pe pământ, nimeni nu a mers la moarte pentru el; dimpotrivă, chiar şi cei mai credincioşi prieteni ai I ui s-au risipit de sub Crucea Sa însângerată. Iar după ce a murit, au pornit spre moarte pentru El mai întâi zeci, apoi sute, apoi mii, apoi sute de mii şi nu numai dintre cei apropiaţi timpului şi mormântului Său, ca să nu se spună că mirosul sângelui Său i-a atras la moarte, ci bărbaţi şi femei depărtaţi şi în timp şi în spaţiu, din veacuri mai târzii şi de pe alte continente. Timp de o mie şi mai bine de ani, cete şi legiuni de credincioşi au fost tăiaţi, seceraţi, arşi, spânzuraţi, răstigniţi, înfometaţi, şi totuşi au rămas credincioşi lui Hristos până la moarte, lepădându-şi trupul tot atât de uşor precum alţii îşi leapădă haina.
Să ne întrebăm: oare aceste milioane de mucenici şi-au jertfit viaţa pentru un Hristos mort? Cu adevărat nu, ci pentru unul viu. Au rămas ei credincioşi unui Hristos mort? Nu, ci Celui înviat şi viu.
Şi voi înşivă vă amintiţi de mulţi mărturisitori şi mucenici ai credinţei lui Hristos. Cu greu se află sat sau oraş în Macedonia care să nu fi fost stropit de sângele vreunui nou-mucenic pentru credinţa lui Hristos. Cine
101
le-a dat putere acestor viteji ai lui Hristos să îndure atâtea chinuri pentru credinţă? Oare un Hristos mort? Nu, ci Cel viu, cu adevărat, fraţilor, viu şi înviat, iar nu mort. Un mort nu are putere şi cu atât mai puţin nu dă putere.
Aceasta este doar o singură arătare a puterii vii a lui Hristos, puterea răbdării în chin şi în suferinţă. Iată încă una: cu doi ani în urmă a venit un grec din Tesalia să se închine la mormântul Sfântului Clement din Ohrida, fiindcă, spunea el, Sfântul Clement îi redase sănătatea atunci când era bolnav pe moarte şi nimeni nu trăgea vreo nădejde. În greaua lui încercare s-a rugat Sfântului Clement şi s-a vindecat. Anul trecut, la praznicul Sfântului Naum, un musulman cunoscut din Resna, a adus un clopot spre a-l dărui mănăstirii. De ce? Ce are a căuta un musulman într-un sfânt lăcaş creştin? Fratele său din Chicago, spunea el, era greu bolnav; el s-a rugat Sfântului Naum, iar fratele s-a vindecat. Aceasta a povestit înaintea a sute dintre noi, care ne aflam atunci la Mănăstirea Sfântul Naum. Şi a adus clopotul ca dar şi ca mărturie a puterii sfântului lui Dumnezeu.
Trec sub tăcere şi alte câteva cazuri de bolnavi la minte şi de epileptici care s-au vindecat la Mănăstirea Sfântul Naum în ultimii ani, şi amintesc doar cazul vindecării unui bolnav la minte la Maica Domnului din Kalişte. Pe acesta l-au adus legat din Vevceani anul trecut înainte de Crăciun, iar după trei zile l-au dus acasă cu totul liniştit şi sănătos.
102
Şi la Mănăstirea Tuturor Sfinţilor s-au petrecut în acest an câteva vindecări ale bolnavilor prin rugăciune. La Sfânta Parascheva, de asemenea. Despre arătările puterii Sfântului Erasm sunt bine cunoscute atât creştinilor, cât şi musulmanilor din Ohrida şi Struga. Mănăstirea Sfântului Clement din Gornia Beliţa a fost refăcută datorită unui vis al unui locuitor din Struga: Sfântul Clement i s-a arătat în vis şi i-a spus că vechea Sa biserică din Gornia Beliţa trebuie să fie dezgropată şi refăcută. În urma acestei vedenii, în locul arătat s-au găsit cu adevărat temeliile, iar pe ele a fost zidită o biserică nouă.
Nu sunt deloc ascunse arătările şi minunile Sfintei Parascheva şi ale Sfintei Chiriachi din Debar, nici ale Sfântului Atanasie din Modrici, nici ale Sfântului Gheorghe din Struga şi Lukovo, nici ale Sfântului Sotir şi ale Sfintei Chiriachi din Vevcani.
Nu pot înşira toate arătările şi minunile sfinţilor lui Dumnezeu din felurite părţi ale acestei eparhii, întemeiată de ucenicii Sfinţilor Chiril şi Metodie, din care a pornit pentru prima dată propovăduirea credinţei creştine către slavii balcanici în limba slavonă. Nici nu este aceasta intenţia mea în acest salut pascal. Intenţia mea este doar să vă amintesc ceea ce voi înşivă ştiţi, fie din propria voastră trăire, fie din mărturiile vrednice de crezare ale vecinilor voştri. Căci nimic nu este mai binecuvântat şi mai mântuitor decât a mărturisi slava şi puterea lui Dumnezeu arătate prin sfinţi, a le povesti
103
altora şi a asculta pe alţii când le mărturisesc. După cum spune minunatul Psalmist: „Am vorbit despre mărturiile Tale, înaintea împăraţilor, şi nu m-am ruşinat.” Psalmi 118, 46
Când cugetăm la toate acestea, trebuie să ne întrebăm iar şi iar, asemenea odinioară Sfântului Ioan Gură de Aur: „Dacă Hristos a murit şi nu a înviat, cine a săvârşit toate aceste fapte mai presus de fire?” Le-a săvârşit un Hristos mort prin sfinţi morţi sau Cel viu prin cei vii? Nu le-a săvârşit un mort prin morţi şi putreziţi, ci Cel viu prin cei vii şi slăviţi. Le-a săvârşit Domnul cel înviat, fie nemijlocit, fie prin Maica Sa şi prin ceilalţi sfinţi iubiţi ai Săi, care în viaţa aceasta pământească l-au slujit, au împlinit legea Lui şi au pătimit pentru iubirea Lui. Un mort nu aude rugăciunile noastre; Cel viu, Hristos, le aude. Şi ştim că le aude pentru că răspunde rugăciunilor noastre prin ajutorul Său minunat. Un mort nu vede lacrimile şi necazurile noastre; Domnul cel Viu le vede şi ne trimite mângâiere. Un mort nu are nicio putere să facă vreun bine celui viu; numai cel viu poate face bine celui viu.
Toate veacurile şi toate continentele sunt pline de faptele bune minunate ale lui Hristos, precum: răspuns la rugăciunile oamenilor, întărirea mucenicilor, îmbărbătarea celor ce pătimesc, mângâierea celor întristaţi, vindecarea bolnavilor, luminarea celor fără minte, pocăinţa şi îndreptarea păcătoşilor, pedepsirea făcătorilor de rele nepocăiţi, arătări ale îngerilor şi ale
104
sfinţilor din lumea de dincolo spre ajutorul oamenilor, şi multe altele. Astfel, putem spune cu deplină libertate nu numai că Hristos a înviat, ci că El a rupt vălul dintre lumea aceasta şi cealaltă arătat simbolic şi prin ruperea catapetesmei templului din Ierusalim, la vremea pătimirii Sale că a deschis cerul şi că îl deschide tot mai mult din veac în veac prin nenumăraţii Săi bineplăcuţi, de care niciun veac nu e lipsit. Toţi cei care au ochi şi minte pot vedea şi simţi împărăţia Lui vie şi nesfârşită dincolo de această lume materială şi prezenţa Lui atotputernică în ambele lumi, cea fizică şi cea duhovnicească.
O, de s-ar încredinţa toţi că adânca pornire din noi toţi spre viaţa neîntreruptă şi fără sfârşit nu este amăgitoare, ci adevărată, şi că ea este îndreptăţită şi luminată de Hristos cel înviat! Pentru ca toţi oamenii, înfricoşaţi de moartea cea de neocolit, să se încredinţeze că Hristos, prin moartea şi învierea Sa, a zdrobit boldul şi otrava morţii şi a făcut-o neînfricoşătoare pentru toţi cei care cred în El.
în cuvântul său despre Sfânta Muceniţă Pelaghia Fecioara, Sfântul Ioan Gură de Aur face această minunată asemănare: „Aşa cum un păstor iscusit, prinzând leul care îi înspăimânta oile şi făcea stricăciuni turmei, îi smulge dinţii, îi taie ghearele, îi tunde coama şi îl face dispreţuit şi de râs, iar apoi îl dă copiilor spre joacă tot astfel Hristos a prins moartea, care era înfricoşătoare pentru firea noastră şi înspăimânta întreg neamul omenesc,
105
şi risipind toată această frică, a dat-o spre joacă chiar şi fecioarelor.”
Cu adevărat, şi în vremea noastră, ca şi în vremurile de demult, numai Hristos cel înviat este Cel care poate risipi frica de moarte; nu spunând, precum spun mereu cei necredincioşi şi slabi de inimă, că moartea este sfârşitul de neocolit al vieţii, ci prin aceea că a spus şi a dovedit că moartea este poartă, poartă şi început al vieţii nemuritoare. şi în vremea noastră, ca şi în vremurile vechi, s-au arătat şi se arată atâtea fapte minunate prin Hristos şi în numele lui Hristos, încât noi, cei din veacul al douăzecilea, putem întinde mâna apostolilor şi mironosiţelor din veacul întâi şi, la salutul lor: Hristos a înviat!, să răspundem cu adevăr şi bucurie: Adevărat a înviat!
106
DESPRE ASEMĂNAREA CU HRISTOS OHRID A, 1929
Hristos a înviat, iubiţi fraţi şi fii!
S-a născut în peşteră şi a înviat în slavă Domnul nostru preaslăvit. Cerul a fost deschis şi la naşterea Sa, şi la învierea Sa. Cerul lui Dumnezeu, luminos, care multă vreme a tăcut, închis de păcatul lui Adam. Şi îngerii vorbeau cu oamenii. El S-a şi pogorât pe pământ ca să deschidă oamenilor cerul şi să-i înfrăţească pe oameni cu îngerii. El, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, înveşmântat în trup omenesc ca într-o porfiră, împăratul veşnic al slavei. El, curăţia şi smerenia însăşi, S-a născut din Fecioara preacurată şi smerită în peşteră şi a înviat în slavă, pentru ca şi noi, asemenea Lui, orice am începe să lucrăm, să începem cu smerenie şi curăţie, căci acesta este drumul arătat de Dumnezeu către slava veşnică.
A trăit în atelier şi a înviat în slavă învăţătorul nostru preaînţelept. A trăit multă vreme în atelier ca un meşteşugar harnic, fără să se ştie de el, şi a înviat în slavă. Pentru ca şi noi să fim harnici şi ostenitori în îndatoririle noastre, pe ogoare şi în ateliere, de-a lungul întregii vieţi, având necontenit înaintea ochilor ogorul şi atelierul sufletelor noastre. Căci osteneala este o trebuinţă de neocolit pentru dobândirea mântuirii sufletului şi a slavei veşnice.
A săvârşit uriaşe fapte de milostivire şi iubire faţă de oameni şi a înviat în slavă, blândul nostru Făcător
107
de minuni al iubirii. Să arătăm şi noi milostivire faţă de aproapele nostru neputincios, mai întâi milostivire în gând, gândind bine despre el, milostivire în rugăciune, rugându-ne lui Dumnezeu pentru el, şi milostivire în faptă, făcându-i bine din binele pe care ni-l dă Dumnezeu. Să fim asemenea Domnului Hristos în milostivire, precum sunt copiii asemenea părinţilor lor. Căci fără milostivire nimeni nu s-a preaslăvit vreodată înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor Lui luminoşi. Iar dacă cineva s-a preaslăvit fără milostivire, s-a preaslăvit cu o slavă vrednică de plâns, între diavolii întunecaţi şi slujitorii lor.
A stat adesea în picioare şi în genunchi la rugăciune şi a înviat în slavă. Uneori Se ruga nopţi întregi, nu pentru Sine, ci pentru noi, copiii tuturor timpurilor şi tuturor popoarelor, blândul nostru Sfânt mai presus de toţi sfinţii. Să sfinţim şi noi prin rugăciune sufletele şi trupurile, casele şi ogoarele, câmpurile şi atelierele, şi toată făptura din jurul nostru. Să fim, în zdrobirea rugăciunii, asemenea Lui, Celui care cu rugăciunea, roua Sa cerească, udă lucrarea Sa nemuritoare de mântuire a neamului omenesc. Cine s-a proslăvit vreodată fără rugăciune? Dacă cineva s-a şi proslăvit fără ea, nu s-a proslăvit în împărăţia luminii, nici cu slava lui Dumnezeu, ci cu un alt fel de slavă.
A îndurat clevetiri şi batjocuri din partea oamenilor şi a înviat în slavă. A îndurat scuipările scuipătorilor şi palmele pălmuitorilor, lepădările şi trădările prietenilor; a îndurat prostia celor învăţaţi, limba lungă a celor
108
slabi la minte şi trufia celor neînsemnaţi, a răbdat şi a îndurat toate şi a înviat în slavă, îndelung-răbdătorul şi atotdarnicul nostru Răscumpărător. Să avem şi noi răbdare, şi să-i iertăm pe cei ce ne ocărăsc şi ne prigonesc.
A fost urcat pe Cruce şi pironit, batjocorit în chinuri, omorât şi îngropat în pământ, dar a înviat în slavă, Atotputernicul Ziditor şi Dumnezeul nostru, pentru ca şi noi să învăţăm să primim toate amărăciunile care ne ajung sau ne ies în cale în viaţă, cu supunere fără margini faţă de voia lui Dumnezeu, asemenea Lui, chipului şi prototipului nostru, Celui atotomenesc şi preacurat, rostind întotdeauna ca El: Părinte, voia Ta să se facă. cf. Luca 22,42
Să ne îmbrăcăm, aşadar, în curăţie şi smerenie, în osteneală, milostivire, răbdare şi iertare, şi în supunere faţă de voia lui Dumnezeu. Cine nu se va îmbrăca în această haină ţesută cu aur din cele şapte mari virtuţi ale Lui, înseamnă că nu s-a păstrat înveşmântat în Hristos, aşa cum a fost la Botez; iar când va sta înaintea lui Hristos la Judecata cea mare, în ziua răsplătirii, nu va semăna cu El întru nimic, nici măcar într-o cusătură sau într-un fir, şi, gol şi scârnav, va fi împins afară şi lepădat. Căci oricine intră în odihna veşnică, în bucuria şi slava lui Hristos şi în împărtăşirea fără plată cu El, trebuie mai întâi să-I semene. Iar cine nu-I seamănă nu poate fi al Lui, nici cu El.
Mulţi dintre strămoşii noştri, fraţilor, au semănat cu Hristos. Trecutul nostru balcanic şi ortodox ne arată
109
că poate semăna cu El şi judecătorul, şi cel întemniţat, şi ţăranul, şi meşteşugarul, şi slujitorul, şi slujnica, şi cerşetorul. Fiecare om trebuie să poată recunoaşte în El fiinţa sa adevărată, în plinătate, în frumuseţe şi în putere, iar El, la rândul Său, să poată vedea măcar ceva din ale Sale în fiecare. Orice făptură zidită de El poate semăna şi I se poate asemui. Nu toate slujirile şi dregătoriile sunt deschise tuturor oamenilor, dar asemănarea cu Hristos este deschisă tuturor. Chiar şi popoare întregi şi neamuri pot semăna cu El. Adevărat, popoarele balcanice s-au asemănat adesea şi mult cu Hristos în trecut. Şi ori de câte ori l-au semănat mai mult, au fost mari şi slăvite, atât în libertate, cât şi în robie. În libertate, înaintaşii voştri au ştiut să semene cu Hristos prin curăţie şi smerenie, prin osteneală şi milostivire; iar în robie, prin rugăciune, răbdare, iertare şi supunere faţă de voia lui Dumnezeu.
Astfel s-a preaslăvit credinţa ortodoxă şi astfel i-a preaslăvit ea pe oameni şi popoare în Balcani, atât în vremuri de libertate, cât şi în vremuri de robie, cu aceeaşi putere şi înălţime. Din această slavă se hrănesc sufletele, se desfată ochii şi aud urechile până astăzi. Din acele zile când Apostolul Pavel, îmbrăcat în veşmântul în şapte fire al lui Hristos, a vestit Evanghelia lui Hristos, Vestea cea Bună despre Hristos, la Atena şi Corint, la Filipi şi Tesalonic, în toată Macedonia şi Tracia, şi până în zilele noastre Ortodoxia s-a preaslăvit prin chipul lui Hristos al Balcanilor, atât în sfinţi, cât şi în mari mase populare, în această peninsulă vestită. Dacă astăzi
110
ortodocşilor balcanici le este greu, fiind în libertate, ce să mai spunem? Nimic altceva decât că mulţi urmaşi ai marilor înaintaşi s-au ruşinat de asemănarea strămoşilor lor cu Hristos cel Nemuritor şi au început să-şi ia asupra lor chipuri potrivnice şi urâte, potrivite ostenelii lor împuţinate, vederii şi auzului lor slăbite, priceperii lor ştirbite. Unii dintre aceştia ar vrea să se bucure de praznicul învierii lui Hristos, dar nu pot şi nu ştiu să se bucure, asemenea poporului simplu, pentru că nu au plâns împreună cu Hristos pe drumurile înjosirilor Sale. Nimeni nu se poate bucura de praznicul învierii dacă nu se bucură de faptul învierii. Iar cei care, prin Botez, s-au înscris în oastea lui Hristos, dar acum se ruşinează de Căpetenia lor, vor fi şterşi din Cartea vieţii şi izgoniţi în întunericul cel mai din afară. Ştiţi de ce? Pentru că nu vor semăna întru nimic cu Cel care, deocamdată încă mângâie, dar Care atunci va judeca după dreptate. „Nu vă cunosc,” le va spune Judecătorul veşnic. „Nu aveţi nimic asemenea cu Mine. Eu îi cunosc pe ai Mei, şi ai Mei Mă cunosc pe Mine, dar voi cine sunteţi?”
O, de-ar fi partea voastră, fraţilor, cu acei fericiţi pe care Domnul i-a ales şi i-a primit! Fericiţi sunt cei care s-au asemănat cu Domnul. Şi vor fi oglinzi mici, în care Se oglindeşte Dumnezeu. Nimeni nu poate fi deplin ca El, dar toţi ne putem asemăna cu El. Trebuie însă să ştim că nu este important să-I semănăm Domnului Slavei prin puterea şi tăria făcătoare de minuni. Aceasta el a păstrat-o în mâna Sa şi o dă cui voieşte, cum
111
voieşte şi când voieşte. După mărimea puterii făcătoare de minuni nu va fi nimeni judecat sau răsplătit la Judecata cea înfricoşătoare. Dar este important, foarte important, să-I semănăm Domnului prin cele şapte mari virtuţi: prin curăţie, smerenie, osteneală, milostivire, rugăciune, răbdare şi iertare, şi prin supunere faţă de voia lui Dumnezeu. Aici nu este pusă nici măsură, nici hotar. Aici s-a deschis un câmp fără margini pentru urmarea exemplului, pentru nevoinţă, pentru întrecere. „Călătoria am săvârşit,” 2 Timotei 4, 7 scrie sfântul şi slăvitul Apostol Pavel. Puterea de a face minuni, darul prorociei şi înainte-vederii, care sunt de la Domnul, au pentru oameni o măsură scurtă şi o limită apropiată; dar oare se poate fi prea curat şi prea smerit, prea ostenitor şi prea milostiv, prea rugător şi prea răbdător, prea mărinimos şi prea supus voii lui Dumnezeu? Nu. Niciodată nimeni dintre oameni nu a mers prea departe în acestea. Nu vă temeţi nici voi că veţi întrece măsura în aceste virtuţi. Ci străduiţi-vă, asemenea sfinţilor, să semănaţi cu Cel care v-a zidit chipul omenesc; străduiţivă „până ce Hristos va lua chip în voi.” Galateni 4, 19 Să-I semănaţi prin curăţie, smerenie, hărnicie, milostivire, rugăciune, răbdare şi iertare, şi supunere faţă de voia lui Dumnezeu, pentru ca, la sfârşit, să-I semănaţi prin înviere. Pentru ca, la sfârşit, să-I semănaţi prin slava veşnică; iar slava veşnică şi viaţa veşnică sunt una şi aceeaşi. Ele nu pot fi despărţite una de alta în împărăţia lui Hristos. Să-I semănăm, aşadar, pe pământ,
112
pentru a-I semăna şi în ceruri. Să-I semănăm aici, pentru a fi recunoscuţi acolo. Şi astfel să devenim părtaşi slavei Sale veşnice, împreună-moştenitori ai împărăţiei Sale cereşti, împreună cu îngerii şi sfinţii.
Domnul cel înviat să fie pururea în mijlocul nostru, precum a fost în mijlocul apostolilor, să ne lumineze cu pilda Sa pe calea mântuirii, să ne întărească prin iubirea lui Dumnezeu Tatăl şi să ne învieze cu puterea Duhului Său de viaţă dătător, acum şi pururea. Amin.
113
POCĂINŢA ŞI IARĂŞI POCĂINŢA ŞI DIN NOU POCĂINŢA BITOLIA, 1931
„Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi.” Romani 8,18
Hristos a înviat, iubiţi fraţi şi fii!
Să se bucure drepţii şi cei pocăiţi de slăvită înviere a Domnului şi Mântuitorului lor. Iar păcătoşii să audă şi să se pocăiască, pentru ca şi ei să se poată bucura.
Din mormânt, din întuneric şi din moarte a înviat Domnul nostru cu mare slavă. Trupul Său înjosit şi scuipat, rănit şi însângerat, S-a ridicat din mormânt şi S-a arătat luminos, curat, sănătos şi nemuritor.
Nici oamenii fără Dumnezeu, nici diavolii cei fără de minte, nici Crucea, nici suliţa, nici moartea, nici pământul n-au putut nimici trupul Lui cel sfânt; n-au putut sfărâma vasul acela plin de puterea atotstăpânitoare a Dumnezeirii şi de flacăra veşnică a iubirii dumnezeieşti. A treia zi trupul mort al lui Hristos S-a întors la viaţă, iar învierea Sa a devenit şi a rămas arvuna învierii noastre din morţi.
De la lumina învierii lui Hristos călăii s-au năucit, diavolii au urlat, judecătorii nedrepţi au tremurat, ucigaşii au devenit sinucigaşi, iar drepţii au strălucit; mulţi păcătoşi s-au pocăit, cei suferinzi s-au îndreptat, Născătoarea de Dumnezeu şi mironosiţele s-au îmblânzit, apostolii s-au îmbărbătat, îngerii au început a cânta, şi
114
taina întunecată a vieţii omeneşti a căpătat ochi. Ceea ce orice suflet omenesc neîntinat a dorit din veac să cunoască, s-a arătat: viaţa de după moarte. Prin învierea lui Hristos, viaţa de după moarte a fost dovedită şi vestită ca realitate. Cum să nu se bucure drepţii şi cei pocăiţi? Cum să nu se trezească păcătoşii, să nu se deştepte şi să nu se întoarcă de pe calea morţii pe calea vieţii?
Făcătorii de rele şi păcătoşii nepocăiţi au primit pedeapsa cuvenită. Iuda, cel care a trădat, şi Pilat, cel care a rostit osânda, şi-au luat singuri viaţa. Irod a pierit mâncat de viermi. Mai-marii iudeilor, care L-au scuipat pe Dumnezeu şi-au sfârşit viaţa în turbare. mulţi au înnebunit şi, în nebunia lor, îşi sfâşiau singuri trupul. Ierusalimul a fost nimicit. Templul lui Solomon, pângărit cu fărădelege, a fost şters de pe faţa pământului nici piatră peste piatră n-a mai rămas. Cei care strigau: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” au fost izgoniţi de la vetrele lor şi risipiţi ca pleava în toate ţările şi popoarele; casa lor a rămas pustie, şi a fost dată altor popoare, pentru că L-au osândit pe Judecătorul lumii şi L-au răstignit pe Domnul slavei.
Astfel s-au petrecut pe pământ cele două mai mari evenimente de la începutul până la sfârşitul lumii: pătimirea Fiului lui Dumnezeu din iubire pentru neamul omenesc şi slăvita sa înviere din morţi pătimirea lui Hristos şi biruinţa lui Hristos. Mai aşteptăm încă şi al treilea eveniment, egal cu acestea două ca măreţie: a doua venire a lui Hristos în putere şi slavă, când va fi şi judecata cea înfricoşătoare a lui Dumnezeu.
115
Aceste trei evenimente luminează întreaga noastră viaţă, descoperă sensul suferinţei şi arată calea mântuirii. Fericiţi sunt cei care le înţeleg ei se vor numi fiii luminii. Toate suferinţele vremii de acum sunt pentru ei îngăduite şi uşoare, fiindcă ei privesc cu credinţă şi nădejde către slava viitoare. Iar cei care nu le înţeleg se tem de suferinţă. Pentru ei orice suferinţă este lipsită de rost, deoarece ei văd rostul vieţii în trup, iar sfârşitul vieţii în mormânt. Trupul şi mormântul acestea sunt pentru ei tot ce văd şi cunosc. Trupul şi mormântul două morminte care, la sfârşit, se contopesc într-un singur mormânt.
Dar voi, fraţilor, ştiţi, în lumina lui Hristos, că suferinţele vremii de acum nu sunt nimic faţă de slava care ni se va descoperi. Căci voi ştiţi de sufletul viu din voi, de Dumnezeul cel Viu din cer şi de viaţa veşnică din împărăţia cerurilor. Ce vă mai trebuie? Toate celelalte sunt secundare şi deşarte faţă de acestea. Cu adevărat, în lume nu există cunoaştere mai importantă decât aceste trei. Iar aceste trei cunoaşteri le-a arătat şi le-a întărit Domnul Iisus prin pecetea sângelui Său şi prin lumina învierii Sale.
Iar dacă ştiţi ceea ce este cel mai însemnat de ştiut, trebuie să şi faceţi ceea ce este cel mai însemnat de făcut. Iar în zilele noastre, cel mai însemnat lucru dintre toate este pocăinţa a tuturor şi a fiecăruia. Acestea sunt cele trei lucruri de care este astăzi cea mai mare nevoie: pocăinţa şi iarăşi pocăinţa şi din nou pocăinţa.
116
Când omul face pocăinţă pentru toate păcatele sale, atunci i se arată de la sine ce trebuie să facă mai departe. I se spune cum să se spovedească, să postească, să sfinţească duminica, să meargă la biserică, să împlinească rugăciunea, să facă milostenie, să se împărtăşească, să citească Sfânta Scriptură şi alte cărţi duhovniceşti într-un cuvânt, să împlinească toate poruncile lui Dumnezeu, să aştepte moartea şi să-şi pregătească sufletul pentru Judecata dreaptă a lui Dumnezeu. Dar începutul tuturor acestora este pocăinţa.
Pocăinţa este începutul înnoirii sau al naşterii din nou, începutul ostenelilor şi al nevoinţelor pentru mântuirea sufletului. Căci, după cum naşterea trupească este însoţită de suferinţe, tot astfel este şi cea duhovnicească. Astăzi se vorbeşte mult în lume despre renaştere, dar puţini sunt cei care îşi asumă suferinţele şi ostenelile propriei lor renaşteri. De aceea, multe cuvinte despre renaştere sună ca nişte zurgălăi goi.
Nimeni nu se poate renaşte fără Hristos. Nimeni nu se poate spăla de păcat fără drumul Crucii lui Hristos. Nimeni nu poate învia sufletul său din putreziciunea morţii fără a privi la învierea lui Hristos. Nimeni nu poate fi mişcat la osteneală şi suferinţă pentru naşterea din nou fără a aştepta a doua venire a lui Hristos, judecata Sa dreaptă, pedeapsa păcătoşilor şi bucuria veşnică a drepţilor.
Oricine doreşte să intre în slava veşnică a lui Hristos cel înviat în ceruri trebuie să se pocăiască. Nici credinţa
117
nu ajută mult celui care nu se pocăieşte. Şi diavolul crede în Dumnezeu şi se cutremură, dar nu se pocăieşte, şi de aceea rămâne diavol.
Pentru oricine care nu s-a apucat a se pocăi, suferinţele acestui veac sunt de neîndurat. De aici auzim atâta cârtire împotriva vieţii şi vedem atâtea sinucideri în lume. Cei pocăiţi nu cârtesc; cei pocăiţi nu se sinucid; cei pocăiţi nu se plâng de suferinţe.
în Serbia sunt mai multe sate care s-au pocăit. În acele sate au dispărut uciderile, a încetat cârtirea, nu mai sunt vicii, nu mai sunt minciuni, nici furt, nici traiul împreună în afara căsătoriei, nici ceartă, nici înjurătură, nici jaf, nici îmbogăţire nedreaptă, nici jocuri de noroc, nici beţie, nici neascultare, nici ură. Totul este curat, cinstit, spornic şi binecuvântat. Nelegiuiţii s-au pocăit. Batjocoritorii Bisericii au început a călca pragul bisericilor, aţâţătorii urii s-au prefăcut în drepţi, tâlharii în plugari blânzi şi harnici, desfrânatele în mame jertfelnice. Cine a săvârşit această minune asupra lor? Pocăinţa oamenilor şi puterea lui Hristos cel Viu.
De ce, atunci, nu s-ar pocăi întregul nostru popor ortodox? Cum ar străluci atunci Ortodoxia în sfânta ei lumină! Cum s-ar lumina atunci chipul poporului nostru! Tot poporul se va pocăi şi va păşi pe calea dreptăţii lui Dumnezeu. mulţi încă rătăcesc pe căi strâmbe, dar la sfârşit se vor pocăi toţi cei care doresc binele lor şi al poporului lor. Vor înţelege că nu este mântuire fără pocăinţă şi se vor pocăi. Însă fiecare suflet în parte
118
trebuie să se pocăiască, pentru ca întregul popor să se pocăiască. Via este tăiată atunci când fiecare mlădiţă este tăiată, şi livada este altoită atunci când fiecare pom este altoit. Şi poporul va renaşte atunci când fiecare suflet se va renaşte. Iar începutul renaşterii este pocăinţa.
Să nu spună nimeni: nu pot! Nu am putere! M-am obişnuit cu păcatul. Păcatul este mai puternic decât mine. Cel care spune astfel uită că aici este vorba de viaţă sau de moarte. Cel mai mare dintre cei pocăiţi, apostolul Pavel, a spus: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte.” Filipeni 4, 13 Hristos cel înviat dă putere fiecăruia care voieşte să se pocăiască. El poate şi voieşte să ajute. Dacă a putut birui moartea, oare îi este greu să biruiască păcatul tău? Dacă a dorit de bunăvoie să Se răstignească pentru tine, cum să nu voiască să te ajute să te cureţi de lepra păcatului?
Numai drepţii şi cei pocăiţi se pot bucura cu adevărat de luminoasa înviere a Domnului. Numai ei pot vedea slava care îi aşteaptă ca pe copiii lui Dumnezeu, ca pe fiii şi fiicele împăratului ceresc. Şi toate suferinţele vremii de acum pentru ei nimic sunt faţă de slava care îi aşteaptă.
Fie ca toată mila sfântă a lui Dumnezeu să vă mişte pe toţi la pocăinţă! Binecuvântarea Domnului Hristos cel înviat să învie şi să lumineze sufletele voastre. Ca să trăiţi spre slava lui Dumnezeu acum şi în vecii vecilor. Amin.
119
PRAZNICUL LUMINII ŞI AL VIEŢII BITOLIA,1932
Ascultaţi acest salut dintre cele mai folositoare, care răsună de-a lungul a nouăsprezece veacuri, şi salutaţi-vă unul pe altul cu el: Hristos a înviat! Mare este binecuvântarea cuprinsă în acest salut, iar celui care îl rosteşte cu sinceritate îi aduce pace şi fericire.
Binecuvântaţi astăzi cu acest salut cerul şi pământul şi toată făptura din ambele lumi ale lui Dumnezeu. Binecuvântaţi cu el pe toţi oamenii, vii şi adormiţi; binecuvântaţi cu el pe prieteni şi pe vrăjmaşi. Pe toţi cei care doresc viaţa nemuritoare, care îşi ridică mâinile spre lumină binecuvântaţi-i pe toţi cu acest salut făcător de minuni şi dătător de viaţă: Hristos a înviat!
Când Domnul a înviat, pământul s-a cutremurat tare. Pământul cel mort s-a bucurat cum să nu se bucure oamenii vii de învierea lui Hristos, de biruinţa dreptăţii asupra răutăţii, de puterea Dumnezeului celui Viu care a zdrobit moartea, de flacăra luminii din Rai care aprinde cuibul diavolilor? Cum să nu se bucure inimile vii ale oamenilor de ceea ce pământul mort s-a bucurat şi de bucurie a dănţuit?
La salutul vostru: Hristos a înviat, răspunde aşadar şi natura moartă, în felul ei: Adevărat a înviat! Căci, deşi natura este moartă, ea este de la acelaşi Ziditor de la Care sunteţi şi voi.
120
în afară de natura moartă, vă răspund la salut şi femeile mironosiţe, apostolii şi mucenicii, martorii învierii Domnului: Adevărat a înviat!
împreună cu femeile mironosiţe, cu apostolii şi cu mucenicii, vă răspund la salutul pascal şi toţi slavii botezaţi de-a lungul a o mie de ani: Adevărat a înviat!
împreună cu toţi slavii botezaţi, vă răspund astăzi şi creştinătorii strămoşilor voştri: sfinţii Chiril şi Metodie, şi Clement şi Naum: Adevărat a înviat!
Şi nu numai natura moartă pe care o vedem, nici numai slavii şi sfinţii bărbaţi şi femei, ci şi lumea nevăzută a duhurilor se cutremură de salutul vostru pascal. Când voi astăzi cântaţi: Hristos a înviat, oştirile îngereşti din ceruri primesc cântarea voastră împreună cu toate neamurile şi generaţiile creştine, din veac în veac şi toţi strigă: Adevărat a înviat!
Şi nu numai generaţiile creştine trecute, ci şi cele ce vor veni, rând pe rând, până la sfârşitul vremurilor, răspund salutului vostru: Adevărat a înviat Hristos!
Astfel, acest salut minunat se întinde în lăţime şi în lungime, în înălţime şi în adâncime, şi atinge toate marginile vieţii, ale timpului şi ale spaţiului.
Praznicul învierii lui Hristos este scump fiecărui creştin. Dar nimănui nu-i este atât de scump ca vouă, celor simpli şi fără răutate, care aţi petrecut ultimele şapte săptămâni în post şi rugăciune, retrăind pătimirile Domnului şi săvârşind fapte de milostenie. S-a spus că postul aduce sufletul până la jumătatea căii mântuirii,
121
rugăciunea îl duce până la porţile Raiului, iar milostenia le deschide. Acest praznic al luminii şi al vieţii ne dezleagă de postul în mâncăruri, dar nu ne dezleagă de postul de la faptele rele.
Acest praznic al luminii şi al vieţii ne deschide porţile lumii cereşti, unde cântarea îngerească şi rugăciunea de mulţumire către Dumnezeu nu încetează niciodată. De aceea, acest praznic nu ne dezleagă de rugăciune, ci ne îndeamnă cu atât mai mult la rugăciune.
Acest praznic al luminii şi al vieţii ne descoperă mila negrăită a lui Dumnezeu faţă de noi şi nu ne dezleagă de faptele milosteniei, ci ne îndeamnă să fim şi mai milostivi unul faţă de altul.
Voi, cei simpli şi fără răutate, înţelegeţi bine acestea. De aceea Se bucură Hristos de voi, precum vă bucuraţi voi de El. Căci este scris: „El S-a bucurat în Duhul Sfânt şi a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor.” Luca 10, 21 Cei mai puternici şi mai binecuvântaţi sunt acele popoare şi acei oameni care primesc şi păstrează, în simplitate şi fără răutate, marele adevăr al învierii lui Hristos.
Poporul nostru dreptslăvitor a fost puternic şi binecuvântat de-a lungul tuturor veacurilor istoriei sale creştine, pentru că a primit cu simplitate şi fără răutate acest mare adevăr şi l-a păstrat în sânul său ca pe un mărgăritar de mare preţ. Iar Domnul cel înviat îl întărea şi îl binecuvânta.
122
Vedem în apropierea noastră unele popoare care şi-au pierdut simplitatea şi lipsa de răutate şi s-au făcut singure pe sine înţelepte şi pricepute. Le privim şi vedem cum înţelepciunea li s-a prefăcut în nebunie, iar cunoaşterea în pagubă. De aceea, adevărul, lumina şi viaţa li s-au ascuns. Ei îl urmează pe Hristos numai până la mormânt, coboară cu El în mormânt, dar nu ies din mormânt.
Moartea este pentru ei sfârşitul şi scopul a toate. Aşa învaţă şcoala lor, cartea lor, înţelepciunea lor lumească. Aceasta este pedeapsa lui Dumnezeu întunecarea minţii. Căci adevărul dumnezeiesc îi pedepseşte pe cei care nu-l primesc cu simplitate şi fără răutate. Acestor popoare le dorim grabnică vindecare, grabnică întoarcere la simplitate şi lipsă de răutate, grabnică înviere a sufletului prin credinţa în învierea lui Hristos.
Iar vouă, fraţilor, să vă rămână pururea acest adevăr pascal ca o flacără dumnezeiască, care să vă lumineze sufletele în întunericul acestei lumi, să vă încălzească inimile în frig, să vă întărească în necaz, să vă mângâie în sărăcie, să facă recunoscători lui Dumnezeu pentru toţi şi toate, El vă conduce pe calea cea dreaptă către adevăratul scop, adică spre împărăţia cerurilor cea nemuritoare, spre dulcele Rai, spre viaţa cea plină de bucurie, viaţa cea neschimbătoare şi necontenită.
Vă rugăm, pentru binele şi mântuirea voastră, să vă ţineţi de simplitate şi de lipsa de răutate în credinţa în
123
Dumnezeu. În aceasta stă tăria voastră, atât personală, cât şi ca neam.
în aceasta se află fericirea şi binecuvântarea.
Vă rugăm să socotiţi că întreg Hristos este pentru noi viaţă şi înviere, şi nu doar o singură zi sau un singur eveniment din viaţa Sa. După cum El însuşi a spus: „Eu sunt învierea şi Viaţa.” Ioan 11,25 Arătarea Lui în lume, naşterea Sa din Preasfânta Fecioară Maria, cuvintele Lui, faptele şi pătimirile Lui, moartea şi învierea toate acestea sunt pentru noi înviere. El însuşi, în întregime, este pentru noi înviere.
Fiecare cuvânt al Lui este pentru noi înviere. Şi chiar şi numai numele Lui este pentru noi înviere, Iisus Hristos învierea şi Viaţa ieri, astăzi şi mâine şi în vecii vecilor. Aceasta este El pentru tine şi pentru mine şi pentru toate sufletele oamenilor credincioşi, care trăiesc, care au trăit şi care vor trăi pe pământ până la înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu. Lui slavă şi mulţumire, iar vouă binecuvântare, sănătate, pace, bucurie şi înviere. Amin.
124
PALATE ALE DUHULUI SFÂNT SOFIA, 1933
Fraţi şi surori de o credinţă şi de un sânge, Hristos a înviat!
Iată, am venit noi, arhierei şi preoţi sârbi, în aceste zile pascale, să vă salutăm ca pe cele mai apropiate rude ale noastre după credinţă şi sânge, după limbă şi mucenicie, cu cea mai plină de bucurie urare: Hristos a înviat! Am venit cu pace, cu dragoste şi cu binecuvântare.
Am venit şi pentru sufletul nostru. Căci Patriarhul nostru a rânduit acest an ca an al pocăinţei. Şi, ca întâistătător duhovnicesc, porunceşte tuturor fiilor ortodocşi ai Bisericii noastre ca în acest an să-şi sporească râvna în credinţă, în rugăciune şi în milosârdie. El îndeamnă poporul şi pe mai-marii poporului ca, între altele, să pornească la pelerinaje mai mici sau mai mari. Cine poate, să meargă la Mormântul lui Dumnezeu, în Ţara Sfântă; iar cine nu poate, să meargă măcar la un pelerinaj mic, la sfintele lăcaşe din apropiere.
Şi noi am ascultat de Patriarhul nostru şi ne-am ales drept pelerinaj cetatea împărătească Sofia, împodobită cu multe sfinte biserici şi sfinţită prin sângele multor mucenici pentru credinţa lui Hristos. Dorinţa noastră din inimă este ca şi voi să veniţi într-un mic pelerinaj în ţara noastră, în care se află multe biserici sfinte vechi, multe moaşte de sfinţi şi care este sfinţită prin sângele multor sfinţi mucenici ai lui Hristos.
125
Duminica trecută, cea sfântă Biserica ne-a adus aminte de Apostolul Toma şi de mărturia lui despre Domnul cel înviat. Toma n-a crezut până ce nu şi-a atins cu degetele rănile lui Hristos. Iar când a făcut aceasta, a strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”Ioan 20, 28 Noi ne-am atins de suferinţele şi rănile poporului bulgar şi iată unde strigăm: „Fraţii mei, ai mei de-o inimă!” Dorinţa noastră din inimă este ca şi voi să veniţi la noi, ca să vă atingeţi de suferinţele şi rănile noastre pentru credinţa lui Hristos, purtate de-a lungul multor veacuri. Credem că atunci şi voi veţi striga: „Fraţii mei, ai mei de-o inimă!” Până nu ne vom cunoaşte rănile comune, nu vom simţi acea iubire reciprocă pe care au simţit-o cei ce au pătimit pentru adevărul lui Hristos din vremurile otomane şi de-a lungul tuturor veacurilor.
Iar această duminică a sfintelor femei mironosiţe ne aduce aminte de un alt eveniment evanghelic. Mişcate de iubire, mironosiţele au venit să ungă pe Cel mort, dar au aflat mormântul gol şi au auzit glas îngeresc: „De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici, ci S-a sculat!” Luca 24, 5-6 Oamenii lipsiţi de Duhul lui Dumnezeu spun că în sufletul sârbesc au murit iubirea, frăţia, bunătatea şi mila; iar nouă ni se spune, dimpotrivă, că în sufletul bulgăresc a murit iubirea şi tot ceea ce îl face pe om creştin. Iată, noi am venit la voi şi am aflat mormânt gol. Am aflat credinţă creştină vie, iubire vie, bunătate şi milă vie în sufletul multor bulgari şi bulgăroaice pe care i-am întâlnit în aceste
126
zile. Ne-am umplut de bucurie asemenea femeilor mironosiţe, bucurie care vine din cunoaşterea adevărului. Domnul cel Blând a spus: „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” Ioan 8, 32 Când poporul sârb va cunoaşte adevărul despre poporul bulgar, iar poporul bulgar despre cel sârb, amândouă popoarele vor fi slobozite. De ce? De îndoială, de suspiciune, de amăgire, de gânduri greşite şi de simţiri mincinoase. Căci nu este pe lume putere mai mare decât puterea Adevărului şi nu este nici în cer, nici pe pământ lumină mai mare decât lumina Adevărului.
Nici voi, nici noi nu putem cunoaşte adevărul unii despre alţii dacă îl căutăm într-un singur eveniment sau într-o perioadă scurtă de timp. Viaţa unui popor seamănă cu un oraş, alcătuit din străzi largi şi înguste, palate şi magherniţe, parcuri şi temniţe. Dacă în viaţa noastră căutăm doar drumurile strâmbe şi înguste, magherniţele şi temniţele, le vom afla. Dar ce folos este din aceasta? Cel care a fost la Paris sau la Londra, la Belgrad sau la Sofia, vorbeşte cu cea mai mare bucurie despre palatele măreţe, despre străzile drepte şi frumoase, despre parcuri şi fântâni arteziene. Tot astfel şi noi, dacă privim viaţa poporului bulgar ca pe un oraş zidit şi împodobit vreme de peste o mie de ani în perioada sa creştină, din acele vremuri când Crucea lui Hristos a strălucit peste această ţară, ni se vor arăta privelişti dumnezeieşti. Nu palate de piatră şi fier, ci palate ale Duhului Sfânt: bărbaţi şi femei, mari sfinţi,
127
caractere minunate, jertfe alese, viteji ai lui Hristos, locuitori ai cerului şi îngeri pe pământ. Dacă am pomeni numai numele minunatului Sfânt împărat Boris, ale înţeleptului Simeon, ale Făcătorului de Minuni Ioan de la Rila şi ale Sfântului Patriarh Eftimie de la Târnovo, ale mucenicilor din Sofia şi din Stara Zagora am pomeni doar un mic număr de palate minunate din marele oraş al istoriei bulgare. Dar unde sunt încă miile şi miile de nevoitori din toate veacurile? Unde sunt miile de mucenici? Şi unde sunt încă milioanele de ţărani bulgari evlavioşi şi iubitori de Hristos, care au trăit cu blândeţe ca mieii lui Hristos, pe munţii şi în văile pământului bulgar binecuvântat, care au păstrat credinţa cea sfântă?
Fraţii mei, când vorbesc despre Bulgaria, am în vedere una mică, pământească, şi alta mare, cerească. Bulgaria cea mică numără şase până la şapte milioane de suflete, iar Bulgaria cea mare, cerească, numără poate sute de milioane de suflete. Aceştia sunt cei ale căror morminte le cercetăm, iar sufletele lor sunt înscrise în cartea celor vii.
De aceea, când vorbim despre schimbări în bine, în cât mai bine, atât aici la noi, pe dragii noştri Balcani, cât şi în toată Europa şi în întreaga lume creştină, avem în vedere Bulgaria cerească, vie şi puternică. O chemăm în ajutor, ca să binecuvânteze înţelegerea şi apropierea între noi.
îl chemăm mai ales în ajutor pe sfântul nostru părinte Clement al Ohridei, botezătorul şi luminătorul
128
nostru slav. Îl numesc botezător, fiindcă i-a botezat pe strămoşii noştri cu duhul şi cu adevărul, iar luminător, fiindcă el a adus cel dintâi slavilor balcanici Evanghelia adevăratei luminări, într-o limbă înţeleasă. Această Evanghelie a luminării a lui Clement este trebuincioasă şi astăzi, la fel ca strămoşilor noştri de acum o mie de ani. şi eu, nevrednicul moştenitor al Sfântului Clement, vreau să vă îndrept puţin atenţia către această Evanghelie veche slavă a luminării.
Evanghelia lui Clement cuprinde patru învăţături: învăţătura despre iubirea lui Dumnezeu; învăţătura despre sufletul omului; învăţătura despre împărăţia lui Dumnezeu; învăţătura despre frăţietatea dintre oameni.
Strămoşii noştri nebotezaţi nu ştiau nimic despre aceste patru mari învăţături. Nu-L cunoşteau pe Dumnezeul iubitor, pe Dumnezeul iubitor de oameni, ci doar zeităţi născocite ale răului, răzbunătoare: pe Perun cel înfricoşător şi răzbunător, pe Stribog şi Voios, pe Lada şi toţi ceilalţi. Nu ştiau de sufletul nemuritor al omului, mai scump decât întreaga lume văzută, după cuvântul lui Hristos: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” Matei 16, 26 Nu ştiau de împărăţia cerească de sus, de împărăţia îngerilor şi a drepţilor, unde nu există certuri şi lupte pentru hotare. Nici nu ştiau de frăţietatea dintre oameni, ci doar alianţe pentru aur, jaf, distrugere şi răpire. Căci credinţa în frăţietate izvorăşte din credinţa
129
în patrie. Neştiind de Dumnezeu ca Tată, nu puteau dobândi cunoaşterea oamenilor ca fraţi. De aceea, rasa slavă era atunci sfărâmată în sute de triburi mici şi slabe. Între ele se ducea o luptă necontenită a tuturor împotriva tuturor.
Sfântul Clement, prin Evanghelia sa, a schimbat sufletul slavilor balcanici şi, în locul sufletului vechi, întunecat şi tâlhăresc, a înviat în ei un suflet blând, bun, ziditor, prietenos, îngeresc. Anul trecut se aflau la Ohrida câţiva arheologi germani, veniţi pentru săpături. Veniseră după cum mi-au spus ei înşişi înarmaţi cu revolvere, crezând că sosesc într-o ţară de canibali tasmanieni. După câteva zile de contact şi de convieţuire cu poporul Sfântului Clement, mi-au spus: „Ne este ruşine de noi înşine. Credeam că ajungem în locuri primejdioase; însă acum ne-am încredinţat că acest popor este blând ca un miel.” „Da, domnilor, le-am răspuns, acesta este cu adevărat poporul Mielului lui Dumnezeu Care S-a jertfit pentru neamul omenesc, ca oamenii să-şi schimbe sufletul cel vechi cu unul nou. Acesta este poporul Sfântului Clement, căruia el i-a insuflat duhul lui Dumnezeu duhul blândeţii şi al bunătăţii. Şi dacă voi, în Germania şi în Europa, nu vă veţi schimba duhul, duhul lupului cu duhul mielului, duhul păgân în cel creştin, nu vă vor fi de folos nici ligile, nici conferinţele pentru pacea lumii. Macedonia are un duh mai bun şi mai creştin decât oricare provincie sau stat al Europei.
130
Ceva asemănător am putea spune şi noi, sârbii şi bulgarii, unii altora. Oricând în noi slăbea şi pierea duhul Sfântului Clement şi al sfinţilor săi tovarăşi, ne purtam precum strămoşii noştri odinioară: ne certam, ne uram şi ne ucideam, purtam războaie şi ne luptam pentru hotare pământeşti. Făceam toate câte fac oamenii cu suflete moarte, care nu ştiu de Dumnezeu, de dragoste şi de împărăţia cerurilor. Iar când astfel de oameni cârmuiesc treburile popoarelor, ei cred că merg înainte, stau locului.
Este o istorisire frumoasă despre nişte tâlhari care au jefuit mănăstirea Sfântului Naum şi au furat catârii mănăstireşti. Aceasta s-a petrecut într-o seară. Tâlharii au încălecat catârii şi s-au grăbit spre Korcea. Au călătorit toată noaptea cântând voioşi. Iar la ivirea zorilor au privit şi, iată, înaintea lor se afla din nou Lacul Ohrida şi Mănăstirea Sfântului Naum. Aşadar, ei călătoriseră toată noaptea, dar nu se mişcaseră din loc, ci se învârtiseră în cerc. Puterea lui Dumnezeu, care a lucrat prin plăcutul Său, i-a oprit şi nu le-a îngăduit să facă ceea ce voiau.
Aşa şi mulţi oameni fără suflet au condus treburile popoarelor Europei. Lăudându-se cu focul prometeic din ei, furat din cer, au crezut şi au trâmbiţat în toate zările cum ei conduc popoarele europene prin noaptea întunecată spre progres şi pace. Dar acum, când popoarele ostenite de aşteptarea progresului şi a păcii şi-au deschis ochii şi au băgat de seamă că Europa, în ce priveşte
131
pacea şi bunăstarea, stă astăzi pe acelaşi loc ca şi acum cincisprezece ani.
„Fără Dumnezeu nici până la prag,” spune poporul din Ohrida. Şi adesea adaugă: „ Să ne dea Domnul un duh bun,” căci din duhul bun se naşte o politică bună, iar din duhul rău o politică rea. Cine va da un duh bun popoarelor noastre frăţeşti? Nimeni altul şi nicio altă instituţie a lumii, în afară de Sfânta Biserică Ortodoxă, care este deopotrivă a voastră şi a noastră. Tocmai această nevoie de a se întoarce şi a stăpâni duhul cel bun între bulgari şi sârbi ne-a adus aici, prin Pronia lui Dumnezeu.
Duhul bun nu se va putea întemeia pe trecutul nostru apropiat. El se poate întemeia numai pe două viziuni: pe viziunea trecutului nostru îndepărtat, când am domnit şi când am fost robi, şi pe viziunea viitorului îndepărtat. Un trecut mare, sfânt şi împărătesc ne cheamă cu putere la împăcare; un viitor mare şi sfânt ne atrage spre această împăcare. Mulţimile poporului nostru văd aceasta limpede şi firesc. A sosit vremea ca să o vadă şi elita noastră responsabilă. Vă voi da doar o pildă, dintre multe altele, care mărturiseşte simţirea poporului din zilele noastre.
O anumită organizaţie europeană pentru pace ne-a cerut şi nouă, ortodocşilor, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru pace. La slujba din Bitolia am citit poporului rugăciunea pentru pace. Iar când am ieşit din biserica Sfântul Dimitrie, m-a întâmpinat un meşteşugar şi m-a
132
întrebat: „Părinte vlădică, de ce aţi citit acea rugăciune?” L-am lămurit. Mi-a răspuns îndată: „Dacă noi, sârbii şi bulgarii, am fi de aceeaşi parte, nu ar mai fi nevoie să ne îngrijorăm de pace şi nici să ne temem de război.”
Mişcaţi de acest simţământ şi de această convingere obştească, am venit, fraţilor bulgari, ca să fim expresia şi tâlcuitorii acestui simţământ şi ai acestei convingeri puternice. Cine altcineva, în aceste zile grele, ar putea întări masele largi ale poporului nostru ortodox, de o singură credinţă şi de un singur sânge, în simţămintele şi convingerile lui sănătoase, dacă nu Biserica Ortodoxă? Cârmuitorii Bisericii noastre şi ai Bisericii voastre socotesc, în acest timp tragic, drept datorie şi slujire adusă lui Dumnezeu să cheme, să îndemne, să sfătuiască şi să mustre. Nimeni să nu se supere: şi atunci când îşi mustră fiii, Biserica îi iubeşte, căci o face dintr-o teamă maternă pentru viitorul copiilor săi duhovniceşti.
în acest ceas, când noi, arhiereii şi preoţii sârbi şi bulgari, ne-am împărtăşit cu Sfântul Sânge al lui Hristos dintr-un singur potir, în acest sfânt locaş de căpătâi al capitalei Bulgariei, nu ne punem nădejdea în izbânda noastră, în puterea şi înţelepciunea noastră, ci în Biserica preaînaltă, nevăzută, din ceruri, unde se află marile oştiri ale sfinţilor şi mucenicilor sârbi şi bulgari. De aceea vă rog să înălţăm cu stăruinţă rugăciune către aceşti sfinţi aliaţi şi ocrotitori ai noştri din lumea nevăzută:
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne! Sfinte Părinte Clement, binecuvintează-ne! Cuvioase
133
Părinte Ioane de la Rila, binecuvintează-ne! Sfinte Părinte Sava, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Toţi sfinţii bulgari şi sârbi, ajutaţi-ne! Preaînaltule Doamne Dumnezeule, suflă în noi Duhul Tău cel Sfânt! Luminează mintea noastră cu adevărul, încălzeşte inimile noastre cu dragostea, trezeşte-ne, uneşte-ne, însufleţeşte-ne, înviază sufletele noastre!
Dăruieşte-ne pocăinţă adevărată! iartă-ne păcatele cu care am mâhnit adânc măreţia Ta cea veşnică şi am întunecat iubirea Ta! Ca astfel, iertaţi, luminaţi, uniţi şi înviaţi, să te putem slăvi cu vrednicie pe Tine, Dumnezeul iubirii, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi de viaţă făcătoare, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
134
PRAZNICUL MAI PRESUS DE TOATE PRAZNICELE BELGRAD, 1934
Iată că ne-a sosit din nou marele şi luminatul praznic al învierii lui Hristos; praznicul marii bucurii creştine şi al veseliei duhovniceşti. Din nou ne bucurăm de praznicul mai presus de toate praznicele şi ne salutăm cu cel mai frumos şi mai drag salut creştinesc: Hristos a înviat!
Astăzi, când cântarea Bisericii ne spune, iar îngerii din ceruri cântă şi slăvesc învierea luminată a lui Hristos; astăzi nu încetează dangătul clopotelor bisericeşti, care vestesc acest mare praznic creştin şi câmpurilor şi dumbrăvilor; astăzi se cântă pretutindeni minunate cântări pascale, în care se măreşte evenimentul învierii lui Hristos; astăzi, în întreaga lume ortodoxă, se aud aceste cuvinte ale lui Ioan Gură de Aur, veşnic noi, ca şi cum ar fi rostite pentru întâia oară: „Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului… Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte.”
O, fraţilor, de am putea simţi toate acestea şi de am putea spune împreună cu apostolii şi cu mironosiţele: „L-am văzut pe Domnul!” Am putea, dacă am voi, căci nu suntem lipsiţi de această putinţă, chiar dacă trăim la sute de ani depărtare. Hristos este şi ieri şi astăzi şi în veci cu noi, până la sfârşitul veacurilor. El este şi cu bogaţii, şi cu săracii; şi cu cei puternici, şi cu cei slabi; şi
135
cu tinerii, şi cu bătrânii; de aceea: să ne bucurăm cu toţii.
Iar cei care au petrecut zilele Săptămânii Mari şi noaptea sfântă a învierii lui Hristos aşa cum le propovăduieşte Biserica şi au simţit acele trăiri pe care slujbele bisericeşti ale acestor zile şi amintirile legate de ele le trezesc în sufletele creştine aceia, se înţelege, au simţit şi au văzut pe Domnul cu inima şi cu sufletul lor. De aceea Biserica a chemat, de-a lungul zilelor marelui şi cinstitului post, să ne pregătim pentru marele praznic şi să ne închinăm învierii luminate a lui Hristos.
Şi noi am avut fericirea să întâmpinăm acest praznic luminos şi mare al învierii lui Hristos. De aceea suntem datori să ne umplem tot sufletul şi toată inima de gânduri şi simţăminte de bucurie creştină, pe care ne-o aduce praznicul învieri luminoase a lui Hristos.
Hristos ă înviat! să fie gândul nostru.
Hristos a înviat! să o mărturisească faptele noastre.
Hristos a înviat! să fie simţămintele noastre.
Hristos a înviat! să grăiască întreaga noastră fiinţă, şi în sufletul nostru să fie veselie şi bucurie pascală veşnică, în toate zilele vieţii noastre!
Toate acestea, fraţi iubiţi, credeţi, vor aprinde în sufletul nostru mica scânteie a credinţei, care mocneşte acolo din copilăria noastră. O vor aprinde într-o flacără mare şi luminoasă a credinţei şi a iubirii faţă de Hristos cel înviat, Căruia se cuvine slava acum şi pururea şi în vecii vecilor.
136
MAI MULTE CHEI DECÂT TAINE OHRIDA,1934
Fiecare praznic creştin trezeşte sute de întrebări şi dă sute de răspunsuri. Întrebările vin de la oameni, iar răspunsurile de la Dumnezeu, prin praznice. În chip deosebit astfel este praznicul învierii lui Hristos. El ne descuie cu cheile sale sute de uşi încuiate. Căci la Dumnezeu sunt mai multe răspunsuri decât întrebări la oameni şi mai multe chei decât taine la oameni. De aceea să luăm doar câteva întrebări, ca pildă:
De ce a înviat Hristos?
De aceea, fiindcă Viaţa nu putea rămâne în mormânt. Şi prorocul, cu o mie de ani mai înainte, a prorocit despre Hristos: Şi Sfântul Tău nu va vedea stricăciunea, cf. Psalmi 15, 10 Hristos a vestit lumii pe Dumnezeu Tatăl cel Viu, a vestit cerurile îngereşti vii, a vestit viaţa de după moarte şi împărăţia vieţii veşnice. Oare El, Vestitorul vieţii, să rămână în întunericul mormântului şi îmbrăţişarea morţii? Hristos a înviat pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain şi pe Lazăr din Betania şi oare El, înviătorul altora, să nu Se învie pe Sine? Cu adevărat El a înviat, fiindcă nu putea să nu învie, după fiinţa Sa, după puterea Sa, după măreţia Sa. Neputincioasă este puterea morţii ca să-L ţină pe Dătătorul de viaţă în hăul ei. Prea mici erau fălcile morţii ca să-L înghită pe Hristos înviătorul.
137
După cum S-a născut şi a pătimit pentru noi şi pentru mântuirea noastră, tot aşa a şi înviat, iarăşi pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Numai în lumina învierii se vede lucrarea lui Hristos pe pământ, toată iubirea Sa de oameni şi dumnezeirea Sa.
Cum s-a păstrat credinţa în învierea lui Hristos de-a lungul atâtor veacuri?
Aşa cum se păstrează un pom bine înrădăcinat în vânturi, cum se păstrează lumina în întuneric şi cum se păstrează adevărul în mijlocul minciunii.
Se simte şi astăzi lucrarea învierii lui Hristos?
Se simte cu putere, în întreaga lume. Privind cu duhul la Domnul cel înviat, cei neputincioşi se întăresc, cei întristaţi se mângâie, cei mâhniţi se bucură, cei păcătoşi se pocăiesc, cei pătimaşi se îndreaptă, cei necuraţi se curăţesc, cei prigoniţi se îmbărbătează, cei apăsaţi nădăjduiesc, cei suferinzi se roagă, iar cei pe moarte nu se tem de moarte.
Care sunt condiţiile învierii noastre?
A urma pe Hristos şi pe apostolii şi plăcuţii Lui în viaţa de pe pământ, potrivit puterii şi darului primit de la Dumnezeu. A fi smerit, blând, mângâietor, milostiv, iubitor de dreptate, iubitor de pace, stăruitor în tot binele. A te ruga lui Dumnezeu, a te pocăi pentru păcate, a te îndrepta pe tine şi pe fraţii din jurul tău necontenit.
138
A citi şi a asculta Vestea cea Bună adică Evanghelia lui Hristos şi a primi fiecare cuvânt al Domnului ca pe un lucru sfânt şi a-l păstra ca pe un mărgăritar, pe fiecare, chiar pe fiecare. A crede în tot ceea ce Hristos a spus, a poruncit sau a făgăduit. Numai astfel putem nădăjdui că vom învia şi noi: vom învia în această viaţă, din murirea sufletească, iar în cea viitoare, din moartea veşnică.
Astfel grăieşte Domnul cel înviat: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac.” Ioan 11, 25 Aşadar, a crede Lui şi întru El cuprinde toate condiţiile învierii noastre.
De aceea să spunem cu suspin: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.” Marcu 9, 24 Şi cu bucurie să ne salutăm unul pe altul: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!
139
SUNTEŢI FII AI CERULUI, NU AI CENUŞII JICEA, 1935
Hristos a înviat, iubiţii mei fraţi şi copii!
„Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.” Ioan 11,25 Aşa a grăit Domnul, Care a fost omorât de cei fără minte şi Care S-a ridicat viu din mormânt. Copii ai lui Hristos, viu este Hristos Domnul, şi dacă moare cineva dintre voi, va trăi; şi dacă a murit cineva dintre rudele şi prietenii noştri cu credinţă în Domnul, viu este. Nu este mângâiere mai mare decât aceasta; nu este adevăr mai luminos decât acesta. Tuturor vă este trebuincioasă mângâierea şi adevărul: o mângâiere statornică, care nu trece, şi un adevăr veşnic, care nu îmbătrâneşte. Un asemenea adevăr şi o asemenea mângâiere le puteţi afla numai în Hristos cel înviat şi nicăieri altundeva. Ştiţi aceasta şi o simţiţi. De aceea aţi umplut şi anul acesta biserica, ca şi anul trecut, ba încă mai mult. Din an în an, tot mai mare este mulţimea poporului la slujba învierii, rânduri tot mai dese de copii ai lui Hristos, tot mai solemn răsună cântarea de slavă către Hristos, Dătătorul de viaţă.
Dacă cineva a lipsit astăzi de la biserică şi de la slujbă din răutate şi rătăcire, s-a despărţit pe sine de poporul lui Dumnezeu şi s-a însingurat ca un copac pe câmp, mic şi pipernicit. Iar poporul creştin este ca o pădure deasă a lui Dumnezeu, unde copacul creşte lângă copac întrecându-se care ajunge mai aproape de
140
cer. Cel ce se desparte de această sărbătoare a noastră neavând credinţă în Domnul, acela va trebui să urmeze pe cel care nu are viaţă în sine, care este el însuşi moarte, pământ şi cenuşă asemenea strămoşului nostru Adam cel căzut. Căci strămoşul nostru Adam a călcat porunca Celui Preaînalt, şi-a plecat urechea la glasul satanei şi a dat crezare lui satana cel mincinos mai mult decât adevăratului Dumnezeu. De aceea a fost izgonit dinaintea feţei lui Dumnezeu şi i-a zis Dumnezeu: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce.” Facere 3, 19 îndată ce Adam s-a întors de la Ziditorul cel Viu, tot duhul lui s-a prefăcut în cenuşă, iar prin suflet i-a crescut pământul. Au trecut de atunci mii de ani. Neam după neam din seminţia lui Adam s-a ridicat din pământ şi s-a coborât în pământ fără nădejde şi fără vederea unei alte vieţi.
A venit Fiul lui Dumnezeu, Domnul Iisus, şi a vestit oamenilor milostivire, înviere şi viaţă. Toate fibrele sufletului omenesc au fost legate de centrul ceresc, au tresărit de viaţă nouă şi au strălucit de adevăr nou. De la Adam până la Hristos nu s-a întâmplat nimic în afară de moarte. Moartea stăpânea deplin mintea, inima, sufletul şi trupul fiilor oamenilor; moartea era singurul eveniment. Singurul eveniment cu adevărat nou în istoria urmaşilor lui Adam este Hristos. şi acest eveniment înseamnă viaţă şi biruinţă, viaţă mai presus de moarte, biruinţa duhului asupra pământului. Hristos a descoperit, a arătat şi a oferit viaţa veşnică tuturor
141
oamenilor. N-a impus-o, ci a oferit-o tuturor: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.” Ioan 11, 25 Astfel a deschis Domnul nostru cel înviat singura întrecere nouă din istoria oamenilor şi a popoarelor: întrecerea pentru dobândirea cerului şi a vieţii cereşti.
„Nu este moarte! Nu este moarte!” strigau cetele mucenicilor creştini când erau mânaţi înaintea fiarelor în circul roman. „Sârbul este al lui Hristos, se bucură de moarte!” cânta mucenicul sârb când turcii îl duceau prin Belgrad spre locul de osândă. „Hristos a înviat, şi noi vom învia!” strigă în zilele noastre mii de creştini ruşi, atunci când caiafele moscovite îi duc spre chinurile Golgotei. Şi milioane de creştini mor de boală în paturile lor, spovediţi şi împărtăşiţi, grăind ca mucenicii: „Hristos este nădejdea noastră şi viaţa noastră! Noi nu murim, ci trecem cu pace la viaţa veşnică. Nu este moarte!”
De la Hristos, lumea s-a împărţit în înapoiaţi şi înaintaţi. Înapoiaţi sunt cei care încă mai cred că omul este numai din pământ şi că se întoarce cu totul în pământ; iar înaintaţi sunt cei care au cunoscut duhul, sufletul viu şi viaţa nemuritoare. Toţi înaintaşii botezaţi ai voştri, fraţilor, sunt număraţi între cei înaintaţi, iar toată istoria lor este istoria luptei cu cei înapoiaţi. Părinţii şi strămoşii voştri au ales ceea ce este mai bun, iar voi nu mai aveţi ce să şovăiţi sau să alegeţi, ci doar să păstraţi ceea ce a fost ales. Dacă cineva cade, voi să nu cădeţi. Dacă cineva se întoarce înapoi către Adam cel greşit, voi
142
să nu fiţi înapoiaţi, ci să mergeţi înainte către Hristos, către Viaţa care stă înaintea voastră. Tatăl vostru nu mai este Adam cel muritor, ci Hristos cel Viu. De aceea sunteţi creştini, nu adamici. Sunteţi fii ai cerului, nu ai cenuşii. Fraţi sunteţi cu îngerii lui Dumnezeu, nu viermi în ţărână.
Lumii îi este uşor cu voi, dar îi este greu cu adamicii, cu cei înapoiaţi, care cugetă cu minte precreştină şi repetă faptele întunecate ale strămoşilor lor păgâni. Vouă acest praznic vă este drag ca mângâierea celui întristat, ca soarele celui îngheţat, ca un bun călăuzitor celui rătăcit. Acest praznic al învierii lui Hristos întăreşte din an în an credinţa voastră în viaţă şi nimiceşte toate rămăşiţele credinţei în moarte. Acest praznic drag curăţeşte conştiinţa voastră, îmbărbătează inima şi luminează mintea. El înfăţişează ca un buchet de flori de primăvară sărbătorească o adunare de adevăruri despre Dumnezeu şi despre om, adevăruri blânde, sfinte şi mângâietoare. Această zi nemuritoare a iubirii lui Hristos faţă de neamul omenesc vă ajută mai mult decât oricare altă zi din an să fiţi oameni adevărati şi fraţi adevăraţi. Iar lumea de astăzi are nevoie de oameni, iar oamenii au nevoie de fraţi.
De aceea ne grăbim ca şi în acest an să vă salutăm la acest praznic luminos, plin de înţeles şi de bucurie:
Hristos a înviat, popor al lui Dumnezeu!
Hristos a înviat, preoţi ai lui Dumnezeu!
Hristos a înviat, copii ai lui Dumnezeu!
143
AŞTEPT ÎNVIEREA MORŢILOR BITOLIA, 1935
Hristos a înviat, fraţi şi copii iubitori de Hristos!
Cu acest salut al biruinţei, al vieţii şi al bucuriei, a început să se întărească şi să se răspândească în lume Biserica lui Hristos. Mai înainte de acest salut s-a întâmplat ceea ce fusese prorocit: Păstorul a fost lovit şi turma s-a risipit, cf. Zaharia 13, 7 Slăbiciunea aprinsă de mânie a pus peceţile morţii „veşnice” pe lespedea mormântului Păstorului. Urmaşii piperniciţi ai lui Moise şi ai lui Aaron s-au veselit că au slujit morţii ca să secere Viaţa şi satanei ca să-l biruiască pe Domnul Dumnezeul Savaot. S-au veselit ei cu bucurie răuvoitoare diavolească, cu aceeaşi cu care rudele lor luptătoare împotriva lui Hristos se veselesc astăzi în Rusia. O, ce soartă nespus de înfricoşată şi bolnavă a unui popor care, de la Golgota Ierusalimului până la Golgota Moscovei vreme de nouăsprezece veacuri întregi cântă neîncetat prohod vieţii şi imn morţii!
Iar noi, creştinii, iată, de nouăsprezece veacuri cântăm prohod morţii şi imn vieţii. Cântăm imnul vieţii din ziua aceea când cei doisprezece fii adevăraţi ai lui Iacov, văzători de Dumnezeu, cei doisprezece apostoli ai lui Hristos, au săltat de bucurie văzându-L pe Domnul. L-au văzut pe Domnul lor viu după moarte, sănătos după răni, curat după sudoare, scuipat, praf şi sânge; puternic după îngenuncherea sub greutatea Crucii, plin
144
de bucurie după lacrimi şi vaiet. L-au văzut şi au săltat de bucurie. Şi noi ne bucurăm împreună cu ei.
Ucenicii L-au văzut pe Cel batjocorit cum S-a înălţat, pe Cel din urmă cum a devenit Cel dintâi, pe Cel lepădat cum S-a ridicat, pe Cel ucis cum a prins viaţă, pe Cel îngropat cum a înviat. L-au văzut şi au săltat de bucurie mult. Şi iată, ne bucurăm şi noi împreună cu ei.
Săracii L-au văzut pe Cel mai sărac împodobit cu toate bogăţiile; pe Cel mai dispreţuit strălucind cu toată slava; pe Cel biruit purtând toate biruinţele şi toate triumfurile. Săracii au văzut şi au săltat de bucurie. Şi noi ne bucurăm cu ei în dimineaţa aceasta.
Ne bucurăm toţi că putem spune: Hristos a înviat, şi îndată să adăugăm: Aştept învierea morţilor. Învierea lui Hristos este cauza, iar învierea mea este urmarea. Hristos a înviat, de aceea şi eu aştept învierea morţilor. Şi toţi noi, creştinii, aşteptăm învierea de obşte a morţilor ca urmare a învierii lui Hristos. Aceasta este cea mai mare aşteptare a tuturor celor vii şi a celor morţi. Domnul nostru Iisus Hristos a şi înviat ca noi să înviem. El nu trebuia nici să moară şi, prin urmare, nici să învie. Iar oamenii trebuiau să moară, dar nu trebuiau să învie. Însă El a murit şi a înviat pentru noi, ca noi, murind, să nu rămânem pradă veşnică morţii; ca să ne deschidă porţile învierii şi să elibereze drumul spre Rai de sabia arhanghelului.
De aceea salutului: Hristos a înviat! i-a urmat îndată certitudinea aşteptării noastre: Aştept învierea morţilor şi
145
viaţa veacului ce va să fie. Nu spunem: Cred în înviere, ci întărim cu hotărâre: Aştept învierea morţilor! Cu această mărturisire hotărâtă se încheie Crezul nostru.
O aştept împreună cu voi toţi, fraţilor şi copiilor, răsunetul trâmbiţei arhanghelului, care va zgudui mormintele şi va trezi morţii. Aşteptaţi şi voi, împreună cu toţi cei ai voştri, arătarea Domnului pe nori, în putere şi slavă. Aşteptăm cu toţii, împreună cu toţi oamenii botezaţi de pe pământ şi de sub pământ, clipa când se vor stinge soarele şi stelele, iar în locul lor va străluci Judecătorul cel Drept, împreună cu îngerii şi cu drepţii, şi când vom sta cu toţii înaintea Judecăţii lui Dumnezeu.
O, aşteptare preabinecuvântată! Această aşteptare a noastră este luminată şi îndreptăţită prin învierea lui Hristos, iar învierea lui Hristos este, la rândul ei, îndoit mai bucuroasă din pricina acestei aşteptări a învierii de obşte.
Bucuroşi fiind şi pentru că Domnul nostru a înviat, şi pentru că noi vom învia la vremea noastră, datorită jertfei şi iubirii Lui, astăzi, ca fii ai lui Dumnezeu, ca neam al cerului, ca moştenitori ai împărăţiei îngereşti, ne îmbrăţişăm, ne sărutăm şi ne salutăm.
Hristos a înviat!
146
ÎMPREUNĂ-ÎNVIEREA A TOT CEEA CE ESTE BUN -BELGRAD, 1936
Odată cu Hristos învie şi înviază firea lui Dumnezeu. A înviat împreună cu El firea zidită cu vechile ei însuşiri, primită dintru început: verdeaţa, felurimea culorilor, miresmele plăcute şi îmbătătoare. Sămânţa pe care pământul o sloboade din sine după voia Lui, ca şi aceea pe care oamenii, cu credinţă, au semănat-o în pântecele pământului, învie răsare şi se ramifică ca să-şi păstreze soiul şi să devină „făptură nouă.”
Iată-ne învăţătura, fraţilor şi surorilor. Iată-ne pilda mai grăitoare decât toţi vorbitorii lumii. Ea spune: împreună-învierea este necesară. Împreună-învierea a ce? Împreună-învierea vechilor virtuţi creştine: iubirea, buna-înţelegere, frăţietatea, ajutorarea reciprocă, jertfa pentru aproapele, făurirea păcii şi tot ceea ce este mai frumos creştinesc.
Vă urez vouă şi tuturor celor din jurul vostru membrilor iubitei noastre mame, Biserica împreunăînvierea a tot ceea ce este bun aici pe pământ, pentru păstrarea a ceea ce este singurul lucru de trebuinţă, cf. Luca 10,41-42 iar în veacul viitor, învierea cea deplină şi viaţa împreună cu Hristos cel înviat şi înviător.
Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!
147
AL CUI EŞTI TU, COPILE? BELGRAD, 1936
„Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem.” Romani 14, 8
Pace vouă, fraţilor, şi sănătate şi viaţă şi bucurie şi putere şi veselie şi unire în cuget toate acestea pentru Hristos cel înviat şi Viu, pentru El şi de la El şi prin El. Căci Hristos a înviat cu adevărat, cu adevărat trăieşte, cu adevărat vă priveşte şi vă ajută şi cu adevărat vă aşteaptă în împărăţia Sa cerească, în cetatea Sa a îngerilor şi a sfinţilor.
Când eram copii, ne întrebau pe fiecare în parte: „Al cui eşti tu, copile?” Şi fiecare dintre noi ştia să spună numele tatălui său. Când am crescut şi ne-am îngropat părinţii, ce vom răspunde când ni se va pune întrebarea: „Al cui eşti tu, omule?” Noi, cei care credem, vom spune: „Suntem ai lui Dumnezeu. Tatăl nostru este Cel Preaînalt, Care nu moare.” A murit omul prin care Tatăl ceresc ne-a trimis în lume. A murit slujitorul lui Dumnezeu, care a împlinit voia lui Dumnezeu şi ne-a adus pe lume, ne-a hrănit şi ne-a crescut. A murit reprezentantul şi simbolul paternităţii dumnezeieşti, dar Tatăl nostru nu a murit. Tatăl nostru obştesc, Tatăl părinţilor noştri şi Tatăl nostru este viu şi va trăi în vecii vecilor. Aşadar, suntem ai lui Dumnezeu.
148
Şi întotdeauna am fost ai lui Dumnezeu. Nu a fost vreme în care să nu fi fost ai lui Dumnezeu. Aceasta o recunoşteau şi părinţii noştri. Când răposaţii noştri taţi erau întrebaţi despre noi: „Al cui este acest copil?”, ei răspundeau: „Al lui Dumnezeu şi al meu.” Cât de adevărat şi de înţelept a fost întotdeauna acest răspuns al tuturor părinţilor noştri, de ieri şi de mâine! O, de ar da toţi taţii şi toate mamele din întregul nostru popor un asemenea răspuns pentru adevăr şi pentru bunăstare. „Acest copil este al lui Dumnezeu şi al meu!” Acesta este adevărul şi aceasta este binecuvântarea. Căci binecuvântarea merge împreună cu adevărul şi numai cu adevărul şi nu se desparte de adevăr, aşa cum lumina nu se desparte de soare.
Unui tată i-a murit fiul. Când l-am mângâiat, el a răspuns: „înainte de a se naşte, era numai al lui Dumnezeu; când s-a născut, era al lui Dumnezeu şi al meu; iar acum este din nou al lui Dumnezeu.” Cât de adevărat şi de înţelept este acest răspuns! Dumnezeu dă împrumut, părinţii împrumută, iar copiii sunt un împrumut. Întotdeauna şi în veci, aşadar, suntem ai lui Dumnezeu.
Dumnezeu este lumină şi viaţă 9
Noi suntem copii ai luminii şi ai vieţii, pentru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Căci Ziditorul nostru este lumina minţii şi viaţa vieţii noastre. Prin Domnul
149
Iisus Ziditorul nostru a rostit aceste cuvinte: „Eu sunt lumina lumii,” Ioan 8, 12 şi încă şi pe acestea: „Eu sunt învierea şi viaţa.” Ioan 11, 25 Tatăl nostru trupesc nu a putut spune niciodată despre sine asemenea cuvinte. El ne-a transmis doar ceea ce a primit; ne-a transmis lumina şi viaţa care sunt de la Dumnezeu, Tatăl nostru de obşte. Ca un frate mai mare al nostru, el ne vorbea despre Tatăl nostru de obşte Care este în ceruri; Care a zidit şi pe el şi pe noi; şi Care îl aşteaptă şi pe el, şi pe noi în acea lume. Pe această cunoaştere se întemeiază frăţietatea dintre oameni. Numai pe cunoaşterea şi recunoaşterea paternităţii lui Dumnezeu se poate întemeia frăţietatea dintre oameni. Cei care nu cunosc şi nu recunosc paternitatea lui Dumnezeu nu vorbesc despre frăţietate şi nu se numesc fraţi. Cei fără de Dumnezeu urăsc chiar şi aceste cuvinte frate şi frăţietate. Ei se numesc tovarăşi, nu fraţi. Însă tovărăşia poate exista între credincioşi şi necredincioşi, chiar şi între om şi animal, dar nu şi frăţietatea. Şi credincioşi şi necredincioşi, şi oameni şi animale sunt uniţi pe acest câmp de luptă pământesc; iar din acest agregat al convieţuirii se cristalizează frăţietatea.
Frăţietatea creştinilor este cristalul cel mai fin şi cel mai strălucit, pe care Hristos l-a desprins din acel agregat. De aceea noi, creştinii, ne numim fraţi şi nu tovarăşi. Pentru că noi cunoaştem şi recunoaştem că avem un singur Tată Care este în ceruri şi Care este lumină şi viaţă. Şi pe un necredincios îl putem numi
150
tovarăş când ne întâlnim sau când lucrăm împreună dar nu şi frate. Căci cum se pot numi fraţi copiii luminii şi copiii întunericului? Iudeilor celor fără de Dumnezeu, Domnul Hristos le-a spus: „voi sunteţi din tatăl vostru, diavolul,” Ioan 8, 44 iar apostolilor le spunea: „Tatăl vostru cel ceresc.” Matei 5, 48 Aşadar, tovarăşi ne pot fi, de nevoie, şi cei care nu cunosc şi nu recunosc pe Tatăl ceresc, însă fraţi putem numi, cu adevăr şi cu dreptate, numai pe cei care cunosc şi recunosc pe unicul nostru Tată de obşte, Care este Dumnezeul luminii şi al vieţii.
Ai Domnului suntem cu sufletul şi cu trupul
Ai Domnului suntem întotdeauna şi în viaţă, şi în moarte, şi din nou în viaţă. Adică: suntem ai Domnului şi în această viaţă, şi în cealaltă, precum şi în moarte, în trecerea din această viaţă în cealaltă. Ai Domnului suntem pe pământ, ai Domnului vom fi şi în cer. Cea mai mare dezbinare dintre oameni vine din faptul că nu toţi ştiu cui aparţin. Căci, pe când cei cu minte spun: „Suntem ai Domnului,” cei fără de minte spun: „Suntem ai pământului.” Cum ar putea omul să fie al pământului, când pământul nici nu poate gândi, nici nu poate vorbi? Niciodată pământul nu a vorbit şi nu a spus: „Oameni, voi sunteţi ai mei!” Dar Dumnezeul cel Viu le-a spus oamenilor: „Sunteţi ai Mei!” Oare ne vom numi copii ai celui care nu ne cunoaşte şi nu ne recunoaşte, sau ai Celui care a spus: „înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut” Ieremia 1, 5 şi încă: „Eu voi fi Dumnezeul
151
lor şi ei vor fi poporul Meu.” Evrei 8,10? Dacă trupul nostru este din pământ, aceasta nu înseamnă că suntem proprietatea pământului. Şi vasul este din pământ, dar nu este proprietatea pământului, ci a olarului care l-a făcut şi care se slujeşte de el. Nici securea nu poate spune că aparţine fierului, doar pentru că este făcută din fier. Chiar dacă este din fier, ea nu aparţine fierului, ci meşterului care a făcut-o şi a rânduit-o pentru o anumită întrebuinţare. Pe cine recunoaştem noi, din copilărie, ca părinte al nostru: pe cel care ne vorbeşte şi ne dovedeşte prin iubirea sa că este părintele nostru, sau pe altcineva care nu ne cunoaşte, care nu-şi întoarce faţa către noi şi care nu ne ştie numele? Fără îndoială, părintele nostru este Cel dintâi, şi nu celălalt. Te cunosc pe nume, cf. Isaia 45, 3-4 spune Domnul. Părintele nostru ne cunoaşte pe nume. Dacă El a alcătuit trupul nostru din pământ, tot ai Lui suntem, şi nu ai pământului. Căci şi pământul este al Lui. Nici pământul nu este al său, ci al lui Dumnezeu. Prin Duhul Său, Dumnezeu a însufleţit trupurile noastre şi a suflat în ele suflet viu. Astfel suntem ai Lui şi cu trupul, şi cu sufletul. De aceea, şi cu trupul, şi cu sufletul ne îndreptăm către El, Ziditorul şi Părintele nostru. Nu numai cu sufletul ne îndreptăm către Dumnezeul nostru, ci şi cu trupul. De aici vine frica oamenilor ca trupul lor să nu se piardă şi să nu se risipească în pământ, deşi trupul este din pământ. Cu atât mai mult sufletul. De aceea oamenii se bucură de învierea trupului lui Hristos din mormânt. De aceea este dulce
152
şi mângâietoare făgăduinţa Domnului că şi ei vor învia trupeşte şi că vor fi, în împărăţia cerurilor, cu trupul şi cu sufletul, proprietatea veşnicului lor Ziditor.
Ai Domnului suntem în viaţă şi în moarte
Ai Domnului suntem şi în viaţă, şi în moarte, şi iarăşi în viaţă. Aceasta a dovedit şi a arătat Hristos Mântuitorul. El a atârnat pe Cruce împreună cu tâlharul cel pocăit. În moarte S-a pogorât în iad, la sufletele drepţilor, ca să le mântuiască. În Rai S-a arătat cu sufletul acelui tâlhar. Când Lazăr a murit şi a zăcut patru zile mort în mormânt, El l-a chemat, precum păstorul îşi cheamă oaia, iar Lazăr s-a ridicat şi s-a arătat Domnului său. Ai lui Dumnezeu sunt şi cei vii, şi cei morţi. Dumnezeu nu-i va numi ai Săi pe cei care se leapădă de El în lumea aceasta. Nu-i va recunoaşte ca ai Săi şi nici nu-i va pomeni pe nume pe cei care hulesc sfântul Lui nume aici, pe pământ. Nici nu-i va primi în Rai pe cei care, în această viaţă, se numesc ai Lui, dar nu fac voia Lui, ci trăiesc potrivnic voii Sale.
Aşadar, precum noi suntem ai Domnului, aşa este şi Domnul al nostru. Şi în cer, şi pe pământ, şi pe Cruce, şi în mormânt, şi în înviere oriunde privim şi îl vedem pe El ca pe singurul nostru Domn şi Dumnezeu. De aceea să strigăm cu bucurie şi cu dragoste, împreună cu Apostolul Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Ioan 20, 28
153
CUVINTE LUMINOASE ŞI DULCI JICEA, 1936
Hristos a înviat, copii ai lui Dumnezeu!
„Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; şi iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl.” Ioan 16, 28
Apropiaţi-vă şi închinaţi-vă Domnului Iisus, Care din veşnicie a fost cu Tatăl Său.
Apropiaţi-vă şi închinaţi-vă Lui, Celui care S-a pogorât în lume pentru mântuirea noastră.
Apropiaţi-vă şi închinaţi-vă Lui, Celui care S-a întors din nou în veşnicie la Tatăl Său.
Când S-a arătat în lume, El S-a prezentat lumii. A spus cine este, de unde este, pentru ce a venit în lume şi unde Se întoarce din lume. Politeţea cere şi de la noi să ne prezentăm unii altora atunci când ne întâlnim: să spunem cine suntem, de unde venim, pentru ce suntem aici şi încotro mergem. Toţi oamenii cu judecată şi cinstiţi se prezintă astfel. Cei lipsiţi de minte nu ştiu să spună adevărul despre ei înşişi, iar cei necinstiţi nu vor să-l spună. Cei dintâi vorbesc neadevărul din nebunie, iar ceilalţi din viclenie. Prin cei dintâi vorbeşte duhul rău, acelaşi care, prin gura îndrăcitului din Gadara, s-a numit legiune cf. Marcu 5,9; iar prin ceilalţi acelaşi duh rău se preface în înger de lumină, cf. 2 Corinteni 1,14 Aşadar, duhul rău lucrează prin amândouă, aşa cum lucrează prin toţi cei care s-au despărţit de adevăr, de cinste sau de amândouă.
154
Domnul nostru S-a prezentat pe Sine în chip cu totul simplu şi adevărat prin aceste cuvinte: „Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl.” Ioan 16, 28
Cât de luminoase şi cât de dulci sunt aceste cuvinte! Nicio limbă nu le-a rostit înainte de Hristos, de la facerea lumii. Niciun om nu s-a prezentat vreodată astfel lumii. Aceste cuvinte sunt pentru noi luminoase şi dulci, pentru că prin ele Hristos nu Se prezintă doar pe Sine, ci voieşte să ne prezinte şi pe noi nouă înşine. Căci noi înşine nu am fi ştiut fără Hristos cine suntem. N-am fi ştiut nici de unde am venit în această lume, nici unde mergem din această lume. Cum am fi ştiut, când nu am putut moşteni aceasta de la strămoşii noştri nebotezaţi şi păgâni, nici nu am putut-o învăţa de la firea cea necuvântătoare, nici nu am auzit-o nici din leagăn nici din mormânt? Şi nimeni, niciodată, în vreun timp sau într-un loc de pe acest pământ întunecat, nu a putut şti acestea, până când, prin întunericul şi haosul lumii, nu a răsunat cuvântul Domnului: „Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl.” Ioan 16, 28 Iar că Domnul voieşte, prin aceste cuvinte, să arate nu doar de unde vine El şi unde Se duce, ci şi de unde venim noi şi unde mergem, a rostit-o în alt loc, unde i-a numit pe credincioşii Săi fraţii Săi, zicând: „întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut.” Matei 25, 40 Iar cei ce sunt fraţi au un singur tată. Aşadar, şi mie, şi ţie ne este dat dreptul
155
de a-L numi pe Tatăl lui Hristos Tatăl nostru. Şi astfel, şi eu, şi tu ne putem prezenta şi putem spune: „Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl.” Ioan 16, 28
O, cuvinte luminoase şi dulci! Ele luminează mintea noastră aşa cum nu o pot lumina toată lumea şi toată ştiinţa. Ele îndulcesc inima noastră aşa cum nicio plăcere a acestei lumi nu o poate îndulci. Căci, deşi aceste cuvinte par obişnuite, nouă celor care citim zilnic Tatăl nostru şi ne rugăm Tatălui ceresc, ele au adus lumină şi bucurie atunci când au fost rostite pentru întâia oară, ca zorii soarelui după o noapte lungă şi îngheţată. Ele au luminat oamenii adormiţi cu raze cereşti şi i-au trezit din somnul urât de veacuri. Căci, vreme de veacuri, oamenii dormiseră printre dobitoacele pământului şi visaseră un vis ca şi cum ar fi fost şi ei dobitoace, ba încă mai rău: ca şi cum ar fi fost mai jos decât dobitoacele, şi că dobitoacele le-ar fi fost dumnezei! Aşa cum un beduin ar adormi în pustie între cămilele sale şi ar visa că este şi el cămilă; sau un păstor de capre, între capre, ar visa că este şi el capră. Ce bucurie pentru beduin când soarele arzător îl trezeşte din somn şi se vede stăpân al cămilelor, iar nu cămilă; şi pentru păstorul de capre când razele fierbinţi îl trezesc şi vede că este păstor, iar nu capră! Acest vis urât aceasta a fost starea de veghe a întregii omeniri păgâne înainte de Hristos, toată istoria neamului omenesc până la venirea Mântuitorului.
156
Mântuitorul a trezit omenirea adormită, aşa cum soarele îl trezeşte pe cel care doarme. Toţi cei treziţi s-au bucurat că s-au eliberat de somnul greu şi prostesc. Bucuria i-a cuprins din starea de veghe şi din descoperirea că sunt fii ai Tatălui ceresc, iar nu fii ai firii necugetătoare, nici urmaşi ai maimuţelor, ai vacilor, ai cămilelor sau ai şerpilor, aşa cum visaseră şi aşa cum le spuneau ghicitorii şi filosofii. O bucurie nemăsurată le-a umplut inimile prin dezlegarea tainei vieţii, prin cunoaşterea adevărului adevărat despre ei înşişi ca fii ai blândului Tată ceresc, Care i-a trimis în lume şi la Care ei se întorc din lume. Toate acestea, după cuvintele Mântuitorului lor: „Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl.” Ioan 16, 28
O, descoperire luminoasă şi mântuitoare! O, adevăr luminos şi mântuitor! Această descoperire ne-a adus-o slăvitul nostru Mântuitor. El ne-a vestit acest adevăr prin cuvinte, l-a întărit prin fapte, l-a pecetluit cu sângele Său; l-a adeverit din nou prin înviere, l-a întărit din nou prin înălţarea la cer, şi l-a pecetluit iarăşi cu sângele milioanelor de mucenici ai Săi. Acest adevăr de temelie despre cine este omul, de unde vine şi încotro merge El l-a vestit neîncetat şi fără odihnă, mai departe, prin sfânta Sa Biserică; l-a întărit prin minunile sfinţilor Săi; l-a răspândit în lume prin sudoarea misionarilor Săi; l-a pecetluit prin sângele vărsat de bunăvoie al aleşilor Săi, de-a lungul a douăzeci de veacuri.
157
Şi astăzi El îl vesteşte, îl proclamă şi îl întăreşte, îl afirmă şi îl pecetluieşte, prin slujitorii Săi prin trezirea din urâtul somn dobitocesc, prin simboluri şi semne din natură şi din viaţă, fără încetare şi fără odihnă. Fără încetare şi fără odihnă El vesteşte şi astăzi, generaţiei noastre, că oamenii sunt neam dumnezeiesc, fiinţe din natură, dar mai presus de natură, în trup, dar duhovniceşti, rude ale Dumnezeului veşnic; că vin de la Tatăl ceresc şi că Tatăl ceresc îi aşteaptă în împărăţia Sa veşnică; că nimeni dintre oameni nu se naşte întâmplător şi dintr-un impuls orb al naturii, ci fiecare este trimis în această lume prin voia raţională şi blândă a Tatălui; că nimeni nu moare întâmplător şi prin voia crudă a acelei oarbe care se numeşte natură, ci cu ştiinţa Tatălui; că moartea nu înseamnă nimicirea omului, ci doar despărţirea sufletului viu de praful pământului şi trecerea în lăcaşul veşnic al Tatălui.
Vestind aceste adevăruri de temelie ale vieţii, Domnul nostru a chemat omenirea posomorâtă la bucurie şi veselie. „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi” Matei 5,12 spunea El.
Şi eu, slujitorul Lui, vă vestesc aceste adevăruri vouă, copii ai lui Dumnezeu, şi vă chem pe toţi la bucurie: Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă!
Lepădaţi de la voi gândurile păcătoase şi faptele păcătoase, ca să nu vă tulbure această bucurie sfântă.
îndepărtaţi de la voi pe făcătorii de rele, care vă vorbesc împotriva adevărului lui Hristos, căci sunt fermecători
158
care descântă şi adormitori care adorm şi înapoiaţi care vă întorc la acel urât somn păgân din care Mântuitorul v-a trezit odinioară.
întoarceţi-vă cu hotărâre de la orbii care vă învaţă că natura oarbă este dumnezeu, că întâmplarea oarbă este stăpânul vostru şi că mormântul orb este sfârşitul vostru.
Nici natura, nici întâmplarea, nici mormântul nu au putere asupra voastră. Pentru că Hristos a înviat.
Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că învierea lui Hristos este chezăşia învierii voastre şi a mântuirii veşnice în viaţa veşnică şi în împărăţia Tatălui celui veşnic.
Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, şi de-a lungul întregii vieţi spuneţi-vă vouă înşivă şi în sine, şi altora şi în faţa altora, acele cuvinte luminoase şi pline de bucurie: „Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume;” iar când pentru vreunul dintre voi va sosi ceasul despărţirii de această lume, să-şi spună sieşi şi în sine: „iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl.” Ioan 16, 28
Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă şi repetaţi în fiecare zi, de la Paşti până la înălţare, în văzul tuturor şi în taină: Hristos a înviat, Hristos a înviat, Hristos a înviat!
159
LUMEA S-A DUS DUPĂ EL BELGRAD, 1937
„Deci fariseii ziceau între ei: Vedeţi că nimic nu folosiţi! Iată, lumea s-a dus după El.” Ioan 12,19
Iată, lumea s-a dus după El după Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Descoperitorul rostului şi Arătătorul ţelului vieţii pe pământ, Luminătorul cu lumina adevărului veşnic, Insuflătorul suflării nemuririi, Iubitorul şi Mântuitorul oamenilor, Vindecătorul şi înviătorul, Părinte şi Reînnoitor al fiilor oamenilor. Iată, potrivnicilor Lui nimic nu le mai foloseşte lumea s-a dus după El!
Pe filele istoriei este scris tot ceea ce au făcut potrivnicii Evangheliei lui Hristos împotriva lui Hristos, împotriva învăţăturii Sale, împotriva urmaşilor Săi şi împotriva Bisericii Sale — şi nimic n-a ajutat: lumea s-a dus după El. Râul vieţii pe care El l-a abătut din cer pe pământul uscat al vieţii omeneşti nu a putut fi oprit de niciun noroi, de nicio stâncă, de niciun dig lumea însetată s-a dus după El.
Căpeteniile iudeilor L-au scuipat pe Hristos, L-au bătut, L-au batjocorit, au plătit martori mincinoşi, L-au osândit la moarte, L-au răstignit şi L-au omorât. Dar încă nu-şi spălaseră bine mâinile de sânge, când străjerii lor au venit de pe Golgota şi le-au vestit că Iisus a înviat în lumină, în putere şi în mare slavă. Fariseii au plătit străjerii ca să mărturisească că n-au văzut ceea ce văzuseră. Însă vestea învierii a străbătut Ierusalimul
160
şi toată împrejurimea, iar toţi oamenii cu conştiinţă câţi erau în acea ţară s-au dus după Hristos cel înviat. Atunci fariseii, învinşi, au grăit iarăşi între ei: „Vedeţi că nimic nu folosiţi! Iată, lumea s-a dus după El.”
Atunci apostolii şi evangheliştii lui Hristos s-au risipit printre neamurile Răsăritului şi Apusului şi au răspândit Vestea cea Bună despre Tatăl cel veşnic al oamenilor şi despre viaţa cea fără de moarte a drepţilor. Asupra acestor binevestitori s-au năpustit preoţii Egiptului, şahii Persiei, filosofii Eladei şi împăraţii Romei aşa că pe unii i-au chinuit, pe alţii i-au tăiat, pe alţii i-au ars, pe alţii i-au aruncat fiarelor sau i-au înecat în mare. Dar nimic nu le-a folosit: împărăţiile păgâne au căzut, prigonitorii creştinilor au pierit cu moarte ruşinoasă, ucigaşii s-au pierdut, iar cei ucişi s-au mântuit. Şi popoarele Răsăritului şi Apusului s-au dus după Fiul lui Dumnezeu cel înviat.
Nu este, fraţilor, nicio credinţă pe lume care să fi fost mai prigonită, mai cumplit chinuită şi mai neruşinat defăimată decât credinţa voastră şi a părinţilor voştri. Ea a fost prigonită din afară de păgâni şi dinlăuntru de eretici. Fiecare pas al mersului ei prin istorie este pecetluit de jertfe scumpe şi stropit cu sângele ei nevinovat. Dar nu ştiţi oare că orice lucru bun se plăteşte scump, şi că ce este mai bun se plăteşte cel mai scump? Şi totuşi, nici toate armele omeneşti, nici cele diavoleşti n-au folosit împotriva lui Hristos cel înviat. Popoarele s-au dus după El.
161
De ce s-au dus popoarele după El? Să ne întrebăm: de ce, în ciuda tuturor, s-au dus popoarele după Iisus cel înviat? S-au dus pentru că inima poporului a simţit în Domnul Iisus un prieten adevărat şi unicul Mântuitor, covârşitor în dragoste fierbinte faţă de neamul omenesc; şi încă pentru că mintea poporului caută o explicaţie raţională a rostului şi ţelului vieţii pământeşti, iar Hristos a vestit un Ziditor raţional al lumii şi a arătat scopul raţional al existenţei omului pe pământ;
apoi pentru că sufletul poporului se împotriveşte morţii şi caută viaţa cea nemuritoare, dintr-un imbold înnăscut, iar Hristos a dovedit, a descoperit şi a arătat prin învierea Sa viaţa nemuritoare a oamenilor în împărăţia cerurilor;
şi, în cele din urmă, deoarece conştiinţa poporului caută calea pe care trebuie să meargă omul pentru a-şi atinge ţelul suprem, adică viaţa nemuritoare în împărăţia nemuritoare, iar Hristos a arătat limpede această cale prin cuvinte, prin fapte şi prin însăşi întreaga Sa Persoană, zicând: „Eu sunt Calea.” Ioan 14, 6
Vă rog, fraţilor, să ţineţi minte aceste patru puteri de atracţie care, asemenea a patru magneţi, au atras şi atrag lumea să se ducă după Hristos. Una este atracţia Iubirii, a doua atracţia Raţiunii, a treia atracţia Vieţii, iar a patra atracţia Căii celei drepte.
Prin aceste patru magnetisme dumnezeieşti atrage Domnul cel înviat popoarele lumii, iar popoarele se
162
duc după El ca fiii după părintele lor drag, ca oile după păstorul cel bun, ca o oaste după voievodul biruitor.
De ce se întristează cei fără de Dumnezeu şi cei fără de suflet în vremurile noastre şi de ce se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a lui Hristos al lui Dumnezeu? Pentru că urăsc dragostea, urăsc raţiunea, urăsc viaţa şi urăsc calea cea dreaptă. Pentru că le-a devenit drag întunericul şi fug de lumină. Dar greu este a lovi în ţepuşă cu piciorul, cf. Fapte 26, 14 zadarnic este a te război împotriva Celui Care, de două mii de ani, păşeşte într-adevăr încet, dar biruieşte pe toţi potrivnicii Săi. Nu le foloseşte nici strigătul, nici clevetirea împotriva Mântuitorului lumii. Iată, lumea s-a dus după El!
Şi în zilele noastre, fraţii mei, popoarelor le este greu să se ducă după Hristos. Îl simt precum rândunica simte primăvara. Se străduiesc să strecoare printre antihrişti care le stingheresc calea spre Hristos, lepădând minciunile pestriţe ale necredincioşilor şi întorcându-se cu întreaga fiinţă şi cu toată inima spre Hristos, Viaţa lor. Aşa este astăzi cu toate popoarele botezate, aşa este şi cu noi. Şi poporul nostru s-a dus după El, după Hristos cel înviat, din ziua botezului său şi prin toate vremurile şi din neam în neam. Şi astăzi se duc după Hristos, fiindcă nu este în lume nimeni mai bun, mai puternic, mai adevărat, mai sfânt şi mai de încredere după care să se ducă; şi nici nu a fost şi nici nu va fi.
Aşa cum odinioară Apostolul Petru, tot astfel şi poporul nostru simte cu tot sufletul că nu are după
163
cine să se ducă în afară de Hristos Mântuitorul. Când unii fricoşi, în vremea aceea, s-au lepădat de Hristos, Domnul S-a întors către apostolii Săi şi i-a întrebat: „Deci a zis Iisus celor doisprezece: Nu vreţi şi voi să vă duceţi? Simon Petru i-a răspuns: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice. şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu.” Ioan 6, 67-69
Aşa şi poporul nostru, împreună cu multe alte popoare, a cunoscut şi a aflat că numai în Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu, se află cuvintele adevărate ale vieţii veşnice, şi de aceea s-a şi dus după Hristos. Şi astăzi poporul sârb se duce după Hristos, în ciuda tuturor potrivnicilor şi rătăcitorilor, care pier ei înşişi şi îi trag şi pe alţii în pierzare. Iar poporul nostru dreptslăvitor se trezeşte tot mai mult şi se îndepărtează de aceşti rătăcitori, pentru care întunericul este mai drag decât lumina, moartea decât viaţa veşnică, şi pierderea sufletului decât mântuirea lui.
în acest post cinstit, atât de mare a fost mulţimea poporului nostru care a alergat la împărtăşire, cum de mult nu s-a mai văzut şi nu s-a mai pomenit. Şi deşi osteneala împărtăşirii unei asemenea mulţimi a fost mare, preoţii noştri au purtat-o cu bucurie, mulţumind lui Dumnezeu că nu doar bisericile, ci adesea şi curţile bisericilor erau pline de oameni care se împărtăşeau. Slavă lui Dumnezeu! Şi binecuvântaţi să fie toţi cei care, prin împărtăşire, s-au apropiat şi mai mult de
164
Hristos, Mântuitorul lor, şi s-au unit cu El prin Sfântul Său Sânge.
Eu laud înaintea lui Dumnezeu credinţa voastră în Hristos cel înviat şi dragostea voastră faţă de Hristos cel Viu. Şi laud înaintea lui Dumnezeu râvna tuturor preoţilor noştri râvnitori, slujitori ai lui Dumnezeu. Fiecare dintre voi va primi cununa slavei pentru credinţa sa şi pentru dragostea şi râvna sa. Dumnezeu nu rămâne dator nimănui şi nu va rămâne dator nimănui. El răsplăteşte însutit bunătatea celor care fac bine lor şi copiilor lor.
Dar, pe lângă lauda pentru râvna voastră, voiesc încă să vă şi îmbărbătez dacă mai este nevoie a îmbărbăta un popor viteaz pe calea către Hristos, pe care aţi păşit hotărât. Orice popor se poate amăgi pentru o vreme, dar nu pentru totdeauna. Popoarele creştine, după Marele Război, au fost amăgite de feluriţi antihrişti şi s-au frânt pe căi greşite. Acum însă auzim şi vedem cum aceste popoare istovite şi înşelate se întorc către Hristos, singurul lor Mântuitor. Pretutindeni în lume, şi la noi, iau din nou în mâini Evanghelia. Se întorc iarăşi către Sfânta Biserică. Revin la vechea şi încercata rânduială morală. Părăsesc corabia putredă, în care antihriştii i-au ademenit, şi intră din nou în corabia sigură a lui Hristos. Slavă lui Dumnezeu!
Iată că acum şi mulţi necredincioşi văd că toată agitaţia lor şi toată prigoana împotriva lui Hristos nu foloseşte la nimic: Iată, lumea s-a dus după El! Căci
165
lumea caută Dragostea, Adevărul şi Calea cea dreaptă, iar toate acestea le găseşte numai în Iisus cel înviat, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru.
Acum nu ne mai este teamă
Nici de moarte, nici de chin,
Visul nostru e-arătare
Din învierea lui Hristos.
Nu ne temem nici de acei rătăciţi care, în vremurile noastre, plăsmuiesc în chip viclean nori întunecaţi peste popoarele creştine. Ştim că soarele este mai puternic decât cel mai negru nor. De aceea suntem încredinţaţi că toate beznele se vor risipi şi vor pieri înaintea lui Hristos, Soarele veşnic al dreptăţii şi al adevărului. Ele deja încep uşor să se destrame; şi lumina senină a chipului Domnului Celui înviat se arată din nou popoarelor lui Dumnezeu pe pământ. Şi iată, popoarele lui Dumnezeu se duc după El!
De aceea Paştile acestui an ne sunt mai luminoase şi mai vesele decât în mulţi ani trecuţi. De aceea şi eu, cu inimă mai bucuroasă, înalţ către Domnul cel Viu rugăciuni pentru voi toţi şi, cu privire mai luminoasă, privesc spre viitorul nostru. Iar în bucurie duhovnicească vă trimit binecuvântare, felicitare şi salutare pentru luminata sărbătoare a învierii: lubiţii mei fraţi şi copii, Hristos a înviat!
166
ORTODOXIA ESTE ADEVĂR NESTĂVILIT BELGRAD, 1938
„De atunci a început Iisus să arate ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie omorât şi a treia zi să învieze. (…) Căci va fi dat pe mâna neamurilor şi va fi batjocorit şi ocărât şi scuipat; şi, după ce-L vor bate, îl vor omorî, iar a treia zi va învia. Dar ei n-au înţeles nimic din acestea.” Matei 16, 21; Luca 18, 32-34
învierea dreptului nu se face fără Golgota. Golgotei unui drept îi urmează învierea. Biruinţa nu are preţ fără luptă, nici bucuria valoare fără lacrimi vărsate. Slava adevărată se înalţă la cea mai mare înălţime deasupra adâncului înjosirii, precum un munte se arată mai înalt cu cât valea de sub el este mai adâncă. Cerurile încununează cu cunună strălucită capul pe care pământul îl încununează cu spini. Dreptatea veşnică răsplăteşte veşnic, cu stăpânire veşnică, pe cel care i-a fost ascultător ca slujitor credincios în vreme. Cel ce recunoaşte cu vorba şi cu fapta pe Dumnezeu ca Tată al său are majoritatea cu sine chiar şi în singurătatea sa, căci Dumnezeu, prin Sine însuşi, alcătuieşte majoritatea mai presus de toate adunările şi mulţimile universului.
Toate aceste adevăruri au devenit cunoscute lumii abia după încheierea dramei vieţii pământeşti a lui Hristos Mântuitorul. Însă ele nu erau cunoscute apostolilor
167
atunci când învăţătorul le-a prorocit batjocorirea, pătimirea, Golgota şi moartea Sa. Dacă le-ar fi vorbit numai despre slava ce îl aştepta, apostolii ar fi înţeles uşor şi ar fi primit. Ar fi spus: „Unui astfel de Om I se şi cuvine slava!” Dar ei nu puteau cuprinde acea prorocire întunecată despre pătimirile şi batjocoririle Lui. Între ei trebuie să fi grăit în taină: „Oare un asemenea Om să ajungă la o astfel de înjosire? Oare un asemenea drept să fie vândut şi dat chinurilor şi morţii? Oare asupra unei asemenea lumini să îndrăznească cineva să arunce noroi? Oare asupra unui asemenea binefăcător al omenirii să ridice cineva mână răufăcătoare? Aşa ceva nu poate fi!”
Iar dacă ceilalţi apostoli, înfricoşaţi, şopteau astfel despre această grea prorocire, Petru a strigat limpede şi tare în faţa învăţătorului său: „Ferească Dumnezeu, Doamne, să nu Ţi se întâmple aceasta!” Matei 16, 22 pentru care a primit aspră mustrare. În vremea aceea nici Petru, nici ceilalţi ucenici nu înţelegeau nimic din cele pe care Domnul le spunea în prorociri.
Să ne întrebăm însă, fraţilor, dacă noi toţi astăzi, după nouăsprezece veacuri, înţelegem mai bine acele prorocii ale Mântuitorului. În ceea ce-L priveşte pe însuşi Domnul, de bună seamă înţelegem mai bine acele cuvinte despre faptul că pătimirea Sa, care a precedat învierea Lui, era de neocolit, decât le puteau înţelege apostolii în zilele când El le prorocise ceva ce avea să se împlinească abia mai târziu. Căci acele evenimente
168
prorocite noi le privim acum ca fiind în trecut, pe când apostolii le priveau ca fiind în viitor. în faţa noastră stă întreaga dramă a vieţii pământeşti a lui Hristos, jucată şi împlinită. O vedem cu ochiul duhovnicesc şi pricepem cum înjosirea Lui trebuia să vină înaintea slavei, moartea înaintea biruinţei vieţii, Golgota înaintea învierii.
Dar, în viaţa de fiecare zi a oamenilor, a popoarelor şi a Bisericii lui Dumnezeu, mulţi dintre noi şi astăzi sunt la fel de tulburaţi şi puţin credincioşi cum erau apostolii înainte de pătimirea şi învierea Domnului. De aceea, când în zilele noastre un drept pătimeşte, mulţi strigă cu mâhnire: „Cum se poate aşa ceva? Să fie scuipat un asemenea om? Un suflet atât de curat şi evlavios să fie chinuit şi tiranizat?” Aici, fraţilor, conştiinţa omenească prin firea ei se răzvrăteşte împotriva nedreptăţii care se pricinuieşte celui drept. Însă conştiinţa creştină se înalţă mai presus de fire, sus, foarte sus, până la tronul Celui Preaînalt, ca acolo să primească lumină, rost şi temei pentru suferinţa drepţilor, aşa cum sfinţii apostoli aveau să o lămurească mai târziu, când toate se împliniseră şi se sfârşiseră, şi când lumina Duhului lui Dumnezeu le luminase mintea. Atunci acelaşi Apostol Petru scria: „Căci acesta este lucru plăcut, dacă cineva, pentru conştiinţa lui faţă de Dumnezeu, rabdă dureri, suferind pe nedrept… fiindcă şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă vouă pildă, ca să urmaţi paşii Lui.” I Petru 2, 19-21 Apostolul Iacov scria: „Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci, lămurindu-se, va lua cununa vieţii, pe
169
care Dumnezeu a făgăduit-o celor ce-L iubesc… Luaţi, fraţii mei, pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare pe prorocii care au grăit în numele Domnului. Iată, fericiţi îi numim pe cei ce au răbdat.” Iacov 1, 12; 5,10-11 Iar apostolul Pavel le scria fraţilor săi evrei: „Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa.” Evrei 10, 36
Vă întrebaţi de ce vă vorbesc despre pătimire tocmai în această zi de sărbătoare a bucuriei şi a biruinţei? Cu adevărat, nu ca să vă acopăr de întristare, ci ca să fac bucuria voastră mai mare şi mai luminoasă. Căci acesta este primul Paşti după atâta pătimire şi chin pentru credinţa părinţilor voştri în anul trecut, în anul înfricoşat al morţii fericitului patriarh Varnava Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii! Bucuraţi-vă, aşadar, împreună cu Hristos, căci aţi pătimit pentru Hristos.
Veseliţi-vă de învierea Lui, căci aţi gustat destul din Golgota Lui.
Cântaţi pentru biruinţa Lui, căci aţi simţit asupra voastră înjosirea Lui.
Apropiaţi-vă mai liber de Domnul cel înviat, căci şi voi aţi purtat crucea pe calea durerii, cu sudoare, cu lacrimi şi cu sânge.
Când dreptul pătimeşte pentru dreptatea sfântă a lui Dumnezeu, atunci Hristos pătimeşte în el. Când dreptul biruie nedreptatea, atunci Hristos biruieşte prin el.
Bucuraţi-vă, pentru că L-aţi simţit în voi pe Hristos atât ca Pătimitor, cât şi ca Biruitor.
170
Deschideţi acum inimile voastre istovite; să intre în ele Domnul cel înviat cu slava şi lumina Sa şi să rămână în voi pentru totdeauna.
S-a spus prin gura apostolilor: „Fericit este bărbatul care rabdă ispita.” Iacov 1, 12 Acest cuvânt se poate spune şi despre Biserica noastră dreaptă ca despre o unitate vie în organismul viu al Bisericii soborniceşti. Şi ea a îndurat ispite. Mulţi s-au întrebat: de ce să pătimească o Biserică sfântă şi naţională? De ce să fie prigonită şi chinuită? De ce să fie iarăşi umilită şi răstignită şi de către străini, şi de către ai săi? Sunt aceleaşi întrebări ca în privinţa lui Hristos însuşi, aceleaşi ca în privinţa oricărui drept atunci când pătimeşte pentru dreptatea sfântă a lui Dumnezeu. Iar la aceleaşi întrebări se dă acelaşi răspuns: Biserica lui Dumnezeu, în toate vremurile, trăieşte pe planul ei soarta întemeietorului ei, Domnul Iisus Hristos.
Ca să simtă îndreptăţirea şi dulceaţa învierii, Biserica trebuie să-şi trăiască golgotele.
Ca să strălucească din plin în lume, ea trebuie, ca aurul, să treacă prin focul chinurilor.
Ca să păstreze trează conştiinţa prezenţei lui Hristos Biruitorul în ea, ea trebuie să ducă lupte cu vrăjmaşi părelnic mai puternici şi să-i biruiască.
Ca să primească toate cununile slavei, ea trebuie să poarte cu dreptate pe pământ cununa sa de spini.
într-un cuvânt: ca să fie şi să rămână Biserica lui Hristos, cea dreaptă şi ortodoxă, ea trebuie ca prin
171
soarta ei să semene cu Hristos, dumnezeiescul Pătimitor şi Biruitor, Care a fost vândut de prieteni pentru arginţi, defăimat de mai-marii poporului, scuipat de căpeteniile preoţeşti, batjocorit de cărturari şi răstignit de păgâni, pentru ca la urmă să învie şi să Se arate biruitor şi peste oameni şi peste diavoli şi peste moarte. Adevărata Biserică a lui Hristos retrăieşte drama lui Hristos în fiecare generaţie creştină: într-una mai adânc, ca să guste deplina cunoaştere a adevărului, iar în alta mai superficial, ca să-şi tragă răsuflarea pe calea pătimirii. Bucuraţi-vă, fii ai acestei generaţii, că şi asupra voastră s-a apăsat şi s-a întipărit adânc pecetea pătimirilor lui Hristos. Astfel, acum semănaţi mai mult cu Dumnezeu, Mântuitorul vostru. Şi astfel semănaţi mai mult cu apostolii lui Hristos şi cu sfinţii şi mucenicii şi vitejii crucii şi ai libertăţii din propria voastră istorie.
Să se bucure copiii şi neamurile tuturor celor care, în anul 1937, au pierit pentru Biserica Ortodoxă. Căci de numele lor se vor mândri urmaşii lor din neam în neam.
Să se bucure şi aceia care în anul 1937 au primit lovituri sau palme, batjocuri, pagube fără despăgubire, sau au vărsat şi o picătură din sângele lor, ori măcar o lacrimă în apărarea cinstitei cruci. Cu adevărat, vor secera cândva o recoltă bună. Căci în cărţile sfinte este scris cuvântul adevărat: „Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera.” Psalmi 125, 5 Să nu se bucure însă căci nu au de ce aceia care în anul 1937 s-au alăturat cetei prigonitorilor crucii. Au primit cele
172
pământeşti şi au pierdut cele cereşti. Iată, şi asupra lor se potriveşte înfricoşătorul cuvânt al lui Hristos despre cei ce smintesc: „mai bine i-ar fi să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare.” Luca 17, 2 La toate chemările Bisericii obidite de a se pocăi, ca să li se ierte, ei răspund cu un zâmbet viclean şi dispreţuitor. O, cum vor muri! Iar pe aceia puţini care s-au pocăit îi primim ca pe fraţi şi, împreună cu voi, îi salutăm şi pe ei cu: Hristos a înviat! Căci, din slăbiciune omenească au greşit, iar după conştiinţă creştinească s-au pocăit.
Popor drept al lui Dumnezeu, oaste luminoasă a lui Dumnezeu, dragi fii şi fiice ai Sfântului Sava, toţi voi care în anul 1937 aţi stat de-a dreapta Fiului lui Dumnezeu Dumnezeu să dea ca şi la Judecata de Apoi să vă aflaţi de-a dreapta Lui primiţi cu toţii recunoştinţa mea, binecuvântarea mea şi salutul meu: Hristos a înviat!
Fie ca Domnul cel înviat să vă îmbrace în lumină şi bucurie ca pe îngerii cereşti! Acesta este primul Paşti după suferinţa obştească trăită de întregul popor pentru credinţa şi dreptatea lui Dumnezeu. Să nu uitaţi aceasta. Prăznuiţi-l cu mărire. Iar când vă veţi întoarce de la slujba învierii la casele voastre, repetaţi în cuget învăţătura din înfricoşatul an 1937. Acea învăţătură, aspră ca Golgota şi luminoasă ca învierea, spune astfel: Ortodoxia este adevăr nestăvilit, iar unitatea este singura cale izbăvitoare pentru sârb.
173
VIAŢA ESTE MAI TARE DECÂT MOARTEA BELGRAD, 1938
Praznicul învierii lui Hristos ne învaţă următoarele: că Hristos nu a fost filosof, fiindcă toată filosofia s-a dovedit în practică ori primejdioasă, ori neputincioasă; că El nu a fost teoretician, fiindcă toate teoriile au căzut una după alta; că El nu a fost nici om de ştiinţă, fiindcă, în zilele noastre, întreaga ştiinţă este clătinată şi pusă la îndoialăDin fericire El nu a fost niciuna dintre aceste trei, fiindcă ne-ar fi lăsat în îndoială şi la voia întâmplării.
Atunci ce a fost Hristos?
El a fost descoperitorul şi arătătorul adevărului. El a descoperit şi a arătat neamului omenesc existenţa unei împărăţii duhovniceşti, nemăsurat de mari, fără de trup. Ne-a descoperit şi ne-a arătat viaţa de după moarte; ne-a descoperit şi ne-a arătat că sufletele trăiesc şi atunci după ce se despart de trup.
într-adevăr, din vremuri străvechi, toate popoarele au bănuit o asemenea realitate; şi tot din vremuri străvechi, cei dintâi filosofi, cele mai mari minţi şi cei mai vestiţi oameni de ştiinţă din Asia şi Europa au încercat să dovedească acest fapt: că există o împărăţie nevăzută a duhurilor, că sufletul omenesc nu este muritor, că moartea trupului nu înseamnă moartea sufletului şi altele asemenea. Însă toate acestea au rămas doar bănuieli neconvingătoare şi teorii nedovedite, până
174
când Hristos a venit în lume. El a descoperit, a dovedit şi a arătat toate acestea atât prin cuvinte cât şi prin fapte, chiar şi prin propria Sa înviere şi prin arătările Sale după moarte.
La El nu este bănuială şi nici teorie, ci numai fapte şi fapte; iar faptele oricât de neobişnuite ar părea sunt ceva împotriva căruia nu se poate sta. Şi chiar dacă întotdeauna au fost oameni care au stat împotriva descoperirii lui Hristos, aceasta a rămas fără izbândă. Fiecare om, în adâncul sufletului său, simte o sete nestinsă după viaţa fără de sfârşit; fiecare simte în chip subconştient că este nemuritor şi rânduit pentru nemurire. Iar atunci când a fost vestită învăţătura lui Hristos despre viaţa veşnică şi când s-a răspândit vestea despre faptul învierii Sale, neamul omenesc a tresăltat de bucurie. Acel simţământ subconştient al nemuririi s-a prefăcut în certitudine. Acea mică scânteie a nădejdii în viaţa de după moarte, care pâlpâia în adâncul sufletului omenesc, s-a aprins într-o flacără nestinsă, care încălzeşte şi luminează.
Astfel se poate înţelege acel avânt nemaivăzut în istoria omenirii cu care Evanghelia învierii lui Hristos a fost primită şi răspândită în lume. Nicio putere muritoare nu poate stinge acest avânt. Căci viaţa este mai tare decât moartea. Şi mai tare este acel imbold dumnezeiesc spre viaţă din om decât toate teoriile potrivnice vieţii. Cei care se luptă împotriva lui Hristos cel înviat, de fapt se luptă împotriva acelui imbold dumnezeiesc dinlăuntrul
175
lor; se luptă împotriva lor înşişi, împotriva a ceea ce este mai bun şi mai sfânt în ei.
Când necredincioşii numesc o asemenea credinţă în viaţă şi în înviere „opiu,” noi nu ne mâniem pe ei. Noi doar îi plângem. Dacă opiul înseamnă ameţire, atunci şi credincioşii, şi necredincioşii sunt ameţiţi; deosebirea este însă aceasta: credincioşii sunt ameţiţi de viaţă, iar necredincioşii de moarte. Necredinţa este, într-adevăr, cel mai îngrozitor opiu al morţii. De aceea sunt vrednici de mare plângere toţi aceia care, prin acest opiu, au amorţit în ei acel imbold dumnezeiesc, înnăscut, spre viaţa nemuritoare.
Dar câtă vreme omul se află pe pământ, este timp pentru pocăinţă şi pentru schimbarea convingerilor. De aceea îi salut pe toţi, credincioşi şi necredincioşi, dacă sunt, cu salutul veşnic: Hristos a înviat! Şi mă rog Domnului celui înviat ca pe credincioşi să-i întărească şi mai mult în credinţă, iar pe necredincioşi, dacă sunt, să-i întoarcă la credinţa în nemurire, la viaţă, la înviere, la veşnica împărăţie a lui Dumnezeu.
176
NOBLEŢEA LUI HRISTOS JICEA, 1939
Fii ai învierii,
Fii ai împărăţiei,
Fii ai lui Dumnezeu,
Moştenitori ai vieţii veşnice,
Copii ai luminii Hristos a înviat!
Acestea sunt toate numirile voastre, creştinilor. Cu aceste cinstiri vă cinsteşte Mântuitorul lumii, pe Care pământul L-a cinstit cu răni. Acestea sunt titlurile de nobleţe pe care vi le împarte împăratul împăraţilor. Dintre aceste titluri nu sunt altele mai mari.
Mai mare este cinstea de a te numi fiu al învierii decât domnitor. Mai mare este vrednicia de a te numi fiu al împărăţiei decât boier sau lord. Mai mare este cinstea de a te numi fiu al lui Dumnezeu decât rege sau fiu de rege. Şi mai înalt este titlul de moştenitor al vieţii veşnice decât al oricărui moştenitor de tron pământesc. Şi, într-adevăr, mai mare este slava de a fi copil al luminii decât orice slavă a acestei lumi.
Toate aceste cinstiri şi onoruri, toate aceste titluri şi vrednicii le-a câştigat pentru voi Mântuitorul vostru, prin patimi şi suferinţe, prin răni şi sânge, pentru voi şi din pricina voastră, din iubire faţă de voi. A ieşit ca un viteaz şi a biruit, după cuvântul prorocesc: „Domnul iese ca un viteaz.” Isaia 42,13 Cu adevărat, S-a coborât
177
şi a ieşit ca un viteaz peste toţi vitejii şi a câştigat o biruinţă peste toate biruinţele, cum nimeni nu a mai câştigat de la ivirea răului în lume. Prin această biruinţă El a câştigat pentru voi cerul cerul şi toate comorile cereşti: înfierea, împărăţia şi nemurirea.
Cu o sută şi ceva de ani în urmă a domnit în Europa apuseană un împărat, pe care îl socoteau mare împărat, poate pentru că răspândea o mare teamă asupra tuturor oamenilor şi popoarelor. Acest împărat câştigase multe biruinţe şi supusese multe ţări. Fraţii şi rudele lui erau de neam simplu, asemenea lui. Dar, după ce s-a încoronat împărat în urma multor biruinţe, şi-a ridicat fraţii şi toate rudele pe tronuri şi i-a pus regi şi domnitori peste popoarele supuse. Nu a trecut mult câţiva ani cât înfloresc cireşii şi slava acelui mare împărat s-a întunecat, iar viaţa lui s-a stins în robie şi amărăciune. Iar când el a căzut şi a pierit, au căzut şi au pierit şi fraţii şi rudele sale, pe care îi făcuse nobili, domnitori şi regi. Şi din toate acestea nu a mai rămas nimic, decât o poveste.
Cu totul altfel stau lucrurile cu Hristos Domnul şi cu rudele Lui, iar voi, fraţilor, sunteţi rudenia lui Hristos. Ca veşnic şi Unul-Născut Fiu al lui Dumnezeu, El S-a coborât între oameni ca să-i înalţe pe oameni pe tronurile nobleţei adevărate şi nepieritoare. Această menire dumnezeiască, atât de scumpă nouă, a Fiului lui Dumnezeu pe pământ, o tâlcuieşte evanghelistul Ioan prin aceste cuvinte: „Şi ne-a făcut pe noi împăraţi
178
şi preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatălui Său.” Apocalipsa 1, 6 în acelaşi duh le vorbeşte creştinilor şi marele Apostol Petru: „Iar voi sunteţi neam ales, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit, ca să vestiţi bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată.”1 Petru 2, Iar Pavel, cel înţelept, spune despre Fiul lui Dumnezeu că, pogorându-Se din cea mai mare înălţime în cele mai de jos, nu S-a ruşinat să-i numească pe oameni fraţii Săi: „Nu Se ruşinează să-i numească pe ei fraţi.” Evrei 2,11
Iar cei ce sunt fraţii lui Hristos sunt fiii Tatălui lui Hristos, după milostiva înfiere, fii ai învierii, fii ai împărăţiei, moştenitori ai vieţii veşnice, copii ai luminii, neam ales, neam sfânt, împăraţi şi preoţi în împărăţia nemuritoare a împăratului celui veşnic. La o asemenea ameţitoare înălţime a ridicat Mântuitorul neamul nostru omenesc, murdar şi înglodit, prin puterea Sa uriaşă şi prin iubirea Sa de necuprins.
Astfel s-a plămădit şi a intrat în istoria lumii o nouă nobleţe: nobleţea lui Hristos, nemaivăzută, nepieritoare şi fără asemănare. Toţi creştinii sunt chemaţi la această nobleţe. Toţi cei care au răspuns cu sinceritate au primit pecetea fiilor împărăteşti, au dobândit titlurile aristocraţiei cereşti nemuritoare şi au intrat în rândul celei mai alese nobleţi, care întrece orice închipuire de nobleţe şi stăpânire pământească şi orice strălucire simbolică a aristocraţiei omeneşti, după om şi de la om, după sânge şi din sânge. Căci toate comorile pământeşti
179
sunt închipuire a realităţii cereşti, tot aşa şi orice nobleţe pământească nu este decât un simbol trecător al nobleţei nemuritoare şi al nobleţei cereşti.
Această cunoaştere şi înţelegere a noastră, evanghelică, iubiţi fraţi, ne înalţă foarte, foarte sus, până la însuşi Dumnezeu, Ziditorul nostru. La aceasta se adaugă şi vederea nenumăratelor oştiri de sfinţi nobili, care s-au înnobilat prin Hristos şi care, de-a lungul a douăzeci de veacuri, s-au ridicat de pe pământ la cer şi au umplut lăcaşurile împărăteşti cereşti; acestea sunt izvoare nesecate ale insuflării noastre, ale bucuriei noastre şi ale nădejdii noastre o, da, şi ale nădejdii noastre că vom fi şi noi rânduiţi în cetele vitejilor, în rândurile acelor nobili nemuritori.
De aceea ni se pare cu totul ridicolă şi lipsită de scop lupta pe care mulţi oameni botezaţi o poartă în vremea noastră pentru dobândirea sau păstrarea unei nobilimi jalnice, întemeiate pe sânge şi pe trup, ori pe avere şi bogăţie, ori pe puterea fizică şi armată a neamului şi poporului lor, ori pe vreo deşartă, uşuratică închipuire omenească. În loc să se mândrească cu Hristos, unii dintre ei se fălesc cu strămoşi precreştini şi însetaţi de sânge. În loc să se laude cu numirile pe care Hristos li le-a dat ca nobililor Săi, unii se numesc cu trufie „regi ai dolarilor,” „regi ai petrolului,” sau „regi ai oţelului,” sau „regi ai cărbunelui,” sau „regi ai bumbacului,” sau „regi ai jurnalismului,” şi aşa mai departe. Ei, pare-se, nu-şi dau seama că prin asemenea titluri se înalţă pe sine
180
mai puţin decât îşi înjosesc aproapele. Iar pentru mulţi este mai drag titlul de boier, de lord sau de marchiz decât acela de fiu al lui Dumnezeu şi moştenitor al vieţii veşnice. Şi, într-adevăr, mulţi sunt gata mai degrabă să verse sângele altuia pentru titluri pământeşti, decât propriul lor sânge pentru cele cereşti.
Aceasta este o credinţă greşită şi, ca orice credinţă greşită, este foarte primejdioasă. Aceasta nu este credinţa noastră. Această cale nu este calea popoarelor ortodoxe. Şi nici nu poate fi calea slavilor. Noi vedem adevărata nobleţe în Hristos. Noi trebuie să fim purtătorii nobleţii duhului şi ai virtuţii, adică ai acelei nobleţi pe care Fiul lui Dumnezeu a câştigat-o pentru toţi şi a oferit-o tuturor, deopotrivă neamurilor şi popoarelor albe, galbene, negre şi roşii. El i-a chemat pe toţi; iar dintre cei chemaţi îi va alege pe cei care răspund. Îi va alege pe aceia care, prin slujirea adusă lui Dumnezeu şi poporului, se arată vrednici. Căci numai prin această slujire se dobândeşte titlul de nobil înaintea lui Dumnezeu.
Acest titlu nu este moştenit, ca nobleţea de sânge. Fiul trebuie să-l dobândească prin slujire, aşa cum şi tatăl l-a dobândit. Niciun om nu a devenit sfânt pentru că tatăl său a fost sfânt. Fiecare se sfinţeşte sau piere după faptele sale. De aceea, nobleţea lui Hristos este singura nobleţe care nu se degenerează, pentru că nu se moşteneşte. Ea se reînnoieşte şi se întinereşte necontenit, prin fiecare în parte, din neam în neam, şi se câştigă mereu din nou prin nevoinţă, prin slujire, prin
181
suferinţă şi prin lepădare de sine. Din această pricină, până la sfârşitul veacurilor nu va pieri nobleţea lui Hristos, nobleţea creştină, printre oamenii botezaţi de toate rasele şi limbile.
Când ştim acestea, fraţilor, atunci ştim care este chemarea noastră, la care suntem chemati şi care ne este făgăduită de Hristos, împăratul cel înviat, biruitorul morţii. Când ştim acestea, atunci ştim şi pentru ce trăim, şi pentru ce ne ostenim şi ne chinuim. Dacă credem lui Hristos şi cui am putea crede mai mult decât Lui? şi dacă îl iubim pe Hristos, măcar de trăim în greutăţi şi lipsuri, şi lepădaţi şi părăsiţi, totuşi, înaintea ochilor lui Dumnezeu, ne putem afla mai mari decât toţi aristocraţii acestei lumi. Cu adevărat, săracii şi chinuiţii apostoli ai lui Dumnezeu au fost mai mari decât toţi cezarii romani sau maharajahii indieni.
De aceea, fraţi şi copii, vă chemăm să vă înălţaţi inimile spre Domnul cel Viu Iisus Hristos. Ridicaţi inimile voastre către El, cel înviat, Care v-a luminat prin învăţătura Sa, v-a înnobilat prin iubirea Sa, v-a curăţit prin jertfa Sa şi, prin biruinţa Sa, v-a făcut împăraţi şi preoţi lui Dumnezeu şi Tatălui Său, numindu-vă fraţii Săi.
Hristos a înviat, fii ai învierii!
Hristos a înviat, fii ai împărăţiei!
Hristos a înviat, fii ai lui Dumnezeu!
Hristos a înviat, copii ai luminii!
Hristos a înviat, nobili ai lui Dumnezeu!
Hristos a înviat, moştenitori ai vieţii veşnice!
182
IUBITORULE DE OAMENI, SLAVĂ ŢIE! JICEA, 1939
Hristos a înviat tuturor şi pentru toate!
Cât de minunat sună cuvântul Iubitor de oameni! Grecii spun Philanthropos. De aici, marea lucrare binefăcătoare a oamenilor din toată lumea creştinească poartă numele de filantropie. Filantropia vine de la philanthropos. Philantropos înseamnă Iubitor de oameni, iar Iubitor de oameni în istoria neamului omenesc a fost numit doar Iisus Hristos Mesia, Mântuitorul şi Fiul lui Dumnezeu.
Pentru aceasta, toată filantropia în lumea creştinească vine din El. Philanthropos este izvorul întregii filantropii, izvor şi îndemn şi însufleţire a tuturor faptelor filantropice. Spus în cuvintele noastre, Iubitorul de oameni este izvorul oricărei iubiri de oameni din lume, izvor şi îndemn şi însufleţire. Iar Iubitor de oameni este Hristos.
Biserica Ortodoxă îl numeşte pe Hristos Iubitor de oameni. Din toate numele din imnografia bisericească, care au fost date Mântuitorului lumii, Iubitor de oameni este cel mai des întâlnit. În fiece zi credincioşii îi pot auzi pe psalţi în biserică cântând: „iubitorule de oameni, slavă Ţie!”
Pentru ce este numit Hristos Iubitor de oameni? Pentru că a fost şi a rămas singurul adevărat şi Cel Unul Iubitor de oameni. El, din dragoste pentru oameni,
183
S-a pogorât pe pământ. „împăratul cerurilor, pentru iubirea de oameni, pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a vieţuit.” Dogmatica, glasul 8 Din dragoste de oameni El i-a învăţat pe oameni, i-a tămăduit, i-a hrănit. Pentru oameni a vărsat lacrimi şi sânge, a purtat răni, a primit chinuri şi a îndurat moartea. Pentru oameni a înviat şi S-a înălţat la cer. Totul pentru oameni şi din dragoste de oameni. Totul ca un Iubitor de oameni.
El a venit pentru a sluji, precum însuşi a şi grăit. Iar dragostea slujeşte. Adevărata dragoste este slugă, iar nu împărăteasă. Ea străluceşte cu strălucire împărătească pentru că slujeşte.
Plugul străluceşte atunci când ară pământul. Când nu ară, el se întunecă. Aşa şi dragostea: prin slujire străluceşte, prin slujire se îndreptăţeşte, prin slujire se proslăveşte, prin slujire se arată.
„Fiul Omului n-a venit să I Se slujească, ci ca El să slujească.” Matei 20, 28
Prin toată viaţa Sa pe pământ, prin toată suflarea Sa, prin faptele Sale, prin rugăciune, prin pătimire, dintru început până în sfârşit, Domnul a slujit oamenilor ori ceea ce este totuna Şi-a arătat dragostea Sa cea către oameni. Iubitor de oameni, cum nu s-a mai întâlnit în toată istoria lumii celei zidite. Chiar şi prin învierea Sa, El a slujit oamenilor.
Zicem că şi învierea Domnului este o slujire a oamenilor. Precum „pentru noi şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din cer şi S-a întrupat,” aşa a şi înviat pentru
184
noi, ca prin învierea Sa să ne arate învierea cea de obşte, învierea noastră cea din morţi.
Precum toate râurile şi pâraiele se varsă în mare, aşa şi toată învăţătura Sa, toate cuvintele Sale, toate faptele Sale, ţintesc către un singur punct: către învierea cea de obşte. Toată morala poruncilor Sale îşi află deplină îndreptăţire doar în învierea cea de obşte.
Dacă Hristos ar fi cerut mult de la oameni n-ar fi fost de mirare, căci mult le-a şi făgăduit ca răsplată. Şi totuşi, răsplata cea făgăduită în chipul vieţii celei veşnice este aşa de mare, încât ceea ce le-a cerut El oamenilor este cu totul neînsemnat. Pentru aceasta au şi scris părinţii că creştinii neguţătoresc cumpărând „cele scumpe cu cele fără de preţ,” şi „pe cele veşnice cu cele trecătoare,” şi „pe cele cereşti cu cele pământeşti,” şi „pe cele stricăcioase cu cele nestricăcioase.”
Dacă avem în vedere răsplata pentru viaţa morală, se poate spune că Hristos a cerut de la oameni mai puţin decât toţi ceilalţi moralişti din lume. Căci ceau făgăduit ei oamenilor ca dar şi roadă pentru toată strădania lor spre desăvârşirea morală şi pentru toate faptele cele bune din viaţa lor? Unii au făgăduit cursul liniştit al acestei vieţi, armonie socială, fericire în familie sau dăinuirea puterii statului Confucius -, dar ce fel de pace şi fericire pot avea oamenii, ca nişte robi ai morţii? însuşi gândul că trebuie să murim şi că prin moarte toate se sfârşesc ne pricinuieşte nelinişte şi nefericire de nevindecat. Puterea de neocolit a morţii
185
punea întotdeauna la îndoială morala poruncilor unor astfel de moralişti.
Alţii vorbeau despre nemurirea sufletului stoicii. Prin asta îşi statorniceau ei legea lor morală. Sufletul este nemuritor. Aşadar, trebuie să avem grijă cum trăim, aşa încât să-i fie bine sufletului în lumea cea de dincolo. Această presupunere ar fi corectă în sine, dacă n-ar fi doar o presupunere. Filosofii dovedeau aceasta prin logica raţiunii lor, iar nu din cercare. Chiar şi cei mai mari dintre ei Epictet şi Kant dovedeau nemurirea sufletului doar prin raţionament. Din păcate, şi Kant, cel ce primise botezul! Mai departe de raţionament n-au putut merge! Nici n-au îndrăznit să dovedească din cercare raţionamentul lor. Dovezile lor, a nemuririi omeneşti, sunt filosofice, şi nu ştiinţifice. De aceea, oamenii au simţit morala poruncilor lor ca pe un jug şi ca pe o grea povară.
Mântuitorul i-a osândit pe toţi cei care pun poveri grele asupra oamenilor, pe care nici ei înşişi nu le pot duce. Pentru legea Sa morală, El a grăit: „Jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.” Matei 11, 30 El şi numai El a putut spune aceasta, căci cunoaşterea Lui despre Tatăl cel Ceresc şi despre cealaltă lume şi viaţă a fost desăvârşită. Cunoaşterea Lui era din însăşi vederea ochilor Săi, iar nu din cugetare: „Şi ce a văzut şi a auzit, aceea mărturiseşte.” Ioan 3, 32 „Cele ce am auzit de la El, Eu acestea le grăiesc în lume.” Ioan 8, 26 „Şi nu L-aţi cunoscut, dar eu îl ştiu; şi dacă aş zice că nu-L ştiu, aş fi mincinos, asemenea vouă.” Ioan 8, 55 Aşadar,
186
Mântuitorul îi povăţuieşte pe oameni potrivit celor pe care El le-a auzit, le-a văzut ori le cunoaşte. El nu le vorbeşte oamenilor ca un filosof şi cugetător, ci ca Unul care cunoaşte. Şi încă mai mult: ca văzător al tuturor tainelor. El vesteşte lumii cunoaşterea Sa cea plină de nădejde. El ştie ce fel de slavă îi aşteaptă pe oameni în ceruri, pentru aceasta şi zice: „Jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.” Cu alte cuvinte: Ceea ce cer Eu de la oameni este nimic, faţă de ceea ce le voi dărui oamenilor. Este oare vreo dragoste de oameni mai mare? Faţă de ceea ce El făgăduieşte oamenilor, cu adevărat toate poruncile Lui sunt ca jugul cel bun şi povara cea uşoară.
El a făgăduit oamenilor învierea cea din morţi şi viaţa cea veşnică în împărăţia Luminii. Cum a dovedit El acestea oamenilor? Oare ca un filosof prin cugetare logică? Doamne fereşte! Oare pe calea experienţei asemenea unui om de ştiinţă? Da, chiar mai vrednic de crezut decât un om de ştiinţă!
Poate oare cineva să învieze vreun mort? Platon şi Aristotel n-au putut. Buda şi Confucius n-au putut. Epictet şi Kant n-au putut. Nici filosofii şi nici oamenii de ştiinţă n-au putut. Aşadar, nimeni nu poate! Cu adevărat, nu poate nimeni, afară de Cel care a spus că poate şi Care a şi arătat, pe calea ştiinţei şi a experienţei, că-I stă în putere. Acesta este Iisus Hristos, Marele Mântuitor şi Cel ce ne înviază.
El a înviat pe fiica lui Iair şi pe fiul văduvei din Nain. A înviat o femeie şi un bărbat pentru a arăta că viaţa cea veşnică este menită în aceeaşi măsură şi bărbaţilor,
187
şi femeilor, şi în această privinţă nu este deosebire înaintea Ziditorului oamenilor. Apoi l-a înviat pe Lazăr, care începuse să putrezească în mormânt în a patra zi. De-ar fi grăit cineva că fata lui Iair a fost doar pe cale de a muri ori că fiul văduvei din Nain n-ar fi murit cu adevărat, ar amuţi când ar auzi şi ar vedea pe un mort aflat în putrezire sculându-se a patra zi din mormânt la cuvântul Dumnezeiescului „experimentator” şi Om de ştiinţă: „Lazăre, vino afară!” Ioan 11, 43
Ce vei zice la acestea, iudeu necredincios şi fiu de iudeu şi european iudaizat? Vei spune că aceasta este amăgire, sugestie, magnetism, ocultism, iluzionism, telepatie! De aceea pentru a te încredinţa Dumnezeiescul Om de ştiinţă de către tine a fost pironit pe Cruce, înaintea căpeteniilor tale a fost omorât şi a murit, de către ostaşii romani a fost împuns cu suliţa şi socotit mort, de compatrioţii tăi, Iosif şi Nicodim, asemenea unui mort a fost aşezat în mormânt, de către argaţii tăi şi ai căpeteniilor Ierusalimului a fost păzit cu strajă, iar mormântul pecetluit. Dumnezeiescul Om de ştiinţă S-a sculat şi a înviat şi S-a arătat o dată, de trei ori, de zece ori, de patruzeci de ori în patruzeci de zile.
Ca să dovedească, să arate, să încredinţeze, nu prin cugetare, ci prin adevăr şi realitate, nu ca un filosof, ci ca un om de ştiinţă şi mai mult decât un om de ştiinţă că ale Sale cuvinte despre învierea cea de obşte a morţilor sunt adevărate, că cele grăite şi prorocite se vor petrece, şi că lesne este a învia un om pentru Cel care l-a zidit pe acel om.
188
Şi iată ce s-a zis şi s-a prorocit prin însăşi gura Sa: „Nu vă miraţi de aceasta; căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui. Şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii, şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii.” Ioan 5, 28-29 „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga.” Matei 25, 31-33 „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului, şi vor plânge toate neamurile pământului, şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă. Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini.” Matei 24, 30-31
Iar prin apostolul Său tot aşa a grăit şi a prorocit: „Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. Căci aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi, cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiţi. Pentru că însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi. După aceea, noi, cei vii, care
189
vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea cu Domnul vom fi.” I Tesaloniceni 4,13-17
Acestea s-au zis şi s-au prorocit. Acestea au fost dovedite şi arătate „experimental şi ştiinţific,” limpede şi vădit, prin învierea fiicei lui Iair şi a fiului văduvei din Nain şi a lui Lazăr. Iar cel mai mult prin însăşi învierea Domnului Iisus, Cel mort şi îngropat, Care a înviat a treia zi din mormânt.
Iată cum a slujit Domnul oamenilor şi prin slăvită învierea Sa. Iată de ce putem spune cu uşurinţă că şi învierea Domnului este slujire a oamenilor, precum şi întruparea şi pătimirea Sa.
Nu este oare aceasta cea mai mare iubire de oameni? Şi nu are oare dreptate Biserica Ortodoxă când iară şi iară îl numeşte pe Domnul Iisus Iubitor de oameni şi-I cântă: „iubitorule de oameni, slavă Ţie”?
Pentru aceasta, bucură-te, omule, căci Hristos cel înviat a rupt peceţile tainei vieţii!
Bucură-te, filosofule, căci Dumnezeiescul Om de ştiinţă a dovedit cugetarea ta în chip experimental!
Bucură-te, omule de ştiinţă, căci Fiul lui Dumnezeu a dovedit limpede prin metoda ta cele mai mari şi cele mai dulci adevăruri despre fiinţă şi despre viaţă!
Bucuraţi-vă şi nu vă întristaţi, părinţilor, căci copiii voştri cei răposaţi aşteaptă învierea cea de obşte, când vă vor îmbrăţişa din nou!
Bucuraţi-vă, cugetătorilor şi înţelepţilor, căci drama
190
vieţii a dobândit rost şi ţel în învierea cea de obşte, dovedită şi arătată prin învierea lui Hristos!
Bucuraţi-vă, istoricilor, căci istoria cea oarbă a lumii a dobândit vedere prin învierea cea de obşte care va să vină!
Bucuraţi-vă, cei vii, căci moartea s-a arătat neputincioasă în faţa puterii lui Hristos!
Bucuraţi-vă, cei morţi, căci Acela Care l-a înviat pe Lazăr vă va învia şi pe voi în ziua cea din urmă!
Bucuraţi-vă, cei sărmani, căci Dumnezeu priveşte către voi şi vă va înălţa în Ziua învierii.
Cutremuraţi-vă şi vă înfricoşaţi, făcătorilor de rele care nu v-aţi pocăit, căci veţi învia şi voi, dar nu spre viaţa cea veşnică, ci spre moartea cea veşnică!
Cutremuraţi-vă şi vă înfricoşaţi, luptătorilor împotriva lui Dumnezeu şi luptătorilor împotriva lui Hristos care nu v-aţi pocăit, cei ce tăgăduiţi şi tăgăduiţi şi tot tăgăduiţi, căci Dătătorul de viaţă vă va tăgădui pe voi toţi în Ziua învierii şi a judecăţii celei de obşte şi vă va spune: „Nu vă cunosc pe voi!” Matei 25,12
Iar voi, neamurilor ale lui Dumnezeu, care credeţi lui Hristos şi-L iubiţi pe Hristos, bucuraţi-vă şi vă veseliţi, şi dănţuiţi de bucurie şi de veselie, căci El vine, şi este aproape să vină, în nouri de îngeri ai Săi să vă strige: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.” Matei 25,34
Amin. Vino, Doamne, iubitorule de oameni!
191
PROGRAMUL VEŞNIC AL LUI HRISTOS BELGRAD, 1940
„întunericul trece, iar lumina străluceşte.” I Ioan 2, 8
Aceste cuvinte le-a scris cel mai credincios ucenic al lui Hristos, Sfântul Ioan Evanghelistul. Ioan a scris aceste cuvinte nu ca o părere personală, nici ca o filosofie proprie, ci ca pe o trăire şi un fapt al cărui martor nemijlocit a fost. El a fost martor viu şi personal în toate acele împrejurări în care puterile întunericului s-au năpustit asupra lui Hristos Mântuitorul: când L-au clevetit, L-au batjocorit şi L-au chinuit; când L-au osândit la moarte şi L-au răstignit pe Cruce; când i-au pecetluit piatra mormântului cu peceţi şi au pus strajă. Dar el a fost martor viu şi personal cum toată această întunecime omenească şi diavolească se risipeşte; cum chipul lui Hristos şi scuipat străluceşte mai frumos decât chipurile judecătorilor Săi; cum Dreptul lui Dumnezeu, chiar şi sub cununa de spini, seamănă mai mult cu un împărat decât Irod sub cunună de aur; cum Fiul lui Dumnezeu, chiar şi în chinurile Crucii, îl înfăţişează mai mult pe Dumnezeul cel Adevărat decât toţi zeii închipuiţi ai Olimpului, în care Pilat credea.
Iar, ceea ce este şi mai însemnat, Ioan a fost martor cum chiar şi întunericul morţii şi al mormântului se risipeşte şi cum Hristos cel înviat străluceşte ca soarele. Martori ai acestui fapt au fost şi ceilalţi apostoli ai lui
192
Hristos, oameni simpli, care nu ştiau să teoretizeze şi să filosofeze cu mintea lor, ci au spus lumii ceea ce au văzut că s-a petrecut. Apostolii lui Hristos! Aceştia au fost cei mai mari oameni de ştiinţă ai tuturor timpurilor, oameni de ştiinţă ai ştiinţei celei mai mântuitoare pentru neamul omenesc, pentru că ceea ce au văzut şi au trăit au şi vestit lumii ca adevăraţi oameni de ştiinţă. Aceasta este ştiinţa despre Dumnezeu Ziditorul şi Mântuitorul, despre sufletul omenesc şi nemurirea lui, despre viaţa veşnică şi împărăţia cerurilor. Temelia acestei ştiinţe mântuitoare este biruinţa binelui asupra răului: puterea adevărului şi slăbiciunea minciunii, puterea dreptăţii şi neputinţa nedreptăţii, puterea dragostei şi nimicnicia răutăţii, puterea vieţii şi înfrângerea morţii. Toate acestea s-au arătat limpede în învierea lui Hristos, în biruinţa lui Hristos asupra morţii acest din urmă vrăjmaş cf. 1 Corinteni 15,26, după cuvântul lui Pavel, această spaimă din veac a neamului omenesc.
Poporul sârb a înţeles adânc însemnătatea învierii lui Hristos. A înţeles-o drept şi profund, atât în sensul vieţii până la moarte, cât şi în cel de după moarte. În sensul de după moarte, a înţeles-o ca dovadă a propriei noastre învieri după moarte, ca dovadă a Judecăţii lui Dumnezeu şi a existenţei unei lumi mai înalte şi a împărăţiei cerurilor. De aici atâtea ctitorii ale poporului, atâtea osteneli pentru suflet, atâtea jertfe şi rugăciuni pentru rudele adormite, atâtea pomeni şi milostenii pentru cei care au plecat să ne aştepte de cealaltă parte
193
a porţii morţii. Vai, nu se pot spune în cuvinte cât de mult a înnobilat credinţa în învierea lui Hristos sufletul sârbesc. Iar în sensul vieţii până la moarte, a înţeles-o ca dovadă că binele este mai puternic decât răul, dreptatea decât nedreptatea, iubirea decât ura, adevărul decât minciuna. Toate acestea poporul nostru le-a întărit prin propria experienţă şi le-a rostit în limba sa prin istorii, proverbe şi cântări, în acea comoară nesfârşită a înţelepciunii populare, care nu poate fi niciodată adunată laolaltă, fiindcă necontenit creşte. Se poate spune că fiecare generaţie, ba chiar fiecare sârb, dacă are mintea netulburată şi inima neîndărătnică, închipuie o carte vie a acelei înţelepciuni veşnice şi de neclintit, pe care poporul, de-a lungul veacurilor, o culege şi o adună în visteriile bogate ale trăirii sale. Miezul întregii acestei înţelepciuni poate fi rostit pe scurt prin cuvintele Sfântului Ioan: „întunericul trece, iar lumina străluceşte.”
întreg sufletul poporului nostru respiră prin aceste adevăruri: că întunericul minciunii trece, iar lumina adevărului străluceşte; întunericul nedreptăţii trece, iar lumina dreptăţii străluceşte; întunericul răutăţii şi al vicleniei trece, iar lumina bunătăţii şi a milei străluceşte; întunericul necredinţei trece, iar lumina credinţei străluceşte; întunericul trufiei trece, iar lumina smereniei străluceşte; întunericul iubirii de sine trece, iar lumina iubirii de oameni străluceşte; întunericul tiraniei şi al robiei silnice trece, iar lumina libertăţii străluceşte; întunericul desfrânării trece, iar lumina curăţiei străluceşte;
194
întunericul trădării şi al necredincioşiei trece, iar lumina frăţietăţii şi a prieteniei străluceşte.
Aşa cum aurul din râul aurifer se alege de nisip, tot aşa poporul nostru a ales aceste adevăruri din râul vieţii, de-a lungul îndelungatei sale istorii. Suma acestor adevăruri, luminate de învierea lui Hristos ca de un nimb strălucitor, poporul nostru le-a trăit prin încercări lungi şi grele. Cu cât se maturiza, cu atât se întemeia mai mult în aceste adevăruri luminoase. Nici Asia fanatică, nici tulburata Europă nu l-au putut clinti în aceste adevăruri. Sufletul puternic al poporului s-a împotrivit până acum vânturilor puternice şi din Răsărit şi din Apus. Aceste vânturi au întărit şi mai mult arborele fiinţei morale şi duhovniceşti a poporului, astfel încât rădăcina a rămas sănătoasă, iar trunchiul statornic. Se va împotrivi oare acum? Va dăinui în aceste vremuri sub loviturile multor ideologi, care zi şi noapte, ca ciupercile, produc programe pentru popoare şi state, ba chiar şi pentru întreg neamul omenesc? Oare acest popor iscusit şi înainte-văzător îşi va da seama ce otravă i se oferă prin acele programe rapide şi noi, pline de lepădarea de cele sfinte, hulitoare la adresa lui Dumnezeu Ziditorul şi a lui Hristos Mântuitorul, dispreţuitoare faţă de înţelepciunea şi cele sfinte ale poporului? Şi toate acestea sub poleiala sclipitoare a unor pretinse noi „adevăruri” şi unei aşa-zise fericiri a poporului.
Sunt încredinţat că poporul sârb nu se va clătina. Va dăinui şi acum, ca şi întotdeauna până acum. Va rămâne
195
idealist realist, aşa cum a fost dintotdeauna, de-a lungul tuturor furtunilor şi schimbărilor din trecutul său, când vânturile din nicio parte nu l-au putut frânge. Plin de experienţă, puternic prin tărie lăuntrică, văzător a marilor realităţi veşnice, curăţit de fărădelegile sale, vindecat de dezbinarea sa, alipit de Ziditorul său, luminat de învierea lui Hristos, poporul sârb, rugându-se lui Dumnezeu, va răzbi furtuna de acum şi va ieşi din ea încă şi mai slăvit şi mai puternic. Şi va vedea atunci cum popoarele creştine, chinuite de întunecimea trecătoare, se întorc la lumina lui Hristos; cum, asemenea unor naufragiaţi, se agaţă din nou de corabia lui Hristos, de Biserica lui Dumnezeu; şi cum, dezamăgiţi de programele amăgitoare ale oamenilor samavolnici, îmbrăţişează din toată inima programul veşnic al lui Hristos program pe care Sfântul Sava l-a arătat limpede poporului sârb din Jicea, prin cuvânt şi faptă. Pentru acest program veşnic, ţesut în întregime din adevăruri veşnice, poporul Sfântului Sava a luptat şi a pătimit de-a lungul veacurilor. Toată lumina acestui program izvorăşte din biruinţa vieţii asupra morţii, din învierea lui Hristos. Toate biruinţele binelui asupra răului sunt înfăţişate în slăvită înviere a Domnului Mântuitor. În învierea Lui noi privim şi învierea noastră. În biruinţa Lui asupra morţii găsim chezăşia biruinţei noastre personale şi obşteşti şi a fiecărei biruinţe asupra răului în această lume.
Hristos a înviat, fraţilor şi copiilor!
196
PECETEA DUMNEZEIASCĂ A VIEŢII VEŞNICE -JICEA, 1940
învierea lui Hristos este, mai presus de toate, un fapt istoric. Dacă n-ar fi fost un fapt istoric, nici prigonitorul lui Hristos, Saul, nu s-ar fi preschimbat în Apostolul Pavel; nici o mână de ucenici înfricoşaţi ai lui Hristos n-ar fi primit vreodată curaj şi putere supraomenească să vestească Evanghelia vieţii şi a învierii; nici Biserica creştină n-ar fi luat vreodată fiinţă; nici, în cele din urmă, logica omenească n-ar fi putut găsi o lămurire mulţumitoare pentru moartea de bunăvoie a legiunilor de mucenici ai lui Hristos din toate neamurile şi din toate veacurile, în ultimele două milenii. În acest caz Iisus Hristos ar fi fost cunoscut după nume doar ca unul dintre mulţii înţelepţi ai Răsăritului. Şi mai departe, până la sfârşitul istoriei, filosofii s-ar fi certat, prin cărţi şi pe catedre, dacă sufletul este nemuritor sau nu şi dacă există cealaltă lume sau nu. Iar popoarele pământului s-ar fi prăvălit în mormânt jelind că inima le-a amăgit. Căci adânc în inima omenească stă întipărită pecetea dumnezeiască a vieţii veşnice, pecete pe care intelectualismul nu a reuşit să o şteargă cu toată silnicia sa aprigă asupra inimii. În Sfânta Scriptură această pecete se numeşte făgăduinţă a Ziditorului. Şi Apostolul spune: „Toate făgăduinţele lui Dumnezeu, în El, sunt da,” 2 Corinteni 1, 20 adică întărite şi arătate. Iar făgăduinţa cea mai însemnată şi
197
de căpătâi este biruinţa asupra morţii, învierea şi viaţa fără de sfârşit.
învierea lui Hristos, aşadar, este simbolul oricărei biruinţe a binelui asupra răului, a adevărului asupra minciunii, a dreptăţii asupra nedreptăţii, a bunătăţii asupra silniciei şi simbol şi chezăşie. Căci Cel care a fost în stare să biruiască moartea să zdrobească boldul morţii a fost şi este în stare să biruiască orice altă fiară, orice rău.
Mai mult, învierea lui Hristos este chezăşia învierii noastre, învierii de obşte. În aceasta stă rostul ei practic pentru neamul omenesc. Pentru că Hristos a înviat, vom învia şi noi. Mesia lumii nu a biruit doar moartea Sa, ci şi pe a noastră. Nici nu a înviat ca numai El să trăiască după moarte, ci ca şi noi să înviem şi să trăim după moarte, împărăţia Sa nu este din lumea aceasta, adică nu este împărăţia celor muritori şi a celor morţi, ci împărăţia Sa este împărăţia biruitorilor morţii, împărăţia celor vii şi nemuritori.
Prin urmare, învierea lui Hristos este pentru noi nu doar o nădejde personală pentru viaţa de după moarte, ci şi un program de viaţă. Cine va putea înţelege adânc acest program, cine îl va putea desluşi conştient şi cine îl va putea propune cu bucurie întregii omeniri? Slavii, cred eu. De la slavi nu se aşteaptă să fie mai pricepuţi în ştiinţă decât germanii, nici în alcătuirea de cărţi decât francezii, nici în treburile de stat şi economie decât englezii, nici în artele plastice şi muzicale decât italienii,
198
nici să fie mai cultivaţi decât chinezii sau mai fanatici în patriotism decât japonezii, nici mai mistici în viziunea asupra lumii decât indienii. Prin unii reprezentanţi ai lor slavii s-au arătat, într-adevăr, într-o oarecare măsură mai puternici decât popoarele amintite în cele ce le sunt proprii. Dar oare slavii vor fi veşnic ocupaţi cu cele ale altora? Nu este vorba de sporirea cu câteva trepte a acelor capacităţi şi manifestări ale duhului pe care Apusul şi Răsăritul le arată acum, ci de ceva cu totul nou după care tânjeşte întregul neam omenesc. Iar acest nou, cred eu, nu poate fi altceva decât viziunea învierii de obşte întemeiată pe învierea lui Hristos. Acest lucru l-a subliniat, în felul său, şi marele gânditor rus Nikolai Fedorov în cartea sa Filosofică lucrării comune, tradusă cu câţiva ani în urmă în limbile apusene şi primită ca o mare senzaţie. Dar oare nu acelaşi lucru l-a propovăduit Sfântul Sava prin toate cuvântările sale din Jicea şi Hilandar? Şi toţi duhovnicii insuflaţi şi vestiţi, scriitorii şi predicatorii ortodocşi din lumea slavă? Fedorov socoteşte că scopurile vieţii omeneşti vor fi atinse atunci când vor fi obţinute trei biruinţe: biruinţa asupra naturii, biruinţa asupra egoismului şi biruinţa asupra morţii. Intelectualismul apusean s-a năpustit cu toată puterea şi cu succes asupra naturii; cu mai puţină energie şi succes duce lupta cu egoismul; iar împotriva morţii nu îndrăzneşte nici măcar să ridice degetul.
însă biruinţa asupra morţii a dobândit-o Hristos, şi această biruinţă ne-a lăsat-o nouă ca legământ şi moştenire.
199
Steagul acestei biruinţe trebuie ca slavii să-l ridice sus întru înălţimi, spre privirea Europei şi a Asiei. De ce pronia i-a pus între cele două emisfere ale omenirii, dacă nu pentru a fi de înrâurire mântuitoare pentru amândouă? Dacă slavismul va primi un program sectant fie în politică, fie în sociologie, fie în artă, fie în religie, ori din Răsărit ori din Apus, atunci valoarea lor se va măsura prin cantitate şi nu prin calitate. Şi dacă slavismul va primi devizele vechi şi răutăcioase ale altora despre lupta pentru dreptate şi pentru împărăţia pământească, atunci misiunea lui este ratată. Atunci slavii vor deveni slugi pe ţarini străine, argaţi în slujba altora. Iar pentru misiunea lor Dumnezeu va chema popoare din Răsărit, cu o viziune mai înaltă. De mărimea viziunii noastre atârnă şi mărimea misiunii noastre în lume. Greu este însă a închipui o viziune mai mare şi mai măreaţă decât viziunea învierii de obşte. În lumina acestei viziuni se desluşesc limpede ţelurile noastre, se prăbuşesc zidurile lumii microbiene în care ne-a prins intelectualismul modern, piere răutatea şi pizma, se naşte bunăvoinţa şi iubirea frăţească între oameni şi popoare, se umplu de bucurie sufletele tuturor fiinţelor omeneşti, se îndreptăţeşte dorul adânc al inimii omului după viaţă, după viaţă veşnică şi desăvârşită.
Dar nu va părea aceasta multora o nebunie? Desigur. Nu este nimic mare şi înălţător care, la prima arătare sau pomenire, să nu fi fost numit nebunie de oameni, iar mai apoi să fi fost primit ca mântuitor. Şi Hristos
200
cel înviat a fost la început „pentru iudei, sminteală, iar pentru elini, nebunie.” I Corinteni 1, 23 Iar treptat, pe măsură ce L-au primit, El le-a devenit putere a lui Dumnezeu şi înţelepciune a lui Dumnezeu.
Aşa cum grăieşte cu îndrăzneală Apostolul Pavel: „Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii, iar slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii.” I Corinteni 1,25 Sau nu ştiţi ce se spune în multe povestiri slave despre cei trei fraţi: un tată avea trei fii, dintre care primii doi erau socotiţi înţelepţi în ochii lor înşişi -, iar al treilea nebun în ochii fraţilor mai mari. şi iată că, la urmă, cel nebun şi dispreţuit ajunge să-i izbăvească şi pe fraţii cei „înţelepţi” şi întreaga casă.
Dacă astăzi slavii par multor vecini ai lor nebuni şi slabi, acesta este tocmai semnul că Ziditorul oamenilor pregăteşte ceva mântuitor prin slavi pentru întreaga lume, chiar şi pentru cei care îi dispreţuiesc. Căci cei ce se socotesc pe ei înşişi prea înţelepţi n-au slujit niciodată lui Dumnezeu ca unealtă pentru înalte şi binecuvântate ţeluri ale istoriei, spre mântuirea oamenilor. Ci, ca nişte trufaşi şi iubitori de sine, au slujit ca o stavilă, ca o cataractă, pe râul vieţii, pentru ca râul vieţii să fie mai adânc şi mai năvalnic.
201
DOUĂ GOLURI ÎN VIAŢA OMENIRII CONTEMPORANE -REVISTA POLITIKA, BELGRAD, 1940
în aceste zile, înainte de praznicul învierii lui Hristos, am avut prilejul să stau de vorbă cu preasfinţitul episcop al Jicei. Convorbirea a fost lungă, iar temele numeroase şi felurite, în această vreme grea de astăzi, plină de multe tulburări, când evenimentele se desfăşoară cu o iuţeală ameţitoare şi nebănuită, iar urmările lor nu pot fi întrezărite nici măcar de aproape, o convorbire cu vlădica Nicolae este de mare folos, fiindcă asemenea convorbiri înseamnă întărire pentru o privire mai senină spre viitor.
La început l-am rugat pe episcopul Nicolae să răspundă pentru cititori la două întrebări: „Care este golul din viaţa omenirii contemporane pe care îl poate umple numai credinţa în învierea lui Hristos,” şi „La ce ar trebui să cugete sârbii la prăznuirea învierii lui Hristos?”
Răspunzând, ca întotdeauna, cu multă bunăvoinţă cererii mele, episcopul Nicolae mi-a dat următoarele răspunsuri:
îmi puneţi două întrebări cu prilejul prăznuirii învierii lui Hristos şi doresc, înaintea tuturor, să dau răspuns acestor întrebări.
La prima întrebare se poate răspunde că, într-adevăr, există un gol înfricoşător în viaţa omenirii contemporane îndeobşte şi a omenirii albe mai cu seamă. Acest gol constă în necunoaşterea lumii mai presus de om, în
202
îndoiala faţă de această lume mai înaltă şi în amorţirea interesului pentru ea. Ştiinţa modernă s-a limitat pe sine la cercetarea omului şi a lumii mai prejos de om. Despre lumea mai presus de om ea nu ştie nimic şi ceea ce este mai grav nici nu vrea să ştie. Concepţia ştiinţifică modernă despre om este în întregime microscopică. Dintre fiinţele vii există numai microbi, invizibili şi vizibili, mai mici sau mai mari, dar numai microbi, în vârful acestei scări microbiene se află omul-microb, iar deasupra omului nu se află nimeni şi nimic care să poată fi numit fiinţă vie. Prin urmare, omul, dacă vrea să vadă ceva viu, trebuie să privească numai în jos, nicidecum în sus. Şi totuşi, dorinţa cea mai adâncă a fiecărui om este tocmai dorinţa de a cunoaşte lumea mai înaltă. Mult mai mult îl interesează pe om să ştie dacă există o lume a inteligenţelor superioare lui, decât dacă mai există vreo formă de târâtoare sub pământ sau în ape.
Această preocupare şi această vie şi vitală sete a omului sunt împlinite de Biserica lui Hristos. Căci, în timp ce ştiinţa modernă se ocupă de lumea aflată mai jos decât omul, Biserica se ocupă de lumea aflată mai presus de om, socotind pe om drept legătură între lumi. Vestind învierea lui Hristos, Biserica umple acel gol înfricoşător pe care concepţia materialistă europeană a secolului al XIX-lea l-a sădit în sufletele oamenilor. Vestind învierea lui Hristos, Biserica aruncă lumină asupra unei lumi nemăsurat mai mari, mai înalte şi mai inteligente decât această lume a simţurilor.
203
Concluzia este logică: omul nu este cea mai înaltă fiinţă vie. Omul nu este singur. Aşa cum există nenumărate lumi mai jos decât omul, tot astfel există şi lumi mai presus de om. Aşa cum există lumi microbiene, există şi lumi îngereşti. Dacă pentru cercetarea şi cunoaşterea celor dintâi este nevoie de microscop şi de alte instrumente, pentru cercetarea lumii duhovniceşti este trebuincioasă întreaga rânduială pe care Biserica o cere credincioşilor. Acestea sunt lumile duhurilor nemuritoare şi sufletelor oamenilor morţi.
Această cunoaştere aduce putere şi nădejde în inima omului, ascuţeşte conştiinţa, îndreptăţeşte raţiunea, înnobilează relaţiile dintre oameni şi lucrează binefăcător în toate privinţele. Această cunoaştere aduce lumină în întunericul vieţii noastre şi ne eliberează din lanţurile lumii microbiene, în care ne strâmtorează şi ne încarcerează absolutiştii materialismului ştiinţei oficiale. Lumina constă şi în faptul că aflăm că stăm sub supravegherea unor înalte inteligenţe duhovniceşti pe tot parcursul vieţii noastre pe pământ şi că nu suntem despărţiţi de ele nici măcar o clipă. Nu suntem despărţiţi nici de rudele şi prietenii noştri adormiţi. Zidul dintre vii şi morţi cade, înaintea lui Dumnezeu toţi sunt vii: atât cei care sapă morminte, cât şi cei care sunt aşezaţi în morminte. Faptul istoric al învierii lui Hristos umple golul înfricoşător al minţii omeneşti, precum şi golul inimii şi a conştiinţei omeneşti, nu mai puţin decât soarele, care, răsărind, umple universul întunecat şi rece cu lumină şi căldură…
204
Există leac împotriva morţii? Aceasta este întrebarea care aruncă în umbră toate celelalte întrebări ale vieţii omeneşti. Se spune despre Ginghis-Han, unul dintre cuceritorii lumii, ceva mai bun şi mai sufletist decât Bonaparte, că nu găsea fericire personală în numeroasele sale biruinţe şi cuceriri. Moartea îi stătea necontenit înaintea ochilor. De îndată ce se gândea la uriaşul său imperiu, de la Dunăre până la Oceanul Pacific, îl strângea şi îl îngheţa gândul la groapa lui de doi arşini. Când a cucerit întreaga Chină şi Beijingul, i s-a vorbit despre Chang-Chu, cel mai mare înţelept chinez al vremii. Ginghis-Han a dorit să-l vadă. Şi când i l-au adus, l-a întrebat îndată:
Ai leac împotriva morţii?
Nu pune oare fiecare dintre noi adesea această întrebare? O, înţelepţilor, aveţi leac împotriva morţii? O, cărţilor, aveţi leac împotriva morţii? O, împăraţi şi voievozi, aveţi leac împotriva morţii? O, ape şi ierburi, aveţi leac împotriva morţii? O, universule, ai leac împotriva morţii? Toate tac. Totul este mut. Totul este neputincios. Totul este pradă morţii. O, Hristoase, ai Tu leac împotriva morţii? Da. Numai El dă un răspuns sigur şi pozitiv şi îl dovedeşte şi îl arată prin învierea Sa din întunericul mormântului şi din fălcile morţii.
La a doua întrebare pe care mi-aţi pus-o la ce ar trebui să cugete sârbii la prăznuirea învierii Domnului răspunsul v-a fost în mare parte deja dat prin cele spuse până acum. Ei trebuie să cugete la acel gol şi pustietate
205
sufletească, care începe să pătrundă în lumea noastră odată cu introducerea civilizaţiei nebalcanice şi antibalcanice, şi despre credinţa în învierea lui Hristos şi în învierea noastră de obşte, care poate umple acest gol şi poate înlătura această pustietate.
Dar sârbii mai pot cugeta şi la unele întâmplări din propria lor istorie şi din viaţa lor personală, care, pentru cei slabi în credinţă, pot întări credinţa în învierea lui Hristos, precum şi în învierea noastră de obşte ce ne stă înainte. Sfântul Sava l-a înviat din morţi pe fratele său Ştefan. Astfel, şi în istoria sârbilor s-a împlinit cuvântul Mântuitorului spus apostolilor: veţi învia morţi. cf. Matei 10, 8
Dacă aţi umbla prin sate, mă îndoiesc că aţi găsi vreun sat în care să nu se ştie despre un caz în care cineva a murit şi, după un timp mai lung sau mai scurt, s-a întors din nou la viaţă. Astfel de „morţi aparente,” oameni în fapt cu adevărat morţi, povestesc apoi până la sfârşitul vieţii, ca despre cea mai mare trăire a lor, ceea ce sufletul lor a văzut şi a cunoscut în cealaltă lume, când se despărţea de trup. Pentru cercetătorul acestor trăiri este de o însemnătate deosebită faptul că aceste mărturii despre cele văzute în lumea de dincolo se potrivesc, de regulă, în chip desăvârşit. Pentru păcătoşi şi făcători de rele nepocăiţi „acolo” nu le este deloc uşor, pe când sufletele drepţilor sunt în lumină şi bucurie de nespus.
Poporul sârb are şi în aceste lucruri un simţ realist. El preţuieşte faptele şi trăirile şi în domeniul duhovnicesc,
206
de aceea iubeşte mult povestirile oamenilor care au fost morţi şi s-au întors la viaţă. Este acea scânteie adânc ascunsă în inima nemuririi noastre, acea dorinţă neostoită de a pătrunde o lume mai înaltă decât această lume pământească şi trecătoare. Aceasta este ceea ce Niegoş scoate din adâncurile sufletului poporului şi exprimă:
Dacă Răsăritul naşte soarele cel luminos,
Dacă fiinţa fierbe în raze strălucitoare,
Dacă pământul nu este o nălucire,
Sufletul omenesc este nemuritor,
Noi suntem scânteie în ţărâna morţii,
Noi suntem făclie învăluită de întuneric.
Şi nu numai la sârbi, ci şi la toţi slavii, această dorinţă de a cunoaşte lumea de sus este mai vie şi mai puternică decât la alte popoare, care deja s-au obişnuit, mai mult sau mai puţin, cu limitele şi cadrele lumii ştiinţifice microbiene şi au mutilat sau au înăbuşit acea dorinţă nobilă şi dăruită de Dumnezeu pentru lumea mai înaltă. Însă sârbilor le vine mult în ajutor şi istoria lor dramatică, pentru ca să poată primi uşor şi cu toată inima învierea lui Hristos, precum şi învierea de obşte a oamenilor. Căci istoria sârbilor este toată o istorie de căderi şi ridicări, de moarte şi reînviere statală, de golgotă sau înviere naţională.
Un compatriot al meu erudit, din Valievo, profesor universitar, a scris o lucrare bună cu titlul: învierea statului sârb. Sârbii rostesc uşor şi firesc aceste cuvinte: „învierea statului sârb,” la fel de firesc precum rostesc
207
şi cuvintele: „Golgota albaneză.” Aceste noţiuni evanghelice sunt cu totul fireşti şi proprii unui popor care a avut deviza sa istorică nemuritoare: pentru crucea cea cinstită şi libertatea de aur.
Un englez de seamă a vizitat insula Corfu în anul 1916. Când s-a întors la Londra, şi-a descris impresiile de pe această insulă într-o conferinţă la care am luat şi eu parte. Fireşte, tema principală a conferinţei a fost armata sârbă din acele zile şi de pe acea insulă. El fusese acolo şi pentru praznicul învierii. Dis-de-dimineaţă, armata sârbă se aliniase în formaţii. Se aştepta sosirea Prinţului Moştenitor. Înconjurat de ofiţeri, Alexandru a venit şi a salutat armata cu cuvintele: „Hristos a înviat, vitejilor!” Din mii de piepturi a răsunat răspunsul: „Adevărat a înviat!” „Dintre toate emoţiile pe care le-am trăit în viaţă a spus conferenţiarul aceasta a fost pentru mine cea mai mare. Închipuiţi-vă că un conducător îşi salută poporul înarmat cu acest salut evanghelic, iar poporul său înarmat, în răspuns, mărturiseşte învierea lui Hristos prin cuvintele: Adevărat a înviat. Un fior neobişnuit m-a cuprins când mi-au fost tălmăcite aceste cuvinte. Am simţit cu toată fiinţa mea că acea armată care este atât de strâns legată de Hristos cel înviat şi care vesteşte atât de tunător biruinţa Lui asupra morţii, este de nebiruit.”
I se părea acestui cărturar englez că sârbii au un leac împotriva morţii. Şi într-adevăr îl au. Îl poartă în sufletul lor, îl poartă în istoria lor şi îl poartă în experienţa lor neîntreruptă.
208
ÎMPĂRĂŢIILE LUPILOR AU LĂSAT LOCUL ÎMPĂRĂŢIEI MIELULUI CHICAGO, 1946
După noaptea cea mai întunecată s-a ivit ziua cea mai luminată din istoria neamului omenesc.
După Vinerea Mare s-a ivit învierea.
Acestea s-au petrecut precum Domnul nostru a spus şi a prorocit.
Hristos cel osândit S-a arătat ca Judecător al lumii.
Trupul Său cel lovit şi ucis a înviat.
Chipul Său cel scuipat a luminat precum soarele. În locul cununii de spini coroana împăratului împăraţilor.
în locul singurătăţii oştile cele îngereşti L-au înconjurat.
în locul câtorva ucenici răzleţi jumătate de miliard de creştini îl slăvesc astăzi.,
în locul mormântului strâmt sute de mii de sfinte lăcaşuri închinate Lui peste tot locul.
Trupul cel dezbrăcat s-a îmbrăcat întru slava cea cerească.
Rănile cumplite strălucesc precum stelele.
Sângele din răni încă se varsă neîncetat în milioane de potire băutura cea dătătoare de viaţă a credincioşilor.
Schimonosit în bătăi, S-a arătat având frumuseţe nemaivăzută.
Rob în legături, S-a arătat Stăpân Atotputernic al cerului şi al pământului.
209
Mort fără de suflare. S-a arătat ca Dătător de viaţă.
Lepădat de oameni mărturisit ca singurul Mântuitor al oamenilor.
Vândut pentru treizeci de arginţi, S-a făcut măsura tuturor valorilor, măsura a tot binele.
Cel necunoscut este acum Cel mai cunoscut.
Cel în ghicitură este acum cheia tuturor ghiciturilor.
Cel mai îndepărtat este acum Cel mai apropiat de fiecare inimă omenească.
Dreptul cel înmormântat a înviat.
Osândit pe nedrept de către oameni, este pus de către Dumnezeu ca Judecătorul cel Drept al viilor şi al morţilor.
Din neam în neam, oamenii s-au îmbătat de El. Neam după neam s-a apropiat de EI.
Popor după popor s-a închinat Lui.
împărăţiile lupilor au lăsat locul împărăţiei Mielului.
Triburile cele însetate de sânge ale păgânilor, curăţite prin sângele Său, aprind focurile adevărului şi iubirii de fraţi ale lui Dumnezeu.
Continente odinioară necunoscute sunt locuite acum de sute de milioane de creştini, iar popularea acestui continent american a început în numele şi spre slava Lui.
Părinţii acestui popor au fost cei care L-au iubit mai mult decât propria viaţă. Ei nu s-au spăimântat de moarte nici pe marea înviforată, nici în pustia cea
210
neumblată şi nici în bătaia arcurilor sălbaticilor -, căci au ştiut că cine moare pentru El, acela trăieşte veşnic.
Orice creştin care s-a luptat pentru libertatea cea adevărată, s-a luptat în numele Lui.
Cine a căutat dreptate, pe El L-a chemat. Cine L-a căutat pe Dumnezeu n-a putut să-L ocolească.
Cine a propovăduit frăţia, pe El L-a propovăduit.
Cine a împăcat pe cei învrăjbiţi a pus înaintea lor Crucea şi Evanghelia.
Cei păcătoşi s-au căit de ruşine înaintea Lui. Făcătorii de rele au fost supuşi prin dragostea Lui. Lunaticii au fost vindecaţi în numele Lui.
Cei deznădăjduiţi au dobândit putere privind Răstignirea Lui.
Cei ce s-au pocăit au strigat către El pentru iertare. Cei muribunzi îşi dădeau sufletele în mâinile Lui. Cei care pătimeau se încredinţau Lui.
Luptătorii pentru adevăr şi libertate purtau semnul crucii Lui.
Oştile cele purtătoare de cruce se jurau pe El.
Mucenicii pentru numele Lui şi pentru Evanghelie se grăbeau către moarte ca şi către un praznic. Eu nu vorbesc despre câteva sute sau câteva mii ale căror nume sunt scrise în calendar, ci despre nenumărate milioane de creştini din întreaga lume, de-a lungul a două mii de ani, a căror nume sunt cunoscute şi scrise în ceruri; despre oastea lui Hristos, împotriva căreia este cu neputinţă a lupta şi în faţa căreia toate oştile cele potrivnice
211
sunt precum „trestia în faţa vântului” Psalmi 82, 12; despre popoarele cele mântuite în ceruri, al căror număr se apropie deja de numărul nisipului din mare şi al stelelor de pe cer, precum a fost făgăduit lui Avraam.
Potrivnicii lui Hristos vorbeau între ei încă de pe vremea Lui: „Vedeţi că nimic nu folosiţi! Iată, lumea s-a dus după El.” Ioan 12,19 Acestea pe care le şopteau în taină între ei, cu răutate şi cu frică, încă din vremea lui Iisus, în cea dintâi generaţie a oamenilor botezaţi, astăzi noi le putem vesti cu bucurie, cu trâmbiţe şi strigăte: Cu adevărat, nimic nu-I puteţi face! Cu adevărat, lumea s-a dus după El!
Căci omul îl poate birui pe om, dar nu şi pe satana. El însă l-a biruit pe satana. Omul poate birui firea cea sălbăticită, dar nu şi moartea. El însă a biruit moartea. Omul îl poate omorî pe om, dar nu-l poate şi învia. El însă i-a înviat pe cei morţi, S-a înviat şi pe Sine şi va învia la sfârşit bilioane din cei ce au crezut întru EL
Aceasta va fi sfânta Sa familie în sfânta şi veşnica Sa împărăţie. Să dea Dumnezeu ca şi voi toţi să vă aflaţi întru această sfântă familie a lui Hristos, în care se află deja milioane dintre strămoşii voştri mai vechi ori mai noi!
Nu simţiţi voi oare că toate cele ce vi le grăiesc nu vorbesc doar despre istoria evanghelicească şi îndeobşte bisericească, ci şi despre istoria strămoşilor voştri cei purtători de Dumnezeu şi purtători de cruce?
212
Preoţii mucenici şi lucrătorii cei chinuiti, şi ţărani şi şerbi, care când lăsau plugurile şi luau săbiile, când lăsau săbiile şi luau plugurile.
Ostaşii purtători de cruce, care purtau războaie în numele crucii, aşa încât ori biruiau sub cruce, ori mureau sub cruce.
Cnejii, domnii, împăraţii şi toţi marii iubitori de Dumnezeu, care prin bogăţia lor înălţau ctitorii în ţara lor şi în alte ţări străine, urmând acelei înţelepciuni a poporului: „Totul pentru suflet, iar sufletul pentru nimic.”
Tinerii şi tinerele, văduvele sărace, care, asemenea Sfintei Parascheva, Sfântului Sava ori a Doamnelor Miliţa şi Elena, au lepădat toate bucuriile cele trecătoare ale vieţii şi au urmat calea cea strâmtă şi anevoioasă a ostenelilor călugăreşti către braţele lui Hristos.
Şi nenumăraţii bătrâni şi prunci, care pentru numele lui Hristos au fost duşi ca nişte oi spre junghiere, şi aceasta nu doar în vremurile cele apuse ale barzilor, ci şi în zilele noastre cele cumplite. Vechea credinţă ortodoxă în învierea lui Hristos cel Răstignit şi în cei răstigniţi îndeobşte pentru dreptate a fost deseori întărită şi înnoită de legiunile noilor şi noilor mucenici pentru Hristos.
Iată una din multele pilde ale vremurilor noastre: Când în oraşul Kralievo, puterea cea fără de Dumnezeu a pus la zid 2200 de cetăţeni nevinovaţi şi neînarmaţi de felurite vârste, bărbaţi, femei şi copii, pentru a fi împuşcaţi din pricina morţii a 22 dintre soldaţii lor pieriţi în luptă cu cetnicii sârbi naţionalişti, atunci un credincios
213
pe nume Dragoslav, paracliserul catedralei noastre, aflându-se şi el în rând, a început să citească liniştit Noul Legământ. Băgând de seamă că vrăjmaşul îi va mitralia în scurtă vreme, a închis Sfânta Carte, a pus-o la piept şi a strigat din tot sufletul: „Să nu vă temeţi, fraţilor! Hristos a înviat!” La aceasta, din două mii de guri, ca dintr-una singură, a ieşit ca o furtună răspunsul: „Cu adevărat a înviat!” Apoi plutonul de mitraliori a vuit şi 2200 de trupuri creştine au fost doborâte la pământ, în vreme ce 2200 de suflete s-au înălţat în oastea cea cerească a mucenicilor pentru credinţa lui Hristos. Chiar dacă a fost vreunul dintre ei păcătos, s-a dus în Rai, precum tâlharul cel de pe cruce, căci înaintea morţii a recunoscut şi a mărturisit învierea lui Hristos.
Toţi aceştia sunt fiii mei duhovniceşti din trista mea reşedinţă episcopală. Măcar de aş fi plecat şi eu cu o astfel de slavă din această lume în cea mai bună! Dar Pronia lui Dumnezeu n-a voit aceasta, ci m-a lăsat să îndur şi să trăiesc chinurile neamului meu.
Prin acestea însă nu glăsuiesc istoria tristeţii, ci istoria slavei neamului vostru, şi mă stăpânesc a vă vorbi mai mult, ca să nu vă mândriţi, căci să ştiţi că vrednicia strămoşilor nu mântuieşte pe urmaşii cei nepăsători. Aşadar, să ne străduim să fim cu trezvie duhovnicească până la moarte, ca să rămânem la înălţimea înaintaşilor noştri purtători de cruce.
Să ştiţi că Dumnezeu nu este om care să măsoare pe oameni după mărime şi cantitate, nici după bogăţie şi
214
putere, nici după puterea şi cinstea cea trecătoare, nici după civilizaţie şi starea materială a vieţii. Nicidecum! Ci doar după credinţa şi dragostea cea către El şi faţă de jertfele pe care un om ori un neam le arată slujindu-I Lui şi numai Lui! Strămoşii voştri, măsuraţi tocmai după măsura cea dreaptă a lui Dumnezeu, au izbutit să intre în rând printre cele dintâi popoare ale lui Hristos, nu siliţi să facă asta, ci urmând de bunăvoie lui Hristos cel Răstignit şi înviat. Căci tiranii pământeşti cei întunecaţi făuresc şi ţin împărăţiile lor de chirpici cu ajutorul biciului silniciei, în vreme ce Hristos primeşte în împărăţia Lui cea de marmură doar pe cei ce doresc de bunăvoie să intre în ea.
Ştiind toate acestea, ca ortodocşi, se cuvine a cugeta neîncetat la aceste două lucruri: la Marea Despărţire şi la Marea întâlnire la despărţirea de această lume şi la întâlnirea cu cealaltă. Acestea sunt de căpătâi, pe când celelalte nu, căci acestea două înrâurează întreaga noastră purtare şi întreaga noastră atitudine în această lume trecătoare. Iar despărţirea noastră care stă să vină este de neocolit, aşa cum şi întâlnirea noastră care stă să vină este de neocolit. Moartea şi învierea se apropie năvalnic una de alta, precum două curente potrivnice.
Oamenii din împrejurimile Ohridei, atunci când mulţumesc cuiva pentru un bine, îi spun: „Să-ţi dea Dumnezeu o moarte bună!” Iar în Muntenegru, pentru cel care a murit „pentru cinstita cruce şi libertatea cea de aur,” se zice: „A murit cu moarte bună!” Poporul
215
nostru se teme mai mult de viaţa cea netrebnică decât de moartea cea mucenicească. De aici şi vorba: „Mai bine chin, decât ruşine!” Chin a primit Hristos, şi a înviat. Ruşine a primit Iuda, şi s-a spânzurat.
Dragii mei, vă îndemn să sporiţi în dragoste şi să vă întăriţi în unire! Nu priviţi nici la cele de-a stânga, nici la cele de-a dreapta, ci mergeţi înainte pe calea cea dreaptă a lui Dumnezeu, ca să dobândiţi intrare în împărăţia cea Cerească a lui Hristos, Căruia i-au urmat strămoşii voştri cei ce au primit botezul, ca să se învrednicească de marea întâlnire cu Hristos şi cu rudele lor mucenicite din vremurile cele de demult şi de acum. Ce este oare mai dulce decât această întâlnire? Ca să ne aşezăm în rândul nenumăratelor oşti îngereşti şi ale sfinţilor şi într-un glas cu ei să slăvim biruinţa veşnică a lui Hristos asupra morţii, cântând: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!” Hristos a înviat, fraţi şi surori! Hristos a înviat şi a adus bucurie!
216
HRISTOS CEL BLÂND ŞI ÎNFRICOŞĂTOR STATELE UNITE, 1955
înainte de moartea şi de pătimirea Sa, Domnul Iisus a prorocit două învieri: a Sa însăşi şi cea de obşte, adică a toată lumea. Şi pentru că prorocia despre învierea Sa s-a împlinit, înseamnă că se risipeşte orice îndoială că prorocia Sa despre învierea cea de obşte, a toată lumea, tot aşa se va împlini.
Hristos a înviat şi S-a vădit a fi un puternic Izbăvitor al oamenilor de cel mai înfricoşător vrăjmaş moartea.
Hristos a înviat şi Biserica s-a întemeiat asemenea unei familii dumnezeieşti a celor ce cred în viaţă şi doar în viaţă.
Hristos a înviat şi Dumnezeu S-a arătat ca Dumnezeul celor vii, şi nu al celor morţi, Care are putere de a-i învia şi pe cei morţi.
Hristos a înviat şi s-au deschis uşile Raiului pentru toţi cei care, prin credinţă şi prin dragoste faţă de El, s-au învrednicit a pleca din această viaţă vremelnică ca de la un mic ospăţ al vieţii la masa cea îmbelşugată şi veşnică a vieţii din cealaltă lume.
La praznicul de astăzi toţi privim, în cuget şi în duh, către Hristos cel înviat. Îl privim împreună cu îngerii, cu femeile cele mironosiţe şi cu apostolii. Şi privind fără de saţiu, ne minunăm de frumuseţea Lui, de pacea Lui cea biruitoare, de vrednicia şi de blândeţea Lui. Cu toţii ne
217
bucurăm de El, Hristos cel înviat şi Blând, cu adevărat blândul nostru Domn Iisus cel de oameni Iubitor.
„Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul.” Psalmi 33, 8 încă şi sărutăm icoana învierii Sale, chipul Său cel luminos şi blând înveşmântat în alb, ca şi când L-am săruta pe El însuşi.
Dar, vai, nu toţi ne vom bucura, ci mulţi se vor cutremura şi se vor tângui atunci când, la învierea cea de obşte, îl vor vedea ca pe un judecător înfricoşător pe Hristos cel înfricoşător. Şi va fi înfricoşător, căci nu va mai revărsa milă, ci va vesti dreptatea. Nu va mai ierta, ci va pedepsi şi va răsplăti. Sfârşitul lumii va fi şi sfârşitul îndelung-răbdării Sale din veac în veac şi din neam în neam.
Atunci se vor cutremura şi se vor tângui toţi prigonitorii celor ce L-au urmat pe Hristos, nimicitorii bisericilor, hulitorii şi batjocoritorii sfintelor lăcaşe, judecătorii cei răi şi făţarnicii. Se vor cutremura şi se vor tângui înaintea Dreptului Judecător toţi ucigaşii din vremea noastră ai poporului ortodox rus şi toţi cei ce taie capetele poporului sârb din Iugoslavia împreună cu ajutătorii lor, preoţii cei făţarnici. Frica şi spaima lor ne-o înfăţişează Sfântul Ioan cel văzător de taine: „Strigând munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi pe noi de faţa Celui ce şade pe tron şi de mânia Mielului; Că a venit ziua cea mare a mâniei lor, şi cine are putere ca să stea pe loc?” Apocalipsa 6,16-17
Cine are putere să stea pe loc?
218
Din vremea noastră vor sta pe loc cei ce se pregătesc cu grijă pentru întâlnirea cu Domnul cel înviat, „Care va să judece viii şi morţii.” 2 Timotei 4,1
Vor sta pe loc cei care ştiu că Hristos, prin învierea Sa, a omorât frica de moarte şi a întărit frica de păcat, Lui fiindu-i mai de aproape şi mai dragi cei care se tem mai vârtos a păcătui decât a muri. Printre aceştia se vor număra şi milioane dintre rudele voastre, care au ales a primi în veacul acesta moartea pentru Ortodoxie, decât a câştiga prin păcat slava cea mincinoasă şi izbânda cea grabnică. Lor, împreună cu oştile cele fără de număr ale drepţilor şi mucenicilor din zilele apostolilor şi până la sfârşitul vremurilor, din toate neamurile creştine, li se va arăta la învierea cea de obşte Judecătorul cel Drept, nu ca unul înfricoşător, ci ca Hristos cel Blând, blând întocmai cum li S-a arătat sfintelor femei mironosiţe şi apostolilor.
învierea lui Hristos cea de astăzi ne aduce aminte de învierea ce va să fie. Aşadar, să ne străduim a ne bucura şi de acea înviere, precum ne bucurăm şi de această înviere a Domnului nostru Iisus Hristos. Amin. Să dea Dumnezeu!
219
POPORAL LUI DUMNEZEU,HRISTOS A ÎNVIAT! NEW YORK, 1956
Dacă Hristos nu S-ar fi născut, n-am fi cunoscut purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru noi. De n-ar fi pătimit pe Cruce pentru noi, n-am fi cunoscut dragostea lui Dumnezeu către noi. De n-ar fi înviat, n-am fi cunoscut puterea lui Dumnezeu. De nu S-ar fi înălţat la ceruri, n-am fi ştiut unde este veşnica noastră patrie. Aceste patru întâmplări istorice din viaţa lui Hristos luminează întregul cosmos, asemenea unor patru stâlpi de foc ce leagă cerul de pământ şi dau răspunsuri limpezi celor mai însemnate taine ale vieţii omeneşti. Da! Ne înfăţişează o filosofie desăvârşită şi plină de nădejde a vieţii, care aduce bucurie în inima oricărei fiinţe omeneşti.
De vreme ce Dumnezeu ne-a bucurat pe noi în acest chip, şi noi trebuie să-L bucurăm pe Dumnezeu. De vreme ce El a arătat atâta dragoste faţă de noi, cei neputincioşi şi păcătoşi, şi noi trebuie să arătăm dragoste faţă de El. Astfel, bucuria noastră împreunată cu dragostea va fi deplină, adevărată şi de viaţă dătătoare. În ce fel ne putem noi dovedi şi mărturisi dragostea noastră faţă de Dumnezeu cel iubit ne-a arătat lămurit însuşi Domnul nostru Iisus Hristos prin aceste cuvinte: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.” Ioan 14,15
Iată piatra de încercare a dragostei noastre către Dumnezeu! Iată încercarea conştiinţei noastre! Oare noi, ca creştini, păzim poruncile lui Hristos? Să o luăm
220
doar pe aceasta: „Oricui îţi cere, dă-i.” Luca 6, 30 Rudeniile şi prietenii noştri din vechea noastră patrie, care se află întru nevoi, ne cer hrană şi îmbrăcăminte. Şi noi le dăm ceea ce ne-au cerut. Ar fi cu anevoie de găsit vreun sârb plecat din ţară, care să nu trimită pachete către rudele lui mai apropiate ori mai depărtate. Astfel, în ceea ce priveşte hrana şi îmbrăcămintea, împlinim poruncile lui Hristos şi ne arătăm dragostea cea către El împlinind această poruncă a Lui. Însă această poruncă are un înţeles mai larg decât cel pe care îl desluşim la prima vedere, căci ea nu vorbeşte doar despre trup, ci şi despre suflet. Pentru că omul nu trăieşte doar cu pâine şi haine. Veţi întreba: „Ce altceva mai cer fraţii noştri din vechea patrie?” Cer unitatea voastră, buna înţelegere şi fapte rodnice. Ne cer să nu-i ruşinăm cu vrajbă, certuri şi dezbinare. Ne cer să ne venim în fire şi să fim oameni şi creştini adevăraţi. Ne cer ca ochii noştri să rămână aţintiţi către crucea pe care ei o poartă şi să ne gândim la învierea lor. Ne cer să încetăm a-L huli pe Dumnezeu, la Care ei se roagă zi şi noapte, şi să întărim rugăciunile lor prin rugăciunile noastre. Să nu adăugăm păcate noi la cele vechi. Să ne pocăim şi să ne îndreptăm. Să lepădăm certurile cele mărunte şi să nu ne risipim în zadar puterile noastre în lupte între noi, nesocotind lupta cea aprigă a omenirii între a fi şi a nu fi. Pe scurt, ei ne cer să nu săvârşim nimic din ceea ce ar putea stârni râsetele prigonitorilor poporului sârb ori lacrimile acestui popor şi ale sfinţilor sârbi din ceruri. Lacrimile lor nu pot fi
221
şterse cu pâinea şi hainele pe care le trimitem. Pentru aceasta, să ne grăbim a-i ajuta cu ceea ce îşi doresc mai mult de la noi cele ce vor hrăni şi întări sufletele lor şi vor bucura inimile lor. Numai în acest chip cei din patria noastră vor putea răspunde cu bucurie salutului nostru de înviere: „Cu adevărat a înviat!”
222
ZIUA BUCURIEI STATELE UNITE, 1956
Ne bucurăm şi în acest an de învierea lui Hristos ca de un curcubeu în mijlocul norilor întunecaţi. Precum curcubeul ne încredinţează că norii ce întunecă orizontul se vor risipi, aşa şi învierea lui Hristos din veacul cel întunecat ne încredinţează că toate puterile cele întunecate, care se războiesc împotriva lui Hristos şi împotriva credincioşilor Săi, se vor risipi. Fie ca buzele tremurânde ale noastre să repete astăzi vechile cântări ale Bisericii noastre ortodoxe, cântările biruinţei vieţii asupra morţii: „Iată ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea!” Psalmi 117, 24
„Precum se stinge fumul…, aşa să piară păcătoşii de la faţa Domnului.” Psalmi 67, 2
„învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat.” Cântare din Utrenia Sfintelor Paşti şi a Duminicii
„îngerul a strigat către cea plină de dar: Curată Fecioară, bucură-te! Şi iarăşi zic: Bucură-te! Că Fiul tău a înviat a treia zi din mormânt şi pe morţi i-a înviat. Veseliţi-vă, popoare!” Axion la învierea Domnului
„Deşi Te-ai pogorât în mormânt, Cel ce eşti fără de moarte, dar puterea iadului ai zdrobit şi ai înviat ca un biruitor, Hristoase Dumnezeule, zicând femeilor mironosiţe: Bucuraţi-vă! şi apostolilor Tăi pace dăruindu-le. Cel ce dai celor căzuţi înviere.” Slujba învierii, Condac, glasul 8
223
„De acum nu mă voi mai teme de întoarcerea în pământ, Stăpâne Hristoase, că Tu, prin învierea Ta, pentru bunătatea Ta cea multă, pe mine, cel părăsit, m-ai ridicat de la pământ la înălţimea nestricăciunii.” Canonul învierii, glas 6
învierea lui Hristos a adus omenirii schimbarea din temelii, asemenea zidirii lumii. Cunoscând şi simţind aceasta, Apostolul Pavel, prigonitorul cel pocăit al creştinilor, a strigat: „Cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi.” 2 Corinteni 5,17 Adică visele vechi despre o altă lume, vechile cugetări ale filosofilor, legendele populare, ca şi împotrivirile materialiştilor toate acestea au trecut ca o umbră în faţa faptului luminos al învierii lui Hristos.
Cu adevărat a înviat Hristos, fraţi şi surori!
224
RUGĂCIUNI
ÎNVIAZĂ, SUFLETE AL MEU!
Pogoare-se cerul şi înalţe-se pământul, atunci când Mintea cea mai nainte de veci, născută din Duhul Sfânt şi din Preacurata Fecioară în peştera sufletului meu, deschide gura Sa.
Cuvintele Sale picură peste ţintirimuri şi cenuşa începe să înverzească şi să înflorească.
Cei lepădaţi de lume, şi care de lume s-au lepădat, în întâmpinarea Lui aleargă; dar cei ce lumea iubesc, îngroziţi fug de Dânsul.
„Eu şi Tatăl una suntem. Mai nainte de a fi omul Eu sunt.” Aşa grăieşte înţelepciunea născută întru feciorelnicia ta, suflete al meu. Ascultă şi înţelege veşnicia ta, cea pierdută în cenuşa vremii.
„Tot sufletul carele săvârşeşte voia Părintelui Ceresc, maică a înţelepciunii lui Dumnezeu se poate numi.”
Aşa grăieşte înţelepciunea lui Dumnezeu, născută de Duhul Sfânt înlăuntrul tău, suflete al meu:
„Eu sunt viaţa şi învierea morţilor. Cine rupe legătura cu Mine, rupe legătura cu viaţa, şi se face ca un nour de fum, întru carele nu este nici lumină, nici umeziciune.
Voi, cei ce vii vă credeţi, dar, în fapt, mort nour de fum sunteţi, purtaţi de vânturi la voia întâmplării, veniţi către Mine, şi Eu cu lumină şi cu apă vă voi umple, cu lumină adevărată şi cu apă vie, şi cu adevărat vii veţi fi.
Voi, cei ce de bunăvoie către Mine veniţi, şi de viaţa Mea vă umpleţi, pierde-veţi pe voi înşivă aşa cum
225
lumea v-a zidit, şi una cu Mine vă veţi face, precum Eu una sunt cu Părintele Ceresc.
Cu adevărat, de timp nu vă veţi mai teme, căci timpul bici al lumii este, şi de lume ţine, iar nu de Mine.
Nici vă veţi mai turbura de clătinarea în timp şi spaţiu, căci toată clătinarea este doar părelnica şuierătură a biciului în arenă, şi de lume ţine, iar nu de Mine.
Pacea Mea dau vouă, pe care timpul nu o poate strica, nici spaţiul poate a o strâmtora, nici toată clătinarea lumii a o clătina.
Cei plini de ale lumii sunt goliţi de viaţă şi robi ai lumii sunt. Cei plini de viaţă sunt goliţi de lume şi sunt fii ai vieţii.
Plin de viaţă sunt Eu, şi moartea nu are nimic întru Mine, nici măcar cât un vârf de ac. Pentru aceea lumea nu Mă cunoaşte, căci nimic dintru ale lumii nu se află în Mine. Lumea cunoaşte numai ale sale, precum şi viaţa cunoaşte ale sale.
Şi, cu adevărat, Eu sunt cel mai necunoscut oaspete în lume. Venit-am ca să dau, nu ca să iau.
Din plinătatea Mea dăruiesc; din nimic, nimic nu se poate lua. Plinătatea Mea este plinătatea lui Dumnezeu, Carele M-a trimis în lume spre a Mă da pe Sinemi lumii, şi ţintirimurile a învieţoşa, ca în împărăţia vieţii iarăşi să Mă întorc. Eu şi viaţa una suntem. Şi mai nainte de Adam Eu sunt, şi după Adam Eu sunt.”
228
Înviază, suflete al meu! în viază câtă vreme Învietorul tău este întru tine! Căci, de va pleca de la tine, nimic alta vei mai putea a face, fără numai a naşte morţi, şi morţi a îngropa.
Preschimbă-te în auz şi ascultare, odraslă fără de viaţă a sufletului meu, şi din mormânt înviază!
229
ÎNVIETOR ESTE DOMNUL MEU
Învietor este Domnul meu. El înviază pe cei morţi de dimineaţa până seara şi din seară până în zori.
Ceea ce dimineaţa înmormântează, seara Domnul aduce la viaţă, şi ceea ce seara înmormântează, dimineaţa Domnul aduce la viaţă.
Ce lucrare este mai vrednică de Dumnezeul cel Viu, decât a învia pe cei morţi spre viaţă?
Crează alţii în Dumnezeul care trage pe oameni la judecată şi îi judecă.
Eu mă voi ţine de Dumnezeul care înviază morţii.
Crează alţii în Dumnezeul care nu se apropie nici de cei vii atunci când II cheamă.
Eu mă voi închina Dumnezeului care îşi ţine urechea aplecată şi deasupra cimitirului şi ascultă dacă nu strigă cineva după înviere şi după Învietor.
Groparii îngroapă şi tac. Domnul dezgroapă şi strigă.
Mama pe fiică o îngroapă, Domnul o dezgroapă. Mai bună mamă este Domnul decât mama.
Tatăl cu pământ fiul îşi acoperă, Domnul îl descoperă. Mai bun tată este Domnul decât tatăl.
Fratele pe frate îl înmormântează, Domnul îl înviază. Mai bun frate este Domnul decât fratele.
Domnul nu are nici lacrimi, nici zâmbete pentru cei morţi. Întreagă inima Lui este a celor vii.
Lumea jeleşte pe ai săi în cimitire, Domnul cu cântare îi caută pe ai Săi şi îi trezeşte.
230
Înviază, Doamne, duhul meu, ca şi trupul meu să învieze. Fă-Ţi lăcaş întru duhul meu, şi trupul meu va fi biserica Ta.
Zis-au cei deaproape ai mei cu îngrijorare: Au doară învia-va acest trup al nostru?
Dacă v-aţi lepădat de voi înşivă odată pentru totdeauna, şi nu mai trăiţi pentru voi, atunci trupul vostru este ca şi înviat.
Dacă trupul vostru este biserica Dumnezeului Celui Preaînalt, atunci învietorul întru voi Se află, şi învierea voastră se şi săvârşeşte.
Cu vârsta trupul nostru se schimbă, multe trupuri până acum le-am numit ale noastre. Care dintre ele va învia?
Poate niciunul dintre ele. Însă negreşit acela de l-aţi avut vreodată care pe Cuvântul lui Dumnezeu limpede L-a mărturisit.
învietorul meu nu înviază moartea, căci moartea nici nu a fost vreodată vie.
Tu eşti învietorul, şi Tu eşti înviatul, căci Tu eşti Viaţa.
Numai acea sămânţă înviază, întru care eşti ascuns Tu, şi acea parte dintr-însa care eşti Tu.
Numai pe acel duh îl vei învia, care şi acum cu Tine trăieşte, iar nu cu lumea.
Numai pe acel trup îl vei păstra, care a început a se umple de Duhul Sfânt încă din vremea de acum.
Ceea ce, în morminte, este Domnul cel Viu, aceea va învia spre viaţă.
231
Nimenea poate învia pe morţi, afară de Domnul, şi nimenea poate a se scula din morţi, afară de Domnul.
Căci El este întru sfinţii Săi. Cu adevărat, El este întru cei vii ai Săi, şi în mormânt, şi dincolo de mormânt.
232
CUPRINS
pagina 006 EVANGHELIA BIRUITORULUI MORŢII
pagina 020 CUGETĂRI ÎN PREAJMA ÎNVIERII DOMNULUI
pagina 046 JUDECĂTORII LUI HRISTOS
pagina 056 PREDICI
pagina 226 RUGĂCIUNI
COLOFON
Colecţia
SFÂNTUL
NICOLAE VELIMIROVICI
Sfântul Nicolae Velimirovici
Episcopul Ohridei şi Jicei EVANGHELIA
BIRUITORULUI MORŢII
Traducerea a fost făcută după originalul în limba sârbă CaOpaua aejia EnncKona HnKOJiaja y XIII KHnra, IhiaBan ManacTup CneTor HnKOJiaja COKO, IlIaOap, 2014 Traducători Ionuţ şi Sladjana Gurgu
Redactor Aniela Târnaucă
Lector Cosmin Istodor
Layout Atelieruldegrafică.ro
Copertă Marko Şerer DTP Sorina Radu
ISBN 978-630-6563-53-1
Editura Predania Bucureşti prietenii-predania.ro
Distribuţie Supergraph
0728303566
învierea nu este începutul unei noi ere şi nu este doar un mare eveniment al trecutului; învierea este izvorul vieţii creştine. Învierea este viaţa însăşi. Tocmai de aceea, Sfântul Ierarh, urmându-l pe Apostolul Pavel, arată că, dacă evenimentul învierii ar fi îndepărtat din creştinism, atunci ar trebui îndepărtat din lume şi creştinismul însuşi. Mai precis, nici n-ar mai fi nevoie să fie îndepărtat, căci s-ar stinge de la sine. Credinţa creştină ar rămâne, în acest caz, doar unul dintre numeroasele sisteme de înţelepciune practică ale vieţii, care, mai ales astăzi, sunt din belşug.
în aceste cugetări şi predici ale Sfântului Nicolae Velimirovici, Hristos nu Se arată ca o figură a trecutului, ci ca Biruitorul morţii, Judecătorul istoriei şi Izvorul vieţii adevărate. Învierea nu este prezentată ca o mângâiere sufletească sau ca un refugiu interior, ci ca o realitate vie, care desparte lumina de întuneric, viaţa de moarte şi adevărul de amăgire.
Cartea adună, din diferite perioade şi contexte, cele mai însemnate cuvinte ale autorului despre taina învierii, rostite în vremuri de cumpănă în faţa prăbuşirii Europei, a slăbirii credinţei şi a rătăcirii omului contemporan şi, cu toate acestea, rămâne de o actualitate tulburătoare. Aici nu există compromis cu duhul lumii şi nici mângâiere fără pocăinţă. Există însă nădejde. O nădejde care nu vine din progres, cultură sau putere, ci din Hristos cel înviat
9 786306 563531