SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI INCHINAREA SI SLUJIREA IN DUH SI ADEVAR

COLECŢIADUMITRUSTĂNILOAE
OPERE COMPLETE
seria TRADUCERI
I
SFÂNTULCHIRILARHIEPISCOPUL ALEXANDRIEI
ÎNCHINAREA ŞI SLUJIREAÎN DUH şi ADEVĂR
tomul 1
BASILICA
COLECŢIADUMITRUSTĂNILOAE
OPERE COMPLETE
seria TRADUCERI
I
tom 1
COLECŢIADUMITRUSTĂNILOAE
OPERE COMPLETE
seria TRADUCERI
I
SFÂNTULCHIRILARHIEPISCOPULALEXANDRIEI
ÎNCHINAREA ŞI SLUJIREA în DUH ŞI ADEVĂR
tom 1
[cărţile I-VIII]
TRADUCERE DIN LIMBA GREACĂ VECHE, INTRODUCERE şi NOTE DE PREOT ACADEMICIAN DUMITRU STĂNILOAE
CARTE PUBLICATĂ CU BINECUVÂNTAREA PREAFERICITULUI PĂRINTE DANIEL PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
EDITURA BASILICA A PATRIARHIEI ROMÂNE BUCUREŞTI2020
Ediţia de faţă reproduce textul apărut în vol. 38: Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri. Partea întâi din colecţia Părinţi şi scriitori bisericeşti (Ed. IBMBOR, 1991). Traducerea s-a făcut de către Pr. acad. Dumitru Stăniloae din limba greacă veche după ediţia KYPIAAOY APXIEnilKOnOY AAEEANAPEIAI, Î1EPI THE EN IJNEYMAT.I KAI AAHQE1 A ÎIPOZKYNHIEQI KAI AATPEIAZ, publicată de Jacques Paul Migne în Patrologiae Cursus Completus. Series Graeca, tom 68, col. 133-588.
Coordonator de colecţieIon-Dragoş Vlădescu
RedactorAnişoara Berbece
CorectorCarmen Solomon
TehnoredactorConstantina Cristea
Ilustraţia copertei: Sfântul Ierarh Chiril, Arhiepiscopul Alexandrieifrescă
Reproducerea integrală sau parţială a textului, multiplicarea prin orice mijloace şi sub orice formă (ex. scanare, xeroxare, transpunere în format electronic sau audio), punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără acordul scris al Editurii BASILICA a Patriarhiei Române reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Chiril al Alexandriei, sfânt
închinarea şi slujirea în Duh şi AdevărSfântul Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei; trad., introd. şi note de pr. academician Dumitru Stăniloae; carte publicată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (pref.). ed. a 2-a. bucureşti: Basilica, 2020 2 vol.
ISBN 978-606-29-o391-6
Tom 1. – 2020. iSBN 978-606-29-o392-3
I.Stăniloae, Dumitru (trad.; pref.; note)
II.Daniel, patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (pref.)
2
© Editura BASILICA a Patriarhiei Române – 2020 ISBN 978-606-29-o392-3
www.editurapatriarhiei.ro
editura@patriarhia.ro
Tipărit la TIPOGRAFIA CĂRŢILOR BISERICEŞTI Telefon: 021.335.21.29; 021.335.21.28; Fax: 021.335.19.00 e-mail: magazin@editurapatriarhiei.ro, tipografia@patriarhia.ro
CUVÂNT ÎNAINTE
Colecţia „DUMITRU STĂNILOAEopere complete” publicată de Editura BASILICA a Patriarhiei Române este îmbogăţită acum cu o serie nouă, dedicată traducerilor patristice. În paginile noii serii se vor regăsi toate textele traduse de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae care îi au ca autori pe următorii Sfinţi Părinţi: Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie al Nyssei, Sfântul Ioan Scărarul şi Sfântul Grigorie de Nazianz.
Părintele Dumitru Stăniloae a tradus şi comentat opere majore ale Sfinţilor Părinţi (24 de volume), inclusiv monumentala Tilocalie, publicată în 12 volume, toate acestea reprezentând un tezaur patristic de mare preţ. Traducerile realizate de Părintele au fost întotdeauna amplu adnotate, după cum se poate vedea cu uşurinţă în miile de note explicative plasate atent în subsolul paginilor, care se dovedesc a fi adevărate aprofundări teologico-mistice de o copleşitoare bogăţie spirituală.
Totodată, este (re)cunoscut de posteritate faptul că în toate studiile sale dogmatice Părintele Dumitru Stăniloae folosea gândirea Sfinţilor Părinţi. Trimiterile la textele patristice nu sunt însă simple exemple care vin să susţină argumentaţia teologică subiectivă, adică nu
6
erau subordonate simplei invocări a autorităţii de care se bucură în Teologie, în mod unanim, Părinţii şi Scriitorii Bisericeşti, ci mai mult. Aceste trimiteri sunt prezentate de fiecare dată într-o formă nouă, analitică, dar duhovnicească, într-o formă vie, existenţială. Astfel, Sfinţii Părinţi devin contemporani şi prieteni cu cititorii acestei teologii.
Profesorul de Patrologie Stelianos Papadopoulos (1933-2012) îl aprecia pe Părintele Stăniloae nu numai pentru faptul că a cunoscut foarte bine şi a folosit masiv teologia Sfinţilor Părinţi, acest fapt observându-se cu uşurinţă fie şi numai în numărul mare de traduceri, ci mai ales pentru faptul că i-a continuat pe aceştia, adâncind teologia lor. „Pe unii chiar i-a întrecut”, aprecia distinsul teolog grec evocat, folosindu-se şi de dezvoltarea gândirii filosofice din epoca patristică până azi.
Având această conştiinţă mărturisită că teologia patristică trebuie să rămână de căpătâi pentru fiecare creştin ortodox, îi îndemnăm cu atât mai mult pe preoţii noştri, pe profesorii de Religie şi pe teologi, să îşi făurească predicile, catehezele, discursurile lor academice şi eventual lecţiile pe care urmează să le predea elevilor plecând de la Sfinţii Părinţi şi încheind cu ei.
Structurat în două tomuri distincte, volumul 1 al noii serii de traduceri tâlcuite de Părintele Dumitru Stăniloae cuprinde o lucrare fundamentală a Sfântului Chiril al Alexandriei asupra interpretării jertfelor din Vechiul Testament ca prefigurări ale jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a jertfei noastre spirituale în Hristos şi anume: închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr.
Textul a fost publicat iniţial în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (vol. 38), fiind tradus după originalul
7
grecesc publicat de Jacques Paul Migne în celebra Patrologiae Cursus Completus. Series Graeca (tom 68).
Sfântul Chiril (cca 375-444), Arhiepiscopul Alexandriei (412-444), a cunoscut şi trăit o intensă viaţă de mănăstire, care s-a dovedit a fi cu adevărat înfloritoare în special pe cele două maluri ale Nilului. Această vieţuire monahală l-a ajutat să devină unul dintre apărătorii cei mai cunoscuţi ai învăţăturii despre Maica Domnului, ca Născătoare de Dumnezeu. Totodată, Sfântul Chiril şi-a desăvârşit cunoştinţele în şcoala teologică alexandrină, devenită celebră în lumea creştină a secolului al IV-lea. Gândirea şi experienţa sa spirituală au adus un plus de lumină în multe domenii de gândire şi în timpul unorfrământări din viaţa Bisericii. Scrierile valoroase careau rămas de la acest mare Sfânt Părinte grăiesc de la sine în acest sens.
Pe lângă lucrarea de faţă, intitulată închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, Părintele Stăniloae ne-a mai lăsat încă patru traduceri din opera Sfântului Chiril, la fel de consistente: Glafire (sau Transparenţe pline de graţie din Pentateuh, după cum, în mod inspirat, o subintitula chiar Părintele Stăniloae); Dialoguri despre Sfânta Treime; Comentariu la Evanghelia după Ioan şi Tâlcuirea Psalmilor.
Binecuvântăm, cu bucurie, această nouă împlinire editorială din colecţia „DUMITRU STĂNILOAEopere complete”, având speranţa că această carte patristică va fi de mare folos duhovnicesc tuturor cititorilor ei.
f DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
INTRODUCERE
Despre viaţa Sfântului Chiril din Alexandria dinainte de a fi devenit arhiepiscop al Alexandriei (în 412) se ştiu foarte puţine. S-a născut în Alexandria într-o familie de vază, ca nepot al arhiepiscopului Teofil al Alexandriei. O vreme a trăit ca monah în pustie. În anul 403 a însoţit pe unchiul său la un sinod în Constantinopol, care a scos din scaunul de patriarh pe Sfântul Ioan Gură de Aur.
La 17 octombrie 412, la două zile după moartea unchiului său Teofil, a fost ales arhiepiscop al Alexandriei.
A luat întâi măsuri energice împotriva ereziei novaţiene. Din anul 429 s-a impus ca apărătorul de frunte al dreptei credinţe creştine împotriva ereziei lui Nestorie. Acesta, un ucenic al lui Diodor din Tars şi al lui Teodor de Mopsuestia, ajuns patriarh de Constantinopol la 10 aprilie 428, în predicile sale din cursul acelui an s-a ridicat împotriva folosirii termenului de „Născătoare de Dumnezeu” pentru Sfânta Fecioară Maria, propunând în loc termenul „Născătoare de Hristos”. După el, Fecioara n-a putut naşte pe însuşi Dumnezeu, ci pe un om unit cu Dumnezeu. Prin urmare, el făcea deosebire între Persoana Fiului lui Dumnezeu şi persoana omului Hristos. Aceste predici au provocat în Constantinopol o imensă mişcare de protest, care a ajuns şi la Alexandria.
10
La începutul anului 429, Chiril s-a simţit îndemnat să ia atitudine împotriva acestor predici. El accentua că Hristos, Dumnezeu şi om, este o unică Persoană, şi de aceea e drept ca Sfânta Fecioară să fie numită „Născătoare de Dumnezeu”. Aceeaşi Persoană, Care S-a născut ca Dumnezeu din veci din Tatăl, S-a născut ca om din Fecioara Maria.
Sfântul Chiril i-a scris în acest sens şi lui Nestorie, care i-a răspuns spre toamna anului 429, susţinându-şi propria părere.
La a doua epistolă (dogmatică) a lui Chiril, din ianuarie 430, Nestorie a răspuns la 15 iunie, condamnând ca păgână, apolinaristă şi ariană învăţătura apărată de Chiril că Dumnezeu S-a întrupat, a pătimit şi S-a Răstignit.
în august 430, la un sinod, Roma, pe care au căutat fiecare să o câştige de partea propriei opinii, a aprobat învăţătura lui Chiril şi a dezaprobat-o pe cea a lui Nestorie. Un sinod din Alexandria, din 8 noiembrie 430, a formulat douăsprezece anatematisme împotriva lui Nestorie.
La 19 noiembrie 430, împăratul Teodosie I a convocat un Sinod Ecumenic la Efes, pentru anul următor. La acest sinod întrunit la Efes, încă din prima şedinţă din 22 iunie 431, Nestorie a fost condamnat ca eretic şi depus din scaun, fiind aprobate atât învăţătura expusă de Chiril în a doua sa epistolă, cât şi hotărârile sinodului de la Alexandria din noiembrie 430.
Episcopii antiohieni, în frunte cu arhiepiscopul Ioan de Antiohia, ajunşi la Efes târziu, în 27 iunie, au luat partea lui Nestorie şi au condamnat pe Chiril. La început, împăratul a confirmat ambele hotărâri, dar, după câteva zile, s-a declarat de partea lui Chiril.
11
însă episcopii antiohieni au continuat să rămână în opoziţie faţă de Chiril şi învăţătura lui, aprobată la Efes. Lor li se părea că aceasta nu salvează întreaga natură dumnezeiască a lui Hristos, sau că amestecă cele două firi ale Lui. Dar, printr-o corespondenţă ulterioară, au ajuns la împăcare. În martie 433, au primit o scrisoare de împăcare de la Chiril, numită „Simbolul efesean”, după ce aceştia, la rândul lor, declaraseră printr-o scrisoare către Chiril că mărturisesc un Hristos, un Domn, un Fiu, că acceptă să numească pe Fecioara „Născătoare de Dumnezeu” şi că recunosc condamnarea lui Nestorie.
Chiril a avut meritul principal în apărarea credinţeicreştine că Hristos este însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat ca om, răstignit şi înviat în această calitate. Erezia lui Nestorie ar fi ţinut mai departe închis în cer pe Dumnezeu, necoborât la oameni ca unul dintre ei, Care, primind moartea pentru ei, a înviat ca om, punând temelie învierii noastre. Învăţătura aceasta, reluată astăzi de formaţiunile neoprotestante, ne-ar fi ţinut mai departe despărţiţi de Dumnezeu, nemântuiţi de moarte, căci ce putea să ne aducă un Hristos ca simplă persoană omenească? Şi cum s-ar mai fi putut vorbi în acest caz de iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni?
Sfântul Chiril a trecut la cele veşnice la 27 iunie 444.
Dar Sfântul Chiril nu este numai autorul predicilor şi epistolelor contra lui Nestorie, ci şi al multor altor scrieri, care se cuprind în zece volume din Patrologia Graeca, editată de J.-P. Migne.
Din mulţimea scrierilor lui, din care remarcăm, pe lângă cele împotriva lui Nestorie, pe cele despre Sfânta Treime şi pe cele apologetice, scrise împotriva lui Iulian
12
Apostatul, un loc important îl ocupă comentariile la multe cărţi din Vechiul şi Noul Testament.
În traducerea ce urmează redăm scrierea închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr(PG 68), care este scrisă înainte de polemica cu Nestorie. Scrierea se concentrează asupra interpretării jertfelor din Vechiul Testament ca chipuri ale Jertfei lui Hristos şi ale jertfei noastre spirituale în Hristos. Este o puternică accentuare a importanţei pozitive a jertfei, fără de care omul nu poate intra la Dumnezeu, fiindcă ea este contrariul egoismului. Numai jertfa curată de orice egoism ne dă putinţa să intrăm la Dumnezeu. O astfel de jertfă nu a putut aduce decât Fiul lui Dumnezeu făcut om, şi numai în unire cu El ne putem şi noi aduce jertfe curate lui Dumnezeu. Este un fapt pe care nu-l înţeleg formaţiunile neoprotestante, care refuză cinstirea Crucii ca altar al jertfei lui Hristos.
În continuarea acestei lucrări se va publica traducerea la a doua scriere, Glafire (Transparenţe), în care, în diferite persoane şi fapte pozitive din cărţile lui Moise, se vădesc chipurile Persoanei şi faptelor mântuitoare ale lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu a pregătit omenirea pentru primirea Lui. Sfântul Chiril plănuia această a doua scriere încă de pe vremea când scria închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr. Deci şi aceasta este scrisă înainte de polemica sa cu Nestorie.
În amândouă scrierile regăsim tema principală care-l preocupa pe Sfântul Chiril: Persoana lui Hristos, taina Lui, căci El, ca Fiul lui Dumnezeu făcut om, este Cel în Care ne mântuim.
Preot academician DUMITRU STĂNILOAE
CARTEA I
Despre căderea omului în păcat, despre robia păcatului, despre chemarea la pocăinţă şi despre întoarcerea şi revenirea la bine1 prin ea
CHIRIL: Socotesc că e de prisos să stabilim de unde trebuie să încep cu tâlcuirile. Grăieşte, fără să întârzii, ca de la tine la mine.
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Ce este cartea aceasta pe care o ai în mână?
PALADIE: Evanghelia de la Matei şi de la Luca.
CHIRIL: Socoteşti că ea poate fi dusă oriunde şi la oricine? Să ştii că nu poţi să meditezi asupra ei plecând pe cale, o, Paladie. Ostenelile cu privire la ea sunt dulci acasă şi în linişte.
PALADIE: Bine zici. Dar am venit să vorbesc cu tine şi aduc Cartea Sfântă, căci oricât de mult m-am ostenit,
1 În Cartea 1, Sfântul Chiril tratează tema căderii omului din starea de bine în păcat şi revenirea la bine prin chemarea lui Dumnezeu şi printr-o întreagă pedagogie a Sa. Ca tip al căderii dă căderea lui Adam şi al revenirii, chemarea lui Avraam, apoi coborârea fiilor lui Iacov în Egipt şi ieşirea urmaşilor lui de acolo sub conducerea lui Moise. Astfel, cartea aceasta coincide cu explicarea temelor unor capitole din Facerea şi Ieşirea.
14
nu pot înţelege ce a voit să spună Domnul nostru Iisus Hristos la Matei, când a zis: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau Prorocii. N-am venit să stric, ci să plinesc. Căci adevărat zic vouă: până ce vor trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă nu va trece din Lege, până ce nu se vor împlini toate”(Matei 5,17-18). Pe de altă parte, în Evanghelia de la Ioan, zice către femeia samarineancă: „Crede Mie, femeie, că vine ceasul, când nici în muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi la ce nu ştiţi; noi ne închinăm la ce ştim, pentru că mântuirea este de la iudei.
Dar vine ceasul, şi acuma este, cînd adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi adevăr. Căci şi Tatăl caută pe cei ce se închină Lui. Duh este Dumnezeu şi cei ce se închină Lui trebuie să se închine în duh şi adevăr”(Ioan 4, 21-24).
CHIRIL: Ce ţi se pare greu în acestea? Ce este adînc şi anevoie de înţeles? Te rog, spune-mi!
PALADIE: Cuvântul dumnezeiesc ne porunceşte să ne despărţim de riturile vechi şi să sfârşim cu dreptatea din Lege. Iar Pavel a spus celor ce ţineau la acestea şi după primirea credinţei: «V-aţi despăr¬ţit de Hristos, voi cei ce vă faceţi drepţi în Lege, aţi căzut din har. Căci noi aşteptăm în duh, din credinţă, nădejdea dreptăţii (Gal. 5, 4-5). Pe de altă parte, vorbind de cinstea vieţuirii sale celei după Lege, strălucită şi mare, zice iarăşi: „Cele ce îmi erau mie câştig le-am socotit pentru Hristos pagubă. Ba, mai mult: eu pe toate le socotesc pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii Domnului nostru Iisus Hristos, pentru Care m-am lăsat păgubit de toate şi le socotesc drept gunoaie, ca să cîştig pe Hristos şisă mă aflu întru El nu având dreptatea mea cea din Lege, ci peaceea prin credinţa în Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu” (Filip. 3, 7-9).
15
Iar de vechea poruncă a afirmat clar că nu era fără prihană. De aceea spune că în locul ei ne-a şi fost adusă cu folos cea prin Hristos, adică cea evanghelică. El scrie aşa: „Astfel e înlăturată porunca dinainte, pentru neputinţa şi nefolosul ei. Pentru că Legea n-a desăvârşit nimic, iar în locul ei se iveşte o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu”(Evr. 7, 18-19), şi iarăşi: „Căci dacă cea dintâi ar fi fost fără prihană, nu s-ar mai fi căutat loc pentru a doua. Ci, mustrându-i pe ei, zice: «Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou, nu ca legământul pe care L-am făcut cu părinţii lor, în ziua cândi-am apucat de mână ca să-i scot din pământul Egiptului; căci ei n-au rămas în legământul Meu, de aceea şi Eu i-am părăsit, zice Domnul. Căci acesta e legământul pe care îl voi da casei lui Israel după aceste zile, zice Domnul, punând legile Mele în mintea lor şi în inima lor le voi scrie»” (Evr. 8, 7-10).
înţelegând şi tâlcuind în chip cu totul deosebit numele de „nou”, zice: „Spunându-i nouă, a învechit pe cea dintâi; căci cea învechită şi îmbătrânită e aproape de pieire” (Evr. 8, 13). Deci, dacă Legea n-a desăvârşit nimic şi s-a desfiinţat cea veche şi i-a luat locul a doua, care ne împacă cu Dumnezeu, de ce zice Mântuitorul: „N-am venit să stric Legea, ci s-o plinesc”, şi că „se cuvine să ne închinăm în duh şi adevăr lui Dumnezeu şi Tatăl”?, fiindcă socotesc că aceasta înseamnă trebuinţa ca noi să ne oprim de la riturile şi slujirea Legii.
CHIRIL: în ce mare largă de întrebări ai intrat! Ce minte ar putea să pătrundă cu claritate în cugetări aşa de subtile, încât să arate că Scriptura cea nouă e ca o soră şi vecină cu rânduielile date prin preaînţeleptul Moise şi că viaţa în Hristos nu e prea străină de petrecerea cea după
16
Lege, dacă poruncile date celor vechi sunt ridicate la un înţeles duhovnicesc? Pentru că Legea, aflată în durerile naşterii2, e chipul (tipul) şi umbra dreptei credinţe, având ascunsă în ea frumuseţea adevărului. Sau vei zice că nu e aşa cum am spus?
PALADIE: Ba e tocmai aşa. Dar cum s-ar putea arăta aceasta? Sau cum se poate vieţui evanghelic, respectând încă porunca veche şi socotind că împlinim cele ale lui Moise?
CHIRIL: Explicaţia nu e una simplă, cum şi-ar putea închipui cineva, fiindcă socotesc că virtutea este un lucru de multe feluri şi de multe forme şi măririle vieţuirii în Hristos primesc o mare varietate din mulţimea felurită a facerii de bine. Astfel, în Psalmul 44, dumnezeiescul David înfăţişează Biserica lui Hristos ca pe o fecioară curată, în chip de împărăteasă, îmbrăcată în haină aurită şi împodobită, zicând: „De faţă a stat împărăteasa, la dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi felurit împodobită” (v. 11). „Aurită” înseamnă, după cum socotesc, cinstea şi strălucirea, iar „felurit împodobită” arată felurimea virtuţii, deoarece Biserica e foarte gătită, având podoaba cea inteligibilă nu pe cea văzută cu ochii trupului, ci pe cea dinlăuntrul minţii şi inimii, pe iudeul3 cunoscut în ascuns (lăuntric), care ni
2Răspunsul Sfântului Chiril arată că Legea cea veche nu e desfiinţată, ci e ridicată la un înţeles duhovnicesc, fiindcă Legea veche e ca o femeie în durerile naşterii. Virtutea are multe trepte, fiecare treaptă sprijinindu-se pe alta.
3Biserica are comori lăuntrice pe care nu le avea comunitatea Vechiului Testament, sau în ea se descoperă comorile lăuntrice ale aceleia. Creştinul este iudeul lăuntric, în care Duhul actualizează culmile ascunse în acela. Tăierea lui împrejur nu este cea în trup şi nu e făcută de mână, ci în duh şi făcută de puterea lui Dumnezeu. Nu de la trupul lui e tăiat ce e de prisos, ci de la sufletul lui e tăiat păcatul, care nu ţine de fire. La baza tipurilor sau simbolurilor materiale sau animale stau realităţi de ordin duhovnicesc.
17
se arată preafrumos, cu totul ales şi plin de graţie printr-o mulţime de podoabe. Căci, aşa cum scrie fericitul Pavel, „Nu este iudeu cel de la arătare, nici tăierea împrejur cea arătată în trup, ci iudeu e cel dintru ascuns, iar tăierea este cea a inimii în duh, nu în literă; că lauda acestuia nu e de la oameni, ci de la Dumnezeu” (Rom. 2,28-29).
PALADIE: Dar spune-mi, dacă a venit tăierea împrejur cea în duh şi jertfele Legii au fost înlăturate, iar vieţuirea aceea nu-şi mai are loc la noi, nu cumva pare neadevărat ceea ce a spus Hristos: „N-am venit să stric Legea, ci s-o plinesc”? Iar dacă nu e aşa, socotesc că nimic nu ne-ar împiedica nici pe noi să aducem închinare Dumnezeului tuturor prin jertfe de boi şi prin tămâieri, prin oferirea de turturele şi porumbei, şi prin împlinirea tuturor celor pe care cei vechi obişnuiau să le facă.
CHIRIL: Dar te îndepărtezi mult de la calea dreaptă, prietene, întrucât socoteşti că aşa de mult a fost desfiinţată Legea, încât nu mai avem niciun folos de la ea, fiind cu totul neputincioasă să ne arate ceva din cele trebuitoare, şi nu s-a preschimbat mai degrabă într-un semn al adevărului. Dar şi fericitul Pavel scrie: „Desfiinţăm deci Legea prin credinţă? Nicidecum! Dimpotrivă, întărim Legea” (Rom. 3, 31), căci Legea este pedagog şi călăuzeşte spre taina lui Hristos (cf. Gal. 3, 24).
Aşadar, vom spune că cele poruncite odinioară celor vechi prin Moise sunt literele (începuturile) cuvintelor
18
lui Dumnezeu (cf. Evr. 5,12). Deci, dacă vom respinge pe pedagog, cine ne va mai călăuzi la taina lui Hristos? Şi de vom refuza să învăţăm literele (începuturile) Cuvintelor lui Dumnezeu, cum vom putea ajunge la sfârşit (ţintă)? Sau nu este, după Scripturi, Hristos plinirea Legii şi a Prorocilor (cf. Rom. 10, 4)?
PALADIE: Ba da.
CHIRIL: Aşa s-a scris, iar plinirea Legii şi a Prorocilor socotesc că este El, prin aceea că poruncile Legii şi ale Prorocilor privesc spre El şi sunt împlinite prin El. Căci El însuşi, mustrând necredinţa iudeilor, a spus: „Să nu socotiţi că Eu vă voi învinui la Tatăl; este cine să vă învinuiască pe voi. E Moise, în care voi v-aţi pus nădejdea. Căci dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi crede şi în Mine, pentru că despre Mine a scris acela. Iar dacă nu credeţi celor scrise de el, cum veţi crede cuvintelor Mele?”(Ioan 5, 45-47). Deci, dacă spune că nu a venit ca să strice Legea, ci ca să o ducă la capăt (ţintă4), nu socoteşti că nu s-a produs răsturnarea
4 Hristos este ţinta finală şi fără sfârşit a Legii. Fără Hristos, Legea nu ar fi ajuns la plinătate, la ţintă. Dar nici la ţintă sau la plinătate nu putea ajunge omenirea fără pregătirea ei prin Lege, care este calea spre ţintă. În chipurile închinării din Vechiul Testament era implicată închinarea duhovnicească din Noul Testament. În jertfele de acolo era implicată trebuinţa de a ne jertfi lui Dumnezeu noi înşine, iar Hristos este jertfa desăvârşită de sine. Când omul jertfeşte un animal, jertfeşte ceva de la sine, dar nu pe sine întreg, însă în Hristos s-a dat omul întreg. Şi noi ne putem dărui întregi, lăuntric, în Hristos. De când a intrat moartea în lume prin păcat, jertfa se realizează prin moartea trupească. Omul care se jertfeşte se transformă în dar natural suprem. Dar nu prin sinucidere!, căci intervine o altă lege: să nu nimicim viaţa, ci să ne dăm benevol viaţa în dar pentru alţii, sau să ne dăm viaţa pentru o cauză importantă a celorlalţi. În moartea de bunăvoie înainte de sfârşitul firesc se răscumpără păcatul altora cu darul propriu, şi acest dar îi preschimbă pe alţii, din păcătoşi, în drepţi. În moartea suferită din iubire pentru alţii se întâlneşte iubirea de Dumnezeu cu iubirea de oameni, ca să-i transforme.
19
deplină a celor rânduite odinioară, ci mai degrabă o anumită preschimbare şi, ca să spun aşa, o înfăţişare mai adevărată a celor zugrăvite prin tipuri (chipuri)?
PALADIE: Drept ai spus.
CHIRIL: Iar aceasta trebuia să se împlinească de Hristos. Cei ce se ocupă cu arta picturii nu încep de îndată să zugrăvească în tablouri forma fără lipsuri şi cu totul desăvârşită a figurilor alese, ci mai întâi le schiţează într-o culoare mai puţin limpede şi le fac să se arate într-o formă mai neclară. Apoi, umplând fiecare loc cu partea cuvenită şi cea mai potrivită chipului, limpezesc contururile şi rezultă un chip clar şi neasemuit mai frumos decât cel de la început. Sau nu e aşa?
PALADIE: Aşa spun şi eu.
CHIRIL: Iar lucrătorii în aramă, când voiesc să toarne o statuie, îi alcătuiesc mai întâi chipul în ceară moale, apoi, topind arama în foc, o varsă peste forma din ceară şi duc astfel lucrarea spre chipul deplin şi frumos. Adăugându-se apoi peste trăsături felurimea culorilor şi arama fierbinte topind ceara, s-ar părea că formele dintâi, de la început s-au şters şi s-au desfiinţat repede. Dar lucrul nu s-a petrecut de fapt aşa. De aceea şi sculptorul şi zugravul vor spune cu dreptate: Nu am stricat schiţele, nu am făcut chipurile cu totul netrebuincioase, ci mai degrabă le-am împlinit! Căci ceea ce se vedea mai puţin clar şi frumos în umbre şi chipuri a înaintat la o formă mai bună şi mai clară.
PALADIE: Bine zici.
20
CHIRIL: Şi dacă ar voi cineva să cerceteze cu adevărat Sfânta şi de Dumnezeu insuflata Scriptură, va cunoaşte că este adevărat tot ceea ce spun. Dar, după cum s-a scris, Moise a pus acoperământ peste faţa lui, ca fiii lui Israel să nu poată privi la faţa lui5 (cf. Ieş. 34,33-35).
PALADIE: Şi ce înseamnă aceasta?
CHIRIL: Minţile iudeilor, fiind încă îngroşate, puteau suporta cele din afară ale Legii, adică cele arătate numai prin literă, dar nu puteau suporta şi cuprinde nicidecum cele ascunse înlăuntru şi, aşa-zicând, chipul adevărat al înţelesurilor. De aceea şi dumnezeiescul Pavel scrie: „până în ziua de azi, la citirea Vechiului Testament, rămâne acelaşi văl, neridicându-se, căci el se desfiinţează prin Hristos; până astăzi, când se citeşte Moise, zace un zăbranic pe inimile lor” (2 Cor. 3,14-15).
Dar ale iudeilor fie aşa! însă„noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, zice, slavă Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă ca de la Duhul Domnului, iar „Domnul este Duh” (2 Cor. 3, 18, 17). Aşa cum cei ce privesc în oglindă văd chipul şi figura lucrului adevărat, dar nu însuşi lucrul, socotesc că şi cei ce doresc să vadă frumuseţea vieţuirii în Hristos, folosindu-se de Lege ca de o oglindă, văd ceea ce doresc în acelaşi mod. Pentru că, trecând de la chipul lucrurilor la adevărul oglindit de el, vor cunoaşte limpede ceea ce este potrivit şi bineplăcut lui Dumnezeu.
5 Evreii încă nu puteau vedea sensul adânc, duhovnicesc în Legea dată prin Moise, în jertfele poruncite de ea. Nu vedeau în ele necesitatea jertfei curate a omului, pe care numai Hristos o putea aduce, şi oamenii, în El, pentru deplina depăşire a egoismului.
21
PALADIE: Dar pentru care motiv nu li s-a dat de la început celor de odinioară revelaţia cea nouă şi evanghelică, ci li s-a rânduit în chipuri şi umbre?
CHIRIL: Explicarea exactă şi adevărată a acestei iconomii trebuie să o lăsăm cu evlavie pe seama atotştiutorului Dumnezeu. Dar anumite gânduri, care nu sunt străine de înţelesurile bune, ne conduc şi pe noi la o fărâmă de cunoaştere, la o stare apropiată unei cunoaşteri mai potrivite a acestei iconomii. Pe temeiul acesta, vom spune că cei izbăviţi din Egipt aveau trebuinţă de multă pedagogie şi de o hrană ca pentru copii, deoarece erau încă nesubţiaţi la cuget şi uşor de atras spre toate cele necuvenite. Căci, suferind de boala greu de tămăduit a iubirii faţă de trup şi afundaţi în patimi cu anevoie de biruit, le era greu, ba aproape cu neputinţă, să poată voi să se ridice îndată la ceea ce-i foarte subtil şi să primească felul unei vieţuiri atât de luminoase, mai presus de fire, încât să umble pe pământ, dar să aibă, după cum s-a scris, petrecerea în ceruri (cf. Filip. 3, 20). Hrana tare este a celor desăvârşiţi, iar laptele e potrivit celor ce sunt încă prunci, nu-i aşa?
PALADIE: E foarte adevărat.
CHIRIL: Deci, fiind încă prunci, aveau trebuinţă de o educaţie prin chipuri şi, ca să spunem aşa, de o hrană mai moale, nu de cuvântul care cere desăvârşirea şi călăuzeşte spre plinătate. Fiii lui Israel, fiind aşa de uşuratici, aşa de slabi la judecată şi gata spre orice patimă, dacă ar fi fost supuşi la proba vreunor orânduieli şi osteneli mai grele, s-ar fi pierdut, de vreme ce nu s-au dovedit în stare să se folosească nici de umbre, şi aceasta a arătat Moise. Căci, poruncind Dumnezeu,el s-a suit pe munte, având să primească Legea, dar ei îndată s-au rostogolit în apostazie. Fiindcă, făcându-şi un viţel, nenorociţii au îndrăznit să zică: „Aceştia sunt dumnezeii tăi, Israele, care te-au scos pe tine din Egipt” (Ieş.32, 4). Din această pricină, supărându-se Moise pentru aceste uşurătăţi, a spart tablele pe care era scrisă Legea, socotind că nici de umbrele sau chipurile sau, peste tot, de vreo pedagogie de Sus, potrivită pruncilor6, nu sunt în stare să se folosească cei a căror minte s-a putut prosti într-atât, încât să uite de mulţimea faptelor minunate care s-au săvârşit pentru ei prin puterea dumnezeiască şi să dea iarăşi închinare viţelului, readucându-şi în amintire slujirea din Egipt. Dar, pentru cei vechi, Legea era săpată pe tablele de piatră, precum s-a scris, prin degetul lui Dumnezeu. Iar acelea erau chipul celor ce credem că s-au împlinit pentru noi în Hristos7. Căci
6 La întrebarea interlocutorului de ce Dumnezeu nu le-a dat de la început fiilor lui Israel legea desăvârşită a vieţii duhovniceşti sfântul Chiril răspunde că pentru aceia se cerea o ridicare treptată de la viaţa legată de cele trupeşti. Fiii lui Israel au dovedit că nu sunt în stare să slujească Dumnezeului adevărat nici măcar în umbre şi în chipuri, sau prin împlinirea unor porunci exterioare, simpliste, fiindcă, atunci când Moise a venit la ei cu tablele celor zece porunci, i-a găsit închinându-se unui idol care reprezenta o putere a naturii (viţelul de aur).
7 Fiul este condeiul cel viu ce imprimă în inimi cuvintele dumnezeieşti sau poruncile lui Dumnezeu. Faptul că simţim poruncile dreptăţii fundamentale imprimându-se în conştiinţa noastră e semn că ele sunt scrise în inima noastră de Dumnezeu Tatăl prin Fiul sau Cuvântul Lui, Care cuprinde în Sine toate cuvintele sau poruncile vieţii drepte, pe care trebuie să le împlinim. Duhul Sfânt e degetul Tatălui, care ţine condeiul. Imaginea corespunde învăţăturii Sfântului Ioan Damaschin că Duhul „Se odihneşte” în Fiul. El este viaţa în Fiul înţelepciunea şi Cuvântul. E o imagine complementară aceleia că Fiul se foloseşte de Duhul, cum se spune mai jos. Este o reciprocitate între Fiul şi Duhul, Care amândoi provin din Tatăl.
23
Dumnezeu, Stăpânul tuturor, scrie în noi cunoştinţa Lui folosindu-Se ca de un condei de Fiul în Duhul, căci aşa L-a numit prin David, zicând: „Limba Mea e trestia scriitorului ce scrie repede” (Ps. 44, 2). Deci condeiul Tatălui, adică Fiul, a scris în inimile tuturor cunoştinţa a tot binele, folosindu-Se, ca de un deget al lui Dumnezeu, de Duhul Tatălui şi al Său, fiindcă deget a numit pe Duhul lui Dumnezeu, zicând odată: „Iar dacă Eu scot dracii cu degetul lui Dumnezeu?”(Luca 11, 20). Pavel ne-a numit şi el scrisoare duhovnicească, zicând: „Voi sunteţi scrisoarea noastră, scrisă în inimile voastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii, arătându-vă că sunteţi scrisoarea lui Dumnezeu slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul lui Dumnezeu Celui viu, nu în table de piatră, ci în tablele de carne ale inimii” (2 Cor. 3, 2-3).
PALADIE: Că cele ale Legii sunt chipuri (tipuri) şi umbre, ştii bine că spun şi eu. Dar să pătrundem cu o înţelegere mai subtilă şi mai exactă în cele revelate prin chipuri (tipuri) şi să cercetăm cât mai bine frumuseţea adevărului. În felul acesta, nu va rămâne nearătată nimănui taina slujirii în Duh.
CHIRIL: Dar mi-e frică, o, Paladie, şi mi-e foarte greu să fac aceasta, deoarece cred că nu pot fi cuprinse de noi aceste lucruri care au un înţeles atât de străin şi de înalt. Socotesc că cel ce cercetează adâncul înţelesurilor din Lege trebuie să zică: „Care înţelept va înţelege acestea? Şi care om cuminte (înţelegător) va cunoaşte acestea?” (Os. 14, 10).
24
PALADIE: Desigur, nu e un lucru uşor, Chirile. Însă „Cereţi, spune Hristos, şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide”(Matei 7, 7).
CHIRIL: Să începem deci să cercetăm cele ce ne pot fi de folos. Dar să facem mai întâi o rugăciune, zicând: „Deschide ochii mei şi voi cunoaşte minunile Tale din legea Ta” (Ps. 118,18).
Dar, înainte de celelalte, socotesc că trebuie să vorbim despre abaterea omului spre cele rele, despre căderea lui în robia vrăjmaşului tuturor, ca şi despre modul cum se săvârşesc acestea de noi şi în noi. Apoi să vorbim despre modul în care trebuie să ne întoarcem de la rău, să scuturăm jugul robiei lui şi să ne ridicăm iarăşi la starea de la început cu ajutorul lui Dumnezeu, Care ne ajută şi ne mântuieşte. Pornind cuvântul pe acest drum cuvenit, vor veni, socotesc, şi celelalte.
PALADIE: Foarte drept cugeţi.
CHIRIL: Cei ce nu s-au izbăvit încă de robia şi constrângerea patimilor nu pot aduce roade şi jertfe duhovniceşti lui Dumnezeu, adică nu pot urmări cu bărbăţie şi în chip vrednic de laudă dobândirea virtuţii, ci numai cei a căror minte revine la libertate şi nu se leneveşte să scuture jugul lăcomiei diavolului.
PALADIE: Sunt de aceeaşi părere, căci gândeşti drept.
CHIRIL: Să spunem deci că omul a fost făcut la început având cugetarea mai presus de păcat şi de patimi, dar şi cu totul liber să se abată spre ceea ce ar fi voit. Fiindcă Dumnezeu, preaînţeleptul Orânduitor al tuturor, a socotit că e drept să-i încredinţeze omului frânele propriilor voiri şi să îngăduie pornirilor lui libere să facă ceea ce le place. Pentru că virtutea trebuia să fie liber
25
aleasă, să nu fie rodul necesităţii, nici să fie ţinută de legile firii să nu cadă, deoarece lucrul din urmă e propriu Fiinţei şi vârfului mai presus de toate8. Deci, după ce trupul a fost alcătuit din raţiunile firii proprii prin lucrarea lui Dumnezeu, l-a îmbogăţit îndată cu asemănarea cu Sine9, căci i-a întipărit chipul firii dumnezeieşti, Duhul Sfânt insuflându-i suflarea vieţii, fiindcă Dumnezeu este Viaţa după fire10.
PALADIE: Atunci Duhul dumnezeiesc S-a făcut omului suflet?
CHIRIL: Ar fi cu totul absurd să se cugete aşa, căci, în acest caz, sufletul ar fi rămas şi el neschimbător. Dar el este schimbător, iar Duhul este neschimbător. Sau, dacă Duhul ar suferi de boala schimbării, pata aceasta ar trece şi asupra firii dumnezeieşti odată ce Duhul este al lui
8La Dumnezeu binele nu este supus schimbării. Dumnezeu este Binele prin fire, căci binele e desăvârşirea fiinţei. Dumnezeu nu poate înceta să fie bun, căci aceasta ar însemna că poate înceta să fie Dumnezeu. Ar însemna că El este supus legii schimbării, când de fapt nu e supus niciunei legi. Nu există lege mai presus de El, mai presus de libertatea Lui, ci este desăvârşit liber, pentru că e desăvârşit bun.
9 Nu este vorba despre asemănarea pe care are s-o câştige omul dezvoltând chipul, ci de un alt nume pentru „chip”.
10 Chipul firii dumnezeieşti e socotit că se întipăreşte în om prin suflarea Duhului Sfânt. Totuşi, suflarea Duhului Sfânt nu este una cu sufletul, căci sufletul e schimbător. Deci Duhul Sfânt întipăreşte în suflet chipul, fără să fie El însuşi sufletul omului. Chiar şi după cădere, omul păstrează într-un anumit fel chipul, chiar dacă e degradat, pentru a nu rupe total o anumită legătură a lui cu Duhul dumnezeiesc. Duhul e viaţa dumnezeiască în sens de viaţă duhovnicească. Deci omul păstrează în sine, chiar şi după cădere, o anumită viaţă a duhului. El nu devine cu totul animalic, ci mai are o sete de a cunoaşte, de a-şi depăşi viaţa biologică.
26
Dumnezeu Tatăl şi al Fiului, ca Unul ce este fiinţial unitcu Amândoi, curgând adică din Tatăl prin Fiul11. Nu, ci făptura plăsmuită a fost însufleţită de o putere negrăită, apoi îndată a fost înfrumuseţată cu darul Duhului, fiindcă nu ne puteam îmbogăţi cu chipul dumnezeiesc12 în alt mod.
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: împodobind Dumnezeu făptura, i-a hărăzit petrecerea în rai. Dar fiindcă se cuvenea ca pe cel astfel împodobit şi încununat cu belşugul darurilor de Sus să nu-l lase să fie atras uşor de mândrie, el necunoscând supunerea şi măsura slujitorilor (căci mărimea slavei şi libertatea nemăsurată duc spre patima blestemată a îngâmfării), ca prilej de a cunoaşte pe Stăpânul i s-a dat legea înfrânării, ca prin ea să i se aducă mereu în
11„Curge din Tatăl prin Fiul” nu dă de înţeles că Duhul Sfânt provine şi din Fiul ca izvor şi, cu atât mai puţin, că Tatăl şi Fiul sunt un singur izvor. Duhul Sfânt vine din Tatăl în Fiul, Se odihneşte în Fiul, străluceşte din Fiul, cum va spune Sfântul Ioan Damaschin. Duhul Sfânt întipăreşte în suflet chipul, fără să rămână El însuşi în om ca suflet al lui, fiindcă ar însemna că însuşi Duhul Sfânt este schimbător. Duhul Sfânt nu iese (purcede) din Fiul, ci, purcezând din Tatăl, Se mişcă în Fiul.
12Ca să poată primi harul Duhului Sfânt, omul trebuie să aibă chiar prin creaţie ceva deosebit de animal şi acesta este sufletul lui raţional şi liber. Dar actualizarea dreaptă a raţionalităţii şi libertăţii nu o poate împlini omul decât cu ajutorul harului Duhului Sfânt. „Puterea negrăită” cu care a fost însufleţit se cere (însetează) după harul Duhului. Sufletul creat şi harul necreat se dau în acelaşi timp şi amândouă formează chipul lui Dumnezeu în om. Omul uneşte în sine creatul cu necreatul, este teandric. Chipul se slăbeşte prin păcat, dar nu se pierde cu totul, pentru că omul rămâne într-o oarecare legătură cu Dumnezeu şi faptele lui nedrepte sunt însoţite mereu de un regret, adică de o judecată dreaptă şi de o libertate nerobită total.
27
amintire Cel ce a poruncit-o cu putere şi să ştie limpede că este supus legilor Celui ce stăpâneşte13. Dar fiara aceea plină de impietate şi de ură împotriva lui Dumnezeu nu se odihnea.
PALADIE: Vorbeşti, mi se pare, de Satana, care a fost aruncat din bolţile cereşti ca un fulger (cf. Luca 10, 18), care, dintr-o socotinţă copilărească, s-a îmbolnăvit de voinţa de a fi dumnezeu şi s-a închipuit a fi mai presus de firea lui14.
CHIRIL: Bine judeci, căci, făcându-se născocitorul şi tatăl pizmei şi al păcatului, a voit să-şi întindă răutatea asupra făpturii de pe pământ, adică lucrarea asupra omului15. Deci, apropiindu-se cu viclenie şi amăgiri,
13 Raiul este răsplata dreptei judecăţi şi a dreptei folosiri a libertăţii ajutate de har. Omul trebuia ferit de mândrie, care se putea ivi în el din constatarea că judecă drept şi alege numai binele. Chiar în libertate, omul are putinţa mândriei. De aceea, trebuia ca omului să i se sădească totodată conştiinţa că nu e suprema instanţă, că nu este de la sine, ci este făptură aflată sub ascultare. El are sădită în conştiinţă porunca de a respecta faptul că e încadrat într-o rânduială stabilită de Forul suprem al existenţei, dar el o poate şi încălca. Porunca apelează la libertatea omului, nu este o lege care se împlineşte în el fără voia lui, ca la animal.
14 Mândria, care apare acolo unde omul pierde conştiinţa că este supus unei rânduieli venite de la Forul suprem al existenţei, este una cu însăşi voinţa de a se socoti pe sine supremul For, adică Dumnezeu. Aşa a voit omul să fie, însă slăbiciunea trăită în trup şi moartea l-au oprit de a merge până la capăt în această închipuire; Satana însă a mers până la capăt.
15 Nu poate duce cineva până la capăt mândria, dacă, pe lângă faptul că se socoteşte supremul for al judecăţilor şi faptelor sale, nu caută să-şi întindă stăpânirea şi asupra altora, care să-l recunoască drept forul lor suprem.
28
l-a adus la neascultare, folosindu-se de femeie ca de un organ al uneltirii sale, fiindcă noi suntem împinşi pururea spre urâciune, adică spre păcat, de plăcerile ce sunt cu noi şi în noi. Iar chipul (tipul) plăcerii e femeia, şi, prin mângâierile plăcerilor, mintea alunecă adeseori spre ceea ce nu voieşte. Deci plăcerea care se observă în Adam în mod sensibil, în chip îngroşat, o poate vedea cineva întâmplându-se duhovniceşte şi în ascuns (tainic) în fiecare dintre noi. Căci plăcerea, răsărind mai întâi, farmecă mintea şi o atrage pe încetul spre socotinţa că nu e nicidecum vorba de o încălcare a legii dumnezeieşti. Adevereşte aceasta marele Iacov, zicând: „Nimeni, ispitindu-se, să nu spună: de la Dumnezeu mă ispitesc. Căci Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni, ci fiecare este ispitit, când este atras şi momit de pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naşte păcatul. Iar păcatul, săvârşindu-se, aduce moarte” (1, 13-15).
PALADIE: Drept este cuvântul.
CHIRIL: Lepădând deci harul de la Dumnezeu şi dezbrăcându-se de bunătăţile de la început, firea omului a fost aruncată din raiul desfătării şi preschimbată îndată spre urâciune, aflându-se de atunci ca una căzută în stricăciune.
PALADIE: Şi aceasta în mod necesar, fiindcă lipsa darurilor de la Dumnezeu nu e nimic altceva decât căderea din tot binele. Firea omului, îmbolnăvită uşor, ar fi purtată în toate nebuniile, dacă nu ar susţine-o harul Celui ce o mântuieşte, îmbogăţind-o cu bunurile de Sussi de la El însuşi.
CHIRIL: Bine zici. Sunt de aceeaşi părere şi pe drept cuvânt, fiindcă o hrăneşte spre a avea vigoare duhovnicească
29
pâinea cea vie, cuvântul lui Dumnezeu16, întrucât s-a scris că „Pâinea întăreşte inima omului” (Ps. 103,15). Tot ea o izbăveşte de patimi şi o împodobeşte cu aurul măririlor libertăţii. Dar retrăgându-Şi Dumnezeu, aşa-zicând, mâna Sa şi nemaihărăzindu-ne ajutorul Său în acestea, în mod necesar cădem în relele pe care nu le voim şi ne rostogolim din orice virtute17. Pe de altă parte, luăm jugul celuilalt (cel rău) şi ajungem la atâtea rele şi la atâta lăcomie, încât puţin ne mai lipseşte ca să pierdem însăşi înţelegerea care ne slujeşte la orice bine şi care e strâns legată de noi. Astfel, inima celui ce pătimeşte acestea se arată goală cu totul de înţelepciunea cea după Dumnezeu, ca una ce a fost necinstită de Satana şi s-a supus uşor batjocurilor şi neruşinării aceluia18.
PALADIE: Ne vei arăta cum se petrec acestea, sau ne vei lăsa să plutim în nişte simple închipuiri?
CHIRIL: Nicidecum! Voi arăta pe cât se poate cele petrecute cu cei vechi, zugrăvindu-le cu rânduială, spre a fi chip (tip) al celor duhovniceşti. Pentru că cele ce ne sunt înfăţişate simţurilor şi vederii cunoscătoare de semne
16 Harul dumnezeiesc este pâinea cea vie care hrăneşte sufletul, aşa cum pâinea materială hrăneşte trupul. Harul, ca legătură cu Dumnezeu, menţine viu sufletul omului.
17 Libertatea adevărată este libertatea faţă de patimi. Ea îl face pe om mare, puternic. Puterea lui se arată în virtute, care este dovada libertăţii sale, dar şi a efortului său.
18Unde este patimă, e şi îngustime în judecată sau lipsă de înţelepciune, este robie şi tăvălire în noroi. Demnitatea omului e batjocorită şi el se face neruşinat ca şi tatăl răutăţii. Numai binele întăreşte voinţa, pentru că cere şi eforturi din partea ei. Răul şi plăcerea se săvârşesc aproape de la sine, fără efortul voinţei.
30
ne pot fi icoane clare, evidente ale celor ce se cunosc prin înţelegere ageră.
S-a scris deci despre protopărintele Avraam: „Şi s-a făcut foamete în ţară şi s-a coborât Avraam în Egipt ca să petreacă acolo vremelnic, că se întărea foamea în ţară” (Fac. 12,10). El părăsise ţara lui dragă şi familiară şi pornise spre alta, pe care i-o arătase Dumnezeu. „Ieşi, zice, din ţara ta şi din rudenia ta şi mergi în ţara pe care ţi-o voi arăta” (Fac. 12, 1), fiindcă întărindu-se foametea şi pricinuindu-i o lipsă cu neputinţă de îndurat, a fost silit, fără să vrea, să vadă Egiptul. Dar nu s-a aşezat acolo statornic, ci a rămas acolo mai degrabă vremelnic.
PALADIE: Ce înseamnă aceasta?
CHIRIL: Ne dă cea mai bună înţelegere a celor nevăzute.
PALADIE: în ce fel?
CHIRIL: Certând neascultările iudeilor, Dumnezeu a spus odată: „Iată, voi aduce foamete pe pământ, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foamete de cuvântul Domnului. Şi de la răsărituri până la apusuri vor alerga căutând cuvântul Domnului şi nu-l vor afla” (Am. 8, 11-12). Dar spune-mi, prietene, oare cei apăsaţi de o astfel de foamete şi căzuţi de la ajutorul lui Dumnezeu, Care-i susţinea în virtute, neavând hrana din cer şi de Sus, nu vor fi siliţi numaidecât să-şi facă mintea nomadă şi fugară, trebuind să se mute la cele mai rele şi, alungată din neclintirea virtuţii ca din ţara ei, să coboare la o altă deprindere şi voinţă, care nu mai e supusă lui Dumnezeu, ci sceptrului diavolesc? Căci socotesc că cel dintâi care a adus păcatul în lume este tatăl şi împăratul lor, al cărui chip poate să fie socotit pe drept cuvânt Faraon, stăpânitorul egiptenilor,
31
la care întunericul rătăcirii era foarte adânc, modul vieţuirii nefiindu-le străin de răutate.
PALADIE: Şi ce supărare i-a putut veni fericitului Avraam din faptul că s-a coborât în Egipt?
CHIRIL: Foarte mare. Puţin a lipsit să fie dus dincolo de hotarele oricărui rău. Poţi afla şi aceasta uşor, căci Sfânta Scriptură spune: „Şi a fost, când a intrat Avraam în Egipt, că au văzut egiptenii pe femeia lui că e foarte frumoasă; şi au văzut-o pe ea dregătorii lui Faraon şi au lăudat-o la Faraon şi au adus-o pe ea în casa lui Faraon” (Fac. 12, 14-15). Vezi deci că puţin a mai lipsit ca să-şi piardă femeia?
PALADIE: A fost o încercare grea şi în stare să-i pricinuiască supărare.
CHIRIL: Iar aceasta se petrece şi cu noi în chip duhovnicesc. Fiindcă celor ce li se întâmplă să cadă din bunacuviinţă şi din virtutea familiară şi preaiubită, ca din patria proprie, să coboare la cele mai rele şi să ajungă sub sceptrul diavolesc, puterile rele şi vrăjmaşe le apar cu uneltiri cumplite. Şi, dacă acestea văd că vreunul dintre cei ajunşi sub stăpânirea lor are o însuşire frumoasă, se străduiesc să o pună la dispoziţia căpeteniei lor şi să o supună poftelor lui, ca să nu mai rodească lui Dumnezeu, ci mai degrabă aceluia. „Căci mâncările lui, cum s-a scris, sunt alese”(Avac. 1,16) şi se sileşte să farmece mintea prizonieră şi căzută, ca să nu mai privească la libertate şi să încerce să se desprindă de sub stăpânirea lui. Fiindcă, adeseori, îi îmbie plăcerile cele pământeşti şi o încarcă de bogăţia mulţumirilor deşarte, cum fac şi dregătorii egiptenilor care, măgulind cu onoruri şi daruri pe fericitul Avraam ce-şi pierduse soţia, voiau să-l facă să uite
32
întristarea, căci s-a scris: „Şi s-au purtat bine cu Avram din pricina ei”, adică a Sarei, „şi i-au dat oi şi boi şi asim şi slugi şi slujnice şi catâri şi cămile” (Fac. 12, 16). Atrăgându-ne spre cele vremelnice şi oarecum lipsindu-ne de putinţa bunei rodiri libere şi supunând mintea cea de bun neam batjocurilor şi poftelor sale necuvenite, cu ajutorul lăcomiei o înlănţuie cu desfătările de cele pământeşti. Ba, uneori, înaintează până la atâta nebunie, încât ispiteşte şi pe Hristos, căci „suindu-L pe un munte înalt, zice, i-a arătat într-o clipă toate împărăţiile lumii. Şi i-a zis diavolul: «Ţie îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, pentru că mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc. Drept aceea, dacă Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta»”(Luca 4, 5-7).
PALADIE: E drept. Dar spune-mi, te rog, ce uşurare sau ajutor pot avea cei ce pătimesc acestea?
CHIRIL: Dumnezeu, cu harul Lui, nu lasă mintea slăbită să stea sub picioarele diavoleşti până la sfârşit, ci o ocroteşte, şi pe cea care nu se poate apăra în niciun fel o eliberează. Aceasta poţi vedea, dacă vrei, că s-a întâmplat şi cu protopărintele Avraam. Fiindcă, disperând dreptul şi nemaiputând să facă nimic, i-a venit în ajutor Dumnezeu şi a eliberat pe femeie de pofta egiptenilor: „Iar Domnul a bătut pe Faraon şi casa lui cu bătăi mari şi rele pentru Sarai, femeia lui Avram” (Fac. 12,17), şi astfel a lăsat neatinsă de batjocură pe soţia dreptului. Deci singur Dumnezeu scapă din mâna diavolului mintea prizonieră şi o întoarce la vieţuirea cuviincioasă de la început19.
19 Păcatul începe prin orientarea poftei de bine spre plăcerea simţurilor (Eva), dar se dezvoltă prin luarea minţii în robie de plăcere (Sara). La început, plăcerea a actualizat o poftă care ne era proprie (soţie). Pe urmă, plăcerea a devenit o tirană oarecum străină de noi (Faraon), care însă a pus stăpânire pe mintea ce ne este proprie (soţie).
33
PALADIE: Aşadar, împinşi de lipsa bunurilor de Sus, coborâm uneori spre cele rele şi urâte.
CHIRIL: Aşa spun.
PALADIE: Dar e potrivit bunătăţii lui Dumnezeu să nu ne lase să cădem în vreuna din acestea.
CHIRIL: E potrivit şi aceasta voieşte Dumnezeu, căci n-ar fi bun şi nici preaiubitor de virtute, dacă n-ar avea această intenţie cu noi. Iar cauza pentru care pătimim acestea suntem noi, stârnind la mânie20 pe Stăpânul tuturor, Care ne lasă într-o minte slabă şi nebărbătească. Nu-L auzi strigând printr-unul dintre Sfinţii Proroci: „Iată, Eu aduc asupra poporului acesta neputinţă şi vor boli de ea părinţii şi fiii; vecinul şi aproapele lui vor pieri” (Ier. 6,21)? Dar despre unii ca aceştia scrie şi preaînţeleptul Pavel: „Şi precum n-au încercat să-L cunoască pe Dumnezeu, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat, în mintea lor netrebnică, să facă cele ce nu se cuvin” (Rom. 1, 28). Iar şi mai limpede înfăţişează
20 Noi suntem cauza necazurilor ce vin asupra noastră, fiindcă, nefolosind cu ajutorul minţii puterea voinţei, ce ni s-a dat pentru a rămâne în legătură cu Dumnezeu prin binele pe care ni-l însuşim, ne închidem lui Dumnezeu, Izvorul binelui şi al fericirii. Aceasta nu face plăcere lui Dumnezeu. Mintea şi voinţa, ca organe prin care stăm în legătură cu Dumnezeu, slăbesc. Slăbite fiind ele, se slăbeşte atât legătura dintre oameni, cât şi legătura lor cu Dumnezeu.
Nu e bine să simtă fiul că Tatăl lui s-a mâniat? S-a mâniat, desigur cu durere, căci lui Dumnezeu nu-I face plăcere aceasta. El nu rămâne indiferent, fiindcă, în acest caz, noi am fi nimic în faţa Lui, sau El ar fi o esenţă sau o lege inconsistentă. Aşa este „mânia” sau „supărarea” lui Dumnezeu şi e o mare taină cum se împacă aceasta cu bunătatea Lui. Dar tatăl omenesc nu se mânie pe fiul care-şi alterează caracterul prin destrăbălarea lui? Nu spre binele lui se mânie tatăl?
34
aceasta Isaia, zicând ca din partea fiilor lui Israel, adică a celor ce au alunecat în păcate, „Iată, Tu te-ai mâniat şi noi am păcătuit” (64, 5).
PALADIE: Atunci noi, nesocotind ceea ce se cuvine şi căzând în păcate, vom arunca vina asupra lui Dumnezeu şi vom învinui mânia Lui, ca şi cum din pricina ei am păcătuit.
CHIRIL: Nu-L vom învinovăţi, căci aceasta este o nebunie, ci, spunând: „Tu te-ai mâniat şi noi am păcătuit”, înţelegem că, dacă n-am avea bunăvoinţa Ta, Stăpâne, nimic nu ar putea să împiedice păcatul să ne tiranizeze, ci am fi ţinuţi în stăpânire de orice rău21, din pricina slăbiciunii firii noastre.
PALADIE: înţeleg ce spui.
CHIRIL: Fiind dezbrăcaţi deci de grija şi de ocrotirea de Sus şi plătind prin pedepse pentru greşelile noastre şi pentru înclinările neînfrânate spre rău, în toate acestea ne dovedim neputincioşi, uşor de prins şi bolnavi. Poţi să vezi limpede aceasta, dacă citeşti cuvintele lui Ieremia. Mulţimea sălbăticită a iudeilor, cu toate că se desfăta în belşug, se lăfăia în bunurile revărsate cu dărnicie de la Dumnezeu, stăpânea peste toţi duşmanii şi se ridicase la cea mai înaltă culme a slavei omeneşti, clocea în ea neascultarea cea mai învârtoşată şi mai neînfrânată. Astfel, nemaiacordând aproape niciun preţ poruncilor date lor prin Moise, şi socotind de puţină valoare cele
21Mânia lui Dumnezeu ne ajută să nu stăruim în păcate, căci trezeşte în noi frica. Slăbiciunea firii noastre s-ar opri cu anevoie de la păcat, dacă n-ar fi frica noastră de mânia Lui. Dumnezeu foloseşte mânia Lui spre binele nostru. Este o mânie izvorâtă din bunătate, nu din ură.
35
rânduite de El, erau purtaţi spre nimicire şi pieire de porniri neînfrânate. Căci ridicaseră altare sub stejar, sub plop şi sub arborele umbros, cum zice prorocul (cf. Os. 4, 13), şi în pădurile cele mai dese zidiseră temple diavolilor, cărora li se închinau prin jertfe de boi, de miresme şi de toate celelalte, numind lucrurile făcute de ei dumnezei şi mântuitori, şi altele de acest fel, fără să se ruşineze. Ba, se coborâseră până la atâta nebunie, încât săvârşeau criminalele junghieri de prunci ca pe nişte fapte de laudă şi socoteau că astfel aduc acelora o jertfă atotgrasă22. Dar nici aici nu se opreau impietăţile fiilor lui Israel, ci, îngrămădind mereu cutezanţă peste cutezanţă, ca un alt şi alt adaos, adică săvârşirea celor mai nebuneşti fapte de neînfrânare, stârneau asupra lor mânia nemăsurată a Dătătorului de Lege, în ciuda bunătăţii Sale23. Deci, fiindcă au respins cu îndrăzneală stăpânirea Lui, i-a lăsat să fie biruiţi de duşmani şi să fie duşi în robie silnică de caldei şi de babilonieni. Fiindcă
22 Jertfirea de prunci nevinovaţi era o răstălmăcire grosolană a ideii că lui Dumnezeu îi place să I se dăruiască cei nevinovaţi. Aceasta dovedea cruzimea jertfitorilor, care, prin altă răstălmăcire, era şi ea socotită ca bineplăcută lui Dumnezeu. Hristos a fost primit ca jertfă plăcută lui Dumnezeu, dar cei ce L-au răstignit nu şi-au câştigat laudă de la Dumnezeu. Nici sinuciderea nu aduce laudă de la Dumnezeu şi niciuna dintre ucideri nu înnobilează pe om. Omul nu se poate aduce pe sine decât „jertfă vie” (Rom. 12,1). Moartea cuiva este primită ca jertfă numai dacă i-a fost pricinuită de cineva care i-a interzis mărturisirea lui Dumnezeu.
23Jertfirea de prunci provoca lui Dumnezeu o mânie cu mult mai mare (nemăsurată), cu toate că nici aceasta nu contrazicea bunătatea Lui. Dacă nu s-ar fi mâniat Dumnezeu împotriva acestora, nici pe aceia nu i-ar fi putut opri de la asemenea omoruri, nici nu s-ar fi arătat iubirea Lui faţă de cei jertfiţi.
36
aceştia, plecând de acasă şi venind ca să-i ia în robie şi să ardă Sfânta şi vestita cetate, Dumnezeu de-abia mai socoti de bine să le spună celor împresuraţi cum se va sfârşi suferinţa lor, prin prorocul Ieremia: „Şi a spus Ieremia: Spuneţi lui Sedechia: Acestea zice Domnul: «Iată, Eu voi întoarce armele de luptă cu care voi vă luptaţi împotriva caldeilor, care vă împresoară de dincolo de ziduri, şi le voi aduna în mijlocul acestei cetăţi. Şi voi lupta şi Eu împotriva voastră cu mâna întinsă şi cu braţ puternic, cu mânie, cu urgie şi cu multă iuţime (furie). Şi voi lovi pe toţi cei ce locuiesc în cetatea aceasta, de la oameni până la dobitoace, şi cu moarte cumplită vor muri24» (21, 3-6), şi, după altele, spune: „Şi către popor vei zice aceasta: Acestea zice Domnul: «Iată, Eu vă pun înainte calea vieţii şi calea morţii25: cine va rămâne
24 Există şi o ucidere a cuiva care nu e primită de Dumnezeu ca jertfă: cea cauzată de păcatele de care acela nu s-a pocăit. În această ucidere se arată cea mai mare mânie a lui Dumnezeu, dar şi prin aceasta Dumnezeu vrea să-i întoarcă măcar pe alţii la calea cea dreaptă. Nu Dumnezeu aduce moartea aceluia, ci în aceasta se arată că Dumnezeu şi-a retras ocrotirea de la acela. Dumnezeu nu mai este cu el, pentru că el nu mai vrea ca El să fie cu el. Dumnezeu nu stă cu sila lângă cei ce nu-L vor alături.
25 Omul însuşi îşi poate alege atât viaţa, cât şi moartea. Aceasta arată că, aşa cum nu-şi dă el însuşi viaţa, aşa nu-şi dă nici moartea, ci alege să crească în viaţa pe care i-o dă Dumnezeu sau să scadă în ea până la moarte. Nici moartea, ca nimicire totală, nu şi-o poate produce omul. Numai Dumnezeu ar putea nimici de tot existenţa, pentru că numai El a dat-o. Dar Dumnezeu nu vrea să producă nimicirea totală a omului. Nici diavolii nu mai mor de tot. Moartea este numai extrema slăbire a existenţei şi are drept urmare chinul conştiinţei. Hristos Dumnezeu a luat firea creată în Ipostasul Său pentru veci, ceea ce explică şi învierea păcătoşilor. Creaţia a avut sădită în ea mişcarea; există un progres şi în perversitate şi aceasta dă păcătoşilor din iad un fel de satisfacţie, dar explică şi durerea lor. În crearea lumii din nimic, în conducerea ei şi în păstrarea ei în stare curată veşnic se arată atât atotputernicia, cât şi iubirea Lui faţă de ea. Dumnezeu îşi arată mărirea nu numai în crearea lumii, ci şi în măreţia ei de care vorbesc Psalmii. Dacă nu ar crea lumea din nimic, Dumnezeu nu Şi-ar arăta atotputernicia. O lume care ar exista din esenţa divină n-ar fi o esenţă supusă legilor. Un dumnezeu care nu ar fi creator nu ar fi un Dumnezeu atotputernic şi iubitor. Creând lumea din nimic şi iubind-o, Dumnezeu îşi arată atât transcendenţa, cât şi tripersonalitatea, Se arată ca Dumnezeu adevărat. Iubirea Lui şi măreţia lumii se vădesc până la capăt în asumarea lumii în Ipostasul Cuvântului Său. Dumnezeu a pus în lume capacitatea de a fi asumată, a pus în ea capacitatea de a-L naşte printr-o fecioară. Născându-Se ca om din Fecioară, îşi arată atât atotputernicia, cât şi o anumită putinţă de articulare a Lui în lume sau a lumii în El. În simţul responsabilităţii omului, dar şi în putinţa revoltei lui împotriva lui Dumnezeu se arată că Dumnezeu l-a creat pentru a-I fi partener liber de dialog. În toate acestea se arată adevărata atotputernicie şi personalitate a lui Dumnezeu. Un Dumnezeu care nu s-ar putea întrupa n-ar fi dumnezeu adevărat, nu şi-ar arăta până la capăt nici iubirea şi nici puterea de a crea un om de suverană capacitate (liber să dispună de soarta sa, de faptele sale).
37
în cetatea aceasta va muri de sabie şi de foamete şi de ciumă; iar cel ce va ieşi şi se va preda caldeilor, care vă împresoară, acela va trăi şi va fi sufletul lui pradă26. Pentru că Eu Mi-am întors faţa împotriva cetăţii acesteia, zice Domnul, în rău, nu în bine; şi va fi dată în mâinile împăratului Babilonului, care o va arde cu foc” (21, 8-10).
înţelegi deci că, de vom supăra pe Dumnezeu după ce am primit atâtea bunătăţi de la El, nu vom fi în stare, nefericiţii de noi, să ne împotrivim forţelor duşmanilor,
26 Uneori, cu voia lui Dumnezeu, trebuie ca cineva să fie dus, din cetatea şi starea libertăţii, în cetatea şi starea robiei, la suferirea răului, pentru ca prin pocăinţă să scape de păcate. E privat de libertatea rău folosită şi dus în robie, ca să poată folosi cum se cuvine libertatea interioară. Libertatea exterioară poate coexista cu o nefolosire a libertăţii interioare şi viceversa.
38
ci mânia dumnezeiască va cădea asupra noastră şi ne va lovi, încât vom fi robi în loc de liberi şi vom petrece o viaţă fără cinste şi nenorocită?
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Legea lui Dumnezeu călăuzeşte la o viaţă fără pată pe omul neînvârtoşat şi uşor de cârmuit, şi se face fiecăruia ca o făclie, spre a-i arăta ce este de folos şi de trebuinţă. Cel ce se lasă biruit de ruşinea faţă de legea Lui va vieţui într-un chip vrednic de laudă şi va locui, ca într-o sfântă cetate, neclintit în virtuţi şi statornic în evlavie. Dar dacă cineva alege să se arunce în plăcerile lumeşti ca într-o pădure deasă şi ca într-o plantaţie bogată, să petreacă în dezmierdările vieţii şi să primească în minte şi în inimă, ca un roi de demoni, plăcerea cea cu multe chipuri, şi să închine acelora roadele fierbinţelii sale, acela pe drept cuvânt va cădea din ocrotirea de Sus şi se va face un vânat preauşor celor ce voiesc să-l prindă. Alungat din frumuseţea de la început ca dintr-o sfântă cetate, va coborî sub buna plăcere a stăpânilor săi ca sub un jug constrângător, şi va fi departe de Dumnezeu în dispoziţia lui sufletească, având să sufere mutarea în Babilon, adică dincolo de hotarele Ţării Sfinte, în care e cunoscut Dumnezeu şi e mare numele Lui (cf. Ps. 79,1-2). De aceea, cei care, căzând în mâinile duşmanilor, suportau chinuri aşa de aspre şi nu mai puteau suferi vieţuirea în robia şi în slujirea acelora, strigau: „La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion” (Ps. 136,1). Socotesc că de aşa ceva suferă mintea omenească27.
27 Căzut în nenorociri prin slăbirea voinţei de pe urma păcatului, omul începe să se ferească de păcat. Astfel, supărarea lui Dumnezeu, pe care o simte odată ajuns în aceste nenorociri, i se face mijloc de revenire la cele bune, prin robia exterioară întărindu-se libertatea interioară.
39
PALADIE: Ce vrei să spui?
CHIRIL: Ea este mereu uşuratică şi căzută, neiubind prea mult cele pe care le are deja în stăpânire, ci dorind mereu altele. Mutată la altele, se întâmplă să cadă din cinstirile pe care le avea şi, atunci, în suferinţă, simte că ar fi trebuit să le respingă mai înainte cu toată tăria şi să le închidă calea28 (celor rele), pentru a nu veni la cercare.
PALADIE: Adevărat.
CHIRIL: Deci e necesar şi înţelept şi cât se poate de folositor să tăiem de mai înainte cele rele, care ne duc spre robia silnică, şi să încercăm să preîntâmpinăm cu putere pe acelea prin care, dacă ni se dau spre cercare, cădem în tot răul29.
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Fiindcă, dacă mânia dumnezeiască ne impune jugul robiei silnice şi suntem siliţi să coborâm la o minte netrebnică, nu e uşor să facem ceva împotriva acestei robii. Socotesc însă că e totuşi de folos să ne amintim de la ce lucruri am fost mutaţi şi să ne plângem cu amar negrija şi lipsirea de ajutorul dumnezeiesc, „Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (2 Cor. 7,10).
28 Omul avea la îndemână binele, dar trebuia să ajungă în stăpânirea lui. Avea la îndemână voinţa prin care putea dobândi viaţa, dar trebuia să o pună în lucrare. Nefăcând aceasta, a căzut în cele rele, şi astfel a ajuns să simtă că acestea trebuie respinse.
29E mai bine să nu facem experienţa celor care ne duc la urmări nenorocite. E mai bine să nu ajungem la cele bune pe calea ocolită a experierii celor rele, când cele bune ne stăteau de la început la îndemână.
40
Dar dacă mânia lui Dumnezeu nu atârnă asupra noastră, ci ne stă în putere să alegem şi să facem ceea ce voim şi avem cele spre putinţă să ne mişcăm deci pornirea cu totul nelegată şi nesilită spre amândouă părţile, adică şi spre rău şi spre bine -, trebuie să ne păzim cu bărbăţie de moleşeala păcatului. Socotesc că ar trebui să ne placă să respingem plăcerile îmbiate de vrăjmaşi şi supunerea sub puterea vrăjmaşilor, care sunt numiţi stăpânitorii acestui veac30, în ciuda faptului că s-ar întâmpla astfel să nu ne împărtăşim de prosperitate, care e cinstită în lume, dar prin care putem ajunge la un sfârşit ruşinos şi urât.
PALADIE: Cum aşa?
CHIRIL: Vrei să explicăm acestea cu ajutorul pildelor celor din vechime?
PALADIE: Foarte bine!
CHIRIL: Foametea chinuind, ca să zicem aşa, pe oamenii din toată ţara, fiii lui Iacov au socotit că trebuie să coboare la egipteni. Erau zece tineri şi scopul călătoriei era să cumpere alimente şi nu altceva. După ce au ajuns acolo şi au fost recunoscuţi ca fraţi de Iosif, care vindea grâul şi stăpânea peste Egipt, întâmplarea ajunse la urechile lui Faraon: „Şi zise Faraon către Iosif: «Spune fraţilor tăi: Aceasta faceţi: umpleţi sacii voştri şi vă duceţi în pământul Canaan şi, luând pe tatăl vostru
30 E mai bine să ne ferim de rău până ce n-am ajuns robii lui, adică atât timp cât voinţa ne este capabilă să aleagă binele. E mai bine să nu ajungem la moleşirea voinţei, lăsându-ne atraşi spre rău şi renunţând la folosirea voinţei spre săvârşirea celor bune. Fiindcă, obişnuindu-ne cu folosirea voinţei în alegerea şi săvârşirea răului, cu greu vom mai putea face efortul de a pune voinţa în lucrarea celor bune.
41
şi avuţiile voastre, veniţi la mine şi voi da vouă din toate bunătăţile Egiptului şi veţi mânca din belşugul pământului. Iar tu porunceşte acestea: Luaţi-vă care din pământul Egiptului copiilor voştri şi femeilor şi, luând pe tatăl vostru, veniţi. Şi să nu vă pară rău după uneltele voastre, căci toate bunătăţile Egiptului ale voastre vor fi»” (Fac. 45, 17-20).
Deci stăpânul egiptenilor le-a făgăduit odihnă şi îngrăşare în desfătări, ba le-a dăruit şi care, uşurând coborârea celor leneşi. Iar aceia au coborât îndată cu toată casa, preferând gustarea vremelnică a mâncărurilor pământului străin în locul celor din ţara dată lor de Dumnezeu. Le-ar fi fost însă cu mult mai de folos şi mai bine să o lucreze pe aceea, deşi lucrarea se făcea cu nu puţină osteneală.
Venind în Egipt, poate că ei au socotit că au scăpat de ostenelile de acasă, fiindcă le era dulce simţirea plăcerilor imediate. Dar, trecând vremea, mulţimea de neam bun şi liberă prin originea ei înaltă şi prin părinţii ei cade sub jugul robiei. Deci, atunci când prosperitatea lumească se însoţeşte cu căderea în cele de ruşine, trebuie să o evităm, prietene, dacă avem simţul libertăţii, căci starea şi simţirea de rob este urâtă şi vrednică de scârbă.
PALADIE: Foarte bine ai spus.
CHIRIL: Dar de ce să nu mai istorisim una care cuprinde, precum socotesc, împreună cu cele spuse adineaori, nu puţin folos?
PALADIE: Care este aceea?
CHIRIL: Rabsasis, generalul babilonian al asirienilor, aducând odinioară cu sine o mulţime nenumărată de ostaşi, a venit să împresoare, mai bine zis să cucerească şi să surpe din temelii toată Sfânta cetate. Înainte de a
42
folosi armele, îşi azvârle blasfemia lui necugetată şi foarte obişnuită împotriva lui Dumnezeu. Astfel, rostind nenumărate aiureli, la sfârşit a spus celor ce locuiau în Sfânta cetate: „Acestea zice împăratul asirienilor: «Dacă voiţi să fiţi binecuvântaţi, ieşiţi la mine şi va mânca fiecare din rodul viţei sale şi al smochinului său şi va bea apă din fântâna sa, până când voi veni să vă iau într-un pământ la fel ca pământul vostru, pământ al pâinii şi al vinului, al roadelor şi al viilor»” (4 Regi 18, 31-32; cf. Is. 36, 16-17). Vezi deci că şi el făgăduieşte desfătările şi plăcerile procurate de vie şi de smochini, dar adaugă: „şi veţi bea apa fântânii voastre”?
PALADIE: Dar ce vrea să însemne acestea, dacă se trece la un înţeles duhovnicesc?
CHIRIL: Socotesc că în două moduri se desăvârşeşte în noi răutatea. Cei uşor de dus la păcat, fiind înduplecaţi că se vor desfăta fie de ei înşişi, fie de alţii, fie prin plăcerile din afară, fie prin cele înnăscute în noi, se rostogolesc, pierzându-se în toate cele necuvenite. Că acest lucru este adevărat, ni-l arată iarăşi învăţăcelul Mântuitorului, zicând: „Tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii”(I Ioan 2, 16) sunt din lume, fiindcă pofta e numai sădită, nu şi înrădăcinată în noi înşine. De aceea şi dumnezeiescul Pavel a numit-o lege a păcatului, care locuieşte în mădularele trupului (cf. Rom. 7, 23).
Iar desfătările şi plăcerile care se află în afară şi se strecoară de acolo în noi sunt cele percepute prin ochi. Căci prin ochi sunt admirate bogăţiile, veşmintele luxoase şi cele de care se alipesc unii, ca şi când acelea le-ar procura cea mai dulce mulţumire, şi le acordă o înaltă preţuire. Aşadar, via şi smochinul sunt tipul desfătării şi dezmierdării ce ne vin din afară, arătând totodată,
43
în mod fin, atât vremelnicia şi vestejirea grabnică a lucrurilor din lume, cât şi amestecul de dulceaţă şi întuneric din ele. Fiindcă toată dezmierdarea lumească e dulce la început, dar întunecă foarte şi îmbată cumplit pe cel ce a primit-o31. Iar fântâna e chip al pornirilor spre plăcere sădite în noi, fiindcă acestea nu pătrund din afară, ca acelea (amintite mai sus, n.ed.), ci izvorăsc în noi, ţâşnind din trupul însuşi.
Deci puterile rele ne făgăduiesc împărtăşirea liberă şi folosirea largă de toate plăcerile din noi şi din afara noastră, dacă acceptăm să părăsim înfrânarea ca pe o cetate sfântă şi neclătinată, pentru a merge la împăratul Babilonului, care e tipul Satanei32. Deci Rabsasis a făgăduit celor ce vor veni la babilonieni că le va îngădui şi le va da plăcerea de moment. Aceia însă nu s-au lăsat înduplecaţi, cugetând cu dreptate că voinţei de a alege
31 Dulceaţa de moment, întunericul care acoperă sensul existenţei şi slăbirea voinţei sau robia sunt cele trei caracteristici ale vieţii care se rezumă la căutarea plăcerilor. Toate la un loc pun pe om într-o stare de beţie, de lipsire de libertate. Dimpotrivă, stârnirea în bine e una cu întărirea în libertate în legătură cu Dumnezeu prin gândirea înţeleaptă, cu întărirea spiritului (a minţii). La Hristos, biruirea morţii prin înviere nu este decât copleşirea trupului de spiritul întărit de prezenţa în el a lui Dumnezeu. De altfel, chiar organizarea materiei în trup la naştere se face de suflet, susţinut de lucrarea lui Dumnezeu. În suflet sunt date toate trăsăturile personale care se prelungesc în organele şi funcţiile trupului. Prin trup, sufletul îşi trăieşte în mod unitar complexitatea. Aşa cum trupul e o unitate în multiplicitate, aşa este şi sufletul. Dar sufletul îşi actualizează unitatea lui complexă în trup şi, la moartea trupului, rămâne impregnat de acea unitate.
32 Dezordinea şi lipsa de sens aduse în noi de viaţa consumată în plăceri sunt un adevărat Babilon sau haos, în care ne atrage Satana, împăratul haosului şi al lipsei de sens.
44
cele lumeşti îi urmează numaidecât căderea în robia fără voie, în starea de prizonier.
PALADIE: Drept ai spus, dar, te rog, spune-mi care e urmarea din pricina acestora?
CHIRIL: Care să fie alta, decât cea contrară celei dintâi şi de la început? Căci, înclinând prin pornirea voii noastre spre voinţa de a vieţui ruşinos33 şi respingând frumuseţea vieţuirii nepătate, mintea a decăzut, a ajuns fără de cinste şi roabă, cugetând numai cele de pe pământ şi afundându-ne cu totul în plăcerile cărnii. De aceea ne-a şi lăsat Dumnezeu să ne rostogolim într-o vieţuire netrebnică.
PALADIE: Deci e necesar să ne întoarcem la virtute?
CHIRIL: Fără zăbavă, prietene, nemaiiubind viaţa din lume, potrivit cu ceea ce s-a spus drept prin glasul lui Pavel: „Căci voi aţi murit şi viaţa voastră e ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3, 3), ci însetând mai mult după înscrierea în ceruri şi făcându-ne patrie şi cetate pe cea de Sus şi strigând cu putere lui Dumnezeu: „Iartă-mă, că trecător sunt eu pe pământ şi străin ca toţi părinţii mei” (Ps. 38,17). Fiindcă cel ce umblă pe pământ, dar are vieţuirea în ceruri, se arată cu adevărat trecător şi străin din înseşi lucrările lui. De aceea învăţăcelul Mântuitorului ne
33 Pornirea cărnii spre plăceri se manifestă şi ea ca o voie. Ea atrage de partea ei întreaga voinţă a fiinţei noastre. Totuşi nu aceasta este voia noastră adevărată, pentru că fiinţa noastră care se manifestă prin ea nu este cea adevărată, totul fiind în noi falsificat. Dar sub fiinţa şi voinţa falsificate persistă totuşi, ca potenţe, fiinţa şi voinţa noastră autentice, în voinţa noastră încăpăţânată de a satisface plăcerile cărnii este o mare doză de slăbiciune. Ne facem din slăbiciune un titlu de mândrie, ne-o însuşim cu voia, ne afirmăm robia ca stare a voinţei.
45
porunceşte să avem şi noi această însuşire slăvită, zicând aşa: „Iubiţilor, vă îndemn ca pe nişte străini şi călători aici pe pământ, să vă feriţi de poftele cele trupeşti, care se războiesc împotriva sufletului” (2 Petru 2,11).
PALADIE: Dar oare ajunge, pentru dobândirea virtuţii, această dispoziţie de a sfârşi cu poftele trupeşti?
CHIRIL: Mai trebuie să se adauge înţelepţeşte şi cele ale celeilalte curăţii, adică ale celei duhovniceşti, fiindcă s-a scris: „Largă este porunca ta foarte” (Ps. 118, 96). Oare întinăciunea din noi nu este îndoită: a sufletului şi a trupului? Socotesc deci, şi pe drept cuvânt, că celor ce obişnuiesc să ne întineze trebuie să le opunem după aceea, ca egale în putere şi în lucrare, pe cele ce obişnuiesc să ne cureţe.
PALADIE: Drept ai grăit.
CHIRIL: Deci precum pata este îndoită, sufletească şi trupească, aşa şi curăţirea se cuvine să fie îndoită: sufletească şi trupească. Dar celor alipiţi de viaţa din lume nu le-ar fi greu să vadă că e un lucru folositor să o socotească trecătoare, dacă ar voi să ia ca chip al ei pe cea de la care a fost îndepărtat Avraam, către care Dumnezeu a spus: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău, şi mergi în ţara pe care ţi-o voi arăta. Şi te voi face popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi binecuvântat. Şi voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta pe tine şi pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi vor fi binecuvântate în tine toate seminţiile pământului” (Fac. 12,1-3). Înţelegi că Cel ce l-a chemat i-a poruncit să plece nu numai din ţară şi din casă, ci şi din rudenia şi din casa tatălui său, ca să vină în ţara pe care i-a arătat-o?
PALADIE: Dar ce înseamnă aceasta?
46
CHIRIL: Oare nu e limpede că, atunci când Dumnezeu cheamă să I se urmeze printr-o viaţă duhovnicească şi voieşte ca cei pe care i-a ales să fie cinstiţi să iasă din vieţuirea lumească, adică din viaţa în plăceri şi pofte trupeşti, este o nebunie totală să se socotească ceva maibun ca aceasta? Fiindcă atunci trebuie socotite ca nimic şipatria şi neamul şi casa tatălui şi avuţia cea pământească. De aceea şi Mântuitorul ne-a chemat spre aceeaşi bărbăţie, zicând: „Cel ce iubeşte pe tatăl sau pe mama sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cel ce iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cel ce nu-şi ia crucea sa ca să-Mi urmeze Mie nu este vrednic de Mine”(Matei 10, 37-38), şi a adăugat: „Şi tot cel ce a lăsat fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, va lua înmulţit şi va moşteni viaţa veşnică” (Matei 19, 29). Oare nu vei recunoaşte că fapta tăriei supreme în Hristos, adică a bărbăţiei luminoase şi pline de virtute, este cea care socoteşte cele de aici ca nimic, iar a urma lui Hristos ca un lucru de mare preţ?
PALADIE: Fără îndoială! Fiindcă de la nădejdea cea preabună şi de la bucuria cea întru Hristos au căzut cei care, chemaţi fiind la nuntă, au refuzat să vină, unul dintre ei spunând: „Mi-am luat femeie şi nu pot să vin”(Luca 14, 20), iar altul spunând că şi-a cumpărat un pământ, deci au socotit cele vremelnice mai bune decât chemarea.
CHIRIL: Foarte bine, Paladie. Ne bucuri spunând cele ce se cuvin şi arătând uşurinţa de a învăţa, luându-ne-o înainte în înţelegerea finalităţii cuvântului. Observă deci că celor ce urmează lui Dumnezeu desăvârşit în toate, socotind cele ale trupului şi plăcerea lumească mai prejos de nădejdea în El, li se hărăzeşte în mod sigur împărtăşirea
47
bogată a binecuvântării de Sus, fiindcă zice către Avraam: „Şi te voi face popor mare şi te voi binecuvânta” şi cele împreună cu acestea. Vezi, aşadar, ce mulţime de bunătăţi duhovniceşti a câştigat?
Dar merită să vedem şi în ce mod se desparte Avraam de ţara sa: „A luat, zice, pe Sarai, femeia sa, şi pe Lot, fiul fratelui său, şi toate averile ce le agonisiseră, şi toţi oamenii pe care îi aveau în Haran. Şi au ieşit să meargă în ţara Canaanului şi au ajuns în Canaan. Apoi a străbătut Avram ţara aceasta de-a lungul până la locul numit Sichem, până la stejarul cel înalt (Mamvri)” (Fac. 12, 5-6).
A ieşit deci din Haran cu tot neamul şi cu toată casa, nelăsând nicio rămăşiţă a sa în el, şi a alergat din toată inima spre ţara Canaanului, pe care i-a arătat-o Dumnezeu. Apoi străbate ţara de-a lungul şi vine la locul cel înalt, fiindcă cel ce s-a hotărât să urmeze poruncilor dumnezeieşti şi să învrednicească de cea mai mare atenţie chemarea de Sus trebuie să iasă întreg, cu totul adică, din viaţa ce se cheltuieşte în plăcerile lumeşti şi aceasta cu tot neamul, nelăsând nicio rămăşiţă a cugetării sale în cele în care se afla. Se desparte astfel în chip drept de acelea şi străbate ţara, căci a fost chemat de Dumnezeu ca, aşa cum scrie fericitul Pavel, să poată înţelege împreună cu toţi sfinţii care este lăţimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea tainei lui Hristos (cf. Efes. 3,5 şi 18). Şi urcă spre ţara înaltă, adică spre deprinderea în virtuţi, care e aşezată sus şi nu are din nicio parte vreo povârnire spre plăcerea trupească. Iar ajuns aici, ce bine dobândeşte? Vom afla iarăşi din Sfintele Scripturi: „S-a arătat, zice, Domnul lui Avram şi i-a zis: «Seminţiei tale voi da pământul în care pribegeşti acum»” (Fac. 17,1, 8). Şi a zidit Avraam acolo un altar Domnului, Care Se arătase lui.
48
Cât încă petrecea în pământul patriei sale şi nu se mutase încă în ţara sfântă, i se dăduse numai vestirea că trebuie să se mute în altă ţară şi să nu se mai gândească la a sa. Dar, după ce a venit în ţara Canaanului cu toată casa şi cu toate lucrurile şi s-a urcat spre ţara înaltă, i s-a dat harul vederii lui Dumnezeu şi siguranţa nădejdii în tăria libertăţii, şi i s-a îngăduit în sfârşit să ridice un altar.
Deci şi noi, dintr-o raţiune asemănătoare, dacă vom stărui în lume şi în plăcerile ei preaurâte, nu vom avea parte de niciun har de la Dumnezeu. Dar dacă, chemaţi fiind, ascultăm de legile dumnezeieşti şi ne ridicăm la iubirea şi împlinirea din inimă a tot ce e bun, ca la o ţară înaltă, Dumnezeu revarsă în noi cunoştinţa slavei Sale şi ne făgăduieşte nădejdea neclătinată. Şi aşa, face mintea noastră plină de vigoare, ca să putem aduce jertfe duhovniceşti (cf. 1 Petru 2, 5) şi să ne facem lui Dumnezeu Tatăl buna mireasmă a lui Hristos, după cum s-a scris (cf. 2 Cor. 2, 15), înfăţişând lui Dumnezeu ca jertfă vie şi bineplăcută însuşi trupul nostru (cf. Rom. 12, 1), adică slujirea raţională (cuvântătoare) şi în duh, bineprimită la Dumnezeu34.
PALADIE: Deci se cuvine să ne mutăm la cele bune, despărţindu-ne de cele ruşinoase, să îmbrăţişăm cu bucurie chemarea de Sus şi să ne placă tot mai mult să petrecem în cele care sunt lăudate de lege şi se bucură la Dumnezeu de cea mai bună aprobare. Fiindcă, dacă vom căuta să mergem îndărăt şi vom tânji după ceva din cele ce pricinuiesc nedreptate, nu vom scăpa de vină.
34 Capacitatea de jertfă nu o dobândim îndată ce am scăpat din robia păcatului, ci după ce ne-am ridicat mintea la cele înalte şi am câştigat o neclintire în acelea.
49
CHIRIL: Desigur că nu, Paladie, căci e foarte primejdios ca cineva să voiască a se îmbolnăvi iarăşi de cele decare s-a despărţit, căci pentru cei ce s-au desprins odată din petrecerea lumească, prin puterea lui Dumnezeu, e periculos chiar şi numai să privească la aceea şi să recheme greşelile în amintire, îngăduind minţii iubirea lor. De aceea, dumnezeiescul psalmist se ruga, zicând: „întoarce ochii mei, ca să nu vadă deşertăciunea” (Ps. 118, 37), pentru că deşertăciune cu adevărat este atracţia lumii acesteia şi deşartă e plăcerea celor vremelnice, putându-se înţelege cu uşurinţă că se cuvine ca cel ce şi-a ales să păşească drept cu adevărat să se despartă şi să se îndepărteze, ba chiar să ocolească şi privirea lor cu plăcere.
PALADIE: De unde spui aceasta?
CHIRIL: Locuitorii Sodomei, înfierbântaţi sălbatic spre plăcerile contrare firii şi dispreţuind legea însoţirii, care fusese rânduită spre naşterea de prunci, stârniţi de înfăţişările bărbaţilor şi ajungând până la cele mai scelerate fapte, au provocat mânia Făcătorului şi L-au silit, aşazicând, să păşească la pedepsirea lor, în ciuda iubirii Sale de oameni. Deci, fiindcă era la uşă timpul când trebuiau să pătimească, întrucât se cheltuise îngăduinţa cu privire la ei, au intrat în Sodoma cei ce aveau să împlinească aceasta35, căci s-a scris aşa: „Au venit doi îngeri în Sodoma seara, şi Lot şedea la poarta Sodomei. Văzându-i, Lot s-a sculat întru întâmpinarea lor şi s-a închinat cu faţa la pământ şi a zis:
35 Cei ce şi-au revenit din păcat, dar pe urmă au căzut iarăşi în păcate, ba chiar în unele şi mai grele, manifestând o tocire faţă de rău şi o slăbire de nevindecat a voinţei, vor suferi osânda finală a lui Dumnezeu sau moartea, cum s-a întâmplat cu cei din Sodoma. Cu ei Dumnezeu nu mai poate face nimic.
50
«Stăpânii mei, abateţi-vă la casa slugii voastre şi vă descingeţi şi spălaţi picioarele voastre şi, făcându-se ziuă, veţi merge în calea voastră». Şi aceia au zis: «Nu, ci vom rămâne în uliţă». Şi îi silea pe ei şi s-au abătut la el şi au intrat în casa lui. Şi le-a pregătit lor băutură şi le-a copt lor azime şi au mâncat” (Fac. 19,1-3).
Lot, ca unul ce era din sângele lui Avraam şi crescut în legile dreptăţii şi arăta toată grija şi evlavia faţă de Dumnezeu, era locuitor vremelnic în Sodoma, deci era străin şi după neam şi după purtare, „Căci ce părtăşie are lumina cu întunericul? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?” (2 Cor. 6, 14). Dispreţuind aşadar patimile localnicilor şi urmându-şi drumul obişnuit al vieţii, stăruia în silinţele lui şi cinstea cât mai mult legea ospeţiei. Astfel, şezând la intrarea cetăţii, primea cu bunăvoinţă pe cei ce intrau în ea, ştiind că acesta este un lucru plăcut lui Dumnezeu. De aceea, când vin cei ce aveau să aducă pedeapsă asupra celor înfierbântaţi în chip neînfrânat spre fapte ruşinoase, aleargă cu grabă înaintea lor (erau doi îngeri) şi prin salutarea sa le dă dovada limpede a bunătăţii ce-i era proprie, fiindcă se închină cu faţa la pământ şi-i îmbie să vină acasă la el şi să se bucure de legea iubirii. Iar aceştia zic: „Nu, ci vom rămâne în uliţă”, arătând prin aceasta că sunt străini şi fără sălaş şi stârnind, socotesc, spre o şi mai mare stăruinţă pe cel ce voieşte să fie iubitor de străini, ba dând să se înţeleagă într-un mod fin că nu s-ar cuveni să fie lăsaţi lipsiţi de sălaş şi părăsiţi la răspântii. L-au îndemnat să facă din refuzul lor un motiv şi mai mare pentru poftire şi dreptul, înţelegând aceasta, îi aduce în casă, le pune înainte azime şi pâini şi le pregăteşte băutură. Acestea face dreptul.
Sodomiţii însă, bolind de o poftă neacoperită şi urâtă, înconjoară fără respect căsuţa dreptului şi, căzând într-o
51
neruşinare dusă la culme, cereau să fie lăsaţi să săvârşească cu oaspeţii cele obişnuite lor. Astfel, voiau să-i batjocorească prin pofta cea contrară firii pe cei pe care ar fi trebuit să-i trateze ca pe oaspeţi. Iar pe Lot, care încerca să-i împiedice de la nişte fapte atât de sălbatice şi de murdare, l-ar fi făcut să sufere aceleaşi, dacă n-ar fi fost de faţă aceia ca să-l scape: „Iar bărbaţii, întinzându-şi mâinile, zice, traseră pe Lot la ei în casă şi închiseră uşa casei. Iar pe bărbaţii ce se aflau în uşa casei i-au lovit cu pierderea vederii de la cel mai mic până la cel mai mare, şi aceia au ostenit căutând uşa” (Fac. 19,10-11). Dar ajutorul pe care i l-au dat nu s-a mărginit numai la aceasta, fiindcă mai este scris: „Iar când s-a făcut dimineaţă, l-au zorit îngerii pe Lot, zicând: «Scoală-te, ia pe femeia ta şi pe fetele ce le ai şi ieşi, ca să nu pieri şi tu împreună cu fărădelegile cetăţii». Şi ei s-au tulburat şi i-au apucat îngerii de mână pe el şi pe femeia lui şi pe cele două fiice ale lui, pentru că s-a îndurat de ei Domnul” (Fac. 19,15-16).
Aceasta să-ţi fie dovadă foarte limpede că noi nu suntem stârniţi numai prin cuvinte şi prin îndemnuri date minţii să ne îndepărtăm de păcat, ci Dumnezeu, Mântuitorul tuturor, coboară până la atâta bunătate faţă de noi, încât ne procură un ajutor şi cu fapta, după cuvântul: „Ai ţinut mâna mea cea dreaptă şi cu sfatul Tău m-ai povăţuit pe mine” (Ps. 72, 23). Căci, din pricină că firea oamenilor nu e prea tare, nici nu are destulă putere ca să se poată izbăvi de păcat, îi ajută la aceasta Dumnezeu. Şi spre aceasta îi dăruieşte un har îndoit: o convinge prin îndemnuri şi alege mijloace de ajutorare ce o ridică deasupra patimii care o tiranizează în acel moment36. Poţi vedea însă cu adevărat
36 Aici se vede confirmată învăţătura despre energiile necreate ale lui Dumnezeu. Din Sine, Dumnezeu nu comunică numai o putere pe care omul o foloseşte cum vrea, ci îi imprimă de fiecare dată şi o direcţie de mişcare prin puterea Sa. Îl ajută pe om să se mişte spre o anumită ţintă bună, dar numai dacă omul primeşte (acceptă) acest ajutor, adică insuflarea dată cugetării lui (sfatul povăţuitor). Prin puterea aceasta omul este eliberat de puterea patimii care-l mână spre rău, dar numai dacă pune şi dorinţa sa de a se elibera.
52
şi că sunt cu totul puţini cei ce se sârguiesc pentru dreptate şi sunt foarte rari oamenii buni. Fiindcă s-a scris că e greu să găseşti un bărbat credincios (cf. Pilde 20, 6), însă unul ca acesta e ales şi învrednicit în mod statornic de ocrotirea de Sus, fiindcă, deşi e amestecat între ceilalţi în lume, nu suferă nicio pagubă din pricina aceasta. Va fi cules ca crinul dintre spini şi, cum spun sfinţii, nu va pieri dreptul cu cei necredincioşi.
PALADIE: Aşadar, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi prin ajutorul sfinţilor, ne curăţim şi de domnia răutăţii şi nu ne vom afla nicidecum supuşi pedepselor celui rău, crezând lui Dumnezeu, Care a strigat printr-unul din prorocii Săi: „Aşa zice Domnul, Ziditorul tău, Iacove, şi Creatorul tău, Israele: «Nu te teme, căci Eu te-am răscumpărat şi te-am chemat pe nume»” (Is. 43,1).
CHIRIL: Oare, faptul că Lot a fost prins de mâna îngerilor nu-L arată pe Dumnezeu cel atotputernic ca sprijinitor al sfinţilor?, fiindcă îngerii sunt chipurile lui Dumnezeu. Prima oară, la Avraam, la stejarul din Mamvri, au venit trei, iar a doua oară, la Sodoma, au venit doi: „Pentru că Tatăl nu judecă pe nimeni”, după cuvântul Mântuitorului, căci „toată judecata a dat-o Fiului”(Ioan 5,22), cu Care este în mod natural şi Sfântul Duh37.
37 Fiul cu Duhul sunt trimişi în lume spre izbăvirea celor ce voiesc să-I primească, sau să Le primească îndemnul şi ajutorul asemenea lui Lot, şi să-i judece pe cei ce îşi bat joc de Ei, sau de îndemnurile Lor curate.
53
PALADIE: Foarte bine judeci. Dar să vedem, dacă vrei, cele ce urmează.
CHIRIL: Fără zăbavă voi grăi. „Şi, zice, când îl scoteau pe el afară, au zis: «Mântuieşte-ţi sufletul, să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în vreun loc dimprejur. Mântuieşte-l în munte, ca nu cumva să fii prins împreună cu ei» (Fac. 19, 17). Prin cuvintele: „Mântuieşte-ţi sufletul” socotesc că s-a zis: „Păstrează-te curat! Nu te face părtaş la păcate străine!” (1 Tim. 5, 22), şi biruieşte piedicile din lume, pentru că lumea întreagă nu preţuieşte cât sufletul: „Căci ce va folosi omului de va dobândi lumea întreagă, iar sufletul său şi-l va pierde?”(Matei 16, 26). Iar spunându-i că trebuie să păşească înainte fără să se întoarcă, ne-a arătat, poate, că trebuie să avem grijă ca nu cumva, prin întoarcerile la păcătoşenie, să începem a cugeta iarăşi aceleaşi cu cei ce au căzut, din pricina neînfrânării, sub pedeapsa focului: „Căci nimeni, punând mâna pe plug şi întorcându-se înapoi, nue potrivit pentru împărăţia cerurilor”(Luca 9, 62). Trebuie apoi să ne aţinem pe calea mântuirii, neabătându-ne într-o parte sau în alta şi nelăsându-ne mintea să se prindă, uşuratică şi săltăreaţă, de toate nălucirile deşarte ale poftelor lumeşti, ci s-o păstrăm în întregime veghetoare (nesomnoroasă) şi preocupată pururea să vadă drumul cel drept. Apoi, voi spune un lucru încă şi mai mare: îngerul nu zice numai că el trebuie să păşească înainte fără să se întoarcă, ci mai adaugă cu folos: „Să nu te opreşti în vreun loc dimprejur. Mântuieşte-te în munte, ca să nu fii prins împreună cu ei”.
PALADIE: Şi ce vrea să spună prin cuvintele: „Să nu te opreşti în vreun loc dimprejur”?
CHIRIL: Că este primejdios şi păgubitor să te umpli de rău, din pricina leneviei şi moleşelii.
54
PALADIE: Spune cum.
CHIRIL: Cuvântul prorocesc a spus: „Vai de cei ce faceţi lucrul Domnului fără grijă!” (Ier. 47, 10), iar dumnezeiescul Pavel zice: „Alergaţi ca să luaţi!” (1 Cor. 9, 24). Căci atunci când nu voieşti să te îndepărtezi cu putere şi cu sârguinţă de la cele rele, ci mintea se rupe cu anevoie de cele vechi şi se desparte cu neplăcere de orice păcat, şi, pe de altă parte, se întoarce cu greutate spre ceea ce-i este de folos, nu faci nimic altceva decât te opreşti, cu toate că din împrejmuirea păcatului ar trebui să ieşi repede. Fiindcă se poate întâmpla ca, tot stând pe gânduri şi codindu-ne, să cădem sub pedeapsă înainte de a ieşi din hotarele răului, înainte de a ne fi curăţit pata, înainte de a ne fi spălat întinăciunea pătrunsă în suflet prin vechea nepăsare, înainte de a ne fi descărcat povara păcatelor, de a fi luat jugul mântuitor şi de a ne fi odihnit prin Hristos. Deci foarte bine se porunceşte: „Să nu te opreşti în împrejurimi”, adică să nu fii prins zăbovind în păcat în niciun fel, ci urcă mai degrabă, ca pe un munte, spre o viaţă înaltă şi frumoasă, care nu are nimic josnic, ci se distinge printr-o virtute înaltă, ridicată, eliberată de cugetul coborât, adică pământesc şi trupesc38, fiindcă s-a scris: „Cei puternici ai lui Dumnezeu s-au înălţat foarte” (Ps. 46, 9). Iar cel mai ridicat peste cele pământeşti este cugetul sfânt. „Şi puii vulturului zboară la înălţime”, după cum s-a scris, fiindcă au, ca într-un munte, petrecerea lor în cer şi-şi fac patrie pe cea de Sus.
38 Cine nu s-a rupt cu totul de păcat de la primul îndemn, ci mai şovăie, se obişnuieşte să nu se rupă niciodată de el cu hotărâre. Viaţa curată este o viaţă înaltă, care calcă peste pornirile inferioare şi caută spre Dumnezeu, Cel de Sus. Este josnic cel ce face răul, cel ce nu se poate ridica din el.
55
PALADIE: Aşadar, dacă muntele inteligibil (duhovnicesc) este viaţa întru sfinţenie şi înalta vieţuire e desprinsă de cele pământeşti; dimpotrivă, vieţuirea care se scufundă în necurăţie şi în cele pământeşti, din iubire faţă de păcat, trebuie înţeleasă ca o viaţă de jos.
CHIRIL: Bine zici! Aceasta o arată foarte bine cuvântul nostru, dar te vei minuna şi de ceea ce urmează.
PALADIE: Ce anume?
CHIRIL: Fericitul înger i-a spus lui Lot că trebuie să fugă fără întârziere, fără să-şi întoarcă privirea înapoi, şi să urce la munte. Iar acela îl ruga: „«Te rog, Doamne, fiindcă a aflat sluga Ta milă înaintea Ta şi ai mărit dreptatea Ta, pe care o faci cu mine ca să fie viu sufletul meu, că eu nu voi putea să scap în munte, ca să nu mă cuprindă relele şi să mor. Cetatea aceasta este aproape, şi acolo mă voi mântui. Ea e mică şi-mi voi scăpa acolo viaţa prin Tine.» Şi i-a zis îngerul: «Iată, m-am minunat de faţa ta şi de cuvântul acesta, să nu pierd cetatea de care ai grăit. Grăbeşte-te, aşadar, să scapi acolo; căci nu voi putea să fac nimic până ce nu vei intra acolo!» Pentru aceea s-a chemat numele cetăţii aceleia Sigor. Când soarele s-a ridicat deasupra pământului, Lot a intrat în Sigor” (Fac. 19,18-22).
PALADIE: Aş vrea să mă înveţi, ca unul ce ştii bine, care este pentru noi folosul din acestea?
CHIRIL: Tu, care te-ai ocupat mult cu învăţătura despre acestea, oare nu înţelegi că cei ce s-au desprins de curând de păcate şi şi-au dat seama că trebuie să meargă pe drumul mântuirii nu pot câştiga virtutea îndată, de la primele încercări, şi nu îşi pot face dintr-odată voinţa neclintită? Căci nu poate ajunge cineva uşor la vieţuirea înaltă, nici nu se poate îndepărta uşor de patimile care au crescut împreună cu el, ci va scăpa de ele cu încetul, dacă
56
stăruie în râvna pentru cele bune şi în silinţele de la început; dar nu va ajunge dintr-odată la înălţime, sau departe. Se va muta, ca într-o ţară, la o viaţă de laudă, dar care încă nu a primit slava înaltă şi vestită. Aceasta era pedagogia Legii, care călăuzea la începuturile vieţii preafrumoase şi bune, fiindcă s-a scris că începutul vieţuirii bune este a face „drepte cărările(Matei 3,3)
Căci aşa cum, la început, celor ce se străduiesc pentru cunoştinţă şi se doresc după contemplaţia tainică li se potriveşte şi li se cuvine cel mai mult învăţătura catehezei, iar celor ce aleargă spre starea bărbatului desăvârşit şi spre măsura vârstei plinătăţii lui Hristos (cf. Efes. 4,13) li se potriveşte hrana mai tare, adică învăţătura despre cele mai înalte, deci tot parcursul studiului dogmatic, aşa şi aici, adică în silinţele de îndreptare a moravurilor şi a purtărilor, nu e cu putinţă să sară vreunii îndată la ceea ce e fără pată, adică la vieţuirea mai presus de fire şi de cuvânt. Ci se cuvine ca, începând de la lucruri mici şi măsurate, să se înainteze pe încetul şi să se fugă mai întâi, ca într-o cetate mică şi vecină cu muntele înalt, într-o vieţuire mai de jos şi mai modestă decât cea ridicată la înălţime şi mai presus de toate. Dreptul Lot este chipul (tipul) celor dintr-o astfel de stare, căci cere să nu urce îndată la munte, ci să rămână în mica cetate Sigor.
Dar, oare, adeseori, nu vedem şi în propovăduirea evanghelică asemenea îndrumări date celor ce cred? Astfel, fericitul Pavel zice într-o epistolă: „Bine este omului să nu se atingă de femeie. Dar, din pricina desfrănării, fiecare să-şi aibă femeia lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei […]. Aceasta o spun ca un sfat, nu ca o poruncă […]. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul său: unul aşa, iar altul într-altfel” (1 Cor. 7,1-2,6-7). Deci
57
ne-a arătat treapta supremă a înfrânării ca pe un munte, zicând: „Bine este omului să nu se atingă de femeie”, dar ne-a lăsat să rămânem în mica cetate Sigor, adică în vieţuirea aflată mai jos de cea desăvârşită, îngăduind însoţirea numai cu femeia proprie. Pământul cel bun, a spus Mântuitorul, va da roade: unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci. De asemenea, şi talanţii nu i-a împărţit cu aceeaşi măsură, ci a dat unuia cinci, altuia doi, celuilalt unul. Prin aceasta a arătat, cred, inegalitatea puterilor, împărţind fiecăruia potrivit înţelepciunii Sale dumnezeieşti. Deoarece, aşa cum am spus adineaori, „Fiecare are de la Dumnezeu darul său, unul aşa, iar altul într-alt fel”.
PALADIE: Bine zici!
CHIRIL: Deci fericitul înger îl lasă să rămână în Sigor (Ţoar). „Iată, zice, m-am minunat de faţa ta şi de cuvântul tău, ca să nu stric cetatea de care ai grăit. Grăbeşte-te, aşadar, să scapi acolo”. Apoi se zice: „Când soarele s-a arătat deasupra pământului, Lot a intrat în Sigor”. Te vei minuna, prietene, când vei afla şi înţelesul acestora: „m-am minunat de faţa ta, ca să nu stric cetatea de care ai grăit”. Nu este după voia lui Dumnezeu vieţuirea care nu stăruie desăvârşit în virtute şi e dispreţuit şi nu departe de osândă cel ce se lasă biruit de vreo patimă. Dar îngăduie aceasta din iubire de oameni şi, mărginindu-se la ceea ce e cu putinţă firii la început, porunceşte să se salveze cei care încă şovăie spre cele bune şi n-au străbătut cu totul calea spre ieşirea din viaţa vinovată. Dar nici cei ce ajung la această treaptă şi pătrund în această stare nu-şi pot face intrarea în aceea fără lumina dumnezeiască şi făclia de Sus, căci „s-a arătat, zice, soarele” şi „Lot a intrat în Sigor”.
PALADIE: Ai spus cele cu totul cuvenite.
58
CHIRIL: Deci, îngăduindu-i Dumnezeu, Lot intră în cetatea cea mică. Dar femeia, care îi urma şi fugea împreună cu el, s-a dovedit slabă şi spre acest lucru, „Căci s-a uitat înapoi şi s-a făcut stâlp de sare” (Fac. 19, 26).
Observă că mintea bărbătească, viguroasă, deşi încă n-a ajuns în mod desăvârşit la ceea ce e plăcut lui Dumnezeu, a început să dobândească virtutea, iar deprinderile raţiunilor şi le preface pe încetul în ceea ce e mai bun. Dar mintea slabă şi nebărbătească, al cărei tip e femeia, se face tot mai netrebnică prin întoarcerile la păcat. Căci aceasta cred că arată prefacerea femeii în stâlp de sare,
care e simbolul simţirii ce se usucă şi al minţii ce tinde săse întoarcă la idioţenie şi a ajuns până la ultima nesimţire. Iar că sarea stricată nu mai e în stare de nimic, a spus-o însuşi Mântuitorul, fiindcă, devenind cu totul netrebuincioasă, ea va fi aruncată afară şi călcată de picioarele oamenilor (cf. Matei 5,13).
Deci femeia s-a prefăcut în stâlp de sare, iar Lot nu a mers mai departe, căci s-a scris: „S-a suit Lot din Sigor, şi s-au aşezat în munte el şi cele două fiice ale lui. Căci se temea să locuiască în Sigor şi locuia într-o peşteră împreună cu cele două fiice” (Fac. 19,39), fiindcă mintea înaintează ca pe nişte trepte spre ceea ce este desăvârşit şi urcă încet spre ceea ce, la început, nu era în stare să facă. Înaintează şi urcă spre ceea ce-i mai bun39, sprijinindu-se pe buna chibzuială şi pe bărbăţia duhovnicească, întocmai ca pe nişte fiice ale
39 Omul este făcut să-şi întărească duhul treptat în raport cu materia din trup şi din lume. Aceasta îi sporeşte viaţa duhovnicească, la care participă şi trupul, pe care îl pregăteşte spre înviere prin copleşirea lui de duhul. În trupul înduhovnicit, toate funcţiile sale se manifestă într-un mod superior, dar concret.
59
sale, lăsând jos (lepădând) voluptatea şi moleşeala nebărbătească, al căror chip (tip) este femeia. Îşi fac locuinţa într-un munte şi într-o peşteră, muntele însemnând înălţimea vigorii duhovniceşti, iar peştera, fermitatea şi trăinicia vieţuirii în virtute40, deoarece despre bărbaţii buni s-a scris: „Cel ce umblă întru dreptate, cel ce grăieşte cuvinte drepte, cel ce urăşte nelegiuirea şi nedreptatea şi-şi fereşte mâinile de daruri41, cel ce îşi astupă urechile ca să nu audă judecata de sânge, cel ce îşi închide ochii ca să nu vadă nedreptate, acela va locui în peşteră înaltă din piatră tare” (Is. 33, 15-16). Dar locul acesta poate avea şi o altă tâlcuire acceptabilă. Hristos este Piatra, datorită tăriei şi incompatibilităţii Fiinţei supreme. Iar prin peştera aflată în Hristos se poate înţelege Biserica acoperământul binecredincioşilor, adăpostul sfinţilor, în care locuiesc drepţii şi toţi cei ce scapă de pedeapsa prin foc42.
PALADIE: Foarte frumos e cuvântul. Dar aş voi ca explicaţia să treacă şi la alte pilde, deoarece socotesc că dorinţa de a cunoaşte îmbelşugat ceea ce aduce folos este mai de preţ decât orice altceva.
CHIRIL: Vorbeşti cum se cuvine, Paladie. De fapt, ceea ce spui e fructul cugetării celei mai sârguincioase. Iar cuvântul nostru va birui orice lene, dacă nu vom socoti să păstrăm cu nepăsare tăcerea în privinţa istorisirilor celor
40 Cu cât omul experiază o viaţă duhovnicească mai înaltă, cu atât trăieşte mai concentrat în sine însuşi.
41 De corupţie.
42Cei adunaţi în Hristos nu mai văd cele ale lumii ca ispite. Ei sunt concentraţi în Hristos şi această adunare a lor în Hristos constituie Biserica. Cei ce nu se află în Biserică nu se află în Hristos, pentru că în Hristos nu se află cineva decât dacă doreşte să fie adunaţi în El şi ceilalţi credincioşi. Deci, cine crede că e singur în Hristos nu e în Biserică, nu este cu adevărat în Hristos.
60
atât de minunate şi de scumpe, tăcere pe care vrem să ne-o impunem când nu trebuie.
Aşadar, pe cât putem, trebuie să ne desprindem pentru totdeauna şi în întregime de legătura şi de părtăşia cu cele rele, căci nu ne e cu putinţă să privim spre virtute decât în acest mod.
Aceste două lucruri le vom înţelege fără osteneală, de vom pătrunde cât mai mult cu ochii minţii în cele ce s-au petrecut cu dumnezeiescul Avraam şi în cele ce s-au săvârşit mai presus de cuvânt la ieşirea fiilor lui Israel, în vremea când îi stăpâneau egiptenii, când au rupt lanţurile lor.
PALADIE: Spune-le deci pe rând, una câte una. Precum ştii, de vei voi să faci aceasta, ne vei bucura din belşug.
CHIRIL: Spuneam, aşadar, că, silit de foametea de nesuferit şi de lipsa celor trebuincioase, dumnezeiescul Avraam a coborât în Egipt nu de voie, ci supunându-se trebuinţelor. Fiind străin şi venit de aiurea, a fost supus la supărări şi silnicii de Faraon, care voia să batjocorească pe soţia lui, fiind aprins de plăcerile neînfrânate spre fapte de ruşine. Dar Dumnezeu nu l-a lăsat să-şi ducă acest gând la îndeplinire, „Căci l-a lovit pe Faraon cu certări mari pentru Sarai, femeia lui Avram” (Fac. 12, 17). Faraon este icoana şi tipul desfrânării diavoleşti, fiindcă scopul şi strădania cea mai mare a aceluia sunt să strecoare şi în minţile sfinţilor seminţele desfrânării aflate în el, ca să le primească şi să rodească şi în ei cele iubite şi plăcute lui. Iar acestea socotesc că sunt treptele păcatului de multe feluri şi, mai târziu, oricine e prins de acela se supune aceluia fără să vrea, căci firea noastră este mărturie de slăbiciune. Dar nu îngăduie Dumnezeu căderea sfinţilor, ci opreşte în oarecare mod
61
uneltirile şi meşteşugirile celui rău împotriva sfinţilor. Dar n-ar fi putut dumnezeiescul Avraam să ocolească vătămările, dacă n-ar fi părăsit Egiptul şi nu s-ar fi întors la locul de la început, dăruit de Dumnezeu, unde, ajungând, s-a dedat unor străduinţe bune. Fiindcă s-a scris: „Şi s-a suit Avram din Egipt, el şi femeia lui şi toate ale lui şi Lot cu el, în pustie. Iar Avram era bogat foarte în vite şi în argint şi în aur; şi a mers pe drumul pe care a ieşit în pustie până la Betel, până la locul unde era cortul lui de mai înainte, între Betel şi Hai, la locul altarului pe care îl făcuse la început. Şi a chemat acolo Avram numele Domnului” (Fac. 13,1-4). Înţelege deci că cei ce aleargă de la o viaţă de neînfrânare lumească laalta sfântă trebuie să ia cu ei toate ale lor. Căci strămoşulAvraam a plecat din ţara egiptenilor cu toată casa şi cu tot neamul, ba, aş adăuga, şi cu toate lucrurile sale. Trebuie să vrei să te desparţi în toate modurile, cu toată casa, şi să te muţi într-un anumit fel cu toate, ca să ajungi în pustie, adică într-o stare netulburată şi curată a cugetării, din care firea omului, aplecându-se spre cele rele, a ieşit la început43, lipsindu-se de bunătăţile cele de Sus. Fiindcă aceasta arată, ca prin ghicitură, coborârea la străini, din ţara şi de la cortul de la început şi preaiubit în care era altarul. Deci întorcându-ne astfel, să mergem până la locul şi ţinutul altarului de la început, adică al sfinţeniei adăugate la fire odinioară44, şi acolo să chemăm numele Domnului tuturor, spunând acel cuvânt prorocesc: „Doamne, pe altul afară de Tine nu ştim. Numele Tău numim” (Is. 26,13).
43 La început, omul era într-o stare netulburată, căci nu trecuse prin experienţa ispitelor venite de la trup şi de la lume.
44 Sfinţenia ţine oarecum de firea noastră, dar fără să provină din ea, căci ţine de voia ei să se afle sau nu în comunicare cu Dumnezeu.
62
PALADIE: Minunat ai grăit!
CHIRIL: Ai putea vedea că lucrurile stau aşa şi dintr-o cercetare atentă a celor petrecute cu fiii lui Israel în timpurile de odinioară. Pe aceştia, fiind împinşi la început de foame, i-au luat în stăpânire egiptenii, încât, din oameni liberi şi cu origine înaltă şi din viţă de sfinţi, pe neaşteptate şi pe nepregătite, i-au făcut supuşi stăpânirii lor, şi i-au asuprit sălbatic, aducând ca motiv al cruzimii împotriva lor următoarele: „S-a ridicat un alt rege în Egipt, care nu-l ştia pe Iosif. Şi a zis neamului său: «Iată, neamul fiilor lui Israel e mulţime mare şi se va întări mai mult decât noi. Veniţi, dar, şi cu vicleşug să-i împilăm pe ei, ca nu cumva să se înmulţească şi, când se va întâmpla război, să se însoţească şi ei cu duşmanii şi, bătându-ne pe noi, să iasă din ţară»” (Ieş. 1, 8-10). Cred că pe stăpânitorul egiptenilor îl întrista chiar şi numai gândul la libertate al celor subjugaţi printr-o supunere silnică şi nu cu voia: „Şi a pus peste ei supraveghetori la munci, ca să-i chinuiască prin munci grele, şi au zidit cetăţi întărite lui Faraon: Pitom, Ramses şi On, care este Heliopolis” (Ieş. 1,11).
Roadele stăpânirii de nesuportat au fost acestea: suferinţele neîntrerupte, lucrările la lut şi la cărămidă, la cetăţile înconjurate de ziduri şi de turnuri şi movilele ridicate în câmp, care se făceau fără plată şi cu sudoarea multă a celor ce munceau la ele. Fiindcă stăpânitorii acestui veac, punând stăpânire pe nenorocitele suflete ale oamenilor, le lipsesc de vlagă în lucrări la lut şi la cărămizi şi în cele ce se fac pe pământ şi pentru pământ şi, legându-le de nişte munci rele şi nefolositoare (căci aşa sunt cele ale trupului şi cele privitoare la trup), le silesc să primească o viaţă amară şi foarte chinuită, care nu le va aduce niciun folos celor siliţi să o rabde. Căci cu ce pot folosi nefericitului nostru suflet
63
lucrările pătimaşe ale trupului? Dimpotrivă, vom aduce câştig diavolului şi uneltelor lui, iar bogăţia şi mărirea vor fi ale împărăţiei vrăjmaşe, aşa cum şi Faraon socotea că nu puţină slavă îi aduc cetăţile pe care i le zideau fiii lui Israel, siliţi să facă aceasta fără mâncare şi fără plată.
PALADIE: Aşa este, cuvântul e foarte lămuritor.
CHIRIL: Muncile israeliţilor înfăţişează tipul şi icoana muncilor noastre pământeşti, deşarte şi profane, pe care le săvârşim siliţi şi biciuiţi de Satana şi de puterile rele cele dimpreună cu el, pe care Sfânta Scriptură le-a indicat prin numele supraveghetorilor. Acestea sunt reprezentate de împrăştierea cea rea, plină de sudoare şi de osteneală, şi înecată în lutul necurăţiei şi al plăcerii murdare (ca mocirla).
Dar Dumnezeu s-a milostivit atunci de cei împilaţi în modul cel mai dispreţuitor şi mai sălbatic de stăpânirea egiptenilor, de cei ce slujeau acestora fără trebuinţă, şi Şi-a făcut îndată din preabunul Moise un slujitor al bunăvoinţei Sale faţă de ei. Dar oare nu-L vom afla pe Dumnezeu făcând aceasta şi cu noi? Căci, rostogolindu-ne în păcat, ne dăruieşte mila Sa, iar ca mijlocitoare care ne călăuzeşte la viaţa liberă pune îndată în inimile tuturor legea Sa45.
PALADIE: înţeleg ce zici.
CHIRIL: Voieşti deci să scurtăm lungimea istorisirii şi să trecem la cele cuvenite?
PALADIE: Desigur!
CHIRIL: Deci s-a scris aşa: „Şi după acestea au intrat Moise şi Aaron la Faraon şi i-au zis: «Acestea zice Domnul
45în greceşte cuvântul lege este de genul masculin, deci poate fi închipuită prin Moise. Nu este vorba numai de legea naturală, ci şi de legea pe care arată că o dă El, în mod personal, ca ajutor nouă.
64
Dumnezeul lui Israel: Lasă pe poporul Meu, ca să-Mi serbeze Mie în pustie!» Şi a zis Faraon: «Cine este Cel de al cărui glas să ascult, ca să las pe fiii lui Israel? Nu ştiu pe Domnul şi pe Israel nu-l voi lăsa»” (Ieş. 5, 1-2). Moise şi Aaron asigurau pe Faraon că poporul Israel trebuie lăsat să plece din ţara şi din pământurile egiptenilor pentru că Dumnezeu îl chema la sărbătoare. Căci sărbătoare cu adevărat este a scutura jugul robiei fără voie şi a primi stăpânirea lui Dumnezeu, adică a împlini cele plăcute Lui, fără să se împotrivească nimeni, adică fără ca nimeni să te constrângă să primeşti şi să iubeşti ceea ce vrea el46. Dar Faraon flecăreşte şi se semeţeşte împotriva slavei lui Dumnezeu, declarând că nici nu ştie cine este Domnul şi nici nu va lăsa pe Israel să plece. Dumnezeiescul Moise însă nu renunţă nicidecum, ci susţine că voia lui Dumnezeu trebuie numaidecât împlinită. Când Satana împiedică pe cei ajunşi în stăpânirea lui să iasă la libertate, aceia trebuie să se dovedească bărbaţi şi să învingă orice piedică, să nu se arate laşi, ci să stăruie, zicând: „Dumnezeul evreilor ne-a chemat pe noi. Vom merge deci cale de trei zile în pustie, ca să jertfim Dumnezeului nostru, ca nu cumva să ne întâmpine pe noi vreo moarte sau ucidere” (Ieş. 5, 3).
46 Sunt lucruri care ţin de sărbătoare: a) a sluji sau a jertfi lui Dumnezeu; b) a fi liber de grijile lumeşti, şi c) a voi o bucurie superioară din întâlnirea cu planul transcendent, nesupus grijilor. Toate cele trei sunt strâns unite. Atunci când jertfeşti lui Dumnezeu, te simţi liber numai trebuinţele materiale şi plăcerile trupeşti te înrobesc iar binele plăcut lui Dumnezeu îl facem cu bucurie, dar după ce am făcut efortul de a ne pune în lucrare libertatea. Jertfele se aduceau zeilor dintr-o frică, sau din voinţa de a-i îmblânzi, deci şi în actul aducerii jertfei aceia cereau cruzime sau vărsarea de sânge. Aceasta nu înnobilează, nu bucură pe nimeni.
65
Acestea ni le-a strigat şi nouă înţeleptul Moise, căci noi nu ne închinăm (zice el egiptenilor), asemenea vouă, la viţel, sau la porc, sau la capră, sau la statuie de om, sau la desene de păsări şi la chipuri de şerpi, aşezate în temple. Pe noi ne-a chemat Dumnezeu şi Stăpânul, Care a zidit această lume47. Deci Dumnezeul evreilor este mare, nu Se află în rândul zeilor egipteni, ci e mai presus de toată zidirea, şi ne cheamă în pustie, ca să aducem acolo jertfă bineplăcută Lui.
Egiptul înseamnă întinăciune. Socotesc că noi, cei ce suntem duhovniceşti, trebuie să înţelegem duhovniceşte cele înfăţişate în umbră, în chipuri (tipuri). Deci socotesc că se cuvine ca noi, despărţindu-ne de orice lucru care obişnuieşte să producă întuneric şi ieşind din viaţa uşuratică petrecută în păcate ca dintr-o ţară supusă tiranului, adică Satanei, să ne grăbim tinereşte să ne mutăm la o viaţă liberă şi neîntinată. Căci numai umblând pe calea vieţuirii după lege, vom putea să aducem roadele ca jertfă lui Dumnezeu.
47 Dumnezeu, Care e Creatorul lumii, ne poate elibera şi pe noi de lume, cum nu ne pot elibera zeii, supuşi şi ei legilor lumii şi patimilor celor ce nu ştiu nimic mai presus de lume. Dumnezeu ne poate insufla şi nouă, din libertatea Lui faţă de lume şi din stăpânirea Lui asupra ei, libertatea şi stăpânirea asupra lumii şi asupra patimilor păcătoase. Acesta este sensul profund şi întăritor al cuvântului ascuns în credinţa într-un Dumnezeu creator al lumii, deci mai presus de ea în mod absolut şi neconfundat cu ea în sens panteist. Şi Dumnezeu cel liber faţă de lume numai pe om îl ridică la libertatea faţă de ea, prin faptul că l-a făcut după chipul Lui şi deci în comunicare conştientă şi liberă cu El. Iar omul se arată liber faţă de lucrurile lumii prin faptul că le jertfeşte lui Dumnezeu. Jertfele ce se aduceau idolilor nu arătau pe om liber faţă de lume, ci arăta cum unele dintre lucruri se stricau în favoarea altora. Numai jertfindu-le lui Dumnezeu, omul se ridică peste procesele lumii.
66
Dar Moise susţinea că fiii lui Israel trebuie să meargă cale de trei zile în pustie, arătând prin aceasta că nu trebuie să rămânem aproape de graniţele răutăţii şi ale vieţii supuse tiranului. Dumnezeiescul Moise aduce şi un motiv înţelept şi bine întemeiat pentru trebuinţa celor chemaţi de Dumnezeu să iasă din Egipt: „ca nu cumva să ne întâmpine vreo moarte sau ucidere”.
PALADIE: Şi ce înseamnă aceasta?, căci cei ce voiesc nu pot înţelege uşor.
CHIRIL: Îţi voi spune. Era un obicei la egipteni, care s-a păstrat până astăzi la închinătorii la idoli, ca cei ce aveau să intre în temple să se ferească să se apropie de vreun cadavru, fiindcă ziceau că era o întinare supremă nu numai atingerea de acela, ci chiar şi simpla vedere a lui. Aşadar, îl convinge pe Faraon să cugete că ei nu ar putea să aducă jertfă întru curăţie dacă, începând să facă aceasta, i-ar întâmpina de undeva, pe neprevăzute, vreun cadavru sau vreo ucidere, adică fie vreunul care a murit prin legea firii, fie vreunul omorât silnic de ucigaşi. Voi, a zis, aveţi temple şi încăperi sacre închise şi cu porţi, înlăuntrul cărora cei ce au intrat pot să jertfească în chip curat, aşa cum socotiţi voi. Dar noi, jertfind în mijlocul cetăţii, la răspântii şi în câmp, ne-am întina prin vederea morţilor, fiindcă nimic nu ne-ar putea proteja să le vedem.
înţelesul acestei istorisiri îşi are temeiul probabil în obiceiurile egiptenilor. Dar ceea ce a spus preaînţeleptul Moise e corect şi se înţelege duhovniceşte, fiindcă noi trebuie să jertfim lui Dumnezeu şi să petrecem sărbătoarea sfântă în pustie, despărţindu-ne de egipteni şi ferindu-ne de vederea morţii. Numai având mintea golită de toate şi îndepărtată de cele ce o întunecă lumeşte şi eliberându-ne
67
ochiul de cele ce ne duc la moarte şi la stricăciune, vom jertfi curat lui Dumnezeu, Stăpânul tuturor. Iar lucrurile moarte sunt cele ale trupului şi întunericul lumesc este tulburarea produsă de împrăştierile rele şi deşarte, care pătează chipul curat şi străveziu al cugetării. Că de acestea se cuvine a se îndepărta cei ce voiesc să slujească lui Dumnezeu cu sinceritate, ne convinge şi cuvântul istorisirii48.
PALADIE: Aceasta este clar, dar treci la cele ce urmează.
CHIRIL: Aşadar, pe israeliţi i-a cuprins, socotesc, un dor arzător şi ascuţit după vechea libertate. Şi, năzuind cu putere spre aceasta, au stârnit mânia celui ce-i supusese sub jugul robiei. Acesta, spunând că pofta lor după aşa ceva izvorăşte din lene, porunceşte să li se sporească sudoarea la muncă, cerându-li-se împlinirea fără întârziere a normei obişnuite şi tăindu-li-se în chip neobişnuit raţia de paie, căci zice: „Staţi fără să lucraţi; sunteţi leneşi, de aceea ziceţi: «Să mergem şi să jertfim Dumnezeului nostru». Acum, dar, mergând, lucraţi, că paie nu se vor da vouă, dar tot atâtea cărămizi veţi face. Deci logofeţii fiilor lui Israel s-au văzut în necaz, când li s-a zis: «Nu veţi împuţina din cărămizile ce sunt rânduite pe zi». Şi s-au întâlnit cu Moise şi cu Aaron, care veneau în întâmpinarea lor, ieşind de la Faraon, şi au zis lor: «Să vă vadă Dumnezeu pe voi şi să vă judece, că aţi făcut urât mirosul nostru înaintea lui Faraon şi înaintea slugilor lui, ca să daţi sabie în mâinile lui ca să ne omoare»” (Ieş. 5,17-21).
48 Nu este liber cu adevărat cel ce în vremea jertfirii mai are în cugetare ceva din lucrurile lumii sau din pornirile care-l ţin alipit de ele, care sunt moarte sau sortite morţii şi tulbură „chipul curat al cugetării”, nu este în unire deplină cu Dumnezeu, cum ar trebui să fie cel ce aduce sau se aduce jertfă Lui. Nu este liber de cele necurate, nu e netulburat de ele şi deci curat.
68
Este adevărat, prietene, că, atunci când cineva se hotărăşte să scuture jugul stăpânirii diavolului şi să caute libertatea mărită şi luminoasă în slujirea lui Dumnezeu, ca să o serbeze şi să cunoască pe Stăpânul adevărat49, precum se cântă în Psalmi: „Serbaţi şi cunoaşteţi că Eu sunt Domnul Dumnezeu” (45, 1), duşmanul tuturor se scoală împreună cu celelalte duhuri rele şi necurate şi, reproşându-i că năzuinţa şi serbarea amintită sunt un lucru necuvenit, îl sileşte să se ţină în continuare de neînfrânarea trupească şi pământească şi de cele ale lumii, după obiceiul fiecăruia, neîngăduindu-i să se despartă de patima care-i este familiară. Totodată, o face şi pe aceasta greu de satisfăcut, ca nu cumva, din pricina uşurinţei de a o satisface, să o dispreţuiască şi astfel să se sature de rău. Căci aceasta socotesc că se arată prin faptul că, pe de o parte, le cere cu putere împlinirea întocmai a normei de cărămizi, dar pe de alta îi lipseşte de cele prin care ar putea-o împlini uşor, adică de paie. Fiindcă e propriu firii noastre să năzuim după ceva din toată inima şi cu toată puterea şi să ardem de o dorinţă mai fierbinte, mai ales atunci când intervine ceva silnic, care ne împiedică să dobândim acel lucru. Astfel, când legea dumnezeiască atrage mintea omenească de la cele urâte, pătrunde în ea o dorinţă mai mare care o cheamă spre acelea şi o înduplecă să strige împotriva Legiuitorului50. Dovada acestui lucru o avem, ca în nişte
49 Nu numai jertfa adusă lui Dumnezeu în libertate ţine de sărbătoare, ci şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Acela care cunoaşte pe Dumnezeu ca pe adevăratul Stăpân al tuturor, Care dă un sens tuturor, se umple de bucurie pentru viaţa veşnică, pe care ştie că o va primi de la Dumnezeu.
50 Patima, pe de o parte, ne înrobeşte, pe de alta, rămâne mereu nesatisfăcută. Ne lipseşte mereu ceva prin care să o satisfacem deplin. Deci cere şi ea un efort al voinţei pentru a găsi mijloacele pentru satisfacerea mai deplină. Pe de o parte, ne ţine robiţi, pe de alta, ne cere un efort. E o voinţă în căutarea mijloacelor, dar totodată o voinţă silită din interior. Pe măsură ce creşte robia, creşte şi trebuinţa efortului. E diferită de săvârşirea binelui, când, pe măsură ce creşte efortul, creşte şi libertatea. La începutul efortului spre bine, ispitele spre rău, spre robie se opun voinţei spre libertate.
69
umbre, în logofeţii fiilor lui Israel, care, obosiţi de munci şi nevăzând o cale mai uşoară spre împlinirea slujirii lor, învinuiau pe Moise şi pe Aaron şi spuneau că ei au prilejuit necazul adus peste popor, adică trebuinţa de a suporta o apăsare mai grea din partea stăpânirii, şi aceasta numai din pricină că fuseseră cuprinşi de dorul libertăţii, căutând să convingă poporul prin cuvintele lor.
PALADIE: Dar nu socoteşti că aceia le-au spus cele cuvenite şi adevărate?
CHIRIL: Da, cu siguranţă, Paladie. Însă, îndată ce ni se stârneşte o dorinţă dreaptă şi un gând bun spre datoria de a îmbrăţişa cele plăcute lui Dumnezeu şi ne amintim de legea care ne îndeamnă spre evlavie, duşmanul tuturor ne împinge şi mai tare spre ceea ce obişnuieşte să ne păgubească, dar Dumnezeu ne scapă şi ne mântuieşte. Astfel, a zis către Moise: „Mergi de spune fiilor lui Israel, zicând: «Eu sunt Domnul şi vă voi scoate din stăpânirea egiptenilor şi din robia lor şi vă voi izbăvi cu braţ înalt şi cu judecată mare. Şi vă voi lua popor Mie. Şi voi fi Dumnezeul vostru şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, Care v-a scos pe voi din pământul Egiptului, din stăpânirea egiptenilor»” (Ieş. 6, 6-7). În timp ce Satana ne abate de la orice dorinţă bună şi de la înclinările spre ea, îndepărtându-ne prin toate modurile în care poate, legea lui Dumnezeu ne îndeamnă spre
70
voirea cea bună, făcându-ne neînfricaţi: printr-o nădejde atotstăruitoare ne stârneşte la îndrăznirea cea bună şi prin credinţă ne întăreşte şi ne alipeşte de Dumnezeu, Mântuitorul şi Izbăvitorul nostru cu adevărat.
PALADIE: Ce minunat şi mântuitor lucru este credinţa, setea de a urma lui Dumnezeu!
CHIRIL: Drept ai grăit!, căci credinţa tinde spre bine ca spre capătul (ţinta) ei51. Vei cunoaşte mai bine aceasta, atunci când cuvântul nostru va ajunge la ţintă. Venind Moise şi cel împreună cu el la Faraon, ca să-i vorbească şi să-l înduplece să lase pe Israel să iasă din Egipt şi să-l dezlege din legăturile vechi, au voit să-l înmoaie prin nişte semne mai presus de cuvânt. Astfel, au prefăcut un toiag în şarpe şi au anunţat limpede că pot cu cea mai mare uşurinţă să săvârşească pretutindeni lucruri încă şi mai mari şi mai minunate. Faraon însă a poruncit vrăjitorilor şi magilor săi să facă la fel, ca şi când prin aceasta numai că n-ar fi strigat: Nu suntem nici noi lipsiţi de ştiinţa unor astfel de lucruri. Sunt la egipteni din aceştia cu mult mai mulţi decât la voi, şi e o îndeletnicire a vrăjitorilor (magilor] să săvârşească minuni, deci între ei vă număraţi şi voi52. Învârtoşându-se astfel foarte tare şi nelăsând pe Israel să plece, sunt aduse patru plăgi cumplite (asupra egiptenilor), una mai rea decât alta. Astfel, s-a săvârşit în chip minunat prefacerea
51 Credinţa cea dreaptă în Dumnezeul iubirii de oameni e organic legată de bine, ducând numaidecât spre bine pe cel ce o are.
52„Minunile” vrăjitorilor sunt minuni aparente sau scamatorii, prin care Satana caută să amăgească pe oameni să creadă că ar avea o putere mai presus de fire. Vrăjitori de acest fel (care vrăjesc sau înşală simţurile celor naivi) sunt cu mult mai mulţi decât cei ce, fiind înzestraţi cu adevărată putere de la Dumnezeu, dobândită prin mari eforturi de îmbunătăţire, pot face minuni adevărate.
71
apei în sânge, iar broaştele, ţânţarii şi, la sfârşit, musca cea câinească l-au făcut pe Faraon, sub puterea silei de nesuportat, să devină ceva mai înmuiat. Chemând deci pe Moise şi pe cel împreună cu el, le zice: „«Mergeţi şi jertfiţi Domnului Dumnezeului vostru în ţara aceasta». Şi a zis Moise: «Nu este cu putinţă a se face aşa. Căci, în acest caz, urâciunile egiptenilor vom jertfi Domnului Dumnezeului nostru. Şi, de vom jertfi Domnului Dumnezeului nostru urâciunile egiptenilor înaintea lor, vom fi omorâţi cu pietre53. Vom merge cale de trei zile în pustie şi vom jertfi Domnului Dumnezeului nostru54, precum ne-a zis nouă». Şi a zis Faraon: «Vă voi lăsa şi veţi jertfi Domnului Dumnezeului vostru în pustie, dar să nu mergeţi departe»” (Ieş. 8, 25 ş.u.).
Deci, când Satana se împotriveşte, căci ştie să opună râvnei noastre spre cele bune viclenia lui urâcioasă, Dumnezeu i se ridică împotrivă şi, când acela se obrăzniceşte, îl strâmtorează şi-l potoleşte cu bătăi. De-abia atunci acela ne lasă, fără să vrea, dar încearcă totuşi să ne înduplece să nu împlinim slujba lui Dumnezeu cum se cuvine şi să nu
53 Prin „urâciunile egiptenilor” Moise înţelege boul sau alte animale socotite de ei sfinte. El zice: de vom jertfi lui Dumnezeu boul, vom fi omorâţi de egipteni cu pietre, fiindcă egiptenii se închină acestor animale. Ei nu se socoteau mai presus de ele, liberi faţă de ele, ca israeliţii, care cunoşteau pe Dumnezeu, Creatorul suprem al tuturor creaturilor. Acesta este sensul lor istoric. În sens duhovnicesc, animalele sunt patimile. De vom omorî pentru Dumnezeu patimile noastre, vom stârni mânia diavolilor.
54 E urâciune în faţa diavolului şi a uneltelor lui să dăruim lui Dumnezeu credinţa cea dreaptă şi o viaţă curată, blândă, cumpătată. Această jertfă e unită cu jertfirea patimilor noastre lui Dumnezeu, în sensul omorârii lor. Credinţa şi virtutea I le jertfim în sensul că I le dăruim. Omorând patimile din noi, dăruim lui Dumnezeu virtuţile. Ambele le facem pentru Dumnezeu.
72
ieşim cu totul de sub robia lui, aşa cum Faraon a poruncit iudeilor să nu jertfească în afara ţării, ci îninteriorul ei. Dar Moise cel preaînţelept îi spune: „Nu e cu putinţă să fie aşa”. Născocitorul păcatului e pururea propunător de rele, dar legea dumnezeiască le respinge şi opreşte să se împlinească cele ce plac aceluia. De aceea, cei ce voiesc să vieţuiască drept să dea atenţie nu celor pe care le spune Vicleanul spre înşelăciune, ci celor pe care ni le spune legea dumnezeiască, fiindcă „făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor mele” (Ps. 118,105).
PALADIE: Adevărat!
CHIRIL: Când deci Vicleanul vrea să ne împiedice şi să ne supună lui, noi trebuie să slujim numai lui Dumnezeu celui după fire şi, alungând cât mai departe şovăiala, să zicem: „Nu e cu putinţă să fie aşa”, „Căci nimeni nu poate sluji la doi domni; pentru că sau pe unul va urî şi pe celălalt va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va nesocoti”(Matei 6, 24). Şi iarăşi s-a scris: „Vai, inimilor fricoase şi mâinilor moleşite, şi păcătoşilor, care umblă pe două cărări!” (Eccl. 2,13). De aceea, socotesc că trebuie să aducem o slujire curată şi nepătată lui Dumnezeu, Stăpânul tuturor, părăsind cu totul slujirea aceluia şi silindu-ne să înaintăm vitejeşte spre slujirea mai înaltă.
„Nu vom jertfi, zice, Domnului Dumnezeului nostru urâciunile egiptenilor. Şi de vom jertfi urâciunile egiptenilor înaintea lor, vom fi omorâţi cu pietre”. Refuzul e bine întemeiat, dacă se ţine seama de istorisire, căci aici numeşte urâciuni viţeii adoraţi de egipteni. Deci, de vom jertfi acestea Dumnezeului evreilor, zice, vom stârni fără îndoială mânia egiptenilor, care vor socoti lucrul acesta de nesuportat. Explicaţia aceasta pare să fie adevărată în acest caz. Iar dacă se ia în
73
înţeles duhovnicesc, folosul ei este mare. Anume, de vom omorî ceea ce mulţimea diavolilor cinsteşte în chip deosebit55, adică preţuieşte foarte mult şi socoteşte că are o valoare înaltă, vom aduce lui Dumnezeu slujirea cea mai plăcută.
PALADIE: Cum aşa?
CHIRIL: Oare, nu sunt patimile trupului cele cinstite de ei? Desigur, nu pentru ele înşile, ci fiindcă prin ele ne pierdem şi suntem duşi legaţi în robia lor.
PALADIE: Adevărat!
CHIRIL: Acestea deci omorându-le şi oarecum junghiindu-le, vom fi miros de bună mireasmă lui Dumnezeu, căci iată ce scrie Pavel: „înfăţişaţi trupurile voastre jertfă vie56, bineplăcută lui Dumnezeu, ca slujirea voastră cea cuvântătoare” (Rom. 12, 1). Iar cineva poate face aceasta cum se cuvine omorându-şi mădularele de pe pământ: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi zgârcenia (cf. Col. 3, 5). Deci fiecare dintre patimile din noi este o urâciune a egiptenilor spirituali, adică e un lucru atotadorat de ei. Dumnezeu arată că este un obicei al dumnezeieştii Scripturi să numească urâciune idolul, deci orice lucru adorat, spunând prin glasul lui Ieremia despre sinagoga iudeilor: De ce a făcut cea iubită urâciune în casa Mea? (cf. Ier. 11,15).
55Rămâneţi aproape de păcat!, ne spune cel viclean, atunci când vede că vrem să jertfim viaţa noastră lui Dumnezeu.
56Jertfa uneşte aceste contrarii: murim şi totuşi trăim, ne trăim moartea, ne mortificăm, experiem omorârea a ceea ce e rău, egoist în noi, nu mai trăim nouă, ci lui Dumnezeu. În mod corespunzător, din acelaşi verset se înţelege că este aducerea unei jertfe care cuvântează (sau raţionează), care, aşadar, trăieşte şi se experiază ca jertfă cuvântătoare, spre deosebire de jertfele de animale care nu se experiau astfel, pe de o parte pentru că animalele nu au raţiune şi cuvânt, pe de alta pentru că erau omorâte în locul oamenilor.
74
Iar dacă ar voi cineva să numească urâciune pentru egipteni ceea ce era urât şi respins de ei, nu s-ar abate nici în acest caz de la înţelesul cuvenit. Căci pe cele ce sunt de obicei urâte şi neplăcute duhurilor necurate le aducem noi lui Dumnezeu spre miros de bună mireasmă, ca jertfă duhovnicească: credinţa, blândeţea, înfrânarea, cumpătarea, iubirea întreolaltă şi mărirea iubirii de Dumnezeu.
PALADIE: Dar cine sunt cei ce jertfesc în ţara Vicleanului?, şi cine trebuie înţeleşi prin cei ce jertfesc în afara acelei ţări?
CHIRIL: Cei ce n-au ieşit încă din ţara egiptenilor şi jertfesc lui Dumnezeu în ea sunt foarte mulţi, poate chiar nenumăraţi. Dar cei ce jertfesc în afară, în pustie, sunt cu totul puţini şi aleşi, „Căci mulţi sunt chemaţi, zice, dar puţini aleşi”(Matei 22,14). Toţi am fost chemaţi la libertate prin credinţa în Hristos şi am fost izbăviţi de tirania diavolului, ducându-ne la aceasta Hristos, preînchipuit frumos celor de odinioară prin Moise şi Aaron, ca să înţelegi uşor că Emanuel este şi Legiuitor şi Arhiereu şi Apostol. Dar cei mai mulţi dintre cei chemaţi petrec încă în păcatele de odinioară, întrucât n-au ieşit cu întreaga cugetare din amăgirea lumii, ca să slujească lui Dumnezeu în singura credinţă curată. Aceştia spunem că sunt cei ce jertfesc în Egipt, sau cei ce nu s-au îndepărtat decât puţin de el. „Să nu mergeţi departe”, spune învârtoşatul la inimă Faraon, chiar de veţi ieşi din pământul Egiptului.
Iar cei ce voiesc să placă lui Dumnezeu prin mutarea deplină la bine şi să fie izbăviţi cu totul de tulburarea lumii ies din pământul egiptenilor şi, scăpând din mâna
75
tiranului, jertfesc lui Dumnezeu curaţi şi în chip curat, într-o viaţă nerobită, liberă, ca într-o pustie57.
Dar eu aş spune că cei ce trec, de la slujirea zidirii în locul Ziditorului, la slujirea cea adevărată şi sunt chemaţi la cunoştinţa Celui ce este Dumnezeu după fire58 trebuie şi în alt mod să alerge cât mai departe de pământul egiptenilor. Căci cei ce n-au şters încă rămăşiţele vechii amăgiri din cugetarea lor, care păzesc încă anumite zile şi luni, timpuri şi ani, nu au ieşit în mod desăvârşit. Aceştia, după ce au fost chemaţi prin Hristos la demnitatea libertăţii, dacă rămân încă în pământul Egiptului şi jertfesc lui Dumnezeu acolo, stăruie totuşi într-o viaţă care nu e neplăcută Satanei. Iar dacă cineva iese cu totul, luându-şi rămas bun de la vechile obiceiuri, acela jertfeşte în pustie şi duce o viaţă vrednică de toată lauda.
PALADIE: Sunt de aceeaşi părere, căci cugeţi drept. Dar să curgă cuvântul mai departe.
CHIRIL: Dar Faraon minte, îşi retrage făgăduinţa şi nu lasă să plece pe fiii lui Israel. De aceea, e lovit cu alte trei plăgi, ca să sfârşească spunând că-i va lăsa. Dar e prins iarăşi cu minciuna, „Căci e mincinos şi întru adevăr n-a stat”, după cuvântul Mântuitorului (Ioan 8, 44). De fapt, pentru
57 Este un suiş duhovnicesc specific pustiei, fiindcă în pustie nu există niciun lucru de care să te preocupi. Mintea se curăţă de toate şi voinţa nu se mai îndreaptă spre nimic din cele din afară, deci oamenii se pot dedica întregi lui Dumnezeu. Nici o grijă, nici o poftă, nici o patimă, nici o imagine, nici o idee contrară nu mai stăpâneşte pe om, care este eliberat de toate. Se poate dedica total lui Dumnezeu Cel mai presus de toate, Cel infinit, simţindu-se hrănit numai de El.
58 Dumnezeu este diferit şi mai presus de toate cele create. Trebuie să ne golim mintea de toate, ca să simţim pe Dumnezeu ca fiind indefinit (apofatic). Nu numai ca indefinit, ci şi de o bunătate altfel decât orice bunătate din lume, altfel decât orice putere.
76
că folosesc cuvânt mincinos, Dumnezeu vesteşte şi trimite peste egipteni grindină năpraznică şi lăcuste care nimicesc câmpurile. Atunci, de-abia atunci, apărătorii înverşunaţi şi neînfrânaţi ai urâciunii lui Faraon ridică strigare mare către el, zicând: „Până când ne va fi nouă această pacoste? Trimite oamenii să slujească Dumnezeului lor! Sau vrei să vezi Egiptul pierind?” (Ieş. 10, 7). De aici ni se dă iarăşi să înţelegem că, în locurile în care i se potriveşte să lupte, Satana e mai tare decât puterile supuse lui. Căci acelea, pe cât se pare, cu toate că sunt tare învârtoşate şi cu totul neînduplecate, totuşi vin, chiar dacă mai târziu şi cu mare greutate, la o simţire a mâniei dumnezeieşti. Acela însă întrece în sălbăticie tot ce se poate spune şi e învârtoşat la culme, fiindcă s-a scris: „Inima lui s-a întărit ca piatra şi stă ca o nicovală neclătinată”(Iov 41, 24).
Deci, făcându-se strigare multă către el, a spus cu greu lui Moise şi însoţitorului lui: „«Mergeţi şi slujiţi Domnului Dumnezeului vostru! Dar care sunt cei ce vor merge?» Şi a zis Moise: «Vom pleca cu tinerii noştri şi cu bătrânii noştri, cu fiii şi cu fiicele, cu oile şi vitele noastre. Căci este sărbătoarea Domnului Dumnezeului nostru». Şi zise către ei: «Fie Domnul cu voi! Dar dacă vă las pe voi, vreţi şi averea voastră. Vedeţi că e vicleşug în voi? Nu aşa, ci să meargă bărbaţii şi să slujiţi lui Dumnezeu, căci aceasta cereţi voi»” (Ieş. 10, 8-11). Precum vezi, prietene, Moise a spus că trebuie să se facă despărţirea desăvârşită. Dar acela spune: „Nu aşa”, ci va lăsa să plece numai o parte din popor şi partea care rămânea trebuia să fie ca un fel de chezăşie pentru întoarcerea celor ce plecau, iar averea trebuia lăsată în Egipt. Să meargă, spune, toţi tinerii şi tot poporul în vârstă. Dar dumnezeiescul Moise susţine că trebuie să plece cu toate, fără să lase nimic: cu
77
tinerii şi cu bătrânii, cu fiii şi fiicele, cu cirezile de vite şi cu celelalte animale. Căci cei ce se străduiesc să dobândească libertatea cea adevărată se cuvine să dorească să se izbăvească de toate patimile şi să pornească pe calea ce duce la virtuţi, nelăsând în suflet şi în cugetări nicio rămăşiţă prin care ar putea cădea iarăşi sub puterea celui rău. Spre aceasta cheamă legea dumnezeiască pe tineri şi fecioare, pe bătrâni împreună cu cei mai tineri, după cuvântul Psalmistului (cf. Ps. 148, 12), deci toată vârsta duhovnicească în Hristos. Acestora le-a grăit şi dumnezeiescul Ioan, zicând: „V-am scris vouă, copiilor, că aţi cunoscut pe Tatăl. V-am scris vouă, părinţilor, că aţi cunoscut pe Cel ce este de la început. V-am scris vouă, tinerilor, că sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi şi aţi biruit pe cel viclean”(1 Ioan 2,13-14).
Dar poate să fie şi altfel, şi anume tinerii să fie chipul (tipul) bărbăţiei, bătrânii al înţelepciunii, iar fiii şi fiicele al prunciei duhovniceşti (nevinovăţiei) în Hristos, deoarece cu bărbăţia, înţelepciunea şi simplitatea cea după Dumnezeu ne îndepărtăm de la păcat, înaintând spre sfinţenie: „îmbărbătaţi-vă, zice, şi să se umple de tărie inima voastră” (Ps. 30,26), şi iarăşi: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” (Matei 10,16). Dar spunând că şi oile şi vitele trebuie să plece împreună cu ei, socotesc că a voit să arate că nu se cuvine să lăsăm Satanei nici mişcările trupeşti şi mai neraţionale. Astfel, dumnezeiescul Pavel scrie: „Precum aţi înfăţişat mădularele voastre roabe necurăţiei şi nelegiuirii, aşa să înfăţişaţi acum mădularele voastre ca arme ale dreptăţii spre sfinţenie” (Rom. 6,19).
PALADIE: Şi din ce cauză lasă Faraon să plece pe tineri şi pe cei în vârstă, însă îi opreşte pe ceilalţi?
CHIRIL: Dar de cine zice că trebuie să rămână în Egipt?
78
PALADIE: Socotesc că erau, în orice caz, femeile, copiii neajunşi la pubertate, bătrânii bolnavi şi animalele necuvântătoare.
CHIRIL: Deci cum nu înţelegi îndată, prietene, ceea ce ai întrebat?
PALADIE: Ce vrei să spui?
CHIRIL: Pe cei viguroşi şi tineri şi cu o deprindere mai fermă spre evlavie îi socoteşte supărători. De aceea se desparte, deşi fără să vrea, de cei care îi rezistă, care pot să i se împotrivească şi să se apere atunci când li se face nedreptate, după cuvântul: „Staţi împotrivă diavolului şi va fugi de la voi”(Iacov 4, 7). Dar reţine pe cei care nu pot să i se împotrivească bărbăteşte şi iubeşte, ca pe un om slab şi neiubitor de luptă, femeiescul, care boleşte de un cuget moleşit, ca şi pe cel neajuns la pubertate şi lipsit de puteri şi copilăresc încă, precum şi ceea ce e greoi la minte, mai puţin raţional, arătat sub chipul vitelor şi al oilor.
PALADIE: Bine ai zis.
CHIRIL: Dar iarăşi minte învârtoşa tul la minte şinesupusul Faraon. De aceea, fiindu-i distrusă, aşa-zicând, toată ţara de năvala lăcustelor, trimite după Moise, pe care-l însoţeşte Aaron, şi-i zice: „«Mergeţi şi slujiţi Domnului Dumnezeului vostru, dar să rămână aici vitele voastre mărunte şi mari, iar copiii să meargă cu voi». Însă Moise a zis: «Dimpotrivă, să ne dai şi tu vite pentru jertfele şi arderile de tot pe care avem să le aducem Domnului Dumnezeului nostru. Şi turmele noastre vor merge cu noi şi nu vom lăsa o unghie, pentru că din ele vom lua să aducem jertfă Domnului Dumnezeului nostru»” (Ieş. 10, 24-26).
PALADIE: Şi ce înţeles trebuie să dăm celor spuse de preaînţeleptul Moise? Sau cum putea să ia cineva cele din Egipt şi ale lui Faraon ca să le dăruiască lui Dumnezeu?
79
CHIRIL: Cuvântul este limpede, prietene. Cel ce se împotriveşte celor care se străduiesc spre evlavie şi luptă cu ei, dacă nu poate să ţină pe vreunii cu totul sub stăpânirea lui, doreşte să-i aibă măcar în parte astfel. Dar legea lui Dumnezeu ne învaţă să ne despărţim de el în modul cel mai deplin, neadmiţând ca sub stăpânirea lui să mai rămână vreo părticică a sufletului sau a minţii noastre, nici vreun prilej de mişcare trupească. Pe lângă aceasta, trebuie să aducem lui Dumnezeu şi cele mai frumoase şi mai preţioase roade ale vieţii din lume, căci aceasta socotesc că înseamnă a lua din Egipt şi a jertfi lui Dumnezeu. Sau nu aceasta fac cei ce se apără cu armele înţelepciunii lumeşti şi culeg sfintele şi dumnezeieştile noastre dogme din strălucirea în cuvinte şi agerimea cunoştinţei59 şi aduc jertfă cuvântătoare (raţională) lui Dumnezeu? Căci „toată înţelepciunea e de la Dumnezeu”, după cum s-a scris (Eccl. 1,1). Noi spunem că poeţii şi scriitorii elinilor au ajuns la această strălucire a vorbirii frumoase în duh lumesc. De aceea, dumnezeiescul Pavel zice: „Nu am primit duhul lumii acesteia, ci Duhul cel din Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu, pe care le şi grăim, dar nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci de la Duhul Sfânt” (2 Cor. 2,12-13).
Moise spunea cu adevărat, darîn umbre, că cele preţioase ale vieţii din lume nu sunt lepădate de Dumnezeu cel după fire, şi aceasta se arată îndată în mod clar. Căci la porunca lui Dumnezeu, ca să sărăcească pe egipteni, a spus că trebuie să
59 Să ne însuşim şi cele ale înţelepciunii şi tot ce realizează bine natura umană pentru a le dărui lui Dumnezeu. Putem folosi filosofia omenească, graiul omenesc, arta omenească, adaptându-le exprimării dreptei credinţe. Nu golim credinţa de tot ce e bun în viaţa noastră, nu rupem orice legătură cu ceea ce a realizat şi realizează omenirea, ci folosim totul, evitând numai ceea ce e rău în acelea.
80
împrumute vase de aur şi de argint de la vecini, ceea ce se şi face prin femei. Pentru că femeia e meşteră la şuşotit şi atotguralivă şi foarte pricepută spre amăgire. Iar vasele de aur şi de argint de la egipteni socotesc că sunt, cum am spus adineaori, cele prin care unii din lume au obiceiul să se bucure de slavă, chiar dacă cunosc pe Dumnezeul Cel adevărat.
Iar ceea ce spun este aceasta: tuturor oamenilor le sunt comune mişcările minţii şi sufletului şi aptitudinea de a se îndrepta fie spre tot ce e bun, fie spre rău. Unii, folosindu-se bine de avantajele firii, înfăptuiesc o viaţă strălucită şi distinsă. Alţii însă, abătându-se spre cele ce nu se cuvin, pervertesc cele bune ale firii, îndreptându-le spre cele urâte. Astfel, bărbăţia şi prudenţa sunt bune celor ce le folosesc spre bine, dar sunt vătămătoare celor ce le folosesc spre rău, căci poţi să te porţi bărbăteşte şi să fii prudent pentru laudă şi aplauze, dar de fapt agonisind multă ruşine. Acestea sunt comune în toţi: şi în cei ce rătăcesc încă, şi în cei care cunosc pe Dumnezeu.
Când deci bărbăţia, slujitoarea de odinioară a viciului, şi agerimea inteligenţei se întorc spre ceea ce place lui Dumnezeu, atunci sunt ca unele care, fiind luate de la egipteni şi din viaţa în lume, se prefac în vase sfinţite şi bineprimite ale lui Dumnezeu60. Căci se prefac spre folosul virtuţii şi spre slujirea sfinţeniei, aşa cum vasele de aur şi de argint din
60 Am spus într-o notă anterioară (n. 25) că există şi un progres în perversitate. Fiecare om este un chip al Cuvântului dumnezeiesc (al Logosului), având în el putinţa înaintării nesfârşite spre bogăţia care se află în Cuvântul dumnezeiesc, prin actualizarea potenţelor aflate în sine. Dar se poate constata în această actualizare progresivă şi o strâmbare fiindcă, deşi Logosul rămâne cu puterea Lui susţinătoare în legătură şi cu cei răi, totuşi aceştia, întunecându-şi conştiinţa legăturii cu El, pierd sensul existenţei lor şi a semenilor ca persoane destinate eternităţii în legătură cu Persoana eternă a Logosului. Ei se dezvoltă, dar într-un fel de întuneric.
81
Egipt s-au arătat folositoare la întocmirea şi desăvârşirea cortului sfânt.
Dar fiii lui Israel, după ce i-au spoliat pe egipteni şi după moartea primilor născuţi ai acestora, pentru că au jertfit mielul ca chip (tip) al lui Hristos, s-au izbăvit. Căci nu era cu putinţă să dobândească altfel aceasta, odată ce toată izbăvirea e numai în Hristos şi numai prin El e toată darea cea bună61. Şi ei sunt lăsaţi să plece din Egipt noaptea, ca unii ce se izbăvesc, în acelaşi timp, din întuneric şi din robie, fiindcă robul păcatului iubeşte întotdeauna să fie în întunericul duhovnicesc şi nu în lumina dumnezeiască62, pentru „Că tot cel ce face cele rele urăşte lumina”, după cuvântul Mântuitorului (Ioan 3, 20). Şi iau cu ei aluatul nedospit şi fug fără provizii, căci „sileau, zice, egiptenii poporul, ca să-l scoată degrabă din ţară, fiindcă ziceau: «Vom muri toţi!» Şi a luat poporul şi aluatul său, înainte de a se dospi făina lor, legat în hainele de pe umeri” (Ieş. 12, 33-34). Socotesc că cei ce voiesc să se alipească de Dumnezeu şi s-au hotărât să devină casnicii Lui nu trebuie să poarte rămăşiţele răutăţii din lume, nici să-şi ia la drum hrană duhovnicească străină şi necurată, ci să iubească pâinile nedospite, adorând pe Acela care dă viaţă lumii63. Unii ca aceştia vor prăznui în chip curat şi,
61 Hristos lucra şi prin mielul jertfit de israeliţi în vederea eliberării lor din Egipt, deşi, aşa cum mielul era numai un chip al lui Hristos, aşa şi izbăvirea lor din robia Egiptului a fost numai un chip al mântuirii noastre de păcat şi de moarte.
62Israel pleacă din robie cât e întuneric, ca să ajungă în afara robiei dimineaţa, sau când se arată lumina. Robia păcatului întuneca orizontul omului, el nu cunoştea sensul existenţei sale, nu ştia spre ce scop există. Credea că există numai pentru împlinirea scurtelor plăceri momentane, pentru o viaţă trecătoare.
63 Având pâinea nedospită, israeliţii doreau pe Hristos, Care, asemeni aluatului care dă viaţă azimei, dospind-o, ne dă viaţă, căci fără Hristos fiinţa noastră este ca o azimă lipsită de viaţă. De aceea săvârşim Sfânta împărtăşanie cu pâine dospită, ca unii ce nu mai suntem în aşteptarea lui Hristos, ca evreii, ci îl avem deja. Sfântul Chiril dă aici o interpretare negativă azimei, sau o socoteşte semn al aşteptării, nu-i dă înţelesul pozitiv precedent. Cei ce consumă azimă se grăbesc spre Hristos. Cei ce se împărtăşesc sub chipul pâinii au deja pe Hristos, Pâinea cea cerească, nu se mai grăbesc să iasă din robie, fi sunt deja liberi. Eshatologicul este mai prezent în Liturghia răsăriteană. Dacă în Vechiul Testament se mânca azima aşteptării, a speranţei, a nedeplinătăţii, prin pâine, la Cina cea de Taină, Hristos S-a dat pe Sine însuşi, căci El este Pâine împlinită, nu azimă neîmplinită.
82
aducând lui Dumnezeu slujirea cea vrednică de primire, vor rămâne pururea sub puterea Lui.
PALADIE: Aşadar, cei ce sunt iubitori de Dumnezeu şi buni trebuie să ajungă, ca la o ţară sfântă şi sfinţită, la viaţa cea netiranizată, adică supusă lui Hristos, şi să se grăbească să jertfească nu în pământul duşmanilor, adică în deprinderea iubitoare de păcat şi pătată, ci în râvna şi în starea morală eliberată de tirania diavolului.
CHIRIL: Să cugeţi, Paladie, că lucrul nu stă altfel, ci aşa, căci cuvântul nostru a arătat cu adevărat aceasta. Dar poţi înţelege aceasta, dacă vrei, şi prin altă icoană (pildă).
După ce locuitorii Sfintei cetăţi, adică ai Ierusalimului, au cutezat să supere pe Dumnezeu, Mântuitorul tuturor, prin abaterea spre tot felul de păcate, au căzut sub puterea babilonienilor, care, luându-i robi, le-au poruncit să le slujească. Ei erau constrânşi să se supună celor ce-i stăpâneau, chiar dacă nu voiau. Întristaţi foarte şi gemând sub nenorocirile neaşteptate, căutau uneori să afle măcar o scurtă mângâiere în munci. Iar aceasta consta în a toci ascuţişul durerii care-i stăpânea prin cântări de laudă aduse lui Dumnezeu. „Mi-am adus aminte de Dumnezeu şi m-am veselit” (Ps. 76, 4), arată David, spunând despre cântarea de laudă adusă
83
lui Dumnezeu că este o sărbătoare duhovnicească64. Dar celor ce voiesc să cânte şi să împlinească lauda obişnuită li se pare că e un lucru necuviincios să facă să răsune un sunet atât de dulce în urechile celor de alt neam şi să răspândească în aer, aşa-zicând, viersul cel prea dulce şi prea melodios, ca să râdă babilonienii şi să se irite de cântările organelor lor. De aceea, au zis: „La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion” (Ps. 136,1), în care, după legile şi obiceiurile iudeilor, se aducea jertfa de laudă, care se săvârşea prin coarde şi organe şi fermeca prin melodiile ei pe cei ce intrau în templul lui Dumnezeu65. Iar acum, din cauză că se aflau apăsaţi de jugul străin al robiei, zic plângând: „în sălcii, în mijlocul lui, am atârnat organele noastre”, arătând prin aceasta încetarea cântărilor, fiindcă salcia este un arbore neroditor, mai bine zis cu rodul pierdut, cum s-a zis de un poet al elinilor66. Deci organele cântării au fost puse în nelucrare şi în stare de nerodire. Arătând pricina acestei nelucrări, zic: „Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin67?” Iar Baruh le aduce aminte
64 Cântarea de laudă adusă lui Dumnezeu (doxologia) are un ritm entuziast, dând glas unei bucurii sărbătoreşti. Este o bucurie pentru cele primite de la Dumnezeu, o bucurie a nădejdii, fiindcă în laudă se exprimă experierea puterii şi bunătăţii dumnezeieşti.
65Lauda adresată lui Dumnezeu era şi ea o jertfă adusă Lui, era „jertfa de laudă”, cum se spune şi în Sfânta Liturghie. Ea bucura nu numai pe Dumnezeu, ci şi pe toţi cei ce o aduceau, o jertfeau. În ea se trăieşte măreţia şi bunătatea lui Dumnezeu şi se mărturiseşte lui Dumnezeu bucuria de a simţi această măreţie şi bunătate a Sa. Aceasta este sărbătoarea.
66 Homer, în Odiseea, 20.
67 Dacă lauda lui Dumnezeu se face în cântare şi aceasta produce bucurie, acolo unde nu se poate aduce laudă lui Dumnezeu lipseşte cântarea şi locul bucuriei este luat de plâns. Este plânsul celor aflaţi în robie, ca pedeapsă a lui Dumnezeu, Care S-a îndepărtat de la ei.
84
cuvintele lui Ieremia: „au plâns toţi şi au postit şi s-au rugat înaintea Domnului; şi au strâns argint, pe cât putea lua mâna fiecăruia, şi l-au trimis la Ierusalim, la Ioachim, fiul lui Helchie, fiul lui Salom Dreptul, şi la preoţi şi la tot poporul care se afla cu el în Ierusalim” (1, 5-7), şi adaugă mai jos: „Şi au zis: «Iată, am trimis la voi argint, cumpăraţi pe argint arderi de tot pentru păcat şi tămâie, şi faceţi miresme şi le aduceţi pe altarul Domnului Dumnezeului nostru»” (Bar. 1, 10). Fiindcă socoteau că, locuind în afara pământului sfânt şi nemailucrând sub jugul lui Dumnezeu, ci aflându-se sub jugul altuia şi fiind căzuţi sub mână tiranică, nu li se mai cuvine să jertfească, ci lasă slujirea aceasta celor ce locuiesc în Sfânta cetate şi se împărtăşesc de slava Sfintei slujbe68. Ei, în sudoare fiind, se călăuzesc de o gândire bună asupra a ceea ce se cuvine şi e necesar. De altfel, însuşi preaînţeleptul Daniel, fiind captiv împreună cu ceilalţi, înţelegea forţa necesităţii, dar se ridica peste ea, petrecând în preocupări sfinte: se ruga de trei ori pe zi, căci ferestrele de la foişor erau îndreptate şi deschise spre Ierusalim (cf. Dan. 6, 11), fiindcă, după cum a scris, socotea că rugăciunea lui era bineprimită la Dumnezeu abia atunci când se îndepărta de ţara străină şi urâtă, dacă nu cu trupul, măcar cu gândurile, şi când, privind cu ochii cugetării spre ţara cea preaiubită lui Dumnezeu, pătrunde în Templu, aşa-zicând, şi aduce acolo rugăciunea pentru cele pe care le voieşte69.
68 Slujba, jertfa adusă lui Dumnezeu, fiind o adevărată sărbătoare a bucuriei produse de trăirea măreţiei şi slavei lui Dumnezeu, este totodată o împărtăşire de slava Sa. Cel ce stă în lumina lui Dumnezeu se umple şi el de lumină.
69 Depăşea robia exterioară printr-o libertate interioară.
CARTEA A II-A
Despre neputinţa de a scăpa de moartea de pe urma păcatului şi de stăpânirea diavolului altfel decât prin sfinţirea în Hristos, şi că îndreptarea nu este în Lege, ci în Hristos
CHIRIL: Cuvântul nostru a arătat clar, Paladie, că e un lucru frumos şi folositor să vrem să ne despărţim de ceea ce obişnuieşte să ne vatăme şi să dorim a ne face robi lui Dumnezeu70.
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Am dovedit cu tărie că, despărţindu-ne în întregime de cele rele, se cuvine să căutăm cele bune.
PALADIE: Foarte adevărat!
CHIRIL: S-a arătat apoi că e necesar ca, îndepărtându-ne de plăcerile vieţii din lume şi de tulburarea pricinuită de ele, să ne grăbim să jertfim lui Dumnezeu şi, aflându-ne
70 A fi rob lui Dumnezeu înseamnă a fi liber faţă de patimi. Numai cei pătimaşi înrobesc cu adevărat. Cel liber de orice patimă, şi Dumnezeu este aşa în mod absolut, nu te înrobeşte, ci doreşte iubirea ta liberă. Când iubesc pe cineva, îi slujesc în mod liber.
86
într-o dispoziţie a minţii asemănătoare pustiei, să-I aducem o slujire golită de toate, preacurată, neatinsă de întinăciuni, frumoasă şi bineprimită.
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: S-a mai arătat că, strâmtorându-ne sub poruncile ei şi vrând să ne oprească de la păcat, legea dumnezeiască ne-a chemat de sub stăpânirea Satanei la demnitatea libertăţii, opunând înfăţişarea celor bune urâciunii aceluia şi, crescându-ne spre cele înalte, ni le-a făcut străvezii prin nenumărate pilde.
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Deci Dumnezeu este dătătorul mântuirii şi pricinuitorul a toată fericirea, arătându-ne drumul apropierii de El prin mijlocirea lui Hristos. Căci, oare, mijlocirea lui Moise nu este chipul (tipul) clar al mijlocirii lui Hristos?
PALADIE: în ce mod?
CHIRIL: Dumnezeiescul Moise a scos pe Israel din robia trupească şi l-a smuls de la facerea cărămizilor şi de la lucrările legate de pământ şi, stând la mijloc între Dumnezeu şi oameni, i-a adus cuvintele de Sus. Iar Domnul nostru Iisus Hristos, prefăcând în adevăr cele arătate în chip (tip) şi umbre, ne smulge din robia inteligibilă (duhovnicească), scoţând afară păcatul care ne tiraniza odinioară şi, scuturând stăpânirea diavolului, El înduplecă pe cei ce voiesc să-I urmeze să se despartă de grijile privitoare la trup, prefăcându-le în dorinţa după virtute şi vestindu-le cât mai limpede voia lui Dumnezeu Tatăl. Astfel, a zis: „Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci ale Tatălui care M-a trimis”(Ioan 14, 10, 24), şi iarăşi: „Nu vorbesc de la Mine, ci Tatăl, Cel ce M-a trimis pe Mine, El mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc”(Ioan 12, 49).
87
Dar Moise, zicând israeliţilor: „Proroc dintre fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica ţie Domnul. Pe Acela să-L ascultaţi”, în toate câte ai cerut, „în Horeb, în ziua adunării, de la Domnul Dumnezeul tău”(Deut. 18, 15-16), a socotit cele ale sale ca icoană şi chip al mijlocirii adevărate a lui Hristos. Deci cele ce s-au lucrat prin Moise şi puterea mijlocirii lui sunt chip (tip) şi icoană, căci cu mult mai negrăit este felul mijlocirii lui Hristos. Acela era slujitor al Legii şi al umbrei şi vestitorul unei pedagogii de Sus. Hristos însă este Stăpânul Legii şi al Prorocilor, fiindcă legiuieşte cele pe care le voieşte, şi e Mijlocitor în înţelesul că în El s-au întâlnit şi s-au adunat într-o unitate dumnezeirea şi omenitatea71, fiindcă prin El se înţeleg amândouă în acelaşi timp.
71 Hristos este superior lui Moise pentru că El este Stăpânul Legii. Ca Dumnezeu, El dă Legea, deci e mai presus de Lege, nu supus ei, şi ca om nu o ia de la altul. Deci o împlineşte şi El ca om, dar El însuşi Şi-o dă Sieşi ca om. El o ia de bunăvoie, nu e silit să o ia, şi o împlineşte ca om, pentru a ne-o face şi nouă uşor de împlinit, căci ne comunică şi nouă puterea Sa de om împlinitor al Legii. Dar o împlineşte la un nivel superior celui din Vechiul Testament. El este Omul desăvârşit, pentru că e şi Dumnezeu şi ne mijloceşte prin aceasta puterea dumnezeiască. Mijlocitorul adevărat trebuie să aibă în sine ambele părţi între care mijloceşte. Moise primeşte de la Dumnezeu un mesaj pentru oameni, dar nu uneşte în sine dumnezeirea şi umanitatea, deci nici nu poate uni pe oameni cu Dumnezeu în sine, căci el face parte după fiinţă numai dintre oameni. Hristos, după o fire a Sa este Dumnezeu, după alta, om. În El, unirea dintre Dumnezeu şi oameni e dusă la capăt, fără să-i confunde. În lipsa lui Hristos nu există decât fie separaţie între Dumnezeu şi oameni, fie panteism. Oamenii simţeau aspiraţia după desăvârşirea prin împlinirea Legii în plinătatea ei, dar prin ei înşişi n-o mai puteau împlini. De aceea, însuşi Dumnezeu se face şi om. Cuvântul însuşi dă Legea. Faptul că o şi dă, dar o şi împlineşte în plinătatea ei se întemeiază pe faptul că El e Mijlocitorul, în sensul că este Ipostasul care uneşte în Sine dumnezeirea şi omenitatea, deci mijloceşte în Sine însuşi între dumnezeire şi umanitate. Moise însă nu e la mijloc, propriu-zis, între Dumnezeu şi oameni.
88
„Moise a fost ca o slugă credincioasă în toată casa Lui […], iar Hristos ca un Fiu peste casa Sa, a Cărui însă suntem noi” (Evr. 3, 5), cei care am fost conduşi prin credinţa în El spre libertatea adevărată72. Aşadar, Moise a fost mijlocitorul libertăţii trupeşti, vestitorul literei şi al umbrei, iar Domnul nostru Iisus Hristos este tâlcuitorul celor mai presus de Lege şi dăruitorul libertăţii neasemănat mai înalte decât cea trupească73, adică al celei după duh. De aceea a spus israeliţilor, care erau eliberaţi trupeşte: „De veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei […] şi adevărul vă va elibera pe voi”, şi iarăşi: „Tot cel ce săvârşeşte păcatul este rob al păcatului. Iar robul nu rămâne
72 Întrucât Hristos este Fiul lui Dumnezeu, atât ca Dumnezeu, cât şi ca om pentru că este unicul Ipostas al ambelor firi ne face şi pe noi fii slăviţi ai Tatălui (cf. Evr. 2, 10), deci liberi de orice robie. Aşa cum El, ca Dumnezeu, îşi dă Legea Sieşi ca om, deci o primeşte şi o împlineşte în mod liber în plinătatea ei, ca expresie a asemănării cu Dumnezeu prin iubire, aşa şi noi, din puterea Lui, o putem împlini în plinătatea ei în mod liber. Şi libertatea pe care o trăim în împlinirea ei, cât şi asemănarea noastră cu Dumnezeu sau starea de fii, adică desăvârşirea umană la care ne duce prin împlinirea ei în plinătatea ei, ne înalţă la mărire.
73„Tâlcuitorul celor mai presus de Lege”, aici este vorba de legea trupească ce normează viaţa trupească, oprind de la unele şi poruncind altele. Dar, mai presus de ea, există o lege a plinătăţii („n-am venit să stric Legea, ci să o plinesc”), care nu e resimţită ca o strâmtorare a libertăţii, ci ca o expresie a libertăţii, este legea iubirii. Amândouă sunt date virtual în firea omului. Legea are multe trepte: pe măsură ce împlinim o treaptă a ei, ni se descoperă alta şi, în acest fel, ea se uneşte tot mai mult cu libertatea. Dar, în aceeaşi măsură, îl simţim pe Dumnezeu nu numai ca tâlcuitor din afară şi ca dătător al legii din noi, ci şi ca Cel ce ne apropie, din noi înşine, tot mai mult de Sine, ca Cel ce ne este tot mai familiar şi ne conduce spre asemănarea tot mai mare cu Sine.
89
în casă în veac, pe când Fiul rămâne în veac. Deci, dacă vă va elibera Fiul, cu adevărat liberi74veţi fi”(Ioan 8, 31,32,34-36).
PALADIE: Foarte bine ai spus.
CHIRIL: Nu ne vom lăuda, aşadar, cu strălucirile cele după trup, ci cu cele în duh şi cu dreptatea cea după Hristos, nu cu cea după Lege. Dacă cel ce este sub păcat e încă rob, iar Legea nu îndreptează în niciun fel, ci mai mult osândeşte pe cel ce o încalcă75, atunci cum nu e limpede oricui că toată îndreptarea în Hristos şi desăvârşirea în duh prin sfinţenie sunt prin El şi în El? De aceea, preaînţeleptul Pavel scrie: „Nu mă ruşinez de Evanghelie, căci e puterea lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui ce crede, iudeului întâi şi elinului. Căci în ea se descoperă dreptatea lui Dumnezeu din credinţă spre credinţă” (Rom. 1, 16-17). Prin aceasta arată lipsa de putere a Legii vechi, zicând: „Iar că în Lege nimeni nu se îndreptează e vădit. Căci dreptul din credinţă va fi viu. Legea nu e din credinţă, ci cel ce face acestea va fi viu prin ele” (Gal. 3,11).
PALADIE: Aşadar, Legea e nefolositoare?
CHIRIL: Nu spun aceasta, pentru că Legea nu s-a descoperit în zadar, ci s-a dat mai vârtos „spre ajutor”,
74 Această apropiere de Dumnezeu prin împlinirea treptelor superioare ale Legii ne face casnici ai lui Dumnezeu, ne face să ne simţim în El ca într-un locaş propriu. Aceasta este libertatea de fii la care ne poate ridica numai Hristos, Fiul Unul-Născut al Tatălui, Care S-a făcut şi Fiul omului, ca să ne facă şi pe noi fii ai Tatălui ceresc prin Sine. Este făcut fiu cel ce nu se face rob păcatului, ci iubeşte pe Tatăl în mod liber.
75Legea înfrânează în oarecare măsură de la păcat, prin pedepse. Dar nu poate îndrepta pe cineva sau face drept în faţa lui Dumnezeu sau asemenea cu Dumnezeu, pentru că nu-i dă această putere. Numai din Hristos ne vine puterea să o împlinim şi să o depăşim, unindu-ne astfel cu Dumnezeu.
90
după cum s-a scris (cf. Evr. 5, 1), căci, dacă a venit ca un pedagog, ca prin ea oamenii să cunoască păcatul şi să primească începuturile cuvintelor lui Dumnezeu pentru a le împlini, cum n-ar fi socotită folositoare? A fost însă neputincioasă în ceea ce priveşte spălarea păcatului şi puterea de a desăvârşi în sfinţenie76. Astfel, dumnezeiescul Pavel ne spune: „Dar ştim că toate câte zice Legea le grăieşte celor de sub Lege, ca toată gura să se închidă şi toată lumea să fie vinovată înaintea lui Dumnezeu. Pentru că din faptele Legii nu se va îndrepta niciun trup înaintea Lui, căci prin Lege vine cunoştinţa păcatului” (Rom. 3, 19-20). Aşadar, Legea e arătătoare a păcatului, nu pricinuitoarea măririlor virtuţii. Fiindcă a spune: „să nu desfrânezi, să nu preadesfrânezi, să nu furi, să nu juri strâmb”, şi cele asemenea acestora (Ieş. 20, 14 ş.u.) sunt proprii celui ce arată felurile păcatului şi nu celui ce sădeşte ştiinţa virtuţii, alungă necurăţia şi face atotlămurită auzitorilor cunoştinţa vieţii nepătate77. Mi se pare că e o prostie a
76 Legea a fost descoperită (dar era implicată totodată în firea noastră) pentru a ne trezi conştiinţa stării de păcat, deci a pune începutul desăvârşirii noastre. Dar curăţirea de păcat sau puterea de a ne înfrâna cât mai mult de la păcat şi a înainta spre desăvârşire şi deci spre sfinţenie ne-a venit numai din puterea Fiului lui Dumnezeu făcut om. El a întărit firea omenească în nepăcătuire: întâi în Sine şi, din Sine, şi în noi şi a dus-o la desăvârşire şi sfinţenie.
77 Cunoştinţa prin experienţă a virtuţii nu o avem decât după ce primim de la Hristos puterea de a deprinde virtutea. Faptele Legii nu îndreptează, pentru că ele constau numai în a nu face cele rele, dar nu şi în a face cele bune, pentru care se cere dragoste de Dumnezeu şi de oameni. Aceasta nu se dă de Dumnezeu din afară, prin poruncă, ci de Dumnezeu Cel întrupat şi unit astfel cu noi. Numai cel ce te iubeşte, unindu-se prin iubire cu tine, îţi dă puterea să iubeşti. Prin Hristos, omul e ridicat din planul juridic; este îndreptat nu pentru că vrea Dumnezeu să-l declare drept pentru faptele lui poruncite de Lege, cum spune protestantismul, ci în sensul că e făcut în mod real drept, pentru că are în el pe Hristos cu puterea Lui de a face binele, cu puterea Lui care sădeşte în noi cunoştinţa prin experierea virtuţii.
91
pune nesăvârşirea celor rele între modurile unei vieţuiri alese. Eu socotesc, pe bună dreptate, că noi câştigăm premiul în toate cele de laudă de-abia atunci când, părăsind şi alungând păcatul şi abandonând gândul neeliberat de viciu şi de urâciune, ne vom ridica la înseşi măririle virtuţii. Astfel, Domnul nostru Iisus Hristos zice: „Amin, amin, zic vouă, de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”(Matei 5, 20). Înţelegi, aşadar, că Mântuitorul ne-a poruncit să îmbrăţişăm dreptatea care este mai presus de cea a Legii78? Iar lucrul acesta ştiindu-l perfect, înţeleptul Pavel scrie: „De i se pare cuiva că se poate bizui pe trup, eu cu atât mai mult. La opt zile, am fost tăiat împrejur; sunt din neamul lui Israel, din seminţia lui Veniamin, evreu din evrei; după Lege, fariseu; după râvnă, prigonitor al Bisericii, după dreptatea cea din Lege, fără de prihană. Dar cele ce îmi erau mie câştig, pe acelea le-am socotit pentru Hristos pagubă. Ba, mai mult, pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Iisus Hristos, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca să
78„Dreptatea cea mai presus de cea a Legii” este una cu „măririle virtuţii”, care nu ni se atribuie de Dumnezeu pur juridic şi din afară, pentru meritele lui Hristos, cum zice protestantismul. Această dreptate este mai presus de cea a Legii, pentru că nu o înfăptuim numai cu puterea noastră, aşa cum se săvârşesc faptele Legii, ci şi cu puterea lui Hristos, Care are în Sine ca om starea virtuţii, dându-ne şi nouă puterea să urmăm Lui, să ne facem asemenea Lui.
92
câştig pe Hristos, şi să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea din Lege, ci pe aceea prin credinţa în Hristos79 (Frlip. 3,4-9).
PALADIE: înţeleg, cuvântul e limpede. Dar spune-mi şi despre aceasta: De ce nu ni s-a legiuit mai bine, de la început, dreptatea prin credinţă şi sfinţenia prin ea, dacă Legea veche nu a fost îndestulătoare spre desăvârşire?
CHIRIL: Pentru că pe drept cuvânt, prietene, se spală ceea ce e murdar, se şterge ceea ce este pătat, se luminează ceea ce e întunecat. Căci se cuvine, socotesc, după cuvântul Mântuitorului, să fie tămăduit cel bolnav şi să fie chemaţi la pocăinţă nu cei sfinţi, ci cei împovăraţi de păcate (cf. Matei 9, 13). Sau nu trebuia ca cei chemaţi la iertare să fie osândiţi întâi, ca să se vadă izbăviţi după ce s-au ştiut primejduiţi din pricina neputinţei lor? Trebuia deci să apară întâi Legea, arătătoarea păcatului, ca un fel de mustrător şi acuzator aspru al neputinţei tuturor, ca să ajungem la cunoştinţa mărimii bunătăţii lui Dumnezeu cea prin Hristos. Altfel, cum ar fi fost loc pentru harul iertării, dacă n-am fi stat sub vinovăţie80?
79 Pavel spune că, deşi a împlinit mai mult decât orice evreu poruncile Legii, totuşi şi-a dat seama că prin ele nu se putea mântui. De aceea s-a alipit de Hristos. Dar, văzând neputinţa dreptăţii din Lege pentru mântuire, n-a dispreţuit-o, ci a dobândit dreptatea din credinţa în Hristos, adică din credinţa în puterea Lui, care i s-a făcut putere spre adevărata dreptate.
80 Ni s-a dat întâi Legea veche, ca să ne trezim la conştiinţa păcatului şi să ne vedem neputinţa de a scăpa de el prin noi înşine. Altfel, n-am fi simţit trebuinţa de Hristos. Deci Hristos n-a venit pur şi simplu să ne scutească de orice obligaţie a vreunui efort spre a deveni nepăcătoşi şi buni, cum învaţă protestantismul, ci ca să ne dea puterea să facem şi noi eforturi pentru a deveni aşa. Hristos n-a venit să ne declare drepţi ca pe nişte buşteni, ci ca să ne facă liberi de păcate sau de patimi şi prin contribuţia noastră. Nu poţi deveni liber fără să practici libertatea.
93
Şi dacă trebuie, spre a scurta cuvântul, să recurgem şi la unele istorisiri vechi, voi spune iarăşi că lui Avraam i-a făgăduit Dumnezeu harul prin credinţă. Şi, ca într-o pârgă a celor miluiţi, în el a dat o iertare mai veche decât Legea, pe cea din bunătate, căci s-a scris: „A crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui spre dreptate81″ (Fac. 15, 6; Rom. 4, 3). La aceasta îşi adaugă şi Pavel mărturia: „Dar cum i s-a socotit? Când era tăiat împrejur sau când era netăiat împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur. Iar semnul tăierii împrejur l-a primit ca pecete a dreptăţii credinţei din vremea netăierii împrejur” (Rom. 4, 10-11). Şi a auzit pe Dumnezeu zicând lămurit: „în tine se vor binecuvânta toate neamurile” (Fac. 12, 3). „în tine” înseamnă după asemănarea ta. Aşa a înţeles Pavel, când a zis: „Prevăzând Scriptura că din credinţă va îndrepta Dumnezeu neamurile, i-a binevestit lui Avraam: «în tine se vor binecuvânta toate neamurile». Deci cei ce sunt din credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu credinciosul Avraam” (Gal. 3, 8-9). Aşadar, tăierea împrejur e un semn (simbol) al credinţei din vremea netăierii împrejur, iar Avraam a fost îndreptat din faptele Legii, şi măririle pentru credinţă sunt mai vechi decât tăierea împrejur.
81 Credinţa însăşi e socotită de Dumnezeu spre dreptate, arătându-se că ea este şi un act al omului, dar şi al lui Dumnezeu. Chiar socotită ca act al omului, o sprijină Dumnezeu, sau este şi o experienţă a Sa şi a voinţei Sale mântuitoare. În credinţă, ca act comun al omului şi al lui Dumnezeu, se află ca putere în dezvoltare toată dreptatea omului întărită în Dumnezeu.
94
PALADIE: Dar atunci, pe drept cuvânt, mă întreb: De ce a întârziat sfinţirea cea din credinţă? Şi fi ce semnul ocupă locul mai vechi şi ceea ce-l întrece locul al doilea?
CHIRIL: Oare n-am arătat deplin că a fost fapta unei întocmiri uimitoare şi negrăite ca Legea care osândeşte să se ivească în timp înaintea credinţei care îndreptează? Oare nu „luminează lumina întru întuneric”(Ioan 1, 5)? Şi nu se desăvârşeşte puterea întru neputinţă, după cum s-a scris (cf. 2 Cor. 12, 9)?
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Aşadar, Legea s-a ivit la mijloc82, ca să se înmulţească păcatul. Căci unde nu există o lege, nu estenici o încălcare a ei83. Iar iertarea încălcării şi a uşurătăţiide pe urma ei cum ar vedea-o cineva, dacă nu ne-ar osândi mai întâi Legea? Că ceea ce spun este adevărat şi nu un cuvânt gol sau aiurea, va întări şi Pavel, zicând: „Aşadar Legea s-a adăugat pentru abateri, până când era să vină Sămânţa care a fost făgăduită şi s-a rânduit prin îngeri” (Gal. 3,19). Cu câtă înţelepciune a căutat să taie dinainte viitoarele născociri şi nedumeriri ale unora! Fiindcă era de presupus că unii se vor plânge de întârzierea îndreptării din credinţă şi vor spune că pătrunderea Legii la mijloc s-a făcut spre zădărnicirea acelei vechi făgăduinţe. De aceea, zice: „Este deci Legea împotriva făgăduinţelor? Nicidecum! Căci dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viaţă, cu adevărat dreptatea ar fi fost din Lege. Dar Scriptura le-a închis
82 S-a intercalat între starea de păcat şi mântuirea în Hristos.
83 Devenind omul păcătos, i s-a dat Legea ca să devină conştient de păcat şi să vadă cum Legea, în loc de a-l ajuta să se facă drept, îi descoperă şi mai multe păcate şi prin aceasta îl osândeşte şi mai mult.
95
pe toate sub păcat, pentru ca făgăduinţa să se dea din credinţă celor ce cred în Iisus Hristos. Iar înainte de a veni credinţa, noi eram păziţi sub Lege, fiind închişi pentru credinţa ce avea să ni se descopere. Astfel, Legea ne-a fost pedagog (călăuză) spre Hristos, ca să ne îndreptăm din credinţă84. Iar venind credinţa, nu mai suntem sub pedagog, căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus” (Gal. 3, 21-26). Şi lămureşte deplin nedumerirea, zicând: „Dar spun aceasta, că Legea care vine după patru sute şi treizeci de ani nu desfiinţează testamentul întărit mai înainte de Dumnezeu, încât să desfiinţeze făgăduinţa. Căci dacă moştenirea ar fi din Lege, n-ar mai fi din făgăduinţă, dar Dumnezeu i-a dăruit lui Avraam moştenirea din făgăduinţă85″ (Gal. 3,17-18).
84Legea nu deschide oamenilor posibilitatea ieşirii de sub păcat, căci oamenii rămân încredinţaţi puterilor lor, care sunt mai degrabă neputincioase. De aceea, ei aşteptau scăparea de sub Legea care-i închidea în starea de păcat de la Hristos, adică de la Fiul lui Dumnezeu făcut om, Care-i scapă de păcat nu prin Lege, ci în mod mai presus de Lege, prin puterea pusă în umanitatea Lui şi comunicată lor, dacă se deschid Lui prin credinţă. Tocmai pentru că Legea nu putea elibera pe oameni din păcat, ei au început să aştepte eliberarea de la Dumnezeu, cu credinţa că va face El aceasta. Prin neputinţa ei de a-i mântui, Legea a ajutat pe oameni să ajungă la credinţă, sau să accepte pe Hristos prin credinţă.
85 Faţă de cei ce rămâneau nedumeriţi, adică nu înţelegeau motivul intercalării Legii între căderea în păcat şi mântuirea în Hristos, Sfântul Chirildupă ce a arătat că Legea s-a intercalat pentru ca omul să vadă neputinţa de a se mântui prin ea sau prin propria putere şi să aştepte izbăvirea de la Dumnezeu prin credinţă mai adaugă clar că i s-a dat conştiinţa că mântuirea va veni de la Dumnezeu. Mântuirea prin credinţă o avea din făgăduinţa dată lui Avraam. Aceasta a întreţinut, în tot timpul Legii, nădejdea că mântuirea îi va veni de la Dumnezeu prin credinţă, în mod mai presus de Lege. Omenirea era astfel, prin Lege, pe de o parte închisă sub păcat, pe de alta avea nădejdea că va fi mântuită prin credinţă.
96
închizându-ne deci în păcat, Legea ne-a fost pedagog (ne-a crescut) spre Hristos, căci Hristos este sfârşitul (plinirea) Legii şi Prorocilor. De aceea, le şi spune iudeilor, care nu credeau Lui: „Dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi crede şi Mie. Căci acela a scris despre Mine”(Ioan 5, 46). Aşadar, nu ne îndreptăm din faptele Legii, ci mai degrabă prin credinţa în Hristos. „Căci câţi sunt din faptele Legii sunt sub blestem”, fiindcă scris este: „Blestemat tot cel ce nu stăruie în toate cele scrise în cartea Legii, spre a le face”. Dar din blestemul Legii ne-a răscumpărat Hristos, făcându-Se pentru noi blestem, fiindcă s-a scris că „blestemat este tot cel spânzurat pe lemn, ca binecuvântarea lui Avraam să vină la neamuri prin Hristos Iisus, ca să primim făgăduinţa Duhului prin credinţă” (Gal. 3, 10-14).
PALADIE: Dar să trecem, dacă vrei, la altceva de folos. Ajung acestea despre Lege şi despre iconomia ei.
CHIRIL: Spune ce doreşti, căci cred că nu-mi este cu neputinţă.
PALADIE: Nu e prea grea şi adâncă nedumerirea mea şi socotesc că ceea ce caut poate fi aflat fără prea mare osteneală, dacă Hristos ne dăruieşte lumina Lui. Cei ce am primit îndreptarea din credinţă şi am lepădat slujirea în umbre şi chipuri, oare nu trebuie să cinstim pe Dumnezeu cu aducerea unor daruri nesângeroase?
CHIRIL: Bine zici, fiindcă scris este: „Cinsteşte pe Domnul din ostenelile tale cele drepte şi dă Lui pârgă din rodurile dreptăţii tale”(Pilde 3, 9), „Căci aceste jertfe sunt bineplăcute lui Dumnezeu” (Evr. 13, 16), cum spun glasurile sfinţilor.
PALADIE: Aşadar, este o nebunie ca cineva să se silească să aducă jertfe de boi şi să împlinească cele ce au
97
fost rânduite prin porunca veche. Junghierile de berbeci şi miresmele şi, pe lângă acestea, pârga roadelor şi făina îmbibată cu untdelemn, turturelele şi porumbeii au fost datori să le aducă închinătorii din vremea aceea. Dar, te rog, spune-mi, de ce Dumnezeu nu a desfiinţat acestea de la început şi pentru ce rânduieşte de-abia acum darurile de care Se bucură şi descoperă modurile jertfei noastre duhovniceşti?
CHIRIL: Oare socoteşti şi îndrăzneşti să spui că Dumnezeu nu S-a gândit bine de la început şi, pentru că n-a nimerit binele în mod desăvârşit prin hotărârea Lui, a putut să afle cu vremea un lucru mai bun? Sau că a primit atunci cele ce erau în umbre, ca unele ce satisfăceau plăcerea Lui, dar apoi, suferind ca şi noi de patima iubirii de noutate, a cedat acestea altora şi a rânduit cultul nou, necunoscut odinioară?
PALADIE: Nicidecum, aceasta este o aiureală! Nu socotesc că Dumnezeu ar putea să greşească în vreo privinţă, dar aş vrea să aflu ce L-a îndemnat să legiuiască celor de pe pământ atunci acelea, iar acum acestea?
CHIRIL: Cuvântul tău ne sileşte din nou să ne întoarcem. Oare n-am spus că Legea a fost pedagog spre Hristos, adică învăţător al celor ce erau încă prunci, arătându-le prin ghicitură şi zugrăvindu-le în chipuri îngroşate, ca celor ce nu puteau încă înţelege, care este binele adevărat şi care e voia lui Dumnezeu cea desăvârşită şi bineplăcută? Căci poţi să afli fără multă osteneală că felul slujirii duhovniceşti era încă neînţeles şi nepătruns de sufletele iudeilor. Deci, fiindcă era trebuinţă de un cuvânt pe măsura pruncilor şi de învăţături simple şi de o educaţie prudentă, care să nu aibă nimic obositor
98
şi aspru, Dumnezeu a rânduit odinioară cele cuprinse în chipuri (tipuri), dar totodată a arătat de mai înainte că vor veni şi vor fi la vremea rânduită şi cele ale slujirii adevărate86. De aceea dezaproba jertfele de sânge şi umbra, iar prin prorocul Amos le lepăda: „Am urât, m-am scârbit de sărbătorile voastre şi nu mai primesc mirosul din adunările voastre. Când îmi aduceţi arderi de tot şi jertfe, nu le iau în seamă! Depărtează de la Mine sunetul cântărilor tale şi cântarea organelor tale nu o voi asculta” (Am. 5, 21-22). Iar prin Miheia înfăţişează pe un bărbat care doreşte să înveţe în ce mod ar putea face binele fără greşeală: „Cu ce voi întâmpina pe Domnul? Cum voi primi pe Dumnezeu Cel Preaînalt? Îl voi îndupleca prin arderi de tot, prin viţei de un an? Dar, oare, Domnului îi vor plăcea miile de berbeci şi zecile de mii de râuri de untdelemn? Sau să dau pe cel întâi-născut al meu pentru păgânătatea mea, şi rodul pântecelui meu pentru păcatul sufletului meu?” (6, 6-7). În continuare, adaugă: „Dar ţi s-a arătat, omule, ce este binele sau ce cere Domnul de la tine: să faci dreptatea şi să iubeşti mila şi cu smerenie să mergi înaintea Domnului Dumnezeului tău” (Mih. 6, 8). Dar aceasta nu este oare, în mod vădit, ceea ce a spus Hristos: „De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede
86 Prin chipurile îngroşate, cei mai înaintaţi duhovniceşte vedeau adevărurile mai înalte. Întotdeauna se întâmplă acest lucru: numai cei mai îngroşaţi la minte socotesc chipurile sau simbolurile ca ultima realitate. Prin Legea veche se vedea şi făgăduinţa mântuirii viitoare prin Fiul lui Dumnezeu, Care va veni prin întruparea ca om aproape de oameni, ca prin umanitatea Sa ridicată la înălţimea supremă să le comunice puterea care să-i ridice şi pe ei la desăvârşire. Acestora le va arăta legătura Sa mai intimă cu Dumnezeu Tatăl prin altă slujire sau prin altă jertfă nu prin jertfe sângeroase de animale.
99
de sine, să-şi ia crucea şi să urmeze Mie”(Matei 16, 24), şi iarăşi: „Cel ce mă iubeşte pe Mine, să-Mi urmeze Mie şi, unde sunt Eu, acolo să fie şi slujitorul Meu”(Ioan 12, 26)? Slujirea lui Hristos nu este ca slujirea Legii, ci e o slujire sfântă şi duhovnicească.
PALADIE: Foarte drept ai spus.
CHIRIL: Iar prin prorocul Isaia îi ceartă şi mai aspru pe israeliţi, zicând: „Ascultaţi cuvintele Domnului, căpetenii ale Sodomei, luaţi aminte la legea lui Dumnezeu, popor al Gomorei: «Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul. Sunt sătul de arderile de tot cu berbeci şi de grăsimea viţeilor şi nu mai vreau sânge de tauri, de miei şi de ţapi. Când veneaţi să vă arătaţi Mie, cine vi le ceruse? Să nu mai călcaţi în curtea Mea! Nu mai aduceţi făină în zadar. Tămâia este urâciune înaintea Mea, lunile voastre cele noi şi sâmbetele şi ziua cea mare nu le voi mai suferi. Odihna de la lucru şi sărbătorile voastre le-a urât sufletul Meu. M-am săturat de voi»” (1, 10-14). Prin prorocul Maleahi spune aceleaşi către cei urâţi şi prevesteşte timpurile când se va aduce Lui, în tot pământul, buna mireasmă neasemănată a jertfei nesângeroase şi inteligibile (duhovniceşti), căci spune: „«Nu este voia Mea întru voi, zice Domnul Atotţiitorul, şi nu voi primi jertfă din mâinile voastre, pentru că de la răsăritul soarelui şi până la apusuri numele Meu s-a slăvit între neamuri şi în tot locul se aduce tămâie şi jertfă curată numelui Meu. Căci mare este numele Meu între neamuri, zice Domnul Atotţiitorul»” (1,10-11).
Vezi că zice că se va aduce Lui tămâie şi jertfă curată de tot neamul? şi numind nou testamentul dat nouă înHristos, l-a învechit pe cel dintâi, fiindcă aşa scrie dumnezeiescul Pavel (cf. Evr. 8,13). Aşa şi aici, numind curată
100
jertfa ce se va aduce la vremea potrivită de tot neamul, arată că cea veche nu este aşa. Căci cum ar fi fost curată cea care nici nu putea curăţi, nici nu avea puterea de a desăvârşi în virtute? Din această pricină zice fericitul Pavel că nu era fără prihană. Şi de aceea a fost nevoie să se vestească şi să vină a doua, cea prin Hristos.
PALADIE: Atunci slujirea în umbre este cu totul contrară voii lui Dumnezeu?
CHIRIL: Cu totul. Să luăm aminte la Cel ce spune limpede israeliţilor prin glasul lui Ieremia: „Acestea zice Domnul: «Adunaţi arderile voastre de tot cu jertfele voastre şi mâncaţi cărnurile. Căci nu am grăit către părinţii voştri şi nu le-am poruncit, în ziua în care i-am scos din pământul Egiptului, despre arderi de tot şi jertfe. Ci cuvântul acesta l-am poruncit lor, zicând: Ascultaţi de glasul Meu»” (11, 3-4).
Dacă ţinem seama de voia adevărată a Legiuitorului, nici la început nu s-a rânduit Legea cea în umbre, trecându-se sub tăcere slujirea în duh. Dar fiindcă era un lucru împovărător şi nu uşor, ba chiar aspru şi greu celor de atunci să poată împlini binele desăvârşit, s-a rânduit Legea ca un fel de deprindere, ca chip copilăresc al adevărului. Totuşi, Dătătorul Legii a arătat limpede că nu acelea Ii sunt cele mai plăcute, ci cele ce vor veni prin Hristos îi sunt cele mai iubite. De aceea, a spus iarăşi: „Pentru aceasta i-am secerat prin cuvântul prorocilor voştri, i-am omorât prin graiul gurii Mele şi judecata Mea va ieşi ca o lumină. Pentru că milă voiesc şi nu jertfă, şi mai mult cunoaşterea lui Dumnezeu, decât arderile de tot” (Os. 6, 5-6). Căci la Dumnezeu e cu mult mai de preţ iubirea de fraţi, decât viţelul care arde şi decât oaia junghiată. Pentru că prin acelea se împlinesc rânduielile
101
Legii, dar mai de preţ este înălţimea cunoştinţei lui Hristos, prin Care ni se face cunoscut Tatăl însuşi. Iar că aceasta ne pricinuieşte viaţa de veci, nu trebuie să se îndoiască nimeni, de vreme ce Hristos zice către Tatăl din ceruri: „Aceasta este viaţa de veci: Să Te cunoască pe Tine, adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis(Ioan 17, 3), fiindcă e sigur că adevărul nu minte niciodată şi nicidecum.
PALADIE: Desigur că nu.
CHIRIL: Deci, fiindcă Israel, căzând din familiaritatea cu Dumnezeu şi neţinând credinţa, nu L-a cunoscut, nu se putea întoarce la starea de la început decât numai prin Hristos, lepădând rânduielile Legii. Căci s-a scris iarăşi: „Pentru că fiii lui Israel vor şedea zile multe fără altar, fără preoţie, fără adunări […]. Şi după aceea se vor întoarce fiii lui Israel şi vor căuta pe Dumnezeul lor şi pe David, împăratul lor, şi se vor minuna de Domnul şi de bunătăţile Lui în zilele cele de pe urmă (Os. 3, 4-5.). Fiindcă, atunci când va intra plinătatea neamurilor, tot Israelul se va mântui, dar în Hristos. Iar David este amintit, pentru că Hristos este dinsămânţa şi din seminţia lui David.
Iar că se vor desfiinţa chiar jertfele Legii, a întărit-o clar prin Ioil, zicând: „încingeţi-vă şi vă tânguiţi voi, preoţilor, plângeţi, cei ce slujiţi la altar! Intraţi în templu noaptea şi petreceţi în saci, cei ce slujiţi lui Dumnezeu, căci a fost îndepărtată de la casa Dumnezeului vostru jertfa cu turnare” (1, 13), şi, prin acelaşi proroc, zice iarăşi: „S-au scos jertfa şi turnarea din casa Domnului! Plângeţi, voi, preoţi, cei ce slujiţi la altar” (1, 9). Pe lângă acestea, a prezis că însuşi cortul se va desfiinţa, zicând: „Şi va fi de vă veţi înmulţi şi veţi creşte pe pământ în zilele acelea, zice Domnul,
102
şi nu se va mai vorbi despre chivotul legământului Domnului, Sfântul lui Israel. Căci nu va mai ajunge la inimă, nu se va mai numi, nu se va mai cerceta şi nu se va mai face altul” (Ier. 3, 16). Fiindcă, înlăturându-se pentru totdeauna jertfa cea în tipuri şi cu sânge, trebuie să se înlăture şi cortul, ridicându-se altul mai adevărat, adică Biserica, despre care şi Hristos însuşi a zis: „Aici voi locui, pentru că am ales-o pe ea” (Ps. 131,14).
Că slujirea se va schimba şi se va preface într-una mai bună, adică în cea în Hristos şi nouă87, se vede limpede şi din ceea ce scrie Maleahi despre Dumnezeu: „Şi va curăţi pe fiii lui Levi şi îi va lămuri ca pe aur şi pe argint, şi vor aduce Domnului jertfă întru dreptate. Şi va plăcea lui Dumnezeu jertfa lui Iuda şi a Ierusalimului ca în zilele de demult şi în anii cei dinainte” (3, 3). Înţelegi că zice că va fi o prefacere şi o transformare a preoţiei şi a jertfelor?
PALADIE: înţeleg.
87 Pe toate le urăşte Dumnezeu când devin acte exterioare. Adică prin niciuna nu simte omul că intră la Dumnezeu, că se întâlneşte cu El. Nici măcar cu postul, atunci când e ţinut numai cu trupul. Nici odihna de la lucru, când nu este prilej de înălţare cu cugetul la Dumnezeu. Nici sărbătorile, care au rămas numai cu numele zile închinate lui Dumnezeu. Deci şi cele ale Legii vechi erau rânduite spre a fi prilej de adunare cu cugetul în Dumnezeu, de ridicare peste cele ale lumii. Dar va veni un timp când nu va mai fi nevoie de jertfele Legii, de sărbătorile ei, pentru această ridicare a cugetului la Dumnezeu. Căci Dumnezeu însuşi va fi atunci aproape prin Fiul Său întrupat, înduhovnicind umanitatea lor. Dumnezeu ne vrea pe noi cu tot cugetul nostru, cu toată viaţa noastră curată, nu jertfele de animale exterioare nouă. Iar pe noi ne putem aduce doar având în noi pe Hristos, cu simţirea de jertfă totală cu care S-a dăruit Tatălui.
103
CHIRIL: Oare, prin cuvintele „va lămuri” şi „va curăţi”, spuse ca despre argint şi ca despre aur, nu vrea să ne ducă la aceste înţelesuri?
PALADIE: E foarte adevărat.
CHIRIL: Iar că aşa ceva avea să facă, duhovniceşte, Cuvântul prin întrupare, ne-a încredinţat Dumnezeu Tatăl, zicând: „îndată va veni la templul Său Domnul, pe Care voi îl căutaţi şi îngerul legământului, pe care îl voiţi. Iată vine!, zice Domnul Atotţiitorul. Şi cine va răbda ziua intrării Lui? Sau cine va sta la vederea Lui, căci El este ca focul topitorului şi ca leşia celor ce spală. Şi va şedea ca topitorul şi curăţitorul argintului şi aurului” (Mal. 3,1-3).
Aşadar, spune că va fi o înnoire şi o transformare a preoţiei, arătând că modul slujirii nu va fi altul decât taina de acum a lui Hristos. Şi, iarăşi, despre cei aleşi de El ca să slujească, a spus prin prorocul Iezechiel: „Aceştia se vor apropia de Mine ca să-Mi slujească şi vor sta înaintea feţei Mele ca să-Mi aducă jertfă seu şi sânge, zice Domnul Dumnezeu. Aceştia vor intra în locaşul Meu cel sfânt şi se vor apropia de masa Mea, ca să-Mi slujească” (44,15-16). Dar nu vom zice, oare, pe drept cuvânt, că grăsimea şi sângele şi slujirea la altar sunt taina lui Hristos?
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Dumnezeu ne-a arătat foarte limpede şi timpul în care se produce prefacerea tuturor în ceva mai înalt şi modul înnoirii: „De la ziua a opta şi după aceea, preoţii vor aduce arderile de tot pe altar şi jertfele de împăcare, şi vă voi primi pe voi, zice Domnul”(Iez. 43, 27). A numit ziua a opta88 timpul învierii Mântuitorului nostru, în care
88Ziua a opta este Duminica, ce urmează după cele şapte zile ale creaţiei. Este ziua învierii, care va dura veşnic, e veşnicia creaţiei înviate. Cei înviaţi, fiind plini de Duhul Sfânt, nu vor mai aduce jertfe sângeroase, ci se vor aduce pe ei înşişi. Pe aceştia, preoţii îi adună într-o adunare comună.
104
se vor aduce arderile de tot, adică desăvârşita, totala afierosire lui Dumnezeu a celor credincioşi şi aducerea duhovnicească de daruri, primită de El. Şi aceasta ne învaţă dumnezeiescul Pavel, când scrie: „Prin El să aducem totdeauna jertfă de laudă lui Dumnezeu, adică rodul buzelor ce mărturisesc numele Lui” (Evr. 13, 15), şi iarăşi: „Facerea de bine şi dărnicia să nu le uitaţi, căci la aceste jertfe priveşte Domnul cu plăcere” (Evr. 13,16). Ce alte roduri am avea noi, cei îndreptaţi din credinţă, pe care să le putem aduce lui Dumnezeu, dacă nu preamărirea Lui neîntreruptă? Iar jertfa cea mai curată este buna mireasmă a unei vieţi neprihănite, care nu se poate asemăna cu nimic89.
PALADIE: Cuvântul este foarte frumos şi adevărat: nu se îndreptează nimeni din Lege, ci prin credinţa cea întru Hristos şi prin vieţuirea evanghelică. Dar aş voi ca dovedirea să se facă şi prin nişte pilde clare, ca să învăţăm aceasta din însăşi Sfânta Scriptură.
CHIRIL: Sunt gata spre aceasta, prietene, dacă vrei. Iar tu întreabă la fiecare tâlcuire care este înţelesul exact şi limpede. Şi, dacă ţi se pare că nu cuget sau nu spun ceva drept, cercetează-mă cu atenţie şi îndreptează-mă cu limpezime, imitând pe meşterii cei pricepuţi, care, atunci când ceea ce au în mână se abate de la raţiunea cuvenită, o aduc cu bun meşteşug spre ceea ce socotesc că e bine.
Deci, ca început în această explicare vom lua pe Moise, vestitorul celor sfinte. Intrând în râul istorisirii
89Rodul îndreptării este viaţa neprihănită. Deci starea de îndreptare nu e starea celui declarat drept fără să fie, ca în protestantism.
105
lui, voi încerca să arăt limpede şi să întăresc că Legea n-a desăvârşit nimic şi n-a fost îndestulătoare spre mântuire şi că Izbăvitor şi Mântuitor al tuturor este Hristos.
PALADIE: Vei aduce nu puţin folos, dacă te vei arăta şi în aceasta biruind orice osteneală.
CHIRIL: Bine zici. Şi cuvântul tău mă va stârni să merg, asemenea câinilor cu nări largi, pe urma înţelesurilor celor care se află ascunse în adânc.
Aşadar Moise, aflându-se odată pe când păştea turmele de oi în pustia din pământul numit Madian, la poalele muntelui Horeb, i s-a arătat un lucru ciudat şi minunat, săvârşit de Dumnezeu, căci „i s-a arătat lui, zice, un înger dintr-un rug în pară de foc; şi a văzut că rugul era încins de foc, dar nu ardea. Şi a zis Moise:«Apropiindu-mă, voi privi vederea aceasta minunată, că nu arde rugul»” (Ieş. 3, 2-3). Iar rugul nu era un arbore de folos, ci un fel de mărăcine sălbatic, un tufiş de munte. În el se săvârşea înfricoşata minune, ca un chip (tip) al unei taine, fiindcă cel care umplea tufişul în chipul focului era îngerul. Însă nu transmitea lemnului nicio simţire a lucrării focului, ci era în el ca şi când n-ar fi fost, căci lemnul nu se împărtăşea de căldura focului.
PALADIE: Ce era deci aceasta?
CHIRIL: Lui Israel, care era ca un lemn sălbatic şi nu avea rodurile dulci ale dreptăţii, întrucât fusese crescut în legile egiptenilor, i s-a dat Legea prin îngeri. Aceasta era în stare să lumineze, dacă era înţeleasă duhovniceşte, şi să alunge întunericul din minte (căci şi aceasta e o lucrare a focului). Dar le-a fost nefolositoare celor ce au primit-o, şi anume nu din vina ei, ci din cauză că cei cărora le adresa cuvântul n-au primit lumina ei în minte şi în inimă, ci
106
s-au îmbogăţit numai prin literă cu o părere asupra luminii, încât nu aveau cu adevărat ceea ce socoteau că au90. Socotesc că aceasta arată faptul că focul se vedea învăluind rugul, dar nu împărtăşea lemnului simţirea căldurii lui. Iar că lumina Legii91 le-a fost nefolositoare iudeilor o spune lămurit Mântuitorul: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că aveţi în ele viaţa veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine. Dar nu voiţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa veşnică”(Ioan5, 39). Şi, după puţin, iarăşi zice către învăţătorii iudeilor şi către tot poporul: „Să nu socotiţi că vă voi învinui la Tatăl; este cine să vă învinuiască, Moise, în care voi aţi nădăjduit; căci dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela. Iar dacă nu credeţi cuvintelor aceluia, cum veţi crede cuvintelor Mele?”(Ioan5, 45). Cei ce au respins prosteşte învăţăturile elementare date prin Lege cum vor primi, prin Hristos, pe cele ce conduc la cunoştinţa binelui desăvârşit?
Văzând rugul aprins, dar nearzând, deci neprimind în sine focul, fericitul Moise s-a mirat de ce nu ardea
90Legea era în sine plină de înţelesuri duhovniceşti şi de căldura dragostei lui Dumnezeu, dar iudeii nu se foloseau de ele, pentru că nu căutau în ea acestea, ci se mulţumeau cu litera Legii, cu formalismul ei.
91 Legea însăşi le-ar fi putut deschide iudeilor ochii să-L vadă pe Hristos şi să vină la El. Dar ei nu voiau să privească la înţelesul ei duhovnicesc, adânc. Lumina ei le rămânea exterioară, nu pătrundea în ei. Cuvintele, regulile, jertfele erau treapta cea mai de jos a legii creşterii umanului, a actualizării lui, prin care se putea urca la treptele mai de sus, unde ar fi întâlnit pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut omul model. Era o treaptă transparentă spre treptele de sus, dar pentru ei aceasta era opacă, nu-şi deschidea înălţimile, nu-i pătrundea cu lumina şi căldura iubirii dumnezeieşti, cu intenţia dumnezeiască ascunsă în ea, care voia, prin întâlnirea cu El, să-i ridice la umanitatea cea adevărată.
107
rugul. De fapt, oricine se miră de totala nesimţire a israeliţilor, care, primind Legea ca sprijinitoare şi ajutătoare şi îmbogăţindu-se cu lumina din ea, pe urmă nu au socotit-o vrednică de vreun preţ, n-au primit în minte şi inimă ceea ce li s-a dat, ci au rămas nefolosiţi. De aceea, pe drept cuvânt, mintea lor este moartă şi îngheţată. Căci aşa poate spune cineva şi despre ei, ca şi despre rug, fiindcă, altfel, s-ar fi înfierbântat şi ei cu duhul ca noi.
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Dar lucrul acesta pare să ne dea şi înţelegerea altor sensuri folositoare. Dumnezeu le-a dat semn israeliţilor, care se gândeau să iasă din pământul egiptenilor, dar încă nu scuturaseră jugul robiei fără voie şi de aceea stârneau mânia stăpânitorului. Ceea ce s-a petrecut în rug era un semn că vor fi cu mult mai presus decât focul şi că vor scăpa şi de cei ce pot să-i nedreptăţească, după cuvântul dumnezeiesc: „Nu te teme, căci cu tine sunt! Flăcările nu te vor arde, râurile nu te vor acoperi” (Is. 43, 5, 2).
PALADIE: Pătrunzător este cuvântul.
CHIRIL: Aşadar, Moise s-a uimit de ceea ce vedea şi a înaintat, dorind să se apropie. „Iar când a văzut Domnul că se apropie să vadă, l-a chemat din rug, zicând: «Moise, Moise!» Iar el zise: «Ce este?»«Să nu te apropii aici, dezleagă încălţămintea din picioarele tale, căci locul acesta în care stai e pământ sfânt!»” (Ieş. 3, 4 ş.u.). Fericitul Moise este chipul (tipul) Legii, fiindcă, în descoperirea evanghelică, fericitul Avraam zice: „Au pe Moise şi pe proroci”(Luca 16, 29). Sau cuvântul acesta nu ţi se pare adevărat?
PALADIE: Cum să nu! Moise este personificarea Legii!
CHIRIL: Deci a fost chemat Israel, turma cea după Lege şi de sub Lege, căci „Domnul Dumnezeul evreilor,
108
zice, ne-a chemat pe noi” (Ieş. 3,18). Şi au ascultat de Dumnezeu care i-a chemat ca şi Moise, fiindcă au zis: „Toate câte a zis Domnul le vom face şi le vom asculta” (Ieş. 24, 3). Dar puterea supunerii după Lege nu era îndestulătoare pentru curăţire, „Căci sângele taurilor şi ţapilor nu poate ridica păcatele” (Evr. 10, 4). De aceea Moise e oprit să se apropie de Dumnezeu. „Să nu te apropii aici”, zice, fiindcă nu te poţi apropia prin Lege de Bine, deci vieţuirea după Moise nu este în stare să ducă pe cineva la Dumnezeu. Numai Hristos ne înfăţişează lui Dumnezeu prin sfinţire, căci cei ce se sârguiesc să se alipească de Dumnezeu cel Sfânt se cuvine să fie sfinţi: „Şi veţi fi sfinţi, zice, fiindcă Eu sfânt sunt” (Lev. 2, 4).
Iar că modul vieţuirii după Lege nu era cu totul fără prihană, a aflat îndată, când i s-a spus: „dezleagă încălţămintea din picioarele tale, căci locul în care stai e pământ sfânt!” A poruncit lui Moise, vestitorul celor dumnezeieşti, să dezlege încălţămintea picioarelor, ca să arate că mişcarea vieţii după Lege nu e curată încă, nici cu totul eliberată de faptele stricăciunii şi ale morţii. Iar de la obiceiul elinilor, dumnezeiescul Moise ne-a învăţat că nu e îngăduit celui ce se află în rămăşiţele morţii şi stricăciunii să se apropie de Dumnezeu. Cei încălţaţi cu încălţăminte din piei de animale moarte nu aveau voie să intre în temple, fiindcă lucrul acesta era socotit de legile lor ca un fel de întinare.
Legea n-a scăpat de moarte şi de stricăciune şi de cele ce pricinuiesc necurăţie, nici de mişcarea vieţii după litera mozaică. Aceasta a făcut-o numai credinţa cea întru Hristos şi curăţirea atotdesăvârşită a vieţuirii evanghelice. Sau nu spun adevărul?
109
PALADIE: Cum nu?
CHIRIL: Dezlegându-şi Moise încălţămintea, înaintând şi venind aproape, Dumnezeu i-a grăit: „«Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov!» şi şi-a întors Moisefaţa sa, căci se temea să privească înainte la Dumnezeu” (Ieş.3, 6). Lepădând cugetul mort şi străbătând calea vieţii în Hristos cu picioare curate şi libere, vom ajunge aproape de Dumnezeu, în ceea ce priveşte simţirea duhovnicească şi nu distanţa în spaţiu, se înţelege pentru că cele petrecute cu Moise erau chipuri (tipuri) şi umbre -, şi astfel ne vom îmbogăţi cu cuvintele tainicei învăţături de Sus şi vom aduna în noi cunoştinţa lui Dumnezeu, arătându-Se nouă Tatăl în Fiul, căci îl vom cunoaşte neasemănat mai bine decât poporul de odinioară prin persoana lui Moise. Prin faptul că acela şi-a întors faţa, fiindcă se temea să privească înainte către Dumnezeu, se arată neputinţa cugetării celor ce erau crescuţi de Lege de a căuta în oarecare mod la Dumnezeu sau de a vedea slava Lui, potrivit cu ceea ce se cântă în Psalmi: „Să se întunece ochii lor, ca să nu vadă” (68, 27), sau cu cuvântul: „Iată, un popor nebun şi fără inimă; ochi au şi nu văd” (Ier. 5, 21). Noi însă, pătrunzând cuvintele (raţiunile) firii negrăite, vom privi cu ochi curaţi şi luminaţi frumuseţea lui Dumnezeu Tatăl, care străluceşte în Fiul92.
92Moise se întoarce, atunci când aude cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă el reprezintă pe Israel care aude de la Dumnezeu cele ce vor fi, dar nu poate privi înainte ca să vadă pe Hristos. Noi însă, care am cunoscut pe Hristos, putem cunoaşte în mod clar în El pe Dumnezeu, Tatăl Lui, Care Se face şi Tată al nostru. Evreii puteau şti că vor cunoaşte pe Dumnezeu din Hristos (din Mesia cel aşteptat), ei trăiau din nădejde. Noi însă L-am văzut pe Hristos şi cunoaştem în El pe Dumnezeu, Tatăl Lui, noi trăim prin vedere.
110
Iudeilor, care socoteau că au văzut pe Tatăl, Mântuitorul le-a spus clar: „Nici chipul Lui nu L-aţi văzut, nici glasul Lui nu l-aţi auzit”(Ioan 5, 37). Dar lui Filip, cel iubitor de întrebări şi mai îngroşat la minte, dar care întreabă din iubire de învăţătură şi zice: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns”, Hristos îi răspunde: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl […]. Nu crezi că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine?”(Ioan 14, 8-10).
Că înţelegerea şi învăţătura date prin porunca Legii nu sunt în stare şi nici îndestulătoare pentru vederea limpede şi fără prihană a lui Dumnezeu, aflăm, ca într-o umbră şi ca într-o ghicitură, şi prin cele două fiice ale lui Laban. S-a scris că Laban avea două fete: numele celei mai mari era Lia şi numele celeilalte, Rahila. Şi ochii Liei erau slabi, iar Rahila era frumoasă la chip şi plăcută foarte la vedere. Şi o iubea patriarhul Iacov pe Rahila, dar totuşi a luat-o pe Lia înaintea ei (cf. Fac. 29, 16 ş.u.).
Trecând de la chip (tip) la adevăr, poţi privi aici taina lui Hristos, fiindcă două sunt femeile chemate la căsnicia duhovnicească şi însoţite cu El. Cea dintâi a fost cea mai bătrână, adică sinagoga iudeilor, întemeiată prin Moise, către care Dumnezeu, prin glasul prorocului, a zis: „Iată, nu sunt ochii tăi drepţi, nici inima ta frumoasă, decât spre lăcomia ta şi spre nedreptăţile tale şi spre a săvârşi uciderea” (Ier. 22, 17). Cea de a doua este cea tânără şi
111
mai frumoasă, adică Biserica dintre neamuri93, către care dumnezeiescul David a zis: „Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă urechea Ta şi uită pe poporul tău şi casa tatălui tău; căci a poftit împăratul frumuseţea ta” (Ps. 44,12-13), către care s-a spus şi cuvântul: „Ochii tăi sunt ca ai porumbelului” (Cânt. 5, 12). Dar frumuseţea Bisericii e duhovnicească (inteligibilă) şi mai presus de lume, fiindcă este scris: „Toată slava fiicei împăratului, esebon” (Ps. 44, 15), iar esebon, în limba evreilor, înseamnă înlăuntru, fiindcă nu poate fi cuprinsă cu vederea ochilor trupului, dar e uşor de văzut cu atingerile minţii curate. Sau nu e aşa?
PALADIE: Ba tocmai aşa este.
CHIRIL: Aşadar, nu prin învăţătura dată de Lege poate vedea cineva frumuseţea dumnezeiască cea netulburată, ci mai degrabă în Hristos şi prin învăţătura dată de El.
PALADIE: E adevărat.
CHIRIL: De asemenea, nu Moise sau Legea a fost în stare să ne izbăvească, Paladie, şi să ne scoată din mâna şi din tirania diavolească, ci Stăpânul lui Moise, adică Hristos, şi puterea tainei Lui. Aceasta se vede şi din următoarele. Dumnezeu zice: „«Am văzut chinuirea poporului Meu în Egipt şi am auzit strigarea lor din pricina celor ce-i silesc la lucru. Căci ştiu durerea lor şi M-am coborât să-i scap din mâna egiptenilor, să-i scot din pământul acela într-un pământ bun şi bogat, într-un pământ în care curge lapte şi miere»”. Şi adaugă îndată: „«Şi acum, iată,
93 Dar Hristos nu câştigă pe oameni la treapta mai înaltă, duhovnicească, a Bisericii (Rahila), dacă nu se apropie întâi de starea lor, mai decăzută, din Vechiul Testament (Lia).
112
strigarea fiilor lui Israel a venit la Mine. Şi Eu am văzut necazul lor, cu care îi chinuie pe ei. Şi acum, vino să te trimit la Faraon, împăratul Egiptului, ca să scoţi pe poporul Meu, pe fiii lui Israel din pământul Egiptului»”. La acestea, Moise răspunde limpede şi hotărât: „«Cine sunt eu, ca să merg la Faraon, împăratul Egiptului, şi să scot pe fiii lui Israel din pământul Egiptului?»” (Ieş. 3, 7-11).
Nu e limpede aici că în chipul (tipul) refuzului lui Moise ne descoperă referirea la ceea ce este mai mare şi mai înalt, adică la Hristos? Altfel, ar fi fost absurd să spună: „Cine sunt eu?”. A scoate popoare şi a scăpa neamuri şi a le duce la libertate este foarte uşor, dacă e înfrânt şi făcut neputincios cel ce ţine în robie, adică Satana.
PALADIE: Foarte uşor, drept ai spus.
CHIRIL: Deci nu e, oare, cu totul uşor de văzut şi de aici că pricinuitorul mântuirii tuturor a fost Unul-Născut? Căci prin El ne-am izbăvit, cum zice prorocul: „Nu sol, nu înger, ci însuşi Domnul ne-a mântuit pe noi” (Is. 63, 9).
PALADIE: De unde iei aceasta?
CHIRIL: Dumnezeul tuturor a poruncit limpede lui Moise să meargă fără întârziere la fiii lui Israel şi să le spună deschis că, luând sprijinitor şi ajutător pe Dumnezeu, Care toate le poate, se vor despovăra uşor de greutatea robiei din Egipt şi se vor întoarce acasă. Şi, ajungând la libertatea părinţilor, vor locui în pământul sfânt, iar acolo se vor bucura din belşug de bunurile pe care li le va dărui El. Moise însă a răspuns şi a zis: „De nu vor crede mie şi nu vor asculta de glasul meu (căci vor zice: Nu ţi S-a arătat ţie Dumnezeu!), ce voi zice către ei? Şi i-a zis Domnul: «Ce este aceasta din mâna ta?» Iar el a zis: «Toiag». Şi a zis: «Aruncă-l pe pământ!» Şi l-a aruncat pe el pe pământ,
113
şi s-a făcut şarpe, şi a fugit Moise de el. Şi a zis către Moise: «întinde mâna ta şi prinde-l de coadă». Şi, întinzând mâna, l-a prins de coadă şi s-a făcut iar toiag în mâna lui” (Ieş. 4, 4-8).
PALADIE: Ce ciudată minune! Dar, te rog, spune-mi, ce vrea să însemne aceasta?
CHIRIL: îţi voi spune. Moise îşi dădea seama că israeliţii, petrecând timp îndelungat între egipteni şi rostogolindu-se în tot felul de păcate şi îndulcindu-se cu dezmierdările ţării aceleia, vor fi foarte zăbavnici şi anevoie de întors la buna-cuviinţă. Însă înţelegea limpede şi că, de-l vor vedea săvârşind minuni, greutatea muncilor la care erau supuşi îi va împinge spre ascultare chiar fără să vrea. Fiindcă plăcerea este cu adevărat un lucru din care cu anevoie se poate ieşi şi sălbăticia patimilor din noi nu e uşor de potolit. Dar când sudoarea chinuieşte şi muncile apasă greu, cel ce făgăduieşte izbăvirea poate să înduplece pe oameni să dispreţuiască până şi cele mai mari plăceri. Şi socotesc că Dumnezeu, Care are cunoştinţa a tot binele, a făcut ca atunci stăpânirea egiptenilor să le fie israeliţilor greu de purtat şi preadureroasă cu un rost preaînţelept, ca să-i determine uşor să plece. Aceasta pentru ca, nu cumva, învăluiţi în plăcerile cu care crescuseră, să fie învârtoşaţi şi greu de condus şi, dispreţuind harul Celui ce-i va chema la libertate, să îmbrăţişeze de bunăvoie robia, preferând plăcerea de o clipă puţinelor osteneli, ba chiar să o socotească mai presus decât bunurile de la Dumnezeu.
Şi, de fapt, după ce au ieşit cu bucurie de sub stăpânirea vechilor tirani, când petreceau în pustie şi erau hrăniţi cu cele de Sus şi din cer, cu mana ce li se dăruia adică, şi-au amintit nu fără lacrimi de plăcerile din Egipt,
114
susţinând că era cu mult mai bine şi mai plăcut pentru ei să fi murit ospătându-se la mesele din Egipt. Astfel, strigau copilăreşte: „Mai bine am fi murit loviţi de Domnul în Egipt, când şedeam lângă căldările cu carne şi mâncam pâine de ne săturam” (Ieş. 16, 3).
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Deci ştia Moise că facerea de minuni le era de trebuinţă, pentru a se convinge că este trimis de Dumnezeu. De aceea, zice: „De nu vor asculta de mine (căci vor zice: Nu ţi S-a arătat Dumnezeu!), ce voi spune către ei?” Iar Dumnezeul tuturor porunci să se facă îndată minunea ca o probă, spre a încredinţa prin cercare mai întâi pe slujitor, cred, că săvârşirea ei va fi şi altora cum îi este lui, adică îndeajuns pentru a le dovedi în mod sigur că a fost chemat de Dumnezeu, căci nimănui nu-i este propriu să poată preface firea lucrurilor în ceea ce voieşte, decât numai Făcătorului tuturor. Totodată, a pus această faptă minunată ca o vestire prin ghicitură a mântuirii prin Hristos. Fiindcă vom vedea în El refacerea firii omeneşti în starea străveche şi transformarea ei în ceea ce eram în Adam, îndată ce am fost aduşi la existenţă, până ce nu am fost lipsiţi de slava de Sus şi de sfinţenie.
PALADIE: Cum spui aceasta?, căci cuvântul nu este limpede.
CHIRIL: Toiagul sau sceptrul nu este simbol al împărăţiei?
PALADIE: Ba da, deoarece unii dintre cei vechi se şi jurau pe el, cum spun cei ce cântă faptele elinilor.
CHIRIL: Deci nu vei spune că cel ce se bucura de creşterea în grădină era pom al raiului şi mai vechi decât tăierea?
115
PALADIE: Ba voi spune.
CHIRIL: Du-te atunci cu gândul la străvechiul Adam şi cugetă toată omenirea în el ca într-o pârgă şi rădăcină a neamului. Pe lângă aceasta, gândeşte-te că a fost făcut după chipul Ziditorului şi pus să stăpânească peste pământ, că prin viaţa în sfinţenie se afla în mâna lui Dumnezeu şi era ca un pom bine înflorit şi de viţă cu totul aleasă94. Dar când, amăgit de răutatea şarpelui, a nesocotit porunca dumnezeiască şi a fost scos din cele de la început, atunci, smulgându-se din aşezarea şi rădăcina dintâi, s-a rostogolit din mâna Celui ce-l susţinea în sfinţenie şi a alunecat la pământ, adică a căzut fără vlagă din înălţimea virtuţii la o cugetare care îmbrăţişează cele trupeşti. Aşa s-a îmbolnăvit de o răutate neînfrânată, nemaideosebindu-se, după părerea mea, întru nimic de şarpe, a fost dezbrăcat de împărăţia şi de slava de la început şi a fost scos din rai şi din desfătare. Sau, oare, nu ne-a spus acestea dumnezeiescul Moise?
PALADIE: Fără îndoială că ne-a spus.
CHIRIL: Văzându-l legiuitorul căzut la atâta rău, a fugit, aşa-zicând, urând viclenia aflată în el95. Pentru că Moise a luat-o la fugă, lăsând şarpele, căci s-a scris: „Duhul Sfânt al înţelepciunii va fugi de vicleşug şi se va
94 Adam este asemănat aici cu un pom bine înflorit, roditor, crescut din pământul raiului. Am putea vedea în aceasta şi o înrădăcinare a lui în bine, dar şi faptul că era într-o armonie cu tot universul. Pe urmă, vine tăierea lui din bine, din armonia cu toate, apoi uscarea lui, alunecarea lui deplină din mâna lui Dumnezeu pe pământ, în starea culcată şi, în sfârşit, transformarea lui în şarpe veninos cu mişcare şerpuitoare.
95 Care om curat nu fuge de şarpe, de viclenia otrăvitoare a semnului sau de cel în care constată aceasta?
116
îndepărta de la gândurile neînţelegătoare”(Pilde 1,5), fiindcă sfinţenia şi necurăţia, lumina şi întunericul, dreptatea şi nedreptatea, nu se împacă între ele.
PALADIE: Adevărat!
CHIRIL: Aşadar, prin căderea toiagului din mâna lui Moise se arată că omul, făcut la început după chipul lui Dumnezeu, ca un pom al raiului şi aşezat în slava împărătească şi în mâna Făcătorului, s-a rostogolit la pământ pentru că a cugetat să aleagă cele trupeşti şi, din pricina răutăţii ajunse la culme, era ca un şarpe în ochii lui Dumnezeu. Dar acesta s-a refăcut îndată în ceea ce era la început, şi n-a mai fost şarpe, ci iarăşi toiag şi pom al raiului. Căci, atunci când a binevoit Dumnezeu Tatăl să readune (recapituleze) toate în Hristos şi să rezidească ceea ce a făcut la început, ne-a trimis din cer pe Unul-Născut, mâna Lui cea dreaptă, Care lucrează şi mântuieşte toate cu adevărat, după cuvântul: „Dreapta Domnului a făcut putere, dreapta Domnului m-a înălţat pe mine” (Ps. 117,16). Atunci a prins omenirea care zăcea la pământ, a izbăvit-o din răutatea de fiară, arătată în viciu şi păcate, şi a ridicat-o iarăşi prin sfinţire la cinstea împărătească şi la blândeţea virtuţii. Şi dând vechiul loc de vieţuire celor ce cred în El, în persoana tâlharului împreună spânzurat, ca pârgă a celui dintâi dintre oameni, i-a zis: „Amin, amin, zic ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai”(Luca 23, 43).
PALADIE: Ai dat o tâlcuire minunată şi dreaptă. Dar spune-mi, te rog, pentru ce porunceşte să fie prins de coadă şi nu de cap sau de mijloc?
CHIRIL: Aşa trebuia, iubitule. Fiindcă era potrivit cu taina să fie prins de coadă şi nu de mijloc sau de cap.
PALADIE: Cum aşa?
117
CHIRIL: Capul este ca un fel de început al întregului animal, iar coada e sfârşitul. Să cugetăm pentru moment, aşadar, tot neamul omenesc ca fiind încă animal. Deci l-a prins Hristos de coadă, adică de cei de la sfârşit şi ultimii, căci a venit în timpurile din urmă ale veacului. Dar aşa cum atunci, deşi Moise l-a prins de coadă, prefacerea a urcat prin fapta lui până la cap (căci şarpele s-a prefăcut în întregime în toiag), în acelaşi mod, deşi Hristos l-a prins în cei din urmă, refacerea prin har trece la tot neamul şi ajunge până la capul însuşi, adică la Adam. Fiindcă scris este că pentru aceea a murit şi a înviat Hristos, ca să domnească şi peste cei morţi şi peste cei vii (cf. Rom. 14, 9). Aşadar, în cei de la sfârşit se înfăptuieşte şi izbăvirea celor de la început96.
96 Pe baza pasajului din 1 Petru 3, 19, iconografia ortodoxă reprezintă pe Domnul Hristos scoţând pe protopărinţii Adam şi Eva din iad. Biserica crede, în general, că drepţii Vechiului Testament, patriarhii şi prorocii au fost scoşi din iad şi mutaţi la rai de Hristos când a coborât cu sufletul la iad. Aici, Sfântul Chiril vorbeşte de trecerea mântuirii „de la cei din urmă… la tot neamul”. Este implicată aici importanţa rugăciunii celor vii pentru înaintaşii lor morţi. Cei vii au datoria de a fi recunoscători faţă de toţi înaintaşii lor. De la ei au primit nu numai păcatul strămoşesc şi multe porniri spre păcat, ci şi multe înrâuriri bune ostenelile de a-i creşte, de a le face un drum în viaţă etc. -, pentru care au datoria de a fi recunoscători. Se cuvine deci ca valul mântuirii de care se bucură ei în Hristos să întoarcă şi pe aceia. Hristos poartă în umanitatea primită de El trăsăturile pozitive ale înaintaşilor Săi. De aceea sunt pomeniţi aceştia în prologul Evangheliei de la Matei şi al celei de la Luca. Există o anumită solidaritate între generaţii: de la cele trecute vin la cele următoare daruri şi influenţe, şi bune şi rele, şi, de la acestea, se întoarce la cele trecute valul ajutător al rugăciunilor. Solidaritatea nu este numai între contemporani, ci şi între generaţiile care se succed. Dumnezeu Cel personal, Care dă Legea Vechiului Testament, spre deosebire de zeii păgâni ai naturii, este un Dumnezeu al istoriei. El se adresează poporului Israel ca întreg. Evreii ţin minte binefacerile făcute cu înaintaşii lor ca naţiune şi cum au răspuns ei lui Dumnezeu. Ei moştenesc credinţa acelora, se simt solidari cu ei. De aceea, deşi risipiţi în toată lumea de două mii de ani, evreii nu se topesc în alte naţii. Dreapta credinţă în Hristos ne ajută şi pe noi să rămânem solidari cu înaintaşii şi la aceasta ne ajută pomenirea lor „din neam şi neam”. În identitatea credinţei se valorifică istoria, în ea se răscumpără strămoşii, noi ne mântuim împreună cu ei.
118
PALADIE: Cuvântul pare adevărat şi istorisirea nu e străină de el.
CHIRIL: El a fost cu totul întărit spre a crede în aceasta şi prin alte două semne ale puterii dumnezeieşti, căci s-a scris îndată: „Şi îi zise lui Domnul: «Bagă mâna ta în sânul tău». Şi a băgat mâna sa în sân şi a scos mâna sa din sânul său şi s-a făcut mâna lui albă ca zăpada de lepră. Şi a zis iarăşi: «Bagă mâna ta în sânul tău». Şi a băgat mâna sa în sânul său şi a scos mâna sa din sânul său şi iarăşi s-a restabilit în culoarea trupului său” (Ieş. 4, 6, 7). Observă deci o altă faptă dumnezeiască şi vrednică de minunare, cuprinzând aceeaşi descoperire a tainei lui Hristos ca şi cea dintâi.
PALADIE: Te rog, lămureşte-o, căci încă nu înţeleg.
CHIRIL: Lepra este o boală a trupului care întrece puterea medicilor şi nu poate fi învinsă de ei, ba e urâtă şi de cei ce ţin obiceiurile elinilor. Leprosul e întinat şi necurat, după porunca de odinioară dată prin Moise, fiindcă cel ce pătimeşte de ea este oarecum pe jumătate mort, iar trupul lui e dezgustător şi necurat. Astfel, putinţa de a tămădui un lepros s-a socotit ca un lucru mai presus de fire şi dincolo de măsurile noastre, şi s-a recunoscut că numai firea şi lucrarea dumnezeiască negrăită poate face
119
aceasta. De aceea s-au minunat când Hristos a grăit cu putere către cel plin de lepră: „Voiesc, curăţeşte-te”(Matei 8, 3). Fiindcă glasul Celui atoatefăcător, Care a ridicat şi morţii din morminte şi este mai presus de moarte şi de stricăciune, a împlinit minunea cu acela.
Deci a poruncit să-şi ascundă mâna în sân, apoi, dezbrăcând-o de învelişul sânului, a arătat-o întreagă leproasă. Ascunzând-o iarăşi, a doua oară, în sân, o arată îndată izbăvită de boala ce-i venise. Din aceasta israeliţii aveau să înţeleagă că cel înzestrat cu o putere tainică şi negrăită va putea apăra pe cei nedreptăţiţi şi pe cei supuşi fără cruţare silniciilor egiptenilor. Dar această explicaţie nu este cea adâncă, ci cea care ţine seama de istorisire. Socotesc însă că, scrutând cu stăruinţă înţelesul pasajului, trebuie să căutăm să aflăm ce a însemnat ascunderea mâinii în sân şi pentru ce s-a umplut de lepră şi, pe lângă acestea, ce înseamnă modul curăţirii, fiindcă, băgând mâna iarăşi în sân, a izbăvit-o de boală.
PALADIE: Bine zici, căci cercetarea fiecăreia din acestea ne va folosi nu puţin.
CHIRIL: Aşadar, după părerea mea, aceasta arată, ca într-o umbră, acest înţeles minunat. Până ce omul făcut după chipul dumnezeiesc nu încălcase încă porunca dată, era ocrotit în sânul lui Dumnezeu şi, acoperit de grija şi iubirea Lui, vieţuia curat şi sfinţit şi necunoscând moartea. Dar, după ce a ieşit de sub acoperământul şi iubirea lui Dumnezeu prin aplecarea spre rău, s-a vădit făţiş întinat şi spurcat şi bolind de necurăţia morţii. Apoi, prinzându-ne iarăşi Dumnezeu Tatăl, în Hristos, şi învăluindu-ne în harul dumnezeiesc şi avându-ne oarecum
120
în sân prin înfiere97, am lepădat omorârea venită din vechiul blestem şi ne-am întors la starea de la început, căci despre mâna lui Moise s-a scris că „s-a restabilit în culoarea trupului său”.
PALADIE: Foarte frumos ai spus.
CHIRIL: Dar şi un al treilea semn striga din acest prilej, cu toată limpezimea şi claritatea, taina lui Hristos. Fiindcă Dumnezeu a spus iarăşi către Moise: „Iar de nu vor crede ţie şi nu vor asculta nici de glasul semnului dintâi, vor crede ţie pentru glasul semnului al doilea”. Şi lămureşte ce este acesta, zicând: „Şi de nu vor crede acestor două semne şi nu vor asculta nici de glasul tău, vei lua din apa râului şi vei vărsa pe uscat; apa pe care o vei lua din râu se va face sânge pe uscat” (Ieş. 4, 9). Cel din urmă semn făcut lumii a fost moartea lui Hristos şi curăţirea prin apă şi prin sânge, alături aflându-se, se înţelege, şi Sfântul Trup, care este arătat prin uscat. Că nouă ni s-au dat apa şi sângele sfintei coaste care a fost străpunsă cu suliţa nu mai spun, fiindcă este binecunoscut tuturor. Iar că moartea Mântuitorului s-a făcut semn, ar putea afla cineva limpede din Sfânta Scriptură. Deoarece, cu toate că se făcuseră înainte multe minuni, fariseii cei atotcutezători, ca şi când nu s-ar fi făcut niciuna, au venit la Mântuitorul, zicând: „învăţătorule, vrem să vedem de la Tine semn”, iar El le zise: „Neam viclean şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât numai semnul lui Iona prorocul. Căci precum
97 Se afirmă că mântuirea, care ne vine din reintrarea în legătură cu Dumnezeu în Hristos şi care este scăpare de moarte, nu este o declarare juridică că suntem scăpaţi de vină, ca în catolicism şi mai ales în protestantism. Ea este intrarea noastră în relaţia de iubire cu Dumnezeu ca fii, în baza faptului că Fiul lui Dumnezeu Se face, prin întrupare, Fratele nostru.
121
a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi” (Matei 12, 38-40).
Aşadar, cel dintâi ajutor dat omenirii în Hristos a fost prin Legea lui Moise, căci, după glasul prorocului, Legea s-a dat spre ajutor (cf. Is. 9), şi Moise a prins-o de coadă. Iar a doua curăţire, cea în Hristos, a fost vestită din nou prin Sfinţii Proroci şi prin glasul şi propovăduirea lui Ioan. Aceia spuneau: „Spălaţi-vă, faceţi-vă curaţi” (Is. 1, 16), iar Ioan chema la botezul pocăinţei. Iar al treilea semn, care e şi cel din urmă, este moartea lui Hristos, în care e şi credinţa. „Căci de nu vor crede ţie, zice, şi nu vor asculta nici de glasul semnului dintâi, vor crede glasului semnului al doilea”. Precum vezi, zice că credinţa va urma nu semnului dintâi, adică nu ajutorului dat prin Lege, nici curăţirii prin cel din mijloc, adică celei prin Sfinţii Proroci şi prin Ioan, ci numai glasului semnului din urmă. Căci taina lui Hristos nu este fără glas, ci cheamă pe toţi din tot pământul, printr-o propovăduire înaltă şi fierbinte, la curăţirea prin apă şi la redobândirea vieţii prin împărtăşirea de Sfântul Trup şi Sânge (cf. Pilde 9, 5).
Deci, prin prevestirile despre Hristos, Legea a fost slujitoare, dar nu este în stare să poată mântui pe vreunii98. Socotesc că cineva ar putea arăta chiar pe Moise mărturisind limpede aceasta prin ceea ce se scrie în locul
98Legea are un rost profetic. Ea vesteşte mântuirea ce va veni prin Hristos, dar nu mântuieşte ea însăşi. Ea este primul semn al grijii lui Dumnezeu faţă de noi. Prorocii îndeamnă la pocăinţă, căci El vine la oamenii care au văzut că nu pot scăpa de păcat şi de moarte prin Lege. Prin Proroci, ei sunt pregătiţi şi mai mult pentru primirea lui Hristos. Apoi vine Hristos însuşi ca Mântuitor.
122
de faţă. Fiindcă, deşi Dumnezeu îi spusese: „Voi fi cu tine” şi îl încredinţase mai înainte prin fapte minunate, el s-a rugat, zicând: „«Doamne, nu sunt destoinic, cum n-am fost nici înainte de ieri, nici înainte de alaltăieri, nici de când ai început să grăieşti slugii Tale. Sunt slab la glas şi greu la limbă». Şi a zis Domnul către Moise: «Cine a dat gura omului şi cine a făcut pe om mut sau surd, cu vedere sau orb? Nu Eu, Domnul Dumnezeu? Şi acum mergi şi Eu voi deschide gura ta şi te voi învăţa cele ce vei avea să grăieşti». Şi a zis Moise: «Mă rog, Doamne, alege pe altul mai puternic pe care îl vei trimite»” (Ieş. 4,10-13).
De fapt, Legea nu a avut tărie şi nu a fost îndestulătoare spre a putea mântui pământul şi a scoate pe om din tirania diavolului. Moise şi-a dat seama că este slab la glas şi greoi la limbă, mai ales atunci când a început să grăiască Dumnezeu cu el şi i-a poruncit să vorbească poporului despre El, căci i-a spus: „Aşa vei spune fiilor lui Israel: «Eu sunt Cel ce sunt. Acesta este numele Meu»” (Ieş. 3, 14). Cu adevărat, Legea a fost prea greoaie la limbă spre a putea articula cum se cuvine învăţătura despre Cel ce este, şi nu a fost în stare să ridice mintea omului la firea cea preamărită şi negrăită, închinată în Sfânta Treime. Pe lângă aceasta, fiind slabă la glas, de-abia a putut grăi israeliţilor, fiind auzită numai în Iudeea, propovăduirea ei neajungând, aşa-zicând, la urechea celorlalte neamuri”. 99
99 Legea, fiind greoaie în cuvânt, nu putea prezenta înalta învăţătură despre Dumnezeu Cel în Treime. Şi, fiind slabă, nu putea fi auzită şi de celelalte neamuri. Nu avea în ea căldura care să prezinte pe Dumnezeu ca iubitor al tuturor popoarelor. Nu prezenta învăţătura despre Dumnezeu şi despre destinaţia omului la un nivel spiritual convingător pentru orice om. Era împovărată de mentalitatea exclusivismului iudaic. Numai prezentând în acest mod pe Dumnezeu poporului evreu, îl putea câştiga pentru El, dar aceasta însemna şi o prezentare a lui Dumnezeu la un nivel coborât, necorespunzător Lui. Dacă Dumnezeu e „Cel ce este” cu adevărat, El este Creatorul întregii existenţe în mod diferenţiat şi iubitorul tuturor oamenilor.
123
De aceea, dumnezeiescul Moise, cunoscând de mai înainte pe Cel ce va fi în stare să întipărească în mod corespunzător şi luminos în ascultători învăţătura despre Dumnezeu şi să o propovăduiască uşor întregii lumi, adică pe Hristos, zice: „Mă rog, Doamne, alege pe altul puternic, pe care îl vei trimite”. Fiindcă Hristos este Cel cu adevărat puternic, Care, la vremea cuvenită, va fi ales spre aceasta după bunăvoinţa lui Dumnezeu Tatăl, după cum s-a prevestit prin Lege.
Iar refuzul lui Moise, chiar şi după făgăduinţa dată de Dumnezeu şi după arătarea multor semne, este chipul (tipul) lui Israel cel zăbavnic, care a refuzat slujirea dumnezeiască şi evanghelică şi ascultarea de Hristos. Fiindcă, după nenumăratele cuvinte despre credinţă şi după arătarea atâtor semne, ei au păstrat neascultarea şi au rămas necredincioşi. Şi refuzul lui Moise este îndoit, pentru că în două rânduri a fost Israel greu de ţinut în frâu şi greu de condus: întâi prin Moise, Iosua Navi şi Judecători, şi după aceea îndată, a doua oară, în vremea când au fost trimişi Prorocii şi Ioan, care stă la mijloc între Apostoli şi Proroci, pentru că el a fost sfârşitul slujirii proroceşti şi oarecum începutul strălucirii apostolice.
Dar refuzul lui Moise a provocat mânia lui Dumnezeu. De aceea, a trecut la lucrarea unei alte iconomii,
124
prin care avea să mântuiască pe cei supuşi stăpânirii egiptenilor. „Şi, mâniindu-se Domnul pe Moise, a zis: «Nu ai tu, oare, pe fratele tău Aaron, levitul? Ştiu că el poate să grăiască în locul tău şi, iată, el va ieşi întru întâmpinarea ta şi, văzându-te, se va bucura întru sine. Şi vei grăi către el,şi vei da cuvintele Mele în gura lui. Şi Eu voi deschide gura ta şi gura lui şi vă voi învăţa ce să faceţi. Şi el va vorbi către popor în locul tău, şi va fi gura ta, iar tu îi vei fi grăitor din partea lui Dumnezeu»” (Ieş. 4,14-16).
Legea nemulţumind prin slăbiciunea ei şi israeliţii arătându-se neascultători, S-a adăugat Hristos, adevăratul Levit, Marele Arhiereu, pus în rândul celor de sub Lege ca Frate, pentru omenitatea Sa, Care a grăit lui Moise ca Dumnezeu, dar a fost învăţat de Tatăl după chipul prorocilor, cu toate că era Domn: „Proroc voi ridica lor din rândurile lor, şi voi pune cuvintele Mele în gura Lui şi va grăi lor după cum voi porunci”(Deut. 18,18). Dar şi Hristos însuşi a spus: „De la Mine nu am grăit nimic, ci Tatăl, Cel ce M-a trimis pe Mine, Acela Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să grăiesc”(Ioan 12, 48). Aşadar, Hristos a grăit poporului prin Moise, care s-a făcut gura Lui, tâlcuindu-ne Legea duhovniceşte100, deci Moise îi este gură în cele despre Dumnezeu. Moise apare într-un fel mai aproape de Dumnezeu, deoarece Emanuel S-a făcut om sub Lege (cf. Rom. 5, 17) şi a făgăduit să păstreze cele date prin preaînţeleptul Moise101, zicând: „Să nu socotiţi că am venit
100Hristos a tâlcuit pe Moise, arătând mai limpede voia lui Dumnezeu ascunsă în Lege.
101Iisus, făcându-Se om, S-a supus Legii date prin Moise, dar ca să-i descopere înţelesul mai adânc. Deci şi Moise a grăit lui Hristos, sau Hristos a primit cele spuse de Tatăl Său mai întâi prin Moise.
125
să stric Legea sau Prorocii; n-am venit să stric, ci să plinesc” (Matei 5,17). Aşadar, Hristos este învăţătorul, adevăratul tâlcuitor, printr-o tâlcuire atotrăsunătoare lămurind rostirea neclară a literei şi făcând luminoase cele ale Legii. Căci, în Hristos, Legea se arată duhovnicească şi propovăduirea Lui e soră cu propovăduirea veche (cf. Evr. 7, 11), pentru că Aaron era frate cu Moise.
PALADIE: Deci prin ea însăşi Legea a fost slabă, pentru că n-a desăvârşit nimic.
CHIRIL: Aşa spun. Iar micimea vieţuirii după Lege o poate vedea cineva şi din următoarele, căci s-a scris: „A plecat Moise şi s-a întors la Ietro, socrul său, şi a zis: «Voi merge şi mă voi întoarce la fraţii mei, care sunt în Egipt. Şi voi vedea de mai trăiesc». Şi a zis Ietro lui Moise: «Mergi sănătos!» Iar după multe zile, a murit împăratul Egiptului. Şi a zis Domnul către Moise în Madian: «Mergi, du-te în Egipt, că au murit toţi cei ce căutau sufletul tău». Şi, luându-şi Moise femeia şi copiii, i-a pus pe asini şi s-a întors în Egipt” (Ieş. 4,18-20).
PALADIE: Şi ce înseamnă acestea?, căci nu înţeleg. Spune: Ce învinuire ar putea aduce cineva, cu dreptate, vieţuirii după Lege?
CHIRIL: Cineva ar putea-o vedea încărcată de multe scăderi, Paladie, dacă ar privi mai pătrunzător în înţelesurile acestui text. Căci, trimis la această slujire, dumnezeiescul Moise nu porneşte îndată la drum, părăsind cele din lume, ci se împarte şi grijii trupeşti, împărtăşind rudeniilor vestea plecării. Şi nu a ieşit din ţinutul madianiţilor până ce nu a aflat de moartea tiranului egiptenilor, fiindcă tare se temea de moarte. De-abia după ce a scăpat de aceste temeri prin vestire din partea lui Dumnezeu, luându-şi femeia şi copiii, a coborât în
126
Egipt spre a împlini cele poruncite. Acestea sunt chipul (tipul) vieţuirii de sub Lege, împărţită oarecum între cele dumnezeieşti şi cele omeneşti şi privind spre amândouă. Căci ea nu era liberă de grija pământească şi lumească, nici cu totul sfântă. Petrecerea evanghelică însă nu se dăruieşte nicidecum celor ce sunt trupeşti, adică stăruitori în lucrările lumii, ci îi dăruieşte în întregime lui Dumnezeu pe cei ce s-au supus lui Hristos: „Căci cei ce sunt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele” (Gal. 5, 24). De aceea, când unul dintre ucenici a venit la Iisus şi a zis: „învăţătorule, îngăduie-mi să merg să îngrop pe tatăl meu”, a aflat că toată vieţuirea trebuie să-i fie sfântă: „Urmează Mie şi lasă pe morţi să-şi îngroape pe morţii lor”(Matei 8, 21-22). Dar scrie şi dumnezeiescul Pavel într-una din epistole: „Când a binevoit Dumnezeu să descopere pe Fiul Său întru mine, ca să-L binevestesc pe El între neamuri, îndată n-am mai primit sfat de la trup şi de la sânge” (Gal. 1, 16). Moise se sfătuieşte însă, căci viaţa cea după Lege este împărţită, precum am zis, şi stă încă sub frica morţii102, fiindcă Moise se temea să coboare în Egipt, păzindu-se de moarte. Dar şi aceasta a fost desfiinţată în Hristos, şi va adeveri aceasta Sfântul Pavel, zicând despre Hristos şi despre noi: „Deoarece pruncii s-au făcut părtaşi trupului şi sângelui, şi El S-a împărtăşit, de asemenea, de ele, ca prin moartea Sa să surpe pe cel ce are stăpânirea
102Cei de sub Lege erau stăpâniţi încă de frica morţii, căci nu cunoşteau încă pe Hristos cel înviat. De aceea şi Moise se sfătuieşte cu trupul şi cu sângele (cu rudeniile) dacă trebuie să primească trimiterea lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel nu mai primeşte însă sfat de la ele, pentru că el ştia de Hristos cel înviat şi biruise frica aceasta de moarte.
127
morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe cei ce prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa103″(Evr. 2,14-15).
De aceea, mintea sfinţilor înfruntă cu curaj şi moartea însăşi, aşa cum spune Pavel: „Că mie a vieţui este Hristos şi a muri dobândă”(Filip. 1, 21), şi iarăşi: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, strâmtorarea, prigonirea, foamea, golătatea, primejdia, sau sabia?” (Rom. 8, 35). Că viaţa după Lege este stăpânită de spaimele morţii, dar a scăpat-o de ele vieţuirea cea de laudă în Hristos, o arată limpede Sfânta Scriptură, care spune că: „moartea a împărăţit de la Adam şi până la Moise104″ (Rom. 5,14). Dar Cel ce a nimicit moartea şi a scuturat stăpânirea stricăciunii, izbăvind împreună cu cei ce cred şi pe cei crescuţi de Lege, nu e altul decât singur Domnul nostru Iisus Hristos: „Căci nu sol sau înger, ci însuşi Domnul i-a mântuit pe ei”, după cuvântul prorocesc (Is. 63, 9). Taina aceasta o poţi vedea iarăşi foarte limpede, ca în chip (tip), în cele petrecute cu fericitul Moise. Căci, plecând el din ţinutul madianiţilor şi grăbindu-se spre Egipt, a zis Dumnezeu: „«Mergând tu şi întorcându-te în Egipt, să faci înaintea lui Faraon toate semnele ce le-am dat în mâinile tale»”. Şi, după altele, se spune: „Şi pe cale, unde a poposit, l-a întâmpinat îngerul Domnului şi căuta să-l omoare. Şi, luând Sefora o piatră ascuţită, a tăiat netăierea împrejur a fiului ei şi a căzut la
103 Înainte de Hristos, frica morţii îi ţinea pe oameni robi grijii faţă de trup, ca să amâne moartea cât mai mult. Dar prin aceasta îi ţinea robi diavolul, care se folosea de frica de moarte a oamenilor în ispitirile lui. Diavolul are stăpânirea morţii în sensul că se foloseşte de ea pentru a stăpâni pe oameni. Domnul Hristos biruie moartea şi, prin aceasta, şi puterea diavolului.
104 Până la Moise, sau până la Legea dată prin el, inclusiv.
128
picioarele lui şi a zis: «A stat sângele tăierii împrejur a copilului meu»” (Ieş. 4, 21, 24-25). Oare îţi trebuie multe cuvinte spre priceperea acestui lucru, îţi este limpede înţelesul?
PALADIE: Nu-mi este nicidecum. Nu înţeleg deloc ce se arată, ca în umbră105, prin această întâmplare.
CHIRIL: Oare nu vei recunoaşte, prietene, adevărul că firea omenească a căzut sub stăpânirea morţii în urma vechiului blestem? Căci prin Adam, ca începutul şi rădăcina cea dintâi a neamului, s-a zis şi către noi toţi: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac. 3,19).
PALADIE: Foarte adevărat.
CHIRIL: Aşadar, deoarece s-a întâmplat ca rădăcina neamului să se îmbolnăvească de moartea izvorâtă din păcat, în mod necesar a trecut lucrul acesta şi la noi, şi împreună cu rădăcina s-au veştejit şi mlădiţele care au odrăslit din ea, căci pomul corupt are şi rodul corupt. Aşa „a împărăţit moartea peste toţi până la Moise”, adică până la timpurile Legii. Iar chipul clar şi vădit al faptului că moartea a avut putere până la Moise şi că cele omeneşti au fost supuse stricăciunii este pornirea îngerului împotriva lui Moise. Dar casnica şi soţia lui, Sefora, l-a domolit şi l-a alungat pe nimicitor de la Moise, tăind copilul împrejur cu o pietricică, rugându-se şi zicând: „A stat sângele copilului meu”. „A stat sângele”, zice, nu pentru că încetase curgerea
105 Sfântul Chiril, ca şi ceilalţi Părinţi, urmând Sfântului Apostol Pavel (cf. Evr. 10, 1), foloseşte cuvântul umbră sau chip (tip) pentru relaţia celor din Lege cu cele aduse de Hristos. Toate sunt umbre anticipate ale realităţii adevărate ce va veni. Pe de o parte, ele sunt inconsistente, pe de alta, n-ar putea exista, dacă n-ar fi proiectate de realitatea ce va veni, deci ele sunt dovada realităţii viitoare. Şi umbra cuiva, deşi nu-l redă pe deplin clar, totuşi e întrucâtva un chip al acelei realităţi.
129
sângelui căci nu cred că aceasta l-a abătut pe nimicitor de la voinţa de a ucide ci oarecum a zis: S-a făcut şi s-a împlinit ceea ce vrea Dumnezeu, adică tăierea împrejur a copilului. E ca şi cum cineva ar zice: a stat chipul (tipul) acestui lucru, adică a stat raţiunea privitoare la el, în loc să spună: a ajuns la capăt şi s-a împlinit.
PALADIE: Dar ce vom înţelege prin Sefora? Şi ce sunt pietricica şi tăierea împrejur făcută de ea? Cum a fost domolit dumnezeiescul înger şi cum a scăpat Moise de moartea ce-l ameninţa şi cu care era dator, prin tăierea împrejur a copilului?
CHIRIL: Locul e neclar şi înţelesul celor întrebate este cu adevărat greu de aflat. Dar, încrezător în Dumnezeu, voi grăi pe cât îmi va fi cu putinţă. Sefora, fiind fiica preotului din Madian (care era de neam străin şi nu din sângele lui Israel), este chipul (tipul), faţa (reprezentanta) Bisericii alcătuite din neamuri, fiind chemată de la slujirea lumească la Dumnezeu. Către ea s-a spus prin glasul lui David: „Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită de poporul tău şi de casa tatălui tău, că a poftit împăratul frumuseţea ta, că El este Domnul tău” (Ps. 44,11-13). A fost chemată deci să urmeze Legii şi să fie soţia lui Moise, pedagogul care o călăuzeşte bine spre taina lui Hristos (cf. Evr. 5, 1). Căci Legea este învăţătorul celor elementare, care introduce în începuturile cuvintelor lui Dumnezeu şi pune în noi, prin ghicituri şi umbre, cunoştinţa tainei lui Hristos. De aceea a spus Hristos iudeilor, care nu credeau lui Moise cel preasfânt: „Sau socotiţi că Eu vă voi învinui la Tatăl? Este cine să vă învinuiască, Moise, în care voi aţi nădăjduit. Căci dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela”(Ioan 5, 45-46).
130
Deci, dacă Sefora este înţeleasă de noi ca chip al Bisericii dintre neamuri, desigur că primul născut din ea va fi înţeles ca chip (tip) al poporului cel nou, adică al credincioşilor ce primesc prin Duhul pruncia în Hristos şi II nasc din nou în ei, pe care David i-a numit popor ce se zideşte (cf. Ps. 102). Aşadar, pruncul de curând născut în Hristos, adică poporul nou, înlătură moartea prin tăierea împrejur a credinţei. Căci pietricica este simbolul firii necorupte, a cărei tărie şi soliditate e indicată prin piatra dură. De aceea Iosua Navi, trecând pe israeliţi Iordanul, i-a tăiat împrejur cu cuţite de piatră (cf. Iosua 5), preînchipuind tăierea împrejur în Hristos prin Duhul. Căci Piatra este Hristos, pe Care îl preînchipuie, cum am spus adineaori, piatra care taie împrejur pe copilul Seforei. Iar timpul în care, cinstind taina tăierii împrejur, s-au îndepărtat moartea şi îngerul care căuta să ucidă pe Moise ne arată prin ghicitură că moartea s-a îndepărtat nu numai de la cei învredniciţi de tăierea împrejur în Hristos, ci lucrul acesta, adică taina lui Hristos, a ajutat şi părinţilor acelora. Fiindcă, aşa cum toţi am murit în Adam, aşa şi harul cel prin Hristos a fost dat tuturor, căci pentru aceasta a murit, ca să domnească şi peste cei morţi şi peste cei vii. Aşadar, în timpul tăierii împrejur a poporului cel nou, s-a dobândit şi viaţa părinţilor106. Trăiesc şi aceia pentru
106 Sfântul Chiril revine asupra ideii că prin urmaşi (prin rugăciunile celor botezaţi) se pot mântui şi înaintaşii. Şi e de crezut că se mântuiesc nu numai drepţii din Vechiul Testament, ci şi înaintaşii din orice popor, pentru toate cele bune trecute ca moştenire urmaşilor, pentru că, aducându-i la viaţă şi ostenindu-se pentru creşterea lor, le-au dat putinţa să ajungă la timpurile lui Hristos, când se pot boteza.
131
Dumnezeu, prin faptul că vor fi moştenitori107, ceea ce ne-a spus şi cuvântul sfânt (cf. Matei 22, 24 ş.u.).
Timpul tăierii împrejur în Duhul este timpul prezenţei lui Hristos, Care, deşi ca Dumnezeu e mai vechi decât Moise, totuşi este al doilea şi după acela, întrucât a venit ca om pentru slujirea noastră. Observă că Dumnezeu a ales întâi pe Moise şi apoi a adăugat pe Aaron. Aceasta preînchipuie că arătarea lui Hristos a fost a doua în timp faţă de trimiterea şi slujirea lui Moise. Dar Hristos, măcar că este egal cu Moise după omenitatea pe care a asumat-o, are faţă de el o superioritate neasemănată, dumnezeiască, pentru că S-a născut din Tatăl. Dar, dacă vrei, să vedem şi aceasta în Sfânta Scriptură. „Au făcut, zice, Moise şi Aaron precum le-a poruncit lor Domnul. Şi Moise era de optzeci de ani, iar Aaron, fratele lui, de optzeci şi trei de ani, când au grăit către Faraon” (Ieş. 7, 6-7). Auzi?, amândoi erau egali în vârstă, întrucât ajunseseră la optzeci de ani. Dar Aaron, deşi era mai bătrân cu trei ani ca Moise, totuşi a intrat în slujire după el. Aşa şi Hristos, după omenitate, a fost egal cu Moise şi al doilea în slujire, însă, după dumnezeire şi prin slava Sfintei Treimi, este mai înainte şi mai presus de Moise.
PALADIE: Tâlcuirea este limpede.
CHIRIL: Dar, oare, în afară de acestea nu mai avem de văzut ceva?
PALADIE: Ce anume?
CHIRIL: Nu ar fi ieşit israeliţii din pământul egiptenilor, nici nu s-ar fi izbăvit din robia cea greu de răbdat
107 Prin faptul că înaintaşii trăiesc prin urmaşii care dobândesc viaţa cea nouă în Hristos, Sfântul Chiril pare a spune că şi aceia pot ajunge la viaţa în Hristos.
132
şi urâtă de ei, mai bine zis n-ar fi scăpat nici de moartea adusă în Egipt peste primii născuţi de mâna de neocolit a nimicitorului, dacă nu ar fi jertfit mielul ca chip (tip) al lui Hristos, Cel ce ridică păcatele lumii. Căci au uns cu sângele lui pragurile şi stâlpii uşilor, după porunca dată lor prin Moise, iar taina lui Hristos s-a făcut sufletului lor ca un scut şi ca un zid, pentru că moartea lui Hristos este doctoria care destramă moartea şi cei părtaşi de binecuvântarea tainică108 sunt mai presus de stricăciune, după cuvântul: „Amin, amin, zic vouă […], cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică”(Ioan 6, 53-54).
Consumând mielul, împreună cu el au mâncat pâini nedospite, chipul (tipul) arătând, prin azimă şi prin mâncarea aceasta curată, frumuseţea învăţăturilor evanghelice, care însă va fi însoţită de sudori şi de amărăciunea necazurilor. De aceea, cu pâinile nedospite se mâncau ierburi amare, pentru a se arăta că viaţa fără vicleşug şi atotcurată în Hristos nu va fi lipsită de amărăciune. Aşadar, amărăciunea trebuie să se adauge, în mod necesar, la mâncarea azimelor, „Căci toţi cei ce voiesc să vieţuiască în Hristos vor fi prigoniţi” (2 Tim. 3, 12). Dar fericiţi cei ce vor pătimi aceasta!, căci, de vor pătimi împreună, vor şi împărăţi împreună, după cum s-a scris. Dar, oare, cuvântul nu s-a abătut spre ceea ce nu e frumos?
PALADIE: Nicidecum!
108 Sfânta împărtăşanie se numeşte aici „Binecuvântare”, pentru că, la Cina cea de Taină, prin binecuvântare a prefăcut Domnul Hristos pâinea în Trupul şi vinul în Sângele Său (cf. Matei 26, 26). Cine se împărtăşeşte de ele se împărtăşeşte de puterea binecuvântării care a prefăcut pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului.
CARTEA A III-A
Despre neputinţa de a scăpa de moartea din păcat şi de stăpânirea diavolului decât prin sfinţenia cea după Hristos, şi despre faptul că nu în Lege este îndreptarea, ci în Hristos
Chiril: Aşadar, după ce s-a săvârşit de israeliţi acel fel de jertfă şi au pierit primii născuţi ai egiptenilor, iar Hristos, în chip (tip), a alungat de la cei sfinţiţi pe nimicitorul109, abia atunci au ieşit ei din pământul celor ce-i stăpâneau şi s-au grăbit să ajungă la pământul făgăduit. Dar ei nu merg drept spre el, ci sunt conduşi într-o parte şi în alta,
109 Însuşi Hristos, în chipul mielului, a ferit de moartea care a atins pe întâii-născuţi ai Egiptului casele israeliţilor în care s-a jertfit şi s-a mâncat mielul. I-a ferit desigur numai de moartea trupească prematură, nu de cea veşnică. De acea moarte îi va izbăvi când va fi jertfit şi mâncat El însuşi. A se observa că mielul se mânca în comun în casa fiecăruia, dar şi de tot poporul. Hristos va fi mâncat şi El în comun în fiecare lăcaş bisericesc, dar şi în toate lăcaşurile aceluiaşi popor bisericesc; prin aceasta se accentuează şi unitatea în Hristos a fiecărei naţii. Ceea ce se săvârşea în Vechiul Testament se depăşeşte în mod duhovnicesc prin Hristos, dar nu se desfiinţează.
134
prin abateri de la calea cea dreaptă. Fiindcă s-a scris iarăşi: „Iar după ce a dat drumul Faraon poporului, Dumnezeu nu l-a condus pe calea pământului filistenilor110, care era aproape. Căci a zis Dumnezeu: «Nu cumva să se risipească poporul, văzând război, şi să se întoarcă în Egipt». Şi a abătut Dumnezeu poporul Său pe calea ce duce prin pustie spre Marea Roşie” (Ieş. 13,17-18).
PALADIE: Ce se ascunde în aceasta?
CHIRIL: Să cercetăm, dacă vrei. Înţelege că, având în faţă o cale dreaptă şi putând să ajungă repede printr-o călătorie scurtă (căci era aproape, zice, pământul făgăduinţei), i-a condus pe o altă cale, cu ocol mare, Făcătorul tuturor, cunoscând de mai înainte uşurinţa spre cădere şi înclinaţia spre laşitate pe care cei vechi le aveau încă.
PALADIE: Nu există o explicaţie mai clară ca aceasta.
CHIRIL: Să trecem deci la înţelesul duhovnicesc. Pe cei ce se despart de viaţa lumească şi de drăceasca stăpânire ca de un pământ al egiptenilor îi conduce pe o cale cu totul dreaptă şi scurtă la sfinţenie şi la nădejdea cea de la Dumnezeu, anume prin Hristos şi pe calea credinţei în El, după cuvântul limpede al lui Pavel: „Aproape de tine este cuvântul, în gura ta şi în inima ta, adică cuvântul credinţei pe care îl propovăduim. Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Dumnezeu şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom. 10, 8-9).
Dar Dumnezeu nu i-a lăsat pe cei vechi să străbată drept această cale atât de apropiată şi de scurtă, ci le-a
110 Nu i-a lăsat să iasă din Egipt pe calea de la nordul Mării Roşii.
135
născocit ca pe un ocol Legea care, prin întortocherile cuvintelor şi prin ghicituri, folosea o pedagogie mai îndelungată şi mai obositoare. Aceasta pentru ca, folosindu-se de cele din umbre ca de o deprindere spre cele desăvârşite şi fiind catehizaţi mai înainte asupra tainei, să nu fie cuprinşi de anumite spaime spre a cădea şi a se abate de la Hristos fără voie, şi, cunoscând ceea ce le foloseşte cu adevărat, să fie mai pregătiţi spre dorirea şi primirea Adevărului şi să aibă faţă de El o iubire întărită şi neclătinată111. De aceea, prin slujirea după literă112, Legea a fost ca un pedagog, ca o cale lungă şi nu dreaptă, însă Hristos nu a fost aşa, căci El ne-a arătat calea dreaptă şi directă, adică cea prin credinţă, preschimbându-ne ca să avem îndrăznirea cea bună şi hotărârea de a înfrunta bărbăteşte cele ce ne stau împotrivă, şi deci să ne placă să răbdăm cât mai mult pentru bine şi să luptăm vitejeşte împotriva uneltirilor diavolului, după cuvântul prorocului: „Iată, Domnul îmi ajută Mie, cine Mă va birui pe Mine?” (Is. 50, 7). Iar ceea ce ne sădeşte nouă un atât de uimitor curaj nu e decât puterea de Sus, adică împărtăşirea şi comuniunea Sfântului Duh.
111 Nu-i aduce pe evrei dintr-odată la Hristos, ci îi pregăteşte pentru El prin calea ocolită a Legii. Ar fi fost greu oamenilor să primească adevărul întrupării Fiului lui Dumnezeu ca om. Prin aceasta ar fi fost întăriţi în politeismul păgân, ce cugeta la zei care, prin naşteri, îmbrăcau forme umane. Întâi trebuiau bine fixaţi în credinţa într-un singur Dumnezeu Creator, deci transcendent lumii, nesupus legilor şi patimilor omeneşti.
112 Prin literă şi jertfe de animale se ajunge mai anevoie la înţelesul cuvântului dumnezeiesc ascuns în literă şi la înţelegerea jertfei supreme a Fiului lui Dumnezeu făcut om.
136
PALADIE: înţeleg ce zici şi mă uimeşte pătrunderea ta.
CHIRIL: Iar prin ceea ce se adaugă îndată se arată timpul mântuirii prin Hristos, căci se spune: „Iar fiii lui Israel au ieşit (in al cincilea neam) din pământul Egiptului” (Ieş. 13, 18). Fiindcă, după parabola evanghelică, am fost izbăviţi din robie şi din împrăştierea muncilor pentru lucruri deşarte şi din oboseala nefericită legată de pământ şi de lut (înţelegi ce zic) în timpul al cincilea, ca în a cincea generaţie. „Căci împărăţia cerurilor este asemenea omului gospodar, care a ieşit dis-de-dimineaţă să tocmească lucrători în via lui”. Se spune că a făcut aceasta şi pe la ceasul al treilea, şi al şaselea, şi al nouălea, „Iar pe la al unsprezecelea, a aflat pe alţii stând fără lucru, şi a zis către ei: «Ce staţi aici toată ziua fără lucru? Mergeţi şi voi de lucraţi în via mea»” (Matei 20, 1, ş.u.). Observăm deci că aceştia au fost trimişi în rândul al cincilea ca ultimii, deci în timpurile de pe urmă, când Unul-Născut S-a făcut om şi a suferit jertfirea pentru viaţa tuturor113. De aceea şi Legea lui Moise poruncea să se ia mielul în ziua a zecea a primei luni, dar să se junghie spre seara zilei a paisprezecea a aceleiaşi luni, ca prin aceasta să ni se arate deodată atât timpul al cincilea, prin ziua a cincea, cât şi că jertfirea Mântuitorului se va face spre sfârşitul veacului, prin aceea că mielul se junghia spre seară.
PALADIE: Nu cumva toată intenţia Sfintei Scripturi e să privească spre taina lui Hristos (cf. 2 Tim. 3,16)?
113Ultima chemare s-a făcut când Fiul lui Dumnezeu S-a născut ca om. Mai rămânea un ceas până la încheierea lucrării în vie sau în istorie. Apoi, la ceasul al doisprezecelea, are loc plata tuturor sau Judecata din urmă.
137
CHIRIL: Desigur, căci Hristos e sfârşitul (plinirea) Legii şi Prorocilor, „Pentru că nu este sub cer niciun nume dat oamenilor, în care trebuie să ne mântuim noi”, cum a zis ucenicul Mântuitorului (Fapte 4, 12). Şi îndată avem dovada despre aceasta, dacă privim la cele ce urmează: „Şi plecând fiii lui Israel din Sucot, au tăbărât în Etam, lângă pustie. Iar Dumnezeu îi călăuzea, arătându-le calea, ziua în stâlp de nor, iar noaptea în stâlp de foc. Şi n-a lipsit stâlpul de nor ziua, nici stâlpul de foc noaptea dinaintea întregului popor” (Ieş. 13, 20-22). Vezi că Dumnezeu călăuzea pe israeliţii care au plecat din pământul egiptenilor în stâlp de nor şi de foc, iar prin amândouă era închipuit Hristos?
PALADIE: în ce fel?
CHIRIL: întâi, pentru că El este stâlpul şi temelia cu totul neclătinată şi nemăcinată a adevărului, care ţine pământul ridicat, căci în Hristos ne-am izbăvit de a mai cugeta cele ale trupului şi de a ne tăvăli în patimile pământeşti, şi prin El suntem ridicaţi la înălţime, cugetând cele de Sus şi petrecând în ceruri, fiindcă s-a scris: „Cei tari sunt ai lui Dumnezeu; S-a ridicat foarte de la pământ” (Ps. 46, 9). Dar şi Hristos a spus, prin glasul lui David, despre pământ şi despre Sfinţii Apostoli: „Eu am întărit stâlpii lui” (Ps. 74, 3), căci au fost întăriţi Ucenicii care ţin sus pământul, fiind îmbrăcaţi cu putere din înălţime, cu harul ce li s-a dat prin Sfântul Duh, adică. Şi erau stâlpi, prin modelarea după Hristos şi prin asemănarea cu El în har, prin Duhul.
Deci, admite că nu pentru altă pricină S-a numit Hristos stâlp, decât pentru cea pe care am spus-o adineaori. Astfel, ca să le arate calea, îi conducea ziua în
138
stâlp de nor, iar noaptea în stâlp de foc. E un obicei al dumnezeieştii Scripturi să numească noapte timpul dinainte de venirea Mântuitorului, în care, stăpânind încă Satana, peste cei de pe pământ domnea întunericul neştiinţei, şi zi timpul de la venirea Mântuitorului nostru, în care am fost luminaţi, primind în minte razele adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu şi văzând cu ochii inimii Soarele dreptăţii114. Şi va mărturisi aceasta Pavel, spunând despre timpul dinainte de venire şi despre cel al ei: „Noaptea a înaintat, ziua s-a apropiat; să lepădăm aşadar faptele întunericului şi să îmbrăcăm armele luminii, să umblăm cu bun chip, ca ziua” (Rom. 13, 12-13). Înţelegând deci timpul vechi ca noapte şi pe cel în care Unul-Născut S-a făcut om ca zi, vom spune că Acesta îi conducea pe israeliţi în chip de foc prin Legea care osândea şi pedepsea (căci focul e semnul pedepsei), iar pe noi în chip de nor, ca chip (tip) al Sfântului Botez şi al mântuirii prin apă. Sau nu e norul apă115?
114 Înainte de venirea Mântuitorului, oamenii nu vedeau clar sensul existenţei lor. Numai când Fiul lui Dumnezeu cel veşnic S-a făcut om pentru vecie, s-a făcut cunoscut că fiecare om va dura în veci în unire cu Hristos. Numai atunci s-a văzut că Dumnezeu este şi Tată şi Fiu, nesupuşi naturii, şi Care ne iubesc ca un Tată veşnic şi ca un Frate veşnic. Hristos e Soarele din Care se răspândeşte toată lumina şi toată iubirea care aduce şi între oameni iubirea curată (dreptatea). De aceea, înainte de venirea lui Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu conducea ca printr-un nor lumea ce înainta prin întunericul nopţii. La întruparea Cuvântului, timpul a devenit zi, iar Cuvântul întrupat conducea ca un stâlp de foc luminos.
115 Sfântul Chiril dă aici o altă explicaţie stâlpului de nor şi celui de foc, întărind ce a spus mai înainte. El spune că evreii au fost conduşi prin stâlpul de foc care ardea pe cei ce încălcau Legea, iar pe noi, creştinii, ne conduce prin stâlp de nor, care ne aduce ploaia de Sus a Botezului.
139
PALADIE: Fără îndoială!
CHIRIL: Dar, ieşind israeliţii din pământul egiptenilor, s-a aprins de mânie vechiul stăpâni tor, adică Faraon, şi a pornit să-i urmărească: „Deci a înhămat Faraon carele sale şi a luat pe tot poporul său cu sine. Şi a luat şase sute de care alese şi toată călărimea egiptenilor şi căpeteniile peste toţi”. Iar după altele zice: „Şi căutând fiii lui Israel cu ochii, au văzut că egiptenii tăbărâseră înapoia lor şi s-au înspăimântat foarte. Şi au strigat fiii lui Israel spre Domnul şi s-au pornit împotriva lui Moise pe faţă, zicând: «Oare nu erau morminte în Egipt, de ne-ai scos pe noi să murim în deşert? De ce ai făcut aceasta, scoţându-ne din Egipt? Oare nu acesta a fost cuvântul ce l-am grăit către tine în Egipt, zicând: Lasă-ne să robim egiptenilor? Căci mai bine era să robim egiptenilor, decât să murim în pustia aceasta»” (Ieş.14, 6-7; 10-12). La acestea, Moise a răspuns: „«îndrăzniţi, staţi şi veţi vedea mântuirea cea de la Domnul, pe care o va face nouă astăzi, căci în ce chip aţi văzut azi pe egipteni, nu-i veţi mai vedea în veac. Domnul va lupta pentru voi şi voi veţi tăcea». Şi a zis Domnul către Moise: «Ce strigi către Mine? Grăieşte fiilor lui Israel să pornească şi tu ridică toiagul tău şi întinde mâna ta spre mare şi o usucă. Şi să intre fiii lui Israel în mijlocul mării, ca pe uscat»” (Ieş. 14, 13-14). Şi Dumnezeu a arătat modul mântuirii: „Căci s-a ridicat îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea taberei fiilor lui Israel, şi a mers în urma lor. Şi s-a ridicat şi stâlpul de nor de la faţa lor şi a stat în urma lor. Şi s-a aşezat între tabăra egiptenilor şi tabăra lui Israel. Şi a stat şi s-a făcut întuneric şi negură. Şi a trecut noaptea şi nu s-au amestecat unii cu alţii toată noaptea” (Ieş. 14, 19-20). Acestea le ţese descrierea din istorisire. Dar socotesc că noi trebuie să
140
desprindem iarăşi înţelesurile exacte, pătrunzând cu o gândire subtilă în cele scrise.
PALADIE: Ai toată dreptatea.
CHIRIL: Pornesc deci israeliţii cu grabă spre pământul sfânt, Dumnezeu mergându-le înainte şi călăuzindu-i, căci nu se poate ajunge la cetatea de Sus şi sfântă fără călăuzirea lui Hristos şi dacă nu luminează El calea mântuirii. Dar duşmanii din lume scrâşnesc din dinţi asupra celor ce s-au hotărât să facă aceasta. Legea însă îndeamnă spre îndrăznirea cea bună şi întăreşte pe cei cuprinşi de frică şi le arată că ceata potrivnicilor va cădea. Cu siguranţă, nimicirea egiptenilor aceasta ne dă să înţelegem. Iar pe cei ce se temeau de ceea ce vor pătimi i-a mântuit prin chipul (tipul) Sfântului Botez. „Vorbeşte, zice, fiilor lui Israel să pornească. Şi tu ridică toiagul tău şi întinde mâna ta spre mare şi o usucă. Şi să intre fiii lui Israel în mijlocul mării. Dar, oare, nu scrie dumnezeiescul Pavel despre fiii lui Israel „că toţi s-au botezat, întru Moise, în nor şi mare”(1 Cor. 10, 2)?
PALADIE: Aşa zic şi eu.
CHIRIL: Deci, cei ce voiesc să urmeze lui Hristos şi să se grăbească spre cetatea de Sus nu mai trebuie să vieţuiască potrivit Legii, nici să sălăşluiască neschimbat în poruncile lui Moise şi să stăruiască în umbre şi chipuri (tipuri), ci mai bine să plece şi să se mute în altă parte, adică spre Sfântul Botez, căci aceasta au făcut cei de odinioară, mergând, după porunca lui Dumnezeu, prin mijlocul valurilor şi, cum zice Pavel, botezându-se în mare. Pentru că atunci vor avea ca ajutător pe însuşi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, pe Hristos Iisus, fiindcă Cuvântul, fiind Dumnezeu, S-a făcut trup. Dar şi altfel
141
este El mijlocitor, şi anume în chip proniator, ca Unul ce obişnuieşte să Se aşeze la mijloc între cei ce-L cinstesc şi cei ce-i urmăresc şi nu-i lasă să se amestece, închizând drumurile duşmanilor: „Căci s-a ridicat, zice, îngerul lui Dumnezeu […] şi stâlpul de nor […] s-a aşezat între tabăra egiptenilor şi tabăra lui Israel, şi nu s-au amestecat unii cu alţii toată noaptea”. În înger şi în stâlpul de nor e închipuit iarăşi Hristos, fiindcă El e numit „înger de mare sfat116″ (Is. 9, 6).
PALADIE: Aşadar, stând Hristos la mijloc, nu ne vom amesteca cu cei ce voiesc să lupte cu noi117.
CHIRIL: Aşa este, drept ai înţeles. Trebuie să spun, fără să ne abatem de la intenţia noastră, şi că cei ce ne-am botezat de curând ar trebui să ne despărţim de viaţa iubitoare de plăceri şi lumească şi să ne străduim să urmăm cât mai mult legile lui Dumnezeu. Dar, deşi ne-am îmbogăţit cu harul ce ni s-a dat prin Sfântul
116 Hristos este numit „înger de mare sfat”, pentru că, făcându-Se om, ne-a adus vestea sau cunoştinţa despre Dumnezeu. Ca Mijlocitorul cel adevărat între noi şi Dumnezeu, este şi îngerul sau Vestitorul desăvârşit al lui Dumnezeu către noi. E „înger de mare sfat”, căci Tatăl se sfătuieşte cu El, Cel deopotrivă cu Tatăl după fiinţă.
117 Hristos este Mijlocitorul între Tatăl şi noi, în El întâlnindu-ne cu Tatăl. Dar Hristos stă la mijloc şi între noi şi puterile diavoleşti, dar în alt sens: ca pe acelea să le oprească să se apropie de noi şi pe noi să ne apropiem de ele. Desigur, trebuie să vrem şi noi să-L avem pe Hristos apărător, să ne gândim la El când ne simţim ameninţaţi de acelea. Atunci El se face zid despărţitor între noi şi ele; noi ne alipim de El şi acelea fug de El. Răutatea cea fără pic de bunătate în ea nu se poate apropia de Bunătatea cea fără umbră. Iar noi, alipindu-ne de Ea, ne întărim în bunătate. Cel preatare în bunătate stă la mijloc între cei şovăielnici în bunătate şi cei atotrăi, pe noi întărindu-ne în bunătate şi pe aceia alungându-i.
142
Botez, nu suntem destul de întăriţi, adică pregătiţi să pătimim în necazuri, să răbdăm osteneli pentru virtute şi să putem străbate prin încercarea luptelor. Aşa cum pomişorii tineri se feresc de vătămarea razelor soarelui şi ar suferi mult dacă ar fi scuturaţi de bătăile mai aspre ale vânturilor şi de aceea au lipsă (nevoie) de proptele întocmite cu meşteşug şi de o îngrădire de jur împrejur, în acelaşi fel socotesc că şi sufletul omenesc care a scăpat de curând din robia patimilor şi a trecut la stări mai bune şi voieşte să urmeze legii dumnezeieşti este plăpând la minte şi mai moale şi se sperie uşor când vede că e nevoie de osteneală şi de pregătire de război şi va socoti că ar fi bine să se afle iarăşi în cele de mai înainte. Astfel israeliţii, văzând apropierea egiptenilor şi speriindu-se chiar şi numai de gândul luptei, s-au ridicat, zicând dumnezeiescului Moise: „«Oare nu acesta a fost cuvântul ce l-am grăit către tine în Egipt, zicând: Easăne să robim egiptenilor? Căci mai bine era să robim egiptenilor, decât să murim în pustia aceasta». Deci, înainte de Sfântul Botez, sufletul omenesc nu era bun pentru luptă, ci gata îndată de robie şi uşor de speriat. Dar după ce, dobândind harul, s-a îmbrăcat cu putere de Sus, rezistă cu multă bărbăţie celor ce voiesc să-l urmărească şi se luptă vitejeşte, Hristos însuşi conducându-l în luptă şi ocrotindu-l, căci nu vom ieşi biruitori decât în acest chip.
PALADIE: Gândeşte-te însă prin ce pilde vei întări şi aceasta, căci nu cred că-ţi vor lipsi.
CHIRIL: Se poate dovedi aceasta uşor prin foarte multe pilde. Dar cea dintâi va fi cea mai la îndemână şi despre ea a scris însuşi Moise. Căci cei ce se speriau numai la vederea egiptenilor, după ce au trecut
143
Marea Roşie şi au primit chipul (tipul) Sfântului Botez (căci „s-au botezat întru Moise, în nor şi mare”, cum scrie înţeleptul Pavel), s-au arătat buni de luptă şi în stare să se împotrivească duşmanilor, dar prin Hristos. Căci s-a scris aşa: „Şi a venit Amalec şi războia pe Israel în Rafidim. Şi a zis Moise lui Iosua: «Alege ţie bărbaţi puternici şi, ieşind, dă lupta cu Amalec mâine. Şi, iată, eu voi sta pe vârful muntelui cu toiagul lui Dumnezeu în mâna mea». Şi a făcut Iosua precum i-a zis Moise şi, ieşind, a dat lupta cu Amalec. Iar Moise şi Aaron şi Or s-au suit pe vârful muntelui. Şi a fost că, atunci când ridica Moise mâinile, biruia Israel, iar când lăsa mâinile, biruia Amalec. Iar mâinile lui Moise erau grele. Şi, luând o piatră, au pus-o sub el şi a şezut pe ea, şi Aaron şi Or sprijineau mâinile lui, unul de o parte, altul de alta. Şi au fost mâinile lui Moise sprijinite până la apusul soarelui. Şi a sfărâmat Iosua pe Amalec şi tot poporul lui cu ucidere cu sabie. Şi a zis Domnul către Moise: «Scrie aceasta spre pomenire în carte şi spune la urechile lui Iosua că voi şterge cu totul pe Amalec din cele de sub cer». Şi a zidit Moise jertfelnic Domnului şi a chemat numele Lui: «Domnul este scăparea mea», căci zicea: «Cu mână ascunsă bate pe Amalec din neam în neam»” (Ieş. 17, 8-16).
PALADIE: şi care e înţelesul celor scrise?, căci nu înţeleg prea bine.
CHIRIL: Socotesc că nu e nimic dificil în ele pentru cei ce voiesc să înţeleagă. Auzind că Iisus (prin Iosua) primeşte porunci de la Moise, ce poţi presupune altceva decât că, deşi Cuvântul era Dumnezeu, S-a făcut după înfăţişarea omenităţii sub Lege şi S-a supus într-o anumită privinţă poruncilor date prin Moise în diferite feluri, fie răbdând tăierea împrejur după trup, fie plătind
144
drahma? Şi, aşezându-Se sub Lege împreună cu cei de sub Lege, a spus limpede: „N-am venit să stric Legea, ci s-o plinesc”(Matei 5, 17). Dar, deşi S-a coborât sub Lege pentru omenitate, totuşi şi aşa a fost Dumnezeu şi Mântuitor şi Izbăvitor al întregului popor. Fiindcă, alegând din tot poporul Israel şi din tot neamul bărbaţi puternici, adică pe Sfinţii Apostoli şi pe cei chemaţi prin credinţă (cărora li s-ar putea spune cu dreptate: „Iar voi sunteţi neam ales, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu”, (1 Petru 2, 9), a luptat împreună cu ei împotriva stăpânitorului veacului acesta, despre care însuşi Stăpânul tuturor, Cel ce biruieşte toate, a spus: „Acum este judecata veacului acesta; acum stăpânitorul acestui veac se va scoate afară”(Ioan 12, 31). Iar dumnezeiescul Ioan îi încununează cu o laudă strălucită şi pe cei ce au biruit împreună cu El, zicând: „Vă scriu vouă, tineri, că sunteţi tari şi aţi învins pe cel viclean”(1 Ioan 2, 14). Sau nu e adevărat ce spun?
PALADIE: Foarte adevărat.
CHIRIL: Dar Moise a spus că lupta trebuie să se dea mâine, căci faptele de biruinţă ale lui Hristos nu s-au săvârşit în vremea lui, ci s-au săvârşit în timpul următor şi apropiat, adică după Moise şi după Lege. Apoi Moise se urcă pe un vârf de munte, de unde să poată privi lupta şi isprăvile lui Iosua în decursul ei. Deci învăţătura Legii se urcă în chip moderat, spre a putea privi de departe felul luptei lui Hristos118. Şi, ridicând Moise mâinile,
118 Cei ce se ridicau din înţelegerea Legii la înălţime vedeau de mai înainte biruinţa lui Hristos asupra diavolului, care voia să oprească omenirea să înainteze spre viaţa veşnică.
145
biruia Israel, iar lăsându-le în jos, slăbea acesta şi biruia Amalec. Căci nu întregul Israel a rămas nebiruit de diavol şi de orice duşman care voieşte cu străşnicie să-l omoare, ci numai cei ce au ţinut să se modeleze după chipul lui Hristos, prin aceea că au purtat ocara Lui, adică cinstita Cruce, fiindcă mâinile întinse în aer desemnează în chip vădit forma Crucii119. Iar cei ce n-au primit Crucea s-au făcut uşor de biruit de duşmani, neavând acest ajutor. Deci, când întindea Moise mâinile, desemnând forma Crucii, şi Amalec cădea slăbit, prin aceasta vom înţelege pe cei ce biruie pe Satana prin cinstita Cruce şi îi alungă pe duşmani. Iar când îl vedem lăsând mâinile şi pe Amalec biruind, vom înţelege pe cei supuşi şi biruiţi de diavol, pentru că n-au voit să primească Crucea. Acestora şi Hristos le-a spus: „Amin, amin, zic vouă, de nu veţi crede că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre”(Ioan 8, 24).
Iar mâinile lui Moise sunt grele: abia pot fi ridicate şi cu greu sunt ţinute întinse, spre a desemna cinstitul chip al Crucii, arătând prin ghicitură, cred, că Israel nu era destul de pregătit să primească credinţa şi cu mare zăbavă şi greutate voia să primească ocara lui Hristos. De aceea, bine spune şi dumnezeiescul Pavel că Crucea este sminteală iudeilor. „Şi, luând, zice, o piatră, au pus-o sub el şi a şezut pe ea, şi Aaron şi Or au rezemat mâinile lui, unul de o parte, iar altul de alta”. Piatră aleasă, piatră preţioasă şi cinstită, Piatra cea din capul unghiului este
119Unii din Israel au ajutat la venirea lui Hristos şi la biruinţa Lui: Prorocii, Apostolii. Au ajutat ridicându-şi mâinile spre cer, sau ţinându-le întinse ca să înfăţişeze fiinţa lor ca o cruce, însuşindu-şi Crucea lui Hristos.
146
Hristos (cf. 1 Petru 2, 7; Is. 28, 16). Pe El odihnindu-se (căci şederea arată odihna) cei mai buni şi mai învăţaţi din Israel, rămăşiţa aleasă prin foc, îşi întind mâinile, adică primesc Crucea, sprijinindu-i şi susţinându-i spre aceasta Hristos, Care e închipuit de Or şi de Aaron, fiind cugetat ca Judecător şi ca Arhiereu120 în acelaşi timp, căci Or era judecătorul nepărtinitor, iar Aaron, arhiereul prin har al israeliţilor spre mântuirea prin credinţă. Aceasta socotesc că înseamnă ceea ce s-a spus prin glasul prorocului Isaia: „Şi dacă nu ne-ar fi lăsat Domnul Dumnezeu urmaşi, ne-am fi făcut ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora” (1, 9).
După ce a căzut cel ce se împotrivea, adică Amalec, „«scrie, îi zice, spre pomenire în carte şi spune la urechile lui Iosua»” fiindcă, în decursul timpului, prin scrisul Sfinţilor Evanghelişti, faptele lui Hristos aveau să ajungă la pomenire îndelungată şi fără sfârşit. Şi a poruncit să fie dusă scrierea la urechile lui Iosua, fiindcă scrierile sfinţilor, aducând laude şi cinstiri lui Hristos, sunt ca un dar închinat Lui.
Iar după ce a căzut şi a fost biruit Amalec, Moise a ridicat un jertfelnic lui Dumnezeu şi i-a pus numele: „Domnul este scăparea mea”. Acesta este încă un chip (tip)
120Hristos era în Lege în mod umbrit, dar tot El dădea unora să înţeleagă că El este înţelesul mai înalt al Legii şi Se arăta ca o piatră preţioasă aflată la temelia ei, odihnindu-i, în acest înţeles, de oboselile cerute de ea. Şi tot El ţine mâinile unora din Lege întinse, ca săşi modeleze fiinţa în chipul Crucii Sale. Şi face aceasta ca Arhiereul şi Judecătorul desăvârşit, ajutând pe unii din Legea veche să-şi însuşească o viaţă întipărită de Cruce şi de jertfelnicia ei, ca să vibreze în conştiinţa lor Judecata pe care o va face Hristos cu ei la sfârşit.
147
al lui Hristos, căci Domnul S-a făcut nouă scăpare, pentru că a biruit pe căpetenia acestui veac şi a călcat stăpânirea morţii, întrucât S-a adus pe Sine jertfă nepătată pentru noi, miros de bună mireasmă lui Dumnezeu Tatăl. Deci altarul a fost chip (tip) al lui Hristos, Căruia se cuvine cu adevărat numele: „Domnul este scăparea mea”.
PALADIE: Aşa zic şi eu, drept gândeşti.
CHIRIL: Iar Hristos, bătând cu mână ascunsă pe Amalec cel spiritual (inteligibil) şi biruindu-l, a pus stăpânire peste neamuri şi a răpit vasele aceluia, cum însuşi zice (cf. Matei 12, 29), legând pe cel tare. Căci turma supusă înainte aceluia, adică pe cei dintre neamuri, a unit-o cu turma mai veche. De aceea a şi spus: „Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor asculta de glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor”(Ioan 10,16). Căci Hristos este, după Scriptură, pacea noastră, Care „a făcut din cele două lumi una şi a dărâmat peretele din mijloc al despărţiturii, şi a desfiinţat vrajba în trupul Lui, şi legea poruncilor” (a dogmelor) (Efes. 2,14-15) şi a împăcat într-un om nou pe cei din tăierea împrejur şi pe cei din netăierea împrejur121.
Poţi vedea iarăşi această mare taină, ca în umbră şi în ghicituri, în cele scrise îndată după cele spuse adineaori
121 Hristos a făcut pe iudei şi pe celelalte neamuri una în trupul Său, care este deasupra acestei separaţii. Prin aceasta, a depăşit Legea cu poruncile ei având caracter de dogmă. Dar Legea era şi un semn al luptei trupului împotriva duhului şi era dată celui din urmă ca un mijloc de înfrânare a trupului, dar fără succes. Întărind duhul omenesc prin prezenţa Sa ca Dumnezeu, a copleşit pornirile spre răzvrătire ale trupului şi l-a făcut să se unească cu duhul. În acest plan s-au putut uni iudeii cu neamurile.
148
de noi. „Şi a auzit, zice, Ietro, preotul din Madian, socrul lui Moise, toate câte a făcut Domnul poporului Său, când a scos Domnul pe Israel din Egipt. Şi a luat Ietro, socrul lui Moise, pe Sefora, femeia lui Moise, care fusese lăsată la el, şi pe cei doi fii ai ei; unul se numea Gherşom, însemnând: «Nemernic am fost în pământ străin», şi numele celui de al doilea Eliezer, însemnând: «Dumnezeul părinţilor mei a fost ajutorul meu şi m-a scos din mâna lui Faraon». Şi a venit Ietro, socrul lui Moise, cu fiii acestuia şi cu femeia lui, la Moise în pustie, unde-şi aşezase tabăra pe muntele lui Dumnezeu. Şi a trimis vorbă lui Moise, zicând: «Iată eu, Ietro, socrul tău, şi soţia ta şi cei doi fii ai tăi venim la tine». Deci a ieşit Moise întru întâmpinarea socrului său şi s-a închinat lui şi l-a sărutat şi s-au îmbrăţişat unii pe alţii şi i-a dus în cort. Apoi a povestit Moise socrului său toate câte a făcut Domnul lui Faraon şi egiptenilor din pricina lui Israel şi toate necazurile ce li s-au întâmplat lor pe drum şi cum i-a scos pe ei Domnul din mâna lui Faraon şi din mâna egiptenilor. Şi s-a minunat Ietro de toate binefacerile pe care le-a făcut lor Domnul, Care i-a izbăvit din mâna egiptenilor şi din mâna lui Faraon. Şi a zis Ietro: «Binecuvântat este Domnul, că a scos pe poporul Său din mâna egiptenilor şi din mâna lui Faraon. Acum am cunoscut şi eu că mare este Domnul peste toţi dumnezeii, pentru că i-a smerit pe aceştia». Apoi Ietro, socrul lui Moise, a adus arderi de tot şi jertfe lui Dumnezeu. Şi au venit Aaron şi toţi bătrânii lui Israel să mănânce pâine împreună cu socrul lui Moise înaintea lui Dumnezeu. Iar a doua zi a şezut Moise să judece poporul şi a stat tot poporul înaintea lui Moise de dimineaţa până seara. Văzând Ietro toate câte făcea el poporului, a zis: «Ce este aceasta ce faci tu poporului? Pentru ce şezi tu singur şi tot poporul stă înaintea ta de dimineaţa până seara?» Şi a zis Moise socrului său: «Poporul
149
vine la mine să ceară dreptate de la Dumnezeu. Când se ivesc între ei neînţelegeri, vin la mine şi judec pe fiecare şi-i învăţ poruncile lui Dumnezeu şi legile Lui». Şi socrul lui Moise zise către el: «Nu faci bine lucrul acesta, nu poţi să-l faci tu singur. Acum ascultă-mă pe mine şi te voi sfătui şi Dumnezeu va fi cu tine. Fii tu mijlocitor poporului în cele ce sunt către Dumnezeu şi înfăţişează lui Dumnezeu nevoile lor. Învaţă-i poruncile lui Dumnezeu şi legea Lui şi arată-le calea Lui, pe care trebuie să umble, şi faptele pe care să le facă. Şi tu alege din tot poporul bărbaţi drepţi şi cu frica lui Dumnezeu […], aceştia să judece poporul»” (Ieş. 18,1-22).
PALADIE: Ia, te rog, pe fiecare în parte şi mi-o lămureşte.
CHIRIL: Oare nu vei recunoaşte că madianitul este de neam străin şi dintre neamuri?, căci nu odrăslise din rădăcina lui Avraam, dar era şi el preot şi închinător al religiei naturale, răspândite în acel timp pe pământ. Se închinau şi ei, cum se spune de multe ori, crezând şi ei în felul lor într-un Dumnezeu preaînalt, ca şi Melchisedec. Dar primeau şi alţi zei, numărând în rând cu El şi cele mai deosebite lucruri: pământul şi cerul, soarele şi luna şi cele mai însemnate dintre stele. Iar vechiul păcat al acestei stricăciuni şi rătăciri a străbătut şi s-a întins până la noi. Aşa cugetă şi azi, rătăcind, unii din Fenicia şi Palestina, care se numesc pe ei înşişi temători de Dumnezeu. Ei merg pe calea unei religii de mijloc, nefiind alipiţi curat nici obiceiurilor iudeilor, nici celor ale elinilor, ci stăruind în amândouă şi împărtăşindu-se de amândouă. Prorocul Ilie certa pe israeliţii care îmbrăţişaseră odinioară acest mod de a cugeta, zicând: „Până când vei şchiopăta cu amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi
150
după El, iar de este Baal, mergeţi după el” (3 Regi 18, 21). Deci şi Ietro era unul care avea, după cât se pare, o astfel de religie. De aceea, când află cele făcute de Dumnezeu spre mântuirea lui Israel, cucerit de mărturisirile măreţe şi minunate, vine cu toată casa şi cu tot neamul la sfântul Moise. Iar acesta, când l-a văzut, l-a primit şi l-a dus cu bucurie în cort, şi i-a povestit mai amănunţit faptele măreţe şi minunile cele mai presus de orice cuvânt ale puterii dumnezeieşti. Căci mulţimea celor ce rătăcesc, adică neamurile, sunt chemate la pocăinţă întâi prin cele despre faptele lui Dumnezeu, apoi aleargă de la sine spre legea dumnezeiască, adică spre învăţătura prin legea scrisă. Astfel, aleargă la primul cort, fiindcă Legea numai le introduce. Apoi, înduplecate de vechile istorisiri, se mişcă şi la hotărârea de a cugeta că Dumnezeu este Unul singur, pe urmă şi la datoria de a-I aduce roduri. Căci, auzind madianitul istorisirea lui Moise, zice: „«Acum am cunoscut că mare este Domnul peste toţi dumnezeii, pentru că i-a smerit pe aceştia». Şi a adus Ietro, socrul lui Moise, arderi de tot şi jertfe Domnului”. Aşadar, şi catehizarea, introducându-ne prin Vechiul Testament în învăţătura elementară, ne conduce la începuturile cunoştinţei de Dumnezeu.
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Iar pe cei catehizaţi prin Lege îi desăvârşeşte Hristos, iar când zic Lege, să înţelegi iarăşi Vechiul Legământ. Astfel, faţă de Ietro, Moise s-a folosit numai de istorisirile despre Dumnezeu. Prin aceasta l-a condus la hotărârea de a mărturisi făţiş că nu este alt Dumnezeu, decât numai Cel Unul, Cel prin fire şi adevărat. Iar aceasta e credinţa de început a catehumenilor, adică
151
aceea prin care se despart de părerile politeiste şi primesc pe Dumnezeu cel cu adevărat Unul şi prin fire.
Iar Aaron l-a învrednicit pe Ietro şi de o masă şi l-a chemat la mâncare de pâine. „Şi au venit, zice, Aaron şi toţi bătrânii lui Israel să mănânce pâine împreună cu socrul lui Moise înaintea Domnului”, căci Hristos, Aaron cel mai adevărat, ne desăvârşeşte cu Pâinea cea vie. Dar îi desăvârşeşte nu numai pe cei dintre neamuri, ci împreună cu ei şi pe cei aleşi din Israel, al căror chip (tip) sunt bătrânii. Iar trebuinţa de a mânca pâinea în faţa Domnului Dumnezeu are şi ea nu o mică însemnătate pentru sfinţenie, fiindcă ce stă aşa de mult sub privirea lui Dumnezeu, dacă nu masa tainică (mistică), jertfa, şi cei ce se împărtăşesc de ea122?
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Dar, odată desăvârşiţi prin Hristos, ne ridicăm la o înţelegere mai înaltă decât învăţătura din Lege. În fine, chipul clar al acestui fapt îl vom vedea
122 A mânca împreună pâinea tainică, sau a se hrăni împreună cu Hristos făcut om atotcurat şi jertfit Tatălui, înseamnă a se face împreunăfii ai Tatălui şi fraţi ai Fiului Unuia-Născut, devenind şi ei curaţi şi în dispoziţie de jertfă. Fapta aceasta îi pune pe cei ce o săvârşesc sub privirea iubitoare a Tatălui, împreună cu Fiul Lui. Masa luată împreună produce o comunicare uşoară, sau o comuniune între cei ce iau parte la ea. Iar masa luată în dispoziţie curată nu tulbură această comunicare şi nu o slăbeşte prin porniri trupeşti de poftă şi vrajbă. Hristos, prin adunarea tuturor în trupul Său plin de duhul de jertfă, a făcut să dispară zidul despărţitor nu numai dintre ei şi Dumnezeu, ci şi dintre ei. Dispoziţia Lui de jertfă, însuşită de ei, dărâmă dintre ei zidul despărţitor al egoismului păcătos. În El, aflat în starea de jertfă pe care ne-o comunică şi nouă, găsim pacea între noi şi Dumnezeu, dar şi între noi, căci „El este pacea noastră” (Efes. 2,14).
152
fără osteneală (greutate), primind ca icoană clară a lui Moise şi pe Ietro. Căci „dumnezeiescul Moise judeca, zice, şi tot poporul stătea înaintea lui de dimineaţă până seara”, dar Ietro i-a dat un sfat pe care Moise l-a preţuit şi, înţelegând că e foarte bun, l-a primit: „Şi a ascultat Moise de glasul socrului său şi a făcut toate câte i-a spus”. Dar, oare, cel ce e în stare să dea un sfat şi o părere mai bună nu trebuie cugetat ca având şi o înţelegere mai înaintată?
PALADIE: Aşa spun şi eu.
CHIRIL: Că desăvârşirea prin Hristos ne ridică la o cunoştinţă neasemănat mai bună şi mai înaltă decât învăţătura (cateheza) Legii o arată uşor Sfântul Apostol Pavel, care se păgubeşte, cum zice el însuşi, cu bucurie de câştigurile din Lege pentru înălţimea cunoaşterii lui Hristos, socotindu-le că sunt gunoaie, ca să câştige pe Hristos. Iar prorocul Ieremia zicea către cei ce preţuiau cele date prin Moise, dar nu primeau desăvârşirea prin Hristos: „Cum ziceţi: «înţelepţi suntem şi legea Domnului este cu noi»? în zadar s-a făcut condeiul mincinos al cărturarilor. Ruşinaţi au fost înţelepţii, izbiţi şi prinşi. E vreo înţelepciune în ei, de vreme ce au respins cuvântul Domnului?” (8, 8-9).
Însă nouă, care nu respingem cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu (căci primim cu bucurie vestirile venite prin Hristos), El însuşi ni S-a făcut înţelepciunea de la Dumnezeu. Deci i-am întrecut şi în înţelegere pe cei din Lege, care au fost catehizaţi prin istorisirile Legii şi au mâncat pâinea înaintea Domnului, adică am învăţat să grăim şi să cugetăm cele mai înalte decât cele ale Legii, fiindcă Ietro dă sfaturi şi Moise îl ascultă; Ietro fiind
153
reprezentantul celor dintre neamuri şi Moise, al celor de sub Lege123.
PALADIE: Drept ai spus.
CHIRIL: Aşadar, desăvârşirea prin Hristos şi puterea tainelor Lui ne fac şi înţelepţi şi mai tari ca moartea, nimicind pe Amalec cel ascuns şi spiritual (inteligibil), adică pe Satana. Şi foarte drept a spus Psalmistul: „Cu Dumnezeu vom birui şi El va nimici pe cei ce ne necăjesc pe noi” (Ps. 59,13). Şi vorbind despre noi, cei împodobiţi de strălucirea prin credinţă, a zis iarăşi către El: „Că laudă puterii lor Tu eşti şi întru numele Tău se vor veseli toată ziua” (Ps. 88, 17). Aşadar noi, cei mântuiţi, să ne lăudăm în Hristos şi pe El să-L avem „scut al bunei voiri”, după Scripturi (Ps. 5,12).
Iar chip (tip) sau icoană clară a acestui lucru ne este iarăşi ceea ce e scris la sfârşitul Cărţii a doua a Regilor, unde se spune: „Şi s-a sculat David dimineaţa. Şi a fost cuvântul Domnului către Gad prorocul, văzătorul, pentru David, zicând: Acestea zice Domnul: «îţi arăt trei pedepse, alege-ţi una din ele, să vină asupra ta». Şi a intrat Gad la David şi i-a vestit şi i-a zis: «Alege-ţi ce vrei: să vină trei ani foamete în pământul tău; sau să fugi trei luni dinaintea duşmanilor tăi, care te vor urmări, sau să fie trei zile ciumă în ţara ta? Acum deci gândeşte-te şi vezi ce cuvânt să răspund Celui ce m-a trimis». Şi a zis David către Gad: «Strâmte îmi sunt toate trei din toate părţile. Dar mai bine
123 Cei ce vin la Hristos dintre neamuri înţeleg mai bine Legea veche decât evreii, pentru că văd deschiderea ei spre Hristos, ţinta ei, adică desăvârşirea umanului în Hristos. Evreii închid Legea la îngustimea literei, nu văd dinamica ascunsă în ea.
154
să cad în mâinile Domnului, că multe sunt îndurările Lui;
numai în mâinile oamenilor să nu cad». Şi şi-aales Davidciuma. Şi erau zilele seceratului grâului şi a dat Domnulmoarte în Israel de dimineaţa până la ora prânzului. Şi aînceput pieirea în popor şi au murit din poporul Domnuluide la Dan până la Beer-Şeba şaptezeci de mii de bărbaţi. Şi aîntins îngerul lui Dumnezeu mâna asupra Ierusalimului casă-l nimicească pe el. Şi I S-a făcut milă Domnului şi a zisîngerului care făcea nimicire în popor: «Destul, trage mânata». Şi îngerul lui Dumnezeu stătea lângă aria lui AravnaIebuseul. Şi văzând David pe îngerul care lovea în popor, azis către Domnul: «Iată, eu sunt păstorul, eu am păcătuit, eupăstorul am făcut rău. Dar aceste oi ce au făcut? Să fie darmâna Ta peste mine şi peste casa tatălui meu!» Şi a venit Gadla David în ziua aceea şi i-a zis: «Suie-te şi clădeşte Domnului jertfelnic în aria lui Aravna Iebuseul». Şi s-a suit David, după cuvântul lui Gad prorocul, precum i-a poruncit Domnul. Şi s-a uitat Aravna şi a văzut pe împăratul şi pe slugile lui venind către sine. Şi a ieşit Aravna şi s-a închinat împăratului cu faţa la pământ. Şi a zis Aravna: «Ce este că a venit domnul meu, împăratul, la robul său?» Şi a zis David: «Să cumpăr de la tine aria, ca să zidesc jertfelnic Domnului şi să înceteze moartea în popor». Şi a zis Aravna către David: «Să ia domnul meu, împăratul, şi să aducă jertfă Domnului ce voieşte. Iată boii spre ardere de tot, iar carele şi jugurile boilor vor sluji de lemne». Toate le-a dat Aravna împăratului. Şi a zis Aravna către împărat: «Domnul Dumnezeu să te binecuvinteze!» Şi a zis împăratul către Aravna: «Nu, ci plătind, voi cumpăra de la tine, şi nu voi aduce Domnului Dumnezeului meu ardere de tot din daruri». Şi a cumpărat David aria şi boii cu cincizeci de sicli de argint. Şi a zidit acolo David
155
jertfelnic Domnului şi a adus arderi de tot şi jertfe de pace. Şi s-a milostivit Domnul asupra ţării şi a încetat moartea în Israel” (2 Regi 24, 11 ş.u.).
PALADIE: Şi care este înţelesul acestora?, căci e greu de aflat.
CHIRIL: Cu adevărat e greu de aflat şi de priceput. Dar voi strânge în puţine cuvinte cuprinsul textului şi apoi mă voi întoarce la înţelesul lui. Priveşte deci, Paladie, ca în oglindă şi ca în nişte chipuri şterse taina lui Hristos şi modul iconomiei Lui cu privire la noi.
PALADIE: Fă aceasta şi Dumnezeu să ne dea putere să înţelegem.
CHIRIL: Ascultă deci, căci încep să spun. Din pricina mâniei dumnezeieşti s-a pornit moartea asupra poporului Domnului şi până la ora prânzului nimicitorul a lovit cu putere, fără să-l împiedice nimic. Dar, vrând să-şi întindă mâna spre Ierusalim, l-a oprit Dumnezeu. Iar David, văzând pe înger, a rugat pe Dumnezeu, spunând că el a păcătuit şi e mai bine şi mai drept să fie omorât păstorul şi conducătorul, decât oile, care n-au păcătuit. Apoi, poruncindu-i Dumnezeu, ridică altar în aria lui Aravna, pe care a cumpărat-o, împreună cu boii care treierau, cu cincizeci de sicli. Iar după ce a ridicat dumnezeiescul jertfelnic, a adus jertfele pe el: arderi de tot şi jertfe de pace. Şi aşa a încetat nimicirea şi a fost oprită moartea de mai înainte. Şi Sfânta Scriptură adaugă că la început altarul era mic, dar pe urmă Solomon a mai adăugat la el. Sau nu vei recunoaşte că acesta este cuprinsul pe scurt al textului?
PALADIE: Aşa este, dar lămureşte care e înţelesul lui.
CHIRIL: Oare, nu ştii că firea omenească s-a rostogolit, cum admit toţi, în moarte şi stricăciune, stârnind
156
mânia Făcătorului în pârga neamului nostru, adică în Adam? Căci acesta, dispreţuind porunca dumnezeiască de la început, a auzit: „pământ eşti şi în pământ vei merge” (Fac. 3,19).
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Aşadar, moartea a stăpânit peste pământeni de dimineaţa, adică de la cele dintâi timpuri ale veacului acesta, până la ora prânzului, adică până la vremea mesei. Căci, atunci când a venit timpul Sfintei Mese, adică al celei tainice în Hristos, pe care mâncăm Pâinea cea din cer şi de viaţă făcătoare, la porunca lui Dumnezeu s-a desfiinţat moartea cumplită şi de neocolit din vechime. Şi a fost domolit nimicitorul abia atunci când a voit să-şi întindă mâna ucigătoare şi asupra celor ce locuiesc în Sfânta cetate, adică în Ierusalimul inteligibil (duhovnicesc). Abia atunci a fost oprit, prin porunca lui Dumnezeu: „Lasă acum, zice, destul este”. Iar Sfânta cetate este Biserica, ai cărei locuitori sunt cei desăvârşiţi spre sfinţenie prin Pâinea cea vie124. Despre această cinstită şi măreaţă cetate a amintit şi dumnezeiescul David, zicând: „Lucruri slăvite s-au spus despre tine, cetatea lui Dumnezeu”
124 Hristos este „Pâinea vie”, e hrana fundamentală, ca Persoană vie şi de viaţă făcătoare, fiindcă El ne hrăneşte, dându-Se spre mâncare şi spre îmbibare în noi cu umanitatea Lui plină de dumnezeire. El ni Se dă spre asimilare prin dragostea Lui, fără să înceteze să fie Persoană izvorâtoare de dragoste, de viaţă, de putere. Când te iubeşte cineva în mod desăvârşit, ţi se dă întreg ca mâncare, fără a înceta să existe pentru a ţi se dărui mereu, şi tu faci la fel cu cel pe care-l iubeşti. Nu-l „mănânc” pe acela fără voia lui, ci el însuşi mi se dă, din iubire, spre hrană. Însăşi această dăruire desăvârşită, ca semn al iubirii, mă eliberează şi pe mine de egoism, mă sfinţeşte.
157
(Ps. 86, 2), căci şi în noi a locuit Hristos, Care este Viaţă şi Făcătorul de viaţă. De aceea şi alungă Dumnezeu de la cei sfinţi pe nimicitorul, arătarea Sfintei Mese, pe care o închipuie timpul prânzului, biruindu-l. Deci ne-a scăpat Hristos, înţeles în persoana lui David, fiindcă El, văzând moartea nimicind pe pământeni, S-a făcut rugător pentru noi la Tatăl. Căci Hristos S-a adus pe Sine însuşi pentru noi şi S-a supus de bunăvoie morţii, iar prin aceasta a domolit pe nimicitor, spunând că păcatul este al Lui. Nu pentru că ar fi făcut păcatul, ci pentru că, aşa cum zic Scripturile, „Acesta păcatele noastre le poartă şi pentru noi suferă dureri şi între cei fărădelege S-a socotit” (Is. 53, 4), şi, cu toate că „nu ştia de păcat”, „pentru noi blestem S-a făcut” (Gal. 3, 13). Şi zice că trebuie să sufere mai bine păstorul decât oile, Păstorul cel bun punându-Şi sufletul pentru oi125. Apoi, la îndemnul lui Dumnezeu, David,
125 David, care spune că păcatul este al lui, nu al oilor păstorite, prefigurează pe Hristos, Care va spune şi El că păcatul este al Lui, ca Păstor, şi va cere să suporte El moartea pentru oameni. Deosebirea este că David a păcătuit de fapt şi n-a fost omorât, pentru că era totuşi om care nu putea să nu păcătuiască şi nu şi-a dat viaţa pentru cei conduşi. Hristos însă n-a avut păcat şi totuşi a murit pentru noi, sau tocmai de aceea a murit pentru noi, ca noi să nu mai murim. Sensibilitatea extremă a lui Iisus, netocită de păcat, îl face să trăiască păcatul nostru ca fiind al Lui şi primeşte cu toată inima moartea pentru noi, cum nu o poate face nici un alt om. Prin aceasta, din El porneşte un val de iubire care îi face pe toţi să se unească cu El, Cel ce moare biruind moartea. Căci Hristos, primind moartea pentru noi dintr-o astfel de iubire, o înfrânge în Sine şi apoi în toţi cei alipiţi Lui. Iubirea e mai tare ca moartea, dar iubirea desăvârşită a lui Hristos se arată în primirea morţii exclusiv pentru alţii, în moartea primită, El se depăşeşte pe Sine total. În depăşirea totală de Sine, iese şi din limitele pe care I le impune moartea. Moartea este ultima expresie a neputinţei omului de a-şi depăşi grija de sine, frica de a se pierde. E drept că Iisus manifestă în Ghetsimani şi o frică de moarte, dar această frică arată numai că a asumat în mod real moartea, nu este o expresie a egoismului. Răstignit, El se roagă pentru cei ce-L răstignesc şi spune: „Părinte, în mâinile Tale dau sufletul Meu”(Luca 23, 46). El înfruntă frica reală de moarte, ca să le dea puterea să înfrunte această frică şi celor ce vor urma Lui prin moarte.
Iisus depăşeşte grija de Sine, pentru că în El nu e nicio umbră a egoismului ca păcat. Dar tocmai de aceea moare pentru alţii, din milă pentru ei, din voinţa de a-i elibera de moarte, biruind moartea în umanitatea Sa, din exclusiva răspundere pentru ei. În acceptarea total voluntară a morţii pentru alţii există şi puterea de a birui moartea. O biruieşte pentru că nu-L invadează fără voia Lui, ci o primeşte în El de bunăvoie. O stăpâneşte din momentul în care o primeşte, dar nu o primeşte producându-Şi-o. Prin aceasta, El manifestă şi dragoste pentru cei ce I-o produc. Moartea Lui este actul iubirii desăvârşite faţă de toţi oamenii. Dar depinde de ei să-L primească în această stare de jertfă din iubire, biruitoare a morţii, ca să se biruiască moartea şi în ei. Dacă-L primesc cu credinţă, puterea Lui, prin care a primit moartea şi a biruito, îi va conduce şi pe ei la înviere.
158
zidind un altar acolo unde a văzut pe îngerul nimicitor stând în nelucrare (căci zice că l-a văzut pe el la arie), a adus lui Dumnezeu arderi de tot şi de pace (acestea erau felurile jertfelor cerute de Lege). Prin arie trebuie să înţelegi Biserica la care ajungând, nimicitorul s-a oprit în sfârşit, şi s-a desfiinţat moartea şi nimicitorul şi-a retras mâna, odinioară cumplită şi nimicitoare -, căci este casa Vieţii celei după fire, adică a lui Hristos. Iar Biserica spunem că este, prin asemănare sau chip, şi arie, fiindcă în ea se adună, ca nişte snopi sau spice, cei seceraţi din vieţuirea lumească prin cuvântul sfinţilor secerători, adică al Apostolilor şi Evangheliştilor, ca să fie duşi în curţile de Sus şi aşezaţi ca un grâu curat în
159
Ierusalimul ceresc, ca într-o jitniţă domnească, după lepădarea faptelor şi cugetelor nefolositoare şi de prisos, care sunt închipuite prin pleavă. Căci şi Hristos a spus Sfinţilor Apostoli: „Oare nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, vă spun vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt de pe acum albe pentru seceriş. Cel ce seceră primeşte plată şi adună rod spre viaţa veşnică”(Ioan 4, 35-36), şi iarăşi: „Secerişul este mult, iar lucrătorii puţini. Rugaţi-vă deci Domnului secerişului, ca să scoată lucrători la secerişul Său”(Matei 9, 37-38). Cred că a numit seceriş spiritual mulţimea celor ce aveau să creadă, iar secerători a spus că sunt cei ce au în minte şi în inimă cuvântul dumnezeiesc, care este „viu şi lucrător şi mai ascuţit ca orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă”(Evr. 4, 12). Prin numele de arie şi fericitul Botezător a indicat Biserica, zicând despre Hristos aşa: „Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Acela vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc, a Cărui lopată este în mâna Lui şi va curăţa aria Lui şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde în foc nestins” (Luca 3,16-17).
Această arie inteligibilă (duhovnicească), adică Biserica, a cumpărat-o Hristos cu cincizeci de sicli, adică nu cu un preţ neînsemnat, căci S-a dat pe Sine însuşi pentru ea, şi a fixat în ea altarul. Şi fiindcă El însuşi este liturghisitorul (căci S-a făcut Arhiereu) şi El însuşi jertfa, S-a adus pe Sine însuşi în chipul (tipul) viţelului care treiera126 şi S-a făcut
126E preot suprem cel ce se aduce pe sine însuşi lui Dumnezeu pentru alţii, nu cel ce aduce nişte daruri impersonale sau pe alţii (ca în păgânism), deci cel ce este şi preot, şi jertfă. Dar Preotul suprem sau Arhiereul prin excelenţă este Cel ce este atât de valoros şi are o atât de mare iubire, încât Se aduce jertfă pentru toţi. Calitatea aceasta nu o poate avea decât Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om. El se poate aduce pentru oameni fiindcă este om ca toţi oamenii, dar şi Fiul lui Dumnezeu. În simţirea Sa de solidaritate cu toţi oamenii, fraţii Săi, El pune şi imensitatea iubirii dumnezeieşti. Dar Hristos este şi altar pe care se aduce jertfa, căci suferinţa Sa de jertfă e trăită în El însuşi ca în locul cel mai înalt din faţa Tatălui. Jertfa Sa nu se putea înălţa mai aproape de Tatăl, decât în Sine însuşi.
160
ardere de tot şi jertfă127. Căci în Hristos s-a surpat peretele despărţiturii şi noi, cei ce eram odinioară depărtaţi şi despărţiţi din pricina păcatului, ne-am unit prin El şi în El cu Dumnezeu Tatăl, desfiinţând vechea duşmănie. Fiindcă El este pacea noastră, cum zice Scriptura (cf. Efes. 2,14).
PALADIE: Atunci prin viţelul care treieră vom înţelege pe Hristos? în ce chip?
CHIRIL: Oare, iubitule, Legea lui Moise nu a numit pe Sfinţii Ucenici viţei care treieră?, căci a spus: „Să nu legi gura boului care treieră”(Deut. 25,4). Aceasta înţelegând-o foarte limpede, fericitul Pavel zice: „Oare de boi se îngrijeşte Dumnezeu? Oare nu de noi zice? Căci pentru noi s-a scris: Cel ce ară cu nădejde să are, şi cel ce treieră, cu nădejdea că se va împărtăşi” (2 Cor. 9, 9-10). Aşadar, şi fericiţii Ucenici sunt viţei, după chipul Celui dintâi, adică al lui Hristos.
Dar Hristos este viţel care treieră şi în alt înţeles: prin El se face curăţirea şi lepădarea lucrurilor de prisos, adică a împrăştierilor şi a gândurilor trupeşti privitoare la lume, care sunt şi ele hrana focului, ca şi pleava.
127 El e „jertfă de pace”, pentru că a înlăturat pricina egoismului despărţitor de Dumnezeu din umanitatea Sa şi starea aceasta o comunică şi altora.
161
Iar ridicându-se altarul pe care s-a adus jertfa de pace şi arderea de tot, s-a desfiinţat ceea ce ne întrista, căci a ascultat Domnul pământul şi a fost oprită nimicirea. Pentru că, jertfindu-Se Hristos pentru noi, s-a desfiinţat moartea şi s-a biruit stricăciunea, deoarece Dumnezeu, Cel ce poate toate, îşi pleacă urechea gata de ascultare la toate rugăciunile tuturor, căci zice: „încă grăind tu, voi zice: Ce este?” (Is. 45,1).
Iar când zice că altarul de la început era mic şi că s-a adăugat la el pe urmă, arată înaintarea Evangheliei în decursul timpului; de asemenea, puţinătatea sfintelor biserici la început şi înmulţirea lor în timpurile de după aceea. Căci se înmulţesc mereu altarele, adăugându-se mereu alte biserici la cele dintâi şi sporind la o mulţime nenumărată popoarele care s-au izbăvit prin jertfa lui Hristos, avându-L pe El ca jertfitor şi victimă sfântă de jertfă şi Stăpân al Bisericii închipuite prin arie.
PALADIE: Cuvântul e limpede şi învederat, căci e alcătuit cu bun meşteşug.
CHIRIL: Oare nu recunoşti şi tu, fără să te îndoieşti câtuşi de puţin, că Hristos este Viaţa şi Răscumpărătorul tuturor?
PALADIE: Doar ştii că recunosc, fiindcă aşa gândesc.
CHIRIL: Căci Unul a murit pentru toţi, Cel ce a fost preţul pentru toţi, şi Şi-a dat sufletul schimb pentru al nostru, punând frâu păcatului care ne tiraniza şi răutăţii diavolului, oprind pâra lui împotriva noastră şi limbuţia lui neînfrânată ce-i acuza pe toţi de păcate.
PALADIE: în ce înţeles?
CHIRIL: Din cauză că a împărăţit păcatul peste noi, cei de pe pământ, fiind noi aplecaţi din tinereţe spre cele
162
rele, cum s-a scris (cf. Fac. 6, 5), şi inima tuturor tinzând cu stăruinţă spre dorinţa şi voinţa de a le săvârşi, am căzut în mod necesar sub osânda morţii. Căci încălcarea legii dumnezeieşti şi dispreţuirea voii Stăpânului au ca pedeapsă moartea. Stricându-se (corupându-se) astfel firea oamenilor, S-a milostivit Făcătorul de noi. Drept aceea, Unul-Născut S-a făcut om şi a purtat trup supus prin fire morţii, ca, suportând pentru noi moartea ce atârna asupra noastră, să desfiinţeze păcatul şi să oprească pe Satana care ne acuza, întrucât am achitat în El pedepsele vinovăţiilor pentru păcat, căci „Acesta ridică păcatele noastre şi pentru noi suferă dureri”, după cuvântul prorocului (Is. 53, 4). Sau nu cu rana Lui128 ne-am vindecat?
PALADIE: Adevărat, „Căci a fost pedepsit pentru păcatele noastre şi prin rănile Lui toţi ne-am vindecat” (Is. 53, 5).
CHIRIL: S-a desfiinţat aşadar păcatul, odată ce Hristos a pătimit pentru noi, şi în mod necesar nu se mai strigă împotriva celor sfinţiţi prin Hristos129. Aceasta
128 Aici se afirmă atât ideea juridică a suportării sau achitării de Hristos a pedepsei pentru vinovăţia păcatelor noastre, cât şi sensul transformator al mântuirii aduse de El, ca vindecare a noastră prin rana Lui. Între ele nu este o deosebire. Suportată cu răbdare, rana de pe urma păcatului întăreşte firea, o vindecă. Dar, suportând-o El, ne-a şi achitat de pedeapsa de pe urma păcatului. Dumnezeu a îngăduit ca firea să sufere de pe urma păcatului şi astfel să se îndrepte. Aceasta pricinuieşte lui Dumnezeu satisfacţie, dar nu e satisfacţia că suferim de pe urma păcatului, că vede împlinindu-se pedeapsa, ci fiindcă vede că omul, răbdând rana pedepsei fireşti de pe urma păcatului, firea lui se vindecă şi el se va feri în viitor de păcat.
129 Păcatul se desfiinţează prin pătimirea lui Hristos, pentru că ea a fost opusul radical al egoismului. Intensitatea dragostei faţă de Dumnezeu Tatăl din firea Lui omenească a fost aşa de puternică, încât a făcut-o desăvârşit iubită de Tatăl. Dar ea îi umple şi pe cei ce se unesc cu El cu atât mai mult, cu cât e şi o dragoste faţă de ei, care li se comunică şi lor, împărtăşindu-i de trupul Său jertfit Tatălui pentru ei. Dragostea faţă de Tatăl în numele lor se uneşte cu dragostea faţă de ei, şi ea îi face şi pe ei să se unească cu El în dragostea faţă de Tatăl, ca să aibă ca răspuns dragostea Tatălui faţă de ei. Jertfa lui Hristos, întipărită în ei ca dragoste a Lui faţă de ei şi cu dragostea Lui faţă de Tatăl, îi sfinţeşte şi pe ei. Numai jertfa sfinţeşte, căci biruie orice egoism.
163
ne-o arată limpede prorocul Zaharia, spunând printr-o vedenie: „Şi a ieşit îngerul cel ce grăieşte întru mine şi a zis către mine: «Priveşte cu ochii tăi şi vezi aceasta ce iese». Şi am zis: «Ce este?» Şi a zis: «Aceasta este măsura care iese». Şi a mai zis: «Aceasta este fărădelegea lor în tot pământul». Şi iată un talant (o greutate) de plumb ce se ridică, iar o femeie a şezut în mijlocul măsurii, şi a aruncat greutatea de plumb în gura ei. Şi am ridicat ochii şi am văzut. Şi, iată, două femei care ieşeau şi duh (vânt) era în aripile lor. Şi ele aveau aripile ca aripile de barză, şi au ridicat măsura între pământ şi cer. Şi am zis către îngerul ce grăia întru mine: «Unde duc acestea măsura?» Şi a zis către mine: «Ca să zidească ei casă în Babilon şi să o pregătească şi să o pună acolo spre pregătirea lui»” (Zah. 5, 5-11). Voieşti să vorbim iarăşi de fiecare şi să le privim câte una?
PALADIE: Foarte mult.
CHIRIL: Aşadar, prorocul a văzut o măsură ieşind din Ierusalim. Iar întrebând ce este, îngerul i-a spus: „Aceasta este fărădelegea lor în tot pământul”. E ca şi când ar fi spus: cu această măsură se măsoară păcatele oamenilor de pe tot pământul, din toate timpurile. Căci, abia atunci când păcatul nostru ajunge la o mărire vădită,
164
Legiuitorul, supărat, aduce pedepsele. Pentru că rabdă de multe ori din fireasca Sa iubire de oameni şi suportă greşelile, nemâniindu-Se complet înainte de împlinirea măsurii130. De aceea a zis către Avraam: „Nu s-au împlinit încă păcatele amoreilor până acum” (Fac. 15, 16). Iar Hristos a spus fariseilor, care îl supărau peste măsură: „Şi voi aţi împlinit măsura părinţilor voştri”(Matei 23, 32).
Ieşind aşadar măsura, se ridică talantul de plumb şi se aruncă în mijlocul măsurii femeia, care plineşte măsura şi primeşte în gura ei greutatea plumbului. Apoi dumnezeiescul înger zice: „Aceasta este fărădelegea lor”.
PALADIE: încă nu e limpede cuvântul.
CHIRIL: Va fi, şi nu peste mult. Talantul (greutatea) de plumb este Hristos, Care se ridică, adică Se înalţă prin Cruce şi Se arată plin de mărire prin însuşirile dumnezeirii, căci „Dumnezeu L-a preaînălţat pe El şi i-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume”(Filip. 2, 9). Şi
130 Dumnezeu nu mai rabdă păcatele lumii abia atunci când ajung la plinătatea lor, adică atunci când oamenii nu mai pot da îndărăt din perversitatea lor. E şi o problemă de calitate, nu numai de cantitate aici. Potrivit cu aceasta, pedeapsa, sancţiunea ce se naşte din ele este şi ea definitivă şi cum nu se poate cugeta alta mai mare. Dumnezeu îi lasă în chinurile lor eterne, pentru că nu-i ridică din această supremă perversitate fără voia lor. Neputinţa lor de a se bucura de oarecare uşurare este una cu voinţa lor de perversitate totală. Perversitatea ajunge până întratât, încât tot ce e rău e numit bun, ca să poată fi săvârşit fără ruşine, ba chiar în aplauzele multora, iar ce e bun e numit rău, ca să poată fi luat în râs, în aplauzele celor mai mulţi. Atunci Dumnezeu îi lasă în iadul socotit de ei rai, pentru că nu-i face buni fără voia lor, ca să se bucure de bine. Dar Crucea lui Hristos, cum se spune în continuare, a pus în lumina clară binele, ca opus răului. Crucea este opusul lăudăroşeniei, ea înseamnă smerenie, înfrânare, iubire adevărată de oameni şi de Dumnezeu. Răul devine tot mai opus Crucii. Prin aceasta, se arată tot mai evident ca rău.
165
aşa închide gura păcatului, după cuvântul Psalmistului: „Şi toată fărădelegea îşi va astupa gura ei” (Ps. 106, 42), fiind oprită de la pârile împotriva celor ce au păcătuit din slăbiciune şi au fost îndreptaţi din credinţă. Căci dacă „Dumnezeu este Cel ce îndreptează, cine va osândi?” (Rom. 8, 33-34). Şi dacă Hristos a pătimit pentru noi, cum s-ar mai fi cuvenit să se ceară şi de la noi să suferim pedepsele pentru păcatele noastre?
PALADIE: Foarte drept ai grăit, fiindcă au fost îndreptaţi în Hristos şi au respins pâra pricinuită de păcat. Dar aş fi tare bucuros să aflu, pentru care pricină e închipuit Hristos prin plumb, iar fărădelegea apare în chipul femeii?
CHIRIL: Şi aceasta e uşor de văzut din Sfintele Scripturi, fiindcă Hristos e asemănat şi cu multe alte lucruri, putându-se înţelege cele ale Lui prin calitatea celor care îl închipuie.
PALADIE: Ce vrei să spui?
CHIRIL: El S-a făcut nouă siguranţă, fundament neclătinat şi temelie nesfărâmată şi de aceea S-a numit piatră: „Iată, Eu pun, zice, în temeliile Sionului piatră aleasă, în capul unghiului, cinstită. Şi cel ce crede în ea nu se va ruşina”(Is. 28,16). De asemenea, El este piatra preţioasă, strălucitoare şi minunată a Bisericii, comoara noastră duhovnicească, căci a fost numit mărgăritar: „Asemenea este, zice, împărăţia cerurilor cu un neguţător care caută mărgăritare frumoase. Şi aflând un mărgăritar de mare preţ, mergând, a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat”(Matei 13, 45-46). Iar El ne-a unit pe noi cu Dumnezeu Tatăl prin Sine, desfiinţând în trupul Lui duşmănia, precum este scris (cf. Efes. 2, 16). De aceea a spus, către Dumnezeu Tatăl cel din ceruri, despre
166
cei îndreptaţi prin credinţa în El: „Părinte, vreau ca, precum Eu şi Tu una suntem, aşa şi aceştia să fie una întru Noi131(Ioan 17, 24). De aceea s-a numit piatră de cositor, fiindcă prin cositor se leagă cele ce sunt de legat132. Aşa spune Dumnezeu prin glasul lui Zaharia, arătându-ne pe Fiul Său, Care va veni şi va pleca la vremea rânduită: „Şi se vor bucura şi vor vedea piatra de cositor în mâna lui Zorobabel” (4,10). Deci, aşa şi aici, L-a numit talant de plumb.
Iar motivul pentru aceasta îl voi spune acum. Argintul necurăţit, topindu-se împreună cu plumbul, se curăţă foarte bine, plumbul atrăgând în chip firesc la sine petele argintului cu care este topit împreună. Aşa ceva a îndeplinit pentru noi Hristos. Unindu-Se cu noi, cei necuraţi trupeşte şi duhovniceşte, a topit murdăria din noi, căci a ridicat păcatele noastre, ca noi, pentru El şi prin El, să fim curaţi şi strălucitori133. De aceea, prorocul Ieremia, mustrând mulţimea iudeilor care nu vor primi curăţirea lui Hristos, zice: „A lipsit suflătorul de la foc, a lipsit plumbul, în zadar bate argintarul argintul, răutăţile lor nu s-au topit, pentru că Domnul i-a lepădat pe ei” (Ier. 6, 29-30).
131 în trupul Lui, în care nu mai e nicio duşmănie faţă de Tatăl căci nu mai e nicio poftă egoistă adunându-se toţi şi devenind ca El, toţi sunt una, aşa cum El este Una cu Tatăl, nu numai ca Dumnezeu, ci şi ca om. În trupul Lui s-a înlăturat duşmănia dintre toţi.
132 Hristos este un fel de cheag spiritual între toţi cei ce îl primesc. Pe toţi îi îmbrăţişează cu iubirea Lui. Pe fiecare îl face să simtă iubirea Lui, dar şi îndemnul de a fi în El cu toţi ceilalţi, de a iubi în El pe toţi.
133 Nu suntem numai iertaţi de păcate în mod juridic, datorită plăţii pe care a dat-o Hristos pentru ele prin jertfa Lui, ci suntem curăţiţi de ele prin faptul că El, Cel curat, Se uneşte cu noi, extinzând şi la noi curăţia Lui. Bunătatea unuia se întinde la cel cu care convieţuieşte. Bunătatea lui Hristos se întinde la toţi cei care îl primesc în ei.
167
Vezi că dumnezeiasca Scriptură a ştiut că nu se poate face curăţirea argintului fără plumb? Aşadar, fiindcă pe noi cei lepădaţi ne-a curăţit Hristos, El S-a asemănat cu plumbul. Şi El astupă gura păcatului, arătat în chipul femeii, fiindcă femeia e simbolul slăbiciunii şi al plăcerii şi toată fărădelegea se lucrează prin acestea. Pentru că mintea stricată (coruptă) mai întâi de plăcerea pentru aceasta sau pentru aceea, moleşindu-se, părăseşte ostenelile care o duc la virtute şi, aşa, sufletul omului cade în păcat. De aceea se numesc unii mai degrabă iubitori de plăcere, decât iubitori de Dumnezeu. Şi, din această pricină, celor ce s-au îmbolnăvit de păcat şi de moleşeala viciului din pricina slăbiciunii sufletului, şi prorocul le zice: „întăriţi mâinile moleşite şi genunchii slăbiţi” (Is. 35, 3).
PALADIE: Destul despre aceasta! Acum, spune-mi, perechea de femei care duc fărădelegea în pământul Babilonului ce înseamnă?
CHIRIL: S-a astupat, aşadar, prietene, gura fărădelegii prin Hristos, căci am fost îndreptaţi în El şi am fost izbăviţi de vină şi a încetat pârga fărădelegii împotriva noastră. Pentru că acesta a fost tot scopul venirii la noi a Celui ce a suferit moartea, ca noi şi pentru noi, din pricina noastră şi apoi a înviat, fiindcă nu se putea ca Viaţa să fie biruită de moarte. Dar unii n-au crezut în Evanghelia lui Hristos. Deci, neprimind răscumpărarea din păcat, poartă iarăşi povara lui pe capetele lor, din pricina slăbiciunii cugetului, a moleşelii minţii şi a lipsei de bărbăţie a sufletului. Aceştia sunt purtaţi în toate părţile de orice duh rău şi împinşi la tot felul de necurăţii şi îşi dau cea mai mare silinţă spre cele rele. Iar semnul silinţei este aripa, care spune că e de barză. Barza este un soi de pasăre
168
care dă târcoale celor mai rău-mirositoare dintre bălţi şi-şiadună hrana din mocirlă şi din murdărie. Deci, cei ce îşi cheltuiesc silinţele spre întinăciune, cu drept cuvânt pot fi socotiţi ca având aripi de barză. Şi ei au formă femeiască şi sunt moleşiţi, ca unii ce s-au făcut după chipul păcatului care-i tiranizează. Căci, aşa cum cei ce sunt sub domnia lui Hristos şi împreună cu El s-au făcut după chipul Lui prin sfinţenie, aşa şi cei ce s-au împovărat cu păcatul şi s-au hotărât să vieţuiască împreună cu patima necurată s-au făcut după chipul fărădelegii şi la fel ca ea.
Şi duc măsura în Babilon şi îi caută casă acolo, lucru care socotesc că indică şi el, ca prin ghicitură, că, dacă cineva nu îmbrăţişează cele aduse nouă prin Hristos şi nu voieşte să astupe gura păcatului, ci îşi îndreaptă toată silinţa numai spre necurăţii, va ieşi din sfântul Ierusalim, adică din sfânta maică a celor întâi-născuţi, din frumoasa cetate de Sus, şi, ducând povara greu de purtat a păcatului, se va sălăşlui în Babilon, adică va avea partea şi soarta cu idolatrii necredincioşi. Pentru că cei ce dispreţuiesc răscumpărarea prin Hristos sunt egali cu necredincioşii. De aceea zice Mântuitorul: „De-ţi va greşi fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi, de va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu va asculta, ia cu tine pe unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu va asculta nici de aceştia, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş”(Matei 18, 15-17). Deci e limpede şi întărit de mărturia întregii Scripturi dumnezeieşti că toată îndreptarea şi toată răscumpărarea sunt în Hristos.
CARTEA A IV-A
Cel chemat de Dumnezeu la îndreptare şi răscumpărat trebuie să-I urmeze Lui,să se lepede de toată moleşeala ce duce la patimi, şi să se silească mai degrabă să vieţuiască după rânduială şi cu avânt tineresc
Chiril: Este deci un lucru primejdios, Paladie, pe cât se vede, ba aş spune şi foarte urât şi cu totul nebunesc să nu voim să luptăm cu bărbăţie împotriva patimii şi a păcatului, ci, moleşindu-ne în plăceri necuvenite şi afundându-ne cu mintea în moliciunile nebărbăteşti, să ne îndepărtăm de buna îndrăznire spre virtute, cu toate că ne e dat prin Hristos să ne putem înălţa spre toate cele de laudă. La aceasta ne îndeamnă şi preafericitul Pavel, zicând: „în sfârşit, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în toată puterea tăriei134Lui” (Efes. 6,10).
134 Dacă virtutea (de la latinescul vir, i = bărbat) este tărie, patima înseamnă moleşeală, lipsă de voinţă, slăbiciune, supunere sub porniri inferioare. Libertatea nu se arată decât în săvârşirea continuă a binelui, în libertate este putere, dar puterea aceasta ni se sporeşte în Hristos, căci El e deplin stăpân pe Sine, fiind cu desăvârşire bun.
170
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Deci vom dobândi putere în Hristos, dar cred că fără osteneală nu va ajunge cineva să lupte cu avânt împotriva patimilor şi să-şi poată ridica mintea la aceea.
PALADIE: Aşa zic şi eu.
CHIRIL: Lucrul acesta clar şi uşor de înţeles nu-l cuprind cei ce merg în jos, dar cei ce se ostenesc îl înţeleg îndată, căci s-a şi scris: „Bărbatul întru osteneli lucrează şi abate de la sine pieirea sa”(Pilde 16, 28). Socotesc că e o prostie chiar şi numai a cugeta că se pot înfăptui lucruri deosebite cu osteneli puţine. Dar, oare, nu e cel mai preţios lucru dintre toate a ne mântui sufletul şi a lupta pentru viaţa noastră135?
PALADIE: Desigur, aşa este.
CHIRIL: Dar socoteşti că acest lucru preţios, care cere luptători, îl pot înfăptui cei ce luptă bine şi cu încordare, fiind şi raţional ca aceştia să poată învinge, sau cei ce se împrăştie cu plăcere în desfătări şi aleg viaţa uşuratică în locul celei bune?
PALADIE: Cum s-ar putea îndoi cineva că nu pot să învingă cei ce suferă de boala nepăsării, ci numai cei mai sârguincioşi pot să-l obţină?
CHIRIL: Vom zice deci că aceasta le va fi spre cinste şi laudă celor ce şi-au luat rămas bun de la osteneli şi au îmbrăţişat moleşeala şi dezmierdările?
PALADIE: Ba, deloc.
135 Puterea ce ni se dă de Hristos nu ne scuteşte de efortul nostru. E de trebuinţă o conlucrare între noi şi harul lui Hristos. Puterea care ne vine de la Hristos întăreşte puterea noastră.
171
CHIRIL: Urmează, aşadar, că se cuvine să fie lăudaţi cei ce se ostenesc mai mult şi că nimeni nu va ajunge să fie vestit fără luptă.
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Deci se cuvine, Paladie, să mergem drept spre calea de laudă, şi să ne deprindem cu bărbăţia care duce la virtuţi şi cu curajul cel mare şi lăudat de dumnezeiasca Scriptură şi atât de obişnuit şi iubit sufletelor sfinţilor. Căci dumnezeiescul David a spus celor ce tindeau spre aceasta: „îmbărbătaţi-vă şi să se întărească inima voastră, toţi cei ce nădăjduiţi spre Domnul” (Ps. 30,26). Iar o minte care a ajuns la aceasta înainte de alţii dobândeşte o asigurare şi zice: „Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este ocrotitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?” (Ps. 26, 1-2), fiindcă nenumărate sunt smintelile din jurul nostru, iar numărul lor întrece mulţimea dracilor care ne aţâţă la păcat. La acestea se adaugă sălbăticia şi josnicia plăcerilor dorite de firea noastră: lăcomia şi mândria, pizma vecină cu omorul, ura, bârfelile şi celelalte rele asemănătoare. Cei uşor de atras la acestea, care nu se ating, aşa-zicând, nici cu vârful degetului de încercarea de a le birui, dăruiesc duşmanilor biruinţa fără întârziere, fiind aruncaţi la pământ ca un fruct pe jumătate copt după cuvântul Prorocului şi puşi fără luptă sub picioarele patimii. Dar cei iubitori de virtute şi buni, care tind după slava de Sus şi doresc să se împărtăşească de viaţă în veci, se împotrivesc cu cea mai mare vitejie şi cu cel mai mare curaj atacurilor patimilor proprii, mortificându-şi trupul şi ridicându-se împotriva mişcărilor ce se ivesc în el şi din el. În felul acesta resping cu bun meşteşug orice fel
172
de răutate şi de păcate, înfăptuind viaţa sfinţită şi nepătată. Acestora le grăieşte şi dumnezeiescul Pavel, zicând: „Staţi deci tari, încingându-vă mijlocul vostru cu adevărul şi îmbrăcând platoşa dreptăţii şi încălţându-vă picioarele întru gătirea Evangheliei păcii, peste toate luând pavăza credinţei, ca să puteţi stinge toate săgeţile cele aprinse ale vicleanului” (Efes. 6, 14-16). Aceasta este armura duhovnicească neştirbită, atotcuvenită sfinţilor. Pe aceasta şi Mântuitorul însuşi ne porunceşte să o dorim, deşi în alt chip: „Să stea mijloacele voastre încinse, zice, şi să aveţi încălţăminte în picioarele voastre, şi făcliile voastre să fie aprinse”(Luca 12, 35). A ne încinge înseamnă a fi bine încinşi şi strânşi, pentru a putea răbda necazuri pentru bine şi pentru iubirea de Dumnezeu. A ne încălţa picioarele înseamnă a fi doritori şi gata de despărţirea de lume, spre a porni îndată ce legea dumnezeiască ar voi ca noi să plecăm. A avea făclii aprinse înseamnă a nu suferi să vieţuim în întuneric şi în neştiinţă, ci mai degrabă să păşim, în lumina lui Hristos, pe calea care duce spre toate cele vrednice de laudă. Căci iudeilor, care nu primeau să facă aşa, le-a spus Hristos: „Până aveţi lumina, umblaţi în lumină, ca să nu vă cuprindă întunericul”(Ioan 12, 35). Aşadar, pe iubitorul de evlavie îl fac strălucit şi cunoscut râvna spre virtute şi bărbăţia însoţită de chibzuinţă.
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Deci nu va afla cineva slava în iubirea moleşelii, ci va fi strălucitor şi atotprobat numai atunci când va îmbrăţişa osteneala. Astfel, până ce fiii lui Israel petreceau încă în Egipt, spurcatul Faraon le-a pus la munci supraveghetori cruzi şi aspri. Iar ei, făcând din viaţa aspră pusă asupra lor fără voie şi cu silă o
173
deprindere spre răbdare, au scos mai mult folos decât pagubă. De aceea Faraon, văzându-i că sporesc spre o mulţime nenumărată, se temea de evrei şi, încercând cu vicleşuguri să împiedice creşterea acestora, „le-a pus, zice, supraveghetori peste lucrări, ca să-i chinuiască în munci grele” (Ieş. 1, 11). Dar planul acesta i se întoarce împotrivă, deoarece chinuirea adusă peste evrei le-a fost pricină de sporire, Dumnezeu cârmuind astfel lucrurile şi opunând harul Său vicleşugurilor aceluia: „Căci cu cât îi apăsau mai mult, zice, cu atât se făceau mai mulţi şi se întăreau (Ieş. 1,12).
Satana, scrâşnind din dinţi, aduce necazuri asupra sfinţilor şi se împotriveşte necontenit celor pe care Dumnezeu îi face ai Săi. „Căci mâncările lui sunt alese (Avac. 1, 16), dar cei ce se ostenesc în necazuri, tocmai pentru că sunt încercaţi, se fac mai tari decât ele136. Răbdarea în nevoinţe îi face în chip neîndoielnic mai slăviţi, astfel încât cele prin care se urmărea întristarea şi chinuirea lor li se fac mai vârtos spre folos, fără să se vrea aceasta, şi cele prin care se plănuia surparea lor îi fac mai tari.
Faraon, după ce vede că planul său ajunge la un sfârşit neaşteptat şi că prin cele ce îi necăjeşte de fapt îi foloseşte, schimbă îndată chipul uneltirii. Şi, trimiţând după moaşele evreilor, le spune: „«Când moşiţi evreicele şi va fi timpul naşterii, de va fi bărbat, omorâţi-l, iar de va fi femeie, păstraţi-o». Dar moaşele s-au temut de Dumnezeu şi n-au făcut precum le-a poruncit lor împăratul
136Viaţa comodă nu este un prilej de întărire a omului. Ea îl moleşeşte, îl slăbeşte, îl face rob plăcerilor şi gata de toate compromisurile, ca să scape de greutăţi. Îl anulează ca bărbat, îl dezlipeşte de bine.
174
Egiptului şi aduceau la viaţă pe pruncii bărbăteşti” (Ieş. 1, 16-17). Zădărnicindu-i-se această uneltire împotriva neamului evreiesc şi acest plan ucigaş, pentru că nu a lăsat Dumnezeu pe moaşe să săvârşească asemenea ticăloşie, el trece la nelegiuirea făţişă şi, nemaivoind să asuprească pe ascuns, alege războiul în chip descoperit şi porunceşte omorârea cu cruzime a celor născuţi: „Şi a poruncit Faraon întregului popor al său, zicând: Tot pruncul bărbătesc, ce se va naşte evreilor, aruncaţi-l în râu, şi tot pruncul femeiesc lăsaţi-l viu” (Ieş. 1, 22). Căci nu-l îngrijorează femeia, deoarece femeia este o fiinţă neiubitoare de luptă (război) şi cu mintea nedeprinsă cu înţelepciunea. Dar bărbatul îl supără din două pricini: pentru că e înţelept şi apt de luptă. Deci îi este foarte plăcut şi iubit balaurului ucigaş, adică Satanei, cugetul femeiesc şi slab al sufletului şi, pe lângă aceasta, lipsit de darul înţelepciunii, dar îi este duşmană şi urâtă năzuinţa sufletului spre bărbăţie, care biruieşte moleşeala şi e mai presus de frică, şi, de asemenea, năzuinţa lui spre înţelepciune. De aceea, ţine în viaţă femeia şi renunţă la sfatul şi la planul ucigaş faţă de ea, fiindcă este o prostie a căuta să lupte cu cei care s-au aşternut ei înşişi la pământ, cu cei ce suferă de boala plăcerii de a se supune, dar îneacă, aşa-zicând, pe bărbat, aruncându-l în valurile ispitelor. Aceasta îmi pare că o cântă şi o spune şi dumnezeiescul David: „De n-ar fi fost Domnul cu noi, când s-au ridicat oamenii asupra noastră, de vii ne-arfi înghiţit; când s-a iuţit mânia lor asupra noastră, apa ne-arfi înecat, ca un şuvoi ar fi trecut prin sufletul nostru” (Ps. 123, 2-3).
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Priveşte la chipul uneltirii. Întâi i-a asuprit cu chinuri sălbatice, ca să nu sporească la o mulţime mare,
175
prin acele chinuri urmărind planuri prea viclene. Fărădelegea era încă ascunsă şi scopul tiranului nu era prea vădit. Dar s-a împotrivit, cum am spus adineaori, harul Celui îndurat, căci, asupriţi fiind, ei creşteau în vigoare şi număr. Apoi a voit să înarmeze moaşele împotriva femeilor evreilor, dar Dumnezeu nu a lăsat să se ducă la îndeplinire nici aceasta. Folosindu-se, în sfârşit, de un al treilea şi ultim fel de uneltire şi nemaivrând să uneltească în ascuns, a poruncit întregului său popor să înece pe cei de parte bărbătească. Deci Satana se războieşte în mod nevăzut cu cei care i se împotrivesc bărbăteşte, dar îşi împarte uneltirea în trei chipuri. Începe lupta cu planuri viclene, împiedicând sporirea în virtute a minţii, fiindcă o face să se obosească în osteneli peste putere şi să se slăbească în lupte aspre. Dar, neputându-i aduce prin acestea nicio vătămare, căci Dumnezeu o ajută, stârneşte adeseori pe cei ce ne sunt apropiaţi prin credinţă şi de acelaşi neam, împingându-i spre ură şi luptă împotriva noastră. Despre aceasta mărturiseşte şi Pavel, zicând: „În primejdii între fraţii mincinoşi, în primejdii din partea celor de un neam” (2 Cor. 11, 26). Iar când nu nimereşte nici cu aceasta, deoarece Cel ce luptă pentru sfinţi le insuflă acelora frica dumnezeiască precum odinioară moaşelor, ridică pe supuşii lui la sălbăticie şi ucidere pe faţă. Dar trebuie ca şi atunci să se stăruie în iubirea bunei îndrăzniri şi în sârguinţa spre bărbăţie, ştiind că cel urât de acela e scump lui Dumnezeu, căci l-a pus la socoteală şi îl învredniceşte de ocrotire pe cel care învinge moliciunea.
PALADIE: Sunt convins. Şi cred că şi aceasta se poate vedea din însăşi Sfânta Scriptură, fiindcă nu pot lipsi din ea astfel de cugetări.
176
CHIRIL: Cu darul lui Dumnezeu, îţi voi spune că în cartea numită Numerii, care e a lui Moise, se zice: „Şi a grăit Domnul către Moise în pustiul Sinai, în cortul mărturiei, în cea dintâi zi a lunii din anul al doilea de la ieşirea lor din pământul Egiptului, zicând: «Număraţi toată obştea fiilor lui Israel după seminţiile lor, după familiile lor, după numărul celor dintr-un nume, om cu om. Tot bărbatul de la douăzeci de ani în sus, tot cel ce poate ieşi la oaste în Israel să se numere de tine şi de Aaron şi să se rânduiască în tabăra sa»” (1, 1-3). Aşadar, e limpede şi din acestea că bărbatul cel bun de luptă şi ajuns la tinereţe, adică la o vigoare duhovnicească şi la măsura vârstei plinirii lui Hristos, a fost înscris în cartea lui Dumnezeu. Căci socotesc că nu pentru altceva e numărat bărbatul ajuns la douăzeci de ani şi mai sus, decât ca să putem cugeta şi noi că e respins ca nefolositor cel plăpând şi nedesăvârşit la minte, acestea fiind proprii celor încă nevârstnici, care n-au ajuns la măsura tinereţii pe care o hotărăşte legea dumnezeiască, adică la vârsta de douăzeci de ani. Iar preţuit şi numărat şi cunoscut de Dumnezeu, după mulţime şi seminţii şi capete şi nume, este bărbatul cel în vigoare. De aceea s-a spus odată, prin Hristos, Sfinţilor Apostoli, aflaţi în vârsta bărbătească şi ajunşi la măsura aceasta a cugetării: „Nu vă bucuraţi că vi se supun dracii, ci vă bucuraţi că numele voastre au fost scrise în ceruri”(Luca 10, 20), iar altă dată: „Au nu se vând două păsări pe un bănuţ? Şi niciuna din ele nu cade pe pământ fără ştirea Tatălui Meu Cel din ceruri. Iar vouă şi perii capului vă sunt număraţi” (Matei 10, 29-30). Când spune că şi perii capului le sunt număraţi, socotesc că aceasta arată grija faţă de ei.
177
Aşadar, bărbatul cel în vigoare e înscris în cartea137 lui Dumnezeu. Iar înscrierea s-a făcut prin Moise şi Aaron, ca prin amândoi să înţelegem pe Hristos cel Unul: în Moise, ca Legiuitor, şi în Aaron, ca Arhiereu. Căci S-a făcut pentru noi, deodată, Legiuitor şi Arhiereu binecredincios şi nevinovat şi prin mijlocirea Lui se face înscrierea în cărţile dumnezeieşti138 a celor ce sunt bărbaţi şi fruntaşi în virtute. Acestora le-a grăit şi înţeleptul Ioan, zicând: „Vă scriu vouă, tinerilor, că sunteţi tari şi aţi biruit pe cel viclean” (1 Ioan 2, 13). Aceştia sunt deci cei despre care am zis adineaori: „tot bărbatul de la douăzeci de ani şi mai sus, tot cel ce poate ieşi la oaste în Israel”.
137A fi înscris în „cartea” lui Dumnezeu înseamnă a fi înscris în memoria lui Dumnezeu. La aceştia Dumnezeu priveşte cu bucurie, ei sunt la inima lui Dumnezeu, pentru că îl iubesc, pentru că răspund la iubirea Lui. Celor ce nu răspund iubirii lui Dumnezeu, rămânând în nepăsare, pe care Dumnezeu îi ştie că nu vor răspunde iubirii Sale, nici El nu mai încearcă în zadar să le arate iubirea. Îi ştie şi pe ei, dar cu o ştiinţă potenţială, teoretică, neactualizată.
138 Domnul Hristos îi are în gând în mod deosebit pe cei ce se străduiesc să răspundă voii Lui de a se dezvolta ca oameni adevăraţi şi de a se mântui, prin unirea cu El, prin urmarea pildei Lui, căci El S-a făcut om, deci cel mai bun Frate al nostru. Aceasta e grija Lui: mântuirea noastră, voinţa de a ne ajuta în fiecare clipă în străduinţa de a ne apropia de El. Ca Legiuitor, El ne dă legi şi sfaturi (inspiraţii în conştiinţă) cum să lucrăm în fiecare clipă. Ca Arhiereu, El prezintă Tatălui jertfa Sa şi rugăciunea Sa pentru noi. Este Legiuitorul (îndrumătorul) şi Arhiereul (Sprijinitorul) nostru în fiecare clipă. Fiind înscrişi în El, se gândeşte mereu la noi. Pe cei pe care îi înscrie Hristos în Sine îi înscrie pentru veşnicie, căci El e veşnic şi toate câte poartă în Sine le poartă pentru veşnicie. Şi, înscriind pe fiecare cu numele lui, îl înscrie în unicitatea lui neconfundată, fiindcă îl are ca deosebit de toţi ceilalţi. Deşi numele de „Nicolae”, de exemplu, îl poartă mai multe persoane, totuşi fiecare îl are asociat cu împrejurările proprii unice, ceea ce îl face unic. Astfel, numele cuiva înscris în Hristos arată eternitatea lui în Hristos.
178
Că pe aceştia îi ocroteşte şi îi învredniceşte Făcătorul cel iubitor de virtute, poţi să vezi, Paladie, şi din cele scrise în continuare: „Şi cu voi să fie din fiecare seminţie un om, căpetenia casei părinţilor lui. Şi acestea sunt numele celor ce vor fi cu voi” (Num. 1, 4-5), căci fiecare seminţie îşi pune drept căpetenie, apărător, sfătuitor şi propunător al celor ce trebuie făcute pe cel mai fioros şi mai luptător (viteaz). Aceştia sunt închipuiţi prin îngerii care sunt puşi peste cei aleşi şi scrişi în cartea vieţii, fiindcă despre orice drept s-a scris: „Străjui-va îngerul Domnului în jurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei” (Ps. 33, 7). Dar că ajutorul îngeresc ne e dat spre mântuire după voia lui Dumnezeu, se poate învedera din toate părţile şi socotesc că e de prisos să mai adun acum dovezile139.
PALADIE: Deci prin Moise şi Aaron ca chip (tip), Hristos face înscrierea celor ce luptă bărbăteşte.
139 Dumnezeu nu se ocupă numai El singur de cei ce voiesc să se mântuiască, ci pune în mişcare şi atenţia tuturor sfinţilor şi îngerilor faţă de ei şi le dă ca sprijinitori şi pe preoţi. Dacă s-a folosit de Apostoli ca să le vorbească oamenilor despre Sine după înălţarea Sa, de ce nu S-ar folosi şi acum de toţi slujitorii Lui, vii sau trecuţi la El, în acest scop? De altfel, cineva care iubeşte pe Hristos, care ştie de mântuirea pe care o aduce Hristos celui ce-L primeşte ar putea să nu vorbească oamenilor de El, să nu-şi arate dragostea faţă de ei, arătându-se preocupat de ei în faţa lui Hristos, în convorbirea lor cu El în rugăciuni? Hristos i-a înscris în Sine pe cei ce voiesc să fie înscrişi prin Moise şi Aaron. Deci această înscriere a acelora în Hristos este şi un act al lor. Şi aceasta înseamnă ca cei mai apropiaţi de Hristos să pună la inima Lui, prin rugăciunile lor, pe alţi fraţi ai lor. Nimeni nu trebuie să se gândească numai la sine, sau numai la binele ce-l poate avea el de la Hristos, pentru că nici Hristos nu voieşte aceasta, deoarece Dumnezeu însuşi ne-a făcut să ne gândim şi să ne îngrijim şi de alţii.
179
CHIRIL: Aşa spun. La această tâlcuire ne conduce ceea ce s-a scris la fericitul Daniel cu un înţeles convingător.
PALADIE: Despre ce vorbeşti?
CHIRIL: Spune că a văzut pe Tatăl ca într-o vârstă de bătrân, împodobit de un păr alb, măreţ în veşmintele Lui albe ca zăpada, şi continuă: „Şi s-au deschis cărţile şi S-a aşezat Judecătorul […]. Şi am privit şi, iată, pe norii cerului venea ca un Fiu al Omului şi a ajuns până la Cel Vechi de zile şi s-a închinat înaintea Lui. Şi i s-a dat Lui stăpânirea şi cinstirea şi împărăţia” (Dan. 7, 9,10,13-14).
Când Unul-Născut a venit în chipul nostru, adică, atunci a deschis Tatăl cărţile şi s-a oprit judecata celor vinovaţi de păcat. Dar a îngăduit celor ce se luptă bărbăteşte să fie înscrişi şi să se numere în cetele cele de Sus şi să fie aşezaţi în pomenirea lui Dumnezeu. Aud însă pe fericitul David, care cântă despre cei ce s-au înnebunit împotriva lui Hristos: „Să se şteargă din cartea celor vii şi cu cei drepţi să nu se scrie” (Ps. 68, 32), căci cei care, din pricina unei cugetări slabe şi din cauza lipsei de bărbăţie, au dispreţuit blânda şi iubitoarea de oameni purtare de grijă a lui Dumnezeu Tatăl au căzut şi au ieşit din vieţuirea cea întru Hristos. Ei au fost chemaţi la nuntă, dar au respins, din moleşeală şi slăbiciune, pe sfinţii chemători la cină, unul zicând: „am cumpărat un pământ”, altul: „mi-am luat femeie, şi nu pot veni”140. Auzi
140 Când vine Hristos, se opreşte judecata pentru cei păcătoşi, fiindcă li se dă putinţa să scape de păcate. Iar cei ce se folosesc de Hristos pentru a se mântui sunt scrişi în memoria lui Dumnezeu. Dar cei ce nu primesc pe Hristos sunt şterşi din memoria lui Dumnezeu. Erau cărţi la Dumnezeu şi înainte, dar nu erau înscrişi în ele oameni, sau erau consemnaţi într-un mod ce rămânea de confirmat. De acum se înscriu, ca printr-o confirmare, cei ce primesc pe Hristos şi se şterg cei ce nu-L primesc. Aceasta, pentru Judecata de la sfârşit, când cei ce nu vor fi înscrişi nu vor intra în împărăţie.
180
că toţi zic: „Nu pot!”, fiindcă mintea omenească, abătându-se spre plăcerea lumească, e slabă şi plăpândă şi nu poate lucra cele ale lui Dumnezeu. De aceea, nu va fi părtaşă de sărbătoarea cerească şi dumnezeiască.
PALADIE: Aşadar, numai tânărul cu judecata întreagă se află în înscrisul Domnului Dumnezeu şi în cartea celor vii, iar tot cel ce nu e astfel e neînscris?
CHIRIL: Vei cunoaşte adevărul, dacă te vei apropia cu o minte atentă şi trează de cele scrise în Scripturi. Căci nu se înscria numai cel ajuns la vârsta tinereţii şi în anul al douăzecilea, ci se adăugau toţi bărbaţii. Sau nu înţelegi ce zic?
PALADIE: înţeleg.
CHIRIL: Deci, dacă s-ar cerceta felul bărbăţiei celei în Hristos şi a celor ce sunt potrivite spre a putea dobândi cât mai bine virtutea, s-ar vedea că se bucură de înscriere fiecare dintre cei ce au înaintat până la atâta slavă, încât au ajuns bărbaţi foarte luptători şi s-au ridicat peste cugetul copilăresc. Dar, atunci, nu i se potriveşte fiecăruia, prietene, un loc propriu şi cuvenit de înscriere şi slavă, pe măsura strălucirii celor săvârşite?
PALADIE: Da, recunosc aceasta.
CHIRIL: Că doar nu va fi înscris între Sfinţii Apostoli cel ce nu este ca ei, departe de noi aceasta!
PALADIE: Adevărat.
181
CHIRIL: Şi e limpede că nu vom spune că se va rândui între cei împodobiţi la culme de strălucirea virtuţiide multe feluri şi între cei ce s-au nevoit cu îndrumareacea după lege a vieţii cel ce nu este astfel. Dar va primi şi el o moştenire, însă după măsura lui.
PALADIE: Drept ai spus.
CHIRIL: Deci, întrucât am crezut în Mântuitorul şi Răscumpărătorul tuturor şi prin Sfântul Botez ne-am îmbogăţit cu tărie din cer şi de Sus căci ne-am îmbrăcat cu puterea din înălţime, fiind pecetluiţi prin Sfântul Duh -, am fost aşezaţi şi noi în rândul şi numărul bărbaţilor şi am fost înscrişi în cartea lui Dumnezeu. Dar este şi aici o deosebire, fiindcă cei dintâi în listă şi mai aproape de Dumnezeu sunt cei mai curaţi şi mai sfinţi. Una e credinţa în Hristos, dar nu toţi cei care au crezut sunt în acelaşi fel de viaţă, ci unii aşa, alţii altfel, după cuvântul fericitului Pavel (cf. 1 Cor. 7, 7). Deci cei ce stau în frunte prin cuviinţa vieţii, şi de aceea sunt mai înaintaţi în sfinţenie, vor avea primul loc în cartea dumnezeiască şi în pomenirea lui Dumnezeu. Iar cei ce au un grad mai mic în sfinţenie, adică mai mic în virtute, vor fi, fără îndoială, pe locul al doilea între cei înscrişi141.
PALADIE: Şi cum s-ar putea face clar şi lucrul acesta?
141 Cei ce se gândesc tot timpul la Dumnezeu cu toată fiinţa lor îl înscriu pe Dumnezeu mai adânc în fiinţa lor, şi prin aceasta şi Dumnezeu îi întipăreşte mai mult în memoria Sa. Cu cât strigi mai mult pe Dumnezeu în ajutor şi cu cât pomeneşti mai mult numele Lui, cu atât îl faci să se gândească mai mult la tine şi El Se resimte de faptul că îl faci să fie mereu în tine. Pentru cei ce nu sunt întru totul şi neîncetat cu gândul la Dumnezeu, nici El nu e neîncetat cu gândul la ei şi nu se resimte atât de mult de prezenţa Lui în ei, sau a lor în El.
182
CHIRIL: Din Scripturi, fiindcă acest cuvânt îndrăzneţ nu este al nostru. Astfel, după ce S-a săvârşit numărarea bărbaţilor şi a celor în vigoare, Dumnezeul tuturor ne-a poruncit un alt fel de înscriere. Căci s-a scris: „Şi a grăit Domnul către Moise în pustiul Sinai, zicând: «Numără pe fiii lui Levi după familiile lor, după rudeniile lor; pe toţi cei de parte bărbătească, de la o lună în sus să-i numeri». Şi i-au numărat Moise şi Aaron, după cuvântul Domnului, după cum le poruncise Domnul” (Num. 3, 15-16). Făcându-se astfel înscrierea după seminţie şi după familie, Scriptura dă îndată toată socoteala, zicând: „numărul tuturor fiilor lui Levi, pe care i-au numărat Moise şi Aaron, din porunca Domnului, după seminţiile lor, toată partea bărbătească de la o lună în sus, a fost douăzeci şi două de mii” (Num. 3, 39). Şi adaugă îndată: „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Numără pe toţi bărbaţii întâi-născuţi dintre fiii lui Israel, de la o lună în sus, şi socoteşte numărul numelor lor. Şi să iei pe leviţi pentru Mine, în locul tuturor celor întâi-născuţi ai fiilor lui Israel, şi vitele leviţilor pentru toate cele întâi-născute între vitele fiilor lui Israel». Şi a numărat Moise, precum i-a poruncit Domnul, şi cei întâi-născuţi de parte bărbătească de la o lună în sus, după numărul numelor, au fost toţi douăzeci şi două de mii două sute şaptezeci şi trei. Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Ia pe leviţi în locul tuturor celor întâinăscuţi ai fiilor lui Israel şi vitele leviţilor în locul vitelor lor, şi leviţii să fie ai Mei. Iar ca răscumpărare pentru cei două sute şaptezeci şi trei de întâi-născuţi ai fiilor lui Israel, care prisosesc cu numărul pe leviţi, să iei cinci sicli de cap, socotind câte douăzeci de ghere într-un siclu (drahmă), după siclul sfânt, şi argintul acesta să-l dai lui Aaron şi fiilor lui,
183
ca răscumpărare pentru cei ce prisosesc peste numărul lor»” (Num. 3, 40-48). E un lucru adânc şi anevoios, Paladie, să poţi înţelege cele date aici.
PALADIE: Bine zici. Pune-ţi totuşi mintea la încordare, încrezându-te în Hristos, Dătătorul a tot binele.
CHIRIL: Observă că, la prima conscripţie, s-a însemnat toată partea bărbătească de la douăzeci de ani în sus, adică cel cu mintea întreagă, bărbat şi în vigoare, ca să poată împlini cele pe care le vrea Dumnezeu. Dar ajunge cuvântul despre aceasta. Însă, în cele două conscripţii de pe urmă, făcute din porunca dumnezeiască şi sfântă, se înscrie toată partea bărbătească din seminţia lui Levi, iar din cealaltă mulţime nu se numără partea bărbătească, ci întâiul-născut de la o lună în sus. Totalul copiilor din seminţia lui Levi e douăzeci şi două de mii, iar al întâilor-născuţi al celorlalţi, douăzeci şi două de mii două sute şaptezeci şi trei. Apoi Dumnezeu a poruncit ca leviţii să fie închinaţi pentru întâiinăscuţi din popor şi, fiindcă numărul acelora întrecea sau prisosea cu două sute şapte zeci şi trei de capete numărul leviţilor, Legiuitorul a hotărât că trebuie să se aducă pentru ei răscumpărare seminţiei levitice, ca să facă slujbe şi să aducă jertfe şi pentru ei, primind de la ei un fel de plată pentru stăruirea neîmprăştiată în slujire. Sau nu recunoşti că acesta e cuprinsul pe scurt al celor scrise?
PALADIE: Recunosc.
CHIRIL: Deci, spunând aceasta, cuvântul meu nu se abate de la scop, urmărind ceea ce se cuvine, şi nu e lipsit de adevăr. Deci, când se cugetă şi se arată chibzuinţa cea întru Hristos, se înscrie partea bărbătească, nearătându-se
184
vârsta trupului. Dar când, pe lângă aceasta, trebuie să se arate în înscriere deosebirea în credinţa şi iubirea faţă de Hristos, e adăugată deosebirea care se observă în cei ce cred. Căci unii, odată cu primirea credinţei, se sârguiesc cu faptele şi în sfinţenie şi în ascultarea de Dumnezeu. Iar alţii nu se dăruiesc în întregime lui Dumnezeu, ci sunt împărţiţi şi spre cele din lume. De aceea, cu dreptate, Legiuitorul porunceşte ca cel curat, închipuit prin neamul lui Levi, să fie cinstit mai mult decât celălalt, şi porunceşte să aibă primul loc în conscripţie. Deci, de aceea pomeneşte întâi de neamul leviţilor, apoi după ei urmează şi este adăugată partea bărbătească şi ceata celor întâi-născuţi. Fiindcă la Dumnezeu e foarte preţuit cel cugetat în bărbăţia duhovnicească cea după chipul lui Hristos, Care este întâiul-născut. Astfel, dumnezeiescul Pavel scrie unora care au slăbit în credinţă şi s-au făcut muieratici prin cugetări reci: „copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi” (Gal. 4,19).
Aşadar, în cartea lui Dumnezeu e primit tot cel întâi-născut în chipul lui Hristos, spre a fi bărbat şi preaînţelept. Căci dintre cei de altă seminţie nu e socotit în număr, cum am spus adineaori, tot cel de parte bărbătească, ci numai cel întâi-născut, deoarece nu toţi oamenii se disting în credinţa şi viaţa după chipul lui Hristos, mulţi fiind cei ce n-au crezut. Înscris şi socotit în număr e numai primul născut, pentru Cel întâi-născut între mulţi fraţi (cf. Rom. 8, 29). Dar dintre leviţi fiecare bărbat este menţionat în conscripţie şi între cei aleşi, căci sfântul e în întregime al lui Dumnezeu. Iar cei înscrişi au o lună şi mai mult. Pentru care pricină? Pentru că pruncia în
185
Hristos a celor ce au crezut nu e lepădată de Dumnezeu. Iar puţinătatea vârstei e un simbol al simplităţii în Hristos şi al prunciei duhovniceşti deoarece, aşa cum am spus că e bine şi fără greşeală să se facă înscrierea celor atotluptători de la douăzeci de ani şi mai sus, aşa spunem şi că semnul clar al prunciei în Hristos e vârsta de la o lună în sus. Ceva asemănător spune şi Pavel: „Fraţilor, nu fiţi copii la minte, ci fiţi prunci în răutate. Iar la minte fiţi desăvârşiţi”(1 Cor. 14, 20).
PALADIE: Să socotim deci că vom fi împreunăpărtaşi cu sfinţii la cununile pe care le-au dobândit ei pentru capetele lor după buna preţuire, îmbărbătându-se şi sârguindu-se cât mai mult.
CHIRIL: Desigur, vom fi părtaşi şi noi la darurile de care sunt ei plini şi pe care le-au dobândit prin osteneli şi sudori, căci ei ne umplu şi pe noi de cele dăruite lor de iubirea lui Dumnezeu. Astfel, dumnezeiescul Pavel a spus unora dintre cei ce au crezut: „Doresc să vă văd, ca să vă împărtăşesc ceva din darul duhovnicesc” (Rom. 1,11). Sau nu vei recunoaşte că ştiinţa despre toate cele preabune şi cunoştinţa neîntinată şi nerătăcită despre Dumnezeu sunt un dar străin, ceresc şi duhovnicesc?
PALADIE: Da, odată ce de viaţă făcător este lucrul acesta: a şti limpede Cine este din fire şi cu adevărat Făcătorul tuturor şi Dumnezeu, şi care e viaţa şi calea cea mai bună care duce la viaţa veşnică şi fără sfârşit.
CHIRIL: Bine ai zis. Acestea învăţându-ne, Hristos însuşi a poruncit Sfinţilor Apostoli, zicând: „în dar aţi luat, în dar să daţi”(Matei 10, 8). Dar strălucirea sfinţilor e folositoare şi celorlalţi, fiindcă prin cinstirile de care se bucură ei se şterg oarecum şi greşelile noastre şi,
186
privind la curajul celor mai slăviţi, iubitorul de virtute Dumnezeu lasă păcatele celor mai slabi142. Se dau pildă israeliţii, porniţi fără frâu spre neascultare şi care nu au lăsat neîncercate niciunele din cele rele, stârnind în chip necesar mânia Legiuitorului asupra lor. Şi fiindcă cei ce L-au supărat aşa de rău trebuiau să sufere pedepse, prorocul Ieremia face pentru ei rugăciuni. Dar ce răspunde Dumnezeu? „«Cutreieraţi uliţele Ierusalimului şi priviţi, şi luaţi seama, şi căutaţi în pieţele lui de veţi afla vreun bărbat care face dreptate şi caută credinţa şi voi fi milostiv lor»”, zice Domnul (Ier. 5, 1). Ba a zis că va ierta şi pedeapsa Sodomei, de vor fi cinci oameni drepţi şi buni în ea. Aşadar, slava sfinţilor face uneori să nu trebuiască să fie pedepsiţi îndată nici cei foarte păcătoşi, îmblânzind iuţimea şi domolind mânia dumnezeiască. Iar celor ce au primit credinţa cu sinceritate, dar nu pot înainta până la atâta curaj încât să poată ajunge prin osteneli să se umple şi de darurile (harismele) dumnezeieşti, le face parte de cinstirile acelora, învăţându-i, pe cât se poate, ducându-i spre tot ce place lui Dumnezeu şi arătându-i părtaşi de biruinţele bărbăteşti şi de cele pe care aceia le-au aflat
142 Pentru cinstirile pe care Dumnezeu le acordă celor ce-L iubesc, iartă şi greşelile celor mai slabi, fiindcă nu poate îndurera pe cei ce caută cu iubire la fraţii lor aflaţi în pericol de a se pierde. Iubirea e comunicantă, duce bunurile dobândite de la unii la alţii, ca într-un circuit unificator. Dumnezeu nu-Şi poate limita iubirea faţă de unii numai la ei, când aceştia vor, din iubire, să se bucure şi alţii de iubirea Sa, de care se fac ei părtaşi. Desigur, este vorba de fraţii lor slabi, nu de cei ce refuză din dispreţ iubirea lui Dumnezeu şi a lor. Dumnezeu îi face părtaşi la iubirea Sa şi pe cei iubiţi de cei pe care îi iubeşte, în urma rugăciunilor acestora, cum se spune în rândurile următoare.
187
numai prin multe osteneli, sădind în sufletele lor143 dorinţa spre acestea. Că ne vom împărtăşi împreună cu sfinţii de strălucirea aflată în ei şi vom fi părtaşi la faptele lor vitejeşti dumnezeu amestecând şi confundând, din bunătate şi iubire de oameni, înfrângerile noastre cu biruinţele lor şi unind ceea ce are lipsuri cu ceea ce este mai desăvârşit, ca să fie primit -, se poate arăta clar şi din aceasta.
PALADIE: Din care?
CHIRIL:Moabiţii şi madianiţii erau neamuri neevlavioase şi barbare şi locuiau pământul făgăduinţei, pe care aveau să-l moştenească fiii lui Israel. Şi, fiindcă războiul era lângă ei şi gândindu-se că vor fi nimiciţi şi neputând să se împotrivească puterilor lui Israel, au încercat prin meşteşugul vrăjitorilor (magilor) şi prin destoiniciile lor necredincioase să alunge pe duşmani. Dar, după ce au făcut toate şi n-au reuşit să-i vatăme în niciun fel, întrucât i-a sprijinit Dumnezeu (Care l-a îndemnat şi pe prorocul mincinos Valaam să-i binecuvinteze, cu toate că îl plătiseră ca să-i blesteme), ajunşi la cea mai de pe urmă deznădejde, au cugetat întru ei că n-ar putea vătăma altfel pe israeliţi, decât dacă aceia l-ar supăra pe Dumnezeu care îi ajută şi ar porni lupta lipsiţi de ajutorul de Sus. Deci, ştiind că bărbatul se înfierbântă şi se porneşte spre femeie şi că tinereţea nu e întărită împotriva plăcerilor preaîntinate de felul
143 Dar cei mai slabi se fac părtaşi de darurile primite de cei ce s-au ostenit mai mult nu numai pentru că Dumnezeu îşi întinde iubirea şi la cei iubiţi de cei pe care îi iubeşte, ci şi pentru că se lasă întrucâtva cuceriţi de pilda ostenelilor celor ce au ajuns la asemenea cinstiri, începând şi ei să se ostenească. Astfel, Sfinţii îi conduc oarecum şi pe alţii mai slabi, dar iubiţi de ei, „la ceea ce place lui Dumnezeu”.
188
acesta, au trimis spre împreunare necuviincioasă cu israeliţii femei împodobite, prin a căror frumuseţe era cucerit îndată oricine se îmbolnăvea uşor de cele ale trupului şi, urmând părerile acelora, era despărţit pe încetul de slujirea lui Dumnezeu şi, după desfrânare, se îmbolnăvea de apostazie, căci s-a scris: „Şi s-a închinat poporul lui Baal Peor” (Num. 25, 3). Tot aceasta a spus Dumnezeu şi prin glasul prorocului: „Şi poporul care înţelege s-a împreunat cu desfrânata (Os. 6, 14).
Deci s-a mâniat, şi pe drept cuvânt, Legiuitorul din pricina acestora şi n-au rămas israeliţii nepedepsiţi. Căci îndată au ajuns, din cauza aceasta, în nenorociri de nesuportat, cei ce au desfrânat fiind ucişi de mâna fratelui şi vecinului. Apoi Dumnezeu a poruncit lui Moise, vestitorul dumnezeiesc, să înceapă îndată lupta cu madianiţii, zicând: „«Răzbună pedeapsa fiilor lui Israel din pricina madianiţilor şi la urmă te vei adăuga la poporul tău». Şi a grăit Moise către popor, zicând: «înarmaţi dintre voi pe bărbaţi şi vă luptaţi înaintea Domnului împotriva Madianului, ca să daţi răzbunare lui Dumnezeu din Madian. Câte o mie din fiecare seminţie a lui Israel să trimită să se lupte». Şi au fost număraţi din miile lui Israel câte o mie din fiecare seminţie, douăsprezece mii de bărbaţi înarmaţi. Şi i-a trimis pe ei Moise câte o mie din fiecare seminţie, cu puterea lor, şi pe Finees, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron preotul; acesta avea vasele sfinte şi trâmbiţele de semnale. Şi au dat război asupra lui Madian, cum a poruncit Domnul lui Moise. Şi au ucis toată partea bărbătească; şi pe împăraţii lui Madian i-au omorât împreună cu răniţii lor. Şi pe Evi, şi pe Rechem şi pe Ţur şi pe Hur şi pe Reba, cinci împăraţi ai Madianului, şi pe Valaam, fiul lui Beor, i-au ucis cu sabie împreună cu răniţii lor. Şi femeile lui Madian le-au
189
luat în robie şi averea lor şi vitele lor, şi toate agoniselile lor şi puterea lor au robit-o. Şi toate cetăţile lor, cu locuinţele lor şi aşezările lor, le-au ars cu foc. Şi au luat toată prada lor şi toate cele jefuite, de la om şi până la dobitoc, şi le-au dus la Moise şi la Eleazar preotul şi la obştea fiilor lui Israel, în tabăra din şesul Moabului, care este lângă Iordan, în faţa ierihonului. Şi au ieşit Moise şi Eleazar preotul şi toate căpeteniile adunării întru întâmpinarea lor în afară de tabără. Şi s-a mâniat Moise pe căpeteniile oştirii, pe cei peste mii şi peste sute, care veneau de la război. Şi le-a zis Moise: «Pentru ce aţi prins vie toată parteafemeiască? Căci acestea au fost israeliţilor, după cuvântul lui Valaam, prilej de încălcare şi de nesocotire a cuvântului Domnului, din pricina lui Peor, şi a fost bătaia Domnului în adunarea Domnului. Acum ucideţi toţi copiii de parte bărbătească de toată vârsta şi toată femeia care a cunoscut pat de bărbat ucideţi-o. Şi pe toate fetele care n-au cunoscut pat de bărbat vi le ţineţi roabe»” (Num. 31,1 ş.u.).
Acestea poruncindu-le Dumnezeu, tinerii au fost aleşi spre a fi folosiţi pentru trebuinţa războiului. Şi din fiecare seminţie au fost luaţi cei ce erau mai obişnuiţicu răbdarea şi mai cercaţi, ca cei ce erau cinstiţi să se facă laudă a întregului şi slava părţii să treacă asupra plinătăţii întregi, după cuvântul înţelept al lui Pavel: „Şi dacă pătimeşte un mădular, vor pătimi împreună toate mădularele; şi dacă se slăveşte un mădular, se bucură împreună toate mădularele”(1 Cor. 12, 26).
PALADIE: Drept cugeţi.
CHIRIL: Deci a pornit la război împotriva madianiţilor mulţimea viguroasă a celor aleşi, împreună cu ei aflându-se Finees preotul şi sfintele vase şi trâmbiţele pentru semnale, căci Hristos, marele nostru Arhiereu,
190
este totdeauna înarmat şi luptător împreună cu cei ce se luptă bărbăteşte. Dar luptă împreună şi îngerii, închipuiţi prin sfintele vase, fiindcă vase sfinte şi slujitoare sunt duhurile raţionale din cer, pentru că sunt rânduite de Dumnezeu spre ajutorul nostru. Sunt de faţă şi trâmbiţele de semnale cuvântările propovăduitorilor lui Dumnezeu, care arată în ce chip trebuie să ne îmbărbătăm împotriva duşmanilor sau a patimilor din noi.
Aşadar preotul, adică Finees, e chipul lui Hristos; sfintele vase, ale îngerilor, iar trâmbiţele de semnal, ale celor ce ne strigă cuvântul dumnezeiesc. Astfel, vom birui fără greutate, în Hristos, pe cei ce ni se împotrivesc, spunând cuvântul din Psalmi: „întru Tine pe vrăjmaşii noştri cu cornul vom împunge şi întru numele Tău vom nimici pe cei ce se scoală împotriva noastră” (43, 7). Aceasta au şi făcut israeliţii şi, pustiind toată cetatea şi ţara madianiţilor, au adus robimea la Eleazar preotul şi la toată adunarea fiilor lui Israel, pentru că biruinţele sfinţilor sunt daruri sfinte ce trebuie închinate lui Hristos, Arhiereul tuturor, şi nu trebuie să rămână nearătate popoarelor, după cuvântul: „Nu este lucru ascuns care nu se va face arătat, nici tăinuit, care să nu se cunoască şi să nu vină la arătare”(Luca 8, 17). Deci se aduc la vederea preotului şi a tot poporul cele luate în robie, ca chip al unei anumite iconomii. Dar Moise a certat pe biruitori pentru că n-au săvârşit lucrul cu totul după raţiunea exactă şi neştirbită. Căci nu trebuie, zice, să prindă vie partea bărbătească, nici partea femeiască ispitită de nuntă. Şi motivul istoric e convingător: pruncii de parte bărbătească trebuiau să se radă din pământul ce peste puţin avea să fie sub stăpânirea lor, ca nu cumva, ajungând în scurtă vreme la tinereţe
191
şi vigoare, să ridice război împotriva poporului. Dar să se nimicească şi partea femeiască, ce fusese pricină de sminteală şi care, dacă ar fi cruţată, ar fi iarăşi astfel în viitor. Dar pe cât priveşte înţelesul duhovnicesc, socotesc că ar putea vedea cineva că în acestea ni se indică, printr-un mod înţelept, următoarele.
PALADIE: Care?
CHIRIL: Cei aleşi ai seminţiilor n-au rămas fără vină, cu toate că au câştigat biruinţa. Prin aceasta se arată cât se poate de limpede că nici cei ce luptă bărbăteşte nu rămân cu totul fără pată. Chiar şi lucrul care ni se pare că l-au făcut bine nu se va arăta nepărtaş de mustrare şi de vină, când îl va cerca Dumnezeu. De aceea s-a şi scris: „De te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi?” (Ps. 129, 3). Şi iarăşi: „De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă şi de cele străine fereşte pe robul Tău; de nu mă vor stăpâni, atunci fără prihană voi fi” (Ps. 18, 13-14). Se poate vedea uneori şi în faptele bărbăteşti ale celor aleşi vreo pată, pe care cunoştinţa Legiuitorului o vede, dar nouă ne scapă, căci nu o putem înţelege, după cuvântul: „Greşelile cine le va pricepe?” (Ps. 18,13). Iar Isaia zice că toată dreptatea noastră este precum cârpa lepădată a femeii. De aceea, nu poate fi cineva cu totul curat şi fără prihană. Preaînţeleptul Pavel a scris: „Nu mă ştiu vinovat cu nimic”, şi adaugă: „dar nu în aceasta m-am îndreptat. Cel care mă judecă pe mine este Domnul144″ (1 Cor. 4, 4).
144 Nu există om care poate să se socotească întru totul fără greşală. Oricât de bune au fost sau sunt faptele lui, în ele se găseşte şi ceva îndoielnic: „Poate că ar fi fost bine şi să fi lucrat altfel!” Cunoştinţa lui mărginită nu-i îngăduie să dea o judecată sigură despre calitatea faptelor sale. Oscilează între a socoti că a lucrat bine şi că n-a lucrat cu totul bine. De aceea, lasă ultima judecată lui Dumnezeu. Omul nu se face drept nici prin faptele sale, nici prin judecata sa. El trebuie să aducă partea sa de contribuţie la lucrarea lui Dumnezeu în sine, în vederea îndreptării sale. Dar partea sa rămâne mereu nedeplină, imperfectă. De aceea, Dumnezeu îl face cu adevărat drept şi El judecă în ce măsură a contribuit omul la îndreptarea sa şi în ce măsură contribuţia lui a fost sau nu a fost îndestulătoare.
192
Dar mustrarea lui Moise nu s-a îndreptat spre toţi, ci numai spre căpeteniile oştirii, spre cei peste mii şi peste sute, „Căci celor mari grea cercare le stă asupra” (înţel. Sol. 6, 8), şi mai ales împotriva lor se va aplica străşnicia Legii. „Căruia i s-a dat mult, mult vor cere de la el”(Luca 12, 48), de aceea a şi scris ucenicul Mântuitorului: „Nu vă faceţi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că mai mare judecată vom lua”(Iacov 3, 1). Deci vina tuturor e aruncată asupra căpeteniilor şi întâistătătorilor cetelor, fiindcă supuşii îşi câştigă laude întotdeauna prin privegherile conducătorilor. De aceea s-a şi scris poporului ce se află sub conducere: „Ascultaţi de mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, căci ei priveghează pentru sufletele voastre, ca unii ce vor avea să dea socoteală145″(Evr. 13,17).
Iar după uciderea femeilor şi copiilor, dumnezeiescul Moise nu-i lasă pe războinici să se sălăşluiască în tabără nespălaţi, ci porunceşte să se cureţe, zicând: „Şi voi şedeţi afară de tabără şapte zile. Tot cel ce a ucis şi cel ce s-a
145 Căpeteniile se vor împărtăşi de mai multă răsplată pentru biruinţele conduşilor, pentru că ei i-au îndrumat şi le-au poruncit în acestea, dar şi de mai mare vină, pentru că nu i-au învăţat, nu le-au poruncit cu toată râvna cele bune, sau i-au îndemnat la cele rele. În cazul din urmă, în măsura în care au exercitat asupra lor o domnie mai silnică, vor avea de suportat cea mai mare parte de pedeapsă.
193
atins de un rănit se va curăţi în ziua a treia şi în ziua a şaptea, şi voi şi robii voştri. Şi veţi curaţi toată îmbrăcămintea şi toate lucrurile din piele, tot ce e făcut din piele de capră şi tot vasul din lemn” (Num. 31,19-20). Vezi că şi neamul cel mai bun şi mai preţuit dintre noi, al celor aleşi, nu e cu totul fără prihană?, fiindcă „nimeni nu e curat de întinăciune” (Iov 14, 4), chiar dacă ar fi dintre cei lăudaţi. Sfinţenia desăvârşită e păstrată pentru veacul viitor. Deci trimite pe biruitori afară din cetate şi zice că ei trebuie să se curăţească în ziua a treia şi a şaptea146. Ziua a treia înseamnă timpul al treilea după timpul lui Moise şi cel în care a apărut ceata prorocilor în care s-a făcut curăţirea prin Hristos, Care, după ce a pironit pe cinstita Cruce zapisul cel împotriva noastră (cf. Colos. 2, 14) şi a răbdat pentru noi patima prin care a nimicit păcatul, a revenit la viaţă, este timpul învierii. Iar ziua a şaptea ne îndeamnă să cugetăm la timpul de la sfârşitul veacului acesta, în care, lepădând toată povara păcatului şi ajungând la sfinţenie,
146 Ziua întâi e perioada lui Moise, a doua e cea a Prorocilor, iar a treia e cea a lui Hristos, Care desfiinţează păcatul deplin pe Cruce, răbdând fără nicio împotrivire moartea nu pentru vina Sa, ci pentru a umanităţii îndeobşte. Prin această El s-a arătat mai tare decât orice egoism păcătos. Rezultatul acestei biruinţe s-a arătat în înviere, care a avut loc a treia zi după moarte. Iar ziua a şaptea este perioada din urmă a săptămânii istoriei, care prin Judecata de Apoi trece în veacul viitor, al sfinţeniei depline pentru cei care s-au ostenit pentru bine în viaţa aceasta. Istoria e un întreg, ca şi o săptămână. Fiecare perioadă corespunde unei zile a săptămânii, aducând ceva propriu, care completează perioadele anterioare. S-ar putea socoti ca ziua a şaptea şi răstimpul cât vor petrece sufletele fără trupuri înainte de Judecata din urmă. Căci, în această perioadă, ele nu mai săvârşesc faptele nedeplin curate din viaţa aceasta, dar nici n-au ajuns încă la fericirea deplină a învierii.
194
vom fi împreună cu Hristos, petrecând o viaţă curată şi nevinovată în fericirea cea întru El.
PALADIE: Aşa este, după cât socotesc.
CHIRIL: Dar pe lângă acestea te poţi minuna şi de taina următoare. Îndată după cuvântarea lui Moise, urmează Eleazar preotul, care zice: „Către bărbaţii oştirii veniţi de la război: «Rânduiala legii pe care a poruncit-o Domnul lui Moise este aceasta: Aurul, argintul, arama, fierul, plumbul, cositorul şi tot lucrul care poate trece prin foc în foc se va curăţi, dar şi cu apa curăţirii se va curăţi; şi toate cele ce nu pot trece prin foc vor trece prin apă. Şi veţi spăla hainele voastre în ziua a şaptea şi vă veţi curăţi şi după aceea veţi intra în tabără»” (Num. 31, 21-24). Observă că, mai înainte, Moise a arătat timpul în care trebuie să se curăţească cei ce au biruit, dar nu şi modul curăţirii, fiindcă Legea vesteşte mai dinainte timpul curăţirii prin Hristos. Iar al doilea şi după Moise a vorbit preotul, adică Eleazar. Căci Hristos porunceşte după Moise şi nu mai arată timpul curăţirii celor ce se luptă bărbăteşte, deoarece El însuşi este timpul, ci explică modul curăţirii şi scoate în sfârşit la vedere taina însăşi, tâlcuind scopul exact al Legii. El a poruncit să fie trecute prin foc acele vase care erau în stare să treacă prin puterea focului, iar cele care nu au tăria naturală, ci sunt stricăcioase, gata să sufere dispariţia totală de pildă hainele şi toate lucrurile din piele şi din lemn -, să fie trecute prin apă. Prin vasele de aur, de argint şi prin celelalte ne-a închipuit ca prin ghicitură pe noi, cărora ni s-a făcut curăţirea prin Hristos ca prin foc şi prin apă, căci am fost botezaţi „cu Duh Sfânt şi cu foc”(Matei 3,11). Deci trecerea prin foc şi prin apă a celor adunate din robie arată curăţirea noastră de deunăzi, deoarece noi, fiind
195
odinioară ca o bogăţie a diavolului, Hristos ne-a făcut ai Săi, intrând în casa celui tare şi răpind vasele lui, iar pe cel tare legându-l (cf. Matei 12, 29). Eleazar zice apoi că biruitorii vor intra în tabără abia după ce îşi vor spăla hainele în ziua a şaptea şi aşa vor fi curaţi. Deci curăţirea desăvârşită şi lepădarea a toată întinăciunea va avea loc în vremea din urmă a sfârşitului, cum am zis adineaori, când se va desfiinţa cu totul păcatul şi firea omului va fi ridicată la frumuseţea de la început şi atotstrăveche: „Căci va fi atunci, zice, o cale curată şi cale sfântă se va chema. Şi nu va trece pe ea nimeni necurat […], ci vor merge pe ea cei răscumpăraţi de Domnul147” (Is. 35, 8).
Socotesc că acest cuvânt de explicare nu se abate de la scopul textului. Dar dacă ar voi cineva să cugete şi altfel, vom spune că a poruncit să treacă prin foc vasul fiecăruia dintre cei biruitori, fie că e făcut din aur, fie din argint, fie din aramă sau din altă materie, căci Pavel a scris: „Lucrul fiecăruia, precum este făcut, îl va proba focul”(1 Cor. 3, 13). Dar a poruncit să le treacă şi prin apă, deoarece cuvântul
147 Moise arată timpul viitor al curăţirii în Hristos. Hristos însuşi, închipuit prin arhiereul Eleazar, nu mai vorbeşte de acel timp, căci a venit odată cu El. Dar El arată modul în care o să se cureţe biruitorii. Este întâi o curăţire prin focul plin de Duh Sfânt al Botezului pentru cei ce au biruit şovăiala aderării la Hristos. Ei sunt aurul şi argintul care se curăţesc. Dar la curăţirea deplină vor ajunge în ziua a şaptea, sau la sfârşitul lumii, când păcatul şi moartea vor fi învinse în chip deplin în ei, trecând la înviere împreună cu Hristos. La Botez au fost curăţiţi de păcat, dar nu şi de putinţa de a păcătui, de continua ispitire a păcatului şi de orice umbră ce intră continuu în lumina curăţiei îmbrăcate la Botez. Botezul înfrânge nu numai vina, ci şi puterea păcatului strămoşesc, Hristos dându-ne din Sine puterea de a lupta împotriva slăbiciunii aduse de acela, căci vine în noi cu umanitatea Lui, care a biruit păcatul.
196
Psalmistului ne dă să înţelegem că sufletele sfinţilor nu se probează decât în aceste moduri. Astfel, David a spus: „Cercetatu-ne-ai pe noi, Doamne, cu foc ne-ai lămurit, precum se lămureşte argintul. Trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos pe noi la odihnă”(Ps. 65,10-12).
PALADIE: Dar, poate, cei mai iubitori de învăţătură ne-ar spune: cuvântul ne-a dovedit îndeajuns cum cei aleşi s-au luptat cu madianiţii şi au biruit şi în ce chip s-au curăţit de întinăciunea din război. Este însă timpul să ne încredinţezi dacă vom fi şi noi cu adevărat părtaşi de buna îndrăznire a celor ce au luptat cu bărbăţie şi ne vom împărtăşi împreună cu ei de biruinţele lor, cu toate că nu avem aceeaşi tărie în virtute ca ei şi suntem mai prejos de curajul lor, căci acestea ne-a făgăduit cuvântul tău.
CHIRIL: Legea ne dă despre aceasta dovada cea mai clară şi nu pune nicio dificultate de înţelegere în această privinţă. Ea spune nemijlocit după aceea: „Şi a grăit, zice, Domnul către Moise, zicând: «Numără capetele prăzilor robite, de la om până la dobitoc, tu şi Eleazar preotul şi căpeteniile neamurilor; adunaţi şi împărţiţi prăzile în două, între războinicii care au ieşit la bătălie şi toată adunarea. Şi veţi osebi ceea ce se cuvine Domnului de la oştenii care au ieşit la bătălie câte unul din cinci sute, din oameni, din dobitoace şi din boi, şi din oi, şi din asini. Şi din grămada lor veţi lua şi veţi da pârgă Domnului lui Eleazar preotul. Iar din jumătatea cuvenită fiilor lui Israel, vei lua unul din cincizeci: din oameni şi din boi, din oi, din asini şi din toate dobitoacele şi le vei da pe ele leviţilor, care slujesc în cortul Domnului». Şi au făcut Moise şi Eleazar preotul precum a poruncit Domnul lui Moise” (Num. 31,25-31). Căci s-a împlinit îndată porunca dumnezeiască, făcându-se numărătoarea amănunţită şi exactă a prăzilor şi împărţirea pe
197
jumătate şi dându-se cele osebite pârgă Domnului, adică preotului Eleazar şi celor din seminţia lui Levi. Acum mintea ţi-a învins uitarea şi e aşa de tare, încât să se întoarcă la cele pe care le-am spus la început?
PALADIE: La care?
CHIRIL: Nu a spus cuvântul sfânt că la războiul ce trebuia purtat au fost duşi câte o mie din fiecare seminţie?
PALADIE: A spus.
CHIRIL: Dar am spus clar şi învederat că strălucirea şi preţuirea părţii trece la plinătatea întreagă, deoarece bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu chiverniseşte şi acest lucru pentru noi, ca aşa cum una este buna mireasmă ce se ridică la Dumnezeu dintr-o tămâie binemirositoare, pregătită din felurite aromate, tot aşa împreună cu cel foarte bine primit se umple de strălucire şi cel ce nu e atât de bine primit148.
PALADIE: Adevărat. Aceasta a voit să o dovedească cuvântul.
CHIRIL: Priveşte deci cum Dumnezeu legiuieşte aceasta israeliţilor în chip descoperit. Miile alese din
148 Dumnezeu vrea ca buna mireasmă a credinţei şi vieţuirii plăcute Lui să fie ca o unică bună mireasmă a Bisericii. Există, dincolo de deosebirile dintre credincioşii din Biserică, o anumită ambianţă de duh a ei, aşa cum, cu toate deosebirile dintre membrii unei familii sau ai unui neam, există o unitate de duh a acelei familii sau a acelui neam. Cei mai buni comunică şi celor mai puţin buni calitatea lor, dar poartă şi răspunderea pentru insuficienta osteneală ce au depus-o pentru ridicarea calitativă a celorlalţi. Fiecare aromată adaugă mireasma ei la mireasma întregului care, aprins, se înalţă spre Dumnezeu. Totuşi, părţile componente nu se desfiinţează şi ele trebuie să aibă în general o mireasmă bună. Căci ceea ce e rău-mirositor poate să strice toată buna mireasmă ce se ridică spre Dumnezeu.
198
fiecare seminţie s-au luptat împotriva madianiţilor şi, câştigând biruinţa cu osteneală şi sudoare multă, după cum socotesc, au împărţit îndată cele strânse (adunate) din război cu toată adunarea, încât cu rezultatul celor ce s-au luptat vitejeşte s-a împodobit şi cealaltă mulţime: „împărţiţi, zice, prăzile, tu şi Eleazar preotul şi căpeteniile neamurilor adunării. Şi împărţiţi prăzile în două, între războinicii care au ieşit la bătălie şi toată adunarea”. Dar şi dumnezeiescul Pavel a arătat că se cinsteşte împreună cu cei aleşi şi mai lăudaţi şi cel căruia-i lipseşte ceva şi vine după măreţia acelora. Căci, înşirând pe cei lăudaţi dintre sfinţii mai vechi, a căror slavă străluceşte datorită credinţei osârduitoare în Dumnezeu, zice: „Prin credinţă au murit aceştia toţi şi n-au luat făgăduinţele […], Dumnezeu prevăzând pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu se desăvârşească fără noi”(Evr. 11, 13, 40). Dar scrie şi altora: „Sunteţi de pe acum desăvârşiţi, fără noi aţi ajuns să împărăţiţi. O, de aţi împărăţi, ca să împărăţim şi noi împreună cu voi!” (1 Cor. 4, 8). Vezi că la sfârşit se vor desăvârşi împreună cu cei aleşi şi cei de pe o treaptă mai de jos şi se vor binecuvânta împreună cu aceia şi cei ce nu au vigoarea lor? Dar cântă undeva şi dumnezeiescul David: „Binecuvântaţi sunteţi voi de Domnul, Care a făcut cerul şi pământul. Binecuvântat-a Domnul casa lui Aaron; binecuvântat-a Domnul casa lui Israel, binecuvântat-a Domnul pe cei ce se tem de El, pe cei mici împreună cu cei mari” (Ps. 113, 23, 20-21). Se vor binecuvânta împreună cu cei mari cei ce se cheamă mici, care nu se pot lăuda cu aceeaşi tărie şi sunt mai prejos în putinţa de a răbda necazurile cu inimă bună, dar sunt poate egali în râvnă şi în credinţă şi bucură pe Hristos prin vigoarea
199
potrivită cu puterea lor149. Iar Moise şi Eleazar sunt chipul (tipul) lui Hristos cel Unul: Arhiereu şi Legiuitor în acelaşi timp, Care împarte poporului prăzile, de faţă fiind sfinţii îngeri al căror chip (tip) sunt căpeteniile neamurilor din adunare. Sau nu vei recunoaşte că sunt mulţi dintre sfinţii îngeri pe pământ, rânduiţi de Dumnezeu să ajute celor ce au crezut şi să conducă popoarele?
PALADIE: Recunosc, cum să nu?
CHIRIL: Se aşteaptă să vină Hristos din cer cu sfinţii îngeri şi va şedea pe scaunul slavei Sale şi, pe măsura faptelor, va împărţi fiecăruia cununile cuvenite şi cinstirile. Astfel, şi înţeleptul Isaia ne spune despre Hristos: „Pentru aceea El va stăpâni peste mulţi şi va împărţi prăzile celor tari, pentru care S-a dat morţii sufletul Lui şi între cei fărădelege S-a socotit” (Is. 53,12). Aşadar, împărţirea bunătăţilor se face prin Hristos, pe Care îl închipuie Moise şi Eleazar, fiindcă Hristos e deodată şi Legiuitor şi Arhiereu.
PALADIE: Foarte bine ai spus.
CHIRIL: Dar care este modul împărţirii? Oare nu e şi el minunat?
PALADIE: Da, foarte, căci cel ce a stat liniştit a fost cinstit în egală măsură cu cel ce a luptat.
CHIRIL: Nu în egală măsură, nici pe departe chiar, fiindcă jumătate din toate le primesc luptătorii, iar cealaltă jumătate toată adunarea. Iar numărul întreg al
149 Sunt primiţi de Hristos împreună cu cei puternici în virtuţi şi cei mai slabi, dar care au o râvnă egală. Tăria neclintită se câştigă în timp, dar râvna poate fi de la început. Peste aceştia se întinde bunăvoinţa pe care Dumnezeu o are pentru cei înaintaţi în vieţuirea curată. Căci şi cel înaintat se bucură de ucenicul râvnitor şi nu-l socoteşte mai prejos decât el.
200
israeliţilor era de şase sute de mii şi încă de trei mii cinci sute cincizeci, ceata deosebită a seminţiei preoţeşti fiind pusă deoparte. Iar numărul războinicilor era câte o mie din fiecare seminţie. Deci, împărţindu-se vasele în mod egal şi jumătate din întreg luând cealaltă mulţime, cu mult mai multe au fost cinstirile date celor mai puţini şi nu celor mai mulţi, superiori ca număr. Deci, oricare va fi slava ce se va da la vremea potrivită întregului popor, jumătate din măsura darului ceresc se va împărţi celor aleşi, care se vor arăta că sunt vrednici să primească pe Dumnezeu, iar cealaltă jumătate se va da mulţimii întregi, cu toate că e cu mult mai mare în număr150, „Căci mulţi vor fi chemaţi, dar puţini aleşi”(Matei 20, 16). Dar poate nu înţelegi ce spun, fiindcă e adânc cuvântul.
PALADIE: înţeleg. Deci vom fi părtaşi la slava sfinţilor, dar într-o măsură mai mică decât ei. Aceasta ne dă să înţelegem cuvântul tău luminos.
CHIRIL: Drept ai spus. Priveşte însă, pe lângă acestea, la altceva, prin care se poate vedea cu deosebită uşurinţă îndrăznirea cea către Dumnezeu.
PALADIE: Ce este aceea?
150 Cei ce au luptat au fost douăsprezece mii, iar cei ce nu au luptat, şase sute de mii. Dar luptătorii au luat la un loc cât au luat toţi neluptătorii la un loc, deci unui luptător i-a revenit de cincizeci de ori mai mult decât unui neluptător. Luptătorii, cu mult mai puţini la număr, au la un loc o strălucire egală cu toţi neluptătorii. Aceştia se bucură de strălucirea pe care cei ce au luptat o comunică cetei lor, care e mult mai mare decât a acelora. Dumnezeu nu vrea să copleşească, nici să facă nevăzută strălucirea mulţimii mari a celorlalţi, dar nici nu vrea ca unii să nu se bucure de o strălucire mai mare. Cei mai mici văd aceeaşi strălucire a lui Dumnezeu, dar împărţită între mai mulţi.
201
CHIRIL: Celor douăsprezece mii de războinici le-a poruncit ca, din jumătatea împărţită lor, să dea arhiereului câte un cap din cinci sute, dintre oameni şi dintre animale, şi acesta era tributul lor către Domnul. Iar celeilalte mulţimi Domnul i-a rânduit să dea seminţiei sfinte un cap din cincizeci. Deoarece Eleazar închipuie în sine pe Unicul şi singurul Arhiereu, adică pe Hristos, în mod deosebit şi cu adevărat Lui, adică Persoanei Lui, se închină darurile celor aleşi, fiindcă le aduc Lui direct, nefiind nimeni la mijloc. Aceasta au făcut fericiţii Ucenici şi fac şi acum conducătorii popoarelor, din ostenelile propovăduirii dumnezeieşti făcând un dar deosebit adus Lui. Iar cealaltă mulţime îşi aduce şi ea darurile spre slava lui Hristos, dar prin sfinţii ce se aflau la mijloc, închipuiţi prin sfinţita seminţie (leviţi), căci s-a scris: „Neam ales, preoţime împărătească”(1 Petru 2, 9). Deci, prin mijlocirea sfinţilor îşi aduc ei adorarea şi închinarea, fiindcă rodesc daruri, dar nu le dăruiesc direct Persoanei lui Hristos. Aceasta se sileau să facă cei ce adunau aşa-numitele colecte şi le trimiteau ca ajutoare sfinţilor din Ierusalim, sau cei care refăceau puterile celor dedicaţi lui Dumnezeu prin orice altă slujire (cf. Fapte 21, 17; 2 Cor. 9, 1 ş. u.). Deci darurile celor mai vrednici sunt o dăruire specială adusă lui Dumnezeu, şi aşa sunt şi ale celor mai puţin vrednici, dar oarecum de rangul al doilea şi prin mijlocirea sfinţilor151.
151 Şi cei dintâi aduc un suflet din cinci sute, ceilalţi, unul din cincizeci, căci cei bineplăcuţi datorează mai puţin şi preoţii aduc darurile direct lui Dumnezeu, prin slujirea lor. Credincioşii le aduc lui Dumnezeu prin ajutoarele date celor închinaţi Lui, dar şi celor lipsiţi.
202
de aceea aduc mai puţine. Iar cei cu lipsuri datorează cu mult mai mult şi de aceea cele aduse de ei sunt în număr mai mare. Pe măsura greşelilor fiecăruia sunt şi cele ce se aduc pentru ei: „Căci celui ce i se va ierta mai mult, zice, mai mult va iubi; iar celui ce i se iartă mai puţin mai puţin va iubi” (Luca 7, 47). Deci, cei ce nu sunt aleşi aduc de zece ori mai mult decât cei aleşi, nu pentru că sunt mai evlavioşi şi vieţuiesc mai cuviincios, ci pentru că sunt stăpâniţi de mai multe greşeli şi au lipsă (nevoie) de o curăţire în mod necesar mai mare. Precum a zis Mântuitorul, „Cel ce s-a spălat nu are trebuinţă să i se spele decât picioarele, căci este întreg curat”(Ioan 13, 10), deci sfinţii au nevoie de o curăţire cu totul mică, fiindcă firea suferă de boala de a nu putea fi cu desăvârşire nepărtaşă de păcat152.
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Deci cei aleşi din seminţii, urmând legilor dumnezeieşti, au împărţit prăzile de război cu toată adunarea şi au adus Domnului darurile după rânduiala Legii. Iar căpeteniile celor aleşi preamăresc pe Dumnezeu prin daruri mai măreţe, ca unii ce au în ei şi o slavă mai strălucită. Fiindcă se scrie iarăşi: „Şi au venit la Moise toţi mai-marii oştirii, cei peste mii şi cei peste sute, şi au zis lui Moise: «Slugile tale au numărat capetele bărbaţilor războinici care sunt la noi şi nu a lipsit dintre ei
152 Se mai poate înţelege şi în sensul că neostenitorii dăruiesc mai mult lui Dumnezeu (unul la cincizeci), pe când ceilalţi mai puţin (unul la cinci sute). Dar totalul a ceea ce dăruiesc neostenitorii nu e egal cu totalul dăruit de ostenitori, deoarece aceştia sunt mai puţini. Deci fiecare dintre ostenitori dă mai puţin de zece ori decât fiecare dintre neostenitori, pentru că sunt de zece ori mai puţini. Dar neostenitorii dau mai mult, pentru că iubesc mai mult.
203
niciunul. Şi nu adus dar Domnului fiecare ce a aflat: vas de aur, colier, cercei, inel, brăţări, salbă, ca să fie spre ispăşire pentru noi înaintea Domnului». Şi au luat Moise şi Eleazar preotul aurul de la ei. Şi a fost tot aurul, separat, pe care l-au adus Domnului unsprezece mii şapte sute cincizeci de sicli de la cei peste mii şi de la cei peste sute. Şi bărbaţii războinici au prădat fiecare pentru sine. Şi au luat Moise şi Eleazar preotul aurul de la cei peste mii şi de la cei peste sute şi l-au dus în cortul mărturiei, pentru pomenirea fiilor lui Israel înaintea Domnului” (Num. 31, 48-54).
Auzi cât de exact spune că s-a făcut numărătoarea războinicilor, ca să nu rămână niciunul de la care să nu se ia darul după buna plăcere a voii dumnezeieşti? Dar spun că ei au voit să aducă Domnului şi ceea ce nu a rânduit El să aducă: coliere, cercei, brăţări şi orice podoabă lucrată din aur. Căci Legiuitorul poruncise să se aducă darurile din oameni şi din vite şi s-au şi adus acesteadupă porunca dumnezeiască şi cerească. Dar ei vin şi cu aducerea de bunăvoie a celor mai alese dintre giuvaeruri şi astfel conducătorii celor aleşi întrec hotarul Legii cu dărnicia lor. Şi, luându-le Moise şi Aaron, le-au dus în cortul sfânt, aşezându-le spre pomenire înaintea Domnului. Conducătorii popoarelor şi cei rânduiţi căpetenii cinstesc pe Dumnezeu prin daruri mai strălucite şi mai măreţe, aducând ca pe o podoabă virtutea cea de multe feluri şi închinând-o lui Dumnezeu. Iar în trecând prin aceasta, aşa-zicând, însăşi măsura Legii, primesc o mai mare strălucire.
PALADIE: Ce este ceea ce spui?
CHIRIL: Hristos le-a poruncit celor ce vestesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie. Pavel s-a îngrijit să
204
întărească aceasta şi prin porunca Legii, scriind odată: „Cei ce mănâncă jertfele […] sunt părtaşi ai altarelor”(1 Cor. 10, 18). Iar altă dată, ca să arate din pilde convingătoare că lucrul acesta nu are nicio vină, zice: „Cine sădeşte vie şi nu mănâncă din roada ei? Sau cine păstoreşte o turmă şi nu mănâncă din laptele turmei? Oare le spune acestea după om? Oare nu le spune Legea? Căci în legea lui Moise s-a scris: «Să nu legi gura boului care treieră». Oare de boi se îngrijeşte Dumnezeu? Sau în adevăr pentru noi zice? Căci pentru noi s-a scris: «Cel ce ară trebuie să are cu nădejde şi cel ce treieră, cu nădejdea că va avea parte de roade»”(1 Cor. 9, 7-10). Apoi a adăugat la acestea îndată: „Dacă noi am semănat la voi cele duhovniceşti, este, oare, mare lucru dacă vom secera cele pământeşti ale voastre? Dacă alţii se bucură de acest drept asupra voastră, pentru ce nu mai degrabă noi? Dar nu ne-am folosit de acest drept, ci toate le răbdăm, ca să nu punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos” (2 Cor. 9, 11-12). Apoi, întăreşte iarăşi: „Care este deci plata mea? Că, binevestind, pun fără plată Evanghelia înaintea oamenilor” (2 Cor. 9, 18). Vezi cum, în ciuda poruncii lui Hristos şi a Legii vechi, având drept să trăiască din Evanghelie, a propovăduit Evanghelia fără cheltuială, închinându-I acest fapt ca pe un dar de bunăvoie?
Nici Legea veche, nici propovăduirea cea nouă nu ne-au poruncit să nu ne căsătorim. Astfel, Pavel spune: „Iar despre feciorie nu am o poruncă a Domnului” (2 Cor. 7,25). Dar cei foarte avântaţi spre evlavie, mortificându-şi trupul, aduc lui Dumnezeu, ca un dar strălucit, înfrânarea cea mai presus de lege şi, ca o podoabă meşteşugit lucrată, viaţa preafrumoasă alcătuită din faptă şi raţiune.
Iar Moise şi Aaron au dus în cortul sfânt cele oferite, fiindcă izbânzile bărbăteşti ale sfinţilor sunt bineprimite de
205
Hristos, lauda lor o bogată şi strălucitoare şi prin ele dobândesc o pomenire îndelungată, mai bine zis veşnică, dovedind că sunt vrednici să primească pe Dumnezeu. Căci aceasta se arată atunci când se spune că cele închinate au fost puse înaintea Domnului. E fără îndoială mare şi ales lucru a sta în faţa Domnului, fiindcă îi cinsteşte în chip mai presus de fire pe cei pe care-i învredniceşte să-L privească.
PALADIE: Precum se vede din multe cuvinte, rezultă că trebuie să ne încredinţăm şi să cugetăm că nu pot să aducă roade decât cei ce se luptă cu bărbăţie şi şi-au câştigat preţuire.
CHIRIL: Bine, Paladie, înţelegi cum se cuvine. Aşa este lucrul prin fire şi aşa mărturiseşte şi Sfânta Scriptură. Fiindcă Dumnezeu voia ca fiii lui Israel să ridice cortul sfânt pe când petreceau încă în pustie, spre a fi icoană şi tip al Bisericii adunate dintre neamuri, a poruncit să se adune cele folositoare spre aceasta. Deci a zis astfel către Moise, vestitorul celor dumnezeieşti, „«Când vei face numărătoarea fiilor lui Israel, când îi vei cerceta pe ei, şi va da fiecare preţul de răscumpărare pentru sufletul său Domnului, nu va fi între ei cădere, când îi vei cerceta pe ei. Şi aceasta este ceea ce vor da: câţi vor trece prin numărătoare, o jumătate de drahmă (care este după drahma cea sfântă; douăzeci de bani drahma) dare Domnului. Tot cel ce vine la numărătoare, de la douăzeci de ani şi mai sus, va da dare Domnului. Cel bogat nu va da mai mult şi cel sărac nu va da mai puţin de jumătate de drahmă, când va da dare Domnului, ca să se îndure de sufletele voastre. Şi vei lua argintul dăruit de la fiii lui Israel şi-l vei da la lucrul cortului mărturiei şi va fi fiilor lui Israel spre pomenire înaintea Domnului, ca să se îndure de sufletele voastre»” (Ieş. 30,12-16).
206
Iată că Legiuitorul spune să se facă iarăşi un recensământ amănunţit şi porunceşte să se aducă dar lui Dumnezeu câte o jumătate de drahmă. Apoi rânduieşte limpede cine sunt cei ce trebuie să dea dar. Căci nu îngăduie Dumnezeu femeilor să facă aceasta, nici celor ce sunt încă prunci, dezaprobând, socotesc, ceea ce este slab şi moleşit şi ceea ce e nedesăvârşit la minte. Dar înscrie între cei datori să aducă roduri pe adulţi şi pe tinerii în vigoare, care vin la recensământ şi cărora le hotărăşte (ca vârstă minimă) douăzeci de ani căci singurii vrednici să aducă daruri Domnului, după Lege, sunt cei ce s-au ridicat peste cugetul copilăresc şi mintea femeiască şi se află la măsura bărbatului, având plinătatea vârstei duhovniceşti în Hristos. Aceştia vin la recensământ, adică se arată vrednici să petreacă sub privirea lui Dumnezeu, cum se cântă în Psalmi: „Ochii Domnului peste cei drepţi” (33, 14). Iar preţul de răscumpărare pentru mântuirea celor ce aduc va fi folosit pentru lucrările la cortul sfânt şi spre pomenire înaintea Domnului. Fiindcă izbânzile bărbăteşti ale sfinţilor sunt de folos cortului sfânt (zidesc biserici), dar înfăptuiesc şi mântuirea sufletului şi încununează cu slavă veşnică pe cei ce se luptă bărbăteşte. Ţi se pare că am grăit adevărat?
PALADIE: Foarte adevărat.
CHIRIL: Deci Dumnezeu a poruncit să se încaseze ca dare preţul de răscumpărare sau drahma, adică dajdia celor aflaţi în vârsta bărbătească. Dar conducătorii seminţiilor, adăugând la cele poruncite de Lege, din cele ce aveau aduceau şi unele mai preţioase şi mai alese, căci e scris: „Şi căpeteniile aduceau pietre de smarald şi pietre scumpe de pus la efod şi la hoşen, precum şi miresme, untdelemn pentru
207
candelabru, mir de ungere şi miresme de tămâiere” (Ieş. 35, 27-28). Oare nu sunt acestea înrudite cu cele spuse puţin mai înainte? Acolo, mulţimea războinicilor aducea lui Dumnezeu din cele robite, după porunca dată, de la om până la animal. Dar cei peste mii şi peste sute adăugau la acestea coliere şi cercei, salbe, inele şi vase lucrate din aur, pe care Eleazar le punea în însuşi cortul sfânt. Aici, toată mulţimea celor în vigoare plătea drahma, dar căpeteniile mai aduceau şi pietre preţioase pentru umeri şi frunte, care contribuie la podoaba celui dintâi în preoţie, căci conducătorii popoarelor se aduc pe ei înşişi lui Hristos ca nişte pietre scumpe aduse spre podoabă. Astfel şi prorocul, indicându-ni-i pe Sfinţii Apostoli, zice: „Pietre sfinte se rostogolesc pe pământ”(Zah. 9,16), din care una a fost dumnezeiescul Pavel, care a colindat de la Ierusalim şi până în Iliria pentru propovăduire. Deci pietrele preţioase aduse spre slava lui Hristos sunt ceata sfinţilor. Dar ei sunt şi untdelemnul de ungere şi compoziţia de aromate, ca unii ce împrăştie buna mireasmă a cunoştinţei lui Hristos şi îngraşă, ca un untdelemn, sufletele celor pe care îi învaţă cu învăţăturile preaînţelepte şi cu cuvintele Duhului. Iar aromatele sunt compuse, căci cunoştinţa despre Hristos e compusă din două, întrucât El este deodată Dumnezeu şi om, dar din amândouă este un Fiu şi un Hristos, către Care s-a zis undeva şi de noi înşine: „Mir vărsat e numele tău” (Cânt. 1, 2).
PALADIE: Aşadar, în conscripţia cea poruncită de Dumnezeu sunt cuprinşi cei războinici şi plini de vigoare, al căror fruct (rod) este zidirea bisericilor şi cele săvârşite spre slava lui Dumnezeu, căci pe acestea ni le arată cele tâlcuite.
208
CHIRIL: Drept ai spus. Cine se va îndoi că Dumnezeu le va rândui o soartă strălucită şi deosebită şumpărtăşirea de tot binele celor ce obişnuiesc să vieţuiască aşa de frumos? Sau nu auzi pe David cântând: „Rodurile ostenelilor tale vei mânca” (Ps. 127, 2), şi pe Sfântul Pavel scriind: „Ceea ce va semăna omul, aceea va şi secera” (Gal. 6, 8)?
PALADIE: aşa este.
CHIRIL: Căci nu se luptă cineva bărbăteşte fără plată. Şi spune fără îndoială adevărul cel ce zice: „Nu e nedrept Dumnezeu, ca să uite de osteneala şi de iubirea voastră, pe care le-aţi arătat pentru numele Lui” (Evr. 6, 10). Fiindcă nu va uita nicidecum, ci va împărţi cununile ostenelilor celor ce s-au ridicat deasupra moliciunii care sileşte la păcat. Despre aceasta ne vor încredinţa iarăşi cele scrise în Numerii: „Şi a grăit Domnul către Moise şi Eleazar, zicând: «Număraţi capetele întregii adunări a fiilor lui Israel, de la douăzeci de ani şi mai sus, după neamurile lor, pe tot cel ce poate ieşi la război în Israel»” (Num. 26, 1-3). Apoi, făcându-se numărarea după neamuri şi după seminţii, adaugă iarăşi: „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Acestora să le împarţi pământul să-l moştenească, după numărul numelor; celor mai mulţi le vei da moştenire mai mare şi celor mai puţini le vei da o moştenire mai mică; după cum au fost găsiţi la numărătoare li se va da moştenirea; prin sorţi să împarţi moşia între cei mulţi şi cei puţini»” (Num. 26, 52-54). Aceasta e legea după care se cuvenea să moştenească cei ajunşi în al douăzecilea an, după numărarea mulţimii de rând. Se numără apoi şi neamul leviţilor: „Şi leviţii care au intrat la numărătoare, după popoarele lor, sunt: din Gherşon, poporul lui Gherşon, din Cahat, poporul lui Cahat, din Merari, poporul lui Merari” (Num. 26, 57). Şi după ce dă genealogia lui Moise şi Aaron, adaugă iarăşi despre fiii lui Levi: „Şi la
209
numărătoarea celor de parte bărbătească de la o lună şi mai sus au fost douăzeci şi trei de mii, căci nu fuseseră socotiţi între fiii lui Israel. Şi aceasta este numărătoarea lui Moise şi Eleazar preotul, care au numărat pe fiii lui Israel în şesurile Moabului lângă Iordan, în faţa Ierihonului. Şi între aceştia n-a fost niciunul dintre fiii lui Israel număraţi de Moise şi Aaron în pustiul Sinai. Căci le zisese lor Domnul că toţi vor muri în pustie, şi nu a rămas niciunul dintre ei, afară de Caleb,fiul lui Iefone, şi de Iosua,fiul lui Navi” (Num. 26, 62-65).
Dar să le luăm pe toate pe rând şi să vorbim despre ele mai limpede şi mai lămurit.
PALADIE: Spune fără întârziere, căci e plăcut să vorbim cu de-amănuntul despre acestea.
CHIRIL: Aşadar, strângând în puţine cuvinte înţelesul celor scrise, vom spune că Dumnezeu porunceşte să se numere iarăşi ceea ce este în putere şi în vârsta bună de război. Precum am spus înainte, în cunoştinţa şi în conscripţia lui Dumnezeu şi în cartea celor vii nu e înscris cel plăpând şi slab, nici cel încă prunc la cugetare, ci numai cel ce este viguros, gata de bătălia împotriva patimilor şi a păcatului şi întărit în înţelepciune şi bine pregătit ca să poată lucra şi împlini cele pe care le vrea Dumnezeu. Acestora li s-a împărţit pământul după seminţii şi după nume şi potrivit cu fiecare153. Moştenitori ai pământului sfânt şi părtaşi la
153 Oricât de multe nume de oameni ar fi, ei nu se confundă într-o masă indistinctă. Faptul că se numără, dar ca nume deosebite, arată atât valoarea fiecărei persoane, cât şi importanţa comuniunii dintre ele. Nu poate exista comuniune decât între persoane. Comuniunea vădeşte atât realitatea persoanelor, cât şi trebuinţa lor de a comunica. Fără persistarea persoanei, numărul nu ar avea valoare, dar în număr e implicată persistarea distinctă a persoanelor. Deci numai persoanele au conştiinţa persistenţei omenităţii lor. Pentru obiectele identice n-are importanţă numărul, fiindcă ele nu persistă veşnic.
210
bunătăţile nădăjduite, după seminţii şi după neam, sunt cei despre care cuvântul spune: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul; fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” şi celelalte fericiri (Matei 5,3-12). Pentru că aceasta este partea rânduită celor milostivi, blânzi, săraci cu duhul şi prigoniţi pentru dreptate. Dar cununa slavei se dă fiecăruia în parte după nume, Dumnezeu cinstind pe fiecare potrivit cu izbânzile lui şi măsurând harul cuvenit celor ce s-au luptat bărbăteşte. Trebuie cugetat că unora se dă într-o măsură mai mare şi mai bogată, căci zice: „Turna-va în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată, ce se revarsă peste margini” (Luca 6,38). Şi acest lucru cred că se arată atunci când Dumnezeu spune: „Celor mai mulţi le vei da moştenire mai mare şi celor mai puţini le vei da moştenire mai mică; după cum au fost găsiţi la numărătoare li se va da moştenirea”, căci cel mai mare după numărul numelor e chipul (tipul) clar al celui ce e mai înalt şi mai mare în virtute. Şi unul se slăveşte într-un fel, altul într-alt fel154 (cf. ICor. 12,11).
154Oamenii, cu atât mai mult cei vrednici, nu formează un simplu număr ca obiectele, ca animalele, ci ei sunt un număr de persoane, fiecare fiind distinct, fiindcă niciunul nu este la fel ca altul. Nişte scaune pot fi făcute la fel, nişte piese de maşină, la fel. Numărul lor se ţine minte pentru că, de exemplu, e necesar un anumit număr de scaune ca să se umple o sală, sau de piese ca să se construiască nişte maşini identice. Dar multe dintre cele care constituie un număr necesar pot fi înlocuite. De aceea, ele au un nume comun: scaun, rotiţa x, etc. şi ca individuaţiuni se uită. De aceea, în lumea obiectelor se aplică calculul matematic, interesează mai mult numărul lor şi mai puţin numele fiecărei piese identice sau al fiecărui obiect identic. În cazul oamenilor, interesează şi numele celor ce intră într-un număr, căci fiecare e altfel. Acelaşi număr de oameni nu constituie un grup identic. Fiecare familie e altfel, fiecare sat e altfel, fiecare neam e altfel, pentru că oamenii care le constituie sunt altfel. Ei trăiesc în număr (în comunităţi) pentru că au nevoie de comuniune, dar ei, trăind în comuniune sau comunitate, nu se confundă. De aceea comunităţile nu sunt identice. Într-un anumit fel, fiecare om e unic. El este după pilda Persoanelor din Sfânta Treime, unde unul este Tatăl, unul e Fiul, unul e Duhul Sfânt („Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl”). Fiecare om are o valoare inepuizabilă, de neînlocuit. Nu se satură de iubirea altora şi nu se satură să iubească pe alţii, fiind într-un fel mereu acelaşi şi mereu nou. De aceea, persoanele umane nu sunt în număr infinit, cum nu sunt nici Persoanele dumnezeieşti. Nu poţi iubi un număr infinit de persoane. Există un număr de oameni şi numărul lor are o limită. Infinitatea este în ei înşişi, nu în numărul lor. Dacă sunt mai multe persoane într-un grup, deci un anumit număr, aceasta este în vederea comuniunii şi nu pentru a realiza infinitatea. Există un Unic Fiu dumnezeiesc, pentru ca iubirea Tatălui să nu se relativizeze ca iubire de mulţi fii. Dacă există un început al iubirii şi al fiecărui soi de lucruri, este şi un sfârşit al numărului lor. În Dumnezeu există un început al acelora, dar nu un început fără de început. Numărul infinit este o construcţie a imaginaţiei şi această limitare a numerelor arată caracterul lor finit.
211
Iar pământul se împarte la sorţi, poate după cuvântul acela spus către Dumnezeu: „în mâinile Tale sunt sorţii mei” (Ps. 30, 15). Căci prin hotărâre dumnezeiască se va face împărţirea fără greşeală a bunurilor viitoare, Cel ce ştie toate ale noastre rânduind atunci spre moştenire fiecăruia ceea ce i se cuvine.
Şi numărătoarea leviţilor s-a făcut în mod deosebit, de la vârsta de o lună şi mai sus. Iar soarta nu li s-a hotărât în mijlocul fiilor lui Israel155 şi în rând cu aceia, nici n-au
155 Nu se numără cei slabi, cei neputincioşi să lupte împotriva patimilor, deci în cartea sau în memoria lui Dumnezeu nu se înscriu nici numele lor. Şi cei neînscrişi nu primesc o moştenire la Dumnezeu. Nu se numără între cei ţinuţi de Dumnezeu în memorie decât cei tari, cei capabili de război, bărbaţii cu adevărat duhovniceşti. Cu cât ajunge cineva mai puternic, mai liber de patimi, cu cât se realizează mai deplin ca om, cu atât are un nume mai vrednic de ţinut minte. Se spune despre un astfel de om că este un „om renumit”, al cărui nume e cunoscut de mulţi, e înscris în ţinerea de minte a multora. Spre deosebire de omul care trăieşte la această măsură, spre care se întoarce atenţia cât mai multora, care ştiu de numele lui, omul fără nume cunoscut e un om în mare măsură mort, un om care-şi trăieşte moartea. Viaţă bogată are cel căruia Dumnezeu îi face cunoscut că se gândeşte la el în mod distinct şi numai numele aceluia se înscrie durabil şi în conştiinţa altora. E mare lucru să se afle cineva în numărul celor ţinuţi minte de Dumnezeu cel veşnic, căci acela va trăi din plin în veci.
212
fost socotiţi împreună cu aceia, căci neamul mai curat e întotdeauna mai sfânt. De aceea, recensământul lor este deosebit de al celorlalţi şi soarta lor nu e cu a celorlalţi156, ci numărătoarea lor e deosebită, şi partea, soarta lor e însuşi Dumnezeul tuturor, după cuvântul: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”(Matei 5, 8), întrucât, pe când cei ce se numesc săraci cu duhul vor moşteni împărăţia cerurilor, iar cei ce au îmbrăţişat plânsul se vor mângâia şi cei milostivi se vor milui, cei curaţi cu inima vor fi fericiţi, zice, pentru că ei vor vedea pe Dumnezeu. Şi aceştia sunt cei mai curaţi şi mai sfinţi, şi soarta, partea lor este vederea întocmai a lui Dumnezeu, cunoştinţa despre Dumnezeire adică. Aceasta a şi făgăduit Hristos să dăruiască Sfinţilor Apostoli, zicând: „Acestea vi le-am grăit vouă în pilde. Dar vine ceasul când nu vă voi mai grăi în pilde, ci pe faţă voi vesti vouă despre Tatăl”(Ioan 16,25).
Iar înscrierea celor mai curaţi se face de la vârsta de o lună, precum am spus adineaori, fiindcă sunt înscrişi între cei mai sfinţi şi se află în cartea lui Dumnezeu nu numai cei ce se disting prin tărie duhovnicească şi prin
156 Deoarece fiecare, purtând un nume, arată altă capacitate, altă vrednicie, fiecare primeşte din bogăţia dumnezeiască altceva, potrivit cu capacitatea, cu vrednicia lui. Fiecare înţelege pe Dumnezeu altfel, se bucură de El altfel şi Dumnezeu se bucură de el altfel.
213
înţelepciune, ci şi cei prunci prin simplitatea cea întru Hristos şi prin nerăutate. E înscris deci tot neamul mai sfinţit: atât cel înţelept, cât şi cel simplu şi poţi vedea, Paladie, o astfel de deosebire între sufletele, cugetările şi purtările sfinţilor.
S-a adăugat apoi că între cei număraţi de Moise şi Aaron nu era niciun om dintre fiii lui Israel pe care-l numărase în pustiul Sinai, pentru că Domnul le-a spus: cu moarte vor muri în pustie şi nu a rămas din ei niciunul, afară de Caleb, fiul lui Iefone, şi de Iosua, fiul lui Navi. Prin aceasta a arătat limpede că nu celor ce n-au ascultat li se cuvin moştenirea şi înscrierea în cartea lui Dumnezeu, ci mai degrabă celor ce au primit credinţa cea în Hristos, se înţelege. Iar despre cei ce n-au ascultat, dumnezeiescul David a spus: „Să se şteargă din cartea celor vii şi cu cei drepţi să nu se scrie” (Ps. 68,37). Dar aici cuvântul dumnezeiesc ne ajută să pricepem şi că harul se dă celor ce cred. De aceea, cuvântul spune tainic că înscrierea s-a făcut lângă Iordan, fiindcă e înscris cel ce s-a botezat.
Dar nu întreg Israelul a căzut din nădejde, fiindcă rămăşiţa s-a mântuit, după cuvântul prorocului (cf. Is. 10, 21). Iar chipul (tipul) ei sunt Caleb şi Iosua, singurii rămaşi dintre toţi cei care moştenesc şi sunt împreună cu cei nestăpâniţi de păcatele necredinţei. Dar observă cine face înscrierea sfinţilor şi împărţirea părţilor prin sorţi. Acestea se fac prin Moise şi prin cel dintâi în preoţie, ca, precum am spus înainte, prin amândoi să înţelegi pe Unul Hristos ca Arhiereu şi Legiuitor, prin Care avem tot harul şi înscrierea în cărţile de Sus, pe care şi fericitul Daniel spune că le-a văzut, atunci când zice: „Cărţile au fost deschise” (Dan. 7,10). E mare şi felurită conscripţia, pentru că sunt multe cărţile şi nu una.
214
PALADIE: Atunci drept şi înţelept ne-a spus cuvântul din Pilde: „Leneşii se lipsesc de bogăţie, iar bărbaţii silitori se sprijină pe bogăţie” (11,18).
CHIRIL: Pe Dumnezeu se sprijină şi-L au binevoitor şi apărător, El îngrăşându-i prin binecuvântările de Sus şi încununându-i cu o cinste atotstrălucitoare şi înfrumuseţându-i îmbelşugat cu măririle vestite. Sau nu spune adevărul, când zice: „Viu sunt Eu, zice Domnul, că pe cei ce Mă slăvesc îi voi slăvi”(1 Regi 2, 30)?
PALADIE: Ba da.
CHIRIL: Dar socotesc că împlineşte cele spre slava lui Dumnezeu tot cel plin de vigoare, care se deprinde întru bărbăţia duhovnicească şi se sârguieşte să se împotrivească duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi, ştiind să se apere pe sine dar şi pe alţii, şi toate putându-le în Dumnezeu.
PALADIE: Aşa zic şi eu.
CHIRIL: Voieşti să privim lucrul acesta zugrăvit, ca într-un tablou, în istorisirile preafolositoare nouă despre dumnezeiescul Avraam?
PALADIE: Voiesc foarte mult, cum de nu?
CHIRIL: S-a scris că Lot locuia şi vieţuia în Sodoma. Iar fiindcă asupra ţării se pornise război cumplit şi greu şi cei din vecinătate şi din ţara de graniţă, împreună cu conducătorii lor, cuceriseră cetatea, Lot a fost luat de năvălitori şi dus în robie împreună cu ceilalţi. Deci, venind, unul dintre cei ce scăpaseră „a vestit pe Avram evreul, care locuia lângă stejarul Mamvri, pe Amoreul, fratele lui Eşcol, şi pe fratele lui Aner, cu care Avram avea legământ de alianţă. Auzind Avram că Lot, nepotul său, a fost luat în robie, şi-a adunat slugile, trei sute optsprezece, şi i-a urmărit pe vrăjmaşi până la Dan. Şi au căzut asupra lor noaptea el şi slugile sale, şi i-au lovit şi i-au urmărit până la Hoba, care este în stânga Damascului. Şi
215
au întors toată prada luată din Sodoma şi pe Lot, nepotul său, cu toate averile, femeile şi poporul lui. Şi când se întorcea de la înfrângerea lui Kedarlaomer şi a împăraţilor uniţi cu acela, i-a ieşit înainte împăratul Sodomei în valea Şave, care se cheamă câmpul împăraţilor. Iar Melchisedec, împăratul Salemului, i-a adus pâine şi vin. Şi era acesta preot al Dumnezeului celui Preaînalt. Şi a binecuvântat pe Avram şi a zis: «Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul cel Preaînalt, Care a zidit cerul şi pământul. Şi binecuvântat să fie Dumnezeu cel Preaînalt, Care a dat pe duşmanii tăi în mâinile tale!» Şi Avram i-a dat lui Melchisedec zeciuială din toate. Iar împăratul Sodomei a zis către Avram: «Dă-mi oamenii, iar averile ia-le pentru tine!» Avram însă a răspuns împăratului Sodomei: «Iată, îmi ridic mâna către Domnul Dumnezeu cel Preaînalt, Care a zidit cerul şi pământul, că nicio aţă sau curea de încălţăminte nu voi lua din cele ale tale, ca să nu zici: Eu am îmbogăţit pe Avram, în afară de ceea ce au mâncat tinerii şi de partea cuvenită aliaţilor mei, care au mers cu mine: Eşcol, Aner şi Mamvri. Aceştia să-şi ia partea lor!»” (Fac. 14,13-24). „După cuvintele acestea, a fost cuvântul Domnului către Avram, noaptea, în vedenie, şi a zis: «Nu te teme, Avrame, Eu te voi sprijini şi plata ta va fi mare foarte!» Şi Avram a răspuns: «Stăpâne Doamne, ce-mi vei da? Că iată eu mor fără copii şi cârmuitor în casa mea este Eliezer din Damasc, feciorul slujnicii mele Masech». Şi a adăugat Avram: «Fiindcă nu mi-ai dat fii, sluga mea va fi moştenitor după mine!» Şi îndată a fost glasul Domnului către el, zicând: «Nu te va moşteni acela, ci cel ce va răsări din coapsele tale, acesta te va moşteni!» Apoi l-a scos afară şi i-a zis: «Priveşte la cer şi numără stelele, de le poţi număra!» Şi a adăugat: «Atât de mulţi vor fi urmaşii tăi!»” (Fac. 15,1-5).
Vezi că sfinţii sunt gata spre buna îndrăznire şi spre răbdarea de bunăvoie a ostenelilor? Fiindcă, imediat ce (Avram) a aflat că Lot e în primejdie, i s-a făcut milă îndată
216
de nenorocirea rudeniei sale şi, luând pe slugi şi pe unii dintre aliaţi, care nu erau evrei, a pornit repede împotriva celor care-l supărau, i-a supus cu uşurinţă şi a izbăvit din robie pe nepotul său Lot şi pe cei ce căzuseră în mâna celor ce-i biruiseră. Apoi, dându-i-se cinstea cuvenită unui biruitor, l-au întâmpinat, pe drept cuvânt, împăratul Sodomei şi Melchisedec, preotul Celui Preaînalt, precum este scris. Iar acesta nu l-a întâmpinat cu mâna goală, ci i-a adus simbolurile preoţiei care erau atunci în vigoare: pâine şi vin, şi l-a binecuvântat pe Avram şi l-a lăudat cu cuvinte sfinte.
Deci Avram a luptat bărbăteşte şi a biruit, căci aşa sunt întotdeauna cei ce vieţuiesc bărbăteşte în Hristos şi au în suflet buna îndrăznire preaiubită de Dumnezeu. Şi adaug, ca exemplu pentru încredinţarea cuvântului, pe Sfinţii Apostoli, care, văzând pe Satana răpind cu uşurinţă pe cei ce se împotrivesc dogmelor adevărului şi luând în robie sufletele celor mai simpli, s-au ridicat cu avânt, înarmând împreună cu ei pe slugile de acasă, adică pe cei hrăniţi de Sfintele Scripturi şi pe unii dintre aliaţi, care nu erau evrei, adică pe cei ce cugetau încă cele ale lumii, dar se luptau împreună cu sfinţii şi se sileau să-i imite. Şi, luptându-se astfel bărbăteşte, au biruit şi au răpit de sub stăpânirea aceluia pe cei luaţi în robie. Şi pe unii îi mântuiesc scoţându-i din idolatrie şi de la închinarea zidirii în locul Ziditorului, iar pe alţii, de la cunoştinţa mincinoasă.
Pentru un astfel de curaj strălucit şi măreţ, cel drept câştigă răsplată cinstirile celor din lume, căci au „ieşit, zice, împăratul Sodomei […] în întâmpinarea lui Avram […] şi Melchisedec, preotul Dumnezeului celui Preaînalt, Care veseleşte prin binecuvântarea cea prin Hristos cu pâine şi vin, cu harul de viaţă făcător adică. De aceea, pe drept cuvânt s-a spus despre ei: „Binecuvântaţi să fiţi de Domnul, Cel ce a făcut
217
cerul şi pământul” (Ps. 113, 23), iar Melchisedec e chipul (tipul) preoţiei în Hristos. Socotesc că faptul acesta nu are nevoie de multe cuvinte pentru a fi dovedit, ajungând spre aceasta mărturia Sfintei Scripturi.
Apoi, împăratul Sodomei spunând dumnezeiescului Avram, ca unui biruitor, „Dă-mi oamenii, iar averile ia-le pentru tine!”, acesta îndată s-a jurat că nu va lua nimic, afară de mâncărurile celor ce s-au ostenit împreună cu el şi de partea cuvenită aliaţilor săi Eşcol, Aner şi Mamvri. Căci sfinţii, luptându-se şi războindu-se vitejeşte pentru eliberarea celor răpiţi şi luând asupra lor toată osteneala, nu primesc nimic de la lume, nici nu adună bogăţia lumii, păzindu-se de ocara ce le-ar veni din aceasta: „Ca să nu zici: Eu am îmbogăţit pe Avram”. Primesc numai mâncărurile cele datorate, „Căci vrednic este lucrătorul de plata sa”(Luca 10, 7). Şi Hristos a poruncit ca cei ce vestesc Evanghelia să trăiască din ea (cf. 1 Cor. 9,14). Dar aliaţii îşi primesc partea lor, Dumnezeu binecuvântând cu dreptate pe cei ce râvnesc să ajute pe sfinţi şi în lucrările din viaţa aceasta, căci le înmulţeşte bunurile pe măsura căii lor drepte. Pentru că celor ce nu s-au despărţit cu totul de cele pământeşti, care sunt încă împărţiţi între Dumnezeu şi lume, le rânduieşte Dumnezeu şi binecuvântările de pe pământ. Aşa a binecuvântat pe Iacov, înmulţind vitele lui (cf. Fac. 30, 31).
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Deci, Cel ce ştie să mântuiască spune celor împodobiţi cu laudă şi cu strălucire că nu mai trebuie să cadă în somnolenţă şi le vesteşte că vor primi o răsplată mai mare. Totodată, alungă cât mai departe de la ceata celor ce se tem de El patima moleşelii şi a lipsei de curaj, aţâţându-i spre ardoare şi făcându-i mai viguroşi prin nădejdea celor făgăduite. De aceea şi dumnezeiescul Pavel,
218
aflându-se într-o astfel de dispoziţie, a zis odată: toate le pot întru Hristos „Cel ce mă întăreşte pe mine”(Filip. 4,13), iar altă dată: „Călătoria am săvârşit, credinţa am păzit; de acum mă aşteaptă cununa dreptăţii” (2 Tim. 4, 7-8).
În sfârşit, dumnezeiescul Avram era foarte întristat că avea un fiu slugă – „ce îmi vei da?, zice, că voi muri fără copii” -, fiindcă faptul de a avea un rod bastard îl socoteşte egal cu a nu avea copii. De aceea, Dumnezeu îi făgăduieşte pe fiul din cea liberă, adică pe Isaac, şi-i spune că prin acela va fi părinte al multor neamuri, şi că seminţia lui va fi ca stelele cerului. Tot astfel, pe Sfinţii Apostoli îi întrista mult să aibă, ca dintr-o roabă, un rod bastard din slujirea cea după Lege. Ei cereau mai degrabă unul din cea liberă, adică pe cel din Noul Legământ. Iar acesta era Hristos, al Cărui chip (tip), după făgăduinţă şi prin credinţă, este Isaac. De aceea, fericitul Pavel zice despre măririle Legii din sine însuşi: „Cele ce-mi erau mie câştig, pe acelea le-am socotit pentru Hristos pagubă. Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Iisus Hristos, Domnul nostru, pentru Care de toate m-am lipsit şi le socotesc drept gunoaie, ca să-L câştig pe Hristos şi să mă aflu întru El, neavând dreptatea mea, cea din Lege, ci pe cea prin credinţa în Iisus Hristos” (Filip. 3, 7-9). Căci în Hristos s-au făcut părinţii multor neamuri şi ai unei seminţii nenumărate, ca şi Avraam în Isaac. Dar să aplicăm tâlcuirea acestui loc nu numai Sfinţilor Apostoli de odinioară, ci şi celor ce s-au învrednicit de sfinţenie după aceia şi conducătorilor Bisericilor, ca şi oricărui suflet sfânt şi bun.
CARTEA A V-A
Despre bărbăţia cea în Hristos
Chiril: Deci voia sfinţilor, Paladie, este să nu îndrăgească a-şi însuşi nimic din lume157, deşi se luptă pentru viaţa altora, în felul acesta sunt înţelepţi, puternici, plini de toată nădejdea bună şi înconjuraţi ca de un zid de bunăvoirea de Sus. Şi, precum bine ştii, nu poate fi altfel, căci, având cugetarea mai presus de grijile lumii şi de poftele trecătoare, se vor întâlni bine pregătiţi de luptă cu duşmanii şi vor birui cu uşurinţă pe cei ce li se împotrivesc, Dumnezeu slăbind de mai înainte puterea acelora. Dar dacă şi ei sunt robiţi de patimile lumeşti şi înfăşuraţi de poftele pământeşti, uşor vor cădea şi repede vor fi prinşi de cei ce voiesc să-i urmărească. Şi, arătându-se goi de apărarea dumnezeiască, vor zăcea ca o pradă la cheremul duşmanilor.
157 Nu voiesc să-şi însuşească nimic din lume, dar luptă pentru viaţa adevărată şi veşnică a altora. Luptă ca să-i determine şi pe alţii să nu mai socotească lumea aceasta ca singura realitate, ca, după moartea trupului, să nu-şi piardă fericirea vieţii veşnice. Cei ce se roagă pentru alţii, cei ce le arată sensul existenţei, lumina pe care le-o dă Dumnezeu, nu iubesc ceea ce este trecător din lume, dar iubesc pe oameni în ceea ce au netrecător.
220
PALADIE: Aş voi să ştiu prin ce pot fi arătate ca vrednice de crezare cele spuse.
CHIRIL: Prin Sfânta Scriptură, care vesteşte întâmplările celor vechi spre folosul nostru. Sau, oare, n-a spus dumnezeiescul Pavel (cf. 1 Cor. 10, 11) că spre îndemnul nostru s-au scris acelea?
PALADIE: Recunosc. Căci nu puţin folos ne aduc cele pe care ni le istorisesc ele ca în nişte chipuri (tipuri) şi umbre ale adevărului.
CHIRIL: Aşadar, să începem să grăim. Trecând israeliţii Iordanul, au atacat Ierihonul. Urmând îndemnurilor dumnezeieşti, s-au sârguit să-l împresoare, având să-l biruiască şi să-l cucerească îndată. Şi în faţă erau cei mai buni luptători, iscusiţi în legea războiului, căci s-a scris: „Şi a intrat Iosua al lui Navi la preoţi şi a zis: «Porunciţi poporului să meargă împrejur şi să înconjoare cetatea, iar războinicii să meargă înarmaţi înaintea Domnului»”(Ios. 6, 7). Deci când Hristos porunceşte prin glasul conducătorilor să pornim împotriva duşmanilor, să începem lupta nu împotriva sângelui şi trupului, ci împotriva începătoriilor şi stăpâniilor şi a legii care domneşte tiranic în mădularele trupului nostru (cf. Efes. 6,12; Rom. 7, 23). Şi atunci vom fi sub privirea Domnului, îmbrăcaţi în toată armura dumnezeiască şi inteligibilă (duhovnicească), fiindcă armele luptei noastre nu sunt trupeşti, după cuvântul lui Pavel (cf. 2 Cor. 10, 4), ci strălucind de măreţia dreptăţii dumnezeieşti.
Deci priveşte Dumnezeu, Stăpânul tuturor, la războinicii care sunt îmbrăcaţi în armele strălucitoare aledreptăţii, căci aceasta înseamnă a merge războinicii, înarmaţi, înaintea lui Hristos. Fiindcă e un lucru cu
221
adevărat de cinste şi vrednic de dorit a fi sub privirea lui Dumnezeu158, şi nu e greşit să înţelegem că de la cei ce L-au supărat, drept pedeapsă, Dumnezeu îşi întoarce ochii, zicând: „Când veţi întinde mâinile spre Mine, voi întoarce ochii Mei de la voi”(Is. 1,15).
Prelungindu-se aşadar împresurarea până în ziua a şaptea, a zis iarăşi Iosua Navi fiilor lui Israel: „Strigaţi către Domnul, căci ne-a predat Domnul cetatea! Şi va fi cetatea, ca şi toate câte sunt într-însa, anatema Domnului puterilor, Savaot. Fără numai pe Rahab desfrânata să o cruţaţi, pe dânsa şi toate câte sunt în casa ei. Iar voi păziţi-vă de anatema, ca nu cumva, poftind, să luaţi din anatema şi să faceţi tabăra fiilor lui Israel anatema şi să ne pierdeţi pe noi. Şi tot argintul şi aurul şi arama şi fierul vor fi sfinţenie Domnului şi în vistieria Domnului se vor aduce” (6,16 ş.u.). A îngăduit, aşadar, celor ce s-au luptat bărbăteşte să se bucure de celelalte prăzi, dar au trebuit să aducă în vistieria Domnului tot argintul, aurul, arama şi fierul. Căci acestea erau ceea ce se chema anatema159, adică ceea ce se alegea din toate şi se închina Domnului.
Dar, dispreţuind porunca Domnului, „a luat, zice, Acan,fiul lui Cârmi, fiul lui Zabdi, fiul lui Zerah din seminţia lui Iuda, din anatemă. Şi s-a aprins mânia Domnului asupra
158 Dumnezeu priveşte cu plăcere la cei ce luptă împotriva răului şi este aproape de ei, ba chiar le dă ajutorul Său. Din însăşi privirea lui Dumnezeu sau din atenţia Lui iradiază putere. Cine se deschide binelui se deschide lui Dumnezeu, dar cine se închide în egoismul său se închide lui Dumnezeu. Mai bine zis, dispoziţia omului spre bine e deschidere spre alţii şi spre Izvorul suprem al binelui, Cel deschis spre toţi şi spre toate, şi egoismul e închidere în sine, sau deschidere spre un sine fals, părut, spre siluirea fiinţei.
159 Anatema = pun sus, ridic sus, închin lui Dumnezeu. Dar cuvântul a luat apoi şi sensul de predat Satanei.
222
fiilor lui Israel” (Ios. 7, 1). Socotesc că cei ce şi-au retras cugetul de la plăcerile lumeşti şi de la împrăştierile în lumea aceasta şi s-au hotărât ca prin armele dreptăţii să câştige buna plăcere a lui Dumnezeu, petrecând sub privirea lui Hristos, nu mai trebuie să dorească nimic din cele lăudate ale lumii: nici bogăţie, nici slavă, nici putere sau mărire, nici dogmele necredincioase ale înţelepciunii elineşti. Argintul este chipul (tipul) strălucirii demnităţilor şi treptelor înalte căci materia lui e strălucitoare -, aurul, al bogăţiei; arama înseamnă sunetul frumos al limbii înţelepţilor din lume; fierul, tăria şi puterea, fiindcă este foarte dur şi biruie toată materia. Când cineva vrea să se împărtăşească de acestea, chiar dacă are treapta cea mai de cinste la Dumnezeu, e numărat între războinici şi s-a făcut vestit prin curajul său duhovnicesc, jigneşte pe Dumnezeu şi, ca unul ce prin abaterile urâte s-a hotărât să supere pe Susţinătorul şi Sprijinitorul său, va cădea sub urgia Lui.
PALADIE: Bine zici, sunt de aceeaşi părere. Dar spune-mi, te rog, abătându-te puţin de la temă şi de la istorisire, pentru ce i-au fost închinate Domnului argintul şi aurul, arama şi fierul şi n-au fost mai degrabă aruncate din tabără, ca unele ce sunt nefolositoare sau obişnuiesc să întineze? Căci tâlcuirea duhovnicească le-a arătat ca pe nişte lucruri vrednice de urât.
CHIRIL: Pentru că toată strălucirea, înţelepciunea, bogăţia şi puterea se dau în chip cuvenit şi cucernic lui Dumnezeu, fiindcă ale Lui sunt slava şi toată strălucirea, bogăţia, înţelepciunea şi puterea. Iar dacă cineva le primeşte de la Dumnezeu şi se îmbogăţeşte din vistieria Lui, are şi el bogăţia cea duhovnicească, se înţelege,
223
slava, înţelepciunea şi puterea duhovnicească, şi va fi renumit. Însă dacă ar voi să primească acestea de la lume, va fi urât şi neplăcut la iubitorul de virtute Dumnezeu şi va cădea sub judecata şi pedeapsa Lui. Căci bogăţiei îi va urma, fără îndoială, iubirea de plăcere; strălucirii şi înălţării le e vecină mândria; puterii îi stă alături tirania; înţelepciunii din lume, urâciunea dogmelor, limba celor ce au scris acelea părându-i-se sunet frumos160. Aceasta spune şi Pavel: „Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia e nebunie la Dumnezeu” (1 Cor. 3,18-19). Aşadar, Acan supără pe Dumnezeu pentru că nu ia din vistieria lui Hristos, ci din Ierihon, adică din lume. Iar nenorocirile ce au urmat de aici, din pricina
160 Argintul şi aurul din natură, adică mărirea, înţelepciunea sau puterea care pot creşte în firea omenească nu sunt rele în sine, ci numai atunci când sunt întrebuinţate de om pentru sine. Când sunt închinate lui Dumnezeu, ele sunt bune, căci de la Dumnezeu sunt puse în lume şi sădite potenţial în om. Măreţia omului, înţelepciunea, puterea lui sunt însoţite atunci de smerenie, deci cresc din legătura lui cu Dumnezeu. Acestea nu mai sunt însoţite de mândrie, de voinţa de asuprire a altora, de lăcomie şi, de aceea, ele chiar se transfigurează, devenind motive şi mijloace de slujire şi de laudă a lui Dumnezeu şi de slujire a altora. Astfel, dispare contradicţia pe care o observăm de obicei când auzim că acestea sunt, pe de o parte, lăudate, pe de alta, dispreţuite. Vrednice de dispreţ atunci când sunt folosite de om pentru sine însuşi, ele devin vrednice de laudă atunci când sunt închinate sau predate ca anatema lui Dumnezeu.
Mărirea, înţelepciunea, puterea le câştigă omul sau le descoperă şi le foloseşte într-un mod sporit (le transfigurează în sine), atunci când luptă cu puterile răului, când cucereşte „cetatea” sau fiinţa sa (Ierihonul) ajunsă sub stăpânirea răului. Dacă „cetatea” lui rămâne robită răului, atunci şi mărirea, înţelepciunea şi puterea ei sunt folosite rău şi ajung strâmbate şi micşorate.
224
mâniei dumnezeieşti, nu au căzut numai asupra celui osândit pentru acestea, ci asupra întregii adunări. Căci, nemaifiind părtaş la ajutorul de Sus, vechiul Israel cel atât de greu de biruit a devenit slab şi fără putere.
PALADIE: Dar cum şi de unde putem afla că e adevărat cuvântul pe care l-ai spus despre aceasta?
CHIRIL: Din cele scrise în continuare. Căci după cele săvârşite atât de strălucit şi de viguros de întregul Israel împotriva Ierihonului, a trimis Iosua bărbaţi de la Ierihon la Ai, zicând: „«Suindu-vă, iscodiţi cetatea Ai». Şi s-au suit bărbaţii şi au iscodit cetatea Ai. Şi s-au întors la Iosua şi au zis către el: «Să nu se suie tot -poporul, ci să se suie ca la două sau trei mii de bărbaţi şi să împresoare cetatea. Să nu duci acolo tot poporul, că sunt puţini». Şi s-au suit ca la trei mii de bărbaţi, şi au fugit de la faţa bărbaţilor din Ai. Şi au omorât bărbaţii din Ai ca vreo treizeci şi şase de bărbaţi şi i-au gonit pe ei de la poartă şi i-au alungat de pe povârniş. Şi s-a înfricoşat inima poporului şi s-a făcut ca apa”(Ios. 7, 2-5).
Cei ce cuceriseră cetăţi, înspăimântaseră ţări şi biruiseră fără osteneală cele mai crude popoare i-au găsit pe cei din Ai nebiruiţi şi abia au scăpat fugind nu fără pierderi, ei, care la început nici n-au voit să se înarmeze toată mulţimea celor buni de luptă, declarând pe faţă că cetatea va fi uşor de biruit de către puţini. „Să nu meargă, ziceau, tot poporul, ci ca la două sau trei mii de bărbaţi”. Întristându-se Iosua foarte, din pricina loviturii neaşteptate şi a nenorocirii venite contrar nădejdii, şi-a rupt haina şi a căzut înaintea Domnului. Şi, întrebând mirat ce este lucrul acesta, a zis Dumnezeu către el: „«Scoală-te, pentru ce ai căzut aşa pe faţa ta? A păcătuit poporul şi a călcat legământul Meu, pe care l-am făcut cu ei şi au furat din lucrurile
225
date spre nimicire, au minţit şi le-au pus printre lucrurile lor. De aceea, nu vor putea sta fiii lui Israel în faţa duşmanilor lor. Vor întoarce grumazul înaintea duşmanilor lor, căci s-au găsit sub blestem (anatemă)161. Nu voi mai fi cu voi, de nu veţi ridica blestemul dintre voi»”(Ios. 7, 10-12). Şi, dat fiind pe faţă Acan, l-a întrebat Iosua, zicând: „«Dă slavă azi Domnului Dumnezeului lui Israel şi fă mărturisire înaintea Lui şi arată-mi ce ai făcut. Să nu ascunzi de mine!» Şi a răspuns Acan şi a zis: «Cu adevărat, am păcătuit înaintea Domnului Dumnezeului lui Israel, iată ce am făcut. Am văzut printre prăzi o haină frumoasă, împestriţată, şi două sute de sicli de argint şi o limbă de aur de cincizeci de sicli şi le-am luat. Şi, iată, sunt ascunse în pământ, în cortul meu, şi argintul e ascuns sub ele»” (Ios. 7,19-21).
înţelegi că şi cel ce a furat spune că a văzut în pradă un lucru subţire şi pestriţ, două sute de sicli şi o limbă de aur de cincizeci de sicli şi că s-a gândit la ele, adică a venit la poftirea neîngăduită a lor? Unii socotesc că lucrul subţire este o haină ostăşească, o hlamidă ţesută şi pestriţă. Haina ostăşească e simbolul tiraniei, fiindcă neamului ostăşesc îi stă în fire să stăpânească cu plăcere; argintul e chipul (tipul) strălucirii lumeşti, şi limba, al înţelepciunii dulce grăitoare elineşti, căci, cu adevărat, limba şi învăţătura înţelepţilor elini pare de aur şi e preţuită mult.
161„S-au făcut anatema”, pentru că au luat din „anatema”, sau din ceea ce era închinat lui Dumnezeu. Sensul bun al „anatemei” se întoarce într-un sens rău. Atunci când sunt închinate lui Dumnezeu, lucrurile sunt folosite bine. Atunci când omul nu le mai foloseşte spre slava lui Dumnezeu, sunt folosite rău, şi astfel omul cade de la înălţimea cuvenită lui şi se abat peste el cele mai triste urmări: e biruit de forţele răului, atrage asupra sa duşmănia tuturor, se predă (se face anatema) Satanei.
226
Şi, descoperindu-se păcatul, Iosua a supus pe Acan pedepsei, ca pe unul ce nu a făcut rău numai sieşi, ci, prin pofta sa neînfrânată, a întins pieirea asupra întregii adunări. Şi poate aceasta este ceea ce ni s-a spus nouă atât de bine şi de înţelept prin glasul lui Pavel: „Scoateţi pe cel rău dintre voi. Căci puţin aluat dospeşte toată frământătura162″ (2 Cor. 5, 6).
Aşadar, ţi s-a arătat limpede, întâi prin Avram, că sfinţilor le rămân neprimejdioase măririle puterii şi de aici urmează că ei pot birui uşor pe duşmani atunci când nu caută să îmbrăţişeze nimic din cele ale lumii; apoi, prin Acan, că lucrurile se întorc împotriva celui ce se abate de la calea cea dreaptă şi se apleacă spre cele din lume.
PALADIE: Aşa este, tâlcuirea e clară.
CHIRIL: Că sfinţii trebuie să se arate în toate privinţele într-un singur fel şi nu cu cugetări de două feluri, opuse, se vede clar din porunca limpede a Legii: „Nu vor fi haine bărbăteşti pe femeie, nici bărbatul nu se va îmbrăca cu haine femeieşti, pentru că urâciune este Domnului tot cel ce face aceasta” (Deut. 22, 5). Căci sunt urâciune mare şi arătare neplăcută înaintea lui Dumnezeu atât a face pe viteazul în faptele de moliciune femeiască (fiindcă aceasta înseamnă a îmbrăca pe femeie în hainele bărbatului), cât şi a boli de
162Cine se foloseşte rău de darurile puse de Dumnezeu în fire aduce rele asupra întregii obşti, atât prin pilda pe care o dă, cât şi pentru că faptele lui rele se îndreaptă spre cei din jur şi trezesc reacţia lor, întinzând în felul acesta răul asupra tuturor. Nici faptele bune, nici cele rele nu-l lasă pe om în izolare. Prin faptele rele vrea să slujească în mod egoist numai intereselor sale, dar porţile sale închise sunt porţi întunecate, din care iradiază întunericul. Cei răi, deşi par închişi în egoismul lor, sunt focare de întuneric şi pilde de egoism duşmănos, căci egoismul nu se poate satisface fără exploatarea altora, fără voinţa de a se ridica asupra altora.
227
moliciune în faptele bărbaţilor (fiindcă aceasta este asemenea cu îmbrăcarea bărbatului în haină femeiască).
PALADIE: Ce înseamnă ceea ce spui?
CHIRIL: Oare făţărnicia nu e un lucru viclean şi netrebnic înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor?
PALADIE: Da, e adevărat.
CHIRIL: Dacă cineva, fiind iubitor de plăceri şi neînfrânat, e dat pe faţă chiar de faptele lui că e astfel, dar îşi dă aparenţa bunei-cuviinţe, l-ai lăuda pe unul ca acesta, Paladie?
PALADIE: Nicidecum.
CHIRIL: Deci nu vei socoti că cel cu adevărat împodobit şi cu bun chip trebuie să fie statornic în una şi aceeaşi cugetare şi să nu se arate altfel decât este?
PALADIE: Ba da.
CHIRIL: Aşadar, prin femeia îmbrăcată în hainele bărbatului se arată cugetarea uşor de încovoiat şi moale a celor care afişează o bărbăţie aparentă, iar prin bărbatul îmbrăcat în haină femeiască se vădeşte cel viguros, dar care caută moliciunea. Căci în amândouă cazurile există răutate şi păcatele de felul acesta sunt o ocară adusă virtuţii.
PALADIE: Precum se vede, moliciunea e un lucru primejdios şi păgubitor163.
163 Persoana omenească ajunsă la virtute este bărbată, fie că e bărbat, fie că e femeie. Această persoană s-a ridicat peste slăbiciunile patimilor şi în ea domneşte spiritul său liber. În acest sens, Sfântul Pavel spune că în Hristos nu mai e nici bărbat, nici femeie, şi cere tuturor adresaţilor lui, fie bărbaţi, fie femei, să ajungă la „starea bărbatului desăvârşit”. La starea aceasta au ajuns cei tari, cei nesupuşi valurilor vicleşugurilor răutăţii (cf. Efes. 4,14). O femeie care nu cedează ispitelor spre o viaţă uşuratică este o femeie tare cu duhul, iar un bărbat stăpânit de toate slăbiciunile este ca o femeie, slab cu duhul.
228
CHIRIL: Nu încape nicio îndoială, căci e o patimă lepădată şi urâtă de Dumnezeu. De aceea, ceLstăpânit de astfel de păcate e scos din listele sfinte164. Deci, socotesc că cel cu adevărat viguros şi viteaz nu trebuie să-şi lase mintea încovoiată de negrijă, ci s-o păstreze mai presus de orice frică şi oboseală şi statornică în chip neprihănit în credinţa în Dumnezeu, spunând: „Toate le pot în Hristos, Cel ce mă întăreşte”(Filip. 4,13), şi să o ferească de cugetele pământeşti ca de un lucru care ne poate pierde şi ne poate arăta netrebnici în faţa lui Dumnezeu.
De aceea s-a scris iarăşi în A doua lege (Deuteronomul): „Când vei ieşi la război asupra vrăjmaşilor tăi şi vei vedea cai şi călăreţi şi popor mai mult decât tine, să nu te temi de ei, căci cu tine este Domnul Dumnezeul tău, Cel ce te-a ridicat din pământul Egiptului. Şi când te vei apropia de război, să vină preotul şi să vorbească poporului şi să-i spună: «Ascultă, Israele, voi porniţi astăzi la război asupra vrăjmaşilor voştri; să nu slăbească inima voastră, să nu vă temeţi, să nu vă încovoiaţi, nici să nu vă abateţi de la faţa lor. Că Domnul Dumnezeul vostru, Care merge înaintea voastră, va abate împreună cu voi pe vrăjmaşi, ca să vă izbăvească». Şi vor grăi şi cărturarii către popor, zicând: «Tot omul care a zidit casă nouă şi nu a început să o locuiască să plece şi să se întoarcă la casa lui, ca să nu moară în război şi alt om să înceapă a locui în ea. Şi tot omul care a sădit vie şi nu s-a veselit din ea să plece şi să se întoarcă la via sa, ca să nu moară în război şi alt om să se veselească din ea. Şi tot omul care s-a logodit cu femeie şi nu a luat-o să plece şi să se întoarcă la femeia lui, ca să nu moară în război şi alt om să o
164 De aceea, femeile nu sunt înscrise în conscripţiile din Numerii.
229
ia». Şi cărturarii să mai grăiască poporului şi să zică: «Cel care se teme şi e slab la inimă să plece şi să se întoarcă la casa lui, ca să nu facă inima fratelui său fricoasă, cum este a sa» (20,1-8).
PALADIE: Spun şi eu că trebuie să sporim în virtuţi şi să urmăm cu bărbăţie orice lucru bun, bizuindu-ne cu curaj pe ajutorul lui Dumnezeu. Dar nu pot înţelege cum şi în ce fel sunt unii respinşi de la război ca neapţi.
CHIRIL: Oare nu ştii că cel care nu socoteşte viaţa în această lume ca o trecere nu e preţuit la Dumnezeu, fiindcă nu voieşte să rabde ostenelile pentru credinţa faţă de El? Acest lucru ne este zugrăvit foarte bine şi limpede în vieţile sfinţilor, ca într-o icoană şi ca în chipuri (tipuri). Astfel, dumnezeiescul Avraam vieţuia în corturi ca un trecător şi se muta din loc în loc. Şi întreg Israelul se muta adeseori în pustie şi locuia în corturi şi cu aceasta se lăuda mult. Dar şi prorocul David se lăuda mult cu aceasta, zicând către Dumnezeu: „Iartă-mi mie, că sunt străin pe pământ, ca şi toţi părinţii mei” (Ps. 38, 17). Şi dorea foarte spre lăcaşurile de Sus, zicând: „Cât de iubite sunt lăcaşurile Tale, Doamne al puterilor! Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Tale” (Ps. 83,1). Deci aceştia se gândesc la cele de Sus şi însetează după lăcaşurile din ceruri, pe care şi Mântuitorul însuşi le făgăduieşte celor ce-L iubesc, zicând: „Merg şi vă voi găti vouă loc şi iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca unde sunt Eu şi voi să fiţi cu Mine”(Ioan 14, 2-3).
Cel ce şi-a zidit casă şi e ocupat cu muncile legate de ea e tipul celui ce nu suportă să socotească viaţa de acum ca trecătoare şi cel ce şi-a sădit vie e tipul iubitorului de avuţie şi de câştig. În sfârşit, cel ce s-a logodit cu femeie închipuie mintea stăpânită de gândul la femeie, moleşită şi predată poftelor trupului. De aceea, la glasul crainicului
230
de război, ea se desparte de mulţimea în stare de luptă şi sfântă. Căci cele ce se cuveneau să fie cugetate şi spuse de cei stăpâniţi de astfel de patimi, pe acelea le-a strigat crainicul. Sau nu e oare adevărat că celor obişnuiţi să bolească de acestea nu le plac chinurile prigonirilor şi să stăruie în ostenelile pentru iubirea de Dumnezeu, gândindu-se că dacă, luptând, li s-ar întâmpla să pătimească ceva, s-ar lipsi de case, de avuţii şi de poftele preţuite de ei? De aceea li se întâmplă că apar lipsiţi de curaj şi stăpâniţi de frică.
Deci cele ce se cuveneau să le cugete şi să le spună aceia, pe acelea le-a strigat cărturarul, lovind cu mustrări piezişe şi cu ocări subtile pe cel fricos, care caută scuze mincinoase pentru neputinţe şi umblă în plăcerile lumeşti, care sunt ca o hrană pentru laşitate. De aceea, Dumnezeu porunceşte cărturarului să spună ultimul cuvânt pe faţă şi dezvăluit: „Şi cărturarii să mai grăiască poporului şi să zică: «Cel care se teme şi e slab la inimă să plece şi să se întoarcă la casa lui, ca să nu facă inima fratelui său fricoasă, cum este a sa»”. Numai că nu spune: Cel care e scufundat în cele pământeşti, adică îşi zideşte case, îşi sădeşte vie şi e copleşit de plăcerile trupeşti, va fi, fără îndoială, fricos şi moale. Iar unul ca acesta va fi nefolositor şi spre pagubă şi celorlalţi, fiindcă „tovărăşiile rele strică moravurile bune”(1 Cor. 15, 35). Şi cel uşor biruit de frică îl atrage adeseori la laşitate şi pe cel tare şi curajos. De aceea, dumnezeiescul Pavel ceartă pe unii care voiau să-l împiedice să se suie la Ierusalim, căci zice: „Ce faceţi, de plângeţi şi-mi sfâşiaţi inima? Eu sunt gata nu numai să fiu legat, ci să şi mor pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos”(Fapte 21, 13). E de notat că şi scuzele celor chemaţi la nuntă erau acestea: „Pământ mi-am cumpărat
231
[…], femeie mi-am luat, şi de aceea nu pot să vin” (Luca 14, 18, 20) şi acestea s-au scris în parabolele din Evanghelie. Nu e însă greu să dobândim crezare în acest lucru şi din pilde mai vechi.
PALADIE: Spune, deci, fără zăbavă, căci vei face un lucru tare de folos.
CHIRIL: Deci s-a scris în Numerii: „Şi după acestea a plecat poporul de la Haşerot şi a tăbărât în pustia Paran. Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Trimite bărbaţi care să iscodească pământul Canaanului, pe care Eu îl voi da fiilor lui Israel spre moştenire; câte un bărbat să trimită fiecare seminţie, după popoarele familiilor lor, căpetenie a lor să fie». Şi i-a trimis Moise din pustia Paranului, la porunca Domnului, şi toţi erau bărbaţi conducători ai fiilor lui Israel” (13,1-3). Şi după ce a numărat după seminţii şi neamuri pe cei trimişi, adaugă iarăşi: „Şi, suindu-se, au cercetat ţara de la pustiul Ţin până la Rehob, care este lângă Hamat” (Num. 13, 22). Şi, după altele, adaugă: „Şi au venit până la valea Eşcol şi au cercetat-o, şi au tăiat de acolo o mlădiţă cu un ciorchine pe ea şi au ridicat-o pe drugi; la fel au luat fructe din rodii şi din smochini. Şi locul acela l-au numit valea Eşcol, adică «valea strugurelui», pentru ciorchinele pe care l-au tăiat fiii lui Israel. Şi, după ce au iscodit ţara aceea, s-au întors de acolo după patruzeci de zile. Şi, mergând, au venit la Moise şi Aaron şi la toată adunarea fiilor lui Israel, la Cadeş, în pustiul Paran. Şi, povestind lor şi la toată adunarea, le-au arătat rodul ţării, şi le-au zis: «Am fost în ţara în care ne-aţi trimis, ţară în care curge lapte şi miere, şi acesta e rodul ei. Numai că neamul care locuieşte în ea este îndrăzneţ şi sunt cetăţi întărite cu ziduri şi foarte mari, ba şi neamul lui Enac l-am văzut acolo»” (Num. 13, 24-29).
232
înţelegi că cei mai fricoşi, mai fără curaj dintre cei care au iscodit pământul făgăduinţei au mărturisit deschis că pământul e bogat în vii şi gras, şi îmbelşugat în roade frumoase, dar au împletit în acestea frica lor, numind îndrăzneţ neamul care locuieşte acolo şi spunând că sunt pretutindeni cetăţi întărite şi înconjurate cu ziduri, prin aceasta abătând pe Israel de la nădejdea că va birui şi împingându-l spre frică?
PALADIE: aşa este.
CHIRIL: însă înţelepţii şi curajoşii Caleb şi Iosua s-au ridicat împotriva flecărelii acelora, spunând către popor şi către sfântul Moise: „Nu, ci, suindu-ne, vom merge şi-l vom cuprinde, căci vom birui pe aceia” (Num. 13, 31). Dar cei trimişi împreună (să iscodească) n-au încetat câtuşi de puţin să susţină că le va fi cu neputinţă israeliţilor să cucerească pământul făgăduinţei. Apoi se spune: „Şi, ridicându-se toată adunarea, a dat glas şi a plâns poporul toată noaptea aceea şi au cârtit asupra lui Moise şi Aaron toţi fiii lui Israel. Şi a zis către ei toată adunarea: «Mai bine am fi murit în pământul Egiptului, sau am muri în pustiul acesta. Pentru ce ne duce Domnul în ţara aceasta, ca să cădem în război? Femeile noastre şi copiii vor fi spre pradă. Acum mai bine ar fi să ne întoarcem în Egipt». Şi au zis unul către altul: «Să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt»” (Num. 14, 1-4). Din pricina acestei ticăloşii şi laşităţi s-a învălmăşit toată adunarea. Iosua, încercând să-i întoarcă la curaj, şi-a rupt haina şi a revărsat nenumărate laude despre ţară. Dar n-au voit să-şi recapete curajul, ci prin laşitatea lor nebunească au supărat pe Dumnezeu, sprijinitorul lor, socotind că atârnă de puterile lor înfăptuirea nădejdii. De aceea, Dumnezeu s-a supărat şi a zis: „Nu
233
va vedea vreunul din bărbaţii aceştia pământul pe care l-am făgăduit părinţilor lor, afară de Calebfiul lui Iefone, şi Iosua, fiul lui Navi” (Num. 14, 30). Deci nu se mai poate pune la îndoială că cel fricos, neiubitor de osteneală şi puţin la credinţă pierde împreună cu el şi pe alţii, stricândui prin vorbe rele165. Nu e clar când va cădea din partea sortită lui şi din nădejdea în Dumnezeu, dar cel tare şi atotviguros va sta înlăuntrul nădejdii şi va fi cunoscut lui Dumnezeu.
PALADIE: E neîndoielnic, s-a dovedit îndeajuns.
CHIRIL: Aşadar, precum am spus la început, cel stăpânit de plăceri lumeşti e inapt pentru bătălia cea duhovnicească.
PALADIE: Foarte adevărat.
CHIRIL: Dar aş adăuga (căci socotesc că trebuie să descoperim tot folosul) că şi cel care a început de curând să se deprindă în vreo virtute nu e încă în stare de luptă, fiind uşor de dus spre păcat.
PALADIE: Cum aşa?
CHIRIL: în A doua lege s-a scris: „De va fi luat cineva de curând femeie, nu va ieşi la război şi nu se va pune asupra lui nicio datorie. Scutit să fie în casa lui un an, să veselească pe femeia lui, pe care a luat-o” (24, 5). Dar, oare, trebuie să dăm atenţie numai literei? Oare iubitorul de virtute Legiuitor îl leagă de casă pe războinic şi nu-l lasă să-şi câştige renume, ci îl obligă să rămână biruit de legăturile cu femeia şi să socotească mai de folos iubirea faţă de trup, decât lucrurile
165 Fricosul răspândeşte frica, deci aduce şi asupra altora nenorocirile. Şi cel curajos răspândeşte curajul, deci aduce şi asupra altora binefacerile. Mare lucru este ca un popor să aibă conducători puternici şi înţelepţi!
234
cele mai de trebuinţă?
PALADIE: N-aş crede că aceasta este voinţa Legiuitorului, ci în aceasta trebuie să se ascundă vreun înţeles mai convingător.
CHIRIL: Aşadar, voi repeta ceea ce am spus: bărbatul care s-a atins de virtute, dar încă nu şi-a însuşit-o bine, este uşor de dus spre cele contrare.
PALADIE: Spune cum, fiindcă încă nu pot urmări bine gândul.
CHIRIL: Solomon zice: „Spune înţelepciunii să fie sora ta, şi fă-ţi prietenă chibzuiala”(Pilde 7, 4). Deci să ne facem familiare virtuţile, silindu-ne să rodim cât mai mult în ele. Unul, de pildă, rodeşte înţelepciunea întru cunoştinţă, altul câştigă blândeţea şi nemânierea, sau vreun alt lucru din acestea, pe care îşi propune să-l dobândească. Dar, oare, va fi mintea în stare să suporte probe şi ispite, îndată ce a început să se deprindă în buna-cuviinţă a acestora? Şi cel ce s-a căsătorit cu înţelepciunea de curând, ajungând între cei ce corup cele drepte, nu se va corupe mai degrabă, în loc să biruiască şi să respingă vătămările acelora, dat fiind că încă nu e destul de fixat, de statornicit în înţelepciune?
PALADIE: Aşa se pare.
CHIRIL: Şi dacă cel ce se sârguieşte spre plinătate, dar încă nu e deprins în ea, va fi aţâţat de cineva, nu va fi dus uşor la mânie?
PALADIE: Aşa socotesc.
CHIRIL: Dar cel deprins în înţelepciune se va lupta cu „înţelepţii” şi vicleniilor acelora va opune, cu forţă, gândurile cele drepte.
PALADIE: Recunosc.
CHIRIL: Deci are dreptate Legea când, zugrăvind cu
235
fineţe prin chipul femeii virtutea ca soţie a sfinţilor, zice: „De va fi luat cineva de curând femeie, nu va ieşi la război şi nu se va pune asupra lui nicio datorie. Scutit să fie în casa lui un an, să veselească pe femeia lui, pe care a luat-o” (Deut. 24, 5). Deci nu îngăduie să fie împovărat cu osteneli şi cu prigoniri cel care e proaspăt sădit şi se află de curând în sârguinţa spre bine, ci-l lasă să petreacă fără griji întru ale sale, ca, încălzit de dezmierdările virtuţii, să se lege bine de ea. Aceasta vom afla făcând pe Sfinţii Apostoli, care poruncesc limpede celor proaspăt întorşi dintre neamuri şi de curând chemaţi la cunoştinţa lui Dumnezeu: „Părutu-s-a Sfântului Duh şi nouă, ca nicio altă povară să nu se mai pună asupra voastră, fără numai să vă feriţi de desfrânare, de cele jertfite idolilor şi de cele sugrumate şi de sânge”(Fapte 15, 28-29). Căci, lăsând deoparte cu înţelepciune cele mai grele dintre porunci, le-a poruncit să le păzească pe cele de trebuinţă, cunoscând neputinţa de a răbda a celor de curând aduşi la dreapta credinţă. De aceea, Dumnezeul tuturor îşi potoleşte mânia şi iartă vinile unora ca aceştia, chiar de vor cădea în slăbiciuni străbătând calea neobişnuită a ostenelilor. Dar, după aceea, cere împlinirea pedepselor şi supune mişcărilor mâniei Sale pe cei ce nu mai pot aduce lipsa de obişnuinţă ca scuză pentru neputinţa în osteneli, căci ei se rostogolesc mai degrabă în plăcere şi în moliciune şi alunecă bucuroşi în ispitele ce-i prăvălesc. Oare, virtutea nu e urcuş pe o culme râpoasă şi calea ei nu e aspră, încât cel ce vrea să ajungă sus trebuie să asude?
PALADIE: Recunosc.
CHIRIL: Dar atunci nu e un lucru greşit, ci mai degrabă un lucru cinstit şi cuvenit ca cei care au fost aduşi
236
de curând pe calea aceasta să fie călăuziţi cu îngăduinţă ca unii ce nu sunt încă întăriţi în râvnă, fi păşesc cu picioare plăpânde şi bolesc încă de slăbiciune şi, dimpotrivă, ca cel exercitat să fie călăuzit prin osteneli aspre şi prin înfricoşări, spre a fi adus, ca printr-o constrângere, spre răbdare şi ascultare166.
PALADIE: Foarte bine judeci.
CHIRIL: Şi lucrul mi se pare clar, dacă vrem să cercetăm cele întâmplate ca prin chip celor vechi, căci s-a spus: „Şi a ridicat Moise pe fiii lui Israel de la Marea Roşie şi i-a adus în pustia Sur. Şi au mers trei zile în pustie şi n-au aflat apă să bea. Şi au venit la Mara, dar nu au putut să bea apă din Mara, că era amară. Pentru aceea au chemat numele locului acela: «Amărăciune». Şi cârtea poporul către Moise, zicând: «Ce vom bea?» Şi a strigat Moise către Domnul, şi i-a arătat un lemn; şi l-a aruncat în apă şi s-a îndulcit apa” (Ieş. 15, 22-25). Israeliţii plecaţi de curând din Egipt, după ce au aruncat jugul greu şi nesuferit al slujirii sub apăsarea aceluia, la chemarea lui Dumnezeu se grăbeau să ajungă în ţara făgăduită odinioară părinţilor lor. Şi prima greutate care i-a întâmpinat a fost lipsa apei, pe care de-abia au găsit-o după îndelungi osteneli. Dar gustarea ei nu era lipsită de neplăcere, căci era amară, precum s-a scris. Însă, prin scufundarea în apă a unui lemn, s-a prefăcut în dulce şi plăcută, iar această metodă i-a fost arătată lui Moise de Dumnezeu.
Deci, călăuziţi de legea dumnezeiască spre trebuinţa de a ne hotărî să urmăm lui Dumnezeu care ne-a scos
166 Cei ce au pornit de curând pe calea virtuţii trebuie călăuziţi cu blândeţe, necerându-li-se osteneli prea mari, iar cei înaintaţi în ea trebuie ajutaţi, prin încercări mai aspre, să înainteze şi mai mult.
237
din robia patimilor şi să ne izbăvim de tirania dracilor, e de trebuinţă să asudăm în încercări şi să câştigăm cununa de laudă, topind cele ale trupului prin ostenelile nevoinţei şi domesticind ca pe o fiară cumplită, prin sete şi foame, mişcarea neîmblânzită care caută pururea spre plăcere. Cea dintâi luptă pe care trebuie să o dăm e înfrânarea trupului şi a celor ale lui, fiindcă nu cred că cineva ar putea deprinde virtutea altfel. Aşadar, setea suportată de cei vechi în pustie e chipul (tipul) ostenelilor nevoinţei şi începutul exerciţiilor trupeşti. Observă că ei nu merg îndată la război, fiindcă celor ce au început de curând să se opună bărbăteşte patimilor şi să dobândească virtutea, din pricina lipsei de vitejie şi din cauza nesiguranţei, nu le este încredinţată lupta cu începătoriile şi stăpâniile ca celor cercaţi, ci sunt încercaţi prin ostenelile trupeşti, Dumnezeu adaptând greutatea ostenelilor la puterile celor ispitiţi. Aceasta socotesc că se spune şi prin cuvântul: „Nu altă ispită v-a apucat, decât cea omenească. Credincios este Dumnezeu, Care nu vă va lăsa să fiţi ispitiţi peste ceea ce puteţi, ci va aduce împreună cu ispita şi sfârşitul ei, ca să puteţi răbda” (1 Cor. 10,13).
Iar ostenelile pentru virtute fiind foarte amare, le preface în dulci şi plăcute Hristos, Care S-a numit şi este Pomul vieţii, căci a spus El însuşi în Evanghelii: „Dacă au făcut acestea cu lemnul verde, ce vor face cu cel uscat?”(Luca 23, 31), numindu-Se pe Sine lemn verde şi înfloritor167.
167 Hristos este pomul pururea verde, căci e Pomul vieţii nepieritoare. Dacă El ca om S-a supus morţii, cum nu vor fi supuse morţii toate cele trecătoare ale lumii? Dar, aşa cum El a trecut prin moarte spre înviere, aşa vor trece şi ele, prin puterea lui Dumnezeu. Poate că pe acest cuvânt al Mântuitorului se bazează obiceiul la români ca, la înmormântarea cuiva, să se împodobească un pom cu mere şi cu turte dulci şi să fie dat finului celui adormit, care, ca naş, l-a îndrumat pe acela în credinţa în Hristos, ca o încredinţare că cel adormit nu a murit de tot.
238
Iar lemnul i-a fost arătat dumnezeiescului Moise de Dumnezeu, fiindcă singur Tatăl descoperă pe Fiul, de vreme ce El singur îl ştie: „Căci nimeni nu ştie cine este Fiul, fără numai Tatăl”(Matei 11, 27). Aşadar, în Hristos, Pomul vieţii, cele amare se fac dulci, iar cele greu de purtat şi care obişnuiesc prin firea lor să macine viaţa se fac folositoare vieţii.
PALADIE: în ce chip?
CHIRIL: întrucât e adevărat că ostenelile, fiind tare amare, macină trupul, dar fac sufletul părtaş de viaţa veşnică, fiindcă şi Pavel a spus: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Cor. 12,10), şi iarăşi: „Chiar dacă omul nostru cel din afară se strică, cel dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi”168 (2 Cor. 4, 16). Dar cine ar voi vreodată să suporte ostenelile cele atât de aspre, dacă nu ar avea dulcea nădejde ancorată în Hristos?
PALADIE: Socotesc că nimeni!
CHIRIL: Deci, observă (căci trebuie să ne aducem aminte, Paladie, cele de la început) că Israel, însetând în pustie şi cârtind împotriva preaînţeleptului Moise, cade în laşitate, dar nu e pedepsit. Nu a suferit pedepse, nici n-a suportat cele ale mâniei dumnezeieşti, cu toate că Dumnezeu obişnuieşte să pedepsească pe cei vinovaţi. Fiindcă cel ce se află încă la începutul nevoinţelor pentru virtute se bucură de milă, chiar dacă păcătuieşte uneori, dar pe urmă nu-i mai este iertată slăbiciunea şi
168 Omul dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi, dacă are în sine pe Hristos, Pomul vieţii, dacă se hrăneşte din Hristos.
239
abaterea neînfrânată spre poftele nebuneşti. De aceea, spune iarăşi Sfânta Scriptură, în Numerii, despre fiii lui Israel: „Şi plecând ei de la muntele Domnului, au mers trei zile, iar chivotul legământului a mers înaintea lor cale de trei zile, ca să le caute loc de odihnă. Şi când se ridica chivotul, zicea Moise: «Scoală-Te, Doamne, şi să se risipească vrăjmaşii Tăi şi să fugă toţi cei ce Te urăsc pe Tine». Iar când se aşeza, zicea: «Întoarce-Te, Doamne, la miile şi zecile de mii ale lui Israel». Şi norul îi umbrea ziua, când se ridicau ei în tabără. Şi poporul începuse să cârtească rele împotriva Domnului. şi a auzit Domnul şi S-a mâniat cu iuţime. Şis-a aprins între ei foc de la Domnul şi a mistuit o parte a taberei. Şi a strigat poporul către Moise şi s-a rugat Moise către Domnul şi a încetat focul. Şi s-a chemat numele locului acela Pârjol, că s-a aprins între ei foc de la Domnul” (10, 33-36; 11,1-3). Şi după acestea, zice iarăşi: „Şi plecând de la muntele Or, pe calea spre Marea Roşie, au ocolit pământul lui Edom, dar pe cale s-a împuţinat poporul cu sufletul. Şi cârtea poporul asupra lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise, zicând: «Pentru ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustie? Căci aici nu este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană deşartă». Şi a trimis Domnul în popor şerpi ucigători şi au muşcat poporul şi a murit popor mult din fiii lui Israel” (Num. 21, 4-6).
Precum vezi, poporul care şopteşte şi cârteşte este pedepsit cu foc şi cu şerpi. Aceia pleacă de la muntele Domnului, chivotul mergând înaintea lor şi căutându-le de mai înainte odihnă, în vreme ce Moise se roagă şi norul îi umbreşte. Iar aceştia, numind pâinea din cer deşartă (sărăcăcioasă), strigau mult împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise. De aceea s-au făcut în mod necesar hrană focului
240
şi au pierit îndată de muşcăturile şerpilor otrăvitori.
PALADIE: Dar ce e de observat în amândouă locurile? şi care e muntele Domnului?
CHIRIL: Muntele Domnului socotesc că este Sinaiul, pe care S-a coborât în chip de foc Făcătorul tuturor şi S-a arătat întregului popor, după cum s-a scris, şi a descoperit legile privind cele ce trebuie făcute, căci „acolo i-a pus îndreptări şi judecăţi (Ieş. 15, 25). Dar şi acolo Hristos era Cel ce dădea Legea. De aceea numeşte legile date prin Moise cuvinte ale Sale, fiindcă a zis: „Amin, zic vouă, până ce va trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă nu va trece din Lege, până ce nu vor fi toate. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 5,18).
Aşadar, lăsând grosimea istorisirii, să privim subţirimea înţelesurilor duhovniceşti. Cei ce s-au învrednicit de vederea şi de cunoaşterea lui Dumnezeu au privit cu ochii minţii strălucirea firii dumnezeieşti ca într-un munte, adică înălţimea cea mai ridicată şi mai presus de toate (căci slava şi firea lui Dumnezeu sunt mai presus de toate). Cei ce s-au înfăţişat pe ei înşişi prin credinţa în Hristos şi s-au făcut auzitori ai cuvintelor Lui, făgăduindu-I ascultare căci aceasta a făcut şi Israel atunci, zicând: „Toate cuvintele, pe care le-a grăit Domnul, le vom face şi le vom asculta” (Ieş.24, 3) -, se vor bucura de ocrotirea cuvenită celor deveniţi familiari şi se vor împărtăşi de grija Lui, care le e îndestulătoare spre mântuire, fiindcă El le va fi conducător, înainteluptător şi înainte-mergător spre a le căuta odihnă. Căci Hristos a fost cel dintâi Care s-a bătut cu Satana, vechiul biruitor, postind şi pătimind ispitire în pustie, ca noi să avem odihnă văzându-l pe acela biruit, doborât şi aşternut sub picioarele Lui. De aceea a zis: „în lume necazuri veţi avea,
241
dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”(Ioan 16, 33), şi, iarăşi: „Iată, v-am dat vouă putere să călcaţi peste şerpi şi scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului”(Luca 10,19). El e Cel dintâi Care a înfruntat, din pricina noastră şi în favoarea noastră, moartea şi a surpat stăpânirea ei, şi ne-a aflat odihna, înnoindu-ne spre nestricăciune, Cel dintâi Care a intrat în rai, îmblânzind pe de o parte sabia învârtitoare şi, pe de alta, îndepărtând de la noi păcatul care ne oprea intrarea169. Căci El a plătit pentru noi datoriile şi cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat170, precum este scris (cf. Is. 53, 5).
169Israel cel istoric şi apoi Israel cel duhovnicesc (orice creştin) pleacă spre înălţimea cunoaşterii lui Dumnezeu cel în Treime, având drept călăuzitor chivotul sau pe Hristos, Care merge înaintea lor spre a le pregăti loc de odihnă veşnică în Rai. Dar pe acest drum în care se cer şi eforturi omeneşti, cei ce cârtesc împotriva ostenelilor care li se solicită sunt arşi de focul mâniei dumnezeieşti. Cei ce dispreţuiau pâinea cerească a Cuvântului dumnezeiesc, socotind-o nu mană cerească, ci pâine deşartă, cad pradă şerpilor veninoşi sau demonilor, devenind ei înşişi şerpi veninoşi în relaţie cu oamenii, sau uscaţi (lipsiţi) de toată mila şi bunătatea. Ei nu numai că devin uscaţi de orice pornire spre bine, ci devin şi izvoare ale duşmăniei veninoase care înseamnă moarte, ei înşişi răspândind moartea.
170 Ideea de mântuire a noastră se uneşte iarăşi, prin plata achitată de Hristos pentru noi, cu ideea de vindecare a noastră prin rana Lui. Hristos a plătit pentru noi, în sensul că a plătit scăparea noastră cu suferinţa Lui sau cu pătimirea de El a morţii. Dar aceasta nu e o plată juridică, ci un mijloc prin care, biruind în umanitatea Sa moartea, ne transmite şi nouă tăria biruitoare de moarte a umanităţii Sale. În sensul acesta se înţelege că merge mai înainte de noi în cer, ca să ne gătească şi nouă loc. Dacă umanitatea Sa a urcat la înălţimea stării mai presus de moarte, această umanitate fiind a noastră, ne atrage şi pe noi la această înălţime, după ce facem şi noi drumul unor osteneli întăritoare, inclusiv suportarea morţii cu răbdare şi cu credinţa în înviere.
Sunt trei componente în mântuirea noastră: a) biruirea morţii în umanitatea lui Hristos prin suportarea ei (transformată în Apus în teoria juridică), b) unirea noastră, prin Hristos cel jertfit şi înviat, cu Tatăl (componenta mistic-ontologică), şi c) contribuţia noastră, ajutaţi de Hristos cel din noi, la biruirea păcatului şi la întărirea spiritului nostru în vederea învierii (componenta ontologic-ascetică). Occidentul le-a pierdut pe cele două din urmă.
242
El este Cel dintâi care S-a suit la Tatăl şi Dumnezeu, inaugurând de sus călătoria noastră spre lăcaşurile de Sus şi pregătindu-ni-le, căci a zis: „Voi merge şi vă voi găti loc” (Ioan 14, 2).
Prin chivot era închipuit Hristos, pentru că acela era pregătit din lemne ce nu putrezesc şi acoperea înlăuntru Legea dumnezeiască, cuvântul lui Dumnezeu adică. Iar în aceasta se cuvine să vezi taina lui Hristos, căci era Dumnezeu Cuvântul în templu stricăcios171 (trup omenesc). Deci mergea chivotul înainte, ca să caute odihnă fiilor lui Israel. Dar şi Hristos merge înaintea noastră, în modurile spuse de noi adineaori. Şi, pe lângă aceasta, împlinind slujba Mijlocitorului, Se face rugător către Tatăl şi ispăşire pentru noi (cf. 1 Ioan 2, 1) ca şi vechiul Moise, care, atunci când chivotul se ridica, zicea: „Scoală-Te, Doamne, să se risipească vrăjmaşii Tăi, să fugă toţi cei ce Te urăsc pe Tine”, iar când se aşeza: „Întoarce-Te, Doamne, la miile şi zecile de mii ale lui Israel”. Căci atunci când spre ajutorarea noastră S-a ridicat Unul-Născut, Care a zis şi odinioară prin glasul Psalmistului: „Pentru necazul săracilor şi suspinul lipsiţilor acum mă voi scula, zice Domnul” (Ps. 11,5), au căzut vrăjmaşii şi au fugit cei ce se împotriveau şi luptau împotriva slavei dumnezeieşti. Pentru că a biruit pe Cruce începătoriile şi stăpâniile
171 Chivotul închipuia pe Hristos, pentru că avea în încăperea sa din lemn stricăcios făcut nestricăcios Legea dumnezeiască sau pe Dumnezeu Cuvântul.
243
(cf. Col. 2, 15) şi, murind, a surpat, după cum s-a scris, pe stăpânitorul veacului acesta. Iar aşezându-Se şi ducând la sfârşit întreaga iconomie prin învierea cea din morţi şi prin călătoria Sus, la Tatăl, a întors tot pământul şi a făcut mii de zeci de mii de închinători ai Săi, căci a zis: „Când Mă voi înălţa de la pământ, pe toţi îi voi trage la Mine”(Ioan 12,32).
Aşadar, rugăciunea lui Moise este chipul (tipul) mijlocirii lui Hristos, Care, ca om, Se roagă şi cere pentru noi lucrurile cele mai frumoase de la Dumnezeu şi Tatăl. Fiindcă, aşa cum zice dumnezeiescul Ioan: „Avem drept rugător la Tatăl pe Iisus Hristos şi El este ispăşire pentru păcatele noastre şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale întregii lumi”(1 Ioan 2,1-2). Şi-L avem şi ca acoperământ, fiind închipuit prin norul care acoperea. Deci să audă cel ce se îndreptează prin credinţa în El: „Ziua soarele nu te va arde, nici noaptea luna” (Ps. 120,6). Dar şi unii dintre cei din parabola evanghelică spun la împărţirea plăţilor: „Noi am purtat greutatea zilei şi arşiţa” (Matei 20,12), numind, cred, arşiţă şi greutatea zilei arderea pătimaşă şi ascuţită a plăcerilor nepotolite sau poate şi încercările. Deci Hristos ni S-a făcut ajutor şi acoperământ spre mântuire. Drept aceea, când unii dintre auzitorii propovăduirilor dumnezeieşti, care făgăduiseră prin mărturisirea credinţei ascultarea şi s-au învrednicit de vederile dumnezeieşti, dispreţuiesc prin prefacerile în rău pe Inainte-mergătorul şi Conducătorul, adică pe Hristos cel ce le caută odihnă, Cel ce intervine în rol de Mijlocitor, Acoperământul închipuit de nor -, atunci, pe drept cuvânt, plătind pentru prostia lor, suportă pedeapsa cruntă a focului. Aceasta este ceea ce socotesc că a spus şi înţeleptul Pavel: „Dacă păcătuim de bunăvoie, după ce am luat cunoştinţa despre adevăr, nu va
244
mai fi jertfă pentru păcat, ci o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi iuţimii focului care va mistui pe cei vinovaţi” (Evrei 10, 26-27).
PALADIE: Aşadar, cei ce au dispreţuit prin păcat toată iconomia cea în Hristos vor fi hrană focului. Iar cârtirea arată, pe cât se vede, apostazia şi refuzul de a primi mântuirea de la El, cu toate că au gustat din har. Aceştia, învăţând din cele trecute, pot cunoaşte sigur cele viitoare.
CHIRIL: Aceasta spun. Dar, descurajându-se, şi alţii au făcut aceeaşi strigare şi cârteau cu laşitate împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise, numind mana din cer pâine deşartă. De aceea au pierit prin şerpi, căci cei ce necinstesc, prin nemulţumirile lor, pe Mântuitorul şi Răscumpărătorul tuturor şi nu pun niciun preţ pe harul libertăţii şi, pe lângă acestea, bârfesc ca nefolositor cuvântul Lui de viaţă făcător şi darul dat prin Duhul vor pieri de muşcăturile ucigătorului balaur. Dar cei ce nu vor cădea în greşeli aşa de nebune vor scăpa nu numai de păcat, ci şi de osânda şi de pedeapsa legată de acesta şi vor birui pe vrăjmaşi: „Căci vor păşi peste aspidă şi vasilisc, şi vor călca peste leu şi peste balaur” (Ps. 90, 13). Aşadar, avem mărturie chiar din fapte că e primejdios pentru cei ce s-au exercitat şi şi-au dat silinţa să se facă bineprimiţi prin osteneli să se moleşească şi să cadă în descurajare, tocindu-li-se voinţa şi uscându-li-se sudoarea pentru virtute.
PALADIE: E adevărat.
CHIRIL: Dar cuvântul nostru a dovedit nu numai că sunt urâte lui Dumnezeu şi supuse pedepsei cârtirea împotriva Lui şi laşitatea care acuză şi bârfeşte bunătatea Mântuitorului îndată ce se ivesc chiar şi numai nişte osteneli mici, ci le e sortită nu mai puţin şi slăbirea
245
nevoinţei şi pornirea fără frâu spre plăceri stricăcioase şi voluptăţi necurate, deşi le e dată putinţa de a se desfăta în chip neprihănit de darurile dumnezeieşti şi de a se hrăni cu cuvintele de Sus, împărtăşite prin Duhul. Căci e o batjocorire vădită a celor superioare şi mântuitoare a îmbrăţişa în locul lor cele rele, şi e o hotărâre atotnecuviincioasă a minţii a pune mai presus de cele cereşti pe cele pământeşti, cu toate că conţin în ele cea mai mare urâciune. De aceea, pe drept cuvânt, îi plânge pe aceştia prorocul Isaia, zicând: „Vai celor ce zic răului bine şi binelui rău172, celor ce zic dulcelui amar şi amarului dulce; celor ce socotesc întunericul lumină şi lumina întuneric” (5, 20). În aceste rele îi aflăm căzuţi pe israeliţi, care, după pedeapsa primită pentru cârtire, s-au îmbolnăvit îndată de pofta, vecină şi legată de ea, faţă de cele mai urâte lucruri. Scuipând, aşa-zicând, pe cele de la Dumnezeu şi scârbindu-se în chip nerespectuos de bunătăţile din cer, au mâniat împotriva lor pe Judecătorul. Căci s-a scris: „Şi amestecătura dintre ei a poftit poftă şi, şezând,fiii lui Israel au
172 E propriu celui ce face răul şi respinge binele să-şi scuze comportamentul numind răul bine şi binele, rău. Astfel, alegerea răului şi refuzul binelui sunt însoţite întotdeauna cu minciuna. E o perversitate care, pe de altă parte, este o recunoaştere fără voie a valorii binelui. Nu poate alege cineva răul, dacă nu-i dă masca binelui, aşa cum nu poate refuza binele, dacă nu-i dă masca răului. Această perversitate e proprie refuzului credinţei în Dumnezeu şi conformării la voia Lui, care nu vrea decât binele omului. Putinţa acestei pervertiri vine din faptul că omul nu poate urca la adevărata sa realizare fără anumite eforturi, fără a se înfrâna de la cele uşuratice, de la satisfacerea pornirilor părţii inferioare din fiinţa sa. Calea adevărului nu poate fi ţinută fără un efort, înălţarea se face cu osteneală. Cele mari, care asigură viaţa înaltă, nu se câştigă fără osteneli.
246
plâns şi au zis: «Cine ne va hrăni pe noi cu carne?173 Adusu-ne-am aminte de peştii pe care i-am mâncat în Egipt în dar, de castraveţi, de pepeni, de praz, de ceapă şi de usturoi. Iar acum sufletul nostru s-a uscat de tot. Nimic afară de mană nu văd ochii noştri». Şi i-a auzit Moise plângând întru neamurile lor, fiecare la uşa lui. Şi s-a mâniat174 Domnul cu urgie mare şi s-a mâhnit Moise” (Num. 11, 4 ş.u.).
Sau nu vei recunoaşte, oare, că e vrednică de mânia dumnezeiască şi de supărarea sfinţilor bărbaţi coborârea celor exercitaţi la atâta moleşeală şi laşitate de gânduri, încât să sufere de voinţa de a se afunda în mod nestăpânit în necurăţii aşa de mari şi a se destrăbăla în atâta neînfrânare, încât să se tânguiască copilăreşte, neputând suporta atacul ascuţit al poftei?
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Supărându-se preaînţeleptul Moise şi fiind cuprins de o întristare copleşitoare pentru acest lucru şi strigând pe faţă că nu poate susţine singur un popor care se porneşte aşa de rău spre abateri şi necredinţă,
173 In faptul că omul nu e numai suflet, ci şi trup, se ascunde putinţa ca trupul să-şi ceară cele ale lui şi omul să nu se silească să folosească trupul ca unealtă supusă sufletului.
174 Am spus că Dumnezeu se mânie nu din ură, ci din iubire de oameni. Pedepseşte căderile lor de la bine, pentru că din această cauză ei nu se mai realizează ca oameni adevăraţi, deci pentru că vrea să-i readucă la calea spre omul autentic, ce nu se poate realiza decât în unire cu El, Izvorul desăvârşirii. Dar când Dumnezeu vede că prin urmările rele ce vin asupra unor oameni, aceştia nu se vor mai îndrepta, fiind întăriţi în perversitatea lor, lasă să se piardă viaţa lor, dar face aceasta tot din iubire de oameni, ca exemplul lor să nu atragă şi pe cei încă buni, ci aceştia, văzând cum s-au pierdut aceia, să se ferească să le urmeze exemplul.
247
Dumnezeu i-a dat ca împreună-lucrători şi ajutători un număr de şaptezeci de bărbaţi, pe care prin dăruirea Duhului i-a făcut mai puternici, căci proroceau în tabără. Iar către Moise a zis: „Şi poporului vei zice: «Curăţiţi-vă pentru ziua de mâine şi veţi mânca carne, deoarece aţi plâns înaintea Domnului, zicând: Cine ne va hrăni pe noi cu carne? Că bine era nouă în Egipt. Şi vă va da Domnul să mâncaţi carne şi veţi mânca nu o singură zi, nici două sau cinci zile, nici numai zece zile sau douăzeci de zile. Ci o lună întreagă veţi mânca carne, până vă va ieşi pe nas şi vă va fi spre holeră, pentru că n-aţi ascultat pe Domnul, Cel ce este între voi, şi aţi plâns înaintea Lui, zicând: Pentru ce am ieşit din Egipt?»” (Num. 11,18-20).
Domnul se supărase foarte tare pentru că lui Israel nu-i păsa nici de robie şi nu se temea nici de muncile din Egipt, de dragul rău-mirositoarelor cărnuri şi legume. Dar şi pe noi, adeseori, plăcerile înfierbântate şi violente ne înduplecă să socotim robia diavolului uşor de purtat şi să ne legăm cu jugul păcatului de dragul poftelor stricăcioase şi pământeşti.
Şi le-a dat Domnul atunci să mănânce carne nu o zi, nici zece, ci treizeci de zile, prin care se arată prelungirea mâniei asupra lor. Şi acum, pe cei ce tind fără reţinere spre plăcerile lumeşti îi lasă să se împărtăşească, dacă voiesc, de plăcerile trupeşti şi uneori pentru timpuri îndelungate. Aşa se spune că a predat pe unii spre minte netrebnică, pentru a face cele ce nu se cuvin (cf. Rom. 1,28). Dar acelora li s-a întors mâncarea spre holeră, şi s-a sfârşit în moarte175 fapta celor ce au iubit cele trupeşti
175Răul începe în om de la cârtirea pentru lipsa celor plăcute trupului. Ei dispreţuiesc cuvântul lui Dumnezeu, care le hrăneşte sufletul şi li-l întăreşte, considerându-l o „pâine deşartă”. Dar, slăbindu-le raţiunea şi căzând în robia exagerată a poftelor trupeşti, vine peste ei boala molipsitoare şi de nevindecat, sau slăbiciunea în cele bune, care e una cu slăbiciunea în existenţă şi îi conduce până la moarte.
248
şi au preţuit cele stricăcioase şi pământeşti mai mult decât mana spirituală (inteligibilă), care este cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă, socotesc, cuvântul: „Cel ce seamănă în trup176 Din trup va secera stricăciune” (Gal. 6, 8). Iar scăparea de o astfel de boală e aceasta: „În Duhul să umblaţi şi pofta trupului să nu o împliniţi. Căci trupul se osteneşte împotriva duhului, iar duhul, împotriva trupului. Pentru că acestea se împotrivesc unul altuia” (Gal. 5, 16). Dacă israeliţii ar fi voit să socotească drept plăcere îndestulătoare darul manei, care este pâinea duhovnicească (inteligibilă) a îngerilor şi chipul (tipul) dulceţii împărtăşite prin Duhul, nu ar fi împlinit pofta trupului şi nici n-ar fi secerat din el stricăciunea. „Şi s-a numit locul acela «mormintele poftei», căci acolo au înmormântat pe poporul poftitor” (Num. 11, 34), pentru că „vor fi spre vedere fiecărui trup” (Is. 66, 24). Şi popor poftitor s-a numit poporul care a pătimit acelea, după cuvântul spus despre unii: „A căror slavă e în ruşinea lor”
176 Cine nu seamănă în viaţa lui decât în trup nu culege din trup decât stricăciunea şi moartea. Cine seamănă însă şi în suflet, sau în primul rând în suflet, pâine cerească sau gânduri de bine, simţiri de iubire şi de ajutorare, din cuvântul lui Dumnezeu şi din credinţa în El, Care îl ţine în existenţă ca realitatea superioară lumii trecătoare, acela va culege din viaţa lui în trup, prelungită dintr-un suflet astfel hrănit, şi amintiri bune, sau o stare curată şi înălţată pentru suflet. Trupul nu i-a fost numai spre stricăciune, ci a lăsat în suflet şi o viaţă curată şi bună pentru veci, care, la sfârşitul lumii, va da trupului o viaţă nouă şi fericită.
249
(Filip. 3,19), căci de la păcate numele, şi ocara nebărbăţiei i-a pecetluit pe cei ce au murit, fiindcă au rămas vestiţi prin osânda lor177.
PALADIE: Adevărat.
CHIRIL: Aşadar, cei ce s-au hotărât să fie cu adevăratînvăţăcei trebuie să se ferească de nerăbdarea în osteneli,de cârtirea laşă, de născocirile nerecunoscătoare şi de cea mai necuviincioasă dintre toate, care e una cu dorinţa de întinare prin patima şi pofta trupească. Căci unii ca aceştia merg pe două cărări şi sunt şchiopi în cugetare, după cum s-a scris: „Vai, inimilor fricoase şi mâinilor moleşite şi păcătosului ce umblă pe două cărări”(Eccl. 2,15). Dând toată preţuirea răbdării şi statorniciei în răbdare, socotesc că trebuie să ne amintim de cuvântul lui Hristos, Care zice: „Iar dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”(Matei 16, 24). Adică, dacă voieşte cineva să fie ucenicul Meu, să treacă prin aceleaşi pătimiri cu râvnă ca şi Mine şi, oarecum, să iubească aceeaşi cărare. Acela se va odihni împreună cu Mine şi va petrece împreună cu Mine178, căci aceasta a cerut pentru noi El însuşi de
177 Pe de o parte, cei ce au făcut rele exagerate şi şi-au atras din pricina aceasta o osândă cumplită sunt uitaţi de Dumnezeu şi de oameni, pe de alta, le rămâne numele acoperit de ruşine şi e pomenit cu scârbă. Nu este o pomenire din pornirea de unire cu purtătorii numelor, ci un prilej de îndepărtare sufletească de ei, de părăsire a lor în singurătatea lor. Este o pomenire rară, rece, cu scârbă, cu oroare, mai rea decât uitarea, dar apropiată de uitare. Pomenirea lor este asemenea gunoaielor răumirositoare, de care te fereşti cât poţi.
178 Am amintit că mântuirea o dobândim nu numai prin ceea ce a făcut Hristos pentru noi (vieţuirea curată, pătimirea crucii), ci şi prin ceea ce facem noi asemenea Lui, din puterea Lui, Care se sălăşluieşte în noi ca jertfit şi înviat. Nu ne mântuim printr-o achitare juridică pentru preţul plătit de El pe cruce (ca în protestantism), ci numai urmând Lui, Care petrece în noi, ajungem la odihna Lui.
250
la Dumnezeu şi Tatăl, zicând: „Voiesc ca unde sunt Eu, acolo să fie împreună cu Mine şi ei”(Ioan 17, 24).
Însă, umblând încă pe pământ, suntem şi altfel împreună cu Hristos, dar nemaipetrecând trupeşte, ci duhovniceşte şi sârguindu-ne să ne facem drept adăpost şi odihnă plăcerea Lui179. Iar chipul (tipul) acestui fapt îl ai descris în Nimerii: „Şi în ziua în care s-a întins cortul, norul a acoperit cortul, casa mărturiei. Iar seara a fost peste cort ca un chip de foc. Aşa a fost totdeauna. Norul îl acoperea ziua, iar chipul de foc, noaptea180. Şi după ce se ridica norul de pe cort, plecau fiii lui Israel. Şi în locul unde se oprea norul, acolo tăbărau fiii lui Israel. Din porunca Domnului tăbărau fiii lui Israel şi din porunca Domnului porneau. În toate zilele în care norul umbrea peste cort, stăteau pe loc fiii lui Israel. Şi când stătea norul zile multe peste cort, fiii lui Israel păzeau cele rânduite şi nu purcedeau. Şi când acoperea norul un număr de zile cortul, din porunca Domnului stăteau pe loc şi din porunca Domnului
179 Chiar pe pământ, în vremea ostenelilor de a-L urma, ne şi odihnim în conştiinţa că prin aceasta Ii facem plăcere. Gustând iubirea Lui, îl iubim şi noi. Şi aceasta ne face să ne odihnim în El, să nu umblăm de la una la alta. De dragostea Lui, de viaţa sigură şi bogată pe care ne-o dă El nu ne săturăm niciodată. Înaintând în El ne şi odihnim în El, căci în această înaintare nu ieşim din El. Când te-ai obişnuit cu iubirea cuiva, chiar de este om, te odihneşti, fiindcă îţi place să rămâi mereu cu el. Îţi place aceasta atât pentru că te-ai obişnuit cu el ca acelaşi, cât şi pentru că îţi dă mereu alte şi alte semne ale iubirii lui.
180Ziua norul îi acoperea de arşiţă, iar noaptea lua chip de foc care îi lumina şi îi încălzea. În amândouă formele era acelaşi chip al lui Hristos. În El se odihneau, El îi călăuzea, El îi ferea de durerea arşiţei, El îi lumina şi încălzea, atunci când îi învăluia întunericul şi îi pătrundea răceala necredinţei şi a dragostei de cele rele.
251
plecau atunci când pleca norul. Şi când rămânea norul de seara până dimineaţa şi se ridica norul dimineaţa, porneau. Ziua sau noaptea porneau, dacă se ridica norul. Sau de umbrea norul o zi sau o lună sau mai mult de o lună cortul, stăteau pe loc fiii lui Israel şi nu plecau, că din porunca Domnului stăteau sau plecau. Păzeau cele rânduite de Domnul prin porunca dată lui Moise” (9, 15-23). Alcătuindu-se sfântul cort în pustie, l-a umplut (acoperit) norul. Apoi a poruncit ca israeliţii să pornească şi să se oprească împreună cu el, îndemnându-i să păzească timpurile de plecare cu multă atenţie şi arătând primejdia neascultării celor ce vor nesocoti aceasta. Dar deşi acestea ţin de istorisire, noi să le privim duhovniceşte.
îndată ce s-a întemeiat şi a răsărit pe pământ cortul cel mai adevărat, adică Biserica, s-a umplut de slava lui Hristos. Socotesc că faptul că vechiul cort a fost acoperit de nor nu arată altceva decât aceasta. Deci a umplut Hristos de slava Sa Biserica, şi El străluceşte ca un foc celor ce petrec în neştiinţă şi rătăcire ca într-o noapte şi într-un întuneric, sădind în ei lumina ce se cunoaşte cu mintea (inteligibilă). Iar celor ce sunt deja luminaţi şi au în inimă ziua duhovnicească (inteligibilă), le dăruieşte umbra şi acoperământul Său, îmbibându-i cu rouă duhovnicească, cu mângâierile de Sus, cele prin Duhul adică. Aceasta înseamnă (că se arăta) în chipul focului noaptea, şi în chipul norului, ziua, fiindcă cei ce sunt încă prunci au nevoie de o lumină care îi duce la cunoaşterea lui Dumnezeu. Iar cei ce sunt mai presus de aceştia şi sunt luminaţi prin credinţă au lipsă (nevoie) de acoperământ şi ajutor, ca să poată purta cu vitejie arşiţa vieţii prezente şi povara zilei: „Căci toţi cei ce voiesc să vieţuiască binecredincios în Hristos vor fi prigoniţi” (2 Tim. 3,12).
252
Apoi, ridicându-se norul, pleca împreună cu el şi cortul. Şi, oprindu-se acela, se oprea şi acesta iar împreună cu acesta făceau şi israeliţii la fel. Fiindcă Biserica urmează în toate lui Hristos şi sfânta mulţime a celor credincioşi nu se desparte de Cel ce o cheamă la mântuire.
PALADIE: Şi ce trebuie să înţelegem prin plecarea şi oprirea noastră, în timp ce Hristos merge înainte şi ne conduce?
CHIRIL: Scriptura nu face nicio deosebire între acestea, plecarea împreună şi oprirea împreună fiind chipul voinţei noastre de a fi cu Dumnezeu181.
Dar, pătrunzând la înţelesuri mai subtile, vom spune iarăşi că prima plecare este cea de la necredinţă la credinţă şi de la necunoştinţă la cunoştinţă, de la a nu şti cine este Cel prin fire şi cu adevărat Dumnezeu, la a şti clar pe Stăpânul şi Făcătorul tuturor. A doua, folositoare după aceasta, este plecarea de la viciu şi neînfrânare spre voinţa de a săvârşi şi cugeta cele bune. Iar a treia, mai înaltă şi mai slăvită ca aceea, este plecarea de la ceea ce este cu lipsă spre ceea ce e întreg (desăvârşit) în făptuire şi dogme. Sau, oare, nu sporim pe încetul în creşterea cea în Hristos, înaintând spre bărbatul desăvârşit şi înălţându-ne la măsura vârstei plinirii Lui (cf. Efes. cap. 4)?
181Biserica fie merge, fie se opreşte. Ea nici nu stă numai şi nici nu înaintează numai, ci alternează înaintarea cu odihna. Ea este şi identică cu sine, dar şi în mişcare spre odihna din viaţa viitoare, ea meditează şi activează, fiindcă Hristos însuşi este Acelaşi, dar ni Se descoperă mereu la alt nivel. Şi atât înaintarea, cât şi oprirea se săvârşesc de toată comunitatea, nu le săvârşeşte cineva despărţit de ceilalţi. Însă oprirea mai înseamnă şi desăvârşirea într-o anumită treaptă, sau desăvârşirea definitivă viitoare. Îngerii, în mişcarea lor în formă de spirală, trec şi ei prin trei etape mereu repetate: curăţire, iluminare, desăvârşire.
253
Aceasta este poate şi ceea ce ni se spune prin glasul dumnezeiescului Pavel: „Cele dinapoi uitându-le şi către cele dinainte întinzându-mă, alerg spre ţintă, spre cununa chemării de sus”(Filip. 3, 14). Plecând spiritual (inteligibil) de la necunoaştere la cunoaştere, de la nepricepere la pricepere, de la necredinţă la credinţă, şi înaintând pururea în virtuţi, oare nu ne mutăm de la un loc la altul? Şi, trecând de la dispoziţia sau deprinderea aceasta la aceea, oare nu ne asemănăm cu cei ce obişnuiesc să călătorească182?
PALADIE: înţeleg ce spui.
CHIRIL: Dar nici plecarea de la viciu (patimă), nici sosirea şi sălăşluirea, în oarecare mod, în cele mai bune nu o poate înfăptui cineva, dacă Hristos nu e cu el şi nu-l conduce. De aceea le-a şi spus Sfinţilor Ucenici: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”(Ioan 15, 5). Deci această împreună-vieţuire cu Hristos şi împreună-desăvârşire cu El a tuturor o arată, ca prin ghicitură, plecarea împreună cu cortul când acesta pleacă şi oprirea împreună cu el, atunci când se opreşte. Dar când zice că prin porunca Domnului vor pleca, aceasta arată, cred, că cei ce au socotit că trebuie să urmeze lui Hristos au nevoie de cuvântul care îi îndeamnă la luptă şi spre chipul propriu sfinţilor: „Căci toate, zice, să se facă cu bun chip şi după rânduială” (1 Cor. 14, 40). Iar acest fapt e înfăţişat în ceea ce s-a scris mai departe, fiindcă Dumnezeu a grăit către Moise, vestitorul celor dumnezeieşti: „Fă-ţi
182 În mişcarea spiritului condusă de Hristos, Sfântul Chiril menţionează trei etape: a) trecerea de la necunoaşterea lui Dumnezeu şi de la necredinţă la cunoaşterea Lui şi la credinţă, b) trecerea de la patimi la virtuţi, şi c) creşterea continuă până la bărbatul desăvârşit, după chipul lui Hristos.
254
două trâmbiţe bătute din argint, ca să-ţi fie pentru chemarea adunării şi pentru plecarea taberei. Şi vei trâmbiţa cu ele şi se va strânge toată adunarea la uşa cortului mărturiei. Când vei trâmbiţa dintr-una, vor veni la tine toate căpeteniile mai mari ale lui Israel. Şi când veţi da primul semn din trâmbiţe, vor pleca taberele cele aşezate spre răsărit. Şi când veţi da al doilea semn din trâmbiţă, vor porni taberele aşezate spre miazăzi. Şi când veţi da al treilea semn din trâmbiţă, vor pleca taberele aşezate spre apus. Şi când veţi da al patrulea semn din trâmbiţă, vor porni taberele aşezate spre miazănoapte. Vor da semn din trâmbiţe la fiecare plecare. Şi când veţi chema adunarea, veţi da semn din trâmbiţă mai încet. Şi fiii lui Aaron vor suna din trâmbiţe. Şi va fi vouă lege veşnică din neam în neam” (Num. 10,1 ş.u.).
PALADIE: Ce vom spune că sunt cele două trâmbiţe şi deosebirile semnelor? Şi pentru ce a poruncit ca ele să fie făcute din argint bătut?
CHIRIL: Trâmbiţele sunt două, pentru că propovăduirea în biserici e îndoită. Una conduce pe credincioşi la cunoaşterea dumnezeiască a dogmelor şi arată falsitatea învăţăturii celor ce o strică, cum e a acelora care opresc de la căsătorie sau îndeamnă în mod necuvenit la reţinerea de la unele mâncăruri, pe care Dumnezeu le-a făcut spre împărtăşirea celor credincioşi (cf. 1 Tim. 4, 3). Ba aş înşira între aceştia şi pe învăţătorii iudeilor, care, părăsind ca învechite cele cinstite şi voite de Lege, şi învrednicindu-le de puţină preţuire, porunceau că ucenicii lor trebuie să se întemeieze pe învăţăturile şi poruncile lor omeneşti. Iar alţii învăţau fără chibzuinţă că cei ce s-au îndreptat în credinţă trebuie să se taie împrejur, ca să se mândrească ei în trup străin, după cum s-a scris. Dar despre ei s-a
255
spus: „Afară câinii […], afară lucrătorii cei răi”(Apoc. 22,15; cf. Filip. 3, 2). Cealaltă conduce spre îndreptarea morală şi luminează calea petrecerii în Hristos.
Trâmbiţele sunt de argint, materia aceasta arătându-ne prin firea ei, în chip fin, strălucirea şi curăţia ambelor învăţături. Şi prin trâmbiţe să se cheme, zice, poporul la cort, căci prin propovăduiri adunăm la biserici pe cei ce petrec în corturile proprii. Iar odată adunaţi, îi înduplecăm să purceadă de la cele mai de ruşine spre cele mai cuvenite celor sfinţi şi-i învăţăm să se mute, oarecum, de la rău la bine. Sau nu cuvântul îl aduce pe iubitorul adevărat al vieţii în Hristos spre dogmele cele drepte şi spre îndreptarea moravurilor?
PALADIE: Aşa este!
CHIRIL: Deci două sunt trâmbiţele care adună poporul la cort. Iar de vor trâmbiţa, zice, dintr-una, vor veni la tine toate căpeteniile conducătoare ale fiilor lui Israel. Căci socotesc că au lipsă (nevoie) şi cei mai desăvârşiţi în deprindere de îndemn şi de sfătuire, dar nu de atât cât are lipsă (nevoie) mulţimea celorlalţi. De aceea, pe toţi ceilalţi de-abia îi înduplecă două trâmbiţe, pe când pe cei aleşi, numai una, fiindcă celui înţelept îi ajung puţine şi, de i se dă prilej, adaugă restul: „Dă celui înţelept prilej, şi mai înţelept va fi; fă cunoscut ceva dreptului, şi-şi va spori ştiinţa(Pilde 9, 9).
Apoi a poruncit să se dea patru semnale deosebite, ca prin ele să se pună în mişcare şi să plece cei de la răsărit, de la miazăzi, de la miazănoapte şi de la apus. Prin acestea socotesc că ni se arată cele patru Evanghelii, prin care e condusă toată lumea spre cunoştinţa dogmatică şi morală.
256
Iar dacă trebuie să gândim şi să spunem şi altceva, nu ne vom lenevi nicidecum, punând căutarea a ceea ce e folositor mai presus de somn şi de sudoare. Aşadar, în propovăduirea noastră vom afla patru chemări deosebite, prin care întreg pământul ar putea înfăptui cu adevărat viaţa cea preabună şi lăudată. Una şi cea dintâi e cea prin care ne-am obişnuit să chemăm la cunoştinţa adevărului şi la primirea luminii dumnezeieşti pe cei ce au slujit zidirii în locul Ziditorului şi „au zis, prosteşte, lemnului: «Tu eşti tatăl meu!», şi pietrei: «Tu m-ai născut!”183, după cuvântul prorocului (Ier. 2, 26-27). Iar celelalte trei feluri se potrivesc celor ce au crezut, de vreme ce trei sunt şi felurile vieţii din credinţă, după cum ne-a învăţat Mântuitorul. Căci a spus că seminţele aruncate în pământ au produs rod: una o sută, alta şaizeci şi alta treizeci (cf. Matei 13, 23). Deci pentru fiecare din acestea este un cuvânt care i se potriveşte cel mai bine. Nu vom lucra drept, dacă vom căuta să folosim prin aceleaşi cuvinte, fără nicio deosebire, şi pe cei împărţiţi între Dumnezeu şi lume, care s-au însoţit în căsătoria cea după lege, şi pe cei ce au îmbrăţişat viaţa preabună şi nevoitoare, sau pe cea cuvenită preoţiei. Ci acelora le vom spune: „Te-ai legat de femeie? Nu căuta să te dezlegi. Te-ai despărţit
183 În vremea lui Ieremia, mulţi din Israel confundau pe Dumnezeu cu lumea materială. Urmarea a fost ducerea poporului în robia Babilonului. Cine-i mai putea ajuta pe cei ce nu admiteau ceva cu adevărat mai înalt decât ei? Aici e o preînchipuire a opiniei multora dintre cei de astăzi că nu este nimic mai înalt decât planul văzut, material. Cei ce cred în ceva mai înalt, adică într-un Izvor al puterii spirituale şi libere, se înalţă şi ei, întăresc şi ei ceea ce au mai înalt în ei. Însă cei ce socotesc că se nasc în întregime din ceea ce e supus legilor materiei se vor supune cu resemnare acestor legi.
257
de femeie? Nu căuta femeie” (1 Cor. 7, 27), şi toate câte sunt potrivite a fi cugetate şi făcute de cei căsătoriţi. Iar celor ce se nevoiesc (asceţilor) şi s-au hotărât la răbdare: „Omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea” (Col. 3, 5; cf. Rom. 7, 8), sau: „Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de slava ce are să ni se descopere” (Rom. 8, 18). În sfârşit, celor chemaţi la preoţie: „Buzele preotului vor păzi cunoştinţa şi se va cere legea din gura lui” (Mal. 2, 7) şi toate cele pe care le porunceşte preaînţeleptul Pavel, scriind lui Timotei. Oare s-au îndepărtat cele spuse de noi de la ceea ce se cuvine şi au condus spre ceea ce nu e drept?
PALADIE: Nicidecum!
CHIRIL: Ia seama că numai celor învredniciţi de preoţie le rânduieşte să se folosească de trâmbiţe, încredinţând, socotesc, cuvântul de învăţătură şi de pregătire spre dorirea virtuţii numai povăţuitorilor popoarelor şi celor sfinţiţi pentru preoţie. De aceea socotesc că zice către Moise: „Fă-ţi două trâmbiţe”, iar prin Lege duce la împlinire porunca aceasta, zicând: „Şi fiii lui Aaron, preoţii, vor suna din trâmbiţe. Şi va fi vouă lege veşnică din neam în neam”.
PALADIE: Aşadar, prin felurile semnalelor vom înţelege învăţătura care se potriveşte fiecăruia dintre cei ce obişnuiesc să vieţuiască în chip bineplăcut. În felul acesta, vom pleca împreună şi ne vom opri împreună cu norul, adică vom umbla duhovniceşte împreună cu Hristos şi ne vom odihni împreună cu El.
CHIRIL: Bine zici, căci aceasta ne convinge să cugetăm şi cuvântul prorocului, care spune aşa: „Şi acum, Israele, ce va cere Domnul Dumnezeu de la tine, decât să faci
258
judecată şi să iubeşti mila, şi să fii gata să umbli cu Domnul Dumnezeul tău184?” (Mih. 6, 8).
PALADIE: E limpede că a umbla cu Domnul Dumnezeu e un lucru bun şi preţios şi aduce slavă bărbăţiei. Dar aş voi să-mi spui ce înseamnă a fi gata.
CHIRIL: Bucuros! A fi gata să umbli cu Dumnezeu socotesc că înseamnă a te grăbi să cugeţi şi să împlineşti cele ale lui Dumnezeu îndată, fără să te împiedice nimic şi fără să te atragă nimic spre o minte netrebnică.
PALADIE: Dar cine zicem că sunt cei ce voiesc să urmeze lui Dumnezeu, dar nu voiesc din toată inima, ci cad în moleşeală şi fug de stăruinţă?
CHIRIL: Cei ce sunt zăbavnici şi abia ajung până la a voi să cugete cele ce sunt plăcute lui Dumnezeu, dar nu se aprind din toată inima spre o vieţuire sfântă, cei ce dau iubirii lui Dumnezeu o mică parte din sârguinţă şi din râvna aflătoare în ei, iar restul au hotărât să-l cheltuiască, în chip risipitor şi nepăsător, în plăcerile vieţii acesteia, în osteneli nefolositoare şi în griji amare185. Chipul (tipul)
184Judecata o face omul asupra sa, mila o îndreaptă spre alţii. Dar nu va fi în stare nici să se judece pe sine fără părtinire, nici să facă milă cu alţii, dacă nu va umbla cu Dumnezeu, dacă nu va recunoaşte un for superior sieşi, care nu depinde de el.
185 E relativ uşorsă speculezi despre Dumnezeu, dacă te-ai obişnuit cu aceasta. Dar e cu mult mai greu să vieţuieşti aşa cum cugeţi. Aceasta cere o altă cugetare: să-L consideri pe Dumnezeu ca pe Cel ce-ţi porunceşte şi te va judeca pentru viaţa ta; să-L simţi ca Persoană care se interesează de tine, nu ca pe un obiect pasiv al cugetării tale. Dar aceasta nu-ţi îngăduie să tot amâni împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Cine se obişnuieşte să amâne va tot amâna. Nu lăsa clipa prezentă să treacă, aşteptând o altă clipă, sau făcând planuri de a lucra în clipa viitoare. E un lucru asupra căruia a insistat şi Kierkegaard (Einubung im Christentum).Cugetarea să-ţi fie unită cu lucrarea, care îţi va prilejui o altă înţelegere a lui Dumnezeu.
259
acestora sunt fiii lui Ruben şi Gad, căci în Numerii s-a scris iarăşi: „Mulţime de vite aveau fiii lui Ruben şi Gad, mulţime mare foarte. Şi au văzut ţinutul lui Iazer şi ţinutul lui Galaad, şi locul era de vite. Şi venind fiii lui Ruben şi fiii lui Gad, au zis către Moise şi către Eleazar preotul şi către căpeteniile adunării: «Atarotul, Dibonul, iazerul, Nimra, Heşbonul, Eleale, Sevam, Nebo şi Beon, pământurile pe care le-a dat Domnul înaintea fiilor lui Israel, e pământ bun pentru hrana vitelor, şi slugile tale au vite». Şi au zis: «De aflăm har înaintea ta, să se dea pământul acesta slugilor tale spre stăpânire şi să nu ne treci pe noi Iordanul». Şi a zis Moise fiilor lui Gad şi fiilor lui Ruben: «Fraţii voştri vor merge la război şi voi veţi şedea aici? Pentru ce suciţi minţile fiilor lui Israel, ca să nu treacă în pământul pe care li-l dă lor Domnul Dumnezeu?»” (32, 1 ş.u.). Apoi, ocărând neascultarea părinţilor lor şi cele ce le-au venit din aceea, zice: „Au murit în pustie”, fără să vadă măcar, ca să zic aşa, pământul făgăduinţei. Şi urmează iarăşi: „«Şi iată, acum v-aţi ridicat în locul părinţilor voştri voi, sfat de oameni păcătoşi, ca să adăugaţi încă la iuţimea mâniei Domnului asupra lui Israel. Pentru că, dacă vă veţi întoarce de la El, vă va abandona în pustie şi veţi păcătui faţă de toată adunarea aceasta». Şi au venit la el şi au zis: «Vom face aici stâne turmelor noastre şi cetăţi lucrurilor noastre. şi noi, înarmaţi, vom merge înaintea fiilor lui Israel până ce îi vom duce la locul lor. Şi se va adăposti averea noastră în cetăţi înconjurate cu ziduri, din pricina celor ce locuiesc ţinutul. Nu ne vom întoarce la casele noastre, până ce fiecare din fiii lui Israel nu se va împărţi la locul său. Şi nu vom mai moşteni cu ei dincolo de
260
Iordan şi mai încolo, pentru că am luat părţile noastre dincoace de Iordan, la răsărit»” (Num. 32,14-19).
Observă că aceştia, de dragul averilor, creşterii vitelor, iubirii faţă de femei şi copii, nu ar fi trecut Iordanul şi n-ar fi suferit să ia parte la război şi la luptă, nici n-ar fi voit să se împărtăşească împreună cu ceilalţi de gloria şi de bunătăţile nădăjduite. Ci socoteau că cel mai bun şi mai de dorit lucru este să rămână pe loc, fără ca măcar să-şi vâre, ca să zic aşa, piciorul în undele Iordanului. Dar, certându-i Moise şi făcându-i să se teamă de a ajunge sub mânia dumnezeiască, făgăduiesc cu greutate să treacă împreună cu ceilalţi Iordanul şi să ia parte împreună cu ei la ostenelile războiului şi luptei. Dar declară că nu vor fi împreună-părtaşi cu ei, de vreme ce au primit partea lor dincoace de Iordan.
De felul acesta sunt şi cei înăbuşiţi de grijile vieţii de aici. Dăruindu-şi toată inima voinţei de a cugeta la cele de pe pământ, de-abia se îngrijesc puţin de cele necesare sufletului şi nu-şi dau nicio sârguinţă pentru cele ale lui Dumnezeu, căci „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei 22, 14). Deci, cei ce se află între cei chemaţi datorită credinţei, dar nu se numără încă între cei aleşi, din pricina slăbiciunii faţă de plăceri, sunt uneori zăbavnici şi foarte leneşi chiar în a se apropia de harul Sfântului Botez, fiindcă se tem să ia asupra lor, pentru slava lui Dumnezeu şi pentru folosul propriu, ostenelile cuvenite sfinţilor şi să fie prigoniţi împreună cu slugile sincere, dacă împrejurarea le-ar cere aceasta. Dar, mustrându-i legea dumnezeiască şi înfricoşându-i uneori mânia dumnezeiască, pornesc cu lene spre Botezul mântuitor şi iau parte împreună cu cei aleşi la osteneli: fie postind cu ei, dar mai mult în
261
silă, fie compătimind cu bisericile prigonite, dar neînduplecându-se încă să dispreţuiască cele din lume, ci judecata lor rămânând atârnată de plăcerile şi de desfătările pământeşti. De aceea a zis Hristos celor ce s-au îndreptat spre viaţa dreaptă şi se sârguiesc în evlavie: „Luaţi aminte, să nu se îngreuneze inimile voastre de griji şi frământări lumeşti(Luca 21, 34). Sau nu socoteşti, prietene, că lucrul acesta e păgubitor?
PALADIE: Socotesc, cum de nu!
CHIRIL: Dar, adâncindu-ţi ochiul minţii în cele scrise, te vei minuna de frumuseţea chipului.
PALADIE: în ce fel?
CHIRIL: Cei ce s-au lenevit faţă de cele preabune, din pricina creşterii vitelor, a copiilor, a femeilor, a stânelor şi a clădirilor, sunt Ruben şi Gad.
PALADIE: şi ce înseamnă aceasta?
CHIRIL: Cel dintâi era primul născut din Iacov, iar celălalt s-a născut din slujnica Zilpa.
PALADIE: E adevărat.
CHIRIL: Deci cei chemaţi sunt întâi-născuţi din credinţă şi ei au primit de la Dumnezeu o parte aleasă, care ţine de har. Dar, din pricina aplecării spre cele rele, nu sunt iubitori de libertate. Şi spunem că cei îndreptaţi din credinţă se numesc Biserica celor întâi-născuţi, înscrişi în ceruri. Dar primul născut nu e iubitor de libertate, ci mai degrabă părtaş şi însoţitor al celor ce nu fug de ruşinea robiei186.
186 Cel născut în credinţă nu este încă şi îndreptat din credinţă. El era mişcat spre Botez de credinţa care l-a născut la o altă înţelegere, dar mai amâna Botezul. În vremea Sfântului Chiril erau mulţi adulţi care începeau să creadă în Hristos, dar mai amânau hotărârea lor de a primi Botezul, din cauza obligaţiei de a-şi îndrepta deplin viaţa, pe care trebuiau să şi-o ia odată cu acesta. Ei amânau Botezul, socotind că la Botez li se vor ierta toate păcatele pe care le vor mai face până atunci. Ei nu se grăbeau să ajungă la libertatea deplină faţă de păcate.
262
PALADIE: Foarte bine ai spus.
CHIRIL: Dar cuvântul apropiindu-se de ţărm şi oarecum de aruncarea ancorei, urmează să spunem şi să reamintim că trebuie să ne străduim bărbăteşte spre toate cele ce ne sunt de folos şi să socotim ostenelile ca un exerciţiu spre virtute, şi să nu cugetăm altfel, ci că Dumnezeu este Cel ce ne mântuieşte şi ne dăruieşte puterea de a lupta împotriva celor ce ni se opun, chiar dacă ar trebui să ne împotrivim unor forţe cu mult mai mari ca ale noastre.
Moise ne învaţă că, suportând ostenelile pentru virtute, nu ne vărsăm fără folos sudoarea, zicând în A doua lege: „Să-ţi aduci aminte de toată calea pe care te-a condus Domnul Dumnezeul tău în pustie, ca să te smerească şi să te ispitească şi să se facă cunoscute cele din inima ta, de vei păzi sau nu poruncile Lui (8, 2). Dar nu ne lasă să ne îmbolnăvim de laşitatea nebărbătească, de vreme ce putem să vedem din nou mâna Celui ce ne apără. Căci scrie iarăşi: „Iar de zici în cugetul tău: «Mai mari sunt neamurile acestea decât mine, cum voi putea să le pierd?», să nu te temi de ele, ci să-ţi aduci aminte câte a făcut Domnul Dumnezeul tău lui Faraon şi tuturor egiptenilor; de ispitele mari pe care le-au văzut ochii tăi; de semnele şi minunile acelea mari, de mâna cea tare şi de braţul cel înalt cu care te-a scos Domnul Dumnezeul tău. Aşa va face Domnul Dumnezeul nostru tuturor neamurilor de care te temi”(Deut. 7,17 ş.u.).
CARTEA A VI-A
Trebuie să ne alipim numai de Dumnezeu Cel după fire şi pe El să-L iubim din tot sufletul şi din toată inima
CHIRIL: Despre bărbăţia cea înţeleasă întru Hristos şi despre tăria duhovnicească am spus, Paladie, pe cât se pare, destul. Dar e necesar, cred, să aruncăm o privire şi asupra celor prin care putem câştiga acestea.
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Vino deci să ne mişcăm ochiul cugetării în cerc şi să supunem unei cercetări mai amănunţite faptele noastre, ca să vedem cât mai bine pe care cărare mergând, vom fi strălucitori şi vom primi, ca pe o cunună, aprobarea pentru toate, după ce le vom fi săvârşit în chip vrednic de laudă. Sau, oare, nu-ţi par a cugeta cele drepte, de voiesc să fac o cercetare a acestora?
PALADIE: Ba e foarte bine. Căci spun şi eu că omul trebuie să fie îndemnat întâi la bărbăţie printr-o chemare, apoi să îmbrăţişeze cele prin care poate să dobândească strălucirea şi să ajungă pe o cale dreaptă la viaţa neprihănită.
264
CHIRIL: Aşadar, să spunem că sprijinul întregii case este fundaţia, iar al corăbiei e cârma. La fel, temelia celui ce voieşte să lucreze dreptatea e cunoştinţa adevărului, învăţătura cea nestrâmbată despre credinţa în Dumnezeul cel Unul prin fire şi adevărat, „Căci de nu veţi crede, nu veţi înţelege”, spune Sfânta Scriptură (Is. 7, 9). Iar dacă n-am înţeles încă nimic din cele de trebuinţă, e necesar să nu lucrăm, de vreme ce nu ştim să lucrăm drept. Sau, oare, nu vei recunoaşte că pentru a râvni lauda e de trebuinţă să cercetăm tot ce e de făcut, dacă prin judecată putem face drept ceea ce trebuie făcut?
PALADIE: Recunosc.
CHIRIL: Aşadar, educatoarea înţelegerii este credinţa187. Iar înţelegerea fundamentează cele pe care trebuie să le facem. De aceea, atunci când Dumnezeul tuturor, prin Moise, le-a dat israeliţilor Legea ca pe un pedagog
187 Se afirma, cu mult înainte de Anselm, „Credo ut intelligam”. Dar trebuie adăugat că înţelegerea stă, la rândul ei, la baza celor ce trebuie lucrate. Cu puţine rânduri înainte s-a spus în fond acelaşi lucru, dar nu s-a făcut o prea netă deosebire între credinţă şi înţelegere. La temelia lucrării drepte stă „învăţătura cea nestrâmbată despre credinţa în Dumnezeu”. Iar ceva mai jos se spune că la temelia întregii vieţi noi stă „cunoştinţa despre Dumnezeirea cea Una şi adevărată”. De fapt, nu se prea poate despărţi credinţa într-un Unic Dumnezeu de înţelegerea din ea, sau între adevărata înţelegere şi credinţă. Când cineva judecă drept, nu poate să nu creadă în Dumnezeu cel Unul şi viceversa. O judecată dreaptă nu poate să nu distingă lumea condiţionată de forul necondiţionat şi aceasta înseamnă a crede în Dumnezeu; şi când cineva crede în acest for necondiţionat, el judecă drept. Una se cuprinde în cealaltă. Dar întregul acesta dual depinde şi de voinţă, sau chiar judecata dreaptă depinde şi de voinţă, adică de acceptarea voită a unei intuiţii a adevărului.
265
şi îndrumător înţelept, le-a pus, ca temelie şi începătură neclătinată, cunoştinţa despre Dumnezeirea cea Una şi adevărată. Căci socotea că nu vor putea ajunge la viaţa neprihănită şi curată, adică nu se vor putea pune de acord cu Legea care-i îndemna la cele preabune, şi nu vor putea să se supună poruncilor ei, dacă nu vor primi în minte, ca un zid înconjurător, credinţa în Dumnezeu, ca să se poată împotrivi vitejeşte plăcerilor care-i îndeamnă la nepăsare.
Deci trebuia ca cei vechi să lepede, ca pe o boală sufletească, rătăcirea politeistă, şi să fie întăriţi bine în credinţa în Dumnezeul cel Unul prin fire şi adevărat. De aceea, prima lege care i-a luminat a fost: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să nu-ţi faci idol, nici asemănare a ceva din câte sunt în cer, sus, şi pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ. Să nu te închini lor, nici să slujeşti lor, că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Dumnezeul râvnitor, Care pedepsesc păcatele părinţilor care mă urăsc în fii până la al treilea şi al patrulea neam, şi Care fac milă până la al miilea neam celor ce mă iubesc şi păzesc poruncile Mele” (Ieş. 20, 2 ş.u.).
Trebuia să înfricoşeze cu ameninţări aspre pe cei ce vor închide trecerea în fapte a poruncii. De aceea, Dumnezeu Se numeşte pe Sine râvnitor şi spune că va plăti păcatele părinţilor în urmaşii lor, dacă vor îmbrăţişa o viaţă asemenea acelora şi se vor lua la întrecere în greşale cu înaintaşii lor188.
188 În Lege pare a se spune că Dumnezeu va pedepsi până la al patrulea neam greşelile părinţilor în mod necondiţionat, aici Sfântul Chiril spune că Dumnezeu va face aceasta numai cu urmaşii care vor imita greşelile părinţilor. Aceasta se poate întâmpla însă mai uşor cu urmaşii, din cauza slăbiciunilor moştenite.
266
Nu spunem că păcatele părinţilor vor aduce pedepse peste cei ce n-au păcătuit deloc, de vreme ce Dumnezeu însuşi strigă: „Nu vor muri părinţii pentru copii, nici copiii pentru părinţi; fiecare va muri pentru păcatul său”(Deut. 24,16). Dar dacă fiii urmează voilor părinţilor şi imită impietatea înaintaşilor, mânia se prelungeşte şi asupra lor. Chiar dacă s-ar întâmpla ca Dumnezeu cel mai presus de toate, din iubirea Sa de oameni naturală, să se reţină de la trebuinţa de a pedepsi pe cei dintâi, aduce pe urmă peste cei din a doua generaţie, sau peste cei din a treia urgia ce se cuvenea şi se datora la început neamului întinat 189. Deci Dumnezeu i-a împins spre trebuinţa de a se teme, numindu-Se pe Sine râvnitor. Dar tot El i-a întărit în credinţă, făgăduind să facă milă până la al miilea neam celor ce-L iubesc pe El.
A adăugat însă şi o poruncă vecină şi soră cu aceasta, zicând: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert. Căci nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia numele Lui în deşert” (Ieş. 20, 7). Aceasta făceau unii, legând numele lui Dumnezeu de lemne şi de pietre şi coborând prosteşte numele cel mai presus de tot numele la produsul şi la munca mâinii omeneşti190.
189 Chiar dacă urmarea relelor săvârşite nu vine peste cei ce le-au săvârşit, pentru că natura lor încă n-a apucat să se slăbească prea mult, aceasta vine peste urmaşi până în al patrulea neam, însă numai dacă ei nu se înfrânează cu un efort sporit de la imitarea relelor înaintaşilor.
190 A lua numele lui Dumnezeu în deşert înseamnă a-l da celor ce nu corespund înţelesului lui, a goli numele lui Dumnezeu de conţinutul lui.
267
Către aceştia a spus Dumnezeu prin glasul lui Isaia: „După ce a ales meşterul lemnul, l-a măsurat, l-a lipit cu clei şi l-a făcut ca un chip de bărbat şi cu o frumuseţe de om, ca să-l aşeze în casă. Tăiat-a din pădure un lemn, pe care l-a sădit Domnul şi l-a crescut ploaia, ca să fie oamenilor de ars; şi, luând din el, s-a încălzit şi, arzându-l, au copt pâinea cu el, iar din rămăşiţă au făcut dumnezei şi se închină lor”191(44, 13 ş.u.). Şi, după altele, zice: „Cunoaşteţi că cenuşă este inima lor, şi rătăcesc”(Is. 44, 20). Aceştia iau numele Domnului în deşert. Deci, socotesc că cei ce au scăpat din laţul diavolesc şi au cunoscut pe Dumnezeu cel adevărat nu trebuie să se moleşească în gânduri reci192, nici să cinstească prin flecăreală ceea ce-i josnic, lăsându-se atraşi de trebuinţa de a şti de alţi dumnezei, sau de a socoti că există şi alţii în afară de Cel unul şi adevărat: „Căci, deşi sunt aşa-zişi dumnezei fie în cer, fie pe pământ, pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate şi noi întru El; şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate şi noi prin El”(1 Cor. 8, 5-6).
191 Nu poate fi dumnezeu pentru om ceea ce depinde aşa de mult de om, încât acesta poate să-l supună lucrării sale. Nu poate fi dumnezeu pentru om ceea ce este mai prejos de om. Dar trebuie să admitem o existenţă care nu depinde de nimic, ci de care depind toate. Şi realitatea nu poate consta numai din componente dependente unele de altele. Trebuie să existe una care nu depinde de nimic altceva şi de care depind toate. Aceasta trebuie să aibă şi o conştiinţă şi o libertate, pentru că, dacă celelalte ar depinde de ea fără voia ei, acestea n-ar depinde propriu-zis de ea.
192„Gânduri reci”, adică gânduri speculative despre Dumnezeu. Acestea nu arată o simţire a puterii lui Dumnezeu, ci sunt gânduri prin care omul se socoteşte superior lui Dumnezeu. Dar acest dumnezeu al speculaţiei este un idol dependent de om.
268
Dar nici nu contragem firea Dumnezeirii, în chip iudaic, numai la Dumnezeu şi Tatăl cel Unul, ci o lărgim în Treimea cea Sfântă şi de o fiinţă. Totuşi, deosebind-o în calitatea Persoanelor şi însuşirea Ipostasurilor, contragem iarăşi pe Dumnezeu în Unul, pentru identitatea fiinţei; şi Lui vom sluji, Lui ne vom închina, chemând pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, fiindcă zice: „Să nu-ţifie ţie alţi dumnezei afară de Mine”, şi iarăşi: „Domnului Dumnezeului tău te vei închina şi Lui singur vei sluji”(Deut. 10,20; Matei 4, 10). Iar de vreme ce Unul este Dumnezeu Tatăl, Unul Domnul, Fiul, Unul Duhul Sfânt Cel purces, nici pe Dumnezeul Cel Unul nu-L vom scoate din domnie, nici pe Cel cu adevărat şi prin fire Domn nu-L vom lipsi de a fi Dumnezeu. Căci domnia ţine numaidecât de Dumnezeirea cea prin fire şi slava Dumnezeirii193, de domnia cea adevărată
PALADIE: Foarte drept şi foarte înţelept ai grăit.
CHIRIL: Deci vom cunoaşte, Paladie, un Dumnezeu, şi pe nimeni nicidecum nu vom socoti împreună cu El, îndepărtând cât mai mult din sufletul nostru nehotărârea
193Tatălui îi zicem Dumnezeu, Fiului, Domn, Duhului Sfânt, purces. Dar prin aceasta nu lipsim pe Tatăl de domnie, nici pe Fiul şi pe Duhul Sfânt de dumnezeire. Sunt Trei Persoane, dar un singur Dumnezeu, şi de aceea I se cuvine o singură închinare. Nu ne închinăm Tatălui despărţindu-L de Fiul, nici Fiului despărţindu-L de Tatăl, şi pe niciunul dintre Ei despărţindu-L de Duhul Sfânt, cum nici pe Duhul Sfânt de Ei. De aceea au şi o singură slavă. Nu-L contragem pe Dumnezeu, necunoscându-L în cele Trei Persoane. Deci este o viaţă largă în El, sau o viaţă a iubirii. Dar nici nu împărţim unitatea fiinţei şi vieţii Lui, care este lărgimea iubirii între Persoane aflate în unitate şi unitate desăvârşită în lărgimea iubirii dintre Persoane.
269
care dovedeşte cu adevărat trufia şi hula. Aceasta, ca să nu ne spună şi nouă sfântul cuvânt: „Până când veţi şchiopăta cu amândouă picioarele? De credeţi lui Baal, închinaţi-vă lui, de credeţi în Dumnezeu, închinaţi-vă lui Dumnezeu” (3 Regi 18, 21). Deci trebuie să fim de un singur fel, nu cu două feluri de gânduri şi schimbători, gata să trecem la cele ce nu se cuvin. Căci eu zic că a şchiopăta spre amândouă părţile şi a iubi clătinarea e cea mai mare necredinţă. De aceea şi Legea veche pedepseşte cu moartea pe cel nesigur, fiindcă zice: „Cel ce jertfeşte dumnezeilor şi nu Domnului cu moarte să moară” (Ieş. 22, 20). Prin urmare, ridicarea cuiva împotriva slavei lui Dumnezeu şi încercarea de a dărui cele ce se cuvin să fie dăruite numai Lui celor ce voieşte, adică celor ce nu sunt prin fire dumnezei, e cea mai urâtă dintre boli, mai bine zis e crima şi vina celei mai de pe urmă impietăţi. De unele ca acestea trebuie să se lepede cel cu adevărat credincios şi iubitor de Dumnezeu, curăţindu-şi nu numai inima, ci neprimind să rostească vreodată, nici măcar cu limba, numele idolului, fiindcă s-a scris: „Şi numele dumnezeilor străini să nu vi le aduceţi aminte, nici să se audă din gura voastră” (Ieş. 23,13), pentru că ceea ce e urât a cunoaşte e păgubitor şi a grăi. Se cuvine ca cei ce s-au hotărât a cinsti curăţia credinţei să-şi aducă aminte totdeauna de fericitul Pavel, care scrie: „Căci este cu neputinţă ca cei ce au fost odată luminaţi şi au gustat cuvântul lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă” (Evr. 6, 4-6). Pentru că cei ce au fost conduşi odată la împărtăşirea de harul ceresc şi dumnezeiesc prin Sfântul Botez, după ce au primit învăţătura adevărată şi de viaţă făcătoare despre înviere şi despre împărăţia lui Hristos, de se vor
270
hotărî să se întoarcă la starea de la început şi să sufere boala dintâi, nu vor fi înnoiţi spre curăţireprin al doilea Botez, „Căci necredinţa lor nu va nimici credincioşia lui Dumnezeu”, cum spune dumnezeiescul Pavel (Rom. 3, 3). Nici nu vom socoti nestatornic harul dumnezeiesc pentru că l-au dispreţuit unii, întorcându-se la cele dinainte, ci, mai degrabă, Judecătorul tuturor va supune la pedepse pe cei ce nu s-au păzit şi s-au rostogolit la atâta impietate, încât să calce în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, să socotească sângele legământului ca lucru de rând şi să dispreţuiască harul Duhului, în care au fost sfinţiţi şi în care s-au făcut părtaşi ai firii dumnezeieşti194. Fiindcă, aşa
194 Nu cunoaştem mai mulţi dumnezei, deci nu ezităm căruia dintre ei să ne închinăm mai întâi şi mai mult. În acest caz, am huli pe Unicul Dumnezeu, sau ne-am trufi, alegând noi pe cel căruia să ne închinăm mai întâi.
Dumnezeu cel Unul nu e un Dumnezeu sărac de iubire, nu este fără Fiul şi fără Duhul Sfânt. Un astfel de dumnezeu, dacă e socotit deosebit de lume, nu e în comunicare cu lumea. Fiul lui Dumnezeu e Cel care, rămânând Dumnezeu, S-a făcut şi om şi Şi-a vărsat sângele pentru noi, luând pe Duhul Sfânt în umanitatea Sa, ca s-o sfinţească şi, prin ea, şi pe a noastră. Un dumnezeu lipsit de o iubire interioară, de putinţa comunicării cu noi, care încetează să rămână dumnezeu, nu e dumnezeu adevărat. O conştiinţă nu este posibilă fără a fi conştiinţa despre o altă conştiinţă, fără a fi în comunicare cu aceea, fără a o avea în sine, cu toate că nu încetează să se distingă de cealaltă conştiinţă, care-i este într-un anumit fel interioară. La temelia întregii realităţi este o Conştiinţă care are în sine o altă conştiinţă sau alte două conştiinţe din veci. E o conştiinţă de Tată suprem, Care are în sine conştiinţa unui Fiu suprem şi conştiinţa Duhului, Care participă la bucuria Tatălui de a avea un Fiu şi a Fiului de a avea un Tată. Conştiinţa acestui Tată adună în sine conştiinţele pe care le creează, pentru a extinde şi la ele iubirea de Tată. Şi toate aceste conştiinţe se simt unite în conştiinţa Tatălui, dar fiecare dintre ele adună într-un fel în ea toate celelalte conştiinţe. Dacă n-ar fi un unic Dumnezeu care cuprinde în Sine, ca Tată, alte două conştiinţe din veci, toate conştiinţele create nu ne-am putea aduna, fără să ne contopim, într-o conştiinţă unică dumnezeiască întreită sau iubitoare. Această unitate a conştiinţelor nu o poate înfăptui nici politeismul şi niciun fel de panteism. Pe de altă parte, Dumnezeu nu primeşte în conştiinţa Sa conştiinţe murdare.
271
cum ostaşul, care a aruncat coiful şi a fugit din luptă, nu mai trebuie cinstit a doua oară cu semnele ostăşeşti, ci trebuie pedepsit, ca să sufere pedeapsa pentru laşitate, socotesc că în acelaşi fel se cuvine ca şi cei ce au dispreţuit harul cel atât de vrednic de cinstire şi de admiraţie să nu mai fie cinstiţi cu dăruirea unui al doilea, după ce au dispreţuit pe cel dintâi, ci să fie supus pedepselor195. Dar şi cuvântul vechi ne învaţă că cei ce au fost luminaţi odată se cuvine să ajungă la acea hotărâre şi tărie de gânduri, încât să nu mai ştie decât pe Dumnezeu cel Unul prin fire, să aibă scârbă faţă de cei ce se mai gândesc şi la altceva şi să aibă cea mai frumoasă dintre dorinţe: aceea de a se ridica împotriva idolilor, de a dărâma templele şi de a socoti ca nimic locurile religioase ale păgânilor, căci s-a scris: „Şi a grăit Domnul către Moise spre apus de Moab, lângă Iordan, în faţa Ierihonului, zicând: «Grăieşte fiilor lui Israel şi le spune: Să treceţi Iordanul în pământul Canaan şi
195 Argumentare împotriva unui al doilea Botez. Cel ce dispreţuieşte prin viaţa lui Botezul primit dispreţuieşte Treimea în numele Căreia s-a botezat. Viaţa creştină, începând cu harul Botezului, începe cu credinţa în Treime şi din aceasta se naşte omul cel nou. Omul acesta a intrat într-un nou orizont de viaţă, într-un orizont plin de sens. Fără Sfânta Treime, existenţa nu are sens. Dacă omul nu ştie că e fiul lui Dumnezeu şi că, prin aceasta, este destinat vieţii eterne ca un fiu iubit, existenţa lui nu are sens. Cine s-a lăsat să cadă din acest sens o dată ar putea cădea uşor din el şi a doua oară.
272
să pierdeţi pe toţi cei ce locuiesc în ţară înaintea feţei voastre. Şi să nimiciţi chipurile lor şi toţi idolii ceiTurnaţi ai lor să-i pierdeţi şi toţi stâlpii (coloanele) lor să-i (să le) sfărâmaţi” (Num. 33, 50-52).
înţelegi că cei ce au trecut Iordanul trebuie să desfiinţeze altarele şi templele şi să dărâme idolii şi stâlpii (coloanele) templelor fără întârziere196? Căci cruţarea acordată acestor rele e un semn clar că nu suntem bine întemeiaţi şi nu închinăm lui Dumnezeu inima fără prihană, cu toate că s-a spus limpede despre cei necredincioşi şi vicleni: „Să nu te închini dumnezeilor lor, nici să faci după faptele lor, ci să zdrobeşti şi să dărâmi capiştile lor şi să strici stâlpii lor. Şi să slujeşti numai Domnului Dumnezeului tău şi El va binecuvânta pâinea ta şi vinul tău şi apa ta197 şi va îndepărta slăbiciunea de la voi. Nu va fi nici neroditor, nici sterp pe pământul tău; numărul zilelor tale voi plini” (Ieş. 23, 24-26).
E clar că celor bine întăriţi şi alipiţi printr-o cugetare sănătoasă la Domnul tuturor şi care se străduiesc să facă dovada limpede a acestui lucru dărâmând altarele, coloanele şi statuile oamenilor stricaţi la minte, aceasta le va fi pricină de daruri dumnezeieşti.
PALADIE: Adevărat.
196 Adică cei ce s-au botezat în numele Sfintei Treimi trebuie să dărâme din conştiinţa lor orice idol sau templu idolesc, orice idee că lumea este o realitate ultimă sau divină, fiindcă aceasta i-ar duce la pierderea lor ca conştiinţe personale.
197 Pentru cei ce cred într-un Dumnezeu deosebit de lume, elementele acesteia nu sunt totuşi lipsite de puterea lui Dumnezeu. Datorită iubirii Sale faţă de oamenii pe care i-a creat şi pentru care le-a creat pe toate, El le sfinţeşte prin puterea Lui prezentă în ele.
273
CHIRIL: Căci de vei dărâma, zice, cele făcute de mâini omeneşti şi vei sluji lui Dumnezeu, urând obiceiurile acelora, „Voi binecuvânta pâinea ta şi vinul tău şi apa ta”. Tainic şi adânc este cuvântul acesta! Celor credincioşi lui Dumnezeu, împărtăşirea de Tainele lui Hristos şi de harul dat lor prin Sfântul Botez le va fi spre binecuvântare duhovnicească. Iar celor încă îndoielnici şi porniţi spre apostazie, împărtăşirea de binecuvântarea dumnezeiască198 le este mânie şi osândă şi orice alt rău. Aceasta este, cred, ceea ce a spus şi înţeleptul Pavel: „Cel ce mănâncă şi bea trupul şi sângele lui Hristos cu nevrednicie judecată sieşi mănâncă şi bea, nedeosebind trupul Domnului. Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din potir” (1 Cor. 11, 27-28). Deci, celor cu adevărat iubitori de Dumnezeu, împărtăşirea de Sfintele Taine le este spre binecuvântare. Şi se vor izbăvi de slăbiciune, adică de boala care împinge la fărădelegi şi conduce la laşitate. Şi nu va fi între ei nici neroditor, nici sterp, căci tot sufletul evlavios şi iubitor de Dumnezeu e foarte roditor şi împodobit cu roduri sfinte, cu măririle virtuţii adică.
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Nelăsându-ne să avem o inimă uşor schimbătoare, ne întoarce cu bun meşteşug spre urmărirea
198 Închinarea la zei e una cu a considera că forţele naturii sau ale pornirilor omeneşti nu au nimic mai presus de ele. Aceasta îl face pe închinătorul lor să ia pornirile omeneşti ale zeilor ca modele pentru viaţa sa şi să considere că nimic nu-l poate ajuta împotriva forţelor naturii, care pot să-i fie o vreme de folos, dar care, până la urmă, îl duc la pieirea definitivă ca persoană unică. Nici un zeu cu chip omenesc nu îmbrăţişează toate, ci este în luptă cu alţii. Forţele naturii produc rezultate mai mult prin lupta dintre ele, sau prin modificarea unei substanţe în alta.
274
întăririi în credinţă şi statornicirii în evlavie. Astfel, uneori El ne întoarce spre ceea ce este bun prin gândurile cele cuvenite, poruncindu-ne să părăsim, ba, mai mult, să respingem cu totul, ca pricină de pieire, jertfirea şi închinarea la idoli, arătându-ne că această boală e plină de răutatea cea mai de pe urmă, mai bine zis de cea mai mare impietate. Alteori, ne aduce în faţă, ca pe un pedagog şi păzitor aspru, frica, cea de pedeapsă adică, împingându-ne din toate părţile spre ceea ce este plăcut lui Dumnezeu. Aşa zice fericitul Moise în A doua lege: „«Şi acestea sunt poruncile şi judecăţile pe care să le păzeşti a le face în pământul pe care Domnul Dumnezeul părinţilor noştri vi-l dă în stăpânire în toate zilele cât veţi trăi pe pământul acela. Să pustiiţi toate locurile în care au slujit neamurile dumnezeilor lor, pe care voi le veţi moşteni pe munţii înalţi şi pe dealuri şi sub copac stufos. Şi să surpaţi jertfelnicele lor şi să sfărâmaţi stâlpii lor şi desişurile lor să le tăiaţi şi chipurile cioplite ale dumnezeilor lor să le ardeţi în foc şi să pierdeţi numele lor din locurile acelea»” (12,1-3).
înţelepţii şi cărturarii elinilor, mai ales poeţii, dau diavolilor unele nume de nimfe ale munţilor şi copacilor. Aceia, voind să cinstească în locurile înalte pe zeii lor, ridicaseră jertfelnice în munţi şi se sârguiau să le jertfească boi şi, împlântând statui şi chipuri de demoni în preajma copacilor mai stufoşi, le aduceau jertfe de berbeci. Deci era necesar ca cei supuşi Dumnezeului celui prin fire199 şi adevărat să dărâme fără să
199 Sfântul Chiril numeşte adesea pe Dumnezeu adevărat, adică transcendent întregii lumi condiţionate şi dependente de El, adică Dumnezeu prin fire, ca să-L opună zeilor care nu sunt dumnezei prin fire, ci sunt socotiţi aşa printr-o cugetare greşită.
275
se teamă de nimic statuile celor rătăciţi şi să se îndepărteze cât mai mult de obiceiurile acelora. De aceea, zice iarăşi: „«Iar după ce va pierde Domnul Dumnezeul tău de la faţa ta neamurile la care mergi tu ca să le cuprinzi şi să le moşteneşti, şi vei locui în pământul lor, ia aminte la tine, să nu cauţi a urma lor, după ce vor pieri ei de la faţa ta, şi să nu cauţi pe dumnezeii lor, zicând: Cum au făcut neamurile acestea dumnezeilor lor, voi face şi eu. Să nu faci aşa Domnului Dumnezeului tău! Pentru că au făcut dumnezeilor lor spurcăciunile pe care Domnul le-a urât, odată ce şi pe fiii lor şi pe fiicele lor200 îi ard în foc înaintea dumnezeilor lor»” (Deut. 12, 29-31).
200 Cei ce răstignesc pe Hristos nu fac din aceasta un act de slujire adus lui Dumnezeu, aşa cum nu făceau nici cei ce jertfeau tineri şi tinere zeilor lor. Hristos primeşte moartea ca să o biruiască, nu socoteşte moartea ca o contopire în esenţa divină, sau ca o satisfacere a vreunei pofte crude a zeului, pentru a-i scăpa de anumite greutăţi pământeşti pe oamenii ce aduc jertfe uneori chiar pe fiii şi fiicele lor (sau pe unii din colectivitatea din care fac ei parte). Aici, Fiul lui Dumnezeu însuşi Se face om pentru a Se aduce jertfă pentru oameni, ca să biruiască moartea pentru Sine ca om şi pentru cei cu care S-a făcut frate întru umanitate. Dumnezeu nu cere unor oameni să săvârşească o asemenea cruzime şi nici nu vrea ca alţi oameni să suporte asemenea cruzime. Dumnezeu nu încurajează omuciderea, nu îndeamnă pe unii să omoare pe alţii. Hristos moare pentru a desfiinţa moartea prin moartea Sa. Numai diavolul poate îndemna pe unii oameni spre uciderea altora, amăgindu-i că prin aceasta fac plăcere lui Dumnezeu. Cei ce L-au răstignit pe Hristos au slujit Satanei, dar Hristos a folosit moartea impusă Lui de aceia spre biruirea ei şi a Satanei. Înghiţind pe Hristos, moartea a fost omorâtă dinlăuntru, spun Sfinţii Părinţi, şi prin aceasta a devenit cel mai puternic mijloc de stăpânire asupra Satanei. Duşmanul binelui, înghiţind un bine care rămâne ferm în el, este astfel biruit.
276
Bine face Legiuitorul când interzice cu totul imitarea celor rătăciţi şi le porunceşte să rămână departe de junghierea nemiloasă a copiilor. El vădeşte pe zeii iubitori de sânge şi mincinoşi ca pe nişte corupători şi pierzători ai omenirii, care, pentru plăcerea lor, necinstesc sălbatic înseşi legile iubirii fireşti. „Căci Dumnezeu le-a sădit toate ca să fie şi sunt făpturile lumii, şi sunt spre mântuireşi nu este împărăţie a iadului pe pământ. Dar prin pizma diavolului a intrat moartea în lume” (înţel. Sol. 1,14; 2, 24).
Voinţa dumnezeiască surpă moartea şi desfiinţează stricăciunea, şi nu suferă să nu mai existe cele create, căci le-a zidit pe toate spre a fi (pentru existenţă), precum s-a scris. Deci cei prinşi în cursă de puterile diavolilor şi amăgiţi aduc Satanei moartea celor ce au fost creaţi spre viaţă, spre existenţă, ca pe nişte miresme ale celor mai bune şi mai binemirositoare aromate. Deci e foarte bine că a voit să arate că obiceiurile acelora sunt pline de cea mai de pe urmă răutate şi că prin ele se batjocoreşte firea şi se calcă în picioare legile mult doritei iubiri de copii. Prin aceasta, împinge mintea nerobită şi urâtoare de rău a ascultătorilor spre datoria de a cinsti şi îmbrăţişa cu căldură cele pe care le voieşte şi le spune El. Acestea s-au legiuit odinioară spre dărâmarea impietăţii acelora.
Pe de altă parte, hotărăşte pedeapsa cu moartea pentru cel ce voieşte să abată pe cel întărit, sau pe cel ce a primit cu iubire de Dumnezeu cunoştinţa adevărului, căci a zis iarăşi: „Iar de se va ridica între voi proroci sau vreunul care visează vise, şi vă va da un semn sau o minune, şi se va împlini semnul sau minunea de care v-a grăit, şi va zice: «Să mergem şi să slujim dumnezeilor străini, pe care nu i-aţi ştiut!», să nu ascultaţi de cuvintele prorocului acela sau ale celui ce a visat
277
visul acela. Că vă ispiteşte Domnul ca să afle de iubiţi pe Dumnezeu din toată inima şi din tot sufletul vostru. Să umblaţi după Domnul Dumnezeul vostru şi de El să vă temeţi; şi poruncile Lui să le păziţi, şi de glasul Lui să ascultaţi, şi Lui să slujiţi, şi de El să vă alipiţi. Şi prorocul acela sau cel ce a visat visul acela să moară. Pentru că a grăit ca să vă abată de la Domnul Dumnezeul vostru” (Deut. 13,1-5).
Cât de sfântă şi de potrivită cu Dumnezeu e Legea! Căci dacă, după Lege, ucigaşii de trupuri trebuie numaidecât să moară, cum nu se va primejdui, pe drept cuvânt, cel ce pricinuieşte o rătăcire pierzătoare sufletului şi-l aruncă în gropile pieirii pe acesta care, după cuvântul Mântuitorului, e mai bun decât trupul? De aceea a legiuit Dumnezeu ca amăgitorul şi batjocoritorul celor sfinte să fie supus la pedeapsă din partea ucigaşului. Aceeaşi pedeapsă e poruncită împotriva celor ce îşi lasă mintea supusă uşor şi purtată (în rătăcire) de unii ca aceştia. Pentru ce cel ce putea uşor să scape a îmbrăţişat abaterea de bunăvoie spre fărădelege, zice, deşi ar fi putut privi treaz la adevăr? „Iar de se va afla la tine, în vreuna din cetăţile tale, pe care le dă ţie Domnul Dumnezeul tău, bărbat sau femeie care va face ce este rău înaintea Domnului Dumnezeului tău, călcând legământul Lui, şi va merge şi va sluji la dumnezei străini şi se va închina lor, soarelui sau lunii, sau la oricare dintre cele din podoaba cerului, ceea ce nu am poruncit, şi ţi se va vesti aceasta, vei cerceta cu de-amănuntul şi, dacă a fost adevărat cuvântul că s-a făcut spurcăciunea aceasta în Israel, să scoţi pe bărbatul acela sau pe femeia aceea, care au făcut lucrul acesta rău, şi să-i omorâţi cu pietre. Pe mărturia a doi sau trei martori va fi ucis cel dat morţii. Nu va fi ucis pe mărturia unui singur martor. Şi mâna martorilor va fi mai
278
întâi asupra lui, ca să-l omoare, şi apoi mâna a tot poporul. Şi vei pierde pe cel rău dintre voi”(Deut. 17, 2-7).
Când Dumnezeu însuşi e batjocorit în slujirea ce I se cuvine, nu e lucru cuminte a te milostivi. Şi e cu totul păgubitor a te lăsa moleşit la vreme nepotrivită, pe motiv că o cere iubirea întreolaltă. Aceasta socotesc că este ceea ce zice Domnul: „Cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”(Matei 10, 37). Să se dea la o parte atunci legea milei şi să se dea în lături puterea dragostei naturale şi tot ce ţine de iubirea de oameni, şi, ca să zic aşa, să fie slujit Dumnezeu printr-o binecredincioasă asprime. Sau, oare, nu vei recunoaşte că e un lucru cuvenit să fie pedepsiţi fără milă cei ce au îmbrăţişat fără motiv apostazia, ca unii ce au nesocotit slava mai presus de toate şi nu s-au ferit să necinstească fără grijă pe Cel pe Care ar fi fost mai bine să-L bucure prin silinţele spre statornicie201?
PALADIE: E un lucru cuvenit, fără îndoială.
CHIRIL: îmi voi aduce aminte de ce a zis El celor vechi: „Ce greşeală au găsit părinţii voştri întru Mine, că s-au îndepărtat de la Mine şi au mers după cele deşarte şi s-au făcut deşerţi?” (Ier. 2, 5). Mirându-se de prostia nestăpânită a israeliţilor, zice: „S-a mirat cerul de aceasta şi s-a spăimântat pământul foarte, zice Domnul, că două rele a făcut poporul Meu: M-a părăsit pe Mine, izvorul de apă vie, şi şi-au săpat fântâni surpate, care nu vor putea să ţină apă”
201 Nici mila, nici iubirea de oameni nu trebuie să oprească pe cineva de a pedepsi pe cei ce necinstesc mărirea lui Dumnezeu. Căci pilda lor rea, rămasă nepedepsită, va conduce la pierzare pe mulţi. Deci, se dovedeşte că nepedepsirea lor nu împlineşte porunca iubirii de oameni.
279
(Ier. 2, 12-13). Socotesc, pe drept cuvânt, că se abat de la tot sfatul bun cei ce, îndepărtându-se de la slujirea lui Dumnezeu, slujesc zidirii în locul Ziditorului şi Făcătorului, sau, coborând la o rătăcire încă şi mai ruşinoasă, se închină lucrurilor mâinilor lor. Căci, dacă ar fi voit să cugete drept, le-ar fi fost uşor să vadă frumuseţea firii negrăite şi mai presus de toate din podoaba zidirii şi să înţeleagă pe Orânduitorul, Cârmuitorul şi Făcătorul întregii lumi din buna întocmire a făpturilor202. Dar, scuipând peste un aşa de cucernic şi vrednic de admiraţie sfat, unii dintre cei vechi au schimbat cele de aur pentru cele de aramă, după poeţii elinilor (cf. Homer, Iliada, 6). Fiindcă, părăsind datoria de a se închina lui Dumnezeu cel după fire, s-au abătut copilăreşte spre nefolositoarea slujire la idoli, aducând peste capetele lor ruşine şi batjocură şi alegând căderea de bunăvoie de la ajutorul de Sus203. De aceea, Dumnezeu a zis: „Cum e ruşinea hoţului când a fost prins, aşa se vor ruşina fiii lui Israel şi împăraţii lor şi căpeteniile lor şi preoţii lor şi prorocii lor, care au spus lemnului: «Tu eşti tatăl meu!», şi pietrei: «Tu m-ai născut!», şi Mi-au întors spatele şi nu feţele lor. Şi în vremea necazurilor
202Buna armonie din lume nu trebuie dispreţuită de cei ce nu se închină ei, ci trebuie admirată ca operă a Făcătorului cel mai presus de ea, şi nu ca una ce ar fi ea însăşi una cu divinitatea prin sine. Odată cu frumuseţea şi înţelepciunea din ea, trebuie văzute şi limitarea şi neajunsurile ei. Lumea nu ne dă tot ce dorim, nu ne asigură viaţa veşnică, mai ales.
203 Numai Dumnezeu poate scăpa pe om de sub legile fatale ale lumii, care-l duc la corupere şi moarte. Fără Dumnezeu, omul e supus naturii ca unei fatalităţi. Nu are posibilitatea unei adevărate libertăţi, sau nu are ce face în mod esenţial cu libertatea ce i se pare că are. Numai un Dumnezeu mai presus de lume îi poate fi de ajutor în faţa naturii de neîncovoiat.
280
lor vor zice: «Scoală şi ne mântuieşte!» Dar unde sunt dumnezeii tăi, pe care ţi i-ai făcut? Oare se vor scula ei şi te vor mântui în vremea chinuirii tale? Căci după numărul cetăţilor tale au fost dumnezeii tăi, Iuda, şi după numărul uliţelor Ierusalimului aţi jertfit lui Baal204. Pentru ce grăiţi către Mine? Toţi preoţii au săvârşit fărădelege faţă de Mine, zice Domnul” (Ier. 2, 26- 29).
PALADIE: Cumplit lucru, cu adevărat, e acesta.
CHIRIL: Dar uneori este câte unul dintre noi, încă nu prea întărit, care, arătând o iubire prefăcută şi mincinoasă faţă de Hristos şi îmbrăcându-se ca într-o piele în aparenţa de iubitor de Dumnezeu, e de fapt o fiară rea şi lipsită de pietate, fiind numai pe jumătate om; e un nestatornic care acasă şi noaptea, adică pe ascuns, aduce slujire demonilor, socotind, după cât se pare, că poate înşela pe Dumnezeu şi nesocoti cunoştinţa firii celei negrăite. Se poate arăta fără osteneală că cel ce cugetă aşa a îmbrăţişat cele urâte ale prostiei elinilor, fiindcă înţelepţii elinilor erau de părere că soarele, cel creat şi făcut, luminătorul cel mare, care tocmai spre aceasta a fost făcut de Dumnezeu, le vede şi le aude pe toate, fiindcă socoteau că, aflându-se în treapta de dumnezeu, e împodobit cu calităţile firii dumnezeieşti, iar o calitate a firii celei mai înalte este să ştie şi să vadă toate. Aşa cugetau aceia, dar nouă ne-a spus Dumnezeu odinioară: „De aproape sunt Dumnezeu, zice Domnul, şi nu sunt Dumnezeu de departe. Oare se va ascunde de Mine
204 Deşi mulţi, zeii nu pot scăpa pe oameni din greutăţile aduse de împrejurările vieţii, de boală, nu le pot da nădejdea vieţii de veci. Tocmai în mulţimea lor se arată neputinţa lor, ca unii ce reprezintă forţele naturii aflate în luptă.
281
ceva?” (Ier. 23, 23-24). Nimic nu se poate ascunde de Cel cu adevărat prin fire Dumnezeu. Despre aceasta ne învaţă fericitul David, zicând: „înţelegeţi, cei neînţelepţi în popor, şi cei nebuni, înţelepţiţi-vă odată! Cel ce a sădit urechea, oare, nu aude? Şi cel ce a făcut ochiul, oare, nu vede?” (Ps. 93, 8-9). Socotesc că din lipsă de minte ziceau unii: „Nu va vedea Domnul, nici nu va pricepe Dumnezeul lui Iacov” (Ps. 93, 7). Dar, oare, nu e o prostie a spune că Dătătorul cunoştinţei nu ştie şi a socotit că nu aude Cel ce a dat acest simţ celor făcuţi de El205?
PALADIE: E cu adevărat o nebunie.
CHIRIL: Deci se cuvine să ne închinăm, cum zice Scriptura, numai Domnului Dumnezeu în toate felurile, şi nimănui altuia afară de El, fiindcă s-a scris: „Desăvârşit să fii înaintea Domnului Dumnezeului tău” (Deut. 18, 13). Iar desăvârşirea duhovnicească este tăria în credinţă, neprihănirea în slujire şi frumuseţea neprihănită a iubirii faţă de Dumnezeu.
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Dar atunci, Paladie, pe cei ce nu voiesc să se închine dumnezeilor străini sau zidirii în locul Ziditorului, dar, din nu ştiu ce motiv, dau crezare prorociilor mincinoase ale slujitorilor la idoli, îi vom socoti liberi de orice pată şi vină?
205 Nu poate proveni conştiinţa din ceva ce nu are conştiinţă. Nu poate proveni auzul conştient, văzul conştient din ceea ce nu are auz sau văz conştient. Dacă acestea ar fi în esenţa fundamentală a lumii, nu ar mai fi simplă materie. Şi de ce nu a apărut din veci conştiinţa, dacă esenţa în care se cuprinde aceasta virtual este din veci? Dar de ce să nu ţinem seama de experienţă, care ne arată că materia inconştientă nu are în sine conştiinţa ca potenţă?
282
PALADIE: Nicidecum!
CHIRIL: Citirile în stele, ghiciturile, prerociile mincinoase şi amăgirile drăceşti le primesc, cred, numai cei cărora le place, nebuneşte, să primească slujirea urâtă şi blestemată a idolilor.
PALADIE: Drept ai grăit!, căci şi dumnezeiescul cuvânt ne porunceşte să avem scârbă de urâciunea acestora. El spune: „Iar când vei intra în pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă, să nu te înveţi a face urâciunile neamurilor acelora. Să nu se afle întru tine om care să treacă pe fiul său sau pe fiica sa prin foc, sau proroc mincinos, sau ghicitor, sau prezicător, sau care să umble cu farmece sau cu descântece, sau grăitor din pântece, tâlcuitor de semne, vorbitor cu morţii. Căci urâciune este Domnului Dumnezeului tău tot cel ce face acestea”(Deut. 18, 9-12). Şi, după altele, zice iarăşi: „Desăvârşit să fii înaintea Domnului Dumnezeului tău! Neamurile acestea pe care tu le vei izgoni caută la ghicituri şi prorocii mincinoase. Iar ţie nu ţi-a dat Domnul Dumnezeul tău aşa. Proroc dintre fraţii tăi ca şi mine va ridica ţie Domnul Dumnezeul tău, pe El să-L asculţi în toate câte ai cerut de la Domnul Dumnezeul tău, în Horeb, în ziua adunării206″ (Deut. 18,13-15).
206Tainele viitorului nu sunt ascunse în natura fizică sau a omului, ca unele ce vor ieşi cu necesitate din acestea, căci tot ce se va întâmpla cu omul sau cu istoria omenească depinde de libertatea oamenilor şi de voia lui Dumnezeu, Care va lucra potrivit purtării oamenilor şi grijii Sale faţă de ei. Ghiciturile provin din ideea că totul este înscris ca potenţă în firea lucrurilor sau a oamenilor, pe care unii mai pătrunzători le pot deduce din anumite semne care se văd pe feţele oamenilor, sau în mişcarea stelelor sau a animalelor. Iar vrăjitorii şi fermecătorii cred că au în ei puterea ultimă (supremă), care poate determina anumite momente ale viitorului. Altceva este rugăciunea: ea se întemeiază pe faptul că un Dumnezeu liber şi mai puternic decât lumea creaţia Lui poate interveni în ea, deoarece a făcut-o ca un cadru contingent, elastic, în care e posibilă o lucrare liberă a Lui, cum e posibilă, într-un mod mai restrâns, şi o lucrare liberă a omului.
283
CHIRIL: Foarte bine ai spus, prietene! Deci nu vom urma tâlcuitorilor de semne şi celor ce întreabă morţii, nici nu vom privi la zborurile păsărilor ca la vreun lucru care ne spune ceva din viitor, fie că se mişcă spre dreapta, fie spre stânga, fie seara, fie dimineaţa, căci acestea ţin de cea mai de pe urmă nebunie. Ci, luând conducător în toate pe Hristos, Cel care pentru noi S-a făcut proroc şi om ca noi, de la El vom primi cunoştinţa celor trebuincioase şi lângă El vom rămâne, aruncând departe de noi prorociile mincinoase ale demonilor şi dispreţuindu-le. Căci aşa cum numai lui Dumnezeu Ii aparţine prin fire şi în mod propriu să dea viaţă şi să stăpânească peste toate, la fel, socotesc, numai El are cunoştinţa tuturor. Iar propriu firii Lui este să ştie limpede cele ce vor fi şi să aibă adunată în Sine cunoştinţa tuturor207. Sau, oare, nu e înţelept şi drept cuvântul acesta?
PALADIE: Ba, foarte mult.
CHIRIL: Deci Lui vom greşi şi faţă de slava Lui supremă ne vom face vinovaţi, dacă vom crede că cele care alcătuiesc bunătatea şi măreţia Lui se află în duhurile spurcate şi necurate. Am fi dispuşi astfel să socotim
207 Numai Dumnezeu preştie toate ale viitorului. Viaţa oamenilor şi cele ce se fac de ei asupra naturii, depinzând de libertatea lor, nu sunt scrise potenţial în natură, ca să le poată descifra cineva din ea. Dar Dumnezeu ni le comunică prin cei aleşi dintre oameni ca proroci. Şi cel mai mare proroc S-a făcut pentru noi însuşi Fiul Său, prin întruparea Sa.
284
prosteşte că şi Satana poate fi făcător de viaţă şi creator, dacă i-am atribui acestea şi am spune că ţin de firea lui cele ce sunt mai presus de toate şi aparţin în chip natural lui Dumnezeu208. Iar un bun propriu şi deosebit al Firii celei mai presus de toate este şi cunoştinţa celor viitoare. Sau, oare, nu e adevărat ceea ce spun?
PALADIE: Foarte adevărat!, căci zice Dumnezeu, prin glasul lui Isaia, către unii care trec asupra zid irii cele ale Sale: „«Aduceţi-vă aminte de acestea şi suspinaţi! Pocăiţi-vă, cei ce aţi rătăcit, întoarceţi-vă din inimă! Şi aduceţi-vă aminte, din cele mai dinainte din veac, că Eu sunt Dumnezeu şi nueste altul afară de Mine, Cel ce vestesc mai înainte cele ce vor fi mai pe urmă, mai înainte de a se fi săvârşit, zicând: Sfatul Meu va sta şi toate câte am hotărât le voi face» (46, 8-10). Ştirea că poate vesti cele de pe urmă înainte de a se face o dă ascultătorilor ca pe o dovadă că nu există alt Dumnezeu afară de El, Cel prin fire şi adevărat209.
208L-am coborî pe Dumnezeu, dacă am atribui şi lui Satana însuşirea preştiinţei, fiindcă prin aceasta l-am socoti şi pe el creator al lumii şi dătător de viaţă. Căci Dumnezeu preştie cele viitoare, întrucât El a creat toate şi le conduce cum voieşte El. Chiar cele ale oamenilor le preştie, pentru că El l-a înzestrat pe om cu libertatea de care preştie în general cum se va mişca, fără să o predetermine. Chiar în răutatea Satanei se arată că el nu e creator şi atotputernic, fiindcă atotputernicia se manifestă în generozitate, în bunătate. Numai limitarea se manifestă în frică şi răutate, în „piedici” şi „cenzuri transcendente” aplicate omului.
209 Dacă nu ar fi în oameni o libertate, totul ar fi din veci în baza unor legi fără sens şi a căror origine este inexplicabilă. Numai Dumnezeu, Creatorul tuturor, deci şi al oamenilor, preştie toate. De la Renaştere încoace, filosofia a luptat pentru eliberarea omului de Dumnezeu. Omul nu acceptă decât natura supusă legilor neschimbate, el e mai supus acestora decât lui Dumnezeu. Astfel, aflat în robia unor legi oarbe, a sfârşit fie sub masca acestora, fie a unor pasiuni proprii, sau, dacă e mai slab, a pasiunilor celor mai tari decât sine. Este o robie care nu promite decât moartea veşnică. Aşa-zisa libertate în legitate e o contradicţie în sine. Numai Dumnezeu cel personal şi bun, Care se jertfeşte pentru om, asigură omului atât libertatea de a-L asculta spre binele său veşnic, cât şi de a nu-L asculta, spre răul lui veşnic. Numai Dumnezeu lasă câmp de manifestare reală libertăţii omului.
285
CHIRIL: Foarte bine, Paladie. Dar aş voi ca, privind mai bine adevărul, să cercetăm şi aceasta. Dacă ne aflăm cu totul între cei ce voiesc să vieţuiască drept şi evanghelic, în ce mod vom mai urma şi vom mai da atenţie amăgirilor falselor prorocii? Dacă ar fi vreun cuvânt adevărat la ei, nu ar trebui să socotim că minte glasul Mântuitorului? Căci a zis către îngâmfaţii şi hulitorii iudei: „Voi de la tatăl vostru diavolul sunteţi şi poftele tatălui vostru vreţi să le faceţi. Acela de la început a fost omorâtor de oameni şi întru adevăr n-a stat, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, dintru ale sale grăieşte, căci este mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8, 44). Deci, în ce mod va spune adevărul cel mincinos? Şi cum nu va minţi, fără îndoială şi totdeauna, cel ce n-a stat în adevăr? Deci nu e vădit oricui, Paladie, că, primind ca adevărat cuvântul dracilor, bănuim pe Hristos de minciună şi spunem că Adevărul minte?
PALADIE: E o primejdie.
CHIRIL: De altfel, aş adăuga la cele spuse şi aceasta: am învăţat de la Hristos să nu primim cuvintele duhurilor necurate, chiar dacă ar voi să ne spună vreodată adevărul la care ele nu pot ajunge şi care nu le este obişnuit.
PALADIE: Cum înţelegi aceasta?
CHIRIL: Oare nu auzi pe Sfinţii Evanghelişti, care au scris că diavolii s-au apropiat de Hristos, strigând
286
cu putere şi cu deznădejde: „«Ce este nouă şi ţie, Iisuse Nazarinene? Ai venit mai înainte ca să ne pierzi? Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!» Iar, El certându-i, nu-i lăsa să spună, căci ştiau că El este Hristos”(Marcu 1, 24-25). Şi din ce cauză, s-ar întreba cineva pe drept cuvânt, i-a certat Hristos pe cei ce strigau adevărul? Ceea ce a făcut era spre folosul nostru. Prin aceasta ne-a învăţat că nu trebuie să ne alipim de cuvintele lor, chiar dacă ar voi să grăiască adevărul şi să spună cele vădit adevărate. Căci, ţesând uneori minciuna în adevăr, vatămă pe ascultători nu în alt mod, socotesc, ci în acela în care cineva vede pe unii înlăturând gustul celor amare prin amestecarea mierii şi voind să îndepărteze ceea ce supără prin amestecarea cu cele dulci.
PALADIE: Aşadar, e cu totul primejdios a da atenţie înşelăciunilor prezicătorilor.
CHIRIL: Dumnezeu pedepseşte lucrul acesta cu moartea şi îl socoteşte între cele mai de pe urmă păcate, căci a spus în Leviticul: „Oricine care se va duce la grăitorii din burtă sau la descântători, ca să desfrâneze după ei, voi întări faţa Mea asupra lui şi-l voi pierde din poporul său. Şi să fiţi sfinţi, că sfânt sunt Eu, Domnul Dumnezeul vostru” (20, 6-7). Şi, după altele, iarăşi: „Şi bărbatul şi femeia care se vor face grăitori din pântece sau descântători, cu moarte să fie omorâţi şi cu pietre să-i ucideţi, că vinovaţi sunt” (Lev. 20, 27). În primul, dezaprobă voinţa de a asculta prezicerile mincinoase din stele, sau cele primite de la morţi, spunând că lucrul acesta e cu totul străin de vieţuirea cuvenită sfinţilor şi nepotrivit pentru cei alipiţi de Dumnezeu. În al doilea, îi pedepseşte şi pe aceştia cu moartea, spunând că sunt vinovaţi. Nu ne lasă să arătăm
287
milă celor ce au ajuns până la atâta ticăloşie, încât s-au făcut laţ spre moarte, cursă, uşă spre pierzare şi funie spre iad sufletelor nevinovate, şi alte asemenea rele. Dar socotesc că e lucru înţelept şi fără pată a cugeta că Dumnezeu nu a rânduit o pedeapsă atât de aspră şi mai presus de toate relele pentru cei ce pot cunoaşte şi pot spune altora cele viitoare şi anume pentru cei ce au ceva de spus cu adevărat despre cele ce vor fi, dar nu o fac. Căci nu se pedepseşte grăirea adevărului, ci e blestemată grăirea mincinoasă. Iar dacă e osândit cineva pentru că face aceasta şi anume chiar de Dumnezeu, aceasta se întâmplă pentru că a prezentat într-o lumină rea însăşi Firea negrăită. Deci, cel ce foloseşte adevărul în slujba minciunii, ca şi când ar fi propriu aceleia, are de suportat o pedeapsă egală cu crimele, ajungând la acelaşi sfârşit. Fiindcă Scriptura nu pedepseşte pe cei ce grăiesc cele de la Dumnezeu, să nu fie! Dacă ar fi aşa, vieţuirea acestora n-ar fi liberă de minciună. Deci, fiindcă grăiesc cele ce voiesc de la ei înşişi, deci neluând din adevăr, de aceea nu se împlinesc.
PALADIE: Atunci din aceasta vom cunoaşte că nu Dumnezeu e Cel ce grăieşte, sau că aceia grăiesc dintru ale lor?
CHIRIL: Desigur! Despre aceasta ne încredinţează îndată şi legea dumnezeiască. Pentru că a zis Dumnezeu în A doua lege: „Iar de va zice cineva în inima sa: Cum vom cunoaşte cuvântul pe care nu l-a grăit Dumnezeu? Orice va grăi prorocul acela în numele Domnului şi nu se va întâmpla, cuvântul acela nu l-a grăit Domnul şi întru necredinţă a grăit prorocul, deci să nu vă ţineţi de el” (18, 21-22). Înţelegi că neîmplinirea celor grăite înainte vor fi o dovadă vădită
288
că ceva nu s-a spus de la Dumnezeu210? Căci Adevărul iubeşte adevărul. Aceasta o spune prin glasul lui Ieremia: „Dumnezeu de aproape sunt, zice Domnul, şi nu Dumnezeu de departe. Oare se va ascunde omul în cele ascunse şi Eu nu-l voi vedea? Oare nu umplu Eu cerul şi pământul?, zice Domnul. Am auzit cele ce grăiesc prorocii, căci cele mincinoase le-au prorocit prorocii în numele Meu” (Ier. 23, 23-26). Apoi, învinuind cu putere pe cei ce au dispreţuit legile dumnezeieşti, dă adevărul ca mijloc vădit de a cunoaşte cele ce sunt sau nu sunt de la Dumnezeu, căci zice iarăşi: „Prorocul care a visat să povestească visul lui şi cel către care e cuvântul Meu să povestească cuvântul Meu întru adevăr” (Ier. 23, 28). Deci, dacă se arată ceva abătându-se de la adevăr, aceasta îndată îl dovedeşte pe grăitor mincinos şi vorbind din inima lui, nu din gura Domnului, cum s-a scris211.
PALADIE: Voieşti să mai aducem ceva din cele necesare spre dovedire, sau, lăsând aceasta, să înaintăm încotro ne duce cuvântul tău?
CHIRIL: înfăţişarea celor spre folos nu se poate face pe scurt. Deci aş socoti greşit să nu se spună liber cele ce se gândesc, şi pe drept cuvânt. Spune, dar, fără să şovăi.
PALADIE: Dacă unii nu grăiesc din gura Domnului, ci varsă, cum zici, cele din inima lor, în ce chip femeia aceea grăitoare din pântece (vrăjitoare) l-a adus în faţa lui Saul pe Samuel care murise, spre a-i înfăţişa sfârşitul
210Vin destui cu pretenţia că prezic şi spun viitorul, ca unii ce l-au primit de la Dumnezeu, şi, aproape întotdeauna, ceea ce prezic nu se adevereşte. Aceasta e dovada sigură că nu au primit de la Dumnezeu spusele lor despre viitor.
211 Adevărul unui cuvânt despre viitor se arată în împlinirea acelui cuvânt.
289
celor viitoare? Căci acestea aşa s-au întâmplat şi nu altfel, socotesc unii.
CHIRIL: Tu să nu socoteşti că a fost aşa şi vei gândi mai bine. Sau recunoşti, în chip vrednic de râs, că a putut fi forţat cu adevărat sufletul dreptului şi a venit chemat de o femeie?
PALADIE: Nu pot să spun ceva sigur, dar socotesc că cercetarea va descoperi adevărul.
CHIRIL: Bine ai spus. Deci, deocamdată, să cercetăm înainte de toate dacă cele ce se iscodesc se produc şi se înfăptuiesc prin Dumnezeu, sau prin duhurile rele, care se îndeletnicesc cu aceste lucruri.
PALADIE: Cine ar putea ajunge la atâta nebunie a gândurilor, încât să-şi închipuie că întrebătorii morţilor şi grăitorii din pântece şi descântătorii produc acestea prin Dumnezeu? Doar îmi aduc aminte de Lege, care porunceşte pedeapsa cea mai mare pentru tot cel ce s-a hotărât să facă acestea. Apoi, cum n-ar fi o nebunie să se cugete că cel osândit la moarte nu e neplăcut lui Dumnezeu?
CHIRIL: Foarte bine judeci. În felul acesta, am socoti că sufletele sfinţilor izbăvite de trupuri sunt aruncate la o parte şi nu se învrednicesc de niciun preţ, ba au ajuns până la atâta nefericire, încât sunt supuse duhurilor rele şi necurate şi urmează fără să vrea acelora, care le duc cu uşurinţă unde voiesc. Însă înţeleptul Ioan, alcătuindu-ne cartea Apocalipsei, care a fost cinstită şi de aprobarea Părinţilor, ne-a asigurat limpede că a văzut sufletele sfinţilor sub însuşi jertfelnicul dumnezeiesc (cf. Apoc. 6, 9). Însă dacă dracii le trag din locaşurile de Sus şi le coboară fără cruţare din locurile cele mai sfinte, fără să-i
290
împiedice nimic, atunci cerul le e deschis tuturor dracilor, ba li se deschide, pe drept cuvânt, şi poarta raiului? Şi însăşi sabia înflăcărată le îngăduie nu numai intrarea şi ieşirea, ci şi scoaterea cu îndrăzneală a vreunora din cei ajunşi înlăuntru? Dar aceasta nu înseamnă a batjocori nădejdea cea în Hristos şi a socoti de trei ori nefericită viaţa admirată de noi a acelora212?
PALADIE: Aşa se pare.
CHIRIL: E clar. Căci, altfel, cum era mai bine, pentru dumnezeiescul Pavel, să moară şi să fie cu Hristos (cf. Filip. 3, 23)? Dacă, după ce vom ieşi din cele pământeşti şi vom fi cu Hristos, ne vom supune duhurilor, s-a făcut deşartă credinţa, după cum s-a scris, şi oricine va socoti, cred, că e neasemănat mai bine a petrece în trup, decât a fi cu Hristos. Şi este cu mult mai greu de admis că, petrecând încă în această viaţă, nu suntem supuşi voilor diavolului, ci mai degrabă călcăm peste şerpi şi scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului, după cuvântul Mântuitorului (cf. Luca 10, 19), dar, fiind cu Hristos, vom fi întru cele mai rele. Cum mai spune atunci Hristos adevărul?, când zice: „Oile Mele ascultă glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele şi ele urmează Mie. Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi nu le va răpi
212 Pot face oamenii, mai bine zis vrăjitoarele stăpânite de demoni, ceea ce voiesc cu sufletele sfinţilor care sunt în preajma lui Dumnezeu? în acest caz, am fi mai liberi de demoni noi, cei ce suntem pe pământ, decât cei ajunşi la fericirea de acolo. Nu pot face aceasta cu sufletele celor ajunşi în rai, căci porţile acelora sunt păzite de sabia Heruvimilor.
Iar dacă ar putea face aceasta cu sufletele ajunse în iad, sub stăpânirea lor, acestea ştiu viitorul mai bine decât demonii care le au în stăpânire? Nu au căzut ei în groapa întunericului, în care nu ştiu nimic?
291
cineva din mâinile Mele. Tatăl Meu, Care Mi le-a dat, e mai mare decât toţi, şi nimeni nu le poate răpi din mâna Tatălui Meu”(Ioan 10, 27-29). Atunci, i-a înşelat pe vitejii credinţei în Hristos şi pe preaînţeleptul Petru, care a scris aşa: „Deci şi cei ce suferă din partea altora, după voia Lui, să-şi încredinţeze credinciosului Ziditor sufletele lor” (1 Petru 4, 19)? Dar dacă sufletul încredinţat lui Dumnezeu e constrâns de Satana şi dus şi purtat oriunde voieşte el, după vreme, cum ar fi cugetat credincios Ocrotitorul Sfinţilor, Care ia în păstrare duhul fiecăruia, ca un bun preţios? Deci, e o aiureală şi o nebunie cumplită a socoti că sufletul prorocului a fost scos din locurile rânduite lui prin neiubitoarele descântece ale unei femei spurcate.
PALADIE: Care e atunci explicaţia întâmplării de care ne ocupăm? Căci socotesc că nu trebuie să privim ca simple născociri aceste lucruri urâte.
CHIRIL: După ce vom înfăţişa înseşi cuvintele Scripturii, vom arăta clar cuprinsul lor, reţinând din toate cu grijă ceea ce se cuvine. Acestea sunt: „Şi Samuel a murit şi l-a plâns pe el întregul Israel. Şi l-au îngropat pe el în Armatem, în cetatea lui. Şi Saul a stârpit pe vrăjitorii (grăitorii din pântece) şi pe prezicătorii din ţară. Şi s-au adunat cei de alt neam (filistenii) şi au venit şi şi-au aşezat tabăra în Sonam. Şi a adunat Saul pe toţi bărbaţii din Israel şi au tăbărât în Ghilboa. Şi a văzut Saul tabăra celor de alt neam şi s-a înfricoşat şi s-a înspăimântat inima lui foarte. Şi a întrebat Saul pe Domnul şi nu i-a răspuns Domnul nici prin visuri, nici prin arătări, nici prin proroci. Şi a zis Saul slugilor sale: «Căutaţi-mi o femeie vrăjitoare (care grăieşte din pântece) şi voi merge la ea şi voi întreba prin ea». Şi au
292
zis slugile lui către el: «Iată, în Endor este o femeie vrăjitoare (care grăieşte din pântece)». Şi s-a acoperit Saul şi a îmbrăcat alte haine şi a plecat el cu doi bărbaţi şi au venit la femeie noaptea. Şi a zis ei: «Vrăjeşte-mi prin grăirea din pântece şi adu-mi pe cine îţi voi spune». Şi i-a zis femeia: «Iată, tu ştii câte a făcut Saul, cum a stârpit pe cei ce grăiesc din pântece şi pe prezicătorii din ţară. Pentru ce vrei să întinzi cursă sufletului meu ca să-l omori?» Şi s-a jurat Saul, zicând: «Viu este Domnul, nu ţi se va întâmpla vreun rău din pricina aceasta». Şi a zis femeia lui Saul: «Pe cine să-ţi aduc?» Şi a zis: «Pe Samuel adu-mi-l!» Şi a văzut femeia pe Saul şi a strigat cu glas mare, şi a zis:«Pentru ce m-ai înşelat? Tu eşti Saul». Şi a zis ei împăratul: «Nu te teme, spune-mi pe cine ai văzut». Şi i-a zis femeia: «Dumnezei am văzut suindu-se din pământ». Şi a zis ei: «Ce ai cunoscut?» Şi a zis lui: «Bărbat drept suindu-se din pământ, îmbrăcat în haină căptuşită». Şi a cunoscut Saul că acesta era Samuel şi s-a plecat pe faţa lui la pământ şi s-a închinat lui. Şi a zis Samuel: «Pentru ce m-ai tulburat ca să mă scol?» Şi a zis Saul: «Sunt necăjit foarte că cei de alt neam dau război asupra mea şi Dumnezeu S-a îndepărtat de la mine şi nu m-a mai ascultat nici prin mâna prorocilor, nici prin visuri. Şi acum te-am chemat pe tine, să mă înveţi ce să fac». Şi a zis Samuel: «Pentru ce mă întrebi pe mine? Domnul s-a îndepărtat de la tine şi a trecut la aproapele tău. A făcut ţie Domnul precum a grăit prin mine. Şi va rupe Domnul împărăţia ta din mâna ta şi o va da aproapelui tău David. Pentru că nu ai ascultat de glasul Domnului şi nu ai împlinit iuţimea mâniei Lui asupra lui Amalec, de aceea ţi-a făcut Domnul aceasta astăzi. Şi va da Domnul pe Israel împreună cu tine în mâinile celor de alt neam şi
293
mâine vei cădea tu şi fiii tăi cu tine. Şi tabăra lui Israel o va da Domnul în mâinile celor de alt neam” (1 Regi 28, 3-19).
Oare, mai poţi să te îndoieşti că Saul s-a mistuit osândit de faptele lui? Fiindcă îşi temea slăbiciunea din faţa celor adunaţi la război împotriva sa, a voit să afle cele ce vor fi de la Dumnezeu. Dar Dumnezeu tăcând şi nedescoperindu-i nimic, se porneşte să supere pe Cel ce a hotărât să tacă. Astfel, vine la femeia care întreba morţii, adică la prezicători sau la cei ce îşi închipuie că ştiu cele viitoare. Apoi spune: „ Adu-mi-l pe Samuel”, nu pentru că descântecul sau meşteşugul vrăjitorilor poate aduce sufletul sfântului, ci pentru că totdeauna vrăjitorii întrebuinţează astfel de cuvânt. Căci am aflat că aceia, chemând pe diavoli prin anumite cuvinte secrete şi descântând apa, văd asemănări şi umbre şi formele unora ca într-o oglindă, pentru că dracii înşişi îşi dau nişte chipuri pentru a aduce chipurile celor numiţi. De aceea a spus la început muierea: „Văd dumnezei ridicându-se din pământ”, apoi: „Şi a văzut femeia pe Samuel”. N-a fost nicio greutate să se vadă umbra şi chipul fericitului Samuel cu înfăţişare asemănătoare, alcătuit prin lucrare drăcească. Iar dacă socoteşte cineva că a fost chemat cu adevărat sufletul prorocului şi crede vorbelor muierii, se cuvine ca, odată ce a spus că a văzut şi dumnezei urcându-se din pământ, să nu socotească mincinoase nici aceste cuvinte ale vrăjitoarei şi să admită cu adevărat că sunt şi unii dumnezei de acest fel care se ridică din pământ prin practicile vrăjitoreşti. Dar Dumnezeu cel după fire e Unul şi singur.
PALADIE: Bine ai spus. Dar va zice, cred, cineva: totuşi, la întrebarea lui Saul, a arătat cu adevărat cele
294
viitoare. Şi nu puţin cuvânt s-a cheltuit, arătându-se că nu e adevărul în duhurile necurate.
CHIRIL: Desigur că nu, fiindcă nu se potrivesc, ci se contrazic lumina şi întunericul, Hristos şi Veliar. Dar celor ce îl mânie şi-L supără, Dumnezeu le descoperă uneori cele viitoare şi prin cei ce nu trebuie, sfinţii îngeri făcând să sune, pe cât se pare, în mintea omenească acelea pe care, atunci când le află, cei ce s-au hotărât să le întrebe sunt mistuiţi de tot şi primesc prevestirea ca pe un început al mâniei şi pedepsei ce atârnă asupra lor213, în sfinţii proroci se odihnesc şi lor li se împărtăşesc nu numai cele spre durere şi cele pentru care cineva se va întrista până la lacrimi, ci şi cele ce vor fi unora spre veselie şi fericire. Dar, necredincioşilor şi blestemaţilor iubitori de vrăji, Dumnezeu le descoperă relele care li se vor întâmpla lor, care sunt prinşi în stăpânire de demoni214.
213 Când Dumnezeu comunică unora prevestirea pieirii lor, o face şi prin demonii care de obicei nu cunosc viitorul de la ei. Mai bine zis, Dumnezeu face să răsune această prevestire în mintea celor în cauză prin sfinţii îngeri, dar lor le dă impresia că li se face prin demoni, pentru a vedea de fapt începutul părăsirii lor de mâna lui Dumnezeu în stăpânirea demonilor. S-ar afla deci în lucrare atât sfinţii îngeri în mod nevăzut, cât şi demonii, oarecum printr-o halucinaţie de formă văzută, în timp ce li se vesteşte în mod nevăzut prin înger pieirea, încep să experieze începutul împresurării lor de demoni printr-o halucinaţie de formă oarecum văzută. Propriu-zis, nu mâna lui Dumnezeu le va produce pieirea şi îi va preda demonilor, ci ei înşişi îşi vor produce pieirea şi se vor preda demonilor prin despărţirea de Dumnezeu. Este ca o prevestire din partea lui Dumnezeu, Ce a început să nu mai fie trăit de ei, ca un glas al îngerilor, care răsună precum zvonul unei ariergarde a lui Dumnezeu ce se simte tot mai departe.
214 Celor ce s-au despărţit de Dumnezeu şi s-au apropiat de demoni li se descoperă în mod direct, în starea lor demonizată, nefericirea ce-i aşteaptă. Dar, întrucât nu sunt despărţiţi de demoni, comunicarea li se descoperă prin demoni.
295
PALADIE: Şi care e dovada acestora şi de unde o putem avea?
CHIRIL: Din Sfintele Scripturi. Căci cele ce li s-au întâmplat celor vechi ne sunt chip (tip) şi mijloc de învăţătură nouă. Sau, oare, nu ştii că Balac al lui Sefor, stăpânitorul moabiţilor şi madianiţilor, tremurând demulţimea de neînvins şi de neînfrânt a lui Israel şi fiindîncredinţat că va pieri împreună cu celelalte neamuri, l-a plătit pe Valaam, zicând: „Vino de blestemă mie pe Israel”? Dar după ce au venit solii, acesta le-a zis: „Rămâneţi aici peste noapte şi vă voi răspunde ceea ce va grăi Domnul către mine” (Num. 22, 6-8). Şi, căutând să aibă visuri (rău-voitoare) şi drăceşti şi aşteptând cele ce aveau să-i vină din descântec şi meşteşug vrăjitoresc, el spune că i-a grăit Domnul, fiindcă se prefăcea că cheamă pe Dumnezeu. Dar, deşi Sfânta Scriptură se foloseşte de cuvintele obişnuite vrăjitorilor, socotim că nu am judeca drept spunând că Dumnezeu, Cel prin fire şi adevărat, pune în sufletele celor întinaţi adevărul şi grăieşte unui spurcat vrăjitor şi închinător la idoli. Totuşi, zice: „A venit Dumnezeu la Valaam şi i-a zis: «Ce vor oamenii aceştia de la tine?»” (Num. 22, 8). Iar după ce acela a arătat pricina venirii lor, „a zis Dumnezeu către Valaam: «Nu vei merge cu ei, nici nu vei blestema poporul, căci este binecuvântat»” (Num. 22,12). Vezi limpede că fericitul înger îndeamnă, ca din partea lui Dumnezeu, pe vrăjitorul înşelător şi grăitor de lucruri deşarte să nu încerce să blesteme pe cel binecuvântat de Dumnezeu, nici să opună hotărârilor dumnezeieşti
296
născocirile relelor planuri omeneşti. Şi aceasta nu pentru că blestemul lui ar putea să vatăme, ci pentru ca cel ce s-a prins nebuneşte de o astfel de nădejde să afle limpede şi vădit, şi prin el, că Israel nu poate fi biruit niciodată de moabiţi şi madianiţi, deoarece Dumnezeu e Cel ce ocroteşte şi luptă şi înconjoară cu bunăvoirea Lui pe poporul credincios Lui şi binecuvântat.
Acestea i le-a spus dumnezeiescul înger şi i-a poruncit să le facă. Dar, fiindcă vrăjitorul era ispitit cu făgăduieli de daruri să meargă şi se gândea că va putea să facă aceasta, fericitul înger l-a lăsat să meargă. Însă i s-a arătat cu sabia fulgerătoare la mijlocul drumului, învăţându-l limpede că, de va voi să blesteme pe cei binecuvântaţi, războiul îi va fi faţă de Dumnezeu şi faţă de îngeri. Iar după ce a ajuns la madianit şi a ridicat jertfelnicul şi a poruncit să se aducă jertfe, a devenit îndată proroc, dar nu cel obişnuit şi mincinos, ci prin puterea dumnezeiască şi negrăită a fost prefăcut, fără să nădăjduiască, în contrariul. Căci n-a mai blestemat, ci mai vârtos a binecuvântat pe Israel şi l-a lovit pe Balac cu supărări amare. Fiindcă s-a scris: „S-a mâniat Balac şi, frângându-şi mâinile, a zis către Valaam: «Te-am chemat să blestemi pe duşmanul meu şi, iată, binecuvântând, l-ai binecuvântat a treia oară». Şi a zis Valaam către Balac: «Şi solilor tăi, pe care i-ai trimis la mine, nu am grăit, zicând: Chiar de-mi va da Balac casa lui plină de argint şi de aur, nu voi putea să calc cuvântul Domnului, ca să-l fac bun sau rău de la mine însumi, ci ce-mi va spune Dumnezeu, acestea voi grăi?»” (Num. 24,10-13).
Obiceiul prorocilor mincinoşi este să se folosească de cuvinte înşelătoare, prefăcându-se că le vor spune, fără îndoială, adevărul celor ce vin să-i întrebe.
297
înţelege deci că grăirea adevărului e străină de meşteşugul descântătorului şi vrăjitorului. Adevărul e adăugat uneori de la Dumnezeu, ca, prin prevestirea celor ce vor fi, să doboare cu putere sufletele celor vrednici de osândă.
PALADIE: Sunt încredinţat de aceasta.
CHIRIL: Că Dumnezeu urăşte şi surpă vrăjile şi grăirile deşarte e clar din ceea ce spune El însuşi: „Eu sunt Domnul Dumnezeu”. Şi, după acestea, „Cine altul va risipi semnele celor grăitori din pântece şi prezicerile din inimă? Cine întoarce pe cei înţelepţi la cele dinapoi şi înnebuneşte sfatul lor şi întăreşte cuvintele Fiului Său şi adevereşte sfatul îngerilor Săi?” (Is. 44, 24-25). Căci, pe de o parte, arată ca mincinoase şi veştejite prezicerile din inimă, iar pe de alta întăreşte tot cuvântul Fiului Său, adică al lui Hristos, şi sfatul îngerilor Săi, adică le arată pline de adevăr pe cele pe care le grăiesc propovăduitorii credinţei în El, dând mărturie pentru ele prin semne şi minuni şi prin celelalte lucrări ale Duhului. Şi a zis iarăşi undeva, mustrând faptele lor osândite de legea lui Dumnezeu: „Stai, aşadar, în descântecele tale şi în multele tale farmece, pe care le-ai învăţat din tinereţea ta, poate îţi vor fi de folos. Ostenit-ai în sfaturile tale! Să stea, dar, şi să te mântuiască cititorii în stelele cerului: cei ce privesc stelele să-ţi vestească ce are să vină asupra ta” (Is. 47, 12-13). Vezi, aşadar, că Dumnezeu vădeşte blestemata lor prezicere în stele ca vrednică de râs şi cu totul nefolositoare. Iar că numai Lui singur îi aparţine adevărul şi puterea de a spune cuvinte neînşelătoare despre cele pe care le aşteptăm în viitor, auzi-L iarăşi zicând prin glasul lui Isaia: „Aduceţi-vă aminte de acestea şi suspinaţi. Pocăiţi-vă, cei ce aţi rătăcit, întoarceţi-vă cu
298
inima şi aduceţi-vă aminte de cele de mai înainte ale veacului. Că Eu sunt Domnul Dumnezeu şi nu este altulafară de Mine. Eu vestesc cele din urmă înainte de a se face şi îndată se vor săvârşi. Şi a zis: Tot sfatul Meu va sta şi toate câte voiesc voi face” (46, 8-11).
Deci numai lui Dumnezeu Cel mai presus de toate Ii vom recunoaşte puterea de a străvedea limpede şi de a prezice fără greşeală cele viitoare. Iar cele de la alţii, care, având mintea coruptă, grăiesc din inima lor, după cum s-a scris, şi fac din minciună pricină de câştig, bănuiesc că sunt flecăreli şi poveşti băbeşti, caraghioslâcuri şi înşelătorii.
PALADIE: E adevărat, aşa este şi nu altfel.
CHIRIL: Să ne reţinem deci de la acestea şi, părăsind calea cea sucită, să păşim pe cea dreaptă, strâns lipiţi numai de Dumnezeu şi recunoscând adevărul cuvintelor sfinţilor215.
215 Numai Dumnezeu prezice cu adevărat cele viitoare, pentru că, în calitate de Creator mai presus de natură, poate şti ce este implicat în ea, sau poate uneori să o conducă precum voieşte, sau poate prevedea felul cum se va mişca voia omenească, pe când oamenii nu pot niciuna din acestea. Când se dau ca prezicători de la ei înşişi, sunt proroci mincinoşi. Numai Dumnezeu poate comunica viitorul unor oameni, făcându-i proroci adevăraţi. Dar, pentru a primi calitatea aceasta de la Dumnezeu, se cere o deosebită sensibilitate, câştigată prin post şi rugăciune, printr-o subţiere sau curăţire duhovnicească a puterilor sale de percepţie. E drept că sunt şi oameni cu o sensibilitate bolnăvicioasă, care se accentuează prin patimi de ordin duhovnicesc (forme de tot felul ale mândriei). Acestea intră în domeniul unei parapsihologii bolnăvicioase. În aceste cazuri, e greu de distins între pretenţia lor de a cunoaşte viitorul şi sugestiile duhurilor rele. Au şi ei o anumită putere de sesizare a stărilor sufleteşti ale altora, dar exagerează ştiinţa ce le vine din aceasta. Ei sunt proroci mincinoşi. Prin neîmplinirea celor prezise, pretenţia lor de a prevedea viitorul îndepărtat şi general se dovedeşte mincinoasă.
299
PALADIE: Foarte bine spui.
CHIRIL: Dar oare, pe lângă acestea, nu vom socoti vrednică de osândă şi parte a necredinţei păgâneşti şi dorinţa de a se curăţa prin foc şi prin apă şi prin alte moduri asemănătoare?
PALADIE: Cum de nu? Căci legea dumnezeiască a spus limpede: „Să nu se afle la tine vreunii care să cureţe pe fiul sau pe fiica sa prin foc” (Deut. 18,10).
CHIRIL: Foarte bine ne-a spus aceasta Legea şi ne-a oprit să o facem, pentru că lucrul acesta e plin de deşertăciune şi lipsit de orice raţiune bună şi înţeleaptă. Oare, ne va putea aduce vreun folos firea focului? Sau cum ar putea izbăvi făcliile purtate în cerc pe cel care a păcătuit? Puterea focului topeşte pata aramei sau a altei materii de felul acesta. Dar în ce mod va şterge necurăţia minţii sau a sufletului? Nu sunt acestea lucruri vrednice de râs şi nişte născociri de gânduri uşuratice216?
216 Poate că în aceste practici păgâneşti trebuie găsită originea purgatoriului. În ideea purificării prin foc se ascunde credinţa în cine ştie ce putere curăţitoare misterioasă a focului, care se încadrează în concepţia panteistă. Ea nesocoteşte deosebirea între spiritul liber al omului şi materia trupului, care poate fi spălată din exterior. Omul nou se curăţă de păcate prin schimbarea liberă a modului de viaţă, cerând continuu şi ajutorul lui Dumnezeu. Aceasta, în decursul vieţii pământeşti, iar în viaţa viitoare, prin valurile de dragoste ce vin asupra lui şi-l pătrund din partea lui Dumnezeu şi a celor ce se roagă pentru el. Numai acestea îl pot scoate din tocirea sufletească reprezentată de păcate. Cu alte cuvinte, numai Dumnezeu poate ierta şi curăţi sufletele de păcate, făcând aceasta pentru Hristos şi pentru rugăciunile altora.
300
PALADIE: Chiar aşa e.
CHIRIL: Aş spune bucuros cărturarilor elini, care s-au făcut născocitorii acestor obiceiuri urâte şi le-au predat altora: Cum puteţi, o, lăudaţilor şi înţelepţilor, să chinuiţi în iad pe acel Tityos, de care spuneţi că a răsărit din pământ, înconjurându-l cu vulturi care se ospătează din ficatul lui, din cauză că, admirând o înfăţişare de femeie, s-a îmbolnăvit de poftă? Sau să atârnaţi de Tantal o piatră şi să povestiţi tinerilor că trebuie să plătească pedeapsa unei limbi neînfrânate? Sau să legaţi pe Ixion de spiţele mari şi mişcătoare ale unei roţi şi să spuneţi că suferă o pedeapsă care nu displace zeilor născuţi din rătăcirea voastră? Cum vă închipuiţi că vă izbăviţi pe voi şi pe alţii, prin foc şi prin crengi (care îl alimentau), de viciile cele mai cumplite şi mai urâte de care sunteţi stăpâniţi şi că dăruiţi astfel spălarea chiar de crimele cele mai vrednice de osândă? Spuneţi-mi, oare, pe Tityos şi pe cei mai sus pomeniţi îi supuneţi la o pedeapsă aspră şi fără sfârşit pentru că le-a lipsit focul? Iar cel care, după voi, a furat focul şi l-a adus oamenilor, adică Prometeu,dacă a fost anume el acela care a cunoscut întrebuinţareafocului înainte de alţii!, cum spun miturile voastre că e legat cu lanţuri ce nu pot fi rupte şi vulturii cu unghii încovoiate vin în zbor şi îl chinuiesc înfricoşător şi sălbatic ca şi pe Tityos? De ce nu daţi curăţirea prin foc şi acestora? Şi dacă unii dintre voi s-au întinat cu fiicele sau femeile altora, făcând cele neîngăduite, s-au izbăvit de vină prin foc de greşelile lor şi de pârile din afară. De ce, în vreme ce împotriva altora se pun în mişcare tribunalele şi pârile şi asprimea pedepselor, voi înşivă trăiţi fără grijă viaţa cea mai urâtă şi mai spurcată, fiind amăgiţi cu
301
nepăsare de plăceri urâte, luând ca slujitori ai acestora pe cei mai vrednici de osândă dintre toţi, care, părăsind deodată cu chipul şi cuvântul bărbătesc, îşi coboară trupurile şi cugetele la moravurile şi purtările femeilor? în ce mod se va mai curăţa unul ca acesta? Cum, având o astfel de cugetare, faceţi lucruri ca acestea? Cum i se pare cuiva că miroase bine, socotind cu mintea că arată cât se poate de bine, chiar dacă e acoperit de noroi?
PALADIE: Bine zici. Sunt de părerea ta, care spui adevărul.
CHIRIL: Dar, lăsând nebunia acestora şi nemaivorbind de mijloacele curăţirii, mă întorc iarăşi la tema noastră. Să spun acum şi că cineva poate vedea uşor că închinătorii dracilor au îmbrăţişat o viaţă cu totul nebunească şi prostească şi n-au înţeles modul curăţirii, aşa cum nu au pătruns nici ce este cu adevărat spurcăciunea şi întinăciunea. N-au înţeles că preacurviile şi patimile mai sălbatice decât acestea, împreunările între bărbaţi şi uciderile, bârfelile şi pizmele, prezicerile mincinoase şi vicleşugurile, înşelăciunea şi jurământul mincinos sunt pete şi necurăţii care murdăresc sufletul şi trupul şi sunt foarte greu de spălat. Pentru că pe acestea nu le pot şterge nici focul, nici izvoare întregi de ape217.
217 Se continuă respingerea ideii că sufletul poate fi curăţit sau spălat prin apă ca un obiect material. Dacă iertarea de încălcarea legilor date de conducătorii statelor o dau acei conducători, iertarea de încălcarea legilor date de Dumnezeu o dă Dumnezeu. Mai precis, în cazul în care sunt încălcate legile omeneşti, când sunt date spre folosul obştii omeneşti, dacă cei ce au greşit se îndreaptă, se iartă de obştea oamenilor. Legile date de Dumnezeu nu fac decât să întărească legile omeneşti cu autoritatea Lui, atunci când sunt date spre folosul obştesc, şi să înalţe cerinţele adresate oamenilor pentru a se face şi mai conformi cu ele şi în stare să împlinească şi voia Lui în folosul obştii şi al lor. De aceea, iertarea celor ce le încalcă trebuie să le vină din partea lui Dumnezeu, dar şi din partea oamenilor, mai bine zis din partea lui Dumnezeu, Care ţine seamă de rugăciunile oamenilor, care cuprind în ele şi iertarea lor. Deci nu stihiile materiale iartă şi curăţă conştiinţa omului, ci dragostea lui Dumnezeu Cel conştient şi iubitor de conştiinţele oamenilor.
302
Deci, neîngrijindu-se, cred, nici măcar să ştie că acestea murdăresc sufletul şi umplu mintea de miros urât, se feresc de trupurile morţilor şi se scârbesc de tot ce e mort, necinstind legile firii. Ba ei dispreţuiesc şi unele mâncăruri, cu înţelepciune după părerea lor, şi, dacă li s-ar întâmpla să se atingă de ele fără voie, îndată se îndepărtează şi aleargă la curăţirea prin foc şi apă, socotind că ajunge să se ţină departe de acestea, ca să fie sfinţi şi curaţi. Atât de mult sunt stăpâniţi de această părere, încât sunt ca nişte ieşiţi din minţi. Acestora cu drept cuvânt li se poate zice: „Vai, vouă, neînfrânaţilor şi lipsiţilor de minte, că strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!(Matei 23, 24). Nedând nicio atenţie la ceea ce întinează cu adevărat, se înfricoşează de prisos de cele de la care nu suferă cineva vreo vătămare. Astfel, dacă vreunul dintre ei se apropie de vreo criptă şi se coboară în mormintele celor morţi, îşi leapădă haina, îşi rade capul şi îşi tunde părul, socotindu-l întinat. Dar Legea ne-a învăţat să ne îndepărtăm şi să ne ferim de acestea, căci a zis: „Să nu vă curăţiţi, să nu vă radeţi între ochi din pricina mortului (Deut. 14,1).
Cei aleşi ai elinilor plăsmuiesc în acest înţeles un zeu, Apollon, pe care îl numesc şi Foebus, adică neîntinat şi curat. El este, zic ei, unul şi acelaşi cu soarele. Deci a face sau a se face cineva ca Foebus înseamnă, după
303
obiceiul elinilor, a curăţi şi a se curăţi, potrivit cu amintita lor părere despre curăţire şi cu legile lor. Legea dumnezeiască ne opreşte însă de la practici atât de ruşinoase şi de urâte, fiindcă nu se cade a socoti prilej de întinare a sufletului moartea trupurilor, sau a crede că vederea mortului întipăreşte vreo pată pe inimile privitorilor şi că se cuvine a se tăia părul din pricina aceasta. Acesta e un lucru neserios şi o părere vrednică de dispreţ. Bine zice Legea: „Să nu vă curăţiţi”, căci o astfel de curăţire nu foloseşte sufletului, ci mai mult îl vatămă şi îl lipseşte de cunoştinţa căii celei mai folositoare şi de căutarea a ceea ce trebuie. Să cugetăm aşa: legile omeneşti sunt date de cei ce stăpânesc pe pământ, poruncind şi oprind tuturor cele ce trebuie sau nu trebuie făcute. Şi nu ar putea scăpa cineva de pedepse pentru încălcări, dacă bunătatea împăratului nu ar îngădui să i se ierte. La fel, cel ce a nesocotit legile dumnezeieşti nu se poate face curat, dacă nu i se dăruieşte aceasta prin bunăvoinţa dumnezeiască. Dar dacă am încălca legile focului sau apei şi păcatul s-ar face faţă de ele, apa ar fi cea care ar trebui să spele vina şi focul cel ce ar trebui să topească pata, având puterea să ierte greşelile acelora.
Dar, dacă spune adevărul cel ce zice: „Ţie unuia am greşit, şi rău înaintea Ta am făcut” (Ps. 50, 6) căci unul e Legiuitorul şi Judecătorul -, cei ce părăsesc pe Domnul pedepsei şi al iertării se rostogolesc în născociri băbeşti, atribuind focului şi apei puterea de a-i curăţi de vină218.
218 Strălucirea sufletului nu e dată de lucrarea focului ce topeşte petele materiale, sau a apei care le spală, ci este o strălucire duhovnicească ce-i vine din simţirea că este iertat de conştiinţa dumnezeiască şi de conştiinţele umane, şi din relaţia de iubire pe care acelea au restabilit-o cu conştiinţa care a păcătuit.
304
Fugi, omule, de o astfel de nebunie, apropie-te numai de Dumnezeu cel după fire, şi-L vei auzi îndată zicând: „Eu sunt Cel ce şterg fărădelegile tale faţă de Mine, şi nu-Mi voi aduce aminte”(Is. 43, 25). Aceasta este curăţirea adevărată, aceasta, strălucirea duhovnicească. Căci noi ne-am spălat, câştigând prin credinţa în Hristos iertarea păcatelor, sfinţindu-ne în baia renaşterii şi îmbogăţindu-ne cu harul dumnezeiesc al Duhului dumnezeiesc, Care, asemenea unui foc, mistuie întinăciunea ca pe o grămadă de gunoi aşezată pe cugetele noastre. De aceea, pe drept cuvânt spune de Dumnezeu insuflata Scriptură că am fost botezaţi cu Duh Sfânt şi cu foc219.
PALADIE: Deci, vom socoti şi rătăcirea aceasta făcând parte din slujirea la idoli220.
CHIRIL: Fără îndoială, fiindcă este un lucru plin de toată necredinţa. Dar în rând cu acestea trebuie enumerată,
219Iertarea şi curăţirea de păcate ne vin prin unirea cu Hristos, Cel ce a luat firea noastră, S-a adus jertfă şi a curăţit-o de păcat, dându-ne puterea depăşirii oricărui egoism. Suntem curăţiţi, unindu-ne prin Duhul Sfânt comunicat nouă de Hristos, a Cărui umanitate a sfinţit-o de la zămislire. Acesta e focul duhovnicesc care, unit cu apa Botezului, ne curăţeşte, fiindcă e focul dragostei dintre Tatăl şi Fiul, Care umple şi umanitatea lui Hristos de dragostea cea mai curată pentru Tatăl şi care ni Se comunică şi nouă. Focul acestei iubiri ne curăţă cugetul de orice gânduri opuse lui Dumnezeu şi binelui. Starea de curăţie reprezintă întâlnirea dintre dragostea lui Dumnezeu faţă de noi şi dragostea noastră faţă de El, ca Cel ce ne atrage numai spre cele înalte şi curate.
220 A crede că focul material şi apa materială curăţă sufletul înseamnă fie a socoti focul şi apa ca având o putere spirituală, fie a socoti sufletul ca având o esenţă materială. Dar aceasta este una cu idolatria, care identifică lumea cu divinitatea.
305
după cuviinţă, şi socotinţa că lucrurile omeneşti sunt guvernate de înrâuririle altora şi că puterea peste faptele noastre nu ni s-a dat nouă, ci celor pe care născocitorii au voit să le plăsmuiască. Dar acestea sunt nişte dogme absurde, fiindcă, punând cârmuitoare peste viaţa noastră Fatalitatea, Soarta şi Naşterea, spun că niciunul dintre noi nu e voitorul şi stăpânul celor ce trebuie făcute, ci este adus, ca de un lanţ constrângător, spre cele ce convin celor ce ne stăpânesc.
Dar ce ar putea fi mai neraţional ca aceasta? Ce vătămare mai mare a putut aduce Satana neamului omenesc, decât să-l facă să cugete şi să judece aşa? Dacă-i aşa, cum ar mai putea plănui omul cele bune şi merge spre ele de bunăvoie? Căzând în cele rele şi cugetând cele ce nu trebuie, cum s-ar mai învinovăţi pe sine221 şi, topindu-se de tristeţe, s-ar întoarce să cugete şi să facă cele bune? Căci, aşa cum e necesar ca cei ce voiesc să străbată şi să treacă marea să fie împinşi de vântul din spatele corăbiei şi să fie siliţi spre ceea ce vrea vântul, aşa, desigur, şi noi trebuie să ne lăsăm duşi spre ceea ce vrea să ne conducă Soarta şi vânturile Fatalităţii, cărora, după ei, nu ne putem împotrivi? Nu socoteşti şi tu că e drept ceea ce am spus?
PALADIE: Cum de nu?
CHIRIL: Deci, e o nebunie a mai încununa pe cel bun şi cuviincios cu laude şi a-l învrednici de cinste, iar pe cel rău şi necumpătat a-l osândi şi dispreţui?
PALADIE: Pe ce temei spui aceasta?
221 Satana inspiră omului gândul că nu e liber, ca să se lase dus de toate patimile, socotite ca mişcări ale firii de sub care omul nu se poate ridica.
306
CHIRIL: Pentru că Naşterea şi Soarta îi copleşesc şi poartă de trei ori nefericitul neam omenesc în amândouă direcţiile pe pământ222. Nimic din ale noastre nu e de bunăvoie. Sau, oare, nu ceea ce obişnuieşte şi poate să mişte e pricina pentru care se mişcă cele mişcate de aceea223?
PALADIE: Recunosc.
CHIRIL: Treci, aşadar, cu aceleaşi judecăţi la lucrurile omeneşti şi măsoară cele ale noastre, ca să înţelegi bine cele în care ne aflăm, dacă nu prin pornirile noastre de bunăvoie mergem şi ne grăbim spre aceasta sau spre aceea, ci suntem ţinuţi şi supuşi sub jugul altora, care pot să ducă şi să poarte cele ale noastre spre ceea ce voiesc acelea. În acest caz, dacă cugetăm drept, nu ne vom mai atribui nouă nimic, ci vom atribui mai degrabă lor cele ce obişnuiesc să ne cârmuiască spre cele voite de ele. Şi atunci, aşa cum cel drept va fi lipsit de orice laudă, aşa şi cel nedrept n-ar trebui să sufere vreo pedeapsă şi ar trebui scutit de trebuinţa de a fi chinuit.
PALADIE: Foarte drept cugeţi.
CHIRIL: Aşadar, în deşert admiră născocitorii acestor dogme pe Solon din Atena, pe Dracon şi Licurg, ca pe nişte alcătuitori ai unor învăţături preafrumoase şi ca pe cei ce au izvodit cele mai bune legi la elini. Care e
222 Îl poartă spre bine şi spre rău fără voia lui, fără merit pentru bine şi pe nedrept pedepsit pentru rău. Este o omenire cu adevărat nefericită, căci trebuie să se revolte de răutatea de care nu e vinovată, iar binele făcut fără voie nu poate mângâia nici pe cel ce-l face, nici pe cel căruia i se face, fiindcă nu e săvârşit din iubire. Şi, atunci, mai e simţit ca bine? în ce constă acest bine?
223Mişcarea nu e de la sine, ci există o ultimă cauză a ei.
307
folosul de la acestea, dacă nimic nu atârnă de noi, ci faptele noastre sunt cârmuite de alţii? Cel ce nu cunoaşte legile va fi la fel cu cei ce le cunosc, dacă nu le este dat să facă liber cele ce voiesc. Ba socotesc că alcătuitorii legilor au fost cei mai nedrepţi oameni, măcar că şi-au dobândit cel mai mare renume, fiindcă au legiuit că cei nepăsători trebuie să fie chinuiţi şi să sufere cele mai aspre pedepse pentru încălcarea legilor224. Dar pentru ceitineri au dat nişte norme şi moduri de educaţie vrednice de toată lauda. Făcând aceasta, fie au cugetat că depinde de noi înşine să voim a vieţui cuviincios, fie nu ştiau ce gândeau. Cred că cineva ar putea spune: Bine ai legiuit, Solon, celor de atunci! Dar trebuia să îndupleci Fatalitatea să îngăduie celor cărora s-au dat legile să cugete şi să facă cele pe care le voiesc. Însă ai legiuit fără să o îndupleci. Ai râs şi tu, poate, de mitul acesta şi ne-ai ştiut stăpâni ai celor ce trebuie făcute, şi ai alungat Soarta nedreaptă şi oarbă a lucrurilor omeneşti? Altfel, nu ai fi cugetat că trebuie socotit cetăţean bun şi drept cel ce respectă şi păzeşte legile, care-şi câştigă renumele celei mai înalte onestităţi, şi netrebnic şi numărat între cei mai răi cel ce n-a dat niciun respect legilor care sfătuiesc umblarea pe calea cea dreaptă.
224Legile sunt de prisos, dacă totul e cârmuit de o fatalitate de sub care omul nu poate scăpa prin libertatea lui. Chiar dacă ar fi socotite ca nişte interpretări ale legităţii naturale, ele ar fi de prisos, căci omul nu poate fi ajutat de acele legi să iasă de sub acea legitate. De ce ar mai trebui atunci să fie pedepsiţi cei ce încalcă legile? Deci conducătorii care dau legi, admiţând pe de altă parte o legitate fatală, fie se contrazic ei înşişi, fie nu cred serios în afirmaţia lor despre acea legitate. E ceea ce spune Sfântul Chiril în continuare.
308
PALADIE: Foarte bine şi frumos ai grăit.
CHIRIL: Deci, oare, nu vom zice că sunt deşarte învăţăturile şi sfaturile educative şi îndemnurile la virtute, pe care le dau părinţii fiilor şi învăţătorii ucenicilor, dacă nu străbatem calea pe care o voim, ci o cărare a vieţii pe care nu o voim?
PALADIE: E drept, cuvântul e foarte convingător.
CHIRIL: Că această părere a lor e plină de toată impietatea, vei şti şi din aceasta. Dezbrăcând de slava Sa pe Dumnezeu, Cârmaciul şi Supraveghetorul tuturor, şi mergând până la atâta îndrăzneală încât îl lipsesc cu totul de măririle proprii, prin teoria lor trec stăpânirea peste lucrurile noastre acelora ce le vin în minte, cu toate că văd că toată zidirea e dusă spre cele ale ei prin mişcări nelipsite de o conducere225. Căci ce nu se săvârşeşte în ordine din cele ce se petrec în zidire? Care dintre lucruri nu-şi păstrează rânduiala şi nu vesteşte pe Creatorul şi Susţinătorul ordinii? Care lucru nu spune că e supus legilor şi e cârmuit de voia Celui ce poate să stăpânească toate, adică a lui Dumnezeu226? Astfel, şi dumnezeiescul
225Toată silinţa părinţilor de a creşte pe copii, toate sfaturile pe care le dau altora oamenii cu mai multă experienţă, toată educaţia tinerilor sunt de prisos, dacă toată viaţa oamenilor e purtată de o legitate fatală. Dar însăşi practica educaţiei şi obiceiul sfătuirii dintre oameni arată că firea şi experienţa lor nu cunoaşte o astfel de fatalitate, construită de o teorie contrară realităţii trăite. Iar dacă această experienţă arată că omul îşi poate conduce viaţa şi poate face uz de lucruri în mare parte prin voia sa, e consecvent să cugetăm că această conducere există şi că lumea întreagă e supusă unei voinţe conducătoare superioare ei.
226 Dacă toate se săvârşesc în lume după o rânduială, dar aceasta nu-şi are ultimul temei în ea însăşi, şi în cadrul ei îşi poate face loc şi libertatea omului, atunci această rânduială îşi are temeiul într-o voie liberă mai presus de ea şi în aceea se poate manifesta şi acea libertate.
309
Pavel zice: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la zidirea lumii, fiind cunoscute din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, ca ei să fie fără cuvânt de apărare. Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au mărit ca pe Dumnezeu, ci s-au făcut deşerţi şi s-a întunecat inima lor cea neînţelegătoare. Zicând că sunt înţelepţi, s-au făcut nebuni” (Rom. 1, 20-22). Cum nu s-au făcut nebuni, îndemnându-se pe ei înşişi şi îndemnând şi pe alţii să cugete altceva decât ceea ce e drept? Şi ar putea zice cineva: Pentru ce vă legănaţi în astfel de gânduri, când mitul acesta nu e plăcut nici poeţilor voştri? Fiindcă şi ei au socotit că este apostazie hotărârea celor ce nu trebuie făcute nici altora, nici nouă înşine. Astfel Homer, în poeziile lui, spune că preadesăvârşitul şi preaînaltul vostru Jupiter a zis către ceilalţi demoni despre preacurvia lui Egist şi despre pedepsirea lui pentru aceasta:
„O, vai, cum ne învinovăţesc muritorii (oamenii),
Căci de la noi zic că sunt relele; dar ei Suferă din pricina patimilor lor mai presus de soartă”. Pentru ce, zice, învinovăţesc unii pe zei că ar avea de la ei relele şi nu-şi strigă mai degrabă păcatul lor, odată ce acela îi aruncă în nenorociri şi în cele ce sunt mai presus de soartă şi de fatalitate, adică de ceea ce e hotărât de fatalitate? Aşadar, dacă se hotărăşte cineva să vieţuiască drept şi să-şi facă petrecerea în această viaţă atotchibzuită şi atotcuviincioasă, va înainta drept şi va trece peste cele dureroase, având scăparea de rele ca rod al voinţei drepte şi statornice. Şi cuvântul e drept, căci depinde de noi înşine să privim spre una din cele două: spre bine sau spre contrariul lui. Şi cei ce îşi însuşesc ceea ce e prin fire lăudat şi cărarea spre dreptate vor ajunge la binele virtuţii, iar cei ce se abat
310
spre contrariul şi aleg fărădelegea în locul celor bune, corupându-şi ei înşişi viaţa lor, vor fi vădiţi ca vânzători şi nimicitori ai capului lor.
Că stă în puterea noastră să privim spre amândouă, cum am spus adineaori, dar că ne-am abătut de la urmărirea folosului nostru, căzând în plăceri, se poate vedea limpede din ceea ce spune un alt poet al lor, Euripide. Acesta aduce pe scenă o bolnavă de o poftă neînfrânată, apoi, nu ştiu cum, o arată filosofând şi zicând:
„Pragul ţării Penelopei,
Odinioară, în noaptea înaintată.
M-am întrebat de ce e coruptă viaţa muritorilor Şi mie îmi pare că nu prin firea pornirii lor Săvârşesc răul, căci mulţi cugetă înţelept.
Şi aici e toată cauza:
Ştim şi cunoaştem cele bune,
Dar nu ne ostenim, unii din lenea de-a lucra,
Alţii, preferând binelui plăcerea
Aceasta sau aceea, căci multe sunt plăcerile vieţii
Şi lungile petreceri şi odihna sau răul care desfată”.
(Din: Ipolit încununat)
Vezi că cei vechi socotesc că nu trebuie învinuite nici Soarta, nici Naşterea, nici Fatalitatea, ca unele ce ne-ar împinge cu sila de la calea recunoscută ca dreaptă şi de la cele ce învăţăm că sunt bune? Viaţa pământenilor s-a corupt, zice, nu prin firea pornirii, adică nu din cauză că au o pornire rea prin fire, ci pentru că nu voiesc să se ostenească pentru cele bune. Şi care sunt motivele pentru aceasta? Fie lenea, care-i ţine în inactivitate, fie vreuna dintre plăcerile vieţii care, ivindu-se şi împotrivindu-se la ceea ce e de folos, a atras mintea
311
de la urmărirea celor de trebuinţă şi a rostogolit-o, arătându-i calea mai lină a trândăviei.
Am putea adăuga cu uşurinţă la acestea nenumărate rostiri ale acelora. Oare cine se îndoieşte că ascultătorilor le place să li se spună numai cât ajunge? De aceea, vom lăsa la o parte din cuvânt ceea ce oboseşte.
PALADIE: Drept ai spus. De voieşti, lasă acestea. Dar cugetă: Cum ai răspunde înţelept, dacă te-ar întreba vreunii cum trebuie înţeleasă raţiunea inegalităţii noastre, a faptului că, adeseori, cineva este sus sau jos, contrar vredniciei sau nevredniciei sale? Fiindcă cel rău poate fi văzut fericit şi bogat, iar cel cinstit şi copleşit de cele mai mari laude, ajuns de multe ori în cele contrare227.
CHIRIL: Lucrul acesta e într-adevăr foarte greu de pătruns şi de înţeles. Şi aş spune că e dincolo şi cu totul deasupra măsurilor omului a voi să-l iscodeşti în amănunte. De aceea, trebuie să-l lăsăm în seama judecăţii
227 Dacă Dumnezeu conduce toate, se pune întrebarea: De ce unii ajung în suferinţe, sau trăiesc în sărăcie şi în umilinţe, în ciuda tuturor calităţilor şi faptelor lor bune, iar alţii huzuresc în bogăţie, în posturi de conducere, linguşiţi de toţi, în ciuda întregii lor nevrednicii? Dat fiind că aceste deosebiri pot fi explicate şi mai puţin de teoria unei legităţi care ar trebui să le menţină pe toate egale între ele, şi că răspunsul trebuie să se găsească în vreun factor care nu se opune libertăţii umane, Creştinismul găseşte o astfel de explicaţie a inegalităţilor în existenţa păcatului. Acesta explică inegalităţile fie prin vicleşugurile păcătoase de care se folosesc unii pentru a-şi rândui situaţii mai bune, fie în ajutorul pe care-l dau aceste situaţii, rânduite şi de voinţa superioară divină, la biruirea tendinţelor de lăcomie, de plăceri şi de stăpânire păcătoasă. Aceasta implică şi vederea adevăratei fericiri nu în plăcerile trupeşti trecătoare, ci în bucuria duhovnicească a sufletului, care durează veşnic şi care se câştigă prin virtuţi sau chiar este una cu virtutea.
312
dumnezeieşti. Dacă voim să cugetăm drept, să atribuim cunoaşterea acestei chivernisiri numai minţii preaînalte şi preacurate, iar noi să ne îndreptăm spre cele aflate la îndemână, care numai cu greu se lasă cercetate de noi, după Scripturi (cf. Înţel. Sol. 9,16).
Dar fiindcă socotesc că trebuie să ne apărăm, după puteri, cu raţiunea, să ne oprim şi la aceasta. Până aici, fără să ne folosim de argumente din afara temei, am vădit deşertăciunea părerii de mai înainte a necredincioşilor din gândurile care se impun în chip necesar, arătând că nu naşterea are cârma cugetării omeneşti şi nici nu s-a pus asupra noastră vreun jug aspru şi greu de ocolit al fatalităţii, ci că hotărârea liberă a fiecăruia e stăpâna celor ce trebuie săvârşite în temeiul alegerii şi că de noi depinde să voim să facem ceea ce ne convine: fie binele, fie răul. După învăţătura Sfintei Scripturi, eu aş vedea formele fericirii stând nu în cele în care corpul acesta urât şi pământesc îşi găseşte dezmierdările, ci în cele prin care sufletul cel mai presus de trup se poate împărtăşi de viaţa veşnică. Iar acestea socotesc că sunt străduinţele pentru virtute şi strălucirea în credinţă şi în fapte.
Deci, dacă celor ce voiesc nu le stă în putere să vieţuiască neprihănit, fie că unii sunt răi sau buni la moravuri, cei ce se plâng de inegalităţi să recunoască faptul că nu au dreptate. Dar dacă depinde de alegerea proprie să împlinească liber cele pe care le voiesc şi e cu putinţă tuturor să se străduiască după fericirea duhovnicească şi să se împărtăşească la fel de slava de Sus, atunci faptul că unii sunt mai puternici în cele lumeşti, fiind superiori fie în bogăţie, fie în slavă lumească, nu ne va coborî la părerile necredincioase şi străine de cunoştinţa
313
adevărată, ca să ne închipuim că asupra faptelor noastre s-a pus jugul fatalităţii sau al sorţii. Ci trebuie să socotim vinovate avantajele celor bogaţi, care şi-au însuşit un bun care ar fi fost comun tuturor, dacă ar fi lipsit raţiunea lăcomiei, şi să se ţină seama mai mult de voia Făcătorului. Căci El, voind ca vieţile noastre să fie bine chivernisite şi să se afle pe aceeaşi treaptă, porunceşte pe de o parte bogaţilor să-şi vândă bogăţia adunată şi s-o împartă trebuinţelor celor săraci, iar pe de alta, să nu le îngăduie să iubească slava şi înălţarea228.
E uşor de văzut că Dumnezeu iubeşte egalitatea pământenilor chiar din alcătuirea trupului lor. Căci firea nu cunoaşte sărac şi bogat, aflare în treapta de jos sau în strălucire, nobleţe, slavă sau dispreţ în această viaţă, ci ea se arată egală şi fără părtinire în toţi, alcătuind în fiecare, din aceleaşi părticele, forma şi frumuseţea întreagă.
228 Cei ce socotesc că nu prin voinţa proprie sunt unii buni şi alţii răi nu se pot plânge că cei socotiţi buni ar trebui să se bucure de fericire, iar cei socotiţi răi ar trebui să sufere de nefericire. N-ar trebui să vadă o vină în faptul că cei răi ajung la bunăstare încălcând cu voia respectul faţă de alţii, iar cei buni suferă de greutăţi, pentru că nici primii nu sunt răi prin voia lor, deci nu sunt cu adevărat răi, nici cei de al doilea nu sunt buni prin voia lor, deci nu sunt cu adevărat buni. Dar dacă toţi au libertatea să se străduiască spre virtute, atunci cei ce fac nedreptăţi şi susţin inegalitatea între oameni sunt cu adevărat vinovaţi. Şi nu Dumnezeu trebuie socotit vinovat pentru această inegalitate, căci Dumnezeu voieşte ca toţi să caute egalitatea, dar nu face aceasta fără voia lor. Însă ei îşi vor lua partea, din cauză că nu împlinesc această voie a Lui. Iar cei ce cred în Dumnezeu ştiu că, îndemnând pe cei nedrepţi la restabilirea egalităţii, împlinesc voia lui Dumnezeu. Numai dacă oamenii sunt înzestraţi cu libertate şi numai dacă Dumnezeu i-a făcut pe toţi egali, ei pot lupta pentru egalitate, dar nu cu ură ce tinde spre distrugere, ci pentru a se ajunge la egalitatea voită de toţi din respect reciproc.
314
Şi aceeaşi este calea spre naştere a tuturor şi aceeaşi e şi ieşirea din viaţă. Nu sloboade pe unul din laţ ţinându-l pe altul în el, ci aduce fiecărei făpturi sfârşitul dureros şi de neocolit. Deci, spune-mi, e greu de văzut sau mai degrabă nu e vădit fiecăruia că scopul voinţei dumnezeieşti este ca toţi pământenii să trăiască în egalitate? Ascultă-L vorbind, de voieşti, şi printr-unul dintre proroci: „Nu un Dumnezeu ne-a făcut pe noi? Nu e un tată al nostru al tuturor? Pentru ce fiecare a părăsit pe fratele său?” (Mal. 2,10).
Deci, dacă unii nesocotesc ceea ce vrea Făcătorul, având pornirea liberă spre ceea ce voiesc din cele ce sunt de făcut (căci Făcătorul a cinstit firea cu libertate), aceasta nu se opune celor spuse, de vreme ce unii dispreţuiesc şi legile229 noastre. Socotesc că nimeni nu ocărăşte, dacă are minte, pe dătătorii legilor, ci învinovăţeşte mai degrabă, şi pe drept cuvânt, pe cei ce s-au hotărât să dispreţuiască cele de trebuinţă. Deci, când unii care păcătuiesc zic: „Aşa a hotărât Soarta”, sau: „Acesta era scopul Fatalităţii cu mine”, vă întreb şi eu: Ce aiureală este aceasta? Pentru ce învinuiţi ceea ce nu există şi nu învinuiţi uşurătatea voastră? însă Sfânta Scriptură le va spune celor ce s-au hotărât să nu meargă drept: „Nebunia omului strâmbă căile lui, dar el învinovăţeşte pe Dumnezeu în inima lui”(Pilde 19,3).
Aşadar, s-au abătut de la cunoştinţa adevărată cei ce pun drept conducătoare peste viaţa noastră naşterea,
229 Credinţa în Dumnezeu, Care a făcut toate pentru egalitate, nu arată de prisos legile, căci ele urmăresc o restabilire a egalităţii nesocotite liber de voia oamenilor, sau, în orice caz, ele sunt un ajutor dat voinţei omului spre înaintarea spre egalitate sau măcar spre înfrânarea de la un rău prea mare, spre care tind mulţi în mod liber.
315
fatalitatea şi soarta schimbătoare, fiindcă Hristos zice: „Oare nu se vând două păsări pe un bănuţ? Şi niciuna din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru Celui din ceruri. Voi şi perii capului îi aveţi număraţi. Deci, nu vă temeţi, căci voi sunteţi cu mult mai de preţ decât păsările”(Matei 10, 29-31). Făcătorul poartă de grijă de cei de pe pământ, dar îl lasă pe fiecare să lucreze după hotărârile proprii şi să meargă pe calea pe care voieşte. Iar fiindcă neamul pământesc s-a îmbolnăvit prin abatere, îndată i-a dat „Legea spre ajutor”, după cum s-a scris (cf. Is. 8, 20). Deci, e primejdios pentru tot cel ce a primit credinţa în Hristos şi a părăsit vechea rătăcire să mai fie purtat spre cele ce nu trebuie de poveştile băbeşti, şi să se înstrăineze de cugetarea sănătoasă, încât să-şi închipuie că lumea aceasta şi omul sunt cârmuiţi de soartă sau fatalitate, care nici nu există.
PALADIE: E cu totul primejdios a cugeta astfel, căci unul ca acesta va stârni, fără îndoială, pe Judecătorul împotriva sa230.
CHIRIL: Dar încă ceva: Nu vei recunoaşte, oare, că e un lucru foarte urât şi apropiat de relele amintite a păzi zilele, şi ceasurile, şi răstimpurile şi anii, şi creşterea, şi scăderea cercului lunii?
PALADIE: Ba da. Dumnezeiescul Pavel socoteşte acest lucru ca un păcat, în chip clar, pentru cei ce s-au mântuit din neamuri, când zice: „Atunci, necunoscând pe Dumnezeu, slujeaţi celor ce nu sunt prin fire dumnezei. Dar
230 Va stârni pe Judecătorul asupra sa, pentru că nu a mai folosit libertatea ce i s-a dat ca să facă voia Lui spre îmbunătăţirea sa, ci, sub scuza că nu poate face nimic împotriva sorţii sau pornirilor rele, s-a lăsat stăpânit de ele.
316
acum, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la stihiile cele slabe şi sărace, cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca înainte? Păziţi zile şi luni şi ani, răstimpuri. Mi-e teamă de voi, să nu mă fi ostenit la voi în zadar” (Gal. 4,9-11).
CHIRIL: Aşadar, păzirea ceasurilor şi zilelor, ba, aş adăuga, şi a timpurilor e nepotrivită cu totul cu cei ce cunosc pe Dumnezeu Cel unul şi prin fire, mai bine zis cu cei ce au fost cunoscuţi de El prin credinţă şi au fost chemaţi la familiaritatea cea prin har. Căci cel ce s-a hotărât să facă aceasta se întoarce înapoi, părăsind lauda în Hristos, şi nu-şi mai păstrează mintea iubitoare de libertate, ci mai degrabă doreşte jugul vechii rătăciri, dând stihiilor lumii mărirea pe care o are Dumnezeu şi încununând cu cinstirile cele mai înalte pe cele chemate la existenţă prin voia Creatorului. Şi stihii ale lumii numeşte distanţele străbătute de părţile universului, adică timpurile şi lunile şi părţile lor, alcătuite din zile şi ceasuri. Căci timpul, fiind continuu şi având un mers pururea curgător înainte, Dumnezeu l-a supus prin intervalele şi întoarcerile răstimpurilor, ceasurilor şi zilelor, măsurilor şi numerelor. Pentru că cele ce nu au cursul existenţei lipsit de început, şi vor ajunge la sfârşitul vieţii proprii, aveau nevoie şi de un timp ca acesta, care începe şi sfârşeşte adică, şi îşi potriveşte propria fire cu cele ce nu sunt pururea. Deci, nevenindu-le celor de pe pământ nimic prin răstimpuri, ceasuri şi zile, decât numai curgerea în cerc şi măsurarea exactă, pentru ce plăsmuiesc unii cele ce sunt de râs chiar a le cugeta? Pentru ce spun că unele din ceasuri sunt binefăcătoare, altele nu, şi se silesc la o păzire exactă a lor, recunoscându-le
317
puterea de a aduce fericirea sau contrariul ei celor înzestraţi cu voinţă, sau celor cărora le e necesar să treacă prin aceasta? Oare aceasta nu este o aiureală şi o nebunie cumplită, o cursă diavolească pregătită cu viclenie231?
PALADIE: Recunosc. şi e un lucru vădit.
CHIRIL: Aşa cum încercau să ne convingă să încredinţăm faptele noastre Fatalităţii şi Sorţii şi hotărârilor străine, declarând zadarnică sârguinţa noastră şi înstrăinându-ne de grija de noi înşine, aşa şi aici, pregătindu-ne aceeaşi înşelăciune, spun că cele pământeşti depind, ca de un jug necesar, de zile şi ceasuri, neputându-le ocoli. Şi ceea ce e ciudat (căci aceasta este o poveste băbească), măcar că văd de nenumărate ori cum aceste flecăreli nu se împlinesc, nu lasă experienţei puterea de a vădi această minciună232. De aceea, învinuind ceasurile
231 Nu timpul cu părţile lui dă existenţă făpturilor. Timpul este dat ca un cadru pentru cele ce nu sunt eterne. De aceea, el nu este nici izvorul celor pe care le săvârşim sau care se săvârşesc fără voia noastră, aducându-ne, în fiecare parte a lui, fie ceva bun, fie ceva rău, chiar dacă par că se datorează faptelor noastre. Puterea pentru acestea le vine oamenilor de dincolo de timp, de la Făcătorul făpturilor, dar şi din puterile puse în ei şi în natură de Făcătorul, putând fi folosite de libertatea lor după cum voiesc. A socoti că orice ne vine de la timp, şi anume: într-un moment anumit al timpului un lucru bun, iar în alt moment un lucru rău înseamnă a ne închina timpului şi părţilor lui, neadmiţând că deasupra lui este Dumnezeu. E un alt fel de fatalism, un fatalism legat de timp. Peste tot, numai credinţa în Dumnezeu se împacă cu libertatea omului. Unde nu e această credinţă, nu poate fi nici libertate, pe care pretind necredincioşii că o apără prin necredinţa lor. Numai credinţa în Dumnezeu întemeiază demnitatea şi valoarea omului.
232 De câte ori nu ne învaţă experienţa că în zile, ceasuri, momente ce le socotim ca aducătoare de rele, nu ne-au adus rele, şi cele ce le socoteam ca aducătoare de bine, nu ne-au adus binele aşteptat!
318
şi zilele pentru anumite răutăţi şi aceeaşi sentinţă rostind-o asupra scăderilor cercului lunii, pot spune orice. Dar, dacă cineva ar voi, ar putea să numere şi să spună că, în aceeaşi oră şi zi, atâţia sunt în fericire şi atâţia sunt stăpâniţi de nenorocirile cele mai grele, deşi ceea ce este prin fire rău ar trebui să fie pentru oricine ceea ce şi este prin fire. Deci, dacă sunt ceasuri şi zori păgubitoare pământenilor, de ce vătămările din ele nu vin asupra tuturor în mod egal? De ce, în aceleaşi ceasuri şi zile şi luni, unii sunt în situaţiile cele mai vrednice de dorit, iar alţii s-au pierdut, copleşiţi de cele mai mari rele, încât au intrat în basme şi s-au făcut subiecte de tragedie? Dar cei ce vor să vadă şi să facă exact ceea ce este de cel mai mare folos pot să vadă că, în aceeaşi zi şi în acelaşi ceas, cutare s-a lăsat biruit de preacurvie şi de ucidere şi primeşte de la judecători pedepse aspre, iar cutare se bucură de laudele cumpătării, ale bunei-cuviinţe şi ale onestităţii celei mai depline. Însă, ziua şi ceasul nici pe desfrânat nu-l opresc să se înfrâneze, nici pe cel onest şi cuviincios nu-l împing la necuviinţă şi la plăceri desfrânate, ci mai mult voia liberă şi pornirea nestăpânită fac pe unul să se afle în acelea, iar pe altul, în acestea. Deci, de noi şi nu de calităţile naturale ale răstimpurilor depinde a fi plini de cele care ne produc bucurie sau a nu fi aşa.
PALADIE: Aşa se vede, cuvântul e drept.
CHIRIL: Se tem mai ales de ziua a cincea şi a opta şi îşi scuză cu ele păcatele. Dar motivele din gândurile lor nepăsătoare şi băbeşti nu se pot ascunde de cei cu mintea întreagă. Totuşi, nenorociţii nu se ruşinează să lege de acele zile, prosteşte, naşterea unor furii (erinii) şi arătarea unor demoni, mai sălbatici decât alţii, sau
319
pedepse şi osânde şi altele pe lângă acestea. Iar dacă cercul lunii, mai înainte plin, se întoarce spre micşorare (căci aşa se desfăşoară mişcarea circulară a fazelor lunare, scăzând şi crescând după cum a hotărât Cel ce a făcut-o), se opresc de la orice lucruri şi amână neapărat călătoriile, socotind că şi ale noastre scad împreună cu stihia şi că împreună cu împuţinările cercului lunii scad şi cele omeneşti. Dar dacă trebuie să grăim, râzând de prostiile acelora, ei şi-au însuşit o teamă ce le e proprie macilor şi celor mai umilite dintre plante. Dar acest fel de corpuri, sau altele chiar mai mari şi mai complicate, au în mod natural în ele această schimbare, potrivit unei raţiuni pe care singur Dumnezeu o ştie. Căci lor le lipseşte cercetarea şi repetiţia automată le este spre folos. Însă lucrul acesta e cu totul străin de cugetarea omenească, căci, chiar dacă se micşorează stihia, cel înţelept şi sârguitor va fi acelaşi şi mintea lui nu va trăi o micşorare împreună cu lumina aceleia, aşa cum nici firea lucrurilor nu se preface în mai rea sau mai bună silită de puterile stihiei. Căci cei ce săvârşesc cele bune sunt însoţiţi pururea de putinţa de a se împărtăşi de tot binele, iar lucrătorii celor rele, de cele potrivite lor. Mă mir apoi şi nu ştiu cum explică ei faptul că, aceea scăzând şi înaintând spre sfârşit, şi căutătorilor şi iubitorilor de bani le cresc dobânzile şi pungile celor ce au dat cu împrumut se fac mai grele, în vreme ce alte lucruri se subţiază şi suferă împreună cu stihia. Sau nu sunt acestea vrednice de râs şi pline de nebunie?
PALADIE: Foarte drept.
CHIRIL: Socotesc că e de prisos a combate cu cuvinte multe pe cei stăpâniţi de asemenea prostii. Nebunia lor
320
se arată prin ea însăşi, chiar dacă n-ar spune-o nimeni. Dar să trecem acum la altceva.
PALADIE: La ce?
CHIRIL: Mie mi se pare că Satana urăşte ziua a cincea şi a opta, aşa cum urăşte şi scăderea lunii pline sau timpul conjuncţiei, adică ziua a paisprezecea, din următoarea pricină deşi, născocitor cum este şi tare în viclenii, înnoadă alte cauze de ele nu poate suferi să privească nici măcar în cugetare timpurile sau zilele în care s-a ridicat tirania lui de deasupra noastră, Unul-Născut răsărindu-ne în înfăţişarea omenească şi în chipul nostru.
PALADIE: Ce vrei să spui?
CHIRIL: Oare timpul venirii Mântuitorului nostru nu e socotit ca timpul al cincilea?
PALADIE: înţeleg din parabola evanghelică ce spui, fiindcă se spune că Hristos a ieşit să tocmească lucrătorii la vie pe la ceasul întâi, al treilea, al şaselea, al nouălea şi în sfârşit al unsprezecelea, adică în timpul din urmă, în care S-a arătat şi a luminat nouă233.
CHIRIL: Foarte cuminte şi drept ai vorbit. Apoi, oare, nu spunem că, în a cincea zi a săptămânii, Cel ce S-a făcut om din pricina noastră a fost vândut234 şi a venit la începutul întregii iconomii prin care ne-am mântuit toţi, purtând crucea mântuitoare în favoarea noastră?
PALADIE: Chiar aşa este.
233 În mod deplin mântuitor, Mântuitorul a venit la noi în ceasul al unsprezecelea, sau la a cincea oră.
234 A cincea zi a săptămânii e joi şi în această zi a fost vândut Mântuitorul. În ziua a cincea au început pătimirile Lui pentru mântuirea noastră.
321
CHIRIL: şi oare n-a nimicit moartea şi a venit iarăşila viaţă, jefuind iadul în ziua a opta, adică în cea dintâi a Sâmbetei (a săptămânii)?
PALADIE: Fără îndoială!
CHIRIL: Dar şi Legea veche a poruncit ca în ziua a opta să se facă tăierea împrejur în trup, care era o închipuire a celei în Duh şi Adevăr, fiindcă tăierea împrejur mai adevărată decât cea veche, adică cea în Duh, este împărtăşirea de Duhul Sfânt şi de harul cel de la început, pe care, după ce a înviat din morţi, Hristos ni l-a dat iarăşi, zicând: „Luaţi Duh Sfânt!”(Ioan 20, 22). Apoi şi fericitul Pavel a spus: „Paştile nostru, Hristos, S-a jertfit” (1 Cor. 5, 7), dar ziua acestei jertfiri mântuitoare şi mult dorite este a paisprezecea a lunii. Astfel, şi Legea a prevestit limpede timpul jertfirii Mântuitorului nostru, pe care spunem că El a suportat-o pentru viaţa lumii. „În ziua a zecea, zice, a lunii -prime să-şi ia câte un miel fiecare din capii din case; după numărul sufletelor să ia, şi să fie păstrat până la a paisprezecea zi a lunii acesteia. Şi să-l junghie spre seară toată mulţimea fiilor lui Israel” (Ieş. 12, 3-5). Auzi că jertfa sfântă, fiind luată din ziua a zecea, era păstrată de cei vechi pentru a paisprezecea, ca să înţelegi timpul al cincilea, în care, după ce S-a făcut om, a răbdat moartea cea pentru noi când a început să scadă luna cea pusă spre stăpânirea nopţii? Aceasta e un chip (tip) al tainei şi indică în chip subtil, pe cât se vede, darea înapoi a stăpânirii diavolului şi scufundarea ei treptată spre slăbiciune şi neputinţă235, căci are luna ca tip (chip). Fiindcă
235 După ce, în ziua a zecea, Mielul întrupat a venit în casa noastră la Florii, peste cinci zile (la a cincea venire, în ceasul al unsprezecelea, sau în ziua de joi, ziua vânzării), au început pătimirile mântuitoare, când a început să scadă luna, stăpânitoarea nopţii întunericului. Sfântul Chiril nu neagă o legătură între anumite acte ale iconomiei mântuirii de anumite momente ale timpului. Dar aceasta se petrece din voia lui Dumnezeu, Care e Creatorul şi Stăpânul timpului şi lucrează în favoarea noastră în cadrul lui. Calendarul bisericesc arată o astfel de legare benevolă a actelor mântuitoare ale lui Dumnezeu de timpul în care se desfăşoară viaţa omenească.
322
şi el stăpâneşte peste noapte, adică peste cei ce sunt în întuneric şi încă dorm şi nu au lumina cunoştinţei. Iar Scriptura de Dumnezeu insuflată obişnuieşte să asemene turma celor ce rătăceau cu noaptea, potrivit cu ce a spus Stăpânul tuturor către iudei, atunci când Ierusalimul s-a întors la slujirea la idoli: „cu noaptea am asemănat pe maica ta. Asemenea s-a făcut poporul Meu cu cel ce nu are cunoştinţă (Os. 4, 4-6). Vezi că numeşte noapte pe cei ce nu au cunoştinţa Dumnezeirii Celei adevărate şi după fire? Deci, vrăjmaşul tuturor a urât timpurile şi zilele în care a pierit puterea lui şi am fost mântuiţi noi. Iar cel ce urăşte împreună cu acela va avea parte şi moştenire cu el, adică va fi chinuit veşnic.
PALADIE: Deci vom socoti că şi acestea fac parte din întinata şi de Dumnezeu urâta slujire la idoli, ca şi poveştile deşarte despre ceea ce se numeşte naştere.
CHIRIL: Precum bine ştii, nu poate fi altfel, aşa cum a dovedit cercetarea lucrurilor. Dar, pe lângă acestea, trebuie să ne scârbim şi de nefolositoarele priviri ale păsărilor (augurii), de şoapte şi de descântece. Căci unii dintre păgâni au căzut până la atâta uşurătate de minte, încât au socotit că şi în păsările care zboară în aer e aşezată cunoştinţa lucrurilor omeneşti. De aceea, se interesează de zborurile lor spre răsărit sau spre apus, spre dreapta
323
sau spre stânga. Şi dacă, ciulindu-şi urechea, aud că cioara pare să croncăne, primesc aceasta ca pe un semn foarte adevărat şi se întorc plini de bucurie. Şi nenorociţii nu se ruşinează să atribuie păsărilor puterea unui dar aşa de venerabil ca prorocia236. Ei îşi închipuie că aceste lucruri au o raţiune pioasă: prin ele, zic ei, se arată zeii. Noi însă nu socotim zei pe îngerii căzuţi, care au trimis la voi pe aceşti buni şi uimitori proroci şi pe cunoscătorii celor viitoare: cioara care croncăne, şoimul sprinten şi diferiţii porumbei (după cuvintele elinilor) şi celelalte păsări, proroci demni de cei ce le insuflă aceste croncăneli pe seama voastră. Ferice de voi, zeloşi interpreţi ai unor astfel de proroci! Dar aţi uitat, pe cât se pare, măcar că admiraţi opiniile poeţilor voştri, că şi ei au socotit vrednic de râs acest lucru, privindu-l ca pe o flecăreală şi nu ca ceva din cele ce se impun în mod necesar, căci Homer zice:
„O, leneşule, lasă păsările,
Fie că zboară spre dreapta, fie spre răsăritul soarelui,
Fie spre stânga, spre ţinutul întunecat…”
Iar Euripide declară limpede şi deschis că e un lucru zadarnic a căuta la zborurile păsărilor, deoarece spune că Tezeu s-a înfuriat pe Hipolit, fiul său, şi voia să-l alunge din patria lui, iar acela a spus:
236în acestea se manifestă părerea că între toate mişcările din univers există o legătură, că felul de mişcare a păsărilor antrenează o viitoare mişcare a omului sau e determinată de aceea. Este o concepţie care neagă libertatea omului, sau puterea superioară a libertăţii dumnezeieşti asupra lumii şi se încadrează în concepţiile panteiste, în care totul decurge în mod fatal.
324
„N-ai luat în seamă jurământul, nici credinţa,
Nici cuvintele prezicătorilor.
Mă scoţi din ţară fără să mă fi ascultat”.
La aceasta, Tezeu i-a răspuns:
„Această tăbliţă, fără să tragă la sorţi lucrurile adevărate,
Te învinovăţeşte.
Iar păsările ce zboară deasupra capului nu ţin seama”.
(Hipolit încoronat)
Dar cuvântul Domnului e mai îndestulător decât acestea şi credinţa e mai sigură decât scrisul pe tăbliţă, atunci când e străină de noi grăirea mincinoasă. Dumnezeu nu greşeşte niciodată şi iubeşte cât se poate de mult adevărul. În orice caz, Tezeu ştia că păsările ce zboară pe deasupra capului nu înseamnă nimic. Deci nu trebuie să atribuim dracilor cunoştinţa celor viitoare, ci i-o vom recunoaşte numai lui Dumnezeu, ca pe o însuşire minunată. Prezicerile prin păsări sunt înşelătorie şi credinţa în ele e dovada limpede a unei minţi nesigure. Legea spune de-a dreptul: „Nu faceţi preziceri privind păsările”(Lev. 19, 26), fiindcă ştia că lucrul acesta e cât se poate de urât şi de neplăcut Stăpânitorului a toate Dumnezeu.
PALADIE: Şi eu socotesc că acestea sunt aşa.
CHIRIL: Dar şi şuşoteala ascunsă şi băbească e o parte şi un mod al vrăjitoriei. De aceea şi dumnezeiescul Moise, dând legile de mai sus, uneşte totdeauna aceste păcate şi înfăţişează descântecul ca frate şi rudă cu fermecătoria: „Să nu fie, zice, între voi om vrăjitor care vrăjeşte, prezicător prin păsări, ghicitor, făcător de farmece, descântător, tâlcuitor de semne, grăitor din pântece, întrebător de morţi” (Lev. 19, 31). Dat fiind că descântecul boleşte de cea mai mare urâciune şi e un mare rău, nu ştiu cum îl admiră unii,
325
spunând că cei ce practică acest lucru, atunci când descântă bolnavilor, îl numesc pe Domnul Savaot. Aceasta împiedică, zic aceia, să fie rea o astfel de îndeletnicire. Ei se vădesc ca unii ce sunt duşi la rătăcire şi nebunie de un raţionament răuvoitor şi slab, fiindcă însuşi acest lucru e cât se poate de rău. Pentru că noi, prin cuvintele: Domnul Savaot, numim pe Dumnezeul tuturor, vrând să-L preamărim. Să nu îngăduim să se dea acest nume nici unei alte făpturi!, căci Unul şi singur e Domnul puterilor. Dar aceia îmbie cu uşurinţă o numire sau o doxologie atât de înaltă, după pofta lor, demonilor care se joacă cu ei şi dăruiesc pricinuitorilor făţarnicelor semne ale lor slava care se cuvine numai lui Dumnezeu, linguşind şi lăsându-se linguşiţi şi dând drept plată pentru cele voite de ei sporirea la culme a impietăţii, fiindcă ceata dracilor e pururi duşmană lui Dumnezeu şi atotlacomă de slavă.
Drept aceea, nu trebuie să ne lăsăm duşi de relele sfaturi ale acelora, ci mai degrabă să ne îndepărtăm cât mai mult de ele. Şi să nu dăm atenţie dracilor vrăjitori şi făcători de semne, care cer ca plată blasfemiile pentru faptul că se joacă cu noi. Iar tu, dacă eşti bolnav în vreo parte a trupului şi crezi cu adevărat că numele Domnului Savaot şi alte numiri de felul acesta, pe care dumnezeiasca Scriptură le dă Dumnezeului cel după fire, îţi vor fi izbăvitoare de rău, roagă-te tu însuţi pentru tine, rostind acele numiri. Căci, dând slavă lui Dumnezeu şi nu duhurilor necurate, vei face mai bine decât aceia. Îmi aduc aminte şi de Scriptura de Dumnezeu insuflată, care zice: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav
326
Domnul îl va ridica, iar de va fi făcut păcate, se vor ierta lui237″ (Iacov 5,14-15).
PALADIE: Aşadar, prezicerile prin păsări şi descântecul trebuie puse între cele osândite de Lege şi socotitede Dumnezeu ca cele mai rele şi mai urâte.
CHIRIL: Desigur! Dar aş adăuga că înjurăm pe Dumnezeu şi în alte moduri. Vinovat de impietate şi vrednic de pedeapsă se face şi cel ce s-a hotărât să jure strâmb şi să spună vreun cuvânt hulitor şi urât împotriva slavei supreme şi preaînalte. Primul lucru se bate cu cea mai mare mânie şi cu o pedeapsă nedomolită, fiindcă secera va nimici, cum s-a scris, casa celui ce a jurat mincinos şi o va surpa din temelie. „Căci va intra, zice, în casa hoţului şi în casa celui ce jură mincinos pe numele Meu şi se va aşeza în mijlocul casei lui şi va nimici lemnele ei şi pietrele ei” (Zah. 5, 3-4). Al doilea e pedepsit cu moartea şi cu chinul cel mai mare.
Drept aceea, nu trebuie să jurăm mincinos. Mai bine zis să nu jurăm nicidecum. Aceasta ne-a învăţat Mântuitorul, zicând: „Să vă fie vouă, da, da, şi nu, nu. Iar ce este mai mult decât acestea de la diavolul este”(Matei 5, 37). Căci nu
237 Nu în puterile ascunse în natură sunt darurile care ne ridică din boli incurabile, ci în Dumnezeu, în harul cel mai presus de natură (fire) care se comunică de El, atunci când ne rugăm, prin stihiile naturii, deşi poate că acest har întăreşte şi nişte forţe ascunse în natură (în apă, în untdelemn), cum întăreşte însuşirile firii noastre (înţelegerea, pornirea cea bună etc.). Chiar dacă descântătoarea numeşte dumnezeu pe cel pe care îl cheamă, acela tot demon este, fiindcă nu îl cheamă prin rugăciune şi nu cu sentimentul că rămâne la voia lui să dea ajutorul, ci cu sentimentul că vine sigur, ca adus de puterea vrajei. Dându-se celui rău numele de dumnezeu, se aduce cea mai mare jignire lui Dumnezeu Cel adevărat.
327
au trebuinţă de jurământ cei ce au un nume cinstit şi şi-au făcut virtutea ca pe o soţie, pentru că viaţa acestora e foarte cinstită de iubitorii de evlavie, ca şi neplăcerea lor de a nu fi crezuţi. Orice ar spune ei este încununat de credinţa auzitorilor. Să fie deci viaţa voastră cu nume bun şi va înceta fără îndoială, precum socotesc, şi trebuinţa de a jura238. Iar dacă s-ar întâmpla uneori ca unii să nu socotească aceasta nelipsită de cinstea cuvenită sfinţeniei lui Dumnezeu, să se aducă martor El şi nu numele altor lucruri. Căci unii, recurgând la deşertăciuni uşuratice, pomenesc cu nepăsare fie cerul, fie dreptatea, fie slujbele ce nu se termină, fie focul, fie sfeşnicul. Ba, adunând şi altele, după plăcerea lor, socotesc că săvârşesc o faptă de evlavie atunci când ocolesc numele dumnezeiesc, dar împodobesc cu slava cuvenită lui Dumnezeu cele chemate la existenţă prin voia Lui. De o astfel de rătăcire îl vedem bolind şi pe Israel, în unele timpuri. Căci zidind, neîndoielnic în cinstea lui Dumnezeu, Templul239 din Ierusalim, au gândit lucru mare despre
238 Numai omului neserios şi cunoscut ca mincinos i se cere, ca asigurare a ceea ce spune, să jure. Celui cunoscut pentru viaţa lui cinstită nu i se cere să jure. Deci să ne silim să ne câştigăm printr-o viaţă cinstită un nume bun, ca să nu ni se ceară să jurăm. Cu cât cinstim mai mult pe Dumnezeu prin viaţa noastră, cu atât ni se va cere mai puţin să ne jurăm cu numele Lui. Cu cât ni se cere mai mult să jurăm cu numele Lui, cu atât arătăm că luăm în deşert numele Lui. Dar păcatul cel mai mare este atunci când, prin jurământul făcut în numele Lui, vrem să acoperim o minciună (un jurământ strâmb) dintr-un interes egoist.
239 Dacă Dumnezeu se ia ca martor de cei ce nu socotesc că prin aceasta se atinge sfinţenia cuvenită Lui, înaintea unora care cugetă astfel e mai bine să se pomenească numele Lui, decât să se jure cu nepăsare pe alte realităţi, socotite ca aflându-se în legătură cu Dumnezeu, unii făcându-şi un mare merit că au ajutat la întreţinerea Templului şi a celor din el. Dar, jurându-se pe Templu, deşi voiesc să laude pe Dumnezeu, se laudă şi pe ei. Nu trebuie să se jure cineva pe jertfa sa, pe motiv că e adusă lui Dumnezeu.
328
ei şi au crezut că li se cuvin toate laudele evlaviei şi că au primit slava celor făgăduite lor prin preaînţeleptul Moise. Din pricina aceasta, împuţinându-şi simţirea, s-au pierdut în nepăsare. Dar Dumnezeu i-a învăţat că această faptă nu le va fi spre slavă şi că El nu se bucură de zidirile din pietre, căci a zis: „Cerul îmi este Mie scaun, iar pământul aşternut picioarelor Mele. Ce casă veţi zidi Mie? Sau care e locul odihnei Mele?, zice Domnul” (Is. 66,1). Dumnezeu umple toate şi se odihneşte în cer, dar ajunge şi pe pământ. Fiindcă Dumnezeirea nu stă în cantitate, ci, aşa cum este cu totul îndepărtată de înfăţişarea trupească, aşa este şi de loc şi de părerea că este o cantitate. Dar iudeii, auzindu-L zicând: „Cerul îmi este Mie scaun, iar pământul aşternut picioarelor Mele”, îndreptându-se spre gânduri uşuratice, au luat cerul martor, numindu-l scaun dumnezeiesc, asemenea şi pământul, ca fiind aşezat sub picioarele lui Dumnezeu; ba şi Ierusalimul, căci ziceau că e cetatea lui Dumnezeu, Stăpânul tuturor, măcar că sfinţii mai vechi întrebuinţau în jurământ cuvintele: „Viu este Domnul”. Această cugetare prostească a osândit-o Mântuitorul, atunci când a zis că nu trebuie să ne jurăm nici pe cer, că e scaunul lui Dumnezeu, nici pe pământ, că e aşternutul picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, că e cetatea marelui împărat. Cele pe care aceia le spuneau flecărind, acelea le-a spus Mântuitorul în serios, vădind astfel evlavia lor cu totul prefăcută şi născocită240.
240 De fapt, nu e bine să se jure cineva cu nepăsare nici pe cer, nici pe pământ, fiindcă toate sunt făcute de El şi în toate se află El.
329
Să înceteze deci şi rătăcirea aceasta, deoarece am învăţat ca, atunci când nu e de trebuinţă jurământul, să nu pomenim nimic altceva, ci să facem vrednic de crezare sigură şi să fie îndestulător cuvântul „da” sau „nu”. Fiindcă şi Legea a zis: „Dacă va pierde cineva lucrul ce i s-a încredinţat, şi va cere socoteală pentru el cel ce i l-a dat, va hotărî între cele două părţi jurământul lui Dumnezeu” (Ieş. 22, 10-11). Şi oamenii se jură pe cel ce e mai mare (aşa a spus înţeleptul Pavel, cf. Evr. 6,16), iar mai mare ca omul spunem că este, cugetând drept, nu cel ce e superior poate în mărime, sau în pricepere, sau în înţelepciune şi în slavă, ci Cel ce e aşa prin existenţă241.
PALADIE: Nu înţeleg ce spui.
CHIRIL: Şi totuşi, cuvântul e clar şi vădit, după cum socotesc. Sau nu spunem că, prin mărime, multe dintre cele create, între care aflându-se şi cerul, întrec trupurile omeneşti?
PALADIE: şi cât de mult!
CHIRIL: Iar îngerii nu ne sunt superiori prin pricepere, înţelepciune şi prin subţirimea corpurilor?
PALADIE: Sunt superiori şi prin cinste.
CHIRIL: Iar prin strălucire şi slavă, în ceea ce priveşte corpul, firea soarelui nu e neasemănat mai înaltă?
PALADIE: Aşa este!
241 Când nu se impune ca absolut necesar jurământul, să întărim ceea ce spunem prin da sau nu. Dar dacă jurământul e absolut necesar, să-L luăm ca martor pe Dumnezeu însuşi şi nu ceva din cele create, căci, trebuind să facem aceasta, nu vom jura cu nepăsare. Dumnezeu e mai mare ca noi nu numai prin unele calităţi, ci prin însăşi existenţa Sa, fiindcă El singur nu este o existenţă creată, ci necreată, sau Izvorul existenţei. El este mai presus de existenţa în care suntem încadraţi noi.
330
CHIRIL: Atunci, fiindcă fiecare dintre acestea ne întrece prin ceea ce ne este superior, precum se vede, le vom face martori, părăsind, ca pe un lucru de prisos, pomenirea lui Dumnezeu?
PALADIE: Nicidecum!
CHIRIL: Deci se cuvine să spunem că mai mare decât omul este Cel ce este superior după fire şi întrece prin existenţă toate cele făcute, adică Dumnezeu.
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Deci, cei ce voiesc să vieţuiască în chip neprihănit să aibă pe da şi nu în locul jurământului şi de puterea acestuia şi să fie fixaţi în dreptate, fiindcă de aici va urma şi trebuinţa de a fi crezuţi. Iar dacă da şi nu vor fi dispreţuite de cineva, trebuinţa de a jura să se îndrepte atunci spre Cel ce e mai mare decât noi, mai bine zis şi decât toată zidirea. Cât priveşte hula, nu pot spune decât ce lucru grav este şi ce mare rău aduce celor ce o întrebuinţează. De aceea şi Legea o numeşte şi o pedepseşte cu moarte cruntă. Dar şi Hristos a pedepsit-o cu chinuri nesfârşite şi de neocolit. „Căci cine va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta lui; dar cine va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel viitor”(Matei 12, 32). Duh numeşte firea Cea mai presus de trup, Care e Dumnezeu, împotriva Căruia de-şi va slobozi cineva limba neînfricată, va secera roadele flecărelii lui, căci „buzele nebunului îl duc la rele”, precum s-a scris, „iar gura lui cutezătoare îi pricinuieşte moartea”(Pilde 18, 6-7). De aceea şi dumnezeiescul cântăreţ a zis: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele. Să nu apleci inima mea spre cuvinte de vicleşug” (Ps. 140, 6-7), care sunt grăirea
331
lipsită de evlavie împotriva lui Dumnezeu, a Firii negrăite şi atotcurate în chip neprihănit.
PALADIE: Deci, cei ce se sârguiesc să meargă pe calea cea dreaptă trebuie să stea neclintiţi şi să nu sufere a supăra pe Dumnezeu.
CHIRIL: Aşa zic şi eu, fiindcă şi prorocul spune către cei ce nu se apropie de Dumnezeu cu inimă sănătoasă, ci cu una plină de îndoieli şi coruptă, care a îmbrăţişat boala slăbiciunii şi nestatorniciei: „Până când veţi şchiopăta cu amândouă gleznele? Dacă credeţi în Dumnezeu, mergeţi după Dumnezeu, iar de credeţi în Baal, mergeţi după el” (3 Regi 18, 21). Cel ce nu voieşte să se fixeze nici în credinţa sănătoasă, nici în rătăcire, înseamnă că şchioapătă de amândouă picioarele şi n-are sinceritate în niciuna. Iar pricina unei astfel de voinţe putrede şi uşor de sfărâmat a unora stă, cred, într-o iubire făţarnică şi neadevărată faţă de Dumnezeu şi în faptul că se prefac că vor să fie creştini, dar nu duc aceasta la îndeplinire din toată inima, nu sunt pătrunşi de respectul faţă de adevăr şi nu preţuiesc ceea ce e drept, ci se fac că vin la credinţă pentru că urmăresc plăcerea lor, sau pentru că se sperie de primejdie sau de aspra apropiere a nefericirii. De aceea, ei caută să aibă pe mai mulţi care să le ajute, sau cărora să le dăruiască din grija lor.
Dar acestor feluri de oameni li se va da grija cea mai de pe urmă şi locul lor va fi între cei aruncaţi. Ei vor fi vădiţi ca cei mai necinstiţi şi cu totul dispreţuiţi şi de-abia vor fi învredniciţi de viaţă, când Dumnezeu va cerceta cele ascunse. Vor fi aşa cum au fost cei din Ghibeon. Căci aceştia au venit odinioară la Iosua şi s-au rugat mult să fie primiţi în prietenia poporului lui Dumnezeu.
332
Dar nu s-au apropiat fără viclenie, cu simplitate şi fără interes, din iubire faţă de Dumnezeu, ci cu făţărnicie şi înşelăciune. La început s-au putut ascunde, dar când au fost prinşi făcând cele rele şi le-a fost descoperită intenţia vicleană şi nesinceră, au fost aşezaţi pe treapta cea mai de jos, „Căci s-au făcut tăietori de lemne şi cărători de apă pentru toată adunarea”(Iosua cap. 9).
Vezi, deci, unde duce nesinceritatea şi lipsa voinţei de a preţui din toată inima prietenia duhovnicească cu sfinţii? Înşală unii câteodată, dar nu pe Atotştiutorul Iisus, ci mai degrabă pe cei ce-L închipuie, adică pe conducătorii popoarelor, ca şi aceia atunci pe Iosua, care era dat ca icoană şi chip al lui Hristos. Ei pătrund înlăuntru umbriţi de înşelăciune şi acoperindu-şi sub făţărnicie adâncul gândurilor şi viclenia minţii. Dar, când sunt descoperiţi (căci nu pot rămâne ascunşi), abia se mântuiesc, fiind puşi pe treapta ultimă, de slugi, căci înşelăciunea e rodul unui cuget neliber.
Însă noi, al căror scop e să cugetăm sănătos la cele ale lui Dumnezeu şi să le părăsim pe celelalte, ne vom alipi Stăpânului şi Dumnezeului tuturor cu o inimă sinceră, cu o simţire dreaptă şi cu o iubire deplină, care nu suferă şovăială, ci s-a despărţit cu totul de moravurile şi cugetările păgâneşti, şi s-a îndepărtat cât mai mult şi cu toată hotărârea de cele osândite de lege. Căci, în felul acesta, vom fi desăvârşiţi înaintea Domnului Iisus Hristos, după cum s-a scris, şi străluciţi şi lăudaţi împreună cu ceilalţi sfinţi în Hristos, prin Care şi cu Care slăvit să fie Tatăl, împreună cu Sfântul Duh în vecii vecilor. Amin.
CARTEA A VII-A
Despre iubirea de fraţi
Chiril: Legea încununează cu laudele cele mai mari şi mai înalte porunca cea dintâi şi mai presus de toate: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta” (Deut. 6, 5). Apoi adaugă: „Şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”(Lev. 19,18; Matei 22, 39). Dar şi Hristos spune limpede că în aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Prorocii, iar iubirea dumnezeiescul Pavel o numeşte plinirea Legii (cf. Rom. 13, 8), pentru că nu face niciun rău aproapelui.
Cuvântul nostru a înfăţişat toate cele privitoare la porunca cea dintâi, pe cât se putea, mergând în sus şi în jos şi împrejurul ei şi descriind în amănunţime în ce chip trebuie să fie împlinită deplin şi neprihănit faţă de Dumnezeu.
Acum să ne îndeletnicim cu porunca vecină şi soră şi să îndreptăm o privire amănunţită asupra iubirii faţă de aproapele, cercetând cât mai bine cele prin care se poate îmbrăca cineva în bunul acestei virtuţi şi ajunge la atâta întărire în ea, încât, dobândind cea mai frumoasă slavă, să umble cu Dumnezeu şi cu oamenii ca dumnezeiescul Samuel (cf. 1 Regi 2, 26). Căci socotesc că se cuvine ca,
334
odată cu iubirea de Dumnezeu, să o cultivăm şi pe cea de fraţi. Fiindcă, dacă lipseşte una, lipsesc amândouă, după cuvintele lui Ioan, care a scris: „Iar de zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Căci cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să-L iubească pe Dumnezeu, pe Care nu-L vede? Şi această poruncă o avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său” (1 Ioan 4,20-21). Căci amândouă se pierd împreună sau se întăresc împreună, pentru că sunt înjugate împreună şi, ca o pereche nedespărţită, pe cel ce se străduieşte să le conducă bine îl duc la o singură şi atotdesăvârşită frumuseţe a evlaviei faţă de Dumnezeu242.
PALADIE: Bine ai spus. Şi fiindcă scopul ne este să ne ostenim în acestea, începe, te rog, şi adună dovezile pentru fiecare din înţelesurile ei din Sfintele Scripturi, ca să încerci să ne spui cum se poate împlini fără ştirbire porunca iubirii faţă de aproapele.
CHIRIL: Lungă ne va fi cărarea până acolo, căci s-a scris: „Lată e porunca ta foarte” (Ps. 118, 96). Dar cred că bunul meşteşug în toate cele ce trebuie făcute nu îl poate culege cineva de altundeva, fără numai din Lege, fiindcă însuşi cuvântul prorocesc a spus că ea ni s-a dat spre ajutor (cf. Is. 8,16). De aceea Legiuitorul, îndemnându-ne să ne aducem mereu aminte de cele poruncite, zice: „Şi veţi pune cuvintele acestea în inima voastră şi în sufletul vostru şi le veţi lega spre semn la mâinile voastre şi vor fi nemişcate
242 Ca şi perechea de boi înjugaţi, care, dacă o conduci bine, te conduce la ţintă. Dacă te sileşti să creşti în putere, capeţi putere. Dacă te sileşti să fii bun, te inundă bunătatea. Cât dai, atât dobândeşti! Te laşi de carte, te lasă cartea. Te laşi moale, te cuprinde moleşeala.
335
dinaintea ochilor voştri şi veţi învăţa în ele pe copiii voştri, şi le veţi grăi, şezând în cale, culcându-vă şi sculându-vă, şi le veţi scrie pe pragurile caselor voastre şi pe porţile voastre, ca să trăiţi multe zile şi zilele fiilor voştri, pe pământul pe care Domnul s-ajurat să-l dea părinţilor voştri, să fie ca zilele cerului deasupra pământului”(Deut. 11,18-21). Şi ce înseamnă: „Legaţi-le de mâinile voastre”, a arătat limpede în Numerii, unde s-a scris aşa: „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Vorbeşte fiilor lui Israel şi le spune să-şi facă ciucuri pe marginile veşmintelor lor, din neam în neam. Şi să pună peste ciucurii marginilor o panglică vânătă şi, când le veţi vedea, vă veţi aduce aminte de toate poruncile Domnului şi le veţi împlini. Şi să nu vă mai întoarceţi după cugetele voastre şi după ochii voştri, după care luându-vă veţi desfrâna. Şi să vă aduceţi aminte şi să faceţi toate poruncile Mele şi să fiţi sfinţi Dumnezeului vostru. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru»” (15, 37-41). Deci, poruncindu-le să-şi înscrie în inimi Legea de mai înainte, ca Cel ce ştia că uitarea este o boală cumplită a minţii, le hotărăşte să scrie poruncile pe praguri ca pe o tablă şi să lege şi la mână nişte bileţele care cuprindeau Legea şi aveau scrise pe ele aşezământul. Ba spune, nu fără folos, să se atârne de veşminte şi ciucuri şi o împletitură vânătă243.
PALADIE: Dar cum ne putem aduce aminte de legile dumnezeieşti prin ciucuri şi împletitura vânătă?
CHIRIL: Oare nu vei recunoaşte că Legea s-a dat celor vechi în ghicituri şi în umbre?
243 Din acest motiv, creştinii ortodocşi, urmând unei tradiţii de la începutul creştinismului, îşi fac des semnul Crucii, pentru a-şi aduce mereu aminte de crucea prin care ne-a mântuit Hristos.
336
PALADIE: Recunosc.
CHIRIL: Deci, prin legarea unei panglici vinete de ciucuri şi de mână se arată, ca printr-o ghicitură, că trebuie să cugetăm şi să împlinim cele din cer şi să ne aducem aminte de legile dumnezeieşti. Căci prin piatra vânătă de India (sau de hiacint) se închipuie corpul eteric, care este un amestec de lumină şi de întuneric şi are în adâncul lui o umezeală ce-i dă o înfăţişare tremurătoare şi fluidă. Deci Legea a poruncit cu bun rost să se atârne de veşminte şi de mână o panglică vânătă de hiacint, prin aceasta arătând că cuvântul din cer este un veşmânt al minţii şi o îmbrăcăminte a cugetării, iar Legea e un sfătuitor spre faptele drepte; pentru că mâna e simbolul faptei, iar cele împlinite de noi după Lege sunt fără prihană şi nu au în ele stângăcia răutăţii.
Din acest motiv fariseii îşi măreau ciucurii şi îşi lăţeau filacteriile, adică bileţelele atârnate de mâna dreaptă. Dar Hristos râdea de ei, pentru că făceau din acest lucru o pricină de slavă deşartă şi nu de aducere aminte a Legii (cf. Matei 23, 5). Deci se poate săvârşi fărădelegea şi prin Lege, dacă cineva nu se foloseşte de Lege drept. Aceasta este, socotesc, ceea ce a spus Solomon: „Există drept care piere prin dreptatea sa”(Eccl. 7, 16). Deci porunca dumnezeiască trebuie scrisă în minte şi în inimă. Folosul acestui lucru l-a vădit şi dumnezeiescul David, zicând despre orice drept: „Legea Dumnezeului lui în inima lui şi nu se vor poticni paşii lui” (Ps. 36, 31). Căci este cu totul limpede, cred, că cel ce are legea dumnezeiască în minte are, fără îndoială, şi buna statornicie şi neclătinarea în virtute.
337
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Aşadar, lunga şi neîncetata cugetare la Lege duce pe om la calea dreaptă, adică la ceea ce e plăcut lui Dumnezeu, alungând din cugetarea omenească uitarea ca pe o pâclă tulbure. Dar Legiuitorul nu se opreşte aici, ci, căutând ceva şi mai bun, le dă, ca momeală pentru râvna făptuirii, nădejdea tuturor bunătăţilor celor mai dorite. Căci a zis iarăşi: „De veţi umbla în poruncile Mele şi de le veţi păzi, vă voi da ploaie la vreme, pământul îşi va da roadele lui, şi pomii câmpurilor îşi vor da roada lor. Şi treieratul va apuca culesul viilor şi culesul viilor va apuca semănatul. Şi veţi mânca pâinea voastră întru saţiu şi veţi locui neprimejduiţi pe pământul vostru şi războiul nu va trece prin ţara voastră, şi voi da pace în ţara voastră. Şi veţi domni şi nu va fi cine să vă sperie; şi voi pierde fiarele rele din pământul vostru” (Lev. 26, 3-5).
Vezi de câtă grijă şi bunăvoinţă învredniceşte pe cei cuviincioşi şi iubitori de făptuire şi stăpâniţi de respectul faţă de Lege? Căci făgăduieşte să le dăruiască ploaie timpurie şi mai târzie, şi bună rodire necontenită, săturare de pâine, dar îmbelşugat de roade şi, pe lângă acestea, pace. Pentru că se cuvine ca păzitorul sincer al Legii şi iubitorul celor pe care le voieşte Dumnezeu să se îmbete de belşugul bunătăţilor dumnezeieşti. Mângâierea duhovnicească şi de Sus adăpând sufletul dreptului ca pe un pământ gras şi roditor, asemenea unei ploi, îl veseleşte foarte, încât poate scoate neîncetat roadele de multe feluri ale evlaviei faţă de Dumnezeu. Iar pacea îl încununează, aducând în el stăruinţa în bine. De aceea scrie şi Pavel: „Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea, va păzi inimile voastre şi gândurile voastre”
338
(Filip. 4, 7). Deci cel ce a dobândit de la Dumnezeu o astfel de dăruire îmbelşugată va petrece o viaţă de pace, fiindcă vrăjmaşul slăbeşte şi cade, şi orice potrivnic se prăbuşeşte, asaltul diavolului încetează şi orice frică se înlătură cu uşurinţă.
Aceeaşi poruncă o vom afla scrisă şi în A doua lege, căci acolo, puţin schimbat, a spus: „Iar de veţi auzi cu auzul toate poruncile câte îţi poruncesc astăzi, ca să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi să slujeşti Lui din toată inima ta şi din tot sufletul tău, va da pământului tău ploaie la vreme, timpurie şi mai târzie, şi vei aduna grâul tău şi vinul tău şi untdelemnul tău. Şi va da păşune în ţarinile tale pentru vitele tale” (11, 13-15). Aşadar, cugetarea la Lege aduce în sufletele noastre înţelepciunea şi echilibrul, pentru a putea împlini cele pe care le vrea Dumnezeu, iar dorul după cele făgăduite face ca osteneala pentru virtuţi să fie uşor de purtat.
PALADIE: Adevărat! Sunt de aceeaşi părere, şi pe drept cuvânt. Dar e vremea să spui în ce mod va împlini cineva legea iubirii faţă de aproapele.
CHIRIL: Să trecem chiar la aceasta. Vom spune, urmând Sfintele Scripturi, că Dumnezeu, Stăpânul tuturor, a poruncit lui Moise să adune pe popor şi, curaţi şi sfinţiţi, să-i ducă la poalele muntelui numit Sinai. Căci le-a poruncit să-şi spele veşmintele şi să se înfrâneze de la însoţirea cu femei pentru trei zile, prin lucrurile sensibile şi văzute indicând pe cele spirituale (inteligibile). Pentru că în faţa lui Dumnezeu se cuvine să venim îmbrăcaţi, ca în nişte haine strălucitoare, în podoabele frumoase ale virtuţilor, impunători prin lumina minţii şi eliberaţi de toată plăcerea trupească şi de întinăciunile pământeşti.
339
Iar la aceasta ne călăuzeşte Legea, ca şi Moise pe cei de odinioară. Fiindcă acelea erau chipuri (tipuri) ale celor mai adevărate şi călăuzirea prin preaînţeleptul Moise închipuia celor vechi călăuzirea prin Legea care a condus la Hristos.
Pe lângă acestea, socotesc că mai trebuie să observăm şi că slujba şi lucrarea celui dator să călăuzească e bine închipuită în persoana lui Moise. Căci el n-a înfăţişat poporul sieşi, ci lui Dumnezeu, ca Dătătorului de Lege, învăţătorului şi Sfătuitorului spre cele ce trebuie făcute. Tot aşa Legea, pedagogul nostru, nu ne-a condus prin literă la sine, ci la Dumnezeu Cuvântul, Care S-a coborât pentru noi din cer. Oare cuvântul nostru nu îţi pare că păşeşte pe urmele înţelesurilor adevărului?
PALADIE: Ba foarte mult.
CHIRIL: Aşadar, s-a scris: „Şi a scos Moise poporul din tabără, întru întâmpinarea lui Dumnezeu. Şi au stat la poalele muntelui. Iar muntele Sinai fumega tot, pentru că Domnul se coborâse pe el în foc. Şi se ridica fumul pe el ca fumul dintr-un cuptor. Şi s-a înspăimântat tot poporul foarte. Iar sunetele trâmbiţelor, pe măsură ce înaintau, se făceau mai tari. Şi Moise grăia, iar Dumnezeu îi răspundea cu glas” (Ieş. 19, 17-19). Coborârea lui Dumnezeu în munte e semnul limpede că El nu vine la minţile ce se târăsc pe jos şi nu voieşte să Se sălăşluiască în cei ce au cugetul pământesc şi josnic, ci în cel a cărui minte urcă în sus şi, ajungând pe vârful cel mai de sus, dispreţuieşte cele pământeşti şi priveşte numai la cele de la Dumnezeu. Ea are însă şi alt înţeles, şi anume: cunoştinţa despre Dumnezeu e înaltă şi mai presus de toate şi nu poate fi atinsă decât în parte de cei ce se străduiesc să zboare spre
340
înălţimi; „Puii vulturului zboară la înălţime”, cum s-a scris (Iov 5, 7). De aici să înţelegi că, atunci când S-a coborât, Dumnezeu a dat celor vechi Legea nu unde era poporul, ci într-un loc înalt şi îndepărtat. El se ţinea încă departe, după cuvântul Psalmistului (cf. Ps. 6, 4), încă nefiind cu noi trupeşte şi necoborându-Se încă la starea smerită la care S-a coborât Unul-Născut. Pentru că această taină nu s-a dăruit celor vechi, ci s-a păstrat pentru noi, deoarece se poate spune că a venit între noi, până la o slavă văzută cu ochii, părăsind înălţimile Dumnezeirii, şi a petrecut cu noi ca unul dintre noi.
Dar acolo, Dumnezeu S-a coborât în chip de foc, căci cei ce aveau să fie călăuziţi prin constrângere şi Lege trebuiau să ştie limpede că, de se vor hotărî să fie nepăsători, cuvintele le vor fi spre foc. Pentru că nu din iubire, de bunăvoie şi din pornirea liberă a minţii făceau cei vechi ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, ci din constrângere şi frică, din cauză că duhul din ei nu era încă duh liber, nici de înfiere, ci de robie spre temere244.
Şi a fumegat muntele, pentru că S-a coborât Domnul pe el în foc. Aceasta cred că este ceea ce se cântă în Psalmi: „Şi-a pus întunericul acoperământul Luişi” (17, 13). Dar prin fum s-a arătat şi altceva, şi anume lacrima vărsată din pricina dispreţului, căci, la atingerea fumului, curgea umezeala din ochi. Iar dacă ar voi cineva să înţeleagă şi altfel cele propuse spre tâlcuire, focul se va socoti drept
244 Dumnezeu se face om smerit, ca oamenii să nu se mai teamă de El. Prin aceasta, El îşi descoperă cea mai proprie trăsătură a firii Sale: iubirea, care este o altă formă a măreţiei Sale. Omul nu s-ar putea apropia de Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu S-ar apropia de om prin iubire.
341
lumina dată prin Lege, care însă nu e lipsită de întuneric. Pentru că Legea e întunecoasă şi neclară şi umbra literei e deasă şi în stare să tulbure ochiul înţelegerii.
Iar sunetele trâmbiţei, pe măsură ce înaintau, deveneau mai puternice, fiindcă, la început, glasul Legii era slab şi de-abia se auzea. Dar, înaintând către noi Cuvântul spre a ni Se arăta în călăuzirea evanghelică, atunci când ne-a răsărit Emanuel, sunetele s-au făcut mai tari. Fiindcă Hristos a grăit limpede şi pătrunzător, cu un glas care a străbătut tot pământul. Îl putem auzi pe El însuşi, spunând prin glasul lui David, „Ascultaţi acestea, toate neamurile; luaţi-le în urechi, toţi cei ce locuiţi pământul (Ps. 48,2). Dar glasul de atunci al Legii nu se auzea în altă parte, nici nu învăţa toate neamurile, ci răsuna numai în ţara iudeilor şi călăuzea numai un neam, al israeliţilor245.
„Şi Moise grăia, zice, iar Dumnezeu îi răspundea cu glas”. Adică Moise cerea, ca slugă şi ca mijlocitor şi slujitor al poruncilor dumnezeieşti, iar Dumnezeu Tatăl îi răspundea prin glasul propriu, adică prin Fiul. Căci glasul şi Cuvântul Tatălui este Fiul, şi de la El e Legea, cu toate că s-a vestit prin îngeri246. Căci cine vrea, îl poate
245Legea nu spunea lucrurile care mişcă pe toţi oamenii, în fondul ei cel mai propriu şi mai comun, ci cele spuse de ea erau amestecate cu ceea ce era în mod deosebit folositor poporului evreu şi astfel nu atingea inima tuturor oamenilor în ceea ce are ea mai adânc. În Hristos, cuvântul lui Dumnezeu mişcă inima tuturor oamenilor, pentru că e cuvântul care atinge inima lor în cel mai autentic fond al ei. Adâncimea firii omeneşti este una cu universalitatea ei.
246în Vechiul Testament, Fiul lui Dumnezeu grăia oamenilor prin îngeri, iar graiul îngeresc era sesizat de mintea omenească. Era o anumită apropiere de oameni, dar nu o apropiere deplină. În Hristos, Fiul lui Dumnezeu însuşi a luat gură omenească şi dădea cuvintelor Sale forma graiului omenesc. Omul nu se ridicase încă la starea necesară ca Fiul lui Dumnezeu să-Şi dea trup curat şi gură mişcată de o simţire curată, pentru a putea vorbi direct prin ea. Fiul era mai unit cu îngerii, care nu căzuseră în păcat. Înţelesurile izvorâtoare din Izvorul tuturor înţelesurilor erau cuprinse de fiinţele îngereşti într-o formă mai coborâtă sau mai accesibilă lor şi în forma aceasta le făceau cunoscute omului. Ca subiecte, îngerii erau sesizaţi de oameni, dar prin ei era sesizat şi Cuvântul dumnezeiesc ca Subiect, însă puţin mai acoperit, mai tainic. Când omul s-a ridicat la capacitatea de a primi direct pe Cuvântul, Acesta S-a coborât personal la om, odată cu mintea acestuia luând şi trupul lui, ca să-i vorbească direct prin ele. Prin aceasta, omului i s-au descoperit înţelesurile dumnezeieşti ca fiind dumnezeieşti, deşi, pe de altă parte, acelea îl prezentau pe Dumnezeu ca mai apropiat de om şi atingând umanul în autenticitatea şi profunzimea lui.
342
auzi zicând limpede: „Eu, Cel ce grăiesc, de faţă sunt” (Is. 52, 6), şi: „N-am venit să stric Legea şi Prorocii, ci să împlinesc. Căci vă zic vouă, înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până nu se vor împlini toate”(Matei 5, 17-18). Deci numeşte lege cuvintele Sale, fiindcă glasul lui Dumnezeu, adică Fiul, a grăit-o, cum am spus adineaori.
Apoi spune: „S-a coborât Domnul pe muntele Sinai, pe vârful muntelui. Şi a chemat Domnul pe Moise pe vârful muntelui şi s-a suit Moise acolo. şi a zis Dumnezeu cătreMoise: «Coborându-te, mărturiseşte poporului să nu se apropie de Dumnezeu ca să-L vadă şi să cadă mulţime dintre ei. Şi preoţii care se apropie de Dumnezeu să se sfinţească, pentru ca nu cumva să se îndepărteze de la ei Domnul»” (Ieş. 19, 20-22). Dumnezeu cel mai presus de toate Se coboară pe munte, apoi, chemat, urcă Moise, căci nu se întâmplă să se poată ridica cineva la înălţimile adevăratei vederi a lui
343
Dumnezeu, dacă Dumnezeu însuşi nu S-a coborât mai întâi şi nu S-a făcut în aşa fel, încât să fie accesibil minţilor noastre. Şi numai chemându-ne El, urcăm spre vârful suprafiresc şi înălţat peste toate, adică spre cunoştinţa adevărată. Iar aceasta o va face Hristos, descoperindu-ne nouă pe Tatăl şi Dumnezeu247.
Dar de munte nu se vor apropia cei din mulţime, căci harul cunoştinţei celei preaînalte rămâne inaccesibil celor mulţi. El e accesibil numai celor ce pot străbate la ea, mai bine zis celor ce au fost chemaţi la aceasta de Dumnezeu, cum a fost Moise. Deci, dacă cineva este slujitor credincios şi devotat în casa lui Dumnezeu, va fi şi el ales ca Moise şi în stare să fie aproape de Dumnezeu, prin petrecerea lui în sfinţenie şi cunoştinţă. Vom fi astfel împreună cu El, Care zice: „Iar tu stai aici cu Mine” (Deut. 5, 31). Şi porunceşte ca cei încununaţi cu preoţia să se curăţească, zicând: „ca nu cumva să se îndepărteze de la ei Domnul”, fiindcă slujba preoţiei e grea şi nu departe de primejdii, ci, dimpotrivă, foarte aproape, dacă lipseşte neprihănirea vieţii. Pentru că cei ce slujesc Atotsfântului Dumnezeu se cuvine să fie sfinţi, de aceea zice: „Şi a grăit Domnul lui Moise: «Mergi, coboară, şi apoi te suie împreună cu Aaron. Iar preoţii şi poporul să nu îndrăznească să urce la Dumnezeu, ca nu cumva Domnul să piardă dintre ei”
247 La orice înălţime ni S-ar descoperi Dumnezeu, înălţimea aceasta reprezintă o treaptă a Sa coborâtă la putinţa omului de a-L cunoaşte, în Sine însuşi e mai presus de orice înălţime la care s-ar putea ridica înţelegerea noastră. Dumnezeu este mai presus de orice munte pe care s-ar putea ridica omul. De altfel, nici lucrurile nu le cunoaştem în ele înseşi (Ding un sich), atunci când le cunoaştem, ci într-o stare în care punem şi ceva de la noi.
344
(Ieş. 19, 24). Moise se suie, dar nu fără Aaron, care era chipul (tipul) lui Hristos, căci Legea e cinstită în Hristos şi prin El e sfântă şi aproape de Dumnezeu şi cu Dumnezeu (cf. Evr. 3, 5-6). Fiindcă şi ea vesteşte, după Scripturi, pe Arhiereul şi Apostolul mărturisirii noastre. Deci Legea a fost adusă aproape de Hristos prin înţelegerea (contemplarea) ei în duh, căci Moise a auzit: „te suie împreună cu Aaron”. „Deci cele ce Dumnezeu le-a împreunat, omul să nu le despartă”(Marcu 10, 9), nedesfăcând Legea de contemplarea ei în Hristos, deoarece numai prin aceasta rămâne şi nu e văzută doar ca umbră şi nu în adevărul ei.
Apoi, a interzis urcarea pe munte atât poporului, cât şi tagmei sfinţite, căci Dumnezeu nu îngăduie nici celor călăuziţi prin Lege, nici celor ce săvârşeau slujirea în umbre să pătrundă în dogmele înalte şi supreme despre El, ci aceasta s-a păstrat pentru cei îndreptaţi prin credinţă şi chemaţi în Hristos la o ascultare şi la o cunoştinţă cu mult mai înaltă decât cea veche. Înălţimea cunoştinţeilui Hristos a admirat-o şi dumnezeiescul Pavel. Dar şi Mântuitorul însuşi va mărturisi, spunând deschis despre noi şi despre cei din sângele lui Israel: „Vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, iar acelora nu li s-a dat”(Matei 13, 11), iar despre iudei: „Lăsaţi-i pe ei; sunt orbi, conducători ai orbilor”(Matei 15, 14). Şi celor ce L-au cunoscut le-a zis iarăşi: „Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud” (Matei 13,16).
Dar, după ce Dumnezeul tuturor a isprăvit cuvintele despre acestea, începe să poruncească şi să dea legile pentru toate cele bune. Astfel, zice: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-am scos din pământul Egiptului, din
345
casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Lev. 11,45; Ieş. 20,3). A pus un început cuvenit legilor, spunând că El este Cel ce a făcut minunile în Egipt, Cel ce a ridicat, cum se cuvine să spunem, toată zidirea împotriva nebuniei celor ce o stăpâneau, prin ploi şi grindină, prin prefacerea stihiilor, prin aducerea unei morţi nemiloase peste cei întâi-născuţi ai acelora, prin revărsarea unui întuneric de trei zile; Cel ce le-a dăruit celor ce au voit puterea să treacă prin mijlocul valurilor şi a sfărâmat fără greutate pe cei potrivnici. Căci cei ce aveau să ia jugul poruncii dumnezeieşti trebuiau să ştie cât de mare e puterea Dătătorului de Lege şi cât de primejdios este pentru ei să supere pe Cel ce poate să facă toate cu uşurinţă.
PALADIE: Bine şi dumnezeieşte a gândit Dătătorul de Lege, fiindcă frica îl constrânge întotdeauna pe cel neînfrânat şi greu de condus, şi-l face ca pe un mânz dus de frâu.
CHIRIL: Drept ai spus! Deci, după ce opreşte închinarea la zei străini şi alcătuirea vreunei asemănări sau înfăţişări de idol şi prescrie pedepsele cele mai aspre pentru cutezanţa de a dărui numele Dumnezeirii statuilor produse prin meşteşug: „Nu vei lua, zice, numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va cruţa Domnul pe cel ce ia numele Său în deşert” (Ieş. 20, 7), rânduieşte cele cuvenite vieţii omeneşti şi stabileşte Legea, ca îndreptar spre tot ceea ce e drept pentru viaţa tuturor. Şi ne scoate din toate păcatele, întrucât ne vesteşte înainte de toate timpul dreptăţii în Hristos, în Care va avea loc răscumpărarea atotdesăvârşită, nimicirea răutăţii, restabilirea în starea de la început şi înnoirea vieţii în sfinţenie şi în iubire de Dumnezeu. Astfel, zice: „Adu-ţi aminte de ziua
346
sâmbetei ca să o sfinţeşti pe ea. Şase zile să lucrezi şi să faci toate lucrurile tale, iar ziua a şaptea, sâmbăta este spre odihnă Domnului Dumnezeului tău. Să nu faci în ea niciun lucru, tu şi fiul tău şi fiica ta, robul tău şi slujnica ta, boul tău şi asinul tău, dobitocul tău şi străinul ce locuieşte la tine. Căci în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul şi marea şi toate cele ce sunt în ele şi s-a odihnit în ziua a şaptea. Pentru aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o” (Ieş. 20,10-11).
PALADIE: Şi ce înseamnă aceasta?, că nu înţeleg clar. În ce chip vom sfinţi ziua sâmbetei?
CHIRIL: Voieşti să spunem puţine lucruri despre sâmbătă şi despre odihna pe care trebuie să o păzim în ea? în felul acesta se vor face foarte limpezi cele poruncite nouă de Dumnezeu.
PALADIE: Fără îndoială!
CHIRIL: Sâmbăta, Paladie, fiind ultima zi din săptămână, înseamnă, socotesc, timpul venirii Mântuitorului nostru, Care S-a arătat la sfârşitul şi la apusul veacului prezent şi ni S-a făcut începătură şi uşă şi cale spre spălarea păcatelor, spre libertate şi spre iertare, spre nestricăciune şi viaţă, şi spre nădejdea viitoare248. Învăţătura Sfintei Scripturi ne dă să înţelegem în multe feluri odihna spirituală (sabatismul spiritual) în Hristos. O dată, înfăţişează prin ea ieşirea din păcate şi hotărăşte pedeapsa aspră şi neînduplecată a păcătosului; altă dată, înfăţişează prin ea, ca printr-un chip, răscumpărarea şi iertarea spre o viaţă de libertate şi pregătirea pentru veacul viitor.
248 Când e înţeleasă în Duh, Legea devine străvezie pentru Hristos, sau, dacă îl cunoaştem pe Hristos, Legea îşi pierde opacitatea, nu mai rămânem la litera ei, se subţiază, se ridică umbra de pe adevărul ei.
347
PALADIE: Explică aceasta, fiindcă aş fi tare bucuros să ştiu.
CHIRIL: Prin credinţa în Hristos, serbăm sâmbăta duhovniceşte, deoarece am isprăvit cu grijile din această lume, ne-am odihnit de umblarea deşartă încoace şi încolo, ne-am înstrăinat de patimi şi, scuturând jugul păcatului, suntem îndreptaţi spre o sfinţire liberă249. De aceea, dumnezeiescul Pavel zice despre cei ce n-au crezut încă: „Şi
249 În Vechiul Testament, ziua a şaptea, sâmbăta ca zi de odihnă se întemeia pe faptul că Dumnezeu însuşi s-a oprit după cele şase zile de creare a celor şase trepte ale lumii. Prin aceasta se arată că creaţia nu este un proces interminabil, căci, în acest caz, ea ar fi o manifestare a lui Dumnezeu din veci şi până în veci, deci una în esenţă cu El. Se arată că creaţia lumii e un act liber al lui Dumnezeu, având un început şi un sfârşit. Deci, cinstirea sâmbetei prin odihnă însemna o ridicare a gândului, din grijile dedicate lumii, la Dumnezeu, Cel deosebit de lume. Pe de o parte, Sfântul Chiril exprimă corect sensul odihnei de sâmbătă ca oprire de la grijile lumeşti, dar, pe de altă parte, continuă, declarând aceste griji ca păcate. Deci porunca odihnei de sâmbăta închipuie şi porunca opririi de la păcate, apoi iertarea de ele şi de pedepsele aduse de ele şi nădejdea vieţii viitoare, eliberată de stricăciune prin Hristos, Care ne-a venit în formă omenească la sfârşitul vieţuirii pământeşti, prin Care ne sunt anunţate sfârşitul ei şi începutul vieţii viitoare întru nestricăciune care, ca sfârşit al vieţii păcătoase, este viaţă eliberată de patimi. Ca avânt al vieţii viitoare, ea ne deschide perspectiva eshatologică. Deci sâmbăta ne arată nu numai că lumea aceasta are un început şi un sfârşit, ci şi că noi suntem chemaţi la o viaţă veşnică, deosebită de viaţa în lumea aceasta. Prin odihna de Duminică, noi, creştinii, ne ridicăm cu mult mai presus de lume. La fel, în orice sărbătoare, acesta este „duhul” sărbătorii creştine. Această tradiţie o trăim în plan eshatologic în Sfânta Liturghie. Păcatul pune un jug asupra noastră. Odată săvârşit, ne mână la repetarea lui, este greu să i ne opunem. Însă libertatea adevărată este una cu sfinţenia. Sfântul e cel mai stăpân pe sine. Eliberarea de sub puterea lumii e o sâmbătă spirituală, care ne trece în eshatologie.
348
împotriva cărora a ţinut mânie timp de patruzeci de ani? Nu împotriva celor ce n-au crezut, ale căror leşuri au tăzut în pustie? Şi cui S-a jurat că nu vor intra în odihna Sa, dacă nu celor ce nu au crezut? Şi vedem că n-au putut să intre din pricina necredinţei. […] Să ne temem, deci, ca nu cumva, după ce ni s-a dat făgăduinţa de a intra în odihna Lui, să se vadă vreunul dintre voi că întârzie”(Evr. 3,17-19; 4,1), şi după altele: „Aşadar, s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă (sabatism) poporului lui Dumnezeu” (Evr. 4, 9).
Dacă sabatismul ar însemna numai a nu lucra sâmbăta, ar fi drept să ne întrebăm cum de n-a intrat Israel în odihnă, de vreme ce a păzit sâmbăta prin nelucrare? Deci acesta a fost numai un chip (tip) al odihnei în Hristos şi al ieşirii din păcate a celui îndreptat din credinţă250. Astfel, Dumnezeu a poruncit ca cel ce strânge lemne sâmbăta să fie omorât cu pietre, pedeapsa aceasta fiind închipuirea unei pedepse spirituale (inteligibile) necesare. Un lemn odrăslit din rădăcina lui, dacă e smuls şi prin aceasta se şi usucă, oare nu este un simbol al stării de moarte? Şi, oare, pe lângă aceasta, nu este el hrană focului?
PALADIE: Adevărat!
CHIRIL: Dar această stare nu este decât cea proprie păcatului cel atotchinuitor. El arată starea de moarte şi e o hrană netrebnică pentru flacăra neîmblânzită care mistuie pe cei ce-l iubesc251. Deci, când unii, în timpul în care
250 Aici, Sfântul Chiril spune direct că odihna de sâmbătă, poruncită evreilor, era numai un chip al eliberării de sub muncile impuse de păcat, eliberare adusă de Hristos.
251 Păcatul e o stare de moarte, pentru că e o stare de nesimţire. Cel ce face rău altuia, cel ce nu ştie decât să mănânce şi să se îmbete şi să desfrâneze e un nesimţit. Îi foloseşte pe alţii ca pe nişte obiecte, neîngrijindu-se de suferinţa lor prezentă şi viitoare.
349
ar trebui să se oprească de la fapte moarte şi neroditoare, părăsesc virtutea şi se hotărăsc să iubească cele prin care îşi atrag pedepse şi flăcări în veac, vor suporta, după cuviinţă, osânda morţii pentru că, deşi nu le e îngăduit să vieţuiască în moleşeală, înaintează de bunăvoie spre necesitatea de a fi pedepsiţi.
Cei ce am crezut în odihnă să intrăm deci, după cuvântul fericitului Pavel (cf. Evr. 4, 3), fiindcă Dumnezeu ceartă pe cei ce strâmbă frumuseţea adevărului prin păcatul faţă de chip (tip), pentru că zice: „Mergi şi stai la poarta fiilor poporului, pe care intră regii lui Iuda şi pe care ies ei, şi la toate porţile Ierusalimului, şi zi către ei: «Ascultaţi cuvântul Domnului, împăraţi ai Iudeii şi toată Iudeea şi tot Ierusalimul şi cei ce intraţi prin porţile acestea. Acestea zice Domnul: Păziţi-vă sufletele şi nu ridicaţi poveri în ziua sâmbetei şi nu faceţi niciun lucru şi nu ieşiţi prin porţile Ierusalimului şi nu scoateţi poveri din casele voastre în ziua sâmbetei. Căci aşa am poruncit părinţilor voştri, dar nu M-au ascultat şi nu şi-au plecat urechea lor, ci şi-au învârtoşat grumazul mai mult decât părinţii lor, ca să nu audă şi ca să nu primească îndrumare»” (Ier. 17,19 ş.u.). Deci le-a poruncit ca sâmbăta nu numai să se oprească de la orice păcat, ci şi să nu scoată poveri şi să nu iasă în afara porţilor Ierusalimului252.
252 Pe de o parte, lucrarea în ziua sâmbetei însemnând lucrarea păcatului, se cere oprirea de la el. Pe de alta, lucrarea păcatului este semnul unei slăbiri a efortului de a se reţine de la păcat. De aceea, după ce înainte le-a cerut să nu lucreze sâmbăta (să nu adune fapte păcătoase, sau lemne uscate), aici le arată pedepsirea celor moleşiţi. Căci faptele păcătoase sunt fapte de oameni morţi duhovniceşte, fapte care nu rodesc niciun bine, nu dau niciun avânt spre bine, ci paralizează voinţa de bine a oamenilor; sunt fapte care se săvârşesc de cei ce nu pun niciun efort în a săvârşi binele şi în a se înfrâna de la atracţiile care-i duc mai mult fără voie spre plăceri, ură, invidii, bârfeli, manifestări de dispreţuire a semenilor.
350
PALADIE: Dar care e înţelesul acestora?
CHIRIL: Este unul spiritual (inteligibil) şi duhovnicesc, mai presus de chipuri (tipuri) şi mai bun decât umbra veche. Pentru că porunceşte ca cei ce se odihnesc (sabatizează) în Hristos să se oprească de la orice lucru care e îndreptat spre păcat şi priveşte spre acesta, şi să nu pună pe umeri nicio povară. Căci cum nu ar fi un lucru cu totul prostesc ca cei ce au lepădat prin credinţă povara păcatului cu adevărat greu de purtat să se încarce iarăşi cu ea şi să voiască a se pleca iarăşi sub jugul viciului? Şi a şedea înlăuntrul porţilor Ierusalimului înseamnă să nu ne despărţim de Sfânta cetate şi să nu îngăduim să fim scoşi afară şi să ne rostogolim din ea prin abaterea spre altceva; iar prin Sfânta cetate să înţelegi Biserica. Aceasta pentru că unii, după ce au fost luminaţi prin credinţa în Hristos şi au lepădat povara urâtă a păcatului, şi au ajuns înlăuntrul sfintelor porţi ale casei lui Dumnezeu, au fost atraşi la apostazie. Şi cu toate că aceasta nu era una făţişă, totuşi au ieşit din sfânta poartă, cinstind obiceiurile idoleşti. Drept aceea, Dumnezeu a poruncit ca cei ce se odihnesc (sabatizează) inteligibil (duhovniceşte) să şadă înaintea porţilor, acest chip (tip) arătând statornicia şi neslăbirea şi trebuinţa de a nu aluneca nicidecum din credincioşia faţă de El. Iar că Biserica e o cetate
351
a lui Dumnezeu o spune şi David, zicând: „Lucruri slăvite s-au grăit despre tine, cetatea lui Dumnezeu” (Ps. 86, 3), dar şi însuşi Mântuitorul ne va încredinţa, zicând: „Aici voi locui, pentru că am ales-o pe ea” (Ps. 131,15).
PALADIE: Aşadar, după voinţa Celui ce a dat Legea, sâmbăta ne vom opri de la orice lucru.
CHIRIL: Nu de la oricare, Paladie, căci oprirea de la a cugeta şi a face cele ce plac lui Dumnezeu şi aduc un folos mare nu învredniceşte de laudă. De aceea, nu în zadar a adăugat Sfânta Scriptură, socotesc, că ziua sâmbetei trebuie să fie sfinţită de noi: „Adu-ţi aminte, zice, de ziua sâmbetei ca să o sfinţeşti”. Iar aceasta o vom face după cuviinţă, dacă ne vom arăta sârguitori în faptele sfinte, ţinând odihna în mod duhovnicesc (sabatizând inteligibil). Chipul vădit al acestui lucru s-a arătat în faptul că sâmbăta preoţii rămâneau în Templu şi săvârşeau fără prihană cele sfinte: aduceau jertfe, junghiau oi şi împlineau neîmpiedicaţi toate cele spre slava lui Dumnezeu. Căci, oare, nu aceasta a opus Iisus mustrărilor iudeilor, atunci când L-au învinuit că nesocoteşte Legea, fiindcă vindeca pe slăbănog sâmbăta253?
253 Nu numai în oprirea de la grijile şi plăcerile lumeşti constă odihna de sâmbăta, ci şi în împlinirea celor plăcute lui Dumnezeu: a-I aduce jertfa rugăciunilor, dar şi a faptelor noastre bune. Căci fiinţa noastră nu trebuie să se golească de orice conţinut, ci să se îndrepte întreagă spre Dumnezeu şi spre ajutorarea semenilor noştri, plăcută Lui. Să ne întâlnim prin toate cu Dumnezeu, Care vrea să ne ridice din cele lumeşti în El, dar să ne ridice împreună cu lumea. Căci şi Dumnezeu, oprindu-Se de la crearea lumii, nu a desfiinţat-o, ci a trecut la ridicarea ei în Sine. Dacă în Dumnezeu, în Care ne ridicăm ca să ne odihnim, este Hristos, nu trebuie să uităm că, în calitatea de Om pe care a primit-o, Hristos Dumnezeu a ridicat în Sine lumea întreagă sau a intrat în relaţia cea mai intimă cu ea, iar prin aceasta a îndumnezeit-o. Deci, întâlnindu-L pe El, întâlnim lumea la acest nivel, deci trebuie să imităm relaţiile lui Dumnezeu cu lumea după întruparea Fiului Său.
352
PALADIE: îmi aduc aminte.
CHIRIL: Dar sâmbăta se face şi tăierea împrejur a omului, după cuvântul Mântuitorului, fără ca Legea să pedepsească aceasta. Deci chipul (tipul) vesteşte şi mărturiseşte limpede că celor ce se odihnesc (sabatizează) în Hristos, adică se opresc de la păcat şi se sfinţesc prin credinţă, li se cuvine, pe drept cuvânt, tăierea împrejur în Duhul, care se face în ziua a opta, adică în ziua învierii, căci în aceasta S-a ridicat Hristos. Iar după ce a înviat, surpând stăpânirea morţii, a pecetluit îndată, prin Sfântul Duh, pe ucenicii Lui. Şi aceasta este tăierea împrejur în duh, fiindcă a suflat asupra lor, zicând: „Luaţi Duh Sfânt”(Ioan 20, 22). Nu spune şi Pavel că aşa se face tăierea împrejur254 cea duhovnicească? Fiindcă
254Tăierea împrejur, ca chip al îndepărtării tendinţelor spre păcat, se săvârşea sâmbăta. Dar tăierea împrejur reală a păcatelor de la fiinţa noastră se face după aceea, adică în ziua a opta, sau Duminica. În ea începe o nouă creaţie, care însă e în legătură cu cea de la început, deci urmează sâmbetei în care Dumnezeu s-a oprit de la creaţia dintâi. Creaţia cea nouă nu este decât creaţia de la început (dar nu cum ajunsese din cauza uscăciunii morţii), care a fost înviată din moarte şi ridicată la plenitudinea vieţii în Dumnezeu. Fiindcă, îndată ce a început ridicarea ei în Hristos, din El a iradiat Duhul Sfânt peste Apostoli care reprezintă creaţia neîncadrată în Ipostasul Cuvântului, dar cu care El a intrat în legătură prin firea creată. Acesta vine prin Hristos peste firea creată a altor persoane, dar nu odată cu coborârea Lui în firea creată asumată de Ipostasul lui Hristos, ci după aceea, tocmai pentru a arăta că ea e trăită în persoane neconfundate cu Hristos. Hristos, deşi e om, îşi păstrează locul prim, locul de Izvor între oamenii înnoiţi, fiindcă e şi Dumnezeu.
353
afirmă că cei ce au crezut au trebuit să fie tăiaţi împrejur cu o tăiere nefăcută cu mâna (cf. Colos. 2, 11), dar a adăugat că, odihnindu-ne (sabatizând) duhovniceşte, pe drept cuvânt nu ne oprim de la cele ce ţin de bărbăţia duhovnicească, adică de la zdrobirea vrăjmaşilor şi de la biruirea în Hristos a celor ce ni se împotrivesc. Şi ne aduce iarăşi ca icoană (chip) pe vechiul Isus (Iosua), care a cucerit Ierihonul împreună cu israeliţii în ziua a şaptea, adică sâmbăta.
PALADIE: Aşadar, precum se vede, sâmbăta ne aduce numai oprirea de la faptele răutăţii şi de la păcate, dacă avem în vedere adevărul schiţat în vechile chipuri (tipuri).
CHIRIL: Aşa zic. Dar ea indică foarte clar taina lui Hristos şi în alt mod.
PALADIE: în ce mod?
CHIRIL: Legea a mai zis: „De vei cumpăra rob evreu, şase ani să slujească ţie, iar în al şaptelea an va pleca slobod, în dar” (Ieş. 21, 2). Iar în A doua lege zice iarăşi: „Iar de se va vinde ţie fratele tău, evreu sau evreică, şase ani va sluji ţie, iar în al şaptelea an îl vei lăsa slobod de la tine. Şi când îl vei slobozi de la tine, nu-l vei slobozi deşert. Să-i dai merinde din oile tale şi din grâul tău şi din teascul tău; precum te-a binecuvântat pe tine Domnul Dumnezeul tău, să-i dai” (15, 12-14). Aceasta însemna că, înainte de venirea Mântuitorului nostru, Israel era strâmtorat în toată vremea de duhul robiei, înjugat fiind sub Legea care pedepsea. Dar în timpurile din urmă ale veacului (căci sâmbăta ni s-a dat şi ca chip al acestora), când a răsărit Emanuel, a fost alungat duhul robiei. Şi, nedând nimic Stăpânului, am fost chemaţi la libertate şi răscumpărare, la slava înfierii, căci cei ce au crezut s-au îndreptat, după Scripturi,
354
nu din faptele Legii, ci din credinţă, şi aceasta înseamnă cuvintele: „Va pleca slobod, în dar”.
Dar „când îl vei slobozi pe el, zice, nu-l vei slobozi deşert. Să-i dai merinde din oile tale, din grâul tău şi din teascul tău”. Vezi cum în acestea străluceşte limpede înţelesul tainei lui Hristos? Fiindcă am fost răscumpăraţi, şi Mântuitorul nostru al tuturor ne-a lăsat liberi în dar255. Pentru că nu din faptele dreptăţii, pe care le-am fi făcut noi, ci după marea Lui milă, după cum s-a scris (cf. Ps. 50), ne-am împărtăşit de o bunătate aşa de suprafirească. Iar lăsându-ne liberi, adică izbăvindu-ne de păcate şi înfrumuseţându-ne cu harul înfierii, ni s-a adăugat pe Sine însuşi ca merinde bună, ca jertfă neprihănită şi ca oaie dusă spre junghiere pentru noi, dăruindu-ne putinţa să ne împărtăşim de binecuvântarea de viaţă făcătoare, adică de Sfântul Lui Trup şi Sânge. Aceasta socotesc că înseamnă trebuinţa de a da celor chemaţi la libertate din bunătatea Stăpânului merinde din oi, din pâine şi vin, în anul al şaptelea, adică în sâmbăta spirituală (inteligibilă).
Până aici e porunca Legii. Dar pentru că iudeilor căzuţi în nepăsare nu le-a plăcut să păzească cele poruncite, Dumnezeu i-a certat, căci s-a scris: „Fost-a cuvântul Domnului către Ieremia, zicând: «Aşa a grăit Domnul Dumnezeul lui Israel, zicând: Pus-am legământ cu părinţii voştri în ziua în care i-am scos din pământul Egiptului şi din casa
255 Dumnezeu, prin Fiul Său, nu ne-a dezrobit numai din robia Legii, explicabilă prin robia păcatului pe care ne-am cauzat-o noi înşine, ci ne-a făcut chiar fii după har, căci Fiul Său făcut om ne hrăneşte cu cele ce-Şi hrăneşte propriul trup şi sânge, sau ne hrăneşte chiar cu Trupul şi Sângele Său, care s-au hrănit cu acelea ca să se alcătuiască. Ne hrănim astfel şi cu El, dar şi cu creaţia asumată în Ipostasul Lui, ca proprietate a Lui.
355
robiei, şi am zis: Când se vor împlini şase ani, vei lăsa pe fratele tău evreu, care ţi s-a vândut ţie şi ţi-a fost slugă şase ani; şi-l vei lăsa slobod. Dar ei nu au ascultat de Mine şi nu şi-au plecat urechea lor. Şi v-aţi întors astăzi să faceţi ceea ce e drept înaintea ochilor Mei, să daţi fiecare slobozire aproapelui vostru. Şi aţi încheiat legământ în faţa Mea în casa Mea, în care s-a chemat numele Meu. Dar apoi v-aţi răzgândit şi aţi pângărit legământul Meu şi aţi întors fiecare pe robul său şi pe slujnica sa, pe care îi lăsaserăţi slobozi, şi i-aţi silit să vă fie iar slugi şi slujnice” (Ier. 36,13-16).
Vezi că nu suferă să se dispreţuiască chipurile (tipurile), mai bine zis să se batjocorească însuşi Adevărul, Cel acoperit încă în umbre? „Căci nu se mai pot lua înapoi darurile şi chemarea lui Dumnezeu”, după cum s-a scris (Rom. 11, 29). Dar iudeii, aducând înapoi pe cei sloboziţi odată şi punându-i iarăşi sub jugul robiei, au luat înapoi ce dăduseră şi prin aceasta au jignit înţelesul tainei, necinstindu-l, măcar că era încă numai în chipuri (tipuri).
PALADIE: Foarte drept ai grăit.
CHIRIL: Iar că ne îndreptăm în dar prin harul cel în Hristos, nedând nimic în schimb pentru viaţa noastră, ba neplătind nici pentru slava libertăţii, ci câştigând-o prin bunătatea şi iubirea de oameni a Stăpânului, le-a închipuit în A doua lege, zicând: „în anul al şaptelea vei face iertare. Iar rânduiala iertării este aceasta: vei ierta toată datoria pe care ţi-o datorează aproapele tău. Şi de la fratele tău nu vei cere ceea ce vei avea la el, ci vei ierta fratelui tău datoria, căci aşa nu va mai fi întru tine sărac. Că, binecuvântând, te va binecuvânta Domnul Dumnezeul tău în pământul pe care ţi-l dă cu sorţi să-l moşteneşti” (15, 1-5). Vezi adevărul fulgerând în umbre? Căci arată
356
şi aici, cât se poate de învederat, iconomia Mântuitorului nostru privitoare la noi. Pentru că celor ce au venit lângă El prin credinţă şi s-au făcut casnici şi fraţi ai Lui, prin împărtăşirea de Sfântul Duh, şi s-au făcut părtaşi de firea dumnezeiască, le-a iertat datoriile şi n-au trebuit să plătească nimic. Fiindcă n-a cerut de la ei suferirea pedepselor pentru neascultare, măcar că ar fi fost datori să dea socoteală pentru viaţa lor de dinainte. Iar pe cei încă străini şi de alt neam, din cauza necredinţei lor şi a faptului că s-au ţinut cât mai departe de familiaritatea cu El, i-a lăsat sub povara datoriilor şi i-a supus osândei şi trebuinţei de a fi pedepsiţi, ca pe unii ce au păcatul încă neşters. Astfel, a spus celor ce au crezut: „Iar de veţi rămâne în cuvântul Meu, cu adevărat ucenicii Mei veţi fi şi veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi”(Ioan 8, 31-32). Iar celor ce necinstesc învăţătura adevărată şi evanghelică le zice: „Amin, amin, zic vouă, de nu veţi crede că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre”(Ioan 8, 24). Înţelegi deci că făgăduieşte că pe cei apropiaţi prin credinţă îi va lăsa liberi, iar despre cei depărtaţi încă şi străini şi morţi în păcate spune că vor plăti Judecătorului pedepsele greşalelor lor?
PALADIE: E adevărat.
CHIRIL: Dar odihna de sâmbăta desemnează într-un mod subtil şi desfătarea sfântă din veacul viitor şi împărtăşirea de bunătăţile cereşti.
PALADIE: Explică-mi aceasta, căci vreau să aflu.
CHIRIL: Bucuros. Dumnezeiescul David cântă, zicând despre fiii lui Israel şi despre Dumnezeu, Care toate le poate: „Pâine cerească le-a dat lor. Pâine îngerească a mâncat omul” (Ps. 77, 28-29). Aici, el numeşte mana
357
hrană cerească şi a îngerilor, ca, ridicându-ne mintea noastră mai presus de cele sensibile şi văzute, să contemplăm întărirea duhovnicească şi dumnezeiască pe care o dă Dumnezeu sufletelor sfinţilor, făcând ca în cei ce au primit credinţa să se sălăşluiască Dumnezeu Cuvântul, Care hrăneşte pe îngeri şi dă viaţă oamenilor. Căci Hristos Şi-a luat locuinţă în inimile noastre prin Sfântul Duh şi suntem hrăniţi cu Pâinea vie, Cea din cer, spre vigoare şi tărie duhovnicească. Iar chip (tip) clar şi neîndoielnic al acestui lucru este mana256.
Deci Legea a poruncit fiilor lui Israel să o strângă, dar nu mai mult decât îi trebuia fiecăruia, căci s-a scris: „Iar dimineaţa, după ce a încetat rouă dimprejurul taberei, iată, pe faţa pustiei ceva mărunt ca nişte grăunţe şi albicios ca grindina, pe pământ. Văzând-o, fiii lui Israel au zis unul către altul: «Ce este aceasta?» Că nu ştiau ce este. Şi a zis Moise către ei: «Aceasta este pâinea pe care v-a dat-o vouă Domnul să o mâncaţi. Acesta este cuvântul pe care l-a poruncit Domnul: Strângeţi din ea fiecare cât îi trebuie, o măsură de om, după numărul sufletelor voastre; fiecare strângeţi împreună cu casnicii voştri»” (Ieş. 16,13-16). Apoi, după altele, zice iarăşi: „Şi în ziua a şasea au strâns cele de trebuinţă îndoite, câte două măsuri pentru fiecare. Şi au intrat toate căpeteniile adunării şi au vestit lui Moise. Şi a zis Moise către ei: «Acesta este cuvântul pe care l-a grăit Domnul: Mâine, sâmbătă, este odihna Domnului; oricâte veţi vrea a coace, coaceţi, şi oricâte
256 Dumnezeu Cuvântul este Pâinea cerească şi a îngerilor, căci din El vin toată puterea de viaţă şi toate înţelesurile cu care se hrănesc minţile îngerilor şi ale oamenilor. Venirea acestei Pâini din cer s-a arătat sub chipul manei, în timpul călătoriei lui Israel prin pustie.
358
veţi vrea a fierbe, fierbeţi. Şi tot ce prisoseşte păstraţi pentru a doua zi dimineaţa»” (Ieş. 16, 22-23). Apoi Moise, tâlcuitorul celor dumnezeieşti, explicându-le această lege, îndată a adăugat: „Mâncaţi aceasta astăzi, căci astăzi este sâmbăta Domnului şi nu veţi afla de aceasta astăzi în câmp. Şase zile veţi aduna, iar ziua a şaptea este sâmbăta şi nu veţi găsi din ea în această zi” (Ieş. 16, 25-26).
Oare, nici după acestea nu-ţi este limpede, Paladie, că a nu lucra sâmbăta şi a aduna în cămară ceea ce s-a primit, şi că nici mana din cer nu se dădea mereu, ci trebuia folosită spre desfătare şi hrană mana primită înainte, sunt o pregătire şi o închipuire clară a vieţii ce va fi în veacul viitor?257 Căci, odihnindu-ne (sabatizând) în Hristos şi ajungând la încetarea totală a păcatului, ne vom desfăta de bunătăţile de Sus şi, fiind înlăturată orice osteneală, vom afla cu îmbelşugare şi fără sudori tot ceea ce ne este de folos.
PALADIE: Adevărat este cuvântul! Viaţa de acolo a sfinţilor se va bucura de toate bunătăţile ce-i vor sta pregătite şi la îndemână. Să spunem şi noi fiecărui sfânt: „Rodul ostenelilor tale vei mânca” (Ps. 127, 2).
CHIRIL: Deci, revenind la început şi întorcând oarecum cuvântul, vom spune că Legea, îndreptându-ne atenţia spre Dumnezeu cel Unul prin fire şi cu adevărat, după cuviinţă, nu ne-a îngăduit să ignorăm nici pe Cuvântul cel împreună-existent în El şi născut din El.
257 Trebuie să ne adunăm astăzi mana, sau Pâinea cerească, pentru a ne fi de folos în veacul viitor. Primirea cuvântului dumnezeiesc şi osteneala facerii de bine din viaţa aceasta ne sunt de folos atât pentru viaţa aceasta, cât şi pentru viaţa viitoare.
359
Fiindcă, după ce a poruncit mai întâi, zicând: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău şi din toată puterea ta”, şi: „Să nu-ţifaci alţi dumnezei afară de Mine”, a adăugat: „Adu-ţi aminte de ziua sâmbetei”. Căci aceasta este cărarea bună şi necesară şi calea bunului meşteşug dumnezeiesc, care aduce cel mai desăvârşit folos celor ce învaţă cele ce se cuvin a le şti. Astfel, Mântuitorul a spus către Tatăl din cer şi Dumnezeu: „Aceasta este viaţa de veci: Să te cunoască pe Tine, singurul adevărat Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis”(Ioan 17, 3), doarece cuvântul despre Fiul însoţeşte în mod necesar cuvântul despre Tatăl şi cunoştinţa despre amândoi este nedespărţită. De aceea, pe iudeii care s-au rătăcit de la adevăr, pentru că nu au primit pe Fiul, dar socoteau că ei cunosc pe Dumnezeu, Mântuitorul i-a certat, zicând: „Nici pe Mine nu Mă ştiţi, nici pe Tatăl Meu. Dacă M-aţi şti pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi şti”(Ioan 8,19), deoarece cunoştinţa despre fiecare dintre Ei se referă la amândoi.
Aşadar, după ce a pus mai întâi, ca temelie necesară, cunoştinţa dreaptă despre Dumnezeu şi le-a înrădăcinat ştiinţa despre Dătătorul Legii, coboară la cele omeneşti şi înfăţişează îndată, consecutiv şi unit cu respectul faţă de Dumnezeu, respectul faţă de tată şi de mamă, prin care am fost aduşi, la porunca lui Dumnezeu, la fiinţă şi existenţă, ei ocupând, aşa-zicând, al doilea loc după Creatorul. Căci firea modelează în sine pe cel ce se naşte prin porunca dumnezeiască, printr-o lucrare neînvăţată, imitând slava Creatorului. Şi aşa cum Dumnezeu e începutul şi obârşia tuturor, ca Făcător şi Creator, aşa şi fiecare dintre cei ridicaţi la ştiinţa de născători este ca o rădăcină a naşterii copilului său din sine şi ca un izvor al venirii
360
lui în existenţă. Aşadar, slujba taţilor şi a mamelor spre aducerea la existenţă a tuturor celor de pe pământ este un chip (tip) al Creatorului tuturor258.
De aceea, Legea a poruncit să li se dea părinţilor o cinste mai aleasă decât altora, nelipsindu-i de răsplată pe cei ce s-au hotărât să-i cinstească şi neeliberându-i de pedeapsă pe cei ce nu vor să facă aceasta. Căci purtarea cuviincioasă şi respectuoasă o încununează cu cinstiri, iar pe cea contrară o pedepseşte cu relele cele mai mari. „Cinsteşte, zice, pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să ai viaţă lungă pe pământ” (Ieş. 20,12). Deci Legea făgăduind celor ce voiesc să-i cinstească pe părinţi, ca pe o cunună şi răsplată aleasă, viaţa şi ani îndelungaţi, iar celor îngâmfaţi şi necinstitori, moartea a pus peste ei ca pedagog frica, spre a-i ţine în ceea ce este drept, fiindcă a spus iarăşi: „Cine loveşte pe tatăl şi pe mama lui cu moarte să moară” (Ieş. 21,15). Observă că orice păcat faţă de ei îl pedepseşte în aceeaşi măsură. Din aceasta se vede iarăşi limpede că
258 E de remarcat că, în odihna de sâmbătă ca chip al fericirii din viaţa dumnezeiască, Sfântul Chiril vede o indicare a învăţăturii despre Dumnezeu: Cel Unul în fiinţă şi întreit în Persoane. Căci nu te poţi odihni în iubirea lui Dumnezeu dacă El nu este iubire, deci Treime de Persoane. Dar Sfântul Chiril vede imprimat şi mai clar chipul Treimii în puterea de naştere a firii, prin care oamenii sunt părinţi şi fii. Lumea nu este o creaţie fără un anumit sens. Puterea lui Dumnezeu nu se arată în aducerea simplă la existenţă a ceva, ci în aducerea la existenţă a unei lumi în care se imprimă ceea ce e propriu Lui. De aceea, este imprimată şi în ea pornirea spre naştere, deci firea omenească este şi ea „ca o rădăcină şi ca un izvor”, dar nu rădăcina ultimă a unor persoane şi nici Izvorul lor ultim, aşa cum numai Dumnezeu este. De aceea, după credinţa în Dumnezeu cel Unul, Legea a cerut cinstirea părinţilor, ca chip al lui Dumnezeu prin calitatea lor de născători de fii.
361
drepturile părinţilor le-a pus în legătură nemijlocită cu cele ale lui Dumnezeu. Căci, aşa cum păcatul împotriva lui Dumnezeu se pedepseşte cu moartea şi cu urgiile cele mai mari, aşa se pedepseşte şi cel împotriva părinţilor. Astfel, cine a dispreţuit porunca dumnezeiască şi a nesocotit Legea ca pedagog va fi ucis fără milă. Dar Legea dumnezeiască porunceşte să fie ucis cu pietre şi cine nesocoteşte îndemnurile tatălui şi ale mamei, fiindcă în A doua lege s-a spus: Iar de va avea cineva un fiu neascultător şi îndărătnic, care nu ascultă de glasul tatălui său şi de glasul mamei sale, şi ei îl vor cerceta şi el nu va asculta, luându-l tatăl lui şi mama lui, să-l ducă înaintea bătrânilor cetăţii şi la poarta cetăţii. Şi vor spune bărbaţilor cetăţii, zicând: «Acest fiu al nostru este neascultător şi îndărătnic şi nu ascultă de glasul nostru, petrecând în ospeţe şi beţii». Şi-l vor ucide bărbaţii cetăţii cu pietre. Şi veţi desfiinţa pe cel rău din mijlocul vostru şi ceilalţi, auzind, se vor teme” (21, 18-21). Deci ne mai este îngăduit să ne îndoim că cinstirea tatălui şi a mamei urmează îndată după cinstirea lui Dumnezeu?
PALADIE: Nicidecum!, fiindcă la datoria de a-i cinsti ne îndeamnă şi ceea ce s-a spus de Dumnezeu în chip înţelept: „Adu-ţi aminte că prin ei te-ai născut”(Eccl. 7,29). Iar patriarhul Iacov, precum se cuvine, spune: „De nu era teama de tatăl meu, Isaac, în mine” (Fac. 31, 42).
CHIRIL: Dar spune-mi, zicând că prin ei ne-am născut, nu se arată limpede că sunt chip al Creatorului, Cel ce cheamă cele ce nu sunt la existenţă? Iar zicând că trebuie să fie cinstiţi de noi cu frică, nu i-a îmbrăcat cu demnitatea Stăpânului?
PALADIE: Fără îndoială! De aceea şi blestemă pe unii proverbul care zice: „Ochiid care râde de tatăl şi necinsteşte
362
bătrâneţea mamei să-l scobească corbii din văi”(Pilde 30,17). Dar, lămureşte-mă, în ce înţeles trebuie să socotim că s-a spus în chip înţelept de Hristos, Mântuitorul nostru al tuturor, „Cel ce iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37)? Ba unii aduc aminte şi de faptul că ucenicului, care se ruga să-l lase să meargă să îngroape pe tatăl sau să-i îngrijească bătrâneţea, îi spune: „Urmează Mie şi lasă pe morţi să-şi îngroape pe morţii lor”(Matei 8, 22).
CHIRIL: Dar ce este de neînţeles în acestea? După părerea mea, nu e nimic greu, ci înţelesul cuvintelor de faţă este simplu şi uşor de priceput de cei ce voiesc să cugete drept.
PALADIE: Totuşi, mi se pare că acest cuvânt nu scapă cu totul de bănuială, fiindcă pare să ne oprească de la respectul faţă de părinţi.
CHIRIL: Să fim departe de o asemenea bănuială, omule, şi de astfel de gânduri întinate. Căci cuvântul Mântuitorului nu ne opreşte de la respectul faţă de părinţi, ci ne învaţă să socotim că respectul faţă de Dumnezeu deţine locul întâi şi cel mai înalt. Dar aceasta a spus-o şi cuvântul nostru, numind respectul faţă de părinţi ca al doilea după cel cuvenit lui Dumnezeu în toate privinţele. Această ordine a păstrat-o şi Hristos, nearuncând vreo vină asupra celor ce voiesc să iubească pe părinţi şi neîmpovărându-i cu vreo osândă pe cei ce ţin să-i cinstească, ci legiuind în chip preacuvenit ca cele omeneşti să urmeze celor cuvenite lui Dumnezeu. De aceea, nu zice simplu: „Cel ce iubeşte pe tatăl sau pe mama sa”, ci adaugă: „mai mult decât pe Mine”. Sau, oare, nu socoteşti că se cuvine ca iubirea faţă de Dumnezeu să fie pusă înaintea celei faţă de oameni?
363
PALADIE: Sunt cu totul de aceeaşi părere.
CHIRIL: Deci, Cel ce porunceşte să fie cinstite şi legile firii nu l-a lăsat pe ucenic să plece nelămurit, ca să nu creadă că trebuie să pună respectul faţă de om mai presus de cel faţă de Dumnezeu, fie acel om chiar tată. Aşadar, le pune pe cele ale Sale mai presus de cele ale noastre, căci Dumnezeu este dincolo şi mai presus de toate. Dar, arătând datoria de a cugeta şi a zice că cele ale lui Dumnezeu au întâietate şi sunt mai înalte, din pricina aceasta nu lasă nicidecum pe cineva să dispreţuiască respectul faţă de părinţi, ci acest lucru li-l socoteşte ca vină învăţătorilor iudeilor, zicând: „Dumnezeu a zis: «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta». […] Voi însă ziceţi: «Cel ce va zice tatălui său sau mamei sale: E dar dumnezeiesc acela cu care te-aifi putut folosi de la mine», acela nu va cinsti pe tatăl său sau pe mama sa. Deci aţi desfiinţat porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră259″ (Matei 15,3-6).
PALADIE: Dar nu e prea uşor înţelesul acestora. Lămureşte, te rog, care este greşeala fariseilor în privinţa aceasta.
CHIRIL: S-a scris în Leviticul: „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Grăieştefiilor lui Israel şi zi către ei: Omului care se va făgădui Domnului i se va preţui sufletul. Preţul bărbatului de la douăzeci de ani până la şaizeci de ani să fie de cincizeci de drahme de argint, după drahma cea sfântă»”. Apoi, spunând câteva lucruri despre femei şi copii, adaugă iarăşi: „«Iar de va fi sărac şi nu va putea plăti acest preţ, vasta înaintea preotului, ca să-l preţuiască preotul»” (27, 1-3, 8). Cuvântul e tainic şi
259 Nu se poate sustrage cineva de la datoria cinstirii părinţilor, spunând că toată cinstirea vrea să o dea lui Dumnezeu, nici să spună că nu le poate da un lucru de care au trebuinţă, pe motiv că vrea să-l dăruiască lui Dumnezeu.
364
adânc şi îl vom cerceta la vremea cuvenită. Acum să vorbim despre cele nemijlocite. Unii dintre israeliţi veneau şi doreau să închine lui Dumnezeu sufletele lor în chip (tip) şi în umbră, dar potrivit Legii, mărturisind preoţilor şi stătătorilor lângă altar că vor da preţurile cuvenite pentru ele. Însă erau unii care doreau această slavă (căci voiau să fie curăţiţi şi sfinţiţi şi închinaţi lui Dumnezeu şi altele asemenea cu acestea), dar, din lipsa banilor, îşi tăiau dorinţa aceasta şi aveau în sărăcie o piedică greu de ocolit în calea acestui lucru. Faţă de cărturari şi farisei, care îi îndemnau foarte stăruitor la datoria de a face aceasta (căci aceştia erau tare iubitori de bani şi stăpâniţi de pofta câştigurilor urâte), ei se scuzau cu datoria faţă de părinţi, spunând, pe drept cuvânt, că de-abia pot să-şi agonisească lor şi acelora cele îndestulătoare vieţii sau să-şi procure îmbrăcămintea trebuincioasă. Aceia însă cutezau să-i convingă să nu dea nicio însemnătate acelei datorii, ci să şi-o împlinească pe cea către Dumnezeu, şi îi învăţau că, dacă ar veni părinţii la ei cerându-le ajutorul obişnuit, să spună tatălui sau mamei: „Cu ce te-aş fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu”. Adică, prin orice ai primi de la mine, să ştii că împuţinezi ceea ce e închinat lui Dumnezeu şi pui mâna pe bunuri sfinte, fiindcă m-am dedicat lui Dumnezeu şi m-am făgăduit ca dar. Iar aceia, temându-se de pedeapsa ce le-ar veni din pricina sacrilegiului şi având mare frică faţă de legile privitoare la aceasta, petreceau tânguindu-se şi susţineau că evlavia faţă de Dumnezeu li s-a făcut pricină de foame, învinuind poate şi porunca lui Dumnezeu că i-ar fi lovit de moarte. De aceea, zice: „Aţi desfiinţat porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră”. Ei trebuiau să cinstească pe cei
365
ce i-au născut, nu să desfiinţeze Legea din pricina evlaviei faţă de Dumnezeu260.
Aşadar, nici pe cele cuvenite lui Dumnezeu nu trebuie să le nesocotim pentru cele omeneşti, nici nu trebuie să fim nepăsători faţă de cele omeneşti pentru Dumnezeu, ci, dăruind mai întâi iubire începutului tuturor, adică lui Dumnezeu, să dăm îndată, în rândul al doilea şi nemijlocit, cinstirile ce li se cuvin cât se poate de mult şi slujitorilor naşterii noastre, gândindu-ne, pe lângă cele pe care le-am spus, şi la aceasta.
PALADIE: La ce?
CHIRIL: Domnul nostru Iisus Hristos, arătându-ne că respectul faţă de părinţi e un lucru dintre cele mai necesare, a învrednicit de purtarea de grijă şi de preţuire pe Maica Sa. Căci, atunci când era răstignit pe cinstita cruce şi pironit pe lemn, a încredinţat pe Sfânta Fecioară ucenicului Său credincios şi, făcându-l pe apostolul iubit îngrijitor al bătrâneţelor ei, a zis: „«Femeie, iată fiul tău!» Iar ucenicului i-a spus: «Iată mama ta!» Şi din acel ceas ucenicul a luat-o întru ale sale”(Ioan 19,26-27).
PALADIE: Foarte frumos mi se pare cuvântul despre acest lucru.
CHIRIL: Deci, legând după cuviinţă pe copii de părinţi şi poruncindu-le jugul Legii şi al datoriei, a legiuit totodată ca şi părinţii să fie la fel faţă de copii, dacă nu vor să se abată de la voia lui Dumnezeu. Preaînţeleptul Pavel,
260 Dedicarea către Dumnezeu a cuiva nu trebuie să meargă până într-atât, încât să lase să moară de foame pe părinţii neputincioşi. Cele două trebuie împăcate, fiindcă tot lui Dumnezeu dăm şi când dăm oamenilor ceva. Dar pe oameni trebuie să-i iubim, atrăgându-i şi pe ei la cinstirea lui Dumnezeu, căci aşa îi iubim cu adevărat.
366
poruncind copiilor scurt şi direct să se supună părinţilor, adaugă: „Părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în sfaturile Domnului” (Efes. 6, 4). Făcându-vă astfel tâlcuitorii celor mai bune învăţături, îndreptaţi-i spre viaţa cea plăcută lui Dumnezeu şi potrivită cu Legea. Iar Legea, mergând pe ocolite (căci aşa obişnuieşte să facă), îndeamnă pe părinţi să se îngrijească de viaţa cinstită a copiilor: „Să nu pângăreşti, zice, pe fiica ta, dând-o spre desfrânare, ca pământul să nu fie loc de desfrânare şi să nu se umple de stricăciune”(Lev. 19, 29). Să pună deci curăţia trupurilor înainte de celelalte, ca o pârgă a vieţuirii sfinte, fiindcă atunci când ocolesc spurcăciunea urâtă şi necinstită, cele trupeşti sunt intrările strălucirii după duh261.
Deci, părinţii trebuie să ne înveţe lucrurile cele mai frumoase. Dar dacă învăţătorii sunt leneşi şi nepăsători, ba, mai mult, dacă s-au făcut sminteală copiilor, călăuzitori şi învăţători spre cele urâte, vor suporta pedeapsa cea mai grea, ca unii ce şi-au stricat rodurile proprii şi i-au aruncat pe copii în gropile pierzaniei, când ar fi trebuit să şi moară pentru ei262, căci firea pune părinţilor ca lege şi aceasta. Deci, cel ce oferă celor ce voiesc pe fiica sa, spre cea mai vădită urâciune, va fi certat şi pedepsit de Judecătorul
261 Când cele trupeşti sunt curate, ele sunt începuturile strălucirii duhovniceşti. Un trup care se tăvăleşte în noroiul patimilor nu poate fi sălaşul unui suflet curat, luminos. Cel ce nu se gândeşte la Dumnezeu în faptele sale trupeşti nu se călăuzeşte prin sufletul său. Dar, în vieţuire, nu se poate face separaţie între trup şi suflet.
262Iubirea părinţilor faţă de copii, deci şi a copiilor faţă de părinţi, trebuie să meargă chiar până la moarte însă aceasta nu se opune îndemnului lui Hristos ca omul să-L iubească mai mult pe El, decât pe părinţi -, dar numai dacă prin această jertfire se arată că sunt următori ai lui Hristos, Care şi El S-a jertfit pentru noi.
367
tuturor cu dreptate, nu numai pentru păcatul său, ci şi pentru toţi cei ce s-au rostogolit spre urâciune din pricina sa. Căci, înfăţişându-le o cursă şi mreajă a morţii, i-a atras pe toţi spre ea, chiar dacă nu s-au prins toţi în ea. Fiindcă nu se are în vedere doar finalitatea, ci şi intenţia faptelor întreprinse. Despre o astfel de femeie zice şi preaînţeleptul Solomon: „Femeia, care este laţ şi inima ei mreajă, are lanţuri în mâinile ei” (Eccl. 7, 26). Deci, în mod necesar zice Legiuitorul: „Să nu pângăreşti pe fiica ta, dând-o spre desfrânare, ca pământul să nu fie loc de desfrânare”. Căci, dacă nu ar exista peste tot vreo femeie cu care s-ar putea săvârşi păcatul desfrânării, nu ar fi greu să se ocolească pătimirea acestuia, chiar dacă cineva ar fi uşor de dus spre plăcere şi cu mintea cu totul bolnavă de slăbiciune.
După ce a poruncit părinţilor să păzească cinstea trupească a copiilor lor, pedepseşte cu moartea pe cel ce merge până la un gând atât de păcătos, încât să arunce în apostazie (necredinţă) pe propriii copii, căci s-a scris în Leviticul: „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Şi vei grăi fiilor lui Israel acestea: De va fi cineva dintre fiii lui Israel sau dintre prozeliţii veniţi în Israel, care să dea din sămânţa lui idolului, cu moarte să se omoare. Norodul care este în locul acela îl va omorî cu pietre. Şi Eu voi întoarce faţa Mea împotriva omului aceluia şi-l voi pierde din poporul lui, căci a dat din sămânţa lui idolului, ca să spurce cele sfinte ale Mele şi să pângărească numele cel sfinţit al Meu»” (20,1-2).
PALADIE: Porunca este întunecoasă, nu e limpede ce vrea să spună. Vei face bine lămurind-o.
CHIRIL: Moabiţii şi madianiţii, gherghesenii şi agarenii şi celelalte neamuri barbare, care locuiau în ţinutul iudeilor, trăiau în obiceiurile păgâneşti, şi fiecare ţinea religia care îi plăcea şi se închina şi slujea cum îi venea în
368
minte. Iar israeliţii, încă neavând cugetul întărit şi statornic în iubirea de Dumnezeu, erau uşor de atras, la apostazie şi alunecau atât de repede, încât socoteau că nu e nimic rău dacă se închină şi ei dumnezeilor neamurilor apropiate şi se hotărăsc să bolească, împreună cu vecinii, de rătăcirea de mai înainte din Egipt. Astfel, aprinzându-se odată şi fiind cuceriţi de frumuseţile femeilor madianiţilor, au invocat pe Belfegor. De aceea Legiuitorul, prevăzând slăbiciunea cugetului lor uşor de sfărâmat, a oprit cu desăvârşire amestecarea lor cu străinii, spunând limpede: „Pe fiica ta să nu o dai fiului lui şi pe fiica lui să nu o ia fiul tău, căci vor întoarce pe fiii tăi de la Mine, să slujească dumnezeilor străini”(Deut. 7, 3-4). Fiindcă se putea întâmpla, fără îndoială, ca unii dintre israeliţi, atraşi de bogăţie, să voiască să-şi ia de femei pe fetele celor mai de frunte dintre păgâni, nemaidând nicio însemnătate apostaziei, hotărăşte urgie şi moarte pentru această îndrăzneală şi supune vina aceasta celor mai grele pedepse, căci, în chip necesar, cea dată străinului îşi va schimba şi cugetul şi va sluji dracilor. Deci, pe pierzătorul propriului rod l-a supus unor pedepse egale. Aşadar, pe când Scriptura Sfântă şi nouă îndeamnă pe părinţi să se străduiască să crească pe copii în sfaturile Domnului, Legea cea zăbavnică la limbă merge pe ocolite şi cu înconjururi pe aceeaşi cale. Fiindcă, după ce porunceşte părinţilor să nu lase pe fiice să se dedea la urâciune şi desfrânare, le spune că trebuie să le păzească în cunoştinţa de Dumnezeu şi să nu le lase să se piardă în spurcata slujire la idoli, însoţindu-se prin legea nunţii cu bărbat bogat, dar străin. Sau, oare, nu aceasta o spune şi cuvântul: „Ce va folosi omul de va câştiga lumea întreagă, dar sufletul său îl va pierde?”(Matei 16, 26).
PALADIE: Drept ai grăit!
369
CHIRIL: Totuşi, cineva poate vedea cu uşurinţă că nu e mică deosebirea între cei îndreptaţi în Hristos şi cei pe care i-a crescut Legea. Vedem că celor vechi le era vătămător să se amestece cu păgânii şi să se afle la un loc cu cei de alt neam. Însă Pavel ne sfătuieşte să avem o vieţuire mai înaltă şi mai încrezătoare, zicând: „Dacă vreun bărbat are o femeie necredincioasă şi ea consimte să locuiască cu el, să nu o lase; şi femeia, dacă are un bărbat necredincios şi acesta consimte să locuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul. Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios”(1 Cor. 7,12-14).
Care e raţiunea unei astfel de iconomii în aceste lucruri? De ce, în vechime, Legea se temea de însoţirea cu cei de alt cuget, iar acum nu se mai teme? Fiindcă pe cei chemaţi în Hristos, Duhul, Care locuieşte în ei şi în care strigăm: „Avva, Părinte” (Rom. 8,15), îi face tari263 şi neclintiţi în iubirea de Dumnezeu. Aceia însă nu aveau darul Duhului, căci, aşa cum spune Ioan, „Încă nu era dat Duhul Sfânt, pentru că Iisus încă nu fusese preamărit”(Ioan 7,39). Aşadar, toată desăvârşirea e în Hristos, iar Legea nu a desăvârşit nimic, după cum s-a scris.
PALADIE: Doresc să-mi spui: Cum se poate vădi nedesăvârşirea Legii?
CHIRIL: Bucuros. Dar cuvântul nostru va urmări mai întâi cele apropiate nouă şi va cerceta felurile iubirii aproapelui, căci scrierile lui Moise îi învăţau pe cei vechi acestea într-un chip mai brut decât ar fi trebuit.
263 Creştinii erau atunci atât de tari în credinţa lor, încât, chiar căsătoriţi cu necreştini, nu puteau fi clintiţi din ea, ci, dimpotrivă, îi atrăgeau şi pe aceia la credinţa creştină. Pe de altă parte, Legea veche era dată numai evreilor, ca să-i menţină ca un popor separat de altele, pe când creştinismul este universal.
370
PALADIE: Treci atunci la aceasta şi cât mai repede.
CHIRIL: Deci Legea zice: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lev. 19,18). Iar Domnul nostru Iisus Hristos ne pune la inimă legea iubirii întreolaltă prin nenumărate raţiuni, aducând în apărarea Legii cunoştinţa din fire şi voinţa din fiecare: „Deci cele ce voiţi să vi le facă vouă oamenii, asemenea faceţi şi voi lor” [Matei 7, 1). Căci, dacă va voi cineva să facă şi el altora cele ce voieşte să le aibă de la aceia, nu se va lipsi de ţintă, ci va păşi mai degrabă pe calea dreaptă a iubirii şi va lua cununa iubirii întreolaltă.
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Deci iubirea e plinirea Legii şi e mai înaltă decât credinţa şi nădejdea. Aşa scrie dumnezeiescul Pavel, care, împletindu-i ca din flori de primăvară o cunună multicoloră, zice: „Şi de aş împărţi toate averile mele şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă, dragostea e binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” [1 Cor. 13, 3-8). Dar socotesc că acestea sunt vădite tuturor şi s-ar lungi foarte mult cuvântul, dacă am vrea să adunăm cu de-amănuntul din cele care se găsesc în Scriptura Nouă. Ci, acum, să ne întoarcem la umbrele din Lege şi la cele poruncite celor vechi în chipuri (tipuri).
PALADIE: Foarte bine cugeţi.
CHIRIL: Deci Legea este o deprindere şi o arvună a bărbăteştilor fapte evanghelice, căci s-a scris: „începutul căii celei bune este a face dreptate”(Pilde 16, 7). Legea ne
371
călăuzeşte spre Hristos şi, dacă o înţelegem duhovniceşte, câştigăm slava nemincinoasă a vieţii ce se cunoaşte în El şi ne aşază întru dreptate. Dar învăţătura evanghelică ne duce spre ceea ce e mai presus de aceasta. Iar felurile dreptăţii sunt: primul, cinstirea şi iubirea lui Dumnezeu cel Unul şi prin fire, iar vecină cu acesta şi îndată după el este iubirea de fraţi şi de cei de acelaşi neam, punându-se înainte respectul faţă de părinţi. Însă Scriptura înaintează în ordinea cuvenită, învăţându-ne că, după evlavia faţă de Dumnezeu şi respectul faţă de părinţi, se cuvine să arătăm bunăcuviinţă şi faţă de alţii. Pentru că Legea are grijă întotdeauna de purtarea egală şi porunceşte să căutăm cu grijă ceea ce este drept, căci în A doua lege s-a scris: „Să nu fie în sacul tău două feluri de greutăţi pentru cumpănă: unele mai mari şi altele mai mici. Cumpănă mare şi dreaptă să ai şi măsură adevărată şi dreaptă să ai, ca să ai zile multe pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă spre moştenire. Că urâciune este înaintea Domnului Dumnezeului tău tot cel ce face nedreptate” (25, 13-16). Şi, iarăşi, în Leviticul zice: „în măsuri, în greutăţi şi în cumpene, cumpene drepte, greutăţi drepte şi măsură dreaptă să fie la voi” (19,36). Îi silea deci să caute egalitatea cât mai deplină în modurile dreptăţii şi pe drept cuvânt, fiindcă mintea dreaptă şi iubitoare de dreptate cântăreşte şi măsoară firea lucrurilor şi caută raţiuneaegalităţii, mai bine şi mai exact decât i s-ar părea cuiva că fac cei ce cântăresc monezile în cumpănă şi pe cântar. Şi măsoară fiecăruia ceea ce i se cuvine cel mai mult, nestricând frumuseţea egalităţii exacte prin prisosinţă şi neîngăduind nici să se ştirbească egalitatea prin aplecarea spre ceea ce-i prea puţin. Să fie deci, zice, greutăţile şi cumpenele drepte şi măsura dreaptă, iar acestea socotesc că sunt
372
nişte chipuri (tipuri) şi pilde vădite, care ne arată modurile în care trebuie să cercetăm raţiunea exactă a. egalităţii şi prin care apare cunoştinţa dreptăţii. Observă însă că cele din Lege se măsoară întreolaltă şi au ca hotar dreptatea, dar cele ce ni s-au dat prin Hristos sunt mai bogate şi se ridică mult deasupra acelora, fiindcă binele, adică slava vieţii în Hristos, întrece dreptatea.
PALADIE: Bine zici! îmi aduc aminte că Hristos a spus celor îndreptaţi prin credinţă: „Amin, amin, zic vouă, de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”(Matei 5, 20).
CHIRIL: Acestea aşa sunt. Dar să cercetăm, de vrei, măsura dreptăţii mozaice şi slava dreptăţii după Lege. Cel ce se sârguieşte drept ca să dobândească cunoştinţa dreptăţii şi ţine să se distingă în iubirea de fraţi trebuie să apară statornic şi întărit: nici schimbăcios, nici uşuratic, nici cu o bunătate prefăcută, vrând să-şi acopere chipul de lup într-o piele de oaie, ci mai degrabă să se silească să aibă descoperită şi fără pată libertatea felului propriu de a fi. De aceea, Legea zice: „Să nu umbli cu viclenie în neamul tău, şi să nu urăşti pe fratele tău în inima ta” (Lev. 19,17). Tot aceasta porunceşte şi altfel: „Să nu pui pe tine haină ţesută din două feluri de fire” (Lev. 19,19), şi iarăşi: „Să nu te îmbraci cu haină ţesută din două feluri de fire: de lână şi de in” (Deut. 22,11). Căci amăgirea şi viclenia cu chip de bunătate sunt cu adevărat păcat foarte greu şi mai mare decât toată prihana şi un lucru dintre cele mai urâte de Dumnezeu, îngemănat cu sufletul având gânduri în două feţe şi în schimbare neîncetată, care stârnesc mânia Minţii dumnezeieşti preacurate. Fiindcă zice despre unii: „Săgeată ucigătoare este limba lor, viclene sunt cuvintele gurii lor; aproapelui său
373
grăieşte cuvinte de pace, dar în inimă are duşmănie. Să nu-i pedepsesc pentru aceasta?, zice Domnul, şi să nu se răzbune sufletul Meu pe un popor ca acesta?” (Ier. 9, 8-9). Iar David zice că „cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, care nu a viclenit cu limba şi nu a făcut răul aproapelui său se va sui în muntele Domnului” (Ps. 23, 4, 3).
Astfel, Legea interzice omului, ca un lucru preaurât şi necuvenit, să umble cu viclenii, adică să vieţuiască făţarnic, să-şi ia chipul dreptăţii şi să păgubească pe fraţi, dispreţuind legea iubirii. Dumnezeu nu ne lasă să avem haină ţesută din două feluri, învăţându-ne, ca printr-o ghicitură, să nu suferim să avem o minte cu două feţe, adică două feţe lăuntrice şi spirituale, din pricina blestematei pofte de a plăcea oamenilor, care e împletită din două porniri ce se corup una pe alta. Căci care, sau cum este viaţa făţarnicilor? Oare nu se arată vederii oamenilor ca părând buni, dar nefiind însă buni cu adevărat?
PALADIE: Foarte adevărat.
CHIRIL: Deci faţa îndoită a purtărilor e ţesută din două voinţe neasemănătoare. Dar dumnezeiescul David nu primeşte decât pe bărbatul cu un singur fel de purtare şi spune că acesta se învredniceşte de ocrotirea de Sus: „Căci Domnul sălăşluieşte în casă pe cei cu un singur fel de purtare” (Ps. 67, 6). Se spune apoi că Dumnezeu risipeşte oasele celor ce vor să placă oamenilor. Lucrul acesta îl urăşte şi Pavel, zicând: „Oare voi asculta de oameni, sau de Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea oamenilor, nu aş fi rob al lui Hristos” (Gal. 1,10).
PALADIE: Dar cui nu-i este vădit că făţărnicia şi complicitatea la rău sunt cu adevărat nebunie şi înstrăinare de la calea cea dreaptă?
374
CHIRIL: Deci, a fi străin de vicleşug este un rod al iubirii neprihănite şi potrivite cu bărbatul cel drept şi bun. Şi Legea zice că aşa trebuie să fie cel ce slujeşte cu adevărat dreptăţii şi care îndrăgeşte iubirea de fraţi, încât apare ca având slava aceasta nu numai pentru că refuză el însuşi să păgubească pe alţii, ci şi pentru că se face învăţător al celor din neamul său, sau al celor ce-i sunt apropiaţi în alt mod şi se bucură de faima legăturii cu el. Dar şi Pavel îndeamnă pe cel ce va avea grijă de Biserică să aibă fii supuşi şi face din aceasta o dovadă a onestităţii pe care o are sau nu o are acela, zicând: „Iar dacă cineva nu ştie să-şi rânduiască propria casă, cum se va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?”(1 Tim. 3,5). De aceea Legea, sub chipul unei pilde şi al unei icoane, zice clar: „Iar de va împunge un taur un bărbat sau o femeie şi-i va omorî, taurul se va ucide cu pietre şi carnea lui nu se va mânca, iar stăpânul taurului va fi nevinovat. Iar dacă taurul împungea cu o zi, două sau trei înainte şi se va fi spus stăpânului său şi nu-l va fi închis, ci va omorî vreun bărbat sau vreo femeie, taurul să se omoare cu pietre, iar stăpânul să fie omorât şi el. Iar dacă i se va impune stăpânului preţ de răscumpărare, va da preţul de răscumpărare pentru sufletul său cât îi vor impune. Şi dacă taurul va împunge un fiu sau o fiică, după rânduiala aceasta vor face lui. Dar dacă va împunge un rob sau o roabă, va da stăpânului lor treizeci de arginţi şi taurul va fi omorât cu pietre” (Ieş. 21, 28-32). Îţi este clară porunca?
PALADIE: Nu prea.
CHIRIL: Ia seama la ce spun şi, înainte de toate, gândeşte-te la Sfântul Pavel, care scrie: „Oare de boi se îngrijeşte Dumnezeu? Oare nu de noi vorbeşte?” (2 Cor. 9, 9, 10). Deci prin taur închipuie pe omul batjocoritor şi îngâmfat, care are puterea să stăpânească, fiindcă acest
375
animal este mândru, pururea îngâmfat, foarte puternic la luptă şi cu anevoie i se poate suporta asaltul. Legea a poruncit ca un om ca acesta, dacă va fi casnic şi supus vreunuia dintre cei ce vieţuiesc evlavios, şi va vătăma, mai bine zis va ucide pe cineva, doborându-l cu puterea lui mai mare, să fie pedepsit cu moartea pentru această faptă, căci a spus că trebuie omorât cu pietre. Dar îl scapă de mânie pe stăpânul lui, dacă acesta nu i-a cunoscut năravul şi pofta de stăpânire şi n-a fost vădit ca părtaş al răutăţii aceluia, fiindcă nu sunt şi ale noastre crimele altora, atunci când nu ne-au fost cunoscute. şi nu lasă să se mănânce carnea taurului, ca să nu se împărtăşească cineva de necurăţia faptei lui, arătând prin mâncare, ca printr-un chip (tip), participarea la păcat. Oare nu s-a spus în mod vădit aceasta prin cuvântul: „Păstrează-te curat, nu te face părtaş la păcatele altora”(1 Tim. 5,22)?
PALADIE: Ba da.
CHIRIL: Dar a poruncit să fie judecat împreună cu taurul şi stăpânul, dacă el a ştiut că taurul este în stare să comită o crimă şi se vădeşte că a cunoscut pofta lui de stăpânire. Căci omul, care putea să oprească năravurile nelegiuirii şi să împiedice crima, dar nu a făcut-o şi anume cu intenţia cea mai hotărâtă, se vădeşte ca împreună-lucrător cu făptaşul şi ca unul care a primit, printr-o voinţă şi printr-un gând asemănătoare cu ale celor ce au săvârşit ceva necuvenit, să conlucreze cu ei. Să fie omorât deci, zice, unul ca acesta, afară de cazul în care judecătorul i-ar impune un preţ de răscumpărare şi plătirea pagubelor. Deci Legea are în vedere şi blândeţea, dar ţine seama şi de împărtăşirea voită de păcat şi de conlucrarea prin simplă consimţire: „Căci judecătorii pedepsesc mai uşor, dacă socotesc de bine”.
376
Dar priveşte la adevărul din chip (tip): Judecătorul tuturor osândeşte la moarte cele mai grele dintre păcate, dar primeşte ca păcătoşii să aducă drept preţ de răscumpărare, care topeşte păcatul, lacrima pocăinţei, durerea părerii de rău, faptele milosteniei, „Căci mila biruieşte judecata”, după Scripturi (Iacov 2,13).
Legea face însă o deosebire atentă şi între cei ce au suferit. Dacă taurul, zice, a omorât un fiu sau o fiică, să fie omorât şi el fără milă, dar dacă a omorât un rob sau o roabă, să se ceară pentru aceia argint ca răscumpărare. Merită să vedem care e raţiunea acestora, dat fiind că liberul şi sclavul264 s-au ivit între noi din pricina poftei de stăpânire
264 Diferenţa dintre cel liber şi sclav nu e o stare ce ţine de firea omenească, ci de pofta de stăpânire şi de lăcomie, adică de păcat, de care sunt cuprinşi primii, iar ultimii sunt afectaţi. Numai faptul că primii sunt mai înzestraţi cu mai multă dibăcie practică îi ajută să-şi poată satisface pofta de stăpânire şi lăcomia în mod mai accentuat în defavoarea altora, reuşind să se impună într-o poziţie superioară. De fapt, toţi au nişte însuşiri deosebite, dar însuşirile proprii unora, care nu sunt legate de dibăcia practică, ci de gândirea contemplativă sau de expresia artistică, nu îi îndeamnă atât de mult spre pofta de stăpânire şi spre lăcomie. În alţii, o mai accentuată înţelegere umană, blândeţea sau cuviinţa copleşesc pofta de stăpânire şi lăcomia. Însă toţi aceştia sunt puşi într-o situaţie de dependenţă uneori până la sleire de cei dotaţi cu o dibăcie practică şi care sunt nepăsători faţă de semenii lor. Oamenii ar trebui să fie liberi şi egali între ei, dar necesitatea ca ei să trăiască în relaţie unii cu alţii îi favorizează pe cei mai dornici de stăpânire şi mai lacomi, dotaţi cu o deosebită dibăcie practică, care-i ajută să-şi creeze o situaţie de stăpânire asupra altora. Au trebuinţă de alţii, dar nu înţeleg că şi ceilalţi au o valoare, ci tind, dacă nu la nimicirea acelora, la o aservire a lor în folosul propriu. Se cere un înalt simţământ de omenie pentru a împăca libertatea cu necesitatea relaţiilor reciproce. Cei pătimaşi pot ajunge până la a nu recunoaşte că sunt răspunzători în faţa unei Voinţe superioare tuturor, pe Care, înjosind-o, o consideră ca o lege a esenţei din care ar proveni şi propriile porniri.
377
şi a lăcomiei, deci nu este un neajuns al firii ca boala, „Căci un singur Dumnezeu ne-a făcut şi Unul e Tatăl tuturor”, după cuvântul prorocului (Mal. 2, 10). Oare, Făcătorul socoteşte şi starea de robie a unora ca produsă de un păcat al lor? Oare şi la El robul e mai mic şi cel liber îl întrece în slavă? Nicidecum, „căci în Hristos Iisus nu mai este nici rob, nici liber” (Gal. 3, 28). Deci, pentru că Legea e umbră, prin fiu şi fiică preînchipuie neamul liber al sfinţilor, iar prin rob şi roabă, pe cel încă rob şi supus păcatului265. Şi nu este acelaşi lucru a săvârşi un rău împotriva sfinţilor sau împotriva păcătoşilor. De aceea, acestea nu se pedepsesc la fel266.
Că sunt şi unii şi alţii fraţi după fire, e limpede oricui. Dar sfântul are o superioritate duhovnicească şi se află pe înălţimile virtuţii, şi e atât de preţuit la Dumnezeu, încât a fost aşezat în treapta de fiu şi fiică şi s-a ridicat peste măsura omenească şi de rob.
Dar Legea ne învaţă să urmărim dragostea de fraţi şi în alte feluri. Înfăţişându-le şi pe acestea în cele următoare, vom spune despre fiecare ce ne va veni în minte. Astfel, a zis iarăşi: „Iar dacă cineva descoperă un puţ, sau sapă un puţ
265 Există o singură robie adevărată: cea prin care omul e supus patimilor sale. Dar robia patimilor sale îl face rob pe cel adeseori mai liber de ele. Liberi deplin de patimi sunt doar sfinţii şi aceasta se vede în faptul că nu înrobesc pe nimeni. Numai robul patimilor înrobeşte pe alţii, nu poate realiza relaţia liberă cu alţii. În ceea ce priveşte robia produsă de patimi, în Hristos nu există deosebire între liberi şi robi, fiindcă în El sunt toţi liberi. Cine se sălăşluieşte deplin în Hristos prin credinţă îi vede în El pe toţi la fel de desăvârşiţi, de liberi.
266 A face un rău unui nevinovat e mai grav decât a riposta cu asprime celui păcătos.
378
şi nu-l acoperă şi va cădea acolo un viţel sau un asin, stăpânul puţului va plăti, va da argint stăpânului lui, iar stârvul va fi al lui” (Ieş. 21,33-34). Aici se porunceşte, prin ghicitură, să nu se pună o piedică sau o sminteală înaintea fratelui şi să nu se lase ca ceea ce e folositor prin fire să se facă unora spre pagubă, sau cele necesare nouă şi unora pentru viaţă să se arate altora drept cale spre moarte. Căci, deschizând sau săpând cineva un puţ, nu face pentru el şi pentru alţii un lucru bun şi necesar? Da, dar zice: să nu fie ale tale prilej de primejdie pentru altul, căci „iubirea nu caută ale sale”, cum spune dumnezeiescul Pavel, ci ţine seama mai degrabă de ale altora (1 Cor. 13, 5).
PALADIE: Dar aş voi să ştiu clar cine este cel ce descoperă sau sapă un puţ, şi ce este puţul?
CHIRIL: Nu este greu de înţeles ceea ce spune istorisirea, fiindcă spune că trebuie să se acopere puţul, ca să nu se întâmple vreo vătămare vreunora. Şi cel ce nu face aceasta să ştie, zice, că, de va cădea vreun animal în puţ, va plăti argintul stăpânului, iar stârvul va fi al lui.
Dar, înălţându-ne peste înţelesul clar al istorisirii şi ridicând lucrul la înţelesul duhovnicesc, spunem aceasta: aici, Legea pare să numească puţ cunoştinţa de Dumnezeu insuflatei Scripturi şi învăţătura despre Sfânta şi Cea deofiinţă Treime şi ştiinţa tainei lui Hristos, căci acestea se află în adâncime şi au o putere de viaţă făcătoare. Despre aceasta va mărturisi însuşi Mântuitorul: „Aceasta este viaţa de veci: Să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”(Ioan 17, 3). Deci, cel ce citeşte Scripturile vechi, cercetează cu osteneală cuvintele de Dumnezeu insuflatei Scripturi şi caută cunoştinţa exactă şi neştirbită se aseamănă mult cu cel ce descoperă
379
un puţ, deoarece caută apă vie şi izvor înveselitor şi ţâşnire spre desfătare (cf. Ps. 45, 4; Ps. 35, 9; Ier. 2, 13). Iar cel ce a ajuns până la atâta pricepere, încât poate încredinţa şi unei scrieri proprii înţelegerea tainei, sapă puţ, fiindcă face ceva nou, neadăugând ceva la ostenelile altora, ci folosindu-se pe sine însuşi şi pe alţii prin eforturile proprii. Dar, după cuvântul prorocului, descoperă puţuri şi iubitorii cunoştinţei (gnozei) mincinoase, dar acelea sunt sfărâmate. Deci, de va descoperi cineva vreun puţ, zice, ceea ce părea că s-a făcut spre bine să nu devină mijloc de pierzare. Căci trebuie să înfăţişăm învăţătura despre Dumnezeu drept şi exact, ca să nu se facă nimănui prilej de sminteală. Aceasta socotesc că înseamnă a pune un acoperământ peste puţ, ca învăţătura să nu fie lipsită de cuvenita siguranţă.
Iar de va cădea, zice, un bou sau un asin în puţ, cel ce s-a ostenit să-l sape trebuie să plătească (paguba). Iarăşi, aici nu este vorba despre bou şi asin, ci boul şi asinul au un înţeles mai adânc, ca prin bou să înţelegi neamul sfinţit şi curat, iar prin asin, neamul cel nesfinţit şi necurat, căci cel necurat nu se aduce lui Dumnezeu ca jertfă. Neam sfinţit şi curat spunem că sunt cei sfinţiţi prin credinţă, iar nesfinţiţi şi necuraţi sunt cei ce n-au fost curăţiţi încă prin Sfântul Botez, ci au întipărită în ei întinăciunea păcatului. Deci, e ca şi când ar zice: De i se va întâmpla vreo vătămare, fie vreunuia dintre cei ce au fost botezaţi şi pecetluiţi prin har267, care aparţin lui Dumnezeu, fie vreunuia dintre cei ce nu sunt încă astfel, cel ce s-a făcut pricină de sminteală să fie supus pedepsei şi îi va rămâne stârvul268, adică
267„Pecetluiţi prin har” sunt cei unşi cu Sfântul Mir.
268 Cine devine posesorul unui cadavru, sau se face purtătorul lui, este el însuşi mort sau lipsit de puterea de a face viu propriul cadavru.
380
va fi răspunzător de moartea celui ce a pătimit-o. Dar şi Mântuitorul ţine să ne asigure, zicând: „Cine va sminti pe unul dintre aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-arfi să i se atârne de grumaz o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării” (Matei 18, 6).
PALADIE: Drept ai grăit!
CHIRIL: Dar poţi vedea uşor cum Legea ne arată, prin alte ghicituri, că e primejdios a păcătui mai ales faţă de fraţi. Căci, atunci când lovim conştiinţa lor slabă, păcatul nostru trece asupra lui Hristos269. Astfel, s-a zis: „Iar de va izbucni foc şi va afla mărăcini şi va arde clăi, sau spice, sau ţarină, cel ce a pus focul le va plăti” (Ieş. 22, 6), fiindcă nu se cuvine să piară ceea ce este de folos împreună cu cele care vatămă prin fire, nici împreună cu cele sălbatice, ceea ce este domesticit.
PALADIE: Ce înţelegi prin aceasta?
CHIRIL: Oare nu se cuvine să se asemene scrierile ereticilor lipsiţi de evlavie şi speculaţia înşelătoare a dogmelor elinilor cu mărăcinii din munţi şi de pe ogoare? Căci ce folos au sufletele oamenilor din acelea, sau mai bine zis ce vătămare nu aduc ele celor ce voiesc să le primească în minte? Deci, aşa cum mărăcinele e numai hrană focului şi mâncare flăcării, la fel, dogmele deşarte ale celor rătăciţi şi poveştile băbeşti ale slujitorilor la idoli ne aprind flăcările veşnice. Dar spicele şi grâul sunt o hrană domestică bună
269 Când smintim prin păcatul nostru conştiinţa celor slabi, păcatul nostru trece asupra lui Hristos, pentru că ei îşi pierd credinţa în Hristos însuşi. Trupul tainic al lui Hristos nu se mai plineşte şi prin acela. A fi în trupul lui Hristos împreună cu ceilalţi credincioşi înseamnă a fi într-o comunicare lăuntrică atât cu El, cât şi cu ei. Cine nu sădeşte comunicarea sa cu ei în Hristos slăbeşte şi comunicarea sa cu Hristos.
381
pentru oameni, foarte necesară şi de folos, deoarece ele ne ţin în viaţă. Ele sunt chipul (tipul) dogmelor adevărului, prin care cei ce am crezut ne hrănim cu Pâinea cea vie şi adevărată, cu Hristos. Iar celor ce ştiu să umble drept prin ea de Dumnezeu insuflata Scriptură le este ţarină netedă şi lină: „Căci toate sunt netede (lămurite) celor ce înţeleg şi drepte celor ce află cunoştinţa”(Pilde 8,9).
Aşadar, mărăcinele este flecăreala preaurâtă şi spurcată a celor suciţi la minte; grâul şi spicul, învăţătura adevărului, folositoare sufletului şi atothrănitoare; ţarina, de Dumnezeu insuflata Scriptură. Deci, când cuvintele sfinţilor învăţători, apărând dogmele adevărului, cad asupra înşelăciunilor ereticilor şi ale elinilor ca nişte flăcări sau ca un foc, să treacă, zice, numai prin mărăcini şi să ardă, ca pe o materie nefolositoare şi sălbatică, numai scrierile acelora, ca să nu vatăme şi grâul, şi spicele. Adică învăţătorii să ia seamă şi să nu aducă vreo vătămare şi dogmelor adevărului. Sau, cel ce nu se sileşte să facă aceasta cu luareaminte să ştie, zice, că, dacă s-ar întâmpla să ardă împreună cu cele rele şi ceva din cele trebuincioase şi folositoare, va da socoteală pentru neatenţie. Observi câtă grijă ne-a poruncit Legiuitorul să avem, păzind totdeauna netulburată şi curată iubirea de fraţi?
PALADIE: Observ.
CARTEA A VIII-A
Iarăşi despre iubirea de fraţi şi despre cel ce fură un bou sau o oaie
CHIRIL: Deci, şi Legea veche porunceşte în tot felul ca şi cuvintele învăţăturii să se predea drept şi exact. Arătându-le celor ce obişnuiesc să amăgească pe unii dintre cei mai simpli că lucrul acesta nu e fără pagubă, le-a zis iarăşi: „Iar de va fura cineva un bou sau o oaie şi le va tăia sau le va vinde, să plătească cinci boi pentru un bou şi patru oi pentru o oaie. Şi de va afla cineva pe hoţ furând şi, bătându-l, îl va omorî, cel ce l-a bătut nu va fi vinovat de moartea lui. Iar de se va face aceasta după răsăritul soarelui, va fi vinovat şi va muri pentru că a omorât. Şi dacă nu va avea avere ca să vândă şi să plătească pentru lucrul furat, să fie vândut el. Iar de se va prinde şi se vor afla la el lucrurile furate, de la asin până la oaie, vii, îndoit să le plătească” (Ieş. 22,1 ş.u.).
PALADIE: Nu e prea clar cuvântul. Deci încearcă să-mi spui ce este ceea ce se porunceşte ca prin ghicitură.
CHIRIL: Legea impune, cu folos, o pagubă mare celui ce voieşte să răpească şi struneşte pe cel neînfrânat în poftirea celor pe care poate le are fie un vecin, fie un frate, în aşa fel că, de i s-ar întâmpla aceluia chiar să fie omorât în timp ce fură, să nu li se socotească drept vină celor ce l-au omorât. Îl supune apoi ocării şi prin porunca
383
de a fi vândut, de nu va putea achita preţul de răscumpărare. Prin aceste ameninţări îi împinge spre trebuinţa de a se hotărî să vieţuiască drept.
Dar înţelesul ascuns al istorisirii e foarte deosebit de acesta. Şi trebuie să-l explicăm bine, pe cât se poate. Boul şi oaia sunt amândoi curaţi şi întrucât îi aducem lui Dumnezeu întru miros de bună mireasmă. Dar boul este superior oii prin mărimea corpului, care nu este aşa, căci oaia e mai mică decât boul. Deci boii şi oile ca nişte animale curate ce se sfinţesc, au copita crăpată şi sunt rumegătoare, muncind pentru a aduce roade oamenilor, fiindcă boul lucrează pământul, iar oaia este şi ea aducătoare de rod sunt mulţimea sfinţită a celor ce s-au îndreptat prin credinţă. şi turma celor chemaţi a fost adunată în ocoluriledumnezeieşti, adică în biserici. Dar foarte mulţi sunt hoţii din preajma lor, care sapă şi pătrund în ele şi scot prin felurite înşelăciuni sufletele celor mai simpli şi le vând pierzătorului Satana. Însă cel ce a făcut una ca aceasta va plăti, zice, cinci boi în loc de unul şi patru oi în loc de o oaie. Pedeapsa hoţului pentru bou zice că trebuie să fie încincită, iar pentru oaie împătrită, impunându-se, socotesc, pedeapsa după măsurarea mărimii duhovniceşti a celor pierduţi, căci mărimea trupească este chipul (tipul) şi umbra celei duhovniceşti. Şi nu e greu de văzut între credincioşi pe unul mai mare, iar pe altul mai mic, fiindcă nu sunt toţi la fel, ci „fiecare are de la Dumnezeu darul său, unul aşa, altul într-altfel (2 Cor. 7, 7).
Dar dacă hoţul e prins, zice, încă furând şi răpind şi împlinind faptele hoţiei noaptea şi pe întuneric, să fie omorât. Iar fapta aceasta nu va fi ucidere şi cel ce a făcut-o nu va fi vinovat. Căci cel ce a căzut era tâlhar şi a pătruns
384
cu sila, şi deci a fost omorât după legea războiului. Dar, după ce a răsărit soarele şi a trecut timpul furtului, opreşte mâna celui ce loveşte şi supune îndrăzneala lui pedepsei cu moartea. Fiindcă dacă hoţul spiritual care fură sufletul celui ce a crezut în Hristos şi-l trage din iubirea faţă de Dumnezeu e prins în aceste fapte, va trebui să sufere, nu fără dreptate, moartea. Pentru că a omorât un suflet care e mai bun decât trupul. Dar, după ce hoţului i-a răsărit soarele în minte şi i-a luminat, asemenea luminii şi zilei, cunoştinţa adevărată, nu-l mai lasă să fie primejduit, căci se pedepsesc lucrurile nopţii şi ale întunericului, pe când cele din lumină nu se mai pedepsesc. Dumnezeu a hotărât să se ierte şi păcatele vechi şi cele întru neştiinţă şi întuneric. Astfel, s-a spus celor ajunşi de la păcat la lumina spirituală (inteligibilă): „Eraţi odinioară întuneric, iar acum sunteţi lumină în Domnul”(Efes. 5, 8). Aşa a îndreptat Domnul şi pe dumnezeiescul Pavel, care mai înainte fusese hulitor şi prigonitor şi ocărâtor, căci prigonea peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o prăda.
PALADIE: Foarte bine ai spus.
CHIRIL: Iar de nu va putea, zice, să plătească cinci boi pentru unul şi patru oi pentru una, să se vândă el pentru lucrul furat. Vezi cum osândeşte Legea, în chip clar, starea de necinste a robilor ce au în ei păcatul continuu şi de neşters, întrucât nu pot, aşa-zicând, nici măcar să se elibereze prin preţ de răscumpărare de păcate, din pricina slăbiciunii voinţei neputând să asude întru pocăinţă şi să îmblânzească pe Dumnezeu prin ostenelile acestea270?
270 Cel ce păcătuieşte continuu se obişnuieşte cu păcatul, sau slăbeşte în voinţa de a se elibera de el atât de mult, încât nu mai poate face rost de un preţ de răscumpărare a vieţii sale prin pocăinţă sau prin opunerea unor fapte bune sau a unor virtuţi, relelor făcute. Patimile învechite nu se vindecă uşor. Aceştia sunt vânduţi, fără voia lor, Satanei.
385
Deci să se vândă, zice, căci nu lasă să fie număraţi pe cei astfel întinaţi între cei eliberaţi prin harul dumnezeiesc. Şi, alungaţi din cinstea cuvenită celor liberi, aceştia vor auzi: „Iată, aţi fost vânduţi pentru nedreptăţile voastre” (Is. 50,1). Şi dacă cel ce a furat va fi aflat, zice, până ce n-a omorât (boul sau oaia), că reţine lucrul furat, adică va fi prins după ce a început înşelăciunea şi amăgirea altora, dar încă n-a biruit şi n-a dus la pieire pe auzitori, va plăti îndoit. Căci stăpânul turmei îşi va lua ceea ce este al său, iar înşelătorul va da socoteală (aceasta înseamnă a plăti îndoit) şi va suferi pedeapsa morţii. Va suferi el însuşi ceea ce a voit să facă altora, după cuviinţă.
PALADIE: Cu adevărat pierzătoare şi foarte primejdioasă este fapta amăgitorilor. Despre ei socotesc că a spus şi Hristos însuşi: „Luaţi aminte la cei ce vin la voi în haine de oi, iar pe dinlăuntru sunt lupi răpitori” (Matei 7,15).
CHIRIL: Deci, cu dreptate, Legea porunceşte ca toţi aceştia să fie omorâţi ca nişte fiare sălbatice, căci s-a scris în Ieşirea: „De va fura cineva pe vreunul din fiii lui Israel şi, punând stăpânire pe el, îl va vinde, şi se va descoperi întru aceasta, acela să fie omorât” (Ieş. 21, 16). Iar în A doua lege zice: „De va fi prins vreun om furând un suflet dintre fraţii săi, din fiii lui Israel, şi, punând stăpânire pe el, îl va vinde, să moară furul acela” (24, 7). Deci nu e îngăduit să se răpească neamul sfinţit în Hristos şi să fie dus într-o robie străină de cei ce obişnuiesc să facă aceasta. Fiindcă, aşa cum cei ce, amăgind copiii, îi atrag din cetate şi din case
386
şi, dezbrăcându-i de semnele libertăţii, le impun jugul robiei silnice, la fel se socotesc cei ce atrag la părerile lor nebuneşti prin amăgiri meşteşugite ale ideilor pe cei ce s-au hotărât să cugete cele drepte şi se nevoiesc în viaţa cuvenită celor liberi, adică suferă osânda tâlharilor de suflete omeneşti, iar pedeapsa lor e moartea. Acestui fel de oameni să nu le spuneţi nici „Bun venit!”, zice ucenicul Mântuitorului (2 Ioan 10), ca unora ce îndeamnă la năravuri sălbatice. Pentru că oaia nu poate avea afecţiune faţă de lup şi cele ce au obişnuit să simtă cele contrare nu se împacă întreolaltă, fiindcă s-a spus: „Ce parte are un credincios cu un necredincios?” (2 Cor. 6, 15). Deci, pentru ca să nu fie răpiţi vreunii din Biserica lui Dumnezeu cadintr-un cămin părintesc şi duşi în capiştile celor vicleni, vânzându-li-se mintea prin perversitatea răutăţii, „căci însoţirile (tovărăşiile) rele strică moravurile bune”(1 Cor. 15,33), Legea hotărăşte pedeapsa cu moartea pentru cei ce îndrăznesc să facă aceasta în chip cu totul necredincios.
Dar poţi vedea că Legea arată acest lucru în chip indirect şi prin altă poruncă. Căci îndrumă lucrurile din lume spre dreptate printr-o învăţătură mai clară şi mai uşor de înţeles de cei ce vor să o primească. Pentru că nu vom desfiinţa istorisirea ca învechită, în cele ce sunt foarte folositoare, fiindcă uneori litera foloseşte şi pe cei ascultători, dar în adânc ea poartă cele duhovniceşti şi are, ca în nişte umbre tot mai uşoare, înţelesurile mai subtile271.
271 Legea poartă, ca un rod în dezvoltare, înţelesurile duhovniceşti ce se arată deplin şi clar în Noul Testament. Ea este ca o mamă în timpul purtării unei sarcini. Pe de o parte, fătul se va arăta ca o trecere a Cuvântului lui Dumnezeu lucrător în cuvintele Legii la starea de întrupare ca om, pe de alta, oamenii care aud pe Cuvântul prin acele cuvinte se vor ridica la treapta de a-L putea primi întrupat ca om. Omenescul asumat trebuie să fie crescut treptat la capacitatea de a se face organ direct al Ipostasului dumnezeiesc, înaintând spre curăţia şi înţelegerea celei ce L-a putut naşte ca Fecioară şi a celor ce L-au primit ca Apostoli şi credincioşi.
387
Astfel, s-a spus iarăşi în Ieşirea: „De va înşela cineva vreo fecioară nelogodită şi se va culca cu ea, să o înzestreze şi s-o ia de soţie. Iar dacă tatăl ei nu va voi să o dea lui de femeie, va plăti tatălui ei atât argint cât este zestrea fecioarelor” (22,16-17). Lărgindu-ne porunca dumnezeiască, dumnezeiescul Moise zice în A doua lege: „De se va afla om dormind cu femeie căsătorită cu bărbat, să-i ucideţi pe amândoi: şi pe bărbatul care a dormit cu femeia şi pe femeie. Şi aşa vei ridica răul din Israel. De va fi fecioară logodită cu bărbat şi, aflând-o un om în cetate, se va culca cu ea, să-i scoateţi pe amândoi la poarta cetăţii lor şi să fie omorâţi cu pietre: tânăra pentru că n-a strigat în cetate şi bărbatul pentru că a înjosit pe femeia aproapelui său. Şi aşa veţi stârpi răul dintre voi. De va afla bărbatul pe cea logodită în câmp şi, silind-o, se va culca cu ea, să omorâţi pe bărbatul care a dormit cu ea, iar tinerei să nu-i faceţi nimic, că nu are asupra ei vină de moarte. Căci aşa cum se scoală vreun om asupra aproapelui şi-l omoară, aşa e şi lucrul acesta. Pentru că a aflat-o pe ea în câmp, şi tânăra cea logodită a strigat şi nu a fost cine să o ajute” (22, 22 ş.u.).
Socotesc că ceea ce ţine de istorisire nu are lipsă (nevoie) de nici un alt cuvânt pentru a putea fi înţeles, căci e foarte clar şi vădit. Dar, lăsând acestea pentru moment, se cade, pe cât socotesc, să păşim pe cărarea lăuntrică şi ascunsă272.
272 Toate dispoziţiile Legii se referă la faptele săvârşite de oameni prin trup şi la stările trupeşti lăsate de ele. Dar ele ascund şi înţelesul unor mişcări şi stări lăsate de acele fapte şi stări în suflet, sau al unor mişcări şi stări ale sufletului asemănătoare.
388
PALADIE: Fără îndoială.
CHIRIL: Deci vom spune că, aşa cum între păcatele faţă de femeie cel mai greu dintre toate e preacurvia (adulterul), care strică altora căsătoria şi pricinuieşte despărţirea celor uniţi, la fel, dintre păcatele faţă de sufletele omeneşti socotesc că cel mai rău şi mai greu de suportat dintre toate este a lucra la coruperea nu a unuia la nimereală, ci a aceluia care, într-un anumit fel, e căsătorit şi unit cu Hristos, Mirele de Sus şi din cer. Căci ne-am unit cu El prin credinţă şi, pe lângă aceasta, prin împărtăşirea de Sfântul Duh. Pentru că „cel ce se uneşte cu Domnul este un duh cu El”, după Scripturi (1 Cor. 6,17). Deci, după dreptate, Legea pedepseşte cu moartea şi pe cea care a curvit împreună cu preacurvarul: pe acesta pentru că i-a introdus seminţele necredinţei sale, iar pe ea pentru că a dispreţuit legea fidelităţii dându-se altuia şi, deschizându-şi mintea stricăciunilor aceluia, a primit întinăciunea născocirilor omeneşti.
PALADIE: Cuvântul e convingător.
CHIRIL: Deci sufletul căsătorit şi unit cu Hristos prin credinţă şi prin Duhul poate fi asemănat foarte bine cu o femeie căsătorită cu bărbat după lege. Iar fecioară logodită vom socoti sufletul chemat la începuturile cunoştinţei adevărate, dar încă neunit în întregime cu Hristos, ci aşteptând, ca pe o nuntă şi ca pe un mod mai deplin de unire, harul ce se dă prin Sfântul Botez şi împărtăşirea Sfântului Duh, pe cel ce a primit învăţătura catehetică, doar ca arvună şi ca un început de legătură. Astfel,
389
dumnezeiescul învăţător a logodit Biserica dintre neamuri lui Hristos, căci scrie aşa: „V-am logodit cu un singur bărbat, ca să vă înfăţişez fecioară curată lui Hristos” (2 Cor. 11, 2). Şi însuşi Mirele zice prin glasul prorocilor: „Şi te voi logodi pe tine Mie pe vecie, întru dreptate şi judecată, întru milă şi dragoste, şi te voi logodi pe tine cu Mine în credinţă şi vei cunoaşte pe Domnul273”(Osea 2,19-21).
Deci, de se va referi păcatul stricării, zice, la un astfel de suflet, lucrul va fi socotit ca preacurvie, căci cea logodită este îndatorată să stea sub puterea celui ce-i va fi în scurtă vreme mire. Şi dacă nelegiuirea se va întâmpla, zice, în cetate, adică în Biserica lui Hristos, în cetatea Dumnezeului celui viu, în care locuiesc îngerii şi bărbaţii sfinţi învăţători şi dascăli care pot da un ajutor celor primejduiţi şi amăgiţi, să fie ucisă deodată cu înşelătorul şi fecioara care a suferit stricarea. Căci, putând să scape uşor de stricare dacă ar fi vestit dascălilor care ştiu să scape un suflet, a primit de bunăvoie să sufere stricarea şi nu a fost dusă la păcat prin constrângere. Iar dacă nu se va întâmpla, zice, în Biserică, în cetatea Dumnezeului celui viu, ci în câmp şi în ţarină, unde nu era învăţătorul care să o apere şi era
273Unirea sufletului cu Hristos este ca o căsătorie. Sufletul care se dăruieşte lui Hristos cu o negrăită afecţiune primeşte de la El viaţa, sau cugetă numai la El, iar prin aceasta gândurile lui sunt influenţate şi călăuzite de El. Noi ştim mai mult ce simţim noi în această unire, nu ce simte El, sau cum ne dăruim noi Lui, nu cum Se dăruieşte El nouă. Dar în faptul că în noi răsar înţelesuri uimitoare, care simţim că nu sunt de la noi, avem dovada lucrării Lui în această unire dintre noi şi El. Adulterul sufletului faţă de Hristos e mai grav şi mai adânc decât adulterul trupesc al femeii faţă de bărbatul ei. Propriu-zis, ultimul n-ar exista, dacă n-ar premerge primul.
390
lipsă mare de cei ce obişnuiesc să călăuzească spre bine, ci înşelăciunea s-a înfăptuit în lipsa îndrumătorilor, să se pedepsească numai cel ce a constrâns, fiindcă sunt scutite de vină fapta săvârşită sub puterea forţei şi lucrul suportat din lipsă de ajutor şi dintr-o constrângere de neocolit. Sau nu vom spune că e greşit să se pedepsească cele ce ni se impun fără voie ca cele săvârşite cu voia?
PALADIE: E foarte adevărat, căci Legea e dreaptă.
CHIRIL: Bine zici. Deci face o împărţire mai amănunţită a celor săvârşite şi măsoară într-un anumit fel pedepsele cu păcatele, neeliberând cu totul de pedeapsă nici păcatul mai mic, nici pedepsindu-l la fel ca pe cel mai mare, ci turnând mânia pe măsura vinilor. Căci a zis iarăşi: „Iar de va afla cineva pe o fecioară care nu e logodită şi, silind-o, se va culca cu ea, şi se va afla aceasta, omul care s-a culcat cu ea să dea tatălui fetei cincizeci de drahme de argint şi îi va fi lui femeie, pentru că a necinstit-o; nu va putea să o lase pe ea toată viaţa” (Deut. 22, 28-29).
Aşadar, pe cel ce s-a însoţit cu cea logodită l-a declarat vinovat de preacurvie (adulter) în felurile în care am spus. Iar în înţeles duhovnicesc, dacă se constată, zice, că un suflet care n-a fost în unire şi n-a fost făgăduit lui Hristos prin credinţă, ci a fost în chipul fecioarei, a fost întinat de cineva prin învăţături contrare dreptei credinţe şi dus din rătăcire în rătăcire ceea ce fac ereticii, răpind pe unii dintre păgâni şi dintre iudei şi convingându-i să le urmeze fapta aceasta nu va fi fără vină, ci unul ca acela va plăti tatălui sufletelor, adică lui Dumnezeu, pedeapsa păcatului, închipuită în trebuinţa de a plăti paguba în bani. Iar faptul că a Lui este femeia e de folos şi din punctul de vedere al istorisirii biblice.
391
PALADIE: înţeleg ce spui. Legea este îndoită: şi trupească şi duhovnicească.
CHIRIL: Observă că şi cuvântul poruncii vechi a cunoscut ceea ce a spus Hristos despre bărbat şi femeie: „Ceea ce aîmpreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”(Marcu 10, 9). Ea „îi va fi lui, zice, femeie, pentru că a necinstit-o (înjosit-o). Nu va putea să o lase pe ea toată viaţa”. Pe lângă aceea, ia seama la înălţimea măririlor fecioriei curate, căci cuvântul Scripturii de Dumnezeu insuflate socoteşte şi numeşte stricarea fecioarei înjosire şi o socoteşte pierdere a cuviinţei.
PALADIE: Bine ai zis.
CHIRIL: Dar după ce a oprit înşelarea, abaterea spre rău şi atragerea celor ce s-au hotărât să umble drept spre cele ce nu se cuvin, din partea ereticilor şi a celor ce obişnuiesc să corupă, să mai gândim şi la altceva. Anume, la ceea ce ne-a dat dumnezeiescul Pavel ca pe o învăţătură preabună, zicând: „Să nu se certe nimeni pe cuvinte, ceea ce la nimic nu foloseşte, fără numai la pierzarea ascultătorilor” (2 Tim. 2, 14). Pentru că disputele peste trebuinţă şi întrebările din iubire de ceartă nasc lupte netrebuincioase şi rănesc mintea ascultătorilor. Şi unii dintre aceştia, din uşurătate, primesc şi se silesc să laude cu cutezanţă şi neştiinţă ceea ce nu e prin fire drept sau nu e spus drept. Iar alţii, dându-şi o părere rea despre lucrurile cele mai bune, se dovedesc bolind de aceeaşi neştiinţă ca şi ceilalţi. Puţini sunt cei ce ştiu să deosebească lucrurile bine şi să aleagă ceea ce este folositor din ceea ce păgubeşte prin fire. De-abia aceştia îşi păstrează, cu greu, mintea nerănită de disputele altora.
392
Deci Legea, dându-ne să înţelegem că acest lucru e păgubitor celor ce voiesc să-l facă, zice iarăşi: „Iar de se vor sfădi doi bărbaţi şi vor lovi o femeie având în pântece şi va lepăda copilul ei neformat, cel vinovat să dea despăgubirea pe care o va cere bărbatul femeii; şi va plăti potrivit cu hotărârea judecătorului. Iar de va fi format, va da suflet pentru suflet” (Ieş. 21, 22-23). Se spune că embrionul din pântece se arată cu chip de om şi ajunge la forma trupului nostru de-abia când împlineşte patruzeci de zile. De aceea unii spun că Moise, bărbatul minunat ca unul ce purta, aşazicând, în pântece şi refăcea chipul lui Israel spre viaţa cea după Lege -, s-a înfrânat de la mâncare şi băutură patruzeci de zile, căci zice: „Pâine n-am mâncat şi apă n-am băut patruzeci de zile”(Deut. 9, 18). Dar trebuie să presupunem că şi Hristos a făcut şi a răbdat aceasta pentru noi, căci, prin înfrânare, în El se refăcea chipul firii spre sfinţenie, după ce la început, prin pofta neînfrânată, adică prin păcat şi neascultare, în protopărintele firea se îmbolnăvise de întinăciune.
Acestea nu sunt greu de înţeles. Dar acum să lăsăm cuvântul istorisirii biblice şi să cercetăm ce trebuie să se înţeleagă prin lovirea unei femei ce are prunc în pântece de cei ce obişnuiesc să se sfădească, fiindcă nu e neplăcut să căutăm înţelesul subtil al acestora.
Rodul şi fătul minţii e credinţa în Hristos, Care, prin cunoştinţa desăvârşită, ne modelează din nou după El şi ne formează după chipul (tipul) dumnezeiesc. Aceasta spunând-o, credincioşii au strigat prin glasul lui Isaia: „Defrica Ta, Doamne, am zămislit în pântece şi ne-am chinuit şi suflul mântuirii Tale l-am născut, pe care l-am săvârşit pe pământ” (Is. 26,18). Iar dumnezeiescul Pavel a spus celor
393
ce au căzut prosteşte de la cunoştinţa mai desăvârşită la cea mai de jos şi nedesăvârşită, adică galatenilor: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi” (Gal. 4, 19). Căci, deşi au început în duh, au căutat desăvârşirea după trup, trecând (întorcându-se) la slujirea Legii. De aceea n-au dus la sfârşit formarea chipului lui Hristos în ei, avortând, aşazicând, binele aşezat în ei ca într-un pântece. Aşadar, desăvârşirea în cunoştinţă şi curăţia în credinţă duc la capăt (desăvârşesc) în sufletele noastre, ale tuturor, formarea chipului lui Hristos274.
Deci, când se sminteşte cineva de certurile de cuvinte ale unora, şi sufletul celui care a pătimit aceasta leapădă credinţa şi cunoştinţa pe care o poartă ca pe o sarcină şi o are aşezată ca o comoară înlăuntrul minţii, de va fi, zice, aceasta neformată, adică nedeplină şi fără chip încă, pricinuitorul smintelii va avea de dat numaidecât o plată pe care i-o va cere Mirele acelui suflet, adică Hristos; şi o va da cu sârguinţă, adică aducându-I mulţumire că n-a suferit pedeapsa pieirii totale. Iar dacă fătul spiritual (inteligibil) al sufletului va fi, zice, format, adică având o cunoştinţă şi o credinţă pecetluite cu chipul lui Hristos, acela va fi supus pedepselor celor mai de pe urmă, ca un ucigaş. Căci lepădarea credinţei neştirbite şi pierderea cunoştinţei depline este o moarte a sufletului şi este întinăciune împărtăşirea de învăţături necredincioase şi de
274 Chipul lui Hristos se conturează în noi pe încetul, ca embrionul în pântecele femeii; e ca o sămânţă aflată la început. Ia chipul clar pe măsură ce îl cunoaştem tot mai bine şi fiinţa noastră se întipăreşte de virtuţi, prin care îl imită.
394
cuvinte propovăduite de un om care s-a făcut mâncare diavolului şi hrană turmei dracilor. De aceea interzice aceasta, zicând ca prin ghicitură: „Şi carne ruptă de fiare să nu mâncaţi, să o aruncaţi câinelui” (Ieş. 22, 31). Dumnezeiasca Scriptură obişnuieşte a numi câine pe omul neruşinat şi necurat. Deci, după cum socotesc, acestuia i se potriveşte orice învăţătură spurcată şi rău-mirositoare, pregătită de Beelzebul însuşi, fiara sălbatică ce rupe sufletul care se supune şi slujeşte lui spre aceasta, „Căci nimeni nu zice: Anatema fie Iisus!” decât în Beelzebul (1 Cor. 12, 3). Dar sfinţilor nu li se potriveşte nicidecum împărtăşirea de cugetări şi cuvinte aşa de urâte şi de stricate: „Ce părtăşie are lumina cu întunericul?” (2 Cor. 6,14).
PALADIE: Adevărat.
CHIRIL: Apoi porunceşte că se cuvine să privegheze cei ce au primit slujba de învăţători şi de conducători ai turmelor. Şi modul în care trebuie să facem aceasta, potrivit cu cuviinţa noastră creştină, îl arată în Leviticul, zicând: „Vitele tale să nu le supui altui soi şi în via ta să nu sădeşti sămânţă străină” (19, 19). Mulţimea condusă poate fi asemănată foarte bine cu turmele de capre şi de oi, sau cu via, căci dumnezeiescul Petru a auzit: „Simone al lui Iona, Mă iubeşti tu? […] Paşte mieluşeii Mei, […] paşte oile Mele”(Ioan 21, 15-17). Iar prorocul Isaia a spus despre israeliţi: „Casa lui Israel este via Domnului Savaot, şi oamenii din Iuda sunt odrasle preaiubite” (Is. 5, 7). Şi virtutea păstorului constă în a nu lăsa vreun animal de alt soi la oi, ca să nu se supună săriturilor aceluia şi să nască vreo corcitură, căzând din nobleţea lor naturală. Iar păzitorul viei, dacă este chibzuit şi se sârguieşte să lucreze pământul mai bine, nu va suferi să răsară seminţe străine sub
395
viţe, ca nu cumva solul, cheltuindu-şi seva cu ceea ce-i străin, să nu-l mai aibă pentru seminţele viei.
Trecând acum ca de la o icoană la înţelesul duhovnicesc, să nu lăsăm oile cuvântătoare să se supună însămânţărilor spirituale ale necredinţei învăţătorilor eretici, adică învăţăturilor lor prin cuvânt. Căci rodul unei opinii nelegiuite e foarte urât şi cuvintele celor de altă credinţă se fac, celor ce le primesc, pricini ai unor embrioni pociţi. Deci noi, care suntem vii şi ţinem loc de mlădiţe, se cuvine să ne încununăm cu un rod de un singur soi şi să ne ferim de rodul din două soiuri, fiindcă între grâu şi struguri nu e nimic comun, de pildă. Deci niciunul dintre noi să nu se facă loc pentru seminţe străine.
PALADIE: Bine zici!
CHIRIL: Dar arată şi în alt fel că cei de moravuri deosebite nu se pot uni şi împăca şi nu pot avea părtăşie întreolaltă, înfăţişând ca chip (tip) al acestui lucru împreunarea cu totul nebunească şi prostească a animalului cuvântător cu cel necuvântător, de altă specie şi străin. Astfel, zice în Ieşirea: „Tot cel ce se va culca (împreuna) cu dobitoc, să fie omorât” (22, 19), dar şi mai clar în Leviticul: „Cel ce se va amesteca cu un animal cu patru picioare, să fie omorât, şi să ucideţi animalul cu patru picioare. Dacă femeia va merge la orice fel de animal ca să se împreune cu el, să o ucideţi şi pe ea şi animalul. Cu moarte să fie omorâţi, vinovaţi sunt” (20, 15-16). Însoţirile, amestecăturile, împreunările spirituale cu cei cu care nu se cuvine şi de care se îmbolnăveşte mintea de nebunia cea mai de pe urmă sunt pricini de moarte atât celor ce corup, cât şi celor ce suportă de bunăvoie coruperea.
396
PALADIE: Foarte drept şi cuvenit a hotărât Legea!
CHIRIL: Dar se cuvine să ne minunăm şide aceasta. Puteau să existe şi unii care au pătimit amăgirea din constrângere şi nu fără lacrimi, sub puterea unei forţe căreia nu s-au putut împotrivi, deşi n-au voit să admită abaterea de la învăţăturile drepte la cele piezişe. Legea a socotit să nu-i treacă nici pe aceştia cu vederea şi să nu-i lase fără un ajutor.
PALADIE: Cine sunt aceştia?
CHIRIL: Cei supuşi cu sila unui jug străin şi înlănţuiţi sub stăpânirea celor ce i-au cumpărat.
PALADIE: Şi în ce chip îi ajută Legea pe aceştia?
CHIRIL: îi dezleagă de legături şi de constrângere, dacă paguba atinge sufletul, şi le dă dreptul să fugă de cel ce îi păgubeşte, fără să-i împiedice nimeni. Căci s-a spus indirect în Ieşirea: „Iar de va lovi cineva ochiul robului său sau ochiul roabei sale, şi-l va orbi, îi va lăsa liberi, în schimbul ochiului lor. Iar de va scoate dintele roabei sale sau dintele robului său, îi va lăsa liberi, în schimbul dintelui lor” (21, 26-27). După tâlcuirea din afară şi după înţelesul nemijlocit, porunca împiedică îndrăzneala şi domoleşte mânia stăpânilor şi nu-i lasă să ajungă până la acele fapte prin care cei supuşi vor suporta o ştirbire a integrităţii lor. Nu lasă nicidecum ca faptele mâniei să se dezlănţuie fără frâu şi să vatăme firea însăşi, căreia îi cunoaştem ca singur Stăpân pe Făcătorul275. Căci robia şi pătimirea
275 Creştinismul a cerut întâi stăpânului robului să nu vatăme natura acestuia. Întrucât n-a creat-o, nu are niciun drept să o vatăme sau să o distrugă. Robia este impusă cuiva de cel ce, prin folosirea păcătoasă a unei împrejurări şi a unei dibăcii practice mai mari, a devenit stăpân, este un mod de folosire a integrităţii naturii altui om în favoarea sa. Dar ea nu dă stăpânului dreptul la ştirbirea sau nimicirea valorii aceluia. Ce bine ar fi dacă ar ţine seama de aceasta şi cei ce, profitând de puterea asupra altora, fără a-i declara pe aceştia robi în mod deschis, îi torturează în modul cel mai crud! Oprirea de Creştinism a bătăii şi torturării altora asigură o anumită libertate celor aflaţi la dispoziţia celor mai tari. Între stăpân şi rob se asigură o relaţie ca de la om la om. Oprirea la această limită înseamnă recunoaşterea omului ca o realitate ce vine de Sus, de la Dumnezeu, şi ca având prin aceasta un caracter intangibil. El apare ca o realitate ultimă, dar într-o realitate dată. Peste el nu se poate trece, în el se reflectă misterul supremului început. Prin libertate, este începătorul acţiunilor sale. Iar fiindcă existenţa nu o are de la sine, Cel ce i-a dat existenţa în această calitate de începător al acţiunilor sale trebuie să fie modelul omului nu numai ca începător într-o realitate dată, ci şi al realităţii însăşi. Omul, fiind începător de acţiuni într-o existenţă dată, nu poate nici să dea început existenţei, nici să o distrugă în totalitate. El poate săvârşi răul în ea, în loc să facă binele, dar nu o poate distruge. Libertatea omului, ţinând de firea lui, nu trebuie oprimată de altul. De fapt, nici nu poate fi anulată de tot: chiar sclavul este conştient de o libertate a lui, înlănţuită, dar nu anulată. Şi aceasta se vede din faptul că diferenţa între cei puternici şi cei supuşi lor, în sens lumesc, nu ţine de fire. Stăpânirea de către alţii nu-i face mai puţin oameni pe cei supuşi, este o situaţie anormală produsă de păcat. Unii se fac stăpânitori prin păcat, iar alţii sunt făcuţi supuşi prin temerea de păcat. În robie se manifestă boala păcatului, este o boală produsă în fire de voinţa omului de a se despărţi de Dumnezeu.
397
din pricina ei nu este o boală naturală, ci impusă de asupritori. Iar în Hristos Iisus, Dumnezeu şi Tatăl readuce îndată întreaga fire în starea de la început276, deoarece,
276Tatăl, Care ne-a creat ca să fim alţi fii ai Lui, alături de Fiul Său Unul-Născut, restabileşte în Hristos libertatea noastră egală de fii, aşa cum am fost făcuţi la început şi cum suntem prin firea nepervertită de păcat. Hristos nu ţine pe cei adunaţi real în Sine prin credinţă în diferenţierea dintre stăpâni şi sclavi. În Hristos, oamenii se descoperă unii pe alţii în libertatea lor. De fapt, numai în libertate pot comunica integral, sau numai pentru că în Hristos comunică integral, ei se descoperă ca fiind liberi. Stăpânul nu comunică nestingherit cu sclavul sau cu sluga şi, din această cauză, nu-şi descoperă umanitatea lor nici unul altuia, nici fiecare în sine, umanitatea fiecăruia rămânând strâmtorată în ea însăşi. Hristos S-a smerit pe Sine, întrupându-Se pentru a Se comunica oamenilor şi pentru a-I fi primită comunicarea. El se comunică deplin în Sfânta împărtăşanie. Prin Trupul şi Sângele Său le comunică tuturor starea Sa de jertfă pentru toţi. Între smerenie, comunicare şi stare de jertfă este o strânsă legătură. Primind toţi pe Hristos în stare de jertfă, ei pot comunica întreolaltă ca egali.
398
„dacă este cineva în Hristos, e făptură nouă” (2 Cor. 5, 17), şi se desfiinţează în totalitate ruşinea robii, căci Pavel scrie: „În Hristos Iisus nu mai este nici rob, nici liber” (Col. 3, 11). Iar Legea, călăuzind spre desăvârşire, despoaie stăpânirea de pornirea neînfrânată, de ceea ce întrece măsura cuvenită, impunând celor ce dispreţuiesc Legea, ca plată obligatorie, eliberarea celor nedreptăţiţi.
Dar acestea ţin de literă şi de umbră, dacă vrea cineva să cugete şi la ele. Iar dacă se tâlcuieşte duhovniceşte intenţia Legii, poţi să te apropii, Paladie, şi în alt fel de înţelesurile ei. Lumina aceasta din lume o primim cu ochii trupului şi ne minunăm de ea, dar lumina dumnezeiască şi spirituală (inteligibilă) răsare în inimile noastre. Şi hrana trupului se face alunecoasă cu ajutorul dinţilor, iar fapta acestora e cale spre viaţă 277. Iar lucrurile vârtoase şi greu de digerat ale înţelesurilor dumnezeieşti sunt sfărâmate ca de un dinte de forţa cugetării şi fapta
277 Sfărâmarea mâncării cu ajutorul dinţilor, deşi este o faptă trupească, materială, slujeşte întreţinerii vieţii omului întreg, deci şi putinţei lui de a cugeta. În nicio faptă a omului nu se poate face separaţie între ceea ce e material şi ceea ce este spiritual. Aşa se întâmplă şi cu Legea: înţelesurile trupeşti exprimate prin litera ei sunt nedespărţite de înţelesurile ei spirituale.
399
aceasta hrăneşte sufletul. Astfel înţelepciunea, întinzându-ne masa dumnezeiască şi duhovnicească, zice: „ Veniţi şi mâncaţi din pâinea Mea”(Pilde 9, 5). Deci, dacă s-ar întâmpla chiar unei slugi vreo vătămare din pricină că stăpânul o loveşte şi o sileşte să cadă de la adevărul dogmelor în vreo înşelăciune nesocotită, să se dezlege, zice, legătura şi jugul constrângerii să nu mai aibă nicio justificare. Să se arunce frica de stăpân şi cel supus să plece unde şi-ar găsi putinţa unei vieţi fără vătămare. Căci nimic nu e mai de preţ ca sufletul şi, ca să se mântuiască, zice, trebuie să se desfacă de robie278.
Este uşor de văzut că cuvântul acesta e adevărat şi se împlineşte şi în timpurile noastre, fiindcă robii nu suportă ca stăpânii să-i atragă la rătăcire şi refuză cu bărbăţie să se supună în această privinţă stăpânirii exercitate de aceia. Pentru că, plecându-şi grumazul sub povara robiei, îşi păstrează mintea netulburată şi socotesc că datoria de a cunoaşte clar şi fără greşeală învăţătura despre credinţa cea adevărată are un mare preţ, mai bine zis este mai vrednică decât orice altceva, şi-şi fac din ea o hrană duhovnicească, dumicând prin minte, ca printr-un dinte, ceea ce le vine la ureche şi rumegând cuprinsul înţelesurilor dumnezeieşti279.
278 Îndată ce Creştinismul a ajuns religie de stat, a pornit la eliberarea sclavilor, mai întâi a celor care erau împiedicaţi de stăpânii lor să-şi manifeste credinţa creştină.
279 Chiar stăpânii sclavilor, atunci când deveneau creştini, nu mai sufereau să rămână în starea de stăpâni ai lor. Ei ştiau că, în Hristos, trebuie să realizeze comuniunea dragostei cu toţi, ca împărăţie a Sfintei Treimi, în care împăratul este Tatăl nostru şi Fiul, Fratele nostru, şi în care deci suntem toţi împăraţi, sau liberi prin dragoste.
400
PALADIE: Foarte clar şi drept este cuvântul!
CHIRIL: Dar Legea ne îndeamnă şi altfelsă ne iubim întreolaltă, înduplecându-ne să primim ca cei din jur să fie pe aceeaşi treaptă, şi osândind pornirile noastre spre inegalitate.
PALADIE: Ce vrei să spui?
CHIRIL: Ascultă! S-a scris iarăşi: „Dacă taurul cuiva va împunge taurul aproapelui şi acela va muri, să se vândă taurul viu şi preţul lui să se împartă pe din două; de asemenea, se va împărţi şi taurul mort. Iar de se va fi ştiut de multă vreme că taurul împunge şi se va fi spus stăpânului său şi acela nu-l va fi ţinut închis, va plăti cu taur pentru taur, iar cel mort va fi al lui” (Ieş. 21, 35-36). Înţelegi ghicitura? înţelegi cum, printr-o pildă clară, Scriptura ne duce spre ceea ce e drept? De se va întâmpla, zice, să fie omorât taurul cuiva şi să fie răpus de alt taur, cei doi stăpâni vor împărţi între ei şi preţul taurului viu şi taurul mort. Adică, de se va întâmpla cuiva vreun fel de asuprire şi nedreptate de la altul, fără ca acela să vrea, cel nedreptăţit să se bucure de bunurile celui ce l-a păgubit şi să aibă mângâierile în comun, căci aceasta cred că înseamnă a împărţi taurul viu. Dar cel ce a păgubit fără voie să facă, zice, comune şi nenorocirile celui ce le-a suferit. Vezi deci cum ne îndeamnă Legea, ca prin ghicitură şi în chip umbrit, la faptele iubirii întreolaltă? Oare nu înseamnă aceasta a te bucura cu cei ce se bucură şi a plânge cu cei ce plâng (cf. Rom. 12, 15)?
PALADIE: Aşa se vede.
CHIRIL: Iar dacă cel cu mai mare putere ştie limpede că, dacă nu-şi va înmuia faptele puterii sale, aproapele va suferi ceva neplăcut, va suporta şi el cu sufletul lui
401
o pagubă egală280, adică nenorocirea pe care a pătimit-o acela. Aceasta se spune ca prin ghicitură prin cuvintele: „Va plăti taur pentru taur, iar cel mort va fi al lui”. Nu sunt pedepsiţi cei ce nedreptăţesc până într-atât, încât să cadă din bunurile proprii, ci va fi a lor nenorocirea şi paguba întâmplată aproapelui.
PALADIE: Cuvântul este foarte clar.
CHIRIL: O lege înţeleaptă a iubirii întreolaltă ne-a rânduit şi dumnezeiescul Pavel, zicând: „Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare şi ale altuia”(Filip. 2, 4). Căci „iubirea nu caută ale sale” (1 Cor. 13,5), ci se gândeşte şi la ale altora, ca să fie bine şi cele ale fraţilor. Deci şi aceasta ne indică Legea veche, atunci când spune: „Iar de va paşte cineva ţarină sau vie şi va lăsa vita lui să pască ţarină străină, să plătească din ţarina lui potrivit cu stricăciunea. Iar de va paşte toată ţarina, să plătească cu cele mai bune din ţarina sa şi cu cele mai bune din via sa” (Ieş.22, 5). Cel ce lasă vita sa în ţarinile străine se foloseşte în cele ale sale şi caută ale sale, dar nu din cele ce fac bucurie vecinului, nici din cele ce fac bucurie aproapelui, ci din cele ce se întâmplă să-l supere şi să-l păgubească pe acela281. Deci, trebuie să căutăm ceea ce ne este nouă de folos, adică ceea ce poate deveni al nostru, dar nu prin lăcomia faţă de cele ale altora, ci prin cele ce putem ajunge la aceasta fără a săvârşi niciun păcat şi
280 Altul se foloseşte din cele ce mă bucură pe mine, atunci când se face părtaş de gândurile mele bune, de credinţa care mă veseleşte şi mă mântuieşte.
281 Va suferi o pagubă egală cu cea pe care a pricinuit-o altuia, deci paguba aceluia va fi răscumpărată.
402
lăsând bucuria vecinului în picioare. Aceasta înseamnă, desigur, a căuta şi cele ale altora. Sau să ştie, zice, acela care va voi să supere cu nepăsare pe fraţi şi să fie fără grijă faţă de ei, căutând numai ale sale că va suporta pagubă egală şi că fapta care-i aduce un aparent folos îi va pricinui de fapt pierderea celor mai scumpe bucurii. Aceasta socotesc că înseamnă: „să plătească cu cele mai bune ale ţarinii sale şi ale viei sale”.
Dar înţelesul celor de faţă se potriveşte, după cum socotesc, şi născocitorilor ereziilor, ai căror ucenici necuraţi şi nerozi, asemenea unor dobitoace necuvântătoare, pasc lanurile şi viile Domnului, spre osânda şi pedeapsa născocitorilor ereziilor. Căci ei vor avea de suferit păgubirea de cele mai bune ale lor, adică pierderea sufletului, fiindcă sufletul e mai bun decât via şi lanul şi decât fiecare dintre cele ce se cugetă în parte de noi.
PALADIE: Aşadar, vom spune că e un rod al dragostei a căuta cele ale altora şi nu numai cele ale noastre.
CHIRIL: Chiar aşa e, Paladie. Şi a împlini iubirea faţă de fraţi e lucrul cel mai plăcut lui Dumnezeu, dar, din iconomie, nu ne lasă să împovărăm de tot iubirea altora, punând-o la încercări prisositoare şi prea mari. Căci un asalt nemăsurat asupra minţii o slăbeşte uşor şi pe cea bine întărită, chiar dacă s-ar afla în ea binele sporit al vreunei virtuţi.
PALADIE: Ce este ceea ce spui?, nu înţeleg limpede.
CHIRIL: Oare nu vei recunoaşte că blândeţea şi răbdarea sunt virtuţi?
PALADIE: Cum de nu?
CHIRIL: Dacă, atunci când cineva îngrămădeşte cu măsură asupra celui ce se deprinde în blândeţe şi răbdare
403
supărări şi ocări şi cele prin care se stârnesc mâniile, acela le va răbda şi le va purta cu vitejie şi-şi va face din aceasta un mijloc de întărire în blândeţe şi în nemâniere. Dar dacă cineva va întrece măsura şi va trece dincolo de graniţele a ceea ce poate răbda acela, nu e nicio mirare că virtutea aceluia va obosi şi va slăbi în scurtă vreme282.
PALADIE: Bine zici, fiindcă binele se clatină în oameni şi de-abia mai stă în picioare, chiar fără să-l clatine nimeni283.
CHIRIL: Dar să trecem, dacă vrei, la iubirea însăşi, căci aceasta este o virtute de frunte şi mai de căpetenie decât celelalte. Deci Legea ne învaţă iarăşi prin chipul unei asemănări şi pilde lămurite, zicând: „Iar de vei intra în holda aproapelui tău, adună cu mâinile tale spice, dar seceră să nu bagi în holda aproapelui tău”(Deut. 23, 25). A strânge din holdă puţine spice cu mâinile, sau a rupe din vie vreun ciorchine de poftă sau de foame, neaducând nicio pagubă, este purtare cu inimă bună, deoarece aceasta e
282 Nu trebuie să lăsăm asupra cuiva toată povara efortului de sporire în virtute, sau să-i punem tot felul de piedici în această sporire, ci trebuie să-l ajutăm măcar prin neiritarea continuă pe care i-o pricinuim. De aici rezultă că, aşa cum avem o parte de vină la păcatele săvârşite de alţii, aşa avem o oarecare parte de merit la virtuţile altora. Există o adâncă solidaritate între oameni. În baza ei, făcându-Se om, Hristos a intrat cu voia în solidaritate cu noi, primind moartea pentru păcatele noastre. Căci, unindu-Se cu cei ce au o vină la păcatele celor păcătoşi, chiar dacă nu le-au săvârşit ei, Şi-a luat şi El vina lor pentru păcatele altora, mai precis pentru păcatele tuturor. Dar le-a dat şi lor putere în efortul de a se feri de păcate.
283 Cineva poate uita de sine în iubirea de altul, dar nu poate cere altuia să se uite pe sine în favoarea lui. Fiecare trebuie să caute să-şi aplice sieşi norma iubirii altora până la jertfă, nu să-l oblige pe altul la aceasta.
404
legea iubirii şi lucrul nu întrece măsura. Dar a introduce şi fierul care seceră în cele ale aproapelui copleşeşte şi trece dincolo de iubirea întreolaltă şi ajunge la hotarul lăcomiei. Deci aceasta este o pildă clară că nu trebuie să abuzăm de iubirea fraţilor, ci să cinstim iubirea întreolaltă, mulţumindu-ne cu cele ale noastre284.
Putem aplica însă cuvântul Scripturii despre acestea, neforţat, precum socotesc, şi altora; anume acelora care, culegând cuvintele ocazionale şi improvizate ale celor ce învaţă în biserici ca pe o hrană spirituală (inteligibilă), nu se mulţumesc să rămână aici, ci, trecând dincolo de măsură şi adunându-le ca într-un coş, le aşază şi în scris. Prin aceasta se arată foarte iubitori de învăţătură, dar vătămând onoarea fraţilor, prin faptul de a aşterne în scris ceea ce era improvizat pe loc, ca şi cum ar fi ceva foarte pregătit (elaborat). Acestora le-aş spune, prietene, că Legea a poruncit limpede să nu se pună nimic în coş.
PALADIE: Aşadar, e primejdios a forţa virtutea sufletului cuiva şi a îndrăzni să clatini mintea lui bine întărită, abuzând prea mult.
CHIRIL: Drept ai spus, căci Dumnezeul tuturor a statornicit în chip vădit că nu trebuie să punem curse virtuţii, ci mai degrabă să ne împărtăşim, dacă se poate, de bunurile virtuţii. Legea arată aceasta printr-o ghicitură, zugrăvind prin lucruri foarte mici cele neasemănat de înalte,
284 Chiar fără să fie împiedicaţi de alţii la sporirea în virtute, unii sunt slabi în efortul de a susţine această sporire. De aceea, toţi trebuie să ne ajutăm unii pe alţii la persistarea în bine. Binele se cucereşte printr-un efort obştesc, mai bine zis e nedespărţit de comuniunea adevărată, e una cu ea, aşa cum răul apare şi se întăreşte prin individualism sau e una cu el.
405
căci în A doua lege s-a scris: „Iar de vei întâlni un cuib de păsări înaintea ta pe cale, sau în vreun copac, sau pe pământ, cu pui sau cu ouă, şi mama lor va şedea peste pui sau peste ouă, să nu iei mama cu puii ei, ci să o slobozeşti pe mamă, iar puii să-i iei pentru tine, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi” (22,6-7).
PALADIE: Şi ce înseamnă aceasta?, nu-mi este limpede ghicitura.
CHIRIL: Dar oare nu înţelegi că, dacă va prinde cineva o pasăre care a scos pui sau cloceşte ouă, poate să-şi ia spre folosul şi câştigul lui cele ale ei, dar pe ea să o slobozească fără să-i facă niciun rău?
PALADIE: Da, căci aceasta e intenţia Scripturii.
CHIRIL: Deci priveşte ceea ce e ascuns şi, îndepărtând umbra, vezi adevărul duhovnicesc (inteligibil). Fiecare virtute e ca o maică şi ca o obârşie a bunătăţilor dinea, fie că cineva urmăreşte bunătatea, iubirea de săraci, blândeţea, sauîndelunga-răbdare. Căci, dacă cineva e bun nu cu sine, ci mai degrabă cu alţii, de iubirea lui de săraci se împărtăşesc cei ce au nevoie de ea; la fel, de blândeţea şi de îndelunga-răbdare a aceluia285. Deci fiecare virtute poate fi cugetată ca o maică şi ca un izvor al bunătăţilor care sunt în ea şi ţâşnesc din ea, iar cuiburile virtuţilor sunt sufletele
285Virtutea este deprinderea într-un anumit bine. Dar binele în care se deprinde cineva este pentru altul. Un bine de care cineva ar căuta să se bucure în izolare nu este cu adevărat bine. Virtutea sau binele se împlineşte în relaţiile dintre persoane, întăreşte relaţia dintre oameni, este o forţă a comuniunii. De virtutea sau de binele cuiva se poate împărtăşi cineva în două feluri: bucurându-se de binele făcut de altul, sau luând putere din pilda aceluia pentru a face şi el acel bine. Un om sărac se poate bucura de virtutea iubirii de săraci a cuiva; dar de ea se poate împărtăşi cineva şi ca să devină el însuşi iubitor de săraci.
406
care le cuprind şi le ocrotesc. Deci Legea porunceşte ca cei ce se întâlnesc cu oamenii în care sălăşluiesc virtuţile, ca în nişte cuiburi, să-şi însuşească foloasele ce le vin din ele, dar să nu caute să vatăme virtutea, adică maica faptelor preabune. Iar virtutea e vătămată, dacă e tulburată în vreunul din modurile arătate mai înainte.
PALADIE: Adâncă e ghicitura aceasta!
CHIRIL: Da, drept ai spus. Dar să spunem ceva asemănător cuvintelor fericitului Pavel: „Oare de păsări se îngrijeşte Dumnezeu? Oare nu de noi vorbeşte?”(1 Cor. 9, 9-10). Cuvântul poruncii date prin Moise ne înfăţişează chipurile (tipurile) lucrurilor, nu lucrurile înseşi în mod făţiş, şi poţi vedea cum ne urcă pe încetul până la modurile cele mai înalte ale iubirii întreolaltă. Căci caută să ne înduplece să-i iubim chiar şi pe cei ce ne jignesc şi să ne arătăm mai presus de supărare şi faţă de duşmani, nelăsându-ne biruiţi de rău, ci mai vârtos biruind răul prin bine. Fiindcă a spus iarăşi în Ieşirea: „Iar de vei întâlni boul duşmanului tău sau vita lui de jug rătăcind pe cale, să-l întorci şi să-l predai. Iar de vei vedea vita de jug a duşmanului tău căzută sub povara ei, să nu treci pe lângă ea, ci să o ridici împreună cu el” (23, 4-5). Iar în A doua lege zice: „De vei vedea boul fratelui tău, sau oaia lui rătăcind pe cale, să nu le treci cu vederea, ci să le abaţi şi să le întorci la fratele tău. Iar dacă fratele tău nu va fi aproape de tine sau nu-l cunoşti, să le aduci la casa ta şi să fie cu tine până va întreba de ele fratele tău şi i le vei preda. Aşa să faci cu asinul lui, aşa să faci cu haina lui şi aşa să faci cu orice a pierdut fratele tău; toate câte au fost pierdute de el şi le vei afla, să nu le treci cu vederea. Să nu treci cu vederea asinul fratelui tău, sau boul lui căzut pe cale, ci să-l ridici împreună cu el” (22,1-4).
407
Vezi cu câtă simţire ne călăuzeşte spre binele cel mai înalt şi mai desăvârşit, poruncind să facem din grija de vitele celui ce ne-a supărat un mijloc de deprindere a uitării răului? Ba îl încununează necontenit şi cu numele de frate, împiedicându-ne, cred, pornirea spre mânie şi sporirea în josnicie şi înfăţişându-ne legea firii ca susţinătoare a iubirii. Căci de vei afla, zice, o vită rătăcitoare sau o haină pierdută, să le predai fratelui tău. Şi de se va întâmpla ca vreuna din vitele care obişnuiesc să poarte povară să fi căzut la pământ şi să fie covârşită de greutate, să o ajuţi şi să o ridici. Iar aceasta nu e nimic altceva decât o ajutorare a stăpânilor lor, o deprindere în milostenie, o înaintare spre apropierea sufletească şi o străduinţă de a arunca departe supărarea, o ocolire a motivelor de supărare, ca să nu mai voim să jignim dragostea şi legea iubirii de fraţi.
Dar se pare că porunca vrea să spună şi altceva. Dacă Legiuitorul a avut atâta grijă, încât ne cere să dăm ajutor chiar dacă pătimeşte un animal necuvântător, cum nu va avea cu mult mai multă grijă de oameni şi de iubirea datorată celor de aceeaşi fire? Drept aceea, chiar dacă cel ce rătăceşte ne-ar fi duşman, să-l ajutăm să afle de la noi calea cea dreaptă şi să fie susţinut să tindă spre ceea ce este de folos. Căci şi Hristos, cu toate că era bătut cu pietre de israeliţi, le striga: „Umblaţi cât aveţi Lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul”(Ioan 12,35).
Şi dacă vreunul dintre cei ce ne-au supărat e chinuit de osteneli şi încercări şi, căzut la pământ, e apăsat de nevoi cumplite, să fie ajutat de noi şi, cu toate că ne e duşman, să ne învingem supărarea, fiindcă aceasta s-a spus: „Faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc” (Matei 5,14).
408
PALADIE: Foarte bine ai spus.
CHIRIL: Deci e un lucru vrednic de sfinţi să suferim împreună cu cei ce suferă şi să nu socotim ca prilej de mândrie faţă de ei pe cele care ar trebui să ne îndemne la milă faţă de ei, asuprind şi necăjind şi mai mult pe cei loviţi286. Iar dacă cineva ar putea să-şi urzească uneltirile în ascuns, Legea spune că trebuie să renunţe şi la vicleşugurile acestea, căci a zis iarăşi: „Să nu grăieşti de rău pe surd şi înaintea orbului să nu pui piedică”(Lev. 19,14). Nu e oare o faptă bună şi potrivită cu cei cuviincioşi a pune frâu limbii şi a ne feri de orice vorbă urâtă împotriva oricărui om? „Nu vă grăiţi de rău unul pe altul”, zice ucenicul Mântuitorului (Iacov 4, 11), iar Legea zice: „Să nu grăieşti de rău pe surd”. Prin aceasta vrea să spună, cred, că cei cu adevărat cuviincioşi în purtări trebuie să se înfrâneze numaidecât de la ocări, chiar dacă li s-ar întâmpla să aibă de suportat anumite consecinţe grele. Surdul sau mutul nu sunt liberi de boală, ci sunt bolnavi în cele ale trupului şi sunt lipsiţi de simţuri, adică de auz sau de văz. De aceea, nici surdul nu aude pe cel ce voieşte să-l vorbească de rău, nici orbul nu vede pe cel ce-i pune piedică. Deci nu e deloc greu ca cei ce vor să uneltească împotriva acelora să rămână ascunşi. Dar ei se vădesc adăugând o nouă povară asupra celor care suferă deja de o neputinţă şi de care ar trebui să aibă milă. Fiindcă aceasta fac, pricinuind orbului lovirea de o piedică pe care nu o poate vedea şi înduplecând pe surd, uneori, chiar să râdă ca de glume de batjocurile aduse lui. Prin aceasta, ei îi lovesc în părţile cele mai sensibile. Viclenia celui ce ar face
286 Să nu socotim necazurile ce vin asupra duşmanilor noştri prilej de a ne mândri faţă de ei că ne aflăm într-o situaţie mai bună decât a lor, ci prilej de a ne arăta mila faţă de ei.
409
acestea ar putea rămâne ascunsă, dar nu va scăpa de vină pentru cruzimea şi dispreţul faţă de oameni.
PALADIE: Adevărat.
CHIRIL: Poţi afla uşor că şi porunca veche vrea să fim cu iubire şi cu milă întreolaltă, fiindcă o dată o poţi auzi zicând: „Deschizând să deschizi cele dinăuntru ale tale fratelui tău, care are nevoie de tine”(Deut. 15,7), iar altădată: „Şi pe cel străin să nu-l asupriţi, nici să-l necăjiţi; că străini aţi fost în pământul Egiptului. Pe nicio văduvă şi pe nici un orfan să nu asupriţi. Iar de-i veţi asupri cu rău şi, strigând, se vor plânge către Mine, voi auzi glasul lor şi Mă voi mânia cu iuţime şi vă voi omorî cu sabie şi vor fi femeile voastre văduve şi copiii voştri orfani. Iar de vei împrumuta argint fratelui tău sărac, care este lângă tine, să nu-l strâmtorezi, nici să pui asupra lui camătă. Iar de vei lua zălog haina aproapelui tău, să i-o înapoiezi înainte de apusul soarelui. Pentru că numai haina aceasta este acoperământul goliciunii lui. Şi cu ce se va culca? Deci, de va striga către Mine, îl voi auzi, că sunt milostiv287″ (Ieş. 22, 21-27). Auzi cum, înfăţişându-ne învăţătura dulce a iubirii întreolaltă, adaugă şi ameninţarea cu mânia Sa? Cum se va justifica mânia faţă de unii, dacă nu prin faptul că nu s-au sârguit să se arate cu îndurare faţă de fraţi?, căci „sunt milostiv”, zice. Adică, fiind bun după fire şi îndurat ca Dumnezeu, voi primi negreşit strigarea celui ce suferă
287 În aceste cuvinte se reflectă şi repetata cerere a milei lui Dumnezeu pentru toţi oamenii aflaţi în greutăţi, din timpul Sfintei Liturghii: „Doamne, miluieşte!” Adresând continuu această cerere lui Dumnezeu pentru alţii, credincioşii arată că şi ei au milă de aceia. Aşa se întăreşte în Sfânta Liturghie comuniunea între credincioşii prezenţi şi între ei şi cei din toate părţile pământului, vii şi adormiţi. Aşa se lărgeşte şi se adânceşte împărăţia Sfintei Treimi, ca unitate a oamenilor în Sfânta Treime.
410
şi Mă voi milostivi îndată de lacrima celor împovăraţi de sărăcie. Deci, să ne păzim de strigarea săracilor împotriva noastră.
Că se cuvine să fim în comuniune şi să învrednicim iubirea de săraci de cea mai aleasă străduinţă, ne-a încredinţat iarăşi în A doua lege, zicând: „Să nu opreşti plata cuvenită celui sărac sau celui lipsit dintre fraţii tăi sau dintre străinii aşezaţi în cetăţile tale; în aceeaşi zi să-i dai plata şi să nu apună soarele înainte de aceasta, că sărac este şi în ea îşi are nădejdea; ca să nu strige împotriva ta la Domnul şi să nu fie întru tine păcat” (24,14-15). Vezi cum ne îndeamnă să tremurăm de strigarea săracului împotriva noastră, împingându-ne spre iubirea întreolaltă288? Iar Scriptura cea nouă, dată prin Hristos, învăţându-ne binele desăvârşit, zice: „Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie(Luca 12, 33) şi toate vă vor fi vouă uşoare (vă vor izbuti). Aceasta au şi făcut unii dintre cei ce au crezut, „Căci aduceau preţurile ţarinelor şi ale caselor şi le puneau la picioarele Apostolilor; şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă”(Fapte 4, 34-35). Dar fiindcă Legea este o introducere în începuturile cuvintelor lui Dumnezeu, porunceşte dărnicia în lucrurile mici ca mijloc pregătitor de deprindere spre această cale. De aceea, zice: „Iar când vei secera holda în ţarina ta şi vei uita vreun snop, să nu te întorci să-l iei. Să fie al săracului şi al străinului, al
288 Strigarea celui îndurerat face să vibreze mai mult inima lui Dumnezeu cel preamilostiv. Strigarea aceluia stârneşte supărarea lui Dumnezeu împotriva celor ce au o vină pentru suferinţele celor ce strigă către EL. Acesta e un motiv în plus să avem o grijă deosebită faţă de săraci, de bolnavi, de toţi cei necăjiţi. Ei ne sunt cei mai buni avocaţi la Dumnezeu, dacă-i ajutăm, dar şi cei mai împovărători procurori împotriva noastră, dacă nu vrem să-i ajutăm.
411
orfanului şi al văduvei, ca să te binecuvinteze Domnul Dumnezeul tău în toate faptele mâinilor tale. Şi când vei culege măslinele, să nu te întorci să aduni cele ce rămân înapoia ta. Să fie ale străinului şi ale orfanului şi ale văduvei şi să-ţi aduci aminte că rob ai fost în pământul Egiptului. De aceea îţi poruncesc să împlineşti cuvântul acesta. Iar când vei culege via ta să nu iei din ce rămâne înapoia ta. Să fie a străinului, a orfanului şi a văduvei şi să-ţi aduci aminte că rob ai fost în pământul Egiptului. De aceea îţi poruncesc să împlineşti cuvântul acesta”(Deut. 24, 19-21), fiindcă e bine să-ţi aminteşti în bucurie de ostenelile şi de necazul mai vechi. Aceasta te va îndemna la iubirea de săraci şi abundenţa nu te va lăsa să uiţi de greutăţile sărăciei.
PALADIE: Adevărat.
CHIRIL: Priveşte însă cu cât meşteşug şi cu câtă simţire ne dezobişnuieşte de cele rele şi ne înduplecă să lepădăm lipsa de compătimire, iar pe de altă parte ne duce spre cele bune şi ne trece la modurile iubirii întreolaltă. Căci ne îndeamnă să împrumutăm pe fraţi, când trebuie, dar ne interzice să luăm camătă şi ne porunceşte să lepădăm lăcomia. Pe lângă aceasta, poruncind apoi să nu-i constrângem, nici să-i zorim pe datornici, cere să le iertăm datoriile, căci scrie: „Să nu dai cu camătă fratelui tău nici argint, nici bucate, nici nimic din câte se pot lua cu împrumut celui străin să nu iei. Ca să te binecuvinteze Domnul Dumnezeul tău în toate faptele tale pe pământul în care intri să-l moşteneşti” (Deut. 23,19-20). Intenţia Legiuitorului era ca cei ce sunt în largul avuţiei să arate din belşug bunăvoinţă şi dărnicie atât faţă de străini, cât şi faţă de fraţi: „Tot celui ce cere, dă-i, zice Hristos, şi de la cel ce ia ale tale să nu ceri”(Luca 6, 30). Dar fiindcă mintea celor vechi nu era destul de neclintită în dreptate,
412
ca să poată săvârşi fără patimă binele, Legea, ca un bun pedagog, îi conduce spre el treptat, păstrând pentru o stare mai desăvârşită deplinătatea milei faţă de fraţi şi vecini, dărnicia faţă de străini şi comuniunea cu toţi. Căci până la timpul îndreptăţirii au fost umbrele (cf. Evr. 9,10), iar acest timp e cel al venirii lui Hristos.
PALADIE: Foarte frumos ai spus.
CHIRIL: Poruncind deci să se dea împrumuturi, dar tăind lăcomia şi făgăduind binecuvântare celor ce voiesc să facă aceasta, le cere ca, după ce se scurg şapte ani peste datorii, să le ierte, cinstind timpul iertării tuturor, adică cel al venirii lui Hristos, în care am fost îndreptaţi toţi prin credinţă289. Căci atunci am dobândit amnistia vechilor păcate, fiindcă El a pironit pe crucea Sa zapisul cel împotriva noastră (cf. Col. 2,14) şi a înlăturat pedepsele pe care le datoram Judecătorului. Deci, în A doua lege, zice: „După anul al şaptelea să faci iertare. Şi rănduiala iertării este aceasta: Vei ierta toată datoria pe care ţi-o datorează aproapele, fratele tău; să nu o ceri, pentru că s-a vestit iertarea Domnului Dumnezeului tău. De la cel de alt neam (străin) să ceri datoria. Dar fratelui tău îi vei ierta datoria, ca să nu fie sărac între voi; că te va binecuvânta Domnul Dumnezeul tău în pământul pe care ţi-l dă prin sorţi să-l moşteneşti (15,1-5). Şi, după altele, zice iarăşi: „Iar de va fi la tine sărac vreunul dintre fraţii tăi, în vreuna din cetăţile
289 Prin iertarea datoriilor după şapte ani, Legea prevestea iertarea din ziua a opta, a învierii lui Hristos, când se vor ierta toate păcatele pentru jertfa Lui. Unind umanitatea Lui cu a noastră în El, ca jertfă preacurată, dacă o vom primi, ne vom face şi noi curaţi, umplându-ne de duhul de jertfă. Comuniunea în jertfă e cea mai deplină comuniune, cea mai deplină deschidere a noastră faţă de Hristos şi cea mai deplină comunicare de curăţie din partea lui Hristos.
413
tale de pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă, să nu întorci inima ta, nici să strângi mâna ta dinspre fratele tău cel lipsit. Ci să-i deschizi mâna ta şi să-i împrumuţi cât îi trebuie şi orice îi lipseşte. Ia seama la tine, să nu fie cuvânt ascuns în inima ta, spunând cu vicleşug: se apropie anul al şaptelea, anul iertării, ca să nu se uite ochiul tău cu răutate la fratele tău cel lipsit şi să-l treci cu vederea, ca să nu strige împotriva ta către Domnul şi să ai păcat mare. Dând, să-i împrumuţi cât îi trebuie de la tine şi să nu te întristezi în inima ta când vei da. Că pentru aceasta te va binecuvânta Domnul Dumnezeul tău în toate lucrurile tale şi în toate cele ce se vor lucra de mâinile tale” (Deut. 15, 7-10). „Să nu te întristezi, zice, în inima ta când vei da”, „Căci iubeşte Dumnezeu pe cel ce dă cu bucurie”, după cuvântul fericitului Pavel (2 Cor. 9, 7).
PALADIE: Dar cum preînchipuie anul al şaptelea venirea Mântuitorului nostru, când s-a ivit timpul iertării tuturor, sau s-a desăvârşit viaţa morală?
CHIRIL: Oare nu-ţi aduci aminte ce am spus şi mai înainte, că e un obicei al dumnezeieştii Scripturi să asemene tot răstimpul veacului de acum cu o săptămână, din pricina întoarcerii zilelor la început? Fiindcă sfârşitul săptămânii e Sâmbăta, iar vecină nemijlocită este ziua a opta, care aduce veacului un nou început prin învierea lui Hristos290.
PALADIE: îmi aduc aminte.
290Veacul acesta se aseamănă cu o săptămână, pentru că prin înaintare duce la sfârşitul lui şi deci la un nou început pe un plan mai înalt. Noul început, noua zi întâi este echivalentă cu ziua a opta, cea fără de sfârşit, a învierii. Căci nu se va mai înainta prin noi osteneli la un alt plan superior, ci va fi o veşnică odihnă a creaţiei înviate în Dumnezeu împreună cu Hristos cel înviat.
414
CHIRIL: Deci Hristos a venit, după Scriptură, la sfârşitul veacului de faţă şi oarecum Sâmbăta, când i-a şi eliberat pe toţi cei legaţi în lanţurile păcatelor lor şi îndatoraţi Lui cu pedepsele pentru neascultare. Căci, şi în Evanghelii, Domnul ne aseamănă cu nişte datornici, zicând: „Un om avea doi datornici. Unul era dator cinci sute de dinari, iar altul, cincizeci. Dar, neavând ei să plătească, i-a iertat pe amândoi”(Luca 7, 41-42). Pe lângă aceasta, ne-a dat şi un model de rugăciune: „Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău. Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”(Matei 6, 9-13).
Deci Legea ne-a arătat indirect şi ca prin ghicitură taina dumnezeiască, poruncind să se facă iertare în anul al şaptelea. Şi introduce pe cărările bunătăţii, învăţând să se pună iubirea de fraţi mai presus de bani şi îndemnând pe israeliţi să fie darnici şi să împărtăşească şi altora cele ale lor. Ea porunceşte bunătatea faţă de frate şi vecini, ca o deprindere în purtarea de grijă mai iubitoare faţă de toţi.
PALADIE: Aşa este. Sunt de aceeaşi părere cu tine, care ai spus lucrurile aşa de bine.
CHIRIL: Dar te vei mira de un lucru şi mai mare, de-l vei afla.
PALADIE: Care este acela?
CHIRIL: Legea voieşte să înaintăm până la atâta bunătate şi iubire întreolaltă, încât să nu socotim nimic egal cu iubirea faţă de fraţi, şi să suportăm cu atâta tărie supărările de la ei, încât să ne arătăm mai presus de mânie, chiar dacă ei nu se arată faţă de noi cum trebuie, ci voiesc să ne supere prin lipsa de iubire. Ai şi pentru aceasta o pildă (un
415
tip) în Numerii: „Şi a trimis, zice, Moise soli din Cadeş la împăratul Edomului, zicând: Acestea zice fratele tău Israel: «Tu ştii tot necazul pe care l-am îndurat. Căci au coborât părinţii noştri în Egipt şi au pribegit în Egipt vreme multă. Şi ne-au necăjit egiptenii pe noi şi pe părinţii noştri. Şi am strigat către Domnul şi a auzit Domnul glasul nostru şi, trimiţând un înger, ne-a scos din Egipt. Şi acum suntem în Cadeş, cetatea de lângă hotarele tale. Îngăduie-ne să trecem prin ţara ta, că nu ne vom abate prin ţarini, nici prin vii, nici nu vom bea apă din puţurile tale, ci vom merge pe drumul împărătesc, neabătându-ne nici la dreapta, nici la stânga, până vom ieşi din hotarele tale». Şi a zis către ei Edom: «Să nu treceţi pe la mine; iar de nu veţi asculta, voi ieşi cu război în întâmpinarea voastră». Şi i-au zis lui fiii lui Israel: «Vom trece pe lângă munte. Iar de vom bea din apa ta noi şi dobitoacele noastre, îţi vom plăti preţul. E un lucru fără însemnătate, vom trece pe lângă munte». Iar acela a zis: «Nu veţi trece pe la mine». Şi a ieşit Edom în întâmpinarea lor cu mulţime multă şi cu mână tare. Şi nu a voit Edom să lase pe Israel să treacă prin hotarele lui şi s-a abătut Israel de la el” (Num. 20,14-21).
Auzi cum cei din neamul lui Israel, înşirând nu fără rost chipurile necazurilor din Egipt şi amintind de felurile tiraniei, cer în chip civilizat un serviciu care nu pricinuia nicio pagubă, silindu-se să-şi facă din rudenie un ajutător?, fiindcă aceia erau din Esau, fratele lui Iacov. Dar aceia, deşi trebuiau să fie îndurători şi să-i lase să facă ceea ce ştiau că le e spre bine şi spre folos, s-au dovedit chiar prin fapte cruzi şi aspri şi lipsiţi de voinţa să sufere împreună cu cei ce suferă. Căci le închid drumul, măcar că poporul le spusese deschis că nu va pricinui nicio pagubă nici viilor, nici roadelor ţarinilor, ba nici apă nu vor bea fără plată. Iar acela nu numai că i-a ameninţat să-i atace de nu vor renunţa la
416
cele cerute, ci s-a şi ridicat cu arme şi a pornit cu toată oastea. Şi ce a făcut Israel? A biruit mânia şi s-a abătut de la el, zice, ocolind cearta cu fraţii, cinstind legea rudeniei cu răbdarea cea mai mare. Sau nu socoteşti că aşa este?
PALADIE: Ba chiar aşa!
CHIRIL: Deci, socotim că e un rod şi o dovadă a iubirii de fraţi să se taie iuţimea şi să se oprească mânia, apoi să se măsoare pedepsele cu greşelile fiecăruia şi să se rostească de noi judecăţi cu totul fără pată asupra fiecăruia.
PALADIE: E foarte drept.
CHIRIL: Ascultă deci, dacă vrei, pe cel ce zice o dată: „Şi să nu te mânii pe fiii poporului tău” (Lev. 19, 17), iar altă dată: „Iar de se va întâmpla ceartă între oameni şi vor veni la judecată, să fie judecaţi şi să dea dreptate dreptului şi să se osândească cel fără cuviinţă. Dacă cel fără cuviinţă va fi vrednic de bătăi, culcându-l înaintea judecătorilor, să fie bătut după răul făcut de el; cu patruzeci de lovituri să-l lovească, iar mai mult să nu adauge. Iar dacă cineva îi va adăuga mai multe lovituri, să fie ruşinat acel frate al tău înaintea ta”(Deut. 25,1-4).
PALADIE: Şi care e raţiunea pentru care cei osândiţi trebuie să fie bătuţi numai cu patruzeci de lovituri? Şi, spune-mi, de ce-i ruşinează pe cei care-i dau mai multe?
CHIRIL: Prin porunca veche ni se desemnează taina lui Hristos în multe chipuri şi ni se zugrăveşte patima mântuitoare, în care şi prin care am fost izbăviţi de cel ce avea puterea să ne chinuiască şi ne supunea unor lovituri cumplite. Aşa cum mai înainte am spus că iertarea celor datori în anul al şaptelea preînchipuie timpul iertării tuturor (căci am fost îndreptaţi în Hristos şi am fost învăţaţi să zicem în rugăciune către Dumnezeu şi Tatăl din ceruri: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre”), aşa şi aici, loviturile
417
de bici până la numărul patruzeci, aprobate celor ce biciuiesc şi celor biciuiţi, preînchipuie timpul preadorit al venirii Unuia-Născutului cu trupul, când noi toţi cu rana Lui ne-am vindecat, iar El S-a rănit pentru păcatele noastre (cf. Is. 53, 5). Căci israeliţii s-au năpustit cu ocări asupra Lui, iar Pilat I-a aplicat lovituri peste spate, şi prin acelea noi am fost scoşi de sub pedeapsă şi chinuri (cf. Ps. 31,10). Dar Hristos a fost biciuit pentru noi, fiindcă, aşa cum a murit pentru toţi, aşa a şi fost biciuit pentru toţi, El fiind de un preţ egal cu toţi.
Iar numărul de patruzeci de zile împărţindu-l în cinci grupe de opt, vei afla pe opt şi pe cinci, iar acest număr indică timpul lui Hristos. Pentru că Unul-Născut a venit în timpul al cincilea, după parabola evanghelică în care se spune de un stăpân că a tocmit lucrători la vie, ieşind pe la ceasul întâi, al treilea, al şaselea, al nouălea şi al unsprezecelea. Şi s-a sculat în ziua a opta, surpând stăpânirea morţii şi nimicind împreună cu ea şi pe tatăl stricăciunii ivite, adică păcatul, care, fiind înlăturat, a trebuit să înceteze şi bătăile şi pedepsele şi chinurile pentru el. Deci Legea nu îngăduie ca bătăile să treacă peste numărul patruzeci, lăsând până la venirea lui Hristos chinurile şi preînchipuind timpul iertării. Căci chipurile (tipurile) poartă în ele, ca pe o sarcină, frumuseţea adevărului.
Dar trebuie ştiut şi că Israel, păcătuind, a rătăcit patruzeci de ani prin pustie, căci cu jurământ a jurat Dumnezeu să nu-i ducă în pământul făgăduinţei mai înainte. Acesta le era timpul mâniei şi, trecând timpul, a încetat mânia şi urmaşii lor au trecut Iordanul şi au intrat în ţară. În aceastas-a arătat că supărarea n-a trecut peste al patruzecilea an. Deci şi acesta a fost un chip (tip) clar ca oamenii să nu fie
418
bătuţi cu mai mult de patruzeci de lovituri. Fiindcă după aceasta a venit timpul iertării, care ne-a adus trecerea tainică a Iordanului, şi cuţitele de piatră, adică tăierea împrejur în duh sub conducerea lui Iisus. Căci, după Moise şi Lege, Iisus291 ni S-a făcut Conducător.
PALADIE: Sunt de aceeaşi părere.
CHIRIL: Deci, pentru ca să se judece drept şi fără părtinire certurile ce se ivesc şi ca să se înlăture stările de silnicie, zice: „Să aşezi judecători şi căpetenii, după seminţii, în toate cetăţile tale, pe care Domnul ţi le dă, ca să judece poporul cu judecată dreaptă. Să nu încline judecata, să nu caute la faţă, nici să ia mită. Căci darurile orbesc ochii înţelepţilor şi strică judecata drepţilor”(Deut. 16, 18-19). Legea a socotit cu multă dreptate că se cuvine ca cei rânduiţi să judece să se arate mai presus de iubirea de câştig şi să nu se abată, din cinstire faţă de vreunii, de la ceea ce e drept şi fără pată, ci să ajungă să respingă ca pe un lucru necinstit înclinarea în vreo parte, cântărind după Lege toate lucrurile şi imitând pe Judecătorul tuturor, adică pe Hristos, pe Care însăşi Legea L-a prevestit clar că va fi, ca Dumnezeu, Judecător drept. Astfel, a zis iarăşi: „Iar când vei intra în pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă cu sorţi, ca să-l moşteneşti şi să-l locuieşti, şi vei zice: «Voi pune peste mine stăpânitor ca şi celelalte neamuri din jurul meu»,
291 Numărul patruzeci reprezintă un întreg tainic. Moise şi Iisus au postit patruzeci de zile, evreii au fost ţinuţi în pustie patruzeci de ani. Patru sunt cele patru puncte cardinale, dar şi cele patru virtuţi, iar zece e numărul poruncilor care trebuie păzite. A ţine ceva, a răbda ceva patruzeci de zile întipăreşte în om puterea răbdării, a înfrânării. Patruzeci de zile li S-a arătat Domnul ucenicilor după înviere, ca ei să capete deplina siguranţă a faptului greu de admis al învierii Sale.
419
vei pune peste tine stăpânitorul pe care ţi-l va alege Domnul Dumnezeul tău: dintre fraţii tăi să pui stăpânitor peste tine. Nu vei putea pune peste tine un străin, pentru că nu este frate al tău” (Deut. 17, 14-15).
Adică, înaintând şi aplecându-ne cât mai înlăuntrul cuvintelor dumnezeieşti şi intrând în pământul sfânt, adică în făgăduinţa lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos, nu trebuie să mai slujim zidirii în locul Ziditorului Dumnezeu, ci să punem peste noi Stăpânitor şi Judecător pe Fiul Unul-Născut din Dumnezeu Tatăl, chiar dacă se înţelege cu trupul. Pentru că El zice către noi: „Eu am fost pus de El împărat peste Sion, muntele cel sfânt al Lui, vestind porunca Domnului” (Ps. 2, 6). Deci pe altul mai presus de El nu vom primi nicidecum şi grumazul nu ni-l vom pleca sub juguri străine, fiindcă Unul ne este conducător: Hristos.
Iar nefericiţii iudei au rămas afară din pricina necredinţei şi n-au primit ca Stăpânitor şi Judecător peste ei pe Hristos, măcar că S-a coborât din cer cu voia şi bunăvoinţa lui Dumnezeu Tatăl. Ba, pe lângă aceasta, şi-au ales peste ei pe un străin, pe fiul pierzării, adică pe Antihrist, de altă seminţie şi de alt neam, nu din sângele lui Israel, cu toate că Legea zice limpede: „Nu vei putea să pui peste tine un străin, pentru că nu este frate al tău”, iar ei au auzit şi pe Hristos însuşi zicând: „Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi. Iar când va veni altul în numele Său, pe acela îl veţi primi”(Ioan 5,43). Deci Hristos a venit spre slava lui Dumnezeu Tatăl, căci aceasta socotesc că înseamnă: „în numele Tatălui”. Dar va veni la vremea sa şi fiul nelegiuirii, nu spre slava lui Dumnezeu Tatăl, ci încununând, nenorocitul, capul său cu numele Dumnezeirii, căci se va aşeza
420
în casa lui Dumnezeu, „dându-se pe sine drept dumnezeu292″ (2 Tes. 2, 4). Dar iudeii, dacă ar păzi Legea293,nu i s-ar închina, nici nu l-ar primi ca pe Hristos, căci ea a prevestit clar că Hristos se va naşte din sângele lui Israel. Aceia însă, părăsind ca pe ceva învechit credinţa în această prevestire, vor primi om străin şi de alt neam.
PALADIE: Deci vor mânca roadele necredinţei lor (cf. Pilde 1, 31) şi vor lua pedeapsa vrednică de deşertăciunea şi urâciunea gândurilor lor.
CHIRIL: Bine ai zis, fiindcă Dumnezeu care judecă drept va împărţi fiecăruia după faptele lui. Deci acestea aşa sunt şi cuvântul despre ele ajunge.
Dar Legea le-a spus iarăşi celor ce au fost aşezaţi judecători şi rânduiţi ca să judece pe alţii: „Să nu iei aminte la zvon deşert” (Ieş. 23, 1), adică la orice cuvânt mincinos şi bârfitor. „Să nu te uneşti cu mulţimea, ca să faci rău, şi la judecată să nu urmezi celor mulţi, ca să te abaţi de la dreptate” (Ieş. 23, 3), şi, iarăşi, după altele: „Să nu strâmbi judecata asupra săracului. De la orice vorbă nedreaptă să te înfrânezi” (Ieş. 23, 6-7). Căci cei ce au puterea să judece trebuie să fie fără pată în cuvinte şi e de trebuinţă să vorbească drept cel ce e dator să dea o hotărâre după voia Legiuitorului în
292Va acapara toată puterea pe seama sa în aşa fel, încât să pară ca însăşi Dumnezeirea, nerecunoscând mai presus de el altă putere şi cerând şi altora să-l laude ca atare. Va înfăţişa în mod mincinos că puterea sa lucrează spre binele supuşilor, ca puterea adevăratului Dumnezeu. Va declara că el se jertfeşte pentru popor, imitând prin cuvinte pe Hristos, dar lucrând cu totul contrar Lui şi preocupându-se numai de puterea sa: ca locţiitor al lui Hristos şi totodată contrar Lui (Antihrist).
293 Antihrist n-ar fi avut această putere, dacă oamenii şi-ar fi păstrat credinţa în Dumnezeu, căci nu l-ar fi lăudat ca având toată puterea şi nefiind nimeni mai presus de el.
421
toate cele ce se judecă. Ba cu folos s-a adăugat şi aceasta: „Nici săracului să nu fii părtinitor la judecată” (Ieş. 23, 5). Când cel judecat nu e bogat, e uşor şi la îndemâna celor ce judecă să privească în amândouă părţile, şi cel împovărat de sărăcie să fie lesne supus asupririi. Dar uneori săracului nu-i lipseşte destoinicia de a putea strâmba cumpăna dreptăţii, stârnind mila celor mai blânzi dintre judecători294. Deci Legea opreşte atât asuprirea celor aflaţi în sărăcie şi mizerie, cât şi milostivirea faţă de ei (când sunt vinovaţi, n.ed.), păstrând neştirbită frumuseţea judecăţii drepte şi făcând pe judecător susţinător al egalităţii întotdeauna, căci zice: „Cu dreptate să urmăreşti dreptatea”(Deut. 16, 20). Astfel, încălcarea Legii, chiar atunci când pare că se face pentru un lucru bun, poate fi socotită, pe drept cuvânt, o greşeală, „Căci este drept care piere întru dreptatea lui”, după cum s-a scris (Eccl. 7,16).
Deci binele are nevoie de bună pricepere şi cumpănă spre a fi susţinut şi milostivirea la timp nepotrivit nu e ferită de vina încălcării Legii. De aceea, pe cei împovăraţi de vini nu prea mari îi îndreaptă prin lovituri de vergi. Dar ia seama ce lucru vrednic de robi şi de oameni neliberi era acesta, şi să nu te miri, fiindcă duh de robie era în ei. De aceea poruncile lui Hristos nu mai sunt însoţite de lovituri, ca în Legea veche, ci se făgăduiesc mai mult
294 Săracul care vrea să se încalce Legea în favoarea lui arată că, atât prin răul făcut, cât şi prin voinţa de a se încălca Legea, uzează de mijloacele necinstite de care s-au folosit cei bogaţi ca să ajungă la situaţia lor privilegiată. Deci este ca şi ei şi ar avea şanse să ajungă asemenea acelora şi să se poarte ca ei, dacă judecătorii l-ar ajuta să înainteze pe această cale. Dar dacă Legea s-ar aplica tuturor drept, inclusiv bogaţilor, i-ar împiedica în întărirea situaţiei lor privilegiate, ba chiar le-ar putea-o micşora, contribuind la egalitatea dintre oameni.
422
cele potrivite unor oameni liberi, adică daruri strălucite şi cinstite, începături şi sporiri de bunuri, fericiri vrednice de fapte. Nu mai sunt ameninţări, ci mai degrabă chemări la virtute: Moise le vorbea celor vechi, adică slugilor, ca o slugă şi ca un împreună-rob, Hristos însă ca unor fii şi ca unor fraţi prin înfiere, fiind Fiul cu adevărat şi curat al lui Dumnezeu Tatăl295.
PALADIE: E drept.
CHIRIL: Deci pe ucigaş îl pedepseşte cu moartea, cutezanţa neînfrânată o înlănţuie prin pedepse egale, mânia o loveşte cu o osândă grea, de nesuportat, şi pe cei ce voiesc să meargă până la capătul răului îi face să cunoască de mai înainte sfârşitul a ceea ce vor face. Iar dacă greşeala e de bunăvoie, opreşte mila. Şi nu lasă să slăbească iubirea între oameni printr-o mâniere arătată la timp nepotrivit şi faţă de cei ce nu o merită, căci aceasta ar putea-o coborî la moleşeală. De aceea, a zis: „Dacă cineva se va porni asupra aproapelui să-l omoare cu vicleşug şi apoi se va refugia la altar,
295 în Legea veche, în timpul căreia oamenii nu aveau ajutorul Fiului lui Dumnezeu venit la ei şi nu cunoşteau din experienţă dulceaţa binelui, erau păziţi mai mult prin ameninţări de relele de care nu aveau puterea să se ferească. După ce a venit Hristos şi El le-a arătat frumuseţea binelui în Persoana Sa şi le-a dat puterea să-l facă, li se cer mai mult înaltele fapte ale binelui şi li se pun în evidenţă bucuriile ce vin de pe urma acelora.
Hristos-Omul este totodată Fiul lui Dumnezeu. Deci, El face binele şi ca om, din iubire faţă de Tatăl. El cunoaşte bucuria binelui pe care-l face şi comunică şi oamenilor bucuria de a face binele din iubire faţă de Dumnezeu, pentru că le-a comunicat din Sine simţirea de fii ai Tatălui ceresc. Acum, în raporturile oamenilor cu Dumnezeu, nu mai domneşte frica de slugi, ci iubirea de fii. Dacă ştim că Dumnezeu ne e Tată şi a dat până şi pe Unicul Său Fiu la moarte pentru noi, ne vom purta şi noi faţă de El ca nişte fii.
423
să-l iei de la altarul Meu şi să-l omori” (Ieş. 21, 14). Dar când pătimirea celui ce a suferit de la unul care l-a lovit înaintează numai până la îmbolnăvire, îi îmblânzeşte aceluia pedeapsa şi porunceşte o răscumpărare în bani, fiindcă a spus iarăşi: „Iar de se vor certa doi bărbaţi şi unul va lovi pe celălalt cu o piatră sau cu pumnul şi acela nu va muri, ci va zăcea în pat, de se va scula omul şi va umbla pe afară cu cârje, nu va fi vinovat de moarte cel ce l-a lovit, ci va plăti celui lovit pentru timpul în care nu a lucrat şi pentru doctorii” (Ieş. 21,18-19).
Acestea le-a spus Legea, dar Mântuitorul, aducând binele desăvârşit, zice: „Celui ce te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt” (Matei 5, 39). Despre slugi legiuieşte acestea: „Iar de va lovi cineva pe robul lui sau pe roaba lui cu toiagul şi va muri de mâinile lui, cu osândă se va osândi. Iar de va trăi o zi sau două, nu se va osândi, pentru că argintul lui este” (Ieş. 21,20-21). Deci mânia dusă până la capăt se pedepseşte cu moartea. Căci, dacă am ajuns stăpâni din lăcomie şi prin putere, nu înseamnă că Dumnezeu ne-a lăsat să lipsim şi de viaţă pe cei ce sunt sub mâna şi sub jugul nostru296, ci îndeamnă să se împletească mila în mânie297, nehotărând
296 Cei ce au ajuns stăpâni asupra altora din lăcomie şi prin forţă, adică prin dibăcia cu care şi-au mânuit pornirile păcătoase, sunt opriţi să meargă cu manifestarea mândriei lor stăpânitoare asupra celor ce se află sub puterea lor până la a le lua viaţa. Dumnezeu îi lasă pe oameni să vieţuiască şi în starea lor de păcat. De aceea, le cere să-şi cruţe unii altora viaţa pe care El o dă şi o cruţă. Cei ce au stăpânire asupra altora le-ar putea lua viaţa mai uşor. De aceea, acestora le cere îndeosebi să nu meargă cu manifestarea puterii lor până a lua viaţa celor supuşi lor. Dumnezeu îi lasă pe toţi în viaţă, până când le-o va cere El însuşi, dându-le şansa la pocăinţă şi la îndreptare.
297Un rest de milă faţă de altul trebuie să rămână în orice mânie a cuiva, ca să-l oprească de la uciderea aceluia. În mila aceasta, în cel ce se mânie se arată un rest de umanitate, un gând că celălalt este frate al său, dar se manifestă şi o frică de Dumnezeu, Care a dat viaţă fiecăruia şi o menţine cu un anumit scop. Omul e o taină a lui Dumnezeu.
424
pedeapsa din urmă pentru ucigaş. „Iar de va trăi, zice, o zi sau două, nu se va osândi, pentru că argintul lui este. Numai că nu zice: Ceea ce s-a întâmplat celui lovit nu este un efect al mâniei celui ce a lovit, nici a lui Dumnezeu, odată ceacela a rămas în viaţă. Căci nici cel ce a lovit nu ar fi voitsă-şi piardă robul pe care l-a cumpărat cu argint, adică l-a agonisit dând bani298.
Iar dacă s-a făcut cineva ucigaş fără voie, Legea îl osândeşte la un exil neîntrerupt, amestecând iarăşi pedeapsa cu iubirea de oameni măsurată, nepunând crima fără voie în rând cu cele voite. Şi a poruncit să se rânduiască trei cetăţi de scăpare, pe care le-a numit şi ale fugarilor (cf. Deut. 4, 41). Astfel, îi sileşte să se adune acolo pe cei ce fug pentru crime fără voie, şi hotărăşte celor ce duc această viaţă nefericită ca timp de iertare moartea preotului celui mai înalt sau mai de frunte. Astfel, se scrie în Numerii: „Iar dacă din nebăgare de seamă, nici din duşmănie, îl va împinge sau va arunca în el, sau cu vreo piatră îl va lovi sau va cădea peste el, şi acela va muri, iar el nu i-afost duşman, nici nu a căutat să-ifacă rău, să judece adunarea între cel ce a lovit şi cel ce este rudă de sânge al aceluia după rânduielile acestea. Şi adunarea va scoate pe cel ce a ucis din mâinile celui înrudit şi-l va întoarce în cetatea de scăpare în care a fugit, ca să locuiască acolo până la moartea marelui preot, care este uns cu untdelemnul cel sfânt” (35,22-25). Şi, după altele, „După ce va fi murit
298 Dumnezeu a voit să-l lase în viaţă pe cel lovit. Prin aceasta a avut milă şi de cel ce a lovit, ţinând seama că nici el n-a voit de fapt să-şi piardă robul.
425
preotul cel mai mare, se va întoarce ucigaşul în pământul său de moştenire” (35,28).
PALADIE: Deci sfârşitul exilului lor este moartea preotului amintit mai înainte.
CHIRIL: Aceasta este faţa unor tipuri, iar umbrele poartă în ele, ca sarcină, taina lui Hristos.
PALADIE: în ce mod?
CHIRIL: Nu e greşit, Paladie, a socoti că cei stăpâniţi de păcate sunt ca nişte ucigaşi ai sufletului propriu299. Ei s-au rostogolit la atâta nefericire, nu de bunăvoie, ci au fost siliţi la neascultare şi la jignirea lui Dumnezeu de faptul că mintea omului e aplecată spre cele rele din tinereţe şi din pricina poftei nedomolite de plăcere, care stăpânea în mădularele trupului. Deci nefericitul suflet al omului a fost pedepsit cu exilul în lume şi în trup300 şi a petrecut mulţi
299 Păcatul, ca manifestare a egoismului, slăbeşte viaţa sufletului, scoţându-l din comuniunea cu alte persoane şi cu Dumnezeu. E o moarte a sufletului, un chin continuu al acestuia. Această slăbire sau moarte a sufletului aduce şi boala şi apoi moartea trupului. Fără a dărui şi primi dragoste, persoana slăbeşte, viaţa ei devine plictisitoare şi chinuitoare. De aceea, Creştinismul face o legătură între păcat şi moarte. O stare etică negativă este o slăbire a relaţiei interpersonale echivalentă cu slăbirea existenţei, care merge până la extrema împuţinare a ei, echivalentă cu moartea şi cu iadul.
300 în bună parte, omul şi-a omorât sufletul prin păcat fără voie, din ispita Satanei. Exilul în trup nu trebuie înţeles în sensul origenist, că la început sufletul omenesc ar fi existat fără trup, ci în sensul că trupul i-a făcut omului mai grea eliberarea de păcat. Trupul i s-a opacizat şi s-a îmbibat de plăcerile păcatului, de pornirile spre plăceri şi spre comoditate. A trebuit ca Hristos să ia un trup ţinut în curăţie şi capabil să suporte moartea ca jertfă, cu toate slăbiciunile (afectele) de pe urma păcatului strămoşesc, şi, unindu-l cu al nostru, să-i dea şi acestuia curăţia şi puterea de a se feri de păcate, puterea unei existenţe jertfelnice, contrară egoismului plăcerilor. Cu puterea luminoasă a trupului Său, Hristos a putut ridica sufletele omeneşti până şi din întunericul iadului al morţii sufleteşti de după moartea trupului care au fost duse acolo de păcate săvârşite în mod accentuat fără voie.
426
ani în sânurile morţii, fiind eliberat de-abia atunci când a murit Hristos, marele Preot, Care, răbdând moartea pentru toţi, a coborât în iad, a deschis porţile celor de jos şi i-a dezlegat din legături, „zicând celor din legături: Ieşiţi!, şi celor din întuneric: Descoperiţi-vă! (Is. 49, 9).
PALADIE: E foarte limpede cuvântul.
CHIRIL: Dar fiindcă Legea nu voia ca cei vechi să-şi câştige lauda numai într-un singur mod, ci să vieţuiască drept în toate şi să le aibă pe toate bune, ca omul lui Dumnezeu să fie întreg şi pregătit spre tot lucrul bun (cf. 2 Tim. 2, 21), ridică şi mintea la o treaptă de curăţie şi arată limpede că ea trebuie să lucreze astfel încât să fie lipsită de pată atât în faţa lui Dumnezeu, cât şi a oamenilor. Deci respinge cu totul curvia şi necurăţia, iar amestecarea între bărbaţi şi preacurvia le alungă departe, zicând în Leviticul: „Şi cu femeia aproapelui tău să nu împarţi patul tău, ca să verşi sămânţa ta şi să te spurci cu ea. Şi cu bărbat să nu te culci ca şi cu femeie, căci urâciune este” (18,20,2). Acestea sunt de la sine osândite şi nu e greu de văzut că multă întinăciune este întipărită în ele şi nu e nevoie de multă vorbă pentru a arăta celor ajunşi la atâta spurcăciune că o poftă atât de ruşinoasă şi de urâtă îşi are osânda de la sine şi de la firea însăşi. Dar, lăsând acestea, înfăţişează, nu fără motiv, cele ce se fac după lege, zicând în A doua lege: „De va lua cineva femeie şi va locui cu ea şi va fi bărbat ei, dacă ea nu va afla bunăvoinţă înaintea lui, pentru că a aflat în ea un lucru urât, şi îi scrie carte de despărţire, să o dea în mâinile ei şi să o slobozească
427
din casa lui. Şi dacă ea, plecând, se va mărita cu alt bărbat şi o va urî bărbatul din urmă, să-i scrie şi acela carte de despărţire şi să o dea în mâinile ei şi să o slobozească din casa lui. Sau, de va muri bărbatul ei cel din urmă, care a luat-o de femeie, bărbatul care a slobozit-o mai înainte nu va putea să se întoarcă şi să o ia de femeie, după ce ea s-a pângărit, că aceasta este urâciune înaintea Domnului Dumnezeului tău; şi să nu pângăreşti pământul pe care Domnul Dumnezeul vostru vi l-a dat de moştenire” (24, 1-4). Pentru că a-şi face soţie legitimă pe cea care s-a despărţit de bărbat din motive binecuvântate şi a suportat ocara de la altul e un lucru primejdios, mai bine zis cu totul prostesc, căci „cel ce ţine pe cea desfrânată este lipsit de minte şi necredincios”(Pilde 6, 32).
Dar, aşa cum ne opreşte să ne îndulcim de cele vădit urâte şi neîndoielnic osândite, aşa nu ne lasă să bârfim pe cele cinstite ca fiind necinstite. Fiindcă e acelaşi păcat să învrednicim de iubire ceea ce e mai bine să ocolim, şi a lipsi de cinstire ceea ce e rău să ocolim. „Vai, zice, celor ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina ca întuneric şi întunericul ca lumină; care socotesc dulcele amar şi amarul dulce”(Is. 5, 20). Deci nu lasă să îmbrăţişeze iarăşi pe cea slobozită, aşa cum nu îngăduie să păgubim prin cuvinte pe cele neosândite încă. Astfel, a zis iarăşi: „De va lua cineva femeie şi va locui împreună cu ea, iar apoi o va urî şi va pune asupra ei cuvinte de învinuire, şi-i va scoate nume rău şi va zice: «Am luat femeia aceasta şi, intrând la ea, n-am găsit-o fecioară». Atunci tatăl şi mama fetei să o ia şi să arate semnele fecioriei fetei înaintea sfatului bătrânilor la poartă; şi tatăl fetei să zică sfatului bătrânilor: «Am dat acestui om de femeie pe fiica mea şi, urând-o acum, ridică asupra ei cuvinte de învinuire, zicând: Nu am găsit-o pe fată fecioară. Dar acestea sunt semnele fecioriei
428
fiicei mele». Şi vor desface cămaşa înaintea sfatului bătrânilor cetăţii şi va lua sfatul bătrânilor cetăţii aceleia pe omul acela şi-l vor pedepsi. Şi vor pune asupra lui gloabă o sută de sicli şi-i vor da tatălui tinerei, pentru că a scos nume rău unei fecioare israelite. Ea însă să-i rămână femeie”(Deut. 22,13-19).
Vezi că a poruncit ca cel ce a dispreţuit pe nedrept pe cea neosândită să nu fie lăsat cu totul nepăgubit de Sinedriu? Căci socotesc că binele trebuie respectat şi nu trebuie lepădat, ca unii, săturându-se repede, să îmbrăţişeze ceea ce le place şi să bârfească ceea ce e cinstit ca necinstit, ci mai degrabă să fie făcuţi să se silească a avea grijă să se alipească de tot ce e bun şi să iubească a petrece cu cele preabune spre bunul lor nume. Fiindcă cei ce nu se lasă abătuţi de oboseală în continuarea săvârşirii unor lucruri vor înfăptui bine scopul pe care îl urmăresc. Că aşa trebuie să fim noi, ne-a arătat iarăşi Legea, spunând: „Când îţi vei zidi casă nouă, să faci apărătoare la marginea acoperişului tău, ca să nu aduci ucidere peste casa ta, de va cădea cineva de pe el” (Deut. 22, 8). Căci aşa cum e urâtă o casă lipsită de apărătoare şi fără acoperiş deasupra, la fel, socotesc, e neconvingător orice lucru bun, dacă nu e adus la sfârşitul cuvenit lui. Dar nu numai atât, ci îi paşte şi o primejdie pe cei fără grijă, fiindcă aceasta socotesc că înseamnă a aluneca cineva de pe casă: „Vai, zice, celor ce fac lucrul Domnului cu nepăsare!” (Ier. 48,10).
Aşadar, Legea ne duce prin nenumărate mijloace spre ceea ce ne e de folos. Dar încă nu dă hrana mai tare şi potrivită bărbaţilor, ci hrăneşte cu lapte pe cei încă prunci, trecându-i pe cei vechi la taina lui Hristos cu încetul. Legea e duhovnicească, dar este umbră şi chipuri (tipuri), nu e bună de mâncare şi nu e în mod necesar nutrient
429
duhovnicesc. Această însuşire o capătă atunci când e ridicată la înţelegerea evanghelică şi la taina lui Hristos. Poţi cunoaşte aceasta foarte bine din ceea ce scrie preaînţeleptul Moise despre ea, căci a zis în Leviticul: „Când veţi intra în pământul pe care vi-l va da Domnul Dumnezeul vostru şi veţi sădi orice pom roditor, să curăţiţi împrejur necurăţia lui. Roadele lui să le socotiţi trei ani necurate, să nu le mâncaţi. şi în anul al patrulea va fi tot rodul lui sfânt, spre lauda Domnului. Iar în anul al cincilea să mâncaţi rodul lui şi să adunaţi roadele lui. Eusunt Domnul Dumnezeul vostru” (Lev. 19, 23-25).
Scriptura lui Moise ne apare asemenea unor grădini pline de plante, cuprinzând vegetaţie felurită de porunci şi umplută de legi ca de nişte pomi. Dar la fiecare pom, zice, să curăţiţi necurăţia lui, adică să tăiaţi latura neroditoare a întâmplării istorice şi să retezaţi partea aşa-zicând lemnoasă a literei şi să veniţi la inima pomului, adică să căutaţi rodul lăuntric al poruncii şi pe acela să vi-l faceţi nutrient. Dar va fi, zice, rodul lui trei ani necurat, nu se va mânca. Prin an înţelege o perioadă, căci trei au fost perioadele în care Legea era încă necurăţită, împovărată de grosimea întâmplărilor istorice şi copleşită de umbră ca de o coajă nefolositoare. Aceste trei perioade au fost: a lui Moise, a lui Iosua, a Judecătorilor. După ele a urmat perioada în care a răsărit ceata strălucită a prorocilor. Atunci rodul Legii a fost sfânt şi vrednic de laudă, căci de la Sfinţii Proroci au început să aibă putere cele ale Legii şi să nu mai fie nici măcar numite cele ce erau în umbre, ci, dimpotrivă, să fie propovăduit în chip deschis adevărul şi să fie lăudată taina venirii lui Hristos. Iar apropiat nemijlocit de ei a fost Înainte-Mergătorul, care striga şi zicea: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2).
430
Aşadar, în perioada a patra, cele ale Legii au ajuns la începutul curăţirii şi rodul era de-acum sfânt. Dar abia în a cincea perioadă a fost bun de mâncat, atuncicând s-a arătat venirea lui Hristos mărturisită prin Lege şi prin Proroci. De aceea zice: „Se va adăuga vouă rodul ei”, căci celor iubitori de învăţătură, pe lângă propovăduirile evanghelice, le e folositoare şi ştiinţa Legii, ridicată la o înţelegere duhovnicească301. De aceea a zis Mântuitorul: „Orice cărturar cu învăţătură despre împărăţia cerurilor este asemenea omului bogat, care scoate din vistieria lui noi şi vechi”(Matei 13,52). Au numit noi Evangheliile, iar vechi, cele ale Legii, care sporesc şi subţiază cunoştinţa noastră în Hristos, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
301 învăţătura evanghelică ne pune în lumina adevărată şi Legea veche, căci acum ni se descoperă sensurile ei duhovniceşti, ascunse sub litera şi umbra ei, care se referă la relaţiile din afară, trupeşti, ale oamenilor.
CUPRINS
Cuvânt înainte, DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române5
Introducere
Pr. acad. Dumitru Stăniloae9
CARTEA I:
Despre căderea omului în păcat, despre robia păcatului, despre chemarea la pocăinţăşi despre întoarcerea şi revenirea la bine prin ea13
CARTEA A II-A:
Despre neputinţa de a scăpa de moartea de pe urma păcatului şi de stăpânirea diavolului altfel decât prin sfinţirea în Hristos,şi că îndreptarea nu este în Lege, ci în Hristos85
CARTEA A III-A:
Despre neputinţa de a scăpa de moartea din păcat şi de stăpânirea diavolului decât prin sfinţenia cea după Hristos, şi despre faptul că nu în Lege este îndreptarea, ci în Hristos133
432
CARTEA A IV-A:
Cel chemat de Dumnezeula îndreptare şi răscumpărat trebuie să-I urmeze Lui,să se lepede de toată moleşeala ce duce la patimi, şi să se silească mai degrabă să vieţuiascădupă rânduială şi cu avânt tineresc169
CARTEA A V-A:
Despre bărbăţiacea în Hristos219
CARTEA A VI-A:
Trebuie să ne alipimnumai de Dumnezeu Cel după fireşi pe El să-L iubimdin tot sufletul şi din toată inima263
CARTEA A VII-A:
Despre iubirea de fraţi333
CARTEA A VIII-A:
Iarăşi despre iubirea de fraţişi despre cel ce fură un bou sau o oaie382
„Dumnezeu nu l-a lăsat pe cel vechi să străbată drept această cale atât de apropiată şi de scurtă (către sfinţire), ci le-a născocit ca pe un ocol Legea care, prin întortocherile cuvintelor şi prin ghicituri, folosea o pedagogie mai îndelungată şi mai obositoare. Aceasta pentru ca, folosindu-se de cele din umbre ca de o deprindere spre cele desăvârşite şi fiind catehizaţi mal înainte asupra tainei, să nu fie cuprinşi de anumite spaime spre a cădea şi a se abate de la Hristos fără voie, şi, cunoscând ceea ce le foloseşte cu adevărat, să fie mai pregătiţi spre dorirea şi primirea Adevărului şi să aibă faţă de El o iubire întărită şi neclătinată. De aceea, prin slujirea după literă, Legea a fost ca un pedagog, ca o cale lungă şi nu dreaptă. Însă Hristos nu a fost aşa, căci El ne-a arătat calea dreaptă şi directă, adică cea prin credinţă, preschlmbându-ne ca să avem îndrăznirea cea bună şi hotărârea de a înfrunta bărbăteşte cele ce ne stau împotrivă, şi deci să ne placă să răbdăm cât mal mult pentru bine şi să luptăm vitejeşte împotriva uneltirilor diavolului, după cuvântul prorocului: „Iată, Domnul îmi ajută Mie, cine Mă va birui pe Mine?» Is. 50, 7). Iar ceea ce ne sădeşte nouă un atât de uimitor curaj nu e decât puterea de Sus, adică împărtăşirea şi comuniunea Sfântului Duh.”
Sfântul CHIRIL, Arhiepiscopul Alexandriei
„Scrierea se concentrează asupra interpretării jertfelor din Vechiul Testament ca chipuri ale Jertfei lui Hristos şi ale jertfei noastre spirituale în Hristos. Este o puternică accentuare a importanţei pozitive a jertfei, fără de care omul nu poate Intra la Dumnezeu, fiindcă ea este contrariul egoismului. Numai jertfa curată de orice egoism ne dă putinţa să intrăm la Dumnezeu. O astfel de jertfă nu a putut aduce decât Fiul lui Dumnezeu făcut om, şi numai în unire cu El ne putem şi noi aduce jertfe curate Iul Dumnezeu.”
Preotul academician DUMITRU STĂNILOAE
WWW.EDITURAPATRIARHIEI.RO
ISBN 978-606-29-o392-3
6
COLECŢIADUMITRUSTĂNILOAE
OPERE COMPLETE
seria TRADUCERI
I
SFÂNTULCHIRILARHIEPISCOPUL ALEXANDRIEI
ÎNCHINAREA ŞI SLUJIREA ÎN DUH şi ADEVĂR
tomul 2
BASILICA
COLECŢIADUMITRUSTĂNILOAE
OPERE COMPLETE
seria TRADUCERI
I
SFÂNTULCHIRILARHIEPISCOPUL
ALEXANDRIEIÎNCHINAREA ŞI SLUJIREA ÎN DUH ŞI ADEVĂR
tom 2
[cărţile IX-XVII]
TRADUCERE DIN LIMBA GREACĂ VECHE şi NOTE DE PREOT ACADEMICIAN DUMITRU STĂNILOAE
CARTE PUBLICATĂ CU BINECUVÂNTAREA PREAFERICITULUI PĂRINTE DANIEL PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
EDITURA BASILICA A PATRIARHIEI ROMÂNE BUCUREŞTI2020
Ediţia de faţă reproduce textul apărut în vol. 38: Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri. Partea întâi din colecţia Părinţi şi scriitori bisericeşti (Ed. IBMBOR, 1991). Traducerea s-a făcut de către Pr. acad. Dumitru Stăniloae din limba greacă veche după ediţia KYPIAAOY APXIEmiKOnOY AAEEANAPEIAI, PlEPl THE EN HHEYMATI KAI AAHEIA nPOEKYNHEEQE KAI AATPEJAE, publicată de Jacques Paul Migne în Patrologiae Cursus Completus. Series Graeca, tom 68, col. 588-1126.
Coordonator de colecţieIon-Dragoş Vlădescu
RedactorAnişoara Berbece
CorectorCarmen Solomon
TehnoredactorConstantina Cristea
Ilustraţia copertei: Sfântul Ierarh Chiril, Arhiepiscopul Alexandrieifrescă
Reproducerea integrală sau parţială a textului, multiplicarea prin orice mijloace şi sub orice formă (ex. scanare, xeroxare, transpunere în format electronic sau audio), punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără acordul scris al Editurii BASILICA a Patriarhiei Române reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Chiril al Alexandriei, sfânt
închinarea şi slujirea în Duh şi AdevărSfântul Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei; trad., introd. şi note de pr. academician Dumitru Stăniloae; carte publicată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (pref.). ed. a 2-a. bucureşti: Basilica, 2020 2 vol.
ISBN 978-606-29-o391-6
Tom 2. – 2020. iSBN 978-606-29-o393-o
I.Stăniloae, Dumitru (trad.; pref.; note)
II.Daniel, patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (pref.)
2
© Editura BASILICA a Patriarhiei Române – 2020 ISBN 978-606-29-o393-o
www.editurapatriarhiei.ro
editura@patriarhia.ro
Tipărit la TIPOGRAFIA CĂRŢILOR BISERICEŞTI Telefon: 021.335.21.29; 021.335.21.28; Fax: 021.335.19.00 e-mail: magazin@editurapatriarhiei.ro, tipografia@patriarhia.ro
CARTEA A IX-A
Despre cortul sfânt,care a fost chipul (tipul) Bisericii lui Hristos
Chiril:
Strălucite sunt însuşirile iubirii de Dumnezeu şi de fraţi, căci prin acestea două se împlineşte Legea. Oricine ajunge la o astfel de treaptă de slavă este strălucitor şi minunat, şi va fi numărat între cei mai buni slujitori. Hristos strigă şi zice: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune. Intră întru bucuria Domnului tău”(Matei 25, 21), pentru că va intra foarte pregătită în Ierusalimul ceresc, şi va petrece în locaşurile de Sus, în bunătăţile cele mai presus de minte şi de cuvânt. Aşa spune şi prorocul Isaia: „Ochii tăi vor vedea Ierusalimul, cetatea cea bogată, cort care nu se va clătina; ai cărui stâlpi nu se vor clinti, ale cărui funii nu se vor rupe” (Is. 33, 20). Căci trece chipul lumii acesteia, după Scripturi (cf. 1 Cor. 7, 31), dar nădejdea celor viitoare e cu totul statornică şi de neclintit.
Dar dacă toate cele de aici se destramă, cum a spus şi ucenicul Mântuitorului, cât de sfinţi şi de neprihăniţi trebuie să fim noi, ca să ajungem în curtea Lui (cf. 2 Petru 3, 11), cinstindu-L ca pe Mântuitorul şi Răscumpărătorul, şi trăind o viaţă sfântă, aleasă şi potrivită cu legile
6
evanghelice! Legea le-a schiţat în umbre celor vechi viaţa aceasta atât de cinstită şi de minunată, când le-a poruncit să jertfească vite şi să aducă lui Dumnezeu jertfe de sânge, să-I închine zeciuieli şi pârgă din toate şi, pe lângă acestea, mulţumiri, dar a legiuit ca acestea să nu se facă în afara cortului sfânt. Alegând neamul lui Levi, l-a închinat lui Dumnezeu, arătându-ne şi nouă acest lucru ca în chip (tip). Căci şi noi am fost numiţi de Sfintele Scripturi „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit” (1 Petru 2,9). Şi intrăm şi noi într-un cort mai adevărat, pe care l-a zidit Dumnezeu şi nu omul (cf. Evr. 8, 2), adică în Biserică, făcându-ni-L îndurător pe Făcătorul tuturor nu cu viţei şi ţapi, ci înfrumuseţându-ne prin credinţa dreaptă şi neprihănită şi împrăştiind, duhovniceşte, buna mireasmă a roadelor duhovniceşti. „Căci astfel de jertfe sunt plăcute lui Dumnezeu” (Evr. 13,16), iar cei ce se închină Lui trebuie să I se închine în „duh şi adevăr”, după cuvântul Mântuitorului1 (Ioan 4, 24).
1 Prin Hristos, jertfele prin care arătăm că ne închinăm viaţa lui Dumnezeu se mută, de la cele din afară, la cele dinlăuntru. Nu-I mai aducem jertfe de animale, ci jertfa credinţei drepte şi neprihănite, predarea persoanelor proprii, care îşi are începutul într-un act de hotărâre interioară. Predându-ne pe noi înşine, nu mai avem nevoie de un unic cort sau templu văzut, nici de preoţi leviţi dedicaţi slujbei de tăiere a animalelor, ci putem face aceasta în orice loc şi trebuie să o facem prin noi înşine. Prin aceasta, urcăm mai intim la Dumnezeu, la jertfelnicul spiritual de Sus. Dar adunarea tuturor la acelaşi jertfelnic de Sus, care se arată ca o unitate ce ne cuprinde şi cu trupurile, este Biserica. În mijlocul nostru este Hristos, Care S-a adus pe Sine şi Se aduce în modul cel mai desăvârşit şi total lui Dumnezeu Tatăl şi susţine aducerea noastră. Preoţii Noului Testament susţin între noi această unitate de autoaducere, întărită prin aducerea lui Hristos, arătată prin ei. Făcându-Se om, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Mijlocitorul nostru către Dumnezeu Tatăl. Preotul, prin aducerea Jertfei nesângeroase, pe care o înalţă în văzul nostru, reflectă în mod văzut starea lui Hristos de Mijlocitor şi unificator al nostru.
7
PALADIE: Drept ai spus! Şi eu zic că trebuie să ne facem bineplăcuţi prin jertfe mai presus de Lege, sunt de aceeaşi părere cu tine! Dar spune-mi, te rog, oare cortul vechi, ridicat în pustie, nu este chip (tip) al Bisericii, arătând frumuseţea acestui cort mai adevărat într-o formă încă întunecoasă?
CHIRIL: Foarte adevărat! Am spus şi mai înainte că şi cei luaţi din neamul lui Levi spre slujbele sfinte sunt un chip (tip) al celor chemaţi prin credinţă la o viaţă sfântă şi neprihănită, adică la cea în Hristos.
PALADIE: Voieşti deci să spunem puţine lucruri şi despre cortul sfânt şi preoţia cea după Lege, astfel încât cuvântul nostru să cerceteze cele rânduite cu privire la amândouă?
CHIRIL: Lucrul nu este uşor, deoarece socotesc că e nevoie de multă osteneală şi sudoare pentru a putea înţelege acestea şi a le putea tâlcui. Dar, dacă voieşti, să pornim încrezători în Dumnezeu, căci L-ai auzit spunând limpede: „Cine a dat gură omului, şi cine face pe om mut şi surd, sau cu vedere, sau orb? Oare nu Eu, Domnul Dumnezeu? Şi acum, mergi, şi Eu voi deschide gura ta” (Ieş. 4,11-14).
PALADIE: începe deci, luându-ţi ajutor şi în aceasta pe Dătătorul înţelepciunii.
CHIRIL: încep aşadar să grăiesc, adunând cu grijă cele din Sfintele Scripturi. Deci S-a coborât Dumnezeu, Făcătorul tuturor, în chip de foc pe muntele Sinai şi a rânduit legi, după care aveau să fie cârmuite pe calea cea
8
dreaptă şi adevărată toate cele ce trebuie făcute. Apoi, ca să-i despartă de rătăcirea veche din Egipt şi să-i îndepărteze cât mai mult de slujirea mincinoasă de acolo? a grăit lui Moise, care mijlocea atunci: „Acestea să spui casei lui Iacov şi să vesteşti fiilor lui Israel: «Aţi văzut că am grăit către voi din cer. Să nu vă faceţi dumnezei de argint şi nici dumnezei de aur să nu vă faceţi»” (Ieş. 20, 22-23). Deci nu-i lasă să slujească dumnezeilor cu nume mincinos, ci le porunceşte să stea alipiţi numai de Cel care vine de Sus şi din cer, Care are fiinţial stăpânirea peste toate, Care nu-Şi arată strălucirea în culorile frumoase ale materiei, ci în faptul că arată cerul ca fiind al Său. Căci era de trebuinţă ca cei cărora li se poruncea să se despartă de vechea necredinţă şi de slujirea spurcată să treacă îndată la alt obicei şi să ia, ca pe un jug, slujirea lui Dumnezeu cel după fire. Pentru că aşa cum, atunci când e slobodă şi nestăpânită, mintea e gata să se abată spre orice nebunie, aşa şi atunci când atârnă asupra ei spaime şi temeri, porneşte fără greutate pe calea cea dreaptă şi tinde spre ceea ce este de folos2.
Iar fiindcă prin Fiul venim la Tatăl3(„Căci nimeni nu vine la Tatăl Meu decât numai prin Mine”, Ioan 14, 6),
2Cel ce nu ştie pe Dumnezeu ca Stăpân cade uşor sub stăpânirea pornirilor inferioare. Dacă stăpânirea Celui de Sus dă putere cugetării şi voii noastre de a stăpâni pornirile inferioare, deci de a ajunge la conformitatea cu ceea ce e bun şi înalt în noi, stăpânirea pornirilor inferioare ne robeşte cugetarea şi voinţa. Omul nu mai poate cugeta conform cu firea lui, ca să aleagă prin voinţă ceea ce e potrivit cu dezvoltarea lui, ci e dus spre cele contrare acestora aproape ca un animal fără cugetare şi voinţă. Prin ascultarea de Dumnezeu e ajutat să cugete şi să vrea cu adevărat să rămână om, să se întărească în adevărata libertate.
3Uniţi cu Fiul iubitor al Tatălui, venim şi noi la Tatăl cu iubire de fii.
9
pentru apropierea noastră de El prin Fiul s-au legiuit în mod necesar şi chipurile (tipurile) aducerii de roade prin El, zicând: „Altar de pământ să-Mi faceţi, pe care să aşezaţi arderile de tot ale voastre şi jertfele voastre de mântuire, oile şi boii voştri, în tot locul în care vei chema numele Meu, şi voi veni la tine şi te voi binecuvânta. Iar de vei face Mie altar de piatră, să nu-l zideşti din pietre cioplite, pentru că ai pus cuţitul tău pe ele şi s-au pângărit” (Ieş. 20, 24-25).
Altar de pământ numeşte pe Emanuel, căci „Cuvântul trup S-a făcut”(Ioan 1, 14), iar firea trupului este pământ din pământ. Apoi, în Hristos e toată aducerea de roade şi toată apropierea4, fiindcă El însuşi zice: „Fără Mine nu puteţi face nimic”(Ioan 15, 4, 5). Căci aşa cum prin El am avut apropierea, aşa şi toată jertfa celor ce L-au primit cu credinţă se primeşte prin El. Iar celor ce vor clădi altarul le făgăduieşte venirea Sa şi binecuvântarea: „Voi veni, zice, la tine şi te voi binecuvânta”. Căci după ce, prin preaînţeleptul Moise, am primit chipurile (tipurile) adevărului, ne-a răsărit, la vremea Sa, însuşi Adevărul, adică Hristos, prin Care şi în Care am primit binecuvântarea de la Tatăl, fiind
4 Nu putem aduce jertfă Tatălui decât prinFiul, numai umplându-ne de El ca om şi de simţirea jertfei Lui ca închinare exemplară Tatălui, pe care Şi-a însuşit-o, făcându-Se om. Singurul om care s-a apropiat de Dumnezeu cel mai mult sau direct a fost Cel ce este El însuşi şi Dumnezeu; singurul om care s-a apropiat cel mai mult de Dumnezeu ca Tată iubitor este Fiul Său. Niciun om nu se poate apropia aşa de mult de Dumnezeu, ca Fiul Său făcut om. Când vrem să ne apropiem de Tatăl, găsim lângă El pe Fiul Său făcut om. Fiul lui Dumnezeu făcut om ne-a uşurat a făcut posibilă neputinţei noastre apropierea de Tatăl. În Hristos, făcut om şi coborât la noi, aflăm pe Dumnezeu; uniţi cu Fiul Tatălui, simţim iubirea Tatălui.
10
pecetluiţi spre înfiere5 în Sfântul Duh (cf. Efes. 1,5), dar şi aceasta se face în Hristos.
„Iar de vei face Mie altar de piatră, să nu-l zideşti, zice, din pietre cioplite”. Nu lasă ca pietrele închinate lui Dumnezeu să fie rănite de fier, căci Piatra cea aleasă, Cea din capul unghiului, Cea de preţ, Hristos, n-a fost rănită de păcat şi n-a cunoscut plăgile diavolului, nici nu a fost împărţită între Dumnezeu şi lume. Fiindcă, deşi S-a făcut trup, a fost întreg sfânt, după unirea negrăită cu trupul nefiind împărţit în două, adică Dumnezeu deosebit şi om deosebit, ci Unul şi Acelaşi a fost şi Dumnezeu şi om, fiindcă nu s-au împărţit nicidecum firile6 în Hristos, cum scrie şi dumnezeiescul Pavel (cf. 1 Cor. 1,13).
PALADIE: Aşadar, altarul din pământ şi pietrele neştirbite închipuie pe Hristos după modurile amintite.
CHIRIL: Aşa socotesc, fiindcă Legea e duhovnicească, după Scripturi. Deci după ce a închipuit, ca prin ghicitură, taina lui Hristos şi apropierea de
5 Face o legătură între Taina Mirungerii şi înfiere. Duhul Sfânt coborât peste noi în această Sfântă Taină ne întăreşte în calitatea de fii, ca şi pe Hristos ca om, peste Care se coboară Duhul Sfânt la Botezul în Iordan.
6 în Hristos este un singur Ipostas, nu există un ipostas dumnezeiesc şi, separat, unul omenesc. În acest Ipostas, cele două firi sunt unite în chip neîmpărţit şi nedespărţit. De aceea, este o Piatră fără tăietură în ea: nu caută cu un ipostas cele ale lui Dumnezeu şi cu altul cele ale lumii, ci numai pe cele ale lui Dumnezeu. Prin lucrarea firii Sale omeneşti, Fiul nu aduce vreo ştirbire la unitatea firilor realizată ca Dumnezeu. Dacă n-ar fi un unic Ipostas ca Dumnezeu şi om, deci dacă Fiul lui Dumnezeu nu ar fi asumat umanitatea în Ipostasul Său dumnezeiesc, n-am fi înfiaţi în El, cum spune Sfântul Apostol Pavel (cf. Efes. 1, 5). Astfel, ne-am făcut fraţi cu însuşi Fiul lui Dumnezeu, Care se simte Frate cu noi.
11
Dumnezeu prin El, Dumnezeu a găsit cu cale să arate de mai înainte şi chipul Bisericii. De aceea a chemat pe muntele Sinai pe Moise şi pe Iosua împreună cu el. De aici să înţelegi că, prin Fiul, şi Sfinţilor Proroci li se deschide drumul spre Tatăl, pentru că Moise şi Iosua urcă împreună7. Fiindcă s-a scris: „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: Spune fiilor lui Israel: «Strângeţi-Mi pârgă de la toţi câţi voiesc în inima lor; strângeţi pârgă pentru Mine. Şi aceasta este pârga Mea, pe care o veţi strânge de la ei: aur şi argint, aramă şi hiacint, mătase răsucită violetă, purpurie şi stacojie, şi păr de capră, piei de berbeci înroşite şi piei vinete, lemne ce nu putrezesc; […] pietre de sardiu şi pietre sculptate de pus pe umeri (efod) şi la haina lungă până la călcâie (hoşen). Şi să-Mi faceţi locaş sfânt şi Mă voi arăta în mijlocul vostru. Şi să-mi faceţi cortul şi toate vasele lui după toate cele ce îţi voi arăta în munte; aşa să le faceţi»” (Ieş. 25, 1-9).
Vezi că îndeamnă popoarele la aducerea roadelor de folos şi de trebuinţă spre zidirea Bisericii, ca ele să dăruiască cele după putere şi după voinţă cu bucurie? Căci n-a cerut numai aur, adică cele ce sunt greu de procurat de mulţime, ci şi păr de capră şi piei de berbeci, arătând că nici lucrul ieftin nu e respins de Dumnezeu, atunci când cel ce vrea să aducă pârgă nu are ceva mai strălucit; ba îl socoteşte de acelaşi preţ cu cele atotpreţioase, sau chiar mai de preţ, cum a făcut şi Hristos, când nu a lăsat nelăudată pe văduva din Ierusalim, care a adus în vistierie un dar cu totul mic şi uşor de procurat, dar mare
7 Moise, ca proroc, urcă pe munte, adică la cunoştinţa de Dumnezeu, împreună cu Iosua Navi, care închipuie pe Iisus Hristos.
12
pentru cei ce trăiesc în sărăcie, care suferă şi de lipsa celor mai neînsemnate lucruri8.
Iar după ce va fi strânsă pârga, „să-Mi faceţi, aici, locaş sfânt şi Mă voi arăta în mijlocul vostru”. Căci Hristos9 se arată în Biserică şi luminează celor din ea, după cuvântul din Psalmi: „Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă” (117,27).
Dar observă că S-a coborât pe munte în chip de foc şi, deşi S-a arătat întregului popor (căci aşa stă scris), totuşi zice: „Mă voi arăta în mijlocul vostru” după ce va fi ridicat lăcaşul sfânt, ca şi când nu S-ar fi arătat încă. Prin aceasta se arată spunând limpede că arătările (vederile) acelea erau numai umbre ale adevăratei vederi a lui Dumnezeu. Iar adevărata arătare este în Hristos, în Care am văzut şi pe Tatăl. De aceea i-a cercetat pe iudeii care, socotind că pe muntele Sinai au văzut cu adevărat pe Dumnezeul tuturor, se purtau nebuneşte. „Nici glasul Lui nu l-aţi auzit, nici chipul Lui nu l-aţi văzut, şi cuvântul Lui nu sălăşluieşte în voi, pentru că voi nu credeţi în Cel pe care L-a trimis Acela”(Ioan 5, 37-38).
Aşadar, „Mă voi arăta, zice, în mijlocul vostru”, după ce va fi ridicat lăcaşul sfânt. Iar acesta era chipul (tipul)
8 Se dă posibilitate şi celor mai săraci să contribuie cu ceva la zidirea cortului, adică a lăcaşului Legii vechi, care e chip al Bisericii comuniune în Hristos. În principal să dea fiecare ceea ce poate da din toată inima, arătând că dăruieşte însăşi fiinţa sa. Căci Biserica (comuniunea) se zideşte ca un întreg viu, în care toate mădularele comunică întreolaltă.
9 Hristos însuşi e prezent în comuniunea şi comunicarea iubitoare dintre toţi. El nu se îngustează în îngustimea celui egoist, ci e întreg în fiecare, atunci când El este în comuniune cu toţi. Când toţi se comunică Lui şi sunt prezenţi în El, şi El se comunică tuturor şi e prezent în toţi, aceasta este Biserica.
13
Bisericii, care s-a făcut după asemănarea celei de Sus, pentru că zice: „Să-Mi faceţi toate după cele ce ţi le voi arăta în munte; aşa să le faceţi”. Căci s-a arătat fericitului Moise, cum am zis, un chip (tip) al Sfintei Biserici, şi anume însuşi cel ce S-a făcut pentru noi om, arătându-se în multe feluri ca prin nişte umbre10.
Despre fiecare dintre modelele11 acestea ar trebui să se vorbească mult şi cu mare subtilitate. Dar fiindcă unele se referă propriu-zis la alcătuirea celor ce s-au făcut, iar altele arată înţelesurile lor, să spunem cele ce sunt de folos spre aceasta, lăsând pe celelalte.
PALADIE: Nu înţeleg ce zici.
CHIRIL: Ia seama la ce spun, deoarece socotesc că vei înţelege foarte uşor. A poruncit să se facă un sicriu (chivot) din lemne care nu putrezesc, acoperit pe dinlăuntru şi pe dinafară cu aur curat (cf. Ieş. 25, 10-11), care să poarte în el Legea scrisă pe table. Dar nu a poruncit numai acestea despre el, ci a mai poruncit să se facă doi drugi din lemne care nu putrezesc, de asemenea poleiţi cu aur, şi verigi de aur şi zimţi răsuciţi de jur-împrejur. Apoi a stabilit lungimea şi lăţimea şi înălţimea lucrurilor (din cort).
10 Cortul s-a făcut după modelul Bisericii ce i s-a arătat lui Moise în munte. Iar Biserica arătată în munte era însuşi Hristos, Care avea să cuprindă în Sine toată creaţia, pe care atunci o avea în Sine în raţiunile tuturor celor create (a celor conştiente), căci Logosul dumnezeiesc are în Sine raţiunile tuturor. El va aduna în Sine făpturile făcute după ele şi care vor fi primite să fie în El şi prin voinţa proprie.
11Model al cortului este Logosul, Care are în Sine raţiunile făpturilor, dar şi Logosul împreună cu aceste făpturi, ce vor fi adunate în El ca Biserică. Dar amândouă sunt modele ale cortului, iar cortul este un tip (chip) al Bisericii.
14
Deci, de va voi cineva să cerceteze înţelesul tainic al acestora, va afla poate ce sunt sicriul şi mărturiile din el şi de ce a fost trebuinţă de lemne care nu putrezesc. Dar de va iscodi cineva ce vrea să însemne aurul sicriului, apoi cele alcătuite spre trebuinţă şi podoabă, adică zimţii răsuciţi, verigile şi drugii, cu anevoie va afla ceea ce caută. Şi, negăsind raţiunea tainică a acelora, va umple golul cu vorbărie de prisos şi va împovăra auzul celor iubitori deînvăţătură cu o mulţime de cuvinte deşarte. Dar cuvântulnostru e adevărat nu numai cu privire la sicriu, ci şi cu privire la celelalte care au fost poruncite să fie făcute.
PALADIE: Nu-mi pare că cugeţi şi spui lucruri neadevărate. Drept aceea, lăsând, cum spui, cele cerute de buna întocmire şi de trebuinţă, grăbeşte-te să treci la cele ce trebuie tâlcuite, adică lămureşte în ce mod e închipuit Hristos prin cele ce s-au arătat sau s-au alcătuit.
CHIRIL: Voi încerca, pe cât se poate, să le tâlcuiesc şi să le înţeleg. Dar, dacă mă voi abate de la adevăr şi voi atinge mai puţin decât trebuie din înălţimea înţelesurilor, să-mi dai iertare. Căci privirea în oglindă şi în ghicitură duce uneori la greşeală şi mintea cea mai atentă şi mai înţeleaptă.
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Chivotul este chipul (tipul) şi icoana lui Hristos. Căci, privind modul întrupării Unuia-Născutului, vom vedea pe Cuvântul lui Dumnezeu şi Tatăl sălăşluit ca într-un chivot în templul luat din Fecioara. Pentru că „în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”, după Scripturi (Colos. 2, 9), iar mărturiile din
15
sicriu (chivot) erau Cuvântul lui Dumnezeu12. Lemnele chivotului nu putrezeau şi el era împodobit, pe dinlăuntru şi pe dinafară, cu aurul cel mai curat şi mai cercat, căci trupul lui Hristos a fost nestricăcios, fiind păstrat în nestricăciune, ca prin aur, prin puterea şi strălucirea Cuvântului ce locuia în el şi prin lucrarea de viaţă făcătoare a Sfântului Duh13. De aceea se spune de Hristos că este şi de viaţă Făcător, deoarece Cuvântul din Dumnezeu şi Tatăl, fiind Viaţă după fire, a dat viaţă templului Său prin puterea Duhului propriu, ridicându-l deasupra
12 În sicriu (chivot) erau Tablele Legii cu poruncile lui Dumnezeu, cu cuvintele Cuvântului dumnezeiesc, aşa cum în umanitatea lui Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu, Care-Şi comunică învăţătura din Vechiul şi Noul Testament: pe cea dintâi, la nivelul mai coborât al stării omenirii de atunci, pe cea de-a doua, la nivelul cel mai înalt. Sicriul nu era organul prin care vorbea Cuvântul însuşi, ci trebuia să găsească oameni deosebiţi de El, ca să comunice cuvintele Lui la nivelul capacităţii de înţelegere a oamenilor. În Hristos vorbeşte însuşi Cuvântul prin umanitatea asumată, care e ridicată acum la nivelul de organ al Cuvântului însuşi. Aceasta înseamnă o supremă înălţare a umanului, căci şi acesta e activ în grăirea cuvântului, care ridică pe toţi oamenii la capacitatea de a înţelege ceea ce Fiul lui Dumnezeu exprimă direct prin umanitatea Sa.
13Trupul lui Hristos s-a păstrat nestricat nu prin firea materiei lui, ci prin puterea şi nestricăciunea Cuvântului şi prin lucrarea Sfântului Duh. Puterea veşnic întipărită în trup a Cuvântului îl ţinea şi pe el incoruptibil. Ca Ipostas veşnic, Cuvântul are o strălucire care în veci nu se slăbeşte. Numai bătrâneţea şi slăbiciunea împuţinează strălucirea. Feţele tinerilor sunt luminoase. Viaţa iradiază lumină. Duhul, ca suflu din El, este semn de viaţă. De aceea, Hristos ca om va străluci de o lumină negrăită la dreapta Tatălui şi vor străluci şi drepţii în împărăţia cerurilor. Bogăţia de viaţă a dumnezeirii se răspândeşte în umanitatea Lui şi o umple de lumina minunată, punând totodată în evidenţă taina omenescului.
16
stricăciunii, căci, după cuvântul Sfântului Petru, „Trupul Lui n-a văzut stricăciunea”(Fapte 2,31). Dar şi El a spus iudeilor despre trupul Său: „Surpaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica”(Ioan 2,19), şi Petru spune că El a fost omorât cu trupul, dar a fost făcut viu prin Duhul (cf. 1 Petru 3,18).
Deci aurul e simbolul dumnezeirii Celei mai presus de orice strălucire, Care a uns tot Sfântul Trup şi i-a sădit în chip negrăit propria strălucire şi nestricăciune14, cum ştie numai însăşi firea dumnezeiască mai presus de minte şi prin Sine. Căci, dacă „drepţii vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Matei 13, 43), cu cât mai mare va fi slava lui Hristos? Şi cum nu este mai presus de orice minte şi cuvânt strălucirea Lui?
Dar de aur sunt şi drugii, de aur şi verigile şi toate cele din chivot. Căci şi cei ce sunt în jurul Lui, fixaţi în iubire şi sfinţenie, sunt părtaşi de slavă. Iar aşa erau fericiţii Ucenici, care au primit puterea dumnezeiască de la El şi s-au îmbogăţit prin împărtăşire de strălucirea măreţiei Lui de Sus şi prin aceasta s-au umplut de semnele dumnezeirii (lumina taborică, n.ed.).
PALADIE: Drept ai spus.
CHIRIL:„Şi deosebit de chivot, să faci, zice, un acoperământ ispăşitor (de împăcare) din aur curat lung de doi coţi şi jumătate şi lat de un cot şi jumătate. Şi să faci doi heruvimi de aur turnat şi să-i pui pe amândouă laturile acoperământului ispăşirii (împăcării). Să se facă un heruvim pe o latură şi alt heruvim pe latura a doua a acoperământului ispăşirii. Să
14 Duhul este dumnezeirea îmbibată în trup, este transcendenţa devenită proprie creaţiei. El ridică trupul la înviere şi nestricăciune, la alt plan de viaţă.
17
faci aceşti doi heruvimi pe cele două capete. Şi să fie heruvimii cu aripile întinse deasupra, umbrind acoperământul ispăşirii. Şi feţele heruvimilor să fie una către alta, spre acoperământul ispăşirii. Şi să pui acoperământul ispăşirii deasupra sicriului, şi în acesta să pui mărturiile ce voi da ţie. Şi Mă voi face cunoscut ţie de acolo şi voi grăi ţie, de deasupra acoperământului împăcării, dintre cei doi heruvimi care sunt deasupra sicriului mărturiei, toate câte voi porunci prin tine către fiii lui Israel” (Ieş. 25,17-22).
PALADIE: Deci ce spui că este ispăşitorul (acoperământul împăcării)?
CHIRIL: Cât priveşte litera şi umbra, el era făcut din aur curat şi era aşezat deasupra sicriului (chivotului) şi de aceea i s-a spus acoperământ.
Cei împodobiţi cu măririle preoţiei, stând întorşi şi privind spre el, cugetau că sunt întorşi şi privesc spre Dumnezeu. Iar noi spunem că acoperământul ispăşirii (împăcării) înţeles duhovniceşte este Cel ce S-a făcut om15 pentru noi, aşa cum spune Pavel: „Pe El L-a pus Dumnezeu
15 Peste chivotul în care se aflau Tablele Legii era un acoperământ, ce era ca un jertfelnic pe care se înfăptuia împăcarea lui Dumnezeu cu oamenii prin jertfa de ispăşire adusă pentru păcate. Acest acoperământ de aur închipuia pe însuşi Hristos, căci El este nu numai Jertfa, ci şi locul cel mai înalt în care se aduce jertfa, este Ispăşitorul. El era Jertfelnicul şi Jertfa. El S-a trăit şi Se trăieşte în întregime ca Jertfă, Jertfitor şi locul cel mai înalt în care se aduce jertfa. În stare de jertfă, a fost şi este Cel mai apropiat de Dumnezeu, căci în El umanitatea purtată de Dumnezeu Fiul şi adusă jertfă se găseşte imediat în faţa lui Dumnezeu Tatăl. Iisus Hristos este Ispăşitorul nostru prin excelenţă, acoperind supărarea lui Dumnezeu cu jertfa Lui. El a acoperit dumnezeirea Sa cu umanitatea Sa. După întruparea Sa, Hristos va vorbi către noi dinprin umanitatea Sa. Toată taina şi înălţimea umanităţii s-a descoperit şi actualizat în Hristos.
18
jertfă de ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, spre arătarea dreptăţii Lui” (Rom. 3, 25). Dar şi Ioan, preaînţeleptul ucenic, ne scrie: „Copii, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi, şi de va păcătui cineva, avem mijlocitor la Tatăl pe Iisus Hristos cel drept. El este jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre, şi nu numai, ci pentru ale întregii lumi”(1 Ioan 2, 1-2). Prin El este ispăşirea şi toată rugăciunea şi cererea celor bune, fiindcă „până acum, zice, n-aţi cerut nimic întru numele Meu; cereţi şi vi se va da”(Ioan 16, 24).
Deci El este Ispăşitorul, căci prin El este îndurător faţă de noi Tatăl, în El îşi găseşte sfârşitul (împlinirea) orice rugăciune şi prin El ne apropiem de Dumnezeu, nefiind primiţi altfel. De aceea, zice: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”(Ioan 14, 6).
Dar, deşi Cuvântul Unul-Născut al lui Dumnezeu S-a făcut ca noi, coborându-Se la omenitate şi golire (chenoză), totuşi îi este propriu prin fire să fie cugetat şi în slavă dumnezeiască şi în înălţimile mai presus de zidire, cum era şi înainte de a fi în trup. De aceea stau heruvimii împrejurul ispăşitorului, îl acoperă cu aripile, sunt întorşi cu faţa spre el şi-şi aţintesc privirea la el. Şi dovada clară că stau de strajă este că sunt aşezaţi de-a dreapta şi de-a stânga chivotului. Iar faptul că heruvimii privesc pururea spre ispăşitor arată încordarea şi nesăturarea Puterilor de Sus de a privi spre Dumnezeu16. Într-o
16îngerii privesc cu încordare şi nesăturare la Hristos: cu încordare, ca să pătrundă şi mai mult taina, cu nesăturare căci e infinită şi preadulce. Văd măreţia nesfârşită a Fiului sub forma nouă a iubirii ce se apleacă la oameni până la jertfa de Sine. Cel mare se arată şi mai mare, atunci când se jertfeşte pentru cei mici şi-i face pe aceştia mari în faţa celor care nu-i luau în seamă înainte.
19
formă proprie îl descrie pe Fiul şi prorocul Isaia, zicând: „Am văzut pe Domnul Savaot şezând pe un tron17 înalt şi măreţ, […], serafimii stăteau împrejurul Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele, cu două picioarele, iar cu celelalte două zburau” (Is. 6, 1-2).
Iar dacă cineva ar socoti că serafimii acopereau faţa şi picioarele lui Dumnezeu, nu ar fi nicio greşeală să cugete aceasta. Căci, traducând din limba greacă numirea serafimilor, vom afla că înseamnă mulţime de cunoştinţă sau revărsare de înţelepciune. Deci, preaînţeleptele şi preaînaltele Puteri arată şi prin înfăţişare, în chip clar, că nu este îngăduit ca faţa lui Dumnezeu să fie văzută de cineva, fiindcă Firea cea mai presus de toată mintea nu poate fi văzută şi locuieşte într-o lumină neapropiată, după cuvântul fericitului Pavel (cf. 1 Tim. 6, 16), şi „nimeni nu va vedea faţa Mea şi să fie viu” (Ieş. 33, 20), după cuvântul preasfânt spus cu dreptate de El către Moise. Dar nici urmele şi căile Lui nu le poate cunoaşte cineva, căci s-a scris: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de nepătrunse judecăţile Lui şi cât sunt de neurmate căile Lui!” (Rom. 11, 38). Dar şi fericitul David spune un cuvânt înţelept: „în mare este calea Ta şi cărările Tale în ape multe, şi urmele Tale nu se vor cunoaşte” (Ps. 76, 18). Fiindcă, aşa cum nu poate vedea cineva urma în apă, nici a omului, nici a corăbiei, nici a celor care înoată în
17Acoperământul umbrit de heruvimi reprezintă şi tronul dumnezeiesc, despre care vorbeşte Isaia. Iar Sfântul Apostol Pavel îl numeşte direct „tron al împăcării (Evr. 9,5). Dumnezeu Tatăl se odihneşte în jertfa Fiului sau în omenitatea Lui jertfitoare.
20
ea, aşa nu poate privi cineva căile dumnezeieşti şi tainice, iar picioarele sunt chipul (tipul) acestora18.
Iar dacă cineva ar socoti că serafimii îşi acoperă cu aripile feţele şi picioarele, prin aceasta înţelegem că nu e cu putinţă a vedea nici începutul, nici sfârşitul înţelepciunii sau cunoştinţei de Dumnezeu. Pentru că şi aceasta este necuprinsă şi mai presus de toată mintea omenească19, deoarece capul este începutul a tot trupul, iar picioarele, sfârşitul. Deci Ispăşitorul este Hristos, Care, deşi S-a arătat în trup, este Dumnezeu şi Domnul prin fire şi adevărat, având stătătoare împrejurul Lui ca slujitoare chiar şi Puterile cele mai de Sus20. Căci şi
18 Serafimii acoperă faţa lui Dumnezeu, ca Izvor al luminii orbitoare. Lumina lui Dumnezeu o vedem atât cât poate străbate prin serafimi, cât ne pot tălmăci ei. Câţi oameni nu cunosc pe Dumnezeu atât cât li-L pot tălmăci alţii, mai subţiri la minte? îi cunoaştem taina din uimirea pe care o vedem întipărită în alţii, mai cunoscători. E o cunoaştere pe de o parte directă, pe de alta, indirectă. Ne uimim şi noi, care vedem indirect, cu cei ce se uimesc prin vedere mai directă.
Dar serafimii acoperă şi urmele lăsate de lucrarea lui Dumnezeu în lume. Lucrarea aceasta e prezentă în mişcarea creaţiei, dar e atât de scufundată în ea, încât nu o putem distinge. Avem nevoie de ajutorul unor spirite superioare spre a o distinge.
19 Dacă serafimilor le rămâne necunoscut începutul şi sfârşitul cunoştinţei de Dumnezeu, cu atât mai mult oamenilor. Ei nu ştiu de la ce a pornit această cunoştinţă, dar ştiu că ea nu va avea sfârşit. În aceasta trăiesc neînceputul existenţei lui Dumnezeu şi lipsa ei de sfârşit, trăiesc nemărginirea existenţei Lui. Intri dintr-odată în nemărginire şi-ţi dai seama de ea.
20 Dar această nemărginire, necuprinsă nici de cunoştinţa Puterilor create cele mai înalte, este proprie şi lui Hristos. Acestea îşi acoperă feţele înaintea Lui: pe de o parte se simt în faţa Lui, pe de altă parte, nu-I văd faţa. Văd prin nevedere, cunosc, uimite de ceea ce nu pot cuprinde. Este apofaticul în catafatic, aşa cum redă cântarea (Heruvicul, n.ed.).
21
Sfânta Scriptură a spus că, după ce s-a retras Satana, care a încercat să ispitească pe Iisus Hristos atunci când a postit pentru noi, s-au apropiat îngerii şi slujeau Lui (cf. Matei 4, 11): „Căci sunt duhuri slujitoare, trimise să slujească pentru cei ce vor moşteni mântuirea” (Evr. 1,14).
„Şi Mă voi face cunoscut ţie de deasupra ispăşitorului, zice, şi voi grăi ţie”. Prin aceasta a arătat, după socotinţa mea, două lucruri: că Hristos, deşi va fi om, va grăi cele mai presus de firea omului şi nu va rămâne la măsurile golirii de slavă (chenozei), pentru că este Dumnezeu şi din Dumnezeu după fire fiindcă a zis: „Eu şi Tatăl una suntem”(Ioan 10, 30), şi: „cel ce Mă vede pe Mine vede pe Tatăl” (Ioan 14, 9) şi că, deşi S-a făcut trup, Se face cunoscut deasupra ispăşitorului şi a heruvimilor, adică într-o înălţime şi o slavă mai presus de om şi de toate cele create, al căror cel mai înalt vârf sunt serafimii.
Iar ispăşitorul e de aur ca şi serafimii, fiindcă Dumnezeu este natura cea mai slăvită şi mai frumoasă, şi cei creaţi au asemănarea cu El prin participare. Celor ce se află împrejurul şi în apropierea Lui le dăruieşte împărtăşirea de strălucirea ce ţine de firea Lui, aşa cum lumina reflectă ceva apropiat şi luminează cu strălucirea ceea ce întâlneşte.
PALADIE: Aşa este şi cuvântul: luminător, într-adevăr.
CHIRIL: După grăirea despre acoperământul ispăşirii se schiţează şi altfel taina lui Hristos, căci spune: „Şi să faci o masă […]. S-o îmbraci cu aur curat” (Ieş. 25, 23, 24). Apoi a poruncit să i se adauge verigi, în care să se introducă drugii de aur, arătând măsurile ei şi modurile alcătuirii, ca să capete înfăţişarea cea mai frumoasă. „Şi vei
22
pune pe masă, zice, pâinile punerii înainte21, pururi înaintea Mea” (Ieş. 25, 30). Oare prin acestea nu s-a arătat limpede Pâinea noastră din cer, Care se va pune înainte, la vremea Sa, pe Sfintele Mese ale bisericilor şi va dărui viaţă lumii? Şi a poruncit ca vasele, blidele, căţuile, ulcioarele şi paharele să fie de aur.
PALADIE: Foarte adevărat!
CHIRIL: Iar blidele şi căţuile, ulcioarele şi paharele, şi cele prin care se împlineşte lucrarea tainică şi preacurată de la sfânta masă, oare nu sunt chipul vaselor22 dumnezeieşti?
PALADIE: Fără îndoială!
CHIRIL: Dar despre acestea se vorbeşte în Ieşirea. Însă despre masă şi despre pâinile punerii înainte, Legiuitorul a vorbit şi în Leviticul. Grăind mai pe larg despre acestea, porunca învaţă limpede în ce fel să fie punerea înainte, zicând: „Şi veţi lua floarea făinii şi veţi face din ea douăsprezece pâini; din două zecimi de efă să fie o pâine. Şi le veţi pune pe două rânduri, fiecare rând de câte şase pâini, pe masa de aur curat de dinaintea Domnului. Şi
21 Pâinile punerii înainte aşezate pe masa din cortul sfânt prefigurau pe Hristos, „Pâinea […] care se coboară din cer şi dă viaţă lumii” (Ioan 6, 33). De aceea, Hristos care ni Se dă în Sfânta împărtăşanie e pus sub chipul pâinii pe Sfânta Masă din biserici şi Se dă sub acest chip în Sfânta împărtăşanie. Chiar despre omul care se dăruieşte altora se spune că e „bun ca pâinea”. Un om care se comunică altora cu iubire şi îi întăreşte în viaţă este pâine dătătoare de viaţă. Fiecare persoană e făcută să fie pâine dătătoare de viaţă pentru alţii. În fiecare persoană există o putere ce hrăneşte viaţa altora.
22Vasele de pe masa punerii înainte din Templul vechi prefigurau Sfântul Disc şi Sfântul Potir de pe Sfânta Masă din Biserica lui Hristos.
23
veţi pune pe fiecare rând tămâie curată şi sare şi vor fi, pe lângă pâini, jertfă de pomenire înaintea Domnului. În ziua sâmbetei se vor pune totdeauna în faţa Domnului pentru fiii lui Israel, legământ veşnic. Şi vor fi ale lui Aaron şi ale fiilor lui, care le vor mânca în locul cel sfânt, că acestea sunt sfinte ale sfinţilor. Acestea vor fi pentru ei lege veşnică din cele ce se jertfesc Domnului”(Lev. 24, 5-9).
Iar în Numerii a arătat că Una va fi Pâinea cea din cer şi sălăşluită în noi (căci Cuvântul, fiind Dumnezeu, S-a făcut ca noi şi S-a sălăşluit întru noi), zicând către Moise, tălmăcitorul celor dumnezeieşti: „Grăieşte fiilor lui Israel şi zi către ei: «După ce veţi sosi în pământul în care Eu vă voi duce, când veţi mânca din pâinile pământului aceluia, veţi despărţi o parte închinată Domnului ca pârgă a grâului vostru. Pâinea o veţi pune deoparte ca prinos din arie. Pârga grâului vostru veţi da Domnului din ceea ce s-a pus deoparte, din neam în neam” (Num. 15,17-21). În acestea poate privi cineva fără osteneală taina adevărului. Vom vorbi despre acestea amănunţit la vremea potrivită, îndepărtând acum cuvântul la altceva. Socotesc că cineva se poate minuna acum de un lucru.
PALADIE: Care?
CHIRIL: Făcându-ni-L vădit pe Emanuel în multe chipuri, acum ni-L înfăţişează şi prin alt cuvânt, căci zice către Moise: „Şi să faci un sfeşnic din aur curat: bătut din ciocan să faci sfeşnicul. Fusul lui şi ramurile, scafele şi globurile şi florile să fie dintr-o bucată. Şase ramuri să iasă din laturile lui” (Ieş. 25, 31-32). Şi, adăugând la acestea cele ce ţineau de frumuseţe şi de ceea ce-i trebuia sfeşnicului, adică florile şi globurile şi scafele, a spus iarăşi: „Toate să fie turnate din aur curat. Şi să-ifaci şapte candele şi să pui
24
feştile în ele, şi vor lumina dintr-o latură. Şi pâlniile şi tăviţele lui să fie din aur curat. Toate vasele acestea dintr-un talant de aur curat să se facă. Vezi să faci toate după chipul (tipul) arătat ţie în munte” (Ieş. 25, 36-40).
Sfeşnicul de aur e chipul (tipul) lui Hristos, căci Fiul este Dumnezeu prin fire şi adevărat. Iar strălucirea şi înălţimea dumnezeiască trebuie asemănate cu aurul, cum am spus şi în cele de mai sus. Şi trebuie turnat, fiindcă Emanuel e mai frumos şi mai presus de orice cuvânt în ce priveşte podoaba cea spirituală, fiindcă s-a scris: „împodobit eşti cu frumuseţe mai mult decât fiii oamenilor” (Ps. 44, 3). Deci faptul că sfeşnicul a fost turnat arată chipul ales, adică măreţia dumnezeiască a lui Emanuel. Ramurile răsar ca dintr-un trunchi de arbore la dreapta şi la stânga, se înalţă împreună cu fusul din mijloc şi se ridică până la aceeaşi înălţime. Unul-Născut, fiind îndoit după fire şi simplu (Unul) după fiinţă (Ipostas) ca Dumnezeu, este socotit a fi multiplu prin feluritele lucrări, dar nimic nu e străin şi adăugat din afară la El, cu toate că, datorită atributelor dumnezeieşti, nu este cugetat ca fiind simplu23, ci ca Lumină, şi Viaţă, şi Putere, şi nestricăciune. Voind să arate că nimic din afară nu este adăugat în El, a mai spus, socotesc, şi cuvântul: „Globurile şi ramurile să fie dintr-o bucată. Va fi turnat întreg din aur curat” (Ieş. 25, 36). Adică e întreg şi cu totul Dumnezeu,
23 Sfântul Chiril vorbeşte aici, ca şi alţi Părinţi (de exemplu, Sfântul Vasile cel Mare), de energiile dumnezeieşti, care sunt necreate, la fel ca fiinţa fusului sfeşnicului din care pornesc ramurile. Dumnezeu nu încetează a fi simplu după fiinţă, cu toate că din El pornesc diferite energii, dar, prin lucrările care corespund atributelor Lui, e multiplu.
25
nu este sfinţit ca cele create, nici nu e ca îngerii care pe de-o parte sunt cugetaţi în firea proprie, iar pe de alta sunt înfrumuseţaţi de harul şi de slava Aceluia şi suntpoleiţi ca şi cu un aur curat prin dăruirea Duhului -, ci, în însăşi realitatea Lui, este Dumnezeu prin fire sau Firea atotcurată şi supremă.
Iar candelele sunt şapte, căci de multe feluri este iluminarea răspândită din Hristos: „Unuia i se dă cuvânt de înţelepciune, altuia […], cuvântul cunoştinţei, altuia deosebirea duhurilor şi celelalte (I Cor. 12, 8). Dar numărul şapte este şi simbolul desăvârşirii, fiindcă Emanuel e atotdesăvârşit după firea Sa dumnezeiască, şi prin împărţirea darurilor Se sălăşluieşte desăvârşit în cei vrednici să-L primească. Căci „nu dă Duhul cu măsură”, după cuvântul lui Ioan (Ioan 3,34), ci „din plinătatea Lui noi toţi am luat”(Ioan 1,16).
Apoi zice: „Şi să pui candelele şi vor lumina dintr-o latură”. Cum este poziţia aceasta a arătat clar în Numerii, zicând: „Şi a grăit Dumnezeu către Moise, zicând: «Vorbeşte lui Aaron şi zi către el: Când vei pune candelele în sfeşnic, ca să lumineze partea cea dinaintea lui, să aprinzi în el şapte candele». Şi a făcut aşa Aaron, a aprins candelele precum a poruncit Domnul lui Moise” (8, 1-3). Înţelege deci că cele şapte candele trimiteau lumina spre privitori, fiind întoarse spre faţa sfeşnicului, pentru că lumina dumnezeiască şi spirituală nu luminează celor ce rămân îndărăt şi sunt întorşi de la Dumnezeu, ci numai celor ce au fost aduşi la vederea ei prin sfinţenie şi au ajuns în faţă prin îndrăznirea credinţei şi prin cuviinţa preafrumoasă a vieţuirii celei drepte, căci e urât şi neplăcut lui Dumnezeu tot cel ce este în păcat şi neascultare. Iar scump lui Dumnezeu şi sub privirea Lui este cel ascultător şi uşor de călăuzit de El.
26
Căci iudeilor, care s-au hotărât să I se împotrivească fără frâu, le zice prin prorocul Isaia: „Când vei întinde mâinile spre Mine, îmi voi întoarce ochii de către voi” (1, 15), „Iar ochii Domnului sunt peste cei drepţi”, după cuvântul din Psalmi (33,14).
PALADIE: Adevărat.
CHIRIL: Despre acest sfeşnic aminteşte şi dumnezeiescul Zaharia, căci zice: „Şi s-a întors îngerul care grăia în mine şi m-a deşteptat cum se deşteaptă omul din somnul lui. şi a zis către mine: «Ce vezi?» şi eu am zis: «M-amuitat şi, iată, un sfeşnic în întregime de aur şi un vas cu untdelemn deasupra lui şi şapte candele atârnate de el şi doi măslini deasupra lui, unul de-a dreapta vasului cu untdelemn şi altul de-a stânga». Şi am întrebat şi am zis către îngerul care grăia întru mine: «Doamne, ce sunt acestea?» Şi a spus către mine, zicând: «Nu cunoşti ce sunt acestea?» Şi am zis: «Nu, Doamne!»” (Zah. 4, 1-5). Deci fericitul proroc a întrebat, zicând: „Doamne, ce sunt acestea?” Iar îngerul, folosind o scurtă povestire, tâlcuieşte vedenia şi referă alcătuirea sfeşnicului la Hristos, zicând despre cele şapte candele (făclii) aşezate în el: „Acestea şapte sunt ochii Domnului, care privesc peste tot pământul” (Zah. 4, 10). Dacă trebuie să spunem ceva mai îngroşat, Dumnezeu priveşte şi cercetează cu zeci de mii de ochi cele omeneşti, cunoscând cele din întuneric, după cum s-a scris: „Şi lumina este cu El” (Dan. 2, 22). Căci dacă şi nouă, celor din lume, Dumnezeu ne sădeşte lumina, El trebuie să Se bucure de ea înaintea tuturor, având-o în firea proprie. Sau dacă unii socotesc că nu-i aşa, adică s-au hotărât să cugete altfel, li se va putea spune: „înţelegeţi, neînţelepţilor din norod,
27
şi înţelepţiţi-vă odată, nebunilor! Cel ce a sădit urechea nu aude? Sau cel ce a plăsmuit ochiul nu vede?”(Ps. 93, 8-9), „Căci viu este cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător şi mai ascuţit decât o sabie cu două ascuţişuri, pătrunzând până la despărţitura sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei, deosebind gândurile şi sfaturile inimii. Şi nu este zidire nearătată înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Lui”(Evr. 4, 12-13). Deci toate le luminează şi le priveşte Hristos. De aceea a şi spus printr-unul dintre proroci: „Dumnezeu de aproape sunt Eu, zice Domnul, şi nu un Dumnezeu de departe. Oare se va ascunde de la Mine ceva?” (Ier. 23, 23), căci nimic nu se poate ascunde de Mintea care ştie toate. Sau îţi pare că nu cuget bine acestea?
PALADIE: Ba, dimpotrivă.
CHIRIL: Dar prorocul, văzând lângă sfeşnic ceva neobişnuit (căci erau nişte ramuri de măslin), a întrebat din nou, zicând: „«Ce sunt cei doi măslini, care se află de-a dreapta şi de-a stânga sfeşnicului?» Şi am întrebat a doua oară, zice, şi am zis către El: «Ce sunt cele două ramuri de măslin, care sunt legate de două pâlnii de aur, care apasă şi ridică mucările (cleştele) cele de aur?» Şi a zis către mine: «Nu cunoşti ce sunt acestea?» Şi am zis: «Nu, Doamne!» Şi a zis: «Aceştia sunt cei doi fii ai ungerii, care stau înaintea Domnului a tot pământul»” (Zah. 4,12-14).
PALADIE: Ce trebuinţă a avut fericitul proroc să întrebe iarăşi?, fiindcă zice: „am întrebat a doua oară”.
CHIRIL: Oare nu vei recunoaşte, Paladie, că e un lucru înţelept şi potrivit ca cei ce voiesc să cugete toate drept să pună întrebările cu privire la toate cele necesare în mod amănunţit şi sârguincios?
28
PALADIE: Recunosc.
CHIRIL: Aşadar prorocul, văzând stâlpările de măslin odrăslind ca nişte mlădiţe fragede şi tinere, le-a numit măslini şi nu ramuri de măslin. De aceea a tăcut dumnezeiescul înger, aşteptând o întrebare mai chibzuită şi mai adevărată, şi, după ce l-a stârnit astfel, le-a numit două ramuri de măslin. Şi, rugându-se să-l înveţe, a aflat îndată ce închipuie acestea, îngerul zicând: „Aceştia sunt cei doi fii ai ungerii, care stau înaintea Domnului a tot pământul”. Iar prin cei doi fii ai ungerii a înţeles pe poporul din Israel şi pe cel dintre neamuri. Despre aceştia spune că stau lângă Domnul a tot pământul, tâlcuind în mod clar şi vădit sfeşnicul drept chip (tip) al lui Hristos. La dreapta şi la stânga acestui sfeşnic se află ramurile de măslin. Acestea, stând ca în cerc în jurul Lui, sunt unse de untdelemnul care este chipul (tipul) Sfântului Duh, Cel ce îmbibă mintea celor ce cred, după cuvântul: „Cu untdelemn ai uns capul meu” (Ps. 22, 5).
PALADIE: Dar de ce pe acestea nu le-a numit mai degrabă măslini, ci le-a numit ramuri de măslini?
CHIRIL: Pentru că, precum din măslini se desprind mlădiţe subţiri şi ramuri fragede, aşa se plantează în dreapta credinţă cei ce au crezut, unii fiind scoşi din sinagoga iudeilor, alţii, din mulţimea neamurilor. Fiindcă nu au căzut nici toţi israeliţii, nici toată mulţimea neamurilor nu a intrat (în Biserică). De aceea cei ce s-au rupt, ca din nişte arbori, din mulţimea îndoită şi păgânească, şi s-au mutat în lumina dumnezeiască şi se bucură de revărsarea îmbelşugată a Sfântului Duh sunt ramuri de măslini. Aceasta socotesc că se arată prin faptul că ramurile măslinilor sunt legate de pâlniile (cupele) candelelor. Despre
29
aceste ramuri aminteşte şi fericitul Psalmist, cântând lui Hristos, Mântuitorul tuturor, şi zicând despre mireasa pe care Şi-a unit-o Sieşi, adică despre Biserică şi despre copiii ei din credinţă: „Femeia ta va fi ca via bine rodită în laturile casei tale; fiii tăi, ca nişte tinere mlădiţe de măslini împrejurul mesei tale” (Ps. 127, 3-4), fiindcă, stând la masa lui Hristos, ne umplem de viaţă prin împărtăşirea de Duhul24, după ce am primit credinţa în El.
PALADIE: Drept ai spus, căci zice: „Eu sunt pâinea lui Dumnezeu (cea vie), care s-a coborât din cer şi dă viaţă lumii”(Ioan 6, 33).
CHIRIL: Dar despre sfeşnic şi cele în legătură cu el ajung deocamdată cele ce s-au spus. Să trecem acum cuvântul la jertfelnicul de aramă, întrebuinţat în slujirea rânduită de Lege: „Şi să faci, zice, un jertfelnic (altar de jertfe) din lemne ce nu putrezesc, de cinci coţi lungime şi cinci coţi lăţime. În patru colţuri să fie jertfelnicul şi de trei coţi înălţimea lui. Şi să-i faci coarne la cele patru colţuri (unghiuri); coarnele să fie dintr-o bucată cu el şi să le acoperi cu aramă. Şi să faci cunună (brâu) jertfelnicului. Şi acoperământul lui şi furculiţele lui şi vătraiul lui şi toate vasele lui să le faci din aramă” (Ieş. 27,1-4).
Aşadar, jertfelnicul avea cinci coţi atât în lăţime, cât şi în lungime. Avea nevoie de măsuri şi anume cât mai
24 Vasul cu untdelemn care stă deasupra lui Hristos este Duhul Sfânt. Din El se revarsă untdelemnul vieţii întinerite peste ramurile de măslin, sau peste acea parte din Israel şi dintre păgâni care s-a alăturat lui Hristos, Sfeşnicul a toată lumina. Prin nişte pâlnii, aceste ramuri de măslin stau în legătură cu cele şapte candele, care îşi arată lumina cunoştinţei, hrănită din untdelemnul primit de la Duhul Sfânt prin cele două ramuri.
30
mari, fiindcă aveau să aducă şi să taie pe el părţi de boi şi arderi de tot din oi şi ţapi, închinate lui Dumnezeu. De aceea, vatra, grătarul, furculiţele, cupele şi toate vasele lui erau de aramă, ca să poată fi de folos jertfelor cerute de Lege, fără să fie nimicite de focul atotmistuitor. Iar cununa şi coarnele din colţuri sunt adăugate pentru înfrumuseţare, căci nimic nu e fără frumuseţe la Dumnezeu. Deci, aţintindu-ne mintea la cele rânduite pentru fiecare, trebuie să spunem acest lucru: a poruncit să se facă un jertfelnic cuvenit şi potrivit jertfelor cerute de Lege, dar în el nu e nimic de aur, cum se poate vedea la chivot, sfeşnic, masă şi cele în legătură cu acelea.
PALADIE: Dar ce înseamnă aceasta?
CHIRIL: N-am spus, oare, că, în sens duhovnicesc, aurul închipuie cât se poate de bine înălţimea cea mai presus de toate şi strălucirea neasemănată a firii dumnezeieşti şi nestricăciunea (incoruptibilitatea) ei?
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Ia seama deci că jertfelnicul slujirii cerute de Lege e cu totul neaurit. Prin aceasta Dumnezeu ne-a înfăţişat clar că Legea nu procură pe Duhul Sfânt şi că puterea slujirii în chipuri (tip) nu a fost cinstită cu un astfel de har, căci peste Israel era un duh de robie. Harul ni s-a dat prin Hristos, după învierea25 cea din morţi, când
25 Numai învierea lui Hristos ne dă harul, care dă firii noastre puterea înaintării spre înviere. Iar acest har nu e decât energia necreată care s-a întipărit în umanitatea lui Hristos, înviind-o, este fluxul vieţii umanităţii înviate a lui Hristos. Înseamnă unirea noastră cu Hristos cel înviat, prin aceasta sădindu-se în firea noastră putinţa învierii şi făcându-ne fii nemuritori ai Tatălui, împreună cu Hristos. Numai prin acest har devenim fii ai Tatălui împreună cu Fiul făcut om, căci Tatăl nu poate avea decât fii nemuritori, sau Tatăl cel nemuritor nu poate consimţi ca fiii Lui să moară definitiv. Iar această calitate de fii o dă firii noastre numai Duhul Sfânt.
31
a suflat, zicând: „Luaţi Duh Sfânt”(Ioan 20,22). De aceea şi Pavel a spus celor ce au crezut: „Nu aţi luat iarăşi duh de robie spre temere, ci aţi luat duh de înfiere, în care strigăm: «Avva! Părinte!» (Rom. 8,15). Că puterea slujirii cerută de Lege nu se bucura de împărtăşirea Sfântului Duh, ci aceasta s-a dat celor îndreptaţi prin credinţă, ne va încredinţa înţeleptul Ioan, zicând: „Nu era încă (dat) Duh Sfânt, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit”(Ioan 7, 39), fiindcă Hristos nu înviase încă. Şi, prin împărtăşirea omului de Duhul, firea omului a fost aurită de El. De aceea a poruncit, precum socotesc, să se facă jertfelnicul fără aur. Socotesc însă că nu putem ocoli, fără pagubă pentru iubitorii de învăţătură, înţelesul aramei din care s-a făcut acela, căci cercetarea va câştiga ceva de folos, aşa cum cu înţelepciune s-a spus: cel ce cercetează are un folos.
PALADIE: Ce ai de spus despre aceasta?
CHIRIL: Ascultă! Sfânta Scriptură spune că dumnezeiescul Aaron a fost hirotonit ca preot şi conducător prin hotărâre de Sus. Dar Core şi Datan şi mulţimea sălbăticită a însoţitorilor lor, năpustindu-se cu îndrăzneală împotriva hotărârii de Sus şi răzvrătindu-se împotriva legilor dumnezeieşti, nechemaţi fiind, şi-au luat cădelniţe şi au pornit de la ei înşişi spre această slujire, răpind o cinste nerânduită lor şi opunând cu înfierbântare nebunia şi cutezanţa lor, ei nefiind ridicaţi prin alegere preoţi peste toţi ceilalţi (cf. Num. 16, 1 ş.u.). Prin aceasta s-a închipuit
32
nebunia viitoare a iudeilor împotriva lui Hristos, fiindcă El este Arhiereul nostru, rânduit spre această slujbă de hotărârea Tatălui26. Şi aşa cum aceia au suferitpedeapsa pentru îndrăzneala lor preaurâtă, aşa vor suferi şi iudeii de după aceia, făcându-se vinovaţi de aceleaşi crime.
Şi Dumnezeu a zis atunci către Moise cel sfinţit şi către Eleazar preotul, fiul lui Aaron: „Luaţi cădelniţele de aramă din mijlocul celor arşi şi focul acesta străin risipiţi-l afară, că s-au sfinţit cădelniţele păcătoşilor acestora în moartea lor. Şi le-au făcut foi bătute împrejurul jertfelnicului, că au fost aduse de aceia înaintea Domnului, s-au sfinţit şi vor fi semn pentru fiii lui Israel” (Num. 16, 37-38). Acestea le-a spus Dumnezeu atunci, iar în Ieşirea s-a scris despre Veseleil, care era născut din Urie, din seminţia lui Dan, şi conducătorul întregii lucrări: „Acesta a făcut jertfelnicul de aramă din cădelniţele de aramă ce au fost ale celor ce s-au răzvrătit cu ceata lui Core” (Ieş. 37, 25).
PALADIE: Ce înseamnă aceasta?
CHIRIL: Mult folos avem dacă înţelegem că sicriul (chivotul), ca chip (tip) al lui Hristos ca şi celelalte, adică sfeşnicul, ispăşitorul, masa de aur, s-a făcut din darurile aduse de popor, dăruind fiecare ceea ce avea. Căci sunt bine primiţi spre slava lui Dumnezeu şi Tatăl cei ce rodesc lui Hristos şi-I aduc darurile duhovniceşti, cărora acelea le erau închipuiri (tipuri) şi umbre.
26 Hristos ca om e ridicat de Tatăl la slujirea arhierească. Mijlocitorul e una cu Cel la Care mijloceşte. El este între oameni şi Dumnezeu Tatăl, e Mijlocitorul cel mai înalt şi mai eficient, pentru că e atât om, cât şi Fiul Tatălui. E Mijlocitorul ontologic prin excelenţă, având pe Tatăl în Sine. Se coboară de la înălţimea de a primi mijlocirea, la treapta de Mijlocitor.
33
Dar jertfelnicul slujirii celei după Lege închipuie tainic şi cu rost amintirea şi prevestirea îndârjirii şi împotrivirii şi, ca să zic aşa, a răzvrătirii săvârşite împotriva marelui preot, provocate chiar de slujire. Îţi este clară ghicitura? Căci Aaron e chipul (tipul) lui Hristos, deci iudeii s-au împotrivit slavei lui Hristos. Ei s-au opus şi jertfelnicului Legii, însă slujirea în umbre a fost desfiinţată, căci noi aducem Tatălui, în Hristos, mai multă bună mireasmă spirituală.
Aceasta ne-a arătat iarăşi ca în umbre, zicând: „Şi să-Mi faci altar de tămâiere din lemne ce nu putrezesc. Şi să-l faci de un cot de lung şi de un cot de lat. Şi să fie în patru colţuri şi înalt de doi coţi. Din el să fie coarnele lui şi să-l poleieşti cu aur curat, ca grătarul şi pereţii lui de jur-împrejur şi coarnele lui” (Ieş. 30, 1-3). Adăugând cununa, verigile, drugii şi celelalte, „îl vei pune, zice, în faţa perdelei (catapetesmei), care atârnă peste sicriul mărturiei, în care Mă voi arăta ţie. Şi va arde pe el Aaron tămâie compusă, subţire; dimineaţa, când va tocmi candelele, va arde tămâie pe el. Când va aprinde Aaron candelele seara, va aprinde pe el tămâie neîncetat înaintea Domnului, din neam în neam. Şi să nu aduci pe el altă tămâie. Să nu aduceţi nici jertfă, nici turnare să nu aduceţi pe el. Aaron va săvârşi jertfa de ispăşire peste coarnele lui, ungându-le odată pe an cu sângele curăţirii păcatelor; o dată pe an îl va curăţi. În neamul vostru aceasta este sfinţenie mare înaintea Domnului” (Ieş. 30, 7-10).
PALADIE: Oare şi pe acesta avem să-l primim ca chip (tip) al lui Hristos?
CHIRIL: Fără îndoială, Paladie. Că este adevărat acest lucru o arată foarte uşor cinstita şi adânca lui taină celor ce voiesc să cerceteze acestea cu subţirime şi cu stăruinţă. Deci
34
(jertfelnicul) a fost făcut din lemne ce nu putrezesc, dar a fost poleit în întregime cu aur, fiindcă trupul lui Hristos este nestricăcios (incoruptibil) şi are în sine firea dumnezeiască: „Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi”(îoan 1, 14). Dar Hristos e pârga noastră şi rădăcina neamului rezidit spre nestricăciune prin unirea cu Dumnezeu, deşi în El starea aceasta se află în chip excepţional27.
Iar coarnele altarului, ca nişte mâini întinse, preînchipuie forma cinstitei Cruci. Şi dacă ar zice cineva că coarnele erau patru, aceasta nu constituie nicio piedică celui iubitor de învăţătură ca să le înţeleagă drept. Fiindcă altarul fiind în patru unghiuri şi cu laturile egale, coarnele se văd din toate părţile la fel. Dar ce înseamnă aceasta? Că Hristos se cunoaşte în tot locul, şi anume răstignit28. Iar aceasta este o laudă strălucită pentru cei ce cred în El. Astfel, dumnezeiescul Pavel zice: „Iar mie să
27 Întrucât trupul lui Hristos e pârga, sau primul exemplar al trupurilor noastre înnoite prin har întru nestricăciune, şi trupurile noastre vor fi nestricăcioase după înviere. Duhul Sfânt va copleşi procesul corupţiei din ele, fără să le lipsească de viaţă, căci vor avea o viaţă superioară, spirituală. Dar trupul lui Hristos este în mod excepţional nestricăcios, pentru că este unit cu firea dumnezeiască într-un Ipostas, într-un Subiect. Văzând mântuirea în în tipărirea firii noastre de nestricăciunea firii dumnezeieşti întâi în Hristos, apoi în cei ce se alipesc Lui, Sfântul Chiril arată că înţelege mântuirea nu ca o absolvire juridică a noastră de păcate pentru preţul plătit de Hristos prin moartea Lui, ca în creştinismul apusean, ci în sens ontologic, ca o transformare a firii omeneşti prin unirea cu Dumnezeu.
28 Deşi coarnele sunt patru, iar mâinile întinse sau braţele Crucii sunt două, totuşi acelea închipuie Crucea, fiindcă, ridicându-se din cele patru unghiuri ale unui patrulater, din orice latură s-ar privi spre ele, se văd cele două din faţă. Deci, în orice loc te-ai afla, vezi pe Hristos cel răstignit.
35
nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!” (Gal. 6,14).
Iar la altar sunt adăugate cele ce ţin de podoaba lui, adică o cunună împletită, căci Emanuel este „împodobit […] cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor” (Ps. 44,3).
Dar s-au mai adăugat şi cele de trebuinţă lui: drugii şi celelalte, fiindcă altarul dumnezeiesc trebuia să fie purtat în lume în timpurile pornirii Lui. Aceasta au şi făcut dumnezeieştii Ucenici, prin propovăduire purtând pe Hristos cu bună-cuviinţă şi cu rânduială, ca nişte slujitori ai lui Dumnezeu şi iconomi ai tainelor lui Hristos.
„Şi vei pune, zice, altarul (jertfelnicul) în faţa perdelei (catapetesmei) ce atârnă dinaintea chivotului mărturiilor, în care Mă voi face cunoscut ţie” (Ieş. 30, 6).
PALADIE: Dar ce trebuinţă a fost să se stabilească şi poziţiile?
CHIRIL: Ele au o raţiune adâncă şi greu de pătruns. Dar voi spune pe cât îmi va fi cu putinţă, încrezându-mă în Dumnezeu, Care dă vedere şi celor orbi. Zice că sicriul (chivotul) a fost făcut din lemne care nu putrezesc şi din aur curat şi în el se afla Legea, cuvântul dumnezeiesc adică sau mărturiile. Lucrul acesta era chipul (tipul) Cuvântului născut din Dumnezeu, Care S-a sălăşluit între noi şi S-a făcut asemenea nouă cu trupul, după mărturia Scripturii. Apoi, a spus că peste chivot trebuie să atârne o perdea (o catapeteasmă), care să fie întinsă pe patru stâlpi (cf. Ieş. 26, 31-34) şi după catapeteasmă era acoperământul împăcării (ispăşitorul). Iar acesta e Hristos, fiindcă „El este jertfă de ispăşire […] pentru păcatele
36
noastre” (Rom. 3, 25), Ispăşitor prin credinţă29, cum L-a numit Pavel. Iar în jurul ispăşitorului erau închipuiţi heruvimii, care arătau şi că Puterile cele mai înalte sunt roabe lui Dumnezeu (căci Cuvântul este Dumnezeu) şi foarte aproape de El, stând înaintea Lui şi slujindu-I.
Apoi a zis Dumnezeu către Moise: „Şi Mă voi arăta (Mă voi face cunoscut) acolo şi voi grăi ţie de deasupra ispăşitorului (acoperământului împăcării), dintre cei doi heruvimi care sunt deasupra sicriului (chivotului) mărturiei” (Ieş. 25, 22). Sicriul era, cum am spus, Hristos, adică Dumnezeu Cuvântul în trup nestricăcios. Iar sicriul se afla pe pământ, fiindcă Unul-Născut S-a coborât la starea noastră smerită şi de jos, îmbrăcând chip de rob şi deşertându-Se pe Sine (cf. Filip. 2, 7).
Dar El este şi Ispăşitorul (acoperământul împăcării), Care e aşezat deasupra (la înălţime) şi e înconjurat de straja puterilor de Sus, fiindcă Fiul nu ne este cunoscut numai din modurile golirii de slavă (chenozei), ci şi din cele prin care cunoaştem că este Dumnezeu şi Domnul
29 Hristos este „ispăşire” şi „Ispăşitor”, adică Jertfă pentru păcatele noastre şi Jertfitor sau Arhiereu. Jertfa cea mai eficientă este cea în care jertfitorul este identic cu jertfa. Este uşor să aduci o jertfă deosebită de tine, dar acea jertfă nu are în sine elanul propriei jertfiri. Însă în jertfa care se aduce pe ea însăşi, sau în jertfitorul ce se aduce pe sine însuşi există şi potenţa îndumnezeirii. Jertfa aceasta este şi preţ de răscumpărare, dar şi act de desăvârşire şi de comunicare a acestei desăvârşiri către alţii. Juridicul este inclus în ontologic, ispăşirea, în desăvârşire. Ispăşirea împacă pe Dumnezeu, pentru că Ispăşitorul e identic cu ea şi se face prin Omul desăvârşit, aşa cum place lui Dumnezeu. Jertfa „satisface” pe cel căruia se aduce prin punerea lui mai presus chiar decât viaţa celui ce aduce, dar îl şi desăvârşeşte pe cel ce o aduce. Dacă n-ar aduce desăvârşire în cel ce o aduce, n-ar satisface pe cel căruia i se aduce.
37
tuturor. Căci, deşi S-a smerit pe Sine pentru umanitate, pogorând din iconomie în cele ale noastre, „Dumnezeu L-a preaînălţat30şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume”(Filip. 2, 9). Aşezarea ispăşitorului la înălţime şi a chipurilor heruvimilor la dreapta şi la stânga închipuie şi acest fapt. Căci, unde se arată slujirea cuvenită lui Dumnezeu, acolo este, fără îndoială, şi slava dumnezeirii şi înălţimea demnităţii celei mai presus de cuvânt. „Şi de deasupra heruvimilor Mă voi arăta (Mă voi face cunoscut) ţie”, zice Stăpânul tuturor, poruncind să nu se caute firea negrăită în cele ale creaţiei, ci numai dincolo de ceea ce este chemat la existenţă. Fiindcă raţiunea şi locul cuvenite Dumnezeului celui prin fire sunt dincolo şi deasupra a tot
30Fiul lui Dumnezeu este şi ascuns în trup (în chivot), dar şi mai presus de omul mărginit de trup, fiindcă este şi om şi Dumnezeu. El îşi arată puterea şi prin chenoză, manifestând puterea cuceritoare a unei iubiri lipsite de orice mândrie, dar şi prin atotputernicia cu care susţine toate. Dacă nu S-ar fi manifestat şi în această smerenie înnoită, nu ar fi câştigat pe oameni. Deci Dumnezeu nu e lipsit de putinţa de a-Şi manifesta puterea şi în acest mod. Puterea lui Dumnezeu se vădeşte în El şi, în baza jertfei aduse, Hristos este ridicat la înălţime şi ca om. În chivotul Vechiului Testament era ascunsă, ca într-un chip, tocmai această putere, adică puterea jertfei de Sine a Cuvântului, care ni s-a descoperit. Din toate legile care susţin lumea, dar şi din procesele de corupere din ea se vede că lumea actuală nu poate fi ultima realitate. Dar Dumnezeu îşi poate arăta puterea şi prin copleşirea de Duhul Sfânt a proceselor de corupere prin darul nestricăciunii. Iar puterea aceasta a Duhului se manifestă prin spiritul uman capabil de jertfă totală. Jertfa, ca act de iubire totală, întăreşte spiritul uman, îl deschide Duhului dumnezeiesc şi, prin această putere, biruieşte procesele coruperii materiei. Din bunătate absolută, Fiul lui Dumnezeu făcut om a fost în stare de o astfel de jertfă desăvârşită, întrucât nu a avut în Sine nicio umbră de păcat sau de iubire egoistă.
38
ce este făcut. Deci locul de deasupra heruvimilor din cortul sfânt ne arată şi în mod sensibil firea dumnezeiască.
De aceea, a poruncit ca altarul de aur, construit spre a fi chip (tip) al lui Hristos, să fie aşezat în faţa Celui ce este şi e cugetat ca stând deasupra heruvimilor, prin aceasta însemnând că, în Hristos, cele ale noastre sunt puse în faţa şi sub privirea lui Dumnezeu Tatăl. Căci pe omul care era întors de la Dumnezeu şi care, din pricina neascultării şi a mulţimii păcatelor, îl supărase, Hristos l-a aşezat iarăşi în Sine, ca în Cel dintâi, în faţa Tatălui31. Fiindcă a intrat ca înainte-mergător pentru noi „în cer, ca să Se înfăţişeze pentru noi înaintea feţei lui Dumnezeu”, cum scrie înţeleptul Pavel (Evr. 9, 24). Se spune că Cel ce este pururea cu Tatăl Se înfăţişează acum în faţa Tatălui, prezentând cele omeneşti în Sine, ca în Cel dintâi, şi schimbând vechea stare de întoarcere de la Dumnezeu, „Căci El este pacea noastră”, după Scripturi (Efes. 2, 14).
PALADIE: Aşadar, altarul aurit este şi el o icoană a lui Hristos.
31 PG, 620 D. Tatăl este închipuit ca fiind deasupra heruvimilor care străjuiau de o parte şi de alta acoperământul împăcării, sau pe Hristos. Căci Hristos stă pe locul cel mai înalt în faţa Tatălui, ca om adus jertfă Lui. Prin aceasta, omul este adus în faţa Tatălui şi Tatăl iubeşte faţa lui, care este totodată faţa Fiului Său, Care I S-a adus jertfă şi rămâne în această stare în faţa Sa. În Hristos, omul realizează depăşirea cea mai înaltă. Dacă s-ar depăşi numai în direcţia spre alţi oameni, nu ar depăşi umanul. Depăşindu-se în Dumnezeu, se umple şi de toată puterea iubirii Lui curate faţă de oameni. De aceea, depăşirea de sine a omului în Dumnezeu nu înseamnă nepăsarea faţă de oameni, ci îmbrăcarea lui cu puterea iubirii atotcurate a lui Dumnezeu faţă de oameni. Jertfa adusă lui Dumnezeu este astfel jertfă pentru oameni. Jertfa lui Hristos este aşa în mod desăvârşit.
39
CHIRIL: Pe lângă aceasta, se cuvine să cugetăm că El este şi tămâia compusă şi subţire, fiindcă este Arhiereul: „Şi Aaron va arde, zice, pe el tămâie compusă, subţire”. Tămâia este compusă deoarece Cuvântul, fiind Dumnezeu, S-a făcut trup şi S-a compus cu noi, firea dumnezeiască şi cea omenească adunându-se, în chip negrăit, într-o unitate mai presus de minte32. Şi este subţire, pentru că nu are grosimea slujirii33 celei după Lege, căci zice: „Jertfă şi aducere (prinos) nu ai voit. Ardere de tot pentru păcate nu ai binevoit, ci trupul mi l-ai pregătit. Atunci am spus: Iată vin!, […] ca să fac, Dumnezeule, voia Ta” (Ps. 39, 9-10). Şi ne-a învăţat El însuşi în Evanghelii care este această voie a Tatălui, zicând: „M-am pogorât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine. Şi aceasta este voia Celui ce M-a trimis, ca din toţi cei pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd pe niciunul, ci să-i înviez în ziua cea de apoi”(Ioan 6,38-40). Căci S-a adus pe Sine pentru noi spre miros de bună mireasmă şi de aceea a fost şi Arhiereu. Deci El este Arhiereul, El, tămâia cea compusă şi subţire. Aceasta mărturiseşte Pavel, zicând: „Mulţumire fie adusă deci lui Dumnezeu, Care pururea ne face biruitori în Hristos şi descoperă prin noi, în tot locul, mireasma cunoştinţei
32Ipostasul lui Hristos este Unul, dar cuprinde în Sine două firi. Este şi Unul şi compus. Şi este întreg o tămâie care arde pentru Dumnezeu, producând o mireasmă plăcută lui Dumnezeu. Umanitatea, aprinzându-se de dragoste pentru Dumnezeu împreună cu Fiul Unul-Născut a Căruia este, nu produce nicio stare de contrazicere în starea de jertfă binemirositoare a lui Hristos.
33 Nu aduce jertfe exterioare, ci aduce starea interioară, împletită din gândurile cele mai curate, mai adânci, mai înalte. Nici gândurile cele mai fine nu rămân neaduse lui Dumnezeu. Acestea stau la baza jertfei lui Hristos cu trupul.
40
Sale! Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc şi între cei ce se pierd: unora, mireasmă a morţii spre moarte, iar altora, a vieţii spre viaţă” (2 Cor. 2, 14-15). Dar ne-a spus şi nouă: „Faceţi-vă, dar, următori ai lui Dumnezeu ca nişte copii iubiţi, şi umblaţi în iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi aducere (prinos) şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros de bună mireasmă” (Efes. 5,1-2).
Dar s-a vădit şi timpul tămâierii, legiuind ca toate să se săvârşească pe rând, ca prin ele să fie ajutată puterea noastră de a pătrunde la înţelesurile lăuntrice: dimineaţa, zice, şi seara, în vreme ce se aprind şi luminează candelele (cf. Ieş. 30, 7-8). Seara şi dimineaţa înseamnă neîntreruperea, neîncetarea, iar tămâierea pe sub candele arată că numai atunci când suntem scăldaţi în lumina dumnezeiască ne umplem îmbelşugat de buna Lui mireasmă şi înaintăm la simţirea bunătăţilor dinlăuntrul cortului, adică a bogăţiei darurilor dumnezeieşti pe care Hristos le împărtăşeşte celor vrednici. Aşa că, dacă cineva nu a ajuns în lumină, nu e părtaş nici de buna mireasmă duhovnicească, întrucât nu cunoaşte încă taina lui Hristos, căci zice: „Şi de nu veţi crede, nici nu veţi înţelege” (Is. 7, 9). Credinţa este începutul care duce la înţelegere şi deschide mintea spre primirea luminii dumnezeieşti34.
Şi o numeşte tămâie neîncetată, căci nu e niciun timp în care Hristos să nu împrăştie buna mireasmă în
34„Credo ut intelligam”, spunea Anselm de Canterbury (după Fericitul Augustin), contrar lui Abélard, care spunea: „Intelligo ut credam”. Credinţa ne deschide inima pentru primirea unor taine ale existenţei mai presus şi mai adânci decât ceea ce înţelege raţiunea, care mărgineşte şi se închide acestei adâncimi şi lărgimi.
41
cortul sfânt, adică în Biserică35. Dar opreşte cu totul de a aduce pe el, adică pe altarul lui Hristos, vreo turnare şi vreo jertfă, fiindcă în Hristos s-au desfiinţat cele ale Legii şi umbrele au ajuns la sfârşit. Acestea socotesc că sunt turnarea şi jertfa. Şi va mărturisi aceasta şi prorocul, zicând: „Au pierit din casa Domnului jertfa36 şi turnarea” (Ioil 1, 9). Pentru că, odată ce s-a arătat închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, sunt de prisos umbrele şi chipurile sunt cu totul fără rost şi fără folos, căci în Hristos este zidire nouă. Cei ce voiesc să se îndrepteze prin Lege după arătarea Adevărului au căzut din har (cf. Gal. 5, 4). „Nu vei aduce, zice, pe altar altă tămâie”, fiindcă nu primim pe nimeni altul37 în afară de Hristos şi nu propovăduim învăţăturile niciunuia dintre cei ce sunt. Căci Unul este Dascălul şi învăţătorul nostru (cf. Matei 23, 8) şi numai de El vom rămâne alipiţi, zicând: „Mir vărsat (deşertat) e numele tău, pentru aceea te-au iubit fecioarele. Atrasu-m-ai după tine, ca să alerg spre mireasma mirurilor tale” (Cânt. 1,
2-3). Oare nu aceasta înseamnă: „Nu vei aduce pe altar altă tămâie”?, deoarece celor cu adevărat sănătoşi la cuget le va ajunge buna mireasmă a lui Hristos din Biserică şi nu vor dori alt miros, cum fac nenorociţii de iudei.
35 Hristos, ca om, priveşte pururea la Tatăl, căci este şi Fiul lui Dumnezeu Tatăl. Dar şi noi, uniţi cu El, ne înălţăm pururea gândurile şi nădejdile spre Tatăl.
36în Hristos, jertfa de animale şi turnarea de vin au pierit, fiindcă le-a luat locul jertfa gândurilor.
37 Nu socotim pe nimeni altul în stare să ne dea mântuirea. Hristos nu a venit ca să ne pierdem mântuirea, luând ca îndrumător al vieţii pe altul contrar Lui. În afară de Hristos, toate sunt umbre inconsistente. Numai ca chipuri străvezii ale lui Hristos ne pot fi de folos.
42
Aceştia, în nebunia lor, dispreţuiesc tămâia compusă şi subţire, adică pe Hristos, şi de aceea au rămas nepărtaşi de această cu adevărat sfântă şi dumnezeiască bună mireasmă. Şi vor primi în locul Lui pe altul, adică pe „omul nelegiuirii, pe fiul pierzării, potrivnicul38, care se ridică mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze în Biserica lui Dumnezeu, după cum s-a scris, dându-se pe sine drept dumnezeu” (2 Tes. 2, 3-4), care spurcă şi cortul, fiind fiu străin şi, ca să zic aşa, cu duhoare diavolească, „Căci venirea lui va fi, zice, prin lucrarea Satanei” (2 Tes. 2, 9).
PALADIE: înţeleg ce spui, cuvântul este clar.
CHIRIL: Şi i se porunceşte lui Aaron să dobândească ispăşire la altarul tămâierii, ungând o dată pe an vârfurile coarnelor cu sângele curăţirii păcatelor. O dată pe an îl va curăţi întru neamurile lor, căci, zice, este „sfântul sfinţilor”. Iar aceasta ţi-o va lămuri dumnezeiescul Pavel, zicând: „Iar Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, a trecut prin cortul cel mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta. El a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, veşnică răscumpărare aflând” (Evr. 9, 11-12). Căci, aşa cum zice iarăşi, „După ce a murit o dată, nu mai moare, moartea pe El nu-L mai stăpâneşte. Că cel ce a murit a murit păcatului; iar cel ce trăieşte trăieşte lui Dumnezeu” (Rom. 6, 9-10).
Deci dumnezeiescul Aaron intra în Sfânta Sfintelor o dată pe an, cu sângele curăţirii păcatelor. Şi în acestea să
38 Antihrist este cel ce nu admite pe nimeni mai presus de sine, cel ce se dă pe sine drept dumnezeu. El nu se poate impune ca atare decât celor necredincioşi. Vrea să întindă necredinţa, ca el să fie socotit cel mai presus de toate. Credinţa în Dumnezeu relativizează orice stăpânire lumească.
43
priveşti iarăşi pe Hristos, stropind cu sângele propriu, al mântuirii şi vieţii tuturor, Crucea Sa, deoarece coarnele sunt chipul Crucii, întinse într-o parte şi în alta ca nişte mâini. Deci (în acestea) să înţelegi iarăşi pe Hristos, Care a murit o singură dată, fiind Sfântul sfinţilor ca Dumnezeu după fire. Căci adevăr grăieşte Ioan, când zice: „Din plinătatea Lui noi toţi am luat”(Ioan 1,16), fiindcă toată firea văzută şi nevăzută se împărtăşeşte de Hristos39. Îngerii şi arhanghelii şi cei încă mai presus de ei şi heruvimii înşişi nu sunt altfel sfinţi, decât numai prin Hristos, în Duhul Sfânt40. Deci El este altarul, El, tămâia şi Arhiereul, dar şi sângele curăţirii păcatelor.
PALADIE: Drept grăieşti, dar nu pot înţelege limpede ce este sângele curăţirii păcatelor.
CHIRIL: Legea, preînchipuind curăţirea prin sânge şi jertfa sfântă, adică pe Hristos, prin Care ne-am mântuit scăpând de pata păcatului întipărită în noi, zice în
39 Chiar şi cetele îngereşti, prin Hristos, cunosc mai bine pe Dumnezeu (cf. Efes. 3, 10), cunosc copleşitoarea iubire a lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa. Prin întruparea Fiului, Dumnezeu se face accesibil îngerilor, ieşind din indefinitul Lui. Prin Hristos, Duhul Sfânt coboară deplin în creaţie şi o sfinţeşte la culme, unind-o cu Dumnezeu Tatăl. Căci, în Hristos, însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a făcut ca o creatură, devenind astfel unul dintre oameni şi luând loc în sânul creaţiei. Hristos, al Cărui sânge curăţeşte pe oameni de păcat, Se află în legătură şi cu îngerii, resimţindu-Se că S-a jertfit şi în această legătură, şi îngerii îl simt ca atare.
40 Persoana dedicată lui Dumnezeu este ea însăşi tămâie vie, binemirositoare, care se înalţă spre Dumnezeu. Este tămâie dăruită în mod voluntar, deci şi tămâietor, jertfă vie, dăruită în mod voluntar, deci şi jertfitor. Dăruirea cea mai curată este dăruirea totală de sine. Numai aceasta poate realiza comuniunea deplină între cel ce se dăruieşte şi cel căruia se dăruieşte.
44
Leviticul: „Iar dacă toată obştea lui Israel va săvârşi un păcat din neştiinţă şi lucrul va rămâne ascuns de ochii adunării şi vor face ceva împotriva vreuneia din poruncile Domnului şi vor păcătui, după ce se va afla păcatul pe care l-au săvârşit, obştea va aduce un viţel curat jertfă pentru păcat. Şi-l va înfăţişa la uşile cortului mărturiei şi bătrânii adunării vor pune mâinile lor pe capul viţelului înaintea Domnului. Şi vorjunghia viţelul înaintea Domnului, iar preotul cel uns va duce din sângele viţelului în cortul mărturiei. Şi va întinge preotul degetul în sângele viţelului şi va stropi de şapte ori înaintea Domnului spre perdeaua (catapeteasma) sfântului jertfelnic. Şi va pune preotul din sânge pe coarnele altarului tămâierii, care este înaintea Domnului, în cortul mărturiei”(Lev. 4,13-16). Dar, la vremea potrivită, vom grăi mai pe larg despre acestea.
Acum priveşte iarăşi în viţel pe Emanuel, Cel care S-a junghiat pentru noi şi ne-a izbăvit pe noi de păcat, eliberându-ne de pedeapsă, pe Cel ce a trecut prin cortul cel mai mare şi mai sfânt „nu cu sânge de viţei şi de ţapi, ci cu însuşi sângele41 Său”(Evr. 9, 12) şi a gustat o singură dată
41Este o mare taină în cuvântul Sfântului Apostol Pavel (cf. Evr. 9, 12-14), care zice că Iisus Hristos a intrat în Sfânta Sfintelor de Sus nu cu sânge de tauri şi de viţei, ci cu sângele Său, care e mult mai de preţ decât al acelora. Prin aceasta trebuie să înţelegem marea preţuire pe care Tatăl a arătat-o Fiului, Care a primit moartea pe cruce pentru a câştiga mila Lui faţă de oameni. Animalul nu trăieşte conştient durerea sângelui vărsat, aşa cum o trăieşte Fiul făcut om. Nu sângele în sine spală păcatele, ci ceea ce trăieşte Hristos vărsându-Şi sângele, căci aceasta pricinuieşte marea milă a Tatălui, dar îi pricinuieşte şi iubire pentru Fiul Său, Care, făcut om, Se dăruieşte Lui până la vărsarea sângelui Său pentru noi şi în locul nostru. Dar sângele cu care intră Domnul în cortul cel mai sfânt este şi Sângele Lui care ni se dă în Biserică prin Sfânta împărtăşanie. Dacă până şi omul obişnuit trăieşte şi în sângele său sentimentul durerii jertfelnice când şi-l dă (varsă) pentru alţii, cu atât mai mult trăieşte Hristos acest sentiment, în mod permanent.
45
moartea (cf. Evr. 9,28). Căci, străpungându-I sus, pe lemn, coasta cu suliţa, a curs sânge şi apă. Iar vârfurile coarnelor sunt, cum am spus mai înainte, chipul (tipul) Crucii.
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Şi, de fapt, ca prin ghicitură, Legea a poruncit să se facă curăţirea nu numai cu sânge, ci şi cu apă sfinţită, fiindcă aceasta este calea atotdesăvârşită spre curăţire, potrivit tainei celei în Hristos.
PALADIE: Cum, sau în ce mod a arătat aceasta?
CHIRIL: S-a scris: „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Fă un spălător de aramă cu postament de aramă, pentru spălat. Şi să-l pui la mijloc, între cortul mărturiei şi altar. Şi vei turna în el apă şi-şi vor spăla Aaron şi fiii lui mâinile şi picioarele cu apă. Când vor trebui să intre în cortul mărturiei, se vor spăla cu apă, ca să nu moară; şi, când vor merge spre altar ca să slujească şi să aducă arderile de tot Domnului, se vor spăla cu apă ca să nu moară. Şi va fi aceasta lege veşnică pentru el şi seminţia lui, din neam în neam»” (Ieş. 30,17-21).
E limpede că în aceasta s-a preînchipuit harul Sfântului Botez, căci noi, botezându-ne, dobândim nu curăţirea de murdăria trupului, ci izbăvirea de întinăciunile minţii şi inimii, prin harul şi iubirea de oameni ale Celui ce ne-a chemat la mântuire. Pentru că „din faptele Legii niciun om nu se va îndrepta, cum zice Scriptura, […], ci prin credinţa în Iisus Hristos” (Rom. 3, 20, 22).
Observă şi că Aaron, deşi era sfinţit după Lege, ca şi cei rânduiţi să slujească împreună cu el, îşi spală totuşi mâinile
46
şi picioarele şi numai după aceea se atinge de cele sfinte şi intră în Sfânta Sfintelor eliberat de teamă.„Prin aceasta, Legea arată limpede şi vădit şi însăşi realitatea strigă că cel ce pare că e sfinţit după Lege nu intră la Dumnezeu, dacă nu se spală cu apă, şi că puterea slujirii din timpul Legii nu era îndestulătoare spre curăţire, fiindcă se spălau, cu toate că erau sfinţiţi după Lege42. Dar se curăţeşte cel ce nu e curat încă, ci e pătat şi necurat. Aceasta a spus-o şi Hristos însuşi: „Cel ce s-a spălat nu are trebuinţă să-i fie spălate decât picioarele, căci este tot curat”(Ioan 13,10).
Dar şi preaînţeleptul Pavel scrie că „e cu neputinţă ca sângele de tauri şi de ţapi să şteargă păcatele” (Evr. 10, 4). Deci Legea era neîndestulătoare spre sfinţire, dacă celor ce însetau după familiaritatea cu Dumnezeu nu le venea Botezul mântuitor. De aceea şi dumnezeiescul Ioan, măcar că era încununat cu cele mai mari podoabe şi ajunsese la atâta virtute, încât era la vârful ei, se ruga Mântuitorului să fie botezat, zicând: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine”(Matei 3,14).
PALADIE: Adevărat!
CHIRIL: Iar prin spălarea mâinilor şi picioarelor se arată dobândirea curăţiei faptelor şi a păşirii spre toate cele ce trebuie făcute. După ce ne-am deprins în acestea, ni se îngăduie să intrăm în cortul mai dinlăuntru, ca să aducem lui Dumnezeu jertfe duhovniceşti şi să-I închinăm, ca pe o tămâie, buna mireasmă a vieţuirii evanghelice43.
42 Sfinţirea pe care o dădea Legea nu era deplină. Era mai mult o trezire la necesitatea unei sfinţiri depline, care se va da în viitor prin Dumnezeu venit aproape în mod mai real.
43 Numai după ce am dobândit curăţia prin Botez, prin dorinţa noastră, putem aduce lui Dumnezeu în Biserica creştină, ca în cortul cel mai dinlăuntru, jertfele duhovniceşti ale gândurilor noastre şi buna mireasmă a vieţuirii evanghelice, care este şi ea o jertfă adusă lui Dumnezeu. Suntem în întregime ai lui Dumnezeu şi trebuie să ne dăruim (aducem) în întregime Lui, după ce am activat, tot cu ajutorul Lui, cele mai înalte potenţe ale firii noastre.
47
Deci îi învaţă cu folos pe cei ce vor să intre în Sfânta Sfintelor şi pe cei ce se îngrijesc de lucrurile sfinte să se spele, ca să nu moară, pentru că e un lucru cu adevărat primejdios şi păgubitor să se apropie de Dumnezeu necurăţiţi. De aceea şi înţeleptul Pavel ne sfătuieşte că, de vrem să ne împărtăşim de „binecuvântarea tainică”44, trebuie să ne probăm pe noi înşine şi numai după aceea să ne apropiem, şi ne descoperă că nepăsarea în acestea este un lucru plin de primejdie, zicând: „De aceea sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. Căci dacă ne-am judeca pe noi înşine, nu am fi judecaţi. Iar dacă suntem judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea45″(1 Cor. 11, 30-32).
PALADIE: Aşadar, spălătorul ne-a preînchipuit harul Sfântului Botez.
CHIRIL: Aşa este, să nu te îndoieşti de aceasta nicidecum. Privind modul alcătuirii lui, socotesc că te vei mira şi mai mult, fiindcă despre Veseleil, care a alcătuit cele ale cortului, s-a scris. „Acesta a făcut spălătorul de aramă şi talpa
44„Binecuvântarea tainică” este Sfânta împărtăşanie, căci prefacerea de la Cina cea de Taină s-a făcut cu binecuvântare. Împărtăşindu-ne de Trupul şi Sângele Domnului, îl binecuvântăm pe Dumnezeu că ne-a făcut cu putinţă acest fapt, dar prin aceasta şi Dumnezeu ne dă cea mai mare şi mai tainică binecuvântare.
45 Domnul ne judecă pentru greşelile noastre şi ne pedepseşte uneori, în scop pedagogic, ca îndreptar ca, prin cele ce suferim, să nu ajungem cu lumea la osânda veşnică.
48
lui tot de aramă din oglinzile femeilor care au postit şi au străjuit la uşile cortului mărturiei, în ziua în care l-au făcut”. Şi a făcut spălătorul, „ca să-şi spele în el Aaron şi fiii lui mâinile şi picioarele cu apă, când vor trebui să intre în cortul mărturiei şi când vor merge spre altar să slujească”, precum a poruncit Domnul lui Moise (Ieş. 38, 8; 30,19-20).
PALADIE: Ce sunt oglinzile?, şi cine sunt femeile care au postit?
CHIRIL: în Sfânta Scriptură, multe lucruri nu se istorisesc clar, ci se notează în trecere, ca şi acesta. Moise nu ne-a spus unde s-a postit şi cine sunt cei ce au postit atunci când s-a ridicat cortul, dar nu se îndoieşte nimeni că s-a petrecut aceasta, fiindcă s-a spus, dar nu clar. Însă, lăsând aceasta, să trecem la alt lucru, dacă vrei.
PALADIE: La care?
CHIRIL: Al cărui chip (tip) sunt femeile care au postit? Şi ce înseamnă că spălătorul de aramă s-a făcut din oglinzi?
PALADIE: Tu trebuie să spui aceasta.
CHIRIL: Ascultă: în timpul îndelungat în care au suferit robia egiptenilor, israeliţii au slujit idolilor acelora şi au vieţuit după legile lor. Şi era un obicei al femeilor egiptenilor să intre în temple îmbrăcate în haină de in şi încununate în chip sacru cu o oglindă pe partea dreaptă, iar pe stânga, cu o floare. De această cinste, sau ocară (căci aşa este mai bine şi mai adevărat să zicem), se învredniceau cele mai alese şi mai iniţiate dintre ele46. Deci femeile din
46Toate femeile, nu doar cele ce slujeau la templele păgâneşti, se împodobeau în mod ispititor: fie ca să placă zeilor libidinoşi, fie bărbaţilor care intrau acolo. În păgânism, era la mare cinste fecunditatea, fiind socotită ca o forţă a vieţii, reprezentată de zei. În cultul zeilor, natura se stimula în poftele trupeşti. Nu se căuta o înfrânare a poftelor trupeşti pornite spre exagerare, deci o dominare a naturii prin spirit şi o ridicare în planul îndumnezeirii, ca în creştinism.
49
neamul lui Israel, aflând între vasele lor rămăşiţele cultului din Egipt, au adus aceste oglinzi ca daruri, care au fost prefăcute în spălător. Iar când s-a înălţat cortul sfânt, au postit, şezând la uşi şi petrecând întru totul curate. Lucrul acesta a arătat, socotesc, că, atunci când avea să apară cortul cel adevărat (cf. Evr. 8, 2) adică Biserica pe care a zidit-o Domnul şi nu omul, cum scrie dumnezeiescul Pavel -, va fi timpul ca cei ce au petrecut cinstind turma dracilor să fie prefăcuţi în vase sfinte şi apte spre primirea Sfântului Botez, ca să se poată şi distinge prin podoabele cele mai presus de Lege. Aceasta cred că înseamnă faptul că spălătorul de aramă s-a construit din oglinzile păgâneşti, şi că în el este apa cea curată şi de trebuinţă spre spălarea spirituală a preoţimii celei după Lege. Oare nu vei recunoaşte şi tu, Paladie, că cei ce au fost amăgiţi şi au slujit dracilor au fost vase diavoleşti?
PALADIE: Cum de nu?
CHIRIL: „Iar femeile au postit […] la uşile cortului sfânt”. Acesta este încă un semn frumos şi înţelept că cei îndreptaţi nu trebuie să intre în biserici cu sânge, ci să se distingă mai mult prin jertfe duhovniceşti şi să aducă lui Dumnezeu drept dar închinarea şi mortificarea trupului: „înfăţişaţi, zice, trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească” (Rom. 12, 1), şi iarăşi: „slăviţi pe Dumnezeu în trupul vostru”(1 Cor. 6, 20). Deci, femeile care
50
au postit atunci când s-a ridicat cortul sunt o icoană a sufletelor care nu mai sunt călăuzite de poruncile lui Moise, ci arată mai mult vieţuirea duhovnicească şi evanghelică şi calcă, nu fără osteneală, peste plăcerile pământeşti şi se modelează din nou după frumuseţea nepătată, întrucât nu mai voiesc să suporte păcatele urâte şi spurcate ale poftei trupeşti. Oare nu este astfel modul vieţuirii celor chemaţi în Hristos la sfinţenie şi subţirime duhovnicească?
PALADIE: Ba chiar aşa este!
CHIRIL: Acestea să fie zice, deocamdată, despre sfintele vase. Dar să cercetăm, dacă vrei, şi aşezarea şi alcătuirea cortului însuşi. Deşi acesta este un lucru adâncşi dincolo de măsurile noastre, socotesc că nu ne va fi spre nicio vătămare să căutăm a culege din toate părţile ceea ce e de folos şi să ne apropiem, pe cât e cu putinţă, de cele aşezate mai presus de toate.
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Dacă ar vrea cineva să tâlcuiască acestea cu de-amănuntul, ar trebui un cuvânt lung şi dedicat fiecăreia. Dar trebuie să se ştie că unele dintre cele privitoare la vase ţin de contemplaţie şi de raţiuni tainice47, iar altele au fost construite pentru podoaba şi trebuinţa cortului. De aceea, scurtând lungimea cuvântului pe cât se poate, voi spune pe scurt şi voi restrânge istorisirea. Deci a spus: „Şi să faci cortul din zece covoare de in răsucit şi de mătase violetă, stacojie şi vişinie. În ţesătura lor să faci chipuri de heruvimi. Lungimea unui covor să fie de
47 Vasele sunt simbolurile unor înţelesuri tainice, din care unele depăşesc putinţa de cuprindere a omului.
51
douăzeci şi opt de coţi şi lăţimea să fie de patru coţi; aceeaşi măsură să aibă toate covoarele. Cinci covoare să fie legate împreună, unul de altul, şi cinci covoare să fie legate iarăşi unul de altul” (Ieş. 26,1-3). Deci sunt zece covoare legate strâns întreolaltă, căci la Tatăl sunt multe lăcaşuri, dar una este ţinta cuvioasă a tuturor celor ce locuiesc în ele şi una e cunoştinţa despre Dumnezeu, după cum s-a scris (cf. 1 Cor. 7, 15). Dar poţi primi şi socoti, dacă voieşti, cele zece covoare ca întregimea (unitatea) bisericilor din lume, care nu sunt împărţite prin cugetări diferite sau prin păreri contrare, ci sunt unite în Duhul şi strânse, prin credinţa cea una, în unitatea cea în Hristos, fiindcă pretutindeni şi în toate este un Domn, o credinţă, un Botez (cf. Efes. 4, 5).
Lăţimea fiecărui covor este de patru coţi şi lungimea de douăzeci şi opt. Aceasta e o ghicitură subţire şi greu de înţeles. Totuşi, cred că ea arată în chip întunecos şi ascuns că învăţătura Legii pare foarte îngustă din pricina neclarităţii literei, dar, înaintând (lungindu-se) timpul, va avea ca finalitate taina lui Hristos, adică ziua a opta sau învierea ce s-a săvârşit în ziua a opta. Căci sfârşitul (plinirea) Legii şi Prorocilor este Hristos, către Care a strigat şi dumnezeiescul David: „porunca Ta este fără de (hotar) sfârşit” (Ps. 118, 96). Dar şi dumnezeiescul Pavel scrie celor ce au ţinut mai mult la slujirea Legii, decât la credinţa în Hristos: „Gura noastră s-a deschis către voi, corintenilor, inima noastră s-a lărgit; nu sunteţi strâmtoraţi în noi, ci suntem strâmtoraţi noi în inimile voastre. Plătiţi-mi cu aceeaşi plată vă vorbesc ca unor copii -, lărgiţi-vă şi voi inimile voastre, nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi” (2 Cor. 6, 11-14). Vezi
52
că, după venirea credinţei, voinţa de a rămâne alipit de iudeii care n-au crezut şi grăiesc încă cele ale Legii face pe cineva strâmtorat48?
48 învierea ne-a lărgit orizontul existenţei. Înainte de înviere nu era limpede ce va fi cu oamenii după viaţa pământească, şi multora li se părea că sunt strâmtoraţi între marginile acesteia. Aceasta le făcea şi inima îngustă faţă de oameni. Socotind că viaţa aceasta este totul, nu preţuiau pe semenii lor după marea valoare pe care le-o va da învierea, nu se bucurau împreună cu ei de perspectiva învierii.
Se remarcă aici îmbinarea dintre dimensiunile spaţiale şi cele temporale, pentru a descoperi sensurile spirituale. Patru coţi era lăţimea unui covor, dar, legate împreună câte cinci, dădeau o lăţime de opt coţi. Opt zile înseamnă o dimensiune care, depăşind timpul, duce la eternitate, însă ele nu sunt despărţite. Ca să parcurgi o mie de metri, îţi trebuie o mie de secunde. Ca să parcurgi un covor lung de opt coţi, îţi trebuie opt secunde (aproximativ). Îmbinarea între dimensiuni produce imagini vizibile, care necesită un anumit timp pentru a le parcurge. Dar prin timp, deci şi prin spaţiu, omul înaintează spre o ţintă, şi ţinta spre care tinde el depăşeşte nivelul vieţii acesteia. Deci, opririle virtuale şi răstimpurile de trăiri sufleteşti legate de acelea întrupează sensuri de diferite nivele. Astfel, între lucruri şi sensurile lor simbolice nu este o separaţie. Toate lucrurile sensibile slujesc în mod real unor sensuri mai înalte decât cele materiale, trupeşti. Un scaun este o imagine materială, dar această imagine nu e despărţită de funcţia lui: de a servi spre odihnă omului. Toate componentele naturii materiale şi toate instrumentele construite slujesc unor trebuinţe omeneşti. Iar acestea sunt legate, la rândul lor, de aspiraţiile care depăşesc viaţa omului închisă în orizontul lumii, toate fiind făcute şi pentru aceste aspiraţii. În sensurile lucrurilor naturii şi ale celor făcute de om intră şi aceste aspiraţii, care au ca ultimă ţintă pe Dumnezeu, adică ridicarea omului la veşnica odihnă în El. Iată cum, în raţiunile/înţelesurile lucrurilor lumii materiale şi ale celor făcute de om se cuprinde, pe lângă raţiunea organizării lor materiale, realizată din combinarea multor raţiuni şi dimensiuni mai simple, şi o scară întreagă de raţiuni mai înalte, care sunt tot atâtea trepte de puteri care întreţin lumea şi lucrurile construite de om. Dar toate aceste raţiuni îşi au supremul izvor în Dumnezeu Cuvântul sau în Raţiunea divină şi, de aceea, prin toate se poate vedea Cuvântul sau Raţiunea divină, şi prin toate ne putem ridica la El, aşa cum El însuşi Se coboară la noi prin toate. Întruparea Cuvântului nu este decât arătarea Lui ca Purtător direct, sau ca Subiect direct al firii omeneşti pentru care sunt făcute toate componentele lumii, toate lucruri făcute de El. În Vechiul Testament, Cuvântul se face străveziu numai până la un anumit nivel, însă, prin întrupare, până la capăt.
53
PALADIE: înţeleg.
CHIRIL: Şi acoperămintele erau din covoare de mătase răsucită, ca hiacintul (violetă), ca porfira (stacojie) şi vişinie, fiindcă podoaba Bisericii este de multe feluri. Pe aceasta o cântă şi dumnezeiescul David, zicând: „De faţă a stat împărăteasa, de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită, felurit împodobită” (Ps. 44, 11). Iar podoaba şi frumuseţea ei de multe feluri este Hristos, Care, fiind Unul după fiinţă, este înfăţişat prin multe şi felurite ghicituri, de pildă prin mătasea răsucită, fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, fiind subţire după fire, S-a răsucit într-un oarecare fel cu trupul 49 prin unirea cu el. Dar este şi ca hiacintul, pentru că nu este de pe pământ, ci de Sus, din cer. Firea eterică este de la înălţime, de Sus, şi străbate hiacintul (cerul), pentru că este din cer. Este însă şi ca porfira, pentru că nu e rob ca făptura, ci împărat, ca Dumnezeu din Dumnezeu şi Domn al tuturor. Şi firea trupului (închipuită prin culoarea vişinie, n.ed.) e împletită cu firea Cuvântului lui Dumnezeu, fiind înţeleasă cu adevărat, cum am zis, ca a Celui care Şi-a vărsat sângele pentru noi, pentru că vişiniul (roşul) este semnul
49 În Hristos, firea dumnezeiască subţire până la nevăzut se face cunoscută prin răsucirea cu trupul într-un singur fir. La temelia acestui fir se simte firea dumnezeiască din Persoana dumnezeiască a Fiului.
54
sângelui. Iar heruvimii erau închipuiţi prin ţesătura din păr de capră, ceea ce arată că cele de jos s-au adunat cu cele de Sus şi că Biserica de pe pământ s-a unit cu Puterile din cer. Trebuie ştiut că preaînţeleptul Solomon a rânduit să se sculpteze în pereţii Templului şi heruvimi. Tot în acest mod era alcătuit şi chipul casei50 descrise de glasul lui Iezechiel (cf. 41, 25). Iar acoperământul cortului (de deasupra celui alcătuit din covoare, n.ed.) era alcătuit din pături din păr de capră, prinse cu copci şi inele (cf. Ieş. 36,12-13). Şi acoperişul pus deasupra acestuia (al treilea rând) era din piei de berbeci vopsite în roşu şi din piei vinete. Acestea închipuiau pe Hristos, acoperământul Bisericii: prin culoarea vânătă (albastră), ca pe Cel ce este din cer şi de Sus, şi prin culoarea roşie, ca pe Cel ce a venit în trup, fiindcă aceasta este culoarea trupului.
PALADIE: Tâlcuirea acestora nu este lipsită de raţiune.
CHIRIL: Iar stâlpii pentru covoare erau laţi de un cot şi jumătate şi lungi de zece coţi, având capetele şi trunchiurile îmbrăcate în aur, şi fiecare era împlântat în câte două tălpi de argint. Prin fiecare stâlp e înţeles iarăşi Hristos, stâlpul Bisericii şi temelia adevărului, după cuvântul lui Pavel (cf. 1 Tim. 3, 15), fiindcă El le fixează şi le ţine la un loc pe toate. Iar lăţimea de un cot şi jumătate îl arată: pe de o parte, ca desăvârşit după firea dumnezeiască, pe de alta, ca mai mic, din
50 Toate raţiunile lumii se combină în imaginea unei case, al cărei suprem înţeles este acela de Templu al lui Dumnezeu. Acest rol şi-l găseşte lumea mai ales prin Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Lumea devine acum trupul lui Hristos sau Biserica, al cărei Subiect central este El.
55
pricina măsurilor omenităţii. Este absurd să spunem că Hristos, ca Dumnezeu după fire, este de un cot întreg, adică atotdesăvârşit, dar, din pricina omenescului, e de o jumătate de cot adică împuţinat, fiindcă în cele create nu este nimic desăvârşit -, pentru că Unul-Născut, bogat fiind, S-a făcut sărac pentru noi şi S-a pogorât întru smerenie (cf. 2 Cor. 8, 9).
PALADIE: Aşa este!
CHIRIL: Aşadar, omenescul nu este egal cu înălţimile dumnezeirii. Dar, ca Cel ce S-a făcut şi este înţeles ca noi, a spus: „Tatăl Meu este mai mare decât Mine”(Ioan 14, 28), măcar că după firea dumnezeiască este de aceeaşi măsură şi nu e întrecut de înălţimea Celui ce L-a născut.
Iar lungimea stâlpului era de zece coţi fiindcă, după înălţimile dumnezeirii, Hristos este atotdesăvârşit, şi în dumnezeiasca Scriptură numărul zece e luat ca semn al desăvârşirii. Capul stâlpului era de aur, cum de aur era şi trunchiul Lui, căci templul din Fecioara primeşte sălăşluirea firii supreme, iar aurul, întrecând toate metalele, este simbolul dumnezeirii. Şi tălpile erau două şi de argint, fiindcă Hristos este strălucitor pe pământ, după cuvântul: „Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă” (Ps. 117, 27). E cunoscut în două firi, căci este cugetat ca Dumnezeu şi om, şi aceasta socotesc că înseamnă faptul că stâlpul avea două tălpi de argint51.
PALADIE: Este o presupunere dreaptă.
CHIRIL: Dar priveşte încă ceva.
51Este o imagine potrivită unirii ipostatice în Hristos. Un stâlp cu două tălpi indică un Ipostas în două firi, şi arată cât de mult se unesc cele două firi în unicul Ipostas al lui Hristos, Care susţine Biserica.
56
PALADIE: Ce?
CHIRIL: După ce a poruncit să se facă peste cort un acoperiş din zece covoare, a adăugat: „Apoi să faci pături din păr de capră, ca să acoperi cortul. Unsprezece pături de acestea să faci. Lungimea unei pături să fie de treizeci de coţi şi lăţimea unei pături de patru coţi; cele unsprezece pături să aibă toate aceeaşi măsură. Să uneşti între ele cinci pături şi celelalte şase pături să le uneşti între ele. Jumătatea celei de a şasea pături să o îndoi în partea dinainte a cortului. Şi să faci cincizeci de cheotori la marginea păturii din capătul unei jumătăţi (de acoperiş), unde se face îmbinarea, şi cincizeci de cheotori să faci la marginea păturii din capătul jumătăţii a doua (a acoperişului), unde se îmbină cu cea dintâi” (Ieş. 26, 7-10).
Ce înseamnă lucrul acesta, Paladie? Dacă sunt zece covoare (la primul acoperiş, n.ed.), de ce nu sunt în număr egal şi păturile puse peste ele, ci este una care prisoseşte, adică a unsprezecea? Fiindcă îi zice să unească cinci pături la un loc şi alte şase pături la un loc.
PALADIE: Nu pot spune.
CHIRIL: întrebarea o va lămuri poziţia (păturii a unsprezecea, n.ed.).
PALADIE: în ce fel?
CHIRIL: Spune să se unească cinci pături laolaltă şi alte cinci, aşezate în acelaşi mod. Deci, fiind ridicate faţă în faţă, de pildă de la miazănoapte spre miazăzi, sau de la răsărit la apus, între ele s-a lăsat o latură egală cu a unsprezecea pătură din păr de capră, care despărţea pe cele zece, ce fuseseră aşezate de-o parte şi de alta. Peste această latură s-a întins pătura a unsprezecea, împreunând amândouă părţile cu ajutorul unor verigi şi cheotori. Stâlpii acestei laturi erau după asemănarea celorlalţi,
57
dar mai puţini la număr, fiindcă cele zece pături, precum am spus, aveau o lungime de douăzeci şi opt de coţi, dar pătura a unsprezecea, care era la mijloc între celelalte, de lăţime egală cu a celorlalte cinci (ce era de patru coţi), avea o lungime de treizeci de coţi52. De aceea, zice: Să îndoi pătura a şasea în faţa cortului, ca lungimea de prisos să nu strice frumuseţea cortului. Sub această a unsprezecea latură, aflată între celelalte, erau aşezate vasele sfinte şi dumnezeieşti, care închipuiau în ele, în mod felurit, pe Emanuel. Poate că numărul acesta arată faptul că Hristos şi cortul care are în mod real pe Hristos, adică Biserica, vor avea să apară în ultimele timpuri ale veacului, adică în ceasul al unsprezecelea53.
PALADIE: Nimic nu se opune, socotesc, cugetării că şi explicaţia aceasta este bună.
CHIRIL: După cuvintele şi chipurile (tipurile) privitoare la cort, zice: „Şi să faci curte cortului în latura dinspre miazăzi, şi acoperămintele curţii din mătase răsucită. Lungimea unei laturi să fie de o sută de coţi. Şi stâlpii lor să fie douăzeci, şi tălpile lor de aramă, douăzeci, şi verigile lor şi cârligele lor de argint. Aşa şi în latura dinspre răsărit, pânzele să aibă o sută de coţi lungime. Şi stâlpii să fie douăzeci, şi
52 În text este, de fapt, douăzeci de coţi. Dar, potrivit Ieşirea 26, 8, avea treizeci de coţi, şi astfel are sens. De aceea doi coţi, care se întindeau spre pământ, au fost îndoiţi.
53 Numărul cinci arată timpul, numărul zece, la fel. Dar cortul nu era făcut să închidă cugetarea oamenilor în timp, ci să conducă pe oameni spre depăşirea lui. Aceasta s-a întâmplat la venirea lui Hristos, dar oamenii au rămas şi după aceea în lume. Încă n-au ajuns la sfârşitul lucrului în vie, adică în lume, în faţa Stăpânului acesteia şi la răsplata întreagă a ostenelii lor din ceasul al doisprezecelea.
58
tălpile lor de aramă, douăzeci. Şi verigile şi cârligele stâlpilor şi tălpile lor să fie poleite cu argint. Iar de-a latul curţii dinspre mare (apus), pânzele să fie de cincizeci de coţi, şi la ele zece stâlpi, şi la stâlpi zece tălpi” (Ieş. 27, 9-12).
Observă că celelalte pături erau mai scurte lăţimea lor fiind de patru coţi şi lungimea, de douăzeci şi opt fiindcă a unsprezecea avea treizeci de coţi (lungime). Însă cele de după ele (pereţii curţii, n.ed.) erau largi şi lungi, căci aveau o sută de coţi (lungime) pe cincizeci de coţi (lăţime), şi se întindeau spre răsărit, spre apus şi spre miazăzi.
PALADIE: Dar ce înseamnă această ghicitură?
CHIRIL: Oare nu aceasta s-a făgăduit odinioară Bisericii, care s-a arătat în timpurile din urmă, prin cuvântul prorocului Isaia: „Lărgeşte locul cortului tău şi acoperământul curţilor tale. Înfige stâlpii, nu te scumpi, întinde şi la dreapta şi la stânga” (Is. 54, 2-3)? Pentru că la început Biserica era îngustă (mică), dar pe urmă s-a lărgit la răsărit, la apus, la miazănoapte şi la miazăzi, şi a străbătut în tot locul.
PALADIE: Adevărat!
CHIRIL: Observă apoi că spune că toţi ceilalţi stâlpi ai celor zece covoare şi ai celui din mijloc trebuie să fie acoperiţi cu aur, dar să fie înfipţi în tălpi duble, făcute din argint. Iar motivul acestui lucru l-am spus, precum socotesc. Dar stâlpii curţii lungi şi largi au alt înţeles, fiindcă spune că trebuie să fie înfrumuseţaţi cu argint de la cap până la picioare (la bază) şi înfipţi în tălpi de aramă argintate. Acesta este încă un chip al lui Hristos, fiindcă argintul arată că Acela a strălucit asemenea luminii, fulgerând ca Dumnezeu prin razele cele spirituale.
59
Iar arama îmbrăcată în argint arată că învăţătura Lui, adică propovăduirea evanghelică, a înconjurat pământul cu strălucire şi cu răsunet mare. Pentru că arama e bine răsunătoare, iar argintul e strălucitor şi clar, şi propovăduirea evanghelică are aceste însuşiri, învăţătura Mântuitorului putând fi văzută cum aduce toată lumea la evlavie străvezie şi curată la culme şi răsună pretutindeni. Iar dacă cineva ar voi să vadă închipuiţi în aceşti stâlpi pe Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti, va cugeta cele cuvenite. Fiindcă aceştia sunt cu adevărat argintaţi, pentru că se împărtăşesc de Hristos, Care îi luminează de aceea, zice: „Şi va fi strălucirea Domnului Dumnezeului nostru peste noi” (Ps. 89,18) -, dar se numesc şi „lumină a lumii” (Matei 5, 14), ca unii ce sunt împlântaţi în arama argintată, deoarece faptul că se folosesc de învăţătura strălucitoare şi bine răsunătoare le este temelie: „Căci Domnul, zice, va da cuvânt celor ce binevestesc cu putere multă” (Ps. 67, 12), şi picioarele celor ce binevestesc sunt frumoase, precum este scris (cf. Is. 52, 7).
PALADIE: Adânc este cuvântul, dar aproape de adevăr.
CHIRIL: Terminând cele poruncite cu privire la curte, trece la compoziţia untdelemnului, a mirului şi a miresmelor, zicând: „Să porunceşti fiilor lui Israel să aducă untdelemn de măsline, fără drojdie, curat, pregătit pentru a susţine lumina, ca să ardă pururea candela din cortul mărturiei, înaintea catapetesmei ce este peste sicriul (chivotul) Legii. Şi Aaron şi fiii lui vor aprinde candela de seara până dimineaţa înaintea Domnului. Aceasta este lege veşnică pentru fiii lui Israel, din neam în neam” (Ieş. 27, 20-21).
PALADIE: şi ce înseamnă aceasta?
60
CHIRIL: Ghicitura cuprinde un înţeles atotfolositor şi e foarte înţeleaptă. Cele şapte candele, care ardeau şi luminau pururea în cortul sfânt, trebuie să le asemănăm cu lumina lui Hristos, care e în stare să lumineze şi să aprindă, sau să umple mintea celor ce cred. Pentru că numărul şapte indică, peste tot, înţelesul desăvârşirii, cum se zice de pildă: „Stearpa a născut de şapte ori”(1 Regi 2, 5), adică pe foarte mulţi, câţi trebuiau spre îndestulare.
Iar candelele sunt aprinse de Aaron şi ceilalţi preoţi care urmează după el, fiindcă lumina lui Hristos se păstrează nestinsă în biserici, prin destoinicia celor ce au moştenit preoţia, care luminează prin învăţături drepte mintea celor credincioşi. Aceasta socotesc că înseamnă a aprinde candelele de seara până dimineaţa. Socotesc că rătăcirea diavolească este întuneric şi poveştile ceţoase şi întunecoase ale ereticilor lipsiţi de evlavie sunt ca o noapte spirituală (inteligibilă) căzută peste mintea oamenilor. Deci, dacă învăţătorii din Biserică tâlcuiesc drept propovăduirile dumnezeieşti şi evanghelice, lumina Mântuitorului se vede neîntrerupt în Biserică, este fără sfârşit.
Iar untdelemnul trebuie să fie curat, căci învăţătura dreaptă, adevărată şi neamestecată cu nimic rău a dumnezeieştilor dogme trebuie să fie liberă cu totul de orice drojdie şi murdărie. Aceasta susţine pururea lumina Mântuitorului, neadăugând nimic la strălucirea lui Hristos, fiindcă este o prostie a socoti că El ar avea nevoie de ceva al omului. Dat fiind că Hristos este lumina adevărată şi strălucirea Tatălui, prin cuvintele
61
drepte ale învăţăturilor54 El trebuie să Se arate minţilor credincioşilor ca ceea ce este cu adevărat.
PALADIE: Şi pentru ce zice că untdelemnul trebuie să fie din măsline? Un cuvânt aşa de exact cuprinde, poate, unele înţelesuri folositoare.
CHIRIL: Minunat judeci şi voi spune ce mi-a venit în minte. Cei pricepuţi în acestea au obiceiul să caute ca untdelemnul trebuincios să fie nu numai din măsline, ci şi din alte multe seminţe, mai puţin curate. Cel din măsline este dintre cele mai probate, cu adevărat, pe când cel din alte seminţe e oarecum fals, neadevărat, ca şi cum ar fi făcut cu un meşteşug forţat. Deci învăţătura nefalsificată, adevărată şi neforţată a celor vrednici, prin înţelepciunea dată lor de Sus, trebuie asemănată cu untdelemnul de măsline, pe când cea născocită prin insuflare drăcească şi din gânduri omeneşti, cu cel din meşteşug forţat, care aduce un folos mincinos. O astfel de învăţătură e
54 Aici este afirmată succesiunea apostolică: episcopii primesc de la alţi episcopi şi, de la ei, preoţii slujirea de a aprinde mereu şi de a ţine aprinsă lumina învăţăturii despre Acelaşi Hristos. Cine va aprinde mereu candelele luminii în Biserică, fără episcopi şi preoţi? Numai în Hristos a venit Lumina lumii sau sensul existenţei; unde nu este El, e întunericul lipsei de sens. Numai Hristos cu învierea Lui ne-a arătat pentru ce trăim. Filosofiile şi religiile panteiste, care nu ne promit decât topirea în esenţa inconştientă şi lipsită de iubire a generaţiilor de oameni ce apar rând pe rând, nu dau niciun sens existenţei omului, nici responsabilitatea pentru o viaţă dreaptă şi nici iubirea pe care le pot da numai un Dumnezeu personal şi iubitor, în Care o Persoană este Tată şi alta, Fiu. (De ex.: islamismul, cu dumnezeul lui unipersonal, nu insuflă omului datoria iubirii.) Lumina vine de la Hristos, este aprinsă de cuvintele episcopilor şi preoţilor, şi untdelemnul credinţei poporului o ţine aprinsă.
62
netrebnică şi vrednică de lepădat şi nu ajută cu nimic la întreţinerea luminii (cunoştinţei) lui Hristos. De aceea, nu e primită în Biserică şi nu are mireasma Sfântului Duh („Căci nimeni nu zice: Domnul Iisus, fără numai în Duhul Sfânt”, 1 Cor. 12, 3), nici curăţia netulburată a adevărului, şi nu e necesară spre vreo întrebuinţare de folos55. Observă însă că Legea porunceşte că untdelemnul de măsline trebuie să fie adus de fiii lui Israel. Căci, precum am spus, învăţătura adevărată este un rod şi un dar duhovnicesc adus lui Dumnezeu de noi, un rod care nu lasă să slăbească lumina lui Hristos în cei cărora li se dă învăţătura. Apoi, candelele sunt aşezate şi ard în afara catapetesmei, fiindcă Hristos, fiind Lumină după fire, nu are nevoie de lumină, ci revarsă lumina Sa în noi, care, ca făpturi, suntem în afara Dumnezeirii. Înlăuntrul catapetesmei era sicriul (chivotul), aşezat ca închipuire şi icoană a lui Hristos56.
PALADIE: Bine ai spus.
CHIRIL: Apoi zice: „Apoi a grăit Domnul către Moise «Să iei miresme de floare de smirnă aleasă cinci sute de sicli,
55învăţătura lui Hristos răspunde celor mai adevărate trebuinţe ale firii. Din aceasta se vede că omul este creat de un Dumnezeu personal şi iubitor, că Hristos „întru ale Sale a venit”(Ioan 1, 11). Numai răul introdus în oameni ca ceva nefiresc face opoziţie lui Hristos. Toate filosofiile panteiste, care nu promit omului decât topirea în esenţă sau în „nefiinţă”, nu răspund nici aspiraţiei lui, nici sentimentului lui de responsabilitate şi nici setei lui de iubire. Ele nu fac decât să sporească răul în oameni şi între oameni şi, prin aceasta, chinul în viaţa lor.
56 Luând trup, Hristos a venit să lumineze între oameni, care sunt în afara vieţii interioare a Sfintei Treimi. A venit să ne lumineze pe noi, oamenii (cf. Ioan 1, 9-10).
63
şi de scorţişoară mirositoare jumătate din aceasta, adică două sute cincizeci, şi de trestie mirositoare două sute cincizeci, şi de casia cinci sute de sicli de cei sfinţi, şi untdelemn de măsline un hin. Şi să faci din acestea untdelemn de ungere sfântă, mir aromat, după meşteşugul celor ce pregătesc miresme. Să ungi din el cortul mărturiei, chivotul mărturiei şi toate vasele cortului, sfeşnicul şi toate vasele lui şi altarul tămâierii, şi altarul arderilor de tot, şi toate vasele lui, şi masa şi toate vasele ei, şi spălătorul şi temelia lui, şi să le sfinţeşti, şi vor fi sfinte sfinţilor, şi tot cel ce se va atinge de ele se va sfinţi. Şi să ungi pe Aaron şi pe fiii lui şi să-i sfinţeşti ca să fie Mie preoţi. Şi să grăieşti fiilor lui Israel, zicând: Untdelemn de ungere sfântă va fi acesta în neamul vostru. Trupurile oamenilor să nu se ungă şi să nu vă faceţi ulei cu tocmeala asemănătoare acestuia; că sfânt este şi sfinţenie va fi vouă57. Cine va face unul asemenea şi va da din el la neam străin să piară din poporul său»” (Ieş. 30, 22-34).
57 Nu numai firea lucrurilor constituie raţiuni plasticizate, ci şi miresmele materiale sunt miresme spirituale devenite miresme trupeşti. Un om curat sufleteşte răspândeşte şi din trupul lui o curăţie. Buna curăţie sufletească se arată în toată comportarea şi înfăţişarea trupului. Avem în toate o scară de stări, de la cele materiale la cele de diferite nivele spirituale, şi, cu aceasta, o scară de raţiuni sau de înţelesuri, toate avându-şi originea în Cuvântul dumnezeiesc, ca bogăţie nediferenţiată. Şi El însuşi, ca Ipostas, cuprinde toate raţiunile sau înţelesurile posibile, pe cele necreate şi pe cele create. Omul duhovnicesc, capabil de o vedere pătrunzătoare, vede în toate o scară sau scări de înţelesuri, care urcă până la Dumnezeu Cuvântul, şi pe Dumnezeu Cuvântul în toate, înţelegerea simbolică a lucrurilor, aşa cum o vedem la Sfinţii Părinţi, nu se bazează numai pe o paralelă între înţelesurile literale sau materiale ale lucrurilor şi înţelesurile spirituale, ci şi pe cele din urmă ca stând la baza primelor, sau ca fiind prezente în acelea.
64
Despre calitatea, compoziţia şi inegalitatea în greutate a felurilor de miresme enumerate nu o să spun nimic, căci adevărul este scump celor ce obişnuiesc să cugete înţelept. Dar untdelemnul amestecat cu miruri înseamnă, după cum socotesc, sfinţenia lui Hristos prin Duhul, dăruită celor miruiţi, după cuvântul: „Uns-ai cu untdelemn capul meu” (Ps. 22, 7). Şi se ung cortul şi toate cele din el, pentru că şi locul se împărtăşeşte de sfinţenia Celui ce locuieşte în el. Se sfinţesc şi vasele, după modul cuvenit lor, pentru că se întrebuinţează la slujbele lui Dumnezeu şi se va sfinţi şi cel ce se atinge de ele58. Deci cei încă necuraţi nu trebuie să se atingă de cele sfinte şi sfinţite, fiindcă „ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” (2 Cor. 6,14).
Apoi le interzice cu totul să-şi alcătuiască un untdelemn asemănător, căci numai lui Dumnezeu Ii este propriu să sfinţească, deci lucrul acesta trebuie lăsat numai lui Dumnezeu59. Cum ar putea să sfinţească pe alţii firea creată, când doar prin împărtăşire se bucură de sfinţenia de Sus? Acesteia trebuie să i se spună prin glasul sfinţilor: „Ce ai, pe care să nu o fi primit?”(1 Cor. 4, 7). Iar Ioan spune despre Unul-Născut: „Din plinătatea Lui noi toţi am luat”
58 Cele materiale nu sunt independente de cele spirituale, ci cele din urmă stau la baza lor, ca o raţionalitate a lor, ca o stare spirituală corespunzătoare. La baza structurii organelor trupeşti stau puteri ale sufletului. În suflet se simt toate ale trupului şi atingerile cu cele din afară. Puterile ce pornesc din suflet se întinează de murdăriile celor din afară şi se simt curate în atingerea cu cele curate. Aici este baza Tainelor.
59 Dumnezeu a făcut ca, din combinaţia unor materii uleioase, să provină o anumită bună mireasmă. Dar să nu şi-o facă omul pentru sine, ca să nu sfinţească de la sine pe alţii, nici să nu imite pe Dumnezeu Creatorul, fiindcă sfinţenia vine numai de la Dumnezeu.
65
(1,16), şi El: „Nu dă Duhul cu măsură”(Ioan 3, 34), ci, fiind El însuşi Izvorul sfinţeniei, împarte celor vrednici Duhul şi sfinţeşte zidirea cuvântătoare.
Iar „trupurile oamenilor să nu se ungă”, zice, deşi a poruncit să ungă cu ulei pe Aaron şi pe cei împreunăpărtaşi de preoţie. Deci neamul sfinţit este deasupra omenescului, ca unul care este părtaş de Hristos, Cel mai presus de zidire. De aceea, ridicându-ne la vrednicia mai presus de fire şi despărţindu-ne de cele pământeşti, ne leagă de cele de Sus60, căci zice: „Să nu vă numiţi vouă tată pe pământ, că Tatăl vostru unul61este, Cel din ceruri, iar voi toţi sunteţi fraţi”(Matei 23, 9, 8).
Pedeapsa celor ce dau din ulei străinului le va fi pieirea: „Nu daţi, zice, cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor”(Matei 7, 6), căci este un lucru plin de primejdie a preda cu nepăsare celor încă necredincioşi cele ascunse şi potrivite numai sfinţilor. Pentru că nu se sfinţeşte cel încă spurcat şi bolnav întru totul de necurăţie62, ci cel curăţit prin Sfântul Botez.
60 Sfinţenia este semnul existenţei unui alt plan, aflat deasupra celui al creaţiei, a unui plan transcendent, care este Izvor conştient de curăţie desăvârşită. Dar sfinţenia aceasta venită de Sus răspunde unei aspiraţii a creaturii umane conştiente şi se îmbibă aşa de mult în ea, încât în omul sfânt vedem realizat pe omul adevărat, raţiunea deplină a omenescului; simt ceilalţi şi simte şi el că în el există şi ceva ce nu este de la el.
61 În ultimă instanţă, originea tuturor taţilor Unul este, Tatăl din ceruri. Toţi cei ce sunt tată pe pământ sunt astfel din puterea Tatălui ceresc. El este Izvorul vieţii pentru toţi, El e Izvorul sfinţeniei.
62 Pentru a sesiza sfinţenia este necesară o sensibilitate spirituală. Nepăsarea şi trivialitatea sunt o tocire a sensibilităţii faţă de tot ceea ce depăşeşte plăcerile şi durerile trupeşti, echivalează cu o îngustime animalică. Sensibilitatea aceasta este una cu credinţa.
66
PALADIE: Adevărat.
CHIRIL: A poruncit să se facă şi compoziţia tămâiei în acelaşi mod şi după aceeaşi raţiune, zicând: „Ia-ţi aromate: stactie, onih, halvan aromat şi tămâie curată, din toate aceeaşi măsură, şi fă din acestea, cu ajutorul meşteşugului făcătorilor de aromate, un amestec de tămâiat curat şi sfânt. Pisează-l mărunt şi pune-l înaintea chivotului mărturiei din cortul mărturiei, unde Mă voi arăta ţie. Aceasta va fi pentru voi sfinţenie mare. Să nu vă faceţi vouă tămâie după această compoziţie; ea să vă fie sfinţenie pentru Domnul. Cine îşi va face asemenea amestec, ca să se bucure de mireasma lui, sufletul lui se va stârpi din poporul său” (Ieş. 30, 34-38).
Cuvântul despre acestea ne arată iarăşi că cele înalte, care sunt proprii firii celei mai presus de toate, nu pot aparţine niciunui lucru creat, fiindcă, în ceea ce priveşte demnitatea şi înălţimea măririi, zidirea nu are nimic comun cu Făcătorul şi Stăpânul. Dar să ne amintim că am zis şi că altarul aurit şi tămâia compusă şi subţire sunt Hristos, căci prin amândouă este închipuit Emanuel însuşi. Deci, dacă tămâia se referă la Hristos (căci e binemirositoare, fără de asemănare), nu ne vom face nicidecum o tămâie ca aceea, ca să nu primim pe nimeni în locul Lui, ca nefericiţii iudei pe fiul nelegiuirii, căci unii ca aceştia, alcătuindu-şi tămâia, „se vor pierde”. Deci nu vom face pentru noi amestec de tămâie subţire, asemenea tămâiei aceleia binemirositoare şi cu adevărat mai presus de toate a lui Dumnezeu şi Tatăl, Care ne-a arătat mireasma cunoştinţei Lui în Fiul, prin Care şi noi suntem ca o bună mireasmă, ci ne vom sârgui, ca unii ce suntem părtaşi de tămâia aceea şi unşi de
67
harul Duhului, să ne dobândim lauda şi prin vieţuirea cea întru Hristos63.
PALADIE: Deci, precum se vede, prin toate cele ce erau în cortul sfânt se închipuia taina Mântuitorului.
CHIRIL: în afară de aceasta, te vei mira dacă vei afla şi că meşterii care au zidit cortul sfânt închipuie în ei înşişi pe Hristos?
PALADIE: în ce fel?, căci nu înţeleg.
CHIRIL: S-a scris: „A grăit Domnul către Moise, zicând: «Iată, Eu am chemat pe Veseleil, fiul lui Urie,fiul lui Or, din seminţia lui Iuda, şi l-am umplut de Duhul dumnezeiesc al înţelepciunii, al priceperii şi al ştiinţei, ca să fie mai mare peste meşteri, şi să lucreze aurul, şi argintul, şi arama, şi mătasea împletită violetă (ca hiacintul), porfirie şi stacojie, şi in răsucit, şi să şlefuiască pietrele preţioase, şi să se priceapă la lucrul cioplirii în lemn, ca să facă tot felul de lucruri. Şi i-am dat ca ajutor pe Eliav, fiul lui Ahisamah, din seminţia lui Dan. Şi la tot cel înţelept cu inima am pus înţelepciune, ca să facă toate câte ţi-am poruncit»” (Ieş. 31, 2-6). Observă că Veseleil conduce lucrările, iar Eliav lucrează.
63 Singur Hristos este tămâie binemirositoare amestecată şi totuşi subţire, pentru că, deşi este din două firi, are totuşi în Sine suprema subţirime a înţelegerii ca Dumnezeu şi suprema delicateţe a vieţii. Căci ceea ce e curat la culme e şi delicat, şi ceea ce e delicat dovedeşte şi o profundă înţelegere şi capacitate de a întipări această fină delicateţe în alţii. Prin curăţia şi delicateţea Sa, Hristos este şi cea mai binemirositoare tămâie în faţa Tatălui, şi El are toate acestea de la Sine. Deşi pătrund şi în umanitatea Sa, ele nu vin din afara Lui, ci din Sine însuşi. Noi nu putem dobândi de la noi această delicateţe curată şi sfântă. Nu ne putem face o asemenea tămâie binemirositoare înaintea lui Dumnezeu Tatăl prin noi înşine, ci numai prin împărtăşirea de El.
68
PALADIE: şi ce înseamnă aceasta?
CHIRIL: Vei auzi. Iuda şi Dan sunt amândoi din Iacov, dar unul este din Lia cea liberă, iar celălalt, din slujnica Vali. Deci Veseleil este chipul (tipul) clar al lui Hristos, Care S-a născut după trup din seminţia Iuda şi din firea cu adevărat liberă, adică din cea dumnezeiască şi mai presus de toate. Iar Eliav arată pe apostoli şi pe evanghelişti, care s-au născut din roaba Ierusalim şi au fost împreună-lucrători ai lui Hristos, Cel ce s-a ostenit cu meşteşug la zidirea Sfintei Biserici. Dar toţi cei pricepuţi în meşteşuguri au ajutat la lucrările cortului, cu sârguinţa şi cu priceperea lor, îndeplinind rolul de modele ale învăţătorilor din diferite timpuri, care se sârguiesc şi se îngrijesc să lucreze cele ale lui Dumnezeu şi toate câte sunt spre folosul Bisericii lui Hristos.
CARTEA A X-A
Tot despre aceleaşi despre cele ce sunt în cortul sfânt
CHIRIL: îţi e limpede şi îndestulătoare tâlcuirea pe care am făcut-o la cort şi cele din el?
PALADIE: Foarte limpede, dar nu şi îndestulătoare.
CHIRIL: Voieşti deci să trecem îndată la ceea ce ţi se pare că lipseşte din cele spuse despre el? Socoteşti, pe cât se pare, că trebuie să adăugăm un cuvânt care să lămurească modul în care s-a ridicat, când şi cum au fost alcătuite cele din el, rânduielile şi legile, inaugurarea, sfinţirea şi judecata?
PALADIE: Vorbeşte deci despre fiecare, căci drept cugeţi.
CHIRIL: Voi grăi dar. Însă tu, înţelegând şi greutatea celor ce sunt de tâlcuit, să fii iertător de voi zice ceva ce se abate de la exactitate şi se îndepărtează de la raţiunea cuvenită, să schimbi şi să îndrepţi, fiindcă te iau sprijinitor şi ajutător în tâlcuirile mele.
PALADIE: Cu încredere în Dumnezeu, purcede!
CHIRIL: Isprăvindu-se deci lucrurile cortului sfânt şi făcându-se în chip înţelept şi cu bun meşteşug fiecare
70
dintre cele ce erau în el, după frumuseţea arătată în munte, Domnul a grăit către Moise, zicând: „în ziua cea dintâi (cea una) a lunii întâi, când va fi lună nouă, să ridici cortul mărturiei” (Ieş. 40, 1-2), şi, după altele, iarăşi: „în luna întâi a anului al doilea după ce au ieşit ei din Egipt, fiind lună nouă, s-a aşezat cortul. Şi a ridicat Moise cortul64″ (Ieş. 40, 15-16). Deci s-a ridicat, după voia lui Dumnezeu, cortul cel vechi, care arăta în sine chipurile (tipurile) Bisericii celei cugetate în Hristos. Dar să cercetăm, dacă vrei, cauzele pentru care se spune că a fost ridicat cortul mai mult prin Moise, trecându-se sub tăcere Iosua Navi, deşi a fost mereu lângă fericitul Moise, a urcat împreună cu el pe muntele Sinai şi, pe de altă parte, s-a împotrivit lui Amalec la porunca lui Moise. Căci acesta a zis către el: „Alege-ţi bărbaţi puternici şi, ieşind, dă mâine lupta cu Amalec” (Ieş. 17, 9). Şi el a dat lupta şi a biruit. Deci nu merită să cercetăm care e raţiunea acestui lucru?
PALADIE: Ba, dimpotrivă.
CHIRIL: La fiecare lucru care se face, dacă cineva ar vrea să afle raţiunea exactă a tainei, pe cât se poate, ar spune uimit: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu!”(Rom. 11, 33), căci, ia seama, cât de subtil şi de folositor este întregul fiecărui lucru. Când dumnezeiescul Moise urcă pe munte, împreună cu el urcă şi Iosua. Pentru că nimeni nu se poate apropia de Tatăl decât prin Fiul, fiindcă este adevărat ce a spus: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu, decât prin Mine” (Ioan 14, 6). În Hristos, deci, li se deschide calea şi
64 Întâi s-au făcut covoarele, stâlpii şi toate cele ce trebuiau aşezate în cort. Abia după aceea s-a trecut la ridicarea cortului.
71
sfinţilor. Şi nu poate cineva să urce pe muntele unei contemplaţii înalte şi mai presus de toate, ba socotesc că nu poate nici măcar să ajungă aproape de Dumnezeu se înţelege, după modul unirii, care se dobândeşte printr-o vieţuire în duh şi sfinţenie -, dacă nu e împreună cu el Emanuel, Care face şi cele cu neputinţă la oameni uşor de străbătut şi de împlinit. Aceasta este, socotesc, ceea ce s-a spus prin prorocul Isaia: „Toată valea să se umple şi tot muntele şi dealul să se plece; şi toate cele strâmbe (întortocheate) să fie drepte şi cele colţuroase (aspre), căi netede”(Is. 40, 4). Pentru că în Hristos65 cele colţuroase şi aspre ne sunt netede, şi cele anevoie de străbătut, uşor de străbătut şi drepte. Căci, precum zice acelaşi proroc: „Calea binecredincioşilor s-a făcut dreaptă, şi pregătită este calea binecredincioşilor” (Is. 26, 7).
Deci este de trebuinţă ca Iisus să urce împreună cu dumnezeiescul Moise, fiindcă de Tatăl ne apropiem, cum am spus, prin Fiul şi El este Mijlocitorul, Care ne uneşte prin Sine şi ne urcă pe înălţimile cele mai presus de fire. El a dat bătălia împreună cu bărbaţii aleşi şi a biruit pe Amalec.
65 Numai prin Hristos putem ajunge la Tatăl, adică la Dumnezeu ca Tată. Căci Hristos este Fiul Unul-Născut al Tatălui, Care S-a făcut totodată om accesibil nouă, rămânând însă plin de iubire filială faţă de Tatăl şi deplin cunoscător al Tatălui. În general, numai Hristos ne face accesibil pe Dumnezeu, înţeles nu în sens panteist, ci ca realitate personală transcendentă lumii, pentru că El însuşi este Dumnezeu, dar Dumnezeu făcut accesibil nouă, întrucât S-a făcut şi om. Dumnezeu cel transcendent ni Se face cunoscut în omul accesibil nouă. Dacă orice om ne e şi cunoscut, dar ne rămâne şi un mister, cu atât mai mult, în Hristos, Dumnezeu ne este şi accesibil şi transcendent. Ne e cunoscut sau accesibil în transcendenţa Sa. Aceasta este, în general, însuşirea cunoaşterii omeneşti.
72
Căci, după ce Hristos a ales pe sfinţi, a căror începătură au fost dumnezeieştii Ucenici, a biruit pe căpetenia acestui veac. Dar Moise era cel ce poruncea, fiindcă Fiul S-a coborât sub Lege, deşi ca Dumnezeu era Dătătorul Legii66. Şi timpul bătăliei nu a fost în aceeaşi zi în care a poruncit Moise, ci mâine, adică atunci când a venit alt timp, pentru că Legea, dacă este înţeleasă duhovniceşte, a prevestit cele ce vor fi şi a înfăţişat strălucitor izbânzile Mântuitorului.
De aceea a ridicat Moise cortul sfânt, precum socotesc, fiindcă învăţătura din Lege nu e nefolositoare zidirii Bisericii, deoarece călăuzeşte spre Hristos, Care este Capul Bisericii şi toată temelia, stâlpul şi întărirea adevărului, precum s-a scris (cf. 1 Tim. 3,15). De aceea, Hristos a zis iudeilor: „Dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela”(Ioan 5, 46). Zideşte aşadar şi Moise, adică învăţătura din Lege, Biserica lui Hristos, arătând de mai înainte taina ei, dar încă în umbre. Iar persoana lui Moise înfăţişează uneori Legea, după cuvântul spus în parabolă: „Au pe Moise şi pe proroci”(Luca 16, 29).
PALADIE: Drept ai grăit.
CHIRIL: Dar, răspunzând în adevăr la ceea ce cugetă cititorii că e drept, să spunem ce voieşte să însemne ridicarea cortului în ziua întâi (şi cea una), la luna nouă a
66 Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om, coboară sub legea firii şi sub Legea lui Moise, împlinind Legea cum nu a mai împlinit-o nimeni, pentru ca să Se ridice peste Lege. Duce o viaţă cum cere cu adevărat Legea, dar şi ridicându-Se mai presus de ea, arătându-Se mai presus de ea, dar nu contrar ei. Cine iubeşte ca Iisus împlineşte Legea cum n-a mai împlinit-o nimeni. „N-am venit să stric Legea, ci s-o împlinesc”(Matei 5, 17). În El, Legea îşi atinge ţinta, sfârşitul (cf. Rom. 10,4). Însăşi Persoana Lui este legea desăvârşită cu privire la ceea ce Dumnezeu vrea pentru om.
73
primei luni şi în anul al doilea. Ziua întâi ne arată timpul mult dorit şi mântuitor, în care Unul-Născut, făcându-Se om, prin moartea Sa a câştigat pe cei de pe pământ lui Dumnezeu Tatăl. Iar timpul pentru aceasta a fost unul. Căci, murind El o dată, nu mai moare, moartea nu-L va mai stăpâni, după Scripturi (cf. Rom. 6, 9), deoarece nu mai aşteptăm să moară pentru noi şi pentru duhurile din iad, nici să mai fie o a doua începătură a celor adormiţi67. Fiindcă, întrucât nu va mai fi moarte, cum va mai fi înviere? Deci, nu vom minţi spunând că unul e timpul pentru aceasta, precum am spus adineaori, şi una este ziua. Despre ea vorbeşte şi prorocul, zicând ca din partea lui Dumnezeu: „în timpul primit (plăcut) te voi auzi şi în ziua mântuirii te voi ajuta” (Is. 49, 8). Dar şi dumnezeiescul Pavel scrie: „La vreme bineprimită (potrivită), în ziua mântuirii (2 Cor. 6, 2), în care a înviat Hristos din morţi, surpând stăpânirea tristă a morţii, când a făcut pe Sfinţii Apostoli ziditori şi meşteri duhovniceşti ai Bisericii dintre neamuri, zicând: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Şi, iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”(Matei 28, 19-20). Sau, oare, nu vei recunoaşte că în aceasta ia fiinţă, se zideşte Biserica?
67 E un singur început al vieţii celei noi: cel de după învierea unică a lui Hristos. Din ea se hrăneşte viaţa veşnică de după înviere, pentru că este un izvor dumnezeiesc nesfârşit pus la dispoziţia oamenilor în Omul Hristos. Cu acest început ia fiinţă Biserica, având în ea pe Hristos cel înviat şi pe Duhul care iradiază din El. De aceea, cortul ca preînchipuire a Bisericii se ridică în ziua întâi (ziua unică) sau la luna nouă (începutul arătării lunii) a primei luni.
74
PALADIE: în ce?
CHIRIL: în credinţa predată prin Sfinţii învăţători, în vieţuirea predicată de ei, cea în Hristos se înţelege, şi în unire cu Dumnezeu prin Sfântul Botez şi prin împărtăşirea Sfântului Duh. Căci aşa ne-a spus Petru, zicând: „Şi voi, ca pietre vii, clădiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duhul”(1 Petru 2,5; Efes. 2,21-22). Fiindcă, odinioară, Hristos se preînchipuia prin diferite lucruri din cortul sfânt: ca altar de tămâiere aurit, ca sicriu (chivot), ca sfeşnic, ca masă, ca cele de pe ea. Iar în timpul de acum, socotesc că fiecare dintre credincioşi este casă şi templu al lui Dumnezeu, având sălăşluit în sine pe Hristos, pentru că El locuieşte în inimile noastre prin credinţă, precum s-a scris (cf. Efes. 3,17), fiind Unul şi Acelaşi după fire (dumnezeiască), măcar că se înţelege şi cu trupul, căci „este un singur Dumnezeu Tatăl, din Care sunt toate, şi un singur Domn Iisus Hristos, prin Care sunt toate” (2 Cor. 8, 6). Dar, prin diferitele însuşiri ale dumnezeirii, are în Sine o mare felurime şi e înţeles în mod variat, fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu este în noi ca înţelepciune, ca Lumină, ca Viaţă, ca Pâinea cea vie şi din cer68.
PALADIE: înţeleg ce spui.
CHIRIL: Deci, când Dumnezeu a spus odinioară „în ziua dintâi (cea una) vei fixa cortul”, a preînchipuit timpul întrupării şi ziua mult dorită a învierii din morţi. Aceasta o poate vedea cineva şi în cuvântul scris cu folos şi în
68 Iisus Hristos este şi lucrează în noi ca Unul, dar în multe feluri, după bogăţia puterilor Lui: ca înţelegere, ca bunătate, ca voinţă de curăţie, ca hrană a vieţii din alt plan. Şi un om care ne iubeşte îşi arată în noi o lucrare felurită.
75
chip necesar: la luna nouă a lunii întâi. Căci, aşa cum prima din zilele lunii, adică luna nouă, este începutul lunii, aşa şi timpul întrupării e începutul unui veac (eon) nou şi intrarea timpurilor noi. Fiindcă, „în Hristos este zidire nouă; cele vechi au trecut” (2 Cor. 5, 17). Pentru că ne-a răsărit veacul de după cel de acum, care se vede prin nădejde, dar atunci va fi de faţă cu adevărat, când Hristos Se va arăta din nou cu Sfinţii îngeri întru slava Tatălui, luând cu Sine pe cei ce s-au străduit să umble întru înnoirea vieţii şi s-au îmbogăţit cu frumuseţea preaaleasă a vieţuirii evanghelice întru răbdare, introducându-i în slava şi împărăţia ce se aştepta mai înainte.
Că în Hristos este o zidire nouă şi odrăslirea nouă a timpurilor şi a lucrurilor, o arată foarte bine ghicitura primei luni, în care se ivesc pe pământ ierburile fragede şi tinere, înmuguresc pomii şi în livezi se arată frumuseţea multicoloră a florilor şi buna mireasmă a primăverii. Într-un astfel de timp, Hristos a chemat Biserica dintre neamuri, zicând: „Scoală-te, vino, iubita mea, frumoasa mea, porumbiţa mea, că iată iarna s-a dus, crivăţul a trecut, a încetat. Florile s-au ivit pe pământ. Vremea împlinirii a sosit” (Cânt. 2,10-12), deoarece a înmugurit din nou, ca un pom, firea omului care era veştejită de moarte, din pricina neascultării lui Adam şi a păcatului care ne-a tiranizat pe toţi. Auzi şi pe Hristos, zicând printr-unul dintre Sfinţii Proroci: „Eu, Cel ce grăiesc, sunt de faţă ca primăvara în munţi” (Is. 52, 6), căci ce pricinuieşte primăvara în munţi şi dumbrăvi, împodobind arborii cu frunză nouă, a împlinit şi venirea Mântuitorului la noi. Iar aceasta a avut loc la vreme potrivită, adică în anul al doilea, deci nu în timpul dintâi, când încă erau în vigoare
76
Legea şi ceata prorocilor, în care stăpânea moartea, care a împărăţit (stăpânit) de la Adam şi până la Moise (cf. Rom. 5, 14). Deci în anul al doilea, adică în timpul de după cel dintâi, în care era în vigoare Legea, a răsărit Biserica dintre neamuri, având sălăşluit în ea pe Hristos, sfârşitul Prorocilor şi al Legii. Socoteşti, oare, că tâlcuirea noastră nu merge pe drumul drept şi adevărat?
PALADIE: Ba, dimpotrivă.
CHIRIL: Dar eu socotesc că cortul ni s-a prevestit mai adevărat prin prorocul Isaia, care zicea oarecum către fiecare dintre cei chemaţi prin credinţă la dreptate: „Ochii tăi vor vedea Ierusalimul, cetate bogată, cort care nu se va clătina, ai cărui stâlpi nu se vor clinti, nici frânghiile lui nu se vor rupe în veac” (Is. 33, 20). Căci Biserica este cetatea lui Dumnezeu, de care aminteşte şi dumnezeiescul David, zicând: „Lucruri slăvite s-au grăit despre tine, cetatea lui Dumnezeu” (Ps. 86, 3), fiindcă e bogată şi înfrumuseţată cu darurile de Sus şi din cer şi are stabilitate, întemeiere şi fixare ferme, din care nu poate fi desprinsă, şi „porţile iadului nu o vor birui”69, după cuvântul Mântuitorului (Matei 16,18).
PALADIE: Drept şi cum se cuvine cu geţi.
CHIRIL: După ce s-a ridicat cortul, Dumnezeu, Stăpânul tuturor, a învăţat că toate cele din el se cuvine să
69Biserica locaşul omenesc al lui Hristos, omenirea înnoită prin Hristos aflat în ea nu va înceta să existe, nu va fi înlocuită cu alta nouă, căci umanitatea înnoită în Hristos prin firea dumnezeiască unită cu ea nu se mai poate învechi. În afară de Hristos nu există înnoire. Omenirea asumată de El rămâne veşnic nouă şi numai în unire cu Hristos putem fi şi noi veşnic noi. Oricât ar căuta omenirea altă înnoire, nu va găsi vreuna reală în afară de Hristos, căci numai omenitatea lui Hristos se hrăneşte din Dumnezeu, Izvorul neînvechit al vieţii.
77
fie aşezate în ordine şi nu învălmăşite şi fără grijă. Deci zice: „Şi să pui în el sicriul (chivotul) Legii şi dinaintea chivotului să atârni perdeaua (catapeteasma). Apoi să aduci înăuntru masa şi să pui pe ea pâinile punerii înainte; şi sfeşnicul să-l aduci înăuntru şi să aprinzi candelele lui. Să aşezi altarul (jertfelnicul) de aur pentru tămâiere înaintea chivotului Legii şi să atârni perdeaua la intrarea în cortul mărturiei. Apoi să aşezi altarul pentru jertfe înaintea intrării în cortul mărturiei. […] Şi împrejurul cortului să aşezi împrejmuirea curţii (Ieş. 40, 3-8).
Din acestea se poate vedea că vasele sfinte au fost duse în cortul sfânt. Pe lângă aceasta, fiecăruia i s-a rânduit în chip clar locul ce i se cuvenea. Voieşti deci să aflăm înţelesul amănunţit şi exact al acestor porunci privitoare la cort?
PALADIE: Foarte bucuros.
CHIRIL: Deci a zis Dumnezeu către sfântul Moise: „Să faci o catapeteasmă de in răsucit şi mătase răsucită violetă (ca hiacintul), stacojie şi vişinie, iar în ţesătura ei să aibă chipurile heruvimilor. Şi să o atârni cu verigi de aur pe patru stâlpi de lemn neputrezitor (de salcâm), poleiţi cu aur, aşezaţi pe patru tălpi de argint. După ce vei prinde perdeaua (catapeteasma) în copci, să aduci înăuntru, după perdea, chivotul mărturiei, şi catapeteasma vă va despărţi astfel Sfânta de Sfânta Sfintelor. Să acoperi cu capac sicriul mărturiei din Sfânta Sfintelor. Şi să pui masa în afara catapetesmei şi sfeşnicul în faţa mesei, în partea dinspre miazăzi a cortului. Masa să o pui pe partea dinspre miazănoapte a cortului. Apoi să faci intrării cortului o perdea din mătase răsucită, violetă, stacojie şi vişinie, şi de in răsucit, lucrare brodată. Şi să faci perdelei cinci stâlpi din lemn de salcâm şi să-i poleieşti cu aur. Şi capetele lor
78
să fie de aur, şi să torni pentru ei cinci tălpi de aramă” (Ieş. 26, 31-37). Atât despre acestea. Iar despre spălător, zice: „Să faci un spălător de aramă cu temelie de aramă, pentru spălat, şi să-l pui între cortul mărturiei şi altarul de jertfă” (Ieş. 30, 18-19). Îţi sunt clare fiecare din acestea?
PALADIE: Nicidecum! Să ştii că nu înţeleg şi nu pot spune ce înseamnă acestea.
CHIRIL: Deci, luând de la fiecare dintre cele enumerate ceea ce este de folos pentru o semnificaţie mai înaltă, voi face o expunere clară şi uşor de înţeles, pe cât voi putea. Deci, Paladie, cortul sfânt s-a ridicat în pustie, având o împărţire şi aşezare îndoită. O parte a lui era cea mai dinlăuntru şi numele acesteia era Sfânta Sfintelor. La intrare, ca antecameră, era cea dintâi, numită Sfânta. În cortul cel mai dinlăuntru s-a aşezat chivotul Legii, având în faţă, atârnat pe patru stâlpi, un văl făcut cu meşteşug din mătase răsucită, violetă, stacojie şi vişinie, şi de in răsucit. Întrucât despre mătasea răsucită, violetă, stacojie şi vişinie am spus destule mai înainte, socotesc să nu mai repetăm. Vom spune acum numai lucrul următor: acoperământul (catapeteasma) aşezat(ă) atunci pe patru stâlpi arăta taina lui Hristos. Oare înţeleptul Pavel nu a numit trupul lui Hristos acoperământ (catapeteasmă), zicând aşa: „Pe calea cea nouă şi vie pe care pentru noi a deschis-o, prin catapeteasmă, adică prin trupul Lui70″ (Evr. 10, 20)?
70 Prin trupul lui Hristos intrăm la Dumnezeu ca prin adevărata catapeteasmă. Aşa cum prin trup se intră la suflet, sau cu ajutorul sufletului se iese spre alţii, tot aşa prin trupul lui Hristos intrăm nu numai la un suflet omenesc, ci la Dumnezeirea însăşi, aşa cum şi Ea vine la noi. Dumnezeu nu poate deveni sesizabil, concret pentru noi decât prin creaţia sensibilă. Dar ni Se face sesizabil mai adecvat prin trupul omenesc, fiindcă trupul omenesc, putând comunica prin cuvinte şi prin acte gândurile şi sentimentele sufletului, le poate comunica coborâte la nivelul înţelegerii umane şi pe cele ale Dumnezeirii. În învăţătura creştină despre întruparea lui Dumnezeu Cuvântul se vede valoarea pozitivă atribuită trupului sau capacitatea lui de a deveni mediu de manifestare a spiritualităţii până la treapta supremă.
79
PALADIE: Drept ai grăit.
CHIRIL: Priveşte deci ca în umbre şi în ghicituri că Cuvântul, fiind Dumnezeu şi din Dumnezeu Tatăl după fire, S-a aflat în templul din Fecioara ca într-un sicriu de aur, căci trupul Domnului este nestricăcios şi cinstit. El, luând trupul, S-a ascuns ca după un acoperământ (catapeteasmă). Zicem că Cuvântul lui Dumnezeu S-a ascuns, adică S-a mărginit într-un trup îngust dar Fiul este pretutindeni şi în toate fiindcă S-a acoperit din iconomie şi a aşteptat timpul arătării. Iar timpul arătării către toţi a fost învierea din morţi71. Căci înainte de cinstita Cruce, poruncea Sfinţilor Ucenici să nu-L facă nimănui
71Fiul lui Dumnezeu S-a ascuns în trup nu în sensul că S-a mărginit în el prin trup Şi-a arătat şi slava Sa, puterea Sa -, ci în sensul că Şi-a asumat toată smerenia legată de trupul nostru în viaţa aceasta. Dar şi în această smerenie se arată o putere: a curăţiei, a bunătăţii, este puterea unui om cum n-a mai fost altul. În trupul înviat s-a arătat, în parte, slava dumnezeirii Sale, însă fără să anuleze trupul. Trupul a devenit străveziu, dar se vedea că este trup. Altfel, Dumnezeu nu S-ar fi făcut cunoscut în trup. Dar nu e vorba numai despre o transparenţă fizică, ci de o sporire la maximum a capacităţii de a se comunica prin El gândurile dumnezeieşti, dragostea lui Dumnezeu făcut om, adâncimea vieţii spirituale a dumnezeirii în formă omenească. Faţa luminoasă a lui Hristos cel înviat redă în grad nesfârşit mai accentuat dragostea lui Dumnezeu, înţelegerea Lui, decât o poate face faţa unui om plin de credinţă şi de dragoste.
80
cunoscut, pentru că aşa s-a scris (cf. Matei 12, 16). Dar după ce, pătimind moartea, a înviat, le zice: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”(Matei 28, 19-20). Deci catapeteasma atârna pe stâlpi, ascunzând înlăuntru chivotul. Iar aceasta închipuia pe Hristos, Care, prin propovăduirile Sfinţilor Evanghelişti, e ridicat la înălţime şi e văzut de cei din cortul sfânt, adică din Biserică. Iar stâlpii sunt patru, auriţi şi cu tălpi argintate, deoarece patru sunt evangheliştii, strălucitori şi de mare preţ.
Deci s-a aşezat chivotul, iar catapeteasma din mătase şi in, coborând de sus în jos, îl făcea nevăzut. Iar deasupra catapetesmei şi deasupra heruvimilor ce se aflau de-a dreapta şi de-a stânga petrecea Dumnezeu, arătând că este mai presus de toată zidirea şi că până şi cele mai înalte dintre făpturile raţionale, adică heruvimii, sunt mai prejos de slava dumnezeiască şi negrăită şi străjuiesc pe Fiul, măcar că S-a făcut trup şi din pricina lui este mai jos de egalitatea cu Tatăl, întrucât e om, căci El însuşi a spus: „Tatăl Meu este mai mare decât Mine”(Ioan 14, 28). Fiind egal după fire cu Cel ce L-a născut, spune că este mai mic numai din pricina omenităţii. De aceea, şi în cortul sfânt, heruvimii stau în jurul catapetesmei, străjuind şi ei pe Fiul ca Dumnezeu. Pe de altă parte, Dumnezeu este cugetat deasupra catapetesmei, care era chipul lui Hristos. „Şi Mă voi face cunoscut, zice, de acolo şi voi grăi ţie”, căci Tatăl e mai presus de toată zidirea, chiar şi decât Emanuel, dar nu ca Dumnezeu căci ca Dumnezeu este egal întru toate cu Dumnezeu Tatăl -, ci întrucât a venit în chip de rob şi a coborât la măsura omenităţii.
PALADIE: Subtilă şi adâncă e tâlcuirea.
81
CHIRIL: Dar nu se abate de la scop.
PALADIE: Recunosc.
CHIRIL: Aşa fiind sicriul (chivotul), „să pui, zice, altarul aurit pentru tămâiere înaintea sicriului”. Socotesc că am arătat destul că altarul închipuia pe Hristos şi s-a aşezat înaintea sicriului, peste care era acoperământul şi împrejur heruvimii, iar mai sus Dumnezeu, primind buna mireasmă fără asemănare a lui Emanuel, căci „n-a săvârşit păcat, nici s-a aflat viclenie în gura lui”, precum s-a scris (Is. 53, 9). De aceea, El însuşi a spus: „Tatăl iubeşte pe Fiul”(Ioan 3,35). Dar şi noi înşine suntem primiţi de Tatăl, când se ridică din noi buna mireasmă a mirului lui Hristos. Aceasta o va adeveri şi Pavel, scriind: „Mulţumire fie adusă lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori în Hristos şi descoperă prin noi, în tot locul, mireasma cunoştinţei Sale. Pentru că suntem lui Dumnezeu buna mireasmă a lui Hristos72″ (2 Cor. 2,14-15).
72 Emanuel, ca Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, este Hristos, e Dumnezeu venit prin trup la noi şi Care a rămas la noi în vecii vecilor. De pe altarul tămâierii, El Se aduce ca tămâie de bună mireasmă lui Dumnezeu Tatăl, Care Se află deasupra chivotului. Se aduce Tatălui ca o astfel de tămâie binemirositoare ca om, pentru că este omul care n-a săvârşit păcat, care se află în faţa lui Dumnezeu Tatăl într-o stare de ascultare plină de curăţie şi de delicateţe. Deschişi Lui, ne împărtăşim şi noi de acest mir binemirositor ce se răspândeşte din El şi simţim şi noi buna mireasmă a lui Hristos înaintea lui Dumnezeu. Acesta este înţelesul mântuirii la Părinţi: în umplerea noastră de Hristos, Cel ce a sădit în umanitatea Sa buna mireasmă a ascultării de Tatăl, a vieţii înnoite şi curate prin întipărirea ei de curăţia şi sfinţenia dumnezeiască. Ea nu constă într-o echivalare externă, juridică a meritului jertfei lui Hristos cu vina noastră. Acesta este şi sensul tămâierii în Biserică. Preotul înalţă în faţa lui Dumnezeu buna mireasmă duhovnicească a devotamentului nostru, ca la altarul lui Hristos şi în numele oamenilor, dar îi umple şi pe credincioşi de această bună mireasmă în numele lui Hristos.
82
PALADIE: Drept ai spus.
CHIRIL: Iar dacă ne aţintim ochiul în cele scrise, înţelegem exact că chivotul a fost aşezat în latura de apus a cortului sfânt, iar în faţa lui altarul aurit ocupa locul dinspre răsărit, fiindcă răsăritul şi apusul, miazănoaptea şi miazăziua, toate sunt pline de Hristos, pentru că locul sfeşnicului era în partea de miazăzi a cortului, iar al mesei, în partea de miazănoapte. Iar că prin ambele se închipuia Hristos, se arată pe larg prin cuvântul nostru. Sfeşnicul arată că Hristos este Lumină, iar masa şi cele de pe ea arată că e Viaţă şi Pâine vie.
Dar cugetă şi priveşte la taina următoare: ţinutul iudeilor se află spre miazăzi, iar al neamurilor este situat mai spre miazănoapte. Deci din poziţia amândurora, adică a sfeşnicului şi a mesei, cei ce voiesc pot înţelege că Hristos a răsărit iudeilor ca Lumină şi lor le-a propovăduit: „Eu sunt Lumina”(Ioan 8, 12), fiindcă a fost trimis „către oile cele pierdute ale casei lui Israel”(Matei 15, 24), „şi ale lor sunt făgăduinţele”, după Scripturi [Rom. 9, 8). Dar, fiindcă aceia n-au primit lumina adevărului, El li S-a făcut Pâine şi viaţă din cer neamurilor, dar nici neamurile nu sunt lipsite de lumină. Şi poţi cunoaşte aceasta din faptul că lumina sfeşnicului străbătea şi în partea de miazănoapte a cortului. Dată fiind îngustimea cortului, nu e greu de cugetat aceasta, dacă ne gândim că sfeşnicul, chiar dacă avea locul spre miazăzi, era aşezat lângă masă.
Dar chipul (tipul) ne arată şi altfel că, acolo unde răzbate lumina dumnezeiască, cei vrednici capătă puterea
83
să se împărtăşească de Hristos, ca de Pâinea vie şi adevărată73 Căci dumnezeiescul Pavel scrie că neamurile sunt împreună-moştenitoare şi împreună-părtaşe de Hristos (cf. Efes. 3, 6). Iar neamurile s-au făcut cotrupeşti cu Hristos şi împreună-părtaşe de El, umplându-se de lumină, de cea spirituală se înţelege, „când s-a luminat de ziuă şi luceafărul a răsărit în minte”, cum a zis unul dintre ucenicii Mântuitorului (2 Petru 1,19).
Deci, cele din Sfânta Sfintelor având această aşezare şi întocmire, Dumnezeu a poruncit să se facă o perdea din mătase răsucită violetă (ca hiacintul), stacojie şi vişinie, şi de in răsucit. A spus că aceasta trebuie să fie întinsă la intrarea cortului, atârnată de cinci stâlpi auriţi cu tălpi de aramă. Vălul de la uşă îl numeşte, socotesc, perdea, pentru că, atunci când trebuia să se intre, se trăgea într-o parte cu ajutorul unor inele subţiri şi iarăşi se aducea la loc şi se desfăşura peste uşă, spre a ascunde Sfintele.
Iar stâlpii erau cinci, auriţi şi ferecaţi în aramă, preînchipuind pe dascălii şi conducătorii Bisericilor din timpul al cincilea, când s-a făcut venirea lui Hristos, pe dascălii care drept învaţă cuvântul adevărului şi sunt de mare preţ ca aurul şi binerăsunători ca arama (căci „în toată lumea a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor”, Ps. 18, 4), care prin învăţătura măiastră şi de
73 Lumina lui Hristos nu este numai o înţelegere a sensului vieţii, ci şi o hrană a vieţii celei adevărate. Căci, odată ce ştii că viaţa are un sens, nu mai eşti plictisit de ea, nu-ţi mai scade voinţa de a trăi. Iar când ştii, prin lumina lui Hristos, care este viaţa adevărată la care vei ajunge, te pregăteşti pentru ea. Nu te mai consumi în plăceri trupeşti trecătoare, ci sporeşti în tine viaţa de curăţie şi de dragoste din Duhul dumnezeiesc, care-ţi sporeşte zi de zi bucuria de a fi.
84
Dumnezeu insuflată lărgeau intrarea în Sfânta Sfintelor celor ce voiau să intre acolo.
Deci Sfânta Sfintelor, cortul cel mai dinlăuntru adică, era ascunsă după catapeteasmă. Dar de cortul al doilea era lipit şi legat nemijlocit cortul dintâi, care avea altarul jertfelor (jertfelnicul), în care se săvârşea toată aducerea de jertfe sângeroase, de turte de făină, de miresme, toată jertfa şi turnarea. În afară de altarul de jertfe, mai era şi spălătorul de aramă. Locul jertfelnicului era lângă uşile cortului, al celui mai dinlăuntru se înţelege, iar al spălătorului, în mijlocul cortului.
PALADIE: Dar ce putem înţelege observând aceasta?
CHIRIL: Sfânta Scriptură e precisă, Paladie, şi nimic fără rost nu este în ea. Observă cum această ghicitură ne arată că Legea era pedagog spre Hristos. Jertfelnicul slujirii după Lege s-a aşezat chiar la intrarea în Sfânta Sfintelor, fiindcă Legea de-abia ne conduce la începuturile tainelor lui Hristos şi la primele intrări ale cunoştinţei exacte a Lui. Dar nu introduce nicidecum în Sfânta Sfintelor, adică în cortul cel mai dinlăuntru, în care se află în multe chipuri Hristos, ca Cuvântul lui Dumnezeu, ca Lumină, ca Pâine vie, ca miros de bună mireasmă adus lui Dumnezeu Tatăl. Sau, oare, nu recunoşti că deprinderea premergătoare în slujirea după Lege era introducerea şi începutul cuvintelor lui Dumnezeu?
PALADIE: E adevărat.
CHIRIL: Iar că „Legea n-a desăvârşit nimic”, „pentru că era cu neputinţă ca sângele de tauri şi de ţapi să şteargă păcatele”(Evr. 7, 19; 10, 4), poţi vedea uşor şi fără osteneală, cugetând şi la întrebuinţarea spălătorului. Fiindcă era aşezat în mijlocul cortului dintâi, era strălucitor şi
85
uşor de văzut, spălând cu apă pe cei ce aveau să intre în Sfânta Sfintelor, pentru că preoţilor li se rânduise această lege. Deci, şi ceea ce în Lege părea desăvârşit era nedesăvârşit, preînchipuind curăţirea prin Botez, care spală neamul sfânt, adică pe cei îndreptaţi prin credinţă, cărora şi dumnezeiescul ucenic le spune: „Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce ne-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată”
(1 Petru 2, 9).
Dar trebuie ştiut că şi la uşa cortului din afară (Sfânta) atârna o perdea ca la Sfânta Sfintelor, ca altarul jertfelor Legii să nu fie descoperit şi vizibil celor din afară. Acesta este un chip (tip) prin care se arată că nici Legea însăşi nu e lămurită oricui, căci are litera ca văl cu care s-a acoperit şi s-a învăluit în obscuritatea umbrelor.
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Deci în primul cort erau aşezate spălătorul şi jertfelnicul, iar în al doilea şi cel mai dinlăuntru, chivotul, sfeşnicul, altarul tămâierii, pe care se afla tămâie măruntă, şi masa pe care se aflau pâinile. Dar dumnezeiescul Pavel aminteşte şi de năstrapa de aur, în care era mana, mai numeşte şi toiagul lui Aaron, de care spune că era aşezat şi el în Sfânta Sfintelor. Acestea le spune ca unul ce era deprins cu cele din Sfânta Scriptură şi cunoştea cât se poate de bine cele rânduite la vreme de Dumnezeu şi poruncite fericitului Moise. El ştia că masa şi sfeşnicul erau în primul cort, fiindcă iată ce scrie despre cele două legăminte: „Deci şi cel dintâi (Aşezământ) avea orânduieli pentru slujba dumnezeiască şi un altar pământesc, căci s-a pregătit cortul mărturiei. În el se aflau,
86
mai întâi, sfeşnicul şi masa şi pâinile punerii înainte; partea aceasta se numea Sfânta. Apoi, după catapeteasma a doua, era cortul numit Sfânta Sfintelor, având altarul tămâierii de aur şi chivotul Aşezământului ferecat peste tot cu aur, în care era năstrapa de aur, care avea mana, erau toiagul lui Aaron ce odrăslise şi tablele Legii. Deasupra chivotului erau heruvimii slavei, care umbreau altarul împăcării; despre acestea nu putem acum să vorbim cu de-amănuntul”(Evr. 9,1-5).
PALADIE: Dar dacă ar voi cineva să întrebe şi ne-ar cere să spunem pricinile întregii întocmiri, care ar fi tâlcuirea pe care i-am da-o?
CHIRIL: A poruncit ca unele să se facă înainte de întocmirea cortului sfânt, altele, după aceea. Astfel, cuvântul despre năstrapa de aur l-a descoperit în Ieşirea, înainte de a se arăta chipurile (tipurile) cortului sfânt şi de a se da poruncile cu privire la el, ştiind ceea ce va fi în viitor (cf. Ieş. 16, 33). Din Numerii vom afla că toiagul lui Aaron a fost aşezat în Sfânta Sfintelor după întocmirea întregului cort (cf. Num. 17, 3-5), iar cu privire la sfeşnicul şi masa din primul cort, Dumnezeu a legiuit în Leviticul (cf. 24, 4, 6). Preaînţeleptul Pavel, bun cunoscător al Legii, nu trece cu vederea nimic din cele ce s-au făcut, ci aminteşte de cele dintâi, de cele de la mijloc şi de cele de la urmă.
PALADIE: Foarte bine ai spus. Tâlcuieşte deci pe fiecare limpede şi în chip deosebit, căci adânc este cuvântul cu privire la ele.
CHIRIL: Da, drept ai grăit căci aşa este, într-adevăr. Voi începe tâlcuirea de la năstrapă. Dumnezeu le-a trimis israeliţilor în pustie mana ca pe o ploaie, care le-a venit ca hrană şi pâine de Sus şi din cer. Dar ceea ce
87
s-a petrecut nu s-a oprit la cele supuse simţurilor. Căci prin mană îi călăuzeşte, ca printr-un chip (tip) şi umbră, la trebuinţa de a înţelege că, la vremea Sa, Cuvântul de Sus şi de la Tatăl va veni la noi ca o Pâine din cer, cum ne dă să înţelegem şi dumnezeiescul David, zicând: „Pâine din cer le-a dat lor, pâinea îngerilor a mâncat omul” (Ps. 77, 28-29). Fără îndoială, nu spunem că mana supusă simţurilor e Pâinea cea din cer şi a îngerilor, fiindcă duhul e hrănit duhovniceşte, iar trupul după firea lui, adică trupeşte. Hrana îngerilor, potrivită cerurilor şi duhurilor de Sus, e Cuvântul din Tatăl. Deci mana indica pe Hristos, deoarece chipul (tipul) nu e de niciun folos, dacă nu e arătat adevărul, pentru că acela (Moise) este umbra Acestuia. El nu a făcut acestea pentru sine, ci ca prin ele să se zugrăvească ceva mai înalt74. De aceea, Hristos le-a adus iudeilor mustrarea înţeleaptă că, în loc să se minuneze mai degrabă de El, se minunează de Moise, slujitorul chipurilor (tipurilor), căci le-a spus: „Amin, amin, zic vouă: nu Moise v-a dat vouă pâinea cea din cer […]. Căci pâinea lui Dumnezeu este
74Toate cele văzute sunt umbre trecătoare şi inconsistente faţă de adevărul veşnic care le stă la bază, dar între umbră şi adevăr există o legătură. Umbra n-ar putea exista fără realitatea care o proiectează şi este ca o schiţă grosolană a realităţii. Însă Dumnezeu, ca realitate supremă, nu proiectează umbra fără voie, ci cu voie, pentru folosul omului, care prin umbre vede dincolo de umbre. Dumnezeu n-ar fi proiectat cu voia umbrele lumii, dacă n-ar fi urmărit ca prin ele să Se arate omului pe Sine însuşi. Dar umbrele au, în relaţia dintre Dumnezeu şi om, şi un rol de pregătire a omului, ele se înscriu într-o istorisire. Vrea să arate prin umbre că va intra El însuşi în mod direct în relaţie cu omul. Prin aceste umbre, omul trebuie să crească la legătura cu realitatea personală dumnezeiască.
88
cea care se pogoară din cer şi care dă viaţă lumii. [..] Eu sunt Pâinea vieţii” (Ioan 6, 32, 34, 50).
Deci, înfăţişând mana ca icoană a Cuvântului care S-a pogorât de Sus şi din cer, Dumnezeu a poruncit cele privitoare la năstrapă, căci s-a scris: „Şi a zis Moise: «Acesta este cuvântul pe care l-a poruncit Dumnezeu: Umpleţi măsura (un omer) de mană, ca să se păstreze întru neamurile voastre, ca să vadă pâinea pe care aţi mâncat-o voi în pustie, după ce v-am scos din pământul Egiptului». Şi a zis Moise către Aaron: «Ia o năstrapă de aur şi pune în ea o măsură plină de mană şi o aşază înaintea lui Dumnezeu, ca să se păstreze întru neamurile voastre!» Şi a pus-o Aaron înaintea chivotului mărturiei spre păstrare, după chipul în care a poruncit Domnul lui Moise” (Ieş. 16, 32-34).
Deci, aşa cum am spus că sicriul (chivotul), care avea în sine cuvântul lui Dumnezeu (Legea), indica pe Emanuel căci Cuvântul lui Dumnezeu S-a aşezat într-un templu sfânt, cel din Fecioara se înţelege -, în acelaşi fel şi năstrapa de aur, care conţinea mana cea sensibilă, ne arată pe Cuvântul de Sus şi de viaţă Făcător, adică pe Cel din Tatăl, în trupul cel sfânt şi neprihănit. Iar năstrapa era plină de mană, „Căci în El s-a sălăşluit trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”, după cuvântul fericitului Pavel (Col. 2, 9). „Şi nu dă Duhul cu măsură” (Ioan 3, 34), fiindcă Hristos e atotdesăvârşit. Şi năstrapa s-a aşezat spre păstrare în neamurile fiilor lui Israel, deoarece Hristos este nestricăcios, rămâne pururea, e atotcunoscut în toată vremea şi Se află înaintea Domnului, adică în ochii Tatălui. Căci, atunci când Unul-Născut S-a făcut ca noi, atunci nu a intrat în Sfânta Sfintelor făcută de mâini omeneşti, ci într-un cort mai mare şi mai desăvârşit, adică în cer, ca
89
să se arate acum, precum s-a scris, „în faţa lui Dumnezeu pentru noi”(Evr. 9, 24). Căci nu Se înfăţişează pe Sine în faţa Tatălui, ci întru Sine ne înfăţişează pe noi, care am căzut de la faţa şi de la ochii Lui din pricina neascultării lui Adam şi a păcatului care a stăpânit peste toţi. Deci, în Hristos, am dobândit apropierea şi îndrăzneala de a intra în Sfânta Sfintelor, precum ne-a spus înţeleptul Pavel. Fiindcă, aşa cum ne-am sculat şi am şezut întru cele cereşti în Hristos, tot aşa, în El, am ajuns în faţa Tatălui75. Acestea despre sfânta năstrapă; dar şi toiagul lui Aaron indica pe Hristos. Să arătăm şi aceasta, dacă vrei.
PALADIE: Vreau foarte mult.
75 Fiul lui Dumnezeu este din veci sub privirea iubitoare a Tatălui, dar ia trup şi faţă omenească spre a fi şi ca om sub aceeaşi privire iubitoare a Tatălui. Nu pentru Sine a făcut aceasta căci avea pentru Sine, din veci, toată iubirea Tatălui -, ci ca, luând faţa omului, Tatăl să privească şi la faţa omului cu iubirea cu care priveşte faţa Fiului Său Unulnăscut, deci pentru ca, în orice faţă de om, Tatăl să vadă faţa Fiului Său; să nu mai vadă în faţa omului numai o faţă neascultătoare, ci una deplin ascultătoare şi iubitoare. De aceea, unindu-ne cu Hristos în ascultarea Lui de Tatăl şi din puterea Lui -, să avem pe Tatăl privind la noi cu dragostea cu care priveşte la Fiul Său Unul-Născut. Faţa omenească s-a putut imprima, prin ascultarea de om a lui Hristos, de toată frumuseţea spirituală, dar văzută, a Fiului Său. Faţa omenească are capacitatea de a reflecta frumuseţea spirituală a Fiului lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă intrarea omenităţii la Tatăl, prin Hristos, adică în Sfânta Sfintelor de Sus. Omenitatea intră la largul infinit al supremei existenţe. Nu ştim ce să admirăm mai mult: minunea coborârii Fiului lui Dumnezeu la om, când Se face om, sau minunea capacităţii dăruite omului la creaţie de a se face mediu în care Se reflectă, Se manifestă Fiul lui Dumnezeu ca Subiect? Dumnezeu nu face aceasta pentru a Se completa, ci Se întrupează ca om pentru ca omul să poată deveni subiectul actelor Lui de gândire, de simţire, de voinţă, sau ca omul să poată fi ridicat la treapta de frate al Fiului lui Dumnezeu.
90
CHIRIL: Core şi Abiron şi, pe lângă ei, Datan erau din seminţia şi din sângele lui Levi. Aceştia, revendicând pentru ei slujba rânduită în cortul sfânt prin poruncă de Sus, au însetat după slava lui Moise şi a lui Aaron şi au răpit această cinste pentru ei, fără să fie chemaţi la ea de Dumnezeu. Deci, îngâmfându-se, cu o obrăznicie neruşinată şi mândrindu-se la culme, s-au dedat la o cârtire care era greu de răbdat, cu totul de nesuportat chiar. S-au despărţit de popor ca nişte tauri care dispreţuiesc cireada şi, lepădând ascultarea de Dumnezeu, au înduplecat şi pe alţii, lipsiţi de evlavie, să se despartă. Dar au plătit cu o grea pedeapsă pentru îndrăznelile lor, fiindcă, deschizându-şi pământul gura, a scufundat în iad pe cei îngâmfaţi împreună cu rudele lor, cu corturile şi cu avuţiile lor.
Deci Legiuitorul, voind să arate că Aaron a fost chemat la treapta de frunte în preoţie prin porunca de Sus şi nu prin voia lui Moise, a spus către fericitul Moise: „«Spune fiilor lui Israel şi ia de la ei, de la toate căpeteniile lor, după seminţii, douăsprezece toiege, câte un toiag de fiecare seminţie, şi numele fiecărei căpetenii scrie-l pe toiagul său; iar numele lui Aaron să-l scrii pe toiagul lui Levi, căci un toiag vor da de fiecare căpetenie de seminţie. Toiegele acelea să le pui în cortul adunării, înaintea chivotului Legii, unde Mă arăt ţie. Şi va fi că toiagul omului pe care-l voi alege va odrăsli; şi aşa voi potoli cârtirea fiilor lui Israel, care cârtesc împotriva voastră». Şi Moise a spus acestea fiilor lui Israel şi toate căpeteniile lor i-au dat toiegele, câte un toiag de fiecare căpetenie, adică douăsprezece toiege, după cele douăsprezece seminţii ale lor; şi toiagul lui Aaron era între toiegele lor. Apoi Moise a pus toiegele înaintea Domnului,
91
în cortul adunării. Iar a doua zi au intrat Moise şi Aaron în cortul adunării şi, iată, toiagul lui Aaron, din casa lui Levi, odrăslise, înmugurise, înflorise şi făcuse migdale. Şi atunci a scos Moise de la faţa Domnului toate toiegele fiilor lui Israel; şi au văzut şi şi-a luat fiecare toiagul său. Apoi a zis Domnul către Moise: «Pune iar toiagul lui Aaron înaintea chivotului Legii spre păstrare, ca semn pentru fiii neascultători, ca să înceteze de a mai cârti împotriva Mea, şi să nu moară!»” (Num. 17, 2-10). Deci înflorirea toiagului a fost un semn clar că dumnezeiescul Aaron a fost în chip strălucitor ales pentru slujba preoţiei. Dar, dacă trecem la tâlcuirea duhovnicească, din acestea luminează iarăşi, ca din nişte chipuri (tipuri) încă îngroşate, taina lui Hristos.
PALADIE: în ce fel?
CHIRIL: Dumnezeu Tatăl a hirotonit pe Emanuel peste noi ca Legiuitor şi Arhiereu, Care S-a adus pe Sine însuşi jertfă pentru noi (cf. Evr. 9, 14). Căci, aşa cum a spus fericitul Pavel, „Legea cea dată prin Moise pune arhierei oameni ce au slăbiciuni. Dar cuvântul jurământului, venit în urma Legii, pune pe Fiul76 desăvârşit în veac” (Evr. 7,28). Aşadar, Cuvântul
76Emanuel, Care e hirotonit Legiuitor şi Arhiereu, este Fiul lui Dumnezeu făcut om. Legiuitorul este Cel ce dă oamenilor legea dumnezeiască. Arhiereul este Mijlocitorul la Dumnezeu pentru oameni. Dar, pentru noi, atât Legiuitorul, cât şi Arhiereul trebuie să fie şi Dumnezeu şi om. Dar şi ca Arhiereu, sau ca Mijlocitor la Dumnezeu pentru oameni, tot de Dumnezeu este ales (hirotonit), căci depinde de Dumnezeu Tatăl ca El să fie primit pentru a mijloci pentru oameni. Depinde de Dumnezeu Tatăl să deschidă uşa Celui ce vrea să mijlocească la El pentru oameni. Hristos intră ca Mijlocitor până la cer, adică la Dumnezeu Tatăl. El nu strigă numai de jos către Dumnezeu, ci intră în cer cu jertfa Sa, Care este El însuşi, pentru că este şi Dumnezeu, ca Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu Tatăl. El, ca Fiu, este trimis de Tatăl la cei pe care voieşte să-i facă fii cum este El, adică să-i aducă la Sine ca fii. Este dragostea în coborâre, dar şi în înălţare. În coborârea Fiului Său la oameni este cuprinsă şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl faţă de ei. În înălţarea Lui la Tatăl este dragostea care Şi-a ataşat şi dragostea oamenilor faţă de Dumnezeu Tatăl.
92
S-a pogorât din cer şi S-a făcut ca noi, devenind slujitor (liturghisitor) al celor sfinte în cortul adevărat pe care l-a zidit Domnul şi nu omul77. Dar israeliţilor nu li s-a părut că ar cugeta cele drepte şi, de aceea, opunându-I voia lor, L-au supus în multe chipuri săgeţilor vicleniei, necruţând niciun efort al limbii, nici obrăznicia, nici uneltirile nesocotite, ci pierzându-se, netrebnicii, pe ei înşişi, L-au răstignit. Dar toiagul din rădăcina lui Iesei a odrăslit din nou, pentru că Hristos a înviat, dezlegând durerile morţii, precum s-a scris (cf. Fapte 2, 24). Căci Cel ce era, ca Dumnezeu, Viaţa după fire, cum ar fi putut să fie ţinut de moarte, ci mai degrabă a biruit stricăciunea78? Şi aşa
77 Pogorârea Cuvântului constă în faptul că S-a făcut om. Coborându-Se, n-a încetat să fie Dumnezeu, căci e Dumnezeu coborât la om. Este Dumnezeu care-Şi însuşeşte modul de trăire, de înţelegere, de simţire, de exprimare omenească, e Dumnezeu care intră în comunicare cu noi. Dar în această comunicare cu noi ca un om, simţim că este şi Dumnezeu, că Dumnezeu însuşi ne iubeşte atât de mult, încât Se jertfeşte pentru noi. Dar aceasta dovedeşte că firea omenească a fost creată ca să fie mediu de comunicare a lui Dumnezeu, având o înţelegere şi o simţire care pot fi şi o înţelegere sau o simţire a lui Dumnezeu.
El se face liturghisitor în cortul zidit de Dumnezeu, nu de om, adică în trupul omenesc, dar liturghisitor către Dumnezeu Tatăl, slujitor al celor sfinte ale lui Dumnezeu în trupul nostru. Cortul este trupul omenesc, dar e cortul cel mai adevărat şi mai propriu lui Dumnezeu.
78 Mereu se afirmă că mântuirea adusă de Hristos constă în biruirea morţii şi a coruptibilităţii firii noastre, prin imprimarea ei de dumnezeire. Prin aceasta ea nu mai piere, fiindcă se hrăneşte din infinitatea vieţii dumnezeieşti. Este asemeni toiagului uscat care a odrăslit din nou pentru veşnicie, căci e întreţinut de seva dumnezeirii. Mântuirea este un act de putere şi nu de viaţă.
93
cum înmugurirea toiagului, odrăslirea neaşteptată a lemnului uscat adică, a fost celor vechi un semn îndestulător că Aaron a fost hirotonit arhiereu prin hirotonie de Sus, aşa şi călcarea morţii şi învierea vrednică de Dumnezeu a lui Emanuel sunt o dovadă strălucită, vădită şi prea îndestulătoare că El este Dumnezeu după fire. Şi, de fapt, însuşi Hristos, deşi putea împlini fără osteneală şi cu uşurinţă tot ce este mai presus de gând şi de cuvânt79, le-a spus iudeilor care cereau semn: „Neamul acesta este viclean; cere semn, dar semn nu i se va da decât semnul lui Iona prorocul. Căci precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi” (Luca 11, 29-30). Deci faptul că a desfiinţat moartea şi stricăciunea, odrăslind spre viaţă, este un semn cu adevărat minunat şi strălucitor şi întăritor pentru credinţa celor într-adevăr cu bună judecată: că Fiul este după fire Dumnezeu şi S-a născut din Dumnezeu Tatăl, fiindcă „a înviat din morţi şi S-a făcut pârga (începătura)80 Celor adormiţi” (1 Cor. 15, 20).
79 Deşi Hristos putea învinge moartea fără să o suporte, printr-o minune mai presus de minte şi de cuvânt, totuşi nu dă oamenilor acest mod de biruire a morţii ca semn al puterii Sale, ci ca semn al puterii Sale le dă modul biruirii morţii prin primirea ei. Căci arată mai mare putere când învinge moartea după ce a murit, decât atunci când era viu. Aceasta ne încredinţează şi pe noi că, deşi vom muri, vom învia după aceea. Aici se arată şi o iconomie a morţii: faptul că vom învia după ce murim ne supune credinţa la o probă cu mult mai mare, sau ne face să creştem duhovniceşte.
80 Dacă Hristos ar fi arătat că e mai tare decât moartea nesuportând-o şi dacă moartea nu ar mai fi fost biruită de El astfel, cum ar mai fi putut învia pe cei care au murit înainte de venirea Sa? El e biruitor al morţii ca primul născut din morţi, „începătura celor adormiţi” (1 Cor. 15,20). Hristos poate readuce la viaţă chiar trupul descompus, aşa cum l-a creat din nimic.
94
Şi s-a dat semn fiilor neascultători, ca să ştie că Hristos, prin hotărârea lui Dumnezeu Tatăl, „S-a făcut nouă Arhiereu81; sfânt, fără de răutate, neîntinat, deosebit de cei păcătoşi şi mai presus decât cerurile”, după cum s-a scris (Evr. 7, 26).
PALADIE: Dar nu numai că a înflorit toiagul lui Aaron, cum ne-a arătat cuvântul dumnezeiesc, ci a produs şi migdale. Nu pot înţelege ce înseamnă această ghicitură.
CHIRIL: Mai întâi, Paladie, nu e greşit a socoti că toiagul a fost luat dintr-un migdal, fiindcă cei din vechime aveau obiceiul să se folosească de acest fel de toiege. Dar dacă trebuie să vorbim despre o raţiune potrivită acestui obicei, aş spune şi un lucru de care se
81 Remarcăm că Sfântul Chiril considera ca propriu calităţii de Arhiereu a lui Hristos faptul că a primit moartea ca s-o biruiască, că S-a jertfit ca apoi să învieze („semnul lui Iona”). El primeşte moartea nu numai ca să arate că, chiar mort, este mai tare ca moartea, ci şi ca să facă din moartea Sa jertfă pentru oameni înaintea Tatălui. De altfel, El S-a arătat mai tare ca moartea tocmai prin faptul că moartea pe care a suferit-o n-a avut în niciun fel vreo pricină în păcătoşenia Sa, în egoismul Său omenesc. Orice umbră de păcat, de egoism slăbeşte firea noastră, slăbind unirea ei cu Dumnezeu, Izvorul vieţii. Deci, pentru că Hristos primeşte moartea de bunăvoie, nefiind dus la ea de vreo urmă de păcat, sau cu cât o primeşte dintr-o iubire de oameni covârşitoare, cu atât în actul Lui de primire a morţii este mai multă putere de a o birui.
Fiul lui Dumnezeu nu putea deveni un astfel de Arhiereu, Care se face om ca să Se poartă jertfi lui Dumnezeu Tatăl pentru oameni, decât prin hotărârea Tatălui.
95
vorbeşte mult, dar care pare să fie şi crezut de unii, că toiagul de migdal, dacă se pune la capul unora, este în stare să alunge somnul, înfăptuind lucrul acesta prin puterile naturale, dar potrivit voii lui Dumnezeu82. Ne va încredinţa de aceasta şi Făcătorul tuturor, Care pe toate le ştie, căci a zis către Ieremia: „«Ce vezi, Ieremia?» Iar eu am răspuns: «Toiag din lemn de migdal». La aceasta Dumnezeu a zis: «Drept ai văzut, că Eu am privegheat peste cuvintele Mele, ca să le împlinesc»” (Ier. 1, 11-12). Deci toiagul de migdal se poate înţelege, pe drept cuvânt, ca simbol al trezviei, iar învierea din morţi a lui Hristos a fost ca o trezire din somn83. De aceea, şi prin lira Psalmistului, zice: „Eu m-am culcat şi am adormit; sculatu-m-am că Domnul m-a sprijinit” (Ps. 3, 5).
PALADIE: Tâlcuirea este adevărată.
CHIRIL: Iar despre candela şi masa cea din primul cort s-a scris iarăşi: „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Porunceşte fiilor lui Israel să aducă untdelemn de măsline curat şi limpede la lumină, ca să ardă candela pururea în afara catapetesmei, în cortul mărturiei. Şi să o aprindă Aaron şi fiii lui de seara până dimineaţa înaintea Domnului pururea; aceasta este lege veşnică întru neamurile voastre, în sfeşnicul cel de aur curat veţi aprinde candelele înaintea
82 Puterile binefăcătoare din natura noastră şi a lucrurilor sunt aşezate de Dumnezeu. Astfel, folosindu-ne de ele, deşi preţuim ceea ce e natural, nu trebuie să uităm de recunoştinţa datorată lui Dumnezeu, Care a pus aceste puteri în natură.
83 Hristos, biruind moartea îndată după ce a primit-o, pentru El moartea a fost doar ca un somn, n-a avut puterea să desfiinţeze viaţa trupului Său. Forţa spiritului Său n-a lăsat moartea să înainteze până la desfiinţarea trupului.
96
Domnului până dimineaţa. Să luaţi făină de grâu bun şi să faceţi din ea douăsprezece pâini, de două zecimi de efă să fie fiecare pâine. Şi să le puneţi pe două rânduri, şase pâini pe fiecare rând, pe masa cea de aur curat, înaintea Domnului. Şi să puneţi la fiecare rând tămâie curată şi sare, şi vor fi pâinile jertfă de pomenire înaintea Domnului. În toată sâmbăta le veţi pune în faţa Domnului pururea din partea fiilor lui Israel, lege veşnică. Şi vor fi ale lui Aaron şi ale fiilor lui, care le vor lua şi le vor mânca în loc sfânt, căci sunt preasfinte. Acestea vor fi ale lor din cele ce se jertfesc Domnului, lege veşnică”(Lev. 24,1-9).
Deci era untdelemn curat de măsline, nu din alte feluri de seminţe pământeşti, din care se storcea un untdelemn considerat fals. Căci în Biserici e pururea lumina cea curată şi adevărată, adică cea prin Hristos în Duhul Sfânt, chiar dacă e împărtăşită prin glasul slujitorilor, către care Hristos a zis: „Voi sunteţi lumina lumii”(Matei 5, 14). Şi nu e nicio mirare, fiindcă pe cei pe care i-a numit fraţi şi i-a făcut părtaşi de Sine, acelora le împarte, pe drept cuvânt, şi slava Sa.
Şi candela ardea în primul cort. Iar acest lucru are un înţeles îndoit, deoarece în partea mai lăuntrică (a cortului) luminau şapte candele până dimineaţa, răspândind o lumină mai bogată peste cei ce intrau. Iar sfeşnicul era Hristos, Care umplea cu o lumină mare din toate părţile, în chip (tip), pe cei ce voiau să intre în Sfânta Sfintelor, căci zice: „Apropiaţi-vă de El şi vă luminaţi” (Ps. 33, 5). Iar candelele ardeau până dimineaţa, ceea ce indica timpul întrupării, fiindcă atunci s-a luminat ca de ziuă şi a răsărit lumina spirituală, alungând întunericul vechii noastre neştiinţe şi împrăştiind negura ce stătea peste
97
inimile tuturor ca o noapte84. Aşa şi prorocul a numit timpul venirii Mântuitorului, zicând: „Dimineaţa vei auzi glasul meu: dimineaţa voi sta înaintea Ta şi voi fi văzut” (Ps. 5, 3). Când ar fi fost primite rugăciunile tuturor şi când ne-am fi înfăţişat noi, cei odinioară rătăciţi, înaintea lui Dumnezeu, cu astfel de familiaritate duhovnicească, prin ascultare şi credinţă, dacă nu ne-ar fi răsărit nouă Lumina cea din cer, adică Hristos? Dar pe când în cortul mai lăuntric era lumina bogată şi curată a celor şapte candele, în cortul dintâi era o singură candelă care lumina, arătând, cred, că nici cei călăuziţi prin Lege, ca pedagog, nu erau lipsiţi de lumina dumnezeiască, deoarece şi Legea dată prin Moise chema, de la mulţimea de zei, la cunoştinţa lui Dumnezeu cel prin fire şi adevărat şi îndepărta pe cei vechi de la slujirea zidirii în locul Ziditorului, îndemnându-i să se alipească de Făcătorul tuturor. Iar fără lumina spirituală, Legea nu putea să facă aceasta sufletelor pe care le creştea. Deci, o spun iarăşi, lumina lui Hristos în Sfânta Sfintelor este bogată şi multă, iar a celor din Lege e mai mică85. Şi cuvântul
84 Întruparea lui Hristos a adus, după noaptea de mai înainte a omenirii care a urmat zilei din rai, o nouă zi, o zi definitivă în istoria omenirii. S-a arătat din nou şi în mod sporit sensul existenţei. Existăm ca fii ai lui Dumnezeu, fiind destinaţi vieţii veşnice după învierea de obşte. S-a descoperit valoarea adevărată a omului. S-a descoperit fiecăruia valoarea proprie şi s-a luminat calea pe care şi-o poate menţine şi dezvolta şi s-a descoperit valoarea semenului său şi răspunderea faţă de el.
85 Sfânta Sfintelor unde lumina sfeşnicul cu şapte candele reprezintă Biserica în care luminează Cuvântul cel întrupat, iar partea dinainte, sau Sfânta, reprezintă Legea veche, în care lumina mai puţin Cuvântul neîntrupat.
98
este adevărat, fiindcă umbra Legii nu e nicidecum deopotrivă cu învăţăturile evanghelice. Acestea luminează toată lumea, în timp ce aceea era cunoscută numai israeliţilor.
PALADIE: Drept ai spus.
CHIRIL: Dar se pare, Paladie, că masa şi candela din prima parte a cortului indică şi altceva.
PALADIE: Ce anume?
CHIRIL: Candela pe Ioan, dumnezeiescul Botezător, iar cele douăsprezece pâini preînchipuie ceata Sfinţilor Apostoli.
PALADIE: în ce fel?
CHIRIL: Oare nu ştii că dumnezeiescul Botezător le era celor din Lege şi din Iudeea ca un fel de candelă înainte-mergătoare a lui Hristos? Despre el a vorbit mai înainte Dumnezeu şi Tatăl, zicând: „Gătit-am luminător (făclie) Unsului (Hristosului) Meu” (Ps. 131,17). Aceasta a mărturisit şi Mântuitorul însuşi, spunând învăţătorilor iudeilor despre el: „Acela (Ioan) era făclia care ardea şi lumina, iar voi aţi voit să vă veseliţi pentru un timp întru lumina lui”(Ioan 5, 35). Dar şi fericitul Pavel, ca un învăţat în ale Legii, aminteşte de candela care era în primul cort.
Iar Legiuitorul a poruncit ca ea să se păstreze nestinsă, zicând: „Şi să o ţină aprinsă Aaron şi fiii lui de seara până dimineaţa înaintea Domnului pururea”. Iudeii însă s-au veselit puţin timp de ea, întrucât au alergat la botezul dat de el şi l-au înconjurat cu admiraţie, dar apoi l-au dat morţii, stingând candela care lumina neîncetat. Căci, deşi îndrăzneala aceasta se numeşte a lui Irod, el este din neamul lui Israel. De aceea Hristos, învinuind mulţimea iudaică de cutezanţa împotriva tuturor
99
sfinţilor, zice: „Nu e cu putinţă să piară proroc afară de Ierusalim”(Luca 13, 33).
PALADIE: Aşadar, şi dumnezeiescul Botezător le-a fost celor din Lege şi din Iudeea lumină şi candelă, după asemănare şi prin împărtăşire de Hristos.
CHIRIL: Aşa este. În acelaşi mod zicem că trebuie înţeleşi Sfinţii Apostoli ca pâini. Cina este Pâinea cea după fire şi adevărată, Care s-a coborât din cer şi e de viaţă făcătoare. Dar, prin imitarea celei după fire şi prin împărtăşire, şi dumnezeieştii învăţători sunt pâini care ne hrănesc întru dreapta credinţă, sădindu-ne cuvintele vieţii şi potolind foamea din neştiinţă a sufletului celor ce cred.
Şi pâinile sunt deopotrivă la număr cu ucenicii, căci zice că trebuie să fie douăsprezece şi aşezate în două rânduri, şase de o parte şi şase de alta, stând oarecum în cerc şi având în mijloc aşezată Pâinea cea Una şi din cer, adică pe Hristos. Şi fiecare e de două zecimi de efă, adică de două măsuri desăvârşite. Fiindcă dumnezeieştii Ucenici au fost desăvârşiţi în amândouă privinţele, neavând ştirbire în tot lucrul şi cuvântul bun.
Iar la ele se adăugau tămâie şi sare, tămâia indicând buna mireasmă a sfinţeniei întru Hristos, iar sarea, înţelepciunea dumnezeiască, după cum a spus şi Hristos către ei: „Voi sunteţi sarea pământului86″ (Matei 5,13).
86 Cuvântul slujitorilor Bisericii, însoţind pe Hristos care Se dăruieşte credincioşilor, înfăptuieşte orice Taină aducătoare de har. Hristos binevoieşte a Se comunica în orice Taină prin mijlocirea cuvântului episcopului sau preotului, ba chiar cunoştinţa cea dreaptă despre El e ocazionată de cuvântul lor. Cuvântul lor dreptcredincios e plin de Hristos sau de harul Lui.
100
Şi acestea se pun înainte în ziua sâmbetei, căci ziua grăirii Sfinţilor Apostoli e timpul arătării, unei alte sâmbete, adică a venirii lui Hristos. Pe aceasta necunoscând-o iudeii, Pavel zice despre ei: Aşadar, aţi fost lipsiţi de odihna poporului lui Dumnezeu (cf. Evr. 4, 5). Căci nu au intrat în odihna Lui, întrucât nu au primit credinţa87. Deci odihna (sabatismul) spirituală şi adevărată este timpul venirii Mântuitorului nostru.
Iar pâinile se pun înaintea ochilor lui Dumnezeu şi înaintea ochilor lui Israel: „Să le puneţi, zice, în ziua sâmbetei înaintea Domnului pururea, înaintea fiilor lui Israel” (Lev. 24, 8). Înaintea lui Dumnezeu, ca Cel ce priveşte şi învredniceşte pururea pe sfinţi de supravegherea Sa – „Ochii Domnului, zice, peste cei drepţi” (Ps. 33,14) şi înaintea lui Israel, ca cel ce e dator să ia seama la Dumnezeu şi să-şi aţintească la El ochiul cugetului, al cărui chip este ochiul trupesc88.
„Şi vor fi, zice, ale lui Aaron şi ale fiilor lui, care le vor mânca”, fiindcă scrierile Sfinţilor Apostoli ne stau la îndemână spre hrană nouă, celor îndreptaţi prin credinţă, neamul cel sfânt şi sfinţit, popor agonisit şi ales şi uns cu harul Sfântului Duh.
87 Sâmbăta din Vechiul Testament era chipul adevăratei odihne aduse de Hristos, sau a unei sâmbete care va urma după ziua sâmbetei evreieşti, adică era chipul Duminicii. Căci numai credinţa în Hristos, Dumnezeu venit la noi, ne dă adevărata odihnă, după care nu mai căutăm alta.
88 Ochii lui Dumnezeu privesc la oameni, dacă şi ochii lor privesc la El. Numai privirea ochi în ochi înfăptuieşte legătura din amândouă părţile, legătura directă, iubitoare, personală. Atunci omul e unit cu Dumnezeu în Duhul Sfânt, căci numai atunci omul intră într-o comunicare conştientă cu Dumnezeu.
101
PALADIE: Bine ai zis, sunt de aceeaşi părere. Dar pentru ce chipurile (tipurile) Sfântului Botezător şi ale Sfinţilor Apostoli nu se aflau în Sfânta Sfintelor, ci în cortul dintâi?
CHIRIL: întâi, pentru că e mare deosebirea lor de Hristos şi cele ale sfinţilor nu vor fi în cele în care este Hristos, ci oarecum în afară şi în cele mai mici. Fiindcă cele ale lui Dumnezeu sunt separate şi puse deoparte, din raţiunea care le deosebeşte pe cele dumnezeieşti de cele omeneşti, arătând proprietatea firilor şi diferenţa de slavă. Apoi, pentru că ele au fost aduse dintre iudei şi din slujirea cea după Lege. De aceea, locul cuvenit lor era cortul dintâi, în care era aşezat altarul jertfelor, ca închipuire a celor viitoare. Sau, oare, n-au fost chemaţi Sfinţii Ucenici din neamul lui Israel şi oarecum din cortul cel dintâi?
PALADIE: Ba chiar aşa este.
CHIRIL: Dar, fiind îndeajuns cuvântul despre acestea, să aducem, dacă vrei, cuvântul lui Pavel, care tâlcuieşte frumos mărturia despre primul şi al doilea cort. El scrie: „Astfel fiind întocmite acestea, preoţii intrau totdeauna în cortul cel dintâi, săvârşind slujbele. În cel de-al doilea însă, numai arhiereul o dată pe an, şi nu fără sânge, pe care îl aducea pentru sine însuşi şi pentru greşelile poporului” (Evr. 9, 6-7). Prin aceasta, Sfântul Duh ne arată că drumul către Sfânta Sfintelor nu avea să fie arătat, câtă vreme cortul dintâi stătea în picioare89. Acesta era o icoană a timpului în care se
89 Din Sfânta, preoţii nu puteau intra în Sfânta Sfintelor, la Dumnezeu. Câtă vreme exista Sfânta, nu se putea intra în Sfânta Sfintelor. Sfânta reprezenta timpul de pregătire şi de aşteptare pentru intrarea, prin Hristos, la Dumnezeu. Până la venirea Lui, omul se mişca între tipurile lui Dumnezeu, nu în faţa Lui.
102
aduceau daruri şi jertfe, care nu puteau să desăvârşească în conştiinţă pe închinător90. Ele erau numai legiuiri trupeşti cu privire la mâncăruri, băuturi şi felurite curăţiri, rânduite până la vremea îndreptării: „Iar venind Hristos, Arhiereul bunătăţilor viitoare, a trecut prin cortul cel mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta; El a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu sângele Său91, şi a dobândit o veşnică răscumpărare” (Evr. 9, 7-8).
înţelege deci că, în cortul dintâi, slujbele le săvârşeau preoţii, care nu aveau intrare în Sfânta Sfintelor, căci aşa este slujirea cea după Lege: stăruie în umbre. Iar acestea nu au puterea curăţirii şi spălării păcatelor92. Ascultă pe Pavel, care zicea adineaori că acelea nu erau
90 Cu darurile şi jertfele din Vechiul Testament nu se putea intra la Dumnezeu. Numai prin jertfa de Sine a lui Hristos, Care este şi Dumnezeu, s-a putut intra la Dumnezeu. Numai în Hristos, omenescul a putut intra în stare de jertfă la Dumnezeu. Numai uniţi cu Hristos Omul, Care e şi Dumnezeu, pot intra oamenii la Dumnezeu. Fiind uniţi cu Hristos Omul, suntem uniţi şi cu Hristos Dumnezeu.
91 Cu sângele de viţei, care nu era al Fiului lui Dumnezeu făcut om, ba nici măcar al unui om, nu se putea intra la Dumnezeu, în Sfânta Sfintelor cea adevărată. Numai cu jertfa Fiului lui Dumnezeu putea intra omenescul la Dumnezeu, în Sfânta Sfintelor cea adevărată. Numai Fiul lui Dumnezeu, Care s-a coborât, putea ridica la Dumnezeu omenitatea devenită parte a Ipostasului Său. Iar oamenii, uniţi cu El prin omenitatea Sa, puteau urca la Dumnezeu. Dar chiar omenitatea devenită a Sa nu putea fi urcată la Dumnezeu decât în stare de jertfă. Jertfa de sine adusă de umanitate lui Dumnezeu ridica omenescul la o sensibilitate în stare să sesizeze delicata prezenţă şi sensibilitate dumnezeiască.
92 Umbrele lui Dumnezeu nu creează în om o sensibilitate capabilă să cureţe şi să spele păcatele. Numai prezenţa Lui reală creează în om o sensibilitate care nu poate suferi ceea ce e rău, murdar în el.
103
în stare să desăvârşească în conştiinţă pe închinători, ci se păstrau ca pregătire până la vremea îndreptării, adică a întrupării Unuia-Născut, când lipsa de frumuseţe a chipurilor (tipurilor)93 avea să facă trecerea la adevăr94.
„Numai arhiereul, o dată pe an, şi nu fără sânge, pe care îl aducea pentru sine însuşi şi pentru greşelile poporului”, intra în Sfânta Sfintelor. Şi ne lămureşte aceasta preaînţeleptul Pavel, zicând despre Hristos: „Zicând mai sus că: «Jertfă şi prinoase şi arderi de tot şi jertfe pentru păcat n-ai voit, nici ai binevoit, care se aduc după Lege»”, după aceea, adaugă: „«Iată vin, Dumnezeule, să fac voia Ta»”, prin aceasta desfiinţează primul lucru, ca să dea fiinţă celui de-al doilea. „întru această voinţă suntem sfinţiţi, prin jertfa trupului lui Iisus Hristos, odată pentru totdeauna. Şi orice preot stă şi slujeşte în fiecare zi şi aduce aceleaşi jertfe de multe ori, ca unele care niciodată nu pot să înlăture păcatele. Acesta, dimpotrivă, aducând o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru vecie la dreapta lui Dumnezeu, şi aşteaptă până ce vrăjmaşii Lui vor fi puşi aşternut picioarelor Lui. Căci, printr-o singură jertfă adusă, a adus la veşnică desăvârşire pe cei ce se sfinţesc” (Evr. 10, 8-14). Căci, după ce a înviat o dată, „nu mai moare”, după cum s-a scris (Rom. 6, 9), ci, luând păcatele multora, „n-a intrat în Sfânta Sfintelor făcută de mâini […], în cer, ca să Se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu pentru noi95″ (Evr. 9,24).
93 Lipsa chipurilor de sensibilitate şi de puterea creatoare de sensibilitate.
94 Altfel impresionează trăirea reală a iubirii şi puterii lui Dumnezeu Cel întâi născut.
95 Nici jertfele de animale, nici cei ce le aduceau nu aveau sensibilitatea, nici sentimentul dăruirii totale de sine, prin care să poată trăi întâlnirea cu Dumnezeu. Numai Hristos, ca om cu desăvârşire curat şi dăruit Tatălui, a putut avea această sensibilitate capabilă să sesizeze şi să trăiască suprema sensibilitate a curăţiei dumnezeieşti. Prin aceasta, a făcut ca sensibilitatea paternă supremă să vibreze la iubirea de sine dăruitoare a omenescului, ridicat din grosolănia nesimţitoare a egoismului păcătos prin jertfa lui Hristos. Acest rost înnobilator al omenescului îl are jertfa lui Hristos, care nu are rostul de plată juridică pentru o jignire, ca în teologia apuseană.
104
PALADIE: Cuvântul e clar, deci părăseşte osteneala pentru aceasta. Dar explică-mi, te rog, ce este sângele pe care căpetenia preoţilor avea obiceiul să-l aducă pentru greşelile sale şi cele ale poporului.
CHIRIL: Pavel, învăţat fiind în ale Legii şi familiarizat cu porunca mozaică, vorbind poporului evreu care citea Legea şi cunoştea acestea, nu se întinde în descrieri largi ale acestor lucruri atât de venerate şi de tainice, ci mai degrabă aduce în treacăt în amintire cele cunoscute de mai înainte. Dar eu voi vorbi, dacă doreşti, şi despre legea privitoare la aceasta şi voi da o tâlcuire exactă şi curată a înţelesurilor ei, pentru cel doritor de cunoştinţă şi însetat de ea. S-a scris deci în Leviticul: „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Vorbeşte fiilor lui Israel şi le spune: De va păcătui vreun suflet împotriva Domnului fără voie, făcând ceva din cele ce nu se cuvenea să facă; de va păcătui arhiereul cel uns, încât va atrage la păcat şi poporul96, pentru
96 Când cel rânduit de Dumnezeu să dea exemplu păcătuieşte, duce în mare ispită şi poporul. De aceea arhiereul, care trebuia să se străduiască pentru curăţirea poporului de păcat, era cel mai răspunzător pentru păcatele poporului, atunci când îl ispitea la păcate prin exemplul său negativ. Şi era cu putinţă, oare, ca arhiereul om, din Vechiul Testament, să nu ispitească poporul prin nedesăvârşirile sale? De aceea era şi greu de deosebit, în jertfa pe care o aducea, între folosul acesteia pentru sine şi folosul pentru popor, fiindcă păcatele poporului erau amestecate cu cele ale sale. Altceva este în cazul lui Hristos: jertfa Sa este adusă numai pentru păcatele poporului, El neavând păcate, ca să facă poporul părtaş de curăţia Sa.
105
păcatul pe care l-a săvârşit va aduce Domnului un viţel curat jertfă pentru păcat. Va aduce viţelul la uşa cortului mărturiei înaintea Domnului, va pune mâna sa pe capul viţelului şi va junghia viţelul înaintea Domnului. Şi preotul cel uns, ale cărui mâini sunt sfinţite, luând din sângele viţelului, îl va duce în cortul mărturiei. Şi va întinge preotul degetul în sânge şi va stropi cu sânge de şapte ori înaintea Domnului spre catapeteasma cea sfântă. Şi din sângele viţelului preotul va unge coarnele altarului tămâierii, care este înaintea Domnului în cortul mărturiei; iar ce rămâne din sângele viţelului să verse la temelia jertfelnicului arderilor de tot, care se află înaintea uşilor cortului mărturiei. Şi va lua toată grăsimea din viţelul adus pentru păcat, atât cea care acoperă măruntaiele, cât şi cea dinlăuntru. Şi să ia amândoi rinichii cu grăsimea de pe ei şi cea de pe şale (coapse) şi prapurul. În ce chip se ia de la viţelul jertfei de mântuire să le ia, şi preotul să le ardă pe altarul de jertfe. Iar pielea viţelului şi toată carnea lui, împreună cu capul şi cu picioarele, cu măruntaiele şi cu balega, adică părţile rămase din viţel, să le scoată afară din tabără, în loc curat, unde se aruncă cenuşa, şi să le ardă pe lemne în foc pe grămada de cenuşă […]»” (4,1-12).
Acestea a poruncit Legea să se facă, atunci când cel dintâi în preoţie se va face vinovat de vreo greşeală din neştiinţă. Dar zice că şi pentru greşelile poporului trebuia să se săvârşească o jertfă, aducându-se şi junghiindu-se astfel tot un viţel la uşile cortului mărturiei, înaintea
106
Domnului, unde bătrânii adunării să-şi pună mâinile peste el, iar sângele să fie dus în Sfânta Sfintelor şi, simplu vorbind, săvârşindu-se asupra lui toate după asemănarea jertfei lui Aaron. Dar şi din acestea e limpede oricui că Hristos este curăţia atât a preoţilor, cât şi a poporului, căci în El ne îndreptăm, curăţindu-ne de pata păcatului.
PALADIE: Bine ai zis.
CHIRIL: Deci se ia viţelul nepătat şi nerănit, ca chip (tip) al lui Hristos, Cel ce este cu adevărat nepătat şi nu primeşte să pătimească de rana păcatului: „Căci vine, zice, stăpânul acestei lumi şi nu va afla întru Mine nimic” (Ioan 14, 30), pentru că n-a făcut păcat, după Scripturi (cf. 1 Petru 2, 22). Şi Se aduce la înseşi uşile cortului sfânt înaintea Domnului, neocolind să pătimească pentru cortul sfânt, adică pentru Biserică, ci aducându-Se pentru ea spre miros de bună mireasmă lui Dumnezeu Tatăl. De aceea a şi spus: „Pentru ei Mă sfinţesc pe Mine”(Ioan 17,19). „Mă sfinţesc”, a spus, în loc de „Mă aduc şi Mă predau ca prinos neprihănit lui Dumnezeu şi Tatăl”. Se spune că se sfinţeşte ceea ce se predă (se închină)97 lui Dumnezeu,
97 Cel ce se predă lui Dumnezeu se sfinţeşte, pentru că intră în zona de curăţie a lui Dumnezeu. Iar curăţia înseamnă sensibilitate, delicateţe şi atenţie. Acela devine şi el sensibil, delicat şi atent, prin însuşi faptul că se curăţeşte de nepăsarea egoismului, că se depăşeşte pe sine. Prin aceasta, el intră în comunicare cu Cel atotcurat, sensibil şi atent. El iradiază din sine această delicată atenţie ca un miros de bună mireasmă, pentru că se umple de aceasta de la Dumnezeu. Aceasta este sfinţenia adevărată, nu un „sacru” ca mister neînţeles, propriu şi lucrurilor. Din Persoana supremă sfinţenia se întinde peste lucruri prin persoana umană. Când un om dăruieşte ceva lui Dumnezeu, se sfinţeşte în primul rând pe sine şi, din relaţia sa ca dăruitor cu Dumnezeu, primitorul darului, se întinde sfinţenia şi peste lucrul dăruit. Dar cel ce regretă că a dăruit cade în nesimţirea grosolană, contrară sfinţeniei, chiar dacă a dăruit lui Dumnezeu. Prin moartea acceptată ca jertfă a vieţii pământeşti se rup cu totul zăgazurile care închid această viaţă în egoism, realizându-se o comunicare totală cu Dumnezeu, Izvorul vieţii, din iubire şi credinţă faţă de El.
107
după cuvântul scris. „Laţ este pentru om să afierosească Domnului ceva în grabă şi, după ce a făgăduit, să-i pară rău” (Pilde 20, 25).
Iar cuvintele „înaintea Domnului” arată că aducerea e primită şi bineplăcută. Înţelegem aceasta când privim la perechea de fraţi, Cain şi Abel: „A căutat, zice, Dumnezeu spre Abel şi spre darurile lui, iar spre Cain şi spre jertfele lui nu s-a uitat” (Fac. 4, 4). Căci e clar că priveşte spre ceea ce este plăcut Lui98 şi se întoarce cu scârbă de la ceea ce nu e aşa. Iar după ce cel ce a greşit îşi pune mâinile peste viţel, se săvârşeşte junghierea înaintea Domnului, fiindcă El poartă păcatele noastre şi pentru noi rabdă durere, junghiindu-Se (cf. Is. 53, 5-6). Mâna este chipul lucrărilor, al făptuirii, şi Se junghie înaintea Domnului, pentru că Tatăl consimte la
98 Ceea ce se dăruieşte e bineplăcut lui Dumnezeu, pentru că în dăruirea acelui lucru se manifestă delicata atenţie a celui care-l dăruieşte. Şi atenţia omului faţă de Dumnezeu este pe măsura lucrului dăruit Lui. Atenţia faţă de Dumnezeu a celui care dăruieşte un lucru, arătându-se în lucrul dăruit de el lui Dumnezeu, poate arăta şi căinţa sa faţă de Dumnezeu pentru viaţa de nepăsare grosolană trăită mai înainte. Dumnezeu primeşte şi în acest caz darul cu plăcere, cu atenţie. Dar e primită cu atenţie mai ales jertfa prin care cineva nu arată atât căinţa pentru păcatele sale prin punerea mâinilor peste lucrul dăruit ca semn că îl dăruieşte în locul său -, ci când în ea se arată, în cel mai înalt grad, atenţia iubitoare faţă de alţii, aducându-se pe sine însuşi pentru ei. Aceasta a făcut Hristos în mod desăvârşit, primind moartea numai pentru alţii, El netrebuind să moară din căinţă pentru vreun păcat al Său. În cazul Său, Dumnezeu însuşi ia iniţiativa sensibilizării oamenilor prin dragostea Sa atotcurată pentru ei.
108
trebuinţa ca Fiul să fie omorât pentru noi”, şi nu-Şi întoarce privirea atunci când vede cum este junghiat, ştiind că pătimirea lui Emanuel pentru noi este mântuitoare lumii. Aşadar, El însuşi ridică păcatele noastre şi pentru noi suferă dureri, răbdând omorârea pe cinstita cruce.
Apoi preotul, luând pe degete sânge, stropeşte de şapte ori spre sfânta catapeteasmă din faţa chivotului, al cărei nume era ispăşitorul. De asemenea, unge cu sânge coarnele altarului tămâierii, căci Hristos ni S-a făcut ispăşire şi ispăşitor, şi ne dăruieşte curăţirea atotdesăvârşită prin sângele legământului veşnic. Aceasta socotesc că înseamnă faptul că se stropeşte ispăşitorul de şapte ori, pentru că numărul şapte este simbolul desăvârşirii.
Dar însăşi moartea Sa răspândeşte în lume buna mireasmă a mântuirii şi a vieţii şi a aducerii ei la credinţă 100, căci „Unul a murit pentru toţi, ca cei ce vieţuiesc să nu mai vieţuiască lor, ci Celui care a murit şi a înviat pentru
99 Pe de o parte Hristos, ca chivot, e altarul sau locul cel mai înălţat din faţa lui Dumnezeu, pe care se aduce jertfa, pe de alta, sângele cu care se stropea spre chivot este al Celui ce-Şi dăruieşte viaţa ca om lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre. Atât chivotul, cât şi sângele adus în cortul Testamentului Vechi preînchipuiau pe Hristos ca altar şi jertfă. Prin stropirea înşeptită se preînchipuia curăţirea desăvârşită şi veşnică adusă de El în firea oamenilor şi, prin aceasta, se arată dăruirea Sa permanentă, veşnică pentru noi.
100 Moartea, răbdată ca jertfă, este dusă până la capăt. Dar fiind viaţă dăruită lui Dumnezeu, ea nu poate să nu placă lui Dumnezeu, să nu iradieze din ea suprema Sa atenţie faţă de jertfitor, sau o bună mireasmă. De aceea, Dumnezeu ridică din această moarte pe Cel ce a răbdat-o şi dă viaţă celor pentru care El a murit. Deci în ea este viaţa lor, dar o viaţă ce se aduce şi ea lui Dumnezeu. Cine o trăieşte intră pentru vecie în suprema comuniune cu El, Izvorul vieţii.
109
ei” (2 Cor. 5, 15). Deci ungerea cu sânge a altarului aurit al tămâierii indică buna mireasmă a morţii Sale.
Iar sângele rămas se varsă la temelia altarului de jertfe din primul cort. Sângele este chipul (tipul) sufletului, iar Emanuel Şi-a pus sufletul101 nu numai pentru Biserica dintre neamuri, ci şi pentru cea din Lege, adică pentru Israel. Căci toţi la un loc am fost răscumpăraţi prin sângele lui Hristos, şi păgâni, şi iudei. Aceasta o va mărturisi Pavel, zicând: „Oare, Dumnezeu este numai al iudeilor? Nu este El şi Dumnezeul neamurilor? Fără îndoială, şi al neamurilor: fiindcă este un singur Dumnezeu, Care va îndrepta din credinţă şi pe cei tăiaţi împrejur şi pe cei netăiaţi împrejur” (Rom. 3, 29-30).
Apoi, scoţându-se cele de dinlăuntru ale viţelului şi oferindu-se pe altar, restul trupului se arde în afara taberei. Adică El însuşi este Jertfa cea sfântă, Care răspândeşte buna mireasmă prin virtuţi, ale căror chipuri (tipuri) sunt cele dinlăuntru, fiindcă virtuţile sunt ascunse în noi şi aşezate înlăuntrul minţii. Şi tot El este Cel ce pătimeşte în afara porţii şi curăţă pe cei întinaţi prin moartea trupului Său, căci „cenuşa junincii, zice, stropind pe cei întinaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului” (Evr. 9,13). Deci Emanuel, fiind Unul şi Acelaşi, răspândeşte buna mireasmă102 şi în
101 Când Sfântul Pavel spune că Domnul a intrat cu sângele Său la Dumnezeu, se înţelege că a intrat la Tatăl ca om, cu sufletul Său. Dar a intrat şi cu trupul Său, care şi-a vărsat sângele şi pe care ni-l dăruieşte în Sfânta împărtăşanie, ca şi noi să intrăm la Tatăl: deocamdată cu sufletul nostru şi, la sfârşitul lumii, şi cu trupul.
102 Hristos nu răspândeşte buna mireasmă a jertfei Sale numai în biserici, umplându-i şi pe credincioşi de ea, ci iese şi în afara porţilor creştinătăţii, în lumea străină de El, pătimind şi în mijlocul ei pentru ea, chiar dacă este batjocorit de unii pentru aceasta. Aşa trebuie să facem şi noi, să ieşim cu El în afara Bisericii.
110
cortul cel sfânt, adică în Biserică, dar pătimeşte şi în afara porţii, unde şi noi trebuie să ieşim, purtând ocara Lui, cum a zis dumnezeiescul Pavel (cf. Evr. 13, 12-13).
Dar se aduce un viţel întru totul asemenea şi pentru greşelile poporului, şi raţiunea jertfei este aceeaşi întru totul. Căci Emanuel S-a adus pe Sine însuşi pentru cei mici şi pentru cei mari, pentru popor şi pentru preoţi. Sau nu e adevărat ce spun?
PALADIE: Cum de nu!
CHIRIL: Voieşti deci ca, întorcând cuvântul, să ne îndreptăm spre descrierea celor privitoare la cort?
PALADIE: Foarte bine.
CHIRIL: Deci, după ce au fost isprăvite toate lucrurile şi sfintele vase au fost aşezate, fiecare, în locul cuvenit, Dumnezeu a poruncit să se sfinţească şi ele şi cortul, zicând dumnezeiescului Moise astfel: „Şi să iei untdelemnul ungerii şi să ungi cortul şi toate cele din el, şi să-l sfinţeşti pe el şi toate vasele lui, şi vor fi sfinte; apoi să ungi altarul jertfelor cu toate vasele lui, şi să-l sfinţeşti, şi va fi preasfânt” (Ieş. 40, 9). Aşadar, vezi că s-au uns cu untdelemnul sfânt chivotul şi masa şi, în afara ei, sfeşnicul şi altarul tămâierii. Cuvântul nostru a arătat pe larg că toate acestea închipuie pe Emanuel.
PALADIE: Adevărat!
CHIRIL: Deci acum poţi înţelege cuvântul spus prin glasul lui David către El: „Iubit-ai dreptatea şi ai urât nedreptatea. Pentru aceasta Te-a uns pe Tine Dumnezeul Tău cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe părtaşii Tăi” (Ps. 44,9). Iar Pavel scrie: „Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi dintr-Unul sunt toţi” (Evr. 2,11). Trebuie ştiut că, după învăţătura cea neprihănită, Cel ce ca Dumnezeu hotărăşte şi dăruieşte
111
tuturor celorlalţi sfinţenia, împreună cu Dumnezeu Tatăl, este Acelaşi cu Cel ce Se sfinţeşte împreună cu noi după omenitate. Aceasta este aşa-numita golire (chenoză, cf. Filip. 2, 6-7), căci se zice că Cel sfânt după fire ca Dumnezeu a avut nevoie de Dumnezeu, Care L-a sfinţit. Aceasta spune şi fericitul Petru „despre Iisus din Nazaret, cum L-a uns Dumnezeu cu Duhul Sfânt”(Fapte 10, 38). Aşadar, la firea omenească se referă ungerea şi sfinţirea trupului, care nu este sfânt după fire, ci prin împărtăşirea de Dumnezeu, fiindcă făpturilor sfinţirea le vine din afară şi se îmbogăţesc cu harul primindu-l din altă parte103.
împreună cu celelalte se unge şi jertfelnicul slujirii celei după Lege, căci şi Legea e sfântă, chemând la cunoştinţa lui Dumnezeu cel după fire, sădind în auzitori o cunoaştere a dreptăţii şi călăuzind pe cei crescuţi de ea spre începuturile bunătăţii104. Pentru că „începutul
103 Cortul, chivotul, altarul tămâierii, deşi închipuie pe Hristos, se ung totuşi, căci aceasta preînchipuie ungerea lui Hristos ca om cu Duhul Sfânt. Sfântul Chiril vorbeşte chiar de o sfinţire a lui Hristos ca om. În aceasta se arată smerenia Sa şi grija Sa de a păstra umanul (omenitatea) în autenticitatea lui. Deşi avea în Sine ca Dumnezeu sfinţirea, deci se putea spune că Hristos se sfinţeşte singur, totuşi, pentru a se pune în relief smerirea Sa, se spune că a fost sfinţit. Trupul lui Hristos, deşi a fost făcut trupul Fiului lui Dumnezeu, nu a fost sfânt prin fire, ci prin împărtăşire de Dumnezeu. Se accentuează păstrarea umanului în Hristos, pentru a se evidenţia că umanul are sfinţirea, sau pe Duhul, de la Dumnezeu. Se înlătură orice fel de monofizitism. Dacă, în El, firea umană ar avea sfinţirea de la sine, ar putea-o avea şi în afară de Hristos de la sine, dar aceasta ar însemna panteism. Hristos se vădeşte pe Sine nu numai ca Cel ce dă pe Duhul Sfânt sau sfinţirea, ci şi ca Cel ce o primeşte. El trăieşte şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu, ca să-i înveţe şi pe oameni să o trăiască.
104 În om, bunătatea are un început şi, de aceea, are şi un izvor în afara ei. Nu este fără început în om, căci nu el este izvorul ei. Aceasta se arată în faptul că omul face binele la porunca unei legi pe care nu şi-o dă el. Dacă binele ar avea începutul în om, n-ar fi necesar să i se dea o lege pentru a face binele, ci binele s-ar face în el de la sine. Faptul că trebuie să i se dea o lege este semn că omul are deasupra sa o autoritate superioară, Care este Izvorul binelui.
112
căii celei bune, zice, este a face dreptate”(Pilde 16, 7). Dar şi dumnezeiescul Pavel scrie: „Astfel, legea e sfântă şi porunca e sfântă, şi dreaptă, şi bună” (Rom. 7, 12). Ba Legea105 e Sfânta Sfintelor nu după umbră, ci, dacă e ridicată la o înţelegere duhovnicească106, tipurile (chipurile) ei vestesc pe Hristos ca Sfânt al Sfinţilor cu adevărat, căci El ca Dumnezeu sfinţeşte pe cei ce au intrat în părtăşie cu Sine prin credinţă, ungându-i cu Duhul Său. Dar să spunem şi cele ce urmează după aceasta, adică după ce cortul sfânt a fost ridicat şi uns cu untdelemnul cel sfânt.
PALADIE: Foarte bine.
CHIRIL: Deci s-a scris aşa: „Astfel a săvârşit Moise toate lucrurile. Atunci norul a acoperit cortul mărturiei, şi cortul s-a umplut de slava Domnului. Şi Moise nu putea să intre în cortul mărturiei, pentru că norul umbrea de deasupra lui şi se
105 Ca orice lucru, Legea are şi ea, pe lângă un înţeles de suprafaţă, de umbră, şi înţelesuri mai înalte, duhovniceşti, cel mai înalt fiind Hristos
106 Hristos pătrunde în noi ca împlinitorul şi Dătătorul Legii, ca lege împlinită, care s-a împreunat cu noi ca dar, însă ea devine a noastră prin voia noastră. Voinţa primeşte uşurinţa de a o împlini prin Duhul Sfânt. Acesta este ca un untdelemn care înmoaie voinţa noastră, făcând-o să împlinească voia lui Dumnezeu sau să se imprime de Hristos. Unsă cu Duhul Sfânt, fiinţa umană devine fluidă, comunicativă, părăsind învârtoşarea egoistă; pătrunde în alţii şi alţii, în ea.
în Vechiul Testament se ungea cortul cu Duhul Sfânt şi devenea lăcaş al lui Dumnezeu. Dar în aceasta se prefigura şi ungerea Bisericii ca trup pluripersonal al lui Hristos, deci al lui Dumnezeu, trup ale cărui mădulare sau persoane comunică între ele cu vie fluiditate spirituală.
113
umpluse cortul de slava Domnului. Şi, când se ridica norul de pe cort, porneau fiii lui Israel cu toate ale lor. Iar dacă norul nu se ridica, nu porneau până în ziua când se ridica norul. Căci ziua era norul Domnului peste cort, iar noaptea era foc peste el, înaintea a tot Israelul, în toate călătoriile lor” (Ieş. 40, 31-35).
Căci, arătându-se în lume cortul sfânt şi mai adevărat, adică Biserica dintre neamuri, a învăluit-o lumina lui Hristos care, îmbibându-se de rouă duhovnicească de Sus ca de un nor, umple templul dumnezeiesc107. Şi nu putea să intre Moise, zice, fiindcă Israel, neputând să suporte atingerea luminii dumnezeieşti, n-a intrat pentru că nu înţelegea taina lui Hristos. De aceea nici n-a primit iluminarea în Duhul şi n-a văzut cu ochii minţii slava Domnului, cu care, atunci când porneşte de la lume şi se ridică spre cele de Sus, pornim şi noi, mergând pe urmele Stăpânului. Pentru că El ne-a deschis o cale108 nouă şi vie spre cele de Sus şi spre cer, iar când norul se odihneşte şi se aşază, ne odihnim şi ne aşezăm şi noi. Dacă pornea norul, pornea împreună cu el şi poporul şi, dacă se oprea norul, împreună cu el se oprea şi poporul, fiindcă „ziua era norul Domnului peste cort, iar noaptea era foc peste el”. Şi Hristos îmbiba cu darurile duhovniceşti pe cei ce ajunseseră în ziuă şi în lumină, pentru că primiseră în chip subtil şi amănunţit cunoştinţa despre El şi-şi
107 Lumina lui Hristos învăluie Biserica. Dar ea poartă în sine rouă de Sus, cum o purta în sine şi norul care acoperea cortul. Rouă aceasta care înmoaie sufletele şi le face roditoare este Duhul Sfânt.
108 Aşa cum norul se ridică de pe cort, fiii lui Israel putând urma lui, aşa, după înălţarea lui Hristos, poate porni şi Biserica după El spre cer. Dar, pe când Hristos S-a înălţat la cer cu trupul, membrii Bisericii înaintează într-o cunoaştere a Lui cu sufletul rămas în trup.
114
umpluseră mintea de strălucire, iar pe cei neînvăţaţi încă îi luminează. În Biserică nu mai este întunericul deplin al rătăcirii lumeşti, fiindcă Hristos le învăluie în lumină pe toate, adică le umple de lumina Sa spirituală, pentru că
„nu suntem fiii nopţii, nici ai întunericului, ci ai luminii şi ai zilei”, după cum e scris (1 Tes. 5, 5).
PALADIE: Drept ai grăit!
CHIRIL: Dar, pe lângă acestea, să descriem pe scurt legile privitoare la cort, la darurile poporului şi la plecările şi opririle lui, căci prin aceasta tâlcuirea va merge pe calea cea dreaptă.
PALADIE: Sunt de aceeaşi părere.
CHIRIL: Legiuitorul şi Judecătorul a rânduit ca numai în cortul sfânt să săvârşească jertfele cei ce ar voi să facă aceasta, îndepărtându-i, cred, de la slujirea mincinoasă de mai înainte, adică de la cea din Egipt, căci acolo era batjocura amară a idolilor şi o atât de dezordonată mulţime de zei mincinoşi, încât nici cei ce voiau să li se închine nu-i puteau cunoaşte, ci fiecare era lăsat să jertfească precum voia după spusa batjocoritoare a unora dintre înţelepţii elinilor -, unul jertfind unui zeu, altul, altuia. Deci, îndepărtându-i de la obiceiul atât de pângăritor şi de la o purtare atât de nepăsătoare şi de prostească, a spus iarăşi în Leviticul: „Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui şi tuturor fiilor lui Israel şi le spune: «Acesta e cuvântul pe care l-a poruncit Domnul, zicând: Oricare dintre fiii lui Israel, sau dintre veneticii care se află între voi, care va junghia viţel, sau oaie, sau capră în tabără, sau în afara taberei, şi nu o va aduce la cortul mărturiei, ca să o jertfească Domnului ardere de tot sau de mântuire (izbăvire), primită întru miros de bună mireasmă, sau care o va junghia departe
115
de uşa cortului mărturiei şi nu o va aduce dar Domnului înaintea cortului mărturiei, se va socoti ca un vărsător de sânge şi va pieri sufletul aceluia din poporul lui»” (17, 2-4).
Deci cel ce a jertfit în afara taberei va fi vinovat de vărsarea sângelui şi de crima uciderii, fiindcă cel ce şi-a despărţit sufletul de Dumnezeu, dăruindu-l pietrelor şi lemnelor şi închinându-l rătăcirilor demonilor, este ca unul care s-a omorât pe sine şi şi-a pierdut sufletul. Dar n-a poruncit că trebuie adus spre tăiere la uşile cortului orice animal, ci numai cel pe care ar voi să-l predea ca jertfă lui Dumnezeu. A arătat lămurit, adăugând îndată: „Şi nu vor junghia jertfele lor idolilor deşerţi, cu care ei desfrânează” (Lev. 17, 7). Deci opreşte cu totul ca cineva să jertfească fără deosebire oricui ar voi, şi spune că trebuie să aducă slujire numai lui Dumnezeu cel după fire109.
PALADIE: Cuvântul e cât se poate de clar.
CHIRIL: Dar socotesc că nu puţin câştig am avea să înţelegem şi în alt chip că e de folos şi necesar să se săvârşească jertfele şi să se predea victimele sfinţite numai la cortul sfânt.
PALADIE: Ce vrei să spui?
CHIRIL: Oare n-am spus că viţelul junghiat la cortul sfânt pentru greşelile preotului şi ale poporului este o icoană, adică un chip (tip) al lui Emanuel?
109 Dându-se lege în Vechiul Testament să se aducă orice jertfă numai la uşa cortului sau a Templului, se punea capăt închinării fiecăruia la alt zeu. Prin aceasta, toţi se închinau la un singur Dumnezeu. Acest unic Dumnezeu este Cel deosebit de lume prin fire şi Care nu poate fi decât Unul. Politeismul nu deosebeşte pe zei de lumea plină de forţe diferite şi, în anumite cazuri, opuse între ele.
116
PALADIE: Am spus.
CHIRIL: De aceea spunem că taina lui Hristos trebuie să se săvârşească în biserici, ca în nişte sfinte corturi110. Aceasta ne-a poruncit şi în altă parte, legiuind la început israeliţilor, care plecau din pământul egiptenilor, în ce mod trebuie să se junghie mielul ca chip (tip) al lui Hristos, zicând: “Într-o casă se va mânca şi să nu scoateţi afară ceva din cărnurile lui” (Ieş. 12, 46). Deci ereticii, fiind de alt cuget, încalcă porunca lui Dumnezeu, zidindu-şi alt cort în afara cortului cu adevărat sfânt, jertfind mielul afară, ducându-l departe de casa cea una şi împărţind pe Cel neîmpărţit, căci Unul şi desăvârşit în toţi este Hristos. De aceea înţeleptul Moise, tălmăcitorul celor dumnezeieşti, ne porunceşte în A doua lege, zicând: „Ia aminte, să nu aduci arderile tale de tot în tot locul pe care-l vei
110 Dar, în Vechiul Testament, aducând toţi jertfele lor la cortul sfânt, apoi la Templu, nu se impunea numai credinţa tuturor în Unicul Dumnezeu, ci se prefigura şi că toţi vom fi mântuiţi prin Hristos cel Unul, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu făcut om. Deci se prefigura că în toate bisericile se va săvârşi jertfa Aceluiaşi Unic Hristos. Odată ce s-a impus credinţa în Unicul Dumnezeu, s-a putut înainta la credinţa în Unicul Său Fiu, Care prin întrupare ni S-a făcut Unicul Mântuitor şi Care Se aduce jertfă pentru toţi, în oricâte biserici Se aduce. Dar, aşa cum în Vechiul Testament toţi aduceau jertfele într-un cort-templu, aşa şi Hristos îi adună pe toţi în biserici în jurul jertfei Sale. Deci nu trebuie să se săvârşească jertfa Lui de fiecare, la casa sa. Protestantismul, promovând individualismul în credinţă, a redus importanţa jertfei euharistice ca mijloc de unire a tuturor în jurul ei. S-a redus totul la credinţă, în care se poate afirma uşor subiectivismul individual. În Egipt, în noaptea dinaintea plecării, fiecare evreu a jertfit mielul în casa sa, pentru că nu se puteau aduna atunci la un loc. Însă, prin faptul că toţi din fiecare casă făceau acelaşi lucru, că nu scoteau din carnea mielului afară, ca să mănânce eventual şi alţii, care nu aparţineau poporului Israel, ei îşi arătau unitatea.
117
vedea, ci numai în locul pe care îl va alege Domnul Dumnezeul tău într-o cetate dintr-ale seminţiilor tale. Acolo să aduci arderile tale de tot şi acolo să faci toate câte îţi poruncesc Eu astăzi. Şi, oricând vei pofti, junghie şi mănâncă precum pofteşte sufletul tău carne, după binecuvântarea Domnului Dumnezeului tău, pe care ţi-a dat-o în toată cetatea. Cel necurat întru tine şi cel curat să mănânce la fel din carne, cum e cea de căprioară sau de cerb. Numai sângele să nu-l mâncaţi, ci să-l vărsaţi pe pământ ca apa” (12,13-16). Deci este o greşeală şi o vină a sufletului lipsit de orice evlavie să îndrăznească a jertfi în orice loc şi să nu îndeplinească taina lui Hristos în casa lui Dumnezeu.
PALADIE: Bine zici, dar tâlcuieşte-mi aceasta: Legea osândeşte, pe drept cuvânt, mâncarea sângelui. Care este înţelesul ascuns în literă?
CHIRIL: Dacă voieşti, să dăm şi cele poruncite în Leviticul cu privire la aceasta. Acolo scrie aşa: „Oricine dintre fiii lui Israel, sau dintre fiii celor venetici, care se află între voi, va mânca orice fel de sânge, îmi voi întoarce faţa Mea împotriva (asupra) sufletului aceluia şi-l voi pierde din poporul său. Pentru că în sângele lui este viaţa (sufletul) fiecărui trup şi vi l-am dat pentru jertfelnic, ca să curăţiţi sufletele voastre, că sângele curăţeşte sufletul. De aceea am spus fiilor lui Israel: Nimeni dintre voi să nu mănânce sânge, nici cel venetic, care se află între voi, nu va mânca sânge. Şi oricare dintre fiii lui Israel sau dintre veneticii (străinii) care se află între voi va vâna fiară sau pasăre care se mănâncă, să verse sângele şi să-l acopere cu pământ, pentru că în sângele lui e viaţa fiecărui trup; de aceea am zis fiilor lui Israel: Sângele niciunui trup să nu mâncaţi, că în sângele lui este viaţa oricărui trup; tot cel ce-l va mânca va pieri” (Lev. 17,10-14).
118
PALADIE: înţeleg.
CHIRIL: Aşadar, Legea porunceşte să se scoată sângele din trupurile animalelor înjunghiate. Prin aceasta ne învaţă o dogmă adevărată şi primită de noi cu credinţă, anume: să socotim şi să cugetăm că sufletul raţional al omului este nemuritor şi moartea nu-l desface împreună cu trupurile pământeşti, ci Făcătorul mai vârtos îl dezleagă şi-l slobozeşte, îl scoate din starea de pătimire şi-l face părtaş vieţii. Căci, la început, omul a fost făcut suflet viu (fiinţă vie), Dumnezeu suflând în el suflarea de viaţă, după cum s-a scris (cf. Fac. 2, 7). Şi, precum socotesc, am atribui o slăbiciune Vieţii, Care tuturor le dă viaţă, dacă am spune că ceea ce a făcut spre viaţă se pierde împreună cu trupurile vremelnice111. Dimpotrivă, ne vom încununa cu înţelepciune, dacă vom crede că sufletul este nemuritor112 şi că aşa i-a plăcut să fie Creatorului a toate, „în Care vieţuim, ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17,28). Aceasta cred că e raţiunea poruncii date în această privinţă.
Dar să trecem şi la alte rânduieli ale cortului. Deci Dumnezeu a spus în Ieşirea: „Să nu torni sângele jertfei Mele peste pâine dospită (aluat)” (34, 25). Sângele vărsat
111 Sfântul Chiril interpretează expresia „suflet viu” în sensul că sufletul este nemuritor, deci nu se desface (nu se strică) precum trupul. Am socoti pe însuşi Dumnezeu slab, dacă am spune că ceea ce a făcut El ca suflet viu nu rămâne viu sau nemuritor pentru vecie.
112 Dar sufletul este nemuritor nu prin sine, ci pentru că în el „este” şi vieţuieşte Dumnezeu. El a primit de la Dumnezeu o substanţă unitară, necompusă din părţi, ca trupul; el este şi prin aceasta după chipul lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta, sufletul „vieţuieşte” în Dumnezeu, fără să-şi soarbă viaţa din Dumnezeu, fiindcă este creat, Dumnezeu dându-i necontenit viaţa creată.
119
să fie fără aluat, zice, şi peste ceea ce se aduce jertfă lui Dumnezeu să nu se adauge aluat sau făină dospită. Căci noi trebuie să fim curaţi şi fără aluat, adică să nu avem în minte amestecarea răutăţii şi vicleniei, ca să închinăm lui Dumnezeu sufletele noastre curate, al căror chip (tip) e sângele. De aceea şi dumnezeiescul Pavel a numit frământătură nouă fără aluat pe cel ce-şi păstrează sufletul curat şi netulburat şi neamestecat cu răutatea, prin credinţa în Hristos, se înţelege, şi prin iubirea desăvârşită (cf. 2 Cor. 5, 7).
Dar „nici grăsimea de la jertfa sărbătorii Mele, zice, să nu rămână pe a doua zi” (Ieş. 23, 18), adică să nu oferi grăsimea de ieri spre miros de bună mireasmă. Iar în Leviticul tâlcuieşte mai limpede porunca şi înfăţişează lucrul mai clar, zicând despre cel ce aduce o jertfă: „Iar dacă darul său este jertfă de făgăduinţă sau de bunăvoie, jertfa se va mânca în ziua în care se aduce şi a doua zi. Ce va rămâne din cărnurile jertfei până a treia zi să se ardă în foc. Iar dacă cineva va mânca din cărnurile jertfei de pace a treia zi, dând lui nu va fi primit, nici se va socoti, căci este urâciune şi sufletul celui care va mânca din aceea se va spurca şi păcat va avea” (Lev. 7, 6-8).
Aşadar, jertfa adusă în urmă cu trei zile se respinge; ba se respinge şi cea din ziua dinainte. Declarând aceasta, zice: „Dacă se va aduce jertfă de laudă (mulţumire) Domnului […]. Cărnurile jertfei de laudă să fie ale lui şi să se mănânce în ziua în care s-au adus, nelăsând din cărnuri pentru dimineaţa următoare” (Lev. 7, 2, 5).
PALADIE: Dar care este înţelesul acestora?
CHIRIL: în cele de mai înainte, Legea ne-a arătat că obiceiul dumnezeieştii Scripturi este ca uneori să împartă întreg timpul în două, adică în cel în care a fost
120
Legea şi cel în care a strălucit Hristos, alteori în trei, intercalând şi punând la mijloc şi pe acela în care a strălucit ceata Sfinţilor Proroci. Dar şi în timpul lui Moise şi cel al Sfinţilor Proroci era acelaşi mod al slujirii: cel în umbrele Legii. Când s-a făcut însă dimineaţă, adică s-a arătat în sfârşit timpul al treilea şi lumina spirituală, adică Hristos, a umplut de lumină pământul, întunericul vechi a fost împrăştiat şi n-a mai fost primit modul de slujire de atunci. Deci, fie că e jertfă de ieri, fie că e grăsime sau jertfă de alaltăieri nu mai e primită, ci e urâtă lui Dumnezeu şi socotită întinăciune pentru cei ce voiesc să o aducă într-un timp care nu se mai potriveşte.
Nu vei recunoaşte că e adevărat că, odată ce Hristos a luminat prin învăţăturile evanghelice sufletele sfinţilor şi le-a adus la slujirea duhovnicească, cele din Lege sunt de prisos şi fără folos?
PALADIE: Recunosc, căci îmi aduc aminte de dumnezeiescul Pavel, care a numit gunoaie şi pagubă laudele pe care le avea din Lege, pentru înălţimea mai presus de toate a cunoştinţei lui Hristos (cf. Filip. 3, 8). Şi-l văd scriind unora: „Vă spun vouă că, de vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va fi de niciun folos” (Gal. 5, 2).
CHIRIL: Drept ai spus. Deci e păcat şi întinăciune a stărui în slujirea în umbre şi a se aduce lui Dumnezeu fie grăsime, fie tămâie, după ce s-a arătat Hristos şi a trecut timpul în care erau în vigoare Legea şi Prorocii, aşa cum Fiul spune vădit lui Dumnezeu Tatăl: „Jertfă şi prinos n-ai voit, dar trup Mi-ai întocmit. Arderi de tot şi jertfă pentru păcat n-ai cerut. Atunci am zis: «Iată, vin!» în capul cărţii s-a scris despre Mine. Ca să fac, Dumnezeul Meu, voia Ta” (Ps. 37, 9-11). Căci Fiul, aducându-Se pe Sine jertfă neprihănită,
121
a oprit cele din Lege, care nu puteau desfiinţa păcatele, pentru că Hristos este sfârşitul Legii şi al Prorocilor.
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Aşadar, după desăvârşirea în Hristos, nimeni nu se mai poate apropia de Tatăl prin slujirea Legii, ci de El ne putem apropia numai prin Fiul113, fiindcă a zis: „Nimeni nu poate veni la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6). Iar că cel ce nu este în Hristos e inapt de jertfă şi nedesăvârşit şi că jertfă atotsfinţită şi primită e numai aceea prin El114 şi în El, se poate arăta clar şi din
113 Nimeni nu se poate apropia atât de mult de cineva, ca fiul lui. Cu atât mai mult nu se poate apropia omul de Dumnezeu cel transcendent, decât dacă El este totodată Fiul Său Unul-Născut. De aceea S-a făcut Fiul lui Dumnezeu om, ca în El să se poată apropia omul de Dumnezeu, căci în El şi omul a devenit fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu a devenit Tatăl omului. Alipindu-ne de Hristos ca om, toţi ne putem apropia de Dumnezeu ca nişte fii de Tatăl lor.
Dumnezeu a făcut pe om în stare ca Fiul Său Unul-Născut să-Şi unească simţirea iubitoare de Fiu al Tatălui cu simţirea omului. Însuşi Hristos este un singur Eu, fiindcă, ori de câte ori zice „Eu”, zice aceasta şi ca Fiul Tatălui şi ca om. Dar acest Unic Eu are atât conştiinţe de Fiu Unic al Tatălui, cât şi conştiinţa de om. Dar aceste două conştiinţe sunt unite într-una singură, căci vrea ca conştiinţa de Fiu din veci să se confunde cu cea de om. Acelaşi Unic Fiu iubeşte pe Tatăl atât cu simţirea de Fiu din veci, cât şi cu cea de om născut din Fecioara Maria, devenită simţire a Fiului, fără să înceteze să fie omenească. Omul a fost făcut deci în stare ca simţirea lui de om să fie unită cu simţirea Fiului veşnic. Vibraţia simţirii de fiu omenesc al Tatălui ceresc se poate uni cu vibraţia de Fiu dumnezeiesc, pentru că în Dumnezeu este un mod de simţire înrudit cu cel dat omului. Sensibilitatea omenităţii desăvârşite în Hristos simte în mod deosebit dumnezeirea.
114 Dar simţirea omului de fiu al Tatălui îşi atinge gradul culminant în jertfa de sine adusă Tatălui. Însă nu poate atinge aceasta decât în unire cu simţirea Fiului Unul-Născut, arătându-se din nou înrudirea Fiului veşnic cu omul.
122
cele pe care le spune Legea, care în Ieşirea porunceşte: „Să nu fierbi mielul în laptele mamei lui” (Ieş. 34, 26), iar în Leviticul zice: „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Viţelul, mielul sau iedul, după ce se va naşte, să stea şapte zile cu mama lui; iar din a opta zi înainte va fi bun de adus jertfă Domnului. Dar nici vacă, nici oaie să nu junghiaţi în aceeaşi zi cu puiul ei” (22, 26-28).
Deci nu lasă să se înjunghie mielul de curând născut, adică de lapte, arătând că ceea ce e încă nedesăvârşit, mic şi slab la înţelegere nu este încă jertfă, încă nu e primit de Dumnezeu115. Aşa erau acei neînţelepţi şi puţini la minte, către care scrie dumnezeiescul Pavel: „Căci voi, care de multă vreme trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva care să vă înveţe cele dintâi începuturi ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană vârtoasă. […] Pentru că hrana tare este a celor desăvârşiţi” (Evr. 5, 12, 14). Deci, cel ce încă se hrăneşte cu lapte este nedesăvârşit în ceea ce priveşte înţelegerea şi tăria duhovnicească.
Dar să trecem cuvântul nostru despre acestea de la chipul (tipul) lucrurilor sensibile şi văzute, la cele mai presus de simţire şi spirituale. Înţelege, deci, că în Hristos toate sunt desăvârşite şi primite. De aceea, animalele aduse şi închinate lui Dumnezeu trebuie să stea şapte zile cu mama lor, iar din ziua a opta şi după aceea se va aduce din ele dar şi jertfă lui Dumnezeu.
PALADIE: Nu e prea clar cuvântul.
115 Pentru a se putea aduce jertfă, se cere omului o anumită creştere spirituală, o hotărâre proprie. Aceasta a fost prefigurată în Lege prin faptul că nu se aducea ca jertfă viţelul sau mielul, până ce nu stătea şapte zile la căldura mamei lui, sau prin porunca de a nu se jertfi mama împreună cu puiul, pentru a nu se considera că fătul e dus la jertfă legat de mama lui.
123
CHIRIL: Oare nu vei recunoaşte că ziua a opta e ziua învierii Mântuitorului şi începutul noului veac (eon), după ce veacul Legii a curs în primele şapte zile?
PALADIE: Recunosc.
CHIRIL: Deci, ceea ce ţine de timpul Legii, adică de slujirea trupească, e încă necurat şi nevrednic de a fi adus lui Dumnezeu, iar dar bineprimit de Dumnezeu este oricine, care din ziua a opta116 şi după aceea este în Hristos. Căci viaţa în Hristos, care a început la înviere, este fără sfârşit. Ştiind aceasta, însuşi Fiul a spus odată: „Când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12, 32), iar altă dată: „Amin, amin, zic vouă, că dacă grăuntele, când cade pe pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan 12, 24-25).
PALADIE: Drept ai spus. Dar ce înseamnă interdicţia de a omorî pe mamă cu cei născuţi din ea în aceeaşi zi?
CHIRIL: Dumnezeu, legiuind cele privitoare la Hristos şi prevestind în mod subtil desăvârşirea prin El, a cunoscut necredinţa iudeilor şi cutezanţa neînfrânată
116 Ziua a opta, ca ziua fără de sfârşit a veacului viitor, urmează după timpul în care toate cresc spre desăvârşire, dar n-au ajuns la ea. Dar, după venirea lui Hristos, desăvârşirea aceasta poate fi trăită anticipat încă în această viaţă. Abia atunci omul este capabil de jertfa deplină. Aceasta a fost adusă prima dată de Hristos şi numai o astfel de jertfă neşovăitoare este primită de Dumnezeu. Este remarcabilă această unire între desăvârşire şi jertfa adevărată. Hristos Se jertfeşte pe Sine şi în mod deplin (atotcurat), nu jertfeşte un animal. La fel, în Hristos, oamenii se jertfesc pe ei înşişi, nu animale. Viaţa desăvârşită în Hristos, care are ca început jertfa deplină, atotcurată a lui Hristos şi a omului însuşi, este viaţa zilei a opta, pentru că e fără sfârşit. Nu este ca viaţa din timpul Legii, ci e viaţa învierii lor, care, prin jertfă, şi-a atins desăvârşirea. Până când grăuntele nu moare, nu înviază. Numai murind, este înconjurat de mulţi.
124
a Ierusalimului, şi că din cauza aceasta israeliţii vor fi pierduţi ca nişte omorâtori ai Stăpânului ca cei ce s-au ridicat sălbatic împotriva Fiului, dar şi că Ierusalimul nu se va smulge din rădăcină, ci va rămâne doar pustiu de copii, aşteptând timpul de la sfârşit, când se va mântui şi el117, alergând pe urma neamurilor. Căci a fost dat la spate, adică înapoi, după cuvântul Psalmistului: „îi vei pune pe fugă” (Ps. 20,13). Întregul Israel se va mântui (cf. Rom. 11, 26), după ce în dumnezeieştile corturi se va sălăşlui mai întâi turma cea dintre neamuri118.
Deci nu lasă să se întindă stricăciunea până la distrugere, ci prevesteşte asupra celor neascultători mânia amestecată cu bunătatea. Totodată înfăţişează lucrul acesta ca chip (tip) al unei cunoştinţe folositoare. Căci nu se năpustesc spre nimic cele ce sunt, împinse de tirania unei porniri nestăpânite, ci rămân în urmaşi, păstrându-se acesta în acela şi acela în acesta, în baza genului comun şi a aceleiaşi specii, Dumnezeu nesuferind pieirea făpturilor Sale. „Căci a zidit toate făpturile lumii ca să fie (spre viaţă) şi spre mântuire; întru ele nu este sămânţă
117 Când Legea porunceşte să nu se omoare mama împreună cu puii, prevesteşte că Ierusalimul va rămâne fără pruncii lui, dar Ierusalimul însuşi, ca rădăcină, nu se va pierde, ci la sfârşit va veni şi el la credinţa în Hristos.
118 Dacă ar fi intrat iudeii întâi, le-ar fi fost greu neamurilor să intre, socotind că este vorba de o religie naţională iudaică. Ideea universalismului nu poate fi servită decât de neamuri. În aceasta se arată un echilibru între neamuri şi iudei. Aceştia au fost chemaţi de Dumnezeu ca popor ales, desigur, pentru o misiune folositoare mai târziu tuturor popoarelor. Dar prea ar fi fost aleşi în toate, dacă tot ei ar fi servit şi la realizarea universalismului. Pentru că au fost popor ales, din mândrie au ajuns improprii pentru realizarea Bisericii universale.
125
de pieire şi iadul nu are împărăţie pe pământ”, după cum s-a scris (înţel. Sol. 1, 14). Şi trebuia să se facă şi prevestirea şi arătarea acestor învăţături despre Hristos, în Care se mântuiesc cele corupte şi ceea ce este tiranizat de moarte odrăsleşte din nou spre viaţă. Fiindcă rădăcina neamului omenesc, ca o mamă, a murit în Adam, dar cei născuţi din ea, adică noi, odrăslim din nou şi fiinţăm (viem) şi ne mântuim în Hristos, avându-L ca viaţă şi ca a doua rădăcină a neamului119.
PALADIE: Cuvântul e foarte limpede şi strălucitor.
CHIRIL: Dar se cuvine, Paladie, să adăugăm la cele spuse şi aceasta: „Să nu-ţi sădeşti dumbravă de orice fel de copac împrejurul altarului pe care-l vei zidi Domnului Dumnezeului tău. Să nu-ţi ridici stâlpi idoleşti care sunt urâţi de Domnul Dumnezeul tău”(Deut. 16, 21-22). Priveşte cum desparte pe închinătorul adevărului de orice rătăcire idolească, neîngăduindu-i să se folosească de legile
119 Prin naşteri, neamul omenesc continuă să fie viu şi poate fi dus la mântuire, cu toată moartea care continuă. Neamul omenesc corupt prin moarte este totuşi mântuit. Deşi rădăcina cea dintâi a lui a murit în Adam, ea se înnoieşte în Hristos, a doua rădăcină. Aceasta pentru că şi cei corupţi nasc totuşi din ei alţi oameni, din care odată Se va naşte Hristos, Care va birui stricăciunea şi moartea. Grăuntele moare, dar chiar prin aceasta se înnoieşte în multe grăunţe. Lumea, odată creată, nu mai e nimicită. Dumnezeu nu poate fi silit, din cauza păcatului ei, să o nimicească, şi nimeni nu poate impune lui Dumnezeu să nimicească propria creaţie. Creaţia intră într-o stare de corupere prin propria libertate, însă Dumnezeu, cu voia ei, o poate readuce din corupere. Ea se reface şi se desăvârşeşte acceptând să reintre în comunicare cu El. Chiar coruperea ei arată că există un Creator al ei deosebit de ea, de Care rupându-se, moare, se corupe. În viaţa viitoare, viaţa spiritului va copleşi tot mai mult legile descompunerii şi compunerii materiei, făcând-o ca o sticlă străvezie, permanentă. Mişcarea va fi a spiritului, nu a materiei, sau materia se va mişca conform spiritului.
126
păgânilor, ci îndemnându-l să lepede obiceiurile acelora, chiar dacă nu i-ar fi spre nicio pagubă dacă le-ar păstra.
PALADIE: Ce vrei să spui?
CHIRIL: Păgânii, alegând orice dumbravă cu arborii cei mai stufoşi şi cu desiş, clădeau acolo altare şi aduceau jertfe demonilor, căci la altarele dracilor se adaugă rătăcirea minţii şi dezmierdările trupeşti. Pentru că minciuna este prin sine neputincioasă şi de aceea se înfrumuseţează adeseori cu sulimanuri pe dinafară, aşa cum fac şi femeile urâte. Dar altarul dumnezeiesc, care străluceşte de frumuseţea adevărului, ce trebuinţă are de proptele din afară, adică de podoabe deşarte? Fiindcă nu ne putem apropia de Dumnezeu prin dezmierdări trupeşti, nici printr-o minte moleşită şi alipită de cele trupeşti, ci cu o cugetare trează şi care priveşte întins spre cele de Sus şi din ceruri. Chiar dacă s-ar ridica vreun altar dumnezeiesc şi sub frunzişuri de copaci, acest lucru nu ar supăra deloc pe închinătorul statornic şi credincios al Mântuitorului. Dar, fiindcă aceasta e o practică păgânească, trebuie refuzată imitarea obiceiului acelora. Cu toate că, pentru mintea credincioasă şi întărită în cunoştinţa adevărată, nici idolul, nici jertfa idolească nu înseamnă nimic în lume (cf. 1 Cor. 8, 4), totuşi, aşa cum învaţă Apostolul, cel ce are această minte nu doreşte să mănânce din jertfe pentru a nu sminti conştiinţa celor mai slabi: „De ce libertatea mea să fie judecată de altă conştiinţă? Dacă mă împărtăşesc cu mulţumită (de mâncări), de ce sunt hulit pentru ceea ce aduc mulţumire?”(1 Cor. 10, 29-30). Deci e un lucru plăcut lui Dumnezeu a ocoli lucrurile asemănătoare cu cele ale păgânilor, atât cu privire la aşezarea altarelor, cât şi la obiceiurile şi felurile credinţei.
127
PALADIE: Sunt de aceeaşi părere.
CHIRIL: Dar Sfânta Scriptură ne-a arătat şi că trebuie să aducem daruri spre slava lui Dumnezeu în cortul sfânt şi că nu trebuie să intrăm cu mâinile goale. În Numerii se spune: „Şi în ziua în care a sfârşit Moise de ridicat cortul, l-a uns şi l-a sfinţit pe el şi toate vasele lui, şi jertfelnicul şi toate uneltele lui. Şi au venit cele douăsprezece căpetenii ale lui Israel, capii familiilor lor, mai-marii seminţiilor, care stătuseră de faţă la numărătoare. Şi au adus darurile lor înaintea Domnului: şase care acoperite şi doisprezece boi, câte un car de la fiecare două căpetenii şi câte un bou de fiecare căpetenie, şi le-au adus înaintea cortului. Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Ia-le de la ei, ca să fie lucruri de slujbă la cortul mărturiei, şi să le dai leviţilor, potrivit cu felul slujbei fiecăruia». Şi Moise, luând carele şi boii, le-a dat leviţilor” (7,1-6). Dar nu numai acestea au adus căpeteniile seminţiilor, ci au mai adus şi altele, căci s-a scris: „Şi au mai adus căpeteniile jertfe pentru sfinţirea jertfelnicului, în ziua în care a fost uns, şi au înfăţişat căpeteniile darurile lor înaintea jertfelnicului. Atunci a grăit Domnul către Moise: «Câte o căpetenie, în fiecare zi, să aducă darurile sale pentru sfinţirea jertfelnicului». În ziua întâi a adus darul său Naason,fiul lui Aminadab, căpetenia seminţiei lui Iuda. Şi darul lui a fost: un blid de argint cu greutatea de o sută treizeci de sicli şi o cupă de argint grea de şaptezeci de sicli, după siclul cel sfânt, amândouă pline cu făină de grâu amestecată cu untdelemn, pentru jertfă; o cădelniţă de aur de zece sicli, plină cu miresme; un viţel, un berbec şi un miel de un an pentru ardere de tot; un ţap, jertfă pentru păcat; iar ca jertfă de împăcare (mântuire): două junici, cinci berbeci, cinci ţapi şi cinci mieluţe de un an. Acestea au fost darurile lui Naason, fiul lui Aminadab” (Num. 7, 10-17). Apoi, au adus darurile şi celelalte căpetenii, până la a douăsprezecea, în acelaşi chip şi cu aceeaşi dărnicie, rânduindu-i-se fiecăreia ozi
128
anume, căci aşa poruncise Dumnezeu.
PALADIE: Şi care e înţelesul unor daruri atât de felurite?
CHIRIL: Aici este vorba de o aducere de daruri şi voi tâlcui aceasta pe cât voi putea. Arătându-se în lumea aceasta cortul cel sfânt şi adevărat, adică Biserica, în acestea este amestecat şi un înţeles tainic, care leagă această ghicitură de Emanuel şi de noi. Hristos, strălucind în ea în multe feluri, Se aduce pentru noi şi de noi jertfă sfântă lui Dumnezeu şi Tatăl, preţ de răscumpărare şi schimb pentru viaţa tuturor, ca Unul ce are un preţ egal cu al tuturor oamenilor120. Căci după ce Unul-Născut S-a făcut om ca unul dintre noi, S-a adus pe Sine însuşi jertfă lui Dumnezeu Tatăl, ca începătură şi pârgă a firii omeneşti, împrăştiind bună mireasmă din sfinţenia care se află în El în chip firesc şi fiinţial întrucât se înţelege şi este Dumnezeu -, dar
120Hristos Se aduce continuu Tatălui, de noi şi pentru noi, Jertfă sfântă, preacurată, sau totală. El se aduce în locul nostru, fiind egal cu noi toţi. Se aduce ca preţ de răscumpărare pentru toţi şi, prin aceasta, recâştigă iubirea Tatălui pentru noi toţi. Nu mai suntem sub osânda Tatălui, ca unii ce ne-am despărţit cu duşmănie de El. Hristos recâştigă iubirea Tatălui pe seama tuturor, pentru că este atât de unit cu noi, încât în Sine ca om ne are pe toţi. Se dăruieşte Tatălui, avându-ne în Sine pe toţi, şi astfel, în Sine, ne scoate pe toţi de sub osânda Tatălui care plutea asupra noastră, ce eram despărţiţi de El. Jertfa lui Hristos este şi dar şi răscumpărare, e răscumpărare având calitatea de dar. Iar darul e semnul iubirii, e dar total sau jertfă. Însă, spre deosebire de jertfele din Vechiul Testament, darul este Subiect, nu obiect, deci Se aduce El însuşi. Ne uneşte cu Sine şi astfel suntem şi noi şi dar, şi cei ce aducem darul. În aceeaşi aducere ne unim cu Hristos, dar şi cu Tatăl şi între noi, ca cei ce aducem acelaşi dar.
129
care este şi primită, datorită dumnezeirii Sale. Fiind Unul şi Acelaşi, prin aducerile de daruri ale căpeteniilor a fost închipuit în multe feluri. Căci şi acum Hristos e adus jertfă prin conducătorii ce se succed (în Biserică) în timp, fiind înţeles în multe feluri şi cinstit prin diferite numiri. Iar aducerea darurilor în fiecare zi închipuie săvârşirea neîntreruptă şi fără sfârşit a jertfei lui Hristos şi aducerea de daruri în fiecare zi de cei îndreptaţi în credinţă, fiindcă nu vor lipsi închinătorii şi nu va înceta aducerea de daruri, ci Hristos va fi adus de noi şi pentru noi, fiind jertfit tainic în corturile sfinte (în biserici). Şi El este darul nostru cel mai presus de toate, căci, după învăţătura cea neştirbită, S-a adus jertfă lui Dumnezeu Tatăl nu pentru Sine, ci pentru noi, cei de sub jugul şi vina păcatului. Iar după asemănarea cu El suntem şi noi jertfe sfinţite, ca unii ce am murit păcatului, întrucât păcatul a fost omorât în noi (cf. Rom. 6,6), şi trăim lui Dumnezeu viaţa cea întru sfinţenie şi cuvioşie121. Aceasta pare să ne arate aducerea de daruri din partea căpeteniilor. Dar, de voieşti, să o cercetăm pe rând după raţiunile ei şi să o tâlcuim după putinţă.
PALADIE: Foarte bine.
CHIRIL: Deci s-a adus de fiecare căpetenie un viţel, iar cele şase care (căruţe) aduse au fost puse între lucrurile cortului sfânt. Apoi s-a adus de fiecare căpetenie un blid de
121 Hristos este darul nostru mai presus de toate. Dar El ne dă puterea să ne aducem şi pe noi jertfă, întrucât murim egoismului sau tuturor formelor de păcat, şi prin aceasta ne deschidem vieţii ce ne vine din Dumnezeu. Jertfa lui Hristos pune în centrul umanităţii pornirea dăruirii de Sine şi această pornire se revarsă din El şi în noi. Noi ne însuşim această pornire, unindu-ne cu El în dăruirea Lui şi făcând ca El să Se unească în dăruirea noastră cu noi.
130
argint şi o cupă, amândouă pline cu făină de grâu stropită cu untdelemn; o căţuie plină de tămâie; un viţel, un berbec şi un miel de un an spre ardere de tot, şi un ţap, jertfă pentru păcat. Au mai adus apoi ca jertfă de împăcare: două juninci, cinci berbeci, cinci ţapi şi cinci mieluţe de un an.
PALADIE: Explică, înainte de toate, ce deosebire ar putea spune cineva că este între jertfa de împăcare şi arderea de tot.
CHIRIL: Ascultă! Arderile de tot din animale erau arse în întregime de focul sfânt şi nestins, nescoţându-se nicidecum nimic, ci fiecare părticică şi mădular suia la Dumnezeu întru miros de bună mireasmă. Iar cele înjunghiate pentru jertfa de împăcare primeau sfinţire parţială, ca de pildă în şoldul drept, în cap şi în picioare, în rărunchi şi în ficat şi în alte părţi dinlăuntru. Deci se cuvine ca numai lui Hristos să I se aducă ardere de tot, căci este cu adevărat întreg sfânt, întreg bine-mirositor şi sfinţit. Iar nouă ne e propriu a nu avea o sfinţenie deplină şi o calitate de jertfă în toate privinţele, având încă în noi o oarecare întinăciune din pricina păcatului, căci nimeni nu e curat de întinăciune (cf. Iov. 14, 4), şi: „greşelile cine le va pricepe?” (Ps. 18, 13). De aceea, Legea a poruncit ca jertfa pentru mântuire să nu fie arsă în întregime, ci mai degrabă să fie consacrată (sfinţită, oferită) parţial. Oare explicaţia nu ţi se pare limpede şi îndestulătoare122?
122 Există o identitate între starea de jertfă şi cea de sfinţenie: Hristos e întreg sfânt, pentru că Se aduce în întregime ca jertfă. Noi jertfim numai în parte şi, de aceea, ne sfinţim (ne consacrăm) numai în parte. Hristos se dăruieşte ca om în întregime, uitând de Sine în întregime, deci Se deschide în întregime lui Dumnezeu. Noi rămânem în parte nedăruiţi, adică nu ne dăruim în întregime. De aceea, nedeschizându-ne în întregime lui Dumnezeu, nu ne umplem în întregime de El, nu ne sfinţim total. Totuşi, aceasta ne ajunge spre mântuire.
131
PALADIE: Da, fără îndoială.
CHIRIL: Să începem deci a spune şi a înţelege ceva de folos despre fiecare din cele aduse.
PALADIE: începe.
CHIRIL: Deci fiecare căpetenie de seminţie a adus un talger de argint şi o cupă, amândouă pline de făină de grâu îmbibată cu untdelemn. Blidul serveşte la mâncăruri, întrebuinţându-se pentru fripturi, cum a spus Mântuitorul lui Ioan, ucenicul cel credincios, când L-a întrebat cine este cel care-L va vinde: „Cel ce a întins cu Mine mâna în blid”(Matei 26, 23). Despre întrebuinţarea cupei ce să mai spun?, căci este vădit. Iar făina de grâu este semnul pâinii, pentru că din ea se face pâinea, iar Pâinea vieţii e Hristos. Aşadar, prin blid şi cupă şi prin pâinea din amândouă, căci erau pline cu făină curată, se închipuie, ca prin mâncare şi băutură, Hristos, Viaţa şi de viaţă Făcătorul, căci zice: „Amin, amin, zic vouă, de nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi” (Ioan 6, 53). Spunând apoi că făina era îmbibată cu untdelemn, ne dă chipul (tipul) a ceea ce se spune în Psalmi: „Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea; pentru aceea Te-a uns pe Tine Dumnezeul Tău cu untdelemnul veseliei mai mult decât pe părtaşii Tăi” (44,9). Căţuia (cădelniţa) are forma (chipul) unui altar de tămâiere, care se aseamănă cu un vas pentru tămâie, fiindcă Hristos este bună mireasmă şi altar de tămâiere, neavând din afară buna mireasmă ca noi, care câştigăm putinţa de a fi astfel prin participarea la virtute
132
şi la sfinţenia evlaviei. Ca Dumnezeu, El are de la Sine şi în firea Sa cele prin care ne minunăm de El şi umple toată lumea de mireasma cea mai presus de lume şi de creaţie, căci e cunoscut ca Cel ce e Dumnezeu prin fire şi adevărat şi are în firea Sa mireasma cunoştinţei Tatălui. De aceea este plină căţuia123.
Apoi se aduc un viţel şi un berbec şi, pe lângă acestea, se mai aduc un miel şi un ţap. Prin toate este desemnat Acelaşi. Prin viţel, pentru marea lui tărie şi pentru că viţelul stă în fruntea animalelor prin blândeţe şi curăţenie şi le întrece prin mărimea corpului. La fel, toate ale lui Hristos se află pe treapta spirituală cea mai înaltă şi El însuşi le întrece pe toate şi se află deasupra tuturor printr-o deosebire neasemănată în orice. Prin berbec, pentru desăvârşirea aceluia, prin miel, pentru nerăutatea lui: „Căci eu, zice, fiind adus ca un miel fără de răutate
123 Hristos este, prin Sine, şi altarul cel mai înalt şi jertfa cea mai deplină. Prin Sine, este altarul din imediata vecinătate a lui Dumnezeu, pentru că e umanitatea atotsfântă a Fiului lui Dumnezeu; e jertfa cea mai totală şi mai curată, pentru că este umanitatea Fiului lui Dumnezeu. Ca Fiul lui Dumnezeu, e căţuia prin excelenţă, pentru că e locul cel mai înalt pe care stă jertfa; e tămâia cea mai binemirositoare, pentru că pe acest loc, adică de pe Ipostasul Fiului lui Dumnezeu, se înalţă ca jertfă umanitatea Lui. Cine poate dărui Tatălui mai total umanitatea ca jertfă, decât Fiul Lui? Şi ce jertfă mai înaltă se poate aduce Tatălui, decât umanitatea Fiului? Buna ei mireasmă, dragostea ei faţă de Tatăl a devenit buna mireasmă, dragostea Fiului. În umanitatea ce se deschide în Hristos lui Dumnezeu Tatăl se deschide însuşi Fiului Lui. Această dragoste a Lui faţă de Tatăl se răspândeşte în noi toţi. Din El, lumea este umplută de o dragoste faţă de Tatăl mai presus de lume, căci este dragostea Fiului Său Unul-Născut. Numai din Hristos ia şi omul puterea de jertfitor şi jertfă, aşa cum numai prin părtăşia la El se înalţă în virtute, în sfinţenie, în cunoaşterea adevărului.
133
spre a fi jertfit, nu ştiam” (Ier. 11, 19). Prin ţap, fiindcă a fost înjunghiat pentru cei păcătoşi, căci, după Lege, ţapul este jertfă pentru păcate. Iar Emanuel a primit moartea pentru noi şi, prin junghierea pe care a suportat-o pentru noi, am fost răscumpăraţi de vechile greşeli. Nu recunoşti că aceasta124 e adevărat?
PALADIE: Cum de nu?
CHIRIL: Observă însă că boii au fost aduşi spre a fi folosiţi la lucrările de la cort, în timpul deplasării taberei ei purtând poverile pe care, eliberând pe slujitori de muncă şi de osteneală. Fiindcă Biserica se odihneşte în Hristos125 şi El ne poartă pe noi, nelăsând neamul sfânt şi cinstit şi poporul priceput la lucrările sfinte să cadă sub munci mai presus de putere. Cele amintite trebuie puse astfel în legătură cu Hristos.
Iar cele dăruite ca jertfă de împăcare căpeteniile le-au adus pentru ei înşişi, închinându-le într-un oarecare mod cortului sfânt şi oferindu-le lui Dumnezeu spre miros de bună mireasmă. Acestea erau: două juninci, cinci berbeci, cinci ţapi şi cinci mieluţe. Am spus că boul este Hristos, iar junincile suntem noi. Iar raţiunea lor e într-adevăr şi vădit înrudită, fiindcă bărbatul e pururea conducător şi în cinste şi slavă aleasă la Dumnezeu martoră la aceasta
124 În toate cele din lume se reflectă, la diferite nivele, însuşirile lui Dumnezeu Cuvântul, prin Care toate s-au făcut. În El sunt, din veci, ideile tuturor. De aceea, când sunt aduse ca jertfe în Vechiul Testament, ele prefigurează jertfa lui Hristos.
125 Puterea lui Hristos odihneşte Biserica, ajutând-o să săvârşească lucruri mari, care depăşesc eforturile omeneşti. Aşa dobândim noi, prin Hristos, rezultate mari fără eforturi prea mari. Ajungem să ne încredem în El şi obţinem rezultate care întrec puterile noastre.
134
e firea, care mărturiseşte acest lucru iar femeia este mai mică, mai supusă şi mai prejos de bărbaţi în tărie şi slavă. Deci, după asemănarea viţelului bărbat, Hristos ne este conducător, iar noi îi suntem supuşi şi mult mai prejos de El în tărie şi slavă, fiind despărţiţi printr-o mare deosebire. Pentru că, deşi S-a făcut ca noi fiindcă juninca e de acelaşi neam cu viţelul cele ale Lui sunt mai presus de toate, căci „cine se va asemăna lui Dumnezeu […] între fiii lui Dumnezeu?” (Ps. 88, 7). Pentru că Hristos e în acelaşi timp ca noi şi mai presus de noi, prin înălţimea dumnezeirii, măcar că S-a făcut trup126.
Iar junincile sunt două, închipuind, socotesc, cele două popoare, care s-au unit într-unul prin Cel care S-a făcut ca noi pentru noi, adunându-le în unitatea cea duhovnicească.
Iar berbecii şi mieluţele în număr egal şi ţapii, nu mai puţini, înseamnă mulţimea credincioşilor care s-au adunat în timpul al cincilea, în care a avut loc venirea Celui ce zice: „Când Mă voi înălţa de pe pământ, pe toţi îi voi trage la Mine”(Ioan 12, 32). Prin berbeci se închipuie desăvârşirea credincioşilor în judecată şi integritatea vârstei spirituale, a celei în Hristos, se înţelege.
126 Hristos e şi ca noi, şi mai presus de noi, căci este şi om şi Dumnezeu. Deci, fiind de o fire cu noi, Se poate jertfi în locul nostru, dar Se poate jertfi pentru toţi, fiind nesfârşit mai valoros decât noi, odată ce e şi Dumnezeu. El poate da simţirii Sale umane intensitatea şi lărgimea care ne cuprind pe toţi. Ca om, în dragostea Sa înţelegătoare faţă de noi pune intensitatea şi lărgimea dragostei Sale dumnezeieşti. Ne ridică mai presus de nivelul nostru în dragostea şi jertfelnicia noastră, dar rămânem oameni, uniţi între noi ca oameni. Numai Cel ce este om, dar şi Dumnezeu, ne poate ridica şi aduna pe toţi în dragostea Sa.
135
Prin mieluţe, se închipuie desăvârşirea în simplitate şi în nerăutate, căci zice: „Nu fiţi, fraţilor, copii la minte, ci fiţi copii în privinţa răutăţii, iar la minte fiţi desăvârşiţi”
(1 Cor. 14, 20). Iar prin ţapii aduşi pentru păcat se închipuie faptul de a avea totdeauna trebuinţă de curăţire şi de iertarea greşelilor. De aceea am şi fost învăţaţi să zicem în rugăciune: „Şi ne iartă nouă greşelile”, căci nu este vreun timp când cei ce sunt cu adevărat întregi la minte şi cunosc slăbiciunea firii omeneşti să nu aibă trebuinţă să strige: „Cine va înţelege greşelile?” şi: „De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă” (Ps. 18, 13). Aceasta este jertfa duhovnicească, binemirositoare, adusă lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră.
PALADIE: Adevărat.
CHIRIL: Aşadar, precum am spus, prin viţei şi berbeci, prin miei, prin ţapi şi prin celelalte se închipuie Hristos, şi nu cred că această tâlcuire se abate de la ceea ce se cuvine. Iar dacă cineva ar voi să aplice şi la noi înţelesul acestor lucruri, nu e nicio piedică să se adauge şi această tâlcuire la cele spuse.
PALADIE: Care?
CHIRIL: Jertfele sfinţite se aduceau, după Lege, de întreg neamul Israel şi sângele animalelor înjunghiate se vărsa la dumnezeiescul jertfelnic. Fapta aceasta ne arată ca în umbră şi ne înfăţişează indirect că trebuie să închinăm sufletele noastre127 lui Dumnezeu cel sfânt.
127 Erau jertfe care se aduceau în Vechiul Testament pentru întregul popor, ca să-l menţină în unitate. Tot astfel, jertfa lui Hristos se aduce pentru toată comunitatea bisericească, pentru că trupul lui Hristos este unul. Sângele animalelor, reprezentând sufletele tuturor într-o unitate, se vărsa la jertfelnic. Toţi se uneau întreolaltă în Dumnezeu. Numai în Dumnezeu sau în credinţa în Dumnezeu cel Unul se pot uni oamenii, deci şi membrii unui popor. Triburile păgâne erau divizate şi pentru că se închinau unor zei diferiţi. Prin aceeaşi credinţă, omenirea poate deveni o unitate.
136
PALADIE: Bine ai zis.
CHIRIL: Aşadar, ofrandele se aduc în locul nostru şi pentru noi şi prin ele, în chip (tip)128, suntem jertfiţi noi.
PALADIE: Adevărat.
CHIRIL: Să cercetăm deci cu sârguinţă cele aduse de toţi prin mâna căpeteniilor, ca să putem contempla frumuseţea înţelesului lor duhovnicesc. În vasele de argint, adică în blid şi în cupă, era adusă făină cernută stropită cu untdelemn. Argintul este simbolul strălucirii, iar făina cernută este simbolul vieţii, fiind substanţa pâinii care susţine viaţa, iar untdelemnul e simbolul bucuriei. Să se aducă, drept aceea, şi de noi lui Dumnezeu, Care este peste toate, bucuria întru strălucirea vieţii, prin nădejdea cea întru Hristos, căci zice: „bucuraţi-vă întru nădejde” (Rom. 12, 12). Şi cum n-ar fi plini de bucuria cea mai înaltă cei ce au păzit poruncile Mântuitorului nostru, cultivând strălucirea vieţii şi a petrecerii? Pentru că aceştia şi-au adunat de la Dumnezeu, în tot felul şi în chip neîndoielnic, vistieria participării la slavă: „Căci voi aţi murit, zice, şi viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa noastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă”
128 Dacă animalele se jertfesc în locul nostru, cu atât mai mult Hristos, Care are umanitatea Sa comună cu a noastră, ne iubeşte şi suferă pentru păcatele noastre. Umanitatea Lui nu este purtată de un ipostas omenesc, care nu ne poate cuprinde deplin, ci de Ipostasul Fiului lui Dumnezeu, Care ne cuprinde cu simţirea Lui pe toţi, alipindu-ne şi prezentându-ne în Sine, ca fii, Tatălui.
137
(Col. 3, 3-4). Aşadar făina este îmbibată cu untdelemn, pentru că viaţa sfinţilor e îmbibată de bucurie, de nădejdea slavei şi de strălucirea cuvioşiei şi a dreptăţii129.
Iar căţuia plină de tămâie închipuie frumuseţea sfinţilor şi aroma sfinţeniei lor ca în nişte vase alese, care se oferă Lui ca dar adevărat de sfinţenie întru bună mireasmă. Nu vom socoti, Paladie, că sfinţii sunt nişte vase strălucitoare şi alese130?
PALADIE: Ba chiar aşa e!
CHIRIL: Deci fiecare a adus un bou şi în total erau doisprezece. Aceştia poartă sfântul cort, fiind înjugaţi câte doi la un car şi sub un jug, şi au fost rânduiţi pentru slujirile leviţilor. Lucrul acesta este un chip (tip) al celor două popoare, care nu mai sunt despărţite prin neasemănarea dogmelor şi a vieţii, ci s-au unit şi s-au întâlnit
129 În toate cele ale creaţiei şi în cele necesare nouă este întrupată o însuşire a lui Dumnezeu, dar şi a sufletului nostru. Dacă n-ar avea decât un rost material, ar fi lipsite de un sens deplin, cosmosul ar rămâne neîmplinit. Făina cernută este dar curat adus lui Dumnezeu şi dărnicia noastră e curăţită de păcat, de orice întinare egoistă, e hrana curată a sufletului nostru. Este darul curat al vieţii noastre, dat nouă de Dumnezeu şi întors de noi lui Dumnezeu. Este Hristos, dat nouă în umanitatea asumată de El, întors de noi lui Dumnezeu în jertfa Sa.
Făina aceasta cernută, ca dar al vieţii, e îmbibată de Duhul Sfânt atât când ni se dă de Dumnezeu, cât şi atunci când o întoarcem ca dar lui Dumnezeu. Darul vieţii este îmbibat de bucuria lui Dumnezeu şi a noastră, atunci când ni se dă, şi de bucuria noastră şi a lui Dumnezeu, când îl întoarcem Lui. Iar bucuria produce strălucire şi învăluie în slavă pe Dumnezeu când ne dă darul, şi pe noi, când îl întoarcem.
130 După ce căţuia a fost înţeleasă ca simbol al lui Hristos, iar tămâia arsă în ea ca jertfa Lui, acum e văzută ca simbol al sfinţilor, din care, ca din nişte vase, se înalţă spre Dumnezeu sfinţenia binemirositoare a vieţii lor. Sunt vase deschise spre înălţime, nu spre cele de jos.
138
sub unicul jug al Mântuitorului, purtat cu răbdare şi bărbăţie, fiindcă zice: „Îmbărbătează-te şi să se întărească inima ta şi aşteaptă pe Domnul (Ps. 26, 20). Boul este un animal răbdător şi foarte puternic, deci aşa (după chipul lor) sunt cei care au îmbrăţişat evlavia, care poartă pe Hristos asupra lor ca pe un jug, aşa cum s-a preînchipuit în cortul sfânt. Căci şi Pavel a numit Biserica trupul Lui (cf. Col. 1, 24), iar lui Anania i s-a spus despre el, adică despre Pavel: „Mergi, fiindcă acesta îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor”(Fapte 9,15).
Pe lângă acestea, sunt aduse un berbec şi un miel, care înseamnă venirea la Dumnezeu şi predarea duhovnicească în mâinile Lui atât a poporului celui bătrân, cât şi a celui tânăr. Căci, aşa cum prin boi se închipuia răbdarea şi bărbăţia, socotesc că, la fel, prin aceştia s-a arătat limpede abundenţa rodirii întru blândeţe a celor îndreptaţi prin credinţa în Hristos, fiindcă animalul acesta (mielul) este blând şi plin de rod. Aşa sunt toţi cultivatorii sârguitori ai vieţuirii evanghelice, cărora Hristos însuşi le-a spus: „Oricui îţi cere, dă-i, şi de la cel ce ia ale tale, nu cere înapoi. Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt”(Luca 6, 30, 29), iar Pavel îi descrie astfel: „Robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie binevoitor faţă de toţi, învăţând întru blândeţe pe cei ce stau împotrivă” (2 Tim. 2, 24-25).
Celor amintite trebuie să le urmeze aducerea ţapului, iar acesta socotesc că nu înseamnă nimic altceva decât ceea ce am spus puţin mai înainte: că toţi au nevoie de curăţirea prin pocăinţă şi de iertarea greşelilor, chiar dacă unii dintre ei ar avea purtări bune. Aceasta ştiind-o, dumnezeiescul David a spus: „De vei căuta la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va putea suferi?” (Ps. 129, 3). Deci,
139
în Legea veche ţapul era jertfa pentru iertare, iar acum jertfa noastră, a celor ce ne apropiem de Dumnezeu în duh şi adevăr, este pocăinţa şi cererea iertării131: „Spune tu întâi, zice, păcatele tale, ca să te îndreptezi” (Is. 43,26), iar David cântă: „Am zis: «Mărturisi-voifărădelegea mea Domnului», şi Tu ai iertat nelegiuirea inimii mele” (Ps. 31, 6). Îţi este, oare, limpede acum înţelesul darurilor căpeteniilor?
PALADIE: E foarte clar.
CHIRIL: Dar socotesc că trebuie să spunem şi că, după ce s-a adus jertfa de fiecare şi pentru toţi, în cortul sfânt s-a făcut începutul cuvintelor dumnezeieşti către Moise, tălmăcitorul celor dumnezeieşti. Căci în Numerii s-a scris: „Acestea au fost darurile la sfinţirea jertfelnicului, după ce a fost uns. Când a intrat Moise în cortul mărturiei ca să-i grăiască Domnul, a auzit un glas care grăia către el de deasupra acoperământului împăcării, care este peste chivotul mărturiei, dintre cei doi heruvimi. Glasul acela a grăit către el” (Num. 7, 88-89). Numai după ce s-a desăvârşit cortul sfânt şi s-a arătat lumii adevărata sfinţenie, care este Biserica, a răsunat către noi glasul lui Dumnezeu Tatăl, Care „a grăit nouă prin Fiul”(Evr. 1, 2), Care zicea că este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, după Scripturi (cf. 1 Ioan 2, 2). Iar glasul s-a auzit de deasupra heruvimilor, fiindcă Dumnezeu este deasupra zidirii şi dincolo de ea, având o superioritate fiinţială faţă de tot ce e creat132. Iar
131 În Legea veche se jertfea un ţap ca cerere a iertării. În Noul Testament, jertfa prin care obţinem iertarea este pocăinţa şi cererea iertării. Acum, fapta aceasta se împlineşte în plan lăuntric, nu exterior, omul a crescut duhovniceşte.
132 Numai după ce omul s-a pregătit prin jertfele din Legea veche în vederea ispăşirii, a venit Cuvântul lui Dumnezeu la noi, făcându-Se jertfă de ispăşire adevărată. Acum, Dumnezeu îi vorbeşte clar omului despre necesitatea ispăşirii şi omul oferă această ispăşire în mod conştient: însoţită de cuvânt prin Cuvântul lui Dumnezeu făcut om, dar şi de noi, care suntem alipiţi la El. Dumnezeu vrea ca noi să exprimăm cererea iertării şi prin cuvânt şi ne spune aceasta prin Cuvântul Său făcut om. Dar acest Cuvânt făcut om exprimă cererea iertării către Tatăl şi în numele nostru, prin cuvântul omenesc însuşit de EI, dar şi prin jertfa firii Sale cuvântătoare, adusă de Ipostasul dumnezeiesc cuvântător. Cuvântul lui Dumnezeu vine la noi ca dumnezeire ipostatică a cuvintelor, şi tot El se face Cuvântul nostru, adică Izvor ipostatic al cuvintelor noastre. În cuvinte se angajează Cuvântul ipostatic dumnezeiesc şi cuvântul ipostatic omenesc. Numai prin cuvinte, ca angajare a Cuvântului ipostatic dumnezeiesc, Care uneşte cu Sine pe om, cuvântul ipostatic omenesc adică, se restabileşte deplina comuniune între om şi Dumnezeu.
140
Fiul, ca adevăratul ispăşitor, transmiţându-ne glasul de Sus al Tatălui, a spus: „Cuvintele pe care le grăiesc nu sunt ale Mele, ci ale Celui ce M-a trimis pe Mine”(Ioan 6,44). Aşadar, glasul a venit de deasupra acoperământului împăcării133.
Dar nu te vei minuna mai puţin de ordinea în care vin căpeteniile seminţiilor. Căci, rânduindu-i-se fiecăreia o zi în care trebuia să împlinească cele poruncite şi să aducă darul, au venit în ordine după hotărârea Dătătorului de Lege. Dar nu după ordinea naşterii, adică a vârstei, nici amestecat şi oricum, ci rânduiţi după o iconomie tainică.
PALADIE: Nu înţeleg ce vrei să spui, explică-mi mai clar.
CHIRIL: Voieşti să înşirăm, în ordine şi pe rând, pe cei născuţi din Iacov? Fiindcă numai în felul acesta vom înţelege mai uşor schimbarea în ordinea venirii lor.
PALADIE: Aşa este.
133 De deasupra lui Hristos, Care, ca om, a adus lui Dumnezeu jertfă de împăcare pentru noi.
141
CHIRIL: Deci primul este Ruben; după el, Simeon, Levi şi Iuda născuţi din Lia. Apoi slujnica Bilha a născut pe Dan şi pe Neftali, iar Zilpa, slujnica Liei, pe Gad şi pe Aşer. Lia a mai născut, pe lângă ceilalţi, pe Isahar şi pe Zabulon. Din Rahela s-au născut Iosif şi Veniamin. Deci primii patru sunt din Lia cea liberă, şi anume: Ruben, Simeon, Levi şi Iuda. Urmează patru din slujnicele Bilha şi Zilpa, şi anume: Dan, Neftali, Gad şi Aşer. După aceştia sunt iarăşi patru: doi din Lia, Isahar şi Zabulon, şi doi din Rahila: Iosif şi Veniamin. Dar trebuie să amintim că moştenirea lui Iosif s-a împărţit între două seminţii: Efraim şi Manase, cei născuţi din el.
PALADIE: înţeleg foarte bine ordinea numelor, dar lămureşte-mi ce căutăm în acestea.
CHIRIL: Venind cu darurile, au făcut aceasta nu după vârstă, ci întâi a venit căpetenia seminţiei Iuda, măcar că Iuda era al patrulea după timpul naşterii; după el, Isahar, care era al nouălea fiu, apoi Zabulon, al zecelea. După aceştia, urmează a doua grupă: Ruben, cel întâi-născut (din Lia), şi Simeon, cel născut după el şi al doilea, şi lor li s-a adăugat Gad, cel născut din slujnica Zilpa. După aceştia, a treia ceată este alcătuită din trei conducători născuţi din femeie liberă (Rahela): Efraim, Manase (urmaşii lui Iosif) şi Veniamin. Iar a patra grupă şi cea din urmă este a celor născuţi din slujnice, care sunt iarăşi trei: Dan, Neftali (din Bilha) şi Aşer (din Zilpa), deşi, după timpul naşterilor se aflau înaintea celor puşi în treapta dinaintea lor, adică de Efraim, Manase şi Veniamin.
PALADIE: Aşa este, dar încearcă să-mi explici care e motivul.
142
CHIRIL: Socotesc că, iarăşi, acest lucru este o ghicitură prin care se arată că cei în Hristos au la Dumnezeu un loc mai înaintat decât cei din Lege, prin faptul că cei dintâi au fost puşi la urmă şi cei din urmă, întâi. Fiindcă cei mai vechi în timp, adică întâi-născuţi seminţia lui Israel, vin după neamuri. Şi cei ce au duh de robie şi sunt fiii cetăţii roabe, Ierusalimul, vor fi lăsaţi în urmă în ceea ce priveşte slava de fii ai celei libere, care este maica noastră a celor îndreptaţi în Hristos şi chemaţi la starea de libertate prin Duhul libertăţii.
Dar priveşte, dacă vrei, exactitatea înţelesurilor. Cea care aduce prima darul este căpetenia seminţiei lui Iuda, din care S-a născut după trup Hristos. După ea, îndată, căpetenia seminţiei lui Isahar şi cea a seminţiei lui Zabulon, care amândoi erau liberi şi născuţi din femei libere. Apoi aduce darul căpetenia seminţiei lui Ruben, întâiul-născut, urmată de căpetenia seminţiei lui Simeon şi a seminţiei lui Gad, care era născut din roabă. Prin toţi aceştia (primii şase, n.ed.) se închipuia Israel.
Dar să vorbim despre fiecare, culegând înţelesul din prorocia făcută cu privire la ei de dumnezeiescul Iacov, care a spus: „Ruben, tu eşti întâi-născutul meu, tăria mea şi începătura fiilor mei, greu de condus, aspru şi îndărătnic” (Fac. 49,
3-4), şi: „Simeon şi Levi sunt fraţii care au săvârşit nelegiuirea din voia lor. În sfatul lor nu va intra sufletul meu şi nu mă voi învoi cu învoiala lor, că întru iuţimea lor au omorât oameni şi, în pofta lor, au tăiat vinele taurului. Blestemată să fie iuţimea lor, pentru că a fost silnică, şi mânia lor, că s-a învârtoşat” (Fac. 49, 5-7), iar despre Gad a zis: „Strâmtorat va fi de cete înarmate, dar le va strâmtora şi el pas cu pas” (Fac. 49,19).
Aşadar, în Ruben e zugrăvit Israel, întâiul-născut în timp, dar aspru, îndărătnic şi ocărâtor; în Simeon, căruia
143
i s-a adăugat Levi, acelaşi popor, gata spre ucidere şi care a omorât pe sfinţi, căci zice: „Pe care dintre proroci nu l-au omorât părinţii voştri?(Fapte 7, 52), şi cel ce a tăiat vinele taurului, care este Hristos. Fiindcă nu numai poporul iudeilor e văzut cutezând acele crime împotriva sfinţilor şi a lui Hristos, ci la ele a conlucrat şi Levi, adică neamul sfinţit al celor ce stăteau lângă altar: cărturarii şi fariseii. De aceea, în prorociile protopărintelui Iacov sunt numiţi şi Simeon şi Levi. Iar în Gad, care e născut din roabă şi din ispită, este zugrăvit Israel ca cel ce e lipsit de nobleţe în cuget, ispiteşte pe Iisus şi îi întinde curse, viclenind împotriva Lui, pentru că s-au apropiat, zicând: „Se cade a da bir Cezarului, sau nu?” (Matei 22,17).
Aşadar, ca să aduc iarăşi cuvântul la început, Israel cel întâi-născut în timp, cel aspru, îndărătnic şi ocărâtor, cel gata la ucidere şi ce are o mânie blestemată, care a ucis oameni şi a tăiat vinele taurului, cel josnic şi răutăcios în viclenii, care a întins curse şi a ispitit, a fost aşezat după cei în Hristos şi liberi, măcar că va fi şi el liber după noi, când va veni, în sfârşit, în faţa lui Dumnezeu.
PALADIE: Bine ai spus.
CHIRIL: Vei înţelege ceea ce spun, dacă îţi vei apleca mintea şi la cele ce urmează. După aceia, au adus daruri alţi trei, ce se ţineau împreună şi erau născuţi din Rahela cea liberă: Efraim, Manase (urmaşii lui Iosif) şi Veniamin. Apoi, după ei urmează trei uniţi întreolaltă, care erau născuţi din slujnice, adică: Dan, Aşer şi Neftali. Înţelege, deci, că premerg şi sunt mai în cinste cei născuţi din cea liberă, apoi urmează cei născuţi din slujnice. Dar, oare, nu aceasta ne-a scris şi dumnezeiescul Pavel: „Până ce va intra plinătatea neamurilor, atunci întregul Israel se va mântui” (Rom. 11, 25)?
144
PALADIE: Drept ai grăit, observaţia e foarte subtilă.
CHIRIL: Vei cunoaşte foarte uşor că nu s-a spus ceva mincinos, fiindcă Scriptura ne întăreşte îndată şi prin alte învăţături în ceea ce am spus. Astfel, Dumnezeu a rânduit ca plecările şi opririle, sau aşezarea fiilor lui Israel în tabără, în jurul cortului, să se facă în ordinea cuvenită, precum a cântat preafrumos fericitul David: „Şi voi înconjura altarul Tău, Doamne, ca să aud glasul laudei Tale” (Ps. 25,6-7), sau: „înconjurat-am şi am jertfit în cortul Lui jertfă de laudă” (Ps. 26, 11). Dar prin împlinirea a ceea ce s-a poruncit se închipuie şi altceva. Adică, nu trebuie să ne despărţim de Dumnezeu, ci să stăm aproape şi în jurul Lui, fără ca păcatul să se interpună, fără să ne despartă vreo plăcere lumească, ci aşezarea dreaptă a minţii şi pornirea spre tot ce e vrednic de laudă să ne strângă în unitatea duhovnicească. Căci se cuvine să aducă daruri mai ales cei ce vor să fie binecuvântaţi, fiindcă s-a scris: „Toţi cei dimprejurul Lui vor aduce daruri” (Ps. 75,11).
Astfel, a poruncit ca ei să pornească odată cu cortul şi să meargă, aşezaţi în jurul lui într-o ordine în care nici să nu se amestece vârstele, nici pe cei dintâi cu cei din urmă, şi să-şi aducă darurile atât uniţi între ei (în aceeaşi seminţie), cât şi deosebiţi între ei (în seminţii diferite), căci în Numerii s-a scris: „Atunci a grăit Domnul către Moise şi Aaron, zicând: «Fiii lui Israel să poposească: fiecare lângă steagul lui, în preajma semnelor familiei sale, şi să-şi aşeze taberele înaintea cortului mărturiei şi împrejurul lui»” (2,1-2).
Apoi, arată locul rânduit fiecăruia: care, cum şi unde să se aşeze în tabără, pentru că adaugă: „«întâi, spre răsărit, să poposească steagul taberei lui Iuda, cu cetele sale, cu Naason,fiul lui Aminadab, căpetenia fiilor lui Iuda […]. Lângă ei să poposească
145
seminţia lui Isahar […]. Mai departe va poposi seminţia lui Zabulón»” (Num. 2,3-7). Apoi, aminteşte a doua grupare, zicând: „«Spre miazăzi să se aşeze tabăra lui Rubén, cu cetele sale, şi Eliţur,fiul lui Şedeur, căpetenia fiilor lui Rubén, şi cu luptătorii săi în număr de patruzeci şi şase de mii şi cinci sute. Lângă el va poposi seminţia lui Simeón […]. După aceasta va poposi seminţia lui Gad»” (Num. 2,10-14). Apoi, adaugă îndată a treia grupare, zicând: „«Spre apus va poposi tabăra lui Efraim cu cetele sale […], şi cu luptătorii săi […]. Lângă ea se va aşeza seminţia lui Manase […]. După aceasta, seminţia lui Veniamin»” (Num. 2, 18-22). În sfârşit, îndată aminteşte a patra grupare, zicând: „«La miazănoapte se va aşeza tabăra lui Dan, cu cetele sale […]. Lângă el îşi va aşeza tabăra seminţia lui Aşer […]. Mai departe îşi va aşeza tabăra seminţia lui Neftali[…]. Toţi aceştia, cu luptătorii lor în număr de o sută cincizeci şi şapte de mii şase sute, care ţin de tabăra lui Dan, să plece la urmă sub steagurile lor şi rânduiţi în cete»” (Num. 2,25-31).
Vezi că în faţă a fost pusă seminţia lui Iuda şi a celor împreună cu ea, şi că au locul ales spre răsărit şi spre miazăzi? Căci cei în Hristos sunt în lumină şi ard cu duhul. A doua ceată e seminţia lui Rubén şi a celor împreună cu ea.
Şi în a treia ceată sunt seminţiile celor născuţi din femeie liberă. Apoi, după aceasta alte trei seminţii, ale celor născuţi din slujnice, despre care s-a spus că o „să plece la urmă”. Deci nu e vădit şi cu totul neîndoielnic că al doilea, sau cel în Hristos, a fost cinstit şi chemat înaintea celui întâi-născut, şi cel liber în credinţă, înaintea celor din robie? Căci cei dintâi, care sunt din Iuda, merg înainte pentru Hristos, iar ceilalţi de-abia vin pe urmă şi sunt puşi în rândul al doilea.
PALADIE: Drept ai spus, mă minunez de o aşa de subtilă înţelegere!
CARTEA A XI-A
Despre preoţie şi că preoţia cea după Lege era chip al celei în Hristos
CHIRIL: Am făcut o tâlcuire îndestulătoare şi plină de subtilitate, de fineţe duhovnicească asupra cortului şi a celor poruncite cu privire la el. Dar se cuvine, precum mi se pare şi ştiu că vei aproba şi tu, să începem a vorbi despre măririle preoţiei şi despre modul în care prin preoţia cea în chip (tip) şi după Lege se indică cea adevărată, adică cea în Hristos, care prin El sfinţeşte neamul închinat lui Dumnezeu, adică pe cei străluciţi în credinţă şi ridicaţi la familiaritatea cu Dumnezeu prin împărtăşirea de Sfântul Duh134.
PALADIE: Se cuvine, pe drept cuvânt.
CHIRIL: După ce s-a isprăvit de alcătuit cortul sfânt cu podoaba cuvenită şi a primit chip ceea ce s-a arătat în minte dumnezeiescului Moise, Dumnezeu a instituit pe preoţi, zicând: „Şi tu adu la tine pe Aaron, fratele tău, şi pe
134 Creştinii sunt cei ridicaţi la o intimitate reală cu Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Ei nu rămân într-o legătură cu Dumnezeu de la distanţă şi astfel sunt sfinţiţi cu adevărat sau făcuţi neam sfânt.
147
fiii lui, ca dintre fiii lui Israel să-Mi fie preoţi Aaron şi fiii lui Aaron: Nadab, Abiud, Eliazar şi Itamar” (Ieş. 28,1).
Deci cei aleşi au fost chemaţi cu numele la slujba preoţiei, căci „nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă e chemat de Dumnezeu”, după cum s-a scris (Evr. 5, 4). De aceea, să nu meargă nimeni de la sine la slujirea de preot, ci să aştepte chemarea135. Fiindcă, încercând să răpească ceea ce nu are prin hotărâre de Sus, va suferi osânda lui Datan şi Abiron. şi să nu te mire dacă cererea de noi înşine a acestei slujbe este considerată o nebunie şi un lucru urât, când şi despre Hristos însuşi scrie Pavel: „Nu S-a preaslăvit pe Sine însuşi136 Ca să Se facă arhiereu, ci Cel ce a grăit către El […]: Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” (Evr. 5, 5-6). Deci cuvântul care s-a spus
135 Dumnezeu cheamă cu numele pe cei pe care-i vrea preoţi. Dar această chemare nu li se face direct, în conştiinţă. Dacă s-ar face chemarea aşa, unii ar putea pretinde că sunt chemaţi, fără să fie de fapt. Ei sunt chemaţi prin cel ce are o răspundere recunoscută pentru poporul lui Dumnezeu: în Legea veche, prin Moise, în Biserică, prin episcop. În Legea veche a fost chemat Aaron (şi urmaşii lui după trup); în Biserică, preoţii nu se cheamă în baza naşterii din preoţii dinainte, ci în baza sufletului lor cunoscut de Dumnezeu şi arătat episcopului ca vrednic de preoţie. În Vechiul Testament, Dumnezeu a ales un popor unit trupeşte (prin naştere); în Noul Testament, un popor unit sufleteşte prin credinţă.
136 Chiar Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu Se face om ca să Se aducă jertfă Tatălui fără voia Tatălui, ci cu voia Lui (cf. Ioan4, 34). Preotul, ca cel ce aduce pe alţii la Tatăl, nu face aceasta fără trimitere şi putere de la El. Nu poate lega cineva pe alţii de Dumnezeu, fără voia Sa. Preotul trebuie să fie conştient că e trimis de Dumnezeu, ca în conştiinţa sa să vibreze puternic răspunderea pentru slujirea încredinţată, această răspundere trebuind să-i fie insuflată şi de cel care are responsabilitatea să cheme pe alţii la preoţie (episcopul). Dumnezeu cheamă la slujire pe cel căruia i-a dat darul slujirii şi i-l întăreşte prin harul hirotoniei.
148
în chip înţelept către Moise este o icoană a chemării cu care a fost chemat Hristos, căci s-a zis: „Şi tu adu la tine pe Aaron, fratele tău, şi pe fiii lui”. Iar „adu” ce altceva înseamnă decât: apropie-l şi cheamă-l? Şi Hristos a fost, aşa-zicând, chemat spre a fi Arhiereu prin voia Tatălui, dar împreună cu El au fost chemaţi şi într-un anumit fel rânduiţi ca împreună-lucrători în slujba preoţiei şi dumnezeieştii Ucenici. De aceea au şi spus limpede: „împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem”(1 Cor. 3, 9; Rom. 16, 3) şi au cutreierat tot pământul, săvârşind slujirea sfântă a Evangheliei pe seama popoarelor. Desigur, au fost chemaţi la apostolie prin Hristos şi cuvântul e adevărat, dar lucrul acesta a fost voit şi de Tatăl137, căci una este hotărârea Lor cu privire la toate cele ce se fac, pentru că Fiul este Sfatul, înţelepciunea şi voinţa Tatălui. Aşadar, Aaron este chipul (tipul) lui Hristos şi instituirea în preoţie din vechime, în umbre, este chipul preoţiei (slujirii) actuale, în Duh şi Adevăr.
137 Dumnezeu Tatăl L-a rânduit pe Fiul Său Arhiereu din veac şi până în veac. Dar Acesta, după întrupare, după ce Şi-a început slujba de Arhiereu, a chemat îndată pe cei doisprezece Ucenici ca „împreunălucrători în slujba preoţiei”, aşa cum Moise, chemat de Dumnezeu la conducerea poporului Israel, a chemat ca împreună-lucrători cu sine pe Aaron şi urmaşii acestuia. După ce a chemat pe Aaron, Moise nu a încetat să-şi exercite slujirea. Nici Hristos nu încetează să fie Arhiereu, după chemarea văzută a Ucenicilor ca împreună-arhierei, fiindcă aceştia nu-L înlocuiesc. Hristos arată că arhiereii şi preoţii văzuţi sunt necesari pentru exercitarea văzută a preoţiei împreună cu Sine şi din puterea Sa. Aşa cum a fost necesar ca Fiul lui Dumnezeu să ia trup ca să lucreze mântuirea noastră, aşa e necesar ca slujirea Lui să fie continuată pe plan văzut (de episcopii şi preoţii slujitori, n.ed.) după înălţarea Sa la cer, dar nu fără puterea Lui, dată lor prin Duhul Sfânt.
149
Observă că lui Moise i se porunceşte să cheme la sine pe Aaron, căci Legea e slabă şi nedesăvârşită dacă e despărţită de Hristos, „pentru că este cu neputinţă ca sângele de tauri şi de ţapi să înlăture păcatele” (Evr. 10, 4). Dar Hristos, „aducând o singură jertfă, a adus la veşnică desăvârşire pe cei ce se sfinţesc” (Evr. 10, 14). Deci, cei ce sunt prieteni ai umbrei şi ai literei şi se ţin strâns de rânduielile mozaice să ştie că, de nu vor aduce la ei înşişi pe Arhiereul şi Apostolul mărturisirii noastre, adică pe Iisus Hristos, sârguinţa slujirii lor în chip (tip) nu-i va duce la niciun rezultat. Căci ce laude poate avea viaţa cea după Lege la iubitorul de virtute Dumnezeu? De aceea, şi preaînţeleptul Pavel ne spune că, pentru înălţimea mai presus de toate a cunoştinţei lui Hristos, a socotit drept gunoaie cele din lume şi a ales în locul lor pe cele duhovniceşti. Aceasta înseamnă a aduce la sine în mod duhovnicesc pe Aaron138.
PALADIE: înţeleg ce spui, cuvântul e clar.
CHIRIL: Dar socotesc că Dumnezeu, spunând: „adu la tine pe Aaron, fratele tău”, a ştiut că acest lucru contribuie şi în alt mod la un folos duhovnicesc. Înţelegi ce spun? Moise a fost trimis să scoată pe Israel din necazul din Egipt. Dar, văzând că sarcina aceasta este mai presus de puterea omului şi întrece măsurile forţei şi elocinţei de care dispune el, s-a rugat, zicând: „Iată, eu nu sunt îndemânatic la grai, nu de ieri sau alaltăieri, nici de când ai început să grăieşti slugii Tale; pentru că sunt slab la glas şi zăbavnic
138 Dacă, mai înainte, Moise a fost înţeles ca prefigurare a lui Hristos, Care cheamă pe Ucenici prin Aaron şi cei din familia lui, aici Aaron este înţeles ca Hristos, Arhiereul adevărat, Care completează pe Moise.
150
la limbă” (Ieş. 4, 10). Iar la acestea, Dumnezeu a răspuns: „Cine a dat gură omului, cine a făcut pe om mut sau surd, văzător sau orb? Nu Eu, Domnul Dumnezeu? Şi acum mergi, şi Eu voi deschide gura ta” (Ieş. 10, 11-12). Dar, copleşit de înălţimea slujirii, Moise s-a temut iarăşi şi a zis: „Mă rog, Doamne, alege pe altul, puternic, pe care să-l trimiţi” (Ieş. 10, 13). Atunci Dumnezeu a ales îndată pe Aaron, ca chip (tip) al lui Hristos, Care ştie să împlinească toate cu uşurinţă. Şi nu s-ar fi izbăvit Israel altfel, de nu s-ar fi dat lui Moise Hristos, în chipul lui Aaron, ca împreunălucrător din pricina slăbiciunii din glas şi a neputinţei. Aşa să înţelegi şi acest loc. Căci, spre a desăvârşi slăbiciunea Legii în Hristos, a ridicat la preoţie pe Aaron şi l-a adăugat cu folos fericitului Moise. Pentru că Legea nu e îndestulătoare nici pentru eliberare, nici pentru a putea desăvârşi în sfinţenie pe cei eliberaţi, ci Hristos ne este şi eliberare şi sfinţenie139, sfinţii fiindu-I împreună-lucrători, aşa cum atunci, în Egipt, Aaron i-a fost lui Moise şi, lui Aaron, fiii lui. Căci Arhiereului şi Căpeteniei tuturor, Hristos, I-au fost împreună-lucrători în chip spiritual dumnezeieştii Ucenici140, ei adăugându-se Celui ce poate
139 Hristos, Arhiereul cel mare, desăvârşeşte eliberarea noastră, căci nu ne eliberează numai din robia pătimirilor exterioare de la alţii, ca Aaron, ci şi din robia patimilor proprii, apoi ne sfinţeşte prin virtuţile pe care le dobândim şi prin Sfântul Duh care Se sălăşluieşte în noi.
140 Aici, fiii lui Aaron sunt văzuţi ca ucenicii lui Hristos. Aşa cum fiii lui Aaron l-au succedat în arhierie pe acesta, tot aşa Apostolii L-au succedat pe Hristos, dar „puterea” arhieriei sau a preoţiei o au de la Hristos. Fără El n-ar putea fi arhierei sau preoţi, fiindcă din El le curge mereu puterea preoţiei. În preoţia lor văzută se continuă preoţia lui Hristos: la început văzută, apoi nevăzută. Un singur Arhiereu este lucrător în toţi în decursul timpului şi aceasta dă unitate Bisericii.
151
împlini toate nu ca unuia slab în putere, ci ca unii ce au fost chemaţi şi bine aleşi ca să-I slujească şi au câştigat de la El vigoarea pentru toate. Despre aceasta va mărturisi şi dumnezeiescul Pavel, zicând: „Toate le pot în Hristos, Cel ce mă întăreşte”(Filip. 4,13).
PALADIE: Aşadar, Aaron şi ceilalţi au fost aleşi şi chemaţi la preoţie pe nume.
CHIRIL: Pe lângă acestea, a poruncit să li se pregătească veşminte strălucitoare şi vrednice de slujba preoţească: „Şi să faci veşmânt sfânt lui Aaron, fratele tău, spre cinstire şi slavă. Şi să grăieşti tuturor celor iscusiţi, pe care i-am umplut de duhul înţelepciunii. Şi vor face veşmânt sfânt lui Aaron pentru ziua sfinţirii lui, cu care să-Mi slujească” (Ieş. 28, 2-3).
Preaînţeleptul Pavel sfătuieşte pe cei îndreptaţi prin credinţă să îmbrace veşmântul cu adevărat sfânt şi din cer, scriind: „Îmbrăcaţi-vă în Domnul nostru Iisus Hristos” (Rom. 13, 14). Iar prorocul Isaia a strigat de mai înainte, zicând ca din partea Bisericii: „Să se veselească sufletul meu întru Domnul, […] că m-a îmbrăcat în haina mântuirii şi în veşmântul bucuriei” (61,10).
Deci neamului sfinţit şi sfânt, Hristos îi este veşmântul cu adevărat spre cinste şi slavă, podoaba strălucitoare şi mai presus de orice podoabă a sufletelor sfinţilor, căci se zice: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal. 3, 27), şi adevărat e cuvântul. Iar Legea împodobeşte pe Aaron ca în umbre, referind la Hristos slava îmbrăcămintei lui felurit împodobite. În alcătuirea ei meşteşugită e împreună-ţesută o raţiune tainică şi subtilă, care indică prin ghicitură slava Mântuitorului, căci zice că cei ce au lucrat veşmintele s-au umplut de
152
înţelepciunea cea de la Dumnezeu, care i-a călăuzit la o lucrare atât de meşteşugită, bogată şi înflorată, încât au înscris în veşminte slava lui Hristos141.
Acestea sunt: umărarul (efodul), pectoralul (raţionalul, engolpionul judecăţilor sau hoşenul), mantaua până la călcâie (meis, hiton, gr.; tunică, lat., n.ed.), un veşmânt împodobit cu franjuri, chidara (mitra, turbanul) şi brâul şi, pe lângă acestea, alte câteva piese cu meşteşug lucrate, de care vom vorbi pe rând, pe cât se va putea. Deci a zis despre cele ce trebuiau folosite pentru veşminte: „Şi ei vor lua fire de aur, de mătase violetă (ca hiacintul) şi porfirie, şi de in răsucit” (Ieş. 28, 5). Aplecându-te cu o înţelegere subtilă asupra celor spuse, ia seama, înainte de toate, la aceasta.
PALADIE: La ce?
CHIRIL: Oare nu s-au făcut şi toate cele din cort, care erau chip (tip) al lui Hristos, din fire de aur şi de mătase răsucită violetă şi porfirie (stacojie, roşie)?
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Deci, observă că şi îmbrăcămintea întâistătătorului în preoţie s-a lucrat din aceleaşi materiale,
141 Veşmintele preoţilor Legii vechi prefigurau pe Hristos atât ca îmbrăcăminte a sufletelor sfinte, cât şi ca îmbrăcăminte duhovnicească a preoţilor Noului Testament. Se face o deosebire între sufletul omenesc şi virtuţile lui, căci sufletul poate să nu fie îmbrăcat în acestea. Dar Hristos nu poate să fie lipsit de acestea (de virtuţi), fiindcă El însuşi este suportul acestora. Nu se poate ca cel ce îmbracă pe Hristos să nu îmbrace şi virtuţile. Şi nu le poate îmbrăca decât alipindu-se prin credinţă la Hristos. Cel ce are în sine pe Hristos le are şi pe acestea. Hristos este una cu îmbrăcămintea strălucitoare, plină de slavă a virtuţilor: curăţia, iubirea… Preoţilor li se cere în mod deosebit să fie îmbrăcaţi în Hristos, în virtuţile Lui: curăţia şi dăruirea jertfelnică.
153
purtând şi ea, ca în icoană şi în chip (tip), slava lui Hristos, pentru că aceleaşi cuvinte şi acelaşi înţeles indică frumuseţea lui Hristos. Prin aur se înţelege ca Dumnezeu, prin porfiră, ca Cel ce are demnitatea împărătească, prin mătasea fină, drept Cuvântul subţire şi netrupesc, prin roşu, trupul, prin hiacintul care înfăţişează cerul căci aşa este culoarea hiacintului ca Cel ce este de Sus şi din cer. Oare Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl nu este deodată Dumnezeu şi împărat?
PALADIE: Cum de nu?
CHIRIL: Şi, oare, fiind Cuvântul subţire şi netrupesc al Tatălui, nu S-a coborât în trup şi nu este de Sus?
PALADIE: Adevărat.
CHIRIL: Aşadar, din aceleaşi materii s-au făcut în mod neschimbat, în înţeles subtil, şi veşmintele şi cele din cortul sfânt. Dar, destul despre acestea! Acum e vremea să vorbim despre cele ţesute în mod felurit spre cinstea şi slava lui Aaron. Deci zice: „Şi vor face umărarul din mătase toarsă (răsucită), lucrat cu iscusinţă. Şi ţesătura umărarului va fi din fire de aur curat, de mătase violetă şi porfirie, şi de in răsucit. Acesta va fi din două bucăţi: una pe piept şi alta pe spate, unite pe umeri cu două încheietori. Cingătoarea umărarului, care vine peste el, să fie lucrată la fel ca el, din fire de aur curat, de mătase răsucită violetă şi porfirie, şi de in răsucit” (Ieş. 28, 6-8). Şi după ce a arătat materia veşmintelor, adaugă îndată: „Apoi să iei două pietre, amândouă să fie de smarald, şi să sapi în ele numele fiilor lui Israel: şase nume pe o piatră şi celelalte şase nume pe cealaltă piatră, după rânduiala în care s-au născut ei. Cum fac săpătorii în piatră (gravorii) care sapă peceţi, aşa să fie săpătura de pecete pe cele două pietre cu numele fiilor lui Israel, şi să aşezi cele două pietre pe
154
umerii umărarului în cuibuleţe de aur curat. Aceste două pietre să le pui încheietori la umăr ar (efod). Pietrele acestea vor fi spre pomenirea fiilor lui Israel” (Ieş. 28, 9-12).
PALADIE: Adânc este, pe cât se vede, înţelesul celor spuse. Dar încearcă mai întâi să-mi spui ce este lucrul numit umărar şi care e felul alcătuirii lui?
CHIRIL: A poruncit să se facă o ţesătură în chip de tunică ce cobora până la piept şi care se îmbrăca pe deasupra veşmântului ce era pe dedesubt, îmbrăcat direct pe piele şi care ajungea până la călcâie. Ea fulgera de strălucirea aurului şi a porfirei şi umplea de admiraţie şi respect sfânt ochii celor care priveau la demnitatea sacerdotală. Socotesc că a numit acest veşmânt umărar din pricina scurtimii lui, pentru că abia se întindea pe amândoi umerii. A poruncit făţiş ca acest umărar să se prindă pe umeri cu două pietre (de smarald), strânse în împletituri subţiri, în care erau săpate cu meşteşug numele seminţiilor, câte şase în fiecare piatră. Şi ne-a lămurit el însuşi care e raţiunea acestui lucru, zicând: „Şi va purta Aaron numele fiilor lui Israel, spre pomenire înaintea Domnului, pe amândoi umerii săi” (Ieş. 28,12).
PALADIE: Ce vom socoti că se închipuie prin pietre şi prin cele săpate în ele?
CHIRIL: Ascultă! Smaraldul este o piatră de culoare potolită, puţin închisă. În adâncul lui se arată o strălucire şi lumina e amestecată cu întunericul, fiecare atrăgând privirea. Dar ochiul trupului, privind spre înălţime şi în sus şi aţintindu-se în adâncime spre eter şi cer, nu e întâmpinat de o astfel de privelişte? Căci eterul din înălţimea supremă e întunecat în adâncimea lui şi amestecat cu o lumină moderată.
155
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Deci Sfânta Scriptură foloseşte smaraldul ca icoană a cerului. şi să nu te miri că îl aseamănă altădată şi cu safirul, fiindcă safirul este de culoare puţin închisă şi nu se deosebeşte mult de înfăţişarea smaraldului. În Ieşirea s-a scris astfel: „Şi s-au suit Moise şi Aaron şi Nadab şi Abiud şi şaptezeci din bătrânii lui Israel. Şi au văzut locul unde a stat Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era ceva ca un lucru de piatră de safir şi ca chipul tăriei cerului, prin curăţie” (Ieş. 24, 9-10). Din cauză că israeliţii, pe când erau în Egipt, au slujit zidirii şi numeau cerul Dumnezeu, spre folosul lor li S-a arătat Domnul tuturor şezând pe tăria însăşi, ca ei să ştie că are toate sub picioare şi este Stăpânul tuturor, ca Făcătorul tuturor. Înţelegi deci că Sfânta Scriptură foloseşte piatra de culoare puţin închisă şi având o lumină moderată drept chip şi icoană a cerului, fiindcă este de un vânăt întunecat (ca o apă întunecată, care uneori bate spre bleu safir, alteori spre verde smarald, n.ed.)?
PALADIE: Foarte bine ai spus.
CHIRIL: Aşadar, smaraldul e semnul cerului, având înscris în sine pe Israel după neam, şi este aşezat în umărar. Prin aceasta se poate înţelege că cei ce au dobândit (primit) înscrierea în ceruri se odihnesc fără îndoială în Hristos, Care îi poartă pe cei buni pe umeri şi-i are ca pe nişte copii. Ceva asemănător a spus şi dumnezeiescul Moise, înfăţişând pe Israel sub ocrotirea lui Dumnezeu: „întocmai ca un vultur s-a rotit deasupra cuibului său şi şi-a acoperit puii, întinzându-şi aripile; i-a luat şi i-a dus pe umerii săi” (Deut. 32, 11). Dar şi David spune fiecărui sfânt care s-a sălăşluit întru ajutorul Celui Preaînalt: „Cu
156
spatele te va umbri pe tine” (Ps. 90, 4). Spate numeşte, precum socotesc, părţile de sub grumaz şi umerii, nu spinarea. Deci vor fi purtaţi pe umeri şi vor fi luaţi pe braţe, ca vechiul Efraim, după cuvântul prorocului (cf. Osea 11, 3), cei ce au dobândit acea înscriere de Sus, pe care Mântuitorul le-a înfăţişat-o plină de slavă şi vrednică de admiraţie şi mai presus de darurile dumnezeieşti, spunând Sfinţilor Ucenici: „Nu vă bucuraţi că dracii se supun vouă, ci vă bucuraţi mai mult că numele voastre sunt scrise în ceruri”(Luca 10, 20).
Iar înscrierea pe pietre a spus că va fi spre amintirea fiilor lui Israel în mintea Domnului, pentru că Acela a privit, aşa-zicând, în persoana lui Aaron. Căci Dumnezeu Tatăl ne priveşte în Hristos spre aducere aminte şi, ca înscrişi în cartea Sa142, ne-am făcut în El cunoscuţi şi vrednici de privit.
PALADIE: Drept ai spus.
CHIRIL: Dar porunceşte să se adauge acestuia şi altă podoabă, zicând: „Şi să faci mici paveze (cuibuleţe) turnate din aur curat. Şi să faci două franjuri din aur curat, amestecate înflori, lucru împletit, şi să pui franjurile împletite peste paveze, în partea dinainte. Şi să faci raţionalul judecăţilor (pieptarul judecăţilor), lucru de ţesător, după
142 Aaron poartă pe umerii săi numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, prefigurând purtarea pe umeri de Hristos a tuturor popoarelor. Aceasta înseamnă, pe de o parte, răspunderea asumată de El pentru toţi oamenii, pe de alta, punerea lor sub privirea permanentă a Tatălui. Hristos îi are pe toţi în Sine şi Tatăl îl are pururea la Sine, deci Tatăl îi are pururea înscrişi în mintea Sa pe toţi. Aceasta înseamnă că sunt înscrişi în cartea Lui. Relaţia dintre Tatăl şi Fiul a inclus, după întruparea Fiului, şi preocuparea Lor comună de oameni.
157
felul umărarului să-l faci pe el: din fire de aur şi de mătase toarsă violetă şi porfirie, şi de in răsucit. Să-l faci în patru colţuri, să fie de o palmă de lung şi de o palmă de lat. Şi să aşezi în el înfloritură de patru rânduri de pietre” (Ieş. 28, 13-17). Apoi, numind felul pietrelor, adaugă: „Şi pietrele să fie douăsprezece, înşirate după numărul fiilor lui Israel, după numele lor şi după rânduiala în care s-au născut. Pe fiecare să sapi ca pe pecete un nume din cele douăsprezece seminţii” (Ieş. 28, 21). Şi, după puţin, continuă: „Şi va purta Aaron numele fiilor lui Israel pe raţionalul judecăţii, pe piept, când va intra în Sfânta, spre veşnică amintire înaintea Domnului Dumnezeu” (Ieş. 28, 29).
PALADIE: Adânc lucru este raţionalul (engolpionul) judecăţilor, chiar şi modul alcătuirii lui mi se pare foarte greu de înţeles!
CHIRIL: Să trecem deci la explicarea lor şi să ne apropiem de adevăr, deşi greutatea drumului nu ne îngăduie să ajungem la tot înţelesul. Fiindcă e mai de folos să privim cele nevăzute măcar în oglindă, decât să nu le cunoaştem deloc, voi grăi, atât cât voi putea şi cât mă va ajuta priceperea.
A poruncit să se facă două mici paveze (cuibuşoare) de aur curat, mai late decât cercul unei monede dar de forma ei, căci moneda are formă de cerc, apoi, două franjuri de aur curat împletite din flori. Franjurile zicem că sunt lănţişoare, având o înfăţişare pestriţă datorită culorilor, căci prin flori a înţeles culorile. Iar acestea erau din fire de aur, de mătase toarsă violetă (ca hiacintul) şi porfirie, şi de in răsucit. Pe lângă acestea, a spus să facă o ţesătură în patru colţuri, în formă de pătrat, cu toate laturile de o palmă. Şi a mai spus să se aşeze în ea
158
douăsprezece pietre, aşezate câte trei pe cele patru rânduri, şi să fie săpate în ele numele seminţiilor. Aşadar, pavezele erau atârnate de umărar prin lănţişoare aurite şi împestriţate, fiind aşezate de îndată sub el, încât partea de deasupra lor părea să stea chiar pe umeri, dar atingeau pieptul şi se terminau deasupra inimii. Iar de paveze era legat prin alte lănţişoare raţionalul judecăţilor, care se întindea pe piept, şi de el atârnau franjuri. Acesta era un obiect admirat de privitori, fiindcă strălucea datorită pietrelor şi aurului, şi era împodobit în chip minunat în culorile altor materii. Acesta trebuia să fie iarăşi spre pomenirea fiilor lui Israel înaintea Domnului, când Aaron intra în Sfânta. Oare îţi este acum clară, pe cât se poate, forma acestor lucruri?
PALADIE: Da, dar din ce pricină s-a numit acel obiect raţionalul judecăţilor?
CHIRIL: Oare nu am spus, ţinând seama de rădăcina cuvântului, că obiectul amintit mai sus se numea umărar, pentru că era întins pe amândoi umerii?
PALADIE: Da, şi ce-i cu asta?
CHIRIL: Ţinând seama iarăşi de rădăcina cuvântului şi de asemănare, vom spune că acest obiect s-a numit raţionalul judecăţilor pentru că era aşezat pe inimă şi pe cele dinlăuntru, căci inima şi cele dinlăuntru sunt ca un lăcaş al raţiunii din noi. Iar judecata corectă şi fără greş în toate cele ce sunt de făcut, adică dreptatea judecăţii şi ce se cuvine fiecăruia, îşi are temeiul şi e fixată în chip natural în raţiunea din noi. Sau, oare, nu este în noi o putere raţională care cumpăneşte între cele ce sunt de făcut şi separă cele bune de ceea ce e urât şi nefolositor?
PALADIE: Fără îndoială!
159
CHIRIL: Dar e un obicei al Scripturii de Dumnezeu insuflate să numească judecata şi dreptatea corectitudine. Astfel, dumnezeiescul David cântă: „Fericiţi cei ce păzesc judecata şi fac dreptate în toată vremea” (Ps. 105, 3), şi zice iarăşi: „Şi cinstea împăratului e să iubească judecata” (Ps. 98, 3), căci strălucite sunt cinstea şi slava împăratului care iubeşte dreptatea. Deci obiectul aşezat pe inimă şi pe piept se numeşte raţionalul judecăţilor, pentru că stă pe locul raţiunii, în care este corectitudinea şi dreptatea.
Iar pe el sunt douăsprezece pietre montate în aur, având înscrise pe ele seminţiile. Ele sunt chipul (tipul) oamenilor sfinţi, care sunt strălucitori şi de preţ şi, ca nişte pietre alese, aşezaţi lângă inima şi mintea lui Hristos143. De fapt sunt vrednici de pomenire datorită strălucirii în virtute şi marelui preţ pe care l-au câştigat prin sfinţenie.
De raţionalul (engolpionul) judecăţilor atârnă şi nişte franjuri de aur, lucru care arată, socotesc, că de mulţimea sfinţilor se vede atârnând marele şi nenumăratul roi de izbânzi bărbăteşti. De aceea şi fericitul David spune că podoaba Bisericii stă în franjuri (cf. Ps. 44,15).
PALADIE: Tâlcuirea este vrednică de crezare.
CHIRIL: Precum am spus, de la engolpionul judecăţilor urcă, prins în inele de aur, un lănţişor pestriţ şi frumos colorat care, trecând prin amândouă pavezele, ajunge până la partea de sus a umărarului, în care erau prinse pietrele cu inscripţii. Deci e vrednic să vedem ce
143 Sfinţii sunt aşezaţi ca nişte pietre preţioase lângă inima şi mintea lui Hristos. Ei fac pe Hristos să strălucească în lume. Ei sunt iubiţi de Hristos şi El se gândeşte mereu la ei cu bucurie. Ei sunt legaţi de viaţa intimă a lui Hristos.
160
vrea să spună şi aceasta. Ghicitura mi se pare că înseamnă aceasta: ca şi pietrele preţioase, cei aflaţi în cunoştinţa şi amintirea lui Hristos, urcând spre înscrierea de Sus, dobândesc acest lucru prin armele de-a dreapta şi de-a stânga ale dreptăţii, aşa cum scrie dumnezeiescul Pavel (cf. 2 Cor. 6, 7), care în altă parte zice: „îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu”(Efes. 6, 11). Iar dacă armele împăratului sunt de aur, de aur sunt şi pavezele, care închipuie ca prin ghicitură armătura lui Dumnezeu. Deci nu ne vom bucura de pomenirea şi înscrierea la Dumnezeu, dacă nu am luat armele dreptăţii şi nu am umblat lucrând prin ele.
Iar atârnarea engolpionului de umăr înseamnă, socotesc, atârnarea celor de jos de cele de Sus prin mijlocirea lui Hristos. „Căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două lumi una”, după Scripturi (Efes. 2, 14) şi a legat cele omeneşti prin legătura iubirii de mulţimea sfinţilor îngeri144. Dar trebuie să ştim că şi fericitul Iezechiel
144 Este o explicaţie a locului din Efeseni 2, 14 tipică Sfântului Chiril: cele două lumi unite de Hristos sunt lumea îngerească şi cea omenească. Ele sunt unite de Hristosîn Hristos prin iubire. Ele se unesc în Hristos pentru că acum şi oamenii iubesc pe Hristos ca îngerii, sau pentru că Hristos îi iubeşte acum pe îngeri şi ca om, iar în Hristos îi iubesc şi oamenii pe îngeri. Sfântul Chiril vede simbolizată aceasta şi în atârnarea pectoralului preoţesc de umăr, sau a celor de jos de cele de Sus.
În toată această operă a Sfântului Chiril, aflăm o înţelegere simbolică a realităţii văzute. Aceasta nu se bazează pe simple asemănări între formele văzute şi ordinea nevăzută, ci pe credinţa că ordinea văzută se află într-o legătură cu cea nevăzută, fiind susţinută de aceasta. Cine nu vede caracterul simbolic al realităţii văzute nu mai crede într-o legătură a ei cu cea nevăzută. Este o simbolistică multiplă şi multiplu împletită atât cu ordinea nevăzută, cât şi cu cea văzută, o simbolistică în care se vede o ordine raţională.
161
spune despre căpetenia Tirului că a fost îmbrăcat în toate pietrele preţioase (cf. 28, 13), care erau chiar acelea de care vorbeşte şi dumnezeiescul Moise că au fost aşezate în engolpionul judecăţii. Iar acestea erau: sardiul, topazul, smaraldul, rubinul, safirul, diamantul, opalul, agata, ametistul, hrisolitul, jaspul, enichiul (onixul). Ele erau aşezate câte trei într-un rând, încât rezultau patru rânduri. Aşezarea aceasta închipuia tăria în credinţă a celor aflaţi în inima şi în amintirea lui Hristos, căci rândul pe care se aflau trei pietre este simbolul credinţei şi al statorniciei în Treime145, iar aşezarea într-o formă cu patru unghiuri sau laturi egale este simbolul fermităţii. Aşa era alcătuit engolpionul în care se aflau cele douăsprezece pietre.
PALADIE: Cred.
CHIRIL: Pe lângă aceasta, porunceşte să se mai adauge şi altceva la cele douăsprezece pietre, zicând: „Şi să pui pe engolpionul judecăţilor arătarea judecăţii (Urim) şi
145 Această aşezare a pietrelor, câte trei pe patru rânduri, a influenţat poate şi aşezarea la Proscomidie a părticelelor în jurul Sfântului Agneţ, dar acestea sunt aşezate şi pe verticală câte trei, nu câte patru. Biserica s-a lăsat condusă mai consecvent de credinţa reflectării Sfintei Treimi în toate, dar şi de credinţa în cele nouă cete îngereşti, care stau în trei rânduri de câte trei. Iar poate că în aceasta avem reflectarea prin putere a Sfintei Treimi pe planul cel mai înalt al creaţiei.
Toate aceste rădăcini ale neamurilor (cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, n.ed.) sunt la inima lui Hristos, dar sunt şi gândite de El în raţionalitatea lor. În acelaşi timp, toate atârnă de răspunderea Lui pentru ele, de purtarea lor pe umerii Lui. Iar arhiereul şi preotul văzut participă şi ei la această adunare a acelora în inima şi în răspunderea Lui.
162
adevărul (Turim). Şi vor fi acestea pe pieptul lui Aaron, când va intra în cortul adunării să se înfăţişeze înaintea Domnului. Astfel va purta Aaron pururea la inima sa judecăţile fiilor lui Israel înaintea Domnului” (Ieş. 28,30). Vorbind de arătarea judecăţii şi de adevăr, nu a spus clar ce sunt aceste pietre, ci a poruncit să se sape o inscripţie pe o mică tăbliţă. Dar voi aminti de prorocul care zice: „Pentru că zile multe vor şedea fiii lui Israel fără împărat, fără conducător, fără jertfă, fără jertfelnic, fără preoţie, fără arătări”(Osea 3, 4). Cuvântul nostru nu va insista să desluşească ce erau aceste pietre sau inscripţia numelor pe o tăbliţă de aur. Ajunge să cunoaştem că ele erau puse ca chip (tip) al lui Hristos, Care se află împreună cu sfinţii: „Iată, zice, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”(Matei 28, 20). Pentru că Hristos este Adevărul şi arătarea, deoarece în El am cunoscut pe Tatăl şi El ne-a arătat voia Lui cea bună, desăvârşită şi bineplăcută, după Scripturi (cf. Rom. 12, 2), căci Hristos a zis: „De acum nu vă mai zic slugi […], ci prieteni ai Mei sunteţi, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu am vestit vouă” (Ioan 15, 15). Dar Emanuel e adevăr146 şi altfel, pentru că El singur este Fiu după fire şi, ca
146 Hristos poartă pe toţi cei creaţi în Sine nu numai ca Raţiunea supremă, din Care sunt şi se susţin raţiunile tuturor, împletite într-o raţionalitate multiplă, ci şi ca Cel ce îi va judeca pe toţi întrucât, fiind dotaţi cu libertate, au rămas în ordinea raţionalităţii lor şi prin aceasta în El, ca Raţiune în Care îşi au temelia. Dar El e şi Adevărul arătat lor, întrucât e Fiul Tatălui care S-a arătat în trup. În El este adevărul lor; fără El nu s-ar putea explica nici raţionalitatea lor, nici înaintarea lor spre o Judecată finală pentru ceea ce au făcut cu raţionalitatea lor. Raţiunea explică în ea judecata sau găsirea unui rost al legăturilor dintre ele, sau voinţa de a actualiza legăturile dintre ele conform posibilităţilor acestor legături incluse în ele, dar şi de a le aproba sau condamna, după cum au rămas în legăturile adevărate dintre ele şi cu ordinea nevăzută şi norma supremă a raţionalităţii lor. Pentru susţinerea lor în raţionalitate şi pentru readucerea în ea, toate sunt prezentate de Hristos şi Tatălui. Prin aceasta, Hristos le arată pe cele care au rămas în El. Dacă nu le prezintă în Sine însuşi, înseamnă că ele au căzut în dezordine.
163
Dumnezeu din Dumnezeu, singur Sfânt, singur Domn. Iar prin împărtăşire şi prin imitare, se cugetă că şi cei zidiţi pot fi toate câte este El. Şi Hristos este împreună cu sfinţii, înţeles ca arătare şi adevăr, pentru că El, fiind pururea viu, duce în faţa Tatălui cele ale noastre, ca să mijlocească pentru noi (cf. Evr. 7, 25). Aceasta socotesc că înseamnă: „Astfel va purta Aaron pururea la inima sa judecăţile fiilor lui Israel, înaintea Domnului”.
PALADIE: Adevărat.
CHIRIL: Apoi, porunceşte să se pregătească un veşmânt potrivit sfinţeniei şi vrednic de admiraţie, zicând:
„Şi să faci o haină pe dedesubt până la călcâie, întreagă din mătase ca hiacintul. Aceasta va avea o gură la mijloc, având împrejur o tivitură, lucru de ţesător, cu tighelul ţesut dintrînsa, ca să nu se spintece (rupă). Şi la poale, de jur-împrejur, pe bordura veşmântului, să faci ciucuri ca nişte flori de rodie înflorită din fire de mătase împletită violetă şi porfirie, şi de in răsucit. Rodiile să aibă aceeaşi formă. Şi să pui clopoţei de aur între ele, de jur-împrejur: după fiecare rodie, un clopoţel de aur. Şi când va sluji Aaron, va fi auzit sunetul clopoţeilor, când va intra în Sfânta înaintea Domnului şi când va ieşi, ca el să nu moară” (Ieş. 28, 27-31).
Haina de pe dedesubt şi până la călcâie (meilul) era în mod clar o tunică lungă, bună de acoperit (învăluit) trupul şi cobora de la gât până la vârful picioarelor. Ea
164
era ca hiacintul (vânătă, violetă, bleu, n.ed.), pentru că era un simbol al nestricăciunii de Sus, adică al lui Hristos. Aceasta a prevestit şi dumnezeiescul David, zicând ca din partea lui Dumnezeu despre cei ce împlinesc slujba preoţească în biserici: „Pe preoţi îi vei îmbrăca în mântuire” (Ps. 131,16). Dar şi înţeleptul Pavel scrie: „îmbrăcaţi-vă în Domnul nostru Iisus Hristos” (Rom. 13,12). Şi acesta socotesc că închipuie lăcaşul nostru cel din ceruri, pe care dorim să-l îmbrăcăm, veşmântul veseliei, haina mântuirii, după cuvântul prorocului (cf. Is. 61, 10). Iar despre culoarea hiacintului s-a spus limpede că este chip (tip) al cerului. Şi tâlcuirea este adevărată în ceea ce ne priveşte, căci ne-am îmbrăcat în nestricăciunea de Sus.
Iar dacă în Aaron se înţelege că Hristos însuşi are haina până la călcâie, tâlcuirea nu e mai puţin adevărată, deoarece Unul-Născut, fiind Dumnezeu după fire, îşi face trupul Său nestricăcios şi, îmbrăcându-l în viaţa de Sus, îl ridică mai presus de stăpânirea morţii. Vei înţelege deci şi de aici că în Hristos este nestricăciunea şi Viaţa prin fire, şi nu prin participare, căci, ca Cel ce e Dumnezeu prin fire, a spus: „Eu sunt învierea şi viaţa” (Ioan 11, 25). Şi, făcut viu după omenitate, zice: „Precum are Tatăl viaţă întru Sine, aşa a dat şi Fiului să aibă viaţă întru Sine”(Ioan 5, 26). Deci, chiar dacă se înţelege şi Hristos prin acela despre care se spune că a îmbrăcat nestricăciunea de Sus, cuvântul nu se abate de la ceea ce se cuvine147.
147 Haina aceasta care acoperă tot trupul până la călcâie, ca semn al stăpânirii diferitelor pofte, se regăseşte în stiharul preotului creştin ortodox şi simbolizează pe Hristos. Ea este, chiar prin aceasta, „veşmântul mântuirii”, fiindcă numai în Hristos şi prin stăpânirea patimilor avem mântuirea. Dacă se cugeta acest veşmânt ca îmbrăcând pe Hristos însuşi ca om, el poate fi înţeles şi ca nestricăciunea de Sus, cu care Hristos Şi-a îmbrăcat trupul prin înviere. După înviere, trupul Său nu se mai poate descompune în elementele componente, ci rămâne întreg.
165
Rodiile şi clopoţeii alternau şi erau aşezaţi în partea de jos a veşmântului. Rodiile erau din fire răsucite, iar clopoţeii de aur trebuiau să scoată un sunet cu adevărat armonios ca, atunci când avea să intre Aaron în Sfânta Sfintelor, să-i anunţe intrarea. Aceştia erau un simbol al iconomiei mântuitoare şi înţelepte, adică al propovăduirii dumnezeieşti şi evanghelice care a răsunat în toate cetăţile, atunci când Marele nostru Arhiereu, ca Jertfă neprihănită, a intrat în Sfânta Sfintelor şi ne-a câştigat răscumpărarea veşnică: „Căci printr-o singură jertfă adusă, a adus la veşnică desăvârşire pe cei ce se sfinţesc” (Evr. 10, 14). Clopoţeii de aur au fost un simbol clar al propovăduirii evanghelice, iar rodiile, al cetăţilor148.
PALADIE: în ce fel?
CHIRIL: Aşa cum cetatea e înconjurată pe dinafară de un zid, iar în sine are zeci de mii de locuinţe, în acelaşi fel, socotesc, rodia e înconjurată pe dinafară de o coajă, iar înlăuntru sâmburii sunt despărţiţi între ei prin învelişuri subţiri şi seamănă cu nişte locuinţe.
148 Arhiereul Legii vechi intra o singură dată pe an în Sfânta Sfintelor, obţinând iertarea păcatelor poporului. Prin aceasta prefigura pe Hristos, Care a intrat o singură dată la Tatăl cu jertfa Sa de supremă valoare şi putere, dobândind în Sine veşnică răscumpărare pentru toţi. Noi trebuie numai să sorbim din această jertfă iertarea noastră, făcându-ne asemenea Lui în stare de jertfă. Noi suntem rodiile şi clopoţeii fac să se audă mereu despre puterea acestei jertfe. În Hristos este un izvor nesecat de iubire jertfelnică, mântuitoare, din care putem să sorbim şi noi.
166
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Şi după fiecare rodie era un clopoţel, căci în fiecare cetate este un învăţător care face cunoscută, prin răsunetul armonios al dogmelor, intrarea Mântuitorului nostru în Sfânta Sfintelor. Dar şi ameninţarea morţii atârna peste cei rânduiţi la slujba preoţiei în cortul sfânt, adică peste Aaron, dacă nu ar fi răsunat puternic clopoţeii, fiindcă tăcerea învăţătorilor este un lucru primejdios pentru învăţăcei149. Aceasta este, fără îndoială, ceea ce a spus Pavel: „Vai mie, dacă nu voi binevesti” (1 Cor. 9, 16).
PALADIE: Aşa se vede, căci argumentezi foarte bine.
CHIRIL: Pe lângă acestea, zice: „Să faci o tăbliţă de aur curat şi să sapi (întipăreşti) pe ea, în chipul unei peceţi, cuvintele: «Sfinţenia Domnului». Şi s-o prinzi de mitră cu şnur de mătase toarsă violetă, ca să vină în partea dinainte. Aceasta va fi pe fruntea lui Aaron şi va purta Aaron păcatele celor ce vor aduce jertfe, ori de câte ori fiii lui Israel le vor afierosi, şi ale tuturor darurilor aduse de ei. Ea va fi pe fruntea lui Aaron pururea, pentru a fi primită înaintea Domnului” (Ieş. 28, 32-34). Deci mitra era ca hiacintul, iar tăbliţa de aur, şi pe aceasta era o inscripţie ca o pecete, care prevestea în mod vădit taina lui Hristos şi trimiterea Lui în această lume, căci era, zice, sfinţenie Domnului. Dar, oare, nu a spus Emanuel că a fost sfinţit de Dumnezeu Tatăl?
PALADIE: Da, îmi aduc aminte că a spus iudeilor: „Dacă i-a numit dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu şi Scriptura nu poate fi desfiinţată -, despre
149 Aplicaţi la arhiereul creştin văzut, clopoţeii atârnaţi de veşmântul lui reprezintă datoria de a propovădui jertfa mântuitoare a lui Hristos.
167
Cel pe care Dumnezeu Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume, voi ziceţi: «Huleşti!», pentru că am spus: Fiul lui Dumnezeu sunt?”(Ioan 10, 34-35).
CHIRIL: Iar când Fiul zice că a fost sfinţit de Dumnezeu, arată că a fost ales şi trimis. Deci când zice sfinţenia Domnului, indică arătarea şi trimiterea Lui în această lume, dar spre împărăţire şi slavă. Deci îl desăvârşeşte pe Aaron, punând pe fruntea lui tăbliţa de aur. Dar Hristos este împăratul tuturor prin fire, dar şi prin participare, căci, fiind Dumnezeu prin fire, S-a golit pe Sine, pogorându-Se la chipul de rob (cf. Filip. 2, 7), şi a primit împărăţirea după asemănarea omului, cu toate că tronează ¿întotdeauna împreună cu Dumnezeu Tatăl şi e Cârmuitorul şi Stăpânitorul tuturor150 împreună cu El.
Hiacintul este simbolul cerului. Adu-ţi aminte de Hristos, Care zice: „împărăţia Mea nu este din lumea
150 Tăbliţa de aur de pe mitra lui Aaron, arătând slava împărătească la care Dumnezeu ridica pe arhiereul Legii, prefigura slava împărătească supremă la care Dumnezeu Tatăl a ridicat pe Hristos ca om, pentru smerenia şi jertfa Sa. Fiul lui Dumnezeu este prin Sine împărat din veci, dar e făcut împărat de Tatăl şi ca om, pentru smerenia şi jertfa acceptate de El, prin care a slăvit pe Tatăl în numele oamenilor. Prin aceasta, oamenii înşişi devin împreună-împăraţi cu Fiul Tatălui. Omul devine împărat prin jertfă, pentru că prin ea se dăruieşte Tatălui, se deschide Lui. Cel ce iubeşte, oricât de mic ar fi, se uneşte cu cel iubit, oricât ar fi acesta de mare.
Numai Cel ce e împărat din veci prin fire Se putea face împărat şi ca om, dar pentru aceasta trebuia să Se coboare la om. Dar nu Se face singur împărat şi ca om, ci Tatăl îl face. Oricât de jos coboară împăratul veşnic, tot împărat rămâne şi în starea smerită primită de El. Dar în starea smerită îl face împărat şi Tatăl, tocmai pentru că S-a coborât la acea stare ca să-L slăvească pe Tatăl şi ca om, care nu-L mai slăvea. Cu cât slăvesc mai mult pe cineva, când aş putea să nu-l slăvesc, cu atât mă slăveşte şi acela mai mult.
168
aceasta”(Ioan 18, 36), căci Hristos nu e împărat pământesc, ci ceresc, având toată creaţia sub picioarele Sale.
Adăugând: „va purta Aaron (pefruntea sa) păcatele celor ce vor aduce jertfe, ori de câte ori fiii lui Israel le vor afierosi, şi ale tuturor darurilor aduse de ei”, prin aceasta a arătat vădit că toată apropierea de Dumnezeu şi desăvârşirea sunt în Hristos, aşa cum toată dreptatea şi lepădarea greşelilor vechi sunt în El şi prin El. Fiindcă El ridică păcatele noastre şi prin El suntem primiţi la Dumnezeu Tatăl, când Ii aducem darurile noastre în duh.
PALADIE: Bine ai spus.
CHIRIL: Arătând apoi că împărăţia Mântuitorului nostru va fi neîncetată, veşnică, deci se va întinde de-a lungul veacurilor la nesfârşit, zice despre tăbliţa de pe mitră că: „va fi pe fruntea lui Aaron pururea”. Unde se va putea ascunde cuvântul cutezător şi nebun al ereticilor lipsiţi de evlavie, care flecăresc că stăpânirea lui Hristos va sfârşi cândva şi că El va preda împărăţia lui Dumnezeu Tatăl?, sau că Emanuel va preda scaunul Dumnezeirii? Căci se mândresc cu nişte dogme aşa de dezgustătoare şi de goale, încât e firesc să li se spună: „vă rătăciţi, neştiind Scripturile”(Matei 22, 29). Pentru că Dumnezeu Tatăl, încununând în mod vădit cu slavă şi cinste veşnică şi cu semnele împărăţiei pe Aaron, aceştia îl descununează şi răpesc sfinţita mitră cuvenită frunţii lui.
PALADIE: Adevărat.
CHIRIL: „Să faci, zice, mitra şi brâul din in” (Ieş. 28,35). Brâul îi dădea lui Aaron o înfăţişare ostăşească, aşa cum îi conferea şi mitra, care avea forma unei căşti. Hristos S-a războit pentru noi „cu putere tare”, după cum s-a scris
169
(Ieş. 32, 11), şi: „Arcul Său l-a încordat şi l-a pregătit […], săgeţile Lui pentru cei ce ard le-a lucrat” (Ps. 7, 12-13). Şi a surpat începătorii, a biruit puteri, a surpat domnii, şi pe cei de pe pământ, care erau prizonieri, i-a eliberat. Dar faptul că mitra şi brâul, adică îmbrăcămintea de război, s-au făcut numai din in foarte subţire arată, ca prin ghicitură, că războiul Lui nu a fost văzut şi trupesc, nici împotriva sângelui şi a trupului. Deci îl înfăţişează pe Aaron strălucitor şi vrednic de admiraţie prin podoaba lui sfântă.
Dar mai porunceşte, zicând: „Şi fiilor lui Aaron să le faci veşminte şi brâie, şi să le faci chidare (turbane) spre cinste şi slavă. Să-i îmbraci cu ele pe Aaron, fratele tău, şi pe fiii lui. Să-i ungi, să-i întăreşti şi să le sfinţeşti mâinile, ca să-Mi fie preoţi. Şi să le faci fote din in, ca să acopere goliciunea trupului lor de la brâu până la coapse (genunchi). Şi să le poarte acestea Aaron şi fiii lui, când vor intra în cortul mărturiei sau când se vor apropia să slujească la altarul din Sfânta, şi să nu-şi atragă asupra lor păcat151, ca să nu moară. Aceasta să fie lege veşnică pentru el şi seminţia lui de după el” (Ieş. 28, 36-39).
Vezi că şi fiilor lui Aaron li se cuvine să fie văzuţi în înfăţişare războinică? Pentru că întreg neamul sfinţit e războinic, dar nu vrea ca el să se războiască şi să lupte cu sângele şi cu trupul, ci să oprească păcatul spurcat, luptându-se făţiş şi raţional pentru dogmele adevărului şi robind lui tot cugetul spre ascultarea de Hristos, precum s-a scris (cf. 2 Cor. 10, 5-6). Ei poartă fote de in
151 Păcatele noastre sunt iertate, pentru că sunt purtate, din dragoste, de Cel ce nu le-a făcut. Iar noi, iubind pe Cel ce ne ia păcatele, suntem eliberaţi de ele. Cel ce iubeşte s-a eliberat de păcat.
170
(pantaloni), care să le acopere goliciunea şi necuviinţa cea din preajma coapselor, fiindcă toate cele ale sfinţilor sunt cuviincioase şi nimic urât nu este în ei. Iar inul aşezat peste părţile trupului din preajma coapselor înseamnă răcirea atotcuvenită a plăcerilor trupului, căci inul e răcoros, iar fierbinţeala dorinţelor urâte e străină de orice sfânt.
Dar veşmintele şi fotele celor ce au fost ridicaţi la slujba preoţească sunt de in şi din alt motiv: ei trebuie să se despartă de lucrurile moarte. Ceea ce se ia de la corp muritor, adică de la oaie (lâna), este simbol al morţii. Deci faptul că se îmbracă în haine de in şi nu de lână arată ca prin chip (tip) că s-au lepădat de faptele moarte, iar aceasta e o lege sfântă veşnică. Spunând că trebuie să slujească îmbrăcaţi152 a arătat că, în mod sigur, cei ce vor nesocoti ceea ce se cuvine şi se vor abate de la buna cuviinţă necesară vor trebui să moară: „Să nu-şi atragă, zice, asupra lor păcat, şi să nu moară”.
PALADIE: Legea e precaută, fiindcă arată ceea ce e de folos fiecăruia şi lămureşte cele prin care poate cineva să se poarte cum se cuvine.
CHIRIL: Aşa este. Deci înfrumuseţează neamul sfinţit şi ales cu o astfel de îmbrăcăminte, dar îl şi sfinţeşte, desigur încă în umbră, dar totuşi în Hristos, căci s-a scris: „Şi acestea sunt cele pe care le vei face asupra lor, când îi vei sfinţi pentru a-Mi sluji ca preoţi: să iei un viţel, doi berbeci fără pată şi pâini azime frământate cu
152 Se vede că preoţii Legii vechi, având să junghie animale în templu, trebuiau să se dezbrace ca să nu-şi păteze hainele de sânge. Dar trebuiau să-şi acopere părţile de ruşine ale trupului, ca să nu se ispitească.
171
untdelemn şi turte nedospite unse cu untdelemn. De făină aleasă de grâu să le faci. Să le pui într-o coşniţă şi să le aduci împreună cu viţelul şi cei doi berbeci. Apoi să aduci peAaron şi pe fiii lui la uşile cortului mărturiei şi să-i speli cu apă. Şi, luând veşmintele, să îmbraci pe Aaron, fratele tău, cu tunica cea până la călcâie (hitonul), cu umărarul (efodul) şi cu engolpionul (hoşenul), să-i legi engolpionul de umărar şi să-l încingi cu brâu. Şi să pui mitra pe capul lui, iar la mitră să prinzi tăbliţa sfinţeniei. Şi să iei din untdelemnul ungerii şi să-l verşi pe capul lui şi să-l ungi. Şi să aduci pe fiii lui şi să-i îmbraci în tunici şi să-i încingi cu brâie, şi să le pui chidarele (turbanele), şi îmi vor fi ei preoţi în veac. Şi aşa să sfinţeşti mâinile lui Aaron şi mâinile fiilor lui” (Ieş. 29,1-9).
Deci a poruncit să se aducă pentru jertfă un viţel şi doi berbeci, şi turte şi pâini în coşniţă. Dar îi învaţă şi mai înainte, în alt chip, înfăţişând, socotesc, acest lucru ca un chip (tip) al sfinţirii adevărate, căci, spălând pe Aaron cu apă, îl îmbracă în îmbrăcămintea sfântă. Tot aşa şi noi, după ce ne-am spălat în Botez şi am lepădat tot felul de necurăţii, ne-am îmbogăţit cu harul de Sus şi din cer, primind haina veseliei, după cuvântul: „îmbrăcaţi-vă în Domnul nostru Iisus Hristos” (Rom. 13, 14), deoarece cuvântul nostru a arătat mai înainte că în podoaba lui Aaron era închipuit în mod felurit Hristos.
Şi unge cu untdelemn sfânt capul lui, căci şi David cântă: „îngrăşat-ai cu untdelemn capul meu” (Ps. 22, 6), untdelemnul închipuind veselia din nădejde a glasului sfinţilor, sau cercetarea de Sus, de veselie făcătoare, fiindcă cei ce am crezut am fost miluiţi şi suntem binecuvântaţii Domnului, îngrăşaţi fiind la minte prin dăruirea Duhului, deoarece capul e chipul (tipul)
172
minţii. În acelaşi fel se sfinţeau preoţii, care erau spălaţi cu apă şi unşi cu untdelemn, apoi, astfel unşi, erau îmbrăcaţi cu îmbrăcămintea sfinţită şi li se sfinţeau mâinile, pentru a fi destoinici să aducă jertfele în chip curat şi neprihănit. Aşa am fost sfinţiţi şi noi mai înainte şi am fost împodobiţi cu harul de Sus şi am fost unşi spre desăvârşirea cea duhovnicească, pentru ca, îndrăznind, să aducem cu mâini curate şi atotnevinovate daruri lui Dumnezeu, duhovniceşti153, se înţelege. Aceasta socotesc că se arată, prin cuvântul fericitului David, cu privire la tot cel ce urcă în muntele Domnului „Nevinovat cu mâinile şi curat cu inima” (Ps. 23, 4).
PALADIE: Aşa se pare.
CHIRIL: Dar a rânduit şi în ce mod trebuie aduse jertfele pentru preoţi, zicând: „Să aduci apoi viţelul înaintea cortului mărturiei şi să-şi pună Aaron şi fiii lui mâinile peste capul viţelului înaintea Domnului, la uşile cortului mărturiei. Să junghii viţelul înaintea Domnului, la uşile cortului mărturiei. Să iei din sângele viţelului şi să pui cu degetul tău pe coarnele altarului (jertfelnicului), iar celălalt sânge să-l verşi la temelia altarului. Apoi să iei toată grăsimea de pe măruntaie, seul de pe ficat, amândoi rărunchii şi grăsimea de pe ei şi să le arzi pe jertfelnic. Iar carnea viţelului, pielea lui şi necurăţiile lui să le arzi în foc afară din tabără, căci este jertfă pentru păcat. Apoi să iei un berbec şi să-şi pună Aaron şi fiii lui mâinile pe
153 Aşa cum, în Vechiul Testament, spălării trupului şi îmbrăcării cu veşmintele preoţeşti le urma ungerea cu untdelemn, tot aşa, în Biserică, Botezului îi urmează ungerea cu Sfântul Mir, mijloc de împărtăşire a harului Duhului Sfânt. În Vechiul Testament, Arhiereului i se ungea numai capul, arătându-se obligaţia lui deosebită de a păzi şi a face cunoscut adevărul credinţei.
173
capul berbecului; să-l junghii şi, luând sângele lui, să stropeşti jertfelnicul de jur împrejur. Să tai apoi berbecul în bucăţi după mădulare, să speli intestinele şi picioarele cu apă şi să le pui împreună cu capul. Şi să arzi întregul berbec pe altar (jertfelnic). Aceasta este ardere de tot Domnului, jertfă întru miros de bună mireasmă înaintea Lui. Să iei şi al doilea berbec, să-şi pună Aaron şi fiii lui mâinile peste capul berbecului şi să-l junghii; să iei din sângele lui şi să pui pe vârful urechii drepte a lui Aaron şi pe vârful degetului mare al mâinii lui drepte, pe vârful degetului mare al piciorului lui drept şi pe vârful urechilor drepte ale fiilor lui şi pe vârfurile degetelor mari ale mâinilor lor drepte şi pe vârfurile degetelor mari ale picioarelor lor drepte. Şi să stropeşti jertfelnicul pe toate părţile. Să iei din sângele de pe altar şi din untdelemnul de ungere şi să stropeşti asupra lui Aaron şi asupra veşmintelor lui, asupra fiilor lui şi asupra veşmintelor fiilor lui, şi se vor sfinţi el şi veşmintele lui şi fiii lui şi veşmintele fiilor lui. Iar celălalt sânge al berbecului să-l torni lângă altar de jur împrejur. Apoi să iei de la berbec grăsimea care acoperă măruntaiele, seul de pe ficat, amândoi rărunchii şi grăsimea de pe ei şi spata dreaptă, pentru că acesta este berbecul pentru sfinţirea în preot. Să mai iei o pâine din cele cu untdelemn şi o turtă cu untdelemn din coşniţa care este pusă înaintea Domnului. Să le pui toate pe mâinile lui Aaron şi pe mâinile fiilor lui, ca să le aducă, legănându-le, înaintea Domnului. Apoi să iei acestea din mâinile lor şi să le arzi pe jertfelnic ardere de tot, spre miros de bună mireasmă înaintea Domnului; aceasta este jertfă sfântă Domnului. Să iei pieptul berbecului, care este pentru sfinţirea lui Aaron, şi să-l duci înaintea Domnului, legănându-l; aceasta va fi partea ta. Să sfinţeşti pieptul legănat şi spata legănată, care au fost ridicate înaintea Domnului, din berbecul cel pentru sfinţirea lui Aaron şi a fiilor lui. Şi acestea să fie prin lege
174
veşnică pentru Aaron şi fiii lui din cele ce vor aduce fiii lui Israel ca jertfă de pace, dar ridicat Domnului” (Ieş. 29, 10-28). Şi, după puţine, adaugă: „Să iei apoi berbecul cel pentru sfinţire şi să fierbi carnea lui în locul cel sfânt; şi să mănânce Aaron şi fiii lui carnea acestui berbec şi pâinile cele din coşniţă la uşile cortului mărturiei, că prin aceasta s-a făcut curăţirea lor pentru a fi sfinţiţi şi pentru a li se încredinţa preoţia; nimeni altul să nu mănânce, că sunt sfinte. Iar de va rămâne din această carne de sfinţire şi din pâini pe a doua zi, să arzi rămăşiţele cu foc şi să nu se mănânce, că sfinţite sunt” (Ieş. 29,31-34).
PALADIE: Cât de ascuns e înţelesul poruncilor Legii!
CHIRIL: Foarte ascuns, drept ai spus. Dar nu va rămâne cu totul întunecos, de va face Sfântul Duh să scapere în noi lumina dumnezeiască. Să explicăm deci pe fiecare, pe cât se poate. În nenumărate moduri ne sfinţeşte Domnul nostru Iisus Hristos, făcându-ne sfinţi şi bineprimiţi, fiindcă prin El şi în El suntem aduşi şi făcuţi bineplăcuţi lui Dumnezeu Tatăl. Căci, aflându-ne sub stricăciune şi păcat, Trupul şi Sângele Lui ne sunt de cel mai mare folos şi cu totul necesare pentru mântuire, fiindcă în Hristos, şi nu în Lege, este desăvârşirea154.
154 Moartea lui Hristos şi viaţa Sa de după înviere ne sunt numaidecât necesare pentru mântuire, pentru ridicarea din stricăciunea urmată de moartea veşnică. Numai uniţi cu jertfa lui Hristos suntem aduşi şi noi în faţa Tatălui. Jertfa lui Hristos, ca Omul central Care ne cuprinde în El pe toţi, câştigă bunăvoirea Tatălui pentru toţi, deoarece în ea este iubirea îndreptată spre Tatăl, care cuprinde pe toţi oamenii. Dar trebuie să ne lăsăm şi noi atraşi de iubirea lui Hristos către Tatăl, iubire care ne cuprinde pe noi toţi, ca să primim bunăvoirea Tatălui câştigată de Hristos pentru noi. Hristos ne duce la Tatăl prin jertfa Lui, dar trebuie să aderăm şi noi la această ducere a noastră de Hristos în faţa Tatălui. Ideea cuprinderii noastre în Hristos, ca temei al mântuirii noastre, este o idee centrală la Sfântul Chiril. Hristos nu este închis în Sine, ci e deschis faţă de noi, dar şi noi suntem deschişi Lui. Însă numai iubirea până la jertfă face actuală această calitate a persoanei de a fi deschisă altora. Din puterea deschiderii faţă de noi a lui Hristos ca Jertfă supremă, trăită în noi, putem actualiza şi deschiderea noastră faţă de ceilalţi. În Hristos devenim un corp cu mădulare ce comunică întreolaltă.
175
PALADIE: Bine ai spus.
CHIRIL: Priveşte deci ca în nişte chipuri (tipuri) cele prin care ne-am mântuit şi ne-am sfinţit, adică ne-am făcut curaţi şi sfinţi în Hristos. S-a adus jertfă un viţel, care e junghiat chiar lângă uşile cortului sfânt, după ce s-au pus mâinile peste el. Şi sângele s-a vărsat la altar, cu el ungându-se şi coarnele altarului. Iar măruntaiele se ard ca nişte aromate binemirositoare. Celelalte părţi ale corpului lui sunt duse afară din tabără şi arse.
Viţelul e Hristos, ca Cel ce este în afară de jug şi nu sub jug, fiindcă, fiind Dumnezeu prin fire, S-a făcut om sub Lege pentru umanitate. Sau, oare, nu e viţel mic, neobişnuit cu jugul, dar şi cu o fire supusă jugului155?
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Deci Hristos S-a numit cu bun rost viţel, ca să înţelegem în acelaşi timp neobişnuinţa cu robia a dumnezeirii Cuvântului, Care S-a coborât în firea cea
155 Ca om, Hristos S-a aflat şi sub jugul afectelor noastre de pe urma păcatului strămoşesc (foame, sete, oboseală, durere, moarte), dar şi deasupra lor, ca Dumnezeu, putându-le birui, însă numai prin răbdare, deci suportându-le. Altfel, nu le-ar fi biruit ca om, pentru a ne da şi nouă puterea să le biruim. Hristos le-a răbdat cu omenitatea din Ipostasul Său dumnezeiesc. Aceasta se explică prin faptul că şi în răbdare este o tărie. Capacitatea firii noastre de a răbda este forma omenească a unei tării ce ne vine de la Dumnezeu, care implică şi supunerea noastră.
176
supusă jugului: omenitatea. Şi Se junghie pentru cortul sfânt şi pentru cei ce şi-au pus mâinile peste El (aceştia sunt leviţii şi preoţii), căci a murit pentru Biserică şi pentru cei sfinţiţi prin credinţă. Apoi, după modul jertfei, moartea lui Emanuel e sfântă şi bineprimită la Dumnezeu Tatăl. Aceasta se poate înţelege din faptul că sângele se varsă la sfântul altar şi din el se ung coarnele altarului, iar măruntaiele se ard ca miresme, ele fiind şi un chip (tip) al virtuţilor dinlăuntru şi din minte care au în ele o bună mireasmă duhovnicească nu de un singur fel, căci sunt multe, şi anume: grăsimea de pe măruntaie, de pe rărunchi şi seul de pe ficat. Iar restul trupului se arde în afara taberei, fiindcă Hristos a pătimit în afara porţii, aşa cum scrie Pavel (cf. Evr. 13, 12). Faptul că trupul viţelului jertfit este mistuit de foc indică în mod subtil că patima şi moartea nu-I sunt spre necinste, ci va sfârşi într-o cinste strălucitoare şi preavestită, căci în chipul focului este înţeleasă Dumnezeirea care S-a pogorât şi pe muntele Sinai156. Hristos a suportat moartea spre a surpa stăpânirea morţii, fiind slăvit de noi ca Dumnezeu. Deci,
156 Patima şi moartea nu-I sunt lui Hristos spre necinste. Aceasta se prefigurează în arderea cărnii jertfelor din Vechiul Testament în foc, care închipuie strălucirea în care a intrat trupul Domnului prin patimă şi moarte datorită Duhului Sfânt, Care le-a umplut. Cine se jertfeşte lui Dumnezeu ca El se deschide total lui Dumnezeu şi de aceea se umple de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Dăruirea lui Dumnezeu din iubire atrage iubirea lui Dumnezeu. De aceea, pătimirea şi moartea Lui s-au săvârşit în afara porţii, adică sunt mai presus de lege. Nu au fost o osândă pentru păcatul Lui, ci au fost suportate din iubire liberă faţă de Tatăl şi faţă de oameni. De aceea, trupul Lui s-a umplut de Duhul Sfânt şi, prin Duhul iubirii Lui, a putut sfinţi poporul.
177
înaintează spre slava dumnezeiască prin moarte, care se sfârşeşte în învierea strălucitoare, iar umilinţa pătimirii, fiind biruită de slava supremă, dispare în nefiinţă157. Aceasta socotesc că arată, ca prin ghicitură, mistuirea prin foc a viţelului junghiat. Iar adăugând că este sfânt, a vestit că patima lui Hristos va fi pentru curăţirea păcatelor, şi lucrul nu e lipsit de evidenţă.
PALADIE: Desigur!
CHIRIL: Apoi, a luat berbecul dintâi şi l-a junghiat la fel ca pe viţel: sângele s-a vărsat iarăşi la altar, iar berbecul, tăiat în bucăţi după mădulare, după ce măruntaiele i-au fost spălate cu apă, a fost ars pe altar împreună cu capul şi cu picioarele, căci mireasmă este. Prin berbecul desăvârşit este desemnat iarăşi Hristos, Cel desăvârşit şi având o viaţă sfântă. Acest lucru îl arată, socotesc, turnarea sângelui la altar, căci sângele este chipul (tipul) vieţii şi se aduce lui Dumnezeu Tatăl întru miros de bună mireasmă pentru toţi şi, în acelaşi timp, pentru fiecare. Iar chipul acestui lucru este aducerea berbecului pe altar în întregime, dar tăiat în bucăţi după mădulare, fiindcă noi suntem mădulare (în parte) ale lui Hristos şi toţi suntem înţeleşi ca fiind un singur trup (cf. Rom. 12, 5). Iar spălarea intestinelor îl arată pe Hristos întreg sfânt şi neavând nicio pată de necurăţie. Se aduc şi capul şi picioarele, care arată buna mireasmă întru sfinţenie a vieţii Mântuitorului de la început până la sfârşit. Căci capul
157 Patima şi moartea Lui dispar în nefiinţă, El nu mai este supus lor. Şi aşa se va întâmpla şi cu cei ce se vor alipi de EL. A muri din iubire înseamnă a învinge moartea pentru vecie. Moartea învinge şi-l ţine învins numai pe cel ce moare închis în egoism.
178
e începutul oricărei vieţuitoare, iar picioarele sunt marginea şi sfârşitul trupului. Sau e mai bine să înţelegem capul ca chip (tip) al minţii, iar picioarele ca chip al mersului, al făptuirii, al lucrării. În Hristos toate sunt binemirositoare şi în culmea curăţiei: atât cugetările, cât şi faptele, fiindcă n-a săvârşit păcat. De aceea şi aducerea berbecului o numeşte ardere de tot şi mireasmă, fiindcă Hristos nu este sfânt şi curat în parte, pentru că nu Lui I se întâmplă să fie slab, ci nouă ni se întâmplă să fim slabi uneori şi să cădem în greşeli, căci nimeni nu este curat de păcate (cf. Iov 14, 4) şi mult păcătuim toţi, după cum s-a scris (cf. Iacov 3, 2).
PALADIE: Şi că însăşi viaţa lui Hristos a fost pentru noi, cum am putea înţelege?
CHIRIL: Vei şti aceasta foarte uşor, înţelegând că ne-am făcut părtaşi de neascultarea lui Adam şi am plătit pedepsele greşelii lui, deoarece blestemul a trecut la toţi şi s-a întins, într-un fel oarecare, peste întreg neamul omenesc. Deci Unul-Născut S-a pogorât la omenire şi S-a sălăşluit între noi şi S-a supus lui Dumnezeu Tatăl. „S-a făcut ascultător până la moarte”(Filip. 2, 8), ştergând păcatul neascultării (nesupunerii), şi a adus buna mireasmă a ascultării pentru toţi şi pentru fiecare. Martor pentru aceasta este Pavel, care scrie: „Aşadar, aşa cum prin greşeala unuia a trecut osânda la toţi oamenii, aşa şi prin îndreptarea adusă de Unul a venit, pentru toţi oamenii, îndreptarea care dă viaţă. Căci precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea Unuia se vor face drepţi cei mulţi” (Rom. 5, 18-19). Înţelegi deci că, prin chipul viţelului, înţelegem pe Hristos, Care ne-a mântuit murind pentru noi şi ne-a oferit lui Dumnezeu Tatăl
179
ca bună mireasmă, prin supunerea Lui şi prin viaţa Lui întru sfinţenie158?, căci sângele s-a vărsat la altar.
PALADIE: înţeleg ce zici.
CHIRIL: Dar îl zugrăveşte pe Acelaşi în multe feluri, ca în umbre: „Şi să iei, zice, al doilea berbec”, şi se săvârşeşte junghierea lui ca şi a celui dintâi. Apoi se unge Aaron şi se sfinţeşte ceata preoţilor de sub conducerea lui, ungându-se cu sânge vârful urechii
158 Nu numai prin moartea lui Hristos, însuşită de noi, ne mântuim, ci şi prin viaţa Lui de ascultare. Prin supunere, arătăm că cunoaştem pe Dumnezeu în mărirea Lui, prin ascultare din iubire, ne deschidem Lui. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, ca să fie primul om care arată din nou ascultare de Dumnezeu. Unde este ascultare, nu e mândrie şi închidere faţă de Dumnezeu. Prin ascultare ne deschidem lui Dumnezeu şi vieţii Sale nesfârşite. Moartea lui Hristos n-a fost decât ascultarea dusă până la capăt. Iubirea Fiului faţă de Tatăl se reflectă în ascultarea Lui ca om faţă de Tatăl şi cea a oamenilor în general se reflectă în acelaşi fel. Dacă Dumnezeu n-ar fi un Tată care are un Fiu, ascultarea oamenilor n-ar avea un temei suprem. Din iubire ascultăm pe Dumnezeu ca Tată şi în ascultarea noastră se reflectă iubirea respectuoasă a Fiului faţă de Tatăl. Ascultarea arătată, dar neimpusă, reflectă libertatea. Tatăl ne-a făcut persoane libere, dorind să ne arătăm ascultarea faţă de El în mod liber, din iubire. Noi ascultăm de El şi nu El de noi, pentru că ştie mai bine ca noi ce ne foloseşte. Îl ascultăm spre binele nostru, pentru buna noastră dezvoltare. Ne cere să-L ascultăm, pentru că ne vrea binele. Întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om dă veşnicie vieţii omului trăitor pe pământ, odată cu posibilitatea de desăvârşire a lui în Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu ia formă omenească pentru veşnicie. În măsura în care omul se uneşte în Hristos cu Dumnezeu, este ridicat peste orice relativitate. El este făcut pentru unirea cu Dumnezeu şi prin aceasta e chemat la veşnicie. Veşnicia lui poate fi unită cu desăvârşirea în Hristos sau cu chipul lui Dumnezeu, pe care el l-a strâmbat. Noi vom exista în veci. Omul nu este un „Sein zum Tode” („o fiinţă spre moarte”), ci un „Sein zur Einigkeit” („o fiinţă spre unitate”).
180
lor drepte, vârful degetului mare al mâinilor drepte şi vârful degetului mare al piciorului lor drept. Se sfinţeşte şi îmbrăcămintea preoţilor prin stropirea cu sânge, iar restul sângelui se varsă la temelia altarului, după porunca lui Dumnezeu. Se iau apoi: măruntaiele, seul de pe ficat, rărunchii şi spata dreaptă, o pâine, o turtă şi o azimă unse cu untdelemn, pe care le aduc, ţinându-le pe mâinile lor, Aaron şi cei din jurul lui, iar Moise primeşte jertfa şi o aduce. Apoi spune că spata şi pieptul berbecului trebuie date preoţilor şi să fie socotite ca puse deoparte (pentru ei). Iar numele victimei este berbecul desăvârşirii. Aducându-se măruntaiele ca mireasmă, restul trupului se fierbe şi se mănâncă împreună cu pâinile, iar ceea ce rămâne se arde în foc. Aşa scrie în Sfânta Scriptură.
PALADIE: Adânc este cuvântul Scripturii!
CHIRIL: Drept ai spus. E foarte adânc, cuprinde taina lui Hristos. Căci ni S-a făcut berbec al desăvârşirii, făcându-ne destoinici spre toate cele bune şi distinşi în virtuţi prin sfinţenia în duh. Înainte de toate, ne-a sădit un auz plin de binecuvântare, adică ascultător şi uşor de cârmuit şi apt pentru primirea dogmelor privitoare la El; un auz care nu suferă şoaptele uşuratice şi vorbăria dezgustătoare pe care o cheltuiesc unii luptând contra adevărului şi împotrivindu-se dogmelor dreptăţii -, căci acesta este rodul auzului sfânt. De aceea, dumnezeiescul Ioan spune: „Fraţilor, cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu. […] Şi orice duh care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos nu este de la Dumnezeu şi tot duhul care mărturiseşte pe Iisus Hristos de la Dumnezeu este”
181
(2 Ioan 4, 1-3). Dar cercarea cuvintelor nu se poate face decât cu urechea. Deci cei ce se sârguiesc pentru exactitatea şi corectitudinea dogmelor au o ureche sfântă. Iar acesta este un dar al lui Hristos, un cadou al cerului şi o izbândă a sfântului sânge, căci toate darurile deosebite le câştigăm în El şi prin El. De aceea a fost sfinţită şi mâna, care înfăţişează lucrarea, făptuirea, şi piciorul, simbolul umblării drepte, fiindcă noi trebuie să ne împodobim cu fapte bune şi să mergem pe cărarea care duce la toate cele plăcute lui Dumnezeu, după cuvântul din Psalmi: „Şi am întors picioarele mele spre mărturiile Tale” (118, 59), sau după cel din Pilde: „Drepte umblări fă cu picioarele tale, şi căile tale le îndreptează” (4, 26; cf. Evr. 12, 13). Neamul sfinţit şi ales să aibă deci auz sfânt şi, de asemenea, mână şi picior după felurile spuse adineaori de noi. Toate mădularele drepte să le aibă unse în partea cea mai din capăt, adică în vârfuri: vârful lobului urechii, zice, al degetului mare al piciorului drept şi al degetului mare al mâinii drepte. Căci toată fapta bună e nobilă şi dreaptă până la vârfuri, adică până la capăt sau până la sfârşit, neavând stângăcia viciului. Deci se cuvine ca cei dăruiţi (afierosiţi) lui Dumnezeu să fie neclintiţi în sfinţenie şi răbdare până la capăt. „Cel ce a început în noi lucrul bun, zice, îl va duce până la capăt”(Filip. 1, 6), deci este un lucru prostesc ca acela să dea înapoi în vreun fel oarecare, lenevindu-se de la săvârşirea lucrului bun159.
159 Întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om pune în relief şi importanţa trupului omenesc cu simţurile lui. Trupul se susţine prin simţuri şi prin mădularele lucrătoare. Dintre simţuri, auzul realizat prin ureche serveşte sesizării adevărului dumnezeiesc rostit prin cuvinte, căruia îi serveşte gura. Mâna serveşte săvârşirii celor bune, adică celor dumnezeieşti auzite prin cuvinte, şi piciorul pentru a alerga spre facerea de bine. Servindu-se de simţuri şi de mădularele trupului, omul câştigă astfel virtuţile. Prin aceasta se face asemenea lui Hristos, căci şi Fiul lui Dumnezeu, prin trupul nostru asumat de El, a transpus în plan omenesc valorile dumnezeieşti ale adevărului, binelui şi sfinţeniei. Avem aici sensul pozitiv al trupului, contrar origenismului platonist, care socotea trupul o închisoare, ca o pedeapsă pentru căderea spiritului în alt plan. Omul nuşi poate consolida intenţiile spre sfinţenie decât prin trup. Trupul este şi el într-o corespondenţă cu viaţa internă a lui Dumnezeu.
De aceea se ung cu untdelemn, ca mijloc de transmitere a Duhului Sfânt, vârful lobului urechii, al degetului mare al mâinii drepte, al degetului mare al piciorului drept, ca să dea urechii puterea de a primi cuvintele dumnezeieşti şi mâinii şi picioarelor puterea de a prelungi în cele din afară îndemnul la sfinţenie, de a avea un contact sfânt prin ele. Prin trup se poate sfinţi universul. Valoarea trupului şi a simţurilor lui se vădeşte în faptul că Dumnezeu însuşi poate să se adreseze omului prin ureche, făcând să răsune la auzul ei cuvinte precise şi lăsând la dispoziţia omului să precizeze în cuvinte sensurile inspirate de El în mintea lui. Din acest punct de vedere, Vechiul Testament ne arată aceasta foarte categoric. Dumnezeu spune cuvinte hotărâte la auzul lui Moise şi al prorocilor, grăieşte în tot cursul timpului. Faptul că Dumnezeu nu era încă întrupat nu era o piedică pentru El să grăiască la auzul omului. Este drept că a grăit numai la auzul lui Moise şi al prorocilor, dar în principiu le-ar fi putut spune la auzul oricui.
Putinţa lui Dumnezeu de a face să se audă voia Lui prin cuvinte la urechea (auzul) omului ceea ce arată atât valoarea trupului omenesc, cât şi o anumită corespondenţă între modalităţile de comunicare ale lui Dumnezeu şi modalităţile de receptare ale omului purtător de trup stă şi la baza întrupării Fiului Său. Acum, Acesta grăieşte cuvintele omeneşti direct prin gura Sa, la urechea oricui vrea să le audă („Cine are urechi de auzit, să audă”). Dar faptul că Fiul lui Dumnezeu grăieşte câteva cuvinte omeneşti prin trupul Său cât timp rămâne vizibil între oameni nu exclude posibilitatea ca El să grăiască din planul nevăzut şi după înălţare: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”(Matei 28, 20). Credinţa că Revelaţia s-a încheiat în Hristos nu trebuie înţeleasă în sensul că Dumnezeu (mai precis Fiul Său, Cuvântul întrupat) nu mai grăieşte, ci că ne lasă şi un depozit de cuvinte, pe care avem să-l interpretăm în toate timpurile. Revelaţia este încheiată în sensul că Acelaşi Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, îşi continuă în mod consecvent grăirea Lui despre Sine, descoperind alte şi alte înţelesuri din bogăţia infinită a Dumnezeirii şi a lucrării Sale mântuitoare. Şi face aceasta prin Duhul Său cel Sfânt: „Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26), „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul, căci nu va vorbi de la Sine (sau ceva deosebit de ce v-am grăit Eu), ci câte va auzi va vorbi şi cele viitoare (cele potrivite viitorului) vă va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti”(Ioan 16,14-15). În fiecare timp, chiar prin cuvintele despre Hristos sau cele prin care le interpretăm, Duhul ne dă bogăţia aflată în El: „Fiindcă nu voi sunteţi cei ce vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este Cel care grăieşte în voi”(Matei 10,20).
Dacă nu auzim şi astăzi cuvintele lui Hristos prin Duhul Sfânt, este din cauză că nu avem destulă credinţă. Dar, în măsura în care simţim mai mult datoria să răspundem cuvintelor Lui cu faptele noastre, împlinim voia lui Dumnezeu şi îl putem auzi grăindu-ne chiar şi astăzi.
182
Iar fiindcă Moise este chipul (tipul) lui Dumnezeu, Aaron şi cei din jurul lui aduc jertfele,dar el le primeşte şi le aduce (la altar), Dumnezeu arătând şi prin aceasta
183
că jertfele în Hristos ale celor sfinţiţi le va primi din mână în mână şi nu va dispreţui lucrul acesta, fiindcă au în ei buna Lui mireasmă şi aceasta înseamnă, socotesc, aducerea măruntaielor spre a fi arse ca miresme.
Iar pieptul şi spata (şoldul, braţul) berbecului desăvârşirii sunt parte pusă deoparte pentru preoţi. Braţul animalului de parte bărbătească este simbolul tăriei, iar pieptul, al inimii şi al rărunchilor. Deci neamului sfânt şi sfinţit i s-a dat Hristos, Puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu Tatăl. Oare nu în El suntem înţelepţi şi puternici?
184
PALADIE: Cum de nu? Căci s-a scris că Hristos, Puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu (cf. 1 Cor. 1, 24), S-a făcut nouă acestea de la Dumnezeu.
CHIRIL: Celor aleşi spre slujirea lui Dumnezeu cărnurile le sunt o mâncare sfântă, care li se dă împreună cu pâinile şi azimile nedospite. Nimeni dintre cei de alt neam nu se putea împărtăşi de acestea împreună cu ei, şi, dacă cineva ar fi făcut aceasta, trebuia să moară. Căci numai sufletelor sfinţite li se cuvine să se împărtăşească de hrana sfântă, adică de Trupul lui Hristos, cei de alt neam neputându-se apropia de binecuvântare160. Prin cel de alt neam se înţelege neamul încă necredincios şi nebotezat şi, pe lângă acesta, cel căzut într-o cugetare străină şi contrară opiniilor sfinţilor şi dezbinat prin dogmele perverse.
Şi tot ceea ce rămânea din jertfă se mistuia în foc, Legea neîngăduind să fie mâncate şi a doua zi, fiindcă în veacul viitor vom avea parte de un alt mod de sfinţire, care se lucrează duhovniceşte şi nu trupeşte şi după o raţiune pe care singur Dumnezeu, Cel ce preface toate, o ştie şi o comunică doar cui voieşte. În aceste cuvinte este o cugetare nu lipsită de noimă. Căci, desfiinţându-se în noi stricăciunea după învierea din morţi a Domnului, nu mai sunt necesare cele prin care era cu putinţă izbăvirea de ea. Deci trebuie să cugetăm că va fi un alt mod de sfinţire, dat fiind că Hristos va fi împreună cu noi161. Spunând ceea
160 Binecuvântarea era un nume pentru Sfânta împărtăşanie.
161 În Biserică este la fel: ceea ce nu se consumă din Sfânta împărtăşanie nu se lasă pe a doua zi, ci consumă preotul la sfârşitul Sfintei Liturghii. Sfântul Chiril vede în aceasta că în veacul viitor nu ne vom mai sfinţi sub chipul celor materiale, care ne sunt necesare aici, cât timp ţine coruptibilitatea trupului. Atunci Hristos cel înviat fiind împreună cu noi va copleşi prin Duhul Său cel Sfânt mişcarea de corupere din trupul nostru şi din materie. În trupul nostru va fi numai sesizarea, chiar prin simţuri, a contemplării lui Dumnezeu şi a iubirii Lui. De asemenea, în tot universul material se va vădi, într-o strălucire continuu sporită, numai arătarea lui Dumnezeu. Dar Sfântul Chiril se fereşte să descrie modul de sfinţire din veacul viitor. El spune numai că va fi altul decât cel de aici.
185
ce ne ajută mintea, vom lăsa aceasta pe seama celor ce pricep cele mai înalte. Poate aceasta este ceea ce ne dă să înţelegem dumnezeiescul Pavel, când zice: „Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci se va desfiinţa ceea ce e în parte”(1 Cor. 13,10), adică îşi va afla sfârşitul.
PALADIE: Aşa cred.
CHIRIL: A spus deci că acestea trebuie să se împlinească pentru desăvârşirea preoţilor. Deci, după ce au fost adunaţi preoţii lui Israel şi strânşi la cortul sfânt, a poruncit să se facă instituirea lor, zicând: „la pe Aaron şi pe fiii lui şi hainele, untdelemnul ungerii şi viţelul de jertfă pentru păcat, cei doi berbeci şi coşniţa cu azimile, şi cheamă toată adunarea (obştea) la uşile cortului mărturiei. Şi a făcut Moise aşa cum îi poruncise Domnul şi a strâns obştea la uşile cortului mărturiei. Şi a zis Moise către adunare: «Acesta este cuvântul poruncit de Domnul să se facă!» […]. Şi i-a îmbrăcat în podoabă pe Aaron şi pe fiii săi. […] Şi a stropit cu untdelemnul ungerii, de şapte ori, altarul (jertfelnicul) şi toate vasele lui şi spălătorul şi cortul şi toate cele din el, şi le-a sfinţit” (Lev. 8,1-11).
Sfânt este cortul, dar altarul se bucură de sfinţire în chip desăvârşit nu ca unul ce participă la cele raţionale
186
(căci nu e sfânt ca, de pildă, firea îngerului sau firea omului), ci din atingerea cu jertfa pusă pe el, fiindcă e sfânt şi locul unde este Hristos162. După ce a uns deci altarul de şapte ori, adică în chip bogat, a sfinţit pe Aaron, căci l-a stropit apoi cu untdelemnul ungerii şi, pe lângă aceasta, a adus jertfele cele pentru el şi pentru fiii lui în felurile arătate de noi mai înainte. Iar după ce s-au terminat acestea, le-a poruncit, zicând: „Şi de la uşa cortului mărturiei să nu vă îndepărtaţi şapte zile, până se vor împlini zilele desăvârşirii (sfinţirii) voastre, că în şapte zile vi se vor sfinţi mâinile. Aşa cum s-a făcut în ziua aceasta, aşa a poruncit Domnul să se facă, pentru ca voi să vă puteţi ruga. Şi la uşile cortului mărturiei veţi şedea şapte zile, ziua şi noaptea, şi veţi păzi cele ale Domnului, care sunt de păzit, ca să nu muriţi. Aşa mi-a poruncit mie Domnul Dumnezeu” (Lev. 8, 33-35).
Modul în care s-a săvârşit fiecare jertfă a fost arătat îndeajuns de cuvântul nostru. De aceea, lăsând amănuntele în privinţa acestora, vom trece la ceea ce urmează.
Legea nu îngăduie ca cei ce au primit alegerea sfântă şi aleasă, şi au fost sfinţiţi (desăvârşiţi) spre a împlini slujba de preoţi, să iasă de la cortul sfânt, ci
162 Altarul nu este sfânt nici cum pot fi sfinte, prin efortul lor (şi harul lui Dumnezeu), fiinţele raţionale (îngerii şi oamenii), dar nici ca un obiect, căci nu există o astfel de sfinţenie, ci e sfânt pentru că pe el se află Hristos, în stare de jertfă prezentată Tatălui. Prin aceasta este încadrat în Hristos sau Persoana lui Hristos îl include în Sine. Altarul este locul cel mai înălţat spre Dumnezeu. Dar acesta nu poate fi decât Persoana lui Hristos, ca om deosebit de Dumnezeu şi ca Dumnezeu una cu Dumnezeu Tatăl. Deci, altarul este Persoana cea mai ataşată de Dumnezeu.
187
le porunceşte să şadă acolo până în ziua a şaptea şi îi pironeşte lângă uşă, nelăsându-i să treacă pragul. Din şederea la locurile sfinte face, cred, un simbol al fermităţii şi statorniciei în sfinţenie. Căci e necesar ca noi, care am fost rânduiţi să stăm lângă Dumnezeu, să fim statornici şi neclintiţi în virtute, neieşind din modul de viaţă cuviincios şi neabătându-ne de la cugetarea cea potrivită sfinţeniei, ci să rămânem pururea aproape de Dumnezeu şi să locuim lângă El, după cuvântul spus prin glasul prorocului: „Căutând, caută şi la Mine locuieşte” (Is. 21,12).
Şi Moise a poruncit să se facă aceasta şapte zile. Numărul şapte însemnând că trebuie să ne sârguim să petrecem în toată vremea lângă Dumnezeu, zice, oarecum, că trebuie să facem aceasta totdeauna, pururea.
Iar celor ce petrec în cort le porunceşte să păzească cele ale Domnului care sunt de păzit, arătând că rodul şederii lângă Dumnezeu e ascultarea, hotărârea de a face cele pe care Acela voieşte să le poruncească. Aşa trebuie să şedem lângă Stăpânul tuturor, căci lenea spre cele bune sfârşeşte întotdeauna în rele. De aceea, precum socotesc, a adăugat Moise: „ca să nu muriţi”.
PALADIE: Drept ai spus.
CHIRIL: Desăvârşit (sfinţit) astfel pentru slujba preoţească, Aaron începe să împlinească cele legiuite. Şi să spunem acum în ce mod. În Leviticul s-a scris iarăşi: „în ziua a opta, a chemat Moise pe Aaron şi pe fiii lui şi pe bătrânii lui Israel. Şi a zis Moise către Aaron: «Ia-ţi din cireadă un viţel ca jertfă pentru păcat şi din turmă un berbec spre ardere de tot, amândoi fără pată, şi adu-i înaintea
188
Domnului. Iar bătrânilor lui Israel grăieşte-le aşa: Luaţi din turma de capre un ţap ca jertfă pentru păcat, un berbec şi un viţel şi un miel de un an, toţi fără prihană, să fie aduşi ardere de tot. Un viţel şi un berbec spre jertfă de mulţumire înaintea Domnului, şi făină curată de grâu, amestecată cu untdelemn, căci astăzi Se va arăta Domnul între voi». şi au luat ceea ce poruncise Moise să fie adus înaintea cortului mărturiei şi a venit toată adunarea şi a stat înaintea Domnului. Şi a zis Moise: «Acest cuvânt l-a poruncit Domnul; faceţi-l şi se va arăta între voi slava lui Dumnezeu!» Şi a zis Moise lui Aaron: «Apropie-te de jertfelnic şi adu jertfă pentru păcatul tău şi adu arderea de tot a ta şi ispăşeşte (roagă-te) pentru tine şi pentru casa ta; adu darurile poporului şi ispăşeşte (roagă-te) pentru ei, precum a poruncit Domnul»” (9, 1-7).
Pătrunzând, Paladie, cu o cugetare subtilă în Sfintele Scripturi, vei observa că străluceşte şi aici taina lui Hristos.
PALADIE: în ce mod?
CHIRIL: în ziua a opta, Moise sfârşeşte slujirea de preot şi Aaron o începe. Dar nu a tăcut Moise, deşi Aaron i-a urmat la lucrările preoţiei, fiindcă timpul preoţiei lui Hristos este cel de după Lege, adică ziua a opta, în care a avut loc învierea şi începutul veacului nou pentru că în Hristos este zidirea nouă, după cum s-a scris (cf. 2 Cor. 5, 17). Iar când, în ziua a opta, a fost proclamat Hristos, au ajuns la sfârşit cele legiuite prin Moise, căci nu mai slujim în chipuri (tipuri) şi umbre. Dar învăţătura dată prin Lege nu a tăcut, deoarece Legea este duhovnicească celor duhovniceşti şi pururea grăieşte taina lui Hristos. Şi Moise a anunţat că în
189
ziua a opta se va arăta slava Domnului, căci Legea a prevestit timpul venirii Mântuitorului nostru163.
Pe lângă acestea, porunceşte lui Aaron ca mai întâi să aducă jertfe pentru sine, şi după aceea pentru tot poporul. Lucrul acesta l-a rânduit, socotesc, ca un chip (tip) pentru cele din timpul nostru, arătând limpede şi vădit că cei aleşi pentru preoţie şi cei ce au primit sfinţenia întru credinţă se cuvine să fie, pe drept cuvânt, sfinţi şi curaţi.
Vom arăta acum, pe cât se poate, modul în care s-a făcut aducerea. S-a junghiat viţelul pentru păcat şi pentru curăţirea preoţilor. Şi după ce s-a vărsat sângele la altar şi s-au prefăcut măruntaiele într-o tămâie binemirositoare, restul trupului s-a ars în foc. S-a mai adus ca ardere de tot, după legea obişnuită a arderii de tot, un berbec. A fost adus apoi un ţap, jertfă pentru curăţirea păcatului poporului, pe urmă un viţel şi un miel spre ardere de tot; apoi un berbec
163 Ziua a opta începe pentru Hristos cu învierea Sa, iar pentru noi cu învierea noastră, fiindcă este ziua fără de sfârşit sau veşnicia. Dar, întrucât în Hristos se afla puterea învierii de la naşterea Sa, se poate spune că ziua a opta începe de la întruparea Sa, prin care se revarsă în timp veşnicia şi El ridică timpul în veşnicie prin jertfa Sa, deci prin slujirea Lui de Arhiereu. Astfel, preoţia în Hristos ne deschide vederea şi drumul spre veşnicie. Legea însă, care a premers lui Hristos, nu e oprită cu totul de la vorbire, fiindcă în simbolurile ei cuprinde prevestirile celor ce vor fi după venirea lui Hristos, dacă sunt înţelese duhovniceşte. Moise îl introduce pe Hristos prin prevestirea lui, dar el nu este redus cu totul la tăcere. Propriu-zis, şi prin Moise vorbeşte tot Hristos, dar la un nivel mai coborât, potrivit omului de atunci. Hristos vorbeşte şi prin natură. Dar atât prin Lege, cât şi prin natură, Hristos poate vorbi şi la nivele mai înalte, atunci când omul creşte în înţelegere.
190
şi un bou spre jertfă de mulţumire, punându-se pe altar şi făina curată, deşi nu toată, ci un pumn şi o parte. Apoi zice: „Şi ridicând Aaron mâinile asupra poporului, l-a binecuvântat; apoi s-a coborât, după ce a adus jertfa pentru păcat, arderile de tot şi jertfa de mântuire. Şi au intrat Moise şi Aaron în cortul mărturiei şi, când au ieşit, au binecuvântat tot poporul. Şi s-a arătat slava Domnului întregului popor. Şi a ieşit foc de la Domnul şi a mistuit arderile de tot şi grăsimile de pe jertfelnic, iar poporul, văzând, a rămas uimit şi a căzut cu faţa la pământ” (Lev. 9, 22-24).
PALADIE: Dar despre acestea ce spui?
CHIRIL: Cu adevărat, în ziua a opta s-a văzut slava Domnului, adică S-a arătat Fiul, slava lui Dumnezeu Tatăl, căci aşa L-a numit, zicând către preacuratul Moise: „Viu sunt Eu, zice Domnul, şi se va umple de slava Domnului tot pământul” (Num. 14, 21). Şi El ne face sfinţi, căci Se junghie pentru noi în chipul viţelului, ne eliberează de păcat, ne iartă toată greşeala şi ne şterge toată pata care ne vine din osândă. De asemenea, El este desăvârşit ca un berbec adus spre miros de bună mireasmă duhovnicească. El se face şi jertfă de mântuire şi ne sfinţeşte cu sângele Său. El e şi făina îmbibată cu untdelemn, arătându-Se pentru noi lui Dumnezeu Tatăl164 întru strălucirea vieţii sfinte.
164 Aducându-Se jertfă Tatălui pentru noi, Hristos ne sfinţeşte. Renunţând de tot la viaţa care caută spre cele pământeşti şi dăruind Tatălui umanitatea asumată de El, o sfinţeşte. Ne sfinţeşte pe toţi în umanitatea Sa, care ne cuprinde cu dragostea ei pe toţi. Dar ni se cere şi nouă să ne deschidem iubirii Lui. Cu cât se dăruieşte cineva mai mult Tatălui, cu atât îi cuprinde mai mult pe ceilalţi prin iubire. Sfinţirea este depăşirea sinei proprii prin iubirea ce merge până la jertfă. Hristos e sfânt, pentru că în jertfa Sa ne îmbrăţişează pe toţi şi astfel întinde şi la noi sfinţenia Sa.
Hristos Se sfinţeşte pentru noi şi prin viaţa de ascultare faţă de Tatăl. Dar în ascultarea Sa de Tatăl, ca om, El se gândeşte la noi toţi, întinde unda ascultării Sale iubitoare de Tatăl spre toţi.
Jertfele din Vechiul Testament prefigurează jertfa lui Hristos. În faptul că, după ce se sfinţeşte pe Sine, ne sfinţeşte şi pe noi se arată sensul transformator al jertfei, deosebit de cel juridic, exterior. Jertfa se răsfrânge ca sfinţire atât asupra Celui ce Se jertfeşte lui Dumnezeu din iubire, cât şi asupra celor uniţi cu El, şi se înalţă spre Dumnezeu ca o bună mireasmă.
191
PALADIE: înţeleg ce spui.
CHIRIL: Pe de altă parte, socotesc că jertfa pentru Aaron şi pentru popor indică în mod subtil predarea către Dumnezeu165 a sfinţilor.
De fapt, arătându-Se şi fiind văzut Emanuel, prin Care am fost chemaţi la sfinţenie, am fost primiţi şi sfinţiţi spre miros de bună mireasmă şi predaţi Tatălui. Observă că, prin cele spuse mai înainte, se încheia ritualul de sfinţire (desăvârşire) a preoţilor. Prin El am fost sfinţiţi în chip felurit, pentru că a fost ars pentru păcat ca viţel, în chip tainic, în afara taberei şi S-a prefăcut în mireasmă, şi, ca un berbec, S-a oferit ardere de tot întreg, dar separat în bucăţi, după mădulare, pentru fiecare şi pentru toţi şi, fiind stropiţi prin sângele Său, i-a sfinţit. Iar când s-a arătat ziua a opta, adică cea în care s-a făcut mai vădită slava lui Hristos, desfiinţându-se moartea şi
165 Jertfa sfinţeşte numai ca predare lui Dumnezeu, care este forma supremă a depăşirii egoismului. Dar această depăşire, fiind înălţarea supremă, este înălţare inevitabilă spre Dumnezeu.
192
călcându-se stricăciunea, preoţii şi popoarele se dăruiesc lui Dumnezeu, nemaicinstindu-L prin daruri străine şi nemaibucurându-L pe Stăpânul tuturor prin cele din afară (ca Israel cel trupesc), ci aducându-se pe ei înşişi ca jertfă binemirositoare166. Căci prin jertfe, ca printr-o icoană, se săvârşea de fapt jertfirea sufletelor noastre, pe care le aducem lui Dumnezeu, murind lumii şi cugetului trupesc şi suportând omorârea patimilor, răstignindu-ne împreună cu Hristos, ca, mutându-ne la o viaţă sfântă şi neprihănită, să petrecem după voia Lui. Aceasta scrie şi dumnezeiescul Pavel: „pururea purtând în trup moartea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru” (2 Cor. 4,10), şi iarăşi: „De vom răbda, vom şi împărăţi împreună cu El” (2 Tim. 2,12). Dacă ne facem asemănători Domnului în moarte şi patimi, vom fi părtaşi şi ai învierii şi slavei Sale, după cum s-a scris (cf. Rom. 6, 5, 8).
Deci Hristos a pătimit pentru noi în afara porţii, după cuvântul fericitului Pavel (cf. Evr. 13, 12). Să ieşim şi noi, purtând osânda Lui, în afara porţii167 şi,
166 A te preda pe tine însuţi ca jertfă lui Dumnezeu e nesfârşit mai mult decât a preda ceva din ale tale. Când jertfeşti ceva din ale tale, te păstrezi de fapt pe tine printr-o grijă egoistă prea puţin micşorată. Numai Hristos S-a adus o astfel de jertfă desăvârşită. Alipindu-ne de El, Care S-a adus o astfel de jertfă, ne putem aduce şi noi pe noi înşine ca „jertfă vie”, renunţând la toate falsele plăceri ale patimilor egoiste. E un fel de altă omorâre a egoismului: nemaitrăind pentru noi, ci pentru Dumnezeu şi împlinind voia Lui care ne sfinţeşte. Aceasta înseamnă cu mult mai mult decât jertfele exterioare din Legea veche. Trăim ca şi când n-am trăi, adică omorând în noi, continuu, orice pornire spre viaţă pământească.
167 Să murim şi noi în afara porţii, adică să ieşim din viaţa pătimaşă legată de lumea aceasta. „Nu avem aici cetate stătătoare” (Evr. 13, 14), deci să ne socotim străini aici. Să oferim lui Dumnezeu viaţa noastră, ridicându-ne peste această lume, sau ieşind din ea prin această viaţă.
193
junghiindu-ne la fel ca un viţel şi aducându-ne ardere de tot ca un berbec, să oferim vieţuirea noastră lui Dumnezeu în Hristos ca o bună mireasmă.
Acestea au fost jertfele oferite pentru Aaron şi pentru cei împreună cu el, iar pentru păcatele poporului a fost oferit un ţap. Care e raţiunea acestuia, dacă pentru curăţirea preoţilor s-a adus un viţel? Toate ale preoţilor sunt mai înalte: şi cele aduse ca jertfă şi cele necesare pentru curăţire şi sfinţire. Iar viţelul, care e mai mare decât ţapul în privinţa trupului, înfăţişează semnul clar al superiorităţii spirituale. Dar apoi, pentru ei s-au adus un viţel şi un miel ca ardere de tot, care indică pruncia celor consacraţi lui Dumnezeu prin credinţă. Pe urmă s-au adus un bou şi un berbec, care închipuie răbdarea, forţa şi rodirea în blândeţe. Boul este chipul (tipul) primei virtuţi, iar berbecul, al celei de a doua. În sfârşit, făina îmbibată cu untdelemn indică nădejdea strălucitoare a vieţuirii în Hristos. Fiindcă nu se cuvine să petrecem viaţa în Hristos întristaţi şi înlăcrimaţi, ci veseli şi strălucitori, deoarece aceasta socotesc că înseamnă: „Veniţi să ne veselim întru Domnul” (Ps. 94,1). Şi, atunci când va primi darurile sfinţilor, slava lui Hristos va străluci tot atât de curat şi de învederat, pe cât de învederat S-a pogorât atunci Dumnezeu în chip de foc şi a consumat (mistuit) jertfele, preţuind ca pe o mâncare şi ca pe o desfătare buna vieţuire a sfinţilor168.
168 Întristarea care vine din lipsa nădejdii e un păcat. Ea dezvăluie necredinţa în viaţa viitoare sau în mila lui Dumnezeu. Ea ne paralizează orice pornire spre a face bine, căci ne întreabă mereu: „La ce bun?”
194
Dar cuvântul indică şi ceva tainic. Atunci, Dumnezeu cobora puterea focului peste bucăţile tăiate de carne, atingându-se în oarecare fel de cele puse înainte, căci Dumnezeirea ia pururea înfăţişare în firea focului. Dar acum, când I se pune înainte jertfa spirituală, El nu se atinge de cele ce stau înainte în chip de foc, ci în Sfântul Duh, Care le face de viaţă făcătoare pentru cei ce doresc să se împărtăşească de ea şi primesc prin credinţă realitatea ei169.
PALADIE: Drept ai spus.
CHIRIL: Şi, ridicând Aaron mâinile, a binecuvântat poporul. Priveşte la prima punere a mâinilor lui Aaron peste popor. La fel, punându-şi mâinile, adevăratul Aaron binecuvânta pe toţi preoţi şi popoare, pe cei mici împreună cu cei mari -, după cum s-a scris (cf. Ps. 113, 21). Iar punerea mâinilor este semnul clar al pogorârii Preasfântului Duh la noi. Şi, înainte de aducerea jertfei prin Aaron, n-a existat punerea mâinilor170,
Jertfa trebuie să se unească cu veselia. Jertfa este elan de dăruire, pentru că în dăruire trăim fericirea întâlnirii cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. Focul lui Dumnezeu coboară peste jertfă, încălzind pe cel ce o aduce. Numai egoismul întreţine tristeţea. Prin focul cu care consumă jertfa noastră, Dumnezeu ne arată că primeşte ca pe o mâncare proprie vieţuirea noastră generoasă, dăruită Lui. Dumnezeu ne primeşte în Sine ca jertfă şi noi îl primim în noi ca foc, care ne încălzeşte în pornirea spre jertfă.
169 Focul dumnezeiesc coborât peste orice jertfă este Duhul Sfânt. Aceasta se întâmplă în mod deosebit cu jertfa de pâine şi de vin, pe care o aducem la Sfânta Liturghie din credinţa în Hristos. Duhul Sfânt care Se coboară peste ele ni le descoperă prefăcute în Trupul şi Sângele Lui. Jertfa noastră e înălţată la treapta de jertfă supremă. Dacă noi n-am fi în stare de jertfă, darurile noastre n-ar deveni suprema jertfă pentru noi.
170 Prin mâinile preotului care binecuvintează coboară Duhul Sfânt, aşa cum vine ca Ipostas dumnezeiesc, cu toate darurile, prin Hristos, prin umanitatea Căruia coboară de la Dumnezeu în umanitate. El ne adună în Dumnezeu, Se comunică de la unul la altul cum se comunică viaţa. El arată că viaţă dumnezeiască este asemeni unui fluid. Este Ipostasul dumnezeiesc care, ca fluiditate, Se comunică de la persoană la persoană. Dar viaţa dumnezeiască nu se coboară în noi, dacă nu surpăm prin jertfă zidul închiderii egoiste în noi.
195
„Căci Duhul încă nu fusese dat, pentru că Iisus nu fusese încă preaslăvit”, după cuvântul lui Ioan (7, 39).
PALADIE: Cuvântul e convingător.
CHIRIL: Dar rânduieşte şi modul binecuvântării, înfăţişând cuvintele ei ca pe nişte prevestiri ale celor ce ni se vor da prin Hristos, căci a zis: „Grăieşte lui Aaron şi fiilor lui, zicând: «Aşa să binecuvântaţi pe fiii lui Israel; le veţi zice aşa: Domnul să te binecuvinteze şi să te păzească! Domnul să-Şi arate faţa peste tine, să-ţi dea pace şi să te miluiască! Şi ei vor pune numele Meu peste fiii lui Israel şi Eu, Domnul, îi voi binecuvânta»” (Num. 6, 22-27). Aşadar, porunceşte celor încununaţi cu preoţia să binecuvinteze poporul, dar îi îndepărtează cu folos de cugetările deşarte, arătând că nu mâna omului este cea care binecuvintează, ci însuşi Domnul171, pentru că „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit şi toată binecuvântarea de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor”, după cum s-a scris (Iacov 1, 17), iar calea binecuvântării este Hristos. El ne este distribuitorul
171 Deşi binecuvântarea sau darul Duhului Sfânt vine prin mâna preotului, el nu vine de la preotul însuşi, ci prin mâna acestuia binecuvântarea vine de la Dumnezeu. Deci nu e cazul ca preotul să se mândrească, ci el trebuie să facă acest gest cu toată responsabilitatea şi seriozitatea, ştiind că Dumnezeu este lucrător în acest moment prin nevrednicia lui. Dumnezeu se foloseşte de preot pentru a ţine pe credincioşi uniţi în jurul preotului, ca Biserică.
196
bunătăţilor veşnice (cereşti), şi în El şi prin El ni se dau toate de la Tatăl172. Astfel, dumnezeiescul Pavel zice: „Har vouă şi pace de la Tatăl nostru şi de la Domnul nostru Iisus Hristos” (Rom. 1, 7), deci suntem binecuvântaţi în numele lui Dumnezeu. Şi, arătând subtil modul binecuvântării, a spus că preotul care binecuvintează trebuie să zică: „Domnul să te binecuvinteze173 şi să te păzească! Domnul să-Şi arate faţa peste tine, să-ţi dea pace şi să te miluiască!”
Binecuvântarea ne păzeşte, desfăcând blestemul şi preschimbând pe cel ce a păcătuit, spre a fi vrednic de laudă în Hristos. Şi martor pentru aceasta este Hristos însuşi, după cum s-a scris: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească; precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea Lui, mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Fiul Său cel iubit(Efes. 1, 3-5).
Vezi că lepădarea s-a ivit din pricina păcatului şi că omul e binecuvântat şi primit spre înfiere prin împărtăşirea de Duhul, „pe Care l-a vărsat peste noi cu îmbelşugare”(Tit 3, 6), pe Care nu-L dăruieşte sfinţilor în parte, ci II sădeşte în ei deplin din plinătatea Sa174?
172 Umanitatea prin care ne vine Duhul sau binecuvântarea este a lui Hristos. Numai pentru că este unit cu Hristos, prin mâinile preotului vine Duhul Sfânt sau binecuvântarea.
173 Este bine ca preotul să-şi arate convingerea că Dumnezeu binecuvintează prin el, spunând: „Domnul să te binecuvinteze!”
174 Duhul Sfânt ne vine prin preot de la Hristos, pentru că Mântuitorul ne face, prin El, fii ai Tatălui ceresc împreună cu Sine. Duhul ce ni Se dă nu este un Duh ca fluiditate generală de viaţă, ci este Duhul care ne dă calitatea şi simţirea de fii ai Tatălui ceresc, calitate pe care Hristos o are deplin. Fiul lui Dumnezeu făcându-Se om, calitatea Sa de Fiu al Tatălui, adâncită în El de Duhul Sfânt, a trecut şi la umanitatea Sa, deci de la El trece şi la noi. Duhul nu purcede şi de la Fiul. Dacă ar fi aşa, Fiul n-ar mai fi Fiu, ci ar deveni şi El confirmat prin Duhul ca Tată şi noi n-am mai primi Duhul spre înfiere. Intimitatea noastră cu Dumnezeu este o intimitate de fii ai Tatălui şi de fraţi ai lui Hristos.
197
Iar arătarea feţei Domnului pricinuieşte îndată mila, dacă este adevărat că în cunoaşterea lui Dumnezeu se cuprinde şi împărtăşirea de viaţa veşnică, fiindcă aşa a zis Mântuitorul către Dumnezeu Tatăl din ceruri: „Aceasta este viaţa de veci: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis”(Ioan 17, 3). Iar că faţa lui Dumnezeu Tatăl este Fiul care S-a arătat nouă, nu se va îndoi nimeni, socotesc. Fiindcă El este pecetea şi asemănarea şi chipul Lui şi prin El şi împreună cu El cunoaştem pe Tatăl, iar cunoaşterea aceasta e însoţită în chip necesar de miluirea noastră. Căci ne-am îndreptat din credinţă, nu din faptele dreptăţii pe care le-am făcut noi, ci din marea Lui milă (îndurare)175 (cf. Tit 3, 5). Şi, prin îndurarea lui
175 Fiul, întrupându-Se, ne-a arătat faţa Tatălui, căci El este faţa Tatălui. Iar faţa cuiva se arată altuia când are milă de el, mila vădindu-se pe faţă. Cine nu-şi arată faţa, nu e milos. În Dumnezeu este atâta milă faţă de noi, încât ne arată faţa Sa, care, prin mila vie întipărită pe ea, Se arată ca interesată de noi la maximum. Cât de uman ni Se arată Dumnezeu în mila Lui! Cât de măreţi ne arătăm noi, când suntem miloşi! Dumnezeu nu manifestă faţă de noi o atitudine de dreptate, ci de milă.
Dacă ne-ar trata după dreptate, nu ne-ar iubi, iar noi n-am merita niciodată mântuirea.
198
Dumnezeu, am fost uşuraţi de povara stricăciunii şi am fost prefăcuţi prin înnoirea vieţii în Hristos.
Dacă am întoarce înţelesul cuvântului spre iudei în alt chip, ei au fost miluiţi cu adevărat când le-a strălucit Unul-Născut, căci peste ei zăcea ca o povară grea şi anevoie de suportat Legea, care osândea şi chinuia fără milă (îndurare) pe cei ce păcătuiau. Şi au fost miluiţi, dobândind într-un târziu harul îndreptării prin Hristos, a Cărui venire dorind să o vadă, strigau către Dumnezeul tuturor: „Dumnezeul puterilor, întoarce-ne pe noi şi ne arată faţa Ta şi ne mântuieşte” (Ps. 79, 8). Deci, toţi am fost miluiţi întru arătarea lui Hristos.
Iar înălţarea feţei lui Dumnezeu e pricinuitoarea păcii176, al cărei Dătător şi împărţitor este Hristos, îmbiind-o şi dăruind-o celor ce cred în El ca pe bunul propriu, fiindcă zice: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” (Ioan 14, 27). Când Tatăl L-a aşezat pe Fiul la înălţime, dăruindu-I un nume care este mai presus de orice nume (cf. Filip. 2, 9), I-a spus: „Şezi de-a dreapta Mea” (Ps. 109, 1). Atunci, fiind înlăturată duşmănia care ne ţinea despărţiţi, ne-am unit cu El în pace, prin hotărârea de a cugeta cele ale Lui şi de a umbla întru Duhul (cf. Gal. 5, 16), în Care şi prin Care ne-am arătat părtaşi firii dumnezeieşti (cf. 2 Petru 1, 4), Hristos strângându-ne
176 Din milă, Dumnezeu ne-a dăruit pacea cu Sine în Hristos, căci prin El ne-a unit cu Sine şi între noi. Ne-a scăpat, din milă, de chinuirea pe care o produceam nouă înşine, dar şi unii altora, prin duşmănie şi neîncredere. Acesta este unul dintre sensurile celor două cuvinte unite în Sfânta Liturghie: „Milă, pace”. Dumnezeu ne-a făcut parte de pace din mila Sa faţă de noi.
199
într-o unitate. Fiindcă a zis către Tatăl: voiesc ca, „după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una”(Ioan 17, 21). „Căci un trup suntem toţi” în Hristos (1 Cor. 10, 17), şi „cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El”, după Scripturi (1 Cor. 6, 17). Iar că atunci când Dumnezeu Tatăl Şi-a ridicat faţa, adică a slăvit pe Fiul, am dobândit pacea cu El, ne arată El însuşi, zicând: „Când Mă voi înălţa177 de pe pământ, pe toţi îi voi trage la Mine”(Ioan 12, 32).
PALADIE: Drept cugeţi, „Căci El este pacea noastră” (Efes. 2, 14) şi prin El am dobândit intrarea la Tatăl în duh.
CHIRIL: Acestea ni le-a poruncit Legea cu privire la preoţi şi la instituirea lor. Apoi, spune că trebuie să se sfinţească şi neamul levitic şi, după ce se va curăţi în modurile cuvenite, să ia în primire slujba rânduită lor, căci zice în Numerii: „«Ia pe leviţi din mijlocul fiilor lui Israel şi curăţeşte-i. Şi curăţirea lor o vei face aşa: să-i stropeşti cu apa curăţirii, să-şi radă cu briciul tot trupul lor, să-şi spele hainele şi vor fi curaţi. Apoi să ia un viţel şi prinosul de pâine al acestuia: făină curată de grâu stropită cu untdelemn; iar tu să mai iei un viţel de un an, ca jertfă pentru păcat. După aceea, să aduci pe leviţi în faţa cortului mărturiei, unde vei aduna toată obştea fiilor lui Israel. Leviţii să se apropie înaintea Domnului şi fiii lui Israel să-şi pună mâinile peste ei. Iar Aaron să osebească (afierosească) pe leviţi
177 Scăparea noastră de chinul egoismului duşmănos s-a făcut atunci când Hristos a biruit moartea prin înviere, când faţa Lui a fost ridicată la slavă. Atunci şi noi am putut birui păcatul, făcând să strălucească pe faţa noastră lumina păcii, lumina iubirii reciproce.
200
înaintea Domnului dintre fiii lui Israel, ca să lucreze lucrurile Domnului. Apoi leviţii îşi vor pune mâinile pe capetele viţeilor, şi tu vei aduce pe unul jertfă pentru păcat, iar pe celălalt ardere de tot înaintea Domnului pentru curăţirea lor. Pune apoi pe leviţi înaintea Domnului şi înaintea lui Aaron şi a fiilor lui şi-i adu dar înaintea Domnului. Aşa vei osebi pe leviţi dintre fiii lui Israel, şi vor fi ai Mei. După aceea, vor merge leviţii să slujească la cortul mărturiei»” (8, 6-15).
PALADIE: Lămureşte, te rog, cum trebuie să înţelegem modul curăţirii cerute leviţilor?
CHIRIL: Este unul tainic şi tot în Hristos, căci El este curăţirea noastră şi spălarea de toată pata şi Dătătorul sfinţeniei. „Îi vei stropi, zice, cu apa curăţirii”, cum a arătat şi înţeleptul Pavel, scriind: „Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei întinaţi, îi sfinţesc spre curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos?” (Evr. 9, 13). Şi adevărat este cuvântul, fiindcă, dacă în chipuri (tipuri) este un folos şi umbra e mântuitoare, cu cât mai mult este adevărul, adică sângele lui Hristos? Deci apa curăţirii, amestecată cu cenuşa junincii, este simbolul vădit al omorârii lui Hristos (cum s-a spus), pe care susţinem că o împlinim şi noi în Sfântul Botez, prin credinţă. Căci, aşa cum a spus dumnezeiescul Pavel, „Ne-am îngropat împreună cu El în moarte, prin botez, ca precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom. 6,4), şi iarăşi: „Totdeauna purtând în trup omorârea lui Hristos, ca şi viaţa Lui să se arate în trupul nostru cel muritor” (2 Cor. 4,10-11).
PALADIE: Şi care este aici omorârea lui Hristos?
201
CHIRIL: A muri lumii şi păcatelor şi a vieţui viaţă curată şi sfântă şi cu totul plăcută lui Dumnezeu. Cu aceasta iarăşi se laudă Pavel, zicând: „Eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să vieţuiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Iar viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Gal. 2, 19-20). Aceasta înseamnă, socotesc, a muri lumii şi a purta omorârea lui Hristos, dar, pe de altă parte, a trăi viaţa în El. Deci, cenuşa junincii amestecată cu apă indică mortificarea împreună cu Hristos săvârşită în Sfântul Botez. La aceasta a spus că trebuie să se facă părtaşi şi cei care se află în treapta leviţilor, despovărându-se ca în umbre de toate necurăţiile trupeşti, fiindcă socotesc că aceasta arată curăţirea părului de pe trup prin brici. „Căci viu, lucrător şi ascuţit este cuvântul lui Dumnezeu” (Evr. 4,12), răzând, cum se rad perii, necurăţia mişcărilor trupeşti crescute în noi. Pe acestea Sfânta Scriptură le numeşte legea păcatului sălăşluită în mădularele trupului, care se luptă împotriva legii minţii (cf. Rom. 7, 23) şi ne trage spre cele neîngăduite. Cuvântul lui Dumnezeu, tăind-o cu puterea şi cu lucrarea Sfântului Duh, o slăbeşte şi, dacă răsare iarăşi în noi, o rade şi mai energic178, fiindcă
178 Omorârea în Hristos, de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel, nu e numai aderarea teoretică la moartea lui Hristos, ci e o omorâre a poftei după plăceri, după satisfacţii trupeşti. Dar, dacă s-ar rămâne numai la omorârea acestui fel de viaţă, din pricina unei astfel de austerităţi omul s-ar usca. Însă cel ce crede în Hristos îşi mută atenţia spre o viaţă duhovnicească, în care se arată omul nou. Pe lângă faptul că această viaţă nouă dă bucuria curăţiei, ea mai dă şi bucuria bunătăţii, a blândeţii, a iubirii, a unei creşteri continue în cunoaşterea planului dumnezeiesc al existenţei, al simţirii prezenţei pline de sensuri infinite a lui Dumnezeu. Mortificarea şi înnoirea nu sunt numai produsul voinţei omului, ci şi al puterii primite de la Hristos în Taina Sfântului Botez. În Botez ne unim cu Hristos, Care a acceptat moartea vieţii pământeşti şi a înviat la viaţa copleşită de dumnezeire, care, din El, pătrunde şi în noi prin Duhul Sfânt. El întăreşte în noi viaţa duhovnicească şi prin aceasta ne sfinţeşte. Dacă am muri şi noi trupeşte ca Hristos, n-am avea ocazia să creştem duhovniceşte, contribuind şi noi cu voia la aceasta. Noi trebuie să trecem într-o stare în care trupurile noastre sunt ca o jertfă vie, sfântă (cf. Rom. 12,11), în continuă creştere spre viaţa şi mântuirea din veacul viitor.
Cele spuse aici, unite cu cele spuse la nota 26, ne dau prilejul să spunem câteva cuvinte despre raportul dintre suflet şi trup. După ce sufletul a dat trupului o formă spirituală, trupul are o mare valoare chiar pentru suflet. Dar de aici nu rezultă că trupul este cauza sufletului, sau viceversa. De aceea, nu se poate spune nici că trupul, atunci când moare, produce şi moartea sufletului, nici că sufletul, murind, produce moartea trupului. Noi observăm că mintea se menţine lucidă până în momentul în care încetează orice viaţă în trup, adică slăbeşte pe măsura slăbirii trupului. Sufletul pleacă din trup, când acesta încetează să mai fie un organ de manifestare a lui. El vine în trup atunci când începe să se formeze trupul ca organ de manifestare a lui, deci trupul este sufletului ca o casă, pe care, venind în ea, o împodobeşte după chipul său: o face frumoasă sau urâtă. Dar chipul pe care sufletul îl dă trupului se reflectă şi în suflet. Sufletul despărţit de trup nu mai este ca sufletul de la începutul lucrării lui în trup. Chipul specific pe care l-a luat fiecare suflet prin cele lucrate în trup, chip vizibil prin trup, va face ca la înviere sufletul să dea şi trupului înviat aceeaşi formă pe care a avut-o înainte de înviere, desigur în condiţiile trupului înviat. De aceea, este de mare importanţă ca, în viaţa pământească, sufletul omului să dea trupului un chip frumos, să-l facă un slujitor al curăţiei. Însuşi trupul înviat ne conduce spre slava sau spre osânda vieţii trăite pe pământ. Judecata din urmă va trage concluzia cu privire la felul vieţii veşnice a fiecărui om, chiar din chipul în care va arăta trupul lui înviat.
Deci, în sufletul dat de Dumnezeu fiecărui trup sunt activate toate însuşirile şi puterile care pot lucra prin organele trupului. Sufletul, deşi unitar, are în sine multiple puteri corespunzătoare organelor trupului. Această unitate în varietate se arată şi în trup. De aceea, Sfântul Chiril vede sufletul lucrând în trup, prin sânge, în mod unitar şi totuşi diferit în fiecare organ. De aceea, repetă adeseori că sângele jertfelor vărsat la altar prefigurează sufletul ce se predă lui Dumnezeu şi care, în animalele aduse să fie jertfite în Legea veche, reprezintă viaţa lor.
Această influenţă a sufletului asupra trupului şi viceversa explică şi învierea trupului lui Hristos, datorată faptului că a trăit conform voii lui Dumnezeu, deci trupul Său a fost perfect asimilat în virtuţile imprimate de suflet în el. Unui suflet orientat spre cele pământeşti îi slăbesc puterile, care nu mai pot imprima trupului o bogată viaţă spirituală, lăsându-l să se descompună prin moarte. Însă sufletul lui Hristos, îmbogăţit şi întărit în virtuţi ce au în ele puterea lui Dumnezeu, poate ridica trupul Lui din moartea pe care o acceptă numai din solidaritate cu ceilalţi oameni. În orice caz, faptul că în trup sunt vizibile şi luminează bogăţiile spirituale ale sufletului explică însemnătatea trupului, motiv pentru care Dumnezeu îl şi rânduieşte pentru viaţa veşnică. Dumnezeu, Care a creat şi ordinea materială, nu revine asupra acestei hotărâri a Sa, ci ridică toată materia la treapta de transfigurare veşnică şi de frumoasă armonizare cu cele spirituale. Dar sufletele celor ce nu s-au îmbogăţit cu un conţinut duhovnicesc, care îşi are izvorul în Dumnezeu, ci s-au preocupat numai de plăcerile trupeşti, se vor simţi tot mai goale pe măsură ce se apropie de moartea trupului, vor simţi că şi sufletul le va muri atunci când le va muri trupul. Sufletele lor vor trăi totuşi după moarte, dar numai ca să-şi trăiască golul. Ele nu vor putea da o viaţă adevărată nici trupului înviat, care va fi într-o moarte veşnică. Cel ce, pe pământ fiind, nu moare faţă de plăcerile trupeşti, moare sufleteşte încă de aici, spre deosebire de cel care moare conţinuturilor trupeşti, ca să se îmbogăţească cu cele sufleteşti.
202
zice: „în Duhul să umblaţi şi pofta trupului să nu o împliniţi” (Gal. 5, 16).
203
Dar, aşa cum briciul nu scoate cu totul din rădăcină părul care creşte din noi, ci-l taie îndată ce răsare, aşa şi cuvântul lui Dumnezeu nu smulge din rădăcină mişcarea înnăscută a poftei (căci sfinţenia desăvârşită ne e rezervată pentru veacul viitor), ci mai degrabă o mortifică şi o stinge când odrăsleşte şi se întăreşte în noi, şi potoleşte legea din mădularele trupului, atunci când devine sălbatică. Deci tăierea părului înseamnă curăţirea minţii, pe care o lucrează în noi cuvântul dumnezeiesc cel ascuţit.
204
Iar spălarea hainelor înfăţişează vieţuirea noastră strălucitoare şi nepătată arătată în afară, căci s-a scris: „Purtaţi grijă de cele bune nu numai înaintea Domnului, ci şi înaintea oamenilor (Rom. 12,17), şi însuşi Hristos zice: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”(Matei 5, 16). Deci, este necesar ca cei cu adevărat sfinţi şi curaţi să poarte înlăuntru şi în afară, în chip curat, moartea lui Hristos179 în trupul lor şi să fie îngropaţi cu El, în oarecare mod, prin Sfântul Botez.
PALADIE: Bine ai spus.
CHIRIL: Deci a spus că trebuie să se aducă pentru ei, ca jertfă, doi viţei: unul desăvârşit şi unul de un an, adică fragezi şi tineri. Cel desăvârşit, adus spre ardere de tot, se arde împreună cu făina stropită cu untdelemn; celălalt, adus jertfă pentru păcat, se arde în afara taberei, fiindcă aşa se săvârşeau jertfele pentru păcat, şi prin amândoi este preînchipuit Hristos. În viţelul adus spre ardere de tot este preînchipuit ca Cel întreg sfânt şi oferit întreg lui Dumnezeu Tatăl pentru noi ca miros de bună mireasmă, care pricinuieşte sfinţilor bucuria şi strălucirea vieţii celei întru nădejde fiindcă împreună cu viţelul se oferea şi făină curată, stropită cu untdelemn -, iar de această bucurie se împărtăşesc cei ce preţuiesc viaţa în Hristos. Dar El este cugetat şi ca viţelul mistuit
179 Moartea aceasta a omului vechi trebuie să se vadă şi în afară. Dar, în mod paradoxal, ea se arată şi în afară ca o lumină, ca o veselie, nu ca o tristeţe. Înfrânarea şi purtarea necazurilor îl umplu pe cel ce le acceptă de bucuria că poate face aceasta, dar şi că îşi învinge egoismul în relaţiile cu alţii.
205
de foc pentru păcat (în afara taberei), căci „cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat”, după cum s-a scris (Is. 53, 5).
Dar, ia seama, viţelul desăvârşit se arde de tot şi viţelul de un an se junghie pentru păcat, ca prin amândoi să înţelegi deodată pe Hristos, Care, ca Cel desăvârşit în virtuţi, Se oferă ca bună mireasmă spirituală, şi, ca Cel smerit şi ne viclean (nevinovat), Se junghie, căci zice: „Eu însă, fiind dus ca un miel nevinovat spre junghiere, nu cunoşteam planurile lor” (Is. 11,19).
Iar că tot neamul slujitorilor este adus, pentru toţi şi de toţi, ca dar lui Dumnezeu, o arată punerea mâinilor fiilor lui Israel peste leviţi, fiindcă zice: „Şi fiii lui Israel îşi vor pune mâinile peste capetele leviţilor” (Num. 8, 10). Aşa cum leviţii, când îşi puneau mâinile peste capetele animalelor care se junghiau pentru ei care erau chip (tip) al lui Hristos -, nu binecuvântau, ci prin punerea mâinilor arătau pe Dumnezeu, Care poartă păcatele noastre şi este jertfit pentru noi, ca să pironească pe crucea Sa „zapisul cel împotriva noastră” (Col. 2, 14), vei înţelege că, prin punerea mâinilor poporului asupra leviţilor, se făcea acelaşi lucru. Îşi puneau mâinile asupra leviţilor ca să-i aşeze în locul lor înaintea lui Dumnezeu, osebindu-i spre slujirea jertfei. Atunci, osebirea se făcea prin punerea mâinilor, dar acum, schimbându-se lucrurile neasemănat de mult, poporul îşi dă consimţământul pentru cei aleşi de Hristos spre slujire jertfei, strigând că sunt vrednici180.
180 Poporul îşi punea mâinile peste leviţi, închipuind că transmit asupra acelora păcatele lor, ca, aducând jertfele prescrise, să fie iertate prin ei păcatele poporului. În bisericile creştine, poporul nu-şi pune mâinile peste preoţii ce se hirotonesc de episcopi, ca chip al lui Hristos, ci numai îşi dă consimţământul prin strigarea: „Vrednic este!”
Odată ce s-a arătat Hristos ca Arhiereu adevărat, în slujirea de arhiereu şi de preot nu mai hirotoneşte poporul, ci arhiereul văzut, în care e prezent în mod nevăzut Hristos.
Arhiereul Hristos fiind totodată şi jertfa, El îi cheamă prin episcop pe preoţi şi la calitatea de jertfe pentru popor, luând în acest scop cererile de iertare ale poporului pentru păcatele lui, pentru a le prezenta lui Dumnezeu odată cu jertfa lui Hristos, la care o adaugă pe cea a vieţii lor dăruită lui Dumnezeu. Credinciosul nu se roagă numai singur pentru iertare, ci îşi trimite rugăciunile cu ale tuturor spre Hristos, Arhiereul şi Jertfa, şi prin chipul Lui văzut, preotul. Dumnezeu ne vrea uniţi în mod văzut în Hristos, deci şi în preot şi în cererile de iertare.
206
Şi fac aceasta în biserici, aşa cum cei vechi săvârşeau punerea mâinilor peste leviţi la sfântul şi dumnezeiescul cort. E vădit, aşadar, că dacă o hirotonie (punere a mâinilor) nu se face în biserică, în prezenţa poporului, aceea va fi împotriva voii lui Dumnezeu şi în afara legilor sfinte.
Abia după ce au fost sfinţiţi (desăvârşiţi) astfel, leviţii s-au atins de toate cele privitoare la jertfe. Drept aceea, tot cel ce nu e sfinţit în Hristos şi nu s-a curăţit mai înainte, după modul cuvenit, să stea departe, fiindcă, dacă se va atinge de dumnezeieştile altare, nu va rămâne nepedepsit.
CARTEA A XII-A
Despre preoţie
CHIRIL: S-a vorbit clar despre sfinţita îmbrăcăminte şi despre jertfele pe care Dumnezeu a poruncit să se săvârşească la sfinţirea (desăvârşirea) preoţilor. Dintre nenumăratele porunci despre slujbă, despre curăţiri, despre grija atentă la vieţuirea după Lege şi la bunul chip duhovnicesc, socotesc că înainte de toate trebuie să vorbesc despre lucrul următor.
PALADIE: Despre care?
CHIRIL: Seminţia lui Levi a fost închinată lui Dumnezeu ca dar ales din toate seminţiile şi acestui neam i-a poruncit să slujească cele sfinte, Dumnezeu rânduindu-i doar lui această mare cinste. Dar nu a lăsat mulţimea aceasta la slujba sfântă în totalitate, nici nu a îngăduit lucrul acesta tuturor la întâmplare, pentru simplul motiv că sunt din sângele lui Levi, ci a poruncit ca ei să se cerceteze foarte amănunţit, ca nu cumva, întâmplându-se vreunuia să sufere de ceva reproşabil, să fie neplăcut lui Dumnezeu, deci intrarea să-i fie prihănită şi, pătrunzând cu picioarele nespălate în cortul mărturiei, ca să zic aşa, să supere pe Dumnezeu. Căci s-a scris iarăşi în Leviticul:
208
„Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Spune lui Aaron: Oricare din neamul tău din toate generaţiile viitoare, care ar avea vreo pată (meteahnă), să nu se apropie să aducă daruri Dumnezeului său. Tot omul în care ar fi vreo pată să nu se apropie: sau orb, sau şchiop, sau cu nasul tăiat, sau cu urechile tăiate, sau cu mâna ruptă, sau cu piciorul rupt, sau ghebos, sau cu ochi urduroşi, sau cu albeaţă pe ochi, sau cu râie sălbatică, sau cu pecingine, sau cu beteşug. Oricare din sămânţa lui Aaron preotul, care va avea pe trupul său vreo pată (meteahnă), să nu se apropie să aducă jertfe Dumnezeului său, că prihană este întru el, să nu se apropie a aduce darurile lui Dumnezeu. Darurile lui Dumnezeu sunt preasfinte (sfinţenii mari) şi din cele sfinte poate să mănânce, dar la catapeteasmă nu va veni şi de altar nu se va apropia, pentru că are o pată (prihană). Să nu spurce (pângărească) cele sfinte ale Dumnezeului său, că Eu sunt Domnul, Cel ce îi sfinţesc»” (Lev. 21,16-23).
PALADIE: Dar spune-mi: îi este socotită păcat cuiva o boală trupească, sau osândeşte Făcătorul firea ciuntită fără voie?
CHIRIL: Bine zici, Paladie, drept cugeţi, căci unii îşi agonisesc vină sau osândă pentru abaterea de bunăvoie a cugetului lor spre cele rele, sau pentru că iubesc aplecarea spre tot ce este nesocotit. Dar a pedepsi bolile trupului, ivite fără voie, mi se pare un lucru aspru şi nemilos. De aici se poate înţelege că Făcătorul tuturor nu a învinovăţit firea omului pentru pricini fără voie, nici nu a scos pe cel bolnav trupeşte de la sfânta slujbă rânduită Lui ca pe un om necurat, ci, de la chipul (tipul) celor trupeşti, ne conduce la gânduri mai subtile şi ne indică multa felurime a patimilor, dându-ne
209
să înţelegem că acestea sunt lucruri urâte înaintea lui Dumnezeu. N-a spus, oare, şi dumnezeiescul Pavel că cei aleşi pentru preoţie trebuie să aibă un nume de laudă şi să fie admiraţi în toate, „ca omul lui Dumnezeu, zice, să fie desăvârşit, pregătit pentru orice lucru bun” (2 Tim. 3, 17)? De asemenea, a afirmat clar că episcopul trebuie să fie fără pată, şi a adus multe argumente în privinţa acestora (cf. 1 Tim. 3, 2-8).
PALADIE: Aşa este, dar aş vrea să aflu, dacă ştii, care e înţelesul fiecărei boli dintre cele enumerate.
CHIRIL: Vino deci să luăm pe fiecare în parte şi să spunem cele ce ne vin în minte. „Oricare, zice, din neamul tău din toate generaţiile viitoare, care ar avea vreo pată, să nu se apropie să aducă daruri Dumnezeului său”. Cuvântul e precis, porunca aspră. Nu s-a dat legea numai pentru cei ce erau născuţi din Aaron, ci ea se întinde la tot neamul şi la toată seminţia preoţească şi durează tot timpul. Cuvintele: „din neamul tău din toate generaţiile viitoare” cred că înseamnă aceasta: cel ce nu este fără prihană va fi lepădat pururea de Dumnezeu. Nu ar fi putut arăta cineva vreun om vrednic de osândă din pricina vreunei boli duhovniceşti, care să fi fost plăcut lui Dumnezeu. Mai degrabă, era preţuit cel neprihănit, care nu suferea de nicio corupere, ci era desăvârşit în virtute şi viguros în sfinţenie, străduindu-se spre cele de laudă întru răbdare şi având o necontenită sprinteneală a înţelegerii. Deci rânduieşte ca legea aceasta să se întindă la tot neamul, pregătindu-Şi un neam fără ştirbire, curat şi ales: atunci din seminţia lui Levi şi din seminţia lui Aaron, iar acum din cei sfinţiţi în Hristos, Marele şi adevăratul Arhiereu, cu Care ne-am unit prin Duhul, făcându-ne părtaşi firii
210
Sale (cf. 2 Petru 1, 4). De aceea, chemând la frăţietate pe cei îndreptaţi prin credinţă, îi numeşte părtaşi, zicând: „Iată, Eu şi pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu” (Is. 8,18). Oare dumnezeiescul Pavel nu a socotit că trebuie atribuit acest cuvânt lui Hristos (cf. Evr. 2,13)?
PALADIE: E foarte adevărat.
CHIRIL: Deci pe cel ce suferă de ceva dintre cele amintite îl opreşte de la preoţie, considerându-l bolnav sau vrednic de batjocură. Nu se va apropia, zice, să aducă daruri lui Dumnezeu vreun om orb sau şchiop. Această stare, chiar dacă se înţelege că este trupească, prezintă o mare urâciune deoarece, dacă cineva are ochii scoşi sau piciorul lipsit de vigoare, deci nu poate să meargă drept, nu ar fi mai bine să stea liniştit, decât să fie preot? Pentru că fie nu ştie unde să meargă, fie merge trezind râsul sau folosindu-se de piciorul şi de ochii altora.
Despre aceasta s-ar putea spune multe. Dar să spunem numai cele necesare pentru cunoaşterea şi înţelegerea duhovnicească, sărind peste grosimea istorisirii. Deci orb se pare că trebuie numit cel foarte prost şi cu totul fără minte, fiindcă aşa cum ochiul este luminător pentru trupul pământesc, la fel este pentru suflet mintea, care, luminată de lumina dumnezeiască, se deschide spre însăşi frumuseţea cea netulburată, înălţându-se spre slava curată prin mişcările subţiri şi sprintene ale cugetărilor, şi ştie să nu se abată de la corectitudinea dogmatică. Aceasta socotesc că este ceea ce s-a spus prin cuvintele: „Ochii tăi să vadă cele drepte şi genele tale să aprobe cele adevărate”(Pilde 4, 25). Dar s-a zis şi către regele iudeilor, care nu vedea drept: „Iată, nu sunt ochii tăi buni, nici inima ta bună, caută numai la lăcomia ta şi la
211
vărsarea sângelui nevinovat; caută să facă numai nedreptăţi şi silnicie” (Ier. 22,17).
Deci e inapt pentru preoţie cel orb duhovniceşte, adică cel cu totul neînţelept, care are mintea şi cugetul ciuntite. Inapt este, pe lângă acesta, şi şchiopul, adică omul care nu ştie să umble drept şi nu are vigoarea să păşească fără reproş. Căci orbirea este, precum am spus adineaori, simbolul neînţelepciunii la culme, iar şchiopătarea este simbolul mişcării şi pornirii frânte şi slăbănoage, pe care o arată cineva în legătură cu orice lucru. Oare nu se cuvine ca celor astfel ciuntiţi să li se spună: „Întăriţi-vă, mâini moleşite, şi prindeţi putere, genunchi slăbănogiţi” (Is. 35, 3)?
Dar şi Hristos a mustrat gloatele iudeilor, pentru că nu voiau să-şi facă drepte cărările spre El, strâmbate din pricina şchiopătării, şi se abăteau de la gândurile drepte: „Fiii străini, zice, au minţit Mie; fiii străini s-au învechit şi au şchiopătat din cărările lor” (Ps. 17, 49). Deci sunt egale şi apropiate, prin asemănarea patimilor, şchiopătarea minţii şi orbirea, una făcând nefolositoare înţelegerea, cealaltă, vigoarea în faptele bune.
Pe lângă acestea, Legea a spus că trebuie respins cel cu nasul tăiat şi, împreună cu el, cel cu urechile tăiate. La aceştia s-ar putea aplica aceeaşi explicaţie. Prin simţul mirosului se probează cele rău-mirositoare sau binemirositoare din cele ce au primit o astfel de însuşire, adică de a răspândi un miros. Căci simţul acesta are puterea de a deosebi atât ceea ce ne bucură, cât şi ceea ce nu ne bucură. Prin aceasta spune că mintea omenească, dacă este întru cele ale sale în întregime, va înainta cu vigoare în lucrarea de deosebire a însuşirii lucrurilor şi va cerceta
212
atent pe fiecare. Şi, probând ca un argintar priceput toate, va reţine ceea ce este bun, iar de tot ce e rău se va feri, după cum s-a scris (cf. 1 Tes. 5, 22). Îşi va câştiga mare laudă, pentru că respinge ceea ce este rău şi fals în cele ce are de făcut şi primeşte cu uşurinţă ceea ce e folositor şi bun. Deci nasul tăiat arată nedeplinătatea sănătăţii şi împuţinarea simţului mirosului. Prin acest simţ, deosebind toate lucrurile exact, cugetăm bine de cele bune, iar de cele rele, rău şi astfel suntem şi ne numim înţelepţi şi ageri, deoarece însuşirea reală a lucrurilor cugetate de minte se urcă la ea ca un miros.
Iar urechile tăiate arată, după părerea mea, dificultatea în auzire, căci socotesc că, dacă cineva are o ureche tăiată, suferă de boala de a nu fi în întregime gata să asculte şi de a nu crede decât în parte, adică de a nu putea auzi în chip neprihănit cele sfinte, mai ales cuvintele Sfintei Scripturi. Este ceea ce fac unii, abătându-şi neînţelepţeşte auzul sufletului spre ceea ce nu trebuie. Aceştia sunt, după cuvântul preaînţeleptului Pavel, cei ce se lasă gâdilaţi la auz şi se întorc de la adevăr, lipindu-se de duhul rătăcirii şi înclinând spre deşertăciunile cele urâte. Deci, cel cu urechea tăiată simbolizează ciuntirea auzului lăuntric şi duhovnicesc şi abaterea de la dreptate spre ceea ce e rău.
Dar spune că şi cel care are piciorul rupt sau mâna ruptă trebuie să fie ţinut departe (de altar) şi aşezat în rând cu ceilalţi. Acest lucru ne îndeamnă să cugetăm că cel cu piciorul rupt, dar nu cu totul neputincios, nu poate să păşească întreg la fapte, nici nu are mersul, adică lucrarea vieţuirii celei după Lege cu totul fără reproş. Iar aşa sunt cei ce fac lucrul Domnului cu nepăsare (cf. Ier. 48,10), peste care cade nenorocirea prorocită, sau
213
cei ce urmăresc ceea ce e drept, dar nu în chip drept, după cum s-a scris (cf. Deut. 16, 20; înţel. Sol. 6, 4). Observă că slăbiciunea parţială a piciorului e socotită egală cu schilodirea duhovnicească totală căci sunt judecate la fel atât neputinţa de a face în chip drept un lucru, cât şi neputinţa totală de a-l face -, fiindcă în frântură se arată neputinţa totală de a face ceva, pe când, în şchiopătare, neputinţa de a face ceva în chip sănătos.
PALADIE: Aşa se pare.
CHIRIL: Iar pe ghebos, pe cel cu pecingine şi pe cel cu albeaţă pe ochi îi rânduieşte iarăşi între cei respinşi. Spunem că este ghebos cel cocoşat, adică cel a cărui minte priveşte în jos şi caută la patimile trupului, cel care-şi sprijină ochiul duhovnicesc în cele pământeşti şi care a ajuns până într-atât, încât nu mai voieşte să se îndrepte spre a cugeta la cele de Sus. Între acestea se numără păcatele iudeilor, despre care s-a scris: „Să se întunece ochii lor, ca să nu vadă, şi să se încovoaie spinarea lor pentru totdeauna” (Ps. 68, 27).
Spunem că este cu pecingine cel ce o are pe frunte. Boala aceasta are puterea de a înnegri la culme înfăţişarea pielii. Cei ce o au pierd puterea de a se ascunde, căci ea se iveşte şi în sprâncene şi se întinde pe toată faţa. Prin cel pătat astfel trupeşte se înfăţişează cel urât şi gol (neacoperit) duhovniceşte, cel ce nu are o faţă curată, ci vădeşte tuturor urâciunea vieţii, neştiind nici măcar ceea ce unul dintre înţelepţi a spus cu dreptate: „înţelepţii îşi ascund cele de ruşine ale lor”(Pilde 12, 23).
PALADIE: Ce vrei să spui?
CHIRIL: Oare nu sunt în noi, Paladie, nenumărate patimi?
214
PALADIE: Da, dar ce e cu asta?
CHIRIL: Fiecare boleşte de câte ceva, dar, biruit adeseori de ruşinea faţă de fraţi, se sileşte să pară că e sănătos şi să-şi ascundă cele rele.
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Dar dacă vreunul ajunge până la atâta neruşinare, încât nu se fereşte să păcătuiască pe faţă şi dispreţuieşte cu totul podoabele cuviinţei, oare nu se vădeşte îndepărtat cu totul de neamul curat şi sfânt181?
PALADIE: E foarte adevărat.
CHIRIL: Deci Legea numeşte cu pecingine pe faţă pe unul ca acesta, întrucât nici nu mai ştie şi nici nu mai vrea să-şi ascundă boala şi patima de care suferă, iar cu albeaţă pe ochi, pe cel care nu este lipsit total de puterea de a vedea, dar nu o poate folosi în chip sănătos. Aşa sunt cei ce au chibzuinţă, dar nu şi voinţa să chibzuiască drept. Astfel unii, văzând binele, îşi abat pornirea voilor proprii spre cele ce nu se cuvin, iar alţii, putând stărui într-o corectitudine dogmatică, îşi vatămă mintea, urmărind vânatul urât al unor păreri lipsite de frumuseţe. Aşa sunt ereticii şi, pe lângă ei, iudeii, care cred că Tatăl este Dumnezeu, dar pe Fiul care S-a arătat din El după fire îl resping nebuneşte. De aceea e adevărat ceea ce s-a spus despre ei prin glasul prorocului: „Ochi au şi nu văd” (Ier. 5, 21), fiindcă nu le e de niciun folos vederea celor care nu au, pe lângă aceasta, şi puterea de a vedea în chip sănătos, aşa cum sunt puse pe acelaşi plan, pe drept cuvânt, şi schilodirea şi frângerea piciorului, precum am
181 Preotul trebuie să fie străin de orice patimi, dar mai ales de afişarea lor neruşinată.
215
văzut. Căci neputinţa de a merge sănătos nu se deosebeşte de neputinţa totală de a merge, pe cărarea lucrărilor şi faptelor bune, se înţelege.
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Nu se va apropia să săvârşească cele sfinte niciunul dintre cei care ar avea pe piele vreun fel de râie sălbatică sau pecingine, sau cel vătămat în vreun fel, oricine ar avea în sine vreo pată. Cu râia sălbatică trebuie asemănate patimile cele mai urâte, care, luându-şi începutul în plăcere, se revarsă peste minte în torente violente şi astfel ajung la un sfârşit amarnic. Sau nu vei recunoaşte că în fiecare păcat se observă atât o moderaţie, cât şi o lipsă de măsură?
PALADIE: Ce vrei să spui?
CHIRIL: Cel stăpânit de plăcere poate pătimi aceasta şi în chip moderat, dar şi peste măsură. Căci unii bolesc înăbuşit, dar alţii ajung la culmea răului şi bolesc neînfrânat de o voluptate sălbatică, încât se rostogolesc dincolo de patimile cele după fire.
PALADIE: înţeleg ce spui.
CHIRIL: Deci fiecărei patimi, care iese nebuneşte din marginile raţiunii şi trece dincolo de măsurile obişnuite la cei mulţi, i se poate spune râie sălbatică182. Iar
182 Toate aceste pătimiri, ciuntiri şi pete trupeşti se prezintă ca simboluri ale patimilor sufleteşti. De fapt, aceste ciuntiri aduc şi anumite slăbiri sau alterări în viaţa sufletească, dar Sfântul Chiril vrea să arate nu numai aceasta, ci şi că în trup se manifestă patimile sufleteşti, deci că există o influenţă reciprocă între suflet şi trup. Sufletul neatent la sine însuşi e neatent şi la trupul său. Lăcomia sufletească se arată şi în trup. Mintea neorientată spre Dumnezeu se vădeşte şi în pornirea neînfrânată a trupului spre cele pământeşti. Omul este o unitate, deşi sufletul nu e produsul trupului, nici invers. Sufletul influenţează trupul, ca apoi acesta, la rândul lui, să influenţeze sufletul. Este spre binele sufletului să aibă grijă de trup, ca răul promovat în trup să nu se întoarcă spre sine.
216
erupţia ce poate să apară pe piele este orice patimă care se lăţeşte mereu şi a cărei sporire în rău nu are sfârşit. Dumnezeiasca lege voieşte însă ca noi să comprimăm şi să micşorăm patimile care vin asupra noastră. Aceasta trebuie să cugeţi când auzi: „De se va ridica asupra ta duhul celui ce are putere, să nu părăseşti locul tău, căci firea domoală (supusă) va face să înceteze păcate mari”(Eccl. 10,4), fiindcă patimile, dacă nu sunt tăiate, cresc mereu spre o urâciune tot mai mare şi, punând stăpânire pe inimă şi pe minte, le duce la o pierzanie totală. Deci trebuie să pedepsim viciul, trezvia din noi înăbuşindu-l şi, prin revenirea la ceea ce e bine, desfiinţându-l cu încetul.
Iar prin cel cu beteşug (cu vreuna din părţile bărbăteşti vătămate), după părerea mea, se înţelege cel pe jumătate bărbat, căruia îi este micşorată însuşirea bărbatului desăvârşit: „Nici desfrânaţii, zice, nici moleşiţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (2 Cor. 6, 10). Pe aceştia îi numeşte efeminaţi, pentru că, având firea bărbatului, au pierdut însuşirea bărbătească, întrucât s-au moleşit la minte şi la trup şi s-au încovoiat spre slăbiciune şi feminitate.
Dar se poate ca prin cel cu beteşug să se indice şi altceva. Este obiceiul să fie numit bărbat cel viguros şi capabil să împlinească cele pe care le voieşte. Deci pe jumătate bărbat se va înţelege cel nedeplin în vigoare şi lipsit de forţă (incapabil) în cele fireşti, fiindcă nu se cuvine ca
217
cel consacrat lui Dumnezeu să aibă o bărbăţie micşorată şi o vigoare ciuntită, adică în parte neputincioasă, ci trebuie să lucreze bărbăteşte şi cu tărie, precum este scris (cf. Ps. 26,14), având o putere neslăbită şi nedispreţuită.
Deci nu încape îndoială că cel supus vreunei prihane nu este sfinţit, însă nu e oprit de la împărtăşirea de sfânta hrană: „din cele sfinte poate să mănânce, zice, dar la catapeteasmă nu va veni şi de altar nu se va apropia” (Lev. 21, 22-23). Pentru că cei supuşi încă unor neputinţe ascunse în minte pot să se împărtăşească de binecuvântarea lui Hristos, dar nu spre a creşte ca sfinţii în sfinţenie şi în tăria minţii şi în stăruinţa întărită în toate cele atotbune, ci într-un mod potrivit celor bolnavi, spre lepădarea răului, spre încetarea păcatului, spre omorârea plăcerilor şi spre primirea tăriei duhovniceşti. Pentru că Hristos este zidire nouă, după Scripturi (cf. 2 Cor. 5,17), şi de aceea îl primim în noi înşine prin Sfântul Trup şi Sânge, ca, refăcându-ne prin El şi în El, să lepădăm pe omul cel vechi, care se strică după poftele rătăcirii183, potrivit cu ceea ce s-a scris (cf. Rom. 6,14; Efes. 4, 22).
PALADIE: Drept ai grăit.
CHIRIL: Deci celor ce bolesc de o infirmitate spirituală, întipărită în ei şi cu neputinţă de lepădat, le interzice atingerea de lucrurile sfinte, fiindcă cel ce boleşte
183 Hristos este bărbatul desăvârşit în sensul că stă tare împotriva tuturor ispitelor spre plăcere, care pot deveni patimi ce înrobesc pe om. Cel ce nu poate rezista ispitei plăcerii şi nu poate suporta durerea este un om moleşit cu duhul, moleşire care se arată şi în trup, ca să se întoarcă şi mai accentuată în suflet.
218
pururea de patimile crescute în el nu poate fi sfânt184. De aceea, dacă vreunuia dintre cei fărăprihană, care nu sunt opriţi de nicio pată de la sfânta slujbă, i s-ar întâmpla să se îmbolnăvească de aceste patimi josnice şi cu neputinţă de desfiinţat, porunceşte să nu fie lăsat fără pedeapsă, zicând: „«Spune lui Aaron şi fiilor lui să se ferească de sfintele pe care fiii lui Israel le jertfesc Mie, şi să nu spurce numele Meu cel sfânt: Eu sunt Domnul! Spune-le: întru neamurile voastre, orice om din seminţia voastră se va apropia de cele sfinte pe care le vor aduce fiii lui Israel Domnului, când este cu necurăţie pe el, sufletul aceluia va pieri de la faţa Mea: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru! Orice om din seminţia lui Aaron preotul, care va fi lepros sau va avea curgere (de sămânţă), să nu mănânce din cele sfinte până se va curăţi. Şi cel ce se va necurăţi (prihăni) prin atingere de vreun mort, sau de cel cu curgere seminală, sau de vreo târâtoare, care l-ar spurca, sau de vreun om care l-ar întina prin orice fel de necurăţie, necurat va fi până seara şi să nu mănânce din cele sfinte înainte de a-şi spăla trupul cu apă. Iar după ce va apune soarele, curat va fi, şi atunci va putea mânca din cele sfinte, că aceea este hrana (pâinea) lui. Mortăciune şi animal sfâşiat de fiară să nu mănânce, ca să nu se spurce prin ele: Eu sunt Domnul! Să păzească poruncile Mele, ca să nu aibă asupra lor păcat şi din pricina lor să nu moară când le vor încălca (se vor pângări): Eu sunt Domnul Dumnezeu, Care îi sfinţesc pe ei!»” (Lev. 22, 2-9).
Cei ce oferă, zice, cele sfinţite (preoţii, n.ed.) adică cele aduse de fiii lui Israel spre sfinţire -, pe care le închină
184 Se echivalează tăria spirituală cu sfinţenia. Sfântul este tare, pentru că trăieşte bucuria conţinutului spiritual infinit primit din Dumnezeu.
219
lui Dumnezeu ca jertfă, să nu spurce numele Lui, oferindu-le fără să se fi curăţit mai înainte, adică fiind încă nespălaţi de necurăţia pe care s-ar întâmpla să o pătimească. Să ştie, zice, că vor plăti îndată prin cea mai de pe urmă pedeapsă, căci Eu sunt Domnul, adică nu un dumnezeu cu nume mincinos, faţă de care chiar dacă ar păcătui cineva nu ar face nicio greşeală. Căci ce am putea face lemnului sau pietrei, chiar dacă le-am şi blama? Deci, voind să ne corecteze şi să ne ferească de necurăţie prin ameninţări mari, înşiră cu folos modurile în care putem cădea în ea, ca să cunoască slujitorii calea curăţiei care se cuvine să fie păzită mai ales de ei, curăţie prin care pot să fie primiţi, căci duc o viaţă atotplăcută lui Dumnezeu185.
PALADIE: Drept ai grăit.
CHIRIL: Deci pe lepros şi pe cel cu curgerea seminţei îi scoate de la sfânta slujbă şi spune că nu trebuie să se împărtăşească de cele sfinte până ce nu vor respinge de la ei ceea ce li s-a întâmplat şi se vor fi îndepărtat mult de boală. La aceştia adaugă, ca pe unul ce boleşte de o necurăţie asemănătoare, pe cel ce se atinge de vreun mort,
185 Dumnezeu poate fi jignit, dacă de El se apropie, cu vreun dar sau cu vreo jertfă, vreun slujitor pătat de vreun păcat sau de vreo patimă, căci păcatul sau patima dezvăluie nepăsarea faţă de Dumnezeu. Dacă cineva s-ar comporta astfel faţă de un zeu impersonal, n-ar trezi nicio reacţie din partea lui. Dar Dumnezeu, faţă de Care îşi manifestă nepăsarea, e profund personal şi trăieşte nepăsarea omului în mod conştient. El dă o mare valoare omului, fiindcă numai un Dumnezeu personal poate acorda atenţie omului. Necrezând într-un Dumnezeu personal, omul îşi anulează valoarea ca persoană, acceptându-se ca o piesă impersonală şi trecătoare în procesul naturii. Spunând: „Eu sunt Domnul!”, Dumnezeu afirmă conştiinţa de Sine ca Persoană şi conştiinţa stăpânirii Sale peste alte persoane.
220
sau de cel cu curgere seminală, apoi pe cel ce se va atinge de vreo târâtoare sau de vreun om care poartă osânda vreunei necurăţii. Socotesc că Legea nu învinovăţeşte bolile trupeşti, dacă privim la scopul ei adevărat şi neprihănit, ci în cele sensibile şi trupeşti le arată, ca în nişte chipuri (tipuri), pe cele sufleteşti. Astfel, lepra este simbolul morţii, fiindcă mistuie şi macină trupul, îl mută la ceea ce e contrar firii şi îi schimbă înfăţişarea; curgerea seminală înseamnă lepădarea puterii fireşti de rodire, pe care o risipeşte în zadar. Aşa se arată mintea omului care e purtat spre stricăciune şi se cheltuieşte în nerodire, pentru că nu poate înţelege nimic din cele necesare mântuirii. Aşa au fost Imeneu şi Alexandru, care socoteau şi ziceau că învierea (morţilor) s-a şi petrecut (cf. 2 Tim. 2,18). La aceştia se pot adăuga cei ce se abat cu neînfrânare spre toate cele urâte şi îşi aruncă rodul cugetării în voluptăţi deşarte şi nestăpânite186. Deci leprosul şi cel cu scurgerea seminţei, adică cel reţinut în lucrurile morţii (iar lucrurile morţii sunt patimile trupului) şi cel ce nu-şi păzeşte necoruptă puterea de rodire lăuntrică, adică cea aflată în minte, să stea departe de cele sfinte, până se vor curăţi. Căci, aşa cum a spus dumnezeiescul Pavel, „Oricine va mânca pâinea Domnului şi va bea paharul Lui cu nevrednicie, […], judecată îşi mănâncă şi bea, nesocotind
186 Câţi nu-şi cheltuie cugetarea în teorii neziditoare de suflet, care nu numai că nu-i ajută să urmeze calea adevărată, ci îi rătăcesc şi le aruncă în faţă întunericul nonsensului! Câtă dezordine nu aduc apoi astfel de opinii „originale” în relaţiile dintre oameni! Din mândrie, aceşti oameni vor să apară ca „originali” cu orice preţ! Folosesc spre rău un dar dat de Dumnezeu firii omeneşti.
221
trupul Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar”(1 Cor. 11, 27-28).
PALADIE: Foarte bine ai spus.
CHIRIL: Priveşte deci, Paladie, cât de scrupuloasă e Legea. Fiindcă osândeşte nu numai pe lepros şi pe cel cu scurgerea seminţei, ci împreună cu ei osândeşte şi pe cei ce se ating de cei bolnavi, adică de cel lepros şi de cel cu scurgerea seminţei: „Şi cel ce se va necurăţi prin atingere […], de vreun om care l-ar întina prin orice fel de necurăţie […], necurat va fi”.
PALADIE: Şi ce pagubă puteau avea cei ce se atingeau?
CHIRIL: Niciuna, dacă privim la sensul imediat, căci atingerea cu trupul (de acelea) nu spurcă sufletul omului. Dar Legea e duhovnicească şi ne învaţă prin ghicitură că cei supuşi patimilor sufleteşti sunt necuraţi şi vinovaţi de păcate care întinează.
Deci împreună cu aceia se întinează şi cei ce se ating sau se alipesc de ei, se înţelege prin legătura aceleiaşi voinţe sau aceleiaşi lucrări187, fiindcă „tovărăşiile rele strică moravurile bune” (1 Cor. 15, 33), „Ce parte are un credincios cu un necredincios?” (2 Cor. 6, 15), şi lumina nu se poate împăca nicicum cu întunericul. Apoi e adevărat că: „Cu cel cuvios, cuvios vei fi; şi cu bărbatul nevinovat, nevinovat vei fi. Şi cu cel ales, ales vei fi; şi cu cel strâmb, te vei strâmba” (Ps. 17, 28-29). Legea arată îndată că nu numai cei ce s-au îmbolnăvit de patimile preaurâte sunt în mare primejdie să sufere pedeapsă, ci şi cei ce devin de acelaşi cuget
187 Nu atingerea de cei bolnavi trupeşte întinează sufleteşte pe cineva, ci comunicarea cu cei bolnavi de anumite patimi, fiindcă aceştia îşi comunică uşor patimile celor ce se apropie de ei.
222
şi aceeaşi voinţă cu ei, care se spurcă la fel ca aceia, deci adaugă: „cel ce se va atinge […] de vreo „târâtoare care l-ar spurca, sau de vreun om care l-ar întina (spurca) prin orice necurăţie, necurat va fi până seara”. Reptile sălbatice şi veninoase spunem că se numesc şi sunt cei cărora li se potrivesc cuvintele: „Venin de aspidă sub buzele lor” (Ps. 139, 3), „Gura lor e plină de blestem şi de amărăciune” (Rom. 3, 14). Astfel sunt înaintea celorlalţi cei ce strâmbă cele drepte şi strecoară în cei mai simpli cuvântul pricinuitor de pieire, abătându-i spre cugetări rele şi spre o învăţătură strâmbă despre Dumnezeu, dar şi aceia care zic: „să mâncăm şi să bem, că mâine vom muri” (Is. 22, 13; 1 Cor. 15, 32), ce atrag minţile celor mai neînvăţaţi spre plăcerile din lume. Tot necuraţi şi pricepuţi în a spurca pe cei ce se ating de ei sau le vin aproape, prin dispoziţie adică, sunt cei despre care a spus şi preaînţeleptul Pavel: „care, numindu-se frate, va fi desfrânat, sau beţiv, sau răpitor, sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor. Cu unul ca acesta să nu şedeţi la masă” (1 Cor. 5, 11). Sau nu vei recunoaşte că neamului sfinţit şi ales i se cuvine să nu se afle în astfel de rele, nici să se amestece cu cei bolnavi de ele?
PALADIE: Recunosc.
CHIRIL: Cel ce s-a atins de acestea „necurat va fi până seara şi să nu mănânce din cele sfinte înainte de a-şi spăla trupul cu apă. Iar după ce va apune soarele, va fi curat şi atunci va putea mânca din cele sfinte, că aceea este hrana lui” (Lev. 22, 6-7). Pe lângă acestea, interzice a se mânca mortăciuni şi ceea ce e sfâşiat de fiare, căci pot să-i spurce. Observă deci, Paladie, că lepădarea a toată întinăciunea şi izbăvirea de fărădelegi nu le putem dobândi altfel decât numai prin Hristos şi în timpul venirii Lui.
223
PALADIE: Cum aşa?
CHIRIL: A arătat că toate sunt necurate şi în întinăciune şi nepărtaşe de viaţă înainte de venirea Unuianăscut, zicând: „Necurat va fi până seara şi nu va mânca din cele sfinte”. Oare nu în ultimele timpuri ale veacului a venit Emanuel?
PALADIE: Da, explicaţia e clară.
CHIRIL: Şi n-am fost făcuţi vii mâncând Pâinea cu adevărat sfântă şi din cer, adică pe Hristos, când a ajuns timpul la margine şi soarele la apus, când timpul şi-a încheiat curgerea seara188?
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: De aceea, cel ce s-a spurcat, aşteptând timpul curăţirii, rămâne necurat până seara şi nepărtaş de hrana sfântă şi de viaţă făcătoare. Apoi, spălându-se cu apă şi apunând soarele, devine curat şi are ca pâine pe cea din cer. Căci s-a rânduit celor ce s-au sfinţit prin apă, adică în Sfântul Botez, să fie binecuvântaţi prin Hristos. Pentru că Pâinea vie este El, Cel ce S-a pogorât din cer şi a dat viaţă lumii189.
188 Dispoziţia Legii ca cei întinaţi de păcate să nu mănânce cele sfinte decât seara, după ce se vor spăla, prefigurează faptul că numai la sfârşitul timpului, când se va introduce în timp veşnicia prin venirea lui Hristos, cei păcătoşi, spălându-se în apa Botezului, vor fi curăţiţi de păcate şi vor putea mânca Trupul şi bea Sângele lui Hristos, Dumnezeu cel veşnic, Care va aduce curăţia şi în umanitatea Sa, dar şi în oamenii care voiesc, căci curăţia ţine de veşnicie. Cel necurat e predat preocupărilor de cele materiale, trecătoare.
189 Prin împărtăşirea de Hristos primim binecuvântarea Lui, sau binecuvântarea venită asupra umanităţii Lui în urma jertfirii ei Tatălui. De aceea, Euharistia se numea în primele secole creştine şi „binecuvântare”: este cea mai deplină binecuvântare care ne vine de la Dumnezeu. Dacă pâinea e binecuvântare, pentru că ne menţine viaţa în trup, cu atât mai mult este astfel Pâinea care S-a coborât din cer şi ne întreţine viaţa veşnică. Ridicat la viaţa veşnică, trupul lui Hristos întreţine şi în noi, dacă e primit, viaţa veşnică. Aceasta îşi are temeiul în faptul că în trupul lui Hristos s-au imprimat stările dumnezeieşti şi tot ce e în trup se reflectă în suflet. De aceea, primind Trupul lui Hristos în trupul nostru, starea produsă în acesta trece şi în sufletul nostru.
224
Iar că apusul soarelui indică vremea venirii Mântuitorului nostru poţi s-o afli clar din ceea ce zice Dumnezeu despre miel către Moise, tălmăcitorul celor dumnezeieşti: „Grăieşte fiilor lui Israel şi le spune: «Să-şi ia câte un miel fiecare din capii de familie […]. Să-l ţineţi de la a zecea până la a paisprezecea zi a lunii acesteia. Şi toată mulţimea fiilor lui Israel să-ljunghie spre seară»” (Ieş. 12,3, 6). Se spune că Emanuel ni S-a arătat în ceasul al unsprezecelea, deci spre seară, adică la sfârşitul acelui timp.
Iar mortăciunile şi ceea ce e sfâşiat de fiare pricinuiesc celor ce le ating o întinare spirituală nu mai mică decât lepra. Căci mortăciunea indică pe cel cu desăvârşire mort şi îngheţat în faptele cele trupeşti, iar ceea ce e sfâşiat de fiare indică vădit sufletul celui căzut sub puterea diavolului. Şi e un lucru mântuitor a ocoli pe omul cu mintea îngheţată şi obişnuit să cugete cele moarte, fiindcă el e hrana Satanei (căci acesta „mănâncă” sufletele pe care le vrea)190. Celor ce sunt într-adevăr cu
190 Cugetarea la cele trupeşti nu poate oferi nicio căldură. Ea se desfăşoară în raţionamente reci, calculate, reducând toate cele dorite la starea de obiecte ce pot fi luate în stăpânire. Chiar persoanele semenilor sunt văzute ca obiecte de un astfel de om, care nu simte căldura lor faţă de el şi nu manifestă vreo căldură faţă de ele. Ea se prevalează de cunoaşterea obiectuală, „metodică” a ştiinţei. O astfel de minte îngheţată este o minte moartă.
225
mintea întreagă şi s-au sârguit să stea cât mai departe de tot ce obişnuieşte să întineze le este clar acest lucru.
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Dar expunerea noastră, ajunsă la atâtea precizări, arată că scopul Legii e să oprească pe cei întinaţi, dar şi să îndemne pe cei fără prihană să se împărtăşească de mâncărurile sfinte şi de viaţă făcătoare. De aceea deosebeşte îndată, cu grijă, pe cei întinaţi de cei vrednici de binecuvântare şi în stare să se apropie de acele merinde. Pe de altă parte, lămureşte cine trebuie să se ferească de mâncărurile sfinţite, căci zice: „Niciun străin să nu mănânce din cele sfinte; fie nemernicul (străinul) care locuieşte la preot, fie năimitul lui să nu mănânce din cele sfinte. Iar dacă preotul are o slugă cumpărată cu argint, şi cei născuţi în casa lui, şi aceştia să mănânce pâinea lui” (Lev. 22,10-11).
Deci opreşte ca întinat şi încă necurăţit pe cel străin de neam şi din afară, adică pe cel ce încă n-a crezut în Dumnezeul cel adevărat şi nu L-a cunoscut. Căci cei ce nu s-au unit, prin familiaritatea în Duh, cu Hristos, Marele şi adevărat Preot, cum vor fi părtaşi de Pâinea Lui191? De aceea s-a spus să nu dăm cele sfinte câinilor şi nimeni să nu arunce mărgăritarele (duhovniceşti) înaintea porcilor, după cuvântul Mântuitorului (cf. Matei 7, 6). Deci, cel
191 Deşi primim Trupul lui Hristos în trupul nostru, în care se imprimă virtuţile Lui şi de acolo se transmit şi sufletului, totuşi credinţa din sufletul nostru face cu putinţă primirea eficientă a Trupului lui Hristos în trupul nostru. În cel ce nu crede, Trupul lui Hristos nu va pune pecetea Lui de curăţie şi de sfinţenie. Deci, şi în cazul acesta, tot prin suflet se deschide trupul spre conţinuturile duhovniceşti. Un suflet preocupat numai de cele pământeşti nu va avea puterea să-şi determine trupul să se folosească de virtuţile sfinte şi sfinţitoare ale Trupului lui Hristos.
226
străin de neam e cu totul nepărtaş, dar la el adaugă şi pe nemernic şi pe năimit (care locuiesc la peot). Iar aceştia sunt, după cum mi se pare, cei ce vieţuiesc lumii şi petrec potrivit ei, şi şi-au făcut pământul patrie, deci se gândesc numai la cele ale trupului, dar, în ce priveşte legătura lor cu Hristos, „locuiesc” ca nişte nemernici numai în credinţa simplă (fără fapte, n.ed.). Adică, în ceea ce priveşte cuvintele, ei par blânzi şi cu bună-cuviinţă, dar de faptele şi modurile evlaviei adevărate sunt foarte străini. Năimiţi (mercenari) sunt în special cei ce au îmbrăţişat numai credinţa, dar nu din respect pentru adevăr, ci pentru a vâna, prin aparenţa că sunt creştini, aprobarea vreunora şi a-şi atrage în chip linguşitor ocrotirea celor ce pot să le fie de folos, făcând din binecredincioşie un mijloc de câştig şi un acoperământ al lăcomiei, ca unii ce îşi fac din vorbele blânde o mască192.
Deci potrivit Legii, dacă nemernicii şi năimiţii sunt puşi în rând cu cei de alt neam şi ţinuţi departe de cele sfinte, ei sunt una cu aceia. Bolind de păcate înrudite, pe drept cuvânt ei vor suporta aceeaşi pedeapsă. Dar a spus să se îngăduie casnicilor împărtăşirea de cele sfinte, fiindcă vor mânca, zice, aceia, dar şi cel pe care l-a cumpărat193. Cumpărat şi agonisit cu argint şi casnic
192 Sufletul îşi imprimă în trup virtuţile nu prin cuvinte, ci prin fapte. De aceea, sufletul deschide trupul său lucrării eficiente a Trupului lui Hristos, numai când trupul său s-a făcut ascultător de el, deci are pornirea de-a fi organ al trecerii în faptă a voii sufletului câştigată de voia lui Hristos.
193 Robul cumpărat e numit casnic, pentru că e asimilat familiei, spre deosebire de cei ce rămân străini şi năimiţi, care sunt de sine stătători în mijlocul poporului Israel.
227
numeşte pe cel devotat în credinţă, casnic în duh şi cumpărat cu preţ, după cum a scris fericitul Pavel: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem” (Gal. 3,13).
PALADIE: Adevărat.
CHIRIL: Dar mai porunceşte şi ca fiica preotului, dacă este măritată cu bărbat străin, să nu mănânce din pârga celor sfinte. Pe casnic l-a cinstit în chip vădit, lăsându-l să se împărtăşească de cele sfinte, ca pe cel devotat194, dar cei ce se bucură de înrudirea cu preotul trebuie să se ferească de plăcerea de a se alipi de cei străini în credinţă sau purtare şi de cei ce nu sunt înrudiţi prin virtute. Cei ce voiesc să cerceteze învăţătura Sfintelor Scripturi pot cunoaşte clar acest lucru. Aşa cum în cele dinainte a declarat necurat pe cel lepros şi pe cel cu scurgerea seminţei, şi pe cel ce se apropie de ei părtaş de întinare şi de necurăţie şi socotit oarecum unit cu ei prin atingere, aşa şi aici spune de fiica preotului că, deşi are sfinţenia din înrudire, nu va avea niciun folos de pe urma acesteia, dacă se va uni cu cel de alt neam, care nu e în niciun fel casnic, nici din neamul lui Israel. Acesta este cuvântul istorisirii despre acestea. Dar dacă ne vom ridica la o contemplare duhovnicească a Legii, vom zice că fiică a preotului numeşte sufletul născut din apă şi din Duh prin puterea lui Hristos şi chemat prin credinţă la sfinţenie. Deci şi acesta se va lipsi de împărtăşirea de cele sfinte, dacă se va căsători cu un om din neam străin, adică
194 Cel ce vine dintre necredincioşi la credinţă va fi socotit cu cei credincioşi. Dimpotrivă, cel ce trece de la credinţă la necredinţă va fi socotit cu cei necredincioşi.
228
se va însoţi cu unii dintre cei ce nu sunt sfinţi cu adevărat şi nu va păstra legătura duhovnicească cu Dumnezeu. Căci modul unirii trupurilor e trupesc, iar cel al duhurilor este duhovnicesc.
PALADIE: Şi cine spunem că ajung în această vină?
CHIRIL: Cei pe care cuvântul serios al înţelepciunii i-a prevenit, zicând: „Fiule, să nu te amăgească bărbaţi necuvioşi, nici să te învoieşti, de te vor îndemna, zicând: «Vino cu noi,fă-te părtaş de sânge»”(Pilde 1,10-11). Să adăugăm şi pe aceia care, abătându-se prosteşte de la credinţă, aleargă după trup, neprimind cuvintele Sfântului Duh, ci dând atenţie duhurilor rătăcirii, care se ascund în făţărnicia mincinoşilor, a celor cu sufletul ars (bolnav, n.ed.). Aceştia, lepădând familiaritatea cu Hristos, s-au însoţit într-adevăr cu oameni de alt neam şi au primit sămânţa diavolească şi, în rătăcire fiind, au rodit lucrurile rătăcirii şi ale pierzaniei. Deci sufletul care a căzut în necurăţii aşa de urâte se leapădă, chiar dacă mai înainte a fost sfânt şi cuvios. Căci e cu desăvârşire lipsit de sfinţenie tot cel ce a devenit necurat şi spurcat, prin alipirea de oameni vicioşi şi necuvioşi.
Dar Legea a dat îndată şi o altă poruncă, vecină cu aceasta. Iat-o: „Fiica preotului, de va ajunge văduvă lepădată şi nu va fi sămânţă (rod) în ea, se va întoarce la casa părintească din tinereţea sa şi va mânca din pâinile tatălui său” (Lev. 22, 13). Cuvântul istorisirii e clar. Dar să trecem la înţelesurile ei dinlăuntru şi ascunse. Dacă sufletul va ajunge, zice, lepădat, ca unul ce a fost osândit şi lipsit deci de bărbat, adică de Mirele spiritual, şi nu va avea niciun rod spre virtute, să se întoarcă repede la starea de la început, adică să revină grabnic la casa Tatălui său,
229
cerând astfel prin credinţă familiaritatea cu Dumnezeu, şi atunci va mânca din pâinile Lui.
Dar nu e nicio piedică să aplicăm şi acestor cuvinte cele spuse mai înainte. De se va întâmpla, zice, ca un suflet curat şi sfânt, supus unor bărbaţi necuraţi, să cadă în rătăcire şi prin aceasta să ajungă ca o văduvă lepădată de Dumnezeu, trezindu-se din cele în care a aflat că a căzut, să se întoarcă la Tatăl. Căci El îi primeşte pe cei rătăciţi, dacă arată că s-au curăţit de seminţele impietăţii sădite în ei şi nu mai poartă nicio urmă a urâciunii celor ce i-au înşelat. Şi astfel îi adaugă la turma sfinţilor închinători, oferindu-li-Se spre mâncare ca Pâine din cer şi de viaţă Făcătoare.
Socotesc însă că Legiuitorul vrea să arate şi altceva prin aceste porunci. Prevesteşte apostazia sinagogii iudeilor şi pedeapsa pentru aceasta, fiindcă zice: „Fiica preotului, de se va căsători cu un bărbat de alt neam, nu va mânca din cele sfinte”, dar şi bunătatea pe care o va arăta faţă de ea în viitor, când prin mila Sa o va întoarce şi o va repune în starea de la început. În ceea ce priveşte învăţătura şi disciplina, tatăl sinagogii iudeilor a fost dumnezeiescul Moise. Ea era deci fiica preotului, căci preot a fost şi Moise, ca unul ce era din sângele şi din seminţia lui Levi. Dar fiica lui s-a dat unui bărbat de alt neam din pricină că, dispreţuind cele rânduite de Dumnezeu şi nesocotind într-un anumit fel sămânţa de Sus, a dat atenţie învăţăturilor şi poruncilor oamenilor şi a rodit ideile altora. De aceea a învinovăţit-o Dumnezeu, spunându-i prin glasul lui Ieremia: „Ridică la cele drepte ochii tăi şi vezi pe unde nu te-ai tăvălit. Ai şezut în căile lor ca o cioară din pustiu şi ai spurcat pământul cu desfrânările
230
şi cu răutăţile tale. Şi ai avut păstori mulţi, spre sminteală ţie” (3, 2). Însă acestea sunt nelegiuiri vechi ale sinagogii iudeilor. Dar cele noi, înrudite cu acelea, sunt cele faţă de Hristos, căci neprimind nicidecum pe Mirele de Sus şi de la Dumnezeu Tatăl a dat atenţie cuvintelor cărturarilor şi fariseilor. Deci a fost dată omului de alt neam şi de aceea a rămas nepărtaşă de cele sfinte, adică nu a mâncat Pâinea din cer, adică pe Hristos. Vezi nelegiuirile şi pedeapsa adusă de Hristos îndată peste cei ce au căzut în astfel de necredinţă? Dar observă şi în ce chip au fost miluiţi şi readuşi la starea de la început: „Fiica preotului, zice, de va ajunge văduvă lepădată şi sămânţă nu va fi în ea, se va întoarce la casa părintească, din tinereţea sa, şi va mânca din pâinile tatălui său”. Sinagoga iudeilor a devenit văduvă şi lepădată din pricina necredinţei în Hristos; a rămas în păcate şi lipsită de toate bunurile duhovniceşti, petrecând timpuri îndelungate în această stare. Dar se va întoarce la casa ei părintească, fiindcă va fi chemată şi ea prin credinţă la Dumnezeu şi va avea ca Tată împreună cu noi pe Făcătorul tuturor şi se va face părtaşă de binecuvântarea lui Hristos. Această taină ţi-o vădeşte şi cuvântul prorocului, care a zis: „fiii lui Israel vor şedea multe zile fără împărat, fără căpetenii, fără jertfă, fără altar, fără preoţie, fără semne. După aceasta, fiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul Dumnezeul lor şi pe David, împăratul lor, şi se vor minuna de Domnul şi de bunătăţile Lui în zilele cele de pe urmă”(Osea 3, 4-5).
PALADIE: E adevărată explicaţia.
CHIRIL: Deci cei fără nicio ştirbire în ei înşişi pot mânca şi se pot împărtăşi de cele sfinte. Dar acelea nu se cuvin celor care nu sunt sănătoşi, ori s-au spurcat
231
prin legătura cu alţii, căci s-a scris: „Cu cel strâmb, te vei strâmba”. Dar şi celor cu adevărat sfinţiţi le este aducătoare de pagubă întrebuinţarea în comun (cu cei întinaţi, n.ed.) a celor sfinte şi credinţa că ele nu se deosebesc întru nimic de altele. A lămurit îndată aceasta, zicând iarăşi: „Şi omul care va mânca sfintele din neştiinţă (greşeală) va adăuga a cincea parte din preţul lor şi-i va întoarce preotului jertfa, ca să nu pângărească sfintele fiilor lui Israel, pe care aceştia le osebesc (afierosesc) Domnului. Căci îşi vor atrage asupra lor fărădelegea, când vor mânca cele sfinte ale lor, că Eu sunt Domnul, Cel ce le sfinţesc”.
PALADIE: Nu înţeleg prea bine ce spui.
CHIRIL: Vei înţelege foarte bine, fiindcă nu e greu. Din cele dăruite spre miros de bună mireasmă, viţelul sau oaia de pildă, se punea o parte pe altar: grăsimea de pe intestine, picioarele, capul, şi uneori şi rinichii, iar cu restul se hrăneau preoţii, fiindcă „cei ce mănâncă jertfele sunt părtaşi altarului”, cum a spus şi dumnezeiescul Pavel (2 Cor. 10, 18). Deci era necesar să se închine lui Dumnezeu ceva din ceea ce se aducea, după porunca stabilită pentru fiecare, iar cu restul rămas din trupul jertfei să fie întreţinuţi preoţii. Însă dacă cineva îşi însuşea tot darul şi îl folosea numai pentru trebuinţa sa, nelăsând nimic spre a fi adus ca miros de bună mireasmă, era osândit de Lege ca unul ce a mâncat cele sfinte. Aceasta au făcut fiii preotului Eli, răpind şi pângărind cele închinate înainte de aducerea jertfelor şi spunând cu impietate celor ce veneau să jertfească: „Dă-i preotului carne de fript” (2 Regi 2, 15). Iar acestea făcându-se cu voia şi fiind vădită ocara, se pedepseau în chip corespunzător. „Dar dacă s-ar întâmpla cuiva, zice, să facă una ca aceasta fie răpit
232
de uitare, fie neştiind ceea ce vor legile, să sufere o pagubă: să aducă fără întârziere ceva egal, iar la aceasta să adauge şi o cincime (adică a cincea parte din preţ), şi se va ierta astfel fărădelegea şi se vor îndrepta vătămările (fărădelegile) din neştiinţă”(Lev. 5,16). Dacă ceea ce s-a făcut din neştiinţă nu e fără vină, ce trebuie să credem despre ceea ce se face din mândrie şi cutezanţă? Să se păzească deci cei în a căror grijă sunt cele sfinţite şi să nu caute să-şi însuşească ceva înainte de jertfă. Sau să ştie că, păcătuind grav, vor suferi pedeapsă şi vor fi sub mânia dumnezeiască. Sau nu vei recunoaşte că lucrul acesta e adevărat?
PALADIE: Ba foarte mult.
CHIRIL: Pe de altă parte, cei ce împlinesc slujba de preoţi trebuie să fie sfinţi şi curaţi şi trebuie să lepede cu bărbăţie cugetul mort şi răcit, care nu insuflă virtutea. Arătând aceasta, zice: „Vorbeşte preoţilor, fiilor lui Aaron, şi le spune: Să nu se atingă de mort din neamul lor, ca să nu se spurce: fără numai de rudenia de aproape. De tată, mamă, fii, fiice, frate, şi de soră fecioară, care a trăit la ei nemăritată, pot să se atingă fără să se spurce. De nimeni altul din poporul său să nu se atingă, ca să nu se spurce. Să nu-şi radă capul, să nu-şi taie barba şi să nu-şi cresteze trupurile pentru morţi. Sfinţi să fie Dumnezeului lor şi să nu spurce (pângărească) numele Dumnezeului lor, că ei aduc jertfele, darurile Dumnezeului lor, deci să fie sfinţi” (Lev. 21,1-8).
Moartea altuia nu va pricinui nicio întinare vreunui om, dacă cercetăm bine adevărul ascuns în acest fapt. Dar moartea trupească e chipul (tipul) celei dinlăuntru, din suflet, de care se spurcă în mod necesar cel ce vine aproape fie prin voinţă, fie prin acelaşi fel de lucrare. Deci se cuvine sfinţilor să se despartă de faptele moarte
233
şi să se îndepărteze cât mai mult de ele şi e bine să nu se adune la un loc cu cei bolnavi de ele, căci s-a scris: „Cel ce se atinge de smoală se va murdări” (înţel. Sir. 13,1). Pentru că se împărtăşeşte uşor de viciul altuia cel ce nu se fereşte să se alipească de acela195. Dar Legea îngăduie celor sfinţiţi să se atingă fără vină de tată şi mamă, de fii şi fraţi şi de cei înrudiţi, deoarece de trupurile lor neînsufleţite se apropie cu respectul întemeiat în fire. În aceste cazuri nu se socoteşte nelegiuire apropierea de cei morţi, ca să nu pară că cei apropiaţi de Dumnezeu sunt duri, mândri şi fără milă. Căci Legea zice clar: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine” (Ieş. 20,12).
Dar şi în alt mod şi cu alt înţeles zicem că s-a interzis celor sfinţiţi să plângă. Fiind slujitorii Vieţii şi aducând cele consacrate lui Dumnezeu spre desfiinţarea morţii (căci moartea lui Hristos, închipuită prin moartea oilor şi boilor, este desfiinţarea morţii), ei nu s-ar contrazice, dacă s-ar împovăra cu întristările pentru moarte196? Astfel, şi dumnezeiescul Pavel le scrie limpede celor ce s-au botezat în Hristos spre nădejdea vieţii şi a învierii: „Iar
195 Cel ce se atinge de cei morţi sufleteşte se molipseşte şi el de moartea acelora. Aceasta se prefigura prin interdicţia pusă leviţilor de a se apropia de cei morţi.
196 Chiar jertfele din Vechiul Testament, prefigurând jertfa lui Hristos, erau aduse cu nădejdea vieţii viitoare, căci prin jertfa lui Hristos s-a dobândit învierea. Viaţa pământească nu e totul. Cine o dă lui Dumnezeu dobândeşte în schimb viaţa veşnică. De aceea, deşi se îngăduie preoţilor din Vechiul Testament să se apropie de morţii din familie pentru legătura sufletească naturală pe care o au cu ei, totuşi li se cere să nu se întristeze. Prin aceasta se prefigura nădejdea în înviere a preoţilor lui Hristos cel înviat.
234
aceasta o spun ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde. Că de credem că Iisus a murit şi a înviat, aşa şi Dumnezeu pe cei adormiţi prin Iisus îi va aduce împreună cu El şi-i va scula împreună cu El”(1 Tes. 4,13-14).
Deci Legea a îngăduit celor sfinţiţi să se apropie de morţii cei foarte apropiaţi. Dar pune o măsură totuşi, şi nu-i lasă ca, prin ceea ce e de prisos şi peste trebuinţă, să treacă peste ceea ce li se potriveşte, ca să nu se nedreptăţească demnitatea venerabilă a preoţiei. Fiindcă îi opreşte să-şi radă capetele şi să-şi tundă barba spre ocara feţei, după asemănarea altora197, şi porunceşte ca faptele de impietate ale nebuniei păgâneşti, adică tăieturile făcute pe trup, nici în gând să nu le primească. Unirea în dureri cu cei apropiaţi nu e un lucru urât de Dumnezeu, dar strâmbarea bunului chip e un lucru cu totul rău şi nebunesc: „Toate, zice, să se facă cu bun chip şi după rânduială”(1 Cor. 14, 10). Dar şi Mântuitorul însuşi ne-a poruncit să punem cele ale lui Dumnezeu mai presus de cele privitoare la părinţi, potrivit legii noi, căci zice: „Cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”(Matei 10, 37).
PALADIE: Bine ai spus.
CHIRIL: Deci porunceşte preoţilor să nu se atingă de morţi. Dar arătându-ne şi în alte chipuri că sfântul nu se împacă şi nu se însoţeşte cu întinatul, ne-a dat şi legile privitoare la căsătorie, adăugând îndată despre fiecare preot: „«Văduvă, sau lepădată, sau pângărită, sau desfrânată să nu ia, ci fecioară din neamul său să-şi ia de femeie. Să nu-şi
197 Toate acestea erau semne prin care cei de sub Lege îşi arătau întristarea pentru moartea celor apropiaţi.
235
spurce sămânţa în poporul său, că Eu sunt Domnul, Cel ce îl sfinţesc!»”(Lev. 21, 14-15). Femeia cu adevărat desfrânată şi spurcată boleşte, descoperită de fărădelegi urâte, şi poartă o osândă neîndoielnică. Iar cea lepădată nu e în niciun caz fără vină, fiindcă nu i s-a întâmplat degeaba lepădarea din casa soţului. Deci cei ridicaţi la o slujbă atât de venerabilă trebuie să se înfrâneze nu numai de viciile care poartă asupra lor osânda vădită şi neacoperită, ci şi de la orice lucru de care e legat un nume rău, adică nu se bucură de un renume bun, fiind supus la foarte multe bănuieli.
Cuvântul ne indică, socotesc, şi trista soartă a sinagogii iudaice, pe care, pentru că s-a desfrânat cu mulţi păstori, precum s-a scris (cf. Ier. 3, 1), n-a primit-o în comuniune duhovnicească Hristos, Preotul atotcurat, Care s-a oferit Tatălui pe Sine însuşi ca un dar excepţional pentru noi şi Care e sfânt împreună cu noi după omenitate, deşi ca Dumnezeu şi din Dumnezeu sfinţeşte toată zidirea. Dar şi mai clară a făcut taina, zicând: „Şi fiica preotului, de se va pângări prin desfrânare, numele tatălui ei pângăreşte; în foc să se ardă” (Lev. 21, 9). Căci sinagoga iudeilor s-a dat flăcărilor, fiindcă s-a spurcat şi s-a pângărit, urmând părerilor cărturarilor şi fariseilor şi predându-şi întreaga minte poruncilor oamenilor. De aceea pe bună dreptate a auzit pe proroc zicându-i: „Cum te-ai făcut desfrânată, cetate credincioasă a Sionului, plină de judecată?” (Is. 1, 21). Desfrânând deci şi nesocotind cu totul pe Mirele de Sus şi duhovnicesc, s-a făcut hrană focului. De aceea prorocul Ieremia, vărsând lacrimi amare pentru ea, zice: „Măslin frumos, cu umbre moi pe chip, te-a numit Domnul. Când scrâşnetul securii se auzea în el, foc i s-a aprins în ramuri.
236
Mare restrişte vine peste tine; ramurile lui s-au făcut netrebnice şi Domnul puterilor, Cel ce te-a sădit, lucruri rele a grăit asupra ta” (Ier. 11, 16-17). Deci abaterea de la calea dreaptă şi alipirea de învăţătorii răi şi lipsiţi de pietate este un mod de desfrânare spirituală.
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Chipurile (tipurile) de mai sus sunt mai întunecoase, nu sunt cu totul clare în ceilalţi preoţi. Dar ele sunt luminoase în Aaron, care este icoana lui Hristos, căci a zis iarăşi: „«Şi preotul cel mare (arhiereul) dintre fraţii tăi, pe capul căruia s-a turnat untdelemnul (mirul) ungerii şi s-a sfinţit (s-a desăvârşit), ca să se îmbrace cu veşmintele sfinte, să nu-şi scoată mitra de pe cap şi veşmintele să nu şi le rupă. Şi la niciun mort să nu intre, nici chiar de tatăl său sau de mama sa să nu se atingă. De la cele sfinte să nu se îndepărteze, ca să nu pângărească cele sfinte ale Dumnezeului său, căci untdelemnul cel sfânt de ungere al Dumnezeului său este peste el; Eu sunt Domnul! Acesta să-şi ia de femeie fecioară din neamul său. Văduvă, lepădată, pângărită, sau desfrânată să nu ia, ci numai fecioară din poporul său să-şi ia de femeie. Ca să nu spurce sămânţa lui în poporul său: Eu sunt Domnul Dumnezeu, Cel ce îl sfinţesc!»” (Lev. 21,10-15).
Observi limpede pe Emanuel Hristos, numit încă Aaron în chipuri (tipuri)?, căci S-a uns cu Duhul, după Scripturi (cf. Is. 11,2 şi în alte părţi), El însuşi fiind preotul atotdesăvârşit. De aceea, slava preoţiei o are nepierdută, fiindcă „nu-şi scoate mitra de pe cap”, adică nu va lepăda chipul de preot, căci către Mântuitorul şi Răscumpărătorul tuturor s-a zis: „Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” (Ps. 109, 4); „acolo s-a ridicat un şir de preoţi,
237
fiindcă moartea îi împiedica să dăinuiască. Aici însă, Iisus, prin aceea că rămâne în veac, are o preoţie netrecătoare. Pentru aceasta poate să şi mântuiască desăvârşit pe cei ce se apropie prin El de Dumnezeu”, cum a scris dumnezeiescul Pavel (Evr. 7, 23-25). Deci faptul că nu-şi scoate mitra de pe cap arată o preoţie nelepădată. Deci, prin spusa: „nu-şi scoate mitra de pe cap” se înţelege veşnicia şi neclătinarea împărăţiei Lui, căci mitra, având un cerc (pecete) de aur pe creştetul capului, este simbolul împărăţiei.
Dar nici „veşmintele să nu şi le rupă”, zice. Acesta era un obicei la moartea cuiva, dar lui Hristos lucrul acesta îi este cu totul străin, fiindcă Viaţa nu suferă vreo durere din pricina morţii. Nimic nu este mort pentru Viaţă, ci Ea însăşi este desfiinţarea morţii şi înlăturarea stricăciunii198. De aceea şi Mântuitorul a cercetat odinioară pe cei ce voiau să plângă pentru fiica mai-marelui sinagogii, zicând: „Depărtaţi-vă şi nu plângeţi, căci copila n-a murit, ci doarme”(Matei 9, 24). Era cu adevărat o nebunie să verse lacrimi pentru copila moartă, când era de faţă Viaţa tuturor, adică Hristos. Iar dacă a lăcrimat pentru Lazăr, aceasta a fost un rod al duioşiei, al milei şi bunătăţii lui Dumnezeu faţă de noi. Îi era milă de firea tiranizată de moarte, şi lacrima era eliberarea ei de această patimă199.
198 Pentru Hristos totul e viu în veci, căci în El este Viaţa veşnică a tuturor, deci şi pentru cei ce sunt organe văzute ale preoţiei Lui. Pentru Hristos moartea a fost jertfa adusă lui Dumnezeu spre a ne scoate din închisoarea egoismului sau a morţii. A fost trecerea umanităţii la largul vieţii dumnezeieşti, prin dărâmarea pereţilor morţii în care ne închisese păcatul, ca expresie a egoismului.
199 Lacrima lui Iisus pentru Lazăr a fost prima revărsare a vieţii generoase spre cel răpus de moarte, ca ultimul punct al închiderii în egoism. Lacrima, ca şi jertfa, nu e doar revărsarea generoasă a Celui ce nu era supus egoismului, ci şi mijlocul de deschidere a porţii celui închis în învârtoşarea egoistă, care a condus la moarte.
238
PALADIE: Aşa se pare.
CHIRIL: Iar când Legea spune că arhiereul trebuie să stea departe de moarte şi să nu cerceteze niciun mort, nesocotind în privinţa aceasta chiar şi respectul faţă de tată, de mamă şi de fraţi, arată indirect că în Hristos nu e nimic întinat. Şi priveşte cât de înţeleaptă e Legea, nedispreţuind armonia potrivită acestor lucruri! La ceilalţi preoţi respectă firea şi îngăduie celor sfinţiţi să facă cele obişnuite faţă de morţii foarte apropiaţi şi de un sânge, şi nu se îngrijeşte prea mult de păcatul faţă de umbră. Căci se descriu păcatele noastre şi tipul se referă la oameni cărora, dacă li se întâmplă vreo întinare, nu e nicio mirare, „Fiindcă mult păcătuim toţi”(Iacov 3, 2). Dar la Arhiereul cel mare, adică Hristos, se păzeşte cu stricteţe maiestatea chiar în tip şi curăţia deplină chiar în umbre, ca să nu se ştirbească frumuseţea adevărului, nesocotindu-se în acelea. Fiindcă Hristos este neîntinat şi nu ştie de păcat şi e mai presus de orice pată, mai bine zis de orice strălucire şi curăţie spirituală, şi înlăuntrul sfinţeniei, chiar dacă se străvede slab aceasta din pricină că stăruie în legile naturale şi rămâne pururea în aceeaşi stare şi în acelaşi mod. Aceasta socotesc că arată cuvântul: „De la cele sfinte să nu se îndepărteze, ca să nu pângărească cele sfinte ale Dumnezeului său200″ (Lev. 21, 23).
200 Aaron arhiereul nu trebuie să se apropie nici de tată, nici de mamă când sunt morţi. Prin aceasta se arată că Iisus, Arhiereul cel mare, trebuie să stăruie în toate împrejurările în sfinţenie, neţinând seama nici de obligaţiile firii. Dar chiar prin aceasta El este apropiat de toţi în mod egal, într-o apropiere care sfinţeşte, pentru că nu leapădă sfinţenia în această apropiere. El este Pâinea apropiată de toţi, dar în acelaşi timp deosebită de orice pâine naturală. El nu e azima care rămâne departe de pâinea zilnică, dându-se spre hrană numai uneori şi numai unora. E transcendentul apropiat tuturor, fără deosebire, dar care rămâne totuşi transcendent tuturor. Acest lucru e propriu şi sfântului adevărat, pentru că e propriu sfinţeniei să fie în acelaşi timp apropiată şi deosebită de ceilalţi.
239
Spune că trebuie să-şi aducă în comuniunea nunţii femeie fecioară şi pe cea alungată să nu şi-o ia de soţie. Aceasta e şi un chip (tip) al sinagogii iudeilor, care a fost lepădată din unitatea cu El şi, prin glasul prorocului, zice despre ea: „Aceasta nu mai e femeia Mea şi Eu nu mai sunt bărbatul ei”(Osea 2, 2). Iar Pavel a logodit lui Hristos Biserica dintre neamuri ca fecioară curată, neîntinată şi fără zbârcitură şi, mai vârtos, sfântă şi neprihănită (cf. 2 Cor. 11, 2). Astfel, ghicitura e adevărată şi chipul (tipul) se potriveşte atât Bisericii dintre neamuri, cât şi maicii iudeilor. Iar dacă cineva ar voi să aplice înţelesul acestor idei la fiecare om, vom spune că Hristos nu Se uneşte cu sufletele spurcate şi lipsite de pietate, ci petrece duhovniceşte cu cele nevinovate şi curate şi le face roditoare şi le numeşte neamul Său: „Oricine va face, zice, voia Tatălui Meu celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră şi mamă”(Matei 12, 50).
PALADIE: Drept ai grăit.
CHIRIL: Deci a poruncit clar cum trebuie să fie cei aleşi pentru preoţie, ce trebuie să se sârguiască să facă şi de ce trebuie să fie ei liberi. Dar, pe lângă acestea, era înţelept să spună deschis şi să stabilească prin porunci în ce mod trebuie să săvârşească ei felurile jertfelor şi
240
orice aducere, ca să le fie lucrul fără prihană şi să facă slujba cu totul plăcută. Deci, înainte de toate, zice: „Să nu te sui pe trepte la altarul (jertfelnicul) Meu, ca să nu descoperi acolo goliciunea ta” (Ieş. 20, 26). Dar va zice cineva îndată: cum s-ar fi putut întâmpla aceasta, de vreme ce le făcuse preoţilor fotă pregătită din in (pantaloni), „ca să acopere goliciunea trupului lor” (Ieş. 28, 42)? Deci, chiar dacă ar fi trebuit să se urce, lucrul acesta n-ar fi pricinuit nicio fărădelege, ei având goliciunea acoperită. Atunci, care vom spune că e scopul poruncii? închinătorilor la idoli li se părea că e un lucru de cinste şi de trebuinţă să aşeze altarele în locurile mai ridicate ale templelor şi nu făceau mare caz de trebuinţa de a se acoperi cu toată cuviinţa. Deci Legea, gândindu-se în chip înţelept la ceea ce obişnuia să li se întâmple acelora, îndreaptă spre bine pe slujitorii lui Dumnezeu şi de la chipul (tipul) trupesc îi ridică la înţelesul duhovnicesc: „Să nu te sui, zice, pe trepte la altarul Meu, ca să nu descoperi acolo goliciunea ta”. Adică, preotul lui Dumnezeu, sfinţit pentru slujba Mea sfântă, să caute cele smerite, să nu se înalţe spre cele de sus, să se ferească de mândrie, ca să nu se arate urât şi lipsit de cuviinţă. Căci cugetul înfumurat este o boală urâtă, dizgraţioasă şi cumplită a minţii: „Cu cât eşti mai mare, zice, cu atât mai mult să te smereşti şi vei afla har” (înţel. Sir. 3, 18). Dar şi ucenicul Domnului scrie: „Fratele cel smerit să se laude întru înălţimea sa, iar cel bogat, întru smerenia sa” (Iacov 1, 10), fiindcă va trece la fel ca iarba şi nu se va deosebi în niciun chip de florile din ţarină.
PALADIE: aşa este.
241
CHIRIL: Deci a spus că preotul trebuie să fie liber de înfumurare şi trufie. Iar în ce mod va săvârşi slujba jertfelor după Lege şi fără vină, vei afla în chip clar, căci în Leviticul s-a scris: „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Porunceşte lui Aaron şi fiilor lui, zicând: Aceasta este rânduiala arderii de tot: arderea de tot va arde pe altar (jertfelnic) toată noaptea, până dimineaţa, şi focul va arde pe altar şi nu se va stinge. Preotul se va îmbrăca cu veşmântul de in şi fotă de in va pune în jurul trupului lui. Şi va lua scrumul gras care a rămas pe altar din arderea de tot şi îl va pune aproape de altar. şi se va dezbrăca de veşmântul lui şi se va îmbrăca cu altă haină şi va scoate cenuşa arderii de tot afară din tabără, în loc curat. Dar focul pe altar va arde şi nu se va stinge. Dis de dimineaţă preotul va pune pe el lemne şi va aşeza deasupra arderea de tot şi va pune peste ea grăsimea jertfei de mântuire (mulţumire). Focul va arde pururea pe altar şi nu se va stinge” (Lev. 6, 8-13). Deci focul de pe altar era neîntrerupt, neîncetat, şi nu străin sau din afară, ci al altarului, adică de Sus şi din cer. Şi ce înseamnă aceasta? Altarul nostru este plin de slava lui Dumnezeu, iar prin înfăţişarea focului se închipuie firea dumnezeiască şi negrăită. Cuvintele acestea par să indice însă şi ceva mai tainic.
PALADIE: Ce vrei să spui?
CHIRIL: Oare nu am spus că, în chip (tip), altarul dumnezeiesc este însuşi Emanuel, prin Care ne apropiem de Dumnezeu Tatăl, slujindu-I raţional şi aducându-I ca jertfă buna mireasmă a virtuţilor şi sfinţenia vieţuirii evanghelice201?, căci se zice: „înfăţişaţi
201 Altarul este însuşi Hristos ca om, căci cine se află la mai mare înălţime, adică lângă Tatăl, decât Hristos? Dar El e şi Arhiereul cel mare şi Jertfa desăvârşită. El se dă pe Sine însuşi focului dragostei faţă de Tatăl, foc ce-I vine de la Tatăl, dar şi din Sine ca Dumnezeu, foc ce arde în Sine însuşi în faţa Tatălui, ca să fie primit ca om de Tatăl şi, în El, orice faţă de om să se facă bineplăcută Tatălui. Focul neîncetat din Sine, ca foc al dragostei faţă de Tatăl, îi este propriu ca Dumnezeu, dar, ca om, el I se dă. Jertfa de Sine a lui Hristos ca om este o slujire raţională sau cuvântătoare, spre deosebire de jertfa de animale. E raţională în sensul că e conştientă şi cuvântătoare, căci Hristos îi arată Tatălui şi în cuvinte simţirea Sa de predare din dragoste. Umanitatea este introdusă astfel în circuitul iubirii dintre Persoanele Sfintei Treimi.
Dar pe acest altar, care este Hristos, arzând şi noi de focul dragostei Lui faţă de Tatăl, aducem ca jertfă vieţuirea noastră curată, care este de asemenea o slujire conştientă şi cuvântătoare. Expresia „slujire cuvântătoare” (Rom. 12,1) s-a preluat şi în Sfânta Liturghie. Această jertfire a vieţii, plină de atenţie faţă de Dumnezeu, se înalţă spre El ca o bună mireasmă, contrar mirosului urât în sens material şi duhovnicesc ce se desprinde din cei întinaţi.
242
trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, ca slujirea voastră cea cuvântătoare (duhovnicească)” (Rom. 12, 1).
PALADIE: Ai spus, îmi aduc aminte.
CHIRIL: Observă deci că nu mai lasă ca focul care a pogorât din cer pe altar să înceteze sau să slăbească, nici să se mai îndepărteze de acela, ci rânduieşte să ardă pururea pe el şi să sălăşluiască neîncetat acolo. Dar şi despre Hristos a mărturisit Ioan Botezătorul: „Am văzut Duhul pogorându-Se din cer în chip de porumbel şi a rămas peste El. Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a spus: «Peste Care vei vedea Duhul pogorându-Se202 din cer şi
202 E o bună precizare că Duhul Sfânt ce Se pogoară din cer peste Hristos (din dumnezeirea Lui peste umanitatea Lui) este focul dragostei Lui faţă de Tatăl.
243
rămânând asupra Lui, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt»(Ioan 1, 32-33).
Deci, în chipul focului ce a pogorât peste Hristos şi a rămas pururea asupra Lui era închipuit, ca în umbră, Duhul Sfânt, pentru că focul altarului era nedomolit şi neîncetat. Iar că prin firea focului se închipuie Duhul, te încredinţează şi fericitul Botezător, spunând noroadelor iudeilor: „Eu botez cu apă, dar în mijlocul vostru se află Cel pe Care voi nu-L ştiţi, Cel ce vine după mine […], şi Căruia nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei”(Ioan 1, 26-27), şi a adăugat: „Acela vă va boteza pe voi cu Duh Sfânt şi cu foc”. Fiindcă nu ne-am botezat în foc sensibil, ci în Duhul Sfânt, Care a topit ca focul întinăciunea din suflete203. De aceea s-a şi scris despre Hristos: „Iată, El vine […] ca focul din topitoare şi ca leşia celor ce spală (înălbesc). El va şedea să topească şi să cureţe, cum se curăţă argintul şi aurul” (Mal. 3,2-3).
Deci nestins e focul altarului, căci Duhul Sfânt a rămas în Hristos, fiindcă este după fire în El204, Care se cugetă şi este Dumnezeu. De aceea şi Legea a spus că focul este propriu altarului, fiindcă, deşi Unul-Născut S-a făcut om şi, după chipul cuvenit omenităţii, se spune că S-a făcut părtaş de Duhul, totuşi Duhul este al Lui şi în El, deci Ii este propriu205 cu adevărat.
203 Focul dragostei curate faţă de cineva topeşte orice pornire egoistă în relaţia cu el. Focul dragostei de Dumnezeu topeşte orice urmă de întinăciune, de simţiri şi gânduri opuse iubirii faţă de El.
204 Deşi după fire este Dumnezeu, Duhul Sfânt este şi în Hristos ca om, căci El este totodată Dumnezeu prin unitatea Persoanei Sale (prin unitatea ipostatică).
205 Aici Sfântul Chiril afirmă învăţătura pentru care a luptat împotriva lui Nestorie: însuşi Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om. De aceea, deşi se spune că S-a făcut părtaş de Duhul Sfânt ca om, ca Dumnezeu are Duhul ca al Său. Aceeaşi Persoană fiind şi Dumnezeu şi om, ca Dumnezeu îşi dă Duhul şi ca om îl primeşte. E Subiect dătător şi primitor. Trăieşte ca Dumnezeu dar, din voia proprie, trăieşte şi ca om. Umanitatea devenită a Lui nu mai cade din El. E un fel de chenoză veşnică a Fiului lui Dumnezeu, dar El n-ar putea trăi această chenoză, dacă n-ar fi şi Dumnezeu.
244
Iar dacă ar voi cineva să aplice cuvântul acesta şi fiecăruia dintre cei sfinţiţi prin credinţaîn Hristos, ca şi acela să fie cugetat ca altar dumnezeiesc, explicaţia ar fi folositoare. Se cuvine ca bărbaţii sfinţiţi, care şi-au predat viaţa lui Hristos, să fie fierbinţi şi arzători prin Duhul, şi aceasta pururea; să nu coboare la răceală prin plăcerile lumeşti, ci, mai degrabă, prin sfinţenie să-şi facă mintea tot mai aprinsă de iubirea lui Dumnezeu şi de dorirea virtuţii, căci acesta este modul slujirii raţionale206.
Dar din istorisire aflăm că celor rânduiţi de Dumnezeu li se mai porunceşte un lucru de folos. Spune că cenuşa nu trebuie scoasă de cineva din cei de alt neam sau din altă seminţie, ci prin lucrarea celor sfinţiţi. Şi observă că Legea nu îngăduie ca nimic din cele ce ţin de slujba dumnezeiască să nu fie socotit de mică însemnătate sau nevrednic de lucrarea preoţească, pentru a nu fi lăsat pe seama altuia care nu e sfinţit, fiindcă cei necuraţi nu trebuie să umble cu cele sfinte şi dumnezeiescul altar trebuie să rămână neatins de ei.
Pentru ca cei aleşi pentru slujba preoţiei să cunoască sfinţenia cea mai presus de fire a altarului, învredniceşte
206 Nu numai Hristos trăieşte focul dragostei de Dumnezeu Tatăl şi ca om, în Duhul pe Care şi-L dă, ci şi orice om alipit la Hristos primeşte de la El, ca un altar în Duhul ce i Se dă, focul dragostei de Tatăl, devine unit cu El în dragostea faţă de Tatăl.
245
cu vrednicie şi veşmintele sfinţite ale preoţilor, căci, cu dreaptă iconomie, nu le îngăduie să iasă în afara cortului îmbrăcaţi în veşmintele sfinte, pentru ca cele sfinţite, dacă ar fi atinse de cei necuraţi şi întinate de cei străini, să nu întineze venerabilitatea cortului. De aceea, îi lasă să adune cenuşa îmbrăcaţi în veşmintele sfinte, dar le cere să şi le schimbe când o duc afară, părăsind locurile sfinte. Ceva înrudit cu aceasta a poruncit şi prin glasul lui Iezechiel, care scrie: „Camerele dinspre miazănoapte şi cele dinspre miazăzi, în faţa zidului despărţitor, sunt camerele sfintei, în care preoţii, fiii lui Ţadoc, cei ce se apropie de Domnul, mănâncă ceea ce e mai sfânt (între jertfe); acolo pun jertfele cele mai sfinte şi prinosul de pâine şi jertfele pentru păcat şi cele pentru neştiinţă, fiindcă locul este sfânt. Nimeni în afară de preoţi nu va intra acolo, şi nici nu vor ieşi din locul cel sfânt în curtea exterioară, pentru ca aceia care se apropie (de Mine) să fie pururea sfinţi; şi nici să se atingă cineva de veşmintele în care ei slujesc, fiindcă sunt sfinte; iar ei, ori de câte ori vor veni în atingere cu poporul, vor fi îmbrăcaţi cu alte haine” (Iez. 40, 46; 42,13-14).
Deci sfinte sunt şi veşmintele preoţilor şi nu trebuie să se amestece cu cei mulţi. Iar arderea de tot trebuie să dureze noaptea şi ziua, căci neîncetată este buna mireasmă a lui Hristos207. Şi însăşi viaţa sfinţilor, închipuită în rânduiala
207 Neîncetată este buna mireasmă ce se îndreaptă din Hristos spre Tatăl. Hristos Omul e în veci predat Tatălui şi în veci laudă pe Tatăl, în aceasta constă permanentizarea stării de jertfă a lui Hristos înaintea Tatălui. Iar Hristos atrage spre această stare a Sa pe toţi cei ce voiesc. Toţi aceştia se umplu de lauda şi de iubirea Lui faţă de Tatăl, de vieţuirea plăcută Tatălui. Astfel, din toţi se înalţă spre Tatăl buna mireasmă a Fiului cel întrupat. Omenitatea tuturor celor ce vor este inclusă în relaţia iubitoare a Fiului faţă de Tatăl, peste toate odihnindu-Se şi din toate strălucind Duhul cel Sfânt şi iubitor, Care se odihneşte peste Fiul şi străluceşte din El. Toţi cei ce vor sunt adunaţi în Treime sau în viaţa Ei, ceilalţi rămânând în moartea veşnică.
246
arderii de tot, este o bună mireasmă, fiindcă închină lui Dumnezeu, prin fapte, măririle vieţuirii evanghelice.
PALADIE: Tâlcuirea e adevărată.
CHIRIL: Deci din cele ce am spus e clar în ce fel se săvârşea arderea de tot. Dar rânduieşte foarte clar cum trebuie să fie şi modul jertfei, zicând: „Aceasta e rânduiala jertfei, pe care fiii lui Aaron o vor aduce în faţa Domnului la jertfelnic (altar). Să ia din prinosul acesta de pâine un pumn de făină de grâu împreună cu untdelemnul ei şi cu toată tămâia ei, care sunt peste jertfă, şi să le pună pe jertfelnic ardere întru miros de bună mireasmă, pomenire înaintea Domnului. Iar ce va rămâne din ea să mănânce Aaron şi fiii lui, nedospită, în locul cel sfânt, în curtea cortului mărturiei să o mănânce. Nu se va coace dospită. Aceasta le-o dau parte din cele ce se aduc Domnului. Sfânta sfintelor este, ca şi jertfa pentru păcat şi cea pentru greşeală (vină). Toată partea bărbătească din neamul preoţilor să mănânce din ea; lege veşnică în neamurile voastre din cele ce se aduc Domnului. Tot cel ce se va atinge de ele se va sfinţi” (Lev. 6,14-18).
Deci arderile de tot indică afierosirea către Dumnezeu, întreagă şi pentru totdeauna, a celor mai aleşi dintre cei sfinţi. Iar jertfa e viaţa în parte sfântă şi supusă lui Dumnezeu, a cărei închipuire e făina curată208, oferită
208 Făina curată închinată lui Dumnezeu închipuia viaţa noastră curată. Iar untdelemnul cu care era îmbibată închipuia nădejdea care era legată de aceasta. Nădejdea îl îngraşă sufleteşte pe om, îl scoate din asprimea şi încruntarea lipsei de nădejde.
247
prin pumnul preotului împreună cu untdelemnul şi cu tămâia. Viaţa închinată lui Dumnezeu, chiar dacă e aşa numai în parte, trebuie să fie fără îndoială binemirositoare şi îmbibată de nădejdi grase. Sau nu vei recunoaşte, oare, că toată fapta noastră bună e atotbinemirositoare?
PALADIE: E foarte adevărat.
CHIRIL: Şi oare nu se săvârşeşte de noi cu nădejdi bune?
PALADIE: Desigur, căci e urmată, fără îndoială, de cele ale lui Dumnezeu.
CHIRIL: Deci tămâia şi făina îmbibată cu untdelemn indică viaţa binemirositoare şi îngrăşată.
PALADIE: Bine ai spus, dar care e viaţa în parte sfântă, trăită de noi?
CHIRIL: Cea care nu ajunge la vârful unei vieţuiri sfinte, sau nu merge pe cărarea care e mai presus de toate aşa cum a fost viaţa lui Ioan sau a Sfinţilor Apostoli -, adică a celor ce cad din starea ei venerabilă, fiind biruiţi de cea inferioară. Oare viaţa celor din lume şi făcătoare de copii, în comparaţie cu a celor ce vor să vieţuiască cum se cuvine, nu se împarte între Dumnezeu şi lume, după cuvântul fericitului Pavel (cf. 2 Cor. 7, 33)?
PALADIE: Se împarte, cum de nu!
CHIRIL: Deci afierosirea unei părţi din făină, care are în ea bună mireasmă şi ungere, nu este chipul (tipul) unei vieţi cu totul dăruite lui Dumnezeu, ci al uneia care priveşte în amândouă părţile. Despre ea Legea spune că va fi şi spre pomenire celui ce a dăruit-o prin slujirea preoţească. Şi, de fapt, prin cele pe care le jertfim spre bună mireasmă dobândim cu adevărat un loc în amintirea lui Dumnezeu, Hristos mijlocind şi aducând lui
248
Dumnezeu Tatăl pe cel în întregime sfânt ca pe o ardere de tot, iar pe cel care nu e în întregime astfel, care s-a împărţit lumii, ca pe o jertfă parţială209.
Iar jertfa este nedospită, fiindcă tot ce se face de noi spre slava Lui trebuie să se împlinească în chip curat. De aceea Mântuitorul a poruncit să ne păzim ferm de a ne face rugăciunile stând în mijlocul pieţelor, de a fi întristaţi când postim, sau de a trâmbiţa în chip urât când miluim pe fraţi (cf. Matei 6, 16 ş.u.), căci acestea sunt un aluat care întinează cele sfinţite. Iar ce se face spre slava lui Dumnezeu trebuie să fie liber de păcatul de a plăcea oamenilor. Prin aceasta, jertfa va fi cu adevărat nedospită şi sfinţită210.
Iar rămăşiţa jertfei e parte şi mâncare preoţilor. Şi o mănâncă toată partea bărbătească în locul cel sfânt. Faptul că cele sfinţite de preoţi se mănâncă în loc sfânt apără sfinţenia învăţăturilor noastre mai tainice. Iar faptul că le mănâncă partea bărbătească indică în mod subtil că moliciunea este un lucru neevlavios şi urât la cei aleşi de Dumnezeu, întrucât îl goleşte pe om de sfinţenie,
209 în dăruirea de sine lui Dumnezeu, prin vieţuirea curată şi faptele bune, e activă atât lucrarea omului, cât şi cea a lui Hristos. Dacă numai alipiţi de Hristos sau adunaţi în Hristos, umpluţi de duhul Lui de jertfă, putem aduce şi noi jertfa noastră, căci El ne pune în mişcare şi susţine mişcarea noastră de jertfă. El e şi Mijlocitorul jertfei noastre, dar şi Cel ce ne aduce ca jertfă. Suntem duşi de El şi mergem lângă El şi în El spre Tatăl. Dar ne adunăm în Hristos şi prin preot, ca chip văzut al lui Hristos. Mişcarea noastră spre Dumnezeu e susţinută şi de preot şi noi ne ridicăm spre Dumnezeu ajutaţi şi de el, sau susţinuţi de el.
210 Când se face pentru a plăcea oamenilor, orice faptă se dospeşte, adică se amestecă cu un ferment de stricăciune.
249
îl lipseşte de binecuvântarea duhovnicească şi-l arată nepărtaş de bunătăţile rânduite de Dumnezeu sfinţilor, în moliciune a căzut şi Iuda, când s-a abătut spre câştigul urât, fiindcă aceasta vine dintr-un gând nebărbătesc şi laş. De aceea a rămas lipsit de gustarea bunătăţilor lui Dumnezeu şi nepărtaş de cele dăruite sfinţilor.
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Aceasta era rânduiala jertfei adusă de mulţime. Dar a poruncit să se aducă şi cea a neamului sfinţit în alt mod, zicând: „Acesta e darul lui Aaron şi al fiilor lui, pe care îl vor aduce Domnului în ziua în care îl vei unge: o zecime de efă de făină curată să fie jertfă de-a pururea (necontenită); jumătate din ea dimineaţa şi jumătate, seara, în tigaie cu untdelemn se va găti; frământată o va aduce, sfărâmată, jertfă din fărâmituri, jertfă întru miros de bună mireasmă înaintea Domnului. Preotul cel uns, urmaşul lui din fiii lui va face aceasta; lege veşnică, toată se va mistui. Toată jertfa preotului va fi ardere de tot şi nu se va mânca” (Lev. 6, 20-23).
Priveşte deci, Paladie, exactitatea Legii şi grija amănunţită faţă de cele sfinte. După ce a poruncit ca jertfele celor din mulţime să nu fie arse de tot, ca ale unora ce nu aveau o viaţă cu totul sfântă, ci împărţită între Dumnezeu şi lume, deosebind, pe drept cuvânt, şi punând pe o treaptă mai înaltă pe cei aleşi pentru preoţie, a poruncit ca jertfa pentru ei să fie ardere de tot, făina adusă fiind arsă ca o tămâie lui Dumnezeu dimineaţa şi seara, adică toată ziua şi în tot timpul. Căci cel ales este pururea sfânt şi neîncetată îi este buna mireasmă duhovnicească, se înţelege, nefiind împărţit ca alţii între Dumnezeu şi lume, ci bine fixat şi neîmprăştiat şi întreg alipit la Stăpânul
250
său211 şi strigând: „m-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20).
Deci zecimea de efă de făină e semnul vieţii, care înalţă tot timpul lui Dumnezeu buna ei mireasmă. Dar o va aduce, zice, în tigaie şi frământată în untdelemn şi ruptă în fărâmituri. Tigaia, precum socotesc, indică împreunarea cu dureri; amestecarea cu untdelemn, bogăţia strălucirii; iar fărâmiturile închipuie, ca prin ghicitură, frăgezimea şi delicateţea inimilor sfinţilor. Căci viaţa în întregime sfântă e însoţită de dureri şi de lărgimea nădejdii în Dumnezeu şi de o desăvârşită delicateţe. Ei nu i se potriveşte deloc învârtoşarea212, fiindcă s-a scris: „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (dispreţui)” (Ps. 50,19). Iar inima diavolului e învârtoşată ca o piatră şi dură ca o nicovală, cum zice Sfânta Scriptură (cf. Iov 41, 24).
Şi Legea se întinde pentru vecie, fiind împlinită de rândurile succesive de preoţi, căci moştenitorii trebuie să urmeze bunele pilde ale celor de mai înainte şi să se
211 Preoţii, asemenea lui Hristos, trebuie să-şi dăruiască deplin fiinţa lui Dumnezeu, ca să ardă întreagă pentru Dumnezeu, să nu-şi ţină o parte rezervată pentru ei. Să nu se gândească şi la interesele lor, despărţite de Dumnezeu. Iar în această stare sau mişcare sufletească trebuie să se afle tot timpul, gândind neîntrerupt la Dumnezeu şi vieţuind neîntrerupt pentru El.
212 Făina îmbibată în untdelemn şi împărţită în bucăţi este inima înmuiată şi sfâşiată de dureri şi simţiri delicate pentru alţii, îndreptată spre fiecare în parte. Sfântul se împarte tuturor, îşi simte fiinţa înmuiată pentru toţi, suferă pentru toţi şi cu toţi. În aceasta se arată marea şi delicata lui sensibilitate. Nu face pe alţii să sufere, ci suferă el pentru alţii, uşurând prin aceasta suferinţa lor şi ajungând astfel la bucuria neegoistă.
251
arate imitatori ai bunului nume al părinţilor, mergând pe urmele slujirii acelora şi oferind lui Dumnezeu în chip neîmpărţit, întreagă adică, buna mireasmă preaplăcută Lui, fiindcă aceasta socotesc că înseamnă cuvântul: „Toată jertfa preotului va fi ardere de tot” (Lev. 6, 23).
PALADIE: Ne vom aduce pe noi înşine, aşadar, şi ne vom dărui lui Dumnezeu spre miros de bună mireasmă, urmând vieţii sfinţilor şi slujirii lor sfinte, duhovniceşti, se înţelege.
CHIRIL: Aşa este, Paladie. Dar ştergerea petelor şi scăparea de păcat nu o poate dobândi cineva altfel decât prin Hristos, în Care şi prin Care e toată curăţirea şi Care a răbdat pentru noi junghierea mântuitoare213. Aceasta o poate afla cineva fără să meargă departe, ci din porunca vecină şi însoţitoare. Iată această poruncă: „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Spune lui Aaron şi fiilor lui: Aceasta e legea (rânduiala) jertfei pentru păcat. În locul unde se înjunghie jertfele arderii de tot, acolo vor fi junghiate şi cele pentru păcat înaintea Domnului, că preasfânt este. Preotul care o va aduce o va mânca; în locul cel sfânt o va mânca, în curtea cortului mărturiei. Tot cel ce se va atinge de carnea ei se va sfinţi, iar dacă haina cuiva se va stropi din sângele ţâşnit din ea, va fi spălată în locul cel
213 Numai prin Hristos putem dobândi scăparea de păcat. Numai în unire cu umanitatea Lui, contrară oricărei învârtoşări egoiste, ce se revarsă spre Tatăl putem scăpa şi noi de egoismul păcatelor, surpând zidul învârtoşat care ne închide în noi înşine. Prin vărsarea sângelui Său, acceptată de El, umanitatea din Sine s-a vărsat spre Dumnezeu. Hristos este locul central al umanităţii, ale cărei margini se revarsă în oceanul Dumnezeirii. El avându-ne adunaţi în Sine pe toţi cei ce voim, sângele Său sfânt se revarsă în noi.
252
sfânt. Şi vasul de pământ în care a fost fiartă se va zdrobi. Iar dacă va fi fiartă în vas de aramă, să fie frecat şi spălat cu apă. Toată partea bărbătească din tagma preoţilor va mânca din acestea, căci sfânta sfintelor este înaintea Mea»” (Lev. 6, 24-29).
Deci jertfa pentru păcat nu e alta decât Emanuel, Care este Mielul adevărat, „Cel ce ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29). Se junghie în acelaşi loc ca jertfa arderii de tot, căci Hristos nu e sfânt în parte ca noi, ci e întreg binemirositor şi sfinţit şi pricinuitorul sfinţeniei pentru toţi ceilalţi214, pentru că n-a făcut păcat (cf. 1 Petru 2, 22). Fiindcă, deşi a fost socotit între cei fărădelege şi a fost numărat din iconomie între cei osândiţi (cf. Is. 53, 12), Tatăl a ştiut că moartea Fiului e sfântă şi sfinţită215.
214 Cel jertfit este identificat mereu cu Cel sfânt, pentru că Cel jertfit este revărsat în Dumnezeu Tatăl, şi prin aceasta are pe Dumnezeu Tatăl revărsat în Sine. Sfinţenia nu este o însuşire a omului sau a lucrurilor lumii, în sens panteist. Sfinţenia ne vine din Dumnezeu, când ne deschidem Lui prin dăruirea noastră. De aceea, sfinţenia nu îmbracă pe om ca pe un obiect. Prin predarea totală lui Dumnezeu a omului, sfinţenia este şi curăţie. Dar nu în curăţia dobândită de om prin efortul lui stă sfinţenia lui, ci în prezenţa lui Dumnezeu revărsată în cel ce s-a curăţit de orice gând care-l ţinea închis Lui. Sfinţenia este transcendenţa Dumnezeirii, venită în om şi în lucrurile folosite de el. Sfinţenia vine pentru toţi prin Hristos, centrul umanităţii deschis lui Dumnezeu. Ea vine prin Mielul care primeşte cu blândeţe să fie junghiat pentru toţi.
215 Moartea lui Hristos e sfântă şi sfinţită, pentru că Cel ce o pătimeşte este Dumnezeu cel Sfânt, dar şi Om, deci sfinţit. Moartea Sa, care e jertfă adusă lui Dumnezeu Tatăl, e sfântă, mai bine zis sfinţită, pentru că este o depăşire de Sine ca om, o revărsare în Dumnezeu Tatăl şi o deschidere faţă de El, urmată de revărsarea lui Dumnezeu Tatăl în Cel ce a acceptat-o ca jertfă. Iar această stare de dăruire lui Dumnezeu Tatăl a lui Hristos sfinţeşte şi pe toţi cei ce se unesc cu El şi-şi însuşesc această stare a Lui.
253
De aceea zice: „în locul unde se junghie jertfele arderii de tot, acolo vor fi junghiate şi cele pentru păcat înaintea Domnului, că preasfânt este”. Aşa cum Fiul este însuşi Dumnezeul Dumnezeilor, aşa este şi Sfântul sfinţilor, El sfinţind toată zidirea cu Duhul Sfânt, ca Unul ce S-a născut din Dumnezeu şi este cu adevărat Dumnezeu.
Şi preotul care aduce jertfa o va mânca, căci socotesc că fiecare dintre cei ridicaţi la slujba sfântă va culege roadele ostenelilor sale şi va secera răsplata slujbei sale. Dar mănâncă rămăşiţa jertfei în locul cel sfânt, în curtea cortului sfânt, fiindcă în biserici se aduc cele de taină şi în ele neamul ales se învredniceşte de sfânta masă a lui Hristos, fiindcă acolo unde slujeşte preotul legiuit este loc sfânt216. Jertfa217 sfinţeşte pe cel care s-a atins de ea, ca şi
216 Acolo unde preotul hirotonit de episcopul Bisericii aduce pe Hristos ca jertfă, prin el aducându-Se însuşi Hristos, este loc sfânt, căci acolo se răspândeşte buna mireasmă a jertfei Lui.
217 Faptul acesta a devenit realitate în Hristos, fiindcă păcatele nu se mai trec simbolic asupra animalelor, fără voia lor, ci în mod real asupra Fiului lui Dumnezeu făcut om, Care ia asupra Sa păcatele tuturor cu voia şi Se jertfeşte pentru ele în mod conştient, topindu-le în Sine din iubire, şi Dumnezeu Tatăl îl primeşte încărcat cu păcatele tuturor topite în El.
Ceea ce se petrece în Hristos este un chip desăvârşit a ceea ce se petrece între oameni. Toate relaţiile dintre oameni sunt relaţii complexe de păcat şi de jertfă, fără ca ei să reuşească să-şi topească rugina păcatelor prin relaţiile de jertfă, pentru că nu se pot elibera de păcate astfel. Păcatele unuia se transmit asupra altuia şi invers în trei moduri: a) făcând rău celuilalt, b) atrăgându-l la păcat, şi c) făcându-l să sufere cu cel de la care îi vine păcatul. Prin primele două moduri îl facem jertfă a păcatelor noastre fără voia lui. Prin al treilea mod, se face el însuşi jertfă pentru păcatul nostru, în aceasta arătându-se iubirea lui. Dar întrucât, pe de o parte, îl atragem şi pe el la păcat şi, pe de altă parte, ne face şi el rău, niciunul dintre noi nu reuşeşte să topească prin dragoste păcatul altuia.
Cu Hristos s-a petrecut însă altfel. Noi i-am transmis păcatele: a) făcându-I rău şi ducându-L la jertfă, şi b) făcându-L să sufere cu voia Lui, sau făcându-Se El însuşi jertfă pentru noi, răbdând răul pe care i-l facem fără să reacţioneze.
Noi facem rău şi atragem la rău şi pe alţii şi apoi, în cel mai bun caz, suferim pentru aceste două fapte, dar nu în aşa fel încât să nu le mai facem. De aceea, nu putem descărca pe celălalt cu totul de păcat, luându-l asupra noastră şi topindu-l în noi înşine. Dar, în unele cazuri, se întâmplă şi altceva: cel căruia i-am făcut rău şi pe care l-am atras la rău nu suferă propriu-zis pentru acestea, tocindu-se prin răspunsul lui rău la răul nostru, sau găsind o plăcere în păcatul la care l-am atras. În cel mai bun caz, noi nu pătimim împreună cu acela, ci pătimim numai noi, nu şi acela.
Hristos a pătimit în mod desăvârşit, fără ca El să ne fi făcut vreun rău sau să ne fi atras la rău. De aceea, moartea lui Hristos pe cruce o socotim nu atât o compătimire cu noi, cum spune Moltmann, fi o pătimire cu nădejdea că prin ea va scoate din nesimţire pe cel stăpânit de păcat. Iar când aceasta are loc, acela este eliberat de fapt de păcate. Şi aceasta se poate întâmpla cu noi uşor, pentru că Hristos: a) rabdă răul pe care i-l facem fără să ne facă şi El rău, b) pătimeşte împreună cu noi pentru orice suferinţă de pe urma răului făcut de noi altora, sau de alţii nouă, şi c) pătimeşte pentru învârtoşarea noastră de a săvârşi mai departe răul, sau de a răspunde răului cu rău. Prin acestea, Hristos nu numai că topeşte răul din noi (pe care îl asumă), ci are şi puterea de a înmuia cu dragostea Lui învârtoşarea noastră păcătoasă. Noi ne facem unii altora rău şi ne facem jertfe unii altora cu voie şi fără voie, iar prin aceasta, în cel mai bun caz, suferim unii pentru alţii, sau pătimim împreună, dar nu ajungem până la topirea păcatelor altora în noi, pentru că nu putem înceta de a face rău altora.
Preotul lui Hristos, în Taina Spovedaniei, ia păcatele credincioşilor, prin ascultarea cu compătimire a mărturisirii cu părere de rău de cel ce le-a săvârşit şi participând la durerea aceluia pentru ele. Această durere comună pentru păcat îl topeşte, fiindcă cel ce poartă cu altul greutatea aceluia i-o uşurează, căci din iubire o face şi a sa. Durerea aceluia se manifestă în căinţa lui. Preotul o primeşte ca jertfă a aceluia şi, oarecum, o „mănâncă” împreună cu păcatul pentru care se face căinţa. Dar, mâncând jertfa căinţei împreună cu păcatul pentru care se aduce ea, se hrăneşte şi el cu aceea şi, în felul acesta se topeşte păcatul. Aceasta arată puterea comuniunii curate.
Dar preotul poate topi păcatul celuilalt, pe care şi-l însuşeşte prin împreuna-căinţă pentru el, pentru că are în sine pe Hristos, Cel ce ia în mod real păcatul celui ce se căieşte şi-l topeşte, suferind şi El cu acela. În preot, Hristos se arată lucrător prin adânca răspundere a preotului pentru credinciosul care se mărturiseşte în faţa lui Hristos. În această răspundere, preotul simte prezenţa în sine a lui Hristos, trăieşte depăşirea de sine, uitarea de sine. Iar răspunderea aceasta e accentuată în el de harul preoţiei dat prin hirotonie, în care se evidenţiază prezenţa şi lucrarea lui Hristos ca Arhiereu.
Mai menţionăm că, aşa cum Hristos, luând firea noastră cu păcatele ei, oarecum a „mâncat-o”, cu dragostea Sa dumnezeiască topindu-le prin pătimirea jertfei Sale pentru noi, aşa şi noi, mâncând Trupul şi bând Sângele Lui, cu păcatele noastre topite în El, unim durerea noastră pentru toţi cu durerea Sa. A te uni cu cineva în sens bun, nu numai trupeşte, ci mai ales duhovniceşte, înseamnă a te imprima de el şi de starea lui, a te face una cu el, fără să te confunzi cu el. Mâncându-L, noi ne facem una cu Hristos, dar nu ne confundăm cu El.
254
stropirea cu sânge, fiindcă de cele sfinte ne apropiem nu din alt motiv, ci pentru a ne împărtăşi de Sfântul Hristos prin Jertfa negrăită şi duhovnicească.
255
Dar vasele care servesc jertfelor se curăţă, ca să nu ajungă la altcineva cele ce au servit lucrărilor sfinte şi să nu fie folosite la trebuinţele oamenilor. Legea aceasta s-a păstrat şi se observă şi în biserici.
Legea lămureşte iarăşi că se cuvine să fiebinecuvântaţi numai cei ce vieţuiesc bărbăteşte, zicând: „Toată partea bărbătească din tagma preoţilor va mânca acestea”.
PALADIE: Explicaţia este clară.
CHIRIL: Pe lângă acestea, stabileşte cum trebuie să se săvârşească jertfa, pentru păcat desigur, că slujitorii
256
pot fi hrăniţi din ea, şi cum trebuie osebite cele spre miros de bună mireasmă, căci s-a scris astfel: „Dar toate cele jertfite pentru păcat, din al căror sânge se va aduce la cortul mărturiei pentru curăţirea în locul cel sfânt, să nu se mănânce, ci să se ardă în foc. Aceasta este rânduiala jertfei pentru vină (păcat): aceasta este sfinţenie mare. Berbecul pentru vină să se junghie în locul unde se junghie jertfa arderii de tot, înaintea Domnului, şi cu sângele lui să se stropească jertfelnicul de jur împrejur. Cel ce îl aduce să osebească toată grăsimea (seul), şalele şi grăsimea de pe măruntaie, amândoi rărunchii (rinichii) cu grăsimea de pe ei şi seul de pe ficat (praporul). Şi le va aduce preotul pe altar (jertfelnic) şi în foc se vor arde ca jertfă Domnului, că este jertfă pentru vină. Toată partea bărbătească din neamul preoţesc să mănânce din ele, în locul cel sfânt, că prasfinte sunt. La jertfa pentru vină, ca şi la cea pentru greşeală, este aceeaşi rânduială; ele sunt partea preotului, care săvârşeşte curăţirea cu ajutorul lor” (Lev. 6, 30; 7, 1-7).
Deci opreşte să se mănânce măruntaiele jertfelor, căci ele, zice, trebuie să fie predate (oferite) numai lui Dumnezeu. Aceasta socotesc că înseamnă „în foc se vor arde”, adică să se predea şi să se dăruiască numai firii dumnezeieşti şi mai presus de toate, al cărei chip (tip) este focul.
Junghiindu-se berbecul păcatului, sângele lui se vărsa la temelia altarului, iar pe altar se ofereau şi se ardeau: măruntaiele, grăsimea, rinichii şi praporul ficatului, fiindcă moartea lui Hristos e sfântă, sfinţită şi binemirositoare. Iar acelea socotesc că sunt, cum am spus şi în alte părţi, chipul (tipul) virtuţii, care nu e una singură, ci sunt multe, deoarece sunt foarte multe modurile
257
virtuţii. Deci ne-am îndreptat în Hristos, Care a suportat moartea pentru noi şi S-a adus pe Sine întru miros de bună mireasmă lui Dumnezeu Tatăl (cf. Efes. 5, 2).
Dar nu vor sluji lui Dumnezeu fără răsplată, deoarece arată aceasta îndată, spunând: „Şi preotul care va aduce jertfa arderii de tot a cuiva, pielea animalului jertfit va fi a lui. Toată jertfa care se va coace în cuptor, care se va face pe grătar sau în tigaie va fi a preotului care o aduce. Şi toată jertfa făcută cu untdelemn (prinosul de pâine îmbibat cu untdelemn) sau nefăcută revine tuturor fiilor lui Aaron, să se împartă fiecăruia deopotrivă”(Lev. 7, 8-10). Această lege se păstrează şi în biserici. Ea stabileşte egalitatea între preoţi, fiecare împărtăşindu-se, fără deosebire, din părţile Jertfei nesângeroase. Aceasta ştiind-o, scrie şi Pavel: „Tot aşa a poruncit şi Domnul celor ce propovăduiesc Evanghelia (slujesc altarului), ca să trăiască din Evanghelie” (1 Cor. 9, 14), deci cei ce aduc jertfele sunt părtaşi altarului, cum zice iarăşi (cf. 1 Cor. 10,18).
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Stabileşte, de asemenea, rânduiala jertfei de laudă şi învaţă cum trebuie să se săvârşească, zicând: „Aceasta este legea (rânduiala) jertfei de mântuire, pe care o vei aduce Domnului: Dacă va fi jertfă de laudă, să se aducă spre jertfire şase pâini de făină curată făcută cu untdelemn şi turte nedospite unse cu untdelemn şi făină de grâu curată frământată cu untdelemn. Cu pâine nedospită va aduce darurile sale spre jertfa de laudă cea de mântuire. Şi unul din toate darurile aduse Domnului va fi al preotului care varsă sângele jertfei de mântuire. Cărnurile jertfei de mântuire vor fi ale lui, şi le va mânca în ziua în care se aduc, nelăsând nimic pe a doua zi” (Lev. 7, 1-5). A poruncit să se aducă
258
jertfa laudei şi cu pâini dospite, deşi în alte părţi a poruncit clar şi vădit: „Orice prinos de pâine pcare-l veţi aduce Domnului va fi nedospit; din tot ce e dospit, ca şi din miere, nu veţi aduce Domnului dar de jertfă. Dar le puteţi aduce Domnului ca prinos (dar) de pârgă, dar pe altar să nu le puneţi ca miros de bună mireasmă”(Lev. 2, 11-12). Crezi, oare, Paladie, că precizările acestea sunt de vreun folos?
PALADIE: Cred că da.
CHIRIL: Să spunem deci cu ce iconomie s-au rânduit acestea, cercetându-le pe cât se poate şi păşind pe cărarea cea ascunsă. Deci foarte potrivit zice, atingându-şi lira, şi dumnezeiescul David: „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema” (Ps. 115, 13), numind făţiş paharul jertfă de laudă218. Dar şi noi aducem laudă în biserici ca mulţime (fiind uniţi într-un duh şi adunaţi într-un trup şi un suflet prin credinţă), căci scris este: „Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce crezuseră erau una”(Fapte 4, 32). Dar aducem doxologie adeseori şi acasă, separat, în singurătate, ziua şi noaptea, lucru obişnuit celor cuvioşi. Sau nu e adevărat ce spun?
PALADIE: Cum să nu!
CHIRIL: Dar fie că aducem jertfa de laudă ca mulţime în biserici, fie că o facem în alte locuri fie câte unul, fie câte doi sau trei, sau mai mulţi -, cei ce înălţăm cântări de laudă stăm de faţă fără deosebire, căci împreună cu cei curăţiţi prin Sfântul Botez aduce jertfa şi cel ce e catehumen încă. Şi după ce a adus împreună cu cei desăvârşiţi lauda, este îndepărtat de la cele mai tainice
218 Expresia „Jertfă de laudă” a fost preluată şi în Liturghia creştină, arătând că jertfa de laudă din Legea veche prefigura jertfa lui Hristos.
259
şi oprit de la jertfa lui Hristos. De aceea, bine a prevestit Legea această iconomie şi a poruncit să se săvârşească jertfa de laudă cu pâine dospită şi cu turte nedospite, fiindcă fiecare dintre cele numite indică un chip al vieţii. Pâinea dospită este chipul (tipul) vieţii încă necurăţite prin Sfântul Botez şi neeliberată cu totul de necurăţia lumească, iar turta nedospită, al celei curăţite în Hristos prin credinţă, adică al celor desăvârşiţi219, cărora şi dumnezeiescul Pavel le-a spus: „Aşadar, să prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci cu azimele curăţiei şi ale adevărului”(1 Cor. 5, 8); şi iarăşi: „Curăţiţi aluatul cel vechi, ca să fiţi frământătură nouă, precum şi sunteţi fără aluat”(1 Cor. 5, 7).
PALADIE: Foarte bine ai grăit.
CHIRIL: Pe lângă acestea, făina curată, neadunată încă în unitate, aşa cum e în pâine şi în turtă, ci rămasă încă în pulbere, indică pe fiecare dintre cei ce aduc lauda. Căci suntem primiţi de Dumnezeu, înălţându-I doxologii fiecare în parte, dar şi toţi, în mulţime, ca unul. Iar peste jertfa de laudă se varsă untdelemnul, lucru care arată veselia şi faptul că cei ce o aduc se vor bucura de mila lui Dumnezeu220: „Jertfeşte lui Dumnezeu, zice, jertfă de laudă şi predă lui Dumnezeu făgăduinţele tale. Şi mă cheamă pe Mine în ziua necazului tău şi te voi
219 Aşa cum, odată cu Jertfa lui Hristos, au încetat jertfele sângeroase ale Legii vechi, aşa a încetat şi folosirea azimei. Toate erau simboluri. A rămas doar pâinea, hrana deosebită a vieţii, pentru a se preface în Trupul lui Hristos, Pâinea cea cerească.
220 Aluzie la unirea în Liturghie a expresiilor: „Milă, pace, jertfă de laudă”. Plini de bucuria pe care ne-o face mila lui Dumnezeu, îi aducem „jertfă de laudă”.
260
scoate şi Mă vei preamări” (Ps. 49, 15-16). Dar şi ucenicul lui Hristos scrie: „Este careva dintre voi întristat (în suferinţă)? Să se roage! Este cineva cu inimă bună (bucuros)? Să cânte psalmi”(Iacov 5, 13).
Aşadar, a rânduit limpede ca jertfa de laudă să se săvârşească cu pâini dospite, cu turte nedospite şi cu făină încă pulbere. Aducându-se fiecare din acestea, să se ia un pumn de făină şi să se junghie o oaie. Şi, arzându-se măruntaiele după rânduială, celelalte sunt date spre mâncare celor rânduiţi să slujească, fiindcă Legea nu lasă preoţia fără răsplată.
Apoi adaugă, zicând: „le va mânca în ziua în care se aduc, nelăsând nimic pe a doua zi” (Lev. 7, 5). Prin aceasta urmează să înţelegem iarăşi astfel: curgând timpul şi trecând veacul acesta ca o zi, se va ivi un alt mod de doxologie decât cele pe care le ştim noi. Căci, aşa cum cei eliberaţi de sub stăpânirea lui faraon, bucurându-se după cuviinţă, ziceau: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit! Pe cal şi pe călăreţ i-a aruncat în mare” (Ieş. 15, 1), tot aşa, văzând în duh de mai înainte faptele preastrălucite şi preaînalte ale venirii Mântuitorului nostru, unii dintre sfinţi au strigat: „Cântaţi Domnului cântare nouă” (Ps. 97, 1), şi, venind El, au zis: „Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare” (Ps. 46, 5). După ce va jefui iadul şi va zice celor din legături: „«Ieşiţi!» şi celor dintru întuneric: «Veniţi la lumină (arătaţi-vă)!»” (Is. 49, 9), va desfiinţa moartea şi păcatul va fi înlăturat cu totul. Atunci va fi un mod de laudă potrivit acelui timp, fiindcă îl vom lăuda pentru lucruri şi mai mari. Şi, îmbogăţindu-ne cu bunătăţile cele mai presus de minte şi de cuvânt, vom încununa cu laude şi mai strălucite pe Hristos, Dătătorul
261
tuturor bunătăţilor221, împreună cu Dumnezeu Tatăl. „Cât despre prorocii, zice, se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; […] pentru că acum cunoaştem în parte […]. Când va veni însă ceea ce este desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa”(1 Cor. 13, 8-10). Dar şi Hristos însuşi a spus: „Acestea vi le-am grăit în pilde, dar vine ceasul când nu voi mai grăi în pilde, ci pe faţă voi vesti despre Tatăl” (Ioan 16, 23). Deci, întrucât atunci cunoştinţa va fi în noi mai desăvârşită, şi lauda ne va fi mai înaltă.
PALADIE: Explicaţia e convingătoare.
CHIRIL: Aşadar, stabilind rânduiala potrivită fiecărei jertfe şi spunând cum trebuie să se săvârşească, face îndată pe slujitor părtaş de altar, căci s-a scris: „Şi a grăit Domnul către Aaron, zicând: «Tu, fiii tăi şi casa seminţiei tale veţi primi pârga celor sfinţite, şi tu şi fiii tăi veţi purta păcatele pentru nepăsarea de preoţia voastră […]»” (Num. 18,1). Adăugând la acestea că ei trebuie să petreacă în îndeletnicirile sfinte cu minte trează şi veghetoare, zice: „«Iată, Eu am dat în seama voastră pârgile Mele din toate cele închinate (sfinţite) Mie de fiii lui Israel; ţie am dat acestea şi după tine fiilor tăi, pentru cinul vostru, lege veşnică. Acestea să fie vouă din cele preasfinte, în afară de cele ce se dau focului: din aduceri, din toate darurile lor şi din toate jertfele lor, şi din toate cele aduse pentru greşala lor, şi din toate cele aduse pentru păcatele lor, ale tale vor fi şi ale fiilor tăi. Acestea să le mâncaţi
221 În cântarea lui Israel sunt două trepte: cântarea pentru eliberarea din Egipt şi cea prin care se prevestea venirea lui Hristos. La fel, sunt două trepte în cântarea celor ce L-au primit pe Hristos: cea pentru biruirea de El a morţii şi cea prin care se prevesteşte biruirea morţii şi a păcatului în toţi, adică viaţa veacului viitor. Dar, când se vor primi aceste bunătăţi, Hristos va fi încununat cu laude şi mai mari.
262
în locul cel sfânt tu şi fiii tăi, numai cei de parte bărbătească ai voştri le vor putea mânca, sfinte vor fi ţie. Şi veţi mai avea parte din darurile lor: toate darurile ridicate ale fiilor lui Israel şi toate darurile lor legănate ţi le-am dat ţie şi fiilor tăi şi fiicelor tale care sunt cu tine, prin lege veşnică, şi tot cel curat din casa ta poate să mănânce din acestea. Toată pârga din untdelemn şi toată pârga înnului (din struguri) şi pârga grâului lor, toate câte aduc ei Domnului, le-am dat ţie. Cele dintâi roade câte sunt pe pământul lor, pe care le aduc Domnului, să fie ale tale, şi tot cel curat din casa ta poate să mănânce din ele. Tot darul afierosit Mie de fiii lui Israel să fie al tău. Tot ce se naşte întâi din tot trupul, de la om până la dobitoc, şi se aduce Domnului să fie al tău; dar întâiul-născut dintre oameni să se răscumpere şi întâiul-născut dintre dobitoacele necurate să se răscumpere; iar preţul răscumpărării lui, la o lună după naştere, este cinci sicli de argint, după siclul sfânt, care are douăzeci de ghere (bani). Însă cele întâi-născute ale vacilor, ale oilor, ale caprelor să nu se răscumpere, căci sfinte sunt; cu sângele lor să stropeşti jertfelnicul şi grăsimea lor s-o arzi ca jertfă întru miros de bună mireasmă Domnului. Carnea lor este a ta ca şi pieptul punerii înainte (înălţat) şi şoldul drept. Toate darurile din cele sfinte, câte se aduc Domnului de fiii lui Israel, le dau ţie, fiilor tăi şi fiicelor tale care sunt cu tine prin lege veşnică; legământ de sare veşnic, înaintea Domnului, ţie şi seminţiei tale după tine»” (Num. 18, 8-19).
Socotesc că înţelegi şi de aici foarte clar că orice fel de jertfă şi aducere s-a dăruit în chip vădit neamului sfinţit şi ales, ca şi jertfele aduse pentru toată greşeala şi pentru toate păcatele, fiindcă jertfele cele pentru păcat se numesc păcate. De aceea, şi înţeleptul Pavel a aplicat acest cuvânt al Legii la Hristos, zicând: „Vă rugăm,
263
în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Căci pe El, Care n-a cunoscut păcat, L-a făcut pentru noi păcat” (2 Cor. 5, 20-21), căci Fiul S-a jertfit pentru păcatele noastre ca un miel nevinovat, după Scripturi (cf. Is. 53, 5, 7). Iar că jertfelor pentru păcatul nostru Legea le punea numele de păcat, o arată Dumnezeu, spunând despre preoţi prin prorocul: „Mănâncă păcatele poporului Meu”(Osea 4, 8), adică cele oferite Mie pentru păcatele poporului sunt mâncare preoţilor. Deci le dăruieşte rămăşiţele tuturor jertfelor şi porunceşte să le mănânce, dar în loc sfânt şi toată partea bărbătească. Şi care e motivul, raţiunea acestui lucru a spus în cele dinainte222.
Dar pârga din untdelemn, din grâu şi din vin, şi răscumpărările celor întâi-născuţi şi cele închinate nu mai sunt spre mâncare numai bărbaţilor, nici mâncate numai în curtea sfântă, ci sunt rânduite spre mâncare şi fetelor şi fiecărui cunoscut şi casnic din casa preotului, şi deosebirea aceasta trebuie să fie păzită. Deci rămăşiţele jertfelor
222 Prin punerea mâinilor, jertfa adusă în Lege închipuia primirea asupra ei a păcatului celui ce o aducea. Prin mâncarea de preot a unei părţi din ea se închipuia luarea asupra lui a păcatului aceluia. Dar îl lua ca să închipuie topirea păcatului în sine. (A lua greutatea cuiva înseamnă a-l uşura de ea; cel ce o ia o uşurează prin dragostea lui). Aceasta prefigura ceea ce se va întâmpla cu Hristos şi cu preotul, ca chip văzut al Lui. Hristos a luat păcatele noastre şi, pătimind pentru ele din iubire, le-a topit în Sine. Jertfele aduse lui Dumnezeu, purtând asupra lor păcatele celor ce le aduceau, închipuiau topirea lor în Dumnezeu împreună cu păcatele puse asupra lor şi deci sfinţirea lor; iar cei sfinţiţi, care le aduceau la altar, mâncându-le, închipuiau şi sfinţenia lor.
Preotul lui Hristos, luând păcatele credincioşilor în Taina Spovedaniei, topeşte şi el cele mărturisite, căci prin iubirea sa nu participă la săvârşirea lor, ci la purtarea căinţei pentru ele.
264
se cuvine să fie întrebuinţate numai de cei sfinţiţi, căci nu sunt ca o mâncare de rând şi li se potriveşte locul sfânt. Dar, trecând la celelalte, care sunt aduse ca daruri, zice că sunt de rangul al doilea şi vor fi folosite de oricine din casa preotului, numai să fie curat sau nespurcat după Lege: să nu fie netăiat împrejur (de alt neam), lepros sau cu scurgere de sămânţă; iar după Scriptura cea nouă şi după disciplina bisericească, să nu fie necurat şi necredincios, ci binecredincios şi iubitor de Dumnezeu. Căci celor ridicaţi la dumnezeiasca preoţie li se cuvine mai mult decât celorlalţi să iubească a-şi alipi pe cei care sunt buni la purtări şi au cugetul plin de iubire faţă de Dumnezeu223.
Şi, adăugând la acestea: „legământ de sare veşnic, înaintea Domnului, ţie şi seminţiei tale după tine” (Num. 18,19), a poruncit desigur să se păzească ceea ce a spus şi altădată: „Să nu laşi jertfele tale fără sare, semnul legământului Domnului. Cu toate prinoasele voastre aduceţi Domnului Dumnezeului vostru şi sare” (Lev. 2, 13). Iar jertfa e presărată cu sare, care era un chip (tip) al faptului că trebuie să dăruim lui Dumnezeu cu înţelepciune şi să-I facem aducerea noastră cât mai gustoasă. Fiindcă nu se va mânca pâine fără sare, după cum s-a scris (cf. Iov 6, 6). Dar şi Hristos a spus Sfinţilor Apostoli: „Voi sunteţi sarea pământului” (Matei 5,13).
PALADIE: Bine ai grăit.
CHIRIL: Acestea sunt deci legile după care cei sfinţiţi trebuiau să împlinească slujba preoţiei. Dar cei aleşi, care au primit o slujbă atât de înaltă, trebuie să se ferească şi de împreunarea spurcată şi de grija lumească, care ar
223 Credem că se confirmă cele spuse la nota 222.
265
putea să îmbete şi mintea cea mai fermă şi s-o facă să cadă în plăceri prosteşti. Arată aceasta în Leviticul, unde zice: „ Vin şi băutură ameţitoare să nu beţi nici tu, nici fiii tăi, când intraţi în cortul mărturiei sau vă apropiaţi de altar, ca să nu muriţi. Aceasta este lege veşnică în neamul vostru, ca să puteţi deosebi cele sfinte de cele nesfinte şi cele întinate de cele curate. Şi ca să învăţaţi pe fiii lui Israel toate legile pe care le-a poruncit lor Domnul prin Moise”(Lev. 10, 9-11).
Observă că trebuie aşadar să fie treji, fiindcă pentru mintea întunecată şi inima încărcată de griji, care e stăpânită de o beţie lumească (căci se îmbată unii şi fără vin), atingerea de slujba (liturghia) sfântă este pricină de moarte. Pentru că mintea care nu poate păşi drept se abate spre urâciune, înjoseşte cele sfinte şi cele săvârşite nu mai sunt în rânduială, ci abătute de la calea cea dreaptă. Iar pătimind ei acestea, numaidecât supără pe Dumnezeu şi vor suporta pedepse amarnice din pricina uşurătăţii lor. Deci trebuie să fie treji, lepădând beţia născută din grija lumească224. Aceasta ne îndeamnă şi Mântuitorul să facem, zicând: „Luaţi aminte să nu se îngreuieze inimile voastre de […] grijile vieţii”(Luca 21, 34).
Şi a indicat îndată felul trezviei noastre şi cum să rămânem neîntinaţi şi curaţi şi fără osândă, fiindcă zice: „ca să puteţi deosebi cele sfinte de cele nesfinte, şi cele întinate de cele curate. Şi ca să învăţaţi pe fiii lui Israel toate
224 Beţia aduce dezordine în toate, nu le mai lasă în armonia lor raţională, binecuvântătoare. Dar orice patimă poate pricinui o beţie. De aceea, orice patimă aduce dezordine în lucruri, stricând echilibrul dintre ele. În lipsa sării, adică a înţelepciunii care păzeşte echilibrul în toate, intervine descompunerea, iar înţelepciunea este susţinută de trezvie.
266
legile pe care le-a poruncit lor Domnul prin Moise”. Aceasta înseamnă a spune vădit că se cuvine ca preoţii, lepădând beţia, să se îndepărteze de bărbaţii care nu sunt sfinţi, adică de cei întinaţi şi necuraţi. Iar aceasta socotesc că o va face cineva uşor, dacă va fi neîntinat şi curat, „tot dobitocul, zice, iubeşte pe cel asemenea şi tot omul se va alipi de cel asemenea lui” (înţel. Sir. 13, 19). Pe lângă aceasta, trebuie să fie înţelepţi şi în stare să înveţe pe alţii, căci întâistătătorul turmei cuvântătoare trebuie să fie treaz şi destoinic să înveţe. Deci, bine zice: „să învăţaţi”, adică să tâlcuiţi, ca auzitorii să poată înţelege că Legea e pedagog şi grăieşte taina lui Hristos. Nimic nu e greu, dacă nu e lipsit de tâlcuire şi se înţelege duhovniceşte. Atunci, cuvântul istorisirii este simplu şi eliberat de umbrele neclarităţii.
CARTEA A XIII-A
Iarăşi despre preoţie
Chiril: Despre preoţi şi despre Aaron să fie îndeajuns cele spuse de noi! Socotesc însă că trebuie să adaug la cele spuse cele poruncite despre leviţi, care lipsesc, precum se vede, fiindcă numai aşa va fi deplină explicaţia.
PALADIE: Aşadar, purcede la ele şi tâlcuieşte-le lămurit, căci drept cugeţi.
CHIRIL: Voind să dea cea mai bună rânduială pentru lucrările sfinte, aşază treapta levitică după arhiereu, zicând în Numerii: „Grăieşte leviţilor şi zi către ei: «Când veţi lua de la fiii lui Israel zeciuiala, pe care v-am dat-o de la ei ca parte (sorţi), atunci să aduceţi din ea dar Domnului a zecea parte ca zeciuială. Şi se vor socoti aducerile voastre ca grâul de la arie şi ca mustul de la teasc. Astfel veţi aduce şi voi prinoase Domnului din toate zeciuielile voastre, pe care le veţi lua de la fiii lui Israel; şi veţi da din ele, prinos Domnului, lui Aaron preotul. Din toate cele ce se dau vouă, să aduceţi prinos Domnului, şi din toată pârga cele sfinţite dintr-însa. Şi să le spui: Când veţi aduce pârga din ele, atunci se va socoti leviţilor ca roada de la arie şi ca aducerea de la teasc. Aceasta să o mâncaţi în tot locul voi şi fiii voştri, şi familiile voastre, că aceasta este plata voastră pentru slujirea la cortul
268
mărturiei. Pentru aceasta nu veţi avea păcat, aducând pârgă dintr-însa, nici nu veţi spurca cele sfinte ale fiilor lui Israel, şi să muriţi»” (18, 25-32).
Observi cum taina lui Hristos licăreşte chiar şi în umbre şi în chipuri (tipuri)? Fiindcă cel ce a primit zeciuiala a dat zeciuială, după cuvântul fericitului Pavel (cf. Evr. 7,9). Dar atunci chipul (tipul) era Melchisedec, iar în timpul lui Moise s-a păstrat în Aaron, care înfăţişează în sine pe Hristos, Preotul preoţilor, Căpetenia şi înainte-stătătorul cortului sfânt, adică al Bisericii, pe Sfântul sfinţilor şi Dumnezeul dumnezeilor, Căruia datorăm toată aducerea noastră, căci s-a scris: „Toţi cei din jurul Lui vor aduce daruri” (Ps. 75, 11). Dar cele mozaice încă erau chipuri (tipuri), pe când păzitorii poruncilor evanghelice veselesc pe Răscumpărătorul lor prin daruri duhovniceşti.
PALADIE: Bine ai spus.
CHIRIL: Iar că neamul levitic este un neam ales şi scos dintre ceilalţi o arată în felul următor: a poruncit să numere poporul şi să facă alegerea exactă din mulţimea de rând, nu pentru că nu i-ar fi cunoscut Făcătorul (căci ştie şi numărul picăturilor de ploaie, după cum s-a scris, cf. Eccl. 1, 2), ci pentru ca cei ce citesc Sfintele Scripturi, ca cei ce sunt închinaţi lui Dumnezeu şi se numesc poporul Lui, să ştie lămurit că sunt înscrişi în listele lui Dumnezeu şi în cartea vieţii şi fac parte din numărul celor cunoscuţi de El şi se află în amintirea Stăpânului225. Aşadar, s-a înscris poporul, dar Dumnezeu a pus
225 Oamenii iau la cunoştinţă care sunt cei ce se dovedesc aleşi mai înainte de Dumnezeu şi înzestraţi cu destoinicia pentru o anumită slujire. Ei sunt înscrişi de mai înainte în cugetarea lui Dumnezeu.
269
oarecum deoparte neamul ales şi sfinţit şi nu l-a lăsat în acelaşi rând cu ceilalţi, ci i-a rezervat locul de frunte, zicând către preaînţeleptul Moise: „Vezi ca seminţia lui Levi să nu o socoteşti la numărătoare şi să nu o numeri între fiii lui Israel” (Num. 1, 49), căci moştenirea sfinţilor este deosebită şi răsplăţile lor sunt cele mai înalte, fiind poate înscrişi şi în alte cărţi, fiindcă dumnezeiescul Daniel nu a văzut o singură carte, ci, cum însuşi zice, „Judecătorul s-a aşezat şi cărţile au fost deschise” (Dan. 7,10).
Aşadar, înscrierea e potrivită cu măsurile fiecăruia, însă neamul rânduit şi închinat sfintelor slujbe este scos din mulţime. Iar felul slujbei leviţilor l-a lămurit îndată, zicând: „«Ia seminţia lui Levi şi o pune înaintea lui Aaron preotul, ca să-l ajute în slujba lui. Şi vor avea sarcina de a păzi ce va porunci el şi cele de păzit ale fiilor lui Israel înaintea cortului mărturiei (adunării), spre a face slujbele la cort. Vor îngriji toate lucrurile cortului adunării, şi vor păzi rânduielile fiilor lui Israel la toate lucrările (slujbele) de la cort. Şi vei da pe leviţi lui Aaron, fratele tău, şi fiilor lui (preoţii), dar desăvârşit sunt ei Mie dintre fiii lui Israel. Iar pe Aaron şi pe fiii săi îi vei pune peste cortul adunării şi vor îndeplini datoria lor preoţească şi toate câte sunt la jertfelnic şi cele de după catapeteasmă; iar de se va atinge cineva de alt neam de acestea, să fie omorât»” (Num. 3, 6-10). Deci leviţii au fost daţi ca împreună-lucrători şi ajutători ai preoţilor care săvârşeau cele sfinte. Deci vor păzi cele de păzit ale acelora, adică cele ale lui Aaron, toate vasele cortului mărturiei şi cele de păzit ale fiilor lui Israel. Până aici vorbeşte despre felul conlucrării leviţilor.
Apoi, pe Aaron şi pe fiii lui îi pune răspunzători peste lucrările din cort şi zice: „să-şi îndeplinească datoria
270
lor preoţească şi toate câte sunt la jertfelnic şi cele de după catapeteasmă”, adică cele negrăite şi tainice, toate cele pe care obişnuiesc să le săvârşească cei ce stau lângă altarul dumnezeiesc226 (cf. Evr. 10,11).
Şi în aceasta avem un chip (tip) curat al lui Hristos, pe Care L-a aşezat Tatăl peste casa Lui, care suntem noi227. Iar cei ce slujesc împreună cu Aaron înfăţişează limpede ceata sfântă şi vrednică de laudă a Sfinţilor Apostoli, împreună-lucrători şi împreună-liturghisitori cu Hristos. Căci s-au făcut împreună-lucrători (cf. 1 Cor. 3, 9), vistiernici, iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (cf. 1 Cor. 4,1), ba şi slujitori prin care am crezut (cf. 2 Cor. 3, 6).
Iar dacă ar vrea cineva să cerceteze şi rânduiala Bisericii, s-ar minuna pe drept cuvânt de preînchipuirea din Lege, fiindcă episcopilor, ca unii ce au primit conducerea, şi celor ce au un grad mai mic, adică preoţilor, li s-au
226 Lăcaşul bisericesc ortodox păstrează şi el iconostasul, care acoperă locul unde săvârşeşte preotul Taina lui Hristos (Sfânta Euharistie). Aceasta arată că el este mai aproape de cele negrăite şi poate grăi poporului despre ele. Dacă un lăcaş bisericesc nu are catapeteasmă înseamnă că nu există o taină mai presus de ceea ce înţelege orice credincios.
227 Fiecare om este casa tainică, nedeplin înţeleasă, a lui Dumnezeu. În ea Se sălăşluieşte în chip deosebit Hristos, Dumnezeu-Cuvântul şi Fiul Tatălui. Căci, prin El şi după chipul Lui, omul a fost făcut persoană cuvântătoare şi fiu al Tatălui suprem.
Dar şi toţi împreună formăm o casă a lui Dumnezeu biserica, în care Hristos Se sălăşluieşte ca în trupul Său tainic. Omul îşi actualizează umanitatea întreagă numai în comuniunea cu alţii. Fiecare este întregit de alţii şi puterile lui de gândire, de iubire se actualizează în comuniune cu alţii. În această comuniune se pun în valoare şi toate potenţele umanităţii asumate de Hristos, care îşi au modelul şi originea în Dumnezeu Cuvântul. De aceea, pentru poporul întreg şi cu conlucrarea lui, Se aduce jertfă Hristos la Sfânta Liturghie.
271
încredinţat jertfelnicul şi cele de după catapeteasmă. Şi lor se cade să li se spună: „să-şi îndeplinească datoria lor preoţească”, iar diaconilor: „Să păzească rânduielile” în locul poporului. Oare nu ei poruncesc, strigând în biserici, când se cuvine să cânte poporul, când să stea cu cuviinţă şi să se liniştească, şi nu ei îndeamnă la rugăciune? Iar în timpul săvârşirii Jertfei nesângeroase, nu ei aduc cele mai sfinte dintre vase şi au o grijă deosebită de toate cele necesare?
PALADIE: aşa este.
CHIRIL: Aşadar, cele ale preoţiei le săvârşesc cei din frunte, iar leviţii le ajută, şi astfel litera Legii rânduieşte în chip (tip) ordinea preoţiei bisericeşti. Iar poporul este exclus de la toată lucrarea simţitoare şi cei ce răpesc această cinste sunt ameninţaţi cu cea mai de pe urmă pedeapsă, căci va muri, zice, cel ce va veni la ea de la sine, nea vând alegerea dumnezeiască asupra lui.
PALADIE: Adevărat.
CHIRIL: Deci neamul levitic nu este înscris în listele celorlalţi, ci e înscris deosebit şi în cartea lui Dumnezeu. „Şi a grăit, zice, Domnul cu Moise în pustiul Sinai, zicând: «Numără pe fiii lui Levi după familiile lor (casele lor părinteşti), după neamurile (rudeniile) lor, toată partea bărbătească de la o lună în sus să o numeri». şi i-au numărat Moise şi Aaron, după cuvântul Domnului, precum le poruncise Domnul. Aceştia erau fiii lui Levi, după numele lor: Gherşon, Cahat şi Merari. Şi numele fiilor lui Gherşon, după neamurile lor, erau: Libni şi Şimei. Şi fiii lui Cahat, după neamurile lor, erau: Amram, Iţhar, Hebron şi Uziel. Şi fiii lui Merari după neamurile lor, erau: Mahli şi Muşi. Acestea erau neamurile lui Levi, după familiile lor” (Num. 3,14-20).
272
Deci, înainte de toate, Paladie, observă că poporul a fost înscris de la vârsta de douăzeci de ani în sus, deci trebuie o explicaţie subtilă. Căci Legea cea precisă nu învredniceşte să fie înscrişi în cartea lui Dumnezeu cei moi şi slabi, ci, pe drept cuvânt, se înscriu în listele sfinţilor cei plini de sevă şi în floarea vârstei duhovniceşti. Aşadar, Legea face din vârsta trupească un chip potrivit celei duhovniceşti: prin cei în floarea vârstei închipuie neamul celor aleşi, iar pe cei mai mici de vârsta tinereţii, adică pe cei slabi şi pe cei copii încă, îi trece cu vederea şi nu-i primeşte în cartea sfântă.
Dar la leviţi s-a făcut înscrierea de la vârsta de o lună, fiindcă Stăpânul tuturor primeşte, şi chiar cu mare plăcere, pruncia în Hristos a celor aleşi, ca şi înţelepciunea. Pentru că e un lucru deosebit a se distinge cineva în amândouă, adică în înţelepciunea şi în simplitatea cea după Hristos. Astfel, dumnezeiescul Pavel zice: „Fraţilor, nu fiţi prunci la minte. Fiţi prunci când este vorba de nerăutate. La minte însă fiţi desăvârşiţi” (2 Cor. 14, 20), şi însuşi Hristos zice: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii (Matei 10, 16). Aşadar, e primită simplitatea sfinţilor228, iar numărătoarea se face după nume şi familie, deoarece pe cei pe care vrea să-i cinstească Dumnezeu îi învredniceşte de aceasta după nume, familie şi neam. Şi Mântuitorul însuşi lămureşte Sfinţilor Apostoli înţelesul precis al acestora: „Nu se vând două păsări pe un bănuţ?, şi nici una din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru Cel
228 Vicleşugul, deşi dă impresia unei subtilităţi de gândire, este uşor demascat ca aducând dezordinea şi răul, fiindcă nu vede sau nu vrea să vadă importanţa ordinii şi a binelui.
273
din ceruri. Iar vouă şi toţi perii capului229 vă sunt număraţi (Luca 12, 6-7).
PALADIE: Bine ai zis.
CHIRIL: Pe lângă aceasta, a poruncit să se facă a doua înscriere şi să se prescrie fiecăruia slujba cuvenită, zicând: „«Numără pe fiii lui Cahat din mijlocul fiilor lui Levi, după neamurile şi după familiile lor, de la vârsta de douăzeci şi cinci de ani până la vârsta de cincizeci de ani, pe toţi cei ce intră la slujbă spre a săvârşi toate lucrările la cortul mărturiei. Slujirea fiilor lui Cahat la cortul mărturiei va fi să ducă sfânta sfintelor. Când va porni tabăra, Aaron şi fiii lui vor intra şi vor lua catapeteasma (perdeaua), care desparte sfânta de sfânta sfintelor, şi vor înveli în ea chivotul Legii (mărturiei). Şi vor pune deasupra un acoperământ de piele vânătă, iar peste acesta să întindă un alt înveliş vânăt şi apoi să pună drugii (pârghiile) la chivot. Peste masa punerii înainte să aştearnă o faţă de masă întreagă vânătă, şi să pună pe ea blidele, talerele, oalele, paharele şi ibricele pentru turnat, şi pâinile ei să fie pururea pe ea. Peste acestea să pună o cămaşă (pânză) purpurie (roşie), pe care o vor acoperi cu un acoperământ de piele vânătă, şi să-i pună drugii. Să ia apoi o îmbrăcăminte (pânză) vânătă şi să acopere sfeşnicul şi candelele lui, cleştele lui, mucările lui, şi toate vasele cu untdelemn, care se întrebuinţează la slujbe. Să-l acopere pe
229 În nume este cuprinsă persoana fiecăruia, distinctă de altele, se arată valoarea fiecăruia în ceea ce are deosebit de alţii. A urmări contopirea lor în masă înseamnă a sărăci realitatea spirituală. Chiar un fir de păr al unei persoane e preţuit de Dumnezeu, pentru că şi în el se arată ceea ce are distinct fiecare persoană. Dar persoana face parte dintr-o casă, dintr-un neam. Ea are în primul rând datoria faţă de naţiune, căci aceasta a format-o pentru slujirea deosebită.
274
el şi toate uneltele lui cu un acoperământ de piele vânătă şi să-l pună pe năsălie. Peste jertfelnicul cel de aur să pună o îmbrăcăminte vânătă, să-l acopere cu un acoperământ de piele vânătă şi apoi să-i pună drugii. Să ia toate vasele care se întrebuinţează la slujbe în locaşul sfânt şi să le învelească în pânză vânătă, să le acopere cu acoperăminte de piele vânătă şi să le pună pe năsălie. După aceea să cureţe jertfelnicul de cenuşă, să-l acopere cu o cămaşă (pânză) de porfiră, să pună pe el toate vasele care se întrebuinţează în timpul slujbei: cleştele, furculiţele, lopeţile, oalele şi toate blidele lui, să-l acopere cu un acoperământ de piele vânătă şi să-i pună drugii. Să ia apoi o îmbrăcăminte de porfiră şi să acopere baia (spălătorul) şi postamentul ei; să pună deasupra lor un acoperământ de piele vânătă şi să le pună pe năsălie. După aceea, Aaron şi fiii lui, înainte de plecarea taberei la drum, vor strânge tot cortul şi vor înveli toate lucrurile locaşului sfânt, iar fiii lui Cahat vor veni să le ia; dar ei nu trebuie să se atingă de cele sfinte, ca să nu moară»” (Num. 4, 2-15).
înscrierea de la o lună şi mai sus arată că lui Dumnezeu îi este plăcută şi bineprimită însăşi nevinovăţia sfinţilor. Iar faptul de a rândui pentru lucrurile sfinte numai vârsta hotărâtă de Lege, adică cea de la douăzeci şi cinci de ani până la cincizeci, arată, socotesc, că săvârşeşte slujbă aleasă şi fără prihană lui Dumnezeu tot cel ce este deja înţelept şi încă în putere. Se află deja în acestea cel ajuns la douăzeci şi cinci de ani, dar şi cel ce înaintează până la cincizeci de ani, fiindcă bărbatul care a trecut de cincizeci de ani s-a aplecat deja spre sfârşitul vigorii bărbăteşti şi nu mai este fără prihană, ci alunecă spre slăbiciunile bătrâneţii. Şi niciun om neînţelept sau lipsit de vigoare nu poate sluji fără prihană lui Dumnezeu, dacă
275
se spune cu dreptate că faptele ce privesc spre virtute şi se bucură de lauda Legiuitorului sunt fapte ale vigorii şi chibzuinţei preafrumoase.
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Iar în grija celor din ceata lui Cahat erau cele din Sfânta Sfintelor, lor premergându-le preoţii care le acopereau, căci pretutindeni este mai în cinste cel mai înalt în treaptă şi toate cele ce sunt la Dumnezeu sunt în ordine şi nimic nu este în dezordine. Iar neamul levitic este ajutător şi mai prejos de lucrările sfinte ale celor ce le sunt superiori. Şi se acoperă cu piei sau acoperăminte vinete sfântul chivot, jertfelnicul de aur, sfeşnicul şi vasele de slujbă, culoarea vânătă (violetă) înfăţişându-ne ceea ce e de Sus şi din cer, fiindcă aceasta este culoarea eterului de Sus şi din înălţime. Sfintele vase sunt chipuri (tipuri) ale lui Hristos, precum am arătat mai înainte. Dar masa punerii înainte, pe lângă acoperămintele vinete, are şi o cămaşă toată de porfiră (roşie). Sub învelişurile vinete, altarul jertfelor are şi o cămaşă roşie şi spălătorul are o cămaşă întreagă de porfiră (roşie).
Şi masa pentru punerea înainte a pâinilor înfăţişează Jertfa nesângeroasă, prin care suntem binecuvântaţi230 toţi, mâncând Pâinea din cer, adică pe Hristos, Care S-a făcut şi ca noi, dar este şi Dumnezeu, Care vine de Sus şi de la Tatăl şi Se află deasupra tuturor, ca împăratul
230 De aici numirea Euharistiei ca binecuvântare. Prin Trupul şi Sângele Domnului primim binecuvântarea Tatălui, Care a binecuvântat întâi trupul şi sângele Fiului Său. Ele poartă şi aduc binecuvântarea în orice om care primeşte pâinea şi vinul Euharistiei cu credinţa că sunt Trupul binecuvântat şi Sângele binecuvântat ale lui Hristos.
276
şi Dumnezeul tuturor231. Iar faptul că peste masă se întinde o cămaşă purpurie (porfirie, roşie) este, precum mi se pare, o imagine a împărăţiei lui Dumnezeu232. Altarul jertfelor se îmbracă şi el în cămaşă roşie, pe care o vom socoti drept chip (tip) al sângelui, căci Hristos S-a jertfit din pricina şi în favoarea noastră şi S-a suit ca un Miel pe altarul de jertfă, spre a fi miros de bună mireasmă lui Dumnezeu Tatăl233 (cf. Efes. 5, 2). Spălătorul avea şi el, pe lângă acoperămintele de piele vânătă, o cămaşă în întregime de porfiră (roşie), pentru că spălătorul înfăţişează chipul (tipul) Sfântului Botez, care ne spală în apele sfinte spre lepădarea păcatelor şi ne duce în împărăţia cerurilor. Sfântul Botez este de Sus, din cer234, iar chip al acestui fapt e culoarea vânătă. Nu ţi se pare că, în această anevoioasă tâlcuire a celor ce trebuie înţelese, îţi spun lucruri cu totul drepte?
231 Sfântul Chiril afirmă aici din nou, împotriva nestorianismului, că însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om.
232 Împăratul se îmbracă în porfiră. Împărăţia lui Hristos este ca o cămaşă a Lui, fiindcă în ea se arată slava Lui. Cei ce fac parte din împărăţia Lui sunt ca o cămaşă de porfiră a lui Hristos, adică sunt alipiţi de El.
233 Pe tot semenul nostru care suferă pentru noi fără cârtire, de bunăvoie, îl simţim ca pe un miel jertfit în parte de noi înşine, dar şi noi participăm la durerea lui. Hristos este Mielul desăvârşit, Care suferă din pricina relelor pe care le-am făcut sau le facem împotriva Sa şi a altora, ca să simţim şi noi pornirea să participăm la durerea Lui. Cel ce poate să fie jertfă urcă pe altar în această calitate, ca să se înfăţişeze Tatălui.
234 Botezul, ca spălare de păcate, ca eliberare din închisoarea egoismului şi trecere în împărăţia iubirii lui Dumnezeu, este de Sus. Nu ne putem spăla şi înnoi noi înşine, ci suntem spălaţi prin Duhul Sfânt, Care este Duhul comuniunii.
277
PALADIE: Ba da.
CHIRIL: Deci aceasta era slujba celor din neamul lui Cahat. Iar gherşoniţii şi merariţii erau înscrişi în acelaşi fel, de la douăzeci şi cinci şi până la cincizeci de ani, după nume, după neamuri şi familii. Şi în grija neamului lui Gherşon erau pieile cortului, acoperămintele lui adică, perdelele uşilor, pânzele curţii şi cele de prisos, căci aşa s-a scris. Iar în grija celor din neamul lui Merari, căci şi acesta era un neam levitic, erau stâlpii cortului, tălpile şi capetele, cuiele şi închizătorile, catapeteasma din afară a cortului şi, pe lângă acestea şi altele. Gherşoniţii şi merariţii transportau cele încredinţate lor pretutindeni cu ajutorul unor care, pe când cahatiţii purtau pe umeri lucrurile din Sfânta Sfintelor. Căci s-a scris în Numerii: „Au venit cele douăsprezece căpetenii ale lui Israel, capii familiilor lor, mai-marii seminţiilor, care fuseseră de faţă la numărătoare. şi au adus înaintea Domnului darurile lor: şase care acoperite şi doisprezece boi, câte un car de la fiecare două căpetenii şi câte un bou de la fiecare căpetenie şi le-au adus înaintea cortului. Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Ia-le de la ei, ca să fie pentru lucrările trebuitoare la cortul mărturiei şi le vei da leviţilor, potrivit cu felul slujbei fiecăruia». Şi Moise, luând carele şi boii, le-a dat leviţilor: două care şi patru boi a dat fiilor lui Gherşon, potrivit cu slujba lor, patru care şi opt boi a dat fiilor lui Merari, potrivit cu slujba lor, sub povaţa lui Itamar,fiul lui Aaron, preotul. Iar fiilor lui Cahat nu le-a dat, pentru că slujba lor era de a duce lucrurile din Sfânta Sfintelor, pe care trebuia să le poarte pe umeri” (Num. 7, 2-9). Auzi că datoria acelora era de a purta anumite lucruri pe care şi că numai cahatiţii purtau cele sfinte pe umeri?
PALADIE: Din ce pricină?
278
CHIRIL: întotdeauna, cel în treaptă mai înaltă şi mai sfinţit se află într-o osteneală mai mare şi lui i se cuvine numaidecât să se obosească şi, pe lângă aceasta, să sufere şi necazuri, şi cei mai sfinţi şi aflaţi mai aproape de Dumnezeu nu sunt într-o situaţie egală cu a celorlalţi. Nu este adevărat ceea ce spun?
PALADIE: Foarte adevărat!
CHIRIL: Deci neamul levitic slujea în această ordine şi socotesc că acest lucru este chipul (tipul) unei taine.
PALADIE: în ce fel?
CHIRIL: Cele două neamuri, Gherşon şi Merari, par să înfăţişeze popoarele aflate sub Lege, adică pe Israel, iar cahatiţii, pe cei sfinţiţi în Hristos prin credinţă. Cei dintâi aveau în grijă pânzele curţii, pieile cortului, acoperămintele şi stâlpii, capetele şi tălpile, cuiele şi perdelele şi, aşa cum spune Sfânta Scriptură, „toate cele de prisos”, prin care se înţeleg cele ce nu sunt necesare pentru slujbă. Iar ceilalţi au prins curaj să poarte cele din Sfânta Sfintelor, prin care se închipuie Hristos nu într-un singur fel, ci în multe feluri, cum ar fi: prin chivot, prin masa punerii înainte, prin sfeşnicul şi jertfelnicul de aur. Căci, fiind simplu după fire ca Dumnezeu, este cunoscut în chip felurit prin varietatea lucrării. Cuvântul Tatălui este, fără îndoială, viu şi lucrător şi, pe lângă acestea, Viaţă şi Lumină şi miros de bună mireasmă duhovnicească. Aşadar, cei ce stăruie în poruncile date prin Moise au în grijă cele de prisos ale cortului, căci Legea e nefolositoare dacă nu este înţeleasă duhovniceşte. Iar cei ce au prins curaj să poarte cele din Sfânta Sfintelor sunt cei în Hristos, care nu poartă nici un lucru de prisos, ci numai pe Hristos însuşi.
279
PALADIE: Bine ai spus.
CHIRIL: Dar observă, de voieşti, şi aceasta.
PALADIE: Care?
CHIRIL: Cei încredinţaţi cu cele de prisos ale cortului sfânt le transportau pe care. Dar cahatiţii transportau cele din Sfânta Sfintelor nu pe care, nici pe altceva, ci le purtau pe umerii lor.
PALADIE: Şi pentru ce aceasta?
CHIRIL: Aş spune, prietene, că Legea este grea şi o povară cu anevoie de purtat, iar semnul clar al acestui fapt este că cele de prisos nu sunt purtate pe umeri, din pricina neputinţei celor supuşi ei. De aceea celor care, după primirea credinţei, se întorceau la slujirea Legii, dumnezeieştii Ucenici le ziceau: „Şi, acum, pentru ce ispitiţi pe Dumnezeu şi vreţi să puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii voştri, nici noi n-am putut să-l purtăm?” (Fapte 15,10). Iar cahatiţii, purtând pe umerii lor cele prin care se închipuie Hristos, îşi fac din ele o povară uşoară şi lesne de purtat. Oare aceasta nu este, în chip vădit, ceea ce însuşi Hristos a spus: „Jugul Meu este bun şi sarcina (povara) Mea uşoară235″ (Matei 11, 30)?
235 Hristos nu cere jertfe de animale şi tot felul de lucruri de prisos, cum cerea Legea veche. El cere numai credinţă şi iubire: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea uşoară”. Desigur, din alt punct de vedere, ceea ce cere El este mai greu (de împlinit), dar, odată ce te-ai hotărât, devine mai uşor. Şi devine astfel pentru că te uşurează comuniunea cu cei iubiţi, te uşurează Dumnezeu, pe Care-L iubeşti. De aceea, îl porţi pe Hristos direct în intimitatea ta, nu eşti preocupat de grija carelor şi de încărcarea celor ce se cer purtate pe ele. Mai uşor poţi purta pe Hristos însuşi, sau o persoană, decât fel de fel de griji impersonale. În aceasta te întăreşte însăşi persoana pe care o porţi, pentru că te încălzeşte cu iubirea ei, care răspunde la iubirea ta.
280
PALADIE: Aşa pare.
CHIRIL: Dar la cele spuse aş adăuga şi aceasta, fiindcă ne încredinţează şi mai mult. La prima înscriere (numărătoare), fiii lui Gherşon au fost puşi la început, Cahat la mijloc şi Merari la urmă (acestea erau neamurile levitice). Însă la a doua înscriere, cea de la douăzeci şi cinci ani în sus, a fost pus înainte Cahat şi a fost numit cel dintâi, iar după el Gherşon şi Merari, care aveau în grijă cele de prisos ale cortului. Şi fiecare din aceste două neamuri aveau câte două familii, pe când cel dintâi înainta până la patru. Înţelegi deci ghicitura?
PALADIE: Deloc.
CHIRIL: întâi a fost chemat Israel, dar, intrând între timp turma neamurilor, a fost rânduit după acestea. Şi astfel cei din urmă s-au făcut cei dintâi, după cuvântul Mântuitorului, iar cei dintâi, cei din urmă (cf. Matei 20,16).
PALADIE: Adevărat.
CHIRIL: Şi e vădit că neamul iudeilor e mic la număr, mulţimea nemăsurată a neamurilor întrecându-l cu mult.
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: De aceea şi Dumnezeu zice către Moise, tâlcuitorul celor sfinte: „Şi acum lasă-Mă ca, mâniindu-Mă, să pierd adunarea aceasta, şi să fac din tine un neam mare, mult mai mare decât acesta” (Ieş. 32,10).
Deci cu aceste slujiri a fost cinstită seminţia levitică de obşte. Şi regula slujirii lor a fost să asculte de treapta mai înaltă, adică să lucreze sub autoritatea lui Aaron. Căci a năzui la ceea ce este peste aceasta şi a căuta cele mai presus decât cele rânduite şi poruncite ei de Dumnezeu era pricină de pieire. Aceasta s-a arătat chiar şi prin ceea ce s-a petrecut, fiindcă s-a scris
281
iarăşi în Numerii: „Atunci Core,fiul lui Cahat,fiul lui Levi, împreună cu Datan şi Abiron, fiii lui Eliab, şi cu On, fiul lui Felet, din seminţia lui Ruben, s-au ridicat împotriva lui Moise împreună cu două sute cincizeci de bărbaţi din fiii lui Israel, căpetenii ale obştii fiilor lui Israel, aleşii sfatului, bărbaţi însemnaţi. Adunându-se aceştia împotriva lui Moise şi Aaron, le-au zis: «Destul este vouă! De vreme ce toată adunarea şi toţi din ea sunt sfinţi şi Domnul este întru ei, pentru ce vă socotiţi mai presus de adunarea Domnului?» Auzind acestea, Moise a căzut cu faţa la pământ şi a grăit către Core şi tuturor părtaşilor lui, zicând: «Dumnezeu a cunoscut pe cei ce sunt ai Lui şi pe cei sfinţi i-a apropiat de Sine. Şi pe cei pe care nu i-a ales nu i-a apropiat. Aceasta să faceţi: Core şi toată ceata ta, luaţi-vă cădelniţe şi mâine să puneţi în ele foc şi tămâie înaintea Domnului, şi bărbatul pe care îl va alege Domnul, acela va fi sfânt. Ajungă vouă, fii ai lui Levi!» Şi a grăit iarăşi Moise către Core: «Ascultaţi la mine, fii ai lui Levi: Este oare puţin lucru pentru voi că Dumnezeul lui Israel v-a osebit din obştea lui Israel şi v-a apropiat la Sine ca să faceţi slujbe la cortul Domnului şi să staţi înaintea obştii Domnului, slujind pentru ea? El te-a apropiat pe tine şi cu tine pe toţi fraţii tăi, fiii lui Levi. Alergaţi acum şi după preoţie?» (16,1-10).
Deci fiii lui Cahat, având slujba să ridice şi să poarte pe umeri cele din Sfânta Sfintelor, s-au înălţat prosteşte spre cele mai de sus şi au râvnit la măsurile preoţilor. Răpind cinstea acestora, după cum s-a scris (cf. Evr. 5, 4), au nesocotit porunca dumnezeiască şi, încălcând legile slujbei preoţeşti, au dispreţuit cu totul cinstea celor întâi-stătători, fiindcă au zis către Moise şi Aaron: „toată adunarea şi toţi din ea sunt sfinţi şi Domnul este între ei”.
282
Auzi cum dispreţuiesc măsura pusă lor şi consideră că cinstea arhiereului e comună nu numai neamului lor, ci şi tuturor celorlalţi, şi că în ei (Aaron şi Moise) nu este nimic mai mult sau mai de cinste, chiar dacă li s-a spus că le sunt superiori, ca unii ce au luat această treaptă prin hotărârea lui Dumnezeu? Iar aceasta înseamnă în chip vădit a blama hotărârea de Sus şi a nu pune niciun preţ pe ceea ce vrea Legiuitorul. Dar dumnezeiescul Moise, folosindu-se de obişnuita blândeţe, i-a sfătuit ca pe nişte bolnavi şi, cunoscând mânia ce se va porni împotriva lor, i-a mustrat, zicând: „«Ajungă vouă, fii ai lui Levi!» […] «Este oare puţin lucru pentru voi că Dumnezeul lui Israel v-a osebit din obştea lui Israel şi v-a apropiat la Sine ca să faceţi slujbe la cortul Domnului şi să staţi înaintea obştii Domnului, slujind pentru ea?»”
Însă aceia au rămas supăraţi, învârtoşaţi la cuget şi neînfrânaţi în mândrie, până când nebunia lor a ajuns la atâta rău, încât pământul, deschizându-şi gura, i-a înghiţit cu neamurile şi cu corturile lor şi i-a dus la o pieire nemaiauzită, fiindcă au coborât la iad de vii, după cum s-a scris (cf. Ps. 54,16).
Deci răscoala împotriva căpeteniei şi nesupunerea sub mâna întâi-stătătorilor, adică a celor ce primiseră cinstea de conducători de la Dumnezeu, este un lucru necuviincios şi e pedepsit de Dumnezeu cu moartea. Dimpotrivă, rodul celei mai înalte cuminţenii este a nu ne lăuda cu ceea ce avem, ci a mulţumi pentru aceasta şi a nu sări în chip primejdios mai presus de măsura proprie, nici a dori cele nedăruite nouă, socotind că cele ce se împlinesc numai cu aprobare de Sus ar fi comune şi îngăduite tuturor.
283
PALADIE: Bine ai zis.
CHIRIL: Aşadar, cele sfinte se împlinesc într-o ordine neamestecată236, pentru că aşa se cuvine să fie şi nu altfel.
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Dar jertfele aduse de cei subordonaţi, adică orice aducea cineva ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, Legea le dăruia ca moştenire comună ambelor cete, spunând că trebuiau să fie ale preoţilor şi leviţilor în comun. Căci Dumnezeul tuturor a zis către Aaron: „«în pământul lor tu nu vei avea nici moştenire, nici parte nu vei avea între ei. Eu sunt partea ta şi moştenirea ta în mijlocul fiilor lui Israel. Iar fiilor lui Levi, iată, Eu le-am dat toată zeciuiala din câte are Israel, ca sorţi (moştenire) pentru slujba lor, pe care o fac la cortul mărturiei. De acum, fiii lui Israel să nu vină la cortul mărturiei, ca să facă păcat aducător de moarte; ci numai leviţii să facă slujba la cortul mărturiei şi să-şi ia asupra păcatul lor. Aceasta este lege veşnică în neamul vostru. Dar în mijlocul fiilor lui Israel ei nu vor moşteni moşie, căci zeciuiala fiilor lui Israel, pe care aceştia o aduc dar Domnului, am dat-o leviţilor ca parte separată şi de aceea le-am şi zis că nu vor avea moştenire între fiii lui Israel» (Num. 18, 20-24). Iar în A doua lege, repetând acelaşi cuvânt, zice: „Preoţii, leviţii şi întreaga seminţie a lui Levi nu vor avea parte şi nici sorţi (moştenire) cu Israel; moştenirea lor sunt jertfele Domnului,
236 Sfinţenia este unită cu rânduiala. Dezordinea vădeşte răzvrătirea mândriei, care nu recunoaşte o ordine rânduită de Sus. Pentru cel răzvrătit nimic nu este vrednic de respect. Dar împărţirea slujirii într-o anumită ordine vine de Sus, potrivit înzestrării de Sus a unora cu aptitudinile potrivite diferitelor slujiri. De aceste aptitudini trebuie să se ţină seama, atunci când persoanele sunt chemate la diferitele slujiri.
284
cu acelea se vor hrăni. Moştenire nu va avea el între fraţii lui, căci Domnul însuşi este moştenirea lui precum i-a spus. Acesta este dreptul preoţilor din partea poporului, care aduc ca jertfă fie viţel (bou), fie oaie (berbec): să dea preotului şoldul (spata), fălcile şi stomacul (pântecele). De asemenea, Pârga de la grâul tău, de la vinul tău şi de la untdelemnul tău, Pârga de lână de la tunderea oilor tale să dai lui, că pe el l-a ales Domnul Dumnezeul tău, dintre toate seminţiile tale, să stea înaintea Domnului Dumnezeului tău şi să slujească întru numele Domnului el şi fiii lui, în toate zilele” (18,1-5).
Observă deci că neamul sfinţit nu se poate înscrie la un loc cu poporul şi este deosebit de ceilalţi nu numai prin lucrările slujbelor, ci şi prin deosebirea nădejdii. Căci celor care trăiesc o viaţă aplecată spre pământ, adică sunt alipiţi de cele pământeşti, însetează după cele vremelnice şi umblă ca prin umbre, li se spune după cuviinţă: „Aceasta este soarta ta, plata neascultării tale de Mine, zice Domnul” (Ier. 13, 25). Iar celor ce au ales viaţa sfântă şi fără prihană, adică celor aleşi pentru virtute, li se spune: „în pământul lor tu nu vei avea nici moştenire, nici parte nu vei avea între ei: Eu sunt partea ta şi moştenirea ta”, zice Domnul. Drept aceea, celui ce a venit odată şi L-a întrebat cum poate dobândi viaţa veşnică, Mântuitorul i-a spus: „Păzeşte poruncile. […] Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi” şi cele înrudite. Iar acela, spunând făţiş că pe acelea le păzeşte şi întrebând şi adăugând: „Ce-mi mai lipseşte?”, îi răspunde: „De voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde averile tale, dă-le săracilor şi vei avea comoară în ceruri; după aceea, vino şi urmează Mie” (Matei 19, 16-21). Deci socotesc că e necesar ca cei ce voiesc să slujească lui Dumnezeu în chip neîmprăştiat şi să urmeze Lui
285
să se înstrăineze de cele pământeşti, să şi-L facă numai pe El parte şi să se îngraşe237 numai cu nădejdea în El, după cuvântul din Psalmi: „Desfătează-te în Domnul […] şi nădăjduieşte în El şi El va face” (36, 4-5).
Deosebeşte zeciuielile cuvenite leviţilor, pentru a răsplăti ostenelile slujirii lor, aşadar nu rămân fără plată ostenelile sfinţilor, ci cinstirile le sunt deosebit de alese şi cununile strălucitoare, căci zice Domnul: „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. […]. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”(Matei 6, 25-33).
Animalele junghiate pentru păcate sunt şi ele chipuri (tipuri) ale lui Hristos, Care S-a jertfit pentru noi şi a răbdat junghierea ca să nimicească păcatele lumii. Şi cele junghiate pentru păcat sunt îngăduite spre mâncare numai slujitorilor celor sfinte, căci nu se cuvine sufletelor lipsite de sfinţenie să se împărtăşească de Sfântul Trup al lui Hristos, ci numai celor alese şi curate, cărora li se poate spune: „Iar voi sunteţi seminţie aleasă, neam sfânt, preoţie împărătească, popor agonisit de Dumnezeu238″ (2 Petru 2, 9).
237 Preoţii primesc din roadele celorlalţi, pentru că nu se ocupă cu procurarea roadelor, ci se ocupă numai cu cele ale lui Dumnezeu: cu rugăciunea pentru ceilalţi, cu slujbele datorate de toţi lui Dumnezeu adică, prin acestea aducând tuturor ajutorul lui Dumnezeu în ostenelile depuse de ei pentru câştigarea celor de trebuinţă. Dumnezeu e partea slujitorilor, pentru că este Cel căruia ei slujesc în exclusivitate. Dar, având pe Dumnezeu ca parte duhovnicească, El le va dărui şi ceea ce le este de trebuinţă pentru trup din darurile materiale date de El poporului pentru rugăciunile aduse Lui prin ei.
238 Se face o trecere abilă de la preoţia slujitoare la preoţia generală. Când este vorba de împărtăşirea de Jertfa lui Hristos, adică de Trupul şi Sângele Lui, toţi sunt învredniciţi de ea. Toţi se împărtăşesc de Jertfa Domnului, Care poartă asupra Sa păcatele tuturor, topite în El, ca să le topească şi în ei, iertând pe toţi.
286
Pentru cei rânduiţi spre slujbele sfinte din animalele jertfite se osebeau şoldul (braţul), fălcile şi stomacul (pântecele). Neamul ales trebuia să aibă puterea făptuitoare şi împlinitoare, simbolizată prin braţ, dar şi cuvântul, cel de învăţătură se înţelege, al cărui chip (tip) este falca; pe lângă acestea se osebea şi pântecele, prin care se închipuie rodnicia. Nu trebuie, oare, ca cel cu adevărat apropiat de Dumnezeu să fie făptuitor şi mult grăitor şi cât se poate de rodnic?
PALADIE: Ba, foarte mult.
CHIRIL: Deci a lipsit neamul levitic de parte (moştenire), dar S-a dat lui ca parte (moştenire) preaaleasă. Dar, deşi nu primise nimic moştenire, nu l-a lăsat cu totul în afara celorlalţi, ci a moderat măsura, dându-i o mică posesiune necesară. Căci s-a scris: „Şi a grăit Domnul către Moise în şesurile Moabului, la Iordan, în faţa Ierihonului, şi i-a zis: «Porunceşte fiilor lui Israel ca ei, din părţile moştenirii lor, să dea leviţilor cetăţi de locuit; şi locurile (ţarinile) dimprejurul cetăţilor să le dea leviţilor. Cetăţile vor fi de locuit, iar locurile de dincolo de ziduri vor fi pentru turmele lor. Locurile de pe lângă cetăţile pe care le veţi da leviţilor să se întindă de la zidurile cetăţii în toate părţile, până la două mii de coţi. Să măsuraţi de la cetate, spre răsărit, două mii de coţi, spre miazăzi, două mii de coţi, spre apus, două mii de coţi, spre miazănoapte, două mii de coţi, iar la mijloc să fie cetatea: acestea vor fi pământurile lor de pe lângă cetăţi. Dintre cetăţile pe care le veţi da leviţilor,
287
şase cetăţi să fie de scăpare, unde să poată fugi cei ce au omorât»” (Num. 35,1-6).
Se îngăduie sfinţilor să aibă şi în lumea aceasta cele îndestulătoare vieţii şi cele necesare trebuinţelor trupului. „Că având, zice, hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea să ne îndestulăm”(1 Tim. 6, 8), fiindcă ceea ce prisoseşte este păgubitor. Aşadar, sfinţilor slujitori li s-au dăruit mici cetăţi, mici case şi ţarini măsurate exact împrejurul cetăţilor. Căci Dumnezeu a socotit că era drept ca nici să nu le dea peste trebuinţă sau spre desfătare, nici să nu-i necăjească peste măsură cu o prea mare strâmtorare, îndepărtând de la ei cu folos atât o lipsă prea mare, cât şi ceea ce i-ar fi întristat. De aceea, a măsurat îndestularea cu trebuinţa.
Porunceşte să se cedeze leviţilor şi cetăţile de scăpare, punând în grija slujitorilor celor sfinte neamul celor ce pătimesc şi care are lipsă (nevoie) de cel mai mare ajutor. Socotesc că prin aceasta s-a dat o pildă bisericilor, ca să aibă grijă de cei osândiţi: „Aduceţi-vă aminte, zice, de cei osândiţi, ca şi cum aţi fi împreună osândiţi; de cei ce îndură rele, întrucât şi voi sunteţi în trup” (Evr. 13, 3).
PALADIE: Adevărat!
CHIRIL: A arătat apoi prin ghicitură că nădejdea sfinţilor slujitori are temelie sigură şi că moştenirea lor este veşnică în felul următor, căci s-a scris: „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Vorbeşte fiilor lui Israel şi le spune: După ce veţi intra în pământul pe care Eu îl voi da vouă, să se odihnească pământul; să fie o odihnă (un Sabat) în cinstea Domnului. Şase ani să semeni ţarina ta, şase ani să lucrezi via ta şi să aduni roadele lor, iar anul al şaptelea să fie an de odihnă a pământului, odihna (Sabatul) Domnului»” (Lev. 25, 1-4).
288
Hotărând odihna (sabatismul) şi poruncind să se lase pământul nesemănat şi nearat în anul al şaptelea, a adăugat: „«Să numeri apoi şapte ani de odihnă, adică de şapte ori câte şapte ani, ca să ai, în cei de şapte ori câte şapte ani, patruzeci şi nouă de ani. Şi să vestiţi cu glas de trâmbiţă în tot pământul vostru […]. Să sfinţiţi anul al cincizecilea şi să se vestească iertarea (slobozenia) pe pământul vostru pentru toţi locuitorii lui. Să vă fie acesta an de slobozenie, ca fiecare să se întoarcă la moşia sa, fiecare să se întoarcă la ogorul său. Anul al cincizecilea să vă fie an de slobozenie»” (Lev. 25, 8-11).
Vom cerceta la vreme potrivită care este raţiunea pentru care se lasă pământul să se odihnească şi ce închipuie anul odihnei, iar mai înainte s-a spus că partea leviţilor este cu totul aleasă. Dar acum scrie iarăşi: „De va vinde cineva casă de locuit în cetate înconjurată cu ziduri, poate să o răscumpere până la împlinirea unui an de la vânzare. Iar de nu o va răscumpăra până la împlinirea unui an întreg, casa care este din cetatea îngrădită cu zid va rămâne pentru totdeauna a celui ce a cumpărat-o şi a urmaşilor lui, şi în anul slobozirii (jubileu) nu se va lua de la el. Iar casele din sate, care nu au zid împrejur, se vor socoti ca ţarina: vor putea fi oricând răscumpărate şi în anul slobozirii vor reveni la fostul stăpân. Casele din oraşele leviţilor şi din cetăţile posedate de ei vor putea fi oricând răscumpărate de leviţi. Dacă cineva dintre leviţi nu va face răscumpărarea, atunci casele vândute din oraşele stăpânirii lor se vor întoarce la ei în anul slobozirii, căci casele din cetăţile leviţilor sunt moştenirea lor în mijlocul fiilor lui Israel. Ţarinile de lângă cetăţile lor nu se pot vinde, pentru că acestea sunt moştenirea lor veşnică” (Lev. 25, 29-34).
PALADIE: Şi ce vrea să spună Legea prin aceasta?, fiindcă nu prea înţeleg.
289
CHIRIL: Ascultă deci: e îngăduit celor ce au vândut casele din oraş, pe care vreunii le-au cumpărat de la stăpânii lor, să le răscumpere până la sfârşitul anului. Iar de nu se va întâmpla aceasta până va trece anul, cel ce a cumpărat să rămână stăpân şi în afară de orice vină. Iar de va fi ţarină şi sat neîngrădit, să fie îngăduit, zice, să se răscumpere oricând, cel ce a vândut întorcând argintul celui ce a cumpărat. Dar dacă fostul stăpân nu va putea întoarce cumpărătorului argintul ca să răscumpere, a poruncit ca bunul să i se restituie în al cincizecilea an, el nemaiplătind nimic, fiindcă Legea socotea câştigurile din timpul posesiunii îndelungate drept restituire a sumelor datorate celui ce cumpărase moşia.
Acestea le-a poruncit Dumnezeu celor din obşte, însă proprietăţile leviţilor le-a rânduit aparte şi cu o cinste deosebită, spunând că cele vândute de ei se pot răscumpăra oricând şi oprind ca altele (ţarinile de lângă cetăţile lor, n.ed.) să fie vândute: „pentru că acestea, zice, sunt moştenirea lor veşnică” (Lev. 25, 34).
PALADIE: Deci numai atât urmăreşte Legea şi scrutarea ei nu ne mai poate scoate la iveală nimic din cele necesare?
CHIRIL: Atunci cum mai este duhovnicească Legea? Sau cum nu e important să înţelegem ceea ce spune Sfânta Scriptură? Pentru ce, adică, nu se pot răscumpăra casele din oraş după ce a trecut un an, dar se pot răscumpăra oricând cele din afară şi din ţarină? Trebuie să ştim că, pentru Dumnezeu cel preaînţelept, nu are prea mare greutate cuvântul istorisirii, ci El urmăreşte cele duhovniceşti, lăsând să se arate clar trăsăturile adevărului.
290
PALADIE: Lămureşte deci ce înseamnă ceea ce spune Legea?
CHIRIL: Obiectul vânzării e neclar şi e foarte greu de străbătut la el, dacă cineva vrea să-l cuprindă în înţelesuri simple, dar îl voi lămuri pe cât îmi va sta în putere şi pe cât îmi va veni mie în minte. Deci, răspunde-mi la întrebare: Pe care dintre oameni îi pot prinde (captura) fără osteneală multă cei ce obişnuiesc să devasteze cetăţi şi ţinuturi? Pe cei care sunt înlăuntrul unor ziduri şi cetăţi întărite cu turnuri, sau mai degrabă pe cei din câmp deschis?
PALADIE: Dar cui nu-i este clar? Cel mai uşor de prins sunt cei din câmpurile neînconjurate de ziduri.
CHIRIL: Drept ai spus. Pe lângă aceasta, socoteşte: Cine duce o viaţă mai bună şi mai demnă de om, cei ce sunt în cetăţi şi întru cunoştinţa legilor, sau cei crescuţi mai ţărăneşte, în sate? Fără îndoială, cei de la ţară îşi apără mai greu viaţa lor, pe când cei dinlăuntrul cetăţilor întărite cu turnuri chibzuiesc mai bine şi cugetă după lege la cele ce le sunt spre folos, având şi timp de chibzuire, de cugetare.
PALADIE: E adevărat, chiar dacă li se întâmplă uneori să fie biruiţi.
CHIRIL: Dar celor de la ţară, dacă n-au nimerit sfatul cel bun şi sunt prinşi, li se poate ierta, fiindcă nu sunt împrejmuiţi de ziduri şi nu pot chibzui îndelung ca cei din cetăţi. Ceilalţi vor fi învinovăţiţi însă, şi socotesc că pe drept cuvânt, dacă, după ce au respins pe duşmani şi şi-au salvat cele proprii, s-au predat ei înşişi de bunăvoie duşmanilor atacatori şi, biruiţi de laşitatea proprie, au căzut în stăpânirea celor potrivnici.
291
PALADIE: Bine ai zis.
CHIRIL: Priveşte de pildă pe iudeii care locuiau în Sfânta cetate (Ierusalimul), despre care Dumnezeul tuturor zice: „Şi Eu voi fi lor zid de foc de jur împrejur, zice Domnul, şi slava lor în mijlocul ei”(Zah. 2, 9). Pe lângă aceasta, ei erau înţelepţiţi prin Lege. De aceea a şi zis: „Fericiţi suntem, Israele, că cele plăcute lui Dumnezeu ne sunt cunoscute” (Bar. 4,4). Nu vei recunoaşte, oare, că unii ca aceştia sunt cu totul neatinşi de năvălirile demonilor, dacă vor să vieţuiască drept şi să se supună legilor dumnezeieşti?
PALADIE: E foarte adevărat.
CHIRIL: Dar mulţimile neamurilor, având mintea mai ţărănească şi mai aspră, fiind adică dezbrăcate de ajutorul de Sus şi neavând Legea ca pedagog, pot fi prinse de răpitorul Satana fără osteneală multă.
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Aşadar iudeii, locuind într-o cetate apărată de ziduri şi încinsă cu ajutorul de Sus, având o cugetare orăşenească şi cunoscând voinţa lui Dumnezeu, dar apoi nesocotind datoria lor şi respingând cu uşurinţă moştenirea rânduită lor, întrucât nu s-au trezit din beţia lor, precum s-a scris, şi nu şi-au redobândit cele ale lor cât timp a durat anul răscumpărării, adică al venirii Mântuitorului nostru, vor rămâne de atunci înainte sub stăpânirea celui ce i-a cumpărat, adică a Satanei: „Iată, zice, aţi fost vânduţi pentru fărădelegile voastre şi pentru păcatele voastre am lăsat-o (părăsit-o) pe maica voastră” (Is. 50,1).
Dar mulţimea neamurilor, fiind cu totul lipsită de ajutor şi suferind de o minte ţărănească şi neînvăţată şi din această pricină fiind dusă în robia altora, îşi poate răscumpăra oricând moştenirea prin milostivirea lui
292
Dumnezeu. Căci îşi va recăpăta moştenirea, ca una ce a fost chemată la libertate în anul slobozirii, adică atunci când Hristos a eliberat toată lumea de sub tirania diavolilor şi a scos-o din laţul păcatului, a îndreptat-o în credinţă şi a sfinţit-o în Duhul, desfiinţând prin crucea Sa zapisul cel împotriva noastră (cf. Col. 2, 12-13). Posesiunile leviţilor nu se pot înstrăina, fiindcă moştenirea sfinţilor se păstrează în siguranţă şi ei au nădejdea întărită. De aceea Hristos a spus despre Maria cea preaiubitoare de învăţătură că şi-a ales partea cea bună, care nu se va lua de la ea (cf. Luca 10, 39-42). Dar fie că e vorba despre cel mic, fie despre cel mare, despre preot sau cel din popor, în Hristos este răscumpărarea şi siguranţa nădejdii tuturor.
PALADIE: Deci Israel îşi va vinde partea sa, necunoscând anul răscumpărării, dar neamurile îşi vor păstra nădejdea şi vor redobândi bunătăţile firii prin Hristos.
CHIRIL: Aşa este. Cuvântul nostru îl va pecetlui ca adevărat Dumnezeul tuturor, arătând aceasta şi în alt chip, prin cuvântul rostit de Iezechiel cu prilejul moştenirii: „Acestea zice Domnul: «De va da conducătorul (povăţuitorul) unuia dintre fiii săi dar din moştenirea sa, acesta va trece şi la fiii aceluia. Iar dacă povăţuitorul va da dar din moştenirea sa unuia dintre robii săi, acesta va fi al aceluia până la anul slobozirii (jubileu), când îl va întoarce povăţuitorului. Moştenirea poate trece numai la fiii acestuia. Povăţuitorul nu va lua ceva din partea de moştenire a poporului său, ca să nu-l asuprească. Numai din moştenirea sa poate da moştenire fiilor săi, ca nimeni din poporul Meu să nu se risipească, să nu fie izgonit din moşia sa»” (Iez. 46, 16-18). Îţi este clară porunca, înţelesul istorisirii ţi se arată simplu?
293
PALADIE: Nicidecum, aş vrea bucuros să-l aflu.
CHIRIL: Povăţuitor (conducător) numeşte, o, Paladie, pe arhiereu, care a fost rânduit să povăţuiască popoarele supuse. Aici arată, aşadar, că odată ce sfinţilor slujitori li s-au rânduit părţi de moştenire potrivite şi cu totul alese, a poruncit ca ei să le păstreze pe acelea pururea şi să nu le poată înstrăina. Căci de s-ar întâmpla, zice, ca unul dintre povăţuitori (dintre slujitorii celor sfinte) să împartă fiilor săi unele, să rămână fixat ceea ce s-a dat şi să nu se poată înstrăina darul de la cel care l-a primit. Pentru că moştenirea lor nu poate trece la vreunul dintre cei de alt neam, ci numai de la preoţi la preoţi. Iar dacă slujitorul celor sfinte ar dărui ceva şi vreunuia dintre robii (slujbaşii) săi, cel ce l-a primit nu-l va poseda pentru totdeauna, ci, în anul slobozirii, partea lui se va întoarce numaidecât la povăţuitor.
Pe lângă aceasta, mai porunceşte ca slujitorul celor sfinte să se reţină de la dorirea moştenirii altora, fiindcă socotesc că aceasta înseamnă că povăţuitorul nu trebuie să ia din moştenirea poporului său. Oare e îndeajuns cuvântul spre lămurire?
PALADIE: E îndeajuns.
CHIRIL: Aşadar, moştenirile de la părinţi la copii sunt sigure şi statornice, pe când cele de la stăpâni la slugi se pierd şi se înapoiază. Aceasta a spus Sfânta Scriptură.
PALADIE: înţeleg.
CHIRIL: Conducătorul nostru, al celor ce am fost îndreptaţi prin credinţă, Unul este: Hristos, Care are ca moştenire proprie pe cea a lui Dumnezeu Tatăl. De aceea, atunci când Şi-a îndreptat cuvântul către El în formă de rugăciune, a zis: „Toate ale Mele ale Tale sunt,
294
şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei”(Ioan 17, 10), iar undeva şi dumnezeiescul cântăreţ cântă că, suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a primit slăvire de la oameni (cf. Ps. 67, 19). „Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică, întâi apostoli, al doilea, proroci, al treilea, învăţători”(1 Cor. 12, 28), şi unuia i s-a dat cuvânt de înţelepciune, altuia, cuvânt de cunoştinţă şi cele asemenea acestora (cf. 1 Cor. 12, 8-9). Şi, simplu vorbind, îngraşă cu bunătăţile Sale sufletele celor ce-L iubesc.
Deci posesiunea celor dăruite le rămâne sigură şi fermă sfinţilor slujitori şi celor liberi. Iar celor ce au duh de robie, adică celor din Israel, care n-au primit credinţa liberă, ci zac încă sub jugul păcatului spurcat şi urât, li se înstrăinează şi li se ia şi harul dat prin Moise, cunoştinţa cea din Lege care călăuzeşte spre adevăr adică, şi n-au nici moştenire cu sfinţii, nici parte cu Hristos, fiindcă „celui ce are i se va da şi îi va prisosi, iar de la cel ce nu are şi ceea ce i se pare că are se va lua de la el”(Matei 13, 12). Că, neprimind credinţa şi neîmpodobindu-se cu demnitatea libertăţii, Israel a rămas fără moştenire a arătat însuşi Mântuitorul, punând în lumină, precum socotesc, înţelesul acestei legi. Căci a zis celor ce s-au hotărât să nu asculte: „Amin, amin, zic vouă: oricine săvârşeşte păcat este rob al păcatului. Iar robul nu rămâne în casă în veac. Fiul însă rămâne în veac. Deci, dacă Fiul vă va elibera, veţi fi cu adevărat liberi”(Ioan 8, 34-36). Deci, ia seama că celor liberi li se cade să moştenească şi nu celor de sub jugul robiei, fiindcă cei ce rămân în casă sunt fii, zice, şi nu robi.
PALADIE: Foarte subtil ai grăit.
CHIRIL: Dar Legea, adăugând că:„Povăţuitorul nu va lua ceva din partea de moştenire a poporului său” ca să lase
295
moştenire fiilor săi (Iez. 46, 18), arată că Hristos (căci El este Povăţuitorul nostru) nu va împărţi unora dintre cei sfinţiţi o moştenire care nu le este potrivită. Căci, oare, nu e alta partea şi moştenirea celor ce nu şi-au dăruit în întregime viaţa lui Dumnezeu, şi nu alta şi cu totul deosebită cea a celor care au fost aleşi şi au ajuns până la capătul (plinătatea) strălucirii în Hristos?
PALADIE: Fără îndoială.
CHIRIL: Deci nu e cuviincios ca sfinţii să vrea să primească de la Hristos cele ce se potrivesc celor ce sunt în lume şi nu duc o viaţă cu totul sfinţită, ci, necăutând nimic trupesc, toate cele pe care le cer trebuie să fie dumnezeieşti şi duhovniceşti. Mântuitorul a poruncit Sfinţilor Apostoli să se roage, alcătuindu-le o rugăciune potrivită sfinţilor, căci zice: „Voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău”(Matei 6, 9-13).
Iar celor care cer cum nu se cuvine cele pe care le dă conducătorul, să le spunem: „Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău”(Iacov 4, 3). Adevăr grăieşte cel ce zice către Dumnezeu: „Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Ier. 25,14). Aceasta ne conduce iarăşi la legea care zice că „«Povăţuitorul nu va lua ceva din partea de moştenire a poporului său, ca să nu-l asuprească. Numai din partea sa poate da moştenire fiilor săi, ca nimeni din poporul Meu să nu se risipească, să nu fie izgonit din moşia sa»” (Iez. 46,18). Pentru că s-a pregătit fiecăruia moştenire proprie şi partea lui de la Dumnezeu este pe măsura faptelor lui. Sau poate zice că
296
e cu totul necuvenit ca cei sfinţiţi să se schimbe şi să poftească cele pe care le au cei ce cugetă cele din lume, căci acestea sunt vremelnice şi trupeşti şi trec la fel ca umbrele.
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Aşadar, sfinţiţii slujitori au de la Dumnezeu ca răsplată nişte posesiuni proprii şi nişte cetăţi deosebite de ale altora, dar hotărăşte să fie comun tuturor Ierusalimul cel unul şi vestit. Fiindcă în A doua lege a zis: „De va pleca vreun levit din vreuna din cetăţile voastre, din tot pământul fiilor lui Israel unde locuieşte, şi va veni în locul pe care l-a ales Domnul, şi va sluji numelui Domnului Dumnezeului tău ca toţi fraţii săi leviţi, care stau înaintea Domnului, ca şi ceilalţi va mânca din partea împărţită, pe lângă cele primite din vânzarea moştenirii pământeşti” (18, 6-8).
Unul fiind Dumnezeul tuturor preoţilor de pretutindeni, trebuie ca cei ridicaţi la această stare şi aleşi prin hotărâre de Sus să fie uniţi. Această lege s-a păstrat până acum în biserici şi este cinstită de noi. Căci, deşi fiecare dintre cei aleşi pentru preoţie are o cetate şi o parte a lui, totuşi, de va merge dintr-o cetate sau localitate în alta, va mânca împreună cu preoţii de acolo şi va fi cinstit prin legea iubirii.
Dar, precum socotesc, Legea pare să indice şi ceva tainic. Sunt pe tot pământul zeci de mii de localităţi şi cetăţi în care sufletele sfinte şi evlavioase ale oamenilor slujesc lui Dumnezeu, trăiesc după lege, adică vieţuiesc evanghelic şi îi oferă ca jertfă de bună mireasmă, se înţelege, duhovnicească: credinţa, nădejdea, iubirea, răbdarea, blândeţea, iubirea de săraci, „Căci astfel de jertfe sunt bineplăcute lui Dumnezeu”, după Scripturi (Evr. 13,16).
Dar toţi aceştia aleargă spre o maică, una şi comună, Ierusalimul ceresc, Biserica celor întâi-născuţi, frumoasa
297
cetate de Sus (cf. Evr. 12, 22-23), cortul cel adevărat, pe care l-a fixat Domnul şi nu omul. Acolo vom sluji mai curat, după ce a fost scos păcatul din noi cu totul, după ce a încetat lucrarea leului şi a balaurului, a vasiliscului şi a aspidei. Fiindcă „acolo va fi, zice, cale curată şi cale sfântă se va chema […]. Şi nu se va afla acolo leu, nici fiare cumplite nu se vor sui acolo” (Is. 35, 8-9). Acolo vom mânca partea împărţită nouă, căci s-a scris: „Rodul ostenelilor tale vei mânca” (Ps. 127, 2). Căci, oare, nu e proporţionată cu ostenelile fiecăruia răsplata bunătăţilor, deşi e mai mare datorită dărniciei Stăpânului239? Pentru că zice: „Turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf (Luca 6,38).
PALADIE: Drept ai grăit. Dar lămureşte-mi şi aceasta: Oare nu era îngăduit leviţilor să slujească (să jertfească) în cetăţile şi satele în care se aflau?
239 Faptul că leviţii de pretutindeni veneau să slujească la acelaşi templu din Ierusalim prefigura faptul că atât preoţii, cât şi credincioşii cu vieţuire evanghelică aleargă spre viaţa viitoare din împărăţia comună. Acolo, toţi vor primi bunătăţi cu mult mai mari decât cele primite aici, fiecare pe măsura ostenelilor lui din viaţa aceasta. Dar acest lucru nu va însemna o separare între ei, fiindcă cei ce s-au ostenit mai mult, primind darul unei mai mari iubiri, al înţelegerii şi smereniei, se vor simţi prin aceasta mai apropiaţi de cei care au ajuns la o înălţime duhovnicească mai mică. Pe de altă parte, aceştia le vor face bucurie celor de pe treptele mai de jos, care vor arăta mai multă recunoştinţă celor de pe treptele mai înalte. Toţi se vor simţi apropiaţi de toţi, deşi pentru alte motive şi cu alte simţiri. Toţi sunt în Hristos şi El îi iubeşte pe toţi la fel şi le cere tuturor să se iubească. Deşi sunt pe diferite trepte în El, urcă în deplină comunicare şi se întregesc unii pe alţii. Îmbogăţirea fiecăruia va fi negrăită, fiindcă, în veacul veşnic, ei vor întâlni în Hristos miliarde de miliarde de făpturi conştiente. Căci dacă spaţiul cosmic se alcătuieşte din miliarde de stele, de ce nu s-ar alcătui şi omenirea din miliarde de miliarde de conştiinţe? Numai aşa se poate privi în mod adecvat făptura spirituală.
298
CHIRIL: Nu, desigur, fiindcă unul era cortul şi unul altarul pe care se aduceau toate jertfele, unul Templul din Ierusalim, pe care l-a zidit Solomon după chipul cortului celui vechi. Iar Legea opreşte cu totul să se îngăduie cuiva să jertfească în afara acelui cort. Şi pe cei ce voiau să facă aceasta îi ameninţa o vătămare de moarte, pedeapsa cea mai de pe urmă. Căci a zis clar: de va jertfi cineva oaie sau viţel în tabără şi nu le va aduce la uşile cortului, să se piardă sufletul acela din popor (cf. Lev. 17, 8-9). Iar că în acel timp era cu totul necesar ca cei ce voiau să jertfească să vină la Templul din Sfânta cetate, ca să aducă jertfele după Lege şi cei din sângele lui Levi să le ofere, poţi să auzi clar de la Dumnezeu, Care zice făţiş în A doua lege: „Nu vei putea să mănânci în cetăţile tale zeciuiala din grâul tău, din vinul tău şi din untdelemnul tău, nici din cei întâi-născuţi din vitele tale şi din oile tale, nici prinoasele din făgăduinţă câte le vei făgădui, nici darurile de bunăvoie şi pârgile mâinilor tale, ci înaintea Domnului Dumnezeului tău le vei mânca, în locul240 pe care îl va alege Domnul Dumnezeul tău, tu şi fiul tău şi fiica ta şi robul tău şi slujnica ta, levitul şi străinul din cetăţile tale. Şi te vei veseli înaintea Domnului Dumnezeului tău de toate câte au făcut mâinile tale. Ia aminte să nu părăseşti pe levit în toată vremea cât vei trăi pe pământ” (12, 17-19), fiindcă nu te poţi apropia singur de Dumnezeu şi, fără levit, nu e primită jertfa ta. Pentru că leviţii mijloceau, imitând pe
240 Evreii trebuiau să mănânce la Templu, în faţa lui Dumnezeu, tot ce le revenea din jertfele pe care le aduseseră, pentru că acolo erau jertfite şi sfinţite. Trebuiau să se simtă în comuniune cu Dumnezeu în acel loc al Lui. Aceasta susţinea unitatea poporului în faţa lui Dumnezeu şi prin Dumnezeu, dar închipuia şi faptul că toate sunt ale lui Dumnezeu şi de la El.
299
Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, adică pe Hristos. Legea, spunând că nu trebuie să se săvârşească jertfele în afara cortului sfânt, a arătat clar că una e Biserica, una este taina lui Hristos, şi că Jertfa care nu se săvârşeşte în Biserică241 nu e legiuită, ci e chiar respinsă şi nu poate plăcea lui Dumnezeu.
Iar cât de multă râvnă s-a pus în păzirea acestei porunci, vei cunoaşte şi din aceasta. Nu este de necrezut, ci e chiar adevărat că cetăţile cu anevoie de numărat, împrăştiate prin toată Iudeea, erau despărţite de Ierusalim prin mari distanţe. Şi celor care voiau să jertfească pârga grâului, a untdelemnului, a vinului (şi a animalelor) le era greu şi peste mână să le aducă atâta drum, şi poate că unora le producea şi neplăcere osteneala cu pricina. Dar nu era bine, ba era chiar foarte rău ca, din pricină că acest lucru era greu de înfăptuit de cei aflaţi departe, să se strice frumuseţea adevărului şi israeliţii să nu aducă jertfele la cortul sfânt. Ca să se înlăture în chip folositor toate piedicile ce interveneau şi să se împlinească legea cu privire la aceasta după voia Legiuitorului, Moise îi îndrumă şi tâlcuieşte voia dumnezeiască în A doua lege, zicând: „Să osebeşti zeciuială din tot rodul seminţelor tale, roada ţarinilor tale an de an, şi să o mănânci înaintea Domnului Dumnezeului tău, în locul pe care-l va
241 Numai prin mijlocirea leviţilor se puteau aduce jertfele. Era un mod văzut de a menţine unitatea poporului în credinţă. Aceasta preînchipuia faptul că însuşi Fiul lui Dumnezeu, prin întrupare, Se va face Mijlocitorul văzut al legăturii mântuitoare a oamenilor cu Dumnezeu. Iar aceasta va întemeia necesitatea de a avea preoţi uniţi în credinţa în acelaşi Hristos, ca mijlocitori văzuţi ai legăturii tuturor cu Dumnezeu şi deci susţinători ai unităţii lor. Aceasta susţine şi unitatea Bisericii.
300
alege Domnul Dumnezeul tău ca să fie chemat numele Lui; acolo vei aduce zeciuiala din grâul tău, din vinul tău şi din untdelemnul tău şi pe cei întâi-născuţi ai vitelor tale şi ai oilor tale, ca să înveţi să te temi de Domnul Dumnezeul tău în toate zilele tale. Iar de va fi lungă calea pentru tine şi nu vei putea să le aduci, pentru că e departe de tine locul pe care l-a ales Domnul Dumnezeul tău ca să se cheme numele Lui acolo, pentru că te-a binecuvântat Domnul Dumnezeul tău, să le vinzi pe acelea pe argint, să iei argintul în mâinile tale şi să mergi la locul pe care l-a ales Domnul Dumnezeul tău. Şi să cumperi cu argintul: vite şi oi, şi vin şi sicheră, şi tot ce va pofti sufletul tău, şi să mănânci acolo, înaintea Domnului Dumnezeului tău, să te veseleşti tu şi familia ta, dar şi levitul care este în cetăţile tale, pentru că el nu are parte şi nici sorţi (moştenire) cu tine” (14, 22-27).
Observi buna întocmire a Legii, cum netezeşte urcuşul şi face uşor de străbătut căile cele anevoioase şi uşurează cele foarte greu de împlinit? Aceasta socotesc că este ceea ce s-a spus prin cuvântul prorocului: „Calea binecredincioşilor s-a făcut dreaptă, gata este drumul celor binecredincioşi”(Is. 26, 7). Dar ia seama că pretutindeni se adaugă în mod necesar levitul, Legea arătând în chip clar că Dumnezeul tuturor nu primeşte jertfă din mână nesfinţită, adusă contrar Legii.
PALADIE: Deci s-a cinstit totdeauna neamul levitic.
CHIRIL: Aşa este, Paladie, pentru că preotul (slujitorul) este chipul (tipul) lui Hristos, Care e întipărit în el. Căci, după Scripturi, Emanuel S-a numit Mijlocitorul242
242 Unul fiind Mijlocitorul, în mod necesar cei ce trebuie să împlinească slujba de mijlocitori văzuţi, asemenea Lui şi drept continuatori ai Lui, trebuie să fie chipuri ale Lui, întipărite de Unul şi Acelaşi Hristos. Aceasta se arată în primul rând prin faptul că toţi îl prezintă prin învăţătura lor pe El şi, prin actele lor de slujire (Sfintele Taine), actele Lui: Jertfa şi învierea.
301
între Dumnezeu şi oameni, Apostolul şi Arhiereul mărturisirii noastre (cf. 1 Tim. 2, 5; Evr. 3, 1), Care nu prin sânge de ţapi şi de viţei, ci prin sângele propriu a intrat în Sfânta Sfintelor o dată pentru totdeauna, dobândind veşnică răscumpărare. Şi, printr-o singură aducere, a desăvârşit pentru totdeauna pe cei ce se sfinţesc, după Scripturi (cf. Evr. 9,12-13).
Dar priveşte, de voieşti, cum sunt preoţii încununaţi cu slava lui Hristos şi în alt mod. El strigă făţiş şi zice: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. Ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl”(Ioan 5, 22-23), iar prin glasul unui sfânt zice: „Unul este Legiuitorul şi Judecătorul”, cuvânt aflat în Sfintele Scripturi (Iacov 4, 12). Dar şi dumnezeiescul David cântă: „Dumnezeu judecător243 Este” (Ps. 49, 7).
Legiuitorul, dând această demnitate strălucită celor din sânge sfinţit, în A doua lege zice: „Iar dacă nu vei putea găsi o dezlegare în cetăţile tale în vreo pricină de judecată, îţi va fi greu de ales între sânge şi sânge, între judecată şi judecată, între rană şi rană, între ceartă şi ceartă -, atunci scoală-te
243 Dacă Tatăl chiar judecata a dat-o Fiului, pe El trebuie să-L slăvească şi preoţii în învăţătura şi actele slujirii lor. Căci, altfel, la Judecată, Hristos le va spune şi preoţilor, şi celor care nu au urmat lor: „Nu vă cunosc pe voi!”, „Nu sunt Eu cel propovăduit şi slăvit de voi, duceţi-vă la cel pe care l-aţi propovăduit!” Preoţilor care s-au abătut de la Sine, Hristos le va spune: „N-aţi fost chipurile Mele, întipărite de Mine!” Iar celor ce s-au îndepărtat de preoţii Lui, le va spune: „Nu M-aţi primit pe Mine, Cel întipărit în slujitorii Mei!”
302
şi du-te la locul pe care îl va alege Domnul Dumnezeul tău ca să-Ifie pomenit numele, şi mergi la preoţi, la leviţi şi la judecătorul care va fi în zilele acelea şi întreabă-i, iar ei, cercetând, îţi vor spune cum să judeci. Să faci după cuvântul pe care ţi-l vor spune ei în locul pe care l-a ales Domnul Dumnezeul tău, şi sileşte-te să împlineşti tot ce te vor învăţa ei. După legea şi după hotărârea pe care o vor spune ţie să faci, şi să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga de la cele ce-ţi vor spune ei. Iar omul care se va semeţi, încât să nu asculte pe preotul care stă şi slujeşte înaintea Domnului Dumnezeului tău, sau de judecătorul care va fi în zilele acelea, unul ca acela să moară. Pierde deci răul din Israel, şi va auzi tot poporul şi se va teme, şi nu se va mai purta cu îndărătnicie” (17, 8-13).
Vezi că celor ce voiesc să pârască pentru orice pricină pe cineva, Legea le porunceşte limpede să ia ca judecător şi cunoscător pe preot244? Dar să ia seama să facă toate câte va legiui el, „Că buzele preotului vor păzi judecata şi din gura lui vor cere legea”, după cuvântul prorocului (Mal. 2, 7). Căci nu el legiuieşte, ci, interpretând fără părtinire ceea ce vrea Legiuitorul, aduce pe oameni la calea cea dreaptă, şi, fiind cel mai bun susţinător al dreptăţii, cântăreşte cu grijă judecata de fiecare dată.
De aceea, pe cei ce nu vor să asculte de slujitori îi ajunge osânda pentru sălbăticie şi mândrie şi se hotărăşte împotriva lor ceea ce întrece toate relele, adică
244 Hristos va judeca la sfârşit dacă cineva a ţinut sau nu calea dreaptă, care duce spre fericirea veşnică aflată în El. De aici rezultă că preotul, care poartă chipul lui Hristos împreună cu toţi preoţii, poate judeca în cursul vieţii de aici dacă cineva merge sau nu împreună cu sine pe calea lui Hristos. Pe cel ce nu ascultă de preot îl aşteaptă moartea sufletească veşnică.
303
moartea. Căci va muri, zice, cel ce va dispreţui „pe preotul care stă şi slujeşte înaintea Domnului Dumnezeu”. Deci mare şi minunat lucru este, cu adevărat, a sta înaintea lui Dumnezeu şi a-I sluji. Iar cel ce a necinstit pe slujitorul lui Dumnezeu va fi supus osândirii şi chinurilor, cel ce dispreţuieşte această demnitate dumnezeiască suportând pedeapsă amară din pricina mândriei. Dar şi pe însuşi Domnul nostru Iisus Hristos îl vom afla purtând grijă de respectarea acestei legi, fiindcă a zis poporului iudaic: „Cărturarii şi fariseii au şezut pe scaunul lui Moise. Deci faceţi toate câte vă vor spune vouă, dar după faptele lor să nu faceţi”(Matei 23, 2). Drept aceea, nimeni să nu judece pe preot, chiar dacă s-ar arăta neglijent şi, chiar dacă ar fi cu nepăsare faţă de viaţa cea după Lege, să i se dea ascultare atunci când tâlcuieşte Legea. Căci pătimeşte în cele ale voinţei lui, dar explică cele ale lui Dumnezeu. Deci nu trebuie dispreţuite cele ale lui Dumnezeu pentru cele omeneşti.
PALADIE: Desigur că nu.
CHIRIL: Poţi cunoaşte că demnitatea preoţiei este strălucitoare şi vrednică de respect cu adevărat şi din aceasta: ea are un început şi un sfârşit slăvit. Căci cel ce a fost chemat de Dumnezeu la preoţie, sau la locaşurile de Sus şi din cer, nici nu poate să se ascundă, nici să lase altuia preoţia. De aceea şi Hristos zice că cei ce, în propovăduirea evanghelică, slujesc neamurilor, chiar şi israeliţilor, vor fi vestiţi şi vor dobândi o slavă vrednică de respect: „Nimeni, zice, aprinzând o lumânare, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeşnic, ca toţi cei ce intră să vadă lumina” (Luca 11, 33). Că este adevărat că slujitorul dumnezeiesc va avea slavă vestită şi admirată, aşa cum s-a scris, ne
304
încredinţează şi dumnezeiescul Isaia, care strigă: „Suie-te pe munte înalt, cel ce binevesteşti Sionului” (40, 9).
PALADIE: Este limpede pentru oricine că acestea sunt aşa, dar arată cum ni s-a zugrăvit în Sfânta Scriptură chipul (tipul) acestui fapt.
CHIRIL: Dar, o prietene, poţi să vezi foarte uşor cum e zugrăvit acest lucru prin nişte chipuri (tipuri) mai îngroşate. Fiindcă Dumnezeu a spus către preasfântul Moise în Numerii: „«Ia pe Aaron, fratele tău, şi pe Eleazar, fiul lui, şi suie-i în muntele Hor, înaintea întregii adunări. Şi dezbracă pe Aaron de veşmântul lui şi îmbracă pe Eleazar, fiul lui, şi Aaron să se ducă şi să moară acolo». Şi a făcut Moise după cum i-a poruncit Domnul: i-a suit pe ei în muntele Hor, înaintea a toată adunarea. Şi a dezbrăcat pe Aaron de veşmintele lui şi l-a îmbrăcat cu ele pe Eleazar, fiul lui. Şi a murit Aaron pe vârful muntelui” (Num. 20, 25-28).
Vezi cum Aaron, simţind că o să moară, că o să sfârşească din această viaţă, se roagă să-i urmeze în preoţie cel din el, adică Eleazar? Iar muntele înseamnă faima şi înălţimea şi strălucirea slavei. Aşadar, oricui e ridicat la treapta preoţiei i se poate spune cu dreptate: „Nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă” (Matei 5,14).
CARTEA A XIV-A
Cei ce vor să intre în biserici trebuie să fie curaţi, spălaţi de pata păcatului, şi aşa să se înfăţişeze lui Dumnezeu
Chiril: Socotesc că despre cort, despre preoţi şi despre slujirea levitică am spus destule şi am cugetat în amănunţime.
Dar se cuvine ca cei ce voiesc să vieţuiască drept şi să-şi înconjoare capetele lor cu cununa preafrumoasă a petrecerii în Hristos să se îndemne unii pe alţii, zicând: „Veniţi să ne suim în muntele Domnului, în casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe calea Sa şi să umblăm pe ea” (Is. 2, 3). Atunci, cei ce vor primi acest cuvânt strălucitor şi folositor vor sălta, strigând: „ Veselitu-m-am de cei ce mi-au spus mie: «Să mergem în casa Domnului!»” (Ps. 121,1-2). Dar ce scop au cei ce se grăbesc să meargă în casa Domnului, spre ce caută mintea lor? Şi, mergând spre cortul sfânt şi dumnezeiesc, ce doresc să facă?
PALADIE: Lucrul e cu totul clar, căci s-a scris: „închinaţi-vă Domnului în curtea cea sfântă a Lui” (Ps. 28, 2; 95, 8), şi: „Ridicaţi jertfe şi intraţi în curţile Lui” (Ps. 95, 8).
CHIRIL: Aşadar, unii intră în casa Domnului şiîn curţile Lui aducând pentru ei înşişi jertfele cele duhovniceşti, se înţelege, şi venind cu închinare duhovnicească.
306
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Vom socoti deci că cei ce vor să intre trebuie pur şi simplu să intre, nespălaţi de păcat, neizbăviţi de vicii, cu pata poftei trupeşti neştearsă, având mintea întinată şi inima înveninată? Nicidecum!, ci împodobiţi de strălucirea cea întru Hristos şi scânteind de frumuseţea atotfelurită a virtuţii preaiubite de Dumnezeu.
PALADIE: Aşa este! Socotesc că, după ce s-a şters toată pata din cugetările noastre, trebuie să mergem sub privirea Domnului.
CHIRIL: Drept ai grăit!, fiindcă aceasta face urât şi vrednic de lepădat pe cel bolnav de ea şi îl scoate din mulţimea sfinţilor. Aceasta înţelegând foarte bine, dumnezeiescul Pavel scrie: „Scoateţi afară dintre voi pe cel rău”(1 Cor. 5, 13). Şi nu aş spune ca fapta aceasta să fie rodul unor obişnuinţe sălbatice, ci un mijloc înţelept de asigurare, căci „puţin aluat, zice, dospeşte toatăfrământătura”(1 Cor. 5, 6). Aceasta ne-a arătat prin ghicitură şi o lege sfântă, fiindcă s-a scris în Numerii: „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Vorbeşte fiilor lui Israel să scoată din tabără pe toţi leproşii şi pe toţi cei cu scurgerea seminţei şi pe toţi cei necuraţi prin atingerea de mort. De la partea bărbătească până la partea femeiască să-i scoateţi afară din tabără, ca să nu spurce taberele lor, în mijlocul cărora petrec Eu». şi au făcut aşa fiii lui Israel” (5, 1-4).
Dar oare nu e drept să se spună că e foarte împovărătoare şi greu de suportat sarcina Legii? Observă că şi pentru boli fără voie rânduieşte pedeapsă, măcar că trebuie să ne fie milă de cei cuprinşi de astfel de nenorociri. Pentru ce, ar întreba pe drept cuvânt cineva nedumerit,
307
a scos afară din casă şi a aruncat pe lepros, ba, pe lângă acesta, şi pe cel stăpânit de boala curgerii seminţei, ca şi pe cel necurat prin atingerea de mort?
PALADIE: Nu pot înţelege, deci lămureşte-mi tu.
CHIRIL: Socotesc că grija cea mare a lui Dumnezeu nu era faţă de lucrurile materiale şi trupeşti, ci prin ele se preînchipuia slujirea dumnezeiască şi duhovnicească, fiindcă se pedepsesc cele situate în afara Legii şi cele ce se abat de la ceea ce se cuvine se află sub judecată şi osândă. Dar boala trupească nu se împotriveşte legilor în niciun fel, deci ea va fi, pe drept cuvânt, departe de pedeapsă şi nu are de ce să fie învinovăţită de cineva. Sau oare nu e limpede oricui că nimeni nu boleşte de bunăvoie?, deoarece cred că fiecare are cea mai mare dorinţă să fie sănătos.
PALADIE: E adevărat.
CHIRIL: Aşadar, chiar dacă cuvântul istorisirii are ceva lipsit de frumuseţe, totuşi nu are nimic supărător dacă, după voia Legiuitorului, se scot la iveală cele duhovniceşti. Deci lepra este o boală care omoară trupul şi îl roade foarte tare. De aceea, atunci când sora lui, Mariam, s-a umplut de lepră, fiind cuprins de teamă şi de mare descurajare, dumnezeiescul Moise se ruga, zicând: „Domnul Meu, mă rog, vindec-o!”, „Să nu fie ea ca un prunc ce iese din pântecele maicii sale cu trupul jumătate ros!” (Num. 12, 11-13). Iar de curgerea seminţei ce boală să spun că e?, fiindcă ştie oricine.
în sfârşit, faptul că unii sunt necuraţi din pricina atingerii de mort indică aceasta: Legea imputa celor vechi că venirea în apropierea unui cadavru şi atingerea de mort erau căi prin care puteau deveni necuraţi şi
308
înfăţişa moartea ca fiind urâtă de Dumnezeu, Cel ce le poate face vii pe toate. Dar altfel, ea arătaprintr-un chip (tip) material, moartea minţii şi a sufletului. Iar mintea moartă şi îngheţată este iubitoare de păcat şi obişnuită să fie lipsită de bărbăteştile fapte bune cele spre viaţă245.
Dar, de se întâmpla să moară vreunul, era numaidecât necesar ca cei de acelaşi sânge şi apropiaţi după neam să vină şi să facă pentru el cele legiuite, măcar că, după Lege, ei deveneau necuraţi, dar nu cu totul şi pentru totdeauna, căci exista un mod de curăţire pentru ei. Socoteşti îndestulătoare tâlcuirea istorisirii?
PALADIE: Fără îndoială!
CHIRIL: Dar să trecem la o înţelegere duhovnicească şi să spunem că leprosul închipuie pe cel împuns de
245 Sfântul Chiril dă o explicaţie duhovnicească tuturor celor din Legea veche. Jertfele de animale sunt jertfe ale sufletului; bolile trupeşti osândite sunt toate ale sufletului. Se osândeşte nu atingerea de cel mort cu trupul, ci de cel mort cu sufletul. Mort cu sufletul este omul rece şi neputincios spre orice gând şi faptă bună. Mai jos se va arăta că atingerea de cel mort cu sufletul înseamnă molipsirea de patimile lui ucigătoare de suflet.
Dar el dă totuşi o importanţă pregătitoare şi actelor şi stărilor trupeşti din Vechiul Testament, fiindcă sunt poruncite şi ele de Dumnezeu şi prin ele se împlineşte voia Lui. În dăruirea unor bunuri materiale lui Dumnezeu se arată voinţa de jertfă a omului. În general, şi bolile trupeşti sunt urmări ale slăbirii firii omeneşti după căderea în păcat şi aduc o slăbire sufletească. Moartea trupească este punctul final al morţii sufleteşti.
Cum s-a arătat în unele note anterioare, omul este un întreg, deci cele sufleteşti se imprimă în cele trupeşti şi viceversa. E un obicei simplist a privi sufletul şi trupul ca două entităţi unite doar în mod exterior. Chiar puterea mântuitoare a împărtăşirii de Trupul şi Sângele Domnului revarsă cele spirituale în trup.
309
feluritele patimi din tinereţe. Iar acestea sunt faptele cărnii, pe care ni le-a enumerat preaînţeleptul Pavel, zicând: „Desfrânarea, necurăţia, slujirea la idoli, duşmăniile, certurile, mâniile, pizmele” (Gal. 5, 19-20). Celălalt, adică cel cu scurgerea seminţei închipuie pe cel ce se mişcă neîncetat şi fără frâu în întinăciuni, iar capacitatea de rodire virtuoasă şi vrednică de laudă a firii o cheltuieşte în nimicuri.
PALADIE: Ce vrei să spui?
CHIRIL: S-ar putea vorbi mult despre toate. Dar mă voi folosi de o pildă unică, limpede şi vădită spre dovedirea a ceea ce am spus. Cei cu mintea înzestrată şi subţiată, dacă o apropie de raţiunile adevărului, oare nu vor culege podoaba dogmelor drepte şi adevărate ca pe un rod minunat?
PALADIE: Fără îndoială!
CHIRIL: Iar cei ce nu vor să cugete şi să lucreze astfel, abătându-şi mintea de la calea necesară, şi mai degrabă făcând-o apărătoare a unor dogme neevlavioase sau arătând-o slujitoare a răutăţii din lume, o vădesc ca maică a toată viclenia şi înşelăciunea duhovnicească, determinând-o să-şi piardă destoinicia spre bine în cele ce nu sunt de niciun folos. Prin aceasta ne indică pe cel bolnav de curgerea seminţei, şi purtările lui ne înfăţişează o boală sufletească asemănătoare acestei boli trupeşti246.
246 Mintea e făcută să existe într-o corespondenţă cu raţiunile sau cu sensurile adevărului sau ale realităţii. Când e folosită pentru a strâmba sau a acoperi rânduiala realităţii, ea simte că este întrebuinţată strâmb şi atunci, în faţa ei, totul se umple de întuneric. Dogmele nu sunt decât sensurile drepte şi adevărate ale realităţii, care o explică şi o fac luminoasă. De aceea, ele sunt rodul unei folosiri drepte a minţii. Realitatea nu poate fi explicată sau nu-şi poate descoperi sensul fără un Dumnezeu personal şi iubitor, deci fără un Dumnezeu în Treime. Revelaţia supranaturală este necesară, pentru că ne-am obişnuit să ne folosim strâmb de minte.
310
PALADIE: Drept ai spus.
CHIRIL: Iar cel necurat sufleteşte prin atingerea de mort înfăţişează pe cel ce s-a făcut părtaş de moartea (sufletească a) altora şi s-a molipsit, din uşurătate, de păcate străine, către care şi dumnezeiescul David a zis: „Dacă vedeai furul, fugeai împreună cu el şi cu cel preacurvar partea ta puneai” (Ps. 49, 19). Căci, aşa cum săvârşirea celor neîngăduite vatămă şi omoară sufletul şi mintea, la fel face şi consimţirea cu cei care le săvârşesc, şi cel care voieşte aceleaşi împreună cu făptaşii e părtaş la păcat, fiindcă nu e fără vină. De aceea şi Pavel zice: „Păstrează-te curat”, „nu te face părtaş la păcate străine” (1 Tim. 5, 22). Aceasta înseamnă, socotesc, a se întina cineva duhovniceşte prin atingerea de mort.
PALADIE: Aşa se vede.
CHIRIL: Deci a poruncit ca leprosul, cel cu scurgerea seminţei şi cel necurat prin atingerea de mort să se despartă de adunarea bisericească, nelăsând pe cei ce nu şi-au spălat necurăţia să se amestece în cetele sfinţilor, căci zice: „Ce părtăşie are lumina cu întunericul? […] Ce părtăşie are credinciosul cu necredinciosul?” (2 Cor. 6,14,15).
PALADIE: Aşadar, e primejdios a merge în casa lui Dumnezeu cu picioarele nespălate, aşa-zicând.
CHIRIL: E foarte primejdios, dacă e adevărat că nu e fără pagubă a te împotrivi lui Dumnezeu.
Dar scoate şi pe alţii din curtea sfântă, fiindcă în A doua lege zice: „Cel rănit, bolnav sau scopit nu va intra în
311
adunarea Domnului. Cel născut din desfrânată nu va intra în adunarea Domnului. Amonit şi moabit nu va intra în adunarea Domnului; chiar după al zecelea neam şi până în veac, nu va intra în adunarea Domnului, pentru că nu v-au întâmpinat cu pâine şi apă când eraţi pe cale, venind din Egipt, şi pentru că au trimis asupra ta cu plată pe Valaam, fiul lui Beor din Mesopotamia, ca să te blesteme. Dar Domnul Dumnezeul tău n-a voit să asculte pe Valaam, ci a întors Domnul Dumnezeul tău blestemele în binecuvântare, pentru că Domnul Dumnezeul tău te-a iubit. Cât vei trăi, în veci să nu le grăieşti cuvinte de pace sau de folos” (23,1-6).
PALADIE: Aş dori să aflu ce se înţelege prin bolnav, rănit, scopit, amonit şi moabit.
CHIRIL: Ascultă! Modul prin care se fac famenii (eunucii) nu este unul, Paladie, ci se zice şi se descoperă ca fiind două. Unii au cele bărbăteşti tăiate şi smulse, alţii le poartă încă, dar sunt rănite şi bolnave şi nu sunt în stare de nimic. Unii şi-au tăiat cu cruzime şi în chip condamnabil părticica făcătoare de copii a trupului, la alţii cele ale bărbatului sunt nelucrătoare, deşi aceia au firea şi vârsta bărbăţiei, fiindcă cele bărbăteşti sunt simbol al bărbăţiei. Deci prin cel bolnav trebuie să înţelegem pe cel al cărui suflet şi a cărui minte nu sunt smulse (anulate) cu totul, ci păstrează în ele, zdrobită, bărbăţia spre cele bune, iar prin cel scopit, pe cel ce le-a pierdut cu totul, fiind lipsit de cele ce sunt proprii bărbaţilor. Este păcat atât ca cineva să nu vrea deloc să se poarte ca un bărbat, cât şi să se poarte ca un bărbat nedeplin.
PALADIE: Ce vrei să spui?
CHIRIL: Unii, abandonând toate frânele patimii şi aruncând mintea putrezită şi afemeiată în plăceri
312
neruşinate, au căzut în poftele trupeşti. Alţii admiră înfrânarea şi încearcă uneori să întreprindă faptele ei strălucite, dar se tem de împotrivire şi, nesuportând atacul plăcerii, se încovoaie spre moleşeală. Deci nu vei numi oare scopit, pe drept cuvânt, pe cel care a renunţat pentru totdeauna la faptele bărbăţiei? Iar pe cel ce are încă în minte voinţa de a se purta bărbăteşte, dar nu poate să-şi înfăptuiască virtutea, nu-l vei socoti bolnav, strămutând cu inteligenţă bolile trupului la calitatea purtătorilor şi judecând cele sensibile (văzute) ca icoană a celor spirituale şi nevăzute?
PALADIE: Chiar aşa voi face.
CHIRIL: Iar împreună cu aceia erau alungaţi amonitul şi moabitul, ca fiind lipsiţi de credinţă şi cu totul urâţi,
căci năvăliseră ca nişte lei între cei sfinţi şi obişnuiţi să se poarte în chip vrednic de laudă, trimiţându-le săgeţile pizmei şi bârfelii. Amoniţii sunt chipul (tipul) ereticilor lipsiţi de omenie, iar moabiţii al celor aflaţi încă în rătăciri idoleşti şi supuşi răutăţilor diavolilor. Şi unii şi alţii sunt urâtori de Dumnezeu şi bolesc de aceeaşi obrăznicie împotriva sfinţilor.
PALADIE: Nu înţeleg prea bine ce spui.
CHIRIL: Vei înţelege bine şi nu peste multă vreme. Amoniţii, fiind din Esau, erau apropiaţi prin sămânţă, fiind de acelaşi sânge cu fiii lui Iacov, cu cei din Israel adică. Dar, dispreţuind nu ştiu cum însăşi firea, dezminţeau moravurile rudeniei şi se arătară duri şi neîncovoiaţi faţă de cei apropiaţi şi de un sânge, adică faţă de israeliţi. Când Israel, pornind din Egipt, trecu prin ţinutul amoniţilor, îi rugă ca pe nişte fraţi pe locuitorii lui să-l lase să treacă şi să aibă milă de ei, cei bătuţi de nedreptăţi,
313
dar acela nu i-a lăsat. Dar nu a făcut numai aceasta, ci, luând armele, a pornit război asupra lui. L-ar fi supus şi altor nedreptăţi, mai grele, dacă, în urma descoperirii dumnezeieşti, Israel nu s-ar fi abătut din drum. Iată, dar, cum e scris: „Din Cadeş, Moise a trimis vestitori la regele Edomului, ca să-i spună: «Acestea zice fratele tău Israel: Tu ştii toată asuprirea care ne-a aflat pe noi. Părinţii noştri au coborât în Egipt şi am locuit în Egipt zile multe, dar egiptenii ne-au necăjit pe noi şi pe părinţii noştri. De aceea, am strigat către Domnul şi a auzit Domnul glasul nostru şi, trimiţând pe îngerul Său, ne-a scos din Egipt. Şi acum suntem în cetatea Cadeş, de lângă hotarele tale. Îngăduie-ne să trecem prin pământul tău. Nu vom trece prin ţarini, nici prin vii, nici nu vom bea apă din fântânile tale. Vom merge pe drumul împărătesc. Nu ne vom abate nici la dreapta, nici la stânga, până vom trece de hotarele tale». şi a zis către el Edom: «Să nu treci prin pământul meu, iar de nu vei asculta, voi ieşi cu război înaintea ta»” (Num. 20,14-18). Şi, după altele, se zice: „Şi a ieşit Edom întru întâmpinarea lor cu mulţime mare şi cu braţ puternic (tare). Şi dacă Edom n-a voit să dea voie lui Israel să treacă prin hotarele lui, Israel s-a abătut de la el” (Num. 20, 20-21). Cuvântul nu e, oare, clar, lămurit?
PALADIE: Nu de tot.
CHIRIL: Nu înţelegi că, deşi uniţi cu israeliţii prin legătura rudeniei, prin fapte s-au dovedit nemiloşi şi duri, nedeosebindu-se întru nimic de fiarele sălbatice? Căci, deşi ar fi trebuit să se milostivească de aceia ca de nişte fraţi care se aflau în greutăţi şi osteneli, ei le-au ieşit înainte cu ameninţarea. De aceea, Legea zice: „Nu vor intra în adunarea Domnului, pentru că nu v-au întâmpinat cu pâine şi apă când eraţi pe cale, venind din Egipt”
314
(Num. 23, 4), adică din pricina lipsei de milă, fiindcă ajunseseră prin cruzime până la purtări sălbatice.
Dar poţi vedea că aşa se poartă faţă de noi, care mergem pe drumul drept, şi noroadele şi conducătorii ereticilor. Prin faptul că recunosc pe Unul şi singurul Dumnezeu şi Tatăl şi primesc credinţa în Fiul şi în Duhul sunt fraţi cu noi, dar nu au o opinie cu totul sănătoasă şi adevărată asupra frăţiei cu noi, ci falsifică rudenia în mod voit. Iar când ne aflăm în prigoniri, nu ne dau ajutor, ci mai degrabă ne împovărează şi ei cu asuprirea lor: „Dintre noi au ieşit, zice, dar nu erau de-ai noştri”, după cum s-a scris (1 Ioan 2, 19), căci, dacă ar fi fost dintre noi, ar fi rămas cu noi.
Unora ca aceştia, care poartă masca a ceea ce se cuvine, dar nu obişnuiesc să facă cele spre slava Sa, Hristos Mântuitorul le spune pe drept cuvânt: „Cel ce nu e cu Mine este împotriva Mea; şi cel ce nu adună cu Mine risipeşte”(Luca 11, 23). Oare nu ţi se pare că cuiburile ereticilor, cele urâte de Dumnezeu, seamănă cu amoniţii, suferind nebuneşte de lipsa milei şi iubirii de Dumnezeu?
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Dar priveşte, dacă vrei, şi pe moabiţi, care pe faţă erau cei mai mari duşmani ai celor ce voiau să slujească Unicului Dumnezeu după fire şi adevărat, căci erau închinători la idoli, încrezându-se în chip deosebit în ghicituri şi vrăji şi speriindu-se nu puţin de zborul păsărilor. Şi, scrâşnind din dinţi în faţa izbânzilor lui Israel, au plătit pe Valaam şi l-au îndemnat să-l blesteme. Dar, prin puterea negrăită a lui Dumnezeu, gura vrăjitorului s-a mutat spre binecuvântările nedorite de ei.
Astfel este şi războiul elinilor împotriva noastră. Din pizma pe care o au împotriva slavei Mântuitorului,
315
ei ridică împotriva noastră toată puterea diavolului, pe care o surpă harul dumnezeiesc şi de Sus, pricinuind moleşirea turmei diavolilor şi preschimbând uneltirea în ceea ce ne poate veseli.
PALADIE: aşa este.
CHIRIL: Iar amoniţilor şi moabiţilor nu li se îngăduie să intre în cele sfinte, şi pe bună dreptate. Căci se cuvine ca cei care au îndrăzneli primejdioase şi cutezanţe duşmănoase înfrăţite (asemănătoare) să fie supuşi unor pedepse asemănătoare. Dar priveşte şi la grija Legii de a feri de primejdie, pentru că desparte cu totul pe sfinţi de aceia şi-i îndeamnă ca nici în convorbire cu aceia să nu intre, zicând: „Cât vei trăi, în veci să nu le grăieşti cuvinte de pace sau de folos”. Oare aceasta nu este, în mod clar, ceea ce ne-au învăţat şi Sfinţii Ioan şi Pavel? Unul a spus: „Dacă vine cineva la voi şi nu aduce această învăţătură, […] să nu-i spuneţi: Bun venit!” (2 Ioan10), aceasta fiind, după cum socotesc, egal cu: „Nu le vei grăi cuvinte de folos”. Iar celălalt zice: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, desparte-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut”(Tit 3, 10), aceasta fiind egal tot cu: „Nu le vei grăi cuvinte de folos”. Căci Legea spune să ne ferim de cei foarte strâmbaţi la cuget ca de nişte nebuni furioşi, zicându-le: „Umblaţi în lumina focului vostru şi în flacăra pe care aţi aprins-o!” (Is. 50, 11).
Amonitului îi este oprită intrarea până la al treilea neam, iar moabitului până la al zecelea, Dumnezeu arătându-ne din timp, precum socotesc, mărimea mâniei Lui asupra amândurora. Deci, pe drept cuvânt, osânda ereticilor este mai mică. Despre ei ar putea spune cineva, ca şi despre iudei: „Le mărturisesc că au râvnă pentru
316
Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă” (Rom. 10, 2), fiindcă, închipuindu-şi că grăiesc cele drepte şi că sânt înţelepţi, nenorociţii nu bagă de seamă că se războiesc împotriva dogmelor adevărului şi că, stăpâniţi de o râvnă falsă, socotesc că vorbesc în favoarea slavei lui Dumnezeu, împotrivindu-se de fapt celor ce grăiesc drept.
Iar moabiţii, adică turmele elinilor, se războiesc cu slava dumnezeiască în chip descoperit şi făţiş şi fără nicio reţinere. De aceea, Legea le impune o pedeapsă mai apăsătoare. Dar şi pe unii şi pe alţii îi scoate din locaşurile sfinte, fiindcă sunt spurcaţi şi urâţi de Dumnezeu.
PALADIE: Aşadar, este un lucru păgubitor şi pricinuitor de întinăciune a intra chiar şi numai în vorbă cu cei străini şi cu cei de alte credinţe.
CHIRIL: Bine gândeşti. De aceea şi Legea îi desparte pe cei spălaţi şi curaţi ai lui Dumnezeu de spurcăciunea urâtă a acelora. „Şi când te va duce Domnul Dumnezeul tău în pământul la care mergi să-l moşteneşti şi va pierde de la faţa ta neamuri mari, multe şi puternice: pe hetei, pe gherghesei, pe amorei, pe caananei, pe ferezei, pe hevei şi pe iebusei, şapte neamuri mari şi mai tari decât voi, şi le va da Domnul Dumnezeul tău în mâinile tale şi le vei bate, atunci să le pierzi, să nu faci cu ele legământ, nici să-ţi fie milă de ele. Să nu te încuscreşti cu ele. Fiica ta să nu o dai după fiul lui şi fiica lui să nu o iei pentru fiul tău, că vor abate pe fiii tăi de la Mine şi vor sluji altor dumnezei”(Deut. 7,1-4). Deci Legea e precaută: „să nu faci cu ele legământ”, zice, căci nu se poate împăca şi uni cel spurcat cu cel sfinţit, cel care se află în ceaţă şi întuneric cu cel luminat, cel neprimit cu cel primit, cel ce intră în cortul sfânt şi dumnezeiesc cu cel alungat din el.
317
PALADIE: De ce această precauţie a Legii? De ce desparte pentru totdeauna pe cel curat de cel întinat, chiar dacă acela stă în binele virtuţii?
CHIRIL: Pentru că e mare teamă, prietene, ca nu cumva şi cel ce socoteşte că stă să fie împins spre cele ce nu se cuvin şi să fie abătut de la ceea ce trebuie, biruit de vreo întâmplare sau de vreo plăcere care îl aţâţă, sau de vreo pornire aflată în fire şi care-l mână spre greşeală. Căci şi legea dumnezeiască ne dă mărturie că omul înclină totdeauna spre rău247. „Pentru că cugetul inimii omului se apleacă, zice, spre cele rele din tinereţe” (Fac. 8,20).
Aş putea aduce, pe lângă aceasta, spre mai clară dovedire, cele spuse de Scriptură despre cele pe care le-a suferit cea născută din Iacov.
PALADIE: Dina, vrei să spui, aşa îmi închipui.
CHIRIL: Desigur, Paladie. Căci în cartea Facerea s-a scris aşa: „Şi a venit Iacov în Salem, o cetate din ţinutul Sichem, care este în pământul Canaan, când s-a întors din Mesopotamia Siriei. Şi s-a aşezat în faţa cetăţii şi a cumpărat
247 Nu în firea zidită de Dumnezeu este pornirea spre rău, ci în firea căzută de la voia lui Dumnezeu. Omul însă nu poate fi bun cu adevărat decât în Dumnezeu. El este Izvorul binelui, pentru că este Izvorul liber al tuturor, deci şi al armoniei dintre ele. Când omul se desparte de Dumnezeu, iese din armonia cu toate, sau viceversa. Omul e făcut să aspire spre Dumnezeu şi, prin aceasta, spre armonia cu toate, sau spre bine. Dar întrucât binele nu este în sinea proprie, el se poate amăgi uşor că, preocupându-se de sine în mod accentuat, dezvoltă binele. În acest sens, se poate spune că firea omului, din pricină că nu caută cele ale lui Dumnezeu, ci pe ale sale, porneşte spre rău. Aceasta se ilustrează în continuare prin Dina, care s-a păstrat curată cât a stat în casa tatălui ei, în care se aducea închinare lui Dumnezeu cel Unul, dar care, ieşind de acolo, s-a întinat.
318
o parte din ţarină, unde şi-a pus cortul, de la fiii lui Hemor, tatăl lui Sichem, cu o sută de miei. Şi a ridicat acolo jertfelnic şi a chemat pe Dumnezeul lui Israel. Şi Dina, fiica Liei pe care a născut-o lui Iacov, a ieşit să cunoască pe fetele localnicilor. Şi a văzut-o Sichem, fiul lui Hemor heveul, căpetenia ţării, şi a necinstit-o. Apoi, sufletul lui s-a alipit de Dina, fiica lui Iacov. Şi i-a căzut dragă şi a grăit fetei după inima ei” (Fac. 33, 18-20; 34, 1-4).
Observă deci că, până petrecea şi locuia încă în cortul tatălui, în care se chema Dumnezeul lui Israel şi se ridicase un jertfelnic preacinstit, Dina era încă neîntinată şi îşi păstra podoaba fecioriei. Dar după ce a ieşit din cortul părintesc şi a părăsit locul (cinstit) sfinţit şi s-a amestecat cu femeile din afară, a fost sedusă îndată la întinare neobişnuită şi n-a mai fost între fecioare, la început fiind supusă fără voie poftelor străine, apoi, însuşindu-şi patima, a voit şi ea să se împreune cu cel ce a supus-o, căci se spune: „Şi a grăit fetei după inima ei”.
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Aşadar, făcând din cele sensibile o icoană a celor inteligibile, vom spune că, locuind într-o viaţă aleasă ca într-un cort, sufletul va fi curat şi cu totul nevinovat şi străin de toată urâciunea. Dar, de va ieşi şi se va grăbi spre fiicele celor de alt neam, adică dacă va cerceta şi iscodi viaţa celor din lume (lumeşti), îşi va strica mintea binecrescută şi de neam bun248. Căci celor al căror scop
248 Mintea e „binecrescută şi de neam bun” cât este crescută în legătură cu Dumnezeu. Până atunci ea creşte potrivit firii ei, care rămâne nealterată cât timp rămâne în însoţire cu Dumnezeu. Însă se alterează, când rămâne singură de sine, fără Dumnezeu. Plămânul e sănătos cât primeşte aerul în sine fără împiedicare. Când nu-l mai primeşte astfel, se îmbolnăveşte. Firea creaturii trebuie să rămână neîntrerupt în comunicare cu originea ei, cu Izvorul vieţii ei.
319
este să vieţuiască întru curăţie nu le este fără pagubă să se însoţească cu cei vicioşi.
Dar dumnezeiescul David nu s-a aflat vreodată ca voind să iasă din cortul sfânt, ci a ţinut să petreacă şi să vieţuiască nu departe de cele ce dorea, zicând: „Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez locaşul cel sfânt al Lui. Că Domnul m-a ascuns în cortul Său în ziua necazurilor mele, m-a acoperit în locul cel ascuns al cortului Său” (Ps. 26, 7-9). În aceste cuvinte, prin cortul dumnezeiesc şi sfinţit socotesc că înţelege fermitatea şi neclintirea unei vieţi sfinte, în care cel ce a pătruns în oarecare mod nu mai poate fi prins de cei ce voiesc să-l sfârtece249.
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Dar, în afară de aceasta, oare nu poate afla cineva în mod clar şi adevărat că uneori chiar şi celor crezuţi tari în credinţă le vin cele mai mari întinăciuni de la întâlnirile cu cei de alt neam? Ajunge să aducem spre dovedire sfârşitul vieţii lui Solomon şi câte i s-au întâmplat să pătimească în pragul bătrâneţii.
249 Cortul era ambianţa lui Dumnezeu, era simbolul lui Dumnezeu ca adăpost al întregului popor. În cort, poporul se aduna ca o unitate în transcendenţa dumnezeiască. Biserica împlineşte ceea ce se prefigura prin cort. Ea are şi sensul de trup tainic al lui Hristos, alcătuit din credincioşi ca mădulare unite organic în El, dar şi sensul de lăcaş în care se adună credincioşii. Lăcaşul e Hristos, Care ne cuprinde în Sine ca pe o unitate. Între aceste două înţelesuri nu este o prea mare deosebire.
320
PALADIE: Ce-ai vrut să spui?
CHIRIL: Acesta era aşa de vestit şi de respectat, încât slava lui era fără asemănare, dar s-a strămutat la urâciune, mai bine zis s-a coborât în chip josnic la cea mai de pe urmă nelegiuire faţă de Dumnezeu. Căci aşa cum s-a scris în Cartea a treia a Regilor: „Regele Solomon întrecuse pe toţi împăraţii pământului în bogăţie şi înţelepciune. Şi toţi împăraţii pământului căutau să vadă faţa lui Solomon, ca să asculte înţelepciunea, pe care o pusese Domnul în inima lui” (10,23-24). Dar pe cel atât de vestit şi de respectat, care ajunsese până la atâta înţelepciune că se bucura de o admiraţie nemăsurată chiar şi la cele mai îndepărtate neamuri, l-au răsturnat plăcerile spre femeile viclene şi scoţându-l, aşa-zicând, din însuşi cortul dumnezeiesc, l-au scufundat în gropile slujirii la idoli. Pentru că s-a scris despre el: „Şi era regele Solomon iubitor de femei, şi şi-a luat pe fiica lui Faraon şi multe femei de alte neamuri: moabite, amonite, idumee, sirience, hetite, amoriene, din neamuri de la care Domnul a oprit pe fiii lui Israel: «Să nu intraţi la ele, nici ele să nu intre la voi, ca să nu abată inimile voastre după idolii lor». De acestea s-a lipit Solomon cu dragoste. El avea şapte sute de femei stăpâne şi trei sute de ţiitoare, şi ele i-au robit inima. La vremea bătrâneţii lui Solomon, femeile străine i-au abătut inima după dumnezeii lor, şi inima lui nu mai era deplin aţintită la Domnul Dumnezeul lui, aşa cum fusese inima lui David, tatăl său. Şi a slujit Solomon Aştartei, urâciunea sidonienilor, şi lui Moloh, împăratul lor, idolul fiilor lui Amon. Şi a făcut Solomon lucruri neplăcute înaintea Domnului şi nu a umblat după Domnul ca David, tatăl său” (3 Regi 11,1-6).
Oare nu e vrednic de plâns cel de care se spune că a pătimit unele ca acestea? Cel ce a ridicat acel templu
321
vestit în Ierusalim, cel ce a cerut înţelepciunea care stă lângă scaunul dumnezeiesc, cel admirat până la marginile pământului pentru chibzuinţă neasemănată, cel ce strălucea cetăţilor şi ţărilor ca un luceafăr, învins de femeile neruşinate şi umblând după plăcerea atotnecurată, a căzut în atâta nebunie, încât a dispreţuit însăşi evlavia cea către Dumnezeu. Aşadar, este în chip neîndoielnic un lucru primejdios a se aduna cineva cu cei de alt neam, şi e foarte grav a se lăsa biruit de plăcerea trupească. Unul ca acesta e necurat şi urât lui Dumnezeu cel Atotcurat, iar fără virtute nu poate intra cineva în cortul sfinţit şi dumnezeiesc şi nici jertfă bineprimită nu poate aduce. Căci în A doua lege s-a scris: „Să nu fie desfrânată între fiicele lui Israel şi să nu fie desfrânat între fiii lui Israel. Să nu fie vrăjitoare din fiicele lui Israel şi nici pentru vreo făgăduinţă să nu vrăjească din fiii lui Israel. Să nu aduci plata desfrânatei, nici preţul câinelui la casa Domnului Dumnezeului tău pentru împlinirea vreunei făgăduinţe, că amândouă sunt urâciune înaintea Domnului Dumnezeului tău” (23,17-19).
PALADIE: Aspră e Legea, dar foarte folositoare!
CHIRIL: Aşa e, Paladie, drept cugeţi. Dar te vei mira încă şi mai mult, dacă vei înţelege că, împiedicând orice alunecare spre plăceri, alungă pe neruşinat şi pe desfrânat. Ia seama că ceartă pe cei ce iubesc întinarea neruşinată de bunăvoie şi cu de la sine pornire şi pe cei ce obişnuiesc să ispitească la ea pe alţii cu sila. Şi, oprind să se săvârşească acelea, le asigură oamenilor o mai bună apărare şi le face greu de găsit un motiv prin care să se scuze vina lor. Căci vinovăţia nu se mai datorează neştiinţei, ci nepăsării şi cugetului nesupus.
322
PALADIE: Ce-ai vrut să spui?
CHIRIL: Oare nu merg unii din proprie pornire spre desfrânare şi nu sunt femei şi băieţandri care voiesc să umble după câştig şi îşi vând frumuseţea trupului poftelor neînfrânate ale unora?
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Pe lângă aceasta, nu sunt unii care, biruiţi de dorinţa unor câştiguri urâte, îşi predau slujnicele sau pe tinerii pe care i-au cumpărat poate, ticăloşii, celor ce-i poftesc, urmărind câştigul de bani? Despre aceştia zice prorocul: „Şi copilele le vindeau pe vin şi beau preţul lor”(Ioil 4,3). Cu adevărat, unii coboară la o aşa măsură de nelegiuire şi necurăţie, încât îndrăznesc fără frică de Dumnezeu să obţină câştiguri şi din astfel de lucruri urâte.
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Aşadar, unii desfrânează de bunăvoie, mergând de la sine până la marginea răului. Iar tribut dau cei ce plătesc camătă altora de silă şi adună plata desfrâului pe seama celor pe care i-au cumpărat.
PALADIE: Drept ai spus.
CHIRIL: Deci Legea opreşte lucrul acesta pretutindeni şi pe cel căzut în această vină îl socoteşte fără frică de Dumnezeu. Îl scoate din cortul sfânt şi nu-l lasă să se apropie de jertfelnicul dumnezeiesc, spunând că victima adusă de el spre jertfă e respinsă şi făgăduinţa neprimită, căci cu adevărat făgăduinţele din plata desfrânatei nu sunt curate. De asemenea, e socotit urât şi neprimit preţul câinelui. Câine socotesc că numeşte pe cel aplecat spre necurăţie şi pe cel ce se pune la dispoziţia tuturor, iar preţul câinelui e ceea ce se aduce pentru el. Deci
323
Legea zice: „Să nu fie desfrânată între fiicele lui Israel şi să nu fie desfrânat între fiii lui Israel”. Iar preaînţeleptul Pavel continuă, strigând: „Fugiţi de desfrânare. Orice păcat pe care-l va face omul este în afară de trup. Cel ce se dedă desfrânării păcătuieşte în trupul său” (1 Cor. 6, 18). Îi îndeamnă să dorească cele bune pe cei ce se luptă vitejeşte pentru frumuseţea înfrânării: „Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cuvântătoare. Şi nu vă potriviţi chipului acestui veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi bineplăcut şi desăvârşit” (Rom. 12,1-3). Dar nu vei recunoaşte că jertfă cu adevărat sfântă şi preacurată este lepădarea celor urâte?
PALADIE: Recunosc, cum să nu!
CHIRIL: Când ne înfrânăm de la plăcerea trupească, Dumnezeu se bucură, aşa cum, atunci când ne aplecăm spre ceea ce e moleşitor, se întristează şi, atunci când vrem să ne supunem trupului, ne aduce pedepse. Căci plăcerea fierbinte şi neînfrânată ne sileşte uneori să ne îndepărtăm şi de Dumnezeu. Că lucrul acesta este adevărat, ne arată ceea ce s-a scris despre Solomon. Dar, înainte de el, a fost adus la starea aceasta Israel, în pustie, fiindcă s-a scris: „Şi a poposit Israel în Sitim, şi poporul a început să se spurce, desfrânând cu fiicele lui Moab. Şi ele îi chemau la jertfele idolilor lor, şi mânca poporul din jertfele lor şi se închina idolilor lor. Şi s-a închinat Israel lui Baal-Peor şi S-a mâniat Dumnezeu cu iuţime pe Israel. Şi a zis Domnul către Moise: «Ia toate căpeteniile poporului şi le arată pildă Domnului înaintea soarelui, şi se va întoarce iuţimea mâniei Domnului de la Israel»” (Num. 25,1-4).
324
Vezi cum e stârnită de noi şi adusă la mânia fără voie firea dumnezeiască şi atotblândă? Căci e un lucru dobitocesc şi cu totul nelegiuit a te înfierbânta de formele femeilor şi a îndrăzni să schimbi evlavia către Dumnezeu cu plăcerea neînfrânată. De aceea sunt arătate Domnului, înaintea soarelui, căpeteniile (celor ce păcătuiseră), adică sunt atârnate de lemne întoarse spre răsărit. Acesta este modul pedepsirii lor, fiind un chip (tip) ce striga limpede şi cuvânta că ochiului atoatepătrunzător şi fără greşeală al Judecătorului nu-i poate scăpa nimeni dintre cei căzuţi în astfel de greşeli şi nu poate rămâne nepedepsit, ci va fi pus, după cuvântul prorocului, în văzul a tot trupul, având să suporte pedepse aspre pentru păcatele lui.
PALADIE: Aşadar, arătarea cuiva înaintea soarelui înseamnă pedepsirea lui făţişă şi sub ochii lui Dumnezeu.
CHIRIL: Aşa este, iar pricina este foarte vădită. Că cei ce săvârşesc fapte de desfrânare şi cei asupra cărora se săvârşesc ele vor da socoteală lui Dumnezeu pentru o viaţa aşa de urâtă şi de întinată, cele ascunse ale lor fiind arătate şi cunoscute limpede cele ale fiecărui om, ne-a arătat Legea şi prin alt chip (tip). Căci în Numerii s-a scris: „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Vorbeşte fiilor lui Israel şi zi către ei: De va greşi femeia vreunui bărbat şi-l va înşela, adică se va culca cineva cu ea trupeşte, şi va ascunde aceasta de ochii bărbatului ei şi va tăgădui, iar ea va fi pângărită şi martor nu va fi împotriva ei, nici nu va fi grea, şi va veni asupra lui duh de îndoială şi el va bănui pe femeia sa, iar ea va fi pângărită, sau îi va veni duh de îndoială şi va bănui pe femeia lui, iar ea nu va fi pângărită, atunci bărbatul o va aduce pe femeia lui la preot. Şi va aduce jertfă pentru
325
ea a zecea parte dintr-o efă de făină de orz, dar să nu toarne deasupra untdelemn, nici să nu pună peste ea tămâie, pentru că este jertfă de bănuială, jertfă care aduce aminte păcatul. Şi preotul o va aduce şi o va pune înaintea Domnului. Şi preotul va lua apă curată de izvor într-un vas de lut şi ţărână din pământul de dinaintea cortului mărturiei pe care să o pună în apă. Preotul va pune femeia înaintea Domnului, îi va descoperi capul şi va pune pe mâinile ei jertfa de aducere aminte, jertfa de bănuială. Iar în mâinile preotului va fi apa dovedirii care aduce blestem. Şi preotul o va supune jurământului şi va zice femeii: Dacă nu s-a culcat nimeni cu tine şi tu nu te-ai pângărit şi nu ai călcat credincioşia faţă de bărbatul tău, neatinsă (curată) să fii de apa dovedirii care aduce blestem. Iar de ai greşit, măritată fiind, şi te-ai pângărit, de a dormit cineva cu tine în afară de bărbatul tău, preotul va jura femeia cu jurămintele blestemului acesta. Şi va zice preotul femeii: Dea Dumnezeu să fii sub blestem şi de ocară (urgie) în mijlocul poporului tău; să dea Domnul să cadă sânul tău şi pântecele tău să se rupă. Apa aceasta blestemată să intre în pântecele tău, ca să se umfle, şi să cadă sânul tău. Iar femeia să zică: Fie, fie! Şi să scrie preotul blestemele acestea în carte şi să le înmoaie în apa cea blestemată a dovedirii (mustrării). Şi să dea femeii să bea din apa cea blestemată a mustrării. Şi va intra în ea apa blestemată a mustrării şi preotul va lua din mâinile femeii jertfa de bănuială şi o va pune înaintea Domnului şi o va aduce la jertfelnic. Şi va lua preotul un pumn din jertfa ei de aducere aminte şi o va aduce la jertfelnic, să ardă pe jertfelnic. După aceea va da femeii să bea apa. Dacă ea va fi pângărită şi ascunde de bărbatul ei, va intra în ea apa blestemată a mustrării şi se va umfla pântecele ei şi sânul ei va cădea şi va fi femeia aceea blestemată în poporul
326
ei. Iar dacă nu va fi pângărită, ci va fi curată, nevătămată va rămâne, nevinovată va fi şi va face sămânţă»” (Num. 25, 1-4).
Acestea le spune Legea. Iar dumnezeiescul Pavel, tălmăcind liber cele scrise în puţine gânduri, zice: „Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare cele săvârşite prin trup, ori bine, ori rău” (2 Cor. 5, 10).
PALADIE: Socotesc că acestea s-au spus drept. Dar lămureşte amănunţit fiecare din cele rânduite.
CHIRIL: A poruncit ca femeia bănuită de preacurvie, atunci când e acuzată şi vina nu poate fi dovedită, să fie dusă la preot şi pusă în faţa lui Dumnezeu250. Socotesc că aceasta înseamnă că toţi vom avea să ne înfăţişăm în faţa lui Hristos. Apoi să se aducă pentru ea un dar de făină de orz, nici stropit cu untdelemn, nici cu miros de tămâie, fiindcă e jertfă de bănuială, ce aduce în amintire păcatul. Deci e vădit că viaţa din fiecare urcă spre Dumnezeu ca un fel de miros: celor moleşiţi şi nepăsători aducându-le osânda pentru toate greşelile lor, iar celor ce s-au sârguit bine să vieţuiască drept aducându-le mărturia curăţiei. De aceea zice — şi pe drept cuvânt — că darurile celor ce nu se află sub bănuială sunt din făină curată de grâu, adăugându-se tămâie şi turnându-se untdelemn, căci e propriu vieţii omeneşti al cărei chip (tip) e făina curată de grâu să fie socotită de Dumnezeu plină de bună mireasmă şi de bucurie. Iar făina de orz este semnul clar
250 Preotul va trezi în femeia aceea conştiinţa că se află în faţa lui Dumnezeu, iar această conştiinţă nu e trezită fără a veni în atingere cu ea Dumnezeu însuşi, prin preotul chemat de Dumnezeu la slujirea Lui.
327
al vieţii decăzute şi animalice, fiindcă nestăpânirea în pofte şi dorinţa de a alerga după plăceri nebuneşti sunt lucruri animalice şi nepotrivite pentru om. De aceea, femeia acuzată de viaţă decăzută aduce lui Dumnezeu făină de orz, fără tămâie şi untdelemn, adică fără bună mireasmă şi bucurie, căci jertfa ei aminteşte de păcat. Iar unde e amintirea păcatului, cum ar mai fi bucurie? Cel aflat sub judecată nu se află în nădejdea cununilor, ci în frica judecăţii şi a focului251.
Pe lângă aceasta, femeia e adusă la judecător descoperită, adică lipsită de podoaba obişnuită şi cuvenită252. Şi care e înţelesul acestui lucru? Păcatele sunt dovada lipsei de frumuseţe şi pâra se îndreaptă împotriva urâciunii. Aminteşte-ţi că femeia nu e lăsată să se roage cu capul neacoperit de Pavel, cunoscătorul de Lege, care aduce legea firii spre dovedirea trebuinţei de a se acoperi: „Pentru că părul i s-a dat, zice, ca acoperământ” (1 Cor. 11, 15). Deci femeia, fiind acuzată de necuviinţă, nu mai avea podoabă.
Dar era descoperită şi din alt motiv: în ochii Judecătorului toate sunt dezgolite şi nimeni nu se poate ascunde de Cel ce cercetează inimile şi rărunchii şi zice
251 Toate jertfele se aduc pentru păcat. De obicei se aduc însoţite de căinţa pentru păcat, dar în cazul de faţă fie nu exista căinţă, pentru că în cazul bănuielii nedrepte nu exista motiv de căinţă, fie, în cazul bănuielii drepte, persoana bănuită nu-şi recunoştea păcatul. Atât în primul caz, cât şi în al doilea, se aduce o jertfă nedeplină, ca prin ea să se descopere fie că persoana respectivă nu e păcătoasă şi deci jertfa ei nedeplină a fost dreaptă, fie că e păcătoasă şi păcatul ei şi jertfa nedeplină să-i aducă osânda.
252 Neacoperirea însemna atunci neruşinare, provocare îndrăzneaţă la păcat. Acoperământul era semnul curăţiei femeii sau podoaba ei.
328
prin glasul prorocului: „Eu sunt un Dumnezeu aproape253, zice Domnul, şi nu Dumnezeu de departe. Se va ascunde oare de Mine ceva?” (Ier. 23, 23).
Apoi arată prin chip că cel ce judecă este Hristos, fiindcă a spus că trebuie pusă apă vie şi curată într-un vas de lut şi ţărână din faţa cortului. Apoi, după ce hârtia cu cuvintele de blestem era înmuiată în apă, poruncea femeii bănuite de desfrânare să o bea. şi dacă era vinovată de păcat, i se va umfla pântecele, zice, şi-i va cădea sânul. Iar dacă era nevinovată şi bănuiala nu era adevărată, va face sămânţă (va avea urmaşi).
PALADIE: Care e deci explicaţia? Sau cum e indicat Hristos prin cele spuse acum?
CHIRIL: Prin apa vie şi curată să înţelegi pe Cuvântul de viaţă Făcător al lui Dumnezeu, pe Cel cu adevărat curat şi cu totul nepărtaş de păcat, Care a fost în trup ca într-un vas de lut. Cum ne-am îndoi că trupul e pământ şi din pământ? Iar prin pământul din faţa cortului să înţelegi trupul Celui ce a murit pentru noi, căci s-a spus firii omului: „Pământ eşti şi în pământ vei merge” (Fac. 3,19). Iar prin cuvintele de blestem să înţelegi pe Cel ce S-a făcut pentru noi blestem, prin aceea că S-a spânzurat pe lemn, fiindcă s-a scris: „Blestemat tot cel spânzurat pe lemn” (Deut. 21,23; Gal. 3,13). Emanuel, fiind Dumnezeu după fire, când coboară în adâncul minţii omeneşti,
253 Dumnezeu aproape este Dumnezeu care e simţit înţepând conştiinţa, dar prin aceasta El mântuieşte. De cel ce rămâne nesimţitor, Dumnezeu rămâne departe, şi pe acela nu-l mântuieşte. Iadul înseamnă şi o mare ne-simţire: păcătosul nu simte pe Dumnezeu. Acolo se simt doar durerile trupeşti şi absenţa bunurilor spirituale.
329
mustră şi pedepseşte pe cei vinovaţi de greşeli, iar pe cei ce nu sunt stăpâniţi de acestea îi face roditori. Socotesc că prin lucrarea puterii trupeşti care face sămânţă se indică puterea roditoare a sufletului254.
PALADIE: Foarte bine ai spus.
CHIRIL: Deci desfrânarea şi patimile alterează pe om şi-l scot din familiaritatea cu Dumnezeu, căci „cei ce sunt în trup nu pot să placă lui Dumnezeu” (Rom. 8, 8). Iar trup numeşte, precum socotesc, cugetul trupesc, fiindcă aşa se înţelege drept ceea ce s-a scris. Pe lângă aceasta, purtarea pătimaşă, sălbăticia moravurilor şi aplecarea cu uşurinţă spre tot ce e nebunesc ne fac urâţi şi necuraţi. De aceea, nu trebuie numai să ne îmbărbătăm împotriva patimilor trupeşti, ci şi să ne împodobim cu blândeţea moravurilor, să ne dovedim cât mai sârguitori în iubirea faţă de fraţi şi să ne arătăm încununaţi cu laudele dreptăţii. Pe lângă acestea, trebuie să avem o minte subţire şi exercitată, mişcându-se în gândurile despre Dumnezeu în chip drept şi păstrând permanent neprihănirea în cercetarea lor. Unii ca aceştia sunt desăvârşiţi, nelipsindu-le cu adevărat nimic din cele bune, fiindcă şi dumnezeiescul Pavel a spus că omul lui Dumnezeu trebuie să fie întreg (desăvârşit). Iar întreg numeşte pe cel înzestrat pentru tot lucrul bun şi apt să poată împlini virtutea. Sau nu e aşa?
254 Hristos este în toate ca într-un chip mai îngroşat. Apa vie e Hristos, ţărâna din ea e trupul lui Hristos, vasul de lut tot Hristos este, căci apa nu e risipită, ci e adunată în Persoana Lui. Cel ce bea din Hristos, întinat fiind, îşi bea nerodnicia duhovnicească şi osânda. Cine se apropie cu obrăznicie de Cel Preabun se face şi mai nesimţit şi are de suferit toate urmările nesimţirii sale.
330
PALADIE: Cum aş nega?
CHIRIL: Deci priveşte cum foloseşte Legea, ca pe nişte ghicituri, unele animale necuvântătoare şi soiuri de păsări şi animale de apă, spre închipuirea moravurilor omeneşti, învăţându-ne în nenumărate feluri. şi să nu te miri dacă le aseamănă uneori şi cu plantele, prin calitatea naturală a fiecăreia înfăţişând în chip inteligent cele proprii fiecăruia dintre noi. Căci a spus Dumnezeu prin glasul lui Isaia, indicând bunele miresme, cele duhovniceşti se înţelege, şi înălţimile în virtute ale celor ce au odrăslit la viaţă prin credinţa în Hristos: „Şi voi preface deşertul în apă vie, şi pământul fără apă în râuri; şi voi pune în pământ uscat: cidru, tisă, mirt, chiparos şi plop” (Is. 41, 18-19), şi iarăşi „Şi în locul scaiului se va înălţa chiparosul şi în locul urzicii va creşte mirtul” (Is. 55, 13). Scai şi urzică socotesc că numeşte cu inteligenţă sufletele încă neîmblânzite, care apar în ochii lui Dumnezeu în chipul mărăcinelui sălbatic. Dar, uneori, aseamănă ceata venerabilă a sfinţilor cu pietrele: „Că pietre sfinte se rostogolesc pe pământ”(Zah. 9,16). Şi cu aluatul şi cu grăuntele de muştar a spus Mântuitorul că se aseamănă împărăţia cerurilor (cf. Luca 13, 19). Aşadar, e obiceiul Scripturii de Dumnezeu insuflate să înfăţişeze cele omeneşti prin multe şi foarte clare pilde.
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Observă deci că, pomenind de nenumărate feluri de dobitoace, de păsări şi de animale de apă, pe unele le respinge ca necurate, pe altele le primeşte şi le eliberează de ocară, ca cei ce slujesc lui Dumnezeu să vadă bine care sunt cele pe care dacă le-ar face, nu ar fi primiţi, şi cele de la care dacă s-ar înfrâna, ar fi străini de
331
orice pată, strălucitori şi vrednici de primire şi cinstiţi de încuviinţarea de Sus. Iar legea cu privire la aceasta zice aşa: „Şi a grăit Domnul către Moise şi către Aaron, zicând: «Vorbiţi fiilor lui Israel şi le spuneţi: Acestea sunt animalele pe care le puteţi mânca dintre toate vietăţile de pe pământ. Orice dobitoc cu unghia despicată, care are copita despărţită în două şi rumegă se mănâncă. Însă din cele care rumegă, care au unghia despicată şi copita despărţită, nu veţi mânca pe acestea: cămila, pentru că rumegă, dar unghia nu o are despicată, aceasta necurată este vouă; ariciul, pentru că rumegă, dar unghia nu o are despicată, acesta necurat este; iepurele, pentru că îşi mişcă buza de jos, pare că rumegă, dar unghia nu o are despicată, acesta necurat este; porcul, pentru că are unghia despicată şi copita despărţită în două, dar nu rumegă, necurat este. Din carnea lor să nu mâncaţi şi de ele moarte să nu vă atingeţi, că necurate sunt»” (Lev. 11,1-8).
Dar Hristos spune clar: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om” (Matei 15,11). Doar s-a spus şi către dumnezeiescul Petru, când s-a coborât de sus pânza în patru colţuri, în care erau înfăţişate toate animalele cu patru picioare şi toate păsările: „Scoală, Petre, junghie şi mănâncă!” Păşind, ucenicul a strigat şi, temându-se încă de porunca Legii, a zis: „Nicidecum, Doamne, că niciodată n-am mâncat ceva întinat sau necurat”, nici a intrat în gura mea vreun fel de carne spurcată. Dumnezeu i-a zis iarăşi: „Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le socoteşti spurcate”(Fapte 10, 13-16). Dar scrie şi dumnezeiescul Pavel: „Nu mâncarea ne va înfăţişa înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 8, 8). Deci e limpede că Legea nu socoteşte necurat nimic din cele ce sunt, ci toate le ştie „curate pentru cei curaţi”(Tit 1, 15). Dar, asemănând însuşirea naturală a fiecărui animal cu
332
calităţile morale ale oamenilor, nu puţin folos aduce. Iar că ceea ce spun este adevărat şi neîndoielnic, poţi afla şi din acestea. Legea, poruncind să ne scârbim de cele de toţi dispreţuite, pomeneşte cămila, ariciul, corbul de noapte, erodiul, cocostârcul, liliacul, şi altele, mai urâte ca acestea. Dar oare nu se vădeşte prin acestea scopul Legiuitorului?
PALADIE: Fără îndoială!
CHIRIL: Aşadar, însuşirile naturale ale unora dintre animalele necuvântătoare trebuie aplicate la calitatea moravurilor, căci fiecare înfăţişează modul de viaţă al cuiva, indică purtările lui. Căci, oare, nu ne-am obişnuit şi noi ca pe cei foarte fierbinţi, puternici şi superiori altora în îndrăzneală să-i numim porci, sau lei sau altceva din acestea, iar pe cei blânzi, paşnici şi cu cuget supus, oi, porumbei, încununându-i cu numele liniştii şi indicând purtările255 lor cu ajutorul lucrurilor mai clare?
PALADIE: E adevărat.
CHIRIL: Să urmărim deci intenţia Legii şi să cercetăm ce este ceea ce porunceşte.
PALADIE: Aşa să facem.
CHIRIL: însuşirile dreptăţii şi ale omeniei răsar din voia fiecăruia, dar se desăvârşesc, cred, în chip îndoit şi au în ele înfăţişare îndoită.
PALADIE: Ce vrei să spui?
CHIRIL: Ne facem şi nouă un bine, atunci când retezăm plăcerile nebuneşti, omorâm mădularele cele
255 Nu toate animalele oprite de Lege a se mânca au fost oprite şi în Noul Testament. Dar Legea ne-a poruncit să ne reţinem de la însuşirile închipuite de acelea. Legea împlinea prin aceasta o funcţie profetică.
333
de pe pământ, ridicăm mintea la blândeţea cea în duh, urmărim sărăcia, avem cugetarea curată şi netulburată, pe cât e cu putinţă, şi împlinim străduinţele cele bune faţă de fraţi, purtându-ne cu nerăutate faţă de cei ce vor să ne supere şi să ne lovească fără milă, mângâind pe cei întristaţi, întorcând la calea dreaptă pe cei rătăciţi în neştiinţă şi călăuzindu-i spre bine, dând cele de lipsă celor lipsiţi şi silindu-ne cât mai mult să împlinim cele ce plac lui Dumnezeu. Deci nu e îndoit modul dreptăţii, înfăptuindu-se atât faţă de noi, cât şi faţă de alţii256?
PALADIE: Aşa se vădeşte.
CHIRIL: Legea aseamănă acest mod cu unghia despicată sau cu copita piciorului împărţită în două. Căci totdeauna piciorul este simbolul, chipul (tipul) făptuirii, lucrării. Şi spunem că cei ce râvnesc să umble fără prihană spre ceea ce e de folos păşesc cu un picior drept, căci şi David cântă: „Piciorul meu a stat întru dreptate”(Ps. 25,12), adică am umblat întru dreptate şi pe calea dreaptă, şi am urât ceea ce e strâmb. Iar despre iubitorii de păcate, zice: „Picioarele lor aleargă numai la rău şi ei se zoresc spre vărsare de sânge”(Pilde 1,16). Aşadar, piciorul este simbolul mersului spre făptuire, iar despicătura copitei e chipul
256 Unele virtuţi sunt moduri directe de bună purtare faţă de alţii, altele se arată indirect ca bune purtări faţă de alţii. În acelaşi timp, prin toate desăvârşim persoana proprie: prin cele din urmă în mod indirect, prin cele dintâi, în mod direct. Omul se realizează prin toate virtuţile, dar ca un om între oameni. Mă curăţ de păcate şi pentru mine, dar şi pentru ceilalţi. Această dublă orientare a virtuţilor adevărate Sfântul Chiril o vede închipuită prin despicarea copitei unor animale. Chiar în baza însuşirilor biologice ale animalelor stau însuşiri şi puteri ale Creatorului lor.
334
clar al putinţei de a merge, de a păşi drept şi fără vină în amândouă direcţiile: spre noi şi spre alţii.
PALADIE: Explicaţia e vrednică de crezare.
CHIRIL: Deci, de este cineva care ştie să păşească drept şi cu pricepere în amândouă direcţiile, prin calitatea moravurilor se poate folosi şi pe sine dar şi pe alţii, pe cât se poate. Pe lângă aceasta, dacă este chibzuit şi înţelept şi îşi dă inima spre a fi sălaş şi locuinţă cuvintelor despre Dumnezeu întorcând privirea în sine, în sus şi în jos, ca prin aceasta să cerceteze strâns şi cu pricepere înţelesurile dogmelor, subţiind în oarecare mod conceptele cunoscute aşa de amănunţit -, va fi fără îndoială asemenea animalului care rumegă şi readuce mereu mâncarea din stomac în gură şi o supune dinţilor, ca şi mai mult să o subţieze şi s-o facă de folos printr-o mistuire uşoară257.
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Şi zice că e curat animalul care are piciorul ce sfârşeşte într-o copită despicată şi readuce mâncarea din pântece spre a o rumega. Căci cel ce se obişnuieşte să fie bun şi folositor sieşi şi altora, dacă îşi adaugă şi iubirea faţă de cuvânt şi bogăţia cunoştinţei, a celei despre Dumnezeu se înţelege, va fi desăvârşit în virtute şi fără
257 Meditarea continuă la înţelesurile dogmelor, care îşi descoperă prin aceasta tot mai mari subtilităţi şi sunt asimilate tot mai mult relaţiei noastre cu Dumnezeu, spre creşterea noastră duhovnicească, Sfântul Chiril o vede închipuită în rumegarea hranei de unele animale. Există trepte în coborârea lui Dumnezeu la înţelegerea noastră sau în priceperea oricărei învăţături despre Dumnezeu. Sfânta Treime ascunde trepte nesfârşite de sensuri, pe care toţi urcăm continuu şi după capacitatea fiecăruia.
335
prihană în cele ale sale, destoinic spre toate cele vrednice de admiraţie. Iar dacă cineva va fi părtaş unuia ca acesta prin ucenicie, şi se va hrăni cu cuvântul lui sau îi va fi următor şi va râvni să fie ca cel atât de ales şi de deosebit, va fi şi el nespurcat şi curat, fiindcă va petrece cu cel curat şi în modul său de a fi se va descoperi pecetea înţelepciunii şi iubirii de învăţătură a aceluia. Aceasta socotesc că înseamnă datoria să mâncăm din tot animalul cu unghia piciorului despicată şi care rumegă258, căci Legea spune că acestea sunt curate, în înţelesul în care am spus mai sus.
PALADIE: Am înţeles ce spui.
CHIRIL: Prin animalul care are prin fire copita despicată şi rumegă, Domnul a înfăţişat ca prin ghicitură pe omul cu totul destoinic, bun şi desăvârşit în virtute. Iar că e bine şi folositor să respingem pe cel ce nu are o astfel de dispoziţie, ci şchiopătează în bunătate şi e mult în urmă în desăvârşirea în virtute, ne arată prin faptul că nu dă o preţuire bună nici animalelor care rumegă, dar nu au copita despicată, nici celor ce au copita despicată, dar nu rumegă, ci le osândeşte ca necurate şi le numără între cele spurcate. Aşadar, de cugetăm drept şi aplicăm la adevăr cele spuse în ghicitură, vom spune că piciorul cu copita despicată este chipul (tipul) lucrării făptuitoare şi al curăţiei morale. Iar rumegatul declarăm
258 Mai înainte s-a vorbit despre folosul nimicirii păcatului. Atunci când efortul e însoţit de jertfă, conduce la topirea acelui păcat. Acum se vorbeşte despre mâncarea duhovnicească a omului care se străduieşte să se formeze prin virtuţi şi prin meditarea continuă asupra dogmelor, în acest sens, cea mai folositoare mâncare este Trupul şi Sângele jertfite ale lui Hristos.
336
că este semnul cuvântării binecredincioase, a dreptei şi bine întemeiatei cunoştinţe dogmatice. Sau nu e aşa?
PALADIE: Ba chiar aşa este.
CHIRIL: Aşadar, trebuie să cugetăm că e nedesăvârşit în virtute şi departe de a merita admiraţie cel ce se laudă cu fapte bune, dar este lipsit de dogmele drepte şi nu are în minte cuvintele adevărului.
Dar e clar că şi contrariul este adevărat: corectitudinea dogmatică şi dreapta înţelegere a cuvintelor dumnezeieşti a cuiva nu ne ajută cu nimic să-l socotim desăvârşit în virtute, dacă la ea nu se adaugă strălucirea în făptuire, fiindcă numai cel destoinic în amândouă dobândeşte desăvârşirea vrednică de laudă. Cel căruia îi lipseşte vreuna din cele două va fi admirat mai puţin în cele bune. Aceasta arată şi Mântuitorul, spunând că cel ce învaţă, dar nu face, se va chema prea mic în împărăţia cerurilor, iar cel ce face şi învaţă, va fi mare şi vestit (cf. Matei 5,19). Deci e necurat după Lege cel ce este lipsit de una dintre ele.
Ne-a lămurit că de aceştia se cuvine să stăm departe şi să nu avem părtăşie cu ei, zicând: „Din carnea lor să nu mâncaţi şi de ele moarte să nu vă atingeţi”. Cât sunt vii, adică, să nu aveţi legături cu ei, iar dacă moare vreunul dintre ei, să vă păstraţi mintea neîntinată şi să nu vă atingeţi de cele săvârşite de ei, adică de cuvintele şi de scrierile lor necurate, căci acestea sunt rămăşiţele vieţii omului şi este obiceiul ereticilor nepricepuţi să facă aceasta. Fiindcă după ce cei care s-au făcut începătorii prostiei şi ai rătăcirii au murit, au lăsat ucenicilor rămăşiţele impietăţii lor. Iar aceştia le primesc cu respect şi le îmbrăţişează cu mintea, alegându-se cu o întinăciune cu anevoie de
337
spălat, ca unii ce s-au atins de cărnuri moarte (stârvuri), care sunt pline de cel mai greu miros şi de cea mai de pe urmă necurăţie.
PALADIE: E adevărat.
CHIRIL: Şi ca exemplu de animal cu copita nedespicată, dar care reia mâncarea prin rumegat, dă cămila, animal puternic şi foarte mare, apoi iepurele şi ariciul, cele mai mici dintre toate, ca să zic aşa. Astfel, prin cele de la capete le cuprinde, precum socotesc, pe toate, şi nu lasă afară pe niciuna dintre cele de la mijloc. E ca şi când ar zice: De la cele mai înalte şi mai de sus şi până la cele mai mici şi mai de jos, tot ce e de felul acesta este necurat şi vrednic de scârbă. Căci Dumnezeu nu caută la faţă, precum s-a scris (cf. Rom. 2,11), ci, dacă cineva e mare şi important, ridicat la înălţime prin bogăţie şi prin slava cea lumească, va fi lipsit totuşi de slavă şi de podoabă, dacă poartă vina nelegiuirii. Iar dacă e mic, vieţuind în sărăcie şi fără slavă, va fi osândit la necurăţie, dacă nu va avea lauda purtării virtuoase. Nu-şi va putea face din smerenie un mijloc de a fi miluit de dreptul Judecător, dacă nu are podoaba frumoasă a faptelor evlavioase şi virtuoase259, se înţelege.
Aşadar, cămila, iepurele şi ariciul sunt chipul (tipul) clar al celui mare şi al celui mic. Dar menţionează ca necurat şi porcul, pentru că are unghia despicată, dar nu reia prin fire hrana, adică nu o rumegă, ceea ce arată că lauda prin fapte e slabă şi nefolositoare dacă e lipsită
259 Nu aduce lauda şi aprobarea lui Dumnezeu smerenia însoţită de lenea de a face eforturi spre bine, ci smerenia încărcată de fapte bune, socotită ca fiind exclusiv din puterea lui Dumnezeu.
338
de cuvântul evlaviei. Aşa cum „credinţa fără fapte moartă este”(Iacov 2, 20), aşa şi invers, buna podoabă şi cuviinţă a faptelor este moartă, atunci când lipseşte cunoştinţa de Dumnezeu şi în sufletele noastre nu sălăşluieşte cuvântul credinţei260, pentru că, aflându-se jos, caută la pământ şi se tem oarecum să ridice ochii în sus. şi vom afla nu puţini pătimind de aceasta, adică au viaţa cuviincioasă şi curată, dar nu cunosc pe Dumnezeu cel după fire şi adevărat, sprijinindu-şi ochiul minţii numai pe cele de pe pământ. Cu adevărat necurat este şi unul ca acesta, „Căci nu ia cununa nimeni, dacă nu s-a luptat după lege”, după cum s-a scris (2 Tim. 2, 5).
PALADIE: Aşadar, sub chipul porcului şi al celorlalte animale ne înfăţişează ca necuraţi pe noi, dacă suntem supuşi greşelilor osândite de Lege.
CHIRIL: Foarte drept ai grăit. Dar Legea nu s-a mulţumit să înfăţişeze chipurile celor necuraţi numai prin acestea, ci, voind să ne folosească oarecum prin
260 Sunt unii care nu cred în Dumnezeu, dar care fac bine şi vor să dovedească prin aceasta că n-au nevoie de credinţa în Dumnezeu şi de ajutorul Lui pentru a face bine. Aceştia folosesc facerea de bine pentru a atrage pe alţii la necredinţă. Ei nu se gândesc că nu toţi cei atraşi de ei la necredinţă vor putea face binele. Pe lângă aceasta, în făptuirea de ei a binelui este o lipsă de smerenie, o trufie, care nu promovează armonia dintre oameni. În fiinţa lor se întăreşte o asprime, care vine din conştiinţa că săvârşesc binele numai prin efortul lor. Această asprime îndepărtează dulceaţa din raporturile lor cu alţi oameni. Ei nu se socotesc ca nimic după ce au făcut binele, pentru ca ceilalţi să nu se simtă puşi în inferioritate de ei, ci caută să pună cât mai în evidenţă binele făcut de ei, strâmtorând cu el pe ceilalţi. Poate nerecunoştinţa altora pentru binele ce li s-a făcut vine şi din insuficienta smerenie chiar a celor credincioşi, după ce au făcut un bine.
339
toată zidirea şi să ne dea o cunoştinţă bogată asupra a tot ce este folositor şi frumos, menţionează şi soiurile animalelor de apă şi soiurile păsărilor, ca, cercetând ceea ce e propriu firii fiecăreia, să înţelegem ce e plăcut lui Dumnezeu şi ce socoteşte vrednic de lepădat şi urât şi, aşa, să ducem o viaţă cât mai conformă legii şi să ne ferim cu toată puterea de tot ce obişnuieşte să ne spurce.
Drept aceea, Legea zice iarăşi: „Din toate vietăţile care sunt în apă, se mănâncă toate câte au aripi şi solzi în râuri, în mări şi în bălţi, pe acestea să le mâncaţi. Iar toate câte sunt în ape, în mări, în râuri, toate câte mişună în ape, dar nu au aripi, nici solzi, necurate sunt şi să vă fie scârbă de ele. Din cărnurile lor să nu mâncaţi şi de mortăciunile lor să vă îngreţoşaţi. Şi toate vietăţile cele din ape care nu au aripi, nici solzi, spurcăciune sunt pentru voi” (Lev. 11, 9-12).
PALADIE: Dar lămureşte-mi care este deosebirea între acestea, după înţelesul duhovnicesc, căci eu nu prea înţeleg.
CHIRIL: O voi face, tâlcuind cele folosite de Lege în chip de pilde. Cele făcute de Ziditorul în ape, după legea peştilor care înoată prin aripi, se mişcă încotro voiesc cu putere şi cu repeziciune, şi ies în întâmpinarea razei fierbinţi a soarelui ce cade asupra apei, ba îndrăznesc chiar să se ridice deasupra apei, refuzând să rămână mereu jos; ele scapă uşor şi de mrejele pescarilor. Cele ce n-au însă aripioare şi solzi, ci sunt acoperite în cruste vârtoase şi îmbrăcate în carapace naturale, nu cunosc cele de sus, ci se scufundă în ierburile de jos şi petrec în locurile cele mai întunecoase, pline de mocirlă. Elesunt slabe şi uşor de apucat şi sunt prinse fără osteneală de cei ce le-ar
340
vedea. Iar tâlcul acestora e clar şi adevărat. Dar să trecem de la aceste chipuri (tipuri) la lucrurile mai clare.
PALADIE: Le-ai lămuri foarte bine, dacă ai voi s-o faci.
CHIRIL: Înfăţişându-ne în chip inteligent împrăştierea acestei vieţi şi tulburarea şi amestecarea amarnică a ei, Psalmistul cântă: „Marea aceasta este mare şi largă. Acolo se găsesc animale fără număr, vietăţi mici şi mari” (Ps. 103, 25-26). Cei ce umblă încoace şi încolo pentru niciun lucru de folos, care adună numai acelea prin care se dovedesc trupeşti şi care îi îndeamnă să suporte osteneli zadarnice, pot fi asemănaţi cu peştii.
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Pe unii ca aceştia îi mustră şi ucenicul lui Hristos, zicând: „Veniţi acum, cei ce ziceţi: Astăzi sau mâine vom merge în cetatea cutare şi vom petrece acolo un an şi vom neguţători şi vom câştiga”, şi, după puţin: „în loc ca voi să ziceţi: Dacă va voi Domnul, vom trăi şi vom face aceasta şi aceea. Şi acum vă lăudaţi întru trufia voastră” (Iacov 4, 13, 15). Aşadar, înotăm ca nişte peşti pe marea aceasta lată şi largă, adică prin lume, dar viaţa fiecăruia e deosebită. Unii nu sunt cu totul porniţi spre păcătuire, dar nu ştiu că uneori sunt neputincioşi şi luaţi în stăpânire de puterea cărnii şi nu vor să se înfrâneze nici de la celelalte greşeli, „că toţi păcătuim mult”, după cum s-a scris (Iacov 3, 2). Dar se feresc ca de un lucru urât să facă cele necuvenite în chip descoperit şi nimeni nu i-ar putea îndupleca să săvârşească păcatul în mod făţiş şi neacoperit, ci se silesc foarte mult să se ascundă. Căci „înţelepţii îşi ascund cele de ruşine ale lor”, după cum s-a scris (Pilde 12, 23). Aceasta socotesc că înseamnă a avea cineva solzi ca acoperământ. Ei înoată adeseori
341
şi la înălţime, fiindcă nu privesc totdeauna în jos, ci cugetă şi la cele de Sus şi scapă cu repeziciune de undiţa celor care ar vrea să-i piardă. Cineva ar putea spune că aceasta înseamnă a se folosi de aripi duhovniceşti şi a-şi face mişcarea cugetării cu multă iuţeală.
PALADIE: Ai spus lucruri cuvenite, deoarece comparaţia ne îndeamnă să socotim dreaptă explicaţia.
CHIRIL: Dar unii nu păcătuiesc în mod acoperit, ci îşi descoperă răutatea cu totul, e lipsită de acoperire. Despre aceştia s-ar putea spune cu dreptate: „A căror slavă e în ruşinea lor” (Filip. 3, 19). Căci pururea sunt porniţi spre necurăţie şi, tăvălindu-se în mocirla cea mai de jos, ei sunt cu adevărat nişte monştri, sau ceva asemănător. Iar unii ca aceştia, fiind luaţi în stăpânire de plăcerile spre toate lucrurile prosteşti, sunt cu totul slabi şi uşor de prins. Oare nu e aşa viaţa celor nestăpâniţi? Căci femeile neruşinate şi desfrânate, tot neamul urât şi stricat al muieraticilor care petrec în lupanare şi a căror poftă trupească este nesăturată, cei care iubesc rătăcirea necuratei slujiri la idoli duc o viaţă cu adevărat blestemată şi se afundă în întinăciunea cea mai urâtă.
Aşadar, Legea îi declară curaţi pe cei ce suferă de slăbiciunile omeneşti, dar nu sunt cu totul stricaţi, ci înoată oarecum la înălţime şi nu petrec numai în cele pământeşti, ci cugetă şi la cele de Sus (cf. Col. 3,1), deci sunt împărţiţi între Dumnezeu şi lume. Dar îi socoteşte necuraţi pe cei ce tind în tot chipul să îmbrăţişeze, să facă şi să cugete fără încetare cele ale trupului şi ale lumii, cei care în toate acestea au lepădat orice ruşine şi s-au obişnuit să săvârşească cele necuviincioase în chip
342
descoperit. Şi opreşte cu folos legătura cu ei, în vreme ce nu o condamnă pe cea cu cei de mai înainte. Căci nu se cuvine să ne adunăm cu cei vicioşi, dar cu cei ce se silesc să fie cuviincioşi întâlnirea este fără primejdie, fiindcă s-a scris: „Cel ce umblă cu cei înţelepţi va fi înţelept, iar cel ce umblă cu cel nebun se face rău”(Pilde 13, 20). Dar scrie şi Pavel: „Dacă vreunul, numindu-se frate, va fi desfrânat, sau lacom, sau slujitor la idoli, sau ocărâtor, sau beţiv, sau răpitor, cu unul ca acesta nici să nu şedeţi la masă”(1 Cor. 5,11).
PALADIE: Bine ai spus, căci lucrul acesta nu e fără folos.
CHIRIL: Acestea ni le-a spus Legea prin pilda despre cele din apă. Dar, lărgind şirul pildelor, trece la stolurile zburătoarelor, zicând: „Şi din cele zburătoare să nu mâncaţi şi să vă îngreţoşaţi de ele, că spurcăciune sunt: vulturul, zgripţorul (vulturul bărbos) şi vulturul de mare; corbul, şoimul şi cele asemenea lor; cioara cu cele asemenea ei; struţul, cucuveaua, gaiţa, eretele şi uliul cu cele asemenea lui; pescăruşul, ibisul; pelicanul, lebăda şi cocorul; cocostârcul, bâtlanul cu cele asemenea lui; pupăza şi liliacul. Din toate insectele înaripate, care umblă pe patru picioare, puteţi mânca numai pe acelea care au fluierele picioarelor de dinapoi mai lungi, ca să poată sări pe pământ. Din acestea puteţi mânca: lăcusta şi cele asemenea ei, cosaşul şi cele asemenea lui, greierele şi cele asemenea lui. Orice altă insectă înaripată, care are patru picioare, spurcăciune este pentru voi şi vă veţi spurca (mâncând-o). Tot cel ce se atinge de trupurile lor necurat va fi până seara”(Lev. 11, 13-24). Îţi este, oare, limpede înţelesul celor spuse?
PALADIE: Deloc.
343
CHIRIL: Dar nu simţi că, la fel ca la celelalte, însuşirile naturale ale celor numite înfăţişează chipurile moravurilor şi deosebirile purtărilor?
PALADIE: Ce vrei să spui?
CHIRIL: Vrei să vorbim despre fiecare în parte, cercetându-le pe toate cu de-amănuntul?
PALADIE: Foarte mult.
CHIRIL: Aşadar, Legea interzice zgripţorul, vulturul de mare, şoimul, căci acestea zboară la înălţime, se bucură de locurile cele foarte înalte şi urăsc pe cele de jos: „vulturul, zice, zboară la înălţime”(Iov 39, 27). Iar aşa este şi cel mândru, îngâmfat, care are cugetul trufaş şi e obişnuit să dispreţuiască pe omul cuviincios şi modest şi nu-i place să compătimească pe cei smeriţi.
împreună cu acestea condamnă uliul şi pe cei asemenea lui, corbul şi pe cei asemenea lui, prin care se indică tot cel ce este obişnuit să răpească şi soiul de oameni pornit spre viclenie. Tipul celui dintâi e uliul, al celui de al doilea e corbul negru şi întunecat. Căci cei iuţi la vicleşug şi care poartă în ei răutatea năravurilor, dar o ascund de ochii celor mulţi, sunt întunecoşi şi nu sunt vădiţi tuturor. Iar cei ce suferă de mândria blestemată mai au pe lângă aceasta şi dorinţa de a stăpâni asupra altora, de a-i împresura prin multe născociri viclene şi a-i jefui astfel fără saţiu.
De aceea adaugă, zicând: „şi corbul şi gaiţa”, căci acestea sunt, precum socotesc, cu totul nesăturate şi adună tot ce le cade în cale. Apoi zice: „eretele”, „pescăruşul […], ibisul, cocostârcul şi pelicanul”, căci acestea înfăţişează pe cei ce uneltesc cu cruzime şi sălbăticie împotriva altora şi se năpustesc fără milă asupra altora, neşovăind să aducă
344
asupra unora chiar primejduirea vieţii. Căci eretele se repede înfricoşător asupra a toată pasărea mai slabă, se porneşte asupra păsărelelor şi, răpindu-le, le omoară; iar pescăruşul, cocostârcul, ibisul, bâtlanul, şi, aş adăuga, şi pelicanul, urmăresc cu furie peştii şi-şi fac din moartea lor hrană. Aşa sunt, în ceea ce priveşte purtările şi sălbăticia moravurilor, toţi cei cei omoară cu uşurinţă pe alţii pentru plăcerea lor. Iar cei ce leapădă legea cruţării reciproce şi se împotrivesc poruncii iubirii ar putea să audă, pe drept cuvânt, chiar de la noi: „Nu căutaţi ale voastre, ci fiecare pe ale aproapelui”(1 Cor. 10, 24), fiindcă „iubirea, zice, nu face rău aproapelui” (Rom. 13,10).
Apoi a zis iarăşi să ne ferim de cioară, de erete, de cucuvea şi de cele asemenea lor, de pupăză şi de liliac, căci acestea sunt prietenele nopţii, se bucură de întuneric şi le place să zboare în el, duşmănind lumina soarelui şi nesuferind să lucreze ceva la lumină, fiindcă ceea ce spune Hristos este adevărat: „Oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, ca să nu se vădească faptele lui. Dar cel ce lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite” (Ioan 3, 20-21).
Dar necurate sunt şi acelea dintre cele înaripate care mişună, „care umblă, zice, pe patru picioare”, ca de pildă muştele şi cele asemenea lor, căci nenumărate sunt aceste mici şi dispreţuite vieţuitoare care nu zboară la înălţime. E necesar să vedem care e motivul pentru care Legea le aminteşte şi pe ele. Aşa cum, atunci când a amintit de dobitoace, numind cămila, a adăugat iepurele, declarând deopotrivă de necuraţi pe cei stăpâniţi de viciu, fie că e mai mare, fie că e mai mic (căci Dumnezeu
345
nu caută la faţă, după cum s-a scris, cf. Rom. 2,11), aşa şi aici, după ce a amintit pe vultur adică cea mai împărătească dintre păsări coboară la cea mai mică dintre cele ce obişnuiesc să zboare, punând pe acelaşi plan pe cel mic şi pe cel mare, când săvârşeşte vreun rău şi nu leapădă vina. Dar scoate dintre acestea lăcusta şi greierele şi cele asemenea lor, pentru putinţa lor de a se înălţa şi de a nu petrece între cele de jos, ci de a sări cu uşurinţă şi a se ridica adeseori la înălţime. De felul acesta este cel ce are, ce-i drept, o viaţă lumească, dar nu este cu totul lipsit de cuviinţa şi de iubirea către Dumnezeu. Căci unul ca acesta nu este cu totul legat de cele pământeşti, nici nu petrece numai în cele de jos, ci se străduieşte să cugete şi la cele de Sus şi să se facă vrednic de laudă, sărind de la cele pământeşti şi ridicându-se la cele înalte.
Iar cel ce s-a atins de cele necurate şi s-a spurcat, trebuie să-şi spele haina şi spre seară va fi curat. Prin aceasta se indică taina lui Hristos, prin care ne-am curăţit, dobândind iertarea prin Sfântul Botez, adică în vremea venirii Lui, care s-a făcut oarecum spre seară, sau când veacul acela s-a aplecat spre sfârşit. Nu spunem că Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat în timpurile de pe urmă?
PALADIE: Chiar aşa!
CHIRIL: Dar Legea spune că cel ce se va atinge fie de fiară sălbatică, fie de alt animal necurat, va fi şi altfel spurcat, căci a zis: „Toate cele ce umblă pe labe dintre fiarele cu patru picioare sunt necurate pentru voi şi tot cel ce se va atinge de mortăciunile (stârvurile) lor necurat va fi până seara. Cel ce va ridica din mortăciunile lor îşi va spăla hainele şi necurat va fi până seara, că necurate sunt pentru voi. Din toate vietăţile care mişună pe pământ sunt necurate: dihorul,
346
şoarecele, şobolanul, şopârla, guşterul şi cârtiţa. Acestea sunt necurate dintre toate vietăţile ce mişunăpe pământ şi cel ce se atinge de mortăciunile lor necurat va fi până seara. Tot vasul de lemn, sau haina, sau pielea, sau sacul peste care ar cădea vreo mortăciune a lor va fi necurat. Tot vasul cu care se va întâmpla lucrul acesta se va spăla cu apă, necurat va fi până seara, şi după aceea va fi curat” (Lev. 11, 27-33).
La acestea a adăugat că se va spurca orice lucru peste care ar cădea apa cu care se spală lucrurile întinate de mortăciuni: vas de lut, mâncare şi băutură, seminţe, în afară de izvorul de apă, de fântână şi de lac.
Se pare că prin fiarele sălbatice Legea indică pe cei mai cruzi dintre tâlhari, care socotesc ca nimic chiar şi uciderea de om cel mai mare dintre rele -, omorând fără milă pe oricine se nimereşte, necruţând pe nimeni. Iar prin şoarece, dihor şi prin cele apropiate şi înrudite lor, adică prin guşter şi cârtiţă, pe hoţii fricoşi ce umblă noaptea, care caută să vatăme pe cei ce dorm fără să fie observaţi, dar se tem foarte mult să fie prinşi şi ocolesc starea de veghe a celor pe care îi atacă. Căci oare dihorul şi şoarecele nu sunt nişte vieţuitoare foarte hoaţe şi laşe, care se scufundă în găurile pământului, dacă face cineva vreun zgomot? Iar guşterul şi cele înrudite nu îşi adună hrana noaptea şi deloc ziua?
PALADIE: E adevărat.
CHIRIL: Deci orice hoţ necurat, fie că are nişte apucături de fiară şi-şi pătează mâinile cu sânge, fie că fură nişte lucruri mici, ca şoarecele şi dihorul, ca şobolanul şi şopârla, se urcă pe ziduri şi pe acoperişuri. Şi cine se atinge de cei astfel necuraţi se va împărtăşi de vinile lor, căci părtăşia cu astfel de oameni îi face numaidecât
347
necuraţi. Iar vasele spurcate sunt chipurile unor oameni, fiindcă omul este asemenea vasului261.
Dar declară că nu se spurcă izvorul de apă, fântâna şi lacul, chiar dacă ar cădea în ele ceva din cele spurcate după Lege. Prin aceasta nu lasă pe cei de sub Lege să simtă că observarea Legii este cu totul împovărătoare, greu de purtat şi cu neputinţă de împlinit, dacă ar fi păgubiţi aşa de mult în lucrurile cele necesare, încât ar trebui să părăsească şi cetăţi şi case, din pricina spurcării apelor din ele fiind lipsiţi şi de cele neapărat trebuincioase. Deci Legea a renunţat la stricteţea totală, pentru folosul şi trebuinţa celor aflaţi sub îndrumarea ei.
PALADIE: Este o explicaţie vrednică de crezut.
CHIRIL: Spune că e necurat, deopotrivă cu celelalte, şi stârvul animalelor curate. De aceea, adaugă că şi acesta spurcă pe cel ce se atinge de el, căci scrie: „Iar de va muri din vitele care vă sunt îngăduite spre mâncare, cel ce se va atinge de mortăciunile lor necurat va fi până seara. Cel ce va mânca din aceste mortăciuni îşi va spăla hainele cu apă şi necurat va fi până seara, iar cel ce va lua din mortăciunile lor va spăla hainele sale, se va spăla cu apă şi necurat va fi până seara”(Lev. 11, 39-40). Aceasta închipuie limpede, precum socotesc, ce s-a zis: de este vreunul care, „numindu-se frate, va fi desfrânat, sau zgârcit, sau slujitor la idoli, sau ocărâtor, sau beţiv, sau răpitor, cu unul ca acesta nici să nu şedeţi la masă” (1 Cor. 5, 11). Dacă vreunul dintre cei socotiţi cuviincioşi, care au fost curăţiţi şi primiţi la părtăşia duhovnicească prin credinţă, suferă moartea prin păcat, „necurat” va fi căci,
261 Omul este asemenea vasului, pentru că primeşte în el multe: şi bune şi rele. Şi mulţi iau multe din conţinutul cu care s-a îmbogăţit fiecare.
348
fiind întinat prin fapte de moarte, spurcă numaidecât pe cel ce se alipeşte de el262. Dar, deşi suferă întinarea, se va spăla cu apă şi spre seară va fi curat. Iar cuvântul nostru a arătat mai înainte în chip clar ce înseamnă aceasta.
Dar ia seama că spune că va fi necurat şi cel ce mănâncă din mortăciunile lor, dar şi cel ce doar se atinge de ele, neeliberând de întinare şi de osândă nici pe cel ce se face părtaş de mortăciunile acelora şi declarând vinovat şi pe cel ce vine în vecinătatea lor. Socotesc că trebuie să ne păzim cu grijă nu numai de împreună-lucrarea cu cei răi, ci şi de întâlnirea cu ei, fiindcă „cel ce se atinge de smoală se va murdări” (înţel. Sir. 13,1), şi cuvântul este adevărat.
Iar că aceste pilde din Lege s-au folosit pentru a ilustra calitatea moravurilor, putem afla din cele ce se adaugă, căci s-a zis iarăşi: „Şi să nu spurcaţi sufletele voastre cu nicio târâtoare din cele ce se târăsc pe pământ şi să nu vă întinaţi cu ele, ca să nu fiţi necuraţi din pricina lor, că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”(Lev. 11, 43-44). Dar ce întinare poate să aducă sufletului omului moartea unui animal şi atingerea de cadavrul lui? Şi ce vătămare i-ar aduce mâncarea care intră în stomac şi se leapădă la gunoi, după cuvântul Mântuitorului263 (cf. Matei 15,11)?
262 Oricât de curat a fost cineva, dacă se spurcă prin fapte păcătoase, moare sufleteşte, şi cel care se însoţeşte cu acela se molipseşte şi el de necurăţie.
263 Se arată că Legea, vorbind de animalele care spurcă pe om, şi-a înălţat gândul la întinarea pe care o produce sufletului pilda unor oameni cu apucături de fiare.
349
PALADIE: Niciuna, după cum socotesc, drept gândeşti.
CHIRIL: Deci socotesc că, asemănându-ne corăbierilor destoinici şi punând în mişcare toate funiile, trebuie să ieşim din toate întinăciunile şi să intrăm într-o viaţă preaplăcută lui Dumnezeu, ca într-un sân de mare liniştit şi netulburat. Fiindcă nu ne putem apropia de El decât numai aşa. Iar că lucrul acesta este adevărat, nu e greu de văzut, căci în Ieşirea s-a scris iarăşi: „Moise păştea oile lui Ietro, socrul său, preotul din Madian. Şi, plecând cu oile în pustie, a ajuns la muntele Horeb. Acolo i s-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc şi a văzut că rugul ardea în foc, dar nu se mistuia. Moise şi-a zis: «Mă duc să văd această arătare minunată: că rugul nu se mistuie». Iar dacă a văzut Domnul că se apropie să vadă, l-a chemat Domnul din rug, zicând: «Moise, Moise!» Iar el a zis: «Ce este?» Şi i-a zis: «Să nu te apropii aici, ci dezleagă încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci e pământ sfânt»” (Ieş. 3,1-5).
înţelegi deci că nu se poate apropia cineva de preacuratul Dumnezeu dacă mai întâi nu a curăţit toată pata de pe sufletul său şi nu şi-a eliberat piciorul, adică păşirea spirituală spre cele ce sunt bune de făcut, adică de orice mortăciune cugetată în lucruri? Căci, oare, încălţămintea nu este făcută din rămăşiţa unui animal mort?
PALADIE: Fără îndoială!
CHIRIL: Deci ea este un chip (tip) al mortăciunii, pe care dacă cineva o leapădă, rupând legăturile din care trebuie să scape, va veni aproape şi va fi casnicul lui Dumnezeu, făcându-se totodată în stare să izbăvească şi pe alţii. Aşa a fost ales Moise, care a fost trimis să izbăvească (elibereze) pe fiii lui Israel, căci Sfânta
350
Scriptură ne spune: fiule, „dacă eşti înţelept pentru tine, înţelept vei fi şi pentru aproapele tău264″ (Pilde 9, 12).
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Dar vom adăuga la acestea încă ceva.
PALADIE: Ce anume?
CHIRIL: Având să coboare Atotţiitorul Dumnezeu în chip de foc pe muntele Sinai, i s-a poruncit lui Moise să pregătească pe Israel spre a-L vedea. Iar modul pregătirii l-a stabilit însuşi Stăpânul tuturor, căci „a zis către Moise: «Pogoară-te de spune poporului să se cureţe astăzi şi mâine, şi să-şi spele hainele, ca să fie gata (pregătit) pentru a treia zi. Că în ziua a treia se va pogorî Domnul pe muntele Sinai, înaintea întregului popor»” (Ieş. 19,10-11).
Aşadar, cei ce doresc familiaritatea cu Dumnezeu şi au ca scop să se înfăţişeze Lui şi să-I slujească prin râvna spre tot binele trebuie să se cureţe mai întâi265. Unul ca acesta va fi în stare să-L vadă şi pe Dumnezeu însuşi, după cuvântul Mântuitorului: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu266″ (Matei 5, 8). La această
264 Prin mortăciunea animalului se închipuie ceea ce e mort în om prin păcat. Omul care păcătuieşte cade în moartea sufletească a egoismului, a necomuniunii sincere cu Dumnezeu şi cu semenii. Moise nu trebuie să alipească de el nimic din moartea sufletească a altora, dacă vrea să fie viu şi să se poată apropia de Dumnezeu, supremul Izvor al vieţii, prin dragostea pe care ne-o comunică. Dumnezeu, fiind viu, nu poate intra în comunicare decât cu cel viu, cu cel ce se sileşte să iasă din moartea egoismului.
265 Cel ce voieşte să se apropie de Dumnezeu trebuie să se cureţe de egoismul păcatelor, fiindcă apropierea de Dumnezeu are ca urmare slujirea binelui, care este una cu slujirea altora. Binele pe care vrea să şi-l facă cineva doar sieşi nu este un bine adevărat.
266 Pe Dumnezeu îl văd cei curaţi cu inima, adică cei curăţiţi de egoismul păcatelor. Cei păcătoşi nu se pot vedea decât pe ei înşişi şi lucrurile materiale. Propriu-zis, ei nu-şi văd nici sinea adevărată, care se poate îmbogăţi duhovniceşte şi poate dăinui în veci.
351
slavă strălucită poţi vedea, dacă vrei, că a ajuns şi dumnezeiescul Avraam267. Vino, dar, să spunem în amănunt cele privitoare la el, căci s-a scris aşa: „Apoi a zis Domnul către Avraam: «Să păzeşti legătura Mea, tu şi seminţia ta după tine, întru neamurile voastre. Şi aceasta este legătura pe care o vei păzi între Mine şi tine şi seminţia ta după tine, din neam în neam. Veţi tăia împrejur marginea trupului vostru şi va fi semn al legăturii între Mine şi voi. Şi pruncul de opt zile se va tăia la voi împrejur, toată partea bărbătească întru neamurile voastre, şi cel născut în casa ta, şi cel cumpărat cu argint, şi tot fiul străin, care nu-i din seminţia ta. Cu tăiere împrejur se va tăia cel născut în casa ta, şi cel cumpărat cu argint. Şi legătura Mea peste trupul vostru va fi legătură veşnică. Şi partea bărbătească ce nu-şi va tăia împrejur marginea trupului său în ziua a opta, pierde-se-va sufletul acela din poporul său, căci a călcat legătura Mea»” (Fac. 17, 9-14).
Iar care era răsplata ascultării şi în ce fel le folosea tăierea împrejur, vom şti din cele următoare, căci zice: „Şi S-a arătat Dumnezeu lui Avraam la stejarul Mamvri, când şedea el în uşa cortului său, la amiază. Şi, ridicând ochii săi, a privit şi, iată, trei bărbaţi stăteau mai sus de el (înaintea lui). Şi, văzându-i, a alergat de la uşa cortului său în întâmpinarea lor şi s-a închinat până la pământ. Şi a zis: «Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu trece cu vederea pe robul Tău!
267 Vederea lui Dumnezeu umple pe om nu numai de viaţă, ci şi de bucuria care se răspândeşte în toată fiinţa lui ca lumina. Fiindcă vederea este comunicare cu Dumnezeu şi primirea iubirii Lui şi a sensului existenţei. Dumnezeu este văzut ca foc al iubirii calde şi al luminii, sau al sensului existenţei.
352
Se va aduce apă, ca să vă spălaţi picioarele, şi vă veţi odihni sub acest copac. Şi voi aduce pâine şi veţi mânca, şi după aceea veţi pleca în calea voastră. Pentru aceea, abăteţi-vă la sluga voastră»” (Fac. 18,1-5).
Tăierea împrejur în trup este chipul (tipul) clar al celei duhovniceşti şi în duh, prin care Hristos scoate din cugetările noastre toată pata, fiindcă, după cuvântul fericitului Pavel, „În El am fost tăiaţi împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii” (Col. 2,11). Iar după ce am dezbrăcat pe omul cel vechi, care se strică din pricina poftelor amăgitoare, şi ne-am tăiat plăcerile trupului prin ascuţişul şi lucrarea duhului, ne arătăm vrednici să ne împărtăşim de vederea dumnezeiască şi să ne facem loc de odihnă al Sfintei şi Celei deofiinţă Treimi268. Mântuitorul a zis: la „cine nu se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele întru acest neam”, Eu şi Tatăl Meu „vom veni şi ne vom face locaş la el” şi vom petrece întru el (Marcu 8, 38; Ioan 14, 23). Şi nu numai aceasta ne e răsplata curăţiei, ci, ca unii ce am fost primiţi în familiaritatea lui Dumnezeu, vom cunoaşte cele din El, prin descoperirea cea de la El se înţelege, aşa cum i s-au făcut cunoscute şi lui Avraam cele cu privire la nimicirea Sodomei. Observă deci că ieşirea din întinăciuni aduce ca răsplată nenumărate bunătăţi. De aceea şi Pavel zice: „Vă îndemn pe voi, fraţilor, pentru
268 Se taie împrejur ceea ce nu ţine în mod necesar de firea omului, ceea ce s-a adăugat ca păcat, ceea ce se închide, ceea ce nu reprezintă viaţa lui cea adevărată. Omul păcatului se învecheşte, înaintează spre moarte, nu se înnoieşte continuu prin comunicarea cu Viaţa. Deschizându-se vieţii dumnezeieşti, poate vedea Sfânta Treime ca Avraam la stejarul Mamvri. Sfânta Treime e primită în firea noastră deschisă prin iubirea Ei şi se odihneşte în iubirea noastră ospitalieră.
353
îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, ca slujba voastră cea cuvântătoare” (Rom. 12, 1). Dar şi prorocul Ieremia a strigat limpede: „Ierusalime, spală răul din inima ta, ca să te mântuieşti!” (4,14).
PALADIE: Aşadar, de Dumnezeu cel Preacurat nu trebuie să ne apropiem cu sufletul întinat, ci cu o viaţă sfântă şi fără prihană. Şi aşa, îndată, vom ajunge la ceea ce se cuvine.
CHIRIL: aşa este, Paladie. şi nu-ţi va trebui multă osteneală ca să poţi înţelege că e adevărat acest cuvânt, dacă vei voi să cercetezi cu râvnă şi cu înţelepciune vieţile sfinţilor. Căci cele ce s-au întâmplat celor vechi în chip s-au scris şi de dumnezeiescul Pavel spre povăţuirea noastră (cf. 1 Cor. 10, 11).
Că trebuie să ne apropiem de Dumnezeu curaţi şi spălaţi, se poate afla iarăşi şi din următoarele. Dina, fiica lui Iacov, fiind fecioară şi în vârsta căsătoriei, a ieşit din cortul părintesc ca să vadă fetele din Sichem. Dar Sichem, fiul lui Hemor, n-a stat liniştit, deoarece s-a îndrăgostit îndată de tânără şi a fost împins spre păcat de poftele neînfrânate. Şi, pornind sălbatic spre aceasta, cel de alt neam şi netăiat încă împrejur a siluit pe fecioara evreică. Dar lucrul acesta a fost socotit de nesuportat de fiii lui Iacov şi au pornit război împotriva celor ce o batjocoriseră pe sora lor evreică. Aceasta l-a întristat şi l-a înspăimântat pe dumnezeiescul Iacov, care s-a temut că va pieri tot neamul. Dar Dumnezeu s-a apropiat de el şi l-a mântuit iarăşi. Şi este vrednic de ştiut în ce mod s-a făcut aceasta: „A zis Iacov către Simeon şi către Levi: «M-aţi făcut urât, ca să fiu socotit rău înaintea tuturor celor ce locuiesc
354
ţinutul acesta, atât înaintea canaaneilor, cât şi aferezeilor. Iar eu am puţini oameni şi, de se vor ridica asupra mea, mă vor tăia şi vom pieri eu şi casa mea». Iar ei au zis: «Dar s-a folosit de sora noastră ca de o desfrânată». Şi a zis Dumnezeu către Iacov: «Scoală-te, suie-te în locul numit Betel, locuieşte acolo, şi fă acolo jertfelnic (altar) lui Dumnezeu, Care S-a arătat ţie când fugeai de la faţa lui Isav, fratele tău!» Şi a zis Iacov casei sale şi tuturor celor ce erau cu el: «Ridicaţi din mijlocul vostru dumnezeii străini care sunt cu voi, curăţiţi-vă şi schimbaţi hainele voastre. Şi, sculându-ne, să ne suim în Betel şi să facem acolo jertfelnic lui Dumnezeu, Care m-a auzit în ziua necazului, Cel ce a fost cu mine şi m-a mântuit în calea pe care mergeam!» Iar ei au dat lui Iacov pe dumnezeii cei străini, care erau în mâinile lor, şi cerceii din urechile lor; şi Iacov i-a ascuns (îngropat) sub stejarul de lângă Sichem şi au rămas pierduţi până în ziua de astăzi” (Fac. 34, 30-31; 35,1-4).
Observă că Stăpânul tuturor S-a apropiat de dreptul care tremura şi i-a poruncit să zidească jertfelnic întru miros de bună mireasmă şi monument strălucit în cinstea mântuirii şi ajutorului ce i se vor da. Iar acela, după ce a cunoscut că trebuie să facă aceasta, a poruncit ca ai săi să se cureţe, să scoată dintre ei pe dumnezeii neadevăraţi şi să se îmbrăce cu alte veşminte. Acestea socotesc că înseamnă curăţia în credinţă şi neîntinarea în viaţă, căci prin lepădarea zeilor străini trebuie să se înţeleagă voinţa lor de a se alipi în întregime la Dumnezeu, neavând cugetarea împărţită şi neaplecându-se spre rămăşiţele rătăcirii diavolilor, iar prin schimbarea veşmintelor, îmbrăcarea unei vieţuiri curate. Aşa a socotit că trebuie să scrie şi preaînţeleptul Pavel, pe care-l auzi spunând limpede: „Dezbrăcaţi-vă de omul cel vechi,
355
care se strică prin poftele amăgitoare, şi vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel zidit de Dumnezeu în dreptatea şi sfinţenia adevărului”(Efes. 4, 22-24). Prin dezbrăcarea trupului înţelege lepădarea plăcerilor trupeşti. Dar scrie şi Solomon: „în toată vremea să fie veşmintele tale strălucitoare”(Eccl. 9, 8). Cugetând drept, nu voi spune că înţeleptul Solomon a ajuns până la atâta flecăreală, încât să ne îndemne să ne încântăm copilăreşte de veşminte strălucitoare, ci aseamănă viaţa curată şi liberă de orice pată cu un veşmânt strălucitor. Altfel, cum ar putea îmbrăca cineva pe Domnul nostru Iisus Hristos? Oare nu vei recunoaşte că lucrul acesta îl face cel ce se îmbracă269 în podoabele vieţuirii evanghelice?
PALADIE: Aşa este, fără îndoială!
CHIRIL: Iar dacă ar veni cineva şi la prealăudatul Iosif, ar afla că n-a nesocotit nimic din cele ale curăţiei, ci a cugetat că Dumnezeu îi va ajuta în toate şi-l va apăra, dacă va refuza bărbăteşte orice întinare. Deşi ar fi putut să prospere şi să se trăiască în dezmierdări, îngăduind zburdărilor fierbinţi ale tinereţii să se îndrepte spre cele plăcute şi iubite şi să fie dus de pornirile neînfrânate,
269 Dezbrăcarea de omul cel vechi este ieşirea din carapacea egoistă a plăcerilor păcătoase. Dar omul nu poate rămâne dezbrăcat, adică neutru între egoism şi comunicarea iubitoare, căci chiar această neutralitate este un egoism. Cel ce se dezbracă de sinea egoistă se învăluie în cel pe care-l iubeşte şi care îl iubeşte. Adevărata îmbrăcare în iubire nu ne poate veni decât de la Hristos. El este veşmântul care ne face oameni noi, din care curge în noi iubirea Lui şi în care se vede întâlnirea noastră cu El. Hristos ne îmbracă în iubirea Sa. Pentru că El este Dumnezeu venit între noi, prin firea Sa omenească a intrat în comunicare firească, uşoară cu noi, dar a rămas totuşi Izvorul dumnezeiesc al iubirii nesfârşite.
356
nu a făcut aceasta nicidecum, ci a făcut alegerea cea bună, plăcută lui Dumnezeu, şi a preferat ostenelile în locul întinării, ferindu-se de orice i-ar fi oferit plăcerea de moment. Fiindcă ştia că orice excitare a trupului e dulce ca mierea la început şi că plăcerea acestor mişcări vrăjeşte mintea, dar la sfârşit nu mai are dulceaţă, ci deasupra capului celui ce a greşit se adună îndată pedepse multe şi alte rele. Dar voieşti să spunem unele dintre cele scrise despre el?
PALADIE: Foarte mult.
CHIRIL: „Şi era, zice, Iosifbun la chip şi foarte frumos la faţă. Aşa fiind, femeia stăpânului său şi-a pus ochii pe Iosif, şi i-a zis: «Culcă-te cu mine!» Iar el nu a voit, ci a zis femeii stăpânului său: «Dacă, de când sunt aici, stăpânul meu nu poartă grijă de nimic din toate câte sunt în casa sa, ci toate câte are le-a dat pe mâna mea, şi în casa aceasta nu-i nimeni mai mare decât mine şi de la nimic nu sunt oprit decât de la tine, pentru că tu eşti femeia lui, cum voi face acest mare rău şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?» Şi vorbea ea lui Iosif în toate zilele, dar el n-o asculta ca să se culce cu ea. Într-o zi, Iosif a intrat în casă după treburile sale şi nimeni dintre casnici nu era înlăuntru. Ea l-a apucat de haine, zicând: «Culcă-te cu mine!» Dar el, părăsindu-şi hainele în mâinile ei, a fugit şi a ieşit afară. Iar ea a ieşit afară şi a chemat pe casnicii ei şi le-a zis: «Vedeţi, a adus aici slugă evreu, ca să-şi bată joc de noi. Că a intrat la mine şi mi-a zis: Culcă-te cu mine! Şi eu am strigat cu glas mare. Iar el, auzind că am înălţat glasul meu şi am strigat, părăsind hainele lui la mine, a fugit şi a ieşit afară» (Fac. 36, 6-15).
Vezi că femeia îl silea pe acela care nu voia să se culce cu ea, dar mintea lui, fiind fixată în înfrânare, nu s-a lăsat biruită de nimic? Era adolescent de doar şaptesprezece
357
ani, la cele dintâi mijiri ale mustăţii, în vigoare şi la vârsta mişcărilor celor mai fierbinţi şi, ca să zic aşa, când poftele sunt tari şi nedomolite. Vârsta adolescenţei stă sub puterea pornirilor încă nestăpânite ale dorinţelor şi nu rabdă uşor frâul înfrânării. Dumnezeiescul Iosif însă a rămas neclintit, nelăsându-şi tinereţea slobodă, nedisciplinată şi netemându-se, deşi era străin şi rob (căci la amândouă fusese silit de fraţi, fiind vândut ismaelitenilor). Dar, pentru că a fost mai tare ca plăcerea atotspurcată şi ca mişcările neruşinate, femeia l-a calomniat şi a întors vina asupra lui, numind batjocoritor pe cel ce nu se supusese poftelor ei. Din această cauză, tânărul a fost aruncat în temniţă. Dar a fost izbăvit prin harul dumnezeiesc şi a dobândit curând, drept plată a înfrânării, stăpânirea peste toată ţara egiptenilor.
Aşadar, chiar dacă virtutea aceasta cere osteneli, chiar dacă laudele înfrânării vin după grele sudori, cel ce vrea să fie iubitor de Dumnezeu nu se sperie de ele, căci ştie că va dobândi laudă şi răsplătiri egale cu ale aceluia. De aceea şi dumnezeiescul David admiră pe tânărul atotvrednic de laudă, pentru ostenelile şi încercările răbdate de el, zicând: ca „rob a fost vândut Iosif. Smeritu-l-au, punând în lanţuri picioarele lui; fier a trecut prin sufletul lui” (Ps. 104, 17-18). Eu socotesc că aici se numeşte puterea aspră şi neîncovoiată a sudorilor prin care ne oprim de la păcate, ne înstrăinăm de orice pată şi ajungem la viaţa sfântă şi preacurată, adică la cea evanghelică şi în Hristos, prin Care şi cu Care dăm slavă Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
CARTEA A XV-a:
Trebuie să ne înfăţişăm lui Dumnezeu curaţi şi spălaţi, şi curăţia noastră este în Hristos
CHIRIL: Din toată expunerea s-a desprins, Paladie, dovada limpede şi vădită că trebuie să intrăm cu cuviinţă, strălucitori şi curaţi în casa lui Dumnezeu, dacă vrem să câştigăm prin sfinţenie o familiaritate faţă de El. Căci numai astfel ni-L vom face îndurător pe Dumnezeu, Care va privi la cele ale noastre cu ochii larg deschişi şi ne va dărui ocrotirea cuvenită sfinţilor. „Spre cine voi privi, zice, dacă nu spre cel smerit şi blând, care tremură de cuvintele Mele270?” (Is. 66, 2), fiindcă cel ce este aşa va întinde spre El mâini cu adevărat cuvioase şi va striga spre însăşi urechea lui Dumnezeu, astfel încât, ajungând
270 A fi privit de Dumnezeu înseamnă a te bucura de atenţia Lui, de afecţiunea Lui, de grija Lui. Nu se poate ca atenţia şi grija Sa să nu fie sesizate de conştiinţă şi să nu producă bucurie omului care simte că e ocrotit de Dumnezeu, şi ca acestea să nu crească în om grija de a vieţui potrivit voii Sale. Grija omului faţă de Dumnezeu determină grija lui Dumnezeu faţă de om, ca aceasta să-i sporească omului grija de Dumnezeu.
359
la împlinirea celor pe care le doreşte, va putea spune cu bucurie: „Auzit-a din locaşul cel sfânt al Lui glasul meu şi strigarea mea înaintea Lui va intra în auzul Lui” (Ps. 17, 8). Sau nu ai auzit clar pe dumnezeiescul David cântând: „Ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile Lui spre cererea lor” (Ps. 33,14)?
PALADIE: Am auzit.
CHIRIL: Nu ne e îngăduit să ne îndoim că este adevărat cuvântul. Dar în ce mod am putea să ne curăţim de întinăciuni? Fiindcă nimeni nu ne vede căderile (cf. Ps. 18,13) şi mult păcătuim toţi (cf. Iacov 3,2), iar firea e bolnavă de uşurinţa de a păcătui şi e uşor purtată spre nelegiuire, plăcerea nebunească şi urâtă netezindu-ne într-un anumit fel calea spre cele rele.
PALADIE: Bine zici. Nu voi întârzia deloc să-ţi dau dreptate, căci spui cele drepte.
CHIRIL: Trupul cel din pământ s-a îmbolnăvit întru sine de legea păcatului, iar mintea omenească e uşor împinsă să încline spre cele rele din tinereţe, după cum s-a scris (cf. Fac. 8, 21). De aceea şi Sfânta Scriptură ne plânge cu dreptate: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut, nu este cel ce face bine, nu este până la unul271″ (Ps. 13, 3). Dar, fiindcă nu exista cale de ieşire din rău, Dumnezeu Tatăl ne-a trimis din cer ca Mântuitor şi Răscumpărător pe Unicul Său Fiu, Care ne îndreaptă prin
271 Plăcerile superficiale ale simţurilor ne atrag mai uşor decât bucuriile duhovniceşti. Pe cele din urmă le descoperim cu eforturi de voinţă, pe când celelalte nu ne cer aceste eforturi, ci ne atrag fără voia noastră, ne robesc, ne slăbesc stăpânirea de sine. Omul îşi întăreşte libertatea actualizând în sine puterea spiritului său.
360
credinţă, ne eliberează de pedeapsă şi întăreşte slăbiciunea noastră, luminând pe cel întunecat, întorcând pe cel rătăcit şi scoţând de sub stăpânirea diavolului pe cel supus aceluia272.
PALADIE: Deci în Hristos dobândim ştergerea păcatului şi, curăţiţi astfel şi îndepărtându-ne cât mai mult de orice pată, prin El vom veni la Dumnezeu Tatăl273.
CHIRIL: Ai înţeles bine. Aceasta o poate auzi cineva şi de la Sfinţii Proroci, care ne vestesc harul acesta vrednic de admiraţie şi mult dorit. Astfel, preaînţeleptul Miheia zice: „Cine e Dumnezeu ca Tine, Care ridici fărădelegile şi biruieşti nedreptăţile celor rămaşi din moştenirea Ta274? Şi nu Şi-a păstrat spre mărturie mânia, că e voitor de milă” (7, 18). Şi altul zice iarăşi: „Adu-ţi aminte acestea, Iacove, Israele, […] nu Mă da uitării. Că, iată, Eu am risipit fărădelegile tale ca pe un nor şi păcatele tale ca pe o negură” (Is. 44, 21-22). Cineva ar putea aduce foarte multe locuri din dumnezeiasca Scriptură, ca să dovedească adevărul acestui lucru. Însă, pentru cei ce au credinţă limpede şi vădită, socotesc că e de prisos să adăugăm şi altele.
272 Fiul lui Dumnezeu, luând firea noastră, întăreşte în ea înclinările bune ale spiritului şi deci şi libertatea ei, fiindcă la temelia ei stă, ca Ipostas, însuşi Fiul cel iubitor al Tatălui, infuzându-i şi ei iubirea Sa de Tatăl ceresc şi prin aceasta întărind spiritul ei omenesc, înrudindu-l cu Tatăl.
273 Hristos a întors şi a deschis din nou spre Tatăl ceresc firea omenească asumată şi prin aceasta a scos-o din egoismul simţual al păcatului. Fiind în unire cu El, ne comunică şi nouă această întoarcere spre Tatăl, această ieşire din egoismul simţual păcătos, străin de Dumnezeu şi de firea noastră autentică.
274 Pare a vorbi Fiul către Tatăl.
361
PALADIE: Că lucrul e vădit e clar oricui, dar eu aş voi să privesc curăţirea cea în Hristos şi în chipurile Legii.
CHIRIL: Priveşte deci, dacă vrei, de socoteşti că trebuie să mergem pe această cale. Legea a poruncit ca cei întinaţi şi supuşi unor fărădelegi să aducă jertfe, deosebind două feluri de jertfe. Unele înfăţişează pe Emanuel înjunghiat pentru noi, iar altele pe noi înşine murind lumii şi aducând lui Dumnezeu ca bună mireasmă însăşi viaţa noastră. Oare nu omorând mădularele cele de pe pământ (cf. Col. 3, 5) şi eliberându-ne mintea de vârtejul lumesc şi de plăcerile pământeşti, vom petrece viaţa dumnezeiască şi evanghelică?
PALADIE: Fără îndoială!
CHIRIL: Deci jertfa propriu-zisă constă în curăţirea duhovnicească prin moartea lui Hristos, iar făgăduinţa şi darul aduse de noi, în a preda lui Dumnezeu o viaţă cu bun chip, întru sfinţenie275. De fapt, Legea precizează de
275 Jertfa propriu-zisă a adus-o Hristos şi ea a curăţit păcatul din firea noastră, pe care o asumase, şi prin jertfă a predat-o total lui Dumnezeu Tatăl. În El, firea noastră a fost dusă deplin la moarte, ca să primească din Dumnezeu o nouă viaţă, închinată exclusiv Lui. Din El, noi primim curăţirea de păcatul egoismului, dar nu printr-o moarte totală asemenea celei a Lui sau unită cu a Lui căci moartea niciunui om nu poate să aducă o astfel de predare totală, iar această predare desăvârşită a Lui n-are nevoie să fie împlinită de moartea noastră. Ceea ce trebuie să dăruim noi este o viaţă de curăţie, de sfinţenie, instaurată în firea Lui omenească prin moartea şi învierea Sa. Această dăruire de sine e anticipată de o făgăduinţă sau se întemeiază pe ea. De aceea, în textul citat se face deosebire între jertfă şi făgăduinţă. Dar întrucât, în Legea veche, jertfa lui Hristos era preînchipuită de jertfele de animale aduse de israeliţi, ei aduceau atât jertfe, cât şi făgăduinţe, cum se arată în continuare în Leviticul.
362
mai înainte şi arată, cu folos şi în chip necesar, că cele ce vor fi aduse pentru aceste jertfe trebuie să fie fără pată. Însă, fiindcă printre cele aduse spre jertfă unele indicau pe Hristos ca înjunghiat pentru noi, iar altele ne închipuiau pe noi ca aducând propria noastră viaţă ca pe o tămâie, de aceea zice că ele trebuie să fie fără prihană şi nesuferind în niciun fel vreo meteahnă (prihană), pentru că Hristos e fără prihană, căci n-a săvârşit păcat (cf. 1 Petru 2, 22). Dar nici pe noi nu ne primeşte Dumnezeu cât suntem încă în întinăciuni şi bolim de păcatul care-L întristează. Drept aceea, s-a scris în Leviticul: „A grăit Domnul către Moise, zicând: «Vorbeşte lui Aaron, fiilor lui şi la toată adunarea lui Israel şi spune-le: Dacă cineva dintre fiii lui Israel, sau dintre străinii ce locuiesc printre ei îşi va aduce prinoasele ca plinire a unei făgăduinţe sau ca prinos de bunăvoie adus Domnului spre ardere de tot, primite vor fi numai cele (darurile) fără meteahnă, parte bărbătească din vite mari sau din oi. Niciunul din câte au meteahnă în sine să nu-l aduceţi Domnului, că nu va fi primit. Dacă cineva, plinind o făgăduinţă sau jertfind la alegere ori la sărbătorile voastre, va aduce Domnului jertfa de mulţumire din boi sau din oi, ca să fie primită, aceea va fi fără meteahnă. Animal orb, cu urechea sau coada tăiată, sau cu limba tăiată sau cu negi sau râios sau cu pecingine să nu aduceţi Domnului, şi din acestea să nu daţi spre a fi primite la jertfelnicul Domnului. Boi sau oi cu urechile tăiate sau cu coada tăiată poţi înjunghia pentru tine, dar la rugăciune nu-ţi vor fi primite. Animal cu părţile bărbăteşti strivite, sfărâmate, tăiate sau smulse să nu aduceţi Domnului, aşa ceva să nu faceţi în pământul vostru. Nici prin mâinile celor de alt neam să nu aduceţi vreun astfel de animal ca dar Dumnezeului vostru, că prihană este în el şi nu va fi primit»” (22,17-25).
363
Observă că Legea porunceşte clar şi făţiş atât celor din neamul lui Israel, cât şi celor din afară şi adăugaţi la popor, adică prozeliţilor, să cerceteze cu atenţie cele ce vor fi aduse ca jertfă, ca să nu aibă vreo prihană. Căci a spus că trebuie să aducem (jertfă) din partea bărbătească şi fără prihană, adică pe cel tare şi într-o stare liberă de patimi (neprihănit). Pentru că moleşeala, cugetul slab (femeiesc) şi ciuntirea spirituală (a minţii) sunt cu totul neprimite de Dumnezeu şi deci lepădate. Nu vei recunoaşte că cel care se va vădi având acestea nu este apt să se afle între cele ce vor fi sfinţite ca jertfă?
PALADIE: Cum de nu?
CHIRIL: Deci cel lipsit de vigoare şi moleşit e lepădat şi cel robust, închipuit prin firea bărbătească, e primit, dacă are, pe lângă aceasta, şi neprihănirea. Dar acestea sunt chipul (tipul) clar al lui Hristos, fiindcă Emanuel este deodată şi bărbat şi neprihănit, puterea lui Dumnezeu cu adevărat şi nu a cunoscut păcatul276, însă este considerat bărbat şi în alt fel, căci bărbatul e întotdeauna întâi-stătător şi mai presus de celălalt sex şi, pe lângă aceasta, are rolul de conducător. Dar şi Fiul,
276 Am văzut că plăcerea nu este produsul unei voinţe tari, ci al unei slăbiri a voinţei. Ca să refuzi plăcerea simţurilor sau cele care le pot satisface (bunurile materiale), trebuie o tărie, un efort de voinţă în care se manifestă libertatea. De aceea, deprinderea binelui e semnul bărbăţiei (vir, ibărbat; virtusvirtuos, bărbătos, lat.). Hristos e bărbatul desăvârşit sau cu totul stăpân pe Sine şi nerobit de nicio slăbiciune şi faptă uşuratică, pentru că face totul din libertatea adevărată. Ca om, Hristos este bărbat desăvârşit, pentru că Ipostasul firii Lui omeneşti este al Fiului lui Dumnezeu cel atotputernic şi absolut liber. La această stare este chemat şi creştinul (cf. Efes. 4,13).
364
deşi S-a făcut ca noi, este întâi-stătător şi neasemănat mai presus de noi, conduce toate şi a fost socotit pe drept cuvânt Păstor între oi.
Inapte între cele sfinţite, deci lepădate dintre cele ce sunt aduse ca jertfă, sunt şi cele oarbe sau vătămate: cu limba tăiată, cu bube, râie şi pecingini, cu urechea şi coada tăiată. Însă şi cel scopit (castrat), deci făcând parte dintre fameni, suferă în chip necesar de o patimă, fiindcă aceasta cred că înseamnă a avea un mădular sfărâmat, strivit, tăiat sau smuls.
PALADIE: Oare şi acestea se aplică moravurilor şi modurilor noastre de a fi?
CHIRIL: Desigur, căci Legea nu ar putea fi duhovnicească altfel, slujirea în umbre n-ar avea niciun preţ la Dumnezeu, iar El n-ar fi stabilit legile acestea, dacă prin ele n-ar fi preînchipuit frumuseţea atotminunată a adevărului.
PALADIE: Bine zici. Treci deci la raţiunea (înţelesul) fiecăreia şi lămureşte care este aceea.
CHIRIL: Voi trece foarte bucuros. Orb pare să numească pe cel neînţelept şi neînţelegător, care nu are în sine lumina dumnezeiască, adică iluminarea prin Hristos în Duhul. Cel fără minte şi necredincios este cu totul inapt pentru a fi socotit între cei ce pot fi sfinţiţi prin jertfă: „Şi dacă nu credeţi, nu veţi înţelege” (Is. 7, 9).
Strivit numeşte pe cel în întregime bolnav, care nu are nimic sănătos în sine şi nu poate merge drept, adică nu poate face ceva din cele bune, ci a pierdut cu totul tăria în Hristos şi în Duhul. Iar aceasta au pătimit cei despre care s-a scris printr-unul dintre Sfinţii Proroci: „Acestea zice Domnul: «Iată, Eu voi aduce peste poporul acesta boală
365
şi se vor îmbolnăvi părinţii împreună cu fiii; vecinul şi aproapele lui vor pieri» (Ier. 6, 21). Dar dumnezeiescul cântăreţ îi înfăţişează pe cei îndreptaţi prin credinţa în Hristos veseli, cântând şi zicând: „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul […], pe Cel ce vindecă toate bolile tale, pe Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta (Ps. 102, 2, 3-4).
Cel cu limba tăiată este, precum socotesc, cel ce nu ştie să grăiască drept şi nu poate mărturisi cuvântul credinţei pe care îl propovăduim, după cum s-a scris (cf. Rom. 10, 8), cel ce nu are îndreptată spre Dumnezeu întrebarea bunei cunoştinţe. Iar că şi această boală o vor lepăda la venirea lui Hristos, a lămurit prorocul, zicând: „Şi limbile bâlbâite (ale celor gângavi) vor învăţa repede să grăiască despre pace” (Is. 32, 4). Deci, cel cu limba tăiată este cel ce încă se bâlbâie, care nu a învăţat să grăiască despre pacea cea de Sus, de la Tatăl, adică despre Hristos, sau cele privitoare la El.
Iar cei cu negi, cu râie şi pecingini spunem că sunt cei ce au mintea suferindă şi bolnavă de marea slăbiciune a păcatului, care nu cugetă că ar trebui să-şi micşoreze această stare, ci lasă să sporească în ei urâciunea şi să se întindă răul. Căci, întotdeauna, bubele, râia şi pecinginea cresc şi tind spre înrăutăţire şi acoperă pe încetul tot corpul. Aşa sunt şi patimile nesmulse din sufletele noastre, care tind pururea spre mai rău printr-o pornire nereţinută.
Cel cu urechea tăiată şi, pe lângă acesta, cel cu coada tăiată indică pe cel neîncrezător şi neascultător, pe cel care nu este până la capăt cu bun chip. Oare cei cu urechea tăiată nu sunt păgubiţi la auz?
PALADIE: Ba da.
366
CHIRIL: Socoteşti că animalele care nu au coadă au un aspect frumos? Nicidecum, suferă de urâciune! Deci prin animalul care nu are coadă e indicat indirect cel lipsit de bun chip şi urât.
De asemenea, îl leapădă pe bărbatul care are cele ale bărbaţilor, dar nu le poate pune în lucrare, adică pe cel scopit. Acesta pare că are o bărbăţie în virtute, dar nu este şi lucrător pentru a câştiga măririle virtuţii, ci e uscat, sterp şi lipsit în multe chipuri de putinţa de a aduce rod, fiindcă mulţimea patimilor urâte îl sileşte la moleşeală şi slăbiciune şi, pe lângă aceasta, îl duce la neputinţa de a rodi. De aceea, socotesc că Legea indică starea de famen prin mai multe denumiri, numindu-l: jugănit, strivit, castrat, smuls, pentru că în noi patimile sunt foarte multe şi ne conduc prin multe căi la moleşeală şi slăbiciune.
PALADIE: Explicaţia e vrednică de crezare.
CHIRIL: Pe lângă acestea, e un lucru urât a aduce lui Dumnezeu jertfe prin mână străină. De aceea a adăugat, zicând: „prin mâna celor de alt neam să nu aduceţi […] dar Dumnezeului vostru”. Prin aceasta se arată că numai prin Hristos putem veni la Tatăl, căci El este Arhiereul cu adevărat mare şi neprihănit, Mijlocitorul rânduit. Fiindcă, aşa cum scrie dumnezeiescul Pavel: „întru El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl în Duhul” (Efes. 2,18; Rom. 5, 2).
Deci cei ce voiesc să-şi predea sufletele lui Dumnezeu Tatăl spre sfinţire, prin mijlocirea lui Hristos, trebuie să fie eliberaţi de orice prihană: „Fiţi sfinţi, zice, că Eu […] sunt sfânt277″ (Lev. 19, 2).
277 Numai prin Hristos avem intrare la Tatăl, din două motive: a) El este om, dar e şi Dumnezeu. Ca om, El se aduce jertfă deplină Tatălui, în El se depăşeşte orice egoism omenesc. El este cu totul deschis Tatălui, căci Ipostasul Fiului, Care poartă umanitatea Sa, imprimă şi acesteia simţirea de iubire filială către Tatăl în gradul suprem. Uniţi cu El, ne deschidem şi noi Tatălui cu afecţiune filială, sau Tatăl se deschide şi nouă cu dragoste de Tată. Numai uniţi cu Fiul Unul-Născut trăim şi noi dragostea filială faţă de Tatăl şi simţim atenţia Lui părintească faţă de noi. Nu există alt Mijlocitor, în care şi prin care să intrăm la Tatăl şi Tatăl să intre la noi. b) Ca om, Hristos este singurul fără pată, pentru că în El nu e nicio umbră de reţinere faţă de Tatăl. Este întreg deschis Tatălui prin dragostea Lui desăvârşită faţă de El şi numai Fiul se poate apropia de Tatăl cel sfânt pentru a ne sfinţi. De aceea, ca să intrăm la Tatăl prin Hristos, trebuie să ne însuşim şi noi această totală pornire de a ne deschide Lui, de a ne elibera de orice pată, de orice reţinere în încrederea şi dragostea faţă de El. Numai într-o dăruire totală şi sinceră ne întâlnim cu Dumnezeu cel atotsincer, ne sfinţim în întâlnirea cu Cel atotsfânt.
367
PALADIE: Foarte bine ai spus.
CHIRIL: După ce a stabilit felurile jertfelor de boi şi oi, vine să ne îndemne prin învăţături să facem aceasta şi pe noi, cei ce obişnuim să ne apropiem de Dumnezeu, căci a zis iarăşi în Leviticul: „Orice jertfă veţi aduce Domnului, să nu fie dospită, căci tot ce este dospit sau cu miere să nu aduceţi dintr-însele jertfă, dar înaintea Domnului. Din pârgă să aduceţi (de acestea) Domnului, dar pe jertfelnic să nu le puneţi spre miros de bună mireasmă Domnului. Şi tot darul jertfei voastre de pâine cu sare să-l săraţi; sarea rânduită de Domnul să nu lipsească din jertfele voastre. La tot darul vostru să aduceţi Domnului sare” (2,11-13).
Aluatul este chipul (tipul) uneltirii, al acţiunii atoatefăcătoare, nu numaidecât al celei condamnabile, ci şi al celeilalte, adică al celei bune şi de laudă, pe care şi cuvântul înţelepciunii făgăduieşte să o dea celor fără de răutate (cf. Pilde 1, 4), fiindcă numele de uneltire vine de la unealta cu care lucrăm. Mierea ne indică indirect
368
plăcerea trupească, ca în cuvântul: „Nu privi la femeia păcătoasă, căci de pe buzele femeii desfrânate picură miere” (Pilde 5, 3). Uneori, închipuie însă şi dulceţile bune, pentru că s-a scris: „Mănâncă miere, fiul meu, căci e bună, şi un fagure de miere, ca să ţi se îndulcească gâtlejul”(Pilde 24,13). Deci Legea opreşte să se aducă la altar aluat dospit şi miere spre ardere şi jertfă. Le primeşte ca dar şi pârgă de la cel ce le aduce, dar nu le aduce nicidecum spre ardere întru miros de bună mireasmă (cf. Efes. 5, 2).
PALADIE: Tâlcuieşte această ghicitură!
CHIRIL: E foarte greu lucrul acesta, Paladie, căci cum nu ar fi greu să înţelegem ce vrea să arate, când nici nu le respinge de tot, nici nu îngăduie să fie aduse spre ardere şi jertfă?
Socotesc că lucrarea meşteşugită a sufletului evlavios şi bun, care se străduieşte la vremea sa având ca motiv credinţa în Dumnezeu, nu este respinsă de Dumnezeu, dar nu e pusă în acelaşi rând cu virtutea binemirositoare, nici nu e socotită ca jertfă spirituală, fiindcă la Dumnezeu e mai cinstită simplitatea. Astfel, Sfânta Scriptură admiră pe dumnezeiescul Iacov, zicând: „era bărbat neprefăcut, locuind în corturi” (Fac. 25, 27), fiindcă lucrarea meşteşugită e străină de toţi cei lipsiţi de răutate. Astfel, însuşi Mântuitorul a zis către Sfinţii Apostoli: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”(Matei 10,16).
Dar simplitatea e cinstită la Dumnezeu şi în alt chip, superior tuturor celorlalte. Uneltirea şi meşteşugirea, potrivită iconomiei slujbei apostolice, s-a folosit la vreme cuvenită şi de fericitul Pavel, ca să scape în multe rânduri de moartea pe care i-o pregăteau duşmanii. Deci e primită uneltirea în străduinţele cele după Dumnezeu, dar
369
nu e socotită nicidecum ca o bună mireasmă a virtuţii, dacă e privită în firea proprie.
în acelaşi fel mierea, luată ca chip (tip) al plăcerii trupeşti, socotesc că indică viaţa aceasta lumească şi neeliberată de plăcerile trupeşti, fiindcă nunta este cinstită atunci când slujeşte naşterii de prunci, şi nevinovat e cel ce se foloseşte de ea în Hristos. Totuşi, ea nu îi este omului o putere spre virtute, nici nu e pusă pe aceeaşi treaptă cu laudele înfrânării. Astfel, fericitul Pavel scrie celor căsătoriţi: „Să nu vă lipsiţi unul de altul decât prin învoială, pentru o vreme, ca să vă ocupaţi cu rugăciunea şi cu postul, şi iarăşi să fiţi împreună ca să nu vă ispitească pe voi Satana, din pricina neînfrânării voastre”. Iar la acestea a adăugat: „Acestea vă spun ca sfat, nu ca o poruncă” (1 Cor. 7, 5-6). Vezi deci că le acordă o îngăduinţă celor căsătoriţi? Cum e atunci virtute ceea ce se îngăduie? Iar despre fecioară zice: „mai fericită este de rămâne aşa”, adică necăsătorită. Deci nu se respinge mierea, căci căsătoria e primită, dar nu spre miros de bună mireasmă, ca modurile virtuţii.
Peste jertfe se pune sare, fiindcă socotesc că noi trebuie să jertfim în chip înţelept şi chibzuit şi pregătiţi spre tot lucrul bun, căci lipsa de frumuseţe şi de gust nu e potrivită celor ce vor să fie evlavioşi. De aceea şi Mântuitorul a spus Sfinţilor Ucenici: „Voi sunteţi sarea pământului”(Matei 5,13), dar şi Pavel scrie: „Cuvântul vostru să fie cu har şi cu sare pregătit, ca să dea har celor ce ascultă” (Col. 4, 6).
PALADIE: Deci prin sare se indică gustul în lucrare, chibzuinţă adică.
CHIRIL: Aşa este, dar, după ce am deosebit felurile jertfei, socotesc că din înseşi Sfintele Scripturi se poate
370
vedea cum se pot izbăvi cei bolnavi de păcat şi cum pot scăpa de vătămările de pe urma păcatului. „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Vorbeşte fiilor lui Israel şi le spune: Dacă cineva va păcătui fără voie împotriva poruncilor Domnului şi va face ce nu se cuvine călcând vreuna din ele, şi dacă cel ce a păcătuit este Arhiereul cel uns, atrăgând şi poporul ÎN păcat, pentru păcatul săvârşit va aduce Domnului un viţel curat (fără meteahnă) jertfă pentru păcat. Va aduce viţelul la uşa cortului mărturiei înaintea Domnului, va pune mâna sa pe capul viţelului şi va înjunghia viţelul înaintea Domnului. Şi preotul cel uns, ale cărui mâini sunt sfinţite, va lua din sângele viţelului şi îl va duce în cortul mărturiei. Şi va întinge preotul degetul în sânge şi va stropi cu sânge de şapte ori înaintea Domnului, spre catapeteasmă. Cu sânge din viţel preotul va unge coarnele altarului tămâierii, care este în faţa Domnului în cortul mărturiei; iar ce a rămas din sângele viţelului va turna la temelia jertfelnicului arderii de tot, care se află la uşile cortului mărturiei. Va lua grăsimea viţelului jertfit pentru păcat, cea de pe măruntaie şi amândoi rărunchii (rinichii) cu grăsimea de pe ei, precum şi cea de pe coapse, şi prapurul (pe care-l va scoate împreună cu rinichii), în ce chip se ia de la viţelul jertfei de mântuire, şi preotul le va aduce pe jertfelnicul arderii de tot. Iar pielea viţelului, toată carnea lui împreună cu capul, cu picioarele, cu măruntaiele şi cu necurăţia lui, adică părţile rămase din viţel, le va scoate afară din tabără în loc curat, unde se aruncă cenuşa, şi le va arde pe foc de lemne; unde se aruncă cenuşa, acolo să le ardă» (Lev. 4, 1-12).
Acestea le-a spus deci despre căpetenia care, abătându-se de la ceea ce se cuvine, atrage cu sine la păcat şi poporul supus lui. După acestea, a poruncit îndată: „Iar
371
dacă toată adunarea lui Israel va păcătui ceva din neştiinţă şi lucrul va rămâne ascuns de ochii adunării, făcând ceva împotriva poruncilor Domnului, ceva ce nu se cade a face, când se va cunoaşte păcatul pe care l-au săvârşit, adunarea va aduce jertfă pentru păcat un viţel curat (fără meteahnă)” (Lev. 4, 13-14), şi a spus că trebuie jertfit în acelaşi chip ca primul.
PALADIE: Care e înţelesul acestora?
CHIRIL: Este clar, Paladie, şi nu e greu de înţeles celor cu mintea întreagă: în Hristos este curăţirea şi a preoţilor şi a poporului, şi a celui mic şi a celui mare, şi a tuturor împreună, chiar dacă păcătuim fiecare în parte pentru că nu am cunoscut legea dumnezeiască sau am fost împinşi fără de voie la ceea ce nu voieşte Dumnezeu, Stăpânul tuturor. De aceea, şi dumnezeiescul David ne-a spus: „Păcatele tinereţii mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni” (Ps. 24, 7). Iar pe Cel bun din fire, blând, îndurător şi cunoscător al slăbiciunii firii noastre, atunci când zăboveşte şi ocoleşte iertarea păcatelor unora, II întreabă fericitul Iov: „Pentru ce nu ai dat uitării fărădelegile şi nu ai curăţit păcatul meu?” (7, 21). Dar Legea a spus mai înainte că numai în Hristos se vor îndrepta prin credinţă cei stăpâniţi de păcate, căci El este Cel ce se junghie pentru noi ca un viţel la uşile sfântului şi dumnezeiescului cort (Biserica), pentru ca intrarea la cele dinlăuntru să ne fie făcută largă de El, Cel ce ridică păcatele noastre, după cuvântul prorocului278
278 Noi nu putem trăi fără să păcătuim. De aceea, nici nu ne putem curăţi singuri. Jertfele de animale, care erau aduse de oameni şi reprezentau voinţa lor de jertfă, nu-i puteau curăţi. Fiind totuşi cerute de Dumnezeu, ele preînchipuiau jertfa desăvârşită de pregătirea căreia Se va îngriji El, prin întruparea Fiului Său, Care se va lăsa junghiat la uşa cortului de Sus, pentru a dobândi iertarea pentru păcatele noastre luate asupra Sa, ca Arhiereu adevărat. Prin intrarea prin acea poartă la cele mai dinlăuntru, El ne va deschide intrarea la Dumnezeu Tatăl. Până acolo, la Izvorul ultim al curăţirii de păcat şi al vieţii, vom intra odată cu El. Fiul, egal cu Dumnezeu Tatăl ca Ipostas dumnezeiesc, capabil să răspundă iubirii Lui cu iubirea Sa egală, a intrat şi ca om la Tatăl. În El, vom fi atraşi şi noi în comunicarea iubitoare, personală, dintre El şi Tatăl.
372
(cf. Is. 53,12), fiindcă aceasta cred că se arată prin punerea mâinilor peste viţel. El, Care a intrat cu sângele în Sfânta Sfintelor279, a câştigat răscumpărarea sfântă pentru noi şi printr-o singură aducere a desăvârşit pentru vecie pe cei ce se sfinţesc280, după cuvântul fericitului Pavel (cf. Evr. 9, 11-12), este Cel ce, prin stropirea cu sângele Său, sfinţeşte Biserica şi aceasta în mod îmbelşugat281.
279 Sângele viţeilor se vărsa la picioarele altarului, sau cu el se ungeau coarnele lui, însă Hristos intră la Tatăl şi cu sângele Său. Jertfindu-Se, El ni Se dăruieşte în întregime, deci şi cu sângele Său, cum nu se întâmpla cu sângele animalelor jertfite. De aceea, evreii au simţit o greutate în a se împărtăşi de sângele lui Hristos. Aici este Persoana care ni Se dă şi are toate inclusiv sângele transfigurate, umplute de Duhul Sfânt şi de simţirea de jertfă. Carnea animalului se putea mânca fără sânge, căci el era mort. Însă Hristos ca Jertfă nu rămâne în moarte, ci învie pentru veci, şi noi ne împărtăşim nu numai cu Hristos cel jertfit, ci şi cu Hristos cel înviat.
280 Intrând ca jertfă în Sfânta Sfintelor din cer, sau la Tatăl, nu obţine pentru noi o răscumpărare juridică, ci o răscumpărare sfântă, prin care ne sfinţim, prin care ne curăţim (cf. Evrei 9, 12-13).
281 Numai jertfa de Sine totală sfinţeşte pe alţii, creând şi în ei pornirea spre jertfă. Iar această jertfă nu s-ar fi putut aduce de omul obişnuit, ci numai de Omul care este în acelaşi timp şi Dumnezeu, Izvorul a toată generozitatea, adică al sfinţeniei. Jertfa Lui a unit pe oameni cu El şi întreolaltă şi a dat fiinţă Bisericii. În ea se mişcă sângele Lui, sau Se mişcă El prin sângele Lui de jertfă, prin dispoziţia Lui de jertfă.
373
Căci „va întinge, zice, preotul degetul în sânge şi va stropi de şapte ori înaintea Domnului”(Lev. 7, 25). Ne-am apropiat, zice, „de Ierusalimul cel ceresc şi de Biserica celor întâinăscuţi care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu […], şi de sângele stropirii care grăieşte mai bine decât al lui Abel” (Evr. 12, 22-24), fiindcă sângele lui Abel striga către Dumnezeu osândind pe ucigaş, dar cinstitul sânge282 al lui Hristos, Mântuitorul nostru al tuturor, grăieşte către Dumnezeu cele bune pentru noi, fiindcă s-a vărsat preţ de schimb pentru viaţa tuturor, deci moartea lui Hristos e cu adevărat sfântă şi sfinţită. Sângele viţelului se turna la temelia altarului, iar grăsimea, rinichii şi lobul ficatului se ofereau, arătând că toate cele din Hristos sunt binemirositoare, şi cele din afară şi cele ascunse, pentru că Sfânt este Cuvântul şi nimic nu e necurat întru El. Şi în afara porţii se ardeau pielea şi celelalte, deci Legea nu lăsa
282 Sângele stropit de Iisus către fraţii Săi întru umanitate, după ce s-a sfinţit dăruindu-Se lui Dumnezeu pentru ei, grăieşte lui Dumnezeu numai bine despre oameni, căci s-a dat pentru ei, dar grăieşte şi oamenilor de bine, căci poartă în el dragostea cu care s-a vărsat. Sângele Lui grăieşte lui Dumnezeu şi oamenilor mai bine decât orice cuvânt şi decât orice faptă. El face sângele oamenilor iubit de Dumnezeu şi deschide inima oamenilor spre dragostea lui Iisus şi a Tatălui, prin aceasta ei devenind vii. Sângele lui Abel strigă osândind pe oameni, pentru că nu s-a dat cu voia, ci fără de voie. Al lui Hristos s-a dat în locul sângelui lor, ca pedeapsă pentru păcatele lor, s-a dat ca preţ de schimb pentru viaţa lor. Puteau să moară toţi şi nu s-ar fi mântuit, pentru că mureau din pedeapsă, nu din iubire. Hristos Dumnezeu, iubindu-i, învinge moartea lor, pentru că învinge starea lor de egoism şi le trezeşte iubirea. Prin jertfa Mântuitorului, în firea noastră s-a instalat iubirea. El moare din iubire şi trezeşte iubirea. Chiar dacă ei mor şi după ce se alipesc la Hristos, nu mai mor cu conştiinţa vinei lor şi din frică, ci din iubire, dăruindu-se lui Dumnezeu şi celorlalţi.
374
nedezvăluit nici locul patimii. De aceea, dumnezeiescul Pavel a zis către noi: „Deci să ieşim la El, afară din tabără (de poartă)283, luând asupra noastră osânda Lui” (Evr. 13, 13): crucea pentru noi şi din pricina noastră. Însuşi Mântuitorul zice: „Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”(Matei 10, 38), iar Sfântul Pavel cugetă că afară din tabără (de poartă) înseamnă în afara lumii, fiindcă voinţa de a urma lui Hristos ne scoate din viaţa în lume284. Aceasta va mărturisi iarăşi Pavel, care a zis despre crucea lui Hristos: „prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume” (Gal. 6,14). De aceea sfinţii, deşi umblă pe pământ, se străduiesc să nu mai vieţuiască în cele pământeşti, ci să aibă mai degrabă petrecerea în ceruri (cf. Filip. 3, 20).
Iar curăţirea celor întinaţi o făcea cenuşa cu apă, căci ne spală de păcat patima Mântuitorului, care ne sfinţeşte prin apă, prin lepădarea murdăriei trupului dobândind spălarea petelor din suflete, după cum s-a scris (cf. 1 Petru 3, 21), şi cum ne-a spus cuvântul prorocesc de Sus: „spălaţi-vă, zice, curăţiţi-vă” (Is. 1,16).
PALADIE: Deci prin viţel ni se schiţează, ca într-o icoană şi în chip (tip), moartea lui Hristos cea din pricina noastră şi pentru noi.
283 Iisus a pătimit în afara porţii Ierusalimului, acolo unde ne aflam noi, cei păcătoşi şi osândiţi de Dumnezeu, luând osânda noastră şi murind în locul nostru, dar făcând îndurător pe Dumnezeu faţă de noi.
284 Pentru Hristos, Care e nevinovat, ca Cel ce nu a săvârşit El însuşi păcat, dar a luat păcatele noastre, în afara porţii înseamnă în afara lumii. Deci să ieşim şi noi după El în afara lumii, ca unii ce ne recunoaştem osânda şi nu mai vrem să păcătuim.
375
CHIRIL: Bine ai înţeles. Pe lângă aceasta, te vei minuna de vei privi şi la următorul lucru.
PALADIE: La care?
CHIRIL: „Dacă toată adunarea lui Israel va păcătui ceva din neştiinţă, zice, […] să aducă un viţel curat. […] Iar dacă va păcătui cel ce este căpetenie, călcând vreuna din poruncile Domnului Dumnezeului său, făcând ce nu se cade a face, după ce el va cunoaşte păcatul pe care l-a săvârşit, va aduce jertfă pentru păcat un ied curat din capre, parte bărbătească. Va pune mâna sa pe capul iedului şi-l va înjunghia în locul unde se junghie arderile de tot înaintea Domnului, că jertfă pentru păcat este. Din sângele jertfei pentru păcat, preotul va unge cu degetul coarnele jertfelnicului arderii de tot, iar ceea ce rămâne din sânge va vărsa la temelia jertfelnicului arderii de tot. Toată grăsimea o va aduce pe jertfelnic, aşa cum se face cu grăsimea jertfei de mântuire, şi preotul se va ruga pentru cel ce a săvârşit păcatul şi se va ierta lui” (Lev. 4,13; 22-26). Iar după acestea, adaugă: „Iar dacă cineva din poporul pământului va păcătui din neştiinţă şi va călca vreuna din poruncile Domnului, care s-au poruncit să nu se calce, şi va greşi, după ce va afla păcatul pe care l-a săvârşit, va aduce din caprele sale o capră curată, parte femeiască va aduce pentru păcatul lui”(Lev. 4, 27-28). Şi, înfăţişând în continuare felul jertfei, zice: „Iar dacă cineva vrea să aducă jertfă pentru păcat oaie, parte femeiască fără meteahnă (curată) să aducă” (Lev. 4, 32).
înţelegi deci, Paladie, adâncimea tainei, zugrăvită ca în oglindă şi în umbre vechi? Mărimea victimelor corespunde cu mărimea păcatelor. Pentru căpetenie şi pentru popor, îmbolnăviţi de un păcat comun, se aducea un viţel, dar pentru un singur suflet se aducea o capră. Căci în viţel, care e o victimă grea şi mare, Hristos S-a adus pe
376
Sine însuşi pentru toţi, ca într-o icoană, pentru că „unde s-a înmulţit păcatul, zice, a prisosit harul”» (Rom. 5, 20). Dar S-a adus şi pentru fiecare în parte, ca o iadă (capră) şi ca o oaie, pentru că S-a făcut asemenea celor de sub păcat şi „între cei făcători de rele (fără de lege) a fost socotit”, după Scripturi (Is. 53, 12). Iada este chipul (tipul) celui fărădelege, ca una ce e stearpă. De aceea, însuşi Hristos înfăţişează pe sfinţi ca pe nişte oi aşezate de-a dreapta, iar pe lucrătorii nelegiuirii ca pe nişte capre aşezate de-a stânga (cf. Matei 25, 33). Deci, în viţel se poate vedea slava şi mărirea Lui mai presus de fire, iar prin iadă poţi înţelege faptul că S-a făcut asemenea nouă şi a fost socotit între cei fărădelege. Dar tot El S-a junghiat şi ca o oaie, pentru bunătatea Lui înnăscută şi pentru mărimea blândeţii Lui, căci se zice: „Ca un miel spre junghiere a fost adus, şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Lui” (Is. 53, 7).
Dacă cel vinovat de greşeli era o căpetenie, jertfa era de parte bărbătească, iar dacă era cineva din popor, ceea ce se jertfea era de parte femeiască, fie că era dintre oi, fie dintre capre. În deosebirea dintre cele aduse ca jertfă, Legea indică înţelepciunea iconomiei Mântuitorului nostru, fiindcă bărbatul este căpetenie şi are întâietate în cinste, iar femeia urmează după el şi e în treapta a doua. Deci, pe măsura păcatelor fiecăruia e şi curăţirea prin Hristos: ale întâi-stătătorilor împreună cu cei supuşi, ale conducătorilor, sau ale celor aflaţi sub stăpânire şi au păcătuit singuri. Conducătorul şi poporul, căzând împreună în păcate, nu sunt supuşi aceloraşi vini, ci conducătorul va fi învinuit mai mult, fără îndoială, deci se vor curăţa cu un har mai bogat.
377
PALADIE: înţeleg ce zici, fiindcă bărbatul e mai presus decât femeia.
CHIRIL: Iar în Hristos vezi o deosebire de slavă, căci, ca Dumnezeu, este fără îndoială Căpetenie şi Conducător. Dar S-a aflat şi pe treapta a doua, căci S-a aşezat şi sub Lege, ca un supus.
PALADIE: Tâlcuirea e convingătoare.
CHIRIL: Dar a adăugat şi alte feluri de întinăciuni şi a stabilit ca curăţirea pentru fiecare să se împlinească în Hristos, căci a zis: „Dacă va păcătui cineva şi, fiind pus să jure ca martor, nu va spune ce a auzit sau ce ştie, va lua asupra sa păcatul aceluia. Oricine se va atinge de ceva necurat, de vreo mortăciune de fiară necurată, sau de vreo mortăciune de animal prins de fiară necurată, sau se va atinge de necurăţie omenească, orice fel de necurăţie care spurcă, şi n-a ştiut, dar după aceea va cunoaşte că a greşit, va fi vinovat de păcat. Omul nelegiuit, care grăieşte cu buzele sale ca să facă rău, sau să facă bine, oricâte va grăi cu jurământ şi va uita, şi apoi va cunoaşte că a păcătuit într-una din acestea, îşi va mărturisi păcatul pe care l-a săvârşit, va aduce Domnului jertfa pentru păcatul pe care l-a săvârşit: o mieluşea din oi sau o iadă din capre, parte femeiască din turmă, jertfă pentru păcat. Şi se va ruga preotul pentru păcatul lui, şi se va ierta lui păcatul” (Lev. 5,1-6).
Observă că învinovăţeşte de acelaşi fel de păcat atât pe cel ce aude cuvânt de jurământ şi nu dă acelui fapt nicio însemnătate, pe cel atins de necurăţiile altora, cât şi pe cel osândit pentru jurământul strâmb. Căci dispreţuirea lui Dumnezeu este o întinăciune cu adevărat mare, vecină şi soră cu necurăţiile trupeşti. Sau, oare, blestematul jurământ strâmb şi dispreţuirea jurământului nu ar trebui puse pe acelaşi plan, pe aceeaşi treaptă?
378
PALADIE: Ba da, fiindcă fărădelegile sunt la fel de mari în amândouă cazurile.
CHIRIL: Deci şi eliberarea de ele se dobândeşte prin mărturisire şi prin junghierea unei mieluşele sau a unei ieduţe, căci zice: „Spune tu întâi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi” (Is. 43, 26). Dar şi dumnezeiescul David spune: „Am spus: «Mărturisi-voi împotriva mea fărădelegea mea Domnului», şi Tu ai iertat nelegiuirea inimii mele” (Ps. 31, 5). Dar pentru spălarea desăvârşită nu este îndeajuns numai mărturisirea, ci şi eliberarea desăvârşită prin moartea lui Hristos, Care a pătimit pentru noi şi S-a aşezat sub toate păcatele noastre, după chipul fiecăruia dintre animalele blânde: al viţelului, al oii şi al caprei.
Iar pentru ca cei căzuţi în spurcăciuni şi necuraţi să nu aibă vreo dezvinovăţire pentru că nu s-au îngrijit de aducerea jertfei, în cazul în care vreunul dintre ei nu are mieluşea sau iadă, Legea îi îndeamnă să aducă din cele ce au sau pot, zicând: „Iar de nu va fi în stare să aducă ceva din turmă, atunci pentru păcatul săvârşit de el să aducă Domnului două turturele sau doi pui de porumbel: unul jertfă pentru păcat, iar altul spre ardere de tot. Le va aduce la preot, iar preotul va jertfi mai întâi pasărea adusă pentru păcat, rupându-i gâtul, dar fără să despartă capul de grumaz (trup); şi va stropi cu sângele acestei jertfe pentru păcat peretele jertfelnicului, iar sângele rămas îl va scurge la temelia jertfelnicului, că pentru păcat este. Iar a doua pasăre o va aduce ca ardere de tot cum se cuvine; şi se va ruga preotul pentru păcatul săvârşit de el, şi se va ierta lui”(Lev. 5, 7-10).
De fapt, Domnul nostru Iisus Hristos Se poate asemăna foarte bine cu o turturea sau cu un porumbel, pentru că cea dintâi are cel mai dulce glas şi e cea mai
379
ciripitoare dintre păsări, iar cel de-al doilea atinge culmea blândeţii. Amândoi închipuie pe Hristos, căci a fermecat tot pământul cu propovăduirea evanghelică, precum o turturea de Sus şi din cer, cântând cu o melodie armonioasă şi explicând voia Tatălui, precum zice dumnezeiescul Ioan: „cel pe care l-a trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu(Ioan 3, 34), Care ne-a chemat şi pe noi la imitarea blândeţii şi bunătăţii Lui, zicând: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine că blând sunt şi smerit cu inima”(Matei 11, 29). Deci va lua, zice, preotul turtureaua şi-i va frânge gâtul, fiindcă aşa se omoară păsările mici, dar nu i-l va separa cu totul de trup, fiindcă aşa s-a săvârşit şi moartea lui Hristos: nu spre împărţire, ci spre unire. De aceea Legea, la început, stabilind cele privitoare la Paşte, a poruncit să se jertfească mielul, dar „să se mănânce în aceeaşi casă”, zice, şi „carnea să nu o scoateţi afară din casă” (Ieş. 12, 46). Căci nu S-a împărţit nicidecum Hristos, ci Unul este, întreg în fiecare şi în toţi, şi El este pacea noastră, strângându-ne pe toţi în acelaşi suflet în unitatea întreolaltă şi în Duhul285, în unitatea cu Dumnezeu.
Deci omorând pasărea, dar neseparându-i cu totul capul de grumaz, ne-a arătat indirect că moartea lui Hristos n-a fost pricină de dezbinare între noi286, ci de
285 Hristos nu Se împarte, ci este întreg în fiecare parte care ni se dă (în Euharistie, n.ed.), aşa cum omul care se dăruieşte e întreg în orice act prin care se dăruieşte sau aşa cum suferă întreg în orice mădular atins de vreo vătămare. Prin dăruirea Sa, întreg, tuturor, ne adună pe toţi; fiecare dintre noi îl trăieşte întreg în dăruirea de care îi face parte.
286 Oricare dintre noi e unit cu Hristos în întregime, aşa cum orice mădular al trupului este unit cu capul trupului. Capul Bisericii rămâne nedespărţit de fiecare mădular care formează trupul Său tainic, Biserica.
380
unire, şi, stropind cu sângele păsării cortul şi cele din el, a arătat că sfinţeşte Biserica cu sângele Său.
Şi o turturea este adusă pentru păcat, iar alta spre ardere de tot, dar prin amândouă se înţelege Hristos, Care moare pentru noi, aducându-Se ardere de tot, miros de bună mireasmă Tatălui, şi Se predă pe Sine preţ de schimb pentru viaţa tuturor287.
PALADIE: Bine ai grăit!
CHIRIL: Dar Legea coboară felul jertfei până la cea care poate fi foarte uşor de procurat şi porunceşte să fie corespunzătoare cu măsurile fiecăruia, tăind motivul de zăbavă în cele bune şi arătând că nu au nicio scuză cei ce îmbrăţişează nepăsarea. Căci scrie iarăşi: „Iar dacă nu va avea nici măcar o pereche de turturele sau doi pui de porumbel, pentru păcatul pe care l-a săvârşit va aduce a zecea parte dintr-o efă de făină curată jertfă pentru păcat, fără să toarne peste ea untdelemn şi fără să pună peste ea tămâie, căci pentru păcat este. O va aduce la preot, şi preotul, luând din ea o mână plină, o va aduce spre pomenire Domnului, pe jertfelnicul arderii de tot, că pentru păcat este. Preotul se va ruga pentru el, pentru vreunul din acele păcate ce ar fi săvârşit, şi păcatul se va ierta lui. Rămăşiţa (de făină) va fi a preotului, ca şi la jertfa de făină curată” (Lev. 5,11-13).
287 Pe de o parte, Hristos se aduce jertfă pentru păcatele noastre, pe de alta, El se dăruieşte Tatălui din iubire, prin aceasta deschizând Tatălui umanitatea asumată. Aspectul de ispăşire al jertfei Sale e nedespărţit de cel de iubire a Tatălui, pe Care, ca om, îl împacă prin iubirea pe care I-o arată, jertfindu-Se. Este preţ de schimb pentru noi, întrucât noi nu ne putem aduce jertfă curată; e preţ de schimb adevărat, întrucât îl poate iubi pe Tatăl, cum noi nu-L putem iubi, El iubindu-L în locul nostru şi, prin unirea cu noi, dându-ne şi nouă puterea să-L iubim. Jertfa Lui este un preţ de schimb, pentru că are puterea de a ne include şi pe noi în dăruirea Sa către Tatăl ca jertfă pentru noi.
381
în acestea nu mai este vorba de Hristos, ci modul jertfei ne indică viaţa celui ce o aduce, apropierea lui de Dumnezeu prin Hristos şi predarea sa Lui. Căci se aduce făina din care se face pâine, iar pâinea e chipul (tipul) vieţii. Nu se toarnă însă pe ea nici tămâie, nici untdelemn, şi pentru acest lucru se dă o pricină înţeleaptă şi necesară. Este jertfă pentru păcat, iar de păcat e străină cu totul veselia, care se închipuie prin untdelemn, ca şi buna mireasmă, care se închipuie prin tămâie. Nu e nicio îndoială deci că păcatul din noi este un lucru cu adevărat trist şi lipsit de mireasmă. Dimpotrivă, virtutea cuprinde în sine de-a pururi veselia adusă de nădejdea în Dumnezeu, şi are multă bună mireasmă, se înţelege, căci este o calitate dumnezeiască. Deci făina fără tămâie şi untdelemn sunt chipul (tipul) vieţii care este lipsită de veselie şi de bună mireasmă, dar care, în Hristos, se va muta la veselie. El primeşte buna mireasmă din credinţă şi, prin El, aceasta se aduce lui Dumnezeu Tatăl. Deci El curăţă pe cei întinaţi şi spală în mod virtual pe cei căzuţi în necurăţie, fiindcă „preotul, luând din ea o mână plină, o va aduce spre pomenire Domnului, pe jertfelnicul arderii de tot”, fiindcă în Hristos este aducerea noastră şi prin El ne apropiem de Tatăl noi, cei întinaţi. Dar ne îndreptăm prin credinţă şi ne oferim Tatălui spre miros de bună mireasmă (cf. Efes. 5, 2), nemaiavându-ne pe noi înşine în noi, ci pe Hristos ca bună mireasmă duhovnicească288.
288 Fiecare se predă lui Dumnezeu prin viaţa sa de curăţie şi de binefacere, atât cât poate. Viaţa organizată prin virtuţi este în general o viaţă de biruire a plăcerilor egoiste, e o viaţă de predare lui Dumnezeu prin faptele de iubire faţă de semeni. E o viaţă de dulce vorbire ca a turturelei şi de blândeţe ca a porumbelului, o viaţă gata să se prefacă, asemenea făinii, în pâine bună, dătătoare de viaţă pentru ceilalţi. Dar o astfel de vieţuire nu poate fi dobândită decât în Hristos, din puterea Sa de jertfire totală. În El, această vieţuire a oamenilor, la început întipărită de tristeţea pocăinţei pentru păcat, trece la veselie din conştiinţa că poate face fapte bune cu putere din puterea lui Hristos. Şi aşa, curăţiţi şi plini de duh de jertfă, simt că sunt aduşi şi ei lui Dumnezeu Tatăl prin Hristos. Toată buna mireasmă a gândurilor şi faptelor bune şi curate ce se înalţă din noi spre Tatăl este a lui Hristos. El este în noi şi cu noi, când gândim, simţim şi lucrăm plini de iubire faţă de Tatăl şi faţă de semenii noştri, şi aşa suntem introduşi şi noi în relaţia dintre Fiul şi Tatăl în Duhul Sfânt. Astfel, omenirea întreagă poate fi cuprinsă în relaţiile treimice şi împreună cu ea cosmosul, cu care se află în legătură.
382
PALADIE: Adevărat este cuvântul!
CHIRIL: Pe lângă acestea, dacă unii vor supăra pe Dumnezeu şi vor sustrage ceva din cele sfinţite, sau dacă vor refuza să aducă îndată ceea ce au făgăduit, iar neglijenţa în acestea va ajunge până la vina uitării, îi curăţeşte iarăşi. Căci s-a scris: „Şi Domnul a grăit către Moise, zicând: «Tot cel ce din uitare şi fără voie a păcătuit cu privire la cele afierosite (sfinţite) Domnului, va aduce Domnului un berbec curat din oi, al cărui preţ va fi un siclu de argint, după siclul sfânt, jertfă pentru păcatul ce a săvârşit. Şi ce a păcătuit el cu privire la cele sfinţite întoarce înapoi preţul şi va mai adăuga a cincea parte peste preţ şi o va da preotului; iar preotul se va ruga pentru el jertfind berbecul cel pentru păcat, şi se va ierta lui»” (Lev. 5,14-16).
E grav cu adevărat a se sustrage ceva din cele sfinţite şi închinate spre slava lui Dumnezeu. În acelaşi mod se osândeşte, şi nu cu pedepse mici, şi nepredarea lui Dumnezeu a celor făgăduite. Fiule, zice, „dacă ai făcut o făgăduinţă Domnului, să nu întârzii să o împlineşti. […] Mai bine să nu făgăduieşti, decât să nu împlineşti ce ai
383
făgăduit”(Eccl. 5, 3-4), şi dumnezeiescul David cântă: „Faceţi făgăduinţe şi le împliniţi Domnului Dumnezeului vostru”(Ps. 75, 12). Fiii lui Eli au fost pedepsiţi din cauză că au furat din cele sfinte, că şi-au însuşit cele ale lui Dumnezeu (cf. 1 Regi 2, 12 ş.u.).
Dar cum se poate dobândi iertarea şi pentru acestea? Sau cum îşi poate scoate cineva piciorul din laţ, ca să se elibereze? Mai întâi, dacă întoarce mai mult decât a sustras, căci va trebui să adauge o cincime din preţ, zice, şi va aduce un berbec cumpărat ca jertfă. Iar acesta este un chip (tip) al lui Hristos, pe Care întâi-stătătorii iudeilor L-au cumpărat într-un anumit fel cu treizeci de dinari (arginţi), pe care i-au plătit ucenicului vânzător. Deci în Hristos este iertarea şi pentru păcatele faţă de cele sfinţite lui Dumnezeu.
Dar tot El ne izbăveşte şi de nelegiuirile faţă de oameni. Aceasta o pot uşor vedea cei ce citesc porunca vecină şi următoare, care spune: „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Tot cel ce va păcătui şi din nebăgare de seamă va nesocoti poruncile Domnului, şi va tăgădui în faţa aproapelui său ceea ce i-a încredinţat sau i-a plătit ca simbrie, sau ceea ce el i-a furat, fie că va înşela pe aproapele său cu ceva, fie, găsind un lucru pierdut, va tăgădui, sau va jura strâmb pentru orice lucru va face omul, va păcătui în acestea. Şi dacă a păcătuit sau a greşit ceva în acest chip, el va întoarce ceea ce a răpit sau ceea ce a înşelat, sau lucrul ce i-a fost încredinţat lui, sau lucrul pierdut şi găsit de el, sau orice lucru în privinţa căruia a jurat strâmb. În întregime va plăti, adăugând şi a cincea parte din preţ către cel al căruia este lucrul şi îl va întoarce aceluia chiar în ziua în care se va dovedi vina lui. Iar pentru greşeala sa va aduce Domnului un

384
berbec curat (fără meteahnă), preţuit după măsura păcatului. Preotul se va ruga pentru el înaintea Domnului, şi se vor ierta lui toate câte a făcut şi a greşit»”(Lev. 6, 1-7).
Observă că modul curăţirii decurge şi se împlineşte la fel în amândouă cazurile: prin întoarcerea lucrului către cel păgubit cu un adaos şi prin aducerea unui berbec. Legea a poruncit să fie curăţite atât păcatele faţă de Dumnezeu, cât şi cele faţă de oameni. În Hristos nu este o îndreptare parţială, ci o desăvârşită curăţire a ceea ce obişnuieşte să întineze pe om. De aceea a şi spus: „Amin, amin, zic vouă: cel ce crede în Mine are viaţă veşnică” „şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (Ioan 6, 47; 5, 24). Iar dacă cel ce a dobândit în Hristos îndreptarea prin credinţă a scăpat de Judecată, e necesar să spunem că a scăpat şi de păcate şi împotriva acestuia nu mai are putere niciun fel de învinuire, fiindcă „Dumnezeu este Cel ce îndreptează. Cine este Cel ce va osândi?” (Rom. 8, 33, 34). Deci, de vom despăgubi pe fraţii pe care i-am supărat prin lucruri, vom afla la îndemână îndreptăţirea în Hristos. Astfel, şi Zaheu vameşul, fiind chemat la apostolat, nu a făgăduit numai că va urma Celui ce l-a chemat, ci şi că va întoarce împătrit câte a luat pe nedrept.
Socotesc că cei ce vor primi în ei înşişi pe Hristos prin Duhul trebuie să fie spălaţi mai întâi de pete şi curăţiţi de păcate, ca sufletul lor să se înfăţişeze strălucitor şi nepătat, cum a spus şi dumnezeiescul cântăreţ care a ajuns la bunătatea acestei virtuţi: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea! Cânta-voi şi voi lăuda slava Ta” (Ps. 56, 10). Căci aşa cum, atunci când firele de lână sunt curate, culorile se prind în ele, dar dacă a rămas
385
pe ele vreo rămăşiţă de murdărie, culoarea adăugată se şterge uşor, adică nu are în ele o durată statornică, aşa şi împărtăşirea de Hristos pătrunde uşor în sufletele sfinte şi curate, dar în cele care nu sunt aşa nu Se va sălăşlui nicidecum289, din pricină că „Duhul înţelepciunii […] fuge de vicleşug”, după cum s-a scris, „şi nu sălăşluieşte în trupul supus păcatului” (Înţel. Sol. 1, 4).
Deci, despăgubind pe cei nedreptăţiţi şi tăind (înlăturând) supărările fraţilor cu fapte de iubire, ne vom izbăvi pe noi înşine de orice vină şi vom dobândi iertarea în Hristos.
PALADIE: Foarte drept ai grăit.
CHIRIL: Voieşti să adăugăm pe lângă acestea şi alte feluri de învăţături, ca să înfăţişăm întinăciunile păcatelor şi cele rânduite spre curăţirea fiecăruia?
PALADIE: Foarte mult, căci cuvântul privitor la acestea ne va aduce şi mai mare folos.
CHIRIL: Deci s-a scris în Numerii: „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Porunceşte fiilor lui Israel să scoată din tabără pe toţi leproşii, pe toţi cei cu scurgere de sămânţă şi pe toţi cei necuraţi prin atingere de mort, atât pe bărbaţi,
289 Sunt afirmate ambele: a) numai în Hristos avem îndreptăţirea, b) dar e necesar să restituim celui pe care l-am păgubit lucrul cu care l-am păgubit. Între ele pare o contrazicere. De aceea protestantismul a înlăturat obligaţia din cerinţa a doua, faptele. Dar cele două se pot împăca în sensul că cel îndreptăţit simte că s-a produs în sine ceva nou, că a început o viaţă nouă. Dragostea pe care ne-a arătat-o Hristos iertându-ne nu poate să nu trezească în noi, ca răspuns, dragostea faţă de El. Această împăcare între cele două cerinţe o ilustrează Sfântul Chiril prin pilda firelor de lână care, după ce sunt spălate, primesc culorile strălucitoare.
386
cât şi pe femei. Să-i scoată din tabără, ca să nu spurce taberele lor, în mijlocul cărora petrec Eu» (5, 1-3). Cred că e clar pentru oricine că nu poate fi socotit drept ca Legea să pedepsească pe cei cărora li s-a întâmplat ceva de silă şi fără să vrea. Pentru ce s-ar pedepsi boala trupească şi cum ar suporta o osândă dreaptă a Legii cel ce a căzut în unele boli trupeşti? Deci e înţelept şi necesar ca cele trupeşti să fie luate drept icoană şi chip (tip) al bolilor din suflete, căci în felul acesta Legea va fi duhovnicească şi toate cele poruncite de Dumnezeu, hotărâri cuvioase pentru fiecare lucru la vremea lui, căci nu supun pedepselor pe cei stăpâniţi fără voie de boli, ci numai pe cei care, pentru păcat, îşi primesc pedeapsa cea dreaptă.
PALADIE: Foarte bine spui.
CHIRIL: Deci a poruncit să se scoată din tabără cel lepros, dar adaugă că trebuie să se facă o cercetare foarte amănunţită a lui, ca să se probeze boala, fiindcă zice: „Şi a grăit Domnul către Moise şi către Aaron, zicând: «Dacă pe pielea unui om se va ivi semn de pată lucie, va veni la Aaron preotul sau la unul dintre fiii lui, preot. Şi preotul va cerceta pata de pe pielea lui şi, dacă părul din pată s-a albit şi pata va fi adâncită în piele, sunt semn de lepră, şi preotul, după ce l-a văzut, îl va declara necurat. Dar dacă pata albă de pe piele va fi lucioasă, dar nu şi adâncită în piele, şi dacă părul ei nu s-a albit, ci este negru, preotul îl va osebi (separa) pe cel cu pata timp de şapte zile. În ziua a şaptea preotul va cerceta pata şi dacă pata a rămas pe piele, preotul îl va osebi alte şapte zile. După celelalte şapte zile, îl va cerceta preotul a doua oară; dacă a rămas pata şi nu s-a întins pe piele, preotul îl va declara curat şi, după ce-şi va spăla hainele, curat
387
va fi. Dar dacă semnul (pata) se va întoarce şi se va preface pe piele, după ce omul s-a arătat preotului ca să-l cureţe, el se va arăta preotului a doua oară, iar preotul îl va cerceta din nou şi, dacă semnul s-a întins pe piele, preotul îl va declara necurat: lepră este» (Lev. 13, 1-8).
Această descriere este un lucru subtil, Paladie, şi nu e uşor de cuprins raţiunea ei. Socotesc însă că e necesar ca, rezumând înţelesul, să spunem pe scurt ce vrea să indice Legea. Însă, mai înainte, voi expune felurile deosebite ale bolii. Lepra este o boală cumplită a trupurilor omeneşti, foarte anevoie de tămăduit şi care le roade încet, şi determină moartea cărnii, fiindcă rana se adânceşte mereu, pielea se erodează şi e mâncată tot mai adânc, întrucât descompunerea pătrunde tot mai mult. De aceea socotesc că şi părul care odrăsleşte în diferite locuri se albeşte, veştejindu-se asemenea unui pom care se descompune împreună cu pământul care stă la rădăcina lui. O astfel de boală este lepra. Albeaţa este şi ea o boală trupească, asemănătoare leprei, dar care nu face să pătrundă răul în adâncime şi nu pricinuieşte părţilor dinlăuntru simţirea bolii, ci pluteşte oarecum pe deasupra şi de-abia odrăsleşte pe corp; ea nu albeşte părul şi nu se întinde neînfrânat, ci cu puţine leacuri e oprită cu uşurinţă de pe tot trupul care a odrăslit-o şi acesta se întoarce la sănătate.
Deci lepra este moarte recunoscută, pe când albeaţa poate fi bănuită de lepră, dar nu este cu adevărat ceea ce e lepra, adică moarte. Deci Legea declară pe lepros necurat, ca unul ce suferă deja moartea. Dar îl absolvă de vină pe cel ce s-a îmbolnăvit de albeaţă, care s-a făcut bănuit de lepră, dar nu e lepros. De aceea, zice, dacă
388
apare un semn de rană şi o pată de lepră, iar suprafaţa pielii se adânceşte şi părul se preface în alb, murind oarecum împreună cu carnea de la baza lui, va fi sigur lepră, căci moartea se întinde în adâncime. Dar dacă apare un semn de albeaţă, fără adâncire în piele şi fără prefacerea părului în alb, să fie probat, zice, de preot şi să fie scos afară de două ori. Şi în aceasta nu e nimic greşit, fiindcă însăşi prelungirea zilelor de separare, probând boala, descoperă celor ce fac cercetarea starea ei exactă. Când părul îşi schimbă culoarea, pata din piele se adânceşte şi albeaţa s-a preschimbat în lepră. Dacă nu s-a produs niciuna din acestea, „să fie eliberat, zice, de vină”, fiindcă boala nu e lepră, ci asemănătoare leprei şi vecină cu ea, adică albeaţă. Dar să spunem cele duhovniceşti şi să ne apropiem de înţelesurile cele ascunse.
PALADIE: E un lucru bun şi folositor.
CHIRIL: Deci noi, cei făcuţi vii în Hristos adică făcuţi vii duhovniceşte -, trebuie să ne despărţim de faptele moarte şi să ne îndepărtăm de ele. Iar acestea socotesc că sunt cele prin care se omoară sufletul şi se răceşte290, încât înclină neînfrânat spre cele ale trupului şi ale lumii. Căci, dacă e adevărat că cel ce seamănă în trup va secera stricăciune din trup (cf. Gal. 6, 8) şi că cei
290 Mintea răcită este un semn al vieţii spirituale reci, aşa cum trupul răcit e un semn al morţii trupeşti. Egoistul este un om rece, lipsit de căldura dragostei, deci a vieţii. Căldura plăcerii egoiste iradiază faţă de alţii o răceală. Cuvântul poate fi tradus însă nu numai prin răcire, ci şi prin golire de suflet. Mintea lipsită de iubire se goleşte de suflet. E un înţeles contrar celui susţinut de Origen, care prin sufletul primit înţelegea „minte”; în cazul de mai sus, o răcire a ei. Înţelesul „golirii de suflet” e dat de Sfântul Chiril ceva mai departe.
389
ce vieţuiesc după trup „nu pot să placă lui Dumnezeu” (Rom. 8, 8), cum ar mai putea exista îndoială că vor şi muri? Deci cel cu sufletul şi mintea întinate şi pline de răutate lumească e mort şi stăpânit de faptele morţii. Şi dacă cineva ar voi să numească această stare lepră spirituală, acela nu s-ar abate de la ceea ce se cuvine. Deci unul ca acesta este mort în ochii lui Hristos şi „preotul îl va declara, zice, necurat”. Pentru că s-a numărat între cei care au iubit păcatul, atunci când va sta înaintea scaunului dumnezeiesc, va auzi: „Depărtaţi-vă de la Mine, toţi lucrătorii fărădelegii. Nu ştiu de unde sunteţi291″(Luca 13,27). Dar cei ce rămân numai la pofte şi nu ajung să facă ceea ce au gândit trebuie asemănaţi cu semnul albicios. Nu vei recunoaşte, oare, că e adevărat că plăcerile şi gândurile răsar şi se ridică în noi înainte de rezultatele lor?
PALADIE: Recunosc, fiindcă îmi aduc aminte de fericitul David, care zice: „înainte de a mă fi smerit, am greşit” (Ps. 118, 67).
CHIRIL: Drept ai spus, căci, înainte de a făptui, mintea se mişcă în greşeli, zămislind plăcerea. Dar cât încă păcatul e numai în pofte, mintea stă la mijloc, privind spre amândouă părţile şi având libertatea de a se mişca spre ceea ce voieşte. Ea nu a suferit încă moartea, ci a ajuns vecină cu răul, având boala în pântece. Aceasta ne-a spus clar şi ucenicul Mântuitorului, zicând: „Nimeni să nu zică, atunci când e ispitit:
291 Cei ce se închid în răceala egoismului nu se fac cunoscuţi altora, deci nici lui Hristos. Ei sunt goliţi de viaţă, existenţa lor nu iradiază nimic spre alţii. Ca să-l cunoşti cu adevărat pe celălalt, ca să te umpli de el, trebuie să pătrunzi în sufletul său prin iubire.
390
De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit, când este tras şi momit de pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte”(Iacov 1, 13-15).
PALADIE: Adevărat.
CHIRIL: Aşadar moartea, adică lepra duhovnicească, boala mortală de pe urma păcatului, nu se iveşte în pofte, ci în rezultatele faptelor izvorâte din pofte. Şi cât încă mintea poartă răul şi în făptuire nu s-a ivit încă lucrarea morţii, încă nu s-a produs moartea. Fiindcă nu tot păcatul este spre moarte, cum a spus ucenicul Mântuitorului (cf. 1 Ioan 5,16), ci se află sub bănuiala de a produce moartea, fiindcă am spus că albeaţa are aparenţa leprei. Va vedea, zice, preotul pe cel cuprins de boală, adică de pata albă, şi, de se va vedea că ea nu se preface în lepră, nu-l va declara necurat, ci-l va separa degrabă, căci nu rămâne necertat de Dumnezeu, chiar dacă a ajuns în pofte şi în apropierea răului. Iar dacă boala, zice, nu se preface şi nu înclină spre mai rău, să fie declarat curat. Deci e foarte bun şi mântuitor lucru a evita moartea, se înţelege cea din făptuire, care prin rezultate goleşte mintea de suflet. Dar, pe lângă aceasta, e lucru înţelept şi îndepărtarea de ispita patimilor, de rămânerea în pofte. Aceasta socotesc că înseamnă a te ţine departe nu numai de lepră, ci şi de albeaţă.
Ai aflat totodată că Emanuel, marele nostru Arhiereu, Cel ce este Dumnezeu după fire, învredniceşte de cea mai atentă cercetare viaţa noastră, primind pe cei ce s-au curăţit de răutate şi lepădând din tabăra sfinţilor pe cei pe care-i vede întinaţi.
391
PALADIE: Tâlcuirea este adevărată.
CHIRIL: Căci zice: „Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt”(Lev. 19, 2). Observă însă că zice că cel eliberat de vină va fi curat după ce-şi va spăla veşmintele. Prin aceasta, Legea prevesteşte curăţirea prin apă şi, prin chipurile (tipurile) potrivite simţirii trupeşti, descrie Taina Sfântului Botez.
PALADIE: înţeleg.
CHIRIL: Priveşte deci, Paladie, grija faţă de precizie a Legii, căci cunoştinţele noastre cu privire la cele contrare ne descoperă ceea ce este de folos pe orice cale.
PALADIE: Ce vrei să spui?
CHIRIL: A zis iarăşi: „Dacă pe trupul unui om se va ivi semn de lepră, acela să vină la preot şi preotul va cerceta. Dacă e pată pe piele şi părul de pe ea s-a albit, şi pielea sănătoasă s-a făcut carne vie, aceea e lepră învechită pe pielea trupului său. Preotul îl va declara necurat şi-l va osebi (separa), că necurat este. Iar dacă, după toată cercetarea preotului, lepra a înflorit pe piele şi a acoperit toată pielea bolnavului de la cap până la picioare, îl va declara pe bolnav curat, pentru că toată s-a schimbat în alb şi deci este curat. Dar când se va ivi pe el carne vie, îl va vesti necurat pentru aceasta, căci necurat este, lepră este. Iar de se va schimba carnea cea vie şi va deveni albă, bolnavul va veni la preot. Şi dacă preotul va vedea că s-a făcut albă, atunci să-l declare curat, căci este curat”(Lev. 13, 8-17).
PALADIE: Ce trebuie să înţelegem prin această răsturnare a modului nostru de a judeca?
CHIRIL: Oare nu înţelegi ce am spus, că lepra este moartea parţială arătată în carnea vie şi că cel stăpânit de boală e lepădat, ca unul ce e întinat?
392
PALADIE: înţeleg.
CHIRIL: Observă deci că lucrul se întoarce împotrivă, fiindcă zice că, dacă va fi întreg lepros şi stăpânit de moarte, să fie absolvit de vina întinăciunii, căci e curat. Dar, de va fi în el vreun rest de carne vie, să-l condamne, zice, preotul pentru necurăţie, fiindcă îl întinează carnea vie şi e lepros. Aceasta este totuna cu vina pentru lepră.
PALADIE: Nu înţeleg ce spui. Dacă lepra parţială întinează, cea totală şi desăvârşită cum îl poate face curat?
CHIRIL: E un lucru subtil în această descriere, căci nu vom socoti că această grijă de exactitate a Legii cuprinde un înţeles contrar nouă, pentru că în fiecare poruncă este o raţiune înţeleaptă, necesară şi fără greşeală. Să arătăm aceasta, dacă vrei.
PALADIE: Foarte bine. Voi fi bucuros să-mi spui, căci sunt însetat să aflu.
CHIRIL: în două moduri socotesc că vom dobândi viaţa cea bineplăcută iubitorului de virtute Dumnezeu: fie prin faptul că, vieţuind Lui, evităm omorârea prin patimi şi păcat, şi aceasta înseamnă a nu suferi de lepră, căci moartea parţială apărută în trupul viu constituie lepra; fie, în alt mod, prin omorârea cea bună şi prin faptul că, nemaisuportând să vieţuim lumeşte, ne vom încununa ca şi cu o cunună cu vieţuirea în toate cele preabune. Dumnezeiescul Pavel scrie unora: „Aşa şi voi să vă socotiţi că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus” (Rom. 6, 11). Deci, vieţuind în Hristos, prin silinţa de a împlini ceea ce-I place vom scăpa de omorârea prin patimi şi păcat. Iar murind
393
păcatului, după cum s-a scris (cf. 2 Cor. 5, 15), şi cugetând drept292, vom respinge vieţuirea în el.
PALADIE: Explică-mi acestea şi mai clar, căci nu înţeleg prea bine.
CHIRIL: Oare nu zicem că Hristos a răbdat moartea pentru noi, pentru ca cei ce vieţuiesc să nu mai vieţuiască lor, ci Celui ce a murit şi a înviat pentru ei, adică lui Hristos?
PALADIE: Fără îndoială că de aceea!
CHIRIL: Trăim aşadar lui Hristos când vieţuim în chip evanghelic şi urmărim omorârea păcatului, adică moartea din pricina patimilor. De aceea, dumnezeiescul Petru scrie despre Hristos, Care „a purtat păcatele noastre în trupul Lui, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii(1 Petru 2, 24). Socotesc că cei ce se străduiesc să vieţuiască strălucitor trebuie să se îndepărteze de tot ce obişnuieşte să omoare şi să făptuiască ceea ce-i eliberează de întinăciuni.
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Deci cel ce s-a hotărât să vieţuiască lui Hristos şi urmează poruncilor evanghelice, lepădând moartea de pe urma păcatului, nu mai pătimeşte de lepră.
PALADIE: Sunt convins.
CHIRIL: Acesta este un mod prin care putem bineplăcea lui Dumnezeu, iar celălalt se împlineşte în chip drept astfel: omorând mădularele cele de pe pământ desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea, zgârcenia -, trebuie să apărem ca unii ce am murit păcatului cu totul şi nu mai
292 A fi viu în Hristos coincide cu a fi mort pentru lume sau pentru păcat împreună cu Hristos. Deci cel curat poate fi socotit viu în Hristos, adică mort lumii. Una fără alta nu pot exista. Nu poţi fi, în acelaşi timp, viu în Hristos şi viu păcatului, nici mort lui Hristos şi mort păcatului.
394
trăim în el. De aceasta ne încredinţează şi dumnezeiescul Pavel, zicând: „Ce vom zice, dar? Vom rămâne oare în păcat, ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Noi, care am murit păcatului, cum vom mai vieţui în păcat?” (Rom. 6, 1-2). Deci, aşa cum pe cel care voieşte să vieţuiască în Hristos, Legea îl supune pedepselor dacă e mort în parte, aşa şi cel ce a murit păcatului, dacă vieţuieşte iarăşi în el, se întinează şi nu scapă de osânda Legii. De aceea zice că, de va fi lepră pe tot corpul şi moartea ar trece la toate mădularele, aceasta va însemna că omul acela a murit păcatului şi trupul lui nu mai e întinat, fiindcă acela e curat, zice, întrucât a murit întreg păcatului şi n-a mai lăsat niciun loc pentru păcat în el, deci nu-i mai dă putinţa să se sălăşluiască în el. „Iar când se va ivi, zice, iarăşi pe el carne vie, îl va vesti necurat”. Fiindcă a trăi în păcat, fie şi măcar în parte, îl face necurat pe cel bolnav, pentru că „puţin aluat, zice, dospeşte toată frământătura” (1 Cor. 5, 6), şi cuvântul e adevărat. Iar de se schimbă, zice, carnea vie (trupul viu) şi trece spre lepră, să se dezlege de vină, căci e curat, deoarece s-a eliberat şi de vieţuirea parţială în păcat, mintea mutându-se la moartea de laudă şi trăind o prefacere cu adevărat preabună.
Deci, ca să recapitulez cele pe care le-am spus, dacă vieţuim lui Dumnezeu, nimic să nu fie mort în noi, iar dacă am murit păcatului, nimic din el să nu mai fie în noi293.
293 Dacă suntem morţi păcatului, să nu mai fie nimic în noi viu pentru păcat. Iar aceasta e totuna cu a fi vii în Hristos în întregime. Şi dacă suntem vii în Hristos, să nu mai fie nimic mort în noi lui Hristos. Mort lui Hristos înseamnă viu pentru păcat şi viu lui Hristos înseamnă mort pentru păcat. Nu trebuie să fii în parte mort păcatului şi în parte viu lui Hristos, ci întreg mort păcatului şi întreg viu lui Hristos. Viaţa în păcat, în oricare grad, sporeşte moartea noastră lui Hristos.
395
Aceasta este cărarea strălucită a vieţuirii sfinte, care nu mai are în ea nimic vrednic de ocară.
PALADIE: Bine ai grăit.
CHIRIL: Dar, făcând o deosebire şi mai fină între aceste boli, Legea zice: „Şi de va fi bănuială că e lepră în rana cicatrizată, sau în partea cândva arsă a trupului, preotul să facă cercetare cu aceeaşi grijă. Şi dacă ceea ce pare că a înflorit în alb nu trece în lepră, curat să fie. Dar dacă pata albă s-a prefăcut în chip vădit în lepră, necurat şi întinat va fi”. Prin acestea Legea ne dă să înţelegem că rănile din suflet iar acestea sunt nenumărate -, care prin purtările cuviincioase au fost vindecate şi aduse cu vremea la cicatrizare, dacă se adâncesc din nou, le va cerceta Hristos, marele nostru Arhiereu, şi va rosti judecata cea dreaptă. Şi dacă boala înaintează numai până la gânduri, bolnavul nu va rămâne cu totul necertat, căci va fi îndepărtat. Dar nu se va lepăda de tot, pentru că nu e cu totul mort. Dar dacă boala va trece dincolo de gânduri şi de pofte, prefăcându-se desăvârşit în ceea ce e mai rău, va supune pe bolnav pedepselor referitoare la întinăciuni.
Se cuvine deci să ne ferim cât mai mult să nu stârnim din nou patimile potolite, nici să nu reînnoim rănile din minte sau să ne întoarcem la cele de la început. Iar de nu, vom auzi şi noi pe sfântul care strigă: li s-a întâmplat „adevărul din zicala: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul spălat la noroiul mocirlei lui” (2 Petru 2, 22).
PALADIE: Socotesc că drept şi cuvenit ai grăit.
CHIRIL: Acestea ni le-a spus deci Legea despre lepră şi despre bubele şi rănile ei. Dar ea mai adaugă şi zice: „Dacă la bărbat sau la femeie se va ivi semn de lepră pe cap sau pe bărbie, preotul va cerceta semnul şi, dacă va vedea că pata
396
e adâncită în piele şi că părul din ea s-a albit, atunci preotul îl va declara necurat, că aceea este lepra capului sau lepra bărbiei. Dacă însă preotul, la cercetarea petei, va vedea că ea nu este adâncită în piele şi că părul din ea nu este alb, […] atunci omul îşi va rade părul de pe piele. […] Şi preotul va vedea pata în ziua a şaptea şi dacă, după ce s-a ras, pata nu s-a întins pe piele şi nu s-a adâncit, preotul îl va vesti curat, iar acela, spălându-şi hainele, curat va fi”(Lev. 13, 29 ş.u.).
PALADIE: Care e înţelesul acestora?
CHIRIL: Întinăciunea din noi este îndoită: a trupului şi a sufletului. Trupul e întinat de patimile lui urâte şi necuviincioase, iar sufletul şi mintea, înainte de toate, de abaterea de la corectitudinea dogmatică spre cele rele şi de alterarea credinţei sănătoase. Pe lângă acestea, de viclenii şi amăgiri, de jurăminte strâmbe şi şoapte de mândrie, certuri, pizme şi de toate cele ce sunt vecine şi surori acestora şi au o faimă egală în ce priveşte răutatea. Deci se pare că, prin cuvintele de mai sus, Legea ne aduce aminte de patimile sufleteşti şi vrea să indice bolile ce obişnuiesc să se întâmple minţii. Căci capul e chipul (tipul) minţii, iar barba, a cugetării înţelepte, pentru că este un semn al desăvârşirii.
Deci Arhiereul tuturor, adică Hristos, observă şi cercetează cu de-amănuntul cele ale noastre şi priveşte la mintea însăşi şi probează gândurile cele dinlăuntru şi ascunse. Şi, de va găsi în ele vreo stricăciune şi vreo strămutare, fie de la credinţa dreaptă la cea strâmbă, fie la răutatea moravurilor şi la reaua voinţă urâtă de El, ne va respinge iarăşi ca întinaţi şi ne va declara necuraţi. Această înseamnă, socotesc, a pătimi de lepră la cap sau la barbă. Iar de se va afla mintea la începutul pătimirii,
397
dar nu se va vedea căzută cu totul în bolile amintite, va fi separată, fiind supusă unor epitimii moderate, dar nu va fi declarată cu totul necurată, nici străină de Dumnezeu. Şi, după ce-şi va spăla hainele, va fi curată, adică va primi ca ajutor îndreptăţirea în Hristos.
Iar tunderea părului, care descoperă preotului rana, înseamnă înlăturarea tuturor celor ce o acoperă, adică înfăţişarea dezgolită şi neîmpiedicată a chipului ei ochilor dumnezeieşti ai Celui ce vrea să o vadă. Căci „nu e nicio făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii Lui, după cum s-a scris (Evr. 4,13).
PALADIE: Adevărat, căci a spus prin glasul sfântului: „Dumnezeu de aproape sunt Eu, […], şi nu Dumnezeu de departe. Oare se va ascunde de Mine ceva?” (Ier. 23, 23).
CHIRIL: Deci observă, Paladie, că Legea vorbeşte în amănunţime şi nu lasă nimic din cele ce sunt necesare de ştiut fără rânduială, folosind pe ascultători. Căci „greşelile cine le va înţelege?”, după cum s-a scris (Ps. 18,13), şi mult păcătuim toţi, pentru că firea boleşte de slăbiciune şi de alunecarea uşoară spre păcat, precum zice Scriptura: „Cine este curat de întinăciune? Nimeni, chiar de ar fi o zi viaţa lui pe pământ”(Iov 14, 4). De aceea şi dumnezeiescul David cântă: „De vei căuta la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va putea suferi? Că la Tine este milostivirea” (Ps. 129, 3-4).
Observă deci că Legea iartă cu milostivire vina acestor feluri de greşeli şi curăţă din bunătate pe cei căzuţi din alunecare omenească în greşeli amarnice şi fără de voie, căci a zis: „Şi dacă la bărbat sau la femeie se vor ivi pe pielea trupului băşici lucii, albe, […] acelea sunt pecingine înflorită pe pielea trupului lui, curat este” (Lev. 13, 38-39).
398
Aşadar, dacă după o cercetare amănunţită se va vedea că este o boală a trupului şi că aceia suferă de o pată albă vecină cu lepra, totuşi ea nu este boală de moarte, nici boală de care trebuie să deznădăjduiască. Aşa sunt şi greşelile noastre. Ele sunt, fără îndoială, patimi, dar nu spre moarte şi spre descompunerea sufletului, iar Judecătorul nu ne judecă prea aspru, „căci a cunoscut plămădirea (zidirea) noastră” (Ps. 102, 14) şi cunoaşte slăbiciunea firii noastre. Deci, ne dăruieşte iertarea din bunătatea de oameni ce-I este înnăscută. Aceasta socotesc că înseamnă: „băşici lucii, albe”.
Deci, uneori apar şi în mintea celor buni mici greşeli, ca de pildă: scurte înfurieri, porniri moderate spre mânie, supărări pe fraţi, dorinţa de slavă deşartă şi alte asemenea patimi, care obişnuiesc să se ivească şi în cei ce au viaţa cea mai fără de pată, cu adevărat curată, căci sunt omeneşti şi comune tuturor celor ce trăiesc viaţa în trup şi sânge. De aceea Legea le descrie şi pe acestea ca prin ghicitură, zicând: „De va cădea cuiva părul de pe cap, pleşuvie este, curat este. Iar de va cădea părul din partea din faţă a capului, chelie este, curat este” (Lev. 13,40-41). Pierderea fără voie a părului capului nu e o boală a capului, iar capul a fost înţeles, cum am spus adineaori, ca chip (tip) al minţii, deoarece capul este sălaşul minţii, precum socotesc unii.
PALADIE: îmi aduc aminte.
CHIRIL: Deci bolile capului trupului indică, pe drept cuvânt, bolile minţii, nişte boli mici şi cărora se cuvine să li se acorde iertarea. Deci Legea ne scuză de orice boală omenească şi de întinăciunile fără voie, care ni s-ar întâmpla, dată fiind slăbiciunea de care suferă în mod necesar firea noastră şi faptul că nu e propriu veacului de acum să
399
fim liberi de patimi, ci veacului viitor, când păcatul va fi lepădat din temelii şi ne vom strămuta la o viaţă cu totul neştirbită294. „Dar dacă în pleşuvia de dinainte sau de dinapoi se va ivi o pată albă sau roşiatică, atunci acolo a înflorit lepra. […] Este necurat”(Lev. 13, 42, 44), fiindcă uneori şi patimile mici se pot preface în păcate mari şi, dacă nu sunt oprite de noi la timp, ne întinează rău şi înaintează spre mai rău în mod liber şi fără nicio oprelişte. De pildă, dacă cineva se mânie uşor şi a fost cuprins de această patimă, să o înfrângă cu blândeţe, ca nu cumva mica greşeală, crescând, să ducă pe încetul la o vină de moarte pe cei ce suferă de ea. Înflorirea leprei în pleşuvie înseamnă dezvoltarea patimii din nimic spre cele rele, pe care o vedem petrecându-se ca într-un chip (tip). De aceea, drept a zis fericitul David: „Mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi” (Ps. 4, 5).
PALADIE: Adânc este cuvântul!
CHIRIL: Fără îndoială! Ai simţit, socotesc, subţirimea celor pe care le-am spus şi că asemenea lucruri nu pot
294 în veacul de acum nu putem ajunge la libertatea totală, care înseamnă libertate totală de patimi. Căci o slăbiciune a firii noastre e amestecată în patimi, de care nu putem scăpa de tot trăind într-un trup care are nevoie de hrana materială. Aceasta ne face să alunecăm uşor la mai mult decât e necesar. Şi cine poate trasa o graniţă exactă între ceea ce ne trebuie şi ceea ce e mai mult decât trebuie? Iar patimile sufleteşti au în ele şi o motivaţie trupească. Dacă noi avem mai mult, ne mândrim, dacă altul are mai mult, îl invidiem. Câte supărări şi mânii nu se nasc apoi din aceste motive? Noi suntem datori să luptăm împotriva patimilor, dar nu poate spune nimeni că s-a curăţit cu totul de ele, sau că nu mai e ispitit de ele. Nu trebuie să susţinem cu voia patimile ce se ivesc în noi, sau ispitele lor. Câinii latră mereu la ulucile şurii noastre! De aceea, trebuie să stăm mereu cu băţul la poartă, ca să nu-i lăsăm să intre şi să pună stăpânire pe casa noastră.
400
fi nici cugetate, nici grăite fără osteneală. Dar din acestea poţi cunoaşte că, dacă cei ce bolesc în mod necuviincios de asemenea greşeli nu le pot ascunde, cum pot rămâne neştiute greşelile cele mici şi ascunse? Zice că cei ce suferă numai de pleşuvie sunt curaţi, prin pomenirea lor arătându-ne că iartă greşelile mici, precum am spus adineaori. Dar, de va apărea în pleşuvia vreunora lepră, adică dacă boala va înainta de la cele mici spre cele mari şi rele, atunci starea lui se va vădi ca urâtă şi nu va mai avea cuvânt prin care să se apere de păcate. De aceea zice: „Hainele leprosului care are astfel de rană să fie rupte şi capul lui descoperit şi împrejurul gurii să se acopere, şi necurat se va chema în toate zilele cât va fi pe el rana: necurat va fi; osebit va şedea, afară din tabără va fi petrecerea lui” (Lev. 13,45-46).
Hainele rupte şi capul descoperit arată clar necuviinţa. Iar acoperământul până în jurul gurii indică faptul că acela nu mai are cuvânt de apărare şi nu mai poate spune nimic, atunci când Dumnezeu îi învinovăţeşte necurăţia. În sfârşit, trebuinţa de a fi scos din tabără este chipul (tipul) lipsirii de petrecerea cu cetele sfinţilor, al scoaterii din mulţimea cea sfântă şi al lipsirii de părtăşia la vreo bunătate.
PALADIE: Cumplit lucru şi vrednic de ocolit!
CHIRIL: aşa este, Paladie. De aceea şi dumnezeiescul David a zis: „Păcatele tinereţilor şi ale neştiinţei mele nu le pomeni; după mila Ta, pomeneşte-mă, pentru bunătatea Ta, Doamne” (Ps. 24, 7).
Pe toate le aminteşte deci Legea, arătând grijă şi faţă de bătătura de lână sau de tort (de in) şi de urzeala ţesăturii şi de lucrul de piele: „preotul va cerceta pata şi, dacă lepra se va fi întins pe haină, pe bătătură, pe urzeală, […]
401
sau pe orice lucru din piele, aceasta este lepră statornică şi lucrul este necurat. De tot va arde haina, bătătura sau urzeala, sau […] orice lucru din piele pe care va fi semnul, că lepră statornică este, în foc să se ardă”(Lev. 13, 51-52). Altfel, porunceşte ca lucrul atins de boală să se spele. Dar dacă după aceea se va vedea că boala e prinsă în el, îl dă focului ca pe ceva cu totul netrebnic. Deci asemenea se va face şi cu cele ale noastre: bătătura de lână sau de tort, urzeala şi cele de piele. Cine nu se va gândi că aici Dumnezeu nu se îngrijorează de lână, de tort, sau de celelalte? Deci, vom înţelege că e un păcat foarte grav a nu ne îndepărta de întinăciuni după curăţirea şi ştergerea pe care a lucrat-o Hristos în noi, ci a petrece cu stăruinţă în ele! Fiindcă, dacă Hristos ne-a curăţit şi nu ne-am folosit cu nimic, ne predă focului spre a fi chinuiţi, aşa cum făcea şi preotul Legii, care, după ce vedea că n-a folosit la nimic spălarea ţesăturii, o dădea focului.
PALADIE: Aşa este!
CHIRIL: Deci, prin lepră, Legea indică în mod potrivit moartea din fapte, prin cele ce se pot vedea arătând înţelesurile celor mai ascunse şi lămurind cele duhovniceşti prin pilde trupeşti. Înfăţişându-ne cunoştinţa întinăciunilor din suflete şi prin bolile trupului vădind cele ce se întâmplă duhovniceşte, a spus iarăşi în Leviticul: „«Bărbatul care va avea scurgere din trupul lui, scurgerea lui este necurată. Aceasta este legea privitoare la necurăţia lui: cel ce face ca din trupul lui să fie scurgere de sămânţă, sau a încetat a mai curge, aceasta-i necurăţie în el în toate zilele scurgerii ei din trup sau a încetării de a mai curge, este necurat. Patul pe care va dormi cel cu scurgere de sămânţă va fi necurat, şi tot lucrul pe care va şedea el va fi
402
necurat. Omul care se va atinge de patul lui va spăla hainele sale, se va scălda în apă, şi necurat va fi până seara. Şi cel ce va şedea pe lucrul pe care a şezut cel cu scurgere de sămânţă va spăla hainele sale, se va scălda în apă, şi necurat va fi până seara. Cel ce se va atinge de trupul celui ce are scurgere va spăla hainele sale, se va scălda în apă, şi necurat va fi până seara»” (15, 2-11).
Pe lângă acestea, spune că va fi necurat şi va trebui ocolit orice vas pe care l-a întrebuinţat cel cu scurgere de sămânţă, chiar dacă şi-a spălat mâinile. De se va atinge cineva de trupul lui, se va împărtăşi de osânda necurăţiei şi, de se va apropia cineva dintre cei încă nespurcaţi, va suporta şi acela osânda necurăţiei. De aceea era scos şi îndepărtat din tabără acela împreună cu leproşii, neputându-se apropia cineva de el şi neputându-se amesteca cu el, fiindcă întina pe cei ce se apropiau chiar prin simpla atingere a mâinii.
PALADIE: Şi care e boala (patima) din suflet care se aseamănă cu curgerea din trup a seminţei?, fiindcă Legea e duhovnicească. Sau nu e aşa?
CHIRIL: Ba da, drept ai grăit! Cugetă la faptul că scurgerea din trup vatămă într-un anumit fel puterea roditoare a firii, zădărnicind darul seminţei. Moleşind tăria organelor ei, pricinuieşte o stricăciune (descompunere) fără voie, aşa încât cei stăpâniţi de boala aceasta se află în îndelungate şi continue întinăciuni. Treci acum de la această boală trupească şi de la acest chip clar la cele ce se petrec în minte, căci şi mintea se strică (se descompune), cheltuindu-se, risipindu-se în cele ce nu se cuvin. Şi mintea, neaplecându-şi străduinţa lucrării spre nimic din cele de trebuinţă, nu are niciun rod adevărat,
403
ci e purtată pururea spre ceea ce o păgubeşte şi suferă de rostogolirea nestăpânită spre cele urâte.
PALADIE: Ce înseamnă ceea ce spui?
CHIRIL: Oare nu ne-a spus, prietene, dumnezeiescul Pavel, că omul a fost zidit pentru faptele bune (cf. Efes. 1, 4)?
PALADIE: Fără îndoială!
CHIRIL: Deci a primit o fire destoinică şi aptă spre toate cele de laudă. Nu vei recunoaşte că este capabil de înţelepciune şi de toată ştiinţa, că ar putea dobândi uşor cumpătarea, bunătatea, bărbăţia şi dreptatea, dacă ar voi să împlinească cele cuvenite şi să urmeze legilor dumnezeieşti295?
PALADIE: Recunosc!
CHIRIL: Dar dacă, părăsind acestea, nu mai este înţelept, ci se face nebun şi fără inimă nemaipredându-şi voia celor ce obişnuiesc să îl călăuzească spre adevăr şi preţuind mai degrabă abaterea de la cele cuvenite -, se rostogoleşte spre pieire împreună cu cei ce se străduiesc să strâmbe cele drepte, nemaiavând cunoştinţa cea preabună şi fără prihană despre Dumnezeu şi nemaistrăbătând fără greşeală calea celor ce trebuie împlinite, oare nu este drept să spunem că unul ca acesta suferă
295 Deci, la început, omul nu a avut acestea într-o formă care să nu necesite efortul să le dobândească. Dar le dobândeşte, dezvoltând potenţele pentru ele pe care le are în firea sa. Cum spune mai jos, dacă nu actualizează potenţele lor în amintitele virtuţi, nu se realizează ca om. Iar actualizarea lor nu o poate face decât în legătură cu Dumnezeu, crezând în El şi lucrând cu respect faţă de El. Căci omul, cinstind pe Dumnezeu ca Treime de Persoane iubitoare, va iubi orice persoană şi prin iubire se va realiza cu adevărat.
404
de scurgerea seminţei duhovniceşte, cheltuind fără niciun rezultat cele prin care putea să aducă roade lui Dumnezeu?
PALADIE: Aşa zic şi eu.
CHIRIL: Şi dacă, părăsind lucrarea dreptăţii şi golindu-se de bunătăţile bărbăţiei, e văzut iarăşi nedrept şi moleşit de plăceri, oare nu vei socoti că suferă asemeni celui bolnav de curgerea seminţei, cheltuind spre cele rele capacitatea spre bine a firii, şi alegând, în loc de rodirea duhovnicească, păgubirea prin cele ce nu sunt de niciun folos?
PALADIE: Aşa socotesc.
CHIRIL: Deci Legea a poruncit să ne îndepărtăm cât mai mult de cel cu scurgerea seminţei, învăţându-ne să ne despărţim de cei aplecaţi spre viciu adică şi să ne ferim cu bărbăţie de cei de care Dumnezeu se scârbeşte ca de unii ce bolesc de o întinăciune continuă, fiindcă e cu adevărat un lucru vătămător a te alipi de cei răi. Aşa cum e drept că „cel ce se atinge de smoală se murdăreşte” (Înţel. Sir. 13, 1), aşa şi cel cu scurgerea seminţei spurcă orice lucru pe care îl atinge şi patul lui, şi vasele, şi apa, şi trupul celor care se ating de el -, arătându-se prin ghicitură că de necurăţia lui se împărtăşeşte cineva chiar şi numai dacă se apropie de el prin afecţiune sufletească, căci s-a scris: „Păzeşte-te curat; nu te face părtaş la păcate străine” (1 Tim. 5, 22).
Dar şi bolile ascunse, adică patimile necunoscute şi toată slăbiciunea din noi, le alungă Hristos şi curăţirea cea prin El, lucru pe care nu l-a putut face Legea, fiindcă „prin Lege nimeni nu se îndreptează”, după cum s-a scris (Gal. 3,11). Poţi vedea că acesta este un lucru nemincinos,
405
privind la cele scrise în continuare, căci a zis iarăşi: „Iar după ce cel cu scurgere se va curăţi de curgerea sa, va număra şapte zile spre curăţirea sa, va spăla hainele sale, îşi va scălda trupul cu apă curgătoare şi curat va fi. În a opta zi va lua cu sine două turturele sau doi pui de porumbel, le va aduce în faţa Domnului, la uşile cortului mărturiei, şi le va da preotului. Şi preotul le va jertfi: una, pentru păcat, iar alta, ardere de tot, şi se va ruga preotul pentru el înaintea Domnului pentru curgerea lui” (Lev. 15,13-15).
Deci, îl curăţă pe cel cu curgerea seminţei şi îl izbăveşte de boală, dar în Hristos, prin apă şi prin sânge. Căci se vor număra lui, zice, şapte zile spre curăţirea lui, îşi va spăla hainele şi-şi va scălda trupul şi curat va fi. A întinde până în ziua a şaptea curăţirea înseamnă, fără îndoială, că cei ce s-au hotărât să treacă de la răutatea lumească la săvârşirea celor bune trebuie să se cureţe în toată vremea vieţii prin faptele bunei-cuviinţe. Căci măsura unei săptămâni indică totalitatea timpului şi, după ce se ajunge la sfârşit, este o întoarcere circulară spre început. Dar zice că la faptele noastre de bunăcuviinţă trebuie să se adauge, în chip necesar, curăţirea prin Hristos şi purificarea prin apă, prin spălarea trupului şi a hainelor înţelegându-se Sfântul Botez, la care se adaugă şi curăţirea prin sânge, fiindcă „în a opta zi, zice, va lua cu sine două turturele sau doi pui de porumbel”. Ziua a opta înseamnă veacul de după petrecerea în trup, când a răbdat junghierea pentru noi Emanuel, turtureaua bineciripitoare şi binerăsunătoare, Care prin sângele Său a desăvârşit de-a pururi pe cei ce se sfinţesc.
Că moartea lui Hristos are toată buna mireasmă (căci s-a dat pentru viaţa lumii şi spre desfiinţarea păcatului)
406
se arată prin faptul că turturelele sunt două, din care una se jertfeşte pentru păcat, iar cealaltă spre ardere de tot. Iar că Hristos S-a făcut şi ispăşire pentru păcatele noastre, după Scripturi, s-a arătat, zicând: „se va ruga preotul pentru el înaintea Domnului pentru curgerea lui”.
PALADIE: Bine ai zis.
CHIRIL: Aşa a rânduit dumnezeiasca Lege că trebuie să se cureţe cel cu scurgerea de sămânţă. Iar pe acesta îl întinează fie curgerea fără de voie, fie cea de voie, având ca izvor mişcarea sădită în fire. Cu voia este cea care se întâmplă în legăturile cu femeia şi după legea nunţii. Fără de voie este cea din închipuirile de noapte, fiindcă s-a zis iarăşi: „Dacă omul va avea scurgere de sămânţă în somn, va scălda cu apă tot trupul său, şi necurat va fi până seara. […] Dacă o femeie se va culca cu un bărbat şi el va avea descărcare de sămânţă, fiecare va scălda tot trupul său cu apă, şi necuraţi vor fi până seara” (Lev. 15, 16,18). Păcatele sunt socotite la fel pentru amândoi, nu există nicio deosebire.
În curgerea seminţei ni s-a descris boala lungă şi continuă. Iar în acest loc, scopul Legii este să arate că cineva va fi întinat chiar dacă nu va suferi de o stricare continuă şi deplină, ci va fi văzut pătimind în parte şi arareori. Ceva asemănător a spus şi ucenicul Mântuitorului: „Cine va împlini, zice, toată legea, dar va greşi întro singură poruncă, s-a făcut vinovat de toate poruncile. Căci Cel ce a zis: «Să nu preacurveşti», a zis şi: «Să nu ucizi». Iar dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te-ai făcut călcător de lege” (Iacov 2,10-11). Pentru că cel ce a greşit o dată, fie că a călcat legea în întregime, fie într-o singură poruncă şi în parte, în mod necesar trebuie socotit vinovat. Deci, după Lege, cineva este întinat chiar dacă nu ajunge până la ultimul
407
grad de întinare, ci e surprins pătimind măcar în parte. Dar nu e lepădat cu totul, ci se curăţă şi el prin apă în Hristos. Căci, spunând că cel întinat e necurat până seara, a indicat timpul venirii Domnului. Pentru că Hristos a venit spre sfârşitul lumii, când a ajuns veacul acesta la apus. Şi, prin El şi în El, cei ce eram ţinuţi în greşeli ne-am spălat de toată întinăciunea din păcat şi ne-am izbăvit de vinile mari şi mici. Iar că nu era cu putinţă să ne spălăm de întinăciuni înainte de timpul venirii Domnului (căci nimeni nu s-a îndreptat prin Lege, după Scripturi), poţi afla prin cuvântul clar: „necurat va fi până seara”.
PALADIE: înţeleg ce spui şi adevărat este cuvântul.
CHIRIL: La acestea, Legea a adăugat cele despre femeia care suferă de curgerea sângelui şi care, din pricina curgerii lui nereţinute, se îmbolnăveşte de întinăciune. Şi aşa cum, din pricina celui cu scurgerea seminţei, se întinau şi lucrurile patul şi toată haina şi cel ce se atingea de el, aşa şi din pricina ei. Dar şi ea se izbăveşte în acelaşi mod, spălându-se cu apă şi jertfind două turturele ca ispăşire prin preotul mijlocitor. Dar, ridicându-ne Legea la cugetări duhovniceşti şi nelăsându-ne să zăbovim în bolile trupului (căci acestea au fost luate ca chiptip al celor dinlăuntrul minţii, adică al celor duhovniceşti), adaugă limpede: „Aşa să povăţuiţi pe fiii lui Israel să se curăţească de necurăţiile lor, ca să nu moară în necurăţia lor, şi să nu spurce cortul Meu din mijlocul vostru”(Lev. 15, 31). Abia după ce am fost curăţiţi şi sfinţiţi prin Hristos, devenind cu adevărat strălucitori, ne apropiem de cortul sfânt şi nu-l mai pângărim, adică, venind în biserici, ne închinăm curaţi şi în chip curat preasfântului Dumnezeu.
408
PALADIE: Foarte bine ai spus.
CHIRIL: Iar că, mai înainte, firea omenească era bolnavă de întinăciune şi nu s-a curăţit altfel decât prin Hristos, Jertfa cea cu adevărat sfântă şi sfinţită, vei înţelege foarte clar cercetând şi altă poruncă a Legii. Căci s-a scris iarăşi în Leviticul: „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Vorbeşte fiilor lui Israel şi le spune: Dacă o femeie însărcinată va naşte fecior, necurată va fi şapte zile, ca în zilele rânduielii ei. În ziua a opta, se va tăia împrejur marginea pruncului. Treizeci şi trei de zile va şedea spre a se curăţi de sângele ei, şi de nimic sfânt să nu se atingă şi la locaşul cel sfânt să nu meargă până ce se vor împlini zilele curăţirii ei. Iar de va naşte fată, necurată va fi două săptămâni, […] şi şaizeci şi şase de zile va şedea spre a se curăţi de sângele ei. După ce se vor împlini zilele curăţirii ei pentru fiu sau pentru fiică, va aduce preotului un miel curat de un an ca ardere de tot şi un pui de porumbel sau o turturea ca jertfă pentru păcat, înaintea uşii cortului mărturiei. Preotul le va aduce jertfă înaintea Domnului şi se va ruga pentru ea şi aşa se va curăţi de curgerea sângelui ei.” (12,1-7).
PALADIE: Cine este femeia care naşte, şi care e scopul Legii cu privire la ea?
CHIRIL: Pe cât se vede, aici este necesară o explicaţie subţire, fiindcă înţelesul poruncii e foarte greu şi nu poate fi uşor de priceput. Dar, pe cât se poate, îl vom cerceta. Am admirat înainte de altele mai ales un lucru.
PALADIE: Care?
CHIRIL: Legea, supunând pedepsei orice femeie care naşte fecior sau fată şi dând o sentinţă generală împotriva noastră, de sub osânda aceasta e scoasă numai Sfânta Fecioară, din care spunem că S-a născut Hristos
409
după trup. Căci nu zice: toate femeile fără deosebire, ci: „Dacă o femeie însărcinată va naşte fecior, necurată va fi”. Dar trupul Fiului lui Dumnezeu s-a născut din Sfânta Fecioară, dar s-a plăsmuit negrăit în Sfânta Fecioară, adică neţinând seama de legile firii, fiindcă nu a avut nevoie de o aducere la fiinţă prin sămânţă Cel întâi-născut dintre sfinţi, începătura celor ce au primit naşterea a doua din Dumnezeu prin Duhul, despre Care s-a spus limpede: „Care nu din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci din Dumnezeu s-a născut”(Ioan 1,13). Deci Sfânta Fecioară a scăpat de osânda Legii, nefiind însămânţată nicidecum, ci zămislind Pruncul dumnezeiesc prin lucrarea Sfântului Duh296.
Iar femeia care naşte şi pentru aceasta e necurată închipuie, după cât se pare şi înţelesul e fără greşeală, firea omenească, fiindcă, pentru moment, atribuim firii însăşi faţa femeii297. Şi firea e osândită de Lege şi e socotită vinovată de întinăciuni, pentru că naşte întru stricăciune (corupere) şi nu este în cele ce a fost îndată ce a primit de la Dumnezeu existenţa (căci a făcut-o spre
296 Sfântul Chiril vede naşterea Domnului care nu e după legea sângelui, ci din puterea Duhului, care copleşeşte legea sângelui ca temelie a naşterii noastre celei de a doua de la Sfântul Duh, naştere de care avem nevoie pentru viaţa noastră cea nouă. Dacă Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi născut de la Duhul Sfânt, prin naşterea Lui nu s-ar fi inaugurat această nouă naştere a oamenilor. Duhul Sfânt lucrează din Cel născut fără sămânţă, ca să ne naştem şi noi a doua oară: nu din sânge, ci din Duhul Sfânt.
297 Firea omenească are faţă (chip) de femeie, ca una care primeşte de la Dumnezeu puterea de a rodi. El este Cel puternic, Izvorul vieţii, ea e vasul care primeşte de la El tot darul pe care îl fructifică.
410
nestricăciune), ci s-a abătut degrabă la trebuinţa de a se corupe, fiind osândită din pricina neascultării. De aceea, firea a luat asupra ei pedeapsa blestemului dumnezeiesc pentru păcatul săvârşit împotriva firii. Căci „Dumnezeu nu a făcut moartea”, după cum s-a scris, „şi nu se bucură de pieirea celor vii […]; nu are moartea putere asupra pământului. El a zidit toate spre viaţă şi naşterile lumii sunt mântuitoare” (Înţel. Sol. 1, 13-14), „Dar prin pizma diavolului a intrat moartea298 în lume” (înţel. Sol. 2, 24).
Deci stricăciunea (coruperea) ivită pe urmă întinează firea şi pricinuieşte moartea, care a pus stăpânire pe ea prin pizma diavolului, şi are drept rădăcină păcatul. Faptul că cei ce se nasc sunt semănaţi în voluptate întinează firea şi altfel. Aceasta o indică, pe cât se vede, dumnezeiescul David, cântând şi zicând: „în fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” (Ps. 50, 7). Deci firea este necurată din pricină că, neascultând de voia lui Dumnezeu, a luat asupra ei stricăciunea (dezagregarea) şi blestemul, împotriva voii lui Dumnezeu, Care „a zidit toate spre viaţă”, şi adevărat e cuvântul.
PALADIE: Adaugă, deci, în ce mod se izbăveşte cineva de necurăţie?
CHIRIL: însăşi Legea care osândeşte ne-a arătat, Paladie, calea. Să fie separată, zice, ca necurată şapte zile, apoi să se numere alte treizeci şi trei de zile, în care va
298 Naşterea în dureri, deci conceperea în plăcere şi coruperea spre moarte, care ţin de naşterea oamenilor, a intrat în lume prin păcat sau prin despărţirea lor de Dumnezeu şi de lucrarea Duhului Sfânt. Conceperea şi naşterea Domnului nu s-a făcut prin această lege, prin păcat, ci prin zămislire suprafirească din Fecioară. De la ea s-a ridicat blestemul, căci i s-a spus: „Binecuvântată eşti tu între femei”.
411
şedea separată din pricina sângelui ei necurat, dacă cel născut este fecior, se înţelege. Iar de va naşte fată, separarea va fi îndoită, şi îndoit va fi numărul celorlalte zile. Aşadar, dacă cel născut va fi fecior, cea care l-a născut va fi necurată, întinată şapte plus treizeci şi trei de zile, adică patruzeci. Iar de va fi fată, de două ori şapte (două săptămâni), plus şaizeci şi şase, adică optzeci de zile.
PALADIE: Şi care e raţiunea acestui lucru?
CHIRIL: Legea ne ridică iarăşi de la pildele trupeşti la înţelegerea celor ascunse, prin cele sensibile descriind în chip înţelesurile cele duhovniceşti. Spun cei înţelepţi în acestea că, dacă cel zămislit în pântece e parte bărbătească, primeşte formă în curs de patruzeci de zile; dar dacă e femeie, fiind mai slabă şi mai plăpândă, ajunge mai târziu la formă, adică pentru a primi o formă vădită are nevoie de dublul celor patruzeci de zile, adică de optzeci. Deci cea care năştea bărbat era necurată patruzeci de zile, dar maica fetei era întinată, necurată un număr de optzeci de zile, egal cu numărul zilelor necesare formării exacte în pântece a aceleia, adică până ce ajunge la chipul omenesc.
Iar pentru curăţire, după hotărârea Legii, se junghiau un miel şi o turturea (sau un porumbel) la uşa cortului sfânt, preotul mijlocind şi săvârşind cele ale jertfei. Pe lângă aceasta, după hotărârea Legii, pruncul de parte bărbătească trebuia tăiat împrejur în ziua a opta. Acesta este cuprinsul după literă.
Noi însă, ridicându-ne la înţelesul duhovnicesc, să spunem în ce mod firea, care ne-a născut spre stricăciune şi necurăţie, a lepădat întinăciunile şi a scăpat de necurăţie şi de osânda Legii, căci a petrecut ani
412
îndelungaţi separată de la faţa lui Dumnezeu. Anii aceştia au fost cei de dinainte de venirea Domnului, în care a împărăţit moartea, de la Adam şi până la Moise, şi a stăpânit peste cei de pe pământ păcatul de multe feluri. Dar după ce în ziua a opta, adică după trecerea timpului Legii şi acel vechi sabatism, am fost tăiaţi împrejur prin Duhul cu tăiere împrejur nefăcută de mână şi ne-am modelat după Hristos, făcându-ne părtaşi dumnezeieştii Lui firi, am lepădat fărădelegea, a dispărut întinăciunea şi toată necurăţia noastră s-a dus. Căci nu ne mai naştem spre stricăciune, din pricina neascultării lui Adam, ci spre viaţă şi curăţie, datorită dreptăţii în Hristos, Care a suportat junghierea pentru noi ca un miel nevinovat şi adevărat, ca o turturea dumnezeiască şi spirituală (inteligibilă), fiindcă nu ne-am mântuit altfel. Nu e aşa?
PALADIE: Ba chiar aşa este, pilda e foarte clară!
CARTEA A XVI-A
Trebuie să ne aducem lui Dumnezeu ca daruri şi jertfe duhovniceşti
Chiril: Ajung deci, precum socotesc, cele spuse, ca să pornim bărbăteşte la desfiinţarea păcatului şi la curăţirea cea întru Hristos, Care poate să şteargă murdăria din noi, să o mistuie prin lucrarea Duhului, şi să ne facă sfinţi şi curaţi. Căci şi cuvântul sfânt a prevestit viitoarea lucrare a Duhului299 asupra noastră, zicând: „va veni la Biserica Sa Domnul, pe Care voi îl căutaţi, şi îngerul legământului, pe Care voi îl voiţi. Iată vine, zice Domnul Atotţiitorul. Şi cine va suporta ziua intrării Lui? Sau cine va putea sta drept la vederea (arătarea) Lui? Pentru că El este ca focul topitorului şi ca leşia înălbitorilor. Şi se va aşeza să topească şi să cureţe, cum se curăţă argintul şi aurul (Mal. 3, 1-3). Cu acestea e de acord şi Isaia, zicând: „Spăla-va Domnul întinăciunea
299 Sfântul Chiril atribuie în mod special Sfântului Duh curăţirea noastră de păcate, cum spunem şi în rugăciunea „împărate ceresc”. El ne umple de simţirea prezenţei lui Dumnezeu, El surpă zidul egoismului nostru. El ne insuflă entuziasmul dragostei de Dumnezeu, această pornire de a ne dărui viaţa ca dar sfinţit lui Dumnezeu, cum se spune în continuare.
414
fiilor şi fiicelor Sionului şi va curăţi sângele dintre ei în duh de judecată şi în duh de ardere” (1, 27-28).
Dar, oare, chipul dreptăţii celei cugetate în Hristos îl desăvârşim numai prin această curăţire? Şi, spune-mi, oare ne ajunge ştergerea vechilor întinăciuni spre slava cea asemenea sfinţilor şi spre încununarea cu cele mai înalte cinstiri? Sau ne vom ridica mai sus şi vom împodobi capetele noastre cu laudele cele mai înalte, aducând lui Dumnezeu viaţa în sfinţenie şi credincioşie, ca pe un dar duhovnicesc şi ca pe un bun cu adevărat sfânt închinat Lui, desăvârşind astfel slujirea duhovnicească?
PALADIE: Desigur, aşa vom face.
CHIRIL: De fapt, lucrul acesta este conform legilor dumnezeieşti şi plăcut lui Dumnezeu şi unul dintre cele mai de laudă. Căci a poruncit să înceteze orice lucru sâmbăta şi n-a lăsat să se lucreze în acea zi nimic, zicând în Ieşirea: „Adu-ţi aminte de ziua Sâmbetei ca să o sfinţeşti. Şase zile lucrează şi fă toate lucrurile tale; iar ziua a şaptea este sâmbăta Domnului Dumnezeului tău, să nu faci în acea zi niciun lucru” (20, 8-10). Chipul (tipul) acesta indică sabatismul (odihna) în Duhul, când am fost chemaţi prin Hristos însuşi la încetarea şi oprirea de la orice lucrare trupească şi de la străduinţele pătimaşe, lepădând povara păcatului şi iubind despărţirea de răutate şi înfrânarea de la cele din afara Legii. Acest sabatism a lipsit fiilor lui Israel, pentru că ei n-au intrat nicidecum la odihna lui Hristos (cf. Evr. 4, 6), după cuvântul fericitului Pavel. Dar pe noi ne-a odihnit Hristos300 şi ne-a convins să celebrăm sabatul
300 Odihna lui Hristos, egală cu transformarea întregului timp într-o sâmbătă, este oprirea de la toate ostenelile în slujirea patimilor trupeşti, este vieţuirea în Hristos, care ne insuflă lucrarea plină de elan a faptelor bune, a sporirii în toate virtuţile. Când ne-am deschis iubirii lui Hristos, lucrarea celor bune nu ne mai este împreunată cu oboseala, ci cu bucuria de a ne face asemenea Lui. În noi lucrează atunci puterea lui Hristos, atracţia Lui.
415
(odihna), sfătuindu-ne duhovniceşte spre virtute, ca să ne îndeletnicim cu buna nelucrare a păcatelor.
PALADIE: Foarte bine zici.
CHIRIL: Desigur, Dumnezeu a rânduit şi odinioară ca sâmbăta toţi să se odihnească de la lucrare. Dar cei încredinţaţi cu slujba dumnezeiască şi rânduiţi să petreacă în cortul sfânt săvârşeau totuşi cele sfinte. Şi, deşi întinau sâmbăta, rămâneau cu toate acestea, după cuvântul Mântuitorului, fără vină (cf. Matei 12, 5), neavând de suportat pedeapsa pentru încălcarea Legii. Aşadar, în Hristos, ne vom opri şi noi de la străduinţele pământeşti, împlinind sabatismul spiritual. Dar nu ne vom opri de la faptele sfinţite, adică de la datoria de a aduce lui Dumnezeu jertfe şi daruri duhovniceşti, ci, păşind pe urmele lui Hristos, după cum s-a scris (cf. 1 Petru 2, 21), ne vom jertfi ca preoţi noi înşine, şi nu vom cinsti pe Dumnezeul tuturor prin junghieri de oi şi prin sânge de viţei, ci mai degrabă ne vom dărui întru miros de bună mireasmă pe noi înşine301, căci vom fi mai
301 Legea veche poruncea oprirea de la toate lucrările trupeşti, dar nu oprea pe preoţi să înjunghie animale la altare spre a le aduce ca jertfe, într-un fel, ei întinau prin aceasta sâmbăta, dar nu erau osândiţi, căci era slujbă adusă lui Dumnezeu. În Hristos, şi noi ne oprim de la lucrările trupeşti, dar trebuie să aducem slujire lui Dumnezeu în biserici. Dar acum aceasta nu mai este o lucrare trupească, ci o lucrare duhovnicească. Fiindcă acum nu mai aducem lui Dumnezeu jertfe de animale, care se junghie, ci ne dăruim pe noi înşine. Este o întâlnire cu Dumnezeu în dragoste, iar dragostea nu oboseşte, ci odihneşte. Dăruirea noastră lui Dumnezeu îi e mai plăcută decât dăruirea viţelului spre a fi înjunghiat. Prin dăruirea aceasta ne sfinţim pe noi înşine şi, în acelaşi timp, facem toţi o slujbă de preoţi. Nu mai este ca în Legea veche, când numai cei rânduiţi anume ca preoţi sfinţeau animalele şi săvârşeau jertfele. Aşa cum Hristos, aducându-Se jertfă, a fost şi Jertfă şi Arhiereu şi S-a sfinţit ca om pentru noi, aşa facem şi noi: ne aducem jertfă şi suntem preoţii care o aducem şi ne sfinţim. Desigur, aceasta nu exclude lucrarea preotului slujitor, deosebit de credincioşi şi reprezentând pe Hristos. Cele două preoţii se conciliază, aşa cum se conciliază jertfa lui Hristos adusă de El însuşi cu jertfa credincioşilor din puterea Sa.
416
plăcuţi Lui decât viţelul tânăr, căruia îi cresc coarne şi unghii, după cuvântul Psalmistului (cf. Ps. 68, 32).
PALADIE: Bine cugeţi, dar treci mai departe şi zugrăveşte din Sfintele Scripturi chipul acestei slujiri luminoase şi minunate.
CHIRIL: A spus Dumnezeu în Leviticul, deci către toţi cei din Israel: „Când un om dintre voi va aduce daruri Domnului, din vite şi din boi şi din oi veţi aduce darurile. Dacă darul lui va fi ardere de tot, să fie din boi, parte bărbătească fără prihană (curată), îl va aduce la uşa cortului mărturiei, ca să fie primit înaintea Domnului. Şi va pune mâna lui pe capul jertfei, ca să-ifie primită şi să se milostivească Domnul spre cel ce o aduce. Iar fiii lui Aaron, preoţii, vor înjunghia viţelul înaintea Domnului, vor aduce sângele şi-l vor vărsa în jurul jertfelnicului care este la uşa cortului mărturiei, şi, jupuind jertfa, o vor împărţi în bucăţi după mădulare. Şi fiii lui Aaron, preoţii, vor face foc pe jertfelnic, şi vor pune lemne pe foc. Şi fiii lui Aaron, preoţii, vor aşeza părţile tăiate, capul şi grăsimea peste lemnele care sunt pe focul de pe jertfelnic. Iar măruntaiele şi picioarele le vor spăla cu apă, şi le vor pune
417
pe toate pe jertfelnic: ardere de tot este, jertfă, miros de bună mireasmă Domnului” (1, 2-9).
Oare nu este acesta un chip (tip) clar al vieţii sfinţilor şi al unirii lor desăvârşite cu Dumnezeu în duh şi sfinţenie? Deci ne facem asemenea animalelor domestice, adică viţelului şi oii, murind lumii prin mortificarea trupului, ca să trăim lui Dumnezeu prin vieţuirea evanghelică. Dar, prin Fiul302, ne înălţăm la starea de jertfă cu adevărat duhovnicească şi bineplăcută (cu bună mireasmă) adusă Tatălui.
Dar să vorbim despre fiecare din acestea, făcând, pe cât se poate, o tâlcuire mai subtilă. Fiecare îşi oferă ca dar viaţa sa lui Dumnezeu cel Atotstăpânitor, însă fiecare precum i s-a dat şi după măsura proprie: unul aşa, altul altfel, fiecare aducând darul său, după cuvântul preaînţeleptului Pavel (cf. 1 Cor. 7, 7). Căci deosebirea după mărime sau după specie a animalelor indică poate, indirect, inegalitatea şi deosebirea în tăria duhovnicească şi în înţelegere. Deci fie că e mare şi foarte puternic, ca viţelul, fie că e mic şi mai prejos decât cel desăvârşit, se aduce pe sine dar lui Dumnezeu şi anume spre ardere de tot, adică spre dăruire totală, neavând viaţa împărţită spre cele din lume, ci întreagă sfântă şi primită de Dumnezeu. Astfel trebuie să fie jertfa. Şi să fie, zice, ceea ce
302 Jertfele de animale din Legea veche închipuiau nu numai jertfa lui Hristos, ci şi jertfa credincioşilor în Hristos, care constă în mortificarea trupului, adică omorârea poftelor şi patimilor trupeşti. Aceasta înseamnă în acelaşi timp o dăruire a propriei persoane, curăţită de egoismul plăcerilor proprii, lui Dumnezeu. Dar ea se face odată şi împreună cu continua dăruire a lui Hristos ca om pentru noi, dăruire care se arată în planul văzut prin slujirea preotului.
418
aduce de parte bărbătească şi neprihănită, căci sfinţii sunt întotdeauna după chipul lui Hristos, Care este bărbat şi neprihănit cu adevărat, bărbăţia indicând însuşirea de conducător, iar neprihănirea, sfinţenia mai presus de fire şi de neînchipuit, pentru că Unul este conducătorul nostru, şi fără asemănare întru atotcurăţia Lui: Emanuel303.
Altfel spus (socotesc că trebuie să spun şi aceasta), se cuvine ca cei ce se dăruiesc lui Dumnezeu să fie bărbaţi şi neprihăniţi, neavând nimic femeiesc, adică nicio moleşeală a trândăviei, ci să străbată toate cu bărbăţie, păstrându-şi mintea bărbătoasă şi înălţată. Pe lângă aceasta, aş mai spune că trebuie să fie curaţi şi fără pată, pe cât e cu putinţă firii omeneşti. Zice foarte înţelept dumnezeiescul David undeva: „Judecă-mă, Doamne, după
303 Hristos nu e numai sfinţit, ca jertfele Legii vechi şi ca noi, care ne dăruim lui Dumnezeu, ci şi sfânt prin Sine, căci este nu numai om, ci şi Dumnezeu. Sfinţirea umanităţii Lui jertfite vine din sfinţenia firii Lui dumnezeieşti. De aceea, El e şi Căpetenia mântuirii noastre sau Izvorul ei, dar şi Jertfa neprihănită prin Sine, adică singura care e cu adevărat primită la Dumnezeu Tatăl. Este Căpetenia mântuirii pentru că e neprihănit, şi umanitatea Sa jertfită e neprihănită pentru că este a lui Dumnezeu, sau a Celui care e sfânt prin Sine, căci neprihănirea înseamnă tărie faţă de ispita înrobirii prin păcat. Dar această „tărie” proprie lui Dumnezeu e închipuită prin bărbăţie. Trebuie să fie între oameni unul Care nu numai că e sfinţit, ci şi sfânt prin El însuşi, ca om Care este totodată şi Dumnezeu. Numai aşa a putut veni sfinţirea adevărată la oameni, şi numai aşa ne putem împărtăşi şi noi de neprihănire.
Sfântul Chiril insistă continuu asupra lui Hristos ca Mijlocitor al sfinţeniei şi neprihănirii noastre, prin faptul că e şi Dumnezeu şi om. Nu ne-a obţinut iertarea juridic, ci prin calitatea de mediu al sfinţirii noastre. Elanul dăruirii totale de sine a oamenilor lui Dumnezeu nu le putea veni decât din elanul unei umanităţi care este a Ipostasului Fiului lui Dumnezeu.
419
dreptatea mea şi după nerăutatea mea” (Ps. 7,8), căci măsura dreptăţii omeneşti este judecată după măsura dreptăţii lui Dumnezeu, fiind mai presus de cea a Sfinţilor îngeri şi întrecând cu mult măsura noastră304.
Deci ceea ce se aduce jertfă să fie neprihănit şi de parte bărbătească, şi să se aducă la uşile cortului sfânt. Fiindcă nu ne desăvârşim în altă parte, ci numai în biserici vom fi bineprimiţi de Dumnezeu Tatăl, fiind aduşi de Hristos305 ca Preot. Pentru că prin El avem intrare la existenţă şi El ne-a inaugurat aceasta, intrând ca înaintemergător al nostru în Sfânta Sfintelor şi arătându-ne calea adevărată306. Şi a poruncit să se pună mâinile peste viţel, indicând prin aceasta, indirect, că aceia aduc în locul lor, prin tip, un chip al vieţuirii întru sfinţenie, al morţii faţă de lume, şi pentru aceasta se junghia animalul.
304 Dreptatea la care se poate ridica omul e cea potrivită lui Dumnezeu făcut om, deci e mai presus de cea a îngerilor.
305 Chiar ambianţa în care ne aducem jertfă, sau ne dăruim lui Dumnezeu trebuie să fie o ambianţă dumnezeiască, adică biserica. Acolo slujeşte preotul, pentru că, acolo, Hristos S-a adus şi Se aduce jertfă Tatălui pentru noi.
306 Hristos, ca Cel ce este şi om şi Dumnezeu, e singurul prin Care putem intra la Dumnezeu Tatăl; numai prin Fiul făcut om putem intra îa Tatăl. El a inaugurat trecerea noastră, de la moartea fiinţei, la fiinţă, la existenţă, pentru că în El umanitatea este susţinută în viaţa adevărată de însuşi Fiul lui Dumnezeu, Cel ce este. El a intrat primul, ca om, în Sfânta Sfintelor dumnezeieşti, la Dumnezeu, Izvorului existenţei, Care este totodată şi Izvorul sfinţeniei, pentru că păcatul înseamnă diminuarea vieţii şi ruperea de Dumnezeu, Izvorul vieţii. Hristos este nu numai primul om care a intrat în interiorul Dumnezeirii, ci şi Calea prin care putem intra şi noi. El rămâne mereu cu noi ca susţinător al nostru în înaintarea spre Dumnezeu. El este şi ţinta şi Calea noastră, aflându-se la nivelul fiecăruia, ca sprijinitor al înaintării noastre.
420
Priveşte deci cum umbra preînchipuie adevărul. Se junghia viţelul înaintea Domnului, dar sângele se vărsa la altar, căci moartea faţă de lume, mortificarea mişcărilor cărnii, este un lucru preaplăcut lui Dumnezeu şi vrednic de privirea de Sus. Poate că aceasta cântă dumnezeiescul David, zicând: „cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui” (Ps. 115, 15), căci moartea cuvioşilor este ca un dar sfinţit adus lui Dumnezeu. Dar nu mă refer la moartea după trup, desigur, ci cuvântul ne indică mai degrabă moartea pe care ei au de gând să o suporte murind lumii, dar trăind lui Dumnezeu întru cuvioşie şi sfinţenie, fiindcă este cu neputinţă să înfăptuim o viaţă sfântă, dacă mai înainte nu am murit lumii. Petru scrie despre Hristos că „a purtat păcatele noastre, în trupul Lui, pe lemn, ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii” (1 Petru 2, 24). Deci junghierea viţelului arată trebuinţa de a muri păcatelor şi de a suporta moartea cea cinstită la Dumnezeu, pe care binevoieşte a o şi privi307, căci zice: „vor înjunghia viţelul înaintea Domnului”. Iar vărsarea sângelui la altar socotesc că indică dăruirea vieţii şi închinarea sufletului spre slava lui Dumnezeu. Apoi, victima se jupoaie şi se taie în bucăţi după mădulare. Jupuirea
307 Hristos a murit cu trupul, pentru ca să învieze, pregătind învierea noastră. Noi, înainte de a muri cu trupul, trebuie să murim trupului, adică păcatelor lui, şi nu putem face aceasta decât trăind într-un fel nou. Hristos a putut trăi fără de păcate înainte de a muri cu trupul pentru că era şi Dumnezeu. Noi nu putem lua această putere decât din moartea şi învierea Lui. Trebuie să fim şi noi jertfă vie, jertfă înainte de moarte, cum a fost Hristos. Dar puterea aceasta nu o putem lua decât din Hristos cel înviat din moarte, din Hristos care a biruit moartea. Prin aceasta ne putem pregăti o „moarte cinstită” la Dumnezeu, schimbând moartea noastră ca pedeapsă.
421
■înseamnă dezgolirea şi descoperirea308 celor din noi, iar tăierea în bucăţi după mădulare arată pătrunderea cuvântului lui Dumnezeu până la încheieturi şi măduvă, căci se zice: „cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi
308 Dacă ne dăruim Domnului, murind egoismului nostru trupesc, ne deschidem deplin Lui cu iubire şi astfel ne descoperim toată fiinţa noastră, toate gândurile noastre bune şi rele, acceptând întru smerenie judecata Lui. Iar simţind judecata Lui asupra noastră, sesizăm şi mai puternic ceea ce nu-I place din noi şi aceasta ne dă şi mai mare putere să ne îndreptăm.
în firea noastră există dorinţa de a fi judecaţi cu înţelegere, judecată pe care nu o găsim la nimeni, nefiind nici noi în stare să ne descoperim cuiva cu adevărat.
Fiecare om rămâne o taină pentru fiecare. Cine poate trăi durerea altuia aşa cum o trăieşte el? Cunoaştem pe celălalt mai mult în ceea ce înseamnă el pentru noi, dar nu putem simţi ce simte el însuşi. Ştim că suferă, trăim într-un fel suferinţa lui, dar nu o putem trăi ca el, în toată intensitatea. Nici cuvintele nu pot exprima durerea noastră, căci sunt prea generale. De aici rezultă judecăţile greşite care se rostesc de alţii asupra noastră, care ne măresc durerea. Comunicarea între noi e relativă. Celălalt ni se comunică, i ne comunicăm, dar într-o anumită privinţă ne rămâne şi îi rămânem incomunicabil. Setea noastră după o judecată dreaptă, înţelegătoare, pe baza unei comunicări depline, ne face să credem în existenţa unui Judecător drept, înţelegător, Care va fi nu numai drept, ci şi atotmilostiv, deşi chiar şi aşa vor fi unii care se vor duce în iad, pentru că au mers cu mândria lor până la dispreţuirea milei Sale.
Kant a dedus existenţa unei judecăţi finale drepte pentru înveşnicirea valorii reale a faptelor noastre. Dar nu numai aceasta postulează existenţa unui Judecător desăvârşit, ci şi setea noastră după o adevărată înţelegere a motivelor faptelor noastre şi a tuturor durerilor noastre neînţelese din cursul vieţii noastre. Hristos este într-un fel Subiectul sau Ipostasul nostru al tuturor, trăind ca ale Lui durerile noastre, fără să Se confunde însă cu noi.
422
şi măduvă, şi destoinic este să judece simţurile şi cugetările inimii. Şi nu este nicio făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii Lui, în faţa Căruia vom da socoteală”(Evr. 4,12-13).
Apoi preotul, aprinzând focul, pune părţile tăiate pe jertfelnic, împreună cu capul, picioarele şi măruntaiele spălate cu apă, căci toate ale sfinţilor sunt binemirositoare, deci nimic din cele ce sunt în ei nu e lepădat la Dumnezeu. Cărnurile sunt chipul (tipul) vieţii lor mai îngroşate şi corporale, fiindcă şi aceasta este cuvioasă şi atotcurată; capul e semnul minţii; măruntaiele, al raţionamentelor şi gândurilor; picioarele sunt semnul subtil al mersului lucrător spre fapte.
PALADIE: Ascuţit cuvânt!
CHIRIL: Aceasta ne arată totuşi adevărul, deşi ca prin ceaţă şi ca prin întuneric, căci e adâncă Legea: „Iar dacă va fi din oi darul adus Domnului spre ardere de tot, îl va aduce din miei şi iezi, parte bărbătească neprihănită (curat). Şi va pune mâna pe capul jertfei, şi o vor junghia în partea de miazănoapte a jertfelnicului, înaintea Domnului” (Lev. 1, 10-11). Se împarte apoi în bucăţi după mădulare, spălându-se măruntaiele în acelaşi fel ca cele ale viţelului, rânduindu-se să se aducă şi acelea pe altar. Şi aceeaşi explicaţie au şi acestea (ca cele de mai sus, n.ed.), dar aici e şi ceva schimbat, fiindcă mielul se junghie pe latura dinspre miazănoapte a altarului.
PALADIE: Care este înţelesul acestui lucru?
CHIRIL: Oare nu ştii că ţara iudeilor era mai spre miazăzi, pe când turmele (mulţimile) neamurilor (celelalte seminţii), fiind aşezate în ţinuturi şi cetăţi, primiseră laturile dinspre mare, care e spre miazănoapte?
423
PALADIE: Adevărat.
CHIRIL: Deci jertfirea mielului în partea de miazănoapte e o imagine a faptului că şi turmele (mulţimile) de la miazănoapte vor fi sfinţite lui Dumnezeu. Aceasta a prezis-o şi Mântuitorul despre turma (mulţimea) neamurilor309, zicând: „Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, […] şi va fi o turmă şi un păstor”(Ioan 10,16).
PALADIE: Am înţeles ce spui.
CHIRIL: Dumnezeu, ridicând mai presus de orice nepăsare şi lenevire pe cei ce se vor hotărî să împlinească cele legiuite, într-un fel le netezeşte calea spre a se aduce ca jertfe. De aceea, porunceşte să se aducă jertfe şi din animale mai mici decât oaia, zicând: „Iar de va aduce din cele zburătoare Domnului, va aduce din turturele sau din pui de porumbel. Şi o va aduce preotul la jertfelnic, îi va frânge gâtul şi o va pune pe jertfelnic, iar sângele îl va scurge la temelia jertfelnicului (altarului). Şi va scoate rânza şi penele şi să le lepede lângă jertfelnic, către răsărit, la locul cenuşii. Şi îi va frânge aripile, fără să o taie în părţi, şi o va pune preotul pe jertfelnic, peste lemnele de pe foc, jertfă spre ardere de tot, miros de bună mireasmă Domnului” (Lev. 1,14-17).
Priveşte iarăşi cât de bine şi de potrivit au înfăţişat sfinţii (scriitori), în chipuri, slujirea lui Hristos, căci El este cu adevărat turtureaua de Sus şi binerăsunătoare, dar şi porumbelul atotblând. De fapt, în Cântarea Cântărilor s-a scris despre El: „glas de turturea se aude în pustie” (2,12). El însuşi Se înfăţişează ca pildă şi chip al blândeţii
309 Cele douăsprezece seminţii ale lui Israel închipuie neamurile pământului.
424
celei mai înalte, zicând: „învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”(Matei 11,29). Dar şi în sfinţi s-a păstrat foarte bine frumuseţea şi podoaba acestor bunătăţi, pentru că sunt după chipul lui Hristos. Căci, în mod foarte potrivit, şi ei pot fi înţeleşi ca nişte turturele care trimit spre auzitori cuvântul dumnezeiesc şi sfânt, silindu-se să înalţe imnuri şi cântări spre slava lui Dumnezeu. De aceea şi zic: „Limba mea va rosti dreptatea Ta toată ziua, lauda Ta” (Ps. 70, 24, 15). Dar ei îşi petrec viaţa în Hristos şi umblă pe cărarea atotblândă a vieţuirii evanghelice, celor ce voiesc să-i lovească peste obrazul drept întorcând şi pe cel stâng, şi celor ce voiesc să-i silească să meargă cu ei o milă, făgăduindu-le de bunăvoie, dacă o cer, să meargă două (cf. Matei 5, 39-41). Aşadar, se dăruiesc pe ei înşişi spre miros de bună mireasmă şi spre ardere de tot lui Dumnezeu, după chipul turturelelor şi puilor de porumbel.
Apoi, frângându-i preotul gâtul, o pune pe altar, vărsându-i sângele, căci sfântă este cu adevărat mintea sfinţilor preasfinţiţi şi se cuvine ca ea să fie dăruită în primul rând lui Dumnezeu cel preacurat, pentru că e plină de cugetări bune şi răspândeşte mirosul bineplăcut al cunoştinţei de Dumnezeu adevărate. Căci „cugetările celor drepţi sunt drepte”, după cum s-a scris (Pilde 12,5), dar şi viaţa celor cu frică de Dumnezeu este sfântă. Aceasta ni se arată clar prin porunca de a se vărsa sângele la sfântul altar, căci sângele e chipul (tipul) vieţii.
Rânza (stomacul) păsărilor se scoate împreună cu penele, fiind considerat ca ceva cu totul netrebuincios. Acesta este un semn că viaţa sfinţilor e mai presus de plăcerea trupească, încât par să nu mai aibă nevoie nici
425
de stomacul care primeşte mâncarea, căci aşa este viaţa celor preaiubitori de osteneală. Ei nesocotesc împreună cu hrana şi stomacul, îşi topesc trupul şi îşi mortifică plăcerile, devenind liberi şi străini de tot ce este lumesc şi de prisos.
Fără îndoială, penele sunt necesare păsărilor. La fel, şi nouă ne sunt necesare cele prin care e servit trupul acesta de pe pământ în cele ce-i sunt de trebuinţă, adică veşmintele şi alimentele şi, pe lângă acestea, numaidecât, cele prin care se satisfac acestea, adică bunurile procurate paturile moi şi cele asemenea şi lucrările care luptă cu năvala lipsurilor. Dar, deşi acestea sunt de trebuinţă celor de pe pământ şi în trupuri, sfinţii le-au socotit ca nimic, ba au lepădat pur şi simplu posesiunea acestora ca pe o povară deşartă şi vieţuiesc în lume în trupuri aproape dezgolite (neîmbrăcate), abia satisfăcând trebuinţa trupului cu ceea ce se nimereşte şi cu ceea ce este uşor de procurat; aceasta socotesc că înseamnă lepădarea penelor.
Iar după ce au fost smulse penele şi a fost scoasă rânza, îi va frânge, zice, aripile, dar nu o va împărţi în bucăţi, ci o va pune, în sfârşit, pe altar. Frângerea aripilor e chipul (tipul) şi imaginea clară că mintea sfinţilor nu cugetă la cele umflate şi nu zboară în sus (la înălţimea măririi, n.ed.), ci petrece mai degrabă cu cele smerite şi caută la cele de jos (cf. Rom. 12, 16). Iar mintea celor îngâmfaţi este pururea în văzduh şi e purtată spre cele de sus, nesuferind să convieţuiască cu cele umilite şi dispreţuind cugetul măsurat şi smerit. Deci frângerea aripilor indică, prin ghicitură, lepădarea îngâmfării, iar neîmpărţirea în bucăţi a păsării arată că sfinţii au
426
închinat lui Dumnezeu întreaga lor viaţă, ca să spunem aşa, nemaifiind împărţiţi între El şi lume, căci împărţiţi sunt numai cei căsătoriţi, cum a spus înţeleptul Pavel. Deci mintea sfinţilor e sfinţită, iar viaţa lor e sfântă, mai presus de plăcerea trupească, liberă de grija lumească, frumoasă prin cugetul ei măsurat şi neîmpărţită între Dumnezeu şi cele din lume şi, astfel, se predă lui Dumnezeu spre miros de bună mireasmă.
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Dar rânduieşte jertfe încă şi mai mici, care se pot aduce tot anul şi nu sunt greu de procurat. Prin aceasta socotesc că deschide larg calea bunei primiri şi celui mic, căci s-a scris: „porunca Ta este largă foarte” (Ps. 118, 96). Iubitorul de virtuţi Dumnezeu nu judecă, fără îndoială, sinceritatea dăruirii numaidecât după mărimea darului adus, ci dăruitorul cel neînsemnat este considerat egal cu cei de frunte (mari, însemnaţi), atunci când dă ceea ce are şi voieşte să cinstească pe Dumnezeu din cele ce are şi poate.
Apoi a zis iarăşi: „Iar de va aduce cineva (un suflet) jertfă Domnului, să fie darul lui din făină curată şi va turna peste ea untdelemn şi va pune peste ea tămâie; jertfă este. Şi o va aduce la fiii lui Aaron, preoţii, care, luând un pumn plin din făina cea cu untdelemn şi toată tămâia, o va pune pe altar ca jertfă, miros de bună mireasmă Domnului” (Lev. 2,1-2).
Observă cum, prin faptul că legea dumnezeiască îl numeşte suflet, se indică smerenia celui ce aduce, chiar dacă e foarte neînsemnat în viaţa aceasta, arătându-se astfel purtarea egală şi nepărtinitoare a Firii preaînalte faţă de toţi. E ceea ce se vădeşte şi când spune: „toate sufletele sunt ale Mele” (Iez. 18, 4), căci Dumnezeu nu
427
caută la faţă, precum am spus adineaori (cf. Rom. 2, 11). Aşadar, de va voi cineva, zice, dintre cei ce nu au strălucire în lume să aducă un dar lui Dumnezeu, făina curată să fie jertfa, dar să fie stropită cu untdelemn şi amestecată cu tămâie. Iar cuvântul nostru a lămurit de multe ori că făina e chipul (tipul) vieţii, untdelemnul, al bucuriei izvorâte din nădejde, iar tămâia, al bunei miresme izvorâte din fapte, din virtuţi şi din viaţa cea după lege. Deci Legea spune că cei ce voiesc să veselească pe Dumnezeul tuturor prin ei înşişi trebuie să predea şi să închine Lui, fără să se întristeze de ostenelile pentru virtute – „Nu cârtiţi”, zice dumnezeiescul Pavel (1 Cor. 10,10) -, viaţa lor plină de buna mireasmă duhovnicească310, şi atunci preotul va aduce lui Dumnezeu pomenirea ei. Fiindcă prin jertfa duhovnicească ne apropiem în Hristos de Dumnezeu Tatăl şi dobândim putinţa de a rămâne în pomenirea Lui311. Prin cele
310 Dăruindu-ne viaţa lui Dumnezeu, ea se umple de puterea Lui de a sluji binele, deci nu se anulează, ci se întăreşte din legătura cu Izvorul vieţii. Totodată, ea se îmbibă de buna mireasmă, contrar vieţii egoiste care este rău-mirositoare. În acelaşi timp, ca viaţă în sporire, ea creşte în bucuria nădejdii în plinătatea viitoare. Ostenelile generoase pentru bine sau pentru virtute nu întristează, căci ele se umplu de răspunsul întăritor al mulţumirii.
311 În Legea veche, preotul, prezentând lui Dumnezeu cele aduse de israelit, îl punea pe acela în pomenirea lui Dumnezeu. Aceasta închipuia punerea noastră în pomenirea Tatălui prin Hristos, Arhiereul cel mare, pentru viaţa curată şi roditoare de bine pe care I-o aducem din puterea jertfei Lui, în jurul căreia ne adună pe toţi, în mod văzut, preotul slujitor. Cine face un bine cuiva e ţinut minte sau e pomenit de acela. Numai răul e de dorit să nu fie ţinut minte. Cine bate la uşa cuiva cu un dar din iubire este bine primit şi faţa lui din acel moment rămâne în amintirea aceluia. Dumnezeu ţine în amintire toate faptele noastre bune făcute oricăror oameni, pentru că toţi sunt făpturile Lui şi se bucură atunci când îi stăm alături în iubirea noastră faţă de ei şi în susţinerea vieţii lor.
428
Prin cele ce ne-am obişnuit să ne facem bineplăcuţi, prin acelea ne şi arătăm că ne-am făcut vrednici de pomenire şi ne-am ridicat la cunoştinţa lui Dumnezeu în Hristos.
PALADIE: Foarte subtil ai tâlcuit.
CHIRIL: Şi la acestea adaugă: „Iar de se va aduce dar Domnului jertfă coaptă în cuptor, de făină să fie, pâini nedospite, frământate cu untdelemn şi turte nedospite unse cu untdelemn. Iar dacă darul tău este jertfă din tigaie, să fie făină frământată cu untdelemn şi nedospită. Şi o vei sfărâma în bucăţi, turnând peste ele untdelemn; jertfă este Domnului. Iar de va fi darul tău jertfă de pe spuză, să se facă din făină cu untdelemn. Şi jertfa din acestea o va aduce la preot. […] Iar de veţi aduce jertfă Domnului din pârga roadelor, să fie grăunţe noi (proaspete), coapte şi sfărâmate; […] peste ea (jertfă) vei turna untdelemn şi vei pune peste ea tămâie. Şi preotul va aduce spre pomenire grăunţele cu untdelemn şi toată tămâia; jertfă Domnului” (Lev. 2, 4-8, 14, 16).
PALADIE: Adânc este înţelesul Legii! Deci spune cum să pătrundem cu mintea şi în aceste lucruri subţiri, ca să nu ne abatem de la scopul lor.
CHIRIL: Socotesc că este vrednică de luat în seamă înţelepciunea şi buna întocmire a Legii, căci Dumnezeu coboară la fiecare la fel şi primeşte şi cea mai mică jertfă, dăruind şi aceluia (care a jertfit puţin, n.ed.) buna mireasmă şi veselia. Ai auzit şi pe Hristos zicând: „Şi
429
cine va adăpa pe unul dintre aceştia mici cu un pahar de apă rece, în nume de ucenic, adevărat zic vouă: nu va pierde plata sa”(Matei 10, 42). Ceva de felul acesta trebuie să cugetăm şi aici şi să aprobăm cu laudele cuvenite bunătatea Legiuitorului. Fiindcă îl primeşte, cum am spus, chiar şi pe cel ce a hotărât să împlinească cele legiuite prin cele mai modeste lucruri. Căci, fie că e pâine, fie că e turtă coaptă în cuptor, în tigaie, sau în spuză -, şi chiar dacă nu e dar din făină de grâu, ci doar grăunţe sfărâmate, să se îmbibe darul adus cu untdelemn şi să se pună peste el tămâie. Prin acestea se pare că Scriptura vrea să ne indice laudele pe care le câştigă sfinţii prin ardere, prin osteneli şi prin zdrobiri. Căci cuptorul şi sfărâmarea (în moară) sunt semne ale zdrobirii şi ostenelii celor cercaţi ca prin foc. De aceea şi Psalmistul, străbătând acest drum aşa de slăvit, strigă: „Că ne-ai cercat pe noi, Doamne, cu foc ne-ai lămurit pe noi, precum se lămureşte argintul” (Ps. 65,10). Şi dumnezeiescul David cântă undeva: „Inima zdrobită (înfrântă) şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 19), fiind o rânduială cuvenită celor ce vor să câştige buna mireasmă a lui Hristos. De asemenea, celui ce cugetă la rostul tămâii şi untdelemnului îi este clar că aceia ajung să fie miluiţi şi să se îngraşe îmbelşugat cu harul Duhului. Oare cele din Lege nu sunt prevestiri şi umbre ale unor ghicituri mai subţiri (înalte)?
PALADIE: Foarte adevărat.
CHIRIL: Deci, ne vom aduce lui Dumnezeu, atunci când vom muri păcatului şi vom suporta această moarte în chip duhovnicesc, când îi vom preda, ca pe un dar de recunoştinţă, viaţa noastră cinstită şi fără pată şi
430
împodobită cu semnele iubirii de Dumnezeu312, şi astfel vom vieţui dreptăţii, după cum s-a scris (cf. 2 Petru 2,24).
Vom înţelege limpede aceasta şi din alte porunci, căci s-a scris în Leviticul: „Iar de va fi darul către Domnul jertfă de mântuire (împăcare), şi de se va aduce din boi (vite mari), să fie parte bărbătească sau parte femeiască, neprihănit (curat) să-l aducă înaintea Domnului. Şi va pune mâinile sale pe capul jertfei şi o va junghia la uşa cortului mărturiei. Iar fiii lui Aaron, preoţii, vor turna sângele în jurul jertfelnicului arderilor de tot. Şi vor aduce din jertfa mântuirii jertfă Domnului: grăsimea care acoperă pântecele şi cea de pe măruntaie, amândoi rărunchii cu grăsimea de pe ei, şi grăsimea de pe coapse (şolduri); se va scoate şi seul de pe ficat cu rărunchii. Şi fiii lui Aaron, preoţii, le vor pune pe jertfelnic ca ardere de tot, peste lemnele care sunt pe foc; jertfă spre miros de bună mireasmă Domnului” (3,1-5).
Deci viţelul era fără prihană, pentru că cei ce se aduc lui Dumnezeu spre miros de bună mireasmă trebuie să fie curaţi şi cât mai îndepărtaţi de orice pată. Şi se junghia la uşa cortului mărturiei, cel ce-l aducea punându-şi
312 Darul vieţii noastre adus lui Dumnezeu înseamnă recunoştinţa că ne-a dat-o. Prin aceasta, viaţa noastră se umple de puterea lui Dumnezeu de a sluji binele, deci Dumnezeu răspunde dăruirii noastre cu un alt dar. Darul vieţii noastre poartă în el semnele iubirii şi recunoştinţei faţă de Dumnezeu, Care ne-a dat viaţa. Dar chiar iubirea aceasta înseamnă înălţarea noastră la o treaptă nouă a darului primit. Nu există iubire în afara darului şi nici dar în afara iubirii. Între Dumnezeu şi om e un continuu schimb de daruri din iubire, ceea ce înseamnă o continuă creştere a omului. Toată această creştere e susţinută de Dumnezeu, Izvorul a tot darul, însă în mod negrăit Dumnezeu face loc şi iubirii noastre în acest dar. În mod paradoxal, iubirea şi darul nostru sunt şi ale lui Dumnezeu şi ale noastre.
431
mâinile peste capul lui, iar raţiunea acestui lucru s-a arătat clar. Se aducea apoi spre jertfă grăsimea de pe pântece (măruntaie) şi amândoi rărunchii (rinichii), adăugându-se grăsimea de pe ei şi de pe ficat. Grăsimea de pe pântece şi a celor dinlăuntru indică, precum socotesc, prosperitatea minţii hrănite cât se poate de bine de darurile duhovniceşti ale Duhului. Căci belşugul de hrană pricinuieşte îngrăşare atât animalelor necuvântătoare, cât şi trupurilor omeneşti. Iar împărtăşirea bogată de darurile dumnezeieşti umple mintea sfinţilor de tot binele. De aceea, sunt sfinţiţi şi puşi de-o parte lui Dumnezeu, spre miros de bună mireasmă.
Iar rărunchii servesc drept chip (tip) al lucrării cu dreaptă socotinţă dinlăuntrul minţii, prin care se leapădă ceea ce e nedrept şi se alege şi se judecă vrednic de primire ceea ce foloseşte, căci scrie şi dumnezeiescul Pavel: „Toate să le cercaţi; ţineţi ce este bine; feriţi-vă de orice înfăţişare a răului”(1 Tes. 5, 21-22). Deci pentru că, în trup, rărunchii sunt organul (partea) care deosebeşte (adică înlătură cele fără folos şi introduce în trup numai ce e bun şi folositor şi împarte cu bună rânduială ce trebuie şi cât trebuie să împartă), se cuvine ca prin ei să se înţeleagă dreapta socoteală a minţii. Deci sunt sfinţiţi şi închinaţi lui Dumnezeu rărunchii sfinţilor, adică dreapta socoteală pe care o au în minte, fiindcă cei ce se dedică lui Dumnezeu sunt ca nişte zarafi pricepuţi şi scrupuloşi, care întotdeauna resping ceea ce e fals şi cinstesc prin aprobare preabună ceea ce este folositor. Socotesc că de aceea şi dumnezeiescul cântăreţ, care a bineplăcut lui Dumnezeu, a strigat către Domnul: „Tu ai câştigat (luat în stăpânire) rărunchii Mei” (Ps. 138,12).
432
Iar grăsimea de pe pieliţa ficatului nu înseamnă altceva decât lucrarea sufletului, prin care el tinde spre poftă. Căci cei ce au cercetat acestea nu zăbovesc să spună că tot animalul îşi are poftele în ficat. Deci trebuie predată lui Dumnezeu şi grăsimea de pe pieliţa ficatului, adică izvorul a toată pofta noastră, după cântăreţul care zice: „Doamne, înaintea Ta e toată dorirea (pofta) mea” (Ps. 37, 9). Iar cineva se poate lăuda cu aceasta şi poate cânta un cuvânt aşa de cuvios şi de minunat despre sine, doar dacă are dorinţele îndreptate numai spre ceea ce place lui Dumnezeu şi se vădeşte că însetează numai după faptele care sunt dorite de El.
PALADIE: Sunt de aceeaşi părere, drept cugeţi!
CHIRIL: Iar cu privire la oaie şi capră stabileşte aceeaşi lege, pentru că şi jertfirea lor se săvârşea în acelaşi mod. Iar deosebirea în mărime a animalelor indica în mod subtil măsura evlaviei şi a vredniciei celor care le aduceau ca jertfă. Se cuvine ca unul să fie înţeles ca bogat şi mai înalt ca toţi (în virtute, n.ed.), asemenea viţelului, altul de mijloc, asemenea caprei, iar altul şi mai prejos, deoarece oaia e mai mică decât capra. Socotesc că aceasta înseamnă şi când zice în parabola din Evanghelie că pământul roditor produce: „unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci”(Matei 13, 23).
PALADIE: Sunt de aceeaşi părere.
CHIRIL: Dar şi plata e proporţională cu faptele fiecăruia, căci Dumnezeu va împărţi răsplăţi celor ce s-au hotărât să facă fapte bărbăteşti. Despre aceasta ne va încredinţa şi Mântuitorul însuşi, Care spune că împărţirea talanţilor nu s-a făcut în mod egal, ci, dintre cei ce s-au purtat vrednic de laudă, pe unul l-a aşezat
433
peste zece cetăţi, iar pe altul peste cinci, fiindcă viaţa fiecăruia se va cântări şi se va măsura ceea ce ni se cuvine fiecăruia. Acelaşi lucru ni-l arată, precum am spus, şi Legea lui Moise, căci în Numerii a spus iarăşi: „Şi a grăit Domnul lui Moise, zicând: «Vorbeşte fiilor lui Israel şi le spune: După ce veţi intra în pământul în care veţi locui, pe care Eu îl dau vouă, veţi aduce Domnului jertfe din boi sau din oi, ardere de tot, sau jertfă de făgăduinţă sau de bunăvoie, sau la sărbătorile voastre, spre miros de bună mireasmă Domnului. Cel ce aduce dar Domnului miel va aduce jertfă de făină curată a zecea parte de efă, amestecată cu un sfert de hin de untdelemn; şi vin de turnare, la arderea de tot sau la altă jertfă, a patra parte dintr-un hin; la fiecare miel se va face la fel. Iar la un berbec, când îl veţi aduce pentru ardere de tot sau pentru altă jertfă, veţi aduce jertfă de făină curată două zecimi de efă, amestecată cu a treia parte a unui hin de untdelemn; şi vin de turnare veţi aduce a treia parte a unui hin, întru miros de bună mireasmă Domnului. Iar de veţi aduce dar din boi, ca ardere de tot sau jertfă de plinire a unei făgăduinţe sau jertfă de mântuire, la viţel veţi aduce jertfă de făină curată trei zecimi de efă, frământată cu jumătate de hin de untdelemn. Şi vin de turnare, jumătate de hin, jertfă întru miros de bună mireasmă Domnului. Aşa veţi face, când veţi aduce un viţel, un berbec, un miel din oi sau un ied din capre, după numărul jertfelor veţi aduce aceeaşi cantitate de jertfă de făină şi de turnare; aşa veţi face pentru fiecare. Tot băştinaşul va face aşa, când va aduce Domnului jertfe de acestea întru mireasmă. Iar de va trăi între voi un străin sau un nemernic ar locui cu voi între neamurile voastre, şi aduce jertfă, miros de bună mireasmă Domnului, să facă înaintea Domnului aşa cum faceţi voi. O lege va fi pentru voi şi pentru
434
nemernicii (străinii) care şed între voi; lege veşnică din neam în neam, precum sunteţi voi aşa va fi şi cel nemernic înaintea Domnului. O lege şi o îndreptare să fie pentru voi şi pentru nemernicul care şade (locuieşte) la voi» (15,1-16).
PALADIE: Dar de unde putem vedea că fiecare ia, precum ai zis, răsplată egală şi proporţională cu ceea ce lucrează?
CHIRIL: Oare nu auzi cum Legea zice limpede că, în cazul în care cineva voieşte să împlinească făgăduinţe sau arderi de tot, dacă jertfeşte un miel, trebuie să adauge la jertfă o zecime dintr-o efă de făină şi o pătrime dintr-un hin de vin şi dintr-un hin de untdelemn (socotesc că, în limba evreiască, acestea sunt măsuri). Iar dacă este berbec, zice, să fie mai mare cele adăugate, adică o treime, fiindcă a patra parte dintr-o măsură e mai mică decât a treia parte. În sfârşit, dacă se aduce viţel, făina şi celelalte să fie în cantitate mai mare de o treime, deci o jumătate de măsură.
PALADIE: Am auzit, dar ce înseamnă acestea?
CHIRIL: Ştii fără îndoială că făina de grâu este chipul vieţii, iar untdelemnul, al bucuriei, căci s-a scris: „Ca să veselească faţa cu untdelemn” (Ps. 103,17), iar vinul e semn al veseliei duhovniceşti de Sus şi prin Duhul, fiindcă se zice: „vinul veseleşte inima omului” (Ps. 103,16).
PALADIE: Ştiu.
CHIRIL: Aşadar, proporţional cu ce va jertfi cineva îi va fi şi hărăzirea vieţii de la Dumnezeu: împreunată cu bucurie şi veselie313. Nu zicem, desigur, că în a fi făcut
313 Se confirmă ceea ce am spus la nota anterioară, că Dumnezeu hărăzeşte celui ce-şi dăruieşte viaţa proporţional cu viaţa dăruită de el. Cât dai, atâta primeşti şi în relaţiile dintre oameni. Oarecum, chiar în darul tău, ca deschidere spre alţii, este viaţă şi bucurie. Căci, chiar dăruindu-te, te lărgeşti. În valul dăruirii e prezent un adânc de viaţă care vine de dincolo de tine, din Izvorul vieţii. În talanţii primiţi e dată virtual putinţa înmulţirii lor. Nu poate înmulţi cineva talanţii primiţi decât lucrând cu ei. Dar dacă nu i-ar avea, nu ar avea cu ce lucra. Viaţa persoanei presupune o virtualitate de daruri cu putinţă de înmulţit şi de dăruit prin iubire, nu o desfăşurare lipsită de elanul iubirii şi libertăţii ca în natură.
435
viu de Dumnezeu se cuprinde o măsură mai mare sau mai mică, aceasta ar fi o aiureală. Dar, spunând viaţă, spunem strălucirea în vieţuire314. În aceasta, unul poate că întrece pe altul, dar poate că e mai mic decât alţii, însă nu e fără cinste şi slavă, căci „stea de stea se deosebeşte în strălucire (slavă)”(1 Cor. 15, 41).
Deci şi aici deosebirea jertfelor este o icoană a vieţuirii întru slavă a sfinţilor, prin cantitatea celor ce se adaugă la jertfe arătându-ne măsura strălucirii. Adăugând că străinul va asculta de aceleaşi legi, a arătat că cei dintre neamuri îşi vor supune grumazul aceluiaşi jug al Mântuitorului împreună cu cei din sângele lui Israel, şi vor trece prin aceleaşi jertfe şi prin aceleaşi fapte duhovniceşti de laudă. Căci una este Calea care îi duce pe toţi la unirea cu Dumnezeu Tatăl, şi aceasta este Hristos315. Fiindcă dumnezeiescul Petru a spus: „nu este nici un alt nume sub cer, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi”(Fapte 4,12).
314 Sfântul Chiril avea o viziune proprie vremii sale în ceea ce priveşte vieţuirea şi strălucirea în vieţuire.
315 Pe aceeaşi Cale, prin acelaşi Hristos ajungem toţi la Tatăl. Aceasta înseamnă că prin acelaşi Hristos jertfit şi înviat, însuşindu-ne puterea Lui de a duce o viaţă de jertfă împreună cu El, murim cu El păcatelor, trecând la viaţa cea nouă din puterea învierii Lui.
436
PALADIE: Foarte drept şi bine întocmit e cuvântul.
CHIRIL: Dar şi preaînţeleptul Pavel ne va lămuri că nu vom minţi, dacă vom afirma că modurile vieţuirii vrednice de laudă sunt deosebite şi că Dumnezeu va împărţi răsplăţi egale cu măsurile fiecăruia, căci zice: „Cel ce seamănă cu zgârcenie cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie cu binecuvântare va şi secera” (2 Cor. 9, 6), dar şi David a strigat: „Şi îmi va răsplăti mie Domnul după dreptatea mea, şi după curăţia mâinilor mele va răsplăti mie” (Ps. 17,23).
Oare dreptatea lui Pavel nu este, de pildă, alta decât a oricăruia dintre cei ce nu sunt aşa de mari ca el? Nu este mai mare decât putem cugeta vigoarea sa duhovnicească, încât să poată striga deschis: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” (Gal. 6,14)?
PALADIE: Desigur că este.
CHIRIL: Şi oare nu vom admite că este diferită curăţia mâinilor lui Ioan de a altuia, fiindcă s-a înălţat la vârful vieţuirii evanghelice?
PALADIE: Vom admite, cum să nu!
CHIRIL: Spune-mi, Judecătorul tuturor, drept fiind, va cere de la noi o dreptate egală şi cu totul asemănătoare cu faptele de laudă ale sfinţilor, sau, probând măsura slăbiciunii noastre, nu va cere de la nimeni mai mult decât are şi poate împlini?
PALADIE: Aşa zic şi eu, căci Hristos a spus: „Oricui i s-a dat mult, mult i se va cere”(Luca 12,48), deci e adevărat şi reversul: de la cel ce a primit puţin, puţin se va cere.
CHIRIL: Priveşte deci că şi în Lege este scris acest lucru şi că Dumnezeu cere de la fiecare proporţional
437
cu măsurile lui. Căci, fiind Izvorul (obârşia) bunătăţii şi al iubirii de oameni mai presus de cuvânt, nu respinge pe nimeni dintre cei ce aleargă la El prin credinţă, ci primeşte pe fiecare cu ceea ce are şi acceptă darurile duhovniceşti ale aceluia, necerând nicicând ceea ce este mai presus de puterea lui. Iată ce spune în privinţa aceasta legea din Leviticul: „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Vorbeşte fiilor lui Israel şi le spune: Cel ce va face făgăduinţă se va preţui sufletul său Domnului. Preţul unui bărbat de la douăzeci de ani până la şaizeci de ani va fi cincizeci de drahme (sicli) de argint, după greutatea sfântă (siclul sfânt), iar preţul femeii va fi treizeci de drahme. Preţul unui băiat de la cinci ani până la douăzeci de ani va fi douăzeci de drahme, iar al unei fete, zece drahme. Preţul unui copil de la o lună până la cinci ani va fi de cinci drahme de argint, iar al unei copile, trei drahme de argint. De la şaizeci de ani în sus, preţul lui va fi cincisprezece drahme de argint, iar pentru femeie, zece drahme de argint. De va fi sărac şi nu va putea plăti preţul, va sta înaintea preotului şi preotul îl va preţui; după puterea celui ce a făcut făgăduinţa îl va preţui preotul» (Lev. 27, 1-8).
Veneau unii şi se înscriau spre sfinţire şi dăruire lui Dumnezeu şi predau de bunăvoie suma în drahme rânduită de Lege. Dar dacă era cineva dintre cei nu prea în putere (avuţie), adică dintre cei mai neînsemnaţi, nu mai făcea plata după Lege, ci, cercându-l, preotul din acel timp hotăra o plată pe potriva mijloacelor lui. Acesta este cuprinsul şi înţelesul mai clar al literei. Socotesc însă că cei ce zăbovesc cu mai multă iubire de învăţătură pe lângă cuvintele sfinte trebuie să-şi aducă aminte că Hristos, grăind odinioară fariseilor, a pomenit limpede şi clar de
438
porunca aceasta. Iar aceia, alegându-şi o viaţă deşartă şi dezaprobată de Lege şi învăţând, după cum s-a scris, porunci ale înţelepciunii omeneşti, s-au apropiat, zicând: „Pentru ce ucenicii Tăi încalcă datina celor mai bătrâni? Căci nu-şi spală mâinile când mănâncă pâine”. La aceasta, Mântuitorul îndată a zis către ei: „Pentru ce şi voi încălcaţi porunca lui Dumnezeu? Căci Dumnezeu a zis: Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta […]. Voi însă ziceţi: Cel ce va zice tatălui său sau maicii sale: cu ce te-aş fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu, acela nu va cinsti pe tatăl său sau pe maica sa; aţi desfiinţat porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră”(Matei 15,3-6). Fariseii, fiind foarte iubitori de bani şi dornici de câştig, doreau să vadă pe cât mai mulţi venind pentru a contribui potrivit Legii, ca să se umple pungile lor, în care adunau cu mână nesăturată cele pe care le aduceau aceia. Dar era firesc ca unii să refuze contribuţia, având ca motiv de nedispreţuit sărăcia şi trebuinţa de a îngriji de bătrâneţea tatălui ori a maicii din cele pe care le agoniseau nu cu puţină sudoare. Însă ticăloşii de farisei, cum auzeau aceasta, îi îndemnau să vină cu contribuţia, nemairespectând cele cuvenite şi nemaicinstind intenţia Legii care poruncea să se arate părinţilor tot respectul şi să li se poarte de grijă -, ci minţind că, mai degrabă, ea cere să se împlinească cele legiuite. După Lege, era o nelegiuire şi o osândă ca cineva să-şi însuşească ceva din cele închinate spre slava lui Dumnezeu, pentru că acelea erau numite dar. Însă fariseii învăţau pe oameni să spună părinţilor, care cereau ajutoare de la copiii lor, „cu ce te-aş fi putut ajuta este dăruit”, adică cele pe care ţi le-aş fi putut da sunt închinate şi ştii că încalcă Legea cel ce sustrage fără pietate cele ce sunt spre slava lui Dumnezeu. Deci susţineau că este eliberată
439
de osândă această neomenie faţă de părinţi şi procurau aceste născociri preaurâte ca argumente celor ce preferau mai degrabă să închine bunurile lor lui Dumnezeu, decât să dea părinţilor (cele necesare, n.ed.) potrivit prescripţiilor Legii. Aceasta socotesc că înseamnă cuvintele: „Cel ce va zice tatălui său sau maicii sale: cu ce te-aş fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu, acela nu va cinsti pe tatăl său sau pe maica sa”. Deci, celor ce zic „cu ce te-aş fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu”, nu li se îngăduie să nu-şi cinstească tatăl sau să nu-i acorde maicii respectul cuvenit.
PALADIE: Socotesc că drept şi adevărat s-a spus.
CHIRIL: Dar, după ce s-a lămurit înţelesul istorisirii, să trecem la cele duhovniceşti şi să ne ocupăm cu înţelesul cel mai presus de cele sensibile.
PALADIE: Să trecem.
CHIRIL: Fiecare dintre noi, cei îndreptaţi prin credinţă şi sfinţiţi în Duhul, a devenit un dar sfinţit adus lui Dumnezeu şi fiecare datorăm lui Hristos viaţa noastră. Căci, aşa cum a spus dumnezeiescul Pavel, „Cu preţ am fost răscumpăraţi” şi nu mai suntem robii noştri (1 Cor. 7, 25), şi: „Unul […] a murit pentru toţi, ca cei ce viază să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia care a murit şi a înviat pentru ei” (2 Cor. 5,15). Fiindcă ne-a câştigat prin Sine însuşi lui Dumnezeu Tatăl, punând sângele Său ca preţ pentru noi. Deci, prin credinţă şi sfinţenie, să ne apropiem de Hristos, Mântuitorul tuturor, aducând închinarea vieţii noastre întru evlavie316 ca
316 Făptuind cele ale Satanei, eram ai lui. Hristos a primit în locul nostru moartea venită de la acela, dar acela nu L-a mai putut ţine. El S-a dăruit lui Dumnezeu Tatăl, a învins deci moartea noastră faţă de Dumnezeu, scoţându-ne şi pe noi de sub puterea morţii. El a schimbat direcţia noastră: nu mai este drum spre stăpânirea deplină a omului de Satana, ci spre stăpânirea deplină a lui de Dumnezeu. El a plătit preţul morţii noastre, dar l-a plătit lui Dumnezeu, deci acum suntem ai lui Dumnezeu. De aceea, viaţa care ni s-a dăruit nu o mai trăim pentru noi, ci pentru Dumnezeu. Cine se poate dărui total lui Dumnezeu din dragoste? Numai Hristos a putut face aceasta! însă, din puterea Lui, şi noi putem să facem din viaţa noastră răscumpărată o viaţă moartă păcatului şi plină de Dumnezeu, pregătindu-ne să facem şi din moartea cu trupul o trecere spre viaţa veşnică.
440
răsplată pentru cele primite de la El. Dar, pe drept cuvânt, nu se cugetă că ar fi un singur mod al acestei aduceri, ci unul variat, pentru că unii vin cu mai puţină tărie, iar alţii cu o râvnă mai fierbinte, cu o înţelegere viguroasă şi cu o minte trează, şi pornesc cu avânt puternic spre înfăptuirea celor ce trebuie împlinite şi spre săvârşirea celor ce plac lui Dumnezeu. Aceştia sunt, după cum arată istorisirea, cei de la douăzeci până la şaizeci de ani, deoarece trupul e viguros în mişcări, stă drept şi se menţine astfel până la şaizeci de ani, şi mintea este în putere şi aptă să primească cele pe care vrea să le cunoască. Iar Cel ce cunoaşte făptura noastră, după cum s-a scris (cf. Ps. 102,14), ştie fără îndoială că şi sufletele au o astfel de vârstă, întrucât raţiunea trece de la asemănările trupeşti la cele duhovniceşti. Deci, fie că e bărbat, fie că e femeie, cât încă se află în vigoarea vârstei spirituale, să aducă cele rânduite: bărbatul, cele cincizeci de drahme, adică fructul întreg şi cu totul desăvârşit al slujirii duhovniceşti, care, prin cele de şapte ori câte şapte, se recunoaşte ajuns la capătul cel mai de sus şi la desăvârşire, iar femeia, cele treizeci de drahme, căci este de mai mic preţ decât bărbatul, dar aduce şi ea, după firea proprie, fructul desăvârşit al ostenelii ei, indicat prin
441
cele de trei ori zece. Cel de la cinci până la douăzeci de ani, dacă e băiat, achită douăzeci de drahme, iar de e fată, zece. Socotesc că, de la cinci ani, mintea începe să se deschidă înţelegerii, care e încă slabă şi copilărească, dar înaintează spre ceea ce e mai înalt, aşa cum trupul îşi face necontenit înaintarea spre vigoare. Sau nu înţelegi ce zic?
PALADIE: Ba înţeleg foarte bine.
CHIRIL: Deci, după treptele tăriei duhovniceşti, s-a măsurat şi rodul (jertfa) ce trebuia adus de fiecare. Şi, pretutindeni, femeia e preţuită mai puţin decât bărbatul şi, adeseori, numai pe jumătate, fiindcă dumnezeiescul Petru a mărturisit clar că acest vas este mai slab (cf. 1 Petru 3, 7). Ea este mai prejos în vigoare faţă de bărbaţi şi tace în biserici, deci nu i s-a încredinţat slujirea cuvântului, şi nu este aşa de tare spre înfăptuirea virtuţii, cum se arată bărbatul.
Deci de la o lună, zice, până la cinci ani, băiatul plăteşte cinci drahme, iar fata, trei. Dar ce înseamnă jertfa (rodul) primit de la copii? Prin pruncii născuţi de curând, Scriptura ne dă să înţelegem pe cei născuţi de curând în Hristos, de care Sfântul Pavel a spus că se cuvine să fie hrăniţi cu lapte (cf. Evr. 5, 12; 1 Cor. 3, 2). Căci cei ce au fost de curând chemaţi prin credinţă, care sunt încă prunci, aduc jertfă mică. Aceasta ştiind-o, dumnezeieştii Ucenici scriu celor dintre neamuri, cu toate că se dăduseră foarte multe porunci evanghelice, că trebuie să se păzească numai de desfrânare, de animale sugrumate şi de sânge (cf. Fapte 15, 20). Ei ziceau că vor face bine aceia dacă le vor păzi pe acestea, fiindcă, atât timp cât mintea lor e încă pruncească, nu trebuie împovărată cu greutăţi prea mari.
442
Apoi, Legea adaugă că cei cu vârste de la şaizeci de ani în sus trebuie să plătească: bărbatul, cincisprezece drahme, iar femeia, zece, deoarece cel ce s-a aplecat spre slăbiciune şi lipsă de vigoare nu poate aduce rod îmbelşugat. Este ceea ce se întâmplă şi pomilor îmbătrâniţi, care, din pricină că rădăcina li se învecheşte (se usucă), cu greu mai rodesc fructe. Deci Dumnezeu, Cel cu adevărat drept şi milostiv, primeşte roadele (jertfele) proporţional cu râvna şi cu aptitudinea minţii fiecăruia, nici lepădând pe cel slab şi în vârstă înaintată, nici lăsând neonorat pe cel în vigoare, ci lărgind câmpul faptelor de laudă celor ce vor, după putinţa pe care o are fiecare. Pe cei mai slabi în aptitudini şi poate şi mai simpli la judecată îi va avea El însuşi în grijă, măsurând rodirea fiecăruia după putere, căci aceasta socotesc că înseamnă cuvântul: „va sta înaintea preotului şi preotul îl va preţui; după puterea celui ce a făcut făgăduinţa îl va preţui preotul”.
PALADIE: Ce subtilă este explicaţia!
CHIRIL: Deci trebuie dăruite lui Dumnezeu, Paladie, ca un miros de bună mireasmă şi ca o datorie, petrecerea sfântă şi strălucirile unei vieţi alese, căci unul dintre sfinţi a scris: „Cinsteşte pe Domnul din ostenelile tale cele drepte şi din pârga tuturor roadelor dreptăţii tale”(Pilde 3, 9). Cei din vechime socoteau că cinstesc pe Dumnezeu prin jertfe de animale şi prin arome, fiindcă aceea era calea vieţuirii după Lege. Dar noi, cei înfiaţi în Hristos prin credinţă, mergând pe calea mai bună şi suitoare, vom dărui lui Dumnezeu închinarea în Duh şi Adevăr, punând totul în mişcare ca să putem săvârşi cu bărbăţie cele ce trebuie împlinite şi să lăudăm pe Dumnezeu cu daruri duhovniceşti şi sfinţite. Socotesc că trebuie să ne aducem
443
aminte de Cel ce a spus limpede prin preaînţeleptul Moise: „Cele ce ies prin buzele tale să le păzeşti”(Deut. 23,23), adică grăbeşte-te să împlineşti cât mai repede ceea ce făgăduieşti, pentru că întârzierea în acestea nu e lipsită de pagubă. „ Dacă ai făcut, zice, o făgăduinţă Domnului, să nu întârzii să o împlineşti […]. Mai bine să nu făgăduieşti, decât să nu împlineşti ce ai făgăduit” (Eccl. 5, 3, 4).
PALADIE: Adevărat!
CHIRIL: Iar scopul frumos al bunei rânduieli de a face făgăduinţe nu-l va afla cineva din altă parte, ci din Lege, negreşit, căci s-a scris: „Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor mele” (Ps. 118, 105). Oare nu păşeşte cineva pe calea dreaptă şi nerătăcită, atunci când e călăuzit prin legea dumnezeiască ca printr-o lumină şi când primeşte strălucirea ei ca pe o făclie?
PALADIE: Cine spune că nu?, fiindcă undeva dumnezeiescul David cântă: „Porunca Domnului străluceşte departe, luminează ochii” (Ps. 18, 9).
CHIRIL: în ce mod ne vom face vrednici de laudă, trăind o viaţă strălucitoare şi cu totul curată şi închinând lui Dumnezeu ca pe un dar strălucit faptele cuviinţei, vei cunoaşte limpede şi din alte porunci date nouă de Dumnezeu, căci în Numerii scrie: „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Vorbeşte fiilor lui Israel şi le spune: bărbatul sau femeia, care va face Domnului o făgăduinţă deosebită de a trăi în curăţie (ca nazireu), să se înfrâneze de la vin şi de la băutură ameţitoare, şi oţet din vin şi oţet din sicheră să nu bea şi nimic din cele ce se fac din struguri să nu bea; şi struguri proaspeţi sau stafide să nu mănânce în toate zilele făgăduinţei sale. Din toate câte se fac din viţă, struguri şi sâmburi, să nu bea, nici să nu mănânce. În toate zilele
444
făgăduinţei curăţiei sale, să nu treacă brici pe capul său până se vor împlini zilele în care s-a făgăduit Domnului; sfânt va fi, lăsând să crească părul pe cap. […] Nici chiar pentru tată, pentru mamă, pentru frate sau pentru soră să nu se spurce, când vor muri ei, pentru că făgăduinţa lui Dumnezeu este peste capul său. Iar de va muri cineva lângă el fără de veste, îndată se va pângări capul său de nazireu; îşi va rade capul său în ziua în care se va curăţi. În ziua a şaptea se va rade, iar în ziua a opta va aduce preotului două turturele sau doi pui de porumbei, la uşa cortului mărturiei. Şi preotul va aduce o pasăre jertfă pentru păcat şi cealaltă ardere de tot, ca să-l cureţe că a păcătuit pentru mort şi va sfinţi capul lui în ziua aceea. Apoi să-şi înceapă din nou zilele de făgăduinţă afierosite Domnului. Şi va aduce un miel de un an jertfă pentru păcat, iar zilele dinainte nesocotite vor fi, pentru că a pângărit capul făgăduinţei sale» (6,1-12).
PALADIE: Nu e uşor de înţeles cuvântul acesta, dacă nu se va face o cercetare mai amănunţită a Legii, căci ce fel de slujire a lui Dumnezeu se cuprinde în faptul că cineva nu-şi tunde părul, ci îşi lasă părul lung şi îl scutură, că se reţine să consume vin sau oţet din struguri şi chiar struguri şi seminţe?
CHIRIL: Cu adevărat niciunul, Paladie, dacă cineva judecă după firea lucrurilor. Dar nu putem să nu admirăm scopul Legii, care înalţă pe un plan mai înalt cele ale elinilor printr-un meşteşug iscusit şi preschimbă înţelepţeşte în icoane ale vieţii evanghelice şi pe cele ce par deşarte317. Aşadar, dacă cineva îşi ia drept scop
317 Prin încetarea lor după o scurtă dăinuire, toate ale lumii şi ale vieţii în lume ar fi deşarte, dacă n-ar fi căi şi chipuri ale unei vieţuiri mai presus de ele. Numai dăinuirea veşnică a sufletului într-un plan mai presus de lumea sensibilă poate da o valoare formelor şi momentelor din viaţa pământească. Lumea capătă valoare numai prin faptul că toate ale ei pot să ne fie cale spre viaţa veşnică. Vieţuirea în lumea aceasta este atât de nesatisfăcătoare prin necazurile pe care ni le prilejuieşte şi prin scurtimea momentelor de mulţumire, încât nu poate fi suprema formă de existenţă. Ea îşi capătă valoarea reală prin caracterul ei de simbol al unui plan desăvârşit, veşnic al existenţei.
445
să se afierosească lui Dumnezeu (să se facă nazireu, n.ed.) printr-o făgăduinţă mare, adică printr-un mod de vieţuire înalt, prin alegerea căii drepte şi fără prihană a dreptăţii desăvârşite, trebuie să se îndepărteze de vin şi de sicheră, adică să-şi elibereze mintea de tot ce poate să-l îmbete şi obişnuieşte să-l tulbure. Iar acestea socotesc că sunt cugetul lumesc, poftele pământeşti, grijile trupului, distracţiile deşarte. Cuvântul prorocesc plânge pe unii preoţi care suferă de acestea, zicând: „preotul şi prorocul şi-au ieşit din minţi din pricina vinului, de băutul sicherei” (Is. 28, 7), dar şi despre alţii zice prorocul: „via lor este din viţa de vie a sodomeilor şi din şesurile Gomorei; strugurii lor sunt otrăviţi şi bobiţele lor sunt amare; […] otravă de aspidă e vinul lor”(Deut. 32, 32-33). De asemenea, despre alţii se zice că adapă pe aproapele cu băutură vicleană (perversă, tulbure; cf. Avac. 2, 15). Deci opreşte mintea sfinţită de la tot ce obişnuieşte să o îmbete, şi adaugă că nu trebuie să fie părtaşă nici de oţet, numind oţet, socotesc, plăcerile contrare firii şi perverse. De asemenea, opreşte întrebuinţarea stafidei şi a sâmburilor, nelăsând adică mintea să coboare nici măcar la vechile rămăşiţe ale plăcerilor. Din această pricină, şi nu din alta, socotesc că sunt osândite de Lege vinul şi toate cele asemănătoare.
446
Dar să spunem acum ce înseamnă trebuinţa de a lăsa părul lung pentru Dumnezeu, arătând mai întâi aceasta: cei mai nebuni dintre elini, urmând obişnuinţelor lor contrare firii şi trăind ca nişte dobitoace necuvântătoare, îşi lăsau părul lung, motivând că-l lasă să crească pe seama demonilor, şi din când în când îl tăiau, unul sacrificându-l nimfelor munţilor, altul, vreunui râu. Astfel, lucrul acesta făcea parte din cultul lor religios. Deci preaînţeleptul Moise, mai bine zis Atotînţeleptul şi desăvârşitul Meşter Dumnezeu prin Moise, porunceşte acelaşi lucru israeliţilor care cu anevoie se puteau curăţi de rătăcirea lor din Egipt -, prin moravurile şi modurile vechi strămutându-i uşor de la scopul acelora, ca să nu mai dea cinstire demonilor, ci, ca prin chip şi umbră, să cinstească pe Dumnezeul tuturor318. De aceea a rânduit şi legile despre jertfe şi primea jertfele lor sângeroase, dar fără să-I placă, fiindcă a zis clar prin prorocul Isaia: „cine oare a cerut acestea din mâinile voastre?” (1, 12). Deci exista un obicei nebunesc la elini, dar Legea învăţa cele mai înalte şi preschimba ceea ce părea deşert în ceea ce era bun prin raţiune. Dar poate voieşti să vorbim, pe cât e cu putinţă, despre fiecare în parte?
PALADIE: Foarte mult.
CHIRIL: Oare nu ştii, căci am mai pomenit aceasta, că Scriptura a înlocuit mintea cu capul ca sălaş al minţii, fiindcă aşa socoteşte de Dumnezeu insuflata Scriptură?
318 Este o interesantă explicare a jertfelor de animale din Legea veche. În orice caz, întrucât oamenii se hrănesc din carnea animalelor, socotindu-se că actul junghierii unora dintre ele era un act de jertfire a lor lui Dumnezeu, prin aceasta oamenii îşi puneau viaţa în legătură cu Dumnezeu, sau o întorceau ca pârgă lui Dumnezeu, odată ce existenţa lor era un dar de la El.
447
PALADIE: Sunt de acord, dar ce înseamnă aceasta?
CHIRIL: Perii sunt rodul capului şi răsar ca nişte odrasle naturale. Dar şi cugetările şi toate cele din minte, care ţâşnesc natural, sunt un rod al minţii, ca o chică frumoasă şi bine înflorită care o împodobeşte. Deci trebuie să avem nu o minte goală, lipsită de cugetări bune, ci una care ţâşneşte din sine ştiinţa exactă a celor bune şi e închinată lui Dumnezeu ca un păr lung. Astfel, mintea va cerceta şi cum este frumuseţea dumnezeiască, va privi clar cele ascunse ca într-un adânc şi va dobândi raţiunile credinţei celei atotdrepte, ca să poate alege cunoştinţa cea cu totul fără de vină despre Dumnezeu şi să meargă pe calea cea nerătăcită, adică pe cea care duce spre cele vrednice de laudă. Nu vei recunoaşte că un astfel de om urcă la culmea a toată lauda?
PALADIE: Foarte adevărat!
CHIRIL: Oare raderea, adică lipsirea de păr a capului prin tăierea lui până la piele, nu pricinuieşte o formă de ocară celor cărora li s-ar întâmpla?
PALADIE: Aşa gândesc.
CHIRIL: Fiindcă Dumnezeu zice către maica iudeilor, adică spre Ierusalim: „Rade-te şi tunde-te pentru fiii tăi cei iubiţi; măreşte-ţi pleşuvia ca a vulturului, căci fiii tăi au fost duşi în robie” (Mih. 1, 16). Raderea este deci pricinuitoare de ocară şi de necinste şi e foarte potrivită celor ce jelesc.
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Deci mintea, care nu are în sine cele prin care poate fi vrednică de laudă, e goală, necinstită şi plină de ruşine. Aşa sunt, pe drept cuvânt, cei fără judecată şi care au o părere stricată despre Dumnezeu, încât se închină pietrelor, cei care cutează adică, fără pricepere,
448
să dea zidirii cinstea ce se cuvine Ziditorului şi Făcătorului, să cugete şi să spună cele cu totul perverse şi să lepede credinţa adevărată şi fără pată, alergând mai degrabă la cele pe care cineva nu le-ar spune decât din prostie, pentru că nu are mintea împodobită cu chica raţionamentelor celor bune.
PALADIE: Foarte bine grăieşti.
CHIRIL: Deci mintea să fie plină de raţionamentele cele drepte şi de cugetările în stare să descopere tot ceea ce este vrednic de laudă, împodobindu-se cu ele ca şi cu o chică, fiindcă o astfel de minte este cât se poate de înţeleaptă şi de aptă să primească în sine iluminarea prin credinţa în Hristos. Porunceşte ca cel ce se nevoieşte într-o viaţă aşa de frumoasă şi de aleasă şi are o astfel de minte, împodobită cu cuvântul dumnezeiesc, să se îndepărteze de tot ceea ce obişnuieşte să spurce şi să se reţină de la faptele trupeşti, iar pe cele care privesc spre moarte şi stricăciune să le alunge cât mai departe.
De aceea, porunca aceasta ne lasă să înţelegem că nu trebuie să ne apropiem de cei ce au murit, nici să ne atingem de vreun cadavru. Legea opreşte cu desăvârşire de la aceasta, punând voia lui Dumnezeu mai presus şi de respectul faţă de părinţi. Să nu se atingă de tatăl său sau de maica sa (răposaţi), pentru că cel care săvârşeşte virtutea trebuie să se îndepărteze de iubirea trupească şi să arate mai mare cinste lui Dumnezeu decât legăturii de sânge. Aceasta a spus-o şi Hristos însuşi: „Cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine, […] şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”(Matei 10, 37-38). Mântuitorul însuşi ne-a învăţat, de asemenea, că cele ale lui Dumnezeu
449
sunt de mai mare cinste decât respectul faţă de părinţi. Când unul dintre proaspeţii ucenici s-a apropiat, zicând: „Doamne, îngăduie-mi mai întâi să merg şi să îngrop pe tatăl meu”, El i-a zis: „ Vino după Mine şi lasă pe morţi să îngroape pe morţii lor”(Matei 8, 21-22), numind morţi, socotesc, pe cei ce au ales să cugete cele din lume şi nu s-au rupt de faptele morţii.
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: După Lege, acesta este modul vieţuirii preacurate şi alese, mai bine zis cel în Duh şi Adevăr, fiindcă Legea e umbră. Dar de s-ar întâmpla, zice, ca cel sfinţit să se spurce atingându-se de vreun cadavru, având acum chica întinată, să se tundă şi să-şi radă capul, şi în ziua a opta să aducă jertfă o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Dar să aducă apoi, zice, şi un miel de un an. Şi zilele dintâi (ale făgăduinţei) nu-i vor mai fi socotite, pentru că s-a spurcat capul făgăduinţei lui. Dacă s-ar întâmpla ca cel sfinţit să neglijeze ceea ce se cuvine şi să se spurce prin fapte spre moarte, aplecându-se spre cele ale trupului, urmarea sigură va fi că va pierde semnele vieţuirii preacurate319 şi-şi va face cu totul de ocară capul său; aceasta ne dă de înţeles tunderea. Dându-şi seama că a pierdut timpul trecut ostenindu-se în zadar, va plânge pierderea sudorilor; aceasta socotesc că înseamnă cuvântul: „zilele dinainte nesocotite vor fi”. Aceasta spune şi prin Iezechiel: „Dreptatea dreptului nu-l va scăpa în ziua în care va păcătui şi cel fărădelege nu se va păgubi din pricina
319 O faptă nelegiuită readuce în sufletul care a trăit în curăţie toată nesimţirea. Este ca o prăbuşire de pe vârf într-un hău. Dar şi o faptă de mare frumuseţe restabileşte în sufletul nesimţitor toată delicateţea.
450
nelegiuirii, în ziua în care se va întoarce de la fărădelegea lui” (Iez. 33, 12). Deci, dacă s-ar întâmpla între timp ca cei sfinţiţi să se spurce, se vor păgubi de cele lucrate mai înainte, dar nu vor suferi o pagubă care nu se mai poate îndrepta, fiindcă se spală în Hristos, Care S-a adus pentru noi lui Dumnezeu Tatăl ca o turturea şi ca un porumbel, S-a jertfit ca un miel şi ne-a îndreptat prin moartea trupului Său. De aceea, a poruncit ca cel ce a suferit tunderea să aducă jertfe ca chip (tip) al lui Hristos, Care a îndreptat pe cel necuvios, a întărit pe cel neputincios, a ridicat pe cel căzut, a întors pe cel rătăcit şi a spălat pe cel întinat.
PALADIE: Foarte bine ai grăit!
CHIRIL: Dar socotesc că, scrutând puţin înţelesul celor spuse, vom putea privi şi în adâncul altor sensuri subtile şi ascunse. Fiindcă Legea însăşi ne îndeamnă la aceasta, zicând nu fără rost despre cel ce lasă părul să-i crească pentru Dumnezeu: „de va muri cineva lângă el fără de veste, îndată se va pângări capul său de nazireu; îşi va rade capul în ziua în care se va curăţi. În ziua a şaptea se va rade, iar în ziua a opta va aduce preotului două turturele sau doi pui de porumbei, la uşa cortului mărturiei. […] şi va sfinţi capul lui în ziua aceea” (Num. 6, 9-11), apoi porunceşte să aducă şi un miel de un an.
PALADIE: Pe drept cuvânt, cel dornic să cunoască pe Hristos se va întreba ce înseamnă ghicitura aceasta. Spune-mi mie, celui ce doresc să învăţ, spre ce ţinteşte?
CHIRIL: Voi spune pe cât se poate. Dar, de mă voi abate de la cale, să mă ierţi, căci greu este cuvântul şi întunecoasă ghicitura.
PALADIE: Sunt de aceeaşi părere.
451
CHIRIL: Deci, Paladie, prin sine, capul trupului închipuie mintea, căci aşa a socotit dumnezeiasca şi Sfânta Scriptură. Iar cugetările ce răsar în mod firesc în ea şi din ea, prin care suntem călăuziţi spre cunoaşterea oricărui lucru, le asemănăm cu pletele şi cu perii, căci aceştia răsar din cap.
PALADIE: îmi aduc aminte.
CHIRIL: Deci, atunci când e plină de cugetări bune, mintea noastră este oarecum nerasă şi împodobită cu plete pentru Dumnezeu. Dar atunci când nu are cugetări drepte despre Dumnezeu şi nu e îmbogăţită cu ştiinţa aleasă şi fără pată a celor ce trebuie săvârşite, este goală şi rasă şi suferă de o pleşuvie atotnecinstită.
PALADIE: E adevărat, acestea le-am aflat ceva mai înainte.
CHIRIL: Aşadar, înainte de venirea Mântuitorului, Israel a fost chemat prin Moise la cunoştinţa lui Dumnezeu. De aceea a fost şi sfinţit şi a făcut lui Dumnezeu, în oarecare fel, o făgăduinţă de curăţie, căci a făgăduit limpede în muntele Horeb că va păzi Legea, zicând: „Toate cuvintele pe care le-a grăit Domnul le vom face şi le vom asculta!” (Ieş. 24, 13). Deci aveau mintea plină de rânduiala Legii şi împodobită cu frumuseţea poruncii date prin Moise ca şi cu o chică închinată Domnului, dar s-au spurcat prin atingerea de cadavru, pentru că au omorât pe Emanuel fără îndoială, sfântă a fost cu adevărat moartea lui Hristos, dar crima împotriva Domnului a fost întinare pentru ucigaşi. Deci Legea le porunceşte să-şi tundă, ca pe o chică, deprinderea în cele ale Legii şi să-şi radă chipurile (tipurile) zilei a şaptea, adică cele de dinainte de ziua a opta, în care a înviat Hristos, înnoindu-se spre nestricăciune şi preschimbându-şi viaţa în cea nouă şi
452
evanghelică. Aşadar, înainte de ziua a opta şi-au tuns pletele, dar, după ziua a opta, s-au împodobit iarăşi cu plete şi şi-au sfinţit capul, mintea împodobindu-se acum nu cu părul chipurilor (tipurilor) şi umbrelor, ca înainte, ci cu cel al dogmelor credinţei şi adevărului. Nu socoteşti, oare, că cei îndreptăţiţi prin credinţă trebuie să se radă (să se lepede) de lauda slujirii după Lege, ca mintea să le odrăslească iarăşi şi ei să primească înlăuntrul minţii şi inimii ştiinţa vieţuirii evanghelice, care este cu mult mai bună şi mai înaltă decât cea veche?
PALADIE: Cum o dovedeşti?
CHIRIL: Oare nu a strigat limpede şi făţiş Pavel, cunoscătorul Legii, zicând despre podoabele cele vechi ale Legii: „Cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă. Ba mai mult: eu pe toate le socotesc a fi pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos, Domnul meu, pentru Care m-am păgubit de toate şi le socotesc drept gunoaie, ca să dobândesc pe Hristos şi să mă aflu întru El, neavând dreptatea mea cea din Lege, ci pe cea din credinţa în Iisus Hristos”(Filip. 3, 7-9)?
PALADIE: Am auzit.
CHIRIL: Dar îi certa şi pe alţii că cinstesc tăierea împrejur a Legii şi după taina lui Hristos: „cei ce vă îndreptăţiţi prin Lege v-aţi îndepărtat de Hristos, aţi căzut din har; căci noi aşteptăm în Duh nădejdea îndreptării prin credinţă” (Gal. 5, 4-5). Ba mai zicea că s-a făcut nefolositoare porunca veche, ca una ce este lipsită de plată, iar în locul ei a intrat alta, adică cea evanghelică.
PALADIE: Adevărat!
CHIRIL: Aşadar, poruncind să se radă Israel, care făcuse o făgăduinţă, ca unul ce s-a spurcat de atingerea de
453
cadavru, adică s-a făcut vinovat de crima uciderii Domnului, prin ghicitura aceasta se arată că rânduiala Legii trebuie să înceteze. El trebuie să-şi sfinţească altă chică lui Dumnezeu după ziua a opta, adică după înviere, şi anume: cuviinţa şi disciplina exactă şi fină a poruncilor evanghelice. Căci Legea a poruncit celui ce-şi lasă părul să crească după ziua a opta să aducă turturele şi pui de porumbei, indicând şi prin acestea pe Cel ce curăţeşte pe cei întinaţi, adică pe Hristos. Pentru că prin amândouă e indicat Acesta: prin turturea, ca Cel bineglăsuitor, şi prin porumbel ca cel atotblând, faţă de Legea zăbavnică la limbă şi lipsită de blândeţe, care impune îndată pedepse celor ce au greşit. Dar se aduce deodată cu păsărelele şi un miel, ca prin toate să se înţeleagă Hristos: prin păsări, ca Cel ce este de Sus şi din cer, iar prin miel, ca Cel ce e de jos şi de pe pământ. Căci, fiind Dumnezeu după fire sau Cuvântul, S-a făcut trup (cf. Ioan 1,14), dar era şi este Dumnezeu, Care ne izbăveşte de umbra Legii şi sădeşte în inimile tuturor cunoştinţa poruncilor Lui şi ne face cu adevărat sfinţi, curăţindu-ne cu sângele propriu, după Scripturi320 (cf. Rom. 5, 9).
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Iar dacă cel ce-şi lasă părul să crească după ziua a opta va împlini bine modul făgăduinţei, atunci se va desăvârşi. Şi, poruncind cum să se facă lucrul acesta, zice: „Aceasta este legea pentru cel ce s-a făgăduit (nazireu): în
320 Prin toate detaliile Legii vechi cu privire la jertfe, Sfântul Chiril arată că ea era un pedagog spre Hristos (cf. Gal. 3,24), pe cei încă prunci cu sufletul din vremea ei crescându-i spre primirea lui Hristos, după cum a spus Sfântul Apostol Pavel (cf. Gal. 3, 24-26).
454
ziua în care se va împlini timpul făgăduinţei sale, va aduce la uşa cortului mărturiei darul său Domnului: un miel de un an curat ardere de tot, o mieluşea de un an curată pentru păcat, un berbec curat jertfă de mântuire, şi o coşniţă cu azime din făină curată, pâini frământate cu untdelemn şi turte nedospite unse cu untdelemn, şi jertfa şi turnarea lor. Şi le va aduce preotul înaintea Domnului şi va jertfi ceea ce este pentru păcatul lui şi arderea de tot a lui. Şi berbecul îl va aduce jertfă de mântuire Domnului, împreună cu coşniţa cu azime, şi va aduce preotul jertfa şi turnarea lui. Şi cel ce s-a făgăduit îşi va rade capul făgăduinţei lui la uşa cortului mărturiei şi va pune părul pefocul cel de sub jertfa de mântuire. Şi preotul va lua şoldul fript de la berbec, o pâine nedospită şi o turtă nedospită din coşniţă şi le va pune pe mâinile nazireului, după ce şi-a ras capul. Şi preotul le va ridica aducere înaintea Domnului; sfânt va fi preotului pieptul adus şi şoldul ridicat, şi cel ce s-a făgăduit va bea vin. Aceasta este rânduiala (legea) pentru cel ce s-a făgăduit, care a dat Domnului darul său şi a adus Domnului jertfa de făgăduinţă pentru nazireatul său, afară de cele ce poate oferi după puterea lui; după făgăduinţa sa aşa să facă, după cele legiuite pentru curăţia sa (nazireatul său)” (Num. 6,13-21).
Cel ce s-a îndatorat lui Dumnezeu cu făgăduinţa de a se curăţi, lepădând grosimea istorisirii mozaice şi eliberându-şi mintea de slujirea în chip şi umbră ca de o chică lungă şi grea, bucurându-se de cunoştinţa şi păzirea cu adevărat curăţitoare a poruncilor lui Hristos ca de o nouă odrăslire a părului, va fi sfânt şi sfinţit şi, pe lângă aceasta, vrednic de primire. Şi se va aduce pe sine spre miros de bună mireasmă lui Dumnezeu şi va oferi ca jertfă primită cuviinţa şi strălucirea vieţuirii sale fără prihană. Căci zice să aducă „darul său Domnului: un miel
455
de un an curat ardere de tot, o mieluşea de un an curată pentru păcat, un berbec curat ca jertfă de mântuire, şi o coşniţă cu azime din făină curată, pâini frământate cu untdelemn şi turte nedospite unse cu untdelemn”. Prin miel se va înţelege, în chip potrivit, pruncia în Hristos a celui ce aduce, iar prin berbec plinătatea în rodire a minţii, fiindcă spune: „Fraţilor, nu fiţi prunci la minte. Fiţi prunci întru nerăutate. La minte însă, fiţi desăvârşiţi”(1 Cor. 15, 20).
Iar la mijloc (între cele trei jertfe, n.ed.) este o mieluşea adusă ca jertfă pentru păcat. Prin aceasta ne este uşor să vedem că nu e cu totul fără pată viaţa celor ce s-au curăţit mult şi s-au desăvârşit în simplitatea, nerăutatea şi nevinovăţia în Hristos, ci mai are nevoie de curăţire. Căci nimeni nu poate câştiga o stare cu totul fără reproş, ci, cu adevărat, numai despre Emanuel este corect să spunem: „vine stăpânitorul veacului acesta şi întru Mine nu va afla nimic”(Ioan 14, 30). Aşadar, în miel, în mieluşea şi în berbec oricine poate vedea cele pe care le-am spus.
Prin pâinile nedospite se indică viaţa fără viclenie şi curată, fiindcă şi preaînţeleptul Pavel scrie undeva celor sfinţiţi: „Curăţiţi vechiul aluat, ca să fiţi frământătură nouă, precum şi sunteţi fără aluat” (1 Cor. 5, 7), iar prin turtă se indică dulceaţa vieţii sfinţilor321.
Aşadar, să ne aducem pe noi înşine: ca miel, pentru pruncia în Hristos; ca mieluşea, pentru slăbiciunea firii
321 Viaţa sfinţilor e dulce pentru ei înşişi, căci Hristos, cu Care se hrănesc duhovniceşte, este dulce. Dar ei sunt dulci şi celorlalţi, fiindcă le spun numai cuvinte dulci şi au faţă de ei o purtare plină de delicateţe. Dulce este şi mila lui Dumnezeu faţă de ei, pe care o simt şi pe care o fac cunoscută şi celorlalţi.
456
noastre şi pentru uşurinţa cu care suntem duşi la păcat căci partea femeiască e chipul (tipul) slăbiciunii; ca berbec fără prihană, adică desăvârşiţi şi ajunşi la măsura vârstei celei în Hristos; ca pâini nedospite, curaţi adică, şi ca turte, adică dulci, dar miluiţi prin Hristos. Fiindcă nu ne-am îndreptăţit prin faptele dreptăţii pe care le-am săvârşit, ci prin mila Lui cea multă, şi de aceea, cu dreptate, untdelemnul se turna peste pâini.
Şi preotul mijloceşte şi aduce întâi jertfa pentru arderea de tot, apoi jertfa pentru păcat şi, în al treilea rând, după acestea, berbecul (jertfa de mântuire, n.ed.). Căci, mijlocind Hristos şi aducându-ne lui Dumnezeu Tatăl, vom fi primiţi şi noi, dacă aducem rugăciuni pentru păcatele noastre şi cerem iertarea vechilor vini322. Ne aducem ardere de tot duhovnicească în întregime, adică sfinţi şi sfinţiţi, şi ne vom preda spre miros de bună mireasmă lui Dumnezeu, neîmprăştiindu-ne spre cele ce sunt în lume, deoarece toată arderea de tot se mistuia în foc. Să aducem şi cele de mulţumire pentru mântuirea şi viaţa noastră, cinstind pe Dumnezeu nu prin cele stricăcioase
322 Hristos cel jertfit pentru noi ca om ne aduce lui Dumnezeu reprezentat prin Tatăl. Şi pentru că El este nu numai om, ci şi Dumnezeu, nu se spune că ne aduce Sieşi, pentru a Se arăta că nu aduce pe oameni jertfă Sieşi, ci altei Persoane, vădindu-se că Se smereşte şi devine ascultător de Tatăl în numele nostru. Dar jertfa pentru noi a lui Hristos ca om îşi realizează efectul atunci când noi răspundem prin jertfa noastră voinţei Lui de a Se uni cu noi. Uniţi cu Hristos, nu putem să nu ne transpunem şi noi în starea Lui de jertfă. De aceea, în mântuirea noastră nu se poate face separaţie între Hristos, Care se aduce jertfă, şi noi, care ne aducem jertfă în EL Nu Se aduce jertfă nici El singur şi nici noi nu ne aducem singuri. Când ne aducem lui Dumnezeu, Hristos ne aduce; când Se aduce lui Dumnezeu Tatăl, ne aduce şi pe noi, dacă voim.
457
şi pământeşti, ci aducându-I ca dar vrednic de primire viaţa noastră curată şi nedospită, dulce şi sfântă, fiindcă aşa este viaţa sfinţilor323. Iar după ce preotul a adus jertfa după Lege, „el îşi va rade, zice, capul făgăduinţei lui la uşa cortului mărturiei şi va pune părul pe foc”.
PALADIE: Şi ce înseamnă aceasta?
CHIRIL: împlinirea votului şi sfârşitul celor făgăduite, fiindcă acest mod al tunderii nu este la fel ca al celui ce s-a spurcat prin atingerea de cadavru, care îşi taie părul pentru că a devenit întinat şi necinstit. Acesta, ca unul ce s-a desăvârşit în Hristos şi a lăsat să-i crească alt păr, şi-l predă lui Dumnezeu ca pe un chip al celor făgăduite. Iar semnul primirii de Dumnezeu a celor dăruite este mistuirea de foc a părului, pentru că Sfânta Scriptură atribuie firii dumnezeieşti chipul focului. Dumnezeiescul Moise a zis: „Domnul Dumnezeul nostru este foc324 mistuitor” (Deut. 4, 24), prin foc închipuind, socotesc, atotputernicia firii Celei nestricăcioase.
Ia seama că tunderea întru desăvârşire, adică sfârşitul a toată dreptatea şi curăţia, se face la uşa cortului, pentru că nu ar putea să ne introducă în Sfânta Sfintelor numai curăţia şi dreptatea păzite de noi, care nu au
323 În momentul în care ne aducem lui Dumnezeu, să îndepărtăm din noi tot ce este necurat: orice umbră de egoism, de interes, să ne dăruim întregi. Jertfa deplină nu poate fi decât curată. Jertfa deplină şi curăţirea sau sfinţirea merg împreună.
324 Când simţi că Dumnezeu este cu adevărat prezent şi lucrător în tine, simţi că nu mai e ascuns în tine niciun egoism, niciun interes egoist, nicio aplecare spre vreo patimă urâtă. Toate acestea le simţi arse, ca de un foc, de prezenţa lui Dumnezeu. În această dăruire te simţi dăruit întreg Lui, sau cu totul curat.
458
chipul desăvârşit al nevinovăţiei şi lipsei de păcat, căci „cine este curat de întinăciune?”(Iov 14, 4), ci ne introduce Hristos, eliberându-ne de orice pomenire a răului şi iertându-ne tot păcatul, fiindcă a intrat ca înainte-mergător pentru noi (cf. Evr. 6, 20), netezind intrarea nu pentru Sine, ci pentru cei aflaţi în afara uşilor, care au ajuns deja pe pragul cortului sfânt325.
PALADIE: Adevărat.
CHIRIL: Se spune că El ne-a deschis o cale proaspătă (nouă) şi vie (cf. Evr. 10, 20). Cel ce ajunge la uşa cortului sfânt se tunde şi-şi arde părul în foc, apoi „preotul va lua şoldul fript de la berbec, o pâine nedospită şi o turtă nedospită din coşniţă şi le va pune pe mâinile nazireului. […] Şi preotul le va ridica aducere înaintea Domnului, şi sfânt va fi preotului pieptul adus şi şoldul ridicat”.
PALADIE: Dar ce voieşte să arate Legea?
CHIRIL: Scriptura de Dumnezeu insuflată înţelege întotdeauna: prin braţ (şold, aici), chipul celui tare, adică al faptelor împlinite întru tărie; prin pâinea nedospită, chipul vieţii sfinte şi curate; prin turta unsă cu untdelemn, semănând cu o plăcintă, ceea ce e plăcut şi dulce.
325 Prin Jertfa şi învierea lui Hristos, cei ce vor să se alipească de El au ajuns la uşa cortului celui de Sus. Hristos este înlăuntru, dar, prin Duhul Sfânt, îşi întinde braţul Său sau prezenţa Sa şi la noi, ca să ne aducă şi pe noi înlăuntru. Este la Tatăl, dar şi la noi (împreună cu noi, n.ed.). Ca om, ca umanitate jertfită, Fiul este la Tatăl, dar, întrucât e jertfă pentru noi şi rămâne mereu în această stare de pledoarie pentru noi, este şi la noi, cei aflaţi la uşa cortului. Astfel, uşa cortului este acum permanent deschisă. „Avocatul” care pledează se află şi în faţa Judecătorului, dar este şi lângă „clientul” Său. Despre braţul lui Hristos se vorbeşte, în chip, în cele ce urmează.
459
Rolul preotului care mijloceşte poate fi atribuit foarte bine lui Emanuel. Deci, cel ce a dobândit cea mai înaltă curăţie şi a adus ca dar strălucit preacuratului Dumnezeu: faptele tăriei duhovniceşti, închipuite prin berbec, viaţa fără pată, înţeleasă prin pâinea nedospită, şi dulceaţa plăcută a vieţii întru sfinţenie, înţeleasă prin turtă, ţinându-le pe mâinile sale, le aduce lui Dumnezeu Tatăl prin mijlocirea lui Hristos, Care primeşte ca din mână în mână darurile, onorând şi prin aceasta cu cinstirile cele mai înalte pe închinătorul cu adevărat sincer. De aceea zice ca, punând acestea pe mâinile sale, cel ce şi-a împlinit o făgăduinţă atât de sfântă şi de atotcurată să le dea preotului ca dar al său şi rezervat lui, ca şi pieptul berbecului, potrivit cu hotărârea legiuitorului. Fiindcă, aşa cum zicem că braţul este semnul faptelor săvârşite din tărie sau semnul tăriei, aşa şi pieptul berbecului este semnul înţelegerii minţii, pentru că în inimă şi în piept avem înţelegerea. Dumnezeiasca Scriptură înfăţişează când capul ca chip al minţii, când pieptul ca chip al înţelegerii. Iar cele sfinţite, alese, aduse din mână în mână prin Hristos lui Dumnezeu Tatăl şi bineprimite sunt tăria duhovnicească şi înţelegerea, dacă trebuie să spunem cu adevărat că sfinţii nu ar putea înfăptui cele plăcute lui Dumnezeu decât prin tăria duhovnicească şi prin înţelegerea cea bună.
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Şi a poruncit să se ia şoldul (braţul) fript, căci nu primea ca tăria sfinţilor să fie crudă şi neraţională. Pentru că cei ce s-au dăruit lui Dumnezeu nu trebuie să fie repeziţi şi aspri, nici să se folosească de o minte pornită spre violenţă, ci să se silească să înfăptuiască cele ale
460
virtuţii în chip delicat, lin şi cu multă înţelepciune. Numai aşa, şi nu altfel, vor fi plăcute lui Dumnezeu şi potrivite Lui spre mâncare faptele sfinţilor, adică numai atunci când nu vor avea în ele ceva crud şi neplăcut lui Dumnezeu326. Ştii că Hristos a numit mâncare proprie mântuirea celor ce vieţuiesc în curăţie, zicând Sfinţilor Ucenici: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoaşteţi” (Ioan 4, 32). Îţi aduci aminte că Dumnezeu, poruncind să se jertfească mielul ca chip (tip) al lui Hristos, a adăugat, zicând: „Să nu-l mâncaţi crud (nefript) sau fiert în apă, ci fript bine pe foc” (Ieş. 12, 9). Socotesc că numeşte crud ceea ce este neprimit şi greu de mistuit. Aşadar, porunceşte ca braţul să fie fript, fiindcă ceea ce nu e fript indică ceva ce nu e încă dulce, nici bun de mâncare, deci este neprimit din pricina aceasta.
PALADIE: Foarte subtilă şi adevărată explicaţia!
CHIRIL: Aşadar, se cuvine ca lui Dumnezeu să se dea cele făgăduite, împlinind fără nicio zăbavă cele pe care cineva le-a promis, fiindcă neîmplinirea grabnică a acelora, socotesc, mai bine zis Sfânta Scriptură socoteşte,
326 Dumnezeu „mănâncă” faptele noastre bune. Tot binele făcut în creaţia Lui, venind de la El şi fiind rodit de voia făpturilor conştiente, se adună în El. Cum „mâncăm” noi faptele bune pe care ni le fac alţii, bucurându-ne de ele, aşa „mănâncă” şi Dumnezeu toate faptele bune pe care oamenii şi le fac unii altora împreună cu faptele de mulţumire şi de laudă care se aduc Lui. Toţi cei care le fac sunt primiţi în El ca autori ai acestor fapte, deci împreună cu faptele lor care-I fac bucurie. Mai bine zis, Hristos le asimilează umanităţii Sale, prezentându-ne pe toţi Tatălui împreună cu Sine. Aceste fapte nu se primesc crude, adică neînmuiate şi neasimilate în bunătatea Lui, şi cei ce le fac trebuie să se înmoaie prin smerenie, căci numai aşa se articulează în Dumnezeu. Oasele trupului nu se leagă între ele, dacă nu au nişte articulaţii moi între ele.
461
este un lucru dintre cele mai înfricoşătoare şi mai primejdioase. Căci dacă, cugetând drept, socotim că e un lucru dintre cele mai urâte ca cineva să se facă vinovat de minciună, cum nu va fi un lucru cu totul urât şi ca cineva să făgăduiască lui Dumnezeu ceva, dar după aceea să-şi încalce făgăduinţa? Aşadar, oricine a făgăduit ceva şi a întârziat, ba chiar a refuzat cu totul să dăruiască ce a promis, s-a făcut vinovat de un păcat. Însă dezleagă de vină pe cei ce nu au nimic al lor, ci sunt supuşi unei legături silnice şi lucrează sub stăpânirea altuia. Căci în Numerii s-a scris: „Aşadar, a grăit Moise către căpeteniile seminţiilor fiilor lui Israel, zicând: «Acesta e cuvântul pe care l-a poruncit Domnul: Omul care va face făgăduinţă Domnului sau se va jura, punând legământ asupra sufletului său, să nu-şi calce cuvântul său; toate câte vor ieşi din gura lui să le facă. Dacă vreo femeie va face vreo făgăduinţă Domnului, legându-se din tinereţe, încă fiind în casa tatălui său, şi va auzi tatăl ei făgăduinţele ei şi legământul ce a pus asupra sufletului său şi va tăcea tatăl ei, atunci se vor ţine toate făgăduinţele şi tot legământul pus asupra sufletului său. Iar dacă tatăl ei, auzind, nu va încuviinţa, atunci toate făgăduinţele şi legămintele puse asupra sufletului ei nu se vor ţine, şi Domnul o va ierta, pentru că tatăl ei n-a încuviinţat (Num. 30, 2-7). Dar şi dacă femeia va fi măritată cu bărbat după rânduială, să domnească aceeaşi lege. Mai zice şi că legămintele văduvelor şi ale celor părăsite vor sta în picioare, făgăduinţele lor trebuind numaidecât împlinite, şi supune întotdeauna osândei pe cel liber şi fără de jug, dacă nu va voi să împlinească cele făgăduite. Iar pe cel care nu este aşa, ci e supus altora şi deci nu are posibilitatea să împlinească făgăduinţa, îl lasă neosândit pe drept cuvânt. Dar pe
462
stăpâni, adică pe tatăl şi pe mama care au încuviinţat făgăduinţele celor aflaţi sub stăpânirea lor,îi supune pedepsei, dacă nu vor voi să fie împlinite cele făgăduite. Însă pe cei care nu le-au încuviinţat îi lasă liberi de păcate, fiindcă cele dăruite lui Dumnezeu sunt roade ale libertăţii, nu ale necesităţii.
CARTEA A XVII-A
Despre sfintele sărbători
Chiril: Despre curăţire, despre făgăduinţe şi despre preoţi s-au spus destule. Socotesc însă că la acestea trebuie să se adauge şi care e răsplata de la Dumnezeu pentru osteneli şi ce este aceea spre care, năzuind, oamenii se vor acoperi de cinstirile cele mai înalte şi vor fi părtaşi de nădejdea veşnică.
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Fiindcă se cuvine, o, Paladie, ca cei ce s-au exercitat în viaţa aleasă şi preacinstită şi au ajuns la măsura unei astfel de vieţuiri luminoase, încât sunt socotiţi ca cei mai buni, să se bucure de zile îndelungate şi fericite, stând tari în nădejdi neclintite, prăznuind şi bucurându-se şi având drept căpetenie a sărbătorii pe Emanuel.
PALADIE: Se cuvine, desigur, e adevărat ce zici!
CHIRIL: Vrei aşadar să cercetăm sărbătorile în chipul lor din Lege şi să descriem modurile jertfelor din ele, mutând, pe cât se poate, înţelesul lor spre adevăr?
PALADIE: Vreau, cum să nu?
CHIRIL: Deci, fiindcă văd că înţelegi limpede că se cuvine să cercetăm şi acestea, înainte de toate să aflăm
464
când şi pentru ce pricini a poruncit Scriptura că trebuie să ţinem sărbători. În felul acesta, cuvântul nostru va înainta drept spre ceea ce se cuvine şi, pe lângă aceasta, nu se va dovedi întocmit fără meşteşug.
PALADIE: înaintează deci precum voieşti, căci ne vei folosi foarte mult.
CHIRIL: Adunându-se odinioară fiii lui Israel în pustie, la poalele muntelui Horeb, Dumnezeul tuturor a dat Legea care stabileşte cele pe care trebuie să le facem. Şi, după ce le-a dat nenumărate porunci folositoare, a adăugat, zicând: „Trei vremi ale anului serbaţi Mie” (Ieş. 23,14). Şi care sunt aceste timpuri de sărbătoare, a lămurit iarăşi: „Sărbătoarea azimelor căutaţi să o păziţi: şapte zile veţi mânca azimă, după cum ţi-am poruncit la vremea rânduită lunii celei dintâi (luna nouă), pentru că în acea lună ai ieşit din Egipt; să nu te arăţi (înfăţişezi) înaintea Mea deşert (cu mâna goală). Să ţii sărbătoarea secerişului primelor tale roade, pe care le-ai semănat în ţarina ta, şi sărbătoarea săvârşitului (culesului) la ieşirea anului (toamna), când aduni din ţarina ta munca ta. În trei vremi ale anului se va înfăţişa toată partea bărbătească înaintea Domnului Dumnezeului tău” (Ieş. 23, 15-17).
Spunând: „În trei vremi ale anului se va înfăţişa toată partea bărbătească înaintea Domnului Dumnezeului tău”, a arătat că se cuvine să prăznuiască sărbătorile Domnului mai ales cei ce vieţuiesc bărbăteşte şi nu cei ce au căzut şi au în ei o minte plăpândă şi încovoiată pururea spre cele ale trupului şi ale lumii, fiindcă partea bărbătească este vrednică de privirea lui Dumnezeu, după măsurile enumerate mai înainte.
Dar a poruncit cu folos ca sărbătorile sfinte să se prăznuiască, căci trebuia să arate celor ce veneau sub
465
autoritatea pedagogiei celei drepte şi intrau sub jugul lui Dumnezeu că ţinta vieţuirii celei după Lege este ca ei să sfârşească în desfătări duhovniceşti, se înţelege. Pentru aceasta Dumnezeu, dând Legea şi dezaprobând prin ea, indirect, tot ce este necuviincios, dar şi lăudând tot ce aduce un folos şi arătând calea petrecerii şi vieţuirii plăcute Lui, a lăsat să se înţeleagă că osteneala lor va sfârşi cândva în desfătări327. Drept aceea, cea dintâi sărbătoare era la luna nouă. A doua şi vecină cu aceea era a secerişului primelor roade. A treia şi cea din urmă era cea de la ieşirea anului, în luna a şaptea, după ce au adunat toate roadele. Sau Sfânta Scriptură nu a spus aşa?
PALADIE: Aşa a spus.
CHIRIL: Aşadar, este necesar să înfăţişăm cele proprii fiecărui timp şi să lămurim, pe cât se poate, cum şi pentru care pricină se cuvine să sărbătorim. Preamilostivul Dumnezeu a poruncit întâi ca fiii lui Israel să plece din Egipt, ca să lepede jugul stăpânirii de nesuportat şi să pornească spre pământul făgăduinţei. Dar faraon s-a împotrivit celor poruncite şi a scornit cuvânt nebunesc împotriva slavei celei negrăite, zicând: „Nu-L cunosc pe Domnul” (Ieş. 5, 2), şi a afirmat de multe ori că nu va lăsa pe israeliţi să plece. De aceea au fost loviţi cu multe plăgi, care au urmat una după alta. Dar fiindcă rămânea încăpăţânat şi învârtoşat, cugetând în continuare să se împotrivească lui Dumnezeu, Cel ce are stăpânirea peste toţi, a slobozit pe pierzătorul asupra
327 Prima sărbătoare înseamnă ieşirea din robia păcatelor, a doua, vieţuirea în cele plăcute Domnului, iar a treia, desfătarea ce urmează acesteia.
466
celor întâi-născuţi ai lor şi a hotărât ca aceia să moară într-o singură noapte. Dar a rânduit de mai înainte ca mulţimile iudeilor să nu fie supuse răului şi să se afle cât mai departe de mâna şi mânia pierzătorului. Aceasta însă nu se putea face decât prin Hristos, Care este Viaţă şi Făcător de viaţă, ca Cel ce a odrăslit din Tatăl, Viaţa cea după fire328. Deci Legea a preînchipuit taina privitoare la El, zicând: „Şi a grăit Domnul către Moise şi Aaron în pământul Egiptului, zicând: «Luna aceasta este vouă începătură lunilor, să fie cea dintâi între lunile anului. Grăieşte către toată adunarea fiilor lui Israel, zicând: în ziua a zecea a acestei luni, fiecare să ia câte un miel pentru fiecare casă. Iar dacă într-o casă vor fi mai puţini, cât să nu fie de ajuns pentru un miel, să ia împreună cu sine pe vecinul cel de aproape după numărul sufletelor; fiecare să numere câţi vor fi de ajuns la un miel. Şi mielul să fie desăvârşit, parte bărbătească de un an să fie, din miei şi din iezi să luaţi. Şi să-l ţineţi până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia, şi toată mulţimea adunării fiilor lui Israel să-l junghie spre seară. Să ia din sânge şi să ungă amândoi stâlpii uşii şi pragul caselor unde-l vor mânca. Şi să mănânce în noaptea aceea carnea friptă la foc, şi azimele cu ierburi amare să le mănânce. Să nu-l mâncaţi crud sau fiert în apă, ci numai fript la foc, capul cu picioarele şi măruntaiele. Să nu lăsaţi nimic din el pe a doua zi, şi os din el să nu zdrobiţi; cele ce vor rămâne din el pe a doua zi cu foc să le ardeţi. Şi aşa să-l mâncaţi: cu mijloacele
328 Fiul lui Dumnezeu este Cel odrăslit din Tatăl, Obârşia prin fire a vieţii, deci şi El e Viaţa prin excelenţă. El este dovada că Viaţa prin fire e plină de rodnicie, nu e uscată, stearpă. Dacă nu ar fi aşa, n-ar mai exista viaţă.

467
încinse, cu încălţămintele în picioare şi cu toiegele în mâinile voastre, şi să-l mâncaţi degrabă, că sunt Paştile Domnului. Şi în noaptea aceasta voi trece prin pământul Egiptului şi voi omorî pe tot cel întâi-născut în pământul Egiptului, de la om până la dobitoc, şi asupra tuturor dumnezeilor egiptenilor voi face izbândă Eu, Domnul. Şi va fi sângele semn pentru voi pe casele în care vă veţi afla. Eu voi vedea sângele şi vă voi acoperi (ocroti) şi nu va fi între voi rană ca să pieriţi, când voi bate ţara Egiptului. Şi ziua aceasta să vă fie spre pomenire şi o veţi ţine sărbătoare a Domnului din neam în neam, ca lege veşnică o veţi prăznui. Şapte zile veţi mânca azime, şi din ziua întâi veţi scoate (îndepărta) din casele voastre tot ce este dospit, că cine va mânca dospit din ziua întâi până în ziua a şaptea, sufletul acela se va pierde din Israel. Ziua întâi se va chema sfântă, şi ziua a şaptea tot sfântă va fi vouă. Să nu faceţi nicio lucrare grea în ele, decât numai cele care sunt de trebuinţă fiecărui suflet spre a se hrăni; numai acelea veţi face»” (Ieş. 12,1-16).
Aşadar, voieşti ca, privind toate acestea amănunţit şi de aproape, să spunem cele cuvenite? Căci vom da astfel prilej de gândire înţelepţilor şi le vom face cunoscute drepţilor, după cum s-a scris (cf. Pilde 9, 9), şi, adăugând şi cele de la ei, vor fi cu mult mai bune.
PALADIE: Voiesc, fără îndoială.
CHIRIL: Aşadar, taina lui Hristos se arată la începutul anului, în luna întâi, fiindcă timpul în care a venit Mântuitorul nostru ne-a devenit un veac nou, mutând toate spre mai bine şi prefăcând în zidire nouă ceea ce se învechise, îmbătrânise şi ajunsese aproape de pieire, căci „dacă este cineva în Hristos, este zidire nouă; cele vechi
468
au trecut, iată toate s-au făcut noi” (2 Cor. 5, 17). Deci şi noi nu mai vieţuim în chip mozaic, ci mai degrabă am fost trecuţi la vieţuirea evanghelică, fiindcă Hristos ne-a înnoit prin Duhul329.
PALADIE: Drept ai zis.
CHIRIL: şi fiecare ia mielul şi mesenii se adună ca mulţime într-o singură casă, pentru că şi noi, fiind împărţiţi prin faptul că prin fire existăm separat, ne-am adunat în unitatea cea duhovnicească în Hristos, pentru că în El devenim un singur suflet, o singură inimă. Şi cel junghiat este din oaie, datorită blândeţii şi nerăutăţii Lui neasemănate şi a puterii Lui de rodire, căci „ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund” (Is. 53, 7). Şi este Miel, pentru că S-a junghiat pentru noi şi S-a dat pentru păcatele noastre, după Scripturi (cf. 1 Petru 3, 18; 1 Ioan 2, 2), jertfindu-Se după Lege pentru păcate. Mielul este desăvârşit şi de parte bărbătească. Desăvârşirea indică atât eliberarea de orice pată, vigoarea şi sănătatea (căci Hristos este fără pată şi liber de orice patimă), cât şi desăvârşirea cea adevărată, fiindcă Emanuel este atotdesăvârşit, având de la Sine şi prin fire cele prin care este Dumnezeu. Iar partea bărbătească arată că este Conducătorul tuturor, pentru că întotdeauna partea bărbătească e conducătoare, iar partea femeiască este în al doilea rând.
329 Hristos vine la începutul unui veac nou sau la începutul veacului nou prin excelenţă. El este Omul nou şi din El se înnoieşte tot omul prin Duhul Lui de viaţă Făcător. Aceasta simbolizează faptul că El se naşte la începutul anului. Venirea lui Hristos era preînchipuită în Legea veche prin sărbătoarea din luna Nisan (martie), care era prima lună a anului.
469
Şi mielul se ia în ziua a zecea a lunii, dar se jertfeşte spre seară în ziua a paisprezecea. Căci taina lui Hristos nu s-a arătat de curând, nici nu s-a făcut cunoscută prima dată atunci când au socotit iudeii că îl pot batjocori, ci cunoştinţa patimii Lui a fost cu mult mai veche, sfinţii dezvăluind-o de mai înainte, Legea strigând-o şi taina ei prefigurând-o mai înainte Sfânta Scriptură. Aşadar, prin prefigurare, am avut printre noi pe Mielul înainte de a fi junghiat, ştiind însă că va fi junghiat spre seară, fiindcă Hristos S-a săvârşit (a murit) în ultimele timpuri ale veacului330, când acesta era aproape de apus (sfârşit).
Şi se junghie de toată mulţimea, fiindcă pentru toţi a murit, ca aceştia, aducând mielul pentru mântuirea lor, să ştie că au fost răscumpăraţi cu mare preţ şi nu sunt ai lor, ci „Unul a murit pentru toţi, […] ca cei ce vieţuiesc să nu mai vieţuiască331 loruşi, ci Aceluia care, pentru ei, a murit şi a înviat” (2 Cor. 5, 14-15). Din pricină că S-a dat pentru păcatele noastre, se spune că a murit pentru noi şi de aceea noi suntem cei ce-L junghiem, căci cei pentru care
330 Când a venit Hristos şi S-a jertfit pentru noi, veacul era aproape de sfârşit. Prin înviere a început veşnicia pentru pârga umanităţii noastre în Hristos. Şi această veşnicie a pătruns în parte şi în noi, şi înaintează până va copleşi timpul în care ne mai aflăm.
331 Răscumpăraţi de Hristos, am fost scoşi din moarte şi avem în noi viaţă din Viaţa dumnezeiască la care a ridicat umanitatea Sa. Cât eram în moarte, eram ai noştri, de fapt ni se părea că suntem ai noştri, în realitate fiind ai celui rău. Acum, dacă trăim viaţa din Dumnezeu, suntem ai Lui, sau suntem ai Lui dacă trăim din viaţa Sa, care se află în umanitatea Sa ca pârgă a noastră. Şi suntem ai noştri abia atunci când suntem ai lui Dumnezeu, pentru că suntem liberi, nu robi ai păcatului tiranic. Abia aşa trăim viaţa omului realizat sau în continuă realizare. Abia aşa trăim viaţa în iubire, în care este libertate şi bucurie.
470
a murit sunt în chip necesar pricina332 patimii Lui, chiar dacă s-a săvârşit prin alţii.
Şi a arătat îndată că stropirea sângelui mântuieşte pe cei unşi, spunând să se ungă cu sânge intrările în case, adică stâlpii şi pragurile uşilor, fiindcă taina lui Hristos face cu neputinţă intrarea morţii. Deci şi noi, odată ce am fost unşi cu scumpul sânge, vom fi mai presus de moarte şi vom dispreţui stricăciunea, netemându-ne de pierzătorul, căci ne izbăveşte sângele Vieţii333, adică al lui Hristos.
Dar cere să se consume cărnurile mielului într-o singură noapte, fiindcă unul cu adevărat este timpul patimii şi, de vreme ce a murit o dată, nu mai moare, moartea nu mai domneşte asupra Lui, după cum s-a scris: „Căci ce a murit a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce viază viază lui Dumnezeu” (Rom. 6,10).
Iar cărnurile sunt fripte şi se mănâncă împreună cu pâini nedospite şi cu ierburi amare. Frigerea indică desăvârşirea ca om334 a lui Emanuel prin patimi, pentru că trebuia, zice, ca pe Conducătorul mântuirii noastre să-L „desăvârşească prin pătimire”(Evr. 2,10). Iar mâncarea
332 Dacă n-am fi fost robi păcatului, El n-ar fi trebuit să moară. Păcatul nostru e pricina morţii Lui.
333 Sângele lui Hristos e purtător de viaţă adevărată, nesupusă corupţiei şi morţii, pentru că în El este puterea Ipostasului dumnezeiesc al Fiului şi elanul dragostei jertfelnice.
334 Prin moarte, omenitatea lui Hristos s-a ridicat la o treaptă mai presus de moarte şi de afectele ireproşabile. Aceasta este desăvârşirea lui Emanuel, la care a ajuns suportând patimile, ca să Se ridice deasupra lor prin tăria spirituală care, prin durerile morţii, nu s-a lăsat încovoiată spre grija de Sine, ci a rămas în dragostea faţă de Dumnezeu. De aceea, nici la cei uniţi cu El nu mai intră moartea.
471
(mielului) cu azime şi ierburi amare zugrăveşte, prin ghicitură, că va trebui ca şi noi, cărora ni Se oferă Hristos spre împărtăşire, să ne înstrăinăm de aluatul spiritual, adică de răutate şi viclenie, şi să îndrăgim a suferi cât mai mult pentru iubirea faţă de El şi a suporta osteneli, păşind pe urmele Celui ce a mers pentru noi la moarte. Căci, îndemnându-ne la aceasta, zice: „Nu este ucenic mai presus de învăţătorul său, nici slugă mai presus de stăpânul său”(Matei 10,24), „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni”(Ioan 15, 20), „Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul, cu cât mai mult pe slujitorii Lui”(Matei 10, 25).
Apoi, Legea opreşte să se mănânce mielul crud sau fiert în apă, deşi socotesc că nimeni nu l-ar fi mâncat crud, chiar dacă n-ar fi spus Legea. Deci indică prin ghicitură că taina lui Hristos nu e nici de lepădat, nici de amestecat cu apă şi de înmuiat, din pricina mărimii minciunilor. Poeţii şi scriitorii vestiţi ai elinilor şi înţelepţii lor în ce priveşte cuvântul, descriind orgiile zeilor lor, mint cu neruşinare şi alcătuiesc poveşti crude, de neprimit pentru minţile oamenilor şi având în ele multă apă. Fiindcă au născocit preacurvii, desfrânări cu femei, coruperi de adolescenţi, tăieri ale părţilor de ruşine, prefaceri de fecioare în arbori şi, pe lângă acestea, alte mituri hidoase şi de neconceput. Dar cele în Hristos sunt toate adevărate, toate uşor de primit şi bune de mestecat cu mintea, neavând nimic moale şi apos335, căci pe cei ce voiesc să
335 poveştile despre desfrânările zeilor îi arată că nu sunt zei, că declararea lor ca zei este o minciună. Prin acestea nu se explică existenţa lor, nu este satisfăcută mintea care caută o astfel de explicaţie şi nu găseşte sensul decât într-un Dumnezeu mai presus de legile legate de lume şi de patimile cărora oamenii se supun uşor. De aceea, mintea găseşte că e adevărată numai grăirea despre un astfel de Dumnezeu.
472
înţeleagă îi conduc mai degrabă la buna cuviinţă, în loc să-i lase în voluptăţi şi în pofte carnale, ca în poveştile reci şi îmbătrânite ale elinilor. Înţelegi, deci, limpede ceea ce spun?
PALADIE: Da, desigur.
CHIRIL: Iar că cel ce s-a făcut părtaş de Hristos, prin împărtăşirea de Sfântul Lui Trup şi de Sfântul Lui Sânge, trebuie să aibă şi mintea Lui şi să îndrăgească a trece prin izbânzile Lui lăuntrice, a arătat prin faptul că spune că acela trebuie să mănânce capul împreună cu picioarele şi cu măruntaiele. Oare nu am spus despre cap că este chipul minţii, despre picioare că indică păşirea dreaptă prin făptuire, şi că măruntaiele nu sunt cele dinlăuntru şi ascunse ale celor jertfite?
PALADIE: S-a văzut că este drept să se cugete astfel. Dar, spune-mi, ce este mintea lui Hristos, ce e păşirea şi ce sunt cele ascunse?
CHIRIL: Mintea lui Hristos constă în a cugeta numai cele care privesc slava lui Dumnezeu Tatăl şi a voi să împlinească numai cele plăcute Celui ce L-a născut: „M-am pogorât din cer, zice, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine”(Ioan 6, 38). Aceasta hotărându-se să cugete şi să facă, dumnezeieştii Ucenici au spus limpede: „Noi avem mintea lui Hristos”(1 Cor. 2, 16), şi de aceea învăţau să se spună în rugăciune: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău, vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”(Matei 6, 9-13). Vezi că, făcându-se după chipul lui Hristos şi de un cuget cu
473
El, afirmă clar că au mintea Lui? Deci aceasta socotesc că înseamnă mâncarea capului mielului.
Iar drumul lui Hristos constă în faptul că a suportat cu vitejie moartea şi nu a fugit de ea, „ca să mântuiască, precum zice Pavel, pe păcătoşi”(1 Tim. 1,15). Deci se cuvine ca şi noi să fim pregătiţi spre aceasta, adică gata să ne cheltuim viaţa cea în trup pentru fraţi. De aceea, unul dintre Sfinţii Ucenici a zis: „fiindcă Hristos a pătimit (pentru noi) cu trupul, înarmaţi-vă şi voi cu gândul acesta” pentru El (1 Petru 4, 1). Iar Pavel ceartă pe unii, zicând: „Pentru ce plângeţi şi-mi întristaţi inima? Căci eu sunt gata nu numai să fiu legat, ci şi să mor […] pentru Domnul nostru Iisus”(Fapte 21, 13). Şi însuşi Hristos, poruncind să se meargă pe urmele Lui, zice: „cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 38). Dar şi altfel, păşirea pe calea lui Hristos e sfântă peste tot şi împlinită prin toată virtutea.
Iar prin măruntaie să înţelegi raţiunea ascunsă şi învăluită în El. Căci Unul-Născut, fiind Dumnezeu după fire şi născându-Se din Dumnezeu Tatăl, S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi, fiind chip şi asemănare a Celui ce L-a născut, S-a pogorât, a luat chip de rob şi S-a deşertat pe Sine. Drept aceea, să primim în sufletele noastre nu numai cele omeneşti şi din afară ale lui Emanuel, ci, umplându-ne mintea şi cu înseşi măruntaiele, cu tainele cele ascunse adică, să avem hrana cea bună, adică cea duhovnicească336.
336 Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care, prin întruparea ca om, S-a coborât la noi. Aceasta înseamnă că în umanitatea Lui vizibilă pentru noi este ascunsă dumnezeirea Sa, fiindcă prin această coborâre El nu a lepădat dumnezeirea, cum ziceau chenoticii protestanţi germani din sec. al XIX-lea. Dar este cu neputinţă să cunoaştem ce este El însuşi ca Dumnezeu şi cum e cu putinţă ca dumnezeirea să Se arate în cele omeneşti. În orice caz, există o anumită corespondenţă între modul de a fi al lui Dumnezeu şi modul cel mai înalt de a fi al omului, chiar dacă între acestea este o negrăită distanţă, care însă nu este egală cu separaţia.
474
A spus apoi să se consume mielul în aceeaşi noapte, nepăstrând nicio rămăşiţă pentru a doua zi dimineaţa, şi nu a permis să i se zdrobească vreun os. Primul lucru înseamnă că, în veacul viitor, Hristos va sfinţi şi va binecuvânta în alt mod pe cei ce se vor dărui Lui prin credinţă şi sfinţenie, şi nu-i va hrăni iarăşi cu Trupul Său, nici nu-i va face vii cu Sângele Său ca acum fiindcă moartea se va fi desfiinţat şi stricăciunea se va fi dezlegat -, ci va fi un mod spiritual de sfinţire337. Iar al doilea lucru, adică trebuinţa de a nu se zdrobi vreun os, ne îndeamnă să ne gândim la Hristos şi ne înduplecă să urmăm cuvintele grăitorilor de Dumnezeu. Căci dumnezeiescul evanghelist, referind porunca în chip trupesc la Hristos, zice: „ostaşii […] nu i-au zdrobit fluierele (picioarelor)” (Ioan 19,33), ca să se plinească ceea ce s-a scris (cf. Ioan 19, 34-36).
Şi mănâncă mielul cu mijloacele încinse, cu picioarele încălţate şi având toiege în mâini, adică având înfăţişarea celor ce obişnuiesc să plece la drum338. Şi aceasta pe bună dreptate, fiindcă ne vom împărtăşi de Hristos în chip sfânt
337 În veacul viitor, Hristos nu Se va mai primi prin Trupul şi Sângele Său, căci atunci nu se va mai mânca şi bea trupeşte nimic, nemaiexistând coruptibilitatea de acum a trupului nostru. Hristos ne va sfinţi într-un mod spiritual, acum neînţeles de noi.
338 Ne împărtăşim de Trupul şi de Sângele lui Hristos nu ca unii ce suntem hotărâţi să rămânem în ceea ce suntem, ci ridicându-ne la ceea ce este Hristos însuşi după învierea Sa.
475
şi curat, de vom fi gata să ne mutăm duhovniceşte şi, oarecum grăbiţi, să ieşim din împrăştierile acestei lumi, râvnind să trecem la tot ce este bun, pentru a nu ne obişnui să zăbovim în cele vremelnice, ci alergând cu bărbăţie la cele neclătinate şi statornice şi despărţindu-ne de necurăţiile trupeşti, să ne ridicăm la frumuseţea duhovnicească, aducându-ne aminte de Hristos, Care zice: „Sculaţi-vă, să mergem de aici”(Ioan 14, 31). Pentru aceasta, cei ce mănâncă mielul ca chip (tip) al lui Hristos iau înfăţişarea cuvenită celor ce obişnuiesc să plece la drum.
Pe lângă aceasta, trebuie să mănânce în grabă, pentru că e pesah-ul Domnului, adică trecere sau sacrificiu de trecere. Căci, venind timpul în care trebuie să trecem de la răutatea lumească la săvârşirea celor plăcute lui Dumnezeu, dacă n-am face aceasta cu toată graba339, ci am întârzia şi ne-am lăsa reţinuţi de cele vechi, ca unii ce suntem alipiţi încă de cele rele, cum n-am face un lucru dintre cele mai primejdioase? De aceea, dumnezeiescul Pavel zice: „Alergaţi ca să apucaţi” (2 Cor. 9, 24). Deci trebuie să mergem spre împărtăşirea de Hristos prin credinţă, călcând cu grabă peste toată zăbava, nelăsându-ne împiedicaţi de nicio şovăială. Fiindcă numai aşa vom trece de la păcate la îndreptare, din moarte la viaţă, şi, ştergând urâciunea robiei, vom dobândi harul strălucitor al înfierii340.
339 Trebuie să ne împărtăşim de Hristos cu voinţa de a trece imediat de la felul vieţuirii de până acum, la un altul mai înalt, mai curat.
340 Ne împărtăşim de Fiul care S-a făcut om, dar a rămas Fiul lui Dumnezeu, ca să ne facem şi noi fii sau dumnezei după har, dar rămânând oameni după natură. Fiul lui Dumnezeu a îmbrăcat în modurile gândirii şi simţirii omeneşti iubirea Unuia-Născut al Tatălui, ca noi să primim în gândurile şi simţirile noastre dragostea Sa dumnezeiască.
476
PALADIE: Foarte bine ai spus.
CHIRIL: Acestea fiind păzite astfel şi duse la capăt, potrivit cu porunca Legiuitorului, spune că apoi va trece şi va înconjura tot pământul egiptenilor şi va pierde pe cei întâi-născuţi şi va aduce răzbunare asupra zeilor egiptenilor adică asupra a tot ceea ce a fost înălţat între ei şi, datorită acestei stări semeţe, aşezat între cele de închinat -, pedepsind o astfel de socotinţă învârtoşată şi dezordonată şi o îngâmfare atât de mare. Dar a făgăduit că va ocoli pe fiii lui Israel, ale căror praguri vor fi unse cu sânge, numindu-l semn al legăturii (familiarităţii) cu El: „voi vedea, zice, sângele şi vă voi ocoli” (Ieş. 12, 13). Pentru că, pornind Dumnezeu urgia şi mânia asupra a tot ce e „mândru şi semeţ”, după cuvântul prorocului (Is. 2, 12) şi osândind la moarte pe cel nelegiuit şi pe cel ce n-a încetat să dispreţuiască credinţa faţă de El, nu vor scăpa şi nu vor fi feriţi de pedeapsă decât cei care au fost pecetluiţi cu semnul cel bun şi au fost stropiţi cu sângele lui Hristos, fiindcă auzi ce spune: „Amin, amin, zic vouă […]. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică”(Ioan 6, 53-54); „La judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă(Ioan 5, 24); „Iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne asupra lui”(Ioan 3, 36). Aşadar, cei sfinţiţi prin împărtăşirea de Hristos în mod tainic şi unşi cu sângele cel sfânt vor fi părtaşi vieţii veşnice, prieteni şi cunoscuţi ai lui Dumnezeu Tatăl şi biruitori asupra morţii.
Apoi le porunceşte să se silească să păzească cele cu privire la acestea în veci, fiindcă nu vom înceta să
477
prăznuim în Hristos, înlăturând aluatul din hotarele noastre, adică din tot pământul în care vom vieţui. Pentru că cei chemaţi prin credinţă la îndreptarea prin Hristos, prăznuind duhovniceşte, nu trebuie să facă aceasta în aluatul răutăţii şi al vicleniei, ci, curăţind aluatul cel vechi, să se preschimbe spre mai bine şi să se arate ca o frământătură nouă cu tot neamul, cu toată casa şi cu toţi cei din locul acela. Prin aceasta se arată că mulţimea cuvioasă a celor ce au primit credinţa este nenumărată.
Apoi a spus că ziua cea dintâi a săptămânii trebuie să se numească sfântă şi că va fi numită sfântă şi ziua a şaptea. Prin aceasta, Legea a arătat, cred, că timpul de la începutul vieţii omeneşti cel în Adam, protopărintele neamului a fost sfânt până când acela a încălcat cele rânduite şi a nesocotit poruncile dumnezeieşti. Dar cu mult mai sfânt este cel din urmă, adică cel în Hristos, Care este Adam cel de-al doilea, Care reface neamul, ridicându-l, din cele ce i s-au întâmplat între timp, la înnoirea vieţii în Duhul.
Şi mai porunceşte să se odihnească în ziua a şaptea (să o sabatizeze), oprindu-se de la orice lucrare. Se cuvine, pe drept cuvânt, ca cei ce au intrat în odihna lui Hristos să se reţină de acum înainte de la orice faptă trupească, de la străduinţele pământeşti şi de la umblarea deşartă, silindu-se mai degrabă să împlinească numai acelea care duc spre viaţa cea nepieritoare şi care-i fac cuvioşi şi sfinţi. Fiindcă, aşa cum scrie înţeleptul Pavel: „cine a intrat în odihna Lui (adică a lui Hristos) s-a odihnit şi el de lucrurile lui, ca Dumnezeu de ale Sale” (Evr. 4, 10).
478
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Aşa ne-a poruncit cuvântul dumnezeiesc, iar dumnezeiescul Moise, explicând israeliţilor ceea ce s-a poruncit, a zis: „Mergeţi şi vă luaţi vouă miel după neamurile voastre şi jertfiţi Paştile. Şi luaţi un mănunchi de isop şi, muindu-l în sângele strâns, ungeţi pragul de sus şi amândoi stâlpii uşii cu sângele care este lângă uşă, iar voi să nu ieşiţi niciunul din uşa casei voastre până dimineaţa. Că va trece Domnul să bată pe egipteni şi, văzând sângele de pe prag şi de pe amândoi stâlpii uşii, Domnul va trece pe lângă uşă şi nu va lăsa pe cel ce pierde să intre în casele voastre să ucidă” (Ieş. 12, 21-23).
Prin porunca de a se lua mielul în funcţie de numărul membrilor familiilor sau al rudeniilor cred că se indică unitatea duhovnicească în credinţă şi cugetare. Căci nu vom prăznui împreună cu cei ce s-au hotărât să cugete cele pieritoare, nici nu ne vom împărtăşi de Jertfa Sfântă şi de viaţă făcătoare cu cei ce s-au obişnuit să se împărtăşească de cele străine de ce este drept şi adevărat, ci cu cei ce cugetă aceleaşi ca şi noi şi ne sunt fraţi în unitatea dată de Duhul şi în aceeaşi credinţă341.
341 Nu e plăcut să stai la masă cu cei care nu cugetă ca tine, fiindcă masa comună este un prilej de manifestare a prieteniei, a bunei înţelegeri, a unităţii sufleteşti, care prilejuieşte bucurie tuturor. Masa la care se întâlnesc toţi ai casei, toţi cei înrudiţi, este prilej de deosebită bucurie, fiindcă oamenii îşi comunică iubirea dintre ei prin acelaşi mod de cugetare. O masă la care se nasc discuţii contradictorii nu este deloc plăcută. De la masa sfântă, menită să ne unească în iubire în mod deosebit, se cere cu atât mai mult unitatea în cuget. Iar cea mai sfântă masă, menită să ne unească în cele mai adânci înţelesuri ale existenţei, este cea la care avem drept mâncare pe Hristos. Dacă cei ce mănâncă împreună ar fi în dezacord chiar în privinţa a ceea ce mănâncă, Sfânta împărtăşanie nu ar mai fi prilej de bucurie pentru unitatea lor în credinţă, ci ar fi mai mult prilej de vrajbă.
479
Faptul că isopul se uneşte cu sângele mielului are un rost bun şi înţelesul acestui lucru îl vom spune pe scurt. Se spune, Paladie, că isopul este o iarbă şi, datorită vigorii şi căldurii naturale ce se află în el, medicii o admiră pentru însuşirea de a topi necurăţia din măruntaie şi de a reduce cu totul inflamaţiile. Deci, prin faptul că sângele s-a unit cu isopul ni se arată, indirect, că scumpul sânge al lui Hristos ne izbăveşte nu numai de stricăciune, ci şi de toată necurăţia ascunsă înlăuntru, şi nu ne lasă să ne răcim prin nepăsare, ci ne face mai degrabă fierbinţi (înflăcăraţi) cu duhul.
Legea, cerând celor ce au mâncat mielul să şadă în spatele uşilor (în lăuntrul casei), ne arată că este necesar şi folositor ca cei ce s-au învrednicit odată de împărtăşirea de Hristos să-şi menţină în mod statornic, neclintit, viaţa întru sfinţenie, pentru că, dacă vor ieşi din casă, vor fi pierduţi împreună cu egiptenii (necredincioşii). Fiindcă nu trebuie să ne îndoim că cel ce face parte dintre cei ce s-au sfinţit, având virtutea ca pe o casă, dacă iese din sfinţenie, va fi pierdut împreună cu ceilalţi şi supus pedepselor care vin peste cei ce suferă de o viaţă neînfrânată şi de nevindecat342. De aceea şi dumnezeiescul
342 Nu numai înainte de Sfânta împărtăşanie trebuie să ne despărţim de cei ce nu cred ca noi, ci şi după aceea trebuie să nu ne amestecăm sufleteşte cu ei, ci să vieţuim cât mai mult împreună cu cei cu care avem aceeaşi credinţă, prelungind bucuria împărtăşirii de acelaşi Hristos. Pe temeiul aceleiaşi credinţe în Hristos, să prelungim înnoirea între noi în continuare, şi să ne întărim în vieţuirea curată pentru care am luat putere prin mâncarea (consumarea) Trupului curat al lui Hristos.
480
cântăreţ zice: „Să nu pierzi împreună cu cei necredincioşi sufletul meu şi cu vărsătorii de sânge viaţa mea, în ale căror mâini sunt nedreptăţi” (Ps. 25, 9-10).
Dar priveşte cum zice: „să nu ieşiţi din uşa casei voastre până dimineaţa”. Sfânta Scriptură aseamănă veacul de faţă cu noaptea, iar ziua aşteptată va fi veacul viitor. Fericitul Pavel, văzând veacul de faţă coborându-se spre sfârşit şi veacul viitor apropiindu-se, ba fiind chiar la uşă, a strigat, zicând: „Noaptea e pe sfârşite, ziua este aproape. Să lepădăm, aşadar, faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm în armura luminii, să umblăm cu bună cuviinţă, ca ziua” (Rom. 13,12-13). Deci cuvintele „până dimineaţa” înseamnă toată viaţa, până se va arăta timpul viitor. Dar cum putem face noi aceasta? La sfârşitul vieţii, fiecare a şi intrat în veacul viitor dacă este adevărat că cel ce a suportat moartea a fost îndepărtat de păcat, după cum s-a scris (cf. Rom. 11, 32) şi e păstrat pentru Judecata lui Hristos. Aşa cum a fost când l-a apucat moartea, aşa se va şi înfăţişa343 (la Judecată).
PALADIE: înţeleg ce zici, cuvântul este foarte drept.
CHIRIL: Astfel, prin mielul junghiat în timpul acela, celor de odinioară li s-a închipuit taina lui Hristos Emanuel, Care a suportat cu adevărat junghierea pentru viaţa tuturor. De aceea şi dumnezeiescul Pavel scrie: „Paştile nostru, Hristos, S-a junghiat pentru noi”(1 Cor. 5,7).
343 Să nu ieşim din casa sau din comuniunea luminată de Lumina ospăţului comun, adică de Hristos, în noaptea de afară, bântuită de tot felul de păreri care întunecă sensul vieţii, ci să rămânem în comuniunea luminată de credinţa în Hristos până ce se face ziuă, prin trecerea fiecăruia dintre noi, cu sufletul, la viaţa viitoare, sau până se luminează toată creaţia la învierea de obşte.
481
Dar porunca dumnezeiască a spus să se săvârşească cele sfinte şi în luna a doua şi să se împlinească şi atunci rânduiala sărbătorii, dacă vreo piedică silnică i-ar împiedica şi i-ar opri să împlinească cele poruncite în luna întâi. Voieşti deci ca, după ce vom reda cuvântul dumnezeiesc, să spunem cele cuvenite şi despre aceasta?
PALADIE: Foarte mult.
CHIRIL: Aşadar, s-a scris în Numerii: „Şi a grăit Domnul către Moise, în pustiul Sinai, în anul al doilea după ieşirea lor din pământul Egiptului, în luna întâi, zicând: «Spune fiilor lui Israel să săvârşească Paştile la vremea rânduită. În ziua a paisprezecea a lunii întâi, către seară, le veţi săvârşi, după rânduiala lor le veţi face». Şi a grăit Moise fiilor lui Israel să facă Paştile. În ziua a paisprezecea a lunii întâi, precum a poruncit Domnul lui Moise în pustia Sinai, aşa au făcut. Şi bărbaţii care erau necuraţi, pentru că se atinseseră de om mort şi nu puteau să săvârşească Paştile în ziua aceea, au venit înaintea lui Moise şi a lui Aaron în ziua aceea şi le-au zis: «Noi suntem necuraţi pentru că ne-am atins de om mort; drept aceea, să nu ne lipsiţi să aducem Domnului darul la vremea rânduită pentru fiii lui Israel». Iar Moise a zis către ei: «Staţi aici, şi voi asculta ce va porunci Domnul pentru voi». Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Vorbeşte fiilor lui Israel şi le spune: Oricine va fi necurat, dintre voi sau dintre urmaşii voştri, pentru că s-a atins de om mort, sau va fi în călătorie lungă, să facă Paştile Domnului în ziua a paisprezecea a lunii a doua, seara, şi să le mănânce cu azime şi cu ierburi amare. Nu vor lăsa din ele până a doua zi dimineaţa, şi oasele să nu le zdrobească, după toată rânduiala Paştilor să le facă. Şi omul care va fi curat, nu se află la drum lung şi va întârzia a face Paştile, sufletul acela va pieri din poporul său, pentru că n-a adus dar Domnului la vreme, omul acela
482
va purta păcatul său. Iar de va veni la voi vreun străin (nemernic), va face şi el Paştile Domnului, după legea Paştilor şi după rânduiala lor le va face; o singură lege să fie şi pentru pământean, şi pentru străin» (9,1-14).
PALADIE: Aş voi să ştiu limpede: Cine sunt cei necuraţi pentru că s-au atins de om mort, care îşi fac din aceasta o scuză că nu au putut săvârşi Paştile?
CHIRIL: E lungă explicaţia acestei istorisiri. Voi aminti întâi că Dumnezeu a zis către tâlcuitorul celor sfinte, Moise: „Porunceşte fiilor lui Israel să scoată afară din tabără pe toţi leproşii, pe toţi cei cu scurgere de sămânţă şi pe toţi cei întinaţi prin atingere de mort” (Num. 5, 2). Despre acestea s-a vorbit mai înainte destul, deci voi spune numai ceea ce este de folos acum. Sfânta Scriptură numeşte necurat pe cel ce s-a întinat prin atingere de cadavru, fiindcă Legea veche interzicea atingerea de orice corp neînsufleţit şi osândea pentru necurăţie pe cei ce se atingeau de cadavrul vreunuia dintre cei apropiaţi sau rudă de sânge. Aceia, din această pricină, erau scoşi afară din tabără. Prin aceasta, Legea prefigura că oricine se va împărtăşi de starea de moarte în care s-ar afla cineva prin moravuri şi purtări, va deveni întinat şi plin de necurăţie spirituală. Căci sunt morţi prin moravuri cei despre care Hristos a spus: „lasă morţii să îngroape pe morţii lor”(Matei 8, 22). Drept aceea, din curtea dumnezeiască, dintre cei întâi-născuţi ai Bisericii şi din ceata drepţilor se scoate tot cel ce a comunicat cu cei ce cugetă şi săvârşesc cele moarte, sau care a venit aproape de ei (s-a atins de ei) prin faptul că s-a hotărât să cugete şi să facă aceleaşi lucruri. Aceasta este ghicitura Legii. Dar dacă vrem să aflăm înţelesul adevărat şi cel mai potrivit
483
nouă, celor duhovniceşti, vom socoti că cei ce s-au făcut necuraţi prin atingerea de om mort şi, din această pricină, săvârşesc sărbătoarea în luna a doua şi, după legea Paştilor, junghie mielul ca chip al lui Hristos nu sunt alţii decât iudeii, spurcaţi pentru omorârea lui Hristos şi osândiţi pentru necurăţie din pricină că au batjocorit pe Emanuel. Fiindcă aceştia au căzut în chip necesar de la sărbătoarea noastră: au întârziat şi n-au prins timpul în care Căpetenia vieţii tuturor S-a săvârşit prin patimi. Dar se vor împărtăşi şi ei din mila Celui ce voieşte să-i mântuiască pe toţi, adică a lui Hristos, şi vor prăznui împreună cu sfinţii cei chemaţi la vreme, cu cei dintre neamuri adică. Priveşte cum aceia, aflându-se în Egipt, au şters îndată întinăciunea slujirii la idoli, căci, junghiind mielul în luna întâi, s-au făcut începători în credinţă şi, fiind unşi cu sângele Domnului, au dispreţuit pe pierzătorul şi au biruit stricăciunea. Dar aceştia abia vin, ca în anul şi în luna a doua, să-şi mărturisească întinăciunea, să declare limpede că s-au făcut necuraţi prin atingerea de om mort, cerând să primească binecuvântarea şi să împlinească sărbătoarea mai pe urmă şi după cei dintâi, fiindcă zice: „când va intra plinătatea neamurilor, atunci tot Israelul se va mântui” (Rom. 11, 25, 26). Dar şi prorocul a spus mai înainte despre ei: „După aceasta, fiii lui Israel se vor întoarce la credinţă şi vor căuta pe Domnul Dumnezeul lor, şi pe David, împăratul lor, şi se vor apropia cu înfricoşare de Domnul şi de bunătăţile Lui” (Os. 3,5). Căci Hristos, Cel ce este după trup din David, va fi căutat în timpurile din urmă de rămăşiţele lui Israel.
PALADIE: E adevărată explicaţia, căci lui Israel i s-a lăsat nădejdea.
484
CHIRIL: însă a lămurit îndată că nu este lipsită de greşeală, ci e chiar foarte periculoasă neîmplinirea de ceilalţi a sărbătorii în Hristos, spunând că cel ce nu e necurat prin atingerea de om mort, nici la drum lung şi nu are nicio piedică silnică va fi supus pedepselor celor mai mari, de nu va voi să facă cele legiuite. Iar prin cei necuraţi pentru atingerea de om mort noi vom înţelege, precum am zis, pe iudeii care au ucis pe Domnul. Şi la drum lung, adică în afara Ierusalimului sau a Sfintei Biserici a Mântuitorului nostru, este cel ce zice „lemnului: «Tu eşti tatăl meu!»” şi cel ce zice pietrei: „«Tu m-ai născut»” (Ier. 2, 27), adică cel ce se închină făpturii în locul Făcătorului, sau cel ce s-a îmbolnăvit de vreo altă rătăcire. Dimpotrivă, cu adevărat aproape de Dumnezeu este tot bărbatul bun şi care are despre Dumnezeu o părere dreaptă, însă cel ce s-a înstrăinat, s-a despărţit şi e departe de El nu este aşa. Aşadar, cei ce nu suntem nici necuraţi prin atingerea de om mort, ca iudeii, nici plecaţi la drum lung, ca păgânii şi ereticii, să aducem jertfa cu grabă, fără întârziere, şi să cinstim sărbătorile Domnului. Iar împreună cu noi, care prăznuim şi ne bucurăm, după aceeaşi lege va serba şi se va bucura şi prozelitul (străinul venit la noi), fiindcă îi facem părtaşi de jertfa nesângeroasă şi îi chemăm la împărtăşirea de Sfânta Masă şi pe cei ce au primit podoabele credinţei în Hristos de-a lungul timpului. Trebuie să adăugăm şi că în Biserică, pornind de la această lege, socotesc, s-a înstăpânit obiceiul ca, dacă ziua a paisprezecea a primei luni va cădea după lună plină, să se cerceteze în luna a doua şi apropiată şi să se afle ziua rânduită, ca timpul sărbătorii să nu se abată de la adevăr.
485
PALADIE: Drept ai spus. Dar explică-mi şi aceasta: Oare Legea nu a îngăduit fiecăruia, chiar dacă s-ar afla la drum lung, oricât de departe de Ierusalim, să săvârşească Paştile fără vină?
CHIRIL: Nicidecum, fiindcă a poruncit ca fiii lui Israel să jertfească numai în Sfânta Cetate, în care a zidit Solomon templul de odinioară. Aşa le-a spus Moise în A doua lege, zicând: „Păzeşte luna spicelor noi şi să faci Paştile Domnului Dumnezeului tău, pentru că în luna spicelor noi ai ieşit din Egipt, noaptea. Şi să jertfeşti Paştile Domnului Dumnezeului tău din oi şi boi, în locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul tău, ca să se cheme numele Lui acolo. Să nu mănânci cu ele ceva dospit, şapte zile să mănânci azimă, pâinea necazului (durerii), ca să vă aduceţi aminte, în toate zilele vieţii voastre, de ieşirea din pământul Egiptului, că în grabă aţi ieşit din Egipt, noaptea. Să nu se afle la tine aluat dospit în toate hotarele tale timp de şapte zile, şi din carnea pe care ai adus-o jertfă seara, în ziua întâi, să nu rămână nimic până dimineaţa. Nu vei putea să jertfeşti Paştile în vreuna din cetăţile tale, pe care Domnul Dumnezeul tău ţi le va da, ci numai în locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul tău, ca să se cheme numele Lui acolo. Să jertfeşti Paştile seara, la apusul soarelui, în vremea în care ai ieşit din pământul Egiptului. Săfrigi şi să mănânci în locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul tău” (16,1-6).
Cu toate că ţara iudeilor era plină de nenumărate cetăţi şi sate, Dumnezeu a poruncit să se plinească cele sfinte şi legea cu privire la Paşti numai în Sfânta Cetate, litera legii închipuind prin aceasta, socotesc, că nu e îngăduit cuiva să împlinească taina lui Hristos în orice mod ar vrea, adică în orice loc. Fiindcă singurul loc cuvenit
486
şi cu adevărat potrivit tainei este Sfânta Cetate, adică Biserica344, în care se află şi preotul legiuit. Şi prin mâini sfinţite se săvârşesc cele sfinte şi se aduce tămâie şi jertfă curată lui Dumnezeu, Care ţine toate, după cuvântul prorocului (cf. Mal. 1, 11). Aşadar ereticii, care strâmbă cele drepte, dispreţuiesc legea cu privire la aceasta, căci nu jertfesc mielul în Sfânta Cetate, nici prin mâinile celor aleşi prin Duhul pentru sfânta slujbă ci, răpindu-şi cinstea, aşa cum scrie dumnezeiescul Pavel (cf. Evr. 5, 4), jertfesc în tot locul, pornindu-se fără judecată, ca nişte tauri batjocoritori şi îngâmfaţi, numai spre cele ce le plac.
Deci aceia, urmând pornirii neînfrânate spre mândrie, vor suporta pedepse amare de la Judecătorul pentru acest fel de cugetări. Dar noi să umblăm pe calea bătătorită şi dreaptă, cercetând ceea ce spune legea amintită, care ai auzit cum zice limpede: „Păzeşte luna spicelor noi şi să faci Paştile Domnului Dumnezeului tău din oi şi boi”. Dar, invocând legea cu privire la Paşti a celor din Egipt, cineva ar zice: de ce aceea a poruncit să se jertfească numai un miel, şi nu vom afla pomenindu-se de oi şi de viţei? Oare s-a abătut Moise de la ceea ce se
344 Hristos Se poate prezenta ca jertfă numai în Biserică şi numai prin preotul care primeşte de la El calitatea să-L reprezinte, fiind făcut organ văzut al Celui ce Se aduce Tatălui ca jertfă, dăruită apoi celor din Biserică. Fiindcă numai celor din Biserică, care sunt uniţi în mod văzut în jurul preotului şi în mod nevăzut în jurul lui Hristos prin credinţa dreaptă în El, Se poate Hristos aduce Tatălui în stare de jertfă. Altora nu, pentru că nu-L primesc ca ceea ce este. Nu mă pot uni cu Cel ce S-a adus jertfă pentru mine, dacă nu cred că El S-a adus cu adevărat jertfă pentru mine, sau nu-L admit drept ceea ce se dă, ci-mi creez un chip fals al Lui, neidentic cu El.
487
cuvine? Nicidecum!, fiindcă Dumnezeu a legiuit ca la miel să se adauge viţei şi oi, zicând în Numerii: „Şi în ziua a paisprezecea a lunii întâi, serbaţi Paştile Domnului. Şi ziua a cincisprezecea a acestei luni este sărbătoare, şapte zile veţi mânca azime. Ziua întâi sfântă se va chema şi va fi vouă, şi nicio lucrare grea să nu faceţi. Şi veţi aduce ardere de tot jertfă Domnului: doi viţei din cireadă, un berbec şi şapte miei de un an, curaţi. Şi să aduceţi jertfa lor de făină curată stropită cu untdelemn: trei zecimi de efă la fiecare viţel, două zecimi de efă la berbec, şi câte o zecime de efă la fiecare din cei şapte miei. Să aduceţi jertfă pentru păcat un ţap, spre împăcarea voastră. Afară de arderea de tot de-a pururea de dimineaţă, care este ardere de tot neîncetată, veţi face acestea. Din acestea veţi aduce, în fiecare din cele şapte zile, dar, jertfă întru miros de bună mireasmă Domnului, afară de arderea de tot cea de-a pururea şi turnarea ei. Şi ziua a şaptea va fi numită sfântă, şi niciun lucru să nu faceţi” (28,16-25).
Am spus mai înainte că era necesar ca, după Lege, Paştile să se prăznuiască în luna întâi, în ziua a paisprezecea. şi mai înainte cuvântul a arătat clar ce voieşte să indice mâncarea azimelor: odihna de sâmbătă (sabatul) şi faptul că ziua întâi şi a şaptea se numeau sfinte. Deci, încetând a mai zăbovi în acestea, să revenim la felurile jertfelor. Pentru jertfa arderii de tot erau aduşi doi viţei, un berbec şi şapte miei, toţi fără prihană şi de un an, şi jertfa lor de făină stropită cu untdelemn nu se aducea în măsuri egale, ci trei zecimi de efă la fiecare viţel, două zecimi de efă la berbec şi o zecime de efă la fiecare miel. Apoi se aducea şi un ţap din capre pentru păcat. Şi acestea toate, zice, „afară de arderea de tot cea de-a pururea”, neîncetată adică.
488
Deci priveşte, Paladie, cum moartea lui Emanuel aduce multe roade, precum a spus El însuşi în chip clar şi adevărat: „Adevărat, adevărat, zic vouă, dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, va aduce roadă multă”(Ioan 12, 24-25). Căci mielul ca chip (tip) al lui Hristos se junghie, după Lege, în luna întâi şi în ziua a paisprezecea. Şi se adaugă doi viţei, un berbec şi şapte miei spre jertfă şi ardere de tot, care indică în chip, precum socotesc, mulţimea celor chemaţi prin credinţă la sfinţenie şi măsura vigorii duhovniceşti. Fiindcă, dacă nu ar fi murit Hristos pentru noi, n-am fi fost primiţi spre miros de bună mireasmă la Dumnezeu Tatăl. Dar, odată ce El s-a desăvârşit prin patimi, după El îndată venim noi, ca dar sfinţit lui Dumnezeu Tatăl şi ne oferim pe noi înşine jertfă cu adevărat duhovnicească345.
Aşadar, viţeii sunt doi, fiindcă două sunt popoarele, adică Israel şi cei dintre neamuri, şi berbecul este unul, căci ne unim în Hristos, „Care a făcut cele două una,
345 Dacă Dumnezeu n-ar fi ţinut ca însuşi Fiul Său să Se facă om pentru a Se aduce jertfă pentru noi, s-ar fi văzut că Dumnezeu nu vrea ca cineva să se apropie de El cu vreo jertfă. Toate jertfele sunt o premisă a faptului că Dumnezeu vrea ca de El să se apropie un om cu o jertfă atotplăcută, iar cel mai plăcut om nu poate fi decât Fiul Lui şi cea mai plăcută jertfă nu poate fi decât viaţa Fiului Său. Dar nu este mai puţin adevărat că toate aceste jertfe, ca chipuri anterioare ale Jertfei adevărate, trebuie să înceteze, odată ce a venit Jertfa adevărată. La baza jertfelor stă voinţa lui Dumnezeu de a reinstaura dragostea între El şi oameni, iar aceasta se face prin jertfa atotcurată a celui mai iubit om, adică a Fiului Său făcut om. Jertfa ne vădeşte că Dumnezeu este personal, ne iubeşte şi doreşte să-L iubim. Altfel, orice moarte n-ar fi decât un moment în procesul naturii, neavând în ea nimic spiritual, nefiind un act de dăruire veşnică lui Dumnezeu, Care doreşte aceasta.
489
surpând peretele din mijloc al despărţiturii, şi a desfiinţat în trupul Său legea poruncilor şi învăţăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou, şi să întemeieze pacea”, după cum s-a scris (Efes. 2, 14-15). Şi şapte erau mieii, fiindcă, făcându-ne toţi una în Hristos, suntem o turmă mare şi petrecem în lume umblând sub conducerea unicului Arhipăstor al tuturor, adunaţi din două turme într-una şi deosebindu-ne printr-o viaţă curată şi neprihănită, pentru Cel ce din pricina noastră S-a numărat între cei fărădelege şi pentru păcatul tuturor a răbdat junghiere şi Care este indicat şi prin ţap. Şi pomenind Legea de viţei, de berbec şi de miei, a indicat cele trei trepte ale vieţuirii plăcute lui Dumnezeu a sfinţilor, adică cea înaltă, cea mijlocie şi cea mai mică sau mai de jos, pentru că mărimea corpurilor animalelor închipuie mărimea vârstei duhovniceşti. Oare nu a spus Scriptura că pământul roditor dă trei feluri de roade ale vieţuirii evanghelice (cf. Matei 13, 23; Luca 8,12-15)?
PALADIE: Aşa este, fiindcă zice că una a rodit o sută, alta, şaizeci, alta, treizeci.
CHIRIL: Aşadar, în cantitatea jertfelor şi în mărimea lor corporală se închipuie deosebirea în virtute şi varietatea în vieţuire. Cea din vârf şi mai presus de toate e închipuită prin viţei, cea de mijloc şi inferioară celei desăvârşite, prin berbec, iar cea de jos şi mai mică, prin miei, fiindcă mielul este mai mic decât berbecul, aşa cum berbecul e mai mic decât viţelul. De aceea, proporţional cu măsurile fiecăruia se adaugă şi cantităţile (măsurile) de făină, care este chipul (tipul) vieţii: se pun trei zecimi de efă la viţel, două zecimi de efă la berbec şi o zecime de efă la miel.
490
în afară de aceasta, a spus că toate trebuie să fie stropite cu untdelemn, pentru că dacă cele de la Dumnezeu346 vor fi proporţionale cu măsurile fiecăruia, mare va fi şi varietatea în strălucirea şi fericirea vieţii. Căci unora li se cuvine, pe drept cuvânt, treapta cea mai înaltă, altora una mai de jos, dar totuşi în cinste şi slavă, iar altora, una şi mai de jos şi mai coborâtă: „Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire (slavă)”(1 Cor. 15, 41), şi chiar între Sfinţii îngeri măsura strălucirii este foarte variată. Dar, în orice măsură s-ar afla, viaţa sfinţilor va fi întru strălucire, se va veseli şi se va îngrăşa de bunătăţile de la Dumnezeu. Observă că din untdelemn nu se toarnă numai trei zecimi de hin, ci şi două şi una347.
Jertfă şi ardere de tot neîncetată numeşte mielul ce se junghia în cortul sfânt dimineaţa şi spre seară. Prin aceasta se poate înţelege iarăşi că buna mireasmă a cortului sfânt este multă şi fără sfârşit, că adică mireasma bisericilor şi a sfinţilor din ele este cu adevărat bună, pentru că răspândesc buna mireasmă a lui Emanuel şi săvârşesc taina lui Hristos, aducând lui Dumnezeu slujba
346 Cât dăm lui Dumnezeu, atât ne dă şi El, proporţional, fiindcă în actul dăruirii se arată deschiderea noastră sau capacitatea noastră de primire. Cât iubim, atât suntem iubiţi, sau atât simţim iubirea celui iubit.
347 Varietatea în fericire şi în strălucire va fi potrivită cu numărul celor ce vor ajunge la viaţa viitoare întru fericire, lângă Hristos, a Cărui lumină iubitoare îi va umple pe măsura apropierii lor duhovniceşti de El, sporită în viaţa pământească. Dar cei mai fericiţi în iubirea gustată nu se vor simţi distanţaţi de cei aflaţi mai prejos de ei, deoarece, cu cât sunt mai sus, cu atât îi iubesc mai mult pe cei mai de jos. Cei aflaţi mai jos îi vor simţi pe aceia mai presus de ei numai prin mai marea iubire pe care aceia le-o arată. Mărimea variată a gradelor de iubire nu va slăbi comuniunea dintre ei.
491
cea nesângeroasă. Aceasta socotesc că înseamnă a aduce miei spre ardere de tot, dimineaţa şi către seară, prin aceasta înţelegându-se la început, la sfârşit şi la mijloc. Aşadar, de la început şi până la sfârşit buna mireasmă a Bisericii stăruie prin Mielul Hristos348.
PALADIE: Bine ai spus.
CHIRIL: Dar Legea leagă de prima sărbătoare o alta, ba leagă şi timpurile, zicând în Numerii: „Ziua de pârgă, când veţi aduce jertfă nouă Domnului, la încheierea săptămânilor, sfântă se va chema şi niciun lucru să nu faceţi. Veţi aduce arderi de tot întru miros de bună mireasmă Domnului: doi viţei din cireadă, un berbec şi şapte miei de un an, curaţi. Jertfa lor de făină curată amestecată cu untdelemn va fi: trei zecimi de efă la fiecare viţel, două zecimi de efă la berbec şi câte o zecime de efă la fiecare din cei şapte miei. Să aduceţi şi un ţap din capre jertfă pentru păcat, ca să se roage (preotul) spre împăcarea voastră. Acestea să Mi le aduceţi cu turnările lor, afară de arderile de tot neîncetate cu darul lor de făină şi cu turnările lor; curate vor fi vouă” (28, 26-31).
în luna întâi, după legile evreilor, se junghia mielul. Iar în cea apropiată şi vecină era obiceiul să se adune primele roade de pe ogoare, adică cele dintâi dintre cereale
348 Faptul că Hristos se află permanent în stare de jertfă în faţa Tatălui pentru noi se arată prin prezenţa Lui permanentă, în stare de jertfă, pe altarele bisericilor sub chipul pâinii şi vinului (de la Euharistie). Planul nevăzut al jertfei uneşte cerul cu pământul. Însuşi cerul ne este aproape sub chipul pâinii şi vinului din biserici. Prezenţa lui Hristos în stare de jertfă atât în cer, cât şi în biserici înseamnă că El se înalţă ca jertfă către Tatăl din biserici, din comunităţile noastre. Dar buna ei mireasmă se răspândeşte pe pământ între oameni, arătând că creştinii care se împărtăşesc de El duc între oameni disponibilitatea lor de jertfă pentru oameni.
492
şi dintre legume şi era secerat un mănunchi din grâne. Aşadar, era vremea roadelor celor noi, în care trebuia să se adune de pe ogoare cele dintâi roade ale celor semănate în ele. Spune să fie numită şi sărbătoarea aceasta sfântă şi să se serbeze după lege, încetându-se osteneala şi sudoarea, căci în sărbători era obiceiul ca oamenii să se odihnească şi să se reţină de la lucrările mai obositoare (de la munca brută). Deci cineva ar putea înţelege şi din aceasta că cei ce prăznuiesc sărbătoarea sfântă a lui Dumnezeu nu se cuvine să săvârşească păcatul, care este urât, lipsit de strălucire şi atotobositor, ci, odihnindu-se şi umplându-şi mintea, să se desfăteze cu străduinţele pentru virtute349.
Deci se aduc spre ardere de tot şi jertfă doi viţei, un berbec şi şapte miei, făină curată amestecată cu untdelemn
349 Prima sărbătoare era a jertfirii mielului şi închipuia jertfa lui Hristos adusă permanent pentru noi, ca să ne transpună şi să ne menţină şi pe noi în starea de depăşire a egoismului nostru. A doua era sărbătoarea care extindea darurile aduse de om lui Dumnezeu la roadele pământului, dăruite de El. Toate cele ce ni se dau de Dumnezeu trebuie să I le întoarcem. Aceasta se reprezenta prin pârga din roade adusă la cortul sfânt (apoi la Templu). Dar acea sărbătoare reprezenta totodată odihna de munca legată de dobândirea roadelor pământului pentru viaţa aceasta şi închipuia viitoarea noastră ridicare peste aceste trebuinţe şi peste munca legată de ele. Sărbătoarea aceasta mai reprezenta şi odihna pentru străduinţele spre virtute, prin încununarea noastră viitoare cu strălucirea adusă de aceste străduinţe. Ea va fi odihna în iubirea lui Dumnezeu, la care ne-am ridicat prin străduinţele pentru virtuţi. Odihna aceasta o vom avea în Hristos cel înviat, sau, împreună cu El ca om, în Tatăl. Aceasta se spune mai departe în text.
Deci pentru creştini, după sărbătoarea răstignirii Domnului, a doua este cea a învierii, adică după pătimirea cu Hristos pentru a învinge prin jertfă egoismul şi comodităţile urmează învierea în unirea iubitoare cu Hristos.
493
şi un ţap din capre. Nu vom spune iarăşi ce intenţionează ghicitura Legii prin asta, căci am spus-o mai înainte. Dar e necesar să spunem totuşi un lucru şi anume că sărbătoarea cea nouă închipuie taina învierii Mântuitorului nostru. Căci, în Hristos, firea omului dintâi a odrăslit din nou, scuturând stricăciunea şi lepădând învechirea din păcat. De aceea s-a şi bucurat pentru aceasta foarte, zicând: „Să se bucure sufletul meu întru Domnul; că m-a îmbrăcat în haina mântuirii, cu veşmântul veseliei m-a acoperit” (Is. 61, 10). Haină a mântuirii şi veşmânt al veseliei a numit nestricăciunea de Sus, din cer şi în Hristos, fără îndoială.
Dar Legea a înfăţişat mai clar această sărbătoare şi prin alte ghicituri în Leviticul, unde zice: „Vorbeştefiilor lui Israel şi le spune: «Când veţi intra în pământul pe care Eu îl dau vouă şi veţi face seceriş în el, cel dintâi snop al secerişului vostru (pârga) să-l aduceţi la preot, şi el va aduce snopul înaintea Domnului, ca să aflaţi bunăvoinţă la El; a doua zi după cea dintâi a sărbătorii îl va aduce preotul. În aceeaşi zi, odată cu snopul, veţi aduce Domnului ardere de tot un miel curat de un an. La jertfă veţi adăuga două zecimi de efă de făină curată amestecată cu untdelemn, jertfă Domnului spre miros de bună mireasmă, cu turnarea ei un sfert de hin de vin. Până în ziua aceasta, în care veţi aduce daruri Dumnezeului vostru, să nu mâncaţi pâine, nici boabe frecate din spice noi, lege veşnică întru neamurile voastre, oriunde veţi locui. Şi de a doua zi după sâmbătă, adică din ziua în care veţi aduce snopul punerii înainte, să număraţi şapte săptămâni întregi; până în prima zi de după cea de a şaptea sâmbătă să număraţi cincizeci de zile” (23,10-16).
Sărbătoare cu adevărat mântuitoare este moartea lui Emanuel pentru noi, fiindcă a plătit datoriile noastre şi s-a împlinit adevărul că El a ridicat păcatele noastre,
494
„a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat”(Is. 53, 5). Pentru că a pironit pe crucea Sa zapisul cel împotriva noastră (cf. Col. 2, 14) şi a biruit pe cei ce stăpâneau odinioară peste pământ, adică pe căpeteniile, puterile şi duhurile răutăţii şi, înaintea tuturor, pe Satana. Iar o sărbătoare apropiată, dar nu mai mică decât cea dintâi, este învierea din morţi, care a înlăturat stricăciunea, a nimicit păcatul şi ne-a trecut la o viaţă nouă întru sfinţenie şi nestricăciune, odată ce moartea a fost desfiinţată. Căci am dezbrăcat pe omul cel vechi şi l-am îmbrăcat pe cel nou, adică pe Hristos, sau petrecerea şi viaţa întru Hristos. Priveşte deci pârga omenirii înnoite, adică pe Hristos, în chipul (tipul) snopului, al primului rod al ţarinii350 şi pârga din roade adusă dar sfinţit lui Dumnezeu Tatăl. Sau nu am odrăslit în lume ca nişte spice?
PALADIE: Aşa este. De aceea şi Hristos a spus despre noi Sfinţilor Ucenici: „Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră
350 Un nou înţeles al primelor roade aduse lui Dumnezeu după seceriş este întoarcerea noastră la Dumnezeu ca dar înnoit, după osteneala noastră de a ne curăţa de păcate cu puterea lui Hristos, în vederea eliberării de coruptibilitate şi moarte. Dar primul rod e snopul, care este Hristos, pârga firii noastre înnoite şi înviate. În El este implicată înnoirea noastră a tuturor în vederea învierii. În Hristos, Care Se aduce Tatălui, suntem implicaţi şi noi, şi în noi, care ne aducem lui Dumnezeu, este implicat şi Hristos. Pe învăţătura despre mântuirea noastră în Hristos este întemeiată concepţia despre implicarea lui Hristos în noi şi a noastră în Hristos, în baza unităţii de natură (omenească) dintre El şi noi, care nu se activează fără voia noastră, desigur.
495
primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică, pentru ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră”(Ioan4, 35-36), fiindcă ne aseamănă cu spicele şi cu grâul351.
CHIRIL: Aşadar, în chipul snopului, ca pârgă şi rod nou, trebuie să înţelegem pe Hristos, Cel întâi-născut din morţi, Care ne deschide calea spre înviere, preschimbă toate spre o stare nouă şi alungă vechimea352, după spusa: „Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi”, după Scripturi (2 Cor. 5,17), iar snopul se aducea înaintea Domnului.
După ce S-a sculat din morţi Emanuel, noul rod întru nestricăciune al omenirii, S-a suit la cer, ca să Se arate pentru noi feţei lui Dumnezeu Tatăl (cf. Evr. 9, 24), neaducându-Se numai pe Sine sub privirea Tatălui (căci, ca Dumnezeu, priveşte împreună cu El şi nu este despărţit de Tatăl), ci aducându-ne în Sine mai mult pe noi, cei ce ne aflam departe de faţa Sa şi sub mânia Sa, din pricina neascultării în Adam şi a păcatului ce stăpânea silnic asupra noastră. Aşadar, în Hristos câştigăm putinţa de a reveni în faţa lui Dumnezeu, fiindcă ne
351 Suntem grâu şi spice, pentru că prin moarte ne înnoim şi rodim trupeşte şi duhovniceşte. În noi este pusă viaţa ce se înnoieşte şi rodeşte, şi care nu poate fi decât de la Dumnezeu. Numai cu puterea sa, omul nu poate produce nimic ca să poată învia şi rodi.
352 Numai Cel născut din Tatăl poate fi şi întâiul-născut din morţi ca om. La început, Tatăl ne-a creat prin Fiul. El ne readuce la viaţa nouă tot prin Fiul, Care, făcându-Se trup, este om nou. El are întâietate în amândouă cazurile, pentru că El este nemijlocit din Tatăl vieţii. Numai din Tatăl prin Fiul se poate înnoi viaţa, pentru că numai din Tatăl este viaţa eternă a Fiului şi, prin El, vine viaţa şi în noi. Oamenii se înnoiesc cu voia lor, însă animalele şi lucrurile nu se pot înnoi.
496
învredniceşte de acum de privirea Lui353, ca pe unii ridicaţi la demnitatea sfinţeniei.
Dar observă cum ne-a preînchipuit Legea şi timpul rânduit învierii, adică a treia zi. În ziua a doua după cea dintâi preotul va aduce, zice, snopul înaintea Domnului. Iar ziua care este după cea dintâi e a doua şi, după a doua, e desigur o a treia, şi Hristos a înviat în ziua a treia.
PALADIE: Adevărat.
CHIRIL: Dar se aduce împreună cu snopul şi un miel neprihănit, adăugându-se la el două zecimi de efă de făină curată, amestecată cu untdelemn. Căci Cel zugrăvit în snop, ca pârgă a roadelor, este luat şi ca pârgă din turma cea vie, se înţelege, întru grăsimea (bogăţia) harului şi veselia duhului. Iar făina este semnul vieţii, precum am spus de multe ori, untdelemnul, al grăsimii, iar vinul,
353 Noi ne putem învechi duhovniceşte prin păcatul despărţirii de Dumnezeu cu voia, dar ne putem şi înnoi duhovniceşte, prin revenirea la legătura cu Dumnezeu tot cu voia. Animalele şi obiectele nu se pot învechi şi înnoi duhovniceşte, pentru că nu au conştiinţă şi voie liberă. Ele se învechesc numai din punct de vedere material. Dar înnoirea prin revenirea în comunicarea conştientă cu Dumnezeu nu o putem înfăptui singuri. Numai Dumnezeu poate face aceasta, dar nu din afară, adică nu fără voia omului, de care nu a avut nevoie la creaţie. Şi această înnoire a noastră se face în Hristos, Care aduce în om iubirea Sa filială faţă de Dumnezeu Tatăl. De aceea, ea presupune existenţa în Dumnezeu a unui Tată, Căruia să I se arate iubirea, şi a unui Fiu, Care să I-o arate şi pe care să o întipărească şi umanităţii asumate de El. Astfel, viaţa Tatălui, care curge mereu în Fiul ca Dumnezeu, se revarsă şi în El ca om, înnoind pe om. Viaţa Tatălui nu se mai dă acum unui om diferit ca persoană de Fiul Său, care ar putea-o şi pierde, ci umanităţii nedespărţite de Persoana Fiului. Tatăl, Care nu-Şi poate lua privirea iubitoare de la Fiul Său cel deofiinţă cu Sine, nu Şi-o mai poate lua nici de la El ca om şi nici de la omul asumat în Hristos.
497
al veseliei. Dar Se aduce şi în pâine, şi în spice sfărâmate; iar spice se numesc seminţele, pentru că se varsă spre sfărâmare în morile care le macină. Prin acestea se înţelege tot Hristos, frământătura cea nouă, după al Cărui chip ne modelăm. Şi ni s-a poruncit să ţinem sărbători după ce am curăţit aluatul cel vechi, ca şi noi să fim frământătură nouă, după asemănarea Celui ce ne-a deschis calea spre vieţuire nouă, adică Hristos354 (2 Cor. 5, 7-8).
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Pe lângă aceasta, le mai porunceşte să se abţină de la consumarea roadelor noi, adică să aştepte până la oferirea snopului. Să nu mâncaţi din roade noi, zice, până în ziua în care veţi aduce Dumnezeului vostru darurile. Fiindcă timpul cuvenit pentru a se împărtăşi de viaţa cea nouă şi nepieritoare este, pe drept cuvânt, numai acela în care a răsărit Emanuel. Înainte de El, nimeni nu a fost în stare să ne prefacă spre viaţa cea nouă, ci El este
354 Hristos este „pâinea care s-a coborât din cer”(Ioan 6, 58), Care, ca Dumnezeu şi om umplut de dumnezeire, este Izvorul suprem, Se pregăteşte să ne devină uşor de mâncat. Pătimind durerile morţii ca om pentru noi, El coboară şi mai mult la noi, prin aceasta punându-Se într-o stare de supremă iubire şi apropiere de noi şi făcându-ne, prin împărtăşirea de El, să ne sfărâmăm şi noi din iubire jertfelnică pentru alţii, făcându-ne buni de mâncat ca pâinea. Capacitatea de coborâre extremă la noi ca om prin jertfa Sa o are în Sine pentru că este Fiul lui Dumnezeu. El ne-a făcut din iubire, iar în iubirea Lui trebuie să fie implicată capacitatea de a merge până la durerea plină de milă pentru noi. Omul înălţat duhovniceşte nu s-ar sfărâma de milă pentru alţii, dacă n-ar avea puterea pentru aceasta de la Dumnezeu. Am fost obişnuiţi să căutăm în Dumnezeu numai modelele măririlor noastre lumeşti: putere, cunoaştere, stăpânire, nu şi modelele sentimentelor noastre de iubire, milă, coborâre înţelegătoare la cei îndureraţi.
498
pârga şi Cel dintâi Care a dobândit nestricăciunea între cei creaţi, întrucât S-a arătat om şi în trup ca noi, pentru asemănarea cu noi.
Apoi a adăugat îndată preînchipuirea clară a Sfintei Cincizecimi, zicând că trebuie să se numere şapte săptămâni de la aducerea snopului. Căci, adăugând şapte săptămâni după ziua învierii Mântuitorului, noi cei ce credem facem sărbătoare.
PALADIE: Explicaţia e limpede.
CHIRIL: Dar timpul învierii Mântuitorului nostru îi mută pe cei sfinţiţi în Duh şi pe cei îndreptaţi prin credinţă la putinţa de a oferi rodul unei vieţi noi şi nepătate. Aceasta a arătat clar, zicând îndată: „Şi veţi aduce jertfă nouă din lăcaşurile voastre două pâini, spre punere înainte, din câte două zecimi de efă de făină curată vor fi pâinile, dospite, coapte Domnului din pârga roadelor. Şi cu pâinile veţi aduce şapte miei de un an, curaţi, un viţel din cireadă şi doi berbeci curaţi, care vor fi ardere de tot Domnului, şi jertfa lor de făină şi turnările lor, miros de bună mireasmă Domnului. Şi veţi jertfi un ţap din capre pentru păcat, şi doi miei de un an ca jertfă de mântuire, cu pâinile din pârga roadelor. Şi preotul le va pune cu pâinile cele din pârga roadelor înaintea Domnului cu cei doi miei; sfinte vor fi Domnului, şi vor fi ale preotului care le jertfeşte. Veţi chema ziua aceasta sfântă; nicio lucrare grea să nu faceţi în ea; lege veşnică în neamul vostru, în toate aşezările voastre” (Lev. 23,17-21).
Emanuel este pârga şi fruntea zidirii ce se preface spre înnoire şi Cel dintâi între noi este cugetat ca Pâine şi frământătură nouă. Iar noi, luându-L drept cale spre acea stare, ne numim şi noi frământătură nouă, după asemănarea cu El. Şi chip clar al acestui fapt este pâinea
499
adusă din roadele noi. Dar nu este o singură pâine, ci spune că trebuie să se aducă două, fiindcă două sunt popoarele, chiar dacă apar adunate într-o unitate prin mijlocitorul Hristos, dar se vor coace din dospitură, zice. Să spunem ce înseamnă ghicitura aceasta, cercetând cu atenţie adâncimea Legii, pe cât se poate. Oare se cuvine ca, aici, prin aluat să înţelegem pe cel alterat prin viciu? Dar cum n-ar fi nebunie aceasta? Cum am mai socoti izbăviţi de patimi pe cei preschimbaţi spre noutatea vieţuirii evanghelice? Sau cum s-ar mai cugeta aceasta drept noutate? Şi cum s-ar mai numi unii frământătură nouă, dacă ar mai rămâne în ei vreo rămăşiţă de aluat şi n-ar fi cu totul lipsiţi de răutatea necredincioasă şi spurcată? Aşadar, potrivit cu înţelesul celor ce ne sunt date spre tâlcuire, trebuie să ne gândim la alt fel de aluat, care nu are în sine nimic vrednic de ocară, ci este foarte admirat de Scriptura de Dumnezeu insuflată. Astfel, Mântuitorul aseamănă puterea vrednică de laudă şi folositoare a învăţăturii evanghelice cu aluatul, zicând: „Asemenea este împărăţia cerurilor aluatului pe care, luându-l, o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toată” (Matei 13, 33). Căci lucrarea (energia) de viaţă făcătoare a învăţăturii evanghelice, pătrunzând în minte şi în inimă, preface sufletul şi duhul în calitatea ei, aşa-zicând. Aşadar, prin astfel de aluat trebuie să cugetăm că s-au dospit popoarele aduse în chipul pâinilor355. Şi fiecare
355 Sărbătoarea care urmează la şapte săptămâni de la aducerea la Tatăl a snopului înnoit, sau a lui Hristos pâinea cea nouă, prin înviere, este a doua. În ea ne aducem şi pe noi Tatălui, asimilaţi în Hristos prin Duhul Lui cel Sfânt, ca pâini dospite de această dată, ca pâini bune de mâncat de toţi oamenii în fiecare zi. Aluatul înseamnă aici puterea transformatoare a Duhului lui Hristos, prin care devenim pâine hrănitoare pentru alţii. Cei din Legea veche au rămas cu azimele, deci au un mijloc de hrănire nesatisfăcător.
500
pâine este din două zecimi de efă, arătându-ni-se, prin ghicitură, că învăţătura e îndoită.
PALADIE: Ce vrei să spui?
CHIRIL: Nu vei recunoaşte oare, Paladie, că printr-o învăţătură dublă, a Legii şi a Evangheliei, vom fi sfinţiţi şi bineprimiţi la Dumnezeu şi aşa vom trece la acea viaţă nouă şi aleasă?
PALADIE: Recunosc.
CHIRIL: Aceasta ne-a lămurit şi Mântuitorul însuşi, zicând: „De aceea, orice cărturar cu învăţătură despre împărăţia cerurilor este asemenea omului gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi”(Matei 13, 52). Fiindcă cei ce au o minte care cunoaşte cele legiuite prin Moise, adică plină de poruncile acelea vechi şi date în chipuri (tipuri), şi s-au îmbogăţit cu cunoştinţa cea nouă şi evanghelică sunt împodobiţi, socotesc, cu o învăţătură îndoită.
PALADIE: Drept ai zis.
CHIRIL: Dar nu numai prin pâini s-a zugrăvit mulţimea celor zidiţi spre înnoirea vieţii, ci Legea mai porunceşte să se aducă şapte miei, împreună cu un viţel şi doi berbeci, la jertfe adăugându-se, se înţelege, turnarea lor, adică se vărsa o pătrime de măsură de vin, ceea ce, exprimat în limba noastră, înseamnă o parte şi jumătate din şesimi. Cei şapte miei sunt chipul (tipul) turmei credincioşilor, aflată în pruncia cea întru Hristos (căci mielul e simbolul prunciei), dar înaintând spre
501
desăvârşirea şi spre măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (cf. Efes. 4,13).
PALADIE: Pe ce bază spui aceasta?
CHIRIL: Numind mieii, apoi punând la mijloc viţelul, adaugă berbecii. Iar mieii sunt chipul (tipul) turmei credincioşilor, viţelul al bărbăţiei (căci acest animal e plin de vigoare), iar berbecii, al vârstei desăvârşite. Aşadar, cei ce cred, pentru că se îmbărbătează împotriva celor pământeşti, se înalţă spre desăvârşirea cea cugetată în Hristos. Berbecii sunt desăvârşiţi în vârstă, deci prin ei se indică măsura desăvârşirii duhovniceşti. Şi berbecii sunt doi, căci desăvârşirea cea întru Hristos este în noi îndoită (dublă), înţelegându-se prin faptă şi prin cunoştinţă: „Cel ce va face şi va învăţa, zice, acela mare se va chema în împărăţia cerurilor” (Matei 5,18).
Şi peste cele sfinţite prin jertfă se varsă vin, fiindcă cei ce s-au străduit să urce spre desăvârşirea înţeleasă întru Hristos, pe urmă au parte de veselie: „vinul, zice, veseleşte inima omului” (Ps. 103,16).
Apoi se junghie un ţap pentru păcat, şi la pâinile aduse ca jertfă de mântuire se adaugă doi miei. Ce înţelegem prin aceasta? Emanuel, Care a murit pentru păcatele noastre, căci El e închipuit prin ţap, a făcut viaţa noastră sfinţită şi bineprimită şi ne-a pricinuit prefacerea în frământătură nouă şi dăruirea sfinţirii în suflet şi trup, pentru ca, aşa cum ne-am obişnuit să suportăm moartea împreună cu El, Care pentru noi S-a făcut între morţi, să şi viem împreună cu El. Ceva de felul acesta ne scrie şi înţeleptul Pavel, zicând: „Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca,
502
precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 34). Aşadar, El S-a junghiat pentru păcatele noastre şi a fost îngropat, dar ne-am îngropat şi noi împreună cu El, suportând moartea nu cea trupească, ci omorând mădularele cele de pe pământ şi nemaivieţuind lumii, ci mai mult lui Hristos şi, prin El, Tatălui. Poţi observa că, împreună cu ţapul care se junghie, mor şi mieii şi se aduc şi turnările înmiresmate. Căci darul nostru este primit spre sfinţire şi viaţa noastră nouă şi evanghelică, spre miros de bună mireasmă, întipărindu-se într-un mod oarecare de patimile lui Hristos şi însuşindu-şi imitarea Lui: „dacă pătimim356 împreună cu El, împreună cu El să ne şi preamărim” (Rom. 8,16-17).
Iar jertfa aceasta spune să se numească de mântuire şi pe drept cuvânt, fiindcă mântuieşte pe cei pentru care Hristos a răbdat junghierea. Pe cei ce s-au îngropat împreună cu El şi au murit, după modul în care am zis, îi scapă de păcat şi de moarte şi-i face biruitori ai stricăciunii.
PALADIE: Adâncă este tâlcuirea şi întunecoasă e porunca Legii!
CHIRIL: Este o ghicitură, Paladie, şi o umbră neclară a unor înţelesuri subtile, fine.
356 Noi nu murim trupeşte cu Hristos, căci din moartea şi învierea Lui trebuie să luăm putere pentru a fi o „jertfă vie, sfântă (Rom. 12,1) prin voia noastră. Iar aceasta nu poate consta decât dintr-o imitare a patimilor Lui, dar rămânând totuşi vii, adică dintr-o omorâre a omului nostru vechi, a pornirilor noastre spre păcatele egoismului, dăruindu-ne lui Dumnezeu Tatăl împreună cu Hristos. De aceea şi învierea cu Hristos se trăieşte anticipat încă în viaţa aceasta.
503
PALADIE: Bine ai zis.
CHIRIL: Aşadar, Legea a rânduit trei timpuri în care se cuvine ca noi să serbăm: „Trei vremuri ale anului serbaţi Mie” (Ieş. 23, 14), zice. Voieşti deci ca, după ce cuvântul despre primele două ne-a fost îndestulat, să spunem care este a treia şi pentru ce motiv? Ai auzit pricina fiecăreia: prima, pentru că Hristos ne-a mântuit, suportând moartea pentru mântuirea tuturor; a doua se sărbătoreşte cu folos pentru că, topind stricăciunea, a înviat şi ne-a înnoit spre o viaţă nouă. Timpul celei dintâi era primul şi se afla la începutul lunilor anului, iar al celei de a doua era imediat vecin şi legat de al celeilalte, adică atunci când se cuvenea ca fierul secerii să intre în spice şi să se adune primele roade din celelalte seminţe, căci nenumărate sunt roadele ţarinii. Deci, să spunem şi cele cuvenite despre al treilea timp de sărbătoare (prăznuire), cercetând cum şi pentru ce pricini trebuie să o săvârşim. Dar să căutăm cunoştinţa ei în Lege şi s-o aflăm din Sfintele Scripturi, fiindcă numai aşa va înainta tâlcuirea spre adevăr. Sau nu ţi se pare că vorbesc şi cuget drept?
PALADIE: Ba foarte drept.
CHIRIL: Deci s-a scris în Leviticul: „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Vorbeşte fiilor lui Israel şi le spune: în ziua întâi a lunii a şaptea veţi prăznui pomenirea trâmbiţelor, şi sfântă va fi vouă; niciun lucru să nu faceţi, ci să aduceţi ardere de tot Domnului»” (23, 23-25). Aşadar, luna a şaptea ni se pare că indică timpul de la sfârşit, al celor din urmă, căci în luna a şaptea trebuie aduse toate cele din ţarină nu în vreo arie, ci se cuvine să fie puse în jitniţele fiecăruia. A trecut timpul rodirii, se iveşte începutul iernii, plantele se usucă şi florile se veştejesc. Dar, transferând
504
cele ale timpului la noi înşine, vom spune că veacul acesta alunecă spre sfârşit şi stă gata să intre în cel viitor, când trebuie să fie pedepsiţi păcătoşii, şi fiecare, dacă a fost înţelept, va aduna rodul ostenelilor sale şi le va duce în vistieriile de Sus. Atunci fiecare îşi va aduce aminte de Hristos, Care zice: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură; ci adunaţi-vă comori în cer” (Matei 6,19-20).
Aşadar, odată ce S-a ridicat Hristos, cuvintele Sfinţilor învăţători ne aduc în amintire sfârşitul lumii, căci au strigat tare şi au zis: „Este ceasul de pe urmă” (1 Ioan 2, 18). Fiecare să adune de acum ale sale, zice, în vistieriile de Sus. Dar ziua întâi a lunii în care încheiaţi culesul roadelor va fi vouă zi de odihnă, spre amintirea trâmbiţelor, fiindcă fiecare, îngrijindu-se şi sârguindu-se pentru desfătarea şi odihna de veci, îşi închide în vistierie bunătăţile ostenelilor sale, amintindu-şi că, aşa cum zice dumnezeiescul Pavel, „însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer” (1 Tes. 4,16), „Căci trâmbiţa va suna, zice, şi morţii vor învia nestricăcioşi” (1 Cor. 15, 52), „Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele făcute prin trup, fie bine, fie rău” (2 Cor. 5,10).
La această sărbătoare preaînsemnată a sfinţilor, numită sfântă, să ne aducem aminte de această sfântă şi preaînfricoşată trâmbiţă noi, cei ce am primit de pe acum sorţul acelora, adică răsplata bogată a strălucitelor fapte bune săvârşite întru nădejde. Deci e necesar ca noi, înălţându-ne prin aceste gânduri la cea mai desăvârşită cuviinţă, să ne oprim de la orice lucru care nu ne aduce
505
niciun folos, ci mai degrabă ne întinează. Aceasta socotesc că a vrut să ne spună înţeleptul Pavel, zicând: „Vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi când n-ar avea; […] şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi când nu s-ar folosi deplin de ea”(1 Cor. 7, 29-31).
PALADIE: Aşa mi separe.
CHIRIL: Apoi zice: „în ziua a zecea a lunii a şaptea este ziua împăcării, numită sfântă; veţi smeri sufletele voastre şi veţi aduce ardere de tot Domnului. Niciun lucru să nu faceţi în ziua aceasta, că zi de împăcare este pentru voi, ca să vă rugaţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru. Tot omul care nu se va smeri în ziua aceasta va pieri din poporul său, şi cel ce va lucra în ziua aceasta va pieri din poporul său. Niciun lucru să nu faceţi; lege veşnică este întru neamurile voastre, oriunde veţi locui. Sâmbătă a sâmbetelor (zi a zilelor de odihnă) va fi vouă, să vă smeriţi sufletele; din seara zilei a noua a lunii până a doua zi seara veţi serba sâmbetele voastre (odihna, sabatul)” (Lev. 23, 27-32).
A spus că trebuie să se smerească, să postească, să aducă arderi de tot şi să înceteze orice lucrare. Prin post a închipuit omorârea poftelor trupeşti, prin arderile de tot, dăruirea către Dumnezeu întru miros de bună mireasmă, nu în parte, ci cu totul şi deplin. Prin odihnă a indicat subtil că se cuvine şi a ne opri de la lucrare cu totul. Nu socoteşti, oare, că cei ce au ajuns la sfârşitul timpurilor, şi-au adus aminte de sfânta trâmbiţă de la sfârşit şi au în minte pe Judecătorul şi de aceea şi-au adunat şi şi-au trimis bogăţia rodniciei duhovniceşti în vistieriile de Sus trebuie să-şi omoare plăcerile şi să se arate biruitori ai patimilor trupeşti, oferind de pe acum Domnului, ca bună mireasmă, o viaţă de bună-cuviinţă, îndepărtându-se şi lepădându-se
506
de străduinţele deşarte? Fiindcă acestea sunt, socotesc, cele din lumea aceasta şi împrăştierea cea rea a vieţii,
PALADIE: Aşa socotesc, desigur.
CHIRIL: Dar, atunci, cei ce nu-şi biruie patimile şi nu-şi omoară mădularele cele de pe pământ desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea nu se vor dărui lui Dumnezeu întru miros de bună mireasmă şi nu vor fi ca nişte arderi de tot, făcând din acest lucru un fel de preţ de răscumpărare şi ispăşire pentru sufletele proprii.
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Aşadar, cu multă dreptate şi potrivit Legii, legiuitorul a numit ziua aceasta zi a postului şi zi de ispăşire. Iar cel ce îşi mortifică trupul şi cele ale lui şi oferă ca pe o bună mireasmă lui Dumnezeu modurile virtuţii, dar nu se opreşte de la orice lucrare lumească, va fi, fără îndoială, în cele mai mari rele. A arătat limpede aceasta, spunând că va pieri din poporul său atât cel ce nu posteşte, cât şi cel ce nu aduce ardere de tot şi nesocoteşte legea odihnei. Spunând că timpul rânduit pentru acestea este zi a zilelor de odihnă, a lăsat să se înţeleagă că este odihna odihnelor, adică lepădarea în măsură desăvârşită a lucrărilor ce ţin de răutate şi păcat, se înţelege, deoarece, sfârşindu-se veacul acesta şi îmbătrânind vremea, ce loc va mai avea în noi sârguinţa pentru cele deşarte? Oare nu vom cugeta mai mult la cele bune, săvârşind odihna cea bineplăcută lui Dumnezeu357 şi înstrăinându-ne cu totul de împrăştieri?
357 Sfântul Chiril pare a vedea cele trei sărbători în cele trei trepte ale vieţii duhovniceşti a fiecăruia: cea dintâi, legată de jertfa lui Hristos, e cea a înfrânărilor şi pătimirilor cu Hristos pentru eliberarea de păcate; a doua, legată de învierea lui Hristos, cea a eforturilor pentru virtute; a treia, oprirea de la toate ostenelile, starea de nepătimire, de linişte şi de odihnă, prin care anticipăm odihna deplină şi veşnică în iubirea lui Hristos din viaţa viitoare, în temeiul roadelor duhovniceşti adunate în viaţa aceasta.
507
PALADIE: Bine zici.
CHIRIL: Dar porunceşte iarăşi: „în ziua a cincisprezecea a lunii a şaptea, după ce veţi strânge roadele pământului, să ţineţi sărbătoarea Domnului şapte zile; în ziua întâi este odihnă şi în ziua a opta este iar odihnă. Şi veţi lua în ziua întâi rod din pom frumos şi stâlpări de finic, şi ramuri de copac cu frunze late şi sălcii de la pârâu şi vă veţi veseli înaintea Domnului Dumnezeului vostru. Şapte zile, lege veşnică întru neamurile voastre, veţi prăznui în luna a şaptea din an” (Lev. 23, 39-41).
Cele de pe ogoare fiind adunate în jitniţă şi roadele fiecăruia fiind strânse, înţelegi, aşadar, că e aproape sărbătoarea prealăudată a facerii (fixării) corturilor, care înfăţişează petrecerea din rai, adică readucerea omului la împărtăşirea de cele de la început. Socotim că fixarea corturilor înseamnă fixarea duhovnicească mai adevărată a corpurilor omeneşti, adică învierea lor din stricăciunea ce a intervenit şi readucerea lor la nestricăciune.
Iar prima zi şi a opta este odihnă. Înainte de neascultarea de la început, când nu pătrunsese în noi păcatul atotobositor, care ne-a pus jugul cu adevărat împovărător şi cu anevoie de purtat, aveam o vieţuire liberă şi uşoară şi fără nicio osteneală în Adam, începătorul şi rădăcina neamului. Şi, venind Hristos în ziua a opta358, am
358 Sfârşitul, când are loc învierea trupurilor, este un fel de întoarcere la început, când au fost zidite trupurile întru nestricăciune şi nemurire. E sfârşitul la care ar fi ajuns oamenii, dacă ar fi rămas în ceea ce au primit la început. Aceasta e un fel de refacere a corturilor. În început este implicat sfârşitul; prin sfârşit se desăvârşeşte începutul. Începutul e ziua întâi, sfârşitul, a opta. A fost şi la început o odihnă în Dumnezeu de agitaţia grijilor şi păcatelor, dar se va reveni la odihnă şi la desăvârşirea ei în Dumnezeu în ziua a opta.
508
revenit din starea ostenelilor care intervenise între timp, la starea de la început; aceasta după odihnirea (sabatizarea) de Lege, sau după plinirea Legii. Deci, lepădând de pe sufletul nostru jugul împovărător şi spurcat al păcatului, ne-am odihnit de toată osteneala, la aceasta chemându-ne prin credinţă Hristos, Care zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Deci e odihnă în ziua întâi a săptămânii, care înfăţişează timpul de la început al omului. Şi de asemenea e odihnă în ziua a opta, în care a înviat Hristos, pironind pe crucea Sa zapisul cel împotriva noastră (cf. Col. 2, 11). Căci Unul a murit pentru toţi ca, izbăvindu-ne de moarte şi de păcate, să ne elibereze de pedeapsă şi de osteneli şi să dobândim prin El odihna cea de la început (cf. Evr. 4, 11).
În ziua întâi, zice, vor lua roade de pom frumos şi stâlpări de finic şi alte ramuri. Prin aceasta ni se dă să înţelegem ceea ce însăşi istorisirea strigă, că, în Hristos, Dumnezeu ne dă iarăşi desfătările din rai, măcar că între timp am alunecat din pricina neascultării de la început. Pentru că am fost scoşi afară în Adam, dar am fost aduşi înlăuntru în Hristos359. Auzi-L cum zice tâlharului
359 În omul de la început, Adam, am căzut de la El, adică din rai; în al doilea om, Hristos, am fost readuşi în rai. În primul om ne-am rostogolit din legătura cu Dumnezeu, în al doilea am revenit în ambianţa Lui. Am căzut prin libertatea aceluia, am revenit prin iubirea sădită în cel de-al doilea de însuşi Fiul Tatălui. În Acesta am fost ridicaţi definitiv, dar numai cei ce voim, adică nu fără voia noastră. Adam a căzut cu voia, dar noi am căzut prin el fără voie, căci în el ni s-a slăbit voinţa. Toţi putem reveni la voia liberă prin coborârea Fiului lui Dumnezeu la noi. Printr-un om a pătruns îngustimea şi tristeţea egoismului păcătos; prin al doilea a intrat din nou Dumnezeu şi ne ajută pe toţi să ne ridicăm în El, dacă voim. Printr-un om se instalează iadul, prin al doilea se reinstalează raiul, pentru care a fost făcut omul la început. În om pot exista toate modurile de viaţă: de la cea în Dumnezeu, până la cea stârnită de duhurile rele.
509
spânzurat împreună cu El: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai”(Luca 23, 43). Fiindcă Hristos a îmblânzit sabia învârtitoare şi celor credincioşi li se îngăduie de acum intrarea, întrucât El le readuce pe toate în forma de la început şi le reface în ceea ce erau odinioară.
Iar ramurile din pomi care sunt pururea verzi arată veşnicia harului şi neveştejirea în noi a nădejdii: „Că darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi”, după cum s-a scris (Rom. 11, 29), şi fără sfârşit cu adevărat este desfătarea sfinţilor. Despre aceasta strigă şi înţeleptul Isaia, zicând: „veselia cea veşnică va încununa capul lor. Lauda şi veselia îi vor stăpâni; durerea, întristarea şi suspinarea vor fugi” (35,10).
La poruncile despre sărbătoare s-a adăugat şi că trebuie să se veselească la pârâu, fiindcă a spus că în ziua cea din urmă a săptămânii, adică în a opta, trebuie să scoată apă din pârâu şi aşa să se veselească. Iar râul spiritual şi ceresc este Hristos, Care udă cu undele de Sus sufletele celor ce se închină Lui. De aceea, a şi zis prin glasul prorocului: „Vărsa-voi peste ei pacea asemeni unui râu şi slava popoarelor ca un pârâu ce se revarsă” (Is. 66,12). Dar şi dumnezeiescul David a strigat undeva către Dumnezeul şi Tatăl tuturor:
510
„Că ai înmulţit mila Ta, Dumnezeule, iar fiii oamenilor întru umbra aripilor Tale vor nădăjdui. Îngrăşa-se-vor din grăsimea casei Tale şi cu pârâul (izvorul) desfătării Tale îi vei adăpa” (Ps. 35, 7-8), fiindcă se cuvine, şi pe drept cuvânt, ca cetăţenii raiului să se împărtăşească bogat de Hristos şi să se veselească de darurile îmbelşugate ale Duhului360.
PALADIE: Se cuvine, drept ai spus.
CHIRIL: Dar observă că sărbătoarea se săvârşea numai în Ierusalim, deci era necesar ca locuitorii din toată Iudeea să se adune acolo. Iar acesta era încă un semn că toţi cei ce au trăit o viaţă cinstită şi vrednică de laudă trebuie să se adune în Ierusalimul de Sus, cel ceresc, ca să fie acolo împreună cu Hristos şi să sărbătorească împreună cu El361. Iar celor ce sunt încă necredincioşi şi n-au primit harul învierii, ci au dispreţuit o taină atât de adâncă şi de vrednică de cinstire, judecata le va fi spre pieire, adică le va fi rânduit să fie, fără îndoială, în tot răul, fiindcă vor merge la chinuri. Şi martor al acestui lucru este credinciosul proroc Zaharia, care zice: „Dar şi cele dintre seminţiile pământului care nu se vor sui la Ierusalim ca să se închine împăratului, Domnului Atotţiitorului, se vor adăuga la aceia. Iar dacă seminţia Egiptului nu se va sui, nici nu va veni acolo, atunci asupra acesteia va fi bătaia cu care Domnul va lovi toate neamurile care nu se vor sui
360 De râul acesta care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului vorbeşte şi Apoc. 22, 1-2. Apa vieţii, izvorând de acolo, nu seacă niciodată. Ea adapă pururea pe cei ce o beau, care se află lângă râul care curge din Dumnezeu.
361 Veşnica odihnă în iubirea şi lumina lui Hristos va fi o veşnică sărbătoare, căci îi sunt proprii sărbătorii odihna, lumina şi fericirea iubirii.
511
să serbeze sărbătoarea facerii corturilor” (14,17-18). Aşadar, vom socoti că sărbătoarea de trei ori dorită a facerii corturilor este învierea tuturor trupurilor, care au ca pârgă pe Hristos, fiindcă a fost numit Cel întâi-născut din morţi (cf. Col. 1,18), şi aceasta este cu adevărat.
PALADIE: Foarte drept gândeşti!
CHIRIL: Dar vreau să ştii şi aceasta.
PALADIE: Ce?
CHIRIL: în cuvintele Legii, date de noi mai înainte, s-a pomenit de jertfa neîncetată de la începutul lunilor, de jertfele de sâmbăta, de post şi, pe lângă acestea, de sărbătoarea preadorită a facerii corturilor. Şi întotdeauna şi la fiecare din cele spuse, Legea adaugă: „să aduceţi arderi de tot Domnului”. Legiuitorul a spus în Leviticul care sunt feluritele jertfe ce trebuie aduse de noi, cele cuvenite în ziua întâi a lunilor şi în sâmbete, de post şi cele ce vor fi la facerea corturilor, sau ce este jertfa neîncetată, dar a adăugat cuvântul despre acestea şi s-a ocupat cu multă amănunţime de ele în Numerii. Voieşti să vorbim despre fiecare în parte, pe cât se poate?
PALADIE: Foarte mult.
CHIRIL: Deci s-a scris aşa: „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Porunceşte fiilor lui Israel, vorbeşte către ei, zicând: Darurile Mele, dările Mele, jertfele Mele cele de miros cu bună mireasmă să păziţi a Mi le aduce la sărbătorile Mele. Şi să zici către ei: Acestea sunt jertfele pe care să le aduceţi Domnului: doi miei de câte un an curaţi, în fiecare zi, ca să nu înceteze arderea de tot. Un miel veţi jertfi dimineaţa şi al doilea miel îl veţi jertfi seara. Şi veţi aduce pentru jertfă a zecea parte de efă de făină curată, stropită cu un sfert de hin de untdelemn; ardere de tot neîncetată, care s-a făcut în
512
muntele Sinai, întru miros de bună mireasmă, să fie Domnului. Şi turnarea ei un sfert de hin de vin la un miel, turnarea de vin Domnului să o faci la loc sfânt. Al doilea miel îl vei jertfi spre seară, cu jertfa lui şi cu turnarea lui, miros de bună mireasmă Domnului» (Num. 28, 1-9). Înţelegi că, în acestea, legea dumnezeiască afirmă că se cuvine să se aducă jertfe mai ales în sărbători? Socotesc că mai ales în sărbători trebuie numaidecât să înălţăm lui Dumnezeu ca pe o bună mireasmă modurile vieţuirii în Hristos, făcându-ne ca nişte miresme şi aducându-ne pe noi lui Dumnezeu ardere de tot binemirositoare, potrivit cu ceea ce s-a zis cu dreptate: „înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească” (Rom. 12,1).
Iar jertfa neîncetată spune că trebuie să se săvârşească junghiindu-se un miel dimineaţa şi altul către seară, arzându-se împreună cu ei făină curată, la care se adaugă untdelemn şi turnare de vin. Căci în toată vremea şi fără încetare, de la început şi până la sfârşit, trebuie să răspândim buna mireasmă a vieţuirii în Hristos, adică a virtuţii, în cortul sfânt, adică în Biserică. Pentru că fumul care se ridică din arderea mieilor dimineaţa şi către seară este un chip al Celui ce, din pricina noastră şi în favoarea noastră, Se înalţă spre Tatăl întru miros de bună mireasmă, aducând împreună cu Sine şi viaţa celor ce au crezut în El362, care nădăjduiesc la strălucirea slavei
362 Sfântul Chiril accentuează mereu cuprinderea noastră în Hristos. Este o concepţie despre implicarea noastră în Hristos, pe baza unităţii de natură dintre El şi noi, fără de care nu s-ar putea înţelege mântuirea ca fericire a comuniunii cu El. Hristos, Care se prezintă permanent Tatălui ca jertfă, ne cuprinde în Sine şi pe noi, căci, precum s-a spus mai înainte, El nu intră la Tatăl ca om în stare de jertfă pentru Sine, ci pentru noi. Tot în baza acestei cuprinderi a noastre în El, noi nu putem intra la Tatăl decât în starea de jertfă pe care o avem în El. Aducându-Se Tatălui ca jertfă, ne aduce şi pe noi, dacă voim, se înţelege. Comuniunea aceasta are la bază iubirea. Ne aducem Tatălui în El şi împreună cu El, dacă ne însuşim iubirea Lui faţă de Tatăl. El se aduce jertfă Tatălui pentru noi, întrucât ne iubeşte şi ne insuflă dragostea Sa faţă de Tatăl. Persoanele Sfintei Treimi nefiind despărţite, ne unesc şi pe noi cu iubirea pe care o au între Ele. Taina mântuirii este taina iubirii dintre Persoanele Sfintei Treimi, dar şi faţă de noi, şi a iubirii noastre faţă de Dumnezeu şi între noi. Din Sfânta Treime sorbim iubirea adusă în noi de Fiul, Care S-a făcut de o fire cu noi şi S-a jertfit pentru noi şi rămâne în această stare de supremă iubire mereu unit cu noi. Iar întrucât iubirea nu se întrerupe, nici starea de jertfă a lui Hristos către Tatăl din biserici, în favoarea noastră, nu trebuie să înceteze.
513
şi a împărăţiei sigure şi, pe lângă aceasta, la bucuria de desfătările veşnice. Iar semnul acestei vieţi este făina îmbibată cu untdelemn şi stropită cu vin.
Iar aceasta este o jertfă de mântuire ca şi cea săvârşită de Moise în muntele Sinai. Căci, atunci când Dumnezeu, Care stăpâneşte peste toate, a rânduit legile pentru toate cele ce trebuie făcute, s-a scris în Ieşirea: „Şi trezindu-se Moise de dimineaţă, a zidit jertfelnic la baza muntelui şi a pus douăsprezece pietre pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi a trimis pe tinerii fiilor lui Israel şi au adus lui Dumnezeu arderi de tot şi jertfă de mântuire din viţei” (24, 4-5). Socotesc că raţiunea jertfei rămâne aceeaşi, indiferent dacă cele jertfite se numesc miei sau viţei. Fiindcă, în amândouă cazurile, se păstrează chipul (tipul) nevinovăţiei, pe Care îl poate vedea cineva în Persoana lui Hristos, Care zice prin glasul lui Ieremia: „Dar Eu, ca un miel blând dus spre junghiere, n-am ştiut” (11,19).
514
Iar dacă cineva ar voi să spună că jertfa de dimineaţă şi de seară din cortul sfânt trebuie să se înţeleagă şi în alt mod pentru că timpul omenirii a fost binemirositor înainte de neascultarea cea în Adam, şi la fel s-a făcut cel de pe urmă, prin viaţa trăită potrivit Lui nu s-ar îndepărta de la ţintă şi înţelept ar cugeta, căci de fapt aşa este lucrul.
PALADIE: Sunt de aceeaşi părere.
CHIRIL: Iar jertfele pentru ziua de odihnă le hotărăşte, zicând îndată: „Iar în ziua sâmbetelor (ziua de odihnă) veţi aduce doi miei de un an, curaţi, şi ca jertfă două zecimi de efă de făină curată stropită cu untdelemn şi turnarea. Aceasta este arderea de tot pentru fiecare sâmbătă, afară de arderea de tot cea de-a pururea şi de turnarea ei” (Num. 28, 9-10). Felul acestei jertfe nu este altul decât cel spus de noi înainte, ci aceste jertfe sunt la fel, fără nicio deosebire. Observă deci că jertfa neîncetată e o slujbă neîntreruptă şi, după Lege, se săvârşeşte în fiecare zi. Dar jertfa pentru ziua de odihnă (sabat) nu se săvârşeşte în fiecare zi, ci numai în sâmbete. Ca ei să nu creadă că ajunge jertfa neîncetată din fiecare zi şi să fie nepăsători faţă de datoria de a aduce jertfe şi în zilele de odihnă (sabat), în chip necesar a adăugat: „Aceasta este arderea de tot în fiecare sâmbătă, afară de arderea de tot cea de-a pururea şi de turnarea ei”.
PALADIE: Aşadar, după Lege, pe lângă jertfa neîncetată se săvârşeşte şi cea a sâmbetelor?
CHIRIL: Aşa este, nu e permis să ne îndoim. Fiindcă, sabatizând şi noi în Hristos şi intrând la odihnă, vom aduce în chip îndoit lui Dumnezeu cele ale bunei miresme duhovniceşti, dacă este adevărat că buna mireasmă a celor de demult era păzirea şi lauda dreptăţii din Lege. Pentru
515
că Legea este duhovnicească şi „porunca e sfântă şi dreaptă şi bună”, după cuvântul fericitului Pavel (Rom. 7, 12), dar totuşi vieţuirea cea în Hristos e superioară şi sabatismul în duh363 întrece în bun miros dreptatea cea din Lege.
PALADIE: Bine ai zis.
CHIRIL: Iar la acestea a adăugat: „Şi la lună nouă veţi aduce Domnului ardere de tot: doi viţei din cireadă, un berbec şi şapte miei curaţi de câte un an. Trei zecimi de efă de făină curată stropită cu untdelemn la fiecare viţel, două zecimi de efă de făină curată stropită cu untdelemn la berbec şi câte o zecime de efă de făină curată stropită cu untdelemn la fiecare miel, jertfă întru miros de bună mireasmă adusă Domnului. Turnarea lor să fie: o jumătate de hin de vin la fiecare viţel, o treime de hin de vin la berbec şi o pătrime de hin de vin la fiecare miel. Aceasta este arderea de tot pentru fiecare început de lună, în toate lunile anului. Şi veţi aduce Domnului şi un ţap din capre pentru păcat şi turnarea lui, afară de arderea de tot cea de-a pururea şi turnarea ei” (Num. 28, 11-15).
Jertfa aceasta de-a pururea de la începutul fiecărei luni se adaugă la cea a fiecărei zile, care este neîncetată. Iar acestea au şi ele un tâlc care nu este simplu, fiindcă ghicitura e evidentă. Astfel, ca lună nouă (început al lunii) spirituală şi mai adevărată trebuie să înţelegem veacul cel nou în Hristos, după ce a trecut cel dintâi, adică cel al Legii. Dar luna nouă ne poate sluji şi ca chip
363 Odihna de păcate şi de osteneala pentru cele trupeşti, adică odihna în dragostea de Dumnezeu, e unită cu jertfa vieţii noastre adusă Lui, care, umplându-se de dragostea lui Dumnezeu, se revarsă şi spre oameni. Odihna şi jertfa înfăptuiesc împreună comuniunea, sau ele se arată în ea.
516
(tip) al veacului ce va să fie după acesta şi care nu e încă de faţă, dar îşi are ca început învierea lui Hristos, căci prin aceasta ne-am strămutat la înnoire, având harul Duhului ca arvună şi nădejdea sigură în nestricăciunea vieţii. Preschimbaţi în fericire şi sfinţenie şi mergând spre starea de la început şi înapoi, suntem făcuţi după chipul veacului viitor.
Deci care e jertfa ce se cuvine să fie adusă la începutul lunilor, jertfa spirituală în Hristos, se înţelege, potrivită cu viaţa veacului viitor? A trăi lui Dumnezeu şi a nu mai voi să trăim păcatelor (a muri păcatelor), adică a ne despărţi cu totul de vieţuirea pământească şi a vieţui împreună cu Hristos. Celor ce au fost sfinţiţi în Duhul, au fost îndreptaţi în Hristos şi au cunoscut puterile veacului viitor, le scrie şi dumnezeiescul Pavel, zicând: „Dacă aţi murit împreună cu Hristos, […], pentru ce mai judecaţi ca nişte trăitori în lume?” (Col. 2, 20), „Căci aţi murit şi viaţa voastră364 Este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Iar când
364 Ne preschimbăm după chipul vieţii veacului viitor, mergând spre viaţa de la început. Viaţa omenirii se desfăşoară într-un cerc. Omul a decăzut din starea în care se afla la început, a ajuns într-o stare inferioară, dar s-a ridicat din acea stare decăzută prin învierea lui Hristos, Care l-a ridicat pe o treaptă la care ar fi putut ajunge, dacă nu ar fi căzut. Este un progres (un efort de îmbunătăţire) implicat în ceea ce Dumnezeu îi dăduse omului la început. Aceasta explică şi progresul adevărat, dar şi iluzia unui fals progres. Încă de la început, omul ar fi trebuit să înceapă să se îmbunătăţească (să ajungă la asemănare, n. ed.), să se mişte. O mişcare are loc şi în falsul progres, care nu seamănă deloc cu progresul adevărat. La adevăratul progres (adevărata îmbunătăţire) se revine renunţând la multe din aspectele falsului progres. Desăvârşirea este în parte un progres, în parte o întoarcere la potenţele pe care le-am avut întipărite în noi de Dumnezeu de la început. La progresul adevărat ne vom întoarce prin moartea faţă de păcatele în care ne antrenează falsul progres, prin revenirea la legătura cu Dumnezeu pe care omul a avut-o la început. Hristos reprezintă starea de la început a omului într-o formă îmbunătăţită, desăvârşită.
517
Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi vă veţi arăta împreună cu El întru slavă” (Col. 3, 3-4).
Dar observă că cei ce s-au obişnuit să fie vrednici de laudă mor, afundându-se prin jertfă în Dumnezeu în grade diferite de forţă duhovnicească, şi dobândesc îndată premiile vieţii virtuoase. Căci se jertfesc doi viţei, un berbec şi şapte miei fără prihană, iar prin acestea ni se zugrăveşte mulţimea tuturor sfinţilor, care strălucesc diferit: prin virtutea cea mai înaltă (închipuită prin viţel), prin cea mai de jos şi de pe locul al doilea (arătată prin berbec), dar şi prin cea mai mică şi mai neînsemnată (ilustrată prin miei).
Iar viţeii sunt doi, căci două sunt popoarele, şi unul e la mijloc, berbecul, pentru unirea celor două în unitatea cea întru Hristos. Iar mieii sunt şapte, căci mulţimea sfinţilor este în plinătatea cea desăvârşită. Deci, două fiind popoarele, dar unul prin unire duhovnicească, dau mulţimea preadesăvârşită a sfinţilor, căci e foarte mare turma celor ce cred şi se distinge prin simplitatea şi pruncia cea întru Hristos.
Observă că la un viţel sunt rânduite trei zecimi de efă de făină curată şi o jumătate de hin de untdelemn şi vin, adică trei şesimi de hin de untdelemn şi tot atâtea de vin, iar la berbec, două zecimi de efă de făină curată şi o treime de hin din cele spre turnare. Şi, la fiecare dintre miei, jertfa era o zecime de efă de făină curată şi o
518
pătrime de hin turnarea de untdelemn şi vin. Acestea arată că Cel ce judecă cu dreptate va da măsura vieţii întru strălucire şi fericire. Întru unitatea cea în Dumnezeu şi veselia duhovnicească, potrivit cu ostenelile fiecăruia. Am spus adeseori că făina are rolul de chip (tip) al vieţii, untdelemnul al grăsimii, iar vinul al veseliei celei duhovniceşti.
PALADIE: Aşa e.
CHIRIL: Şi iarăşi adaugă la jertfe un ţap ce se junghie pentru păcate, ca chip (tip) al lui Hristos, fiindcă jertfa noastră e primită şi plăcută lui Dumnezeu datorită patimii lui Hristos celei mântuitoare. şi aceasta socotesc că este ceea ce însuşi Mântuitorul a spus Sfinţilor Apostoli: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”(Ioan 15, 5). Aşadar, în chip necesar se adaugă bunelor noastre miresme cea a lui Hristos365, amestecându-se într-un mod oarecare cu ale noastre şi ridicându-se împreună spre Tatăl, căci nu suntem primiţi la El decât numai prin Hristos.
PALADIE: Foarte bine ai spus.
365 Este remarcabilă această interpretare a cuvintelor citate. Nu e vorba despre cine ştie ce fapte impresionante în plan lumesc, ci de fapte asemenea celor ale Lui: blândeţe, curăţie, jertfă. Numai din puterea lui Hristos ne putem jertfi şi numai având în ea jertfa curată a lui Hristos, adică numai dacă este jertfă de fii asemenea cu cea a Fiului şi plină de simţirea Unicului şi atotiubitorului Fiu, e primită de Dumnezeu Tatăl; jertfa noastră e nedespărţită de cea a lui Hristos. Şi numai umplută de jertfa curată a lui Hristos se face curată şi jertfa noastră. Numai din elanul jertfei lui Hristos luăm şi noi elan în jertfa noastră. E negrăită această prezenţă a simţirii de jertfă a lui Hristos în jertfa noastră. O persoană iubitoare e prezentă în cea iubită. În jertfa persoanei iubitoare este prezentă jertfa celei iubite. Deci, cu atât mai mult e prezentă jertfa lui Hristos în jertfa noastră.
519
CHIRIL: Acestea erau jertfele din sâmbete şi de la luna nouă (începutul lunilor). „Ziua întâi a lunii a şaptea, zice, sfântă va fi vouă, niciun lucru să nu faceţi, zi însemnată va fi vouă. Veţi aduce ardere de tot întru miros de bună mireasmă Domnului: un viţel din vaci, un berbec şi şapte miei de câte un an, curaţi(Num. 29,1-2). Mai trebuiau să aducă şi făină curată: trei zecimi de efă la viţel, două zecimi de efă la berbec şi câte o zecime de efă la fiecare dintre cei şapte miei, adăugându-se în mod proporţional cele ce se toarnă, untdelemn şi vin, adică o jumătate de hin al evreilor, o treime şi o pătrime. Iar înţelesul sărbătorii l-a indicat, zicând: „zi însemnată va fi vouă”, căci preînchipuie trâmbiţa din urmă, cea prin glasul îngerului, la auzul căreia morţii vor învia şi cei din morminte se vor scula, precum am spus mai înainte.
A mai poruncit ca şi în a zecea zi a aceleiaşi luni, în care cade postul care înfăţişează omorârea poftelor trupeşti şi înstrăinarea de patimile pământeşti -, să se aducă aceeaşi jertfă ca în ziua întâi. Iar care este tâlcul celor ce se săvârşeau, după raţiunea potrivită înţelesurilor duhovniceşti, am spus îndeajuns.
PALADIE: îmi aduc aminte.
CHIRIL: Porunceşte de asemenea ce jertfe trebuie să se aducă potrivit cu facerea corturilor şi zice: „Ziua a cincisprezecea a lunii a şaptea sfântă va fi vouă, niciun lucru greu să nu faceţi, şi să ţineţi sărbătoarea Domnului şapte zile. În ziua întâi să aduceţi ardere de tot, jertfă întru miros de bună mireasmă Domnului: treisprezece viţei din cireadă, doi berbeci şi paisprezece miei de câte un an, curaţi. Jertfa lor de făină curată amestecată cu untdelemn: trei zecimi de efă pentru fiecare din cei treisprezece viţei, două zecimi de efă pentru fiecare
520
din cei doi berbeci şi câte o zecime de efă pentru fiecare din cei paisprezece miei. Şi un ţap din capre pentru păcat, afară de arderea de tot cea de-a pururea, cu jertfa şi cu turnarea ei” (Num. 29, 12-16).
Apoi, împuţinându-se în fiecare zi cu câte un viţel, se săvârşeau cele ale jertfei în acelaşi mod şi în aceeaşi măsură. Astfel, în prima zi se jertfeau treisprezece viţei, doi berbeci, paisprezece miei şi un ţap. Iar în ziua a doua se aduceau doisprezece viţei, în a treia, unsprezece, în a patra, zece, în a cincea nouă, în a şasea, opt, şi în a şaptea, şapte. Observă deci că în fiecare zi scădea doar numărul viţeilor, dar numărul berbecilor şi al mieilor rămânea la fel, ca şi măsurile făinii şi ale celor de turnat.
PALADIE: Ce înseamnă aceasta? Din ce pricină viţeii sunt la început treisprezece, apoi se împuţinează, scăzând în fiecare zi câte unul? Şi pentru ce berbecii sunt doi şi mieii paisprezece, la jertfe adăugându-se şi un ţap?
CHIRIL: E greu de priceput înţelesul celor poruncite şi lucrul obscur foarte în firea lui. Dar voi încerca, pe cât se poate, să spun cele ce-mi vin în minte, iar tu mă vei îndrepta când nu voi merge drept spre ţintă.
PALADIE: Aşa voi face.
CHIRIL: Porunca aceasta dumnezeiască închipuie atât călăuzirea israeliţilor prin învăţătura Legii, cât şi călăuzirea la sfinţenie a celor chemaţi la credinţa în Hristos, fiindcă socotesc că, în ghicitură, jertfa arată că două au fost timpurile în care au fost călăuzite turmele iudeilor spre cunoştinţa de Dumnezeu şi spre vieţuirea cea după Lege. Şi care sunt aceste timpuri, dacă nu: primul, al lui Moise, Iosua (Navi) şi al judecătorilor, şi al doilea, cel al prorocilor, ce a durat până la Ioan Botezătorul,
521
care, după cuvântul Mântuitorului, a avut o chemare şi o slujbă prorocească mai mare? Sfânta Scriptură ne dă să înţelegem că în ambele timpuri au fost unii care au mers pe cărarea de laudă a vieţii, dar nu în aceeaşi măsură şi nefiind cu totul asemenea în vigoarea duhovnicească. Căci unii aveau vigoarea cea mai înaltă, iar chipul (tipul) lor este viţelul; alţii, una cugetată ca fiind la mijloc, iar semnul acesteia este berbecul. Şi cei din al treilea grup după ceilalţi aveau o vigoare mai mică, aşa cum se poate înţelege din micimea trupească a mieilor. Nu este berbecul mai mic decât viţelul şi mielul nu e inferior în mărime berbecului?
PALADIE: Recunosc, cum aş nega?
CHIRIL: Aşadar, animalele numite sunt chipul (tipul) fiecărei mărimi în virtute, se înţelege. Ceea ce este în frunte şi ales scade ca număr faţă de al doilea şi al treilea, fiindcă e mai rar, şi de aceea viţeii sunt la început treisprezece (dar tot scad, până ajung să fie şapte, n.ed.), berbecii doi şi mieii paisprezece. Dar observăm că, dacă berbecii sunt doi, numărul animalelor aduse ca jertfă ajunge să fie un multiplu de doi, căci la şapte viţei sunt paisprezece miei. Oare nu se cuvenea ca şi în dreptatea cea din Lege să fie mulţi cuvioşi şi sfinţi împodobiţi cu neprihănirea? Aşa au fost Zaharia şi Elisabeta, despre care dumnezeiescul evanghelist a scris: „erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând în toate poruncile şi dreptăţile Domnului, fără pată”(Luca 1, 6).
PALADIE Recunosc că este aşa, fiindcă Dumnezeu mustră pe maica iudeilor, zicând: „cum te-ai făcut desfrânată, cetate credincioasă şi plină de dreptate a Sionului, dar în care dreptatea a adormit?” (Is. 1, 21).
522
CHIRIL: Era deci şi o dreptate după Lege, după care s-ar fi cuvenit să fie bine întăriţi în ascultarea de Dumnezeu, măcar că Legea nu desăvârşea în sfinţenie.
PALADIE: Bine ai zis.
CHIRIL: Aşadar, înfăţişând chemarea lui Israel în gradele cele mai înalte, cele de mijloc şi cele mai de jos ale virtuţii, se jertfesc lui Dumnezeu viţei, berbeci şi miei. Însă numărul viţeilor era din ce în ce mai mic, deoarece cei aleşi se tot împuţinau şi, din pricina rarităţii celor înaintaţi şi preaîncercaţi, timpul a suferit tot mai mult până la ziua a şaptea, adică până la venirea Mântuitorului nostru, când s-a ivit odihna (sabatismul) în duh şi sfârşitul păcatului. Căci, atunci când veacul de faţă a coborât spre păcat, am fost îndreptaţi în Hristos, iar semnul acestui fapt este sâmbăta (odihna, sabatismul), aşezată la sfârşitul întregii săptămâni. De aceea, Legea rânduieşte înţelept aducerea jertfelor chemarea Legii adică şi slujba de sfinţire prin jertfe cerută de ea până sâmbăta, când o introduce pe cea în Hristos, zicând: „Ziua a opta va fi vouă încheierea sărbătorii (praznicului); niciun lucru să nu faceţi în ea. Veţi aduce ardere de tot întru miros de bună mireasmă, jertfă Domnului: un viţel, un berbec şi şapte miei de câte un an, curaţi. Jertfele şi turnările lor, pentru viţel, pentru berbec şi pentru miei, după numărul lor, cum e rânduiala, şi un ţap din capre jertfă pentru păcat, pe lângă arderea de tot cea de-a pururea, cu jertfa ei şi cu turnarea ei. Acestea veţi aduce Domnului în sărbătorile voastre, afară de jertfele de făgăduinţă cele de bunăvoie, de arderile de tot ale voastre, cu jertfele şi cu turnările lor, şi de jertfele de mântuire ale voastre” (Num. 29, 35-39).
Auzi cum spune Legea limpede că este „încheierea praznicului”? Fiindcă slujirea în umbre şi călăuzirea
523
în chip (tip) au luat sfârşit în ziua a opta, când a înviat Hristos şi a început timpul tăierii împrejur în duh. Atunci mulţimea veche a celor chemaţi, suferind de păcatul necredinţei, a apus şi a răsărit în loc poporul cel nou şi cercat în tăria duhovnicească (pentru că aceasta simbolizează viţelul), făcându-se cu desăvârşire vrednic de laudă, ca unul ce se află în plinătatea vârstei (căci aceasta închipuie berbecul) şi are frumuseţea aleasă a prunciei şi nevinovăţiei în Hristos (fiindcă aceasta înseamnă mielul), măcar că e cunoscut într-o mulţime atotdesăvârşită, indicată prin faptul că mieii sunt şapte la număr, pentru că îşi câştigă lauda prin credinţa în Hristos, urcând spre Dumnezeu întru miros de bună mireasmă, aşa cum am spus adeseori.
PALADIE: Aşa este.
CHIRIL: Iar că încetăm lucrările (sabatizăm) în Hristos, ajungând la odihnă, întrucât ne oprim de la străduinţele lumeşti şi nu mai suportăm grija pământească, ci ne desfătăm mai degrabă de Domnul, precum s-a scris (cf. Ps. 36, 4), şi avem chemare aleasă la El, ne spune iarăşi limpede Leviticul, zicând către Moise, tâlcuitorul lucrurilor sfinte: „«Vorbeştefiilor lui Israel şi le spune: După ce veţi intra în pământul pe care Eu îl dau vouă, veţi ţine sâmbetele Domnului, spre odihna pământului pe care vi-l dau. Şase ani vei semăna ţarina ta, şase ani vei tăia via ta şi vei aduna roadele lor. Dar în anul al şaptelea să fie serbare spre odihna pământului, sâmbăta (odihna) Domnului, ţarina ta nu o vei semăna, via ta nu o vei tăia în anul acela. Cele ce cresc de la sine în ţarina ta să nu le seceri şi strugurii din viţele tale netăiate să nu-i culegi, ca să fie an de odihnă pentru pământ. Bucatele pământului din anul odihnei vă vor hrăni pe tine,
524
pe robul tău şi pe roaba ta, pe năimitul (simbriaşul) tău şi pe străinul (nemernicul) care locuieşte cu tine, pe dobitoacele tale şi pe fiarele de pe pământul tău. Şi vei număra şapte săptămâni de ani, adică de şapte ori câte şapte ani, şi cele şapte săptămâni de ani vor fi ţie patruzeci şi nouă de ani. Şi veţi vesti cu glas de trâmbiţă, în luna a şaptea, în ziua a zecea a lunii, în ziua curăţirii, în tot pământul vostru. Şi veţi sfinţi al cincizecilea an şi veţi vesti slobozire pe pământul vostru pentru toţi locuitorii lui. Să fie acesta an de slobozire, ca să se întoarcă fiecare la moşia sa, fiecare să se întoarcă la casa (familia) sa»” (Lev. 25, 2-10).
Observă deci că Legea îngăduie să se are şi să se semene ţarinile şi să se îngrijească viile înainte de anul al şaptelea. Dar a poruncit ca în al şaptelea să ne uşurăm de grija faţă de acestea. Şi ne uşurăm, odihnindu-ne (sabatizând) în Hristos, îndepărtând grija faţă de cele pământeşti şi înstrăinându-ne de împrăştierile deşarte, „şapte săptămâni de ani”, adică în vecii vecilor. Vom prăznui, desfătându-ne de bunurile duhovniceşti pregătite şi puse la îndemâna noastră de Dumnezeu, căci timpul acela din urmă ne va fi timp de slobozire tuturor celor ce ne aflăm în toată lumea, când fiecare se va întoarce la avutul lui, adică la sorţul cuvenit lui şi rânduit de Dumnezeu. Pentru că, aşa cum este felurită viaţa sfinţilor, aşa sunt felurite şi cununile, Dumnezeu măsurând răsplata potrivit cu faptele fiecăruia.
Dar aminteşte şi de trâmbiţa care vesteşte acestea, fiindcă învierea din morţi, care va avea loc la glasul trâmbiţei şi al îngerului, este timpul odihnei (sabatismului) în Hristos, al eliberării noastre şi al predării către noi a moştenirii. Atunci, mulţimea strălucitoare a sfinţilor va
525
auzi pe Hristos zicând: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii”(Matei 25, 34).
Fie ca pe aceasta să o dobândim şi noi prin harul şi iubirea de oameni a Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care fie slava Tatălui şi Duhului Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.
CUPRINS
CARTEA A IX-A: Despre cortul sfânt, care a fost chipul (tipul) Bisericii lui Hristos5
CARTEA A X-A: Tot despre acelea şi despre cele ce sunt în cortul sfânt69
CARTEA A XI-A: Despre preoţie şi că preoţia cea după Lege era chip al celei în Hristos146
CARTEA A Xn-A: Despre preoţie207
CARTEA A XIII-A: Iarăşi despre preoţie267
CARTEA A XIV-A: Cei ce vor să intre în biserici trebuie să fie curaţi, spălaţi de pata păcatului, şi aşa să se înfăţişeze lui Dumnezeu305
CARTEA a XV-a: Trebuie să ne înfăţişăm lui Dumnezeu curaţi şi spălaţi, şi curăţia noastră este în Hristos358
CARTEA A XVI-A: Trebuie să ne aducem lui Dumnezeu ca daruri şi jertfe duhovniceşti413
CARTEA A XVII-A: Despre sfintele sărbători463
ÎN CURS DE APARIŢIE
ÎN COLECŢIA „DUMITRU STĂNILOAE. Opere complete. Seria Traduceri”
(Editura BASILICA a Patriarhiei Române)
vol. 2 Sf. Chiril al Alexandriei,Glafire sau Transparenţe pline de graţie în Pentateuh vol. 3
Sf. Chiril al Alexandriei,Dialoguri despre Sfânta Treime
vol. 4 Sf. Chiril al Alexandriei,Comentariu la Evanghelia lui Ioan
vol. 5 Sf. Chiril al Alexandriei,Tălcuirea Psalmilor
(traduceri extrase din revista Mitropolia Olteniei)
„Se cuvine să mergem drept spre calea de laudă, şi să ne deprindem cu bărbăţia care duce la virtuţi şi cu curajul cel mare şi lăudat de dumnezeiasca Scriptură şi atât de obişnuit şi iubit sufletelor sfinţilor. Căci dumnezeiescul David a spus celor ce tindeau spre aceasta: «Îmbărbătaţi-vă şi să se întărească inima voastră, toţi cei ce nădăjduiţi spre Domnul» (Ps. 30,26). Iar o minte care a ajuns la aceasta înainte de alţii dobândeşte o asigurare şi zice: «Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este ocrotitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?» (Ps. 26,1-2), fiindcă nenumărate sunt smintelile din jurul nostru, iar numărul lor întrece mulţimea dracilor care ne aţâţă la păcat. La acestea se adaugă sălbăticia şi josnicia plăcerilor dorite de firea noastră: lăcomia şi mândria, pizma vecină cu omorul, ura, bârfelile şi celelalte rele asemănătoare. Cei uşor de atras la acestea, care nu se ating, aşa-zicând, nici cu vârful degetului de încercarea de a le birui, dăruiesc duşmanilor biruinţa fără întârziere, fiind aruncaţi la pământ ca un fruct pe jumătate copt după cuvântul Prorocului şi puşi fără luptă sub picioarele patimii. Dar cei iubitori de virtute şi buni, care tind după slava de Sus şi doresc să se împărtăşească de viaţă în veci, se împotrivesc cu cea mai mare vitejie şi cu cel mai mare curaj atacurilor patimilor proprii, mortificându-şi trupul şi ridicându-se împotriva mişcărilor ce se ivesc în el şi din el. […] Acestora le grăieşte şi dumnezeiescul Pavel, zicând: «Staţi deci tari, încingându-vă mijlocul vostru cu adevărul şi îmbrăcând platoşa dreptăţii şi încălţându-vă picioarele întru gătirea Evangheliei păcii, peste toate luând pavăza credinţei, ca să puteţi stinge toate săgeţile cele aprinse ale vicleanului» (Efes. 6,14-16). Aceasta este armura duhovnicească neştirbită, atotcuvenită sfinţilor. Pe aceasta şi Mântuitorul însuşi ne porunceşte să o dorim, deşi în alt chip: «Să stea mijloacele voastre încinse, zice, şi să aveţi încălţăminte în picioarele voastre, şi făcliile voastre să fie aprinse» (Luca 12,35). A ne încinge înseamnă a fi bine încinşi şi strânşi, pentru a putea răbda necazuri pentru bine şi pentru iubirea de Dumnezeu. A neîncălţa picioarele înseamnă a fi doritori şi gata de despărţirea de lume, spre a porni îndată ce legea dumnezeiască ar voi ca noi să plecăm. A avea făclii aprinse înseamnă a nu suferi să vieţuim în întuneric şi în neştiinţă, ci mai degrabă să păşim, în lumina lui Hristos, pe calea care duce spre toate cele vrednice de laudă. […] Aşadar, pe iubitorul de evlavie îl fac strălucit şi cunoscut râvna spre virtute şi bărbăţia însoţită de chibzuinţă.”
Sfântul CHIRIL, Arhiepiscopul Alexandriei
WWW.EDITURAPATRIARHIEI.RO ISBN 978-606-29-0393-0