CHRISTINE ROGERS SFANTUL PIERDUT

Christine Rogers
Sfântul pierdut
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ROGERS, CHRISTINE
Sfântul pierdut Christine Rogers; trad. din lb. engleză de Stela-Anca Radu; carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Iaşi, Doxologia, 2021 ISBN 978-606-9746-30-1
I. Radu, Stela Anca (trad.)
087.5
Spyridons Shoes © Christine Rogers, 2019.
All Rights Reserved. Published by arrangement with the original publisher, Ancient Faith Publishing (formerly known as Conciliar Press).
© Editura DOXOLOGIA, 2021 ISBN: 978-606-9746-30-1
Christine Rogers
Sfântul pierdut
Ilustraţii de Vladimir Ilievski
Traducere din limba engleză de Stela-Anca Radu
Carte tipărită cu binecuvântarea
Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
Doxologia Iaşi, 2021
Cuprins
Capitolul 1 7
Capitolul 2 13
Capitolul 3 25
Capitolul 4 35
Capitolul 5 45
Capitolul 6 53
Capitolul 7 65
Capitolul 8 73
Capitolul 9 83
Capitolul 10 95
Capitolul 11 111
Capitolul 12 121
Capitolul 13 131
Capitolul 14 147
Capitolul 15 157
Capitolul 16 169
Capitolul 17 175
Capitolul 18 181
Capitolul 19 191
Capitolul 20 201
Capitolul 21 207
Prolog 213
Detalii despre poveste, de la autoare 215
Troparul Sfântului Fanurie 217
Condacul Sfântului Fanurie 218
Prăjitura Sfântului Fanurie Fanuropita 219
Capitolul 1
Iunie 1522
marcu, trezeşte-te!
Marcu, un băiat de 11 ani, se răsuci şi încercă să dea la o parte mica mână care îl înghiontea în umăr.
pleacă, mormăi el, cu vocea amorţită de somn.
marcu! Marcu, trezeşte-te!
Alerta din glasul ei străbătu prin starea lui de semiconştienţă. Marcu se forţă să deschidă ochii şi o văzu pe Irina, sora lui de opt ani, scuturându-l cu ambele mâini. Aceasta şi le trase repede înapoi atunci când Marcu se ridică, cu trupul obosit, încordându-se atunci când conştientiză imediat groaza surorii sale.
Irina se trezea devreme, de obicei prima din familie. Tata construise o lampă în miniatură pentru ea, suficient de mică pentru a o putea ridica cu uşurinţă, şi acum o ţinea lângă ea. Flacăra pâlpâia prin tabla decupată şi dansa pe pereţi, luminând faţa ei subţire şi ochii mari căprui, care acum erau plini de teamă. Cu mâna goală, îi arătă în tăcere spre fereastră închisă.
7
Rodosul abia începuse să se dezmorţească. Sunetele suave ale oraşului care se trezea erau întrerupte de sunetele clopotelor de la biserica Sfintei Irina din apropiere, trezindu-l de-a binelea pe Marcu. Clopotele bisericii lor de parohie le guvernau viaţa. Ele sunau ca să marcheze timpul, să-i cheme pe credincioşi la slujbe şi, aşa cum era cazul acum, când anunţau un pericol.
Clopotele acestei biserici erau acompaniate de la distanţă de clopotele bisericii catolice a Sfântului Francisc şi de dangătul puternic de alamă al celui mai mare clopot din oraş, de la Catedrala „Sfânta Treime”. Un zăngănit haotic umplea aerul.
Marcu aruncă pătura de pe el şi se întinse orbeşte după pantalonii săi de lână. Erau încă într-o baltă pe podea, unde îi aruncase în primele ceasuri întunecoase ale dimineţii. Legă strâns aţa cu degete tremurânde şi se grăbi să ajungă la fereastră, deschizând obloanele dure de lemn, care se izbiră de perete cu zgomot. Tremură puţin atunci când răcoarea dimineţii intră în casă.
Era una dintre primele zile de vară, primăvara abia trecuse, iar ramurile copacului de rodie din spate crescuseră suficient încât să blocheze vederea lui Marcu. Întinzând mâna nerăbdător, trase deoparte cea mai apropiată ramură, suspinând atunci când un spin i se înfipse în palmă. Scutură agitat mâna rănită şi câteva picături de sânge zburară prin aer. Marcu încercă să oprească sângerarea, apoi se strădui să se concentreze.
8
Soarele încă nu se arătase deasupra orizontului, iar lumina de dinainte de zori era palidă, dar creştea din ce în ce mai mult pe măsură ce se apropia răsăritul. Din casa lor aflată sus, pe dealul de est, putea să vadă deasupra zidului impunător de piatră care înconjura cetatea şi tocmai dincolo de el, până la mare. Miji ochii, încercând să vadă mai bine scena care se petrecea în faţa lui. Nimic nu era în neregulă pe plaja albă, dar ochii i se acomodară treptat cu lumina slabă şi, urmărind valurile care se rostogoleau unul peste altul, privirea i se îndepărtă de mal. Acolo… le văzu!
Corăbii. Nu doar una, ci sute, adunate împreună la orizont, o pată ameninţătoare care se întindea pe kilometri întregi, în toate direcţiile, şi care se apropia din ce în ce mai mult.
Irina stătea tăcută lângă el şi erau cam de aceeaşi înălţime, în ciuda diferenţei de vârstă. Statura lui mică şi înălţimea neobişnuită a surorii sale adeseori îi făceau pe oameni, la prima vedere, să se întrebe dacă erau gemeni, însă o privire mai atentă la chipurile lor ştergea orice urmă de îndoială. Irina trecuse mai uşor peste tragedia care le modelase copilăria, păstrându-şi inocenţa în ochii ei mari, pe când Marcu purta privirea îngreunată a unui om îmbătrânit înainte de vreme.
Irina stătu lângă fratele ei, aproape lăsându-se pe el, dar fără să-l atingă. Era singura persoană din lume care părea să înţeleagă durerea pe care atingerea unui om i-o provoca fratelui său.
9
Marcu auzi uşa dormitorului deschizându-se în spatele lui şi sunetul tălpilor goale ale mamei lovind podeaua dură de lemn.
o, Marcu, aici eşti. De ce sună clopotele? Mi-aş dori să nu…
Vocea i se stinse atunci când se uită peste umărul fiului său prin fereastra deschisă şi oftă.
preasfântă Maică a lui Dumnezeu, apără-ne, suspină ea, făcându-şi semnul crucii şi luând-o pe Irina în braţe cu o mişcare foarte rapidă. Otomanii ne invadează!
Un fior de gheaţă îl străbătu pe Marcu atunci când auzi cuvintele mamei. Insula lor era la aproape 500 de kilometri de coasta răsăriteană a Greciei şi destul de departe încât să fie o pradă uşoară pentru armatele inamice. În fiecare an, tâlharii atacau corăbiile pe mare şi ameninţau populaţia, invadând zonele lor de pescuit şi jefuind satele de pe coastă. Cu ani în urmă, înainte să se nască Marcu, o forţă invadatoare încercase să cucerească insula, dar nu reuşise. De atunci, incursiunile inamice în Rodos fuseseră limitate la trei sau patru corăbii, poate cinci deodată.
Marcu privi din nou la ameninţarea ce se ivea la orizont. Această demonstraţie de forţă putea însemna doar un singur lucru: veniseră cu război.
Uşa din faţă se izbi de perete, înspăimântându-i pe toţi.
elena! Marcu este acasă? strigă tatăl lui Marcu speriat.
10
este aici, tată! strigă Irina, iar tatăl li se alătură la fereastră.
tocmai a venit un mesager de la comandantul insulei. Nu e de bine, zise Iacov trăgând-o pe Irina lângă el, în timp ce vorbea cu Marcu şi cu soţia lui. Sunt peste 400 de corăbii. Pregătim garnizoana pentru asediu.
ce este un asediu? întrebă Irina cu vocea tremurândă, ascunzându-şi faţa în ţesătura fină a tunicii tatălui ei.
soldaţii baricadează porţile. Nimeni nu va intra şi nu va ieşi până când se va termina asaltul. Un asediu, zise el îngenunchind lângă Irina pentru a o privi în ochi, este o luptă lungă. Tu şi mama trebuie să munciţi mult astăzi pentru a aduna toată mâncarea noastră. Ascundeţi ce puteţi şi îngropaţi orice lucru de valoare în grădină.
marcu, tu stai aici, îi zise el cu asprime fiului său, observând că Marcu dădea să meargă spre uşă. Nu poţi să pleci astăzi. Am nevoie să muţi găinile mai aproape de casă şi cât se poate de departe de gard. Curăţă veranda şi umple-o cu fân pentru capre.
înăuntru, tată? întrebă Marcu, fiind atât de surprins, încât se opri din încercarea de a fugi.
Tata încuviinţă.
da, înăuntru. Asediul ar putea dura mult timp şi, până când se termină, nu vom mai putea avea acces la fermele din afara zidurilor şi nu vom mai putea merge la mare să pescuim. Oamenii vor fi flămânzi şi nu vreau să ne fie caprele furate.
11
Făcu o pauză şi îşi întinse braţele pentru a le cuprinde pe soţie şi pe fiică într-o îmbrăţişare strânsă.
trebuie să mă întorc la fortăreaţă. Dar, înainte să plec, să ne rugăm împreună.
Iacov îşi înclină capul şi o strânse în braţe pe Irina, întinzându-şi cealaltă mână spre mâna soţiei. Elena făcu o mişcare uşoară spre fiul ei, iar Marcu putu să citească în ochii ei dorinţa de a veni mai aproape, dar se dădu înapoi în grabă, îndreptându-şi privirea în mod hotărât spre fereastră. Femeia îşi lăsă în schimb mâna pe braţul soţului, în timp ce acesta cerea mila şi ocrotirea lui Dumnezeu în zilele periculoase ce aveau să urmeze. De îndată ce a zis „Amin”, familia s-a împrăştiat pentru a se pregăti de război.
12
Capitolul 2
Până la lăsarea întunericului, Marcu regreta profund imposibilitatea de a pleca de acasă. Muncise întreaga zi în soarele fierbinte, neobişnuit de puternic pentru începutul verii.
Găinile stăteau în coteţul lor. Băiatul trase micul adăpost din spatele curţii, de lângă gard, şi îl aşezase sub streaşină acoperişului bucătăriei. Cel puţin, se gândea el supărat, măcar unele găini stăteau confortabil. Marcu renunţase cu câteva ore în urmă la încercarea de a băga în coteţ ultimele păsări rătăcitoare şi îşi spunea că, dacă găinile rămase nu erau suficient de deştepte să caute singure să fie în siguranţă, meritau orice ar fi păţit din cauza vremii sau a invadatorilor. Irina nu împărtăşea aceeaşi părere cu el şi era afară, încercând să mâne cârdul împrăştiat din refugiul său temporar dintre măslini.
Irina, sora lui mai mică, se retrăsese în ea însăşi atât de tare în ultimele luni, încât abia mai vorbea cu cineva. Nu îi dăduse niciodată prea mare atenţie. Pur şi simplu era acolo, fiind parte din viaţa lui, alungată cumva în fundal precum bâzâitul unui roi despre care ştia că există, şi pe care îşi dorea să-l evite. Însă ceva era diferit acum, se gândea el, în timp ce o privea adunând cârdul de găini
13
şi culegând ouăle din spatele curţii. Era fratele ei, fratele ei mai mare, şi era treaba lui să o protejeze. Umerii i se lăsară brusc în jos.
Poate că ar fi fost sarcina lui ca frate mai mare să-i apere pe cei mai mici, dar până atunci se dovedise incapabil sau nevrednic de aceasta. Ce ar face dacă Irina ar avea nevoie de el, iar el s-ar comporta ca un împiedicat? Gândul acesta îi pică greu, atârnând ca un bolovan. Nu ar putea suporta să greşească. Nu din nou. Suspină şi se întoarse la munca sa.
Cele câteva capre pe care le aveau, surprinse de noul lor adăpost din interiorul casei, se odihneau foarte mulţumite în fosta verandă. Cele trei mame mestecau fân, în timp ce puii lor, patru iezi maro şi preferatul lui Marcu, un ied alb cu negru, un buclucaş pătat, săreau în jurul lor, izbindu-se de zidurile de piatră şi ridicând în aer nori de fân şi praf. O copită ascuţită se apropie periculos de mult de picioarele lui goale, iar Marcu sări iute din cale.
Băiatul eliberase camera de toate mărunţişurile şi mobila nefolosită, depozitând-o sus, în colţurile dormitoarelor. Transpiraţia i se prelingea pe gât şi, atunci când vru să o şteargă, observă că mâneca era agăţată de ceva. Privi în jos alarmat şi văzu că aceasta era în gura unei capre, care profitase de neatenţia lui şi mesteca mulţumită. Marcu o alungă cu un cuvânt aspru, iar aceasta behăi supărată, înainte să plece în căutarea unei gustări mai potrivite. El suspină şi cercetă stricăciunile provocate mânecii.
14
Ţesătura albă era îmbibată de salivă, dar în mare parte întreagă. Capra făcuse o mică gaură lângă manşetă, dar broderia neagră era încă intactă şi Marcu se gândi că putea fi uşor cârpită. Trase de un fir ieşit în afară şi se aplecă să ridice găleţile pline cu lapte, suspinând la gândul că aveau să urmeze multe, multe zile de rănit gunoiul de capră din cameră.
Marcu mergea încet către bucătărie şi îl dureau braţele şi picioarele de atâta oboseală, clătinând câte o găleată mare în fiecare mână. Mama era aplecată deasupra plitei, pregătind o masă simplă de legume prăjite şi ouă fierte. Puse pe masă pentru fiecare câte un bol cu o bucăţică de brânză feta încă udă de saramură. Mâncară porţii modeste, iar Irina mai ceru. Elena suspină şi clătină din cap, întinzându-şi mâna să netezească o mică încreţitură de pe eşarfa
15
galbenă pe care Irina o purta pe cap.
trebuie să fim prevăzători, draga mea, zise ea cu blândeţe. Nu ştim cât va dura până se vor deschide porţile din nou şi vom putea aduce mâncare de la fermele din afara oraşului. Proviziile pe care le avem trebuie să ne ajungă pentru mai mult timp.
Epuizarea pusese stăpânire pe toţi membrii familiei. Mama şi Irina îşi petrecuseră ziua adunând toată mâncarea şi depozitând-o în micuţul beci săpat sub bucătărie. Oblonul de lemn care se ridica pentru a da la iveală treptele de pământ ce duceau în jos fusese acoperit cu un covor multicolor, pe care era pus un scaun. Era o deghizare slabă, probabil, dar numai atât aveau atunci.
16
Iacov merse dintr-un capăt în altul al oraşului, ducând mesaje pentru comandantul său şi dând ordine soldaţilor aflaţi sub comanda sa, care se grăbeau să aducă provizii în oraş înainte de închiderea porţilor. La finalul zilei, se lăsă pe spate în scaunul lui, suspinând.
Ochii lui Marcu începeau să se îngreuneze, pregătindu-se să se închidă, dar el se forţa să rămână treaz. Avea nevoie să scape dintre graniţele celor patru pereţi ai casei şi refugiul lui ascuns între stânci îl atrăgea ca un magnet. Îşi rodea unghiile inconştient, aşteptând un prilej să se furişeze afară, când deodată un sunet despică aerul. Precum ruperea unei ramuri, dar infinit mai puternic, se auzi o dată, apoi încă de două ori, în timp ce Irina se piti sub masă ca să se ascundă.
Marcu o privi pe mama, care o trase pe Irina din ascunzătoare la ea în poală, în timp ce Iacov spuse:
sunt tunurile. Trebuie să fi ajuns suficient de aproape acum ca să tragă. A început.
suntem în pericol? întrebă Elena.
Vocea ei tremura şi Marcu putu să vadă cum umerii i se încordau puternic.
nu încă.
Iacov se întinse peste masa mică şi acoperi mâna ei tremurândă cu a lui.
suntem destul de departe în interiorul zidurilor cetăţii. Acum eliberează plaja, pentru a fi siguri că infanteria lor poate să debarce fără riscul de a fi împuşcaţi în întuneric.
17
Iacov stătu de veghe la fereastra de sus până când se făcu întuneric, urmărind soarele apunând peste zid şi intrând în apă. Marele zid de piatră care înconjura Rodosul era înalt de 12 metri şi suficient de lat încât soldaţii puteau patrula în formaţie deasupra, fără teama de a cădea. Casa lor era construită pe unul dintre cele mai înalte dealuri din oraş, la aproape 2 kilometri de cea mai apropiată poartă, oferindu-le o privelişte clară asupra plajei şi a Mării Mediterane de lângă oraş.
în lumina difuză a amurgului, corăbiile nu păreau să se mişte, dar Marcu ştia că valurile le aduceau din ce în ce mai aproape. Când se făcu prea întuneric ca să mai poată privi pe fereastra de sus, Iacov se mută jos, aprinzând lumânarea din faţa icoanelor înainte să-şi pună un scaun pentru a se aşeza în faţa uşii de la intrare. Îşi trimise familia la culcare, spunându-i Elenei cu blândeţe: „Doar voi mai zăbovi aici”, în timp ce aceasta o lua pe Irina de mână şi o ducea sus.
Tunurile trăgeau la intervale regulate de-a lungul nopţii. Când familia aproape adormea, bubuiau din nou şi îi trezeau pe toţi de-a binelea. Irina se adăpostise în patul părinţilor, ghemuită lângă mama ei, ţinându-şi mâinile mici strânse în pumni deasupra urechilor. Marcu nu o urmă şi se plimba prin dormitorul lui mic, încercând să se liniştească. În timpul unei pauze lungi dintre salvele de tun, se strecură în linişte jos şi se uită pe după colţ la tatăl său. Lumânarea pâlpâia, aruncând umbre jucăuşe peste ochii închişi ai tatălui. Marcu îl privi o
18
clipă şi, când se asigură că tatăl adormise profund, se strecură pe uşa din spate afară, în noapte.
întunericul nu-i era străin lui Marcu şi, în ciuda bubuielilor dese de tun, se strecură nevăzut pe străzile pustii ale oraşului. Casa preotului lor era lângă cel mai apropiat loc pe unde se putea ieşi din oraş. Era acolo o scurgere abandonată, uitată de multă vreme şi ascunsă de un tufiş ţepos care creştea lângă zidul oraşului. Scurgerea era suficient de mare pentru ca trupul lui slab să se strecoare prin ea. Simţi cum o ramură se înfige în piciorul lui când intră, apoi se târî cu braţele pe drumul lung pe sub zid. Tunelul mirosea a metal şi a mucegai şi auzi picioarele grăbite ale unei creaturi care împărţea acel spaţiu cu el. Când ajunse la celălalt capăt, dădu la o parte alt tufiş ţepos şi se rostogoli în praf. Ascultă cu grijă, ca să afle dacă invadatorii erau în apropiere, dar peste tot era linişte. Strecurându-se pe lângă tufiş, urmă cărarea invizibilă prin mijlocul ierburilor înalte către refugiul lui dintre stânci.
Peştera pe care o considera a lui era izolată şi ascunsă, la înălţime deasupra plajei şi mascată de trupul zbârcit al unui pin care se agăţa cu încăpăţânare de stâncă. Căţărarea era periculoasă, dar Marcu ştia fiecare loc unde putea să-şi sprijine mâinile şi picioarele. Sursa lui de lumină venea de la luna aproape plină, dar în întuneric putea să vadă, de asemenea, licăriri de lumină la vreo 2 kilometri depărtare. Erau focuri de la posturile de
19
pază de pe zid, unde cavalerii vegheau cu atenţie oraşul, în acea seară, aveau griji mult mai importante decât un băiat care fugea din oraş. Marcu înainta încet pe peretele abrupt. Valurile se spărgeau la baza stâncilor, foarte departe, în timp ce el se strecura prin intrarea strâmtă a peşterii.
Băiatul răsuflă uşurat şi se prăbuşi pe podeaua prăfuită, venindu-şi în fire în cele din urmă, după agitaţia puternică din acea zi. Aici se simţea în siguranţă, dar nu faţă de duşmanii de pe corăbii sau războinicii care veneau la luptă, ci faţă de propria familie cea care îi aducea aminte constant de durerea şi de ruşinea lui…
Băiatul cercetă scena de afară în lumina lunii. Apa întunecată se revărsa şi se scurgea de pe nisipul plajei înguste, care se încheia abrupt la baza stâncilor. Linia ţărmului cotea spre stânga şi se pierdea în depărtare, dar Marcu o urmări cu atenţie şi reuşi să observe plaja lată unde el şi prietenii lui petrecuseră cea mai mare parte a timpului liber pescuind şi înotând, şi unde Ilie…
„O, Ilie”, şopti el în întuneric, iar numele căpătă un ecou înfundat între pereţii goi ai peşterii înainte să fie absorbit de întunericul pătrunzător. Marcu era prea obosit să-şi mai arate mâhnirea şi adormi imediat.
În ciuda stării sale de epuizare, se trezi cât încă mai era noapte şi se furişă afară din refugiul său pentru a parcurge nevăzut scurta distanţă până acasă. Când primele raze palide de lumină anunţau dimineaţa, el era
20
murdar şi epuizat în patul lui. Cântatul din zori al cocoşului Irinei îl trezi imediat şi se repezi spre fereastră, cu mintea încă înceţoşată şi ochii împăienjeniţi. Se frecă la ochi pentru a înlătura disconfortul şi se sili să se concentreze, încercând să înţeleagă schimbarea scenei din faţa lui.
Nisipul alb al plajei lui nu se mai vedea, căci era plin de corturi murdare, deasupra cărora fluturau steaguri în culori vii, care păreau să fi apărut de nicăieri. Bărbaţi cu miile erau îngrămădiţi în fiecare spaţiu liber. Şi corăbiile… Corăbiile erau pretutindeni, ancorate spre răsărit până foarte departe. Insula lor era lipsită de orice ajutor, înconjurată de navele inamice.
Marcu fu atât de uimit de privelişte, încât nu auzi cum cineva se apropie şi se umplu de spaimă când se întoarse şi îl văzu pe tatăl său lângă el. Faţa tatălui era epuizată de grijă şi de nesomn. Marcu privi la el cum analiza forţa invadatoare din faţa lor.
stai departe de zidurile oraşului, zise tatăl cu seriozitate. Nu ieşi din casă decât dacă este absolut necesar.
Se întinse şi îl apucă pe Marcu de umeri, scuturându-l bine pe când acesta se străduia să scape din strânsoare.
mă auzi? Rămâi aici!
tată, voi rămâne.
Marcu îşi frecă umărul resemnat. Încercă să-şi ascundă durerea că nu mai poate ajunge la singurul lui refugiu şi se uită pe geam spre apă.
21
tată, ce se va întâmpla? Ce vor otomanii de la noi?
în ciuda eforturilor sale, vocea lui Marcu începu să tremure. Iacov suspină şi îşi frecă fruntea cu podul palmei.
vor insula noastră, zise el. Portul din Rodos a fost disputat de mulţi ani. Aici este un punct de oprire perfect pentru corăbiile care călătoresc peste tot în Mediterană. Cine controlează Rodosul, controlează rutele navale din această parte a mării şi oricine controlează rutele navale, controlează comerţul cu mirodenii din Orient.
Tatăl se uită la Marcu.
ai văzut că au venit în oraş mai mulţi cavaleri decât erau înainte?
Marcu dădu din cap. Cavalerii Sfântului Ioan erau o prezenţă obişnuită în Rodos de două sute de ani. Erau conducătorii insulei, fiind o organizaţie militară care ţinea direct de papa de la Roma. Erau o armată catolică, care convieţuia în pace cu locuitorii ortodocşi. Bisericile construite pentru ambele credinţe populau oraşul şi satele. Erau mai multe sute de soldaţi care staţionau
Cavalerii Ospitalieri sau Cavalerii Sfântului Ioan erau membrii unuia dintre cele mai renumite ordine militare creştine occidentale din timpul Evului Mediu. La început au avut grijă de bolnavii din zona Ierusalimului, apoi au devenit soldaţi care îi protejau pe pelerini. În 1187 au fost alungaţi de acolo de musulmani, retrăgându-se la Acra, Cipru şi stabilindu-se în Rodos, făcând parte din armata care păzea oraşul.
22
permanent în fortăreaţă, iar tata lucra pentru comandantul lor, Philippe de L’Isle. În ultimii ani, mai mulţi cavaleri veniseră ca întărire împotriva unor posibile atacuri, o posibilitate care acum se desfăşura înaintea lor.
sunt mulţumit să văd precauţia celor care se află la conducere, zise tata sincer. Vom avea nevoie de acei oameni în plus. Cât despre ceea ce se va întâmpla, depinde dacă a reuşit comandantul să trimită o corabie să cheme întăriri înainte ca invadatorii să blocheze calea. Dacă a reuşit, mai mulţi cavaleri vor sosi ca să ne ajute în luptă şi este posibil să-i trimitem înapoi pe otomani. Dacă nu…
Bărbatul nu termină gândul, dar suspină profund. „Vor fi lupte”, zise el pentru sine. Privind înapoi la Mar cu, fruntea i se încruntă. Îl prinse din nou de braţ cu degetele lui puternice, strângându-l foarte tare.
ascultă-mă, Marcu, rămâi aici în casă şi ascult-o pe mama ta.
Marcu se zvârcoli.
întotdeauna o ascult pe mama, zise el scăpând din strânsoare.
nu chiar întotdeauna, răspunse tata cu o fulgerare în ochi.
Privirea lui se schimbă însă brusc, căpătând o înfăţişare de durere profundă. Marcu nu pierdu timpul şi se retrase la o distanţă suficientă cât să nu fie ajuns. Privi cu precauţie cum mai multe emoţii brăzdară faţa tatălui
23
său. Când tatăl îl privi din nou, faţa îi era cuprinsă de un regret profund.
marcu, zise el blând, întinzând o mână rugătoare către fiul său.
nu. Marcu se dădu rapid doi paşi înapoi. Ştiu că a fost vina mea. Nu trebuie să îmi tot aminteşti!
Tatăl suspină.
nu asta am vrut să spun.
ba fireşte că asta ai vrut să spui, răspunse Marcu cu asprime. Mi-ai spus toată viaţa că Dumnezeu şi rosti numele foarte apăsat îşi doreşte onestitate şi adevăr, că un cuvânt adevărat are mai multă valoare decât orice altceva. De ce te-ai răzgândi acum?
nu-mi răstălmăci cuvintele, zise tatăl ferm.
Respiră adânc şi privi spre fereastră.
nu-ţi revărsa mânia pe Dumnezeu, zise el încet. Nu este vina lui Dumnezeu
eşti sigur? mormăi Marcu, apoi rosti cu voce tare: Fireşte că nu. Este vina mea.
Tata îşi lăsă umerii în jos.
doar… doar ascultă de mama cât timp voi fi plecat.
ţi-am spus deja că aşa voi face, zise Marcu amărât. Mi-am învăţat lecţia. Este puţin probabil să o uit vreodată.
Rotindu-se pe picioarele lui goale, ieşi repede din cameră, uitându-se peste umăr pentru a-i arunca tatălui o privire de despărţire. Tatăl se uită trist după el.
24
Capitolul 3
Marcu află mai mult decât ar fi vrut să ştie despre luptă în săptămânile următoare. Navele pe care le văzuse prima oară fură însoţite de altele şi, într-o lună, aproape 200.000 de oameni tăbărâseră pe plajă, plănuind să cucerească insula. Rodosul avea o armată de doar 6.700 de oameni. 700 erau cavalerii Sfântului Ioan, unii care locuiau permanent pe insulă, iar alţii care veniseră în ultimii ani din locuri îndepărtate precum Spania, Franţa şi Germania. Restul armatei era formată din oameni de pe insulă unii erau străini, dar majoritatea erau bărbaţi pe care Marcu îi cunoştea din copilărie. Erau vecinii lui, oameni care mergeau la aceeaşi biserică a Sfintei Irina, taţii, unchii şi fraţii prietenilor săi. Chiar şi tatăl lui se număra printre ei.
Aproape toţi staţionau în oraş, prinşi sub asediu şi neputând să plece. Celelalte oraşe mici şi ferme de pe restul insulei erau lipsite de apărare şi au fost primele care au căzut în faţa armatei invadatoare. Mama lui Marcu era foarte îngrijorată pentru părinţii ei, care locuiau în afara zidurilor, în sudul cetăţii, la o zi de mers distanţă.
25
Ciocnirile aveau loc zilnic. Poarta Sfântului Ioan, prima intrare în oraşul înconjurat de ziduri şi numită după cavalerii care o apărau, era principalul câmp de bătălie. În timp ce oamenii se luptau şi mureau, sultanul otoman, Suleiman Magnificul, trimitea trupe în jurul zidurilor ca să atace alte porţi la întâmplare, iar în acest timp, tunurile trăgeau încontinuu de pe corăbiile ancorate în apropiere. Majoritatea loviturilor nu aveau nici un efect asupra meterezelor. Zidul era înalt, gros şi rezistent. Însă, în ceea ce privea ghiulelele care treceau peste ziduri şi ajungeau în oraş, era o poveste diferită. Numărul civililor morţi creştea, iar cetăţenii care nu luptau erau forţaţi să-şi formeze propriile brigăzi de pompieri, străduindu-se să-şi scoată vecinii de sub molozul clădirilor dărâmate.
Tatăl lui Marcu avea o importantă funcţie de conducere, fiind unul dintre ajutoarele comandantului insulei şi fiind direct implicat în planificarea apărării oraşului. Stătea de multe ori până noaptea târziu la fortăreaţă şi alteori lucra la masa din bucătărie, uitându-se peste hărţi şi schiţe. Marcu stătea vizavi de el într-o seară, sculptând o bucăţică de lemn adusă de mare, pe care o avea de dinainte să înceapă asediul.
Mama puse o cană aburindă în faţa tatălui. Nu era cafea. Rămăseseră fără cafea cu multe săptămâni în urmă. Irina însă îngrijise cu nădejde ierburile din grădină şi culesese nişte mentă proaspătă în acea zi, pe care
26
mama o puse în apă fierbinte şi o îndulci uşor cu puţină miere din provizia păstrată cu grijă în magazie.
Tata luă o mică înghiţitură şi suspină:
inamicii fac săpături, îi zise el mamei, arătând pe hartă. Aici, aici şi aici. Nu ştim de ce.
există vreun mod de a afla? întrebă ea.
Tata suflă în băutura fierbinte.
singurul mod la care mă pot gândi este să trimit oameni ca spioni, dar aceştia păzesc porţile la fel de bine ca noi şi, dacă încercăm să le deschidem câtuşi de puţin, oamenii noştri cu siguranţă vor fi imediat omorâţi.
nu puteţi coborî peste zid? întrebă Marcu.
Tatăl îl privi surprins.
cum? răspunse el.
să folosiţi scări.
Tatăl zâmbi.
este o idee, dar nu văd cum am putea să lăsăm scări în jos suficient de mult fără ca ei să observe, chiar dacă am face aceasta în timpul nopţii. Chiar şi în locurile cele mai joase, zidul măsoară peste 10 metri. Iar dacă văd aceste scări, duşmanii ar putea să urce pe ele înainte ca noi să avem posibilitatea să le ridicăm înapoi.
dar nu trebuie să folosiţi scări obişnuite, argumentă Marcu. Noi folosim frânghii în copaci tot timpul. Aţi putea să lăsaţi în jos o scară din frânghie fără să fie observată şi să o trageţi înapoi până când reuşiţi să aduceţi soldatul înapoi pe zid. Dacă duşmanul totuşi
27
o vede, pur şi simplu puteţi tăia frânghia înainte să aibă şansa să se caţăre pe ea.
Tata se uită la el lung, apoi clipi ca o bufniţă şi scoase un râs scurt.
oare de ce nu ne-am gândit la aceasta? se întrebă el, studiind din nou hărţile.
Mormăi întrebări şi răspunsuri pentru sine, fiind atât de prins în gânduri şi planuri, încât îşi abandonă ceaiul. Mama îl dădu lui Marcu, care bău cu poftă, savurând uşoara dulceaţă. Îi dădu înapoi cana neterminată mamei şi aceasta o puse în mâna tatălui, care o căuta fără să se uite după ea. Acesta îşi termină băutura de acum răcită şi îşi spuse încet: „Ar putea să funcţioneze”. Ridicându-şi privirea, se uită direct la Marcu şi zise:
îţi mulţumesc, fiule.
Marcu simţi cum se naşte un sentiment pe care de mult îl uitase. Oare când a fost ultima dată când tata îi spusese „fiule”? Se aplecă înainte, dornic să fie în continuare de ajutor.
Tatăl îi arătă mamei şi alte locuri.
am blocat aici şi aici. În acest loc era o veche scurgere pe care am umplut-o cu pietre şi unde am pus acum un paznic, în caz că încearcă să intre pe acolo.
dar scurgerea de lângă casa părintelui Antonie? zise Marcu fără să se gândească.
Tata se uită în sus.
ce scurgere? întrebă el aspru.
28
Prea târziu, Marcu îşi dădu seama de greşeala lui. Bucuria de dinainte se pierduse, lăsând o goliciune evidentă în urmă.
ce scurgere? repetă tata.
Nu era nici o cale de scăpare.
este o scurgere în zid lângă casa părintelui Antonie, zise Marcu cu o voce monotonă, luându-şi rămas bun de la peştera sa. Tata răsuflă zgomotos printre buze.
şi abia acum te-ai gândit că este o idee bună să-mi spui?
Marcu nu avea nici un răspuns şi se retrase trist în curte, lăsând-o pe mama să-l împace pe tatăl lui.
în zilele ce urmară, auzi frânturi de conversaţii între părinţii săi. Planul cu scările funcţionase. Spionii trimişi peste zid găsiseră tuneluri pe care otomanii le săpau sub protecţia nopţii, iar comandantul insulei pusese soldaţi în interiorul zidurilor în acele locuri, în caz că inamicii reuşeau să treacă pe dedesubt. Tata, de asemenea, îi povesti Elenei despre cum a supravegheat într-o dupăamiază muncitorii care au astupat scurgerea de lângă casa părintelui Antonie, iar Marcu suspină pentru pierderea refugiului său.
Vieţile lor erau pline de luptă, dar vremea mesei era o luptă diferită. Proviziile se împuţinaseră, iar animalele lor slăbiseră. În curtea lor era iarbă doar cât să mănânce caprele, iar găinile, care trăiau cu resturile de la masa familiei, se treziră fără resturi. Odată cu trecerea zilelor,
29
caprele dădeau mai puţin lapte. Două capre nu au mai dat deloc lapte, iar familia a fost forţată să le sacrifice. Patru dintre iezi fură daţi vecinilor în schimbul uleiului de măsline şi altor provizii care se împuţinaseră, iar Marcu era vădit îndurerat de fiecare dată când unul dintre ei era dus de acasă. Singurul ied care mai rămăsese era Umbră, năzdrăvanul lui preferat.
Elena şi Irina aveau grijă de grădina din curtea lor cu multă stăruinţă, cultivând legume pentru familie, dar recolta principală avea să vină abia peste ceva vreme. Marcu încerca să stea cât mai departe de grădină, căci tentaţia de a mânca plantele abia răsărite creştea din ce în ce mai mult, pe măsură ce burta i se subţia. Elena raţionalizase cu stricteţe ce mai rămăsese din cartofii şi ridichile de anul trecut, dar, fără aportul de mâncare de la fermele mai mari din afara oraşului, trăiau în fiecare zi dorindu-şi mai mult.
Mama îşi găsea refugiul în biserică, participând la orice slujbă, indiferent de oră. În cele mai multe zile, Irina mergea cu ea şi, de fiecare dată, mama îl întreba pe Marcu dacă vrea şi el să meargă. Prima dată când a întrebat, Marcu a râs fără să se gândească, dar i-a părut rău imediat şi a văzut că mama se întristează. Apoi a refuzat cu politeţe. Marcu ştia că mama se roagă zilnic pentru el să vină la biserică, dar era prea furios pe Dumnezeu pentru ca măcar să se gândească să calce în biserica Sfintei Irina. În schimb, le făcea din mână
30
mamei şi surorii şi se bucura de fiecare moment de linişte până când se întorceau ele.
Irina părăsise dormitorul lor cu câteva săptămâni în urmă şi se instalase pe o saltea de paie pe podeaua din dormitorul părinţilor, dar Marcu refuzase să i se alăture. Rămas fără hoinărelile lui nocturne, se refugia pe verandă împreună cu caprele rămase, unde se trezea cu coşmaruri despre valurile mării care se spărgeau deasupra lui şi auzind ţipete. Stătea lângă zidul de piatră, cu praful şi bucăţile de fân care îi gâdilau nasul, cu Umbră ghemuit în braţele lui, până când suspinele lui tăcute se împuţinau şi trupul nu mai tremura. În cele mai multe dimineţi, se trezea pe podeaua de piatră unde adormise.
în acea noapte, somnul îl ocolise şi i se făcuse sete. Se strecură în bucătărie după apă, dar în loc să găsească odaia goală, îi auzi pe părinţi discutând cu voci scăzute.
la Ierissos? zise tata. Crezi că au reuşit?
o, Iacov, suspină mama. Sper că au plecat. Şi că au mers la Diana. Acolo este singurul loc în siguranţă.
dacă vom fi evacuaţi, acolo vom merge şi noi. Dacă mă trimite comandantul pe o corabie, va trebui să ascult ordinul. Însă nu voi pleca fără tine şi copii. Totuşi, dacă vom fi cumva despărţiţi, mergi la sora ta.
Elena suspină cu tristeţe.
copiii… Dacă am putea să-i luăm pe toţi…
o, draga mea. Îi vom lua pe Marcu şi pe Irina.
Făcu o pauză şi înghiţi în sec.
31
iar Ilie… Îl vom lăsa în mâinile lui Dumnezeu.
în mâinile lui Dumnezeu… repetă Elena îndurerată, privind spre fereastra întunecată. Îl vreau aici, în mâinile mele.
îşi lasă braţele pe masă, cu palmele deschise în sus. Acestea se cutremurau uşor în timp ce lacrimile îi inundau ochii, vărsându-se peste marginea genelor şi coborând pe bărbie.
îmi vreau copilul, Iacov.
Iacov se întinse spre ea şi îi prinse mâna strâns aşa de strâns, încât Marcu putea să vadă cum încheieturile tatălui se albesc de la efort, dar Elena nu se mişcă.
mă întreb în fiecare zi şopti ea -, în fiecare zi, de o sută de ori pe zi. De ce l-am trimis cu Marcu? De ce nu l-am ţinut cu mine, în siguranţă?
Iacov scoase un sunet înăbuşit şi îşi puse capul pe masă. Elena îl ignoră, uitându-se spre mâinile ei goale.
voiam să mă odihnesc, zise ea încet. El s-a rugat, a cerut să meargă cu Marcu şi prietenii lui. Ştiam că Marcu nu era bucuros de acest fapt, dar nu mă gândeam că… Dar nu a fost vina lui încheie ea, însă vocea îi era nesigură, ca şi cum nu ştia dacă aceste cuvinte erau o întrebare sau o afirmaţie.
nu a fost? murmură Iacov cu faţa îngropată în palmă.
Marcu îl auzi foarte bine, iar cuvintele îl străpunseră tare şi adânc. Mama se uită în direcţia lui, sesizând
32
mişcarea. Marcu văzu panica din ochii ei atunci când îl zări printre umbre. Întinse mâna spre el, dar Marcu ieşi pe uşă înainte să-l poată striga. Stătu în curtea întunecată, uitându-se la luna care răsărea şi trăgând adânc în piept aerul de mare pentru a-şi linişti tumultul.
marcu!
Marcu aşteptă mult timp înainte să răspundă, neavând încredere în vocea lui. În cele din urmă, răspunse:
da, mamă.
ţi-am adus nişte apă.
Vocea tremurândă a mamei răni şi mai mult inima lui îndurerată. Voia să-i spună, să strige tare că-i părea rău, atât de rău… Că şi-ar da întreaga viaţă să se întoarcă înapoi şi să schimbe acea zi îngrozitoare, că ar face schimb cu Ilie într-o clipită. Dar teama îi lipise buzele, oprise cuvintele să iasă afară, deoarece… Dacă ea ar fi fost de acord? Dacă şi ea ar gândi că ar fi fost mai bine să fie Ilie aici, în locul lui? Dacă ar fi fost forţată să aleagă pe care dintre fiii ei să-i aibă în braţe… Dacă nu ar fi fost el?
Aşa că nu zise nimic, în afară de un şoptit „Mulţumesc”. Primi paharul şi îl bău încet, atât ca să-şi astâmpere setea, cât şi ca să evite conversaţia. Simţi atingerea uşoară a mamei sale pe părul lui ciufulit şi tresări. Mama suspină.
vrei să vii înăuntru?
33
Marcu încuviinţă din cap şi urmă paşii ei uşori până în casă, dar nu se duse în patul său. În schimb, se cuibări pe grămada de fân din staulul caprelor şi se trezi a doua zi acoperit cu pelerina mamei sale.
34
Capitolul 4
Marcu zăbovi la micul dejun în dimineaţa următoare, încercând să mestece mai mult fiecare înghiţitură, în încercarea de a-şi astâmpăra foamea. Irina înfulecă porţia mică şi se ridică să încălzească apă pentru spălat. Privirea lui Marcu o urmărea în timp ce trebăluia. Deşi erau cam de aceeaşi înălţime, Marcu şi Irina nu semănau aproape deloc. Irina avea nasul mic şi cârn şi calităţile delicate ale tatălui lor, părul castaniu care devenea roşu spre vârfuri în timpul verii, atunci când uita să ia eşarfa când mergea la joacă în soare. Oasele obrajilor deveniseră mai pronunţate pe măsură ce slăbise. Mutându-şi privirea de la ea la părinţi, Marcu observă că feţele celor din casa lui, care în mod normal erau slabe, se uscaseră din cauza raţionalizării forţate impuse de asediu.
Tata se ridică cu greu de la masă, întinzându-i farfuria Irinei. Se mişca din ce în ce mai lent pe zi ce trecea, deoarece i se umflaseră încheieturile şi muşchii obosiseră. Irina zâmbi spre el, iar tata îşi aşeză uşor în trecere mâna pe capul ei, sărutând-o pe Elena şi mulţumind pentru
35
masă. Mama zâmbi uşor auzind cunoscutul compliment, în timp ce Marcu îi studia chipul.
Nu erau oglinzi în casa lor, dar Marcu nici nu avea nevoie de vreuna, căci toată viaţa i se spusese că era o versiune în miniatură a mamei sale, împărtăşind cu ea totul: de la câmpiile întinse ale frunţii, la ochii căprui sclipitori şi părul negru precum cărbunele. Singura diferenţă clară era o cicatrice pe care Marcu o avea lângă ochiul stâng, un semn în urma unei căzături din copac de acum două veri. O ramură săpase o rană adâncă pe faţa lui, dar Marcu fusese norocos cicatricea era la un fir de păr distanţă de ochi.
Elena se întinse spre bolul de lut pictat în culori deschise în care pregătea porţia de pâine pentru acea săptămână. Frământase aluatul dis-de-dimineaţă, lăsându-l să dospească pe un raft în apropierea plitei. Raftul era special pentru Marcu. Cu doi ani înainte, o auzise pe mama spunându-i unei vecine că îi este dificil să găsească un loc pe masă care să aibă o temperatură constantă pentru a face aluatul să crească. Tăiase lemnul el însuşi, cerându-i ajutorul Irinei pentru a afla care este cel mai bun loc din bucătărie pentru a-l fixa, iar tata îl ajutase să-l prindă de perete în timp ce mama era la piaţă. Mai târziu în acel an, Marcu îi dăduse mamei bolul pe care îl primise de la un vecin în schimbul mai multor zile de muncă grea. Mama zâmbise şi plânsese, şi făcuse pâine în el în fiecare săptămână fără încetare.
36
Mama scoase aluatul din bol şi începu să-l ruleze pe masa de lemn în faţa lui Marcu. Părul îi era prins la spate, ascuns sub o eşarfă bleumarin. Obrajii îi erau lungi şi subţiri, lipsiţi de rotunjimea pe care o aveau tata şi Irina, iar bărbia i se ţuguia într-un punct subţire. Marcu îşi trecu mâna peste faţă, simţind cum aceleaşi forme îşi găsesc ecou în oasele lui.
Elena nu se oprise din muncă de când începuse asediul. Ea gestiona bucătăria şi grădina cu multă râvnă, despre care tata zisese că până şi cel mai dur general ar invidia-o. Dar focul din ochii mamei slăbise. Nu mai cânta în timp ce muncea, iar Marcu îşi dădu seama că acele mici frânturi de sunete funcţionaseră până atunci ca o busolă. Ştiuse întotdeauna unde să o găsească, putuse întotdeauna să-i urmeze vocea ca să ajungă la ea. Acum dădea de ea fără să-şi dea seama. Era neplăcut… Mama tăcea acum, întorcând şi apăsând aluatul cu palmele. Munca ei avea acelaşi ritm, dar lui Marcu îi lipsea muzica. Dificultăţile vieţii sub asediu făcuseră ca pielea măslinie şi curată a mamei să se frângă în petice roşii care se întindeau de la mâini până la gât. Când apăruseră primele erupţii, a trimis-o pe Irina să culeagă multe braţe de muşeţel din curtea lor. Mama spălă plantele cu grijă şi smulse florile, călindu-le uşor într-o tigaie cu ulei de măsline. Când uleiul se răci, strecură amestecul printr-o pânză, scurgând până la ultima picătură şi împrăştiind în cameră un miros de flori care umplu bucătăria.
37
Amestecă uleiul cu ceara de albine adunată din stupii bunicilor toamna trecută şi unse cu acest unguent pielea uscată a braţelor ei. Făcu aceasta de mai multe ori pe zi, lăsând un parfum dulce peste tot pe unde mergea, iar pielea ei începu încet să se vindece.
Mama termină de frământat aluatul şi îl puse înapoi pe raft pentru a dospi. Se întinse după unguentul de pe tocul geamului şi îşi puse o mică porţie pe mâini, eliberând încă o dată mirosul de muşeţel şi ceară care era pretutindeni prezent. Când termină de uns mâinile, se întinse să-şi prindă câteva fire de păr care ieşiseră de sub eşarfă. Deodată, Marcu observă o şuviţă de păr alb sub marginile eşarfei mamei. Nu o mai văzuse până atunci…
în fiecare zi, forţele lui Suleiman bombardau zidurile oraşului cu lovituri de tun, folosindu-le ca acoperire în timp ce trimitea infanteria ce încerca să forţeze intrarea în oraş. Familia se obişnuise să-şi realizeze treburile zilnice în sunetul artileriei. Marcu îşi făcea treburile şi stătea de unul singur în timpul zilei, dar noaptea se cuibărea alături de cele două capre rămase, iar sunetul tunurilor răsuna peste valurile coşmarurilor sale.
Iacov îi ţinea la curent cu evenimentele, raportând în fiecare seară ce se întâmplase în acea zi, dar Marcu era sigur că tatăl lui modifica ştirile, nedorind să o înfricoşeze pe Irina. Suspiciunile lui au fost confirmate atunci când un locotenent a venit să raporteze tatălui său seara,
38
după cină. Mama, tata şi Irina erau încă la masă în bucătărie. Mama o trimise pe Irina de acolo, dar niciunul dintre părinţi nu-l observase pe Marcu în colţul camerei. Stătea deplin nemişcat, nedorind să se dea de gol că este acolo, şi ascultă povestirea groaznică.
Lupta era foarte grea. Oamenii mureau constant cu zecile, dându-şi viaţa în faţa forţelor inamice hotărâte să pătrundă în oraş. Locotenentul îi înmână tatălui o listă cu cei căzuţi, menţionând ceva despre un „corp de brigadă”, apoi salută obosit înainte să plece. Iacov citi lista, cufundându-se într-un scaun. Se lăsă pe spate atunci când termină, sprijinindu-şi capul de zidul din spatele lui, iar lista căzu fluturând din mâna lui lipsită de vlagă.
Elena îşi sprijini mâna pe umărul soţului ei şi Iacov privi în sus.
Îi cunosc pe toţi aceşti oameni, murmură el.
Mama încercă să-l liniştească, apoi începu să murmure. Marcu auzi fragmente de rugăciune din slujba înmormântării: „Cu duhurile drepţilor celor ce s-au săvârşit, odihneşte, Doamne, sufletele adormiţilor robilor tăi. Elena luă lista şi citi numele cu voce tremurândă. Glasul i se zdruncină atunci când ajunse la vecinul lor, Anastasie, şi din nou când citi numele tatălui lui Macarie, prietenul lui Marcu. Marcu simţi un gol în stomac.
Când terminară, Elena îl ţinea strâns în braţe pe soţul ei. Vocea lui era îngropată în umărul ei:
39
atât de mulţi oameni au murit la porţi, Elena. Pietrele sunt pătate de sânge. Poate că niciodată nu vor mai fi curate.
Mama înghiţi în sec şi, ridicându-şi ochii, îl observă pe Marcu. Un şir întreg de emoţii i se citeau pe chip, începând cu groaza şi terminând cu resemnarea.
tatăl lui Macarie a murit astăzi, zise ea încet.
Băiatul dădu din cap:
am auzit.
Merse spre părinţii lui. Iacov părea amorţit şi băiatul se întrebă de câte ori făcuseră acest lucru până acum: să citească o listă a celor morţi, a vecinilor şi a prietenilor lor, să se roage pentru sufletele lor înainte să se ridice şi să meargă mai departe?
ce este un corp de brigadă? întrebă băiatul uşor.
Iacov suspină.
voluntari, zise el. Aceştia ies noaptea pentru a strânge trupurile.
Tatăl se ridică.
trebuie să raportez în această noapte, îi zise Elenei şi plecă fără să spună alt cuvânt.
de ce trebuie să plece? o întrebă Marcu pe mama, privind cum tata se îndepărtează. Aceasta privi cu tristeţe la Marcu.
este rândul lui în această noapte, zise ea încet. Tata nu este un soldat. Este secretar şi, având această funcţie, îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu trebuie să
40
lupte. Dar aşa îi cinsteşte el pe cei care luptă şi care mor în fiecare zi. Trebuie să ajute. Ştii aceasta.
Marcu se luptă cu nodul care i se pusese în gât:
de ce a venit acel soldat la tata? Acest lucru nu s-a mai întâmplat până acum.
lanţul de comandă s-a rupt zise ea direct. Atât de mulţi ofiţeri au murit, încât nu mai ştiu cui să raporteze.
Se uită tristă spre uşă şi zise:
trebuie să văd ce face Irina.
Părăsi camera, iar Marcu ridică lista căzută. O citi de sus până jos, înghiţind în sec atunci când citea fiecare nume cunoscut. Recunoscu 17 dintre ele. Pe unii îi cunoştea foarte bine, precum tatăl lui Macarie, pe alţii mai puţin, precum cavalerul spaniol care păzea adesea poarta dinspre sud. Îl vedeau de obicei atunci când ieşeau din oraş ca să meargă la bunicii lor. Lui Marcu îi plăcea de acel soldat, care întotdeauna le făcea din ochi când treceau şi îi saluta cu ciudata lui pronunţie grecească. Irina chicotea, iar cavalerul o saluta şi îi spunea că este frumoasă. Mama adesea îi dădea ceva de mâncare din coş.
Când Marcu ajunse la capătul listei, îşi închise ochii strâns şi inspiră adânc pe nas, ţinându-şi răsuflarea cât de mult putu. Când ajunse la limita puterilor, scoate aerul din piept cu un oftat puternic. Se mai uită încă o dată la lista din mână şi, fără să mai stea pe gânduri, o aruncă în foc.
41
Focul cuprinse colţurile hârtiei imediat. Flăcările o consumară cu nesaţ, iar hârtia se înnegri şi se transformă în cenuşă.
într-o după-amiază, la patru luni după ce văzuse prima dată corăbiile pe apă, Marcu era în beci cu mama. Adunau ce mai rămăsese din mâncarea lor: câţiva dovlecei îngălbeniţi şi ultimele măsline. Băiatul făcu sumbru ultima numărătoare a animalelor:
au rămas doar cinci găini, îi zise el mamei. Le-am mâncat pe majoritatea, iar câinele vecinilor a intrat atunci în coteţ şi le-a mâncat pe celelalte.
ţine-le în viaţă, orice s-ar întâmpla, suspină mama. Avem nevoie de ouă.
Vru să mai spună ceva, dar cuvintele îi fură acoperite de un nou tip de explozie mai mare şi mai aproape de casă. Marcu îşi ridică repede capul, alarmat. Alergă pe treptele de pământ până în bucătărie. Urcă repede în dormitorul părinţilor şi se uită pe fereastra orientată spre apus, către norul de praf care apăruse pe cerul oraşului. Strigăte de panică ajungeau la el dinspre stradă.
au făcut o gaură în zidul oraşului, îi zise tatăl mamei când sosi acasă după asfinţit. Au săpat un tunel sub fortificaţii şi au dat foc la încărcăturile cu explozibil de la tunuri. Batalioanele noastre rămase şi-au unit forţele şi apără spărtura, dar nu avem suficienţi oameni şi nici o corabie nu poate trece prin blocadă pentru a cere întăriri care să ajungă la timp.
42
ce se va întâmpla? zise Elena cu glasul scăzut şi tremurător.
va trebui să ne predăm. Curând. Forţele noastre sunt prea puţine. Am urmărit adunarea trupelor noaptea trecută şi sunt mai puţin de două mii de oameni. Două mii, Elena! Chiar şi cavalerii sunt decimaţi. Comandantul spune că a numărat mai puţin de două sute. Am văzut cum au fost îngropaţi atât de mulţi prieteni de-ai mei… Cum ar putea doar două mii de oameni să înfrângă o asemenea forţă?
Vocea îi era monotonă, lipsită de orice emoţie din cauza epuizării. Iacov îşi trecu mâinile peste cap, lăsându-şi părul ciufulit şi dezvelind disperarea de pe chipul său.
nu mai este mâncare, zise el, cu o voce aproape şoptită. Soldaţii au mâncat totul. Dacă nu ne predăm, vom muri de foame. Acum putem doar să ne rugăm ca sultanul lor să fie îngăduitor în cerinţe.
să ne rugăm, zise Elena luând-o pe Irina în braţe.
Iacov le cuprinse pe amândouă cu braţele şi se uită după Marcu, întinzând o mână spre el. Marcu rămase nemişcat, privind spre fereastră. Nu avea nimic de spus lui Dumnezeu. Iacov suspină, se aplecă să o sărute pe Irina pe frunte, iar familia lui Marcu se rugă fără el.
43
Capitolul 5
mar cu!
Marcu îşi auzi numele rostit de cineva din faţa casei.
vin, răspunse el scuturându-se pe mâini şi mergând după vocea mamei sale.
Elena îşi lua rămas bun de la un bărbat pe care Marcu nu îl văzuse niciodată, ce pleca în grabă. Mama îşi muşcă buza de jos şi se uită la Marcu cu îngrijorare.
acel om a venit din partea de sud a oraşului, îi zise ea. Toţi soldaţii au fost luaţi de la patrulare şi au fost duşi la luptă. Tatăl tău l-a rugat să-i raporteze dacă ar fi văzut ceva suspicios de cealaltă parte a zidului.
Mama ridică o bucată de hârtie împăturită.
44
omul a scris aceasta pentru tata şi zice că trebuie să i se transmită imediat. A trebuit să se întoarcă repede acasă şi nu a putut să o ducă până la fortăreaţă.
Elena închise strâns ochii şi îşi trecu o mână tremurândă peste faţă. Când îi deschise din nou, Marcu putu să citească hotărârea ei: „Trebuie să-i duci aceasta”.
Marcu se uită nedumerit la mama sa. Nu avusese voie să iasă din curte de mai multe săptămâni. Elena
45
îi înmână hârtia şi se întoarse să învelească o bucată mică de pâine într-o pânză.
du-i şi aceasta. Nu îi dau mâncare la fortăreaţă şi trebuie să mănânce ceva.
Marcu îndesă bucata de pâine şi hârtia împăturită într-un buzunar bine ascuns pe interiorul cămăşii sale.
Îşi strecură picioarele în papucii simpli de piele pe care îi purta afară.
ia un cuţit, îi porunci Elena. Şi vino înapoi direct acasă.
Marcu înghiţi în sec şi îşi ascunse teama şi speranţa de a scăpa din închisoarea care devenise casa lui. Alese un cuţit de bucătărie de mărime medie şi îl îndesă în veriga special realizată pentru aceasta de pe cureaua lui.
oraşul se află în disperare, zise mama încet.
Marcu dădu din cap. Cu o zi înainte, îi văzuse pe doi dintre vecinii săi luptându-se pe stradă pentru o smochină ofilită. Lupta s-a încheiat abia când unul dintre bărbaţi s-a lovit cu capul de strada pietruită. Câştigătorul şi-a adjudecat fructul.
Marcu cobora strada cuprinsă de tăcere. După ce văzuseră altercaţia violentă dintre vecinii lor, majoritatea oamenilor aleseseră să stea în case, gândindu-se că este mai bine să sufere de foame decât să moară pe stradă.
Briza sărată a mării era amestecată cu praf şi cu izul acid de praf de puşcă. Marcu strănută în drumul lui spre
46
fortăreaţă, dorindu-şi ca mai degrabă să se fi îndreptat spre peştera sa. Clădirile de piatră monocrome se amestecau cu străzile pietruite, iar Marcu se întreba, nu pentru prima dată, de ce fiecare piatră din care era construit Rodosul avea aceeaşi nuanţă prăfuită. În vizitele pe care le făcuse la bunicii săi, văzuse clădiri de piatră construite cu o multitudine de culori pământeşti, de la alb la negru, cu diferite nuanţe de gri şi maro. Aici, singura culoare care spărgea monotonia era cerul albastru deschis care se vedea printre arcele de piatră ce acopereau aleile şi uneau clădirile sculptate din aceleaşi blocuri uniforme de piatră. Strecurându-se printre mormanele de moloz lăsate în urmă de luni întregi de lovituri de tun, aproape ajunsese la biroul comandantului unde lucra Iacov, când o bubuitură mare se auzi din curtea fortăreţei.
Deodată se stârni panica între oameni şi se creă o mare învălmăşeală, încât Marcu fu prins în mulţimea care încerca să fugă. Speriat, încercă să se elibereze din strânsoare, dar oamenii se înghesuiseră în jurul lui atât de strâns, încât Marcu nu putu să scape. Fu luat pe sus de mulţime şi dus departe de fortăreaţă.
Marcu încercă să înţeleagă câte ceva din conversaţiile care se purtau în jurul lui, dar sute de oameni strigau în acelaşi timp şi putu doar să culeagă frânturi de informaţii, deoarece oamenii încercau panicaţi să se facă auziţi.
armata este în oraş…
47
ultimii noştri soldaţi au fost înfrânţi…
A cerut să ne predăm sau ne va omorî pe toţi…
Marcu încercă să-şi facă loc dând din coate prin mulţimea din jurul lui.
scuzaţi-mă, murmură el.
Dar nimeni nu asculta. Frica îi dădu putere şi renunţă la orice politeţe:
daţi-vă din calea mea! strigă el, dând din mâini şi din picioare. Căută o breşă în masa de oameni, călcându-i pe picioare şi ignorând strigătele furioase din jurul lui. Se zbătu astfel până ajunse la marginea străzii şi se lipi de tocul unei uşi pentru a cugeta la haosul din jur.
Toţi civilii pe care îi vedea fugeau. În depărtare, Marcu putea să vadă cum steagurile în culori intense de pe plajă avansau în susul străzii. Armata inamică era în interiorul Rodosului, mărşăluind direct spre fortăreaţă. Se uită în jur la panica ce creştea din ce în ce mai mult, căutând o cale de scăpare. Se uită în sus şi văzu un balcon înălţându-se chiar deasupra uşii. Marcu se urcă repede pe o bancă aflată în apropiere. Se întinse, ajungând la balcon, dar degetele lui abia atingeau lemnul. Lăsă deoparte precauţia şi sări tare, dărâmând banca în strada aglomerată în încercarea lui de a se agăţa de scheletul balconului. Mâinile transpirate i se încolăciră în jurul lemnului bătut de ploi şi îşi ridică trupul uşor peste balustradă şi intră în casă. Efortul îl secătuise de toată puterea şi rămase întins pe podea.
48
Nimeni nu era acasă. Ieşi pe uşa din spate ce dădea pe o alee strâmtă. Cu cât alerga mai departe de fortăreaţă, cu atât întâlnea mai puţini oameni. Dar această parte a oraşului nu-i era cunoscută. Se uita zăpăcit în stânga şi-n dreapta, încercând să-şi vină în simţiri şi să se calmeze suficient cât să-şi formeze un plan.
Duşmanii erau în oraş. El trebuia să iasă. Să plece departe. Trase adânc aer în piept şi îi urmă pe ceilalţi oameni care alergau pe stradă. Tata îi spusese…
Când se gândi la tatăl său, Marcu se opri deodată, aproape prăbuşindu-se în graba lui. Tata era la fortăreaţă, aceeaşi fortăreaţă spre care mii de soldaţi inamici mărşăluiau acum pentru a cere predarea sau moartea. Simţi mesajul împăturit şi ascuns în buzunarul său. Mama zisese că era foarte important. Dar cât de important? Suficient cât să-şi asume riscul haosului care izbucnea în jurul lui? Nu avea nici un indiciu, dar dorinţa de a fi lângă tatăl lui întrecu orice alt gând.
Se întoarse ca să refacă drumul pe care venise, dar se rătăcise. Se învârtea în cerc. Gândurile năvăleau, veneau unul peste altul într-un ritm atât de năucitor, încât nu putea ţine pasul cu ele. Panica îi creştea şi se întoarse din nou, gândindu-se să alerge spre casă, dar nici o stradă nu îi era cunoscută. Nu era nici un semn pe care să-l recunoască pentru a se putea orienta. Marcu scutură puternic din cap, încercând din răsputeri să alunge teama care îl cuprinsese.
49
Se ghemui pe o alee necunoscută care ducea pe lângă marginea zidului, ascultând ţipetele şi strigătele care se apropiau din ce în ce mai mult. Lacrimi fierbinţi îi curgeau, iar Marcu le şterse cu furie. Era copleşit de frică. Trebuia să existe un loc unde să fie în siguranţă, nu doar faţă de soldaţi şi pericolul iminent, ci şi faţă de trecutul lui şi faţă de tot ceea ce îl bântuia. îşi dorea un loc în care să nu-i mai fie teamă, chiar şi pentru o clipă.
Acel loc nu era acasă, ştia aceasta. Fusese captiv acolo de luni întregi. Casa era plină de amintiri, de durerea şi de groaza propriului eşec. O imagine îi apăru în minte: peştera lui de pe stâncă, sus deasupra valurilor, era un loc sigur. Acolo putea găsi linişte, singurătate, siguranţă…
Marcu cercetă cu privirea zidul de lângă el. În acea zonă, avea cam 10 metri înălţime şi 2 metri şi jumătate lăţime. Construit din aceeaşi piatră uniformă precum restul oraşului, se întindea în faţa lui, fiind singurul obstacol dintre el şi malul mării, o barieră de nepătruns, întreruptă doar de turnuri de strajă construite la anumite intervale deasupra zidului.
Nu exista nici o cale de a trece peste zid. Nici chiar cu şase luni în urmă, înainte ca raţionalizarea hranei şi oboseala să-i fi uscat muşchii, Marcu nu ar fi putut vreodată să reuşească aceasta. Zidul reprezenta provocarea ideală în rândul prietenilor săi, cel puţin înainte de accident. Acum, prezenţa prietenilor săi îi aducea aminte de cea mai rea zi din viaţa lui. Obişnuiau să se
50
provoace unul pe altul să escaladeze zidul, apoi se prăpădeau de râs pe seama celorlalţi, pentru că nu îndrăzneau. Din când în când, câte un suflet curajos chiar încerca să se caţăre, şi odată Marcu îl urmărise pe prietenul său, Macarie, urcând aproape 5 metri înainte să alunece şi să cadă într-un tufiş. Ieşise de acolo zgâriat şi sângerând, dar biruitor. Nimeni nu a mai urcat atât de sus de atunci. Marcu se întrebă dacă Macarie încă mai încerca să se caţăre, dar atunci îşi aminti că citise numele tatălui lui Macarie pe lista celor morţi.
Atunci alungă din minte gândul legat de peştera sa. Fie că îi plăcea sau nu, trebuia să meargă spre casă. Miji ochii spre soare şi alese direcţia în care credea că este casa lui. Merse pe lângă zid, strecurându-se printre chiparoşi şi dafini, care crescuseră din belşug de-a lungul barierei de piatră. Dacă avea să urmeze zidul suficient de mult, avea să dea în cele din urmă peste una dintre cele unsprezece porţi ale oraşului. La porţi erau paznici, iar paznicii puteau să-l ghideze spre casă.
Bubuitul armelor din apropiere îi întrerupse gândurile, iar Marcu tresări, amintindu-şi de salvele de tun care îl ţineau treaz noaptea şi îi inundau visele. Acea amintire o declanşă pe alta şi Marcu nu-şi dăduse seama de ramificaţiile ei până în acest moment. Armata intrase în oraş deoarece aruncase în aer bariera de piatră folosind explozibili.
Era o gaură în zid!
51
Capitolul 6
Se opri din mers atunci când îl izbi acest gând şi rămase nemişcat, rozându-şi unghiile şi analizând posibilităţile. Probabil că gaura din zid era bine păzită şi probabil că era scena unei lupte. Şansele ca un copil să se strecoare pe lângă o armată aflată în luptă fără să fie rănit erau extraordinar de mici, iar el ţinea prea mult la viaţa lui ca să încerce aceasta.
Se întoarse în direcţia opusă, dar se dădu repede înapoi, văzând doi oameni care se luptau. Se adăposti iute în spatele unui chiparos des din apropierea zidului şi se uită speriat la scena ce se petrecea în faţa lui.
Doi bărbaţi se luptau pe viaţă şi pe moarte. Primul era un cavaler al Sfântului Ioan. Tunica lui neagră ce purta o cruce albă era ruptă şi murdară. Cavalerul se feri atunci când inamicul său încercă să-l lovească. Respira greu, îşi ţinea sabia pregătită, iar ochii îi erau aţintiţi pe adversar.
Omul cu care se lupta era ars de soare şi cu cicatrici, cu un turban înfăşurat pe cap şi cu un arc în spate. Mânuia o sabie curbată mai lungă decât braţul lui Marcu şi o învârtea cu dibăcie într-o arcuire înfricoşătoare. Era
53
în avantaj şi ştia aceasta. Se adresa cu nişte cuvinte batjocoritoare într-o limbă pe care băiatul nu o recunoştea, iar cavalerul se încovoia, cunoscând că înfrângerea este aproape.
Cavalerul privi în sus. Părea să fie nu cu mult mai în vârstă decât Marcu, având faţa plină de noroi şi stropită cu sânge. Cu groază crescândă, Marcu îşi dădu seama că îl cunoştea pe acest cavaler. Îl chema Enzo. Era un italian de 26 de ani care avea un ascuţit simţ al umorului, urmare a anilor de tachinare suportată din partea celorlalţi cavaleri, din cauza faptului că arăta cu zece ani mai tânăr decât era. Enzo lucra în subordinea tatălui său şi fusese invitat acasă la Marcu de mai multe ori. Marcu nu-l putea suporta. Era arogant şi încrezut, tachinând-o adesea pe Irina pentru petele de pe nas şi provocându-l pe Marcu la dueluri în care Enzo trişa atunci când tatăl nu se uita.
Lui Marcu nu-i plăcea de Enzo, dar aceasta nu însemna că şi-ar fi dorit să moară. Se uită din nou la invadator, care îşi înfipsese sabia curbată în pământ şi stătea aplecat în faţă, sprijinindu-se în mâner. Marcu deodată putu să privească dincolo de înfăţişarea înfricoşătoare şi ochii sălbatici şi văzu că invadatorul era doar un alt băiat, nu cu mult mai mare decât el, iar frica i se putea citi printre crăpăturile acestei înfăţişări de bravadă. Nu ştiuse niciodată că armatele erau formate din soldaţi atât de tineri. Oare va apuca vreunul dintre ei să vadă sfârşitul acelei zile?
54
Enzo îl văzu pe Marcu ghemuit după copac şi ochii îngreunaţi de luptă i se măriră. Se dădu înapoi faţă de inamicul său şi, fără vreun moment de ezitare, se întoarse şi fugi, conducându-şi oponentul departe de băiat şi înapoi în inima luptei. Soldatul otoman îşi trase obosit sabia înfiptă în pământ şi plecă după Enzo fără să se uite înapoi.
Picioarele tremurânde ale lui Marcu se prăbuşiră sub el şi căzu la pământ. Avusese dreptate în privinţa faptului că se dădea o luptă lângă gaura din zid şi, fără să vrea, ajunsese chiar în acel loc. De acolo de unde era, putea să vadă pagubele: un semicerc zimţat de pietre care lipseau, ca un dinte lipsă într-un zâmbet. Blocuri uriaşe de piatră monocromă rodosiană erau împrăştiate pe pământ, iar zidul de deasupra capului său era spulberat în bucăţele.
Enzo fugise, urmărit de oponentul său, dar alte zeci de oameni se luptau în jurul lui Marcu, pe lângă copaci sau în petecul deschis de pământ de lângă zid. Săbiile se loveau şi bărbaţii strigau în limbi cunoscute şi străine, dar atunci când mureau, ţipetele lor erau la fel. Marcu stătea înlemnit în acel loc. Dar nu era în siguranţă pentru mult timp dacă nu ar fi găsit un loc de ascuns. Nu avea altă posibilitate decât să meargă în sus. Se întinse spre ramurile de deasupra lui, urcând uşor, având experienţa unui om care petrecuse multe ore cocoţat în copaci. Vârful copacului era subţire, instabil şi evident nesigur.
55
Dacă ar fi fost vorba să se joace cu prietenii, Marcu niciodată nu ar fi îndrăznit să se urce atât de sus, dar pericolul copacului nesigur era preferabil pericolului sigur al luptei care se desfăşura dedesubt. Marcu urcă.
Era la acelaşi nivel cu vârful zidului când se opri să-şi tragă răsuflarea. Copacul se clătina alarmant. Lupta era mai aproape şi doi bărbaţi se luptau chiar sub el, lovind în trunchiul copacului. Marcu se prinse de trunchi şi se ţinu bine. Zgomotul luptei strigătele şi ţipetele, zăngănitul metalului pe metal îi umplu urechile, iar întreaga existenţă a lui Marcu se redusese la nimic altceva decât la ramura de care se ţinea şi la sângele pe care îl putea mirosi în aer. Era aproape lipsit de simţuri din cauza groazei. Dacă bărbaţii ar fi continuat să lovească în copac, el putea să fie aruncat de pe ramură şi să cadă. Dacă nu l-ar fi omorât căzătura, aterizarea în mijlocul unei lupte aflate în plină desfăşurare cu siguranţă că ar fi făcut-o. Căută cu disperare un loc, orice loc unde să poată merge departe de acolo.
Privirea i se opri asupra unei ramuri care se întindea până deasupra zidului. Nu ar fi putut ţine un adult, dar Marcu era slab de felul lui, iar lunile de mâncare puţină din timpul asediului îl făcuseră chiar şi mai slab. Era o şansă destul de mare să-l ţină. Marcu întinse o mână tremurândă şi urcă ultimii metri până unde îşi propuse. Se lăsă pe burtă, cu picioarele spre bariera de piatră şi faţa spre coaja aspră a trunchiului de chiparos, cu mâinile
56
şi picioarele în jurul ramurii de sub el. Împingându-se uşor înapoi, se târî pe ramura subţire, care se aplecă ameninţător de mult. Lui Marcu îi trecu gândul alarmant că probabil aceasta a fost o idee rea, dar lupta de sub el încă se înteţea. Nu putea să meargă înapoi.
Marcu se agăţă de speranţa că lupta îi va împiedica pe ceilalţi să vadă umila lui încercare de scăpare. Era aproape acum, iar ramura aplecată îl ajuta mai mult să se lase peste zid. Se târî încă vreo câţiva centimetri, apoi auzi sunetul de lemn care se aşchiază. Fără să se mai gândească, se lăsă în spate cât de repede putu, fără să simtă aşchiile care îi intrau în trup şi în mâini. Aterizând cu o bufnitură deasupra zidului, se rostogoli pe parapetul subţire până când deodată fu oprit de postul de pază care răsărea din fortificaţia de piatră.
Stătea întins pe spate, cu braţele lăsate fără vlagă lângă el şi cu capul pe o parte. Era uimit că încă se afla în viaţă. Creanga de care se agăţase era ruptă şi se mai ţinea doar în câteva şuviţe de lemn alb sfârtecat. În timp ce contempla adevărata nebunie a ultimelor 90 de secunde, auzi un ultim pocnet ultima fâşie se rupse şi ramura se prăbuşi. Marcu auzi un urlet de durere jos şi răsări în mintea lui nădejdea că cel care fusese lovit de lemnul prăbuşit nu era cineva din tabăra sa.
Se târî până la margine ca să privească lupta de jos, dar se trase repede înapoi. Era prea expus aici, deasupra zidului.
57
Se ridică în picioare şi îşi sprijini trupul de postul de apărare. Acesta îi aducea aminte de baraca din piatră pe care tata o construise în spatele casei. Postul de pază avea 3 metri înălţime şi avea găuri mari, arcuite, de fiecare parte, oferindu-le paznicilor posibilitatea de a vedea în toate direcţiile. Se uită prudent prin fereastra de piatră care era cel mai aproape de el. Singurul paznic din interior era absorbit de lupta ce se desfăşura în jos, dar îşi smulse sabia din teacă fără ezitare atunci când îl văzu pe Marcu. Se opri când era cât pe ce să-l lovească, atunci când băiatul strigă în greacă.
ce? răspunse uluit soldatul. Un copil?! De unde ai venit?
Îl prinse pe Marcu de spatele cămăşii şi îl trase înăuntru în postul de pază.
ce faci aici? întrebă poruncitor, împingându-l pe Marcu pe podea. Marcu se ghemui în colţ.
am fost prins în mijlocul luptei, zise el împleticindu-se în cuvinte. M-am căţărat într-un copac, dar acesta s-a legănat şi s-a rupt, iar eu am sărit şi am aterizat pe zid şi nu pot să cobor…
Băiatul sughiţă şi arătă cu un deget tremurând spre pământ:
deoarece toţi mor.
Paznicul răsuflă zgomotos şi îi zise:
păi, nu poţi rămâne aici!
atunci unde credeţi că ar trebui să merg? Întrebă el.
58
Paznicul dădu să mai spună ceva, dar cuvintele îi fură acoperite de zgomotul continuu al săbiilor şi al ţipetelor oamenilor. Îşi închise gura şi îi făcu semn cu capul spre spatele postului de pază.
stai jos, mârâi el.
Marcu se aşeză ghemuit pe podea, sprijinindu-şi capul pe genunchi. Ce să facă acum?
Tatăl îl dusese la un post de pază ca acesta cândva, arătându-i priveliştea spectaculoasă. Paznicul pe care îl întâlnise atunci era vesel, râzând cu tata şi permiţându-i lui Marcu să arunce un pepene copt pe lângă zid, doar pentru simpla plăcere de a-l vedea cum se zdrobeşte de pământ.
Marcu se aplecă spre însoţitorul lui. Gura bărbatului era trasată de o linie subţire, iar adâncitura dintre ochi îi dădea o înfăţişare feroce. Marcu nu putea să-l învinuiască de ceva. Prietenii lui se luptau jos fără el. Poate că numărul lor fusese împuţinat, dar soldaţii se luptau pentru casele şi familiile lor şi nu aveau să cedeze prea uşor.
Un vas cu apă era pus în apropiere. Marcu se întinse spre el, dar se opri atunci când soldatul îl privi încruntat, apoi continuă atunci când acesta îi dădu voie. Duse apa la gură, sorbind însetat şi încercând să-şi facă planuri. Poate că putea să meargă pe acoperiş de-a lungul graniţei şerpuite până la nişte scări mai aproape de casa lui. Nu era nimic altceva în postul paznicului în afară de un
59
pachet pătrăţos aflat într-un colţ. În timp ce paznicul se muta de la o fereastră la alta, Marcu se furişă să inspecteze pachetul, ridicând mai multe piei de animale care îl acopereau. Spera să găsească în el ceva de mâncare, dar era numai o scară lungă de frânghie.
Mintea îi zbură înapoi la conversaţia de acum câteva săptămâni de la el din bucătărie. La spioni şi la scările de lemn, la faptul că tata fusese impresionat de sugestia lui, apoi furios din cauza scurgerii de lângă casa părintelui Antonie. Marcu scutură din cap. Îi folosiseră ideea şi simţi o licărire de mândrie. şi mama fusese mândră de el. Văzuse aceasta pe faţa ei.
Fiindcă duşmanii erau în oraş, mama avea să se îngrozească atunci când Marcu nu avea să ajungă acasă. Tata l-ar fi căutat, dar nu s-ar fi gândit să-l caute aici, într-un post de pază. Dacă cumva comandantul insulei s-a retras şi l-a forţat şi pe tata să plece? Nu ar pleca niciodată fără familia lui. Dar, dacă Marcu lipsea, ce ar fi putut face?
Poate, se gândi Marcu, cedând în cele din urmă în faţa gândurilor care îl chinuiau de luni întregi, poate că aşa era mai bine. La urma urmei, ei ştiau ce făcuse el în timpul acelui scurt moment când fusese nesupravegheat, atunci când îi încredinţaseră ceva atât de valoros, iar el… el o dăduse în bară. O străfulgerare de amintire îi dansa în faţa ochilor: bucle negre şi o voce mică râzând în valuri, o amintire atât de frumoasă şi
60
atât de sfâşietoare, încât Marcu îşi închise strâns ochii, neputând suferi chinul de a mai examina în continuare această imagine. Ignoră cuvintele creierului său raţional care îi spunea că părinţii îl iubeau indiferent ce s-ar fi întâmplat, că pierderea lui i-ar distruge şi mai mult. Le este mai bine fără mine, gândi el, apoi şopti gândul fals cu buzele: „Le este mai bine fără mine”.
Marcu fu trezit din visarea lui de strigăte care zburau spre el din apropiere. Se ridică în picioare alarmat. Se auzeau urme de paşi care urcau scările de piatră. Paznicul era încordat, ţinându-şi sabia pregătită. Marcu nu înţelegea ce se strigă, dar îşi dădu seama imediat ce se întâmpla: soldaţii inamici urcau scările.
Paznicul nu pierdu nici o clipă. Aruncă repede scara de frânghie pe fereastra postului de pază, iar Marcu o urmări cum se desface ca un şarpe pe exteriorul zidului. Vocile se auzeau din ce în ce mai aproape, râzând. Paznicul îl prinse pe Marcu şi îl împinse spre scară, în timp ce o lega de stâlpii groşi de lemn. „Du-te!”, şopti paznicul şi îşi întoarse spatele, proptindu-şi hotărât picioarele în podeaua de piatră, cu sabia ridicată şi umerii pregătiţi. Paşii nu se auzeau ca şi cum ar veni în grabă, dar Marcu se grăbea. Se strecură pe fereastra de piatră şi ieşi pe exteriorul zidului, de unde putea vedea plaja şi linia ţărmului aflat în dezordine, întinat de corturi abandonate şi de o cască singuratică ce se legăna în
61
valuri. Se gândi la casa lui şi se întrebă cum ar putea să intre înapoi prin porţile oraşului.
Lui Marcu îi veni gândul că, dacă ar fi fost vreodată un moment bun pentru rugăciune, cu siguranţă acesta era. Coborî cât de repede putu. Mâinile îi erau transpirate, tremurând de frică. Nu aluneca, îşi zise el hotărât. Trecuse de jumătatea scării atunci când auzi un strigăt, apoi zăngănitul săbiilor şi un geamăt înfundat.
Marcu privi în sus panicat. Oare trebuia să urce înapoi şi să ajute? încă nu ştia ce să facă atunci când apăru un chip înfricoşător. Era aproape noapte, iar soldatul cu turban care privea în jos spre el ţinea o torţă într-o mână şi o sabie curbată în cealaltă. Îndreptă sabia spre Marcu şi ţipă.
Băiatul abandonă orice gândire logică. Dădu jos picioarele de pe scară şi se ţinu doar cu mâinile de margini. Se lăsă în jos pe frânghii, ciocnindu-se de pârghiile de lemn legate între ele, arzându-şi palmele din cauza ţesăturii aspre. De îndată ce simţi că era suficient de aproape de pământ ca să sară fără să-şi rupă vreun os, îşi dădu drumul şi căzu ca o piatră.
Ateriză cu zgomot şi se rostogoli, lovindu-se cu ceafa de o piatră ascuţită. Gâfâia, dar nu era timp de pierdut. Se strecură printre tufişuri, departe de oraş, neştiind dacă era urmărit, dar hotărât să mărească distanţa cât se poate de mult dintre el şi scară. Fugi până când se întunecă atât de tare, încât nu mai putea vedea. Se
62
ghemui sub un tufiş şi se aşeză gâfâind pe pământ. Nu se auzea nici un sunet cum că l-ar fi urmărit cineva. Nu erau voci străine care să strige după el.
Pe Marcu îl durea fiecare părticică a corpului. Tăieturi, julituri şi vânătăi îi decorau trupul ca nişte bijuterii, dar cea mai rea era durerea de cap. Fiecare secundă aducea cu sine o durere şi mai mare. În ciuda durerii, putea să simtă cum panica pleacă din muşchii lui, fiind înlocuită imediat de o epuizare care îl pătrundea până la oase. Ştia că ar fi trebuit să rămână conştient şi să stea de pază, dar trupul nu-i era de ajutor. Nu mai avea deloc energie ca să se împotrivească şi se scufundă într-un somn adânc.
63
Capitolul 7
Marcu auzea foşnetul frunzelor legănate de vânt şi sunetul îndepărtat al păsărilor de mare care se chemau una pe cealaltă. Se rostogolise de sub tufiş şi soarele de amiază îi bătea fără oprelişti în faţă. Ştia că este treaz deoarece avea ochii deschişi, dar nu ştia cum ajunsese acolo. Închise ochii, concentrându-se pe greutatea din membrele sale.
Capul îi pulsa de durere, fiecare bătaie de inimă lovind precum ciocanul unui fierar deasupra gâtului său. Îşi roti şi îşi îndoi cu grijă mâinile şi picioarele. Îl dureau, fiind acoperite cu vânătăi şi julituri, dar erau întregi. Încet, Marcu îşi duse mâna după cap. Observă că era încă murdară de sânge atunci când o trase înapoi.
64
Simţi cicatricea de deasupra ochiului, dar aceea era o rană veche. Pipăi din nou linia aspră unde pielea se lipise deja şi abia dacă îşi mai amintea cum mama îi ţinea o pânză curată pe frunte după căderea din copac, îi spusese că rănile la cap sângerează mult şi îşi întinse din nou mâna ca să pipăie rana. Era dureroasă, dar nu părea mare, şi aproape că nu mai sângera.
65
Se sprijini în coate şi încercă să-şi ridice trupul, regretându-şi decizia atunci când un val de greaţă ameninţă să-l doboare. Strânse din dinţi şi încercă să facă faţă stării de rău, sprijinindu-şi capul cu o mână. După ce trecu, se strecură uşor pe sub ramurile încâlcite ale tufişului şi merse la o dumbravă mică din apropiere, proptindu-şi trupul lângă un trunchi fin la umbră. Greaţa şi durerea îl speriau. Era sigur că se lovise la cap, şi încă tare, dar nu îşi putea aminti cum se întâmplase. Se opri puţin să-şi calmeze respiraţia înainte să se forţeze să gândească. Mijind ochii în faţa luminii soarelui, privi spre teritoriul necunoscut din jurul lui. Putu să privească printre ramurile încâlcite şi văzu zidul oraşului în depărtare, iar amintirile năvăliră asupra lui. Sărise din copacul rupt pe zid. Apoi postul de pază de deasupra zidului… Paznicul care îl trimisese pe fereastră atunci când se apropiau duşmanii… După aceasta, imaginile erau amestecate: coborârea pe scară, spaima că fusese descoperit, golul în stomac provocat de cădere şi durerea loviturii la cap.
Era noapte atunci când fugise. Privi spre soare, încercând să afle ora după căldura care acum îi încălzea picioarele. Era oare mijlocul zilei? Nu putea să numere orele, dar ştia că trecuse suficient timp încât părinţii să-i observe absenţa.
Părinţii lui… Tata fusese la fortăreaţă, iar acum armata inamică era în oraş. Oare era în siguranţă? Marcu
66
îşi pipăi mijlocul. Se simţi uşurat să afle că încă avea cuţitul agăţat de curea. Se bucură că mama insistase să îl ia.
Mama… Mama probabil că era cât se poate de îngrijorată. Gândul la părinţi îl împinse să se ridice rapid, dar durerea se amestecă cu starea de rău. Strângând din dinţi, Marcu se forţă să se ridice în picioare, sprijinindu-se de copac. Închise strâns ochii până când lumea încetă să se mai mişte şi plecă şchiopătând spre zidul aflat în depărtare.
în întunericul şi panica din noaptea precedentă, alergase fără să se gândească. Fu surprins să vadă cât de departe ajunsese de oraş. Dădu peste ierburi trântite la pământ şi ramuri frânte, urmărind cărarea pe care o făcuse în timpul evadării sale.
Era acoperit cu noroi şi avea praf în gură. Pescăruşii pe care îi auzise încă strigau în depărtare, dar nu putea să vadă oceanul. Adulmecă aerul. Mirosul de sare era slab şi îi confirmă faptul că era departe de apă.
Marcu încercă să-şi formeze o hartă mentală a zonei din jurul său. Se rătăcise atunci când se urcase în copac ieri, dar scurtele momente de deasupra zidului îi oferiseră o vedere aeriană asupra oraşului şi credea că ştia direcţia spre casă. Însă acum era de cealaltă parte a zidului şi totul părea la fel. Atinse uşor câteva frunze mari care se agăţau de picioarele lui, dar renunţă atunci când mişcarea îi agravă durerea de cap.
67
Era în afara Rodosului. Oraşul era ocupat de o forţă inamică şi înconjurat de un zid pe care nu ştia cum să-l treacă. În cabina paznicului, fusese sigur că familiei lui îi era mai bine fără el. Acea convingere îl părăsise, lăsând în urmă teamă şi o singurătate goală. Dorea să meargă acasă. Se gândi mai întâi să meargă pe lângă zidul oraşului până la scurgerea din apropierea casei lui, dar îşi aminti cu regret că îi spusese tatălui despre ea şi acum era astupată şi de netrecut.
Dar… exista posibilitatea să mai fie şi altele. Singura lui opţiune era să caute una.
Cel mai scurt drum până la casa lui era să urmeze zidul oraşului pe partea de nord-vest, dar ar fi trebuit să străbată kilometri de plajă, ocupată de soldaţi străini. Putea, de asemenea, să meargă în direcţia opusă, pe calea mai lungă în jurul zidului, departe de mare şi prin câmp deschis. Marcu se îngălbeni gândindu-se că ar putea să încerce să se furişeze prin mijlocul taberei inamice înarmat cu un cuţit de bucătărie ca singura modalitate de apărare, şi se îndreptă hotărât spre sud. Cu marea în spate, porni greu spre casă.
Merse mereu cu zidul în stânga, la o distanţă suficientă cât să-l poată vedea, dar departe de el, deoarece ierburile înalte ofereau o posibilitate de camuflaj mai mare decât cărarea bătătorită de la baza zidului. Căldura unei veri lungi îngălbenise iarba şi acum era mulţumit pen tru înălţimea lui scundă, deoarece iarba îi ajungea
68
aproape până la umeri, mângâindu-i gâtul atunci când adia vântul.
Amiaza îi făcu loc serii, iar băiatul se forţa să înainteze. Ritmul lui de melc era frustrant, dar, de fiecare dată când încerca să grăbească pasul, ameţeala îl încetinea din nou. Şi stomacul gol era o problemă. Odată ce dispăru starea de greaţă, durerile foamei puseră stăpânire peste el.
Lunile întregi de asediu îl făcuseră să cunoască îndeaproape ce înseamnă să nu ai suficientă mâncare. Marcu îşi ignora cu încăpăţânare stomacul, concentrându-se să găsească sunetele apei curgătoare. Ştia din călătoriile lor în afara oraşului, în vizită la bunici, că mai multe izvoare îşi croiau calea din munţi, golindu-se în mare în apropiere de Rodos. Era sfârşitul lui august, încă în plină vară. Avea să plouă abia peste câteva săptămâni şi singura lui speranţă să găsească apă era la nivelul solului. Buzele îi erau crăpate şi gâfâia, iar respiraţia ţinea ritmul cu impulsurile dureroase din cap. Marcu era obişnuit cu foamea din timpul asediului, dar fântâna din curte niciodată nu rămăsese fără apă.
Soarele apunea atunci când el dădu peste un pârâiaş ce şerpuia printr-o pajişte mică. Căzu în genunchi şi îşi afundă faţa în apa rece, bând pe săturate înainte să se prăbuşească pe o movilă de lângă mal. Îşi turnă apă pe ceafă, spălând praful şi sângele închegat, încercând să se răcorească. Ceva ca o piatră îl înghiontea în coaste
69
şi se rostogoli intr-o poziţie mai confortabilă, doar pentru a afla că umflătura era în cămaşa lui, nu în iarbă. Strecură mâna înăuntru şi găsi hârtia pe care fusese încredinţat să o livreze, îndoită în jurul bucăţii de pâine care fusese menită pentru masa sărăcăcioasă a tatălui său. Desfăcu pachetul, luând trei mici înghiţituri înainte să o pună înapoi în buzunarul ascuns. Nu se mai putea face nimic în privinţa biletului. Îl ascunse lângă pâine.
Smochini creşteau sălbatic pe malurile pârâului, iar Marcu privi cu strângere de inimă spre coroanele verzi. Nu fu surprins să afle că ramurile erau goale. O adiere de vânt străbătu copacii goi şi îi gâdilă nasul. Florile sălbatice de vară târzie începură să foşnească ca o mare de roşu şi roz şi fucsia care întrerupea întinsul nesfârşit al ierbii. Aerul era mai rece acum, iar Marcu putea să simtă o uşoară briză a mării.
Exista o astfel de câmpie lângă ferma bunicilor lui, plină de flori care îşi aplecau capetele colorate la adierea vântului. Se aşezase pe burtă odată cu Ilie, cu bărbiile proptite identic pe mâini, privind un cosaş care se căţăra pe tulpina unei flori sălbatice. Insecta se ţinea strâns, în timp ce tulpina se legăna înainte şi înapoi ca un pendul, până când deodată, arcuindu-şi picioarele, dispăru din faţa copiilor. Ilie se prăpădise de râs atunci, iar Marcu râse acum cu putere în mod instinctiv, amintindu-şi sentimentul când copilul mic se urcase în spatele lui şi îl rugase să mai caute un cosaş. Marcu îi ascultase rugămintea, iar tata îi găsise acolo, multe ore mai târziu, încă
70
privind cosaşii, pe când Ilie sărea bucuros odată cu insectele. Tata îl luase pe băieţel în spate pentru a-l aduce acasă şi întinsese o mână prietenească în jurul umerilor lui Marcu, în timp ce mergeau la masă, agale.
Marcu se topi sub greutatea acestei amintiri. Două zile mai târziu avea să aibă loc cea mai neagră întâmplare din viaţa lui şi se gândi că atunci fusese ultima dată în care tata îl atinsese cu bucurie şi căldură în loc de furie.
Amintirea era dureroasă. Clătină din cap, încercând să o alunge, şi se ridică să-şi continue drumul. Făcu doar doi paşi, când auzi voci de oameni. Se întoarse spre locul de unde veneau sunetele, intenţionând să strige după ajutor, când cuvintele deveniră mai clare. Speranţa lui se transformă în panică, deoarece conversaţia se purta nu în limba grecească pe care o ştia el, ci în dialogul gutural care îi aducea aminte de întâlnirile din oraş din ziua precedentă. Nu erau concetăţenii lui, ci un detaşament de soldaţi inamici care patrula în jurul zidului.
Marcu se uită cu disperare în jur, căutând un loc în care să se ascundă. Nici zidul, nici smochinii nu îi oferea un refugiu, dar observă o grămadă de bolovani care marcau un hotar. Lăsându-se în jos, se asigură că încă avea cuţitul prins bine la brâu şi se făcu cât putu de mic. Se strecură în spatele tufişurilor de pe malul pârâului. Sunetele discuţiei purtate în acea limbă străină deveneau din ce în ce mai puternice.
71
Marcu putea să audă cum inima îi bătea în urechi, ca un sunet de tobă, atât de puternic încât era sigur că avea să-l dea de gol. Străduindu-se să nu fie dat de gol de respiraţia gălăgioasă, se apropie tiptil de destinaţia urmărită. Ajungând la primul bolovan, se strecură în spatele lui, punându-l pe acesta ca paravan între el şi pericolul ce se apropia. Făcu un pas în faţă pentru a verifica unde este locaţia patrulei, când, fără vreun avertisment, o mână veni din spate şi îi astupă cu putere gura.
Marcu se zbătu să scape din braţele care îl strângeau. Reuşi să scoată cuţitul de bucătărie de la curea şi se răsuci, încercând să îl înfigă în piciorul atacatorului, dar puterea acestuia o depăşea cu mult pe a lui. O mână se încolăci strâns în jurul pieptului său, strângându-i încheietura mâinii drepte, forţându-l să îndrepte cuţitul în jos şi departe de atacator.
stai liniştit, şopti o voce în limba lui maternă. Nu scoate nici un sunet dacă vrei să trăieşti.
72
Capitolul 8
Marcu îngheţă, respirând cu greu pe nas în încercarea de a-şi calma mintea şi de a-şi linişti tremuratul din trup. Cuţitul i se răsuci în mână, dar nu putea să-l mai mişte. Braţul musculos din jurul pieptului se relaxă puţin, dar nu îi dădu drumul.
sunt un prieten, îi şopti vocea în ureche. Este un grup de soldaţi în apropiere. Dacă ne văd, ne vor ucide. Dă din cap dacă înţelegi.
Marcu dădu uşor din cap, complet cuprins de frică.
uită-te la dreapta, continuă noul lui prieten cu o voce scăzută în timp ce îşi lua mâna de pe gura lui Marcu. Este o cărare printre bolovani, care ne duce departe de acest loc. Putem să mergem pe lângă zidul oraşului şi să căutăm o ascunzătoare.
ştiu un l-loc, şopti Marcu, cu vocea întreruptă de panică. Este lângă mare, o p-peşteră ascunsă în stânci.
Străinul se gândi la aceasta fără să scoată vreun sunet.
eşti sigur că o putem găsi? Se va întuneca în curând.
Marcu dădu din cap şi auzi un uşor oftat în spatele lui.
73
nu este ca şi cum am avea multe alte opţiuni, zise vocea, ca pentru sine. Ar fi bine să ne poţi duce acolo.
Marcu îşi încordă umerii. Pe „noi”? Braţele care îl ţineau eliberară treptat din presiune şi Marcu se întoarse. Salvatorul lui era un bărbat de aproape 40 de ani, cu ochi calzi ca de topaz şi nasul lung cu o umflătură în mijloc. Restul feţei era ascuns de o barbă castanie surprinzător de deasă, care se sfârşea mult sub nivelul umerilor. Era slab şi părea că se amestecă în peisajul întunecat din jur. Marcu îşi dădu seama că aceasta se întâmpla deoarece era complet îmbrăcat în negru. Ochii băiatului se măriră atunci când recunoscu sutana şi scufia neagră de pe capul străinului, dându-şi seama că era unul dintre acei mulţi călugări de pe insulă.
În spatele lui, în umbră, stătea un al doilea bărbat, îmbrăcat în sutană, mai tânăr decât însoţitorul lui, dar mai înalt, cu umeri laţi şi braţe groase care îl făceau să pară mai potrivit să care lespezi mari de piatră decât să fie călugăr. Capul lui era camuflat în mod ciudat în întuneric. Făcu un pas în faţă până lângă primul călugăr, iar adunătura de bucle negre care îi ascundea fruntea şi partea de jos a feţei îi aminteau lui Marcu de turmele de oi negre pe care le văzuse la ţară. Îi trecu un gând prin minte că acel bărbat semăna cu un berbec şi doar îi lipseau coarnele. În orice alt moment, putea să fie amuzant, dar acum, nu.
Barba încâlcită şi stufoasă a călugărului creştea în toate direcţiile, urcând spre obrajii lui palizi şi dispărând în
74
mănunchiul de spirale cârlionţate ce cădeau peste ochii lui negri şi sticloşi. Ochii îi erau încadraţi de riduri pe la margini şi erau încordaţi, privindu-l cu precauţie pe Mar cu.
eu sunt părintele Ignatie, zise primul călugăr. Şi acesta este părintele Cosma. Suntem de la Mănăstirea Panaghia Tsambika. Ştii unde este aceasta?
s-sud, se bâlbâi el. Trăgând adânc aer în piept, încercă din nou.
este la sud de Rodos, pe drumul spre Arhanghelos. Tata a fost acolo.
îşi mişcă umerii, bucuros să fie eliberat din strânsoarea puternică a părintelui Ignatie şi întrebându-se dacă avea să fie vânăt acolo, în următoarea zi.
Părintele Ignatie zâmbi.
bine. Poate că l-am întâlnit, ceea ce înseamnă că nu suntem chiar străini. Cum te cheamă?
mar cu.
Deodată, părintele Ignatie ridică mâna în semn de avertizare, iar Marcu rămase nemişcat, slăbind doar din strânsoarea cuţitului, pe care încă îl avea în mână. Sunetul patrulei venea spre ei, iar părintele Ignatie dădu din cap hotărât spre părintele Cosma.
marcu, ascultă cu atenţie! Vântul şi-a schimbat direcţia şi aduce sunetele lor spre noi, ceea ce înseamnă că este puţin probabil să ne audă dacă plecăm acum. Eşti pregătit?
75
Îi întinse o mână lui Marcu, iar acesta îşi puse cuţitul înapoi la brâu. Senzaţia contactului cu un om era ciudat de străină, iar Marcu îşi dădu seama că nu putea să-şi amintească când fusese ultima dată când atinsese în mod voit o altă persoană. Părintele Ignatie făcu o mică pauză atunci când observă expresia de pe chipul băiatului, dar nu zise nimic, ci îşi făcu semnul crucii şi se aplecă în faţă.
– „Să Se ridice Dumnezeu! Să se risipească vrăjmaşii Lui! Să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul!”
Îl apucă uşor de mână pe Marcu şi ieşiră tiptil din spatele bolovanului, iar părintele Cosma îi urma îndeaproape.
Marcu rămase în umbra călugărului mai în vârstă, mergând cât putea de aproape în iarba înaltă, fără să-i calce pe marginea sutanei. Dăduse drumul mâinii călugărului, dar căldura pe care o primise în acel scurt moment rămăsese, aducându-i aminte de mama sa. Oboseala din timpul zilei fusese acoperită de frică şi groază şi, în ciuda nesiguranţei şi a fricilor din trecut, Marcu deodată îşi dori să nu simtă nimic altceva decât îmbrăţişarea strânsă a părinţilor săi.
întunericul ce se lăsase rapid îi ajutase să se ascundă, dar le făcuse drumul anevoios. Părintele Ignatie mergea cu paşi grăbiţi, rămânând în spatele bolovanilor şi ghemuindu-se în umbră. Marcu auzi câteva cuvinte şoptite în jurul lui. Călugării se rugau în timp ce mergeau.
76
Stătură cât se putea de departe de soldaţi, dar trupele care împânzeau zona deveneau din ce în ce mai multe pe măsură ce se apropiau de stânci. De două ori, părintele Ignatie îi şopti lui Marcu să se ascundă, deoarece se ivea câte un soldat pe neaşteptate. Aproape că ajunseseră la destinaţie când Marcu auzi pocnitul unei ramuri uscate în apropiere.
Se prinse instinctiv de sutana părintelui Ignatie, ascunzându-se fără cuvinte în spatele unui butuc de viţă de vie sălbatică. Părintele Cosma îi urmă în tăcere şi se lăsă la pământ. Retragerea le-a fost atenuată de iarba de la picioare, iar foşnetul subit al viţei de vie a fost acoperit de sunetul mormăielii false a soldatului otoman care apăru din întuneric. Se lipiră de pământ, deghizaţi de umbra zidului oraşului, în timp ce soldatul se sprijinea de graniţa de piatră. Acesta îşi şterse arcul şi strigă pe cineva în limba lui de neînţeles. Un alt soldat răspunse din apropiere. Marcu stătea complet nemişcat. Cizmele celui de-al doilea erau singurul lucru pe care îl putea vedea. Băiatul se aplecă fără să vrea în spate. Era nevoie doar de câţiva paşi greşiţi şi aveau să fie descoperiţi, iar descoperirea însemna o moarte sigură. Cei doi soldaţi sorbiră concentraţi din apa pe care o aveau la brâu, râzând atunci când unul îl înghionti pe celălalt. Primul soldat se opri să facă nemulţumit gesturi cu mâna în sus şi să strige ceva pe limba lor. Însoţitorul lui începu să râdă şi, în cele din urmă, plecară pentru a se alătura celorlalte trupe.
77
Marcu răsuflă adânc, dându-şi abia atunci seama că-şi ţinuse respiraţia şi că începuse să ameţească. Părintele Ignatie îl ajută să se ridice. Scuturând câteva pete de praf de pe sutană, ridică o sprânceană spre părintele Cosma, care dădu din cap că este gata.
suntem aproape de stânci, zise părintele Ignatie cu o voce scăzută. Ai curaj, Marcu.
Marcu sufla greu şi era cuprins de o agitaţie lăuntrică. Teama îl copleşise atât de tare, încât nu mai ştia ce însemna să nu-i fie frică. Privi la părintele Ignatie cu ochii mari şi tremurând. Călugărul îl strânse într-o îmbrăţişare puternică, iar trupul îi flutură ca o frunză în vânt.
ştii Psalmul 54, Marcu?
Băiatul clătină din cap dezaprobator. Părinţii îi cereau să meargă la biserică, dar când nu era rândul lui să ajute în altar, îşi petrecea timpul în cea mai mare parte urmărind cum pluteşte praful în aer. În ultimele luni, chiar refuzase să mai intre în biserică.
psalmii sunt un dar şi acesta, în special, este o puternică rugăciune în vremuri de necaz. Îl voi rosti în timp ce mergem.
Părintele Ignatie îl prinse de umeri şi îşi înclină capul în aşa fel încât ochii să-i fie la acelaşi nivel cu cei ai lui Marcu.
ne poţi conduce pe restul drumului?
dar soldaţii… se bâlbâi Marcu, vă vor auzi.
78
Părintele Ignatie privi în jur.
auzi vântul? Este suficient de tare încât să acopere sunete mici.
Părintele Cosma adăugă cu o voce scăzută:
şi cei mai mulţi soldaţi au fost chemaţi la raport de comandanţii lor.
în orice caz, zise părintele Ignatie, rugăciunea întotdeauna merită riscul. Pe lângă aceasta zise el zâmbind -, o voi rosti în şoaptă.
Marcu încuviinţă şi trase o gură mare de aer. Auzi cum călugărul începu să şoptească Psalmul în spatele lui, iar picioarele îşi găseau calea pe un teren care începea, în cele din urmă, să devină cunoscut.
„ Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi nu trece cu vederea ruga mea…”
Continuară să meargă nevăzuţi în şir, ascunşi în umbre. Marcu ţinea o mână pe zid în timp ce mergea, piatra fiind o amintire solidă a lumii din afara lui. În rest, mintea îi era ocupată cu bătăile inimii pe care le putea simţi în fiecare colţişor al trupului bătând, bătând ca o tobă în pieptul lui atât de puternic, încât, la un moment dat, se temu că i se vor rupe coastele. Se forţa să-l asculte pe părintele Ignatie şi să ignore groaza învolburată ce dansa la marginea conştiinţei lui.
„Inima mea s-a tulburat întru mine şi frica morţii a căzut peste mine. Teamă şi cutremur au venit asupra mea şi m-a acoperit întunericul.”
79
O mică parte din creierul lui Marcu recunoştea adevărul din aceste cuvinte şi se simţi puţin mai bine gândindu-se că altcineva le scrisese. Nu era el singurul om din lume care se simţea atât de speriat ca în acel moment.
Se îndepărtară de zid şi urmară coborâşul natural al reliefului până la marginea apei. Valurile se rostogoleau înainte şi înapoi peste nisip, oferind un fundal sonor care acoperea sunetele paşilor şi şoaptele rugăciunii continue a părintelui Ignatie. Peştera era aproape, atât de aproape, şi Marcu dobândi pentru prima dată încrederea că putea să ajungă la ea.
„Iar eu, către Dumnezeu am strigat, şi Domnul m-a auzit pe mine. Seara şi dimineaţa şi la amiezi spune-voi, voi vesti, şi va auzi glasul meu”, murmură părintele întinzându-şi mâna spre peretele stâncii care răsări deodată în faţa lor, abrupt, dar nu vertical.
Marcu merse înainte, urmând cărarea îngustă care şerpuia pe stâncă, ascunsă în unele locuri de tufişuri şi copaci pitici care se ţineau cumva în mod miraculos de piatră.
Era un drum periculos ziua şi puţini ar fi încercat să-l parcurgă după lăsatul soarelui, dar Marcu se căţărase pe acea cărare înşelătoare noaptea, luni de-a rândul. Călugării îl urmau în spate, împiedicându-se uneori sau dând peste roci desprinse, care se rostogoleau pe stâncă. Marcu auzea un murmurat, „Doamne, miluieşte”, venind
80
continuu din gura părintelui Cosma, dar părintele Ignatie niciodată nu şovăise în rugăciunea sa.
înaintau centimetru cu centimetru în sus, pe lespedea de piatră, Marcu gesticulând încet şi arătându-le locuri ascunse în care să-şi sprijine picioarele, iar uneori prinzându-se de plante aspre pentru a nu cădea.
„Aruncă spre Domnul grija ta”, rosti părintele Ignatie gâfâind, „şi El te va hrăni; nu va da în veac clătinare dreptului. Iar Tu, Dumnezeule, îi vei coborî pe ei în groapa stricăciunii. Bărbaţii vărsători de sânge şi vicleni nu vor ajunge la jumătatea zilelor lor”.
Marcu se strecură printre tufişuri în peştera sa, iar dispariţia lui bruscă îl făcu pe călugărul din spate să scoată un sunet de panică. Marcu întinse mâna pe bâjbâite, prinse de o bucată de haină şi îl trase cu putere pe părintele Ignatie cu faţa înainte în peşteră. Amândoi aterizară cu zgomot pe podeaua prăfuită a peşterii înainte ca monahul să-şi dea seama ce se întâmpla. Părintele Ignatie îşi închise strâns ochii uşurat, iar părintele Cosma veni lângă ei înăuntru, terminând Psalmul pentru însoţitorul lui: „Iar eu voi nădăjdui spre Tine, Doamne”.
81
Capitolul 9
Marcu se aşeză cu spatele sprijinit de piatra aspră a peşterii, privind în întuneric şi ascultând sunetul mării. Vântul îi mângâia faţa şi o stare profundă de calm pusese stăpânire peste el. Luni întregi îşi ţinuse promisiunea făcută părinţilor şi nu plecase din oraş. Făcând aceasta, aproape că uitase cât de mult tânjea după pacea acestui loc. Uşurarea pe care o aducea zona de siguranţă îi liniştea trupul şi, cu toate că nu era singur, se simţea curios de confortabil în prezenţa celor doi călugări pe care îi întâlnise în dumbravă.
părinte Ignatie! zise el uşor.
sunt aici, Marcu. Ai nevoie de ceva să mănânci?
Marcu simţi un chiorăit puternic în burtă atunci când părintele menţionă cuvântul „mâncare”.
am puţină pâine, zise el.
mănânc-o, şi ia şi asta.
Părintele Ignatie îi puse ceva rotund şi moale în mână. Marcu muşcă din el, descoperind că era un fruct şi îl mâncă cu poftă înainte să-şi dea seama ce era. Călugării îi dădură un burduf cu apă şi el bău cu sete.
83
După ce îşi astâmpără foamea şi setea, epuizarea puse stăpânire peste el.
Părintele Ignatie îl bătu pe umăr atunci când trupul lui Marcu se relaxă lângă el.
aşază-te şi dormi, Marcu. Ai avut dreptate, suntem bine ascunşi aici. Părintele Cosma şi cu mine vom sta de pază în timpul nopţii şi ne vom hotărî ce să facem mâine dimineaţă.
vă rog să nu plecaţi, zise Marcu fără să gândească şi închise ochii. Un căscat îi întinse maxilarul, făcându-i urechile să pocnească.
nu voi pleca, zise părintele Ignatie. Deocamdată, dormi. Dumnezeu este cu tine.
Marcu vru să răspundă, dar adormi înainte să poată scoate vreun cuvânt.
Când Marcu îşi deschise ochii în dimineaţa următoare, era în interiorul unui nor. Ceaţa se formase deasupra mării dimineaţa devreme şi intrase prin gura peşterii. Întinse mâna instinctiv şi simţi doar un gol, căci degetele i se mişcau prin norul umed fără să întâlnească ceva în cale. Trase adânc aer în piept şi nasul i se încreţi imediat atunci când simţi un miros cunoscut, care îi amintea de icoane şi cântări.
bună dimineaţa, Marcu, zise părintele Ignatie din spatele lui.
mirosiţi a tămâie, răspunse Marcu, pipăind în spate pentru a se aşeza lângă călugări.
84
păi, sunt călugăr, zise el. Mănâncă ceva.
Îi dădu lui Marcu o bucată de pâine tare, iar acesta o mâncă încet, nedorind să risipească vreo firmitură. Însă nu-şi astâmpără foamea. În acest timp, ceaţa din peşteră începuse să se risipească şi puteau să se vadă unii pe alţii.
acum, zi-ne, Marcu începu părintele Cosma, pe un ton care imediat îl puse pe Marcu în alertă -, ce făceai singur în afara oraşului?
călătoream, răspunse el molcom.
Părintele Cosma îşi ridică sprâncenele negre şi stufoase, în mod vădit neimpresionat de răspunsul copilului.
unde sunt părinţii tăi?
Marcu strânse din umeri. Răspunsul sincer era că nu avea nici o idee, dar ştia cumva că acest lucru nu era suficient. Acum că groaza din ziua precedentă trecuse, se întreba dacă îşi dorea cu adevărat să se întâlnească cu familia lui. Răspunsul evident, atunci când dorea să primească adevărul, era da. Dar oare ei doreau să se reîntâlnească cu el? Marcu era mai puţin sigur de aceasta.
Călugării aşteptară cu răbdare, observând emoţiile care se războiau pe faţa lui Marcu.
marcu, întrebă părintele Ignatie blând, de ce eşti de unul singur?
Blândeţea din vocea acestuia îl duru, iar Marcu se simţi deodată ruşinat.
85
mi-a fost frică, recunoscu el, privind la podeaua peşterii. Îi duceam un mesaj tatălui meu când armata a intrat în oraş. Am fost prins în mulţime, m-am pierdut şi a trebuit să trec peste zid ca să scap de soldaţi. Dar am căzut şi m-am lovit la cap, şi când m-am trezit, era a doua zi. Nu ştiam ce să fac.
Se uită cu disperare la călugări.
tatăl meu lucrează pentru comandantul insulei şi, dacă el s-a retras, cu siguranţă că l-a forţat pe tata să meargă cu el. De aceea nu ştiu unde sunt părinţii mei. Nu ştiu dacă sunt acasă sau dacă au trebuit să plece. Eu… nici măcar nu ştiu dacă sunt în viaţă.
Părintele Cosma îşi sprijini spatele de zid şi se uită gânditor la Marcu, cu braţele groase încrucişate peste piept. Părintele Ignatie, care îşi mişca în mână frânghia de rugăciune, privi în gol spre fratele său călugăr de lângă el. Trecu ceva timp înainte ca monahul cel tânăr să dea uşor din cap.
te vom duce acasă la părinţii tăi, Marcu, şi apoi…
Marcu scoase un geamăt uşor înainte să-şi îngroape faţa între genunchi. Dorea să fie lângă mama lui cu fiecare fibră a fiinţei sale. Îi era dor de prezenţa întăritoare a tatălui său, îşi dorea ca sora lui să fi stat lângă el, ţinându-i companie în tăcere. Însă dorinţele lui arzătoare se luptau cu groaza că le ruinase viaţa, atât a lor, cât şi a lui, şi că nu mai era cale de întoarcere de acolo.
nu pot să merg, murmură Marcu în cele din urmă, cu faţa încă ascunsă.
86
Părintele Ignatie îşi întoarse capul.
şi de ce nu? întrebă el uşor.
Marcu îşi ridică faţa şi se juca cu o aţă desprinsă de la marginea cămăşii sale. Călugării nu scoaseră nici un sunet, aşteptând cu o tăcere răbdătoare răspunsul băiatului.
anul trecut zise el printre sughiţuri a avut loc un accident. A fost vina mea. Îmi este frică să merg acasă. Nu ştiu cum este să fac parte din familia mea. S-ar putea întâmpla alt lucru rău.
A urmat o pauză lungă, timp în care călugării au aşteptat ca Marcu să continue.
ce s-a întâmplat în acel accident, Marcu? întrebă părintele Cosma.
Marcu scutură din cap cu putere. Părintele Cosma dori să întrebe din nou, dar părintele Ignatie îl prinse de mână. Călugării schimbară câteva cuvinte în şoaptă şi apoi se ridicară. Părintele Ignatie îi întinse mâna:
vino cu noi, zise el.
Marcu nu era sigur dacă era o invitaţie sau o poruncă, dar îi permise călugărului să-l ajute să se ridice şi îl urmă până la gura peşterii. Marcu abia putu să vadă marea prin ceaţa densă de afară, dar îşi dădu seama repede, pe măsură ce ochii începeau să-l usture, că nu era doar ceaţă, ci şi fum peste tot în jur.
ce arde? întrebă el atunci când mirosul de fum îi irită nările.
87
panaghia Filerimos, răspunse părintele Cosma cu o voce joasă, vădit afectat de ceea ce spunea.
mănăstirea? întrebă Marcu uimit. De unde ştiţi?
am întâlnit o familie pe drum ieri, care ne-a spus că ardea, dar nu vom şti sigur până când nu ne vom întâlni cu părintele Nestor. El a mers înainte să cerceteze.
Părintele Ignatie se uită la Marcu.
părintele Nestor este stareţul nostru. Am rămas fără mâncare şi călătoream spre Panaghia Filerimos pentru a rămâne la călugării de acolo. Dar imediat ce am aflat despre incendiu, nu am ştiut dacă era sigur să continuăm. Părintele Nestor a mers înainte să vadă. Trebuia să ne întâlnim cu el noaptea trecută, dar ne-am întâlnit cu patrula.
şi cu tine, adăugă părintele Cosma.
şi cu tine, încuviinţă călugărul mai în vârstă. Aveam un plan de rezervă în caz că nu am fi reuşit să-l găsim noaptea trecută şi astfel vom încerca din nou astăzi. Ne va aştepta la vest de acest loc, la câţiva kilometri. Dacă ne vom putea feri de soldaţi, cred că îl vom găsi în câteva ore.
în timp ce vorbea, o adiere de vânt veni peste ei. Fumul amestecat cu ceaţa începuse să se răspândească, ridicându-se suficient de mult încât Marcu să poată vedea valurile mării care se spărgeau de pietrele de sub ei şi cărarea strâmtă pe care merseseră noaptea trecută.
88
Părintele Ignatie suspină uşor atunci când observă peste umărul lui Marcu distanţa mare până jos şi panta abruptă. Făcu un pas involuntar înapoi. Părintele Cosma zări mişcarea şi se aplecă să vadă ce observase prietenul său.
arată diferit atunci când e lumină, nu-i aşa? zise el dându-i un ghiont cu cotul părintelui Ignatie, făcându-l pe omul slab să dea un pas înapoi. Părintele Ignatie se cutremură.
nu-mi adu aminte. Să urc pe acea cărare în întuneric a fost unul dintre cele mai îngrozitoare lucruri pe care le-am făcut vreodată.
părintelui nostru Ignatie îi este frică de înălţime, îl informă părintele Cosma pe Marcu cu o licărire în ochii săi negri.
Băiatul privi surprins la părintele Ignatie. Călugărul se îngălbenise atunci când se uitase la drumul periculos. Părintele Ignatie observă uimirea de pe chipul lui Marcu.
de ce crezi că mă rugam atât de fierbinte?
credeam că vă rugaţi ca eu să fiu curajos, zise Marcu.
da, şi pentru aceasta, răspunse părintele Ignatie, dar mai întâi mă rugam să fiu eu însumi curajos.
nu aş vrea să vă întrerup amintirile voastre vesele zise părintele Cosma întinzându-şi mâinile deasupra capului şi arătând cu degetul spre ieşirea peşterii -, dar acea cărare este singurul mod în care putem coborî. Şi aş vrea să fac aceasta pe timpul zilei.
89
Părintele Ignatie înghiţi în sec şi îşi făcu semnul crucii.
să mergem înapoi, zise el conformându-se. Să spunem aceeaşi rugăciune şi la coborâre?
Soarele strălucea puternic pe cer atunci când cei trei îl întâlniră pe stareţ în acea după-amiază, într-un pâlc de copaci care le crea o ascunzătoare unde să nu fie văzuţi de patrulele inamice. Marcu îşi frecă picioarele obosite. Merseseră ore întregi, iar oraşul dispăruse în depărtare pe măsură ce călătoriseră. Soldaţii patrulau pe drumuri, aşa că merseseră printre copaci, ca să nu fie văzuţi, căzând la pământ atunci când se auzeau cai trecând prin apropiere. Terenul accidentat şi faptul că a trebuit să se ascundă le făcuse drumul mai lung cu câteva ore.
slăvit să fie Domnul, sunteţi teferi!
Părintele Nestor îşi îmbrăţişă cei doi călugări, cuprinzându-i pe fiecare cu câte o mână şi ţinându-i strâns.
cu toate patrulele prin preajmă, atunci când nu aţi ajuns la întâlnirea noastră de noaptea trecută, m-am speriat.
Părintele Nestor era mai bătrân decât ceilalţi călugări, dar cu câţiva centimetri mai scund decât părintele Ignatie. Părea un pitic pe lângă părintele Cosma, dar, se gândi Marcu, toţi erau mai mici decât părintele Cosma. Faţa călugărului era aspră şi brăzdată de riduri, având o înfăţişare maronie, bătută de vreme, ca a unui om care îşi petrecuse o mare parte din viaţă în aer liber.
90
panaghia Filerimos este în siguranţă, zise părintele Nestor, iar părintele Ignatie îşi făcu cruce şi murmură o scurtă rugăciune de mulţumire
focul este pe o câmpie din apropiere. Cred că a pornit accidental. Dar soldaţii foloseau fântâna din mănăstire ca să-l stingă şi cotrobăiau prin biserică.
Părintele Cosma scoase un mârâit.
şi călugării? Au fost răniţi?
Părintele Nestor scutură din cap.
cred că au scăpat, slăvit să fie Domnul. Şi nu ar fi plecat fără să pună la loc sigur lucrurile de valoare, dar acea biserică adăposteşte şi icoane vechi. Numai Dumnezeu ştie ce vor fura sau vor distruge tâlharii.
Suspină şi privi în spatele părintelui Ignatie, iar sprâncenele lui gri se ridicară deodată atunci când observă prezenţa lui Marcu.
acesta este Marcu, zise părintele Ignatie. Ne-am întâlnit cu el în timp ce veneam spre acest loc. A fost forţat să treacă peste zidul oraşului în timpul luptei. Ne-a ajutat să ne ascundem noaptea trecută şi l-am luat cu noi.
Părintele Nestor răsuflă zgomotos şi privi spre Marcu pătrunzător. Marcu începu să se agite.
bine, lucrurile se schimbă acum. Un băiat singur care încearcă să se furişeze înapoi în oraş ar putea fi uşor omorât de soldaţi, care nici măcar nu s-ar sinchisi să-i pună o întrebare.
91
Privi spre părintele Ignatie.
crezi că ne putem întoarce în siguranţă în oraş?
Părintele Ignatie încuviinţă din cap.
am văzut câteva patrule când veneam aici, dar, atât timp cât stăm departe de drumuri, cred că vom fi bine ascunşi.
Stareţul dădu decisiv din cap.
atunci, Marcu, te vom duce în siguranţă la părinţii tăi şi apoi ne vom continua drumul.
eu nu… Începu Marcu, dar îşi înghiţi cuvintele atunci când văzu dezaprobarea fermă de pe chipul părintelui Nestor. Stareţul îi făcu din ochi şi-i întinse mâna. Degetele lui erau răsucite, încovoiate şi îndesate în pumn, arătând cu totul nefiresc. Marcu rămase uitându-se la ele.
iartă-mă, Marcu, zise călugărul încet. În mănăstire, unul dintre cele mai importante lucruri care ni se cer este ascultarea. Dar am uitat pentru o clipă că tu nu eşti călugăr.
Făcu o pauză şi aşteptă ca Marcu să se uite în ochii lui, care erau strălucitori şi pătrunzători.
vei avea încredere în mine, Marcu, şi vei rămâne cu noi ca să-ţi fie bine? Vei avea încredere în mine că voi face tot ceea ce îmi stă în putere ca să te duc înapoi la familia ta?
Marcu îşi drese glasul şi privi la părintele Ignatie cu ochi rugători. Părintele Ignatie şopti câteva cuvinte
92
în urechea stareţului, iar părintele Nestor îl studie îndelung, cu sprâncenele lungi şi stufoase mişcându-se uşor la adierea vântului, precum antenele unei insecte. Ochii albaştri erau plini de înţelegere.
se pare că avem mai multe lucruri de discutat, zise părintele Nestor în cele din urmă. Dar acum vei fi în siguranţă lângă noi.
Marcu se simţea stingher, cuprins de indecizie şi de frică. Nu ştia ce altceva ar fi putut face, aşa că încuviinţă din cap. Părintele Nestor îşi puse blând una dintre mâinile sale răsucite pe umărul lui Marcu. Băiatul tresări, dar respiră adânc şi se strădui să se liniştească.
ştiu că îţi e teamă, zise părintele Nestor cu blândeţe. Tuturor ne este teamă. Dar este nevoie să ne amintim cuvintele Sfântului Antonie: „Chiar şi diavolului îi este frică atunci când ne rugăm. El fuge atunci când ne facem semnul crucii”. Aşa că fă-ţi semnul crucii, Marcu, adună-ţi curaj şi stai aproape.
Cei trei călugări şi tânărul lor însoţitor făcură o întoarcere bruscă spre direcţia din care veniseră. Îi aştepta un drum lung şi întortocheat printre tufişuri. Marcu suspină. Îşi amintea fiecare deal, pădure şi albie de râu pe care tocmai le traversaseră şi se temea de drumul lung pe care îl aveau de făcut înapoi până în oraş. Călugării erau de neclintit, aşa că el se aşeză resemnat în şir în spatele lor.
93
Capitolul 10
O călătorie de două ore pe drumul prăfuit îi adusese până la marginea unei câmpii. Părintele Nestor arătă cu un deget curbat spre ceva din faţa lor.
priviţi!
Marcu îşi puse palma streaşină la ochi ca să se apere de soare şi urmări spre locul unde indica mâna călugărului. O cărare prăfuită şerpuia printre ierburi şi se termina lângă trei construcţii de piatră aflate în depărtare: o casă, un gard şi o baracă.
credeţi că au mâncare? întrebă Marcu nerăbdător.
Părintele Nestor se încruntă, aţintindu-şi privirea spre ferma aflată în depărtare.
94
nimeni nu are prea multe în zilele acestea, Marcu, dar, cu voia Lui Dumnezeu, vom găsi ceva.
Marcu închise strâns ochii şi încercă să se gândească la altceva.
soldaţi! şopti părintele Cosma. Ochii lui Marcu se deschiseră panicaţi.
unde? Sunt ai noştri?
nu, zise părintele Cosma. Iartă-mă, Marcu. Sunt încă departe. Îi vezi acolo, pe drum?
95
Marcu văzu trupa de soldaţi la o răscruce de drumuri. Erau călare pe cai şi ţineau în mâini steaguri viu colorate, care fluturau în adierea vântului.
steagul lor arată că fac parte din garda personală a sultanului Suleiman, zise părintele Cosma.
Vântul îi împingea buclele negre în faţă şi el apucă o mână de păr, ţinând-o strâns şi legând-o cu o fâşie de piele. Părăsiră drumul şi se ascunseră pe un câmp.
le înţelegeţi limba? întrebă Marcu.
Părintele Cosma nu se supără de suspiciunea lui şi îşi trase mănunchiul de păr înapoi peste umăr.
mi-am petrecut o mare parte din tinereţe lucrând pentru căpitanul portului din Kos. Acolo veneau oameni de pretutindeni. Am învăţat multe limbi.
şi cum aţi ajuns în Kos? insistă Marcu.
aceasta este o poveste pe care ţi-o voi spune altă dată. Acum, să mergem repede şi în linişte, zise părintele Cosma, arătând cu degetul spre o cărare pietroasă.
Erau obligaţi să fie atenţi la fiecare pas, în timp ce mergeau pe drumul aproape nevăzut.
Marcu se ţinea aproape de părintele Ignatie, al cărui stomac scoase deodată un chiorăit. Şi stomacul lui Marcu răspunse, iar acesta îşi plecă capul ruşinat. Îi era foame, dar părintelui Ignatie îi era şi mai foame. Mâncaseră ultima bucată din pâinea lui Marcu înainte să plece din peşteră. Dar părintele Ignatie nu mâncase, ştiind că avea să i se facă rău din pricina înălţimii. Părintele Ignatie îl observă ţinându-se de burtă şi îi făcu un semn cu mâna.
96
va fi bine, Marcu. Când ajungem la fermă, poate că vor avea ceva să ne potolească foamea.
Se forţă să zâmbească, deşi faţa îi era palidă.
încă nu ştiu cum am reuşit să ne căţărăm acolo pe întuneric.
harul lui Dumnezeu, zise părintele Cosma hotărât, la câţiva paşi în spatele lor. Aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel, „Toate le pot în Hristos, Care mă întăreşte”.
dintotdeauna v-a fost frică de înălţimi? îi zise Marcu părintelui Ignatie.
nu, îi răspunse el gânditor. Când eram tânăr, am acceptat o provocare să mă caţăr în turnul clopotniţei din satul unde am crescut. Cel mai bun prieten al meu a mers cu mine. În timp ce ne căţăram, a început să plouă, iar Stavros, prietenul meu, a alunecat. Căzătura l-a rănit foarte grav şi a murit pe loc. De atunci, nu am mai avut niciodată puterea să suport înălţimile.
O prăpastie adâncă se deschise în interiorul lui Marcu şi acesta se împiedică de o piatră ascuţită. Părintele Ignatie privi la el curios. Marcu scotoci prin minte pentru a găsi o schimbare a subiectului orice ca să evite continuarea discuţiei despre accidente şi moarte.
cum şi-a primit numele mănăstirea dumneavoastră? zise el în cele din urmă.
o, este o poveste grozavă, răspunse părintele Cosma voios, ajungându-i din urmă, dar ratând complet conversaţia anterioară.
97
Marcu mergea în spatele lui, privind cum capul creţ al călugărului se răsucea şi se întorcea, privind în fiecare direcţie. Lui Marcu i se părea un animal mare şi curios, totdeauna în căutare de noi mirosuri şi noi aventuri.
Părintele Nestor mergea în spatele grupului, stând cu ochii în patru în timp ce drumul dispărea în spatele lor. Scoase un sâsâit în semn de avertisment către tânărul călugăr, îndreptându-şi capul spre soldaţii care încă se mai vedeau în depărtare, dar era o familiaritate în vocea lui care făcu ca inima lui Marcu să tresară. Părintele Cosma a ascultat imediat de bătrânul său şi şi-a redus vocea, dar şi-a continuat istorisirea.
cu mulţi ani în urmă, un cioban avea grijă de turmele lui şi văzu o lumină ciudată. Părea să fie o lampă de veghe, dar nu era nimeni în apropiere Merse după lumină până în vârful unui deal şi văzu că aceasta vine din interiorul unui chiparos.
din interiorul copacului? murmură Marcu, sperând că, dacă se concentrează în întregime pe ceea ce spune părintele Cosma, părintele Ignatie îşi va pierde interesul cu privire la conversaţia lor şi nu-i va mai pune alte întrebări. Părintele Cosma dădu din cap.
din interiorul copacului! Ciobanul se uită atent şi găsi acolo o icoană a Maicii Domnului ascunsă în interiorul trunchiului. O scoase de acolo şi o duse la preotul de la biserica lui, dar, în ziua următoare, dispăruse. Alt cioban văzu lumina din nou şi găsi icoana înapoi în acelaşi chiparos.
98
cine a pus-o acolo? întrebă Marcu numaidecât. Întoarse o clipă privirea spre părintele Ignatie şi observă că monahul îl studia atent, iar grija i se putea citi pe chip.
Părintele Cosma zâmbi şi pocni din palme. Îşi plecă imediat capul şi aruncă o privire vinovată spre stareţul său, care suspină ca răspuns la zgomotul iscat şi zise uitându-se în jos:
cosma, linişte!
părinte, iertaţi-mă, zise călugărul smerit. Se întoarse spre Marcu şi, cu o voce mult mai joasă, continuă:
a fost Panaghia, Preasfânta Născătoare! S-a întâmplat aceasta de trei ori. Au luat icoana din copac şi au dus-o la biserică, dar, în ziua următoare, icoana era înapoi înăuntrul copacului. Preotul a zis, în cele din urmă, că Preasfânta sigur vrea ca icoana ei să rămână pe acel deal, şi astfel a fost construită acolo o biserică în care să fie adăpostită, apoi o mănăstire numită Panaghia Tsambika preasfânta Născătoare a scânteii.
şi încă vă este frică de înălţime? îl întrebă Marcu pe părintele Ignatie fără să se gândească.
îmi este, răspunse uşor părintele. Cu toţii trebuie să mergem prin valea umbrei morţii, Marcu. Putem doar să ne rugăm pentru pace şi pentru curajul de a îndura această trecere. Căci cu noi este Dumnezeu.
Părintele Nestor păşi între ei şi îşi ridică mâna răsucită, călăuzindu-şi mica turmă prin camuflajul ierburilor înalte. Cărarea şerpuită îi conduse până la marginea
99
câmpiei şi părintele dădu deoparte cu dosul palmei o ramură care atârna în cale. Marcu se uita iar şi iar la degetele contorsionate, în timp ce încerca să se ţină după bătrân. Mai multe încheieturi erau umflate şi roşii, înţepenite în unghiuri nefireşti. Marcu privi la propriile mâini, întrebându-se cum poate părintele Nestor să ţină ceva în mână sau chiar să mănânce. Îşi închise pumnii strâns.
Părintele Nestor, care se pare că nu scăpa nimic din vedere, îi zâmbi scurt lui Marcu.
nu mă dor, zise el întinzându-şi mâinile spre Marcu pentru a le putea vedea mai bine. Fac parte din procesul de îmbătrânire.
Un strigăt înăbuşit se auzi, iar bătrânul călugăr îşi întoarse privirea spre drum, cu sprâncenele lungi clătinându-se în vânt. Sprâncenele părintelui arătau ca nişte antene, se gândi Marcu. Sau ca nişte omizi…
linişte acum, zise părintele Nestor. Patrula este încă în apropiere.
Soarele trecuse de zenit, iar lumina puternică de amiază lăsase locul unei străluciri mai slabe de seară. Colinele care înconjurau ferma de piatră erau îmbăiate într-o lumină diafană atunci când părintele Cosma ciocăni la uşă. Fermierul era un bărbat înalt şi solid, cu un păr ce aproape rivaliza cu blidele părintelui Cosma. Refuză să le dea ceva atunci când călugării cerură de mâncare şi era pe cale să-i alunge atunci când
100
mama lui, o femeie micuţă, încovoiată de vârstă, îl trase de ureche şi îl certă.
Familia avea doar o singură capră, un animal slab care era aproape la fel de flămând ca oamenii care îi consumau laptele. Obrajii fermierului ardeau de ruşine în timp ce turna jumătate din laptele caprei într-o cană de lut. I-o înmână în tăcere părintelui Nestor.
Marcu luă două înghiţituri mari cu recunoştinţă, ştergându-şi buza de sus pentru a se asigura că a avut parte de fiecare picătură. Călugării îşi băură porţiile în tăcere, iar părintele Nestor binecuvântă familia, făcând o rugăciune pentru bunăstarea casei.
Bunicuţa mergea şchiopătând după ei în timp ce ieşeau din casă, vorbind neîncetat şi mustrându-şi fiul fiindcă îndrăznise să refuze să împartă mâncarea lui cu călugării lui Dumnezeu şi cu copilul pe care îl aveau cu ei! Oare cum se întâmplase aceasta? Era un tânăr începător? O, cu siguranţă nu, fiindcă nu avea pe el sutană. Poate un frate mai tânăr? O, ce loc mai era acesta, cu invadatori şi cine mai ştie ce… Arătau de parcă niciunul dintre ei nu mai mâncase de multe săptămâni şi nu se cuvenea ca fiul ei să fie egoist şi să aducă mânia lui Dumnezeu asupra lor fiindcă nu dorea să împartă puţinul pe care îl aveau. Se văzuse nevoită să-l tragă de urechi ca atunci când era copil şi să-i amintească să fie mulţumitor. Încă mai bombănea atunci când se întoarse în casă, în cele din urmă.
101
Marcu era mulţumitor pentru lapte, dar nu fusese suficient. În alte timpuri, ar fi fost fructe sălbatice, iepuri şi şoareci de câmp care alergau prin vegetaţie, şi fermieri buni ce împărţeau roadele lor cu călătorii care treceau pe la ei. Dar ţinutul era cu adevărat pustiu. Livezile cu măslini şi viţele de vie erau goale, toate animalele sălbatice fuseseră vânate. În aer era o tăcere ciudată, lipsindu-i chemarea păsărilor şi bâzâitul insectelor.
Merseră pe cărarea veche după ce plecară de la fermă, căci părintele Nestor nu voia să se întoarcă pe drum şi să rişte să se întâlnească cu soldaţii. Părintele Cosma pleca mereu de pe cărare ca să exploreze mici câmpii şi dumbrăvi. Capul lui stufos ieşi deodată dintre copacii din apropiere şi le făcu celorlalţi un semn bucuros, îl găsiră arătând cu mândrie spre un alun care creştea în pădure.
Marcu li se alătură călugărilor în scormonirea ierbii de sub crengile pline de frunze. Bunicii lui aveau aluni, în fiecare vară, petrecea o zi împreună cu verişorii săi culegând alunele căzute după ce bărbaţii scuturau cu grijă copacii.
Separă cu atenţie sferele coapte, de culoarea galbenă, de cele care erau înnegrite şi crăpate sau care fuseseră mestecate de animale. Aruncă alunele stricate şi adună comoara comestibilă într-o movilă care creştea din ce în ce mai mult în apropierea copacului. Când Marcu nu mai putu să găsească nimic, se opri să admire copacul ce creştea deasupra lui.
102
Tata şi ceilalţi bărbaţi întotdeauna stăteau la o distanţă mică şi scuturau copacii cu frânghii legate de ramuri. Marcu nu avea vreo frânghie, dar avea mâini. Merse la baza copacului, apucând o ramură groasă lăsată în jos. Părintele Nestor strigă „Marcu, nu!”, dar era prea târziu şi Marcu scutură copacul cu toată puterea lui.
Alunele cădeau ca ploaia în jurul său, iar băiatul privi confuz la părintele Nestor.
ce s-a întâmplat?
Părintele Nestor intenţiona să răspundă atunci când Marcu simţi prima înţepătură. Apoi a doua. Şi deodată, gâtul, spatele şi capul îi luară foc, deoarece era muşcat fără milă de insectele care căzuseră împreună cu alunele.
Marcu începu să urle, bătându-se peste umeri şi peste braţe cu pumnii şi scărpinându-şi disperat capul, într-o încercare de a omorî bestiile micuţe care îi intraseră pe sub cămaşă şi erau prinse în păr. Părintele Cosma îl prinse de mână şi îl trase deoparte, dar Marcu nu-i dădu prea multă atenţie, continuând lupta împotriva chinuitorilor săi nevăzuţi.
stai liniştit, îi zise părintele Cosma scoţându-i cămaşa pe cap şi trăgându-l înspre râul din apropiere.
Marcu se zbătu, dar părintele Cosma îl ţinu jos, iar apa lua de pe el roiuri întregi de furnici roşii. Călugărul îi dădu drumul la mâini şi îl băgă cu capul sub apă, încercând se înece creaturile rămase în păr.
103
Când ultima furnică fu eliminată, Marcu ieşi încetişor din râu. Părintele Cosma aruncase şi cămaşa în apă, iar Marcu o pescui şi o clăti cu atenţie, uitându-se la furnicile rătăcite care ieşeau din aceasta. Se întoarse şi merse în tăcere după părintele Cosma, ud leoarcă şi cu mâncărimi de piele.
Părintele Nestor călca pe grămada de alune coapte pe care o adunaseră, la o distanţă sigură de copac, pe care mişunau în mod vizibil o multitudine de furnici ce se căţărau înapoi pe trunchi până la cuibul lor, undeva între ramuri. Părintele Ignatie era în genunchi la marginea grămezii, separând alunele de frunze, cu mâinile colorate în verde de la învelişurile exterioare. Cei doi călugări se uitară la Marcu, iar acesta observă ochii albaştri ai părintelui Ignatie clipind uşor atunci când îl văzu stând acolo ud.
Părintele Nestor scutură din creştetul lui argintiu.
îmi pare rău, Marcu, zise el. Mi s-a întâmplat aceasta şi mie când eram copil şi am fost prudent în privinţa alunilor de atunci. Înţepăturile sunt dureroase, dar nu sunt veninoase. Te aşteaptă o noapte grea, dar îţi va trece.
Marcu se scărpină pe gât şi deodată fiecare muşcătură parcă luă foc, iar el începu să se scarpine cu putere pe tot abdomenul. Părintele Nestor se ridică în picioare şi îşi dădu jos sutana învechită, înfăşurând-o în jurul lui Marcu. Aceasta căzu grămadă pe lângă picioarele
104
lui, fiindcă era lungă, dar părintele Nestor o îndoi cu dibăcie, iar degetele lui ţepene reuşiră să lege sutana în jurul mijlocului băiatului.
du-te în spatele unui copac şi dă-ţi jos celelalte haine ude, îi porunci călugărul bătrân. Poţi să le laşi pe pietre la uscat şi să porţi aceasta deocamd ată.
Părintele Nestor se întoarse la curăţatul alunelor, semănând cu bunicul lui Marcu în pantalonii simpli şi cămaşa pe care o purta sub sutană, cu barba gri ajungând până la mijlocul pieptului.
Marcu se dezbrăcă repede de restul hainelor ude, storcându-şi cămaşa de un bolovan înainte să pună toate hainele la uscat. Ceva alb coborî fluturând pe pământ. Era scrisoarea pe care trebuia să o ducă tatălui său. Stoarse cu grijă apa din hârtia groasă şi o puse pe un bolovan, aşezând o piatră deasupra ei.
Stătu scărpinându-şi bubele până când părintele Ignatie îl trimise la râu să spele alunele pe care le curăţaseră. Marcu le adună în buzunarele sutanei părintelui Nestor şi le spălă cu grijă. Odată curăţate de pieliţa care le învelea, alunele căpătară aceeaşi culoare maro de care îşi aducea aminte atunci când o ajuta pe mama. Ei lucrau împreună, punând alunele spălate pe bucăţi de material pentru a se usca la soare. Marcu adună alunele şi le duse cu grijă înapoi la călugări, punându-le pe o farfurie din frunze uscate pe care o pregătise părintele Cosma.
Soarele se îndrepta spre apus, iar în micul luminiş pătrundea o lumină difuză. Părintele Cosma merse până
105
la drum să verifice dacă sunt soldaţi. Anunţând că nu este niciunul prin preajmă, aprinse un mic foc în ascunzişul protejat de mai multe trunchiuri groase de copac, iar flacăra dansa voios. Părintele Ignatie găsi mai multe pietre mari şi plate, şi câteva pietre rotunde de mărimea unei palme. El, părintele Cosma şi Marcu stătură în jurul focului, sfărâmând alunele curăţate cu pietrele, ajungând la miezul moale. Mâinile părintelui Nestor nu puteau ţine o piatră, aşa că acesta îşi făcu de lucru explorând pădurea din jur. Întunericul nu i-a permis să meargă prea departe, dar, pe măsură ce stelele începură să sclipească şi luna aproape plină răsări, întunericul deveni mai puţin de nepătruns.
ar fi mai uşor dacă ar fi fost uscate la soare câteva zile, zise părintele Ignatie lovind neîncetat cu piatra, dar lui Marcu nu îi păsa. Acum îi era foame. Mâncă primele zece nuci sparte fără să se gândească. Miezul era mai moale decât cel cu care era obişnuit şi avea o aromă mai slabă. Se gândi că aceasta este din cauză că alunele erau proaspete, nu uscate, dar nu mai conta. Aveau mâncare.
Odată ce burta nu mai scotea zgomote care să-i atragă atenţia, Marcu se putu concentra pe ceea ce făcea. Era un truc pentru a sparge cojile tari. În loc să lovească tare aluna cu piatra, învăţase să o lovească uşor pe toate părţile până când se spărgea. Făcuse un fel de competiţie cu el însuşi în încercarea de a păstra intactă forma curbată a alunei.
106
Părintele Nestor ieşi dintre copaci cu o mână plină de mentă sălbatică şi cu câteva ciuperci cu formă ciudată.
Îi făcu semn părintelui Cosma şi dispărură împreună în întuneric. Când se întoarseră, părintele Cosma zâmbea cu gura până la urechi şi avea în mână un fagure mare, plin cu miere aurie care strălucea în lumina focului.
cum aţi putut să luaţi fagurele fără să fiţi înţepat? întrebă Marcu. Părintele Cosma strânse din umeri.
albinele nu mă înţeapă niciodată, răspunse el desfătându-se cu o picătură de miere care îi curgea pe mână. Probabil datorită comportamentului meu frumos.
Mâncară ciuperci şi alune la cină, spălate cu apă rece de la râu. Nu aveau ibric ca să fiarbă apă pentru ceai, dar Marcu mestecă frunzele de mentă pentru a se bucura de gustul proaspăt, aromat. Muşcă o gură din fagure şi suspină bucuros, ţinându-l mai mult timp în gură pentru a-l savura. Înghiţi mierea şi scoase afară ceara rămasă. Acesta fusese singurul desert pe care îl mâncase după luni întregi de lipsuri.
Părintele Nestor îi avertiză să nu mănânce prea multe alune, de teamă să nu facă indigestie cu toţii, iar Marcu ascultă cu şovăire cuvintele înţelepte ale stareţului, îndesă alune în rucsacii călugărilor, verificând atent dacă nu există insecte înainte să le umple până la vârf.
Focul începea să se stingă, dar aerul de vară era cald şi nu mai puse lemne. Marcu se aşeză pe spate, adâncit în pliurile sutanei părintelui Nestor, care mirosea
107
uşor a tămâie, şi privi la cărbuni. Hainele lui aveau să se usuce curând, dar simţea o stare ciudată de bine, cu haina bătrânului călugăr înfăşurată în jurul lui. Se întreba dacă nu cumva părintele Nestor se gândise la aceasta atunci când îi spusese să-şi lase în continuare hainele la uscat şi să rămână înfăşurat în sutana lui peste noapte.
Muşchiul moale din pădure îi ţinea loc de pernă şi se foi uşor, căutând cea mai confortabilă poziţie. O găsi repede şi rămase în mare parte nemişcat, scărpinându-se din când în când în timp ce privea la stelele care licăreau prin coroana întunecată de deasupra lui. Călugării făceau vecernia din memorie, iar Marcu nu-şi dădu seama că începuse să moţăie până când îşi auzi numele pomenit.
marcu? zise părintele Nestor.
nu ştiu, părinte, răspunse părintele Ignatie cu o voce scăzută. Este rănit şi îl doare. I-am povestit astăzi despre accidentul lui Stavros de când eram copil şi privirea de pe chipul lui era aceea a unui animal încolţit. Nu a spus nimic despre el însuşi, ci doar că a avut loc un accident, şi zice că nu mai poate suporta să facă parte din familia lui.
Marcu rămase nemişcat şi privi spre călugări cu ochii pe jumătate deschişi. Nu era suficient de treaz să se alăture conversaţiei şi se gândi că era mai înţelept să nu împărtăşească alte părţi din povestea lui.
108
Părintele Nestor îşi netezi barba ciufulită.
Şi zici că l-aţi găsit lângă oraş?
Părintele Ignatie dădu din cap.
Şi v-a zis că s-a rătăcit.
Părintele Nestor suspină.
păi, nimic nu s-a schimbat. Îl vom duce pe Mar cu la Rodos. Dacă putem să-i găsim familia, locul lui este acolo, cu sau fără accident.
îşi întinse umerii şi suspină uşor.
în situaţia actuală, nu avem altă cale. Dacă armata este în oraş, aşa cum spune Marcu, probabil că toată insula a fost cucerită şi nu vom putea să ne întoarcem în siguranţă acasă. Toate se întâmplă cu un motiv. Dumnezeu l-a trimis pe Marcu în faţa noastră. Îl vom duce în siguranţă şi avem nădejde că Dumnezeu ne va ghida calea de acolo.
ceva este în neregulă cu povestea lui Marcu, părinte, avertiză părintele Ignatie.
da, încuviinţă părintele Nestor. Dar timpul ne va răspunde la întrebări. Acum, voi sta eu primul de pază şi te voi trezi pe tine, Cosma, peste trei ore. Mâine, la revărsatul zorilor, ne vom întoarce în oraş.
cum vom intra? întrebă părintele Cosma.
Părintele Nestor nu-şi deschise ochii.
– „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce îl iubesc pe El, al celor care sunt chemaţi după voia Lui.”
Strânse din umeri şi suspină.
109
odihniţi-vă acum, fraţilor.
Părintele ignatie se ridică în picioare şi văzu că Marcu are ochii deschişi, dar băiatul nu rosti nici un cuvânt. Acesta se aşeză într-o poziţie confortabilă şi căzu într-un somn adânc, în sunetul rugăciunilor părintelui Nestor.
110
Capitolul 11
Se treziră cu toţii odată cu răsăritul soarelui şi călugării se adunară pentru a rosti rugăciunile de dimineaţă. Marcu nu se simţea bine, căci somnul îi fusese întrerupt de mâncărimea provocată de miile de muşcături de furnică. Se ascunse după un copac ca să se schimbe înapoi în hainele lui, returnându-i încruntat sutana părintelui Nestor, în timp ce se scărpina pe gât.
Părintele Ignatie îşi puse blând mâna deasupra mâinii lui Marcu ridicându-i degetele de pe zona cu mâncărimi şi punându-i o bucată de cârpă pe care o înmuiase în apă. Apa rece înmuie pielea lui Marcu şi îi potoli supărarea, iar băiatul îi mulţumi călugărului.
îşi continuară călătoria spre Rodos. La micul dejun, Marcu propuse, cu jumătate de gură, să se întoarcă în oraş de unul singur. Părintele Nestor îi refuzase hotărât cerinţa şi nu îi lăsase vreme sau posibilitate să negocieze. Pe lângă aceasta, negocierea ar fi însemnat explicaţii, iar Marcu nu se putea gândi la ceva ce ar fi fost mai neplăcut decât să le istorisească celor trei călugări o lungă listă de eşecuri personale. Mergea greu, punând agale câte
111
un picior în faţa celuilalt pe măsură ce străbăteau drumul cunoscut.
Burta lui Marcu era suficient de plină încât nu solicita multă atenţie situaţie care îi dădu posibilitatea să hoinărească cu mintea. Ce vor spune părinţii atunci când îl vor vedea? Vor fi bucuroşi sau furioşi? Marcu se întreba dacă mama plânsese atunci când nu venise acasă. Dacă plânsese, fuseseră lacrimi în tăcere sau ţipetele de agonie pe care le văzuse vara trecută?
Gândurile lui Marcu fură întrerupte de voci necunoscute din apropiere şi rămase uimit să vadă că nu mai erau singuri pe drum. Mai multe grupuri mici de oameni călătoreau de asemenea. Păreau să fie familii, mame care ţineau strâns mâinile copiilor mici, şi alţii, cam de vârsta lui, care stăteau unii lângă alţii. Mergeau în aceeaşi direcţie, spre Rodos, cu bagaje legate în spate. Un adolescent împingea o mică roabă umplută cu bunuri. O singură găină slabă se agita deasupra grămezii, zbârlindu-şi penele în vânt şi amintindu-i cu durere de Irina.
O fată cu o formă ciudată îi atrase atenţia. La o analiză mai atentă, Marcu putu să observe că purta ceea ce părea a fi întreaga ei garderobă deodată, mai multe rochii, bluze şi fuste puse una deasupra celeilalte, dându-i o formă ciudată, rotundă. Mergea cu greutate, cu braţele în lateral, deranjată de multele straturi de material. Se uită la Marcu şi îşi ridică indignată bărbia, iar acesta îşi dădu seama că se holba la ea.
112
Părintele Nestor stătea de vorbă cu doi bărbaţi. Marcu se dădu deoparte să aştepte, împreună cu părintele Cosma şi părintele Ignatie. Urmăreau parada zdrenţăroasă a familiilor care treceau pe lângă ei. Călugărul bătrân îşi termină discuţia şi îi binecuvântă pe cei doi. Ei îi sărutară mâna, având grijă să nu rănească degetele răsucite, apoi alergară să îşi prindă din urmă familiile.
garnizoana a căzut, zise părintele Nestor trist. Sultanul i-a oferit comandantului insulei vieţile cetăţenilor, plus pace şi mâncare, în schimbul predării. A zis că, în caz contrar, va distruge oraşul şi îi va ucide pe toţi. Comandantul a acceptat. Sultanul s-a ţinut de cuvânt şi a pus la dispoziţie cincizeci dintre navele sale de război pentru a evacua oamenii care vor să plece. Chiar li se permite să ia cu ei lucrurile de valoare. Oamenii mai au o singură zi să se hotărască să stea sau să plece.
şi ce se întâmplă cu cei care rămân? întrebă părintele Cosma.
nu vor mai fi cetăţeni greci, ci cetăţeni sub conducerea sultanului. Îşi pot păstra pământul şi fermele, dar se vor supune unor noi legi şi unei noi conduceri.
Călugării se uitară unul la celălalt cu uimire. Teama parcă îl sufoca pe Marcu şi se chinuia să respire. Unde era familia lui? Bătăile inimii îi răsunau în urechi şi nu putea să mai audă nimic altceva. Privi în sus după ce îşi mai reveni şi observă că monahii îl priveau îngrijoraţi. Scutură din cap pentru a da la o parte gândurile, ca şi cum ar fi vrut să alunge o insectă bâzâitoare.
113
Părintele Nestor clătină din cap spre oamenii de pe drum.
cu toţii speră să găsească loc pe corăbii. Noi vom merge cu ei deocamdată. Deoarece sunt atât de mulţi oameni care intră în oraş, nu ar trebui să avem prea multe probleme. De acolo vom încerca să-i găsim pe părinţii lui Marcu.
Marcu suspină în sine, încercând cu greu să nu trădeze nici o expresie pe chip în timp ce îi urma pe călugări înapoi la drum. Cotiră la un moment dat şi Marcu îşi ridică privirea. Un val neaşteptat de groază năpusti peste el la vederea cunoscutului zid al oraşului. Mersul îi încetini şi rămase în urma călugărilor, care mergeau în acelaşi ritm spre oraş. Părintele Ignatie observă reţinerea lui şi îi întinse o mână, dar Marcu îi făcu semn că nu vrea să accepte. Grija inundă chipul blând al părintelui Ignatie şi rămase lângă Marcu, mergând în tăcere în ritm cu el.
Călugării s-au regrupat, înconjurându-l pe Marcu cu negrul foşnitor al sutanelor în timp ce intrau în Rodos. Soldaţii otomani păzeau poarta şi îi priviră atent cum treceau. Un paznic strigă, iar Marcu îngheţă pe loc văzându-l că arată spre el, dar soldatul merse în spatele lui, luând de la un călător din apropiere un cuţit lung pe care îl avea la brâu. „Fără arme!”, rosti el într-o greacă stâlcită. Se întoarse la postul lui şi aruncă cuţitul deoparte, pe o un morman mare de arme confiscate. Cuţitul
114
de bucătărie al lui Marcu atârna greu, dar el îşi ţinu ochii drept înainte şi trecură prin poartă, pe sub zidul de piatră, şi intrară în oraş.
Era zgomot peste tot în jurul lui, dar nu erau sunetele obişnuite. Marcu nu putu să vadă care era diferenţa până când realiză că nu mai erau copite pe dalele de piatră, nici animale făcând gălăgie în ţarcurile lor, nici cocoşi care să cânte. Nu auzea nici un animal, ci doar oameni, cu feţele brăzdate de foame şi cu vocile tensionate, murmurând. Îşi dădu seama pentru început că toate animalele trebuie să fi fost sacrificate în timpul asediului şi se gândi îndurerat la mica lui turmă de capre.
Călugării deveniră deodată precauţi. Marcu se gândi că probabil şi ei simţeau acelaşi val ciudat de frică ce străbătea mulţimea din jur. Părintele Nestor avu o conversaţie discretă cu ceilalţi călugări, ridicând din sprâncene. Panica lui Marcu se înteţi.
Poarta pe care intraseră nu îi era cunoscută. Simţi o spaimă familiară, ca un mănunchi de şerpi care se zvârcolea în burtă. Ultima dată când fusese într-o parte necunoscută a oraşului dăduse peste o luptă şi fusese nevoit să sară peste zid.
Marcu se împiedică de o piatră desprinsă din drum şi căzu în genunchi. Părintele Cosma îl prinse de coate şi îl ridică în picioare. Marcu simţi cum o dâră de sânge i se scurgea pe picior şi ar fi ignorat-o, dar părintele Nestor văzu rana prin tăietura nouă din pantalonii săi. Călugărul privi peste umăr şi ochii i se luminară.
115
aici, zise arătând spre o bisericuţă din colţul străzii. Să ne oprim aici să îţi curăţăm piciorul.
Călugărul bătrân îi conduse pe o cărare pietruită spre o fântână mică din curtea bisericii. Scoase o găleată de apă proaspătă şi rece din adânc, iar Marcu spălă sângele şi murdăria de pe genunchiul său. Capacul fântânii era îndoit, iar părintele Ignatie se chinuia să-l închidă. Părintele Nestor întinse mâna şi roti cu siguranţă capacul, care intră la locul lui cu un scârţâit.
cum aţi făcut aceasta? întrebă Marcu.
Părintele Nestor zâmbi:
cunosc această biserică.
Fură întrerupţi din conversaţie de vocile invadatorilor. Marcu se lăsă imediat în iarbă. Călugării i-au urmat exemplul, iar părintele Cosma se furişă pe lângă zidul bisericii pentru a vedea ce se întâmplă. Îi îndemnă pe însoţitorii lui să meargă înainte şi toţi patru se adăpostiră în spatele unor tufişuri mari.
Trei soldaţi stăteau în curtea din spate, lângă o grămadă de lemne aruncate, ce păreau a fi tablouri vechi. Marcu privi cu atenţie şi observă că nu erau obiecte de artă, ci icoane. Şi părintele Ignatie îşi dădu seama de acest lucru şi suspină.
Marcu se lăsă cu totul la pământ şi îşi închise ochii, dorindu-şi să fie invizibil pentru tâlhari. Se concentră pe rugăciunile călugărilor care abia se auzeau în jurul lui, privind la ceilalţi soldaţi care ieşiseră din biserică şi se certau în curte.
116
soldaţii spun că nu este nimic de valoare înăuntru, traduse părintele Cosma cu o voce scăzută. Unul zice că tot aurul lipseşte, iar celălalt zice că operele de artă sunt atât de degradate, încât nu merită să fie transportate.
priviţi! spuse Marcu răsuflând uşurat. Pleacă!
Soldaţii ieşiră din curtea bisericii şi coborâră pe stradă. Marcu începu să respire din nou nestingherit.
au plecat?
Părintele Nestor dădu din cap cu mâhnire.
dar ce au făcut în biserică? zise zbughind-o în lăcaş printr-o uşă laterală. Părintele Cosma şi părintele Ignatie se grăbiră să-l ajungă.
Marcu nu merse după ei. Acum că era în oraş, voia să alerge spre casă. Nu voia să fie în biserică şi nici să rămână singur în curte. Şi mai rău, nu avea nici o dorinţă să meargă singur pe străzile oraşului, cu patrule la fiecare colţ. Suspină şi îşi forţă picioarele să meargă până la urmă după călugări. Lumina zilei se străduia să lumineze biserica prin cele câteva ferestre. Chiar şi prin lumina puţină, Marcu putu să observe că era într-o biserică foarte veche. Mersese toată viaţa la „Sfânta Irina”, unde pereţii albi şi arcadele înalte ofereau un sentiment de luminozitate aerisită întregului loc. Aici, tavanele erau joase, iar icoanele erau întunecate de fum şi decolorate de ani, cu multe petice de lemn gol unde vopseaua căzuse. Catapeteasma sculptată era frumos poleită şi strălucea în puţinele raze de lumină, făcând
117
un contrast izbitor cu podeaua de piatră goală. Marcu privi în sus şi văzu printre umbre candelabrul mare, care de obicei era umplut cu lumânări şi aprins în zilele de sărbătoare.
Călugării mergeau prin biserică, şoptind unul către altul în timp ce îşi făceau semnul crucii şi se aplecau, închinându-se la icoanele mari ale lui Hristos şi ale Maicii Domnului care flancau Sfântul Altar. Soldaţii dăduseră icoanele jos de pe pereţi, aruncându-le în mormanul de afară. Singurele icoane care supravieţuiseră tratamentului brutal erau cele patru icoane de pe catapeteasmă, pictate direct pe lemn şi imposibil de înlăturat fără demontarea întregii structuri.
Mulţumiţi că totul înăuntru era întreg, călugării se întoarseră în curte. Părintele Ignatie începu să plângă uşor, analizând ce făcuseră soldaţii. El şi părintele Cosma hotărâră să repare situaţia şi îşi începură munca în căldura puternică a soarelui fără să vorbească, ducând cu grijă fiecare icoană în biserică, ştergând-o de praf şi de iarbă şi sprijinind-o pe podea, lângă zidurile reci de piatră.
Călugării nu îi cerură lui Marcu să-i ajute. El stătea neajutorat în apropiere şi se uita la ei cum lucrează. Ca şi cele de pe iconostas, aceste icoane erau într-o stare precară şi erau întunecate de vreme. Marcu abia putea să distingă feţele şi fundalurile din majoritatea şi nu fu surprins că soldaţii consideraseră că sunt fără valoare.
118
Părintele Cosma ridică o altă icoană.
o! exclamă el cu surprindere. Ignatie, priveşte! Părintele Ignatie exclamă uşor. La rândul lui şi Marcu veni lângă ei ca să se uite. Soarele puternic de dupăamiază încălzea fundalul auriu al icoanei pe care o descoperise părintele Cosma. În mijlocul icoanelor întunecate şi stricate, aceasta strălucea ca o piatră preţioasă.
această icoană arată de parcă ar fi fost pictată ieri! exclamă părintele Ignatie.
Părintele Nestor veni lângă ei şi examinară împreună comoara pe care o dezgropaseră.
sfântul Fanurie, citi Marcu inscripţia de pe icoană. Fruntea i se încreţi de nedumerire.
cine este Sfântul Fanurie?
119
Capitolul 12
Părintele Nestor rupse primul tăcerea.
nu am auzit niciodată de Sfântul Fanurie. Sunteţi siguri că aşa scrie?
Marcu arătă spre literele de pe icoană şi se dădu deoparte ca să-i facă loc părintelui Nestor. O rază de lumină căzu asupra lui şi părul lui gri străluci ca argintul.
hm, zise călugărul în timp ce analiza icoana cu atenţie.
Foiţa de aur de pe fundal prinse razele de lumină şi strălucea cald, precum cărbunele în adâncurile unui foc. Toate celelalte icoane erau vechi, chiar antice, dar aceasta radia de noutate într-un mod în care Marcu nu şi-l putea explica. Îşi întinse o mână fără să se gândească, atras ca un magnet de Sfântul misterios ale cărui chinuri erau zugrăvite într-o serie de scene mai mici pe
120
marginea icoanei. Luă icoana din mâinile părintelui Cosma fără să întrebe, dându-şi seama deodată de răsuflarea întretăiată a părintelui Ignatie şi de privirea gânditoare a părintelui Nestor. Îi ignoră pe deplin, concentrându-se pe greutatea din mâinile sale.
121
cum de nu au văzut-o soldaţii? întrebă încet părintele Cosma, lipsit acum de toată energia lui exuberantă. Spuneau că toate icoanele erau prea vechi şi deteriorate ca să-şi mai bată capul cu ele. Cu siguranţă că nu au văzut-o pe aceasta, fiindcă ar fi luat-o doar pentru aurul ei.
Părintele Nestor nu-şi luase ochii de la Marcu, dar răspunse uşor:
nu cunoaştem căile lui Dumnezeu, fiul meu. Poate că erau grăbiţi sau poate că Dumnezeu a ferit-o de ochii lor. Este suficient, ca în cazul oricărei taine a Bisericii, să ştim pur şi simplu că s-a întâmplat.
şi dacă se întorc? zise părintele Ignatie privind spre stradă, asigurându-se că soldaţii nu făcuseră cale întoarsă.
Marcu îşi ridică privirea de la studiul atent asupra icoanei şi observă că părintele Nestor încă îl privea.
marcu, vezi dacă poţi găsi o pânză curată ca să o înfăşurăm, zise el.
Marcu duse icoana în biserică şi o aşeză cu grijă lângă celelalte. Cotrobăi prin dulapuri şi coşuri în timp ce călugării terminară de recuperat ultimele icoane de afară, apoi căutară prin biserică alte lucruri de valoare pe care soldaţii nu le văzuseră.
După ce descoperi o sutană veche şi uzată atârnată într-un cui, Marcu îi găsi pe părintele Cosma şi pe părintele Ignatie cufundaţi într-o discuţie, fiind aplecaţi asupra
122
unei găuri din podeaua altarului. Privi pe furiş pe după iconostas, rozându-şi inconştient o unghie, şi văzu cum capul părintelui Nestor iese din gaură pentru scurt timp înainte să dispară înapoi.
Părintele Ignatie îl văzu pe Marcu prin uşa diaconească şi îi făcu semn să se apropie. Marcu ezită, amintindu-şi o predică aspră pe care o auzise în copilărie de la părintele Matei cu privire la intrarea în Sfântul Altar fără binecuvântare. Părintele Ignatie, uşor impresionat de ezitarea lui, dădu din cap şi strigă la părintele Nestor, care era jos:
părinte Nestor, Marcu poate avea binecuvântarea să intre în altar?
În lumina difuză, Marcu văzu o mână noduroasă ieşind din acea gaură şi binecuvântând la întâmplare spre el.
Marcu îşi făcu stingher semnul crucii, simţindu-se în totalitate nelalocul lui. Părintele Ignatie avu o conversaţie grăbită cu părintele Nestor, apoi aprinse o candelă mică. Se aşeză pe burtă, întinzându-se în gaură pentru a i-o înmâna cu grijă părintelui Nestor, care o prinse cu ambele mâini şi o aşeză cu grijă pe un raft. Lumina difuză lăsă să se vadă o cameră cubică, ce avea o scară pe un perete. Pereţii erau de pământ şi aveau mai multe rafturi cioplite în interior. Marcu observă cele două potire aurite şi alte câteva obiecte liturgice pe margine.
123
părintele Nestor a fost preot aici înainte să vină la noi la mănăstire. Aceasta este biserica în care a fost hirotonit, explică părintele Cosma. El a săpat această gaură ca ascunzătoare în caz de invazie, unde preoţii puteau să lase bunurile bisericii dacă ar fi trebuit să plece în grabă.
Marcu se dădu înapoi în timp ce părintele Nestor urca pe scară. Scoase o sticlă mică şi o cutie aurie din buzunarele adânci ale sutanei, înmânându-i-le cu grijă părintelui Ignatie.
am luat Sfântul Mir şi Sfintele Taine, dar nu cred că mai putem lua altceva fără să fim descoperiţi. Preoţii probabil că au plecat în grabă, fiindcă ar fi luat ei acestea dacă situaţia ar fi fost alta.
124
Părintele Ignatie dădu din cap.
voi scrie un bilet ca să-l lăsăm în locul lor, în caz că se întorc.
marcu, poţi să găseşti nişte aţă? Ceva foarte rezistent, strigă părintele Cosma.
După o scurtă căutare, Marcu găsi un ghem de sfoară în strană. Părintele Cosma legă strâns cu ea sticla de mir, apoi o sărută. Atârnă sticla în jurul gâtului ca pe o cruce şi o ascunse sub sutană, lângă inimă.
Părintele Ignatie deschise cutia aurie şi Marcu văzu mai multe bucăţele mici de pâine uscată înăuntru. Părintele Cosma îi dădu celuilalt călugăr o bucată mică de pânză care era folosită pentru a acoperi Potirul înainte
125
de împărtăşanie, iar părintele Ignatie puse cu grijă pâinea pe aceasta, apoi o înveli bine şi legă întregul pachet cu sfoară. Făcu un colier asemenea părintelui Cosma şi îl înmână părintelui Nestor, care îl puse la gât, sub sutană. Marcu privea întreaga scenă cu uimire.
acestea sunt Sfintele Taine uscate, zise părintele Nestor făcând un semn spre pachetul înfăşurat bine de sub hainele lui. Văzând privirea nedumerită de pe chipul băiatului, părintele explică:
Este Sfânta împărtăşanie. Avem Sfinte Taine uscate de rezervă, pentru cazuri de urgenţă, şi le ţinem într-o astfel de cutiuţă, pe care o numim chivot. Dar chivotul este prea mare ca să-l pot ascunde.
dar de ce o luaţi cu dumneavoastră? întrebă Marcu nedumerit.
Părintele Nestor îşi ridică privirea cu surprindere.
doar nu te gândeşti că am putea lăsa Trupul şi Sângele lui Hristos nepăzite. Dacă preotul de aici a plecat fără ele, probabil că nu a avut de ales. Dar noi avem de ales şi nu le vom lăsa în urmă.
marcu, te rog, scuteşte-l pe părintele Nestor de a mai coborî încă o dată, întrerupse părintele Ignatie, şi pune chivotul înapoi împreună cu biletul meu, lângă potire.
Marcu era încă nedumerit, dar nu voia să mai pună alte întrebări. Coborî pe scara aspră şi îşi întinse mâinile să primească hârtia şi chivotul. Citi scrisul de mână
126
ascuţit al părintelui Ignatie în lumina slabă a candelei. Acolo scria: „Am luat Sfântul Mir şi Sfintele Taine”. Marcu aşeză biletul lângă potire şi puse cu grijă chivotul deasupra lui, ca să nu cadă.
După ce Marcu ieşi, părintele Ignatie puse la loc dalele din podea, în timp ce părintele Nestor înfăşură icoana Sfântului Fanurie în vechea sutană. Marcu era surprins să vadă cum degetele stareţului încă lucrau şi, fără să privească în sus, călugărul îi zise:
mâinile mele nu mai funcţionează ca altădată, dar nu înseamnă că nu mai funcţionează deloc.
de ce nu ascundem icoana jos? întrebă Marcu.
Părintele Nestor îşi continuă munca, nerăspunzând mult timp. Marcu se gândi că poate nu auzise. Intenţiona să întrebe din nou când părintele Nestor zise, în cele din urmă:
pe aceasta o vom lua cu noi.
este suficient ulei în borcan pentru a umple candela de veghe, îi zise părintele Cosma părintelui Nestor înainte ca Marcu să mai poată cere alte informaţii, iar stareţul dădu din cap. Părintele Cosma merse în altar şi turnă ultimele picături de ulei într-o candelă mică.
aceasta este candela de veghe, explică părintele Cosma. Tot timpul stă aprinsă pe Sfânta Masă, deoarece Trupul şi Sângele Domnului sunt în chivot.
dar nu le luăm cu noi? zise Marcu nedumerit.
127
Părintele Cosma îşi deschise gura, făcu o pauză mai lungă şi scoase un râset puternic. Părintele Nestor zâmbi şi îi făcu semn să continue.
umple-o chiar şi aşa, zise el, şi o vom lăsa în grija îngerilor.
Părintele Nestor găsi o mătură şi începu să cureţe podeaua.
de ce măturaţi? întrebă Marcu. Se va face din nou praf şi nu este nimeni aici să observe.
aceasta este casa Domnului, Marcu. Orice lucru, orice sarcină făcută spre slava lui Dumnezeu este sfântă, răspunse el.
Puse apoi mătura deoparte şi ieşi primul afară. Părintele Cosma merse după el cu icoana, iar părintele Ignatie închise uşa în urma lor.
Marcu miji ochii atunci când ieşi în lumina puternică de afară. Durase doar o oră pentru a salva icoanele şi pentru a face ordine în biserică, şi acestea îi alungaseră toate gândurile. Dar acum erau iarăşi afară şi temerile lui ieşeau din nou la suprafaţă. Iuţi pasul, aproape alergând pentru a ţine ritmul cu părintele Cosma. Părintele Ignatie şi părintele Nestor se grăbeau în urma lor.
Străzile erau pline de oameni. Unii duceau sarcini grele, precum cei pe care îi văzuseră pe drum în afara oraşului, alţii, care se hotărâseră să rămână, stăteau în faţa uşilor sau se uitau pe ferestre, privind în tăcere
128
cum plecau vecinii şi prietenii lor. Presăraţi printre concetăţenii lui, la fiecare colţ de stradă erau soldaţi.
Marcu tresărea la vederea fiecărei uniforme necunoscute, dar călugării, deşi precauţi, nu arătau nici un semn de frică. Cu spatele drept şi ochii înainte, mergeau cu îndrăzneală pe străzi.
nu vă este teamă? îi şopti într-un final Marcu părintelui Cosma.
sunt îngrozit, răspunse călugărul sincer. Dar dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?
Părintele Cosma zâmbi cu blândeţe spre băiat. Părintele Nestor cerea indicaţii de la cei care priveau, binecuvântându-i pe fiecare dintre ei. Cotiră pe o stradă şi Marcu deodată îşi dădu seama unde erau. Cupolele albastre ale bisericii lui de acasă se iveau înainte şi stomacul i se înnodă. Era aproape de casă.
129
Capitolul 13
Se opriră ca să-şi tragă răsuflarea pe treptele Bisericii „Sfânta Irina”. Călugării făcură rapid planuri în şoaptă, dar Marcu nu era prea atent. Era preocupat cu o viziune de coşmar în care apăreau părinţii deschizând uşa, dezamăgiţi că îl vedeau. Scutură din cap, încercând să scape de acea imagine.
Vina pe care o simţea creştea din ce în ce mai mult şi deodată i se păru că nu mai poate suporta ce se întâmplă în lume. Oraşul căzuse, duşmanii ocupaseră insula, iar familia lui cu siguranţă că îl dispreţuia, iar Ilie… O, Ilie. Chiar şi călugării l-ar condamna dacă ar şti ce făcuse. Mintea îl purtă înapoi la acel moment de pe plajă, când îi spunea lui Ilie să stea acolo şi să se joace, doar puţin.
130
Călugării erau distraşi de grijile lor, iar el se plimba pe la colţul bisericii. Atunci părintele Nestor zise:
corăbiile din port cu siguranţă că încep să se umple. Dacă vrem să găsim un loc liber, trebuie să plecăm în scurt timp. Marcu!
Însă băiatul nu mai auzea nimic. În zgomotul zilei, uitase unde se afla, ce altceva mai era la Biserica „Sfânta Irina” şi de ce refuzase să-i treacă pragul timp de mai
131
mult de un an. Scoase un ţipăt de groază, iar sunetul îi aduse pe cei trei călugări în grabă pentru a vedea ce se întâmplase. Părintele Cosma se aplecă spre el şi se aşezară amândoi pe o movilă. În faţa lor erau şiruri lungi de cruci din lemn.
„Nu”, şopti el, cu glasul stins şi întrerupt. Închise strâns ochii ca să nu mai fie nevoit să vadă. Cum se poate ca, din toate locurile din lume, să fi ajuns tocmai aici? Se aşeză pe pământ. Nimeni nu scoase nici un sunet. Marcu simţi cum o sutană îi ştergea faţa şi ştiu că unul dintre călugări venise lângă el, dar nu îşi deschise ochii ca să vadă cine-i. Nu îi păsa.
Nu putea să rămână aici pentru totdeauna. Mai devreme sau mai târziu, călugării ar fi pus întrebări sau vreo trupă inamică ar fi mărşăluit pe stradă. Îşi deschise ochii, plin de durere. Era furios pe corăbiile şi armatele care îi atacaseră, pe starea neîntreruptă de înfometare şi pe toată durerea pe care o înduraseră în ultima perioadă. Era furios pe familia lui, dar cel mai mult era furios pe fratele său, şi chiar pe Dumnezeu însuşi. Se ridică deodată şi plecă în grabă. Călătoria lui ţinu doar trei paşi, apoi împotrivirea îl părăsi. Picioarele îi cedară şi se prăbuşi pe pământ în faţa celei mai mici cruci albite de soare din cimitir.
Marcu se aşeză suspinând. Cei trei călugări i se alăturară. Întinse o mână tremurândă spre cruce, dar se opri lângă ea, neputând sau nedorind să confirme că era chiar acolo unde mintea îi spunea că era.
132
marcu, zise uşor părintele Ignatie, cu vocea lui blândă. Cine este Ilie?
Numele era ca un cuţit în inimă, iar Marcu se încovoie pe genunchi, cu braţele încrucişate. Încet, foarte încet, privi în sus. Crucile se răspândeau în dreapta şi în spatele lui, în rânduri îngrijite, marcând mormintele vecinilor şi ale prietenilor, ale rudelor îndepărtate şi ale cunoscuţilor, dar el nu putea să vadă pe niciuna dintre ele. Avea ochi doar pentru cea din faţa lui, crucea care marca locul de odihnă al frăţiorului său.
Marcu vorbi cu întreruperi, dezvelind cu durere detaliile ruşinii sale: cum mama îl trimisese cu Ilie afară ca să se poată odihni şi cum se certaseră şi îşi exprimase nemulţumirea, dorind să meargă prin peşteri şi să pescuiască cu prietenii lui, nu să aibă grijă de copilul care îl urma pretutindeni. Îi spusese lui Ilie să stea liniştit pe plajă în timp ce el înota, dar Ilie nu ascultase, insistând să imite tot ceea ce făcea fratele lui mai mare, şi îl urmase în valuri. Vocea lui Marcu se frânse şi trupul îi tremura în timp ce retrăia teroarea. Cum curenţii îl trăseseră pe băieţel în valuri şi cum auzise ultimul strigăt de ajutor: Ilie îl striga pe nume, iar el înotase cât de repede îl ţineau braţele, tăind valurile cu lovituri disperate şi fiind izbit de apa sărată peste faţă.
am ajuns prea târziu, şopti Marcu, cu vocea sacadată în timp ce mâna tremurândă atingea crucea. L-am scos din apă, dar nu mai respira şi nu am mai putut…
133
Părintele Ignatie se aplecă lângă Marcu şi întinse mâna, iar de această dată, Marcu veni la el de bunăvoie, sprijinindu-se în braţele puternice ale călugărului. Pentru prima dată, Marcu plânse pentru fratele său. Sughiţă până când avu impresia că avea să se rupă în două, strigându-şi durerea înăbuşit în umărul acoperit de sutană. Când începu să-l doară gâtul, trase tremurând o gură de aer şi se întoarse, cuprinzând crucea fratelui său, vărsându-şi lacrimile peste pământul mormântului lui Ilie.
După ce trecu furtuna şi Marcu rămase fără lacrimi, părintele Ignatie îi puse mâna pe umăr. Marcu îi dădu voie călugărului să-l ajute să se ridice, sprijinindu-se de el în timp ce ieşeau din cimitir.
arată-ne drumul spre casă, Marcu, zise părintele Nestor.
Marcu îşi ridică picioarele de plumb şi se întoarse pe stradă. Era aproape seară, cam la momentul în care lua de obicei cina. Marcu se gândi la masa unde mâncase de atâtea ori cu familia lui şi înghiţi în sec.
nu ştiu ce să fac, mărturisi el încet.
în legătură cu ce? întrebă blând părintele Nestor. Merse lângă Marcu, suficient de aproape încât acesta să simtă mirosul de tămâie care îi pătrunsese în îmbrăcăminte.
cu părinţii mei, suspină Marcu, cu respiraţia întretăiată. Mă urăsc.
134
nu, zise părintele Nestor scuturând din cap. Sunt îndureraţi, cu tine şi pentru tine. Ceea ce s-a întâmplat a fost un groaznic accident.
cred că a fost vina mea, recunoscu Marcu, simţind cum emoţiile îl năpădesc şi îi este greu să respire.
Părintele Nestor rămase tăcut o clipă.
marcu, zise el în cele din urmă, povesteşte-ne despre părinţii tăi.
Marcu era confuz.
ce vreţi să spuneţi?
cum te înţelegi cu ei?
Marcu se clătină şi se sprijini de părintele Ignatie. Călugărul îl ţinu bine de umeri şi îl ridică înapoi.
tatăl meu… zise el cu o voce gravă, abia inteligibilă tatăl meu este foarte înalt. Irina, sora mea, seamănă mai mult cu el. Eu semăn mai mult cu mama, zise el, privind spre părintele Nestor. Stareţul dădu din cap.
obişnuiam să ne jucăm împreună, eu tata şi Ilie. Ne jucam cu mingea sau doar… doar râdeam. Mulgeam caprele împreună, iar tata muta găleţile şi încercam să ţintim cu laptele în găleată, ca la un concurs. Dar după ce a murit Ilie… Tata nu a mai râs. A fost ca şi cum aveam o boală, care făcea să se întâmple lucruri rele în jurul meu. A început să fie dureros atunci când mama încerca să mă îmbrăţişeze sau să mă sărute de noapte bună. Aşa că am cerut să înceteze. Dar nici aceasta nu m-a ajutat.
135
întristarea le aduce oamenilor stări ciudate, suspină părintele Nestor. Îi face să uite părţi din ceea ce sunt.
mama a zis că şi-ar fi dorit să nu îl fi trimis pe Ilie cu mine, că a crezut că avea să fie în siguranţă, dar nu a fost, zise Marcu precipitat, plin de durere. Nu am ştiut niciodată asta, până când a zis-o ea.
Ţi-a zis ţie asta?
Marcu clătină din cap.
lui tata.
Părintele Nestor dădu din cap.
Şi ce a mai fost?
Marcu era confuz. Putea să vadă acea noapte în mintea lui, putea să simtă emoţia foarte bine, dar amintirea era neclară.
nimic, cred, dar eu am plecat.
-Şi?
Marcu se strădui să-şi adune gândurile.
în acea noapte, am dormit cu caprele. Atunci când m-am trezit, am observat că mama mă învelise cu o pătură.
Părintele Cosma zâmbi.
pare un gest specific unei mame.
marcu, sunt confuz, zise părintele Nestor clătinând din cap. Când ţi-au zis părinţii că nu te mai iubesc?
Marcu rămase blocat.
păi…
atunci, când ţi-au zis că ar fi vrut să pleci de la ei sau că nu ar mai fi vrut să fii copilul lor?
136
Marcu începu să se ruşineze. Capul i se plecă în piept atât de tare, încât urechile erau aproape la acelaşi nivel cu umerii şi genunchii i se înmuiară.
nu mi-au zis, şopti el.
Părintele Nestor se gândi la aceasta un moment mai lung.
atunci de ce te temi atât de mult să te întâlneşti cu familia ta?
Marcu gesticulă descumpănit.
deoarece fratele meu este mort, şi aceasta din cauza mea. Cum se poate să nu mă urască?
a, suspină părintele Nestor. Da…
Se uită mult timp la Marcu până când acesta îşi ridică ochii şi întâlni privirea călugărului.
sunt sigur că părinţii tăi nu te urăsc, ci doar sunt îndureraţi. De asemenea, sunt sigur că te-au iertat. Este întotdeauna mai dificil să ne iertăm pe noi înşine, să lăsăm deoparte vina şi ruşinea, mai ales atunci când ne dorim să ne întoarcem înapoi în timp şi să facem alegeri diferite. Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi.
Marcu vru să spună ceva, dar stareţul ridică o mână şi îl opri.
chiar şi consecinţele alegerilor noastre nepotrivite pot fi transformate prin harul lui Dumnezeu.
Durerea îi fură graiul lui Marcu. Suspină şi se sprijini mai bine de părintele Ignatie, respirând adânc şi sacadat. Era conştient cu durere de golul imens din
137
sufletul lui, care avea exact forma şi mărimea fratelui său mai mic.
Merseră pe o alee îngustă, care dădu spre strada lui Marcu. Paşii băiatului încetiniră deodată atunci când în faţă îi apărură locurile pe care le cunoştea atât de bine. Călugării îl înconjurară atunci când făcu o pauză, iar părintele Ignatie îl îmbrăţişă strâns cu o mână.
Îţi aduci aminte că ţi-am povestit despre prietenul meu, Stavros?
Marcu dădu din cap.
mult timp, singurul mod de a-mi uşura vina era să mă pedepsesc în orice mod îmi venea în minte. Dar pedeapsa nu a fost o rezolvare. A trebuit să mă iert. Odată ce vei învăţa să faci aceasta, vei putea să începi să te vindeci.
cum? şopti Marcu.
e nevoie de timp. De timp şi de Dumnezeu, suspină părintele Ignatie. Şi, în cazul tău, cred că va fi nevoie să te împaci cu părinţii tăi.
Marcu clătină uşor din cap, copleşit de durere.
ai curaj, zise părintele Cosma, care se aşeză în faţa lui Marcu ca o a treia latură a unui triunghi de sprijin, iar trupul său înalt blocă soarele de după-amiază. Marcu putu să privească în sus fără să mijească ochii şi i se păru că soarele strălucea în jurul capului de abanos al călugărului ca o aureolă.
adu-ţi aminte ce i-a spus Dumnezeu Profetului Isaia: „Nu te teme, că Eu sunt cu tine, nu privi cu
138
îngrijorare, că Eu sunt Dumnezeul tău. Eu îţi dau tărie şi te ocrotesc şi dreapta Mea cea tare te va sprijini”.
Marcu suspină adânc.
ce vom face acum?
te vom duce acasă, zise părintele Nestor cu blândeţe. Şi vom vedea ce ţi-a pregătit Dumnezeu.
Marcu înghiţi în sec.
dar dacă nu sunt acasă? Dacă au plecat fără mine?
haide să aflăm, Marcu. Arată-ne drumul şi noi te vom urma.
Marcu nu mai putea să suporte suspansul. Alergă atât de repede pe distanţa scurtă până la uşa lor din faţă, încât doar părintele Cosma putu să ţină pasul cu el. Un nod încâlcit de emoţii se războiau în interiorul lui. Era îngrozit de gândul că părinţii puteau fi acasă, dar, în aceeaşi măsură, îi era teamă că nu erau.
Uşile şi ferestrele casei fuseseră baricadate împotriva intruşilor, dar Marcu se strecurase înăuntru de zeci de ori, şi nu pierdu timpul, ci se urcă în rodiul din spatele casei şi intră în dormitorul lui pe fereastră. Alergă peste tot prin casă, deschizând fiecare uşă şi strigându-i pe părinţi şi pe Irina.
Casa era goală.
Până când ajunse în bucătărie, paşii îi încetiniseră şi braţele îi atârnau ca nişte pietre. Ridică zăvorul de la uşa din spate pentru a-i lăsa pe călugări să intre şi se prăbuşi pe un scaun de la masa părăsită din bucătărie.
139
au plecat.
Părintele Ignatie se aşeză tăcut lângă el, în timp ce părintele Cosma căută din nou în fiecare cameră, iar părintele Nestor merse să discute cu vecinii. Părintele Cosma nu găsi nimic, dar părintele Nestor avea veşti.
au fost forţaţi să plece, spuse el sumbru. Suleiman i-a urcat pe comandantul insulei, pe ajutoarele lui şi familiile lor pe prima corabie, care a plecat acum două zile, înainte ca cerneala de pe tratat să se usuce.
Se aşeză la masă şi aşteptă până când ochii lui Marcu se întâlniră cu ai lui.
marcu, vecinul tău a zis că mama ta a refuzat să plece fără tine, că soldaţii au urcat-o cu forţa pe corabie şi că răguşise după cât te-a strigat. Nu a plecat de bunăvoie.
Marcu îşi sprijini capul în palmă. Prin ceaţa din mintea lui, înţelese vag că cineva îi rostea numele. Privind în sus, îl văzu pe părintele Nestor aşteptând să-i răspundă la întrebare. Marcu ridică din sprâncene, iar părintele Nestor repetă:
ai alte rude care nu locuiesc în Rodos?
Marcu dădu din cap.
am o mătuşă în Ierissos. Tata a zis că, dacă el şi mama aveau să fie despărţiţi, acolo ar trebui să meargă.
Călugării priviră unul la celălalt cu uimire. Părintele Nestor privi spre cer şi scoase un râs scurt.
atunci, iată răspunsul nostru, zise el întorcându-se spre Marcu. Planul nostru era să te ducem la părinţii tăi,
140
apoi să vedem ce ne-a pregătit Dumnezeu după aceasta. Ierissos este cel mai apropiat oraş de Athos, Sfântul Munte.
Marcu era confuz, dar fu distras de părintele Ignatie, care râdea uşurat.
athos este casa tuturor călugărilor. Nu ştiam ce planuri are Dumnezeu pentru noi atunci când am plecat din Panaghia Tsambika. Dar am discutat între noi de mai multe ori că, dacă nu vom avea altă destinaţie, pur şi simplu vom pleca la Athos. Slăvit să fie Domnul!
vei merge cu noi. Te vom duce la mătuşa ta, zise părintele Nestor. Cu voia lui Dumnezeu, vom trimite cuvânt prin ea către părinţii tăi şi astfel vă veţi reîntâlni.
Marcu privi în sus spre el cu emoţie.
mă… mă veţi duce până la Ierissos? zise el mirat. Dar este atât de departe!
pf!… făcu părintele Cosma. Crezi că te-am abandona?
Marcu privi cu nădejde la călugăr, care se încruntă. Băiatul zâmbi cu jumătate de inimă, iar părintele Cosma îi făcu din ochi. Îşi şterse faţa cu mâneca, încreţindu-şi nasul de mirosul care se acumulase de-a lungul ultimelor zile de trai greu. Părintele Ignatie îi observă gestul şi îi făcu semn spre uşă.
du-te şi te spală şi pregăteşte-ţi bagajul. Vom pleca atunci când vei fi pregătit.
Marcu urcă scările până în dormitorul său. Îşi schimbă hainele murdare şi îşi luă schimburi dintr-un cuier de
141
după uşă, observând că unele dintre lucrurile sale preferate lipseau. Înghesui nişte pantaloni şi două cămăşi în fundul unui rucsac vechi pe care îl găsise sub patul părinţilor, împreună cu cuţitul lui pentru cioplit şi colecţia de animale mici de lemn pe care tata i le făcuse de-a lungul anilor şi pe care le ascunsese sub pat. Marcu se întreba ce altceva ar fi trebuit să mai ia.
Se întoarse în camera părinţilor şi deschise sertarul de la noptiera mamei. Probabil că avusese suficient timp să împacheteze repede înainte să plece, căci rochiile ei dispăruseră, dar una dintre eşarfe rămăsese în urmă. Marcu o ridică de pe podea şi o apropie de faţă. Încă avea mirosul mamei lui, amestecat cu mirosul de ceară de albine şi muşeţel al unguentului pe care îl pregătise. Mirosul curat, ca de răsărit, îi făcu inima să se strângă ca un purice.
Se întoarse grăbit în camera lui şi căută în cămaşă bucata de hârtie uşor şifonată pe care o ascunsese acolo, împachetă biletul pentru tatăl său în eşarfa mamei şi ascunse pacheţelul în adâncul rucsacului.
Părintele Nestor cotrobăise prin dulapuri şi amesteca ceva deasupra unui foc mic. Marcu se aplecă şi mirosi, strâmbând din nas atunci când simţi combinaţia ciudată de ierburi.
nu a rămas prea multă mâncare, explică părintele Nestor, dar e nevoie să încercăm să mâncăm ceva înainte de plecare.
142
Marcu dădu din cap, dar nu era deloc entuziasmat de gândul că avea să bea acea băutură ciudată. Intră în beci, dar era gol. Deodată îi veni o idee şi alergă în curtea din spate.
Cârdul lor de găini fusese decimat, dar le cunoştea obiceiurile. Nu îi luă mult timp până când reuşi să o scoată din ascunzătoare pe ultima rămăşiţă dintre animalele preferate ale Irinei. Găina era slabă, obosită şi nu arăta ca şi cum ar fi meritat efortul să o prindă, dar lui Marcu îi era foame. Alergă pasărea prin iarba care crescuse mare, apoi făcu un salt şi o prinse. O ţinu strâns, căci găina se zbătea foarte tare, şi merse spre buturugă.
îmi pare rău, Irina, murmură Marcu.
Nu tăiase niciodată o găină singur, dar lucrase împreună cu părinţii de destule ori încât să ştie care erau paşii. Douăzeci de minute mai târziu, apăru în uşa bucătăriei, luminat de soarele aflat la asfinţit, înmânându-i cu mândrie părintelui Nestor pasărea jumulită şi curăţată pe jumătate. Părintele Ignatie râse cu putere şi tăie imediat găina în bucăţi cu un cuţit ascuţit care rămăsese în urmă. Pasărea fierse repede, asezonată cu puţină sare, pe care Marcu o găsise ascunsă în beci.
Băiatul se plimbă prin curtea din spate în timp ce găina era la fiert. Viitorul lui era nesigur, dar se simţea bine aici, în hotarele cunoscute ale casei sale. O pană singură stătea la baza rodiului şi recunoscu că era din coada cocoşului lor. Era strălucitoare, multicoloră şi
143
impecabilă. O ascunse în eşarfa mamei, ca să o ducă Irinei.
Părintele Ignatie desfăcu icoana misteriosului Sfânt Fanurie şi o puse pe masă ca să vegheze asupra lor în timp ce mâncau. Găina era aţoasă şi tare, aromată cu ierburile asortate ale părintelui Nestor, şi îi lăsa lui Marcu un gust ciudat în gură. Se gândi totuşi că era cea mai bună mâncare pe care o mâncase vreodată. Încă nu era sătul, dar găina fusese un dar. Căutase peste tot în casă în timp ce fierbea supa, dar nu mai găsise nimic. Chiar şi caprele dispăruseră poate erau moarte sau fuseseră furate, nu avea nici o idee şi se strădui să treacă peste durere, simţindu-se naiv că jelea o astfel de pierdere.
poate că va fi mâncare pe corăbii, le zise el călugărilor.
Părintele Cosma pufni şi clătină din cap.
aş pica pe spate de uimire dacă s-ar întâmpla aceasta.
părinte Cosma, ai credinţă, răspunse părintele Nestor. Oare nu a avut grijă Dumnezeu de noi până acum? Şi acum avem posibilitatea să plecăm de aici cu Sfântul Mir, cu Sfintele Taine, cu această icoană şi cu prietenul nostru, Marcu.
Părintele Cosma îşi făcu cruce.
aveţi dreptate. Iertaţi-mă.
Părintele Nestor îi adună pe Marcu şi pe călugări şi rosti o rugăciune:
144
Doamne, Te rugăm să ne binecuvintezi călătoria, căci noi ne lăsăm călăuziţi de cuvintele pe care le-a auzit Prorocul Ieremia: „Că numai Eu ştiu gândul ce-l am pentru voi, zice Domnul, gând bun, nu rău, ca să vă dau viitorul şi nădejdea.” Păzeşte-ne în călătorie, du-ne în pace la Sfântul Munte şi reuneşte-l pe Marcu cu familia lui. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Călugării îşi făcură semnul crucii şi Marcu îi imită fără să se gândească.
spre corăbii, zise părintele Cosma sumbru.
145
Capitolul 14
Marcu se prăbuşi pe punte, istovit de oboseală. Îşi sprijini trunchiul într-un colţ, între două butoaie mari de lemn, şi îşi înfăşură braţele în jurul picioarelor îndoite. Erau pe o corabie. Abia îi venea să creadă.
Puntea era aglomerată şi fiecare om era flămând şi disperat. Îşi petrecuseră seara şi primele ore ale dimineţii aşteptând ca toţi ceilalţi să se îmbarce. Călugării nu doriseră să doarmă, temându-se că aveau să rateze apelul. Îşi petrecuseră timpul depănând nodurile de pe frânghiile lor de rugăciune. Marcu moţăi din când în când, sprijinindu-se pe părintele Ignatie şi trezindu-se atunci când rândul lung se mişca puţin. Nu mâncase nimic de la acea supă de găină
146
şi foamea apăsătoare nu îl lăsa să doarmă cu adevărat. Mama uneia dintre prietenele Irinei îl văzu stând la rând şi îi puse încet în palmă o felie de carne uscată. Marcu încercase să împartă bucăţica de mâncare cu călugării, dar aceştia refuzară. Înfulecă mâncarea, simţindu-se deopotrivă ruşinat şi vinovat, dar era atât de flămând, încât aproape că nu i-a mai păsat.
147
Urcară împiedicându-se pe scândură şi pătrunseră în întunericul negru ca smoala. Întunericul era străpuns doar de felinarele care atârnau de cârlige mari pe catarge. Un marinar mormăi şi le arătă cu degetul unde trebuiau să meargă. Marcu îşi odihnea capul pe genunchi, mulţumit că putea să stea jos, în sfârşit. Călugării se prăbuşiră pe punte lângă el, strângându-se unul lângă altul din ce în ce mai mult pe măsură ce oamenii se îmbarcau. Soldaţii primiseră ordine să-i îmbarce pe toţi cei care încăpeau în corabie şi au încărcat-o până când s-a lăsat atât de tare în apă, încât Marcu se temu că aveau să se scufunde.
Părintele Nestor stătea cel mai aproape de Marcu, ţinând în spate icoana Sfântului Fanurie, ca să o protejeze. Acesta îşi rearanjă puţinele lucruri ca să-i creeze suficient spaţiu băiatului pentru a se întinde.
dormi, Marcu, zise el. Suntem în siguranţă aici.
Marcu nu mai aşteptă să i se spună încă o dată. Când se trezi, uşoara stare de greaţă înlocuise durerile foamei, înainte să adoarmă, încercase fără succes să descifreze ce era în jur. Acum, soarele era sus pe cer, iar băiatul clipea des în timp ce ochii încercau să se adapteze la avalanşa de lumină.
Erau în partea din faţă a corăbiei. Atunci când tăia fiecare val şi corabia se lăsa în jos, stropi de apă veneau peste ei. Părintele Ignatie şi părintele Cosma dormeau în picioare. Capul părintelui Cosma era lăsat pe spate
148
cu gura deschisă şi sforăituri profunde ieşeau din pieptul lui mare. Părintele Ignatie încă îşi ţinea frânghia de rugăciune în mână.
Doar părintele Nestor era treaz. Avea icoana Sfântului Fanurie despachetată în poală. Îşi trăsese sutana peste cap şi umeri, formând ca un cort deasupra icoanei, pentru a o feri de stropii de apă. Zâmbi atunci când Marcu se ridică şi se întinse.
cum te simţi? întrebă el uşor.
Marcu făcu o faţă lungă, frecându-se cu o mână peste burtă.
nu prea bine, recunoscu el.
ai nădejde. Corabia ne lasă în cel mai apropiat port grecesc, care este în Creta. Vom ajunge acolo în această seară. Cu voia lui Dumnezeu, vom găsi mâncare.
Stomacul lui Marcu tresări la auzul mâncării, apoi băiatului i se făcu rău instantaneu.
am putea să nu discutăm despre mâncare? Nu ştiu dacă îmi este foame sau îmi este rău acum.
Părintele Nestor zâmbi şi încuviinţă din cap.
sigur. Vino în schimb şi uită-te la această icoană. Atunci când am găsit-o, nu am avut prea mult timp să o cercetăm. M-am gândit că, privind-o mai atent, îmi voi aminti de povestea Sfântului, dar nu am avut nici o izbândă.
ştiţi ceva despre el? întrebă Marcu, apropiindu-se şi strecurându-se sub protecţia umbrelei din material lângă părintele Nestor.
149
doar ce pot afla din icoană. Dacă privim aici zise părintele Nestor arătând cu degetul lui răsucit
îl vedem pe Sfânt cum stă cu sabia şi armura în centru. Mantia pe care o poartă este folosită de obicei în icoane pentru a zugrăvi un soldat. De aceea, putem presupune că asta a şi fost.
Marcu arătă spre scenele mai mici din marginile icoanei, iar părintele Nestor îi explică:
în acest loc, cred eu, sunt reprezentate chinurile pe care le-a îndurat Sfântul. Îl vedem aici audiat de un judecător posibil roman şi apărându-şi credinţa. Dar în următoarea scenă este lovit cu pietre. Însă el rămâne răbdător. Şi vedem în altă parte că este culcat la pământ, fiind din nou bătut cu beţe şi ciomege.
Marcu se cutremură privind cum părintele Nestor îi arăta fiecare scenă. Într-una, Sfântul era dezbrăcat şi lovit de soldaţi, apoi în alta apărea rugându-se în închisoare. Fanurie din nou în faţa judecătorilor, cu chipul calm în timp ce îşi apăra credinţa, apoi pedepsit pentru această mărturisire, fiind aruncat în foc.
este îngrozitor, zise Marcu vehement.
martirii au îndurat mari şi groaznice chinuri pentru Hristos, Marcu. Uită-te totuşi la faţa lui. Chiar dacă suferă atât de mult, pe chipul lui se citeşte pace şi răbdare. Aici vedem că a fost aruncat la fiare sălbatice, dar acestea nu i-au făcut nici un rău. Stau în jurul lui precum mieii în jurul unui păstor.
150
aici este zdrobit sub un bolovan?
Părintele Nestor încuviinţă.
şi aici, în următoarea, are cărbuni aprinşi în mână atunci când au încercat să-l forţeze să aducă jertfe zeilor păgâni. Priveşte! Vezi balaurul? în icoane, balaurii reprezintă diavolii. Balaurul pleacă plângând, deoarece este învins. Sfântul Fanurie a avut un curaj uimitor, Marcu. Aici, în ultima scenă, trebuie să fie mucenicia lui. A fost ars de viu într-un cuptor. Dar, chiar şi atunci, înainte de moarte, vedem că se roagă.
Marcu ridică din sprâncene.
nu cred că m-aş ruga dacă aş fi pe punctul de a fi ars de viu.
Părintele Nestor zâmbi.
ai fi surprins, Marcu.
Atinse icoana cu evlavie.
domnul ne dă putere, pace şi bucurie, chiar şi în cele mai dificile situaţii.
O durere cunoscută izbucni în pieptul lui Marcu, strângându-i inima ca o mână nevăzută. Băiatul înghiţi în sec şi privi spre cerul fără limite.
îmi este frică, recunoscu el în faţa părintelui Nestor.
ştiu, Marcu, răspunse el cu blândeţe. Suferi acum de propria ta judecată. Dar Dumnezeu ştie aceasta şi nu te-a uitat.
Îmi este dor de mama, zise Marcu încet. Poate că mă urăşte pentru ce am făcut, dar vreau să fiu lângă ea oricum ar fi.
151
Părintele Nestor îşi sprijini umărul de cel al lui Marcu.
mama ta nu te urăşte, Marcu. Te iubeşte fiindcă eşti al ei, aşa cum sunt şi sora şi fratele tău. Moartea nu schimbă aceasta, nici distanţa.
de unde ştiţi? zise Marcu lăsându-şi capul pe spate şi sprijinindu-l de butoiul din spatele său.
acum mulţi ani, am avut un copil, o fată, zise încet părintele Nestor. A trăit doar o zi, iar soţia mea a murit în acelaşi ceas. Şi totuşi o iubesc, fiindcă este copilul meu.
Marcu încercă fără succes să-şi ascundă uimirea, iar părintele Nestor chicoti uşor.
am fost preot căsătorit înainte să fiu călugăr.
ce nume a avut bebeluşul dumneavoastră? şopti Marcu.
Părintele Nestor îşi trase sutana de deasupra capului şi împachetă atent icoana în materialul negru înainte să răspundă.
maria. Mă rog pentru ea în fiecare zi şi acum îl voi adăuga şi pe Ilie în acea rugăciune.
Marcu suspină.
nu sunt sigur dacă mai cred în Dumnezeu.
Părintele Nestor nu păru uimit.
de ce crezi aceasta?
Marcu se lăsă pe spate, privind spre cer. Apa se izbea de pântecele corăbiei, iar un pescăruş singuratic
152
se învârtea şi striga cu jale deasupra catargului. Marcu îl arată părintelui Nestor, evitând întrebarea.
este ciudat că pasărea e atât de departe pe mare, de una singură.
poate că se odihnea pe vas când acesta a plecat sau poate că un vânt rătăcit a adus-o până aici.
Marcu pufăi enervat.
deci s-a pierdut. Eu m-am pierdut, pasărea s-a pierdut, chiar şi Sfântul Fanurie s-a pierdut.
O furie subită izvorî în el şi se întoarse spre părintele Nestor.
vreţi să ştiţi de ce nu cred în Dumnezeu? Fratele meu a murit. Era doar un bebeluş. Ce fel de Dumnezeu face aceasta?
Marcu privi în jur dezamăgit, căutând cu disperare ceva să spargă, să distrugă. Deoarece nu găsi nimic la îndemână, lovi cu pumnul în cel mai apropiat butoi. Suspinând de durere, Marcu se lupta să-şi oprească lacrimile, aşezându-şi capul pe genunchi, cu mâna rănită atârnând lângă el.
Părintele Nestor stătu tăcut până când respiraţia lui Marcu se calmă, apoi începu cu grijă să cerceteze rănile.
marcu, zise el încet, Dumnezeu nu doreşte moartea. El l-a creat pe om ca o fiinţă perfectă, cu voinţă liberă, iar omul a căzut în păcat. Noi spunem în timpul Sfintei Liturghii: „Prin om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat, moartea”. Nu Dumnezeu l-a luat pe fratele tău.
153
atunci cine? răspunse Marcu trăgându-şi mâna.
păcatul, răspunse ferm părintele Nestor. Păcatul şi o lume căzută. Dumnezeu este iubire, Marcu. Iubire, nu moarte.
Marcu îşi apăsă şi mai tare faţa pe genunchi, iar părintele Nestor continuă.
În Hristos este frumuseţea vieţii şi iubirea, Marcu, zise el atingând încet icoana pe care o ţinea în mâini. Cât despre durerea pe care o simţi pentru moartea fratelui tău, Dumnezeu-Tatăl cunoaşte această durere. Şi Fiul Lui a murit.
Marcu începu să se agite, dar părintele Nestor nu fu tulburat.
singurătatea pe care o simţi? Iisus cunoaşte această singurătate. El a fost părăsit de cei mai apropiaţi prieteni ai Săi atunci când a fost răstignit pe cruce. Îţi cunoaşte tristeţea şi îţi ştie agonia. Şi, Marcu, El suferă împreună cu tine.
atunci, de ce? strigă Marcu, ridicându-şi chipul îndurerat pentru a privi în ochii părintelui Nestor. De ce l-a lăsat pe Ilie să moară?
nu putem cunoaşte judecata lui Dumnezeu, Marcu. Dar îţi voi spune ceea ce ştiu: Hristos a înviat. A înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.
Părintele Nestor puse braţul în jurul lui Marcu şi îl trase aproape.
154
ai multă tristeţe şi durere, Marcu. Dumnezeu te va mângâia, dar trebuie să-I dai voie, zise el uşor.
cum? întrebă Marcu printre sughiţuri.
trebuie doar să ceri.
nu cred că pot, şopti Marcu.
lasă-mă să te ajut, zise părintele Nestor cu blândeţe şi îşi plecă capul.
Părintele se rugă pentru mângâiere şi pentru pace, apoi rămase liniştit, şoptind Rugăciunea lui Iisus.
Când furia îi trecu, Marcu îşi ridică privirea şi văzu pescăruşul aşezat pe un butoi din apropiere, privindu-l curios cu ochii lui mărgelaţi.
credeţi că îşi va găsi drumul spre casă?
Părintele Nestor se uită la pasăre cum îşi ciugulea penele.
da. La fel şi această icoană, la fel şi tu.
Marcu simţi cum cineva se mişca în apropiere şi îşi şterse faţa. Părintele Ignatie începu să se întindă, dar nu prea convingător. Marcu ştia că probabil toţi îi auziseră conversaţia cu părintele Nestor, sau cel puţin fuseseră treziţi de lovitura lui cu pumnul în butoi. Dar era prea obosit ca să se mai simtă ruşinat.
cât mai este până ajungem la uscat? întrebă părintele Ignatie.
Părintele Nestor îşi puse mâna streaşină la ochi şi privi spre soare.
155
nu mult. Drumul din Rodos până în Creta durează cam 12 ore şi suntem pe această corabie aproape de atât timp. De îndată ce acostăm, vom căuta o mănăstire şi, cu voia lui Dumnezeu, vom găsi mâncare acolo.
da, vă rog, zise Marcu ţinându-se de burtă.
poate că cineva din Creta va fi auzit de Sfântul nostru Fanurie, adăugă părintele Ignatie.
Se auzi un strigăt de deasupra lor, din cuibul de cioară al corăbiei. Marcu nu înţelesese limba, dar schimbarea imediată din atitudinea oamenilor înghesuiţi pe punte îl făcu să înţeleagă că uscatul era aproape. Mai mulţi oameni din apropiere se ridicară în picioare, privind peste prova corăbiei pentru a vedea ei înşişi pământul. Marcu li se alătură, întinzându-şi mâinile deasupra capului. Se ridică pe vârfurile degetelor şi se lăsă pe spate, simţind cum spatele îi pocneşte în mai multe locuri. Privi la părintele Nestor cum învelea din nou cu grijă icoana şi în minte îi reveniră scenele de chinuri reprezentate pe ea. Cu prudenţă, îşi deschise inima şi încercă să rostească o rugăciune timidă, căci nu se mai rugase deloc după acel moment în care ţinuse în braţe trupul mort al lui Ilie.
„Sfinte Fanurie, dacă eşti acolo, te rog, ajută-mă să-mi găsesc familia!”
156
Capitolul 15
Portul din Creta era plin ochi cu refugiaţi. Marcu se străduia să nu se piardă, în timp ce se zbăteau cu toţii să iasă din mulţimea care îi îmbulzea.
unde mergem? strigă Marcu pentru a fi auzit în mijlocul zgomotului.
oriunde, numai nu aici! strigă înapoi părintele Cosma.
Acesta era mai înalt decât aproape toţi cei din jur şi dădea din umerii săi laţi pentru a face un făgaş prin haos. Cei mai mulţi se uitau la mărimea lui şi se dădeau la o parte pentru a-i face loc, iar Marcu se gândi că a merge după el era ca şi cum ai fi mers după Moise atunci când a despărţit Marea Roşie.
trebuie să găsim o biserică, zise părintele Ignatie atunci când mulţimea se rărise şi puteau să se audă unii pe alţii din nou.
Marcu arătă spre o femeie care venea înspre ei cu un coş pe braţ.
să o întrebăm pe ea?
Fără să aştepte vreun răspuns, merse spre femeie. „Probabil că foamea îmi dă curaj”, se gândi el înainte să o întrebe cât putu de politicos:
157
aţi putea, vă rog, să-mi spuneţi unde găsesc o biserică?
Femeia, uimită, arătă spre o stradă din apropiere.
biserica „Sfântul Mina” este acolo. Dar toate bisericile sunt pline de refugiaţii din corăbii.
Marcu îşi lăsă umerii în jos dezamăgit.
şi tu ai coborât dintr-o corabie? întrebă ea amabil.
Marcu dădu din cap.
când ai mâncat ultima dată?
Marcu strânse din umeri.
ieri.
Femeia mormăi ceva neinteligibil. Băgă mâna în coşul acoperit cu pânză şi îi dădu lui Marcu o bucată groasă de pâine tare. Fără să se gândească, băiatul muşcă din pâine. Ea îl privi cu tristeţe cum mestecă, iar Marcu îi mulţumi şi arătă spre cei trei călugări care îl aşteptau.
nici prietenii mei nu au mâncat, zise el plin de nădejde.
Femeia deschise larg ochii. Traversă strada pavată împreună cu Marcu şi le dădu călugărilor ce mai avea în coş. Marcu fu uimit să vadă cum apărură altă bucată de pâine, mai multe mere roşii lustruite şi un bulgăre rotund de brânză cremoasă de capră. Primiră mâncarea cu mulţumire, rupând brânza moale şi întinzând-o pe bucăţi tari de pâine. Marcu muşcă dintr-un măr şi îşi închise ochii bucuros, în timp ce sucurile dulci explodau
158
pe limba lui. Scoase un sunet timid de satisfacţie, iar femeia zâmbi.
dacă aş fi în locul vostru zise ea ezitant nu aş merge la „Sfântul Mina”, ci la Mănăstirea Toplou, din nord. Biserica de aici este supraaglomerată şi poate că monahii vor avea mai multe de oferit.
Auzind cuvântul „mănăstire”, călugării îşi ridicară capetele la unison.
cât de departe este? întrebă părintele Ignatie cu ochii verzi strălucind.
Femeia strânse din umeri.
poate o zi de mers.
crezi că mai poţi, Marcu? întrebă părintele Nestor.
Marcu dădu din cap.
chiar pot să ajut şi să duc eu icoana, se oferi el.
Părintele Ignatie zâmbi şi îi dădu icoana lui Marcu, care îşi îndesă pâinea rămasă într-un buzunar şi îşi şterse cu grijă degetele de pantaloni înainte să primească pachetul învelit. Văzu cum femeia privea plină de curiozitate, aşa că dădu jos materialul cu care era acoperită icoana. Aceasta atinse uşor cu mâna argintul de pe tunica Sfântului.
aţi auzit vreodată de Sfântul Fanurie? întrebă părintele Nestor.
Femeia clătină din cap şi privi la ei cu nerăbdare, gândindu-se că aveau să-i spună despre el. Părintele Ignatie zâmbi uşor şi îi povesti pe scurt despre cum
159
au găsit icoana acestui Sfânt misterios. Ochii i se făcură mai mari, apoi şi mai mari în timp ce privea când la Marcu, când la icoana pe care o ţinea.
poate că monahii de la Toplou ştiu mai multe despre acest Sfânt, zise ea punându-şi coşul gol pe braţ.
Părintele Nestor o binecuvântă, iar aceasta îi sărută mâna înainte să-şi continue drumul în josul străzii.
Corabia lor ajunsese după-amiază târziu, iar soarele era la asfinţit atunci când Marcu şi călugării părăseau oraşul. Dormiră pe marginea drumului, sub ramurile mai multor pomi fructiferi, având drept pernă ierburi moi care să odihnească trupurile istovite.
A doua zi, Marcu se trezi primul şi începu să ronţăie din bucăţica de pâine pe care o păstrase în buzunar. Fu surprins pentru moment să vadă rodii coapte pe ramurile de deasupra lui şi îşi aminti că nu fiecare insulă din Mediterană fusese golită. Întinse mâna şi o culese pe cea mai mare.
Se rostogoli pe burtă şi se ridică în coate. Folosind cuţitul mamei, făcu câteva împunsături adânci în fructul rubiniu şi scoase la iveală seminţele preţioase din interior. Sucul îi curgea pe degete în timp ce se străduia să ajungă în miezul fructului, scoţând o mână plină de biluţe roşii şi băgându-le în gură.
iubesc mâncarea, murmură el fericit, şi îşi închise ochii, savurând fructul aromat.
160
Părintele Cosma dormea lângă Mar cu, întins pe spate şi sforăind. Fâşia de piele îi căzuse din păr şi buclele lui negre se răspândeau în toate direcţiile. Marcu se gândi că el, Irina şi mama puteau să încapă împreună în gaura pe care o făcuse părintele Cosma în iarbă.
înainte să adoarmă, călugărul se întinsese pe spate şi îşi aşezase cu grijă pe faţă pălăria neagră pe care o purta. Marcu ridică din sprâncene văzând aceasta, iar părintele Cosma zise:
ca nu cumva să se cuibărească păianjenii în gura mea.
Ochii lui mari şi negri priviră inocent la Marcu, apoi se închiseră imediat şi părintele Cosma adormi în mai puţin de un minut. Marcu încă nu ştia sigur dacă monahul vorbise serios sau nu.
Soarele încă nu trecuse de linia orizontului, dar lumina difuză a zorilor oferea suficientă lumină pentru ca Marcu să vadă un mic păianjen negru care atârna de capătul firului său de mătase deasupra părintelui Cosma. Pălăria îi căzuse de pe faţă, iar păianjenul se legăna înainte şi înapoi ca un pendul deasupra gurii călugărului, în timp ce acesta răsufla. Marcu se ridică şi prinse uşor firul de mătase, punând păianjenul în iarba de la picioarele sale. Acesta fugi repede într-un loc sigur, iar băiatul puse cu grijă înapoi pălăria pe gura părintelui Cosma. Călugărul tresări în somn, dar continuă să sforăie.
161
Icoana era aşezată cu grijă între Marcu şi părintele Ignatie, care dormea ghemuit. Călugării îi întrebaseră pe toţi oamenii întâlniţi pe corabie dacă auziseră de Sfântul Fanurie, dar nimeni nu auzise. Marcu îşi şterse mâinile de marginea pantalonilor şi ridică uşor icoana fără să-i deranjeze pe călugări, ţinând-o în poală până când aceştia se treziră.
Marcu fu cel care avu grijă de icoana Sfântului Fanurie pe drum în acea dimineaţă. Un colţ al sutanei cu care era acoperită fâlfâia în briza uşoară, descoperind faţa Sfântului, iar Marcu simţi o ciudată înrudire cu misteriosul Mucenic. „Amândoi ne-am pierdut”, se gândea el, în timp ce se minuna de natura care îi înconjura. Creta arăta precum raiul, în comparaţie cu pustietatea din Rodos. Fermierii le făceau din mână atunci când îi vedeau, iar o femeie bună, făcându-i-se milă de chipurile lor slăbite, le dădu fructe şi brânză din coşul ei de cumpărături. Soţia unui fermier chiar le dădu fursecuri.
„Eu nu ştiu unde este familia mea, iar tu nu mai ai biserică.” Comunicarea interioară a lui Marcu cu Sfântul continuă. Un iepure gri cu urechi lungi îl distrase atunci când sări pe neaşteptate din iarba mare pe marginea drumului. Băiatul scoase un strigăt de uimire, dându-se înapoi şi bufnindu-se în părintele Cosma. Marcu râse puţin şi îşi trase suflarea, dar întâmplarea făcu să alunece destul de mult din sutana ce acoperea icoana, dezvelind mai multe scene groaznice legate de chinurile Sfântului.
162
„Ai fost curajos”, îi zise el Sfântului, suspinând cu frustrare. „Eu sunt doar speriat.”
Cerul era plin de cântecele păsărilor. Băiatul împături înapoi sutana peste icoană şi se întoarse spre părintele Ignatie, care mergea lângă el.
părintele Nestor zice că Dumnezeu le dă oamenilor pace, putere şi bucurie, chiar şi în mijlocul încercărilor.
Părintele Ignatie păru uimit o clipă, dar dădu afirmativ din cap.
credeţi…
Marcu trase aer în piept.
credeţi că Dumnezeu dă şi curaj?
cu siguranţă, răspunse călugărul. Trebuie doar să cerem.
O briză uşoară se stârnise dinspre coastă şi îi răcorea. Marcu se întoarse în aşa fel încât vântul să-i bată mai bine în faţă. Se simţea minunat. Luptele şi problemele pe care le întâmpinase şi pe care avea să le mai întâmpine păreau mai uşor de îndurat cu burta plină. O mişcare bruscă îi captă atenţia şi se întoarse spre însoţitorii săi, observând că briza de care el se bucura, pe aceştia îi necăjea, ridicându-le bărbile lungi în faţă.
Sunt o pacoste uneori, zise părintele Ignatie deranjat, îndesându-şi capătul bărbii sale castanii sub gulerul sutanei. Odată mi-am prins barba în plasele de pescuit atunci când le trăgeam la mal şi mi-am spart nasul. Când am încercat să smulg barba din plasă, o greutate de pe margine m-a lovit în faţă.
163
Marcu făcu o grimasă.
a mea este întotdeauna plină de rumeguş, interveni părintele Cosma, care se uită în jos şi zări o bucată de smochină prinsă în barba neagră şi încâlcită.
sau mâncare, adăugă el aruncând bucuros smochina în gură.
Marcu începu să caşte. Briza fu scurtă, iar acum soarele, care urcase sus pe cer, ardea fără milă şi picături de transpiraţie îi alunecau de pe ceafă. Îşi dorea doar să doarmă din nou într-un pat. Păstră tăcerea în timpul mersului, fiind prea obosit să facă altceva decât să continue a păşi.
Părintele Cosma sfida oboseala, legănându-şi braţele puternice înainte şi înapoi şi răsucindu-şi capul pentru a privi în toate direcţiile în timp ce fredona uşor. Marcu recunoscu vag melodia. Deodată, părintele Cosma începu să cânte foarte tare. Acesta avea o voce puternică, un bas clar izvora din plămânii săi uriaşi. Atunci când începu să cânte Binecuvântările, o pasăre din tufişuri se sperie şi zbură grăbită. „Binecuvântat eşti, Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările Tale.”
Părintele Nestor zâmbi. Aparent obişnuit cu cântările fără de veste ale părintelui Cosma, i se alătură cu vocea lui suavă de tenor, iar cei doi călugări cântară imnul. Marcu privi la părintele Ignatie, aşteptându-se să cânte şi el, dar călugărul tăcea, cu faţa blândă, ascultând vocile însoţitorilor săi.
164
Când imnul se termină, părintele Cosma se duse spre marginea drumului pentru a cerceta ceva ce îi captase atenţia. Marcu privi la părintele Ignatie.
de ce nu aţi cântat? întrebă el curios.
dar tu de ce nu ai cântat? răspunse călugărul cu voce blândă.
Marcu fu prins pe picior greşit.
nu ştiu toate cuvintele, zise el, mijindu-şi ochii. Dar dumneavoastră sunteţi călugăr. Ce scuză aveţi?
Părintele Ignatie chicoti.
nu pot cânta nici o notă, prefer doar să ascult.
nu puteţi cânta nici o notă? repetă Marcu plin de uimire.
Niciodată nu întâlnise un călugăr care să nu poată cânta. Părintele Cosma apăru lângă el.
nici măcar dacă ar avea o găleată în care să bată, îl informă el pe Marcu serios.
Marcu râse. Sunetul îl tulbură. Oare cât timp trecuse de când nu mai răsese?
Călugării zâmbiră cu toţii auzind râsul lui Marcu, dar nu spuseră nimic. Coborau cu toţii pe drum, însufleţiţi de cântare şi bucurându-se de frumuseţea zilei.
Părintele Cosma luă icoana de la Marcu pentru ca acesta să-şi odihnească mâinile, dar gândurile lui se întorceau continuu către Sfânt. Nimeni nu cunoştea de unde venise Sfântul Fanurie, iar Marcu realiza că nimeni nu ştia cu adevărat unde mergea el. Dacă mătuşa lui,
165
Diana, ar şti unde sunt părinţii săi, călătoria nu s-ar opri la ea. Călugării aveau Athosul şi pe fraţii lor de acolo, iar băiatul tânjea şi el după acest sentiment, de a aparţine unui loc. Se uită în lateral, spre icoana învelită din braţele părintelui Cosma. Poate, se gândi, el şi Sfântul Fanurie ar putea să rămână împreună. „O, Doamne”, suspină el fără să-şi dea seama că se ruga, „dacă îmi voi găsi vreodată familia, fă ca părinţii mei să mă ierte”.
Marcu era atât de preocupat cu osteneala mersului, încât nu observă zidurile mănăstirii până când îi apărură direct în faţă. Părintele Cosma bătu cu pumnul lui uriaş în uşile de lemn, iar cei patru călători obosiţi fură imediat primiţi înăuntru. Călugării îi primiră cu bunătate şi îl duseră pe Marcu într-o chilie mică. „Aşternuturi curate”, murmură Marcu epuizat şi plin de uimire în timp ce intra. Părintele Ignatie arătă spre o cană cu apă şi un teanc de aşternuturi curate lăsate pe o masă.
să păstrăm aşternuturile curate. Mergi şi te spală înainte să te bagi în pat.
Marcu încuviinţă cu mulţumire, curăţind murdăria adunată în ultimele zile pe trupul său şi suspinând de bucurie atunci când simţi apa caldă şi prosopul moale. Se schimbă într-o cămaşă de noapte care îi fusese dată şi tocmai se pregătea să se bage în pat când auzi un ciocănit uşor.
totul este bine? întrebă părintele Ignatie băgându-şi capul pe uşă. Marcu dădu din cap.
166
şi dumneavoastră mergeţi la culcare?
da. Sunt în camera de alături cu părintele Nestor şi părintele Cosma. Nu vom fi departe.
Părintele zâmbi cu blândeţe spre Marcu şi se pregătea să plece.
vă rog, zise Marcu somnoros, pot să ţin icoana la mine?
Părintele Ignatie consimţi cu un zâmbet obosit şi dispăru pentru a aduce icoana din camera sa. Puse cu grijă icoana pe o masă de lângă pat, iar Marcu adormi înainte ca monahul să închidă uşa, cu Sfântul Fanurie ţinând de strajă în tăcere lângă el.
167
Capitolul 16
Marcu şi călugării rămaseră la mănăstire o săptămână pentru a se odihni şi pentru a-şi recăpăta puterile. Ultimele luni de foame şi săptămâna trecută în care nu a mâncat aproape nimic îl slăbiseră foarte mult pe Marcu. A dormit primele zile, trezindu-se doar ca să mănânce puţină supă şi pâine înainte să se cufunde din nou în pernă. De fiecare dată când adormea, se uita la Sfântul Fanurie.
în zorii celei de-a cincea zile, Marcu se trezi în sunetul toacei care bătea într-un tipar ritmic pentru a-i chema pe călugări la slujbă. Marcu însuşi rămase surprins atunci când se hotărî să meargă cu ei.
Cărările erau pavate cu nisip curat, alb-gălbui, şi erau străjuite de pini subţiri şi înalţi. Clădirile impunătoare din piatră erau construite cu turnuri şi arcade, iar înăuntru erau alei acoperite care ofereau umbră şi adăpost de soare. Tufişuri mari, mai înalte decât Marcu, pline de flori roz şi fucsia, creşteau lângă zidurile de piatră şi lângă intrări.
169
Marcu ezită să intre în biserică. Nasul i se încreţi. Mirosul florilor făcu loc aromei de tămâie mireasma cunoscută şi liniştitoare. Îşi târâi un picior pe podeaua lustruită de marmură şi, după ce făcu primul pas, îşi dădu seama că următorii au fost mai uşori.
Era aproape imposibil să faci distincţie între oamenii îmbrăcaţi în sutane, cu excepţia părintelui Cosma, care era cu un cap mai mare decât fraţii săi. Marcu se strecură printre mânecile negre şi se aşeză în tăcere lângă el. Vocea gravă a călugărului se amesteca cu cântarea corului, iar acesta îi făcu din ochi lui Marcu atunci când începeau să se cânte Binecuvântările. Marcu îi zâmbi înapoi şi se întoarse să cerceteze chipurile din jurul său.
Îl localiză pe părintele Ignatie, stând în picioare la rugăciune, cu ochii ridicaţi.
Marcu merse cu călugării la micul dejun după slujbă. A fost o masă pe cinste. Mâncară fără să vorbească şi îl ascultară pe unul dintre părinţi care citea din Psaltire.
Marcu era mulţumit. Pofta de mâncare îi revenise şi puterea îi crescuse, iar mai puţină vorbă însemna mai multă mâncare. Îşi umplu burta cu terci de grâu cu unt, smântână şi miere. Atunci când lingura scârţâi pe fundul castronului, alt castron apăru în mod miraculos lângă el. Îşi ridică puţin privirea şi îl văzu pe părintele Cosma făcându-i din ochi, apoi îşi continuă cu nesaţ mâncarea.
Când masa se termină, stareţul, părintele Toma, sună dintr-un clopoţel şi toţi călugării se împrăştiară
170
în tăcere la sarcinile lor zilnice. Părintele Ignatie îi şopti ceva lui Marcu, care merse grăbit în cameră, atât de repede cât îi putea permite stomacul lui plin, şi aduse cu el icoana. Părintele Nestor nu dorise ca Marcu să fie deranjat în timpul odihnei, aşa că părintele Toma încă nu îl văzuse pe Sfântul Fanurie. Părintele Toma ţinu icoana în mâini şi o privi timp îndelungat înainte să o sărute.
nu am auzit niciodată de Sfântul Fanurie, zise el, dar cu siguranţă a fost un mare războinic al lui Dumnezeu.
putem fi siguri că este un sfânt, atunci? întrebă părintele Cosma.
Marcu privi la el cu surprindere.
păi, nimeni nu a auzit de el vreodată, se apără părintele Cosma.
avem o icoană, zise hotărât părintele Toma. Cineva a avut suficientă cunoaştere pentru a realiza icoana şi, indiferent dacă acea persoană a fost un pictor iconar sau Dumnezeu însuşi, este suficient.
Părintele Ignatie luă icoana de la stareţ şi îl împinse pe Marcu în faţă.
părinte Toma, acesta este Marcu. Familia lui a fost evacuată din Rodos în timp ce el era blocat în afara zidurilor oraşului.
Părintele Toma îşi întinse mâna să-l binecuvânteze pe Marcu şi îl întrebă numele părinţilor lui.
171
iacov şi Elena. Iar sora mea este Irina.
Părintele Toma dădu din cap gânditor.
marcu, părintele Nestor îmi spune că te duce la Ierissos. Ai rude acolo?
Marcu dădu din cap.
aş vrea să le scrii o scrisoare părinţilor tăi, în care să le spui unde mergi, şi să o laşi la mine. Dacă se va întâmpla să auzim ceva despre ei, voi putea să le spun unde eşti. Şi vă vom avea pe voi toţi în rugăciunea noastră neîncetată, ca să ajungeţi cu siguranţă la destinaţie şi să vă întâlniţi din nou.
Marcu îi mulţumi şi ieşi din cameră, dar înainte să ajungă pe hol, îl auzi pe părintele Toma întrebând:
de ce aţi luat icoana cu voi din Rodos?
Marcu se opri.
cu siguranţă ar fi fost mai înţelept să lăsaţi un asemenea obiect sfânt în casa lui, continuă părintele Toma.
insula a căzut în mâinile invadatorilor, explică părintele Nestor. Dar, pe lângă aceasta, Marcu se află în suferinţă. Are în suflet o rană adâncă pe care doar Dumnezeu o poate vindeca. Iar chipul lui, când a văzut prima oară icoana…
A fost o pauză lungă înainte ca părintele Nestor să continue.
172
când l-am văzut aşa de atras de Sfânt, am simţit un imbold, o şoaptă de la Duhul Sfânt că ei doi nu ar trebui să fie despărţiţi. Nu am putut să nu ascult, chiar dacă nu am înţeles exact ce urma să se întâmple.
Marcu îl auzi pe părintele Toma murmurând un răspuns, dar nu îşi mai dori să audă mai multe. Întorcându-se în chilie, scrise acea scurtă scrisoare şi apoi îşi petrecu după-amiaza lucrând în livada mănăstirii, culegând lămâi pentru bucătărie şi gândindu-se la descoperirea avută de părintele Nestor. După masa de seară şi după vecernie, părintele Nestor se întâlni cu Marcu.
părintele Toma a aranjat lucrurile ca să putem pleca cu o corabie spre Atena. De acolo, vom putea călători mai departe spre Athos.
Un val de nădejde puternică, amestecat cu groază, se ridică în pieptul lui Marcu.
când? zise el bâlbâindu-se.
corabia noastră pleacă în câteva zile, dar părintele Toma îl trimite pe unul dintre călugării săi, o dată la câteva săptămâni, cu corespondenţă la alte mănăstiri şi biserici din Creta. A trimis un bilet despre familia ta prin intermediul călugărului care a plecat în această după-amiază, în care a scris încotro ne îndreptăm. Dacă părinţii tăi s-au oprit în Creta la vreuna dintre mănăstiri, vor şti unde să te găsească.
173
în acea noapte, stând în pat, privea la icoană, care fusese adusă din nou în chilia lui. O singură lumânare ardea în faţa ei. Marcu rosti şovăielnic o scurtă rugăciune, apoi se ghemui şi adormi.
174
Capitolul 17
Vântul biciuia părul lui Marcu, deja ciufulit, în timp ce corabia prindea viteză. Creta dispăru în urma lor, iar după două zile aveau să ajungă la Atena. Îşi sprijini coatele pe balustrada corăbiei şi privi înainte. Apa albastră şi limpede se întindea cât putea să vadă cu ochii, iar valurile care se izbeau de pântecele corăbiei răsunau puternic precum furtuna care era în mintea lui.
Părintele Nestor îl găsi privind spre valuri.
părintele Ignatie şi eu am întrebat printre ceilalţi pasageri, dar se pare că este la fel ca peste tot. Nimeni nu a auzit vreodată de Sfântul nostru Fanurie.
pare atât de ciudat că un asemenea mare Mucenic nu este cunoscut de nimeni, observă Marcu.
sunt de acord, recunoscu părintele Nestor. Dar nu putem decât să întrebăm în continuare. Sunt călugări şi preoţi şi episcopi în lume care au educaţie mult mai bună decât mine. Atunci când vom ajunge în Athos, cu siguranţă se va găsi cineva care să aibă răspunsuri. Dar chiar şi dacă nu va fi aşa, vom păstra în minte cuvintele părintelui Toma. Este suficient să ştim că Sfântul Fanurie a
175
existat. Vom continua să ne rugăm şi să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru multele Sale milostiviri precum faptul că, spre deosebire de călătoria noastră trecută pe mare, acum avem mâncare!
Marcu fu de acord, sperând că nu avea să mai sufere vreodată înfometarea din Rodos.
cum se simte părintele Cosma?
Ultima dată când îl văzuse Marcu, faţa tânărului călugăr devenise foarte palidă.
supravieţuieşte, zise părintele Nestor. În călătoria trecută, a dormit în cea mai mare parte. Iar acum că stomacul nu-i este gol, ei bine, este o poveste diferită.
Călugărul bătrân răsuflă adânc, mulţumit.
povesteşte-mi despre casa ta, Marcu.
Marcu era gânditor. Îi povesti părintelui despre prietenul său, Macarie, despre cum făceau întreceri în mica lor şcoală cu o singură cameră, cum încercau să se caţăre pe zidul de piatră al Rodosului, cum se jucau în copaci şi în apa albastră din jurul insulei. Chiar îşi aminti de episodul când provocaseră un mic incendiu din cauza tămâii de Paşti, în timp ce slujeau somnoroşi ca paraclisieri. Marcu se aplecă spre părintele Nestor în timp ce rosti acea ultimă istorisire, iar părintele Nestor îi răspunse dându-şi la o parte mâneca sutanei pentru a-i arăta o serie de arsuri de atunci când fusese neatent cu tămâia.
176
Marcu povesti despre caprele lui şi despre bucuria de a se fi trezit într-o dimineaţă şi de a fi găsit iezii în şopron cu mamele lor, apoi descrise melancolic modul în care gătea mama lui. Părintele Nestor dădea aprobator din cap şi îi punea întrebări, chicotind în timp ce Marcu îi descria dificultăţile de a dormi împreună cu un ied.
toate acele nopţi petrecute împreună cu caprele… zise părintele Nestor gânditor. Doamne, cred că miroseai foarte interesant dimineaţa.
Marcu îşi plecă instinctiv nasul spre umăr şi strănută.
aici nu sunt animale, chicoti părintele Nestor.
Marcu se întoarse şi privi spre mare.
Nu era nimic de văzut, doar nesfârşitele valuri, acoperite cu spumă albă, dar deodată apa se dădu deoparte. Auzi un sunet de aer expirat care aruncă picături de apă sărată sus în aer, şi o namilă gri apăru deasupra valurilor. Marcu îşi ţinu răsuflarea şi rămase cu totul nemişcat. Animalul se rostogoli uşor pe o parte, lăsând să se vadă un ochi mai mare decât toată faţa lui Marcu. Clipi o dată şi se scufundă în tăcere, iar valurile îi acoperiră plecarea, ca şi cum nu fusese niciodată acolo.
Şocul pe care Marcu îl avusese îl ţintui în loc, iar încheieturile îi erau albe de cât de tare se ţinuse de balustradă. Dădu drumul la respiraţie cu un pufăit puternic şi clipi de mai multe ori, nefiind sigur dacă întâlnirea fusese un rod al imaginaţiei sale sau dacă
177
uriaşul animal încă mai era acolo, pândind din apa întunecată din jurul corăbiei. Privi în lateralul navei. Gura părintelui Nestor rămăsese deschisă şi el se uita nedumerit la apa care plescăia uşor de lemnul corăbiei în acelaşi loc în care Marcu văzuse… Da, se pare că nu fusese o halucinaţie.
Pe faţa stareţului se putea citi uimirea. Un râs agitat scapă printre buzele lui Marcu, dar călugărul era pierdut în propriile gânduri. Întâlni privirea lui Marcu şi îşi închise gura, rostind:
– „A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape… Şi a văzut Dumnezeu că este bine.”
Chipul părintelui Nestor se relaxase, în timp ce îi zicea:
întotdeauna m-am întrebat ce vrea să spună Sfânta Scriptură atunci când vorbeşte despre „animalele cele mari din apă”.
Marcu rămase fără grai. Nu se gândise niciodată la ceea ce implica acea descriere biblică. Pentru el fusese doar o citire, una dintre sutele pe care le auzise la slujbe în timpul unui an bisericesc. Acum îi năpădiră în minte întrebări. Oare afirmaţia lui Dumnezeu că toată creaţia era bună însemna că era şi prietenoasă?
Sau oare erau în pericol ca acea creatură să muşte din corabie? Oare ce altceva mai trăia şi înota în adâncurile întunecate care îi înconjurau? Se gândi deodată
178
la tentacule uriaşe şi dinţi mari, şi contemplă la înţelepciunea care vine din frică, dându-şi apoi seama că părintele Nestor vorbea cu el.
îmi pare rău, ce aţi spus?
am zis repetă părintele Nestor, aşezându-se în aceeaşi poziţie ca Marcu, cu mâinile pe balustradă şi privind spre apă că această apă mă face să mă gândesc la Marea Galileei.
Marcu îşi ridică sprâncenele confuz.
marea Galileei?
din Evanghelia după Matei. Acolo unde se spune că Iisus a mers pe apă până la ucenicii Lui în timpul furtunii.
nu am ştiut că Iisus a locuit lângă mare.
iisus i-a trimis pe ucenici înaintea Lui pe mare, dar s-a iscat o furtună puternică şi corabia era în pericol. Ucenicii îşi petrecuseră toată noaptea în corabie, încercând să traverseze de cealaltă parte, şi chiar înainte de ivirea zorilor au văzut ceva ce crezură că era o fantomă. Îţi aminteşti de această istorisire?
Marcu dădu din cap:
era Iisus, Care mergea pe apă.
da. Şi ce s-a întâmplat mai apoi?
Marcu îşi închise un ochi şi îşi ridică fruntea.
nu cumva Petru a coborât din barcă?
Părintele Nestor zâmbi.
179
aşa a făcut. Dar mai întâi L-a pus la încercare pe Iisus, zicând: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă”. Şi Iisus i-a spus să vină. Iar Petru aşa a făcut. Dar atunci când a văzut vântul şi valurile, i s-a făcut teamă şi a început să se scufunde. Astfel a strigat la Iisus să-l salveze, iar Iisus Şi-a întins mâna şi l-a prins.
Marcu privi la cerul fără nori şi la valurile blânde care îi împingeau înainte.
Şi această mare vă aduce aminte de istorisire?
Părintele Nestor încuviinţă.
da, şi de tine.
de mine? zise Marcu uimit.
de tot ceea ce ţi s-a întâmplat: de moartea fratelui tău şi de durerea care a urmat, de război, de separarea de părinţi, de înfometare, de călătoria pe mare… Oare acestea nu ţi se par că sunt toate o furtună?
Marcu înghiţi în sec şi încercă să se lupte cu durerea pe care o simţea în piept.
dumnezeu nu te-a părăsit, Marcu. Acesta este momentul în care tu poţi să înveţi din greşeala lui Petru. Şi-a luat ochii de la Dumnezeu şi a văzut doar valurile.
Durerea din pieptul lui Marcu se concentră într-un singur punct, străpungându-i inima.
furtuna ta este puternică, Marcu, şopti părintele Nestor. Dar Dumnezeul nostru este mai puternic.
180
Capitolul 18
Până în a doua dimineaţă petrecută pe mare, culoarea galbenă de pe chipul părintelui Cosma căpătase o nuanţă alarmantă.
am crezut că aţi lucrat pe corăbii, zise Marcu în timp ce călugărul îl privea cum îşi savura cu nesaţ micul dejun.
am lucrat în port, Marcu, şi eram cam de vârsta ta. Totuşi, ceva mai înalt.
aveaţi 11 ani? răspunse Marcu surprins, cu gura plină de pâine. Încercă să înghită repede, pentru a clarifica întrebarea, dar pâinea era uscată şi îi rămase în gât. După o uşoară tuse, în timpul căreia părintele Ignatie îl lovi de mai multe ori pe spate, reuşi să înghită, trase aer adânc şi explică:
vreau să spun că aţi muncit în port când eraţi de 11 ani?
pe aproape. Aveam 13. Eu şi fratele meu am vrut să ne facem marinari, dar în prima zi pe mare am descoperit că nu aveam stomacul pregătit pentru a călători pe apă.
181
Părintele Cosma făcu o grimasă spre pâinea pe care Marcu i-o oferea şi dădu din mână în semn de refuz.
căpitanul navei era un om dur şi nu avea ce să facă cu un copil care avea rău de mare, aşa că m-a lăsat în primul port în care am ajuns, care se întâmpla să fie portul din Kos. Într-o zi senină, se poate vedea Rodosul de pe plaja de acolo.
pur şi simplu v-a lăsat acolo? întrebă Marcu revoltat.
aşa a făcut. Ceilalţi căpitani de corăbii m-ar fi luat doar dacă puteam să muncesc, dar fiindcă mi se făcea atât de rău, nu era posibil. Nu aveam bani. Căpitanul portului şi-a făcut în cele din urmă milă de mine şi m-a luat în casa lui. Avea un fiu de vârsta mea şi eu eram slujitorul lui. Mergeam la şcoală cu el şi acolo am descoperit că aveam talent pentru a învăţa limbile străine. Omar căpitanul portului m-a luat la muncă cu el, pentru a fi translator pentru transportatorii care veneau acolo.
cum v-aţi întors în Rodos?
Părintele Cosma îşi duse mâna la gură şi scutură din cap uşor.
altă dată, Marcu, răspunse el privind spre valurile care se rostogoleau. Să sperăm că atunci când vom ajunge pe uscat.
O furtună i-a împiedicat să intre în portul Atenei şi au fost nevoiţi să-şi petreacă încă două zile la mila
182
mării furioase. Marcu îşi dădu toată silinţa să-l distragă pe părintele Cosma, dar începu să se întrebe dacă un om ar putea să moară din cauza răului de mare. Părintele Nestor l-a asigurat că nimeni nu murise până atunci, dar Marcu avea dubiile sale şi spera că părintele Cosma nu avea să fie primul.
Când au debarcat în cele din urmă în Atena, nu mai era nici o corabie care să plece în următoarele două zile. Părintele Nestor afirmă că acea situaţie era un dar de la Dumnezeu, fiindcă părintele Cosma avea nevoie de timp să-şi revină, să mănânce şi să-şi recapete puterea, îşi rezervară locuri pentru călătorie şi petrecură cele două zile de aşteptare la Biserica „Sfântul Pavel”, unde preoteasa binevoitoare era tot timpul în jurul lor, insistând să le spele hainele murdare de pe drum şi să-i hrănească până când îi durea burta. Sub îngrijirea ochiului ei matern, părintele Cosma îşi recăpăta culoarea din obraji şi începu să meargă drept din nou.
Părintele Ignatie şi părintele Nestor îl lăsară pe părintele Cosma să se odihnească şi îşi petrecură timpul mergând pe la bisericile din Atena. Întrebară de Iacov şi Elena şi încercară fără succes să găsească pe cineva care să le spună mai multe despre Sfântul Fanurie.
Marcu mânca a doua porţie de baclava în bucătăria preotesei Anastasia atunci când părintele Nestor intră brusc pe uşă. Zâmbetul de pe faţa lui era atât de larg, încât Marcu fu luat prin surprindere.
183
marcu, strigă el biruitor, avem veşti despre părinţii tăi!
Marcu se înecă cu prăjitura.
sunt aici? întrebă el tuşind.
Părintele Nestor îl bătu pe spate şi apoi îi turnă un pahar cu apă.
nu, nu au rămas aici. Dar părintele Vasile de la Biserica Schimbării la Faţă i-a întâlnit şi i-a urcat pe o corabie ce călătorea spre nord acum două săptămâni. Şi noi mergem spre nord şi putem presupune că, cu harul lui Dumnezeu, ei merg la mătuşa ta în Ierissos, şi îi vom găsi acolo.
Marcu privea zăpăcit peste tot prin cameră, având muşchii încordaţi şi pregătiţi de acţiune.
ce trebuie să fac? întrebă el agitat.
Părintele Nestor râse.
îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate. Slavă Domnului Iisus!
slavă în veci! strigă preoteasa Anastasia din camera alăturată.
Marcu se clătina în loc, cuprins de o bucurie neaşteptată. „Slavă în veci!”, repetă el, încercând să facă la rândul lui o rugăciune simplă de mulţumire.
acum mergi afară şi consumă-ţi o parte din această energie, deoarece e nevoie să dormi la noapte. Corabia noastră pleacă în zori.
184
Părintele Nestor deschise uşa şi îi arătă direcţia lui Marcu. Acesta zâmbi larg şi îşi îndesă ultima bucată de baclava în gură înainte să iasă afară., în după-amiaza însorită. Îşi petrecu restul zilei alergând bucuros cu o gaşcă de copii din împrejurimi, urcându-se în copaci şi lovind o minge făcută din cârpe. Era murdar şi vânăt şi avea zeci de zgârieturi de la joacă. Veni înăuntru atunci când se lăsă întunericul, iar preoteasa îl îngriji, spălându-i zgârieturile şi exclamând de uimire atunci când văzu cicatricea lui de pe frunte. După ce doamna fu mulţumită că băiatul era curat şi întreg, acesta o ajută la mulsul caprei şi adună găinile în coteţ.
Doamna îşi petrecuse ziua gătind, tulburată de aspectul lor scheletic, şi le dădu să mănânce miel prăjit, tzatziki şi musaca, zicând că vestea despre familia lui Marcu era un motiv pentru o sărbătoare. Având stomacul plin şi nădejde în suflet, băiatul se odihnea, iar ochii lui începeau să se lase din ce în ce mai grei. „îţi mulţumesc, Doamne, pentru această zi”, se rugă el, şi aceeaşi pace pe care o simţise mai devreme îi încălzea pieptul.
Începu să caşte somnoros, cedând în cele din urmă în faţa somnului.
Părintele Ignatie trase de el ca să-l trezească înainte de răsăritul soarelui, iar Marcu se îmbrăcă încet în întuneric, frecându-şi ochii înceţoşaţi în timp ce mergea împiedicându-se spre uşa din faţă. Preoteasa Anastasia
185
îl îmbrăţişă cu putere şi îi puse o traistă mare de pânză în mâini.
să îi spui mamei tale că are un tânăr minunat, îi zise ea cu o voce serioasă, trădată de licărirea din ochi. Am pus acolo un cadou. Dă-i-l mamei tale atunci când o vei întâlni.
Simţind un imbold instantaneu de mulţumire şi, fără să se gândească, Marcu o îmbrăţişă. Preoteasa chicoti şi îl mângâie pe părul încâlcit.
arăţi mai bine astăzi, Marcu. Ai din nou 11 ani, în loc de 80. Încearcă să rămâi aşa.
Marcu zâmbi larg.
promit.
Călugării îl aşteptau la marginea străzii şi fugi spre ei ca să-i ajungă din urmă. Se împiedică de ceva mare şi rămase uimit atunci când acel ceva ţipă la el. Preoteasa Anastasia închisese uşa, dar o deschise înapoi la auzul zarvei din curte, făcând lumină cu o lumânare.
Marcu căzuse pe spate şi era speriat să vadă cum una dintre gâştele vecinilor stătea lângă el, cu aripile desfăcute şi ciocul rotund pregătit să lovească. Se dădu înapoi, evitând prima lovitură în timp ce gâsca sâsâia la el, neabătută, şi alerga furioasă ca să atace din nou.
Preoteasa nu pierdu timpul. Înainte ca gâsca să-l poată răni pe băiat, o lovi cu o mătură. Gâsca ţipă indignată, dar abandonă urmărirea lui Marcu, plecând clătinându-se în direcţia opusă. Marcu îi dădu voie salvatoarei
186
sale să-l ridice şi să-i cureţe hainele de praf, şi o îmbrăţişă încă o dată de despărţire înainte să închidă uşa, lăsând curtea iarăşi în întuneric.
Parcurse cu grijă ultimii paşi prin curte, fiind atent să asculte dacă nu se mai auzeau sunetele vreunei alte ameninţări furioase ascunse în umbre. Nu auzi nimic în afară de un fâsâit înfundat care părea că vine de la părintele Ignatie. Ochii i se obişnuiră încet cu lumina scăzută şi văzu cum toţi cei trei călugări abia mai puteau să se abţină de la râs.
îmi pare rău că a durat atât de mult, murmură el ruşinat.
Părintele Cosma pierdu lupta şi dădu drumul unui râs sănătos, punându-şi imediat mâna la gură în timp ce părintele Ignatie îl înghionti uşor în coaste. Marcu era tare ruşinat, dar îi apăru în minte imaginea preotesei micuţe alergând cu mătura după gâscă şi începu să chicotească. Speră să rămână cu acea imagine pentru totdeauna.
Călugării schimbară între ei priviri prietenoase.
nu e nevoie de scuze, Marcu, zise părintele Ignatie. E bine să te vedem zâmbind.
Se îmbarcară în întunericul dimineţii, găsindu-şi loc cu uşurinţă pe punte printre butoaie şi cufere. Marcu se căţără pe un capac mare pentru a privi cum răsare soarele în timp ce nava pleca. Părintele Cosma suspină.
Căpitanul corăbiei era un om ocupat, dar prietenos. Avea şi el copii şi, în lipsa lor, folosi puţinul timp liber
187
pe care îl avea pentru a-l cunoaşte pe Marcu. Îi arătă harta pe care o urmau, plimbându-şi degetul pe lângă canalele şi istmurile care formau graniţele Greciei. Drumul lor era în apropierea coastei, mergând uşor spre nord în jurul golfurilor şi peninsulelor, înainte să facă o cotitură abruptă spre dreapta, pe sub un deget de pământ care era Athosul.
Făcură mai multe opriri pentru a descărca marfă pe drum. În fiecare oraş, aşteptară la coada lungă pentru a debarca, mergând să caute mâncare proaspătă pentru zilele următoare. Alţi pasageri veneau şi plecau, iar tovarăşii lor de drum se schimbau atât de des, încât Marcu încetă să încerce să-i mai ţină minte. Părintele Cosma, palid în permanenţă şi vădit slăbit, a primit permisiune specială de la căpitan să nu stea la coadă, ci să fie primul care părăsea corabia. Se prăbuşea pe debarcader şi aştepta ca stomacul să i se liniştească, iar, de îndată ce putea, mânca încet, îndestulându-se cât să-i ajungă până la următoarea oprire. Când era vremea să plece din nou, aştepta răbdător până la ridicarea ancorei şi abia apoi se urca şovăielnic la bord.
Zilele erau la fel. Călugării se refugiară în rugăciunile lor, rostind în şoaptă Rugăciunea lui Iisus, fiind pentru Marcu un sunet mângâietor în timp ce privea valurile şi moţăia. Părintele Cosma îi povesti cum fratele său îl salvase de pe Insula Kos câţiva ani mai târziu şi
188
cum reuşise să se întoarcă în Rodos şi cum vizitase prima oară mănăstirea.
nu am mai plecat niciodată de acolo, zise el simplu, strângând din umerii săi laţi. Acolo este casa mea.
iubesc marea, îi zise părintele Cosma mai târziu. Dar ea nu mă iubeşte pe mine.
Marcu începea să îi dea dreptate. Să săturase să stea pe corăbii şi îşi dorea să-şi găsească familia. Încurajările părintelui Nestor cu privire la iubirea lor aprinseseră o mică flacără de nădejde în el şi fricile erau din ce în ce mai pu ţine. Îşi dădu seama, la un moment dat, că nu mai avusese nici un coşmar de multe zile, iar părintele Ignatie zâmbea uşor de fiecare dată când băiatul râdea.
Primise permisiunea să despacheteze icoana Sfântului Fanurie atunci când voia şi îşi petrecea o mare parte din timp studiind istorisirea martiriului Sfântului, pictată pe margine. „Cine eşti tu?”, îl întreba Marcu în fiecare zi. Sfântul nu-i răspundea vreodată în cuvinte, dar Marcu putea să simtă legătura dintre ei. Începu să fie mai îndrăzneţ în rugăciune, bucurându-se de pacea care creştea în interiorul lui.
sper ca amândoi să ne putem găsi casa, şopti Marcu într-o seară târzie, în timp ce barca îl legăna să adoarmă.
Corabia acostă în seara următoare în alt port, care arăta exact la fel ca cele din alte oraşe mici în care se opriseră. Marcu se ridică morocănos în picioare, simţindu-se răscolit de zilele petrecute pe apă, care păreau fără sfârşit.
189
unde suntem acum, îl întrebă obosit pe părintele Ignat ie, care zâmbi larg şi îi făcu semn cu mâna.
ierissos.
190
Capitolul 19
„Am ajuns”, şopti Marcu cu glasul răguşit. O teamă arzătoare deodată îl copleşi şi o mie de gânduri năvăliră. Dar dacă nu erau aici? Dar dacă erau? Dar dacă se gândi înghiţind în sec dacă nu erau bucuroşi să-l vadă?
curaj, Marcu, zise părintele Nestor, văzând că s-a panicat. Vino aici, să ne rugăm împreună.
Marcu se alătură călugărilor, care deveniseră a doua lui familie. Părintele Nestor se ruga fierbinte, mulţumind pentru drumul pe care îl făcuseră până atunci şi cerându-I lui Dumnezeu întărire şi pace pentru a uşura fricile lui Marcu. În cele din urmă, rosti o rugăciune specială, rugând-o pe Maica Domnului, pe îngeri şi pe toţi sfinţii ca întâlnirea cu părinţii lui să fie una cu bucurie.
rugaţi-vă mai ales Sfântului Fanurie, adăugă Marcu grăbit.
şi mai ales tu, Sfinte Fanurie, zise părintele Nestor, te rugăm, dă-ne ajutorul tău în căutarea noastră. Amin.
Debarcarea, întotdeauna un proces lent şi complicat, îi păru o veşnicie lui Marcu, care ţopăia de pe un picior pe altul. „Doamne, ajută-mă”, şoptea el neîncetat. „Sfinte Fanurie, îmi este atât de teamă.
191
Agitaţia lui Marcu se transformă în stare de rău atunci când aşteptarea se prelungi. Părintele Nestor privi la el şi observă că tremura, deşi afară era soare puternic.
marcu!
Călugărul îşi legănă frânghia de rugăciune în faţa băiatului ca să-i capteze atenţia. Marcu privi la el zăpăcit.
adu-ţi aminte de Marea Galileei.
marea Galileei, repetă Marcu.
ţine-ţi ochii spre Iisus.
spre Iisus, zise Marcu trăgând aer adânc în piept.
îşi imagină cum Iisus îl prinde de mână.
adu-ţi aminte, furtuna ta este puternică.
dar Dumnezeul nostru este mai puternic, încheie Marcu.
Respiră adânc, rugându-se încet odată cu fiecare răsuflare şi apoi fu rândul lui să coboare pe scândură. Trebui să se forţeze să meargă normal şi să nu o ia la fugă.
Nu asculta cu prea mare atenţie conversaţia din jurul lui, când părintele Nestor îi zise:
marcu, va trebui să începem căutarea mâine. Este târziu şi trebuie să găsim un loc de dormit.
Marcu încuviinţă, având atât de multe emoţii, încât abia putu să se concentreze să dea din cap. O familie cu care părintele Ignatie se împrietenise pe corabie îşi făcu milă de ei şi îşi deschise casa pentru cei patru călători. Marcu era împărţit între dorinţa de a dormi şi de a nu
192
se mai trezi niciodată, şi între cea de a alerga pe străzile întunecate, ciocănind la uşi până când avea să-şi găsească mătuşa. Părintele Nestor îi simţi lupta şi îl aşeză pe un scaun.
mâine, Marcu. Odihneşte-te şi roagă-te, şi ne vom înfrunta problemele dimineaţă.
nu cred că pot.
roagă-te pentru pace, zise părintele Ignatie, dându-i frânghia sa de rugăciune.
Nodurile erau netede, iar firele de lână erau tocite de multele rugăciuni ale călugărului.
poţi să o împrumuţi în această seară.
Marcu era sigur că nu va putea adormi. Se aşeză pe patul său improvizat de pe podeaua bucătăriei, apucând frânghia de rugăciune a părintelui Ignatie şi încercând să se roage. Renunţă repede şi ascultă în schimb Psalmul şoptit al părintelui Cosma, care era lângă el: „Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut disde-dimineaţă. Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu, în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă…” Marcu închise puţin ochii, iar când îi deschise din nou fu surprins să vadă că era deja dimineaţă. Stătu liniştit o clipă, privind cum particulele de praf dansau în lumina soarelui. Pe măsură ce mintea i se limpezi, îşi aduse aminte deodată unde era. Un val de energie îi străbătu muşchii şi se ridică imediat în picioare.
193
Auzi un chicotit în apropiere şi îl văzu pe părintele Cosma, cu o culoare normală în obraji, mestecând un fruct.
cât este ceasul? întrebă Marcu.
dacă te-ai trezit, este timpul să mergem să îţi căutăm mătuşa, răspunse părintele Nestor, strecurându-şi capul în cameră.
îl cercetă pe Marcu câteva clipe şi zise:
dar poate că putem aştepta suficient de mult cât să îţi piepteni părul.
marcu întrebă părintele Ignatie puţin mai târziu, pe când se încălţa -, ştii unde stă mătuşa ta?
Marcu se opri din mers, şocat de ceea ce realizase.
nu. O, nu! Cum o vom găsi?
nu te îngrijora, zise părintele Nestor. Vom găsi o biserică şi îi vom cere ajutorul preotului.
de ce începem întotdeauna cu biserica? De ce nu cu piaţa sau cu magazinul? întrebă Marcu.
este o bună lecţie de viaţă, Marcu, zise părintele Nestor hotărât. Întotdeauna să începi cu biserica. Apoi toate celelalte vor veni de la sine.
Părintele discută în grabă cu gazda lor despre bisericile din zonă, în timp ce Marcu încerca agitat să-şi netezească părul zbârlit, ţopăind de pe un picior pe altul. Refuză să ia micul dejun, deoarece era prea agitat ca să mănânce. Se zvârcolea în loc, în timp ce călugării făceau planuri. Ajungând în cele din urmă la un consens, îşi luară rămas bun de la gazdă şi coborâră în stradă.
194
Biserica „Sfântul Nicolae” fu prima lor oprire, iar atunci când clădirea acoperită de cupole albastre se arătă în zare, Marcu se opri deodată şi se întinse orbeşte să prindă braţul care era mai aproape de el. Nu îşi dădu seama care călugăr îl strânsese într-o îmbrăţişare atât de puternică. Pur şi simplu stătu liniştit până i se opri tremuratul, ascultând un murmur în ureche, care nu avea nici un înţeles, dar care ştia că era o rugăciune.
Două mâini îl prinseră de umeri şi îl împinseră un pas înapoi, iar Marcu putu să vadă faţa părintelui Ignatie. Suntem cu tine, Marcu, şi vom rămâne cu tine atât cât vei avea nevoie. Dar şi Dumnezeu este cu tine şi niciodată nu te va părăsi. Nu te teme.
„Căci Eu sunt cu tine”, şopti Marcu. Părintele Nestor îl binecuvântă, atingându-l uşor pe frunte cu degetele lui răsucite în timp ce îi făcea semnul crucii. Marcu se lăsă condus de braţ în josul străzii până în biserică. Cu fiecare pas pe care îl făcea, Marcu se ruga: „Sfinte Fanurie, te rog, ajută-mă să-mi găsesc curajul!”
Preotul de la Biserica „Sfântul Nicolae” nu auzise de Diana, mătuşa lui Marcu, aşa că îi mulţumiră şi îşi continuară drumul prin oraş. Avură aceeaşi experienţă la Biserica „Sfântul Pavel” şi la fel şi la Biserica „Sfântul Pantelimon”. Marcu începea să cadă în deznădejde.
Se opriră să ia ceva de mâncare de la un vânzător de kebab de miel, iar Marcu se uită îndelung la frigăruia
195
din mână înainte să muşte din ea. Condimentele picante de pe carnea fierbinte îi amintiră cam cât era de flămând. Termină de mâncat din trei muşcături, iar vânzătorul îi făcu din ochi şi îi mai dădu o frigăruie. Mar cu zâmbi cu mulţumire şi încercă să ia înghiţituri mai mici, ca să se poată sătura.
Auziră dangătul unor clopote din apropiere, care chemau credincioşii la vecernie.
ce biserică este aceasta? îl întrebă părintele Ignatie pe vânzător.
biserica Panaghia, răspunse omul. Biserica Maicii Domnului, biserica la care merg eu.
Acesta arătă spre o stradă lăturalnică şi le dădu instrucţiuni înainte să ceară binecuvântarea părintelui Nestor şi să se întoarcă să-i servească pe alţi clienţi.
Călătorii urmară indicaţiile încâlcite, rătăcindu-se o dată şi întorcându-se puţin înapoi înainte să ajungă la biserică.
cred că vecernia s-a terminat, zise părintele Cosma, văzând că uşile bisericii erau deschise şi oamenii începeau să iasă.
Răspunsul lui Marcu se pierdu în zgomotul spontan al mulţimii. Îi urmă pe călugări deoparte, pe o mică peluză, pentru a aştepta până când aveau să se răspândească oamenii.
Şi atunci se întâmplă ceva neaşteptat. În anii următori, când Marcu avea să încerce să povestească ce se
196

întâmplase în acele momente, nu avea să reuşească să spună cum se petrecuseră exact evenimentele.
Stătu puţin mai departe de călugări, care făceau planuri în şoaptă. O adiere uşoară îi ciufuli părul şi Marcu îşi dădu seama că nu se mai simţea singur. O voce îi şopti: „Priveşte acolo!”, iar Marcu nu s-a lămurit niciodată dacă o auzise cu urechile sau cu inima, dar luă aminte şi privi.
La început, putu să vadă doar nişte oameni din spate. Femeia purta o eşarfă viu colorată legată peste părul ei negru şi îl ţinea de braţ pe bărbatul înalt de lângă ea. Cu cealaltă mână, bărbatul ţinea strâns o fată care ţopăia lângă el. Fata îl trase de mână, făcându-l să se oprească. El încuviinţă cu un zâmbet, iar fata se aplecă să culeagă câteva flori sălbatice de lângă gardul bisericii.
Marcu îngheţă în loc, ca şi cum picioarele i-ar fi prins rădăcini şi ar fi fost plantat adânc în pământ ca un măslin. Trase cu greu aer în piept. Părintele Ignatie se uită la el îngrijorat, apoi privi în direcţia în care se uita băiatul.
În acel moment, femeia îşi întoarse capul şi privi în spate. Totul în jurul lui Marcu se opri păsările, soarele, îngrijorarea, durerea şi poate timpul însuşi, deoarece, în acel moment, nu mai era nimic altceva în lume în afară de chipul mamei sale şi sunetul vocii ei care îl striga pe nume.
197
Şi apoi rădăcinile dispărură. Fu eliberat de greutatea care îl legase şi alergă mai repede decât o făcuse vreodată, respirând cu greu, străbătând mulţimea. Mama îl întâmpină cu o îmbrăţişare strânsă, prăbuşindu-se amândoi în iarbă, cu braţele în jurul lui în timp ce îl mângâia pe păr. Apoi a venit şi tatăl lui, îmbrăţişându-i pe amândoi, cu braţele lui puternice şi protectoare, iar Irina era lângă el, ascunzându-şi faţa în umărul lui.
tată, mamă suspină el -, îmi pare rău.
Îţi pare rău? spuse cu uimire tatăl lui Marcu. Pentru ce?
pentru Ilie.
198
Marcu încercă să se tragă înapoi, dar mama nu-i dădu drumul. Îi luă faţa între palme, punându-şi fruntea ei pe fruntea lui. Băiatul se uită în ochii ei şi apoi în ochii tatălui şi văzu în ei dragostea şi iertarea pe care îi fusese prea frică să le caute din ziua în care fratele lui murise. O uşurare i se instală în tot corpul, pe măsură ce muşchii lăsară deoparte durerea şi agonia pe care o purtaseră prea mult timp. Se lăsă în jos şi izbucni în hohote de plâns, sprijinit de braţele tatălui şi de îmbrăţişarea mamei. În timp ce lacrimile familiei lui se amestecau cu lacrimile sale, îşi dădu seama că ajunsese acasă.
Marcu nu a ştiut niciodată cât timp au stat îmbrăţişaţi acolo pe iarbă, în faţa bisericii. Se poate să fi fost ore sau poate mai multe zile minunate şi însorite, dar el plânse până când toate lacrimile lui, pe care le ţinuse
199
în el din ziua în care îl dusese pe Ilie acasă, se scurseră. Mama îşi ridică bărbia de pe capul lui Marcu şi privi în ochii lui.
fiul meu, zise ea încet, cu lacrimi în ochi. Sunt foarte bucuroasă să te văd.
mamă, zise el printre sughiţuri. Mi-a fost atât de teamă. Am crezut că mă vei urî şi apoi am crezut că nu te voi mai găsi niciodată.
Mama îl îndemnă să se liniştească şi îl strânse din nou tare în braţe.
Marcu îşi aminti de prezenţa călugărilor în apropiere, care plângeau de bucurie şi îl slăveau pe Dumnezeu, privind reuniunea familiei. Se ridică, ţinându-se încă strâns de părinţii lui, şi le făcu prezentările. Elena le mulţumi călugărilor, din nou şi din nou, că îl ajutaseră pe Marcu să îşi regăsească familia.
suntem onoraţi şi privilegiaţi că am avut grijă de el, zise părintele Nestor cu glasul plin de emoţie. Îi mulţumim lui Dumnezeu că v-a adus din nou împreună.
Apoi se întoarse spre Marcu cu ochii săi verzi strălucind de bucurie şi îi zise:
ce ţi-am spus eu, Marcu? întotdeauna să începi de la biserică.
200
Capitolul 20
Era seara târziu. Toate poveştile fuseseră spuse, toate lacrimile curseseră din nou şi Marcu stătea cu familia lui şi cu monahii în sufrageria mătuşii. Bunicii săi, care de asemenea plecaseră din Rodos, îl sărutară de rămas bun şi plecară spre căsuţa lor din apropiere.
ce călătorie! zise Iacov, poate pentru a opta oară.
mulţumim lui Dumnezeu că am supravieţuit şi că acum s-a terminat. Cel puţin pentru Marcu, zise părintele Ignatie zâmbind la băiat, care se cuibărise între părinţii lui şi nu dădea vreun semn că ar fi vrut să se mişte. Dimineaţă vom lua corabia către Muntele Athos. Sfântul Fanurie va fi dus la o biserică şi vom locui acolo până ce lucrurile se vor linişti la noi acasă.
nădejdea noastră adăugă părintele Nestor vizibil emoţionat este să ne întoarcem cândva în Rodos. Am vrea să-l ducem şi pe Sfântul Fanurie acasă.
mi-aş dori să nu fie nevoie să plecaţi, zise Marcu trist.
Părintele Nestor zâmbi.
suntem călugări, Marcu, iar locul călugărilor este la mănăstire. Îţi vom scrie când ne vom aşeza undeva şi vei putea să ne vizitezi.
201
Marcu încuviinţă. Se simţea egoist. Astăzi toate rugăciunile îi fuseseră ascultate şi încă îşi mai dorea să nu plece călugării. Părintele Ignatie păru că îi înţelege lupta şi îi spuse afectuos:
Şi nouă ne va fi dor de tine.
Marcu îşi aminti deodată de traista pe care i-o dăduse preoteasa Anastasia în Atena. În cea mai mare parte, era plină cu fructe şi prăjituri, pe care le terminase de mult, dar mai era un pachet învelit în hârtie maro, pentru mama lui. Răscolind printre puţinele sale lucruri, îl găsi, explicându-i mamei de unde îl avea. Aceasta desfăcu pachetul şi un miros puternic umplu camera de îndată.
Elena rămase uimită atunci când mirodenii atent împachetate i se revărsară în poală. Scorţişoară, cuişoare şi cardamon exotic, toate scumpe şi rare, umplură camera cu aromele lor. „Ce dar!”, zise ea încântată. Purtară pachetul de la unul la altul, fiecare dintre ei zăbovind o clipă pentru a adulmeca aromele puternice înainte să-l dea mai departe.
Marcu mai găsi ceva în cotloanele rucsacului său. Cu un zâmbet sfios, arată tuturor obiectul pe care îl împachetase cu grijă înainte să plece din casa în care copilărise. Irina zâmbi atunci când văzu pana de cocoş.
mătuşa Diana zice că următorii pui care ies din ouă pot să fie ai mei, îl informă ea pe Marcu.
Acesta îi zâmbi înapoi şi o îmbrăţişă.
202
Mama plângea din nou, ţinând în mâini strâns eşarfa pe care Marcu o purtase cu el atâtea sute de kilometri.
„Marcu…”, şopti ea. Zâmbi şi îl sărută pe semnul de pe frunte. Eşarfa se desfăcu şi o bucată de hârtie decolorată şi şifonată căzu fâlfâind pe pământ. Mama suspină.
aceasta este…?
Marcu încuviinţă.
Un bărbat a adus acasă această scrisoare pentru tine, îi spuse el tatălui. A zis că era ceva urgent şi de aceea am plecat să te găsesc. Dar m-am rătăcit şi apoi a avut loc lupta…
Tata încuviinţă.
mă întreb ce era aşa de important?
Cu multă grijă desfăcu hârtia împăturită şi citi scrisul negru încâlcit. Făcu ochii mari şi izbucni în râs. Îi dădu scrisoarea mamei şi, în timp ce o citea, gura ei formă un „O” mare.
ce este? întrebă Marcu.
Tatăl luă înapoi scrisoarea şi o citi cu voce tare, prăpădindu-se de râs: „Dragă domnule, vecinul a furat şorţul soţiei mele şi lopata mea preferată. Vă rog să trimiteţi imediat soldaţi ca să îmi dea lucrurile înapoi”. -Ce?
Marcu nu era sigur că auzise corect. Tata nu mai putea de râs.
a zis că era important! strigă Marcu indignat.
203
Tatăl îşi făcu vânt cu scrisoarea, râzând încă. Părintele Cosma privi la ei toţi şi zise sec:
trebuie să fi iubit tare mult acea lopată.
Când râsetele se potoliră, mama le spuse călugărilor:
puteţi să vă amânaţi călătoria la Sfântul Munte cu încă o zi? Aş vrea să vă dăruiesc ceva mic mâine, ca mulţumire.
Călugării priviră unul la celălalt şi încuviinţară.
părintele Cosma ar face orice să nu se urce pe o corabie, zise Marcu căscând.
Părintele Cosma izbucni în râs.
Şi să nu uiţi asta!
Marcu dori să meargă în pat, care era făcut din câteva scânduri acoperite cu pături, în sufrageria mătuşii lui, acolo unde stătea cu toată familia până când aveau să-şi găsească o casă proprie. După toată aventura, i se părea mană cerească.
dacă tot staţi până mâine zise Marcu oprindu-se din drumul lui spre dormitor -, aş putea să-l iau pe Sfântul Fanurie cu mine pentru ultima oară?
Se uitară cu toţii spre colţul cu icoane, unde icoana dezvelită era aşezată pe un scăunel la loc de cinste. Supravieţuise în călătoria lungă şi anevoioasă fără nici un cusur. Călugării şi Marcu le povestiseră tuturor cum o descoperiseră în biserică şi taina din ce în ce mai mare ce înconjura Sfântul şi povestea lui. Marcu îi spuse mamei în şoaptă despre legătura lui cu Sfântul Fanurie, făcând-o
204
pe aceasta să plângă din nou atunci când îi spuse că amândoi se pierduseră.
dar nu mai suntem pierduţi, încheie băiatul. Cel puţin eu nu mai sunt.
Părintele Ignatie făcu o metanie în faţa Sfântului Fanurie. Îi încredinţă icoana lui Marcu, care sărută mâna Sfântului şi o duse în camera lui. Punând icoana pe un scaun în colţ, de unde Sfântul Fanurie să păzească întreaga sa familie, rosti cu voce tare rugăciunea care îi cântase în inimă ceasuri întregi.
„îţi mulţumesc, Sfinte Fanurie. Îţi mulţumesc că mi-ai găsit familia.”
Atunci când Marcu adormi în acea seară, o avea pe sora lui lângă el, se ţinea de mâna mamei şi avea bucurie în inimă.
205
Capitolul 21
Marcu dădu buzna în bucătărie devreme, găsindu-le doar pe mama şi pe Irina. Mama îl îmbrăţişă strâns timp îndelungat, apoi îl sărută pe frunte şi îi puse un ou fiert în mână.
mănâncă, îi porunci ea. Ai slăbit prea mult.
da, mamă, zise Marcu zâmbind larg. O îmbrăţişă din nou şi se aşeză la masă pentru a curăţa oul care încă era cald.
Elena se mişca cu graţie prin bucătărie. Luă un bol de ceramică viu colorat de pe raft, iar Marcu fu uimit să vadă că era tocmai bolul pe care el i-l dăruise. Îi observase lipsa atunci când mersese pentru scurt timp acasă împreună cu călugării. Mama îi zâmbi.
doar nu credeai că aveam să-l las în urmă… Nu-i aşa?
Marcu îi răspunse cu un zâmbet. În bol ea puse făină, miere şi sare. Apoi fărâmiţă cu grijă unul dintre preţioasele beţişoare de scorţişoară de la preoteasa Anastasia, făcând o pulbere fină. Mirosul aromat umplu bucătăria.
marcu, fugi în grădina mătuşii. Adu-mi patru portocale mari.
207
Marcu se ridică pentru a-i îndeplini cerinţa şi, trecând pe lângă mama, aceasta îl sărută din nou pe frunte şi îi puse alt ou în mână. Irina îl urmă îndeaproape, ţopăind în spatele lui.
Soarele abia se zărea la orizont. Raze strălucitoare de lumină umpleau cerul spre răsărit. În lumina difuză, Marcu dădu peste măslini şi lămâi înainte să ajungă la portocal, care avea ramurile pline cu fructe. Mirosul proaspăt de citrice era peste tot în aer. Marcu îşi mâncă oul din două înghiţituri şi se întinse spre ramurile încărcate. Culese vreo zece portocale, fiecare de mărimea pumnului său. Irina cără câteva în şorţul ei, iar Marcu îşi scoase cămaşa din pantaloni şi le cără pe restul în poală.
Revenind în bucătărie, mama îi dojeni:
am nevoie doar de patru!
Marcu răsturnă portocalele pe masă.
le voi mânca eu pe celelalte.
Elena zâmbi.
păi, în cazul acesta, culege douăzeci.
Marcu îşi curăţă încet o portocală, privind la mama lui cum storcea sucul din cele patru de care avea nevoie, amestecându-l cu aluatul şi câteva linguri de ulei de măsline. Multele mirosuri din bucătărie concurau pentru a-i atrage atenţia, iar Marcu începu să-şi cureţe a doua portocală în timp ce Elena turnă aluatul gros într-o tavă şi o băgă în cuptor.
mamă, ce pregăteşti? întrebă el printre înghiţituri.
208
o prăjitură.
de ce?
Elena ridică sprâncenele la el şi acesta se grăbi să adauge:
îmi place prăjitura, dar mă întrebam de ce te-ai trezit atât de dimineaţă ca să faci una.
Elena zâmbi.
deoarece fiul meu cel pierdut a fost găsit. Cu siguranţă nu eşti fiul risipitor, dar vom mânca, vom bea şi ne vom veseli. Şi deoarece nu am vreun viţel îngrăşat pe care să-l tai în acel moment, o oaie începu să behăie indignată în curte, făcându-i pe amândoi să râdă -, voi face în schimb o prăjitură, folosind aceste daruri minunate de la preoteasa Anastasia. Şi o vom împărţi cu familia noastră şi cu noii noştri prieteni de aici.
Se întinse peste masă şi adună restul portocalelor într-un bol. Gata, Marcu, altfel îţi va fi rău. Ia un fursec în schimb.
Răsăritul soarelui şi mirosul dulce al prăjiturii îi ridicară din paturi în curând pe toţi ceilalţi din casă. Elena şi sora ei se grăbiră să pregătească micul dejun pentru toată lumea. Când munca de dimineaţă se încheie, se adunară cu toţii să mănânce din prăjitura care se răcise. Mai mulţi vecini, care văzuseră întâlnirea din faţa bisericii, se opriră cu daruri pentru a-i ura bun venit lui Marcu. Se aşezară şi ascultară cum Marcu şi călugării povestiră iar şi iar cele petrecute în călătoria lor şi se
209
opriră să se închine la icoana Sfântului Fanurie înainte de plecare. Casa era tot plină şi după-amiază, iar Elena încă tăia felii din prăjitură, dar aceasta niciodată nu se termina.
precum pâinile şi peştii, zise Iacov sărutând-o pe obraz.
Călugării refuzară să rămână la cină, împachetându-şi bagajele şi pregătindu-se să prindă ultima corabie care mergea în acea zi spre Athos.
este o călătorie foarte scurtă, îi zise Iacov părintelui Cosma, care încuviinţă sumbru din cap, dar îi făcu din ochi lui Mar cu.
El şi familia lui se aşezară să se închine la icoana Sfântului Fanurie încă o dată înainte ca monahii să o împacheteze cu grijă. Marcu sărută mâna Sfântului, aşezându-şi puţin fruntea pe icoană şi rostind “Îţi mulţumesc!”.
îşi luă rămas-bun de la călugări plin de tristeţe bucuroasă. Părintele Nestor îl binecuvântă şi îl îmbrăţişă, iar părintele Cosma îşi înfăşură mâinile groase în jurul băiatului, ridicându-l de pe pământ într-o îmbrăţişare puternică. Părintele Ignatie fu ultimul şi îi puse lui Marcu în mână frânghia sa de rugăciune.
păstreaz-o şi foloseşte-o bine, zise el. Ne vom ruga pentru tine întotdeauna.
Marcu zâmbi cât putu de tare. Era totuşi trist că trebuia să-şi ia rămas-bun de la călugării care îi deveniseră prieteni şi fraţi, dar sentimentul că familia sa era lângă el îi risipi mâhnirea. Plânsese destul.
210
În timp ce corabia se desprindea de doc, Marcu le făcu din mână călugărilor. Aceştia îi răspunseră la fel. Înainte să se piardă în zare, Marcu îl văzu pe părintele Nestor cum îşi puse mâinile pâlnie la gură şi strigă: „Marcu! Furtuna ta este puternică!”
Marcu strigă înapoi cu toată puterea lui: „Dar Dumnezeul nostru este mai puternic!”
În acea seară, în timp ce se pregăteau pentru culcare, Marcu se gândea la tot ceea ce găsise. Nu doar familia, ci şi noi prieteni, iertare, credinţă şi curaj, pe care le dobândise de-a lungul călătoriei. Părintele Nestor avusese dreptate. Furtuna lui fusese puternică. Dar acum, aşa cum făcuse şi pentru apostoli pe Marea Galileei, Hristos liniştise vântul şi valurile şi îi dăruise pace.
211
Prolog
Marcu ajută la căratul lucrurilor în noua lor casă. Purta pantalonii noi pe care Elena stătuse până noaptea târziu să-i coase, fiindcă celelalte două perechi ale lui se rupseseră şi se uzaseră în timpul călătoriei dificile. Vecinii le dăruiseră mobilă pentru camere şi vase pentru bucătărie, iar mama săpa pământul în spatele casei pentru a face o grădină de legume. Marcu îşi propusese să păstreze câteva seminţe din portocalele mătuşii, ca să aibă şi ei pomii lor peste câţiva ani. Între timp, era fericit să alerge până acolo cu un coş, să culeagă fructe şi măsline.
marcu, zise Irina. Ai văzut găleata pentru lapte? Nu o găsesc nicăieri.
spune o rugăciune şi roagă-l pe Sfântul Fanurie să te ajute.
Irina strâmbă din nas.
sună ciudat, să-i ceri unui Sfânt să te ajute să găseşti ceva.
Marcu aruncă o portocală spre sora lui.
pe mine m-a ajutat să te găsesc, nu-i aşa?
Irina zâmbi.
213
da, cred că aşa e. Mă voi ruga.
bine, îi zise Marcu făcându-i cu ochiul. Şi când o vei găsi, să vedem dacă mama ne va face o altă prăjitură.
Sfârşit
214
Detalii despre poveste, de la autoare
Taina Sfântului Fanurie este adevărată şi încă a rămas necunoscută pentru credincioşii ortodocşi după 500 de ani. Se ştie că, în timpul celui de-al doilea asediu asupra Rodosului, în 1522, câţiva călugări au văzut cum un grup de soldaţi inamici devastau o biserică. Atunci când soldaţii au plecat, călugării au găsit icoana Sfântului Fanurie într-un morman de icoane vechi aruncate, arătând ca nouă.
Călugării au căutat în lung şi-n lat pe cineva care să le spună povestea Sfântului misterios, dar nimeni nu auzise de el. Un episcop care mai târziu a văzut icoana a afirmat că este suficient că ea există, căci fie un om ştia istoria Sfântului, fie acea icoană fusese pictată în mod minunat şi lăsată ca să o poată găsi călugării. Episcopul l-a canonizat pe Sfântul Fanurie, iar ziua lui de prăznuire, 27 august, este ziua în care a fost descoperită icoana.
Nu cunoaştem numele adevărate ale călugărilor care au găsit icoana Sfântului Fanurie, aşa că, în mintea mea, ei au devenit părinţii Cosma, Ignatie şi Nestor.
215
M-am întrebat cum s-ar fi simţit un tânăr dacă ar fi asistat la acea descoperire şi astfel l-am creat pe Marcu pentru a fi un alt martor alături de călugări. Luptele lui cu durerea şi pierderea sunt împărtăşite de mulţi oameni de-a lungul veacurilor.
Sfântul Fanurie este Sfântul lucrurilor pierdute. Deoarece istoria lui s-a pierdut, dar el însuşi a fost găsit, ne rugăm lui atunci când avem nevoie de ajutor ca să găsim ceva. Rugăciunea poate fi pur şi simplu „Sfinte Fanurie, ajută-mă!”. În mod tradiţional, credincioşii fac o prăjitură specială drept mulţumire adusă Sfântului, numită fanuropita, „prăjitura Sfântului Fanurie”, un obicei practicat în întreaga lume.
Icoana Sfântului Fanurie a fost găsită în interiorul oraşului Rodos, din Grecia. Zidul care înconjura Rodosul în anii 1500 şi care l-a protejat mulţi ani încă mai este şi astăzi în picioare, dar oraşul a crescut cu timpul şi acum se întinde în afara graniţelor lui originale. Astăzi icoana Sfântului Fanurie se află într-o biserică închinată Sfântului, ridicată deasupra locului unde a fost descoperită.
Taina trecutului său poate că nu va fi niciodată descoperită, dar Sfântul Fanurie răspunde mereu rugăciunilor celor care sunt pierduţi şi îi cer ajutorul.
Sfinte Fanurie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
216
Troparul Sfântului Fanurie
Pe lauda celor din Rodos şi slava mucenicilor, pe cel ce luminează pe cei credincioşi cu razele dumnezeieştilor minuni, pe Fanurie să-l cinstim credincioşii ca pe un mare nevoitor al Mântuitorului, că izvorăşte tot harul celor ce din suflet strigă către el. Slavă lui Hristos, Celui ce te-a slăvit; slavă Celui ce te-a arătat minunat; slavă Celui ce lucrează prin tine tămăduiri tuturor.
217
Condacul Sfântului Fanurie
Ai izbăvit pe preoţi din robia celui fără de Dumnezeu şi le-ai dezlegat legăturile cu dumnezeiască putere, cugetătorule de Dumnezeu, ai ruşinat cu cuget curat a tiranilor îndrăznire, ai veselit cetele îngereşti, Mare Mucenice. Pentru aceasta te cinstim, dumnezeiescule ostaş, Fanurie slăvite.
218
Prăjitura Sfântului Fanurie Fanuropita
Aceasta este o reţetă modernă. Mama lui Marcu nu avea praf de copt şi nici măcar zahăr. Cel mai probabil, îşi îndulcea prăjiturile cu miere, care era la îndemână.
Pentru a prepara această reţetă fără ouă, le poţi înlocui cu trei sferturi de cană de piure de fructe (banane, sos de mere neîndulcit sau chiar avocado). Textura prăjiturii se va schimba puţin dacă vei alege să faci această modificare.
Să te bucuri de prăjitură şi Sfântul Fanurie să mijlocească pentru noi toţi!
Ingrediente
3 ouă
1 cană cu zahăr, plus două linguri de zahăr folosite separat
1 linguriţă de coajă de lămâie rasă
O cană de ulei de măsline
1 cană de suc de portocale
1 cană de făină
219
1 linguriţă de praf de copt
O linguriţă de sare
2 linguriţe de scorţişoară
zahăr pudră pentru ornat
Mod de preparare
încălzeşte cuptorul la 180°C.
Amestecă făina, praful de copt, sarea şi scorţişoara într-un bol, apoi pune amestecul deoparte.
Bate ouăle cu zahărul până când capătă o culoare galben deschis şi groasă. Adaugă coaja de lămâie, apoi toarnă uşor uleiul de măsline în timp ce amesteci.
Adaugă alternativ ingredientele uscate şi sucul de portocale până se amestecă bine.
Toarnă amestecul într-o tavă pătrată sau rotundă pe care ai uns-o înainte cu grăsime şi presară două linguriţe de zahăr deasupra.
Lasă să se coacă în cuptor la 180°C timp de 40-45 de minute sau până când poţi să bagi o scobitoare în mijlocul prăjiturii şi să o scoţi curată. Lasă să se răcească bine înainte să o tai, apoi ornează cu zahărul pudră.
împarte prăjitura cu prietenii sau cu familia şi nu uita să rosteşti o rugăciune de mulţumire către Sfântul Fanurie înainte să o savurezi!
220
Preoteasa CHRISTINE ROGERS este căsătorită cu părintele John Rogers şi au împreună patru copii. Este, de asemenea, autoarea cărţii Papucii lui Spiridon, publicată la Editura Doxologia. Trăieşte în Alaska şi îi plac activităţile de interior, cum ar fi cititul, cusutul, iar adesea poate fi găsită în bucătăria bisericii, unde găteşte mâncare pentru grupuri cuprinse între 50 şi 300 de persoane. Christine a fost de două ori în Kenya, ca misionar din partea OCMC.
221
De aceeaşi autoare
Alte cărţi pentru copii de la Editura Doxologia
SFÂNTA pentru copii
Pentru mai multe informaţii despre cărţile noastre, vizitaţi site-ul edituradoxologia.ro
Redactor:Cristi Reuţ Corector: Lucian Radu Tehnoredactor: Alina Andrei Design copertă: Ştefan Pintilie Prepress: Leonard Lunguleac
Editura Doxologia, Cuza-Vodă 51, 700038, IAŞI
Tel.: 0232216693; Fax: 0232216694
https:edituradoxologia.ro
Email: edituradoxologia@gmail.com
Editura.Doxologia