AM VAZUT SFARSITUL LUMII. MARTURIA STARETULUI DE 100 DE ANI

AM VĂZUT SFÂRŞITUL LUMII
MĂRTURISIRILE UNUI STAREŢ CARE A TRĂIT O SUTĂ DE ANI
VOLUMUL 1
AM VĂZUT SFÂRŞITUL LUMII Mărturisirile unui stareţ care a trăit o sută de ani
Icoana de pe copertă şi din pagina alăturată îl înfăţişează pe Sfântul Proroc Ilie, care a fost ridicat la cer (4 Regi 2,11-12).
Ediţie îngrijită de monahul Coprie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Am văzut sfârşitul lumii: mărturisirile unui stareţ care a trăit o sută de ani ed. Îngrijită de monahul Coprie Bucureşti: Editura Sophia, 2024 – 2 vol.
ISBN 978-973-136-989-1 vol. – 2024 iSBN 978-973-136-990-7
I. Coprie, monah (ed.)
2
© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie.
AM VĂZUT SFÂRŞITUL LUMII
MĂRTURISIRILE UNUI STAREŢ CARE A TRĂIT O SUTĂ DE ANI
VOLUMUL 1
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel Ce vei veni să-i judeci pe cei vii şi pe cei morţi, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii, iartă-ne nouă toate păcatele vieţii noastre şi, prin căile cele numai de Tine ştiute, ascunde-ne de la faţa antihristului în pustia cea tăinuită a mântuirii Tale. Cuviosul Nectarie de la Optina (t 1928)
înaintecuvântare la ediţia românească
Născut în Imperiul Ţarist la începutul veacului XX, stareţul centenar ale cărui mărturisiri sunt cuprinse în acest volum a trecut prin valul de vitregii şi prigoane, ce s-a abătut asupra celor care şi-au mărturisit credinţa în Hristos Dumnezeu în Rusia.
în vremea revoluţiei bolşevice din 1917, se afla ca seminarist în Lavra Sfintei Treimi de la Serghiev Posad, unde a şi devenit călugăr, fiind hirotonit diacon şi apoi preot îndată după tunderea sa în monahism. La începutul anilor 20, a fost arestat de mai multe ori ca unul care era socotit „element duşmănos” şi, în cele din urmă, a luat căile gulagurilor sovietice, unde, timp de mai bine de douăzeci de ani, şi-a ispăşit condamnarea prin muncă silnică.
După încheierea celui de al Doilea Război Mondial, a fost eliberat din lagăr, starea lui de sănătate fiind atât de şubrezită la acea vreme, încât abia de mai reuşea să se ţină pe picioare. Cu mari greutăţi şi încercări, a pribegit prin Rusia şi, după un răstimp, a intrat în ascultare la un bătrân monah de o mare blândeţe, care se formase la Optina; acesta fusese şi el întemniţat şi cunoscuse din plin prigoana ateistă, dar totodată dobândise multă iscusinţă în meşteşugul rugăciunii isihaste.
Pentru o vreme, stareţul a lucrat ca fochist şi, după ce a reuşit să recupereze din felurite ascunzători cărţi şi vase liturgice din perioada ţaristă, a început a sluji Dumnezeiasca Liturghie, iar botezurile şi înmormântările le săvârşea în vremea nopţii. A făcut acest lucru în pofida faptului că pericolul de a fi denunţat era foarte mare, ceea ce putea însemna pentru el atât o nouă perioadă de încarcerare, cât şi punerea propriei vieţi în primejdie. Oamenii s-au strâns în jurul lui, deoarece puterea rugăciunilor şi a cuvintelor sale era foarte lucrătoare, iar Dumnezeu îl înzestrase şi cu darul înaintevederii. În cele din urmă, a fost primit oficial în
5
rândurile clerului prin mijlocirea unui episcop, care ajutase mai mulţi preoţi pribegi ce reuşiseră să scape cu viaţă din lagărele comuniste.
Astfel, lângă stareţ s-au adunat tot mai mulţi oameni, pentru a căror întrebări şi căutări, el a cerut cu stăruinţă răspuns şi luminare de la Dumnezeu. Aşa se face că, pe la începutul anilor 70 ai veacului trecut, s-a învrednicit de prima vedenie, în care Domnul i-a dezvăluit cele ce se vor petrece lăuntric cu oamenii în vremurile de la sfârşitul lumii.
După mai mulţi ani, într-o a doua vedenie, i-a fost descoperită, cu multe detalii, deopotrivă starea lumii şi a firii omeneşti, atât din preajma venirii lui antihrist, cât şi din vremea stăpânirii lui. Privirea pătrunzătoare, călăuzită de har şi rugăciune a stareţului desluşeşte pentru noi alcătuirea lăuntrică a oamenilor şi a evenimentelor care premerg înstăpânirea fiului fărădelegii pe pământ şi duc la înfăptuirea ei. Multe din lucrurile pe care stareţul le spunea acum cincizeci de ani au devenit deja o realitate cotidiană, iar altele fie sunt tăinuite până la o vreme, fie urmează să fie duse la îndeplinire.
Mărturisirile lui pot părea năucitoare şi inconfortabile pentru civilizaţia avidă de creşterea nivelului de trai, a cărei slogan este bătătorirea neîncetată a căilor celor largi ale consumului, desfătărilor şi agonisirilor pământeşti. Cuvintele stareţului i-au pricinuit uimire şi părintelui Alexandru Krasnov, cel care a închegat această carte pentru cititorii ruşi, consemnând şi culegând cu multă amănunţime şi luare-aminte mărturisirile şi convorbirile bătrânului ascet1. În experienţa sa de viaţă, stareţul a trecut prin tot
1 Acest prim volum este alcătuit din trei părţi: în cea dintâi sunt cuprinse întâlnirea şi convorbirile părintelui Alexandru cu Stareţul, în cea de a doua sunt adunate câteva cuvinte ale Sfinţilor Părinţi, care conglăsuiesc cu învăţăturile şi descoperirile bătrânului ascet, iar cea de a treia parte este alcătuită din mărturii ale credincioşilor care l-au cunoscut nemijlocit pe stareţul centenar. Traducerea din limba rusă s-a făcut după: CBiuijeHHnK AzieKcanAp KpacHOB,fyxodHwe 6ecedvi HacmaeAenu Cmapiţa AumoHusi.
6
spectrul de prigoane asupra credinţei săvârşite în Rusia de-a lungul întregului veac XX, cunoscând în prima tinereţe perioada ţaristă prerevoluţionară, urmând apoi instaurarea epocii comuniste cu toate ororile ei şi, în cele din urmă, perestroika însoţită de destrămarea Uniunii Sovietice şi reorientarea către valorile, progresul şi mult-râvnitul nivel de trai occidental. Astfel, acest om al lui Dumnezeu cufundat în rugăciune şi trecut prin nenumărate pătimiri şi prigoane şi-a format o viziune asupra vieţii şi lumii, în care nu s-a lăsat nicidecum ademenit şi amăgit de nădăjduirea în cele văzute ori de închinarea la materie.
Şi tocmai de aceea, discernământul acestui stareţ centenar poate deveni, pentru cei interesaţi, o cheie ce are puterea să deschidă calea cea strâmtă a Evangheliei şi a strădaniei în rugăciune şi în împlinirea poruncilor, şi aceasta într-o epocă a abundenţei materiale fără precedent. Opulenţa în care trăim azi nu este nimic altceva decât o bunăstare himerică, întoarsă pe de-a-ntregul spre confort, spre plăcerile simţite şi spre îndobitocirea cugetului omenesc prin încătuşarea lui în cele ale pământului. Doar orbirea sufletească şi împietrirea inimii nu-l lasă pe om să vadă cât sunt de efemere toate cele materialnice pe care, din cumplita sa frică de moarte, el le îngrămădeşte cu disperare împrejurul său. Şi cu cât este mai mare nădăjduirea în cele trupeşti şi materialnice, cu atât mai multă este pătimirea curăţitoare trebuincioasă pentru înnoirea vieţii lăuntrice, însă Domnul Hristos, în neţărmurita Sa mărinimie, stă de-a pururi la poarta inimii noastre, mărturisindu-Şi dragostea şi smerenia dumnezeiască: „Iată, Eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).
Oricât de dureroase sau de complicate pot deveni împrejurările acestei vieţi pământeşti, ele sunt vremelnice şi, fiind cuprinse în puterea proniei dumnezeieşti, întru ele putem descoperi pecetea Crucii, prin care ne facem părtaşi biruinţei cu Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Care a
7
murit pentru noi pentru a nimici moartea şi despărţirea noastră de Tatăl.
Hristoase Dumnezeule, dragostea Ta pentru om nu se va sfârşi în vecii vecilor, iar Tu eşti Cel Care ne vei veghea şi ocroti pe toţi şi în vremurile cele tulburi şi pline de pătimiri de la sfârşitul veacurilor. Tu ştii şi micimea, şi laşitatea, şi neputinţa mea sufletească; de aceea, mă înfăţişez înaintea Ta cu toate fărădelegile mele ştiute ori neştiute, cerând nemărginita Ta milă şi iertare, ca, măcar în ceasul cel din urmă, să încep şi eu a iubi mai mult Lumina decât întunericul.
înnoieşte întru mine făgăduinţele date la Sfântul Botez, pe care de atâtea ori le-am călcat în picioare, năpustindu-mă către materie şi lucruri simţite ca, prin ele, să îmi acopăr hoitul lăuntric al deznădejdii şi al necredinţei. Spală cu lacrimi ochii mei pângăriţi de pofta cea lumească şi de îndulcirea din înfăţişările răutăţii, ca astfel să prindă putere în inima mea împlinirea poruncilor Evangheliei, cele care au tărie să cureţe mintea şi inima de răutatea cea învechită şi ucigătoare a păcatului şi a morţii. Învredniceşte-mă să primesc Trupul şi Sângele Tău de Dumnezeu şi Om, ca în acest chip să mă înnoiesc iarăşi şi iarăşi în unirea cea vie cu Trupul Bisericii, care este Trupul Tău, de vreme ce însuţi ai binevoit a ne face mădularele Tale.
Nu mă lăsa să cad în mrejele celui care dintru început a fost ucigător de oameni, şi nici întru uneltirile fiului pierzării, care va fi îngăduit pe pământ ca încununare a fărădelegilor tuturor oamenilor. Şterge, Preabunule Hristoase, prin mila Ta, toate păcatele mele, ca nu cumva să se facă ele întărire şi putere pentru înstăpânirea lui antihrist pe pământ.
însuţi iconomiseşte căile pe care să le aleg şi hotărârile pe care să le iau, ca astfel, fiind luminat de Tine, să nu mă fac rob veşnic al întunericului, ci, dăruindu-ţi moartea mea lăuntrică, să Te întâlnesc şi să Te cunosc pe Tine, Singurul Biruitor asupra morţii şi iadului. Păzeşte-mi fiecare răsuflare şi fiecare cuget lăuntric, pentru ca, fiind cufundate acestea în smerenia Ta, să mi se limpezească adâncul conştiinţei şi să mă avânt cu toate puterile sufletului spre a fi îmbrăţişat de dragostea Ta, care e deplină strălucire a Preasfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Amin.
8
AM VĂZUT SFÂRŞITUL LUMII
MĂRTURISIRILE UNUI STAREŢ CARE A TRĂIT O SUTĂ DE ANI
PARTEA ÎNTÂI
INTRODUCERE
Nu am vrut să merg la această întâlnire. În general, atitudinea mea faţă de acea categorie a populaţiei ortodoxe era să zicem aşa una ambiguă. De altfel, judecaţi şi voi ce poate să însemne un „stareţ”, sau o „stareţă”, când vine vorba despre nişte oameni care vieţuiesc în afara zidurilor mănăstireşti, în lume?! De foarte multe ori, în spatele acestor noţiuni atât de dragi inimii ortodoxe, se ascundea o neştiinţă bădărănească, o evlavie ipocrită şi tendinţa de a câştiga pâinea cea de toate zilele fără a trudi întru sudoarea frunţii. „Stareţ”! Cine-o fi el monah, frate începător… ce se ascunde oare în spatele acestui cuvânt?! Deja auzisem de la enoriaşii mei prea multe aiureli nesăbuite, răspândite de aşa-zişii „stareţi” rătăcitori. Şi totuşi, oamenii continuă să meargă la dânşii. Cu toate că sunt preoţi unii dintre ei, sau ieromonahi, stareţii aceştia nu au parohii în mod oficial întreaga Sfânta Rusie este parohia lor.
Dar acest lucru vi-l pot spune abia acum, însă pe vremea aceea ei constituiau pentru mine întruchiparea unei secte al cărei specific era simularea nebuniei întru Hristos, însă de o natură sălbatică şi întunecată, de acea natură care ne-a oferit-o pilda înfricoşătoare a arderii de sine săvârşite de rascolnici1, fascinaţia faţă de literă şi respingerea duhului.
1 Rascolnic se numea adeptul unei secte religioase din Rusia, care s-a separat de Biserica Ortodoxă oficială la mijlocul veacului XVII, rămânând fidelă aşa-numitului rit vechi.
9
Aşadar, suntem în drum spre stareţul Antonie. Cine o fi el oare schimonah, ieroschimonah, novice, rasofor, arhiereu sau preot nimic de felul acesta nu ne este cunoscut cu adevărat. Cam cu o jumătate de an în urmă, enoriaşii au prins a mă întreba despre un oarecare stareţ ce avusese o vedenie despre sfârşitul lumii. La început, le răspundeam printr-o glumă şi, în general, mă străduiam să le pun pe toate pe seama refuzului oamenilor de a se încrede în tot ceea ce era declarat în mod oficial2 şi a tendinţei lor de a găsi adevărul în afara hotarelor ierarhiei. Am rostit până şi o predică pe această temă. Însă întrebările nu încetau, iar numărul lor tot creştea. Era deja un lucru lipsit de chibzuinţă să nu le acord nici o atenţie, mai ales că nici nu puteam spune că erau prosteşti acele întrebări! Mai mult decât atât, fiind un mare cinstitor al Sfântului Ignatie (Briancianinov), aflam adeseori o potrivire între învăţăturile stareţului şi ceea ce Marele Teolog şi Arhiereu al veacului al XIX-lea, Episcopul Ignatie al Caucazului, susţinea cu tărie atât prin viaţa sa, cât şi prin cuvântul său temeluit pe Sfânta Scriptură şi pe Predania Sfinţilor Părinţi. Iar pe lângă toate acestea, mai vin şi enoriaşii mei ca să îmi spună: „Părinte, ar merita să-l cercetaţi pe acest stareţ!”.
La una dintre slujbele arhiereşti eparhiale, într-o mare adunare de preoţi, am auzit vorbindu-se despre un oarecare Antonie, protoiereu încă de pe vremea ţarului, care a îndurat multe în perioada de conducere a puterii sovietice, trecând şi prin închisoarea de la Solovki3, şi prin
2 Declaraţiile şi dogmele oficiale ale unui stat, ale unui oraş, ale unei instituţii, sau ale Bisericii, în cazul de faţă.
3 în perioada de început a gulagurilor, locaţiile pentru lagăre se alegeau astfel încât prizonierii să fie cât mai izolaţi de restul societăţii. Mănăstirile retrase au fost alese în mod special ca şi locaţii pentru lagăre. Aşezarea de pe Insulele Soloveţki (Mănăstirea Solovăţ) din Marea Albă este una dintre primele şi cele mai cunoscute. Mai târziu, numele popular al insulelor, „ Solovki”, a intrat în argoul deţinuţilor ca un sinonim pentru lagărul de muncă silnică în general.
10
lagărele gulagului din Kolîma, şi prin altele de felul acesta. După eliberare, nu a mai fost acceptat ca preot slujitor, ca unul ce era socotit „nedemn de încredere”. Copiii lui s-au dezis de tatăl lor şi atunci Antonie, preot al Dumnezeului Celui Viu, a intrat în slujba de fochist într-o localitate mică. Oamenii îl iubeau mult pe „popa lor”! Nu că n-ar fi fost biserică în acel orăşel, căci era, erau şi preoţi când mai buni, când mai răi -, însă aceştia, conform regulamentului, erau înlocuiţi periodic, astfel încât uneori oamenii nici nu apucau bine să le reţină numele! Unul Dumnezeu le mai ştie şi ierarhul locului. Dar mai era şi Antonie-fochistul! în timpul nopţii, tot apăreau vizitatori lângă sobele lui şi îl rugau să boteze, să sfinţească, să slujească parastase, să se roage, într-un cuvânt, să le facă pe toate cele ce sunt de trebuinţă sufletului dreptslăvitor creştin!
în cele din urmă, eu nu m-am mai putut abţine şi am întrebat:
deci, este vorba despre acel stareţ care s-a aşezat cu traiul în oraşul nostru?
să înţeleg că n-ai ajuns încă la el?! am auzit drept răspuns vocea uimită a unui preot pe care-l cunoşteam noi mergem mâine. Hai şi tu, dacă doreşti!
Şi am căzut de acord.
Aşadar, iată că ne îndreptăm acum către periferia oraşului, intrăm pe o proprietate privată şi ne apropiem de casa unei femei care l-a adăpostit pe stareţul ce devenise atât de renumit. Însă el îşi căpătase acest renume nu atât prin relatarea destinului său neobişnuit, ci mai degrabă prin mărturisirea vedeniilor sale despre ultimii ani ai existenţei lumii pe pământ, dar şi datorită prorociilor lui care ne dezvăluie cine şi cum se poate mântui în acele vremuri. Având în vedere obştescul interes referitor la această întrebare, e limpede că pe Antonie nu-l păştea pericolul anonimatului! în orice caz, astfel de gânduri îmi treceau prin minte înainte de prima mea întâlnire cu el.
11
PRIMA ÎNTÂLNIRE
Maşina care mergea în faţa noastră s-a oprit: ajunsesem. Lângă o casă nu prea mare şi foarte îngrijită, ne întâmpină la poartă o femeie cu un zâmbet primitor: însoţitorii mei, care, după cum se vede, îi sunt bine cunoscuţi, încep îndată a o întreba despre sănătatea maicilor, a copiilor şi aşa mai departe. Spre marea mea uimire, femeia este îmbrăcată cu o rochie destul de deschisă la culoare, baticul de pe capul ei este chiar alb şi e legat la spate, ca la gospodine. Eu mă aşteptam să văd rochii şi baticuri negre, precum şi nişte feţe înadins posomorâte ale unor femei isterice (din nu ştiu ce motive, anume aceasta se consideră a fi o veritabilă înfăţişare creştin-ortodoxă), dar am văzut oameni normali cu zâmbetul pe buze. Din casă au mai ieşit câteva femei, printre care se aflau şi unele enoriaşe din parohia noastră. Cunoscând preabine atitudinea mea faţă de aşa-numita ortodoxie neoficială, acestea s-au intimidat, s-au agitat şi, cum s-ar zice în popor, erau gata să intre în pământ! Cel mai probabil, expresia feţei mele nu făcea decât să le sporească temerile legate de pericolul unei posibile epitimii care le păştea: eram încordat, mânios pe mine însumi pentru faptul că m-am învoit să fiu părtaş la această călătorie şi mă simţeam teribil de jenat faţă de enoriaşii mei le vorbisem şi le tot spusesem să nu vină aici, şi poftim, m-am pomenit eu însumi stând acum în curtea stareţului!
Trebuie să vă spun că situaţia a fost dezamorsată tocmai la timpul potrivit de către un preot mai în vârstă care venise împreună cu noi, protoiereu mitrofor cu o autoritate incontestabilă şi îndeobşte un om de o mare cuviinţă. O glumă uşoară, un zâmbet puţin ironic şi iată că suntem deja în dreptul uşii de la odaia stareţului. Eu am intrat şi .. am încremenit. Starea care m-a cuprins nu poate fi transpusă în cuvinte; era trăirea unei anumite încântări copilăreşti şi, totodată, a unei tainice înfiorări. Pe un pat robust din fier, sprijinindu-şi spatele de o pernă, stătea întins un stareţ centenar. Bătrânul era foarte înalt
12
de statură (avea cam pe la doi metri), iar trăsăturile feţei sale oglindeau întru totul plinătatea chipului slav. Barba sa mare şi deasă, precum şi părul său lung, uşor ondulat, erau de culoare albă. Nu, nu era o cărunteţe grizonată, ci o albeaţă ce părea că întruchipează chintesenţa firii acestui om. Întregul său chip un chip de monah, de ascet al vremurilor celor dintru început ale creştinismului era uluitor prin măreţia sa, prin prezenţa lucrătoare a duhului, prin starea continuă de rugăciune. Şi numai ochii săi erau diferiţi întrucâtva: ei răspândeau un soi de prospeţime neobişnuită şi o bunătate nemaiîntâlnită. Pe buzele sale mijea adierea unui surâs binevoitor, mângâietor şi plin de căldură.
intraţi, părinţi sfinţi, intraţi!
da, am gândit în sinea mea ce mai sfinţi! Cu atâtea păcate, încât putem merge şi zilnic la spovedit!
însă nici n-a apucat bine gândul acesta să mi se strecoare în minte, că stareţul îmi şi răspunde, aşa de parcă şi-ar fi continuat fraza pe care-o începuse:
da, păcate avem îndeajuns cu toţii, însă sfinţenia preotului este de alt fel; aceasta nu este sfinţenia nevoitorului, dobândită din mila şi cu ajutorul Domnului, şi a cărei dobândire ţine de lipsa păcătuirilor. Sfinţenia cea dintru început a preotului e primită în dar, e de neşters! Mai este câte unul care reuşeşte să mai şi verse pe jos din ea, iar Domnul îi face iarăşi plinul: „E rău, dar e al Meu!”.
Cei din jur n-au priceput, bineînţeles, că ceea ce tocmai auziseră a fost un răspuns la gândul meu, însă eu am luat aminte la acest lucru: trebuie să fiu mai atent! Toţi, pe rând, l-am îmbrăţişat pe stareţ cu sărutarea preoţească şi, urmându-i îndemnul, ne-am aşezat pe scaunele de lângă patul său.
au stat aici, acum câteva minute, nişte oratori stareţul ne-a făcut semn cu capul, arătând către scaune, şi a zâmbit -, au încercat să-mi dovedească absurditatea înfricoşătoarei Judecăţi, asfârşitului lumii, a Raiului şi iadului… Cică: „Toate astea au fost inventate de nişte
13
pescari neştiutori de carte! Poate că o fi auzit ei adevărul, dar n-au avut cum să-l priceapă: le lipseau studiile superioare. Noi, iată, fiind minţi luminate, nu tăgăduim existenţa lui Dumnezeu, însă ne raportăm la Acesta nu ca la o persoană, ci ca la o raţiune cosmică atotcuprinzătoare”. Aveau şi citatele gata alese şi pregătite pentru a sprijini încă o teorie păgubitoare de suflete. Iar eu stau culcat şi mă gândesc zâmbetul dispăruse de pe buzele Părintelui Antonie -, râvna aceasta a lor, bine ar fi dacă ar folosi-o spre a-şi dobândi învăţătură, nu spre a face pe învăţătorii!
Lăsându-ne să cugetăm câteva clipe la cele ce spusese, stareţul a continuat:
au isprăvit, aşadar, aceştia şi aşteptau să vadă ce le voi zice. Dar ce era să zic? N-aveam ce le spune prostie şi atât! Deci, la prostia lor, le-am răspuns şi eu cu o prostie: „Dar pe diavol l-aţi văzut!?”. „Ei bine!” îmi răspund ei jigniţi- „Noi vorbim serios, iar dumitaleîţi arde de glume!”. Dar eu le spun: „Voi îndrăzniţi să îmi citaţi din Evanghelie, dar şi lucrările Sfinţilor Părinţi văd că le cunoaşteţi, însă pricepere nu aveţi! Aţi venit la mine să găsiţi o adeverire pentru înţelepciunea cea deşartă a minţilor voastre şi, mai întâi de toate, o validare a gândului că Biserica este fără rost şi netrebuincioasă în lucrarea mântuirii. Dar, spre regretul vostru, nu vă voi fi eu ajutător în treaba asta! Da, am fost puşcăriaş. Da, n-am fost acceptat apoi în clerul mai multor eparhii. Dar oare ar putea acestea să mi se facă pricini pentru a huli Biserica şi dogmele ei?! Voi căutaţi să folosiţi Evanghelia împotriva Bisericii, dar oare cine v-a dat vouă această Evanghelie dacă nu Biserica cea Apostolică şi Sobornicească?! Iar despre diavol nu v-am întrebat în glumă, nu-i glumă a-l vedea pe diavol; recitiţi scrierile Cuviosului Serafim de Sarov sau ale Sfântului Ierarh Ignatie Briancianinov!”. Auzind acestea, ei au tăcut… Dar ce să le fi spus? Căci nu era nimic de zis: a vedea înseamnă a cunoaşte, iar a cunoaşte deja nu mai ţine de credinţă, ci de cunoaştere! Ori noi discutam despre credinţă. Şi s-ar părea că despre credinţă se poate discuta
14
mult mai uşor. Când vine vorba de credinţă, n-ai decât să ghiceşti unde-i adevărul: eu cred în cutare lucru, iar el în altceva! La prima vedere, totul pare logic! Dar, din păcate, doar la prima vedere!
Stareţul a rămas tăcut. Tovarăşii mei, simţind oboseala Părintelui Antonie, au început a se ridica pe rând şi a-şi lua rămas bun. Eu le-am urmat exemplul, deşi, parcă n-aş mai fi ieşit din acea casă, atâta linişte şi pace aveam în suflet. Ne-am închinat Stareţului la plecare şi iată că, pe când eram deja la uşă, am auzit vocea lui:
părinte Alexandru, păi noi doi ne cunoşteam deja!
Ceva mi-a zvâcnit atunci în piept da, într-adevăr, îmi era ceva cunoscut în felul de-a vorbi al Părintelui Antonie, însă ce?
ei, nu vă amintiţi de satul din Verhnedonskoe, părinte Alexandru?
Mi-am amintit. Acele pagini ale vieţii mele au fost îngrozitoare. Ceva mai înfricoşător este pentru mine de neînchipuit. Se abătuse asupra noastră o nenorocire, deşi, mai corect ar fi să spun că desluşeam doar semnele unei nenorociri inevitabile, dar chiar şi aşa, nu-mi doresc să retrăiesc nici măcar cu gândul zilele acelea. Două nopţi la rând nu am putut dormi nici eu, nici preoteasa. A venit ziua duminicii, iar eu nu eram în stare să slujesc. Enoriaşii, cunoscând cu toţii tragedia noastră, se adunaseră în biserică şi citeau acatiste. Era pe la ora 9 sau 10 dimineaţa când, în chip neaşteptat, s-a apropiat de mine un tânăr şi mi-a zis: „Părintele şi maicile mi-au spus să vă transmit, părinte Alexandru, să nu vă mai faceţi griji şi să nu întreprindeţi nici o acţiune, doar să vă rugaţi! Toate s-au rezolvat deja, totu-i bine!”.
Sincer vorbind, cuvintele lui m-au năucit: care părinte, care maici?! în aceeaşi localitate cu noi, vieţuia cel ce mi-a fost predecesor în parohie un venetic din regiunea Livovului, oprit de la slujirea preoţească -, însă acesta mai puţin decât oricine ar fi fost în stare de aşa ceva! La el veneau oamenii să le facă rost de piese de schimb pentru
15
maşinile străine, să le aranjeze ceva vânzări sau cumpărări, dar aşa ceva…! Şi apoi, aici era vorba despre „părintele şi maicile”!
Eu îl cunoşteam destul de bine pe tânărul acela. Adeseori el mă ruga să-l las să citească ceva la strană, se străduia, avea o dicţie foarte bună, însă nu participa la slujbe în mod regulat. Drept răspuns la îndemnul meu de a fi mai consecvent, Victor, căci acesta îi era numele, fără a se îndreptăţi, îşi ascundea privirea şi încerca să schimbe subiectul convorbirii noastre. Nu prea ştiam eu ce să înţeleg din toate acestea. De aceea, atunci când el m-a rugat să-i dau o scrisoare de recomandare şi binecuvântarea pentru a intra la seminar, l-am refuzat. şi iată că acum vine din nou cu ceva neinteligibil!
cine ţi-a zis acestea,Victor?! Despre cine-i vorba? îl întreb eu.
părinte Alexandru, ştiţi doar că în localitatea noastră vieţuiesc câteva maici care au intrat în monahism încă pe vremurile ţariste! Ei bine, atunci când eu lipsesc de la slujbă, merg la dânsele, la maici. Iar acum este în vizită la ele Părintele Antonie. Toţi dimpreună s-au rugat şi, iată, mi-au poruncit să vă transmit aceste cuvinte!
Satul acela era mai aparte de felul lui; aflai în el oameni de toate speţele. Nu mai zic nimic despre sectanţi, „…işti” de tot soiul baptişti, iehovişti şi alţii asemenea lor, care îşi prăpădesc sufletele dimpreună cu ei. Existau aici şi alte organizaţii mult mai înfiorătoare, printre acestea numărându-se o sectă foarte mare şi puternică de „satanişti”. În genere, în Verhnedonskoe erau extrem de mulţi demonizaţi. O veche legendă spunea că, în acest ţinut, se afla cândva o capişte idolească. Iar capiştea era dintre acelea la care veneau să se închine din toate părţile lumii atât popoarele străvechi, cât şi nogaii4, şi tătarii. În
4 Nogaii (sau tătarii nogai) sunt un grup etnic format din descendenţii diferitor triburi mongolice şi turcice. În prezent, aceştia locuiesc în sudul european al Rusiei, în special în regiunea Caucazului de Nord, şi sunt adepţi ai islamismului sunit.
16
prima jumătate a veacului alXV-lea, grecii au construit aici o biserică în cinstea Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de mir al Tesalonicului (s-a păstrat o icoană de la sfinţirea bisericii datată cu anul 1514). Însă lucrările necurate nu au încetat a se săvârşi în sat. Într-un chip cu totul minunat a păzit Domnul casa Sa: nici proiectilele nemţilor nu au atins-o, nici sataniştii-bolşevici, dintr-un motiv sau altul, nu au reuşit să o dărâme prin explozii.
Despre existenţa în această parohie a bătrânelormonahii, eu am aflat abia în ziua când am slujit prima priveghere de toată noaptea. Măicuţele s-au sălăşluit aici demult, încă de pe vremea când, pe la sfârşitul anilor 50, au fost aruncate în aer bisericile din toate satele vecine. Unii spuneau că cele mai bătrâne dintre ele deja nu se mai pot ridica din pat. Iar de îngrijirea lor se ocupă altele, mai tinere, care vieţuiesc dimpreună cu dânsele.
Problemele parohiale mi-au abătut, oarecum, gândul de la această chestiune legată de ele; de altfel, nici nu i-am acordat prea multă importanţă. Dar iată că într-o zi, după Liturghie, starostele zice către mine:
părinte, au fost maicile la slujbă, au cumpărat lumânări, le-au pus în sfeşnice şi au cerut să li se facă Liturghii5 atât pentru sănătatea celor vii, cât şi pentru odihna celor ce au răposat!
Şi-mi spune toate acestea copleşit de încântare şi de bucurie.
n-am înţeles… Despre cine-i vorba? îl întreb eu nedumerit.
Iar el îmi răspunde:
părinte, maicile sunt foarte cinstite de către toţi aici, în sat. Când este desemnat un preot nou la noi, dânsele vin, sau trimit pe careva dintr-ale lor să vadă cum se săvârşeşte slujba. Dacă se slujeşte aşa cum se cuvine, atunci ele mai vin, iar dacă nu, nici măcar lumânări nu cumpără! Şi toţi oamenii din partea locului caută spre dânsele!
5 Să fie pomenite în Rânduiala Proscomidiei, care este prima parte a Sfintei Liturghii şi se săvârşeşte în taină de către preot.
17
În Postul Mare, maicile au venit şi s-au împărtăşit cu Sfintele Taine. Iar altă dată m-am intersectat cu ele, sau mai bine zis, am auzit de ele atunci când s-a săvârşit o slujbă arhierească în cinstea izvorârii de mir a unei icoane din biserica noastră. Maşina episcopului venise, dar el nu se afla în ea! Slujitorul său de chilie tace, protodiaconul zâmbeşte enigmatic, iar şoferul îmi mărturiseşte în cele din urmă: „Vlădica e la maici. Acolo se află acum în vizită Părintele Antonie”. Mi-a fost greu să-mi stăpânesc atunci marea uimire! însă deşertăciunea grijilor zilnice a eclipsat totul din nou şi eu nici măcar nu m-am interesat cine este acel părinte. Ori, după cum s-a dovedit prin cele ce aveau să vină, era bine de căutam să aflu mai multe.
victor îl întreb eu -, maicile, fie… dar cine e părintele?!
cum cine? E Părintele Antonie! El mereu vine la dânsele. Slujeşte Liturghia, spovedeşte, împărtăşeşte, ne povăţuieşte pe noi toţi… cine altul?! S-a rugat şi sfinţia sa pentru dumneavoastră, toată noaptea. A zis să vă liniştiţi, deja totu-i bine!
în clipa aceea, eu nu vedeam acel „bine”. Însă intrând în biserică, am văzut sute de oameni care se rugau în timp ce se citea un acatist. Cumva de la sine, am căzut şi eu în genunchi, am luat în mână „ Acatistierul” şi .. cu lacrimi în ochi, m-am alăturat la săvârşirea rânduielii de rugăciune. Despre faptul că într-adevăr totul era bine, am aflat abia spre seară. Şi iată că, abia atunci, a încolţit cu adevărat înlăuntrul meu un interes serios faţă de acest stareţ, Părintele Antonie.
L-am şi văzut. Săvârşeam atunci slujba unei prăznuiri din Postul Mare. Începusem cădirea ce se face după Rânduiala Proscomidiei, când deodată intră paracliserul aproape sărind în sus de bucurie şi mai că nu strigă către mine: „Părinte, e în biserică Părintele Antonie!”. Ies la cădire şi îndată privirea mi se opreşte asupra unui stareţ impunător, îmbrăcat în reverendă şi purtând peste
18
ea o rasă călduroasă, croită într-un stil mai vechi. După cădire, la Ceasuri, mă apropii de acel părinte şi-l invit la o împreună-slujire. El mă refuză binevoitor, spunându-mi că va sluji într-o altă biserică. Şi atât. La vohodul mic nu mai era în biserica noastră. Apoi a urmat transferul meu într-o nouă parohie şi totul s-a topit în forfota zilelor care s-au scurs. Dar iată că acum aud din nou vocea sa, care îmi era deja cunoscută.
Ţin minte, Părinte Antonie, mi-am amintit!
păi, dacă-i aşa, cred eu că n-o să mai aveţi nevoie de însoţitori, părinte. Veniţi să mă mai cercetaţi, de se întâmplă să găsiţi câte un răgaz între lucrările dreptăţii! Eu, ce-i drept, am auzit că tare nu ne mai iubiţi sfinţia voastră pe noi, stareţii, căci suntem toţi neştiutori, şi toţi suntem bădărani, ş-apoi nici Crucea lui Hristos nu dorim a o purta, ci doar furăm turma altuia… Într-un cuvânt toate necazurile se trag de la noi, nu-i aşa, sfinte părinte?!
nu s-ar putea găsi nici două frunzuliţe care să fie la fel; ce să mai zicem, dar, despre oameni, Părinte Antonie?
aşa, aşa, despre aia ziceam şi eu. Păi atunci, mâine dimineaţă vă aştept!
însoţitorii mei ieşiseră demult şi i-am găsit nedumeriţi de faptul că am zăbovit atâta. Dar eu eram deja în aşteptarea dimineţii. Iar ajungând acasă, am recitit iară şi iară scrierile Sfântului Ignatie Briancianinov şi viaţa Stareţilor de la Optina, confruntând totul cu cele ce se petreceau şi căutând pentru acestea lămurirea cuvenită.
CĂILE PĂMÂNTEŞTI
Dimineaţa urc din nou în maşină şi străbat iarăşi acel drum, cunoscut deja, care mă aduce la stareţ. Aceeaşi femeie mă întâmpină la intrare, doar că de data asta îmi adresează mie cuvintele de bun venit, iar în privirea ei se întrezăreşte ceva tainic este privirea omului care cunoaşte ceva mai mult decât s-ar cuveni să ştie, mai mult decât le este dat să afle celorlalţi.
19
pentru rugăciunile… Începe ea obişnuita rugăciune care se folosea de către cei care intrau în odaia stareţului.
amin! se aude de după uşă.
se pare că demult vă aşteaptă, îmi şopteşte femeia, haideţi mai repede, părinte!
Intrând, încep a cerceta cu privirea, mai în voie acum, chilia bătrânului. Însă nu găsesc ceva neobişnuit: pe pereţii zugrăviţi cu alb sunt prinse câteva icoane împodobite cu ştergare, iar în ungherul rânduit lucrurilor sfinte stau două lădiţe una mai mare, alta mai mică. În casa unui preot, sau în cazul de faţă bunăoară într-o casă în care acesta sălăşluieşte, asemenea lucruri nu ar avea cum să ridice vreun semn de întrebare în acele două sipete, probabil, erau păstrate trusa de Botez, cea de împărtăşanie şi antimisul.
Voi lămuri, pentru necunoscători, ce reprezintă toate acestea. Antimisul este un acoperământ din ţesătură de mătase pe care e brodată, pictată sau, de regulă, imprimată icoana Punerii în Mormânt a Domnului Iisus Hristos, iar de această ţesătură sunt cusute moaştele unui mucenic (o foarte mică părticică din ele, bineînţeles)6. Aşadar, anume pe antimis se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie, sau mai bine zis cea mai importantă parte a ei, în timpul căreia are loc prefacerea Sfintelor Daruri preschimbarea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului. De obicei, antimisul este binecuvântat de către arhiereul locului pentru a fi folosit la slujirea liturghiilor doar într-o anumită biserică. Însă în vremurile de instabilitate a societăţii, fie că aceasta era pricinuită de un război, de o revoluţie, de pericolul unei schisme sau a unei invazii religioase străine, cum, bunăoară, s-a întâmplat în Ucraina odată cu introducerea uniatismului, episcopii binecuvântau antimisele preoţilor pe care îi socoteau a fi mai statornici în credinţă, rostind
6 într-un buzunărel special amenajat, cusut pe spatele antimisului, se pun părticele din moaştele sfinţilor mucenici, îmbrăcate în ceară şi unse cu Sfântul şi Marele Mir, pânza servind astfel drept altar mobil. De aici şi denumirea de „antimis” (gr. avTipevcHov) = „în loc de masă”.
20
asupra acelor acoperăminte o rugăciune specială, astfel încât aceştia să poată sluji pe ele „oriunde vor poposi”. Multe antimise au ajuns în casele preoţilor după închiderea şi distrugerea bisericilor de către bolşevici. Într-un cuvânt, rar se întâmpla ca un preot din acea perioadă să nu aibă antimisul său, de aceea, nu încăpea nici o îndoială că şi Părintele Antonie avea imul.
ce e, părinte? Lucrurile sfinte îţi atrag privirea, nu-i aşa?
Salutându-ne cu îmbrăţişarea şi sărutarea preoţească, eu, după îndemnul stareţului, m-am aşezat pe scaunul de lângă patul său. Însă convorbirea noastră nu se prea lega la început. Părintele Antonie, îmbrăcat cu o reverendă veche, deschisă la culoare, stătea şi acum întins pe pat, culcat pe jumătate, doar că expresia feţei sale era altfel decât cea de ieri i se citea pe chip o adâncă îngândurare, ba chiar şi o oarecare urmă de mâhnire.
părinte, poate că n-am venit la timpul potrivit? îl întreb eu pe stareţ.
ba da, cum să nu, cum să nu, că doar eu însumi sunt cel care te-am chemat. Mă gândeam acum la zilele anilor care s-au scurs… deşi ştiu că e păcat a cerceta căile Domnului, dar degeaba, căci iată, mă tot întorc acolo, în trecut, şi tot încerc să înţeleg cum, ce şi pentru ce s-a întâmplat.
sfinţia voastră, din câte-am auzit, sunteţi protoiereu de neam nobil, dintre cei ce se aflau în slujba ţarului?
da de unde! Dumnezeu cu tine! Păi, de-am fi putut noi toţi, la vremea aceea, să pricepem precum Ţarul credinţa noastră şi locul Ortodoxiei în viaţa Rusiei, probabil că revoluţia nu ar mai fi existat. Nu, eu provin dintr-o familie de muncitori. Tatăl meu era inginer la o uzină nemţească. Pe-atunci, el era socotit un om cu bunăstare! Avea casa lui, cai şi trăsură, iar în gospodărie tot tacâmul: servitori, grăjdari şi tot ce era de trebuinţă. Familia mea era ortodoxă, însă duhul necredinţei din acele vremuri, precum şi al împătimirii de influenţele europene, n-avea
21
cum să nu otrăvească atmosfera duhovnicească din casa noastră. Mama mea a fost de viţă nobilă. Fiind născută şi crescută la ţară, pe moşia bunicului său, ea era ceva mai evlavioasă. Deşi, acea evlavie era înrudită, mai degrabă, cu un fel de cult al ritualurilor religioase. Însă, ce-i drept, a moştenit obiceiul de primire a săracilor o datină cinstită în vremurile din vechime. Mereu era hrănit cineva la noi în bucătărie ba un olog nefericit, ba un soldat schilodit… Tatăl meu se uita la toate acestea liniştit, văzându-le ca pe o ciudăţenie drăguţă a soţiei sale, însă nu lua parte la ceea ce se petrecea.
După câteva clipe de tăcere, stareţul îşi continuă istorisirea:
nu am reuşit să-mi finalizez studiile superioare aşa cum se cuvine, dar am apucat totuşi să frecventez cursurile la universitate. Şi, din păcate, nu doar cursurile. Atâtea partide conferenţiau la noi în timpul prelegerilor, încât acum nici nu mi le mai pot aminti pe toate! Dar ţelul lor era unul şi acelaşi să dărâme, iar apoi să construiască. Ceva îngrozitor adia dinspre toate acele învăţături un duh al iadului, urâtor de oameni. Iar oamenii veneau şi-l ascultau, şi făceau apoi ascultare de el! Aşa se întâmplă când un om se uită într-o prăpastie: o singură mişcare neîndemânatică şi gata, e deja în ghearele morţii; dar simte imboldul de a se mai uita o dată, şi încă o dată! întocmai am păţit şi noi: n-am vrut să auzim glasul drepţilor, ci am mers după cei netrebnici. Şi am ajuns ce am ajuns.
Durerea se revărsa din ochii stareţului, însă aceasta nu-l împiedica să îşi urmeze cursul povestirii:
la început a fost războiul, care ziceai că strigă: „Oameni, deşteptaţi-vă, căci iată, s-a arătat pedeapsa lui Dumnezeu!”. Dar nu, n-au luat aminte, şi au început revoluţiile. La vremea aceea, eu îmi schimbasem deja viziunea asupra lumii, lepădasem ştiinţa lumească şi intrasem la seminar. Era înfricoşător ceea ce se petrecea în afara
22
zidurilor Sfintei Treimi7, însă cu câtă pace şi cutremur se săvârşeau slujbele în bisericile Lavrei! în timpul liber, stăteam în biblioteca Academiei Teologice şi citeam, citeam, citeam… Mă tot străduiam să înţeleg cele ce se petreceau şi să anticipez viitorul. Mă rog îndrăzneala tinereţii, încrederea în puterea raţiunii! Bine că pe-atunci mai erau încă destui stareţi schimonahi, căci au apucat aceştia să mă pregătească pentru viaţă: nu mă mai atrăgea deja atât de mult lectura, pe cât rugăciunea şi convorbirile în duh de rugăciune. Iar acele dispute şi discuţii, mereu preapline de dovezi şi argumente aduse de toate părţile participante, am început în genere să le percep ca pe o zadarnică pierdere de timp.
Oprindu-se puţin, Părintele Antonie a continuat:
cumplite, dar şi interesante au fost acele vremuri, în care mucenicia a curăţat Biserica. Dacă venea o veste, ea era întotdeauna rea: de cele mai multe ori nespus de rea, dar şi mai des una înfricoşătoare! Aşa am aflat într-o zi că au murit părinţii mei şi am luat o hotărâre definitivă monahismul; viaţa în lume devenise pur şi simplu insuportabilă pentru mine. Şi iată, am fost tuns în monahism, apoi au urmat cele două hirotonii. Aproape deîndată ce mi s-a pus crucea pe piept, am primit-o şi pe umeri arestul, lagărul, deportarea… Apoi din nou un alt arest şi un alt lagăr, într-un cuvânt am avut parte de toate, ca şi mulţi alţii; nu merită să vorbim prea mult despre aceasta.
părinte Antonie, dar cum a fost primită de către preoţime declaraţia din anul 1927? l-am întrerupt pe stareţ cu întrebarea mea.
păi, cum ar fi putut să o primească? Arhiereii au avut reacţii diferite, din câte am auzit, căci eu însumi prea puţin
7 Lavra Sfânta Treime, cunoscută şi sub denumirea de Lavra Sfântului Serghie de Radonej, este cea mai importantă mănăstire din Rusia, fiind totodată socotită şi centrul Ortodoxiei ruseşti. Aceasta se află la aproximativ 80 de kilometri depărtare de Moscova.
23
am discutat cu ei. Iar preoţii mai mici au primit-o liniştiţi, destul de liniştiţi. Dar ce credeţi că era acolo ceva din cele ce nu se mai făcuseră în istoria Bisericii Ortodoxe Ruse?! Cuvintele patria sovietică ne zgâriau auzul, deşi se poate să fi fost o formulare diferită, dar în esenţă înţelesul era acelaşi. De altfel, pe atunci asemenea cuvinte precum Rusia şi rus treceau drept adevărată propagandă albgardistă! însă am fost noi înşine de vină, pentru că vrăjmaşul nu are puterea de a-l sili pe om să păcătuiască, de a-i impune cu forţa, nu. El nu face decât să îţi propună păcatul, pe când tu eşti liber să alegi. Aşa se naşte păcatul particular, dar din păcătuirile particulare creşte şi păcatul poporului. Sau crezi cumva că doar cei străini de neam ne-au pângărit bisericile şi au intrat în comuniune cu necredincioşii?! Bineînţeles că nu. Însă aceasta este o altă discuţie deja. Da… deci, la ce ne-am oprit, părinte Alexandru?
-Arestul, lagărul, deportarea… Îi amintesc eu cu glas domol, iar părintele Antonie îşi reia istorisirea fără grabă.
am fost eliberat după ce s-a sfârşit războiul8. Atât de mult mă istovise boala, încât nu puteam merge, însă îmi isprăvisem termenul. M-a sfătuit un soldat tinerel să merg în satul lui de baştină şi mi-a şi spus la cine să mă duc. Am găsit oameni inimoşi acolo, credincioşi; ei m-au şi pus pe picioare, îngrijindu-mă timp de-o vară. Apoi mi-au găsit de lucru într-o comună din vecinătate: m-au angajat în slujba de fochist. La arhiereul locului nu m-am prezentat, mi-a fost teamă, căci auzisem de la oameni tot felul de lucruri despre dânsul. Am hotărât că voi aştepta până va trece iarna, se va sfârşi perioada de încălzire centralizată şi atunci îmi voi căuta un loc potrivit. Preoţii din acea comună mi-au dat adresa unui arhiepiscop şi m-au încredinţat că acela primea în slujire foşti deţinuţi, după ce îl îmblânzea pe reprezentantul puterii comuniste cu o şpagă grasă şi cu un ospăţ copios. Iar eu îmi doream mult să slujesc! Dar iată
8 E vorba despre cel de al Doilea Război Mondial.
24
că, înainte de Crăciun, sau cu vreo două-trei săptămâni mai devreme nu-mi mai amintesc dacă fusese deja prăznuită Sfânta Varvara9 -, bate cineva la uşa mea în toiul nopţii. Vremurile erau grele, cu foamete, cu ger, iar eu mă aflam într-o cazangerie plină de cărbune, care era la fel de preţios ca pâinea pe atunci! Dar „fie ce-o fi” m-am gândit eu – „voi deschide”. Şi văd în prag un bărbat tânăr, de vreo treizeci de ani, care, după ce a intrat, stă şi se tot codeşte, şi nu ştie cum să-şi înceapă cuvântul… Eu, pierzându-mi deja răbdarea, îi spun: „Dac-ai venit, atunci vorbeşte, ce tot tărăgănezi atâta, că doar nu te muşc!”. Însă deîndată ce mi-a zis omul pentru ce bătuse drum până la mine, mi-a venit mie rândul să rămân încremenit mi s-au şi tăiat picioarele. Dar să vă spun ce mi-a povestit…
vă rog, Părinte îi răspund eu stareţului, arzând de nerăbdare să aud ceea ce avea să-mi spună.
ei bine, în vremurile acelea blestemate şi bântuite de fărădelegile atee ale anilor 30, în casa mamei sale, care era femeie foarte credincioasă, se opreau mereu pentru popas preoţii lipsiţi de parohie, care apucaseră calea pribegiei. Erau printre ei atât monahi, cât şi preoţi de mir, însă zicea lumea că s-a întâmplat să fie chiar şi un episcop. Aşadar, aceştia poposeau, slujeau, împărtăşeau, botezau făceau toate cele de care aveau oamenii trebuinţă. Cel mai des venea un ieromonah bătrân şi oamenii l-au îndrăgit mult pentru simplitatea sa, pentru firea blândă şi pentru faptul că nu tăgăduia rugămintea nimănui. Într-o zi, a apărut acel monah la revărsatul zorilor, ţinând într-o mână geamantanul pe care îl purta cu el de obicei şi în care îşi păstra toate cele trebuincioase pentru săvârşirea slujbelor, iar în cealaltă o legătură cu merinde. Bătrânul i-a dat mamei oaspetelui meu geamantanul şi i-a poruncit să-l ascundă; el însuşi era deja căutat pentru a fi arestat. Ultimul său cuvânt a fost acesta: „De nu mă voi întoarce eu, să i-l dai acelui preot, care va veni pe aceste meleaguri
9 Sfânta Mare Muceniţă Varvara este prăznuită pe 4 decembrie.
25
după ce se va întoarce din lagăre!”. Şi a dispărut. Iar femeia a îndeplinit cu sârguinţă sarcina ce i s-a încredinţat geamantanul nu a fost găsit nici măcar de nemţi. Şi iată că atunci când ajunsesem eu acolo, dânsa deja era bătrână şi bolnavă, dar, auzind că lucrează un popă la cazangerie, l-a trimis pe fiul ei să afle dacă e adevărat.
Văzându-mă că devenisem numai ochi şi urechi, stareţul şi-a reluat firul povestirii:
mai departe aş putea să nici nu vă mai povestesc se înţelege de la sine. N-am alergat, ci am zburat ca vântul, fără să mai îmi simt nici gâfâitul şi nici durerile reumatice din încheieturi, dorindu-mi numai să ajung cât mai degrabă! Şi iată casa mult aşteptată, lătratul unui câine mic şi slăbănog, care nu ştiu cum de mai scăpase cu viaţă, scârţâitul uşii şi .. eram deja în casă. Pe pat stătea întinsă o bătrânică, iar pe o bancă, lângă masă, şedeau câteva femei în vârstă. Pe masă, luminat de un opaiţ care fumega, se afla ceva ce nicidecum nu am putea numi noi acuma geamantan. Acela era, de fapt, un cufăr mic de lemn, de cea mai bună calitate, tapiţat cu piele. Însă văzând dimensiunile sale atât de mici, am tresărit! „Nu cumva sunt în el veşminte?! Sau poate că lipsesc Sfintele Vase?”, mă întrebam eu, cuprins de nelinişte. Şi atât de mult m-am emoţionat, încât am uitat să-i salut pe cei care erau de faţă şi să urez pace casei aceleia! „Bună seara, părinte! Binecuvântaţi!” lângă mine stătea un bărbat de vârstă mijlocie, robust, care se vedea clar că luptase pe front. „Dumnezeu să vă binecuvânteze!”, i-am răspuns. „Eu sunt fiul cel mare, Vasile. Iată, părinte, cheile acum sunt toate ale sfinţiei voastre, chivernisiţi-le. O singură rugăminte aş avea: să săvârşiţi mai întâi Taina Sfântului Maslu pentru mama, iar apoi, când va trebui şi Slujba înmormântării, căci este grav bolnavă”, mi-a zis bărbatul. „Voi face tot ce e de trebuinţă, cu bucurie! însă aş dori să îl deschid la mine, în cazangerie, sunteţi de acord?” îmi tremura glasul, iar mâinile mele mângâiau nervos mult râvnitul cufăraş. Vasile mi-a zâmbit: „V-am spus doar e al dumneavoastră, Părinte Antonie. O să vi-l ducă
26
Iurko până acasă chiar acum” mi-a răspuns el, arătând către fratele său mai mic.
Sorbeam cu nesaţ fiecare cuvânt ce ieşea din gura stareţului, iar el continua să-mi înşire povestea vieţii sale:
în cazangerie nu aveam decât un taburet şi un scaun. Aşadar, am aşternut pe acel taburet o cămaşă curată, primită în dar de la cineva, am pus pe ea cufăraşul şi, aşezându-mă pe scăunel, am început să-mi cercetez comoara. Pielea groasă şi maronie care îmbrăca sipetul era ştanţată cu ornamente bisericeşti: o cruce încadrată de struguri şi frunze de viţă de vie se găsea în centrul compoziţiei, iar în colţuri câte o cupolă de biserică. Şi iată, cheia e deja în lacăt, încerc să o învârt, dar nici vorbă să se mişte! Cheia stă pe loc încremenită. Ceva nu e în regulă aici; starea lădiţei nu-mi îngăduie să cred că lacătul fusese defectat de rugină. Mai cercetez o dată cufărul cu atenţie şi găsesc o gaură tăinuită. Introduc în ea cheia cu partea inversă, o întorc şi aud un clic uşor! După această mişcare, s-a descuiat şi cea de a doua încuietoare. Deschid capacul şi .. ceea ce văd, e pur şi simplu o minune! Capacul se desface dinăuntru şi se transformă într-un mic iconostas. În interiorul cufărului sunt stivuite cu grijă piesele unui veşmânt alb. Sub ele se află un fel de perete despărţitor orizontal din lemn, iar în acesta sunt făcute trei adâncituri în care stau fixate cu nişte cureluşe Evangheliarul10, Trebnicul11 şi Liturghierul. Cuprins de freamăt şi cutremur, scot din cufăr veşmântul, apoi iau Evangheliarul. Da sub el, după cum se şi cuvine, înfăşurat în iliton12, se găseşte Antimisul! Am posibilitatea
10 Evangheliarul este o carte bisericească de cult, care cuprinde pericopele din cele patru Evanghelii, citite în cadrul Liturghiei, aşa cum se folosesc ele la slujbele din tot cursul anului bisericesc.
11 Trebnicul este o carte bisericească ce include slujbe şi rugăciuni pentru toate trebuinţele. Opera cea mai importantă a Mitropolitului Petru Movilă a fost alcătuirea Trebnicului, tipărit în 1646 la Lavra Kieveană. Fiind o lucrare cuprinzătoare cu peste 1500 de pagini, Trebnicul slavon conţine peste 126 de slujbe.
12 Ilitonul este o pânză, de regulă de in, în care se înveleşte antimisul şi care simbolizează mahrama ce a fost pusă pe capul Domnului Hristos când a fost pus în mormânt.
27
de a sluji ce bucurie! După aceasta, scot din sipet şi acel perete despărţitor ce-l împărţea în două nivele. Sub acesta găsesc din nou câteva nişe speciale în care sunt aşezate toate cele de trebuinţă şi vasele euharistice, şi setul pentru Botez, până chiar şi trusa cu Sfintele Daruri pentru împărtăşirea bolnavilor. Iar acel perete despărţitor nu este altceva decât o măsuţă care devine un prestol portabil, în cufăr se află şi picioruşele ce se fixează în colţurile lui.
Chipul Părintelui Antonie strălucea de încântare. Istorisirea sa era departe de a se sfârşi, iar stareţul îşi continuă relatarea:
bucuria mea era nemărginită! „Dar unde să slujesc, unde?!” mă tot întrebam eu nedumerit – „Eu nici măcar casă nu am, sau mai bine zis, n-am nici un fel de locuinţă. Doar cazangeria: aici lucrez, aici şi trăiesc. M-au chemat oamenii să vieţuiesc la ei, însă n-am dorit să-i strâmtorez; căsuţele şi bordeiele pe care şi le-au făcut ei după retragerea nemţilor sunt tare amărâte, ori aici pot şi să mă rog, şi să cânt. Ş-apoi, eu sunt un locatar primejdios; oricând este posibil, pe neprins de veste, să fiu arestat din nou. Dar totuşi ce mă fac acuma?”. Cu gândurile acestea am şi adormit lângă sobă, alături de comoara mea. Însă, de vreme ce Dumnezeu mi-a dat totul pentru a putea săvârşi o slujbă, în curând am primit şi locul potrivit pentru aceasta o căsuţă mică, aşezată tocmai la marginea satului, care mi-a fost dăruită de către o bătrânică dreptcredincioasă. Şi am început să slujesc, împlinind toate cele de trebuinţă. Nu am cerut în mod special nimănui să păstreze în taină acest lucru, nu am restrâns numărul celor ce veneau la slujbe, însă taina aceasta era păzită cu străşnicie. Botezam şi înmormântam în timpul nopţii sau dimineaţa devreme, când abia se crăpa de ziuă. Bani nu luam, ce era să fac cu ei? Primeam câteva părăluţe pentru munca mea de la cazangerie, haine îmi aduceau oamenii din straiele lor mai învechite, iar mâncare oare multă îi trebuie unui monah? Sunt viu, şi slavă Domnului! şi uite-aşa, nici nu am observat
28
când a trecut iarna, iar dimpreună cu ea, s-a sfârşit şi lucrul meu la cazangerie. Vara a fost mai greu mulţi erau trimişi să muncească la lucrările de dezvoltare a agriculturii. Mi-au făcut şi mie bilet de trimitere. M-am mâhnit tare atunci atâtea sărbători bisericeşti urmau să fie prăznuite, iar eu nu aş mai fi putut sluji! însă am fost salvat de nişte bătrânele din parohia noastră. Dânsele s-au dus la doctor, pe a cărui nepoţică o botezasem chiar eu, şi i-au explicat că va rămâne comuna lor fără preot dacă Antonie va fi trimis la muncile agricole. Apoi i-au spus şi despre beteşugurile mele, povestindu-i cum m-au îngrijit dimpreună cu tot satul. Astfel am obţinut scutire şi am fost rânduit din nou la cazangerie conform normativelor de aprovizionare, mă duceam la Donbass13 să fac rost de cărbune, verificam sistemul de încălzire şi aşa mai departe.
După ce s-a oprit puţin, stareţul a reluat firul povestirii sale:
aşa au trecut câţiva ani, însă în tot acel răstimp nu mă părăsea dorinţa de a merge la Moscova, la Lavra Sfintei Treimi. Adevărul este că, îndată ce fusesem tuns şi hirotonit, văzând atâtea arestări şi deportări, am început a mă pregăti şi eu pentru tot ce presupuneau acestea. Iar pregătirea mea consta în faptul că, toate cele care îmi erau de trebuinţă cărţi, veşminte, tămâie şi altele de acest fel, am început a le duce pe la apartamentele cunoscuţilor mei care erau credincioşi, cu rugămintea ca ei să le ascundă până vor veni vremuri mai bune. Şi iată că acum, văzând cum au păstrat consătenii mei cufărul cu obiecte pentru slujirea preoţească, a pus stăpânire pe mine gândul de a încerca să-mi adun lucrurile pe care le-am ascuns atunci. Mai întâi de toate, duceam dorul cărţilor despre lucrarea cea duhovnicească, întrucât eu eram un tânăr monah când am fost trimis în lagăr monah numai prin tundere, dar
13 Donbass, sau altfel zis, Bazinul carbonifer Doneţk, este o regiune istorică, economică şi geografică în estul Ucrainei, care include o zonă majoră de extragere a cărbunelui începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea.
29
nu şi prin lucrare. Bineînţeles că ceva îmi rămăsese în memorie din învăţăturile stareţilor schimnici din Lavra Sfintei Treimi, câte ceva am mai aflat şi de la preoţii care au stat dimpreună cu mine în lagăre şi închisori, însă eu simţeam o nevoie acută de a citi literatura duhovnicească şi mai întâi de toate filocalia. Anume cugetul acesta m-a şi făcut să merg la Serghiev Posad14. Concedii ca atare nu existau pe atunci, toate se făceau, cumva, semilegal. Aşa am reuşit şi eu să obţin de la şeful meu o oarecare fiţuică ce îmi permitea să plec la Moscova. Trebuie să vă spun că, în primă etapă, gândul meu s-a arătat a fi fără nădejde de izbândă: căutându-mi vechile cunoştinţe, am aflat că unul murise, altul fusese omorât, în apartamentul celui de-al treilea locuiau oameni străini, în timp ce adevăratul proprietar probabil că era la închisoare. Erau de aşteptat toate acestea, căci au trecut atâţia ani, războiul, epurările15… Împăcat deja cu încercarea mea nereuşită, îmi cumpăr o plăcintă, stau, o mestec, şi dintr-odată aud: „Părinte Antonie, oare chiar dumneavoastră sunteţi?!”. Mă întorc şi doamne, oare să fie o nălucire?! înaintea mea stă un bărbat prezentabil, într-un costum scump, un costum de şef din capitală, purtând pălărie, cu o servietă de piele în mână… toate acestea par a fi absolut străine pentru mine, care eram un fost deţinut. Dar nu e o nălucă, e chiar el, fostul meu coleg de seminar, tocmai acela care m-a ajutat să ascund pe la casele credincioşilor modesta
14 Serghiev Posad este un oraş din regiunea Moscovei, în care se găseşte ansamblul mănăstiresc al Lavrei Sfânta Treime, cunoscută şi sub denumirea de Lavra Sfântului Serghie de Radonej, care este cea mai importantă mănăstire din Rusia, fiind socotită totodată şi centrul Ortodoxiei ruseşti.
15 „Curăţarea rândurilor partidului” un număr de acţiuni organizaţionale, aplicate asupra membrilor partidului comunist în perioada anilor 1920-1930 cu scopul de a verifica dacă aceştia corespund cerinţelor impuse de puterea sovietică. Miza „operaţiunii de curăţare a partidului de elemente duşmănoase”, avea la bază un comandament leninist care susţinea că Partidul Comunist al Uniunii Sovietice este „singurul partid de guvernământ din lume care se preocupă nu de sporirea numărului de membri, ci de creşterea lui calitativă, inclusiv prin curăţarea rândurilor partidului de cei strecuraţi în el”.
30
mea avere! Ca vârstă, el era mai mic decât mine, cu mult mai mic, şi n-a apucat atunci să primească tunderea în monahism. „Vania16!” am strigat eu, în timp ce lacrimile mi-au izbucnit din ochi. Ne-am îmbrăţişat şi stăteam aşa, neputând rosti nici un cuvânt din pricina nodului din gât. Probabil că priveliştea îmbrăţişării dintre un om impozant şi altul care arată aproape ca un cerşetor, i s-a părut dubioasă miliţianului de gardă. El s-a apropiat de noi, l-a întrebat pe Ivan dacă totul e în regulă, iar mie mi-a cerut actele la control şi mi le-a cercetat îndelung. Deşi, poate că n-o fi durat chiar atât de mult, însă dorinţa mea de a rămâne singur cu colegul meu de seminar era atât de puternică, încât minutele păreau a fi ore pentru mine. Într-un sfârşit, străjerul ordinii publice mi-a înapoiat destul de şovăielnic documentele şi m-a salutat în silă, făcându-mi semn că sunt liber să plec. Ne-am retras cu Ivan spre zidul de nord al clădirii, unde erau mai puţini trecători, şi acolo am auzit istorisirea vieţii lui.
Zicând acestea, stareţul Antonie a început a-mi povesti soarta prietenului său. Aveam să aflu că Ivan a fost martorul arestărilor succesive atât a studenţilor Seminarului şi Academiei Teologice, cât şi a profesorilor. Zvonurile despre ororile detenţiei în lagăre şi în deportări şi, la început, erau mai multe deportările depăşeau toate atrocităţile pe care ar fi putut să le priceapă şi să le îndure mintea omenească. Îţi venea greu cu adevărat să crezi că putea exista aşa ceva, dar, pe de altă parte, era imposibil să nu crezi. Aşadar, a fost arestat episcopul Ilarion Troiţki, au fost închise Şcolile Duhovniceşti ale Moscovei, iar Ivan a fost luat în rândurile RKKA17. În cele din urmă a acceptat serviciul în Turkestan, prin care şi-a curăţat biografia; din fericire, în dosarul său nu apărea faptul că a fost seminarist, ci doar student. Aceasta însemna o infracţiune mai uşoară săvârşită faţă de puterea sovietică. Apoi, Ivan
16 în limba rusă, Vania este diminutivul numelui Ivan.
17 Raboce-Krestianskaia Krasnaia Armia armata Roşie a Muncitorilor şi Ţăranilor.
31
absolveşte o şcoală tehnică, intră la universitate şi, înainte să înceapă războiul, îşi face o carieră reuşită. Lucru care a fost facilitat şi de faptul că toate minţile remarcabile ale vremii, într-un fel sau altul, au fost transferate rapid din birourile şi atelierele lor în „şaraşkă”18, sau altfel zis în instituţii ştiinţifice cu regim de închisoare, şi asta în cel mai bun caz. Iar în cel mai rău în lagărele industriale şi de aprovizionare a ţării cu lemn, cărbune, fier…
Această conjunctură era foarte des folosită de către tinerii colaboratori o scrisoare anonimă era suficientă ca şeful lor să dispară! Nu ştiu dacă a scris şi fostul seminarist Ivan astfel de epistole, însă carieră sigur şi-a făcut, şi încă una solidă în industria oţelului blindat. Era cât pe ce să facă puşcărie şi el mai apoi, însă a venit războiul, iar acesta, după cum se ştie, le-a şters pe toate. Aşadar, a urmat KB19-ul din Ural, nopţile lipsite de somn ale anului 41, apoi distincţiile câştigate în 43, într-un cuvânt succesul. În 44 este invitat să conducă un institut în Moscova. Fiind deja purtător de medalii şi academician, a primit un apartament în centrul capitalei, chiar în inelul20 ei. Pentru acel apartament îşi găseşte îndată şi o gospodină îşi legitimează relaţia cu fosta subalternă, muncitoare la strung în KB-ul din Ural. Ce-i drept, subalterna într-o clipită îi devine şefă, aşa încât până şi maşina lui de serviciu se află, în cea mai mare parte a timpului, la dispoziţia ei. Tânăra soţie nu ştie despre trecutul religios al soţului ei;
18 Şaraşka era numele neoficial al laboratoarelor secrete de cercetare şi experimentare în sistemul lagărelor de muncă ale Gulagului sovietic.
19 KB konstruktorskoe Biuro tiuremnogo tipa birou de Construcţie cu regim de închisoare, în care erau ţinuţi sub arest savanţii, inginerii şi tehnicienii condamnaţi de NKVD, fiind obligaţi să muncească pentru rezolvarea unui număr de probleme ştiinţifice şi tehnologice de maxim interes pentru statul sovietic. Scopul primar al acestor „birouri speciale tehnice şi de cercetare” era elaborarea unor noi tehnologii militare pentru forţele armate şi speciale, inclusiv crearea armelor biochimice.
20 Sadovoe Koliţo inelul Grădinilor stradă magistrală în formă de cerc în centrul Moscovei. Este cea mai veche parte a capitalei, care cuprinde cele mai importante clădiri.
32
pentru ea, el este de provenienţă ţărănesc-muncitorească şi ateist. Partidului Ivan s-a alăturat încă pe când se afla în Turkestan. Toate bune, doar că adeseori vede în vis Lavra Sfintei Treimi! Pe de altă parte, îl înspăimântă răspunsul pe care are să-l dea înaintea lui Dumnezeu pentru copiii săi… şi are doi, născuţi la un an unul după celălalt, un băieţel şi o fetiţă. Din când în când, Ivan Mihailovici fuge de la soţie şi copii îmbrăcat în hainele sale cele mai modeste şi merge pe la locurile sfinte, sau pur şi simplu vizitează bisericile din sate. „Măcar aşa să-mi mai curăţ sufletul” după cum s-a exprimat el însuşi.
Istorisindu-mi toate acestea, Părintele Antonie s-a oprit puţin pentru a-şi cumpăni amintirile, apoi a continuat:
acasă la el nu m-a invitat (nu era voie, de vreme ce instituţia ştiinţifică pe care o conducea era de ordinul celor cu acces interzis, iar casa lui se afla sub supraveghere), însă ceea ce urma să-mi spună, a devenit pur şi simplu mir vindecător turnat peste sufletul meu. S-a dovedit că Ivan prietenul meu, Vanea a reuşit să păstreze cea mai mare parte din lucrurile mele pe care le-am ascuns împreună cu el în timpul Revoluţiei. Şi iată cum s-a petrecut una ca aceasta: îndată ce Vanea a fost demobilizat din Turkestan şi a primit foaie de trimitere la facultatea muncitorească21 din capitală, el s-a întors la Moscova şi, fără a mai zăbovi, a căutat şi a adunat toate acele lucruri care mi-au aparţinut cândva. De fapt, nu chiar toate, întrucât mulţi oameni erau deja arestaţi la vremea aceea, iar averile lor confiscate, însă cea mai mare parte din tot ce-am avut a fost salvată. Se
21 Reforma învăţământului din 1948 a făcut să apară şi în România instituţia de învăţământ numită facultatea muncitorească. Cum muncitorul devenise emblema regimului comunist şi totul era privit prin optica sa, universitatea era menită să facă din omul educat în spirit muncitoresc un om de tip nou. Iar facultatea muncitorească avea două funcţii principale: de a forma cadre noi care să le înlocuiască pe cele vechi şi de a controla masele de tineri studenţi. Facultatea muncitorească a fost un parazit pe corpul sistemului universitar românesc, de care regimul comunist a avut nevoie până şi-a creat propriile cadre. Începând cu anii 1960, ea a fost baza pe care s-a înfiinţat învăţământul ideologic superior de partid.
33
înţelege că Ivan nu ar fi putut păstra acele lucruri la el, în camera de cămin, căci era prea periculos. Dar a aflat că, în suburbia Moscovei, s-a sălăşluit mătuşa lui o monahie izgonită dintr-o mănăstire ce fusese desfiinţată de bolşevici. Ei bine, în grija ei a şi lăsat Ivan comoara mea. Despre existenţa mătuşii sale nu ştia nimeni dânsa îi era rudă după mamă, adică purta alt nume de familie. Atât Vanea, cât şi mătuşa lui, păzeau cu străşnicie taina legăturii lor de rudenie. Aşadar, ne-am îndreptat paşii spre casa ei.
Eram uimit de-a dreptul de tot ce îmi povestise stareţul Antonie până acum, însă nu-mi puteam închipui nici pe departe ceea ce avea să urmeze. Iar bătrânul începu să-mi istorisească o altă pagină din cartea vieţii sale:
am făcut câteva ore de mers cu trenul: Ivan avea deja elaborat un plan al său pentru o deplasare scutită de pericole, care putea fi realizată prin schimbarea mai multor trenuri, şi iată-ne ajunşi la ţintă. Auzind că-i batem la portiţă, a ieşit să ne întâmpine o bătrânică îmbrăcată în negru, uscăţivă, măruntă, cu expresia feţei atât de plină de har, încât puteai să pictezi o icoană după chipul ei! Pe când eram încă afară, dânsa n-a schiţat nici un semn de bucurie când şi-a văzut în prag nepotul, însă intrând în casă, a izbucnit în hohote de plâns. „Vanicika, de ce oare n-ai venit atâta timp?!” îl tot mustra ea. „Mătuşă Vera, doar ştii şi dumneata cât de greu îmi este să evadez din propria mea acasă, darămite din Moscova! Deşi realizează că divorţul pentru mine ar însemna sfârşitul carierei, Ludmila totuşi e geloasă pe fiecare stâlp de care mă apropii! De trei oii a trebuit să-mi schimb secretara din cauza ei. Îmi vine să urlu ca lupul! însă acum uite că am trimis-o la mare, în oraşul Soci (căci s-au reconstruit pe-acolo câteva sanatorii), şi am venit să te văd” — zice Ivan, îndreptându-şi privirea către mine în cele din urmă, ca şi cum ar fi căutat să se îndreptăţească şiînaintea mea. Mătuşa Vera şi-a plecat ochii, ştergându-şi-i uşor cu colţul baticului, şi a rămas tăcută în timp ce-şi făcea de lucru pe lângă masă. Iar eu am început
34
să cercetez cu privirea casa gazdei noastre o locuinţă rânduită cu o simplitate uimitoare şi cu demnitate, în care nu aflasem nimic de prisos, iar ceea ce se găsea acolo, era cu adevărat de trebuinţă. Căsuţa era foarte mică: o singură odaie şi un ciot de bucătărie, în care am zărit un cuptor rusesc22 ce îi şi slujea stăpânei drept pat de dormit. Lângă cuptor avea câteva icoane micuţe, străvechi, înnegrite de fum, aşa încât şi chipurile se desluşeau cu greu pe ele. În faţa icoanelor licărea o cândelă. Suportul acesteia atârna de nişte cârlige bătute în perete. Pe raft stăteau câteva ceaunele şi două farfurii. În odaie, ungherul rânduit pentru lucrurile sfinte este împodobit de o altă cândelă, imensă, nespus de frumoasă, care pesemne că fusese făcută pentru o biserică atât de mare era. Pe câteva poliţe un teanc de cearşafuri de in. Scaune nu avea, dar lângă masă se găseau două băncuţe simple, cioplite din lemn, uzate până la albire. „Tuşă Vera a început a zice Ivan nu te nelinişti cu pregătirile, căci noi cu Părintele Antonie nu putem sta mult; ştii şi dumneata pentru ce am venit. De altfel, faceţi cunoştinţă acesta este ieromonahul Antonie, iar aceasta e mătuşa mea, Vera, monahia Sinclitichia!”. Măicuţa mi-a cerut binecuvântare. „Vania mi-a povestit multe despre sfinţia voastră, Părinte; slavă lui Dumnezeu că sunteţi viu. Eu deja nu mai credeam că voi ajunge să-l văd aici pe stăpânul lucrurilor păstrate de mine; mă şi înspăimântam gândindu-mă ce va fi cu ele după moartea mea. Dar, nu. iată că a rânduit Domnul să veniţi! Păi, dacă-i aşa, haideţi să le scoatem din ascunziş!” a zis femeia, îndreptându-se spre bucătărie. Comoara mea a stat tăinuită sub cuptor, în câteva geamantane mari de lemn cu colţurile ferecate în oţel. Într-unul din ele mi-am găsit veşmintele preoţeşti, haina monahală şi câteva seturi de aere şi pocroveţe. Când am deschis acel cufăr, s-a răspândit în toată încăperea un miros înţepător de naftalină. Simţindu-l, stăpâna casei s-a
22 O construcţie zidită în prelungirea vetrei, în care pătrunde căldura din cuptor şi pe care se poate dormi.
35
intimidat: „Să nu vă fie cu supărare, părinte; aşa m-am gândit eu să le păzesc de molii, dar ele uite cum s-au împuţit!”. Iar mie îmi şiroiau lacrimile pe obraji îmi aminteam cum noi, în nopţile întunecoase, pe ascuns, duceam toate acestea pe la casele oamenilor. Haina mea monahală! Ce bucurie am avut când am luat-o nouă de la croitorii Lavrei, însă am apucat să o îmbrac doar de vreo câteva ori!
Părintele Antonie a rămas tăcut câteva clipe, revenind îndată la povestirea sa, din care aveam să aflu încă multe lucruri uimitoare şi nebănuite:
vanea a început vădit să se agite, fiind îngrijorat de faptul că eram deja în întârziere. Înţelegând aceasta, am trecut la următoarea ladă cu comori. Doamne al meu, dar astea de unde să fie?! în cel de-al doilea geamantan se aflau vreo zece antimise, ori eu nu am avut decât unul! „Pe astea eu le-am adunat a rostit încet Vanea pe unele le-am luat din piaţă în timpul războiului, pe altele le-am adus din Turkestan. Acolo soldaţii îşi lustruiau cizmele până la strălucire cu antimise. Nu m-am putut uita liniştit la un astfel de sacrilegiu. Dacă tot n-am devenit eu însumi preot, m-am gândit să Ii slujesc măcar aşa lui Dumnezeu”. Însă pe lângă antimise, am găsit în cufăr cărţile necesare pentru slujbele bisericeşti, cutiuţa pentru Botez, un set euharistic de argint, tămâie, un flaconaş cu Marele Mir care s-a îngroşat în chip de necrezut odată cu trecerea timpului, şi încă ceva. Iar în cea de-a treia ladă erau cărţi, multe cărţi. Când le luam în mână, parcă mă întâlneam cu vechii mei prieteni şi îndrumători. Totuşi, puteam vedea cu uşurinţă că nu toate cărţile fuseseră recuperate. „Da a zis Vanea, pricepând parcă gândul meu multe cărţi s-au pierdut. De altfel, n-am fost nici noi prea inspiraţi când i-am ales pe cei cărora le-am încredinţat în vremea foametei din anii 20, unii dintre ei le-au vândut, iar de la alţii au fost luate prin confiscarea averii în urma arestării lor. Poate că au mai şi rămas câteva ascunse prin casele acelora, însă vă daţi seama
36
că nu-i putem ruga pe noii proprietari să le caute pentru păstrarea Bibliei se face puşcărie, căci este considerată material de propagandă antisovietică!”. „Vai de mine, Vania, dragul meu, a fost pur şi simplu un act de eroism faptul că ai păstrat astfel de lucruri în toiul a toate câte s-au petrecut de-a lungul acestor ani înfricoşători! Mulţumesc, scumpule, mulţumesc!” lacrimile îmi inundau ochii, aşa încât abia de-am mai putut rosti cuvintele de mulţumire. Lucrul, însă, era făcut abia pe jumătate: de găsit le-am găsit, dar cum să le duc până acasă?! Trenuri de pasageri practic nu aveam la îndemână, dar şi pericolul era enorm atât miliţia, cât şi hoţii. Din nou m-a ajutat Ivan. Cuferele erau deja ştampilate şi sigilate ca marfă ce aparţinea institutului său. Iar pe mine m-a îmbrăcat în haine „de capitală”, pe care le-a scos de pe el însuşi, mi-a semnat actele necesare pentru însoţirea mărfii şi m-a aşezat într-un tren de pasageri, într-un vagon cu scaune moi23. Pe când eram deja în tren, în buzunarul sacoului pe care l-am primit în dar, am găsit bani şi un plic ce conţinea o lungă scrisoare de la prietenul meu… Da, uite-aşa am fost eu la Moscova. Iar acasă eram aşteptat. Şi e un simţământ atât de necesar pentru om să ştie că este aşteptat! La plecare, nu m-am gândit la acest lucru. Însă atunci când primul om ce mi-a ieşit în cale m-a întâmpinat cu o salutare nespus de mărinimoasă, însoţită de un zâmbet plin de bucurie şi căldură, atunci a devenit limpede pentru mine aici sunt eu de trebuinţă, aici sunt aşteptat.
în timp ce rostea aceste cuvinte, pe chipul stareţului se putea vedea recunoştinţa. Apoi şi-a continuat istorisirea:
în zilele noastre nu se mai pune problema: „Cum să duci nişte lucruri până acasă?”, dar pe vremea aceea aproape că nu puteai face rost nici măcar de cai. Ei bine, eu am fost adus cu maşina, şi încă de cine chiar de miliţianul şef al localităţii noastre, într-un BMW învechit, căpătat ca trofeu de război! Şi omul nu doar că m-a dus
23 Vagon de clasa I-a, rezervat pe atunci persoanelor privilegiate.
37
până acasă, ci m-a şi ajutat să-mi car bagajele până în pridvor. Iar apoi au început să apară vizitatorii cu treabă şi fără treabă, veneau oamenii şi tot veneau, deşi eu aşteptam cu nerăbdare clipa în care aş fi putut rămâne singur cu preţioasele mele comori, cu trecutul meu… Însă ei tot continuau să vină. Nu, fireşte că nici nu puteau bănui oaspeţii mei cu cine m-am întâlnit eu la Moscova şi că m-am întors cu atâţia bani, pe care aceşti muncitori de rând, cum s-ar zice, nici în vis nu i-au văzut. Ei veneau să-mi aducă mâncare un ou, o pâinică, un pic de făină, un peştişor prins de copii… Iar eu am încălzit samovarul primit în dar de la monahia Sinclitichia şi am băut cu ei ceai, din acela adevărat! Chiar de-o fi fost el lungit cu multă apă şi, până-n seară, reinfuzat de multe-multe ori, însă era ceai adevărat! Dar iată că s-a înserat, dragii mei enoriaşi s-au împrăştiat pe la casele lor şi eu am rămas singur. Mai întâi de toate, m-am apucat să-mi cercetez cărţile, căci n-am avut timp să-mi dau prea bine seama ce mi-a mai rămas din ele. În primul rând, m-am convins că Filocalia era la locul ei. Apoi Gură de Aur, Efrem sirul, Grigorie Palama, Patericele… o parte din aceste cărţi erau scrise în limba greacă, iar unele chiar şi în latină. Uitasem deja aceste limbi în mare parte, dar m-am gândit că m-oi descurca eu cumva. Am zărit şi câteva cărţi pe care nu le-am avut erau străine. Se pare că mătuşa lui Ivan a străjuit şi comorile altora, nu doar ale mele. Unele dintre ele aveau şi semnătura fostului proprietar: ieromonahul Nifon, schiegumenul Pavel, fratele Daniil… „Unde sunteţi voi acum, părinţi preacinstiţi?” mă întrebam eu, răsfoindu-le cărţile. Şi dintr-odată am simţit o enormă responsabilitate faţă de Dumnezeu şi faţă de Sfinţii Noi Mucenici ai Rusiei pentru faptul că am rămas viu. Dar şi o responsabilitate faţă de Biserică, la urma urmei. Ori, acest ultim aspect mă măcina din ce în ce mai mult: cum puteam face să-mi împlinesc slujirea preoţească? Până şi monahia Sinclitichia m-a întrebat despre aceasta când eram la Moscova, dorind să afle dacă slujeam, după cum s-a exprimat dânsa, la
38
„serghieni”24. Însă, în acele împrejurări, nu-mi ardea mie de dispute teologice. Şi îndeobşte, sunt reticent faţă de astfel de discuţii încă din anul 1914, când apăruseră primele semne ale revoluţiei au disputat apoi cu vârf şi îndesat în 1917! Dar totodată, lipsa unei posibilităţi de a sluji ca să zic aşa cu acte în regulă, îmi provoca nelinişte. Şi pedeasupra, faptul că au revenit la mine toate acele obiecte rânduite pentru slujba preoţească şi duhovnicească l-am perceput ca pe o chemare de a-mi împlini slujirea, şi nu doar în taină, clandestin. Deşi, la acea vreme, în comuna noastră se înfiripase deja o parohie minunată, o parohie în înţelesul vechi al cuvântului nu ca sursă de venit pentru o biserică, ci în sensul unei comunităţi de oameni care se iubesc unul pe altul întru Domnul. Însă era totuşi oarecum stingheritor pentru mine numărul antimiselor care au ajuns în mâinile mele: făcând o socoteală, am descoperit că aveam deja vreo cincisprezece. Ce însemna oare acest lucru? Mi-au fost încredinţate doar ca să le păstrez ca pe nişte lucruri sfinte, ca pe nişte moaşte în sfârşit, sau era altceva la mijloc? Şi, cu aceste gânduri, dar nu fără oarecare îndoială, am început a căuta punerea în lucrare a slujirii mele în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse, care ţinea de Patriarhia Moscovei. Însă destul de curând şi, spre mirarea mea, fără a întâmpina prea multe greutăţi, am fost primit în clerul uneia dintre eparhii.
părinte Antonie, am întrerupt eu istorisirea stareţului cu întrebarea mea dar cum de au ajuns să zică unii
24 Prin cuvântul „serghianism” a fost denumită politica de loialitate necondiţionată a conducerii Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de puterea sovietică. Termenul provine de la numele Mitropolitului Serghie Htragorodski. În 29 iunie 1927, acesta a emis o declaraţie conform căreia Biserica Ortodoxă Sinodală Rusă a intrat în relaţie de colaborare cu puterea SOVietică ateistă. Punând Biserica Rusă în slujba regimului stalinist, Mitropolitul Serghie i-a prigonit pe toţi membrii Bisericii care nu au dorit să se supună deciziilor sale, obţinând astfel, cu ajutorul bolşevicilor, caunul de Patriarh al Moscovei şi întregii Rusii în 8 septembrie 1943. „Serghieni” erau numiţi acei reprezentanţi ai clerului care au aderat la politica Mitropolitului Serghie.
39
că nu aţi fost acceptat la început, că s-au dezis copiii de sfinţia voastră… şi altele ca acestea?
ba nu! Doar ţi-am mai spus că eu am devenit monah încă pe vremea când eram seminarist. E o altă poveste ceea de care zici tu. A locuit la mine multă vreme un oarecare părinte Alexie. Ei bine, acela a fost şi protoiereu al ţarului, din neam preoţesc, a avut şi copii care s-au lepădat de el… Cel mai mult l-a rănit fiul lui un general de război. Acest erou al Uniunii Sovietice i-a închis uşa în nas tatălui său. Şi-apoi, părintele Alexie s-a întâmplat să ajungă sub oblăduirea unui asemenea episcop, încât n-a mai putut primi nicăieri parohie până când acela nu a adormit. Aşa că multă vreme nici loc de trai nu a avut. Iar când, în cele din urmă, a fost trimis şi el ca preot paroh într-o comună, i s-a cerut să locuiască în casa unei femei care era vestită pentru purtarea ei necuviincioasă încă din anii tinereţii. Cu toate că, în aparenţă, aceasta acceptase credinţa ortodoxă, atât ea, cât şi fiica ei îndrăcită, îşi băteau joc în fel şi chip de părintele Alexie, furându-i puţinii bani pe care-i câştiga şi mâncarea, sau chiar bătându-l uneori. Însă preotul lui Dumnezeu le îndura pe toate cu smerenie, socotind că aceea era crucea pe care trebuia s-o poarte pentru că nu le oferise o bună educaţie propriilor săi copii… Nu. Pentru mine a fost totul mult mai simplu. Ce-i drept, la început am fost şi eu refuzat de vreo două-trei ori, dar nu din răutate şi fără consecinţe. Vlădica, cel care m-a primit, era destul de tânăr, însă fusese deţinut şi el. Cu cei de la putere, el nu era nici în relaţii prea apropiate, dar nici pe picior de luptă. În । orice caz, nu i se interzicea cu precădere să-i primească în slujire pe preoţii care se întorceau din lagăre, ba chiar mai şi hirotonea adeseori. Problema era că, deşi nu se găseau prea multe biserici care puteau fi redeschise, dar totuşi, preoţimea veche se stingea încetul cu încetul, căci toţi au trecut prin închisori şi deportări. Iar dacă într-o biserică nu se mai slujea deloc, atunci, într-un timp foarte scurt şi fără prea multe politeţuri, aceasta era închisă de tot.
40
Cu toate că părea să se abată uneori de la firul naraţiunii sale lucru cu totul firesc pentru un bătrân ce ajunsese la o sută de ani părintele Antonie revenea mereu, cu o luciditate uimitoare, la gândul de la care pornise:
după cum era de aşteptat, am fost chemat şi eu să mă prezint la biroul prefectului, am completat acolo toate hârtiile necesare şi treaba părea să fie deja isprăvită. Dar văd că dumnealui nu mă lasă să plec, ci începe a-mi vorbi despre loialitatea faţă de puterea sovietică. Eu îi explic pe scurt că pentru mine nu prezintă interes nici măcar politica bisericească, darămite ceasovietică. Puterii de conducere mă supun, ca cetăţean şi creştin. N-am săvârşit nici o nelegiuire şi nu intenţionez a face vreuna nici de acum înainte, dar nu de frică, ci pentru că nu-mi îngăduie conştiinţa. Iar el, pe un ton emfatic, îmi încurajează convingerile, dar totodată îmi întinde o foaie ca să o semnez. Iar fiţuica aceea era consimţământul meu la turnătorie! Eu m-am scuzat, apoi am refuzat, motivându-mi delicat decizia prin faptul că am dobândit în lagăre o repulsie faţă de activitatea de informator. Prefectul, liniştit şi fără a schiţa nici o emoţie, a luat din faţa mea declaraţia şi mi-a zis: „Apăi, prost eşti, tăicuţă! Să ştii că noi am vrut să te trimitem la oraş… Acuma însă îţi pică drum în ceva sătuc. Dar zi mulţam că nu pe şantierele de dezvoltare a economiei sovietice! De altfel, Donbass-ul e chiar alături şi sunt suficiente mine acolo, aşa că, altă dată, ai face bine să-ţi schimbi din timp năravurile. Du-te şi angajează-te!”. Vlădica nu a pomenit nimic de vizita mea la biroul prefectului, dar am văzut că atitudinea sa faţă de mine a devenit mai plină de încredere. Totodată, era limpede că nu-i convenea să mă trimită undeva la ţară acum: deja trecuse totuşi peste o jumătate de veac de când eram monah, nu aveam familie, plus că şi studiile pe care apucasem să le fac nu erau ca cele de acum, când se predă mai mult istoria partidului comunist decât istoria Bisericii Apostolice. Probabil că toate acestea îi permiteau Vlădicăi să-şi facă anumite socoteli în ceea ce
41
mă privea, iar discuţia mea cu prefectul i le-a zădărnicit în mare parte. Dar necătând la asta, cu câteva săptămâni mai târziu, îmi luam în primire nouă parohie. S-a dovedit, însă, că n-am fost atât de copleşit de emoţii când am ajuns în nouă comunitate, pe cât a fost de covârşitor sentimentul de a o părăsi pe a mea. Ce să mai zic: venisem în satul lor ca un bolnav un om care abia de-şi mai târa picioarele, un invalid din lagărele comuniste. Iar ei m-au întremat, m-au îmbrăcat, m-au încălţat, mi-au găsit de lucru şi m-au păzit de ochii vigilenţi ai iscoadelor din NKVD25. Acolo s-a întâmplat tot ce fusese mai plăcut în viaţa mea după eliberarea din închisoare. Şi iată, acum trebuia să ne luăm rămas bun. Oamenii nu-mi percepeau plecarea ca pe o trădare, însă exista totuşi un element de infidelitate din partea mea în toată această situaţie. Dar ce puteam face? Au trecut, s-au pierdut în uitare vremurile în care cei ce făceau parte dintr-o comunitate puteau să-şi aleagă ei preotul pentru parohia lor în ţinuturile din Slobojanşcina26, şi cu atât mai mult în celelalte ţări ortodoxe ale lumii. Eu i-am rugat atunci, la despărţire, un singur lucru pe binefăcătorii şi enoriaşii mei să nu-mi şteargă numele din amintire pentru totdeauna, aşa că nici căsuţa mea nu am vândut-o, ci am lăsat-o în grija lor.
Aici Părintele Antonie se opri puţin, însă tăcerea s-a aşternut doar pentru câteva clipe, atât cât să pricep că urma să-mi povestească despre un alt capitol al vieţii sale:
până atunci, eu nu cunoscusem deloc viaţa de preot de parohie cu toate ispitele şi greutăţile ei. Unul e mulţumit, altul se simte jignit, iar al treilea în genere consideră că, în timp ce se lucrează la edificarea comunismului, este inadmisibilă slujirea unui popă băutor de sânge! Pe cât i-a
25 NKVD (Narodnîi Komissariat Vnutrennih Del) comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne a fost Ministerul de Interne al Uniunii Sovietice.
26 Ucraina Slobodă (în limba ucraineană: Slobidskaia Ucraina, în limba rusă: Slobojanşcina), a fost o regiune istorică ce era cuprinsă între Nordvestul Ucrainei de azi şi Sud-Estul Rusiei Centrale, care s-a dezvoltat în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea la frontiera de Sud-Est a Ţaratului Rusiei.
42
fost de cald şi bine lui Antonie-fochistul, pe-atât de frig i s-a făcut ieromonahului Antonie, preot paroh. De altfel, în scurt timp — egumenului, iar apoi şi arhimandritului Antonie. Iar cea din urmă ridicare în rang m-a cam speriat, în primul rând, aceasta necesita mutarea mea într-o altă parohie, la oraş, ori eu nu uitasem discuţia mea cu prefectul. În al doilea rând, mă înspăimântau schimbările introduse în viaţa Bisericii din acea perioadă. Încercam să mă liniştesc gândindu-mă că aceste frici erau doar nişte văicăreli bătrâneşti, că nu aveam motiv pentru îngrijorare şi îndeobşte pentru nici un fel de teamă, dar totodată era ceva ce îmi umplea sufletul de nelinişte. Cu toate acestea, au trecut câţiva ani care au fost cât de cât liniştiţi. Eu mă străduiam să însuşesc ştiinţa lucrării duhovniceşti, iar pe enoriaşi încercam să-i învăţ cum să facă deosebirea între alb şi negru, între ceea ce este mântuitor şi ucigător. În primii ani de după război, îmi venea mai uşor să o fac. şi poporul, înţelepţit de pe urma războiului, era mai mărinimos, şi cerinţele oamenilor erau atunci mai fireşti un acoperiş deasupra capului şi o bucată de pâine. Iar a fi fericit pentru ei era însuşi faptul de a fi viu. Apoi avea să devină totul mult mai complicat: odată cu trecerea timpului, s-a resimţit tot mai mult influenţa distructivă a cinematografului, dar şi a propagandei comuniste. Că doar, noi, preoţii, eram nevoiţi să tăcem când ieşeam la amvon — arareori mai propovăduia pe ici pe colo câte un părinte. Oamenii au ajuns să râdă mult şi să gândească puţin.
Nu puteam să nu observ durerea şi amărăciunea din ochii stareţului Antonie în timp ce îmi vorbea despre apariţia acelor fenomene ale civilizaţiei contemporane care au zdruncinat din temelie însăşi firea omenească, făcând-o să se afunde şi mai mult în rătăcire. Însă el a revenit îndată la ceea ce începuse a-mi povesti mai devreme:
dar nu despre asta vroiam eu să-ţi vorbesc acum.
Aşadar egumen, apoi arhimandrit totul părea să meargă cum nici nu se putea mai bine. Cu toate acestea, fdmţeam că era ceva ce tulbura pacea sufletului meu. Aşa
43
că am hotărât să merg mai des în satul din care plecasem la început. Acolo săvârşeam adesea slujbe de chilie în micul paraclis pe care îl aveam acasă, de vreme ce primisem deja binecuvântarea episcopului meu pentru aceasta. Slujeam şi tot slujeam, rugându-mă Domnului să-mi descopere care era amăgirea mea, întrucât nu găseam din care altă pricină mi-aş fi putut pierde pacea sufletească. Şi iată că într-o zi, în vremea unei utrenii pe care o săvârşeam pe la ora trei dimineaţa, în timp ce mă rugam, mi-am îndreptat a nu ştiu câta oară gândul către Dumnezeu cu întrebarea care mă neliniştea şi, nu că aş fi auzit, ci mai degrabă am simţit un glas care mi-a zis: „Dar cine eşti tu, Antonie?”. „Cum cine, Doamne?! Sunt arhimandrit” am răspuns eu nedumerit. „Nu, tu eşti monah!” a răsunat cuvântul Domnului. Iată, deci, răspunsul de care aveam nevoie! Da, monah! Aşadar, în aceeaşi dimineaţa am mers la Centrul Eparhial şi am scris cerere pentru eliberarea mea din funcţia de arhimandrit. Episcopul s-a străduit îndelung să mă înduplece să nu fac acest lucru, aşa încât am fost nevoit să-i împlinesc dorinţa de a rămâne până ce avea să vină un preot nou în eparhie. Însă, din fericire, pe vremea aceea tot mai mulţi se întorceau din lagăre, dar mai veneau şi absolvenţii de la seminare, aşa că întârzierea mea n-a fost de lungă durată.
STĂREŢIA
într-una din convorbirile noastre, l-am rugat pe Părintele Antonie să-mi vorbească despre acei stareţi pe care i-a cunoscut de-a lungul vieţii sale şi care l-au ajutat să pătrundă adevărurile adânci ale credinţei ortodoxe, iar dânsul mi-a răspuns simplu şi succint:
În lagăre am întâlnit stareţi care aveau iscusinţa rugăciunii minţii. Era un părinte în jurul căruia se topea zăpada atunci când se ruga! Dar oare multă învăţătură poţi să dobândeşti într-un lagăr de concentrare, unde nu ai nici putere şi nici timp? Doar aşa, câteva lucruri elementare. Iar
44
după ce m-am întors da, am studiat eu toată literatura duhovnicească pe care o aveam la dispoziţie, însă oricum doream să intru într-o legătură nemijlocită cu toate acele învăţături. Aşadar am pornit la drum, dorind să dobândesc ştiinţa lucrării duhovniceşti şi urmând cuvântul Domnului, Care a zis: „Bateţi şi vi se va deschide” (Luca 11, 9). În cele din urmă, am ajuns să vieţuiesc aproape zece ani la un anume stareţ, care a păzit cu străşnicie marea înţelepciune a mântuirii după învăţătura dăruită oamenilor de către părinţii din Pustia Optinei. Doar rareori mă mai întorceam în satul meu pentru a săvârşi unele slujbe. Înainte de a se Stinge, stareţul meu m-a binecuvântat să merg pe aceeaşi cale. Iar eu, păcătosul, după măsura puterilor mele, umblu de atunci şchiopătând pe aceasta.
ÎNTÂIA VEDENIE A STAREŢULUI ANTONIE
Cam pe la începutul anilor 70, în timp ce slujeam Dumnezeiasca Liturghie, am fost învrednicit de prima vedenie. Iar lucrul acesta iată cum s-a petrecut. În vremea aceea, oamenii au început să fie atraşi cu toţii de Occident şi, drept urmare, se ştergeau din ei trăsăturile specifice slavilor precum vieţuirea în simplitate, mărinimia, neagonisirea. De fapt, tocmai înavuţirea ajunge să fie aşezată în capul unghiului noii viziuni asupra lumii, iar banii şi obiectele sunt preţuite mai presus decât moralitatea şi spiritualitatea. Dar cel mai îngrozitor lucru care s-a întâmplat, a fost că modul de viaţă al oamenilor ce se numeau pe ei înşişi ortodocşi, adeseori respectând CU rigurozitate rânduielile Bisericii, devine întocmai ca şi al păgânilor din jurul lor aceeaşi lipsă de modestie în viaţa de zi cu zi, aceeaşi năzuinţă de a-şi face o carieră şi de a ocupa o poziţie înaltă în societate. Copiii din familiile Credincioase deja devin pionieri, comsomolişti, membri ai partidului comunist, fără ca aceasta să le provoace chinuri sufleteşti. Ei au şi îndreptăţirea la îndemână: „Dar cum se
45
poate fără astea, că doar nu trăim în pustie, ci între oameni? O fi păcat, dar, dacă stai să cercetezi, totu-i păcat… Ne-om duce şi ne-om spovedi”. Această atitudine uşuratică îmi trezea mari temeri pentru însăşi posibilitatea mântuirii lor.
Cum reciteam adeseori Evanghelia, dar mai ales cuvintele despre vremurile de pe urmă cuprinseîn Apocalipsă, nu mă lăsa în pace gândul la acea pustie în care vor trebui să fugă oamenii. Şi iată că mi se arată o mulţime de oameni unii merg pe jos şi alţii cu maşinile. Iar o parte din ei parcă stau pe loc, fără să se deplaseze unii chefuiesc, alţii preacurvesc, iar alţii le pricinuiesc apropiaţilor tot felul de necazuri dar totodată sunt mânaţi şi aceştia înainte, ca şi cum ar fi purtaţi de apa unui râu. Toţi aceşti oameni sunt foarte diferiţi: aici sunt şi mirenii, şi clericii, şi militarii, şi politicienii, toţi, toţi. mulţi dintre cei ce fac parte din această gloată se zbat de-a dreptul să înainteze, pe când alţii merg liniştiţi. În calea lor stă o prăpastie înfricoşătoare, o prăpastie ce duce spre iad. Ai fi crezut că toţi urmează să se prăbuşească în ea, dar nu. Într-adevăr, cei mai mulţi dintre ei alunecă vertiginos în abis şi văd cum îi târâie în jos fie maşinile lor, fie mesele de ospăţ, fie banii, fie hainele scumpe. Dar unii străbat netulburaţi această prăpastie, sau s-ar putea chiar zice că trec pe deasupra ei. Iar alţii nu se prăbuşesc, ci coboară lin în genune nişte bărbaţi ce răspândesc lumină, sprijinindu-i, îi ajută să ajungă de cealaltă parte a ei. Însă nu doar cei bogaţi sunt cei ce se prăbuşesc în acest hău, ci şi unii care nu sunt înstăriţi. Însă toţi aceştia au un singur idol pofta lumească.
Era înfricoşător. Din prăpastie răzbătea nu doar un simplu geamăt, ci urletul celor care au nimerit acolo, dar şi duhoarea lor. Acela nu era doar un miros obişnuit, nu. Întocmai cum buna-mireasmă nu poate fi descrisă şi nu mă refer aici la mirosul minunat al florilor sau al ierbii, ci la mireasma harului dumnezeiesc pe care Domnul ne-o dezvăluie prin sfintele moaşte, prin icoanele făcătoare de minuni, sau printr-un alt chip oarecare -, aşa şi duhoarea infernală nu este doar un simplu miros urât, cum ar fi
46
cel de pucioasă bunăoară, ci e ceva ce te face să simţi o înfricoşare de necuprins în cuvinte, urmată de sentimentul irevocabilitătii; într-un cuvânt iadul.
Dar iată că mi s-a dat să văd şi pustia. Şi acolo erau ispitiţi pustnicii de către cel ce e ucigător de oameni, care se străduia să stârnească în ei patima agonisirii, pofta trupească, deznădejdea… Mulţi dintre ei cădeau, mulţi. Iar pe de altă parte, mulţi dintre domnitorii şi mai marii lumii acesteia s-au mântuit, şi nu doar că şi-au dobândit mântuirea, ci au şi fost proslăviţi de Biserică în rândul Sfinţilor aceştia pe toate le-au avut, însă inima lor era stăpânită nu de stricăciunile lumeşti, ci de dorul bunătăţilor cereşti. Dar vremurile noastre tocmai de aceea sunt înfricoşătoare, că ispitele îl pândesc pe om peste tot, la fiecare pas, şi de cele mai multe ori sunt de aşa natură, încât este şi greu să le întrezăreşti.
Pe toţi oamenii care vin la mine, se pare că îi macină o singură întrebare cum să se mântuiască, cum să procedeze într-o situaţie sau alta. Dar este oare cu putinţă n decursul unei zile, sau mai ales timp de o lună întreagă, să iei binecuvântare pentru fiecare faptă pe care urmează să o săvârşeşti?! Iar dacă nu, înseamnă că trebuie să ne dăm seama care sunt căile ispitei şi ţintele ei principale. Ori acestea au rămas neschimbate încă de la Facerea lumii, întrucât diavolul e lipsit de creativitate. Este alt lucru că, în decursul multor mii de ani care s-au scurs, el a acumulat experienţă, aşa încât ofertele pe care i le face omenirii pentru a o coborî în iadul său au devenit acum mult mai sofisticate. De fapt, întreaga lume contemporană cunoaşte pe deplin oferta lui. Însă e doar o ofertă, pentru că el nu poate să ne silească, nu-i stă în putere să o facă, dar să împacheteze păcatul într-un ambalaj ademenitor pentru om da, acest lucru îi stă la îndemână oricând: „Poftiţi aici!”. Slugile întunericului sunt mereu pregătite să vă întrebe: „Cu ce vă pot servi?”.
O altă particularitate a zilelor noastre este venirea grabnică a antihristului. Mulţi oameni duhovniceşti spun
47
că el s-a şi născut deja. Despre aceasta greu este să judecăm. Vrăjmaşul e viclean, e viclean până şi cu cei care-l slujesc. mulţi dintre aceştia s-au socotit pe sine înşişi antihrişti şi, în esenţă, chiar aşa au fost, dacă e să cercetăm crezul şi faptele lor, dar altul e acela despre care ne vorbeşte Biserica. Poate că s-a născut, poate că nu problema noastră nu este aceasta.
Când Sfântul Ignatie Briancianinov a fost întrebat despre venirea antihristului, el a răspuns că nu există o dată exactă şi că venirea lui antihrist va fi determinată de oameni prin măsura înrăirii lor. Ei bine, acum este vremea pregătirii celei de pe urmă pentru venirea acestuia. Vorbim aici şi despre concentrarea mondială a puterii de conducere căci el va deveni conducător nu doar al unei ţări, ci al întregii lumi -, dar şi despre „îndobitocirea” omenirii, absolut necesară pentru instaurarea acelei stăpâniri. Însă până şi aceasta s-ar putea să nu fie de ajuns pentru a face întreaga omenire să îngenuncheze. Este nevoie să se creeze un asemenea sistem de menţinere a vieţii, încât cea mai mică încălcare a acestuia să ducă la consecinţe dezastruoase pentru oameni foamea, frigul, ruinarea, pustiirea. Şi sistemul respectiv este deja creat.
Cum se vor întâmpla toate acestea, mi s-a arătat mai târziu, după câţiva ani.
A DOUA VEDENIE A STAREŢULUI ANTONIE
în acei ani de dăinuire a părelnicei bunăstări sovietice, mi-a fost greu să înţeleg toate acele lucruri care mi s-au dezvăluit; nu credeam atunci că voi şi apuca să trăiesc ziua împlinirii multora dintre acestea.
Aşadar, după cum spuneam, a doua vedenie nu a fost o continuare a primei, nu. Nici măcar ca şi succesiune în timp, întrucât s-a întâmplat cu mult mai târziu, dar nici ca şi conţinut, căci aceasta a fost foarte diferită. Prima vedenie a fost un fel de învăţătură o lămurire, dacă doriţi. Am
48
cerut un răspuns şi l-am primit. Pe când a doua vedenie este de cu totul altă natură, de alt ordin, aş putea zice. Eu nu am cerut nimic, dar mi s-a dat de Sus să văd acele lucruri despre care mă întrebau oamenii când veneau să mă cerceteze.
Dacă prima vedenie putea fi totuşi povestită cât de cât cu o anumită exactitate, atunci relatarea celei de a doua este, în principiu, imposibilă. De fapt, părinte Alexandru, voi încerca acum pentru întâia oară să o transpun în cuvinte, oferindu-i măcar o oarecare continuitate, sau ca să mă exprim în limbajul ştiinţific sovietic să o sistematizez. Dar o voi face tocmai pentru că sunt nevoit să ţi-o redau într-o oarecare ordine, nici pe departe aşa cum mi-a fost dat a o vedea. Căci, spre a-mi fi mai de folos, eu am avut nevoie s-o primesc exact în chipul în care mi s-a arătat, însă pentru tine şi enoriaşii tăi cred că ar fi mai potrivită o altă înşiruire. Aşadar, până acum, am recurs la ceea ce mi-a fost dat să văd doar pentru a da răspunsuri la întrebările nedumerite ale credincioşilor.
îţi voi mai spune câteva cuvinte, nu din vedenie, ci despre Facerea lumii, ca să poţi înţelege mai bine ceea ce urmează. Dintru început, a creat Dumnezeu tot ce viază, alcătuind astfel un sistem unitar, cu reguli de funcţionare foarte riguroase. Întregul univers se află în legătură absolută cu fiecare acţiune a celei mai minuscule părţi ale lui, iar cu omul, care este făptură cugetătoare, el întreţine această legătură chiar şi printr-un act ce nu ţine de lumea văzută prin mişcarea gândului.
Acţiunile făpturilor necuvântătoare nu-i pot pricinui universului nici o pagubă: ele sunt limitate atât de frâiele lor interioare, adică de instincte şi alte fenomene de felul acesta, cât şi de proprietăţile de autoreglare ale naturii însăşi. Însă alt lucru se petrece cu omul. El este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi, oricât nu s-ar vorbi despre ce este chipul şi ce-i asemănarea, ce poate fi şters şi ce e de neşters, ce are el, omul, de la naştere şi ce este chemat să dobândească pe parcursul întregii sale vieţi,
49
în cazul nostru, important este altceva: acţiunile lui, atât cele din lumea materială, cât şi cele ce au însuşirea de a fi nevăzute, se răsfrâng asupra mediului înconjurător, asupra habitatului său, asupra întregului univers.
Nu Dumnezeu a şters de pe faţa pământului Sodoma şi Gomora, ci oamenii care au tăgăduit pronia Ziditorului. Ce vreau eu să spun e că, toate nenorocirile care au a se abate asupra omenirii şi asupra naturii, nu reprezintă o consecinţă a mâniei lui Dumnezeu, de vreme ce noi mărturisim despre El că este Atotbun şi Atotmilostiv, şi mărturisim astfel adevărul, rămânând întru adevăr. Aceste nenorociri nu sunt decât urmarea acţiunilor atotdistrugătoare ale omenirii însăşi, care nici măcar nu a fost trasă de căpăstru de către vrăjmaşul, întrucât acel ham nu există şi nici nu poate să existe. Căci punerea căpăstrului este o constrângere, pe când omenirea s-a lăsat de bună voie înşelată de vicleşugurile diavolului.
Iar acum, să vă povestesc propriu-zis vedenia şi să ■ vă spun ce ne aşteaptă pe toţi într-un viitor, din păcate, nu chiar atât de îndepărtat, de vreme ce unele lucruri se întâmplă deja în prezent. Aşadar, ce mi s-a dat să văd despre acel viitor?
Mai întâi de toate, tot felul de catastrofe tehnice sistemul de menţinere a vieţii creat de om, care este în esenţa lui satanic, întrucât se găseşte într-o contradicţie absolută cu legile lui Dumnezeu, va începe să se defecteze. Vor cădea avioanele, se vor scufunda navele maritime, vor exploda centralele atomice, uzinele chimice. Şi toate acestea se vor petrece în contextul unor fenomene naturale înfricoşătoare, care vor izbucni pe suprafaţa întregului pământ, dar cel mai puternic — în America. Vor fi uragane de o putere nemaivăzută, numeroase cutremure de pământ, uneori se vor abate cele mai cumplite secete şi alteori, din potrivă, ploi torenţiale asemenea potopului.
Va fi şters de pe faţa pământului un monstru înfiorător, Sodoma contemporană new York-ul. Nu va rămâne fără osândă nici Gomora los Angeles-ul.
50
Se pare că, foarte greu se va mai găsi pe pământ un asemenea loc, unde omul să poată trăi liniştit, simţindu-se în siguranţă deplină. Omul îşi va dobândi liniştea doar punându-şi nădejdea în Dumnezeu; pământul deja nu îi va mai oferi nici o apărare. Natura înverşunată va ameninţa cu dezlănţuirea celor mai teribile consecinţe mai ales oraşele, căci acestea s-au rupt cu totul de ea. Dărâmarea unui singur turn babilonic a unui bloc contemporan —, înseamnă sute de oameni îngropaţi fără să fi fost spovediţi şi împărtăşiţi, sute de suflete pierdute. Aceste blocuri Btau aşezate pe piloni, care de fapt sunt nişte săgeţi ce au străpuns pământul, căutând parcă să ajungă acolo, în iad. Ori, tocmai aceste clădiri supraînălţate vor aduce oamenilor o moarte infernală sub dărâmături. Iar cel care va rămâne viu, îi va invidia pe cei ce au murit instantaneu, căci soarta lui va fi şi mai cumplită moartea de foame şi de sufocare.
Oraşele vor deveni o privelişte înfricoşătoare. Până şi cele care vor fi ferite de distrugerea completă, fiind lipsite de apă şi electricitate, de căldură şi aprovizionarea cu alimente vor semăna cu nişte imense cimitire cu sicrie de piatră atât de mulţi oameni vor muri în ele. Bandele de tâlhari îşi vor săvârşi la nesfârşit fărădelegile. Chiar şi ziua va fi periculos să circuli prin oraş, iar noaptea oamenii se Vor aduna în grupuri mari pentru a încerca împreună să supravieţuiască până dimineaţă. Însă răsăritul soarelui, din păcate, le va vesti nu bucuria începutului unei zile noi, ci amărăciunea imperativului supravieţuirii pentru încă o zi.
Dar să nu credeţi că la ţară va domni liniştea şi bunăstarea. Otrăvite, sluţite, arse de secetă sau inundate de ploi torenţiale, câmpurile nu vor mai da roada necesară. Va fi o nemaipomenită mortalitate a animalelor domestice, iar oamenii, nemaifiind în stare să le îngroape leşurile, le vor lăsa să se descompună, otrăvind aerul cu o duhoare cumplită. Sătenii vor avea de suferit din cauza atacurilor orăşenilor care, în căutareahranei, se vor împrăştia prin sate, gata să omoare un om pentru o bucată de pâine.
51
Da, pentru acea bucată, care acum nu le intră pe gât! fără condimente şi sosuri, vor face vărsare de sânge. Canibalismul va deveni un fenomen obişnuit. Primind pecetea antihristului, omenirea va şterge toate hotarelecuviinţei. Noaptea va deveni şi pentru săteni o perioadă de înfricoşare teribilă, pentru că acel răstimp va fi vremea celor mai crâncene jefuiri. Însă vor fi nevoiţi să îşi păzească nu doar propriile vieţi, ci şi uneltele de muncă pe care le vor mai avea, căci altfel vor fi şi ei ameninţaţi de moartea prin înfometare. Atât la ţară, cât şi în oraşe, oamenii înşişi vor fi vânaţi. Văzute din afară, lucrurile ar putea să arate aşa de parcă s-ar fi întors vremurile cele dinainte de potop.) Dar nu. În vremea aceea asupra lumii dăinuia Cuvântul lui Dumnezeu: „Creşteţi şi vă înmulţiţi” (Facere 1,28), pe când acum însăşi viaţa omenirii şi fiinţarea ei este îndreptată spre respingerea harului şi a proniei lui Dumnezeu. Dar nici acesta nu este încă sfârşitul.
La începutul relatării mele, am făcut o sinteză a ceea ce a fost premergător tuturor acestor grozăvii, şi nu întâmplător. Adeseori, sau mai exact, cel mai des ni se întâmplă să nu le vedem pe cele mari care stau în spatele celor mici. Şi, revenind la istorisirea noastră în spatele unui păcat mic, nu vedem, nu dorim să vedem călcarea principalelor porunci ale Domnului nostru. Dumnezeu a zidit această lume şi, fiind El Ziditorul, a făcut-o aşa, încât să fie în armonie cu Sine însuşi. Vă amintiţi cuvântul Lui । despre ceea ce tocmai plăsmuise: „Este bună!” (cf. Facere 1). Dumnezeu a spus aceasta. Plăsmuitorul Cel Care îşi este Sieşi îndeajuns, Atotbun, Atotputernic, Atotdesăvârşit şi Atotmilostiv a găsit că zidirea era bună, aşadar lumea se afla în armonie cu Binele şi Dragostea, întrucât Dumnezeu este dragostea. Omul, cununa zidirii, singura făptură capabilă să influenţeze existenţa lumii, este şi el creat după chipul şi asemănarea Binelui şi al Dragostei. Iar poruncile pe care le-a primit de la Ziditorul său, nu sunt nimic altceva decât o învăţătură menită să-i asigure viaţa liniştită
52
şi fericită în această lume, în armonie cu ea. În rest, tot ce se află în contradicţie cu acele porunci, este nimicitor atât pentru lume, cât şi pentru toate câte există în aceasta şi depind de ea.
Totul începe cu lucruri mărunte cu o rochie frivolă, cu educarea dimpreună27 a băieţilor cu fetele, care se săvârşeşte nu sub îndrumarea unui om duhovnicesc, ci a unui dascăl lumesc. În curând şi denumirea de dascăl va fi dată uitării; va rămâne doar una profesorul! Dar ce vor învăţa elevii de la acest profesor? Şi câţi dintre aceşti învăţători sunt în genere nişte personalităţi descompuse moral: oameni divorţaţi, depravaţi, nevrotici! Iar ceilalţi, chiar dacă sunt în majoritate, deşi îşi păstrează cât de cât chipul omenesc, nu cunosc şi nici nu vor să afle legile vieţuirii în lumea aceasta, care de Dumnezeu a fost zidită. Şi ce ne învaţă, de fapt, aceştia? Ei ne oferă cunoştinţe despre lume nu ca şi creaţie a lui Dumnezeu, ci ne predau legile după care putem vieţui în lume ca într-un tărâm Stăpânit de duhurile cele de sub Ceruri28! Iată, deci, „cele mici” din care decurg „cele mari” şi înfricoşătoare.
Decadenţa morală de multe ori a încercat satana să o facă să devină generală, atotcuprinzătoare, însă de fiecare dată s-a izbit de demascarea necruţătoare a Bisericii. Iar pentru duhurile întunericului, cel mai înfricoşător lucru este demascarea. Precum se furişează un tâlhar în întuneric, fiindu-i frică de lumină, aşa şi amăgirile diavoleşti sunt mai lucrătoare, mai ispititoare atunci când lipseşte lumina adevărului. Lumea a fost învăluită de întunericul prosperităţii a vreo zece ţări „dezvoltate, pe care vrăjmaşul le-a ales ca sprijin în lucrarea sa de năucire a întregii omeniri. Principala armă de şoc în această lucrare este sloganul libertăţii! Cât sânge a fost vărsat pe altarul demonului „libertăţii” în toate revoluţiile şi răscoalele,
27 Stareţul se referă aici la faptul că au fost desfiinţate Şcolile de Băieţi şi Şcolile de Fete, care se ocupau în exclusivitate de educaţia băieţilor sau, Respectiv, a fetelor.
28 „Duhuri de sub Ceruri” sunt numiţi îngerii căzuţi.
53
discursurile sociale şi pseudo-religioase, disputele politice şi mistice! Tocmai el, care s-a răzvrătit şi a fost azvârlit din Ceruri, el creatura care a încercat să-şi atribuie locul Creatorului, el se dă drept marele iubitor de libertate. Iar libertatea lui nu este capacitatea dăruită omului de către Dumnezeu de a fi desăvârşit în fiecare dintre feluritele virtuţi. Nu, „libertatea” lui e cea mai grea înlănţuire, menită să-l lipsească pe om de oportunitatea alegerii între bine şi rău, lăsându-i doar posibilitatea coborârii în iad. Ei bine, anume la o astfel de libertate se va ajunge. Şi dac-ar fi să fie aşa numai la protestanţi… La vremea lor, s-au luptat şi ei pentru libertate împotriva dictaturii impuse de catolici, iar odată ce au ajuns la putere, aceiaşi protestanţi au organizat asemenea terori şi bacanale29, încât s-a cutremurat întreaga Europă. Dar încotro au luat-o razna ai noştri?! Deşi, se poate oare spune că noi suntem o ţară ortodoxă?
Primul soi de libertate care îi este necesară demonului şi fără de care toate celelalte s-ar împrăştia, este libertatea confesiunii religioase, aşa numitul tolerantism30. Scopul esenţial al acestei mişcări este cel de a deschide o cale cât mai largă, şi mai întâi de toate pentru tineret, care duce către satana. Dar vă puteţi da seama, părinte, că e o cale cu sens unic. Încearcă numai să mergi împotriva acestei mişcări şi îndată te vor trage înapoi. Biserica Ortodoxă iată ce nu-i lasă pe ei toţi să doarmă liniştiţi! Catolicii deja sunt terminaţi, sunt gata de orice; ei acceptă civilizaţia demonică – „progresul”. Susţinând sionismul, ei practic zic „da” venirii lui antihrist.
Şi mi s-a arătat ce tentative săvârşeşte răul mondial pentru a ponegri Sfânta Biserică neprihănitul Trup al Domnului! Pentru început, ea va fi clevetită în toate ziarele, la radio şi la televizor. Iude cu nume de slavi îi
29 Bacanală era numită la romani o sărbătoare nocturnă, închinată zeului Bacchus, cu dansuri, jocuri zgomotoase, ospeţe şi beţii, orgii şi desfrânări de tot felul.
30 Atitudine de indulgenţă, de toleranţă religioasă; sistem al acelora care preconizează toleranţa religioasă.
54
vor expune în fel şi chip pe clericii şi credincioşii ortodocşi unor derâderi publice, îşi vor bate joc de rânduielile bisericeşti, de posturi, de modul lor de viaţă, de toate cele ce au constituit mereu temeiul puterii de viaţă a poporului nostru. În interiorul Bisericii, în mijlocul preoţimii, vor fi trimişi mii şi mii de clerici catolicizaţi care vor deveni distrugătorii Ortodoxiei. În pofida părutei lor cucernicii, duhul acestora e diferit, străin, şi poporul va părăsi bisericile lor. Ele vor fi restaurate şi reconstruite, dar vor rămâne goale. Doar pe alocuri va străluci câte-o luminiţă a sfinţeniei adevărate şi a părtăşiei la duhul credinţei Sfinţilor Părinţi. Însă cel care va dori, acela o va găsi. Nimeni nu se va putea îndreptăţi, zicând: „Doamne, eu am căutat şi n-am găsit!”. În întunericul necredinţei şi al ateismului, pe întreg pământul ard mici focuri ale adevărului. Şi va fi preoţimea cea dreptslăvitoare prigonită, strâmtorată şi supusă defăimărilor în toate felurile. Şi nu se vor opri slugile diavolului nici când li se va cere să ucidă, dacă va îngădui Dumnezeu ca să primească cel drept cununa muceniciei. Mulţi vor fi aceştia drepţii mucenici ai vremurilor de pe urmă!
Iar ceilalţi, cei cu duh străin, vor ajunge să vadă venirea Stăpânului lor, a antihristului. Dar şi pentru ei va mai exista încă posibilitatea de a se mântui, adică de a întrezări cine este acela cu adevărat, doar că deţinerea puterii şi banii le vor închide ochii celor mai mulţi dintre ei. Înfricoşătoare vremuri! Ori, toate încep cu cele mici — clericii au încetat să poarte îmbrăcămintea ce i se cuvine cinului preoţesc, iar faptul că îşi rad şi bărbile după rânduiala portului catolic şi protestant nu mai e deja o raritate.
A doua „libertate”, care iarăşi este cultivată în felurite chipuri, e libertatea depravării morale. Din păcate, oamenii au acceptat-o şi ea a devenit o parte inalienabilă din viaţa contemporană. Curvia nu mai e curvie, ci libertate sexuală Iată cum îşi ascunde vrăjmaşul lucrarea după cuvinte ce par frumoase la prima vedere: nu e curvie, ci sex, nu e furt,
55
ci expropriere, şi aşa le măsluieşte pe toate). Pervertirea va începe de la cea mai fragedă vârstă sub formă de educaţie sexuală care se va numi cultură a genurilor şi a relaţiilor dintre ele. Copiilor li se vor prezenta, iar în unele locuri deja se practică aşa ceva, trupurile goale şi împreunarea trupească, aprinzând în ei pofta de desfrânare şi spunându-le că aceasta e o stare normală. Cărţile şi televizorul vor fi suprasaturate cu goliciunea corpurilor umane şi cu scene îngrozitoare de desfrâu. Nuditatea, chiar şi cea a vestimentaţiei din zilele noastre, e doar începutul. Ţinta finală este mult, mult mai odioasă: corturile Astartei şi ale lui Vaal31, în care se împreunau sute şi sute de păgâni ameţiţi de băuturi alcoolice şi droguri. Anume spre acest făgaş, spre închinarea la demoni, este târâtă omenirea de către luptătorii pentru libertate. Cel biruit devine robul celui care l-a învins. Ori, tocmai spre o astfel de robie, care e împachetată în ambalajul libertăţii, sunt târâţi oamenii.
Însă desfrâul cel firesc nu mai e îndeajuns pentru slugile întunericului. Drept manifestare a adevăratei iubiri de libertate şi emâncipare a gândirii, se va servi păcatul împotriva firii şi al zoofiliei. Propaganda făcută acestor spurcăciuni va fi incredibil de puternică, poate chiar mai puternică decât cea care încurajează desfrânarea dintre bărbat şi femeie. Păcatul împotriva firii va deveni o etichetă a viitorului apropiat. Toţi cei care se vor împotrivi acestor înrâuriri diavoleşti, vor fi învinuiţi că au atentat asupra libertăţii unui alt om de către nişte indivizi complet ignoranţi şi orientaţi împotriva intereselor statului, pentru că toate statele vor stabili drept prioritate a activităţii lor nu apărarea moralităţii, ci apărarea libertăţilor demonice. Dar tocmai că demonice, căci şi în vremea de acum nu vei
31 Vaal şi soţia lui Astarta au fost cei mai importanţi zei în religia vechilor canaanieni. În zilele de prăznuire a acestora, slujitorii templelor aveau obiceiul de a le jertfi acestor zei prunci nou-născuţi. Astfel, canaanienii îşi ardeau pe rug de vii propriii lor copii şi, în acelaşi timp, participau la orgii de o sălbăticie nemaiîntâlnită, la care lua parte toată populaţia oraşului sau a satului, indiferent de vârstă.
56
mai întâlni un articol care să fie cu precădere ortodox, afară de cele cuprinse nemijlocit în tipăriturile bisericeşti. Iar la televiziune, cu atât mai mult, arhiereilor li se îngăduie să apară numai la praznicele mari. Tot felul de prostii s-au scris şi s-au zis până acum, dar nu există o confruntare a opiniilor, o contrazicere a punctelor de vedere legate de viziunea asupra lumii. Bună libertate mai e şi asta, când nu ţi se permite decât să înjuri sfinţenia! Iar toate celelalte sunt tabu.
însă acestea au început tot de la lucruri mici şi încă, vai, cât de demult! Molima asta a prins a se răspândi la noi încă de când şcolile parohiale32 au fost preluate de conducerea administrativă a zemstvelor33, adică de puterea de stăpânire laică. Şi la acele şcoli au mers, în calitate de dascăli, ateiştii ca să formeze cadre pentru revoluţia anului 1917.
Tineretul, nimerind sub puterea satanei prin săvârşirea căderilor în păcate, năucit de alcool şi droguri, nu va putea opune rezistenţă celei din urmă chemări la iad a primordialului ucigător de oameni şi îşi va sfârşi viaţa prin sinucidere. Mulţimea celor care îşi vor pune capăt zilelor va creşte incomensurabil. Va creşte atât de mult, încât o astfel de moarte nici nu va mai trezi mirarea celor din jur, fiind percepută ca o urmare de la sine înţeleasă a ceea ce se va petrece. Iar asta mai ales pentru că numărul celor bolnavi de maladii îngrozitoare pricinuite de patima desfrânării, de tot felul de excese şi de otrăvirea lumii va
32 Şcolile parohiale au apărut în Rusia în urma reformei şcolare din 1804. Acestea erau şcoli primare înfiinţate pe lângă bisericile parohiilor ortodoxe. Toate şcolile parohiale se găseau sub supravegherea catedrei de învăţământ teologic, fiind astfel sub oblăduirea Sfântului Sinod. Dascăli ai acestor şcoli puteau deveni doar preoţii, diaconii, diaconiţele şi alte persoane care au absolvit în mod obligatoriu colegiul teologico-pedagogic eparhial.
33 Zemstva era o formă de guvernare locală instituită în timpul reformelor liberale din vremea Imperiului Rus de către Ţarul Alexandru al II-lea în 1864. Zemstvele au preluat atât atribuţiunile învăţământului parohial, cât şi altele legate de asistenţa medicală şi socială.
57
fi atât de mare, iar suferinţa lor atât de înfricoşătoare, încât societatea va ajunge să accepte sinuciderea chiar ca pe un fel de act de milostenie. Se va încumeta până şi să-i împingă pe oameni spre aşa ceva. Iar lămurirea pentru toate acestea este simplă toate ţintesc spre nimicirea sufletelor rătăcite.
O altă mare cursă pe care diavolul le-o va întinde oamenilor va fi îndemnul spre câştiguri, spre creşterea venitului personal. Însăşi patima aceasta a iubirii de arginţi este păgubitoare, cum e păgubitor tot ce-i lipsit de dreapta măsură. Iar lipsa dreptei măsuri duce la distrugerea naturii: indiferent de domeniul în care sunt câştigaţi aceşti bani, va exista oricum un impact asupra lumii înconjurătoare.
A doua parte a acestei curse constă în modul de întrebuinţare a acelor bani şi venituri. Repet încă o dată că sistemul de vieţuire ce a fost creat este incredibil de fragil, îngrozitor de fragil. Ei bine, folosirea banilor de către oameni este de asemenea un lucru supus acestei fragilităţi.
Ce reprezintă în sine banii de azi?! O farsă, o nălucă, o iluzie, întoCmai ca acele „minuni” ale diavolului. Toate dispozitivele produse de tehnologiile moderne îşi pot menţine importanţa numai în prezenţa a o mulţime de „dacă”: dacă este combustibil, dacă sunt piese de schimb, dacă nu e prea înalt fondul de radiaţie, dacă circuitele electronice nu au ieşit din funcţiune putem enumera aşa la nesfârşit. Iar pe lângă toate acestea, orice automobil contemporan nu poate fi reparat decât la un service auto specializat. Înseamnă că e suficient să înlăturăm un singur „dacă”, şi toate aceste maşinării vor deveni un morman de metal netrebuincios. Avem un exemplu chiar sub ochii noştri: ce este valoros acum pentru un ţăran calul şi vaca.
De-aici încolo lucrurile se agravează şi mai mult. O mare parte din bani se păstrează fie în bănci, fie în hârtii de valoare. Dar băncile acestea vor crăpa, vor da faliment pentru a-i face pe oameni să îngenuncheze. Şi se vor falimenta instantaneu. S-au făcut deja repetiţii pentru efectuarea acestei proceduri şi au fost reuşite. Iar întreprinderile îşi vor înceta activitatea în urma catastrofelor
58
naturale şi a războaielor. Şi cu ce va rămâne omul? Cu o mulţime de lucruri nefolositoare şi inutile, pentru cumpărarea cărora el a irosit ani întregi din viaţa lui, însă a căror valoare e foarte relativă chiar şi într-o lume prosperă, pe când în lumea catastrofelor este praf, e nimic.
îmi amintesc cum mă tot iscodeau femeile, întrebându-mă: „Oare faptul că avem în casă vase de cristal şi covoare este păcat sau nu?”. Toţi din Uniunea Sovietică îngrămădeau astfel de lucruri în casele lor, să fie de rezervă. Dar mai departe ce vor face? Imaginaţi-vă acum că e deconectată energia electrică, reţeaua de gaze naturale şi încălzirea centralizată. Pentru ce îşi va da omul şi cristalul, şi covoarele? Pentru un fierăstrău, un topor şi o sobă de fontă! Dar cine mai are asemenea lucruri?! Poate unul dintr-o sută, sau din două sute.
Dacă tot veni vorba despre lucruri… Cât de raţional era orânduită lumea până la nebuniile veacului ce a urmat după 1920! îmbrăcămintea care se confecţiona era trainică, de nădejde. Confecţionarea ei cerea consumul tuturor puterilor şi multă osteneală, dar ajungea întreagă până la nepoţi iată cum îşi preţuiau oamenii timpul lor! Tocmai de-aceea, timpul pe care îl aveau le era îndeajuns pentru toate: şi pentru a reuşi să-şi facă munca la câmp, şi pentru a merge la biserică, şi pentru a sta la masă cu rudele de sărbători. Iar acum ce se întâmplă? încălţămintea e făcută pentru un sezon, îmbrăcămintea pentru două sau, în cel mai bun caz, pentru trei sezoane. Însă nu mai găsim timp pentru rugăciune, dar nici pentru a merge la biserică, amăgindu-ne cu gândul: „Lasă că mă voi ruga acasă”. Nici pentru copii, din păcate nu, nu mai avem timp, iar ei ajung să crească asemeni unor vagabonzi fără supraveghere, pentru că părinţii lor câştigă bani. În schimb, trăim „nu mai rău decât alţii”34. Dar oare trăim? Trăieşte doar omul liber, iar captivul, robul există.
34 în limba rusă se foloseşte adeseori expresia „ne huje drughih”, care se traduce prin „nu mai rău decât alţii”, aceasta fiind o expresie succintă a trăirii prin comparaţie.
59
Dumnezeu, pe Fiul Său Cel Unul-Născut, L-a dat pentru a ne izbăvi pe noi din robie, din prinsoarea păcatului şi a patimilor, iar noi, întocmai ca evreii care au ieşit din robia Egiptului, cârtim şi ne avântăm cu îndârjire înapoi, în captivitate. Chiar dacă ni se prăpădesc copiii şi cei apropiaţi sunt umiliţi fie, numai să vină ciorba la timp! Însă ciorba aceasta este, de fapt, caşcavalul din cursa pentru şoareci. Când portiţa capcanei s-a închis pentru totdeauna, iar caşcavalul mai e încă acolo, oare ştie şoarecele că a fost prins? Cu toate că ceasul morţii i-a ■ sunat, el strânge la piept momeala şi o roade cu osârdie, iar pe deasupra mai e şi fericit că i-a picat de nu ştiu unde un prânz atât de delicios! Dar cel ce a pregătit capcana a auzit deja că mecanismul acesteia a funcţionat şi jertfa a fost prinsă. El poate să vină îndată şi să-şi omoare victima, sau poate să-i ofere un timp pentru a-şi mistui prânzul. La început, aceleia i se va părea îngust spaţiul din cuşcă, iar mai apoi se va obişnui. O ţine înfometată, dar nici nu e ucisă! Însă sfârşitul este bine cunoscut. Cred că şi şoarecele îl bănuieşte.
Da, înfricoşătoare timpuri. Să luăm, de pildă, ultimul război pentru ce a fost el declanşat? Se spune că pricina ar fi fost Hitler, firea războinică a poporului german, reîmpărţirea Europei şi a lumii. Comuniştii adaugă aici imperialismul şi lupta pentru colonii. Au fost şi multe altele, dar în esenţă, temeiurile nu au fost acestea. Motivul esenţial a stat în posibilitatea de a centraliza puterea de conducere, stăpânirea asupra lumii. Orice pom se cunoaşte după rodul său. Indiferent ce ţi-ar spune la piaţă vânzătorul despre un puiet, îl vei cunoaşte şi-l vei preţui întru totul abia atunci, când vei dobândi rodul lui, aşteptându-l să se coacă până la capăt. Ori, care sunt roadele războiului? Milioane de ortodocşi omorâţi şi schilodiţi atât în Rusia noastră, cât şi în Balcani.
Un alt motiv a fost Europa. Ce altceva ar fi putut s-o facă să se unească, dacă nu un război global? Şi iată, putem deja considera că aceasta este o singură ţară începând din Turcia şi până în Norvegia. Toate vor fi unificate guvernul, banii, legile ei. Şi totul a fost coordonat cu America, aşa încât să nu apară fricţiuni când se va face unirea generală35.
60
Care dintre aceste motive o fi cel mai important pentru satanişti? Nu avem noi cum să ştim. Eu cred că le-am văzut ca pe nişte trepte ale aceleiaşi scări, o scară care duce spre împărăţia antihristului. Iar când el va veni, aici deja va fi totul pregătit: centralizarea totală, întreg poporul –
35 După învăţătura de credinţă a Bisericii Ortodoxe, unul dintre semnele apropierii sfârşitului lumii este „venirea lui antihrist (2 Tesaloniceni 2, 3-11; Ioan 2, 18), care va lucra cu apostolii săi mincinoşi tot felul de semne, ca să amăgească pe oameni; substituindu-se lui Hristos, el va prigoni CU furie pe aleşii Domnului (Matei 24, 5, 11)” (cf. Pr. Dumitru Stăniloae, teologia dogmatică ortodoxă, vol. 3, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 254). Aşadar, reconstruirea templului din Ierusalim (cel de-al treilea templu) va sluji lui antihrist, căci dintru acest sălaş va împărăţi peste întreaga lume. David Ben Gurion, lider al sionismului muncitoresc, principal întemeietor al noului stat Israel şi întâiul prim-ministru al său între anii 1948-1953 când în anul 1962 şi-a mărturisit previziunile sale privitor la viitorul lumii în următorii 25 de ani, spunea aceste cuvinte: „Imaginea lumii în 1987, aşa cum se conturează în imaginaţia mea: Războiul Rece va ţine de domeniul trecutului. Presiunile interne ale intelighenţiei în continuă dezvoltare în luptă pentru mai multă libertate, precum şi presiunea maselor pentru creşterea nivelului de trai, ar putea duce la o democratizare treptată a Uniunii Sovietice. Pe de altă parte, influenţa tot mai mare a muncitorilor şi A fermierilor, dar şi importanţa politică în creştere a oamenilor de ştiinţă, ar putea transforma SUA într-un stat cu o economie planificată. Europa de Vest şi de Est va deveni o federaţie de state autonome, având un regim socialist şi democratic. Cu excepţia URSS, ca stat eurasiatic confederat, toate celelalte continente se vor uni într-o alianţă mondială, căreia îi va sta la dispoziţie o forţă de poliţie internaţională. Toate armatele vor fi abolite şi nu vor mai exista războaie. La Ierusalim, Naţiunile Unite (nişte naţiuni cu adevărat unite) vor construi un Altar al Profeţilor care să slujească uniunea confederată a tuturor continentelor; acesta va fi sediul Curţii Supreme a Omenirii, pentru a soluţiona toate controversele dintre continentele confederate, aşa cum a profeţit Isaia” (cf. rev. Look Magazine, din 4 ianuarie 1962). Este evident că acest „Altar al Profeţilor” este templul din care îşi va „exercita funcţiile” de „împărat, preot şi judecător” al întregii lumi, cel despre care Mântuitorul Hristos spunea: „Eu am venit în numele Tatălui meu şi voi nu mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5, 43).
61
numărat, fiecare primind numărul şi „cardul”36 său, iar în „cardul” acela se va găsi totul despre omul respectiv, până şi convingerile personale, şi viziunile lui asupra lumii. Şi, cu ajutorul acelui „card”, va putea fi controlată deplasarea omului şi pe pământ, şi pe sub pământ, şi pe sub apă. Toate acestea vor fi.
Bineînţeles, el va dori ca oamenii să i se închine de bunăvoie, aşa cum L-a primit lumea pe Hristos. Dar această „bunăvoire” va fi deopotrivă cu cea a vitei care este dusă la abator. Da, merge singură, însă din ambele părţi o lovesc „păstorii” cu bâtele.
Iar omenirea deja se află în capcana pentru şoareci, deşi i-a mai rămas încă o fărâmă de caşcaval. Despre aceasta a vorbit Mântuitorul, când a zis că abia de se va mai găsi un singur suflet credincios. Noi am primit condiţionările acestei lumi, le-am acceptat deja. Oamenii nu doar că şi-au dat consimţământul, ci au început a-şi construi ei înşişi propriul lor sistem de dependenţă. Ori, de vreme ce am
36 Aici Stareţul Antonie foloseşte cuvântul kartocika, pe care am ales să îl traducem cu înţelesul de card, acesta fiind cel mai apropiat realităţilor noastre cotidiene. Însă, în limba rusă, cuvântul kartocika are înţelesuri mulţiple. Iată câteva dintre ele: foaie mică, dreptunghiulară, de hârtie groasă sau de carton, folosită pentru înregistrarea unor informaţii sau date ca unitate a indexurilor de arhivare; fişă de catalog; fişă de cont; certificat sub forma unei mici foi de carton, a unui bilet; cartelă care dă dreptul de a primi alimente în cadrul unui sistem raţionalizat de distribuţie; card de raţie. Ca şi cuvânt compus kartocika poate însemna şi: carte de vizită, card de credit, card de plastic, cartelă de raţie, card bancar, cartelă de pâine, card de cumpărături, card magnetic, cartelă telefonică, dar şi foto-card o fotografie de dimensiune mică, folosită în buletin sau în alte acte de certificare a identităţii personale.
Bineînţeles că acest cardkartocika, în forma sa digitalizată se poate restrânge la un dispozitiv foarte mic şi, probabil, în funcţie de tehnologiile folosite, poate ajunge chiar la nivel microscopic. Însă, aşa cum spune Stareţul Antonie, el va cuprinde „totul despre omul respectiv, până şi convingerile personale, şi viziunile lui asupra lumii”. De asemenea, ca o formă de identitate digitală, el va interacţiona cu felurite module electronice pentru realizarea tranzacţiilor financiare sau a schimbului de informaţii, dar totodată va funcţiona şi ca dispozitiv de localizare a purtătorului pe întreaga suprafaţă a globului pământesc.
62
acceptat deja regulile jocului, îl vom juca până la sfârşit, iar în cazul de faţă până la înfricoşătoarea Judecată.
Atâtea grozăvii ţi-am tot povestit, încât nici că s-ar putea mai multe. Totuşi, cel mai îngrozitor e faptul că, auzindu-le, nu înseamnă că le-ai şi văzut, iar a vedea toate acestea e un lucru cu mult mai înfricoşător şi mai dezgustător. Nici nu se cuvine să fie spuse toate, pentru ca nu cumva, prin imaginile viitorului, să stârnim deznădejdea în prezent.
Da, se pare că cel mai real lucru care există în această lume este moartea. Însă tocmai în faptul că ea este o realitate nu vrea nimeni să creadă, sau mai exact, nu doreşte nimeni să compare realitatea morţii cu părelnicia existenţei omeneşti. Zic părelnicie nu în sensul că aceasta ar fi o farsă, o păcăleală… nu, întrucât la Dumnezeu nu poate fi nici o minciună dumnezeu este Fiinţarea37. Existenţa omenească e părelnicie prin efemeritatea sa şi prin felul în care omul însuşi se raportează la ea. Cum s-ar zice, toate necazurile noastre purced din noi înşine. Omul se raportează la această efemeritate ca şi cum ar fi veşnică, înlăturând partea cea mai reală a ei moartea. Vorbeşte-i cuiva despre moarte, sau mai ales despre moartea celui cu care vorbise mai devreme, şi îi vei deveni duşman. Dar oare el va trăi veşnic, sau eu, sau acela? Pur şi simplu, noi ne străduim să nu ne gândim la moarte, să o evităm folosind metoda struţului, care îşi ascunde capul în nisip şi i se pare că primejdia nu mai există. Uite câţi Sfinţi şi-au pus sicriul în chilia lor! Pentru ce? Pentru amintirea morţii. Amintirea aceasta, după cum zice Sfânta Tradiţie, este chezăşia mântuirii. Uite-aşa! Dar ce oameni erau aceia? Oameni adevăraţi, fii ai lui Dumnezeu! Şi totuşi îşi ţineau înaintea ochilor amintirea neîncetată a morţii sicriul! O făceau şi pentru ei înşişi, dar mai ales pentru noi, păcătoşii, oamenii vremurilor de pe urmă, căci noi suntem atraşi încontinuu ci Ideea vieţii veşnice pe pământ. Atât de bine ne-am învăţat
37 Dumnezeu însuşi spune despre Sine: „Eu sunt Cel Ce Sunt” (Ieşirea 14).
63
să ne minţim pe noi înşine, încât ni se pare că mai avem puţin de tot, şi vom dobândi elixirul „tinereţii fără bătrâneţe”.
După cum măgarului i se atârnă dinaintea ochilor un morcov ca să alerge după el tot drumul fără să-şi mai I deranjeze stăpânul cu opririle, întocmai şi satana momeşte întreaga omenire cu „morcovul” unei vieţi veşnice, trăite în păcate pe pământ. E ca şi cum ar zice: „La ce bun să mai practici lucrarea duhovnicească, rugăciunea, postul, şi mai ales iubirea aproapelui? Alege să crezi fie că dincolo de mormânt există doar pământul rece, în care vei putrezi tu însuţi dimpreună cu sicriul tău, fie că există deja mijloacele necesare pentru a-ţi oferi întinerirea, prelungirea vieţii, împiedicarea îmbătrânirii, într-un cuvânt tot ce pofteşti. Iar dacă dumneata eşti dintre cei foarte pretenţioşi, dar îţi doreşti totuşi să trăieşti te vom îngheţa! Iar pe când vei fi dezgheţat, cu siguranţă vor fi descoperite deja toate soluţiile şi vei trăi veşnic!”. Sună întocmai ca delirul unui om nebun, dar ei chiar cred, cred nefericiţii38.
Da, pe pământ poţi să te uneşti cu veşnicia şi să tev convingi cu ochii tăi de realitatea unei veşnicii care este cu adevărat reală, nu o nălucire de-a satanei. Sfântul Apostol Pavel, Cuviosul Serafim de Sarov şi încă mulţi alţi sfinţi s-au învrednicit să vadă frumuseţile din corturile Raiului, tot aşa cum o mulţime de rugători au fost adumbriţi de lumina necreată a Taborului! De altfel, însăşi înfăţişarea pe care o au omenii lui Dumnezeu şi cea pe care-o poartă oamenii satanei, nu este oare chezăşia realităţii lor?
Cum dar să ne mântuim în aceste înfricoşătoare vremuri ale pierzării? Acum au început unii teoreticieni să considere că, cică, nu poate omul să se mântuiască: „Dacă Dumnezeu va voi îl va mântui, iar altfel nu, e cu neputinţă. Şi asta se va petrece fără să se ţină cont de
38 Se pare că încă există firme care oferă servicii de criogenie umană, chiar dacă, în SUA, unele dintre ele au dat faliment, iar îngheţarea „beneficiarilor” a încetat prin lipsa furnizării curentului electric.
64
ostenelile pe care omul însuşi le-a săvârşit”. De aici reiese, de-a dreptul, un fel de Calvinism, şi principalul lucru e că, iarăşi, nu are rost nici măcar să tindem spre mântuire, de vreme ce nu ne putem mântui pe noi înşine. Păcătuieşte, fratele meu, cât îţi pofteşte inima; iar de-I vei fi pe plac sau nu-I vei fi, aceasta oricum nu depinde de tine.
Dar nu, tocmai că lucrurile nu stau nicidecum aşa. Da, fără ajutorul lui Dumnezeu nu se poate nimeni mântui. Aceasta Mântuitorul însuşi le-a spus-o ucenicilor Săi, deci nu avem de ce să ne mai frământăm noi minţile. Însă ajutorul Domnului se alătură la râvna omului, la ostenelile şi strădaniile lui. După cum zicea Marele Ierarh, Sfântul Ioan Gură de Aur, tu să le-aduci pe toate ale tale, iar ce îţi va lipsi, va împlini Dumnezeu! Dar tocmai râvna e cea care lipseşte, de-aceea ne şi mântuim prin necazuri şi boli. Şi prin cumpătare, păzind dreapta măsură întru toate. Materialismul şi consumerismul iată căpăstrul înfiorător al diavolului pus peste capetele oamenilor. Totul este temeluit pe cumpărare şi aceasta nu are hotare.
Eu mi-am început istorisirea cu prima vedenie, povestindu-vă cum se prăbuşeau oamenii în iad şi ce-i trăgea în acea prăpastie. Păi cum aşa, să înţelegem că nu-i voie să avem nici maşină, nici casă, nici mobilă? Odată, cu vreo câţiva ani în urmă, au venit la mine, cu rugămintea de a-i pomeni în rugăciune, două familii de ruşi care fugiseră din Georgia. Eu am rămas uluit de evadarea lor, de însăşi Înfăptuirea acesteia. Trecerea graniţei era deja imposibilă.
care încercau să facă acest lucru în condiţii legale, adică toţi ce urmau toate formalităţile pentru a avea posibilitatea să scoată din ţară tot ce au agonisit, legalizându-şi conform tuturor cerinţelor plecarea lor dimpreună cu toate maşinile şi nu mai ştiu ce, au fost jefuiţi la vamă şi în drum spre graniţă, fiind supuşi violenţei sau chiar omorâţi. Vizitatorii mei au judecat cu mult mai înţelept: „Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat; numai de-am supravieţui, iar celelalte ni se vor adăuga nouă”. Aşa cum erauîmbrăcaţi, ei au sărit în
65
maşini, luând cu sine în portbagaj doar hainele călduroase, şi au luat-o la goană. Iar Domnul, în chip providenţial, îndată le-a dat şi locuinţă, ajutându-i să-şi legalizeze şi maşinile… uite-aşa s-au rânduit toate.
Iată atitudinea faţă de lucruri: unul le salvează, fără a se gândi nici măcar la propria siguranţă, zicându-şi: „Păi cum să le las, doar toată viaţa le-am agonisit!”, iar pentru altul ele sunt doar nişte mijloace, însă nu scopul în sine. De aceea, cel din urmă, având o astfel de raportare la lucruri, nu se va da peste cap pentru a dobândi ceea ce numesc unii „prestigiu”. El va gândi: „Nu-mi trebuie altceva decât să-mi fie bine”. Iată, aceasta este abordarea dreaptă, în special pentru timpurile noastre. Nu e de trebuinţă să îngrămădiţi acele lucruri a căror menire, îndeobşte, nu vă e prea clară, sau care vor fi folosite abia oarecând, după o vreme. Căci le cumpăraţi doar fiindcă toţi ceilalţi le au. Aşa nu se poate! Adunaţi numai lucrurile cu adevărat necesare şi nu cele mai scumpe, ci cele simple şi rezistente, mai ales în ceea ce priveşte îmbrăcămintea şi hainele de iarnă, călduroase. Ghidaţi-vă după un singur principiu să fie de bună calitate, naturale şi să ofere o cât mai bună încălzire trupului.
Va trebui să fiţi foarte atenţi cu electronica cu dispozitivele electronice. Din prieteni imaginari, acestea într-o clipă se vor transforma în duşmani reali şi necruţători: orice receptor e şi transmiţătorîn acelaşi timp. Am discutat despre asta, şi nu doar o dată, cu oameni care sunt experţi în domeniu. Şi acest lucru e valabil în special când vine vorba de televizor: pentru această „minune” a civilizaţiei se poartă bătălii mari. Dar cred că nu atât televizorul în sine constituie o problemă, cât felul în care este folosit.
Omul vremurilor noastre, pe de o parte, este covârşit de excesul de comunicare cu oamenii, iar pe de altă parte, oricât ar părea de surprinzător, suferă din pricina unei mari lipse a acesteia. Iar problema aici este următoarea: comunicarea, întocmai ca şi toate celelalte lucruri pe care
66
le săvârşeşte omul zilei de azi, se face în grabă. Această comunicare ale loc fie la serviciu, fie pe drum, când omul nu se găseşte într-o stare de pace el este agitat sau obosit, lipsindu-i atmosfera necesară pentru a comunica într-o stare sufletească de linişte.
Omul vremurilor noastre are o cantitate imensă de timp care-i prisoseşte. Nu, n-am greşit anume că îi prisoseşte, pentru că timpul liber înseamnă, de fapt, timp de prisos. Asemenea şi toate celelalte: mâncarea, îmbrăcămintea, locuinţa. Tot ce ne este de prisos, se dovedeşte a fi extrem de periculos pentru suflet. Însă cea mai mare primejdie vine de la timpul ce ne prisoseşte, întrucât însăşi apariţia surplusului de timp este o dovadă că lipseşte viaţa duhovnicească, iar rânduiala vieţii este plină de sterpiciune. Dar să vedem de unde apare răstimpul de prisos. Oare din prea puţinul timp petrecut la muncă? Nu, munca sigur nu se află pe ultimul loc de pe lista priorităţilor. Bineînţeles, nu doresc să vorbesc aici despre oameni decăzuţi fără putinţă de întoarcere precum sunt alcoolicii şi narcomanii. Acest subiect, deşi e înrudit cu al nostru, e totuşi diferit întrucâtva.
Aşadar, munca e plasată pe primul loc pentru omul societăţii contemporane. Mai mult decât atât: până şi oamenii credincioşi sunt ocupaţi în timpul primăverii cu lucrările de îngrijire a livezilor şi grădinilor, fără a ţine seamă de zilele de duminică, şi nici de Săptămâna Patimilor sau de cea Luminată toate zilele sunt pentru ei deopotrivă, fapt care adevereşte o anumită nesimţire. Prin urmare, timp liber, prisositor aici nu se găseşte. Ba mai degrabă toţi gem la propriu din pricina insuficienţei lui. Şi totuşi, timpul liber există şi este enorm de mult. De unde apare el?
Ei bine, acesta este timpul care s-ar cuveni să fie folosit pentru lucrarea lăuntrică fie ea rugăciunea sau citirea lucrărilor duhovniceşti, dar şi pentru comunicarea cea de folos, ziditoare de suflet. Însă acest timp e irosit pentru
67
distracţie39 şi atât. Satana l-a învăţat pe om să-şi organizeze în aşa fel întreaga orânduire a vieţii sale, încât să lipsească din ea deplin vremea liniştirii, vremea chibzuirii asupra zilei, săptămânii, lunii care a trecut. Totul este înlocuit de distracţie. Şi iată, în acest sistem al divertismentului, televizorului i se acordă un loc de cinste, privilegiat. Partea leului din timpul liber este „înghiţită” anume de acest idol al civilizaţiei contemporane40. Iar eu i-aş zice despot şi tiran îngrozitor, care ţine sub stăpânirea sa cea mai mare parte a omenirii într-o asemenea robie, cum lumea nu a mai văzut până acum. Căci robii îşi simt starea lor de înjosire, de vreme ce sunt supuşi acesteia în chip silnic, pe când aici avem robie benevolă, ba chiar şi dulce la prima vedere. Şi doar roadele amare ale lipsei de spiritualitate, ale cruzimii, ale desfrânării ne demonstrează că, întocmai ca şi în orice formă de sclavie, cel care se alege cu câştig e doar stăpânitorul. Iar coarnele acestuia se tot arată din spatele ecranului. Iată de ce, în acest sistem de pregătire a oamenilor pentru venirea antihristului, televizorului i s-a acordat nu doar rolul de „înghiţitor” al timpului liber menirea sa distrugătoare este neasemănat mai mare. Se uită omul la ştiri şi, chiar de e creştin, lui i se pare că acesta este un lucru necesar şi folositor, sau, în orice caz, nu-i dăunător. Dar, de fapt, ştirile propriu-zise ocupă doar o mică parte din timpul emisiunii, pe când restul constituie analiza celor întâmplate, adică acea viziune asupra lucrurilor care trebuie să li se inoculeze consumatorilor de emisie televizată. Nici nu mai e nevoie să-i numim pe cei care au comandat formarea acestor viziuni, adică cei ce controlează informaţia furnizată, căci e totul limpede. Prin această influenţă psihotropă41 pe care o exercită emisiunile
39 Cuvântul distracţie evidenţiază însăşi distragerea de la un lucru mai important.
40 După cum uşor ne putem da seama, ceea ce spune stareţul Antonie despre „televizor”, poate fi atribuit, prin extensie, tuturor ecranelor cu conţinut media (şi transmisii live) din vieţile noastre.
41 Care acţionează asupra psihicului.
68
televizate, omului i se distruge capacitatea de a-şi dezvolta gândirea personală, de a avea parte de perceperea conştientizată a evenimentelor petrecute şi, în sfârşit, de a-şi forma propria viziune asupra lumii.
Am pornit de la deficienţa comunicării dintre oameni în zilele noastre. Ei bine, rădăcinile acestei deficienţe se trag anume din faptul că lipseşte atât gândirea individuală, cât şi conştientizarea prin propria viziune asupra lumii a tot ce se întâmplă. Însă nu, aceasta nu este nicidecum o îndreptăţire a năzuinţelor „individului” de azi.
Vă povesteam odinioară că, în bucătăria mamei mele, mereu locuia cineva. Seara, după cină, se aducea pe masă un samovar imens şi, toţi care-şi găseau acolo adăpost peste noapte, se aşezau să bea ceai. Între ei începea o convorbire. Cât de interesant era! Câte cuvinte de înţelepciune se aflau în acele istorisiri ale oamenilor simpli! Tata mai râdea pe seama faptului că noi îndrăgeam să ne petrecem seara în bucătărie, socotind că un om cu educaţie aleasă nu are ce să înveţe de la nişte oameni neştiutori de carte. Însă, petrecând câteva seri cu noi, el şi-a schimbat părerea. Oamenii ce se adunau erau toţi pravoslavnici şi buni cunoscători ai lumii, dar nu din cele auzite de la prezentatorii emisiunilor televizate. Oaspeţii noştri ne povesteau despre acele evenimente şi întâmplări din viaţă, cărora le-au fost ei înşişi martori, sau pe care le-au auzit de la cei ce le-au văzut cu ochii lor. În toate aceste relatări se căuta să fie desluşită partea de învăţătură, punându-se pe tapet consecinţele întâmplărilor ce s-au petrecut atât cât şi lucrare a proniei lui Dumnezeu, cât şi ca manifestare a voii libere a omului. Ei bine, tocmai în aceste cugetări se dezvăluia diversitatea gândirii omeneşti şi deosebirea viziunilor asupra lumii. Oamenii ştiau pe-atunci nu doar să te asculte până la capăt, ci să te şi audă, şi îndeobşte, Iubeau mai mult să asculte decât să vorbească. Deşi, repet, fiecare dintre cei prezenţi avea ce să ne spună.
Mă voi abate acum,dar iată ce era interesant: aceşti oameni simpli,înpofida unei părutebunăstări şi prosperităţi
69
generale din Imperiul Ţarist, încă de-alunci vedeau că se apropia o catastrofă. Şi acest lucru nu era atât o urmare a convorbirilor lor cu Stareţii de la Optina sau din Kiev, nici a propovăduirilor Cuviosului Ioan din Kronstadt, cât o consecinţă a priceperii lor de a observa cele ce se întâmplă şi de a trage concluzii, dar nu pe baza belşugului material al celor din jurul lor, ci în dependenţă de măsura în care societatea reuşea să-şi păstreze spiritualitatea. Şi iată că anume împuţinarea credinţei, dar nu numai a credinţei în existenţa lui Dumnezeu, ci a credinţei ca împlinire a poruncilor lui Hristos, i-a şi adus pe acei oameni la gândul că este inevitabilă o nenorocire iminentă. Voi mai reveni la această împărtăşire de gânduri „din bucătărie”, însă acum să ne întoarcem la viaţa din zilele noastre.
Da, comunicarea la acel nivel e pur şi simplu imposibilă în vremea de acum. Iar problema este că, şi atunci când oamenii se adună împreună, la aceeaşi masă, ei sunt despărţiţi unul de celălalt, mai întâi de toate, prin atitudinea lor faţă de credinţă. După cum a spus înţeleptul David: „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu!” (Psalm 13, 1). Însăşi tăgăduirea existenţei lui Dumnezeu este şi nebunia, şi calea sigură către nebunie. Dar nu vorbim aici de nebunia acelor păgâni care erau luminaţi de Apostoli şi de Sfinţii Părinţi în primele veacuri ale creştinismului. Despre păgânii zilelor noastre, Apostolul a spus că „ei nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci după poftele lor îşi vor îngrămădi învăţători să le răsfeţe auzul, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr către basme” (2 Timotei 4, 3-4). Ce fel de comunicare normală mai poate fi posibilă în asemenea condiţii? Oamenilor le place acuma să vorbească, dar nu să şi asculte, sunt dornici să-i înveţe pe alţii, dar nu se pleacă a primi învăţătură. Ce-i înrudeşte pe toţi la o masă comună? Ameţeala alcoolul, şi mâncarea copioasă, adică cele ce sunt pe masă, însă nu cei ce sunt la masă. Într-o asemenea împrejurare, nu poate să apară nimic ziditor de suflet, căci, după cum ne-au învăţat Sfinţii,
despre Dumnezeu nu se cade să vorbeşti cu stomacul plin, iar cu capul ameţit de băutură — cu atât mai puţin!
70
Ar mai fi încă un rău îngrozitor ce vine prin emisia televizată, dar care, din păcate, nu este nici pe departe ultimul. Acest rău constă în subminarea autorităţii Bisericii. Se face o subminare sistematică şi diabolic de vicleană. Aceasta se strecoară în toate — în glumele ironice făcute pe seama clericilor şi a rânduielilor ortodoxe, în punerea ocultismului şi a păgânismului în contrast cu creştinismul, şi aşa mai departe. Totul este impregnat cu ura faţă de Adevăr. Nu va trece prea mult timp, şi producătorii de televiziune vor începe deschis să-şi bată joc de Hristos şi de Sfinţi. Cu o deosebită ură vor fi întreţesute emisiunile despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu din toate va şiroi veninul răutăţii iadului. Atâta doar că aceasta va fi acoperită cu voalul umorului, al comediei — „iadul tot zeflemitor” va duce până la capăt lucrarea începută acum, prin care se batjocoreşte tot ce este dumnezeiesc, duhovnicesc. Iar sfârşitul va fi apariţia celui care va încerca SĂ-L înlocuiască pe Dumnezeu cu sine însuşi. Şi el va intra concomitent în fiecare casă. Cum, cum ar putea un om să Intre în acelaşi timp în fiecare casă?! Noi zicem că aceasta una dintre însuşirile lui Dumnezeu omniprezenţa, căci până şi îngerii se deplasează în spaţiu şi fiinţează în timp. Iar Biserica ne învaţă că antihristul va intra în fiecare casă deodată.
Pare să fie o contradicţie aici, dar nu e. Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică este un vas al adevărului. Al adevărului dumnezeiesc. Pentru a imita omniprezenţa, antihristul va intra în fiecare casă în acelaşi timp prin Intermediul televizorului42. Fiece om îl va primi în locuinţa sa şi o va face de bună voie! Şi-l va primi, cu adevărat îl va primi, căci pentru aceasta a vrut să se lase pregătit. Şi s-a pregătit aşa cum se cuvine, de vreme ce n-a luat aminte la
42 Sau, prin extensie, a emisiei televizate. Conform definiţiei, televiziunea este o tehnică a transmiterii la distanţă cu ajutorul mijloacelor de telecomunicaţie a unor imagini în mişcare.
71
sfatul Bunului Păstor de a fugi în pustie, nefiindu-i pe plac îndemnul Său, căci „e plictisitor să fii cu trezvie şi mai ales în pustie”.
Te întrebi, părinte Alexandru, unde-o mai fi acum pustia?! Tu, părinte, eşti dibaci la minte, numai că tencuirea bisericii îţi ia din timpul tău mai mult decât ar trebui, după cum bag de seamă, căci altfel nu ai fi avut această întrebare. Însă iertat să-mi fie, că-s bătrân! Voi vă । confruntaţi cu cele din afară, iar cele lăuntrice prea puţin vă preocupă. O singură biserică nefăcută de mână din sufletul omului preţuieşte cât zece biserici de piatră! din păcate, catolicismul a fost vârât atât de adânc în Rusia pe vremea blestematului Petru43, iar la venirea uniaţilor şi mai mult, încât măsurăm totul prin cele exterioare, după cum şi crucile, şi mitrele. Tu ia şi citeşte scrierile Sfântului Mucenic Arhiepiscop Ilarion Troiţki44! înţelept a fost acest Părinte al Bisericii! Eu am păstrat atât articolele lui decupate din ziare, cât şi revistele ce conţin cuvintele sale.
Care e lucrul de căpătâi în pustie monotonia, faptul că nu-ţi zăboveşte ochiul asupra nici unui lucru, sunt toate la fel. Diavolul îţi plăsmuieşte miraje verdeaţă, apă sau chiar aur. Însă, după cum spun Sfinţii Pustiei, este îndeajuns să te întorci spre Hristos cu rugăciune, să te । însemnezi cu semnul Crucii şi toate se vor îndepărta. Uite aşa şi în ziua de azi trebuie să năzuim către acea stare a sufletului, în care privirea nu ni se alipeşte de nimic. Toate care te înconjoară să fie pentru tine o pustie, iar de vei vedea ce te ispiteşte roagă-te, fă-ţi cruce, spovedeşte-te. Să te judeci pe tine însuţi pentru faptul că ai văzut ispita în pustie, întrucât aceasta înseamnă că ai dorit să o vezi, sau mai exact, ai fost predispus către a o vedea.
Te miri de cuvintele mele? Iată, îţi voi aduce o întâmplare drept pildă: merge ciupercarul prin pădure şi,
43 Este vorba despre ţarul Petru cel Mare al Rusiei, care a domnit între anii 1682-1725.
44 Sfântul Mucenic Ilarion Troiţki, episcop şi profesor universitar, a trăit între anii 1886-+1929.
72
cu toate că sunt atâtea ciuperci otrăvitoare de jur împrejur, privirea lui nu zăboveşte asupra lor, nu. Dar e de-ajuns să se apropie de o ciupercă bună şi o va vedea îndată, o va zări de departe. Acesta e un ciupercar bun şi coşul lui va fi plin. Iar unul nepriceput nu vede decât ciuperci otrăvitoare. Cum dar ar mai putea el să zărească un hrib, chiar şi de-ar fi acela foarte mare?! Iar în coşul lui nici n-ai la ce te uita. A văzut ciupercarul cel iscusit ciupercile Otrăvitoare? Le-a văzut, însă nici nu le-a băgat în seamă, nu şi-a oprit privirea asupra lor. De aceea el va povesti şi îşi va aminti doar lucrurile bune, astfel încât ţi se va îndulci sufletul ascultându-l.
Aşa e şi cu păcatul. Atunci când omul vede în jurul său numai păcate şi păcătoşi, când îşi îndreaptă atenţia asupra acestora, într-un fel sau altul, el permite celor pe care le vede să treacă prin mintea lui şi devine dimpreună-făptuitor al păcatului. Dar tu să nu iei aminte la toate aceste nelegiuiri, ci să dai pârjolului propriile neajunsuri, împotriva lor să porţi război şi peste ele să-ţi reverşi mânia şi nu te vei mai întina! Iată pustia ta. Ori altfel, când le zăreşti pentru întâia oară rămâi indignat, văzându-le a doua oară deja îţi trezesc parcă interesul şi te întrebi: „Oare ce fac acolo acei oameni?”, iar a treia oară îţi doreşti să şi încerci acele lucruri! Cu adevărat aşa este. Iată de ce ni se vorbeşte despre fuga în pustie.
Dar, pe de altă parte, se cuvine să înţelegem şi la propriu acest cuvânt, întrucât antihristul nu va reuşi să obţină controlul deplin şi absolut la noi, în Răsărit nu-i VA îngădui Dumnezeu însă am văzut şi în Apus oameni care s-au ascuns de slugile lui încornorate. Bineînţeles că acela care îşi doreşte mântuirea şi va lepăda de dragul ei confortul şi comoditatea oraşului, mergând într-un loc pustiu, se va afla într-o mai mare siguranţă. Însă oamenii, până la a Doua Venire, vor căuta să se liniştească, gândind că au posibilitatea de a se mântui pretutindeni.
Iată, curând i se va atribui fiecăruia în parte câte un număr pentru ca antihristul să-şi poată împlini numărătoarea,
73
apoi vor fi introduse nişte carduri-paşapoarte speciale aici se agravează lucrurile, căci prin ele va putea fi localizat fiece om. Va fi oare posibil să ne descurcăm fără toate acestea? Va fi posibil, doar că nu vom mai putea face vânzări şi cumpărări, nu ne vom putea procura o locuinţă sau celelalte lucruri necesare. Şi vor merge să primească numere şi să-şi facă acele paşapoarte chiar şi cei care se consideră pe ei înşişi creştini ortodocşi vor sta la coadă pentru a le obţine. Dar oare ce-ai crezut, că Sfânta Scriptură şi Predania ne vorbesc despre altceva?! Uite asta îţi e pustia! înainte vreme, oamenii îşi puneau nădejdea în Dumnezeu şi primeau hrană de la îngeri, sau se mulţumeau cu atât de puţin, încât acum mulţi ar lua aşa ■ ceva drept poveste, căci stă împotriva raţiunii.
Vai, vai, şi raţiunea asta! Unul cu cuţitul îşi taie pâinea, iar altul ia viaţa unui om. Iar raţiunea… raţiunea e un lucru viclean: nu există ticăloşii şi mârşăvii pe care raţiunea să nu le poată justifica, nu există nici un motiv pentru care toate aceste lucruri să nu poată fi făcute. Aşa că va afla îndreptăţire şi pentru numerele personale, şi pentru paşapoarte, şi pentru… 666! Că doar nu se vor pune numere pe nişte trupuri neînsufleţite şi nu-i vor aduce pe oameni în starea de inconştienţă? Nu, nicidecum! Toţi vor înţelege tot ce se întâmplă, însă raţiunea le va găsi i la toate o îndreptăţire, neapărat le va găsi! Iar omul, fiind deja pregătit lăuntric pentru trădare, îşi va linişti cugetul cu argumentele raţiunii.
E dureros pentru mine un bătrân de 100 de ani să vă spun acestea, însă pregătirea (precum şi predispunerea) va fi de aşa natură, încât, credeţi-mă, nicidecum nu va fi vorba despre valori înalte. Nici pomeneală de „Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău… şi pe aproapele tău ca pe tine । însuţi” (Matei 22, 37-39). Omul se va trăda pe el însuşi, precum şi pe soţia sa, şi pe copiii lui, care sunt trup din trupul său.
74
Sfântul Ioan Teologul, Apostolul Iubirii, îl mustra pe cel care-i spunea că-L iubeşte pe Dumnezeu, dar totodată îl ura pe aproapele său, zicându-i unuia ca acesta: „Cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care îl vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe Care nu-L vede. (1 Ioan 4,20). Iar prin aproapele se înţelege nu atât ruda cea de sânge, cât oamenii dimprejurul nostru. Însă trădătorul vremurilor de pe urmă este un trădător al seminţiei sale, Care e gata să devoreze şi să nimicească tot pentru încă o clipă de viaţă pământească. Acesta nu voieşte să revină la dreapta cugetare şi să priceapă că el, mai întâi de toate, se trădează pe sine însuşi şi nu se predă în mâinile stăpânitorilor pământeşti, ci în prinsoarea chinurilor veşnice ale iadului. Iată,cel născut şi botezat se află încă în mâinile lui Dumnezeu. Însă el are voia liberă şi înţelegerea slobodă să priceapă unde este binele şi unde-i răul. Prin urmare, în chip conştient se predă pe sine, din starea sa de fiu al Dragostei, în robia răului! Şi cât de înfricoşător este acolo!
Gândeşte-te, dragul meu părinte Alexandru, la faptul că însăşi Maica Domnului se temea de trecerea din viaţa pământească la cea veşnică din pricina unei posibile întâlniri cu slugile întunericului! Ori, acea întâlnire, care pentru ea era doar o probabilitate, este pentru noi Inevitabilă! Doamne, şi totuşi oamenii se leapădă de Tine, predându-se pe vecie celui care e vrăjmaşul Tău şi al lor!!!
Rostind aceste cuvinte, stareţul s-a lăsat pe pernă şi a rămas tăcut. De sub pleoapele închise, se prelingeau lacrimi mari una după cealaltă. Buzele lui se mişcau neauzit în cuvintele rugăciunii. După un răstimp, el a început iarăşi să grăiască:.
Tu crezi că pentru Sfântul Serafim, făcătorul de minuni din Sarov, cel ce fusese înălţat până la corturile Raiului, a fost atât de lesne să se pogoare la iad pentru ca alţii să se mântuiască?! Nu, aceasta este cea mai înaltă treapta a dragostei o împreunare a tuturor desăvârşirilor; aceasta, dacă doreşti, înseamnă Vedere de Dumnezeu şi Cunoaştere de Dumnezeu. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său ca Jertfă pentru păcatele noastre, pentru păcatele întregii omeniri. Apostolul
75
Pavel se oferă pe el însuşi ca jertfă pentru neamul iudeilor, iar Cuviosul Serafim se dă pe sine pentru creştini şi pentru păgâni. Ei doi şi alte mii de oameni care, asemeni lor, au străbătut calea dobândirii desăvârşirilor, calea asemănării cu Fiul lui Dumnezeu, au fost pregătiţi să se jertfească pentru oile rătăcite. Anume ei au fost cei care nu doar au citit, ci au şi cunoscut că „atât a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Fiul Său Cel Unul-Născut” (Ioan 3,16).
Auzind acestea, l-am întrebat pe Părintele Antonie dacă va mai fi război. Atunci stareţul, surâzând cu amărăciune, a zis: ■
„O, neam necredincios, până când voi fi cu voi?!” (Matei 17, 17) îţi aminteşti acest cuvânt, părinte? Şi oare eu despre ce am tot vorbit până acum?! Da, războiul este în plină desfăşurare încă de la Facerea lumii şi va continua până la a Doua Venire a lui Hristos-Răscumpărătorul! Dacă va fi sau nu va fi purtat un război de către oameni, este oare atât de important? Sau, altfel spus, aceasta e doar consecinţa, nu e cauza în sine. Căci, vezi tu, pricina stă în starea duhovnicească a omului, în năzuinţa duhului său. Uite, Constantinopolul era asediat de păgâni, de către strămoşii noştri slavii. Însă cei asediaţi, în pofida tuturor păcatelor în care căzuseră, au păstrat conştientizarea sau înţelegerea, dacă doreşti a faptului că anume păcatele lor sunt pricina tuturor nenorocirilor.
Dumnezeu este cu noi atâta timp cât suntem noi cu El: s-au întors grecii de la păcat, au postit, s-au rugat şi Dumnezeu a făcut o. astfel de minune, încât, prin cufundarea în mare a veşmântului Maicii Domnului, a început furtuna şi corăbiile păgânilor s-au pomenit, pur şi simplu, azvârlite în toate părţile. Cât de minunate au fost lucrările Domnului, ne dovedeşte şi faptul că, după această minune, o mare parte dintre slavi s-au botezat la Ortodoxie. Poftim, acesta e războiul! El trebuie purtat de către fiecare cu propriile lui păcate, iar de izbânda unei asemenea bătălii pe câmpul de luptă al sufletului, vor depinde şi reuşitele din viaţa pământească.
76
Vremurile de pe urmă… Cum încep Evangheliştii a povesti despre ele, îndată dispare acea neobişnuită, aş zice eu, meticulozitate a istorisirii. Uite cât de încărcată e Scriptura cu mici detalii, câtă precizie a relatării găsim în ea! şi lucrul acesta e de înţeles, întrucât a fost scrisă de oameni ce erau călăuziţi de Duhul Sfânt. Însă cu totul altfel este când vine vorba de răstimpul dinaintea celei de-a Doua Veniri a lui Hristos. Despre ce scriu aici Evangheliştii ei vorbesc despre sărăcirea sufletească a oamenilor. Ori, aceasta nici măcar sărăcire nu mai poate fi numită; aceasta e un fel de diabolizare a omenirii. Căci ele, duhurile căzute, sunt purtătoare ale tuturor patimilor: mândria, beţia, curvia, iubirea de argint, iubirea de stăpânire, necredinţa. Şi de aici, ca şi consecinţe ale acestora, vin catastrofele pământeşti: cutremure de pământ, fenomene cereşti înfricoşătoare, boli nemaiîntâlnite, războaie şi altele ca acestea. Anume nimicirea duhovniciei45 va duce la sleirea a tot şi toate pe pământ. Însuşi Mântuitorul spunea că nimeni nu cunoaşte ziua şi ceasul sfârşitului veacurilor, decât numai Tatăl, deci trebuie să priveghem ca să nu fim luaţi prin surprindere, aşa cum a păţit stăpânul cel nepriceput când au intrat la el tâlharii (Matei 24, 43). Nu este nici măcar un indiciu în Scriptură despre data exactă sau sorocul rânduit pentru a putea fi calculate acestea.
însă omul mereu se străduieşte să pătrundă căile Domnului. Au fost făcute atâtea încercări de a numi anul zadarnic, n-a fost acela! Neaşteptată va fi venirea acestui sfârşit, adică neprevăzută. Şi, aici, apare impresia unei contradicţii: Evanghelia este propovăduită întregii făpturi, iar noi ştim că acesta este unul dintre semnele sfârşitului lumii, dar sunetul trâmbiţei Arhanghelului va fi neaşteptat.
45 în limba rusă, avem aici cuvântul duhovnosti, care cuprinde în el un înţeles foarte complex. Acesta se tâlcuieşte prin viaţa duhului; nivelul suprem de dezvoltare al persoanei umane, a cărei năzuinţe devin cele mai înalte valori sufleteşti, temeluite pe înţelepciunea Cuvântului lui Dumnezeu; lucrarea supremă a Sufletului, îndreptată spre a dobândi Duhul sfânt, nepătimirea, desăvârşirea lăuntrică şi preschimbarea sufletului.
77
Însă nu este aici loc pentru mirare şi nu e nici o contradicţie । la mijloc. Uite, iudeii sute de ani au aşteptat venirea în । lume a lui Mesia, ştii cum au tot studiat ei şi Legea46, şi Prorocii, însă, când a venit Mântuitorul, nu s-a aflat nici un loc într-un sălaş omenesc pentru Pruncul Dumnezeu!
Mai apoi, ei vor fi primii care vor auzi Sfânta Bunăvestire47 din gura lui Dumnezeu însuşi. Şi ce dacă? Vor striga „Osana!” (Matei 21, 9), iar după câteva zile: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” (Luca 23,21). Era incomodă pentru ei această Veste Bună. Ea le tulbura liniştea, viaţa lor obişnuită. Mai simplă şi mai accesibilă era învăţătura omenească învăţătura bătrânilor pe care au şi urmat-o. Conform acesteia, ei şi acum continuă să aştepte venirea lui mesia ca împărat al împăraţilor, care va face din poporul iudeu stăpânitor peste întreaga omenire. Îl vor primi. Îl vor primi pe antihrist.
Aşa şi acum, toţi vor auzi cuvintele Evangheliei, sau, mai bine zis, le vor asculta fără să le audă. Nu vor auzi învăţătura Bisericii, care e Arca mântuirii vremurilor de pe urmă, ci vor merge după învăţăturile omeneşti, vor tăgădui adevărul şi se vor îmbăta cu născocirile, după cum ne-a şi preîntâmpinat Apostolul. Este incomodă Evanghelia pentru ei, e deranjantă pentru rânduiala vieţii lor, care a fost întocmită pe temeiul satisfacerii propriilor pofte. Iar Biserica, cea care le-a dat Sfânta Scriptură, va fi batjocorită şi hulită de către dânşii într-un mod de neînchipuit. Şi aceştia vor considera păcatele slujitorilor nevrednici drept vicii ale Bisericii. Ea este o piedică pentru aceştia, de vreme ce Biserica e un vas plin de Duhul Sfânt, iar El este Cel Care vădeşte! E Cel Ce vădeşte lumii lumea. Nu lumea cea zidită de Dumnezeu lumea curăţiei primordiale a firii şi a duhului ci lumea ademenită de păcat, lumea desfigurată de pofta pătimaşă, lumea care moare şi râvneşte să-i facă
46 Se are în vedere aici Vechiul Testament.
47 Cuvântul Evanghelie provine de la termenul grecesc EuaYyeAtov (evanghelion), care înseamnă „Vestea cea Bună”.
78
părtaşi pe cât mai mulţi oameni la pieirea sa, şi prin urmare, la pieirea propriilor lor suflete.
întocmai cum vârtejul apărut la scufundarea unei corăbii cuprinde în vâltoarea sa înfiorătoare tot ce este mai mărunt, asemeni şi pieirea lumii, ca ţinut aflat sub stăpânirea duhurilor răutăţii pământeşti, va înşfăca acuma multe, multe vieţi pentru a le duce spre pierzanie. Însă există o deosebire aici, şi încă una substanţială: aceste vieţi fuseseră din timp date păcatului şi tatălui acestuia diavolului. Eu nu am văzut un om care, având dorinţa de a se mântui şi mergând pe această cale, pe calea mântuirii, să nu ajungă la limanul liniştii, pe cât e cu putinţă. Iar limanul acesta este unul singur hristos! După cum mărturisea Sfântul Apostol despre sine, şi viaţa pentru el era întru Hristos, şi moartea unire cu Hristos48. Iată limanul liniştii. De greutăţi şi chinuri are parte cel pentru care viaţa pământească este miezul a tot ceea ce există. Pe rând, de fapt, ea este o ilustrare grăitoare a neexistenţei, dar dacă ar fi să o numim, totuşi, existenţă, atunci e una de foarte scurtă durată. Am mai vorbit despre moarte şi nu-i de trebuinţă să mă repet, dar totuşi, voi spune că în ea se află existenţa! Dintre toate cele pământeşti, moartea e cea mai probabilă realitate!
Iar aici intervine din nou o întrebare: „Cum se spune că Domnul Dumnezeu e Cel Ce Este (Ieşire 3, 14) iahve, şi totodată, cea mai temeinică realitate din lumea văzută o determină moartea, adică inexistenţa. Însă moartea este respingerea Celui Ce Este, respingerea proniei lui Dumnezeu asta înseamnă moarte, asta înseamnă Inexistenţă. Nu a creat Dumnezeu moartea, nicidecum. E cu neputinţă ca Viaţa să creeze moartea, ca Dragostea să aducă răul. Moartea constă tocmai în neacceptarea vieţii,
48 „Căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig” (Filipeni I 21) „Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El” (Romani 6, 8). Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este cu Hristos întru Dumnezeu” (Coloseni 3, 3).
79
în faptele ce sunt potrivnice Dragostei, căci Dumnezeu este Dragoste, după cum a zis Apostolul (1 Ioan 4,8). Anume din această pricină, moartea, iadul cu chinurile lui veşnice, răul, nu sunt fenomene ale naturii, adică nu sunt ceva ce poate fi propriu lumii zidite de Dumnezeu. Altfel, ar fi trebuit să vorbim despre faptul că Ziditorul este făcătorul binelui, dar şi al răului. Nu, răul este o dimensiune opusă dragostei e lucrarea împotriva ei. Iadul e anti-raiul, e antipodul raiului, şi prin urmare, moartea e anti-viaţă, altfel zis lucrare împotriva vieţii! Ce înseamnă „satana”? Potrivnic! Aşadar, orice împotrivire la orânduirea temeluită de Dumnezeu e de fapt, satanism, şi corespunzător moarte şi chin, căci, numai întru Dumnezeu aflăm harul şi viaţa.
Iar cel mai de pe urmă ademenitor al sufletelor omeneşti spre pieire nu poartă un nume personal; pentru cel rău, aceasta e prea mult şi pur şi simplu nu e cu putinţă, de aceea el este antihrist, anti Hristos, satană lui Hristos, Pe de-o parte, toate lucrările lui sunt orientate spre imitarea lui Hristos. Mai întâi de toate, aceasta înseamnă că îi va face pe oameni să îl urmeze de bună voie, nu cu forţa, deşi va fi şi aici prezent cu prisosinţă acel „anti”. Pe de altă parte, lucrarea lui este o acţiune absolut contrară căii lui Hristos. Calea lui Hristos înseamnă purtarea Crucii pe pământ şi desfătare, purtare de cunună în Ceruri, în cămările împăratului Slavei. Pe când calea plină de duhoare a antihristului nici pe pământ nu aduce îndulcire, iar sfârşitul ei este iadul! Aceasta spune totul, iar fiecare alege pentru sine ce voieşte. Însă mulţi vor dori să se lase ademeniţi de amăgirea falselor sale minuni. Nu antihristul, ci oamenii înşişi, căzând de acord să primească asupra lor semnul satanei — semnul luptei împotriva lui Dumnezeu -, îi vor vădi pe cei care nu l-au primit şi îi vor trimite pe cei drepţi la cazne. Primii creştini îşi primeau mucenicia în văzul tuturor, în adunările oamenilor. Ori, schingiuirile mărturisitorilor din vremurile de pe urmă vor fi înfricoşătoare, iar chinurile ce li se vor pricinui vor
80
fi tăinuite de lumea înconjurătoare49. Aceste munci vor fi săvârşite de către oameni instruiţi de duhurile rele, care se vor afla şi ele mereu de faţă.
Iată încă un rău înfăptuit de stăpânii televiziunii obişnuirea oamenilor cu vederea demonilor! Iar această obişnuire se lucrează deja: din toate părţile, omul e privit de monştri. Ei sunt numiţi acum extratereştri, sau nu mai ştiu cum, însă aceştia sunt demoni. Va mai trece un timp şi demonii li se vor arăta oamenilor cu uşurinţă, fiind în slujba antihristului şi a celor ce s-au făcut părtaşi la uneltirile lui. Cu mult mai greu va fi să lupţi cu ei atunci!
Şi peste toate acestea va domni foamea. Iar foamea va fi îndoită o înfometare alimentară şi, mai ales, o foame spirituală. Vor veni câţiva ani neroditori, cu multe secete, şi toate acestea vor duce la o foamete straşnică. Dar nici măcar aceasta nu va fi pricina de căpătâi, ci faptul că oamenii erau obişnuit să consume cu mult mai multă hrană decât AU nevoie pentru menţinerea vieţii, mult, mult mai multă. Cuvioasei Maria Egipteanca ii erau îndeajuns câteva boabe şi apa culeasă din rouă, atât pentru a trăi, cât şi pentru a îndura arşiţa pustiului. Cuviosul Serafim, Făcătorul de Minuni din Sarov, se hrănea cu piciorul caprei50, cu iarbă, dar în fiecare zi săvârşea o muncă fizică grea. Ei erau hrăniţi din belşug cu harul Duhului Sfânt. Şi oare numai el? Renunţând la cele supuse stricăciunii, ei se uneau cu Viaţa; până şi trupurile lor rămâneau nestricăcioase în pofida legilor morţii, care au intrat în natură prin păcat. Cu oamenii ultimelor veacuri se întâmplă contrariul, unul dintre idolii lor este mâncarea. Ei mănâncă nu atunci când le e foame, ci mănâncă pentru că au ce mânca. Oare omul contemporan simte vreodată sau cunoaşte cu adevărat senzaţia de foame? Greu de crezut! Altminteri, la ce i-ar mai trebui lui atâtea condimente şi mirodenii, sosuri, reţete
49 O repetiţie premergătoare acestor chinuri s-a săvârşit şi la noi, în România, prin reeducările din închisorile comuniste.
50 Aegopodium podagraria, cunoscută şi ca Piciorul caprei, este o plantă perenă comestibilă, fiind înrudită cu morcovul.
81
de pregătire a unor bucate sofisticate? Căci singura lor menire este de a-ţi trezi dorinţa să mănânci cele pregătite. Celor ce au cu adevărat nevoie de hrană, nu le sunt de trebuinţă toate acestea pentru menţinerea puterilor; o bucată de pâine şi o înghiţitură de apă simplă le sunt pe deplin îndeajuns.
Dar băuturile tari, care amorţesc simţul saţietăţii? Toate acestea sunt o repetare a orgiilor păgâne. Însă noi uităm că, atunci când consumăm moartea, ne logodim cu ea, devenim ostaticii ei. Acuma se înfăptuieşte îngrăşarea omenirii anume îngrăşarea. Căci, aşa cum ţăranul îşi îngraşă dobitoacele şi orătăniile, pregătindu-le pentru ucidere, pentru tăiere, întocmai este pregătită şi omenirea pentru moarte, mai întâi de toate, sufletească. Diferenţa constă doar în faptul că dobitoacele nu au voie liberă şi raţiune, iar limitele lor fireşti sunt eradicate prin selecţionarea indivizilor. Însă omul are şi voie liberă, şi raţiune; nimeni nu poate să-l forţeze, totul se săvârşeşte benevol. Iată viaţa, şi iată moartea! Iată Biserica adevărul, căci ea e Trupul lui Hristos şi este plină de Duhul Sfânt, şi iată ospăţul morţii, cu toate legile viclene ale lumii şi ispitele ei. Fiecare alege între ele de bună voie.
Mulţi îşi vor aminti la înfricoşătoare Judecată ziua de acum cu o straşnică îndurerare şi căinţă, căci nu au folosit-o spre dobândirea Duhului Sfânt. N-au fost cu luare-aminte la chemările Bisericii de a se adăpa din râurile de apă vie ale harului lui Dumnezeu. N-au vrut să se deprindă cu postul şi cu rugăciunea, cu faptele bune, cu lucrarea duhovnicească. Şi-au agonisit moartea şi moarte vor primi. Pentru aceea s-a şi spus că nimeni dintre cei vii nu va fi drept51. Că doar nu va fi o judecată după înţelegerea omenească procuror,
51 „Să nu intri la judecată cu robul Tău, că-n faţa Ta nimeni din cei vii nu va fi drept” (Psalmul 142, 2). „Dar şi dreptul, dacă se va abate de la dreptatea sa şi se va purta cu nedreptate, şi va face toate acele ticăloşii pe care le face nelegiuitul, va fi el oare viu? Toate faptele lui bune, pe care le va fi făcut, nu se vor pomeni, ci pentru nelegiuirea sa, pe care va fi făcut-o, şi pentru păcatele sale, pe care le-a săvârşit, va muri” (Iezechiel 18, 24).
82
apărare, ultimul cuvânt al inculpatului nu. Înseşi faptele omului îl vor osândi sau îl vor îndreptăţi atât faptele, cât şi gândurile. Şi, ceea ce şi-a ales fiecare în această vale a întristării şi pribegiei, ceea ce a râvnit şi a dorit, aceea va şi primi. Cel care a ales Viaţa va primi viaţa veşnică şi fericirea, iar cel pentru care e mai dulce moartea va căpăta Iodul cu chinurile sale nesfârşite. Iar, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, chinul cel mai mare nu este tigaia încinsă, ci absenţa lui Dumnezeu! Acum, fie că ne dorim sau nu, avem totuşi neîncetat ca sprijin lucrarea proniei Sale şi, Într-un fel sau altul, suntem încă adăpaţi din harul Său. Fie măcar şi prin Cuvântul rostit la Facerea lumii plantelor şi animalelor, însuşi omului şi lumii întregi. Fără pronia lui Dumnezeu, lumea nu ar fi putut exista nici măcar o clipă.
Vremurile de pe urmă sunt ale sfârşitului tocmai de aceea că acţiunile omenirii, care e fascinată de mirajele diavolului, sunt îndreptate spre desprinderea de lumea proniei dumnezeieşti. Ori, anume de aici putem înţelege cât de important este să dobândim Duhul Sfânt acum şi că numai aceasta poate fi chezăşia mântuirii.
Scriptura ne spune că zilele stăpânirii lui antihrist vor fi exact trei ani şi jumătate. S-ar părea că n-ar fi mare lucru trei ani. Însă şi atât va fi îndeajuns, aşa încât abia să mai rămână un suflet credincios iată cât de înfricoşătoare va fi lupta şi cât de slab vor fi pregătiţi oamenii pentru ea, Nu priveghem, suntem relaxaţi, pe toate le amânăm pentru mai târziu. Postul — mai târziu, rugăciunea mai târziu, osârdia pentru primirea Sfintelor Taine mai târziu, smerenia mai târziu, faptele bune mai târziu. În schimb, mâncare, şi cât mai copioasă acum, o locuinţă în clipa aceasta, un automobil tare ar fi de dorit! Dar se va prăbuşi lumea, se va spulbera această nălucire a deşertăciunii şi ne vum trezi că suntem goi puşcă.
Antihristul va veni ca şi izbăvitor de vitregiile sociale, deşi, anume cu acest scop vor fi ele create. Puterea şi stăpânia acestei progenituri a iadului va fi nemăsurată.
83
Oamenii care pregătesc venirea lui deja de pe acum ţin în mâinile lor cele mai însemnate bogăţii ale lumii. Mirajul bunăstării de astăzi va dispărea mai repede decât apele primăverii. Să ne amintim unul dintre antrenamente — o repetiţie care s-a săvârşit cu oamenii în Uniunea Sovietică timp de 24 de ore, toţi cei care şi-au încredinţat averea băncilor, au devenit săraci lipiţi pământului. Au adunat Cu anii în paguba pântecelui, alţii în detrimentul sănătăţii, părându-li-se că vor fi asiguraţi tot restul vieţii. Dar s-a dovedit a fi un miraj.
Acum va fi mai grav: Întreaga lume va cădea sub lovitură. Totul se va desfăşura prin intermediul statului. De aceea e necesar să avem cât mai puţine legături cu el) Totodată, acesta este şi un mod de a ne asigura că nu vom primi codurile numerice. Nici un fel de bănci şi credite! Toate acestea sunt controlate de o singură mână şi un singur cap. Prin verificare, se va descoperi că acea mână nici măcar nu este mână, ci laba cu gheare, şi capul nu e doar un cap oarecare, ci unul încornorat, iar în loc de chip, el are un bot de fiară cu un rânjet înspăimântător. De aceea ei ne şi obişnuiesc acum pe toţi cu băncile: pentru salariu la bancă, pentru pensie la bancă… Nici pe departe domol, ci cu grăbire ne mână pe toţi în acelaşi staul. Mare mirare va fi pentru oameni când se va dezvălui faptul că până şi ultimul bănuţ din portmoneul lor e numărat, după cum se face deja în Occident.
Ei bine, asta nu-i nici pe departe ultima uluire, din păcate. Toată acea carcasă a bunăstării construită de omul contemporan, se va dovedi a fi o capcană de fier pe care a pregătit-o pentru sine însuşi. Ba chiar mai rău decât atât, căci o capcană are arcuri, pe care, dacă le apeşi, te poţi elibera; până şi animalele, căzând în cursă, reuşesc uneori să facă acest lucru. Aici nu va exista aşa ceva. Şi îi va împinge diavolul pe oamenii necredincioşi, sau puţin-credincioşi, să-şi ia viaţa. Dar mai îngrozitor va fi faptul că şi pentru ei se va săvârşi slujba înmormântării, fiind îngropaţi
84
după rânduiala Bisericii. Va scrie cineva că, în momentul sinuciderii, respectivul se afla în stare de alienare mintală şi s-a rezolvat treaba. De parcă o judecată ca aceasta, dar şi de orice alt fel cu privire la iertarea sau osândirea unui om, s-ar putea săvârşi pe pământ! Este ceva de felul Indulgenţelor catolice ai cumpărat-o şi eşti deja iertat. Ori astfel şi pentru un alt nenorocit devine totul mai puţin înfricoşător: „Celui dinaintea mea i-au făcut rânduiala înmormântării, i-au cântat Cu Sfinţii odihneşte…, a fost Iertat, aşadar, pe mine ce m-ar împiedica…?!”. Mulţi, mulţi oameni vor merge în iad însoţiţi de o asemenea cântare, sfârşindu-şi viaţa prin sinucidere, lipsindu-se pe ei înşişi de cea mai mică posibilitate de a lupta pentru viaţa veşnică, pentru viaţa în Viaţă. Am văzut şiruri nesfârşite de sicrie. Pe pământ, oamenii lăcrimează şi plâng în hohote, le cântă „Veşnica pomenire”, iar în jurul lor dănţuiesc diavolii, satisfăcuţi de faptul că au izbutit să prăpădească atâtea suflete!
Iar cei vii îi vor invidia pe morţi. Da, teroarea bolilor şi a războaielor, moartea celor apropiaţi… Va trebui să ai o mare credinţă şi nădejde în Dumnezeu pentru a putea îndura toate acestea. Cum să suporte înjosirea cel mândru şi iubitor de argint? Căci, încă ieri, striga el însuşi: „Dacă eşti deştept, atunci de ce nu eşti bogat?!”. Până ieri, era i covârşit încă de mulţumirea de sine, iar astăzi — e nimeni. Unul ca acesta le va accepta toate: şi codurile numerice, şi primirea peceţii „666″, şi iscălirea cu propriul sânge a unei Învoiri cu satana însuşi. Dar acela deja nu mai are nevoie de asta! Orişicum este de-al lui: „Te vei mai zvârcoli, te vei mai zbate puţin, iar apoi te vei dumiri că ai laţul strâns în jurul gâtului, — eşti de-al nostru!”. Ori, umilinţa îndurată cu smerenie în zilele bunăstării himerice iată puntea peste cei trei ani şi jumătate de stăpânire a lui antihrist52.
52 S-ar putea spune că această frază e cheia învăţăturilor Stareţului Antonie, prin care i se deschidd minţii înţelegerea lucrului care trebuie săvârşit.
85
Asupra cui îşi va îndrepta vrăjmaşul boldul ispitirii sale? Asupra drepţilor. De n-a reuşit încă să-i corupă cu aurul şi confortul, cu bucatele alese şi cu automobilele, va încerca acum să îi ademenească printr-o bucată de pâine, ameninţându-i cu moartea prin înfometare. Greu, vai cât de greu îi va fi omului să-şi păstreze sufletul, când cei apropiaţi copiii lui nu vor mai fi pus în gură o fărâmitură de pâine de atâta timp! Numai cel ce va crede în Dumnezeu, şi va crede lui Dumnezeu, va putea să se abţină de la săvârşirea ireversibilului. }
Le va da oare ceva oamenilor antihristul? Sigur că nu, căci nu va avea nimic de dat. Ce va avea el, afară de bogăţiile agonisite, preţuite în acea lume care a fost orânduită de diavol însă tot de el nimicită spre a înlesni înscăunarea neadevăratului mesia? Aceşti celebri dolari vor deveni aşa cum au fost pe vremea mea banii numiţi „kerenki”53 se vor da la kilogram. Aurul îşi va redobândi adevărata sa valoare nimic altceva decât un metal, un lucru netrebuincios, întrucât nu poţi nici să-l mănânci, nici să te aperi de frig cu el. Preţioase vor fi doar lucrurile funcţionale, adică lucrurile fără de care supravieţuirea omului va deveni cu neputinţă topoare, fierăstraie, orice unealtă, sobele simple de fier. ।
Stareţul şi-a închis ochii şi din nou s-a strecurat o lacrimă pe obrazul său. Părea că doarme, însă buzele i se mişcau după obicei, rostind cuvintele rugăciunii. Nici nu ştiam cum să procedez: pe de o parte, era păcat să-i întrerup rugăciunea, dar pe de altă parte, se vedea limpede oboseala de netăgăduit a Cuviosului. Atunci l-am întrebat dacă nu ar fi mai bine să revin a doua zi, iar bătrânul mi-a răspuns:
omule drag, părinte Alexandru, au ştii tu oare ce se va întâmpla în următoarea clipă, ori darămite în ziua
53 Kerenki este denumirea atribuită în popor unor bancnote emise în Rusia anilor 1917-1919. Acest cuvânt a devenit de referinţă în limbajul uzual pentru definirea peiorativă a însemnelor băneşti devalorizate, de care nimeni nu mai are nevoie.
86
următoare?! Of, tinereţe, tinereţe — pe toate vrea să le stabilească, pe toate să le hotărască… Mai puţin să fii cu luare-aminte la ale tale, mai puţin să te frământe deşertăciunea, ci să îl asculţi mai mult pe Dumnezeu. Să ceri nu împlinirea propriilor tale dorinţe, ci dezvăluirea voii Sale sfinte. Iar mâine nu vei veni şi nici nu are rost să te străduieşti. Arată-te mai bine peste două zile, dar să nu amâni venirea ta pentru mai multă vreme. Mergi cu Dumnezeu, părinte!
Abia când am ieşit afară, am observat că ziua era deja pe sfârşite! Dar a trecut precum o clipă! Atâta doar că despărţirea s-a petrecut, cumva, nu în acelaşi duh în care a decurs întreaga întâlnire. „Cum adică nu ne putem întâlni mâine?” mă socoteam în sinea mea. M-am gândit că poate bătrânul a obosit, însă cât de mare mi-a fost mirarea când, odată ce am ajuns acasă, mi s-a dat vestea că, în dimineaţa următoare, trebuia să mă prezint înaintea arhiereului. Un lucru obişnuit, de altfel, dar totuşi o asemenea coincidenţă!
CUM SĂ NE MÂNTUIM?
însărcinarea pe care am primit-o de la mitropolit necesita plecarea mea din oraş. Nu am reuşit să o isprăvesc într-o singură zi, aşa că am fost nevoit să plec şi în ziua următoare. Apoi am mers din nou la vlădica pentru darea de seamă. Într-un cuvânt, în dimineaţa celei de a treia zile, mai puţin decât orice îmi doream să mă aşez la volanul automobilului şi să plec iarăşi undeva, chiar dacă era vorba despre stareţul Antonie. Mi-am şi inventat o scuză care ar fi putut să mă îndreptăţească înaintea sa, dar nu-mi Ieşeau din cap cuvintele lui: „Nu amâna venirea ta pentru mai multă vreme!”. Fie, mă duc.
Femeia care m-a întâmpinat era vizibil îngrijorată de ceva. La întrebarea mea mută, pe care i-am adresat-o doar din priviri, ea mi-a răspuns:
părintele se simte foarte rău, dar vă aşteaptă.
87
O, Doamne, cum am putut să mai stau la îndoială întrebându-mă dacă să vin sau să nu vin?!
Când am intrat la el, stareţul abia de a reuşit să se ridice puţin pentru a se sprijini cu spatele de pernă. Însă cu toate acestea, chipul său era uimitor de liniştit şi blajin.
Deîndată ce m-a văzut, stareţul mi-a spus: ascultă, sfinţite părinte, ce îţi voispune! Tu vei scrie numaidecât ceva despre mine, păcătosul. Pentru aceea am şi purtat toate convorbirile cu tine. Fie că se va întâmpla aceasta acum, sau mai târziu, numele să mi-l schimbi şi despre locul înmormântării mele să nu spui nici un cuvânt. Eu am hotărât deja unde să mi se sape groapa şi am săvârşit pregătirile ce sunt de trebuinţă.
părinte Antonie, prea devreme vorbiţi despre acestea… am început eu a-i zice cuprins de întristare.
Să nu pierdem vremea în zadar, părinte Alexandru, căci nu prea mi-a mai rămas timp! Ascultă-mă şi ţine minte ce auzi de la mine, întrucât s-ar putea să-ţi prindă bine pentru mântuire.
Adunându-şi puterile câteva clipe, stareţul a continuat:
Pridvorul venirii lui antihrist va fi haosul ce se va instaura în viaţa aproape a fiecărei ţări. Înfloritoare vor fi acele state care, prin religia pe care o mărturisesc? aşteaptă sosirea falsului mesia. Aceştia, mai întâi de toate, sunt iudeii şi musulmanii. Apoi vin acei protestanţi care, negând Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, propovăduiesc împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Înteţirea înrâuririi lor se face văzută de pe acum, însă va fi şi mai puternică atunci. Principalul lucru pentru ei acum este să pună stăpânire pe întreg pământul. Iar pentru a reuşi I s-o facă, vor cumpăra în taină tot şi pădurile, şi câmpiile şi râurile. Siberia va cădea sub mâna chinezilor, dar s-ar putea să smulgă din ţara noastră şi mai mult decât atât.
— Păi şi atunci, unde ne va fi mai la îndemână să ne mântuim am întrerupt eu cuvântul stareţului.
88
Oriunde îţi va arăta Domnul că e potrivit. Important este să te mântuieşti în faptă, nu să porţi convorbiri despre mântuire. „Minunile” lui antihrist vor fi ademenitoare prin natura lor. Adică aceste false minuni vor fi atrăgătoare şi fermecătoare. Din cauza aceea, a te uita la ele va deveni un păcat, dar şi un pericol de moarte. Va trebui voi înşivă să vă ascundeţi şi să vă feriţi privirea de ele. Dar asta încă nu va fi tot. Căci antihristul va pretinde că menirea întronării sale constă în a le aduce tuturor dreptatea absolută. Mântuitorul nu a venit în Numele Său, ci în Numele Tatălui. Însă oamenii nu L-au primit, ci mai rău decât atât l-au şi răstignit. Până acum îl batjocoresc şi îl răstignesc, tăgăduind Dumnezeirea Sa şi schimonosindu-I învăţătura. Pe când acela va veni ca dumnezeu, deşi nu va fi Dumnezeu, însă aşa va fi primit şi va fi socotit de oameni pentru minunile lui înşelătoare şi faptele ademenitoare. Sau altfel zis pentru toate acele făptuiri ce vor fi plăcute şi atrăgătoare. De aceea s-a şi spus că „nimeni dintre cei vii nu va fi drept” (Psalmul 142, 2) nu va avea nici o îndreptăţire. Acum sunt încă foarte guralivi pseudoînvăţătorii. Însă atunci când faptele şi cuvintele lor vor trece proba Adevărului, se va vădi toată minciuna acestora.
După doar câteva momente de adâncire în tăcere, stareţul Antonie şi-a reluat gândul:
iar antihristul va fi primit în fiece biserică de pe pământ şi i se vor închina lui ca unui dumnezeu. Dar ia aminte, cinstite părinte, că nu se va declara el însuşi dumnezeu, ci va reuşi să obţină închinarea oamenilor prin acele faceri de minuni înşelătoare ale sale! Iată în ce constă grozăvia cea mai mare, din care va lipsi orice pricină pentru îndreptăţire! Şi cine crezi că vor fi cei ce-l vor primi pe antihrist? Toţi acei oameni pentru care Evanghelia se sfârşeşte odată cu Cina cea de taină. Când se ajunge la Golgota, aceştia se arată surzi. Iar pătimirile pe Cruce sunt doar pentru El, de vreme ce toate acestea s-au petrecut acolo, undeva, în Ierusalim, cu două mii de ani în urmă.
Apoi părintele s-a oprit din nou pentru o scurtă vreme, după care l-am auzit zicând:
89
ştii, atunci când cei de la CEKA54 ne-au ridicat, noi eram ca nişte oi; şi mă feresc să spun aici că eram ca nişte miei, pentru ca, nici măcar aşa, să nu îndrăznesc a । mă asemăna pe mine însumi cu Mântuitorul. Aşadar, noi mergeam tăcuţi la abator… pur şi simplu ne era greu să ne imaginăm că putea fi posibilă o fărădelege ca aceasta, deşi ştiam prea bine cine erau cei care ne-au arestat. Au prorocit îndeajuns stareţii despre aceste vremuri şi despre stăpânirea slugilor întunericului. Dar nu puteam decât să stăm şi să aşteptăm, întrebându-ne care dintre noi urmează să fie ridicat. Mulţi au fost cei care au căzut atunci în plasa înşelării. Ce oameni mari şi înţelepţi au fost arhiepiscopul Ilarion dascălul meu mitropolitul Serghie şi mulţi alţii ca ei! Însă toţi au greşit, socotind că pot ajunge la o înţelegere cu demonii şi cu slugile lor. Şi-au închipuit că, păstrându-şi înfăţişarea omenească, aceia au rămas oameni şi pe dinăuntru. Numai că n-a fost aşa! Dar acest lucru s-a văzut cu mult mai târziu. Întocmai este şi acum, însă mai mult se vor vădi toate după o vreme.
iertaţi, Părinte Antonie, dar cum rămâne cu acele cuvinte ale Apostolului despre stăpânire, de faptul că trebuie să ne supunem ei (Romani 13,1-5)? am îndrăznit eu iarăşi să întrerup cuvântul stareţului prin nedumerirea mea.
aoleeeu, dragul meu a strigat dintr-o dată stareţul către mine dar oare n-a fugit Apostolul Petru din Roma când L-a întâlnit Mântuitorul55? Iar pe Apostolul Pavel,
54 Comisia extraordinară pe întreaga Rusie pentru combaterea contrarevoluţiei şi a sabotajului.
55 Deci, fiind înduplecat Sfântul Petru de lacrimile turmei celei cuvântătoare a lui Hristos, a făgăduit să iasă din cetate şi să se ascundă; iar în noaptea următoare, făcând sobornicească rugăciune şi sărutând pe toţi, a plecat singur. Şi când era la porţile cetăţii, a văzut înaintea sa pe Mântuitorul Hristos venind către cetate; iar Petru, închinându-se Lui, i-a zis: „Doamne, unde mergi?”. Răspuns-a Domnul: „Mă duc în Roma, ca iarăşi să mă răstignesc!”. Zicând Domnul acestea, S-a făcut nevăzut. Iar Petru, minunându-se, a cunoscut că Hristos, pătimind întru robii Săi, ca întru adevăratele Sale mădulare, voieşte ca şi cu trupul lui să pătimească în Roma (Vieţile Sfinţilor, volumul X, Viaţa Sfântului Apostol Petru).
90
nu l-au scos oare din temniţă, coborându-l într-un coş de pe zidul cetăţii56? Ce are de-a face acceptarea realităţii cu lupta împotriva satanismului? Dar aş putea să-ţi mai aduc şi multe alte pilde de acest fel, cum ar fi, bunăoară, Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina, sau Sfântul Mare Mucenic Gheorghe… Supunerea este cu putinţă doar atunci când se referă la autorităţile laice, acest lucru însemnând că se cuvine să-ţi îndeplineşti slujirea cu bună cuviinţă, să nu faci vreo răscoală cu oameni înarmaţi, sau alte lucruri de acest fel. Dar şi aici depinde de situaţie. Fraţii Macabei ne aduc o pildă bună de întrebuinţare a puterii împotriva celor ce l-au defăimat pe Dumnezeu şi lucrările Lui. De vei merge pe calea smereniei celei neghioabe, vei începe în curând să te întrebi dacă se cuvenea să fie proslăvit în rândul Sfinţilor Alexandru Nevski57, biruitorul, sau Dimitrie, cel ce a devenit nimicitorul păgânilor tătari pe Câmpia Kulikovo58, întrebări au tot fost şi vor mai fi, dar Domnul este Cel Care le-a dăruit proslăvirea! Eu, când aud astfel de întrebări „blajine”, îmi amintesc viaţa Sfântului Vasile cel Mare şi A lui Iov purtătorul de biruinţă, făcătorul de minuni de la Poceaev59. Ce vremuri înfricoşătoare a rânduit pentru vieţile lor Dumnezeu! Dar, în pofida acestui fapt, oare nu s-a rugat Sfântul Vasile pentru pieirea împăratului Iulian?
56 Atunci iudeii s-au umplut de mânie asupra lui Pavel şi s-au sfătuit să-l omoare. Şi străjuiau porţile cetăţii ziua şi noaptea ca să nu poată scăpa de dânşii. Dar ucenicii lui Hristos, care erau în Damasc cu Anania, aflând că Iudeii vor să-l ucidă pe Pavel, l-au luat noaptea şi l-au lăsat într-o coşniţă peste zidul cetăţii. Şi plecând el din Damasc, s-a întors la Ierusalim (Vieţile Sfinţilor, volumul X, Viaţa Sfântului Apostol Pavel). Vezi şi Faptele apostolilor 9, 23-25.
57 Cneaz rus al Novgorodului (din 1236) şi mare cneaz de Vladimir din 1252), din dinastia Rurik. Este prăznuit în ziua de 14 noiembrie.
58 Dmitri Donskoi, cneaz al Moscovei, la data de 8 septembrie 1380, pe câmpia Kulikovo, a învins hoardele tătaro-mongole. Este prăznuit pe 19 mai
59 Stareţ rus şi egumen la Poceaev începând cu anul 1580, Sfântul Iov a fost un înflăcărat apărător al Credinţei Ortodoxe împotriva persecuţiilor uniţilor. Este prăznuit de Biserica Rusă în ziua de 10 noiembrie.
91
Văd că eşti gata să îmi spui că Iulian a fost un apostat… Însă nu uita că a fost şi împărat în acelaşi timp, şi încă împărat legitim! Gândeşte-te dacă nu cumva din dorinţa de confort vin rugăciunile noastre pentru „autorităţile” noastre, cari sunt de fapt satanice. Şi ia aminte că Dumnezeu a adeverit ca fiind dreaptă năzuinţa Sfântului Vasile. Iulian a pierit nu din pricina unei arme pământeşti, ci a fost străpuns de suliţa unui ostaş ceresc. Cât despre Cuviosul Iov a mers el oare la vreo înţelegere cu polonezii? Nu, dreptul acesta s-a luptat în fel şi chip cu ei şi cu cei ce li s-au făcut părtaşi, fără a se feri nici măcar de instanţele judecătoreşti! Iar tu îmi zici de stăpânire!
Văzând că mi-am înţeles cugetarea nesăbuită, Părintele Antonie şi-a mai înmuiat glasul: Lucrarea lui Dumnezeu se cuvine a se săvârşi cu dreaptă socoteală. Dacă în relaţionarea dintre cârmuitori şi supuşi ar dăinui numai atotputernicia unuia dintre ei şi smerenia adâncă a celuilalt, atunci nici n-ar mai fi nevoie de sobornicitatea Bisericii. Dar de ar fi lipsit sobornicitatea Biserica noastră nu ar mai fi rămas Ortodoxă. De câte ori s-a întâmplat ca păstrătorii adevărului să ajungă a fi doar câte unul în cetatea sa, în timp ce mai marii preoţilor au devenit eretici? Şi-atunci, ce să mai zicem despre autorităţile laice? Mitropolitul Filip şi Patriarhul Nikon sunt pilde grăitoare a ceea ce pot face aceşti stăpânitori. Ori, toţi acei drepţi a lui Dumnezeu, care râvneau dreptatea Lui, sunt proslăviţi acum între sfinţi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Cuviosul Maxim Mărturisitorul, Cuviosul Iosif de Volokolamsk60… nici nu ne este cu putinţă a-i înşirui acum pe toţi. Însă aici trebuie să ţinem minte că, luptân du-se pentru curăţia credinţei lor, aceşti Sfinţi Părinţi au fost ei înşişi împlinitori osârdnici ai poruncilor lui Dumnezeu. Iar supunerea cu umilinţă la orice autoritate
60 Stareţ şi teolog al Bisericii Rusiei, prăznuit în ziua de 9 septembrie şi 13 februarie.
92
e foarte convenabilă pentru cel pe care nu-l atrage deloc vieţuirea după Cuvântul Tatălui Ceresc, întrucât calea mărturisirii, chiar de se mai întâmplă să fie presărată cu trândafiri pealocuri, va duce neîndoielnic de la „Osana” (Matei 21, 8) la „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” (Ioan 19, 6). Tocmai această inconvenienţă va deveni prilej pentru Îndreptăţirea de sine şi acceptarea lui antihrist. Astfel de oameni vor avea cunoaşterea necesară, însă raţiunea lor va fi zădărnicită de păcate, aşa încât vor ajunge să se scuze spunând: „Toată stăpânirea este de la Dumnezeu (Romani 1,3,1-2), deci ne vom supune şi lui antihrist, ce să facem?”, iar la acestea s-ar putea să mai şi adauge: „Nimic nu se face fără voia lui Dumnezeu”. Iată de ce se spune că se va întrona necuratul în fiecare biserică şi nu se va mai pomeni nici un cuvânt despre cei ce şi-au săvârşit în ea slujirea înainte de venirea lui. Ia aminte la pilda unui mare stareţ: Sfântul Serafim făcătorul de minuni din Sarov! Câte icoane avea el? Una. Iar cărţi vreo zece. Însă a dobândit slavă multă, şi nu de la oameni, ci de la Dumnezeu. Pe când acum are fiecare câte un iconostas la el acasă şi rafturi întregi pline de cărţi, dar îi lipseşte lucrarea minţii! Toţi ascultă, însă prea puţini sunt cei care aud, părinte.
„Aşa e” m-am gândit eu – „aceasta e o piatră aruncată la mine în grădină: ce bucurie îmi aduce biblioteca mea, care are mii de volume!”.
încă o dată îţi mai spun: nu convorbirile despre mântuire, ci faptele mântuitoare sunt de trebuinţă atât acum, cât şi atunci, în timpurile de apoi. Vremea îndreptăţirii de sine a trecut, dacă o fi fost vreodată. Acum contează numai mântuirea şi toate se cuvin a se supune ei. Ne-a dat Domnul zile liniştite şi pentru ca să ne agonisim dreapta judecată, pentru auzirea cuvântului lui Dumnezeu, şi cel mai Important pentru a avea posibilitatea să dobândim harul Său, înainte să vină acei ani înfricoşători. Unii folosesc vremurile acestea spre facerea de bine, iar alţii spre împlinirea
93
poftelor lor, aşa încât cei dintâi vor înmulţi ceea ce au, pe când cei de pe urmă vor risipi şi ceea ce au avut! După cum s-a şi spus că, celui ce are multe, i se va mai adăuga, iar de la cel care are puţine, şi acelea se vor lua (Matei 13,12). Aşadar, păstrează-ţi mintea întru trezvie!
Cu aceste cuvinte s-a sfârşit convorbirea noastră, Apoi l-am mai vizitat de câteva ori pe stareţul Antonie. Cu o dragoste covârşitoare, el mi-a povestit multe despre copilăria sa, însă toate acestea au avut deja un caracter strict personal, adică s-au referit nemijlocit la mine şi la familia mea. În ultimele săptămâni ale vieţii sale, stareţul nu a mai zăbovit în povăţuirile cu privire la mântuire sau despre alte lucruri de acest fel.
ULTIMA ÎNTÂLNIRE
Într-o zi de duminică, după Liturghie, s-a apropiat de mine o femeie şi mi-a spus că stareţul Antonie mă aşteaptă să vin la el, dar neîntârziat. Însă după slujba de duminică mai aveam de săvârşit şi alte rânduieli bisericeşti, iar p lângă acestea, mă mai aşteptau şi enoriaşii cu tot felul de întrebări… Într-un cuvânt, mi-a fost greu să plec de urgenţă.
Cam peste vreo două ore, ajungeam cu maşina la casa stareţului. Acolo m-au întâmpinat îndată câţiva oameni cu feţele copleşite de îngrijorare, ceea ce dădea de înţeles că Părintele Antonie se simţea foarte rău. Am fost condus în chilia lui, unde se găseau o seamă de preoţi bătrâni: unul de mir, iar ceilalţi monahi. Pe semne că stareţul a fost spovedit şi împărtăşit cu Sfintele Daruri.
Văzându-mă, Părintele Antonie m-a recunoscut şi, zâmbindu-mi, mi-a zis:
tot încă mai tencuieşti, părinte?!
94
Adevărul e că, în acea perioadă, mă ocupam de tencUirea şi vopsirea pereţilor exteriori ai bisericii.
nu, Părinte Antonie am răspuns eu am slujit azi Liturghia, iar apoi am fost reţinut pentru a le face unor enoriaşi rugăciunile de care aveau trebuinţă.
Printr-o mişcare discretă a mâinii, el m-a invitat să mă aşez lângă patul său. Preoţii ce erau de faţă s-au dat în lături şi s-au îndreptat către o masă ce se găsea într-un ungher mai îndepărtat al odăii ca să nu ne deranjeze în nici un fel convorbirea.
— Gata, dragul meu, mă cheamă Domnul la El. Aceasta e ultima noastră întâlnire aici, pe pământ. Părinte Alexandru, cred că nu vei refuza un bătrân şi vei sluji parastasul pentru adormirea sufletului meu în bisericuţa din casa mea! Unde îţi vor arăta maicile. Iar de vei dori, le-am spus oamenilor că poţi sluji şi Liturghia, dar numai dacă tu însuţi vei dori s-o faci — a repetat el.
părinte Antonie am zis eu, simţind că am un nod în gât, păi cum vine asta? Nu poate fi aşa ceva!
îmi era de nesuferit până şi gândul care-mi sugera probabilitatea unei despărţiri de Stareţul meu. Abia reuşisem să simt toată dulceaţa îndrumării sale duhovniceşti, că o şi pierdeam deja.
părinte, noi le transmitem oamenilor realitatea cea mai importantă a lumii de sub soare: Faptul că orice păcat, după ce s-a născut, va da naştere morţii, însă această moarte a fost nimicită de Mântuitorul. Aşadar, ce altceva poţi să mai doreşti, dragul meu?! Moartea — iertată să-mi fie îndrăzneala — nu este un substantiv, moartea este un atribut — un atribut al vieţii pline de păcate. Noi toţi, fiind fiii Tatălui Ceresc, n-am fost născuţi pentru moarte, ci pentru veşnicie! Pentru ce te tânguieşti, suflet drag? Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate!
Cu câteva zile mai târziu, am slujit Liturghia în BISERICUŢA din casa Părintelui Antonie. Sufletul îmi fremăta
95
de cutremur: iată un antimis de pe vremea Ţarului Nicolae… iar lângă el un set de vase euharistice meşterite din argint în aceeaşi perioadă… şi vinul. Nu, nu era un simplu Kagor61, ci un vin special pentru împărtăşaniie trimis Părintelui din Athos. Stareţul Antonie avea O atitudine destul de neîngăduitoare faţă de folosirea Kagorului ca vin euharistic, socotind, şi nu fără de temei că nu corespundea cerinţelor descrise în îndrumarul pentru slujirea Liturghiei.
Apoi am săvârşit parastasul la mormântul său… „Cu Sfinţii odihneşte, Stăpâne…”.
61 Vin roşu licoros, obţinut din struguri din soiul Cabernet Sauvignon copţi în exces. Este adeseori folosit şi în zilele noastre ca vin euharistic la săvârşirea Liturghiei. Kagorul este caracterizat printr-un conţinut ridicat de zahăr (160-193 g1) şi de alcool (11-16,5).
96
PARTEA A DOUA
PROROCIILE STAREŢULUI ANTONIE ADEVERITE PRIN CUVINTELE SFINŢILOR PĂRINŢI
Cuviosul Anatolie cel Bătrân de la Optina (+1894)
Copilul meu, să ştii că, în zilele de pe urmă, aşa cum spune Apostolul, vor veni vremuri grele (2 Timotei 3, 12). Şi, pentru că evlavia oamenilor va scădea, vor izbucni în Biserică erezii şi schisme, iar pe tronurile episcopale şi în mănăstiri, după cum au prezis Sfinţii Părinţi, nu vor mai fi egumeni experimentaţi şi pricepuţi în lupta duhovnicească. Din pricina aceasta, ereziile se vor răspândi pretutindeni şi îi vor înşela pe mulţi. Vrăjmaşul neamului omenesc va lucra cu vicleşug pentru a-i pleca şi pe cei aleşi spre erezie.
El nu va respinge în chip vădit dogmele referitoare la Sfânta Treime, la Dumnezeirea lui Iisus Hristos, la Maica Domnului, ci va începe să răstălmăcească pe neobservate învăţătura Bisericii transmisă oarecând de către Sfinţii Părinţi şi primită de la Sfântul Duh, schimbând astfel însuşi duhul şi rânduielile ei. Iar aceste şiretlicuri ale vrăjmaşului vor fi remarcate doar de câţiva, de cei mai iscusiţi în viaţa duhovnicească.
Ereticii vor pune stăpânire pe Biserică, vor aşeza peste tot slugile lor, iar cucernicia va fi trecută cu vederea. Dar Domnul nu va îngădui ca slujitorii Lui să rămână lipsiţi de apărare şi în necunoştinţă. El a spus: „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 16). Aşadar, trebuie şi tu să te străduieşti a-i deosebii, după faptele lor, pe eretici de adevăraţii păstori. Căci ei sunt nişte tâlhari de suflete care
97
jefuiesc turma duhovnicească şi unii ca aceştia vor intra în staulul oilor biserica – „sărind gardul”, după cum a zis Domnul, adică vor pătrunde într-un mod nelegiuit folosind violenţa şi călcând legile lui Dumnezeu. Domnul însuşi îi numeşte tâlhari (Ioan 10,1).
într-adevăr, primul lucru pe care îl vor face va fi să-i persecute pe adevăraţii păstori, să-i bage în închisori şi să-i trimită în deportări, căci fără a înfăptui aceste grozăvii, nu vor putea să le fure oile. De aceea, fiule, când vei vedea că este nimicită dumnezeiasca orânduire a Bisericii, tradiţia Sfinţilor Părinţi şi rânduiala aşezată de către Dumnezeu, să ştii că ereticii deja au apărut, chiar dacă uneori îşi vor ascunde nelegiuirea şi ne vor denatura credinţa pe nesimţite, pentru a izbuti mai lesne să-i înşele şi să-i ademenească în plasele lor pe cei lipsiţi de experienţă.
Prigoana aceea se va face nu doar împotriva preoţilor, ci şi împotriva tuturor robilor lui Dumnezeu, căci demonul care este conducătorul ereziei nu îngăduie cucernicia. Recunoaşte aceşti lupi în haine de oaie după năravul lor plin de trufie, după iubirea de slavă deşartă şi de stăpânire! Ei vor fi clevetitori şi trădători, semănând duşmănie şi răutate. Adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu sunt smeriţi, iubitori de fraţi şi ascultători faţă de Biserică.
Va veni o mare asuprire din partea ereticilor şi asupra călugărilor. Iar viaţa noastră monahală va fi atunci ponegrită: mănăstirile vor sărăci, călugării se vor împuţina, iar care vor rămâne vor avea de suferit chinuri. Cu toate acestea, cei ce vor urî viaţa monahală şi vor fi cucernici doar la arătare, se vor strădui să îi atragă pe călugări de partea lor, promiţându-le ocrotirea şi bunurile lumeşti, iar! pe cei nesupuşi ameninţându-i cu surghiunul. Din pricina1 acestor ameninţări, cei slabi de înger vor fi atunci într-o mare deznădejde, dar tu, fiule, dacă vei trăi până în acele! vremuri, bucură-te, căci atunci cei dreptcredincioşi, chiar de nu vor da dovadă de alte virtuţi, vor dobândi cunună
98
pentru singur faptul că au rămas statornici în credinţă, după cuvântul Domnului: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el Înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri” (Matei 10,32-33).
Teme-te de Domnul Dumnezeu, fiul meu, teme-te să un pierzi cununa pregătită ţie, teme-te ca nu cumva să fii desprins de Hristos spre a fi aruncat în întunericul cel mai din afară şi în chinurile cele veşnice. Să stai neclintit şi cu bărbăţie în credinţa Ortodoxiei şi, dacă va fi de trebuinţă, să înduri bucuros surghiunul şi alte necazuri, căci Domnul şi Sfinţii Săi Mucenici şi Mărturisitori vor fi cu tine: ei vor privi cu bucurie la faptele tale.
Dar vai de călugării din acele zile, care şi-au agonisit avuţii şi bogăţii şi, de dragul unui trai liniştit, vor fi gata să se supună ereticilor. Ei îşi vor adormi conştiinţa, zicându-şi: „Dacă vom apăra şi vom salva mănăstirea, Domnul I ne Va ierta”. Nefericiţii şi orbiţii! Ei nu se vor gândi că, odată cu erezia, va intra şi demonul în mănăstirea lor, şi atunci aceasta nu va mai fi un lăcaş sfânt, ci va deveni o simplă gospodărie din care se va îndepărta harul. Însă Dumnezeu este mai puternic decât vrăjmaşul şi nu-i va lepăda niciodată pe slujitorii Săi. Iar mănăstirile adevărate vor dăinui până la sfârşitul veacurilor, doar că îşi vor alege pentru sălăşluire locuri pustii şi depărtate de ochii lumii.
Dar să nu te înfricoşezi de necazuri, ci să te temi de erezia păgubitoare de suflete, pentru că aceasta îl va dezbrăca pe om de har şi îl va despărţi de Hristos, întrucât Domnul a poruncit ca orice eretic să fie socotit ca un păgân şi vameş (Matei 18, 17). De aceea, fiule, întăreşte-te în harul lui Iisus Hristos, sârguieşte-te cu bucurie a săvârşi faptele mărturisirii şi îndură suferinţele ca un bun ostaş al lui Iisus Hristos (2 Timotei 2,1-2), Care a zis: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa 2,10). A Lui este cinstea, slava şi stăpânirea, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor.
99
Cuviosul Ieroschimonah Serafim de Viriţa (+1949)
„Va veni o vreme când va fi în Rusia o renaştere spirituală. Se vor deschide multe biserici şi mănăstiri, aşa încât până şi cei de alte credinţe vor veni la noi pentru a fi botezaţi. Dar nu va dura mult această perioadă – cam vreo cincisprezece ani, apoi va veni antihristul.
Când ţările Orientului vor dobândi putere, totul va deveni instabil. Atunci Rusia va fi sfâşiată în bucăţi de către acestea. Mai întâi o vor împărţi, iar apoi vor începe a-i jefui bogăţiile. Iar Occidentul va contribui şi el în orice chip la distrugerea Rusiei şi va ceda, pentru o vreme, Chinei partea ei de răsărit.
Orientul îndepărtat va fi acaparat de japonezi, iar Siberia – de către chinezi, care vor începe a se muta cu traiul în Rusia, se vor căsători cu rusoaicele şi, în cele din urmă, prin şiretlicuri şi vicleşuguri, vor cuceri teritoriul Siberiei până la Ural Însă când China va dori să meargă mai departe, Occidentul i se va împotrivi şi nu-i va îngădui acest lucru. ,
Multe ţări se vor întoarce împotriva Rusiei, dar ea va reuşi să le ţină piept, după ce îşi va pierde cea mai mare parte din pământurile sale. Acest război, despre care s-a scris în Sfânta Scriptură şi ne-au vorbit prorocii, va deveni pricina unificării întregii omeniri.
Ierusalimul va ajunge să fie capitala Israelului şi, cu timpul, va năzui să devină şi capitala lumii. Oamenii îşi vor da seama că le este cu neputinţă să trăiască în războire mai departe, căci, dacă vor continua aşa, toate fiinţele vii vor pieri. Aşadar, îşi vor alege un guvern unificat, care va fi un precursor al domniei lui antihrist.
Apoi va începe prigoana asupra creştinilor; când lungi şiruri de maşini vor părăsi oraşele, îndreptându-se spre tărâmurile cele mai îndepărtate din adâncul Rusiei, trebuie
100
să vă grăbiţi să fiţi printre primii care pleacă, pentru că mulţi dintre cei ce vor rămâne vor pieri.
Se apropie o împărăţie a minciunii şi a răului. Va fi atât de greu, atât de rău, atât de înfricoşător, încât să nu dea Dumnezeu să mai trăim până vom apuca acele timpuri… Va veni o vreme când nu persecuţia, ci banii şi plăcerile acestei lumi îi vor îndepărta pe oameni de Dumnezeu. Şi vor pieri atunci mult mai multe suflete, decât pe vremea când se purta în chip vădit lupta împotriva lui Dumnezeu. Pe de o parte, vor fi înălţate cruci şi se vor auri cupolele bisericilor, dar pe de altă parte – va veni împărăţia minciunii şi a răului. Adevărata Biserică va fi mereu prigonită şi numai prin necazuri şi boli îi va fi cu putinţă credinciosului să se mântuiască, căci persecuţiile vor căpăta forma cea mai Subtilă şi imprevizibilă. Va fi înspăimântător să trăieşti în acele vremuri”.
Stareţul Serafim de Viriţa iubea foarte mult tineretul. Pe vremea aceea, tinerii mergeau foarte rar la biserică, aşa încât el se bucura nespus când aceştia veneau să-l cerceteze. Cuviosul le vorbea despre rolul imens care le revine tinerilor în viitoarea renaştere a Bisericii. El spunea că vor veni vremuri (şi le trăim deja!), în care depravarea şi decadenţa morală a tinerilor îşi vor atinge ultimele limite. Aproape că nu va mai rămâne nici unul care să fie neprihănit. Ei vor socoti că totul le este permis pentru a-şi împlini mofturile şi poftele, căci vor vedea că rămân mereu nepedepsiţi. Aşa că se vor aduna în găşti, vor forma bande, vor comite jafuri, vor săvârşi desfrânări.
Dar va veni o vreme când se va auzi glasul lui Dumnezeu, când tinerii îşi vor da seama că nu se poate trăi aşa şi, pe căi diferite, se vor îndrepta către credinţă, iar dorinţa lor de nevoinţă va spori. Cei care erau mai înainte păcătoşi şi beţivi, vor umple bisericile, simţind o mare râvnă către viaţa duhovnicească. Mulţi dintre ei vor deveni călugări, aşa că se vor înfiinţa noi mănăstiri, iar
101
bisericile vor fi pline de credincioşi, dintre care majoritatea vor fi tineri. Şi atunci tinerii vor merge în pelerinaje la locurile sfinte. Va fi o perioadă minunată! Faptul că acum păcătuiesc îi va face să se pocăiască apoi mai cu ardoare întocmai cum o lumânare, înainte de a se stinge, străluceşte mai puternic, luminând totul cu ultima ei strălucire. Aşa va fi şi viaţa Bisericii. Şi acel timp este aproape.
Cuviosul Lavrentie de Cernigov (+1950)
Ruşii se vor pocăi pentru păcatele lor de moarte, pentrl faptul că au îngăduit fărădelegea celor de neam străin în Rusia, că nu şi-au apărat ţarul — unsul lui Dumnezeu, bisericile şi mănăstirile pravoslavnice, mulţimea Sfinţilor Mucenici şi Mărturisitori, tot ce a însemnat sfinţenia poporului rus… pentru faptul că au dispreţuit cucernicia şi au îndrăgit nelegiuirea cea diavolească”.
Dobândind din plin Duhul Cel Preasfânt al lui Dumnezeu, Stareţul Lavrentie le vorbea adeseori fiilor săi duhovniceşti despre vremurile cele de pe urmă preîntâmpinându-i că trebuie să fie veghetori şi cu luare aminte, deoarece antihristul este aproape.
Sfântul Lavrentie spunea aşa: „Iată, acum, în vremurile
noastre, votăm, iar apoi uităm — nu e mare lucru… şi nici nu ni se cere încă să ne dăm votul pentru cineva care e singurul cândidat în întreaga lume. Însă atunci când vom fi nevoiţi să votăm toţi pentru unul şi acelaşi acela deja va fi el antihristul şi atunci va trebui să nu mai mergem la vot”.
102
Cuviosul zicea că va fi un război mondial atât de cumplit, încât nimeni nicăieri nu va mai rămâne viu, decât poate numai în crăpăturile pământului. Şi după ce se vor război, vor rămâne două sau trei state, care vor lua această hotărâre: „Să alegem un singur împărat peste întreaga lume!”. Şi aşa vor face.
Iar în vremurile cele de pe urmă, adevăraţii creştini vor fi surghiuniţi, iar cei bătrâni şi neputincioşi să fugă după ei, chiar de vor trebui să se agaţe de roţile acelora.
Luminat de Duhul Sfânt, Stareţul Lavrentie a spus următoarele cuvinte despre antihristul care va să vină: „Va fi o vreme când oamenii vor merge să semneze pentru cel care va deveni singurul împărat peste întreg pământul. Toate persoanele vor fi supuse unui recensământ foarte riguros. Vor intra într-o casă şi acolo vor găsi un soţ, o soţie şi pe copiii lor. Iar soţia va începe a-şi îndupleca soţul, spunându-i: Hai să semnăm şi noi, căci avem copii şi nu
vom putea să cumpărăm nimic pentru ei. Iar soţul îi va spune: Tu fă cum vrei, dar eu sunt gata să mor, însă nu-mi voi da semnătura pentru antihrist. Iată o imagine atât de tulburătoare care ne înfăţişează viitorul”.
„Va veni o vreme” zicea Cuviosul Lavrentie -, când chiar şi bisericile în care nu se mai slujeşte (adică închise)vor fi restaurate şi împodobite nu numai în exterior, ci şi în interior. Vor fi aurite atât cupolele bisericilor, cât şi ale clopotniţelor. Iar când toate acestea vor fi gata, va veni ceasul acela în care se va întrona antihristul.
Rugaţi-vă ca Domnul să ne înmulţească răstimpul acesta pe care ni l-a dat ca să ne întărim, fiindcă ne aşteaptă vremmuri înfricoşătoare. Vedeţi cum se pregăteşte totul în chip viclean şi înşelător? Toate bisericile vor deveni de o splendoare nemaivăzută, ca niciodată până acum, dar ne e cu neputinţă să intrăm în ele.
Antihristul va fi încoronat ca rege într-un minunat templu din Ierusalim. În ziua aceea, intrarea şi ieşirea din acest oraş vor fi libere pentru orice om. Dar străduiţi-vă să nu mergeţi la Ierusalim atunci, întrucât toate vor fi făcute în aşa fel încât să vă ispitească şi să vă înşele.
Antihristul se va naşte dintr-o fiică desfrânată de neam evreiesc ce se va trage din a douăsprezecea generaţie de făptuitori ai preacurviei. Încă din adolescenţă, el va fi foarte
103
capabil şi inteligent, dar mai ales din ziua în care, la vârsta de aproximativ doisprezece ani, se va plimba cu mama sa printr-o grădină şi il va întâlni acolo pe satana, care va ieşi din însuşi întunericul cel mai din afară şi va intra în el. Băiatul se va cutremura de înspăimântare, iar satana îi va spune: Nu te teme, eu te voi ajuta. Şi prin acest băiat creşte antihristul sub chipul unei fiinţe omeneşti.
Vor pogorî din ceruri profeţii Enoh şi Ilie, care vor spune şi ei tuturor că a venit antihristul: Acesta este antihristul, nu-l credeţi. Iar el îi va ucide pe profeţi, şi aceştia vor învia şi se vor înălţa la Ceruri.
Antihristul va fi iniţiat în toate vicleşugurile lui satan şi va oferi omenirii semne mincinoase. El va fi auzit şi văzut de întreaga lume în acelaşi timp”.
Bineplăcutul Domnului Lavrentie a zis: „Fericit şi întreit fericit este omul care nu va dori să vadă şi nici nu va vedea faţa cea de Dumnezeu afurisită a lui antihrist. Iar cel ce va zări chipul său şi va auzi cuvântările sale pline de blasfemie, precum şi promisiunile lui de a ne da toate bunătăţile cele pământeşti, acela va cădea în ispită şi va merge să i se închine. Astfel, va pieri dimpreună cu el şi va arde în focul cel veşnic”.
Dar unii l-au întrebat pe Cuviosul bătrân: „Cum vor fi toate acestea?”. Iar Sfântul Stareţ le-a răspuns cu lacrim în ochi: „Pe locul cel sfânt va sta urâciunea pustiirii şi ni-i va arăta pe ticăloşii înşelători ai lumii, care îi vor amăgi pe oamenii ce s-au lepădat de Dumnezeu şi vor săvârşi false minuni. Iar după ce vor apărea aceştia, se va face văzut antihristul şi întreaga lume îl va vedea în acelaşi timp pretutindeni”.
Altă dată, părinţii de la mănăstire l-au întrebat pe Sfântul Lavrentie: „Unde va sta pe locul sfânt? în biserică?”. Iar Cuviosul le-a răspuns: „Nu în biserică, ci în fiecare casă. În colţul în care stau agăţate acum sfintele icoane, se vor găsi nişte dispozitive făcute pentru a-i ispiti
104
şi a-i înşela pe oameni. Mulţi dintre ei vor zice: Trebuie să ne uităm şi să ascultăm ştirile. Ei bine, tocmai la ştiri se va arăta antihristul.
Pe oamenii lui, el îi va ştampila cu peceţi,iar pe creştini II va urî. Va începe prigoana cea de pe urmă împotriva sufletelor creştinilor care vor refuza să primească pecetea satanică… Creştinului nu-i va fi cu putinţă nici să cumpere şi nici să vândă nimic. Dar să nu deznădăjduiţi: Domnul nu-i va părăsi pe copiii Săi… Nu trebuie să vă fie frică! Biserici vor mai fi, însă un creştin ortodox nu va putea să Intre în ele, de vreme ce în altarele lor nu se va mai aduce jertfa cea fără de sânge a Domnului Iisus Hristos, ci toată adunătura satanică va fi acolo…
Şi iarăşi vă zic vouă că nu se mai cuvine să mergeţi în acele biserici, pentru că nu va mai exista harul în ele.
Creştinii vor fi ucişi sau surghiuniţi în locuri pustii. Dar Domnul îi va ajuta şi îi va hrăni pe cei ce îi vor urma lui.
Evreii vor fi şi ei izgoniţi şi adunaţi toţi Într-un singur loc. Unii dintre evrei cei care au trăit cu adevărat după Legea lui Moise nu vor accepta pecetea lui antihrist. Aceştia vor hotărî să aştepte şi să urmărească faptele lui. Ştiu că strămoşii lor nu L-au recunoscut pe Hristos ca fiind Mesia, însă acum va rândui Dumnezeu astfel încât li se vor deschide ochii şi nu vor voi să primească pecetea lui satana, ci îl vor mărturisi pe Hristos şi vor împărăţi dimpreună cu El.
Dar toţi cei slabi ai poporului îl vor urma pe satana şi, atunci când pământul nu va mai rodi, oamenii vor veni la el pentru a-l ruga să le dea pâine, iar acela le va răspunde:
Pământul nu mai odrăsleşte grâne. Eu nu pot face nimic.
Nu va mai fi nici apă toate râurile şi lacurile vor seca. Acest prăpăd va dura trei ani şi jumătate, dar, de dragul celor aleşi ai Săi, Domnul va scurta zilele acelea. Vor mai fi şi atunci luptători puternici stâlpi ai Ortodoxiei care
105
vor fi sub lucrarea stăpânitoare a rugăciunii luiIisus săvârşită în inimă. Iar Domnul îi va acoperi cu harul Său cel atotputernic şi ei nu vor vedea semnele înşelătoare ce vor fi pregătite pentru toţi oamenii de atunci.
Mulţi dintre voi, fiii mei, vor trăi să vadă acele vremuri înfricoşătoare”.
O soră, care asculta şi ea această convorbire, l-a întrebat pe Cuviosul Lavrentie: „Ce ne facem, Părinte? Nu mi-aş dori deloc să prind acele zile!”. „Păi, tu eşti tânără, s-ar putea să le şi prinzi” – a răspuns bătrânul. „Ce înfricoşător!” – a zis femeia. Dar auzind acestea, Stareţul i-a spus: „Ei bine, va trebui să alegi una din cele două: fie calea celor pământeşti, fie a celor cereşti”.
„Va fi război” – a continuat apoi Părintele – „şi pe unde va trece el, oameni nu vor mai rămâne. Dar înainte ca acela să înceapă, Domnul va trimite peste oamenii slabi de fire nişte boli uşoare şi aceştia vor muri de pe urma lor. Iar pe vremea antihristului nu va mai exista moarte. Iar cel de-al treilea război mondial nu va mai fi spre pocăinţă, ci spre nimicire.
Lucrările de refacere a bisericilor vor continua până la însăşi venirea lui antihrist şi în toate va fi o splendoare nemaipomenită. Dar voi să fiţi cumpătaţi când vine vorba despre reparaţia bisericii noastre şi renovarea aspectului ei exterior.
Rugaţi-vă mai mult, mergeţi la biserică până când mai aveţi această posibilitate… şi mai ales la Liturghie, în timpul căreia se aduce Jertfa cea fără de sânge pentru păcatele întregii lumi. Spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă mai des cu Trupul şi Sângele lui Hristos şi Domnul vă va întări”.
Unui diacon, care pe-atunci era încă tânăr, Părintele Lavrentie i-a spus fără ocolişuri: „Tu vei trăi să vezi acele vremuri când va veni antihristul, dar să nu te temi, ci să le spui tuturor că «el» este şi că nu trebuie să le fie frică!”.
106
În anul 1948, o Maică Stareţă de la O mănăstire ce ţinea de Eparhia Cernigovului, a venit în vizită la Sfântul Lavrentie însoţită de două tinere care erau ucenicele ei de chilie. În timp ce stătea cu ele la masă, şi prânzea, Cuviosul i-a zis: „Noi doi, maică, nu vom mai trăi să-l vedem pe antihrist, dar acestea” – a arătat Părintele spre nepoatele ei – „vor mai fi în viaţă”.
Stareţul le spunea celor ce veneau la el că, în Rusia, uneltirile celui rău şi învăţăturile cele înşelătoare vor dispărea şi va rămâne doar Biserica Ortodoxă — cea una cu dreaptă slăvire. El le vorbea cu stăruinţă şi cu hotărâre, atrăgându-le atenţia asupra faptului că limba lor maternă este cea a Rusiei şi a poporului rus. Şi este neapărat de trebuinţă să se ştie, să se ţină minte şi să nu se dea uitării că s-a făcut Botezul Rusiei, şi nu Botezul Ucrainei. Pentru poporul rus, Kievul este al doilea Ierusalim şi mama oraşelor ruseşti.
Părintele Lavrentie zicea că Sfântul Cuvios Teodosie, Egumenul Lavrei Kievo-Pecerskaia, ne-a lăsat îndemn în scrierile sale să nu lăudăm o credinţă străină şi nicidecum să nu ne unim cu catolicii, lepădându-nede credinţa ortodoxă. Cei trei mari Arhierei înrudiţi în duh – Preasfinţitul Lazăr Baranovici, Sfântul Teodore al Cernigovului şi Sfântul Mitropolit Ioan de Tobolsk urmând cuvântul Domnului Iisus care a zis „ca toţi să fie una” (Ioan 17,21), au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a nu se despărţi de Rusia Ortodoxă, năzuind să rămână părtaşi dimpreună cu poporul lor la alcătuirea Sfintei Rusii şi să se elibereze pentru totdeauna de stăpânirea poloneză. Căci numai aşa aveau să se izbăvească de catolicismul cel atât de străin nouă şi de uniatismul cel păgubitor de suflete, care le-a fost impus prin ameninţare, tortură, violenţă şi moarte.
DomnulIisus Hristos a creat o singură Biserică (nu biserici), pe care porţile iadului nu o vor birui. Numai Biserica Ortodoxă este Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.
107
Toate celelalte care se numesc pe ele însele biserici nu sunt biserici, ci seminţe din neghina diavolului amestecate printre boabele de grâu.
Noi, ortodocşii, nu avem nevoie de nimic altceva decât numai de Credinţa Ortodoxă, de mântuirea sufletului şi de primirea împărăţiei Cerurilor, iar. maica noastră – Sfânta Biserică Ortodoxă – le are pe toate acestea. Mulţumim Domnului! Iar a te despărţi şi a te depărta de ea este cel mai mare şi de neiertat păcat atât în viaţa de acum, cât şi în cea viitoare. Este o blasfemie împotriva Duhului Sfânt”.
Şi, în timp ce chipul Cuviosului Lavrentie strălucea cu o lumină nepământeană, el şi-a încheiat convorbirea sa cu noi, zicându-ne aceste cuvinte: „Auziţi şi vedeţi, după cum spune Sfânta Evanghelie!”, apoi a mai adăugat: „Vor fi mulţi surzi şi orbi!” (Ioan 12,40).
Cuviosul Nil Izvorâtorul de Mir (+1651)
Aşadar, când antihristul va pune pecetea sa pe oameni, minţile lor vor deveni ca şi cum ar fi moarte. Şi atunci, adică în vremea acelei urgii ce-a fost oarecând prorocită antihristul va începe să pecetluiască oamenii cu semnw său, părelnic pretinzând că o face pentru a-i izbăvi astfel de prăpăd, căci celor care vor avea pecetea li se va vinde pâine, după cum găsim scris în Apocalipsă (Apocalipsa 13,
Mulţi vor muri pe drumuri în zilele acelea. Oamenii vor deveni ca nişte păsări prădătoare care se năpustesc asupra hoiturilor, căci vor devora trupurile morţilor. Dar ce fel de oameni vor fi cei care vor sfâşia carnea celor morţi pentru a o mânca? Ei bine – tocmai cei ce vor primi pecetea lui antihrist. Însă creştinii, cu toate că nu li se va da şi nici nu li se va vinde pâine din pricină că nu vor avea pe ei semnul fiarei, totuşi nu vor mânca din trupurile morţilor;
108
pe când cei care vor fi pecetluiţi, în ciuda faptului că le va fi cu putinţă să-şi capete cu uşurinţă pâinea, vor prefera a se hrăni cu carne de om mort.
Iar când acea blestemată stăpânire îi va vedea pe Enoh şi pe Ilie propovăduind şi spunându-le oamenilor să nu primească pecetea lui antihrist, va porunci să fie prinşi cei doi profeţi. Dar ei îi vor convinge pe oameni să nu accepte a fi pecetluiţi, zicându-le că, tot cel ce va da dovadă de răbdare şi nu se va însemna cu acea Pecete, acela se va mântui şi Dumnezeu negreşit îl va primi în Rai pentru însuşi faptul că n-a primit pecetea. Şi fiecare să se însemneze cu cinstita Cruce, făcându-şi semnul Crucii în tot ceasul, fiindcă pecetea Crucii îl slobozeşte pe om din chinurile iadului, pe când pecetea lui antihrist în chinurile iadului îl aduce.
Dacă vă este foame şi aveţi nevoie de mâncare, răbdaţi aşa puţină vreme şi Dumnezeu, văzând răbdarea voastră, vă va trimit Ajutor de Sus; atunci vă veţi umplea de viaţă (veţi fi hrăniţi cu viaţă din belşug)1 prin mijlocirea Dumnezeului celui Preaînalt. Iar de nu veţi răbda şi vă veţi însemna cu pecetea împăratului celui necurat, vă veţi căi pentru aceasta mai apoi…
Cel care se pecetluieşte cu semnul lui antihrist devine un demon – deşi unul ca acesta va pretinde că nu simte nici foamea şi nici setea, el va’ajunge totuşi să flămânzească şi să înseteze mai mult decât ceilalţi, şi nu doar cu puţin mai mult, ci de şapte ori mai tare decât voi. Fiţi răbdători pentru o scurtă vreme. Oare nu vedeţi că cel ce va primi pecetea antihristului nu va mai trăi (adică va fi mort cu duhul şi se va chinui o veşnicie)? Oare chiar doriţi şi voi să vă prăpădiţi, odată cu primirea peceţii, în chinurile veşnice, ajungând, dimpreună cu toţi cei care s-au însemnat cu ea, acolo „unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei 13,49-50)?
1 Cuvintele din paranteză aparţin tot Sfântului Nil.
109
Şi multe alte asemenea povăţuiri vor aduce oamenilor Ilie şi Enoh prin propovăduirea lor. Iar antihristul va auzi despre cei doi bărbaţi care propovăduiesc, zicând că el este diavolul cel linguşitor, care lucreazăprin vrăjitorii amăgire şi înşelăciune. Şi aflând aceasta, se va aprinde de mânie, va porunci să fie prinşi pentru a fi aduşi la el, apoi li se va adresa lor cu cuvinte măgulitoare.
însă Ilie îi va răspunde: „împărăţia ta noi o dispreţuim iar stăpânirea şi pecetea ta o blestemăm!”. Când antihristul va auzi acest răspuns defăimător, va deveni ca un câine turbat şi cu mâinile sale îi va ucide pe cei doi profeţi.
Cuviosul Ambrozie de la Optina (+1891)
Va veni o vreme când fiii credincioşi ai Bisericii se vor ascunde în peşteri şi numai rugăciunile Maicii Domnului vor avea puterea de a-i salva pe oameni de prigoane şi tulburări.
Aşadar, va fi de mare trebuinţă atunci să rostim mai ales cântarea îngerească „Născătoare de Dumnezeu Fe. cioară, Marie, bucură-te…”, căci acesta este acel „şanţ” duhovnicesc peste care antihristului nu-i va fi cu putinţă a sări, adică nu va putea să ispitească sufletul ce va fi acoperit de rugăciunile Maicii Domnului.
Cuviosul Varsanufie de la Optina (+1913)
„Mulţi dintre Sfinţii Părinţi au tâlcuit că urâciunea pustiirii, despre care vorbeşte profetul Daniel, stând în locul cel sfânt (Matei 24, 15), va fi un templu evreiesc ce se va construi pe locul vechiului templu din Ierusalim în care a propovăduit Mântuitorul. În acest templu, care va fi ridicat odată cu venirea lui antihrist, se va aşeza pe tron
110
însuşi antihristul. Atunci se va împlini profeţia prorocului Daniel”.
„Este adevărat că nu mai sunt acum izvoare vii ale prorociei în Biserică, însă avem semnele vremurilor, care ne sunt date tocmai pentru a recunoaşte aceste vremuri şi care sunt văzute limpede de către cei ce au cugetare duhovnicească. Uitaţi-vă, de pildă, la evrei şi veţi vedea care este raportarea lumii faţa de ei. În urmă cu 50 de ani, evreii erau tăcuţi, nu se făceau auziţi pe nicăieri. În Prusia, sau chiar şi în Austria, oricine îşi putea permite să jignească un evreu, ba chiar să-l şi ucidă, fără a suferi nici o pedeapsă. Eu nu zic nicidecum că acest lucru ar fi fost legitim sau că era bun, vreau doar să vă arăt cât de neputincioşi şi neînsemnaţi erau… Dar, dintr-o dată, au căpătat şi faimă, şi putere. Oare nu este acesta un semn al vremurilor de pe urmă? Căci ei, de fapt, au început a exista nu de ieri, nu de acum 50 de ani, ci cu câteva mii de ani în urmă. Evreii fuseseră respinşi încă de pe vremea Răstignirii şi învierii lui Hristos. Păi şi atunci de ce nu şi-au putut câştiga în zeci de secole o asemenea putere pe care au dobândit-o acum într-un timp atât de scurt? Nu e şi acesta un semn al vremurilor? Pretutindeni este decădere şi stricăciune. Aşadar, e limpede că vine antihristul în lume”.
„Cel ce va citi Apocalipsa înainte de sfârşitul lumii, va fi cu adevărat fericit, pentru că va înţelege cele ce se săvârşesc. Şi, înţelegând, se va pregăti pe sine. În timp ce va citi, el vadesluşi printre întâmplările descrise în apocalipsă unele evenimente ce vor fi contemporane lui.
Cuviosul Nectarie de la Optina (+1928)
Ieromonahul Nectarie (Tihonov) de la Optina, fiind întrebat dacă va mai avea loc vreodată o unire a Bisericilor, a răspuns acestea:
111
„Nu, acest lucru s-ar putea săvârşi numai prin lucrarea unui Sinod Ecumenic, dar nu se va mai face un asemenea Sobor. De-a lungul timpului, s-au întrunit şapte Sinoade, ca şi cele şapte Sfinte Taine, şapte daruri ale Duhului Sfânt. Pentru epoca noastră, a fost rânduită plinătatea numărul! 7. Numărul 8 este al veacului ce va să vină. Aşadar, unele persoane se vor mai alătura Bisericii noastre, dar o va face fiecare în parte, de unul singur”.
„Vine o vreme a rugăciunii. În timp ce lucraţi, ziceţi Rugăciunea lui Iisus. Mai întâi cu buzele, apoi cu mintea, apoi ea însăşi va coborî în inimă”.
Iată o rugăciune alcătuită de Stareţul Nectarie: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel Ce v veni să-i judeci pe cei vii şi pe cei morţi, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii, iartă-ne nouă toate păcatele vieţii noastre şi prin căile cele numai de Tine ştiute, ascunde-ne de la faţa antihristului în pustia cea tăinuită a mântuirii Tale”.
„Asupra întregii omeniri atârnă presimţirea unei catastrofe sociale. Toţi simt acest lucru instinctiv, ca şi furnicile… Însă credincioşii pot să nu se teamă: harul lui Dumnezeu îi va ocroti. În vremurile de pe urmă credincioşilor li se va întâmpla acelaşi lucru care s-a petrecut oarecând cu Sfinţii Apostoli înainte de Adormirea Maicii Domnului. Fiecare dintre ei, de oriunde îşi va săvârşi atunci slujirea, fiind purtat pe un nor, va fi adus în unul şi acelaşi loc. Arca este Biserica. Doar cei care se vor găsi în ea se vor mântui”.
Acelaşi lucru îl spunea Cuviosul Nectarie şi în 1923 cu cinci ani înainte de trecerea sa la cele veşnice: „Cei ce vor rămâne credincioşi Bisericii Ortodoxe, vor fi adunaţi de Domnul toţi laolaltă de oriunde vor fi ei împrăştiaţi întocmai ca Apostolii la Adormirea Maicii Domnului”.
112
Sfântul Ignatie Briancianinov (+1867)
„în acea perioadă, făţărnicia lui antihrist va ajunge până acolo încât, chiar şi în purtarea sa faţă de creştini, el nu numai că nu se va arăta a le fi potrivnic, ci va veni spre ei chiar şi cu propunerea de a le oferi ocrotirea sa. Prin partea cea părelnică a vieţii sale celei scoase la vedere, acesta se va strădui să îl imite pe Hristos. Majoritatea creştinilor — care nu vor fi călăuziţi de cugetarea duhovnicească a bisericii, ci de înţelepciunea cea trupească — nu vor pricepe această înşelăciune şi îl vor recunoaşte pe antihrist drept Hristos, Care a venit a doua oară pe pământ…
Asupra Sfinţilor lui Dumnezeu se vor abate încercări înfricoşătoare: prin viclenia, făţărnicia şi falsele sale minuni, prigonitorul se va strădui să-i înşele şi să-i ispitească; prin persecuţiile şi constrângerile sale subtile, elaborate şi ascunse cu o inventivitate perfidă, folosindu-se de puterea sa nemărginită, chinuitorul îi va pune în cea mai dificilă situaţie. Numărul lor mic va părea lipsit de orice însemnătate înaintea întregii omeniri… Vor fi dispreţuiţi, urâţi şi clevetiţi de toată lumea, iar hărţuirea şi moartea mucenicească vor deveni destinul lor… Potrivnicii lui antihrist vor fi socotiţi nişte răzvrătiţi, nişte duşmani ai binelui şi ai ordinii publice2, din care pricină vor fi supuşi prigonirii atât în ascuns, cât şi pe faţă, iar în cele din urmă torturaţi şi executaţi…
Trebuie să fim cu mare luare-aminte la Cuvântul lui Dumnezeu, care a fost adeverit chiar de întâmplările acelor vremuri şi împrejurări ce s-au întors cu vrăjmăşie împotriva Lui, ca nu cumva să cădem şi noi de la El. Doar celor care se vor lăsa călăuziţi de Sfânta Scriptură, aceasta le va spune că nu majoritatea, ci doar puţini sunt cei ce
2 Sau, într-un limbaj contemporan, vor fi numiţi „terorişti”.
113
merg pe calea cea strâmtă, însă, în vremea ultimelor zile ale lumii, această cale se va strâmtora nespus de mult.” „În timpul acelor necazuri şi primejdii, fie ele văzute sau nevăzute, cu precădere ne va fi de trebuinţă rugăciunea, întrucât aceasta, fiind singura mărturie a lepădării încrederii în sine şi dovadă a nădăjduirii în Dumnezeu, atrage ajutorul Său spre noi”.
„Odată cu venirea unor mari suferinţe în vremea lui antihrist, toţi cei ce vor crede cu adevărat în Domnul Dumnezeu, vor striga către Dânsul, înteţindu-şi rugăciunea. Ei vor striga cerându-I ajutorul, mijlocirea şi pogorârea dumnezeiescului Său har asupra lor, ca prin acesta să fie întăriţi şi călăuziţi. Puterile noastre omeneşti, chiar şi ale celor ce suntem credincioşi lui Dumnezeu, nu ne sunt de ajuns pentru a putea sta împotriva puterilor îngerilor răzvrătiţi împreunate cu cele ale oamenilor decăzuţi, care vor acţiona cu înverşunare şi disperare, presimţindu-şi grabnica pieire.
Harul lui Dumnezeu, umbrindu-i pe aleşii Lui, va face ca ispitele înşelătorului să nu se mai răsfrângă asupra lor, ameninţările acestuia să nu mai fie primejduitoare pentru ei, iar minunile sale să le trezească doar dispreţul. Prin har, li se va da acelora curajul de a-L mărturisi pe Mântuitorul Care a înfăptuit cu adevărat mântuirea oamenilor, dar şi de a-l vădi pe falsul mesia, care a venit pentru pierzarea omenirii. Puterea harului îi va ajuta să urce pe eşafoduri ca pe nişte tronuri împărăteşti, mergând la moarte ca la un ospăţ de nuntă”.
„Domnul chiar şi în vremea lui antihrist îi va călăuzi pe slujitorii Săi, pregătindu-le locuri şi mijloace pentru mântuire, aşa după cum avem mărturie despre aceasta în Apocalipsă…”.
„Milostivirea lui Dumnezeu amână şi întârzie deznodământul cel hotărâtor pentru acei puţini rămaşi care voiesc a se mântui, pe când cei care au început a se strica,
114
sau care sunt pe de-a-ntregul putrezi, ajung la plinătatea stricăciunii. Însă cei ce se mântuiesc trebuie să înţeleagă acest lucru şi să se folosească de timpul ce li s-a dat lor spre mântuire, «căci li s-au scurtat zilele», iar trecerea în veşnicie nu e departe pentru niciunul dintre noi.
Faţă de poziţia Bisericii trebuie să rămânem paşnici, deşi ni se cuvine totodată să o înţelegem. Această situaţie este o îngăduire de Sus. Avva Isaia spunea: «Să pricepi vremurile. Să nu te aştepţi la o bună orânduire în alcătuirea generală a Bisericii, ci să te mulţumeşti cu faptul că li se pune la îndemână oamenilor mântuirea fiecăruia în parte, acelor oameni care doresc să fie mântuiţi»”.
„«Cine se mântuieşte, să-şi mântuiască sufletul său» – s-a zis pentru creştinii care au mai rămas, s-a zis prin Duhul lui Dumnezeu”3.
3 Aici Sfântul Ignatie Briancianinov precizează: „Din pricina înmulţirii păcatelor, din pricina omniprezenţei lor şi a puterii de stăpânire, din pricina uitării poruncilor Evangheliei şi a nesocotirii lor de către întreaga omenire, este nevoie ca, cei care doresc să se mântuiască, să se îndepărteze de societatea omenească şi să se retragă într-o însingurare atât exterioară, Cât şi interioară. Din pricina împuţinării conducătorilor cu har, din pricina înmulţirii falşilor învăţători, care sunt amăgiţi de înşelarea demonilor şi atrag întreaga lume în acea minciună, avem nevoie să trăim topiţi în Smerenie, este de trebuinţă să vieţuim întocmai după poruncile Evangheliei, trebuie să ne unim rugăciunea cu plânsul pentru noi înşine şi pentru întreaga omenire, se cuvine să ne păzim de orice aprindere a minţii, care ne face să gândim că putem înfăptui lucrarea lui Dumnezeu numai cu puterile noastre omeneşti, fără ca Domnul să lucreze spre a săvârşi lucrarea Sa. «Cine se mântuieşte, să-şi mântuiască sufletul său» – s-a zis pentru creştinii care au mai rămas, s-a zis prin Duhul lui Dumnezeu. Mântuieşte-te pe tine însuţi! Fericit vei fi dacă vei găsi un singur împreună-lucrător de încredere ÎN lucrarea mântuirii: acesta este un mare şi rar dar al lui Dumnezeu în vremurile noastre. Ai grijă, dacă vrei să-ţi mântuieşti aproapele, ca nu cumva acela să te ducă în prăpastia pieirii. Aceasta din urmă se întâmplă în tot ceasul. Apostazia este îngăduită de Dumnezeu: nu încerca să o opreşti cu mâna ta neputincioasă. Îndepărtează-te de ea, păzeşte-te de ea: atât îţi este de ajuns. Ia cunoştinţă de duhul acestui veac, cercetează-l, ca să poţi opri pe cât e cu putinţă înrâurirea lui” (Cf. mitropolitului Ioan Snîceov – prefaţă la Patericul Sfântului Ignatie Briancianinov).
115
Cuviosul Kukşa al Odesei (+1964)
Se apropie sfârşitul vremurilor. Curând va avea loc un sinod ecumenic ce se va numi „cel sfânt”. Însă, de fapt, e vorba tocmai de acel „al optulea sinod” în care se va întruni adunătura celor fără de Dumnezeu. În cadrul acestuia se vor uni toate credinţele într-una singură. Apoi vor fi desfiinţate toate posturile de peste an, monahismul va fi nimicit în întregime, iar episcopii vor fi siliţi să se căsătorească. Calendarul pe stil nou va fi introdus în Biserica Universală. Fiţi cu luare aminte! Străduiţi-vă să mergeţi în bisericile lui Dumnezeu cât timp acestea mai sunt încă ale noastre. În curând nu va mai fi cu putinţă să intrăm în ele, căci totul se va schimba. Doar cei aleşi vor vedea aceste lucruri. Oamenii vor fi siliţi să vină la biserică, dar noi va trebui să nu mai mergem acolo sub nici o împrejurare. Vă rog, rămâneţi în credinţa ortodoxă până la sfârşitul zilelor voastre şi vă veţi mântui!
Sfântul Teofan al Poltavei (+1940)
„M-aţi întrebat despre viitorul apropiat şi despre vremurile de pe urmă care vin. Eu nu vă voi vorbi despre aceasta de la mine, ci din ce mi-a fost dezvăluit de către stareţi.
Venirea lui antihrist se apropie şi este deja la uşi. Timpul care ne desparte de venirea lui poate fi măsurat în ani, sau cel mult în decenii. Dar înainte ca acesta să-şi facă apariţia, Rusia trebuie să renască, chiar dacă pentru o perioadă scurtă de timp. Ea va avea şi un împărat atunci, ales de Dumnezeu însuşi. Acela va fi un om cu credinţă arzătoare, cugetare adâncă şi voinţă de fier. Atât ni s-a descoperit despre el. Iar noi vom aştepta împlinirea acestei
116
dezvăluiri. Judecând după multele semne din vremurile noastre, acea renaştere este aproape; dacă nu cumva, din pricina păcatelor noastre, Domnul va împiedica înfăptuirea ei şi îşi va schimba făgăduinţa. Potrivit mărturiei lăsate prin cuvântul lui Dumnezeu, s-ar putea întâmpla şi acest lucru.”
„Despre cel de-al optulea Sinod Ecumenic eu nu ştiu încă nimic. Nu pot decât să vă răspund folosindu-mă de cuvintele Sfântului Teodor Studitul: Nu orice adunare de episcopi este un sobor, ci doar adunarea acelor arhierei care stau întru Adevăr. Un Sinod care e cu adevărat Ecumenic nu depinde de numărul episcopilor adunaţi la el, ci de măsura în care acesta va lucra dintru înţelepciunea ortodoxă şi va continua învăţătura Ortodoxiei. Iar de se va abate de la adevăr, nu va mai fi ecumenic, chiar dacă va purta această denumire. Renumitul sinod tâlhăresc a fost, la vremea sa, mai numeros decât multe alte sinoade ecumenice,totuşi nu a fost recunoscut ca ecumenic, ci a primit numere de tâlhăresc!”
Cuviosul Serafim de Sarov (+1833)
Părintele Serafim spunea: „Va veni o vreme când, luându-se drept temei propăşirea Bisericii şi a creştinismului, dar şi pentru a mulţumi năzuinţele acestei lumi, se vor schimba şi se vor perverti dogmele (învăţăturile) Sfintei Biserici şi legile după care a fost orânduită, fiind dat uitării faptul că acestea îşi iau începutul de la însuşi Domnul Iisus Hristos, Care le-a lăsat ucenicilor Săi Sfinţilor Apostoli învăţături şi îndrumări pentru întemeierea Bisericii lui Hristos şi a rânduielilor ei, şi Care le-a poruncit lor: Mergând, învăţaţi toate neamurile să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă (Matei 28, 19-20)”.
117
Aşadar, iată de unde s-au păstrat până în zilele noastre aceste rânduieli şi predanii ale Sfinţilor Apostoli, ce au ajuns până la noi fiind lămurite şi întărite o dată şi pentru totdeauna de către sfinţii care li s-au făcut moştenitori Sfinţii Părinţi călăuziţi de Duhul Sfânt la cele şapte Sinoade Ecumenice.
„Vai celui care va adăuga sau va înlătura măcar şi un singur cuvânt, — a spus Părintele Serafim — „căci Biserica noastră nu are nici un neajuns; vai celui care va îndrăzni să introducă vreo schimbare în sfintele slujbe şi în orânduirea acestei Biserici care este Stâlpul şi Temelia Adevărului şi despre care însuşi Mântuitorul a zis că nici porţile iadului nu o vor birui, ceea ce înseamnă că va rămâne neschimbată până în sfârşit până la cea de-a Doua Sa Venire.
Orice dorinţă de a introduce aşa-zise îmbunătăţiri sau orice fel de schimbări în rânduielile şi învăţăturile Sfintei Biserici este o erezie, la fel precum şi dorinţa cuiva de a-şi crea propria lui Biserică, înfiinţând-o după plăsmuirea minţii omeneşti, e o abatere de la aşezământul Sfântului Duh şi o hulă împotriva Duhului Sfânt ce nu va fi iertată în veci. Dar lucrul acesta l-au făcut şi vor continua să-l facă toţi cei care au căzut din unirea lor cu Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, despre care Sfântul Apostol Pavel spunea: Unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos. Şi nu este de mirare, deoarece însuşi satana ia chip de înger al luminii. Nu este deci lucru mare că şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii, dar sfârşitul acestora va fi după faptele lor (2 Corinteni 11,13-15)”
Într-una din convorbirile sale cu Motovilov, Cuviosul Serafim, vorbindu-i aceluia despre starea duhovnicească a creştinilor celor de pe urmă, care îi vor rămâne credincioşi lui Dumnezeu înainte de sfârşitul lumii, i-a dezvăluit ceva ce este de foarte mare însemnătate pentru întărirea mărturisitorilor lui Hristos: „Iar în vremea acelei suferinţe neasemuite despre care ni s-a spus că nici o făptură nu
118
se va mântui, de nu vor fi scurtate zilele acelea de dragul celor aleşi în vremea aceea, cei ce vor rămâne credincioşi, vor avea de răbdat ceva asemănător cu ceea ce a îndurat oarecând Domnul însuşi, când El, fiind spânzurat pe Cruce, deşi era Dumnezeu în chip desăvârşit şi Om în chip desăvârşit, S-a simţit atât de părăsit, încât a strigat către Tatăl Său Ceresc: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Matei 27, 46). Aceeaşi părăsire a omenirii de către harul lui Dumnezeu vor trebui să o trăiască pe pielea lor şi ultimii creştini, dar numai pentru o perioadă foarte scurtă de timp, după care Domnul nu va întârzia să li se arate întru toată slava Sa, dimpreună cu toţi îngerii cei sfinţi ai Lui. Şi atunci se vor înfăptui întru întreaga lor plinătate toate câte au fost hărăzite a se săvârşi în Sfatul cel mai înainte de veci”.
Sfântul Ioan de Shanghai A (+1966)
Antihristul va oferi Bisericii posibilitatea unei vieţi, îi va permite să îşi săvârşească slujbele, îi va făgădui ridicarea unor biserici frumoase, cu singura condiţie ca aceasta să îl recunoască drept fiinţă supremă şi să i se închine. El va nutri o ură personală faţă de Hristos. Trăind din acea ură şi hrănindu-se cu ea, acesta se va bucura de fiecare lepădare a oamenilor de Hristos şi de Biserică.
Va avea loc o apostazie generalizată, în timpul căreia mulţi episcopi îşi vor trăda credinţa, îndreptăţindu-se prinfaptul că au făcut-o pentru a-i oferi Bisericii o poziţie strălucită. Căutarea compromisului va fi starea de spirit caracteristică pentru oamenii acelor vremuri. Va dispărea sinceritatea mărturisirii. Oamenii îşi vor găsi justificări elaborate pentru decăderea lor, iar răul cel domol4 va
4 Probabil, Sfântul Ioan Maximovici are aici în vedere răul neevidenţ şi care e săvârşit puţin câte puţin, prin învoire şi compromis permanent şi care, în cele din urmă, îl duc pe om la o stare de toropeală şi lâncezeală a minţii.
119
întreţine această dispoziţie generală. Va exista în fiecare om îndemânarea de a se abate de la adevăr, însoţită de dulceaţa compromisului şi a păcatului.
Sfântul Efrem sirul (+373)
în al său „Cuvânt despre venirea Domnului la sfârşitul lumii şi despre venirea lui Antihrist”, Sfântul Efrem sirul ne spune acestea: „Mai mult decât oricine, evreii vor fi cei care se vor bucura de domnia (lui antihrist) şi îi vor aduce cinstire. De aceea şi el le va oferi o anumită întâietate şi, purtându-le de grijă, le va găti lor tuturor un loc anume şi un templu”.
„Iar noi, iubiţilor, vom avea nevoie de multe rugăciuni şi lacrimi, pentru ca măcar vreunul dintre noi să se dovedească a fi statornic în ispite, căci vor fi multe nălucirile săvârşite de fiară. El însuşi este un luptător împotriva lui Dumnezeu şi vrea pe toţi să-i nimicească, de vreme ce va folosi schingiuitorul un asemenea mijloc, prin care toţi vor trebui să poarte pecetea fiarei…, şi numai în aceste împrejurări îşi vor putea cumpăra mâncare şi toate cele de trebuinţă; şi îi va pune pe slugile lui să se încredinţeze că poruncile sale sunt îndeplinite”.
„Băgaţi de seamă, fraţii mei, la uneltirea de rele cea nemăsurată a fiarei şi la cursele vicleniei sale şi vedeţi cum începe el cu pântecele, pentru ca omul, când va fi adus la capătul puterilor din pricina lipsei de hrană, să fie silit a primi pecetea antihristului, adică semnul închinării la cel rău, dar nu pe orice parte a trupului, ci pe mâna dreaptă şi, de asemenea, pe frunte, astfel încât să nu-i mai fie cu putinţă omului a-şi face semnul Crucii cu mâna dreaptă şi nici a se însemna pe frunte cu numele cel sfânt al Domnului sau cu slăvita şi cinstita Cruce a Hristosului şi
120
Mântuitorului nostru…. De aceea, fraţii mei, o nevoinţă înfricoşată îi aşteaptă pe toţi oamenii iubitori de Hristos, pentru ca, până în ceasul morţii lor, să nu se lase cuprinşi de frică şi să nu rămână nelucrători atunci când şarpele îşi va pune pecetea în locul Crucii Mântuitorului…. Căci cel ce nu va fi pecetluit cu pecetea fiarei, nu se va lăsa prins nici de semnele lui nălucitoare. Şi apoi, nici Domnul nu se va îndepărta de unii ca aceştia, ci îi va lumina şi îi va aduce la Sine”….
„Vă rog cu stăruinţă, fraţilor, eu, cel mai mic dintre voi să nu fim leneşi, iubitorilor de Hristos, ci mai mult să ne întărim prin puterea Crucii. Nevoinţă cea de neocolit e deja la uşi. Să luăm cu toţii scutul credinţei. Fiţi gata, deci, ca slujitorii cei credincioşi care nu primesc pe nimeni altul…. Fericit cel ce se va dovedi a fi întru totul sfânt şi credincios, a cărui inimă este neîndoielnic încredinţată lui Dumnezeu, cl neînfricat va tăgădui acesta toate sfaturile şarpelui, nesocotindu-i atât chinurile, cât şi nălucirile”….
„Mulţi dintre sfinţii care se vor afla în acele vremuri, când va veni spurcatul, vor vărsa râuri de lacrimi către Dumnezeu Sfântul ca să-i izbăvească de şarpele acela, şi vor fugi cu grăbire mare în pustietăţi, şi se vor adăposti înfricoşaţi în munţi şi în peşteri, iar acolo îşi vor presăra pe creştete pământ şi cenuşă, rugându-se zi şi noapte cu multă smerenie. Iar toate acestea le vor fi dăruite lor de la Preasfântul Dumnezeu harul Său îi va aduce în locurile rânduite pentru ei spre săvârşirea unei astfel de lucrări şi aceştia se vor mântui ascunzându-se în prăpăstii şi în peşteri, nevăzând semnele şi grozăviile lui Antihrist; pentru că, celor cărora li se va da cunoaşterea, cu uşurinţă li se va face cunoscută venirea lui antihrist. Pe când celui căruia îi stă mintea la lucrurile cele lumeşti şi le îndrăgeşte pe cele pământeşti, aceasta nu i se va descoperi; căci cel mereu legat cu tot felul de treburi lumeşti, deşi va auzi
121
(despre venirea fiarei), nu va crede şi se va scârbi de omul care îi va spune. Dar sfinţii vor fi întăriţi, pentru că ei au lepădat toată grija vieţii acesteia”.
„Va plânge atunci tot pământul şi marea, vor plânge munţii şi dealurile, vor plânge şi luminătorii cereşti pentru neamul omenesc, de vreme ce toţi se vor depărta de Dumnezeul Cel Preasfânt şi vor da crezare înşelării, luând asupra lor, în locul Crucii dătătoare de viaţă a Mântuitorului, însemnul spurcatului luptător împotriva lui Dumnezeu. Dar când se vor fi împlinit cei trei ani şi jumătate de stăpânire şi de lucrare ai necuratului şi când se va fi săvârşit ispitirea întregului pământ, Domnul va veni în sfârşit, întocmai ca un fulger care străluceşte de pe cer. Sfântul, Preacuratul, înfricoşătorul, Slăvitul nostru Dumnezeu, va veni cu o slavă neasemuită, având ca înaintemergători ai slavei Sale cetele Arhanghelilor şi ale îngerilor: Sculaţi-vă, cei ce aţi adormit! Iată, Mirele a venit!. Atunci mormintele se vor deschide şi, într-o clipită, toate seminţiile pământului se vor trezi şi vor vedea frumuseţea cea sfântă a Mirelui”.
„Şi mulţimea nesfârşită a miilor de mii de Arhangheli şi îngeri oştirea cea nenumărată se va bucura cu bucurie mare, iar sfinţii şi drepţii, precum şi toţi cei care n-au primit pecetea şarpelui celui necurat, se vor umple şi ei de bucurie. Pe când chinuitorul şi demonii lui, dar. şi toţi cei care au primit pecetea aceluia, toţi păgânii şi păcătoşii, fiind legaţi de îngeri, vor fi aduşi în faţa Judecăţii. Iar împăratul va pune asupra lor hotărârea osândirii veşnice în focul cel nestins. Însă toţi cei ce nu vor fi primit pecetea lui Antihrist şi toţi care se vor fi ascuns în peşteri, se vor veseli dimpreună cu Mirele în vecii vecilor celor fără de sfârşit”.
122
Rugăciunea împotriva lui antihrist a Cuviosului Anatolie cel Tânăr (Potapov) de la Optina (+1922)
Izbăveşte-mă, Doamne, de ispitele antihristului celui viclean, care este urâciune înaintea Ta şi care se apropie cu grăbire, şi fereşte-mă de mrejele lui cele înşelătoare, dându-mi adăpost în pustiul tăinuit al mântuirii Tale. Dă-mi, Doamne, puterea şi îndrăzneala de a mărturisi cu tărie numele cel sfânt al Tău, ca să nu cad din credinţă din pricina înspăimântării de diavol şi să nu mă lepăd de Tine, Mântuitorul şi Răscumpărătorul meu, sau de Sfânta Ta Biserică. Ci dăruieşte-mi şi mie, Doamne, a plânge şi a vărsa lacrimi zi şi noapte pentru păcatele mele şi te îndură de nine, Dumnezeule, în ceasul înfricoşătoarei Tale Judecăţi de Apoi.
Amin.
PARTEA A TREIA
MĂRTURIILE FIILOR DUHOVNICEŞTI DESPRE STAREŢUL ANTONIE
Amintirile enoriaşei Natalia K.
Eu am fost crescută într-o familie de atei. Mama mea suferea din pricina unui întreg „buchet” de superstiţii: începând de la pisica neagră care traversa strada şi încheind cu cercetarea amănunţită a horoscopului. Vă daţi seama că studiile mele urmate la Institutul Pedagogic şi munca mea în calitate de profesor coordonator al activităţilor extraşcolare, nu mi-ar fi putut mijloci, desigur, nici dobândirea credinţei şi nici simţirea prezenţei proniei atotputernice a Creatorului în viaţa mea.
Pe de altă parte, lucrurile nu mergeau prea bine nici în propria-mi familie. Mi-am dorit un soţ inteligent, cultivat, chibzuit, acel soi de bărbat sub aripa căruia să mă simt bine, aflându-mi liniştea şi pacea. Dar, din păcate, soţul meu nu îndeplinea nici pe departe aceste exigenţe un simplu tractorist în colhoz1, care nici măcar nu era capabil să se apere pe el însuşi, darămite să protejeze interesele familiei. În plus, de o vreme încoace, începuse să mai şi tragă la măsea adeseori…
în acea perioadă, în viaţa mea a apărut un bărbat care, după cum mi se părea mie atunci, se arăta capabil să-mi rezolve toate problemele care se acumulaseră. Acesta era mult mai tânăr un profesor care oferea mari speranţe pentru o carieră strălucită. Teza sa de doctorat era practic scrisă, iar susţinerea ei garantată.
1 Formă de cooperativă agricolă de producţie în fosta URSS.
124
Prima perioadă de timp pe care am petrecut-o cu el a fost asemenea unui vis minimat. Dar apoi am ajuns să înţeleg că, până şi după cel mai minunat vis, urmează o trezire. Iar aceasta nu a fost nici pe departe la fel de plăcută precum reveria acelui vis. A venit conştientizarea dură a faptului că există unele lucruri care sunt netrecătoare, veşnice. Există fapte, atât de îmbietoare şi plăcute la prima vedere, a căror săvârşire atrage după sine doar remuşcări cumplite ale conştiinţei, o greutate apăsătoare, senzaţia de scârbă faţă de propria persoană… Într-un cuvânt sentimentul de mizerie sufletească.
în satul nostru vieţuiau câteva femei despre care se spunea că sunt călugăriţe bătrâne. În cadrul activităţii mele de propagandă ateistă, a trebuit să le vizitez şi eu într-o zi, înainte de Paşti. N-aş putea spune că primirea pe care mi-au oferit-o a fost deosebit de cordială sau, cum se zice, cu braţele deschise, dar nici nu aş putea-o numi cu totul rece. Totuşi un lucru care m-a surprins a fost uimitoarea atmosferă de tihnă care domnea în casa lor. Bineînţeles că, foarte curând am fost condusă politicos către ieşire: nici munca mea, nici reputaţia pe care o dobândisem de curând nu se potriveau cu starea lăuntrică a vieţuitorilor acelei locuinţe liniştite. Dar, în acele câteva minute, am descoperit ceva ce nu mai văzusem nicăieri în lumea care mă înconjura.
După o vreme, a venit la noi acasă o femeie în vârstă, despre care mergea vorba în sat că era credincioasă, necăsătorită şi cânta de mulţi ani în corul bisericii. Ea a început a-mi vorbi pe ocolite, însă înţelesul deplin al cuvintelor ei se reducea la un singur lucru: „Trebuie să îţi schimbi viaţa”. Foarte calm şi discret, tanti Varia mi-a propus să-mi mijlocească o întâlnire cu Stareţul Antonie. Pentru mine toate acestea erau atât de străine şi îndepărtate stareţii, maicile, faptul că tanti Varia s-a dovedit a nu fi Varvara, ci monahia Evdochia. Dar nu aveam nimic de
125
Pierdut. Familia mi se destrăma, naşterea celui de-al treilea copil nu mi-a adus liniştea dorită în familie, nici la serviciu nu-mi mai mergea bine… aşa că am fost de acord.
Într-una din zilele de primăvară, când tocmai mă întorsesem acasă de la magazin, a sunat la uşă monahia Evdochia şi, spunându-mi că Stareţul Antonie, despre care mai auzisem înainte, se afla în vizită la maici, m-a chemat să vin cu ea pentru a-l întâlni. M-am pregătit repede şi, în scurt timp, am ajuns la casa care-mi era deja cunoscută. De data aceasta, călugăriţele m-au întâmpinat mai binevoitor, nu ca pe un om străin. O bătrână uscăţivă m-a condus în casa cea mare2 a lăcaşului lor. Acolo, într-un ungher, am văzut un mic „iconostas” cu o icoană uriaşă a Sfintei Treimi. Sub el, pe o măsuţă, stătea o lampă de porţelan şi o Evanghelie mare, legată în lemn, cu ferecătură lucrată fie din bronz, fie din aur. Lângă ea se afla un teanc de cărţi vechi, dar legătura lor era mai simplă, din piele. Sub Evanghelie şi sub cărţi, se aflau câteva ştergare brodate cu măiestrie.
Stareţul era cu adevărat bătrân avea cel puţin vreo nouăzeci de ani şi foarte înalt. Barba şi părul capului îi erau în întregime albe. Când am intrat, el se ruga pe şiragul de mătănii, în timp ce buzele i se mişcau uşor, neauzit, întreaga lui înfăţişare revărsa o oarecare patriarhalitate demult apusă.
Părintele Antonie nu se grăbea să înceapă o convorbire cu mine, aşa că în odaie se aşternuse o tăcere stânjenitoare şi nedesluşită. În cele din urmă, Stareţul şi-a deschis ochii şi mi-a vorbit cu o uşoară ironie: „Ei, te-ai mai liniştit? Căci nu de alta, dar… una e să mergi la magazin şi alta e să vii într-o biserică. Nu te mai frământa, copilă, nu te mai frământa”.
2 Camera cea mai mare a unei case ţărăneşti, unde sunt primiţi oaspeţii. În vechea Rusie, aceasta era construită adeseori la etajul de sus, frumos împodobită şi păstrată mereu în ordine şi curăţenie.
126
Apoi am început o convorbire liniştită. Trebuie să recunosc faptul că mă temeam să nu îmi ceară să-i înşir amănuntele greşelilor pe care le făcusem, ştiind din auzite că astfel de lucruri se întâmplă uneori în timpul spovedaniei. Însă părintele nu m-a întrebat nimic, ba mai mult îndată ce am început a-i povesti despre păcatele mele mai amănunţit, m-a oprit cu aceleaşi cuvinte: „Nu te frământa! Este o vreme pentru toate şi fiecare rod se coace la vremea lui”.
Convorbirea noastră a fost lungă. Stareţul mi-a arătat poarta către o altă lume şi apoi mi-a deschis-o. Tot ce cuprindea în cuvintele sale, la prima vedere, părea simplu, limpede şi foarte adeveritor, însă era perceput de mine ca într-o oglindă cu imaginea inversată. Deşi, bineînţeles, anume lumea lui era cea reală, adevărată. În ea existau femei drepte, apărători curajoşi ai patriei, călugări care au renunţat la totceea ce părea a fi de preţ pentru cei ce trăiau în „Ţara Oglimilor”.
Fiica meispuse fără grăbire părintele Antonie spune-mi, oare aivăzut vreodată să fie un om fericit de dimineaţă după ziua în care a săvârşit un păcat? Uită-te la cei care nu au lepădat, precum Hristos, toate îndemnurile diavolului. Ei se tem de moarte, dar oare este cineva de pe acest pământ care să fi scăpat de ea?! Ţarii noştri ortodocşi din familia Romanov, ca nişte adevăraţi părinţi ai ţării, nu mâncau uneori hrana ce era pregătită pentru ei, ci o dădeau poporului. Sfântul Cneaz Vladimir, Botezătorul Rusiei, şi Dreptul Andrei Bogoliubski, cel ce s-a sfârşit muceniceşte, şi-au adunat bogăţie nu în propria lor pungă, ci întru Domnul. Atât ei, cât şi toţi ceilalţi cârmuitori ai Sfintei Rusii, vedeau bunăstarea nu în aur, ci în fericirea celor ce le erau fraţi întru Hristos poporul ortodox. Sfânta Eufrosina a Moscovei, după moartea soţului ei dreptcredincios marele luptător pentru pace Dimitrie Donskoi nu şi-a scos lanţurile de pe trupul ei până în ziua trecerii sale la Domnul.
127
După câteva clipe de tăcere, Părintele Antonie a continuat să îmi vorbească, dar de această dată despre mine:
Tu zici că soţul tău nu e aşa cum ţi-ai dorit. Nu îţi voi aminti acum cuvintele Apostolului, întrucât acestea nu îţi vor spune nimic, dar te voi întreba ce ai făcut tu pentru a-l determina să se comporte altfel decât o face acum? Şi apoi, de ce crezi tu că soţul tău greşeşte mai mult decât tine? La urma urmei, el nu a început să bea îndată după ce v-aţi căsătorit şi nu îndată a prins a căuta, pentru comunicare, societatea unor oameni dubioşi, în loc să rămână în familie. Oare, dintre voi doi, n-ai fost tu prima care şi-a nesocotit familia, lepădând purtarea de grijă pentru ea, care ţi-a fost încredinţată. Zici că el nu este decât un simplu şofer? Dar ce înseamnă, draga mea, acest cuvânt al tău „un simplu”?! Presupun că este vorba despre un om simplu, care nu este înzestrat cu anumite şiretlicuri ale falsei înţelepciuni lumeşti şi cu totul lipsit de viclenie. Ei bine, ce e rău în asta? Iată, tu eşti un pedagog şcolar, sau, cum le place oamenilor din anturajul tău să spună despre ei înşişi un învăţător. Dar spune-mi, suflete al meu, cum s-ar zice, punându-ţi mâna pe inimă: ţi s-a întâmplat să furi banii copiilor?
Vai, cum să fac aşa ceva, Părinte?! Deşi… am zis eu ruşinată e adevărat, depinde din ce unghi sunt văzute lucrurile.
Păi, uite aşa sunt văzute a zâmbit bătrânul aşa cum sunt!
Bine, dar eu sunt coordonatoarea activităţilor extraşcolare, organizatoarea şi iniţiatoarea tuturor acestor activităţi de masă, cum se zice. Bineînţeles, de Ziua învăţătorului, de ziua de naştere a directorului, a dirigintelor… sau când se întâmplă să vină vreo inspecţie, sunt nevoită să strâng bani de la copii atunci ba pentru încălzire, ba pentru a suplini mingile în sala de sport…
128
Dar spune-mi, soţul tău, acel „om simplu”, a furat vreodată părăluţele copiilor? a întrebat părintele Antonie, privindu-mă în ochi într-un mod aparte, plin de subînţelesuri, apoi a continuat Uite aşa stau lucrurile, copila mea. Există o pildă veche, care a fost alcătuită pentru călătorii ce mergeau călare, dar eu o voi transpune în împrejurările zilelor noastre. Doi fraţi călătoreau odată cu două maşini vechi şi iată că ambele maşini se strică la un moment dat. Unul dintre ei îşi înjură maşina şi stă pe marginea drumului, în timp ce celălalt şi-o repară pe a lui şi îşi continuă drumul. Care dintre ei are dreptate şi cine a ieşit mai câştigat?
Lăsându-mă să chibzuiesc puţin la cele ce mi-a spus, stareţul şi-a reluat apoi cuvântul:
Mintea omului ar trebui să fie îndreptată nu spre atingerea culmilor unei cariere profesionale, care întotdeauna sunt legate de nelegiuire şi păcat, ci spre stârpirea din suflet a trăsăturilor pe care le-am deprins de la demonii ce s-au lepădat de Dumnezeu.
Părinte, dar cum rămâne cu autorealizarea, dezvoltarea personală, creşterea creativă? Nu pricep! am întrebat eu nedumerită.
Creştere creativă zici, autorealizare?! repetă după mine bătrânul, încercând să-şi ascundă zâmbetul Oare te-ai gândit vreodată la înţelesul acestor cuvinte? Ce înseamnă ele? Dar hai să te întreb altceva, suflete al meu: ce este mai greu să biruieşti un om în lupta pentru mirajul fericirii lumeşti, sau să-ţi stăpâneşti propriile simţăminte spre a dobândi cereasca fericire?
Părinte Antonie, dar până şi revoluţionarii, să zicem, au trăit foarte modest de-a lungul vieţii lor; de pildă Dzerjinski3 poate fi considerat chiar un ascet!
3 Felix Edmundovici Dzerjinski a fost un revoluţionar comunist de origine poloneză care a trăit între 1877 şi 1926. Acesta este cunoscut ca fiind fondatorul şi primul conducător al poliţiei politice bolşevice, CEKA, ce avea să se transforme mai apoi în GPU — o ramură a NKVD-ului.
129
Ei bine, în primul rând, asceţi ei nu au fost nici pe departe, pentru că nu au renunţat la slăbiciunile lor şi nu au luptat împotriva propriilor vicii, ci, dimpotrivă, le-au idolatrizat. Iar în al doilea rând, oare putem vorbi despre o creştere sufletească înlăuntrul răului? Pictorii catolici, bunăoară, au început să-şi picteze icoanele tablourile, înlocuind chipul Maicii Domnului cu cel al concubinelor lor, Doamne iartă-mă! Apoi aceştia au înlocuit chipul Sfintei Treimi, ale Apostolilor şi ale Sfinţilor cu o seamă dintre feţele celor care le-au pozat. Şi cum s-au sfârşit lucrurile? Cu o neruşinare totală şi cu reproducerea desfrânărilor păgâne, copila mea. Singura diferenţă între trecut şi prezent este că, în antichitate, totul se făcea deschis în mare parte, pe când acum răul se deghizează în haina binelui, încercând să folosească până şi însăşi Evanghelia pentru satisfacerea intereselor sale meschine. Cât despre acel Dzerjinski al tău…
Dintr-odată, bătrânul se opri din vorbit şi îşi făcu cruce, după care îşi îndreptă din nou privirea către mine şi zise:
Venise un stareţ la noi în mănăstire, un monah schimnic bătrân om al rugăciunii, drept şi smerit. Nu ştiam sigur din care mănăstire venea. Unii ziceau că s-ar fi nevoit cândva în Muntele Athos, iar apoi, făcând ascultare, s-a sălăşluit undeva în pustia nordică4. Mătăniile lui se toceau cu mult mai repede decât ale noastre, ale păcătoşilor. Era un om uimitor de tăcut şi rareori se întâmpla să auzi un cuvânt de la el. Nu a fost silit să săvârşească muncile obişnuite, ci i s-a cerut să facă lucrări ajutătoare mai mult să ducă una, să aducă alta… Dar iată că, într-o zi, bătrânul a căzut în genunchi şi a început să plângă şi să se roage cu amărăciune. Nici unul dintre noi nu putea înţelege ce s-a întâmplat — stareţul nu fusese vătămat de nimeni, însă făcea plecăciuni şi se ruga cu lacrimi. După ce ne-am venit
4 într-un lăcaş mănăstiresc sau schit din Rusia de Nord.
130
toţi puţin în fire, l-am întrebat ce s-a întâmplat. Atunci el ne-a povestit că văzuse moartea şi chinul lui Dzerjinski, acel fiu al iadului. Torturile cărora a fost supus el de către călăul judecăţii erau atât de mari, încât nu puteau decât să-l facă pe bătrân să se îngrozească de posibila pedeapsă pentru propriile sale fărădelegi şi să se îngrijoreze pentru soarta celor care încă mai trăiesc pe pământ. Iar nouă el ne-a şoptit cu glas domol: „Nu păcătuiţi, fraţilor, nu păcătuiţi! Cât de înfricoşător este acolo, fără Dumnezeu!”.
Văzându-mi întristarea şi nedumerirea, Stareţul Antonie a început a-mi vorbi din nou cu acea dragoste părintească pe care o simţisem încă din primul său cuvânt.
Copila mea, răul este distrugător prin însăşi firea sa, fiindcă poartă în sine doar potrivnicie faţă de zidire. Ori Zideşti, ori nimiceşti, nu poţi să construieşti distrugând sau să distrugi construind. Nu există şi nici nu pot să existe păcătoşi fericiţi, căci beţia păcatului creează doar o nălucire a fericirii. Este ca mirajul unei ape în deşert. E de ajuns doar să te laşi ademenit de priveliştea minunată a unei oaze inexistente şi, abătându-te din calea ta, să pleci în căutarea ei, că negreşit se vor preface-n moarte greutăţile călătoriei tale printre nisipuri, care erau şi până atunci anevoioase, dar totuşi suportabile. Numai că este mai uşor să le săvârşeşti pe cele rele decât să înăbuşi toate lucrurile josnice în tine însuţi. Este foarte greu să teîndeletniceşti doar cu adevărata lucrare ziditoare dobândirea asemănării cu Dumnezeu. De câţi ani a avut nevoie marele nevoitor de la Pecerska, Sfântul Ioan cel îndelung-pătimitor5, pentru a da lumii o pildă de osteneală spre adevărata zidire a sufletului chipul în care se săvârşeşte curăţarea firii omeneşti de necurăţia diavolească! Toate acestea, de bună seamă, sunt mult mai greu de înfăptuit decât a umbla după poftele tale, dar şi rezultatul este cu totul diferit.
5 Sfântul Ioan, monah de la Pecerska, este cinstit ca şi ajutător în lupta Cu patima curviei. El e prăznuit în 18 iulie şi 28 septembrie.
131
Astfel, din vorbă-n vorbă, bătrânul a trecut pe neaşteptate la pilde din vieţile unor femei cuvioase şi ale unor bărbaţi sfinţi. Adeseori aveam nevoie să-i cer mai multe lămuriri, sau să il rog să-mi povestească anumite lucruri mai cu de-amănuntul. Atunci Părintele Antonie răspundea rugăminţilor mele, vorbindu-mi foarte liniştit, iar acest lucru devenea chezăşia unei deosebite puteri de convingere. Însă aceeaşi putere de convingere a trezit un protest în lăuntrul meu: da, eu săvârşeam ceva rău, dar cum ar fi putut altcineva să facă un lucru bun în astfel de împrejurări. Oare nu sunt şi eu aşa, o netrebnică oarecare, ca şi toţi ceilalţi care duc acelaşi mod de viaţă ca şi mine? Iar pe de altă parte, atât amănuntele istorisite de părintele, cât şi starea deosebită de liniştire pe care o dobândisem, asemeni celei ce se sălăşluieşte adesea într-un suflet de copil, nu-mi dădeau vreun motiv pentru a mă îndoi de cuvintele lui.
Părinte Antonie am întrebat eu într-una din pauzele convorbirii noastre iertaţi-mă, dar cum se poate ca un om care a săvârşit fapte josnice să se schimbe într-o clipă? îmi pare rău, dar aşa ceva este greu de crezut. Sau să înţeleg că păcătoşii sunt făcuţi din alt aluat? Oare aceştia sunt condamnaţi să ajungă în iad, în timp ce altora, care poartă pecetea celor aleşi, li s-a pregătit un loc în rai? De ce unii se pocăiesc şi alţii nu? Tare mă îndoiesc eu că există şi în zilele noastre astfel de oameni care să se comporte ca sfinţii despre care îmi vorbiţi. Da, vin să se spovedească în biserică după ce au făcut un păcat mulţi oameni fac acest lucru. Dar nu cred că poate cineva, în vremurile de acum, să devină Maria Egipteanca.
Stareţul mi-a zâmbit cu blândeţe şi a zis:
Ei bine, nici eu nu te silesc să crezi! Sufletul tău a fost însămânţat minuţios cu neghină, iar aceasta a înăbuşit încolţirea grâului bun până acum. Dar oare nu eşti tu însăţi o pildă de convertire a unui păcătos?! Pricepe, însă, că
132
toate lucrurile bune sunt ascunse, iar odată ce se apropie sfârşitul lumii, sunt tăinuite cu şi mai multă stăruinţă. De altfel, pentru a ajunge să poţi vedea ceva, trebuie să îţi doreşti acest lucru, să fii pregătit pentru a-l zări, căci altfel nu i-ar fi cu putinţă pescarului să prindă peştele şi vânătorului să-şi împuşte prada. Oare sunt mulţi cei care ştiu despre obştea de măicuţe de aici? Aceste monahii pur şi simplu vieţuiesc după credinţa pe care o mărturisesc, fără să-i tulbure pe ceilalţi, fără să le impună nimic, dar şi fără a face concesii. Cei din apropierea lor nu le văd, pe când alţii, care vin din depărtare, socotesc a fi o fericire să le slujească.
Aşa, domol, a decurs întreaga noastră convorbire. Părintele Antonie nu încerca să mă convingă de ceva şi ■ nici nu-mi reproşa nimic, ci doar îmi povestea. Însă, prin cuvintele sale, stareţul parcă plivea buruienile înşelării din sufletul meu, trezind la viaţă năzuinţa binelui. În mod surprinzător, acest om, care părea să nu fi cunoscut viaţa, le reaşeza toate la locul lor atât de bine, încât nu îmi mai apărea nici o îndoială cu privire la veridicitatea învăţăturilor sale şi la necesitatea de a mă ghida de-acum numai după acestea în toate faptele mele.
Cu cât îl ascultam mai mult, cu atât mă înfricoşam mai tare de posibilele consecinţe ale prostiilor pe care le făcusem şi cu atât înţelegeam mai bine tot ceea ce mi se întâmpla.
Părinte, copiii mei sunt foarte bolnavi! Iar cel mai i mare a început să devină şi violent de la o vreme — i-am spus bătrânului în cele din urmă.
Ia spune-mi tu un lucru: dacă rădăcina unui copac devine viermănoasă, oare ramurile lui vor putea rămâne sănătoase? Şi va mai fi oare cu putinţă să culegem fructe bune dintr-un pom bolnav? Rădăcina este cea care trebuie vindecată până nu e prea târziu, căci altfel ne putem aştepta să auzim aceleaşi cuvinte de blestem pe care le-a rostit Mântuitorul către smochinul cel neroditor!
133
Am sfârşit prin a izbucni în plâns şi, în cele din urmă, am ajuns la propriu să îi cer în genunchi părintelui Antonie să mă spovedească. Atunci Stareţul s-a ridicat în picioare şi, în clipa aceea, s-a produs cu el o schimbare care pur şi simplu m-a uluit — aveam chiar înaintea mea un călugăr dintr-un trecut îndepărtat, din acele vremuri ale cucerniciei celei dintru început, despre care tocmai îmi vorbise Părintele Antonie.
Am plâns mult, dar am vorbit şi mai mult, rămânând acoperită cu un epitrahil mare şi greu. A fost dificil şi dureros să mă întorc cu gândul la amăgirile mele din trecut. Dar Părintele, liniştindu-mă cu multă blândeţe, m-a îndemnat să nu intru în amănunte inutile şi m-a încredinţat că mila Domnului e atotcuprinzătoare. Apoi m-a sfătuit să cred în cuvintele Mântuitorului, care ne spun că Păstorul cel Bun se bucură de aflarea până şi a unei singure oi pierdute. Însă este de trebuinţă să pricep că pocăinţa nu constă într-o simplă înşiruire a păcatelor, ci într-o schimbare a întregii vieţi, urmată de o naştere din nou a sufletului.
Dar iată că spovedania mea s-a încheiat şi ultimele rugăciuni au fost citite… Am avut nevoie de puţin timp pentru a-mi veni în fire, iar când m-am ridicat şi am făcut un pas înapoi, privind chipul Stareţului, nu ammai văzut un călugăr vechi de zile, ci un om bun la inimă, înţelepţit de trecerea anilor. De obosit ce era, bătrânul abia de se mai ţinea pe picioarele lui, care erau încălţate cu nişte pâslari ţărăneşti, cusuţi de mână.
Drept binecuvântare, am primit o bucată de anaforă şi o înghiţitură de agheasmă, care fuseseră aduse de către una dintre maici la cererea Părintelui Antonie. Când am ieşit de la Stareţul Antonie, eram deja alt om, iar soarele strălucea acum mai puternic, păsările cântau parcă mai frumos, iar florile erau mai uimitoare decât oricând prin culorile lor. Eram cuprinsă de o singură dorinţă să nu
134
mai săvârşesc nici o faptă pentru care să-mi fie ruşine când voi veni din nou la Părintele să mă spovedesc.
Nu l-am mai văzut niciodată pe bătrân în satul meu: ştiam din auzite că sănătatea lui era din ce în ce mai şubredă. De altfel, şi maicile din mica obşte, pe care începusem să o vizitez, se stingeau rând pe rând. Însă, după un timp, am primit veşti despre noul loc de şedere al Părintelui Antonie şi despre faptul că îi primea numaidecât pe toţi cei care veneau să-l cerceteze. Bineînţeles că imediat am făcut rost de bani şi am pornit la drum.
în timpul întâlnirii, bătrânul mi-a vorbit cu precădere despre zilele ce vor urma şi m-a preîntâmpinat despre cele ce ne aşteaptă pe toţi în viitorul apropiat. Apoi m-a îndemnat să începem încă de pe-acum a renunţa la „beneficiile” civilizaţiei televizorul şi alte aparate electrocasnice. De asemenea, mi-a spus că avem nevoie să ne învăţăm cu o viaţă ce trece dincolo de regulile existente, care. În esenţă,! c la supunerea faţă de puterile răului.
Discursul său curgea lin şi domol, cuvintele şi expresiile lui erau surprinzător de precise şi clare: toate erau puse într-o rânduială desăvârşită, aşa încât ascultătorului nu-i rămânea decât să ia aminte la acestea şi să le împlinească. Dar tocmai că împlinirea lor era cel mai greu lucru. Cum să renunţ la un mod obişnuit de viaţă — cum să trăiesc fără televizor, fără covoare, fără radio?!
Părinte Antonie, m-am adresat eu Stareţului, nemaiputându-mă abţine — dar dacă încercăm, fără a ne schimba în întregime rânduiala vieţii, să nu ne ataşăm prea mult de lumea lucrurilor care ne înconjoară, putem oare să ne mântuim?
Da, este cu putinţă, dar e greu îmi răspunde bătrânul foarte greu. E ca şi cum ai căra apă într-un ciur: poţi să o faci, dar foarte anevoie. am să îţi spun aici o pildă: odată, doi călugări au primit ascultare să aducă nisip pentru zidirea mănăstirii în nişte coşuri găurite la
135
fund. Unul dintre ei a cărat nisipul folosindu-şi coşul aşa cum era ciuruit, iar celălalt i-a căptuşit fundul cu frunze de palmier şi l-a întărit. Da, a pierdut din timp şi am putea zice că nici nu şi-a îndeplinit ascultarea întocmai cum i s-a cerut… Însă, în cele din urmă, el a avut o mai mare izbândă, deoarece coşul său era mereu plin!
Fireşte, i-a fost mai greu să care o asemenea cantitate de nisip, dar a adus mai mult şi astfel au putut lucra zidarii mai cu spor la construcţia lor. Asemenea şi tu de bună seamă, poţi să nădăjduieşti la mântuire fără a lepăda modul cel lumesc de viaţă. Dar spune-mi, ce vei putea oare să aduni într-un coş găurit la fund? E mult mai sigur să îl întăreşti prin renunţarea la rânduielile acestei lumi şi să îl acoperi cu ramurile de palmier ale faptelor bune. Atunci vei putea aduce la judecata Ziditorului tuturor lucrurilor nu un pumn amărât de rămăşiţe ale faptelor bune, ci un vas plin de comori sufleteşti, adunate de-a lungul vieţii tale. De altfel se poate, bineînţeles.
Părinte Antonie, zic eu din nou dar dacă toată lumea va refuza să facă o muncă în folosul comunităţii, să-şi îndeplinească sarcinile, ce se va întâmpla cu această lume? Cineva trebuie să topească oţelul, să extragă cărbunele… să slujească în armată, la urma urmei?
Nu doar „cineva” trebuie să slujească în armată, ci toţi cei de care patria are nevoie. Noi, pravoslavnicii, am preţuit întotdeauna posibilitatea noastră de a fi Sfânta Rusie. Nu a îngenuncheat măicuţa noastră Rusia în faţa nimănui, nici măcar înaintea acelor tătari sălbatici. Am fost cuceriţi, dar nu am căzut! Să nu confundăm darul lui Dumnezeu cu ouăle prăjite, suflete al meu! Litvinii6, ciuhonii7, polonezii toţi au trăit pe pielea lor căderea, toţi au păşit pe calea înfricoşătoare a apostaziei, dar nu
6 în context istoric, cuvântul litvinii este un termen folosit cu referire la slavii care făceau parte din fostul Mare Ducat al Lituaniei.
7 Ciuhonii este un termen învechit, folosit în Rusia veche pentru a denumi popoare baltice şi finlandeze.
136
şi oamenii din Sfânta Rusie. Iar cărbunele, şi, cum spui tu, oţelul, este oare chiar atât de necesar?! Noi toţi am fost târâţi în vâltoarea demonicei „civilizaţii” occidentale de aici ni se trage şi nevoia de cărbune, oţel, petrol şi alte cele. Ia spune-mi, câte kilograme de fier folosiţi voi în gospodăria voastră, măcar aproximativ?
Păi, mi-e greu să estimez, părinte am răspuns eu, derutată de întrebarea neaşteptată a stareţului.
Să zicem că o sută de kilograme. Înmulţeşte-le cu numărul de locuitori, adaugă necesităţile armatei, cele pentru drumurile publice… Dar cu resursele care rămân, ce se întâmplă? Se folosesc la pregătirea venirii lui antihrist, iată ce! înseamnă că, de fapt, patria noastră nu are trebuinţă cu adevărat de toată această producţie, căci nu o foloseşte. Dar îţi voi spune mai mult decât atât: oamenii îşi leapădă pământul şi merg să lucreze în fabrici şi uzine, obişmiindu-se a trăi moartea în oraşe, căci se despart acolo de natură, care le-a fost dată de Dumnezeu. Ei se îngrămădesc laolaltă, devenind astfel mai accesibili pentru antihrist şi pentru slugile lui, şi ajung să se facă pe sine înşişi ţintă mult râvnită pentru ispitele iadului.
îl ascultam pe stareţ cu nesaţ, fără a-l pierde din priviri. Din cuvântul său şi din întreaga sa înfăţişare izvora curăţia şi înţelepciunea cea dintru începuturi. Necătând la felul său, neobişnuit pentru cei mai mulţi, de abordare a vieţii sau a problemelor de moralitate şi etică, nu aveam nici cea mai mică dorinţă de a-l contrazice.
Pe de altă parte, puteam vedea cu ochiul liber că sănătatea bătrânului slăbise considerabil: el vorbea deja foarte încet, adeseori se oprea în timpul povestirii sale pentru a se odihni. Cu toate că fluxul celor care îl vizitau nu a scăzut, timpul de primire al fiecăruia era scurtat treptat de către maici, acestea rugându-ne să nu-l împovărăm pe bătrân. La acea vreme, Părintele Antonie nu mai pleca deja nicăieri, rămânând în permanenţă într-o casă particulară
137
de la periferia unui mare oraş industrial. Nu mai putea merge să viziteze nici măcar căsuţa lui, în interiorul căreia avea o mică biserică. După cum spuneau maicile: anii lui îşi făceau simţită prezenţa.
Majoritatea credincioşilor care veneau la el, desigur, erau interesaţi să afle toate acele lucruri legate de sfârşitul lumii. Iar Stareţul le lămurea totul cu răbdare, aşa că oamenii veneau şi tot veneau.
Aceasta a fost ultima mea întâlnire cu Părintele Antonie după un timp, a venit vestea despre moartea sa.
Amintirile Annei
(o enoriaşă a bisericii din oraşul N.)
Am auzit despre Stareţul Antonie prin anii 70. La vremea aceea, nu se mai putea spune că biserica era persecutată, ba chiar se înfiinţau noi parohii. La pangare au apărut icoane, cândele, cruciuliţe; revistele Patriarhiei Moscovei se vindeau fără restricţii, dar era totuşi ceva îngrijorător în situaţia lucrurilor din interiorul Bisericii. Chiar şi însuşi conţinutul acelor reviste era oarecum ciudat.
Cu zece ani mai înainte, existau mai puţine biserici, era foarte greu să ajungi la o slujbă, mergeam chiar şi pe jos. Dar dacă ajungeai totuşi într-o biserică, erai cucerit îndată de frumuseţea şi evlavia cu care se săvârşeau Sfintele Taine. Preoţii erau cu toţii bătrâni, înţelepţiţi de viaţă, cu multă luare aminte faţă de enoriaşii lor. Simţeam cu toţii un mare respect faţă de părinţii slujitori de atunci, mai ales faţă de cei care luptaseră în război sau trecuseră prin lagărele lui Stalin. Aceştia aveau acea aură deosebită a muceniciei, a mărturisirii, a credinţei până la moarte.
în anii 70, toate acestea au început să dispară. În parohii au început să apară preoţi tineri, îndesaţi, cu părul negru, care vorbeau ruseşte cu un puternic accent străin. Aceştia nu mai mergeau pe jos, ci conduceau propriile
138
automobile. Aproape peste tot începuse să fie practicată spovedania comună. Se impuneau rânduieli ciudate, dispărea sentimentul de continuitate a credinţei, iar bisericile erau tot mai pustii. Totul a devenit foarte rece, aşa că fiecare credincios căuta să afle undeva o lumânare caldă a adevăratei Ortodoxii, nu a celei latinizate. Mergeam şi noi la preoţi diferiţi, vizitând numeroase biserici, dar, din păcate, aproape peste tot găseam acelaşi lucru o pustietate care părea să nu mai lase loc pentru nici o nădejde.
Dintr-o dată, printre credincioşi s-a răspândit vestea despre un oarecare stareţ duhovnicesc, plin de har şi înaintevăzător, care se spunea că ar fi venit din Pustia Optina. Aceste zvonuri tot sporeau şi, mai mult decât atât, aflasem că stareţul acesta l-a vizitat pe părintele Alexie, un preot respectat în localitatea noastră. Toată lumea îl cunoştea pe părintele Alexie ca pe un păstor foarte bun şi blând, cu o soartă grea. Unii ziceau că părintele aproape că îngenunchea înaintea stareţului atât de mult îl cinstea.
Apoi am mai aflat că părintele Antonie, căci acesta era numele stareţului, primise o viziune de la Domnul despre sfârşitul lumii şi despre vremurile de pe urmă. Bineînţeles că ne doream acum cu toţii să-l vedem pe acest neobişnuit ascet. Cu toate acestea, potrivit relatărilor, părintele nu poposea mult timp într-un singur loc nu prea era pe placul autorităţilor. Aşa că, deşi am tot întrebat, nimeni nu ne-a putut spune unde ar fi fost mai uşor să-l găsim pe bătrân. Iar noi ne doream foarte mult să îl cunoaştem.
în cele din urmă, am fost înştiinţaţi prin telefon de către nişte credincioşi despre locul în care se afla stareţul la acel moment şi despre faptul că durata şederii sale acolo va fi destul de îndelungată din pricina bolii care îi afecta picioarele. Fără nici o şovăială, ne-am pregătit de drum şi, cu o zi mai târziu, ne-am pomenit în localitatea unde se afla părintele Antonie.
139
Nu am reuşit să ajungem la el de îndată avea alţi musafiri la momentul sosirii noastre. Însă măicuţele ne-au rugat binevoitor să aşteptăm şi ne-au oferit un ceai. După aproximativ patruzeci de minute, doi episcopi şi câţiva călugări au ieşit din chilia bătrânului. Şi iată că atunci l-am văzut pentru prima dată pe Părintele Antonie, care i-a însoţit pe arhierei până la uşă, mulţumindu-le că veniseră să-l cerceteze. La despărţire, stareţul a refuzat toate rugăminţile lor de a-i binecuvânta, stăruind asupra faptului că este nevrednic să săvârşească semnul binecuvântării asupra celor care binecuvântează poporul lui Dumnezeu. Atunci episcopii i-au mai cerut un singur lucru posibilitatea unei viitoare întâlniri cu el.
Trebuie să recunosc faptul că, la prima vedere, Părintele Antonie nu ne-a creat o impresie care să-l fi favorizat cumva. Noi ne aşteptam să vedem un călugăr aspru, cu un toiag greu în mână, care îi impresiona pe toţi cu profeţiile sale. Dar am fost întâmpinaţi de un om foarte în vârstă, ca să nu zic un bătrân vechi de zile. Ochii lui erau blânzi, uşor inflamaţi. Era foarte uscăţiv, înalt şi avea un păr neobişnuit de alb. Purta o reverendă de culoare deschisă, a cărei vechime nu putea fi stabilită nici măcar de un expert, atât era de uzată. Picioarele îi erau încălţate cu pâslari ţărăneşti căptuşiţi. Părintele Antonie ne-a întâmpinat stând aşezat într-un fotoliu vechi din piele, cu arcuri.
Dacă tot venisem deja, am început să-i punem întrebări. Şi atunci am văzut preschimbarea bătrânului în stareţ. Vocea lui a devenit neobişnuit de fermă, plină de convingere. Chiar şi ochii i se schimbaseră nu mai rămăsese nici urmă din moliciunea şi relaxarea lor de odinioară, ei revărsau lumină. Cu toate acestea, părintele ne vorbea cu aceeaşi dragoste, fie că ne dojenea sau ne povăţuia. Cuvintele lui erau cărbuni aprinşi—pe de o parte ne încălzeau, dar ne şi ardeau toate nelegiuirile pe de altă parte. Părintele Antonie îl simţea pe fiecare om, aşa încât
140
fiecare dintre cei prezenţi părea a fi o carte deschisă pentru el. Cel mai curios lucru era că ştia în ce chip se cuvenea să Schimbe firul narativ al fiecărei dintre aceste cărţi, astfel încât acesta să fie spre folosul personajului ei principal sufletul.
Cine îşi aminteşte acele vremuri, ştie că principala îngrijorare a perioadei anilor 60 a fost frica de pericolul unui război nuclear. Şi, cu toate că în anii 70 lucrurile s-au mai liniştit puţin, teama aceasta a rămas. Prin urmare, înainte de a atinge subiectul unui viitor îndepărtat, una dintre femeile din grupul nostru l-a întrebat pe stareţ despre aceasta, rugându-l să ne vorbească despre frica şi război.
Frica?! Hai, copila mea, să ne gândim ce o provoacă şi atunci toate se vor aşeza la locurile lor. Cea mai mare teamă se naşte din frica de moarte, dar mai ales moarte năprasnică. Ne înspăimânta atât propria moarte, cât şi cea a unor oameni apropiaţi nouă, dar mai ales suntem înfricoşaţi când este pusă în pericol viaţa copiilor, nu-i aşa? Iar o altă sursă a fricii omeneşti este teama de a pierde avuţiile. O grămadă de bani cheltuiesc oamenii pentru a-şi păstra toate acele bogăţii perisabile pe care le-au agonisit! Iar acest lucru se datorează faptului că noi îl credem şi-L iubim pe Hristos numai cu buzele, nu şi cu inima. Oricât ar fi de trist, trebuie să recunoaştem că păgânii se temeau de moarte mai puţin decât noi, creştinii. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că, suflete al meu, ei nu cunoşteau firea păcatului şi greutatea lui, pe când noi o cunoaştem, şi totuşi continuăm să păcătuim. Păcătuim şi din nou păcătuim, iar la moarte ne străduim să nici nu ne gândim. Ne este frică de ea, dar săvârşim nelegiuiri, parcă nădăjduind că noi vom fi nemuritori. Cel care nu i este legat de lumea stricăciunii şi a morţii, ci îşi îndreaptă toate năzuinţele spre Cer, nu are nici o frică. Un astfel de
141
om este cuprins numai de teama de a nu călca poruncile lăsate nouă de către Dumnezeu.
Iar război va fi, dar nu acum, ci mai târziu. Atât eu, cât şi mulţi dintre voi, la vremea aceea, vom fi dat deja răspuns în faţa Domnului pentru viaţa pe care am trăit-o.
Toată lumea a rămas tăcută. Apoi cineva l-a întrebat pe stareţ cum să ne mântuim. Iar el i-a răspuns, oarecum zâmbind:
Păi, uite aşa: roagă-te, munceşte şi împarte din ce ai. Toate au rămas la fel ca înainte, nimic nu s-a schimbat.
Atunci l-a rugat altcineva să ne explice: dacă totul era ca înainte, de ce i-a trimis Domnul acea vedenie?
Ei bine, aceasta este altceva a răspuns el Eu nu cercetez căile Domnului, dar cred că a făcut-o pentru ca toată lumea să ştie tot ce este cu putinţă şi cu folos să afle despre grozăviile ce vor urma, astfel încât nimeni să nu poată zice: „Eu n-am ştiut, Doamne!”.
A urmat apoi o lungă convorbire. Părintele Antonie ne-a lămurit că, pe măsură ce ne tot îndepărtăm de vremurile cele sfinte ale întrupării Mântuitorului şi vieţuirii Sale pe pământ, vrăjmaşul tot mai mult se străduieşte să răstălmăcească adevărurile Evangheliei. El încearcă să le tâlcuiască şi să le prezinte oamenilor în aşa fel, încât să nu mai rămână nici o urmă din porunca iubirii.
Revenind la cuvântul pe care îl rostise mai devreme, stareţul ne-a mai spus că şi acum oamenii se roagă, muncesc şi împart din ceea ce agonisesc, numai că se roagă în împrăştiere. Ei nu lucrează pentru pâinea cea de toate zilele, ci pentru a-şi satisface patimile lăcomia pântecelui, iubirea de argint… Şi dăruiesc doar celor de la care cred că vor dobândi un câştig.
Apoi Părintele Antonie ne-a povestit câte ceva din vedenia sa, spunându-ne la ce va duce lipsa de dreaptă măsură a oamenilor. În acea perioadă de saţietate, nu doream nici să ne gândim la lucruri atât de teribile precum
142
războaiele, foametea şi domnia lui antihrist, Dar era în cuvintele sale acea convingere, care avea puterea să li se transmită tuturor celor pe care îi avea în preajmă. Prin urmare, pe când am plecat de la stareţ, eram deja cu totul diferiţi şi fiecare dintre noi a devenit mai exigent faţă de propriile cuvinte. Toţi scârţâiam cu pixurile în caietele noastre, dorindu-ne să păstrăm în scris învăţăturile bătrânului.
După această întâlnire, a fost necesar să-l mai văd pe Stareţul Antonie de câteva ori. Odată chiar am fost învrednicită de participarea la una dintre slujbele săvârşite de dânsul. Însă, desigur, vârsta lui îşi făcea simţită prezenţa tot mai mult şi, întrucât avea picioarele mereu bolnave, aproape că nu se mai ridica din pat în ultima vreme, dar încerca totuşi să-i primească pe toţi cei care veneau. Apoi am primit vestea că a murit.
Amintirile Ecaterinei y (agronom şef)
în parohia noastră locuia un preot foarte bătrân nimeni nu-i mai cunoştea vârsta. El a fost ultimul slujitor al bisericii din sat, care fusese închisă la sfârşitul anilor 50. Acum, vechea biserică stătea fără cupolă, pe jumătate dărâmată. Tot ce se putea fura din ea, colhozul şi oamenii deja jefuiseră, dar părintele nu şi-a părăsit parohia. Pensia sa era foarte mică, aşa că, în prima perioadă, a reuşit să trăiască mai mult din cultivarea pământului pe care-l avea, deşi suprafaţa ţarinei sale a fost redusă la a treia parte.
Când a mai înaintat în vârstă, a început a trăi din ajutoarele oferite de consătenii lui: părintele nu lua bani pentru botezuri şi înmormântări, chiar şi din pomelnicele cu solicitarea unor rugăciuni pe care le primea, scotea bancnotele şi le înapoia donatorului, spunând mereu: „în dar aţi luat, în dar să daţi. Dacă am fi avut o biserică… eu însă am îndeajuns”.
143
Părintele Anatolie, căci astfel se numea preotul nostru, era adesea vizitat de alţi preoţi, majoritatea în vârstă. Însă era un stareţ, Părintele Antonie, care se distingea dintre ei înalt, cu părul alb, având o neobişnuită supleţe, în ciuda vârstei sale. Oamenii l-au îndrăgit mult, aşa că fiecare dintre vizitele sale era o bucurie pentru credincioşi.
Pe la sfârşitul anilor 70 şi începutul anilor 80, s-a răspândit încet vestea că Părintele Antonie s-a învrednicit a primi o vedenie despre sfârşitul lumii. Ei bine, după aceea, stareţul a început să fie cercetat nu doar de cei care credeau în Dumnezeu. Ne-am adunat şi noi, un grup de credincioşi, să mergem la dânsul, mai ales că auzisem vorbindu-se că avea să săvârşească o slujbă de sfinţire a apei, iar preotul nostru, Anatolie, era bolnav atunci.
Felul în care a slujit Părintele Antonie s-a dovedit a fi cu totul deosebit vedeam că îşi săvârşea slujirea cu o evlavie adâncă, atingându-se de cele sfinte cu cutremur. Nu ne părăsea simţământul că el vedea harul la propriu. Iar când se ruga, noi eram cuprinşi de frică. Aveam, în acele clipe, deplina încredinţare că acest stareţ, îmbrăcat într-o sutană ponosită, nu doar îşi înălţa cuvintele la Cer, ci se şi afla înaintea Tronului Ceresc, nevăzut pentru noi, însă dezvăluit privirii sale.
Apoi a avut loc o convorbire. Oarecum din întâmplare, prima întrebare adresată a fost despre creşterea copiilor sub opresiunea comuniştilor. Nu, cuvântul „comunişti” desigur că nu a fost rostit nimeni nu ar fi îndrăznit să facă una ca asta. „Comunişti” a fost înlocuit cu „necredincioşi”. Apoi Părintele Antonie şi-a amintit el însuşi despre „tribul roşu”8, şi dintr-odată parcă a răsunat un tunet în odaie:
Nu vă temeţi de comunişti, veacul lor s-a încheiat deja, în curând totul se va prăbuşi, întreaga „Uniune indestructibilă9″. Temeţi-vă de necredinţa copiilor voştri –
8 E vorba despre Partidul Comunist.
9 „Soiuz neruşimîi i nepobedimîi”-în traducere „Uniunea indestructibilă şi invincibilă” erau primele cuvinte ale imnului Uniunii Sovietice.
144
de la ei veţi avea de pătimit nu mai puţin decât de la toţi conducătorii postbelici adunaţi laolaltă! Ei vor socoti că a trece peste cadavrele celor zdrobiţi pentru a ajunge la aur şi putere este aproape o culme a inteligenţei. Copiii voştri vă vor face acest lucru, fiii mei!
în încăpere s-a aşternut, la propriu, o tăcere de mormânt. Fiecare dintre cei care venise se aştepta la o convorbire despre un îndepărtat sfârşit al lumii, adică despre acele lucruri la care poate să se aştepte omenirea cândva, într-un viitor îndepărtat. Noi toţi eram gata să credem în Apocalipsă, dar cu o singură rectificare ca totul să se întâmple nu cu noi şi nici măcar cu copiii noştri, ci cu urmaşii noştri îndepărtaţi. Aici însă era vorba de viitorul nostru, la care se adăugau şi cuvintele despre căderea puterii comuniste… Acest lucru era pur şi simplu imposibil de crezut; ne-ar fi fost mai uşor să presupunem că bătrânul nu era în toate minţile.
Părinte) a întrebat cineva în cele din urmă păi, să înţelegem că vom trăi cu toţii să vedem sfârşitul lumii?
Care cum, dragii mei, care cum! a răspuns părintele cu întristare Vor fi multe oraşe, şi ele vor tot creşte! Iar cei mai slabi se vor sălăşlui cu toţii în oraşe.
Ultima sa afirmaţie nu făcea decât să ne sporească certitudinea că nu era totul în regulă cu bătrânul dacă statul se prăbuşea, de unde ar fi apărut noile oraşe? Şi, în genere, ce legătură există între oraşe şi sfârşitul lumii?
Să mă iertaţi, părinte, dar aţi putea oare să ne lămuriţi aici puţin? am întrebat eu nedumerită.
Atunci Părintele Antonie şi-a continuat cuvântul şi, adăugând doar câteva fraze la cele rostite, le-a aşezat pe toate la locurile lor.
Pe vremuri existau cimitire: pământul acela era sfinţit, în mijlocul lui se găsea o capelă şi în aceasta se săvârşeau slujbe pentru odihna sufletelor celor adormiţi. Erau cruci pe mormintele tuturor, iar pentru cei care se sinucideau,
145
pentru străinii de alt neam, pentru necredincioşi şi pentru alţi oameni rătăciţi, era alocat terenul din spatele locului10 de odihnă al trupurilor creştinilor ortodocşi. Pe când acum avem oraşele, care sunt locuinţe ale morţii; în loc de cruci, sunt înălţate construcţii întregi din fier, cărămidă, granit, marmură… iar pe toate acestea găsim steaua cu cinci colţuri — laba lui Satana… Acestea cresc şi se vor mări cu fiecare an ce trece.
Aşa ceva ne era cu putinţă să înţelegem, însă cum să trăim altfel? Dar, ca şi cum ne-ar fi citit gândurile, stareţul ne-a îndemnat să nu acceptăm în vieţile noastre confortul dimpreună cu toate excesele asociate acestuia. Apoi ne-a povestit cum fusese invitat într-o casă, în care toată mobila era îmbrăcată cu huse, iar obiectele de cristal mai toate erau depozitate în cutii de lemn pentru a nu se sparge. Glumind pe seama modei de a aduna biblioteci întregi de cărţi, bătrânul ne-a întrebat: „Şi care dintre voi a citit măcar o treime din cărţile ce şi le-a cumpărat?”. Era surprinzător! faptul că, vorbind la modul general, stareţul scotea la iveală slăbiciunile fiecărei persoane dintre cele care stăteau cu el în grădină în acea seară de vară. În cele din urmă, directoarea librăriei dintr-un carfier, care avea toată casa plină de colecţii literare, n-a mai rezistat:
Păi cum aşa, Părinte Antonie, — a întrebat ea întrucâtva iritată nici cărţi nu mai putem cumpăra! şi totuşi, am auzit că dumneavoastră, dimpotrivă aveţi o bibliotecă: şi că vă place să adunaţi cărţi.
— îmi place mai mult să le dăruiesc decât să le adun, copila mea — a spus bătrânul, devenind dintr-odată foarte serios Cărţile Sfinţilor Părinţi sunt scrise pentru cei cărora nu li s-a dat harul de a auzi cuvintele ziditoare din gura drepţilor. Iar Evanghelia, sub călăuzirea Duhului Sfânt, a fost scrisă de către Apostoli pentru cei care nu au văzut-o şi nici n-au auzit-o, dar care voiau să se împărtăşească din ea. Însă mie Domnul mi-a rânduit să mă împărtăşesc
146
fdin izvorul însuşi, nu doar să sorb apa cea vie din vasele Umplute. Acesta ar fi un lucru de spus, iar altul e că, fiecare om care a scris o carte, sau care pur şi simplu a citit-o înaintea ta, îşi lasă în ea propria amprentă fie a harului, fie a unui eşec infernal. „înţelepţii” înaltelor societăţi din trecut s-au străduit să sape la rădăcinile unicului imperiu ortodox cu ajutorul cuvântului tipărit, molipsind de stricăciune sufletele oamenilor din popor. Însă acum e totul şi mai rău — dacă Petru cel Mare a introdus ca şi schimbare raderea bărbilor şi purtarea hainelor aduse din străinătate, ■Cei de acum râvnesc a ne schimba îndemnurile inimii. Este cu mult mai cumplit acest lucru… Cărţile sunt o sabie cu două tăişuri. Aşadar, să fim cu luare aminte la ce fel de cărţi luăm şi cum să le folosim. Romanele de peste hotare i-au împins pe mulţi la păcat chiar Şi în vremurile din trecut; ce altceva mai putem aştepta de la ele acum? Nu va trece Mult timp până când trupul dezgolit va fi folosit pentru a-i seduce pe cei care nu s-au despărţit de televizor. Şi dacă nu prin arătarea trupului, atunci printr-o metodă şi mai sofisticată — prin povestirea patimilor omeneşti, iar cărţile vor juca un rol important în acest sens. Teme-te, turmă mică, teme-te şi pregăteşte-te pentru tulburările ■ care vor veni!
Lăsându-ne să chibzuim puţin la cele spuse de el, stareţul şi-a reluat firul lămuririi sale:
Nu sunt cărţile în sine un păcat, ci acumularea şi tezaurizarea lor. Mai ales cărţile lumeşti, care sunt distruc■tive dintru început. Agonisiţi-vă comorile duhovniceşti, ■care vă vor ajuta să vă mântuiţi în vremurile înfricoşătoare ale sfârşitului. Numai acestea vă pot fi sprijin şi ajutor în ■Viaţă, căci doar în ele putem afla răspunsuri lămuritoare la toate întrebările fiinţiale. Aceste cărţi vor fi la îndemâna oricui, dar numai pentru o scurtă perioadă de timp. Apoi totul va fi atât de încurcat, încât puţini vor mai putea să discearnă adevărul de minciună.
147
Părintele Antonie ne-a mai spus atunci şi alte lucruri despre vremurile cele de pe urmă, atrăgându-ne atenţia asupra faptului că acum nu ne mai putem permite să fim dedublaţi. Nu se cuvine să ne ghidăm în viaţă după acea regulă din popor, care zice: „Dacă nu păcătuieşti, nici nu te mai pocăieşti!”10. Dar mai ales nu ar trebui să înţelegem aceste cuvinte astfel: „Păcătuieşte cum vrei tu şi cât voieşti, dar, în timpul postului, vino la biserică şi te căieşte”. Încheindu-şi cuvântul, stareţul ne-a spus că trebuie să hotărască fiecare pentru sine, odată şi pentru totdeauna, cu privire la orice lucru din viaţa lui, pentru a face o alegere: Hristos sau antihristul, patimile Golgotei sau un loc de cinste în sinedriu, treizeci de arginţi sau mucenicia.
Auzind şi acest ultim îndemn al Părintelui Antonie, a devenit limpede pentru noi că motivul pentru care respingeam cuvintele stareţului nu era acela că ele erau străine de viaţa cea de zi cu zi a fiecăruia, ci neputinţa noastră de a accepta totul din pricina că eram nepregătiţi. Evanghelia era deja de multă vreme percepută de toată lumea ca fiind ceva de neatins, îndepărtat. Niciunul dintre noi nici nu se gândise vreodată la sfârşitul veacurilor. Dar acum, iată, vremurile cele de pe urmă sunt la uşi, iar odată cu venirea lor intră în vigoare alte legi şi este necesară o altă abordare atât asupra propriilor acţiuni, cât şi asupra lumii înconjurătoare. Aparent, totul a rămas la fel, dar a dispărut posibilitatea de a amâna faptele dreptăţii, lăsându-le să zacă undeva, într-un ungher îndepărtat. Toată lumea ■ tăcea. Fiecare se gândea la ale sale, la acelea de care îi era cel mai greu să se despartă.
Iar părintele Antonie a continuat, zicându-ne că toţi suntem gata să renunţăm doar la lucrurile de care nu avem
10 Adevăratul înţeles al acestui proverb rus este: „Cel ce nu conştientizează că păcătuieşte, nu mai are cum să se pocăiască”. Însă această tâlcuire a fost demult uitată şi înlocuită în popor cu una stâlcită şi falsă, dar mult mai convenabilă. Anume despre această înţelegere greşită vorbeşte Stareţul Antonie.
148
trebuinţă. Stareţul îşi conducea cuvântul spre gândul că ar trebui nu doar să ne dezicem de acelea, ci să stârpim din sufletele noastre până şi simpla înclinaţie spre tot ce nu este legat de mântuire.
După ce convorbirea a luat sfârşit, ni s-a oferit ceai din samovar, îndulcit cu miere aromată: părintele Anatolie avea o mică prisacă. Iar ceaiul nu era cumpărat de la magazin, ci infuzat din fructe de pădure: roşu, înmiresmat şi plin de sănătate. Careva a mai întrebat câte ceva, dar era vorba doar de nişte mici neînţelegeri. Eu, însă, am simţit îndată dorinţa de a rămâne singură cât mai mult pentru a „digera” ceea ce auzisem.
Părintele nostru paroh, Anatolie, a murit la scurt timp după aceea, căsuţa sa a fost dărâmată de consiliul sătesc, iar stupii din prisacă au fost furaţi de nişte tineri care erau beţi. Părintele Anatolie a fost înmormântat lângă biserică, însă, în timpul lucrărilor de restaurare şi de construcţie a cazangeriei11 bisericii, mormântul lui a fost distrus, iar rămăşiţele sale au fost reînhumate într-un alt cimitir. Stareţul Antonie nu a fost prezent la înmormântare ziceau oamenii că dânsul suferea de picioare. Biserica noastră a fost refăcută, apoi a fost trimis la noi un preot tânăr, dar stareţii nu au mai venit în sat niciodată. Ni s-a întâmplat să auzim că Părintele Antonie primeşte oameni şi la el acasă, şi în locurile pe care le vizitează. Dar tot nu reuşeam nicicum să ne facem timp pentru a merge la el.
Aşa au trecut mulţi ani, dar ne-am dat seama de prostia noastră abia când am aflat că Stareţul Antonie a adormit. Ne-am dumirit atunci, însă era deja prea târziu… şi aveam încă atâtea lucruri de întrebat, de aflat, dar nu mai aveam pe cine întreba. În timpul acelei întâlniri cu el, ne-a fost greu să înţelegem şi să preţuim îndată tot ceea ce ni s-a spus multe în genere ni se păreau a fiun basm. Dar anii
11 Denumire veche dată instalaţiei de încălzire a unei sau mai multor clădiri.
149
s-au scurs şi ceea ce ne-a prezis el s-a adeverit din plin. Chiar dacă puterea comunistă a căzut, atunci, fireşte, se cuvine să ne aşteptăm la împlinirea tuturor celorlalte evenimente pe care Părintele Antonie le profeţise.
Amintirile preotului Serghie D. n
Am ajuns la părintele Antonie într-o perioadă nu toc mai uşoară din viaţa mea: fusesem exmatriculat dintr-un seminar prestigios şi mă căsătorisem, oarecum, la întâmplare. Nici soţia mea şi nici familia ei habar n-aveau despre modul de viaţă ortodox. Slujirea preoţească era percepută de către ei ca fiind o meserie obişnuită, a cărei scop este câştigarea banilor. În plus, fără să vreau, am devenit pricină de mâniere pentru episcopul locului. În consecinţă, faptul că am fost trimis într-o anume parohie era mai degrabă o pedeapsă decât un semn de preţuire,
Dar, din păcate, slujirea mea ca preot paroh nu a făcut decât să-mi agraveze toate problemele: deschiderea noii biserici (care era, mai degrabă, o casă de rugăciune) se datora unui grup de femei care, în lipsa unui paroh permanent, au început foarte curând să confunde treburile lor personale cu cele ale bisericii. Asumându-mi noile mele îndatoriri, eu am luat cu împrumut de la magazinul eparhial vase liturgice, veşminte preoţeşti şi alte bunuri necesare pentru săvârşirea slujbelor. Acest lucru a provocat o asemenea supărare în rândul celor „zece cuvioase”, încât foarte curând am ajuns să nu mai am parte de nici o bucurie. Apăruseră scrisori anonime cu plângeri colective, care erau trimise către episcopul cârmuitor, şi fiecare pas al meu era monitorizat.
Purtând odată o discuţie cu un protoiereu mai în vârstă, am primit de la dânsul acest sfat: „Du-te la Părintele Antonie!”. Deşi l-am întrebat cine este părintele şi unde-l pot găsi, pentru o vreme, nu am îndrăznit totuşi să mă
150
duc la el. Între timp, ajunsesem să slujesc şapte zile din Săptămână şi să ţin post aspru, însă situaţia se înrăutăţea din ce în ce mai mult. Aşadar, am fost nevoit să-l caut în cele din urmă, aceasta fiind ultima mea şansă de a îmbunătăţi cumva lucrurile.
La acel moment, primisem binecuvântare de la Vlădica să îmi iau un concediu şi am plecat cu preoteasa şi cu fiul nostru cel mic în satul natal al tatălui meu, care Se găsea puţin mai la nord de locul unde obişnuia să locuiască stareţul. Ajungând acolo, pe neprins de veste, am auzit vorbindu-se că, în satul vecin, în casa unui bătrân călugăr ce se trăgea dintr-o mănăstire închisă de comunişti, a poposit un Stareţ care „vede totul, ştie totul şi a văzut sfârşitul lumii”. Mi-am dat seama îndată că era vorba despre Părintele Antonie. După o jumătate de oră de mers cu vechea maşină a unchiului meu, eram deja lângă casa care ne fuse indicată.
Pierdută în pădure, la marginea unui sătuc, se afla o izbă din lemn micuţă şi foarte simplă, ce avea pereţii albiţi cu var şi fundaţia înnegrită prin ungerea cu smoală. Lângă ea se găsea un mic paraclis cu o frumoasă cupolă „însolzită” cu şindrilă. De fapt, biserica aceasta se deosebea de o colibă obişnuită doar prin, ferestrele ei mari şi prin cupola ce purta o cruce în vârf. În curte, stăteau aşezaţi pe băncuţe destul de mulţi mireni.
Un tânăr în reverendă un frate începător, după cum arăta mi-a permis să intru la bătrân fără să stau la coadă pe motiv că eram preot. După salutul preoţesc obişnuit, Părintele Antonie m-a invitat să iau loc şi să-i povestesc ce mi s-a întâmplat şi ce anume m-a adus la el. În timp ce îi vorbeam,stareţul mai strecura câte-o întrebare sau câte-o observaţie, încercând astfel fie să lămurească cele ■ întâmplate, fie să mă povăţuiască în legătură cu acele ■ chestiuni.
151
Tu ai venit să slujeşti, sau să ceri ca să ţi se slujească?! a întrebat bătrânul Ai venit să îndrepţi ce a fost stâlcit de păcat, sau să cumpăneşti ce stricăciune e mai grea?! Este greu, părinte, dar oare Hristos ţi-a făgăduit ţie sau oricăruia dintre noi altceva afară de necazuri în această vale a plângerii (Psalmul 83, 7) când a zis: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20)? Ai visat la academii teologice, la titluri de seamă, la funcţii importante? Ai văzut maşinile scumpe şi mesele îmbelşugate ale înalţilor clerici şi te-a înveselit vederea lor? Dar oare toate acestea au vreo legătură cu credinţa ortodoxă şi cu Sfânta Biserică a lui Hristos? Tu, copile, mai întâi de toate, pur şi simplu ai de făcut o alegere mântuirea întru Hristos sau pieirea, Raiul sau iadul. Iar dacă vei alege calea dreptăţii, să nu te lauzi cu ea înaintea celor rătăciţi, ci îndreaptă-i cu dragostea ta şi prin pilda vieţii tale, dar fără a le reproşa nimic. Chiar şi turma cea încredinţată ţie de Domnul trebuie să o mustri cu mare grijă, fără a o jigni, fără a o mtărâta la mânie, ci vindecând-o cu gingăşia unui tată iubitor. Dacă nu vei reuşi acum să intri pe drumul cel bun, va fi prea târziu mai apoi.
Dar cum să supravieţuiesc, părinte? îl întreb eu pe bătrân Ştiţi doar că orice preot „obişnuit” este transferat de la o parohie la alta an de an! Până îşi va găsi un loc de trai devine o problemă pentru noi!
Dragul meu părinte Serghie, îmi zice Stareţul Antonie acum, punându-ţi mâna pe inimă, spune-mi şi mie, bătrânului, oare ce ai făcut tu ca să poţi rămâne într-o parohie? Da; la sat nu e ca la oraş, dar nici frigul nu este ca foamea! Domnul ne-a dat libertate tuturor. Când a venit pe pământ, Hristos nu le-a spus oamenilor: „începând cu ziua de mâine, toţi veţi deveni nişte sfinţi şi veţi proceda aşa şi aşa.. Mântuitorul ne-a oferit tuturor calea cea mai bună, însă alegerea ne-a lăsat-o nouă, muritorilor. Deşi, chiar şi aici ar trebui să fim cu luare aminte, dând dovadă de o
152
dreaptă socoteală: să nu ne bizuim pe judecata noastră, ci să ne încredem în voia lui Dumnezeu.
Privindu-mă cu ochi pătrunzători, bătrânul şi-a ridicat semnificativ arătătorul şi l-a îndreptat spre cer:
Acolo, îndreptăţirile nu ne vor ajuta cu nimic, ci numai legămintele inimii întruchipate în fapte, cuvinte, gânduri… Căci limba poate să înşele. Putem să facem uneori şi anumite lucruri ce sunt potrivnice celor spre care avem predispoziţie lăuntrică. Însă aceasta se întâmplă în mod excepţional şi doar o dată sau de două ori în viaţă, nu mai mult. Dacă în inimă este întuneric, atunci şi faptele, şi cuvintele, şi gândurile care izvorăsc din ea vor fi păcătoase negreşit. Şi dimpotrivă lumina va da naştere luminii. Da, unii se delectează acum cu propria lor lipsă de cumpătare, cu pofta de păcătuire, dar pe aceştia ar trebui doar să îi compătimim, sau şi mai bine să nu-i băgăm în seamă. Aşa ne este mai folositor a face pentru mântuirea sufletului nostru căci fiecare va fi tras la fund de propria împătimire, şi nu de păcatele altora. Tu, copile, poate că nu ştii, dar, pe vremuri, caii purtau obloane nişte plăcuţe care le acopereau ochii pentru a nu putea vedea cele ce se petreceau în jurul lor. Astfel, atenţia calului nu mai era împrăştiată şi el se afla pe deplin la îndemâna vizitiului care conducea trăsura. Desigur, calul nu alegea aşa ceva de bună voie el era păzit de sperieturi şi tulburări de orice fel de către nişte oameni cumpătaţi. Dar omul se deosebeşte de un animal tocmai prin faptul că este în stare, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-şi pună el însuşi stavilă privirii, îndepărtându-şi ochii de tot ce l-ar putea distrage de la lucrul cel mai însemnat calea mântuirii.
Părinte Antonie, l-am întrerupt eu cu amărăciune — dar îmi irosesc cei mai buni ani din viaţă cu lucruri fără noimă! Dorinţa mea este să muncesc, să-i fiu de folos Bisericii, Ortodoxiei, dar sunt nevoit să putrezesc undeva, într-o fundătură.
153
Părinte Serghie, ai grijă! aproape că a strigat bătrânul Nu mai rosti asemenea lucruri cu atâta uşurinţă! Până şi să gândeşti aşa e înfricoşător! încearcă să te apropii I altfel de înţelegerea acestei situaţii. Oare atunci când ai intrat la cel mai bun seminar al nostru, ţi-a promis cineva ceva? Nu! Când vine cineva să se angajeze la orice loc de muncă, nu face decât să se ofere pe el însuşi şi propria slujire, însă angajatorul este cel care îl alege. Şi nu doar că-l alege, ci selectează şi un loc de muncă potrivit pentru noul muncitor. Tu ai scris în cererea ta: „Doresc să fiu lucrător în ogorul12 lui Hristos…”, aşadar, lucrează! Domnul ţi-a । acceptat această cerere eşti deja hirotonit, însă acum, mai de folos îţi este anume această slujire de preot paroh. Meşterii care lucrează lemnul sau fierul, nu folosesc hârtia abrazivă fină chiar de la început, ci mai întâi îl şlefuiesc cu tot felul de unelte, apoi cu un şmirghel. Mai grunjos… adică folosesc ceva care taie, ciopleşte, lustruieşte, iar atunci când iese din mâinile lor, acel produs este deja strălucitor şi neted. Primeşte-le pe toate cele ce ţi se întâmplă ca fiind lucrarea Domnului asupra ta şi asupra caracterului tău, încearcă să vezi totul ca pe o măsură care este necesar a se lua pentru dobândirea mântuirii tale. Ai dreptate, cei mai buni ani ai tăi se scurg acum. Dar aceştia ţi se scurg printre degete nu pentru că cineva te lipseşte de viaţă, ci deoarece tu te străduieşti să-i trăieşti visând la ziua de mâine. O astfel de viaţă nu este cu putinţă omul fie trăieşte, fie ■ se îneacă în iluzii deşarte. Nu te îneca, trăieşte şi fii viu, poartă adevărul în casele turmei tale, iar Domnul nu va trece nepăsător pe lângă mica biserică a căminului tău.
Mă străduiam să îmi întipăresc în cuget şi în inimă cuvintele Părintelui Antonie, simţind că fiecare dintre
12 „Astfel nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu, Care face să crească. Cel care sădeşte şi cel care udă sunt una şi fiecare îşi va lua plata după osteneala sa. Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3, 7-9).
154
ele avea puterea de a-mi schimba viaţa, oferindu-mi acea noimă pe care eu o căutam de ani de zile. Iar stareţul Continua să îmi vorbească, senin şi liniştit:
Orice slăbiciune omenească se transformă foarte repede într-o legătură, iar apoi devine o piatră legată de gâtul tău. Să te lepezi de slăbiciunile tale, chiar şi de cele mai neînsemnate ataşamente ale tale. Un obicei care, la prima vedere, pare a fi nevinovat, cum ar fi preferinţa pentru bucatele alese, se va transforma într-o poftă care te va trage către iad, către pieire. Fii cu luare aminte la ale ■tale şi chibzuieşte numai la acestea. Care a fost răspunsul ■pe care l-a auzit mai-marele între Apostoli atunci când L-a ■întrebat pe Hristos despre soarta Sfântului Ioan Teologul? ■„Ce-ţi este ţie? Tu urmează Mie!” (Ioan 21, 22). După cum ■vezi, nici măcar Apostolului Petru nu i-a fost de folos să ■ cunoască asemenea lucruri. Aşadar, ce să mai zicem de ■noi, păcătoşii! Aşa că mergi, copile, şi urmează lui Hristos, ■ purtându-ţi crucea ta pe umeri!
Am plecat de la stareţ nu tocmai mulţumit, iar pe drum am rămas tăcut şi am tot cugetat la cuvintele lui. ■ Cu toate acestea, am simţit puterea rugăciunii sale îndată ce m-am întors din concediu. Însă când, după o vreme oarecare, când s-au abătut asupra-mi alte încercări, mi-am ■ adus aminte de învăţăturile Părintelui Antonie şi, de data ■ aceasta, le-am perceput deja cu totul diferit.
Amintirile preotesei V. K. (contabilă şefă la o mică întreprindere)
■ Deşi nu mi s-a întâmplat să discut atât de des cu ■ părintele Antonie, după moartea sa am dobândit dintr-o■dată simţământul că am rămas orfană: nu mai aveam la cine să mă duc cu întrebările şi, chiar dacă se întâmpla să ■fiu ascultată, mi se oferea un răspuns nedesluşit. Stareţul ne învăţa Ortodoxia cumva într-un chip deosebit, ne
155
deprindea să simţim fiecare cuvânt al Evangheliei şi să pricepem înţelepciunea ce se afla în spatele acelui cuvânt. Drept exemplu, am să vă istorisesc următoarea întâmplare:
Fiecare dintre noi, cei care veneam la el, desigur, । adunasem numeroase supărări pricinuite de apropiaţii noştri, de lipsa lor de recunoştinţă, de trădarea lor şi aşa mai departe. Pe lângă aceasta, în oraş a avut loc un incident foarte neplăcut: nişte tineri, care se îmbătaseră şi veniseră în acea stare la staţia feroviară, au fost învinuiţi de uciderea unui pasager ce se afla în trecere prin oraşul nostru. Gara i este locul preferat de întâlnire al adolescenţilor din sat, iar băieţii stăteau acolo, ca de obicei, când un bărbat s-a apropiat de ei. Acesta i-a întrebat cât e ceasul, a glumit cu tinerii şi a plecat spre peron. Cu câteva minute mai târziu, nefericitul a fost găsit mort, înjunghiat cu un cuţit.
Pe băieţi i-a denunţat femeia de serviciu o enoriaşă a bisericii noastre. Miliţia i-a arestat imediat, i-a dus la închisoarea locală şi i-a torturat fără milă, până când tinerii, care fuseseră înfrânţi sufleteşte, au acceptat să semneze o declaraţie prin care mărturiseau că au săvârşit uciderea. I-am povestit părintelui Antonie toate aceste nenorociri. În aceste împrejurări, faptele noastre, bineînţeles, păreau a fi pur şi simplu un adevărat model de atitudine creştină.
Bătrânul a ascultat foarte serios istorisirea noastră despre maltratarea copiilor. Noi ştiam că majoritatea colaboratorilor miliţiei care au comis această samavolnicie, । veneau adeseori la dânsul pentru a-i cere rugăciunile. Mai mult decât atât, aceştia declarau că sunt fiii lui duhovniceşti, că aveau intrare în casa episcopului local, că ajutau la construcţia bisericii din comună şi că erau prieteni cu parohul locului. În cadrul unor discursuri publice, ei se plângeau adesea de atitudinea plină de prejudecăţi a populaţiei civile faţă de persoanele care poartă uniforme de miliţieni. La fiecare cuvânt pe care îl rosteau, ei mai adăugau „Să dea Dumnezeu!”, „Să nu ne
156
uite Dumnezeu!” şi aşa mai departe. Într-un cuvânt, ori pe ce parte i-ai fi întors, aceştia se prezentau a fi nişte miei din turma bunului Păstor.
în timp ce povesteam, noi urmăream cu mare atenţie expresia de pe chipul părintelui Antonie, dar când ne-am oprit din vorbit, am văzut că pe obrajii stareţului curgeau picături de lacrimi. Ochii săi, pe care îi aflam întotdeauna uşor încercănaţi, erau acum plini de suferinţă şi împreunăpătimire. Ne-am dat seama că nenorocirea acelor copii nesăbuiţi îl atinsese într-un mod deosebit.
Pe noi însă, dincolo de soarta băieţilor, ne interesa cel mai mult să înţelegem: cum au putut acei oameni, care par a fi credincioşi, care merg regulat la biserică, să înfăptuiască o astfel de ticăloşie? La urma urmei, acestea au fost faptele unei nelegiuiri pur şi simplu de neînchipuit, la care se mai adăuga şi extorcarea de mită părinţii unuia dintre tineri au rămas la propriu fără nici un bănuţ în buzunar, nunta fiicei lor celei mai mari a fost dată peste cap, iar fiul lor, după ce a trecut prin cazematele „apărătorilor drepturilor şi libertăţilor”, a rămas, practic, invalid.
Părintele însă tăcea. Metanierul îi „alerga” printre degetele lungi, ochii săi rămâneau pe jumătate închişi, buzele i se mişcau într-o rugăciune neauzită. Noi stăteam neclintite, temându-ne ca nu cumva să scârţâie vreun scaun o linişte maiestuoasă domnea în chilie. Ştergându-şi o lacrimă mare de pe obraz, bătrânul a început a ne vorbi:
Dar ce-aţi fi vrut voi, copiii mei? Oare părinţii nu ştiau că fiii lor îşi pierd timpul cu faptele deşertăciunii? Sau îmi veţi spune că ei nu simţeau mirosul de alcool când adolescenţii lor hoinari se întorceau acasă? Ba, toţi ştiau, toţi vedeau şi se raportau la cele ce se petreceau ca la nişte năzbâtii nevinovate ale tinereţii. Ei sestrăduiau din răsputeri să se îngrijească de nevoile lor trupeşti de hrană şi îmbrăcăminte, pe când sufletul copiilor rămâneau pe locul cel mai de pe urmă al purtării de grijă părinteşti!
157
Fireşte că mi-e milă de acei tinerii nechibzuiţi, iar întristarea părinţilor pricinuită de cele întâmplate mi-e şi greu să mi-o imaginez, dar oare nu întocmai procedează fiecare dintre noi atunci când nu voieşte să ia aminte la cuvintele Evangheliei, ale Apostolilor, ale Sfinţilor Părinţi, care ne-au fost date spre zidire, spre povăţuire şi spre înştiinţare? Şi dacă aceşti adolescenţi nu şi-au închipuit cum s-ar putea sfârşi totul, noi nu am fost lăsaţi fără de ştire. Am fost înştiinţaţi din timp, spunându-ni-se ce şi cum, de ce şi pentru ce Nu, copiii mei, noi suntem chiar mai răi decât aceşti puştani, mai nebuni decât ei.
Tăceam cu toţii, uimiţi şi zguduiţi de acea turnură pe care au luat-o gândurile stareţului, însă fiecare dintre noi ştia că el are dreptate. Dar, necătând la nedumerirea de pe chipurile noastre, Părintele Antonie îşi continua liniştit cuvântul:
în ce priveşte miliţia şi femeia de serviciu, ce putem adăuga la cuvintele Mântuitorului, care a zis: „O, neam necredincios şi desfrânat! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda?” (Matei 17, 17). Ori, aceasta o spune Hristos adresându-se aleşilor Săi, Apostolilor! însăşi întruchiparea smereniei le adresează astfel de cuvinte celor doisprezece, care erau cei mai buni dintre oamenii acelor vremuri! Ştiind tot ce îl aşteaptă, Mântuitorul parcă Se grăbeşte să plece din neamul omenesc, ca şi cum ar fi dorit să se rupă de necredinţa şi desfrânarea celor care îl înconjurau. Aşadar, ce să mai zicem despre noi, cei ce suntem împotmoliţi în păcate?
Zicând acestea, stareţul a început a ne istorisi o pildă, prin care avea să ne arate şi mai lămurit măsura înşelării noastre, ajutându-ne să pricepem unde am greşit:
în vechime a existat un pustnic nevoitor care a atins mari înălţimi duhovniceşti atât trecutul, cât şi viitorul îi erau dezvăluite, săvârşea minuni… El petrecea tot Postul Mare doar cu apă, mâncând câte o frunză de varză numai
158
în zilele de sărbătoare. Acesta vieţuia în pustie, dar oamenii veneau şi veneau la el, aducându-i păcatele şi necazurile lor. Cunoaşterea păcatelor omeneşti a devenit atât de scârbavnică pentru dânsul, încât s-a adâncit în nisipurile deşertului. Dar chiar şi acolo a fost găsit de către cei ce Sufereau de bolile sufleteşti. Aşa că şi-a schimbat locuinţa de mai multe ori. În cele din urmă, păcatele oamenilor l-au istovit cu totul. Socotindu-se vrednic de împărăţia Cerurilor, pustnicul a început a-L ruga pe Domnul să-i ia sufletul, pentru a nu se pângări prin atingerea de murdăria omenirii căzute. Multă vreme s-a tot rugat acel pustnic zilele, săptămânile şi lunile treceau, dar Mântuitorul tot nu-i îndeplinea dorinţa de a părăsi pământul acesta păcătos. În cele din urmă, mâhnirea nevoitorului a ajuns să fie atât de mare, mcât se simţea descumpănit cu totul. Prin rugăciunile sale, el izbutise să dobândească pentru alţii de la Dumnezeu vindecarea bolilor, naşterea de prunci, reuşita în viaţa lumească, prezicerea morţii sau a naşterii unui om nou, dar, pentru sine, nu primea nicidecum ieşirea din valea plângerii sale. Şi iată că într-o zi, l-a învrednicit Dumnezeu de o vedenie, în care Hristos i-a repetat cuvintele ce le-a rostit poporului evreu şi fariseilor: „Voi judecaţi după trup; Eu nu judec pe nimeni. Iar dacă judec, judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Tatăl Care M-a trimis pe mine” (Ioan 8, 15-16). Atunci sihastrul şi-a dat seama că nimeni de pe acest pământ nu are dreptul să-şi judece fratele care a păcătuit şi, de atunci, n-a mai încercat niciodată să ceară de la Domnul ceva ce ar fi însemnat dispreţul său faţă de lumea înglodată-în păcate. Oamenii veneau la dânsul rând pe rând, cerându-i îndrumarea, sau mijlocirea, şi plecau mereu mângâiaţi, mulţumiţi. Faceţi şi voi asemenea şi vă veţi mântui. Nu încercaţi să săvârşiţi voi judecata, ci mai bine iertaţi şi vi se va ierta şi vouă. Dragostea este singura măsură a apropierii de Hristos, ea şi numai eaIar de veţi
159
vedea din întâmplare un păcat străin, să nu procedaţi şi voi la fel, dar nici să nu-I judecaţi. Cât despre copiii care au fost nedreptăţiţi… ne Vom strădui să facem o priveghere pentru ei. Poate c-o să şi iasă ceva din treaba asta. Voi însă aveţi grijă să vă comportaţi aşa cum li se cuvine unor creştini. Iar pe băiatul acela schilodit cel mai bine ar fi să-l trimitem la o mănăstire; în unele din ele vieţuiesc nişte fraţi buni de-ai mei.
Părinte, dar el trebuie să se căsătorească… şi-apoi, încă e prea tânăr! Oare va putea să facă acum alegerea corectă? a zis careva dintre noi.
Tocmai asta este şi problema a zâmbit stareţul cu amărăciune că, atunci când alegem între păcat şi virtute, nu avem nici un dubiu: păcatul are mereu întâietate. Iar lucrarea dreptăţii, din nefericire, ne stârneşte frica, care ne face să ne îndoim de faptul că este negreşit de trebuinţă să păşim pe calea Crucii. De fapt, respingem chiar şi ceea ce poate fi mai bine pentru noi, doar pentru a se împlini cumva ceea ce ne dorim. Nu mai are nici o importanţă dacă acest lucru este sau nu spre folosul nostru, atâta timp cât se înfăptuieşte după priceperea noastră. De aceea a şi zis Mântuitorul că noi judecăm după trup şi nu după duh.
A trecut o vreme şi toate s-au aşezat la locurile lor. ■ Nu ştiu dacă bătrânul s-a întâlnit cu vreun şef al miliţiei I locale, sau dacă a lucrat doar prin puterea rugăciunii ■ sale, dar cazul a fost închis, tinerii au fost eliberaţi, totul s-a încheiat. Atunci am venit din nou la Părintele Antonie, să-i aducem mulţumire, iar printre noi era şi una dintre mamele băieţilor care au pătimit. Dar stareţul nici n-a vrut să audă cuvintele noastre. Iară şi iară, Părintele Antonie ne repeta aceste cuvinte: „Privegheaţi, copiii mei, privegheaţi şi nu veţi cădea în ispită”.
Ne-a fost greu să pricepem învăţăturile sale la acel moment, aşa cum este greu să-ţi vezi faţa dacă ţi-o lipeşti de oglindă. Abia odată cu trecerea timpului, acestea deveneau
160
în fiecare zi din ce în ce mai limpezi, mai desluşite. Însă, din nefericire, bătrânul nu mai era pe lume.
Amintirile părintelui K.
Când am realizat că oamenii din jurul meu discută tot mai des despre un oarecare stareţ, la început, am făcut tot posibilul pentru a mă împotrivi unor asemenea discuţii, atribuindu-le ignoranţei enoriaşilor. Pe atunci slujeam la ţară, sau, mai bine zis, într-o aşezare rurală de tip Sovietic se organizase acolo un colhoz13 pentru creşterea bovinelor de elită, iar în cadrul acestuia, fusese construit un sat. Oamenii erau foarte diverşi: găseai acolo nemţi, tătari, asiatici, caucazieni… Acelaşi lucru se întâmpla şi cu mulţimea de credinţe: erau budişti, baptişti, schismatici de rit vechi, schismatici din catacombe, schismatici filaretieni şi alţii ca aceştia. Evident că noul stareţ a fost perceput de către mine ca făcând parte din tot acest „buchet” de rătăciri omeneşti. Plus la Centrul Regional, atitudinea faţă de părintele Antoni?era ambiguă, ca să zicem aşa.
Mai marele arhiereu al eparhiei, un om foarte rigid, nu încuraja „cuvioşia nonconformistă”. Fiind crescut între catolici, el urmărea ca totul să fie organizat cu precizie şi să se facă toate cu binecuvântarea sa. Iar noi, care alcătuiam clerul educat de el, socoteam că altfel nici nu se putea, că numai cu acordul cârmuitorului era posibilă asceza, predicarea, sau chiar darul profeţiei şi al facerii de minuni. Pur şi simplu nu încăpea în mintea mea cum se putea ca cineva, fără permisiune, să-i înveţe şi să-i povăţuiască pe alţii… şi mai ales ca toate acestea să se întâmple într-una din parohiile diecezane. Probabil că, undeva, cumva cu siguranţă nu la noi aşa ceva putea fi admisibil, dar uite că există totuşi, chiar în coasta mea, un stareţ în care oamenii
13″Corespondentul colhozului în Republica Socialistă România era cooperativa agricolă de producţie, cunoscută sub prescurtarea C.A.P.
161
au mai multă încredere decât în preoţii obişnuiţi! Ori, asta-i prea de tot! El merge prin oraşe şi prin sate, mulţimi de oameni se adună în casa unde poposeşte, iar bătrânul le tot propovăduieşte oarece.
Am încercat să vorbesc cu enoriaşii mei despre acest lucru, dar în zadar. Îndată ce stareţul apărea în localitate, biserica rămânea goală, iar oamenii erau în drum spre el. După ce mergeau în vizită la dânsul, timp de mai multe săptămâni, în sat nu se mai auzea decât repovestirea cuvintelor Părintelui Antonie. Începuseră să vorbească despre vremurile de pe urmă şi despre sfârşitul lumii nu numai ortodocşii, ci şi adepţii tuturor acelor rătăciri pe care le-am amintit mai sus. Ce-i drept, numărul credincioşilor creştea, iar mulţi dintre aceştia se botezau, sau cereau să se unească cu Sfânta Biserică Apostolică. Acest lucru era îmbucurător, însă starea mea de iritare tot nu dispărea. Fiind obişnuit cu o obedienţă fără de crâcnire, cu un formalism absolut, îmi venea greu să primesc glasul stareţului, care răsuna atât de des în dezacord cu ce fusesem învăţat şi cu ceea ce constituia o normă acceptată, îmi doream o întâlnire personală cu acel bătrân, un dialog faţă către faţă tete-a-tete, cum s-ar zice. Dar tot nu mi se ivea ocazia, fie pentru că mă împiedica orgoliul meu, fie pentru că nu venise încă momentul să accept cuvintele bătrânului.
în cele din urmă, într-o zi, mi s-a spus că, într-un sat vecin, va veni în vizită la un preot bătrân Părintele Antonie şi va sluji cu el. Am fost invitat la acea slujbă de către un paroh foarte în vârstă, în mod destul de oficial, iar acest lucru a mai domolit întrucâtva reacţia mea de respingere faţă de stareţ. De altfel, îmi doream foarte mult să-l văd pe cel despre care enoriaşii mei alcătuiau deja de-a dreptul legende.
Am ajuns la slujbă cu o mică întârziere. Era toamnă târzie, eu purtam o geacă de piele peste veşminte şi am
162
intrat aşa în altar, din obişnuinţă. Părintele Antonie săvârşea Taina Proscomidiei, iar la strană se citeau ceasurile… Totul era, la prima vedere, obişnuit, banal un început tipic de Liturghie. Dar, în altarul binecunoscut, domnea o atmosferă ieşită din comun: stareţul, întrerupându-şi puţin rugăciunea, m-a mustrat succint, dar aspru, pentru că am intrat în altar îmbrăcat în hainele lumeşti.
Părinte, iartă-mă, a spus el către mine însă nu intri într-un grajd aici! Există reguli, copilul meu, şi trebuie să le respecţi: cel care este necredincios întru cele mici, pe cele mari cu atât mai mult le va călca.
întreaga slujbă a fost pătrunsă de o anumită ardoare părea că, cel care slujea, o percepea ca şi cum ar fi fost ultima din viaţa sa. Profunzimea rugăciunilor liturgice rostite de Părintele Antonie făceau să izvorască lacrimi din ochii noştri. Iar când bătrânul a căzut la propriu în genunchi înainte de împărtăşanie, cei care erau de faţă în altar, nu numai că au îngenuncheat, ci au căzut cu faţa la pământ. Trăiam pe deplin simţirea slujbelor săvârşite oarecând de către primii creştini, aşa cum le descriau contemporanii vremurilor lor în temniţe, în locuinţele secrete…
Apoi a avut loc o convorbire. Stareţul, obosit după slujbă, stătea pe jumătate întins pe pat, rostind în şoaptă cuvintele rugăciunilor sale, pe când eu încă nu-mi puteam veni în fire după Liturghie. Acea mică observaţie referitoare la hainele mele mă făcuse să-mi dau seama cât de mult ne îndepărtasem noi de rânduielile apostolice nu mai cugetăm la noima lor cea mai adâncă, iar de o facem, nu mai reflectăm asupra esenţei celor poruncite nouă.
Părinte Antonie, am început eu în cele din urmă cum să găsesc corelaţia dintre stăreţia sfinţiei voastre în raport cu ierarhia şi rânduiala strictă care există acum în administrarea Bisericii?
Eu sunt un stareţ doar cu anii a răspuns părintele Antonie, surâzând uşor însă cu faptele sunt doar un
163
prunc! Dacă i-ai fi văzut pe stareţii de odinioară! Aceştia cu adevărat erau o pildă de cuvioşie! Ei binecuvântau muşchii ce creşteau pe pietre şi aceia deveneau mai dulci decât pâinea. O singură rugăciune de-a lor era îndeajuns pentru ca un bolnav aflat pe moarte să fie vindecat. Nimic nu-i mai supăra, nimic nu le putea distruge pacea şi liniştea sufletelor neprihănite, căci ei erau cu Dumnezeu. Şi nu de oameni se lepădau stareţii aceia, nicidecum de oameni! Ei tăgăduiau căderea omenirii şi toate cele legate de ea. Lumea era străină pentru dânşii, ca tărâm supus duhurilor răutăţii, iar în esenţă demonilor. Cât despre stăreţie şi călugărie… Cine l-a binecuvântat pe marele Antonie? Dar pe miile de nevoitori ai Tebaidei şi ai Nitriei?! Şi totuşi, s-au mântuit atât ei înşişi, cât şi oamenii care se hrăneau din îndrumările lor duhovniceşti. Vasile cel Mare şi-a înfiinţat propria mănăstire după cumpănirile noastre, din samavolnicie. Şi ce dacă? Cei însetaţi de apă vie au curs şiroaie către dreptul acela şi, în scurt timp, au alcătuit mănăstirea celor însetaţi de mântuire. Să nu mă pui pe mine în rândul acestora eu sunt doar un ecou al lor, departe de mine stăreţia! însă încearcă, suflete al meu, să priveşti lucrurile şi dintr-o altă perspectivă: ce multe erau în vechime, după cum spui tu, acele mănăstiri binecuvântate! Şi totuşi, oamenii mergeau mai degrabă la pustnici şi la stareţi. Oare pe Domnul nostru Iisus Hristos L-au binecuvântat mai marii preoţilor spre propovăduire şi slujire? Toate aceste rânduieli au apărut mult mai târziu, atunci când oamenii au început să uite care este cel mai mare dar al lui Dumnezeu pentru om adevărata libertate. Dar nu în sensul de a fi slobod să păcătuieşti peste orice măsură şi închipuire, ci ca şi posibilitate de a face o alegere chibzuită între păcat şi neprihănire, între moartea veşnică şi viaţa întru fericire. Pe de altă parte, desigur că Biserica trebuie să fie orânduită aşa cum ne-au învăţat Apostolii. Dar, dintr-o pricină oarecare, Marele între Sfinţi Paisie Velicikovski a rămas în Valahia, el nu
164
şi-a dorit această ierarhie despre care-mi spui! Oare de ce?! Nu cred că nicidecum din cauza arhiereilor, ci pentru că Ortodoxia înseamnă libertatea duhului şi orice îngrădire a ei este protestantism. De câte ori au fost nedreptăţiţi şi Strâmtoraţi stareţii de la Optina? Iar ucenicii Sfântului Paisie Velicikovski se trăgeau toţi din aceeaşi rădăcină, însă aproape neîncetat s-au numărat printre cei prigoniţi. Şi toate acestea s-au întâmplat deoarece, adeseori, sunt aşezate toate cu susul în jos, căci nu Biserica este făcută pentru ierarhie, ci ierarhia pentru Biserică. Sfântul Ioan de Kronstadt a trebuit să săvârşească o minune pentru a scăpa de tutela nedorită a ierarhilor. Căci lumea se străduieşte să şi-i facă sieşi sclavi pe toţi: prin lucruri, prin comodităţi, prin bani şi prin putere… Chiar şi prin înrobirea duhului. Iar stăpânitorii tuturor acestor lucruri se înfurie cel mai mult atunci când omul îşi dobândeşte libertatea lăuntrică, lepădându-se de ofertele ispititoare ale ademenitorilor. Aminteşte-ţi convorbirea dintre Hristos şi Satana. Cel care nu avea nimic, a încercat să-I ofere Domnului tot ce putea fi atrăgător pentru omul căzut. Da, pentru omul căzut, însă el vorbea cu Dumnezeu, şi de aceea, la toate propunerile sale, a primit drept răspuns cuvântul: „Nu!”. Iată, deci, cea mai bună pildă a ceea ce înseamnă libertate deplină respingerea totală a ispitelor.
Zicând acestea, Părintele Antonie s-a oprit puţin şi, aţintindu-şi privirea asupra mea, m-a întrebat:
Tu, bunăoară, ai venit azi să slujeşti aici, dar spune-mi, suflete al meu, oare ai făcut-o numai din simpla curiozitate de a vedea un bătrân care şi-a depăşit cu anii veacul şi pe cei ce erau de-o vârstă cu el? Nu, ai venit fiindcă ţi-ai dorit să înţelegi cu ce este umplut acest vas ramolit şi cum de a putut în genere el să existe fără binecuvântarea ierarhului cârmuitor, nu-i aşa?
Ei bine, părinte, nici chiar aşa! am murmurat eu, care nu mă aşteptam la o întrebare atât de directă Am fost curios să aflu de ce vin oamenii la dumneata, într-adevăr.
165
Dar nu chiar în măsura în care să insist prea mult asupra acestui gând!
Păi, şi la ce-ai venit, sfinţite părinte? bătrânul mă tachina acum în chip vădit Prin ce ar putea fi ademenitoare ramolirea mea?
Părinte Antonie, se prea poate ca răspunsurile mele să pară a fi nişte gângureli prunceşti. Dar, pe cuvânt de onoare, nu am venit pentru a mă uita, ci pentru a afla. Văd chiar şi în propria mea parohie că ceva nu se face aşa cum se cuvine; peste tot există o suprapopulaţie de schismatici şi de străini, iar noi suntem pur şi simplu incapabili de a ne lupta cu ei. Protestanţii ne-au invadat la propriu ei au la dispoziţie literatură adusă din Germania şi din Statele Unite. Şi cât sunt de bine tipărite cărţile lor! Ce-i de făcut? Ni se spune de către arhierei: „Cel ce vrea să se mântuiască, se va mântui; voi să vă faceţi treaba cu conştiinciozitate, iar Domnul însuşi îi va alege pe cei chemaţi la mântuire”. Cum putem înţelege şi accepta toate acestea, oricum le-am numi. Inactivitatea noastră seamănă mai degrabă cu o nebunie de prost gust decât cu o mărturisire a Evangheliei. Apostolii AU purtat cuvintele Mântuitorului către oameni, nu au stat să aştepte până când va veni cineva la ei, dorind să-i asculte. Oare n-a fost aşa?
Aşa a fost, dragule, anume aşa a fost. Ni se cuvine şi acum, mai mult decât oricând, să mergem la răscruce de drumuri. Numai că vremurile s-au schimbat.
Părinte Antonie, dar indiferent cum se schimbă vremurile, principiul fundamental trebuie să fie păstrat!
Păi, chiar se şi păstrează acest principiu a răspuns bătrânul El este unic şi neschimbător: luarea aminte la tine însuţi. Dar şi purtarea cuvântului mântuirii către popor. Tu să îl porţi, anume tu, însă fără să mai cercetezi cu câtă râvnă propovăduiesc adevărurile Evangheliei cei ce sunt împreună slujitori cu tine! Cu cât vom fi noi înşine mai plini de râvnă, cu atât şi lumea se va putea schimba
166
spre bine. Acesta este principiul fundamental. De vom fi trândavi şi vom cădea în mrejele diavolului, atunci vom avea parte de nenorociri. Nu Dumnezeu va fi Cel Care te va pedepsi, ci tu însuţi vei atrage asupra ta necazuri cumplite prin propriile tale fapte. Uite aşa stau lucrurile, părinte, totul e foarte simplu.
Iertaţi-mă, părinte, am continuat eu să insist, or fi ele simple, aceste lucruri, dar sunt greu de priceput. Şi chiar de le-aş înţelege, sunt cu totul imposibil de îndeplinit! Oare chiar nu cunoaşteţi toate cele care se întâmplă? Vin în parohia mea aşa-zişi „stareţi” şi „stareţe” aproape în fiecare săptămână. Da, părinte, merg oamenii la ei, însă cu ce vin de acolo?
Dar oare nu ar fi mai de folos să ne întrebăm de ce aleargă oamenii la ei şi ce caută acolo? Eu cred că, dacă ar fi avut în faţa ochilor o pildă de credinţă şi dreptate, un chip al blândeţii, nu ar mai fi umblat alergând să-l caute altundeva. Hai să îţi dau un exemplu, părinte: doi oameni care se îneacă într-un râu. Unul dintre ei strigă, cere ajutor, se străduieşte să iasă la suprafaţă înotând, iar celălalt se duce la fund în tăcere. Amândoi se îneacă, dar iau atitudini foarte diferite faţă de ceea ce li se întâmplă. Ei bine, cel care doreşte să fie ajutat, îşi înţelege starea jalnică în care se găseşte, şi tocmai de aceea va primi ajutorul de care are nevoie. Greu i-a fost fiului risipitor să se întoarcă la tatăl său de care se lepădase; s-a hotărât să o facă abia după ce a ajuns a se hrăni cu mâncarea porcilor. Dar cât de mare a fost bucuria lui când s-a întors! Noi, însă, nu ar trebui să fim asemeni celor care râvnesc a se sătura cu roşcovele porcilor. Dar nici să-i judecăm nu avem voie. De fiece dată când osândim păcatul altcuiva, ne afundăm noi înşine în el. Acum le place multora să zică: „Primeşte-mi-o, Doamne, nu ca pe o judecare, ci ca pe o cugetare”, însă fie că e vorba de judecarea aproapelui, fie că e vorba de o cugetare asupra faptelor lui până şi o simplă pomenire a păcatului
167
deja aduce întinarea. Iar cel ce este întinat, nu poate deveni părtaş la sfinţenia Domnului. Pur şi simplu nu poate, aşa cum întunericul nu poate fi împreunat cu lumina. De altfel, asemenea cazuri de falsă stăreţie, fals monahism, şi falsă preoţie au existat din belşug dintotdeauna diavolul este mincinos şi, pe minciună, el îşi creşte pomul ispitirii neamului omenesc. Din păcate, astfel de oameni adeseori nici nu realizează că le aduc credincioşilor amăgirea, Şi nu mântuirea. Ar trebui să îi salvăm pe unii ca aceştia, nu să-i osândim. Dar nu este deloc uşor să ieşi din amăgire!
Zicând acestea, stareţul a rămas tăcut. Puteam citi pe chipul său o uşoară întristare. Probabil că se gândea la ceva din trecutul lui. Îmi era teamă să-i distrag atenţia, aşa că mă uitam în tăcere la ştanţările de pe coperţile de piele ale cărţilor vechi ce se găseau pe noptiera de lângă patul său. Dar iată că Părintele Antonie a început o altă istorisire:
Cu mult timp în urmă, pe vremea când căutam călăuzirea duhovnicească a unui ascet încercat, de şcoală veche, am aflat despre un bătrân ce ducea o viaţă de o asceză nemaipomenită. Oamenii povesteau lucruri minunate despre nevoinţele sale cele trupeşti uneori îşi petrecea întreg Postul Mare numai cu apă şi câteva firimituri de pâine. Purta cămaşă de lână aspră pe trupul gol şi lanţuri. Cizmele îi erau căptuşite cu plăci de plumb. Toiagul său era făcut dintr-o bâtă grea de stejar. Aşadar, puteai vedea toate semnele unei vieţi sfinte. Până şi ierarhii erau fericiţi să ia o binecuvântare de la stareţul acela! Aşa că dânsul le-o dădea. Şi iată că, pe la un sfârşit de primăvară sau un început de vară, am ajuns şi eu la acel părinte, m-am uitat cum le dădea pelerinilor lovituri cu băţul şi cum îi binecuvânta pe episcopi, am stat puţin de vorbă cu el, apoi m-am dus la casa mea fără să fi căpătat nici un folos. Iar după ce au trecut vreo doi ani, Domnul mi-a rânduit să găsesc un îndrumător. Însă, odată, s-a întâmplat să plec de la el pentru un timp. Şi mare mi-a fost mirarea când,
168
la întoarcere, l-am găsit în casa povăţuitorului meu pe Stareţul despre care ţi-am vorbit mai devreme. Cei doi călugări discutau prieteneşte despre mântuire. Înfăţişarea lor era foarte diferită. Îndrumătorul meu, mic de statură şi uscăţiv, era îmbrăcat într-o sutană subţire şi cenuşie, purtând peste aceea o mantie dăruită lui de cineva. În picioare avea nişte papuci cusuţi manual, ca la ţară, iar în mâini un toiag mic. Expresia feţei bătrânului meu era blândă, binevoitoare, strălucind toată de iubire, şi nu vădea nici o urmă de asprime. Stareţul nevoitor, pe de altă parte, arăta impunător înfăţişarea nu i se schimbase prea mult odată cu trecerea timpului, însă puteai vedea că şi încălţările, şi lanţurile, şi toiagul nu mai erau pe măsura puterilor sale vârsta lui îşi făcea simţită prezenţa. Dar, în pofida tuturor deosebirilor, cei doi asceţi stăteau liniştiţi şi discutau. Se întâmpla ca părerile lor să fie diferite, sau chiar foarte diferite. Numai că ambii nevoitori doreau să găsească adevărul, să-şi îmbunătăţească sufletul şi să aducă folos oamenilor. De aceea, în cea mai mare parte, fiecare dintre ei primea liniştit părerile celuilalt, fireşte, dacă le socotea a fi adevărate.
Lăsându-mă câteva clipe să chibzuiesc în tăcere la cele istorisite, Părintele Antonie îşi reluă firul gândurilor:
Vezi tu, părinte, să zicem că doi oameni îşi mână vitele la păşune o turmă mare. Unul merge călare pe cal, cu biciul în mână, iar celălalt umblă pe jos, având şi el un bici. Dacă aceştia vor conduce turma cu bună înţelegere, lucrând dimpreună, totul va fi bine. Iar de vor începe să se întreacă între ei, încercând să afle care este cel mai bun, sau care munceşte mai mult, vitele vor rămâne flămânde. Şi atunci nu prea vor mai putea să le mâne către casă pentru a le adăposti în grajduri. Da, ai dreptate când zici că lupii cei ce ne răpesc păstoriţii trebuie izgoniţi catolicii, sectanţii, toţi cei de credinţă străină… Însă nu se cuvine ca cineva dintre noi să-i încolţească pe ai săi. Dacă doreşti să înveţi
169
pe careva, oferă-i o carte bună, încălzeşte-l cu o vorbă blândă. Uite aşa se face treaba asta.
înţelesesem că discuţia noastră se încheiase aici Şi, cerând sfintele rugăciuni ale stareţului, m-am retras tăcut. După aceea, l-am mai văzut pe bătrân doar o singură dată, deşi am continuat să aud multe despre el, mai ales când venea vorba de vedenia sa despre sfârşitul lumii.
în ultimii ani ai vieţii sale, Părintele Antonie nu mai slujea aproape deloc din pricina neputinţelor inerente bătrâneţii. Câţiva preoţi mai în vârstă m-au invitat să merg cu ei la stareţ pentru a-l auzi vorbindu-ne despre cele ale viitorului care i-au fost dezvăluite. Pe vremea aceea, el trăia la periferia unui oraş mare, aproape fără să mai iasă din casă. Aşadar, ne-am adunat vreo cincisprezece clerici şi am mers la stareţ.
Părintele Antonie ne-a primit cu ospitalitate pe toţi cei care veniserăm, cerându-le maicilor să aducă pentru noi un samovar vechi uriaş, apoi convorbirea noastră cu el a început. Relatarea lui despre vremurile de pe urmă nu era o simplă naraţiune, nu. Mai degrabă, aceasta putea fi comparată cu un mozaic ce se formează atunci când sunt alăturate mici bucăţi de sticlă colorată pentru a alcătui imaginea completă a unui lucru care se vrea a fi reprezentat.
Iar când a început a ne vorbi despre cum să evităm ispitele lui antihrist, despre ce anume îl aduce pe om la cădere, despre rânduielile unei purtări pline de cucernicie, sau altele ca acestea, atunci îndrumările sale au devenit neobişnuit de bine închegate şi logice, ba chiar riguroase. Nu mai era acum un mozaic, ci o sculptură din marmură sau din granit.
Stareţul ne atrăgea atenţia mai ales asupra înfrângerii minţii omeneşti de către ispite şi asupra lipsei unei lupte cu gândurile la creştinii din zilele noastre, spunându-ne că, dacă grădinarul nu va lupta împotriva viermilor, atunci
170
nu va putea să dobândească roade vrednice. De aceea, cel care încearcă să îşi cureţe fântâna într-un loc ce se găseşte la mare depărtare de izvorul ei şi nădăjduieşte că astfel va căpăta apă curată, dă dovadă de o nesăbuinţă nebună. Ar trebui, în schimb, să cerceteze îndeaproape locul din care izvorăşte apa ce ajunge în fântâna lui şi să se încredinţeze că aceea e curată.
În timp ce Părintele Antonie ne vorbea despre consecinţele unor înşelări de felul acesta adică despre apropierea vremurilor de pe urmă în chilie se lăsase o tăcere deplină. Samovarul sfârâia ademenitor, doar că sunetul acela nu putea să ne distragă atenţia de la gândurile înfricoşătoare care ne-au cuprins. Căci fiecare dintre noi ştia ce poate să aducă nesimţirea şi nepăsarea faţă de râvna pentru Domnul, dar cine oare ar fi putut să nu-şi reproşeze astfel de lucruri? Cu toţii avem destule păcate, într-o măsură mai mare sau mai mică. Dar, după cuvintele stareţului, tocmai îndrăgostirea de păcat este cea care duce la pieire. Aşadar, el nu ne îndemna la asceză, nici la intrarea în monahism… nu, el ne povăţuia să renunţăm la lipsa de cumpătare.
Părinţi fraţi, ne zicea el oare rânduiala postului poate fi socotită drept poruncă? Se întâmplă uneori ca un om să treacă tot Postul Mare cu pesmeţi şi apă, însă gândindu-se neîncetat, în acest răstimp, la prima zi în care va putea mânca de dulce la bucatele de sărbătoare. Ei bine, acela nu mai este post, ci pângărire a acestuia. Întreaga noimă a postirii stă în aceea ca însăşi prăznuirea învierii să ne fie pricină de bucurie, şi nu belşugul nemăsurat al mesei de sărbătoare. Căci pântecele plin nu-şi mai aduce aminte de Dumnezeu şi de milostivirile Sale. Iar trupul dezlănţuit râvneşte a se întâlni cu demonii cei care se aseamănă, se şi adună.
în zilele noastre, sunt mulţi care ocărăsc mănăstirile şi obştile ce vieţuiesc în ele, dar ce-ar fi să încerce măcar unul
171
dintre acei defăimători să urmeze exemplul celor cu haine cernite14 şi să renunţe măcar la propria lor locuinţă? Nu este oare aceasta o pildă a urmării lui Hristos, nu e un prilej pentru a cugeta la ceea ce se săvârşeşte în zilele noastre? Şi I uite aşa, prin împătimirile noastre de lucrurile pământeşti, ne vor trage demonii pe toţi pe cei vii aducându-i la închinarea înaintea lui antihrist, iar pe cei morţi în adâncurile iadului.
Noi tăceam ce puteam să mai răspundem la acestea?
După o scurtă pauză, bătrânul a spus:
De ce, părinţi sfinţiţi, v-aţi întristat şi v-aţi plecat buimaci capetele?! Că doar ştiaţi toate acestea Domnul, din a Sa bunătate, demult ne-a dezvăluit soarta păcătoşilor. Atât Vechiul, cât şi Noul Testament ne vorbeşte numai despre asta. Ştiu, a zis Părintele Antonie după o nouă pauză e uşor să le citeşti, dar este greu să le şi împlineşti, de vreme ce împlinirea este întotdeauna însoţită de । lepădare, de înfrânarea sinelui. Iar nouă ne trebuiesc toate deodată, ne trebuieşte să găsim neapărat pomul cu roadele oprite din mijlocul Grădinii Raiului! însă se mântuieşte numai cel care doreşte să se mântuiască, nu să vorbească la nesfârşit despre tot ce poate fi spre îndulcirea sufletească. )
Am plecat de la stareţ îngânduraţi cu toţii şi întristaţi într-o oarecare măsură fiecare dintre noi înţelegea că, deşi cuvintele Părintelui Antonie sunt de netăgăduit, ne va fi greu să le împlinim. ţ
Amintirile Ecaterinei N. (regiunea Verhnedonskoe)
Eram în anii 70 fericiţi şi plini de îndestulare pentru unii. Însă în viaţa mea a intervenit atunci un şir întreg de evenimente care au fost nu doar eşecuri, ci adevărate
14 Părintele Antonie se referă aici la toţi cei ce fac parte din cinul monahal.
172
catastrofe. Mai întâi o căsătorie nereuşită, în care nu fusese dragoste încă de la început. Apoi au urmat înşelări nesfârşite din partea soţului meu (muncitor feroviar), probleme cu locuinţa, cu banii şi, în general, cu tot ce vă puteţi închipui.
În cele din urmă, când soţul m-a chemat la locul lui de muncă să mă anunţe că depune actele pentru divorţ voia să se căsătorească cu o altă femeie, care aştepta un copil de la el m-am pierdut complet cu firea. Noi am convieţuit, într-un fel sau altul, mai bine de zece ani, în care au fost bucurii, au fost şi supărări… dar existau, totuşi, doi copii care ne numeau mamă şi tată!
Năucită de vestea pe care o primisem, umblam pe străzile încinse de canicula verii ale satului în care locuiam şi nu mai observam nimic pe lângă mine. Mintea mea gravita în jurul unui singur lucru sinuciderea. Mă gândeam că, dacă fostul soţ îi va părăsi pe copiii noştri, statul nu-i va lăsa de izbelişte, căci există doar tot felul de orfelinate. N-are decât să facă ce-o vrea el… Iar de mine, cine mai are nevoie?
Sufletul meu nu accepta o a doua căsătorie, iar prima îmi era deja distrusă şi, pe de altă parte, nici nu puteam să mă duc la părinţii mei.
Hoinărind în neştire cu astfel de gânduri, îmi alegeam deja acea modalitate prin care aveam să părăsesc viaţa pământească, dar, în chip neaşteptat, am fost oprită de cineva care a rostit aceste cuvinte liniştite şi, totodată, pline de fermitate:
Nici să nu te gândeşti la asta, copilă! Tu trebuie să trăieşti, nu să te chinuieşti pe tine însăţi prin înfăţişarea morţii! Potoleşte-te!
Ridicându-mi privirea, am văzut un bătrân îmbrăcat într-un fel de halat ridicol, lung şi negru. Acesta era de o statură uriaşă, cu părul pe de-a-ntregul alb. Eu nu aveam o profundă cunoaştere religioasă, însă am realizat atunci,
173
printr-o oarecare înţelegere lăuntrică, faptul că aveam în faţă un preot. Puţin mai la distanţă de el, stăteau doi bărbaţi, care erau, în mod evident, însoţitorii lui.
Scuză-mă, îi răspund eu nu ştiu exact cum este corect să te adresezi unui popă: padre, părinte, batiuşka15… nu-mi arde acum de dumneata. Hai, du-te dumitale pe drumul tău iar eu voi merge pe al meu! Cred că aşa va fi mai bine şi cu mai puţină bătaie de cap.
Pe faţa bătrânului apăru un zâmbet reţinut, dar totodată neobişnuit de binevoitor. Privindu-mă cu blândeţe, el îmi zise:
Fiica mea, poţi merge pe orice drum voieşti, dar numai nu spre iad, prin sinucidere! Indiferent ce ai alege să bei o licoare ucigătoare, să-ţi legi o funie sau o piatră de gât tot una este, căci toate acestea vor fi spre pieirea sufletului tău. Doar atât am încercat să-ţi spun.
Am început să tremur toată anume acestea erau modalităţile de a-mi încheia socotelile cu viaţa la care mă gândisem. Cum a putut bătrânul să-şi dea seama ce se ascundea nu doar în sufletul meu, ci şi în mintea mea? Pe de altă parte, cine era el ca să încerce să-mi ghicească gândurile şi stările sufleteşti, ba chiar să mă şi înveţe ceva? Cu toate acestea, astfel de reflecţii mi-au distras atenţia de la problemele familiale pentru o vreme oarecare, am uitat de ele şi am intrat în vorbă cu acel bătrân ciudat.
Scuzaţi-mă, dar nu v-aţi prezentat. Cum vă numiţi? îl întreb pe neaşteptatul meu interlocutor.
Părintele Antonie. Iată, sunt aici în vizită la măicuţele voastre, în mica lor obşte. Cred că aţi auzit de ele, nu? îmi răspunde el cu blândeţe.
Bineînţeles că auzisem, ba chiar, o dată sau de două ori, le şi văzusem pe aceste femei foarte în vârstă, în rochii lungi şi închise la culoare, cu nişte acoperăminte negre
15 în limba rusă, cuvântul batiuşka înseamnă tăicuţă şi este folosit adeseori ca şi apelativ adresat unui preot.
174
pe cap, medievale, însoţite de câteva femei mai tinere. În sat mergea vorba că acele bătrânele sunt călugăriţe din vremurile dedemult. Şi, cu toate că exista un anumit respect faţă de dânsele, majoritatea oamenilor se temeau de ele. De aceea încercau să ocolească atât casa lor misterioasă, cât şi locuitoarele ei neobişnuite.
Prima dată când l-am întâlnit pe Stareţul Antonie, l-am perceput doar ca pe un bătrânel de o mare profunzime, chiar dacă avea o înfăţişare neobişnuită. Dar să vă povestesc o întâmplare despre impresia pe care mi-a creat-o privirea sa: odată a trebuit să-l însoţesc pe drumul de la Verhnedonskoe până la locul său de reşedinţă, situat într-o altă regiune, mai nordică. Nu a fost posibil să organizăm o călătorie cu maşina, aşa că am mers cu trenul, urmând să schimbăm câteva rute feroviare. Părintele Antonie, ca întotdeauna, era îmbrăcat în rasă şi în reverendă, însă crucea pectorală o avea ascunsă sub haine: stareţul socotea că este o întinare să o poarte în mod deschis în locuri publice, într-o societate lipsită de Dumnezeu. Şi iată că, într-unul dintre trenuri, un tânăr beat a hotărât să dea dovadă de râvnă ateistă şi i-a spus ceva impertinent bătrânului. Părintele Antonie nu a rostit nici un cuvânt, ci doar s-a ridicat puţin în picioare şi l-a privit pătrunzător pe cel care îi vorbise, iar acela a muţit îndată, plecându-şi capul. La ieşire, tânărul şi-a cerut iertare.
De vreme ce am petrecut atâta timp în obştea maicilor, întâlnindu-l de mai multe ori pe zi şi discutând cu dânsul, înfăţişarea lui a trecut treptat în plan secund. Pe primul loc era acum puterea credinţei sale şi tăria duhului de a trăi conform acesteia.
în acea dimineaţă, auzind că stareţul îmi îngăduia să mă apropii de împărtăşanie, am izbucnit în plâns şi am căzut în genunchi, zicând: „Vreau, Părinte, dar nu sunt vrednică, nu sunt pregătită”. La început bătrânul s-a încruntat părintelui Antonie nu-i plăcea ca cineva să îngenuncheze înaintea
175
lui şi ne-a interzis tuturor acest lucru, spunându-ne: „La biserică, la altar, la icoane aduceţi toate plecăciunile voastre lui Dumnezeu, nu mie, păcătosului!”. Însă apoi a zâmbit: „Foarte bine că gândeşti aşa, numai că omului în veci nu-i va fi cu putinţă să se pregătească doar cu puterile sale, fără ajutorul lui Dumnezeu. Astăzi te vei împărtăşi”.
Nu voi putea să uit niciodată acea Liturghie. Am fost în multe locuri mai apoi, dar amintirea bisericii din casa bătrânelor schimonahii, în care slujea părintele Antonie, îmi încălzeşte întotdeauna sufletul mai mult decât toate celelalte. În ziua aceea, stareţul m-a spovedit din nou, apoi m-am împărtăşit pentru prima dată, iar după împărtăşanie, am simţit o stare de uşurare atât în suflet, cât şi în trup.
Cu câteva săptămâni mai târziu, părintele Antonie a plecat. Însă absenţa lui nu a fost niciodată îndelungată: £ stareţul ţinea foarte mult la mica mănăstire a bătrânelor călugăriţe. Adeseori auzeam de la el aceste cuvinte: „Aici, se află viaţa în întregimea ei în slujirea lui Dumnezeu, pentru că slujirea lui Dumnezeu este viaţă. Adăpaţi-vă, copiii mei, din duhul curăţiei şi al sfinţeniei cât timp mai sunt în viaţă stareţele schimonahii. Odată cu plecarea lor, totul va începe a se prăbuşi, căci pentru rugăciunea acestor femei mai ţine Domnul acest colţişor de ţară. Şi e aproape vremea când mănăstirea lor va dispărea. Întocmai ca cetatea ce s-a prăpădit în apă din pricina pângăririi, va fi pustiit şi locul acesta”.
Era înfricoşător, dar totodată surprinzător să auzi aşa ceva atunci, când bătrânele monahii erau încă destul de puternice şi aveau atâtea surori începătoare pe lângă ele! La urma urmei, din care pricină s-ar putea prăbuşi lăcaşul lor? însă, din păcate, cu câteva decenii mai târziu, toate cuvintele stareţului s-au împlinit.
Părintele Antonie vorbea mult despre viitor, mai ales în ultimii săi ani de viaţă, şi tare se mâhnea pentru decăderea moravurilor în societate. Unele lucruri din cele
176
spuse de el erau pe înţelesul nostru, altele nu, aşa că ne străduiam să dobândim lămuriri, atât întrebându-l pe dânsul despre cele pe care nu le pricepeam, cât şi pe maici.
A mai fost un lucru care m-a surprins. În anii 70, o bună parte dintre cei ce veneau la stareţ ca să le dea binecuvântarea pentru a se face preoţi, plecau de la el binedispuşi. În anii 80, unul din zece mai ieşea încântat. Iar în anii 90, nu-mi amintesc nici măcar unul să mai fi fost mulţumit de răspunsul cuviosului părinte.
Stareţul era foarte strict cu privire la cei care urmau să devină preoţi. Într-o zi, una dintre surorile începătoare, care se nevoia de multă vreme în mica mănăstire a maicilor, a încercat să mijlocească pentru nepotul ei. La prima vedere, tânărul părea a fi un băiat bun care îşi urma studiile la seminar, iar noi toate eram foarte preocupate de viitorul lui. De aceea, când stareţul a refuzat să-i dea binecuvântare, am început să-l întrebăm care era motivul unei astfel de decizii. Se vedea cu ochiul liber că părintelui îi era neplăcută această convorbire, dar, în pofida acestui fapt, el ne-a răspuns pe scurt: „Dacă o singură oaie poate să strice o întreagă turmă, atunci un păstor nesăbuit…” Şi, oprindu-se aici, a rămas tăcut.
Părintele Antonie m-a ajutat să-mi pun copiii pe picioare atât sufleteşte, cât şi din punct de vedere material, cerând ajutorul maicilor din mănăstire. El nu deţinea resurse financiare proprii. Era cu desăvârşire lipsit de iubirea de arginţi, şi nu doar pentru că-şi dorea să împlinească poruncile Domnului Hristos, nu. Pur şi simplu îi era străină orice grijă pentru cele materialnice ale vieţii de aici, chiar şi pentru hrană. Uita mereu că trebuie să mănânce, deşi uneori refuza în mod conştient chiar şi o masă foarte modestă, considerând-o un exces.
Nu-i plăcea când cineva îi punea bani în mână şi se ferea în fel şi chip de asemenea situaţii, îndemnându-i pe
177
oameni să pună prinosul lor în cutia darurilor. În cercul său de prieteni, el explica acest lucru în felul următor:
Cu aceste mâini, spunea el, arătându-şi mâinile ţin crucea cu chipul lui Hristos şi ating trupul Mântuitorului. Cum, dar, aş mai putea să iau în mâinile mele imaginea vrăjmaşului Său?
Iar în timp ce zicea acestea, ruga pe cineva să desfacă o bancnotă la întâmplare ca să ne putem convinge că pe ea apare tipărit portretul unui nou idol16. Singurii bani pe care, în caz de neapărată nevoie, îi lua în mâini, erau acele ruble jubiliare metalice ce aveau gravată pe ele înfăţişarea ostaşului purtător de biruinţă. Părintele îi respecta pe soldaţi pe cei care erau apărătorii ai patriei şi săvârşea adeseori slujbe pentru odihna sufletelor celor adormiţi pe câmpul de luptă, dar şi pentru sănătatea celor ce au rămas în viaţă.
Acele donaţii, pe care, mai ales în anii 90, au început oamenii să i le aducă venind la el, cu binecuvântarea sa, erau direcţionate către sprijinirea bisericilor rurale ce se aflau în curs de restaurare şi către susţinerea financiară acordată preoţilor din parohiile mici, sau erau folosite pentru a fi ajutaţi săracii şi, mai cu seamă, văduvele. Dar stareţul nu accepta donaţii de la oricine. Odată, când mănăstirea avea o deosebită nevoie de bani pentru a ajuta o femeie bolnavă, dar şi pentru rezolvarea altor probleme importante, mi s-a întâmplat să devin martoră a unui caz aparte. Aşadar, au venit atunci la Părintele Antonie câţiva bărbaţi cu maşini străine. Nu ştiu despre ce au vorbit ei cu stareţul nostru, dar au ţâşnit din chilia bătrânului înroşiţi la faţă, îndesându-şi frenetic teancurile de bani în genţile cu care veniseră. De altfel, am auzit şi de la alţii, în repetate rânduri, despre refuzul bătrânului de a accepta banii aduşi de către anumite persoane.
16 Stareţul se referă la acele „somităţi” comuniste ale vremurilor sale, care au fost idolatrizate prin cultul personalităţii.
178
în general, era imposibil să-l convingi pe stareţ să îşi schimbe decizia. Dacă spunea „nu”, atunci nu mai rămânea loc pentru un „da”. Nu exista nici o modalitate de a-l determina să se răzgândească. Cred că părintele îşi construia cu multă cumpătare propria părere asupra oricărei probleme, lucru care era înlesnit de darul înaintevederii pe care îl avea. În materie de credinţă, dânsul ţinea să respecte cu desăvârşire dogmele Bisericii, însă în relaţiile cu cei din biserică şi din parohie, Părintele Antonie se conducea mereu după cuvintele Sfântului Apostol Ioan: „Dumnezeu dragoste este” (1 Ioan 4,8). Când veneau credincioşii la el pentru a se plânge de apropiaţii lor şi, mai ales, de păstorul lor, stareţul îi povăţuia prin cuvintele Mântuitorului: „întru aceasta vor cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 35).
Smerit şi blând cum era, el devenea ca de granit când se puneau în disluţie lucruri legate de anumite principii fundamentale. Stareţul putea cu uşurinţă să povăţuiască un om al străzii care păcătuise, să îl spovedească şi apoi să-i dea săracului tot ce avea. Iar de la acela, Părintele Antonie cerea un singur lucru să renunţe la viaţa lui lipsită de orânduială.
De altfel, bătrânul simţea cu o foarte mare precizie atât adevărata pocăinţă, cât şi minciuna sufletească. Se întâmpla adesea că, cei ce încercară să-l înşele, se întorceau la dânsul în scurt timp unii pe picioarele lor, alţii târându-se în patru labe pentru a-şi mărturisi minciuna. Iar de câteva ori, înşelătorii au fost aduşi la stareţ de către însoţitorii lor, fiindcă nu mai puteau deloc să umble singuri. Şi abia atunci se pocăiau cu adevărat. Părintele Antonie nu îi blestema când le simţea înşelăciunea, nu le impunea nici o epitimie, ci doar le zicea: „Dumnezeu e Judecătorul nostru, al tuturor! De este adevărat ceea ce-mi spui, atunci să se întoarcă spre folosul tău toate acestea!”. După care,
179
era gata să-şi dea jos şi ultima cămaşă de pe el pentru a împlini cererea celui ce venise. Era ceva cutremurător.
Într-o zi a avut loc o convorbire despre cucernicie şi cineva a zis că cei bineplăcuţi lui Dumnezeu sunt, de fapt, aleşi de El. Discuţia noastră se petrecea în timp ce beam cu toţii ceai din samovar, într-o stare de destindere, şi poate tocmai din această pricină au fost rostite gândurile că neprihănirea este un fel de dar. Însă şi păcătosului îi este hărăzită şi pregătită o cale anumită, în dependenţă de ceea ce îi este scris fiecăruia. Când auzi aceste cugetări ale noastre, bătrânul deveni îndată foarte serios şi îşi lăsă deoparte până şi ceaşca de ceai.
Copiii mei, a rostit el către noi păi cum aşa? Voi socotiţi că şi grozăviile vremurilor de pe urmă vor fi îngăduite de către Domnul fiindcă este împietrit la inimă? Să nu huliţi, căci, dacă ar fi cum ziceţi voi, ar trebui să credem că cei care au fost chemaţi de Dumnezeu să devină sfinţi, se vor mântui în orice împrejurare, în timp ce păcătoşii cărora nu le este hărăzită curăţia, n-au decât să îndure chinurile acelea? Nu, dragii mei, noima adâncă a Judecăţii de Apoi, pe care o numim şi înfricoşătoare, tocmai aceea este că fiecare dintre noi a avut posibilitatea de a alege, aşadar, fiecăruia îi este cu putinţă a se mântui. Oare Sfânta Varvara17 nu de sabia tatălui ei a fost tăiată, sau Sfinţii Boris şi Gleb18 oare nu de mâna fratelui lor au murit? Sămânţa este aceeaşi, dar roadele sunt diferite. Pe vremea Mântuitorului, creşteau mulţi smochini, dar El l-a blestemat numai pe cel care era neroditor! Temeţi-vă ca nu cumva să ajungeţi şi voi asemeni unui pom ce nu aduce roadă şi nu îndrăzniţi să cercetaţi căile Domnului!
S-a aşternut o tăcere deplină la masă, iar noi am priceput că, şi într-o simplă conversaţie care, într-un fel
17 Sfânta Mare Muceniţă Varvarâ este prăznuită pe 4 decembrie.
18 Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb sunt prăznuiţi pe 2 mai şi 24 iulie.
180
sau altul, e doar o reflectare a judecăţilor noastre ni se cuvine să ţinem minte care este adevărul şi ce înseamnă mântuirea. Iar stareţul a continuat:
Copiii mei, din vorbe goale şi cuvinte pline de deşertăciune se naşte păcatul. Prin cuvânt a ispitit-o şarpele pe Eva şi prin cuvânt l-a adus ea pe Adam la păcătuire. Iar el, tot prin cuvânt, L-a nesocotit pe Dumnezeu când, în loc să-I pună înainte pocăinţa sa, L-a învinuit pe Ziditorul său pentru toate câte făcuse: „Femeia pe care Tu mi-ai dat-o, ea m-a ispitit”19. Dar totodată, Cuvântul este Cel Care ne-a şi îndreptăţit, răscumpărându-ne. Un gând păcătos e ceva înfricoşător, însă un cuvânt păcătos este şi mai cumplit de-l vei lăsa să crească, poţi fi sigur că acestuia îi va urma şi păcatul prin înfăptuire.
Cineva a început să plângă înăbuşit cred că fiecare dintre noi îşi trecea în revistă propriile păcate, atât cele săvârşite cu gândul, cât şi cele cu cuvântul. Ne-am întristat, ni s-a schimbat brusc dispoziţia şi, în acea clipă, nu ne mai doream decât să ne retragem pentru a rămâne într-o deplină însingurare. Părintele Antonie, simţind acea stare de spirit în care ne aflam, a început din nou a ne vorbi:
Nu vă mai smiorcăiţi! Iar tu, Vitalie, fă bine şi mai pune nişte cărbuni în samovar! Eu nu vă spun acestea pentru a vă vădi sau pentru a vă speria, ci pentru a vă preîntâmpina. Ştiţi bine că, dacă există niscaiva putregai pe un lemn sau câtuşi de puţină rugină pe o bucată de metal, după o vreme, acestea îşi vor isprăvi treaba începută. Lemnul se va prăpădi, iar acel obiect metalic îşi va pierde însuşirile de odinioară. Numai că noi nu ne dăm seama că gândurile păcătoase sunt întocmai ca şi putregaiul şi rugina, care distrug până şi cele mai bune lucruri. Anume această lipsă de luare-aminte la noi înşine va şi duce la
19 Zis-a Adam: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Facere 3,12).
181
venirea lui antihrist, la disponibilitatea noastră de a merge să ne închinăm răului întruchipat. Iar acum, beţi-vă ceaiul liniştiţi şi nu vă supăraţi pe mine, bătrânul, care îmi fac griji pentru voi. Eu nu voi mai trăi până atunci, voi însă va trebui să le înduraţi pe toate!
Părinte, am izbucnit eu în cele din urmă dacă aşa stau lucrurile, atunci cine se va mai putea îndreptăţi? Până la urmă, cel puţin cu gândul, păcătuieşte fiecare şi aproape că în fiece secundă. Iar dacă totul e atât de complicat, înseamnă oare că nu mai are rost nici măcar să ne gândim la mântuire?
Păi, nici nu poate nimeni să se îndrepteze de unul singur a răspuns liniştit părintele Antonie Oare nu aţi citit cuvintele Mântuitorului, Care ne-a spus20 că nimeni dintre cei vii nu este drept înaintea Sa (Psalmul 142, 2)? Aşadar, credeţi Lui, credeţi cu o credinţă de copil care nu îngăduie nici o îndoială. Dar, cu toate acestea, ni se cuvine să râvnim a dobândi sfinţenia şi curăţia sufletului. După cum a spus oarecând Marele Sfânt al Constantinopolului, Ioan Gură de Aur, tu să le aduci pe toate ale tale, iar ceea ce îţi va lipsi, va pune Domnul de la El. Aşadar, cevaceva tot e nevoie să aducem de la noi, că doar nu putem merge cu mâna goală la Judecata lui Hristos. De altfel, Răscumpărătorul însuşi a fost Cel Care a zis că, de la cel ce nu are, se va lua, iar celui ce are, i se va adăuga21. Iată, deci, răspunsul la nelămurirea ta.
Iertaţi-mă, părinte, am insistat eu cu întrebarea ne-aţi vorbit acum despre sfârşitul veacurilor, despre Judecata de Apoi… dar cum rămâne cu vremurile de pe urmă, cu perioada de domnie a lui antihrist? Dacă omul nu poate să ajungă de unul singur la plinătatea curăţiei şi a
20 Acest cuvânt este amintit şi de către Sfântul Apostol Pavel: „Iar acum că, prin Lege, nu se îndreptează nimeni înaintea lui Dumnezeu este lucru lămurit, deoarece dreptul din credinţă va fi viu” (Galateni 3,11).
21 „Luaţi seama deci cum auziţi: Celui ce are i se va da; iar de la cel ce nu are, şi ce i se pare că are se va lua de la el” (Luca 8,18).
182
sfinţeniei, atunci cum vom putea să rezistăm, să nu cedăm ispitelor, să ne păzim de ele?
îţi voi răspunde repetând acelaşi lucru. Trebuie să te pregăteşti de pe acum, să nu te laşi amăgită de înşelările diavoleşti. Hai, bunăoară, să intrăm în casa ta oare pe câte dintre lucrurile ce le vom găsi acolo tu nu le-ai folosit niciodată şi e puţin probabil că vei ajunge să le foloseşti? Ai din acestea, sau nu ai?
Desigur, mai sunt pe ici, pe colo… poate pentru frumuseţe… Îi răspund bătrânului puţin intimidată.
Dar în ce constă oare frumuseţea lor? în faptul că îţi mângâie slava deşartă, făcându-te să gândeşti că trăieşti şi tu nu mai rău decât alţii? Nu, copila mea un mare rege al Ierusalimului, având toate acele lucruri pe care şi le-ar putea dori o minte omenească stricată de păcat, a zis despre acestea la sfârşitul vieţii sale: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni!” (Eclesiastul 1, 2). Dar, de te vei uita la locuinţele drepţilor, nu vei zări nimic pentru plăcerea ochilor la ei, căci toate sunt acolo rânduite pentru aducerea aminte de judecata lui Dumnezeu. Uite, de aici se şi cuvine să începi. Nevoinţele cele din afară22, împreunate cu dorinţa de a te mântui, te vor conduce la o rigurozitate a vieţii, la o continuă cercetare atât a gândurilor, cât şi a faptelor tale. Iar dacă îi vei îngădui trupului să te stăpânească măcar pentru o clipă -nu-l vei mai putea ţine în frâu. Iată de ce acum, dar mai ales în viitor, toate eforturile vor fi îndreptate spre atingerea unui singur scop: ca omul să nu-i mai poată refuza trupului său mofturile lui. Tentaţii şi ispite vor fi împresurate pretutindeni. Aceasta este pricina pentru care e necesar să te dezici de acele lucruri. Domnul Cel Atotputernic te va ajuta, numai că trebuie să-ţi dai şi tu silinţa. Iar dacă se întâmplă să păcătuieşti, nu încerca să îţi găseşti îndreptăţire, ci pocăieşte-te că ai căzut în mrejele diavolilor.
22 Adică nevoinţele cele trupeşti.
183
De fiecare dată, îndrumările stareţului îmi linişteau atât de mult sufletul, aducându-mi pacea în el, încât mi se părea că aşa se va întâmpla la nesfârşit. Însă din nefericire, în scurt timp, părintele Antonie a trecut la Domnul.
Amintirile protoiereul mitrofor B.
La fel ca şi multora dintre noi, mi-a fost dat şi mie să aud în repetate rânduri despre stareţi, sau despre apariţia vreunui nou clarvăzător şi făcător de minuni. Ne adunam cu ceilalţi preoţi şi mergeam „în audienţă” la acela, însă, de regulă, găseam făţărnicie şi analfabetism duhovnicesc, iar uneori realizam că omul era de-a dreptul un escroc şi un şarlatan. A existat chiar şi un caz în care „stareţul” s-a dovedit a fi pur şi simplu îndrăcit. Deşi arareori, dar ni s-a întâmplat totuşi să întâlnim şi sfinţenia adevărată, Ortodoxia cea de la obârşii şi neîntinată a vremurilor apostolice.
Istorisirile legate de părintele Antonie s-au răspândit, cumva, într-un mod foarte aparte încet şi liniştit. Dar auzeam vorbindu-se din ce în ce mai des despre el: se transmitea din om în om relatarea unor părţi din vedeniile stareţului şi se purtau discuţii despre necesitatea respingerii categorice a beneficiilor civilizaţiei o nevoinţă spre care el îi îndemna. Aşa că, în cele din urmă, am decis şi noi să mergem ca să-l cercetăm.
Am aşteptat îndelung întâlnirea cu părintele Antonie ba era dânsul plecat, ba nu puteam noi să ne facem timp pentru a ajunge la el. Iar dumnealui pleca destul de des îi plăceau mult mănăstirile liniştite, schiturile retrase şi, mai ales, vizitele pe care le făcea preoţilor şi călugărilor rămaşi în viaţă, care fuseseră hirotoniţi încă dinainte de război23.
23 E vorba de cel de al Doilea Război Mondial.
184
Mai târziu, bătrânul avea să ne spună că, în mijlocul celor ce erau de-o seamă cu el, care supravieţuiseră vremurilor cumplite ale demenţei comuniste, înţelegea mai limpede ceea ce se petrecea în prezent, dar şi viitorul devenea mai perceptibil. Iar despre monahism avea să ne mărturisească faptul că îl preţuia pentru transmiterea din generaţie în generaţie a experienţei duhovniceşti şi a deprinderilor necesare mântuirii, însă avea mari îndoieli în privinţa mănăstirilor cu un trecut glorios ce n-au avut nicicând un stareţ purtător al adevărurilor celor dintru început, care să le transmită învăţătura lui călugărilor începători.
Dar iată că, în sfârşit, am reuşit să stabilim o întâlnire. Noi venirăm cu gândul de a-l cerceta şi bătrânul a înţeles îndată care era scopul vizitei noastre, dar cu toate acestea nici pe departe nu ne-a dat de înţeles că prezenţa noastră ar fi fost neplăcută pentru el. Aşadar, am început a discuta cu părintele Antonie despre trecutul şi viitorul Rusiei. Pe alocuri stareţul mai glumea uşor pe seama opiniilor noastre, dar o făcea de fiecare dată cu multă bunăvoinţă, oarecum părinteşte şi povăţuitor.
Ce să mai zic -întâlnirea cu dânsul ne-a lăsat o impresie nemaipomenită, asemănătoare, poate, cu ceea ce ar putea simţi un om care găseşte aur în timp ce sapă după cartofi. Vorbeam cu un bătrân pentru care lumea exterioară părea să nu existe el nu o vedea, nu voia să vadă toate acele metehne care au fost aduse prin păcat întru cele zidite de Dumnezeu. Însă nu doar că nu le vedea, ci îi şi îndemna pe toţi să urmeze un singur lucru care trebuieşte să fie cu luare aminte la ei înşişi. Până şi cea mai mică îndreptare a atenţiei spre problemele cotidiene era cu totul neplăcută pentru el bătrânul începea îndată să se roage cu ochii închişi, de parcă ar fi adormit.
După cum am menţionat deja, eu am venit alături de un grup destul de numeros de clerici, printre care se
185
aflau şi preoţi tineri din parohii mai mici. Aceştia erau preocupaţi, în mare parte, de aceeaşi întrebare:
Cum putem face legătura între mântuirea din vremurile de pe urmă şi acest sistem convenţional de „închinare” la mai marii preoţilor pentru recompense, pentru parohii şi aşa mai departe? Cine are dreptate aici?
Stareţul nu s-a simţit stânjenit de aceste întrebări şi le-a răspuns la toate foarte liniştit:
Faceţi aşa cum vă porunceşte regulamentul, sfinţiţi părinţi. Căci păcătuiesc nu atât cei cărora le-aţi adus ploconul vostru, cât voi prin faptul că îi ispitiţi şi îi mai şi judecaţi apoi, după ce tocmai aţi făcut o nouă „plecăciune” înaintea lor. La ce vă trebuie păcatele altuia, şi mai ales ale unui arhiereu?! Tu săvârşeşti nelegiuirea, tu păcătuieşti, deci poartă-ţi lupta cu păcatul tău. Aşa, cu ajutorul Domnului, îl vei birui şi vei mai şi putea să îl ajuţi pe unul care este slab. Izbăveşte-te de păcat pe tine însuţi, fii cu luare aminte la propriile netrebnicii, căci cele străine la ce îţi pot trebui? Ce-i foloseşte unui om că vede murdăria pe trupul aproapelui său şi strigă tuturor despre aceasta, când, în acelaşi timp, el însuşi ocoleşte baia de la trei kilometri depărtare? Spală-te tu însuţi, roagă-L pe Dumnezeu să-ţi albească sufletul ca lâna cea curată, şi atunci, de vei vedea un păcat, nu vei putea decât să împreună-pătimeşti cu fratele tău, dar fără a-l osândi. Cuviosul Serghie a fost învăluit în mare har, însă n-a voit a primi cruce de aur, nici măcar de la Patriarhul Ierusalimului. Nu pentru că nu i-a fost pe plac, ci pur şi simplu nu a acceptat-o, întrucât aurul acela îi era sfântului străin. Dar totodată, nu l-a judecat pe patriarh. El a refuzat să devină parte din sfinţita ierarhie, nu a primit marea demnitate apostolică a arhieriei din mâinile unui om care era dreptul lui Dumnezeu. A refuzat-o, dar nu a condamnat-o n-a început a înşirui toate păcatele
186
care pot fi săvârşite de către cei din cinul arhieresc, ci s-a retras în pustia sa. Fă şi tu asemenea şi te vei mântui!
Noi, preoţii mai în vârstă, eram preocupaţi mai mult de vremurile de pe urmă şi de felul în care va fi posibilă mântuirea în acea perioadă. Primul care i-a vorbit stareţului despre acest lucru a fost un protoiereu bătrân. Părintele Antonie i-a răspuns succint:
Tu, părinte, nu vei trăi până atunci. Aşa că nu te mai frământa pentru cele viitoare, ci gândeşte-te la cele de acum şi mai mult te vei folosi. Nu-i bine să visezi la o viaţă îndelungată toate acestea sunt uneltiri diavoleşti. Însă ar trebui să te aştepţi întotdeauna că astăzi vei sta în faţa judecăţii lui Dumnezeu; aşa vei avea o izbândă pe măsură. De altfel, oricărui preot i se cuvine să ia aminte la cuvântul unui mare stareţ, care a zis că, până şi un fir de praf pe care îl fură din înalt, îi va fi spre osândă la judecata lui Hristos. Un amărât de praf… darămite banii şi plăţile primite pe nedrept, agonice în afara rânduielilor bisericeşti. Iar dacă te-ai lăsat pradă unei astfel de ispite, aşteaptă-te şi la o altă cădere. Totul te va ademeni atunci spre iad: banii, maşinile, confortul vieţii… totul, căci oamenii vor ajunge să abuzeze în chip neostoit de toate acestea. Însă pe cât de bine îţi este acum, pe atât de rău îţi va fi mai apoi, după moarte. Aşa că, alege tu ce vrei, ce-i este mai pe plac sufletului tău: îndulcirea vremelnică şi iluzorie a unei vieţi îmbelşugate pe pământ, sau fericirea cea veşnică în împărăţia Cerurilor. Dar cel mai important lucru este să nu risipeşti turma ce ţi s-a încredinţat, ci, dimpotrivă, să o înmulţeşti şi să o creşti. Iată, deci, cum stau lucrurile, sfinţiţi părinţi.
Convorbirea a mai durat încă mult timp şi i s-au adresat multe întrebări părintelui Antonie, însă nici una dintre ele nu a rămas fără răspuns. Spre sfârşit, am înţeles că bătrânul era obosit, că era timpul să ne luăm rămas bun,
187
dar cu toate acestea nu ne doream să o facem atât de atrăgătoare era frumuseţea personalităţii sale.
Dincolo de prorocirile referitoare la sfârşitul lumii, el ne-a vorbit şi despre lucruri destul de obişnuite, binecunoscute pentru noi. Numai că, din buzele lui, totul suna puţin diferit cuvintele se umpleau de un înţeles aparte.
în cele din urmă, ne-am ridicat cu toţii şi am început a ne lua rămas bun. În drum spre casă, am rămas în tăcere fără să discutăm, cum făceam de obicei, despre ce ne-a oferit călătoria. Totul era deja cât se poate de limpede Domnul ne învrednicise să cunoaştem un om sfânt.
Izbăveşte-mă, Doamne, de ispitele antihristului celui viclean, care este urâciune înaintea Ta şi care se apropie cu grăbire, şi fereşte-mă de mrejele lui cele înşelătoare, dându-mi adăpost în pustiul tăinuit al mântuirii Tale. Dă-mi, Doamne, puterea şi îndrăzneala de a mărturisi cu tărie numele cel sfânt al Tău, ca să nu cad din credinţă din pricina înspăimântării de diavol şi să nu mă lepăd de Tine, Mântuitorul şi Răscumpărătorul meu, sau de Sfânta Ta Biserică. Ci dăruieşte-mi şi mie, Doamne, a plânge şi a vărsa lacrimi zi şi noapte pentru păcatele mele şi te îndură de mine. Dumnezeule, în ceasul înfricoşătoarei Tale Judecăţi de Apoi.
Amin.
Cuviosul Anatolie Potapov de la Optina (tl922)
CUPRINS
Cuvânt înainte la ediţia românească 5
PARTEA ÎNTÂI MĂRTURIILE STAREŢULUI ANTONIE
Introducere 9
Prima întâlnire 12
Căile pământeşti 19
Stăreţia 44
întâia vedenie a Stareţului Antonie 45
A doua vedenie a Stareţului Antonie 48
Cum să ne mântuim? 87
Ultima întâlnire 94
PARTEA A DOUA
PROROCIILE STAREŢULUI ANTONIE ADEVERITE PRIN CUVINTELE SFINŢILOR PĂRINŢI
Cuviosul Anatolie cel Bătrân de la Optina 97
Cuviosul Ieroschimonah Serafim de Viriţa 100
Cuviosul Lavrentie de Cernigov 102
Cuviosul Nil Izvorâtorul de Mir 108
Cuviosul Ambrozie de la Optina 110
Cuviosul Varsanufie de la Optina 110
Cuviosul Nectarie de la Optina 111
Sfântul Ignatie Briancianinov 113
Cuviosul Kukşa al Odesei 116
190
Sfântul Teofan al Poltavei 116
Cuviosul Serafim de Sarov 117
Sfântul Ioan de Shanghai 119
Sfântul Efrem sirul 120
Rugăciunea împotriva lui antihrist a Cuviosului Anatolie cel Tânăr (Potapov) de la Optina 123
PARTEA A TREIA
MĂRTURIILE FIILOR DUHOVNICEŞTI DESPRE STAREŢUL ANTONIE
Amintirile enoriaşei Natalia K…. 124
Amintirile Anei 138
Amintirile Ecaterinei 143
Amintirile preotului Serghie D…. 150
Amintirile preotesei V. 155
Amintirile părintelui K. 161
Amintirile Katerinei N 172
Amintirile protoiereului mitrofor 184
Comenzi: www.librariasophia.ro
Difuzare: SUPERGRAPH Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro www.sophia.ro
Vă aşteptăm la
LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro
Născut în Imperiul Ţarist, la începutul veacului al XX-lea, stareţul centenar ale cărui cuvinte sunt cuprinse în acest volum a trecut prin valul de vitregii şi prigoane, ce s-a abătut asupra celor care şi-au mărturisit credinţa în Hristos Dumnezeu în Rusia. La începutul anilor 20, ca tânăr ieromonah, a fost arestat şi a luat căile gulagurilor sovietice, unde, timp de mai bine de douăzeci de ani, şi-a ispăşit condamnarea prin muncă silnică. După încheierea celui de al Doilea Război Mondial, a fost eliberat abia viu din lagăr, a pribegit prin Rusia şi a intrat în ascultare la un bătrân monah isihast, format la Optina.
După ce a reuşit să recupereze din felurite ascunzători cărţi şi vase liturgice din perioada ţaristă, stareţul a început a sluji Liturghia, iar când era rugat să facă botezuri şi înmormântări, el le săvârşea în timpul nopţii.
întrucât era înzestrat cu puterea cuvântului şi cu darul înainte-vederii, lângă stareţ s-au adunat mulţi oameni, pentru a căror întrebări şi căutări el a cerut răspuns de la Dumnezeu. Aşa se face că, pe la începutul anilor 70 ai veacului trecut, s-a învrednicit de prima vedenie, în care Domnul i-a dezvăluit cele ce se vor petrece lăuntric cu oamenii în vremurile de la sfârşitul lumii. După mai mulţi ani, într-o a doua vedenie, i-a fost descoperită, cu multe detalii, deopotrivă starea lumii şi a firii omeneşti, atât din preajma venirii lui antihrist, cât şi din vremea stăpânirii lui. Toate acestea au fost aşternute în scris, pentru cei cu luare-aminte.
www.sophia.ro ISBN 978-973-136-990-7
978973136990
AM VĂZUT SFÂRŞITUL LUMII
MĂRTURISIRILE UNUI STAREŢ CARE A TRĂIT O SUTĂ DE ANI
VOLUMUL 2
AM VĂZUT SFÂRŞITUL LUMII
Mărturisirile unui stareţ care a trăit o sută de ani
Icoana de pe copertă şi din pagina alăturată îl înfăţişează pe Mântuitorul Iisus Hristos în slavă
Ediţie îngrijită de monahul Coprie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Am văzut sfârşitul lumii: mărturisirile unui stareţ care a trăit o sută de ani ed. Îngrijită de monahul Coprie Bucureşti: Editura Sophia, 2024-2025 2 vol.
ISBN 978-973-136-989-1
vol. 2 2025 ISBN 978-630-346-063-5
I Coprie, monah (ed.)
2
© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie.
AM VĂZUT SFÂRŞITUL LUMII
MĂRTURISIRILE UNUI STAREŢ CARE A TRĂIT O SUTĂ DE ANI
VOLUMUL 2
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel Ce vei veni să-i judeci pe cei vii şi pe cei morţi, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii, iartă-ne nouă toate păcatele vieţii noastre şi, prin căile cele numai de Tine ştiute, ascunde-ne de la faţa antihristului în pustia cea tăinuită a mântuirii Tale.
Cuviosul Nectarie de la Optina (t 1928)
Mă tot întrebi despre vremurile de la sfârşitul lumii…
Fiind trecut printr-o sumedenie de prigoane şi greutăţi pe parcursul vieţii sale de un veac. Stareţul Antonie a rămas în conştiinţa celor care l-au cunoscut drept o pildă vie a credinţei lucrătoare, un om al rugăciunii, adânci şi care este cu neputinţă să fie ademenit de nălucirile vremelnice ale acestei lumi. Tocmai de aceea, cuvântul luminător şi ziditor al Stareţului Antonie are puterea să lucreze asemenea unui bisturiu, vădind cangrenele sufleteşti şi deopotrivă lucrând la curăţirea noastră de stricăciunea îndobitocirii în cugetele pământeşti ale confortului şi ale bunăstării materialnice.
Cel căruia Stareţul Antonie a socotit de cuviinţă să-i încredinţeze tainele şi experienţele sale lăuntrice a fost preotul Alexandru Krasnov, el fiind cel care avea să publice cele două volume în care erau însemnate cuvintele mărturisitoare ale întâlnirilor sale cu încercatul şi iscusitul bătrân.
Nu ne îndoim că stareţul l-a ales pe părintele Alexandru prin luminarea harului lui Dumnezeu, încredinţând preţioasele sale cuvinte unui preot ce se afla atunci în jurul vârstei de patruzeci de ani şi care intrase în slujirea preoţească după căderea Uniunii Sovietice.
Părintele Alexandru Krasnov s-a născut în anul 1958 într-o familie de muncitori. Mama sa a crescut orfană şi mai apoi a lucrat într-o uzină ca strungar şi tehnician. Tatăl său a absolvit studiile politehnice şi a profesat ca inginer. Familia părintelui Alexandru era una credincioasă: îşi săvârşeau zilnic rânduiala de rugăciune, iar peste zi acopereau icoanele ca să le ferească de privirile iscoditoare ale celor care i-ar fi putut denunţa. Dar iată cum evocă părintele Alexandru anii copilăriei: „Aveam destul de multe cărţi duhovniceşti, începând de la Sfânta Scriptură până la Cazanii. Erau printre ele şi cărţi liturgice o moştenire de la naşa tatălui meu, o călugăriţă, sora bunicii mele. Atât Cunoştinţele religioase elementare, cât şi simţământul prezenţei lui Dumnezeu, mi-au fost altoite de părinţi la O
5
vârstă foarte fragedă, cum s-ar zice, prin laptele matern. Iar o cunoaştere mai temeinică despre rugăciune, deSpre vieţuirea în credinţă, despre necesitatea citirii unor scrieri duhovniceşti toate acestea mi le-a transmis bunica mea”.
între 1976-1978 tânărul Alexandru şi-a făcut stagiul militar. A plecat în armată având la gât o cruciuliţă şi o icoană a Sfântului Serghie ocrotitorul familiei lor — şi s-a întors tot cu ele la gât, fără să le dea jos, răbdând toate apostrofările şi şicanările ofiţerilor sau ale colegilor. După terminarea armatei şi-a început studiile la Politehnică, unde a întâlnit-o şi pe cea cu care avea să întemeieze o familie, Dumnezeu binecuvântându-i cu un băiat pe nume Andrei.
După absolvirea Politehnicii, Alexandru a început să lucreze într-o uzină ca maistru, apoi ca şef de secţie, devenind în cele din urmă director adjunct şi inginer proiectant. În anul 1990, datorită rezultatelor sale deosebite, a fost numit director al unei întreprinderi autonome de cercetare şi producţie, fiind angajat în dezvoltarea şi fabricarea de echipamente neconvenţionale. În paralel a început să publice literatură ortodoxă, iar cartea pe care a scris-o pentru fiul său: Evanghelia pentru copii, avea să fie acreditată de consiliul bisericesc şi să devină manual pentru învăţământul gimnazial. După câţiva ani, a renunţat îa cariera lumească, moment despre care îşi amintea: „Primind binecuvântarea, le-am lăsat pe toate şi am primit hirotonia. Am fost trimis să slujesc, de cele mai multe ori, în unele dintre bisericile rurale părăsite. Domnul mă ajuta, mă întărea să le îndur pe toate şi geruri de minus patruzeci de grade, şi dificultăţi materiale, toate…”.
Despre aplecarea sa spre truda cărturărească, mărturisea astfel: „Am scris dintotdeauna. La început acesta a fost doar un îndemn interior, apoi, la un moment dat, vlădica mi-a zis: Dacă nu vei scrie, vei da răspuns înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare clipă petrecută în zădărnicie!. Aşa că îmi duc crucea. Fie că îi place cuiva, fie că nu”.
Dacă stareţul Antonie a vieţuit un veac pe acest pământ, zilele părintelui Alexandru au fost pe jumătate, căci înăinte de a împlini cincizeci de ani a trecut la Domnul, în 21 august 2007, în urma unei boli grave şi îndelungate.
6
Fiul său, Andrei Krasnov, i-a continuat munca editorială, publicând o parte din scrisorile Stareţului Antonie, care rămăseseră adunate în arhiva tatălui său. Redăm în continuare o scrisoare asemenea unui testament, în care monahul centenar se adresa unui preot ce îi era ucenic apropiat. Dar cuvintele Stareţului Antonie sunt deopotrivă şi o adresare către fiecare dintre noi:
Dragul meu părinte N.l
Mă tot întrebi despre vremurile de la sfârşitul lumii. Oare tu chiar nu ştii că, pentru un om muritor, orice timp este al sfârşitului? Cine cunoaşte sau poate să prezică propriul său sfârşit? Nimeni şi niciodată.. Anume acesta-este adevărul.
Trebuie să trăim aşa ca şi cum ne-am afla deja în pragul morţii şi în fiecare ceas să ne amintim de moarte. Mulţi dintre sfinţi şi-au pus în chiliile lor sicriul pregătit din timp pentru propria înmormântare, însă nu pentru a stârni tulburare celor care-i vizitau. Nicidecum. Ei, mai întâi de toate, pe sine înşişi se smereau cu gândul la faptul de neocolit al trecerii în cealaltă lume.
Omul se îmbibă cu însetarea după viaţa pământească doar din pricina că vrăjmaşul îi insuflă gândul la nestrămutarea existenţei sale de acum, la posibilitatea prelungirii acesteia. Uită-te în jurul tău câte lucruri au fost plăsmuite numai pentru a satisface sforţările zadarnice ale celor care se amăgesc, închipuindu-şi că vor trăi veşnic aici? De mii de ani trudesc sârguincios atâţia medici la elaborarea „elixirului vieţii”. Aceştia au ajuns până şi la consumarea cărnii omeneşti, însă eforturile lor rămân a fi zadarnice. Nu totul în această lume este muritor. Noi înşine semănăm această moarte, lăsându-ne mânaţi de chemările vrăjmaşului să „devenim asemeni unor dumnezei”.
Părinte, vremea domniei lui antihrist va fi foarte înfricoşătoare. Dar recunoaşte, nu este oare mai înfiorător faptul că, în vremurile acestea mai liniştite, care ne lasă încă timp pentru pocăinţă, îl preferăm lui Hristos pe vrăjmaşul Său?! Şi totuşi, noi tocmai asta facem. Având voinţă liberă şi libertatea de a-şi exprima voirea, omul alege tot păcătuirea. Mai mult decât atât el se complace în păcat şi nici nu vrea să mai audă despre pocăinţă. Cred că acest lucru este mai înfricoşător.
7
Cine se mai roagă acum? Nu, nu zic despre citirea rugăciunilor, ci despre rugăciunea în sine. Dacă ar mai fi doar câţiva rugători de acest fel, nici nu ar mai veni acele vremuri de sfârşit al lumii. Dar, din păcate, noi doar ne citim pravila de rugăciune, ne citim rugăciunile de dimineaţă şi de seară, însă nu ne rugăm. Pe când Domnulnostru Iisus Hristos ne-a arătatEl însuşi o pildă de rugăciune până la sudori cu sânge. Cine îşi aminteşte acest lucru?
De Golgota nu ai cum să fugi, doar că trebuie să ne rugăm ca şi Hristos în Grădina Ghetsimani. Apostolii dormeau-, iar El Se ruga. De aceea a şi trecut El prin Golgota, deschizându-ne nouă, muritorilor, calea spre mântuire. Părinte, şi pentru noi, o singură cale este cu putinţă prin Golgota! O alta nu există şi nici nu poate fi, decât numai Golgota. Fiecare o are pe a lui, proprie. Cineva se mântuieşte prin beteşugurile copiilor săi, altcineva prin propriile boli sau necazuri ale vieţii, însă calea spre împărăţia Cerurilor trece doar prin Golgota.
îmi aduc aminte că erau acolo, în lagăre, unii care încercau prin orice mijloace drepte şi nedrepte — să-şi croiască o soartă mai uşoară, obţinând transferul la o muncă mai puţin obositoare, cum ar fi, să zicem, la cantină, sau în orice alt loc. Şi iată ce am să-ţi spun, omule drag: pe unii ca aceştia, fie îi aştepta o deplină cădere sufletească, fie îi găsea Golgota şi la noul lor loc de muncă. Nu, nu avem cum să fugim de ea—până şi străduinţele noastre de a ne afla o asemenea scăpare se cuvine să le lepădăm şi să-i mulţumim, în schimb, lui Dumnezeu pentru pătimiri. Gândeşte-te că Fiul lui Dumnezeu a urcat pe Golgota pentru a primi muceniceasca săvârşire. El, Care e fără de păcat, curat, iubitor şi smerit! Oare nu ar trebui ca, pentru noi, cei întinaţi, păcătoşi şi mândri, să fie o adevărată fericire urmarea căii Sale?
Mai bine este când întreaga viaţă devine o necontenită urcare pe Golgota. Nevoitorii tocmai asta năzuiau, tăindu-şi voirile, cugetările şi poftirile. Ei toată viaţa lor urcau pe ea,, numai şi numai pe Golgota. Pentru că fără de aceasta e de neînchipuit viaţa veşnică. Iată de ce sfinţii se întristau nespus dacă încercările se ridicau de la ei. O altă cale pur şi simplu nu există.
Osteneşte-te şi rabdă, îndură şi roagă-te!
Părintele Antonie
AM VĂZUT SFÂRŞITUL LUMII
MĂRTURISIRILE UNUI STAREŢ CARE A TRĂIT O SUTĂ DE ANI
INTRODUCERE
Mai întâi de toate, aş dori să vă mărturisesc de la început că această carte despre Stareţul Antonie nu a fost scrisă cu scopul de a ajunge la cititori; ci pentru a fi păstrată în Sertarul biroului meu. De ce? în primul rând, deoarece au existat mari îndoieli cu privire la însăşi posibilitatea de a o publica. În al doilea rând, fiindcă, în aceste întâlniri şi convorbiri, a existat ceva extrem de personal şi tainic; aşa că nu mi-am dorit în mod deosebit să vorbesc despre ele în public.
Versiunea iniţială, încropită „pe urme proaspete”1 în anul 2000 din textele înregistrate de mine pe casete audio în urma fiecărei întâlniri cu Stareţul Antonie, avea aproape 300 de pagini. În timpul pregătirii pentru tipar, o mare parte din ce scrisesem a fost tăiată. Aproape toate profeţiile Concrete au fost înlăturate, în special cea cu referire la catastrofa din New York. Au existat mai multe motive pentru aceasta pe de o parte, sincer vorbind, aveam o oarecare reticenţă faţă de profeţii în general. Şi apoi, îmi era greu la început să apreciez în deplină măsură ceea ce spunea bătrânul, darămite să mai şi pricep — n-ai cum să desluşeşti prea bine chipul omului când stai nas în nas cu el. Dar vă voi spune mai mult decât atât. Abia acum, când mă pregătesc pentru publicarea celui, de-al doilea volum, am reuşit să audiez caseta pe care înregistrasem relatarea conversaţiei mele cu stareţul despre produsele alimentare. Ba, nici măcar nu atât despre alimente, cât despre sărăcirea agriculturii în Occident. Părintele Antonie credea în mod cert că recoltele incredibile din Europa şi America erau O cacealma, o păcăleală şi nimic mai mult. În special, el
1 Autorul se referă aici la prospeţimea amintirilor.
9
afirma că ei cumpără pâine2 din întreaga lume, iar când o vând, oferă grâul lor otrăvit sau pe cel cumpărat, dar la un preţ mai mare decât preţul de achiziţie.
în primă etapă, am introdus conversaţia în text aşa cum mi-o dictasem3 în urmă cu patru ani, însă, în cele din urmă, am fost copleşit de îndoieli. Nouă ne-a fost inoculată ideea că Occidentul are o producţie excedentară de produse agricole, pe care ar fi pur şi simplu imposibil să o depăşim, aşa că acea convorbire a fost parţial tăiată, parţial cizelată. Dar câtde mare mi-a fost mirarea când, foarte recent, am aflat din surse oficiale că şi Canada cumpără grâu! Atunci m-am văzut nevoit să corectez textul conversaţiei cu pricina în favoarea versiunii iniţiale.
Din păcate, eu nu am fost la propriu un fiu duhovnicesc al stareţului Antonie pentru a putea deprinde încrederea absolută faţă de cuvintele lui… Am avut doar câteva întâlniri cu el, care s-au petrecut în perioade destul de dificile ale vieţii mele. Însă într-adevăr, în urma acestora, am rămas cu un incredibil simţământ al rugăciunii, al tăriei duhului bătrânului şi un lucru care este greu de exprimat cu adevărat în cuvinte cu senzaţia unei absolute veridicităţi, a păcii sufleteşti atotcuprinzătoare şi, în general, cu tot ceea ce simte omul ortodox atunci când vizitează locuri de adâncă rugăciune. Probabil, un copil trăieşte sentimente asemănătoare în braţele unui tată puternic atunci când acesta îl linişteşte.
Pe de altă parte şi acest lucru a fost precumpănitor am dorit să îmi concentrez atenţia întâi de toate asupra unei probleme de însemnătate globală: îndrumările stareţului cu privire la mântuirea sufletului în vremurile de pe urmă. Iar un alt motiv este că acele înregistrări cuprindeau foarte multe lucruri care mă priveau pe mine personal, sau se refereau la familia mea şi la parohia pe care o păstoream.
Se poate spune că această carte a ajuns să fie publicată pur întâmplător (deşi, tot ceea ce pare a fi la voiaîntâmplării,
2 Cuvântul pâine poate avea aici sensul mai larg de grâu, făină, aluat.
3 Părintele Alexandru folosea în acest scop un casetofon.
10
se face cu voia lui Dumnezeu). În cadrul unei convorbiri cu un călugăr sporit duhovniceşte, am pomenit în treacăt despre stareţ şi despre cartea prorociilor sale (în versiunea iniţială, ea se numea Prorociile Stareţului Antonie)-. Dânsul a fost surprins că nu i-o arătasem până atunci şi m-a convins să i-o aduc pentru a o cerceta. Iar după ce a fost citită de mai mulţi schimonahi şi a primit binecuvântarea lor pentru a fi publicată, cartea s-a născut a doua oară, fiind deja la îndemâna tuturor. De aceea am socotit că adevăraţii ei „părinţi” au fost monahii fraţii mei întru Hristos. Slavă lui Dumnezeu că Sfânta Rusie are parte de aceştia, care, îmbrăcaţi în negru dar cu sufletele albe, se îngrijesc de mântuirea semenilor lor!
Călugării au început deîndată a mă ruga să redau în carte textul integral al profeţiilor. Cu toate acestea, iniţial, eu le-am respins rugăminţile. Este firesc să mă întrebaţi care a fost pricina acestui refuz. Însă v-am mărturisit încă de la început că toate întâlnirile mele cu Stareţul Antonie, precum şi toate îndrumările duhovniceşti primite de la dânsul, purtau un caracter personal şi orice amintire sau dezvăluire a lor mi se părea a fi pur şi simplu un sacrilegiu, în plus, interesul manifestat faţă de această carte, inclusiv cel nesănătos, nu mă inspira în mod deosebit să prelucrez pentru publicare materialul rămas sau să reconstitui versiunea originală a textului.
Dar iată că au prins a o citi foştii mei enoriaşi fusesem preot paroh în biserica lor oarecând. Cei mai mulţi dintre ei, în pofida faptului că publicasem cartea sub pseudonim, au înţeles imediat despre cine era vorba şi despre ce anume. Aşa că am început a primi apeluri de la ei şi numeroase vizite, întrucât casa noastră e deschisă pentru oricine doreşte să vină… Şi, în cele din urmă, m-am hotărât.
Din păcate, textul care a fost eliminat în timpul pregătirii primei ediţii a fost iremediabil pierdut din cauza unui virus ce mi-a atacat computerul de curând şi nu mi-a trecut prin minte, cu trei ani în urmă, să îl printez îndată ce l-am redactat. Pe lângă aceasta, au trecut aproape patru
11
ani de la ultima mea întâlnire cu Părintele Antonie, aşa că au fost şterse de uitare multe lucruri, dar mai ales ordinea lor cronologică. Toate acele gânduri pe care mi le dictasem pe casete s-au amestecat cu înregistrările predicilor mele şi a cursurilor de la şcoala duminicală pentru adulţi, ceea ce a făcut imposibilă determinarea succesiunii lor. Din acest motiv, cel de-al doilea volum este conceput sub forma unei singure convorbiri, deşi, de fapt, el a cuprins în sine discuţii purtate în cadrul mai multor întâlniri.
A mai existat şi o altă problemă la pregătirea acestui text. Primul volum a fost alcătuit îndată după ce l-am vizitat pentru ultima oară pe Stareţul Antonie, la doar câteva luni distanţă. Amintirile mele erau încă atât de vii, încât am reuşit să păstrez chiar şi specificul graiului pe care îl avea părintele. În orice caz, cei care l-au cunoscut şi au avut fericirea de a discuta cu el, au înţeles imediat despre cine era vorba. Acum însă, cu patru ani mai târziu, memoria mea a pierdut multe dintre amănunte. A trebuit să reconstitui pe fărâme cele din trecut.
Dacă ceva nu mi-a ieşit cum se cuvine, iertaţi-mă! Pot doar să vă asigur că, tot ce-a fost scris, s-a scris nu pentru obţinerea unui profit comercial, ci pentru mântuirea sufletelor omeneşti. Cerând sfintele voastre rugăciuni, rămân umilul preot al Dumnezeului Celui Viu,
Părintele Alexandru
ÎNTÂMPLĂRI ŞI OAMENI
Aşa se face că, după cele ce s-au petrecut în Verhnedonskoe, am uitat de minunatul stareţ. Totul mergea cumva anapoda: de la idila pe care mi-o creasem în imaginaţie înainte să fiu hirotonit slujirea de păstor al satului, recitirea volumelor cu scrierile Sfinţilor Părinţi, trăirea experienţelor ascetice, scrierea operelor proprii din toate a rămas, cum s-ar zice, mai mult urzeală decât bătătură. Dar cred c-ar fi mai bine să nici nu pomenim despre acestea.
12
A mai trecut o vreme şi am ajuns să slujesc într-o altă eparhie, în funcţia de protopop al judeţului X. Această regiune administrativă era mai dificilă, pentru că nu avea un număr suficient de clerici. Fiind foarte mare căci cuprindea aproximativ cinci raioane veneau acolo unii credincioşi chiar şi de la câteva sute de kilometri depărtare, din alte judeţe, şi se socoteau a fi enoriaşii acelei eparhii. Şi iată că într-o zi, în timpul unui răgaz de după încheierea slujbei, s-au apropiat de noi câţiva oameni cu rugămintea de a merge cu ei pentru a le sfinţi casele, care se aflau la 150 de kilometri distanţă de parohia mea. Eu am început a-i refuza eram obosit după slujbă, plus că ar fi putut apărea anumite complicaţii cu clericii locului dacă o făceam… Însă în ochii lor era atâta rugăminte, încât am fost nevoit să părăsesc orice nădejde de a mă odihni şi să intru în biserică pentru a-mi lua din nou veşmintele.
După ce am săvârşit sfeştaniile, în drum spre casă, localnicii au început să ne povestească felurite întâmplări despre preotul neobişnuit fochistul de la cazangeria satului, părintele Antonie. Aşadar, în tot acel răstimp cât a durat drumul de mtoarcere, toţi au vorbit despre el. De fapt, ei au fost cei care au vorbit, pe când eu şi preoteasa mea doar întrebam câte ceva, dacă ni se ivea vreo neclaritate. Iar pentru că povestitorii erau nişte oameni simpli, istorisirile lor se distingeau prin curăţie şi putere imagistică, descriindu-ne felul în care părintele Antonie slujea Liturghiile în taină, cum săvârşea parastase pentru cei adormiţi, cum boteza, povăţuia, cununa, şi aşa mai departe.
Povestirea lor te fascina prin simplitatea ei. Îţi era cu neputinţă să nu te cufunzi în peripeţiile tuturor încercărilor din viaţa acestui om. Totodată, cred că lucrul cel mai uimitor a fost că stareţul a reuşit întotdeauna să se facă, dacă nu iubit, atunci, în orice caz, respectat atât de credincioşi, cât şi de cei lipsiţi de credinţă.
Ne-am dat seama de îndată despre cine era vorba nu se întâmplă zi de zi să întâlneşti un cuvios şi nici nu poate orice loc să nască un astfel de om. Cuvintele povestitorilor
13
erau pline de dragoste şi respect faţă de el. Preotul-fochist se înălţa precum o stâncă de granit în mijlocul deşertăciunilor şi nimicniciilor acelei lumi care-l înconjura! Şi tocmai această integritate şi acest caracter monolitic au fost cele care au atras spre el atât de mult sufletele oamenilor.
Nu ştiu dacă mă veţi înţelege sau ba, însă anume această râvnă de mărturisire a Ortodoxiei, care nu se lăsa supusă îndoielii, această neprihănire a duhului a stârnit cele mai mari îndoieli înlăuntrul meu suntem cu toţii fiii vremurilor noastre. Iar vremurile noastre sunt un timp al îndoielii, în care s-a pierdut atitudinea respectuoasă faţă de om ca purtător al chipului şi asemănării Ziditorului. Este un timp al păcatului, un timp al căderilor sufleteşti necontenite. Până şi omul credincios îşi caută îndreptăţirea într-un singur lucru: toţi cei din jur păcătuiesc. Probabil că acesta a fost motivul pentru care m-am raportat la părintele Antonie cu o oarecare prejudecată. Sau, poate, nu atât cu prejudecată, cât cu precauţie. Deşi, la acel moment, îmi încolţise în inimă dorinţa de a vedea din nou cu ochii mei acea legendă vie care era Părintele Antonie.
ÎNTÂLNIRILE
A trecut o vreme şi ne-am întâlnit. Nu voi încerca acum să reconstitui cronologia şi succesiunea întâlnirilor în cartea ce conţine prorociile stareţului4 este redat totul destul de desluşit. Important este că întâlnirea s-a petrecut. Am avut ocazia nu doar să-l cercetez în tihnă pe stareţ şi chilia sa, ci să şi port cu el o convorbire pe îndelete. Personalitatea nevoitorului s-a dovedit atât de încântătoare, încât îndoielile cu privire la folosul unei astfel de discuţii au dispărut subit.
La momentul întâlnirii mele cu Stareţul Antonie, aveam adunate numeroase întrebări, care începeau toate
4 Vezi Am văzut sfârşitul lumii Mărturisirile unui stareţ care a trăit o sută de ani, vol. 1, ed. Sophia, 2024,192 p.
14
cu aceleaşi cuvinte: „De ce?…”. Odată ce s-a ivit prilejul, i-am înşirat părintelui nelămuririle mele. Cred că, dacă nu aş fi auzit de la el un răspuns lămuritor la acel moment, nu ar mai fi avut loc nici celelalte convorbiri îndelungate care au urmat.
Cuvintele bătrânului m-au cutremurat cu simplitatea şi claritatea lor:
Părinte, de ce ai tu trebuinţă de răspunsuri? Oare răspunsurile la aceste întrebări sunt cele care te vor mântui, părinte Alexandru, sau răspunsul tău la întrebarea lui Dumnezeu despre păcatele ce le-ai săvârşit? Dragul meu, azvârle-le pe toate în lături şi nu te mai chinui! Nu sunt spre binele tău acestea! Adu-ţi aminte de sfinţii nevoitori din primele veacuri ale creştinismului ei nu voiau nici să audă de lume, darămite să îşi facă o îndeletnicire din cercetarea molimelor sale. De aceea s-au şi mântuit. Iar întrebările tale îmi pare rău, părinte, însă ar fi mai bine să le schimbi:După cuvintele „De ce ..” să nu pui „se întâmplă cutării cutare lucru rău”, ci să te întrebi „De ce păcătuim?”, sau „De ce săvârşim lucruri care nu sunt bineplăcute lui Dumnezeu?”.
Bătrânul şi-a sprijinit spatele de perne, rămânând cu ochii întredeschişi, iar degetele sale lungi şi subţiri înaintau statornic pe nodurile tocite ale metanierului. Pentru că fuseseră folosite încontinuu, acestea nu mai păreau a fi împletite, ci şlefuite dintr-un oarecare os de culoare neagră.
ZĂLOGUL MÂNTUIRII
Am vrut să mă retrag discret, fără să fac vreun zgomot, dar scaunul vechi şi îndoit a scârţâit sub mine, iar Părintele Antonie şi-a deschis ochii:
Fugi?! Au nu cumva te-oi fi supărat cu ceva, părinte? Rămâi, mai stai o vreme, că doar nu eşti prea mulţumit de răspunsul primit, aşa că se cuvine să lămurim lucrurile. N-aş vrea să te las nedumerit…
15
Ai zice că totul pare simplu, ba cred chiar că tu însuţi ai vorbit, nu doar o dată, despre asta în predicile tale. Dar dificil e altceva: mai dificil e să accepţi lucrul acesta cu inima şi cu sufletul, mai greu este să-ţi dovedeşti credinţa prin faptele tale. Iată, bunăoară, pe când stăteam noi în lagăre, trăgeam „povara” de zi cu zi a vieţii de ocnaş. Nu un an, nu doi şi nici măcar zece… Ei bine, să ştii că destul de mulţi clerici au supravieţuit, cred eu, în mare parte datorită acelei liniştiri sufleteşti pe care au dobândit-o odată cu detaşarea de răul ce domnea în jurul lor. Dacă ţi se spunea să faci un lucru îl făceai, şi îl făceai bine, iar de erai pedepsit „Doamne, mântuieşte!”. Dacă îţi smulgeau puşcăriaşii pâinea din mână, ziceai: „Mă va hrăni Dumnezeu” şi „iartă-i, Doamne, pe cei care m-au nedreptăţit, că nu ştiu ce fac!”. Aşadar, toate se făceau cu rugăciune şi venea totul din inimă. Dar iată că au început a veni în lagăre „făuritorii comunismului”. Cu sufletul plin de indignare, ei trimiteau scrisori de plângere pe la toate organele de stat, înştiinţându-le despre greşeala care s-a comis în privinţa lor, spunându-le câte şi mai câte despre restabilirea dreptăţii şi aşa mai departe… Oamenii aceştia se frângeau şi ajungeau să cedeze foarte repede.
întocmai se întâmplă şi în zilele noastre lumea şi-a îndreptat acum toate puterile spre efortul de a le distrage oamenilor atenţia de la lucrul cel mai important mântuirea. Însă cel mai îngrozitor este faptul că, pentru atingerea acestui obiectiv, puterile întunericului se folosesc de scopuri şi intenţii aparent bune. S-ar părea că, în esenţă, unificarea tuturor Bisericilor Ortodoxe Ruse5 ar putea fi un lucru foarte bun. Dar şi aici vrăjmaşul nu se culcă pe-o ureche, ci îi atrage pe oamenii în „lupta pentru adevăr”. Şi gata, de-aici încolo mântuirea nu mai are loc! Toţi îşi doresc să dovedească ceva, să întărească prin citate tot ceea ce spun, să-şi confirme cuvintele aducând drept argumente
5 Stareţul Antonie face referire la unirea Bisericii Ortodoxe Ruse cu Bisericile Ortodoxe Ruse din afara Rusiei: OCA (Orthodox Church of America) şiROCOR (Russian Orthodox Church Outside Russia).
16
nişte cazuri asemănătoare din istoria Bizanţului şi a Rusiei… Dar mântuirea unde-i?! Unde e lupta cu propriile patimi, cu propriul păcat?!
Iată, au venit la mine oarecând şi nu era prima dată când veneau nişte oameni care spuneau despre ei înşişi că sunt fiii mei duhovniceşti. Aceştia ascultau povăţuirile mele, doar că nu le auzeau şi, prin urmare, nici nu le împlineau. Invocându-şi drepturile de fii duhovniceşti, aceştia au intrat la mine, necătând la oamenii care se adunaseră la uşa chiliei mele şi la faptul că spovedeam atunci o văduvă, alături de care mă rugam şi plângeam pentru fiul ei pierdut. De stai să-i asculţi, zici că sunt mărturisitori ai credinţei, scut şi sabie ai Bisericii celei luptătoare. Însă toate acestea cu patimă, ieşindu-şi din sine, într-un fel de frenezie6.
I-am ascultat, i-am aşezat pe scaune şi apoi am început să-i primesc pe fraţii mei cei smeriţi, umiliţi de viaţă şi de lume. M-an rugat şi am plâns dimpreună cu ei. Eu, păcătosul, nu le-am dat sfaturi, ci m-am străduit să-l fac pe fiecare să audă el însuşi glasul Domnului său. Mi-am plecat capul spre împlinirea voii Sale sfinte.
Au trecut astfel câteva ore. Nedumerirea „fiilor” mei a fost înlocuită de chibzuire. Apoi de rugăciune, după care au urmat şi lacrimile. În cele din urmă, au început să-şi ceară iertare şi să-mi mulţumească pentru învăţătură! Ori, care era acea învăţătură: „Pace vouă!” după cum a zis Mântuitorul (Luca 24, 36). Pacea din suflet ca zălog al mântuirii lui. Dacă pace nu este, nici mântuire nu este. Iar pacea înseamnă năzuinţa mântuirii, lepădarea de tot ceea ce n-are nici o legătură cu aceasta.
Iată „de ce-urile” tale. Da, astfel de lucruri există, da, ele sunt foarte, foarte tulburătoare. Cu toate acestea, doar nu stai zile întregi să te gândeşti de ce sunt nori pe cer şi cum de nu mai străluceşte soarele? Nu-i aşa, părinte? Da, vremea rece pe timp de vară e un lucru nepotrivit.
6 Sfântul Ignatie Briancianinov îi spunea acestei aprinderi sufleteşti „râvna sângelui”.
17
Însă când se apropie toamna, este deja ceva firesc. Cui i-ar trece prin minte să certe luna noiembrie pentru frigul şi umezeala ei?! Omule drag, părinte Alexandru, oare putem noi şti dacă este noiembrie sau decembrie pe tărâmul duhovnicesc?! Avem trebuinţă să ştim doar că va fi din ce în ce mai frig, va veni o şi mai mare, „răcire” morală, va veni… Iar ceea ce se întâmplă acum ia-o ca pe o zi caldă, ca pe o strălucire de soare. Cât despre întrebările tale, vei primi un răspuns la ele, numai că nu vei mai avea nevoie de acele răspunsuri…
Fie din cauza caracterului meu, fie din pricina durerilor adunate în inima mea, nu mă puteam potoli, aşa că l-am întrebat din nou pe stareţ:
Şi totuşi, Părinte Antonie, ce ar trebui să fac, cum ar trebui să procedez eu ca preot?
Răspunsul a fost simplu la prima vedere, dar chibzuiesc asupra lui până în ziua de acum:
Păi, să nu faci compromisuri, părinte! Mi-a zis cineva că, în Verhnedonskoe, le-ai spus credincioşilor că Dumnezeu este acelaşi atât în oraş, cât şi în pustie. De va voi, El ne va da, iar de nu va voi, atunci nu! să nu faci compromisuri, iată răspunsul pentru tine. În natură, care a fost creată de Dumnezeu, nu există nici un exemplu ce ne-ar dovedi că este cu putinţă ca cineva să se confrunte cu necurăţia şi să nu poarte apoi pecetea acelei murdării. Mi-a spus oarecând un om învăţat că, atunci când oamenii ies din junglă, ei poartăasupra lor mirosul de stricăciune. Indiferent de cizmele pe care le vei încălţa, tot te vei murdări şi vei căpăta un miros urât dacă vei trece prin ograda vitelor. Fereşte-te de bălegarul păcatelor, părinte! Ei spun acum că totul a fost creat de Dumnezeu. Da, numai că produsele stricăciunii nu au fost create, ci sunt un rezultat al păcatului cu moartea ne hrănim şi tot cu moartea sfârşim. Iar produsele acestei atingeri a morţii sunt viaţă, dar nu pentru noi, ci pentru plante. Domnul întoarce chiar până şi acest lucru spre folosul nostru. Noi
18
însă ne amintim de moarte doar când simţim mirosul hoiturilor de animale.
Lasă deoparte „de ce-urile” tale, părinte, că doar îl cunoşti, cel puţin din auzite, pe părintele Alexie7. Dreptul lui Dumnezeu! Rugător, mărturisitor, postitor, iubitor… Ce om a fost acesta! Eu l-am cunoscut în lagăre, dar ce mai întâlnire a fost ne-am potrivit ca două cioburi dintr-o oală spartă. Un preot dintr-un neam de preoţi, care au moştenit preoţia din tată-n fiu! îşi cunoştea toţi strămoşii aproape până în secolul al XIII-lea toţi au purtat crucea lui Hristos. El a primit crucea pectorală8 de distincţie din mâinile împăratului-mucenic însuşi. Pătimitorul chinurilor muceniceşti a sărutat şi mâna părintelui ţarului Nicolae îi plăcea să ia binecuvântare de la clericii simpli care nu erau din capitală. Iar el era încă tânăr, aşa că, stânjenit, a îngenuncheat în faţa împăratului! Sau poate sufletul său o fi simţit atunci că avea alături un martir.
Aşadar, s-a întors Alexie din lagăre. Părea că toate au luat sfârşit condamnarea i-a fost ridicată, au venit vremuri mai uşoare şi, numaidecât, oamenii au început să trăiască, în loc să lupte pentru supravieţuire. Dar, nu l-au acceptat în eparhie. Episcopul meu a zis fără nici o ezitare: „Nu-l
7 Părintele Alexie nu avea propria lui casă nicăieri. Copiii lui s-au dezis de el. Fiul său general decorat al armatei sovietice nici măcar nu l-a lăsat pe preotul amnistiat să-i treacă pragul, ci pur şi simplu l-a dat afară. Iar după ce a primit o parohie, a fost trimis să locuiască în casa unei femei care era renumită pentru comportamentul ei imoral din anii tinereţii. Cu toate că, în aparenţă, aceasta acceptase credinţa ortodoxă, atât ea, cât şi fiica ei îndrăcită, îşi băteau joc în fel şi chip de părintele Alexie, furându-i puţinii bani pe care-i câştiga şi mâncarea, sau chiar bătându-l uneori. Însă el le îndura pe toate cu smerenie, socotind că aceea era crucea pe care trebuia s-o poarte pentru că nu le oferise o bună educaţie propriilor săi copii n. ed. rus.
8 în diferitele tradiţii ale Bisericii Ortodoxe (greacă, slavă şi românească), există obiceiuri diferite cu privire la purtarea crucii pectorale de către preoţi. În Ortodoxia de tradiţie rusă, în general, crucea pectorală este însemnul distinctiv al preotului. Astfel, crucea de argint este acordată la hirotonie tuturor preoţilor, potrivit unei tradiţii din vremea ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei.
19
iau, îmi sunt de ajuns problemele mele”, însă, ce-i drept, i-a dat bani pentru o perioadă. Pe când alţii tot băteau pasul pe loc: nu-i spuneau nici da, nici nu. Şi iată că unul dintre episcopi l-a chemat să stea de vorbă cu el. Au tot vorbit ei vreme îndelungată: vreo două ore, dacă nu mai mult. Iar între timp, eu îl aşteptam pe Alexie în antecameră, care, de fapt, era un coridor nici tu scaun, nici tu bancă… Şi, cum aveam picioarele slăbite, am ajuns la capătul puterilor. Nu ştiu despre ce o fi purtat ei convorbirea, dar ştiu că a ieşit părintele, cum s-ar zice, lipsit de orice vlagă. Însă, de-ar fi avut mai mult sânge în el, probabil că ar fi fost roşu de supărare. Nu-l mai văzusem niciodată pe Alexie aşa, nici măcar în lagăre. „Ce s-a întâmplat”, l-am întrebat, „de ce te-ai necăjit în halul ăsta?”. Iar el mi-a răspuns deşi, sincer vorbind, mai bine era dacă tăcea, căci cuvintele lui continuă să-mi sfredelească mintea până şi acum „Eu îi zic: Iertată să-mi fie întrebarea, preasfinţite, dar nu te temi de Judecata de Apoi?, iar el îmi spune: Poate o fi ea, sau poate n-o fi… eu, însă, vreau să trăiesc bine şi aici!”.
Dar nu asta era ideea la care-am vrut să ajung, părinte; ceea ce doream să-ţi spun este că, după o jumătate de oră, poate o oră, părintele Alexie se liniştise şi îşi rotea metanierul în mână la fel ca înainte. Cred că, în rugăciunea sa, era cuprins şi episcopul cel stăpânit de îndoială. Alexie nu a mai revenit asupra acestui subiect, iar eu nu l-am întrebat nimic. Toţi împreună, noi, foştii deţinuţi ai lagărelor, l-am ajutat fiecare cum am putut. Undeva pe la mijlocul anilor 60, a obţinut şi el un loc într-o eparhie. Cu toate acestea, a avut de îndurat necazuri şi acolo, în parohia la care a fost trimis, dar asta o ştii şi tu de bună seamă. Însă, necătând la pătimirile de orice fel, părintele a slujit fără nici un „de ce”. Nu este treaba noastră să tot iscodim „de ce”. Dacă un cal, un bou, iar acum o maşină ar întreba „de ce”, mai că nimic nu s-ar urni din loc. Omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu e o maşină sau un animal. Dar aceste „de ce-uri” îl pot coborî în iad până şi pe el!
Bătrânul se ruga, eu tăceam. Şi ce-aş mai fi putut să zic chiar şi numai pentru a „digera” ceea ce auzisem, aveam nevoie de timp.
ADEVĂRUL ŞI ÎNŢELEPCIUNILE OMENEŞTI
Tăcerea se prelungise. Bătrânul, rămânând cu ochii închişi, îşi rostea în şoaptă rugăciunile, trecându-şi printre degete metanierul. Eram deja pregătit să mă ridic pentru a mă retrage, însă ştiam din experienţă că Părintele Antonie nu se afla nicidecum într-o stare de adormire, ci pur şi simplu îmi lăsa timp de cugetare şi se ruga… se ruga pentru înţelepţirea mea.
Vezi tu, dragul meu părinte Alexandru şi-a continuat el cuvântul, fără a-şi deschide ochii -, cel mai dificil lucru pentru un om este perceperea adevărului. Omului îi este mai uşor să accepte un anumit punct de vedere, sau pur şi simplu să pună în discuţie, să vorbească despre el, atunci când acest lucru conţine un element al amăgirii omeneşti. Destul de des, aici la mine, vin să mă cerceteze mulţi artişti, dar şi oameni de ştiinţă. Încercând să abordeze subiectul Evangheliei, ei o compară mai întâi cu felurite plăsmuiri omeneşti cum ar fi Coranul şi scrierile budiste şi abia după aceea încep a discuta, chipurile, despre Evanghelie. La început apare dorinţa de a coborî Adevărul la măsura înţelepciunii omeneşti, iar apoi urmează conversaţia despre El. Şi e de înţeles cum ar putea fi discutat Adevărul!? Adevărul ne cere, sau ne cheamă la săvârşirea acelor fapte care sunt de o potrivă cu El însuşi, corespunzătoare Lui. Ori, tocmai aici apar principalele greutăţi pentru noi. Căci la vorbă suntem pricepuţi, însă când vine vremea să şi împlinim ceea ce spunem aici deja e mult mai complicat. Iată de ce ajung să fie plăsmuite teorii potrivit cărora toate religiile şi mişcările filosofice sunt ca o pajişte cu diferite flori. Toate trebuie să existe, toate ne împodobesc viaţa fără această diversitate, lumea ar deveni mult mai săracă.
21
E un exemplu iscusit, aşa încât îţi şi vine greu să obiectezi ceva din prima. Dar poate că aceste flori nu sunt o pildă a întruchipării unor superstiţii omeneşti, poate că este vorba despre pilda unor oameni drepţi care au ajuns la strălucire nevoindu-se întru Adevărul cel sfânt? Cum socoteşti, părinte? Astfel, se limpezeşte şi un alt lucru de ce, odată ce florile şi ierburile cele bune sunt nimicite, pajiştea îndată se umple de buruieni. Şi nu de vreun soi de lobodă, ci numai de spini otrăvitori!
Râvna pe care o arătaţi este de trebuinţă doar în lucrarea mântuirii: pentru propria mântuire, dacă vorbim despre un mirean, şi pentru mântuirea turmei, când vine vorba despre un păstor. Eu te înţeleg din păcate, lucrurile nu stau aşa cum am vrea noi să fie. Dar încearcă să le priveşti dintr-un alt punct de vedere. Să luăm drept pildă Biserica Vechiului Testament: s-ar părea că duhul Adevărului a lipsit de acolo în vremurile ei cele de pe urmă9 o mărturie fiind însăşi învăţătura saducheilor10?! Şi totuşi! Pentru Hristos toate sunt cu putinţă şi El poate să învieze tot ce este mort. Dar întrucât nu L-a primit, mortul iudaismul, care tocmai fusese înviat, a adormit din nou…
Deodată, bătrânul a tresărit, de parcă şi-ar fi amintit ceva foarte important, şi a zis:
Mare necaz li se va trage ortodocşilor de la slujitorii lui antihrist. Slujbaşii diavolului propovăduiesc libertatea, deplina libertate faţă de poruncile lui Dumnezeu. Da, greu o să vă fie, iar eu nu voi mai trăi până atunci… De copii mi-e milă… Ei, fiind născuţi în desfrânare, fără binecuvântare şi îmbisericire, sunt nişte cainiţi11. Vai, cât de
9 E vorba despre vremurile premergătoare întrupării lui Hristos.
10 Saducheii nu credeau în viaţa de după moarte şi, prin urmare, nici în învierea morţilor n. ed. rus..
11 Cainiţii erau o sectă gnostică, al cărei membri şi susţinători îl cinsteau pe Cain ca fiind prima jertfă a lui Iahve, pe Care multe curente gnostice îl defineau drept demiurgul Vechiului Testament şi răul absolut. Cain era venerat pentru faptul că, dând naştere ideii de crimă, le-a oferit oamenilor posibilitatea de a o respinge şi de a dobândi o şansă de răscumpărare din păcatul originar. Tertulian considera că, în mitul cainit, Cain era reprezentat ca un om născut dintr-o „putere superioară”, în timp ce Abel fusese zămislit dintr-o „putere inferioară”. Secta cainiţilor a fost relativ mică. Atât Tertulian, cât şi Sfântul Irineu de Lion au menţionat că aceasta a existat în partea de est a Imperiului Roman, în secolul al II-lea.
Iată mărturia Sfântului Irineu de Lion: „Unii spun despre Cain că provine dintr-o putere superioară, iar pe Esau, pe Core, pe sodomiţi şi pe toţi ceilalţi asemenea lor îi socotesc a fi rudele aceluia, din care pricină aceştia au fost prigoniţi de către Creator, însă nici unul dintre ei nu a pătimit vreun rău, întrucât înţelepciunea Şi-a luat înapoi de la ei ceea ce îi aparţinea. Şi acest lucru, conform învăţăturii lor, trădătorul Iuda o ştia prea bine; şi tocmai pentru că el era singurul care cunoştea adevărul, a şi săvârşit taina trădării lui Hristos, iar prin el, spun ei, s-aU dezlegat toate cele pământeşti şi cele cereşti. De asemenea, cainiţii au întocmit o istorisire plăsmuită despre toate acestea, numind-o Evanghelia lui Iuda.
Aşadar, am adunat şi scrierile lor, prin care ei îndeamnă să fie nimicite lucrările lui Hystera, numindu-L astfel pe Ziditorul cerului şi al pământului. Asemenea lui Carpocrat, ei susţin că oamenii nu se pot mântui dacă nu trec prin tot soiul de înfăptuiri şi lucrări. Iar în orice păcătuire şi faptă ruşinoasă, se află de faţă un înger, astfel încât cel care o săvârşeşte se încumetă să atribuie fărădelegea şi necurăţia sa unui înger şi, oricare ar fi fapta aceea, să o comită în numele acelui înger, spunând astfel: O, îngere, eu întrebuinţez lucrarea ta; o, putere, eu săvârşesc fapta ta. Iar cunoaşterea desăvârşită, potrivit cainiţilor, constă în a te deda fără nici o teamă unor asemenea fapte care nu se cuvine nici măcar a fi numite” (cf. kartaslov.ru).
22
mulţi dintre aceştia vor ajunge să satisfacă nevoile cele mai josnice ale slugilor lui antihrist! Pentru început, aceia vor folosi trupurile copiilor spre plăcerea lor, dar vor ajunge să gătească şi bucate din ele în cele din urmă.
CUM SĂ NE MÂNTUIM?
Aşadar, Antihristul şi slujitorii lui vor fi mari agonisitori ai tuturor faptelor lor ticăloase. Nu există un asemenea păcat pe pământ, cu excepţia uciderii lui Dumnezeu, pe care ei să nu-l repete pe toate le vor face! Inclusiv mâncatul semenilor lor. Totul se va întâmpla, totul. Este mai greu a spune ce nu va fi, ce spurcăciune nu Vor înfăptui. Dar ce putem face suflarea iadului… Toate faptele păcătoase săvârşite de oamenii cei rătăciţi vreme de şapte mii de ani, toate vor fi reproduse în timpul domniei de trei ani şi jumătate a lui antihrist. Toate! Şi lucrurile
23
acestea se vor face nu doar pentru că fiul fărădelegii este păcatul întruchipat ci şi ca să-i ademenească pe toţi cei care, în sufletele lor, au măcar o oarecare gaură de vierme. De vor afla ceva de care să se poată agăţa şi să îi atragă în vâltoarea iadului, o vor face. Numai cine se găseşte de pe acum în pustie, numai acela se va mai putea mântui.
Spunând acestea, Stareţul şi-a întredeschis puţin ochii şi, privindu-mă, mi-a zis:
Nu te mai uita la mine atât de uluit, părinte! Nu este vorba aici de nisipuri, ci de pustie! Iar pustia aceea pentru fiecare poate fi într-un loc diferit. Dar pentru toţi aceasta constă în starea sufletească. Îţi aminteşti despre acel călugăr care se supăra pe fraţi, se înfuria şi astfel părăsea mănăstire după mănăstire? însă, chiar şi după ce a dobândit deplina pustnicie, el nu a încetat a se mânia, înfuriindu-se acum pe lucruri. De aceea îţi şi spun că poţi găsi pustia atât într-o pădure, cât şi într-un mare oraş, sau poţi să nu o ai nici măcar într-un deşert adevărat. Dar fără să dobândeşti pustia, nu poţi să te mântuieşti!
Deşi, de bună seamă, că monahul nostru nu s-a mai întors în oraş, ci la mănăstire. Oraşul nu este cel mai bun loc de mântuire nici pentru un mirean, darămite pentru un călugăr. Iar un oraş mare nu e bun nici măcar pentru trai el corupe, întrucât e plin de ispite, de necurăţii sufleteşti şi trupeşti. Unde şi-a hrănit mândria acel gând îndrăzneţ de a construi un turn până la ceruri? în cel mai mare oraş al vremurilor de atunci Babilonul. Unde a atins stricăciunea o asemenea treaptă a nebuniei, încât a umplut paharul răbdării lui Dumnezeu? în cele două mari oraşe Sodoma şi Gomora.
Iată de ce este de trebuinţă să ne lepădăm de lumea cea din afară. Însă fireşte că nu este vorba aici despre a nu-i mai vedea pe cei apropiaţi, sau despre a închide ochii la suferinţele şi necazurile semenilor noştri. Nu, este necesar să nu vedem păcatul altcuiva. Aceasta ne va permite să nu cădem în judecare, în părerea de sine cu privire la propriile fapte, în mândrie. Şi pe de altă parte, ne vom păzi noi înşine mai lesne astfel de cădere. Iar în al doilea rând, aşa vom izbutisă ne descotorosim de uneltirile vrăjmaşului şi să ne străduim a nu le mai băga în seamă. O astfel de lucrare, este şi mai anevoioasă, dar numai împlinind toate acestea ne Vom putea strămuta în pustie. Pustia ca un loc în care nu există nimic din cele ce-ţi atrag privirea, nu este nici o ispită văzută pentru simţurile omeneşti. În afară de gânduri. Ori, tocmai pe acelea, ca pe nişte cai jucăuşi şi nărăvaşi, trebuie să le ţinem în frâu.
Din păcate, părinte, tu însuţi ştii că acum nu mai există nici Teba, nici Sinaiul de pe vremea Sfântului Ioan Scărarul, şi nici Nitria12. În Nitiia, conform diferitelor estimări, existau până la trei sute de mii de nevoitori.
Nici nu mai există pustii ca locuri de deosebită însingurare, de unire în rugăciune cu Dumnezeu. De aceea, vei găsi pustia doar în sufletul tău şi doar în lepădarea lui de ispitele lumeşti, de împrăştierea lumii, de grija pentru păcatul altcuiva Căci, atunci când omul este cu băgare de seamă la păcatul străin, într-un fel sau altul, el repetă acest păcat, fie chiar doar cu gândul, dar îl repetă. Ceea ce fusese săvârşit de cineva, ia naştere din nou şi poate chiar într-o mai mare aprindere a împătimirii. Cuvântul:.„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7, 1) nu ar trebui înţeles doar ca o îngrădire de la vorbirea de rău. În nici un caz. Înălţimea cuvintelor Evangheliei se pierde undeva în Ceruri, ca ceva ce se află dincolo de înţelegerea deplină a minţii omeneşti pângărite de păcat. Îndemnul de a ne lepăda de vederea păcatelor altora este şi un sfat părintesc de a nu călca pe urmele celui care a păcătuit.
Judecând căderea altuia, noi înşine cădem, pentru că ne înfruptăm din păcatul cunoscutului nostru, închipuindu-ne căderea sa în păcat, reînviind-o în gândurile noastre. Anume aceasta este puterea demonică a cinematografiei.
12 Locurile în care monahismul a fost cel mai răspândit în vremurile dintru început ale creştinismului. De pildă, în Teba, potrivit diferitelor surse, se nevoiau până la o sută de mii de nevoitori în rânduiala monahală n.ed. rus..
25
Cum este evaluat talentul regizorilor. În acest tărâm al iadului în funcţie de impresia pe care o produce asupra celor dornici de a se pângări prin consumarea produsului actoricesc. Dacă îi face să râdă sau să plângă, e bine. Iar de vor începe a plânge cu suspine sau a râde în hohote e şi mai bine. Ori, aceasta nu este altceva decât o modalitate de a-l ademeni pe privitor să intre într-o altă viaţă, acolo unde, pe primul loc, ca pe un tron, stă păcatul!
Cam aşa stau lucrurile cu pustia. Şi de vei petrece o sută de ani printre nisipuri, s-ar putea să nu găseşti adevărata pustie. Iar pe de altă parte, „de voieşti”, o poţi dobândi chiar şi în capitală, deşi acolo calea către ea va fi cu mult mai anevoioasă. Aşadar, îndemnul de a fugi în pustie pentru a ne mântui în vremurile cele de pe urmă tocmai aşa trebuieşte înţeles: nu ca o fugă în sine, ci ca o depărtare de tot ce ne oferă lumea spre a ne ispiti inclusiv, şi mai întâi de toate, de descoperirea a tot felul de păcate străine.
Cu bună ştiinţă nu vorbesc aici, părinte Alexandru, despre cunoaşterea păcatului. Nu! Pentru a te molipsi de răceală, nu este nicidecum neapărat să bei ceai din aceeaşi cană cu un om bolnav — e de ajuns să stai de vorbă cu el mai de aproape. Asemenea se întâmplă şi cu păcatul: o persoană poate să nici nu participe la orgiile celor ce păcătuiesc, însă şi numai auzind despre acea cădere în păcat, despre amănuntele săvârşirii acelei păcătuiri, ea va ajunge deja pe calea nelegiuiţilor. Şi chiar dacă nu îi va stârni dorinţa de a-l repeta, până şi simpla amintire a păcatului va pângări şi va corupe sufletul omului13. Amintiţi-vă de strămoaşa noastră şarpele anume prin cuvânt a ademenit-o spre păcătuire.
Iar pentru îndreptare, nu vom mai avea timp în vremurile de pe urmă. Atunci totul va fi: da da, nu nu! (Matei 5,37) Din nefericire, nu mai suntem acum o mie de
13 Din aceeaşi perspectivă, Sfântul Sofronie Saharov spunea că, dacă va avea loc cel de al treilea război mondial, rugăciunea pe pământ va deveni cu neputinţă, datorită „contaminării” reciproce prin părtăşia la gândul uciderii de frate.
26
ani, când omul putea să păcătuiască jumătate din viaţa sa şi apoi să se pocăiască în cealaltă jumătate: Iată de ce, în zilele cele de sfârşit ale lumii, oriunde va fi cu putinţă, se vor purta discuţii despre păcatele altora şi se vor savura amănuntele acestor căderi în păcate.
De altfel, deja nu se va mai putea vorbi despre acestea ca despre o cădere în păcat, pentru că ele nici măcar nu vor mai fi socotite o cădere, ci doar o formă de manifestare a libertăţii. Unii vor apăra curvia, sodomia, lăcomia pântecelui, iar alţii le vor condamna, vădindu-le pe faţă. Dar, în esenţă, nu acesta este scopul lor: menirea acestui teatru infernal este de a-i face pe oameni să discute păcatul, şi încă cele mai josnice forme ale lui, iată ce este important pentru ispititori. Ei se vor strădui să îi treacă pe oameni prin murdăria şi spurcăciunea păcatului, fie şi al altora. Lucrul acesta se întâmplă şi acum, dar va fi şi mai cumplit. Iar având aceşti doi ispititori în casă radioul şi televizorul14 pur şi simplu nu ne vom mai putea ascunde de mizeriile lumeşti pe care ei ni le aduc înainte.
Astfel şi strămoaşa noastră Eva, la început, doar a cercetat cu privirea roadele oprite şi a fost ispitită de înfăţişarea lor. Apoi însă, ea a început a-şi căuta o îndreptăţire pentru a putea ajunge la înfăptuirea păcatului şi a cugetat aşa: „Ia să gust eu roadele acestea, dacă tot zice şarpele că nu-mi va fi decât mai bine!”. Iar Adam, văzând că femeia rămăsese vie, a fost şi el ispitit să calce ascultarea de voia lui Dumnezeu. Ce a ieşit din toate astea, ştim cu toţii, dar totuşi prea puţin ne osebim de strămoşii noştri prin faptele noastre. Aşadar, omul se gândeşte: „Toată lumea zice că-i un lucru bun, iar eu n-am cunoscut încă ce înseamnă să înfăptuieşti aşa ceva. Trebuie să încerc, sau măcar să mă uit la alţii cum o fac!”. Apoi îndată îşi
14 La acestea putem adăuga şi toate cele venite, în zilele noastre, prin fluxul comunicaţiilor mobile, la care mai toţi suntem „conectaţi”, adeseori mai intens şi mai statornic decât la radio sau televiziune. Aceasta cu atât mai mult cu cât dispozitivele mobile sunt la purtător, însoţindu-ne aproape peste tot.
27
porneşte televizorul15, ori, de aici e o întindere de mână până la împlinirea păcatului în faptă.
Trebuie să fim cu luare aminte la Evanghelie şi la aceia care sunt adevăraţii ei tâlcuitori, ce aduc duhul Evangheliei în lumea Sfintei Biserici Ortodoxe. Ortodoxia e desăvârşită, pentru că ea este Adevărul, e cunoştinţa dată oamenilor de către Dumnezeu despre El însuşi. Ortodoxia nu poate să poarte asupra ei petele din naştere ale păgânismului, ale înţelepciunilor omeneşti, căci altfel nu ar mai fi Ortodoxie, ci opusul ei — protestantismul. Oamenii care se numesc pe ei înşişi ortodocşi pot avea şi chiar au multe pete din naştere ale păgânismului, moştenite de la strămoşii lor îndepărtaţi. Însă tocmai aceşti oameni alcătuiesc întreaga plinătate a Bisericii, de aceea se şi străduieşte potrivnicul să înmulţească în sufletele lor petele pricinuite de păcate, astfel încât să pângărească sfinţenia Ortodoxiei, Cunoaşterea lui Dumnezeu şi Cunoştinţa lui Dumnezeu, înşirând în văzul tuturor păcatele ortodocşilor, vrăjmaşul urmăreşte să-i ademenească pe cei puţin credincioşi, sau pur şi simplu pe oamenii care sunt nestatornici întru adevăr.
Numai pustia. Numai ea poate deveni un adăpost de nădejde pentru sufletul zbuciumat al omului de la sfârşitul veacurilor. Iată părinte, tu mi-ai povestit, bunăoară, despre oamenii fără adăpost din parohia ta16. Or, dacă aceştia ar duce un mod de viaţă ortodox s-ar spovedi, s-ar împărtăşi ar fi o pildă de mântuire în cele mai cumplite vremuri!
15 La fel de bine în loc de televizor poate fi telefonul sau un alt dispozitiv mobil.
16 într-una dintre parohiile rurale, într-o casă părăsită, s-au aşezat cu traiul nişte „boschetari” veniţi de la oraş. Sătenii locului, la început, au fost îngrijoraţi de prezenţa unor astfel de vecini. Însă curând s-au lămurit că bărbaţii care se sălăşluiseră acolo erau oameni cumpătaţi. Ei se ofereau întotdeauna să ajute pe oricine avea nevoie. Îşi câştigau traiul, şi încă şi-l câştigă, în mare parte din pescuit. Nu intră în nici o legătură cu statul şi structurile sale şi, după cum se obişnuieşte, îi plătesc mită poliţistului, ducându-i peşte, pentru a-l ţine departe. Mai vin şi pe la biserică, însă doar pentru a aprinde câteva lumânări n. ed. rus).
28
Se poate supravieţui astfel? Da, se poate! Chiar fără să îşi dea seama, ei au tăgăduit bunurile acestei demonice „civilizaţii” (of, că tare nu-mi mai place acest cuvânt). Pentru oamenii aceştia nu există nici o îndoială exprimată în „de ce-uri” ei le primesc pe toate aşa cum sunt: ploaia înseamnă ploaie, şi nu vreme rea. Dacă e ger e ger: se îmbracă mai călduros şi nu-L hulesc pe Dumnezeu cu nemulţumire pentru că le-a trimis vremea friguroasă. De aceea şi Tatăl nostru Cel Ceresc îi hrăneşte şi îi îmbracă, îi încălzeşte şi îi răsfaţă pentru simplitatea şi firescul lor.
Noi, însă, mereu ne plăsmuim o sumedenie de întrebări, la care fie nu există îndeobşte vreun răspuns, fie răspunsul nu ne este de folos, nu este mântuitor pentru noi. Mintea nu trebuie să ne distragă sau să ne împiedice de la unirea sufletului cu Dumnezeu, nimic nu ar trebui să ne extragă17 din pustie.
Eu nu întnplător am zis „să ne extragă”. A distrage e una, pe când a extrage e cu totul altceva. Poţi fi distras de la ceva, chiar şi la o faptă bună, dar vremelnic săvârşită, cum ar fi, să zicem, rugăciunea. Uite, văd după metanierul tău numai să nu te superi, dragă părinte Alexandru că eşti adeseori distras de la rugăciune de treburile gospodăreşti şi de alte lucruri oarecare, nu-i aşa?
Nici măcar nu am încercat să compar metanierul Părintelui Antonie cu al meu boabele de pe şiragul lui erau la propriu osificate de la o necontenită trecere printre degete în timpul rugăciunii, iar al meu erau nou, cumpărat nu demult de la Lavra Sfintei Treimi. Aveam şi alt metanier acasă unul de toate zilele, ca să zic aşa dar când călătoream undeva, mă străduiam întotdeauna să-l iau cu mine pe cel nou.
Stareţul se pare că înţelesese motivele care m-au determinat să-mi las acasă metanierul cel de toate zilele.
Ştii, în primul război mondial, ofiţerilor din linia întâi, chiar şi celor care proveneau din familii nobile, de
17 Verbul a extrage este folosit aici cu sensul de a smulge.
29
rang înalt, nu le plăcea ca ordonanţele18 lor să lelustruiască cizmele, întrucât astfel se puteau distinge de filfizonii ce rămâneau în spatele liniei frontului. Dar până şi cizmele ostăşeşti ce ajungeau să fie lustruite, nu erau înlocuite cu altele, care nu aveau atât de multe bătături, rosături de la scăriţe19, într-un cuvânt tot ceea ce deosebea un soldat autentic de unul ce era doar costumat în straie militare.
Mătăniile nu sunt cizme, iar nevoitorului nu i se cuvine a se mândri cu ele nici de sunt noi, nici de sunt uzate. Dar cele din urmă, fiind trecute prin rugăciune, te silesc şi te cheamă la rugăciune. Ele sunt acea punte dintre o simplă ofrandă de rugăciune, de la care putem fi distraşi, şi o stare de rugăciune neîncetată, o necontenită împreună-vorbire cu Dumnezeu. Ori, cu atât mai mult, a fi extras dintru aceasta este deja o acţiune împotriva însuşi temeiului de căpătâi al vieţii. Din starea de rugăciune este deja cu neputinţă să te sustragi, ci poţi doar să fii „extras” din ea să fii smuls din viaţă pentru a fi băgat în moarte.
Părinte Antonie, dar dacă e să vorbim despre extragerea din viaţă la moarte, atunci de ce, aşa cum aţi spus, această extragere se va face şi la propriu, adică va fi o smulgere din viaţa pământească? De fapt, o nimicire a vieţii celei pământeşti am întrebat eu.
Păi, tu întoarce-te la începuturi, nu o lua de la sfârşit. Ce i-a spus Domnul lui Adam drept răspunsla ceea ce săvârşise împotriva orânduirii aşezate de către El: „Blestemat va fi pământul din pricina ta; în durerea inimii te vei hrăni din el în toate zilele vieţii tale. Spini şi pălămidă îţi va rodi…” (Facerea 3,17-18). Pământul a fost pedepsit pentru păcătuire dimpreună cu Adam, cel care a săvârşit păcatul. Astfel, el a pierdut deosebitul har primordial al rodniciei îmbelşugate.
La prima vedere fără îndoială, e o nedreptate. Dar ia încearcă, părinte, să o cercetezi din altă parte! Când un
18 în vechea armată, soldatul ce se afla în serviciul personal al unui ofiţer se numea ordonanţă.
19 E vorba aici despre scăriţele de la şaua calului.
30
împărat bun cârmuieşte ţara, împărăţia luieste înfloritoare şi binecuvântată. Însă, de vine la conducere un nelegiuit, întregul popor ajunge să sufere. Ori, omul este cununa întregii zidiri. Anume din pofta lui ia naştere păcatul; iar prin păcat moartea. Şi această moarte intră nu numai în tot omul, ci şi în toată viaţa20. Întru toate pătrunde păcatul şi însoţitoarea lui moartea. Dar bagă de seamă că apostolii nu vorbesc despre aceasta ca despre ceva ce s-a încheiat şi a trecut, nu! Dreptul Iacov ne-a spus acest lucru fără să lase loc de nici o îndoială: „Păcatul, odată săvârşit, naşte moartea” (Iacov 1, 15). Nu a născut, ci naşte! Apostolul Pavel, marele luminător al neamurilor, o spune într-o nuanţă uşor diferită: „Plata păcatului este moartea…”. Dar vezi că noima e, de fapt, aceeaşi. Apoi apostolul continuă: „Iar darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6, 23). Însă darul acesta, viaţa, se dovedeşte a nu ne fi nouă de trebuinţă21.
Pentru un singur păcat pământul a fost deja blestemat, pierzându-şi darul de a naşte numai viaţă. După căderea protopărinţilor noştri, Domnul numeşte praf şi pulbere pământul, care fusese minunat după facerea lui, aşa încât însuşi Ziditorul său a zis: „Este bine” (Facerea 1, 9-12).
Păcatele vieţuitorilor celor două oraşe au fost cele ce au pricinuit preschimbarea pământului pe care acestea se aflau într-o mare moartă, dar moartă de tot! Un lac imens de apă în care nu există viaţă! Atât de multe au fost păcatele, încât numărul lor a provocat o moarte absolută. Unii dintre „pelerinii” noştri care merg în Israel (că doar se duc în Israel, şi nu în Ţara Sfântă) îmi tot cer binecuvântarea de a se scălda în Marea Moartă pentru a se lecui cu noroiul ei. Aşadar, ei încearcă să vindece consecinţele propriilor păcate bolile, prin nămolul şi apa moartă care poartă în ele păcatul nelegiuiţilor din Vechiul Testament!
20 Credem că Stareţul Antonie se referă aici la tot ce are suflare de Viaţă, toată făptura zidită.
21 Deoarece adeseori socotim că ni se cuvine şi nu-l mai percepem ca fiind un dar.
31
Dar ce-ai crezut tu, omule drag, că în zilele noastre există mai puţine păcate?! Ba chiar de zece ori mai multe decât înainte s-au înmulţit însutit aceste lucrări diavoleşti. Anume că-s diavoleşti, întrucât, după cum zice şiapostolul, „cine săvârşeşte păcatul, este de la diavolul” (1 Ioan 3, 8). Iar asta înseamnă că s-a înmulţit şi moartea pe pământ. Este mai multă moarte, aş spune eu, iremediabilă. Moarte fără nici o nădejde de izbândă, deoarece nu mai e timp pentru răscumpărarea prin rugăciune a sufletelor care au ajuns în iad. Iată de ce se vor abate şi asupra pământului tragedii ireparabile.
În ultima vreme, întreaga viaţă a omului este un necaz fără sfârşit şi o continuă durere. Ori aici nu mai contează atât de mult cine anume e de vină pentru un lucru sau altul, ba chiar deloc. Însăşi vieţuirea în păcate este deja o catastrofă. Cu cât locul de trai al oamenilor e mai „civilizat”, cu atât mai multe grozăvii se vor întâmpla acolo din pricina dezastrelor apocaliptice tehnice şi naturale. Am văzut eu Sodoma modernă-New york-ul în flăcări un furnal al iadului, cu dărâmături, şi nenumărate jertfe. Dar jertfe oare?! O jertfă: întotdeauna e curată, pe când acolo piereau cei pângăriţi, carenu şi-au păstrat curăţia, au tăgăduit Adevărul şi s-au scufundat în abisul deşartelor înţelepciuni omeneşti, sau chiar demonice. Tocmai ei, cei care încearcă să creeze un nou soi de Turn al Babilonului un fel de stat prosper fără de Dumnezeu, în afara legii Sale vor fi primele victime ale acestuia. Dar şi victimele conducătorilor lor, pe deasupra. Pentru a putea urca o anumită treaptă către stăpânirea întregii lumi, autorităţile vor aduce pe altarul lui Baal vieţile concetăţenilor lor. Aceste autorităţi, constituite din nişte oameni care mărturisesc aşteptarea falsului mesia antihristul — vor face orice pentru a stârni războaie şi tragedii de însemnătate mondială.
însă focul şi distrugerile pricinuite de acestea încă nu sunt sfârşitul, ci doar începutul. Căci atât incendiul de la început, cât şi dărâmarea turnurilor babiloniene ale erei
32
celei noi prin explozie, sunt lucrarea mâinilor omeneşti, chiar dacă se întâmplă cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Această fărădelege ca un păcat deosebit de grav va provoca şi dezastre naturale. O explozie ce va avea loc pe mare va produce un val uriaş, care va inunda Sodoma Noului Testament. Gomora, pe de altă parte, în scurt timp, se va supune şi ea distrugerii prin puterea apei, fiind lovită de furtuni teribile venite dinspre ocean.
Staţi puţin, părinte Antonie, sfinţia voastră vorbiţi acum de nimicirea lor prin apă, dar cum rămâne cu făgăduinţa lui Dumnezeu de a nu mai trimite un nou potop?! îl întrerup eu pe stareţ.
Păi şi ce are de-a face potopul cu toate acestea? mă contrazice el surprins. Suflete al meu, oare tu crezi că păcătoşii din Vechiul Testament nu au avut prilejul de a se mântui? Au avut! Până şi meşterilor care lucrau la construcţia arcei sale, Noe le-a propus, drept plată pentru munca lor, să urce cu el pe corabie ca să-şi dobândească izbăvirea. Ei nu au vrut, i-au respins chemarea. Însă acum nici măcar potopul nu e lucrul cel mai important. Ce îi atrage pe oameni în acele prăpăstii ale iadului care sunt oraşele moderne? Necumpătarea. Iar dincolo de necumpătare, mai există un lucru despre care atât Mântuitorul, cât şi apostolii ne-au preîntâmpinat patima împrăştierii minţii. Oare am zis eu vreun cuvânt despre un posibil potop? Nu va fi un potop atotcuprinzător. Şi îţi voi spune mai mult decât atât: apa nu este aici un factor esenţial. Cel mai important lucru este că păcatul va distruge pământul şi toate stihiile sale îi vor face pe oameni să simtă groaza despărţirii de binecuvântarea lui Dumnezeu.
însă împrăştierea minţii cred că e, totuşi, pricina de căpătâi. Totul în această lume este îndreptat acum împotriva îndemnului Mântuitorului: „Privegheaţi!” (Luca 21,36). Noi nu luăm aminte nici la cuvintele Scripturii, nici la povăţuirile Sfinţilor Părinţi. Ştii, părinte, mie îmi aduc oamenii multe, multe cărţi scrise de teologii contemporani. Sau, mai degrabă, de nişte autori care abordează subiecte
33
ortodoxe. Îţi voi spune pe de-a-dreptul cele mai multe dintre ele ajung pe foc. Îi rog pe fiii mei duhovniceşti să îmi citească ba dintr-una, ba din alta, însă nu aflu în ele mântuirea! –
Cum aşa, Părinte Antonie?! am exclamat eu, neputându-mi stăpâni uimirea.
întocmai aşa, părinte! Aceasta, dragul meu, e ceea ce se numea pe Vremuri critică în mediul universitar. Ei au ajuns acum să critice orice protestantismul, ocultismul, şamanismul, precum şi anumite lucruri încă neinteligibile! Careva se zbate pătimaş să dovedească ceva, celălalt să predice ceva, altul să convingă… Dar în ce măsură toate astea au vreo legătură cu mântuirea?! Nu au nici o legătură, ba chiar sunt foarte departe de ea. Atât de departe, încât le vine greu să şi priceapă acest lucru. Da, e un lucru greu de priceput, de vreme ce, în ziua de azi, toţi oamenii, într-un fel sau altul, trăiesc în lumea modernă, plină de legile ei diavoleşti. Sau, mai bine zis, vieţuiesc după aceste legi.
LEGEA LUI DUMNEZEU ŞI LEGEA OMENEASCĂ
Am să îţi povestesc o întâmplare al cărei martor am fost nevoit să devin. În lagăre, se afla un preot care era pe moarte, se transformase cu totul într.-un „slăbănogit”. Era foarte înalt, nearătos, sfios şi cu sănătatea şubredă. Foarte curând, acel ieromonah a ajuns într-un asemenea hal, încât îi venea greu să-şi mişte picioarele. Însă nimeni nu i-a redus norma zilnică de lucru, ba dimpotrivă, se străduiau unii să-l încarce peste măsură pe nefericit. Au tot mijlocit prietenii pentru el, dar fără de izbândă bietul om, nu a fost nicidecum transferat la o muncă mai uşoară şi cu atât mai puţin trimis la infirmerie. Totul era justificat prin greutăţile construirii socialismului, ale industrializării, ale colectivizării… Iar pe lângă acestea prin faptul că slujitorii cultului divin trebuiau să îşi ispăşească vina lor faţă de proletariat.
34
La început, infractorii22, fiind şcoliţi de şefii din conducerea lagărului, ne hărţuiau la fel de cumplit pe noi toţi, îndeosebi prin faptul că ne luau forţat mâncarea, care şi aşa era puţină. De altfel, abia dacă o puteai numi mâncare. Însă părintele trăia. Lucrul acesta părea să fie împotriva tuturor legilor firii, dar trăia! De fapt, tocmai el era cel care trăia după legile firii,,doar că nu în rânduiala legilor de fiinţare pământească ale morţii. Primind cu deplină credinţă povăţuirile stareţilor ce se aflau acolo, el ajunsese chiar să îi binecuvânteze pe deţinuţii care îi furau mâncarea, aşa încât aceia luau în greutate de pe urma raţiilor sărăcăcioase şterpelite de la dânsul!, foarte curând, toţi cei din lagăr au aflat că era mai bine să mănânce din mâna tânărului „popă” o cârmoajă binecuvântată de către acesta, decât o întreagă porţie suplimentară, pe care au furat-o sau au câştigat-o la cărţi de la un alt deţinut.
Apoi s-au întâmplat următoarele lucruri: Părintele, care de-abia reuşise să ajungă în tabăra forestieră, a devenit martorul celor mai crunte chinuri în care se zvârcolea un infractor ce suferea de o ocluzie intestinală. Bietul om izbutise fie luând-o cu forţa, fie furând-o să înfulece o cantitate de mâncare de neconceput pentru un deţinut din lagăre. Suferinţa lui era cumplită, aşa încât nefericitul îi implora pe gardieni să îl împuşte, fie şi numai din compasiune.
Ceilalţi infractori s-au apropiat de preotul cu pricina şi au început a-i cere ajutorul. Părintele, luând o mână de omăt, l-a binecuvântat, a rostit o scurtă rugăciune şi i-a dat-o bolnavului. Acela a socotit, la început, că ceea ce tocmai se petrecuse era o bătaie de joc, însă înduplecările deţinuţilor adunaţi în jurul lui şi-au făcut treaba. Muribundul a deschis gura şi a înghiţit bulgăraşul de zăpadă binecuvântată. Şi o, minune! în chiar numai câteva secunde, suferindul s-a simţit mai bine, iar după o jumătate de oră, deja s-a putut
22 Stareţul Antonie se referă aici la acei deţinuţi care au fost arestaţi şi deportaţi în lagăre pentru că săvârşiseră în mod real unele crime foarte grave.
35
ridica pe picioarele lui. Ei, bine, nu-ţi mai spun că, după aceea, infractorii nu s-au mai atins de noi, ba chiar ne-au şi luat sub ocrotirea lor întrucâtva. Dar nu asta era ideea. Omul acela vieţuia după legile lui Dumnezeu şi, fireşte, ele au ieşit biruitoare asupra legilor acestei lumi.
Părinte Antonie îl întrerup eu însufleţit pe stareţ s-a întâmplat să mai aud această povestire şi mi s-a spus că dumneavoastră eraţi preotul acela!
Dar este, oare, asta atât de important?! Oamenii sunt în stare să spună tot felul de lucruri, numai de s-ar găsi cei dornici să-i asculte. Ce mai contează cine a fost acela? Ceea ce este important e faptul că, cel care trăieşte după legile lui Dumnezeu, întotdeauna biruieşte atât arătările demonice, cât şi superstiţiile omeneşti. Uite, în zilele noastre, toţi care sunt dispuşi să facă un mic efort, caută pe cine să dea vina pentru nenorocirile din viaţa lor pe ghicitori, pe astrologi, pe vrăjitori… Ei sunt „capul tuturor răutăţilor”, ei sunt „sursa tuturor problemelor” omeneşti. Până şi cărţi au început a scrie despre asta, şi conferinţe fac pe astfel de subiecte… Iar pe paginile acestor cărţi, sau în cuvintele acelor prelegeri (mi-a pus odată cineva să ascult o casetă audio cu înregistrarea uneia dintre ele) domnesc două extreme prima este următoarea: vrăjitorii, ca oameni care pot să comunice cu duhurile rele, nu există şi nici nu pot exista; iar a doua este credinţa în existenţa vrăjitorilor şi în deplina lor atotputernicie. Însă chiar orânduielile apostolice ne vorbesc despre existenţa a tot soiul de ghicitori, vrăjitori, descântători şi prevăd pedepse aspre pentru asemenea nelegiuiri. Iar dacă vei deschide cartea Faptele Apostolilor, oare puţine descrieri vei afla acolo care ne înfăţişează lupta Apostolilor cu slujitorii duhurilor răutăţii şi biruinţa asupra acelora! Sau în Vieţile Sfinţilor? Dar întrebarea-cheie este următoarea: oare prezenţa nelegiuirilor păgâne a împiedicat devenirea Bisericii? Nu. Iar viaţa fiecărui următor al lui Hristos a fost înrâurită de măsura râvnei sale întru împlinirea celor poruncite de Mântuitorul, şi nicidecum de vrăji şi descântece”.
36
Nu, părinte, în întâmplarea despre care ţi-am vorbit, contează nu cine a ieşit biruitor, ci important e cum a făcut-o. Iar biruinţa este cu putinţă numai prin împlinirea legii lui Dumnezeu legea iubirii într-o deplină înfruntare a legilor umanităţii căzute legile morţii. Unul dintre sfinţii din vechime a mărturisit că a primit botezul după ce el şi camarazii lui, pe vremea când erau tineri ostaşi, au fost hrăniţi de către creştinii dintr-un oraş străin, fără ca măcar să fie întrebaţi care e credinţa lor23.
Iar pregătirea trupului şi a sufletului pentru ascultarea de legile dumnezeieşti se cuvine a se face prin post şi rugăciune şi cine L-ar putea tăgădui aici pe Mântuitorul? Slavă Domnului, nu s-a ajuns încă până acolo în chip făţiş, dar se va întâmpla şi asta puţin mai târziu. Postul şi rugăciunea iată cei mai buni prieteni pe calea mântuirii, pentru că postul potoleşte înfierbântarea trupului şi setea lui de necumpătare întru poftele desfrânării, iar rugăciunea domoleşte acelaşi trup întru năzuinţa lui de împrăştiere a minţii şi îl uneşte cu Dumnezeu. Toate cele ce se află în afara acestora sunt doar nişte trepte pe o scară ce duce în iad. De altfel, nu există nici o scară e doar o cădere înfricoşătoare într-un întuneric de nepătruns.
Stareţul, sub a cărui călăuzire duhovnicească am rămas vreme de aproape zece ani, nu obosea să îmi tot repete cuvintele unui sfânt nevoitor: „Mai bună e o faptă fără nici un cuvânt, decât un cuvânt fără de nici o faptă”, îţi aminteşti cuvintele psalmului: „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: De ce povesteşti tu dreptăţile Mele şi iei legământul Meu în gura ta? Tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta” (Psalmul 49,17-18).
Dacă e să judecăm după cuvinte vremurile noastre sunt cu precădere veacul celor drepţi. Dar cine oare, chiar şi dintre cei care au absolvit vreo anumită şcoală teologică, îţi va povesti ceva ce l-ar putea vădi ca fiind un păcătos? Mirenii au ajuns deja să se certe cu preoţii, înşirându-le
23 Este vorba aici despre Sfântul Pahomie cel Mare care a fost hrănit de către creştinii din Oxirinhos.
37
cuvinte de-ale Sfinţilor Părinţi întocmai ca o veveriţă care îşi înşiră ciupercile la uscat pe crengile unui copac.
Iar catastrofele continuă, şi nu doar că nu încetează, ci numărul lor creşte cu o teribilă repeziciune. Şi atunci, unde sunt drepţii? Căci, totuşi, noi mărturisim firea neschimbătoare a lui Dumnezeu şi credem Sfintei Scripturi, în care ni se arată cum Domnul a miluit oraşe şi popoare întregi de dragul aleşilor Săi. Înseamnă că nu există cei de dragul cărora s-ar încumeta voia lui Dumnezeu să oprească distrugerile săvârşite prin păcatele slujitorilor diavolului. Toţi caută să se lupte cu orice altceva afară de propriile lor patimi şi păcate.
Care a fost numărul apostolilor şi al ucenicilor ce i-au rămas credincioşi Mântuitorului o sută, două sute, sau hai să zicem trei sute de bărbaţi. O mână de oameni care L-au mărturisit întru credinţă şi prin credinţă pe Domnul Iisus Hristos. Însă aceştia au întors întreaga lume la acea credinţă. Gândeşte-te, părinte, că preoţii templelor demonice aveau o experienţă uriaşă de comunicare cu puterile necurate şi făceau „minuni”, pe care Oamenii le credeau. Ei îţi spuneau trecutul şi preziceau viitorul. Iar împotriva tuturor acestor necurăţii, s-a ridicat o mână de „galileeni”, dintre care cei mai mulţi erau neştiutori de carte. Însă ei toţi au înaintat cu acea credinţă, cu care şi muntelui de i-ar fi poruncit să se mişte, acesta s-ar fi mutat din loc! Hristos a înviat! Iată ce le-au adus ei oamenilor, dar şi ei înşişi, mai întâi de toate, vieţuiau potrivit acestui Adevăr. „Credinţa fără de fapte moartă este” (Iacov 2,18-26)…
Uite bunăoară, Făcătorul de Minuni din Sarov, râde oarecum de necumpătarea lumii şi o vădeşte prin faptele lui lumea se străduieşte să îşi umple pântecele cu bucate, iar el mănâncă iarbă24. În lume, e socotită drept o fericire
24 în volumul 1 al acestei cărţi, Stareţul Antonie spune: „Cuviosul Serafim, Făcătorul de Minuni din Sarov, se hrănea cu piciorul caprei, cu iarbă, dar în fiecare zi săvârşea muncă fizică grea” (Am văzut sfârşitul lumii mărturisirile unui stareţ care a trăit o sută de ani, ed. Sophia, 2024, p. 81). Aegopodium podagraria, cunoscută ca Piciorul caprei, este o plantă comestibilă, fiind înrudită cu morcovul. Fiind O specie perenă originară din Europa şi Asia, ea a fost mai apoi introdusă ca plantă ornamentală în întreaga lume. Datorită faptului că Piciorul caprei este foarte invazivă prin rizomii şi rădăcinile sale, în unele state din SUA a fost interzisă vânzarea sau cultivarea ei atât ca legumă, cât şi ornamental. În Marea Britanie se pare că Piciorul caprei a fost introdusă de către romani ca plantă alimentară, iar în Europa de nord ca plantă medicinală, de către monahi. Aegopodium podagraria poate fi regăsită până azi în zonele din jurul multor ruine monastice din Apus, proprietăţile curative şi alimentare ale plantei fiind menţionate şi în scrierile călugăriţei Hildegard von Bingen, în secolul al XII-lea.
38
posibilitatea de a trândăvi el însă trudeşte în sudoarea frunţii şi roadele muncii sale le dăruieşte semenilor săi. Lumea este ocupată cu agonisirea avuţiilor, de parcă ar nădăjdui o veşnică şedere pe pământ, iar el îşi pune în chilie un sicriu! Mii şi mii de savanţi, deja foarte curând, îşi vor frământa minţile, gândindu-se cum putem face să trăim fără Dumnezeu, dar cu mai multă pâine. Iar el ne arată tuturor prostia nemăsurată a unei astfel de gândiri babiloniene rugaţi-vă şi le veţi avea pe toate, păstrându-vă credincioşia şi curăţia!
Am simţit cum mă cuprinde frica. Stareţul vorbea aşa de parcă vedea cu ochii lui atât trecutul, cât şi viitorul. Era ca o fereastră către sufletul omenesc şi către tot ceea ce plăsmuia iadul pentru a-l duce la pieire. Îmi era pur şi simplu cu neputinţă să îl contrazic întru ceva – orice obiecţie de-a mea îşi afla răspunsul şi încă un răspuns din Evanghelie şi din Sfinţii Părinţi. Mai era şi un alt lucru care mă uluia: Tot ce îmi spunea Părintele Antonie nu era ascuns undeva departe, în adâncurile teologiei. Nu, toate acestea erau la suprafaţă, iar citatele pe care mi le aducea în vedere fuseseră citite şi recitite de mine ani la rând. Din păcate însă nu au fost şi înţelese! Mai bine zis, tâlcuirea lor a fost folosită în favoarea slăbiciunilor mele, ca să nu zic a patimilor. Şi tocmai din aceasta venea îngrozirea mea. Ştiam, credeam, dar nu împlineam. Deşi, ce fel de credinţă mai e şi asta, căci şi demonii cred, dar măcar se cutremură, pe când noi?!
39
ÎNTÂLNIRE LA CEAI
între timp, a intrat în odaie o femeie şi i-a amintit Părintelui Antonie că venise vremea ceaiului, iar eu am fost invitat să mă alătur lor. Stareţul a binecuvântat şi câteva doamne au adus îndată un samovar rusesc enorm. În jurul acelui samovar străvechi, s-au adunat la ceai toţi cei ai casei. Se crease o atmosferă destinsă prin firescul ei, în timp ce femeile trebăluiau în jurul mesei. Când totul a fost gata, Părintele Antonie, ridicându-se în picioare lângă patul său, a rostit o rugăciune şi a binecuvântat. Ceaiul, însă, el şi l-a băut întins în pat, rezemându-şi spatele de perne.
înainte de a ne aşeza la masă, una dintre maici îi adusese stareţului o căniţă cu infuzie din ierburi. Prinzându-mi privirea oarecum surprinsă, el mi-a zis:
Iarba, părinte, este viaţă, e ceea ce Domnul i-a dat omului spre însănătoşire şi spre întărire întru neputinţele lui. Nu există vreun beteşug trupesc pe care ierburile pământului să nu-l poată birui cu puterea lor. Pe când ceaiul25 e o chestiune discutabilă. În multe mănăstiri cu rânduială aspră li se interzicea monahilor să bea din el, şi mai ales dacă era cu zahăr! Părinţii erau cu multă luare aminte.
De altfel, Părintele Antonie avea el însuşi,pe o farfurioară, doar o fărâmă dintr-un cubuleţ de zahăr.
Pe când eram în lagăre, am îndrăgit de-a dreptul obiceiul de a bea ceai a continuat bătrânul. -Nu; nu ceaiul în sine n-aveai cum să faci rost de el în astfel de locuri! De sărbători, ne dădeau totuşi ceva asemănător şi, în cele din urmă, infractorii mă serveau şi pe mine. Însă nu atât după acea fiertură primită de la ei tânjea sufletul meu, cât după serile cu întâlniri la ceai din casa părinţilor mei. După acele vremuri când întreaga casă se aduna în jurul samovarului atât stăpânii, cât şi fraţii lor mai mici întru Hristos26.
25 Stareţul Antonie se referă aici la consumarea ceaiului negru, care a devenit o tradiţie în Rusia începând cu secolul al XIX-lea.
26 „Cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa” (Matei 10,42).
40
După acele convorbiri care curgeau în tihnă,, făcându-ne sufletul să se umple de căldură, iar mintea să sporească întru pricepere.
Isprăvindu-se servirea ceaiului, a urmat citirea Evangheliei, cea a Patimilor Domnului. Ne-o citea un tânăr stând în picioare, în timp ce stareţul se ruga şi, doar din când în când, depe buzele lui se strecurau cuvintele: „Cât a suferit!”.
De fiecare data când era pomenit numele Domnului, sau când el însuşi îl rostea, Părintele Antonie îşi făcea cruce, ridicându-se puţin de pe perna pe care îşi rezemase spatele. Iar când cuvintele Scripturii se refereau, fie chiar şi indirect, la Suferinţele Mântuitorului, se însemna de trei ori cu semnul Crucii, spunând în şoaptă Rugăciunea lui Iisus, sau zicând iarăşi: „Cât a suferit!”. De obicei, în acele clipe, ochii lui erau plini de lacrimi.
Odată ce s-a încheiat lectura, a început din nou să curgă domol convorbirea noastră. Mă temeam ca, din pricina vârstei sale, Părintele Antonie să nu-şi piardă firul istorisirii, însă el ■a continuat aşa de parcă nici nu l-ar fi întrerupt între timp pentru a discuta despre altceva.
Aşadar, suflete al meu, totul se află acum în ghearele cumplite ale împrăştierii minţii. Viaţa privată, în marile oraşe, începe doar odată cu lăsarea întunericului, atunci când şi cea mai mică ispită se transformă într-o patimă. Despre ce fel de „Privegheaţi!” mai poate fi vorba aici? Dimpotrivă, toată această viaţă „culturalizată” de iad urmăreşte să Înăbuşe chiar şi cele mai slabe glăscioare ale conştiinţei, vocile acelor suflete care încă n-au pierit de tot. Şi ce aduce cu sine această „cultură”? Ideile de „libertate morală”, care sunt, în esenţă, culte ale lui Baal ■ şi ale Astartei culte ale beţiei, desfrâului, îmbuibării, sau altfel zis culte ale trupului omenesc… Nimeni nu ne poate oferi nimic nou fie împrăştierea şi necumpătarea ■ păgânească, fie trezvia şi chibzuinţa dumnezeiască în toate cele cu privire la consum.
41
VIAŢA TEMELUITĂ PE CONSUM
îmi aduc aminte că, în timpul anilor de eradicare totală a religiei, pe vremea lui Hruşciov27, am fost adunaţi la comitetul executiv raional pentru o „spălare pe creier”28. Principiile după care fusese întocmită lista „invitaţilor” erau destul de concludente clericii, şi cu precădere preoţii din parohiile rurale. Probabil, potrivit socotelii organizatorilor, aceştia aveau nevoie cel mai mult de o astfel de luminare a minţii29.
Totodată, erau prezenţi şi lectorii, din centrul raional care ţineau cursuri despre ateism şi, bineînţeles, şefi ai diferitor organizaţii de partid. Unul dintre conferenţiari, care avea un număr foarte serios de titluri, cu pieptul plin de însemne distinctive, venind tocmai de la Moscova, a ţinut o prelegere pe o temă neobişnuită. Nu-mi amintesc denumirea, însă noima era următoarea: toate văicărelile popilor cu privire la pericolul decăderii spirituale a tinerilor sunt nişte nerozii şi reprezintă doar o modalitate de a năuci masele populare pentru a le folosi pentru interesele lor
27 Nikita S. Hruşciov (15 aprilie 1894-11 septembrie 1971) a fost un om politic rus care a condus Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece. A ocupat funcţia de secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, între anii 1953 şi 1964.
28 Termenul „spălare pe creier” denumeşte o teorie care susţine că mintea umană poate fi modificată sau controlată împotriva voinţei unui om, prin tehnici psihologice manipulatoare, cu scopul de a-i reduce acestuia capacitatea de gândire critică sau independentă pentru a facilita introducerea de gânduri şi idei noi, nedorite, în mintea lui, precum şi pentru a-i schimba atitudinile, valorile şi credinţele. În vorbirea colocvială, expresia „spălare pe creier” este folosită la figurat,, pentru a descrie folosirea propagandei în scopul influenţării opiniei publice.
29 Preoţii din localităţile rurale erau văzuţi drept paria nu numai de către mai marii Bisericii care îi socoteau a nu mai fi buni de nimic ci, întâi de toate, ei erau priviţi cu suspiciune de comisarii însărcinaţi cu administrarea chestiunilor legate de religie, dintre care cei mai mulţi fie proveneau din rândurile NKVD-KGB, fie erau colaboratori oficiali sau clandestini ai. acestei puternice organizaţii. Mai mult decât atât, rareori se întâmpla ca un preot de la ţară să fi acceptat a se subordona NKVD-ului şi KGB-ului. Pe când la oraş, se obişnuia exact contrariul n. ed. rus.
42
egoiste30. Dar nici măcar subiectul acestei prelegeri nu a fost atât de uluitor, pe cât au fost de surprinzătoare dovezile pe care ni le-a adus guralivul jurat venit din capitală. Acestea se rezumau la nişte citate culese din sursele scrise ale unor civilizaţii antice babiloniene, egiptene şi multe altele asemenea lor. Autenticitatea dovezilor citate nu lăsa loc pentru vreo îndoială, la fel precum şi seriozitatea autorilor, şi calitatea materialelor, şi referinţele la cercetători reputaţi din domeniul antichităţilor… Iar în esenţă, toate acestea au fost reduse la un singur lucru toţi autorii antici s-au plâns de decăderea tineretului. Însă concluzia la care a ajuns oaspetele moscovit, în urma celor prezentate de el mai devreme, a fost neaşteptată: dacă în ciuda faptului că, pretutindeni şi în toate timpurile, toţi s-au plâns de coruptibilitatea moravurilor noi, oamenii, continuăm totuşi să vieţuim pe acest pământ, înseamnă că legile moralităţii sunt o născocire. Întotdeauna au existat şi lucruri rele, dar ele nu pot precumpăni asupra vieţii.
Mi s-ar fi cuvenit să stau jos şi să mă rog, numai că eu, păcătosul, nemaiputând răbda, am ridicat mâna pentru a-i adresa o întrebare. Aşadar, îi zic: „Păi tocmai că vorbim aici despre popoare dispărute, după care nici măcar ţărână nu a mai rămas, ci doar pustiul! Iată, deci, care este rezultatul decăderii”. Ce mai tărăboi s-a dezlănţuit! nici nu mai eram bucuros de ceea ce zisesem, căci nu mai lipsea mult până să mă ia pe sus şi să mă dea afară.
Părintele Antonie zâmbea, adâncindu-se în vechile sale amintiri. Iar eu mă uitam la chipul senin şi liniştit al stareţului în vârstă de o sută de ani şi nu mi-l puteam închipui la acea şedinţă Cu membrii de partid. Cu atât mai mult, îmi venea greu
30 Aveam de ce să ne temem şi să ne alarmăm prin uşile întredeschise, se revărsa în ţară, mai întâi de toate, fluxul tulburător al minciunilor, de a căror răspândire avea nevoie America. Duhul materialismului, al iubirii de arginţi, al cinismului şi al decăderii morale deja începuse să mărşăluiască dinspre capitale spre provincii. În cele din urmă, toate acestea aveau să ducă la moartea unui imperiu imens, cu o orânduire socială bine pusă la punct, al cărui necaz de căpătâi a constat în tăgăduirea Dumnezeului Celui mărturisit întru Ortodoxie n. ed. rus.
43
să mi-l imaginez stârnind un asemenea scandal la o conferinţă de un nivel atât de „înalt”. Un om ce nu cunoaşte condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească Biserica şi clerul pentru a putea exista în acea perioadă, nu are cum să realizeze de cât curaj avea nevoie un fost deţinut întors din lagăre chiar şi unul căruia i-a fost anulată condamnarea pentru a îndrăzni să facă o astfel de afirmaţie! Căci, la urma urmei, aceea era o vreme a subscrierilor totale la „loialitatea” faţă de autorităţi predicile ajungeau din timp la preoţi în formă scrisă şi rostirea lor era verificată de către comisarii locali… Aşadar, m-a lăsat perplex Părintele Antonie!
Nu te mira aşa, părinte a continuat stareţul, înţelegându-mi gândul nu se mai putea să taci. Pe atunci începuse deja acea mişcare de obedienţă faţă de autorităţi în tot şi-n toate atât întru cele duhovniceşti, cât şi în cele lumeşti. Cuvintele Mântuitorului: „Daţi Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Marcu 12, 17) au fost pervertite cu totul, ajungându-se la preceptul: „Daţi-le Cezarului pe toate”. Numai pentru a se asigura, pe de-o parte, că vor rămâne neatinşi, iar pe de altă parte, că vor fi binecuvântaţi cu un loc într-o parohie de la oraş, de pe fostele meleaguri poloneze catolicizate, care deveniseră acum sovietice, au început a curge cu duiumul doritorii de a fi primiţi în cinul preoţesc. Înrâurirea stricăcioasă a duhului orânduielilor catolice, dar şi al minciunii şi vicleniei iezuite, începuse deja să destrame Biserica, deşi aceasta abia-abia ieşise dintr-o perioadă de mucenicie şi mărturisire neprefăcută.
Aşadar, trebuia să-i susţinem pe cei credincioşi, să le oferim măcar un punct de sprijin. De ajungea să se întărească unul, doi dar ortodocşi, neatinşi de duhul stricăciunii şi asta însemna o fericire, şi ăsta devenea un prilej de a-i aduce pe calea mântuirii pe careva dintre mireni.
Părintele Antonie a rămas tăcut. Eu stăteam în linişte şi îi ascultam tăcerea. Îmi doream să ascult şi să tot ascult cuvintele stareţului, să îi pătrund gândurile, să le pricep pe toate aşa cum le înţelegea el. Desigur, acea năzuinţă a mea era de neîmplinit,
44
însă, cu toate că realizam acest lucru, nu-mi dispărea dorinţa de a mă hrăni cu roadele ostenelilor sale duhovniceşti.
Când el tăcea, aveam o senzaţie asemănătoare cu cea a unui om care, fiind chinuit de sete, stă lângă un izvor de apă limpede şi totuşi nu-i este cu putinţă să-şi potolească însetarea. Nici până acum nu am izbutit să scap de mustrările conştiinţei: aş fi putut să întreb, aş fi putut să aflu mai multe, dar nu am făcut-o. Omului, probabil, îi este proprie această senzaţie a unei eternităţi fantasmagorice, a permanenţei. Astfel, lăsând „pe mai târziu” lucrarea mântuirii, noi lăsăm „pe mâine” şi posibilitatea unei convorbiri cu oamenii, fără să ne gândim la vremelnicia existenţei pământeşti.
De altfel, în timp ce mă aflam atunci lângă Părintele Antonie, nici nu-mi trecea prin minte probabilitatea de a pierde acest izvor de apă vie. Se prea poate să fi gândit asemeni şi Adam pe când era în rai. Pierderea poate fi resimţită numai după ce s-a înfăptuit. Ori, cărui copil îi stă oare în putere să înţeleagă pierderea părintelui său?! Aşa ceva este cu neputinţă, e mai presus de puterile omeneşti. Păcat, ca să nu spun că este trist de tot. O întristare pricinuită de nedorinţa noastră de a percepe ceea ce este dumnezeiesc şi se găseşte dincolo de zona minţii umane.
DESPRE TRECUT ŞI VIITOR
După un răgaz de câteva minute, Părintele Antonie a deschis ochii şi mi-a vorbit din nou, urmându-şi gândul:
Toată grozăvia, sfinţite părinte, va consta în faptul că fiecare va înţelege ireversibilitatea vremurilor de linişte care au trecut. Va pricepe imposibilitatea de a se mai întoarce la zilele de dobândire a harului, de întărire prin darurile primite din mâna lui Dumnezeu. Cum a răspuns Hristos la înfricoşarea ucenicilor atunci când au aflat că e cu neputinţă pentru oameni să se mântuiască (Matei 19, 25-26)? „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27). Numai prin harul Său întăritor devine de înfăptuit pentru noi trecerea acelei prăpăstii cumplite care duce la iad prăpastia dintre iad şi
45
rai. Şi crede-mă, această prăpastie nu-e o simplă superstiţie omenească, nu estevreo alegorie păgânească precum sunt cele pe care le găsim în mituri, nu. Ea chiar există, această prăpastie!
Îţi aminteşti vechea poveste în care fiul Seminarist, revenind acasă de sărbători, începe a le dovedi părinţilor săi că în cuptorul lor nu se frigeau doi pui, aşa cum se întâmpla cu adevărat, ci trei? Tatăl din această istorisire a procedat foarte înţelept: i-a propus fiului său, care făcea pe deşteptul, să mănânce al treilea pui, păstrând puii adevăraţi pentru sine şi pentru soţia sa. Ei, uite-aşa şi oamenii tăgăduindu-şi Ziditorul şi încrezându-se pe deplin în cugetele lor covârşite de mândrie vor primi cel de-al treilea pui.
Apostolul îi învăţa pe oameni astfel: „Având hrană şi îmbrăcăminte, ne vom mulţumi cu acestea” (1 Timotei 6, 8). Şi lucrurile s-au petrecut întocmai, până când, dintru nesăbuita nădăjduire în propria lor minte, oamenii au uitat că şi pe aceasta au primit-o de la Dumnezeu, doar că acum ea este otrăvită de potrivnicia lor faţă de Cel Care i-a zidit. Ori, mai departe răul se-nteţeşte şi mai mult: printr-o necontenită păcătuire, este negată atotputernicia lui Dumnezeu, iar de aici încolo însăşi existenţa Sa. Şi astfel ridicăm la cer nu tămâia rugăciunii şi a faptelor celor bune, ci fumul înfiorător al roadelor mâinilor omeneşti. Şi tot ni se pare că avem puţine… Ce mai contează acum hainele şi mâncarea palate, maşini,, avioane să ni se dea pe tavă! De altfel, nici hainele şi nicimâncarea nu mai sunt deloc cele de care ne vorbea apostolul.
Primind asupra sa blestemul fie şi numai pentru unul dintre păcatele noastre, pământul nu va mai putea deja să ţină omenirea, care este împotmolită acum în mrejele îngrozitoare ale păcătuirii – o mreajă teribilă, dezgustătoare, lipicioasă şi incredibil de puternică. Fiind otrăvit şi istovit, el nu va mai putea susţine viaţa tuturor fiinţelor vii ce se hrănesc din roadele lui. Vreme de şapte mii şi jumătate de ani, pământul a hrănit şi a nutrit fiece făptură. Însă acum,
46
foametea mai întâi de toate foameteava secera roadele acestei nebunii atotcuprinzătoare a căderii în păcat.
Dorinţele lipsite de cumpătare, precum şi consumul fără de măsură, sunt deja aşezate în capul unghiului nebuniei acesteia. Cu cât mai rău, cu atât mai bine: Iar pământul va geme, însă, din nefericire, aceste gemete, vor rămâne neauzite. Fiecare dintre marile oraşe constituie o pângărire a naturii şi va deveni o sursă de nenorociri pentru oameni. La început va fi sorgintea a tot soiul de necazuri, iar apoi un coşciug comun pentru cei ce-au locuit în el. Oricât de mult ar cerceta oamenii de ştiinţă solul, oricare ar fi concluziile la care vor ajunge, oricâte proiecte de case felurite ar inventa oraşele tot vor ajunge să se prăbuşească înspre adâncurile iadului, ducând cu ele sute şi mii de suflete ce vor pieri fără de pocăinţă şi fără să aibă măcar mustrări de conştiinţă… Va fi ceva nespus de înfricoşător!
Vasile cel Mare îl slăvea pe Dumnezeu pentru că nu i-a dat să trăiască până în aceste zile ale sfârşitului. Cel Mare între Sfinţii Părinţi, Vasile! Şi totuşi, oamenii vor asculta, dar nu vor auzi, nu vor dori să răspundă chemării la mântuire a Ziditorului. Franţa, acest leagăn al desfrânării şi al curviei, al vrăjmăşiei faţă de Dumnezeu, va simţi pe pielea ei toate ororile depărtării de Domnul. Furtuni maritime şi cutremure de pământ, naufragii care vor aduce moartea a tot ce este viu atât pe coastă, cât şi pe uscat iată ce o aşteaptă pe această patrie a revoluţiilor.
Cel ce nădăjduieşte că, într-o altă ţară care acum e paşnică, îndestulată cu hrană şi propăşitoare îşi va afla odihna după o viaţă trăită în propria sa patrie ce este chinuită de toate puterile răului, se înşeală amarnic. Mutarea în oricare dintre toate aceste imaşuri ale satanismului triumfător este o îmbarcare benevolă într-un tren ce merge în direcţia opusă. Iar vagoanele acestui tren, atât de frumoase şi ademenitoare la prima vedere, nici măcar închisoare nu pot fi numite. Căci închisoarea şi lagărul înseamnă o siluire săvârşită asupra omului. Pe când, atunci când intri în trenul „civilizaţiei” moderne, e
47
ca şi cum te-ai preda de bunăvoie în ghearele diavolului. Iar el visează la o urmare voluntară a chemărilor sale, chiar dacă voluntariatul acesta e doar unul închipuit. Predarea propriului suflet la chinurile veşnice, tăgăduirea nesilită a năzuinţei omului de a fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu renunţarea la dorul său după împreună vorbirea cu Domnul, nu este nici măcar teribilă e mult mai cumplită de atât.
Să-l luăm de pildă pe Adam fiind primul care a păcătuit, a devenit şi primul care a primit ceva cu totul diferit de ceea ce râvnise: prin săvârşireapăcatului, el a căutat să afle perfecţiunea, însă a găsit moartea. Aşa se face că protopărinţii noştri nu doar că s-au lipsit de împreună-vorbirea cu Dumnezeu în Rai, ci şi pământul pe care l-au primit nu mai era deja nici pe departe cel pe care îl cunoscuseră până atunci. Acesta se găsea acum sub înrâurirea duhurilor răutăţii, iar oamenii luaseră asupra lor jugul cumplit al robiei faţă de păcat.
întocmai şi acum, căutând roadele oprite în pomii unor ţări ce mărturisesc mândria şi închinarea la mamona, construindu-şi idoli ai „libertăţii” care aduc o totală lipsă de dreaptă măsură în viaţa trupească şi nepăsarea faţă de cea duhovnicească, oamenii îşi vor găsi demonii stăpânitori, fiecare după pofta lui. Mii de oameni îl vor numi dumnezeu pe Beelzebul31, îi vor aduce laude şi îi vor oferi jertfe omeneşti sângeroase. -Mai cu seamă, această epidemie a ieşirii din minţi va afecta tineretul răsfăţat, care nu cunoaşte munca fizică. Fiind deja supuşi decăderii şi uitând ce este virtutea neprihănirii a slavilor de altădată, tinerii aceştia au fost educaţi în cultul închinării la idolul puterii. Iată de ce sunt pregătiţi peste măsură să înghită acea minciună infernală care susţine că Ortodoxia este credinţa celor slabi, iar satanismul – a celor puternici. Şi o vor crede.
31 în Evanghelia Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei, însuşi Domnul Iisus Hristos ne spune despre Beelzebul că este căpetenia demonilor (Matei 12,22-30).
48
Lupta cutoate aceste mizerii ale imoralităţii, care au fost adunate de diavol din vremea căderii sale şi până acum, din păcate, nu-i mai poate aduce omului un folos vizibil într-o lume care a primit să poarte pe umerii săi jugul lui satana în locul Crucii lui Hristos. Acesta este motivul pentru care cei aflaţi la putere, chiar şi în ţările aparent creştine, vor pune capăt până şi celor mai slabe încercări de împotrivire la demonizarea Americii. Ori, aceasta se va îndrăci fiind mânată, de idolul pe care şi l-a ales, „libertatea”, atrăgând întreaga lume după sine în acea vâltoare a morţii, a pieirii sufleteşti şi trupeşti.
De altfel, interesul slujitorilor întunericului faţă de America va scădea odată cu fiecare nouă cucerire a unui alt popor. Chiar şi acum, ea nu mai e decât o bâtă necîoplită în mâna puterilor întunericului şi un portmoneu pentru slujitorii lui antihrist. America şi-a îndeplinit deja rolul său de a atrage toate ţările şi popoarele pe calea diabolică a mărşăluirii păcătoase către iad. Iar cel ce n-a căzut până acum în mrejele democraţiei americane „cu chip omenesc” şi nu a acceptat cultul „libertăţii”, să se aştepte la o moarte fizică, sub loviturile acestei bâte înfrumuseţate cu steluţe.
Chiar şi acum, aproape că întreaga lume constituie deja Noul Babilon. Da, da, căci aşa cum atunci, în antichitate, oamenii au fost cuprinşi de dorinţa de a stăpâni cerurile fără binecuvântarea lui Dumnezeu, împotriva voii Sale, întocmai şi acum ei lucrează la construirea unei noi ordini mondiale, temeluite pe împotrivirea faţă de orânduirea Ziditorului. O singură limbă, o singură „cultură”, o singură religie, o singură mişcare a turmei spre abatorizarea ei sufletească şi trupească…
America a început deja să îi încurce, sau în orice caz să-i enerveze pe ziditorii ordinii mondiale. Capitala „lumii celei noi” nu va fi New York-ul sau Washington-ul aceste oraşe vor dispărea pur şi simplu. Centrul universului va deveni Ierusalimul, astfel înfăptuindu-se o alta încercare de a pune stăpânire pe întreaga lume prin exercitarea presiunii spirituale a unui templu. Iar această încercare
49
va fi una reuşită32. Cât despre vechiul „centru” acolo se vor trage focuri de arme, se vor unelti explozii… Într-un cuvânt, vor fi terorizaţi neîncetat locuitorii, băgându-i în toate spaimele. Dar şi acest lucru va fi folosit pentru a-i convinge pe toţi şi pretutindeni de necesitatea unui control total asupra oamenilor.
Vor fi copleşiţi de frică cei slabi de fire, vor fi cuprinşi de frig şi de singurătate cei care, în vremurile noastre de relativă liniştire, nu se vor strădui să dobândească
32 După învăţătura de credinţă a Bisericii Ortodoxe, unul dintre semnele apropierii sfârşitului lumii este „venirea lui antihrist (2 Tesaloniceni 2, 3-11; Ioan 2, 18), care va lucra cu apostolii săi mincinoşi tot felul de semne, ca să amăgească pe oameni; substituindu-se lui Hristos, el va prigoni cu furie pe aleşii Domnului (Matei 24,5,11)” (cf. Sfântul Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 3, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 254). Aşadar, reconstruirea templului din Ierusalim (cel de-al treilea templu) va sluji lui antihrist, căci dintru acest sălaş va împărăţi peste întreaga lume. David Ben Gurion, lider al sionismului muncitoresc, principal întemeietor al noului stat Israel şi întâiul prim-ministru al său între anii 1948-1953 când în anul 1962 şi-a mărturisit previziunile sale privitor la viitorul lumii în următorii 25 de ani, spunea aceste cuvinte: „Imaginea lumii în 1987, aşa cum se conturează în imaginaţia mea: Războiul Rece va ţine de domeniul trecutului. Presiunile interne ale intelighenţiei în continuă dezvoltare în Rusia pentru mai multă libertate, precum şi presiunea maselor pentru creşterea nivelului de trai, ar putea duce la o democratizare treptată a Uniunii Sovietice. Pe de altă parte, influenţa tot mai mare a muncitorilor şi a fermierilor, dar şi importanţa politică în creştere a oamenilor de ştiinţă, ar putea transforma SUA într-un stat cu o economie planificată. Europa de Vest şi de Est va deveni o federaţie de state autonome, având un regim socialist şi democratic. Cu excepţia URSS, ca stat eurasiatic confederat, toate celelalte continente se vor uni într-o alianţă mondială, căreia îi va sta la dispoziţie o forţă de poliţie internaţională. Toate armatele vor fi abolite şi nu vor mai exista războaie. La Ierusalim, Naţiunile Unite (nişte naţiuni cu adevărat unite) vor construi un Altar al Profeţilor care să slujească uniunea confederată a tuturor continentelor; acesta va fi sediul Curţii Supreme a Omenirii, pentru a soluţiona toate controversele dintre continentele federate, aşa cum a profeţit Isaia” (cf. rev. Look Magazine, din 4 ianuarie 1962). Este evident că acest „Altar al Profeţilor” este templul din care îşi va „exercita funcţiile” de „împărat, preot şi judecător” al întregii lumi, cel despre care Mântuitorul Hristos spunea: „Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5, 43).
50
dragostea această întrunire a tuturor desăvârşirilor şi harul Sfântului Duh. Ori, acestea nu vor fi decât o mică oglindire, o slabă preînchipuire a văpăii gheenei şi a înfrigurării din iad!
Iar pricina pentru care ei se vor pomeni într-o astfel de situaţie este aceea că au refuzat iară şi iarăşi să păşească pe calea asemănării cu Dumnezeu, pe calea urmării lui Hristos dincolo de Cina cea de Taină, până pe Golgota, până pe Cruce. Crezând în existenţa lui Dumnezeu, unii îşi pun toată nădejdea în faptele lor cele bune, socotind că este de ajuns acest lucru pentru mântuire şi tăgăduind astfel primirea harului lui Dumnezeu în Biserică. Aşa se bat sectanţii cu pumnul în piept şi strigă: „Doamne, eu cred în Tine!”. Este ca şi cum ar încerca să-L liniştească pe Ziditorul lor, pe Cel Care îşi este suficient Lui însuşi, Care nu are nevoie de nimic, cu atât mai puţin de elogierea şi recunoaşterea propriei Sale existenţe, pentru că El orişicum e Cel Ce este.
Iar răcireea şi foamea duhovnicească îi va chinui nu doar pe cei care s-au lepădat pe faţă de slujirea săvârşită de preoţi, de Sfintele Taine, de harul dăruit şi zic anume dăruit de Biserica Ortodoxă, întrucât numai ea ni-l poate dărui. Răcirea sufletului şi înfometarea duhului vor fi resimţite şi de toţi cei care, socotindu-se pe ei înşişi ortodocşi, nicidecum nu doresc a primi Duhul Sfânt. Chiar dacă astfel de oameni împlinesc rânduielile, ei nu sunt pătrunşi de har. Aceştia sunt vase închise, înfundate oricât de mult ai încerca să torni în ele vlaga dătătoare de viaţă, tot uscate vor rămâne! Pentru că sunt ferecate… Şi, din păcate, aşa sunt majoritatea.
Este deosebit de ademenitor lucrul acesta pentru om: pe de o parte, să urmeze chemările diavolului, să meargă după îndemnurile cărnii sale pervertite de păcat, iar pe de altă parte, să nădăjduiască a primi roadele lui Dumnezeu. Iată de ce, posibilitatea de a deveni mărturisitori care, în ultima vreme, a fost mereu legată de mucenicie nu doar că îi va tulbura, ci pur şi simplu îi va îndepărta pe oameni
51
de Hristos. Sute de mii de credincioşi părelnic ortodocşi I se vor lepăda de convingerile lor, de harul Domnului, de Dumnezeu. După cum vezi, părinte, puterile iadului au efectuat deja un test în acest sens, atribuindu-le numere tuturor. Dar au făcut-o, oare, în mod forţat? Nu, pur şi simplu au stabilit nişte condiţii ori accepţi şi continui să câştigi bani, ori pleci. Cu consimţământul tacit al clericilor, ba chiar de-a dreptul cu binecuvântarea lor, întreaga ţară s-a transformat într-un lagăr doar acolo nu mai are importanţă nici prenumele primit la botez, nici numele de familie moştenit de la strămoşi, ci numai numărul care ţi-a fost atribuit.
DESPRE CELE DIN TRECUT
Ceva asemănător s-a mai întâmplat deja prin cele ce s-au săvârşit în anul 1917. Şi nu în luna octombrie de la care se obişnuieşte a se număra începutul perioadei de stăpânire a slujitorilor întunericului nu, ci în luna februarie a anului 1917. Anume februarie a fost luna în care poporul a trădat şi ţara, şi Ortodoxia, dar s-a trădat şi pe el însuşi. Sfântul Ioan, Făcătorul de minuni din Kronstadt, a preîntâmpinat întreaga Rusie că lucrurile acestea aveau să se întâmple. Oamenii îl ascultau, dar nu-l auzeau, sau chiar de-l auzeau, nu-l înţelegeau. Aşa că, în cele din urmă, s-au trădat tocmai pe ei înşişi. Unii dintre ei au reuşit apoi să urce pe Golgota, purtând sfânta Cruce a muceniciei, însă pentru cei mai mulţi totul s-a preschimbat într-un drum spre iad. Câţi dintre bolşevici, ostaşi de rând, supraveghetori din lagăre şi închisori, sau soldaţi din plutonul de execuţie erau foşti seminarişti33, fii de preoţi, sau urmaşi ai unor familii nobile distinse!
Dar ce puteai să aştepţi de la noi nişte studenţi neştiutori ai şcolilor teologice când, potrivit cuvintelor cârmuitorilor celor mai înalţi ai Bisericii, în 1917, odată cu
33 însuşi dictatorul Stalin, georgian de origine, făcuse mai mulţi ani de Seminar la Tbilisi.
52
răsturnarea monarhiei ruse, s-a împlinit, în sfârşit, „voia lui Dumnezeu”?! Iar scrisoarea de felicitare adresată guvernului provizoriu a fost semnată de către toţi Mitropolitul Vladimir al Kievului, Mitropolitul Macarie al Moscovei, Arhiepiscopii Tihon, Mihail, Ioachim, Serghie al Finlandei şi mulţi alţii. În cele din urmă, unii dintre ei au luat crucea muceniciei, alţii pe cea a mărturisirii, iar ceilalţi… Da!
Oricât ar părea acest lucru de ciudat, dar totuşi, din afara zidurilor închisorii, în mod constant, ajungeau până la noi veştile despre situaţia din Biserică, numai că pe mine mă interesau acestea prea puţin… de altfel ca şi pe majoritatea clericilor ce se aflau în lagăre. Acolo ajungi să înţelegi că esenţial nu este ceea ce se petrece în afara ta, ciînlăuntrul tău. Singura modalitate de a te mântui atât trupeşte, cât şi sufleteşte este unirea cu Dumnezeu, lepădarea de toate cele lumeşti. Iar politica, atât cea laică şi socială, cât şi cea purtată de Biserică în relaţie cu lumea nici una din acestea nu-ţi e de folos. Mântuieşte-ţi sufletul, păzeşte-l pe acesta, care a fost răscumpărat cu Sângele Mielului pe Cruce. Da, de bună seamă că ne otrăveau sufletele acele mesaje din care le aflam pe toate câte se întâmplau, dar totodată acestea erau şi percepute de către noi tocmai ca fiind otrăvitoare pentru suflet. Şi cine l-ar putea împiedica, chiar şi în temniţă, să se învrednicească de a dobândi sfinţenia şi curăţia cea cerească! Oricărui suflet îi este cu putinţă a străluci aşa încât, prin curăţia lui, prin lumina asemănării sale cu Dumnezeu, prin dobândirea Sfântului Duh, să însenineze şi să lumineze, necurăţia sufletească a celui mai înrăit păcătos.
A pricepe cu mintea ceea ce se petrecea era pur şi simplu cu neputinţă. Pentru că nimeni până atunci, afară numai de renovaţionişti34, nu a propus să fie aşezat în capul
34 Renovaţionismul a fost o mişcare schismatică în Biserica Ortodoxă Rusă care a activat între anii 1920-1940. Aceasta susţinea că ar avea drept scop „reînnoirea Bisericii” prin democratizarea cârmuirii şi modernizarea fllujbelor bisericeşti.
53
unghiului ceva care, în chip vădit, se afla în contradicţie cu rânduielile apostolice sau cu orânduirea sobornicească, instituită prin deciziile sinodale. Aşa precum, de altfel, se întâmplă şi acum. Ori, dacă lucrurile stau astfel, atunci se pare că nici nu mai avem ce discuta ducem o viaţă normală. Majoritatea oamenilor îşi dau seama că, în fond, normalitatea nu există, întrucât lipseşte iubirea şi prisoseşte înşelătoria lucru imposibil de dovedit şi pe care nici nu are cine să îl facă. Cine i-a vădit pe ierarhii care au căzut în arianism, monofizitism şi alte erezii? Monahii eremiţi din pustie, stareţii după cum le zicem noi. Iată de ce s-a făcut totul pentru a eradica „stăreţimea” din viaţa Bisericii. Dar şi experienţa de mai multe veacuri a preschimbării preoţilor de mir în sclavi fără drept de vot şi-a făcut, la rândul ei, simţită lucrarea: în orice caz, aceştia s-au dezobişnuit a spune adevărul.
Mucenicia era ceva obişnuit pe vremea aceea. Câţi preoţi, care supravieţuiseră în urma confruntărilor cu revolverele comisarilor la începutul anilor 20, fiind hirotoniţi în anii 20-30, au apucat apoi drumul cumplit către Golgota lagărelor! Iar cei care voiau să trădeze, trădaseră deja plecaseră încă înainte de a se sfârşi Cina cea de Taină a Mântuitorului. Aceşti nefericiţi îşi trimiteau scrisorile de pocăinţă către ziare şi se lepădau de toate. Unii au încercat să îşi salveze viaţa pământească angajându-se la NKVD.
Însă cei mai mulţi dintre preoţii rămaşi au supravieţuit totuşi cumva. Ei au scăpat în felurite chipuri, unii pribegind prin oraşe şi prin sate. Aceasta era, de obicei, soarta călugărilor şi a călugăriţelor din mănăstirile dărâmate. E limpede că le era cu neputinţă să-şi împlinească rânduielile, ■ aşa că trăiau din pomană şi din munci vremelnice: cerşetoria
avea să fie curmată în scurt timp. Era bine dacă se găseau câteva rude, fie şi îndepărtate, dornice de a-i găzdui în casa lor pe hoinarii cei dreptcredincioşi. Însă prea puţini au îndrăznit să îşi asume o faptă ca aceasta regimul controlului atotcuprinzător îşi făcea deja simţită înrâurirea.
54
Preoţii, de regulă, supravieţuiau prin săvârşirea, în taină, a slujbelor şi rânduielilor creştine pentru cei care aveau nevoie. Dar au fost prinşi în număr foarte mare şi li s-au aplicat cele mai aspre articole de condamnare contrarevoluţie, banditism…
Iar rezultatul tuturor acestor prigoniri a fost dezicerea mirenilor de Biserică. Şi apariţia unor schimbări naturale îngrozitoare. Aceste lucruri sunt legate între ele. Diabolismul e distrugător din fire el nu are cum să fie ziditor. Lumea a fost zidită şi păzită de către oamenii lui Dumnezeu, şi nicidecum de constructorii comunismului.
Am cunoscut oarecând o călugăriţă un om de o rară modestie şi smerenie sufletească. Ea fusese fiică de ţărani, dintr-o familie destul de înstărită tatăl său avea o moară. Părinţii ei au vrut să o mărite chiar cu puţin timp înainte să înceapă Revoluţia. Atunci, deşi era doar o copilă, ea a mers pe jos din centrul Rusiei până la Kiev, apoi la Lavra Sfintei Treimi. După aceea, s-a dus să viziteze un schimnic ce trăia în pădurile săRBtice din apropierea pustiei Cuviosului Nil. Fata venise acolo împreună cu sora ei, însă binecuvântarea sfântului a fost diferită pentru cele două fete: Îndemnul la căsătorie pentru una şi la monahism pentru cealaltă. Doar că ea n-a apucat să vieţuiască în mănăstire decât un an sau doi, dar şi-a păstrat sfântul jurământ pentru tot restul vieţii sale.
La acea vreme, părinţii ei fuseseră deja martirizaţi de către cei care se ocupau de organizarea colhozurilor. Pe timp de iarnă, ei au fost băgaţi într-o groapă rece, având doar lenjeria lor de corp pe ei. Femeilor li s-a permis totuşi Să-şi îmbrace rochiile, aşa că ele au supravieţuit. Cu toate acestea, mama ei nu a mai trăit mult după moartea soţului său, fiindcă a murit de întristare. Atunci biata călugăriţă a plecat în lume. Muncea pe la casele ţăranilor, căci din fericire, atât în familie, cât şi la mănăstire, fusese învăţată Să prelucreze inul şi lâna, în cea mai mare parte a timpului, ea a locuit la sora ei, al cărei soţ, deşi ateu, nu a alungat-o din respect faţă de credinţa soţiei sale şi nici nu a hulit
55
convingerile monahiei. Aşa se face că, trecând prin toate vitregiile vieţii, ea nu doar că a reuşit să-şi ţină făgăduinţele date lui Dumnezeu la tunderea sa în monahism, ci a izbutit să poarte cu dânsa, prin toate necazurile pe care le-a trăit, şi cărţile unor monahi ce fuseseră ucişi. De altfel, nu numai cărţile acestora, ci şi scrisorile lor cu îndrumări duhovniceşti, precum şi fotografiile stareţilor adormiţi, au fost păstrate de ea întregi şi nevătămate. A fost pur şi simplu cutremurător să răsfoiesc aceste scrisori era în ele „glasul celui care strigă în pustie” (Matei 3, 3)! Ei ştiau deja totul gândeşte-te numai ştiau, vedeau şi strigau către mirenii rătăciţi, către cei ce erau dimpreună-fraţi cu dânşii: „Veniţi-vă în fire”! Şi au fost auziţi, dar n-au fost ascultaţi, căci oamenii i-au auzit, însă nu i-au crezut. Imaginează-ţi, suflete al meu, prin ce au trecut ei, care cunoşteau sfârşitul acestei nebunii, uitându-se la cele ce se săvârşeau!
Aş putea mărturisi din proprie trăire că, în acei ani ai unei părelnice bunăstări, era greu să pricepi prorociile ce dezvăluiau nenorocirile care aveau să vină. Ba chiar nenorocirile în sine dacă mai şi credea cineva că ar fi cu putinţă să se întâmple erau percepute pur şi simplu ca nişte necazuri trecătoare, greutăţi vremelnice. Însă nenorocirile acelea erau deja în prag, băteau la uşă, iar pricina lor stătea în pervertirea moravurilor, în depărtarea de Ortodoxie. Totul era impregnat de duhul nihilismului, de superstiţii omeneşti, de un duh al misticismului păgân şi al unui satanism făţiş. Un compozitor vestit, câţiva poeţi şi alţi oameni „de creaţie” se credeau pe ei înşişi antihrişti! Aceştia nici măcar nu socoteau că este o ruşine să le povestească admiratorilor lor absorbiţi de patimi despre contactele lor cu demonii, arătându-se încântaţi de diavol şi, mai cu seamă, de împotrivirea lui faţă de Dumnezeu!
Orice nesupunere faţă de autorităţi, faţă de Biserică şi chiar faţă de societate, era percepută de către cei mai mulţi ca fiind manifestarea unui dar deosebit al iubirii de libertate. Un semn al bunelor maniere devine libertatea gândirii, astfel încât ucigaşii ajung să fie aplaudaţi, iar
56
victimele luate în derâdere şi urâte. Dar tocmai Molohul35 „libertăţii” lor devine cel care le aduce adevărata sclavie. Foarte curând, atât ucigaşii amintiţi mai sus, cât şi cei ce au încurajat faptele lor ticăloase, aveau să o simtă din plin pe pielea lor. Unii dintre ei urmau să fie împuşcaţi, iar cei rămaşi în viaţă aveau să muncească o vreme pe „şantierele de construire a economiei naţionale”, punând în practică ideile cu care au corupt ei înşişi statul rus.
Străini cu nume de familie ruseşti vor băga ţara într-o catastrofă, asemeni căreia ar mai putea fi doar apocalipsa. Şi mulţi vor crede că a venit deja vremea sfârşitului, însă acel prăpăd nu va fi decât o repetiţie a sfârşitului veacurilor, numai o simplă repetiţie. Deşi una extrem de bine gândită şi desfăşurată, în mod evident, după un plan foarte riguros. Când anume a luat el naştere, acest plan acum nu-ţi va mai spune nimeni.
Stareţii au fost cei care au salvat înainte vreme Patria noastră. Călăriţi de Duhul Sfânt, ei au vădit uneltirile vrăjmaşului. (Ce munci şi câte jigniri a îndurat Cuviosul Iosif de Volokcemsk, neostenitul apărător al Ortodoxiei! Mai marii cârmuitori ai Bisericii şi cei ce se aflau în fruntea ţării căzuseră deja în erezie, însă poporul, care nu era supus încă stricăciunii, i-a sprijinit pe drepţii săi.
Dărâmătorilor bastionului Ortodoxiei a prins a le merge treaba pe vremea lui Petru cel Mare, despre venirea şi domnia căruia a prevestit profetic Patriarhul Nicon înainte de a fi izgonit. Şi lucrurile s-au întâmplat întocmai: la început dezrădăcinarea din societate a modului tradiţional de viaţă ortodoxă. Iar aceasta presupunea tot ce putea ea să cuprindă îmbrăcămintea, hrana, tradiţiile şi rânduielile bisericeşti toate cele ce stăteau, de fapt, la temelia existenţei statului.
35 Despre Moloh aflăm din Sfânta Scriptură că era idolul Amoniţilor (3 Regi 11, 7; 11, 33), socotit de ei a fi zeul focului şi al războiului, căruia i se aduceau drept jertfe sângeroase mai ales copiii (Levitic 20, 1-5). Se pare că Stareţul Antonie îi foloseşte numele aici cu un înţeles simbolic, pentru a Sugera o forţă de o neasemuită cruzime şi de neînduplecat, care cere multe jertfe omeneşti.
57
Mai departe a fost şi mai rău a urmat lovitura dată nemijlocit Bisericii însăşi. Această uneltire a fost şi ea una diabolic de vicleană, începând cu reducerea statutului social al preoţilor la nivelul funcţionarilor de stat, pentru a nu le mai permite nicidecum să rămână la prestigiosul rang superior pe care îl aveau. Apoi s-a recurs la despărţirea clerului de popor, pentru aceasta folosindu-se atât împărţirea silită a slujitorilor bisericii în clanuri, cât şi sugerarea unor diferenţieri părelnice între poziţia celor din cinul preoţesc faţă de cea a oamenilor simpli. Părelnice, întrucât fiii clericilor, cei care nu ajungeau hirotoniţi, deveneau iobagi, ţărani obişnuiţi, iar înşişi preoţii au fost biciuiţi întocmai ca nişte ţărani de rând până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Cât despre călugări, aceştia au fost supuşi pedepselor trupeşti aproape până la mijlocul secolului al XIX-lea. Aşadar, cum s-ar mai fi putut păstra oare cinstirea faţă de sfinţitul cin al preoţiei în rândul oamenilor simpli, şi mai ales printre înalta nobilime, de vreme ce era întreţinută umilirea publică a persoanelor înzestrate de Dumnezeu cu darul osebit al Duhului Sfânt pentru săvârşirea Sfintelor Taine?!
Apoi au lucrat la ponegrirea Bisericii, a dogmelor sale, a legilor vieţii creştineşti şi a preoţilor, bineînţeles. Iar când societatea, orbită de propriile patimi, a fostt îndemnată la credinţă în mijlocul tuturor acestor aiureli, care veneau din iadul turbat întru împotrivirea sa faţă de Dumnezeu, Bisericii i se retrage şcoala36. Aceasta a fost o lovitură teribilă dată spiritualităţii oamenilor simpli, şi mai întâi de toate ţăranilor, care alcătuiau temelia poporului i Imperiului Rus. Şcoala, prin călăuzirea clericilor şi a seminariştilor, reuşea să educe cetăţeni cu bună rânduială, ■
36 Se are în vedere aici retragerea dreptului administrativ pe care îl deţinea Biserica Ortodoxă Rusă asupra şcolilor. Toate şcolile parohiale se găseau sub supravegherea catedrei de învăţământ teologic, fiind astfel sub oblăduirea Sfântului Sinod. Dascăli ai acestor şcoli puteau deveni doar preoţii, diaconii şi alte persoane care au absolvit în mod obligatoriu colegiul teologico-pedagogic eparhial.
58
creştini ortodocşi care ascultau de lege. Aşadar păzitori ai legii! Pe când şcolile zemstvelor37 au început să educe nihilişti. Ori, cine a fost primul călcător de lege?! Satana, al cărui nume şi înseamnă potrivnic, nihilist. Prin urmare, se lucra la educarea unui trib de satanişti, de viitori soldaţi ai plutoanelor de execuţie şi a viitoarelor „Baticuri Roşii”38. Aşa au fost crescuţi toţi cei care, peste câţiva ani, aveau să ţopăie pe icoane, să tragă cu revolverul în chipurile zugrăvite ale sfinţilor, să fumeze stând culcaţi pe sfintele mese în altare, să-şi lustruiască cizmele pătate cu sângele unor victime nevinovate, folosind în loc de cârpe sfintele Antimise.
După aceea, răcnetele necredincioşilor, în lupta lor înşelătoare, s-au îndreptat împotriva monarhiei care era păzitoarea Ortodoxiei şi împotriva rămăşiţelor ce s-au mai păstrat din temelia pe care s-a clădit orânduirea vieţii Celei din vechime a strămoşilor noştri. Aşa precum Athosul stă ca o stâncă neclintită a adevăratei credinţe în mijlocul oceanului învolburat al stricăciunii, întocmai era şi Rusia ca un puternic bastion al Ortodoxiei. Împăratul a rostit un cuvânt minunat oarecând: „Singurii prieteni ai Rusiei sunt flota ei maritimă şi armata sa”. Din păcate, atât flota cât şi armata sunt alcătuite din oameni. Toate celelalte se adaugă lor oamenii sunt cei mai importanţi. Iar rândurile ostaşilor ajungeau să fie înţesate de absolvenţii şcolilor din zemstve, unde majoritatea profesorilor erau nihilişti, aşadar satanişti.
37 Zemstva a fost o formă de guvernare locală, instituită de către ţarul Alexandru al II-lea în 1864, în timpul reformelor liberale. Zemstvele au preluat de la consiliile eparhiale puterea de administrare asupra învăţământului primar, precum şi asupra altor domenii legate de asistenţa medicală şi socială.
38 „Baticurile Roşii” a fost denumirea unui grup de iniţiativă înfiinţat de femeile comuniste care se implicau în organizarea „colţurilor roşii” (încăpere, sau o parte a unei încăperi dintr-o instituţie de stat, care era special amenajată pentru acţiunile de propagandă şi educaţie politică), supravegheau activităţile căminelor culturale şi aveau grijă să se înfăptuiască „luminarea” muncitorilor.
59
Dar şi în cercurile înalte lucrurile nu stăteau mai bine, ca să nu spun că era cu mult mai rău. Cu greu puteai găsi o familie în care să nu se practice întrunirile de spiritism. Ortodoxia era deja percepută ca un fel de vechitură un lucru uzat, pe care îţi pare rău să-l arunci, dar nici să-i găseşti vreo folosinţă în viaţă nu-ţi mai este cu putinţă. Cât de mult seamănă totul cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre! „Legile apostolice s-au învechit”, „canoanele necesită schimbări”… Acum are loc schimbarea semănarea răului, iar în ziua care va să vină secerişul roadelor acestuia!
Atunci însă, vremea secerişului neghinelor ce răsăriseră din seminţele potrivniciei a venit la începutul anului 1917. În luna februarie a acelui an afurisit, până şi fratele împăratului-mucenic avea să poarte panglica roşie. Guvernul provizoriu a fost salutat de către toţi, până la cei mai de seamă arhiepiscopi. Toţi, în afară de stareţi fie că erau recunoscuţi ca atare sau nerecunoscuţi, canonizaţi acum sau pe deplin uitaţi. Ei, purtătorii Duhului Sfânt, se tânguiau şi strigau: „Veniţi-vă în fire, dreptslăvitorilor! Veniţi-vă în fire!”. Dar, din păcate, iarăşi, oamenii le-au auzit cuvintele fără să le audă îndemnul, iar dacă l-au şi auzit, n-au înţeles sau n-au crezut.
Câţi or fi fost ei, oare, părinţi, fraţi şi surori în toată Sfânta Rusie, prin mănăstiri şi printre cei care fuseseră izgoniţi deja din ele? Câţi Sfinţi Episcopi, care au purtat crucea apostoliei? Căci fiecare dintre ei cei care, prigoniţi fiind, au păzit totuşi adevărul a fost mai mult decât un soare ce poate încălzi numai trupul. Preoţii încălzeau sufletele oamenilor, iar prin credinţa lor şi prin urmarea lui Hristos întru mucenicie, ei încălzeau până şi pământul, împărtăşindu-i harul lui Dumnezeu. Anume prin rugăciunile lor a izbutit să reziste Sfânta Rusie în lupta purtată împotriva teutonilor39 în timpul Marelui
39 Teutonii erau reprezentanţii unuia dintre vechile triburi germanice, care provenea din regiunea Iutlanda, situată între Marea Baltică şi Marea Nordului (între Danemarca şi Germania de acum). La sfârşitul secolului al XIII-lea, aceştia au înfiinţat Ordinul Cavalerilor Teutoni (în germană: Deutscher Orden, sau Deutsche Ritter) un ordin german monaho-cavaleresc (religios-militar). Acesta a fost unul dintre cele mai importante ordine Cavalereşti-militare care au participat la cruciade de-a lungul timpului. În zilele noastre, termenul teuton sau teutonic e folosit uneori pentru a denumi ceva ce este de origine germană, aşadar poartă sensul de nemţesc, german.
60
Război pentru Apărarea Patriei40. Pentru aceştia puterea, prin însăşi esenţa ei, nu avea nici o însemnătate, cel mai important lucru fiind Rusia. Neînţelegând acest lucru, mulţi emigranţi ortodocşi ruşi au mers să lupte împotriva Patriei lor sub steaguri străine. Ori, războiul, de fapt, nu era purtat împotriva Uniunii Sovietice, ci împotriva Ortodoxiei însăşi, împotriva duhului rusesc.
Probabil că cei care au uneltit lupta împotriva celui mai puternic purtător al duhului Ortodoxiei monarhia, se vedeau deja gustând din roadele stăpânirii mondiale a lui antihrist. Numai că nu au ţinut socoteală de jertfelnicia poporului rus şi credincioşia sa faţă de Hristos. Acum sunt mulţi care iau în derâdere prorociile despre sfârşitul lumii ale marelui făcător de minuni din Kronstadt, uitând că, în Biblie, găsim mai multe relatări care ne vorbesc despre o astfel de schimbare a voii lui Dumnezeu. Vedem, de pildă, cum Prorocul Iona chiar s-a şi supărat pe Dumnezeu pentru că El n-a înfăptuit pedepsele pe care a făgăduit să le aducă asupra unui popor netrebnic. Dar oamenii s-au pocăit şi Domnul Şi-a schimbat gândul cu privire la osânda lor, pe । care deja le-o şi vestise (Iona cap. 3-4). Rusia a fost spălată cu sângele mucenicilor şi, tocmai din această pricină, nu s-a mai întâmplat ceea ce prevestise marele proroc Ioan din Kronstadt. Până şi cei care, în viaţa lor de zi cu zi, nu se osebeau câtuşi de puţin prin cucernicie, L-au urmat pe Hristos pe calea Crucii până pe Golgota. Aceasta a fost vremea unei nevoinţe de neînchipuit şi a unei mărturisiri adevărate.
Părinte, acum nu mai există aşa ceva, nu mai există… Pretutindeni vezi numai lăcomie, împătimire de bunurile
40 Aceasta este denumirea folosită în Uniunea Sovietică şi în unele state postsovietice pentru a desemna Frontul de Răsărit (din cel de al Doilea Război Mondial), deschis atunci când Germania nazistă a invadat URSS-ul şi finalizat cu victoria sovietică.
61
pământeşti, consumul fără de măsură. Ştii, sau poate nu ştii, că undeva, fie în Astrahan,, fie îp Rostov, în cei mai । cumpliţi ani ai destrăbălării satanismului bolşevic, unul dintre episcopi a fost silit să coboare din caleaşca sa luxoasă şi obligat să meargă pe jos. Mi-a povestit cineva despre aceasta pe când eram deja în lagăre. Dar spune-mi, suflete al meu, Petru, verhovnicul apostolilor, oare a părăsit el Roma cu caleaşca?! Ei bine, tocmai asta e: apostolii au călătorit pe jos şi de aceea L-au şi întâlnit pe Hristos în calea lor.
Omule drag, înţelege că nu cu judecare spun acestea; Domnul stă deja la uşa mea şi ştiu că veacul meu e pe sfârşite. Pentru voi mă doare sufletul! Şi încă cum mă doare! Eu sunt un păcătos, acoperit pe de-a-ntregul cu rănile păcatului, dar am rămas un slujitor al Dumnezeului meu. Crede-mă, ştiu cât de mult ne iubeşte El pe fiecare dintre noi, copiii Lui. El, Ziditorul şi Domnul tuturor, spală picioarele ucenicilor Săi. Cine mai e acum în stare să facă una ca aceasta? Spală-mi tu picioarele!
Sincer vorbind, am început să caut cu privirea prin odaie un vas mai mare şi o carafă cu apă…
Dar ce faci, preacinstite, că ţi-am cerut-o doar metaforic? Mai degrabă voi spăla eu picioarele tale decât tu pe ale mele! Tu mai ai încă vreme să-i slujeşti pe fraţii tăi mai mici, pe când eu nu mai am. Iar desfătarea stă întru smerenie, nu întru mândrie. Adevărata îndulcire nu se află în păcat, nici în patimă, ci îndobândirea asemănării cu Dumnezeu, atât cât este cu putinţă pentru om. Pentru că, dobândindu-o în măsura care-ţi este cu putinţă, te învredniceşti şi tu a fi dimpreună-părtaş la măreţia lui Dumnezeu. Bagă de seamă, dragule, că vorbim aici despre măreţie nu ca despre o forţă nimicitoare, care te înspăimântă şi te osândeşte, ci ca despre o putere milostivă şi mângâietoare, care te înviorează şi te întăreşte. Îţi aduci aminte cum apostolii dimpreună cu Hristos nu au fost primiţi într-un sat de samarineni, iar ucenicii au cerut să fie pedepsiţi locuitorii lui? Însă Domnul le-a spus atunci că
62
eiînşişi nu cunosc ai cărei puteri sunt (Luca 9, 51-55) şi ce li se cuvine să aducă în lume.
Ori, ceea ce trebuiau ei să aducă în lume era pacea, şi numai pacea. Căci Domnul nostru Iisus Hristos nu le-a adresat ucenicilor Săi o vorbă oarecare după înviere, ci: „Pace vouă!” (Ioan 20, 19). El nu le-a urat sănătate, bunăstare, toate acele lucruri pe care noi le dorim atât de des apropiaţilor noştri. Chiar şi atunci când umblăm cu piatra-n sân41, din obişnuinţă şi din viclenie, tot le cântăm urări de sănătate.
Şi ele chiar sunt importante, toate aceste urări de sănătate, însă cu mult mai importantă este tihna şi liniştirea Sufletului, pacea sălăşluită înlăuntrul lui. Acesta e zălogul pentru pacea lumii, pentru bunăstarea ei, pentru fiinţarea ei, în sfârşit. În lagăre, am auzit foarte multe despre părinţii-pustnici, atât cei din vremurile cele dintru început ale cunoaşterii adevăratei credinţe, cât şi cei care au trăit nu chiar atât de demult. Întotdeauna au existat destui doritori de a lepăda deşertăciunea lumii şi de a se feri până şi de cea mai neînsemnată atingere a ispitelor ei. În Seminar, din nefericire, nu am avut timp îndeajuns pentru a studia despre viaţa pustnicească. Dar în acele locuri lagăre după cum zic unii, nu tocmai retrase mi-a fost cu putinţă nu doar să aud despre pustnicie, ci să şi văd cu Ochii mei vieţuirea sihăstrească. Şi aceasta nu se poticnea nici de supraveghetori, nici de muncile grele din lagăre, ci, dimpotrivă stareţii le întrebuinţau pe toate spre folosul lor. Orice împrejurare care pentru alţii însemna pedeapsă, era primită de către ei ca un prilej pentru domolirea propriilor patimi, pentru potolirea mişcărilor cărnii lor. Iar acea muncă monotonă nu făcea decât să le sporească probabilitatea unei creşteri lăuntrice incredibile, mijlocindu-le dobândirea unei deosebite stări de rugăciune şi puterea de a tăgădui deşertăciunea deşertăciunilor fiinţării pământeşti.
41 în limba rusă există expresia „a umbla cu piatra-n sân” care are înţelesul de a purta ranchiună faţă de cineva fără să o arăţi, a avea intenţia ascunsă de a-i face rău cuiva, de a te răzbuna pe cineva.
63
Pustnicii din Teba, precum şi cei dimpreună-ostenitori cu ei, de obicei, trudeau la împletirea coşurilor. Apoi ei le vindeau, iar banii câştigaţi îi foloseau pentru faptele milosteniei, păstrând din ei numai o mică parte pentru întreţinerea traiului lor. Noi eram sclavi acolo munceam din greu şi fără a primi nici o răsplată. Dar, pe de altă parte, părinţii-monahi ai primelor veacuri socoteau că până şi mâncarea fiartă e un lux prisositor, de vreme ce ei trăiau nu doar puţin înfometaţi, ci într-un fel pe care nouă, astăzi, nici nu ne este cu putinţă să ni-l închipuim! Cuvioasa Maria Egipteanca se hrănea cu seminţele ierburilor din deşert şi acestea îi erau pe deplin îndeajuns pentru vieţuire şi pentru ostenelile ei de rugăciune şi nevoinţă. Iată de ce, tot cel ce n-a fost învăţat cu necumpătarea lumii, cel pentru care şi un blid de terci era un lux, acela nu se afla în robie, ci era liber! Liber de prisosinţe şi, prin urmare, liber de asuprirea diavolului.
Când eram în ucenicie la stareţul de la Optina, am fost nevoit să învăţ, mai întâi de toate, lucrarea de împletire a năvoadelor. Da, da, părinte, să ştii c-am împletit, şi încă cum! Acesta a fost primul lucru pe care a trebuit să-l deprind de la înţeleptul purtător al priceperii străvechi de a te birui pe tine însuţi, dobândind adevărata libertate întru lepădarea de păcat. Of, că greu a mai fost la început! Greu îi era fostului deţinut, ajuns acum arhimandrit care trecuse, pare-se, prin toate să stea pe scaun şi să împletească! un năvod! Ce gânduri numai nu mi-au răsărit, ce nu mi s-a perindat prin minte în acel răstimp?! Smerenia? Dar, parcă nu era nimic ce m-ar fi putut smeri la fel de mult precum şederea în spatele sârmelor ghimpate. Ascultarea? Un pas la stânga, un pas la dreapta42… Prin toate astea am trecut. Munca? Doamne, păi pe noi, nenorociţii, care muream în timpul războiului pe şantierele de construire a economiei naţionale, nici nu ne mai număra nimeni! însă ceea ce îmi cerea mie stareţul, de fapt, era dezrădăcinarea
42 Expresia din limba rusă „şag vlevo, şag vpravo rastrel” se traduce în română: „un pas la stânga, un pas la dreapta eşti împuşcat”.
64
deşertăciunii din suflet şi dobândirea păcii înlăuntrul lui. Tocmai această muncă migăloasă şi monotonă îmi oferea posibilitatea de a mă concentra pe de-a-ntregul doar asupra mea, adâncindu-mă în rugăciune, şi mă făcea să ajung la pacea lăuntrică a sufletului, să o pot simţi. Liniştirea însoţită de vederea roadelor muncii mele îmi crea simţământul unei prezenţe aproape vizibile a acestei stări de pace.
Stareţii din trecutul meu petrecut în lagăre îşi însuşiseră deja ştiinţa lucrării minţii şi dobândiseră o neasemuită deprindere de tăgăduire a ispitelor lumeşti de orice fel. Fiecare dintre ei era o lume aparte, iar intrarea în ea nu era deschisă pentru orişicine. De obicei, aceştia vorbeau doar între dânşii, însă până şi acele convorbiri se reduceau la câteva cuvinte, sau fraze uneori. Cealaltă lume putea să intre în atingere cu ei numai atunci când avea nevoie de rugăciunea lor sau de vreun alt fel de ajutor. Rămânând cu trupul în lumea stricăcioasă, ei petreceau cu duhul acolo unde se află mintea lor. Era cu neputinţă să-i jigneşti sau să-i scoţi din starea lor de liniştire. Chiar şi atunci când, la început, infractorii le furau mâncarea, ei îşi făceau cruce şi îşi continuau vegherea întru rugăciune. Această lepădare de legile lumeşti obişnuite a stârnit mai întâi uimirea, râsul şi supărarea în rândul mirenilor. Apoi însă un respect nemăsurat. Lumea poate fi biruită doar prin tăgăduirea legilor ei şi prin urmarea absolută a Legii lui Dumnezeu. Anume de aceste lucruri se teme ea cel mai mult şi tocmai împotriva lor se răzvrăteşte această lume.
împletirea năvoadelor, pe care o săvârşisem la stareţul meu, era de asemenea o cale de a sta împotriva legilor lumii, cea mai temeinică dintre ele fiind împrăştierea minţii. Această lucrare, întărită de îndrumarea lui duhovnicească şi de rugăciune, era chipul în care mă puteam desprinde de toate cele care ne atrag în mlaştina împătimirilor, de toate acele lucruri ce poartă în sine „farmecele” unei lumi neostoite întru dorinţa ei de consum nestăvilit. La început, această împletire a fost pentru mine doar un prilej
65
pentru smerenie, stârnindu-mi dorinţa de a-mi isprăvi I treaba pentru a fi lăudat. După aceea, ea a devenit deja o îndeletnicire folosită pentru desprinderea minţii de gândurile deşertăciunii, făcându-mi cu putinţă a simţi mai I din plin dulceaţa rugăciunii. Iar în cele din urmă, munca în sine nu mai exista, ci rămânea numai ceva ce mă ajuta să-mi dobândesc pacea lăuntrică!
VIZITATORII
Cineva a bătut la uşă. Părintele Antonie a întârziat să răspundă. Sosiseră din nou nişte vizitatori, care ardeau de nerăbdare să audă ce ne aşteaptă pe toţi în viitorul apropiat. Se vedea limpede că stareţul nu era dispus să-i primească pe acei oaspeţi nepoftiţi, ba chiar le-a făcut şi o caracterizare, deloc u măgulitoare pentru ei:
Aceştia nu-s vizitatori, aceştia sunt cu toţii nişte pierde-vară.
O astfel de afirmaţie a trezit pe chipul meu nedumerirea, care a fost surprinsă şi înţeleasă de îndată de către bătrân. Aşadar, la întrebarea mea nerostită, a venit următorul răspuns:
De bună seamă că sunt nişte pierde-vară! Ei fură din timpul meu şi totodată se aruncă pe ei înşişi sub mânia lui Dumnezeu! Pentru ce să mai asculţi ceea ce ştii dinainte că nu vei împlini? Ei bine, ei tot vin, ascultă şi discută… dar pe toate acestea le fac fără a avea de fapt nici cea mai firavă dorinţă de a-L urma pe Hristos. Care dintre cei ce trăiesc în zilele noastre ar renunţa măcar la o fărâmă din bunurile lui lumeşti?! Cine oare ar putea fi acela?! Da, există o mână de oameni, o sută sau două, număraţi la Dumnezeu. Şi atunci, ■ pentru ce îşi mai îngreuiază ei povara care şi aşa e una foarte grea?! în pustietatea necredinţei şi a desfrânării, de bună seamă că mai sunt şi unii care suferă într-adevăr cei care însetează cu adevărat să bea din izvorul cel cu apă vie al Duhului Sfânt însă aceştia, crede-mă Părinte, nu sunt dintre ei. Ei nu sunt însetaţi după adevăr, ci după o dispută în care să-şi poată dovedi deşarta lor înţelepciune,
66
întărindu-se astfel întru amăgirile lor. Şi doar atât. Însă nu umblă nici pe departe în căutarea Adevărului, Care e Singurul Ce ne aduce viaţa veşnică. Căci tocmai El, Adevărul acesta, este viaţa cea adevărată, şi numai cel care L-a cunoscut, sau care năzuieşte să-L cunoască, va putea afla pajiştile fericirii veşnice.
Numai că a cunoaşte deja înseamnă a urma. Dacă tu ştii că un vas este fierbinte, e încins, oare îl vei mai lua cu mâinile goale? Şi-atunci, de ce ne tot străduim noi, cu o încrâncenare nemaipomenită, să amestecăm cărbunele aprins al iadului cu răcoarea înmiresmată a grădinii Raiului?! Doar ne-au preîntâmpinat apostolii că apa aceluiaşi izvor nu poate fi dulce şi amară totodată. Prin urmare, e cu neputinţă să amesteci roadele mândriei omeneşti cu smerenia dumnezeiască. Nu. Este o trudă Zadarnică, nefolositoare şi primejdioasă această încercare de a uni cumva întunericul propriilor amăgiri cu lumina Adevărului!
Stareţul, nemulţumit în chip vădit de vizita neaşteptată a oaspeţilor nepoftiţi, arăta cam necăjit. Eu am vrut să părăsesc odaia, însă am fost oprit îndată de cuvintele Părintelui Antonie:
Stai jos, părinte, căci această întâlnire nu va fi pentru tine fără de folos.
Se petrecea ceva ce nu înţelegeam — dacă el însuşi nu vedea nici un folos într-o întâlnire cu soiul acesta de vizitatori, la ce mi-ar fi putut folosi mie să mă întâlnesc cu ei?! Cu toate astea, amintindu-mi istorisirea sa despre împletirea năvodului, m-am Străduit să primesc îndemnul său măcar şi numai ca pe un prilej pentru smerenie.
în cele din urmă, părintele Antonie a rostit: „Amin”.
Aşadar, în chilia stareţului au intrat câţiva oameni, nu mai mult de zece la număr. Felul în care arătau indica în mod explicit că aparţineau unei pături destul de înstărite a societăţii. Ei ne-au salutat foarte politicos, iar bătrânul i-a binecuvântat, dar fără a le da şi frăţeasca sărutare, cum făcea de obicei. Lucrul acesta îndată mi-a sărit în ochi, deşi pe chipul lui nu mai rămăsese nici o umbră de nemulţumire. Convorbirea nu prea se lega. Până
67
Şi la întrebarea directă a bătrânului despre scopul venirii lor la el, musafirii i-au dat un răspuns cam încurcat şi nedesluşit, într-un târziu, privindu-se între ei, vizitatorii au început să-i lămurească pricina venirii lor. Iar aceasta consta, potrivit cuvintelor lor, în dezlegarea unei nedumeriri: „De ce Ortodoxia are o atitudine atât de negativă faţă de catolici? Oare nu cumva este aceasta doar o simplă manifestare a confruntărilor istorice dintre Europa civilizată şi cultivată şi conservatorismul ignorant al Răsăritului?”. „Căci ar putea fi atâtea foloase” ziceau ei „pentru patria noastră dacă ar dispărea tensiunea dintre aceste două orientări”. Fiind funcţionari de stat cu ranguri destul de înalte, ei erau foarte preocupaţi de această problemă grecocatolicii (uniaţii) îşi depuseseră actele pentru a înfiinţa o dioceză în centrul lor regional, iar ortodocşii se împotriveau acestui demers în toate modurile posibile.
Da, discuţia promitea să fie una interesantă! Ştiam şi eu despre această situaţie şi nu doar din auzite îndeajuns încât să înţeleg că musafirii cu pricina veniseră nu pentru dezlegarea nedumeririi lor, ci pentru a-şi „sfinţi”, ca să zic aşa, propriile judecăţi printr-o opinie a stareţului care le-ar fi aprobat. De altfel, foarte probabil că pentru ei era suficient şi însuşi faptul că l-au vizitat pe Părintele Antonie. Foarte des se întâmplă ca după astfel de vizite la anumiţi preoţi şi stareţi ortodocşi vestiţi, cuvintele acestora să fie preschimbate fără de cruţare, şi nu neapărat din răutate: fie pentru că ceva rămânea neînţeles, fie că era înţeles ceva în mod greşit.
însă acest fel de venire a unor oameni cu autoritate poate avea loc şi doar pentru bifarea vizitei în sine pentru a avea, mai apoi, posibilitatea de a spune: „Dar părintele cutare mi-a dat voie să mă ocup cu aşa ceva”. Vorbim aici, mai întâi de toate, despre o întreagă armată de clarvăzători, magicieni, vindecători atât şarlatani în toată regula, cât şi acei indivizi care intră în contact real cu puterile necurate. Vizitatorii de acum ai Părintelui Antonie, se pare că aveau şi ei nevoie doar de simplul fapt de a se afla la el. Deşi, într-un fel sau altul, lăsau totuşi să se înţeleagă că, în pofida deplinei lor încredinţări în propria dreptate, ei doreau să afle şi punctul de vedere al stareţului.
68
Părinte Antonie, a continuat unul dintre ei dar există totuşi ţări cu religii diferite. în aceeaşi Germanie trăiesc atât catolicii, cât şi protestanţii. Iar în America, în genere, sunt atâtea confesiuni, încât nici nu mai pot fi numărate.
Confesiuni zici?! le-a răspuns stareţul obosit. Dar în Roma păgână, câte confesiuni de-acestea de-ale voastre crezi c-au fost?! Şi totuşi, prigoniţi erau numai creştinii ortodocşi! O apă care curge dintr-un singur izvor nu are cum să fie şi curată şi murdară deopotrivă, căci ori este curată, ori murdară. Rezultatul stăpânirii creştinilor decăzuţi a catolicilor instaurate în Kiev a fost acela că nu mai rămăsese acolo nici măcar o singură biserică ortodoxă! Ce vă miraţi aşa, sau nu cunoaşteţi oare cuvintele Mântuitorului despre stăpânul casei? Poate oare cineva să se dea afară pe el însuşi din templul său? Pot oare slujitorii aceluiaşi stăpân să îngăduie o ceartă între ei? Tocmai că nu pot. Ortodoxia e de la un alt Stăpân, de aceea este şi urâtă de către ceilalţi, de aceea e şi prigonită peste tot în lume.
Cum nu pot să existe două Adevăruri, aşa nu este cu putinţă nici să avem două religii. Adevărul este numai unul şi religia doar una este. Dar rătăcirile sunt multe, din păcate. Însă acestea nu sunt decât rătăciri, iar dacă e să le traduci în rusă nu-s decât păcate! Acestea vin de la un duh străin, străin de Cel Căruia ne rugăm noi, de Cel Căruia ne adresăm. Acela este adevăratul Ziditor şi Atoateţiitor. Pe când toate celelalte sunt doar potrivnicie. Duhul Sfânt este Duhul Cel Care pe toate le vădeşte El este arătătorul Adevărului. Hristos a zis despre Acesta: „El, venind, va vădi lumea” (Ioan 16, 8). Anume Duhul. Tocmai El este Cel Care vădeşte tot neadevărul catolicilor. Ori, unde-i este locul celui ce a născocit că, dacă a dat papa o Sentinţă ce nu coincide cu judecata lui Dumnezeu, aceasta ar trebui schimbată în favoarea opiniei episcopului roman. Aşa, pare-mi-se, sună43?! Voi sunteţi deputaţi? Ei bine, să
43 Din articolele cuprinse în Dogma primatului papei de la Roma şi cea a Infailibilităţii papale, care au fost aprobate în cadrul Conciliului Vatican 1, la 18 Iulie 1870 n. ed. rus.
69
spună măcar unul dintre voi înaintea alegătorilor săi că el, om muritor fiind, este infailibil precum Dumnezeu şi poate face tot ce face Domnul44. Unde credeţi, oare, că veţi fi băgaţi atunci, dragii mei în sfatul ţării sau în spitalul de psihiatrie?!
Cei care se aflau de faţă au primit ultimele fraze ale Părintelui Antonie ca pe o dovadă amestecată cu un dram de glumă bună şi au prins a zâmbi generos.
Iată, voi râdeţi, însă eu nu de dragul glumelor v-am spus toate acestea, cred că sunt prea bătrân deja pentru a face pe bufonul. Tocmai esenţialul v-a scăpat: aceste articole45 dezvăluie toată adâncimea căderii catolicilor, măsura abaterii lor de la Legea lui Dumnezeu. Ce să mai zicem dar despre urmarea învăţăturii lui Hristos?, Asemenea fantezii nu s-au născut nici măcar în minţile acelor conducători păgâni care erau înnebuniţi de mândrie: faraonii egipteni şi împăraţii romani din antichitate. Iată de ce depravarea răspândită prin cei de la Roma este un lucru cumplit. Mai lesne este pentru orice om deştept să înţeleagă care-i treaba cu toţi aceşti sectanţi ei înşişi se numesc pe sine protestanţi, potrivnici. Iar tatăl unor astfel de potrivnicii e unul şi acelaşi nimeni altul decât primul protestant şi „luptător pentru libertate”.
Puţini dintre cei care deţineau puterea în Rusia, realizau pericolul pângăririi duhovniceşti pricinuite de catolicism. Moscova era departe de această înţelegere, iar Sankt Petersburgul şi mai departe. În ţara noastră, ieşea la luptă numai câte unul, întocmai precum bogatârii46 kieveni din Vechea Rusie, despre care aflarăm din bâline47.
44 Idem n. ed. rus.
45 Preceptele dogmelor amintite mai sus.
46 Bogatâr este numit un personaj eroic masculin din folclorul rus un mare luptător al neamului, care se distinge printr-o putere fizică neobişnuită, dar şi printr-o pricepere, bărbăţie şi isteţime fără seamăn.
47 Bâlina constituie o specie epică a folclorului rus, care ia forma unui basm alcătuit în versuri şi cântat într-un stil muzical special, cu sau fără acompaniament instrumental. Acest cântec epic rusesc descrie faptele eroice ale bogatârilor, precum şi alte momente care ne dezvăluie viaţa şi istoria celor ce-au trăit în Vechea Rusie a veacurilor IX-XIII.
70
Dar numai acolo, în poveştile străvechi, ieşeau ei biruitori în toate bătăliile, pe când în viaţă din păcate, rareori. Dreptcredinciosul Mare Cneaz Andrei Bogoliubski a luptat cu înţelepciune împotriva înrâuririi străinilor în domeniul neguţătoriei, împotriva cămătăriei lor, care înrobea poporul rus. A sfârşit prin a fi ucis. Cumplitul ţar Ivan Vasilievici a pus multă osteneală în lupta sa împotriva influenţei copleşitoare a polonezilor şi a celor polonizaţi, care veneau dinspre ţinuturile apusene. Toţi cei din familia Romanov, odată ce s-au sfârşit Vremurile Tulburi48, au stat de veghe pentru a feri poporul de influenţa catolicismului. Petru Arkadievici49 a înţeles toată nenorocirea pe care o pricinuia intrarea în contact a ortodocşilor cu catolicii, a încercat chiar să despartă de Rusia pământurile ei polonizate din vestul şi sud-vestul ţării. A fost omorât şi el. Acum zace pătimitorul în pământul sfânt al Lavrei Pecerska, odihnească-se în pace duhul său.
Stareţul s-a însemnat cu semnul Crucii.
Iar voi fraţilor, cum socotiţi, a început din nou a le vorbi părintele Antonie vremea puterii bolşevice, care a durat aproape un veac, a pervertit ea, oare, poporul nostru ortodox slav?
48 Vremurile Tulburi (în limba rusă: Smutnoie uremia) este denumirea dată unei perioade din istoria Rusiei, care a cuprins anii de interregnum dintre moartea ţarului Rusiei Fiodor I ultimul reprezentant al dinastiei domnitoare Rurik, şi momentul fondării dinastiei Romanov din 1613. În această perioadă, Rusia a suferit o serie de răscoale ale claselor defavorizate şi a trebuit să facă faţă unui val de impostori care doreau să rescrie istoria.
49 Petru Arkadievici Stolîpin a fost ministru de interne al Rusiei şi preşedinte al Consiliului de Miniştri în anii 1906-1911. El provenea dintr-o veche familie nobilă. S-a născut în 1862. A absolvit eminent Facultatea de Fizică şi Matematică a Universităţii din Sankt Petersburg. În 1902, a fost numit guvernator de Grodno, iar în 1903 de Saratov. În primăvara anului 1906, a devenit ministru al Afacerilor Interne, iar în vara aceluiaşi an preşedinte al Consiliului de Miniştri. Petru Stolîpin a fost autorul reformelor din Rusia, în special al procesului de împroprietărire cu pământ a ţăranilor. În anul 1911, la Kiev, a fost ucis, după o serie de tentative de asasinare nereuşite ce s-au săvârşit asupra lui până atunci. Rămăşiţele sale pământeşti se odihnesc în pace la Lavra Pecerska din Kiev n. ed. rus.
71
Păi, bineînţeles, părinte, au răspuns musafirii, care nu se aşteptau la o întrebare atât de simplă fireşte că poporul s-a stricat!
Unul dintre cei veniţi în vizită un fost secretar al comitetului orăşenesc, după cum s-a prezentat chiar el a început să ne înşire nişte cifre care dovedeau cât se poate de limpede toată natura distructivă a puterii sovietice. Era vorba acolo şi despre datele referitoare la consumul de băuturi alcoolice înainte şi după anul 1917, şi despre nivelul de trai măsurat în cantitatea de ouă, brânză, carne ş.a. care s-au cumpărat pe cap de locuitor în Imperiul Rus. Erau cuprinse toate, până la sutele de mii de arşini50 ale ţesăturilor de in şi de bumbac, achiziţionate de către statul imperial.
Eu ascultam cu mare interes multe dintre aceste lucruri îmi erau complet necunoscute şi îmi schimbau cu totul viziunea asupra Rusiei monarhice. Desigur, mi s-a întâmplat să citesc memoriile lui Witte, ale lui Suvorin şi ale multor altor scriitori care fuseseră contemporani ai ultimului împărat, însă mărturisirile fostului secretar al comitetului orăşenesc erau impresionante de-a dreptul!
Ei bine, ceea ce îmi spuneţi voi e legat numai de trup, dar haideţi să vorbim de suflet, prietenii mei! le-a răspuns bătrânul. Aşadar, mai puţin decât o sută de ani le-au fost de trebuinţă bolşevicilor pentru a distruge marele imperiu rus a treia Romă. Iar catolicii au Stăpânit timp de patru sute de ani ţinuturile vestice şi sud-vestice ale Sfintei Rusii! Iată, voi îmi tot ziceţi aici despre posibilitatea unei împreună vieţuiri, dar nimănui nu i-ar trece prin minte să împreuneze ţevile pentru apa potabilă cu cele scuzaţi-mă, pentru deşeuri! Există un proverb rusesc, atât de vechi, încât n-ar mai putea nimeni să ne spună câţi ani s-au scurs de când a apărut. Acesta zice că o linguriţă de dohot51 strică un întreg
50 Veche unitate rusească,de măsurare a lungimii, egală cu 0,711 m.
51 Lichid vâscos, asemănător cu păcura, având un miros puternic şi înţepător. Acesta eraobţinut dintr-un amestec de răşini vegetale extrase prin distilare din scoarţă de lemn de pin, arin, mesteacăn ori fag. Era folosit în special pentru a unge osiile la căruţă sau cizmele ţărăneşti.
72
butoi de miere. Doar o linguriţă! Pe când aici, dimpotrivă în mijlocul unui butoi de dohot catolicizat, abia de mai avem o linguriţă din mierea adevăratei mărturisiri ortodoxe. Timp de patru sute de ani, aceşti oameni au fost învăţaţi acelaşi lucru, fiind crescuţi în duhul Romei, iar acum, ajungând pe tărâmurile ce-au fost ortodoxe încă din vechime, încearcă să-i şcolească pe oameni întru acea învăţătură străină pe care au primit-o odată cu laptele matern. Polonizaţii şi catolicizaţii ce lucru bun ne pot aduce ei?! De aici ni se şi trag beteşugurile sufleteşti.
Din pricina aceasta sunt pustii bisericile lor, întrucât Sufletul ortodox simte mirosul unui duh străin. Dar lucrul cel mai important este că ei nu au cum să fie apărători duhovniceşti ai turmei lor, ai Ortodoxiei, ai Dreptei Credinţe, de vreme ce nu sunt ortodocşi. Ori, Sfântul Apostol Ioan a sprijinit de unul singur întreg Răsăritul cu Credinţa sa. Iar Sfântul Irineu de Lion a izbutit chiar şi Occidentul să-l întărească, pentru o vreme, întru credinţa şi adevărul pe care le absorbise de la Sfântul Policarp, Episcopul Smirnei ucenicul Sfântului Ioan Teologul. Aşadar, de ce a început ocmai acum acest ospăţ al satanei un bal al depravării, atât al celei sufleteşti, cât şi al celei trupeşti?!
Ei bine, deoarece am îngăduit chiar noi să fie pângărită de învăţături străine acea apă vie şi curată a Ortodoxiei, cu care şi-au potolit strămoşii noştri setea sufletelor lor. Sau îndeobşte, i-am lăsat să îşi aducă aici otrava Sufletească pentru a-i hrăni cu ea pe acei oameni care, deşi au fost ortodocşi în trecut, au devenit acum toţi nişte Ivani ce nu mai amintesc din care neam se trag52.
52 în limba rusă, este folosită uneori expresia „Ivan, ce nu-şi mai aminteşţe neamul” când vine vorba despre un omcare îşi neagă legăturile de familie, rădăcinile, credinţa şi principiile neamului său. Istoria acestei zicători începe în Rusia ţaristă, când unii dintre deţinuţii sau şerbii fugari, odată capturaţi, încercau să-şi ascundă trecutul şi numele de familie, invocând faptul că nu-şi puteau aminti nici propriul nume şi nici rudele. În secţiile de poliţie, aceştia erau înregistraţi ca „Ivan, ce nu-şi aduce aminte numele” (un termen juridic al vremii).
73
A început totul de la rasul bărbilor de la dezgolirea chipurilor bărbăteşti dar se va încheia cu o bacanală53 totală, precum cea a păgânilor din cele mai vechi timpuri. Iar voi ziceţi: împreună cu catolicii”!
Vizitatorii au rămas tăcuţi. Părea că vorbele stareţului să-i fi pus pe gânduri pe unii dintre ei.
Deci nu există nici o cale de ieşire? a întrebat, în cele din urmă, fostul secretar al comitetului orăşenesc. Nu se vor uni niciodată ortodocşii cu catolicii?
Ba, cum să nu, a răspuns Părintele Antonie deja foarte curând se vor uni cu toţii. Iar la acea adunătură, se vor alătura şi cei care, numindu-se pe sine ortodocşi, nici pe departe nu urmează rânduielile Bisericii.
Scuzaţi-mă, dar, din câte înţeleg, acesta va fi deja sfârşitul? a întrebat atunci cel mai tânărdintre ascultători.
Păi, nu chiar a zis îngândurat bătrânul e înainte de sfârşit, dar nu sfârşitul. Acesta este, mai degrabă, începutul. E începutul ireversibilităţii, căci va porni numărătoarea inversă a timpului. Iar dac-ar fi să-l şi numim sfârşit, atunci ar însemna sfârşitul cursului obişnuit al orânduirii din întreaga lume.
Cei ce veniseră, observând că stareţul era aproape istovit de oboseală, i-au mulţumit politicos pentru convorbire şi au început a-şi lua rămas bun. Primind binecuvântarea pentru ■ drum şi sfatul său de a se ocupa de propria mântuire, şi nu de । politică, aceştia s-au retras. Ce-i drept, înainte de plecare, unul dintre vizitatori nu s-a putut abţine şi a încercat să reia discuţia despre actualitatea unirii dintre catolici şi creştinii ortodocşi. Însă însoţitorii săi l-au tras de mânecă îndată.
Neputându-mi ţine gura, i-am împărtăşit stareţului părerea mea despre venirea acelor domni ce ocupau funcţii de conducere:
Vedeţi, părinte, poate că nu a fost zadarnic pentru dânşii timpul petrecut aici? Tot or fi dus ceva cu ei.
53 în Roma antică, aşa se numea festivalul organizat în cinstea lui Bacchus zeul vinului Şi al veseliei. Acest festival era însoţit de o petrecere tumultuoasă, cu un ospăţ copios şi foarte gălăgios, care se încheiau neapărat cu orgii înfiorătoare.
74
Au dus, cum să nu ducă. Dar ce anume?! a răspuns Părintele Antonie. Impresiile pe care le-au luat cu ein-au fost mai multe decât cele căpătate de către un copil la grădina zoologică. Acum le vor împărtăşi celor din familie, mâine le vor comunica superiorilor, apoi va veni rândul cunoscuţilor, dar parohia uniaţilor oricum o vor deschide.
Din păcate, s-a dovedit că stareţul a avut dreptate la scurt timp după aceea, au fost înregistrate câteva dioceze uniate, greco-catolice.
SFÂRŞITUL ORDINII FIREŞTI A LUMII
Părinte Antonie îl întreb eu pe bătrân — aţi amintit despre sfârşitul ordinii obişnuite în întreaga lume. Cum se Cuvine, oare, să înţelegem una ca aceasta?
Păi, tocmai aşa şi trebuie s-o înţelegem. Oare osânda ce s-a abătut asupra Sodomei şi Gomorei face parte din cursul cel obişnuit al vieţii? Dar preschimbarea soţiei lui Lot într-un stâlde sare? Bineînţeles că nu. Ori, la sfârşitul veacurilor, oamenii vor preface întreg pământul într-o Mare Moartă prin păcatele lor, pe când ei înşişi vor deveni nişte stâlpi de piatră, nu de sare, din pricina neascultării lor faţă de Dumnezeu. Păcatul va fi ridicat la rang de închinare, iar închinătorii la păcat se vor coborî pe sine înşişi la măsura unei pietre neînsufleţite. De pe acum deja e încălcată curgerea cea firească a vieţii, sunt deja batjocorite poruncile, singura lege prin plinirea căreia mai poate să-şi continue lumea fiinţarea. Însă va fi cu mult mai rău decât atât. La Sinodul lui antihrist se va înfăptui nu doar unificarea tuturor „bisericilor”, ci şi lepădarea omenirii de atotţiitorul Dumnezeu, care va avea loc în întreaga lume. Aceasta înseamnă să-ţi tai craca de sub picioare. Sau să strici, ca porcul, rădăcinile pomului care te hrăneşte, să seci izvorul din a cărui apă îţi potoleşti setea
Până acum, băgându-şi ea însăşi gâtul sub jugul răului, lumea a încercat mereu să facă aceste lucruri să taie, să
75
strice, să sugrume. Numai că de acum nu va mai exista nici o posibilitate de îndreptare a greşelilor săvârşite. Ceasul va începe numărătoarea inversă a zilelor până la începutul cumplitei răzbunări asupra tuturor celor ce s-au lepădat.
Cel slab, care doar cu vorba s-a făcut părtaş la credinţă, rămânând un vas ferecat pentru primirea harului lui Dumnezeu în vremurile cele liniştite, pur şi simplu nu va fi în stare atunci să se împotrivească răutăţii tuturor puterilor iadului. El nici măcar nu va avea deprinderea de ă-şi căuta ajutorul întru mijlocirea Domnului, nici de a-şi pune pe deplin nădejdea în ajutorarea Lui precum un copil care se încrede în părintele său. Iar încrederea în propriile forţe va fi încă un pas făcut spre moarte. Lui Dumnezeu trebuie să-I credem întru toate, urmând tuturor cuvintelor Sale. Zis-a Domnul: „Privegheaţi!”, aşadar priveghează!? Ne-a mai zis: „Dobândiţi dragostea!”, deci osteneşte-te şi tu pentru a o dobândi învaţă să iubeşti! Mântuitorul ne-a spus că până şi un singur cuvânt urât rostit împotriva aproapelui nostru ne va fi spre osândă. Crede Lui şi nu huli pe fratele tău. Fiecare om a auzit că faptele milostivirii răscumpără păcatele trecutului aşa că fă milostenie cu cei ce au nevoie, oferă-le uneori o mână de ajutor sau o mângâiere a blândeţii, iar alteori un bănuţ. Şi să nu-ţi pară rău, pentru că nu dai dintr-ale tale, ci din ceea ce ţi-a dat Dumnezeu!
Iată care e temeiul cursului firesc al vieţii şi temelia orânduirii lumeşti a ordinii din lume.
Am rămas tăcut. Era înfricoşător şi numai să-mi imaginez că se va întâmpla ceva mult mai dezgustător şi mai cumplit decât ceea ce ne înconjoară şi alcătuieşte deja realitatea zilelor noastre. Căci ce poate fi mai rău decât această lipsă de apărare a omului modern faţă de puterea statului -faţă de acei infractori, care, de altfel, fac şi ei parte din societate, întrucât toţi sunt cointeresaţi de existenţa lor începând de la „forţele de ordine” şi terminând cu cei în mâinile cărora sunt concentrate bogăţiile materiale ale ţării. Iar stareţul, îngăduind puţin, probabil pentru a se odihni, a continuat:
76
în lagăre, mi s-a dat să văd întruchiparea răului în infractori. Conflictele şi certurile nesfârşite dintre dânşii, încăierările cu bătăi încrâncenate, înjunghierile… Dar, în acelaşi timp, nimic din cele omeneşti nu le era străin, aşa încât calea către pocăinţă era mereu deschisă pentru ei şi mulţi se foloseau de ea. Da, pe locul cel dintâi al preţuirii, pentru ei se afla puterea în primul rând, cea fizică. Însă şi măreţia sufletească, deşi nu o pricepeau în întregime, ajungeau să o cinstească, fie şi nu chiar deîndată. Unii se coborau până la starea asemănării cu fiarele sălbatice, însă cei mai mulţi îşi păstrau, măcar şi într-o treaptă de zămislire, măsura chipului omenesc. Ce vreau să spun este că acei oameni, în ciuda faptului că erau nişte infractori, au rămas deschişi la bunătate. Care a fost lucrarea săvârşită în lanţuri a primilor apostoli la Roma? Prin cuvântul lui Dumnezeu, prin curăţia şi cucernicia lor, ei i-au făcut pe toţi întemniţaţii ce zăceau în închisoare să devină oi ale turmei Bunului Păstor, i-au întors de la rău către dragostea lui Hristos. Ei au umplut cu apa vie a Sfântului Duh acele vase goale ale sufletelor omeneşti care erau pustiite de păcate. Dar, pentru a face un bine ca acesta, este de trebuinţă să fii tu însuţi plin de nepreţuita vlagă a credinţei şi a dragostei.
în vremurile de pe urmă, toţi şi toate vor fi cuprinse de înrâurirea răului. Nu din naştere, nu prin educaţia primită, ci prin poftirea pătimaşă a păcatului. Copiii din familii aparent cuviincioase se vor cufunda în întunericul acestei guri de iad a drogurilor. Întocmai ca pe vremea Romei celei vechi, femeile vor deveni prostituate nu atât din pricina unei lipse de bani, cât din dorinţa de a-şi împlini pofta cărnii, fiind împătimite de curvie.
Sodomia îndeobşte va fi socotită un fel de mâncare aleasă la acel ospăţ al lăcomiei pântecelui. Nu vor mai exista îngrădiri nici măcar morale darămite duhovniceşti ■ cu privire la săvârşirea păcatului, ci dimpotrivă, totul va fi conceput pentru a stârni împătimirea fără de măsură. Lipsa de împătimire va deveni respingătoare pentru mulţi dintre cei care se declară ortodocşi. Fecioria fetelor şi –
77
oricât de teribil ar suna una ca asta chiar şi a băieţilor, nu va mai fi o comoară ce trebuie păzită precum un vas fragil cu mireasmă preţioasă.
Nu-ţi place, părinte?! Dar pe care dintre toate acestea nu le ştiam noi deja? Oare cine sunt cei care se întrebau în poemele lor cu cine e mai bine să-şi împlinească pofta: cu o fată sau cu un băiat?! Anume ei sunt cei care au adus şi pe meleagurile noastre această spurcăciune cu câteva zeci de ani în urmă. Aceştia se vor număra printre cei ce vor sărbători la ospăţul satanei cu cei care profeţesc despre o împărăţie a binelui întemeiată aici, pe pământ. Nefericiţii…
Dar până şi aceasta nu constituie decât o etapă intermediară pentru desfrânaţii ultimelor vremuri. În curând, păcătoşii cu mulţi bani nu se vor mai simţi satisfăcuţi numai cu astfel de distracţii depravate. Ei vor începe să-şi hrănească musafirii cu bucate pregătite din acele trupuri de copii, iar canibalismul va fi perceput ca ceva destul de normal, ba chiar mai mult ca semn de bune maniere. Apoi, el se va transforma, dintr-o plăcere, într-o simplă satisfacere a lăcomiei pântecelui. Însă la început, această îndeletnicire va fi prezentată ca un adevărat deliciu ceva asemeni acelor bucate pregătite din mii de limbi । de ciocârlie, de pe vremea Romei antice. Tu vei trăi până atunci… fii tare!
Nimic nu e cu neputinţă pentru Domnul, aşa că şi în vremurile de pe urmă El îi va păzi pe cei credincioşi, Pe cei mai puternici îi aşteaptă, bineînţeles, Golgota o înfricoşătoare şi tainică Golgotă, pregătită de toate puterile iadului. Însă vor exista şi preoţi cucernici, păziţi de către Mântuitorul pentru săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii, de dragul împărtăşirii cu Hristos a credincioşilor, care se vor ascunde în mijlocul sălbaticei destrăbălări a celor fără de Dumnezeu. Nimeni dintre cei însetaţi de împărtăşania cea mântuitoare nu va rămâne nemângâiat. Ei vor avea parte şi de hrana cea duhovnicească, şi de spovedanie, şi lucrul cel mai însemnat de primirea Sfântului Trup şi Sânge ale lui Hristos.
78
Părinte Antonie, îl întrerup eu pe bătrân dar cum să ne învrednicim de toate acestea? Cu toţii suntem oameni păcătoşi toţi, într-un fel sau altul, ne aflăm sub stăpânirea lumii. Cum dar putem noi să ajungem vrednici de a fi nu mai zic aleşi, dar măcar părtaşi cu cei aleşi?
Păi, fă-te tu părtaş. Că doar, pe toate cele din Evanghelie şi din Apostoli, le găseşti tâlcuite la Sfinţii Părinţi. Caută să împlineşti cele spuse şi scrise de către dânşii. Aminteşte-ţi ce l-a îndemnat Hristos pe tânărul care împlinise cu sfinţenie cerinţele Legii poruncile lui Dumnezeu: „împarte-ţi averile şi urmează Mie” (Mar cu 10, 21). Dragostea cea plină de milostivire este singura care îl poate face pe credincios să devină cu adevărat împreunăCălător cu Mântuitorul. Tu însuţi ştii că împlinirea întocmai a poruncilor este soarta unui rob. Pe când menirea fiului Stă în asemănarea sa cu Dumnezeu prin iubirea faţă de toţi fraţii săi întru Hristos. De câte ori a tot repetat El că n-a venit pe pământ de dragul celor drepţi, ci pentru deşteptarea păcătoşilor (Marcu 2,17; Efeseni 5,14) pentru întoarcerea lor la bunătate, milă şi blândeţe.
Aşadar, ar fi cu cale să ne înţelepţim, auzind glasul Fiului lui Dumnezeu, şi să primim viaţa Sa pământească drept pildă de purtare cu semenii, pe care ne-a lăsat-o tuturor celor ce tânjim după mântuire. „Cel Care, pentru noi, oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din Ceruri…”. Întreaga Sa viaţă a fost o urcare pe Golgota, purtându-Şi Crucea pe umerii Săi cei fără de păcat. Iar pentru noi, noima unei astfel de urcări nu stă doar în răbdarea suferinţelor, ci este învierea însăşi! Este aflarea Vieţii celei veşnice, sfinte şi bune, întru strălucirea slavei lui Dumnezeu!
Toate ne-au fost dezvăluite: Hristos nu a avut nici măcar o locuinţă a Lui, însă S-a îngrijit de binele aproapelui Său. Întocmai ca şi El, nici ucenicii Săi nu întotdeauna OU avut de unde să jertfească măcar un bănuţ pentru întreţinerea templului. În acea clipă cumplită dinaintea nedreptei judecăţi şi a Golgotei, ştiind ce îl aşteaptă,
79
Hristos S-a rugat până la sudori de sânge. Iar acea parte a rugăciunii care a fost consemnată de Apostoli: „De este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta, dar facă-se voia Ta, nu a Mea” (Matei 26, 39), ar fi trebuit să devină temeiul comportamentului oricărui creştin. Aşa s-ar fi cuvenit, dar, din păcate, părinte, nu s-a întâmplat lucrul acesta… Iată ce este înfricoşător.
CUM SĂ-ŞI PĂSTREZE PREOTUL CUCERNICIA
Iar ţie am să-ţi spun aşa: banii donaţi pentru biserică, precum şi cei din pomelnicele aduse la altar, foloseşte-i cu luare-aminte se află printre ei şi mărunţişul văduvei celei sărace. Dar şi bănuţul jertfit de un cerşetor, pe care nu-l ţine buzunarul să cumpere nici măcar o lumânare de la pangarul bisericii. Ţine minte mereu acest lucru şi cheltuieşte ceea ce câştigi cu mare grijă, fără să opreşti pentru tine nici un ban în plus, ca să nu stârneşti mânia lui Dumnezeu. Dacă vrei mai mult, fă şi tu ca Sfântul Apostol Pavel, care le-ar fi putut avea pe toate cele ale altarului, însă toată viaţa lui a trăit din roadele muncii sale. Aşadar, dacă poţi munci, munceşte şi nu te uita la cei ce-şi pregătesc sieşi focul iadului cu banii bisericii. Mai bine îndură neajunsurile, chiar şi sărăcia, dar nu râvni la cele dăruite Domnului. Adu-ţi aminte de copiii lui Eli, care furau din jertfele aduse lui Dumnezeu54. Aceştia, căpătând
54 „însă fiii lui Eli erau oameni netrebnici. Ei nu ştiau de Domnul, nici de datoria preoţească faţă de popor. Când aducea cineva jertfă, feciorul preotului venea în timpul când se fierbea carnea cu o furculiţă în mână, o vâra în căldare, sau în blid, sau în tavă, sau în oală, şi ce prindea furculiţa, aceea lua feciorul preotului. Aşa făceau ei cu toţi israeliţii care veneau acolo, în Şilo. Chiar şi înainte de a arde grăsimea, venea feciorul preotului şi zicea către cel ce aducea jertfă: Dă carne de friptură pentru preot, căci el n-are să ia de la tine carne fiartă, ci dă-i-o crudă. Şi dacă cineva zicea: Lasă să se ardă mai întâi grăsimea, cum se cuvine, şi apoi îţi vei lua cât îţi va pofti sufletul, atunci el răspundea: Ba nu, dă-mi chiar acum, iar de nu, voi lua cu de-a sila. Şi păcatul acestor tineri era foarte mare înaintea Domnului, căci ei depărtau lumea de la a mai aduce jertfă Domnului” (1 Regi 2,12-17).
80
în chip necinstit cele străine, s-au îmbogăţit întru moarte şi nu au dobândit viaţa cea nepreţuită. Crezând că ceea ce-au furat le va aduce bunăstarea, prin nebunia şi ticăloşia lor, ei n-au făcut decât să îşi adune asupra capetelor lor urgia din ziua mâniei.
Ce s-a schimbat de atunci? Noi mărturisim cu sfinţenie că Domnul Dumnezeu este neschimbător, ceea ce înseamnă că, oricine va călca poruncile Sale, va fi pedepsit şi el întocmai ca toţi nelegiuiţii din trecut. Înfiorător…
NAŞTEREA CATASTROFELOR
Părinte Antonie am reluat eu firul convorbirii după un răstimp de tăcere totuşi, lumea este orânduită după nişte legi destul de riguroase. Se vede limpede încă de pe-acum decăderea sufletească, pricinuită de faptul că ne-am abătut de la legea lui Dumnezeu. Dar cu toate acestea, cum ar putea ea să aibă vreo înrâurire asupra pământului în sine, sau să influenţeze posibilitatea producerii unor catastrofe şi a tuturor celorlalte cataclisme?
Cataclisme, zici? a zâmbit stareţul. Şi de unde oare fac ei rost de asemenea cuvinte, aceşti înţelepţi de modă nouă?! Nu există niciun fel de cataclisme, după cum nici toate celelalte „isme”. Şi ce mai ziceai tu acolo, stărui bătrânul, fără să-şi piardă surâsul de pe buze „după legi destul de riguroase”?! Nu, omule drag, adevărul nu poate fi lipsit de limpezime „destul de”, „nu destul de”… Legea lui Dumnezeu nu-i o lege omenească, despre care ştii bine că este ca oiştea carului. Legea Domnului este statornică şi nu poate să fie sau să nu fie destulă. Ce este da da, ce este nu nu, iar toate celelalte sunt de la diavol nu este loc pentru nici o nepotrivire. E o lege veşnică, o lege neschimbătoare, o lege de neclintit. Da, Făcătorul a toate, Ziditorul lumii care fiinţează în virtutea acestei legi, putea să aducă schimbări asupra ei să încalce, ca să zic aşa, ordinea lucrurilor fără să vatăme zidirea în acelaşi timp. Dar nimeni altul decât El. Pe când fiecare dintre noi care
81
încearcă să nesocotească legea fiinţării lumii, asupreşte şi distruge acest lăcaş al şederii sale vremelnice. Iar la temelia a toată legea stă faptul de a fi îndestulătoare.
Un om care îşi construieşte o casă mai mare decât îi este de trebuinţă ajunge să taie mai mulţi copaci pentru a o ridica, iar apoi pentru a o încălzi. Iar oraşul cu el stau lucrurile şi mai rău: parcă ar fi şi comod, şi bine, dar trăieşte omul într-o lume moartă acolo, fără a se simţi o parte din natura creată de Dumnezeu. Numai în oraş mintea înnebunită a putut da naştere unor cuvinte ce sunt monstruoase întru înţelesul lor: „Omul ce mândru sună acest cuvânt!”55. Şi toate acestea pentru că oraşele, încă de la început, au fost create cu scopul de a călca în picioare şi de a distruge făptura vie a lui Dumnezeu, începând de la un simplu fir de iarbă şi ajungând până la regele naturii.
Unde găseşti aici perceperea nevătămată a lumii; unde se află truda ca prăznuire a vieţii; unde e munca fizică, săvârşită împotriva împrăştierii minţii? Nu, nu munca moartă din fabrici şi uzine, care ucide atât sufletul, cât şi trupul. Aceasta nu este totuna cu osteneala ţăranului, care trudeşte pentru a da naştere unei noi seminţii, unui nou trib. Dar şi ţăranul se străduieşte acum să ia de la pământ mai mult decât i-ar fi de trebuinţă; Şi-apoi maşinile, hainele, ospeţele ce întrec dreapta măsură… Anume aceste excese vor naşte acele cataclisme ale tale!
Atunci când vine vorba despre viitor, aceasta este întrebarea care apare cel mai des: „Oare să fie Dumnezeu chiar atât de nemilos încât să poată nimici toate popoarele pământului?”. Însă pe oameni nu Dumnezeu îi nimiceşte, ci diavoleasca necumpătare întru toate. Lucifer se afla pe
55 Slogan comunist, care în limba rusă sună aşa: MeAOBeK BTO 3ByHMT rop4o. De altfel, aceasta este replica celebră a unui personaj pe nume Konstantin Satin din piesa Azilul de noapte (Ha due) a lui Maxim Gorki (1868-1936). În întregime, aceasta sună astfel: „Omul iată adevărul! (…) El este ceva enorm! Întru acesta se află toate începuturile şi sfârşiturile… Totul este în om, totul este pentru om! Doar omul există, iar toate celelalte sunt lucrarea mâinilor şi a creierului său! Omul! E ceva magnific! Sună… mândru! Omul! Trebuie să respectăm omul!”.
82
o treaptă a măreţiei atâta de înaltă, dar necătând la asta, a râvnit mai mult, dorind să-I ia locul lui Dumnezeu. Necumpătarea l-a nenorocit atât pe el, cât şi pe protopărinţii noştri. Ei aveau de toate, însă au vrut să devină „ca Dumnezeu” (Facerea 3, 5). Roadele din întreaga grădină a Raiului erau puse la îndemâna lor şi binecuvântate spre a fi mâncate de dânşii, însă un singur măr oarecare s-a dovedit a fi mai dorit de către ei decât ascultarea faţă de Ziditorul lor şi fericirea împreună-vorbirii cu El! Iat-o, această înfiorătoare nechibzuinţă a iadului!
Satana şi toţi îngerii lui întunecaţi sunt o întruchipare a nechibzuinţei, nu doar prin delectarea acestora cu toate patimile, ci şi prin năzuinţa lor nestăvilită de a devora sufletele omeneşti. Uite, Hristos ne vorbeşte doar despre o turmă mică a celor care se vor mântui spunându-ne că, la a doua Sa Venire, când va avea loc înfricoşătoarea Judecată, abia dacă va mai găsi un singur suflet credincios. Ori, acestea le spune însuşi Dumnezeu, Care S-a dat pe Sine la o moarte batjocoritoare pentru mântuirea acelui singur suflet întrucât strâmtă este calea mântuirii, îngustă şi spinoasă e cărarea spre fericirea Raiului. Nimeni nu-l poate constrânge pe om să o urmeze cu de-a sila. Iar adevărul este strâmt, deoarece el nu îngăduie abateri şi nu primeşte întru sine deşertăciunea înţelepciunilor omeneşti.
Cu totul diferit e drumul către iad; el este foarte larg. Toate sunt aici îngăduite tot ce ne face să ne abatem de la calea dreptăţii. O libertate totală… pentru păcătuire şi păcătoşenie! O libertate pentru rătăcire şi deşarta înţelepciune, pentru samavolnicie56 şi vorbirea în deşert, pentru trândăvie şi desfrânare, pentru lăcomia pântecelui şi pentru beţie. Totul se află la vedere şi totuî pare a fi deschis, tot, în afara adevărului. Şi, cu cât mai mult se depărtează omul de calea cea spinoasă a dreptăţii, cu atât mai puţine sunt prilejurile pe care le mai are pentru a dobândi o viziune dreaptă asupra lumii.
56 Faptul de a acţiona după bunul-plac, nesocotind şi încălcând voinţa şi drepturile altora.
83
Câţi ortodocşi erau în Rusia înainte de Revoluţie? Este şi greu să-i adunăm pe toţi într-o numărătoare! însă cei mai mulţi dintre ei mergeau la biserică doar pentru păstrarea unei datini strămoşeşti, de dragul rânduielii. Pe atunci, toţi locuitorii oraşelor erau repartizaţi la biserici anumite, unde trebuiau, potrivit regulilor hotărâte, să se spovedească şi să primească Sfânta împărtăşanie. Iată din care pricină, cea mai mare parte a locuitorilor imperiului rus erau ortodocşi de dragul bunei rânduieli.
Dacă ar fi dăinuit până acum vremurile de pace, atunci, majoritatea oamenilor care aveau o astfel de credinţă, aşa ar fi şi trecut pe lumea cealaltă, fără a fi ajuns să preţuiască marea milostivire a Domnului nostru, prin care li s-a dăruit cunoaşterea Adevărului şi prilejul unei drepte închinări la Dumnezeu, întru Ortodoxie. Dar au venit cumplitele vremuri ale apostaziei şi ale vânzătorilor lui Hristos, şi câţi credincioşi au primit atunci cununile mărturisirii şi ale muceniciei! Oameni din toate păturile sociale se străduiau să afle calea adevărului şi să păşească pe ea către fericirea Raiului. Ori, în vremurile de pace ale monarhiei, cei mai mulţi dintre ei nici nu se gândeau la aceste distinse chipuri ale sfinţeniei, socotind că însuşi faptul apartenenţei lor formale la Biserica lui Hristos le era îndeajuns pentru mântuire. Şi numai vederea roadelor îngrozitoare aîe păcatului, ale căderii de la Dumnezeu, i-a şi silit să se strămute pe calea cea dreaptă a mântuirii, pe care ei o dăduseră uitării în timpurile acelea mai tihnite în răstimpul unei părelnice biruinţe a Ortodoxiei.
Aceste lucruri pot fi spuse cu privire la noi toţi, cei care ne tragem din acele vremuri. Cu toţii, într-o măsură mai mare sau mai mică, eram ortodocşi numai cu numele. Ortodocşi din obişnuinţă: legea lui Dumnezeu era doar o materie învăţată în gimnaziu, Spovedania şi împărtăşania o chestiune de rutină. Unii mai respectau şi posturile pe alocuri, dar, din nou, acestea erau posturi ţinute pentru păstrarea rânduielii, nu pentru mântuirea sufletului. Da, nu se serveau bucatele din carne, dar, la acele delicii de post
84
care erau pe masă, chiar şi în Săptămâna Patimilor, nici n-ar putea visa în zilele de-acum, majoritatea oamenilor din Patria noastră cea îndelung răbdătoare!
Dar ia citeşte tu să vezi ce hrană ne serveau revistele, ziarele şi cărţile pe-atunci! Chiar şi cele ce se numeau ortodoxe, vârau neliniştea şi sminteala în minţile cetăţenilor. Câtă cinstire îi aduceau acestea ereziarhului Lev Tolstoi! De altfel, acel vestitor al ideilor iadului şi seducător al celor puţincredincioşi, până şi ereziarh abia de poate fi numit57. Ce să mai zicem despre munţii de
57 Erezie, eretic o învăţătură şi adeptul acesteia, care se opune dogmaticii bisericeşti consfinţite. Acest cuvânt a fost derivat din grecescul „iau, înşfac”, deoarece însemna un arbitraj personal, dorinţa de a se opune unei dogme creştine printr-o opinie subiectivă. Acest gen de interpretare este folosit de toţi teologii, începând de la Apostoli şi până la Sinoadele Ecumenice, care au condamnat disensiunile faţă de dogmele Bisericii, fiindcă „celui căruia Biserica nu-i este mamă, aceluia Dumnezeu nu-i este Tată”.
Biserica Ortodoxă, pe temeiul poruncii lui Hristos (Matei 18, 15-17) declară un păcătos eretic ca fiind deopotrivă cu păgânul şi socoteşte a fi de neapărată trebuinţăscoaterea ereticilor din comunitatea Bisericii până la deplina lor pocăinţă. Ereziarhul este un întemeietor al ereziei care se face văzut de către oameni având în vedere că, desigur, nihilistul cel încornorat rămâne în ascuns.
De ce a spus părintele Antonie că este dificil să-l clasifici pe Tolstoi ca eretic? Ereticii, într-un fel sau altul, au încercat să rămână în interiorul Bisericii Ortodoxe. Ei pot fi comparaţi cu viermii, microbii, viruşii şi aşa mai departe toţi aceşti paraziţi au nevoie de un organism sănătos pentru a se dezvolta şi, odată ce au intrat în el, nu se grăbesc să-l părăsească. Situaţia este Oarecum diferită în cazul adepţilor viziunii lui Tolstoi. Chiar dacă ştiinţele teologice consideră că opiniile sale sunt doar o repetare a ereziilor antice, Iniţial el nu a căutat doar să „reformeze” şi să „îmbunătăţească” Ortodoxia. Tolstoi s-a lepădat de Hristos şi de Biserica Ortodoxă. L-a hulit diavoleşte pe Mântuitorul însuşi, pe Maica Domnului şi pe toţi Sfinţii, privindu-i pe urmaşii Răscumpărătorului ca pe nişte nimicuri jalnice, care nu sunt în stare să analizeze singuri lumea înconjurătoare o mulţime lipsită de cugetare, o hoardă de imitatori care nu merită nici măcar să-ţi pară rău de ei.
Prin urmare, încă din tinereţe, junele înfumurat şi stăpânit de mândrie, a fost obsedat de ideea de a-şi crea propria religie, dorind să devină el însuşi un obiect al venerării, dar nu asemeni lui Hristos, căci altfel ar fi trebuit să se mulţumească cu un rol secundar. Tolstoi nu dorea să fie decât primul! Din acest motiv, el renunţă la aproape tot ceea ce este prezent în alte religii întruniri de rugăciune, ritualuri, cântece. Ideile cuprinse în falsa lui învăţătură constau mai mult din concepte anarhiste şi socialiste decât din doctrine religioase. Unui bătrân văzător cu duhul de la Valaam i s-a dat să vadă cum o sumedenie de demoni îl târau pe Tolstoi în adâncul iadului. Mai târziu, nevoitorul a aflat că, anume în timpul acelei vedenii, acest hulitor al lui Hristos şi al Preacuratei Sale Maici îşi dădea ultima suflare. Nu întâmplător Lenin l-a numit pe Tolstoi „părintele Revoluţiei Ruse” n. ed. rus.
85
neghine apărute sub forma unor „lucrări” ale poeţilor şi scriitorilor cu duh înstrăinat de cele ale lui Dumnezeu! Din păcate, toate acestea au fost rezultatul pătrunderii în sufletele noastre ortodoxe a duhului catolicismului şi protestantismului, dar şi a ideilor iudaismului. Anume această viziune asupra lumii, care e străină de sufletul rusesc, s-a înrădăcinat atât de puternic în viaţa noastră, încât a început să fie percepută ca şi ceva firesc şi pe deplin legitim. Acesta este răul despre care ţi-am vorbit mai devreme. Să luăm de pildă şi colhozurile, pe care toţi acuma le înjură: înfiinţarea lor a curmat vieţile a mii, dacă nu chiar milioane de ţărani care încă erau cu adevărat oameni ai gliei. Ori ele, de fapt, erau cu totul străine felului nostru de orânduire a vieţii. Dar cine a strecurat această idee în imperiu?!
Desigur, ştiam cine a fost părintele ideologic al sistemului de agricultură colectivă, dar de îndată ce am deschis gura pentru a răspunde, bătrânul a rostit:
Lasă, părinte sfinţite, nu îmi mai răspunde, sunt convins că ştii. Dar nu se cuvine să ne oprim atenţia asupra faptelor părţii vrăjmaşului. Da, este de trebuinţă să urmărim acţiunile acesteia, dar fără ca o astfel de preocupare să devină un scop în sine. Un comandant deştept urmăreşte oastea inamicului, însă, mai presus de toate, o pregăteşte pentru luptă pe a sa. Asemenea şi noi, omule drag, ar trebui să ne salvăm prin pregătirea propriei oştiri prin împlinirea poruncilor şi a legilor iubirii. Dacă fiecare dintre noi s-ar pregăti pe sine însuşi pentru luptă şi s-ar încrede cu adevărat în ajutorul Celui Preaînalt, în loc să spună: „Dumnezeu este prea sus, iar stăpânia prea departe”, atunci nici n-ar mai fi atât de înspăimântător vrăjmaşul.
86
Suflete al meu, părinte Alexandru, fă mai departe tot ceea ce faci! Doar mai adaugă la acestea înmulţirea rugăciunii şi a nevoinţei, iar mucenicia ţi-o vor adăuga alţii de asta să nu te îndoieşti, căci nu va întârzia să vină. Tu fii răbdător.
TIMPUL
Stareţul a rămas tăcut în timp ce eu cugetam la cuvintele sale, aşa încât chilia a fost învăluită de tăcere. Dar tocmai tăcerea aceea a pricinuit curmarea cugetării mele. Un gând mi-a furat atenţia de la ceea ce spusese Părintele Antonie: de ce oare nu se aude ticăitul ceasului? Interiorul chiliei era amenajat atât de simplu şi nepretenţios, încât chiar şi o privire fugară mi-a fost de ajuns pentru a-mi da seama că, de fapt, nu exista nici un ceas în ea. Acest lucru era pur şi simplu de neînţeles pentru mine. Pe de altă parte, pentru că îl cunoşteam deja fie şi câtuşi de puţin pe bătrân, bănuiam că era tăinuită şi aici o noimă duhovnicească aparte, pe careo ştia doar el.
Părinte, iertaţi-mă, am întrerupt eu tăcerea dar cum se face că nu aveţi nici un ceas în chilie?
Oare despre ce fel de ceas vorbeşti tu, suflete al meu? a spus Părintele Antonie cu un surâs ascuns în colţul gurii.
Păi, cum despre ce fel? Un ceas obişnuit de perete sau de masă! îi răspund eu mirat.
Nevoitorii din vechime, de la care ar trebui să luăm şi noi exemplu, îşi puneau sicriul în chilie, şi nu ceasul. Să al moartea dinaintea ochilor tăi, şi nu ceasul aşa te vei mântui!
Părinte Antonie, am încercat eu să-l contrazic dar totuşi, nu avem nevoie să determinăm cumva ora, măcar Şi pentru a începe la timpul cuvenit slujbele din biserică?
Toată această nevoie, după cum o numeşti tu, este întemeiată pe aceeaşi necumpătare îmi răspunse stareţul. În primul rând, există o vreme socotită de Dumnezeu însuşi. E vorba aici despre timpul determinat de mişcarea luminătorilor cereşti. Anume ei îţi vor arăta când se
87
cuvine să fie săvârşite slujbele lucru care s-a şi trecut în rânduiala Tipiconului58. În al doilea rând, timpul nu este o dimensiune accesibilă minţii omeneşti. El este foarte relativ aici, pe pământ oricine ştie că aceeaşi oră se poate scurge cu totul diferit: dacă te afli în aşteptare, ea curge într-un fel, iar dacă te cuprinde o bucurie neaşteptată, o oră trece întocmai precum un minut.
Dar va veni o vreme când fiece minut va fi resimţit de credincioşi ca fiind un an, o viaţă întreagă atât de multei grozăvii se Vor petrece în jur. Iar ceasurile, ca şi mai înainte, vor continua să numere cu ticăitul lor aceleaşi secunde,, minute, ore…
Anglia nu va mai fi: întreaga insulă se va scufunda în mare sub povara unui ocean de păcate, de pătimaşe necredincioşii faţă de Dumnezeu, de păcătuirea ca o cale aleasă greşit o cale a rătăcirii.
Acelaşi lucru îl aşteaptă şi pe despotul Orientului Japonia. Ceasornicele ei vor continua să socotească timpul omenesc, însă pentru locuitorii ţării el se va fi oprit deja. Încrederea lor în raţiunea umană şi în posibilităţile acesteia a umplut demult cea mai mare cupă a răbdării lui I Dumnezeu. Cutremurele de pământ şi valurile mării vor nimici insulele nelegiuirii noul Babilon al idolatrizării firii omeneşti decăzute.
Părinte Antonie l-am întrerupt eu pe bătrân dar India, China, celelalte ţări… care va fi destinul lor?
Părinte, tu nu vorbeşti acuma cu Hotărâtorul tuturor destinelor, ci doar cu o jalnică oglindire a Lui. Cum este cu putinţă a vorbi cu de-amănuntul despre destinele unor popoare întregi?! Eu pot să-ţi spun doar cele ce mi-au fost dezvăluite, dar aminteşte-ţi iarăşi de profetul cel cuprins de
58 Tipiconul (sau Tipicul) este acea carte de cult a Bisericii Ortodoxe, care cuprinde regulile stabilite de Sfinţii Părinţi pentru săvârşirea tuturor slujbelor bisericeşti pe parcursul întregului an bisericesc. De asemenea, în Tipicon se află consemnată şi orânduirea posturilor şi a sărbătorilor, precum şi rânduielile Bisericii referitoare la majoritatea aspectelor vieţii credinciosului creştin ortodox n. ed. rus.
88
Supărare59. De altfel, soarta tuturor va fi aceeaşi Judecata de Apoi. Iar înainte de aceasta…
China va invada cea mai mare parte a Rusiei, în care va intra, de bună seamă, Ucraina ca ţinut al ei. Toate pământurile de peste munţi şi dincolo de acestea vor ajunge galbene. Se va păstra doar ţara binecredinciosului Andrei60, a măreţului său urmaş Alexandru61 şi a celor mai apropiaţi lăstari din rădăcina acestora. Ceea ce a rămas nezdruncinat de pe vremea lor, se va ţine tare şi acum. Dar nici măcar acest lucru nu înseamnă că va continua să dăinuiască statul ortodox rus. În timpul domniei lui Antihrist, nu. Numele lui poate că va şi rămâne, însă rânduirea vieţii nu va mai fi nici cu adevărat rusească în Esenţa ei, nici ortodoxă. Viaţa acestui popor, care erau pe Vremuri ruşii ortodocşi, va ajunge să fie dominată de un duh stăpânitor care nu va fi rusesc nici pe departe.
Invazia galbenă nu va fi singura. Va exista şi o invazie Neagră africani înfometaţi şi afectaţi de boli incurabile care vor umple oraşele şi satele. Şi va fi mult, mult mai rău decât ceea ce se întâmplă acum din pricina înrâuririi băştinaşilor din Caucaz şi din Asia Centrală… Deşi, nici ei nu vă vor da uitării – numărul lor va creşte în continuare. Aceştia vor fi dispuşi să accepte bucuroşi orice li se va propune să facă
59 „Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi i-a părut rău Domnului de prezicerile pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit. Şi Iona a fost cuprins de mare supărare şi s-a aprins de mânie” (Iona 3,10 4,1).
60 Cneazul Andrei Bogoliubski, din dinastia Rurik, a domnit între 1149-1174. În timpul stăpânirii sale, cnezatul Vladimiro-Suzdalski a avut o perioadă de propăşire şi întărire fără seamăn, ajungând unul dintre cele mai puternice din Rusia, iar mai apoi a devenit nucleul statului modern. Andrei Bogoliubski a fost canonizat ca sfânt al Bisericii ortodoxe Ruse în anul 1702.
61 Alexandru Nevski (1220-1263), din dinastia Rurik; a fost Cneaz al novgorodului (din 1236) şi mare cneaz de Vladimir (din 1252). În vremea domniei sale au avut loc schimbări politice semnificative în istoria Rusiei, victoriile obţinute în luptele lui pentru apărarea ţării şi a Ortodoxiei, a devenit un erou naţional, fiind canonizat ca sfânt de Biserica Ortodoxă în 1547.
89
în schimbul unui blid de linte: se vor alătura „bisericii”; unite62, îl vor primi pe antihrist…
Aşadar, va exista orice, în afară numai de Ortodoxie, pentru că ea este cea dintâi care vădeşte întregii lumi de sub bolta cerească toate nedreptăţile, minciunile şi deşertăciunile. Anume ea este acel arătător deosebit al dreptăţii, al curăţiei şi al adevărului. ■
Da, mai uşor va fi să te mântuieşti în sate. Iar acest lucru se explică foarte simplu graba cea diavolească îşi va spune cuvântul în oraşe. Acelaşi lucru se poate spune despre cătunele noastre şi cele din Belarus. Însă nu atât locul unde ne aflăm contează, ci important e să ne lepădăm de toate cele care-l leagă pe om de firea cea satanică a statelor noastre de toate acele rânduieli ale vieţii, care ţintesc să । ne creeze dependenţa faţă de un „centru” oarecare. Ori, coarnele acestui centru nici nu-i nevoie să le cauţi, căci şi aşa se văd de la o poştă. Va fi numărat tot poporul, iar apoi îi vor da fiecărui om un număr, întocmai ca în lagărele noastre din vremurile staliniste aceea a fost prima încercare de a preschimba întreaga lume într-un lagăr.
Apoi îi vor sugruma pe oameni cu taxele şi impozitele pe care le vor pune peste toate: şi pe pământ, şi pe apă, şi pe căldură. Iar în cele din urmă, se va ajunge acolo că omul îşi va da toţi banii aşa-zisului „stat”, iar acesta, dragul meu, nu va fi nici ţara şi nici patria lor, ci acelaşi ispititor încornorat. Omul va fi pe deplin în puterea celui căruia i-a dat banii săi câştigaţi cu sânge, fiindcă nu s-a deprins să ţină posturi şi, cu atât mai puţin, posturi aspre. Nu este obişnuit să trăiască „mai rău decât toţi”, că doar nu şi-a smerit mândria, amânându-le pe toate astea „pentru mai târziu”63. Iar acel „mai târziu” nimicitor a şi venit, aşa încât s-a pomenit că nu are cu ce să-i ţină piept, întocmai ca un
62 Este vorba de acea „biserică” mincinoasă, care va uni toate religiile cu scopul proslăvirii lui antihrist. Vezi începutul capitolului Sfârşitul ordinii fireşti a lumii.
63 „Umilinţa îndurată cu smerenie în zilele bunăstării himerice iată puntea peste cei trei ani şi jumătate de stăpânire a lui antihrist” mărturisea Stareţul Antonie (vezi volumul 1 al acestei cărţi, p. 85).
90
om care nu şi-a luat umbrela înainte de a ieşi într-o ploaie torenţială. Ferească Domnul să vă faceţi datorii sau să luaţi oarece credite! Dacă v-ajung banii pentru pâine cât de cât slavă lui Dumnezeu! Toate celelalte vin din necumpătare.
Statul va fi şi deja a devenit principalul vrăjmaş al mântuirii. Acesta e o fiară cu mai multe capete, fără nume, fără denumire, care trăieşte doar prin faptul că suge până şi ultima vlagă din oamenii ce i se închină. Iar capetele acestui monstru sunt diferitele autorităţi: preşedintele şi miniştrii, consilii, parlamente de toate felurile, bandiţi de diferite soiuri în uniforme de poliţie sau în costume Speciale de antrenament tribunalele, anumite unităţi ale armatei şi, îndeobşte, toţi cei care devorează roadele muncii omeneşti, hrănind cu ele trupul acestui monstru.
Părinte Antonie, dar cum rămâne cu supunerea faţă de stăpânitori, despre care ne-a vorbit Apostolul? am îndrăznit eu să-l întreb pe stareţ.
Păi, ce anume din cele ce ţi-am spus nu este potrivit cuvintelor lăsate de verhovnicul Apostolilor?! a zis bătrânul, deschizându-şi ochii cu uimire Oare nu Pavel o fost cel care a purtat în lume cuvântul Evangheliei în pofida tuturor opreliştilor impuse de către stăpânitori? Pentru ce a fost ucis Sfântul Apostol Petru, pentru ce a fost Supus prigoanelor Sfântul Apostol Ioan Teologul? Dar, ce Să-ţi mai tot spun, de vreme ce ştii şi tu prea bine despre surghiunul Sfântului Ioan Gură de Aur, şi încercările din viaţa Sfântului Vasile cel Mare. Ori, câte a îndurat şi Sfântul Grigorie Palama? Prin urmare, dacă e să o luăm aşa, atunci şi marele între cei drepţi, Sfântul Ermoghen64, nu trebuia să lumineze, să povăţuiască şi să binecuvânteze poporul în lupta împotriva cuceritorilor polonezi sau a altora de felul acestora! Era şi aceea o stăpânire, îngăduită şi ea de Dumnezeu, dar pentru păcatele oamenilor, doar din pricina păcatelor…
64 Stareţul aminteşte aici despre Sfântul Mucenic Ermoghen, Patriarh al Moscovei şi întregii Rusii între anii 1606-1612.
91
Se cuvine să facem o deosebire între toate astea. Iuda Macabeul s-a răsculat împotriva stăpânitorilor pentru a-şi păzi curăţia mărturisirii credinţei, dar totuşi se găseşte acum în ceata drepţilor. Iar Iuda Iscarioteanul a împlinit poruncile stăpânirii L-a vândut lor pe Hristos, însă până şi pământul a refuzat să primească trupul acestui trădător. Doi oameni cu acelaşi nume. S-ar părea că totul înclină spre aceea ca Macabeul să fie cel izgonit, ori nu a fost aşa. Lucrarea lui Dumnezeu trebuie să fie săvârşită cu înţelepciune. Un lucru este când te împotriveşti stăpânitorilor din mândrie, din pricina propriei slave deşarte, iar altul e s-o faci din râvna faţă de credinţa lui Dumnezeu. Nu se cuvine să te vrăjmăşeşti cu cineva, dar şi aceasta nu stă în picioare totdeauna fie ca vrăjmaşul Dumnezeului tău să devină şi duşmanul tău! Iar acest îndemn e potrivit şi privitor la orice stăpânire.
Stăpânirea vremurilor de pe urmă este o putere demonică, a stricăciunii. Numai datorită uneltirilor sale a reuşit ea să obţină o astfel de distrugere a moravurilor, însă va fi cu mult mai rău după o vreme oarecare. Toate aceste guverne şi parlamente, fiind supuse de laba păroasă a stăpânului încornorat, îi vor mâna pe oameni să i se închine lui. Dar îi vor duce nu atât cu forţa, cât prin faptul că îi vor prinde pe supuşii lor în mrejele poftelor. Aceste curse vor fi aşezate tot de ei, dar, după cum se zice: nu te-ai ispiti dacă n-ai vrea să fii ispitit. Omenirea se pregăteşte pe ea însăşi cu încredere şi cu bună ştiinţă pentru stăpânirea lui antihrist, ea îşi doreşte să fie prinsă în aceste mreje, căci nu le e pe plac oamenilor libertatea lui Hristos, Crucea şi Golgota Lui.
Puterea stăpânitorilor din zilele noastre e una vremelnică, nu e nestrămutată. Nu este precum cea a monarhiei ruse, în care moştenirea, care trecea din tată-n fiu, era transmisă dimpreună cu responsabilitatea faţă de aceasta. Fie că ţarul o fi fost mai bun, fie mai rău, însă era un rob dreptslăvitor al lui Dumnezeu, un părinte pentru supuşii săi, un stăpân în ţara pe care o transmitea prin moştenire propriului său fiu.
92
Conducătorii aleşi de acum65 sunt robi şi ei cu toţii, însă nu ai Domnului. Stăpânul lor va face totul pentru ca popoarele ce i se supun să nu zăbovească nici câtuşi de puţin în drumul lor cel mai scurt spre iad. Şi se va îngriji ca toate să fie doar de către el înrâurite, pentru a-l ajuta să îşi atingă scopul principal crearea unui stat mondial şi venirea lui antihrist. Ori, de o asemenea stăpânire trebuie să ne ferim. Dar n-ar strica şi să i ne împotrivim atunci când vine vorba de credinţa şi de mântuirea noastră. Că doar, Cezarului i se cuvin numai cele ale Cezarului, iar cele ale Domnului lui Dumnezeu! (Mar cu 12,17)
Vă va fi cu putinţă să supravieţuiţi doar dacă veţi urma pilda primilor creştini să vă împliniţi îndatoririle la locul de muncă, însă păstrându-vă şi păzindu-vă cu sfinţenie creştinătatea. Numai că vouă vă va fi mai greu decât celor ce L-au urmat pe Hristos în vremurile dintru început ale creştinismului şi ispitele sunt acum mai multe, şi controlul cu mult mai puternic. Statele păgâne, pe-atunci, existau pur şi simplu, iar lupta împotriva creştinilor Venea doar din partea vrăjmaşilor lui Hristos şi a acelor închinători la idoli care erau prostiţi de ei. Pe când acum, toate puterile iadului vor tăbărî asupra credincioşilor celor de pe urmă pentru a-i seduce pentru a-i abate de la calea mântuirii şi a-i împinge către pârtia alunecoasă a cumplitului drum care duce la iad. Anume aceasta va fi principala ţintă a tuturor celor ce deţin puterea în aceste vremuri ale sfârşitului pe care le trăim.
DESTINELE LUMII
Părinte Antonie,—am reluat eu firul convorbirii — dar ce puteţi spune despre proorociile cu privire la reinstaurarea monarhiei ruseşti, sau la perioada de propăşire a Rusiei?
Suflete al meu, a început a-mi răspunde stareţul ţi-am mai zis doar că destinele lumii le poate cunoaşte numai Singur Atotţiitorul. Mie mi s-a dat să văd primejdiile
65 Care preiau funcţia de conducere în urma alegerilor electorale.
93
vremurilor de pe urmă şi chipurile în care se vor putea oamenii mântui atunci despre acestea îţi şi vorbesc. Dar? totodată, fie că va mai fi sau nu o monarhie, ce rost are să tot discutăm pe tema asta, căci ce legătură are ea cu mântuirea? Eu înţeleg aşa: să zicem că va fi reinstaurată monarhia… şi ce, crezi că va merge atunci toată lumea la biserică, vor începe toţi să ţină posturile duhovniceşti şi îşi vor păstra neprihănirea, vor învăţa oamenii să-şi iubească aproapele?! Desigur, revenirea monarhiei poate să devină acea ploaie multaşteptată după o secetă straşnică. Însă, după o astfel de arătare a milei lui Dumnezeu, din pământ., răsar repede-repede buruienile, pe care un iscusit lucrător al gliei se îngrijeşte să le smulgă. Aşa că ar fi de trebuinţă să priveghem şi în vremea monarhiei, pentru ca buruienile din straturile grădinii noastre să nu ajungă a se înmulţi atât de mult, încât lăstarii cei buni ai cucerniciei ortodoxe
94
să nu-şi mai poată afla un loc pentru a creşte.
Cu toate astea, nu ar trebui să ne mâhnim prea tare uite câţi sfinţi au strălucit în vremuri diferite, începând din ceasul propovăduirii apostolice! Şi mai cu seamă în perioadele de prigonire: cete întregi de mucenici, mărturisitori, apologeţi… Noi mărturisim că Biserica cea pământească e Biserica luptătoare, numai că ne dorim a o vedea biruitoare. Că doar, aşa ne este mai la îndemână: şi cei de la putere ne au la loc de cinste cât de cât, şi de la cei bogaţi mai căpătăm câte un bănuţ. Avem doar a nd săvârşi slujirea în chip sârguincios şi oamenii nu ne vor nedreptăţi. Deşi, poporul nostru e atât de bun la inimă, încât şi pe un preot nepriceput nu-l vor lăsa flămând.
Şi totuşi, Părinte Antonie, am insistat eu ce va fi cu patria noastră cu Rusia, cea ortodoxă?
Of, omule drag, această întrebare a fost de o mare însemnătate oarecând, dar nu va fi şi la sfârşitul veacurilor, nu mai e acum! Acum este cu mult mai important să ştim unde e mai bine să ne mântuim a rostit bătrânul cu o umbră de întristare în ochi. Ţine minte, suflete al meu, până şi împrejurările cele mai rele Domnul le întoarce spre folosul nostru şi spre o mare bucurie. Tatăl tău din Rusia se trage?
Da, din gubernia Tverskaia66 îi răspund eu.
Demult, oare, n-ai mai fost prin acele locuri? mă întreabă stareţul din nou.
De vreo douăzeci de ani, Părinte Antonie îi spun eu dar ce-aş putea face acolo? Satul a fost înghiţit de pădure, aşa încât nu-i cu putinţă să ajungi până la el din staţia de tren. Este un drum de numai zece kilometri, însă mai greu de străbătut decât cei o sută ai drumului nostru de aici. Toate cătunele şi satele au rămas pustii, iar pământul s-a acoperit cu desişuri de nepătruns şi a devenit mlăştinos. Acolo nu mai este viaţă!
Dar tu cum socoteşti, de ce a îngăduit Domnul una ca aceasta? nu se lasă stareţul Că doar gubernia Tverskaia este o sursă de apă nu numai pentru întreaga Rusie, ci şi pentru o bună parte a Europei. Dar Polesie67, care a fost închisă pentru oameni prin otrava Cemobîlului? Nu cumva e plină şi aceasta de izvoare cu ape curate?
Nu ştiu, părinte Antonie, pentru păcatele noastre, probabil, îngăduie toate acestea Domnul am zis eu neîncrezător.
De bună seamă că pentru păcate, însă nu lipseşte nici □ici dumnezeiasca Sa purtare de grijă pentru mântuirea noastră a răspuns bătrânul, surâzând uşor. Acestea sunt locuri pentru mântuire! Pedepsindu-ne pentru că am ales să ne punem nădejdea în puterea minţii noastre trufaşe, Tatăl nostru Ceresc păstrează, totodată, pentru noi pustia cu Izvoarele apelor, întrucât ispita cea mai mare a vremurilor de pe urmă este însetarea oamenilor, iar aceasta nu va fi
66 Gubernia este o unitate teritorial-administrativă în vechea Rusie, mai mare decât un judeţ.
67 Polesie este o zonă geografică şi istorico-culturală situată pe teritoriul câmpiei Polesskaia. Aceasta e aşezată în sudul Belarusiei şi în nordul Ucrainei, dar cuprinde în parte şi teritoriile Voievodatului Lublin din Polonia şi ale Regiunilor Briansk, Orei şi Kaluga din Rusia. În 1986, ca urmare a accidentului de la centrala nucleară Cernobîl, o parte semnificativă a zonei Polesie a fost supusă contaminării radioactive.
95
numai duhovnicească. Va fi şi o sete obişnuită, trupească, ■ omenească.
Uite, să zicem că ai simţi nevoia să bei apă în timp ce noi vorbim… Cum îţi vei potoli tu setea neavând apa din robinet şi cea care se vinde în sticle? Ei bine nicicum! Pentru că nu ai alte surse de apă. De vei bea din râu sau dintr-un iaz te vei otrăvi. Fântâni n-au mai rămas în oraşe, dar şi de-ar fi apa celor mai multe dintre ele nu e mai bună decât cea de râu.
Acesta e primul lucru. Cât despre al doilea… Cunoscusem în lagăr un fost partizan care era din acele locuri. El mi-a povestit întâmplări din vremea acţiunilor sale militare şi mi-a mărturisit că sediul partizanilor se afla în pădure. Anume pădurea devenise garanţia siguranţei pentru aceşti viteji apărători ai patriei fiind cel mai bun refugiu pentru ei, ea le oferea şi posibilitatea de a-şi păstra proviziile şi armamentul fără ca acestea să fie primejduite de percheziţiile efectuate în oraş de către nemţi. De altfel, ei continuau să trăiască printre oameni, muncind, de obicei, la construcţia căilor ferate. Însă motivul pentru care fostul partizan a ajuns în lagăr era următorul: cei mai mulţi dintre tovarăşii lui au fost ucişi, alţii au devenit trădători, iar el a reuşit să scape, supravieţuind apoi în pădure vremurilor grele. Ai noştri când au venit, l-au declarat trădător era cât pe ce să-l şi împuşte. Bine că izbutise să-şi păstreze oarece acte doveditoare, însă tot i-au dat douăzeci de ani de închisoare în cele din urmă. Din păcate, n-a rămas în viaţă s-a lăsat frânt de obidă şi a s-a prăpădit dar a fost un om minunat!
Ei bine, după ce m-am întors eu din lagăr şi oamenii m-au pus pe picioare cât de cât, aveam posibilitatea de a călători prin tot ţinutul trebuia să mă ocup de aprovizionarea cu lemne de foc şi cărbune pentru centrala termică la care eram angajat. Şi, cum umblam eu aşa tot căutând, mi-am dat seama că nu mai erau păduri pe nicăieri! Atunci i-am întrebat pe localnici: „Unde sunt? Mi s-a spus că au fost păduri pe-aici”. Iar ei mi-au răspuns: „Le-am
96
tăiat pentru a le folosi la refacerea economiei naţionale!”. Şi mi-o ziceau cu mândrie, de parcă ar fi săvârşit cine ştie ce ispravă.
Pădurile cu lemn potrivit pentru construcţii vor fi tăiate pretutindeni, căci ele înseamnă bani mereu aceeaşi sete de îmbogăţire pricinuită de necumpătare. Dar mai apoi pământurile acelea se vor înmlăştini şi le va binecuvânta Domnul să devină crânguri aşa va căpăta sufletul ortodox un loc în care să se poată mântui. Ori, într-un crâng, şi fructele de pădure cresc mai bine, dar şi ciuperci găseşti mai multe decât în pădurile bătrâne, iar pe de altă parte mai greu zăreşti un om într-un asemenea desiş. Iată de ce sălbăticesc acele ţinuturi, devenind o nouă pustie un viitor refugiu pentru toţi cei ce nu doresc să facă voia diavolului. Acolo nu vor putea fi descoperiţi nici de către sateliţi, dacă nu vor avea asupra lor numărul iadului şi îşi vor arunca paşapoartele pecetluite cu acesta.
Staţi puţin, părinte, îl întrerup eu nedumerit pe stareţ dar paşaportul ce-are de-a face cu toate astea? Cum va putea omul să se descurce fără paşaport, de vreme ce acum i se verifică acesta în mod obligatoriu până şi la gară, aşa încât nici măcar un bilet nu poţi să-ţi cumperi fără paşaport68?!
Dar la ce-ţi trebuie ţie bilet, suflete al meu? mă întreabă bătrânul surâzând uşor. Ce fel de trebuinţă mai este şi aceasta de a te tot plimba?! Unde ai tu de gând să călătoreşti pe vremea antihristului?
A, sfinţia voastră nu despre zilele noastre vorbeaţi acum am zis eu, puţin stingherit atunci e de înţeles.
Păi tocmai că aici este problema a continuat Părintele Antonie toţi s-au obişnuit să se tot plimbe dintr-un loc în altul, dar prea puţini au căpătat deprinderea de a sta pe loc; îngenunchiaţi în rugăciune. Nefolositoare sunt toate acestea, vai cât sunt de nefolositoare! Forfota aceea plină
68 în Rusia există paşaport intern, care serveşte drept act de identitate al cetăţeanului Federaţiei Ruse, şi paşaport extern actul de identitate întrebuinţat pentru călătoriile în alte ţări.
97
de deşertăciune a strămutărilor ne distruge pacea lăuntrică şi ne scoate din starea de liniştire, de cugetare. Cine sunt cei care se tot zbuciumă înainte şi înapoi, se învârtesc, bat întruna din picioare şi tot timpul se află în mişcare? Demonii! Dar uite că şi noi, prin forfota neogoită, ajungem să ne asemuim acestora. Preafericitul păstor, Mitropolitul Ioan, i-a văzut oarecând pe nişte dansatori sub chipul unor demoni. Cu cât mai mult, dar, se întâmplă acest lucru astăzi, când liniştea lipseşte nu numai din sufletele dansatorilor demonizaţi, ci şi din cele ale oamenilor obişnuiţi.
Iar despre toate astea am fost preîntâmpinaţi când ni s-a spus că vor fugi oamenii de colo colo, însă nu ca să îşi afle mântuire pentru suflet, ci căutându-şi adăpost pentru trupurile lor, dar nu îl vor afla.
Noile paşapoarte vor purta asupra lor pecetea antihristului şi vor lucra în folosul lui. Nu ştiu dacă cele de acum transmit un semnal către sateliţi sau nu69, însă, din spusele unor oameni cunoscători, am aflat că aşa urmează să se-ntâmple. Fiind creştini adevăraţi, ei aveau sufletele îndurerate pentru că făceau parte din această companie de urmărire a oamenilor şi au venit să-mi ceară sfatul pentru a şti cum să procedeze.
Părinte Antonie, dar dumneavoastră aveţi paşaportul nou? am îndrăznit eu să-l întreb pe stareţ.
Dar la ce mi-ar trebui el mie, părinte? Când m-au dus în lagăre cu trenul, sau şi atunci când am fost la Moscova cu mulţi ani mai târziu, aveam paşaportul vechi, sovietic. Cu avionul n-am zburat de când sunt eu. Iar în rest am mers mai mult pe jos sau cu tramvaiul. De altfel, s-a întâmplat adeseori să mă ia cineva cu maşina, mai ales în ultima vreme mi-au slăbit acum picioarele cu totul… Dar toată şmecheria iadului constă în faptul că omul îşi doreşte tot mai mult şi mai mult, aşa încât dorinţele acestea ale lui sunt fără de sfârşit. Pare a fi un lucru atât de bun să poţi străbate
69 Aici trebuie avut în vedere şi întrebuinţarea telefonului şi a altor dispozitive mobile înrudite cu el, despre care adeseori se spune că alcătuiesc eul nostru digital „digital seif”.
98
cu avionul o depărtare de câteva sute de kilometri în doar câteva ore! Pe de altă parte, şi cu autobuzele cele de acum nu este rău deloc să călătoreşti, uite cât sunt de frumoase! Dar încearcă să compari pelerinajele cele din vechime, săvârşite pe jos, cu zborul avionului sau cu mersul în autocar. Atunci cugetau oamenii în timpul drumului, luau aminte la lumea lui Dumnezeu, îşi mângâiau sufletele cu acele convorbiri duhovniceşti pe care le purtau. Erau nişte oameni atât de interesanţi, acei pelerini! Sorbindu-ne ceaiul în bucătărie, noi ascultam istorisirile lor de-a dreptul cu gurile deschise. Până şi tatăl meu a început să ni se alăture tot mai des în ultima vreme, venind să le asculte povestirile despre călătoriile lor prin locurile sfinte.
Iar acum? Vin unii la mine după ce se întorc dintr-un pelerinaj şi se comportă aşa de parcă mi-ar prezenta raportul: am citit atâtea acatiste, am slujit atâtea rânduieli de rugăciune şi aşa mai departe. Dar unde este noima în toate astea, unde e luarea aminte la tine însuţi, unde sunt cugetările la urma urmelor, unde sunt ostenelile îndurate de ei? Pustietate… Aceasta este o pustie, însă nu pustia stării de rugăciune şi a luptei cu propriile patimi, ci o pustietate sufletească, din care lipsesc până şi cei mai mici lăstari ai luptei celei nevăzute.
Părinte Antonie, păi cum aşa, să înţeleg că nu mai Sunt folositoare aceste pelerinaje?
Oare ţi-am zis eu aşa ceva? a exclamat stareţul, ridicându-se chiar de pe perna de care se sprijinea. Orice încărcare a omului cu harul locurilor sfinte este de folos, ba chiar de mare trebuinţă. Altceva am încercat să-ţi spun: un om se duce să-şi ia apă din fântână cu o găleată bună, iar altul cu una ciuruită. Există o diferenţă? Ei, despre asta este vorba, părinte!.
Dar noi de la paşapoarte am pornit… Ei bine, nu mai am acum nici unul nou, nici pe cel vechi. Pentru ce au inventat cei de la putere aceste hârtiuţe70? Ca să le vină
70 Paşaportul intern al cetăţenilor ruşi este realizat în forma clasică — din hârtie, tip carnet.
99
mai uşor a controla poporul ortodox. Pe vremea ţarului, îşi făceau oamenii paşaport, numai dacă aveau nevoie să călătorească dincolo de hotarele patriei să iasă din Rusia. Însă demonii roşii i-au atribuit câte unul fiecărui cetăţean, cerându-ne să le avem mereu la noi. Dacă, ferească Dumnezeu, nu i-l prezinţi reprezentantului cu epoleţi lagărul te-aşteaptă. Dar astea nu sunt decât floricele. Mi-a zis cineva care tocmai venise din Occident că, acolo, prin cardurile lor băneşti71, deja de pe-acum poate fi determinat locul în care se găseşte proprietarul fiecărui card. Iar cu paşapoartele vor sta lucrurile şi mai rău nu doar că vor identifica unde ţi-ai făcut cumpărăturile, ci şi toate celelalte informaţii despre tine, printre care se numără şi localizarea ta, atât pe faţa pământului, cât şi sub pământ sau deasupra lui pe toate le vor putea afla.
Scopurile tuturor acestor demersuri sunt mai multe. În primul rând, cel de a-i sili pe oameni să folosească serviciile băncilor, aducându-şi toţi banii lor acolo capiştea lui Mamona. Of, că mult îi vor mai ademeni pe toţi să intre în jocul acesta! Numai că un astfel de joc este înrudit cu cel „de-a şoarecele şi pisica” nici un fel de economii nu îi vor asigura omului bunăstarea pentru ultimii ani de vieţuire a omenirii. Aşa precum pisica, după ce se joacă pe săturate cu un şoricel, îl mâncă oricum, întocmai şi băncile sau, mai bine zis, stăpânii lor îi vor îngenunchea pe oameni prin sărăcia în care îi vor arunca, lăsându-i fără un capăt de aţă. Deşi, ce fel de stăpâni sunt ei încornoratul e singurul stăpân în toate capiştile acestea!
Părinte Antonie, intervin eu în cuvântul stareţului păi ce înseamnă asta, că nu ar trebui să mai avem nişte economii, sau oarece rezerve puse deoparte? Oare chiar nu avem nevoie nici măcar de o începătură de agoniseală, fie şi una foarte mică?
Părinte, de ce cauţi în spatele cuvintelor mele lucruri pe care nu le-am spus? mi-a răspuns bătrânul. Eu vorbeam despre bănci şi despre banii de prisos pe care
71 E vorba aici despre cardurile bancare.
100
oamenii se străduiesc să şi-i păstreze pentru viitor. Însuşi faptul acesta este deja un păcat, o rătăcire ce nu poate fi compatibilă cu Ortodoxia. Câtă învăţătură găsim în pilda lui Hristos despre omul care, odată ce a adunat o roadă bogată de grâu, a şi hotărât să-şi construiască jitniţe noi! (Luca 12,18) Iar vremea vieţii lui deja se scursese şi chiar în noaptea aceea trebuia să fie luat sufletul nefericitului care năzuia să trăiască îndelung şi fără nici o grijă. Însă această pildă nicidecum nu îndreptăţeşte o vieţuire plină de risipă, chiar dacă Domnul te-a binecuvântat cu o îndestulare mai mare decât cea care îţi e de trebuinţă. Anume Lui, Dăruitorului a toate, se cuvine să-I întorci cele ce-ţi sunt de prisosinţă, înfăptuind aceasta prin cei pe care i-a numit El fraţi ai Săi mai mici.
Odată, cu câţiva ani în urmă, s-a întâmplat să ajung într-o parohie de la sat, unde slujea un preot pe care-l cunoşteam, iar el a ţinut să îmi arate atunci „curiozitatea locului” – o femeie din a cărei „cărticică de economii”72 au dispărut milioane de ruble sovietice! „Milionara” era îmbrăcată în pantaloni cusuţi din pânză de prelată şi cu cămaşă din acelaşi material. Din spusele părintelui, am înţeles că într-o astfel de îmbrăcăminte a umblat întreaga ei viaţă. Avea o vârstă ce trecuse demult peste optzeci de ani şi locuia într-o cocioabă oribilă. Cu toate că avea o casă nouă, pe care i-o construise tatăl ei pe la sfârşitul anilor 70, femeia nu a mai intrat să vieţuiască în ea. Astfel, pe la începutul anilor 90, această casă a ajuns să putrezească şi s-a prăbuşit. Iată cum se poate întâmpla!
Suflete al meu, nu obiectul în sine are o însemnătate,
ci felul în care te raportezi la el. Căsătoria este oare un păcat? Nu, însă nu pentru toţi. Dreptul Ioan de Kronstadt a strălucit el însuşi între sfinţi, dar şi pe soţia lui a ridicat-o până la sfinţenie. Pe când altul, chiar şi o căsnicie
72 Echivalentul libretului de economii din România perioadei comuniste un document sub forma unui carneţel, eliberat de casele de economii, în Care erau înregistrate sumele depuse şi retrase (cu dobândă legală) de către deponent.
101
binecuvântată de Dumnezeu ştie s-o prefacă într-un grajd, pierzându-se pe sine şi târându-şi întreaga familie întru pierzania sa. Acelaşi lucru ţi-l voi spune şi pentru cele petrecute în zilele noastre. Apostolul îngăduia căsătoria şi ca pe un leac împotriva poftelor trupeşti covârşitoare. Mai mult decât atât: tot el îi învăţa pe soţi, de se vor şi îndepărta unul de altul, să o facă numai pentru scurtă vreme de dragul rugăciunii şi a postului însă doar dacă vor ajunge la o împreună-învoire. Vezi tu, până şi taina se cuvine a fi chivernisită cu înţelepciune, căci lucrul cel mai important este să nu-l ispiteşti nici măcar pe cel al cărui trup este continuarea trupului tău.
Vor fi trebuincioase şi agoniselile în vremurile de pe urmă, ba chiar de neapărată trebuinţă, dar merită să aduni şi să păstrezi doar avuţiile duhovniceşti. Deşi, nu ţi-ar strica să ai câteva şi din cele lumeşti, însă nu bani sau mobilă şi aparate electrice. Acestea din urmă sunt şi unele, şi altele foarte valoroase numai în condiţiile unei lumi stabile, pe când în celelalte vremuri valoarea lor devine iluzorie. Iar în realitate, o valoare autentică vor dobândi acele lucruri, pe care mulţi acuma nu doresc nici să le bage-n seamă: acele sobe de tip vechi „burjuika”73, după cum le-au botezat comuniştii. Topoarele, pilele, ciocanele toate acestea sunt lucruri foarte trebuincioase în gospodărie: iată uneltele care vor deveni atunci de mare preţ. Cei care îşi cumpără acum aparate electrocasnice, de fapt, îşi îngroapă banii în pământ, sau mai precis îşi aruncă-n vânt o mare parte din viaţa lor. Iar acest exces este înrudit cu sinuciderea.
Cum se raportează omul la darurile primite de la cei apropiaţi, şi mai ales de la părinţi? Le păstrează, cinstindu-le nu atât pentru preţul pe care l-au avut, cât pentru amintirea pe care le-o trezeşte. Toate cele pe care le avem sunt un dar de la Tatăl nostru Ceresc, începând cu însăşi viaţa noastră şi până la ultimul bănuţ. Ori, acest lucru
73 Sobă tradiţională metalică, confecţionată din fontă, folosită atât pentru încălzirea locuinţei, cât şi pentru gătit.
înseamnă că se cuvine să ne şi raportăm cu mare luare aminte la felul în care folosim tot ceea ce avem.
102
Cel ce se pregăteşte de pe-acum pentru vieţuirea înafara societăţii existente, înafara legilor acesteia, acela va fi mult mai ferit şi de cătuşele ei. Nu le procura pe toate cele care au valoare numai în cazul împlinirii unui „dacă”: dacă este curent electric, dacă ai baterii, sau pur şi simplu dacă ţi se va permite să le foloseşti. Acum, desigur, toate acele rable încă mai funcţionează şi însăşi aşezarea duhului acestui veac ne îndeamnă să le cumpărăm. Numai că valoarea lor este relativă până şi în condiţiile zilelor noastre. Iar mai apoi toate acestea îndeobşte se vor preschimba într-un morman de gunoaie netrebuincioase, pentru a căror procurare a fost irosit timpul vieţii.
De altfel, ce ţi-am spus până acum nu-i decât o faţă a medaliei. Reversul ei constă în faptul că toată această „electro-bogăţie” va începe degrabă să-şi urmărească posesorii şi să le asculte pe ascuns convorbirile. Ţi-am mai zis eu oarecând, privitor la astfel de lucruri: mi-a lămurit cineva că foarte curând până şi fierul de călcat va putea să te asculte74. Slavă Domnului că noi avem în casă doar fiare din acelea cu cărbune, nu electrice! a zâmbit stareţul.
Părinte Antonie, dar cum rămâne cu maşina, telefonul şi toate celelalte? am întrebat eu îngrijorat.
Păi, ce-i cu maşina? Poţi să o foloseşti în continuare, numai fără tot felul de dispozitive electronice în ea, adică una simplă. Anume electronica aceasta atât de renumită va deveni un bici pentru întreaga omenire. Cei care o creează sădesc în ea gloate întregi de demoni, aşa încât ajunge să facă numai rău, şi nicidecum un bine. Îmi aduc aminte că,
74 Din perspectiva implementării comenzilor vocale la aparatele electrocasnice şi a interconectării lor prin tehnologia fără fir, un fier de călcat CU microfon poate fi socotit azi de-a dreptul o banalitate. Din anul 2020, un producător de electrocasnice a lansat pe piaţă fierul de călcat cu cameră video încorporată, care, cu ajutorul inteligenţei artificiale, recunoaşte ţesătura Călcată şi ajustează parametrii necesari pentru o călcare optimă. De altfel, de când telefonul mobil a devenit un accesoriu la purtător, prezenţa microfoanelor şi a camerelor video în proximitatea noastră este aproape permanentă.
103
îndată după război, a venit un nou „stăpân” comandantul lagărului. Ce-i drept, el a luptat în cadrul departamentului SMERŞ75. Aşadar, întorcându-se din Germania, şi-a adus de acolo o maşină foarte mare şi frumoasă, care avea o denumire neobişnuită, semănând cu numele unui animal răpitor oarecum.
Un Horch, probabil am precizat eu.
Nu-mi mai amintesc, părinte. Ştiu doar că era o denumire ca de fiară. Da… Ei bine, el mă tot punea să spăl acel automobil, deşi, acolo nici nu prea avea pe unde merge cu acesta până în sat şi înapoi în lagăr. Nu exista nici măcar un drum mai cumsecade. Şi ce să vezi: în ciuda faptului că-l tot gonea pe acel drum de ţară, nu se strica nu-mi amintesc să fi avut nevoie vreodată de o reparaţie mai serioasă. Ori, acea maşină nu avea nimic electronic în lăuntrul ei.
Eu cred că această electronică este la fel ca şi „civilizaţia” trăit-au oamenii şi fără ea şi-au fost mai fericiţi decât acum. De aceea nu-s folositoare toate acestea pentru om ele îi sunt o piedică şi în zilele noastre, de vreme ce câştigarea banilor pentru procurarea lor îi răpeşte cea mai mare parte a vieţii. Dar mai apoi pur şi simplu îl vor duce la pieire. Iar păstrarea banilor în bănci este îndeobşte o prostie. Căci băncile acestea vor „pocni” foarte curând şi se vor prăbuşi. Stăpânul cel încornorat al întregului sistem de nimicire a sufletelor omeneşti a uneltit totul cu vicleşug, aşa încât nici urma să nu mai rămână dintr-o posibilă independenţă a făpturilor omeneşti. Mai demult, investeau oamenii bani în aur, cărţi, tablouri şi altele de felul lor. Nu erau trebuincioase nici acelea, însă, cum-necum, puteai măcar să vinzi câte ceva din ele la un târg pentru o bucată de pâine. Pe când cu economiile tale bancare n-o să-ţi meargă treaba astfel n-o să apuci nici să
75 Cuvântul SMERŞ provine de la CMepm uinuoHaM (Smert şpionam), care înseamnă în traducere Moarte spionilor. Acesta a fost numele departamentelor sovietice de contraspionaj formate în timpul celui de al Doilea Război Mondial, care aveau ca sarcină securizarea spatelui Armatei Roşii şi arestarea „trădătorilor, dezertorilor, spionilor şi a altor elemente criminale”.
104
clipeşti din ochi că vor şi „arde” toate: în ciuda faptului că ieri erai încă un om bogat, te vei trezi că astăzi nu mai ai cu ce să-ţi cumperi o franzelă! Toate aceste conturi şi carduri sunt doar o escrocherie nu există nimic în spatele lor. Iar banii de azi nu sunt decât hârtie, dar nici măcar de cea mai bună calitate. Să fi văzut tu cum arăta „nicolaevka”76!
însă aceasta e numai una dintre însuşirile banilor. Banul este o plăsmuire a diavolului, iar cea mai bună dovadă a acestui lucru e închipuita lui valoare. Fiind doar o bucată de hârtie te costă multă trudă să îl dobândeşti în lumea omenească. Înseamnă că el nu-i decât o nălucire, iar asta deja vorbeşte despre faptul că ţine de lucrarea duhurilor răutăţii de sub Ceruri. Această hârtie nu are nici o valoare e doar o minciună, pentru care unii îşi vând până şi sufletul.
M-ai întrebat despre telefon. Păi, şi acesta face parte din aceeaşi nălucire, fiind şi el o înşelare şi o rătăcire. Pare-se, iată, auzim glasul unui cunoscut, sau poate chiar al unui om drag inimii noastre… la fiece întrebare primim şi un răspuns77. Dar spune-mi, suflete al meu, nu-i aşa că citim şi noi scrisorile Sfinţilor, sau epistolele Apostolilor? Oare ar mai fi fost toate acestea cu putinţă dacă ei ar fi folosit telefonul în locul condeiului?! în timp ce scrie o scrisoare, omul cugetă, gândindu-se la sine şi la cel căruia îi este adresat răvaşul. Lucrarea aceasta îi oferă posibilitatea de a se opri pentru a trage unele concluzii, pentru a evalua cele ce se întâmplă ca unul care le urmăreşte dinafară. Iar telefonul? Este doar deşertăciune şi pustietate. „Sănătos? Sănătos!”, „Cu ce te ocupi? Cu cutare lucru”. Şi atât… Nu, omule drag, scrisoarea e o parte din suflet. Fiind scrisă CU îndurerare, ea devine întocmai ca propovăduirea unui bun păstor merge de la inimă la inimă.
Stareţul a rămas din nou tăcut. Iar eu şedeam fără a mai rosti nici un cuvânt, foindu-mă pe scaunul de lemn mă
76 Bilet de credit confecţionat din hârtie în perioada prerevoluţionară, pe vremea domniei ţarului Nicolae al II-lea.
77 Telefoanele smart pe care le folosim azi sunt cu mult mai evoluate tehnologic decât cele despre care vorbea Stareţul Antonie în urmă cu 25 de ani.
105
dezobişnuisem de acele şezuturi sovietice tari. Îmi venea greu să-mi imaginez cum reuşeau oamenii să le folosească pentru a sta tot timpul doar pe ele. „Totuşi, civilizaţia mai are şi părţile ei atractive” am gândit eu în sinea mea, închipuindu-mi un fotoliu moale.
Nu prea îţi sunt pe plac scaunele noastre a zis stareţul, privindu-mă cu un surâs pătrunzător cred că de acolo ţi se trage scârţâitul! Nici mie nu îmi plac, sincer vorbind; în genere, nu prea sunt obişnuit cu mobila.
LITURGHIA ÎN VREMURILE DE PRIGOANĂ
Părinte Antonie, am început eu o altă convorbire iată, ziceaţi sfinţia voastră că ne va fi mai uşor să ne mântuim în sate. Însă acolo fiecare om este văzut ca în palmă, toţi consătenii cunosc totul unii despre alţii, deci, ce fel de pustie e şi asta, cum ar fi cu putinţă să găseşti în ea un adăpost?
Hai să începem de acolo că îţi vorbeam atunci despre mireni, nu şi despre preoţi mi-a răspuns stareţul hotărât. Este foarte important acest lucru, întrucât va fi mult mai simplu pentru un mirean să îşi găsească adăpostul pentru ultimii ani de fiinţare a lumii. Iar preoţii, ştii bine, sunt precum nişte ostaşi pe timpul de război nu este treaba lor să se ascundă, căci se cuvine să stea în linia întâi a luptei, împotriva satanismului. Noi toţi am depus un jurământ şi i am făgăduit cu toţii a purta Crucea lui Hristos, aşadar trebuie să o şi ducem, fără a încerca să o mutăm pe umerii altuia.
Da, vor fi unii aleşi care vor răspunde chemării de a purta crucea liturghisirii şi, de dragul acelor câţiva credincioşi ce vor mai rămâne, se va mai săvârşi Taina Euharistiei. Cu toate acestea, nici pentru dânşii mucenicia nu va fi oprită cei mai mulţi se vor învrednici de a primi cununa ei.
Părinte Antonie, iertaţi-mă, dar totuşi, vă rog să îmi desluşiţi un lucru: unde se vor săvârşi Dumnezeieştile Liturghii? Dacă vor începe nişte prigoane atât de crunte, iar
106
o biserică ortodoxă poate fi zărită încă de la câţiva kilometri depărtare deci, n-ai cum s-o ascunzi în buzunar cum dar va fi orânduită slujba? Sau va fi, oare, cu putinţă ca cei de la putere să-i îngăduie cuiva săvârşirea rânduielilor cuvenite? Iar dacă slujba se va ţine înafara unei biserici sfinţite, atunci cine va binecuvânta săvârşirea ei? Cum vom putea fi siguri că slujim nu spre pieire, ci spre vieţuire?
Vai, părinte, oare de unde ai tot adunat atâtea întrebări? mi-a zâmbit prietenos bătrânul. Dar ştii de ce se tot îngrămădesc ele în mintea ta? Ei bine, acuma eu te-ntreb pe tine, însă tot eu îţi voi şi răspunde. Ţii multe îndoieli în suflet, la care, de altfel, ai putea tu însuţi să găseşti răspunsuri în cuvintele Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, dar te îndoieşti, suflete al meu, te îndoieşti şi de acestea, mai ales după ce asculţi glasul tâlcuitorilor moderni ai Sfintelor Scripturi şi ai Canoanelor Apostolice. Ia încearcă tu, omule drag, să primeşti fără îndoială cele scrise de Apostoli şi de Părinţii cei dintru începuturi, şi nu-i mai asculta pe cei care încearcă să „modernizeze” Biserica noastră.
Tu mă întrebi unde vei sluji? „Oriunde vei poposi”, după cum procedau oarecând preoţii pe vremea prigoanelor făţişe.
Părinte Antonie, dar cum rămâne cu acel canon al Sinodului de la Laodiceea? Că doar ni se interzice de către acesta să slujim în casele oamenilor?! îl întreb eu pe stareţ, din nou cu o oarecare îndoială.
Dacă e s-o luăm aşa, îmi răspunde liniştit părintele atunci, potrivit Canoanelor şi voi începe acum să mă contrazic, deja, pe mine însumi într-o bună parte din bisericile noastre nici n-avem voie să slujim, de vreme ce nu au fost sfinţite de arhiepiscopul ocârmuitor. Şi totuşi, toţi slujesc, chiar şi în acelea care au fost cândva case de locuit, băi publice sau cluburi78. Ce, vrei să zici că aceşti
78 în Uniunea Sovietică şi în ţările socialiste, aşa se numea un local care găzduia un centru cultural-educativ, constituit pe lângă o întreprindere, o instituţie sau un sindicat, unde aveau loc activităţi culturale, recreative, educative sau cu caracter ideologic. În România din perioada comunistă, un asemenea locaş purta şi denumirea de cămin cultural.
107
preoţi săvârşesc păcat de moarte? Ş-apoi, mi-ai povestit chiar tu câte case de rugăciune ai înfiinţat prin sate şi ai şi slujit în ele.
Ei, dacă o întoarceţi aşa, părinte… vlădica a binecuvântat, în principiu… de altfel, eu eram blagocin79 pe atunci îi spun stareţului, fără să fiu prea încredinţat de propriile vorbe.
Adică vrei să spui, părinte, că dânsul a binecuvântat slujbele din fiece casă de rugăciune în parte? Şi în fiecare din acestea ţi-a dat binecuvântare să sfinţeşti un nou altar? a zis Părintele Antonie, cercetându-mă stăruitor cu privirea.
Nu, sigur că nu, doar v-am mai spus: în principiu, în general a binecuvântat…
Nu te mai fâstâci aşa, omule drag! Toate aceste îngrădiri sunt legate numai de locul aşezării moaştelor: în Grecia, acestea se aşează în piciorul Sfintei Mese din Altar abia atunci când se sfinţeşte biserica de către un arhiepiscop. Iar fără moaşte, într-adevăr, nu este voie să slujeşti. Însă la noi moaştele se găsesc în colţurile Antimisului, din care pricină îl şi primim de la arhiereu anume aceasta este binecuvântarea pentru săvârşirea Liturghiei. Ţie ţi-a dat, oare, vlădica pentru fiecare casă de rugăciune câte un Antimis? Nu, de bună seamă că nu, şi tu ai mers cu unul şi acelaşi peste tot, slujind pe el în fiecare dintre acestea. Aşadar, cum socoteşti, stareţii-ieromonahi care au rămas liberi în urma Revoluţiei au slujit Liturghia sau ba? Iată, suflete al meu, binevoieşte a primi un astfel de răspuns: pe toate trebuie să le facem cu înţelepciune.
Dintru a cui binecuvântare se săvârşeau Liturghiile pe trupurile mucenicilor în temniţele romane80? Ori, se slujeau
79 în orânduirea Bisericii Ortodoxe Ruse, aşa se numea acel preot care devenea asistentul unui episcop şi prelua atribuţiile administrative asupra mai multor biserici ale eparhiei, precum şi asupra parohiilor ce ţineau de acestea.
80 Dintr-o mărturie a deţinutului Teodor Bărbulescu, aflăm despre lucrarea minunată a Părintelui Arsenie Papacioc, care, întemniţat fiind, folosea un fir de aţă drept epitrahil. După ce s-a spovedit, Teodor urma să primească iertarea: „A venit seara şi părintele a spus: Am să te dezleg de toate aceste păcate, fratele meu. M-am aşezat în genunchi, el a desfăcut jurubiţa de aţă care ţine loc de epitrahil, a trecut-o pe după gât, mi-a pus mâinile pe cap şi m-a dezlegat. După aceea a continuat: Acuma frate, eşti curat ca după Botez. Dacă în chinurile acestea ale puşcăriei, într-o zi, inima ta te va lăsa, să nu te temi de moarte. În faţa lui Dumnezeu vei ajunge tot atât de curat”.
Iată o mărturie a altui deţinut despre Părintele Arsenie: „A trecut uşor peste toate greutăţile întâmpinate şi a improvizat, simplu şi practic, toate ustensilele care-i erau necesare şi de care aici, bineînţeles, este lipsit. În loc de epitrahil, fără de care nu se poate face sfânta slujbă, a făcut un laţ din sfoară pe care dimineaţa îl trece, cu multă evlavie, după ce binecuvântă, pe după gât. Când termină slujba, îl înfăşoară pe după un nasture de la haină. Soba ţine loc de Sfânta Masă, Sfânta Cruce din două beţe minuscule păstrate desfăcute, pentru a nu da nimic de bănuit, în buzunarul din dos al hainei. Pe acestea le potriveşte, cu multă grijă, pe sobă, înainte de a începe slujba de dimineaţă şi punea în faţa lor un lemn mai gros, pentru a nu fi zărit la vizetă. Sfântul Diskos dintr-o bucată de lemn plată, pe care o poartă cu multă grijă în buzunarul din dos al pantalonilor. Cana de apă ţine loc de Sfântul Potir în care pune apă în loc de vin şi pâinea opreşte din raţia primită dimineaţa, tăind cu un anumit ritual, numai din partea de deasupra, ca din Sfântul Agneţ. Singurul lucru care-i lipseşte Sfântul Antimis, pe care nu-l mai poate improviza pentru că aici trebuie os sfânt de mucenic. Avea şi din ăsta la început (o bucăţică de os din moaştele Sfântului Mercurie) dar l-a pierdut cu multă durere la o percheziţie din Jilava… Până la ora şapte când vine deschiderea, Liturghia se termină şi urmează momentul împărtăşirii când fiecare din cei din cameră trec pe rând, primind câte o bucăţică de pâine şi o înghiţitură de apă. Eu fac slujba ca la biserică şi, dacă Bunul Dumnezeu vede nevoinţa noastră şi vrea, pâinea aceasta şi apa aceasta sunt chiar Trupul şi Sângele Său încerca părintele să scuze lipsurile în care era obligat să oficieze slujba. Şi pentru că această practică este oficiată zilnic, acum fiecare pe rând dă din pâinea sa bucata care e folosită a doua Zi ca împărtăşanie” (cf. pr. Ioan-Tănase Chiş, Părintele Arsenie Papacioc Arhitectura unei prezenţe continue, ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2023, pp. 368,382-383).
108
acestea din pâini simple stropite cu cvas81, şi nicidecum din Kagor82. Dar ce zici de faptul că pustnicii erau împărtăşiţi de către îngeri? Da, am putea să tot înşiruim, de vreme ce şi în Vieţile Sfinţilor, şi chiar în Evanghelie găsim o mulţime de pilde în care sunt amintite astfel de părelnice
81 Băutură răcoritoare, cu gust acrişor, preparată prin fermentare din fructe sau din apă, pâine şi malţ.
82 Vin moldovenesc, obţinut din strugurii copţi în exces ai viţei de Vie Cabernet Sauvignon.
109
nesocotiri ale rânduielilor obişnuite. Toate pe care le-a săvârşit Mântuitorul în viaţa pământească au fost nişte încălcări ale unor legi plăsmuite de către oameni pentru a împlini poruncile Decalogului de pe mutele Sinai. Tocmai de aceea a stârnit El faţă de Sine o asemenea mânie în cei care şi-au însuşit dreptul de a tâlcui cuvintele Domnului83, într-adevăr. El a călcat legile omeneşti, însă le-a săvârşit pe toate întru Duhul Sfânt, în Duhul lui Dumnezeu. De aceea, probabil, i-a şi spus samarinencei că în curând se vor putea ruga pretutindeni lui Dumnezeu cu duhul şi în Duh. Mântuitorul însuşi a rostit acestea! (Ioan 4,23) Aşa că, stai acum şi chibzuieşte ce e de făcut şi cum.
A Treia Romă84 nu a fost un stat, ci o misiune duhovnicească pentru mântuirea celor puţini care au mai rămas dornici să dobândească viaţa veşnică. Pare a fi o nimica toată folosirea Antimisului, care are cusute în el moaştele unui mucenic, în locul Sfintei Mese, în piciorul căreia este aşezată părticica unor astfel de moaşte, după cum se obişnuieşte la greci85. Însă vedem că Bizanţul
83 Fariseii şi învăţătorii de Lege adeseori încălcau poruncile lui Dumnezeu pentru a împlini predaniile lor (Matei 15, 1-19; Marcu 7, 1-21). Şi, chiar dacă nu putem spune acelaşi lucru despre canoanele Sfinţilor Părinţi ai Bisericii insuflaţi de Duhul Sfânt, totuşi, Domnul Iisus Hristos ne-a învăţat de asemenea că se cuvine să vieţuim după duh, nu după literele legii (Luca 6,1-11; 13,10-17; Ioan 5,1-16; 7,15-24). „Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi cu judecată dreaptă” (Ioan 7,24). „Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6, 63). Iată de ce este atât de important să pătrundem în duhul poruncii lui Hristos şi să dobândim harul lui Dumnezeu, fără de care nu vom putea proceda corect în situaţiile dificile n. ed. rus.
84 Moscova, a treia Romă (în rusă Mocicsa Tpernuu PUM) este un concept teologic şi politic ce susţine că Rusia este succesoarea de drept a Imperiului Roman, iar Moscova este o „a treia Romă”, adică succesoarea „primei Rome” Roma Antică, capitala Imperiului Roman şi a celei de-a „doua Rome” Constantinopol, capitala Imperiului Roman de Răsărit, Acest concept a fost formulat în secolele XV-XVI, în Marele Cnezat al Moscovei.
85 Episcopul Petru Pruteanu, într-o prezentare a evoluţiei Antimisului de-a lungul timpului, spune: „Un alt element al istoriei Antimisului esta legat mai ales de biserica Sfânta Sofia din Constantinopol. Acolo exista obiceiul de a împărtăşi cu Sfintele Taine în mai multe locuri (datorită numărului mare de creştini); de aceea, în acele locuri se puneau nişte măsuţe de lemn sfinţite, care se numeau antiminsos. Denumirea arată clar faptul că ele aveau rolul de a înlocui Sfânta Masă (centrală). Acest obicei a fost împrumutat şi de alte biserici. Nu mult după aceea, mesele respective nu se mai sfinţeau, ci pe ele se punea o mahramă sfinţita, care a primit aceeaşi denumire de antimis. Tot în aceste mahrame au început să fie puse Şi părticele cu sfintele moaşte pentru a arăta credinţa în sfintele moaşte (lucru destul de important îndeosebi după anul 787-843), dar nici această regulă nu era obligatorie, mai ales dacă în Sfânta Masă deja existau sfinte moaşte. Până astăzi grecii pun moaşte doar în Sfânta Masă, la sfinţirea bisericii, nu şi în Antimise” (cf. teologie.net/2009/1210/ce-este-antimisul).
110
s-a dovedit a nu fi pregătit să îi slujească lui Dumnezeu în timpul năvălirii unui duh străin cel al nelegiuiţilor agareni. Slujirea lor a luat sfârşit îndată ce păgânii au cucerit bisericile şi abia acum au început a-şi aminti istoricii că teritoriul Turciei de azi e locul în care au propovăduit Apostolii şi ucenicii lor… şi că anume acolo a fost preaslăvit de Domnul şi Sfântul Nicolae cel bineplăcut lui Dumnezeu, şi Sfântul Vasile cel Mare, şi atâţia alţii, încât ar fi cu neputinţă să-iînşiruim pe toţi. Ori, prigonirile romanilor nu au fost mai puţin cumplite, însă pe-atunci creştinii încă mai slujeau în duh, pe când după o vreme, deja aduceau slujire literei!
Prigoana „roşie” nu s-a osebit printr-o mai mare blândeţe faţă de cea a agarenilor, dar câţi oameni s-au mântuit în acele vremuri, împărtăşindu-se la liturghiile ce se săvârşeau în taină anume datorită particularităţilor Antimiselor ruseşti86! Eu m-am întors din lagăr pe când se deschideau deja bisericile, deşi mi-a fost dat şi mie să cunosc liturghiile slujite în ascuns. Însă unii părinţi, care fuseseră arestaţi prin anii 30, îmi povesteau cum au ajuns să săvârşească slujbe şi în beciuri. Dumnezeu păzeşte Rusia întru toate şi o pregăteşte pentru slujbele din vremea antihristului. Iată de ce această inovaţie pur rusească coaserea în Antimis a unei părticele din moaştele mucenicilor şi binecuvântarea dată în scris de către ierarh pentru a se putea sluji pe el va mijloci şi ea dobândirea
86 La fel ca Antimisele ruseşti, şi cele româneşti cuprind părticele din sfinte moaşte.
111
mântuirii pentru credincioşi în timpul celor mai crâncene prigoane din vremurile de pe urmă.
Se vor săvârşi slujbe şi în biserici, dar întrebarea este: pentru cine?! „Urâciunea pustiirii” înseamnă pângărirea, săvârşită asupra sfinţeniei. Există, oare, sfinţenia aceasta la sectanti, sau a fost vreodată? Nu, n-a fost nicidecum! Aşadar, se va spurca ceea ce purta în sine suflarea Duhului Sfânt şi harul lui Dumnezeu. Ne sperie acest lucru, ne îngrijorează, dar să ne ocupăm îndeosebi de cercetarea altora pentru a descoperi care e sfânt şi care-i păcătos nici asta nu este o treabă potrivită pentru omul ortodox. Dacă un şofer se va tot holba în lături şi va urmări cum încalcă alţii regulile de circulaţie, negreşit va păţi chiar el o nenorocire. La tine însuţi se cuvine să fii cu luare-aminte şi să-ţi aţinteşti privirea asupra căii mântuirii tale, ca nu cumva să nimereşti în şanţ sau să te abaţi din drum.
întreaga Ortodoxie propăşeşte prin mântuirea personală. Şi aceasta nu înseamnă egoism nu e un fel de renegare a vieţii celor din preajma noastră, o detaşare de bucuriile şi suferinţele lor nici pe departe. Ştiinţa mântuirii se zideşte pe temelia dragostei: faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele, faţă de toţi cei care ne înconjoară. Iar inima care năzuieşte spre mântuire nu poate să nu devină dimpreună-pătimitoare cu fraţii ei întru Hristos. Însă cu totul altceva este atunci când apropiaţii noştri nu doresc să păşească pe cărarea cea mântuitoare, ci vor cu tot dinadinsul să înainteze pe şoseaua care duce către iad. Cel ce se străduieşte să meargă pe poteca mărăcinoasă a mântuirii, de bună seamă că poate să-i compătimească pe aceştia, dar fără a se face împreună-călători cu ei. Într-o asemenea împrejurare, comunicarea cu astfel de oameni este cu putinţă numai la nivelul oferirii răspunsurilor la întrebările despre lupta cu păcatul ce i-a biruit. Deşi, chiar şi aici se cuvine să ştim dreapta măsură. Să luăm drept pildă chiar acea oprelişte pe care a aşezat-o Domnul în rânduielile iudeilor cu privire la căsătoria cu păgânii!
112
înţeleptul Solomon a ajuns, din pricina soţiilor lui de neam străin87, să aducă jertfe idolilor adică demonilor. Tovărăşiile rele strică năravurile bune, părinte…
în zilele noastre, sunt foarte mulţi cei cărora le place să aducă în discuţie până şi faptul că nu mai e de nici o trebuinţă monahismul ortodox şi nevoinţa lui. Ortodoxia după cum zic ei este învechită şi are nevoie să fie preschimbată conform noilor condiţii de viaţă ale oamenilor. Şi cât de mare este numărul celor pentru care o astfel de schimbare pare a fi de-a dreptul o mană cerească! Dând la o parte canoanele Apostolice, „reformatorii” s-au aruncat în cele mai grele patimi şi păcate numai de-ar fi găsit prilejul pentru ele şi măcar o oarecare îndreptăţire pentru a-şi înfăptui „ieşirea în popor”88. Dar să nu uităm că strămoaşa noastră s-a aprins de poftă până şi pentru un măr, numai că urmarea împlinirii poftei aceleia a fost aducătoare de întristare.
Şi toatecestea în loc să-şi vadă pur şi simplu de mântuirea lor salvându-şi propriile suflete, dar şi de mântuirea celor de aproape şi mai de departe, pe care ar putea-o săvârşi prin pilda vieţii lor şi prin rugăciune.
Cugetarea noastră nu trebuie să se lase ispitită de nimic. Poate or fi fiind aceste cuvinte atât de obişnuite, încât ni se strepezesc dinţii, însă banalitatea lor vine tocmai din neîmplinirea faptelor binecuvântate ale bunătăţii. Această
87 „Regele Solomon, în afară de fata lui Faraon, a iubit şi alte multe femei străine: moabite, amonite, idumeiene, sidoniene, hetite şi amoriene, adică din acele popoare pentru care Domnul zisese fiilor lui Israel: Să nu vă duceţi la ele, nici ele să nu vină la voi, ca să nu vă întoarcă inima voastră spre dumnezeii lor. De acestea s-a lipit Solomon cu dragoste. Şi a avut el şapte sute de femei şi trei sute de concubine; şi femeile i-au smintit inima lui” (3 Regi 11,1-3).
88 Ieşirea în popor (Xodenue 6 Hapod Hojdenie v narod) a fost o mişcare de masă a studenţilor şi a naţionaliştilor revoluţionari din Imperiul Rus, având ca scop „apropierea” de popor, iluminarea acestuia şi agitaţia revoluţionară în rândul ţăranilor. Mişcarea a atins cea mai mare amploare sub forma agitaţiei revoluţionare organizate în 1874. Expresia ieşirea în popor este folosită şi astăzi în vocabularul limbii ruse, însă a căpătat de-a lungul timpului un înţeles ironic.
113
năzuinţă este percepută într-un chip ciudat, de parcă n-ar fi decât simpla urare: „Fii sănătos!”. De o dorim cuiva e bine, dar şi de nu i-am dorit-o nimănui, tot n-are să se-ntâmple nimic straşnic. Nimeni nu crede în împlinirea tuturor acestor urări nu se găseşte un temei pentru o astfel de credinţă. Şi dac-o zici, şi dacă nu oricum pare totul a fi doar un fel de vas pustiu care n-a fost umplut cu nici o noimă, neînţeles, străin, un fel de ecou al veacurilor trecute, o tradiţie… Într-un cuvânt e doar ceva ce se cuvine a fi spus.
întreaga viaţă a omului trebuie să fie o slujire închinată lui Dumnezeu. Însă nu în simplul înţeles de aducere a unei jertfe nu are nevoie Domnul de aşa ceva. Ci vorbim aici despre acea slujire care înseamnă o necontenită năzuinţă de a ne alipi de Dânsul şi de a ne face una cu El, asemuindu-ne Lui întru toate cele care sunt cu putinţă pentru un om muritor pentru cea mai înaltă dintre făpturi.
Totuşi, majoritatea oamenilor nici nu au nevoie de acea asemănare că doar este cu mult mai lesne a trăi aşa cum suntem. Chiar dacă se mai şi întâmplă să ne apară nişte metehne în moravuri, atunci acestea îndată vor fi dezlegate de către raţiune, care le va găsi la toate o îndreptăţire.
Nu! Adevărata apropiere de cei care ne înconjoară nu constă în a merge cu ei la ospeţe şi la băi publice, ci în a ne ruga pentru aceşti oameni, iubindu-i întru Domnul. Drepţii primelor veacuri ale creştinismului nu se străduiau nici câtuşi de puţin să studieze scrierile păgânilor. Iar chiar de le şi cunoşteau, le foloseau întru apărarea Ortodoxiei prigonite. Însă până şi această apologetică adevărată a ajuns foarte curând să-şi piardă puterea de convingere. Numai faptele dreptăţii şi cuvintele care mărturisesc despre Hristos pot sluji ca şi adeverire a credinţei. Însă nici una dintre ele nu are cum să existe de sine stătător: credinţa fără fapte este moartă, dar şi faptele lipsite de credinţă nu devin mântuitoare.
Părinte, iertaţi-mă, n-am mai rezistat eu însă cu o asemenea abordare nu poate decât să ne cuprindă deznădejdea, căci cui îi va mai fi cu putinţă să se mântuiască?
114
Dar şi îndoielile nu vor face decât să tot crească aţi văzut până unde au ajuns „tihoniţii”89 şi „catacombnicii”90?
Părinte sfinţite, hai să le luăm pe toate pe rând. Deznădejdea devine un destin fie pentru sluga leneşă, fie pentru fiul care nu are dragoste deplină faţă de Tatăl. Ea nu va cuprinde sufletul acelui om, pentru care „viaţa este Hristos şi moartea un câştig” (Filipeni 1, 21). În orice caz, aceasta este o urmare a puţinei credinţe, precum şi a cuibăririi în suflet a aceloraşi îndoieli, dar şi a lipsei unei nădăjduiri depline în voia lui Dumnezeu şi a dorinţei de a o împlini.
Sfântul Apostol Petru fugea din Roma, iar în întâmpinarea lui venea Mântuitorul. Şi, la întrebarea ucenicului nedumerit: „Doamne, unde mergi?”, Iisus Hristos a răspuns că merge spre pătimire. Verhovnicul Petru a înţeles tâlcul celor pe care le-a văzut şi s-a întors la Roma pentru a primi moartea pe cruce. Dar gândeşte-te, ce l-a făcut pe el să procedeze astfel! Oare l-a silit Domnul spre înfăptuirea unei asemenea jertfe, sau măcar l-a îndemnat să facă aşa ceva? Nu, nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. Hristos doar i-a spus ce ar fi făcut El într-o astfel de împrejurare, i-a adeverit că El este gata iară şi iară să Se aducă pe Sine însuşi jertfă pentru mântuirea oamenilor. Iar Sfântul Apostol avea
89 Susţinători ai Patriarhului Tihon al Moscovei primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse de după Revoluţia bolşevică şi prăbuşirea Imperiului Ţarist. După ce Patriarhul Tihon a fost arestat în 1921 de autorităţile sovietice şi suspendat din funcţie, tihoniţii au fost alungaţi din biserici de către renovaţionişti, dar şi-au păstrat obştile şi au continuat să săvârşească sfintele slujbe pe la casele oamenilor.
90 Biserica din Catacombe este o denumire generală dată comunităţilor şi parohiilor ortodoxe ruseşti care au intrat în ilegalitate după Revoluţia din 1917. Unele dintre ele nu au recunoscut autoritatea Bisericii Ortodoxe Ruse. Biserica din Catacombe a apărut ca reacţie la declaraţia rostită de Patriarhul Tihon împotriva persecutorilor Bisericii adică împotriva puterii sovietice şi la apariţia renovaţioniştilor. Catacombnicii au refuzat să coopereze cu statul sovietic sub orice formă, de aceea au fost supuşi represiunilor înainte şi după cel de-al Doilea Război Mondial. În anii 90 ai veacului trecut, ei au ieşit din clandestinitate, iar unele comunităţi s-au alăturat ROCOR (Russian Orthodox Church Outside Russia).
115
o credinţă deplină în Mântuitorul şi în faptul că anume calea pe care a ales-o El e cea mai bună pentru propria sa mântuire. Petru a primit totul cu credinţă, iar credinţa cea adevărată naşte şi faptele adevărului. Pe când deznădejdea nu-şi are locul printre acestea rămâne doar bucuria izvorâtă din împlinirea celor întru care crezi. Aşadar, se cuvine să ne străduim a dobândi credinţa lui Petru în cuvântul lui Dumnezeu, dar şi să plinim întru credinţă învăţătura Evangheliei atunci nu ne va mai împovăra nici deznădejdea. Ş-apoi, ne-a zis chiar Mântuitorul că omului îi este cu neputinţă a se mântui, însă toate sunt cu putinţă la Dumnezeu (Matei 19,25-26), şi a adeverit acestea prin viaţa Sa cea pământească.
DESPRE RASCOLNICI
Acum despre rascolnici91 a continuat liniştit Părintele Antonie despre cei pe care i-ai pomenit tu mai devreme: „tihoniţi”, „catacombnici”, sau cine mai era? Nu trebuie, suflete al meu, să confundăm darul lui Dumnezeu cu o omletă! Şi cei din prima sectă, şi cei din a doua, şi fiecare dintre ceilalţi care sunt de felul lor aceştia toţi s-au desprins ei înşişi de Biserică. Folosindu-şi voia liberă în chip nedrept, ei au lovit în Trupul lui Hristos, încercând să bage dezbinarea şi deşartele chibzuinţe omeneşti întru orânduirea lăsată de către Dumnezeu. Da, omule drag, în istoria Bisericii au fost proslăviţi întru sfinţi Maxim Mărturisitorul, papa Martin, Ipolit al Romei, Maxim Grecul… dar până şi pe marele Grigorie Palama am putea să-l trecem în rândul celor care ajunseseră să fie aproape singurii păzitori ai adevărului din vremea lor. Însă aceştia
91 Rascolnicii, cărora li se mai spune şi staroveri (credincioşi de rit vechi), sunt o comunitate care s-a separat în anul 1666 de Biserica Ortodoxă Rusă ca protest împotriva reformelor introduse de patriarhul Nicon al Moscovei între anii 1652 şi 1666. Formând o sectă religioasă, ei săvârşesc şi acum rânduielile liturgice pe care Biserica Ortodoxă Rusă le practica înainte de Implementarea reformelor.
116
nu au încercat să distrugă unitatea Bisericii: vădindu-i pe slujitorii săi nevrednici, ei totodată au continuat să fie râvnitori înflăcăraţi ai nevoinţei şi şi-au păstrat curăţia credinţei şi a integrităţii bisericeşti. Dar ce zici despre toţi împotrivitorii din Apus toţi aceşti luterani, anglicani şi „-işti”? Că doar au vrut şi ei să vină la Ortodoxie, însă pe calea împotrivirii, fie şi faţă de rătăcitul catolicism. Nu, părinte, scopul nu poate să îndreptăţească mijloacele, ci tocmai el trebuie să le determine. Prin mijloace rele, nu poţi ajunge la împlinirea scopului bun.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre împotrivitorii noştri: părelnic, cauza lor a fost una bună, însă metodele folosite… Semănând dezbinarea, vei secera învrăjbirea, în care de bună seamă că nici nu mai miroase a dragoste. Iar Dumnezeu dragoste este… Se poate şi chiar se cuvine să nu primim deşarta cugetare a vreunui om fie el şi dintre cei înveşmântaţi într-un rang bisericesc înalt însă nu trebuie să trecem prostia lui în şirul metehnelor de care suferă Biserica însăşi. Marele preot Eli a fost un om bun şi ascultător de Dumnezeu, însă şi-a pierdut râvna sa pentru Domnul din pricina părtinirii sale trupeşti faţă de vlăstarii cei nedemni ieşiţi din coapsele lui. Pe când acuma, din păcate, pricina pentru care râvna e pierdută nici măcar nu vine din acel instinct firesc de păstrare a neamului. Cele mai multe dintre toate căderile, cărora se supun oamenii se întâmplă din nestăvilita lor aplecare către ispitele diavolului banii, puterea de stăpânire, curvia propunerile lui fiind unele şi aceleaşi, întrucât nimic nu s-a schimbat de-a lungul veacurilor ce s-au scurs.
Cred că şi ţie ţi-ar fi greu să găseşti o deosebire între preoţii rascolnici şi acelaşi părinte Alexie, Dumnezeu să-l odihnească! în aceeaşi perioadă de timp, au slujit amândoi într-una din bisericile ce se aflau înafara legalităţii statale. Au săvârşit sfintele slujbe pe vechile Antimise, rămase de pe vremea ţarului Nicolae eu însumi am făcut la fel mai mulţi ani la rând. Însă există totuşi acea deosebire: unii au fost îndepărtaţi, iar alţii s-au îndepărtat ei înşişi, lepădându-se.
117
Rascolnicii iau asupra lor cel mai înfricoşător păcat ei încearcă să înlocuiască judecata lui Dumnezeu cu propriile cugetări, hotărând după socoteala lor ce este drept şi ce e strâmb. Dar spune-mi, oare orbul poate să vorbească despre frumuseţea florilor de câmp?! Sau ar putea oare să preţuiască sfinţenia cel împotmolit întru păcate? Dacă un om îşi varsă murdăria într-un izvor curat, apa acestuia devine tulbure fără îndoială. Numai că ea va fi otrăvită doar din acel loc în care şi-a vărsat omul lăturile. Pe când izvorul ei rămâne la fel de curat ca înainte, la fel de răcoros şi limpede.
Toată urgia sectelor schismatice nu stă atât în faptul că spurcă întruna apa cea curată, cât în aceea că ţintesc izvorul însuşi pe el se străduiesc să-l pângărească. De altfel, se adapă şi ele din aceeaşi sursă, dar totodată se desprind de ea, asemuindu-se duhurilor căzute. Căci şi acelea, fiind nişte făpturi zidite, nu pot să fiinţeze fără Dătătorul de viaţă şi înafara binefacerilor Sale, dintre care cea mai importantă este viaţa tuturor făpturilor. Dar tocmai Dătătorului de viaţă i S-au făcut ele potrivnice. Ei bine, anume cu aceste fiinţe rătăcite şi căzute se aseamănă schismaticii.
Staţi puţin. Părinte Antonie, îl întrerup eu brusc pe stareţ păi, unde e acel hotar care desparte slujirea întru adevăr de rânduielile rascolnice? Cum le putem deosebi în viaţa noastră pe acestea două?
Suflete al meu, eu până acum doar despre asta ţi-am şi vorbit, însă nu vrei să iei aminte. Tu ia drept pildă, iarăşi, duhurile cele căzute, de vreme ce sunt primele făpturi care au păşit pe calea împotrivirii. Vedem că toată năzuinţa lor e îndreptată spre lupta împotriva Ziditorului, dar şi spre lucrarea de ademenire a altora pentru a-i face să se desprindă de Dumnezeu, devenind potrivnici Duhului. Acestea nu zidesc şi nu pot să zidească ele se străduiesc doar să distrugă tot ce-a fost zidit. Şi orice protestant indiferent de nălucirile unor gânduri bune care se nasc în mintea lui stricată -e osândit să lupte împotriva Adevărului
118
toată viaţa lui. Ori, pe pământ, izvorul adevărului este Sfânta Biserică Ortodoxă. Da, Biserica… Însă, din păcate, nu întotdeauna cei care şi-au însuşit dreptul de a vorbi în numele ei, nici pe departe. Există un proverb Care e foarte vechi, dar pentru aceea nu e mai puţin adevărat: „Drumul spre iad este pavat cu bune intenţii”.
Vrednicul de pomenire părinte Alexie multă vreme nu a fost primit în clerul eparhiilor care existau atunci. Nu îl primeau din pricina unor legi omeneşti, dar nicidecum dumnezeieşti nu îl primeau în pofida tuturor orânduirilor lăsate de Apostoli şi de Părinţii Bisericii. El, însă, nu încălcase niciunul dintre canoanele bisericeşti a fost un mare cuvios. Iar toate câte i se întâmplau, le socotea a fi nişte urmări ale propriilor lui păcătuiri. Dar Domnul a fost Cel Care le-a judecat pe toate, căci ştii bine Cum a fost părintele înmormântat! L-au îmbrăcat cu veşmintele cele mai ponosite, le-a părut rău să-i dea în mâni crucea sa metalică, după cum se şi cuvine unui preot, au făcut o alta mult mai ieftină, de lemn. Şi l-au îngropat nu în curtea bisericii, ci în cimitirul obştesc. Iar după câteva zile, biserica unde slujise a fost jefuită şi tâlharii au furat anume acele lucruri care trebuiau să plece în mormânt dimpreună cu dreptul lui Dumnezeu crucea sa, un Evangheliar nou şi veşmintele cele bune.
Iertaţi-mă, părinte, dar oare pot fi comparate acestea biserica şi omul, fie chiar şi unul cu viaţă sfântă?”
Dar omul nu este oare o biserică? Uite, noi vorbeam despre rascolnici mai devreme, ori, ştim că-şi construiesc şi ei „biserici”, însă lipseşte Duhul atât din „făuritorii” unor astfel de locaşuri, cât şi din celelalte roade ale mândriei omeneşti înnebunite care îi stăpâneşte pe schismatici. Şi nu zic eu acestea vai de mine, păcătosul! Sfinţii Părinţi aşa ne învaţă! Numai prezenţa Duhului e cea care vădeşte unde se află o biserică şi unde este doar un templu mortuar.
Cu ceva timp în urmă, a venit la mine un tânăr seminarist. A vrut să-i dau binecuvântare pentru o a doua căsătorie şi pentru a primi hirotonia. Nu voi mai pomeni
119
acum despre vederile lui era acolo o amestecătură între felurite rătăciri apusene şi răsăritenedar însăşi îndrăzneala sa de a nesocoti canoanele apostolice răspândea suflarea satanismului, a potrivniciei.
Aşadar, el a divorţat de prima lui soţie fără să apuce a trăi cu ea măcar o lună. Cică, nu era aşa cum şi-o dorea. Din seminar l-au „invitat” să se retragă până când nu-şi va pune în bună rânduială toate chestiunile familiale. După prima cununie, părintele său duhovnic nu-i îngăduia nici măcar ca şi mirean să intre în a doua atât de neruşinat a fost divorţul lui. Ei bine, am refuzat şi eu, de bună seamă, să-l binecuvântez atât pentru a dobândi a doua cununie, cât şi hirotonia. Venise cu el şi mama lui o femeie nespus de insistentă. După ce fiul ei a primit refuzul, dânsa a început a mă învinui că sunt şi retrograd, şi aspru la inimă îi stric viaţa copilului… După socoteala ei, NU avea nici o importanţă dacă acesta fusese însurat o dată sau de două ori… Îmi tot lămurea ceva despre preoţii care cad în păcatul curviei.
Zicând acestea, stareţul a zâmbit cu amărăciune, apoi a continuat:
Peste câteva luni, am aflat că tânărul acela era deja hirotonit, avea o parohie ba chiar mai multe parohii şi devenise destul de înstărit din punct de vedere material. Atât sora lui, cât şi mama sa preocupată doar de bani, şi noua „preoteasă” erau cu el. Înseamnă că toţi aceştia membrii familiei acestui nou „păstor”, tăgăduiau canoanele Sfinţilor Apostoli! Dar unde era Duhul în toată această poveste? Ei bine, aici avem deja de-a face cu urâciunea pustiirii o pustiire duhovnicească, dar şi sufletească. Iar acolo unde lipseşte Duhul de viaţă Făcător, totul este mort şi toate poartă moartea întru sine. Iată de ce zicea Sfântul Părinte Serafim de Sarov că scopul vieţii omului este dobândirea Duhului Sfânt lucru care se socoteşte a fi totuna cu dobândirea vieţii. Viaţa va duce la Viaţă şi la dimpreună-vorbirea cu Dumnezeu, pe când agonisirea morţii la tatăl vicleniei şi al pieirii la diavol. De aceea
120
ni s-a şi spus: „Să nu îţi aduni mânie pentru ziua mâniei” (Romani 2, 5).
Părintele Antonie şi-a făcut semnul Crucii şi, fără nici o grabă, a continuat:
Ţi-am mai povestit oarecând cum am văzut pieirea oamenilor. Ei nu erau osândiţi la veşnicele cazne de către judecată, ci de propria lor năzuinţă de a-şi înfăptui lucrările trupului. Toţi îşi îndumnezeiau patimile, dobândind moartea, care îi târa în iad. Aşa cum pofta a născut păcatul şi prin el a adus în lume moartea, întocmai şi aceştia, fiind târâţi de aceeaşi poftă, vor merge în gheena focului.
Această veche „prietenă” a noastră pofta va şi determina pieirea întregului pământ. Iată, părinte, uită-te la Cartea Vieţii Evanghelia. De câte ori istorisirile Apostolilor ne povestesc despre mesele Mântuitorului însuşi, dar şi cele ale ucenicilor Lui despre acele bucate pe care le dăruia Domnul oamenilor care îl urmau?! Iar Evanghelia nu este o adunătură de înţelepciuni deşarte omeneşti, de aceea ea e sobră şi succintă. Cu toate acestea, ne vorbeşte despre mese de mai multe ori. Oare de ce o fi aşa? Doar din pricina că Apostolii, care primiseră Duhul Sfânt şi erau călăuziţi de El, ne învaţă cum să consumăm mâncarea, arătându-ne pilde de cumpătare. Ce mâncau ei la mesele binecuvântate de Mântuitorul? Peşte fript, faguri de miere, pâine… Doar de câteva ori e pomenită în treacăt şi carnea de pe masă, însă nu pentru că este spurcată, ci din aceeaşi pricină că aprinde pofta omenească. Toate ne sunt îngăduite, însă nu toate-s de folos…
Prin abundenţa necumpătată a hranei consumate în timpul mesei se lărgeşte stomacul, iar omul se deprinde CU îmbuibarea. Odată cu aceasta, vine şi lenea din timpul rugăciunii, apoi dispare apetitul cel firesc, precum şi dorinţa sănătoasă de a-ţi sprijini şi a-ţi întări puterile prin hrană. Iată de ce îmbuibarea îi trezeşte celui lacom nevoia să-şi stârnească pofta în moduri nefireşti prin tot felul de condimente, prin delicii culinare, prin băuturi alcoolice. Ori, pentru ca toate acestea să ne fie accesibile,
121
sunt necesare din ce în ce mai multe daruri ale gliei. Şi uite aşa ajunge pământul care ne hrăneşte să fie secătuit prin satisfacerea necumpătării omeneşti.
Iar necumpătarea şi îngăduirea ei nu doar ne creşte pofta până când ea devine ca un balaur care suflă foc, ci mai dă naştere şi altor patimi. Lăcomia pântecelui sporeşte curvia, pe când dorinţa de împlinire a acestor patimi va duce negreşit la iubirea de înavuţire şi la cămătărie, iar de acolo nu mai este mult până la furtul propriu-zis. Împotmolindu-se în satisfacerea patimilor, oamenii ajung până la cea mai cumplită dintre ele uciderea semenului, a fratelui lor. Ce l-a împins pe Cain să săvârşească acea crimă împotriva lui Abel? Invidia o stare atât de obişnuită pentru vremurile de acum. Sfânta Scriptură nu ne numeşte alte pricini pentru prima ucidere săvârşită pe pământ, afară de faptul că unul dintre fraţi a devenit gelos faţă de celălalt către care binevoise Dumnezeu. Ori noi, acum, nici nu mai trecem o astfel de gelozie în rândul păcatelor, cu toate că urmările acesteia au fost de-o grozăvie iremediabilă aşa a apărut pe pământ nimicirea semenului, care a pricinuit blestemarea lui Cain şi a tuturor urmaşilor lui.
Nu s-a întrebat nimeni până acum: oare câţi au ajuns ei să fie în zilele noastre, aceşti cainiţi92, care au moştenit vechiul blestem şi l-au transmis altor popoare?! Totul părea să se fi sfârşit odată cu venirea lui Hristos pe pământ şi prin răscumpărarea pe carea plătit-o El pentru oamenii căzuţi. Numai că cei mai mulţi dintre urmaşii primului ucigător de oameni nu L-au primit cu inima lor pe Mântuitorul, iar închinarea lor la Dumnezeu este la fel ca şi cea a lui Cain începătorul tuturor războaielor şi crimelor. Deşi, ei nu sunt singurii…
îţi aminteşti, desigur, cuvintele apostolului despre tovărăşiile rele care strică obiceiurile bune? Iar dacă o lingură de dohot poate să spurce un întreg butoi cu miere, atunci iartă-mă pe mine, moşneagul, însă mă voi repeta
92 Vezi nota despre cainiţi din capitolul Adevărul şi înţelepciunile omeneşti.
122
lumea de azi este, mai degrabă, un butoi cu dohot în care a mai rămas o lingură de miere. Greu îi va fi mierii să nu se strice în acest butoi! Tocmai de aceea a zis Mântuitorul că abia de va găsi un suflet credincios la a Doua Sa Venire.
Nu-i îngădui sufletului tău să se pătrundă cu dohotul patimilor, pentru ca nu cumva această păcură să acopere şi să strice tot ce este bun în el.
CELE CE AU FOST ŞI CEEA CE VA SĂ FIE
Părintele Antonie a rămas din nou tăcut având în vedere vârsta sa, era firesc să presupun că stareţul dormea. Însă mişcarea degetelor sale lungi şi uscăţive care numărau, ca de obicei, boabele vechi ale metanierului, îmi spunea că dânsul era treaz. Privindu-ifaţa creionată de trăsăturile fine ale chipului său slav şi însufleţită de o tainică expresie a măreţiei, eram cuprins de uimire cum a putut omul acesta să nu se frângă, trecând prin astfel de încercări ale vieţii?
Mi s-a întâmplat destul de des să stau de vorbă cu oameni care, după cum se zice, „au zăcut”93. Dar până şi cei ce s-au căit cu sinceritate pentru faptele săvârşite de regulă, aceştia erau oameni care „zăcuseră” mai mult de zece ani purtau asupra lor pecetea „zonei”94. Stareţul, însă, fiind un învinuit fără de nici o vină, a petrecut în spatele sârmelor ghimpate nu doar un deceniu şi, cu toate acestea, nu doar că şi-a păstrat sufletul, ci a devenit un sprijin şi pentru alţii întru lucrarea mântuirii.
Lăsându-mă absorbit de aceste cugetări, cumva, nici nu am băgat de seamă că Părintele Antonie îşi deschisese deja ochii şi mă privea cu luare aminte.
Ce fel de gânduri te-au copleşit, părinte sfinţite? a rostit bătrânul cu un surâs plin de căldură.
93 Foşti deţinuţi, care au zăcut în lagăre sau închisori.
94 în limbajul colocvial al limbii ruse, cuvântul zonă este folosit adeseori ca element de argou cu înţelesul de puşcărie, indicând astfel o porţiune de teritoriu supusă unui regim special de detenţie.
123
Păi, tocmai mă gândeam, Părinte Antonie, că sfinţia voastră aţi trăit nişte împrejurări la fel de înfricoşătoare ca şi cele care vor fi, cred eu, în vremea stăpânirii lui antihrist, însă v-aţi mântuit. Înseamnă că este cu putinţă mântuirea? îi răspund eu stareţului printr-o întrebare.
Ba bine că nu, omule drag, dar acele vremuri pe care le-am trăit nici nu pot fi comparate cu cele care vor veni! mi-a răspuns hotărât stareţul. Acei ani în care s-a încercat diabolizarea Rusiei i-am câştigat noi prin păcatele noastre, dar ei au alcătuit numai o parte din pregătirea oamenilor pentru primirea lui antihrist. Bineînţeles, a fost înfiorător la început Sfânta Rusie a fost decapitată prin uciderea ţarului şi a întregii sale familii. Apoi s-au apucat să frângă coloana vertebrală a imperiului ortodox: îi nimiceau pe ţărani, pe preoţi, pe credincioşi… Blasfemia le spurca oamenilor sufletele mai mult decât orice. Cea mai otrăvitoare dintre acestea era profanarea moaştelor, batjocorirea lor şi a sfinţeniei îndeobşte. Văzând toate acestea, omul cel slab cu duhul se gândea în sinea lui: „Mie mi s-a spus că nu am voie să fac aşa ceva, pentru că Dumnezeu îndată mă va pedepsi. Iar ăştia uită-te ce fac, şi n-au păţit nimic, n-au pogorât asupra lor nici tunete, nici fulgere din Ceruri!”. Şi astfel cugetând, se arunca el însuşi în săvârşirea celor mai grele păcate.
Din fericire, unii ca aceştia au fost mai puţini decât cei care şi-au păstrat credinţa. Însă cei ce s-au lepădat de Domnul şi-au primit pedeapsa. Câţi dintre ei, cei care pângăreau lucrurile sfinte şi ţopăiau pe icoane, au venit la mine să se căiască! Unii veneau singuri, pe când alţii erau aduşi. Până şi după câteva decenii, au ajuns să simtă asupra lor pedeapsa dreptei lui Dumnezeu.
Lagărele, cumplitele deportări în nordul ţării, foametea, frigul mulţi erau striviţi de toate astea şi îşi cereau ei înşişi moartea. Iar când a început războiul, ştii cât de mulţi au fost cei care doreau „să-şi spele infracţiunile cu sânge”? Fireşte că, îndurerarea pentru soarta Patriei, atât de proprie sufletului rus, nu se găsea nici ea pe ultimele locuri.
124
Şi totuşi, aceasta a fost doar o probă a puterilor iadului, însăşi lepădarea de credinţă nu purta în sine natura unei morţi definitive mai rămânea încă timp pentru pocăinţă. Pe când acei înfiorători trei ani şi jumătate de apostazie vor deveni cu adevărat aducători de moarte. Şi ucigătorului de oameni nu-i va fi îndeajuns doar să primească de la ei lepădarea de Hristos, ci îşi va şi întări printr-o peceteputerea de stăpânire asupra sufletelor ce s-au dat pierzării. Gata, cuşca s-a închis! Urmează moartea!
înţelegi despre ce-ţi vorbesc? Vremea sfârşitului şi-a început numărătoarea inversă încă de la întâia Venire a lui Hristos pe pământ aceasta ne-a spus-o Mântuitorul însuşi, iar Apostolii au vestit-o întregii lumi prin Evangheliile lor. Însă atunci, chiar şi după ce L-a trădat pe Fiul lui Dumnezeu, nici măcar pentru Iuda nu a fost închisă calea către mântuire. Tâlharul cel cu dreaptă socoteală, deşi înfăptuise atâtea rele, S-a mântuit în ultimele clipe ale vieţii sale.
Nu aşa va fi la sfârşitul lumii. Atunci nu vom mai avea timp pentru a sta pe gânduri. Dar şi pământul, suferind din pricina dorinţei oamenilor de a lua de la el nu cu chibzuinţă, Ci cu asupră de măsură, se va slei cu totul de puteri. Însă îl vor tot sfârteca în continuare, înfigând tot felul de stâlpi şi ţevi în trupul său deja rănit, sfredelindu-l cu săparea minelor şi cu felurite cariere.
। M-ai întrebat de unde vor apărea toate cutremurele de pământ? A fost oarecând la mine un renumit om de ştiinţă
। geolog. El este de prin locurile astea îl cunoşteam încă de pe când era un băieţaş, iar acum trăieşte şi lucrează în capitală. Ei bine, omul acesta mi-a spus aşa: „Acolo unde, din pământul-mamă, se extrage acest combustibil al Iadului, neapărat se vor forma cutremure95. Mai multe sau mai puţine, mai devreme sau mai târziu, dar sigur vor fi”.
Poftim, acesta este un exemplu de impact asupra naturii al necumpătării omeneşti.
95 Pentru a ne da seama de volumul care se goleşte din rezervele petroliere subterane, e necesar să ştim că, la nivel global, se consumă zilnic un milion de barili de petrol, ceea ce înseamnă 158.987.295 de litri.
125
Ce noimă au maşinile, avioanele, toate aceste mecanisme care necesită infernalul combustibil? Oare s-a schimbat spre bine viaţa omului, sau felul în care percepem fericirea şi suferinţa? Ele toate sunt o capcană a vrăjmaşului: el vrea să îi adune pe oameni laolaltă ca să lucreze împreună în uzine şi astfel să îi rupă de lumea lui Dumnezeu. Iar uzinele în sine le foloseşte pentru atingerea unui scop direct nimicirea celor create de Ziditorul lumii!
Asta este doar una dintre pricini. Dar câte or mai fi fiind ele? Cred că numai Unul Dumnezeu ştie. Iar dacă nouă nu ni s-a dat să ştim, înseamnă că nici nu ne este de folos.
Părinte Antonie, dar cum să ne păzim de acestea? îl întreb îngrijorat pe stareţ. Cine poate să ne spună unde se va cutremura pământul şi unde nu?
Suflete al meu, îmi răspunde blând bătrânul cât oare să te mai învăţ? Azi toată ziua numai despre asta ţi-am şi vorbit. Un doctor rău vindecă urmările, pe când unul bun mai întâi de toate, caută cauza beteşugului pentru a o înlătura.
De la ce va începe pământul să crape şi să tremure? De la straşnicele păcate omeneşti se va cutremura, şi nu o singură dată. Prin urmare, se cuvine să te îngrijeşti tu însuţi de curăţia vieţii tale, dar şi să îţi alegi un loc de vieţuire în care să fie cât mai puţine păcate. Fie şi nu prin cucernicia locuitorilor, ci prin puţinătatea numărului lor.
Satul? îl întrerup eu cu nădejdea tăinuită că stareţul îmi va oferi măcar o îndreptăţire pentru vieţuirea în marele oraşe.
Părinte Alexandru, iartă-mă, însă eu ţi-am vorbit deja despre aceasta şi nu mi-a mai rămas atâta vreme, încât să mă pot repeta. Ţie nu-ţi place ce ai auzit, însă altceva nu am să-ţi spun. Poate doar că, în locul unui sat, poţi să alegi un orăşel cât mai mic, fără această invenţie satanică. blocul cu multe etaje. Să zicem o comună îndepărtată, cu case care să aibă cel mult un etaj.
Asta e unu la mână. Iar a doua este sursa de apă. Cel ■ mai bine va fi dacă acel loc de trai se va afla la confluenţa mai multor ape. Cu atât mai mult că astfel de ţinuturi au
126
puţini locuitori, ba chiar sunt şi sălbatice uneori, ceea ce le face mai puţin primejdioase. După cum ţi-am mai spus, şi satul va fi un adăpost foarte relativ. Mi s-a dat să văd gloate întregi de orăşeni înfometaţi, îndrăciţi de cele petrecute şi de propriile căderi în păcate, care vor ieşi să jefuiască satele. Evanghelia trebuie înţeleasă în sensul cel mai direct dacă ţi se spune să fugi în pustie, atunci fugi, fără să pui la îndoială sfintele cuvinte. Iar Domnul va rămâne cu cel care împlineşte voia Lui cea sfântă, ori, acest lucru este mult mai de nădejde decât să urmezi îndemnul roadelor unei minţi biruite de păcat.
Lucrarea lui antihrist este posibilă la scară mondială doar din pricina că oamenii înşişi îşi doresc acest lucru le este drag. Iată de ce satana tot încearcă de atâtea ori să verifice dacă e pregătită omenirea pentru a-l primi îi este frică de o nouă nereuşită. Un mare sfânt ne-a preîntâmpinat că anume mânia omenească va deveni mediul potrivit pentru naşterea lui. Iar de la mine voi mai adăuga: toate păcatele sunt şi ele născute din mânie.
însă, în ciuda faptului că aceluia îi vor sluji toate puterile iadului, el tot nu va putea să-l scoată la iveală pe fiecare dintre cei care au rămas credincioşi Ziditorului nostru nu-i va fi cu putinţă să-i cuprindă pe toţi sub controlul său. De ce e învăţat acum poporul ortodox să facă deplină ascultare de cei care se află la putere? Păi, din simplul motiv că aşa le va fi mai uşor să-i pună fiecăruia jugul cel diavolesc, mânându-i astfel către pecetluire. Iar despre preoţi şi maimarii lor nici nu vreau să mai vorbesc îi lasă pe masoni să intre în sfintele Altare, le îngăduie să ţină cuvântări de pe solee… Când s-a mai văzut una ca asta?
A venit de curând să mă viziteze un bărbat care, cu ceva timp înainte de alegeri, încerca să mijlocească pentru guvernatorul în slujba căruia se afla. Omul acesta venea des pe la mine pentru a se spovedi. Se vede că nu are încă sufletul împietrit, dar totodată îşi doreşte să guste şi din plăcinta celui ce deţine acum puterea de conducere. Aşadar, venise acum să-mi ceară să mă rog pentru ca să
127
câştige alegerile guvernatorul său. Iar eu îi spun: „Acela este un mason nu pot să mă rog decât pentru înţelepţirea lui”. La care trimisul cârmuitorului, puţin intimidat, îmi zice: „Dar aţi văzut sfinţia voastră vreunul care să nu fie mason?!”. Uite-aşa, părinte! Şi nici n-avem de ce să ne mirăm ei şi-au bătătorit drumul până la noi încă de pe vremea lui Petru cel Mare (1682-1725), iar în timpul domniei împăratului Alexandru I (1801-1825), au ajuns la putere. Mai târziu, a fost interzisă existenţa lor în Rusia, un lucru ce este totuna cu a le interzice buruienilor să crească în grădină. Luna decembrie a anului 1825 a dovedit lucrul acesta numai datorită tăriei de neclintit a împăratului a fost cu putinţă să fie salvată ţara de răscoală, ori răzvrătiţii aveau planuri napoleoniene!
Puterii de cârmuire se cuvine să i te supui în chestiunile legate de împlinirea datoriilor la locul de muncă, dar nu poţi să faci nici un compromis cu privire la credinţă, însă adeseori, înăbuşindu-şi vocea conştiinţei glasul îngerului Păzitor oamenii acceptă să se supună stăpânirii pe deplin şi întru toate. Ori, lor nici măcar nu de prigoane le e frică puţini sunt cei ce cred că acestea ar putea fi cu putinţă. Ei se tem să nu arate ca o cioară albă în ochii celor care-i înconjoară. Şi mai ales copiii, adolescenţii, văzându-i pe părinţii lor, ajung să se deprindă cu această dependenţă de părerile celorlalţi oameni, iar acest lucru este îngrozitor. Vai nouă, celor care nu voim a auzi şi a crede cuvântul Dumnezeului nostru, Care ne învaţă: „Nu vă temeţi de ocara oamenilor şi de batjocura lor nu vă înfricoşaţi” (Isaia 51, 7).
Cred că-ţi aminteşti vechiul proverb: „Dacă vrei pace pregăteşte-te pentru război!”. Ei bine, pentru noi acesta poate fi parafrazat aşa: dacă-ţi doreşti mântuirea pregăteşte-te pentru prigoane. Că doar am auzit preîntâmpinarea Domnului: „Privegheaţi, ca să nu intraţi în ispită!” (Matei 26, 41) căci „fericite sunt slugile acelea pe care stăpânul lor, venind, le va găsi priveghind” (Luca
128
12, 37). Însă noi nu prea avem chef să priveghem şi să ne păzim trezvia.
O pildă pentru noi, în această privinţă, este viaţa primilor creştini. Închipuieşte-ţi întâia Romă o societate alcătuită din păgâni de felurite soiuri şi distracţiile pline de bestialitate ale acestora: uciderea omului de către om, luptele cu fiarele sălbatice, curvia ridicată la rang de idolatrie, lăcomia pântecelui şi îmbuibarea. Dar oare mai este cu putinţă a înşirui toate nebuniile săvârşite de acel popor? El a ajuns să covârşească până şi răsfăţul Greciei, în care măcar se mai îndeletniceau oamenii cu ştiinţele, cu filosofia, dumirindu-se astfel să-I zidească un templu „Dumnezeului Necunoscut”. Pe când în Roma Antică altfel stăteau lucrurile. Gândeşte-te numai la toate acele culte ale lor, adunate din întreaga lume!
Dar uite că, în astfel de împrejurări, nu doar că existau, ci vieţuiau şi propăşeau întru sfinţenie mii şi mii de creştini. Poziţiile lor în societate erau foarte diferite începând de la ultimul rob, până la demnitar sau mare comandant de oşti… însă viaţa tuturor avea o trăsătură comună neacceptarea unei moralităţi Străine şi tăgăduirea Statului atunci când autorităţile lui încercau să îi silească a se supune unor reguli de către ele orânduite. Că doar nimic altceva nu se cerea de la creştinii dintru începuturi, decât numai să împlinească rânduielile vieţii stabilite de către societatea romană. Aceasta pretindea ca ei să urmeze măcar părelnic, întru cele din afară, obiceiurile vremii. Dar ei procedau după legile lui Dumnezeu întotdeauna, neacceptându-le şi tăgăduindu-le pe cele omeneşti chiar şi atunci când erau ameninţaţi cu moartea.
Acum însă, nici nu mai e nevoie să fie constrânşi de faţă cu ceilalţi, fiecare se străduieşte să împlinească stăruitor regulile de trai instaurate de societate. Cuvântul „Orice stăpânire este de la Dumnezeu” (cf. Romani 13,1-2) a ajuns să fie înţeles în mod blasfemiator cică, orice ar face puterea de stăpânire, este întru totul de la Dumnezeu.
129
însă, cu toate că mărturisesc aşa ceva, cei care o fac nu se zgârcesc a împrăştia pe la spate caracterizări deloc măgulitoare la adresa reprezentanţilor aceleiaşi puteri. Şi uite aşa se întâmplă că un păcat se preschimbă într-altul; iar de aici încolo vine al treilea… şi astfel începe mişcarea de colo colo într-un cerc închis.
Dar cel mai cumplit lucru nici măcar nu e acesta, ci faptul că omul deprinde purtarea unui animal domesticit dacă îl cheamă stăpânul, el îndată vine, fără a cântări urmările ce se pot răsfrânge asupra mântuirii sufletului său. Iar pentru ca să-i fie mai uşor credinciosului să calce peste legea lui Dumnezeu, stăpânul acela ţine într-o mână biciul, iar în cealaltă turta dulce. Şi la acestea se mai adaugă îndreptăţirea „duhovnicească” pe care-o are la îndemână pentru trădarea Legii Domnului: „Orice stăpânire este de la Dumnezeu”.
Ori, tocmai aici este ascunsă o capcană iscusită aşa se învaţă omul să mănânce din mâna stăpânului său. Nu credem lui Dumnezeu! Iar Domnul a zis: „în sudoarea feţei tale îţi vei dobândi pâinea ta” (Facerea 3, 19), însă pentru noi cuvântul acesta pare a fi ceva ciudat. Încearcă numai să atingi acest subiect cu nişte oameni de ştiinţă, cu nişte ingineri, sau măcar şi cu oricare dintre acei bufoni de toate soiurile îţi vor roade urechile vorbindu-ţi despre artă, despre dezvoltarea personalităţii, despre orice doreşti, Chiar şi credincioşii. Nimeni nu vrea să-şi verse sudoarea frunţii nu e un lucru profitabil acesta. Însă noi trebuie să credem lui Dumnezeu, să-I credem Lui aşa cum se încrede un copil în părinţii săi, socotind că ei nu i-ar putea face nici un rău.
Anume oraşele se vor afla sub supravegherea specială a puterilor întunericului anume acolo le va fi mai uşor să-i îngenuncheze pe oameni. De nu le vor aduce pâine, după numai o zi se vor învoi să-şi pună numărul lui antihrist oriunde li se va cere. Însă şi până la el până la venirea lui locuitorii oraşelor vor simţi asupra lor mai
130
mult decât oricine poverile acelor tulburări care vor fi să se întâmple. De altfel, aceştia pot fi număraţi cu mult mai simplu decât cei de prin sate, mai ales din cele depărtate, rătăcite. Vor zbura demonii prin aer şi îi vor denunţa, dar nu le va ajunge, totuşi, timp să-i adune pe toţi, iar pe de altă parte Domnul le va trimite ajutorul Său celor care râvnesc a dobândi mântuirea.
Aproape că de fiece dată când le vorbesc oamenilor despre necesitatea de a-şi lepăda modul lor obişnuit de trai, văd în ochii lor nedumerirea „Pentru ce?”. Încep atunci a-mi înşirui tot felul de lămuriri întortocheate, referindu-se şi la sărăcia intelectuală atât a vieţuitorilor de la sate, cât şi a celor din oraşele mai mici. Iar eu le zic: „Dar cu mântuirea Cum rămâne?” şi, drept răspuns, primesc: „Păi, mi-a spus mie părintele cutare că se poate omul mântui oriunde se va afla are şi el un apartament chiar în centrul oraşului, într-un bloc din acela cu două etaje!”.
Când aud câte una ca asta, mă şi înspăimânt toate Cuvintele Mântuitorului le trec atunci asupra noastră, a preoţilor. Mai ţii minte cum le spunea El fariseilor că nici ei nu intră în împărăţia Cerurilor, dar nici pe alţii nu-i lasă? Până şi Maica Domnului se temea de trecerea din lumea aceasta în cealaltă, din care pricină L-a şi rugat pe Dumnezeiescul ei Fiu să o întâmpine atunci şi să o însoţească! Iar nouă nu ne pasă nu ne gândim că peste câţiva ani vom vedea demonii nu în lumea de dincolo, ci în cea de aici. Întru toată hidoşenia lor. Voi îi veţi vedea eu nu voi trăi până atunci.
Aşadar, dacă nu doreşti să cauţi un sat după inima ta, atunci măcar încearcă să îţi schimbi modul de viaţă, care e temeluit pe o deplină dependenţă de stat în zilele noastre.
Părinte Antonie, dar cei ce au un loc de muncă la nişte întreprinderi private, la o firmă? O oarecare dependenţă de conducerea statului există şi acolo, bineînţeles, însă e Una minimală. Ce ziceţi, poate fi aceasta o alternativă?” am îndrăznit a-l întreba eu pe stareţ.
131
Părinte, nici n-are rost să mai spun că, numai de vor vrea, celor ce deţin puterea nu le va fi greu deloc să strivească „firma” asta a ta ca pe o muscă. Câţi dintre nepmani96 nici să clipească nu au apucat că s-au şi preschimbat, din domni, în nişte robi. Dar chiar dacă ar fi să lăsăm acestea la o parte, dependenţa oricum rămâne oriunde ai lucra, fără a face cumpărături din magazine sau de la vreo piaţă, oricum nu vei putea supravieţui la oraş. Ori, acestea deja se află sub controlul total al statului. Uite-aşa, suflete al meu!
Apartamentul tău din blocul supraetajat ai face bine să-l schimbi cu o casă într-o suburbie care să aibă o bună bucată de pământ. Să te lepezi de alergarea după orice modă la haine, la amenajarea locuinţei, la maşini, la toate. Părinte, nu ai cum să îi convingi pe oameni că toţi banii lor merg într-un singur loc centralizat şi sunt pregătiţi pentru a i se oferi antihristului da, anume pentru el sunt adunaţi. Toţi dau din cap, însă niciunul dintre ei nu crede.
Desigur, la ţară nu vei avea acel confort pe care-l ai acuma la oraş, dar tocmai în aceasta şi constă mântuirea. Desparte oraşul de viaţa de la sat oraşele vor pieri, pe când cătunele încă zece ani vor mai dăinui. Deşi, se strecoară ispita şi acolo se îndreaptă deja şi către sate odată cu aducerea televizorului, dar şi prin acei tineri care devin studenţi în metropole… Însă bagă de seamă că oraşul îi scoate pe ei din localităţile rurale, ademenindu-i să intre în îmbrăţişarea lui satanică, pe când el însuşi nu prea se grăbeşte să meargă la sat! Cei care stau în spatele tuturor acestor plăsmuiri, ştiu bine că e greu să cuprinzi necuprinsul. Mult mai uşor le este să îi atragă către momeală pe oameni în oraşe, făcându-i apoi neputincioşi în ce priveşte vieţuirea fără mijlocirea acelui centru. Dar şi să-i urmărească le este mai la îndemână astfel.
Cam cu un an şi jumătate în urmă, au venit mai mulţi oameni la mine. Unii erau dintr-un sat, iar alţii din N-sk
96 Nepman este o denumire colocvială atribuită oricărui mic antreprenor din URSS în perioada NEP (Novaia Economicescaia Politica Noua Politică Economică, 1921-1931).,
132
(numeşte un orăşel mai mic). Sătenii, deşi ajunseseră mai devreme, pe semne că s-au fâstâcit, aşa încât au început a intra, câte unul, orăşenii mai întâi. Se înţelege că fiecare venise cu necazurile lui, însă era un lucru de care toţi mi s-au plâns în oraşul lor a încetat să mai lucreze brutăria. Iar orăşelul acela am fost şi eu acolo fusese ridicat nu demult şi e alcătuit doar din câteva zeci de blocuri supraetajate, aşezate într-o stepă. Acesta a fost construit cu un scop anume, care a dispărut odată cu prăbuşirea economică a ţării. Pentru nişte oameni care s-au deprins să îşi mănânce pâinea numai proaspătă, închiderea brutăriei însemna pur şi simplu o catastrofă.
Dar iată că au intrat la mine şi sătenii, toţi laolaltă vreo şase-şapte oameni aşa încât abia de mi-au ajuns scaunele pentru ei. A prins a-mi spune fiecare ce-l durea, fără a se sfii de consătenii lui. I-am întrebat şi eu despre viaţa lor şi .. au început a-mi zice că mai-marele colhozului a vândut brutăria satului, iar noul ei stăpân a încetat a face pâine! Atunci am întrebat cum supravieţuiesc, căci legătura cu oraşul este foarte dificilă acolo. Iar oamenii îmi răspund: „Păi, ne coacem singuri; grâne avem, slavă Domnului, aşa că ne măcinăm făina şi ne facem pâinea”.
Uite aceasta este osebirea dintre oraşe şi sate. Îşi macină oamenii grâul la moara de acasă. Dacă au noroc să prindă o maşină de ocazie, se duc până în centrul raional după cumpărături, însă acolo pâinea trebuie plătită, iar bani ei nu prea au. Aşa că supravieţuiesc datorită pământului care îi hrăneşte dându-le grâne, dar şi prin acea pricepere de a afla o soluţie la toate, care este proprie omului de la ţară. Pe când, pentru orăşeni, aceste lucruri sunt de neînţeles. Deşi au fost oarecând ţărani, primind sau procurându-şi un apartament, aceşti oameni se străduiesc din toate puterile să se înrădăcineze în oraşe. Ei rabdă neajunsurile, sau îi lasă fără un ban pe părinţii lor rămaşi la ţară, doar pentru a nu se mai întoarce cu traiul în satul natal. Ori, aceasta este deja o nebunie, o întunecare a minţii!
133
Iar vrăjmaşul nu mai poate de bucurie că doar se lasă singuri pradă în mâinile lui. Oamenilor li se pare că e mai bine să te mântuieşti la oraş, ai mai puţin de lucru şi mai multe prilejuri de a merge la biserica lui Dumnezeu, de a citi cărţi duhovniceşti. Însă acestea toate sunt fanteziile păgubitoare ale unui cuget vrăjit de confortul vremurilor de acum. Mulţi dintre ei au un teren cu o livadă mică sau cu o grădină de legume, însă această bucăţică de pământ nu e totuna cu cele 60 de sote97 sau poate chiar mai multe pe care le aveau la sat. Cu roadele culese de pe 6 sote nu vei supravieţui prea uşor noi nu suntem în Galileea, unde se adună câte două-trei recolte în acelaşi an. Iar pe de altă parte, modul de viaţă din oraşe nu îţi oferă acea legătură vie cu natura precum cel de la ţară. Aspectul idilic al vieţii urbane se va spulbera precum o ceaţă de la revărsatul zorilor, sau poate şi mai repede, doar că atunci deja nu vei mai putea întoarce înapoi nimic.
Nouă nu ne este cu putinţă a număra toate vicleşugurile vrăjmaşului, ş-apoi nici nu merită osteneala o astfel de lucrare nu poate să ne fie de folos. Lucrul cel mai important e altul cum să facem aşa încât să nu nimerim în plasele întinse peste tot de către puterile întunericului. Că doar ştii şi tu cum i-a fost dezvăluită Sfântului Ierarh Vasile cel Mare vederea acestor plase demonice, care sunt împrăştiate pe întreg pământul în vremurile din urmă. Văzând acestea, el I-a mulţumit lui Dumnezeu că nu trăieşte în vremurile de apoi! Vasile cel Mare! Iar nouă nu ne pasă…
Venise de curând la mine o femeie plângând ca să îmi ceară să mă rog pentru soţul ei. În ziua în care primise salariul, bărbatul s-a întors acasă şi, intrând în blocul unde locuia, a urcat în lift. La unul dintre etajele intermediare, liftul a fost oprit de către nişte răufăcători, care l-au scos pe om cu forţa de acolo şi i-au luat toţi banii. Dar n-ar fi fost atât de grav dacă doar l-ar fi jefuit, însă acei tâlhari l-au şi bătut atât de tare, încât l-au lăsat aproape mort. Eu o întreb
97 Sota este o unitate de măsură a suprafeţei, folosită în Rusia, caro reprezintă a suta parte dintr-un hectar, adică 100 de metri pătraţi (un ar).
134
pe nevasta lui de se întâmplă adeseori astfel de lucruri. Iar dânsa îmi răspunde: „Cam tot timpul. Au fost deja şi cazuri de siluire a femeilor. Noi ne străduim, părinte, să ajungem acasă înainte să se lase noaptea şi să nu mai ieşim din apartament după aceea. Eu, dacă n-am apucat să intru, stau afară şi aştept să vină vreun vecin ca să urcăm cu liftul împreună”.
Ori, aici vorbim doar despre un singur bloc de locuit şi acesta este numai începutul. Peste câţiva ani, va fi periculos şi ziua să ieşi afară din pricina găştilor de jefuitori. Dar e puţin să îi numim jefuitori. Fiind otrăviţi de moralitatea pumnului american98, oameni obişnuiţi, care vor ajunge atunci la disperare, vor începe a transpune în fapte acele principii ale vieţii aduse de peste mări şi ţări. Cum se omoară pe el însuşi scorpionul, asemenea şi ei, răspândind în lume o nouă porţie din veninul fărădelegilor, îşi vor apropia singuri sfârşitul stricăcioasei lor existenţe pământeşti.
Aceştia vor muri întocmai ca nişte câini vagabonzi ce cutreieră oraşul, fără spovedanie, fără împărtăşanie, fără să li se facă slujba înmormântării, chiar şi fără a fi puşi în sicrie. Nu va fi atât de simplu nici măcar să îi îngropi în cimitire leşurile oamenilor vor rămâne în case mai multe zile la rând, până când rudele lor vor putea să cadă la învoială cu bandiţii care vor ţine sub control locurile rânduite pentru înmormântare. Iată de ce, aşa cum se obişnuia mereu în vremurile grele, vor începe să apară morminte în curţile blocurilor, prin parcuri… oriunde va fi cu putinţă. Acolo îi vor îngropa pe oameni în taină, străduindu-se să le ascundă mormântul, întrucât prin Oraşe vor începe a hoinări noaptea gloate întregi, în care se vor aduna oamenii cei mai decăzuţi devoratorii de stârvuri ce vor nădăjdui să se înfrupte din cadavre.
Părintele Antonie s-a însemnat cu semnul Crucii mai cu grăbire, cumva, decât de obicei. Aşa îşi fac cruce ortodocşii atunci când văd ceva nespus de păcătos şi dezgustător, rostind îndată şi
98 Credem că Stareţul Antonie se referă aici la impactul produs asupra conştiinţei de către ideile promovate de filmele americane.
135
cuvintele: „Doamne, miluieşte!”. Probabil că aceste imagini, pe care le văzuse în vedeniile sale, rămăseseră până acum înaintea ochilor lui şi stareţul nu doar îmi povestea cele văzute oarecând, ci îmi descria ceva ce încă era deschis privirii lui ceva ce vedea el acum. Deşi, aceasta era doar o presupunere de-a mea. Iar între timp, bătrânul şi-a continuat cuvântul:
Credinţa în Dumnezeu şi încrederea în Domnul, nădejdea în Dumnezeu şi dragostea faţă de Hristos iată singura cale ce nu îl va lăsa pe om să se osândească pe el însuşi aici, pe pământ, la veşnicele chinuri ale iadului. Nu-i va îngădui mâhnirii să pătrundă în inima lui din pricina tuturor celor ce se vor petrece. Nu-l va duce la deznădejde atunci când va vedea urâciunea pustiirii în locurile cele sfinte. Va opri vicleana cugetare care va îndreptăţi acum acceptarea codului numeric, iar apoi primirea peceţii. Omul care nu îşi pune pe deplin încrederea în Domnul, care nu crede Lui de pe acum este mort deja. Soarta unuia ca acesta va fi cumplită, atât pe pământ, cât şi după ce va fi aşezat de-a stânga Mântuitorului la înfricoşătoarea Judecată.
Chiar şi acum, noi încă mai săvârşim astfel de lucruri în urma cărora ne vine să ne muşcăm mâinile. Iar cei ce vor fi cercetaţi la cea de pe urmă judecată şi, prin propria alegere a răului, se vor trimite pe sineşi la iad, vor fi gata să se sfâşie pe ei înşişi atunci, însă va fi prea târziu.
Pleoapele stareţului s-au închis, iar din ochii lui au început să picure lacrimile. Se vedea limpede că, pentru dânsul, această convorbire despre sfârşitul lumii şi despre înfricoşătoarea Judecată însemna o suferinţă lăuntrică istovitoare. Şi, deodată, am fost străfulgerat de următorul gând: „ Dacă omul acesta care e un sfânt, dar totuşi om după fire suferă atât de mult văzând pierirea oamenilor, atunci cât de multe şi de câte feluri sunt acele suferinţe pe care le pricinuim noi Hristosului Celui fără de păcat, Care Şi-a vărsat sângele Său pentru a ne răscumpăra pe noi, nebunii?!.
Părinte Antonie, am întrerupt eu tăcerea ce se aşternuse atunci când va trebui să fugim în pustie, cum socotiţi sfinţia voastră, ce ar fi mai bine să luăm cu noi?
136
Fără a-şi şterge lacrimile, bătrânul a zâmbit cu căldură, dar şi cu tristeţe în privire:
Oare tu unde ai de gând să fugi, omule drag? Că porţi deja în spate prigonirile, aşa încât nici nu va mai trebui să fugi vei avea timp să pleci liniştit.
Cum aşa, părinte un fior rece m-a trecut din tălpi până în creştet.
Păi uite-aşa, suflete al meu, ca în vorba aia „cuţitele au fost deja ascuţite…” nu mai ţin minte cum era mai departe… Vei avea vreme, ai de pe-acuma. Dar nu te mai înspăimânta aşa Domnul nu te va lăsa. Mai multă rugăciune, mai multă asceză aşa vei izbuti să le înduri pe toate!
Cât despre „ce ar trebui să luăm?”… Deprinderea rugăciunii şi a credinţei în Dumnezeu, nădăjduirea în ajutorul Lui, faptele bune şi smerenia duhului, de bună seamă. Iar dintru lucrurile materiale numai cele care îi sunt omului de neapărată trebuinţă: unelte de construcţie, topoare, lopeţi, „ojuika” amintită mai devreme. Fireşte că trebuie să-ţi iei şi îmbrăcăminte, şi încălţăminte dintre cele mai simple şi mai trainice. Într-un cuvânt, tot ce te poate ajuta să rezişti trei ani şi jumătate, adică şi medicamente felurite, şi chibrituri, sare…
Dar cărţi, părinte Antonie? îl iscodesc eu în continuare.
Pe acestea era bine să le fi citit oamenii mai devreme şi să fi împlinit deja cele scrise de către Sfinţii Părinţi. Iar acum, în dependenţă de posibilitatea de a le transporta, ar trebui să-şi ia cu ei numaidecât Evanghelia, Scrierile Apostolilor, Psaltirea. Ar fi de dorit să-şi ducă şi Sfânta Scriptură, Scara Sfântului Ioan, Războiul nevăzut al Sfântului Nicodim Aghioritul, Proloagele99, Şcoala cucerniciei100. Până la citirea şi înfăptuirea Filocaliei nu cred că se va ajunge, dar tot n-ar fi de prisos.
99 Vezi şi Proloagele de la Ohrida, care sunt o culegere de vieţi ale sfinţilor alcătuită de Sfântul Nicolae Velimirovici (1880-+1956).
100 Şcoala cucerniciei, sau pilde ale virtuţilor creştineşti culese din vieţile sfinţilor este o carte alcătuită de protoiereul Grigorie Mansvetov în veacul alXVIII-lea.
137
Iar dacă le va fi, totuşi, cu putinţă să îşi ia tot ce îşi doresc, atunci, în ce priveşte cărţile, se cuvine să ne călăuzim de această chibzuinţă: va fi înfiorător. Din când în când, s-ar putea să fie biruit omul de mâhnire, sau poate chiar de deznădejde. Aşadar, trebuie să se străduiască a-şi lua cu sine acele scrieri ale Sfinţilor Părinţi sau culegeri ale cugetărilor acestora care îl vor întări. Dar nu cumva să-şi ia acele cărţi care întărâtă la certuri, critici sau atacuri. Acestea sunt porţi de intrare în suflet, deschise pentru puterile vrăjmaşe.
Tind să cred, însă, că oamenii înţeleg mai lesne ce e necesar să-şi ia cu ei, decât ce nu ar trebui luat sub nici un pretext. Ori, printre aceste lucruri se numără toate cele care ne pot uni cu lumea ce a căzut sub picioarele antihristului. Vezi tu, un om împătimit de băutură are mai multă „linişte în suflet” când beau toţi cei care îl înconjoară. O desfrânată îşi doreşte să vadă în jurul ei numai curvari, iar cel care suferă de lăcomia pântecelui se întovărăşeşte cu nesăţioşii. Asemenea şi oamenii care vor primi pecetea se vor strădui să facă în fel şi chip pentru ca toţi ceilalţi să devină părtaşi la soarta lor. Nu ştiu cum anume ba nici nu-mi trebuie să ştiu aceste lucruri însă oamenii cei fără de pecete vor fi descoperiţi uşor de către puterile întunericului dacă, să zicem aşa, vor atrage asupra-şi privirile lor. Aşadar, ar trebui să nu îşi ia cu ei dispozitive electronice de nici un fel! Auzi? De nici un fel! Până şi automobilul se cuvine să fie unul simplu fără nici una dintre acele şmecherii occidentale altfel se va preface şi el, dintr-un prieten, în duşman.
Electronica, până şi cea mai primitivă un aparat de radio, un casetofon va atrage privirile lor. S-ar putea ca ei să nu ajungă până la voi cu propriile mâini, însă, pe cei care s-au pecetluit pentru o bucată de pâine, le stă în putere să-i trimită pe urmele unui credincios101. Iată de ce este mai
101 Privitor la capacitatea tehnologică a instaurării unei dictaturi mondiale, într-o discuţie despre posibilităţile transumanismului, Yuval Harari a ilustrat, la începutul fenomenului Covid, care e ţinta reală a colectării datelor biometrice şi cum o societate poate deveni tiranică şi controlată de autoritatea statală, sau de liderul suprem, prin intermediul Inteligenţei Artificiale. Iată care este perspectiva pe care el o descrie într-o conferinţă publică despre democraţie: „Cred că, peste câteva decenii, când oamenii vor privi în urmă, ceea ce îşi vor aminti despre criza Covid va fi că acesta este momentul în care totul a devenit digital. Şi acesta este momentul în care totul a devenit monitorizat, că am acceptat să fim supravegheaţi tot timpul, nu doar în societăţile autoritare, ci chiar şi în democraţii. Şi, poate cel mai important dintre toate, a fost momentul acela în care supravegherea a început să intre sub piele. Pentru că, de fapt, nu am văzut încă nimic. Cred că marele proces care are loc acum în lume este hacking-ul fiinţelor umane, abilitatea de a pirata oamenii, de a înţelege în profunzime ce se întâmplă în interiorul tău, ce te face să acţionezi. Iar pentru asta, cele mai importante date nu sunt ceea ce citeşti, cu cine te întâlneşti şi ce cumperi, ci ceea ce se întâmplă în interiorul corpului tău. Astfel, am avut aceste două mari revoluţii: revoluţia informatică sau infotehnică şi revoluţia în ştiinţele biologice. Şi sunt încă separate, dar sunt pe cale să fuzioneze. Acestea fuzionează în jurul, aş spune, senzorului biometric. Este vorba despre un obiect, un gadget, o tehnologie ce converteşte datele biologice în date digitale, care pot fi analizate de computere. Iar capacitatea de a monitoriza cu adevărat oamenii sub piele este cea mai mare schimbare de joc dintre toate. Pentru că aceasta este cheia pentru a-i cunoaşte pe oameni mai bine decât se cunosc ei înşişi. Ori Covid este esenţial în acest sens, fiind ceea ce îi convinge pe oameni să accepte, să legitimeze supravegherea biometrică totală…. Furia este un fenomen biologic, la fel ca şi boala. Nu este un lucru spiritual, este un tipar biologic în corpul tău. Cu acest tip de supraveghere, vreau să spun că, dacă te uiţi la preşedinte, la marele lider, care ţine un discurs la televizor, televizorul ar putea să te monitorizeze şi să ştie dacă eşti furios sau nu doar analizând indiciile, indicii biologici care vin din corpul tău…. Peste zece ani, viitorii „Stalin” ai secolului XXI, ar putea supraveghea în permanenţă minţile, creierele întregii populaţii şi, de asemenea, vor avea puterea de calcul pentru a analiza toate acestea…. Pentru acest lucru nu sunt necesari agenţi umani. Nu sunt necesari analizatori umani. E nevoie doar de o mulţime de senzori şi o Inteligenţă Artificială care îi analizează şi gata, ai cel mai diabolic regim totalitar din istorie. Iar Covid este important, deoarece legitimizează unele dintre aceste etape cruciale chiar şi în ţările democratice” (cf. rumble.comv4ipxxn-supravegherea-biometrica-totala-yuval-noah-harari.html).
138
bine să te ţii departe de acestea, ca şi de păcate, scăpând de toate încă de pe-acum. Iar dacă-ţi pare rău să le arunci, atunci măcar să nu cari după tine acele lucruri care poartă pericolul în sine.
Nu merită nici să zăbovim prea mult pentru a cumpăni ce putem lua şi ce nu-i voie. Pur şi simplu trebuie să ştim pe deplin
139
şi-atât! Căci se cuvine să ne gândim doar la agonisirea avuţiilor duhovniceşti harul lui Dumnezeu, deprinderile unei vieţuiri întru dreptate… Acum deja nu vei mai apuca să dobândeşti prea multe nu mai este vreme dar cevaceva tot vei izbuti să îţi aduni. Iar de nu vei aduna nimic dintre acestea, măcar vei avea prilejul să te izbăveşti de unele patimi slavă Domnului şi pentru atâta! Deşi, cele ce nu sunt risipite, poţi socoti deja că sunt agonisite.
Mântuitor de suflet pentru un mirean va fi, de bună seamă, să se alipească de o comunitate ortodoxă care are un păstor plin de râvnă sfântă, însă acest lucru este aproape cu neputinţă. Deşi, în orice caz, ar trebui măcar să îşi dea toată silinţa pentru a găsi un preot slujitor ce nu s-a închinat antihristului, pentru ca astfel să aibă posibilitatea de a primi Euharistia. Cunosc şi eu câţiva preoţi osârduitori, în bisericile cărora s-au format comunităţi destul de bune, încă de pe-acum, oamenii aceştia îşi cumpără căsuţe la marginea localităţii lor şi le pregătesc pentru a putea fi folosite la săvârşirea sfintelor slujbe în vremile de tulburare care vor să vie. Ori, dacă te va învrednici Domnul să trăieşti într-o astfel de comunitate, atunci e de dorit să te apropii de Sfintele Taine cât mai des, aşa precum făceau şi cei dintâi creştini în veacul prigonirilor romane. Acestea te vor întări şi te vor pregăti pentru o posibilă primire a cununii muceniceşti.
Pentru a te feri de cei care au primit pecetluirea şi s-au închinat antihristului, se cuvine să ocoleşti prilejul de a sta de vorbă cu ei, dar să nu le arăţi nici într-un fel lucrul acesta şi să nu le mărturiseşti că tu n-ai acceptat nici pecetea, nici toate celelalte care sunt legate de ea. Cel mai bine e să nu discuţi deloc despre acest subiect. Trebuie să fii scump la vorbă, însă fără a tăcea tot timpul, căci şi asta poate să trezească bănuieli.
Vezi tu, nu întotdeauna va fi cu putinţă să-ţi dai seama dacă un om a primit pecetea sau ba, Întocmai cum s-a întâmplat şi cu aceste coduri numerice. Dacă ai şti câţi oameni au venit la mine pentru a-mi cere binecuvântarea
140
să le accepte, străduindu-se de-a dreptul să smulgă cu forţa aprobarea mea pentru o asemenea faptă. Ei bine, eu le-am refuzat această rugăminte tuturor. Unii plecau înfuriaţi, iar alţii ziceau: „Domnul să ne miluiască, părinte! Am priceput totul nu le vom primi, iertaţi-ne că v-am deranjat”.
Unul dintre aceşti oameni, care ocupă o funcţie înaltă, m-a vizitat de curând pentru a-mi cere sfatul într-o chestiune legată de viaţa sa personală. Mă uit la el şi văd că ceva nu e în regulă. Îi întrerup istorisirea şi îl întreb: „Oare nu cumva ai acceptat şi tu codul numeric?”. Iar bărbatul s-a înroşit şi a recunoscut îndată că, atât el, cât şi soţia lui, au consimţit să li se atribuie acele coduri. Apoi a urmat o lămurire încurcată ce implica locul de muncă, accesul la spitale… Însă interesant este că, înainte de aceasta, a fost o lungă perioadă de timp în care acest om nu mai venise pe la mine, aşa încât am început a-i întreba pe alţii despre dânsul, încercând să aflu mai ales dacă primise şi el codul. Ei, bine, toţi erau convinşi că familia aceasta a refuzat să facă parte dintr-o astfel de numărătoare. Iată cum se pot întoarce lucrurile! De aceea e nevoie să fim cu mare băgare de Seamă atunci când vorbim cu oamenii, dar totodată să nu îi bănuim de nimic rău, pentru a nu cădea noi înşine în păcat.
MÂNTUIREA ÎN ORAŞE
Părinte Antonie, dar pentru cei care vor rămâne în oraşe, nu va mai exista nici o şansă de mântuire? îl întreb eu pe stareţ.
Ba, cum să nu? Alt lucru este că acolo vor avea doar una, pe când la ţară două. Dar este oare înţelept să ne folosim de „ce-i voie ce nu-i voie”102 când vine vorba despre mântuire?!
Mi-a povestit odată un părinte această istorioară, care sună de parcă ar fi o adevărată parabolă. Una dintre
102 Credem că stareţul se referă aici la cele amintite în capitolul anterior privitor la ceea ce ar trebui, sau nu ar trebui să luăm cu noi atunci când ne vom retrage în pustie.
141
laturile zonei industriale ale lagărului în care fusese dânsul deţinut acolo erau confecţionate lăzile pentru armată se învecina cu o mlaştină înţesată cu o mocirlă de netrecut. Partea aceea nici măcar n-a fost îngrădită cu sârmă ghimpată, întrucât toate încercările de evadare îşi aflau sfârşitul la o depărtare de cel mult două sute de metri de la malul mlaştinii. Urletele fugarilor care cereau ajutorul nu făceau decât să stârnească mila în inimile deţinuţilor rămaşi, dar şi răutăcioasa bucurie a gărzilor care-i supravegheau. Mlaştina era atât de straşnică, încât nu îngheţa nici iarna întru totul. În orice caz, evadările din timpul iernii aveau acelaşi deznodământ. Dar iată că s-a hotărât să fugă un belorus care cunoştea foarte bine । locurile mlăştinoase, deoarece fusese pădurar oarecând.
Multă vreme a tot cercetat omul acela mlaştina: o urmărea tăcut şi îşi făcea el socotelile lui, îi întreba pe ceilalţi unde s-au înecat cei ce fugiseră până atunci, se uita după găurile din care răzbăteau prin mocirlă gazele, după formarea unor pete ruginoase la suprafaţă… Într-un cuvânt se pregătea. Şi iată că au pornit ei la drum vreo şase-şapte bărbaţi, printre care şi părintele ce-mi povestea această întâmplare. Plecaseră de dimineaţă, când ceaţa încă nu se ridicase. S-au furişat îndată ce au fost aduşi la lucru în zona lor industrială. Mergeau în şir indian, păşind cu grijă fiecare pe urmele celui ce se afla în faţa lui. La început mergea totul strună, aşa că, depărtându-se cu câţiva kilometri de lagăr, s-au aşezat să se odihnească pe o mică insulă. Însă de aici încolo a început prăpădul s-a împotmolit primul, apoi al doilea, al treilea… toate încercările de a-l salva pe cel înţepenit în nămolul lichid şi puturos se terminau cu prăbuşirea în mocirlă a celui ce se străduia să îi salveze viaţa. Mai prosteşte decât toţi ceilalţi a murit belorusul lovind cu un băţ oarece pasăre care aterizase pe balta cu apă limpede din apropiere, s-a băgat după ea să o aducă. Şi cu toate că locul acela se afla la doar cinci-şase metri depărtare de insula lor plutitoare, atât a fost îndeajuns pentru ca să-şi piardă viaţa. Iar malul
142
celălalt al mlaştinii se întrezărea deja, aşa că preotul a reuşit cumva să se târască până acolo.
Stareţul a făcut o pauză, iar eu am luat-o. drept sfârşitul istorisirii sale şi l-am întrebat:
Dar în ce constă aici parabola, părinte?
Păi, uite care e parabola: s-a mântuit acela care a fost cel mai rău pregătit pentru o astfel de trecere, şi de aceea şi-a pus toată nădejdea lui în Domnul. Pe când cel căruia, cum s-ar zice, „însuşi Dumnezeu i-a poruncit”103 să ajungă teafăr, s-a lăsat ispitit de mâncare şi, pentru că a hotărât să-şi împlinească îndemnul pântecelui, a murit.
Aşa va fi şi cu mântuirea în oraşe. Un comandant de oşti care e deştept se străduieşte să ajungă la covârşirea numerică a oştirii potrivnicului său. Iar dacă nu există posibilitatea de a o dobândi, înseamnă că trebuie să folosească anumite strategii de luptă ce ar putea înlocui numărul ostaşilor care lipsesc. Întocmai şi în vremurile de pe urmă, vom avea numai o singură prioritate credinţa. Însă chiar şi cel care este o pildă a credinţei — Sfântul Apostol Petru — a căzut în ispită. Înseamnă că e de trebuinţă să ne îndepărtăm de ademenirile lumii pe deplin decăzute şi să ne încălzim credinţa în locul nostru de retragere, îndreptându-ne toată nădăjduirea noastră către Dumnezeu.
LECŢII DE ISTORIE
Părintele Antonie a rămas tăcut. Folosindu-mă de acest răgaz, eu stăteam şi cugetam la cele auzite. Însă, ca de obicei, seminţele îndoielii începeau să încolţească în mintea mea oare chiar vor fi posibile toate acestea?
Sunt atât de înfricoşat, părinte! i-am împărtăşit eu trăirea mea bătrânului. Nici nu pot cuprinde cu mintea în ce fel va fi cu putinţă să se întâmple toate acestea.
103 O vorbă din bătrâni ce s-a păstrat până acum în graiul poporului rus cu următoarea noimă: însuşi Dumnezeu l-a înzestrat cutoată cunoştinţa şi puterea de care avea nevoie pentru a izbuti să înfăptuiască un anumit lucru.
143
Dar oare nu despre asta ne vorbeşte Evanghelia? îmi răspunde stareţul. Sau chiar este nevoie să ţi-o amintesc din nou? Ştiu bine că şi tu te întăreşti zilnic prin citirea ei. Mie, păcătosului, mi-au fost dezvăluite doar câteva dintre amănunte cu privire la felul în care se vor întâmpla acestea. Iar că vor fi, încă Mântuitorul le-a spus-o Apostolilor Săi şi ei au vestit-o credincioşilor. Dar şi toţi Sfinţii, într-un fel sau altul, au pomenit şi despre sfârşitul lumii. Cred că nu este nici un stareţ care să nu le fi vorbit fiilor duhovniceşti despre mântuirea cea din vremurile de pe urmă. Însă pe atunci abia „se dezvolta” această „civilizaţie” a iadului. Să zicem că i-ar fi dat Domnul vreunuia dintre nevoitori să vadă avioanele, maşinile, dispozitivele electronice… Probabil că sfântul ar fi înţeles ce sunt acelea, dar ceilalţi oamenii nu. Câte discuţii în contradictoriu a stârnit afirmaţia că antihristul va intra în fiecare casă în acelaşi timp! Până şi noi ne certam pe această temă pe când eram la seminar… vai, ce ne mai certam! Abia odată cu invenţia televizorului a devenit totul limpede. Dar ce zici de prorociile ce vorbesc despre păsările metalice care îşi aruncă din zbor ouăle aducătoare de moarte peste oameni? Ori despre pânza de păianjen făcută din oţel, care trebuie să înfăşoare tot pământul? Sau despre aceleaşi lăcuste din Apocalipsă? Oare puţine prevestiri neînţelese găsim în Vedenia Sfântului Apostol Ioan Teologul (Apocalipsa), sau în învăţăturile stareţilor din vechime, care au fost pricepute doar în parte?
Greu este a primi nenorocirile care au să vină. Însă te-ai gândit tu oare, suflete al meu, că societatea aceasta ajunsă la saţietate nu este predispusă în genere să primească preîntâmpinările legate de posibilitatea Unor viitoare tragedii? Cât a Strigat către oameni Sfântul Ioan de Kronstadt, făcătorul de minuni, chemându-i spre pocăinţă?! şi l-au ascultat? Ei, tocmai asta este, că le-a fost greu să întrezărească, în spatele bunăstării lor exterioare, necazurile care vor veni. Căci Vechea Rusie a fost săracă şi nefericită doar în propaganda comuniştilor. Nici vorbă
144
de aşa ceva! Conducerea ţării avea posibilitatea, încă de la începutul veacului XX, să asigure pentru toate nevoile imperiului circa două miliarde de ruble de aur! Aceasta e o sumă colosală! Mă îndoiesc de faptul că s-ar mai găsi vreun stat care să deţină un asemenea buget, nici măcar în zilele noastre. Iar grânele şi celelalte roade ale pământului care se adunau, puteau fi vândute cu încă câteva miliarde de ruble de aur. Rusia avea milioane de porci şi oi, precum şi câteva sute de mii de vaci şi cai. Ouăle erau cântărite cu pudul104, întrucât păsările domestice ajunseseră a fi nenumărate. Rusia hrănea jumătate din lume, dar şi pentru oamenii ce alcătuiau poporul său erau toate accesibile: o oaie costa până în două ruble, o vacă 3 ruble, iar nişte muncitori mai pricepuţi de la uzina tatălui meu primeau câte 100 de ruble pe lună! Rău era pe-atunci?
Ei bine, tocmai de aceea ziceam eu că anume această stare de saţietate i-a şi adus pe oameni la prăbuşire, de vreme ce au uitat că temeiul bunăstării se află în propăşirea cea duhovnicească, în binecuvântarea lui Dumnezeu. Când a fost anulată porunca conform căreia împărtăşania era obligatorie în armată şi pentru civilii care deţineau O funcţie de slujire în administraţia publică a statului, doar unul din zece oameni a continuat să mai meargă duminica la biserică. Iar având în vedere că până şi războiul Japoniei cu Rusia a fost plătit de vechii vrăjmaşi ar Patriei noastre, oare ar fi putut aceştia să piardă prilejul de a produce o răzmeriţă şi în interiorul ţării, sau de a distruge Ortodoxia pentru totdeauna?!
Primul Război Mondial nu a secătuit nicidecum puterile ţării noastre acesta nici nu s-a prea simţit pe la noi, în orice caz, în ce priveşte îndestularea cu produse alimentare. Nimeni nu a introdus atunci cartela de raţionalizare sau orice alte forme de constrângere. Chiar şi în timpul războiului, era greu să-ţi imaginezi că va ajunge să turbeze întreaga ţară, luându-se după demonul
104 Veche unitate de măsură, folosită pentru estimarea greutăţii în Imperiul Rus, egală cu 16,38 kg.
145
„libertăţii”. Dar uite că, într-adevăr, „locul sfânt nu poate să rămână gol”105 au scos icoanele şi le-au înlocuit cu portretele diavolilor.
Tu zici că anevoie le cuprinzi cu mintea? însă noi suntem deja cuceriţi de duhul cel străin nici nu mai miroase pe aici a duh rusesc sau slav. Poate doar în biserică, dar tot nu în orişicare. Însă acum stau la coadă alte popoare ca să cucerească Rusia: asiaticii, caucazienii, chinezii… Deocamdată, aceştia doar îşi fac simţită prezenţa în ţara noastră, ocupându-se, de obicei, cu afacerile de vânzare a produselor în pieţe. Asiaticii, la fel ca şi în toate veacurile de până acum, se vor strădui în fel şi chip să înjosească demnitatea ortodocşilor şi să-şi pună laba pe nemăsuratele comori din întreaga Rusie Rusia Mare, Rusia Mică şi Rusia Albă106. Însă va veni şi vremea când ei vor deţine în mod direct conducerea ţării.
Părinte Antonie, dacă vă este cu putinţă, vă rog să îmi mai vorbiţi despre duhul rusesc din biserici!
Mie, părinte, nu prea îmi place să ating acest subiect îmi răspunde stareţul fără tragere de inimă ş-apoi, ce-ar mai fi aici de lămurit? Toate aceste cântări concertante şi
105 Acesta este un proverb statornicit în limba rusă încă din vechime. Prin „locul sfânt” se are în vedere un loc sfinţit o biserică, o mănăstire, un altar, mormântul unui sfânt… Iar faptul că „nu poate să rămână gol” ni-l dovedeşte mulţimea de oameni care vin să se închine în acele locuri, fiind atraşi de harul răspândit de ele. Aceasta ar fi tâlcuirea directă a proverbului. Însă, în cuvântul său, Stareţul Antonie a pus o noimă mai adâncă a acestuia, care poate fi exprimată cel mai simplu printr-un proverb oriental similar ce zice aşa: „în locurile sfinte găseşti şi multe duhuri necurate”.
106 începând cu secolul al XVII-lea, titlul oficial al ţarilor ruşi a fost Suveran al întregii Rusii: Mare, Mică şi Albă. Primele două denumiri provin de la felul în care numeau bizantinii teritoriile locuite de slavii estici: MaKpd Pcocrux (Makra Roşia Velikorossia Rusia Mare) şi Mucpd Pcocria (Mikra Roşia Malorossia Rusia Mică). Aşadar, Malaia Rossia (Rusia Mică) a fost numele atribuit părţii occidentale a teritoriului Ucrainei zilelor noastre până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Rusia Mare (Velikorossia) este un termen folosit pentru denumirea teritoriilor care formau nucleul Cnezatului Moscovei, iar mai târziu, al Ţaratului şi Imperiului Rus. Iar Rusia Albă (AEVKOQCOUUX Belaia Rusia) se numea teritoriul din nord-estul Rusiei în secolele XIIXVI şi al Belarusului în secolul al XVI-lea.
146
interpretările solistice107, precum şi celelalte ornamentări artistice, de unde crezi că au venit? De la catolici. Unde vei mai auzi acum cântarea bisericească din vechea Rusie? ■
Poate în vreo zece biserici şi mănăstiri. Este oare cu putinţă să numim rugăciune cântată lucrările compozitorilor, interpretate cu trufie de către cântăreţii laici? Bineînţeles că nu! Ori, vechile noastre cântări sunt rugăciune cu adevărat i ele îţi înmoaie inima, mişcând-o către o spovedanie sinceră, cu lacrimi. Înfloriturile vocale din zilele noastre nu aduc decât distragere şi împrăştiere a minţii.
Cu noima cântărilor ne-am lămurit, iar acum să vorbim despre zugrăvirea bisericilor. Ei bine, să zicem că ne putem împăca întrucâtva cu faptul că s-au îndepărtat de icoanele । canonice şi au ajuns la cele picturale, deşi este şi aceasta o inovaţie ce îşi are rădăcinile la Roma. Fireşte, nu este prea bine, mai ales că, ceea ce ni se înfăţişează în prezent drept canon, e lipsit de viaţă. Aceste aşa-zise canoane nu sunt nici pe departe acele izvoade din vechime care au ajuns până la noi. Aşadar, am putea îngădui o frescă realizată într-un stil mai pictural, însă nu mâzgăliturile din bisericile noastre! Călăuzindu-se după modelele catolice şi uniate, aceşti oameni, care habar nu au ce înseamnă Ortodoxia,, creează ceva de neimaginat, folosind pigmenţii chimici. Şi asta în cel mai bun caz.
Iertaţi-mă, părinte, îl întrerup eu pe stareţ dar de ce oare aţi zis „în cel mai bun caz”?
Păi, uite, a venit odată la mine un preot cuprins de groază descoperise că, printre iconarii pe care-i angajase, s-a strecurat un adevărat satanist. Părintele l-a alungat, iar acela s-a mai şi supărat cică: „Eu am lucrat sârguincios”108.
107 Muzica ce ţine de genul concertant s-a dezvoltat în secolele XVIIII-XVIII ca urmare a perfecţionării instrumentelor şi a apariţiei concertului. Acesta a devenit domeniu de manifestare al vocii concertante o voce cu caracter de virtuozitate solistică ce face parte dintr-un ansamblu coral.
108 Părintele Antonie mi-a spus numele deplin al acestui om. Mare mi-a fost mirarea când acest satanist a apărut în biserica unde slujeam şi mi-a oferit serviciile sale la lucrările de împodobire a pereţilor bisericii cu frescă. Eu i-am respins politicos oferta, invocând faptul că am ales deja o echipă de pictori iconari iscusiţi şi sârguincioşi în locul foştilor spoitori. Dar el, probabil, şi-a dat seama că cineva deja mă preîntâmpinase despre convingerile sale demonice şi a început să îndreptăţească satanismul, dorind să îmi argumenteze faptul că apartenenţa lui la „familie” nu îl împiedică să realizeze o lucrare de bună calitate în pictarea unei biserici ortodoxe. Iar drept dovadă a cuvintelor sale, mi-a arătat câteva icoane zugrăvite de el. Tehnica picturală a acestora era impecabilă, numai că ochii celor ce erau zugrăviţi în ele revărsau asprime şi răutate. După o vreme oarecare, omul acela deja picta una dintre bisericile ce fusese ridicată de curând în centrul raional n. ed. rus.
147
Ei bine, în bisericile zugrăvite astfel, este cu neputinţă să-ţi ridici ochii din podea culorile au o stridenţă de nedescris. Iar dacă mai punem la socoteală că, în aceste lăcaşuri, o mulţime de „icoane” poartă întru ele şi rătăcirile catolice, atunci se iveşte întrebarea pentru cine sunt pregătite aceste biserici?
Dar ce zici despre pătrunderea minciunii în templul Adevărului? Lumânări artificiale în sfeşnice, ulei artificial în candele, flori artificiale care împodobesc icoanele, tămâie artificială în cădelniţă… Bine, să zicem că în vremurile sovietice nu aveam posibilitatea să cumpărăm tămâia făcută din răşini şi miresme naturale, dar acum?! Antimisele sunt înmuiate în parfumuri femeieşti, dacă nu chiar în apă de colonie. Nu mai există uleiuri aromatice? Ba da, numai că nu doresc unii să cheltuiască bani pe ele, că doar parfumurile vor fi aduse gratuit de către femeile cuvioase. Însă acestea sunt deja urmările răsfrângerii în afară a pricinii lăuntrice. Fiecare biserică are un paroh, iar deasupra parohului se află ierarhul. Dar cine, oare, stă în spatele episcopului?
Cu vreo câţiva ani în urmă, a ajuns la mine un preot care se afla de-a dreptul într-o stare de cădere nervoasă. Fiind hirotonit de cincisprezece ani, slujea la sat, de aceea nici nu fusese încă făcut protoiereu, dar nici nu căzuse sub vreo interdicţie arhierească. Şi uite că acum era oprit de la slujirea preoţească, iar învinuirea care i se aducea era alcătuită în aşa fel, încât îi venea să îşi dea jos haina preoţiei episcopul cârmuitor ştia cum să se răzbune pe cei neobedienţi. Încep a-l întreba despre cele întâmplate,
148
iar părintele, fiind copleşit de emoţii, îşi tot pierde firul gândurilor; în cele din urmă, înţelegând despre ce era vorba, îi relatez eu însumi istorisirea caterisirii sale, apoi îl întreb: „Aşa a fost?”. „Da, părinte, aşa” îmi răspunde el.
S-a dovedit că, pricina pentru care fusese oprit de la slujire, era cinstirea adusă… Ţarilor Mucenici! Iar lucrurile s-au petrecut în felul următor: cu vreo doi ani în urmă, acest părinte a săvârşit un pelerinaj în inima Rusiei dimpreună cu familia lui şi cu enoriaşii săi. Iar acolo deja se vindeau pretutindeni icoane cu familia imperială ce fusese martirizată şi cărţi care vorbeau despre viaţa Mucenicilor Ţarişti. Cumpărând şi citind aceste cărţi, părintele a crezut mărturisirii lor şi, cu sprijinul parohiei, a cumpărat din Lavra Sfintei Treimi mai multe icoane tipărite pe hârtie, pe care, ajungând acasă, le-a înrămat. Aşadar, au aşezat ei aceste icoane în biserică pe un tetrapod destinat pomelnicelor pentru cei adormiţi şi, întrucât cei din familia Ţarului Nicolae încă nu fuseseră canonizaţi, au început a săvârşi parastase pentru ei, iar cine dorea, le şi adresa Ţarilor Mucenici câte-o rugăminte.
Cineva „a adus la cunoştinţa” episcopului cârmuitor aceste lucruri. Iar acela l-a trimis pe protopop „să facă ordine”, cerându-i părintelui să dea jos icoanele de pe tetrapod şi să le scoată din biserică. Atunci s-au revoltat enoriaşii deja fuseseră câteva cazuri în care, cei ce s-au rugat în faţa icoanelor Sfinţilor Mucenici din Familia Ţaristă, au dobândit ajutor minunat. Ori, după ce s-a aflat despre această revoltă a oamenilor, părintelui i-a fost înmânat „biletul lupului”109, după cum se zicea la noi în universitate în astfel de împrejurări.
Vezi tu, întâmplarea este un anumit soi de haos, doar că nu unul care se manifestă în mod material. Noi mărturisim
109 Biletul lupului este o expresie folosită în limba rusă pentru a denumi, într-un limbaj colocvial, un document cu însemnări care indică faptul că titularul său nu este de încredere şi, prin acesta, este lipsit de anumite drepturi civile. Adeseori, un astfel de bilet devine o piedică în obţinerea unui loc de muncă bun în viitor, a unei funcţii sau a altor beneficii.
149
că Dumnezeu a preschimbat haosul în ordine, totodată supunând legilor stricte ale fiinţării şi evenimentele care se petrec. Tendinţa către haos este proprie numai puterilor întunericului. De aceea, dacă un lucru oarecare se întâmplă, înseamnă că cineva este cointeresat ca el să se înfăptuiască. Aşadar, stai şi chibzuieşte, şi vei pricepe cum stau lucrurile.
Păi, dumneavoastră socotiţi, părinte…
Eu nu socotesc nimic, omule drag mă întrerupe cu blândeţe stareţul. Dar cred că am ajuns să cunosc anumite reguli şi m-am străduit mereu să le îndeplinesc. De aceea, dacă mă întreabă omul îi voi răspunde şi mă voi sârgui să-i împărtăşesc învăţătura pe care-am dobândit-o. De o va împlini slavă lui Dumnezeu, iar de nu va încerca s-o împlinească mai bine ar fi fost să nici nu vină, căci se putea îndreptăţi atunci măcar cu neştiinţa sa.
Altă dată, după prăznuirea Paştelui, când trecuse deja şi Duminica Femeilor Mironosiţe, a venit să-mi ceară sfaturi duhovnicul unei parohii din apropiere. Părintele acela se trăgea din Ucraina poloneză, însă era un stareţ foarte credincios şi drept. Fiind un mare rugător, strâmtorat din toate părţile, cunoştea el însuşi răspunsurile la întrebările pe care mi le-a adresat, însă avea nevoie de împreună-vorbirea cu cineva căruia putea să-i împărtăşească părerile sale, comparându-le apoi cu judecăţile dimpreună-vorbitorului său. După ce am purtat o discuţie îndelungată, dânsul a mers să-şi scrie cererea de eliberare din funcţia de duhovnic şi preot paroh pe care o deţinea. Făcând aceasta, a stârnit şi mai mult mânia ierarhului său şi a avut de îndurat roadele supărării lui, însă, cu ceva timp mai târziu, când a venit din nou să mă viziteze, se afla deja într-o stare de împăciuire.
Grea este crucea preoţiei, vai cât e de grea! Acum sunt toate organizate în aşa fel, încât, vrând-nevrând, tot ajung să fie încălcate canoanele până la urmă. Din pricina aceasta, mulţi gândesc aşa: „Nu este cu putinţă a te mântui în slujirea preoţească, aşa că poţi face tot ce doreşti, numai
150
să nu-ţi ispiteşti enoriaşii, adică să înfăptuieşti păcătuirea în ascuns”. Însă o astfel de înţelegere a lucrurilor e înrudită cu judecarea, dacă nu cumva cu blestemarea aproapelui este aceeaşi veche încercare de a-ţi însuşi judecata lui Dumnezeu, chiar de o săvârşeşti asupra propriului suflet, însuşi Mântuitorul ne spune în Evanghelie că omul nu se poate mântui pe sine însuşi, dar şi că ceea ce e cu neputinţă pentru un muritor, e cu putinţă pentru Dumnezeu. Tu trebuie numai să le-aduci pe toate ale tale să te osteneşti a-ţi face partea ta iar ce îţi va lipsi, va pune Domnul de la El. Deja Vrăjmaşul se străduieşte îndeosebi să ducă în ispită preoţimea, să distragă atenţia păstorilor, pentru ca mai apoi să împrăştie turmele lor. Există o singură ieşire să priveghezi, iar uneltirile puterilor întunericului pur şi simplu să nu le bagi în seamă, şi mai ales să nu te laşi ademenit de demonul iubirii de argint.
Foarte folositoare şi mântuitoare de suflet sunt învăţăturile pentru preoţime lăsate de către Sfântul Tihon de Zadonsk şi Sfântul Ioan de Kronstadt. Au scris şi alţii astfel de îndrumări, însă cele ale Sfinţilor Tihon şi Ioan sunt cu precădere cele mai lesne de înţeles şi cele mai practice. Iar afară de acestea, pot să-ţi spun că, după cum e duhul preotului, întocmai va fi şi cel al întregii parohii. Ei bine, anume acest lucru este înspăimântător. Mirenii hotărăsc doar pentru ei înşişi calea fie către mântuire, fie spre pieire. Sau poate şi pentru familia lor. Pe când păstorul poate strica întreaga turmă. Primind cinul preoţesc, aproape fiecare visează la cununa dreptăţii, însă, din păcate, noi toţi suntem păcătoşi şi toţi cădem. Ce-i drept, unii se ridică, iar alţii încep a socoti că, această poziţie în care s-au pomenit, este pe deplin acceptabilă.
Părinte, am sărit eu cu vorba, nemaiputând îndura mustrarea conştiinţei să ştiţi că îmi este şi mie cunoscută acea întâmplare cu preotul caterisit despre care mi-aţi povestit: ea a început la adunarea protopopilor. Lui vlădica îi place ca orice hotărâre a lui să fie întărită de ordonanţa întrunirii protopopilor, sau a unor protoierei onorabili.
151
Ai votat şi tu să fie oprit de la slujire? mă întreabă stareţul.
Păi nu, la prima adunare doar a fost luată hotărârea ca protopopul să meargă la el în parohie pentru a-l cerceta. Eu ştiu cine l-a raportat şi pentru ce: preotul acela era din partea locului lucru care deja atrăgea atenţia asupra eparhiei noastre iar în vecinătate cu el îşi avea parohia un compatriot de-al lui vlădica… Nu mai cunosc sfârşitul acestei întâmplări după ce am fost transferat, am cerut să fiu dezlegat de ascultarea de a participa la şedinţă din pricina drumului pe care trebuie să-l fac până la protopopiat, acesta aflându-se acum la o depărtare de vreo 250 de kilometri.
FOAMETEA
Părinte Antonie, eu, totuşi, nu am priceput prea bine care va fi temeiul foametei globale: catastrofele, războaiele, efectele tehnologiilor acestea sunt de înţeles, întrucât au loc şi acum. Dar grâul, fie el şi otrăvit, ar trebui totuşi să mai existe într-o cantitate mai mare sau mai mică, nu ştiu… Dar cum să nu mai fie chiar deloc?! îl întreb eu nedumerit pe bătrân.
Părinte, îmi răspunde stareţul mai lent, cumva, decât de obicei, mai îngândurat oare tu nu te-ai întrebat niciodată: de ce, până la Revoluţie, nu doar că aveam grâu îndeajuns, ci mai era şi vândut de Rusia în cantităţi pur şi simplu uriaşe?
Probabil că numărul oamenilor era mult mai mic am zis eu, fără a fi prea sigur de ceea ce spuneam.
Da, era mai mic. La începutul veacului, poporul rus avea puţin mai mult de 130 de milioane de oameni. Pe la începutul Primului Război Mondial, populaţia ei crescuse foarte mult cum se întâmplă, de obicei, într-o ţară înfloritoare dar tot erau mai puţini oameni decât acum, clar lucru. Însă atunci pământul era prelucrat cu
152
ajutorul animalelor de tracţiune pe solurile uşoare110 trăgeau plugul caii, iar pentru cele grele111 erau folosiţi bivolii. Viteza de prelucrare a pământului cu dobitoacele domestice nu se compară cu cea a tractoarelor. Pe de altă parte, aveau cu mult mai puţine ogoare de arat se păstrau pădurile, era un număr mare de păşuni şi fâneţe… Îţi dai tu seama de câtă hrană e nevoie pentru a hrăni atâtea sumedenii de vite mari şi mici, precum şi nenumărate păsări?! în ţinuturile împădurite încă nu fuseseră secate mlaştinile. Cu toate acestea, era pâine destulă pentru toţi.
Odată cu trecerea anilor, lucrurile se înrăutăţeau din ce în ce mai mult oricare ar fi fost tehnologia folosită, sau chimicalele întrebuinţate, mâncare oricum nu mai era îndeajuns. Iar după război, aceste lipsuri s-au preschimbat în foametea înfricoşătoare a anului 1947. Se ajungea şi la canibalism uneori. Venise la mine, pe atunci, o tânără să se spovedească: ea fugise din colhoz, profitând de recrutarea muncitorilor pentru reconstruirea minelor din Donbass. Acolo se plătea un salariu bun şi tinerii şi-au făcut obiceiul de a merge, în ziua plăţii, la piaţă pentru a-şi cumpăra piftie tăiată bucăţele. Dar, într-o zi, unul dintre băieţi a găsit în bucata lui de piftie un deget de copil.
Abundenţa alimentară de azi a Occidentului este o fantasmagorie, o nălucă, la fel precum e şi întreaga lor „civilizaţie”. Da, folosindu-se de substanţe chimice şi tot soiul de vicleşuguri diavoleşti, ei reuşesc să crească acum un număr oarecare de păsări şi vite, o anumită cantitate de grâu… Însă nu atât de mult încât să fie măcar ei îndestulaţi în deplină măsură. Propriile lor produse sunt calculate aşa încât să le acopere pragul sărăciei, dar şi pentru a fi exportate la noi. Produsele alimentare adevărate costă o mulţime de bani şi sunt aduse prin import atât în Europa, cât şi în America. Asta e starea lucrurilor la ei în prezent, însă ar fi de ajuns să se clatine lumea câtuşi de puţin şi
110 Solurile uşoare includ în principal soluri podzolice. Caracteristica lor dominantă este permeabilitatea ridicată atât la apă, cât şi la aer.
111 Solurile grele sunt cele argiloase, compacte şi greu de penetrat.
153
nu vor mai avea nici măcar acele fărâme de hrană pe care le au acum. Iar lucrul acesta va fi dus până la săvârşire prin zecile de boli noi ce se vor abate asupra animalelor şi plantelor, care-i vor aduce şi omului moartea.
Produsele noastre sunt autentice, însă, până la acea vreme, nu vor mai rămâne cei care ştiu să lucreze ogoarele oraşul continuă să-i ademenească pe oamenii sănătoşi de la sate. Afară de aceasta, demonizarea Americii va da naştere unor schimbări îngrozitoare în natură şi toate acestea vor înrăutăţi lucrurile. Apele cerului se vor zăvorî, iar pământul se va usca, nădăjduind fără de izbândă în vlaga adusă de ele. Ceva-ceva tot va creşte, însă puţinul acela nu va fi de-ajuns pentru toţi. Vitele se vor prăpădi şi ele, căci nu va fi destulă hrană şi nici apă pentru a le ţine în viaţă. Râurile ori vor seca, ori se vor preface în nişte canale de scursuri ale deşeurilor, care vor răspândi miasme ucigătoare. Întocmai se va întâmpla cu iazurile şi cu lacurile. Mările interioare vor muri şi ele, aşa încât va fi cu neputinţă să trăieşti pe litoralul acestora. Peştele stricat va pluti la suprafaţa apei, la fel ca şi celelalte animale maritime, iar hidrogenul sulfurat112 care se va ridica de pe fundul mării, va aduce o moarte neaşteptată locuitorilor de pe litoral.
Iată de unde va veni foametea! Ea a fost straşnică dintotdeauna, însă, o foame ca aceea care va să fie, pământul încă n-a văzut nu vor avea oamenii nici pâine, nici apă, nici dragostea şi milostivirea cea din Evanghelie. Acestea vor fi urmările întristătoare ale necumpătării omeneşti şi ale împlinirii poftelor dictate de propriile patimi. Foametea care a fost în Povoljie pe vremea ţarului, s-a dovedit a fi şi ea o urmare a nechibzuinţei vânzarea grâului aducea bani mulţi, aşa că şi l-au tot vândut ţăranii care mai de care, fără a-şi opri câtuşi de puţin pentru ei înşişi de rezervă. Ce-i drept, puteai să-ţi ridici o casă bună cu banii câştigaţi
112 Hidrogenul sulfurat (H2S) este un gaz incolor, inflamabil şi toxic, în concentraţie redusă are miros de ouă stricate, iar în concentraţie ridicată paralizează centrii respiratorii. La concentraţii de peste 0,1, poate ucide în câteva secunde.
154
din grâu, şi haine noi puteai să-ţi cumperi, ca să fie totul „nu mai rău decât la alţii”… Atunci i-a salvat statul, care i-a ajutat cu de toate pe cei înfometaţi. Pe când, în timpul bolşevicilor, foametea era deja artificială într-o mare măsură, iar banii adunaţi pentru ajutorarea oamenilor au fost direcţionaţi spre cumpărarea vapoarelor şi a tot felul de maşinării. Mulţi oameni au murit atunci!
Foametea din vremurile de pe urmă va fi şi mai cumplită va pieri atunci orice nădăjduire spre mai bine. Mai înainte, oamenii ştiau că merită să mai reziste cumva, cu mila Domnului, gândindu-se că, poate din noile recolte, îşi vor mai veni în fire şi îşi vor întrema puterile. Pe când acum nu va mai fi aşa va dispărea credinţa în Dumnezeu şi, odată cu ea, se va stinge şi credinţa în mai bine. Omul va pune la socoteală doar propria lui putere, folosindu-se de aceasta pentru a supravieţui până şi cu preţul vieţii aproapelui său. Aşa cum, în perioada Blocadei Leningradului113, bandiţii smulgeau de la oameni cartelele de pâine sau le luau cu forţa, osândindu-l astfel la moarte pe omul jefuit de ei, iar alteori şi întreaga lui familie, întocmai şi acuma vor fura pentru a căpăta cele de-ale gurii. Şi vor ucide.
În locurile unde vor mai izvorî ape curate, va fi cu putinţă să îşi potolească omul setea şi să-şi cultive oarece verdeţuri comestibile, sau poate chiar şi grâne, cu ajutorul Domnului, ca să se răsfeţe măcar de sărbători cu câte un posmag. Dacă va avea noroc, s-ar putea să găsească şi vreun peştişor în acel pârâu, iar în pădure poame şi ciuperci. La murături asortate n-are rost să viseze, dar să reziste,
113 Este vorba aici despre asediul militar al oraşului Leningrad (Sankt Petersburgul de azi) de către trupele germane, finlandeze şi cele ale aliaţilor acestora în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Această asediere a fost una dintre cele mai sângeroase din istoria omenirii şi a durat 872 de zile: din 8 septembrie 1941 până în 27 ianuarie 1944. La începutul blocadei, nu existau suficiente alimente şi combustibil în oraş pentru a face faţă unui asediu prelungit. Drept urmare, foametea în masă care a început în Leningrad, agravată de prima iarnă deosebit de grea a blocadei, de problemele de încălzire şi de transport, a dus la moartea a sute de mii de locuitori.
155
cumva, îi va fi cu putinţă. Pe de altă parte, şi prigoanele în desişurile pădurii vor fi cu mult mai slabe important e să nu se lase omul pradă deznădejdii şi înfricoşării care va fi adusă asupra lui de către demoni. De aceea şi acum, pregătindu-vă pentru toate cele viitoare cu nădejde statornică în Domnul, nu se cuvine să vă îndreptaţi toate gândurile spre grozăviile care au să vină, ci să cugetaţi la dobândirea harului lui Dumnezeu.
Părinte, dar dacă e să vorbim despre desişuri, atunci în Nordul Rusiei, în Siberia, sunt locuri cu mult mai sălbatice decât aici. Oare nu ar fi mai bun un adăpost acolo? îl întreb eu curios.
Siberia va deveni „galbenă” în întregime. Orientul îndepărtat al Rusiei va fi al japonezilor, iar pentru Siberia pentru petrolul, gazul şi aurul pe care îl cuprinde în adâncuri, precum şi pentru toate celelalte bogăţii chinezii vor purta lupte nici măcar nu cu ai noştri, ci cu americanii, în ciuda faptului că bâta vărgată şi înstelată se găseşte în mâna slujitorilor lui antihrist, aceştia nu vor putea să-i biruiască pe chinezi. Şi atunci vor începe a curge „râurile galbene” peste Rusia Europeană. Tot sudul ţării va arde în flăcări se va vărsa mult sânge slav!
Japonezii nu vor ceda chinezilor Orientul îndepărtat locuitorii insulari pur şi simplu nu vor mai avea unde să trăiască. Ei ştiu deja despre viitoarea tragedie a insulelor lor: li s-a dezvăluit adevărul acesta prin bătrânii înţelepţi ai acestui neam. Acum ei cumpără pământuri, însă cea mai râvnită bucăţică rămâne pentru ei Orientul îndepărtat al Rusiei.
Nordul European al Rusiei este şi el atrăgător pentru noi, însă fără a-l cunoaşte bine şi neavând deprinderile necesare nu vei supravieţui acolo. Credincioşii cei de rit vechi s-au ascuns oarecând în desişurile nord-europene, la fel precum şi în cele siberiene, însă ei s-au retras acolo cu sutele. Iar dimpreună mereu este mai lesne a te statornici într-un ţinut nou. Pe de altă parte, oamenii din vremurile acelea erau mult mai apropiaţi de natură, cunoşteau mai
156
multe meşteşuguri, aveau mai puţine pretenţii de la viaţă, erau mai puternici şi mai sănătoşi. De aceea, ar fi mai bine nici să nu te uiţi înspre acele ţinuturi sunt şi mai la sud destule locuri pustii, potrivite pentru a te ascunde în ele de slugile lui antihrist.
Părinte Antonie, oare ar merita să aibă omul o armă la el, să zicem, chiar şi pentru vânătoare? îl întreb eu pe stareţ.
Tu despre tine vorbeşti acum? spune stareţul, cu o umbră de mustrare în glas.
Ei, nu, bineînţeles că nu! întreb şi eu aşa, în principiu, pentru toţi îi lămuresc eu.
Nu, părinte, vânătoarea nu va fi folositoare în vremurile de pe urmă, îmi răspunde bătrânul foarte serios căci o ucidere în plus şi sângele vărsat în urma ei, fie el şi al unei făpturi necuvântătoare, nu va mijloci nici pe departe păstrarea acelei stări duhovniceşti care este de neapărată trebuinţă pentru mântuire. Postul şi rugăciunea, rugăcimea şi postul… Nu ştiu ce ar putea îndreptăţi u cider eanei vietăţi sălbatice, decât numai un pericol real de moarte sau de înfometare. Însă prin acelaşi raţionament vor fi îndreptăţite atunci şi primirea numărului lui antihrist, şi canibalismul… Nu ştiu, din ce mi s-a dezvăluit, nu am văzut cărnuri din vânat pe masa celor ce se vor mântui. Acel răstimp al sfârşitului se cuvine să-l pricepem ca pe o ultimă posibilitate ce ne-a mai rămas spre a ne curăţa sufletele şi a dobândi, prin rugăciune, de la Ziditorul nostru, iertarea pentru păcatele săvârşite în vremurile liniştite de până atunci. Fiecare om auzi, părinte fiecare va avea de îndurat, în acei ani, chinuri sufleteşti, duhovniceşti, dar şi trupeşti. Unii vor avea parte de ele într-o măsură mai mare, alţii într-o măsură mai mică, dar asta este deja o altă treabă. A doua Venire a Mântuitorului va însemna sfârşitul acestor chinuri pentru cei care au izbutit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-şi păstreze credincioşia. Iar Domnul scurtează anii împărăţirii lui antihrist doar de dragul acelor puţini care i-au rămas Lui
157
credincioşi. Iată de ce, pentru ei, aceasta va fi o sărbătoare. Ori, cum ne pregătim noi pentru un praznic dumnezeiesc? Prin postire!
Cam astea am avut să-ţi spun despre vânătoare. În ce priveşte arma aici lucrurile sunt mai complicate. Fiecare trebuie să se cerceteze pe el însuşi, întrebându-se dacă e în stare să ucidă un om sau nu. De este capabil să o facă, atunci ar fi mai bine să nu-şi ducă arma cu el, pentru a nu se ispiti. Iar dacă ştie că nu şi-ar putea ridica mâna asupra aproapelui, atunci nu greşeşte de şi-o ia, căci astfel îi va fi cu putinţă să-i sperie pe musafirii nepoftiţi vor fi mulţi de felul acesta, care vor hoinări în căutarea hranei. În orice caz, trebuie să nădăjduim întru Domnul, dar totodată se cuvine să nu uităm vechea înţelepciune care zice: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău!”. Încă o dată îţi voi mai spune aceasta este o întrebare grea şi cred că nu poate avea acelaşi răspuns pentru toţi. După cum îi şopteşte fiecărui om conştiinţa sa, aşa trebuie să şi facă.
Ei, ce zici, părinte sfinţite, s-au isprăvit nedumeririle tale deocamdată?
Da, Părinte Antonie, Doamne miluieşte! A sosit timpul să-mi mai amintesc şi de buna-cuviinţă mă voi retrage acum şi voi lua drumul de întoarcere spre casă.
Eu nu te alung, omule drag! Mai vino nu uita calea către mine, căci sunt om bătrân!
ÎNCHEIEREA
Am mai avut câteva întâlniri cu Stareţul Antonie înainte de ziua adormirii sale, care i-a fost dezvăluită dinainte. În diferite instituţii omeneşti de ale noastre, sunt agăţate tăbliţe cu îndemnul: „La plecare, stingeţi lumina”. El însă, vieţuind după alte legi, a făcut totul pentru ca viaţa celor ce vor ajunge să trăiască în anevoioasele vremuri ale sfârşitului, să fie mai luminoasă, mai caldă şi mai plină de limpezime.
158
Fiind născut în ultimii ani ai veacului al XIX-lea, stareţul a trăit până la începutul celui de-al XXI-lea. Trecând prin toate cercurile iadului114 care a fost creat de catastrofele secolului XX, el nu doar că nu s-a înrăit împotriva tuturor şi a toate, ci a şi agonisit dragostea, pe care o revărsa de-a dreptul asupra celor din preajma lui. În pofida părelnicei simplităţi a graiului său şi a faptului că a folosit adeseori limbajul popular, acesta a fost un om foarte cultivat. Părintele Antonie vorbea cu uşurinţă limba greacă, latină şi germană. În mica sa casă, stăteau înşiruite pe rafturi operele Sfinţilor Părinţi scrise în greacă şi se putea vedea cu ochiul liber că acele cărţi au fost citite de nenumărate ori. Stareţului nu-i plăcea să vorbească despre asta, deşi eu însumi l-am întrebat în repetate rânduri câte limbi cunoaşte.
O altă trăsătură de-a sa care mă uimea, era faptul că ştia să îl asculte pe om şi să-l încurajeze spre a se implica în convorbire. Chiar dacă vizitatorul său nu avea dorinţa de a-i spune despre cele ce-l dureau, Părintele Antonie, cumva, într-un mod foarte discret, reuşea să aducă în discuţie anume acele subiecte. Iar după aceea, omului îi veneau foarte uşor cuvintele. Ascultând istorisirile străine, Stareţul numaidecât scotea din ele câte o învăţătură potrivită pentru toţi, iar apoi o folosea în cuvintele de îndrumare adresate fiilor săi duhovniceşti.
încă de la prima întâlnire, am rămas uluit de următoarea particularitate a Cuviosului Părinte acest Stareţ centenar, care a trăit o viaţă atât de complicată, reacţiona la minciună la fel de tăios precum un copil. El respingea într-un mod vehement orice vicleşug sau înşelăciune, socotind că până şi cea mai simplă lipsă de sinceritate stă la temelia fiecăruia dintre păcate şi este „o funie prin care vrăjmaşul ţine legate sufletele ortodocşilor şi o cetate a diavolului înălţată înlăuntrul lor”115. Trecând
114 Părintele Alexandru face referire aici la cele nouă cercuri ale iadului descrise în Infernul prima parte din Divina Comedie a lui Dante Alighieri.
115 Acest cuvânt aparţine Stareţului Antonie.
159
prin deceniile iadului din lagăre, el pur şi simplu nu mai acorda nici o importanţă strâmtorărilor lumeşti de orice fel sau unor posibile chinuri pământeşti. Pentru un singur lucru se temea bătrânul ca nu cumva să-L întristeze cu fapta sa pe Cel Care l-a răscumpărat prin Preacuratul Său Sânge. Iată de ce, adeseori, când i se adresa întrebarea: „Cum să procedez?”, stareţul răspundea: „Dar Domnul cum ar fi făcut? Oare Mântuitorul nostru ar fi putut…?”, iar mai departe urma să numească acea lucrare, pentru a cărei săvârşire încerca vizitatorul său să obţină de la el binecuvântarea să ia mită, să se răzbune pe aproapele său, să mintă şi aşa mai departe.
Părintele era foarte blând, iar uneori chiar tandru şi plin de dragoste faţă de credincioşii simpli, cum ar fi muncitorii, ţăranii, intelighenţia tehnică116… Cei drept, doar în acele cazuri când simplitatea lor nu era un sinonim al cainitismului117 sau al obrăzniciei. În schimb, cu privire la toţi actorii, „artiştii liberi”, „tovarăşii de la conducere” şi cei care îşi însuşiseră dreptul de a se numi „intelighenţia creativă”, Stareţul era destul de neîncrezător. La astfel de oameni, el vădea cu precădere imoralitatea viziunilor acestora, precum şi o decadenţă boemă sfidătoare.
Mai riguros decât faţă de oricine se raporta Părintele Antonie la preoţi, şi mai ales la cei care scriau. Pentru acea atitudine plină de asprime, dânsul aducea o astfel de lămurire: „Dacă vine la mine un om păcătos, prin el, eu voi putea să îi povăţuiesc pe încă cinci sau şase dintre cei căzuţi. Dar alteori vine un liber-cugetător: acesta e înconjurat de un număr mai mare de oameni ce s-au lăsat seduşi de cuvântul lui poate o sută, poate două sute…
116 Intelighenţia tehnică este un termen folosit în Rusia pentru a denumi un grup de persoane care împărtăşesc un interes comun faţă de ştiinţă şi tehnologie. Acesta include specialişti în diverse domenii, cu educaţie tehnică superioară, angajaţi în munci complexe legate de dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei.
117 Vezi nota despre cainiţi din capitolul Adevărul şi înţelepciunile omeneşti.
160
Iar dacă a păcătuit un preot, şi încă mai încearcă să şi teologhisească, mii şi mii de credincioşi va ispiti!”.
Am fost şi eu martor la o astfel de întâmplare venise la Stareţul Antonie un preot dintre cei care era corector la o editură şi îi adusese „o mică atenţie” broşura sa, editată din resurse proprii, şi un plic plin cu bani „pentru nevoiaşi”. Eu îl cunoşteam puţin pe părintele acela: mi-au povestit şi oamenii câte ceva, dar am şi stat de vorbă cu el în eparhie de vreo două-trei ori. Văzusem şi broşura lui am avut ocazia să o răsfoiesc atunci când mi-au adus-o oamenii din parohia mea pentru a-mi cere părerea despre cele scrise în ea. Aceasta conţinea destul de multe afirmaţii cel puţin controversate, iar unele dintre ele, cum s-ar zice nici nu mai necesită vreun comentariu. De vreme ce autorul ei era preot, am fost nevoit să fiu mai reţinut în evaluarea conţinutului, aşa că doar le-am recomandat credincioşilor să nu se adâncească în studierea vicleşugurilor plăsmuite de către demoni, cu atât mai mult cu cât broşura era temeluită chiar pe ce spuseseră dracii. Acum însă, aşteptam cu mare interes să aflu ce avea Stareţul de zis despre acestea.
Intrând în chilie, părintele Anatolie (numele său real a fost înlocuit) a umplut de-a dreptul tot spaţiul din ea cu trupul său era foarte înalt şi monstruos de obez. Având o vârstă de 40-45 de ani şi încrederea în sine a unui protoiereu mitrofor de succes favorit al ierarhului, el şi-a luat binecuvântarea de la Stareţ, oarecum, de la înălţimea poziţiei sale. Dar această poziţie nu i-a asigurat şi sărutarea preoţească a bătrânului. Iar apoi a urmat o mustrare nespus de aspră, care implica o denunţare atât de neplăcută a greşelilor sale, încât până şi mie începuse să-mi fie milă de părintele Anatolie. Cum s-ar zice a încasat-o pentru toate! Pentru faptul că lua bani de la credincioşi când accepta să le corecteze textele, căci zice Domnul: „În dar aţi luat, în dar să daţi” (Matei 10, 3). Pentru convorbirile cu demonii şi transmiterea cuvintelor acestora către credincioşi prin mijlocirea broşurii sale: aici Părintele Antonie i-a adus drept mărturie versete din Evanghelie şi cuvinte rămase de
161
la nevoitorii din vechime, care adevereau că nu se cuvine să le îngădui diavolilor nici măcar să-şi deschidă gura, darămite să fii cu luare-aminte la istorisirile lor. Într-un cuvânt, e greu de zis ce nu a fost supus mustrării şi vădit.
Părintele Anatolie îşi făcea curaj la început, însă apoi s-a cam ofilit, iar spre sfârşitul convorbirii, a început a-şi cere iertare. Atunci Stareţul s-a mai înmuiat şi el, dar cu toate acestea, i-a spus destul de aspru: „Roagă-L pe Dumnezeu să te ierte, căci pedeapsa ţi-o porţi deja în spate! Cărticelele tale să le arzi pe foc tu însuţi şi să-ţi isprăveşti lucrările de milostenie cele pe care le-ai început cu acea casă de bătrâni singuri şi cu aşezământul pentru copiii orfani. Apoi să te pregăteşti. Cu câteva luni mai târziu, a venit vestea că părintele Anatolie a murit într-un accident rutier.
A trecut la cele veşnice şi Stareţul Antonie.
S-au scurs câţiva ani de atunci. De curând, s-a ivit ocazia să ajung în Verhnedonskoe. Din păcate, această călătorie nu mi-a adus nici o bucurie mănăstirea din casa Părintelui dispăruse: monahiile bătrâne au adormit şi ele, surorile novice s-au împrăştiat. Unele dintre acestea au fost tunse în monahism, iar altele au mers să facă ascultare pe lângă stareţele duhovniceşti din sfintele lăcaşuri. Singura care mai rămăsese în acel orăşel era schimonahia V. Ea îşi purta, ca şi mai înainte, ascultarea sa la pangarul bisericii.
CÂTEVA SCRISORI ALE STAREŢULUI ANTONIE
Cum au ajuns la mine scrisorile Stareţului118
A adormit întru Domnul schimonahia N…, cu numele de mir Varvara. Atât de mult mi-am dorit să aflu şi eu lucrurile cele ce ţineau de taina lăcaşului lor, atât de mult mi-am dorit! Totul era interesant pentru mine cine le-au
118 După ce părintele Alexandru Krasnov a trecut la cele veşnice, fiul său Andrei a publicat online o seamă din scrisorile Stareţului Antonie, pregătite pentru tipar de către tatăl său.
162
fost duhovnici, cine le-a tuns în monahism, cine vizita această mănăstire tăinuită. Dar probabil că acest lucru nu mi-ar fi fost de folos. Enoriaşa pe care am trimis-o la maica stareţă, i-a spus deschis aceleia de la cine vine şi cu ce gând. Aşa că maica a refuzat să îi vorbească, înţelegând că toate cuvintele ei se vor preface în pagini tipărite. Mi-a transmis preţuirea sa, însă nu a fost de acord să discute despre Stareţul Antonie şi despre viaţa obştii sale. A zis doar că şi-a depus voturile monahale la Kiev, la stareţul Mihail. De altfel, eu ştiam deja că dânsa a fost tunsă de către unul dintre episcopii kieveni care căzuseră sub mânia noilor cârmuitori, însă nu eram sigur dacă era vorba de călugărie sau de schima mare. În ultima vreme, stareţa nu mai primea pe nimeni. Biblioteca mănăstirii i-a lăsat-o moştenire părintelui care fusese ultimul duhovnic al obştii.
Eu lucram pe atunci la versiunea completă a Octoihului119. Îmi lipseau multe cărţi, iar maica îmi dădea spre folosinţă tot de ce aveam nevoie din biblioteca lor. Enoriaşii mei îmi aduceau de la dânsa genţi pline cu cărţi, aşa că trebuia doar să reuşesc a le parcurge în acel răstimp pentru care îmi erau încredinţate. Stareţa mi le împrumuta cu o singură condiţie să i le înapoiez cât se poate de repede, fiindcă îşi aştepta deja sfârşitul pământesc. Dar cât de mare mi-a fost uimirea atunci când unul dintre enoriaşi mi-a adus de la ea un teanc de scrisori ale Părintelui Antonie!
Eu nu mă număr printre ucenicii lui şi nu mă socotesc a-i fi nici fiu duhovnicesc, întrucât prea puţin l-am cunoscut pe stareţ. El a făcut, pesemne, ceea ce i-a fost hărăzit, iar mie, păcătosului, mi s-a rânduit rolul unui cablu conductor al celui care duce la împlinire cele hărăzite. Mai mult nici că îmi trebuie.
Cele mai multe dintre scrisori au fost redactate la o maşină de scris foarte veche. Câteva erau scrise de mână.
119 în cultul ortodox, Octoih (în limba greacă oktoihos înseamnă opt glasuri) se numeşte cartea bisericească ce cuprinde cântările (troparele şi condacele) fiecărei zile din săptămână cântate pe opt glasuri, fiecărei săptămâni fiindu-i rânduit, succesiv, câte un glas.
163
Nu ştiu cum a izbutit maica stareţă să adune această comoară duhovnicească nu cunosc în ce chip au ajuns toate în mâinile ei. Însă era uimitor pentru mine să citesc acele file şi să nu găsesc în ele amănunte din vedeniile Stareţului. Am rămas cu impresia că Părintele Antonie evita să vorbească despre ele. Dar toate aceste pagini sunt îmbibate din belşug cu dragostea lui faţă de copiii săi duhovniceşti şi toate sunt mântuitoare de suflet.
Toţi stareţii aceştia au plecat, în mare parte lăsându-ne neştiutori cu privire la destinele lor şi la vremurile din trecut. Ei au plecat fără să ne vorbească despre chinurile îndurate oarecând, despre încercările şi ispitele la care au fost supuşi. Părintele Alexie mărturisitor şi mucenic nici măcar mormânt potrivit cinului său nu a dobândit. Însă toţi aceştia au iubit şi au petrecut în dragostea faţă de Domnul!
Aşadar, să îi pomenim, cerându-le să ne pomenească şi ei înaintea Tronului lui Dumnezeu!
Părintele Alexandru Krasnov
+
Iubite părinte N., cel atât de drag inimii mele!
De ce te arunci tu, suflete al meu, dintr-o extremă în cealaltă adevărul mereu se află între ele, între cele două capete ale aceluiaşi buzdugan. Iar un pământ străin îţi va rămâne străin pentru totdeauna, chiar dacă este înrudit cu cel al patriei tale prin limba şi credinţa sa. Pe mine Malorossia120 m-a adăpostit la vreme de grea încercare, când ajunsesem la capătul puterilor şi, pentru aceasta, i-am rămas credincios până acum. Pe când tu, prin toate rădăcinile tale, eşti legat de Ucraina.
AsCultă-mă pe mine, bătrânul, dacă nu crezi graiurile înţelepciunii populare, care zice că „nu locul îl împodobeşte pe om, ci omul împodobeşte locul”121. Nu părăsi hotarele patriei tale. Nu vei putea tu să-ţi trăieşti veacul liniştit fără
120 Vezi nota despre Rusia Mică din capitolul Lecţii de istorie.
121 în limba română, avem un proverb care cuprinde un înţeles asemănător: „Nu locul îl sfinţeşte pe om, ci omul sfinţeşte locul”.
164
livezile înflorite de cireşi şi de caişi, fără vederea cerului adânc şi nemărginit, fără pâraiele şi râuleţele patriei natale122. Toate acestea de Dumnezeu au fost zidite, toate de Domnul sunt orânduite spre binele zidirii Sale. Ucraina! Pentru mine, ea a devenit o mamă. Căldura naturii se oglindeşte, parcă, în sufletele oamenilor; aducând în ele blândeţea şi bunătatea inimii. Cât de mult m-au ajutat pe mine aceşti oameni!
Orice medalie are şi un revers nici în patria noastră nu sunt toate în regulă. Dar cine mai caută să vadă neajunsurile maicii sale?! Ea este mama, iar prin asta totul este spus. Numai un prostănac şi un fanfaron va începe să scoată în vileag metehnele din caracterul părinţilor săi. Dar ştim că aşchia nu sare departe de trunchi dacă părinţii tăi sunt răi, înseamnă că şi tu eşti un netrebnic.
De aceea, leapădă gândul acesta de a te muta în afara graniţelor patriei tale. Nu foloseşte la nimic aşa ceva. Nu vei găsi acolo ceea ce cauţi. Oamenii aleargă pretutindeni în căutarea slavei. Se întâmplă să o şi găsească, dar la ce ţi-ar trebui ţie acest lucru? Tu îţi doreşti să afli pacea duhului, aşadar, ia metanierul în mână. Vrei să te întorci la săvârşirea zilnică a slujbelor bisericeşti ca pe vremuri, atunci slujeşte-le. Domnul ţi-a dat tot de ce ai nevoie pentru împlinirea dorinţei tale. Iar Ucraina să nu o părăseşti, suflete al meu! Chiar şi pentru vremurile de pe urmă, Dumnezeu a rânduit aici un colţişor tăinuit, unde să te poţi adăposti. Atât de pline de har sunt meleagurile din Polesie123! Le-a înzestrat Domnul cu de toate. Ce ţi-ai putea dori mai mult decât atât?
Iată, chiar şi acum, în timp ce-ţi scriu, în geam îmi bate o ramură de vişin. Ce binecuvântare, dumnezeiască este cuprinsă în ea! Atât e de rodit vişinul în acest an, încât poamele sale s-au făcut mari cât cireşele. Oare nu este acesta un semn al binecuvântării cereşti revărsate peste
122 în limba rusă, cuvântul rodinii, care înseamnă patrie, îşi are obârşia în verbul roditi, care înseamnă a da naştere.
123 Pentru Polesie, vezi nota din capitolul Destinele lumii.
165
pământul nostru? Maicile au tot sădit flori aici, la intrarea în casa mea dar, le-ai văzut tu însuţi. Zici că e Raiul pe pământ! Şi nici o floare nu-i ca alta atât de mare este Dumnezeul nostru! Şi toate se găsesc în mâna Sa, toate sunt hotărâte de pronia Lui.
Roagă-te şi osteneşte-te, iar gândurile cele nesăbuite iertat să-mi fie cuvântul să le lepezi de la tine.
Cel care te poartă mereu în gândul său, Părintele Antonie
+
Iubite frate al meu întru Hristos, Părinte N.!
înţelegând neliniştile şi nedumeririle tale legate de cele ce se întâmplă acum, vreau doar să-ţi repet cuvintele Evangheliei: „Acestea trebuie să fie toate” (Matei 24, 6). Îţi aminteşti cum o mână de ucenici, care aveau să devină mari apostoli, îl îndemnau pe Mântuitorul să renunţe la urcarea pe Golgota? După chibzuinţa lor de atunci, ar fi fost cu mult mai simplu ca aceasta să fie ocolită de El. Aceia dintre ei care erau cei mai apropiaţi de Domnul, au văzut şi slava Lui şi au socotit că o cale mult mai bună ar fi să ridice câte o colibă una pentru Moise, una pentru Ilie, una pentru Hristos şi una pentru ei. Însă atunci când au ajuns la înţelegerea faptului că Golgota îi poate uni cu Hristosul Cel mult iubit de ei le-a trecut frica de săvârşirea vieţii lor pământeşti.
Spurcăciunea destrăbălării păgâne şi îngăduirea patimilor omeneşti este aceeaşi fie ea cea de atunci, fie cea de acum. În vremurile de demult, cele dinainte de Evanghelie, oamenii nu cunoşteau cuvântul lui Dumnezeu. Iar dacă-l şi ştiau, tot nu aveau încă priceperea cuvenită pentru a şti cum să-l înfăptuiască. Însă acum, când însuşi Dumnezeu Cuvântul le-a dăruit oamenilor răscumpărarea şi ne-a curăţat mintea pentru a ne fi cu putinţă să primim Adevărul, toate căderile noastre în păcat poartă în sine şi trădarea. Fiecare alege pentru sine dacă să caute curăţia sau, asemuindu-se cu binecunoscutul dobitoc, să se tăvălească
166
în mocirla propriilor patimi. Ori de e iadul, ori de e Raiul e tot alegerea noastră.
Iar gazete şi reviste să nu mai citeşti deloc, pentru ca să nu intre în inima ta sminteala dimpreună cu judecarea. Ce importanţă are cine editează şi ce scrie pe coperta lor contează doar ce conţin ele înăuntru. De cuprind minciuna, atunci e limpede că acela care a comandat această otravă este unul singur încornoratul. Eu, bunăoară, mai obişnuiam să iau pentru enoriaşii mei gazete şi reviste credeam că le vor fi de folos credincioşilor, pe când eu însumi nu le citeam. Dar apoi am fost împresurat de atâtea întrebări pricinuite de acestea, încât stăteam şi mă tot gândeam ce să le răspund oamenilor. Era acolo şi „lupta pentru pace”, şi ecumenismul…
Odată mi s-a cerut să le distribui enoriaşilor numărul „jubiliar” al revistei respective, la oarece aniversare a Revoluţiei asupritoare din Octombrie124. Eu m-am smerit şi am luat de la vlădica ce se cuvenea. Iar deschizând o revistă, am descoperit că articolul principal vorbea despre felul în care acel octombrie a devenit vindecător pentru toţi oamenii şi, mai întâi de toate, pentru credincioşi! Şi a cui crezi că era acea cuvântare? Ori, cum aş fi putut eu, cel care mi-am lăsat fraţii acolo, după sârmele ghimpate, să răspândesc o astfel de revistă?! Şi cum aş fi putut să otrăvesc sufletele celor ce însetează după adevăr cu o asemenea minciună?! Ei. bine, le-am trimis pe toate-n sobă măcar cu un folos să mă aleg de la aceste scrieri şi cuvântări. Uite aşa să faci şi tu!
Suflete al meu, dragă părinte N., toate pe care lumea le naşte, ea le şi cuprinde întru sine. Dar nu vorbesc aici
124 Revoluţia din Octombrie (sau Revoluţia bolşevică) din 25 octombrie 1917 (pe stil vechi) a fost o lovitură de stat prin care bolşevicii, sub conducerea lui Vladimir Ilici Lenin, au preluat puterea cu forţa de la guvernul provizoriu al statului rus, inaugurând astfel a doua fază a Revoluţiei Ruse 9 din 1917. Începând cu a zecea aniversare din 1927, în Uniunea Sovietică, numele oficial al acestui eveniment istoric a devenit Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie.
167
de acea pace125 pe care Mântuitorul le-a dorit-o ucenicilor Săi, nicidecum. Ci de acea lume care îi atrage pe oameni în vâltoarea patimilor, făcându-i să uite despre cele veşnice pentru năluca fericirii pământeşti. Nu mai suferi din pricina a ceea ce vezi în jurul tău va fi cu mult mai rău, aşa încât nu te va mai ţine inima să te îngrijorezi pentru toate. Şi ce folos din aceste îngrijorări? Îngrijeşte-te de mântuirea ta şi fii o pildă de credinţă şi de ascetism! Cine te va însoţi sau cine îţi va urma ţie nu este treaba ta să ştii, căci pe acestea le va rândui Dumnezeu. Iar tu slujeşte şi roagă-te, ducând o viaţă şi mai retrasă decât până acum. Acesta este cuvântul meu către tine.
Cel care pururi te cuprinde în gândul său pe tine şi întreaga ta familie, Părintele Antonie
Scumpa mea fiică duhovnicească, dragă a !
Mi-ai scris de curând despre necesitatea de a accepta codurile numerice126. Oare spre ce încerci să mă împingi? Spre a te binecuvânta să le primeşti? Te asigur că, deşi deocamdată este vorba doar despre cei din întreprinderi, degrabă vor fi numerotaţi toţi fiecare în parte. Orice persoană va avea numărul său e doar o chestiune de timp.
Ai noştri nu au nevoie de acestea, pe când Fiara… Acolo fiecare trebuie să fie pus la evidenţă şi nu va mai rămâne loc pentru „pierderi de memorie” toţi vor fi puşi la socoteală, fiecare având numărul său, aşa încât totul să
125 în limba rusă, cuvântul mir (Mup) este polisemantic şi poartă atât înţelesul de lume cât şi cel de pace, în dependenţă de context. De aici apare jocul de cuvinte folosit de Stareţul Antonie, care pune în antiteză lumea cu pacea lui Hristos, folosind pentru amândouă unul şi acelaşi cuvânt mir.
126 Codul Numeric Personal (CNP) este atribuit, în România, începând din anul 1978, când acesta a fost introdus obligatoriu în actele de identitate, prin decret prezidenţial semnat de Nicolae Ceauşescu, pentru gestionarea datelor de identificare a cetăţenilor. Din acest an, CNP-ul este atribuit la înregistrarea naşterii în registrele de stare civilă.
168
fie consemnat şi înregistrat. Nu ne sunt de folos acestea, chiar dacă nu e vorba, încă, de 666.
Tu străduieşte-te să cugeţi la altceva la dobândirea vieţii veşnice. Gândeşte-te cum să-ţi organizezi lucrul astfel încât să poţi ieşi din registrele statului, ca să nu mai fie necesar să accepţi şi tu acel cod. Cumpără-ţi o vacă sau, nu ştiu întemeiază-ţi o gospodărie, numai să nu primeşti codurile numerice! Ale vrăjmaşului sunt toate acestea, ale vrăjmaşului…
Iată, au venit de curând la mine nişte oameni din oarece sate mai îndepărtate. Multe se adunaseră în sufletele lor… Însă a fost interesant pentru mine să aud cum izbutesc să supravieţuiască. Aceşti ţărani nu au mai fost plătiţi de colhozurile lor deja de mai mulţi ani, dar ei îşi duc traiul în continuare, şi încă foarte bine! Totul datorită gospodăriilor pe care şi le-au făcut. Unii mai ţin şi câte o prisacă… Aşa că, toate acestea sunt cu putinţă, numai să voieşti şi să trudeşti pentru a le înfăptui. Oamenii aceştia prind şi peşte, adună şi ciuperci, însă fără nici un fel de coduri numerice.
De aceea îţi voi spune, suflete al meu: nu accepta aceste coduri, nici măcar de dragul întreprinderii tale. De te vei lăsa înduplecată să faci puţinul acesta, multe vei avea de pierdut, te asigur.
Cel care pururea se roagă pentru tine,
Părintele Antonie
+
Hristos în mijlocul nostru, dragă părinte M.!
Mă rog pentru tine, mă rog… Ce să faci, dragul meu, ce să faci? Nu te strădui să opreşti cu mâna ta slabă cele măsurate de Domnul. Iată, eu am vorbit aici cu ierarhii despre tine au venit nu demult să mă cerceteze. Însă ei nici nu vor să audă atât de multe zvonuri au fost uneltite împrejurul tău! Se tem să te primească în eparhiile lor, căci mi-au spus sincer că le este frică.
Dar tu să nu te tulburi, tu să nu te înfricoşezi. Mergi mai departe pe calea cea rânduită de către Domnul pentru
169
tine. Tu doar slujeşte, slujeşte şi iarăşi slujeşte! Slujeşte în bisericile prietenilor tăi din fericire, mai sunt încă destui preoţi cuviincioşi, slujeşte acasă ai toate cele care îţi sunt de trebuinţă. Numai slujeşte! Pentru fiecare dintre noi, ţelul cel mai înalt trebuie să fie preschimbarea vieţii noastre într-o Liturghie. Iar unirea cu Hristos întru aceasta neapărat ne va duce la dobândirea împărăţiei Cerurilor. Fără de Liturghie şi în afara ei, nu este mântuire. Taina aceasta atât de mare este, încât rămâne de nepătruns pentru înţelegerea unui muritor. De aceea, să slujeşti neîncetat!
Pentru fiecare minut pe care l-a petrecut fără de noimă, omul va da răspuns la Înfricoşătoarea Judecată. Ţie ţi-a dat Domnul darul de a stăpâni cuvântul foloseşte-te de acesta şi mărturiseşte oamenilor adevărul despre Adevăr, însă ţine minte că propovăduirea ortodoxă nu e totuna cu o lecţie latinească. Orice propovăduire trebuie să pornească din inimă prin insuflarea Duhului Sfânt. Propovăduirea se cuvine să fie o spovedanie numai aşa va putea ea să atingă sufletele credincioşilor.
Mi s-a întâmplat odată să aud o astfel de predică: „Noi suntem ortodocşi fiindcă suntem ortodocşi, şi de aceea trebuie să rămânem ortodocşi”. Oamenii să mă ierţi căscau în biserică, fără a băga deloc în seamă cuvintele amărâtului predicator. Ori, omul zilelor noastre este un pământ secătuit, care însetează după apa vieţii după cuvântul lui Dumnezeu. Dar astfel se întâmplă că aude nu cuvintele vieţii, ci aiurelile nesăbuite ale babelor din biserică. Iar ele îl vor „învăţa” tot ce le trece prin cap! Aceste „maici” sunt în stare să scornească asemenea lucruri, încât apoi ai nevoie de lucrări teologice întregi pentru a dezminţi „învăţăturile” lor. Tu ştii prea bine că este aşa. Uite, bunăoară, m-a întrebat cineva de curând: „Oare e adevărat că, după împărtăşanie, trebuie să alergăm îndată acasă şi, abia după ce vom intra în locaşul în care trăim, avem voie să ne ducem la magazin sau în altă parte? Căci altfel, cică, îşi pierde omul tot harul pe care l-a dobândit..
170
Ei bine, încearcă să răspunzi, părinte, la o asemenea nerozie! O balivernă, o aiureală de-a dreptul, însă, pentru a o dezminţi, ai nevoie de o lucrare ce ar cuprinde vreo mie de pagini. Harul împărtăşirii cu Hristos se pierde dacă intră omul într-un magazin să-şi cumpere o pâine! Ce zici tu de una ca asta?! Ori, oamenii le cred pe babele acelea, chiar le cred, părinte! Sau, uite altele şi mai zănatice: dacă i-ai dat agheasmă celui care ţi-a cerut ţi-ai pierdut harul; dacă împarţi cu cineva, în Duminica Floriilor, ramurile de salcie pe care le-ai primit te vei îmbolnăvi; dacă ai stat în biserică la slujbă, dar nu ai rămas până la sărutarea crucii poţi socoti că nici n-ai fost acolo… Şi iarăşi mă voi repeta, spunându-ţi că oamenii le cred, părinte, chiar le cred. Le vine mai uşor să urmeze îndemnurile acestor snoave pline de bădărănie, decât învăţătura lui Hristos.
Ţine minte, părinte, că şi în uniatism nu catolicii au fost cei care au ieşit biruitori, nicidecum. De fapt, noi suntem cei care am fost biruiţi, decăzând duhovniceşte. Ierarhii s-au catolicizat cu mult înainte de uniatism. Moşiile nemăsurate şi setea nestăvilită de agonisire şi lipsa deplină de ascetism îi stăpâneşte de veacuri. Toate acestea au condus la înfăptuirea Uniunii de la Brest127. Oamenii simpli din popor ortodocşii de rând s-au împotrivit încă multă vreme acestei silnicii sufleteşti, dar cum ar fi putut ei să ţină piept stăpânirii?! Până şi obştile monahale au fost doborâte şi supuse. Iar polonezii, după cum ştii bine, au arătat o deplină toleranţă religioasă faţă de iudei, faţă de musulmani, faţă de protestanţi, faţă de toţi ceilalţi afară numai de ortodocşi. Uite-aşa, părinte!
Omule drag, crede-mă, fiul meu, că eu îţi sunt mereu alături cu sufletul m-am rugat şi mă voi ruga în continuare pentru tine. Multă vreme te-am aşteptat… Multe dintre necazurile tale mi s-a dat şi mie să le trăiesc. Să ştii că şi
127 Uniunea de la Brest a fost adoptată în ziua de 9 octombrie 1596, la Brest, pe teritoriul actual al Belarusiei. În cadrul acesteia, mitropolitul Kievului Mihail Rogoza, dimpreună cu cinci episcopi subordonaţi lui, s-au reunit într-un sinod şi au decis să intre sub ascultarea scaunului apostolic de la Roma. Astfel a fost fiinţată Biserica Greco-Catolică Ucraineană.
171
tu, pe undeva, nu ai dreptate. Vremurile Marii Muceniţe Ecaterina au trecut. Da, ea putea să-L propovăduiască şi să-L mărturisească pe Hristos strigându-şi credinţa de la geamul casei sale. Acum, însă, altfel stau lucrurile. E tocmai timpul să ne amintim cuvintele Mântuitorului, Care spunea că trebuie să fim deştepţi ca şarpele şi curaţi ca porumbelul128. Eu nu te înduplec să-ţi schimbi viziunile asupra vieţii, nici pe departe, suflete al meu. Lasă-le pe toate să rămână aşa cum au şi fost, doar că nu e nevoie să le exprimi în chip vădit. Tu pentru ei, acum, eşti acea cârpă roşie care îl face să turbeze pe un taur. Nu este greu a înţelege acest lucru e limpede pentru oricine. Dar a-l primi nu, dragul meu, nu este uşor. Iar, chiar de este cu putinţă a primi aşa ceva, atunci numai dimpreună cu mucenicia care însoţeşte o astfel de exprimare a voinţei.
Noi, în lagăre, nu ne-am trădat credinţa, însă o arătam nu tocmai în felul acesta, ci străduindu-ne mai mult să dăm dovadă de dragoste şi de smerenie. Trebuie să-ţi mărturisesc faptul că e mai uşor cu bandiţii şi cu deţinuţii politici, decât cu ai noştri. Dar ce putem face noi cu asta, suflete al meu, ce putem face?! Şi să trăim mai departe trebuie, şi slujirea se cuvine să ne-o săvârşim. Este nevoie să le aducem oamenilor cuvântul lui Dumnezeu. Orice izvor e bun numai atunci, când apa ce se revarsă din el îl poate adăpa pe cel însetat. Amintirea faptului că, oarecând, în locul acesta curgea un izvor nu va potoli setea nimănui, nicidecum.
Fii tare şi îndură!
Cel care pururi te poartă în gândul său, Părintele Antonie
+
Iubite fiu întru Domnul, dragă părinte M.!
îmi este plăcut mie, bătrânului, să văd la tine o astfel de râvnă în lucrarea mântuirii. E bine când năzuieşte către mântuire un mirean, însă cu mult mai vrednice de cinstire
128 „Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” (Matei 10,16).
172
sunt ostenelile păstorului! Cel ce trudeşte în ogorul lui Hristos, poate să aducă multe roade ale bunătăţii şi să salveze multe boabe de grâu, care îi preînchipuie, de fapt, pe copiii lui Dumnezeu. Iar un păstor care nu se îngrijeşte de oile sale, din păcate, le va pierde şi pe cele pe care le are în staul.
Părinte, m-ai întrebat cum să te mântuieşti, având în vedere, bănuiesc, cele ce mi-au fost dezvăluite de către Domnul. Vezi tu, suflete al meu, eu nu am mai văzut nimic nou între timp. Pur şi simplu mi s-au arătat ca şi cum ar fi fost aievea particularităţile vremurilor de pe urmă. Este clar lucru că nici Sfântul Ioan Hrisostom, nici Sfântul Efrem sirul şi nici alţi Sfinţi Părinţi nu au scris despre maşini şi televizoare, deşi eu, păcătosul, n-am ajuns nici pe departe la măsura lor. Însă, citindu-le lucrările cu luare-aminte, vei vedea şi tu că cea mai însemnată trăsătură, care devine hotărâtoare în dobândirea mântuirii, este lipsa împătimirii de obiecte. Iar da e vorba aici despre o maşină sau de o caleaşcă nu mai are deja nici o importanţă. Obiectul în sine nu are nimic rău în el. Răul stă în împătimirea de acel lucru.
Tu eşti pe calea cea dreaptă aşa să procedezi şi de acum înainte. Slujeşte şi iarăşi slujeşte, propovăduieşte chiar şi atunci când biserica e goală! Păzeşte cu statornicie rânduiala Bisericii cu privire la pregătirea prin rugăciune pentru Liturghie. Cunosc eu atitudinea de acum a preoţilor tineri: „Cine mai citeşte aceste canoane? Nimeni, aşa că nu le voi citi nici eu!”. Fereşte-te de aceste curente de modă nouă se cuvine să păstrezi cu străşnicie cele lăsate nouă drept moştenire de către Sfinţii Părinţi, chiar dacă nu le vei înţelege pe toate dintr-odată.
Fii cu luare aminte la vinul şi prescurile care ţi se oferă. O parohie nu e ca o mănăstire: aici e cu putinţă ca unii brutari mărinimoşi să ungă tăvile lor cu untură orice se poate întâmpla. Dar mai cu seamă să te îngrijeşti de vin. Kagorul nu e potrivit pentru slujirea Liturghiei el conţine mai multe adaosuri de tot soiul decât vin curat din struguri.
173
De obicei, nici vinul de casă nu se poate folosi la noi pentru a-i spori fermentarea, toţi adaugă zahăr în el. E un păcat acesta şi nimic altceva! Ce-i drept, mi-a povestit un părinte că îşi creşte singur viţa de vie şi îşi reduce cantitatea rodului de struguri, astfel încât boabele lor ajung să fie dulci şi pot să fermenteze fără zahăr. Iar mie îmi trimite cineva vin curat din ţinuturile sudice. Tu, însă, descurcă-te cumva de unul singur. De vei avea osârdie Domnul te va ajuta, nu te va lăsa de izbelişte Atotmilostivul.
Pecetar pentru prescuri să foloseşti numai de lemn, căci nu de alta, dar mi-a adus cineva, de curând, să-mi arate unul nou, confecţionat din substanţe chimice129. Lumânările de asemenea să fie doar din ceară, curate. Cel mai bine ar fi chiar să ţi le faci tu însuţi aşa vei avea încredinţarea că sunt fără nici un fel de adaos130. Iar cele pe care eşti obligat să le iei din eparhie, schimbă-le pe alte lucruri care sunt de trebuinţă. Învaţă-ţi enoriaşii cu orânduirea bisericească întocmită din vechime.
Străduieşte-te să eviţi slujbele cu o mare îngrămădire de preoţi acestea îţi pot aduce mai multe ispite decât foloase. Dacă, în altar, n-ai unde te întoarce, atunci nu mai este loc acolo pentru rugăciune rămâne numai aparenţa ei. Dar şi agapele, cele ce urmează după o asemenea slujbă, seamănă prea puţin cu o trapeză a iubirii. Nu folosesc acestea la nimic. Mai bine este să le ocoleşti.
La televizor să nu te uiţi, mai ales în zilele în care vei sluji. Acesta este un duşman al familiei, un distrugător al sufletelor şi un corupător al trupurilor omeneşti. Desfrânare, violenţă, necumpătare întru toate iată ce le aduce el oamenilor. Cu aceste valuri de mizerie, vrăjmaşii
129 în decursul unui an, la nivel global, industria petrochimică produce aproximativ 80 de milioane de tone de polietilenă (PE) şi 50 milioane de tone de polipropilenă (PP). Fiind foarte răspândite, aceste materiale plastice sunt folosite de mai mulţi ani şi la producerea în serie a pecetarelor.
130 Parafina este folosită pe scară largă în producţia de lumânări, inclusiv bisericeşti, datorită preţului său scăzut. Ea este, practic, un amestec de hidrocarburi saturate, obţinute la distilarea ţiţeiului, denumirea sa în limba engleză fiind şi petroleum wax (ceară de petrol).
174
noştri îi omoară pe oameni pur şi simplu le schilodesc conştiinţa, lipsindu-i de o cugetare sănătoasă şi de puterea raţiunii. Iar unei minţi întunecate îi mai arde oare de mântuire? Judecă şi tu.
Fie că le înţelegi, fie că nu, dar să împlineşti Canoanele Apostolice întru totul! Nouă tuturor ni se pare acum că putem să nesocotim cele mărunte, păstrându-le numai pe cele care au o greutate, care par a fi mai însemnate. Dar ia aminte că le măsurăm din punctul nostru de vedere noi nu cunoaştem cum le vede pe acestea nici Dumnezeu, nici Sfinţii Părinţi şi, totodată, nici nu prea ne dorim să aflăm. Pe când, de fapt, lucrurile stau cu totul altfel. Atât Volga, cât şi Niprul, şi marele Slavutid au fost la început doar nişte pârâiaşe mici. Întocmai şi păcatul când ia naştere, e precum un pârâu pipernicit, iar dacă îi vei prilejui o creştere, vei vedea cum se preschimbă într-un râu învolburat. Păzeşte-te de el!
Să nu-ţi treacă prin minte să introduci această practică de modă nouă a spovedaniei comune: „Am păcătuit lui Dumnezeu cu cuvântul, cu fapta, cu gândul…”. Să te ferească Domnul de aşa ceva! Spovedania este o taină, iar taina nu poate fi comună! Taina aceasta mare este atât de mare, încât un muritor nu are cum să înţeleagă adâncurile ei. Cine ar putea să lămurească iertarea păcatelor omeneşti? Cui i-ar fi cu putinţă să-şi închipuie lămurit această lucrare? Nimeni! Niciunul dintre drepţi nici n-a încercat să facă aşa ceva. Nouă ni s-a lăsat drept legământ cuvântul că păcatele ne sunt iertate în timpul spovedaniei. Atât! Nu e înţelept nici măcar să săvârşim vreo încercare de a afla cum se întâmplă acest lucru. „Taina aceasta mare este…”(Efeseni 5, 32).
Acum să trecem la o problemă foarte dureroasă pentru mine donaţiile şi darurile jertfite pentru biserică. Spune-mi, oare eşti cumva flămând, gol sau nevoiaş? Nu. Atunci să nu te laşi ispitit de maşinile scumpe, de mâncărurile alese sau de hainele luxoase ale altor preoţi. Nici măcar praful din altar să nu rămână pe degetele tale! Dar nici să nu îi judeci pe cei care săvârşesc netrebniciile Domnul îi 175
va judeca El însuşi, de vreme ce El este mai marele Păstor al oilor Sale. Nu e treaba noastră să-l judecăm pe cel asupra căruia stă Judecătorul. Tu să-ţi faci partea ta, să te judeci pe tine însuţi—este mai simplu astfel şi mai folositor.
Dumnezeu este unul singur pretutindeni. Pustnicii găseauaur şi în pustie, iar în oraş mulţi ajungeau la sărăcie. Ceea ce îţi este de trebuinţă, sau mai cu seamă de folos, anume aceea vei primi fie că te afli în oraş, fie în sat etotuna. Trebuie să te rogi şi să ceri de la Dumnezeu ajutorare. Mâna Sa, pe cât este de generoasă, pe atât e şi de milostivă pe oricare dintre copiii Săi îl va acoperi şi îl va hrăni. Cere ajutorul Lui, darurile Lui, la fel precum şi ale Maicii Domnului. Ea pe toate le-a îndurat începând de la înjosiri şi felurite lipsuri ale vieţii şi încheind cu vederea chinurilor Fiului Său. Ea, „mijlocitoarea osârduitoare a neamului creştinesc”, ca nimeni altcineva cunoaşte necazurile neamului omenesc împotmolit în păcate şi este gata mereu să ne vină în ajutor nouă, celor care suntem neputincioşi cu duhul.
Să te fereşti de lume chiar şi în biserică, să te fereşti de ea! Toate vor trece şi va rămâne numai veşnicia. Ori veşnicia morţii, ori veşnicia vieţii întru Domnul. Ce este viaţa omului câţiva zeci de ani! Iar după aceştia vine trecerea într-o altă lume curată, dreaptă, sfântă. Ce ai căutat în viaţa pământească, ce ai râvnit aici, anume aceea vei şi primi după săvârşirea vieţii tale. Aşadar, pace întru Domnul îţi doresc, omul meu drag, copilul meu preaiubit!
Părintele Antonie
+
Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine, maică stareţă, şi cu cele din obştea mănăstirii voastre!
Ei, dragelor, de ce mă tot întrebaţi despre vedenie? Oare vi se cuvine vouă să vă îngrijiţi de aceasta? Da, mulţi îşi hrănesc sufletele în mica voastră pustie îşi iau oamenii apă vie dintr-un izvor străvechi şi curat, potolindu-şi setea cea duhovnicească. Dar are rost, oare, să vă întoarceţi
176
iară şi iară la acele grozăvii pe care mi le-a dezvăluit mie Domnul? Eu nici până acum nu ştiu dacă îndeobşte a fost potrivit să vă spun despre acestea.
Voi aţi supravieţuit ca mănăstire în acele vremuri înfricoşătoare atunci când până şi simplul fapt că aveai credinţă în Dumnezeu era pedepsit fără cruţare. Voi aţi păstrat rânduiala şi cucernicia vieţilor voastre, aducându-i pe mulţi în Biserică prin acestea. La Domnul toate vă sunt socotite, aşadar, cred că şi tu, şi Celelalte monahii ale obştii voastre, sunt trecute deja în rândul celor care stau aproape de Mântuitorul. Cel ce a fost la voi măcar o dată, a păstrat pentfu totdeauna în sufletul său amintirea păcii şi liniştii care dăinuie în lăcaşul vostru. Părintele Alexie veşnică să-i fie pomenirea numai la voi se şi putea odihni de această lume. Şi-atunci, la ce bun vă mai trebuie vouă vedenia mea?
Voi nu aveţi nici maşini, nici toate âcele feluri de bucate pământeşti deosebite, şi nimeni nu este ţinut cu forţa în lăcaşul vostru mănăstiresc, dar totodată nici nu vrea să plece nimeni. Totul e ca în vremurile sfinte ale creştinismului celuiintru începuturi. Peatunci, credinţa îi ducea pe oameni către mântuire, iar acum ei încearcă să se mântuiască prin faptul că au dobândit binecuvântarea ierarhului cârmuitor. Au uitat deja cu toţii că Dumnezeu este Dragoste şi doar prin dragoste este cu putinţă a te uni cu El, nicidecum altfel.
Mi s-a dat să văd căderea sufletelor, chiar şi a celor neortodoxe. Toate din pricina necumpătării, din dorinţa de a se îndulci din ce în ce mai mult de plăcerile pământeşti. Necumpătarea din dorinţele lor iată ce va pricinui sfârşitul lumii. Pentru cineva plăcerea stă în aur, alţii sunt atraşi de mâncăruri, iar unii sunt însetaţi de putere şi slavă, însă toate acestea sunt incompatibile cu dragostea, ori ea este calea cea mai sigură către Dumnezeu, întrucât El este Dragoste. Numai dragoste.
Anume această dragoste deplină şi adevărată l-a îndemnat pe Sfântul Apostol Pavel să se aducă pe sine jertfă lui Dumnezeu numai de dragul de a-i mântui pe cei
177
de un neam cu el. Sfântul Maxim Mărturisitorul, prigonit fiind, a scris Capetele despre dragoste131. Sfântul Ioan din Kronstadt, Făcătorul de Minuni, cât de mult a trudit şi el în ogorul dragostei?! Până şi pentru cei de altă credinţă a cerut vindecarea, ori asta este adevărata dragoste, de vreme ce noi toţi suntem copiii unui singur Tată. Iar cu cât e mai zălud copilul, cu atât mai mult suferă Ziditorul.
Iubirii nu-i este proprie necumpătarea, aroganţa şi trufia. Dragostea întotdeauna e blândă şi mărinimoasă ea este mereu gata pentru jertfirea de sine. Numai dragostea cuprinde pacea înlăuntrul său fără ea, pe noi pe toţi ne aşteaptă întunericul satanismului dimpreună cu ferocitatea sa şi cu egoismul său absolut. Unde mai rămâne aici loc pentru jertfire?! în această beznă a înrăirii va fi o singură lege omoară, sau vei fi tu omorât. Vor fi toate acestea, vor fi! Atunci, în timpul zilei, oamenii vor aştepta noaptea, iar în timpul nopţii, vor tremura de frică până la răsăritul soarelui. Numai că nici el nu le va aduce odihna mult dorită. Nu va mai fi cu putinţă să-şi dobândească omul liniştea nici ziua şi nici noaptea, căci vor fi toate deopotrivă şi toate îmbibate cu aceeaşi înrăire.
Cei ce şi-au adunat bogăţii pământeşti vor suferi în mod deosebit unde este agonisirea omului, acolo e şi sufletul său. Mărturisirea credinţei şi mucenicia va fi de neconceput pentru aceştia ei vor vinde totul pentru năluca bunăstării. Cine va putea să-şi agonisească dragostea în vremurile de acum, acela, chiar de va fi prigonit şi urât de lume, va izbuti să reziste. A te afla cu Dumnezeu şi întru Dumnezeu este cu mult mai liniştitor. Domnul îi va păzi pe robii Săi, nu va îngădui ca ei să cadă. Agonisiţi-vă dragostea. Mai presus de aceasta nimic nu este ea este singura care îl face pe omul muritor să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, dându-i nădejdea vieţii veşnice.
Lucrurile care mai ieri încă păreau nevinovate şi neprimejdioase pentru sufletele omeneşti, mâine se vor transforma
131 Capetele despre dragoste ale Sfântului Maxim Mărturisitorul sunt cuprinse în volumul 2 al Filocaliei româneşti.
178
într-o gură de fiară înfiorătoare, devenind o capcană pentru cei ce năzuiesc a dobândi mântuirea. Pasiunea pentru mâncăruri, băuturi, haine şi aşa mai departe toate acestea vor aduce cu sine veninul iadului. Sfântul Serafim de Sarov nu întâmplător îşi servea oaspeţii cu posmagi şi apă. Nu obişnuita cumpătare, ci doar deplina înfrânare este cea care îi poate salva pe oameni. Cu cât mai puţin suntem legaţi de lumea stricăcioasă, cu atât ne va fi mai cu putinţă să ne unim cu fericirea veşnică-.
Ai zice că ce mare lucru e să bei un ceai cu zahăr? Dar cine a făcut ceaiul acela? Cine şi cum a produs zahărul? Ei bine, tocmai asta este problema că nu-ţi va da nimeni răspunsul la această întrebare. Totul este chimic, totul înşelător. Cu mult mai de folos e să îţi faci o infuzie din ierburi, sau din aceleaşi păducele. Dar, în loc de zahăr, să îţi pui o linguriţă de miere. Deşi se mai întâmplă să gust şi eu, păcătosul, câte un cubuleţ de zahăr atunci când îmi beau ceaiul. Toate acestea sunt slăbiciunile noastre.
Vezi cum cele mici se preschimbă în cele mari? Asemeni seîntâmplă şi cu mântuirea. Nu are rost să-ţi pui nădejdea în gândul că dintr-odată te vei pomeni şi tu printre cei cucernici. Cucernicia trebuie agonisită fărâmă cu fărâmă, înaintând pas cu pas pe scara vieţii duhovniceşti. Aşa îşi adună cel zgârcit belşugul pământesc, iar noi. se cuvine să agonisim astfel comorile duhovniceşti. Şi, cum acela îşi ascunde aurul de ochii oamenilor, ca furii să nu afle despre împătimirea lui de bogăţiile pământeşti, întocmai trebuie şi noi să tăinuim agonisirea noastră. Şi mai ales în vremurile de pe urmă.
Chiar şi în timpurile binecuvântate ale marilor bogatâri ruşi, comandanţii de oşti foloseau regimentele de ambuscadă. Pe când acum, toate virtuţile noastre suntcele care trebuiesc ascunse de ochii vrăjmaşului. Acest lucru, pe de o parte, este folositor şi pentru noi înşine,, căci astfel nu ne aţâţăm mândria, iar pe de altă parte, nici nu-l stârnim la luptă pe duşmanul mântuirii noastre printr-o vitejie nesăbuită. Va veni însă vremea şi pentru Mucenicie,
179
şi pentru mărturisirea credinţei toate la vremea lor. Iar deocamdată nu merită să ne destăinuim.
Deşi, de bună seamă că, în încercarea noastră de „a fi ca toţi”, nu trebuie nici să ne afundăm cu totul în viaţa cea lumească, obişnuindu-ne cu ea. Nu vă îndemn să faceţi asta, ci pur şi simplu să aveţi dreaptă măsură întru toate. Să zicem că te-ai aşeza la o răscruce şi ai începe să strigi în gura mare, dezvăluindu-ţi viziunea ta asupra lumii şi credinţa… Îţi va fi de vreun folos? Nu. Iar de vei vieţui după credinţă, cineva tot va lua aminte la aceasta şi se va strădui să procedeze întocmai. De aceea, se cuvine să le faci pe toate cu dreaptă socoteală; cercetându-ţi fiecare faptă cu mintea şi cu inima. Tocmai întru aceasta stă zălogul mântuirii noastre. Anume aşa să le lămureşti oamenilor aceste lucruri şi cred că te vor înţelege.
Cel care vă poartă mereu în gândul său, Părintele Antonie
+
Pace ţie, maică stareţă, şi tuturor vieţuitoarelor obştii voastre!
Dragele mele, nu vă supăraţi pe mine, moşneagul, că de atâta timp nu v-am mai vizitat lăcaşul nu mă mai ţin picioarele, iar a mă ruga de cineva să mă ducă cu maşina, cumva, nu mi-i prea la îndemână. Ş-apoi, copiii mei duhovniceşti tot vin întruna, aşa că am a le purta de grijă. Uneori îmi vine să-i refuz pe cei care ajung la mine mai mult întâmplător, dar mi-e teamă cum s-ar uita Domnul la o astfel de nepăsare? Aşadar, iată că îmi port povara. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Tu, maică, leapădă orice îndoială şi cântă mai departe în biserică, indiferent de parohul care vine. Nu preotului îi cânţi slavă, ci lui Dumnezeu! Aşadar, cântă fără a te îndoi câtuşi de puţin. Ştiu, draga mea, ştiu cât de greu este să vezi urâciunea pustiirii în Sfânta Biserică. Dar oare nu despre aceasta am fost preîntâmpinaţi în Evanghelie, dar şi în Epistolele Apostolilor, şi în învăţăturile Sfinţilor Părinţi?
180
Atâta timp cât DumnezeiascaLiturghiesesăvârşeşte după rânduială, du-te şi tu şi cântă, şi te împărtăşeşte. Iar maicile cele mai în vârstă, dacă a mai rămas în viaţă careva, să meargă la biserica din parohie doar de sărbători, pe când în celelalte zile să săvârşească toate rânduielile doar în paraclisul vostru.
Pentru duhovnic nu te îngrijora Domnul vă va trimite un duhovnic. Da, noi stareţii suntem pe cale de dispariţie, căci toţi avem o vârstă ce cuprinde un veac. Cu toate acestea, veţi avea duhovnic nu va lipsi Dumnezeu de roua harului pământul cel însetat. Iar de va muri lăcaşul vostru gata, de aici încolo poţi să aştepţi venirea lui antihrist şi sfârşitul veacurilor. Este plină de har mica voastră mănăstire. Cei ce au binecuvântat-o, precum şi cei care le-au tuns în monahism pe maici şi pe tine toţi au ajuns suflete sfinte, mucenici şi mărturisitori, mari arhierei. Ei au legat trecutul ortodoxiei de prezentul ei, şi nu printr-un fir subţirel de aţă, ci printr-un lanţ puternic, făcând-o să devină un întreg.
Maicilor le-au slăbit deja puterile, aşa că trebuie să te gândeşti tu la arhive şi la cărţi acestea trebuie păstrate. Acum se editează o mulţime de cărţi, numai că sunt prea multe greşeli în ele tu să le păstrezi pe ale noastre. Iar mărturiile despre tunderea în monahism şi jurnalele să le arzi. Voi nu veţi mai ajunge să vieţuiţi în alte mănăstiri, iar proslăvirea nu vă foloseşte la nimic. Mai cu seamă, vezi să nu păstrezi bileţelele primite de acolo, cele pe care ţi le-au transmis oarecând preoţii sau preoteSele132. Îngrijeşte-te de acest lucru de pe-acum, căci tu eşti cea mai tânără dintre schimonahii… Cât despre Tecla să ştii că mă rog să o odihnească Dumnezeu, nu-ţi face griji. Deşi, ea a purtat aici o cruce atât de grea, încât,,de bună seamă, s-ar cuveni să-i cerem noi ei mijlocirea, dar mă rog oricum.
Măicuţă dragă, la ce bun mă întrebi din nou despre sfârşitul lumii?! Nu ştiu la ce ţi-ar putea fi ţie de folos, de vreme ce tu vei trece la Domnul, nu vei trăi până atunci.
132 Credem că Stareţul Antonie se referă aici la anumite scrisori primite de către maici de la cei rămaşi în lagăre.
181
Domnul va aduce peste toate maicile din obştea voastră acest dar al milostivirii Sale. Voi şi aşa v-aţi ostenit nespus de mult, de aceea nu vă vor mai atinge vremurile cele de pe urmă cu toate spurcăciunile lor. Ş-apoi, v-am mai vorbit deja despre toate acele lucruri pe care m-a învrednicit Domnul să le văd. Iar surorilor începătoare merită să le tot spui un singur lucru împătimirea de viaţă va fi cea care îi va târî pe oameni în prăpastie. Şi mă refer aici la viaţă în înţelesul ei lumesc. Creştinii cei dintru începuturi se aduceau drept jertfă pe ei înşişi, socotind moartea drept chip de mărturisire a lui Hristos şi cea mai bună cale de a ajunge în împărăţia Cerurilor. Vieţile Sfinţilor ne aduc multe pilde de felul acesta. Acum, însă, e cu totul altceva ne credem creştini, însă ne străduim în fel şi chip să ne amânăm clipa morţii. Iar mucenicia cu atât mai mult nu şi-o doreşte nimeni. Ori, noi toţi vom ajunge acolo pe cine dintre cei pământeşti l-a trecut moartea cu vederea?! Pământ suntem şi în pământ ne vom întoarce.
Oare e vrednic de mustrare belşugul în sine? Nu. Însă Cel Ce este cunoscătorul inimilor Hristos ne spune că, unde şi-a adunat omul bogăţia, acolo se găseşte şi inima lui. Dreptul îşi agoniseşte bogăţia duhovnicească, ce rămâne nevăzută pentru ochii cei trupeşti. Dar şi acele bogăţii care îl târăsc pe om în iad, nu neapărat înseamnă case, maşini şi bani… nicidecum. Părelnica bogăţie a iadului este alcătuită din patimile omeneşti, din îngăduirea acestora şi îndulcirea cu ele. Aşadar, avem aici două capete opuse ale aceleiaşi bâte. Ori, prin urmare, lipsa belşugului material nu este temelia unui trai cucernic nici pe departe. Adu-ţi aminte de fecioarele care îşi petreceau viaţa în curăţia cea trupească, dar îi vorbeau de rău pe oameni în tot ceasul. Iar spre sfârşitul vieţii, acestea nu mai puteau sta în biserică la Dumnezeiasca Liturghie ieşeau afară şi oamenii vedeau ce se întâmplă. Aşa că trebuie să fugim nu atât de aur, cât de propriile noastre slăbiciuni. Nu rasa călugărească este cea care ne mântuieşte, nici hainele negre înadins şi fusta lungă până la pământ, ci străjuirea propriului suflet.
182
Dar tocmai această străjuire nu va mai fi. Uitând, sau poate chiar neştiind îndemnul „Femeia să nu-şi deschidă gura sa”133, femeile vor încerca să înveţe în biserici. Eva a încercat deja să-l povăţuiască pe Adam, însă ce a ieşit din asta? Aşa se va întâmpla şi acum. Nu vor intra nici ele în împărăţie, dar şi pe alţii îi vor împiedica. Tu să le preîntâmpini pe cele tinere, maică stareţă, numaidecât să le preîntâmpini! Nu poate fi nimic mai rău decât aceste vrăjitoare „ortodoxe” în biserică! Oare ce nu vor născoci ele,
ce nu vor plăsmui?! Cred că toate vorbele lor meşteşugite vor pregăti venirea lui antihrist. Acoperind adevărul cu o avalanşă a tot felul de ritualuri prosteşti, le va fi mai uşor să aştepte înscăunarea lui. Va lipsi înţelegerea noimei rânduielilor săvârşite şi freamătul de care este pătrunsă acum săvârşirea lor va rămâne doar „stai aici”, „întoarce-te”,
„fă o plecăciune”…
Da, maică stareţă, după cum sunt vremurile, întocmai
sunt şi oamenii! Îţi mai aminteşti cum slujeam noaptea în biserica închisă de tovarăşi” şi dărâmată de nemţi? Citeam în şoaptă toate cântările, dar cu atâta cutremur! Ce vremuri mai erau!
multe dintre voi au primit tunderea atunci. Şi fiecare dintre noi se simţea cu adevărat frate şi
soră pentru ceilalţi, aveam acelaşi duh. Pe când acum toţi se grăbesc să devină ei învăţători, iar să înveţe de la alţii nu vrea nimeni.
Tu ştii câţi ani am petrecut eu sub mâna binecuvântată a stareţului meu. De nu l-ar fi luat Domnul la El, aş fi rămas până acum acolo. Tu însăţi ai plecat din Kiev doar pentru că ţi s-a poruncit. Acum, însă, lucrurile stau cu totul altfel, încă nu i s-a uscat laptele pe buze, dar e deja arhimandrit, ba chiar episcop uneori. Iar turma rămâne nebăgată în seamă şi oile stau neîngrijite! Cu toate acestea, fiecare răspunde
133 Sfântul Apostol Pavel spunea: „Femeia să se înveţe în linişte, cu toată ascultarea. Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniştită. Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă. Dar ea se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (1 Timotei 2,11-12).
183
pentru ale sale măcar de nu ne-am pierde fiecare sufletele noastre.
Să vă aibă în pază Dumnezeu, dragele mele surori, să vă aibă în paza Sa! Poate ni se va mai rândui să ne revedem. Voi sunteţi mai tinere, aşa că vă este mult mai uşor să veniţi la mine.
Da, maică stareţă, leapădă toate prostiile care-ţi vin în gând cu privire la rămăşiţele mele pământeşti nu vor fi nici moaşte, nici mormânt, aşa că încetează cu toate aceste nebunii. Pururi al vostru întru Hristos,
Părintele Antonie
+
Dragă maică stareţă, dragi vieţuitoare ale sfântului lăcaş!
Ei, de ce te mâhneşti tu pentru cele care se întâmplă, cum de nu te-ai obişnuit deja cu plinirea vremii ultimilor ani ai fiinţării veacurilor? Da, trăim decăderea moravurilor, da, vedem nepăsarea preoţilor faţă de sfintele slujbe şi aşa mai departe. Toate acestea există. Însă mult mai rea este starea de deznădejde mai vătămătoare decât aceasta poate fi doar pierderea încrederii în pronia lui Dumnezeu. Voia Sa proniatoare, chiar şi răul ce ne înconjoară, îl întoarce spre folosul nostru.
Dacă până şi mâncarea îi aduce omului moarte acum în loc de viaţă, atunci ce să mai zicem despre faptele oamenilor otrăviţi cu moartea? Şi nu doar cu acea moarte ce le vine prin mâncare, ci şi cu cea duhovnicească. Totul şi toate sunt molipsite de stricăciune. O mărturie a faptului că în om se mai găseşte viaţă poate fi numai mărturisirea că Dumnezeu este Dragoste. Şi Raiul tot dragoste este, întrucât e covârşit de preaplinul Dumnezeirii. Dragostea însăşi este Raiul.
Pe când păcatul e respingerea iubirii este iad şi moarte. Fiul Omului, fiind fără de păcat, a primit moartea pe Cruce pentru a izbăvi zidirea Sa preaiubită de iadul
184
răutăţii, aducând-o în raiul dragostei. Însă nouă, dragostea ni se pare a fi în continuare de neînţeles. E straniu şi înspăimântător faptul că, deşi punem lumânări în biserică înaintea icoanelor celor bineplăcuţi lui Dumnezeu adică îi cinstim pe drepţii care au împlinit voia Domnului noi refuzăm să păşim pe urmele lor. Ori, ei au înţeles că Dumnezeu este dragoste. Anume urmarea Dragostei în viaţa pământească ne duce către Rai.
Ştii bine că nici rasa, nici mitra, nici omoforul nu ne mântuieşte, şi nici măcar purtarea crucii pectorale sau a panaghiei. Noi toţi avem o singură Cruce şi ea se află pe Golgota. Da, fiecare o are pe a lui, dar totodată Crucea este una mărturisirea lui Hristos şi mucenicia întru Hristos! Crede-mă, dragă maică stareţă, zadarnică este nădejdea omului ce năzuieşte să dobândească Raiul fără Cruce ba îţi voi spune chiar că e lipsită de înţelepciune.
Noi am început a ne abate de la Canoanele Sfinţilor Apostoli întru cele mici, dar am ajuns astfel să trădăm Adevărul. Demult a început acest lucru, nu în zilele noastre. Acum nu facem decât să culegem multele roade ale acestei trădări. Ţineţi-vă de canoane, chiar întru amănunte nu vă întoarceţi cu luare-aminte spre cele ce se întâmplă în afara zidurilor lăcaşului vostru. Nu sunt eu cel care v-a poruncit acestea eu doar vi le repet. Cred că neştiutorului îi este mai uşor. Aşa precum o mamă îi dă pruncului său o hrană simplă şi uşor de mistuit, întocmai se întâmplă şi în viaţa cea duhovnicească. Atâta timp cât te găseşti în starea copilului necunoscător, Domnul însuşi ţi le simplifică pe cele pregătite ţie spre întrebuinţare El însuşi hotărăşte măsura cunoştinţelor de care ai nevoie pentru mântuire.
Odată cu creşterea duhovnicească, prin care sporeşte şi înţelegerea dimensiunii păcatului, vine nevoia de a dobândi o cunoaştere mai deplină a ceea ce înseamnă păcatul în sine. Însă este nespus de păgubitor când aceste roade ale cunoaşterii sunt folosite pentru judecarea aproapelui. Bisericile sunt pline de „cei ce ne învaţă”, în timp
185
ce nimeni nu doreşte să fie cel care primeşte învăţătura. De altfel, adevăratul urcuş duhovnicesc este mereu, maică, mereu legat anume de conştientizarea propriului păcat, însă, după cum a zis marele ierarh şi nevoitor Sfântul Ignatie Briancianinov noi le-am uitat pe cele primite drept legământ de la Apostoli, dar am continuat să urmăm învăţăturile omeneşti. Că doar ne este mai uşor aşa. Numai că drumul cel uşor e cale către iad.
Iar tu să cânţi în strană, maică, să cânţi necătând la prescurtarea slujbei şi la cele săvârşite de către preotul paroh. Nu tu eşti cea care scurtează rânduiala, nici cea care perverteşte oamenii, dar numai până atunci când vei începe să judeci. Toate aceste vicleşuguri de modă nouă, cum ar fi: „Primeşte, Doamne, cuvintele mele nu ca pe o judecare, ci ca pe o cugetare”, fac parte din deprinderea demonilor de a se amăgi pe ei înşişi. Aceştia au socotit că, din înger de lumină, se vor preface în dumnezei, dar ce a ieşit în cele din urmă? Uite aşa şi aici.
Un rob al Domnului mi-a făgăduit să mă aducă în curând la voi cred că îşi va împlini făgăduinţa şi ni se va rândui să ne revedem. Atunci ne vom putea continua această convorbire. Nu-mi e pe plac această stare a împuţinării duhului care v-a cuprins. Oare chiar să fi fost mai uşoare acele vremuri când v-aţi depus voi voturile monahale?! Sau ai uitat cum veneau la voi preoţii în taină, de cele mai multe ori în timpul nopţii, pentru a săvârşi rânduielile ce erau de trebuinţă, iar împrejurul vostru roiau agenţii NKVD? Şi totuşi, mica voastră mănăstire îşi ducea traiul său domol. Săvârşeaţi sfintele slujbe şi vă îngrijeaţi de rugăciune. Iată, acum aveţi şi duhovnic slavă lui Dumnezeu! Oare nu se întrezăreşte mâna cea proniatoare a Domnului în spatele tuturor acestor binecuvântări? Trăiesc şi în zilele noastre oameni cuvioşi mai sunt încă mireni cucernici şi preoţi duhovniceşti. Aşadar, cu acestea să te linişteşti.
Rămân mereu al vostru,
Părintele Antonie
186
Bucură-te întru Domnul, dragă maică stareţă! Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu să fie peste tine şi peste celelalte surori ale mele întru Hristos!
Sunt tare întristat de gândul că nu voi mai putea să vizitez lăcaşul vostru sănătatea m-a părăsit de tot, aşa încât îmi este greu chiar şi să stau în picioare. Simt că mă va chema Domnul să dau răspuns în curând, nu mult mi-a mai rămas să pribegesc în lume e timpul să mă întorc Acasă. Sfinţii Părinţi socoteau visele a fi nişte ispite, însă stareţul meu nu gândea tocmai aşa, ci doar mă sfătuia să nu mă las împătimit de tălmăcirea viselor, dar totodată să le osebesc după duhul lor. Acolo, în închisoare, zeci de ani la rând am visat sfintele slujbe de care eram lipsit Ba chiar am fost şi pedepsit, nu doar o dată, pentru că noaptea, în vis, cântam cu voce tare slăvire Domnului, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Sfinţilor… Şi nu numai cu mine se întâmpla aceastToţi preoţii nădăjduiau să săvârşească Liturghia şi o visau. Cel mai cumplit lucru pentru noi a fost lipsa Liturghiei
Acum îmi vin în vis acei părinţi fie că au murit de moartea lor sau au fost supuşi muceniciei dar toţi cu chipul strălucind de fericire. Tu ştii cum stareţul meu mi-a educat tăierea voii şi cum lupta cu samavolnicia noastră. Dar uite că, la bătrâneţe, îmi apar unele dorinţe. Cea mai mare dintre ele este să se mântuiască fii mei duhovniceşti. A doua să mă întâlnesc cu cei ce au plecat din această lume. A treia, trebuie să recunosc, ţine de satisfacerea curiozităţii mele mi-aş dori să aflu de la părinţii adormiţi o sumedenie de amănunte despre vremurile din trecut. Oamenii mă întreabă, iar eu nu ştiu ce să le spun nu m-am obişnuit să vorbesc din gazete şi reviste. Ori, dacă n-ai nimic de zis, atunci taci. Dar chiar de ai ce spune stai şi chibzuieşte dacă nu cumva vor fi spre păgubirea fratelui tău acele cuvinte pe care vrei să le rosteşti.
Apostolii îi îndemnau pe cei dintâi următori ai lui Hristos să dezvăluie în judecata întregii biserici toate metehnele
187
lor. Ce-i drept, cu o singură condiţie, dar de o mare importanţă hotărârea judecăţii se cuvenea să fie temeluită pe dragoste. Dragostea era cea care trebuia să întemeieze părerea judecătorilor. Acum, însă, până şi spovedania în taină, la duhovnic, poate să fie folosită pentru a satisface interesele egoiste ale unor persoane care nu acţionează din dragoste nici pe departe. Dar ştii şi tu toate acestea, şi poate chiar mai bine decât mine.
Nu văd nimic uimitor în faptul că încearcă unii să ia sub stăpânirea lor lăcaşul vostru; Voi sunteţi deja de multă vreme asemenea unui os care le stă multora în gât. Aceştia se tot gândesc în ce fel ar putea să pună mâna pe mica voastră mănăstire. Casa vă aparţine. De premii şi şederi în capul mesei voi nu aveţi nevoie. Iar maica stareţă este aleasă de către stareţii-duhovnici aceştia sunt cu neputinţă a fi cumpăraţi. Nici să îi silească nu au cum parohiile de la oraşe nu-i mai interesează pe aceşti părinţi, ş-apoi cei mai mulţi dintre ei au trecut deja de vârsta cuvenită pentru acordarea unui nou loc de muncă. Iată de ce eu te-am tot îndemnat să nu te lepezi de cântarea în biserică oricine ar fi preotul paroh cu cât vei avea mai puţine aşteptări, cu atât ţi se vor împuţina şi ispitele.
Nu mă uimeşte nici interesul „catacombnicilor”134 Pentru ei, a pune stăpânire pe lăcaşul vostru înseamnă o nouă posibilitate de a mai atrage întru schismă noi credincioşi. Schismaticii, oricât s-ar arăta ei de puternici, se sfrijesc, deoarece s-au lepădat de viţa hrănitoare a Bisericii Ortodoxe Ruse. Acum se dezbină între ei, iară şi iară despicându-se. Pierzându-şi duhul şi înţepenindu-se în acele vremuri care au trecut, toate aceste „biserici” nu mai sunt demult un sprijin pentru cei ce vor să se mântuiască. Au venit unii dintre ei la mine, şi nu doar o dată tot cu ceartă şi cu supărare pentru nu ştiu ce. Aceşti oameni vorbesc despre tot ce este cu putinţă, numai nu despre mântuire.
134 Vezi nota pentru catacombnici din capitolul Liturghia în vremurile de prigoană.
188
Nu-ţi fie frică de aceste năpustiri asupra mănăstirii voastre. Ei îi este hărăzit să dispară, însă doar atunci când îi va veni vremea, şi va fi mai bine pentru ea aşa decât să târguiască cineva numele acestei mici pustii. Îţi dai seama ce ispită poate pricinui acest lucru pentru credincioşi? E ca şi cum ai încerca să aduci apă de la izvor cu o găleată ciuruită, numai că nu fiecare va putea înţelege acest lucru deîndată.
închideţi uşile pentru toţi, nu mai primiţi pe nimeni în rândul surorilor începătoare — cine a vrut să-şi afle calea, a aflat-o deja. Iar pentru cei ce continuă să şi-o caute, mai sunt încă destui îndrumători duhovniceşti, dar şi cărţi ce cuprind scrierile Sfinţilor Părinţi sunt o mulţime. Vremea discuţiilor a trecut acum a venit cea a înfăptuirilor: trebuie să ne reorientăm viaţa spre deplina lepădare de lume, de societate, de statul în sine. Aşadar, aceasta să le înveţi pe maici. Va fi mai bine pentru ele dacă se vor muta cu traiul din Verhnedonskoe undeva mai spre nord, alegându-şi un sat care să aibă biserică al cărei preot paroh să fie un om în vârstă şi duhovnicesc. Acest lucru trebuie făcut fără îndelungă amânare, în curând va deveni cu neputinţă să cumperi o bucată de pământ. Aici vor intra în lucrare şi codurile numerice. Iar oamenii lui antihrist îşi vor împroprietări pământurile. Pământul nu va mai rodi pretutindeni vor fi secătuite apele, dar şi sufletele.
Să nu mai povesteşti nimănui despre viaţa lăcaşului ■ vostru nu se cuvine să împrăştii comorile la dreapta şi la stânga. Dacă are cineva nevoie să afle ceva despre voi va afla oricum. Căci, nu de alta, dar te pomeneşti că vor vrea să o canonizeze pe vreuna dintre maicile schimonahii. Sau dintre părinţii voştri duhovnici. Mă uit eu şi mă tot mir acum, aproape în fiece biserică mai mare odihnesc moaştele cuiva. Iar în mănăstiri, aceasta a devenit deja o regulă. Sunt prea bătrân, pe semne, pentru a înţelege şi a primi astfel de lucruri. Dacă-mi îndrept privirea spre cele din trecut, eu, păcătosul, nu găsesc aşa ceva acolo. Viaţa Sfântului Serafim de Sarov a fost cercetată de o întreagă comisie, iar proslăvirea sa a devenit o sărbătoare în toată
189
Rusia! Pe când acum tot apar aceşti „sfinţi cu cinstire locală”. Dacă-i sfânt, atunci e sfânt, iar de nu la ce bun să-l îngrădeşti într-un anume loc?!
Eu cred că Biserica cea pământească, luptătoare, nu poate să se afle în pace cu lumea, care e covârşită de păcat şi de păcătuire. Mai întâi trebuie să aibă loc lupta cu propriile slăbiciuni o luptă a curăţării de împătimirile pământeşti. Iar cel ce iese biruitor din această confruntare, chiar şi fără să vrea, devine un luptător pentru mântuirea sufletelor omeneşti. Care dintre nevoitori se retrăgea în pustie, în pădure sau într-o zăvorâre mănăstirească, fiind mişcat de dorinţa de a mântui lumea? Niciunul! Aceştia năzuiau să dobândească mântuirea propriului suflet, curăţându-se de păcat. Iar abia după aceea se făceau luminători pentru toţi oamenii atât pentru cei credincioşi, cât şi pentru cei necredincioşi. Şi, din acele pustii ale lor, ei luminau întreaga lume şi tot neamul omenesc.
Stareţul întregii Rusii a refuzat să primească o cruce de aur Sfântul Serafim, Făcătorul de Minuni din Sarov, a umblat toată viaţa lui cu una de aramă. Ori, cu totul altfel stau lucrurile în zilele noastre. Povăţuirea dată de cei drepţi, fiind săvârşită prin pilda vieţii lor, e deosebit de importantă acum, când nu mai este vorba despre a face o alegere între ierburi şi cartofi în vremurile pe care le trăim, e consumată deja şi carnea omenească. Ce poate fi mai cumplit decât atât?! Pântecele îi duce pe oameni la pieire, pântecele şi patimile.
Pe surori să le înveţi cum să-I slujească lui Dumnezeu cu dreptate cu bunătatea inimii şi cu dragoste, nicidecum cu judecare. Să le pregăteşti pentru vremurile înfricoşătoare care au să vină, dar să nu bagi spaima în ele. Domnul e milostiv celui ce suferă, îi va turna mereu pe rană untdelemn, fie ea sufletească sau trupească, iar celui ce caută cu adevărat mântuirea i-o va da.
Domnul să vă aibă în pază pe toate!
Părintele Antonie
190
Izbăveşte-mă, Doamne, de ispitele antihristului celui viclean, care este urâciune înaintea Ta şi care se apropie cu grăbire, şi fereşte-mă de mrejele lui cele înşelătoare, dându-mi adăpost în pustiul tăinuit al mântuirii Tale. Dă-mi, Doamne, puterea şi îndrăzneala de a mărturisi cu tărie numele cel sfânt al Tău, ca să nu cad din credinţă din pricina înspăimântării de diavol şi să nu mă lepăd de Tine, Mântuitorul şi Răscumpărătorul meu, sau de Sfânta Ta Biserică. Ci dăruieşte-mi şi mie, Doamne, a plânge şi a vărsa lacrimi zi şi noapte pentru păcatele mele şi te îndură de mine, Dumnezeule, în ceasul înfricoşătoarei Tale Judecăţi de Apoi.
Amin.
Cuviosul Anatolie Potapov de la Optina (t 1922)
CUPRINS
Mă tot întrebi despre vremurile de la sfârşitul lumii 5
Introducere 9
întâmplări şi oameni 12
întâlnirile 14
Zălogul mântuirii 15
Adevărul şi înţelepciunile omeneşti 21
Cum să ne mântuim? 23
Legea lui Dumnezeu şi legea omenească 34
întâlnire la ceai 40
Viaţa temeluită pe consum 42
Despre trecut şi viitor 45
Despre cele din trecut 52
Vizitatorii 66
Sfârşitul ordinii fireşti a lumii 75
Cum să-şi păstreze preotul cucernicia 80
Naşterea catastrofelor 81
Timpul 87
Destinele lumii 93
Liturghia,în vremurile de prigoană 106
Despre rascolnici 116
Cele ce au fost şi ceea ce va să fie 123
Mântuirea în oraşe 141
Lecţii de istorie 143
Foametea 152
încheierea 158
Câteva scrisori ale Stareţului Antonie 162
Mă tot întrebi despre vremurile de la sfârşitul lumii. Oare tu chiar nu ştii că, pentru un om muritor, orice timp este al sfârşitului? Cine cunoaşte sau poate să prezică propriul său sfârşit? Nimeni şi niciodată. Anume acesta este adevărul. Trebuie să trăim aşa ca şi cum ne-am afla deja în pragul morţii şi în fiecare zi să ne amintim de moarte. Mulţi dintre sfinţi şi-au pus în chiliile lor sicriul pregătit din timp pentru propria înmormântare, însă nu pentru a stârni tulburare celor care-i vizitau. Nicidecum. Ei, mai întâi de toate, pe sine înşişi se smereau cu gândul la faptul de neocolit al trecerii în cealaltă lume. Omul se îmbată cu însetarea după viaţa pământească doar din pricina că vrăjmaşul îi insuflă gândul la nestrămutarea existenţei sale de acum, la posibilitatea prelungirii acesteia.
Vremea domniei lui antihrist va fi foarte înfricoşătoare. Dar recunoaşte, nu este oare mai înfiorător faptul că, în vremurile acestea mai liniştite, care ne lasă încă timp pentru pocăinţă, să-l preferăm lui Hristos pe vrăjmaşul Său?! Şi totuşi, noi tocmai asta facem. Având voinţă liberă şi libertatea de a-şi exprima voirea, omul alege tot păcătuirea. Mai mult decât atât el se complace în păcat şi nici nu vrea să mai audă despre pocăinţă. Cred că acest lucru este mai înfricoşător.
Cine se mai roagă acum? Nu, nu zic despre citirea rugăciunilor, ci despre rugăciunea în sine. Dacă ar mai fi doar câţiva rugători de acest fel, nici nu ar mai veni acele vremuri de sfârşit al lumii. Dar, din păcate, noi doar ne citim pravila de rugăciune, ne citim rugăciunile de dimineaţă şi de seară, însă nu ne rugăm. Pe când Domnul nostru Iisus Hristos ne-a arătat El însuşi o pildă de rugăciune până la sudori cu sânge. Cine îşi aminteşte acest lucru? De Golgota nu ai cum să fugi, doar că trebuie să ne rugăm ca şi Hristos în Grădina Ghetsimani. Apostolii dormeau, iar El Se ruga. De aceea a şi trecut El prin Golgota, deschizându-ne nouă, muritorilor, calea spre mântuire. Şi pentru noi, o singură cale este cu putinţă prin Golgota! O alta nu există şi nici nu poate fi, decât numai Golgota. Fiecare o are pe a lui, proprie.
Stareţul Antonie
www.sophia.ro
ISBN 978-630-346-063-5